Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă. Oricît de puțin cunoscute ar fi… [613427]

JANE AUSTEN
MÎNDRIE ȘI PREJUDECATĂ
Capitolul l
Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.
Oricît de puțin cunoscute ar fi simțămintele sau ve derile unui asemenea bărbat atunci cînd apare pentru
prima oară într-un loc, acest adevăr este atît de înrădă cinat în mințile celor din jur, încît burlacul este socotit ca
proprietate de drept a uneia sau alteia dintre fiicele fa miliilor din vecinătate.
― Dragă domnule Bennet, îi spuse doamna sa într-o zi, ai aflat că Netherfield Park a fost în sfîrșit închiriat?
Domnul Bennet răspunse că nu a aflat.
― Dar a fost, îi replică ea; căci doamna Long a trecut tocmai pe aci și mi-a povestit totul de-a-fir-a-păr .
Domnul Bennet nu dădu nici un răspuns.
― Nu vrei să știi cine l-a închiriat? strigă nerăbdă toare soția sa.
― Dumneata vrei neaparat să mi-o spui și eu n-am nimic împotrivă s-o aud.
Această invitație a fost de ajuns.
― Ei bine, dragul meu, trebuie s ă știi că doamna Long zice că Netherfield a fost luat de un tînăr putred de
bogat, din nordul Angliei; că a sosit luni într-un cupeu cu patru cai ca să vadă locul și a fost atît de încîntat, încît a
și căzut la învoială cu domnul Morris; că trebuie să se instaleze înainte de sfîntul Mihail și că vreo cîțiva dintre
servitorii săi vor veni acolo, pînă la sfîrșitul săptămînii viitoare.
― Cum se numește?
― Bingley.
― E însurat sau burlac?
― Oh! burlac, dragul meu, sigur! Burlac și putred de bogat; patru sau cinci mi i pe an. Ce lucru minunat
pentru fetele noastre!
― Cum așa? Ce legătură are asta cu ele?
― Dragul meu Bennet, îi răspunse soția, cum poți fi atît de sîcîitor? Știi, desigur, că mă gîndesc c-o să se în –
soare cu una dintre ele.
― Cu scopul ăsta se stabilește oare aici?
― Scopul? Ce absurditate! Cum po ți vorbi astfel? Dar este foarte posibil să se îndrăgostească de una dintre
ele și de aceea trebuie să-i faci o vizită, îndată ce va sosi.
― Nu cred că e cazul. Dumneata și fetele puteți merge, sau le poți trimite singure, ceea ce ar fi încă și mai
bine, deoarece, dat fiind că ești tot atît de frumoasă ca oricare dintre ele, s-ar putea ca domnul Bingley să te placă
cel mai mult.
― Dragul meu, mă măgulești. Desigur am avut și eu epoca mea de frumusețe, dar nu pretind că aș mai fi
cine știe ce acum. Cînd o femeie are cinci fete mari, trebuie să renunțe să se mai gîndească la propria-i frumusețe.
― Adeseori, în asemenea cazuri, o femeie nu prea mai are cine știe ce frumusețe la care să se gîndească.
― Dar, dragul meu, trebuie să-i faci neapărat o vizită domnului Bingley cînd va deveni vecinul nostru.
― Este mai mult decît îți pot promite, crede-mă.
― Dar gîndește-te la fiicele dumitale. Gîndește-te nu mai ce situație ar fi pentru una dintre ele. Sir William și
Lady Lucas sînt hotărîți să se ducă numai cu scopul acesta, căci în general, știi bine, nu fac vizite noilor veniți.
Trebuie, trebuie să te duci pentru că, dacă dumneata nu te vei duce, nouă ne va fi imposibil să-i facem o vizită.
― Ești exagerat de scrupuloasă, crede-mă. Domnul Bingley va fi, desigur, foarte fericit să vă cunoască; îi
voi trimite prin dumneata cîteva rînduri și-l voi asigura de consimțămîntul meu total la căsătoria lui cu una dintre
fetele mele care îi va plăcea; totuși, trebuie să pun o vorbă bună pentru mica mea Lizzy.
― Nu vreau să faci una ca asta. Lizzy nu e cu nimic mai bună decît celelalte și sînt convinsă că nu-i nici pe
jumătate frumoasă ca Jane, nici pe jumătate veselă ca Lydia. Dumneata însă o preferi totdeauna pe ea.
― Nici una dintre ele nu prea are cu ce să se laude , răspunse domnul Bennet. Sînt toate prostuțe și ignorante
ca și alte fete! Lizzy e însă mai isteață decît surorile ei.
― Domnule Bennet, cum po ți vorbi așa de urît de copiii dumitale? Îți face plăcere să mă jignești. N-ai nici
un pic de milă de bieții mei nervi.
― Te înșeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru nervii dumitale. Sînt vechile mele cunoștințe. Te aud
pomenindu-i, cu mare considerație, de cel puțin douăzeci de ani.
― Ah, nu știi cît sufăr!
― Sper însă că-ți va trece și că vei trăi să vezi mulți tineri domni cu un venit de patru mii pe an instalîndu-se
prin vecinătate.
― Nu ne va fi de nici un folos, de-ar veni și douăzeci din ăștia, dacă nu vrei să le faci o vizită.
― Contează pe mine, scumpa mea, atunci cînd vor fi douăzeci, îi voi vizita pe toți, deodată.

Domnul Bennet era un amestec atît de ciudat de age rime, sarcasm, rezervă și capriciu, încît douăzeci și trei
de ani de viață conjugală au fost prea puțini pentru soția sa ca să-i înțeleagă f irea. Firea ei nu era atît de greu de
descifrat. Era o femeie cu o inteligență redusă, prea pu ține cunoștințe și o dispoziție instabilă. Cînd era nemul –
țumită, își închipuia că este nervoasă. Scopul vieții sale era să-și mărite fetele; plăcerea vieții sal e ― vizitele și
noutățile.
Capitolul II
Domnul Bennet a fost printre primii care s-au dus la domnul Bingley. Avusese tot timpul intenția să-i facă
această vizită deși, pînă în ultima clipă, o asigurase pe soția sa că nu se va duce; și, pînă în seara zilei în care
făcuse vizita, ea nu știuse nimic. Atunci i se dezvălui totul în felul următor: văzîndu-și cea de a doua fiică ocupată
eu dichisitul unei pălării, domnul Bennet i se adresă deodată astfel:
― Sper că-i va plăcea domnului Bingley, Lizzy.
― Nu sîntem în situația de a ști ce îi place domnului Bingley, răspunse mama înciudată, deoarece nu-i
putem face o vizită.
― Dar uiți, mamă, spuse Elizabeth, că-l vom întîlni la reuniuni și că doamna Long a promis să ni-l prezinte.
― Nu cred că doamna Long va face așa ceva. Are ea însăși două nepoate. E o femeie egoistă, falsă, nu dau
doi bani pe ea.
― Nici eu, spuse domnul Bennet, și mă bucur că nu vei avea nevoie de serviciile ei.
Doamna Bennet nu binevoi să dea vreun răspuns; dar, incapabilă să se stăpînească, începu să dojenească pe
una dintre fete.
― Nu mai tot tuși, Kitty, pentru numele Domnului! Ai puțină milă de nervii mei. Îmi calci pe nervi.
― Kitty nu-i deloc discret ă cu tusea ei, spuse tatăl. Tușește cînd nu trebuie.
― Nu tușesc de plăcere, spuse Kitty necăjită. Cînd are loc balul tău viitor, Lizzy?
― De mîine în două săptămîni.
― Da, așa e, întări mama. Și doamna Long nu se va întoarce decît în ajun, așa că-i va fi imposibil să ni-l
prezinte pentru că nu-l va cunoaște nici ea.
― Atunci, draga mea, s-ar putea să ai superioritate față de prietena dumitale și să i-l prezinți dumneata ei.
― Imposibil, domnule Bennet, imposibil, c înd eu însămi nu-l cunosc. Cum poți fi atît de sîcîitor?
― Apreciez prudența dumitale. O cunoștință de două săptămîni este, cert, foarte puțin. Nu poți cunoaște
adevărata fire a unui om după numai două săptămîni. Dar, dacă noi nu îndrăznim, altcineva o va face; și, la urma
urmelor, doamna Long și nepoatele sale trebuie să-și în cerce și ele norocul, și de acea, cum domnia sa va con –
sidera faptul că renunți să-ți facă acest oficiu drept un act de gentilețe, voi prelua eu această sarcină.
Fetele își priviră tatăl încremenite. Doamna Bennet spuse numai: "Prostii, prostii"!
― Care poate fi sensul acestei exclama ții emfatice? se repezi el. Consideri formalitatea prezentării și impor –
tanța care i se dă drept o prostie? Nu prea pot fi de acord cu dumneata în chestiunea aceasta. Ce spui, Mary? Căci
tu ești o domnișoară cu idei profunde, știu, citești cărți serioase și scoți citate din ele.
Mary ar fi dorit să spună ceva foarte inteligent, dar nu știu ce.
― În timp ce Mary își pune ideile la punct, continuă el, să ne întoarcem la domnul Bingley.
― M-am săturat de domnul Bingley, replică soția sa.
― Îmi pare rău să aud așa ceva; dar de ce nu mi-ai spus-o mai înainte? Dacă știam acest lucru azi-
dimineață, desigur, nu i-aș fi făcut vizita. Ce ghinion! Dar cum i-am făcut într-adevăr această vizită, nu mai putem
să-l evităm.
Uimirea doamnelor fu tocmai ceea ce dorise el, uimi rea doamnei Bennet depășind, poate, pe a tuturor, deși,
după ce primul val de bucurie trecu, ea le declară că tot timpul se așteptase la asta.
― Ce bun ai fost, dragul meu Bennet! Știam eu că te voi convinge pînă la urmă. Eram sigură că-ți iubești
fetele prea mult ca să nu iei în considerație o asemenea cunoștință. Vai, ce încîntată sînt! Și ce farsă grozavă, să te
fi dus azi-dimineață și să nu ne spui un singur cuvînt pînă acum.
― Acum, Kitty, poți tuși cît vrei, spune domnul Bennet și, rostind aceste vorbe, părăsi camera, sătul de
exaltarea soției sale.
― Ce tată minunat aveți, fetelor! spuse ea, după ce se închise ușa. Nu știu cum i-ați putea mulțumi îndeajuns
pentru bunătatea lui; ca și mie, de altfel. La vîrsta noas tră nu este prea plăcut ― pot să v-o spun ― să faci mereu
cunoștințe noi; de dragul vostru însă nu știu ce n-am face! Lydia, puișorul meu, deși ești cea mai mică, sînt sigură
că domnul Bingley va dansa cu tine la balul ur mător.
― Oh! făcu Lydia energică, n-am nici o grijă, căci deși sînt cea mai mică, eu sînt cea mai înaltă dintre toate.
Restul serii l-au petrecut întrebîndu-se cît de repede va întoarce domnul Bingley vizita domnului Bennet și
plănuind cînd să-l invite la masă.
Capitolul III

Toate întrebările pe care doamna Bennet, cu ajutorul celor cinci fiice ale sale, le-a putut pune cu privire la
domnul Bingley, n-au fost totuși de ajuns pentru a-i smulge soțului său o descriere mulțumitoare a acestuia. L-au
atacat în fel și chip ― cu întrebări directe, cu insinuări istețe și aluzii o colite ― dar el le-a dejucat cu dib ăcie toată
iscusința și, pînă la urmă, au fost silite să accepte infor mațiile de mîna a doua de la vecina lor, Lady Lucas. Ra –
portul acesteia era mai mult decît favorabil. Sir William rămăsese încîntat. Domnul Bingley era tînăr, foarte
chipeș, extrem de simpatic și ― pentru a încununa toul ― avea intenția să vină la viitoarea reuniunea cu un grup
mare de prieteni. Nimic nu putea fi mai încîntător! A iubi dansul însemna un prim pas către a te îndrăgosti; și
inima domnului Bingley stîrnea foarte vii speranțe.
― Dacă mi-aș putea vedea una dintre fete fericit căsă torită la Netherfield, spuse doamna Bennet soțului său,
și pe toate celelalte tot atît de bine măritate, n-aș mai avea ce dori.
După cîteva zile, domnul Bingley întoarse vizita și petrecu cu domnul Bennet, în bibliotecă, vreo zece mi –
nute. Nutrise speranța de a fi admis în prezența tinere lor domnișoare, de a căror frumusețe auzise atîtea; dar îl
văzu numai pe tatăl lor. Doamnele au fost ceva mai avantajate pentru că ele avură norocul să constate ― de la o
fereastră de sus ― că tînărul purta o haină albastră și călărea pe un cal negru.
Curînd după aceasta i se trimise o invitație la masă, iar doamna Bennet alcătuise deja un meniu care să facă
cinste artei sale de gospodină, cînd sosi un răspuns ce amîna totul. Domnul Bingley era obligat să fie în oraș în
ziua următoare și, ca atare, îi era imposibil să accepte onoarea ce i se făcuse etc. … Doamna Bennet fu foarte de –
zamăgită. Nu-și putea închipui ce treburi avea la oraș, atît de curînd după sosirea lui în Hertfortshire; și începu să
se teamă că s-ar putea ca domnul Bingley să zboare mereu dintr-un loc în altul și să nu se stabilească nicio dată la
Netherfield, cum ar fi trebuit să facă. Lady Lucas i-a liniștit puțin temerile sugerîndu-i că dînsul plecase la Londra
numai ca să-și aducă prietenii la bal; și în curînd se zvoni că domnul Bingley urma să vină cu douăs prezece
doamne și șapte domni. Fetele s-au întristat au zind de numărul atît de mare de doamne; dar s-au con solat în ajunul
balului, cînd au aflat că, în loc de douăs prezece, a venit de la Londra numai cu șase persoane ― cele cinci surori
ale sale și un văr. Cînd însă grupul și-a făcut apariția în salon, se compunea numai din cinci, cu totul ― domnul
Bingley, cele două surori ale sale, soțul surorii celei mari și încă un bărbat tînăr.
Domnul Bingley era chipeș și avea maniere de domn; o ținută frumoasă și o purtare simplă, neafectată.
Surorile sale erau femei subțiri, cu un aer foarte la modă. Cumna tul lui, domnul Hurst, părea să fie un domn; dar
prietenul său, domnul Darcy, atrase atenția întregului salon prin distincția persoanei sale ― înălțimea, trăsăturile
frumoase, expresia nobilă ― și prin zvonul care, cinci minute după ce intrase, era pe buzele tuturor, că ar avea
zece mii pe an. Domnii au declarat că era un bărbat de toată fru musețea; doamnele, că era mult mai frumos decît
domnul Bingley; și a fost privit cu mare admirație cam jumătate din seara aceea, pînă cînd comportarea lui a
produs o indignare care a răsturnat valul popularității cîștigate: pentru că descoperiseră că era mîndru, că se credea
superior celorlalți, că era imposibil de mulțumit; și nici toată marea lui moșie din Derbyshire nu l-a mai putut
atunci salva de a fi socotit un om cu o purtare dezagrea bilă, respingătoare; era de necomparat cu prietenul său.
Domnul Bingley făcuse imediat cunoștință cu toate persoanele mai importante din salon, fusese plin de
viață, expansiv; dansase, fiecare dans, îi păruse rău că balul se sfîrșise atît de devreme și spusese că va da el însuși
un bal la Netherfield. Asemenea însușiri grăiau de la sine.
Ce contrast între el și prietenul său! Domnul Darcy a dansat numai o dată cu doamna Hurst și o dată cu dom –
nișoara Bingley, a refuzat să fie prezentat vreunei alte doamne și și-a petrecut restul serii învîrtindu-se prin salon
și aruncînd o vorbă, cînd și cînd, cîte unuia din grupul său. Se lămuriseră asupra caracterului său. Era omul cel mai
înfumurat, cel mai antipatic din lume și toți sperau că nu va mai veni pe acolo niciodată. Prin tre cei mai porniți
împotriva lui era doamna Bennet, a cărei indignare față de purtarea domnului Darcy, în ge neral, se ascuțise pînă la
o ranchiună personală, din cauza afrontului adus uneia dintre fiicele sale.
Elizabeth Bennet fusese obligată să piardă două dan suri, din cauză că erau prea puțini domni; și, în acel
timp, domnul Darcy se aflase destul de aproape pentru ca ea să audă, întîmplător, o conversație dintre el și dom nul
Bingley care venise de la dans, pentru o clipă, spre a insista pe lîngă prietenul său să danseze și el.
― Haide, Darcy, îi spuse, te rog, vino. Nu pot să sufăr să te văd stînd deoparte, singur, în felul acesta stupid.
Ai face mult mai bine să dansezi.
― Nici nu mă gîndesc. Știi cit detest acest lucru, afară doar de cazul cînd îmi cunosc foarte bine partenera.
Într-o adunare ca aceasta mi-ar fi insuportabil. Surorile tale sînt angajate și în tot salonul nu există o altă femeie cu
care să pot dansa, fără să însemne o pedeapsă pentru mine.
― N-aș putea fi atît de mofturos ca tine, exclamă Bingley, pentru nimic în lume! Pe cuvîntul meu, n-am
întîlnit în viața mea atîtea fete drăguțe ca în seara asta; și cîteva dintre ele, vezi, sînt neobișnuit de frumoase.
― Tu dansezi cu singura fată frumoasă din această încăpere, spuse domnul Darcy, privind-o pe cea mai
mare dintre domnișoarele Bennet.
― Oh! Este făptura cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată! Este însă colo, chiar în spatele tău, una
dintre surorile ei care-i foarte drăguță și, cred, foarte plăcută. Te rog dă-mi voie să-i cer partenerei mele să i te
prezinte.
― Despre care vorbești? și, întorcîndu-se, o privi o clipă pe Elizabeth, pînă ce, întîlnindu-i privirea, își plecă
ochii și răspunse cu răceală; e acceptabila, dar nu destul de frumoasă ca să mă tenteze pe mine și, în momentul de
față, nu am poftă să dau atenție tinerelor domnișoare neglijate de alți bărbați. Ai face mai bine să te întorci la
partenera ta, să te bucuri de zîmbetele ei , deoarece cu mine îți pierzi timpul.

Domnul Bingley îi urmă sfatul. Domnul Darcy se îndepărtă, iar Elizabeth rămăsese cu sentimente nu prea
cordiale pentru el. Povesti totuși cu mult haz această întâmplare prietenelor sale, căci avea o fire vioaie, glu meață,
care se amuza de orice lucru ridicol.
În general, seara trecu în mod plăcut pentru toată familia. Doamna Bennet își văzuse fiica cea mare mult
admirată de oaspeții de la Netherfield. Domnul Bingley dansase cu ea de două ori și surorile lui o re marcaseră.
Jane era tot atît de încîntată de toate acestea, ca și mama ei, dar într-un fel mai rezervat. Elizabeth se bucura de
bucuria Janei. Mary auzise cum fusese pre zentată domnișoarei Bingley, ca cea mai cultivată fată din împrejurimi;
Catherine și Lydia fuseseră destul de norocoase și nu duseseră lipsă de pa rteneri, singurul lucru ― dup ă cum li se
spusese ― de care trebuiau să se preocupe la un bal. S-au întors deci toate bine dispuse la Longbourn, satul în care
trăiau și unde treceau drept locuitorii cei mai de vază. L-au găsit pe domnul Bennet încă treaz. Cu o carte în mînă,
el uită de timp; și, în cazul de față, era și foarte curios să afle ce se întîmplase într-o seară ca aceea, care iscase
speranțe atît de frumoase. Ar fi preferat, mai degrabă, ca soția lui să fie dezamăgită de noul venit, dar își dădu
seama imediat că va avea de ascultat cu totul altă poveste.
― Oh! dragul meu Bennet, strig ă ea de cum deschise ușa, am avut o seară încîntătoare, un bal nemai –
pomenit. Cît aș fi vrut să fii acolo! Jane a fost atît de admirată; ce putea fi mai bine! Toți au spus că arată foarte
bine și domnul Bingley a găsit-o tare frumoasă și a dansat cu ea de două ori. Gîndește-te numai la asta dragul
meu! Într-adevăr au dansat de două ori; ea a fost singura din tot salonul pe care a invitat-o și a doua oară. În
primul rînd a poftit-o pe domnișoara Lucas. M-am simțit atît de jignită cînd l-am văzut pornind cu ea; totuși, nu a
plăcut-o deloc ― într-adevăr, nimeni nu poate s-o placă, știi, și a părut înnebunit de Jane cînd a văzut-o dansînd.
Așa că a întrebat cine e și a rugat să-i fie prezentat și i-a cerut următoarele două dansuri. În al treilea rînd, două le-
a dansat cu domnișoara King; și în al patrulea rînd, două cu Mary Lucas; și în al cincilea, două cu Jane, din nou; și
în al șaselea, două cu Lizzy; și Boulanger-ul …
― Dacă ar fi avut nițică milă de mine, exclamă soțul enervat, n-ar fi dansat nici pe jumătate cît zici c-a dan –
sat. Pentru numele Domnului, nu-mi mai pomeni de par tenerele sale! Doamne, de ce nu și-a scrîntit glezna de la
primul dans!
― Vai, dragul meu! continuă doamna Bennet, sînt încîntată de el! Este atît de frumos! Și surorile lui sînt
fermecătoare! N-am văzut în viața mea ceva mai ele gant decît rochiile lor. Cred că dantela de pe toaleta doamnei
Hurst…
Aci fu din nou întreruptă. Domnul Bennet protestă împotriva oricărei descrieri a vreunei găteli, iar ea fu
astfel obligată să caute un alt aspect al subiectului și povesti, plină de amărăciune și cu oarecare exagerare,
groaznica bădărănie a domnului Darcy.
― Dar te pot asigura, adaug ă ea, că Lizzy n-are prea mult de pierdut dacă nu corespunde gustului său;
pentru că este un om grozav de antipatic, oribil, și care nu me rită să te ostenești să-i placi. Atît de distant, atît de
trufaș, de nesuferit! Se foia ici, se foia colo, închipuindu-și că-i cine știe ce! Nu destul de frumoasă pentru a dansa
cu el! Tare aș mai fi vrut să fi fost dumneata acolo, dra gul meu, să-i fi spus una cum știi dumneata. Eu îl detest.
Capitolul IV
Cînd Jane și Elizabeth rămaseră singure, Jane, care fusese mai înainte foarte rezervată în elogierea domnului
Bingley, îi mărturisi sorei sale cît îl admira.
― Este tocmai cum trebuie s ă fie un bărbat; cu bun-simț, spiritual, plin de viață. Și n-am mai văzut
asemenea maniere perfecte! Atîta simplitate și atîta bună creșter e!
― Este și frumos, adaugă Elizabeth, cum ar trebui de altfel să fie orice tînăr, dacă poate! Prin aceasta, ca –
racterul lui devine desăvîrșit.
― Am fost tare măgulită cînd m-a poftit a doua oară la dans. Nu m-am așteptat la un asemenea compliment.
― Nu te-ai așteptat? Eu da, pentru tine. Dar asta este marea deosebire dintre noi: pe tine, complimentele pe
care le primești te iau totdeauna prin surprindere; pe mine, niciodată. Ce putea fi mai firesc decît să te pof tească
încă o dată? Și orb să fi fost și tot ar fi trebuit să vadă că erai de o mie de ori mai frumoasă decît oricare dintre
femeile din salon. Deci fără recunoștință pentru galanteria lui, în cazul ăsta. Așa… domnul Bingley este, categoric,
foarte drăguț, și îți dau voie să-l placi. Ți-au plăcut mulți alții mai nerozi.
― Lizzy dragă!
― Oh, știi, tu prea ești dispusă să iubești oamenii în general. Nu vezi nici un defect la nimeni. Toți oamenii
sînt buni și drăguți în ochii tăi. Niciodată în viața mea, nu te-am auzit vorbind de rău pe cineva.
― Doresc din toată inima să nu mă grăbesc cînd ju dec pe cineva; dar totdeauna cred ceea ce spun.
― Știu că așa este; și tocmai asta e minunea. Cu bunul tău simț, să fii atît de sincer oarbă la neroziile și
prostia celorlalți! A vrea să pari sincer este un lucru destul de obișnuit, îl întîlnești la tot pasul. Dar să fii sin cer
fără ostentație, fără vreun anumit scop, să iei partea bună din firea fiecăruia, să o faci și mai bună și să nu
pomenești nimic de părțile proaste ― numai tu poți s-o faci. Eh, și-ți plac și surorile acestui tînăr, nu? Mani erele
lor nu sînt la înălțimea alor lui.
― Desigur nu, la prima vedere; s înt însă femei foarte drăguțe cînd stai de vorbă cu ele. Domnișoara Bingley

va locui la fratele ei și-i va duce gospodăria; și, dacă nu mă înșel, vom avea în ea o vecină încîntătoare.
Elizabeth o ascultă în tăcere, dar nu fu convinsă; prin felul cum se purtaseră la petrecere, nu urmăriseră, în
general să se facă agreabile. Cu un spirit de obser vație mai viu, cu o fire mai puțin îngăduitoare decît a sorei sale
și, de asemeni, cu un discernământ nealterat de vreun interes personal, Elizabeth era foarte puțin dis pusă să le
aprobe. Erau, într-adevăr, femei foarte fine, nu le lipsea buna dispoziție cînd erau mulțumite, nici darul de a se
face plăcute cînd o doreau; dar erau mîndre și încrezute. Erau destul de frumoase; fuseseră educate într-unul dintre
cele mai bune pensioane din oraș; aveau o avere de douăzeci de mii de lire; obișnuiau să chel tuiască mai mult
decît ar fi trebuit și să frecventeze oameni din înalta societate; erau deci îndreptățite, în toate privințele, să
gîndească bine despre ele și rău des pre alții. Făceau parte dintr-o familie respectabilă din nordul Angliei ― fapt
întipărit în mințile lor mai adînc decît împrejurarea că averea fratelui lor și a lor proprie fusese dobîndită prin
negoț.
Domnul Bingley moștenise de la tatăl său o avere care se ridica la aproape o sută de mii de lire; acesta
avusese intenția să cumpere o moșie, dar nu a trăit s-o facă. Domnul Bingley avea și el aceeași intenție, și uneori
alegea chiar și regiunea; dar deoarece dispunea acum de o casă bună și de toate libertățile vieții de conac, mulți
dintre cei care îi cunoșteau foarte bine firea comodă se întrebau dacă nu-și va petrece restul zilelor la Nether field,
lăsînd generației următoare sarcina de a cumpăra moșia.
Surorile lui erau foarte dornice ca domnul Bingley să-și aibă propria sa moșie. Cu toate că el se stabilise
acum numai în calitate de chiriaș, domnișoara Bingley nu era cîtuși de puțin refractară să se așeze în capul mesei
lui; și nici doamna Hurst, care se căsătorise cu un bărbat mai mult elegant decît bogat, nu era mai puțin dispusă să
considere casa fratelui său drept a ei proprie, cînd îi convenea.
Abia trecuseră doi ani de cînd domnul Bingley deve nise major că a și fost ispitit de o recomandație întâm –
plătoare să arunce o privire la Netherfield House. Și într-adevăr, a aruncat o privire la casă, și în casă, timp de o
jumătate de oră; i-au plăcut poziția și camerele principale, a fost mulțumit de cele spuse de proprietar despre
avantajele locuinței, și a luat-o pe loc.
Între el și Darcy exista o prietenie trainică, în pofida unor mari deosebiri de caracter. Bingley îi era drag lui
Darcy pentru firea sa blîndă, maleabilă, deschisă, deși nu s-ar fi putut găsi fire care să prezinte un contrast mai
izbitor cu a sa proprie și deși niciodată nu părea nemulțumit de ceea ce era el însuși. Bingley avea cea mai mare
încredere în tăria afecțiunii lui Darcy, iar des pre judecata acestuia, părerea cea mai înaltă. Inteligența lui Darcy era
superioară. Lui Bingley nu-i lipsea în nici o privință nimic, dar Darcy era deștept. Era în același timp semeț,
rezervat și pretențios; și felul său de a fi ― deși era binecrescut ― nu era atrăgător. În această privință prietenul
său îi era mult superior. Oriunde ar fi apărut, Bingley cucerea; Darcy jignea mereu.
Felul în care au discutat despre petrecerea de la Meryton este destul de grăitor. Bingley nu mai întîlnise
niciodată în viața sa oameni mai drăguți sau fete mai frumoase; toți fuseseră nespus de amabili și atenți cu el; nu
existase nici formalism, nici rigiditate; se simțise imediat ca între vechi cunoștințe, iar în ceea ce privește pe
domnișoara Bennet, nu-și putea închipui un înger mai frumos decît ea. Darcy, dimpotrivă, nu văzuse decît o co –
lecție de oameni la care nu găsise nimic agreabil și nimic distins; nu simțise pentru nici unul dintre ei nici cel mai
mic interes; nici unul nu-i dăduse atenție și compania nici unuia dintre ei nu-i făcuse vreo plăcere. A recunoscut că
domnișoara Bennet era drăguță, dar a găsit că zîmbea prea mult.
Doamna Hurst și sora sa au fost de acord cu toate acestea; totuși, au plăcut-o și au admirat-o; și au de clarat
că e o fată drăguță, una pe care n-aveau obiecțiuni s-o cunoască mai îndeaproape. Domnișoara Bennet a fost deci
consacrată ca o fată drăguță, iar fratele lor s-a simțit autorizat, datorită acestei laude, să se gîndească la ea cît
dorea.
Capitolul V
Cale de o mică plimbare de la Longbourn, locuia o familie cu care familia Bennet era deosebit de strîns
legată. Sir William Lucas se ocupase în trecut cu negoțul la Meryton, unde făcuse o avere frumușică și se ridicase
la rangul de cavaler printr-o suplică adresată regelui, pe vremea cînd era primar. Rangul i se urcase, poate, la cap.
Îi provocase silă pentru ocupația și reședința sa într-un tîrgușor și, părăsindu-le pe amîndouă, se strămutase cu
familia într-o casă, cam la o milă de Meryton, numită de atunci Lucas Lodge, unde putea cugeta cu plăcere la
propria se importanță și descătușat de treburi, se putea ocupa exclusiv cu politețea față de toată lumea. Cu toate că
se simțea îmbătat de rangul său, lucrul acesta nu-l făcea trufaș; din contră, era numai amabilitate față de fiecare.
Inofensiv, prietenos și îndatoritor din fire, pre zentarea sa la Palatul St. James îl făcuse și curtenitor.
Lady Lucas era o femeie foarte cumsecade, nu prea deșteaptă, și deci o vecină prețioasă pentru doamna
Bennet. Aveau mai mulți copii. Cel mai mare, o tînără fată cam de douăzeci și șapte de ani, inteligentă și cu mult
bun simț, era, prietena intimă a Elizabethei.
Fiind absolut necesar ca domnișoarele Bennet și dom nișoarele Lucas să se întîlnească pentru a comenta un
bal, dimineața următoare petrecerii le aduse pe cele dintîi la Longbourn ca să audă și să se facă auzite.
― Dumneata ai început seara bine, Charlotte, îi spuse doamna Bennet, cu o politicoasă stăpînire de sine,
domnișoarei Lucas. Dumneata ai fost prima aleasă a dom nului Bingley.
― Da, dar se pare că i-a plăcut cea de-a doua mai mult .

― Ah, vrei să spui Jane, probabil pentru că a dansat de două ori cu ea. Cu siguranță, asta părea a fi
admirație. Cred că, de fapt, a admirat-o . Am auzit ceva despre asta, dar nu prea știu bine ce ― ceva în legătură cu
domnul Robinson.
― Poate vă gîndiți la conversația auzită de mine din întîmplare, între domnul Bingley și domnul Robinson;
nu v-am pomenit nimic despre asta? Domnul Robinson l-a întrebat cum îi plăceau petrecerile noastre la Meryton
și dacă nu era de părere că la serată se aflau o mulțime de femei drăguțe, și pe care o socotea cea mai drăguță, iar
el i-a răspuns prompt la ultima întrebare: "Oh, cea mai mare dintre domnișoarele Bennet, fără îndoială; nu pot
exista două păreri în chestiunea asta".
― Pe cuvîntul meu! Dar a fost un răspuns foarte ho tărît; asta, într-adevăr, pare să însemne că… totuși, poate
să nu ducă la nimic, știți.
― Cele auzite de mine au fost mai cu tîlc decît cele auzi te de tine, Eliza, spuse Charlotte. Domnul Darcy
merită mai puțin să fie auzit decît prietenul său, așa e? Biata Eliza! Auzi, să fii doar acceptabilă!
― Vă rog să nu-i vîrîți lui Lizzy în cap că trebuie să fie vexată de bădărănia lui; este un om atît de antipatic,
încît ar fi o adevărată nenorocire să fii prețuită de el. Doamna Long mi-a spus seara trecută că a stat o jumă tate de
oră, chiar lîngă ea, fără să deschidă gura măcar o singură dată.
― Ești absolut sigură, doamnă? Nu e o mică greșeală la mijloc? întrebă Jane. Sînt sigură că l-am văzut pe
domnul Darcy vorbindu-i.
― Da… pentru că ea l-a întrebat, în cele din urmă cum îi place la Netherfield, și el n-a avut încotro și a tre –
buit să răspundă, dar ea zicea că a părut furios că i se adresase cuvîntul.
― Domnișoara Bingley mi-a spus, interveni Jane, că niciodată nu vorbește mult, afară doar cînd e cu vechile
sale cunoștințe. Cu acestea este deosebit de drăguț.
― Nu cred o iotă, draga mea, dacă ar fi fost atît de drăguț, ar fi vorbit cu doamna Long. Dar pot să-mi închi –
pui ce s-a întîmplat. Toți spun că-i mîndru de nu-i ajungi eu prăjina la nas. Cred că o fi auzit, cumva, că doamna
Long nu are trăsură și că a venit la bal într-un cupeu în chiriat.
― Nu-mi pasă că n-a vorbit cu doamna Long, spuse domnișoara Lucas, dar aș fi vrut să fi dansat cu Eliza.
― Altădată, Lizzy, spuse mama sa, aș refuza să dan sez cu el, dacă aș fi în locul tău.
― Cred, doamnă, că-ți pot promite liniștită că nu voi dansa cu el niciodată.
― Mîndria lui, interveni domnișoara Lucas, pe mine nu mă supără, așa cum supără adeseori mîndria, pentru
că are o scuză. Nu te poți mira cînd un tînăr atît de fin, de familie, cu avere, cu tot ce-și poate dori cineva, se crede
atît de mult. Dacă mă pot exprima astfel, el are dreptul să fie mîndru.
― Este foarte adevărat, replică Elizabeth, și aș putea foarte ușor să iert mîndria lui, dacă n-ar fi călcat-o în
picioare pe a mea.
― Mîndria, remarcă Mary, care se fălea cu seriozita tea reflecțiilor ei, este un simțămînt foarte obișnuit, cred.
Din tot ce am citit pînă acum, sînt convinsă că este foarte obișnuit, într-adevăr; că natura omenească este deosebit
de înclinată către acest simțămînt și că foarte puțini sîn tem aceia care nu nutrim un sentiment de automulțumire
pentru vreo însușire sau alta, reală sau imaginară. Orgo liul și mîndria sînt lucruri diferite, deși adesea cuvintele
sînt folosite ca sinonime. Cineva poate fi mîndru fără a fi orgolios. Mîndria e legată mai mult de părerea noastră
despre noi înșine; orgoliul, de ceea ce ne-ar plăcea să gîndească alții despre noi.
― Dacă aș fi bogat ca domnul Darcy, exclamă unul dintre tinerii Lucas; care venise cu surorile sale, nu mi-
ar păsa cît sînt de mîndru. Aș ține o haită de ogari și aș bea o sticlă de vin în fiecare zi.
― Atunci, ai bea cu mult mai mult dec ît ar trebui, spuse doamna Bennet. Și, dacă te-aș vedea făcînd-o, ți-aș
lua pe loc sticla din față.
Băiatul o asigură că n-ar face-o; ea continuă să sus țină că ar face-o și discuția nu se termină decît o dată cu
vizita.
Capitolul VI
Doamnele din Longbourn s-au prezentat curînd la cele din Netherfield. Vizita a fost întoarsă după toate
regulile. Bunele maniere ale domnișoarei Bennet înfloreau, încu rajate de bunăvoința doamnei Hurst și a
domnișoarei Bingley; și, deși pe mamă au găsit-o de netolerat și pe fe tele mai mici nevrednice să le adreseze o
vorbă, și-au exprimat totuși dorința, față de cele două mai mari, de a le cunoaște mai bine. Jane a primit această
atenție cu cea mai mare plăcere; dar Elizabeth vedea totuși cît de arogant se poartă cu ele, făcînd cu greu excepție
pentru sora ei ― și nu le putea simpatiza; totuși, amabilitatea lor față de Jane, atît cît era, avea valoare datorîndu-
se, după toate probabilitățile, admirației fratelui lor pen tru Jane. Era foarte limpede ― ori de cîte ori se întâlneau
― că domnul Bingley o plăcea cu adevărat; dar Elizabethei îi era tot atît de limpede c ă Jane ceda pornirii pe care
o simțise pentru el din prima clipă și că era pe cale să se îndrăgostească de-a binelea; își spunea de ase menea cu
plăcere că era imposibil ca lumea să afle ceva, deoarece Jane unea o mare putere de simțire cu stăpîni rea de sine și
cu o fire ponderată, care o puteau pune la adăpost de bănuielile inoportunilor. Ea îi împărtăși toate astea prietenei
sale, domnișoara Lucas.
― Este, poate, agreabil, replic ă Charlotte, să fii în stare, în asemenea caz, să te poți stăpîni în fața lumii; dar
este uneori o greșeală să fii atît de reținută. Dacă o femeie își ascunde sentimentele cu aceeași iscusință și față de

obiectul afecțiunii sale, poate pierde prilejul de a-l cap tiva; și atunci, n-ar fi decît o slabă consolare să crezi că
lumea nu știe nimic. Aproape în fiecare atașament există atît de multă gratitudine sau vanitate, că nu e bine să le
lași în voia lor. Sîntem toți în stare să facem începutul singuri ― o ușoară preferință este destul de firească; dar
prea puțini dintre noi sînt în stare să se îndrăgostească cu adevărat, fără încurajare. În nouă cazuri din zece e mai
bine ca o femeie să arate mai multă afecțiune decît simte. Neîndoielnic, Bingley o place pe sora ta; dar s-ar putea
ca niciodată să nu facă mai mult decît s-o placă dacă ea nu-l ajută puțin.
― Dar ea îl ajută, atît cît îi permite firea. Dacă eu îmi pot da seama de interesul ei pentru el, Bingley ar tre –
bui să fie un nerod să nu-l observe.
― Nu uita, Eliza, că el nu cunoaște firea Janei așa cum o cunoști tu.
― Dar dacă o femeie are o înclinație pentru un băr bat și nu încearcă să i-o ascundă, el trebuie să-și dea
seama de acest lucru.
― Poate că trebuie, dacă o vede îndeajuns… deși Bing ley și Jane se întîlnesc destul de des, nu sînt niciodată
mult timp împreună; ― și cum se văd întotdeauna într-o societate numeroasă, este imposibil să folosească fiecare
clipă pentru a sta împreună de vorbă. De aceea ar trebui ca Jane să profite cît mai mult de fiecare moment în care-i
poate capta atenția. Cînd va fi sigură de el, va avea timp destul să se îndrăgostească și ea cît o vrea.
― Planul tău e bun, îi răspunse Elizabeth, cîtă vreme nu ai în vedere altceva decît dorința de a te mărita
bine; și dacă m-aș hotărî să-mi găsesc un bărbat bogat sau, pur și simplu un bărbat, oricare, cred că aș adopta
planul tău. Dar nu acestea sînt simțămintele Janei; ea nu are un scop anume. Deocamdată nu poate fi încă sigură
de seriozitatea pornirii ei, sau dacă aceasta este un lucru înțe lept. Îl cunoaște doar de două săptămîni. A dansat cu
el la Meryton patru dansuri; l-a văzut într-o dimineață ― acasă la el ― și de atunci a cinat în compania lui de
patru ori. Nu este deloc suficient pentru a-i cunoaște firea.
― Nu, așa cum prezinți tu lucrurile. Din faptul că au cinat împreună, ar fi putut afla numai dacă el are poftă
de mîncare sau nu; dar trebuie să-ți amintești că au pe trecut, de asemenea, patru seri împreună ― și patru seri pot
însemna foarte mult.
― Da, aceste patru seri le-au dat posibilitatea s ă constate că amîndurora le place Douăzeci și unu mai mult
decît Comerț, însă în privința vreunei alte însușiri caracte ristice, nu-mi închipui să-și fi putut dezvălui mare lucru.
― Ei bine, spuse Charlotte, îi doresc Janei, din toata inima, noroc. Dacă ar fi să se mărite cu el mîine, cred
că ar avea tot atîtea șanse de fericire cîte ar avea dacă i-ar studia firea timp de douăsprezece luni. Fericirea în căs –
nicie este numai o chestiune de noroc. Faptul că în mo mentul căsătoriei partenerii își cunosc foarte bine firea, sau
faptul că au firi foarte asemănătoare nu le mărește cîtuși de puțin șansele de fericire. După căsătorie, deo sebirile
dintre ei se vor accentua de ajuns pentru ca să-și aibă partea lor de suferință; și e mai bine să cunoști cît mai puțin
posibil defectele omului cu care-ți vei petrece viața.
― Mă faci să rîd, Charlotte; dar asta nu e o judecată sănătoasă. Știi bine că nu e un lucru sănătos și că tu în –
săți nu ai proceda astfel.
Fiind foarte prinsă să observe atențiile domnului Bing ley față de sora sa, Elizabeth era departe de a bănui că
și ea devenise un obiect demn de un oarecare interes în ochii prietenului acestuia. La început, domnul Darcy ad –
misese, cu greutate, că era drăguță; la bal o privise cu indiferență; și cînd se întîlniseră din nou, o privise nu mai
pentru a-i aduce critici. Dar nici nu apucase bine să se lămurească și să-și lămurească prietenii că Elizabeth n-avea
o singură trăsătură ca lumea pe chipul ei, că a și început să găsească același chip neobișnuit de inteligent, datorită
expresiei frumoase din ochii ei întunecați. Aces tei descoperiri i-au urmat altele tot atît de vexante pentru el. Deși,
cu un ochi critic, descoperise în înfățișarea ei mai mult decît o singură abatere de la perfecta simetrie, a fost
obligat să constate că avea o siluetă zveltă și plă cută; și, deși afirma că manierele ei nu erau cele obiș nuite în
lumea bună, fusese captivat de încîntătoarea lor naturalețe.
Elizabeth era total inconștientă de acest lucru; pentru ea, Darcy era omul care nu se făcea plăcut nicăieri și
care n-o socotise destul de fru moasă pentru a o invita la dans. Darcy începu să dorească s-o cunoască mai bine și
înainte de a sta el însuși de vorbă cu ea, ca un prim pas, în cepu să asculte discuțiile ei cu alții. Faptul acesta atrase
atenția Elizabethei. Asta s-a petrecut la reședința lui Sir William Lucas, unde se organizase o mare reuniune.
― Ce-o fi vrînd domnul Darcy, o întrebă Elizabeth pe Charlotte, că stă și ascultă conversația mea cu
colonelul Forster?
― Aceasta este o întrebare la care nu-ți poate răs punde decît domnul Darc y.
― Dacă va mai continua astfel, îl voi face desigur să priceapă că știu ce urmărește. Are o privire foarte
ironică și, dacă nu încep prin a fi eu însămi impertinentă, în cu rînd mă voi teme de el.
Puțin mai tîrziu, în timp ce dînsul se apropia de ele, fără să aibă însă aerul că dorește să participe la conver –
sație, domnișoara Lucas spuse prietenei sale:
― Te desfid să deschizi un asemenea subiect față de domnul Darcy.
Aceasta fu o provocare pentru Elizabeth, care se în toarse către el și-i spuse:
― Nu credeți, domnule Darcy că m-am exprimat re marcabil de bine adineauri, cînd l-am tot sîcîit pe colone –
lul Forster să ne dea un bal la Meryton?
― Cu o mare hotărîre! Dar acesta este un subiect care întotdeauna face pe o doamnă să fie hotărîtă!
― Sînteți pornit împotriva noastră.
― În curînd va fi rîndul ei să fie sîcîită, interveni domnișoara Lucas. Mă duc să deschid pianul, Eliza; știi ce
urmează.

― Ca prietenă, ești o făptură tare ciudată, dorind me reu să mă produc în fața oricui și a tuturor. Dacă vanita –
tea mea ar avea veleități muzicale, ai fi de neprețuit; dar, așa cum stau lucrurile, aș dori să nu mă produc în fața
acelora care sînt obișnuiți să se delecteze cu cei mai buni artiști. Totuși, la insistențele domnișoarei Lucas, adăugă;
foarte bine, dacă trebuie să fie așa, așa să fie; și cu o căutătură gravă spre domnul Darcy: e un vechi și minu nat
proverb pe care-l cunosc, desigur, toți cei de față:
"Ține-ți răsuflarea ca să ai cu ce-ți răci fiertura". Eu o țin pe a mea ca să-mi înalț cîntecul.
Interpretarea ei fu plăcută, dar prin nimic excepțio nală. După vreo două cîntece și înainte de a fi putut răs –
punde rugăminților unora de a mai cînta fu înlocuită la pian cu nerăbdare de sora ei Mary care, fiind singura urî –
țică dintre fetele Bennet, se străduia din greu să-și de săvîrșească educația și cunoștințele și era mereu dornică să și
le etaleze.
Mary nu avea nici talent, nici gust; și deși ambiția o făcuse silitoare, îi dăduse în același timp un aer pedant
și încrezut, care ar fi dăunat chiar și cuiva ajuns la un grad de perfecțiune mai mare decît cel atins de ea. Elizabeth,
simplă și naturală, fusese ascultată cu mult mai multă plă cere, deși nu cîntase nici pe jumătate atît de bine; pe cînd
Mary, la sfîrșitul unui lung concerto, fu bucuroasă să vîneze prețuire și mulțumiri, cîntînd melodii scoțiene și
irlandeze, la cererea surorilor sale mai mici care, îm preună cu tinerii Lucas și doi, trei ofițeri, se porniseră ne –
răbdătoare să danseze într-un capăt al salonului.
Domnul Darcy ședea în preajma lor. Într-o tăcută in dignare față de modul acesta de a petrece seara, fără nici
un fel de conversație; era prea cufundat în propriile sale gînduri și nici nu băgă de seamă că alături de el se afla Sir
William Lucas, pînă ce acesta nu-i vorbi .
― Ce petrecere încîntătoare pentru tineret, domnule Darcy! Pînă la urmă, nimic nu se compară cu dansul. Îl
socotesc ca pe una dintre primele manifestări de rafina ment ale societăților omenești civilizate.
― Aveți dreptate, Sir, și mai prezintă în plus avanta jul de a fi foarte "la modă" în societățile mai puțin civi –
lizate ale lumii ― fiecare sălbatic știe să danseze!
Sir William zîmbi doar.
― Prietenul dumneavoastr ă dansează splendid, conti nuă el după o pauză, cînd îl văzu pe Bingley intrînd în
dans, și nu mă îndoiesc că sînteți și dumneavoastră, dom nule Darcy, un adept al acestei arte.
― Cred că m-ați văzut dansînd la Meryton, Sir.
― Da, într-adevăr, și nu mică mi-a fost plăcerea pri vindu-vă. Dansați adesea la St.James?
― Niciodată, Sir.
― Nu credeți că ar fi un omagiu ce se cuvine acelei case?
― Este un omagiu pe care nu-l aduc niciodat ă vreunei case cînd pot evita s-o fac.
― Aveți o reședință la Londra, înțeleg.
Domnul Darcy se înclină.
― Am avut cîndva de gînd să mă instalez și eu acolo, pentru că îmi place o societate aleasă, dar nu am fost
destul de sigur că aerul Londrei îi va prii Lady-ei Lucas.
Se opri așteptînd un răspuns, dar interlocutorul lui nu era dispus să i-l dea și, cum în clipa aceea Elizabeth se
îndrepta către ei, îi trecu prin minte să facă un mare act de galanterie și îi strigă:
― Scumpă domnișoară Eliza, de ce nu dansați? Dom nule Darcy, vă rog să-mi îngăduiți să vă prezint, în per –
soana acestei tinere domnișoare, o încîntătoare parteneră. Nu puteți refuza să dansați, sînt sigur, cînd aveți în față
atîta frumusețe! Și, luînd mîna fetei, ar fi pus-o într-a lui Darcy care, deși surprins peste măsură, ar fi dorit să i-o
ia, cînd Elizabeth și-o retrase brusc și-i spuse lui Sir William cu oarecare nervozitate:
― Credeți-mă, Sir, nu am nici cea mai mică intenție să dansez. Vă implor să nu presupuneți că am venit spre
dumneavoastră ca să solicit un partener.
Cu multă cuviință, domnul Darcy ceru favoarea unui dans, dar a fost zadarnic. Elizabeth era hotărîtă; și za –
darnice au fost și toate încercările lui Sir William de a o îndupleca.
― Sînteți desăvîrșită la dans, domnișoară Eliza, și este o cruzime să mă lipsiți de fericirea de a vă admira și,
deși domnului Darcy îi displace, în general, acest amu zament, sînt convins că nu are nimic împotrivă să ne în –
datoreze timp de o jumătate de oră.
― Domnul Darcy este numai amabilitate, spuse Eli zabeth surîzînd.
― Este, într-adevăr; și dacă ținem seama de obiectul tentației, dragă domnișoară Eliza, nu ne putem mira de
complezența sa, căci cine ar pute a obiecta ceva unei asemenea partenere?
Elizabeth se îndepărtă cu o privire ștrengărească. Re fuzul ei nu-l supără pe domnul Darcy, care se gîndea
tocmai la ea cu oarecare bunăvoință, cînd fu acostat de dom nișoara Bingley.
― Pot să vă spun de ce ați căzut pe gînduri.
― Cred că nu puteți.
― Vă gîndiți cît de insuportabil ar fi să petreceți multe seri în acest fel, într-o astfel de societate; și, în tr-
adevăr, sînt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu m-am plictisit niciodată atît! Și toți acești oameni insipizi și
totuși zgomotoși, mărunți și totuși plini de ei! Ce n-aș da să aud sarcasmele dumneavoastră la adresa lor.
― Presupunerea dumneavoastr ă este total greșită, vă asigur. Gîndul meu luneca pe un făgaș mult mai plăcut.
Meditam la marea plăcere pe care ți-o pot da doi ochi frumoși pe chipul unei femei drăguțe.
Domnișoara Bingley își aținti îndată privirile pe fața lui și îi ceru să-i spună ce doamnă reușise să-i inspire
asemenea reflecții. Domnul Darcy îi răspunse cu multă în drăzneală:

― Domnișoara Elizabeth Bennet.
― Domnișoara Elizabeth Bennet, repetă domnișoara Bingley. Sînt uluită! De cînd se bucură de această
favoare? Și, mă rog, cînd să vă prezint urările mele de fe ricire?
― Chiar aceasta este întrebarea pe care mă așteptam s-o puneți. Imaginația unei doamne este foarte aprinsă;
sare de la admirație la dragoste și de la dragoste la că sătorie, într-o clipă. Știam că veți fi gata să-mi prezen tați
urările dumneavoastră.
― Oh! nu! Dacă luați lucrurile atît de serios, voi considera chestiunea perfect rezolvată. Veți avea, într-a –
devăr, o soacră fermecătoare și va fi desigur mereu pre zentă la Pemberley împreună cu dumneavoastră.
Darcy o ascultase cu o totală indiferență în timp ce dînsa se amuză în acest fel pe tema ce-și alesese; și de –
oarece calmul lui o convinsese că nu era nici un pe ricol, spiritele domnișoarei Bingley se revărsară în con tinuare.
Capitolul VII
Averea domnului Bennet se compunea, aproape în în tregime, dintr-o moșie cu un venit de două mii de lire
anual care, însă, din nenorocire pentru fiicele lui, fu sese lăsată prin testament ― în lipsă de moștenitori direcți de
parte bărbătească ― unei rude îndepărtate; iar averea doamnei Bennet, avere frumușică pentru si tuația ei, putea cu
greu compensa veniturile insuficiente ale soțului. Tatăl ei fusese avocat la Meryton și îi lăsase moștenire patru mii
de lire.
Doamna Bennet avea o soră măritată cu un oarecare domn Philips, care fusese secretarul tatălui ei și îi suc –
cedase în afaceri, și un frate stabilit la Londra; într-o ra mură comercială respectabilă.
Satul Longbourn era situat la numai o milă de Mery ton; distanță foarte potrivită pentru tinerele domnișoare
care erau atrase într-acolo de trei, patru ori pe săptămînă, pentru a-și îndeplini îndatoririle față de mătușa lor și,
față de o modistă ― chiar peste drum. Cele dou ă fete mai mici, Catherine și Lydia, erau deosebit de asidue în
aceste atenții; aveau și mai puțină minte decît surorile lor și, cînd nu găseau nimic mai bun de făcut, o plimbare
pînă la Meryton era lucrul cel mai potrivit ca să le umple orele de dimineață și să le dea material de conversații
pentru seară; și oricît de sărac în știri era, în general, ținu tul, ele tot izbuteau să stoarcă ceva de la mătușa lor. În
prezent, erau într-adevăr doldora și de vești și de bucurii, căci tocmai venise în apropiere un regiment de miliție
care urma să rămînă acolo toată iarna, iar cartierul ge neral era în Meryton.
Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor știri grozav de interesante. În fiecare zi cunoștințele lor cu
privire la numele și relațiile ofițerilor sporeau. Adresele lor n-au rămas mult timp un secret pentru ele și, în curînd,
au început să-i cunoască personal. Domnul Philips era în vizită cu ei, ceea ce deschidea, pentru nepoatele sale, o
sursă de fericire necunoscută mai înainte. Nu mai vorbeau decît despre ofițeri; averea domnului Bingley, care
dădea fiori doamnei Bennet, nu avea nici un preț în ochii lor, în comparație cu uniforma unui stegar.
După ce le ascultă o dimineață întreagă efuziunile pe această temă, domnul Bennet remarcă cu răceală:
― După cît pot să-mi dau seama din felul vostru de a vorbi, cred că sînteți două dintre cele mai neroade fete
de pe aici. O cam bănuiam eu, dar acum m-am convins.
Catherine se tulbură și nu mai spuse nimic , dar Ly dia, cu o perfectă indiferență, continuă să-și exprime ad –
mirația pentru căpitanul Carter și speranța de a-l în tîlni în cursul zilei, deoarece în dimineața următoare acesta
pleca la Londra.
― Tare mă mir, dragul meu, zise doamna Bennet, că ești atît de repede dispus să-ți crezi copiii nerozi. Dacă
aș vrea să gîndesc rău de copiii cuiva, n-aș alege totuși pen tru asta propriii mei copii.
― Dacă ai mei sînt niște nerozi, sper să rămîn me reu conștient de asta.
― Da, dar se întîmplă că ai noștri sînt toți foarte deștepți.
― Acesta este singurul punct ― îndrăznesc s-o cred ― în care nu sîntem de aceeași părere. Am sperat întot –
deauna că părerile noastre vor coincide pînă în cele mai mici amănunte, dar în chestiunea asta sînt silit să fiu în
dezacord cu dumneata, căci le socotesc pe cele două me zine ale noastre cum nu se poate mai zănatece.
― Dragă domnule Bennet, nu trebuie să te aștepți să aibă mintea tatălui sau mamei lor. Cînd vor atinge
vîrsta noastră, sînt sigură că nu se vor mai gîndi la ofițeri, cum nici noi nu ne gîndim. Mi-amintesc de vremurile
cînd și mie îmi plăcea grozav o tunică stacojie ― și, într-adevăr, în fundul inimii îmi place și acum; și dacă un
tînăr colonel isteț, cu cinci, șase mii pe an, mi-ar cere pe una dintre fete, n-am să-i spun ba! Iar deunăzi, la Sir
William, colonelul Forster mi s-a părut tare chipeș în uni forma lui.
― Mamă, strigă Lydia, mătușa mi-a spus că domnul colonel Forster și domnul căpitan Carter nu se mai duc
la domnișoara Watson atît de des ca la început, cînd au ve nit aici; îi vede acum mereu la bazar la Clarke.
Doamna Bennet nu-i mai putu răspunde fiindcă toc mai atunci intrase valetul cu un bilet pentru domnișoara
Bennet; fusese trimis de la Netherfield și aducătorul aș tepta răspuns. Cu ochii scînteind de plăcere, doamna Ben –
net repezi întrebare după întrebare, în timp ce Jane ci tea:
― Vai, Jane, de la cine e? Despre ce e vorba? Ce zice el? Vai, Jane, gr ăbește-te și spune-ne, grăbește-te, ini –
mioara mea.
― Este de la domnișoara Bingley, răspunse Jane; apoi îl citi cu glas tare.
"Draga mea prietenă,

Dacă nu ai atîta milă încât să vii astăzi să iei masa cu mine și cu Luiza, riscăm să ne dușmănim pe tot restul
vieților noastre, căci un tête-à-tête de o zi întreagă, între două femei, nu poate să se sfîrșească fără o ceartă. Vino
cît poți mai repede după primirea biletului. Fratele meu și ceilalți domni vor lua masa în oraș cu domnii ofițeri.
Cu toată dragostea,
Caroline Bingley"
― Cu ofițerii! exclamă Lydia; cum de nu mi-a spus mătușa nimic despre una ca asta?
― Ia masa în oraș, interveni doamna Bennet. Mare ghinion!
― Pot să iau trăsura? întrebă Jane.
― Nu, draga mea, e mai bine s ă te duci călare, pentru că vremea e a ploaie și atunci o să trebuiască să ră mîi
acolo toată noaptea.
― Bun plan! exclamă Elizabeth, dacă ai fi sigură că nu se vor oferi s-o trimită înapoi cu trăsura lor.
― Oh! Domnii vor lua cupeul domnului Bingley ca să se ducă la Meryton și familia Hurst nu are cai pentru
ai lor.
― Mi-ar place mult mai mult s ă merg cu trăsura.
― Dar, draga mea, tata nu se poate lipsi de cai, s înt sigură. E nevoie de ei la cîmp; nu este așa, domnule
Bennet?
― E nevoie de ei la cîmp mult mai des decît îi pot avea.
― Dar dacă îi ai pentru astăzi, interveni Elizabeth, scopul mamei este atins.
Pînă la urmă, îl făcu pe tatăl ei să recunoască într-a devăr că nu se putea lipsi de cai; Jane fu astfel silită să
plece călare, iar mama sa o conduse pînă la ușă cu multe și vesele preziceri de vreme proastă. Speranțele sale se
împliniră; nici nu plecase Jane bine, că se și porni ploaia.
Surorile se temeau pentru ea, dar mama lor era în cîntată. Ploaia continuă fără încetare toată seara. Fără în –
doială, Jane nu se putea întoarce.
― Ce idee grozavă am avut! se lăuda mereu doamna Bennet, ca și cînd meritul de a fi dezlănțuit ploaia era
cu totul al ei.
Pînă a doua zi de dimineață, ea n-a fost to tuși conștientă de întreaga valoare a mașinațiilor sale.
Nici nu terminaseră bine micul dejun, cînd un servi tor de la Netherfield se prezentă cu un bilețel pentru Eli –
zabeth.
"Scumpa mea Lizzy,
M-am simțit foarte rău astăzi de dimineață, ceea ce trebuie pus, cred, pe seama ploii de ieri care m-a udat
pînă la piele. Dragele mele prietene nici nu vor să audă să mă întorc acasă pînă nu mă voi simți bine. Ele insistă,
de asemenea, să mă vadă domnul Jones, așa că nu vă alarmați dacă veți auzi că a fost chemat aici. În afară de
durerea de cap și o durere în gît, nu mai am nimic. "
― Ei bine, scumpa mea, spuse domnul Bennet, c înd Elizabeth sfîrși de citit biletul, dacă fiica dumitale se va
îmbolnăvi grav, dacă se va întîmpla să moară, vom avea mîngîierea de a ști că totul a fost din ordinul dumitale, în
goană după domnul Bingley.
― Oh! nu mă tem deloc c-o să moară. Oamenii nu mor din cauza unui fleac de răceală. Va fi foarte bine
îngrijită. Atîta vreme cît rămîne acolo, toate sînt cum nu se poate mai bine. M-aș duce s-o văd, dacă aș putea avea
trăsura.
Elizabeth, fiind într-adevăr îngrijorată, se hotărî să plece la Jane, deși trăsura nu era disponibilă; și, cum nu
călărea, singura soluție era să se ducă pe jos. Ea le împărtăși hotărîrea luată.
― Cum poți fi atît de nesăbuită încît să-ți treacă măcar prin minte așa ceva, pe noroiul ăsta! strigă doamna
Bennet. E nepotrivit să te arăți astfel acolo.
― E foarte potrivit să văd cum arată Jane ― și asta e tot ce doresc.
― Lizzy, îmi dai a înțelege, o întrebă tatăl ei, c-ar trebui să trimit după cai?
― Nu, deloc. Pot foarte bine s ă merg pe jos. Distanța nu înseamnă nimic cînd ai un motiv serios; nu sînt
decît trei mile. Voi fi înapoi pentru masă.
― Îți admir bunăvoința, se amestecă Mary, dar orice impuls ar trebui să fie controlat de rațiune; și, după
părerea mea, strădania ar trebui să fie întotdeauna în proporție cu ceea ce dorești sa obții.
― Te vom conduce pînă la Meryton, spuseră Cathe rine și Lydia.
Elizabeth acceptă propunerea și cele trei domnișoare porniră împreună.
― Dacă ne grăbim, adăugă Lydia pe drum, poate îl zărim pe căpitanul Carter, înainte să plece.
La Meryton se despărțiră; surorile mai mici se în dreptară înspre locuința soției unuia dintre ofițeri, iar
Elizabeth își continuă drumul singură, străbătînd cîmp după cîmp, sărind cu nerăbdare peste pîrleazuri și smîr curi;
în cele din urmă, ajunse în fața casei, cu gleznele obosite, ciorapii murdari și un chip strălucind de înfier bîntarea
mersului.
A fost condusă în sufrageria mică, unde erau toți ai casei, în afară de Jane, și unde apariția Elizabethei stîrni
mare uimire. Pentru doamna Hurst și domnișoara Bing ley era de neconceput ca ea să fi făcut, la ora aceea, singură

și pe o vreme imposibilă, trei mile pe jos; Eli zabeth era convinsă că o disprețuiau din această cauză. Au primit-o
totuși cu multă politețe, iar în purtarea fra telui lor era ceva mai mult decît simplă politețe ― era bunăvoință și
amabilitate. Domnul Darcy n-a spus mai nimic, iar domnul Hurst, absolut nimic. Cel dintîi se simțea împărțit între
un simțămînt de admirație pentru strălucirea pe care efortul o dăduse chipului ei și unul de îndoială, întrebîndu-se
dacă împrejurarea merita ca ea să vină de atît de departe, singură. Cel de-al doilea domn se gîndea numai la micul
său dejun.
Elizabeth întrebă despre sănătatea surorii ei, dar nu primi un răspuns prea mulțumitor. Domnișoara Bennet
dormise prost; și, cu toate că se sculase, avea febră mare și nu se simțea destul de bine pentru a putea pă răsi
camera. Elizabeth fu bucuroasă să fie condusă ime diat la ea. Jane, pe care numai frica de a nu provoca temeri sau
îngrijorări o împiedicase să scrie ce dor îi era de sora ei, fu încîntată s-o vadă. Nu a fost însă în stare să stea mult
de vorbă; și cînd domnișoara Bingley ieși, lăsîndu-le singure, ea nu putu spune cine știe ce; își exprimă numai
recunoștința pentru deosebita gentilețe cu care fusese tratată. Elizabeth se ocupă în tăcere de bolnavă.
După micul dejun, veniră la ele surorile; Elizabeth începu și ea să le îndrăgească, văzînd cîtă afecțiune și
solicitudine îi arătau Janei. Sosi apoi și spițerul care după ce examină bolnava, spuse ― ceea ce era de la sine
înțeles ― că aceasta răcise foarte tare și că trebuiau să încerce să învingă răul; o sfătui să se întoarcă din nou in pat
și promise să-i trimită doctorii. Jane urmă imediat sfatul, căci i se ridicase temperatura și o durea capul îngrozitor.
Elizabeth nu o mai părăsi nici măcar o singură clipă, și nici celelalte doamne nu lipsiră mult de lîngă ea; domnii
ieșiseră și ele nu aveau de fapt ni mic altceva de făcut.
Cînd ceasul bătu ora trei, Elizabeth simți că era tim pul să plece și pomeni ― fără să fie prea încîntată ― de
lucrul acesta. Domnișoara Bingley ii oferi trăsura și Elizabeth aștepta ca aceasta să mai stăruie puțin îna inte de a
primi, cînd Jane manifestă o asemenea îngri jorare la gîndul de a se despărți de sora ei, încît domni șoara Bingley se
văzu obligată să schimbe propunerea de a-i oferi trăsura în invitația de a rămîne, pentru mo ment, la Netherfield.
Elizabeth acceptă plină de recu noștință și un servitor fu apoi trimis la Longbourn pen tru a înștiința familia că va
rămîne acolo și pentru a le aduce veșminte de schimb.
Capitolul VIII
La orele cinci, cele două doamne se retraseră ca să se schimbe pentru masa de seară și la șase și jumătate
Elizabeth fu poftită la cină. Ea nu putu da un răspuns îmbucurător potopului de întrebări politicoase, printre care le
remarcă, încîntată, pe cele pline de o caldă solici tudine ale domnului Bingley, Jane nu se simțea deloc mai bine.
La auzul acestei vești, surorile repetară de trei, patru ori că erau grozav de mîhnite, că era grozav de neplăcut să fii
grav răcit și că le displăcea teribil cînd e rau ele însele bolnave ― pe urmă nu se mai gîndiră nici un moment la
acest lucru; indiferența lor față de Jane, cînd aceasta nu era de față, o făcea pe Elizabeth să resimtă vechea ei
antipatie pentru ele.
Fratele lor era, într-adevăr, singurul din familie pe care-l putea privi cu plăcere. Îngrijorarea lui pentru Jane
era vădită, iar atențiile față de ea însăși, încîntă toare; acestea o împiedicară să se simtă atît de nepof tită pe cît
credea că este în ochii celorlalți. Nimeni, în afară de el, nu o lua în seamă. Domnișoara Bingley era preocupată de
domnul Darcy; sora ei, nu mai puțin; în ceea ce-l privea pe domnul Hurst, lîngă care ședea Elizabeth, acesta era un
bărbat indolent, care nu trăia decît pentru mîncare, băutură și jocul de cărți și care, aflînd că dînsa prefera o
mîncare simplă în locul unui ragout nu mai găsi ce să-i spună.
Cînd se sfîrși cina, Elizabeth se reîntoarse lîngă Jane și, cum se închise ușa în urma ei, domnișoara Bingley
se porni s-o vorbească de rău. Purtarea Elizabethei fu calificată ca foarte rea, într-adevăr ― un amestec de mîndrie
și impertinență; nu avea nici conversație, nici stil, nici gust și nu era nici frumoasă.
La fel gîndea și doamna Hurst care adăugă:
― Pe scurt, n-are nici o calitate, în afară de aceea că este un as al mersului pe jos. N-am să uit în viața mea
apariția ei aici, astăzi de dimineață. Într-adevăr arăta ca o sălbatică.
― Chiar așa, Luiza. Cu greu mi-am putut păstra seriozitatea. O neghiobie, să vină aici. De ce, mă rog, a
trebuit să gonească peste cîmpuri, pentru o răceală a surorii ei? Cu părul în așa neorînduială, atît de răvășit!
― Da, și juponul; sper că i-ai văzut juponul. Tă vălit prin noroi, de un lat de palmă ― sînt absolut sigură; și
fusta lăsată în jos ca să-l ascundă, fără să izbutească.
― Portretul făcut de tine, Luiza, s-ar putea să fie foarte exact, spuse Bingley, dar eu nu am băgat nimic de
seamă. Mi s-a părut că domnișoara Eliza Bennet arăta nespus de bine, azi-dimineață cînd a intrat aici. Nici n-am
observat juponul murdar.
― Dumneata l-ai remarcat, de bună seamă, domnule Darcy, spuse domnișoara Bingley, și înclin să cred că
nu ți-ar plăcea s-o vezi pe sora dumitale prezentîndu-se astfel.
― Desigur, nu.
― Auzi, să meargă trei mile sau patru, sau cinci, sau cîte or fi, cu noroiul trecîndu-i peste glezne, și singură,
singură de tot! Ce-a vrut să arate cu asta? Mi se pare că asta dovedește un gen oribil de independență plină de
înfumurare și o indiferență, cu totul provincială, față de etichetă.
― Dovedește dragoste pentru sora ei, ceea ce este încîntător, interveni Bingley.
― Mă tem, domnule Darcy, remarcă aproape în șoaptă domnișoara Bingley, că această întîmplare a alte rat,

întrucâtva, admirația dumitale pentru ochii ei frumoși.
― Deloc, replică el, efortul le dăduse și mai multă strălucire.
Urmă o mică tăcere, apoi doamna Hurst reluă firul.
― O prețuiesc foarte mult pe Jane Bennet ― este într-adevăr o fată tare drăguță ― și doresc din toată inima
să se căpătuiască bine, dar, cu asemenea părinți și cu rude atît de modeste, mă tem că nu prea are șa nse.
― Te-am auzit ― cred ― spun înd că au un unchi, avocat la Meryton.
― Da, și mai au unul care locuiește pe undeva prin apropiere de Cheapside.
― Asta este culmea! adăugă sora ei și izbucniră în hohote de rîs.
― Dacă ar avea atîția unchi cît să umple întregul Cheapside, exclamă Bingley, asta tot nu le-ar face, nici cu
o iotă, mai puțin fermecătoare.
― Le-ar micșora însă simțitor șansele de a se mărita cu bărbați cu o oarecare greutate în lume, replică
Darcy.
Bingley nu răspunse nimic; surorile lui însă îl apro bară cu entuziasm și continuară să facă haz pe seama
vulgarității rudelor dragei lor prietene.
Totuși, cînd ieșiră din sufragerie, s-au dus ― iarăși pline de tandrețe ― în camera bolnavei, unde au rămas
pînă ce au fost poftite la cafea. Jane se simțea încă foarte rău și Elizabeth n-o mai lăsă singură, nici o clipă, pînă
seara tîrziu, cînd avu mîngîierea de a-și vedea sora dor mind, și atunci i se păru mai curînd potrivit, decît plăcut, să
coboare în salon. Cînd intră, îi găsi pe toți jucînd "100" și fu imediat poftită să ia parte la joc; dar, bă nuind că
jucau tare, se scuză pretextînd starea surorii sale și spunînd că-și va petrece puținul timp cît va ră mîne jos, cu o
carte. Domnul Hurst o privi mirat.
― Preferați cititul, jocului de cărți? Foarte ciudat! se miră el.
― Domnișoara Eliza Bennet, interveni domnișoara Bingley, disprețuiește jocul de cărți. E o mare cititoare și
nu găsește plăcere în nimic altceva.
― Nu merit nici asemenea pre țuire, nici asemenea critică. Nu sînt o mare cititoare și găsesc plăcere în multe
alte lucruri.
― În a vă îngriji sora, sînt sigur, spuse Bingley. Sper că plăcerea dumneavoastră va fi curînd și mai mare,
văzînd-o iar sănătoasă.
Elizabeth îi mulțumi din toată inima, apoi se îndreptă spre o masă pe care se aflau cîteva cărți. El se oferi să-
i mai aducă altele ― tot ceea ce se găsea în biblioteca sa.
― Ce mult aș dori să am o colecție mai mare, spre bucuria dumneavoastră și cinstea mea; sînt însă cam
leneș și, deși nu am multe cărți, am mai multe decît am răsfoit vreodată .
Elizabeth îl asigură că se putea perfect mulțumi cu cele care se găseau acolo.
― Sînt uimită, spuse domnișoara Bingley, că tatăl meu a lăsat o colecție atît de mică de cărți. Ce bibliotecă
minunată aveți la Pemberley, domnule Darcy!
― Ar trebui să fie bună, răspunse el, căci reprezintă strădania multor generații.
― Și apoi, dumneata însuți ai îmbogățit-o atît! Me reu cumperi cărți.
― Nu pot concepe să-ți neglijezi biblioteca perso nală, în zilele noastre.
― S-o neglijezi! Sînt sigură că nu neglijați nimic din ce ar putea adăuga ceva la frumusețile acelei nobile
reședințe. Charles, cînd îți vei construi casa ta, aș dori să, fie măcar pe jumătate atît de încîntătoare pe cît e
Pemberley.
― Și eu la fel.
― Te-aș sfătui să cumperi un loc în vecinătate și să iei Pemberley ca model; în Anglia nu există ținut mai
minunat ca Derbyshire.
― Cu dragă inimă. Voi cumpăra chiar reședința Pem berley, dacă Darcy mi-o vinde.
― Vorbesc de ceea ce e posibil, Charles.
― Pe cinstea mea, Caroline, cred c ă e mult mai posibil să capeți Pemberley-ul cumpărîndu-l, decît co piindu-
l.
Elizabeth era atît de prinsă de ceea ce se petrecea, încît nu se prea putea concentra asupra cărții; așa că o lăsă
curînd deoparte, se apropie de masa de joc și se așeză între domnul Bingley și sora lui mai mare, ca să privească
jocul.
― Domnișoara Darcy a crescut mult de astă-primă vară? continuă domnișoara Bingley; este oare cît mine de
înaltă?
― Cred că da. E cam de înălțimea domnișoarei Elizabeth Bennet; chiar mai înaltă.
― Ce dor îmi e s-o văd din nou! N-am întîlnit niciodată pe cineva care să mă fi încîntat mai mult. Ce
înfățișare, ce maniere, și atît de desăvîrșită pentru vîrsta ei! Cîntă dumnezeiește la pian.
― Sunt uluit, spuse Bingley, cum de reușesc toate tinerele domnișoare să fie atît de desăvîrșite.
― Desăvîrșite! Toate tinerele domnișoare! Dragul meu Charles, ce vrei să spui?
― Da, toate, cred. Toate pictează măsuțe, și îmbracă paravane, și împletesc punguțe. Nu cunosc una care să
nu știe să facă toate astea și, pe cuvînt, nu mi s-a întîm plat să mi se vorbească pentru prima oară de vreo dom-
nișoară, fără să mi se spună cît e de desăvîrșită.
― Lista dumitale cuprinz înd enumerarea însușirilor comune atîtor domnișoare, spuse Darcy, este mult prea
adevărată. Cuvîntul este însă folosit pentru o mulțime de femei care nu-l merită decît pentru că îmbracă para vane

și împletesc punguțe; dar eu personal sînt departe de a fi de acord cu acest fel de a aprecia doamnele în general.
Nu mă pot lăuda că aș avea, printre toate cu noștințele mele, mai mult de o jumătate de duzină care să fie cu
adevărat desăvîrșite.
― Nici eu, sînt convinsă, conchise domnișoara Bingley.
― Atunci, remarcă Elizabeth, desigur că ideea dum neavoastră despre o femeie desăvîrșită este foarte cu –
prinzătoare.
― Da! Foarte cuprinzătoare! repetă Darcy.
― Oh! desigur, strigă susținătoarea-i devotată, nimeni nu poate fi considerat desăvîrșit, dacă nu depășește
ceea ce poți întîlni în mod obișnuit. O femeie trebuie să cu noască bine muzica, pictura, cîntul, dansul și limbile
moderne, pentru a merita acest calificativ; și, în afară de acestea toate, trebuie să aibă încă un nu știu ce în înfăți –
șarea ei, în felul ei de a merge, în tonul glasului, în ținuta și felul său de a se exprima; altfel nu merită calificativul
acesta decît pe jumătate.
― Trebuie să posede într-adevăr toate aceste însu șiri, confirmă Darcy; și la acestea toate, mai trebuie totuși
să adauge încă ceva și mai esențial ― îmbogățirea minții sale printr-o lectură neîntreruptă.
― Nu mă miră faptul că nu cunoașteți decît șase femei desăvîrșite. În aceste condiții, m-ar mira să cu –
noașteți măcar una.
― Sînteți atît de pornită împotriva propriului dum neavoastră sex, încît vă îndoiți de această posibilitate?
― Eu nu am văzut niciodată o astfel de femeie. Eu nu am văzut niciodată îmbinate laolaltă atîta har, și gust,
și hărnicie, și distincție…
Doamna Hurst și domnișoara Bingley se revoltară de injustețea îndoielii exprimate de Elizabeth și continuau
amîndouă să protesteze, spunînd că ele cunoșteau o mul țime de femei care corespundeau acestei descrieri, cînd
domnul Hurst le cheamă la ordine, cu reproșuri amare pentru lipsa lor de atenție la joc. Intervenția lui puse capăt
oricărei conversații și, după cîteva clipe, Elizabeth ieși din salon.
― Eliza Bennet, spuse domni șoara Bingley, cînd ușa se închise în urma ei, este una dintre acele domnișoare
care doresc să se pună în valoare în fața sexului opus prin subaprecierea propriului lor sex, și sistemul reușește,
cred, cu mulți bărbați; dar, după părerea mea, acesta este un mijloc vrednic de dispreț, un procedeu josnic.
― Fără îndoială, răspunse Darcy, căruia îi fusese mai ales adresată această remarcă, josnicie există în toate
mijloacele pe care doamnele își îngăduie uneori să le folosească pentru a captiva. Tot ce are afinitate cu vi clenia e
vrednic de dispreț.
Domnișoara Bingley n-a fost destul de mulțumită de răspunsul lui, pentru a mai continua discuția pe această
temă.
Elizabeth reveni numai pentru a-i informa că sora ei se simțea mai rău și că nu putea pleca de lîngă ea.
Bingley porunci să fie chemat imediat domnul Jones; surorile lui însă, convinse că avizul unui spițer de țară nu
putea fi de nici un folos, au fost de părere să fie trimis un curier la oraș, după unul dintre doctorii cei mai re numiți.
Elizabeth nici nu a vrut să audă de așa ceva , dar nu se împotrivea propunerii fratelui lor și hotărîră ca, a doua zi
dis-de-dimineață, să fie chemat domnul Jones, în cazul că sora ei nu se va simți incontestabil mai bine. Bingley era
foarte abătut; surorile sale au declarat că erau nenorocite. Cu toate acestea, după cină, și-au alinat durerea cîntînd
duete; el însă nu a putut găsi o mai bună ușurare a durerii sale decît dînd instrucțiuni me najerei să aibă toată grija
de bolnavă și de sora ei.
Capitolul IX
Elizabeth petrecu mai toată noaptea în camera surorii sale și dimineața avu bucuria de a putea da un răspuns
mulțumitor despre sănătatea Janei, domnului Bingley care s-a interesat foarte devreme printr-o jupîneasă și, nițel
mai târziu, celor două elegante cameriste ale suro rilor lui. Totuși, în ciuda acestei îmbunătățiri, ea ceru să se
trimită un bilețel la Longbourn, dorind ca mama ei să vină s-o vadă pe Jane și să judece chiar dînsa ce tre buie
făcut. Biletul a fost imediat expediat și tot atît de urgent s-au îndeplinit și cele cuprinse în el. Doamna Bennet,
însoțită de mezinele sale, a ajuns la Netherfield îndată după micul dejun.
Dacă ar fi găsit-o pe Jane cu adevărat în pericol, ar fi fost tare nenorocită; dar văzînd-o, își dădu seama că
boala fiicei sale nu era îngrijorătoare și nu prea dorea ca Jane să se facă bine atît de repede, deoarece însănătoșirea
însemna plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru să audă ― prin urmare ― de rugămintea fiicei sale de a fi luată
acasă; și nici spițerul, care sosise cam în același timp cu doamna Bennet, nu a fost de acord. După ce stătu puțin cu
Jane, la invitația personală a domni șoarei Bingley, mama și cele trei fiice o însoțiră în sufrageria mică. Bingley le
întîmpină exprimîndu-și spe ranța că doamna Bennet nu o găsise pe fiica ei mai rău decît se așteptase.
― Ba da, domnule, sună răspunsul. E mult prea bol navă pentru a putea fi luată acasă. Domnul Jones zice că
nici nu trebuie să ne gândim să o luăm de aici. Trebuie să abuzăm încă puțin de gentilețea dumneavoastră,
― S-o luați de aici! strigă Bingley. Nici nu poate fi vorba de așa ceva. Sora mea, sînt sigur, nici nu vrea să
audă de acest lucru.
― Puteți conta, doamnă, spuse domnișoara Bingley cu o rece politețe, că domnișoara Bennet se va bucura
de toată atenția posibilă cîtă vrem e se va afla la noi.
Doamna Bennet nu mai contenea cu mulțumirile.

― Sînt încredințată, adăugă ea, că dacă n-ar fi avut prieteni atît de buni nu știu ce s-ar fi ales de ea; de oarece
este într-adevăr foarte bolnavă și suferă teribil de mult, dar cu cea mai mare răbdare posibilă, că așa e felul ei,
pentru că are în toate împrejurările firea cea mai dulce pe care am văzut-o vreodată. Adesea le spun celorlalte fiice
ale mele că nu sînt nici la degetul ei mic. Aveți o cameră tare dulce, domnule Bingley, și o prive liște încîntătoare
înspre cărarea aceasta cu pietriș. Nu știu, în tot ținutul, un loc care să se compare cu Nether field. Sper că nici nu vă
trece prin minte să plecați cu rînd de aici, deși aveți un contract pe termen scurt.
― Tot ceea ce fac, fac în grabă, răspunse Bingley. Deci, dacă ar fi să mă hotărăsc să plec din Netherfield, aș
zbura, probabil, în cinci minute. Deocamdată mă con sider totuși stabilit aici.
― Chiar așa mi-am închipuit că sînteți, exclamă Eli zabeth.
― Începeți să mă cunoașteți, nu? spuse Bingley în torcîndu-se către ea.
― Oh! Da! Cred că vă cunosc perfect.
― Aș dori să pot lua afirmația dumneavoastră drept un compliment; dar să fii atît de transparent ― mă tem
că e jalnic.
― Asta e după cum se-ntîmplă. Nu înseamnă că o fire ascunsă, complicată, merită o mai înaltă sau o mai
mică prețuire decât o fire ca a dumneavoastră.
― Lizzy, strigă mama sa, adu-ți aminte unde te afli și nu-ți lua nasul la purtare, așa cum îți îngăduim să faci
acasă.
― N-am știut, continuă Bingley imediat, că vă ocu pați cu studiul firii oamenilor. Trebuie să fie un studiu
amuzant.
― Da, iar firile complicate s înt cele mai amuzante. Ele prezintă, cel puțin, acest avantaj.
― Viața la țară, interveni Darcy, îți poate oferi în general prea puține subiecte pentru un asemenea studiu.
La țară te miști într-o societate foarte restrînsă și lip sită de variație.
― Dar oamenii se schimb ă atît de mult, încît mereu, mereu poți observa ceva nou la ei.
― Da, cu adevărat, se amestecă doamna Bennet, jig nită de felul lui de a vorbi despre viața la țară. Vă asi gur
că se întîmplă din astea tot atît de mult și la țară ca și la oraș.
Toată lumea rămase surprinsă, iar Darcy, după ce o privi un moment, se întoarse tăcut într-altă parte.
Doamna Bennet, care-și închipuia că repurtase o totală victorie asupra lui, continuă triumfătoare:
― În ceea ce mă privește, nu găsesc că Londra ar prezenta cine știe ce avantaje, în afară de magazine și
localuri publice. Viața la țară este infinit mai plăcută, nu-i așa, domnule Bingley?
― Cînd sînt la țară, răspunse el, nici nu mi-ar trece prin minte să plec de acolo, iar cînd sînt la oraș, simt
cam același lucru. Au fiecare avantajele lor și pot fi tot atît de fericit și într-o parte și-n cealaltă.
― Da, pentru că sînteți așa cum trebuie să fie un om, da r domnul de colo ― și-și aruncă ochii înspre Darcy
― pare să creadă că viața la țară nu înseamnă absolut nimic.
― Vai, mamă, te înșeli! spuse Elizabeth, roșind pen tru mama sa. L-ai înțeles total greșit pe domnul Darcy.
Dînsul a vrut să spună că la țară nu găsești o gamă atît de variată de oameni ca la oraș, ceea ce trebuie să re cunoști
că este adevărat.
― Sigur, draga mea, n-a zis nimeni c ă găsești; dar în ceea ce privește ocazia de a întîlni multă lume aici,
cred că sînt puține localități mai mari. Eu una știu că sîntem în vizită cu douăzeci și patru de familii.
Numai respectul pentru Elizabeth îl făcu pe Bingley să se stăpînească. Sora lui fu mai puțin delicată și-și în –
dreptă ochii către domnul Darcy, cu un surîs foarte ex presiv. Elizabeth, pentru a spune ceva care să schimbe
gîndurile mamei sale, o întrebă dacă Charlotte Lucas mai trecuse pe la Longbourn de cînd plecase ea de acasă.
― Da, a venit ieri cu tatăl ei. Ce om încîntător e Sir William; nu este așa, domnule Bingley? Un bărbat atît
de elegant! Atît de amabil și de degajat! Găsește în totdeauna un cuvînt de spus, tuturor. Asta este ideea mea despre
bună-creștere; iar persoanele acelea care se cred foarte importante și nu-și dezlipesc niciodată bu zele se înșală
amarnic.
― Charlotte a luat masa la noi?
― Nu, a ținut morțiș să plece acasă. Îmi închipui că aveau nevoie de ea pentru pateuri. În ceea ce mă pri –
vește, domnule Bingley, eu țin slugi care se pricep să facă treabă. Fetele mele sînt crescute altfel. Dar fiec are face
cum îl taie capul și domnișoarele Lucas sînt un soi foarte bun de fete, vă asigur. Ce păcat că nu sînt ară toase! Nu
că eu aș socoti-o pe Charlotte atît de urîtă! Și, pe urmă, ea este prietena noastră intimă.
― Pare a fi o fată agreabilă, interveni Bingley.
― Vai, da! Dar trebuie să recunoașteți că e foarte urîtă. Lady Lucas a spus și ea adeseori lucrul ăsta și mă
invidiază pentru frumusețea Janei. Nu-mi place să mă fălesc cu propriii mei copii, dar, la drept vorbind, ca Jane ―
nu se vede des fată mai frumoasă. Așa spune toată lu mea. Nu mă iau după ce simt eu. Cînd avea numai cinci –
sprezece ani, un domn care stătea la fratele meu Gar diner, în oraș, se îndrăgostise atît de tare de Jane, încît
cumnată-mea era sigură c-o s-o ceară înainte să plece de la ei. Totuși n-a cerut-o. Poate a găsit că era prea tînără.
A scris totuși niște versuri despre ea; și tare drăguțe mai erau.
― Și cu asta s-a sfîrșit și dragostea lui, interveni Elizabeth nerăbdătoare. Mulți s-au vindecat în acest fel, îmi
închipui. Mă întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în alungarea dragostei.
― Am fost obișnuit să consider versurile ca o hrană pentru dragoste, spuse Darcy.
― Poate, pentru o dragoste frumoas ă, puternică, sănătoasă. Totul hrănește ceea ce este deja viguros. Dar,
dacă e vorba numai de o înclinație ușoară, superficială, sînt convinsă că un singur sonet e de ajuns s-o distrugă.

Darcy zâmbi doar, și liniștea generală ce urmă o făcu pe Elizabeth să tremure de teamă că mama ei se va
compromite din nou. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsi nimic de spus . După o scurtă tăcere, doamna Bennet
reîncepu să-i mulțumească domnului Bingley pentru amabilitatea ce-i arăta Janei, scuzîndu-se că-l deranja și cu
prezența Elizei. Domnul Bingley îi răspunse cu o firească politețe și o sili pe sora lui mai mică să fie de asemeni
politicoasă și să spună ceea ce se cuvenea. Ea își făcu datoria fără prea multă bunăvoință; dar doamna Bennet se
simți mulțumită și, curînd după aceasta, ceru să-i vină trăsura. La acest semnal, cea mai mică dintre fiicele sale se
ridică. Tot timpul vizitei, cele două fete șușotiseră între ele și hotărîseră ca mezina să-i amin tească domnului
Bingley promisiunea făcută la venirea lui în localitate, de a da un bal la Netherfield.
Lydia era o fată de cincisprezece ani, voinică, înaltă, cu un ten frumos și o fire veselă; era preferata mamei
sale care, din slăbiciune, o scosese prea devreme în lume. Era zburdalnică și avea un fel de siguranță de sine fi –
rească; aceasta se transformase în îndrăzneală, dato rită atențiilor ofițerilor încurajați de propria ei frivoli tate și de
mesele copioase oferite de unchiul ei. Era deci foarte indicată să-i vorbească domnului Bingley despre bal și îi
aminti, cu bruschețe, de promisiunea făcută, adăugînd că ar fi un lucru tare rușinos dacă nu și-ar respectat-o.
Răspunsul lui la acest atac neașteptat fu o încîntare pentru urechile doamnei Bennet.
― Sînt cu totul gata, vă asigur, să-mi țin promisiu nea; și, cînd sora dumneavoastră se va însănătoși, va
trebui ― dacă vă face plăcere ― să fixați precis ziua balului. Dar nu cred c-ați dori să dansați, atîta vreme cît
dînsa este suferindă.
Lydia se declară mulțumită.
― Oh, da, ar fi mult mai bine s ă așteptăm ca Jane să se însănătoșească și, foarte probabil, pînă atunci dom –
nul căpitan Carter va fi înapoi la Meryton. Și după ce veți da dumneavoastră balul, adăugă ea, am să insist să dea
și ei unul. Am să-i spun domnului colonel Forster că ar fi rușinos dacă n-ar face-o.
Apoi, doamna Bennet și fiicele sale plecară, iar Eli zabeth se întoarse numaidecît la Jane, lăsînd pe cele două
doamne și pe domnul Darcy să comenteze purtarea ei și a familiei sale; totuși nu-l putură determina să în ceapă s-o
ponegrească pe ea, în pofida tuturor sarcasmelor domnișoarei Bingley asupra ochilor frumoși.
Capitolul X
Ziua trecu cam tot cum trecuse și cea dintîi. Doamna Hurst și domnișoara Bingley petrecură, în cursul dimi –
neții, cîteva ore cu bolnava care continua, deși încet, să se refacă; iar seara, Elizabeth se alătură grupului din salon.
Totuși masa de "100" nu mai apăru. Domnul Darcy scria o scrisoare, iar domnișoara Bingley, stînd lîngă el, îl
privea cum scrie și-i sustrăgea mereu atenția cu me saje pentru sora lui. Domnul Hurts și domnul Bingley jucau
pichet, iar doamna Hurst le urmărea jocul.
Elizabeth se apucă să brodeze ceva și se amuza des tul de bine, observînd cele ce se petreceau între domnul
Darcy și domnișoara Bingley. Neîntreruptele ei laude, cînd pentru caligrafia lui, cînd pentru rîndurile lui drepte,
cînd pentru lungimea scrisorii, și perfecta indiferență cu care erau primite aceste complimente făceau un dialog
ciudat; și toate se potriveau, întocmai, cu părerea pe care o avea Elizabeth despre ei amîndoi.
― Ce încîntată va fi domnișoara Darcy să primească o astfel de scrisoare!
Darcy nu răspunse.
― Scrieți neobișnuit de repede.
― Vă înșelați; scriu destul de încet.
― Ce multe scrisori aveți prilejul să scrieți în cursul unui an ― scrisori de afaceri, de asemeni! Ce odioase
cred că sînt!
― Mare noroc deci că ele cad în sarcina mea și nu a dumneavoastră.
― Vă rog, spuneți-i surorii dumneavoastră că mi-e dor de dînsa.
― La rugămintea dumneavoastră, i-am spus-o deja o dată.
― Mă tem că nu sînteți mulțumit de pana dum neavoastră. Dați-mi voie să v-o pregătesc eu știu să pregătesc
splendid pana de scris.
― Mulțumesc, dar întotdeauna mi-o pregătesc singur.
― Cum de reușiți să scrieți atît de uniform?
El tăcu.
― Spuneți-i surorii dumneavoastră că sînt încîntată de progresul pe care-l face la harpă și, vă rog, aduceți-i
la cunoștință că am rămas extaziată de micul și frumosul ei model pentru măsuță și că-l găsesc infinit superior
celui făcut de domnișoara Grantley.
― Îmi îngăduiți oare să amîn extazul dumneavoastră pentru scrisoarea viitoare? Acum nu mai am loc să-i
fac cinstea cuvenită.
― Oh! Nu are nici o importan ță. O voi vedea pe domnișoara Darcy în luna ianuarie. Îi scrieți totdeauna
scrisori atît de fermecătoare și de lungi, domnule Darcy?
― Da, ele sînt în general lungi; dacă sînt sau nu fermecătoare întotdeauna, nu sînt eu acela care s-o poată
spune.
― Pentru mine e lege că cineva care e în stare să scrie cu ușurință o scrisoare lungă nu poate să scrie prost.
― Complimentul acesta nu merge pentru Darcy, Ca roline, interveni fratele ei, c ăci el nu scrie ușor. Își alege

cu prea mare grijă cuvintele; nu este așa, Darcy?
― Felul meu de a scrie se deosebe ște mult de al tău.
― Oh! exclamă domnișoara Bingley, Charles scrie în modul cel mai neglijent cu putință. Jumătate din
cuvinte nu le scrie deloc, iar restul le mâzgălește.
― Ideile îmi curg atît de repede, încît nu am timpul să le exprim; și, din cauza asta, adeseori, scrisorile mele
nu transmit nici o idee celor cărora le scriu.
― Modestia dumneavoastr ă, domnule Bingley, spuse Elizabeth, dezarmează ― firește ― reprobarea.
― Nimic nu este mai înșelător, spuse Darcy, decît falsa modestie. Ea înseamnă adesea neglijență în opinii și,
uneori, laudă indirectă.
― Și în care dintre aceste două intră ultima mea neînsemnată probă de modestie?
― Laudă indirectă, căci te mîndrești cu defectele tale la scris, deoarece ești convins că ele provin dintr-o ra –
piditate de gîndire și neglijență în transpunere care, dacă nu e de admirat, este ― crezi tu ― deosebit de in –
teresantă. Capacitatea de-a face ceva cu rapiditate este întotdeauna prețuită de cel care o are și care ade sea nu dă
nici o atenție imperfecțiunii execuției. Cînd i-ai spus doamnei Bennet azi-dimineață că, dacă te-ai hotărî vreodată
să pleci din Netherfield, ai face-o în cinci minute, ai vrut să sune totul ca un panegiric, ca un elogiu pe care ți-l
aduceai singur; totuși, ce găsești atît de lăudabil într-o grabă care poate lăsa nefăcute treburi foarte importante și
care nu poate fi de real fo los nici ție, nici nimănui?
― Ei! strigă Bingley, asta e chiar prea de tot, să-ți amintești seara de toate năzbîtiile spuse dimineața! Și
totuși, pe cuvîntul meu de cinste, am crezut că e ade vărat ceea ce am spus despre mine și așa cred și acum. Prin
urmare, cel puțin nu mi-am atribuit calitatea de om inutil grăbit numai și numai pentru a mă lăuda în fața
doamnelor.
― Presupun că așa ai crezut, dar nu sînt deloc con vins că ai pleca atît de grabnic. Purtarea ta ar depinde de
împrejurări, exact ca a oricăruia dintre oamenii pe care-i cunosc, și dacă, în clipa cînd ai încăleca, un prie ten ți-ar
spune: "Bingley, ar fi mai bine să rămâi pînă săptămîna viitoare"', probabil că ai face-o, probabil că nu ai pleca; și
dacă ți-ar mai spune o vorbă, s-ar putea să mai rămîi o lună.
― N-ați dovedit cu asta, interveni Elizabeth, decît că domnul Bingley nu s-a prețuit îndeajuns. Dumnea –
voastră l-ați lăudat acum mai mult decît a făcut-o el însuși.
― Vă sînt foarte recunoscător, spuse Bingley, pen tru că ați transformat cele spuse de prietenul meu într-o
prețuire adusă firii mele blajine. Mă tem însă că dați lucrurilor o întorsătură la care acest domn nici nu s-a gîndit;
părerea lui despre mine ar fi mai bună dacă, în împrejurarea pomenită, aș refuza net și aș da pinteni calului, gonind
cît mai repede.
― Ar considera atunci domnul Darcy c ă bruschețea primei dumneavoastră hotărîri e compensată de încăpă –
țînarea cu care vă țineți de ea?!
― Pe cuvîntul meu, nu vă pot explica acest lucru. Darcy trebuie să spună singur ce are de spus.
― Vă așteptați acum să justific păreri pe care vă place să le numiți ale mele, dar pe care nu le-am recu noscut
niciodată ca atare. Luînd totuși cazul ca fiind așa cum îl prezentați dumneavoastră, nu trebuie să uitați, domnișoară
Bennet, că am presupus că prietenul care dorește întoarcerea celuilalt din drum și amînarea hotărîrii lui de a pleca
n-a făcut decît să-și exprime dorința, i-a cerut aceasta fără un singur argument justificator.
― A ceda fără ezitare ― simplu ― la insistența unui prieten nu are nici un merit în ochii dumnea voastră.
― A ceda fără a fi convins nu este un compliment pentru înțelegerea nici unuia dintre ei.
― Îmi pare, domnule Darcy, că nu puneți preț pe înrîurirea pe care o au prietenia și dragostea. Prețuirea pe
care o ai pentru solicitant te poate adesea face să-i îndeplinești cererea fără să mai aștepți argumente care să te
convingă. Nu vorbesc despre un caz anume, ca acela pe care l-ați imaginat dumneavoastră referitor la dom nul
Bingley. Poate că ar fi mai bine să așteptăm să se ivească împrejurarea, înainte de a discuta libertatea lui de
acțiune. Dar în general și-n cazuri obișnuite, între prieteni, cînd unul dintre ei dorește ca celălalt să schimbe o
hotărîre fără prea mare importanță, ați avea o proastă părere despre aceia care e de acord cu dorința priete nului
său, fără să aștepte să fie convins cu ar gumente?
― Nu ar fi cazul ca, înainte de a discuta această temă, să determinăm, cu ceva mai multă precizie, gra dul de
importanță al cererii respective, precum și gradul de apropiere dintre prieteni?
― Oh, desigur, spuse Bingley, s ă auzim tot, toate amănuntele; să nu lăsăm deoparte înălțimea și grosi mea
lor comparativă, pentru că acestea, domnișoară Ben net, au în discuție mai multă greutate decît vă dați
dumneavoastră seama. Vă asigur că, dacă Darcy n-ar fi un om atît de mare și de falnic în comparație cu mine, nu
aș avea pentru el nici jumătate din deferența pe care o am. Vă declar că nu cunosc ceva mai oribil decît Darcy, în
anumite împrejurări și în anumite locuri ― acasă la el în special ― într-o seară de duminică în care nu ar e nimic
de făcut.
Domnul Darcy zîmbi; Elizabeth avu impresia că se simțea jignit și de aceea își stăpîni rîsul. Domnișoara
Bingley fu foarte afectată de afrontul pe care îl primise domnul Darcy și își mustră fratele pentru absurditățile
spuse.
― Văd ceea ce urmărești, Bingley, îi spuse prietenul său. Nu-ți plac discuțiile și dorești s-o înăbuși pe cea
de acum.
― Poate că nu-mi plac. Discuțiile seamănă prea mult cu disputele. Dacă tu și domnișoara Bennet ați amîna-
o pe cea de față pînă ce voi ieși din cameră, v-aș rămîne foarte îndatorat; după aceea puteți spune despre mine tot

ce vreți.
― Ceea ce doriți, spuse Elizabeth, nu reprezintă nici un sacrificiu din partea mea; iar domnul Darcy ar face
mult mai bine să-și sfîrșească scrisoarea.
Domnul Darcy îi urmă sfatul și se apucă îndată de scris.
Cînd sfîrși, ceru domnișoarei Bingley și Elizabethei favoarea de a asculta puțină muzică. Domnișoara Bing –
ley se îndreptă cu vioiciune spre pian și, după o poli ticoasă invitație, adresată Elizabethei de a cînta prima, ceea ce
aceasta refuză cu tot atîta politețe, dar mai hotărît, se așeză ea însăși.
Doamna Hurst cîntă împreună cu sora ei, și în timp ce ele erau ocupate în acest fel, Elizabeth, care răsfoia
niște caiete de note de pe pian, nu putu să nu remarce ce des se fixau ochii domnulu i Darcy asupra ei.
Îi venea greu să presupună că ea putea constitui obiectul admirației unui bărbat atît de important, dar era
încă și mai ciudat ca el s-o privească pentru că nu o plăcea. În cele din urmă, nu putu totuși să-și închipuie decît că
îi atrăsese atenția deoarece, conform ideilor lui, era în ea ceva mai nepotrivit și mai de reprobat decît în oricare
altul dintre cei prezenți. Presupunerea aceasta nu o îndurera. Domnul Darcy îi plăcea prea puțin ca să-i pese de
aprobarea lui.
După cîteva cîntece indiene, domnișoara Bingley aduse o variație cu un vioi cîntec scoțian și atunci domnul
Darcy, apropiindu-se de Elizabeth, îi spuse:
― Domnișoară Bennet, nu vă tentează foarte tare să profitați de acest prilej pentru a dansa o Scoțiană?
Ea surîse, dar nu răspunse nimic. Oarecum surprins de tăcerea ei, Darcy repetă întrebarea.
― Oh, v-am auzit, dar n-am putut hot ărî imediat ce răspuns să vă dau. Știu că doreați să vă spun "da" ca să
aveți satisfacția de a-mi disprețui gustul; dar mie îmi face întotdeauna plăcere să dejoc astfel de planuri și să
lipsesc oamenii de satisfacția unui dispreț premeditat. M-am hotărât deci să vă spun că nu doresc cîtuși de pu țin să
dansez o Scoțiană și, acum, disprețuiți-mă, dacă îndrăzniți.
― Cu adevărat, nu îndrăznesc.
Elizabeth, care se așteptase să-l fi jignit, rămase uluită de gentilețea lui; era însă în felul ei de a fi un amestec
de drăgălășenie și malițiozitate care o făceau inca pabilă de a jigni pe cineva; iar Darcy nu fusese în viața lui vrăjit
de o femeie, cum era acum de ea. Era cu adevărat convins că, dacă nu ar fi fost la mijloc in ferioritatea rudelor ei,
dînsul s-ar fi aflat oarecum în pericol.
Domnișoara Bingley văzuse sau bănuia îndeajuns pen tru a fi geloasă, și marea ei îngrijorare pentru însănă –
toșirea dragei sale prietene Jane era alimentată, întru cîtva, de dorința de a se vedea scăpată de sora acesteia.
Încerca adesea să-l facă pe Darcy să se dezguste de Elizabeth, vorbind despre presupusa lor căsătorie și
despre fericirea ce-l aștepta într-o asemenea alianță.
― Sper, îi spuse a doua zi, pe cînd se plimbau îm preună printre boschete, că atunci cînd fericitul eveni ment
va avea loc, îi veți da soacrei dumneavoastră a în țelege ce folositor este să-și țină gura; și, dacă puteți reuși,
lecuiți-le pe fetele mai mici de a se ține după ofițeri. Și, dacă-mi pot îngădui să atac un subiect atît de delicat,
încercați să stăviliți acel ceva minuscul, la limita dintre orgoliu și impertinență, din firea doamnei dumneavoastră.
― Mai aveți și altceva să-mi propuneți pentru feri cirea mea conjugală?
― Oh! da! Dați ordin să se atîrne în galeria de la Pemberley portretele unchiului și mătușii Philips. Pu neți-le
lîngă cel al unchiului dumneavoastră, fratele bunicului, judecătorul. Sînt în aceeași profesiune ― știți ― numai pe
poziții diferite. Cît privește portretul dragei dumneavoastră Elizabeth, nu încercați să comandați vre unul; ce pictor
ar putea oare izbuti să redea frumusețea ochilor ei?
― Nu ar fi deloc ușor să le prinzi expresia; dar forma și culoarea și genele atît de minunate ar putea fi
zugrăvite.
In clipa aceea se întîlniră cu doamna Hurst și cu Eli zabeth, care apăruseră de pe o altă alee.
― N-am știut că aveți intenția să faceți o plimbare, spuse domnișoara Bingley, destul de încurcată, de teamă
să nu fi fost auziți.
― Ce urît ați procedat, răspunse doamna Hurst, dis părînd fără să ne spuneți că ieșiți să vă plimbați!
Apoi, luînd brațul liber al domnului Darcy, o lăsă pe Elizabeth să meargă singură. Cărarea era numai pentru
trei persoane. Domnul Darcy simți mojicia lor și spuse îndată:
― Cărarea nu-i destul de mare pentru noi toți. Am face mai bine să trecem pe alee.
Elizabeth, însă, pe care n-o trăgea deloc inima să rămînă cu ei, le spuse rîzînd:
― Nu, nu! Rămîneți unde sînteți. Formați un grup încîntător și apăreți neobișnuit de avantajați. Pitorescul ar
fi stricat prin intervenția unui al patrulea. La revedere.
Fugi veselă de lîngă ei și, străbătînd parcul, se bu cura la gîndul că într-o zi-două va fi din nou acasă. Jane se
simțea destul de în putere și avea de gînd să iasă vreo două ore din cameră, spre seară.
Capitolul XI
După masă, cînd doamnele ieșiră din sufragerie, Eli zabeth fugi la sora ei și, după ce o înfofoli bine, o con –
duse în salon, unde fu întîmpinată de cele două prietene ale sale cu multe manifestări de bucurie; Elizabeth nu le
mai văzuse niciodată atît de drăguțe ca în ceasul petrecut împreună, înainte de apariția domnilor.
Aveau o imensă capacitate de a conversa și erau în stare să descrie cu precizie o petrecere, să povestească cu

mult umor o anecdotă și să facă haz de cunoscuți.
Cînd însă apărură domnii, Jane dispăru din centrul atenției lor; în aceeași clipă, ochii domnișoarei Bingley se
întoarseră către Darcy și, înainte ca acesta să fi fă cut cîțiva pași, ea și avu ceva să-i spună. Acesta se adresă direct
domnișoarei Bennet, felicitînd-o cu politețe; domnul Hurst se înclină și el ușor, spunînd că era "foarte bucu ros";
salutul lui Bingley fu însă plin de căldură și en tuziasm.
A fost vesel și foarte atent cu ea. Prima jumătate de oră o petrecu ațîțînd focul pentru ca Jane să nu sufere
din cauza schimbării camerei; și, la dorința lui, ea trecu de cealaltă parte a căminului, ca să fie mai departe de ușă.
Apoi, se așeză lîngă ea și aproape că nu mai vorbi cu nimeni altul. Elizabeth, brodînd în colțul opus, urmă rea totul
încîntată.
După ceai, domnul Hurst îi reaminti cumnatei sale de masa de joc; zadarnic însă. Ea știa, din observații
personale, că domnul Darcy nu voia să joace, și domnul Hurst își văzu refuzată chiar și dorința direct exprimată.
Domnișoara Bingley îl asigură că nu avea nimeni inten ția să joace și tăcerea întregului grup părea să-i confirme
spusele. Domnul Hurst, prin urmare, nu avu altceva de făcut decît să se lungească pe una dintre canapele și să
adoarmă. Darcy luă o carte în mînă. Domnișoara Bingley, la fel; iar doamna Hurst, tot jucîndu-se cu brățările și
inelele sale, se amesteca din cînd în cînd în conversația dintre fratele ei și domnișoara Bennet.
Domnișoara Bingley era aproape tot atît de preocu pată de progresul făcut de domnul Darcy în lectura căr ții
lui, cît și de propria ei carte; îi punea tot timpul în trebări și se uita la pagina la care ajunsese el. Totuși, nu-l putu
atrage într-o conversație; el îi răspundea doar la întrebări și continua să citească. În cele din urmă, epuizată de
încercarea de a se amuza cu cartea ce o alesese numai pentru că era volumul al doilea al cărții pe care o citea el,
căscă lung și spuse:
― Ce plăcut este să petreci o seară în acest fel! Vă mărturisesc că, în cele din urmă, nu există bucurie mai
mare decît cititul! Te saturi de orice, mult mai repede decît de o carte. Cînd voi avea casa mea, voi fi nenoro cită
dacă nu voi avea o bibliotecă excepțională.
Nimeni nu răspunse nimic. Ea căscă din nou, zvîrli cartea deoparte și își roti ochii prin cameră, căutînd o
altă distracție; cînd îl auzi pe fratele său pomenindu-i domnișoarei Bennet de un bal, se întoarse brusc către el și-i
spuse:
― Apropo, Charles, te gîndești serios să dai o serată la Netherfield? Te-aș sfătui, înainte de a lua o hotărîre,
să-i consulți și pe ceilalți de aici. Sînt sigură că se află printre noi unii pentru care un bal ar însemna mai cu rînd o
pedeapsă, decît o plăcere.
― Dacă te gîndești la Darcy, exclamă fratele ei, poate să se ducă la culcare înainte să înceapă balul, în caz
că preferă asta; cît despre bal, e lucru aproape hotărît și, de îndată ce Nicholls va fi preparat destulă cremă de
legume, voi trimite invitațiile.
― Mi-ar plăcea balurile infinit mai mult, replică ea, dacă ar fi altfel organizate; modul lor obișnuit de des –
fășurare este însă insuportabil de plicticos. Ar fi, desigur, mult mai rațional dacă, în locul dansului, conversația ar
fi pe ordinea de zi.
― Mult mai rațional, draga mea Caroline; nu zic nu: dar nu ar mai semăna a bal.
Domnișoara Bingley nu răspunse nimic; se ridică apoi curînd și începu să se plimbe prin salon. Avea o
siluetă elegantă și se mișca frumos; însă Darcy, pentru care fă cea toate astea, continua cu încăpățînare să citească.
Exasperată, domnișoara Bingley se hotărî să mai facă o sforțare și, întorcîndu-se către Elizabeth, îi spuse:
― Domnișoară Eliza Bennet, dă-mi voie să stărui să-mi urmezi exemplul și să te miști puțin prin salon. Te
asigur că este foarte înviorător, după ce ai stat atît pe loc.
Elizabeth fu surprinsă, dar acceptă imediat. Domni șoara Bingley avu succes și în ceea ce privește scopul real
al acestei gentileți: domnul Darcy își ridică privi rea.
Era și el tot atît de surprins ca și Elizabeth de ne așteptata atenție venind din partea domnișoarei Bingley și,
fără să-și dea seama, închise cartea. Fu imediat poftit să se alăture grupului lor, dar refuză, remarcînd că nu-și
putea închipui decît două motive pentru care se plimbau prin salon, iar dacă el ar veni cu ele ar dăuna și unuia și
celuilalt. Domnișoara Bingley murea să știe ce voia să spună și o întrebă pe Elizabeth dacă ea înțe legea ceva.
― Nu, nimic, răspunse Elizabeth; e clar însă că vrea să fie sever cu noi și modul cel mai sigur de a-l necăji
este să nu-l întrebăm nimic.
Domnișoara Bingley însă nu era în stare să-l necă jească pe domnul Darcy în nici un fel, și insistă să i se
explice cele două motive.
― N-am nimic împotrivă să vi le explic, spuse el, îndată ce domnișoara Bingley îi îngădui să vorbească. Ați
ales acest fel de a vă petrece seara, fie pentru că sîn teți una confidenta celeilalte și aveți secrete de discutat, fie
pentru că știți că siluetele dumneavoastră sînt puse în valoare cînd vă mișcați: dacă-i vorba de primul motiv, v-aș
stînjeni; dacă-i vorba de al doilea, vă pot admira mai bine de la locul meu, de lîngă foc.
― Oh! E scandalos! exclam ă domnișoara Bingley. N-am mai auzit ceva atît de îngrozitor. Cum să-l pe –
depsim pentru asemenea cuvinte?
― Nimic mai simplu; numai s-o dori ți, răspunse Elizabeth. Putem toți să ne chinuim, să ne pedepsim unii pe
alții. Sîcîiți-l, rîdeți de el. Sînteți atît de intimi, încît trebuie să știți cum s-o faceți.
― Dar pe cuvîntul meu că nu știu. Vă asigur că intimitatea noastră nu m-a învățat încă acest lucru. Să sîcîi
calmul însuși și prezența de spirit! Nu, nu! Simt că la punctul acesta vom fi bătute. Cît privește rîsul, nu ne putem
face ridicole ― dacă nu vă este cu supărare ― încercînd să rîdem de el fără nici un motiv. Domnul Darcy se poate

felicita.
― Nu se poate rîde de domnul Darcy! se miră Eli zabeth. Aceasta este o prerogativă foarte neobișnuită și
neobișnuită sper să rămînă, căci pentru mine ar fi o mare pierdere dac-aș avea multe cunoștințe de felul acesta.
Ador rîsul.
― Domnișoara Bingley, interveni domnul Darcy, îmi acordă prea mult credit. Cei mai înțelepți și mai buni
dintre oameni ― ba nu! ― cele mai înțelepte și mai bune dintre faptele lor pot fi ridiculizate de cineva al cărui
prim scop în viață este hazul.
― Desigur, replică Elizabeth, există asemenea oa meni, dar sper că nu fac parte din tre ei. Sper că nu ri-
diculizez niciodată ceea ce este înțelept sau bun. Nerozia și prostia, capriciul și inconsecvența mă amuză copios. O
recunosc; rîd de ele ori de cîte ori pot. Dar astea, presupun, sînt exact defectele pe care dumneavoastră nu le aveți .
― Poate că nu-i cu putință ca un om să nu le aibă. Dar a fost totdeauna scopul vieții mele să evit acele slă –
biciuni care expun o minte sănătoasă ridicolului.
― Defecte ca orgoliul și mîndria.
― Da, orgoliul este într-adevăr un defect. Mîndria, însă, acolo unde există o minte cu adevărat superioară,
mîndria va fi întotdeauna ținută în frîu.
Elizabeth se întoarse pentru a-și ascunde un surîs.
― Ați terminat, cred, analizarea caracterului domnu lui Darcy, spuse domnișoara Bingley, și care este, mă
rog, rezultatul?
― M-am convins pe deplin c ă domnul Darcy nu are nici un defect. O recunoaște el însuși, fără înconjur.
― Nu, răspunse Darcy, nu am avut asemenea pre tenție. Am destule defecte, dar nu sînt, sper, ale rațiu nii.
Pentru firea mea, nu pun mîna în foc. Este, cred, prea puțin îngăduitoare; sigur, prea puțin, pentru a conveni
celorlalți. Nu pot uita prostiile și păcatele oa menilor atît de repede pe cît ar trebui, și nici ofensele pe care mi le
aduc. Nu mă las impresionat de orice în cercare ce s-ar face de a mă emoționa. Caracterul meu ar putea fi numit
ranchiunos. Buna mea părere o dată pierdută, este pierdută pentru vecie.
― Acesta este într-adevăr un păcat, strigă Elizabeth. Ranchiuna implacabilă este o pată pe firea cuiva. Dar
v-ați ales bine păcatul cu adevărat, nu pot rîde de el. În ceea ce mă privește, sînteți în siguranță.
― Există, cred, în fiecare dintre noi, o înclinație pen tru un păcat anume, un defect firesc pe care nici educa –
ția cea mai perfectă nu-l poate înăbuși.
― Și al dumneavoastră este tendința de a-i disprețul pe toți.
― Și al dumneavoastră, replică Darcy cu un surîs, este de a-i înțelege pe toți greșit, cu bună știință.
― Să facem puțină muzică, interveni domnișoara Bingley, sătulă de o conversație la care nu-și dăduse
contribuția. Louiza, n-ai să te superi dacă-l voi trezi pe domnul Hurst?
Sora sa nu făcu nici cea mai mică obiecție; pianul fu deschis și Darcy, după ce se reculese timp de cîteva
clipe, nu regretă deloc acest lucru. Începea să simtă că era periculos să se ocupe prea mult de Elizabeth.
Capitolul XII
Ca urmare a înțelegerii dintre cele două surori, a doua zi de dimineață Elizabeth scrise mamei lor, ru gînd-o
să trimită trăsura să le ia acasă, în cursul zilei. Însă doamna Bennet, care socotise că fetele vor rămîne la
Netherfield pînă marțea următoare, ceea ce ar fi făcut o săptămînă întreagă pentru Jane, nu se putea hotărî să le
primească mai devreme, cu plăcere. Răspunsul său, deci, nu a fost satisfăcător, în tot cazul nu pentru Eliza beth ―
care era nerăbdătoare să se întoarcă acasă. Doamna Bennet le trimise vorbă că nu putea să dispună de trăsură
înainte de marți și adăugă într-un post-scrip tum că, dacă domnul Bingley și sora lui insistau să le mai rețină, ea se
putea foarte bine lipsi de ele. Elizabeth, însă, era absolut hotărîtă să nu mai rămînă acolo și nici nu se prea aștepta
la asemenea insistențe; din contră, temîndu-se că șederea lor putea fi socotită inutil de lungă, stărui pe lîngă Jane
ca să-l roage ea pe domnul Bingley să le dea imediat trăsura; hotărîră deci să vorbească în cursul dimineții despre
intenția lor de a pleca de la Net herfield si să ceară și trăsura.
Hotărîrea lor provocă din partea surorilor domnului Bingley multe demonstrații de regret și insistară destul
pentru a o convinge pe Jane să rămînă pînă a doua zi; plecarea fu deci amînată pentru ziua următoare. Domni –
șoarei Bingley îi părea rău că propusese această amînare, căci gelozia și antipatia ei pentru una dintre surori de –
pășeau cu mult afecțiunea pentru cealaltă.
Stăpînul casei află, cu sinceră mîhnire, că plecau atît de curînd și încercă, în repetate rînduri, s-o convingă pe
domnișoara Bennet că nu era un lucru cuminte din par tea ei, că nu se refăcuse destul, dar Jane era neclintită atunci
cînd simțea că are dreptate.
Pentru domnul Darcy, vestea fu binevenită; Eliza beth stătuse destul la Netherfield. Îl atrăgea mai mult decît
dorea, iar domnișoara Bingley era nepoliticoasă cu ea și mai sîcîitoare decît de obicei cu el. Darcy luă hotă rîrea
înțeleaptă de a fi deosebit de atent ca, mai ales acum, să nu-i scape vreun gest de admirație, nimic care ar putea
trezi în Elizabeth speranța de a însemna ceva pentru fericirea lui, conștient că, dacă în mintea ei și-a putut face loc
un asemenea gînd, purtarea lui din ultima zi trebuia să aibă toată forța de a-l confirma sau zdrobi. Neclintit în
hotărîrea lui, abia dacă îi spuse zece cuvinte în tot cursul zilei de sîmbătă și, deși la un moment dat rămaseră
singuri o jumătate de oră, el își văzu conștiin cios de lectură și nu-i aruncă nici măcar o privire.

Duminică, după slujba religioasă, avu loc despărțirea atît de plăcută aproape pentru toți. Amabilitatea
domnișoarei Bingley față de Elizabeth, ca și afecțiunea ei pen tru Jane crescuseră, spre sfîrșit, foarte simțitor și,
cînd s-au despărțit, după ce o asigură pe aceasta din urmă de plăcerea ce-i va face întotdeauna să se vadă, fie la
Longbourn, fie la Netherfield, și după ce o îmbrățișă cu toată căldura, dădu chiar mîna cu cea dintîi. Elizabeth își
luă rămas bun de la toți, în cea mai perfectă stare de spirit.
Acasă, nu fură întîmpinate cu prea multă căldură de mama lor. Doamna Bennet fu surprinsă că s-au întors,
spuse că au făcut rău să pună oamenii pe foc și că era sigură că Jane răcise iarăși. Tatăl lor însă, deși foarte laconic
în exprimarea bucuriei sale, era foarte vesel să le vadă acasă; le simțise mult lipsa. Conversațiile de seară, cînd se
strângeau cu toții, pierduseră mult din vioiciune, și aproape că nu-și mai aveau rostul dacă lipseau Jane și
Elizabeth.
Au găsit-o pe Mary, ca de obicei, adîncită în studiul armoniei și contrapunctului și al naturii omenești, și-au
trebuit să admire noi extrase și să asculte noi remarci de etică răsuflată. Catherine și Lydia aveau de dat vești de
altă natură. Multe se mai întîmplaseră și multe se mai spuseseră în regiment, de miercurea trecută; cîțiva dintre
ofițeri cinaseră, în ultimele zile, la unchiul lor; un sol dat fusese bătut cu biciul; și se zvonise că domnul co lonel
Forster era pe cale să se însoare.
Capitolul XIII
― Sper, scumpa mea, spuse domnul Bennet soției sale, a doua zi de dimineață, la micul dejun, că ai coman –
dat o masă bună pentru astăzi, deoarece am motive să aștept un adaos la grupul nostru familial.
― La cine te gîndești, dragul meu? Sînt sigură că nu știu să vină cineva, afară doar dacă nu s-o întîmpla să
treacă pe aici Charlotte Lucas și sper că mesele mele sînt destul de bune pentru dînsa. Nu cred să aibă multe
prînzuri de astea acasă la ea.
― Persoana despre care vorbesc este un domn și un străin.
Ochii doamnei Bennet scînteiară.
― Un domn și un străin! E domnul Bingley, sînt sigură. Vai, Jane, n-ai lăsat să-ți scape o vorbă despre asta,
șireată ce ești! Ei bine, sînt, desigur, foarte fericită să-l primesc pe domnul Bingley. Dar, Doamne Dumne zeule!
Ce nenorocire! Nu s-a găsit o bucățică de pește, astăzi. Lydia, suflețelul meu, sună te rog. Trebuie să vor besc
imediat cu Hill.
― Nu este domnul Bingley, o întrerupse soțul său, este cineva pe care nu l-am văzut în viața mea.
Lucrul acesta stîrni o uimi re generală, iar el avu plăcerea să fie chestionat cu zel de soția și cele cinci fiice
ale sale, deodată.
După ce se amuză un timp de curiozitatea lor, le dădu următoarea explicație:
― Acum aproape o lună, am primit această scrisoare și, acum aproape două săptămîni, ara răspuns la ea,
fiindcă am socotit că este o chestiune oarecum delicată, care necesită multă atenție. Este o scrisoare de la vărul
meu, domnul Collins, care după moartea mea vă poate da afară din această casă, cînd i-o plăcea.
― Vai, dragul meu, strigă soția, nu pot s-aud pome nindu-se de asta. Mă rog dumitale, nu-mi vorbi de omul
ăsta odios. Socot că este lucrul cel mai groaznic din lume ca moșia dumitale să fie lăsată moștenire altuia, și nu
propriilor noștri copii, și te asigur că, în locul dumi tale, aș fi încercat de mult să fac ceva în chestia asta.
Jane și Elizabeth încercară să-i explice natura unui astfel de legat. Încercaseră adesea și mai înainte, dar era
un subiect ce o depășea pe doamna Bennet, care con tinua să blesteme cruzimea testării unei moșii în defa voarea
unei familii cu cinci fete și în favoarea unuia de care nu-i păsa nimănui.
― Este, desigur, un act de mare nedreptate, spuse domnul Bennet, iar pe domnul Collins nimic nu-l poate
spăla de vina de a moșteni proprietatea Longbourn. Dar, dacă vrei să-i asculți scrisoarea, s-ar putea ca felul lui de
a spune lucrurile să te liniștească puțin.
― Nu! Sînt sigură că n-am să mă liniștesc și cred că este o mare obrăznicie și o mare ipocrizie din parte lui
că ți-a scris. Detest asemenea prieteni falși. Ce-l împie dica oare să continue să se războiască mai departe cu noi,
așa cum a făcut și tatăl său, înaintea lui?
― Ei bine, în chestiunea asta pare să aibă, cu adevărat, unele scrupule filiale, așa cum vei auzi chiar acum.
Hunsford
lîngă Westerham
Kent
Octombrie, 15
Scumpe domn,
Neplăcerile existente între dumneavoastră și al meu defunct prea stimat tată m-au nemulțumit foarte
tare și, de cînd am avut nefericirea de a-l pierde, am fost adesea însuflețit de dorința unei reconcilieri; m-au
reținut, un timp, însă, propriile mele îndoieli, teamă fiindu-mi că a fi în termeni buni cu cineva cu care dînsul
a binevoit a fi în discordie, ar putea părea o lipsă de respect față de memoria domniei sale!

― Ei, ce spui, doamnă Bennet?
Acum însă m-am hotărît în privința aceasta deoarece, fiind hirotonisit de Paște, am avut marele noroc
de a fi distins cu protecția înălțimii sale Lady Catherine de Bourgh, văduva lui Sir Lewis de Bourgh, datorită
mărinimiei și bunătății căreia am f ost recomandat pentru rangul de rector 1 al acestei parohii, unde mă voi
strădui, în mod neprecupețit, să mă comport cu un respect plin de recunoștință față de senioria sa, fiind
totdeauna gata să îndeplinesc ritualul și ceremoniile instituite de Biserica Angli cană. Ca un om al bisericii
simt că este de datoria mea să promovez și să instaurez binecuvîntarea păcii în sînul tuturor familiilor din
sfera mea de influență și, pe aceste temeiuri, mă mîndresc că prezenta mea ofertă de bună înțelegere este
demnă de toată lauda și că împrejurarea că sînt moștenitorul testamentar al proprietății Longbourn va fi
trecută cu vederea de către domnia voastră și că nu veți fi ispitit să refuzați ramura de măslin ce vi se
întinde. Nu pot fi decît afectat de faptul că sînt instrumentul unor neajunsuri pentru amabilele
dumneavoastră fiice și vă solicit îngăduința de a-mi cere iertare pentru aceasta și de a vă asigura de dorința
mea de a le aduce orice reparare posibilă a prejudiciilor create; dar despre aceasta, mai tîrziu. Da că nu aveți
nici o opunere în a mă primi în casa domniei-voastre, mi-am propus marea bucurie de a vă prezenta res –
pectele mele, domniei-voastre și familiei domniei-voastre, luni, noiembrie optsprezece, la orele patru, și de a
abuza de ospitalitatea domniei-voastre, pînă sîmbăta ce urmează, ceea ce pot face fără nici o împiedicare,
deoarece Lady Catherine este departe de a se împotrivi unei absențe ocazionale în ziua de duminică, numai
ca un alt preot să fie angajat pen tru slujba din acea zi.
Cu respectuoase omagii pentru doamna și fiicele domniei-voastre, rămîn, scumpe domn, al domniei-
voastre voitor-de-bine și prieten.
William Collins
― La orele patru, deci, putem a ștepta pe acest domn făcător de pace, spuse domnul Bennet în timp ce împă –
turea la loc scrisoarea. Pe cuvîntul meu, pare să fie un tînăr foarte scrupulos și amabil și nu mă îndoiesc că se va
dovedi a fi o cunoștință prețioasă, în special dacă Lady Catherine va fi atît de îngăduitoare și-l va lăsa să mai vină
pe la noi.
― E totuși oarecare bun simț în cele ce spune în pri vința fetelor și, dacă este dispus să repare cumva preju –
diciile create, n-am să fiu eu aceea care să-l împiedic.
― Deși, spuse Jane, este greu să ghicești în ce mod are de gînd să facă îndreptările care crede că ni se cuvin,
dorința asta îi face cinste.
Elizabeth fu profund uimită de marele lui respect pentru Lady Catherine și de intenția-i binevoitoare de a-și
boteza, cununa și îngropa enoriașii ori de cîte ori va fi nevoie.
― Trebuie să fie un fenomen, cred, spuse ea. Nu mi-l pot închipui. Este ceva atît de pompos în stilul lui! Și
ce-o fi vrînd să spună cu scuzele pentru faptul că e moș tenitor testamentar? Nu-mi închipui c-ar face ceva, dacă i-
ar fi posibil. S-ar putea să fie un om cu bun simț, Sir?
― Nu, draga mea, nu cred. Mă aștept să-l găsesc tocmai contrariul. În scrisoarea lui este uri amestec de
servilism și laudă de sine, care promite multe. Sînt nerăbdător să-l cunosc.
― Din punctul de vedere al compunerii, interveni Mary, scrisoarea lui nu pare s ă aibă cusururi. Ideea cu
ramura de măslin nu este poate nouă de tot, cred totuși că este bine exprimată.
Pentru Catherine și Lydia, nici scrisoarea, nici autorul ei nu prezentau vreun interes. Era mai mult ca impo –
sibil ca vărul lor să apară într-o tunică stacojie și, de săptămîni întregi, nu se mai puteau bucura de societatea unui
bărbat dacă purta altă culoare. Cît despre mama lor, scrisoarea domnului Collins estompase mult din reaua ei
voință și se pregătea să-l primească cu o liniște care a uimit pe soțul și pe fiicele sale.
Domnul Collins sosi punctual pînă la secundă și fu primit de întreaga familie, cu multă amabilitate. Domnul
Bennet vorbi într-adevăr foarte puțin; doamnele, însă, erau destul de dispuse la vorbă, iar domnul Collins nu părea
nici să aibă nevoie de încurajare și nici să fie înclinat spre tăcere. Era un tînăr înalt, greoi, în vîrstă de douăzeci și
cinci de ani. Avea un aer grav, impozant și un fel de a fi ceremonios. De-abia se așezase și îi și făcu doamnei Ben –
net complimente pentru fiicele sale atît de frumoase; îi spuse că a auzit mult despre frumusețea lor, dar că, în cazul
de față, faima nu era la înălțimea adevărului și, adăugă el, nu se îndoia că, la timpul potrivit, mama le va vedea pe
toate bine rostuite la casa lor. Galanteria aceasta n-a prea fost pe placul unora dintre auditoare, dar doamna
Bennet, care nu făcea nazuri la nici un compliment, răspunse pe loc:
― Sînteți foarte amabil, domnule, nu mă îndoiesc, și doresc din toată inima să fie așa căci, altfel, vor rămîne
tare nevoiașe. Lucrurile sînt atît de ciudat așezate.
― Faceți aluzie, probabil, la moștenirea acestei pro prietăți.
― Oh, domnule, așa e, într-adevăr. Este un lucru tare întristător pentru bietele mele copile, trebuie s-o recu –
noașteți. Nu că vreau să vă fac vinovat pe dumneavoastră pentru că, știu, asemenea lucruri țin de întîmplare în
viață. Nu se poate ști ce se întîmplă cu moșiile, în lipsă de moștenitori legali, direcți.
― Sînt foarte conștient, doamnă, de necazurile fru moaselor mele verișoare și-aș putea spune multe în
chestiunea asta, dacă nu m-aș teme să nu par îndrăzneț și pripit. Pot să le admir. Acum, nu am să spun mai mult,

dar cînd ne vom cunoaște mai bine, poate.
Domnul Collins fu întrerupt ― erau poftiți la masă. Și fetele își zîmbiră una alteia; ele nu erau singurele
ținte ale admirației domnului Collins. Salonul, sufrageria și toată mobila fură examinate și admirate; iar laudele lui
pentru fiecare lucru ar fi încălzit inima doamnei Bennet dacă nu ar fi fost presupunerea chinuitoare că le cerceta pe
toate ca pe niște viitoare posesiuni. Cina, la rîndul ei, fu de asemenea mult lăudată și musafirul rugă să i se spună
căreia dintre frumoasele sale verișoare se datora gustul excelent al bucatelor. Aici însă fu pus la punct de doamna
Bennet care-l asigură, oarecum scorțoasă, că erau foarte bine în stare să țină o bucătăreasă bună și că fiicele ei nu
aveau ce căuta în bucătărie. Domnul Collins își ceru iertare pentru că o indispusese. Doamna Bennet declară, pe
un ton mai moale, că nu se simțea deloc jignită; dar el con tinuă să se scuze aproximativ un sfert de ceas.
Capitolul XIV
În timpul masei, domnul Bennet aproape că nu deschise gura; dar cînd servitorii s-au retras, crezu că era
timpul să facă puțină conversație cu oaspetele său și atacă, în acest scop, un subiect în care se aștepta ca domnul
Collins să strălucească, spunîndu-i că părea să fi avut mare noroc cu protectoarea lui. Grija și considerația Lady-ei
Catherine de Bourgh pentru dorințele și confortul lui păreau excep ționale. Domnul Bennet nu ar fi putut alege mai
bine. Domnul Collins o lăudă cu elocvență. Subiectul acesta îl făcu să se comporte și mai solemn decît îi era felul
și, cu un aer foarte important, declară că în viața lui nu mai văzuse o asemenea purtare la o persoană de ran g ―
atîta afabilitate și condescendență ― cîtă îi arătase lui Lady Catherine. Dînsa binevoise, în mod grațios, să aprobe
ambele predici pe care el avusese onoarea să le țină în pre zența domniei sale. Îl poftise, de asemenea, de două ori
să ia masa la Rosings și chiar sîmbăta trecută, seara, trimi sese după el să fie al patrulea la o partidă de cadril. Mulți
o socoteau pe Lady Catherine trufașă, știa el, dar dînsul, personal, nu găsise niciodată la dînsa decît afabilitate.
Vorbise întotdeauna cu el așa cum ar fi făcut-o cu oricare gentilom; nu arătase nici cea mai mică împotrivire ca el
să frecventeze societatea din vecinătate sau să plece oca zional din parohie pentru o săptămînă-două, să-și vadă
rudele. Domnia sa binevoise chiar să-l sfătuiască să se în soare cît mai repede cu putință, cu condiția să facă o ale –
gere chibzuită; și o dată venise în vizită în umila lui casă parohială, unde aprobase în întregime toate modificările
făcute de el și binevoise să sugereze ea însăși unele schim bări ― niște rafturi în dulapuri, la etaj.
― Sînt convinsă că purtarea ei este tocmai cum tre buie și civilizată, spuse doamna Bennet; cred că este o
femeie foarte plăcută. E păcat că doamnele din lumea mare nu seamănă, în general, mai mult cu dînsa. Locu iește
în apropierea dumneavoastră, domnule?
― Grădina în care este situată ultima mea locuință e despărțită de Rosings Park, reședința domniei-sale,
doar printr-o potecă.
― Parcă ați spus că e văduvă, domnule, nu? Are fa milie?
― Are o singură fiică, moștenitoarea domeniului Ro sings și a unei averi foarte mari.
― Ah! exclamă doamna Bennet, dînd din cap; în seamnă că este bine situată, nu ca alte fete. Și cum arată? E
frumoasă?
― Este într-adevăr o tînără cum nu se poate mai încîntătoare. Lady Catherine însăși zice că, după canoanele
adevăratei frumuseți, domnișoara de Bourgh întrece cu mult pe cele mai frumoase reprezentate ale sexului său,
căci în făptura ei se găsește acel ceva caracteristic unei tinere femei de viță nobilă. Are însă din nenorocire o
constituție bolnăvicioasă, care a împiedicat-o să facă, pentru desăvîrșirea sa, progresele pe care, altfel, nu s-ar fi
putut să nu le facă, după cum am fost informat de doamna care s-a ocupat de educația ei și care locuiește și acum
cu domniile lor. Dar este deosebit de amabilă și adeseori are condes cendența de a trece în faetonul ei tras de ponei
prin fața umilei mele locuințe.
― A fost prezentată la palat? Nu-mi amintesc de nu mele ei printre doamnele de la curte.
― Starea precară a sănătății o împiedică, din neno rocire, să stea la Londra și, în acest fel, așa cum însumi i-
am spus într-o zi Lady-ei Catherine, lipsește Curtea Britanică de podoaba ei cea mai strălucitoare. Domnia-sa a
părut încîntată de această idee și vă puteți imagina că sînt fericit ori de cîte ori se ivește prilejul să fac astfel de
mici și delicate complimente, atît de plăcute totdeauna. Nu o singură dată am remarcat față de Lady Catherine că
fermecătoarea sa fiică pare născută pentru a fi ducesă și că rangul cel mai înalt, în loc să dea strălucire fiicei sale,
ar fi el împodobit prin persoana sa. Acest gen de mici atenții este cel care îi face senioriei sale plăcere și este felul
de atenții pe care mă simt deosebit de obligat să-l folosesc.
― Judecați așa cum trebuie, spuse domnul Bennet, și e o fericire că aveți harul de a măguli cu gingășie. Vă
pot întreba dacă aceste plăcute atenții vă vin pe moment, da torită împrejurării, sau sînt rezultatul unui studiu an –
terior?
― Ele îmi vin, mai cu deosebire, datorită lucrurilor care se întîmplă în clipa aceea și, deși uneori mă amuz
cu alcătuirea și aranjarea unor astfel de mici complimente elegante, care să poată fi adaptate unor prilejuri
obișnuite, sînt plin de dorința de a le da întotdeauna un aer cît mai spontan cu putință.
Speranțele domnului Bennet se adeveriseră întocmai. Vărul său nu era mai puțin absurd decît se așteptase. Îl
ascultă, delectîndu-se din plin, păstrînd însă în același timp cea mai mare seriozitate, fără să simtă nevoia de a
împărți cu cineva această plăcere altfel decît s chimbînd cîte-o privire din cînd în cînd cu Elizabeth.
Pînă la ora ceaiului însă, doza îi fusese de ajuns, așa că domnul Bennet fu fericit să-și reconducă musafirul

în salon și, după ceai, să-l poftească să citească cu glas tare doamnelor. Domnul Collins consimți cu voie bună și i
se aduse o carte; dar văzînd-o (după toate semnele provenea dintr-o bibliotecă de împrumut) o dădu înapoi și rugă
să-i fie cu iertare, însă el nu citea niciodată romane. Kitty căscă ochii mari la el, iar Lydia scoase o exclamație de
uimire. I se prezentară alte cărți și, după oarecare cumpănire, alese Predicile lui Fordyce. De la primele rînduri,
Lydia căscă și, înainte ca dînsul să fi apucat să citească, cu o solemnă monotonie, trei pagini, ea îl întrerupse în
acest fel:
― Știi, mamă, că unchiul Philips se gîndește să-l dea afară pe Richard? Și dacă o face, îl va angaja domnul
colonel Forster. Chiar mătușa mi-a spus așa, sâmbătă. Mîine am să mă duc la Meryton să mai aflu cîte ceva despre
chestiunea asta și să-ntreb cînd se întoarce dom nul Denny de la oraș.
Lydia fu poftită de cele două surori mai mari să-și țină gura; dar domnul Collins, foarte ofensat, lăsă cartea
deoparte și spuse:
― Am remarcat deseori ce pu țin interes manifestă tinerele domnișoare pentru cărțile de factură serioasă,
deși sînt scrise exclusiv pentru binele lor. Sînt uluit, v-o mărturisesc, deoarece nimic nu le poate folosi atît cît în –
vățătura. Dar nu vreau s-o mai plictisesc pe tînăra mea verișoară.
Întorcîndu-se apoi către domnul Bennet i se oferi drept partener la o partidă de table. Domnul Bennet
acceptă oferta, remarcînd că făcea un lucru înțelept lăsînd fetele să-și vadă de micile lor distracții. Doamna Bennet
și fiicele sale se scuzară în modul cel mai politicos pentru între ruperea Lydiei și îi promiseră că nu se va mai
repeta, dacă el va voi să reia lectura; dar domnul Collins, după ce le dădu asigurări că nu purta nici un resentiment
tinerei sale verișoare și că nu ar putea niciodată lua purtarea ei drept un afront, se așeză cu domnul Bennet la o altă
masă pentru a juca table.
Capitolul XV
Domnul Collins nu era un om cu bun-simț și defi ciențele sale naturale fuseseră prea puțin ajutate de edu cație
sau societate, căci cea mai mare parte a vieții și-o petrecuse sub îndrumarea unui tată incult și avar; și deși urmase
o facultate, trecuse numai prin ea, fără să-și fi făcut acolo un fel de relații folositoare. Supunerea în care îl crescuse
tatăl său pusese, de la început, pecetea unui mare servilism în felul lui de a fi; dar acum acesta era simțitor
contrabalansat de o îngîmfare de om prost, de viața retrasă pe care o ducea și de ceea ce resimțea ca urmare a unei
timpurii și neașteptate prosperități. O în tîmplare fericită îl scoase în calea Lady-ei Catherine de Bourgh, tocmai
cînd parohia Hunsford devenise vacantă; respectul pe care-l avea pentru rangul ei, venerația față de ea ca
protectoare, amestecate cu o părere foarte bună despre propria lui persoană, despre autoritatea lui de om al
bisericii, și situația de paroh făcură din el un perfect amestec de trufie, supunere, îngîmfare și umilință.
Acum, că avea o casă bună și un venit foarte frumos, își propusese să se însoare; urmărind o reconciliere cu
familia din Longbourn, avea în vedere o nevastă și se gîndea să aleagă pe una dintre fete, dacă ar fi găsit că erau
atît de frumoase și binecrescute cum le mergea ves tea. Acesta era planul lui de îndreptare ― de reparare ― a
faptului că moștenea proprietatea tatălui lor; și-l soco tea un plan admirabil, foarte potrivit și foarte avantajos,
foarte nobil și dezinteresat din partea lui.
Planul rămase neschimbat după ce văzu fetele. Chipul încîntător al domnișoarei Jane Bennet îi confirmă
punctul de vedere și îi întări convingerile foarte stricte cu privire la drepturile ei de întâietate; pentru prima seară ,
ea fu deci aleasa lui; ziua următoare însă aduse o modificare; într-un tête-à-tête de un sfert de oră cu doamna
Bennet, înaintea micului dejun, în timpul unei conversații care în cepu cu casa parohială și, firește, alunecă spre
mărturisirea nădejdilor lui că s-ar putea găsi la Longbourn o stăpînă pentru Hunsford, doamna Bennet avu, printre
zîmbete foarte binevoitoare și încurajări totale, o rezervă, tocmai în privința Janei, asupra căreia se fixase el. Cît
despre fiicele mai mici, nu putea lua asupra ei să răspundă… nu putea da un răspuns precis… dar nu avea
cunoștință de vreo propunere; fiica sa cea mare… trebuia să menționeze acest lucru… simțea că e datoare să-i dea a
înțelege că… urma probabil, să se logodească foarte curînd.
Domnul Collins nu trebui decît să-și mute gîndul de la Jane la Elizabeth, ceea ce și făcu imediat, în timp ce
doamna Bennet ațîța focul în cămin; prima după Jane ca vîrstă și frumusețe urma, desigur, la rînd.
Doamna Bennet, încîntată de aluzia lui, spera să poată avea curînd două fete măritate; iar omul de care ieri
nu putea auzi vorbindu-se se afla acum foarte sus în stima și grațiile sale.
Intenția Lydiei de a face o plimbare la Meryton nu fusese uitată; toate surorile, în afară de Mary, consim țiră
să meargă cu ea; iar domnul Collins urma să le în soțească, aceasta la cererea domnului Bennet care abia aștepta să
scape de el și să-și aibă biblioteca numai pentru sine. Căci acolo îl urmase domnul Collins, după micul dejun, și
acolo, răsfoind de formă unul d intre cele mai voluminoase in-folio-uri din colecție, continua în reali tate să-i
vorbească aproape fără încetare de casa și gră dina de la Hunsford. Asemenea procedee îl scoteau pe domnul
Bennet din sărite. În biblioteca lui, fusese tot deauna sigur de răgaz și liniște; și deși se aștepta ― așa cum îi
spunea Elizabeth ― să dea de nerozie și înfumurare în oricare dintre celelalte încăperi ale casei, în bibliotecă se
obișnuise să fie la adăpost de ele. Politețea lui deci fusese extrem de promptă cînd îl invitase pe domnul Collins
să-i însoțească fiicele la plimbare; iar domnul Collins, căruia de fapt plimbarea îi convenea cu mult mai bine decît
lectura, fu extrem de bucuros să în chidă tomul acela gros și să plece.
Cu nimicuri bombastice din partea lui și cu aprobări politicoase din partea verișoarelor sale, le trecu timpul

pînă ce intrară în Meryton. Ajunși acolo însă, el nu mai fu în stare să rețină atenția celor mai tinere dintre fete.
Ochii acestora fugiră îndată în lungul străzii, în căutarea ofițerilor și, în afară de vreo bonetă deosebit de elegantă
sau de vreo muselină ― absolut o noutate ― în vreo vitrină, nimic nu le putea interesa.
Dar atenția tuturor fetelor fu în curînd atrasă de un tînăr pe care nu-l mai văzuseră pînă atunci; avea o înfă –
țișare foarte distinsă și se plimba împreună cu un ofițer de partea cealaltă a drumului. Ofițerul era chiar acel domn
Denny despre a cărui întoarcere venise Lydia să se intereseze și care se înclină cînd îi văzu trecînd. Toți fură izbiți
de înfățișarea străinului și se întrebară cine putea fi; și Kitty și Lydia, hotărîte să afle acest lucru, traversară strada,
urmate de ceilalți, sub pretextul că ar dori ceva din prăvălia de peste drum și, din fericire, ajunseră pe trotuarul
opus tocmai cînd cei doi domni care se reîntorceau ajunseseră și ei în același punct. Domnul Denny li se adresă
imediat, cerîndu-le permisiunea de a-l prezenta pe prietenul său, domnul Wickham, care venise cu el în ziua
precedentă de la Londra și despre care era bucuros să le spună că acceptase o însărcinare în unitatea lor. Asta era
tocmai ce trebuia pentru că tînărului nu-i lipsea decît uniforma pentru a fi cu ade vărat fermecător. Înfățișarea îl
favoriza foarte mult: frumusețea lui era fără cusur ― avea un chip încîntător, o siluetă perfectă și un fel plăcut de a
se prezenta. După ce făcură cunoștință, el dovedi o fericită ușurință în con versație ― o ușurință în același timp
foarte corectă și total lipsită de pretenții; întregul grup se întreținea încă în mod foarte agreabil cînd le atrase
atenția un tropot de cai. Darcy și Bingley veneau călare. Remarcînd doamnele din grup, cei doi domni se
îndreptară imediat către ele și urmară politețile de rigoare. Bingley fu principalul interlocutor, iar domnișoara Jane
Bennet subiectul principal. Era, spuse dînsul, în drum către Long bourn, anume pentru a se interesa de sănătatea ei.
Domnul Darcy confirmă cu o plecăciune și lua tocmai hotărîrea de a nu-și fixa ochii asupra Elizabethei, cînd
privirile îi fură atrase de străin, iar Elizabeth, care, din întîm plare văzuse expresia de pe chipul amîndurora, în timp
ce se uitau unul la altul, rămase surprinsă de efectul acestei întîlniri. Ambii se schimbaseră la față: unul pălise,
celălalt roșise. Domnul Wickham, după o ezitare, își ridică puțin pălăria ― salut la care domnul Darcy abia
consimți să-i răspundă. Ce putea să însemne asta? Era imposibil să-ți închipui; era imposibil să nu vrei să afli.
O clipă mai tîrziu, fără să aibă aerul că remarcase ceva, domnul Bingley își luă rămas bun și împreună cu
prietenul său călări mai departe.
Domnul Denny și domnul Wickham conduseră tinerele domnișoare pînă la ușa casei domnului Philips, apoi
se înclinară de plecare, în pofida stăruințelor domnișoarei Lydia de a-i pofti înăuntru și chiar în pofida doamnei
Philips care, dînd de perete fereastra salonului, susținea zgomotos invitația nepoatei sale.
Doamna Philips era întotdeauna bucuroasă să-și vadă nepoatele, iar cele două mai mari erau ― după recenta
lor absență ― deosebit de binevenite; își exprima tocmai, cu zel, surpriza pentru neașteptata lor întoarcere acasă
― despre care n-ar fi aflat nimic, deoarece tr ăsura lor nu fusese trimisă să le aducă, dacă nu s-ar fi întîm plat să-l
întîlnească pe stradă pe băiatul de prăvălie de la domnul Jones, care-i spusese că nu mai era nevoie să trimită
doctorii la Netherfield, pentru că domnișoa rele Bennet plecaseră ― cînd fu obligată să-și îndrepte amabilitățile
către domnul Collins, pe care Jane tocmai i-l prezenta. Îl primi cu toată politețea de care era ca pabilă, politețe pe
care el i-o întoarse cu vîrf și îndesat, scuzîndu-se pentru faptul de a fi venit pe nepoftite, fără a-i fi fost prezentat în
prealabil, împrejurare de care se simțea măgulit totuși, ea fiind justificată de în rudirea lui cu tinerele domnișoare
care-l prezentaseră atenției domniei-sale. Doamna Philips se sperie de atîta exces de bună-creștere, dar admirația
ei față de acest necunoscut fu curmată de exclamațiile și întrebările des pre celălalt, în privința căruia totuși nu putu
spune nepoatelor decît ceea ce ele știau deja ― anume că domnul Denny venise cu el de la Londra și urma să
primească decretul de locotenent în regimentul… Spunea că de mai bine de o oră îl urmărea cu privirea în timp ce
el se plimba în sus și-n jos pe stradă; și dacă ar fi apă rut domnul Wickham, Kitty și Lydia și-ar fi continuat cu
siguranță ocupația; dar, din fericire, nu mai trecea nimeni pe la ferestre, afară doar de cîțiva ofițeri care în
comparație cu noul venit, deveniseră niște tineri dezagreabili și stupizi. Unii dintre aceștia erau așteptați a doua zi
la masă la familia Philips și mătușa promise fetelor să-l hotărască pe soțul ei să-i facă domnului Wickham o vizită
și să-l invite și pe el, dacă ar veni și rudele de la Longbourn în cursul serii.
Toți fură de acord; iar doamna Philips le declară că vor organiza o veselă și zgomotoasă partidă de "lote rie",
cum le plăcea lor, după care vor lua o ușoară cină caldă. Perspectiva unor asemenea desfătări era foarte
îmbucurătoare și se despărțiră într-o dispoziție exce lentă. Înainte de a ieși din cameră, domnul Collins își repetă
scuzele și fu asigurat, cu o neobosită politețe, că scuzele lui erau lipsite de temei.
În drum spre casă, Elizabeth îi povesti Janei ceea ce observase petrecîndu-se între cei doi domni; și cu toate
că Jane era dispusă să-i apere pe oricare dintre ei sau pe ambii, dacă ar fi fost să aibă vreo vină, nu putu găsi, cum
nu găsise nici sora ei, vreo explicație pentru purtarea lor.
Acasă, domnul Collins o făcu fericită pe doamna Bennet exprimîndu-și admirația pentru comportamentul și
politețea doamnei Philips. El declară că, în afară de Lady Catherine și de fiica ei, nu mai văzuse o femeie cu atîta
stil, deoarece dînsa nu numai că-l primise cu cea mai perfectă afabilitate, dar îl inclusese în mod special în
invitația pentru seara următoare, deși pînă atunci nici nu-l cunoscuse. Într-o oarecare măsură ― presupunea el ―
invitația se datora rudeniei sale cu fa milia Bennet; totuși nu mai văzuse atîta amabilitate, în tot cursul vieții sale.
Capitolul XVI
Cum nu se făcuse nici o obiecție în legătură cu vi zita proiectată de cei tineri la mătușa lor și cum se opusese

o rezistență dîrză tuturor scrupulelor domnului Collins de a-i lăsa pe domnul și doamna Bennet singuri fie chiar și
o singură seară în timpul vizitei sale, la ora potrivită cupeul îi transportă pe domnul Collins și pe cele cinci
verișoare la Meryton; la intrarea în salon, avură plăcerea să afle că domnul Wickham acceptase invitația unchiului
și se afla acolo.
După ce auziră vestea și luară toți loc, domnul Col lins avu răgazul să privească în jur și să admire; și fu atît
de surprins de mărimea apartamentului și de mobilier, încît declară că aproape ar fi putut să se creadă la Rosings,
în sufrageria mică de vară, comparație care, la început, nu produse mare satisfacție. Dar cînd doamna Philips
înțelese ce însemna Rosings și cine îi era stăpîn și după ce auzi descrierea unuia doar dintre saloanele Lady-ei
Catherine și află că numai căminul costase opt sute de lire, ea simți întreaga greutate a complimentu lui și n-ar mai
fi avut nimic de zis împotriva unei com parații, fie și cu odaia menajerei.
Pînă ce domnii se alăturară grupului lor, domnul Collins își petrecu timpul în mod plăcut descriindu-i în –
treaga grandoare a Lady-ei Catherine și a reședinței sale, făcînd digresiuni ocazionale pentru lauda propriei și umi –
lei lui locuințe și a îmbunătățirilor pe care i le aducea, și găsi în doamna Philips o auditoare foarte atentă a că rei
părere în privința importanței lui se contura văzînd cu ochii și care, ascultîndu-l, luă hotărîrea de a raporta
vecinilor totul și cît mai repede cu putință. Fetelor însă, care se săturaseră să-l tot audă vorbind pe vărul lor și n-
aveau nimic altceva de făcut decît să dorească un pian și să examineze banalele imitații de porțelan de pe cămin,
așteptarea li se păru tare lungă. Dar, în cele din urmă, se termină. Domnii se apropiau; și cînd domnul Wick ham
intră în salon, Elisabeth simți că nu-l privise și nu se gîndise niciodată la dînsul cu o admirație pe care să n-o fi
meritat în întregime; ofițerii din regimentul… formau în general un grup de domni foarte onorabili și cei mai
străluciți dintre ei erau prezenți la petrecere, în seara aceea; domnul Wickham însă era atît de de parte de ei toți ca
persoană, ținută, înfățișare și umblet, pe cît erau ei de superiori unchiului Philips ― cu obra zul lui lat ― care,
îmbuibat și mirosind a vin de Porto, îi urma în cameră.
Domnul Wickham fu fericitul bărbat către care se întoarseră toate privirile femeilor, iar Elizabeth fericita
femeie lîngă care el luă, în sfîrșit, loc; și felul plăcut cum începu imediat conversația, deși numai despre faptul că
noaptea era umedă și că probabil vor avea o toamnă plo ioasă, o făcu să constate că subiectul cel mai obișnuit, mai
plicticos și mai banal putea deveni intere sant în gura unui vorbitor priceput.
Cu rivali ca domnul Wickham și domnii ofițeri, dom nul Collins părea să se fi scufundat în neființă. El nu
însemna desigur nimic în ochii tinerelor domnișoare; totuși, din cînd în cînd, mai găsea la doamna Philips o ureche
binevoitoare și datorită atenției acesteia fu servit din belșug cu prăjiturele și cafea.
Cînd s-au alcătuit mesele pentru cărți avu, la rîn dul lui, prilejul s-o îndatoreze, așezîndu-se la o partidă de
whist.
― Cunosc prea puțin acest joc, îi spuse, dar sînt fericit, să mă perfecționez, deoarece în situația mea…
Doamna Philips îi era foarte recunoscătoare pentru con simțămîntul lui de a juca, dar nu avu răbdare să-i as culte
motivele.
Domnul Wickham nu juca whist și se așeză între Elizabeth și Lydia, care-l primiră cu mare bucurie la masa
lor. La început a existat pericolul ca Lydia, căreia îi plăcea enorm să stea de vorbă, să-l monopolizeze; cum însă
era și o mare amatoare de loterie fu, în curînd, prea prinsă de joc, pariind și exclamînd prea pă timaș cînd se strigau
premiile, pentru a mai putea da vreo atenție cuiva. Domnul Wickham însă, acordînd jo cului numai atenția
obișnuită, avu răgazul să stea de vorbă cu Elizabeth. Foarte bucuroasă să-l asculte, deși nu spera să i se spună ceea
ce dorea îndeosebi ― povestea raporturilor lui cu domnul Darcy. Ea nici m ăcar nu îndrăzni să aducă vorba despre
acel domn. Totuși curiozitatea îi fu pe neașteptate potolită. Domnul Wick ham atacă, chiar el, acest subiect. Se
interesă la ce distanță de Meryton se află Netherfield și, după ce primi răspunsul, întrebă, șovăind, de cîtă vreme
se afla domnul Darcy acolo.
― Cam de o lună, răspunse Elizabeth. Și, cum nu do rea să lase să-i scape acest subiect, adăugă: După cîte
înțeleg, are un foarte mare domeniu în Derbyshir e.
― Da, răspunse Wickham, moșia lui de acolo este o proprietate seniorială, zece mii net per annum. N-ați fi
găsit pe nimeni mai indicat decît mine pentru a vă da informații în chestiunea asta căci, din prima mea copi lărie,
am fost legat de familia sa în tr-un fel foarte special.
Elizabeth nu-și putu stăpîni uimirea.
― Aveți tot dreptul să păreți uimită de afirmația mea, domnișoară Bennet, dacă ați remarcat ― cum poate
ați și făcut ― marea răceală a întîlnirii noastre de ieri. Îl cunoașteț i bine pe domnul Darcy?
― Atît cît să-mi ajungă, exclamă Elizabeth cu pa timă. Am petrecut patru zile în aceeași casă cu el și-l
consider un om foarte dezagreabil.
― Dacă este agreabil sau nu, zise Wickham, eu nu am dreptul să-mi spun părerea. Nu am această calitate. Îl
cunosc prea mult și prea bine pentru a fi un judecă tor drept. Mie mi-e imposibil să rămîn nepărtinitor. Cred însă că
părerea dumneavoastră despre el ar produce, în general, uimire și poate că nu v-ați exprima atît de tare nicăieri în
alt loc. Aici sînteți în mijlocul familiei dumneavoastră.
― Pe cuvîntul meu, nu spun aici mai mult decît aș spune în oricare altă casă din vecinătate, exceptînd
Netherfield. În Herdfordshire nimeni nu-l simpatizează. Toți sînt dezgustați de mîndria lui. Nu veți găsi pe ni meni
care să vorbească mai bine despre el.
― Nu pot pretinde că-mi pare rău, spuse Wickham după o scurtă pauză, dacă Darcy sau oricine altcineva nu
este prețuit mai mult decît merită; dar cu el, cred, asta nu se întîmplă des. Lumea este orbită de averea, de

greutatea lui, sau speriată de acrele lui superioare, impunătoare, și-l vede doar așa cum îi place lui să fie văzut.
― Eu l-aș lua drept un om cu o fire urîcioasă, chiar și din puținul pe care-l știu despre el.
Wickham clătină numai din cap.
― Mă întreb, spuse el cînd avu iar prilejul să vor bească, dacă are de gînd să rămînă mai mult timp aici .
― Nu știu deloc, dar cît am stat la Netherfield nu am auzit vorbindu-se nimic despre plecarea sa. Sper că
planurile dumneavoastră în legătură cu regimentul nu vor suferi modificări din cauza prezenței lui în regiune.
― Oh, nu. Nu eu trebuie să-l evit pe Darcy. Dacă el dorește să nu dea ochi cu mine, el e cel care trebuie să
plece. Nu sîntem în relații de prietenie și-mi este tot deauna neplăcut să-l întîlnesc; dar nu am nici un mo tiv să-l
evit, afară doar de motivul pe care l-aș putea spune în fața lumii întregi ― am sentimentul unei mari nedrept ăți și
durerosul regret că Darcy este ceea ce este. Tatăl lui, domnișoară Bennet, defunctul domn Darcy, a fost unul dintre
oamenii cei mai buni care au existat vreodată și prietenul cel mai adevărat pe care l-am avut; și nu mă pot afla în
prezența acestui domn Darcy fără să mă simt îndurerat în adîncul sufletului de o mie de duioase amintiri. Purtarea
lui față de mine a fost revoltătoare; cred, într-adevăr însă, că i-aș putea ierta tot și toate mai curînd decît faptul că a
înșelat speranțele și a terfelit memoria tatălui său.
Elizabeth găsea subiectul tot mai interesant și era numai urechi, dar delicatețea temei o împiedica să pună
vreo întrebare.
Domnul Wickham începu să vorbească despre lucruri cu caracter mai general ― Meryton, împrejurimile,
societatea locală ― părînd foarte mulțumit de cale văzute pînă atunci și insistînd mai ales asupra ultimei teme cu o
amabilă și firească galanterie.
― Perspectiva de a fi mereu în societate, într-o bună societate, adăugă el, a fost pentru mine cel mai bun în –
demn de a intra în regimentul… Știam că este o unitate cît se poate de onorabilă și plăcută, iar prietenul meu
Denny m-a ispitit și mai mult relatîndu-mi despre car tierul lor general actual și despre cunoștințele alese și marea
solicitudine de care au avut prilejul să se bucure la Meryton. Societatea, recunosc, îmi este necesară. Sînt un om
dezamăgit și nu suport singurătatea. Trebuie să fiu ocupat și să am în jur oameni. Nu am fost sortit unei vieți de
militar, dar nu am avut încotro din cauza îm prejurărilor. Biserica trebuia să fie rostul meu; am fost crescut pentru
a o sluji și pînă acum ar fi trebuit să fiu în posesia unei parohii foarte importante, dacă domnul de care tocmai
vorbeam ar fi binevoit.
― Într-adevăr ?!
― Da! Defunctul său tată mi-a lăsat prin testament recomandarea pentru cea mai bună parohie care va de –
veni vacantă. El era nașul meu și ținea nespus de mult la mine. Nu găsesc cuvinte destul de potrivite pentru bu –
nătatea sa. Voia să mă asigure cu larghețe și era încre dințat că o și făcuse, dar, cînd parohia a devenit vacantă, a
fost dată altcuiva.
― Doamne, Dumnezeule! exclam ă Elizabeth. Cum de s-a pu tut așa ceva? Cum de s-a putut trece peste tes –
tamentul său? De ce nu ați cerut despăgubiri legale?
― Testamentul avea un asemenea viciu de form ă încît nu-mi lăsa nici o speranță din partea legii. Un om de
onoare nu s-ar fi putut îndoi de intenția testatorului, dar domnul Darcy a preferat s-o pună la îndoială sau s-o
trateze numai ca pe o recomandare condiționată și să susțină că am pierdut orice drept legal de a beneficia de ea,
fiind risipitor, necugetat; pe scurt, de toate și nimic. Sigur este că parohia a devenit vacantă acum doi ani, exact
cînd ajunsesem la vîrsta la care o puteam primi, și că a fost încredințată altuia, și nu mai puțin sigur este și faptul
că nu mă pot învinui să fi făcut într-adevăr ceva ca să merit s-o pierd. Am o fire nestăpînită și poate mi-am spus
uneori prea deschis părerea despre el sau către el. Altceva mai rău nu-mi pot aminti. Adevărul este însă că sîntem
foarte diferiți și că el mă urăște.
― E revoltător! Merita să fie făcut de rîs în mod public.
― Odată și odată tot va fi, dar nu eu o voi face. Atîta timp cît îmi voi aminti de tatăl său, nu-l voi putea
niciodată nici sfida, nici face de rîs.
Elizabeth îl prețui pentru asemenea sentimente și, în timp ce tînărul le exprima, i se păru a fi mai frumos de –
cît oricînd.
― Dar ce motiv a avut? întrebă ea după un timp. Ce l-a putut face să se poarte atît de crud?
― O totală și neclintită antipatie, o antipatie pe care nu o pot pune, în oarecare măsură, decît în seama
geloziei. Dacă defunctul domn Darcy ar fi ținut la mine mai puțin, poate că fiul său m-ar fi văzut cu ochi mai buni;
dar neobișnuita afecțiune pe care tatăl său o avea pentru mine îl irita cred, încă de pe cînd eram copii. Nu avea o
fire să suporte competiția în care ne aflam, preferința ce-mi era adesea acordată.
― Nu l-am crezut pe domnul Darcy atît de rău, deși niciodată nu mi-a plăcut, nu l-am crezut atît de josnic;
mi-am închipuit că, în general, îi disprețuiește pe seme nii săi, dar n-aș fi putut bănui că se coboară pînă la o
răzbunare atît de crudă, pînă la atîta nedreptate, atîta lipsă de omenie. După cîteva minute de gîndire, continuă:
Mi-amintesc într-adevăr cum se fălea într-o zi la Nether field că e implacabil în resentimentele sale, că are o fire
neiertătoare. Trebuie să aibă un caracter înspăimântător.
― Nu pot avea încredere în judecata mea pe tema asta, replică Wickham. Mie mi-ar fi greu să fiu drept cu
el.
Elizabeth căzu din nou pe gînduri și după un timp exclamă:
― Să se poarte astfel cu finul, prietenul, cu favoritul tatălui său! Și ar fi putut foarte bine adăuga: Și pe
deasupra, un tînăr ca dumneata, al cărui chip însuși e o garanție de omenie. Dar se mulțumi cu: Un tînăr care a

fost, din copilărie, tovarășul lui de joacă, legați ― după cum cred că ați spus ― în modul cel mai strîns.
― Ne-am născut în aceeași parohie, în mijlocul ace luiași parc; am petrecut laolaltă cea mai mare parte a
tinereții noastre ― trăind în aceeași casă, amuzîndu-ne cu aceleași jocuri, ocrotiți de aceeași părintească grijă.
Tatăl meu și-a început cariera în profesiunea căreia un chiul dumneavoastră, domnul Philips, pare să-i facă atîta
cinste; dar a renunțat la tot pentru a-i fi util de functului domn Darcy și și-a dedicat tot timpul îngrijind de
domeniul Pemberley. A fost prețuit, cum nu se poate mai mult, de domnul Darcy, fiind un prieten de toată
încrederea și demn de toată cinstea. Domnul Darcy re cunoștea adesea cît îi era de obligat tatălui meu pentru
neprecupețita lui muncă de dirijare ș i administrare și cînd, cu puțin înainte de moartea tatălui meu, i-a promis, din
proprie inițiativă, că mă va asigura, sînt convins că simțea că face un gest de recunoștință față de el, ca și de
afecțiune față de mine.
― Ce ciudat, exclamă Elizabeth, ce odios! Mă mir că tocmai mîndria lui nu l-a silit pe acest domn Darcy să
fie drept cu dumneavoastră. Dacă nu dintr-un motiv mai bun, din acela că n-a fost destul de mîndru ca să nu fie
necinstit ― căci eu necinste trebuie să numesc fapta lui.
― Este de mirare, răspunse Wickham, deoarece mai toate faptele sale pot fi puse în seama mîndriei, și mîn –
dria i-a fost adesea prietenul cel mai bun. Ea l-a adus mai aproape de virtute decît de oricare altă simțire. Dar nu
sîntem, nici unul, statornici și, în comportarea lui față de mine, a fost mînat de impulsuri și mai puternice decît
mîndria.
― Se poate oare ca o mîndrie atît de odioasă să fi fost vreodată spre binele lui?
― Da. Ea l-a făcut adesea să fie darnic, generos; să cheltuiască fără reținere, să ofere ospitalitate, să-și ajute
arendașii, să-i aline pe săracii lui. Da, mîndria a făcut asta, mîndria de familie și mîndria filială, căci este foarte
mîndru de ceea ce era tatăl lui. A nu apărea drept acela care-și dezonorează familia, acela care face să degene reze
calitățile ce aduc popularitatea, sau să se piardă in fluența casei Pemberley, este un puternic imbold. Mai are și o
mîndrie de frate și aceasta împreună cu o oarecare dragoste frățească fac din el un protector blînd și plin de grijă
al sorei sale; și veți auzi că e prezentat, în general, drept fratele cel mai bun și mai atent din l ume.
― Ce fel de fată este domnișoara Darcy?
Wickham clătină din cap.
― Aș fi vrut s-o pot numi prietenoasă. Mă doare să vorbesc de rău pe un Darcy, dar seamănă prea mult cu
fratele ei ― e foarte, foarte mîndră. Cînd era mică, era afectuoasă și drăguță și ținea foarte mult la mine; iar eu i-
am consacrat ore și ore pentru a o distra. Acum însă ea nu mai există pentru mine. Este o fată frumoasă, de
cincisprezece, șaisprezece ani, și am auzit ― cu o educație desăvîrșită. De la moartea tatălui ei, locuiește la
Londra împreună cu o doamnă care-i supraveghează instruirea. După multe tăceri și multe încercări de a aborda
alte subiecte, Elizabeth nu rezistă și reveni încă o dată la cel dintîi, spunînd:
― Mă miră prietenia lui cu domnul Bingley. Cum poate oare domnul Bingley, care pare a fi întruchiparea
bunei dispoziții și este, sînt convinsă, cu adevărat drăguț, să se simtă atît de strîns legat de un asemenea om? Cum
e posibil să se potrivească? Îl cunoașteți pe domnul Bing ley?
― Nu, deloc,
― Este un om blajin, prietenos, fermecător. El nu poate ști cum este domnul Darcy în realitate.
― Probabil că nu, dar domnul Darcy poate să placă cui vrea el. Însușirile nu-i lipsesc. Poate fi un bun
partener de conversație, dacă crede că e cazul. Cu cei din lumea lui este un om total diferit de ceea ce este față de
cei mai puțin favorizați de soartă. Mîndria nu-l părăsește nicio dată; cu cei bogați, însă, are vederi largi, este drept,
sincer, rezonabil, vrednic de toată cinstea și probabil sim patic ― avînd oarecum în vedere ave rea și înfățișarea.
Curînd după aceasta, partida de whist se sparse, ju cătorii se strînseră în jurul celeilalte mese, iar domnul
Collins luă loc între verișoara sa Elizabeth și doamna Philips, care îi puse întrebările obișnuita în privința suc –
cesului avut la joc. Nu fusese prea mare ― pierduse tot timpul; dar c înd doamna Philips începu să-și exprime re –
gretele, el o asigură, plin de gravitate, că nu avea nici cea mai mică importanță; că el considera banii ca o bagatelă
și o rugă să nu se neliniștească din cauza asta.
― Știu prea bine, doamnă, remarcă el, că atunci cînd oamenii se așază la o masă de joc trebuie să-și asume
riscurile unui astfel de lucru, iar eu, din fericire, nu sînt în situația de a face caz de cinci șilingi. Sînt, fără îndoială,
mulți care nu ar putea spune la fel, dar, mulțumită Lady-ei Catherine de Bourgh, mă aflu mult deasupra nevoii de
a ține seama de asemenea nimicuri.
Domnul Wickham deveni atent; după ce-l observă pe domnul Collins cîteva clipe o întrebă pe Elizabeth, cu
glas scăzut, dacă rudele ei erau în relații foarte strînse cu familia de Bourgh.
― Lady Catherine de Bourgh i-a dat cur înd domnului Collins o parohie. Aproape că nu știu în ce
împrejurări i-a fost prezentat, dar este cert că nu o cunoaște de mult.
― Știți, desigur, că Lady Catherine de Bourgh și Lady Anne Darcy au fost surori și că, prin urmare, ea este
mătușa tînărului domn Darcy.
― Nu, într-adevăr, nu știam. Nu știu nimic despre familia Lady-ei Catherine. Pînă alaltăieri, nu auzisem
încă de existența ei.
― Fiica sa, domnișoara de Bourgh, va avea o mare avere și se crede că ea și vărul său vor uni cele două
proprietăți.
Această informație o făcu pe Elizabeth să zîmbească; se gîndea la biata domnișoară Bingley. Zadarnice erau
toate drăgălășeniile, ei, zadarnice și inutile și afecțiunea pentru sora lui și laudele pentru el, dacă Darcy se con –

sidera sortit alteia.
― Domnul Collins, adăugă Elizabeth, vorbește în ter menii cei mai elogioși de Lady Catherine și de fiica sa;
dar, din anumite amănunte pe care le-a povestit despre senioria sa, bănuiesc că recunoștința îl face să se înșele și
că ― în ciuda faptului că e protectoarea lui ― este o femeie arogantă și încrezută.
― Cred că, într-o mare măsură, este și una și alta, replică Wickham. Nu am văzut-o de ani de zile, dar îmi
amintesc perfect că nu mi-a plăcut niciodată și că avea un fel de a fi dictatorial și insolent. Are reputația de a fi
deosebit de rațională și deșteaptă; dar eu cred mai cu rînd că însușirile sale se trag, în parte, din rang și din avere, în
parte, din atitudinea ei autoritară și restul din mîndria nepotului său, căruia îi place să creadă că ori care dintre
rudele lui posedă o inteligență cu totul su perioară.
Elizabeth recunoscu că el făcuse o expunere foarte judicioasă și continuară cu plăcere să stea de vorbă pînă
cînd cina puse capăt jocului de cărți și dădu celorlalte doamne partea ce li se cuvenea din atențiile domnului
Wickham.
Nu se putea duce o conversație în zgomotul din tim pul cinei de la doamna Philips; dar manierele tînărului îi
cuceriră pe toți. Tot ceea ce spunea era spus cum tre buia și tot ceea ce făcea era făcut cu eleganță . Elizabeth plecă
de acolo cu mintea plină de el. Tot drumul pînă acasă, nu se mai putu gîndi la nimeni în afară de domnul Wickham
și la cele ce-i spusese; dar nu-i putu po meni nici măcar numele, căci nici Lydia, nici domnul Collins nu tăcură o
singură clipă. Lydia vorbea într-una despre loterie, despre fisele pe care le pierduse, despre fisele pe care le
cîștigase: iar domnul Collins, apreciind politețea doamnei și domnului Philips, asigurîndu-i că paguba sa la whist
n-avea nici o importanță, enumerînd felurile servite la cină și tot temîndu-se că dăduse buzna peste verișoarele
sale, avea de spus mai multe decît putu spune pînă ce trăsura opri în fața locuinței lor , din Longbourn.
Capitolul XVII
A doua zi, Elizabeth îi povesti Janei ce se petrecuse între domnul Wickham și ea. Jane o ascultă cu interes și
uimire pentru că era de necrezut ca domnul Darcy să poată fi atît de nedemn de stima domnului Bingley; nu era
însă în firea ei să se îndoiască de cinstea unui om cu o înfățișare atît de amabilă ca a domnului Wickham. Po –
sibilitatea ca acesta să fi îndurat atîta adversitate fu de ajuns pentru a-i provoca sentimentele cele mai duioase; nu
mai rămînea deci nimic de făcut în afară doar de a avea o părere bună despre amîndoi, de a justifica purta rea
fiecăruia dintre ei și de a pune pe seama întîmplării sau a greșelii tot ceea ce nu putea fi explicat în alt fel.
― Ambii, spuse ea, au fost, cred, decep ționați într-un fel sau într-altul, de care noi nu ne putem da seama.
Poate că oameni interesați i-au prezentat fals unul altuia. Pe scurt, nouă ne este imposibil să bănuim cauzele sau
împrejurările care i-au înstrăinat, dacă nu există vină nici de o parte, nici de alta.
― Foarte adevărat! Chiar așa! Și acum, scumpa mea Jane, ce ai de spus în favoarea oamenilor interesați
implicați în treaba aceasta? Hai, scoate-i basma curată și pe ei, căci altfel am fi silite totuși să avem o părere
proastă despre cineva.
― Rîzi cît vrei, dar nu vei putea rîde atît cît să mă scoți dintr-ale mele. Scumpa mea Lizzy, gîndește-te nu –
mai în ce lumină urîtă s-ar plasa domnul Darcy purtîn du-se astfel cu protejatul tatălui său. Cineva căruia tatăl său
i-a promis să-i asigure viitorul. Este cu neputință. Nici un om de omenie, nici un om care se stimează n-ar fi în
stare de așa ceva. Se poate oare ca prietenii cei mai apropiați să se înșele într-atît asupra lui? Oh! Nu!
― Pot să-mi închipui mai curînd că domnul Bingley a fost indus în eroare decît că domnul Wickham a in –
ventat o poveste ca aceea pe care mi-a relatat-o seara tre cută: nume, fapte, toate spuse pe nepregătite. Dacă nu este
așa, s-o dovedească domnul Darcy. În afară de asta, era atîta adevăr în ochii lui!
― Este foarte greu, recunosc; es te dureros. Nu mai știi ce să crezi.
― Să-mi fie cu iertare. Știi precis ce să crezi.
Dar Jane nu putea crede cu precizie decît un singur lucru, și anume că, dacă domnul Bingley fusese indus în
eroare, va suferi mult cînd vor ieși toate la lumină.
Cele două domnișoare trebuiră să iasă din boschetul unde avusese loc conversația pomenită, fiindcă tocmai
sosiseră unele persoane despre care fusese vorba. Dom nul Bingley și surorile lui veniseră să le prezinte perso nal
invitația pentru mult așteptatul bal de la Netherfield, fixat pentru marțea următoare. Cele două doamne au fost
încîntate să-și regăsească scumpa prietenă; au spus că erau secole de cînd n-o mai văzuseră și au întrebat-o, de
repetate ori, ce mai făcuse de cînd se despărțiseră. În ceea ce privește restul familiei, i-au dat prea puțină aten ție ―
ocolindu-l pe domnul Bennet, pe c ît posibil, spunîndu-i nimica toată Elizabethei și nimic celorlalți. Au plecat
repede, ridicîndu-se de pe scaune cu o ostentație care-l luă pe fratele lor prin surprindere, grăbindu-se,
nerăbdătoare parcă, să scape de amabilitățile doamnei Bennet.
Perspectiva balului de la Netherfield era nespus de plăcută pentru fiecare dintre doamnele din familie.
Doamnei Bennet îi plăcea să-l ia drept un omagiu adus fiicei sale mai mari și se simțea foarte măgulită, deoarece
fusese invitată de domnul Bingley personal în loc de a primi o ceremonioasă invitație scrisă. Jane visa o seară
încîntătoare, în compania celor două prietene ale sale, și atențiile fratelui lor, iar Elizabeth se gîndea cu plăcere că
va dansa mult, mult, cu domnul Wickham și că pri virea și comportarea domnului Darcy îi vor confirma tot ceea ce
știa. Fericirea sperată de Catherine și Lydia de pindea mai puțin de un anumit lucru sau de o anume persoană,
deoarece, deși fiecare dintre ele se gîndea, ca și Elizabeth, că va dansa jumătate din noaptea aceea cu domnul

Wickham, el nu era, în nici un caz, singurul partener care putea să le placă, și un bal era, în orice caz, un bal. Chiar
și Mary fu în stare să-și asigure familia că nu avea nimic de zis împotriva balului.
― Atîta timp cît pot să-mi păstrez diminețile pentru mine, declară ea, asta îmi ajunge. Nu cred că este un
sacrificiu să iau, ocazional, parte la un program, seara. Societatea are drepturi asupra noastră, a tuturor, și so cotesc
că fac parte dintre aceia care consideră clipele de recreație și distracție un lucru de dorit pentru toată lu mea.
Cu acest prilej, Elizabeth era într-o dispoziție atît de bună încît, deși nu vorbea des cu domnul Collins dacă
nu era nevoie, nu se putu stăpîni să nu-l întrebe dacă avea sau nu intenția să accepte invitația domnului Bingley și,
în caz afirmativ, dacă credea că e potrivit să participe la distracțiile din seara aceea; fu destul de surprinsă să afle
că el nu-și făcea nici un fel de scrupule în această privință și că era departe de a se teme de o mustrare, fie din
partea arhiepiscopului, fie a Lady-ei Catherine de Bourgh pentru îndrăzneala de a fi dansat.
― Nu sînt deloc de părere, v-asigur, spuse el, că un bal de felul acesta, dat pentru persoane respectabile, de
către un tînăr onorabil, ar putea avea vreo tendință imo rală; și sînt eu însumi atît de departe de a avea ceva
împotriva dansului, încît sper să am cinstea de a fi ono rat de toate frumoasele mele verișoare în cursul serii; și
profit, scumpă domnișoară Elizabeth, de acest prilej pentru a vă ruga să-mi acordați primele două dansuri ―
preferință pe care sînt încredințat că verișoara mea Jane o va atribui cauzei adevărate și nu unei lipsa de respect
față de persoana sa.
Elizabeth avu sentimentul că e prinsă în cursă. Își propusese neapărat să danseze tocmai dansurile acelea cu
domnul Wickham; și în locul lui să-l ai pe domnul Collins! Șăgălnicia ei nu căzuse nicicînd mai prost. Nu era
nimic de făcut, totuși. Fericirea domnului Wickham, ca și a ei, fu, prin forța lucrurilor, puțin amînată, și in vitația
domnului Collins primită cu politețea de care se mai simți în stare. Nu era prea încîntată de galanteria lui, căci
aceasta îi trezea bănuiala că el avea și altă intenție. Pentru prima dată o fulgeră gîndul că dintre surori ea era acum
aleasa demnă de a deveni stăpîna parohiei Hunsford și al patrulea la masa de cadril de la Rosings, în absența unor
musafiri mai simandicoși. Gîn dul acesta se transformă în convingere în timp ce-i urmă rea amabilitățile mereu mai
stăruitoare față de ea și îi asculta încercările de a o măguli pentru spiritul și vioi ciunea ei; cu toate că se simțea mai
degrabă uluită decît încîntată de acest efect al farmecelor ei, nu trecu mult și doamna Bennet îi dădu a înțelege că
probabilitatea acestei căsătorii îi era extrem de agreabilă.
Elizabeth însă se făcu a nu înțelege aluzia, fiind per fect conștientă că dacă ar fi replicat ceva ar fi ajuns, să se
certe. S-ar fi putut ca domnul Collins să nu facă ni ciodată cererea, așa că pînă n-o va face, n-avea nici un rost să se
certe din cauza lui.
Dacă nu ar fi fost balul de la Netherfield, pentru care să se pregătească și de care să vorbească, cele două
domnișoare Bennet mai mici s-ar fi aflat tot timpul într-o stare vrednică de milă căci, din ziua în care primiseră
invitația și pînă în ziua balului, plouase fără încetare și n-au putut să se plimbe măcar o singură dată la Mery ton.
Nu tu mătușă, nu tu ofițeri, nu tu știri; pînă și rozetele pentru pantofii de bal fuseseră procurate tot prin tr-un curier.
Chiar și Elizabeth ar fi fost îndreptățită să creadă că răbdarea îi fusese pusă, întrucîtva, la încercare de vremea care
o împiedicase să-l cunoască mai îndea proape pe domnul Wickham, iar pentru Kitty și Lydia, ceva mai puțin
important decît balul de marți n-ar fi putut face suportabile o vineri, o sîmbătă, o duminică și o luni ca acelea.
Capitolul XVIII
Pînă în clipa în care păși în salonul de la Netherfield, căutîndu-l zadarnic în grămada de tunici roșii strînse
acolo, Elizabeth nu se îndoi nici o clipă că domnul Wick ham va fi la bal. Certitudinea de a-l întîlni acolo nu-i fu –
sese zdruncinată de nici una dintre recentele amintiri care, nu fără temei, ar fi putut s-o neliniștească. Se îm brăcase
cu mai multă grijă decît de obicei și se pregătise, într-o stare de bună dispoziție, să cucerească ceea ce ră măsese
încă necucerit din inima lui, încredințată că nu era mai mult decît se putea cîștiga în cursul unei seri.
Într-o clipă o fulgeră gîndul că, pentru a-i face plă cere domnului Darcy, Bingley îl omisese intenționat din
lista de invitați trimisă ofițerilor; și, deși nu era chiar așa, faptul de necontestat că lipsea i-a fost confirmat de
prietenul acestuia, domnul Denny, căruia Lydia i se adre sase nerăbdătoare, și care le spuse că Wickham fusese
obligat să plece în ajun pentru treburi la Londra și că nu se întorsese încă, și adăugă cu un surîs semnificativ: "Nu
pot să cred că treburile l-ar fi reclamat chiar acum acolo, dacă n-ar fi dorit să evite un anumit domn preze nt aici".
Lydia nu auzi această reflecție, Elizabeth însă o prinse. Și fiind astfel încredințată că Darcy nu era mai puțin
vinovat de absența lui Wickham decît dacă ar fi fost exactă prima ei presupunere, toată antipatia ei față de el se
ascuți atît de mult, din cauza acestei noi dezamăgiri, încît cu greu putu răspunde destul de politicos întrebărilor
amabile pe care dînsul venise să i le pună în clipa următoare. Gentilețea, îngăduința, răbdarea față de Darcy erau
nedreptăți față de Wickham. Era hotărît potrivnică oricărei conversații cu el și se îndepărtă brusc, cu o proastă dis –
poziție ce nu și-o putu stăpîni complet, nici măcar stînd de vorbă cu Bingley, a cărui oarbă părtinire față de Darcy
o irita.
Elizabeth însă nu era făcută pentru proastă dispoziția și, deși toate planurile pentru seara aceea i se năruiseră,
tristețea nu putea stărui prea mult în inima ei; și după ce îi povesti Charlottei Lucas, pe care nu o văzuse de o
săptămînă, toate necazurile, nu-i trebui mult ca să-și mute voit gîndul la ciudățeniile vărului său și să-i atragă și
Charlottei atenția în mod special asupra lui. Primele două dansuri însă-i redeșteptară mîhnirea; ele fură un
adevărat chin. Domnul Collins, împiedicat și solemn, scu zîndu-se în loc de a corespunde, mișcîndu-se adesea

alandala, fără să-și dea seama, aruncă asupra ei toată rușinea și chinul cu care te poate copleși un partener de dans
nepriceput. Clipa în care se eliberă de el fu o clipă de extaz.
Dansă apoi cu un ofițer și avu bucuria să vorbească despre Wickham și să afle că era iubit de toți. După ce
se sfîrșiră dansurile, se reîntoarse lîngă Charlotte Lucas și stătea de vorbă cu ea cînd, deodată, îl auzi pe domnul
Darcy solicitîndu-i favoarea de a dansa împreună: fu sese luată atît de tare prin surprindere, încît, fără să-și dea
seama de ceea ce face, Elizabeth acceptă. Darcy se îndepărtă imediat din nou, iar ea rămase să se frămînte pentru
lipsa ei de prezență de spirit. Charlotte încercă s-o consoleze.
― Cred că îl vei găsi foarte agreabil.
― Ferească Dumnezeu! Asta ar fi cea mai mare ne norocire, să găsești agreabil pe cineva pe care ești hotă rît
să-l urăști. Nu-mi dori atîta rău.
Totuși, cînd dansul reîncepu și Darcy se apropie pen tru a-i lua mîna, Charlotte o sfătui, în șoaptă, să nu fie
proastă și, din cauza înclinației sale pentru Wickham, să apară într-o lumină neplăcută în ochii unui bărbat de zece
ori mai important. Elizabeth nu-i răspunse și-și luă locul în șirul de dansatori, uimită de onoarea ce i se fă cea,
îngăduindu-i-se să stea față în față cu domnul Darcy și citind în ochii vecinilor de dans o uimire egală cu a ei.
Trecu un timp fără să-și spună o vorbă; Elizabeth în cepu să creadă că muțenia lor va dura tot timpul celor două
dansuri și, în primul moment, era hotărîtă să nu rupă această tăcere; dar îi trecu prin minte gîndul că pentru
partenerul ei ar fi cea mai mare pedeapsă dacă l-ar obliga să vorbească, și atunci făcu o remarcă banală asupra
dansului. El răspunse și tăcu din nou. După o pauză de cîteva minute, ea i se adresă pentru a doua oară cu
cuvintele:
― Acum este rîndul dumneavoastră să spuneți ceva, domnule Darcy. Eu am vorbit despre dans și dumnea-
voastră ar trebui să faceți o remarcă despre mărimea sa lonului sau numărul de perechi.
El zîmbi și o asigură că tot ceea ce ea dorea ca el să spună va fi spus.
― Perfect! Răspunsul acesta e suficient deocamdată. Poate că în curînd eu voi face observația că balurile
particulare sînt cu mult mai plăcute decît cele publice; dar acum putem tăcea.
― Obișnuiți să vorbiți în timp ce dansați?
― Uneori. Înțelegeți, puțin trebuie să vorbești. Ar părea ciudat să taci cu desăvîrșire timp de o jumătate de
oră în compania cuiva; dar pentru a fi pe placul unora, conversația ar trebui condusă astfel încît ei să se deran jeze
să vorbească cît mai puțin posibil.
― Țineți seamă, în cazul de față, de propriile dum neavoastră simțăminte, sau vă imaginați că le satisfaceți
pe ale mele?
― De ambele, răspunse Elizabeth malițioasă, deoarece am băgat de seamă că există o mare asemănare în
felul nostru de a gîndi. Avem și unul și celălalt o natură ne prietenoasă, taciturnă, și nu dorim să spunem ceva,
afară doar dacă ne așteptăm să fie un lucru care ar răsturna întreg salonul și ar putea fi trecut posterității cu toată
strălucirea unui proverb.
― Descrierea aceasta nu prez intă o asemănare izbitoare cu propriul dumneavoastră caracter, sînt sigur,
spuse el. Cît de aproape poate fi de al meu, nu pot pretinde că știu. Dumneavoastră considerați că este un por tret
fidel, fără îndoială.
― Nu pot să-mi spun cuvîntul asupra propr iei mele opere.
Domnul Darcy nu răspunse nimic și tăcură din nou pînă la sfîrșitul dansului, cînd el o întrebă dacă nu se
plimba adesea, împreună cu surorile sale, la Meryton . Ea îi răspunse afirmativ și, incapabilă să reziste ispitei,
adăugă:
― Cînd ne-ați întîlnit mai deunăzi, tocmai făcusem o nouă cunoștință.
Efectul fu instantaneu: chipul lui luă o expresie și mai distantă, dar nu spuse nici un cuvînt; iar Elizabeth,
deși se învinovățea de lipsa ei de curaj, nu mai fu în stare să continue. În sfîrșit, Darcy vorbi și spuse silnic:
― Manierele fermecătoare cu care este fericit înzes trat domnul Wickham îi îngăduie să-și facă ușor prie teni;
e mai puțin sigur însă că este la fel de capabil să îi și păstreze.
― A avut nefericirea de a pierde prietenia dumneavoastră, replică Elizabeth cu emfază, și încă într-un fel de
care foarte probabil va suferi întreaga viață.
Darcy nu răspunse nimic , și păru dornic să schimbe subiectul. În clipa aceea apăru lîngă ei Sir William
Lucas care avea de gînd să treacă printre rînduri în cealaltă parte a salonului; dar, zărindu-l pe domnul Darcy, se
opri cu o plecăciune de o înaltă curtenie ca să-l compli menteze pentru felul cum dansa și pentru partenera lui.
― Am fost într-adevăr mai mult decît încîntat privin du-vă, Sir; nu ai deseori prilejul să vezi un mod atît de
frumos de a dansa. Este evident că aparțineți cercurilor celor mai distinse. Dar permiteți-mi să vă spun că fru –
moasa dumneavoastră parteneră nu vă dezavantajează și că ― vreau să sper ― această plăcere se va repeta des,
scumpă domnișoară Eliza, cînd un anumit eveniment do rit (aruncîndu-și ochii către sora ei și Bingley) va avea loc.
Ce potop de felicitări vor curge atunci! Îl iau martor pe domnul Darcy. Dar să nu vă întrerup, Sir. Sigur că nu mi-
ați mulțumi dacă v-aș reține de lîngă fermecătoarea dumneavoastră parteneră, ai cărei ochi scînteietori m-au vrăjit
și pe mine.
Partea din urmă a acestei convorbiri n-a prea fost auzită de Darcy; aluzia lui Sir William, în legătură cu
prietenul său, păruse că-l izbește foarte tare și, cu o pri vire foarte serioasă, își îndreptă ochii către Bingley și Jane
care dansau împreună. Stăpînindu-și repede surpriza, se întoarse către partenera lui și-i spuse:
― Intervenția lui Sir William m-a făcut să uit despre ce vorbeam.

― Nu cred că vorbeam ceva. Sir William n-ar fi pu tut întrerupe nici o altă pereche din acest salon, care să
aibă mai puțin să-și spună. Am încercat deja, fără nici un succes, două, trei subiecte și nu-mi pot imagina des pre
ce vom mai vorbi.
― Ce credeți despre cărți? întrebă el, zîmbind.
― Cărți! Oh, nu! Sînt sigură că nu citim deloc ace leași cărți, sau nu cu aceleași sentimente.
― Îmi pare rău că gîndiți astfel, dar, chiar dacă acesta ar fi cazul, cel puțin n-am duce lipsă de subiecte. Am
putea să ne comparăm părerile diferite.
― Nu, nu pot vorbi despre c ărți la un bal; mi-e capul mereu plin de altceva.
― Vă preocupă întotdeauna prezentul în asemenea împrejurări, nu este așa? întrebă el cu îndoială în pri viri.
― Da, întotdeauna, replică Elizabeth fără să-și dea seama de ceea ce spune, căci gîndul i se îndepărtase de
subiect, așa cum se văzu curînd, cînd exclamă pe neaștep tate: Îmi amintesc, domnule Darcy, că v-am auzit spu –
nînd că aproape niciodată nu iertați ― că resentimentul dumneavoastră, odată apărut, este de nepotolit. Sînteți
foarte precaut, presupun, cînd e vorba să apară acest resentiment.
― Sînt, spuse el pe un ton hotărît.
― Și nu vă îngăduiți niciodată să vă lăsați orbit de vreo prejudecată?
― Sper că nu.
― Este absolut obligatoriu pentru cei care nu-și schimbă niciodată părerile să fie mai întîi siguri că judecă
drept.
― Aș putea întreba ce urmăriți cu acest chestionar?
― Numai interpretarea caracterului dumneavoastră, răspunse Elizabeth, încercînd să se scuture de
gravitatea ei. Încerc să mi-l clarific.
― Și cu ce rezultat?
Ea clătină din cap.
― Nu înaintez deloc. Aud lucruri atît de diferite des pre dumneavoastră, încît sînt pusă în mare încurcătură.
― Sînt gata să cred, răspunse Darcy grav, că despre mine se pot spune lucruri foarte diferite și mi-aș
îngădui, domnișoară Bennet, să vă rog a nu-mi schița caracterul în momentul de față, pentru că există motive să
mă tem că aceasta n-ar arunca o lumină bună asupra niciunuia dintre noi.
― Dar dacă nu o fac acum, s-ar putea să nu mai am alt prilej.
― N-aș vrea cu nici un preț să vă curm vreodată o plăcere, răspunse el rece. Elizabeth nu mai spuse nimic;
sfîrșiră dansul al doilea și se despărțiră în tăcere, nemul țumiți și unul și celălalt, dar nu în egală măsură; căci în
inima lui Darcy se născuse un sentiment destul de puternic pentru ea, sentiment care îl făcu s-o scuze și să-și
îndrepte întreaga mînie împotriva altcuiva.
De abia se despărțiseră cînd domnișoara Bingley veni înspre ea și, cu o expresie de dispreț politicos, i se
adresă astfel:
― Și-așa, domnișoară Eliza, aud că sînteți încîntată de George Wickham. Sora dumneavoastră mi-a vorbit
de el și mi-a pus o mie de întrebări; am aflat astfel că tînărul a uitat să vă comunice, între altele, că este fiul
bătrînului Wickham, intendentul defunctului domn Darcy. Permi teți-mi totuși să vă recomand prietenește să nu
dați crezare, fără rezerve, tuturor afirmațiunilor lui, căci în ce privește faptul că domnul Darcy s-a purtat rău cu el,
acest lucru este total fals; dînsul a fost, din contră, deo sebit de bun cu el, deși George Wickham l-a tratat întot –
deauna în modul cel mai infam. Nu cunosc detaliile, dar știu foarte bine că domnul Darcy nu este cîtuși de puțin
de condamnat; că nu poate nici măcar să audă de nu mele lui George Wickham; și că, deși fratele meu a con siderat
că nu putea evita să-l includă în invitația adresată ofițerilor, a fost prea fericit că Wickham s-a dat singur la o parte.
Chiar și venirea lui în localitate este într-ade văr o mare obrăznicie și mă mir cum de a îndrăznit s-o facă. Vă plîng,
domnișoară Eliza, pentru această descoperire a vinovăției favoritului dumneavoastră; dar, în tr-adevăr, dacă ții
seama de originea lui, nu te poți aștepta la mai mult.
― Vinovăția și originea lui par, după spusele dum neavoastră, să se confunde, zise Elizabeth mînioasă, căci
n-am auzit să-l acuzați de ceva mai rău decît că este fiul intendentului domnului Darcy; și despre aceasta vă pot
asigura că m-a informat chiar el.
― Vă cer iertare, replică domnișoara Bingley, depăr tîndu-se cu un zîmbet sarcastic. Scuzați-mi intervenția;
a fost făcută cu gînduri bune.
"Insolentă făptură! își spuse Elizabeth. Te înșeli amar nic dacă speri să mă influențezi printr-un atac atît de
meschin. Nu văd în el decît propria și voita dumitale ig noranță și răutatea domnului Darcy". Elizabeth o căută apoi
pe sora ei mai mare care pornise să facă cercetări pe aceeași temă, pe lîngă domnul Bingley. Jane o întîm pină cu
un surîs plin de o atît de dulce bucurie, cu o expresie radiind de atîta fericire, încît dovedeau cu pri sosință cît era
de mulțumită de întîmplările acelei seri. Elizabeth îi ghici îndată sentimentele; și, în clipa aceea, interesul ei pentru
Wickham, resentimentele față de duș manii lui și toate celelalte pieriră în fața speranței că Jane se afla pe drumul
cel mai bun către fericire.
― Vreau să știu, întrebă ea, cu un chip tot atît de surîzător ca și al sorei sale, ce ai aflat despre domnul
Wickham. Dar poate că ai fost prea plăcut ocupată ca să te mai gîndești la o a treia persoană, în care caz poți fi si –
gură de iertarea mea.
― Nu, îi răspunse Jane, nu l-am uitat, dar nu am nimic mulțumitor, de spus. Domnul Bingley nu-i cunoaște
povestea în întregime și ignoră împrejurările care, în mod special, l-au nemulțumit pe domnul Darcy; dar

garantează de comportarea, probitatea și cinstea priete nului său și este convins că domnul Wickham a meritat din
partea domnului Darcy mai puțină atenție decît i s-a dat; și-mi pare rău că trebuie s-o mărturisesc, dar, după
spusele lui și ale surorii sale, domnul Wickham nu este deloc un om cinstit. Mă tem că a fost foarte nesăbuit și că
a pierdut stima domnului Darcy.
― Domnul Bingley nu-l cunoaște personal pe dom nul Wickham?
― Nu, nu l-a văzut niciodată pînă acum cîteva zile, la Meryton.
― Acest raport deci este ceea ce a aflat de la dom nul Darcy. Sînt perfect edificată. Dar de parohie ce-a
spus?
― Nu-și amintește cu precizie împrejurările, deși l-a auzit ― și nu numai o dată ― pe domnul Darcy vor-
bind despre ele; dar crede c ă i-a fost testată numai condițional.
― Nu am nici o îndoială în privința sincerității dom nului Bingley, spuse Elizabeth cu căldură. Trebuie să mă
ierți însă dacă numai asigurările nu mă pot convinge. Cred că felul în care domnul Bingley și-a apărat prietenul a
fost foarte îndemînatec, dar cum el nu cunoaște unele aspecte ale problemei, iar pe celelalte le-a aflat numai de la
prietenul său, îndrăznesc să cred despre ambii domni ceea ce am crezut și mai înainte.
Schimbă apoi subiectul cu unul mai îmbucurător pentru amîndouă și asupra căruia nu puteau exista di –
vergențe de păreri. Elizabeth ascultă încîntată destăinu irea fericitelor și totuși modestelor speranțe pe care Jane le
nutrea în legătură cu intențiile lui Bingley și îi spuse tot ceea ce putea să-i întărească nădejdile. În clipa în care
domnul Bingley se apropie de ele, Elizabeth se re trase lîngă domnișoara Lucas, căreia de abia apucase să-i
răspundă la întrebările despre amabilitatea ultimu lui ei partener, cînd domnul Collins veni la ele și le po vesti,
exultînd de bucurie, că avusese fericirea de a face o descoperire grozav de importantă.
― Am descoperit, le spuse el, printr-o ciudat ă întîmplare, că aici în salon se află o rudă apropiată a protec –
toarei mele. S-a întîmplat să-l aud chiar pe acest domn menționînd față de tînăra domnișoară care face onorurile
casei numele verișoarei lui ― domnișoara de Bourgh ― și a mamei acesteia, Lady Catherine. Ce minunate lu cruri
se întîmplă! Cine s-ar fi gîndit că voi întîlni aici, în această adunare, pe ― probabil ― un nepot de-a l Lady-ei
Catherine de Bourgh. Sînt cum nu se poate mai mulțumit că am descoperit acest lucru la timp pentru a-i prezenta
respectele mele, ceea ce voi face chiar acum, și sper că mă va ierta că nu i le-am prezentat mai îna inte. Faptul că
n-am știut că sînt rude va pleda în favoarea scuzelor mele.
― Nu cumva ai de gînd să te prezinți singur domnu lui Darcy?
― Ba da. Mă voi ruga să mă ierte că nu am făcut-o mai din vreme. Cred că este nepotul Lady-ei Catherine.
Îmi stă în putință să-l asigur că senioria sa era perfect sănătoasă ieri o săptămînă.
Elizabeth încercă din răsputeri să-l abată de la planul lui, asigurîndu-l că domnul Darcy ar considera faptul
de a i se adresa fără o prealabilă prezentare drept o în drăzneală impertinentă, mai curînd decît un omagiu adus
mătușii sale; că nu era deloc necesar să se ia în seamă unul pe altul; și că, dacă ar fi fost cumva nevoie, îi re venea
domnului Darcy dreptul, celui superior prin ur mare, să facă începutul. Domnul Collins o ascultă hotă rît să-și
urmeze, propria lui dorință și, cînd ea încetă cu explicațiile, îi răspunse:
― Scumpă domnișoară Elizabeth, am cea mai înaltă părere despre excelenta dumneavoastră judecată în
toate chestiunile care sînt de competența dumneavoastră, dar fie-mi îngăduit a vă spune că neîndoielnic există o
mare diferență între formele de etichetă stabilite pentru laici și acelea ce privesc clerul; permiteți-mi, deci, să vă
aduc la cunoștință că eu consider funcția de cleric egală, din punct de vedere al demnității, cu rangul cel mai înalt
din regat, cu condiția să fie menținută în același timp o comportare plină de cuvenită smerenie. Trebuie, prin
urmare, să-mi îngăduiți să urmez, în cazul de față, po runcile conștiinței mele care mă îndeamnă să îndeplinesc
ceea ce cred că este de datoria mea. Iertați-mă că mi-e imposibil să profit de sfatul dumneavoastră care-mi va fi
călăuză nelipsită în orice altă chestiune, deși, în cazul de față, mă consider, datorită educației și studiilor mele
profesionale, mult mai îndreptățit să hotărăsc ce se cu vine, decît o tînără domnișoară ca dumneavoastră. Și, cu o
adîncă plecăciune, o părăsi pentru a-l ataca pe domnul Darcy, ale căruia reacții la avansurile lui fură atent urmărite
de Elizabeth, și a cărui uimire era foarte evidentă văzîndu-se astfel interpelat.
Vărul își începu cuvîntarea cu o solemnă plecăciune și, deși Elizabeth n-a putut auzi, o singură vorbă, i se
păru că o aude în întregime și descifră pe buzele lui cu vintele "scuză", "Hunsford" și "Lady Catherine de Bourgh'".
Se simțea vexată văzîndu-l că se dădea în spec tacol în fața unui asemenea om. Domnul Darcy îl privea cu fățișă
uimire; și cînd, în cele din urmă, domnul Collins îl lăsă și pe el să spună, ceva, acesta îi răspunse cu un aer de
politețe distantă. Domnul Collins totuși nu se descurajă și începu să vorbească; disprețul domnului Darcy părea să
crească văzînd cu ochii, în proporție cu lungimea celei de a doua cuvîntări, la sfîrșitul căreia făcu numai o ușoară
plecăciune și se îndepărtă. Domnul Collins se reîntoarse la Elizabeth.
― N-am nici un motiv, vă încredințez, spuse el, să fiu nemulțumit de felul cum am fost primit. Domnul
Darcy a părut încîntat de atenția mea. Mi-a răspuns cu politețea cea mai desăvârșită și mi-a făcut chiar cinstea de
a-mi spune că era atît de convins de discernămîntul Lady-ei Catherine, încît era sigur că dînsa n-ar fi putut
niciodată acorda cuiva o favoare nemeritată. Acesta a fost într-adevăr un gînd foarte frumos. În general sînt foarte
mulțumit de dînsul.
Cum Elizabeth nu mai avea nimic de dorit pentru sine, își îndreptă atenția, aproape exclusiv, înspre sora ei și
domnul Bingley; întreg șirul de plăcute gînduri care se născură din observațiile ei o făcu poate tot atît de fericită
cît era și Jane. În mintea ei o văzu stabilită chiar în casa aceasta, în deplinătatea fericirii pe care o poate dărui o
căsătorie din dragoste; și se simți în stare, față de această situație, să încerce chiar să le îndrăgească pe cele două

surori ale lui Bingley. Gîndurile doamnei Ben net ― vedea limpede ― erau pornite în aceeași direcție și se hotărî
să nu se aventureze înspre mama ei, de teamă să nu audă prea multe. Cînd se așezară la cină consideră prin urmare
că numai o întîmplare nenorocită le putuse plasa pe una alături de cealaltă și a fost adînc contrariată să constate că
mama ei nu găsise pe altcineva, ci tocmai pe Lady Lucas, cu care să vorbească, fără nici o reținere, deschis, și
despre nimic altceva, decît despre speranța ei că Jane se va mărita curînd cu domnul Bingley. Subiec tul era
captivant și doamna Bennet părea incapabilă să obosească tot enumerînd avantajele acestei căsătorii. Faptul că
domnul Bingley era un tînăr atît de fermecător, atît de bogat și că locuia la numai trei mile de ele au fost primele
puncte pentru care se felicita; și apoi era așa de plăcut să te gîndești ce mult o iubeau surorile lui pe Jane și să fii
sigură că și ele doreau această înrudire tot atît cît și ea. Pe deasupra, ce perspectivă pentru cele lalte fiice ale sale,
căci Jane, măritîndu-se atît de stră lucit, o să le scoată și pe ele în calea unor tineri cu avere; și, în cele din urmă, ce
fericire la vîrsta ei, să-și poată lăsa fiicele încă necăsătorite în grija sorei lor, așa ca ea personal să nu mai fie
obligată să iasă mai mult decît i-ar fi făcut plăcere. Se cuvenea să pretindă că lucrul acesta nu era o plăcere căci, în
asemenea ocazii, așa cerea eti cheta; dar nimeni, desigur, n-ar fi găsit o mai mică bu curie în a sta acasă decît
doamna Bennet și la oricare epocă a vieții sale. Încheie urîndu-i de nenumărate ori Lady-ei Lucas să aibă și dînsa
parte de un asemenea noroc, deși:― evident, și cu un sentiment de triumf ― era convinsă că nu exista o asemenea
șansă.
Zadarnice fură încercările Elizabethei de a frîna po topul de vorbe al mamei sale, de a o convinge să-și
descrie fericirea în șoapte mai puțin sonore căci, spre marea ei mîhnire, își putea da seama că domnul Darcy, care
ședea în fața lor, auzea aproape totul. Mama sa o certă, spu nîndu-i că e absurdă.
― Și ce mi-e mie, rogu-te, domnul Darcy, ca să-mi fie teamă de el? Sînt încredințată că nu-i datorăm o
politețe atît de excesivă încît să ne fie teamă să spunem ceva ce nu i-ar plăcea dumnealui s-audă.
― Pentru numele lui Dumnezeu, doamn ă, vorbește mai încet. Ce profit poți avea dacă-l jignești pe domnul
Darcy? N-ai să-l cîștigi niciodată pe prietenul lui, procedînd astfel.
Dar nimic din ceea ce spuse nu avu vreun efect. Mama ei îi dădea înainte pe același ton. Elizabeth roșea și
tot roșea de rușine și supărare. Nu se putea stăpîni să nu-și întoarcă mereu ochii către Darcy, deși fiecare privire o
convingea de ceea ce se temuse; cu toate că el nu era tot timpul cu ochii asupra doamnei Bennet, era convinsă că
atenția lui se fixase într-acolo. Expresia de pe chip i se schimbă încet, încet, de la un dispreț plin de indignare la o
calmă și neclintită gravitate.
Pînă în cele din urmă, totuși, doamna Bennet nu mai avu nimic de spus; iar Lady Lucas, care căsca de mult,
tot ascultînd descrierea repetată a unor fericiri de care nu vedea cum o să aibă și ea parte, a fost lăsată să se con –
soleze eu șuncă și pui rece. Elizabeth începu să-și revină. Dar intervalul de liniște nu fu lung deoarece, de cum luă
sfîrșit cina, auzi vorbindu-se de muzică și avu de îndurat chinul de a o vedea pe Mary ridicîndu-se, la foarte sla –
bele lor rugăminți, gata să îndatoreze oaspeții. Elizabeth încercă cu multe priviri semnificative și multe rugăminți
să împiedice ceea ce era numai o dovadă de politețe; zadarnic însă. Mary nu voia să înțeleagă. Prilejul ce i se
oferea de a se produce îi era plăcut și-și începu cîntecul. Ochii Elizabethei, plini de cea mai mare dezolare, erau
ațintiți asupra ei urmărind-o în timp ce parcurgea cele cîteva strofe, cu o nerăbdare prost răsplătită la sfîrșit, căci
Mary, auzind printre mulțumirile comesenilor și aluzia la speranța lor că se va lăsa înduplecată să le mai facă iar
favoarea de a cînta, după o pauză de o jumătate de minut începu alt cîntec. Posibilitățile ei nu erau în nici un fel pe
măsura unei asemenea manifestări; avea o voce mică și o manieră afectată. Elizabethei îi venea să intre în pămînt.
Se uită înspre Jane să vadă cum re acționează ea, dar Jane stătea de vorbă senină cu domnul Bingley. Se uită la cele
două surori ale acestuia și le văzu schimbînd între ele semne de batjocură; apoi la Darcy care rămînea totuși grav,
de nepătruns. Se uită la tatăl ei pentru a-l implora să intervină, fiindu-i teamă că Mary ar putea cînta toată noaptea.
El îi prinse sugestia și, cînd Mary termină și al doilea cîntec, îi spuse cu glas tare:
― A fost prea destul, feti țo. Ne-ai bucurat îndeajuns. Lasă și celorlalte domnișoare rîndul să se producă.
Mary, deși se făcu a nu-l auzi, se simți totuși descum pănită; și Elizabethei îi păru rău pentru sora ei, îi păru
rău pentru cuvintele tatălui ei, plină de teamă că îngrijorarea ei nu dusese la nimic bun. Se făc u apel la alte doamne
dintre invitate.
― Dacă eu, spuse domnul Collins, aș avea norocul să știu să cînt, m-aș bucura foarte, sînt convins, să în –
datorez societatea cu o melodie, deoarece consider mu zica drept o petrecere foarte nevinovată și total com patibilă
cu profesiunea de cleric. Nu vreau să spun totuși că am putea avea o justificare dacă am consacra prea mare parte
din timpul nostru muzicii, deoarece mai sînt desigur și alte treburi de făcut. Vicarul unei parohii are multe de
îndeplinit. În primul rînd trebuie să stabilească convenția cu zeciuiala în așa fel, încît lui să-i aducă pro fit, iar
protectorului său să nu-i facă supărare. Trebuie să-și scrie predicile, iar timpul ce-i mai rămîne nu-i va prisosi
pentru toate îndatoririle parohiale și pentru în treținerea și îmbunătățirea locuinței pe care nu-i va fi iertat dacă n-o
face cit mai confortabilă cu putință. Și nu cred că este de mică importanță ca el să aibă o purtare împăciuitoare și
atentă cu fiecare în parte și, în special, cu cei cărora le datorează situația lui. De această înda torire eu nu-l pot
absolvi și nici n-aș putea avea o părere bună despre acela care ar lăsa să-i scape vreun prilej pentru a-și arăta
respectul față de oricine ar fi din fa milia protectorului său. Și își sfîrși cuvîntarea, care fusese rostită atît de tare,
încît să fie auzită de jumătate din salon, cu o plecăciune către domnul Darcy. Mulți făcură ochii mari, mulți
zîmbiră, dar nimeni nu avu un chip mai amuzat decît domnul Bennet însuși, în timp ce soția lui îl lăuda cu patos
pe domnul Collins pentru vorbirea lui atît de cu judecată și remarca, nu prea în șoaptă, către Lady Lucas, că
domnul Collins era un tînăr de soi bun și cum nu se poate mai deștept.

Elizabethei i se păru că dacă membrii familiei sale s-ar fi vorbit să se dea în spectacol în seara aceea cît vor
putea mai bine, le-ar fi fost imposibil să-și joace rolurile cu mai mult haz sau succes; și ce fericire, se gîndea ea,
pentru Bingley și sora ei, că lui îi scăpase o parte din reprezentație și că sentimentele lui nu erau dintre acelea care
să fie influențate de nerozia la care ar fi putut fi martor. Era totuși destul de rău că cele două surori ale lui și
domnul Darcy avuseseră un asemenea prilej de a-și bate joc de rudele ei; și nu-și putea da seama ce fusese mai
greu de îndurat, disprețul tăcut al domnului sau surîsurile insolente ale doamnelor.
Restul serii nu-i mai oferi mare lucru. Domnul Collins o sîcîi mereu și se ținu scai de ea; și cum nu o mai
putu convinge să danseze din nou cu el, o puse în situația de a nu mai dansa cu nimeni. Zadarnic îl rugă să danseze
cu altcineva și îi oferi să-l prezinte vreunei alte domni șoare. El o asigură că dansul nu-i spunea mai nimic și că
scopul lui principal era ca prin atenții delicate să i se facă agreabil și că de aceea își va face un punct de onoare din
a rămîne lîngă dînsa toată seara. Nu mai era nimic de spus față de asemenea proiect. Elizabeth datoră clipe de
mare ușurare prietenei sale, domnișoara Lucas, care veni adesea lîngă ea și, din drăgălășenie, îl atrase pe domnul
Collins într-o conversație cu ea.
Elizabeth fu cel puțin scutită de ofensa de a mai fi luată în seamă de domnul Darcy care, deși se aflase a –
desea foarte aproape de ea și singur, nu se mai apropiase niciodată atît cît să-i poată vorbi. Ea își spuse că era
poate urmarea aluziei ce o făcuse cu privire la domnul Wickham și se bucură.
Cei de la Longbourn rămaseră ultimii și, printr-o ma nevră a doamnei Bennet, trebuiră să aștepte trăsura încă
un sfert de oră după plecarea tuturor celorlalți, ceea ce le dădu timp să constate cît de călduros doreau o parte din
gazde să-i vadă plecați. Doamna Hurst și sora ei abia dacă mai deschiseră gura și atunci numai ca să se plîngă de
oboseală, fiind foarte nerăbdătoare să rămînă singure. Res pinseră toate încercările de conversație ale doamnei
Bennet, creînd astfel o atmosferă de amorțeală prea puțin înviorată de cuvîntările lungi ale domnului Collins, care
îl omagia pe domnul Bingley și pe surorile sale pentru eleganța petrecerii și pentru ospitalitatea și politețea com –
portării lor față de musafiri. Darcy nu spunea nimic. Dom nul Bennet, la fel de tăcut, se delecta de această scenă.
Domnul Bingley și Jane își vorbeau, stînd împreună, puțin mai departe de toți ceilalți. Elizabeth păstra o tăcere tot
atît de neclintită ca a doamnei Hurst sau a domnișoarei Bingley ; chiar și Lydia era prea obosită ca să mai ros tească
vreo vorbă, afară doar de cîte o exclamație întîmplătoare ca: "Doamne, ce obosită sînt! " însoțită de un căscat pînă
la urechi.
Cînd în sfîrșit se ridicară pentru a-și lua rămas bun, doamna Bennet fu deosebit de stăruitoare în politețea cu
care își exprimă speranța de a-i primi în curînd pe toți ia Longbourn, adresîndu-se mai ales domnului Bingley pen –
tru a-l asigura că i-ar face foarte fericiți dacă ar lua un dejun intim la ei, oricînd, fără ceremonia unei invitații
formale.
Bingley radia de bucurie și promise, plin de recunoș tință, că se va folosi de primul prilej pentru a-i prezenta
omagiile sale, după ce se va întoarce de la Londra, unde trebuia să plece chiar a doua zi, pentru scurt timp.
Doamna Bennet era pe deplin mulțumită și plecă de acolo cu încîntătoarea convingere că, lăsînd o margine pentru
pregătirile necesare formalităților, trăsurilor noi și rochii lor de nuntă, era neîndoielnic că, la capătul a trei sau patru
luni, fiica ei va fi instalată la Netherfield. La even tualitatea de a-și mai vedea încă una dintre fiice măritată cu
domnul Collins se gîndea cu tot atîta certitudine și cu o mare, dar nu egală, plăcere. Elizabeth îi era cea mai puțin
dragă dintre fete, și, deși bărbatul și partida erau destul de bune pentru ea, valoarea și a uneia și a celeilalte erau
eclipsate de domnul Bingley și de Netherfield.
Capitolul XIX
Dimineața următoare aduse ceva nou la Longbourn, Domnul Collins își prezentă, oficial, cererea. Cum se
hotărâse s-o facă fără să mai piardă timp, deoarece concediul său lua sfîrșit sîmbătă, și neavînd nici un sentiment
de sfială care să-l descumpănească, chiar dac-o făcea pe ne pregătite, se așternu la lucru metodic, ținînd seamă de
toate regulile pe care le socotea parte integrantă din această treabă. Imediat după micul dejun, găsindu-le împreună
pe doamna Bennet, pe Elizabeth și pe una din tre mezine, se adresă mamei în acest fel:
― Pot spera, doamnă, un cuvînt din partea dumnea voastră, pe lîngă frumoasa dumneavoastră fiică,
Elizabeth, dat fiind că-i solicit favoarea unei audiențe particulare în cursul acestei dimineți?
Înainte ca Elizabeth să mai aibă timp pentru altceva decît pentru a roși de uimire, doamna Bennet răspunse:
― Vai de mine! Da, desigur! Sînt sigură că Lizzy se va simți foarte fericită; sînt sigură că nu poate avea nici
o obiecție. Hai, Kitty! Am nevoie de tine sus. Și, strîn gîndu-și lucrul, zori să iasă din cameră în timp ce Eliza beth
striga:
― Scumpă doamnă, nu pleca. Te rog, nu pleca. Dom nul Collins trebuie să mă ierte. Nu poate avea nimic să-
mi spună care să nu poată fi auzit de oricine. Altfel plec și eu.
― Nu! Nu! Asta-i o prostie, Lizzy. Doresc s ă rămîi pe loc. Și văzînd că Elizabeth, stînjenită și contrariată,
părea că este gata să iasă, adăugă: Lizzy, insist să rămîi și să dai ascultare domnului Collins.
Elizabeth nu se putea opune unei asemenea porunci; și o clipă de gîndire făcînd-o să vadă că era mai
cuminte să termine cît mai repede și mai în liniște cu putință, se așeză și, străduindu-se din răsputeri, încercă să-și
ascundă simțămintele care erau împărțite între dispreț și haz. Doamna Bennet și Kitty se îndepărtară; îndată ce
rămaseră singuri, domnul Collins începu:

― Credeți-mă, dragă domnișoară Elizabeth, că mo destia dumneavoastră, departe de a vă dăuna, se adaugă
mai curînd la celelalte calități pe care le aveți. Ați fi fost mai puțin plăcută în ochii mei, dacă nu ați fi arătat
această mică opunere; permiteți-mi să vă asigur însă că am aprobarea onoratei dumneavoastră mame pentru
această cerere. Cu greu v-ați putea îndoi de scopul inter venției mele, oricît de mult pudoarea dumneavoastră fi –
rească v-ar îndemna să vi-l ascundeți; atențiile mele au fost prea marcate pentru a vă fi putut înșela. Aproape din
clipa cînd am deschis ușa acestei case v-am ales ca tova rășă a vieții mele în viitor. Dar mai înainte de a mă lăsa
furat de sentimentele mele pe această temă, ar fi mai cu minte să vă arăt motivele pentru care mă însor și, mai mult
decît atît, motivele pentru care am venit în Hertfordshire cu scopul de a-mi alege o soție, așa cum desigur am și
făcut.
Imaginea domnului Collins, cu tot calmul lui solemn, furat de sentimentele lui, era gata s-o facă pe Elizabeth
să pufnească în rîs, așa că nu putu folosi scurta pauză pe care el și-o îngădui, încercînd să-l oprească, iar el con –
tinuă:
― Motivele pentru care m ă însor sînt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sînt
eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pen tru că sînt convins că aceasta va adăuga foarte mult la
fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menționez mai la început, pentru că acesta este sfatul și
recomandarea specială a însăși nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea. De două ori a
binevoit domnia sa să-mi spună părerea ei (și încă neîntrebată) în această privință; și chiar în sîmbăta de dinaintea
plecării mele din Hunsford, în timpul partidelor noastre de cadril, pe cînd doamna Jenkinson aranja taburetul
domnișoarei de Bourgh, mi-a spus: "Domnule Collins, trebuie să te însori. Un preot ca dumneata trebuie să se
însoare. Fă o alegere bună, găsește o femeie de calitate, de dragul meu și al dumitale; să fie dintre cele active,
utile, nu crescută cu pretenții; să fie în stare să facă mult dintr-un venit mic. Acesta e sfatul meu. Găsește o femeie
de acest fel, cît poți de repede, adu-o la Hunsford și am să vin să vă vizitez". Îngăduiți-mi ― fiindcă veni vorba ―
să vă mărturisesc, frumoasă verișoară, că nu consider sfaturile și amabilitățile Lady-ei Catherine de Bourgh ca cele
mai mici dintre darurile pe care am putința să vi le ofer. Veți găsi că are maniere pe care nu am cuvinte să le
descriu; iar agerimea și vioiciunea dumneavoastră cred că îi vor conveni, în special cînd vor fi temperate de
tăcerea și respectul pe care rangul domniei sale nu se poate să nu le impună. Atîta, privitor la intenția mea, în
general, în favoarea căsătoriei; mai rămîne acum de spus ceea ce m-a îndreptat înspre Longbourn în loc să mă
mîne înspre împrejurimile parohiei mele, unde, vă rog să mă credeți, există multe tinere femei amabile. De fapt
însă, fiind, cum sînt, moștenitorul acestei moșii la moartea stimatului dumneavoastră tată (care totuși poate să mai
trăiască încă mulți ani), nu m-am putut împăca deloc cu gîndul să nu-mi aleg o soție dintre fiicele sale, pentru ca
pierderea să fie pentru ele cît mai mică posibil, atunci cînd va avea loc tristul eveniment, care totuși, așa cum am
mai spus-o, s-ar putea să nu se producă încă vreo cîțiva ani. Acesta mi-a fost, scumpă verișoară, motivul; și-mi
place să cred că el nu mă va coborî în stima domniei-voastre. Și acum, nu-mi mai rămîne nimic altceva decît să vă
încredințez, cu vorbe dintre cele mai arzătoare, de violența sentimen telor mele. Sînt total indiferent la avere și nu
voi adresa tatălui domniei-voastre nici o cerere de acest fel, deoarece știu prea bine că n-ar putea fi satisfăcută și
că mia aceea de lire cu patru la sută, care nu vă va reveni decît după decesul mamei dumneavoastră, este singurul
lucru la care veți avea vreodată dreptul. Asupra acestui capitol, prin urmare, voi păstra neîntrerupt tăcere și puteți
fi încredințată că de pe buzele mele nu veți auzi vreodată vreun reproș meschin, atunci cînd vom fi soț și soție.
Era absolut necesar să-l întrerupă, acum.
― Sînteți prea grăbit, domnule, strigă Elizabeth. Uitați că nu v-am dat nici un răspuns. Dați-mi voie s-o fac,
fără să mai pierdem timpul. Primiți mulțumirile mele pentru omagiul pe care mi l-ați adus. Sînt foarte impre –
sionată de cinstea cererii ce mi-ați făcut, dar îmi este im posibil să fac altfel decît s-o resping.
― Nu aflu acum pentru prima oar ă, replică domnul Collins, cu o fluturare a mîinii, că printre tinerele
domnișoare se obișnuiește a respinge propunerile bărbatului pe care, în secret, au de gînd să-l accepte, cînd acesta
le solicită mîna pentru întîia oară, și că uneori refuzul este re petat a doua și chiar a treia oară. Nu sînt deci deloc
descumpănit de ceea ce mi-ați spus și sper să nu treacă mult și să vă conduc în fața altarului.
― Pe cuvîntul meu, domnule, strigă Elizabeth, speranța dumneavoastră este extraordinară, după cele ce v-
am spus. Vă asigur că nu fac parte dintre acele tinere dom nișoare (dacă există cumva astfel de tinere domni șoare)
care sînt atît de curajoase, încît să-și pună fericirea în joc, luîndu-și riscul unei a doua cereri. Refuzul meu este
foarte hotărît. Dumneavoastră nu m-ați putea face fericită și sînt convinsă că eu sînt ultima femeie din lume care
v-ar putea face fericit. Ba mai mult, dacă prietena dumneavoastră, Lady Catherine, m-ar cunoaște, am con vingerea
că m-ar găsi din toate punctele de vedere ne indicată pentru această situație.
― Dacă ar fi sigur că Lady Catherine ar crede astfel… spuse domnul Collins foarte grav; dar nu pot să-mi în –
chipui că senioria sa va avea ceva de zis împotriva dumnea voastră. Și puteți fi sigură că, atunci cînd voi avea
cinstea de a o revedea, îi voi vorbi în modul cel mai strălucitor despre modestia, spiritul dumneavoastră
gospodăresc și alte frumoase însușiri pe care le aveți.
― Orice laudă, domnule Collins, va fi într-adevăr inutilă. Trebuie să-mi îngăduiți să judec singură și să-mi
faceți cinstea de a crede ceea ce spun. Doresc să fiți foarte fericit și foarte bogat și, refuzîndu-vă mîna, fac tot ce-
mi stă în putere ca să vă împiedic de a fi altfel. Cerîndu-mă în căsătorie, ați dat probabil satisfacție delicateței
sentimentelor dumneavoastră față de familia mea și puteți intra în posesia moșiei Longbourn cînd va fi cazul, fără
să vă faceți nici un reproș. Chestiunea poate fi deci soco tită complet închisă.
La aceste vorbe se ridică și ar fi părăsit camera dacă domnul Collins nu i s-ar fi adresat astfel:

― Cînd voi avea din nou onoarea să vorbesc despre acest subiect, sper să primesc un răspuns mai favorabil
decît mi-ați dat acum; sînt, cu toate acestea, departe de a vă acuza în prezent de cruzime, deoarece știu că așa se
obișnuiește printre persoanele de sexul dumneavoastră ― să respingă bărbatul la prima lui cerere; și poate că mi-
ați spus deja atît cît trebuie, în conformitate cu adevăratul simț de pudoare al firii femeiești, pentru a mă încuraja
în cererea mea.
― Într-adevăr, domnule Collins, strigă Elizabeth oare cum enervată, mă uimiți la culme. Dacă ceea ce v-am
spus pînă acum vă poate părea o încurajare, nu știu cum să-mi exprim refuzul într-un mod care să vă poată con –
vinge că este un refuz.
― Trebuie să-mi dați voie, scumpă verișoară, să cred că cererea mea este refuzată numai de formă. Motivele
pentru care cred astfel sînt, pe scurt, următoarele: nu mi se pare că persoana mea ar fi nedemnă să fie acceptată de
dumneavoastră, sau că situația pe care v-o pot oferi ar fi altfel decît foarte dezirabilă. Situația mea, legăturile mele
cu familia de Bourgh și rudenia mea cu familia dum neavoastră sînt tot atîtea împrejurări foarte favorabile mie; și
ar trebui să mai țineți seama că, în ciuda nume roaselor dumneavoastră farmece, nu este deloc sigur că vi se va mai
face vreodată o altă cerere în căsătorie. Zestrea dumneavoastră este, din nefericire, atît de mică, încît, foarte
probabil, ea va anihila efectul drăgălășeniei dumneavoastră și al bunelor dumneavoastră însușiri. De oarece trebuie
să conchid că refuzul dumneavoastră nu este serios, îmi place să-l atribui dorinței dumneavoastră de a-mi stîrni și
mai mult dragostea, ținîndu-mă în ne siguranță, în acord cu practica obișnuită printre femeile distinse.
― Vă asigur, domnule, că n-am nici cea mai mică pre tenție că aș fi dotată cu acest fel de distincție care
constă în a chinui un om onorabil. Aș prefera să mi se aducă omagiul de a nu mi se contesta sinceritatea. Vă
mulțumesc iară și iară pentru cinstea ce mi-ați făcut-o, dar îmi este imposibil să accept cererea dumneavoastră în
căsătorie. Din toate punctele de vedere sentimentele mele mi-o interzic. Pot să vă vorbesc deschis? Nu mă
considerați acum ca pe o femele distinsă care are de gînd să vă chi nuie, ci ca pe o făptură rațională care vă spune
adevărul adevărat.
― Sînteți mereu fermecătoare! strigă Collins, cu un aer de neîndemînatică galanterie, și sînt convins că
atunci cînd cererea mea va fi consfințită de autoritatea expresă a ambilor dumneavoastră excelenți părinți, ea nu va
putea fi socotită decît acceptabilă.
Elizabeth nu mai avu ce răspunde la asemenea încă pățînare într-o voită amăgire de sine și se retrase imediat
în tăcere, hotărîtă ca, în caz că domnul Collins va persista să considere repetatele ei refuzuri drept măgulitoare în –
curajări, să se adreseze tatălui ei al cărui "nu" ar putea fi rostit în așa fel, încît să fie decisiv, și a cărui purtare, cel
puțin, nu va putea fi luată drept mofturi și cochetărie de femeie distinsă.
Capitolul XX
Domnul Collins n-a fost lăsat mult timp să contem ple în tăcere reușita sa în dragoste, căci doamna Bennet,
care-și făcuse de lucru în hol așteptînd sfîrșitul convor birii, nici n-o văzu bine pe Elizabeth deschizînd ușa și
trecînd cu pași zoriți pe lîngă ea înspre scară, că și intră în sufragerie ca să se felicite și să-l felicite, în cuvinte
calde, pentru fericita perspectivă a unei legături mai strînse între ei. Domnul Collins primi și-i întoarse feli citările
cu o egală plăcere, pornindu-se apoi să-i relateze amănuntele convorbirii, de rezultatul căreia era încredin țat că
avea toate motivele să fie mulțumit, deoarece re fuzul ferm al verișoarei sale izvora, în mod natural, din firea-i
rușinoasă și din autentica pudoare a caracterului ei.
Pe doamna Bennet, această știre o sperie totuși; ar fi fost bucuroasă să creadă, ca el, că fiica sa avusese de
gînd să-l încurajez refuzîndu-i cererea în căsătorie, dar nu în drăznea, și nu se putu stăpîni să nu i-o spună.
― Contați, domnule Collins, adăugă ea, că o s-o facem să-și bage mințile în cap. Am să-i vorbesc despre
aceasta chiar eu, imediat. Este foarte încăpățînată și nesăbuită și nu-și cunoaște propriul interes; dar am s-o fac eu
să și-l cunoască.
― Iertați-mă că vă întrerup, doamnă; strigă domnul Collins, dar dacă este într-adevăr încăpățînată și nesă –
buită, nu știu dacă ar fi o soție cu adevărat potrivită pentru un bărbat în situația mea care, firește, caută fericirea în
instituția căsătoriei. Dacă deci persistă într-adevăr să-mi respingă cererea, ar fi poate mai bine să n-o siliți să mă
accepte ca soț căci, dacă are o tendință spre asemenea defecte, n-ar putea face mare lucru pentru fe ricirea mea,
― Domnule, m-ați înțeles foarte greșit, spuse doamna Bennet alarmată. Lizzy este încăpățînată numai în
chestiuni de acest fel; în toate celelalte, nu s-a mai pomenit o fată cu o fire mai bună. Mă duc imediat la domnul
Bennet și vom aranja asta cu ea, sînt sigură.
Nu-i lăsă timp să mai zică ceva și porni în grabă la soțul ei; deschizînd ușa bibliotecii, exclamă:
― Oh, dragă domnule Bennet, este urgent nevoie de dumneata; sîntem cu toții înnebuniți. Trebuie să vii s-o
convingi pe Lizzy să se mărite cu domnul Collins, pentru că jură că nu-l vrea și dacă nu te grăbești, dînsul o să-și
schimbe gîndul și n-o să mai vrea el s-o ia.
Cînd doamna Bennet intră, domnul Bennet ridică ochii de pe carte și-i fixă pe chipul ei, cu o calmă
indiferență, deloc tulburată de vestea ce-i aducea.
― Nu am plăcerea să te înțeleg, spuse, cînd soția lui își isprăvi tirada. Despre ce este vorba?
― Despre domnul Collins și Lizzy. Lizzy a declarat că nu-l vrea pe domnul Collins și domnul Collins a
început să spună că nu o v rea pe Lizzy.

― Și ce urmează să fac eu în chestiunea asta? Pare o situație fără ieșire.
― Vorbește dumneata însuți cu Lizzy, spune-i că stărui să se mărite cu el.
― Să fie poftită aici. Va trebui să audă părerea mea. Doamna Bennet sună și domnișoara Eliza beth a fost
somată să vină în bibliotecă.
― Apropie-te, fetițo, exclamă tatăl, cînd Elizabeth își făcu apariția. Am trimis să te cheme pentru o
chestiune importantă. Am aflat că domnul Collins ți-a făcut o ce rere în căsătorie. Este adevărat? Elizabeth
răspunse că așa era. Foarte bine. Și această cerere ai refuzat-o?
― Da, domnule.
― Foarte bine. Acum ajungem la punctul esen țial. Mama dumitale stăruie să o accepți. Nu este așa, doamnă
Bennet?
― Da! Altfel nu vreau s-o mai v ăd niciodată în ochii mei.
― Elizabeth, ai în față o tristă alternativă. Din ceasul acesta va trebui să devii o străină pentru unul dintre
părinții dumitale. Mama dumitale nu vrea să te mai vadă în ochii ei dacă nu te măriți cu domnul Collins, iar eu nu
vreau să te mai văd în ochii mei dacă o faci.
Elizabeth nu putu decît să zîmbească la o astfel de concluzie a unui astfel de început; doamna Bennet însă,
care fusese convinsă că soțul său privea chestiunea așa cum dorea ea însăși, rămase consternată.
― Ce vrei să spui, domnule Bennet, cu felul acesta de a vorbi? Mi-ai promis să stărui ca ea să se mărite cu
domnul Collins.
― Draga mea, îi replică soțul. Am de cerut două mici favoruri: primul, să-mi îngădui, în împrejurarea de
față, liberul uz al propriului meu cap; și al doilea, al ca merei mele. Voi fi încîntat să beneficiez singur de biblio –
tecă, imediat ce va fi cu putință.
Cu toate acestea, în ciuda dezamăgirii provocate de purtarea soțului, doamna Bennet nu renunță încă la sco –
pul său. Îi vorbi Elizabethei iară și iară ― cînd cu lingușiri, cînd cu amenințări. Încercă s-o atragă pe Jane de
partea ei, dar Jane, cu toată blîndețea posibilă, refuză să intervină; iar Elizabeth răspundea atacurilor mamei sale
cîteodată cu toată seriozitatea și cîteodată cu o veselie ne bunească. Deși felul în care o făcea varia, hotărîrea ei,
niciodată.
În acest timp, domnul Collins medita în solitudine la cele întîmplate. Avea o părere prea bună despre el ca
să poată pricepe motivul pentru care verișoara lui putea să-l refuze: și, deși mîndria-i fusese rănită, nu suferea în
nici un alt fel. Înclinația pentru ea era cu totul imagi ginară, iar eventualitatea ca fata să merite învinuirile mamei
sale îl împiedica să simtă vreun regret.
În timp ce întreaga familie era atît de tulburată, sosi Charlotte Lucas să petreacă ziua împreună cu ei. La in –
trare fu întîmpinată de Lydia care, zburînd către ea, îi spuse mai multă în șoaptă:
― Mă bucur că ai venit; e un haz la noi! Ce crezi că s-a întîmplat azi dimineață? Domnul Collins a cerut-o
pe Lizzy, și ea nu-l vrea.
Charlotte aproape nici n-avu timp să răspundă, căci Kitty se și ivise lîngă ele cu aceleași vești; și, nici nu in –
traseră bine în sufragerie, unde o găsiră pe doamna Ben net singură, că aceasta începu și ea același subiect, fă cînd
apel la înțelegerea domnișoarei Lucas și implorînd-o s-o convingă pe prietena ei, Lizzy, să se supună dorin țelor
întregii familii.
― Te implor, scumpă domnișoară Lucas, fă acest lu cru, adăugă ea pe un ton melancolic, căci nimeni nu e cu
mine, nimeni nu e de partea mea! Sînt tratată cu atîta cruzime! Nimeni nu are milă de sărmanii mei nervi.
Charlotte fu scutită de a-i răspunde căci chiar atunci intrară Jane și Elizabeth.
― Da, iat-o că vine, continuă doamna Bennet, iat-o, avînd aerul cel mai indiferent posibil, fără să-i pese de
noi mai mult decît dacă ne-am aflat la York, numai să poată face după capul ei. Dar să-ți spun eu ceva, domni –
șoară Lizzy: dacă ți-ai vîrît în cap s-o ții așa, refuzînd oricare cerere în căsătorie, n-ai să te alegi în viața dumitale
cu un soț și nu știu cine o să te țină cînd s-o prăpădi tatăl dumitale. Eu n-am să te pot ține și, de aceea, te aver tizez.
Am terminat cu dumneata din clipa asta chiar. Ți-am spus cînd eram în bibliotecă, știi, că n-am să-ți mai vor besc
în viața mea și ai să vezi că mă țin de cuvînt. Nu-mi face nici o plăcere să vorbesc cu copiii nesupuși. Nu că mi-ar
face de fapt plăcere să vorbesc cu oricine ar fi. Oamenii care suferă de nervi ca mine nu pot avea mare poftă de
vorbă. Nu știe nimeni ce îndur eu! Dar așa se întîmplă întotdeauna. Cei care nu se plîng n-au nicio dată parte de
compătimire.
Fiicele sale ascultară într-o tăcere totală această revărsare de cuvinte, conștiente că orice tentativă de a
argumenta sau de a o consola i-ar fi mărit numai enerva rea. Ea continuă deci să vorbească, fără să fie întreruptă de
vreuna dintre ele, pînă ce intră domnul Collins, cu un aer mai important ca de obicei; văzîndu-l, doamna Bennet
spuse fetelor:
― Acum, insist să tăceți cu toatele din gură și să ne lăsați, pe domnul Collins și pe mine, să stăm puțin de
vorbă.
Elizabeth ieși tăcută; Jane și Kitty o urmară, dar Lydia nu se mișcă, hotărîtă să audă tot ce se va putea auzi.
Charlotte, reținută în primul rînd de amabilitatea dom nului Collins, care-i puse întrebări foarte amănunțite în
privința ei și a familiei sale, și apoi de o ușoară curiozi tate, se mulțumi să se apropie de fereastră, prefăcîndu-se că
nu aude nimic. Doamna Bennet începu conversația plănuită, pe un ton plîngăreț: "Oh, domnule Collins…".
― Scumpă doamnă, o întrerupse el, să păstrăm în veci tăcere în chestiunea asta. Departe fie de mine, con –
tinuă el imediat pe un ton care-i sublinia nemulțumirea, gîndul de a avea vreun resentiment față de comporta rea

fiicei dumneavoastră. Resemnarea în fața relelor de neînlăturat este datoria noastră a tuturor, datorie mai cu
osebire a unui tînăr care a avut, cum am avut eu, noro cul unei înălțări în grad timpurii; iar eu am credință că sînt
resemnat. Poate că aceasta ― nu într-o mică măsură ― din sentimentul de îndoială în privința fericirii mele certe,
dacă frumoasa mea verișoară m-ar fi onorat, acordîndu-mi mîna sa; căci am băgat adesea de seamă că resemnarea
nu este niciodată atît de perfectă ca în ca zul în care fericirea refuzată începe să piardă în ochii noștri ceva din
valoarea ei. Sper că nu veți lua drept o lipsă de respect față de familia dumneavoastră, scumpă doamnă, faptul că
îmi retrag pretențiile la mîna fiicei dumneavoastră, fără să vă fi adus dumneavoastră și dom nului Bennet omagiul
de a vă cere să vă impuneți auto ritatea în favoarea mea. Conduita mea ar putea fi ― m ă tem ― considerată ca
neconformă, deoarece am primit refuzul de pe buzele fiicei dumneavoastră în loc de a-l primi din gura
dumneavoastră; sîntem însă toți supuși greșelii. Am avut tot timpul numai gînduri bune. Scopul meu a fost să-mi
procur o amabilă tovarășă de viață, cu respectarea cuvenită intereselor întregii dumneavoastră familii și, dacă
purtarea mea a fost cît de cît criticabilă, rog să-mi fie îngăduit acum să vă prezint scuzele mele.
Capitolul XXI
Discuția în legătură cu cererea domnului Collins era acum aproape sfîrșită, iar Elizabeth mai avea doar de
suportat neplăcutele sentimente ce trebuiau să urmeze în mod inevitabil, și, din cînd în cînd, cîte o aluzie morocă –
noasă din partea mamei sale. Cît privește pe domnul Collins, el nu-și exprima sentimentele printr-o jenă sau
deprimare, sau prin vreo încercare de a o evita pe Eli zabeth, ci mai ales printr-o atitudine înțepată și o tăcere plină
de resentiment. Abia dacă îi mai vorbea și atențiile insistente de care el însuși fusese atît de mîndru fură îndreptate
în restul zilei către domnișoara Lucas, a că rei amabilitate, ascultîndu-l, constitui o ușurare temporară pentru ei toți
și în special pentru prietena ei.
Ziua următoare nu aduse nici o ameliorare în proasta dispoziție sau în sănătatea doamnei Bennet. Dom nul
Collins se afla în aceeași stare de mîndrie înfuriată. Elizabeth sperase că resentimentele îl vor face să-și scurteze
vizita, dar programul lui nu părea să fi suferit nici o modificare din această cauză. Fusese mereu vorba să plece
sîmbătă și pînă sîmbătă avea de gînd să stea.
După micul dejun, fetele plecaseră la Meryton să se intereseze dacă domnul Wickham se întorsese și să-i de –
plîngă absența de la balul de la Netherfield. El le întîlni la intrarea în oraș și le conduse la mătușa lor, unde s-a
discutat, amplu, regretul și dezolarea lui de a fi lipsit, precum și chestiunile care-i interesau pe toți. Față de
Elizabeth, totuși, el recunoscu de bună voie că din pro prie inițiativă găsise necesar să-și impună această absență.
― Pe măsură ce se apropia data balului mi-am dat seama, spuse el, că era mai bine să nu dau ochii cu dom –
nul Darcy ; că a ne afla în aceeași încăpere, în aceeași so cietate, atîtea ore împreună, ar fi fost mai mult decît eram
în stare să suport; și că s-ar fi putut ivi situații neplăcute nu numai pentru mine.
Elizabeth aprobă întru totul; avură răgaz să discute pe îndelete acest lucru și să-și facă în mod politicos tot
felul de complimente, pe drum spre Longbourn, căci dom nul Wickham, împreună cu un alt ofițer, le conduse
acasă și, pe drum, el se ocupă în mod special de dînsa. Faptul de a le fi însoțit prezenta un dublu avantaj: Eli zabeth
simțea ce compliment i se făcea și apoi, era un prilej foarte nimerit de a-l prezenta mamei și tatălui ei.
Îndată după întoarcerea acasă sosi o scrisoare pentru domnișoara Bennet; venea de la Netherfield și a fost
deschisă pe loc. Plicul conținea o foaie mică, elegantă, de hârtie satinată, acoperită cu scrisul frumos și curgător al
unei, mîini de femeie; Elizabeth observă expresia de pe chipul surorii sale schimbîndu-se în timp ce citea și o văzu
stăruind asupra unor anumite pasaje. Jane se stăpîni imediat și, punînd scrisoarea de o parte, încercă, cu ve selia ei
obișnuită, să ia parte la conversația generală; Elizabeth însă se simți neliniștită de această întîmplare, fapt care o
făcu să nu-i mai poată da atenție nici măcar iui Wickham; și nici nu-și luaseră bine rămas bun, el și prietenul lui,
că Jane o pofti din ochi s-o urmeze sus. Cînd ajunseră în camera lor, Jane scoase scrisoarea și-i spuse:
― Este de la Caroline Bingley; cuprinsul m-a sur prins nespus de mult. La ora aceasta s înt cu toții plecați din
Netherfield; sînt în drum spre Londra și fără vreo intenție de a se mai întoarce. Ascultă ce scrie.
Citi cu glas tare prima frază care cuprindea informa ția că se hotărîseră tocmai să-și urmeze, imediat, fra tele
la Londra și că vor lua în ziua aceea dejunul în Gros venor Street, unde domnul Hurst avea o casă. Următoa rea
frază suna astfel: "Nu pretind că regret ceva din cele ce las la Hertfordshire, în afară de societatea dumitale,
prietenă dragă; sperăm însă, cîndva în viitor, să ne bu curăm de repetate ori de aceleași încîntătoare clipe de
apropiere, ca acelea pe care le-am avut împreună; și, între timp, putem să ne micșorăm mîhnirea despărțirii prin tr-
o corespondență cît mai frecventă și mai sinceră, pen tru care lucru contez pe dumneata". Elizabeth ascultă cu toată
indiferența provocată de neîncrederea în aceste expresii pompoase și, deși bruschețea plecării o surprin sese, nu
văzu nimic într-adevăr de regretat în lucrul acesta. Nu era de crezut că absența lor din Netherfield îl va pu tea
împiedica pe domnul Bingley să se întoarcă acolo; iar în ceea ce privește pierderea companiei doamnelor, era
convinsă că în curînd Jane nu se va mai preocupa de aceasta, fericită de a fi în compania lui.
― Ce ghinion, spuse dup ă o mică pauză, că n-ai ma i putut să-i vezi înainte de plecare. Dar nu ne e oare în –
găduit să sperăm că viitorul fericit, pe care domnișoara Bingley îl nădăjduiește, ar putea veni mai curînd decît
crede ea? Și că încântătoarele clipe de apropiere pe care le-ați avut ca prietene vor fi reînnoite cu încă și mai mare
plăcere, ca surori? Ele nu vor reuși să-l rețină pe domnul Bingley la Londra.
― Caroline spune hotărît că iarna aceasta nici unul dintre ei nu va reveni în Hertfordshire. Am să citesc mai

departe:
"Ieri, cînd am plecat, fratele nostru era încredințat că treburile care-l reclamau la Londra ar fi putut fi ter –
minate în trei, patru zile; cum însă sîntem sigure că nu poate fi astfel și, în același timp, fiind convinse că, odată la
Londra, Charles nu se va grăbi deloc să plece iar de acolo, ne-am hotărît să-l urmăm, ca să nu fie obligat să-și
petreacă orele de răgaz într-un hotel lipsit de confort. Multe dintre cunoștințele mele sînt deja acolo pentru sezonul
de iarnă; aș dori să pot afla că dumneata, scumpă prietenă, ai intenția să fii una dintre ele; dar din acest punct de
vedere, mă cuprinde disperarea. Sper din toată inima că sărbătoarea Crăciunului în Hertfordshire va fi pentru
dumneavoastră plină de bucuriile pe care de obi cei acesta le aduce și că numărul curtezanilor dumitale va fi atît de
mare, încît te va împiedica să simți pierde rea celor trei de care noi te vom lipsi". Reiese limpede de aici, adăugă
Jane, că iarna aceasta el nu se va mai re întoarce.
― Este limpede numai că domnișoara Bingley nu vrea ca el să se reîntoarcă.
― Ce te face să crezi asta? Trebuie să fie propria lui hotărîre; el este propriul lui stăpîn. Dar nu știi încă to-
tul. Vreau să-ți citesc pasajul care mă doare cel mai mult. Nu vreau să-ți ascund nimic: "Domnul Darcy este ne –
răbdător să-și revadă sora și, ca să-ți mărturisesc ade vărul, nici noi înșine nu sîntem mai puțin. Sînt convinsă că
Georgiana Darcy nu-și are egal în frumusețe, eleganță, talente, iar afecțiunea pe care ne-o inspiră, Louizei și mie,
se ridică pînă la ceva încă și mai interesant, dato rită speranței pe care îndrăznim a o nutri ca ea să devină în viitor
sora noastră. Nu știu dacă ți-am pomenit vreo dată de sentimentele mele în această privință, dar nu vreau să
părăsesc ținutul fără să ți le destăinuiesc și sînt încredințată că nu le vei găsi nerezonabile. Fratele meu o admiră
deja foarte mult; el va avea acum adesea pri lejul s-o vadă în cea mai mare intimitate; toate rudele ei doresc această
unire tot atît de mult cît și ale lui; și cred că dragostea mea de soră nu mă face să mă-nșel cînd îl cred pe Charles în
stare să cucerească inima ori cărei femei. Ținînd seama de toate aceste împrejurări fa vorabile unei apropieri căreia
nimic nu îi este potrivnic, greșesc oare, scumpa mea Jane, cînd mă las legănată de speranța într-un eveniment care
va aduce fericirea atîtora?".
― Ce crezi despre fraza aceasta, draga mea Lizzy? întrebă Jane, după ce sfîrși de citit. Nu este destul de
limpede? Nu mărturisește ea oare, în mod expres, că domnișoara Bingley nici nu așteaptă și nici nu dorește să
devin sora ei? Că e total convinsa de indiferența fra telui ei și că, dacă bănuiește natura sentimentelor mele pentru
el, dorește (foarte amabil!) să mă pună în gardă? Mai poate exista o a doua părere în chestiunea aceasta?
― Da, mai poate, căci părerea mea este total diferită. Vrei s-o auzi?
― Cît se poate de mult.
― Am să ți-o spun în cîteva cuvinte. Domnișoara Bingley își dă seama că fratele ei este îndrăgostit de tine și
vrea să-l însoare cu domnișoara Darcy. Pleacă deci după el la oraș, sperînd să-l rețină acolo, și încearcă să te
convingă că el nici nu se gîndește la tine.
Jane clătină din cap.
― Jane, trebuie într-adevăr să mă crezi. Nu e nimeni care să vă fi văzut împreună și să se poată îndoi de dra –
gostea lui. Nici domnișoara Bingley, sunt sigură, nu e chiar atît de proastă. Dacă ar fi întrevăzut la domnul Darcy
pe jumătate doar atîta dragoste pentru ea, și-ar fi comandat deja rochia de mireasă. Despre altceva este însă vorba:
noi nu sîntem destul de bogați sau destul de nobili pentru ei; și ea este cu atît mai dornică s-o cîștige pe
domnișoara Darcy pentru fratele ei, cu cît are con vingerea că, o dată ce s-a făcut o căsătorie între familiile lor, ar
avea mai puține dificultăți cu o a doua, ceea ce nu este lipsit de oarecare ingeniozitate și cred că ar reuși dacă
domnișoara de Bourgh ar ieși din circuit. Dar, scumpă Jane, nu-ți poți închipui cu adevărat că dacă dom nișoara
Bingley zice că fratele său are o mare admirație pentru domnișoara Darcy, el este cît de cît mai puțin sen sibil, la
farmecele tale decît era marți, cînd și-a luat ră mas bun de la tine; sau că îi va sta în putere să-l con vingă că nu este
îndrăgostit de tine, ci este tare îndrăgos tit de prietena ei.
― Dacă am avea aceeași părere despre domnișoara Bingley, replică Jane, cele spuse de tine mi-ar putea
ajuta mult. Dar știi că premisa ta nu este dreaptă. Caroline nu este în stare să înșele cu tot dinadinsul pe cineva, și
singurul lucru care-mi mai rămîne de sperat în acest caz este că ea însăși se înșeală.
― E perfect. N-ai fi putut avea o idee mai fericit ă, de vreme ce ideea mea nu te mulțumește; crede ― în
orice caz ― că domnișoara Bingley se înșeală. Ți-ai fă cut acum datoria față de ea și nu mai trebuie să te fră mînți.
― Dar, surioară dragă, chiar în cazul cel mai bun, pot fi oare fericită acceptînd un bărbat ale cărui surori și
ai cărui prieteni doresc, toți, ca el să se căsătorească cu alt cineva?
― Trebuie să hotărăști singură, spuse Elizabeth, și dacă după o matură chibzuință vei găsi că mâhnirea de a
le nemulțumi pe cele două surori ale lui este mai mare decît fericirea de a-i fi soție, te sfătuiesc, desigur, să-l
refuzi.
― Cum poți vorbi astfel? o întrebă Jane, cu un zîm bet încîntător. Trebuie să știi că, deși aș fi grozav de mîh –
nită din cauza dezaprobării lor, n-aș putea șovăi.
― Știam că n-ai să șovăi și, așa stînd lucrurile, nu te pot compătimi.
― Dacă însă el nu se va mai întoarce în iarna asta, nu va mai fi nevoie niciodată de hotărîrea mea. În șase
luni, cîte nu se pot întîmpla?!
Elizabeth nici nu luă în considerație eventualitatea ca el să nu se mai întoarcă. Ei îi apăreau toate numai ca o
insinuare a dorințelor interesate ale Carolinei și nu-și putu închipui ― nici măcar pentru o clipă ― că dorințele
acelea, oricît de direct și oricît de dibaci ar fi fost ele înfățișate, ar fi putut influența un bărbat atît de inde pendent.
Îi arătă Janei, cît mai convingător cu putință, ce credea în privința aceasta și avu curînd bucuria de a vedea

efectul fericit al intervenției sale. Firea Janei nu era plecată spre descurajare și, încet, încet, îi reveni speranța, cu
toate că uneori neîncrederea îi copleșea nă dejdea că Bingley se va reîntoarce la Netherfield și va răspunde tuturor
dorințelor inimii ei.
Căzură de acord că doamna Bennet trebuia să afle despre plecarea familiei, dar nu despre purtarea dom nului,
pentru a nu se alarma; dar chiar și această comu nicare parțială o neliniști foarte tare și deplînse marele nenoroc
care făcuse ca doamnele să trebuiască să plece tocmai cînd începuseră să devină cu toatele atît de in time.
După ce se lamentă cîtva timp, se consolă totuși cu gîndul că d omnul Bingley se va întoarce repe de și că în
curînd va lua masa la Longbourn; și concluzia finală fu declarația sa consolatoare că, deși îl invitase numai la un
dejun intim, va avea grijă să-i servească două feluri substanțiale.
Capitolul XXII
Familia Bennet a fost invitată la prînz de familia Lu cas și din nou, mai tot timpul zilei, domnișoara Lucas se
dovedi foarte drăguță, ascultîndu-l pe domnul Collins. Elizabeth profită de un prilej pentru a-i mulțumi:
― Asta îi menține buna dispoziție, remarcă ea, și n-am cuvinte să-ți spun cît îți sînt de recunoscătoare.
Charlotte o asigură că e foarte bucuroasă să-i fie de folos, mărturisindu-i că era astfel, răsplătită din plin pentru
micul sacrificiu de timp ce-l făcea. Lucru foarte drăguț din partea ei, dar drăgălășenia Charlottei mergea mai de –
parte decît își închipuia Elizabeth: scopul ei era, nici mai mult, nici mai puțin, decît s-o salveze de o repetare a
omagiilor domnului Collins, atrăgîndu-și-le pentru sine.
Acesta era planul domnișoarei Lucas și seara, cînd se despărțiră, aparențele erau atît de surîzătoare, încît s-ar
fi simțit aproape sigură de reușită, dacă el n-ar fi trebuit să plece atît de curînd din Hertfordshire. Dar aici,
Charlotte era nedreaptă cu firea lui focoasă și indepen dentă care-l îndemnă ― a doua zi de dimineață ― să dispară
cu o admirabilă șiretenie de la Longbourn House și să zorească înspre Lucas Lodge ca să se arunce la pi cioarele ei.
Era foarte îngrijorat să nu fie observat de verișoarele lui, avînd convingerea că, dacă ele l-ar fi vă zut plecînd, nu se
putea să nu-i ghicească planul, și nu dorea să i se cunoască tentativa decît o dată cu succe sul ei, deoarece, deși era
aproape sigur ― și pe bună dreptate, căci Charlotte fusese destul de încurajatoare ― se simțea oarecum timid din
cauza aventurii de miercuri. Fu primit în modul cel mai măgulitor. Domnișoara Lucas îl zări venind către casă, de
la o fereastră de sus, și porni imediat să-l întîlnească pe alee, ca din întîmplare. Dar nu prea îndrăznise să spere că
o așteptau acolo atîta dragoste și elocință.
Într-un timp scurt, pe cît o îngăduiau lungile cuvîn tări ale domnului Collins, totul fu hotărît între ei, spre
satisfacția amîndurora; pe cînd intrau în casă, el o im ploră grav să-i fixeze ziua care urma să-l facă cel mai fe ricit
dintre muritori; și deși o asemenea rugăminte se cerea respinsă ― pentru moment ― domni șoara nu se simți în
stare să se joace cu fericirea lui. Prostia cu care fusese dăruit de natură îi lipsea "curtea" de orice far mec ar fi putut
face pe o femeie să vrea ca aceasta să se prelungească; și domnișoara Lucas, care îl accepta nu mai și numai din
dorința pură și dezinteresată de a se căpătui, nu făcea mare caz de graba cu care i se realiza această dorință.
Sir William și Lady Lucas au fost grabnic solicitați să-și dea consimțământul pe care-l acordară cu mare
entuziasm. Situația domnului Collins făcea din el o partidă cît se poate de dorită pentru fiica lor, căreia îi puteau
da prea puțină zestre; iar perspectivele averii lui erau deo sebit de bune. Lady Lucas începu pe loc să socotească ―
mai interesată de acest subiect decît oricînd în trecut ― cam cîți ani mai avea domnul Bennet de trăit; iar Sir
William își dete în mod categoric părerea că în dată ce domnul Collins va intra în posesia moșiei Long bourri ar fi
foarte oportun ca el și soția lui să-și facă apa riția la Palatul Saint James. Întreaga familie, pe scurt, a fost cu acest
prilej copleșită de fericire. Mezinele își făceau vise să fie scoase în lume cu un an, doi mai devreme decît s-ar fi
putut altfel; iar băieții scăpară de teama că Charlotte va muri fată bătrînă. Cît despre Charlotte, era destul de
liniștită. Câștigase partida și acum avea ră gaz să judece. Reflecțiile ei fură în general mulțumi toare. Domnul
Collins nu era, desigur, nici inteligent, nici simpatic; prezența lui era enervantă, iar dragostea lui pentru ea nu
putea fi decît închipuire. Totuși, va fi soțul ei. Fără să-și închipuie cine știe ce nici despre bărbați, nici despre
căsnicie, măritișul fusese totdeauna ținta ei; era singura soluție pentru tinerele fete cu educație, dar cu avere mică;
și oricît de nesigură, sub raportul fericirii, era mijlocul lor de protecție, cel mai plăcut, împotriva ne voilor. Acest
mijloc de protecție, ea îl dobîndise acum; și la vîrsta de douăzeci și șapte de ani, fără să fi fost vreo dată frumoasă,
simțea ce mare noroc avea. Lucrul cel mai puțin plăcut, în toată chestiunea asta, era surpriza pe care i-o va prilejui
Elizabethei Bennet, a cărei priete nie o prețuia mai presus decît a oricui altcuiva. Eliza beth o să se mire și poate o
s-o condamne; și, deși hotărîrea ei era de neclintit, o asemenea dezaprobare ar fi durut-o. Se hotărî să-i
mărturisească personal totul și de aceea îi ceru domnului Collins ca la întoarcerea lui la Longbourn pentru cină să
nu sufle nimănui din familie nimic despre cele întîmplate. Promisiunea de a păstra se cretul fu desigur conștiincios
dată, dar nu putea fi ușor ținută, deoarece curiozitatea stîrnită de lunga lui absență se manifestă, cînd se întoarse,
prin întrebări atît de directe, încît a fost nevoie de oarecare inventivitate pentru a le ocoli și, în același timp, de o
mare abnegație, căci tare mai dorea să le facă tuturor cunoscută dragostea lui încununată de succes.
Cum urma să plece a doua zi prea devreme pentru a mai da ochii cu vreuna dintre gazde, cere monia de bun
rămas avu loc cînd doamnele se retraseră pentru noapte; doamna Bennet, plină de politețe și cordialitate, îi spuse
cît de fericiți ar fi cu toții să-l vadă iarăși la Longbourn, oricînd i-ar îngădui celelalte angajamente să vină în vi zită.
― Scumpă doamnă, replică el, invitația dumneavoas tră îmi este deosebit de plăcută, căci este tocmai lucrul

pe care l-am sperat și puteți fi sigură că voi profita de ea cît de curînd posibil.
Rămaseră cu toții uluiți și domnul Bennet, care nu do rea în nici un caz o atît de grabnică revenire a lui, spuse
pe loc:
― Dar nu e nici un pericol s ă vă atrageți prin asta dezaprobarea Lady-ei Catherine, scumpe domn? E mai
bine să vă neglijați rudele decît să vă luați riscul de a vă nemulțumi protectoarea.
― Dragă domnule, replică domnul Collins, vă rămîn profund îndatorat pentru acest sfat prietenesc și puteți
conta că nu voi face niciodată un pas atît de important, fără aprobarea senioriei sale.
― Trebuie să fiți mereu cu ochii în patru. Riscați orice altceva, mai curînd decît s-o indispuneți; și dacă veți
simți vreodată îndemnul de a veni la noi, ceea ce cred că este, foarte probabil, stați cuminte acasă și fiți liniș tit,
căci noi nu ne vom supăra din cauza asta.
― Credeți-mă, dragă domnule, că atenția dumnea voastră afectuoasă îmi stîrnește și mai mult recunoștința; și
contați că veți primi curînd din partea mea o scrisoare de mulțumire și pentru aceasta ca și pentru toate dovezile de
atenție pe care mi le-ați arătat în timpul șederii mele în Hertfordshire. Cît privește frumoa sele mele verișoare, deși
absența mea s-ar putea să nu fie destul de lungă pentru a face necesar acest lucru, îmi voi lua libertatea de a le ura
sănătate și fericire, fără a face o excepție nici pentru verișoara Elizabeth.
Doamnele se retraseră apoi cu amabilitățile cuvenite, toate la fel de surprinse, aflînd că el se gîndea să se re –
întoarcă în curînd. Doamnei Bennet îi plăcea să înțeleagă din asta că domnul Collins se gîndea să-și aducă
omagiul vreuneia dintre fiicele sale mai mici, și Mary ar fi pu tut fi convinsă să-l accepte. Ea îi prețuia însușirile
mai mult decît toate celelalte surori; reflecțiile lui aveau o greutate care adesea o izbea; și deși nu era în nici un caz
inteligent ca dînsa, se gîndea că, dacă ar fi fost încu rajat să citească și să se desăvârșească printr-un exemplu ca al
ei, ar fi putut deveni un tovarăș de viață foarte plă cut. Dar a doua zi de dimineață, orice speranță de acest fel le-a
fost spulberată. Curînd după micul dejun, veni domnișoara Lucas și relată Elizabethei, într-o scurtă con vorbire
între patru ochi, evenimentul din ajun.
Cu o zi, două mai înainte, Elizabethei îi trecuse prin minte posibilitatea ca domnul Collins să-și închipuie că
era îndrăgostit de prietena ei; dar ca Charlotte să-l poată încuraja părea tot atît de imposibil, pe cît îi era ei în săși
de imposibil să-l încurajeze; uimirea ei fu, prin ur mare, atît de puternică, ― încît în primul moment uită de buna-
cuviință și nu se putu stăpîni să nu exclame:
― Logodită cu domnul Collins! Draga mea Charlotte, imposibil!
Înfățișarea liniștită pe care o avusese domnișoara Lu cas în timpul povestirii sale se tulbură o clipă, la auzul
unui reproș atît de direct, dar cum se așteptase la așa ceva, își recăpătă imediat calmul și replică:
― De ce ești atît de surprinsă, draga mea Eliza? Ți se pare un lucru de necrezut ca domnul Collins să poată
cîștiga buna părere a unei femei, pentru că nu a avut fe ricirea să reușească în cazul dumitale?
Dar Elizabeth își revenise și, făcînd un mare efort, reuși s-o asigure cu destulă fermitate că era foarte bu –
curoasă de perspectiva înrudirii lor și că îi dorea cea mai desăvîrșită fericire.
― Te înțeleg, replică Charlotte: sigur că ești sur prinsă, foarte surprinsă; e atît de puțin de cînd dom nul
Collins dorea să se căsătorească cu dumneata! Cînd vei avea însă răgazul să te gîndești bine, sper că vei fi
mulțumită de ceea ce am făcut. Eu nu sînt romantică, știi; n-am fost niciodată. Nu vreau decît un cămin plăcut; și,
luînd în considerație firea domnului Collins, relațiile și situația lui în societate, sînt convinsă că șansa mea de a fi
fericită cu el este la fel de mare ca aceea cu care se pot lăuda cei mai mulți dintre oameni, la căsătoria lor.
Elizabeth răspunse liniștită: "Fără îndoială". Și, după cîteva clipe de stînjeneală, reveniră în mijlocul celor –
lalți. Charlotte nu mai stătu mult, și Elizabeth rămase să reflecteze la cele ce auzise. A trecut mult pînă ce se îm –
pacă cu ideea unei căsătorii atît de nepotrivite. Ciudă țenia domnului Collins, care făcuse două cereri de căsă torie
în răstimp de trei zile, nu era nimic pe lîngă faptul că fusese acceptat. Elizabeth simțise totdeauna că păre rea
Charlottei asupra căsătoriei nu era exact la fel cu a ei, dar nu și-ar fi închipuit că era posibil ca, în fapt, prie tena ei
să-și sacrifice toate sentimentele mai nobile de dragul unor avantaje materiale. Charlotte, soția domnu lui Collins!
Ce tablou umilitor! Și, la mîhnirea de a-și vedea prietena degradîndu-se și scăzînd în stima ei, se adăuga
convingerea dureroasă că acea prietenă nu va putea să se simtă prea fericită cu ceea ce alesese.
Capitolul XXIII
Elizabeth se afla împreună cu mama și surorile sale, gîndindu-se la cele auzite, întrebîndu-se dacă îi era în –
găduit sau nu să le spună și lor, cînd apăru Sir William Lucas însuși, trimis de Charlotte pentru a anunța prie tenilor
logodna ei. Cu multe complimente pentru gazde și felicitîndu-se copios pentru perspectiva înrudirii din tre casele
lor, el își dezvoltă subiectul în fața unui audi toriu nu numai uimit, ci de-a dreptul incredul: căci doamna Bennet îi
declară, mai mult insistentă decît amabilă, că se înșela desigur pe de-a-ntregul; iar Ly dia, întotdeauna imprudentă
și adesea nepoliticoasă, ex clamă cu violență:
― Doamne sfinte! Sir William, cum pute ți spune asemenea poveste? Nu știți că domnul Collins vrea să se
însoare cu Lizzy?
Numai o politețe de curtean ar fi putut suporta, fără mînie, o asemenea atitudine; buna creștere a lui Sir
William îi ajută să treacă prin toate și, deși rugă să nu se pună la îndoială adevărul comunicării sale, le ascultă
obrăzniciile cu cea mai îngăduitoare politețe.

Elizabeth, simțind că era de datoria ei să-l scoată din tr-o situație atît de neplăcută, confirmă cele spuse de el,
menționînd că fusese deja informată de acest lucru de Charlotte; încercă să pună capăt exclamațiilor mamei și
surorilor sale prin zelul felicitărilor adresate lui Sir Wil liam, fiind secondată inimos de Jane, și printr-o sume denie
de remarci în legătură cu fericirea care era de aș teptat de la o asemenea căsătorie, și în legătură cu ca racterul
admirabil al domnului Collins, și cu distanța convenabilă dintre Hunsford și Londra.
Doamna Bennet fusese prea copleșită ca să spună mare lucru, atîta timp cît Sir William stătuse la ei; dar nici
nu plecase bine, că își dădu frîu liber simțămintelor. În pri mul rînd, persista să nu dea crezare întregii chestiuni ; în
al doilea, era sigură că domnul Collins căzuse în cursă; în al treilea, era încredințată că nu vor fi niciodată fe riciți
împreună; și, în al patrulea, că logodna se putea rupe. Din toate acestea, se puteau trage limpede două con cluzii:
una, că Elizabeth era cauza adevărată a tuturor relelor, și cealaltă, că dînsa personal fusese tratată în mod barbar de
ei toți; și nimic nu-i putu scoate din cap, în tot cursul zilei, aceste două idei. Nimic nu o putu con sola, nici liniști.
Și nici nu i se istovi indignarea în ziua aceea; trecu o săptămînă pînă să poată da ochii cu Eliza beth, fără s-o certe;
trecu o lună pînă să poată vorbi cu Sir William sau cu Lady Lucas, fără să fie mojică, și multe luni trecură pînă s-o
poată ierta de tot pe fiica lor.
Sentimentele încercate de domnul Bennet cu acest prilej fură mult mai potolite și de o natură mai plăcută,
căci era mulțumit, spunea dînsul, să descopere că Char lotte Lucas, pe care se chinuise s-o creadă destul de cu
judecată, era tot atît de nesăbuită ca și soția lui și mai ne săbuită decît fiica lui!
Jane mărturisi că era nițel surprinsă de această că sătorie, dar vorbi mai puțin despre uimirea ei decît des pre
via dorință de a-i ști fericiți; Elizabeth nu o putu de loc convinge să considere fericirea lor drept improba bilă. Kitty
și Lydia erau departe de a o invidia pe dom nișoara Lucas, căci domnul Collins nu era decît un pastor și vestea nu
le impresionă decît ca o noutate bună de răs pîndit la Meryton.
Lady Lucas se simțea triumfătoare, fiind acum în stare să-i dea doamnei Bennet riposta: bucuria ei de a avea
o fată măritată bine; venea la Longbourn mai des decît de obicei ca să-i spună cît era de fericită, deși pri virile acre
și remarcile răutăcioase ale doamnei Bennet ar fi fost suficiente ca să-i strice toată fericirea.
Între Elizabeth și Charlotte se strecurase o stinghe reală care le făcea pe amîndouă să păstreze tăcere pe
această temă, și Elizabeth era încredințată că între ele nu ar mai putea exista vreodată o încredere totală. De –
zamăgirea pe care o încercase cu Charlotte o făcuse să se îndrepte, cu mai mare dragoste, înspre Jane, sigură că
părerea pe care o avea despre corectitudinea și delicate țea acesteia nu va putea fi niciodată clintită, și de ferici rea
căreia era zi de zi mai îngrijorată, căci Bingley era plecat de o săptămînă și nu auziseră încă nimic despre în –
toarcerea lui.
Jane îi trimisese Carolinei un răspuns imediat la scri soarea primită și număra zilele pînă cînd putea spera, în
mod rezonabil, să primească știri de la ea. Scrisoarea de mulțumire promisă de domnul Collins sosi marți; fu sese
adresată tatălui lor și era scrisă cu toată solemna recunoștință pe care ar fi putut-o insufla o găzduire de
douăsprezece luni de zile. După ce-și descărcase con știința pe această temă, trecuse la informația, plină de expresii
de încîntare, privind fericirea de a fi obți nut afecțiunea amabilei lor vecine, domnișoara Lucas, explicîndu-le că,
numai pentru bucuria de a fi lîngă dînsa, acceptase el atît de repede gentila lor invitație de a re veni la Longbourn,
unde spera că se va putea reîntoarce luni, peste două săptămîni; deoarece, adăuga domnul Collins, Lady Catherine
aprobase cu dragă inimă căsă toria lor, și dorea să aibă loc îndată ce va fi posibil, ceea ce, era încredințat, va
constitui un argument atît de ho tărîtor pentru amabila lui Charlotte, încît va fixa o dată apropiată pentru a face din
el omul cel mai fericit din lume.
Întoarcerea domnului Collins în Hertfordshire nu mai era un motiv de bucurie pentru doamna Bennet. Din
contră, era tot atît de dispusă ca și soțul ei să se plîngă de acest lucru. Era foarte ciudat că el venea la Long bourn în
loc să se ducă la Lucas Lodge; era de asemeni foarte stînjenitor și teribil de incomod. Nu putea suferi să primească
oaspeți cînd sănătatea îi era atît de proastă și, dintre toți oamenii din lume, îndrăgostiții erau cei mai nesuferiți.
Așa sunau blândele murmure ale doam nei Bennet și ele scădeau numai în fața durerii sale mai adînci: absența
prelungită a domnului Bingley.
Nici Jane și nici Elizabeth nu se simțeau prea liniș tite în legătură cu acest subiect. Trecea zi după zi fără să
aducă vreo altă veste despre el, în afară de zvonul, care în curînd se răspîndise la Meryton, că nu se va mai
întoarce în iarna aceea la Netherfield ― zvon care o punea pe doamna Bennet pe jar; și nu scăpa nici un prilej de
a-l contrazice ca pe cea mai revoltătoare min ciună.
Chiar și Elizabeth începuse să se teamă ― nu că Bingley ar fi fost indiferent, dar că surorile lui vor reuși să-l
țină departe de Netherfield. Oricît ar fi dorit să res pingă o idee atît de distrugătoare pentru fericirea Janei și atît de
dezonorantă pentru statornicia admirato rului acesteia, ea îi tot revenea în minte. Strădaniile unite ale
neîndurătoarelor lui surori și ale prietenului său atît de influent, ajutate de farmecul domnișoarei Darcy și
distracțiile Londrei, ar putea fi prea mult, se te mea Elizabeth, pentru tăria dragostei lui.
Cît despre Jane, îngrijorarea ei era, în această încordată așteptare, mai dureroasă decît a Elizabethei; dar
oricare i-ar fi fost sentimentele, Jane dorea să și le ascundă și, de aceea, între ea și Elizabeth, acest subiect nu mai
fu niciodată pomenit. Dar cum pe mama sa nu o reținea nici un fel de delicatețe de acest gen, rareori trecea un ceas
în care să nu vorbească de Bingley, să-și exprime nerăbdarea în legătură cu venirea lui sau chiar să-i ceară Janei să
recunoască, în caz că el nu se va mai reîntoarce, că fusese urît tratată. Jane avea nevoie de toată neînfrînta ei
blîndețe ca să îndure aceste atacuri cu destulă liniște. Domnul Collins revenise foarte punc tual, luni, peste două
săptămîni, dar primirea lui la Longbourn n-a fost atît de binevoitoare ca atunci cînd se prezentase pentru întîia

oară. Era însă prea fericit ca să aibă nevoie de multă atenție și norocul celorlalți a fost că ocupația de "a face curte"
i-a scutit, într-o mare măsură, de prezența lui. Cea mai mare parte a zilei o petrecea la Lucas Lodge și uneori se
întorcea la Longbourn tocmai la timp ca să se scuze pentru absența lui, înainte ca familia să se ducă la culcare.
Doamna Bennet era într-adevăr într-o stare de plîns. Era de ajuns o aluzie referitoare la această căsătorie ca
s-o arunce într-o copleșitoare proastă dispoziție și, ori unde s-ar fi dus, era sigură că va auzi vorbindu-se de ea.
Prezența domnișoarei Lucas îi era odioasă. Ca succe soare a sa în casa aceea, o privea cu o oroare plină de gelozie.
Ori de cîte ori venea să-i vadă, doamna Bennet era convinsă că Charlotte anticipa clipa intrării ei în posesie și ori
de cîte ori vorbea în șoaptă cu domnul Collins, era încredințată că șușoteau despre proprietatea Longbourn,
hotărînd s-o dea pe ea și pe fiicele ei afară din casă, imediat ce domnul Bennet va fi mort. Se plînse cu mare
amărăciune soțului de toate acestea.
― Într-adevăr, domnule Bennet, îi spuse, mi-e tare greu să mă gîndesc că Charlotte Lucas va fi vreodată
stăpîna acestei case, că noi vom fi siliți să ne dăm la o parte din fața ei și c-o să trăiesc ziua s-o văd luîndu-mi
locul aici!
― Draga mea, nu te lăsa pradă unor gînduri atît de negre. Hai să ne gîndim la lucruri mai bune. Să ne bu –
curăm la gîndul că aș putea fi eu supraviețuitorul.
Aceasta nu însemna cine știe ce consolare pentru doamna Bennet și, de aceea, în loc să dea un răspuns,
continuă în același fel.
― Nu pot suporta că vor pune mîna pe toată pro prietatea asta. Dacă nu era testamentul, nu mi-ar fi pă sat de
nimic.
― Despre ce nu ți-ar fi păsat?
― Nu mi-ar fi păsat deloc, de nimic,
― Să fim recunoscători că ești scutită de a da do vadă de o asemenea lipsă de simțire.
― Nu voi putea fi niciodat ă recunoscătoare, domnule Bennet, pentru nimic în legătură cu moștenirea. Cum
are cineva inima să lase o moșie să zboare de sub nasul propriilor sale fiice, n-o pot înțelege; și totul d e dragul
domnului Collins! De ce s-o aibă el și nu oricine alt cineva?
― Las asta s-o hotărăști singură, îi răspunse domnul Bennet.
Capitolul XXIV
Scrisoarea domnișoarei Bingley sosi și puse capăt în doielii. Prima propozițiune chiar transmitea că se stabi –
liseră cu toții la Londra, pentru iarnă; se încheia cu regretele fratelui său de a nu fi avut timp să-și prezinte
omagiile prietenilor din Hertfordshire, mai înainte de a fi plecat de acolo .
Speranța era pierdută; total pierdută; și cînd Jane putu citi restul scrisorii, găsi în cuprinsul ei prea puține
lucruri de natură a-i aduce vreo alinare, în afară de măr turisită afecțiune a celei ce o scrisese. În mare măsură
cuprindea laude pentru domnișoara Darcy. Se insista din nou asupra multiplelor sale farmece, și Caroline se lăuda,
încîntată, de crescînda lor intimitate și se aventura să prezică împlinirea dorințelor exprimate în scrisoarea pre –
cedentă. Mai scria, de asemeni, cu mare plăcere, des pre fratele ei care era unul dintre intimii casei domnu lui Darcy
și menționa extaziată unele planuri ale aces tuia cu privire la schimbarea mobilierului în locuința lui.
Elizabeth, căreia Jane îi comunică imediat esențialul din toate acestea, o ascultă într-o tăcută indignare.
Inima îi era împărțită între grija pentru sora ei și resentimentele împotriva tuturor celorlalți. Nu dădea nici o
crezare afirmațiilor Carolinei în privința înclinației fratelui ei pen tru domnișoara Darcy. Nu se îndoia nici acum,
mai mult decît altădată, că el era cu adevărat îndrăgostit de Jane; și oricît de dispusă fusese întotdeauna să-l
simpatizeze, nu se putea gîndi fără mînie, și cu greu fără dispreț la comoditatea firii lui, la lipsa lui de hotărîre,
care-l făceau un sclav al planurilor concepute de prieteni și îl împingeau la sacrificarea propriei sale fericiri pentru
un capriciu al lor. Dacă ar fi fost vorba numai de sacrificarea propriei lui fericiri i-ar fi fost îngăduit să se joace cu
ea cum ar fi crezut de cuviință; dar aici era vorba și de fericirea sorei sale, fapt de care el trebuia să fie con știent,
gîndea Elizabeth. Era, pe scurt, un subiect la care se putea reflecta îndelung; prin forța lucrurilor însă, în zadar. Nu
se putea gîndi la nimic altceva și totuși, fie că afecțiunea lui Bingley murise, ori că fusese înăbușită de intervenția
prietenului său, fie că era conștient de sen timentul Janei pentru el, sau că acesta îi scăpase, oricum ar fi fost, dacă
părerea ei personală se putea modifica substanțial în funcție de aceste diferențe, situația surorii sale rămînea
aceeași; liniștea ei ― la fel de zdrobită. Trecu o zi, două, pînă ce Jane avu curajul să-i vor bească Elizabethei
despre, sentimentele ei, dar în cele din urmă, cînd, după o enervare mai lungă decît de obicei pe tema Netherfield
și a prietenului de acolo, doamna Bennet le lăsă singure, ea nu se putu opri să nu spună:
― Oh, dacă scumpa mea mamă s-ar putea stăpîni mai mult! Nici nu-și poate închipui cît mă îndurerează
reflecțiile pe care le face în privința lui. Dar nu mă voi plînge. Nu poate dura mult. Va fi uitat și vom fi cu toții iar
ca mai înainte.
Elizabeth o privi cu o grijă plină de neîncredere, dar nu spuse nimic.
― Te îndoiești de mine, exclamă Jane, îmbujorîndu-se ușor; dar să știi că n-ai nici un motiv. El va trăi în
amintirea mea ca omul cel mai încîntător pe care l-am cunoscut, dar aceasta e tot. Nu am nici ce să sper, nici de ce
să mă tem și nici ce să-i reproșez. Mulțumesc Domnului, durerea aceasta nu o am. Puțin răgaz deci ― voi încerca
desigur să fac cum e mai bine… Apoi, cu un glas mai vioi, adăugă: Am, cel puțin, mîngîierea că n-a fost mai mult

decît o închipuire fără temei din partea mea și că aceasta nu a provocat nici un rău nimănui în afară de mine.
― Scumpa mea, exclamă Elizabeth, ești atît de bună! Gingășia și altruismul tău sînt de-a dreptul îngerești;
nici nu știu ce să-ți spun. Mi se pare că niciodată nu te-am prețuit la adevărata ta valoare și nici nu te-am iubit cît
meriți.
Domnișoara Bennet se grăbi să nege că ar avea vreun merit deosebit și să pună laudele pe seama dragostei
fierbinți a sorei sale.
― Nu, spuse Elizabeth, nu este drept. Tu dorești să crezi pe toată lumea cumsecade și te doare cînd vor besc
de rău pe cineva. Eu vreau să cred numai că tu ești desăvîrșită, dar te împotrivești. Nu te teme că voi depăși
măsura, că voi încălca privilegiul pe care-l ai de a crede în bunătatea tuturor. Nu e nevoie. Sînt puțini aceia pe
care-i iubesc cu adevărat și mai puțini încă aceia despre care am o părere bună. Cu cît cunosc lumea mai mult, cu
atît mă nemulțumește mai mult: fiecare zi îmi întărește credința în nestatornicia firii omenești și mă convinge de
puținul temei care se poate pune și pe ceea ce pare a fi merit și pe ceea ce pare a fi bun-simț. Am avut în ultimul
timp două exemple: pe unul nu-l voi menționa; celălalt este căsătoria Charlottei. Este inexplicabil; din toate
punctele de vedere inexplicabil.
― Lizzy dragă, nu te lăsa copleșită de asemenea sentimente. Îți vor distruge fericirea. Nu ții destul seamă de
deosebirile de situație și temperament. Nu uita res pectabilitatea domnului Collins și firea cumpănită și pru dentă a
Charlottei. Amintește-ți că face parte dintr-o familie numeroasă, că în privința averii e o căsătorie foarte
îmbietoare și fii gata să crezi, pentru binele tu turor, că s-ar putea să simtă pentru vărul nostru ceva ce-ar aduce a
considerație, a stimă.
― Ca să-ți fac plăcere, sînt gata să cred orice, dar asta nu vă aduce nimănui nici un profit, căci dacă aș fi
convinsă că Charlotte are vreo considerație pentru el, aș avea o părere mai proastă despre judecata ei decît am
acum despre inima ei. Scumpa mea, domnul Collins este un om închipuit, afectat, îngust la minte și prost; știi că
așa e, la fel de bine ca mine; și sigur că simți, ca și mine, că femeia care se mărită cu el nu are o jude cată
înțeleaptă. Nu trebuie s-o aperi, deși este vorba de Charlotte Lucas. Nu trebuie de dragul unui singur om să dai altă
interpretare principiilor și integrității și nici să încerci să te convingi pe tine însăți sau pe mine că egoismul
înseamnă prudență și inconștiența în fața pe ricolului ― asigurarea fericirii.
― Folosești, cred, cuvinte prea tari pentru ei amîndoi, replică Jane, și sper că te vei convinge de acest lu cru
cînd îi vei vedea fericiți împreună. Dar despre asta am spus destul. Ai făcut aluzie la încă un lucru. Ai men ționat
două cazuri. Nu pot spune că nu te-am înțeles, dar te implor, dragă Lizzy, să nu mă îndurerezi crezînd persoana
aceea demnă de blam, spunîndu-mi că buna ta părere despre el a scăzut. Nu trebuie să fim atît de re pede dispuși să
ne închipuim că am fost loviți intențio nat. Nu trebuie să ne așteptăm ca un tînăr plin de viață să fie totdeauna atît
de cumpănit, de circumspect. Foarte adesea nu ne induce în eroare decît propria noastră vanitate și nimic altceva.
Femeile își închipuie că ad mirația înseamnă mai mult decît simplă admirație.
― Iar bărbații au grijă ca ele să-și închipuie astfel.
― Dacă o fac cu intenție nu este de iertat, dar nu cred că există pe lume atîta intenție cît își închipuie un ele
persoane.
― Sînt departe de a pune ceva din purtarea dom nului Bingley pe seama intenției, spuse Elizabeth; dar, se
pot produce greșeli și suferințe, fără a plănui să faci rău sau să faci pe alții nenorociți. Inconștiența, lipsa de atenție
față de sentimentele altora și lipsa de hotărîre vor face ― ele ― treaba.
― Și pui purtarea lui pe seama vreuneia dintre acestea?
― Da. În seama celei din urmă; dar, dacă am să merg mai departe, te voi nemulțumi spunîndu-ți ceea ce
cred despre oamenii pe care tu îi prețuiești. Oprește-mă cît mai poți.
― Stărui deci să presupui că este influențat de su rorile lui?
― Da, în unire cu prietenul lui.
― Nu pot s-o cred. De ce s ă încerce să-l influențeze? Ei nu-i pot dori decît fericire și, dacă ține la mine, nici
o altă femeie nu i-o va putea da.
― Prima ta premisă este falsă. Ei pot dori multe alte lucruri în afară de fericirea lui: îi pot dori o avere mai
mare și mai multă importanță; îi pot dori o casătorie cu o fată care are toată greutatea pe care o repre zintă banii,
relațiile sus puse și mîndria de familie .
― Fără nici o îndoială toți doresc ca el s-o aleagă pe domnișoara Darcy, replică Jane, dar aceasta din motive
mai bune decît crezi tu. O cunosc mai de mult decît pe mine; nu-i deci de mirare că o iubesc mai mult. Dar, oricare
le-ar fi dorințele, nu e deloc probabil să se opună dorințelor fratelui lor. Care soră și-ar îngădui s-o facă, în afară de
cazul că ar fi vorba de ceva foarte nepotri vit? Dacă ele ar crede că e îndrăgostit de mine, nu ar încerca să ne
despartă; dacă ar fi îndrăgostit, nu ar pu tea reuși. Presupunînd existența unei asemenea afecțiuni, dai o interpretare
nefirească și greșită purtării lor; iar pe mine, mă faci tare nenorocită. Nu mă mîhni cu gîndul acesta. Nu mi-e
rușine că m-am înșelat; sau cel puțin e mai ușor ― nu e nimic în comparație cu ceea ce aș simți dacă aș gîndi rău
despre el sau despre surorile lui. Dă-mi voie să privesc totul în lumina cea mai favo rabilă, în lumina în care totul
poate fi explicat.
Elizabeth nu se putea împotrivi un ei asemenea dorințe; din clipa aceea, numele domnului Bingley aproape
că n-a mai fost rostit de ele.
Doamna Bennet continua să se mire și să se lamen teze că domnul Bingley nu se reîntorcea; și, deși rar trecea
o zi în care Elizabeth să nu-i explice totul lim pede, nu părea să existe vreo șansă ca dînsa să se mire mai puțin.

Fiica ei încercă s-o convingă de ceea ce ea însăși nu credea, de faptul că atențiile lui față de Jane fuseseră doar
rezultatul unei admirații obișnuite și tre cătoare, care a încetat cînd nu s-au mai văzut; dar, deși doamna Bennet
accepta pe moment această explicație, povestea se repeta zi de zi. Mîngîierea cea mai mare a doamnei Bennet era
gîndul că domnul Bingley se va în toarce iarăși, vara viitoare.
Domnul Bennet trată chestiunea al tfel.
― Așa, Lizzy, spuse el într-o zi, cred că sora ta este dezamăgită în dragoste. O felicit. În afară de măritiș,
unei fete îi place cel mai mult să fie, din cînd în cînd, nițel dezamăgită în dragoste. Are la ce se gîndi și tot odată e
ceva care îi dă un fel de distincție printre prie tenele ei. Ție cînd îți vine rîndul? N-ai să prea înduri tu să fii multă
vreme depășită de Jane. Acum e rîndul tău. Iată, la Meryton sînt ofițeri destui ca să dezamă gească pe toate tinerele
domnișoare din ținut. Dă-i voie lui Wickham s-o facă. E un individ prezentabil și-o să te dezamăgească în mod
onorabil.
― Mulțumesc, domnule, un tînăr mai puțin prezen tabil însă mi-ar fi de ajuns. Nu trebuie să ne așteptăm ca
toate să avem norocul Janei.
― Adevărat, răspunse domnul Bennet, dar este o mîngîiere să te gîndești că, orice ți s-ar întîmpla în acest
sens, ai o mamă iubitoare care va face totdeauna mare caz de asta.
Prezența domnului Wickham fu de un real folos pentru a împrăștia melancolia pe care ultimele întâmplări
nefericite o aruncaseră asupra multora din familia de la Longbourn. Îl vedeau destul de des și, la celelate me rite pe
care le avea, se adăuga acum și acela al unei totale lipse de rezervă. Toate cele aflate de Elizabeth mai înainte ―
plîngerile lui împotriva domn ului Darcy și tot ceea ce suferise din cauza acestuia ― deveniseră fapte cunoscute de
toți și erau discutate în mod public; și toți erau încîntați cînd se gîndeau că nu-l putuseră niciodată suferi pe
domnul Darcy, înainte chiar să fi știut despre chestiune a aceasta.
Domnișoara Bennet era singura persoană în stare să presupună că puteau exista, în cazul lor; unele circum –
stanțe atenuante, necunoscute de societatea din Hert fordshire; neclintita și blînda ei candoare pleda întot deauna
pentru îngăduință și susținea ideea posibilității unor greșeli; dar toți ceilalți hotărîră că domnul Darcy era cel mai
rău dintre oameni.
Capitolul XXV
După o săptămînă petrecută în mărturisiri de dra goste și planuri de fericire, domnul Collins fu smuls de lîngă
amabila lui Charlotte de ziua de sîmbătă. Durerea despărțirii putea fi totuși alinată, în ceea ce-l privea, de
pregătirile pentru primirea miresei, căci avea motive să spere că, imediat după reîntoarcerea lui la Hertford shire, se
va hotărî ziua care trebuia să facă din el cel mai fericit dintre oameni. Își luă rămas bun de la rudele sale din
Longbourn cu aceeași solemnitate ca prima dată; ură iarăși frumoaselor sale verișoare sănătate și fericire și
promise tatălui lor o altă scrisoare de mulțumire.
Luna următoare, doamna Bennet avu plăcerea de a-i primi pe fratele ei cu soția, care veniseră, ca de obi cei,
să petreacă Crăciunul la Longbourn. Domnul Gar diner era un om cu bun simț, un gentleman, cu mult superior
surorii lui, prin fire cît și prin educație. Doam nelor din Netherfield le-ar fi venit greu să creadă că un om trăind din
negoț și ocupîndu-se de magazinele lui ar putea fi atît de bine crescut și de agreabil. Doamna Gar diner, care era cu
cîțiva ani mai tînără decît doamna Bennet și doamna Philips, era o femeie prietenoasă, inteligentă, elegantă și tare
iubită de nepoatele ei din Longbourn. Între cele două nepoate mai mari și ea exista o mare afecțiune. Ele stătuseră
adesea la mătușa lor, la oraș.
Primul lucru pe care-l făcu doamna Gardiner, după ce sosi, a fost să împartă darurile aduse și să le descrie
ultima modă. După ce termină, rolul ei deveni mai puțin important. Îi venise rîndul să asculte. Doamna Bennet
avea multe necazuri și multe lucruri de care să se plîngă. Avuseseră parte de atîtea nenorociri de cînd nu o mai
văzuse pe cumnata ei. Două dintre fiicele sale fuseseră gata, gata să se mărite și pînă la urmă nu ieșise nimic.
― Nu-i fac nici o vină Janei, continuă dînsa, căci Jane l-ar fi luat pe domnul Bingley dacă ar fi putut. Dar
Lizzy! Oh, soră dragă! E tare greu să te gîndești că ar fi putut fi acum soția domnului Collins, dacă n-ar fi fost la
mijloc propria ei îndărătnicie. A cerut-o aici, chiar în camera asta, și ea l-a refuzat. Urmarea este că Lady Lucas își
va mărita una dintre fete înaintea mea și că moșia Longbourn e și-acum testată altuia, ca la început. Lucașii sînt
oameni foarte șireți, crede-mă, soră. Să nu le scape nimic din mînă! Îmi pare rău s-o spun, dar așa e. Mă
enervează, mă îmbolnăvesc cînd mi se zădărni cesc planurile de către propria mea familie și cînd am vecini care se
gîndesc la ei înșiși, mai înainte de orice. Cu toate astea, venirea dumitale în momentul acesta e cea mai mare
alinare a mea și mă bucur foarte mult de ce ne-ai spus despre mînecile lungi.
Doamna Gardiner, care cunoștea toate aceste vești din corespondența purtată cu Jane și Elizabeth, spuse o
frază fără importanță și, de dragul nepoatelor, schimbă su biectul.
Cînd, mai apoi, rămase singură cu Elizabeth, vorbi mai amănunțit despre toate acestea.
― Se pare că era o partidă bună pentru Jane, spuse ea. Îmi pare rău că n-a ieșit nimic. Dar lucruri din astea
se întîmplă atît de des! Un tînăr, așa cum l-ai descria pe domnul Bingley se îndrăgostește foarte ușor de o fată
frumoasă, pentru cîteva săptămîni; și cînd o întîm plare îi desparte, o uită tot atît de ușor, încît acest gen de
nestatornicii e foarte frecvent.
― Admirabilă consolare, spuse Elizabeth, dar pe noi nu ne încălzește. Noi suferim dintr-o întîmplare. Nu se

întîmplă deseori ca amestecul unor prieteni să-l con vingă pe un tînăr cu o situație independentă să nu se mai
gîndească la o fată de care era îndrăgostit nebun, numai cu cîteva zile mai înainte.
― Expresia aceasta "îndrăgostit nebun" este atît de răsuflată, de îndoielnică, de nedefinită, încît îmi spune
prea puțin. Este tot atît de des folosită pentru senti mente ce se nasc în urma unei cunoștințe de o oră, cît și pentru o
dragoste adevărată, puternică. Mă rog, cît de "nebun" de îndrăgostit era domnul Bingley?
― N-am văzut niciodată o înclinație mai promiță toare: era din ce în ce mai neatent cu ceilalți și total
preocupat de Jane. De cîte ori erau împreună, aceasta se vedea tot mai hotărît și mai limpede. La balul dat de el a
jignit două sau trei domnișoare pe care nu le-a pof tit la dans; și chiar eu i-am vorbit de două ori și nici măcar nu
m-a auzit. Ar fi putut exista semne mai bune? Nu este lipsa de atenție față de alții esența dragostei?
― Oh, da! A acelui gen de dragoste pe care pre supun că o simțea tînărul. Biata Jane! Îmi pare rău pentru ea,
căci s-ar putea, cu firea ei, să nu-i treacă prea repede. Mai bine ți s-ar fi întîmplat dumitale, Lizzy; ai fi rîs de asta
și ți-ar fi trecut mai repede. Crezi că am putea-o convinge să vină cu noi la Londra? Schim barea de decor i-ar
putea fi de folos; și poate plecarea ei de acasă i-ar face mai bine decît orice altceva.
Elizabeth fu extrem de încîntată de această propu nere și era convinsă că sora ei nu va avea nimic îm potrivă.
― Sper, mai adăugă doamna Gardiner, că nu există nici un considerent, în legătură cu acest tînăr, care să-i
influențeze hotărîrea. Locuim într-un cartier atît de dife rit; cercul nostru de cunoștințe este, și el, atît de diferit,
ieșim atît de puțin, încît nu e deloc probabil să se întîlnească, afară doar dacă nu va veni el s-o vadă.
― Ceea ce este cu totul imposibil, pentru c ă domnul Bingley se află acum în custodia prietenului său, și
domnul Darcy nu-i va îngădui să facă o vizită Janei, în partea aceea a Londrei! Scumpă mătușică, cum de ți-ar
putea măcar trece prin minte? Poate că domnul Darcy o fi auzit de ceva care se cheamă strada Grace church, dar cu
greu ar considera suficient o lună de ablu țiuni ca să-l spele de impuritățile ei, dacă ar fi călcat vreodată pe acolo, și
nu uita că domnul Bingley nu face un pas fără el.
― Cu atît mai bine. Sper că nu se vor întîlni deloc. Dar Jane nu e în corespondență cu sora lui? Domnișoara
Bingley nu va avea încotro și va trebui să vină.
― Va renunța cu totul la relațiile cu Jane.
Dar, în pofida certitudinii pe care Elizabeth pretin dea c-o are asupra acestui punct, cît și asupra acelui încă și
mai interesant, și anume că Bingley va fi împiedicat s-o vadă pe Jane, subiectul o preocupa într-atît, încît la un
examen atent se convinse că de fapt nu socotea totul pierdut. Era cu putință și chiar probabil, credea ea une ori, ca
dragostea lui să reînvie, iar înrîurirea prietenilor să fie combătută cu succes de influența mai firească a farmecului
Janei.
Domnișoara Bennet primi cu bucurie invitația mătușii sale; acum nu se mai gîndea la cei do i Bingley altfel
decît că spera ― deoarece Caroline nu locuia în aceeași casă cu fratele ei ― să petreacă, din cînd în cînd, cîte o
dimineață în compania ei, fără riscul de a se întîlni cu el.
Doamna și domnul Gardiner rămaseră la Longbourn o săptămînă și, ba cu familia Philips, ba cu familia Lu –
cas, ba cu ofițerii, nu trecu o zi fără program. Doamna Bennet aranjase cu atîta grijă distracțiile fratelui și cum –
natei sale, că nu au putut lua măcar o singură dată un prînz în familie. Cînd primirea avea loc acasă la ei, tot deauna
participau și cîțiva ofițeri, printre care domnul Wickham era nelipsit; cu aceste prilejuri, doamna Gar diner, plină
de bănuieli, din cauza caldelor recomandări făcute de Elizabeth în favoarea lui, nu-i slăbea din ochi. Fără să creadă
― după cele ce observase ― că erau tare îndrăgostiți, înclinația pe care o simțeau unul pen tru celălalt era destul
de vădită ca să-i dea o oarecare neliniște; și se hotărî ca, înainte de a pleca din Hert fordshire, să-i vorbească
Elizabethei despre acest lucru și să-i arate nesăbuința de a încuraja o asemenea afecțiune.
Pentru doamna Gardiner, Wickham prezenta o sin gură atracție, fără nici o legătură cu farmecul lui în ge –
neral. Cu vreo zece, doisprezece ani înainte de a se că sători, ea petrecuse mult timp chiar în partea aceea din
Derbyshire de unde era el. Aveau, prin urmare, multe cunoștințe comune și, deși Wickham, de cînd murise tatăl
domnului Darcy, cu cinci ani în urmă, stătuse pu țin acolo, putea totuși să-i dea despre vechii ei prieteni vești mai
noi decît reușise ea să capete.
Doamna Gardiner vizitase domeniul Pemberley și-l știa foarte bine pe defunctul domn Darcy, din reputație.
Acest lucru constituia, prin urmare, un subiect inepui zabil. Le făcea plăcere amîndurora cînd doamna Gardi ner își
compara amintirile de la Pemberley cu descrierea amănunțită pe care i-o putea da Wickham și cînd își plătea
tributul de laude la adresa proprietarului defunct . Cînd află cum se purtase cu dînsul tînărul domn Darcy, încercă
să-și amintească dacă auzise ceva despre caracterul lui, de pe vremea cînd era flăcăiandru, care să con corde cu ce i
se spunea acum; și, în cele din urmă, se convinse că-și amintea să fi auzit în trecut vorbin du-se de domnul
Fitzwilliam Darcy ca despre un băiat foarte mîndru și eu un car acter dificil.
Capitolul XXVI
Avertismentul pe care doamna Gardiner i-l dădu Elizabethei, de cum avu prilejul de a fi singură cu ea, fu
precis și binevoitor; după ce-i spuse gîndul ei cinstit, continuă astfel:
― Ești o fată cu prea mult bun simț, Lizzy, ca să te îndrăgostești numai pentru că ai fost prevenită să n-o
faci și, de aceea, nu mă tem să-ți vorbesc deschis. Serios, aș dori să fii cu grijă. Nu te lăsa tîrîtă și nu în cerca să-l
tîrăști și pe el într-o afecțiune pe care lipsa averii o va face atît de imprudentă. Nu am nimic împo triva lui, este un

om deosebit de interesant și, dacă ar fi avut averea potrivită, cred că n-ai fi putut nimeri mai bine. Dar așa cum
stau lucrurile, nu trebuie să-ți lași închipuirea s-o ia razna. Tu ai cap și ne așteptăm cu toții să ți-l folosești. Tatăl
tău se bizuie pe hotărîrea și buna ta credință, nu mă-ndoiesc. Nu trebuie să-l de zamăgești.
― Scumpa mea mătușă, ce-mi spui e un lucru serios, într-adevăr.
― Da, și sper să te conving să fii și tu serioasă.
― Ei bine, nu trebuie să te alarmezi. Voi avea toată grija și de mine și de domnul Wickham. Nu va fi îndră –
gostit de mine, dacă o pot împiedica.
― Elizabeth, acum nu ești serioasă.
― Îți cer iertare. Am să încerc să fiu serioasă. În prezent, nu sînt îndrăgostită de domnul Wickham; nu, sigur
nu sînt. Dar el este, dincolo de orice comparație, omul cel mai agreabil pe care l-am întîlnit vreodată; și dacă se va
îndrăgosti într-adevăr de mine… cred că ar fi mai bine să n-o facă! Văd ce nepotrivit lucru ar fi. Oh! Acest oribil
domn Darcy! Părerea tatălui meu despre mine îmi face cea mai mare cinste și aș fi nenorocită să-l decepționez.
Tata îl simpatizează totuși pe domnul Wickham. Pe scurt, mătușică dragă, mi-ar părea rău să vă mîhnesc pe
vreunul dintre voi; dar cum vedem mereu că, acolo unde este vorba de dragoste, tinerii sînt rareori împiedicați să
se unească din cauza lipsei de avere, cum aș putea eu promite să fiu mai înțeleaptă decît atîția alți semeni ai mei
dacă as fi ispitită s-o fac? Sau, cum să știu măcar dacă ar fi mai bine să rezist? Tot ceea ce pot deci promite este să
nu mă pripesc. Nu mă voi pripi să cred că sînt ținta preocupărilor lui. Cînd voi fi în compania lui, am să mă
înfrînez. Pe scurt, voi face cum voi putea mai bine.
― Poate că ar fi mai bine să nu-l încurajezi să vină atît de des aici; cel puțin n-ar trebui să-i reamintești
mamei să-l invite.
― Așa cum am făcut deunăzi, spuse Elizabeth, cu un zîmbet ștrengar; foarte adevărat, va fi înțelept să mă
abțin de la așa ceva. Dar să nu-ți închipui că vine aici prea des. Săptămîna asta a fost invitat atît de des, de dragul
dumitale. Cunoști ideile mamei în privința nece sității de a-și înconjura prietenii, în mod constant, de societate.
Dar, în mod serios și pe cuvîntul meu de onoare, voi încerca să fac tot ce cred că este mai înțe lept; și acum, sper că
ești mulțumită.
Mătușa o asigură că era; Elizabeth îi mulțumi pentru binevoitoarele sugestii și se despărțiră ― un exemplu
minunat de povățuire, într-o asemenea chestiune, fără a provoca r esentimente.
Domnul Collins se reîntoarse în Hertfordshire cu rînd după plecarea familiei Gardiner și a Janei; dar, cum se
instală la familia Lucas, sosirea lui nu însemnă nici un deranj pentru doamna Bennet. Ziua căsătoriei se apropia; și
dînsa se resemnase în cele din urmă s-o considere inevitabilă și chiar să spună, de repetate ori, pe un ton răutăcios,
că "dorea ca ei să poată fi fericiți". Joi, urma să fie ziua cununiei, iar miercuri, domnișoara Lucas le făcu vizita de
rămas bun; și cînd se ridică să plece, Elizabeth, rușinată de felicitările silnice și lipsite de căldură ale mamei sale, o
conduse afară, sincer emo ționată. Pe cînd coborau scările, Charlotte îi spuse:
― Mă bizui că voi avea foarte des știri de la dum neata, Eliza.
― Le vei avea, desigur.
― Și mai am încă o favoare să-ți cer. Ai să vrei să vii să mă vezi?
― Ne vom întîlni adesea, sper, la Hertfordshire.
― E probabil să nu plec din Kent pentru un timp. Făgăduiește-mi deci că vei veni la Hunsford.
Elizabeth nu o putea refuza, deși prevedea că această vizită nu-i va face cine știe ce plăcere.
― Tata și Maria vor veni în martie, adăugă Char lotte, și sper că vei fi de acord să vii cu ei. Eliza, ești într-
adevăr tot atît de binevenită ca și ei.
Cununia se celebră și mireasa și mirele o porniră în spre Kent, chiar de la ușa bisericii, și ― toată lumea
avu de spus și de auzit despre acest eveniment cît se spune și se aude de obicei. Elizabeth primi curînd vești de la
prietena ei și corespondența dintre ele fu tot atît de frec ventă și de regulată ca întotdeauna; dar era cu nepu tință să
fie și tot atît de neconstrînsă. Elizabeth nu i se putu niciodată adresa fără să simtă că toată bucuria in timității lor
pierise; și deși era hotărîtă să nu neglijeze să scrie, o făcea de dragul a ceea ce fusese, mai curînd decît pentru ceea
ce era. Așteptă cu mare nerăbdare primele scrisori de la Charlotte; era tare curioasă să afle cum va vorbi despre
căminul ei, cum îi va plăcea Lady Catherine și cît de fericită va îndrăzni să afirme că este; totuși, citind scrisorile,
Elizabeth simțea că Charlotte se exprima, în totul, exact așa cum prevăzuse ea. Scria plină de veselie, părea că este
înconjurată de belșug și nu menționa nimic ce n-ar fi putut lăuda. Casa, mobilierul, împrejurimile, drumurile, toate
erau pe gustul ei, iar comportarea Lady-ei Catherine cît se poate de prietenoasă și îndatoritoare. Era tabloul făcut
de domnul Collins despre Hunsford și Rosings, adus la pro porții rezonabile; și Elizabeth băgă de seamă că va
trebui să aștepte să se ducă ea însăși acolo ca să afle și restul.
Jane îi trimisese surorii sale cîteva rînduri, ca să anunțe că sosiseră cu bine la Londra, și Elizabeth spera că,
atunci cînd îi va scrie din nou, va putea să-i spună ceva despre familia Bingley.
Nerăbdarea cu care așteptase această a doua scrisoare îi fu răsplătită așa cum este răsplătită nerăbdarea în
general: trecuse o săptămînă de cînd Jane era în capi tală, fără ca ea să fi primit ceva de la Caroline, său s-o fi
văzut. Găsise totuși o justificare în presupunerea că ultima ei scrisoare trimisă din Longbourn către prietena sa se
pierduse, din întîmplare.
"Mătușa, scria Jane, se duce mîine prin partea aceea a orașului și voi profita de acest prilej pentru a face o
vizită în strada Grosvenor".
Jane scrisese din nou după ce făcuse vizita și o vă zuse pe domnișoara Bingley. "Caroline nu mi s-a părut

prea bine dispusă ― acestea erau cuvintele ei ― dar s-a bucurat c înd m-a văzut și mi-a reproșat că nu îi dădu sem
nici un semn despre venirea mea la Londra. Am avut dreptate deci; ultima mea scrisoare nu-i parvenise. Am
întrebat, bineînțeles, de fratele ei. Era bine, dar atît de prins de domnul Darcy, încît deabia dacă-l mai vedea. Am
aflat c-o așteptau pe domnișoara Darcy la masă. Aș fi vrut s-o fi putut vedea și eu. Vizita mea nu a fost lungă căci
Caroline și doamna Hurst trebuiau să iasă. Sper să le văd în curînd aici, la noi".
Elizabeth clătină din cap la această scrisoare, care o convinse că numai o întîmplare ar fi putut face ca dom –
nul Bingley să afle că sor a ei era la Londra.
Trecuseră patru săptămîni și Jane nici nu-l zărise măcar. Încerca să se convingă singură că nu-i pare rău; dar
nu mai putea închide ochii asupra nedelicateței dom nișoarei Bingley. După ce o așteptase acasă în fiecare
dimineață, timp de două săptămîni, inventînd în fie care seară o nouă scuză pentru faptul că nu venise, mu safirul își
făcu în sfîrșit apariția; dar scurtimea vizitei și, mai mult decît aceasta, schimbarea din atitudinea ei nu-i mai
îngăduiră Janei să continue a se înșela. Scri soarea trimisă surorii sale, cu acest prilej, e o dovadă de ceea ce simțea:
Sînt sigură că scumpa mea Lizzy va fi inca pabilă să triumfe asupra mea pentru a fi judecat mai bine
decît mine, acum cînd recunosc că m-am înșelat complet în privința afecțiunii domnișoa rei Bingley. Dar,
surioară dragă, deși această în tîmplare dovedește că ai avut dreptate, nu mă so coti încăpățînată cînd afirm, în
continuare, că, luînd în considerație purtarea ei în trecut, încre derea mea a fost tot atît de normală cît și
suspiciunea ta. Nu înțeleg deloc motivul pentru care do rea să se apropie de mine; dar sînt sigură că, dacă
aceleași împrejurări s-ar ivi din nou, m-aș înșela din nou. Carolina nu mi-a întors vizita pînă ieri și, între
timp, nu am primit de la ea nici un bilet, nici un rînd. Vizita, era foarte limpede, nu-i făcea deloc plăcere. S-a
scuzat puțin, de formă, că nu a venit mai curînd; n-a spus nici un cuvînt despre o eventua lă revedere și-a
fost, din toate punctele de vedere, atît de schimbată, încît, cînd a plecat, eram ferm hotărîtă să nu mai
continui această legătură. O compătimesc, deși nu mă pot împiedica să n-o condamn. A greșit mult alegîndu-
mă; pot să spun liniștită că fiecare pas pentru apropierea noastră a fost făcut întîi de ea. O compătimesc însă
deoarece, fără îndoială, își dă seama că n-a făcut bine și pentru că, sînt convinsă, motivul este nu mai grija
pentru fratele ei. Nu este nevoie să mai continui să mă explic. Și deși știam că această grijă este
neîntemeiată, dacă ea o simte totuși, purta rea față de mine este explicabilă; și cum, pe bună dreptate, el îi
este atît de drag, îngrijorarea pe care o simte pentru dînsul este firească. Nu pot totuși să nu mă mir că mai
are încă asemenea temeri, căci dacă el ar fi ținut la mine cîtuși de pu țin, noi ar fi trebuit să ne fi văzut de
mult, de mult de tot. Sînt sigură, din unele lucruri pe care le-a spus chiar dînsa, că el știe că mă aflu în oraș și
totuși, din felul cum vorbește, s-ar părea că dorește să se convingă singură că fratele ei ține cu adevă rat la
domnișoara Darcy. Nu mă pot lămuri. Dacă nu m-aș teme că judec cu asprime, aș fi aproape tentată să spun
că toate astea au o mare doză de duplicitate. Dar voi încerca să gonesc orice gînd dureros și să mă gîndesc
numai la lucruri care mă fac fericită; dragostea ta și neclintita bunătate a dragilor mei unchi și mătușă. Dă-mi
vești foarte curînd. Domnișoara Bingley a spus ceva în sensul că el nu se va mai întoarce la Netherfield, că
va renunța la casă, dar fără să pară sigură. Am face mai bine să nu pomenim despre asta. Sînt extrem de
bucuroasă că ai știri atît de plăcute de la prietenii noștri din Hunsford. Te rog du-te la ei cu Sir Wil liam și
Maria. Sînt sigură că te vei simți foarte bine acolo.
Scrisoarea o mîhni întrucî tva pe Elizabeth, dar la gîndul că Jane nu se va mai lăsa înșelată, de soră cel pu țin,
îi reveni buna dispoziție. Orice speranță din partea fratelui era acum total pierdută. Nici nu mai dorea mă car o
reînnoire a atențiilor lui. Scădea în ochii ei, ori de cîte ori se gîndea la dînsul; și ca o pedeapsă pentru el, ca și
pentru a-i face dreptate Janei, Elizabeth spera ca el să se însoare într-adevăr curînd cu sora domnului Darcy care,
după relatările lui Wickham, îl va face să regrete din plin ceea ce zvîrlis e la o parte.
Cam tot atunci, doamna Gardiner îi reaminti Eliza bethei de promisiunea făcută în legătură cu acest domn și
ceru să i se trimită știri; Elizabeth avea de trimis vești de natură a o mulțumi mai curînd pe mătușă decît pe ea
însăși. Vădita lui înclinație pălise; atențiile lui luaseră sfîrșit; era admiratorul alteia. Elizabeth avusese ochii destul
de deschiși ca să vadă totul, dar putea privi și scrie despre lucrul acesta fără prea mare suferință. Inima îi fusese
numai ușor atinsă și mîndria îi era satisfăcută de convingerea că ea ar fi fost aleasa lui, dacă averea ar fi îngăduit-
o. Dobîndirea, pe neașteptate, a zece mii de lire era farmecul cel mai vădit al tinerei domnișoare a cărei simpatie
încerca s-o cîștige; Elizabeth însă, mai puțin clarvăzătoare în acest caz decît în al Charlottei, nu-l ținu de rău
pentru dorința lui de independență. Din contră, nimic nu putea fi mai firesc; și cum era în stare să pre supună că
pentru a renunța la ea trebuise să dea o luptă cu el însuși, fu gata să admită că era o măsură înțeleaptă și bună
pentru amîndoi și-i putu face foarte sincere urări de fericire.
Toate acestea au fost aduse la cunoștința doamnei Gardiner și, după ce-i povesti împrejurările, Elizabeth
continuă astfel:
Sînt încredințată acum, mătușică dragă, că nu am fost niciodată tare îndrăgostită, pentru că, dacă aș fi
încercat sentimentul acesta pur și înălțător, ar trebui acum să-i urăsc și numele și să-i doresc tot răul.
Sentimentele mele, însă, nu sînt numai cor diale față de el, dar sînt și imparțiale față de dom nișoara King. Nu
pot descoperi în mine nici cea mai mică ură, cea mai neînsemnată dorință de a crede că nu este o fată bună.
Asta nu poate fi iubire. Prudența mi-a fost de folos; și deși ar fi pen tru toate cunoștințele mele un subiect cu

mult mai interesant dacă aș fi îndrăgostită la nebunie de el, nu pot spune că regret relativa mea lipsă de
importanță. Faima poate fi dobîndită uneori prea scump. Kitty și Lydia sînt afectate mai mult decît mine de
dezertarea lui. Nu cunosc viața și nu-s pregătite încă pentru convingerea adînc umilitoare că tinerii frumoși
trebuie să aibă din ce trăi ca și cei urîți.
Capitolul XXVII
Ianuarie și februarie trecură pentru familia de la Longbourn fără alte evenimente mai importante și, de altfel,
fără prea multă variație în afară de plimbările la Meryton, uneori pe noroi, alteori pe frig. În martie, Eli zabeth
urma să plece la Hunsford . La început nu se gîndise prea serios să se ducă, dar și-a dat curînd seama că Charlotte
conta pe vizita ei și, încet-încet, a început și ea să se gândească la aceasta, cu mai mare plăcere și cu mai multă
certitudine. Despărțirea îi mărise dorul de a o re vedea pe Charlotte și îi micșorase dezgustul pentru dom nul
Collins. Proiectul însemna ceva nou și, cum cu o ast fel de mamă și cu surori atît de neinteresante casa lor nu putea
fi plăcută, o mică schimbare ar fi fost binevenită, chiar și numai de dragul schimbării. Călătoria îi dădea și prilejul
s-o vadă în treacăt pe Jane, așa că, pe măsură ce se apropia data plecării, ar fi fost foarte tristă dacă s-ar fi produs
vreo amînare. Toate au mers însă ca pe roate și s-au desfășurat după planul făcut inițial de Charlotte. Eli zabeth
urma să-i însoțească pe Sir William și pe cea de a doua lui fiică. Proiectului i se adăugă, la timp, încă o îm –
bunătățire ― o noapte la Londra ― devenind astfel c ît se poate de perfect.
Singura mîhnire era că-și părăsea tatăl, care îi va simți, desigur, lipsa, și care, în clipa despărțirii, era atît de
indispus de plecarea ei, încît o rugă să-i scrie și aproape că îi promise să-i și răspundă.
Despărțirea de domnul Wickham a fost foarte prie tenoasă; de partea lui chiar mai mult decît atît. Preocu –
parea prezentă nu-l putea face să uite că Elizabeth fusese prima care îi stîrnise și-i meritase atenția, prima care îl
ascultase și-l compătimise, prima pe care o admirase; în felul în care îi ură drum bun, dorindu-i numai bucurii,
amintindu-i de ceea ce trebuie să se aștepte să găsească în Lady Catherine de Bourgh, încredințat fiind că păre rea
lui și a ei despre dînsa ― părerea lor despre oricine ― va fi întotdeauna aceeași, se vedea o solicitudine, un in teres
care, simțea Elizabeth, o vor lega întotdeauna de el cu afecțiunea cea mai sinceră; se despărți avînd convin gerea
că, însurat, sau holtei, va fi întotdeauna pentru ea chintesența amabilității și a farmecului.
Tovarășii ei de drum din ziua următoare nu erau din tre cei care s-o facă să se gîndească la el cu mai puțină
plăcere. Sir William Lucas și fiica sa Maria, o fată ve selă, dar cu un cap tot atît de gol ca și al tatălui ei, nu aveau
nimic de spus care să merite să fie auzit și au fost ascultați cu tot atîta plăcere cît și huruitul trăsurii. Pe Elizabeth o
amuzau absurditățile, dar pe ale lui Sir William le știa de prea multă vreme. El nu-i mai putea spune nimic nou
despre prezentarea lui la palat și înnobilarea lui, iar amabilitățile îi erau răsuflate ca și cunoștințele.
Era o călătorie de numai douăzeci și patru de mile și porniseră la drum atît de devreme, încît să ajungă, pînă
la prînz, în strada Gracechurch. În clipa în care cupeul trase la ușa doamnei Gardiner, Jane aștepta la fereastra
salonului, iar cînd ajunseră la intrare, era deja acolo pen tru a le ura bun sosit; Elizabeth îi cercetă chipul și fu
bucuroasă văzîndu-i-l sănătos și frumos ca întotdeauna. Pe scări, se-nșiruia o ceată de băieți și fetițe pe care ne –
răbdarea s-o vadă pe verișoara lor îi scosese din salon, dar pe care sfiala, căci nu o mai văzuseră de un an de zile, îi
împiedicase să coboare mai jos. Totul fu numai bu curie și gentilețe. Ziua se scurse cît se poate de plăcut,
dimineața cu forfotă și cumpărături, iar seara la un teatru.
Acolo, Elizabeth manevră în așa fel încît să se așeze lîngă mătușa ei. Primul subiect a fost sora sa și se în –
tristă, mai mult decît se miră, cînd auzi răspunsul la în trebările ei amănunțite, că deși Jane se lupta continuu să se
stăpînească, avea și perioade de deprimare. Era to tuși cuminte să spere că acestea nu vor mai dura mult. Doamna
Gardiner îi dete de asemeni detalii în privința vizitei domnișoarei Bingley în strada Gracechurch și-i reproduse
convorbirile pe care dînsa le avusese în repe tate rînduri cu nepoata ei și care dovedeau că Jane și-o scosese pe
domnișoara Bingley din inimă.
Doamna Gardiner o tachină pe Elizabeth pentru de zertarea lui Wickham și o lăudă că suportase totul atît de
bine.
― Dar, scumpa mea, adăugă ea, ce fel de fată este dom nișoara King? Mi-ar părea rău să cred că amicul nos –
tru este interesat.
― Te rog, mătușică scumpă, care este diferența în tre interes și prudență în chestiunile matrimoniale? Unde
sfîrșește chibzuința și unde începe zgîrcenia? De Cră ciun, te speriaseși la gîndul căsătoriei lui cu mine pen tru că ar
fi fost o imprudență și acum, cînd încearcă să ia o fată care are numai zece mii de lire, vrei să-l cre zi un om
interesat.
― Dacă ai vrea numai să-mi spui ce fel de fată este domnișoara King aș ști ce să cred.
― E o fată foarte cumsecade, cred. Nu știu nimic rău despre ea.
― Dar nu i-a dat nici cea mai mic ă atenție pînă ce moartea bunicului n-a făcut-o moșt enitoarea averii lui?
― Nu. De ce i-ar fi dat? Dac ă nu-i era îngăduit să-mi cîștige mie inima, pentru că nu aveam bani, ce rost
avea să facă curte unei fete de care nu-i păsa și care era tot atît de săracă?
― Pare totuși nedelicat din partea lui că și-a îndrep tat atenția către ea atît de repede după această întîmplare.
― Un om într-o situație precară n-are timp pentru tot ceremonialul elegant pe care alții îl pot observa. Dacă
ea nu are nimic împotrivă, de ce am avea noi?

― Faptul că ea nu era nimic împotrivă nu este o justificare pentru el. Asta dovedește doar că ei îi lipsește
ceva: judecata sau sensibilitatea.
― Prea bine, exclamă Elizabeth, crede-i cum vrei dum neata. Pe el, interesat; pe ea, o zănatecă.
― Nu, Lizzy, asta este cum nu vreau eu. Aș fi mîhnită, știi bine, să am o părere rea despre un tînăr care a
trăit atîta timp în Derbyshire.
― Oh, dacă asta e tot, am o părere foarte proastă des pre tinerii domni care trăiesc în Derbyshire, iar prietenii
lor intimi, care locuiesc în Hertfordshire, nu-s mult mai buni. Sînt sătulă de toți. Slavă cerului! Mîine voi pleca
acolo unde voi găsi un bărbat care nu are nici o însușire plăcută, care nu are nici maniere și nici o minte cu care să
se poată lăuda. Proștii sînt, pînă la urmă, singurii băr bați pe care merită să-i cunoști.
― Ai grijă, Lizzy, cuvîntarea ta are un puternic iz de dezamăgire.
Înainte ca sfîrșitul spectacolului să le despartă, Eliza beth avu neașteptata bucurie de a fi invitată să meargă
împreună cu unchiul și mătușa ei într-o călătorie de plăcere, pe care intenționau s-o facă în vara aceea.
― Încă nu ne-am hotărît pînă unde vom merge, spuse doamna Gardiner, poate pînă la Lacuri.
Pentru Elizabeth nu putea fi proiect mai plăcut; acceptă invitația imediat și cu mare recunoștință.
― Dragă, dragă mătușică, exclamă ea extaziată, ce încîntare, ce fericire! Îmi dai viață și puteri noi. Adio
dezamăgire și mînie. Ce sînt bărbații în comparație cu stîncile și munții? Ce ore de încîntare vom trăi! Și cînd vom
fi înapoi, nu se va întîmpla, cum se întîmplă cu cei lalți călători: să nu fie în stare să povestească ceva exact. Noi
vom ști pe unde am fost; noi ne vom aminti ceea ce am văzut. Lacurile, munții și rîurile nu se vor amesteca talmeș-
balmeș în mintea noastră și nici nu vom începe să ne certăm, cînd va fi vorba să descriem vreo scenă mai
deosebită, în privința locului relativ unde s-a petrecut. Și să avem grijă ca primele noastre explozii de entuziasm
să fie mai puțin insuportabile decît ale majorității călă torilor.
Capitolul XXVIII
Tot ce văzu Elizabeth a doua zi, în timpul călătoriei, i se păru nou și interesant. Era în culmea bucuriei
pentru că o văzuse pe sora ei arătînd atît de bine, încît putea goni orice teamă pentru sănătatea ei; iar proiectul
călătoriei înspre Nord era o nesecată sursă de bucurie.
Cînd lăsară șoseaua și apucară pe drumul către Huns ford, ochii tuturor începură să caute cu nerăbdare casa
parohială, așteptîndu-se ca fiecare cotitură să le-o scoată înainte. Gardul parcului Rosings hotărnicea drumul pe o
latură. Elizabeth surîse, amintindu-și de tot ce auzise despre cei ce locuiau acolo.
În cele din urmă se zări și parohia. Grădina ce cobora înspre drum, casa din mijloc, țărușii verzi și dafinii
gardului viu, totul ședea mărturie că se ap ropiau. Domnul Collins și Charlotte apărură în prag; printre zîmbetele
tuturor și saluturile de la distanță, trăsura opri în fața porții mici din dreptul unei alei presărate cu pietriș, care
ducea pînă la intrare. Într-o clipă săriră toți din trăsură, bucuroși să se revadă. Doamna Collins le ură bun sosit, cu
o vie plăcere; și cînd Elizabeth se văzu primită cu atîta dragoste, se bucură cu adevărat că venise. Constată ime diat
că felul de a fi al vărului ei nu se schimbase deloc în urma căsătoriei: politețea lui plină de formalism era exact ce
fusese mai înainte; dînsul o reținu cîteva minute la poartă, ca s-o asculte și să-și satisfacă curiozitatea cu pri vire la
întreaga familie. Apoi, fără să zăbovească mai mult decît era necesar pentru a le atrage atenția asupra eleganței
intrării, fură conduși în casă; și cum ajunseră în salon, le ură a doua oară, cu un formalism ostentativ, bun venit în
umila sa locuință și repetă cuvînt cu cuvînt invitațiile soției sale la o gustare.
Elizabeth era pregătită să-l vadă în toată gloria și nu se putu stăpîni să nu-și închipuie că ei i se adresa mai
ales, cînd le atrase atenția asupra aspectului și a proporții lor perfecte ale camerei precum și asupra mobilierului ―
de parcă ar fi dorit s-o facă să simtă ceea ce pierduse, atunci cînd îl refuzase. Dar deși totul părea ordonat și
îmbietor, tînăra fată nu fu în stare să-l fericească cu vreun suspin de regret; și o privi ― cu destulă uimire ― pe
prietena ei care putea avea un aer at ît de vesel lîngă un astfel de tovarăș de viață. Cînd domnul Collins spunea
ceva de care soția lui s-ar fi putut ― pe bună dreptate ― jena, ceea ce desigur nu se întîmpla rar, ochii ei se
îndreptau, fără voie, către Charlotte. O dată sau de două ori i se păru că discerne pe chipul ei o ușoară roșeață, d ar
în general Charlotte ― înțeleaptă ― nu auzea. După ce rămaseră în cameră de ajuns ea să admire fiecare mobilă
în parte de la bufet și pînă la grilajul de la gura căminului, și ca să povestească despre călătoria lor și despre tot ce
văzuseră la Londra, domnul Collins îi invită să dea o raită prin grădina care era mare și frumos rînduită și de care
se ocupa el, personal. A lucra în grădină era una dintre cele mai respectabile plăceri ale sale; și Elizabeth admiră
gravitatea cu care vorbea Charlotte despre faptul că era atît de sănătos să faci mișcare, recunoscînd că dînsa
încuraja, cît putea, acest lucru. Conducîndu-i pe fiecare alee și potecă, abia lăsîndu-le timpul pentru exclamațiile
de laudă pe care le aștepta de la ei, domnul Collins le scoase în relief fiecare priveliște atît de amănunțit, încît
farmecul frumosului rămînea complet în afară. Putea enumera exact cîte lanuri erau în fiecare direcție și putea
spune cîți copaci erau în pîlcul cel mai îndepărtat. Dar dintre toate priveliștile cu care se putea mîndri grădina sa,
ținutul sau regatul, nici una nu se putea compara cu pri veliștea ce se vedea înspre Rosings printr-o deschidere intre
copacii care hotărniceau parcul, chiar în fața casei sale. Era o clădire modernă, arătoasă, bine plasată pe o
ridicătură de teren.
Din grădină, domnul Collins i-ar fi dus să-i plimbe pe cele două pajiști ale sale, dar cum doamnele nu aveau
pantofi potriviți pentru bruma ce mai stăruia încă, se în toarseră acasă și, în timp ce Sir William continua să-l în –

soțească, Charlotte arăta surorii și prietenei sale locuința, extrem de încîntată probabil că avea prilejul s-o facă fără
ajutorul soțului. Casa era destul de mică, dar bine cons truită și comodă; și totul era aranjat cu o ordine și un gust
pe care Elizabeth le atribui în întregime Charlottei. Cînd domnul Collins putea fi uitat, plutea într-adevăr peste tot
o ambianță foarte plăcută și din aerul de evi dență mulțumitoare pe care acest confort îl dădea Char lottei, Elizabeth
presupuse că el trebuia să fie adeseori uita t.
Aflase că Lady Catherine era încă acolo. Lucrul acesta fu din nou discutat în timpul prînzului, cînd domnul
Collins, amestecîndu-se în vorbă, remarcă:
― Da, domnișoară Elizabeth, duminica viitoare, la bi serică, veți avea cinstea de a o vedea pe Lady
Catherine de Bourgh și nu mai este nevoie să spun că veți fi încîntată de domnia sa. Este amabilitatea și
bunăvoința personificată și nu mă îndoiesc că, la sfîrșitul serviciului divin, veți fi onorată cu oarecare atenție din
partea domniei-sale. Nu șovăi aproape deloc să spun că vă va include, pe dum neata și pe cumnata mea Maria, în
toate invitațiile cu care ne va onora, pe durata rămînerii dumneavoastră aici. Pur tarea sa față de draga mea
Charlotte este minunată. De două ori pe săptămînă luăm masa la Rosings și niciodată nu ni se îngăduie să ne
întoarcem acasă pe jos. Întotdeauna dă poruncă să ne conducă trăsura senioriei sale. Ar trebui să spun una dintre
trăsurile senioriei sale, pentru că ar e cîteva.
― Lady Catherine este într-adevăr o femeie foarte respectabilă și cu multă judecată, adăugă Charlotte, și o
vecină cum nu se poate mai atentă.
― Foarte adevărat, scumpa mea; este exact ceea ce spun și eu. Este dintre acele femei pentru care nu poți
avea tot respectul care li se cuvine.
Seara trecu mai ales cu discutarea veștilor din Hertfordshire și cu repovestirea celor ce-și comunicaseră deja
prin scris; apoi, în singurătatea camerei sale, Elizabeth, stînd să mediteze asupra gradului de mulțumire a Char –
lottei, trebui să recunoască îndemînarea cu care-și con ducea soțul și calmul cu care-l suporta și să constate că totul
era foarte bine făcut. Se mai gîndi, de asemenea, la felul cum se va desfășura vizita ei, la desfășurarea liniș tită a
ocupațiilor lor zilnice, la amestecul supărător al domnului Collins și la amuzamentele datorite relațiilor lor cu
Rosings. Via ei închipuire stabili repede totul.
A doua zi, cam pe la amiază, pe cînd se pregătea în ca mera ei pentru o plimbare, se iscă deodată, de jos, o
zarvă de parcă luase casa foc și, după ce ascultă o clipă, auzi pe cineva gonind în mare grabă pe scări și strigînd-o
cu glas tare. Deschise ușa și o văzu pe Maria care, cu respirația tăiată de tulburare, striga de pe odihna scării:
― Oh, Eliza dragă, te rog grăbește-te și vino în sufra gerie; de acolo se vede ceva extraordinar! Nu-ți spun
ce. Grăbește-te și coboară chiar acum.
Zadarnice fură întrebările ei; Maria nu voi să-i mai spună nimic, așa că fugiră amîndouă în sufrageria care
dădea înspre drum ca să vadă minunea: două doamne într-un faeton scund, care oprise la poarta grădinii.
― Și asta e tot? strigă Elizabeth. M-am așteptat ― cel puțin ― să fi intrat porcii în grădină și nu e nimic alt –
ceva în afară de Lady Catherine și fiica ei!
― Auzi vorbă! Draga mea, spuse Maria, revoltată de greșeala ei, nu este Lady Catherine. Doamna în vîrstă
este doamna Jenkinson care locuiește cu ele; cealaltă este domnișoara de Bourgh. Uită-te numai la ea. E doar o
bucățică de om. Cine s-ar fi gîndit că poate fi atît de slabă și de mică?
― Este îngrozitor de prost crescută s-o țină pe Char lotte afară, pe vîntul ăsta. De ce nu intră în casă?
― Oh! Charlotte spune c ă n-o face mai niciodată. Cînd domnișoara de Bourgh intră, este unul dintre cele
mai mari favoruri.
― Îmi place cum arată, spuse Elizabeth, fulgerată de alte gînduri. Are un aer bolnăvicios și îmbufnat. Da, e
tocmai ce îi trebuie. O să fie o nevastă foarte potrivită pentru el.
Domnul Collins și Charlotte, ambii la poartă, ședeau de vorbă cu doamnele, iar Sir William, spre marele haz
al Elizabethei, rămăsese în pragul ușii, într-o gravă contem plare a măreției din fața lui, înclinîndu-se mereu, ori de
cîte ori domnișoara de Bourgh se uita în direcția aceea.
În cele din urmă, nu mai avură ce-și spune; doamnele mînară mai departe și ceilalți se întoarseră în casă.
Nici nu dădu bine cu ochii de cele două fete, că domnul Col lins se și porni să le felicite pentru marele lor noroc,
pe care li-l lămuri Charlotte, aducîndu-le la cunoștință că fuseseră invitați cu toții să ia masa la Rosings, a doua zi.
Capitolul XXIX
Ca urmare a acestei invitații, triumful domnului Collins nu mai avu margini. Putința de-a face paradă, față
de musafirii săi uimiți, de grandoarea protectoarei sale și de a le atrage atenția asupra amabilității acesteia față de
el și de soția lui era tot ce-și dorise mai mult; iar prilejul ce i se oferea atît de curînd era o astfel de dovadă de bu –
năvoință din partea Lady-ei Catherine, încît nu găsea destule cuvinte de admirație.
― Vă mărturisesc, spuse el, că nu m-ar fi surprins de loc dacă senioria-sa ne-ar fi poftit pentru duminică să
bem o ceașcă de ceai și să petrecem seara la Rosings. Cu noscîndu-i amabilitatea, m-am cam așteptat la așa ceva .
Dar cine ar fi putut prevedea o atenție ca aceasta? Cine și-ar fi putut închipui că o să fim invitați să luăm chiar
masa acolo (și încă o invitație în care să fim cuprinși cu toții) atît de curînd după sosirea dumneavoastră .
― Eu sînt cel mai puțin surprins de cele petrecute, replică Sir William, date fiind cunoștințele pe care po –
ziția mea în lume mi-a îngăduit să le dobîndesc cu privire ia manierele celor cu adevărat mari. La curte, asemenea

exemple de frumoasă creștere nu sînt deloc neobișnuite .
Aproape toată ziua aceea și dimineața următoare nu se mai vorbi despre altceva decît despre vizita la
Rosings; Domnul Collins îi instrui cu grijă asupra a ceea ce tre buiau să se aștepte, pentru ca aspectul unor astfel de
încăperi, sau numărul servitorilor, sau prînzul atît de fas tuos să nu-i copleșească de tot.
Cînd doamnele plecară să se îmbrace, el îi spuse Eliza bethei:
― Să nu te simți prost, scumpă verișoară, din cauza toaletei. Lady Catherine este departe de a pretinde de la
noi eleganța aceea în îmbrăcăminte care i se potrivește domniei-sale și fiicei ei. Te-aș sfătui numai să-ți pui cea
mai bună dintre rochiile dumitale; nu e cazul de mai mult decît atît. Lady Catherine nu va gîndi mai rău despre
dumneata pentru că vei fi îmbrăcată simplu. Domniei-sale îi place să se păstreze deosebirea de rang.
În timp ce se schimbau, veni de două-trei ori la ușile camerelor lor, recomandîndu-le să se grăbească,
deoarece Lady Catherine se enerva grozav dacă trebuia să aștepte peste ora ei de prînz. Relatările atît de fantastice
despre senioria sa și despre felul ei de viață o speriaseră rău pe Maria Lucas, care fusese prea puțin obișnuită să
iasă în lume și care-și aștepta prezentarea la Rosings cu tot atî tea temeri cîte avusese și tatăl ei cînd fusese
prezentat la palatul Saint James.
Cum vremea era frumoasă, făcură o plăcută plimbare de aproximativ o jumătate de milă, străbătînd parcul.
Fiecare parc are frumusețea și priveliștile lui; și Elizabeth văzu multe în acel parc de care să fie încîntată, cu toate
că nu putu cădea în extaz, atît cît se așteptase domnul Collins s-o facă, în fața peisajului, și fu doar prea puțin
impresionată de numărul ferestrelor de la fațada casei și de prețul plătit la origine, pentru toate acele geamuri, de
către Sir Lewis de Bourgh.
În timp ce urcau treptele spre hol, spaima Mariei creș tea cu fiecare pas și chiar Sir William nu părea prea
calm. Elizabeth nu-și pierdu cumpătul. Nu auzise despre Lady Catherine nimic care s-o facă impresionantă pentru
cine știe ce haruri nemaipomenite sau virtuți miraculoase, iar cît privește grandoarea banilor și a rangului, ea se
credea în stare să le privească fără a se tulbura.
Din holul de la intrare, unde domnul Collins le atrase atenția, cu un aer transportat, asupra proporțiilor fru –
moase și a ornamentelor desăvîrșite, ei urmară servitorii, trecînd printr-o antecameră, pînă în încăperea unde se
aflau Lady Catherine, fiica domniei sale și doamna Jen kinson. Senioria sa se ridică, plină de o mare bunăvoință,
pentru a-i primi; iar doamna Collins, care stabilise cu soțul său ca formalitatea prezentării să-i revină ei, făcu acest
lucru într-un mod potrivit, fără nici una dintre acele scuze și mulțumiri pe care el le-ar fi crezut necesare.
În ciuda faptului că fusese la Palat, Sir William fu atît de uluit de măreția din jur încît avu numai atît curaj
cît să facă o adîncă plecăciune și să se așeze, fără să spună un cuvînt; fiica sa, pierită de spaimă, ședea pe margi nea
scaunului, neștiind încotro să-și îndrepte privirile. Eli zabeth, simțindu-se la înălțimea situației, putu observa cu
sînge rece pe cele trei doamne din fața ei. Lady Catherine era o femeie înaltă, masivă, cu trăsături puternic contu –
rate, care poate să fi fost cîndva frumoase. Nu avea un aer îngăduitor și felul în care îi primise nu fusese de natură
să-i facă pe musafiri să-și uite inferioritatea rangului. Nu tăcerea o făcea impresionantă, ci orice spunea ― totul
fiind rostit pe un ton atît de autoritar, încît accentua importanța ce-și acorda; Elizabeth își aminti imediat de
domnul Wickham și, din toate cîte le observase în ziua aceea, își dădu seama că Lady Catherine era întocmai cum
o descrisese dînsul.
După ce o examină pe mamă, pe chipul și în compor tarea căreia descoperi îndată o oarecare asemănare cu
domnul Darcy, își întoarse ochii înspre fiică și rămase și ea uimită, la fel ca și Maria, de cît de slabă și de firavă
era. Nu exista nici o asemănare, nici între chipurile, nici între siluetele celor două doamne. Domnișoara de Bourgh
era palidă și bolnăvicioasă; trăsăturile ei, deși nu urîte, erau șterse; dînsa vorbi foarte puțin, exceptînd ceea ce-i
spunea cu glas scăzut doamnei Jenkinson, care nu avea nimic deosebit în înfățișare și care era tot timpul ocupată
să asculte cele ce i se șopteau și să așeze un paravan în direcția potrivită pentru a-i proteja ochii.
După ce șezură cîteva minute, fură trimiși cu toții la una dintre ferestre ca să admire priveliștea ― domnul
Collins însoțindu-i cu scopul de a le releva frumusețile acesteia și Lady Catherine informîndu-i, binevoitoare, că
merita cu mult mai mult să fie privită vara.
Masa a fost cum nu se poate mai desăvîrșită și se aflau acolo toți servitorii și toată argintăria pe care le-o
promisese domnul Collins; acesta, după cum prevăzuse, se așe zase în capul mesei ― la dorința senioriei sale ― și
arăta ca și cînd ar fi simțit că viața n-ar fi putut oferi ceva mai grandios. Tăie carnea, mîncă și elogie cu un
entuziasm plin de încîntare; și fiecare fel fu lăudat mai întîi de dîn sul și apoi de Sir William, care-și revenise
îndeajuns ca să fie ecoul a tot ceea ce spunea ginerele său, într-un mod pe care Elizabeth se miră că Lady
Catherine îl putea suporta. Dar Lady Catherine părea mulțumită de excesiva lor admirație și împărțea zîmbete
pline de bunăvoință, mai cu seamă cînd vreun fel de bucate se dovedea a fi nou tate pentru ei. Comesenii nu prea
făcură multă conversație. Elizabeth era dispusă să vorbească ori de cîte ori i se ivea un prilej, dar se afla așezată
între Charlotte și domnișoara de Bourgh; prima era numai urechi, ascul tînd-o pe Lady Catherine, iar cea de a doua
nu-i adresă un cuvînt, cît ținu prînzul. Doamna Jenkinson se ocupa, în special, de micuța domnișoară de Bourgh,
supraveghind puținul ce-l mînca, insistînd pe lîngă dînsa să încerce vreun alt fel de bucate, plină de temeri să nu se
simtă rău. Maria gîndea că nici nu putea fi vorba să deschidă gura, iar domnii nu făcură altceva decît să mănînce și
să laude.
Cînd doamnele se reîntoarseră în salon, nu prea avură ce face în afară de a o asculta pe Lady Catherine
cuvîntînd, ceea ce dînsa făcu fără încetare, pînă ce fu servită cafeaua, exprimîndu-și părerea în fiecare chestiune,
într-un mod atît de categoric, încît dovedea că nu era de loc obișnuită să-și vadă opiniile controversate. Se informă

indiscret și amănunțit despre treburile casnice ale Charlottei, dîndu-i o mulțime de sfaturi cum să le soluționeze pe
toate; îi spuse cum trebuia rînduit fiecare lucru în tr-o familie atît de mică și-i dădu instrucțiuni pentru în grijirea
vacilor și a păsărilor din curte. Elizabeth descoperi că nimic nu era prea neînsemnat pentru preocupările înal tei
doamne, dacă constituia un prilej pentru a dicta celor lalți. Cînd se mai oprea din vorbăria adresată doamnei Col –
lins, punea tot felul de întrebări Mariei și Elizabethei, și mai ales acesteia din urmă, despre familia căreia știa prea
puțin ― menționîndu-i doamnei Collins că era o fată dră guță și foarte manierată. O întrebă în diferite rînduri cîte
surori avea, dacă erau mai mari sau mai mici decît ea, dacă era vorba ca vreuna dintre ele să se mărite, dacă erau
frumoase, unde fuseseră educate, ce fel de trăsură avea tatăl lor și care era numele de domnișoară al mamei sale.
Elizabeth simți toată impertinența acestor întrebări, dar răspunse cu foarte multă stăpînire de sine. Apoi Lady
Catherine remarcă:
― Moșia tatălui dumitale este testată domnului Col lins, nu-i așa? Și, întorcîndu-se către Charlotte: Mă bu cur
pentru dumneata; dar altfel nu văd rostul testării moșiilor în detrimentul urmașilor în linie feminină. În fa milia lui
Sir Lewis de Bourgh nu s-a găsit că era necesar acest lucru. Cînți din gură și la pian, domnișoară Bennet?
― Puțin.
― Oh! Atunci, într-una din zile, vom fi fericiți să te ascultăm. Pianul nostru este extraordinar, probabil supe –
rior… trebuie să-l încerci într-o zi. Surorile dumitale cîntă?
― Una dintre ele.
― De ce nu ați învățat toate? Trebuia să fi învățat cu toatele. Domnișoarele Webb cîntă toate; și tatăl lor nu
are un venit atît de bun ca tatăl dumitale. Pictezi?
― Nu, deloc.
― Cum, nici una dintre dumneavoastr ă?
― Nici una.
― Foarte ciudat. Dar presupun că nu ați avut nici prilejul. Mama ar fi trebuit să vă aducă în fiecare pri –
măvară la Londra pentru profesori.
― Mama nu ar fi avut nimic împotrivă, dar tata nu poate suferi Londra.
― Nu mai aveți guvernantă?
― Nu am avut niciodată guvernantă.
― Niciodată guvernantă! Cum a fost cu putință? Cinci fete, crescute acasă, fără guvernantă! N-am mai auzit
de așa ceva. Mama dumitale trebuie să fi fost o adevărată sclavă în slujba educării dumneavoastră.
Elizabeth își stăpîni cu greu surîsul în timp ce o asi gura că nu fusese așa.
― Atunci cine v-a învățat? Cine s-a îngrijit de dum neavoastră? Fără guvernantă, sigur că ați fost neglijate .
― Prin comparație cu unele familii, cred că da; dar acelora dintre noi, cărora le-a plăcut să învețe, nu le-au
lipsit mijloacele. Am fost întotdeauna îndemnate să ci tim și am avut toți profesorii de care a fost nevoie. Ace lea
cărora le-a plăcut să lenevească, au putut-o desigur face.
― Da, fără îndoială, dar o guvernantă împiedică toc mai lucrul acesta; dacă aș fi cunoscut-o pe mama dum –
neavoastră aș fi sfătuit-o, cu toată energia, să angajeze una. Am spus întotdeauna că în educație nu se poate face
nimic fără o învățătură solidă și sistematică pe care nimeni, în afară de o guvernantă, nu o poate da. E minu nat cîte
familii au fost ajutate în direcția asta prin in termediul meu. Sînt totdeauna fericită să ajut unei tinere să se plaseze
bine. Patru nepoate ale doamnei Jenkinson au o situație splendidă datorită mie; și nu-s decît cîteva zile de cînd am
recomandat o altă tînără de care mi s-ar vorbit numai întîmplător, iar familia aceea este absolut încîntată de ea.
Doamnă Collins, ți -am spus că Lady Mettcalff a venit ieri să-mi mulțumească? Găsește că domnișoara Pope este
o comoară "Lady Catherine, mi-a spus ea, mi-ați dăruit o comoară". Dintre surorile dum neavoastră mai mici, a
fost vreuna scoasă în lume, dom nișoară Bennet?
― Da, doamnă, toate.
― Toate! Vai de mine! Toate cinci deodat ă? Foarte ciudat! Și dumneata nu ești decît a doua! Cele mai mici,
scoase în lume înainte ca acelea mai mari să se fi măritat. Surorile dumitale mai mici trebuie să fie foarte tin ere.
― Da, cea mai mică nu a împlinit șaisprezece ani. Poate că ea este prea tînără pentru a ieși mult în lume.
Da, într-adevăr, doamnă, cred că ar fi o cruzime față de surorile mai mici să nu se poată bucura și ele de dis tracții
și societate, numai pentru că surorile mai mari n-ar avea mijloace sau dorința să se mărite tinere. Ul tima născută
are tot atîta drept la bucuriile tinereții ca și prima. Și să fii ținută acasă pentru un astfel de motiv! Cred că asta nu
prea ar încuraja dragostea între surori și delicatețea sufletească.
― Pe cinstea mea, exclam ă Lady Catherine, îți spui cuvîntul foarte hotărît pentru o fată atît de tînără. Mă
rog, ce vîrstă ai?
― Cu trei surori mai mici, fete mari deja, replic ă Elizabeth zîmbind, senioria voastră se poate cu greu
aștepta s-o mărturisesc.
Lady Catherine păru foarte uimită că nu i se dăduse un răspuns direct; și Elizabeth bănui că era prima făp –
tură care îndrăznise vreodată să nu ia în seamă atîta demnă impertinență.
― Nu poți avea mai mult de douăzeci de ani, sînt sigură; nu e nevoie, deci, să-ți ascunzi vîrsta.
― Nu am împlinit încă douăzeci și unu.
După ce veniră și domnii în salon și după ce se servi ceaiul, se întinseră mesele de joc. Lady Catherine, Sir
William, domnul și doamna Collins se așezară pentru o partidă de cadril și cum domnișoara de Bourgh voia să
joace un cassino cele două fete avură cinstea ca, îm preună cu doamna Jenkinson, să-i completeze partida. Masa

lor fu stupidă la superlativ. Aproape că nu se rosti o silabă care nu avea legătură cu jocul, afară doar de te merile
exprimate de doamna Jenkinson să nu-i fie dom nișoarei de Bourgh prea cald sau prea frig și să nu aibă prea multă
sau prea puțină lumină. La cealaltă masă fu mult mai multă animație. Lady Catherine vorbea fără întrerupere,
arătîndu-le celorlalți trei greșelile sau po vestind vreo întîmplare despre dînsa. Domnul Collins era ocupat cu
aprobarea a tot ceea ce spunea senioria sa, mulțumindu-i pentru fiecare fisă cîștigată și scuzîndu-se cînd credea că
luase prea multe. Sir William nu spunea mare lucru. Își înmagazina în memorie povestiri și nume nobile.
Cînd Lady Catherine și fiica sa se saturară de cărți, s-a spart jocul; doamnei Collins i se oferi trăsura; aceasta
fu acceptată cu recunoștință și se dădu porunca să tragă imediat la scară. Se strînseră apoi în jurul focului ca s-o
audă pe Lady Catherine hotărînd cum va fi vremea a doua zi. Fură smulși de la acest colocviu de sosirea tră surii
și, cu multe mulțumiri din partea domnului Collins și tot atîtea plecăciuni ale lui Sir William, plecară. Cum porni
trăsura, vărul îi ceru Elizabethei să-și dea părerea asupra tot ceea ce văzuse la Rosings și, de dragul Charlottei,
părerea exprimată fu mai favorabilă decît era în realitate. Dar laudele ei ― deși o costau un efort ― nu putură în
nici un caz să-l mulțumească pe domnul Col lins care se simți, foarte curînd, dator să ia asupra lui sarcina de a o
elogia pe senioria sa.
Capitolul XXX
Sir William stătu la Hunsford numai o săptămînă, dar vizita fu suficient de lungă ca să se încredințeze că
fiica sa se instalase extrem de confortabil și că avea parte de un soț și de vecini cum nu întîlneai prea des. Cît timp
stătu acolo, domnul Collins îi închină diminețile, conducîndu-l cu cabrioleta ca să-i arate ținutul; dar cînd dînsul
plecă, întreaga familie își reluă vechile obiceiuri. Elizabeth fu fericită că schimbarea aceasta nu le obliga să stea
mai mult împreună cu vărul ei, căci acesta își petrecea cea mai mare parte a timpului dintre micul de jun și prînz
ori în grădină, ori scriind și citind, ori pri vind pe fereastra camerei lui de lucru care dădea spre drum. Camera unde
stăteau doamnele era spre spatele casei. La început, Elizabeth se cam mirase că Charlotte nu prefera sufrageria
mică pentru a-și petrece timpul acolo; era o cameră mai bine proporționată și cu un aspect plăcut. Dar își dădu
curînd seama că prietena ei avea un motiv bine întemeiat, căci domnul Collins ar fi petrecut mult mai puțin timp la
el în cameră, dacă ele ar fi stat într-o odaie tot atît de plăcută; și a apreciat-o pe Charlotte pentru acest aranjament.
Din salon, ele nu puteau vedea nimic înspre drum și îi erau îndatorate domnului Collins pentru că le informa
despre trăsurile care treceau și, mai ales, de cîte ori trecea în faeton domnișoara de Bourgh ― ceea ce nu omitea
niciodată să vină să le spună, deși întâmplarea avea loc aproape zilnic. Adeseori dînsa se oprea la paro hie și stătea
cîteva minute de vorbă cu Charlotte, dar cu greu putea fi vreodată convinsă să coboare.
Erau foarte puține zilele în care domnul Collins să nu se ducă la Rosings și nu multe acelea în care soția sa
să nu considere că era necesar să meargă și ea; și, pînă cînd Elizabethei nu-i trecu prin minte că, datorită Lady-ei
Catherine s-ar mai putea ivi și alte venituri parohiale de care să se dispună, nu putu înțelege de ce îi sacrifi cau
atîtea ore. Din cînd în cînd, erau onorați cu cîte o vizită din partea senioriei sale, căreia nimic din cele ce se
petreceau în salon, în timpul acestor vizite, nu-i scăpa neobservat. Le controla ocupațiile, se uita la lucrul lor de
mînă și le sfătuia să-l facă altfel; găsea greșeli în aranjamentul mobilelor sau descoperea neglijențe la fata de
serviciu și, dacă accepta vreo gustare, părea s-o facă numai ca să remarce că în familia doamnei Collins se făcea
risipă de carne.
Elizabeth băgă repede de seamă că, deși această înaltă doamnă nu făcea parte din comitetul de împăciuire al
ținutului, era un aprig judecător în parohia ei, ale cărei treburi ― chiar și cele mai neînsemnate ― îi erau aduse la
cunoștință de către domnul Collins; și ori de cîte ori lo calnicii aveau poftă de ceartă, erau nemulțumiți sau prea
săraci, dînsa se deplasa imediat în sat ca să le aranjeze neînțelegerile, să-i oblige să-și înghită nemulțumirile și să-i
mustre pînă ce-i făcea să se simtă împăcați și îm belșugați.
Distracția prînzurilor de la Rosings se repetă cam de două ori pe săptămînă și, în afară de faptul că lipsea Sir
William și că seara nu se forma decît o singură masă de joc, fiecare dintre aceste petreceri a fost copia fidelă a
primei. Nu prea mai avură alte invitații, deoarece ni velul de viață al celor din jurul lor era, în general, peste
posibilitățile familiei Collins. Aceasta nu a fost totuși de loc rău pentru Elizabeth și, în totul, își petrecu timpul în
mod destul de agreabil. Avu ore de plăcută conversa ție cu Charlotte și, vremea fiind atît de frumoasă pentru acel
anotimp al anului, profită să iasă de multe ori în aer liber. Plimbarea preferată, pe care o făcea adesea în timp ce
toți ceilalți erau în vizită la Lady Catherine, era de-a lungul unui crîng care mărginea o latură a par cului, unde se
găsea o plăcută cărare umbroasă pe care nimeni, în afară de ea, nu părea s-o prețuiască și unde simțea că n-o poate
atinge curiozitatea Lady-ei Catherine. Primele două săptămîni ale vizitei se scurseră repede, în felul acesta liniștit.
Se apropia Paștele, și săptămîna dinaintea Paștelui urma să aducă familiei de la Rosings un adaus care, pentru un
cerc atît de restrîns, avea mare însemnătate. Curînd după sosirea ei, Elizabeth auzise că în cîteva săptămîni era
așteptată sosirea domnului Darcy; și deși printre cunoștințele ei erau puține acelea pe care să nu i le fi preferat,
venirea lui însemna un ele ment relativ nou pentru petrecerile lor la Rosings, și-și spunea că va avea poate prilejul
să se amuze văzînd, din purtarea acestuia față de verișoara căreia îi fusese evi dent destinat de către Lady
Catherine, cît de zadarnice erau proiectele domnișoarei Bingley în privința lui; se nioria sa vorbea despre sosirea
nepotului cu cea mai mare mulțumire și de dînsul personal cu cea mai mare admi rație și păru aproape furioasă
cînd află că el se întâlnise adesea cu domnișoara Lucas și cu Elizabeth.

Venirea lui fu imediat aflată la parohie, pentru că domnul Collins se plimbase toată dimineața, supraveghind
intrările ce dădeau în Hundsford Lane, pentru a se asi gura din primul moment că sosise; și după ce-i făcu o
plecăciune, în timp ce trăsura intra în parc, zori înapoi spre casă, cu vestea cea mare. A doua zi dimineață se grăbi
să se ducă la Rosings ca să-și prezinte respectele. Găsi acolo doi nepoți de-ai Lady-ei Catherine, îndreptățiți să le
primească; domnul Darcy venise împreună cu un domn colonel Fitzwilliam, fiul mai mic al unchiu lui său, lordul
― și, spre marea uimire a tuturor, dom nul Collins fu însoțit la întoarcerea acasă de cei doi domni. Charlotte îi
văzuse din camera soțului său tre cînd drumul și dădu repede fuga să le spună fetelor la ce onoare se puteau
aștepta, adăugînd:
― Ție trebuie să-ți mulțumesc, Eliza, pentru această dovada de amabilitate. Domnul Darcy n-ar fi venit alt –
fel, atît de curînd, să-mi prezinte omagii.
Elizabeth nici nu avu bine timpul să respingă acest compliment că se și auzi clopoțelul de la ușă anunțîn du-
le sosirea și, după cîteva minute, cei trei domni in trară în cameră. Colonelul Fitzwilliam, care intră pri mul, avea
aproximativ treizeci de ani, nu era un bărbat frumos, dar ca înfățișare și ținută era incontestabil un adevărat
gentleman. Domnul Darcy arăta la fel ca la Hertfordshire; își prezentă, cu obișnuita-i rezervă, omagiile: doamnei
Collins și, oricare ar fi fost sentimen tele ce le avea pentru prietena acesteia, păru în fața ei foarte stăpîn pe sine.
Elizabeth îi făcu numai o reverență, fără să spună un cuvînt.
Colonelul Fitzwilliam începu îndată o conversație, cu promptitudinea și ușurința unui om cu educație,
vorbind foarte degajat; vărul său însă, după ce-i adresă doam nei Collins o remarcă fără importanță în legătură cu
locuința și grădina, stătu un timp fără să vorbească cu nimeni. În cele din urmă, totuși, își aduse aminte de po litețe
atît cît s-o întrebe pe Elizabeth de sănătatea fami liei sale. Ea îi răspunse cum se cuvenea și, după o pauză de o
clipă, adăugă:
― Sora mea mai mare se afl ă de trei luni la Londra. Nu vi s-a întîmplat s-o întîlniți acolo?
Era absolut sigură că nu o întîlnise deloc, dar dorea să vadă dacă nu va lăsa să-i scape ceva din cele ce se
întîmplaseră între familia Bingley și Jane; și i se păru că avea un aer puțin încurcat cînd îi răspunse că nu avu sese
norocul s-o întîlnească pe domnișoara Bennet. Lă sară subiectul să cadă și domnii plecară curînd după aceasta.
Capitolul XXXI
Manierele domnului colonel Fitzwilliam au fost mult admirate la parohie și toate doamnele au simțit că pre –
zența lui va contribui enorm ca vizitele la Rosings să devină foarte plăcute. Trecură totuși cîteva zile pînă să
primească o altă invitație căci, atîta vreme cît se aflau oaspeți acolo, ei nu mai erau prea necesari; și numai în ziua
Paștelui, aproape la o săptămînă după sosirea domnilor, fură onorați cu o asemenea atenție și atunci fură invitați,
abia în momentul plecării de la biserică, să poftească pe seară la Rosings. În timpul ultimei săp tămîni aproape că
nu le mai văzuse nici pe Lady Catherine, nici pe fiica ei. Între timp colonelul Fitzwilliam trecuse, și nu numai o
dată, pe la parohie, dar pe domnul Darcy nu-l văzuseră decît la biserică .
Invitația a fost desigur acceptată și la ora potrivită își făcură apariția în salonul Lady-ei Catherine. Senioria
sa îi primi cu politețe, dar era limpede că societatea lor nu-i mai era deloc atît de plăcută ca atunci cînd nu o putea
avea pe a altora, și de fapt se ocupă aproape ex clusiv de nepoții săi, vorbind cu ei, în special cu Darcy, mult mai
mult decît cu oricare altă persoană din salon.
Colonelul Fitzwilliam păru cu adevărat bucuros să-i vadă: la Rosings orice variație însemna pentru dînsul o
binevenită ușurare și, în plus, îl interesa foarte mult drăgălașa prietenă a doamnei Collins. Se așeză acum lîngă
dînsa și îi vorbea atît de frumos despre Kent și Hertfordshire, despre plăcerea de a călători și cea de a sta acasă,
despre cărți noi și muzică, încît Elizabeth nu avusese niciodată în salonul acela o conversație nici pe jumătate atît
de agreabilă; vorbeau cu atîta bună dis poziție și vioiciune, încît atraseră în aceeași măsură aten ția Lady-ei
Catherine și a domnului Darcy. Curînd ochii lui se îndreptară de repetate ori către ei, cu o căutătură plină de
curiozitate; și, după puțin timp, se văzu limpede că și senioria sa îi împărtășea sentimentul, căci strigă fără nici o
șovăială:
― Ce spui acolo, Fitzwilliam? Despre ce vorbe ști? Ce tot îi spui domnișoarei Bennet? Vreau să aud despre
ce este vorba.
― Discutam despre muzic ă, doamnă, răspunse el cînd nu mai fu cu putință să evite un răspuns.
― Despre muzică! Atunci, vă rog vorbiți mai tare. Dintre toate subiectele, acesta mă încîntă. Trebuie să iau
și eu parte la conversație dacă vorbiți despre mu zică. În Anglia există, presupun, puțini oameni cărora muzica să le
facă o mai mare plăcere decît mie, sau care să fie înzestrați de la natură cu mai mult bun gust. Dacă aș fi învățat
vreodată, aș fi fost o mare maestră. Și la fel ar fi fost Anne dacă sănătatea i-ar fi îngăduit să studi eze. Sînt
încredințată că ar fi fost o minunată executantă. Ce progrese face Georgiana , Darcy?
Domnul Darcy avu cuvinte de afectuoasă laudă pentru măiestria surorii sale.
― Sînt foarte bucuroasă să aud asemenea lucruri despre ea, zise Lady Catherine, și te rog spune-i din partea
mea că nu se poate aștepta să se desăvîrșească dacă nu exersează mult de tot.
― Vă asigur, doamnă, răspunse el, că nu are nevoie de un astfel de sfat. Exersează cu perseverență.
― Cu atît mai bine. Nu este niciodată prea mult și data viitoare cînd îi voi scrie îi voi atrage atenția să nu
neglijeze acest lucru, sub nici un motiv. Eu spun mereu tinerelor domnișoare că nu se poate dobîndi perfecțiunea

în muzică fără a exersa cu perseverență. I-am spus de cîteva ori domnișoarei Bennet că nu va cînta niciodată cu
adevărat bine dacă nu exersează mai mult și, cum doamna Collins nu are pian, este foarte binevenită, așa cum i-am
spus-o adesea, să poftească la Rosings în fie care zi și să cînte la pianul din camera doamnei Jenkin son. Nu va
deranja pe nimeni ― înțelegi ― în partea aceea a casei.
Domnul Darcy se simți ușor jenat din cauza proastei creșteri a mătușii lui și nu mai răspunse nimic.
După ce luară cafeaua, colonelul Fitzwilliam îi rea minti Elizabethei că îi promisese să cînte, și ea se așeză
imediat la pian. Colonelul își trase un scaun alături. Lady Catherine ascultă jumătate dintr-un cîntec și apoi
continuă convorbirea cu celălalt nepot al ei pînă ce acesta plecă de lîngă dînsa și, îndreptîndu-se, cu siguranța lui
obișnuită înspre pian, se așeză așa încît să aibă în în tregime sub ochi chipul frumoasei cîntărețe. Elizabeth îl
observase și, la prima pauză potrivită, se întoarse cu un zîmbet malițios către el și-i spune:
― Vreți să mă intimidați, domnule Darcy, venind atît de solemn să mă ascultați. Dar nu mă voi tulbura, deși
sora dumneavoastră cîntă într-adevăr atît de bine. Există în mine o încăpățînare ce nu-mi îngăduie să mă las
intimidată cînd o vor alții. Curajul meu crește întot deauna ori de cîte ori cineva încearcă să mă intimideze.
― Nu vă voi spune că vă înșelați, răspunde Darcy, pentru că nu puteți crede cu adevărat că aș avea cea mai
mică intenție să vă tulbur; am plăcerea să vă cu nosc de un timp destul de lung ca să știu că găsiți o mare bucurie în
a mărturisi ocazional opinii pe care de fapt nu le aveți.
Elizabeth rîse din toată inima de portretul pe care i-l făcu și-i spuse colonelului Fitzwilliam:
― Vărul dumneavoastră mă va prezenta într-o fru moasă lumină și vă va învăța să nu credeți un cuvînt din ce
spun. Am un mare ghinion să dau peste cineva care este în stare să dezvăluie adevărata-mi fire într-un colț de
lume unde speram să trec drept o persoană cu oarecare calități. Domnule Darcy, e într-adevăr cu totul lipsit de
generozitate din partea dumneavoastră să menționați în Hertfordshire tot ce știați că este în dezavantajul meu și,
dați-mi voie să vă spun că nu este o politică bună fiindcă mă provocați la represalii și s-ar putea să iasă la iveală
lucruri care să scandalizeze urechile rudelor dumneavoastră.
― Nu mă tem de dumneavoastră, spuse el surîzînd.
― Vă rog permiteți-mi să aud ce acuzații îi aduceți, exclamă colonelul Fitzwilliam. Mi-ar plăcea să știu cum
se poartă printre străini.
― Le veți auzi atunci, dar pregătiți-vă pentru ceva înspăimîntător. Prima oară cînd l-am văzut la Hertford –
shire, trebuie să știți, era la un bal; și ce credeți că a fă cut la acel bal? A dansat numai patru dansuri! Regret că vă
mîhnesc, dar așa este. A dansat patru dansuri, deși erau acolo domni puțini; și știu foarte bine că mai multe tinere
doamne ședeau pe scaune, din lipsă de parteneri. Domnule Darcy, nu puteț i nega acest fapt.
― Nu am avut cinstea de a cunoa ște nici o altă doamnă din sala aceea, în afară de cele din grupul meu.
― Adevărat! Și nimeni nu poate fi prezentat nimă nui, la un bal. Ei bine, domnule colonel Fitzwilliam, ce
doriți să mai cînt? Degetele mele așteaptă ordinul dum neavoastră.
― Poate, spuse Darcy, aș fi făcut mai bine dacă aș fi cerut să fiu prezentat, dar mă simt incapabil de a mă
prezenta singur unor necunoscuți.
― Să cerem vărului dumneavoastră să ne spună mo tivul, răspunse Elizabeth, adresîndu-se tot colonelului
Fitzwilliam. Să-l întrebăm de ce un bărbat cu judecată și educație și care trăiește în societate este incapabil de a se
prezenta singur unor necunoscuți.
― Pot să vă răspund la întrebare, spuse Fitzwilliam, fără să facem apel la dînsu. Din cauză că nu vrea să-și
dea osteneala.
― Cu siguranță nu am talentul pe care-l au alții, spuse Darcy, de-a face ușor conversație cu cei pe care nu i-
am văzut vreodată înainte. Nu mă pot integra ușor în con versația lor și nici nu pot să par că mă interesez de pro –
blemele lor, cum văd că se face adesea.
― Degetele mele, spuse Elizabeth, nu ating clapele pianului cu m ăiestria pe care văd că o au degetele altor
femei. Nu au aceeași forță sau rapiditate și nici aceeași putere de expresie, dar am presupus întotdeauna că vina
este numai a mea, pentru că nu-mi dau osteneala de a exersa. Nu este din cauză că nu îmi cred degetele atît de
înzestrate cum sînt ale oricărei alte femei care cîntă cu măiestrie.
Darcy zîmbi și spuse:
― Aveți perfectă dreptate. V-ați folosit timpul mult mai bine. Nimeni dintre cei care se pot bucura de privi –
legiul de a vă auzi nu poate crede că aveți vreo lipsă. Dar nici unul dintre noi nu ne producem în fața
necunoscuților.
Fură iar întrerupți de Lady Catherine care voia din nou să știe despre ce vorbeau. Elizabeth începu imediat
să cînte. Lady Catherine se apropie și după ce ascultă cî teva minute se adresă lui Darcy:
― Domnișoara Bennet n-ar cînta deloc rău dacă ar exersa mai mult și dacă ar putea dispune de un profesor
de la Londra. Cunoaște foarte bine digitația, dar gustul ei nu-l egalează pe al Annei. Anne ar fi fost o execu tantă
minunată dacă sănătatea i-ar fi îngăduit să studieze.
Elizabeth se uită la Darcy pentru a vedea cu cîtă cor dialitate aproba lauda adusă verișoarei lui, dar nici în
clipa aceea și nici în vreo altă clipă nu putu descoperi la dînsul vreun simptom de dragoste; și din toată compor –
tarea lui față de domnișoara de Bourgh ea deduse această mîngîiere pentru domnișoara Bingley: că Darcy ar fi
putut tot atît de bine să se însoare cu dînsa dacă ar fi fost rudă cu el.
Lady Catherine își continuă observațiile asupra felu lui de a cînta ai Elizabethei, amestecîndu-le cu multe in –
dicații de execuție si bun gust. Elizabeth le primi cu toată îngăduința cerută de politețe și, la rugămintea domni lor,

rămase la pian, pînă ce trăsura senioriei sale fu gata să-i ducă pe toți acasă.
Capitolul XXXII
În dimineața următoare, Elizabeth era singură și îi scria Janei ― doamna Collins și Maria fiind plecate în sa t
cu treburi ― cînd fu deranjată de clopotul de la intrare, semn sigur că venise un musafir. Cum nu auzise zgomot
de trăsură, se gîndi că nu era imposibil să fie Lady Catherine și, temîndu-se de acest lucru, își punea tocmai
deoparte scrisoarea scrisă doar pe jumătate ca să evite orice întrebări impertinente cînd se deschise ușa și, spre
marea ei mirare, domnul Darcy și nimeni altul decît domnul Darcy intră în cameră.
El de asemeni păru surprins găsind-o singură și se scuză că o deranja, explicîndu-i că înțelesese că doam –
nele erau acasă. Luă apoi loc și, după ce Elizabeth sfîrși de pus toate întrebările privind pe cei de la Rosings,
păreau să fie în pericol de a se scufunda într-o totală tăcere . Era deci absolut necesar să se gîndească la un subiect
de conversație; și față de această nevoie stringentă, amintindu-și de data cînd îl văzuse pentru ultima oară la
Hertfordshire și fiind curioasă să afle ce va spune el despre plecarea lor zorită de acolo, remarcă:
― Cît de neașteptat ați plecat cu toții de la Nether field în noiembrie trecut, domnule Darcy! Trebuie să fi
fost o surpriză nespus de plăcută pentru domnul Bingley să vă vadă pe toți pornind după el atît de curînd; pen tru
că, dacă-mi amintesc bine, el plecase doar cu o zi înainte. Sper că domnul Bingley și surorile sale erau cu toții bine
cînd ați părăsit Londra?
― Cît se poate de bine, mulțumesc.
Își dădu seama că nu va mai primi alt răspuns, așa că, după o mică pauză, adăugă:
― Am înțeles, cred, că domnul Bingley nu se mai gîn dește să se reîntoarcă vreodată la Netherfield.
― Nu l-am auzit niciodat ă spunînd așa ceva, dar este probabil ca în viitor să petreacă foarte puțin din timpul
lui acolo. Are mulți prieteni și este la o vîrstă cînd numă rul prietenilor și obligațiilor crește necontenit.
― Dacă are de gînd să stea la Netherfield numai pu țin timp ar fi mai bine pentru cei din vecinătate dacă ar
renunța cu totul la casă, pentru că atunci am putea avea acolo o familie stabilă. Dar poate că domnul Bingley nu a
luat casa atît de mult pentru plăcerea vecinilor cît pen tru a sa proprie și trebuie să ne așteptăm s-o țină sau s-o lase
după același criteriu.
― Nu m-ar surprinde deloc, spuse Darcy, dac ă ar renunța la ea, de îndată ce i s-ar oferi ceva convenabil.
Elizabeth nu răspunse nimic. Se temea să vorbească în continuare de prietenul lui și, nemaiavînd ce spune,
se hotărî să-l lase pe el sa se frămînte pentru a găsi un subiect.
Darcy își dădu seama de intenția ei și spuse îndată:
― Locuința aceasta pare foarte confortabilă. Lady Catherine, cred, a făcut mult pentru casa asta cînd dom –
nul Collins s-a instalat la Hunsford.
― Cred că da și sînt convinsă că nu și-ar fi putut re vărsa bunăvoința asupra cuiva mai recunoscător.
― Domnul Collins pare s ă fi avut mare noroc în ale gerea soției sale.
― Da, într-adevăr; prietenii lui se pot bucura din plin de faptul că a dat peste una dintre foarte puținele
femei cu judecată care l-ar fi luat de bărbat sau care, dacă l-ar fi luat, l-ar fi făcut fericit. Prietena mea are foarte
multă minte, deși nu sînt sigură că socotesc mă ritișul ei cu domnul Collins drept lucrul cel mai cuminte pe care l-a
făcut vreodată. Pare totuși foarte fericită și, din punct de vedere al prudenței, este o căsătorie foarte bună pentru
dînsa.
― Trebuie să-i fie foarte plăcut să locuiască la o dis tanță atît de convenabilă de familie și prietenii ei.
― O numiți o distanță atît de convenabilă? Sînt aproape cincizeci de mile.
― Și ce sînt cincizeci de mile pe o șosea bună? Nițel mai mult decît o călătorie de o jumătate de zi. Da, o
numesc o distanță foarte convenabilă.
― N-aș fi considerat niciodată distanța unul dintre avantajele acestei căsătorii, exclamă Elizabeth. N-aș fi
zis niciodată că doamna Collins s-a stabilit în aproprierea familiei sale.
― Aceasta este dovada ata șamentului dumneavoastră față de Hertfordshire. Orice loc care depășește
imediata vecinătate a proprietății Longbourn, îmi imaginez, vi s-ar părea departe.
Pe cînd vorbea, avu un surîs pe care Elizabeth își închipui că-l înțelege. Desigur, el presupunea că ea se
gîndește la Jane și Netherfield și roși cînd îi răspunse:
― Nu vreau să spun că o femeie nu se poate instala niciodată destul de aproape de familia ei. Depărtarea și
apropierea sînt, desigur, relative și depind de multe și variate împrejurări. Acolo unde, din fericire, cheltuiala
drumului este neînsemnată, distanța nu constituie nici un rău. Nu acesta este însă cazul aici. Domnul și doamna
Collins au un venit frumos, dar nu atît de mare cît să-și îngăduie călătorii dese, și sînt convinsă că prietena mea nu
ar considera că se află în apropiere de familia ei, decît la o distanță mai mică de jumătate din cea actuală.
Domnul Darcy își trase scaunul puțin mai aproape de ea și spuse:
― Dumneavoastră nu puteți fi îndreptățită să vă sim țiți atît de puternic legată de un loc. Nu se poate ca
dumneavoastră să fi stat tot timpul la Longbourn.
Elizabeth păru surprinsă. Domnul trecea printr-o schimbare de sentimente; își trase scaunul înapoi, luă un
ziar de pe masă și cu ochii pe el spuse pe un ton mai rece:

― Vă place în Kent?
Acesta le prilejui un mic dialog pe tema regiunii, un dialog calm și concis și din partea unuia și a celuilalt și
care luă curînd sfîrșit, căci Charlotte și sora ei, care se întorseseră tocmai de la plimbare, intrară în cameră. Tete-â-
tete-ul lor le surprinse. Domnul Darcy le explică gre șeala care-l făcuse s-o inoportuneze pe domnișoara Bennet și,
după ce mai rămase cîteva minute fără să spună mare lucru, plecă.
― Ce poate să însemne asta? se miră Charlotte, ime diat după ieșirea lui. Dragă Eliza, este sigur îndrăgostit
de tine; altfel n-ar fi venit la noi, în modul acesta fa miliar.
Dar după ce Elizabeth le povesti despre tăcerea lui, nu li se mai păru plauzibil ― cu toată marea dorință a
Charlottei ― să fie așa; și după multe presupuneri, în cele din urmă puseră vizita lui pe seama dificultății de a găsi
ceva de făcut, ceea ce era foarte probabil pen tru anotimpul acela. Sezonul sporturilor în aer liber se închisese.
Acasă se aflau Lady Catherine, cărți și o masă de biliard; dar domnii nu pot sta tot timpul în casă; și distanța mică
pînă la parohie, sau plăcerea de a se plimba pînă acolo, sau de a-i vedea pe cei ce locuiau acolo erau tentații pentru
cei doi veri să se îndrepte spre parohie zil nic. Veneau în cursul dimineții, la ore diferite, cîteodată separat,
cîteodată împreună și, din cînd în cînd, însoțiți de mătușa lor. Era limpede pentru toți că domnul colo nel
Fitzwilliam venea pentru că se simțea bine în socie tatea lor ― convingere care-l făcu și mai simpatic; Elizabeth
era înviorată de plăcerea pe care i-o dădea atît societatea lui cît și evidenta lui admirație pentru favoritul ei de
odinioară, George Wickham; și deși cînd îi com para găsea în felul de a fi al colonelului Fitzwilliam o gen tilețe
mai puțin captivantă, acesta din urmă e ra, avea ea impresia, cel mai citit dintre ei doi.
Dar motivul pentru care domnul Darcy venea atît de des la parohie era mai greu de înțeles. Nu putea fi
societatea lor, căci adesea rămînea acolo zece minute fără să deschidă gura și, cînd vorbea, părea s-o facă de
nevoie mai curînd decît de bunăvoie ― un sacrificiu adus bunei-cuviin țe, nu o plăcere pentru el. Rareori părea cu
adevărat prezent. Doamna Collins nu știa ce să creadă despre el. Colonelul Fitzwilliam, făcînd uneori haz de
stupiditatea lui, afirma că de obicei era altfel, ceea ce nu s-ar fi putut spune după cele ce constata ea însăși; și cum
l-ar fi plăcut să creadă că schimbarea se datora dragostei și că obiectul acelei iubiri era prietena ei Eliza, se așternu
serios la lucru pentru a descoperi adevărul. Îl observa ori de cîte ori se aflau la Rosings și ori de cîte ori venea el ia
Hunsford, dar fără mare succes. Desigur, Darcy se uita mereu la prietena ei, dar expresia din ochii lui era dis –
cutabilă. Era o privire gravă, stăruitoare, dar Charlotte se îndoia adesea că ar fi exprimat o mare admirație;
cîteodată părea doar o privire absentă.
O dată sau de două ori îi sugeră Elizabethei posibili tatea ca Darcy să aibă o înclinație pentru ea, dar prietena
ei rîse de această idee, iar doamna Collins și-a spus că nu are dreptul să insiste, de teamă să nu stîrnească speranțe
care ― probabil ― s-ar fi sfîrșit doar cu o dezamăgire, pentru că, după părerea ei, nu exista nici o îndoială că toată
antipatia tinerei fete s-ar fi topit dacă și-ar fi putut închipui că Darcy era vrăjit de ea.
În planurile ei pline de bunăvoință, doamna Collins o vedea uneori pe Elizabeth măritîndu-se eu colonelul
Fitzwilliam. Acesta era, dincolo de orice comparație, omul cel mai drăguț cu putință; o admira pe Elizabeth și si –
tuația lui era foarte îmbietoare dar, pentru a contraba lansa toate aceste avantaje, domnul Darcy avea o deo sebită
influență în cadrul bisericii, iar vărul lui nici una .
Capitolul XXXIII
Nu numai o singură dată în timpul hoinărelilor ei prin parc, îl întîlni Elizabeth, din întâmplare, pe domnul
Darcy. O necăjea ironia destinului care mîna pașii lui într-acolo unde nu-i mîna pe ai nimănui altuia; și ca să
prevină repetarea acestui lucru în viitor, avu grijă să-i spună, de prima dată, că aceea era una dintre plimbările ei
preferate. Cum de s-a mai întîmplat și a doua oară, deci, era foarte ciudat. Dar s-a întîmplat totuși și a doua, chiar
și a treia oară. Părea să fie din partea lui o premeditată nepolitețe sau o penitență pe care și-o impunea căci, cu
aceste prilejuri, nu se mulțumea numai să-i pună întrebări de poli tețe, să tacă stîngaci și apoi să-și continue singur
plimbarea; dînsul credea cu adevărat că era potrivit să se în toarcă din drum și s-o însoțească. Nu spunea niciodată
mare lucru și nici ea nu-și dădea osteneala să vorbească sau să asculte mult; dar o izbi faptul că la a treia lor
întîlnire îi puse niște întrebări ciudate, fără nici o legă tură între ele: dacă îi făcea plăcere că se află la Huns ford,
despre pasiunea ei pentru plimbări singuratice, ce părere avea despre fericirea domnului și doamnei Col lins ― și,
vorbind despre Rosings și despre faptul că Eli zabeth nu înțelegea în totul viața din casa aceea, el păru să se aștepte
ca și ea să locuiască tot acolo oricînd ar mai reveni în Kent. Din cuvintele lui reieșea că aceasta era de la sine
înțeles. Se putea oare să-l aibă în vedere pe colonelul Fitzwilliam? Elizabeth presupunea că, dacă dîn sul vorbise cu
vreo intenție, voise probabil să facă o alu zie la ce s-ar putea ivi din partea aceea. Faptul o întrista puțin și fu foarte
bucuroasă cînd ajunseră la poarta gar dului din fața parohiei.
Într-o zi, cînd se plimba recitind cu mare atenție ul tima scrisoare de la Jane, stăruind asupra unor pasaje care
dovedeau că sora ei nu scrisese într-un moment de bună dispoziție, în loc să aibă din nou surpriza de a-l vedea pe
domnul Darcy, cînd ridică ochii îl văzu în fața ei pe domnul colonel Fitzwilliam. Puse îndată scrisoarea de o parte
și, silindu-se să zîmbească, spuse:
― Nu știam că vi se-ntîmplă să vă plimbați prin par tea aceasta.
― Am făcut înconjurul parcului, răspunse colonelul, așa cum fac în general în fiecare an și aveam de gînd
să-mi închei plimbarea cu o vizită la parohie. Mergeți mult mai departe?

― Nu, voiam să mă întorc.
Și, așa cum spusese, se întoarse și porniră împreună înspre parohie.
― Plecați sigur din Kent, sîmbătă? întrebă ea.
― Da, dacă Darcy nu va amîna din nou. Dar sînt la dispoziția lui. El aranjează lucrul acesta cum îi place.
― Și dacă nu este întotdeauna mulțumit de aranja mentul lui, are cel puțin satisfacția de a-și alege singur ce
vrea. Nu cunosc pe nimeni căruia posibilitatea de-a face ce vrea să-i facă mai multă plăcere decît domnului Darcy.
― Îi face mare plăcere să facă ce vrea, răspunse colo nelul Fitzwilliam. Dar asta ne place tuturor. El are însă
posibilități mai mari decît mulți alții de a proceda astfel, pentru că este bogat și mulți alții sînt săraci. Sînt subiec –
tiv. Știți bine că un fiu mai mic trebuie să se obișnuiască cu renunțarea și dependența.
― După părerea mea, fiul mai mic al unui conte poate cunoaște foarte puțin și dintr-una și dintr-alta. Și
acum, serios, ce ați știut dumneavoastră vreodată despre renun țare și dependență? Cînd v-a împiedicat vreodată
lipsa de bani să mergeți oriunde ați vrut, sau să vă procurați orice v-a trecut prin minte?
― Acesta este un atac direct ― și nu pot spune că am îndurat multe greutăți de acest fel. Dar în chestiuni de
o mai mare importanță s-ar putea să sufăr din lipsa ba nilor. Fiii mai mici nu se pot însura cu cine le place.
― Afară de cazul cînd le plac femeile cu stare, ceea ce cred că li se întâmplă foarte des .
― Felul nostru de viață ne face foarte dependenți și nu sînt mulți, în situația mea, care să-și poată îngădui să
se însoare fără să dea oarecare atenție averi i.
"Aceasta, se întrebă Elizabeth, este oare la adresa mea?" și gîndul o făcu să se îmbujoreze; dar, revenin du-și,
spuse cu glas vioi:
― Și, mă rog, care este prețul obișnuit pentru fiul mai mic al unui conte? Afară de cazul că fratele mai mare
este foarte bolnăvicios, presupun că n-ați cere peste cincizeci de mii de lire.
El îi răspunse pe același ton și subiectul căzu. Pentru a curma tăcerea care l-ar fi putut face să-și închipuie că
era afectată de cele ce se petrecuseră, Elizabeth spuse curînd după aceea:
― Îmi închipui că vărul dumneavoastră v-a luat cu el mai ales ca să aibă pe cineva la dispoziție. Mă mir că
nu se căsătorește ca să-și asigure un privilegiu perma nent de acest fel. Dar poate că deocamdată sora sa în –
deplinește destul de bine rolul acesta; și cum se află ex clusiv în grija lui, domnul Darcy poate face ce vrea cu ea.
― Nu, răspunse colonelul Fitzwilliam, este un privi legiu pe care trebuie să-l împartă cu mine. Și eu sînt,
alături de el, tutorele domnișoarei D arcy.
― Sînteți într-adevăr? Și, mă rog, ce fel de tutori sîn teți dumneavoastră? Pupila dumneavoastră vă dă mult
de lucru? Domnișoarele de vîrsta ei sînt uneori greu de dirijat; și dacă are caracterul unui Darcy, poate că-i place și
ei să facă ce vrea.
În timp ce vorbea, Elizabeth observă că dînsul o privea grav; și modul în care o întrebă îndată ce a făcut-o să
presupună că domnișoara Darcy ar putea să le facă greutăți o convinse că, într-un fel sau altul, era foarte aproape
de adevăr. Răspunse pe loc:
― Nu trebuie să vă temeți. N-am auzit niciodată ni mic rău despre dînsa; și cred că este una dintre ființele
cele mai docile din lume. Este prietena favorită a unor doamne pe care le cunosc, doamna Hurst și domnișoara
Bingley. Cred că v-am auzit spunînd că le cunoașteți și dumneavoastră.
― Le cunosc puțin. Fratele lor este un bărbat plăcut și distins; este un bun prieten al lui Darcy.
― Oh! Da! exclamă Elizabeth, sec. Domnul Darcy este neobișnuit de drăguț cu domnul Bingley și l-a luat
sub aripa lui ocrotitoare.
― "Aripa lui ocrotitoare"! Da, cred cu adev ărat că Darcy îl ocrotește în chestiunile în care prietenul său are
foarte mare nevoie de ocrotire. Judecînd după ceva ce mi-a spus în timpul călătoriei noastre încoace, am motive să
cred că Bingley îi este foarte îndatorat. Dar ar trebui să-i cer iertare, căci nu am nici un drept să cred că Bingley
era persoana despre care vorbea. N-a fost decît o presu punere.
― La ce vă referiți?
― Este vorba de o împrejurare pe care Darcy, desigur, n-ar putea dori s-o cunoască toată lumea, pentru că,
dacă ar ajunge la urechile celor din familia domnișoarei, ar fi un lucru neplăcut.
― Puteți conta pe discreția mea.
― Amintiți-vă, de asemeni, că nu am multe motive să cred că e vorba de Bingley. Ceea ce mi-a spus se
reduce la atît: că se felicita pentru că nu de mult salvase un prie ten de la neplăcerile unei căsătorii foarte
imprudente, fără să menționeze însă nume sau alte detalii; și am bă nuit că era Bingley, numai pentru că îl cred în
stare să intre într-o încurcătură de acest fel și pentru că știam că au fost împreună toată vara trecută.
― Domnul Darcy v-a mărturisit motivele interven ției sale?
― Am înțeles că împotriva domnișoarei erau unele obiecții foarte puternice.
― Și ce vicleșuguri a folosit ca să-i despartă?
― Nu mi-a vorbit despre vicleșugurile pe care le-a folosit, spuse Fitzwilliam zîmbind. Mi-a spus numai ceea
ce v-am povestit adineauri.
Elizabeth nu răspunse nimic și continuă să meargă alături de el, cu inima clocotind de indignare. După ce o
privi cîteva clipe, Fitzwilliam o întrebă de ce căzuse pe gînduri.
― Mă gîndesc la cele ce mi-ați spus, răspunse ea. Purtarea vărului dumneavoastră mă contrariază. De ce
trebuia să se erijeze în judecător?
― Sînteți dispusă să considerați intervenția lui mai curînd ca un exces de zel?

― Nu văd ce drept avea domnul Darcy să hotărască dacă sentimentul prietenului său era sau nu oportun; sau
de ce, bazîndu-se numai pe judecata sa era chemat să hotărască și să dirijeze modul în care prietenul acela trebuia
să-și găsească fericirea. Dar, continuă ea stăpî nindu-se, cum nu cunoaștem nici un detaliu, nu este cin stit să-l
condamnăm. E de presupus că nu exista dragoste puternică în cazul de care ați vorbit.
― Presupunerea dumneavoastr ă nu este lipsită de logică, spuse Fitzwilliam, dar micșorează în modul cel
mai trist triumful vărului meu.
Toate acestea fuseseră rostite în glumă, dar ei i se păru că fac o imagine a domnului Darcy, atît de fidelă,
încît se temu să nu se trădeze cu vreun răspuns; și de aceea, schimbînd brusc subiectul, vorbi despre lucruri
indiferente pînă ce ajunseră la parohie. Îndată ce colo nelul Fitzwilliam plecă, închisă în camera ei, Elizabeth se
putu gîndi fără încetare la tot ce auzise. Era greu de imaginat că ar putea fi vorba de altcineva în afară de aceia pe
care îi știa ea. Nu puteau exista în lume d oi bărbați asupra cărora domnu l Darcy să poată avea o influență atît de
nelimitată. Niciodată nu se îndoise de faptul că el nu era străin de măsurile luate pentru a-l despărți pe Bingley de
Jane; dar plănuirea și aplicarea acestor măsuri le pusese în primul rînd în seama domni șoarei Bingley. Dacă însă
domnul Darcy nu se lăsase înșelat de propria-i vanitate, el era cauza ― mîndria și capriciul său erau cauzele ―
pentru tot ceea ce Jane suferise și continua încă să sufere. El distrusese, pentru un timp, orice speranță de fericire a
celei mai afectuoase și mai generoase inimi din lume; și nimeni nu ar fi putut spune cît de persistent era răul pe
care l-a putut pricinui.
"Erau unele obiecții foarte puternice împotriva dom nișoarei" fuseseră cuvintele colonelului Fitzwilliam și
aceste "puternice obiecții" erau probabil cei doi unchi: unul avocat la țară și celălalt neguțător la Londra.
"Janei, exdamă Elizabeth, nu i se poate imputa ceva ― e numai drăgălășenie, numai bunătate, are o ju decată
perfectă, o minte luminată și maniere cuceritoare. Și nici împotriva tatălui meu nu se poate spune nimic căci, cu
toate ciudățeniile sale, are însușiri pe care nici chiar domnul Darcy nu le poate disprețui și o respecta bilitate pe
care el nu o va atinge probabil niciodată".
Cînd se gîndi la mama ei, încrederea Elizabethei se clă tină puțin, desigur; dar nu voi să admită că
obiecțiunile împotriva ei aveau mare greutate în fața domnului Darcy a cărui mîndrie, era convinsă, ar fi fost mai
greu rănită de lipsa de importanță a rudelor prietenului său decît de lipsa bunului simț; și, în cele din urmă, fu
încredințată că domnul Darcy se lăsase condus, în parte, de acest gen de oribilă mîndrie și, în parte, de dorința de
a-l păstra pe domnul Bingley pentru sora lui.
Tulburarea ce i-o provocară aceste gînduri și lacrimile vărsate îi dădură o durere de cap care se înrăutăți că –
tre seară într-atît încît, adăugată la neplăcerea de a-l ve dea pe domnul Darcy, o hotărî să nu-i însoțească pe verii ei
la Rosings, unde erau poftiți să ia ceaiul. Doamna Collins, văzînd că Elizabeth se simțea într-adevăr rău, nu stărui
să meargă și-l împiedică, atît cît fu posibil, pe soțul ei de a insista; dar domnul Collins nu-și putu as cunde teama că
Lady Catherine va fi destul de nemulțu mită pentru că ea rămăsese acasă.
Capitolul XXXIV
După plecarea lor, Elizabeth, ca și cînd ar fi dorit să se îndîrjească tot mai mult împotriva domnului Darcy,
hotărî să recitească toate scrisorile pe care i le scrisese Jane, de la venirea ei în Kent. În aceste scrisori Jane nu se
plîngea de nimic, nu reînvia întâmplări trecute, nici nu pomenea ceva despre vreo nouă suferință; dar în toate, și
aproape în fiecare rînd din fiecare scrisoare, se simțea lipsa acelei voioșii care îi caracteriza stilul și care, izvorînd
din seninătatea unui spirit împăcat cu sine și binevoitor față de toată lumea, nu era mai niciodată înnorată.
Elizabeth se opri asupra fiecărei propoziții care sugera ideea unei nemulțumiri, cu o atenție pe care nu o avusese la
prima lectură. Felul nerușinat în care se lăudase domnul Darcy eu suferințele pe care fusese în stare să le
pricinuiască îi dădură o idee mai vie despre durerea surorii sale. Simți o oarecare mîngîiere la gîndul că peste două
zile vizita lui la Rosings va lua sfîrșit și o mai mare mîngîiere la gîndul că în mai puțin de două săptămîni va fi din
nou cu Jane și se va strădui s-o ajute cu toată puterea dragostei ei să-și recapete liniștea.
Nu se putu gîndi la plecarea lui Darcy din Kent fără să nu-și aducă aminte că vărul lui urma să plece împre –
ună cu el; dar colonelul Fitzwilliam dovedise limpede că nu avea nici un fel de intenții, și oricît de simpatic i-ar fi
fost, Elizabethei nu-i trecea prin gînd să se întris teze din cauza lui.
Pe cînd lua această hotărîre, fu trezită de sunetul clopotului de la intrare; se simți puțin emoționată la gîndul
că putea fi chiar colonelul Fitzwilliam care le făcuse o dată o vizită seara, tîrziu, și care poate venise acum pentru a
se interesa în mod special de ea. Gîndul acesta fu însă imediat gonit și dispoziția ei suferi o mare schimbare cînd,
complet uluită, îl văzu pe domnul Darcy intrînd. Acesta începu imediat s-o întrebe grăbit despre sănătate, punînd
vizita lui în seama dorinței de a afla că se simțea mai bine. Elizabeth îi răspunse cu o poli tețe rece. Domnul Darcy
luă loc cîteva clipe, apoi, ridi cîndu-se, merse de colo pînă colo prin cameră. Elizabeth era mirată, dar nu spuse nici
un cuvînt. După o tăcere de cîteva minute, Darcy veni în fața ei și, foarte tulburat, începu astfel:
― Zadarnic m-am luptat. N-am reu șit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiți să
vă mărturisesc admirația și dragostea mea arzătoare.
Uimirea Elizabethei fu de nedescris. Deschise ochii mari, se roși, deveni bănuitoare și rămase tăcută. El luă
totul drept o suficientă încurajare și îi mărturisi, în continuare, tot ce simțea și simțise de mult pentru ea. Vorbi
frumos dar, în afară de simțămintele inimii, mai erau și altele de menționat și nu fu mai elocvent pe tema afecțiunii

lui decît pe aceea a mîndriei. Conștiința inferiorității ei și a faptului că ― aceasta însemna o degradare pentru el,
obstacolele reprezentate de familie, care pune întotdeauna rațiunea înaintea sentimentului, fură dezbătute cu o
căldură datorată parcă faptului că o rănea, dar foarte nepotrivită să-i susțină cererea.
În pofida antipatiei sale profund înrădăcinate, nu putu rămîne insensibilă la omagiul ce-l reprezenta dra –
gostea unui asemenea om; și, deși intențiile ei nu se schimbară nici un moment, îi păru rău ― în prima clipă ― de
durerea pe care Darcy urma s-o resimt ă; dar limbajul folosit în continuare îi stîrni indignarea și toată compătimirea
i se prefăcu în mînie. Încercă totuși să se liniștească pentru a-i răspunde cu răbdare cînd va sfîrși de vorbit. El
încheie, arătîndu-i tăria afecțiunii pe care, în ciuda încercărilor făcute, îi fusese cu neputință s-o înfrîngă și își
exprimă speranța că dragostea îi va fi răsplătită acordîndu-i mîna ei. În timp ce vorbea, Eli zabeth își putu da seama
că el nu avea nici o îndoială în privința unui răspuns favorabil. Vorbea despre teamă și neliniște, dar chipul lui
exprima o totală siguranță. O astfel de atitudine nu putea decît s-o irite și mai tare și cînd Darcy sfîrși, Elizabeth îi
spuse cu tot sîngele năvălindu-i în obraji:
― În împrejurări ca aceasta de față, cred că regula sta bilită cere să arăți cît de îndatorată ești pentru
sentimentele mărturisite, oricît de inegal ai răspunde acestor sen timente. Este firesc să te simți îndatorat și dacă aș
putea simți vreo recunoștință, v-aș mulțumi. Dar nu pot. Nu am dorit niciodată prețuirea dumneavoastră și mi-ați
acordat-o, desigur, cu totul fără să vreți. Îmi pare rău să fi prilejuit cuiva o suferință. S-a întîmplat însă absolut fără
să vreau și va fi, sper, de scurtă durată. Consideren tele care v-au împiedicat multă vreme să acceptați sen timentul
de dragoste ce-l aveți pentru mine vor putea, fără prea multă greutate, să-l înăbușe, după această ex plicație.
Domnul Darcy, care stătea rezemat de cămin, cu ochii fixați pe chipul ei, păru că-i primește cuvintele cu tot
atîta indignare cît și uimire. Chipul îi păli de mînie și pe fie care trăsătură i se putea vedea tulburarea ce-i cuprin –
sese mintea. Se luptă să pară stăpîn pe sine și nu-și dez lipi buzele pînă nu i se păru că reușise că se stăpînească.
Pentru Elizabeth, tăcerea ce urmă fu groaznică. În cele din urmă, cu un glas voit calm, el spuse:
― Și acesta este răspunsul la care pot avea onoarea să mă aștept. Aș putea eventual dori să fiu in format de
ce ― cu un atît de mic efort de politețe ― sînt astfel respins. Dar este de mică importanță.
― Aș putea și eu tot atît de bine întreba, replică Elizabeth, de ce, cu scopul atît de vădit de a mă jigni și
insulta, v-ați gîndit să-mi spuneți că m-ați îndrăgit împotriva voinței, împotriva rațiunii și chiar împotriva firii
dumneavoastră. Nu este aceasta întrucîtva o scuză pentru lipsa mea de politețe, dacă am fost nepoliticoasă? Dar
mai am și alte motive. Știți că am. Dacă propriile mele sentimente nu v-ar fi potrivnice, dacă ar fi indife rente, sau
chiar dacă v-ar fi favorabile, credeți că ar exista vreun considerent care să mă înduplece să accept ca soț pe omul
care a distrus, poate pentru totdeauna, fericirea unei surori foarte mult iubită?
Cînd Elizabeth rosti aceste cuvinte, domnul Darcy se schimbă la față; emoția îi fu însă de scurtă durată și o
ascultă fără s-o întrerupă în timp ce ea continuă:
― Am toate motivele din lume s ă gîndesc rău despre dumneavoastră. Nu există scuză pentru rolul
nejustificat și lipsit de generozitate pe care l-ați jucat în cazul lor. Nu puteți îndrăzni, nu puteți nega că ați fost
factorul principal, dacă nu singurul, care i-a despărțit pe unul de celălalt, expunîndu-l pe unul dintre ei criticii
oamenilor pentru capriciu și nestatornicie, iar pe celălalt, rîsului lumii pentru speranțele sale înșelate, și lăsîndu-i
pe amîndoi pradă unei suferințe dintre cele mai cumplite.
Se întrerupse și remarcă, adînc indignată, că o asculta cu un aer ce dovedea că rămăsese cu totul străin de
vreun sentiment de remușcare. O privea chiar cu un surîs ce afecta neîncrederea.
― Puteți nega că ați făcut aceasta? repetă ea.
Darcy răspunse atunci cu o liniște simulată:
― Nu doresc deloc să neg că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a-l despărți pe prietenul meu de sora
dumneavoastră, sau că mă bucur de reușita mea. Cu el am fost mai bun decît cu mine însumi.
Elizabeth trată cu dispreț această reflecție politicoasă; sensul ei însă nu-i scăpă și fu de natură a-i cîștiga
bunăvoința.
― Dar aceasta nu este singura circumstanță pe care se bazează antipatia mea. Cu mult înainte îmi formasem
părerea despre dumneavoastră. Caracterul dumneavoas tră îmi fusese dezvăluit acum cîteva luni de domnul Wick –
ham. Ce aveți de spus în chestiunea aceasta? Prin ce act imaginar de prietenie vă puteți apăra în cazul acesta? Sau
prin ce denaturări puteți induce pe alții în eroare în chestiunea asta?
― Arătați un viu interes pentru necazurile acestui domn, spuse Darcy pe un ton mai puțin liniștit și cu fața
mai intens colorată.
― Cine cunoaște nenorocirile prin care a trecut, nu se poate să nu-i poarte un viu interes.
― "Nenorocirile prin care a trecut!" repet ă Darcy cu dispreț, da, nenorocirile lui au fost mari, într-adevăr.
― Și aceasta datorită dumneavoastră, exclamă Eliza beth cu hotărîre. Dumneavoastră l-ați adus în starea de
sărăcie, sărăcie relativă, în care se află astăzi. L-ați lipsit de avantajele ce-i fuseseră destinate, și dumneavoastră
știați să-i fuseseră destinate. L-ați lipsit în anii cei mai frumoși ai vieții de acea independență care i se cuvenea, și
pe care o merita. Ați făcut toate astea și îi mai și luați nenorocirile în derîdere și le tratați cu dispreț.
― Și aceasta, strigă Darcy, străbătînd camera cu pași repezi, este părerea dumneavoastră despre mine! În
felul acesta mă apreciați? Vă mulțumesc pentru a mi-o fi ex plicat atît de clar. Greșelile mele, după aceste raționa –
mente, sînt într-adevăr grele. Dar poate că, adăugă el oprindu-se din mers și întorcîndu-se către ea, poate că aceste
culpe ar fi fost trecute cu vederea dacă mîndria nu v-ar fi fost rănită de mărturisirea cinstită a scrupulelor care m-
au împiedicat, mult timp, de a lua vreo hotărîre serioasă. Poate că v-ați fi înăbușit aceste amare acuzații dacă v-aș

fi ascuns cu mai multă diplomație luptele pe care le-am dat și v-aș fi măgulit, încredințîndu-vă că am fost mînat de
o pornire totală, imposibil de stăpînit prin rațiune, prin judecată, prin orice. Dar am oroare de as cunzișuri de orice
fel. Și nici nu mi-e rușine de senti mentele despre care v-am vorbit. Erau firești și drepte. V-ați fi putut aștepta să
fiu bucuros de inferioritatea ru delor dumneavoastră? Să mă felicit pentru speranța de a avea rude a căror poziție în
societate este atît de net sub nivelul meu?
Elizabeth simțea cum îi creștea mînia cu fiecare clipă; totuși, încercă din răsputeri să fie liniștită, cînd îi
spuse:
― Vă înșelați, domnule Darcy, dacă presupuneți că modul în care v-ați făcut declarația m-a impresionat în
vreun alt fel, decît că m-a dispensat de mîhnirea pe care aș fi putut-o simți refuzîndu-vă, dacă v-ați fi purtat ca un
gentilom.
La aceste vorbe, Darcy tresări; dar nu spuse nimic, și ea continuă:
― Nu mi-ați fi putut face cererea dumneavoastră în căsătorie în nici un mod care m-ar fi putut tenta s-o
accept.
Uimirea lui fu iarăși vădită și o privi cu o expresie în care se amestecau neîncrederea și jignirea cea mai
adîncă. Elizabeth continuă:
― Chiar de la început ― aș putea să spun chiar din clipa cînd v-am cunoscut ― purtarea dumneavoastr ă,
convingîndu-mă pe deplin de aroganța, înfumurarea și dis prețul egoist ce-l aveți pentru simțămintele celorlalți, a
fost de natură să formeze baza dezaprobării pe care întîm plările ce au urmat au clădit o antipatie atît de neclintită;
și nu trecuse nici o lună de cînd vă cunoșteam cînd am simțit că sînteți ultimul om din lume cu care m-aș fi ho tărît
vreodată să mă căsătoresc.
― Ați spus destul, doamnă. Vă înțeleg perfect simță mintele și nu-mi rămîne decît să mă simt rușinat de ale
mele. Iertați-mă pentru a vă fi răpit atît de mult timp și primiți, vă rog, urările mele cele mai bune de sănătate și
fericire.
Și, cu aceste cuvinte, părăsi grăbit camera, iar Eliza beth îl auzi în clipa următoare deschizînd ușa de la intrare și
ieșind.
Vîltoarea din sufletul ei era acum dureros de mare. Nu se mai putu ține în picioare și, de slăbiciune, se așeză și
plînse timp de o jumătate de oră. Uimirea, în legătură cu cele întîmplate, creștea pe măsură ce se gîn dea. Era
aproape de necrezut ca domnul Darcy să-i fi ce rut mîna; ca el să fi fost îndrăgostit de ea timp de atîtea luni ― atît
de îndrăgostit, încît să dorească să se însoare cu ea, în pofida tuturor obiecțiunilor care-l făcuseră să-și împiedice
prietenul să se însoare cu sora ei, obiecțiuni care aveau, desigur, cel puțin aceeași greutate și în propriul lui caz.
Era îmbucurător să fi inspirat fără să vrea o dra goste atît de puternică. Dar mîndria lui, oribila lui mîn drie,
mărturisirea fără de rușine a ceea ce făcuse în cazul Janei, siguranța de neiertat cu care recunoscuse totul, deși nu-
și putuse justifica fapta, insensibilitatea cu care pomenise de domnul Wickham și cruzimea lui față de acesta,
cruzime pe care nici nu încercase s-o nege, înăbu șiră curînd înduioșarea stîrnită, pentru o clipă, de gîndul la
dragostea lui.
Nu încetă să se gîndească la cele întîmplate, într-o stare de mare agitație, pînă ce huruitul trăsurii Lady-ei
Catherine o făcu să-și dea seama că nu era deloc în stare să facă față privirii cercetătoare a Charlottei și se grăbi să
fugă în camera ei.
Capitolul XXXV
Elizabeth se trezi a doua zi dimineața cu aceleași gîn duri și același subiect de meditație cu care, în cele din
urmă, adormise. Nu-și putea încă reveni din surpriza ce lor întîmplate; îi era imposibil să-și schimbe gîndurile și,
cum nu se simțea deloc dispusă să se ocupe de ceva, ime diat după micul dejun, se hotărî să-și îngăduie puțină
mișcare în aer curat. Se îndreptă direct către locul ei pre ferat cînd, amintindu-și că domnul Darcy venea uneori pe
acolo, se opri și, în loc să intre în parc, o luă pe drumul care ducea dincolo de răscruce. Îngrăditura parcului ho –
tărnicea încă drumul pe o latură și curînd ea depăși una dintre porțile parcului.
După ce se plimbă de două-trei ori în lungul acelei părți a drumului, frumusețea dimineții o îmbie să se
oprească la poartă și să privească parcul. În cele cinci săp tămîni pe care le petrecuse în Kent se produseseră mari
schimbări în natură și fiecare zi adăuga ceva la verdele copacilor tineri. Era pe punctul de a-și continua plimba rea
cînd avu impresia că zărește silueta unui domn în crîngul care mărginea parcul. Venea în direcția ei și, temîndu-se
să nu fie domnul Darcy, se retrase imediat. Dar persoana care avansa se afla acum destul de aproape ca s-o vadă
și, înaintînd nerăbdătoare, îi pronunță numele. Elizabeth se îndepărtase; dar auzindu-se chemată, deși de un glas
care îi dovedea că este domnul Darcy , se apropie din nou de poartă. În același timp ajunsese și dînsul acolo și,
întinzîndu-i o scrisoare pe care ea o luă instinctiv, spuse cu o privire plină de calm distant:
― M-am plimbat un timp prin cr îng, în speranța de a vă întîlni. Vreți să-mi faceți onoarea de a citi această
scrisoare?
Apoi, cu o ușoară plecăciune, se reîntoarse în parc și curînd se făcu nevăzut. Fără să se aștepte la vreo bucu –
rie, dar cu cea mai mare curiozitate, Elizabeth deschise scrisoarea și, spre mai marea ei mirare, văzu că plicul con –
ținea două coale de hîrtie acoperite cu un scris în rîn duri foarte dese. Chiar și plicul era scris în întregime.
Continuînd să meargă în lungul drumului, începu s-o ci tească. Era datată de la Rosings la ora opt de dimineață și

suna precum urmează:
"Nu vă neliniștiți, doamnă, la primirea acestei scrisori, de teamă că ea ar cuprinde vreo repetare a
declarării sentimentelor sau vreo reînnoire a propunerii care, ieri seară, v-au dezgustat atît de mult. Vă scriu
fără cea mai mică intenție de a vă supăra pe dumneavoastră sau de a mă umili pe mine, stăruind asupra unor
dorințe care, pentru fericirea amîndurora, nu vor putea fi destul de curînd uitate; iar efortul pe care
conceperea și lectura acestei scrisori îl prilejuiesc putea fi evitat, dacă n-aș fi simțit imperios nevoia să fie
scrisă și citită. Va trebui deci să-mi iertați îndrăzneala cu care vă solicit atenția; dacă ar fi după simțămintele
dumneavoastră, știu, ea mi-ar fi acor dat fără bunăvoință; o cer însă de la spiritul dumnea voastră de dreptate.
Aseară mi-ați pus în seamă două culpe de natură foarte diferită și, desigur, la fel de grave. Prima a fost
că, fără să țin seama de sentimentele nici unuia dintre ei, l-am despărțit pe domnul Bingley de sora
dumneavoastră; și a doua că, sfidînd orice comandamente, sfi dînd onoarea și omenia, am ruinat bunăstarea
prezentă și am distrus viitorul domnului Wickham. A fi zvîrlit departe, cu bună știință, dintr-un capriciu, pe
tovarășul tinereții mele, favoritul recunoscut al tatălui meu, un tî năr care cu greu se putea sprijini pe altceva
decît pe protecția noastră și care a fost crescut în speranța că va be neficia de ea, ar fi o ticăloșie față de care
despărțirea a doi tineri a căror afecțiune putea fi numai o mlădiță de cîteva săptămîni n-ar suferi comparație.
Sper însă că, după ce veți fi citit următoarea relatare a faptelor mele și a motivelor acestor fapte, voi fi
scutit în viitor de blamul atît de grav ce mi-a fost acordat aseară cu atîta generozitate, pentru fiecare dintre
aceste cazuri. Dacă pentru a le lămuri, ceea ce este o datorie față de mine însumi, voi fi nevoit să vorbesc
despre simțăminte care ar putea să le jignească pe ale dumneavoas tră, pot numai să spun că regret. Trebuie
să ne supunem necesității, și a continua să mă scuz ar fi absurd.
Nu mă aflam de multă vreme în Hertfordshire cînd am băgat de seamă, ca și alții, că Bingley o prefera
pe sora dumneavoastră mai mare multor altor tinere din ținut. Dar pînă în seara cînd au dansat împreună la
Netherfield nu mi-am dat seama că la el era vorba de ceva serios. Îl văzusem deseori îndrăgostit, mai înainte.
La balul acela, pe cînd aveam cinstea de a dansa cu dum neavoastră, am aflat, din remarca întîmplătoare a lui
Sir William Lucas, că atențiile lui Bingley pentru sora dum neavoastră treziseră, la toată lumea, speranța că
ei se vor căsători. Domnia sa a vorbit despre acest lucru ca despre un eveniment sigur ― căruia numai data
îi rămăsese încă nefixată. Din clipa aceea am urmărit cu atenție purtarea prietenului meu și am putut observa
că preferința lui pentru domnișoara Bennet depășea ceea ce constatasem vreo dată la el. Am observat-o și pe
sora dumneavoastră. Privirea și felul ei de a fi erau deschise, vesele, seducătoare ca întotdeauna, dar fără
vreun simptom de afecțiune mai deosebită; observațiile mele din seara aceea m-au convins că, deși dînsa îi
primea atențiile cu plăcere, nu le încuraja răspunzînd sentimentelor lui. Dacă dumneavoastră nu v-ați înșelat
în chestiunea aceasta, trebuie să fi greșit eu. Cum o cunoașteți pe sora dumneavoastră mai bine decît mine,
alternativa a doua este mai probabilă. Dacă așa s-a întâmplat, dacă datorită greșelii mele i-am pricinuit o
durere, resentimentul dumneavoastră nu este lipsit de ra țiune. Nu voi șovăi să afirm însă că seninătatea de pe
chipul și din înfățișarea surorii dumneavoastră erau de natură să-i dea unui observator atent convingerea că,
oricît de blîndă este din fire, nu-i ușor, se pare, să ajungi la inima ei. Cu siguranță că doream să cred că e
indiferentă, dar cutez să spun că cercetările și hotărîrile mele nu sînt de obicei înrîurite de speranțele sau
temerile pe care le am. N-am crezut că e indiferentă pentru că așa doream; am crezut acest lucru dintr-o
convingere imparțială, la fel de sincer pe cît o doream cu rațiunea. Obiec țiile mele la această căsătorie nu au
fost numai acelea care ― am recunoscut ieri sear ă ― cereau toată forța pasiunii pentru a fi trecute cu
vederea, în propriul meu caz; lipsa unor rude onorabile nu putea fi pentru prietenul meu un rău atît de mare
ca pentru mine. Mai erau însă și alte cauze de nepotrivire, cauze pe care ― deși existînd încă și existînd în
mod egal în ambele cazuri ― am încercat să le uit pentru că nu erau de actualitate pentru mine. Aceste cauze
se cer menționate, deși pe scurt. Situația în ceea ce privește familia mamei dumneavoastră, deși criti cabilă,
nu înseamnă nimic în comparație cu lipsa totală de bună-cuviință, atît de frecvent, aproape atît de con stant
vizibilă la ea însăși, la cele trei surori mai miei ale dumneavoastră și ocazional, chiar și la tatăl dumneavoas –
tră. Iertați-mă; mă doare că vă jignesc. Dar pentru dum neavoastră și sora dumneavoastră mai mare,
necazurile pe care le aveți din cauza defectelor rudelor dumneavoastră cele mai apropiate și neplăcerea de a
le vedea etalate pot fi alinate de gîndul că a vă fi purtat astfel încît să evitați o cît de neînsemnată critică de
acest fel este un elogiu ce vi se aduce și care nu e mai puțin general acordat decît o merită judecata sănătoasă
și caracterul amîndurora. Voi mai spune numai, în continuare, că tot ce s-a petrecut în seara aceea a
confirmat părerea mea despre fiecare în parte, și toate motivele care m-ar fi putut îndemna mai înainte să-mi
apăr prietenul de ceea ce socoteam că este o legătură cît se poate de nefericită au devenit și mai pu ternice. A
doua zi, el a plecat din Netherfield la Londra, așa cum, sînt sigur, vă amintiți, avînd intenția să se în toarcă
repede. Acum trebuie lămurit rolul pe care l-am avut eu. Sora lui era tot atît de î ngrijorată ca și mine. Am
descoperit curînd coincidența dintre simțămintele noastre și, conștienți în aceeași măsură că nu era vreme de
pierdut pentru a-l îndepărta pe fratele ei, am hotărît pe loc să-l urmăm imediat la Londra. În consecință am
plecat acolo și mi-am luat fără ezitare sarcina să-i arăt prie tenului meu relele evidente ale unei astfel de
alegeri. I le-am descris și subliniat cu seriozitate. Dar, oricît ar fi putut aceste observații să-i zdruncine sau
să-i amîne hotărîrea, presupun că ele nu ar fi împiedicat pînă la urmă căsătoria, dacă nu ar fi fost întărite de
asigurarea pe care nu am șovăit să i-o dau cu privire la indiferența surorii dumneavoastră. El crezuse înainte

că dînsa răspundea dragostei lui cu o afecțiune sinceră, dacă nu egală. Bingley, însă, e foarte modest din fire
și contează pe judecata mea mai mult decît pe a sa proprie. A-l convinge deci că se înșelase nu a fost lucru
greu. A-l hotărî să nu se mai întoarcă în Hertfordshire, după ce-l convinsesem, a fost treabă de o clipă. Nu
mă pot considera vinovat pentru ceea ce am făcut. În toată această întîmplare există însă un singur aspect al
comportării mele la care nu mă gîn desc cu mulțumire; acesta este faptul că mi-am îngăduit să folosesc o
șiretenie, și nu i-am spus că sora dumnea voastră se află la Londra. Eu știam acest lucru, după cum știa și
domnișoara Bingley; fratele ei însă îl ignoră chiar și în prezent. Poate că ei s-ar fi putut întîlni fără vreo
urmare gravă, dar dragostea lui nu mi s-a părut destul de potolită ca s-o poată vedea fără un oarecare pericol.
Poate că faptul de a-i fi ascuns ceea ce știam, poate că această disimulare n-a fost demnă de mine. Am făcut-
o, și am făcut-o cu cea mai bună intenție. Pe tema aceasta, nu mai am nimic de spus și nici de prezentat vreo
altă scuză. Dacă am rănit-o pe sora dumneavoastră în senti mentele sale, am făcut-o fără să știu; și deși
motivele care m-au mînat s-ar putea să vi se pară în mod firesc insuficiente, nu m-am putut convinge încă de
faptul că sînt condamnabile.
În privința celeilalte ― mult mai grave ― acuz ări, aceea de a-l fi păgubit pe domnul Wickham, nu pot
decît s-o resping, arătîndu-vă în întregime legăturile ce au exis tat între familia mea și dînsul. Nu știu de ce
anume m-a acuzat, dar pentru dovedirea adevărului celor ce voi re lata, pot aduce nu numai un singur martor
de toată încrederea. Domnul Wickham este fiul unui om foarte ono rabil care a avut timp de mulți ani
conducerea întregii proprietăți Pemberley și a cărui bună purtare în îndepli nirea sarcinilor lui de încredere l-
a determinat, firește, pe tatăl meu să-i fie de folos; mărinimia tatălui meu s-a re vărsat de aceea generos
asupra lui George Wickham, care era finul său. Tatăl meu l-a întreținut la școală și apoi la Cambridge ― un
ajutor extrem de important deoarece propriul s ău tată, veșnic sărac din cauza extravaganțelor soției sale, ar fi
fost incapabil să-i dea o educație de gen tilom. Tatăl meu nu aprecia numai societatea acestui tî năr, ale cărui
maniere au fost totdeauna fermecătoare; avea și o părere cît se poate de bună despre el, și, sperînd că
profesiunea lui va fi slujirea bisericii, avea de gînd să-i ajute în acest scop. În ceea ce mă privește, sînt mulți,
mulți ani de cînd am început să am despre el o cu totul altă părere. Depravarea lui, lipsa de scrupule, pe care
avea grijă să le ascundă față de cel mai bun prieten al său, nu puteau scăpa observației unui tînăr cam de
aceeași vîrstă și avînd prilejul, pe care domnul Darcy nu-l avea, să-l vadă în clipe în care nu se mai controla.
Acum vă voi îndurera din nou; în ce măsură, numai dumneavoastră o puteți spune. Dar oricare ar fi
sentimentele pe care vi le-a stîrnit domnul Wickham, bănuiala mea în privința naturii acestor sentimente nu
trebuie să mă împiedice de a dez vălui adevăratul său caracter. Ea constituie chiar un mo tiv în plus. Bunul
meu tată a murit acum cinci ani și afecțiunea sa pentru domnul Wickham a rămas pînă la urmă atît de
neclintită încît, în testamentul său, mi-a re comandat în mod special să îl ajut să avanseze în modul cel mai
bun pe care i l-ar putea permite profesia sa, iar dacă va intra în ordinul preoțesc, dorea să i se ofere o parohie
bogată, îndată ce se va ivi vreuna vacantă. Îi mai lăsa în plus și o mie de lire. Tatăl lui nu a supraviețuit mult
tatălui meu și, la șase luni după aceste evenimente, domnul Wickham mi-a scris pentru a mă informa că, de –
oarece se hotărîse în cele din urmă să renunțe la preoție, spera că nu voi socoti că e o lipsă de rațiune din
partea lui lui să se aștepte la ceva mai multe avantaje bănești ime diate, în locul patronajului de care nu putea
beneficia. Avea oarecari intenții, adăuga el, să studieze dreptul și trebuia să-mi dau seama că dobînda la o
mie de lire însemna un ajutor cu totul insuficient pentru acest lucru. Doream să fie sincer, mai curînd decît
credeam că este, dar, în tot cazul, eram dispus să accept propunerea lui . Știam că domnul Wickham n~avea
nici o vocație pentru preoție. Această chestie a fost deci repede tranșată. El a renunțat la orice pretenție de
ajutor pentru cariera de preot ― dacă s-ar fi întîmplat să se afle vreodată în situația de a-l primi ― și în
schimb a acceptat trei mii de lire. Orice relații dintre noi păreau rupte. Aveam o părere prea proastă despre el
pentru a-l invita la Pemberley sau pentru a accepta societatea lui în oraș. Locuia, cred, mai mult la Londra,
dar studiul dreptului era numai un pre text și, fiind acum liber de orice constrîngere, ducea o viață de
trîndăvie și risipă. Timp de aproximativ trei ani am auzit prea puțin despre el dar, cînd a murit deținătorul
parohiei ce-i fusese desemnată lui, a făcut iar apel ia mine, în scris, cerîndu-mi recomandarea. Situația lui
materială, mă asigura el ― și nu-mi venea greu s-o cr ed ― era extrem de proast ă. Găsea că dreptul era un
studiu cu totul nefolositor și era acum hotărît pentru preoție, dacă l-aș fi recomandat pentru parohia de care
fusese vorba ― lucru de care nu se putea îndoi, fiind sigur că nu aveam pe nimeni altul de propus și cu
neputință ca eu să fi uitat de intențiile veneratului meu părinte. Cu greu m-ați putea condamna pentru că am
refuzat să satisfac această cerere sau pentru că am rezistat la fiecare repetare a ei. Resenti mentele lui erau
direct proporționale cu dezastrul situației în care se, afla și, fără îndoială, punea tot atîta patimă în a-mi
denatura faptele în fața altora, cît și în reproșurile ce mi le făcea direct. După această perioadă, orice legătură
dintre noi a fost ruptă. Cum trăia, nu știu, dar vara tre cută s-a impus din nou, în modul cel mai dureros, aten –
ției mele. Sînt silit acum să menționez o împrejurare pe care aș dori s-o uit eu însumi și pe care o obligație
mai puțin însemnată decît cea prezentă nu m-ar putea face să o dezvălui vreunei făpturi omenești. Spunîndu-
vă acest lucru, nu am nici o îndoială că veți păstra secretul. Sora mea, este cu zece ani m ai mica decît mine,
a fost lăsată sub tutela nepotului mamei mele, colonelul Fitzwilliam, și a mea. Cam acum un an a fost luată
de la școală și instalată la Londra; iar vara trecută a plecat la Ramsgate împreună cu doamna care se ocupa
de casa ei. Și tot acolo s-a dus și domnul Wickham, cu un scop anume, fără în doială, căci s-a dovedit că o
cunoștea mai de mult pe doamna Younge, al cărei caracter a fost pentru noi o cruntă decepție; de conivență

cu ea și cu ajutorul ei, s-a făcut atît de agreabil Georgianei ― a cărei inimă afectuoasă păstrase o amintire
vie a gentileții lui față de dînsa, din anii copilăriei ― încît s-a lăsat convinsă să se creadă îndrăgostită și să
consimtă să fugă cu el. Avea atunci nu mai cincisprezece ani, ceea ce este desigur o scuză pentru ea; și după
ce v-am arătat cît de imprudentă s-a dovedit sînt fericit să adaug că am aflat despre acest lucru chiar de la
dînsa. Le-am făcut întâmplător o vizită cu o zi-două înainte de fuga plănuită și atunci Georgiana, nefiind în
stare să suporte gîndul de a îndurera și ofensa un frate pe care îl considera aproape ca pe un tată, mi-a mărtu –
risit totul. Vă puteți imagina ce am simțit și ce măsuri am luat. Grija pentru reputația și simțămintele surorii
mele a împiedicat orice acțiune publică; i-am scris însă domnului Wickham care a părăsit imediat
localitatea; doamna Younge a fost, bineînțeles, concediată din postul ei. Ținta principală a domnului
Wickham era, fără îndoială, averea surorii mele, care este de treizeci de mii de lire, dar nu pot să nu mă
gîndesc că speranța de a se răz buna pe mine fusese de asemenea un puternic mobil. Răz bunarea i-ar fi fost,
într-adevăr, totală. Aceasta este, doamnă, relatarea cinstită a tuturor faptelor în care am fost amestecați
amîndoi; și, dacă nu o veți respinge cu totul drept falsă, sper că mă veți absolvi pe viitor de acu zația de
cruzime față de domnul Wickham . Nu știu în ce mod și cu ce minciuni v-a indus în eroare; dar reușita lui nu
este surprinzătoare, dat fiind că nu știați nimic des pre toate lucrurile care ne privesc pe amîndoi. N-aveați
cum să le aflați și bănuiala, desigur, nu este în firea dumneavoastră. V-ați putea întreba de ce nu vi s-au spus
toate acestea seara trecută. Nu m-am simțit destul de stăpîn pe mine pentru a alege ce se putea sau ce trebuia
dezvăluit. Pentru confirmarea adevărului tuturor celor scrise aici, pot face apel, îndeosebi, la mărturia
colonelului Fitzwilliam care, datorită strînsei noastre înrudiri și intimității neîn trerupte dintre noi și, mai
mult, ca unul dintre executorii testamentari ai tatălui meu, a cunoscut, firește, toate amă nuntele acestor
tranzacții. Dacă oroarea pe care v-o inspir v-ar face să nu dați crezare afirmațiilor mele, nu puteți fi
împiedicată de același motiv să aveți încredere în vărul meu; și pentru a vă da posibilitatea de a-l consulta,
voi încerca în cursul acestei dimineți să găsesc prilejul de a vă înmîna această scrisoare. Voi adăuga numai:
Dumnezeu să vă binecuvînteze.
Fitzwiliam Darcy"
Capitolul XXXVI
Cînd Domnul Darcy îi dădu scrisoarea, Elizabeth nu se așteptase să găsească în ea o reînnoire a propunerii
lui, dar nici nu-și făcuse vreo astfel de speranță în pri vința conținutului. Dar așa cum suna, se poate ușor pre –
supune cu cîtă nerăbdare a parcurs-o și ce emoții contrarii a trezit în ea. Impresiile ei, în timp ce-o citea, erau greu
de definit. La început înțelese, cu mare uimire, că el cre dea a-i fi cu putință să se scuze în vreun fel; și era ferm
convinsă că Darcy n-ar fi putut găsi nici o explicație pe care un justificat simț de pudoare să nu-l facă s-o ascundă.
Stăpînită de puternice prejudecăți împotriva a tot ceea ce ar fi putut el spune, începu să citească relatarea despre
cele întîmplate la Netherfield. Citea cu o nerăbdare care abia îi lăsa posibilitatea de a înțelege ceva și, din pricina
grabei de a afla ce va mai aduce fraza următoare, era in capabilă să se concentreze asupra sensului celei de sub
ochii ei. Convingerea lui cu privire la indiferența surorii ei, hotărî dînsa pe loc, era falsă; iar înșiruirea adevăra telor
și celor mai urîte obiecțiuni la căsătorie o mîniară prea tare pentru a mai dori cîtuși de puțin să fie dreaptă cu el.
Pentru cele ce făcuse, Darcy nu exprima nici un re gret care s-o mulțumească; stilul lui nu era spășit, ci distant. Era
tot numai mîndrie și insolență.
Dar cînd acest subiect fu urmat de relatarea privi toare la domnul Wickham ― cînd citi cu o mai mare atenție
povestirea unor fapte care, dacă erau adevărate, trebuiau să răstoarne tot ceea ce-i fusese drag să creadă despre
meritele lui, povestire care prezenta asemănări atît de alarmante cu ceea ce spusese chiar el ― simțămintele ei fură
și mai dureroase, și mai greu de definit. O co pleșiră uimirea, teama, groaza chiar. Dorea să discredi teze această
scrisoare în întregime, exclamînd mereu; "Asta trebuie să fie fals! Asta nu se poate! Nu poate fi decît falsul cel
mai grosolan!" ― și după ce o parcurse în întregime, deși abia dacă știa ceva din cuprinsul ulti mei pagini sau al
ultimelor două, o puse grabnic deoparte, spunîndu-și că n-o s-o mai citească niciodată, că nici n-o să-și mai arunce
vreodată ochii pe ea.
Continuă să se plimbe, în această stare de tulburare, cu gînduri care nu se puteau opri la nimic. Dar era în za –
dar. Nu trecu nici un minut, că desfăcu din nou scrisoa rea și, concentrîndu-se cît putu mai bine, reîncepu ana liza
umilitoare a tot ceea ce se referea la Wickham și încercă să se stăpînească așa ca să fie în stare să prindă sen sul
fiecărei propozițiuni. Prezentarea legăturilor lui Wick ham cu familia de la Pemberley coincidea întocmai cu cele
povestite de el însuși; și bunătatea defunctului domn Darcy, deși ea nu-i cunoscuse mai înainte amploarea, se
potrivea la fel de bine cu cele spuse de el. Pînă aici, o re latare o confirma pe cealaltă; dar cînd ajunse la testament,
diferența era mare. Avea limpede în minte ceea ce spu sese domnul Wickham în legătură cu parohia; și deoarece își
amintea întocmai vorbele lui, era imposibil să nu simtă că există o flagrantă duplicitate din partea unuia sau a
celuilalt și, timp de cîteva momente, se mîngîie cu gîndul că nu se înșelase în așteptările ei. Dar cînd citi și reciti
cu cea mai mare atenție detaliile ce urmau cu pri vire la renunțarea lui Wickham la toate pretențiile relative la
parohie și cu privire la primirea, în schimb, a unei sume atît de importante ca trei mii de lire, fu din nou si lită să

șovăie. Lăsă scrisoarea deoparte, cumpăni fiecare împrejurare cu ceea ce voia să fie imparțialitate, judeca
probabilitatea fiecărei afirmații, dar fără mare succes.
De ambele părți erau simple afirmații. Citi iarăși mai departe. Dar fiecare rînd dovedea tot mai limpede că
acolo unde ea crezuse că nu putea exista născocire care să pre zinte purtarea domnului Darcy altfel decît infamă,
era posibilă o întorsătură în stare să-l scoată cu totul nevinovat.
Risipa și desfrînarea pe care el nu șovăise să le pună în sarcina domnului Wickham o izbiră în mod deosebit
― cu atît mai mult cu cît nu putea aduce nici o dovada că erau nejustificate. Nu auzise niciodată despre el îna inte
de a fi intrat în regimentul de miliție din comitatul X, unde se angajase la stăruința tînărului care, întîlnindu-l
întîmplător în oraș, reînnoise cu el o cunoștință su perficială. În Hertfordshire nu se știa nimic despre felul lui de
viață de mai înainte, afară doar de ceea ce povestise el însuși. În privința adevăratului său caracter, chiar dacă ar fi
putut lua informații, nu simțise niciodată dorința s-o facă. Chipul, vocea și felul lui de a fi îl făcuseră din tr-o dată
posesorul tuturor virtuților. Încercă să-și amin tească vreo dovadă de bunătate, vreo deosebită trăsătură de
integritate sau bunăvoință ce l-ar putea salva de atacu rile domnului Darcy, sau ceva care cel puțin să com penseze
prin virtuți precumpănitoare acele greșeli întîm plătoare ― cum ar fi încercat ea să califice ceea ce dom nul Darcy
descrisese drept trîndăvie și viciu de ani în șir. Dar nici o amintire de acest fel nu veni s-o aline. Și-l putea aduce
înaintea ochilor cu tot farmecul din înfăți șarea și ținuta lui, dar nu-și putea aminti despre el ni mic mai bun decît
aprobarea generală a celor din loca litate și considerația pe care o dobîndise la popotă, datorită sociabilității lui.
După ce stărui asupra acestui punct mai mult timp continuă să citească. Dar vai! Povestea despre intențiile lui cu
privire la domnișoara Darcy îi era întru cîtva confirmată de conversația avută, cu o zi înainte nu mai, cu colonelul
Fitzwilliam; la sfîrșitul scrisorii i se re comanda să se adreseze, pentru a se convinge de adevă rul fiecărui detaliu în
parte, chiar domnului colonel Fitzwilliam de la care primise deja informația că se ocupa în deaproape de toate
chestiunile verișoarei sale și de ca racterul căruia nu avea nici un motiv să se îndoiască. La un moment dat aproape
că se hotărî să apeleze la el, dar înlătură acest gînd, simțindu-se stânjenită s-o facă și în cele din urmă și-l goni cu
totul din minte, avînd convingerea că domnul Darcy n-ar fi riscat o asemenea propunere, dacă nu ar fi fost sigur că
vărul său va confirma totul.
Elizabeth își amintea perfect tot ce fusese spus în tim pul discuției dintre ea și domnul Wickham în prima lor
seară, la domnul Philips. Multe dintre expresiile folo site de el îi erau încă proaspete în minte. Acum fu izbită de
indecența unor asemenea mărturisiri, față de o străină și se minună că n-o remarcase mai înainte. Își dădu seama
de nedelicatețea lui de a se așeza pe primul plan și de nepotrivirea dintre declarațiile și comportarea lui. Își aminti
cum se fălise că nu se temea să dea ochii cu dom nul Darcy, că domnul Darcy putea să plece din regiune ― dar că
el nu se va clinti; totuși evitase balul de la Ne therfield, chiar în săptămîna următoare. Își aminti de asemenea că
mai înainte de plecarea celor de la Nether field, el nu-și istorisise povestea nimănui altuia în afară de ea; dar că
după plecarea lor povestea lui era cunoscută de toată lumea, că nu mai avusese nici o rezervă, nici un scrupul în a-l
ponegri pe domnul Darcy, deși ei îi dăduse asigurări că respectul ce-l avea pentru tată îl va împie dica întotdeauna
să-l discrediteze pe fiu.
Cît de diferit apăreau acum toate! Atențiile lui față de domnișoara King reieșeau a fi urmarea unor scopuri
exclusiv și dezgustător mercantile; iar mediocritatea zes trei acesteia nu mai dovedea modestia dorințelor lui, ci
pofta de a pune mîna pe orice. Comportarea față de ea însăși nu mai putea avea nici o justificare acceptabilă: ori
fusese dezamăgit de zestrea ei, ori își satisfăcuse va nitatea, încurajînd o preferință pe care ― credea ea ― i-o
arătase în modul cel mai imprudent cu putință. Fiecare șovăielnică luptă dată în favoarea lui slăbi din ce în ce mai
mult; și spre și mai marea justificare a domnului Darcy, fu nevoită a recunoaște că atunci cînd fusese în trebat de
Jane, domnul Bingley afirmase că prietenul lui nu avea nici o vină în chestiunea ca Wickham; că oricît de
orgolioase și respingătoare fuseseră manierele domnu lui Darcy, ea nu observase în tot cursul cunoștinț ei lor ―
cînd fuseseră mult împreună, mai ales în ultima vreme și se obișnuise cu felul lui de a fi ― nimic care să de-
monstreze că era lipsit de principii sau nedrept, nimic care să-l arate ca pe un om fără credință sau imoral; că
printre cunoscuții lui era stimat și prețuit; că Wickham însuși îi recunoscuse calități de frate și că ea îl auzise
adesea vorbind atît de afectuos despre sora lui, încît do vedea că era capabil de unele sentimente frumoase; că dacă
faptele lui ar fi fost așa cum le prezenta Wickham, cu greu s-ar fi putut ascunde lumii o violare atît de gro solană a
tot ceea ce este drept; și că o prietenie între un om în stare de asemenea lucruri și unul atît de cumse cade ca
domnul Bingley ar fi fost de neînțeles.
Elizabethei îi era cumplit de r ușine de ea însăși. Nu se putea gîndi nici la Darcy și nici la Wickham fără să
simtă că fusese oarbă, părtinitoare, absurdă, plină de prejude căți.
"Ce josnic m-am purtat, exclamă Elizabeth ― eu care mă mîndream cu discernămîntul meu, eu care mă
prețuiam pentru agerimea mea, care am disprețuit adesea can doarea generoasă a surorii mele și mi-am satisfăcut
vanitatea, fiind inutil și condamnabil neîncrezătoare! Cît de umilitoare este această descoperire! Totuși, ce dreaptă
umilință! Dacă aș fi fost îndrăgostită, n-aș fi putut fi mai nenorocit de oarbă. Vanitatea însă, nu dragostea a fost
nebunia mea. Încîntată de preferința unuia și jignită de indiferența celuilalt, chiar de la începutul cunoștinței
noastre, am cochetat cu idei preconcepute și cu ignoranța și ara gonit rațiunea din toate împrejurările în care era
implicat vreunul dintre ei. Pînă în clipa aceasta, nu m-am cunoscut pe mine însămi".
De la ea la Jane, de la Jane la Bingley, gîndurile ei luară un drum care-i aminti curînd că explicația domnu lui
Darcy în cazul lor i se păruse foarte insuficientă și o citi din nou. Tare deosebit fu rezultatul celei de a doua
lecturi. Cum putea oare refuza să acorde credit afirma țiilor lui într-un caz, cînd era obligată să i-l acorde în ce –

lălalt? Domnul Darcy declara că nu bănuise deloc sen timentele surorii ei; și ea nu putu să nu-și amintească părerea
pe care o avusese întotdeauna Charlotte. Nu pu tea nega nici exactitatea portretului Janei, făcut de Darcy. Își dădu
seama că, deși sentimentele Janei erau calde, ea și le manifesta foarte puțin și că în aerul ei, în felul ei de a fi se
vedea o constantă liniște interioară, rar însoțită de o mare emotivitate.
Cînd ajunse la partea aceea a scrisorii în care se adu ceau familiei ei reproșuri, în termeni atît de umilitori și
totuși atît de meritați, se simți adînc rușinată. Justețea acuzărilor o izbi prea puternic pentru a le mai putea nega; și
întîmplările la care Darcy făcea aluzie îndeosebi, fiind cele petrecute la balul de la Netherfield, și care au
confirmat în totul prima lui dezaprobare, nu putuseră face asupra lui o impresie mai puternică decît făcuseră
asupra ei.
Nu rămase indiferentă la omagiul ce-i fusese adus ei și surorii sale. O mîngîia, dar nu o putea consola pentru
disprețul pe care restul familiei lor și-l atrăsese într-o ase menea măsură; și cînd se gîndea că dezamăgirea Janei se
datora de fapt rudelor ei celor mai apropiate și își dădea seama cît de substanțial trebuia să sufere bunul nume al
amîndurora din cauza necuviinței comportării lor, se simți mai deprimată decît oricînd pînă atunci.
După ce rătăci timp de două ore de-a lungul drumului, lăsîndu-se invadată de tot felul de gînduri, cântărind
iarăși cele întîmplate, analizînd probabilitățile și căutînd să se împace cum putea mai bine cu o schimbare atît de
bruscă și de importantă, începu să simtă oboseala și-și aduse aminte că era plecată de mult timp; așa că, în cele din
urmă, se întoarse; intră în casă vrînd să pară veselă ca de obicei și hotărîtă să alunge gîndurile care ar fi putut-o
împiedica să susțină o conversație.
I se spuse imediat că cei doi domni de la Rosings tre cuseră pe la dînșii, în absența ei: domnul Darcy, numai
cîteva momente, ca să-și ia rămas bun; colonelul Fitzwil liam însă stătuse cu ei cel puțin o oră, în speranța că ea se
va reîntoarce, și fusese aproape gata să se ducă s-o caute. Elizabeth pretinse doar că era dezolată de a nu-l fi
întîlnit; în realitate se bucura de acest lucru. Colone lul Fitzwilliam nu mai prezenta interes. Nu se mai putea gîndi
decît la scrisoarea primită.
Capitolul XXXVII.
A doua zi dimineața, cei doi domni părăsiră domeniul Rosings, și domnul Collins, care stătuse în așteptare
lîngă căsuța portarului pentru a-i saluta de plecare, dădu acasă plăcuta veste că păreau a fi într-o excelentă stare de
sănătate și într-o dispoziție acceptabilă, atît cît era de așteptat după melancolica scenă de despărțire prin care abia
trecuseră la Rosings. Către Rosings zori dînsul apoi ca să le consoleze pe Lady Catherine și pe fiica sa; și cînd se
întoarse, aduse din partea senioriei sale, cu mare sa tisfacție, vestea că se simțea atît de abătută, încît dorea să-i aibă
pe toți la masa.
Elizabeth nu putea s-o vadă pe Lady Catherine fără să nu-și aducă aminte că, dacă ar fi vrut, poate că i-ar fi
fost pînă acum prezentată drept viitoarea sa nepoată; și nu se putea gîndi fără să zîmbească la felul în care s-ar fi
manifestat indignarea senioriei sale. "Ce-ar fi zis? Ce-ar fi făcut?". Acestea erau întrebările cu care se amuza.
Primul subiect atacat a fost micșorarea familiei de la Rosings.
― Vă asigur că o resimt nespus, exclamă Lady Cathe rine. Cred că nimeni nu simte mai mult decît mine
tristețea despărțirii. Sînt deosebit de legată de tinerii aceștia și știu că și ei sînt tot atît de legați de mine. Le-a părut
tare rău că pleacă. Dar așa se întîmplă întotdeauna. Scum pul nostru colonel s-a ținut bine pînă la urmă; Darcy însă
părea că suportă despărțirea foarte greu, mai greu, cred, decît anul trecut. Atașamentul lui față de Rosings este
desigur în creștere.
Aici, domnul Collins plasă o aluzie și un compliment la care mama și fiica zîmbiră cu amabilitate.
După masă Lady Catherine observă că domnișoara Bennet părea indispusă; și, găsind imediat singură moti –
vul în presupunerea că nu dorea să se întoarcă acasă atît de curînd, adăugă:
― Dar dacă lucrurile stau astfel, trebuie să scrii mamei dumitale și s-o rogi să te mai lase puțin. Sînt sigură
că doamna Collins va fi foarte bucuroasă de compania dumitale.
― Sînt foarte îndatorată pentru amabila invitație a senioriei voastre, replică Elizabeth, dar nu pot s-o accept.
Trebuie să fiu în oraș sîmbăta viitoare.
― Dar în felul acesta vei fi stat aici numai șase săp tămîni. M-am așteptat să rămîi două luni. I-am spus lu –
crul acesta doamnei Collins, înainte de venirea dumitale. Nu poate fi deloc necesar să pleci atît de curînd. Doamna
Bennet se mai poate desigur lipsi de dumneata încă două săptămîni.
― Dar tatăl meu nu poate. Mi-a scris săptămîna tre cută pentru a mă grăbi să mă întorc.
― Oh, dacă mama poate, desigur că și tatăl dumitale se va putea lipsi de dumneata. Fiicele nu înseamnă
niciodată atît de mult pentru un tată. Și dacă vei mai rămîne încă o lună întreagă, îmi va fi posibil să iau pe una
dintre dumneavoastră pînă la Londra, căci mă duc acolo ia în ceputul lui iunie, pentru o săptămîna; și cum Dawson
n-are nimic împotrivă să ne ducă cu cabrioleta, va fi destul loc pentru una dintre dumneavoastră; și, bineînțeles,
dacă se va întîmpla să fie răcoare, n-aș avea nimic de zis să vă iau pe amîndouă, căci nici una dintre
dumneavoastră nu e voluminoasă.
― Sînteți numai bunăvoință, doamnă, dar cred că trebuie să rămînem la planul nostru inițial.
Lady Catherine păru resemnată .
― Doamnă Collins, trebuie să trimiți un servitor cu dînsele. Știi că eu spun totdeauna ce gîndesc; nu pot

suporta ideea ca două tinere femei să călătorească cu poș talionul, neînsoțite. Este cu totul nepotrivit. Trebuie să-
aranjezi să trimiți pe cineva. Îmi displace mai mult decît orice pe lume acest gen de lucruri. Tinerele femei ar tre –
bui întotdeauna păzite și însoțite conform cu situația lor în lume. Cînd nepoata mea, Georgiana, a plecat vara tre –
cută la Ramsgate, am socotit că era un punct de onoare să fie însoțită de doi servitori. Domnișoara Darcy, fiica
domnului Darcy de Pemberley și a Lady-ei Anne, n-ar fi putut călători cuviincios în alt mod. Sînt extrem de atentă
la toate lucrurile astea. Doamnă Collins, trebuie să-l trimiți pe John cu tinerele domnișoare. Mă bucur că mi-a
venit în minte să vă atrag atenția, pentru că n-ar fi fo st spre cinstea dumitale să le lași să plece neînsoțite.
― Unchiul meu urmează să trimită servitorul după noi.
― Oh! Unchiul dumitale! Are un servitor? Da? S înt foarte bucuroasă că aveți pe cineva care se gîndește la
lucrurile acestea. Unde veți schimba caii? Oh! la Brom ley, desigur. Dacă veți pomeni de numele meu la Bell, vi se
va da toată atenția.
Lady Catherine avea multe alte întrebări de pus în pri vința călătoriei lor; și, cum nu-și răspundea singură
chiar la toate, trebuia să fii atent a, ceea ce, își spuse Elizabeth, era un noroc pentru ea; altfel, cu mintea atît de
plină de gînduri, ar fi putut să uite unde se afla. Meditația tre buia rezervată pentru ore de singurătate. Ori de cîte
ori se afla singură, era cea mai mare ușurare a ei sa se lase în voia gîndurilor; și n-a trecut zi fără să nu facă o
plimbare, singură, în timpul căreia își putea oferi marea plă cere a amintirilor neplăcute.
Scrisoarea domnului Darcy o învățase aproape pe di nafară. Îi studia fiecare frază; și simțămintele sale pen tru
autor erau uneori foarte diferite. Cînd își amintea de stilul cererii lui, se simțea încă plină de indignare; cînd însă
considera cît de nedrept îl condamnase și-l mustrase, mîndria se întorcea asupra ei însăși, iar sentimentele lui
înșelate deveneau obiect de compătimire. Iubirea lui îi stîr nea recunoștință; caracterul lui, respect; dar nu-l putea
aproba, nici nu se putea căi măcar o clipă de refuzul ei și nu putea simți nici cea mai mică dorință de a-l mai reve –
dea vreodată. În propria ei purtare din trecut găsea o sursă nesfîrșită de contrarietate și regret; iar în nenoro citele
defecte ale familiei sale, un motiv de mîhnire și mai grea. Cu familia ei nu era nimic de făcut. Tatăl său, mul –
țumindu-se să rîdă de surorile mai mici, nu se va strădui niciodată să pună stavilă sălbaticei lor zvăpăieli; iar
mama, atît de lipsită de maniere ea însăși, era total inconștientă de aceste rele. Elizabeth se unise adesea cu Jane,
încercînd să stăvilească imprudențele Catherinei și ale Lydiei; dar atîta vreme cît ele erau încurajate de indulgența
mamei lor, ce șanse de îndreptare existau? Catherine, puțin tică la minte, iritabilă și cu totul sub influența Lydiei,
se simțise totdeauna jignită de sfaturile lor; iar Lydia, vo luntară și nechibzuită, nu voia să le dea deloc ascultare.
Erau ignorante, leneșe și îngîmfate. Cîtă vreme se mai afla un ofițer la Meryton, erau gata să flirteze cu el; și cîtă
vren Meryton se afla la cale de o plimbare de Longbourn, erau gata să se ducă acolo la nesfîrșit.
Îngrijorarea ei pentru Jane era o altă temă precumpănitoare; explicația domnului Darcy, restabilindu-l pe
Bingley în cinstea în care ea îl ținuse mai înainte, scotea în evidență pierderea suferită de Jane. Afecțiunea lui se
dovedea a fi fost sinceră; purtarea lui, fără de vină, afară doar dacă i s-ar fi putut face vreuna din încrederea ce-o
avea în prietenul lui. Ce dureros era deci gîndul că Jane fusese lipsită de o situație atît de îmbietoare, atît de
avantajoasă, atît de promițătoare de fericire, din cauza zăpăcelii și lipsei de ținută a propriei sale familii!
Cînd la aceste amintiri se adăuga și dezvăluirea ca racterului lui Wickham, se poate ușor înțelege că buna ei
dispoziție, rareori umbrită mai înainte, era acum zdrun cinată, într-atît, încît să-i fie aproape imposibil să pară cît de
cît voioasă.
Invitațiile la Rosings, în timpul ultimei săptămîni, ai fost tot atît de dese ca la început. Ultima seară au pe –
trecut-o acolo; și senioria sa se interesă din nou cu de-a mănuntul despre călătoria lor, le indică cea mai bună
metodă de a împacheta lucrurile; a fost atît de stărui toare asupra necesității de a așeza rochiile într-un fel anume,
singurul potrivit, încît Maria se simți obligată, la întoarcerea acasă, să strice tot ce făcuse în timpul dimi neții și să-
și aranjeze geamantanul din nou.
Cînd s-au despărțit, Lady Catherine, cu o mare bună voință, le ură drum bun și le invită să vină din nou la
Hunsford anul viitor, iar domnișoara de Bourgh își dădu marea osteneală de a le face chiar o reverență și de a în –
tinde mîna amîndurora.
Capitolul XXXVIII
Sîmbătă dimineața, Elizabeth și domnul Collins s-au întîlnit pentru micul dejun, cîteva minute înainte de
apariția celorlalți; el folosi această ocazie pentru a-și pre zenta, cu prilejul despărțirii, omagiile pe care le consi dera
absolut necesare.
― Nu știu, domnișoară Elizabeth, spuse el, dacă doamna Collins v-a exprimat deja cele cuvenite pentru
amabilitatea dumneavoastră de a fi venit la noi; sînt însă foarte convins că nu ne veți părăsi fără să primiți
mulțumirile dînsei pentru aceasta. Favoarea prezenței dumneavoastră a fost mult simțită. Noi știm ce puține sînt
lucrurile care ar tenta pe cineva să vină în umila noastră locuință. Felul nostru simplu de trai, încăperile noastre
mici, numărul mic de servitori și lumea puțină pe care o vedem fac de sigur din Hunsford un loc extrem de
plicticos pentru tînără domnișoară ca dumneavoastră; sper însă că sînteți încredințată de recunoștința noastră
pentru bunăvoința ce ați avut și că am făcut tot ceea ce ne-a stat în putință ca să împiedicăm să vă petreceți timpul
în mod neplăcut.
Elizabeth se grăbi să-i mulțumească și să-l asigure că fusese fericită. Petrecuse șase săptămîni foarte

agreabile; iar plăcerea de a fi cu Charlotte și atențiile pline de ama bilitate pe care le primise o făceau pe ea să se
simtă cea îndatorată. Domnul Collins era încîntat și cu o solemnitate mai zîmbitoare replică:
― Sînt nespus de încîntat să aud că nu v-ați petre cut timpul în mod neplăcut. Noi am făcut, desigur, cum am
putut mai bine; și avînd, din fericire, posibilitatea să vă prezentăm unei societăți foarte înalte și datorită legătu rilor
noastre cu Rosings, mijlocul de a schimba adesea de corul familial, cred că ne putem mîndri cu faptul că vizita
dumneavoastră la Hunsford n-a putut fi prea plic ticoasă. Situația noastră față de familia Lady-ei Cathe rine
reprezintă, într-adevăr, un extraordinar avantaj și o binecuvîntare, cu care puțini se pot lăuda. Vedeți doar cît de
intimi sîntem. Vedeți cît de des sîntem invitați acolo. La drept vorbind, trebuie să recunosc că, oricare ar fi
dezavantajele acestei umile parohii, nu l-aș considera demn de compătimit pe acela care s-ar abate la noi, atîta
vreme cît împarte intimitatea noastră cu Rosings.
Nu găsea cuvinte pentru sentimentele lui atît de înalte și se văzu silit să se plimbe de colo pînă colo prin
cameră, în timp ce Elizabeth încerca să îmbine, în cîteva scurte propozițiuni, politețea și adevărul.
― De fapt, puteți duce la Hertfordshire un raport foarte favorabil despre noi, scumpă verișoară. Mă fălesc,
cel puțin, că veți putea face acest lucru. Zi de zi ați fost martoră la marile atenții pe care Lady Catherine le are față
de doamna Collins; și sînt încredințat că, în totul, nu puteți avea impresia că prietena dumneavoastră a tras un
număr necîștigător ― dar pe acest punct e mai bine să păstrăm tăcerea. Dați-mi voie numai să vă asigur, scumpă
domnișoară Elizabeth, că pot să vă urez din toată inima și cu toată cordialitatea aceeași fericire în căsnicie. Draga
mea Charlotte și cu mine avem aceleași păreri și același fel de a gîndi. Există, în toate, o mare și remarca bilă
asemănare de caracter și de idei între noi. Părem a fi fost făcuți unul pentru celălalt.
Elizabeth răspunse liniștită că era o mare fericire cînd se întîmpla să fie așa și, cu aceeași sinceritate, putu să
adauge că era ferm încredințată de fericirea lui conjugală și că se bucura pentru el. Nu îi păru rău totuși cînd pre –
zentarea acestei fericiri fu întreruptă de intrarea doam nei de la care ele izvorau. Biata Charlotte! Ce trist era s-o
lași în asemenea companie. Dar și-o alesese cu ochii des chiși și, deși regreta desigur plecarea musafirilor, nu părea
să aibă nevoie de compătimirea lor. Căminul și gospo dăria, parohia și găinile, ca și toate preocupările ce izvo rau
din acestea nu-și pierduseră încă farmecul.
În cele din urmă cupeul trase la scară, geamantanele fură fixate deasupra, pachete puse înăuntru și totul fu
declarat gata de drum. După un afectuos bun rămas între prietene, Elizabeth fu condusă pînă la trăsură de domnul
Collins; și în timp ce treceau prin grădină, el îi dădu mi siunea de a transmite respectele lui întregii ei familii, fără
să uite mulțumiri pentru gentilețea cu care fusese primit în timpul iernii la Longbourn, precum și complimente
doamnei și domnului Gardiner, deși nu-i cunoștea. Apoi o ajută să se uree în cupeu; Maria o urmă și tocmai se
închidea ușa cînd, brusc, le reaminti cu oarecare consternare că uitaseră să lase un mesaj pentru doamnele de la
Rosings.
― Dar, adaugă el, doriți desigur să li se prezinte din partea dumneavoastră respectuoase omagii și mulțumiri
pline de recunoștință pentru amabilitatea ce vi s-a arătat în timpul șederii dumneavoastră aici.
Elizabeth nu se împotrivi; ușa a putut fi apoi închisă și trăsura porni.
― Doamne, Dumnezeule! strig ă Maria după cîteva minute de tăcere, parc-ar fi trecut o zi-două de la venirea
noastră aici și totuși ce multe s-au mai întîmplat!
― Foarte multe, într-adevăr, răspunse tovarășa ei de drum, cu un suspin.
― Am fost de două ori la masă la Rosings, în afară de faptul că am băut de două ori ceaiul acolo. Cîte voi
avea de povestit!
Elizabeth adăugă în sinea ei: "Și eu, cîte de ascuns!"
Călătoria decurse fără multă conversație și fără neplă ceri; și în patru ore de la plecarea din Hunsford au
ajuns acasă la domnul Gardiner, unde trebuiau să rămînă cîteva zile.
Jane arăta bine și Elizabeth, în viitoarea programe lor variate pe care buna lor mătușă le rezervase pentru ele,
nu prea avu prilejul să-i cerceteze starea de spirit. Jane însă urma să se întoarcă acasă împreună cu ea și la
Longbourn va avea destul timp pentru a o observa.
Între timp, nu fără efort, va aștepta ― fie chiar și pînă la Longbourn ― pentru a-i povesti surorii sale des pre
cererea în căsătorie a domnului Darcy. A ști că avea putința de a dezvălui ceea ce o va uimi atît de mult pe Jane și,
în același timp, va fi o satisfacție atît de mare pentru ce mai persista din propria ei vanitate neînlăturată încă, de
rațiune, constituia o tentație atît de mare să i se destăinuie, încît nimic n-ar fi putut-o face să-i reziste, afară de
nehotărîrea în care se afla încă asupra cît anume să spună, și teama că, o dată anagajată în acest subiect, ar fi
obligată să repete, în legătură cu Bingley, cîte ceva care ar putea numai s-o îndurereze pe sora ei.
Capitolul XXXIX
Era în a doua săptămînă a lunii mai, cînd cele trei ti nere domnișoare porniră împreună din strada
Gracechurch pentru a merge în orașul…, în Hertfordshire; și pe cînd se apropiau de hanul unde urmau să găsească
trăsura domnului Bennet, zăriră, ca dovadă că vizitiul tatălui lor era punctual, pe Kitty și pe Lydia, privind de la
fereastra unei săli de mese de la etaj. Cele două fete erau acolo de mai bine de o oră; își petrecuseră timpul foarte
plăcut, făcînd o vizită modistei de peste drum, privind sentinela de serviciu și preparînd sosul la o salată de
castraveți.

După ce au urat surorilor bun venit, le-au prezentat triumfătoare o masă întinsă și, pe masă, friptură rece, din
cea de care se poate găsi de obicei într-o cămară de han, exclamînd:
― Nu e drăguț? Așa-i că este o surpriză plăcută?
― Și avem de gînd să vă tratăm pe toate, adăugă Ly dia, dar trebuie să ne împrumutați bani, fiindcă pe-ai
noștri i-am cheltuit la magazinul de colo. Apoi, arătîndu-le cumpărăturile făcute: Uite, mi-am cumpărat boneta
asta. Nu cred că e prea drăguță, dar m-am gîndit că nu strică să mi-o cumpăr. Cum vom ajunge acasă, am s-o
desfac în bucăți să văd dacă nu pot s-o fac din nou ceva mai bine. Și cînd surorile îi spuseră că era oribilă, ea
adăugă, perfect liniștită: Oh, dar în prăvălie erau două-trei mult mai urîte; după ce voi cumpăra niște saten, o
culoare mai frumoasă, ca s-o garnisesc din nou, cred că va fi foarte acceptabilă; de altfel, nu va mai avea
importanță ce voi purta la vară, după ce regimentul… n-o să mai fie în Meryton; și ei pleacă peste două săptămîni.
― Vor pleca, într-adevăr? întrebă Elizabeth foarte mulțumită.
― Se duc lîngă Brighton, în cantonament, și teribil aș vrea să ne ducă tata pe toate acolo pentru vară! Ar fi
un plan minunat și cred că ar costa mai nimic. Și mamei i-ar plăcea să meargă, mai mult ca orice! Gîndiți-vă
numai ce jale ar fi altfel, la vară.
― Da, se gîndi Elizabeth, acesta ar fi un plan cu adevărat încîntător și, în același timp, ni s-ar potrivi de
minune. Cerule mare! Brighton și un întreg campament de soldați, pentru noi care am fost deja dați peste cap de
un biet regiment de miliție și de balurile lunare de la Me ryton!
― Și acum am vești pentru voi, spuse Lydia, în timp ce se așezau la masă. Ce părere aveți? Sînt vești extra –
ordinare, vești grozave și, pe deasupra, despre o anumită persoană care ne place la toate.
Jane și Elizabeth se uitară una la alta și îi spuseră chelnerului că nu aveau nevoie de el. Lydia rîse și con –
tinuă:
― Da! Formalismul și discreția voastră! V-ați gîndit că ospătarul nu trebuie să audă; ca și cînd i-ar fi păsat!
Cred că aude adeseori lucruri mai rele decît am eu de gînd să spun. Dar e un tip urît! Mă bucur că a plecat . N-am
văzut în viața mea o bărbie așa de lungă. Ei, și acum, veștile mele sînt despre scumpul Wickham; prea gro zave
pentru chelner, nu? Nu mai este nici un pericol ca Wickham să se însoare cu Mary King. Ei! Asta-i pentru tine! Ea
a plecat la unchiul ei la Liverpool ― a plecat să rămînă acolo. Wickham e salvat!
― Și e salvată și Mary King! adăugă Elizabeth, a scă pat de o căsătorie imprudentă cît privește averea.
― E o mare proastă că a plecat, dacă îl place.
― Sper însă că nu e vorba de o dragoste puternică, nici din partea unuia, nici a celuilalt, spuse Jane.
― Din partea lui, sînt sigură că nu. Garantez pentru el; nu i-a păsat niciodată nici cît negru sub unghie de ea.
Cui i-ar păsa de un moft așa de scîrbos și pistruiat?
Elizabeth fu zguduită cînd se gîndi că, deși ea era in capabilă de o expresie atît de grosolană ― aceasta se de-
osebea prea puțin de grosolănia sentimentului pe care îl adăpostise în inima ei, crezînd că era generozitate.
Îndată ce terminară de mîncat și surorile mai mari făcură plata, au cerut trăsura și, după oarecare chibzu ială,
tot grupul împreună cu geamantanele, cutiile de lucru, pachetele și surplusul inoportun de cumpărături fă cute de
Kitty și Lydia încăpură înăuntru.
― Ce drăguț ne-am îndesat aici! strigă Lydia. Mă bucur că mi-am cumpărat boneta, chiar dacă n-ar fi decît
pentru hazul de a mai avea o cutie de pălării în plus! Ei! și acum, hai să ne simțim bine și comod și să vorbim și să
rîdem cît o ține drumul pînă acasă. Și în primul rînd să auzim ce vi s-a întîmplat vouă de cînd ați plecat. Ați întîlnit
bărbați drăguți? Ați flirtat? Am avut mari spe ranțe că una dintre voi o să-și găsească un soț înainte de a se întoarce
acasă. Vă fac cunoscut că Jane va fi în curînd o fată bătrînă. Are aproape douăzeci și trei de ani. Doamne! Ce
rușinată m-aș simți dacă nu m-aș mărita înainte douăzeci și trei de ani. Nici nu vă închipuiți ce tare vrea mătușa
Philips să vă găsiți soți. Zice că Lizzy ar fi făcut bine să-l ia pe domnul Col lins dar eu nu cred că ar fi avut vreun
haz. Doamne! Ce mi-ar plăcea să mă mărit înaintea vreuneia dintre voi; și atunci eu v-aș scoate la toate balurile.
Doamne, Dumnezeule! Ce ne-am mai făcut de cap deunăzi la colonelul Forster! Kitty și cu mine trebuia să ne
petrecem ziua acolo, iar doamna Forster ne promisese că vom dansa nițel seara (fiindcă veni vorba, doamna
Forster și cu mine sîntem prietene la toartă) și le-a invitat pe cele două Harring ton. Dar Harriet era bolnavă, așa că
Pen a trebuit să vină de una singură; și atunci ce credeți c-am făcut? L-am îm brăcat pe Chamberlayne în haine de
femeie, anume, ca să treacă drept o doamnă. Gîndiți-vă numai ce nostim! În afară de doamna și domnul colonel
Forster, de Kitty și de mine, n-a știut nimeni de asta decît mătușa noastră, că a trebuit să împrumutăm o rochie de
la ea. Și nu vă puteți închipui ce bine arăta! Cînd au sosit Denny și Wickham și Pratt și încă alți doi-trei bărbați, nu
l-au recunoscut deloc. Doamne! Ce-am mai rîs. Și doamna Forster, la fel. Am crezut c-o să mor, nu alta. Și asta i-
a făcut pe bărbați să bănuie ceva și au descoperit curînd despre ce era vorba .
Cu astfel de povestiri despre petrecerile și farsele lor încercă Lydia, ajutată de aluzii și completări din partea
lui Kitty, să-și amuze surorile, tot drumul pînă la Long bourn. Elizabeth asculta cît putea mai puțin, dar era greu să
scape de numele lui Wickham, a tît de des pomenit.
Acasă li se făcu o primire foarte bună. Doamna Bennet se bucură s-o vadă pe Jane tot atît de frumoasă cum
o știa; iar domnul Bennet, în timpul mesei, îi spuse Eliza bethei, spontan și de repetate ori:
― Mă bucur că te-ai întors acasă, L izzy.
Cum mai toți membrii familiei Lucas veniseră s-o în tîmpine pe Maria și să afle noutăți, se strînsese multă
lume în sufragerie; iar subiectele discutate au fost de tot felul.
Lady Lucas o întreba tot timpul pe Maria, pe deasupra mesei, despre prosper itatea și găinile fiicei sale mai

mari, doamna Bennet era angajată în două părți; într-o parte primea raportul as upra ultimei mode, de la Jane, care
ședea la o oarecare distanță de dînsa, și în cealaltă îl re peta în amănunt celor mai mici dintre domnișoar ele Lucas;
iar Lydia, pe un ton mai ridicat declt al tuturor, înșira, oricui voia s-o asculte, plăcerile călătoriei din dimineața
aceea.
― Vai, Mary, strigă ea, aș fi vrut să fi fost și tu cu noi, pentru că a fost așa de amuzant! La ducere, Kitty și
cu mine am tras toate perdeluțele, pretizînd că nu e nimeni în trăsură, și eu aș fi mers tot drumul așa dacă nu i s-ar
fi făcut rău lui Kitty. Și cînd am ajuns la hanul lui George, sînt convinsă că ne-am purtat foarte frumos pentru că
le~am tratat pe celelalte trei cu cea mai grozavă gustare rece; și dacă ai fi venit și tu, te-am fi tratat și pe tine. Și pe
urmă, cînd am plecat de acolo, ce haz! A m crezut că nu vom încăpea în ruptul capului în trăsură. Eram cît p-aci să
mor de rîs. Și-am fost așa de vesele tot drumul pînă acasă! Am vorbit și am rîs așa de tare, că oricine ne-ar fi putut
auzi de la zece mile!
La aceasta, Mary răspunse gravă :
― Departe de mine gîndul, scumpă soră, să dispre țuiesc asemenea plăceri. Ele s-ar potrivi, neîndoielnic,
majorității minților femeiești. Dar mărturisesc că n-ar avea nici un farmec pentru mine. Eu aș prefera, infinit mai
mult, o carte.
Dar din acest răspuns Lydia nu auzi nici un cuvînt. Rareori asculta pe cineva mai mult de o jumătate de
minut, iar pe Mary, niciodată și deloc.
După amiază, Lydia insistă pe lîngă celelalte fete să facă împreună o plimbare la Meryton ca să vadă ce mai
era pe acolo; dar Elizabeth se opuse cu îndărătnicie aces tui plan. Nu trebuia să se spună că domnișoarelor Bennet
le e cu neputință să se afle acasă de o jumătate de zi și să nu plece în goană după ofițeri. Mai avea și un alt motiv
să se opună. Îi era groază să-l vadă din nou pe Wickham și era hotărîtă să evite acest lucru cît va putea. Pentru ea,
apropiata deplasare a regimentului era cu adevărat o mare ușurare. Acesta trebuia să plece în două săptămîni și
odată plecat, spera ea, nu mai putea exista în legătură cu Wickham nimic care s-o chinuie.
Nu trecuseră multe ceasuri de cînd sosise acasă, cînd băgă de seamă că proiectul de vacanță la Brighton, de
care pomenise Lydia la han, era mereu discutat de părinții ei. Elizabeth își dădu imediat seama că tatăl lor nu avea
deloc intenția de a ceda; răspunsurile lui însă erau atît de vagi și îndoielnice, încît doamna Bennet, deși adesea
descurajată, nu pierduse încă nădejdea că, pînă la urmă, va reuși.
Capitolul XL
Elizabeth nu-și mai putea stăpîni nerăbdarea de a o pune pe Jane la curent cu cele întîmplate; și, în cele din
urmă, hotărîndu-se să elimine orice detaliu în care era amestecată sora ei și prevenind-o că va avea surprize, a
doua zi de dimineață îi povesti cea mai mare parte din scena ce avusese loc între domnul Darcy și ea.
Mirarea domnișoarei Bennet scăzu repede din cauza părtinirii sale de soră, care făcea să i se pară firească
orice adresare ar fi avut cineva pentru Elizabeth; repede, însă, mir area lăsă loc altor simțăminte, li părea rău că
Darcy își analiza sentimentele într-un mod atît de puțin potrivit pentru a- i asigura succesul; dar și mai mîhnită era
din cauza durerii pe care refuzul surorii ei i-o pricinuise, fără îndoială.
― Faptul de a fi fost atît de sigur de succes i-a dău nat, spuse ea, și desigur că n-ar fi trebuit să lase să se facă
acest lucru; gîndește-te însă cît de mult îi mă rește acum dezamăgirea.
― Într-adevăr, replică Elizabeth, îmi pare sincer rău pentru el; dar alte sentimente îi vor goni
probabil,curînd, afecțiunea pentru mine. Nu mă condamni totuși pentru faptul de a- l fi refuzat?
― Să te condamn? O, nu!
― Mă condamni însă pentru că am vorbit cu atîta căldură desp re Wickham.
― Nu, nu știu dacă ai greșit spunînd ceea ce ai spus.
― Dar ai să știi, după ce-ți voi fi povestit ceea ce s-a întîmplat chiar a doua zi.
Elizabeth îi vorbi apoi despre scrisoare, relatîndu-i doar ce era în legătură cu George Wickham. Ce lovitură
pentru biata Jane care ar fi străbătut, senină, lumea în treagă, fără să poată crede că în tot neamul omenesc exista
atîta ticăloșenie cîtă se strînsese aici într-un singur om. Și nici reabilitarea lui Darcy, deși îmbucurăto are pentru
inima ei, nu o putu consola de o asemenea descoperire.
Se strădui din toate puterile să dovedească probabili tatea unei erori și încercă să-l absolve pe unul, fără să-l
implice pe celălalt.
― Asta nu merge, spuse Elizabeth. Niciodat ă și cu nici un preț nu vei reuși să-i scoți buni pe amîndoi.
Alege, dar trebuie să te mulțumești numai cu unul. În ei sînt numai atîtea calități cît să-ți ajungă să faci un singur
om cumsecade; iar în ultimul timp aceste calități s-au mutat dintr-o parte într-alta cam mult. În ce mă privește,
înclin să cred că sînt toate de partea domnului Darcy; dar trebuie să decizi cum crezi.
Trecu totuși cîtva timp pînă să poată smulge de la Jane un surîs.
― Nu știu cînd am fost mai zguduită, exclamă ea. Wickham, atît de rău! Este aproape de necrezut! Și bietul
domn Darcy. Dragă Lizzy, gîndește-te numai cît trebuie să fi suferit. O asemenea dezamăgire! Și, pe deasupra, să
mai afle și proasta ta părere despre el! Și să fie silit să povestească asemenea lucru despre sora lui! Este într-
adevăr prea dureros! Sînt sigură că trebuie să simți și tu la fel.
― Oh, nu! Regretul și mila mea s-au sfîrșit cu totul, văzînd cît de intens le resimți tu pe amîndouă. Știu că îi

vei face în întregime dreptate, așa că devin, cu fiecare clipă, tot mai indiferentă și mai puțin interesată. Risipa ta
mă face econoamă și, dacă mai continui mult să te tîngui din cauza lui, inima mea o să devină ușoară ca un fulg.
― Bietul Wickham! E atîta bunătate în înfățișarea lui, și felul lui de a fi e atît de deschis și blînd!
― S-a făcut desigur o mare greșeală în educația aces tor doi tineri domni. Unul e înzestrat cu toată bunăta tea,
iar celălalt cu toată aparența ei.
― Mie nu mi s-a părut niciodată, în măsura în care ți s-a părut ție, că domnului Darcy i-ar lipsi aparența ei.
― Și totuși mi-am închipuit că sînt neobișnuit de deș teaptă cînd am hotărît, fără nici un motiv, că-mi este
antipatic. E un imbold grozav pentru inteligența cuiva, o invitație la sarcasm, să ai o astfel de antipatie. Poți fi
mojic tot timpul, fără să spui nimic adevărat; dar nu poți rîde mereu de cineva fără să dai peste un cuvînt spiritual
cînd și cînd.
― Lizzy, cînd ai citit întîia oară scrisoarea aceea, sînt sigură că n-ai putut lua lucrurile cum le iei acum.
― Întradevăr, n-am putut. M-am simțit destul de prost. M-am simțit foarte prost ― pot spune, nenorocită. Și
nimeni alături, cu care să vorbesc despre ceea ce simțeam, nici o Jane care să mă mîngîie și să-mi spună că nu
fusesem atît de groaznic de slabă, și îngîmfată, și absurdă pe cît știam că fusesem! Oh! Cît mi-ai lipsit.
― Ce nenorocire că ai folosit expresii atît de t ari cînd i-ai vorbit domnului Darcy despre Wickham! Căci ele
par acum cu totul nemeritate.
― Desigur. Dar nenorocirea de a fi vorbit cu patim ă este o urmare cît se poate de firească a prejudecăților pe
care le aveam. Există un punct asupra căruia vreau să-ți cer sfatul. Aș vrea să știu dacă sînt sau nu datoare să le
dezvălui cunoscuților noștri, în general, adevăratul ca racter al lui Wickham.
Domnișoara Bennet se gîndi puțin și apoi răspunse:
― Cu siguranță, nu este cazul să fie dat în vileag atît de groaznic. Tu ce crezi?
― Că nici nu trebuie încercat. Domnul Darcy nu m-a autorizat să comunic și altora ceea ce mi-a spus.
Dimpotrivă, absolut tot ce era în legătură cu sora lui trebuia, pe cît posibil, să păstrez numai pentru mine; și dacă
voi încerca să arăt oamenilor adevărul în privința celorlalte aspecte ale purtării lui, cine mă va crede? Prejudecata
generală împotriva domnului Darcy este atât de puter nică, încît încercarea de a-l pune într-o lumină favora bilă ar
însemna să dai gata jumătate din oamenii cumse cade din Meryton. Nu mă simt în stare de așa ceva. Wickham va
pleca în curînd și, prin urmare, ceea ce este el, în realitate nu va mai însemna nimic pentru oamenii de aici. După o
vreme se va da totul în vileag și atunci vom putea rîde de prostia celor ce n-au știut-o mai di nainte. Acum însă nu
voi spune nimic.
― Ai perfectă dreptate. A-i dezvălui în mod public greșelile l-ar putea distruge pe viață. Poate eă acum îi
pare rău de ceea ce a făcut și e dornic să se îndrepte. Nu trebuie să-l facem să deznădăjduiască.
Conversația aceasta a mai potolit vî ltoarea din mintea Elizabethei. Scăpase de două dintre secretele care o
apăsaseră timp de două săptămîni și era sigură că Jane o va asculta cu bunăvoința, ori de cîte ori ar mai dori să
vorbească despre vreunul dintre ele. Dar mai rămînea un lucru ascuns pe care prudența nu îngăduia să-l scoată la
lumină. Nu îndrăznea să vorbească de cealaltă lumătate a scrisorii domnului Darcy și nici să-i spună surorii sale
cît de sincer o prețuise prietenul lui. Era vorba acolo de lucruri pe care nu le putea împărtăși ni mănui și era
conștientă de faptul că numai o perfectă înțelegere între cele două părți ar fi putut-o îndreptăți să azvîrle și povara
acestui ultim secret.
"Și apoi, își spuse ea, dacă acest eveniment foarte improbabil s-ar produce vreodată, eu nu voi fi în stare să
spun decît ceea ce Bingley va putea spune într-un fel mult mai plăcut decît mine. Dreptul de a divulga lucrul
acesta nu-mi poate reveni mie, decît atunci cînd își va fi pierdut întreaga însemnătate".
Acum, că. erau acasă, putea să observe în voie adevă rata stare de spirit a surorii sale. Jane nu era fericită.
Nutrea însă pentru Bingley o foarte caldă afecțiune! Cum înainte nu-și închipuise niciodată că ar fi îndrăgos tită,
sentimentul ei avea toată căldura primei iubiri și, datorită vârstei și caracterului ei, o putere mai mare decît aceea
cu care se fălesc adesea primele iubiri; iar amintirea lui îi era atît de scumpă și-l prefera atît de mult oricărui alt
bărbat, încît avea nevoie de toată în țelepciunea și de toată atenția față de sentimentele ce lor dragi pentru a se
stăpîni și a nu se lăsa pradă unor regrete care ar fi fost desigur dăunătoare sănătății ei și liniștii lor.
― Ei, Lizzy, spuse doamna Bennet într-o zi, ce părere ai acum de chestia asta nenorocită cu Jane? Din
partea mea, sînt hotărîtă să nu mai vorbesc de asta cu nimeni, niciodată. I-am spus același lucru și soră-mi Philips,
mai deunăzi. Dar n-am putut să mă lămuresc dacă Jane o fi dat ochii cu el la Londra. Eh, e un om fără nici un
merit și acum nu cred să mai fie nici cea mai slabă nădejde ca Jane să-l mai ia vreodată. Nu mai zice nimeni nimic
de venirea lui la Netherfield, la vară, și-am întrebat pe fiecare dintre cei care ar putea să știe.
― Nu cred că va mai veni vreodată să se stabilească la Netherfield.
― Ei bine, facă așa cum i-o plăcea. Nu dorește ni meni să vină; dar am să spun cîte zile oi avea că s-a purtat
urît cu fiica mea, și dacă eram în locul ei n-o lă sam baltă. Așa! Mîngîierea mea e că sînt sigură că Jane o să moară
de inimă rea, și atunci o să-i pară lui rău de ce a făcut.
Dar cum pe Elizabeth n-o putea mîngîia o astfel de speranță, nu-i dădu nici un răspuns.
― Ei, Lizzy, continuă maică-sa imediat, și zici că fa milia Collins trăiește foarte confortabil, nu? De! De!
Numai să dureze. Și cum mănîncă? Charlotte este o ex celentă gospodină, îmi închipui. Dacă e pe jumătate așa de
strînsă la mînă ca mamă-sa, economisește destul. Sînt sigură că în casa lor nu se face risipă.
― Nu, deloc.
― O bună chibzuială, poți fi sigură. Da! Da! Au ei grijă să nu-și depășească veniturile; ei n-au să aibă ni –

ciodată griji din cauza banilor. De! Să le fie de bine! Și-așa îmi închipui că vorbesc adesea c-or să ia Longbourn-ul
cînd o muri tata. Cred că îl socotesc ca al lor cînd o să fie.
― Este un subiect pe care nu-l puteau atinge în fața mea.
― Nu; ar fi fost ciudat dac-o f ăceau. Dar nu mă îndoiesc că vorbesc des de asta, între ei. Eh, dacă pot fi
liniștiți cu o proprietate care nu e legal a lor, cu atît mai bine. Mie mi-ar fi rușine să am o avere care mi-a picat
prin clauză testamentară.
Capitolul XLI
Prima săptămînă după întoarcerea lor trecu repede; a doua începu. Era ultima în care regimentul mai
rămînea la Meryton și toate tinerele domnișoare din vecină tate se întristau văzînd cu ochii. Deprimarea era
aproape generală. Domnișoarele Bennet cele mari erau singurele în stare încă să mănînce, să bea, să doarmă și să-
și vadă de treburile lor obișnuite. Kitty și Lydia, care se chinuiau cumplit și care nu înțelegeau cum cineva din
familia lor putea avea o inimă atît de împietrită, le reproșau într-una insensibilitatea.
― Cerule mare! Ce-o să se întîmple cu noi? Ce-o să ne facem? exclamau adesea, amărîte de această ne –
norocire. Lizzy, cum poți zîmbi astfel?
Mama lor, afectuoasă, le împărtășea mîhnirea; își amintea ce îndurase ea însăși într-o împrejurare asemă –
nătoare, cu douăzeci și cinci de ani mai înainte.
― Sînt sigură, spuse ea, c-am plîns două zile întregi cînd a plecat regimentul colonelului Miliar. Am crezut
că o să mi se frîngă inima.
― Sînt sigură că a mea o să se frîngă, spuse Lydia.
― Dacă măcar am putea pleca la Brighton! remarcă doamna Bennet.
― Oh! Da! dacă măcar am putea pleca la Brighton! Dar tata este atît de nesuferit.
― Cîteva băi de mare m-ar pune pe picioare pentru totdeauna!
― Și mătușa Philips e convinsă că mie mi-ar face foarte bine, adăugă Kitty.
Acestea erau tînguielile care răsunau fără întrerupere prin Longbourn House. Elizabeth încerca să se amuze,
dar toată plăcerea i se transforma în rușine. Simți din nou justețea acuzărilor domnului Darcy și niciodată mai îna –
inte nu fusese atît de dispusă să-l ierte pentru că se amestecase în viața prietenului său.
Dar perspectivele înnourate ale Lydiei se limpeziră curînd, căci doamna Forster, soția domnului colonel al
regimentului, o invită s-o însoțească la Brighton. Această prietenă de neprețuit era o foarte tînără femeie, căsă –
torită de puțin timp. Asemănarea dintre ea și Lydia, căci aveau amîndouă o fire veselă, le făcuse să se simpati zeze
reciproc și, din cele trei luni de cînd se cunoșteau, de două luni erau prietene intime.
Încîntarea Lydiei, cu acest prilej, adorația ei pentru doamna Forster, bucuria doamnei Bennet și suferința lui
Kitty ar putea fi cu greu descrise. Total absentă față de simțămintele surorii sale, Lydia zburda prin casă într-un
entuziasm nestăvilit, cerînd fiecăruia s-o felicite, rîzînd și vorbind mai zgomotos decît de obicei, în timp ce în
salon Kitty cea fără de noroc se tot tînguia de soarta ei, în termeni tot mai exagerați pe cît îi era și tonul de arțăgos.
― Nu pot înțelege de ce doamna Forster nu m-ar in vita și pe mine ca pe Lydia, spunea ea, deși nu sînt
prietena ei intimă. Am și eu dreptul să fiu invitată tot atît ca și ea; ba chiar mai mult, pentru că sînt cu doi ani mai
mare.
Zadarnic încercă Elizabeth s-o facă mai înțeleaptă și Jane s-o facă se se resemneze. În ceea ce o privește pe
Elizabeth, această invitație era atît de departe de a trezi în ea aceleași sentimente ca în mama ei și în Lydia, încît o
considera ca pe o sentință de moarte a oricărei posibilități pentru Lydia de a căpăta nițel bun-simț; si cu riscul de a
deveni nesuferită dacă s-ar fi știut ce face, nu se putut abține să nu-l sfătuiască pe tatăl ei în secret, să n-o lase pe
Lydia să plece. I-a arătat toată lipsa de cuviință din purtarea Lydiei în general, puținul profit pe care l-ar putea
trage din prietenia cu o femeie ca doamna Forster și probabilitatea de a fi și mai imprudentă, într-o astfel de
companie, la Brighton, unde ispi tele erau desigur și mai mari decît acasă. El o ascultă cu atenție și apoi îi spuse:
― Lydia nu se poate sim ți bine pînă ce nu se face de rîs în mod public, și nu ne-am putea niciodată aștepta
s-o facă cu o cheltuială și cu neplăceri mai mici pentru familia ei ca în împrejurimile de față.
― Dacă ți-ai da seama, răspunse Elizabeth, de deza vantajele foarte mari, pentru noi toți, care s-ar isca în
cazul cînd purtarea nesăbuită și imprudentă a Lydiei ar deveni cunoscută în mod public ― nu, cele care s-au și
iscat ― sînt sigură că ai judeca lucrul acesta în alt fel,
― "S-au și iscat", repetă domnul Bennet. Ce spui? A pus pe goană, speriindu-i, pe vreunii dintre admiratorii
voștri? Sărmană, micuță Lizzy! Nu te lăsa dărîmată. Astfel de tineri delicați care nu suportă să aibă de-a face cu
nițică zăpăceală nu merită nici un regret. Hai, arată-mi lista acestor indivizi jalnici care au fost ținuți la distanță de
nebuniile Lydiei.
― Te înșeli; nu am avut de îndurat asemenea ofense. Nu mă plîng acum de un rău în mod special, ci în mod
general. Bunul nostru nume, onorabilitatea noastră în lume suferă, desigur, din cauza ușurinței fără stavilă, a
aroganței și a disprețului pentru orice fel de stăpînire de sine care caracterizează firea Lydiei. Scuză-mă, dar tre –
buie să vorbesc deschis. Dacă dumneata, scumpul meu tată, nu-ți vei da osteneala să-i înfrînezi exuberanța și să o
înveți că ceea ce urmărește în prezent nu sînt lu crurile cu care-și va umple viața, curînd nu se va mai putea face
nimic cu ea. La șaisprezece ani va avea ca racterul format, iar ea va fi în mod definitiv tipul de flirt care se face de

rîs ― atît pe sine cît și întreaga ei familie. Și, pe deasupra, un flirt în sensul cel mai prost al cuvîntului; fără vreun
farmec, în afară de tinerețe și de o înfățișare acceptabilă; și, datorită ignoranței și vi dului din mintea ei, total
incapabilă să se apere cît de puțin de disprețul general pe care-l va provoca pofta ei turbată de a fi admirată.
Același pericol o paște și pe Kitty. Ea va păși pe urmele Lydiei. Îngîmfată, ignorantă , leneșă, total incapabilă să se
controleze. Oh! tată dragă, îți închipui că va fi posibil să nu fie criticate și disprețuite oriunde vor fi cunoscute și
că asupra surorilor lor nu se va răsfrînge adesea rușinea aceasta?
Domnul Bennet văzu că-și pune toată inima în această chestiune; și, luîndu-i afectuos mîna, îi spuse:
― Nu te necăji, draga tatii. Oricine vă va cunoaște, pe tine și pe Jane, vă va respecta și prețui; și nu veți
apărea dezavantajate din cauză că aveți două ― sau aș putea spune trei ― surori foarte nesăbuite. Nu vom avea
pace la Longbourn dacă Lydia nu se duce la Brighton. Să se ducă deci. Colonelul Forster este un om cu bun simț
și o s-o păzească să nu facă vreo prostie; și este, din fericire, prea săracă pentru a tenta pe cineva. La Brigh ton va
avea, chiar și ca flirt de duzină, mai puțină cău tare decît aici. Ofițerii vor găsi femei mai demne de aten ția lor. Să
sperăm deci că șederea ei acolo o să-i dezvăluie propria-i neînsemnătate. În orice caz, nu poate deveni mult mai
rea decît este acum, fără să ne îndreptă țească s-o punem sub cheie, pentru tot restul vieții.
Elizabeth trebui să se mulțumească cu acest răspuns; opinia ei însă rămase aceeași, și plecă de la el
dezamăgită și întristată. Nu-i stătea în fire, totuși, să dea amploare supărărilor, stăruind asupra lor. Era încredințată
că-și făcuse datoria și n-avea obiceiul să se frămînte pentru relele inevitabile sau să le amplifice, neliniștindu-se.
Dacă Lydia și mama sa ar fi cunoscut tema conversa ției dintre ea și domnul Bennet, volubilitatea lor reunită
nu le-ar fi ajuns pentru a-și exprima indignarea. În în chipuirea Lydiei, o vizită la Brighton însemna fericirea pe
pămînt. Văzu cu ochiul creator al fanteziei străzile acelei vesele stațiuni balneare mișunînd de ofițeri. Se văzu pe
ea însăși ca obiect al admirației a zeci și zeci dintre ei, deocamdată încă necunoscuți. Văzu toate splendorile
cantonamentului ― corturile înălțate într-o superbă uni formitate de rînduri, ticsite de tineret, răsunînd de ve selie și
strălucind de stacojiul tunicilor; și pentru a completa imaginea, se văzu și pe ea sub un cort, flirtînd plină de
tandrețe cu cel puțin șase ofițeri deodată.
Ce-ar fi simțit oare dacă ar fi știut că sora ei urmă rește s-o lipsească de asemenea perspective și realități?
Numai mama ei, care ar fi simțit poate aproape același lucru, ar fi putut-o înțelege. Vizita Lydiei la Brighton era
singura consolare în trista-i c onvingere că soțul său nu intenționa să meargă și el vreodată acolo.
N-au aflat însă nimic din cele petrecute și încîntarea lor a continuat, prea puțin întreruptă, pînă în ziua cînd
Lydia plecă.
Elizabeth trebuia să-l vadă acum pe domnul Wickham pentru ultima oară. Cum de cînd se întorsese acasă se
aflase adesea în compania lui, nu mai avea aproape nici o emoție; emoțiile trecutei ei preferințe pentru el dis –
păruseră cu totul. Învățase chiar să întrevadă pînă și în blîndețea lui, care la început o încîntase, o afectare și o
lipsă de fantezie obositoare și dezgustătoare. Mai mult încă, în purtarea lui actuală față de dînsa găsea un izvor de
neplăceri; căci tendința lui de a reînnoi atențiile care marcaseră începutul cunoștinței lor, după cele ce se
întîmplaseră, nu putea decît s-o irite. Elizabeth pierdu orice interes pentru el cînd se văzu aleasă astfel drept țintă a
unei galanterii atît de frivole și banale și, respingîndu-i-o mereu, nu se putea împiedica să nu simtă repro bare față
de convingerea lui că ― oricît de îndelung și indiferent din ce cauză o lipsise de atențiile lui ― vanitatea ei ar fi
satisfăcută și preferința ei dobîndită, desigur, printr-o reînnoire a acestor atenții.
În chiar ultima zi de ședere a regimentului la Meryton, el luă masa, împreună cu alți ofițeri, la Longbourn;
Elizabeth se simțea atît de puțin dispusă să se despartă prie tenos de dînsul încît, la o întrebare a lui despre felul
cum își petrecuse timpul la Hunsford, îi pomeni de co lonelul Fitzwilliam și de domnul Darcy, care fuseseră trei
săptămîni la Rosings, și-l întrebă dacă-l cunoștea pe cel dintîi.
Wickham păru surprins, nemulțumit, alarmat; dar, după ce se reculese o clipă, îi înapoie zîmbetul și-i răs –
punse că în trecut îl văzuse adesea; apoi menționă că era un adevărat gentleman și o întrebă cum i-a plăcut.
Răspunsul ei favorabil a fost dat cu multă căldură. Curînd după aceasta Wickham adăugă indiferent:
― Cît timp spuneți că a stat la Rosings?
― Aproape trei săptămîni.
― Și l-ați văzut adesea?
― Da, aproape în fiecare zi.
― Felul său de a fi este foarte deosebit de al vărului său.
― Da, foarte deosebit; dar cred c ă domnul Darcy cîștigă atunci cînd îl cunoști mai bine.
― Într-adevăr! strigă Wickha m cu o privire care lui Elizabeth nu-i scăpă. Și, vă rog, pot întreba… dar,
stâpînindu-se, adăugă pe un ton mai vesel: Cîștigă oare în ce privește manierele? A consimțit să adauge o oarecare
politețe felului său obișnuit de a fi? Căci nu îndrăznesc să sper, continuă el pe un ton mai scăzut și mai grav, că a
cîștigat în lucrurile esențiale.
― Oh! Nu! spuse Elizabeth. În lucrurile esențiale cred că este întocmai așa cum a fost întotdeau na.
În timp ce vorbea, Wickham avu aerul că nu prea știa dacă trebuie să se bucure de cuvintele ei sau să se
îndoiască de sensul lor. Era pe chipul Elizabethei ceva care-l făcu să asculte cu o atenție plină de teamă și ne liniște
în timp ce ea adăuga:
― Cînd am afirmat că domnul Darcy cîștigă atunci cînd îl cunoști mai bine, n-am vrut să spun că judecata
sau purtarea sa s-au schimbat în bine, ci că atunci cînd îl cunoști mai îndeaproape, îi înțelegi mai bine firea.
Pe chipul mai aprins al lui Wiekham și în privirile lui neliniștite se vedea că era alarmat; rămase cîteva

minute tăcut, apoi, scuturîndu-se de jena ce-l cuprinsese, se întoarse iar către ea și-i spuse pe, tonul cel mai bla jin
posibil:
― Dumneavoastră, care cunoașteți atît de bine sen timentele mele față de domnul Darcy, veți înțelege ime –
diat cît de sincer mă bucur că este destul de înțelept pen tru a simula cel puțin aparența a ceea ce se cuvine. În
acest sens, mîndria lui poate fi de folos, dacă nu lui, multor altora, pentru că îl împiedică, desigur, de a avea o
purtare odioasă ca aceea de pe urma căreia am avut eu de suferit. Mă tem numai că felul acela de prudență la care
presupun că ați făcut aluzie este adoptat numai în timpul vizitelor la mătușa lui, căci are un nețărmurit respect
pentru părerea bună a acesteia despre el. Cînd eram împreună, teama de ea, știu, își făcea întotdeauna efectul; .și
multe trebuie puse pe seama dorinței lui de a realiza căsătoria cu domnișoara de Bourgh, căsătorie la care, sînt
sigur, ține mult.
La auzul acestor cuvinte, Elizabeth nu-și putu stăpîni un surîs, dar îi răspunse numai printr-o ușoară
înclinare a capului. Înțelese că el dorea s-o atragă pe panta vechiu lui subiect al mîhnirilor lui și nu avea deloc
dispoziție să i-o îngăduie. Restul serii a trecut cu o aparentă voioșie din partea lui, dar fără vreo altă încercare de a
se ocupa de Elizabeth; s-au despărțit, la urmă, cu o poli tețe reciprocă și, probabil, cu o dorință reciprocă de a nu se
mai întîlni vreodată.
Cînd petrecerea s-a spart, Lydia s-a reîntors împre ună cu doamna Forster la Meryton, de unde trebuiau să
pornească a doua zi dimineață, devreme. Despărțirea ei de familie a fost mai curînd zgomotoasă decît înduioșă –
toare. Numai Kitty vărsă lacrimi; dar ea plînse de su părare și invidie. Doamna Bennet făcu risipă de urări de
fericire pentru fiica sa, impresionînd prin îndemnurile pe care i le dădu să nu scape vreun prilej de a se distra cît
mai mult posibil, și existau toate motivele să se creadă că acest sfat va fi urmat; și, în fericirea zgomotoasă a
Lydiei, care-și lua rămas bun, urările de plecare, făcute pe un ton moderat de către surorile ei, fură rostite fără să
fie auzite.
Capitolul XLII
Elizabeth nu și-ar fi putut face o părerea prea favora bilă despre fericirea conjugală sau plăcerile casnice,
dacă s-ar fi luat numai după cele ce vedea în familia ei. Tatăl său, captivat de tinerețe și de frumusețe și de aerul
acela de bună dispoziție pe care îl au tinerețea și frumusețea în general, se căsătorise cu o femeie a cărei minte
slabă și spirit necultivat au pus capăt, foarte curînd după căsătorie, oricărei afecțiuni adevărate. Res pectul, stima și
încrederea pieriseră pentru tot deauna; și tot ce crezuse el în privința fericirii casnice i-a fost răsturnat. Domnul
Bennet însă nu era o fire care să caute mîngîieri pentru dezamăgirea provocată de propria lui imprudență într-una
din plăcerile cu care se consolează atît de des cei nefericiți din vina neseriozi tății sau a viciului lor. Îl încîntau
viața la țară și cărțile; și din aceste plăceri izvorîseră bucuriile lui cele mai mari. Față de soție, era prea puțin
îndatorat, în afară de faptul că ignoranța și zăpăceala ei îl amuzau. Acesta nu este genul de fericire pe care un
bărbat ar dori, în general, să-l datoreze soției sale; dar acolo unde lipsesc alte po sibilități de distracție, adevăratul
filozof va scoate un profit din ceea ce are la îndemînă.
Elizabeth nu fusese totuși niciodată oarbă față de com portamentul nepotrivit al tatălui ei, ca soț. O duruse în –
totdeauna acest lucru; din respect însă pentru însușirile lui și recunoscătoare pentru modul lui afectuos de a o trata,
încerca să uite ceea ce nu-i putea trece cu vederea și să -și gonească din minte acea continuă încălcare a în –
datoririlor și bunei-cuviințe conjugale care, expunîndu-o pe soția sa disprețului propriilor ei copii, era atît de con –
damnabilă. Dar niciodată nu simțise mai tare decît acum dezavantajele pe care le aveau copiiii rezultați dintr-o că –
sătorie atît de nepotrivită și nici nu fusese vreodată atît de perfect conștientă de relele ce izvorau dintr-o folosire
atît de greșită a unor însușiri care, bine utilizate, ar fi pu tut cel puțin asigura fiicelor sale respectabilitatea, chiar
dacă nu puteau dezvolta inteligența soției lui.
Elizabeth se bucură de plecarea lui Wickham, dar mu tarea regimentului îi dădu prea puține motive de satis –
facție.
Petrecerile lor în afară erau mai puțin variate ca înainte; iar acasă avea o mamă și o soră ale căror neconte –
nite tînguieli pentru plictiseala din jurul lor așterneau o reală melancolie asupra cercului lor familial; și deși cu
timpul Kitty ar fi putut să-și recapete bunul simț natu ral, pentru că aceia care-i tulburau mintea plecaseră, era mai
mult decît probabil că cealaltă soră, de la care te pu teai aștepta la prostii și mai mari, va exagera cu neserio zitatea
și îndrăznelile, aflîndu-se într-o situație de două ori periculoasă, fiind vorba de o stațiune balneară și de un
cantonament. Cînd consideră toate acestea, Elizabeth constată ― constatare ce mai fusese f ăcută și altădată ― că
un eveniment pe care-l dorea din toată inima nu-i adu cea, cînd se realiza, toată bucuria sperată. Era deci ne voie să
fixeze o dată drept început al unei adevărate fe riciri; să-și fixeze un alt obiectiv pentru dorințele și spe ranțele ei și,
bucurîndu-se din nou cu anticipație de fericirea ce-și promitea, să se consoleze pentru prezent și să se pregătească
pentru o altă dezamăgire. Călătoria la Lacuri forma acum obiectul preocupărilor sale cele mai fericite și era cea
mai bună mîngîiere pentru toate orele neplăcute pe care nemulțumirea mamei și a lui Kitty le făceau de
neînlăturat; și dacă în planul său ar fi putut s-o includă și pe Jane, totul ar fi fost desăvîrșit.
"Dar ce fericire, își spunea, că am ce să-mi doresc! Dacă tot aranjamentul ar fi perfect, aș fi sigură că voi
avea o dezamăgire. Dar așa, purtînd cu mine un izvor nesfîrșit de regrete din cauza absenței surorii mele, pot spera
în mod rațional ca nădejdile mele de bucurie să sa împlinească. Un plan în care fiecare punct promite o încîntare

nu poate fi niciodată o reușită; și o dezamăgire totală poate fi parată numai apărîndu-te printr-o mică și
neînsemnată mîhnire".
Înainte de plecare Lydia promisese să scrie mamei și lui Kitty foarte des și foarte amănunțit; scrisorile ei
însă se lăsau mult așteptate și erau totdeauna foarte scurte. Acelea adresate mamei conțineau prea puțin în afară
doar de faptul că se întorseseră de la bazar, unde fuseseră în soțite de cutare și cutare ofițer și unde văzuseră
podoabe atît de frumoase că era înnebunită; că avea o rochie sau o umbreluță nouă, pe care ar fi descris-o mai
amănunțit, dar trebuia să plece în mare grabă, căci o chema doamna Forster pentru că se duceau la un
cantonament; iar din corespondența cu sora sa se putea afla și mai puțin deoa rece, deși scrisorile către Kitty erau
ceva mai lungi, erau mult prea pline de cuvinte subliniate pentru a putea fi văzute și de alți ochi.
După două sau trei săptămîni de la plecarea Lydiei, să nătatea, buna dispoziție și veselia începură iarăși să-și
facă apariția la Longbourn. Totul avea o înfățișare mai feri cită. Familiile care plecaseră la oraș pentru iarnă se în –
torseseră și apărură toaletele și distracțiile de vară. Doamna Bennet își recăpătă obișnuita sa seninătate certăreață;
iar pe la mijlocul lui iunie Kitty își revenise într-atît, încît era în stare să intre în Meryton fără lacrimi ― eveni-
ment promițător, care o făcu pe Elizabeth să spere că pînă la Crăciunul viitor, va fi destul de cuminte ca să nu mai
pomenească de ofițeri mai des decît o dată pe zi, afară doar dacă, în urma vreunei dispoziții crude și răuvoitoare a
ministerului de război, nu s-ar încartirui un regiment la Meryton.
Data fixată pentru începutul călătoriei lor spre nord se apropia repede; nu mai erau decît două săptămîni, cînd
sosi o scrisoare de la doamna Gardiner, care îi amîna în ceputul și îi scurta durata. Domnul Gardiner nu putea
pleca, fiind împiedicat de treburi, decît peste două săptă mîni, în iulie, și în mai puțin de-o lună trebuia să fie îna poi
la Londra; și cum aveau la dispoziție puțin timp ca să ajungă atît de departe și să vadă atît cît își propuse seră, pe
îndelete și comod cum speraseră, erau acum obli gați să renunțe la Lacuri și să facă un voiaj mai mic; după
ultimele planuri, urmau să meargă către nord, nu mai departe de Derbyshire. În ținutul acela erau destule de văzut
ca să le umple cea mai mare parte din cele trei săptămîni; iar pentru doamna Gardiner, locul prezenta o atracție
deosebit de puternică. Orașul în care locuise mai demult cîțiva ani și unde urmau să petreacă vreo cîteva zile era
probabil pentru curiozitatea ei tot atît de atră gător ca și faimoasele splendori de la Ma tlock Chatsworth, Dovedale
sau Peak.
Elizabeth era extrem de dezamăgită; visase tot tim pul să vadă Lacurile și încă mai credea că ar fi fost des tul
timp pentru acest lucru. Era însă de datoria ei să fie mulțumită și avea o fire optimistă; așa că totul fu, curînd,
iarăși bine.
Multe gînduri se legau de Derbyshire. Îi era imposibil să audă acest, cuvînt fără să se gîndească la
Pemberley și la proprietarul acelui loc. "Dar e sigur, își spuse, că pot să intru în comitatul în care locuiește el și să
fur de acolo cîteva spaturi fără să mă observe și fără să fiu pedepsită pentru asta".
Timpul de așteptare era acum dublu. Trebuiau să treacă patru săptămîni pînă la sosirea unchiului și mătuș ii
sale. Dar au trecut; și domnul și doamna Gardiner, cu cei patru copii ai lor, apărură în cele din urmă la Longbourn.
Copiii, două fetițe de șase și opt ani și doi băieți mai mici, urmau să rămînă în grija specială a verișoarei lor Jane,
favorita tuturor, care cu un bun-simț nedezmințit și cu blîndețea firii sale era perfect indicată să se ocupe de ei în
tot felul ― învățîndu-i, jucîndu-se cu ei și iubindu-i.
Domnul și doamna Gadiner rămaseră la Longbourn numai o noapte și a doua zi de dimineață porniră îm –
preună cu Elizabeth în căutare de noutăți și de amuza ment. O bucurie era sigură, aceea că tovarășii de drum se
potriveau; erau dotați cu sănătate și calm pentru a face față inconvenientelor, cu veselie pentru a le spori orice
placere și cu dragoste și inteligență care puteau să o în locuiască, dacă din afară s-ar; fi ivit dezamăgiri.
Tema acestei lucrări nu este descrierea ținutului Derbyshire și nici a altuia din locurile remarcabile prin care
trecea drumul lor; Oxford, Blenheim, Warwick, Kenilworth, Birmingham etc, sînt de ajuns de cunoscute. Tot ce
ne preocupă în prezent este o mică porțiune din Derbyshire. După ce vizitară locurile cele mai frumoase ale
ținutului, își îndreptară pașii către orășelul Lambton, unde locuise odinioară doamna Gardiner și unde, auzise de
mult, se mai, aflau încă niște cunoștințe de-ale ei; și Elizabeth înțelese de la mătușa sa că Pemberley era situat la
mai puțin de cinci mile de Lambton. Nu se afla
chiar în drumul lor, dar nici la o distanță mai mare de o milă, două. Cu o seară înainte, pe cînd discutau ruta,
doamna Gardiner își exprimase dorința de a revedea acel loc. Domnul Gardiner se declarase de acord și s-au
adresat Elizabeth-ei pentru a-i cere și ei consimțămîtul.
― Iubita mea, nu ți-ar plăcea să vezi un loc despre care ai auzit atîta? o întrebă mătușa, un loc care, în plus,
îți va aminti de atîția dintre cunoscuții dumitale. Știi că Wickham și-a petrecut acolo toată tinerețea.
Elizabeth era disperată. Simțea că nu avea ce căuta la Pemberley și se văzu silită să pretindă că nu ținea să-l
vadă. Trebuia să le spună că era sătulă de locuințe arătoase: după ce trecuse prin atîtea nu mai găsea nici o plăcere
în covoare fine și draperii de satin.
Doamna Gardiner îi spuse că era o prostuță.
― Daca ar fi vorba numai de o casă bogat mobilată, spuse ea, nu m-ar interesa nici pe mine; dar p arcul e
încîntător. Și au acolo păduri dintre cele mai frumoase din ținut.
Elizabeth nu mai spuse nimic; dar nu putea fi de acord, îi trecu prin minte posibilitatea de a-l întâlni pe
domnul Darcy în timpul vizitei lor. Ar fi îngrozitor! Numai acest gînd o făcu să roșească; și-și spuse că era mai
bine să-i vorbească deschis mătușii sale decît să-și ia un asemenea risc. Erau însă obiecții serioase împotriva
acestui lucru; și in cele din urmă hotărî ca aceasta să fie ultima soluție la care să recurgă, în caz că investigațiile

sale cu privire la absența familiei de la Pemberley vor căpăta un răspuns nefavorabil.
Prin urmare, cînd se retrase pentru noapte, întrebă camerista dacă Pemberley era un loc încîntător, care era
numele proprietarului și, cu destulă îngrijorare, dacă fa milia se afla acolo pentru vară. La ultima întrebare primi un
răspuns negativ, cît se poate de binevenit; panica fiind astfel înlăturată, se lăsă în voia marii curiozități de a vedea
și ea casa; iar în dimineața următoare, cînd se dis cută din nou acest subiect și i se ceru din nou părerea, putu
răspunde prompt și cu un potrivit aer de indiferență că nu avea într-adevăr nimic împotriva acestui plan.
Urmau deci să plece la Pemberley.
Capitolul XLIII
În timp ce înaintau pe șosea, Elizabeth, oarecum tul burată, căuta să zărească apărînd pădurea de la Pember –
ley; și cînd, în sfîrșit, intrară pe lîngă casa portarului se simți extrem de agitată.
Parcul era foarte mare și se întindea pe un teren ex trem de variat. Intrară printr-unul dintre locurile cele mai
joase și mînară un timp printr-o frumoasă pădure ce se întindea pe o mare suprafață.
Mintea Elizabethei era prea preocupată pentru a face conversație, dar văzu și admiră fiecare locșor și fiecare
priveliște mai deosebită. Urcară treptat o jumătate de milă și se aflară în vîrful unei coline unde pădurea înceta și
ochiul era prins imediat de Pemberley House, așezată da cealaltă parte a unei văi, pe unde șerpuia un drum oare –
cum abrupt. Era o clădire de piatră mare și frumoasă, bine așezată pe o ridicătură a terenului, proiectîndu-se pe
crestele unor dealuri împădurite; iar în față, o apă curgătoare destul de mare se umfla, devenind și mai abundentă,
dar fără nimic artificial în aspectul ei. Malurile nu erau nici îndreptate, nici ornamentate. Elizabeth rămase
încîntată. Nu mai văzuse niciodată un loc pentru care natura să fi făcut mai mult, sau unde frumusețea naturii să fi
fost atît de puțin modificată de gustul nepriceput al cuiva. Erau toți plini de admirație; și în clipa aceea Elizabeth
simți că a fi stăpînă la Pemberley însemna ceva.
Coborîră dealul, traversară podul și traseră la scară; și pe cînd cerceta mai de aproape casa, îi reveniră toate
temerile ca nu cumva să-l întîlnească pe proprietar. Îi era groază să nu se fi înșelat camerista. La cererea lor de a
vizita locuința, au fost conduși în hol; iar Elizabeth avu răgaz, în timp ce o așteptau pe menajera casei, să se mi –
nuneze că se afla acolo unde se afla.
Menajera apăru ― o femeie în vîrstă, respectabilă, mult mai puțin arătoasă, dar mult mai amabilă decît își
închipuise că va fi. O urmară în sala de mese. Era o în căpere mare, proporționată ca dimensiuni și frumos mo –
bilată. După ce Elizabeth se uită puțin în jur, se duse la o fereastră, ca să se bucure de priveliște. Dealul, încunu nat
de pădurea pe unde coborîseră, părînd de la distanță mai abrupt, era splendid. Fiecare bucățică de teren era
armonioasă; privi cu încîntare întreaga panoramă ― rîul, copacii împrăștiați pe maluri și, cît putea cuprinde cu
ochii, șerpuitul văii. În timp ce străbăteau celelalte în căperi, toate acestea apăreau din unghiuri diferite; dar de la
fiecare fereastră se puteau vedea adevărate minuni. Camerele erau înalte și frumoase, cu mobile pe măsura averii
stăpînului; și Elizabeth remarcă, plină de admirație pentru gustul lui, că nu erau nici bătătoare la ochi ,nici inutil de
prețioase; mai puțin impresionante și mai autentic elegante decît cele de la Rosings.
" Și aș fi putut fi stăpîna acestui loc, se gîndi. Aș fi putut fi acum familiarizată cu aceste încăperi. În loc să le
privesc ca o străină, m-aș fi putut bucura de ele ca de bunul meu și aș fi putut primi aici, ca oaspeți, pe unchiul și
pe mătușa mea. Dar nu, se reculese ea repede, asta nu s-ar fi putut întîmpla; unchiul și mătușa n-ar mai fi exis tat
pentru mine; nu mi s-ar fi îngăduit să-i invit".
Acesta a fost un gînd binevenit; a salvat-o de ceva ce semăna a regret.
Dorea s-o întrebe pe menajeră dacă stăpînul era cu-adevărat absent, dar nu avu curajul. În cele din urmă,
întrebarea o puse unchiul ei, iar ea se îndepărtă speriată, în timp ce doamna Reynolds răspundea că așa era, adău –
gînd: "Dar îl așteptăm să vină mîine, cu un grup mare de prieteni". Ce bucuroasă era Elizabeth că vizita lor nu
fusese amînată cu o zi!
Mătușa ei o chemă pentru a-i arăta un tablou. Se apro pie și văzu portretul domnului Wickham, atîrnat deasu –
pra căminului, printre alte cîteva miniaturi. Mătușa o întrebă zîmbind dacă îi plăcea. Menajera se apropie și le
spuse că era portretul unui tînăr domn, fiul intendentului defunctului ei stăpîn, care-l crescuse pe propria lui chel –
tuială. "A intrat acum în armată, adăugă menajera, dar mă tem că a luat apucături rele".
Doamna Gardiner își privi nepoata cu un surîs pe care Elizabeth nu i-l pu tu înapoia.
― Și acesta, spuse doamna Reynolds, arătînd spre o a ltă miniatură, este stăpînul meu; și seamănă foarte
bine. A fost pictat în același timp cu celălalt ― acum aproape opt ani.
― Am auzit multe despre înfățișarea distinsă a stăpînului dumitale, spuse doamna Gardiner, privind por –
tretul; are un chip frumos. Dar, Lizzy, dumneata ne poți spune dacă seamănă sau nu.
Respectul doamnei Reynolds față de Elizabeth păru să crească aflînd că-l cunoștea pe stăpînul ei.
― Tînăra domnișoară îl cunoaște pe domnul Darcy?
Elizabeth se îmbujoră și răspunse:
― Puțin.
― Și nu credeți, ma'am, că este un gentilom foarte chipeș?
― Da, foarte chipeș.
― Eu, una, sînt sigură că nu cunosc un altul așa de chipeș; dar în galeria de sus o să vedeți un alt portret al

lui, mai mare și mai bun decît acesta. Camera asta era ca mera preferată a defunctului meu stăpîn și miniaturile au
rămas chiar în locul unde se aflau și atunci. Ținea mult la ele.
Elizabeth înțelese acum de ce printre ele era și por tretul domnului Wickham.
Doamna Reynolds le atrase apoi atenția asupra unui portret al domnișoarei Darcy, desenat pe cînd avea nu –
mai opt ani.
― Și domnișoara Darcy este tot atît de frumoasă ca și fratele ei?! întrebă domnul Gardiner.
― Oh! Da! Cea mai frumoas ă tînără domnișoară ce s-a văzut vreodată; și atît de desăvîrșită! Cîntă la pian și
din gură, cît e ziua de lungă. În camera de alături este un pian nou care de abia a fost adus pentru dînsa ― un dar
din partea stăpînului meu; va veni și dînsa mîine, aici.
Domnul Gardiner, care avea un fel de a fi degajat și plăcut, îi încuraja comunicativitatea, punîndu-i întrebări
și făcînd tot felul de remarci. Doamnei Reynolds, fie din mîndrie, fie din dragoste, îi făcea mare plăcere să vor –
bească despre stăpînul ei și despre sora acestuia.
― Stăpînul dumitale stă mult la Pemberley în tim pul anului?
― Nu atît cît aș dori eu, domnule; dar cred că pot să vă spun că petrece aici jumătate din timpul său, iar
domnișoara Darcy vine întotdeauna pentru lunile de vară.
"În afară de cazul că se duce la Ramsgate", își spuse Elizabeth.
― Dacă stâpînul dumitale s-ar căsători l-ați avea mai multă vreme aici.
― Da, domnule, dar nu știu cînd se va întîmpla asta. Nu știu cine ar fi destul de bună pentru dîns ul.
Domnul și doamna Gardiner zîmbiră. Elizabeth nu se putu stăpîni să nu spună:
― Faptul că dumneata gîndești astfel este spre cins tea lui, sînt sigură.
― Nu spun decît adevărul adevărat, și același lucru l-ar spune oricine îl cunoaște, replică cealaltă. Elizabeth
se gîndi că asta însemna mult; și o ascultă cu o uimire crescîndă, în timp ce adăuga: în toată viața mea nu am auzit
de la dînsul un singur cuvînt rău, și-l știu de cînd era de patru ani.
Lauda aceasta i se păru a fi cea mai extraordinară din tre toate și cea mai contrară părerilor ei.
Fusese ferm încredințată că domnul Darcy nu era blînd din fire. Asculta cu cea mai mare atenție; tînjea să
afle și mai multe și fu recunoscătoare unchiului care spuse:
― Există foarte puțini oameni despre care se poate spune atît de mult. Aveți noroc cu un astfel de stăpîn.
― Da, domnule, știu că am. Dacă ar fi să străbat lu mea în lung și-n lat, n-aș putea da de un altul mai bun.
Am băgat mereu de seamă că aceia care au o fire bună de mici o au și cînd se fac mari; și dînsul a fost întotdeauna
copilul cel mai blînd și cel mai generos din lume.
Elizabeth o privi uluită. "E cu putință să fie vorba de domnul Darcy?" se întrebă ea.
― Tatăl său era un om admirabil, spuse doamna Gardiner.
― Da, ma'am, așa era cu adevărat; dar fiul îi sea mănă în totul ― e tot atît de bun cu cei săraci!
Elizabeth asculta, se minuna, se îndoia și dorea cu ne răbdare să afle cît mai multe. Pentru ea, doamna Rey –
nolds nu prezenta nici un alt interes. În zadar vorbea despre conținutul tablourilor, despre dimensiunile camerelor
și despre prețul mobilelor. Domnul Gardiner, ex trem de amuzat de acest gen de prejudecăți familiale, pe seama
cărora punea el laudele exagerate aduse stăpînului ei, deschise din nou același subiect; și ea stărui cu ener gie
asupra numeroaselor lui merite, în timp ce urcau îm preună scara impunătoare.
― Este cel mai perfect mo șier și cel mai perfect stăpîn care a existat vreodată; nu ca tinerii sălbatici din zi –
lele noastre, care nu se gîndesc la nimic decît la ei. Nu e unul din arendașii sau servitorii săi care să nu-l vorbească
de bine. Unele persoane zic că e mîndru; dar e sigur că eu n-am văzut niciodată așa ceva la dînsul. Îmi închipui că
se spune așa din cauză că lui nu-i turuie gura într-una, ca altor tineri.
"În ce lumină favorabilă î l arată tot ce spune ea", gîndi Elizabeth.
― Această splendidă dare de seamă asupra lui, șopti mătușa în timp ce mergeau mai departe, nu se prea po –
trivește cu purtarea față de bietul nostru prieten.
― Poate că ne-am înșelat.
― Nu prea pare probabil; sursa noastr ă de informații era prea bună.
Cînd au ajuns sus, în spațiosul vestibul, au fost con duși într-un agreabil salonaș, mobilat de curînd, mai
elegant și mai vesel decît cele de jos, și-au fost informați că fusese tocmai aranjat pentru a-i face plăcere
domnișoarei Darcy, care îndrăgise această încăpere cînd venise ultima oară la Pemberley.
― E desigur un frate bun, spuse Elizabeth, îndreptîndu-se către una dintre ferestre.
Doamna Reynold se gîndea cu plăcere la încîntarea domnișoarei Darcy cînd va intra în cam era aceea.
― Și așa este dînsul totdeauna, adăugă ea. Orice îi poate face plăcere surorii sale, e sigur că va fi îndeplinit,
cît ai bate din palme. Nu există ceva să nu facă pentru ea.
Nu mai rămăsese de vizitat decît galeria de tablouri și două sau trei dormitoare principale. În cea dintîi se
aflau multe picturi bune, dar Elizabeth nu se pricepea deloc la pictură: în schimb s-ar fi întors bucuroasă să revadă
câteva desene în creion ale domnișoarei Darcy, expuse jos, mai interesante în general și de asemenea mai ușor de
înțeles.
În galerie se aflau multe portrete de familie, dar nu prezentau atîta interes, încît să capteze atenția unui
străin.
Elizabeth trecu mai departe în căutarea singurului chip ale cărui trăsături îi erau cunoscute. În cele din urmă
se opri în fața lui; și constată izbitoarea asemănare a portretului cu domnul Darcy, avînd chipul lumina t de un anu-

mit zîmbet care îi amintea de zîmbetul cu care o privea pe ea, cîteodată. Rămase cîteva minute în fața portretului,
în gravă contemplare, și tot la el se mai întoarse o dată, în ainte de a părăsi galeria. Doamna Reynolds îi informă că
tabloul fusese pictat pe cînd tatăl domnului Darcy era încă în viață.
În clipa aceea în inima Elizabethei își făcu desigur loc un sentiment mult mai cald pentru originalul
portretului decît simțise ea vreodată, chiar în cele mai bune momente ale cunoștinței lor. Laudele cu care-l
copleșise doamna Reynolds nu erau o bagatelă. Ce prețuire este mai valo roasă decît cea a unui servitor inteligent?
Se gîndi la fericirea atîtor oameni care se aflau în grija lui, ca frate, moșier, stăpîn; cîtă bucurie și cîtă durere îi
stătea în puteri să împartă; cît bine sau cît rău putea face el! Fiecare gînd pe care-l exprimase menajera fusese o
prețuire a caracterului său; și cum stătea acum în fața pînzei care-l reprezenta cu ochii asupra ei, privind-o parcă,
se gîndi la afecțiunea ce i-o purta, cu un sentiment de recunoștință mai adînc decît stîrnise aceasta vreodată în
trecut ― își aminti de căldura iubirii lui și avu îngăduință pentru modul în care fusese exprimată.
După ce au văzut tot ce era deschis pentru vizitatori, au coborît, și-au luat rămas bun de la menajeră și au
fost lăsați în grija grădinarului care-i aștepta la ușa de la intrare.
Pe cînd străbăteau pajiștea, în drum spre rîu, Elizabeth se întoarse să mai vadă casa încă o dată; unchiul și
mătușa se opriră de asemeni și, în timp ce primul făcea presupuneri asupra datei cînd fusese construită, proprie –
tarul însuși se ivi deodată pe drumul care ducea în spa tele casei, înspre grajduri.
Se aflau la douăzeci de iarzi unul de altul și apariția lui fusese atît de bruscă, încît era imposibil să-l evite.
Ochii lor se întîlniră imediat și obrajii amîndurora se îmbu jorară.
Darcy rămase cu ochii ațintiți asupra ei și timp de o clipă păru împietrit de uimire, dar, revenindu-și repede,
înaintă înspre grupul lor și se adresă Elizabethei, dacă nu foarte calm, cel puțin foarte politicos.
Ea se întoarse instinctiv pentru a pleca; dar la a propierea lui se opri și îi primi salutul cu o stânjeneală
imposibil de învins. Dacă pentru ceilalți doi apariția lui sau asemănarea cu tabloul pe care tocmai îl văzuseră n-ar
fi fost de ajuns pentru a-i convinge că se aflau în fața dom nului Darcy, ar fi putut-o înțelege imediat, după expre sie
de surpriză a grădinarului, la vederea stăpînului său. Se ținură nițel deoparte în timp ce dînsul vorbea cu ne poata
lor care, uimită și încurcată, aproape că nu îndrăz nea să-și ridice privirile spre chipul lui și nu știa nici ce să
răspundă amabilelor întrebări despre sănătatea familiei ei. Uluită de schimbarea intervenită în comportarea lui, de
cînd se despărțiseră, fiecare frază pe care o rostea îi mărea și mai mult stînjeneala; și fiecare gînd ce-i trecea prin
minte în legătură cu faptul nepotrivit de a fi fost gă sită acolo, făcu ca cele cîteva minute în care rămaseră împreună
să fie cele mai neplăcute din viața ei. Nici el nu părea să se simtă mai bine; cînd vorbea, glasul nu avea nimic din
calmul lui obșnuit și a întrebat-o atît de des și pe un ton atît de grăbit de cînd se afla în Derbyshire și de cînd
plecase de la Longbourn, încît era evident că min tea lui era într-altă parte.
În cele din urmă, păru că nu-i mai vine nici o idee; și, după ce stătu cîteva minute fără să scoată un cuvînt, se
adună deodată și-și luă bun rămas.
Domnul și doamna Gardiner se apropiară atunci de Elizabeth și își exprimară admirația pentru înfățișarea lui;
dar ea nu auzi nici un singur cuvînt și, absorbită de propriile ei simțăminte, îi urmă tăcută. Era copleșită de rușine
și mîhnire. Venirea ei acolo era lucrul cel mai ne fericit, cel mai necugetat din lume. Ce ciudat trebuie să-i fi părut
lui! Și ce urît ar putea interpreta totul unora atît de înfumurat! Ar putea să aibă impresia că ea îi ie șise din nou,
intenționat, în cale. Oh! De ce venise? Sau de ce a venit el cu o zi mai devreme decît era așteptat? Dacă ei s-ar fi
grăbit numai cu zece minute, nu s-ar fi întîlnit; pentru că el sosise în clipa aceea, că-n clipa aceea coborîse de pe
cal sau din trăsură. Ea continuă să ro șească din cauza acestei nefericite întîlniri. Și purtarea lui atît de izbitor
schimbată ― ce putea să însemne? Era uimitor chiar și faptul că îi vorbise; dar să vorbească atît de amabil, să
întrebe de familia ei? Nu-l văzuse nicio dată purtîndu-se atît de puțin distant, niciodată nu vor bise cu gentilețea pe
care o avusese cu prilejul acestei neașteptate întîlniri. Ce contrast față de ultima lor întrevedere, la Rosings Park,
cînd îi înmînase scrisoarea! Nu știa ce să mai creadă, sau cum să-și explice totul.
Mergeau acum pe o frumoasă cărare de-a lungul apei ; fiecare pas le scotea înainte o și mai impozantă încli –
nare a terenului, o și mai frumoasă priveliște a pădurii de care se apropiau, dar trecu un timp pînă ce Elizabeth fu
în stare să-și dea seama de toate acestea și, deși răspundea mecanic chemărilor repetate ale unchiului și mătușii
sale și părea că-și îndreaptă ochii către lucrurile pe care ei i le arătau, nu văzu nimic din peisaj. Toate gîndurile i se
concentrau pe locșorul acela din Pemberley House, oricare ar fi fost el, unde se afla în clipa aceea domnul Darcy.
Tînjea să știe ce se petrecea, în momentul acela, în mintea lui; ce credea despre dînsa; și dacă, în pofida a tot ce se
întîmplase, îi mai era încă dragă. Poate că fusese amabil numai pentru că se simțea liniștit; totuși, în gla sul lui
sunase ceva ce nu semăna a liniște. N-ar fi putut spune dacă dînsul se bucurase sau se întristase văzînd-o; dar e
sigur că nu o văzuse fără oarecare emoție.
Pînă la urmă remarcile tovarășilor de drum, în legă tură cu lipsa ei de atenție, o treziră făcînd-o să înțeleagă
trebuie să se comporte firesc.
Intrară în pădure și, luîndu-și pentru un timp rămas bun de la rîu, urcară niște coline mai înalte, pe unde, în
punctele în care deschiderile dintre copaci lăsau ochiul să pribegească, apăreau încîntătoare vederi asupra văii și
dealurilor din față, cu lungul șir de păduri răspîndite pe multe dintre ele și, din cînd în cînd, porțiuni din rîu.
Domnul Gardiner își exprimă dorința de-a face înconju rul întregului parc, dar în același timp se temea că lu crul
acesta ar putea să depășească o plimbare obișnuită. Li se spuse, cu un surîs triumfător, că înconjurul parcu lui
reprezenta zece mile. Răspunsul acesta a fost hotă-rîtor și urmară circuitul obișnuit care-i aduse din nou, după un
timp, pe o pantă, printre copaci pletoși, lîngă marginea apei, la unul dintre punctele ei cele mai înguste. Trecură de

partea cealaltă pe un podeț care se potrivea cu întregul peisaj. Era locșorul cel mai puțin împodobit din tre toate
cele pe care le vizitaseră; și valea, strîngîndu-se într-o vîlcea, lăsa loc numai pentru rîu și pentru o cărare îngustă,
printre copacii sălbatici din păduricea care mărgi nea apa. Elizabeth ar fi dorit să-i exploreze cotiturile; dar după ce
trecură puntea și văzură la ce distanță se aflau de casă, doamna Gardiner, care nu mergea ușor pe jos, n-a mai
putut continua plimbarea și vru să ajungă la tră sură, cît mai repede cu putință. Nepoata ei, prin urmare, a fost
obligată să se supună și se îndreptară pe drumul cel mai scurt către casă de partea cealaltă a rîului; înain tau însă
încet căci domnul Gardiner, care adora pescui tul, deși își putea permite rareori această bucurie, era atît de atent să
vadă vreun păstrăv ivindu-se în apă și atît de prins de discuția despre lucruri de acest fel cu înso țitorul lor, încît
înainta foarte încet. În timp ce mergeau astfel, fără grabă, au fost din nou surprinși ― și mirarea Elizabethei a fost
aproape tot atît de mare ca întîia dată ― văzîndu-l, nu prea departe, pe domnul Darcy care se apropia de ei.
Cărarea fiind aici mai descoperită decît de partea cealaltă, putură să- l zărească înainte de a se întîlni. Elizabeth,
deși uimită, era cel puțin mai pregătită decît înainte să stea de vorbă, și se hotărî să vorbească și să pară liniștită,
dacă el avea cu adevărat de gînd să-i în-tîlnească. Timp de cîteva minute a fost totuși sigură că el va apuca pe vreo
altă cărare. Această impresie dură a tîa timp cît o cotitură a potecii îl ascunse privirii lor. Cînd depășiră curba,
Darcy se afla în fața lor. Dintr-o privire, Elizabeth observă că nu pierduse nimic din noua lui politețe; și pentru a-i
răspunde cu aceeași politețe începu imediat să admire frumusețea locului; dar nici n u spusese bine cuvintele
"încîntător" și "fermecător" că îi tre cură prin minte unele amintiri nefericite și își spuse că laudele aduse
domeniului Pemberley puteau fi greșit in terpretate. Se schimbă la față și nu mai zise nimic.
Doamna Gardiner rămăsese puțin în urmă; cînd Elizabeth tăcu, el o întrebă dacă-i va face cinstea de a-l pre –
zenta prietenilor săi. Aceasta era o dovadă de politețe pen tru care ea nu era deloc pregătită; și cu greu își putu opri
un surîs la gîndul că dînsul dorea să facă cunoștință chiar cu unii dintre aceia împotriva cărora mîndria lui se
revoltase atît, atunci cînd o ceruse în căsătorie. "Ce uimit va fi, gîndi Elizabeth, cînd va afla cine sînt! Îi ia drept
persoane din lumea bună".
Prezentarea a fost totuși făcută imediat; și în timp ce-i spunea cum se înrudeau, ea îi aruncă o privire furișă
pentru a vedea cum va primi acest lucru, așteptîndu-se s-o ia la goană cît va putea mai repede din fața unor
cunoștințe atît de dezonorante. A fost, neîndoielnic, surprins. Dar a suportat totul cu fermitate; și, departe de a
pleca, se întoarse împreună cu ei și începu o conversație cu domnu1 Gardiner. Elizabeth nu putea fi decît încîntată;
nu putea fi decît triumfătoare. Gîndul că Darcy constata acum că ea avea și unele rude pentru care nu trebuia să
roșească era consolator. Ascultă atentă ce vorbeau și se simți mîndră de fiecare cuvînt, fiecare propozițiune a
unchiului ei, care scoteau în evidență inteligența, gustul sau buna lui creștere.
Conversația se fixă în curînd asupra pescuitului și Elizabeth îl auzi pe domnul Dar cy invitîndu-l cu cea mai
mare amabilitate să vină acolo la pescuit ori de cîte ori îi va face plăcere, cît timp se va afla în împrejurimi,
oferindu-se în același timp să-i pună la dispoziție uneltele necesare si să-i ara te locurile din rîu unde erau, de
obicei, cele mai mari șanse. Doamna Gardiner, care mergea braț la braț cu Elizabeth, îi aruncă o privire plină de
mirare. Elizabeth nu spuse nimic, dar era fericită; omagiul îi era adresat în totul. Mirarea ei totuși era imensă și-și
repeta mereu: "De ce este atît de schimbat? De unde poate proveni schimbarea? Nu se poate să fie din cauza mea;
nu se poate ca purtarea lui să fi devenit atît de amabilă de dragul meu. Nu se poate ca mustrările mele de la
Hunsford să fi adus o asemenea schimbare. Este cu neputință să mă mai iubească".
Merseră un timp astfel, cele două doamne înainte, cei doi domni în urmă, apoi coborîră malul rîului pentru a
vedea mai bine o plantă de apă mai neobișnuită; iar cînd să-și reia locurile, se făcu o mică schimbare, din cauza
doamnei Gardiner care, obosită de efortul de dimineața aceea, găsea brațul Elizabethei prea slab pentru a o susține
și-l preferă, în consecință, pe al soțului său.
Domnul Darcy îi luă locul lîngă nepoata ei și merseră mai departe împreună. După o mică tăcere, tînăra fată
a fost prima care a vorbit. Dorea ca dînsul să știe că înainte de a veni acolo primiseră asigurarea că era absent și,
prin urmare, începu prin a spune că sosirea lui fusese foarte neașteptată, "căci menajera dumneavoastră, adăugă ea,
ne-a informat că în mod cert nu veți fi aici decît mîine; și am înțeles într-adevăr, înainte de a pleca din Bakewell,
că nu erați așteptat chiar atît de curînd". Darcy recu noscu că așa era și-i mai spuse că venise cu cîteva ore nai
înainte decît grupul cu care călătorea, pentru că avea treburi cu logofătul lui .
― Ceilalți vor sosi mîine, devreme, continuă el, și printre dînșii sînt cîteva persoane care au privilegiul să vă
cunoască: domnul Bingley și surorile sale.
Elizabeth răspunse numai cu o ușoară înclinare. Gîn durile îi fugiră înapoi la clipa cînd numele acestuia
fusese rostit pentru ultima oară între ei; și, judecînd după cum îi arăta chipul, nici gîndul lui nu era într-altă parte.
― Mai este printre dînșii o altă persoană, continuă Darcy după o pauză, care dorește, în mod special, să vă
cunoască. Îmi veți permite ― sau vă cer prea mult ― să vă prezint pe sora mea, în timpul șederii dumneavoastră
la Lambton?
Surpriza unei astfel de cereri era într-adevăr mare; prea mare ca să-și poată da seama cum ajunsese ea la
această favoare, își dădu imediat seama că dorința, mai mare sau mai mică, pe care o avea domnișoara Darcy de a
o cunoaște era desigur opera fratelui e i și ― fără altă cercetare ― era un lucru îmbucurător. Îi făcu plăcere să
constate că resentimentele nu-l făcuseră să gîndească cu adevărat rău despre ea.
Merseră mai departe tăcuți, ambii adîncîți în gînduri. Elizabeth nu se simțea în largul ei ― acest lucru i-ar fi
fost imposibil; era însă măgulită și mulțumită. Dorința lui de a-i prezenta sora era un omagiu cu totul neașteptat.
Curînd îi depășiră pe ceilalți; și cînd ajunseră la trăsură, domnul și doamna Gardiner rămăseseră aproape cu un

sfert de milă înapoi.
Darcy o invită atunci să poftească în casă; dar ea îi răspunse că nu era obosită și au rămas unul lîngă altul pe
peluză. În astfel de clipe, s-ar fi putut spune multe și tăcerea lor era stînjenitoare. Eiizabeth ar fi voit să spună
ceva, dar fiece subiect părea a fi sub un embargo. În cele din urmă, ea își aminti de călătoria făcută și vor biră
stăruitor despre Matlock și Dovedale. Totuși timpul și mătușa înaintau încet, iar răbdarea și ideile ei aproape că se
epuizaseră, înainte ca tete-à-tete-ul lor să fi luat sfîrșit.
Cînd domnul și doamna Gardiner i-au ajuns, fură pof tiți cu toții în casă pentru a lua ceva răcoritor, dar
invitația a fost refuzată și s-au despărțit cu cea mai desăvîrșită politețe de ambele părți. Domnul Darcy ajută
doamnelor să se urce în trăsură și cînd porniră Elizabeth îl văzu pășind încet spre casă.
Atunci începură să curgă remarcile unchiului și mătușii sale; fiecare dintre ei declara că-l găsise mai presus
de toate așteptările.
― Este perfect de binecrescut, politicos și lipsit de pretenții, spuse unchiul.
― Este ceva în el puțin cam ceremonios, desigur, răs punse mătușa, dar se limitează doar la aerul lui și nu-i
stă rău. Spun acum ca menajera lui că, deși oamenii îl pot crede mîndru, eu nu am observat să fie așa.
― Niciodată n-am fost mai surprinsă decît acum văzînd cum s-a purtat cu noi. A fost mai mult decît poli –
ticos, a fost de-a dreptul plin de atenții; și n-avea nici o nevoie să dea dovadă de asemenea atenții. Cunoștința lui
cu Elizabeth era foarte superficială.
― Desigur, Lizzy, interveni m ătușa, nu e tot atît de frumos ca Wickham, sau mai curînd nu are ținuta lui
Wickham, căci trăsăturile lui sînt foarte armonioase. Dar cum de-ai ajuns să ne spui că este atît de dezagreabil?
Elizabeth se scuză cum putu mai bine; spuse că atunci cînd se întîlniseră în Kent îi plăcuse și ei mai mult
decît prima dată și că nu-l văzuse niciodată atît de dră guț ca în dimineața aceea.
― S-ar putea să fie capricios cu amabilitățile, replică unchiul; oamenii importanți sînt adesea astfel; nu con –
sider deci sigură invitația la pescuit, căci mîine s-ar pu tea să-și schimbe gîndurile și să-mi ceară să ies din par cul
lui.
Elizabeth simțea că dînsul se înșela total asupra ca racterului domnului Darcy, dar nu zise nimic.
― Văzîndu-l, continuă doamna Gardiner, n-ai crede în ruptul capului că s-ar putea purta cu cineva atît de
crud cum s-a purtat cu bietul Wickham. Nu are o înfă țișare de om rău. Din contră, cînd vorbește, este ceva ce-ți
place la el, o expresie frumoasă a gurii. Și are o demnitate care te face să nu te îndoiești nici un moment că are o
inimă bună. Dar, într-adevăr, femeia aceea cum secade care ne-a arătat casa a vorbit cu înflăcărare des pre el! Abia
de-mi puteam ține rîsul uneori. Presupun însă că este un stăpîn generos și acest lucru, în ochii unui servitor,
cuprinde toate virtuțile.
Elizabeth se simți obligată să spună ceva pentru a-i justifica purtarea față de Wickham și de aceea le dădu să
înțeleagă, cît de discret putu, că, după cele ce aflase de la rudele sale din Kent, faptele sale puteau fi interpre tate
foarte diferit; și că nu era deloc atît de vinovat și nici Wickham atît de nevinovat cum se credea în Hertfordshire.
Pentru a-și întări spusele, le povesti detaliile tranzacțiilor pecuniare ce avuseseră loc între dînșii, fără însă a indica
precis care era sursa informațiilor, afirmînd doar că era cît se poate de serioasă.
Doamna Gardiner fu surprinsă și ar fi dorit să afîe mai mult; dar, cum se apropiau de locurile unor întîmplări
plăcute din trecutul ei, toate celelalte gînduri ale sale fură alungate de farmecul amintirilor; era prea pre ocupată să-
i arate soțului său toate colțurile interesante din împrejurimi, pentru a se mai gîndi la altceva. Deși plimbarea din
cursul dimineții o obosise, nici nu prînziră bine că o și porniră iar la drum în căutarea vechilor cu noștințe și își
petrecură seara bucuroși de a-și fi reluat niște relații de atîția ani întrerupte.
Întîmplările din ziua aceea fuseseră mult prea intere sante pentru ca Elizabeth să mai poată da atenție acestor
prieteni noi, și nu putu face altceva decît să se gîndească și iar să se gîndească plină de uimire la amabilitatea dom –
nului Darcy și, mai presus de toate, la dorința lui de a i-o prezenta pe sora sa.
Capitolul XLIV
Elizabeth se așteptase ca domnul Darcy să vină cu sora lui să-i facă o vizită a doua zi după sosirea domni –
șoarei Darcy la Pemberley și, în consecință, se hotărîse să nu se îndepărteze de han, în tot cursul acelei dimineți.
Concluzia ei se dovedise însă greșită, căci musafirii se prezentară chiar în dimineața următoare sosirii lor în
Lambton. Făcuseră o plimbare prin localitate împreună cu unii dintre noii lor prieteni și tocmai se reîntorseseră la
han pentru a se schimba ca să ia prînzul cu familia aceea, cînd fură atrași la ferestre de zgomotul unei trăsuri și
văzură un domn și o doamnă într-un docar venind în susul străzii. Elizabeth, recunoscînd îndată livreaua, în țelese
despre ce era vorba și nu mică fu mirarea rudelor sale cînd le aduse la cunoștință onoarea care o aștepta. Unchiul
și mătușa fură complet uluiți; iar stînjeneala , comportarea ei, în timp ce le spunea aceasta, pusă alături de faptul în
sine și de multe altele din ziua pre cedentă, le deschise ochii. Nu băgaseră nimic de seamă mai înainte, dar acum
înțeleseră că nu exista altă explicație pentru asemenea atenții, venind de la un astfel de om, decît presupunerea că
nutrea un sentiment pentru ne poata lor. În timp ce erau preocupați de aceste gînduri noi, tulburarea Elizabeth -ei
creștea cu fiece clipă. Era foarte uimită de propria-i neliniște; printre alte motive de îngrijorare îi mai era și teamă
că, din cauza înclinației ce-o avea pentru ea, fratele să n-o fi prezentat prea fa vorabil; și dorind mai mult decît
oricînd să placă, îi era firește frică să nu fi pierdut capacitatea de a plăcea.

Se retrase de la fereastră, îngrijorată să nu fie văzută, și, în timp ce umbla de colo pînă colo prin cameră,
încercînd să se calmeze, remarcă pe chipurile unchiului și mătușii atîta uimire încît se tulbură și mai mult.
Domnișoara Darcy și fratele său își făcură apariția și formidabila prezentare avu loc. Elizabeth văzu cu
uimire că noua sa cunoștință era cel puțin tot atît de stingherită cît și ea. De cînd sosise în Lambton auzise că
domnișoara Darcy era nespus de mîndră, dar cîteva minute de ob servație o convinseră că era numai nespus de
sfioasă. Îi fu greu să-i smulgă mai mult decît răspunsuri mono silabice.
Domnișoara Darcy era înaltă și mai voinică decît Elizabeth; și deși abia trecuse de șaisprezece ani, trupul i
se rotunjise și avea o înfățișare plină de feminitate și grație. Era mai puțin frumoasă decît fratele său, dar pe chip i
se putea citi inteligență și bună dispoziție și felul său de a fi era lipsit de pretenții și prietenos. Elizabeth, care se
așteptase să găsească în ea un observator tot atît de pătrunzător și de nestînjenit cum fusese totdeauna domnul
Darcy, se liniști mult întrevăzînd simțăminte atît de diferite.
Curînd după sosire, Darcy îi spuse că va veni și Bingley pentru a-i prezenta omagiile, iar de-abia avu timp
să-și exprime plăcerea și să se pregătească pentru a primi un astfel de oaspete, că se și auzi pe scări pasul grăbit al
domnului Bingley care, după o clipă, intră în cameră. Toată mînia Elizabethei împotriva lui pierise de mult dar,
dacă ar mai fi simțit cît de cît așa ceva, cu greu ar fi rezistat în fața cordialității sincere pe care o manifestă cînd o
revăzu. O întrebă, într-un fel prietenos, deși nu mai în general, despre familia ei, și o privi și vorbi cu aceeași
voioasă naturalețe din totdeauna.
Pentru domnul și doamna Gardiner domnul Bingley nu era un personaj mai puțin interesant decît pentru ea
însăși. Doreau de mult să-l vadă. Tot grupul din fața lor le stîrnea într-adevăr un viu interes. Bănuielile pe care
tocmai începuseră să le aibă în legătură cu domnul Darcy și Elizabeth îi făcură să-și îndrepte observațiile și asupra
unuia și a celuilalt cu o atenție cercetătoare, dar totuși rezervată; și din aceste observații se convinseră curînd și
deplin că cel puțin unul dintre ei știa ce înseamnă a iubi. În privința sentimentelor domnișoarei, aveau încă
oarecari îndoieli; dar că domnul era plin de cea mai vie admirație nu mai încăpea nici o îndoială.
Elizabeth avea și ea multe de făcut. Dorea să cunoască, în mod cert, sentimentele fiecăruia dintre oaspeți,
dorea să le lămurească pe ale sale și să se facă plăcută tuturor; cît privește această ultimă dorință, în legătură cu
care avea cele mai mari temeri că nu va reuși, succesul ei era asigurat pentru că cei cărora se străduia să le facă
plăcere erau predispuși în favoarea ei. Bingley era gata, Georgiana nerăbdătoare și Darcy hotărît să se lase
încîntat.
Cînd îl văzu pe Bingley, gînduriie îi zburară, firește, spre sora ei; și oh! ce mult dorea să știe dacă vreun gînd
de-al lui luase aceiași drum! În unele momente i se părea că Bingley vorbea mai puțin și o dată, de două ori, cînd o
privi, se bucură la gîndul că încearcă poate să găsească o asemănare. Dar, dacă aceasta putea fi numai o închipuire,
purtarea lui față de domnișoara Darcy, care fusese prezentată ca o rivală a Janei, n-o decepționă deloc. Nu văzu
nici la unul, nici la celălalt o singură pri vire care să trădeze un interes deosebit. Între dînșii nu se petrecu nimic
care să justifice speranțele surorii lui. Din acest punct de vedere, ea se simți curînd satisfăcută; iar înainte de a se
despărți, se întîmplară două-trei lu cruri mărunte care, după interpretarea ei plină de te meri, dovedea că dînsul își
amintea de Jane cu o nuanță de tandrețe și cu dorința de a spune ceva care să aducă vorba despre ea, dacă ar fi
îndrăznit. La un moment dat, cînd ceilalți discutau între ei, Bingley îi spuse pe un ton în care se simțea parcă un
real regret că "era foarte mult de cînd nu mai avusese plăcerea s-o vadă", și înainte ca ea să-i poată răspunde,
adăugase: "Sînt mai mult de opt luni. Nu ne-am văzut de la 26 noiembrie, cînd am fost cu toții la bal la
Netherfleld".
Elizabeth constată, mulțumită, precizia cu care își amintise această dată; și apoi, fără legătură aparentă
profită de prilej ca să întrebe dacă toate surorile ei se aflau la Longbourn. Întrebarea nu spunea multe; și nici
remarca de mai înainte; dar privirea și felul în care fuseseră rostite dădeau vorbelor un anume sens.
Elizabeth nu-și putea întoarce des ochii către dom nul Darcy dar, de cîte ori îl zărea, vedea pe chipul lui o
expresie binevoitoare și tot ce spunea era rostit pe un ton atît de puțin "distant" sau disprețuitor față de cei din jur,
încît se convinse că ameliorarea manierelor lui, pe care o remarcase cu o zi înainte, oricît de temporară s-ar dovedi
a fi, depășise ― cel puțin ― durata unei zile. Cînd îl văzu dorind compania unor oameni cu care orice relații i s-ar
fi părut, cu cîteva luni înainte, compromiță toare, și făcînd totul pentru a le cîștiga simpatia; cînd îl văzu atît de
politicos, nu numai cu dînsa, dar chiar și cu rudele ei pe care le disprețuise pe față, și își reaminti ultima lor scenă
atît de agitată din casa parohială de la Hunsford, constată că deosebirea, schimbarea erau atît de mari și o izbiră
atît de puternic, încît greu se stăpîni ca să nu i se ghicească uimirea. Nu-l văzuse niciodată, nici în mijlocul
prietenilor lui dragi la Netherfield, nici ală turi de înaltele lui rude de la Rosings, atît de dornic de a se face plăcut,
atît de lipsit de orice pretenții, de orice rezervă, ca acum, cînd nimic important nu putea să re zulte din succesul
efortului lui și cînd pînă și faptul de-a face cunoștință cu aceia către care se îndreptau atențiile lui ar fi provocat
bătaia de joc și blamul din partea doam nelor de la Netherfield cît și a celor de la Rosings.
Oaspeții au stat cam o jumătate de oră; și cînd s-au ridicat să plece, domnul Darcy o rugă pe sora lui ca îm –
preună cu el să-și exprime dorința de a avea pe domnul și doamna Gardiner cît și pe domnișoara Bennet la masă,
la Pemberley, înainte ca aceștia să părăsească ținutul. Dom nișoara Darcy, deși cu o sfială care arăta neobișnuința
de-a face invitații, se execută imediat. Doamna Gardiner se uită la nepoata ei, dorind să știe cît era de dispusă ea
― pe care invitația o privea în primul rînd ― să o accepte, dar Elizabeth întoarse capul. Presupunînd totuși că
acest gest intenționat dovedea o stinghereală de mo ment, mai curînd decît faptul că nu-i convenea propune rea, și
observînd la soțul ei, căruia îi plăcea societatea, marea dorință de a o accepta, îndrăzni să primească in vitația, care

rămase stabilită pentru a treia zi.
Bingley își exprimă marea bucurie de a o re vedea pe Elizabeth, căci mai avea atîtea să-i spună și atîtea s-o
întrebe despre prietenii lor din Hertfordshire. Elizabeth, punînd toate astea în seama dorinței de a vorbi despre sora
ei, fu mulțumită; din această cauză, ca și din altele, după plecarea oaspeților, ea se putu gîndi cu oarecare
satisfacție la ultima jumătate de oră deși, în timpul vizitei, nu prea fusese încîntată. Dornică de a rămîne singură,
temîndu-se de întrebări sau de aluzii din partea unchiului și mătușii, stătu cu ei numai atît cît să audă buna lor
părere despre Bingley și apoi se duse în grabă să se schimbe.
Dar nu avea motive să se teamă de curiozitatea dom nului și doamnei Gardiner; ei nu doreau s-o silească să
spună ceva. Pentru ei, era evident că Elizabeth îl cunoștea pe domnul Darcy mai bine decît crezuseră; era limpede
că el era foarte îndrăgostit de ea. Observaseră multe lu cruri demne de interes, dar nimic care să justifice o cer –
cetare.
A avea o bună părere despre domnul Darcy era acum o dorință arzătoare și, atît cît îl cunoșteau, nu-i puteau
găsi nici un cusur. Nu puteau rămîne indiferenți la politețea lui; și dacă s-ar fi luat, pentru a-și face o opinie, după
propriile lor simțăminte și după spusele menajerei, fără să țină seama de nimic altceva, societatea din
Hertfordshire, care îl cunoștea, nu l-ar fi recunoscut drept dom nul Darcy. Erau acum interesați a crede spusele
menajerei; și, în curînd, își dădură seama că mărturia unei servitoare care îl știa de cînd era de patru ani și a cărei
comportare era demnă de respect nu trebuia respinsă î n mod pripit. Și nici la urechile prietenilor lor din Lambton
nu ajunsese nimic care să scadă greutatea spuselor mena jerei. Nu-l puteau acuza de nimic, în afară de mîndrie.
Mîndrie probabil că avea și, chiar dacă n-ar fi avut, tot i s-ar fi imputat de către locuitorii acelui mic orășel co –
mercial, cu care familia lui nu era în vizită. Se recunoștea totuși că era generos și că ajuta mult pe săraci.
În privința lui Wickham, călătorii aflaseră curînd că nu prea era bine văzut; căci, deși cea mai mare parte din
raporturile lui cu fiul stăpînului nu puteau fi perfect înțelese, era totuși fapt binecunoscut că, la plecarea din
Derbyshire, lăsase o mulțime de datorii, pe care le ono rase, după aceea, domnul Darcy.
Cît despre Elizabeth, în seara aceea gîndurile îi zbu rară la Pemberley mai stăruitor decît în ajun; și deși seara
ce trecea îi părea lungă, n-a fost îndeajuns de lungă pentru a se lămuri asupra sentimentelor ei față de cineva de
acolo; rămase trează două ore întregi, încercînd să și le limpezească. Desigur, nu-l ura. Nu; ura pierise de mult și
aproape tot de atunci se simțea rușinată de a fi avut vreodată față de el un simțămînt care s-ar fi putut numi astfel.
Respectul față de el, născut din convingerea că avea mari calități, deși cu greu acceptat la început, încetase de la
un timp să-l mai considere incompatibil cu simțămintele ei; iar acum, acest respect crescuse, se schim base,
devenise de o natură mai prietenoasă, din cauza mărturiilor atît de favorabile lui și a luminii atît de bune în care se
plasase în ziua aceea. Dar, mai presus de toate, mai presus de respect și stimă, mai avea un motiv să fie plină de
bunăvoință, care nu putea fi trecut cu vederea . Era recunoștința ― recunoștința nu numai pentru că o iubise
cîndva, dar pentru că o iubea încă de ajuns pentru a ierta toată agresivitatea și aroganța cu care îl refuzase și toate
nedreptele acuzări ce însoțiseră acest refuz. Fu sese convinsă că el o va evita ca pe cel mai mare dușman al lui și,
dimpotrivă, păruse, atunci cînd se întîlniseră întîmplător, cît se poate de dornic de a-i păstra prietenia și, fără nici o
manifestare deplasată de atenții, fără vreo ostentație în purtarea lui cînd era vorba de ceva care-i privea doar pe ei
doi, căuta aprecierea prietenilor ei și dorea ca sora lui s-o cunoască. O asemenea schimbare la un om atît de
mîndru trezea nu numai uimire, ci și recu noștință; căci ea nu putea fi pusă pe seama iubirii, a iu birii arzătoare, și
astfel fiind, impresia ce o făcea asupra ei era dintre acelea ce trebuie încurajate, nefiind de loc neplăcută, deși greu
de definit. Îl respecta, îl stima, îi era recunoscătoare, îi dorea tot binele; ar fi vrut numai să-și poată da seama cît de
mult dorea ca binele acela să depindă de ea și în ce măsură ar fi fost spre fericirea amândurora să-și folosească
puterile ― pe care își închipuia că le mai are încă ― pentru a-l face să-și repete cererea.
Seara, mătușa și nepoata hotărîră că o amabilitate atît de deosebită ca aceea pe care o avusese domnișoara
Darcy, venind să le viziteze chiar în ziua sosirii sale la Pemberley ― unde nu avusese decît timpul necesar pentru
a lua micul dejun ― trebuia imitată, deși nu putea fi egală, printr-o manifestare de politețe din partea lor; și că, în
consecință, ar fi fost foarte oportun să-i facă o vi zită la Pemberley, a doua zi dimineața. Și așa a rămas stabilit.
Elizabeth era încîntată deși, cînd se întreba care era motivul, nu prea știa ce să-și răspundă.
Domnul Gardiner le părăsi îndată după micul dejun. Fusese invitat cu o zi înainte să vină să pescuiască și se
stabilise definitiv ca dînsul să-i întî lnească pe unii dintre domni la Pemberley, către prînz.
Capitolul XLV
Fiind acum convinsă că antipatia domnișoarei Bingley față de ea se datora geloziei, Elizabeth nu putea să
nu-și dea seama ce neplăcut impresionată va fi aceasta cînd ea își va face apariția la Pemberley și era curioasă să
vadă cîtă politețe va manifesta doamna, cînd relațiile dintre ele vor fi reluate.
Sosind la Pemberley, au fost conduse prin hol în salo nul care, fiind orientat către nord, era foarte plăcut pen –
tru vară. Ferestrele dădeau spre parc și se deschideau asupra unei priveliști odihnitoare, înspre dealurile înalte și
împădurite din spatele casei și înspre stejarii mîndri și castanii de Spania împrăștiați în poiana dintre casă și
dealuri.
În această încăpere au fost primite de domnișoara Darcy, care se afla acolo împreună cu doamna Hurst și
domnișoara Bingley și cu doamna cu care locuia la Londra .

Georgiana le primi foarte politicos, dar cu o jenă care, deși izvora din sfială și teama de a nu face ceva
greșit, putea da celor care se simțeau ei înșiși inferiori convin gerea că era minară și rezervată. Doamna Gardiner și
nepoata sa o înțeleseră însă și avură toată îngăduința pentru ea.
Doamna Hurst și domnișoara Bingley le onorară numai cu o reverență; și după ce se așezară urmă o tăcere
de cîteva clipe, stînjenitoare cum sînt desigur întotdeauna tăcerile de acest fel. Prima care vorbi a fost doamna
Annsley, o femeie amabilă, plăcută la vedere și care, încercînd să înlesnească o conversație, dovedea că era într-
adevăr mai bine crescută decît oricare dintre celelalte doamne; convorbirea a fost dusă de ea și doamna Gardiner,
cu cîte un ajutor ocazional din partea Elizabethei. Domnișoara Darcy făcea impresia că-și insuflă curaj pen tru a
participa și dînsa, și uneori, cînd riscul de a fi auzită era minim, cuteza să spună și ea cîte ceva.
Elizabeth își dete repede seama că era atent urmărită de domnișoara Bingley și că nu putea spune o vorbă,
mai ales domnișoarei Darcy, fără să nu atragă atenția celeilalte. Constatarea aceasta nu ar fi împiedicat-o să
încerce să vorbească cu Georgiana, dacă nu ar fi fost așe zate prea departe una de alta; nu-i părea însă rău că era
scutită de obligația de-a face conversație, căci era preo cupată de propriile ei gînduri. Se aștepta, în fiecare clipă, să
vadă pe unii dintre domni intrînd în salon; dorea ― se temea ― ca stăpînul casei să nu se afle printre ei; și îi era
greu să spună dacă mai mult dorea, sau mai mult se temea de acest lucru. După se stătu astfel un sfert de oră, fără
să audă glasul domnișoarei Bingley, Elizabeth fu trezită de o întrebare rece a acesteia, care se interesa de sănătatea
familiei sale. Îi răspunse cu o egală indife rență și la fel de scurt, și cealaltă nu mai spuse nimic.
Următoarea variație din timpul vizitei lor fu produsă de intrarea servitorilor aducînd carne rece, prăjituri și o
întreagă varietate din cele mai frumoase fructe de sezon; dar acest lucru nu s-a produs decît după ce, prin zîmbete
și priviri semnificative, doamna Annsley îi reamin tise domnișoarei Darcy rolul ei de gazdă. Acum toate doamnele
aveau o ocupație; căci, dacă nu toate puteau conversa, toate puteau mînca; și frumoasele piramide de struguri,
nectarine și piersici le-au atras repede în ju rul mesei. În timp ce erau astfel ocupate, Elizabeth avu prilejul să
decidă dacă mai mult se temea sau mai mult dorea apariția domnului Darcy, după sentimentul care o stăpîni cînd
acesta intră în salon; și atunci, deși cu o clipă înainte crezuse că dorința de a-l vedea predomina, începu să-i
regrete venirea.
Dînsul stătuse un timp cu domnul Gardiner, care îm preună cu alți doi-trei domni de-ai casei era la pescuit, și
îl părăsise numai cînd aflase că doamnele din familia lui intenționau să-i facă Georgianei o vizită, în cursul
dimineții. Nici nu apăruse bine că Elizabeth și luase hotărîrea înțeleaptă de a fi degajată și nestînjenită, hotărîre
foarte necesară, dar poate nu și foarte ușor de ținut, pentru că își dădu seama că treziseră bănuielile tuturor și că nu
era ochi să nu-i urmărească lui Darcy toate ges turile, de cum intrase în cameră. Nimeni însă nu trăda o curiozitate
mai mare decît domnișoara Bingley, în ciuda surîsurilor pe care le arbora ori de cîte ori se adresa vreunuia dintre
cei care-i stîrniseră această curiozitate; căci gelozia nu o dusese încă la disperare și nu încetase, în nici un fel, cu
atențiile față de domnul Darcy. La in trarea fratelui său, domnișoara Darcy se strădui mult mai mult să participe la
conversație; și Elizabeth văzu că el era dornic ca sora lui să se împrietenească cu ea și încuraja, pe cît era cu
putință, orice încercare de con versație și din partea uneia și din partea celeilalte. Dom nișoara Bingley observă și ea
toate acestea și, de necaz, făcu imprudența să folosească primul prilej pentru a spune cu o politețe batjocoritoare:
― Spune-mi, te rog, domni șoară Elizabeth, a plecat într-adevăr regimentul de miliție din Meryton? Este de –
sigur o mare pierdere pentru familia dumneavoastră.
Nu îndrăznise să pronunțe numele lui Wickham, în prezența lui Darcy; dar Elizabeth înțelese imediat că la el
se gîndise în primul rînd, și amintirile de tot felul în le gătură cu Wickham o făcură să se simtă, o clipă, neno rocită;
dar străduindu-se din răsputeri să respingă acest atac dușmănos, răspunse pe un ton destul de indiferent. În timp ce
vorbea, se uită fără să vrea la Darcy și-l văzu aprins la față, privind-o grav, iar pe sora lui copleșită de consternare,
incapabilă să-și ridice ochii din pămînt. Dacă domnișoara Bingley ar fi știut ce durere îi provoacă dragului ei
prieten, ar fi renunțat, fără îndoială, de a mai face această insinuare; avusese numai intenția s-o tul bure pe
Elizabeth, aducînd în discuție numele unui băr bat pentru care credea că avea o preferință, s-o facă să trădeze o
susceptibilitate care s-o scadă în ochii lui Darcy, și poate să-i amintească acestuia de toată stupiditatea și
absurditatea relațiilor întreținute de unii membri ai fa miliei ei cu acea unitate militară. La urechile domnișoarei
Bingley nu ajunsese nici un cuvînt despre proiectul de fugă al domnișoarei Darcy.
Nu fusese dezvăluit nimă nui, atît timp cît secretul putuse fi păstrat ― singura excepție era Elizabeth; și
fratele avea în primul rînd grijă să-l ascundă de toate rudele lui Bingley, tocmai din do rința pe care Elizabeth i-o
atribuise de mult și anume ca acestea să devină mai tîrziu rudele surorii lui. El își făcuse, desigur, un astfel de
plan; și fără să însemne că planul avea vreo legătură cu încercarea lui de a-l despărți pe Bingley de domnișoara
Bennet, probabil că acesta con tribuia cu ceva la viul interes ce-l nutrea pentru binele prietenului său.
Purtarea stăpînită a Elizabethei îl liniști, însă, repede; și cum domnișoara Bingley, vexată și dezamăgită, nu
îndrăznea să continue pe tema lui Wickham, cu timpul își reveni și Georgiana, deși nu de ajuns pentru a fi în stare
să mai spună ceva. Fratele său, căruia se temea să-i întîlnească ochii, de-abia își mai amintea că ea fusese ames –
tecată în această chestiune; iar incidentul care trebuia să-l facă să-și mute gîndurile de la E lizabeth păru că i le fi-
xează asupra ei, cu o bucurie mereu crescîndă.
Vizita nu se prelungi mult după întrebarea și răspunsul menționate mai sus; și în timp ce domnul Darcy le
însoțea la trăsură, domnișoara Bingley dădu frîu liber simțămintelor sale, criticînd persoana, comportarea și toaleta
Elizabethei. Dar Georgiana refuză să i se alăture. Recomandările fratelui său fuseseră suficiente pentru a-i cîștigă
favoarea; judecata lui nu putea greși; iar el vor bise despre Elizabeth în termeni care nu-i lăsau Georgianei

posibilitatea s-o găsească altfel decît încîntătoare și gentilă. Cînd Darcy reveni în salon, domnișoara Bingley nu se
putu stăpîni să nu-i repete, în parte, cele ce-i spu sese surorii lui.
― Ce rău arăta azi Eliza Bennet, domnule Darcy! exclamă ea. N-am văzut în viața mea pe nimeni care să se
fi schimbat atît, de iarna trecută pînă acum. I s-a înnegrit fața și s-a urîțit! Louisa și cu mine sîntem de pă rere că
nici n-am fi recunoscut-o.
Oricît de puțin i-ar fi plăcut domnului Darcy aseme nea comentarii, se mulțumi să răspundă cu răceală că nu
remarcase altă schimbare, în afară de faptul că se bronzase oarecum ― nici o mirare dup ă călătoria din vara aceea.
― În ce mă privește, reluă ea, trebuie să mărturisesc că n-am găsit niciodată nimic frumos la ea. Are o față
prea îngustă, tenul fără nici o strălucire și trăsăturile nu-i sînt deloc frumoase. Nasul nu are nimic caracteristic;
linia lui nu e perfect conturată. Dinții îi sînt acceptabili, dar cu totul obișnuiți; iar ochii, despre care se spunea
uneori că sînt foarte frumoși, nu i-am găsit niciodată extraordinari. Au o privire ascuțită, răutăcioasă, care nu-mi
place deloc; și în toată atitudinea ei este un amestec de suficiență și lipsă de stil insuportabilă .
Cum domnișoara Bingley era atît de convinsă că Darcy o admira pe Elizabeth, nu aceasta era metoda cea
mai bună pentru a se impune atenției lui; dar oamenii mînioși nu sînt totdeauna înțelepți; și, văzîndu-l în cele din
urmă oarecum iritat, consideră că obținuse succesul la care se așteptase. El rămase totuși, cu hotărîre, tăcut; iar ea,
încăpățînîndu-se să-l facă să vorbească, continuă:
― Mi-amintesc ce uimiți am fost cu toții, cînd am cunoscut-o întîi la Hertfordshire, aflînd că era o frumu –
sețe renumită; și mi-aduc în special aminte că v-am auzit spunînd, într-o seară, după ce luaseră masa la
Netherfield: "Ea, o frumusețe! Aș putea mai curînd s-o nu mesc bunul-simț înnăscut". Dar mai tîrziu s-a părut că v-
a cîștigat favoarea și cred c-ați considerat- o destul de frumușică, într-un timp.
― Da, replică Darcy, care nu se mai putea stăpîni, dar aceasta a fost numai la început, cînd am făcut
cunoștință, deoarece sînt multe luni de cînd mi se pare una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunosc.
Apoi se îndepărtă și domnișoarei Bingley îi rămase toată satisfacția de a-l fi silit să-i spună ceea ce nu în –
durera pe nimeni altul decît pe ea însăși.
La întoarcere, doamna Gardiner și Elizabeth discu tară despre toate cele întîmplate în timpul vizitei, în afară
de ceea ce le interesa în mod special pe amîndouă. Au discutat despre înfățișarea și comportarea fiecăruia, cu
excepția persoanei care le captiva cel mai mult atenția.
Au vorbit despre sora lui, prietenii lui, casa lui, fructele oferite, de toate, în afară de el; și totuși Elizabeth era
nerăbdătoare să afle ce credea doamna Gardiner despre dînsul, iar doamna Gardiner ar fi fost prea recunoscătoare
nepoatei sale dacă ar fi deschis dînsa acest subiect.
Capitolul XLVI
Elizabeth fusese grozav de dezamăgită cînd, sosind la Lambton, nu găsise o scrisoare de la Jane; această
dezamăgire se accentua în fiecare dimineață petrecută acolo. A treia zi însă mîhnirea ei luă sfîrșit și Jane fu
justificată, căci sosiră două scrisori deodată, una dintre ele purtînd însă mențiunea că fusese trimisă greșit, în altă
localitate. Elizabeth nu se miră deloc de acest lucru, căci Jane scrisese greșit adresa.
Cînd sosiră scrisorile, erau toți gata de plimbare; unchiul și mătușa plecară singuri, lăsînd-o să se bucure în
liniște de ele. Scrisoarea cu adresa greșită trebuia deschisă prima; fusese scrisă cu cinci zile înainte. Începea cu o
relatare a tuturor micilor petreceri și invitații la care fuseseră, cuprinzînd știri de genul celor pe care le oferă
provincia; dar jumătatea a doua, datată cu o zi mai tîrziu și scrisă cu o vădită tulburare, comunica lucruri mai
importante. Ea suna astfel:
De cînd am scris cele de mai sus, scumpa mea Lizzy, s-a întîmplat ceva teribil de neașteptat și de grav;
mă tem însă să nu te alarmez. Fii încredințată că sîntem cu toții sănătoși. Ceea ce am de spus se referă la
biata Lydia. Noaptea trecută, la orele do uăsprezece, imediat după ce ne culcasem, a sosit un curier din partea
colonelului Forster pentru a ne in forma că Lydia a plecat în Scoția cu unul dintre ofițerii lui; ca să-ți spun
adevărat, cu Wickham! Închipuie-ți surprinderea noastră. Lui Kitty, totuși, acest lucru nu i s-a părut cu
totul neașteptat. Sînt foarte, foarte mîhnită. O căsătorie atît de imprudentă,
de ambele părți! Vreau să sper, însă, tot ce se poate mai bine și că firea lui a fost rău înțeleasă. Nu-mi
vine deloc greu să-l cred inconștient și imprudent, dar pasul acesta (și trebuie să ne bucurăm de el) nu-l arată
deloc rău la suflet. Alegerea îi este, cel puțin, dezinteresată, pentru că trebuie că știe că tata nu-i poate da
nimic. Biata mama este tare nenoro cită. Tata suportă acest lucru mai ușor. Ce fericită sînt că nu le-am relatat
niciodată ceea ce se spune despre el. Și noi amîndouă trebuie să uităm. Se bănuie că au pornit sîmbătă, pe la
miezul nopții, dar nu li s-a observat lipsa pînă ieri dimineața, la orele opt. Am fost imediat înștiințați.
Scumpa mea Lizzy ei trebuie să fi trecut la zece mile de casa noastră. Colonelul Forster crede că ne putem
aștepta să vină aici, curînd. Lydia i-a lăsat soției sale cîteva rînduri în care o informa de intenția lor. Trebuie
să închei, căci nu pot lipsi mult de lîngă biata mama. Mă tem că n-ai să fii în stare să înțelegi scrisoarea mea;
abia dacă știu ce ți-am scris.
Fără să-și ia răgazul să judece, dîndu-și cu greu seama de ceea ce simțea, cînd termină de citit scrisoarea

Elizabeth puse mîna pe cealaltă și, deschizînd-o cu cea mai mare nerăbdare, citi cele ce urmează. Fusese scrisă o
zi după expedierea primei scrisori.
Pînă acum trebuie să fi primit, scumpă suri oară, scrisoarea mea scrisă în graba. Doresc ca aceasta să
fie mai ușor de înțeles; deși nu lipsa timpului mă stingherește, capul îmi este atît de zăpăcit, încît nu pot
garanta că voi fi limpede. Prea scumpă Lizzy, abia dacă știu ce ar trebui să scriu; am însă vești proaste
pentru tine, vești care nu pot fi amînate. Oricît de imprudentă ar fi căsătoria dintre domnul Wickham și biata
noastră Lydia, așteptăm acum ne răbdători știrea că a avut loc, deoarece sînt prea multe motive să ne temem
că nu au plecat în Scoția. Colonelul Forster a venit ieri ― plecase din Brighton alalt ăieri, cîteva ore după
curierul său. Deși scurta scrisoare lăsată de Lydia pentru doamna Forster le dădea a înțelege că plecau la
Gretna Green, Denny a lăsat să-i scape o vorbă, în legătură cu con vingerea lui că W. n-a avut niciodată
intenția să plece acolo și nici să se însoare cu Lydia, ceea ce, ajungînd la urechile colonelului F., l-a alarmat
și l-a făcut să plece din Brighton ca să le dea de urmă. Le-a luat ușor urma pînă la Clapham, dar nu mai
departe; pentru că, ajunși acolo, au închiriat o tră sură de piață, concediind cupeul care-i adusese de la
Epsom. Tot ceea ce se știe despre ei după aceea este că au fost văzuți continuîndu-și drumul spre Londra . Nu
știu ce să cred. După ce a făcut toate cercetările posibile în direcția Londrei, colonelul F. s-a îndreptat spre
Herfordshire, continuîndu-și, plin de îngrijorare, cercetările la toate barierele și ha nurile din Barnet și
Hatfield, dar fără succes. Ni meni, avînd semnalmentele lor, nu fusese văzut pe acolo. Plin de cea mai caldă
înțelegere, a venit la Longbourn pentru a ne împărtăși temerile sale, în tr-un mod care-i face cea mai mare
cinste. Îmi pare sincer rău pentru dînsul și doamna F., dar nimeni nu le poate aduce nici o vină. Disperarea
noastră, draga mea Lizzy, este foarte mare. Tata și mama se gîndesc la tot ce poate fi mai rău, d ar eu nu-l pot
crede atît de neomenos. Poate că, dintr-o mulțime de motive, ei consideră că e mai potrivit să se căsăto rească
în secret, la oraș, decît să se țină de proiectul inițial: și chiar dacă el ar fi capabil să aibă aseme nea intenții
față de o fată tînără, cu o situație socială ca a Lydiei, ceea ce nu pare probabil, pot oare s-o consider pe ea
atît de total pierdută? Cu neputință! Mă doare totuși că domnul colonel F. nu este încli nat să creadă că se vor
căsători: a clătinat din cap cînd i-am mărturisit nădejdile mele și mi-a spus că se teme că W. nu este un om
în care să ai încredere. Biata mama este într-adevăr bolnavă și nu iese din camera ei. Dacă ar putea face un
efort să se stăpînească ar fi mai bine, dar nu te poți aștepta la asta; cît despre tata, nu l-am văzut în viața mea
atît de afectat. Sărmana Kitty e disperată că ne-a ascuns dragostea lor; cum era însă o chestiune de încre dere,
nu-i de mirare. Sînt sincer bucuroasă, dragă Lizzy, că ai fost cruțată oarecum de scenele acestea dureroase;
și acum, că primul șoc a trecut, să-ți măr turisesc oare cît mi-este de dor să vii înapoi? Nu sînt totuși atît de
egoistă încît să insist, dacă este vreun inconvenient. La revedere! Pun iarăși mîna pe condei pentru a face
ceea ce ți-am spus că nu voi face, dar împrejurările sînt de așa natură că nu mă pot stăpîni să nu vă rog din
toată inima, pe toți, să vă reîntoarceți cît mai curînd cu putință. Îi cu nosc pe unchiul și mătușa atît de bine,
încît nu mă tem să le-o cer, deși am o rugăminte în plus pentru unchiul nostru. Tata va pleca imediat cu
colonelul Forster la Londra, să încerce s-o găsească. Ce are de gînd să facă, într-adevăr nu știu, dar marea lui
mîhnire îl va împiedica să ducă la capăt o hotărîre; în modul cel mai bun și mai sigur, iar colonelul Forster
este obligat să fie mîine seara din nou la Brighton. La o astfel de nevoie sfatul și ajutorul unchiu lui nu se pot
compara cu nimic în lume; dînsul va înțelege imediat în ce stare mă aflu; contez pe bu nătatea lui.
― Oh! unde, unde este un chiul? strigă Elizabeth în clipa cînd sfîrși scrisoarea, țîșnînd ca o săgeată de pe
scaun, nerăbdătoare să-l găsească fără să piardă o clipă din timpul atît de prețios; cînd însă ajunse la ușă, aceasta
fu deschisă de un servitor și în față îi apăru domnul Darcy. Chipul ei palid, impetuozitatea ei îl făcură să tresară și
,înainte ca el să-și fi revenit de ajuns pentru a-i vorbi, Elizabeth ― în mintea căreia orice gînd era înlăturat de
gîndul la situația Lydiei ― exclamă:
― Vă cer iertare, dar trebuie să vă las. Trebuie să-l găsesc imediat pe domnul Gardiner, pentru o chestiune
care nu poate suferi amînare; nu am o clipă de pierdut.
― Doamne sfinte! Ce s-a întîmplat? exclamă Darcy, cu mai multă afecțiune decît politețe. Apoi, revenindu-
și: Nu vă voi reține nici măcar o clipă, dar îngăduiți-mi mie sau lăsați servitorul să se ducă după domnul și doamna
Gardiner. Nu sînteți într-o stare prea bună; nu puteți merge singură.
Elizabeth șovăi, dar îi tremurau genunchii și înțelese ce puțin s-ar cîștiga prin încercarea ei de a-i găsi.
Chemă deci înapoi servitorul și îi dădu poruncă, deși atît de fără suflare încît abia dacă putu fi înțeleasă, să-i caute
și să-i aducă imediat acasă pe stăpînul și stăpîna lui.
După ce acesta ieși, Elizabeth se așeză, incapabilă să se mai țină pe picioare; arăta ca un om atît de bolnav,
încît lui Darcy îi fu imposibil s-o lase singură sau să se abțină de a-i spune pe un ton plin de blîndețe și compă –
timire:
― Îngăduiți-mi să chem camerista dumneavoastră. Nu puteți lua ceva care să vă ajute ? Un pahar cu vin ―
să vă aduc un pahar? Vă este foarte rău.
― Nu, mulțumesc, replică ea, încercînd să-și revină. Mie nu mi s-a întîmplat nimic rău. Mă simt destul de
bine; sînt însă copleșită de niște vești îngrozitoare p e care le-am primit, acum chiar, din Longbourn.
Spunînd acestea, izbucni în plîns și timp de cîteva minute nu mai putu scoate un cuvînt. Darcy, nenorocit și
emoționat, putu doar îngăima ceva despre părerea lui de rău, privind-o într-o tăcere compătimitoare. În cele din

urmă, Elizabeth vorbi din nou:
― Am primit chiar acum de la Jane o scrisoare cu știri atît de groaznice! Ele nu pot fi ascunse nimănui. Sora
mea cea mică și-a lăsat toți prietenii… a fugit cu… s-a azvîrlit în brațele lui… ale domnului Wickham. Au plecat
împreună din Brighton. Dumneavoastră îl cunoașteți prea bine pentru a nu avea îndoieli asupra urmării. Ea nu are
bani, nici relații, nimic care să-l ispitească să… Este pe veci pierdută.
Darcy rămase împietrit de uimire.
― Cînd mă gîndesc, adăugă Elizabeth cu un glas și mai tulburat, că eu aș fi putut împiedica acest lucru, eu
care știam cine este el! Dacă aș fi spus familiei mele o parte numai, o parte din ceea ce știam! Dacă firea lui ar fi
fost cunoscută, aceasta nu s-ar fi putut întîmpla. Dar acum este totul, totul prea tîrziu.
― Sînt foarte mîhnit, strigă Darcy… mîhnit… re voltat. Dar este sigur, absolut sigur?
― Vai! Da! Au plecat împreună din Brighton, du minică noaptea, și li s-a luat urma pînă la Londra, dar nu
mai departe. E sigur că n-au plecat în Scoția.
― Și ce s-a făcut, ce s-a încercat pentru a o regăsi?
― Tatăl meu a plecat la Londra și Jane a scris pen tru a-l ruga pe unchiul să ne dea îndată ajutor; într-o
jumătate de oră sper să fim plecați. Dar nu se poate face nimic; știu foarte bine că nu este nimic de făcut. Ce se
poate face cu un astfel de om? Cum să-i poți măcar descoperi? Nu am nici cea mai mică speranță. Oricum ai lua-o,
este îngrozitor.
Darcy clătină din cap în semn de tăcută încuviințare.
― Și doar mie, ochii mi-au fost deschiși asupra ade văratei lui firi! Oh! De-aș fi știut numai ce era nece sar,
ce trebuia să-ndrăznesc să fac! Dar n-am știut… m-am temut să nu fac prea mult. Cumplită, cumplită greșeală.
Darcy nu răspunse nimic. Părea că nici n-o aude și umbla de colo pînă colo prin încăpere, într-o adîncă me –
ditație, cu fruntea încrețită și cu un aer posomorit. Curînd Elizabeth remarcă acest lucru și îl înțelese imediat.
Puterile o părăseau; totul trebuia să se prăbușească sub dovada unei asemenea rușini în familie, sub certitudinea
totalei dezonorări. Elizabeth nu putea nici să se mire, nici să condamne; și gîndul că el se va învinge pe el în suși n-
aduse inimii ei nici o mîngîiere, iar durerii ei nici o alinare. Era, dimpotrivă, exact împrejurarea care s-o facă să-și
înțeleagă propriile-i dorințe; și nicicînd nu sim țise mai limpede că l-ar fi putut iubi, ca acum, cînd toată iubirea ei
trebuia să fie zadarnică.
Dar preocupările personale, deși năvăleau, nu putură pune stăpînire pe ea. Lydia, umilința, nenorocirea pe
care aceasta le revărsa asupra tuturor înghițiră curînd orice preocupare personală; acoperindu-și fața cu batista,
Elizabeth nu-și mai dădu seama de nimic și, după cîteva minute, fu chemată la realitate de glasul domnului Darcy
care-i spuse, cu un ton plin de compasiune, dar în ace lași timp și rezervat.
― Mi-e teamă că de mult doreați să rămîneți sin gură și nu am nici o scuză pentru faptul de a nu fi ple cat, în
afară de mîhnirea mea reală, deși nefolositoare. Facă cerul să pot spune sau face ceva care să vă aducă alinare într-
o asemenea nenorocire. Dar nu vă voi mai chinui cu zadarnicele mele urări care ar putea părea ex primate anume
pentru a solicita mulțumiri din partea dumneavoastră. Nenorocirea aceasta o va împiedica, mă tem, pe sora mea de
a avea plăcerea să vă vadă astăzi la Pemberley.
― Oh! Da! Fiți vă rog atît de bun și scuzați-ne față de domnișoara Darcy. Spuneți-i că trebuie să ne întoar –
cem imediat acasă din cauza unei chestiuni foarte urgente. Ascundeți-i cît veți putea tristul adevăr. Știu că mult
timp nu va fi posibil.
Darcy o asigură imediat că va păstra secretul și își exprimă din nou mîhnirea pentru nenorocirea ei și do rința
ca această întîmplare să aibă un sfîrșit mai bun decît se putea spera deocamdată; apoi, rugînd-o să pre zinte
complimente rudelor ei, o privi cu gravitate ca pen tru a-și lua rămas bun și se îndepărtă.
În timp ce Darcy ieșea din cameră, Elizabeth simți cît de puțin probabil era să se mai revadă în termenii atît
de cordiali care marcaseră cele cîteva întîlnir i ale lor la Derbyshire; și, aruncînd o privire restrospectivă asupra
timpului de cînd se cunoșteau, atît de bogat în contradicții și variații, suspină din cauza absurdității sentimentelor
care acum ar fi îndemnat-o la continuarea acestei apropieri, iar în trecut la încetarea ei.
Dacă recunoștința și stima sînt temelii puternice pen tru o dragoste, schimbarea de sentiment a Elizabethei nu
va fi nici surprinzătoare, nici criticabilă. Dar, dacă lucrurile stau altfel ― dacă afecțiunea pornind din asemenea
izvoare este absurdă sau nefirească prin compa rație cu ceea ce a fost descris atît de des ca țîșnind la prima întîlnire
cu ființa iubită, chiar înainte ca două vorbe să fie schimbate ― atunci nimic nu poate fi spus în apărarea ei, afară
de faptul că Elizabeth făcuse oarecum o încercare cu cea de a doua metodă, simțindu-se atrasă de Wickham; și că
insuccesul acesteia o îndreptățea, poate, să încerce prima metodă, mai puțin interesantă. Oricum o fi, ea îl văzu
plecînd, cu părere de rău, și acest prim exemplu al urmărilor pe care le-ar putea avea in famia Lydiei îi oferi,
reflectînd la întîmplarea aceea ne norocită, încă un motiv de durere.
După ce citise cea de-a doua scrisoare a Janei, ea nu nutrise nici un moment speranța că Wickham ar avea
intenția să se însoare cu Lydia. Nimeni, în afară de Jane, credea ea, nu se putea amăgi cu o astfel de nădejde.
Surprinderea era cel mai neînsemnat dintre toate sim țămintele pe care le încerca în legătură cu cele petre cute.
Atîta timp cît cunoscuse numai conținutul primei scrisori, fusese foarte mirată, foarte uimită; i se părea de
neînțeles ca Wickham să se însoare cu o fată pe care era imposibil s-o ia pentru bani; și de neînțeles că Ly dia
reușise să-l atragă. Acum totul îi apărea din cale-afară de firesc. Pentru o legătură de acest fel, ea avea probabil
destul farmec; și deși era imposibil să-și închi puie că Lydia se hotărîse în mod deliberat să fugă cu el, fără intenția
de a se căsători, nu-i era greu să creadă că nici virtutea și nici judecata nu o vor împiedica să cadă ușor pradă.

Nu băgase niciodată de seamă, atîta vreme cît regi mentul se aflase în Hertfordshire, că Lydia ar fi avut vreo
preferință pentru el; era însă convinsă că Lydia n-avea nevoie decît de încurajare, pentru a se atașa de oricine.
Cînd unul, cînd altul dintre ofițeri fusese pre feratul ei, după cum o atrăgeau atențiile lor. Afecțiunile ei erau în
continuă fluctuație, dar niciodată fără obiect. Prostia de a o fi scăpat din ochi și greșita îngăduință față de o astfel
de fată ― vai! cît de viu le resimțea acum!
Era înnebunită să ajungă mai repede acasă, să audă, să vadă, să fie la fața locului, să împartă cu Jane grijile
care cădeau acum în întregime pe umerii ei, într-o fa milie atît de dezorganizată ― un tată absent, o mamă
incapabilă de vreun efort și avînd tot timpul nevoie de atențiile cuiva; și, deși era convinsă că nu se putea face
nimic pentru Lydia, intervenția unchiului părea să fie de cea mai mare importanță, și pînă cînd acesta intră în
cameră, nerăbdarea o chinui amarnic. Domnul și doamna Gardiner se grăbiseră să se întoarcă, alarmați,
presupunînd din spusele servitorilor că nepoata lor se îmbolnă vise subit; dar, liniștindu-i imediat din acest punct
de vedere, Elizabeth le comunică nerăbdătoare cauza pen tru care-i chemase, citindu-le cele două scrisori, cu glas
tare, stăruind asupra post-scriptumului dintr-a doua cu o energie plină de temeri, fiindcă Lydia nu fusese nicio dată
una din preferatele lor. Domnul și doamna Gardiner nu puteau fi decît adînc îndurerați ― nu numai Lydia, ci ei
toți erau amestecați în această poveste; și după primele exclamații de surpriză și oroare, domnul Gardiner promise
din toată inima întreg ajutorul ce-i stătea în putință. Elizabeth, deși nu se așteptase la altceva, îi mulțumi cu lacrimi
de recunoștință; și toți trei fiind în suflețiți de același gînd, hotărîră grabnic totul pentru plecare. Urmau să plece cît
mai curînd posibil.
― Dar ce facem cu vizita la Pemberley? strig ă doamna Gardiner. John ne-a spus că domnul Darcy se afla
aici cînd ai trimis după noi. E adevărat?
― Da; și i-am spus că nu ne vom putea ține promi siunea. Lucrul acesta este stabilit.
― Ce este stabilit? repetă mătușa, în timp ce fugea în cameră pentru a se pregăti de drum. Sînt ei oare în
asemenea termeni încît ea să-i spună tot adevărul? Oh! Dacă aș ști cum s-au petrecut lucrurile!
Dorințele însă erau zadarnice sau, în cazul cel mai bun, puteau servi numai ca s-o amuze în zorul și vî ltoarea orei
ce urmă.
Dacă Elizabeth ar fi avut răgazul să se destindă, ar fi rămas convinsă că cineva atît de ne norocit ca ea nu mai
era bun de nimic; dar a avut, ca și mătușa, partea ei de treburi și, printre altele, trebuia să scrie tuturor prietenilor
din Lambton scrisori cu scuze născocite pentru grabnica lor plecare. Totuși, într-o oră erau toate gata; cum între
timp domnul Gardiner plătise contul la han, nu le mai rămînea nimic de făcut decît să plece; și Elizabeth, după tot
chinul din dimineața aceea, se văzu, într-un timp mai scurt decît și-ar fi putut închi pui, instalată în trăsură și în
drum spre Longbourn.
Capitolul XLVII
― M-am gîndit din nou la toate, Elizabeth, spuse un chiul, pe cînd ieșeau afară din oraș, și, într-adevăr, după
o matură gîndire, sînt mult mai înclinat să judec po vestea așa cum judecă sora dumitale mai mare. Mi se pare atît
de neverosimil ca un tînăr să aibă asemenea intenții față de o fată care nu este în nici un caz lipsită de protecție sau
singură pe lume și care era în momen tul acela invitata soției colonelului lui, încît sînt foarte înclinat să sper numai
bine. S-ar putea el oare aștepta ca familia ei să nu intervină? S-ar putea el oare aștepta să mai aibă loc în regiment
după un astfel de afront făcut colonelului Forster? Tentația nu este pe măsura riscului.
― Crezi cu adevărat asta? exclamă Elizabeth, înviorîndu-se pentru o clipă.
― Pe cuvîntul meu, interveni doamna Gardiner, în cep să fiu de părerea unchiului dumitale. Este într-adevăr
o prea mare încălcare a decenței, a onoarei, a interesului ca el să se facă vinovat de așa ceva. Nu pot avea o pă rere
atît de proastă despre Wickham. Dar tu, Lizzy, îl poți oare desconsidera într-atît, încît să-l crezi în stare de așa
ceva?
― Poate că nu într-atît, încît să-și uite propriul lui interes. Dar de toate celelalte, pot să-l cred în stare. Dacă
într-adevăr s-ar putea să fie așa! Dar nu îndrăznesc să sper. De ce nu și-au continuat drumul spre Scoția, dacă ar fi
așa?
― În primul rînd, răspunse domnul Gardiner, nu există nici o dovadă absolută că n-au plecat în Scoția.
― Oh! Dar faptul că au schimbat cupeul pe o tră sură de piață constituie o dovadă foarte serioasă! Și în afară
de asta, nu s-a dat de urma lor pe drumul către Barnet!
― Ei bine, atunci să presupunem că sînt la Londra. S-ar putea să se fi dus acolo numai pentru a se ascunde
― nu cu vreun alt scop mai special. Probabil că n-au cine știe ce bani nici unul, nici celălalt; și s-ar putea să li se
pară mai economic, deși mai puțin expeditiv, să se căsătorească la Londra, decît în Scoția.
― Dar de ce tot acest secret? De ce teama de a fi descoperi ți? De ce trebuie să se căsătorească în ascuns?
Oh! Nu, nu, nu pare plauzibil. Prietenul lui cel mai apro piat, se vede din relatarea Janei, era convins că nu avea
nici o intenție să se însoare cu ea. Wickham nu se va căsători niciodată cu o femeie fără avere. Nu și-o poate
îngădui. Și ce calități are Lydia, ce farmece în afară de tinerețe, sănătate și o fire veselă, care să-l de termine ca, de
dragul ei, să piardă șansa de a se căpătui printr-o căsătorie avantajoasă. Cît privește neplăcerile de care s-ar putea
teme pentru faptul că regimentul cu noaște fuga lui dezonorantă cu ea, nu sînt în stare să spun nimic pentru că nu
știu nimic despre consecințele ce le-ar avea un astfel de pas. Dar în privința celeilalte obiecții a dumitale, mă tem

că nici nu intră în discuție. Lydia nu are frați care să intervină; și el și-ar putea închipui, din comportarea tatălui
meu, din indolența și lipsa de atenție pe care părea întotdeauna s-o aibă față de cele ce se întîmplau în familia lui,
că dînsul va face la fel de puțin și se va preocupa de toate astea la fel de puțin ca oricare alt tată.
― Dar poți să crezi că Lydia e atît de desprinsă de toate, în afară de dragostea ei pentru el, încît să consimtă
să trăiască cu el altfel decît măritată?
― Pare a fi și este într-adevăr cît se poate de revol tător, replică Elizabeth cu ochii plini de lacrimi, să fii silit
să ai îndoieli asupra cinstei și decenței surorii tale, în ce privește acest aspect. Dar într-adevăr nu știu ce să spun.
Poate că nu sînt dreaptă cu ea. Este însă foarte tînără; n-a fost niciodată învățată să se gîndească la lu cruri serioase;
și, în ultimele șase luni ― nu, in ultimul an de zile ― nu s-a ocupat dec ît de distracții și frivolități. I s-a îngăduit
să-și folosească timpul la modul cel mai trândav și cel mai ușuratic cu putință și să-și însu șească drept bună orice
părere îi ieșea în cale. De cînd regimentul a fost încartiruit la Meryton, n-a mai avut în minte altceva decît
dragostea, flirtul și ofițerii. A făcut tot ce i-a stat în putință, vorbind și gîndindu-se numai la aceste lucruri, ca să
dea ― cum să-i spun? ― o mai mare amploare pornirilor ei care sînt, în mod firesc, destul de exuberante. Și știm
cu toții că Wickham are tot farmecul și toată dibăcia care pot cuceri o femeie.
― Vezi însă că Jane, spuse mătușa ei, nu are o pă rere atît de rea despre Wickham, încît să-l creadă în stare
de această tentativă.
― Despre cine crede Jane vreodat ă ceva rău? Și pe cine oare ― oricare i-ar fi fost comportarea anterioar ă
― l-ar crede ea în stare de o astfel de tentativă, pînă la proba contrarie? Jane însă știe, tot atît de bine ca și mine,
cine este Wickham în realitate. Știm și ea și eu că este un depravat, în toate sensurile cuvântului; că nu este nici
integru, nici om de onoare; că este tot atît de fals și de înșelător pe cît este de insinuant.
― Și știi cu adevărat toate astea? întrebă doamna Gardiner care ardea de curiozitate să afle sursa de in –
formații a Elizabethei.
― Știu sigur, răspunse Elizabeth, roșind. Ți-am po vestit mai deunăzi despre purtarea lui infamă față de
domnul Darcy; și dumneata însăți ai auzit, cînd ai fost ultima oară la Longbourn, în ce fel vorbea despre omul care
s-a purtat cu el cu atîta îngăduință și generozitate. Și mai sînt și alte lucruri pe care nu-mi pot îngădui ― care nu
merită să fie relatate; dar minciunile lui în legătură cu toată familia de la Pemberley nu au sfîrșit. Din cele ce-mi
spusese despre domnișoara Darcy, eram pregătită să văd o fată mîndră, distantă, dezagreabilă. Totuși, el știa că
este tocmai contrariul. Știa desigur că este prietenoasă și lipsită de pretenții, așa cum am constatat noi.
― Dar Lydia nu știe nimic din toate astea? E cu neputință ca ea să nu cunoască lucruri pe care dumneata și
Jane le știți atît de bine.
― Oh! Da! Acesta este lucrul cel mai r ău dintre toate. Pînă la vizita mea în Kent, unde i-am văzut atît de des
pe domnul Darcy și ruda lui, colonelul Fitzwilliam, nu cunoșteam nici eu adevărul, iar cînd m-am întors acasă,
regimentul urma să plece din Meryton într-o săptămînă-două. Așa stînd lucrurile, nici Jane, căreia îi povestisem
totul, nici eu nu am crezut că era necesar să dăm în vileag ceea ce știam; căci cui i-ar fi putut fi de folos ca buna
părere generală despre el să fie răsturnată? Chiar și atunci cînd s-a hotărît ca Lydia să plece cu doam na Forster, nu
mi s-a părut deloc necesar să-i des chid ochii asupra lui. Ca ea să fie în pericol pentru că i-am ascuns adevărul, nu
mi-ar fi trecut niciodată prin minte. Ca acest lucru să aibă o asemenea consecință, vă puteți închipui că era destul
de departe de gîndul meu.
― Cînd au plecat cu toții la Brighton deci nu aveai nici un motiv, presupun, să crezi că se iubeau.
― Nici cel mai neînsemnat. Nu-mi pot aminti vreun semn de afecțiune din partea unuia sau a celuilalt; și
dacă am fi băgat de seamă așa ceva, trebuie să știi că familia noastră nu este dintre acelea care lasă să-i scape un
asemenea prilej. Când Wickham a intrat în acest re giment, Lydia a fost destul de dispusă să-l admire; dar așa am
fost toate. Toate fetele din Meryton sau din îm prejurimi își ieșiseră din minți din cauza lui, în primele două luni; el
însă nu i-a acordat Lydiei nici o atenție specială; și, ca urmare, după ce l-a admirat cu înflăcă rare un timp,
capriciul pentru el a slăbit și alți ofițeri din regiment, care i-au acordat mai multă atenție, au devenit preferații ei.
E ușor de închipuit că orîcît de puține elemente noi se mai adăugau la temerile, speranțele și presupunerile
lor, prin dezbaterea acestui subiect pasionant, nici un altul nu le-a putut reține multă vreme atenția, tot timpul cît a
durat călătoria. Din gîndurile Eiizabethei n-a dispărut nici o clipă. Țintuit în mintea ei de cei mai aprig dintre
chinuri ― învinuirile ce singură și le aducea ― ea nu găsi o clipă de răgaz sau de uitare.
Au călătorit cît s-a putut de repede; și, cu o noapte dormită pe drum, au ajuns la Longboum a doua zi, pe la
vremea mesei. Elizabeth se mîngîia cu gîndul că Jane nu obosise de prea lungă așteptare.
Micuții Gardiner, atrași de vederea unei trăsuri, se aflau pe treptele casei, cînd aceasta a intrat pe alee; și
cînd s-a oprit în fața ușii principale, uimirea fericită care le-a iluminat chipurile și le-a cuprins toată făptura,
manifestîndu-se în sărituri și zbenguieli, a fost primul semn de bucuros "bun veni t".
Elizabeth sări jos; și după ce-i sărută în grabă, zori înspre vestibul, unde o întîmpină imediat Jane care, ve –
nind din camera mamei lor, coborîse scările în goană.
Elizabeth o îmbrățișă cu dragoste, ochii amîndurora fiind plini da lacrimi, și-o întrebă, fără să piardă o clipă,
dacă aflaseră ceva despre fugari.
― Nu încă, replică Jane, dar acum, că scumpul meu unchi a venit, sper că totul va fi bine.
― Tata e la oraș?
― Da, a plecat marți, așa cum ți-am scris.
― Și ați primit des vești de la el?

― Numai o singură dată. Mi-a scris miercuri cîteva rînduri ca să ne comunice că a ajuns cu bine și să-mi
spună ce măsuri a luat, căci îi rugasem în mod special. A adăugat numai că nu-mi va scrie pînă ce nu va avea ceva
important de anunțat.
― Și mama, ce face mama? Ce faceți voi, toate?
― Mama este destul de bi ne, cred, deși teribil de abătută. Este sus și se va bucura grozav să vă vadă. Nu iese
încă din camera ei. Mary și Kitty, slavă cerului, sînt foarte bine,
― Dar tu? Ce faci tu? întrebă Elizabeth. Ești palidă. Prin cîte trebuie să fi trecut!
Sora ei o asigură totuși că se simțea foarte bine; și conversația, care avusese loc în timp ce domnul și
doamna Gardiner se ocupau de copiii lor, luă sfîrșit, căci se apro piau de ele toți ceilalți. Jane alergă la unchiul și
mătușa ei; le ură bun sosit și le mulțumi printre zîmbete și la crimi.
După ce intrară cu toții în salon, întrebările pe care Elizabeth le pusese deja au fost ― bineînțeles ― repe-
tate de ceilalți și văzură imediat că Jane nu le putea da nici o știre. Totuși, optimismul ei, întreținut de inima-i
plină de bunăvoință, nu o părăsise încă; aștepta mereu să se sfîrșească totul cu bine și spera că în dimineața ur –
mătoare va sosi o scrisoare, fie de la Lydia, fie de la ta tăl ei, care să-i informeze despre felul cum mergeau lu –
crurile și poate chiar să le anunțe căsătoria.
Doamna Bennet, în apartamentul căreia se du seră după cîteva minute de conversație, le primi așa cum era de
așteptat; cu lacrimi, regrete și lamentații, invective la adresa purtării ticăloase a lui Wickham și plîngeri despre
nedreptatea și suferințele îndurate de ea, acuzînd pe toată lumea, cu excepția persoanei a cărei dezastruoasă
indulgență era cauza principală a erorilor fiicei sale.
― Dacă aș fi putut să-mi impun punctul de vedere, spuse ea, și să plec la Brighton cu toată familia, asta nu
s-ar fi întîmplat; dar scumpa și sărmana Lydia nu a avut pe nimeni care să-i poarte de grijă. De ce au scăpat-o
Forsterii din ochi? Sînt convinsă că a fost din partea lor o mare nebăgare de seamă, sau așa ceva, pentru că ea nu
este genul de fată care să facă una ca asta, dacă ar fi fost bine păzită. Am fost tot timpul convinsă că nu sînt deloc
indicați s-o aibă în grijă; dar, ca de obicei, nu s-a ținut seama de mine. Biata, draga copilă! Și iată că domnul
Bennet a plecat și știu că are să se bată în duel cu Wickham, pe unde l-o găsi, și o să fie ucis, și ce-o să se-ntîmple
cu noi toate? Familia Collins o să ne dea afară, înainte ca el să fi apucat să se răcească bine în groapă; și dacă n-ai
să fii bun cu noi, dragă frate, nu știu ce-o să ne facem.
Toți protestară vehement împotriva unor idei atît de îngrozitoare; iar domnul Gardiner, după ce o asigură
cum putu mai bine de toată dragostea ce i-o purta ei și întregii familii, îi spuse că avea de gînd să fie la Londra
chiar a doua zi și că-l va ajuta pe domnul Bennet în toate încercările de a o găsi pe Lydia.
― Nu te lăsa pradă unor îngrijorări inutile, adăugă el. Cu toate că sînt motive să ne așteptăm la tot ce poate
fi mai rău, nu este cazul să luăm asta drept sigur. N-a trecut nici o săptămînă de cînd au plecat la Brighton.În
cîteva zile s-ar putea să căpătăm ceva vești de la ei; și pînă ce nu vom afla că nu s-au căsătorit și că nu au de gînd
să se căsătorească, să nu socotim totul pierdut. Cum voi ajunge în oraș, mă voi duce la cumnatul meu și-am să-l
fac să vină cu mine acasă, în strada Gracechurch, și pe urmă ne vom sfătui ce avem de făcut.
― Oh! Dragă frate! replică doamna Bennet. Asta e exact ce am dorit din inimă. Și cînd ai să ajungi la oraș,
fă orice și găsește-i oriunde s-or fi aflînd și dacă nu s-au căsătorit încă fâ-i să se căsătorească. Iar în privința
trusoului, nu-i lăsa să întîrzie pentru asta; spune-i Lydiei că o să capete cîți bani o să vrea ca să și-l cumpere după
ce se vor căsători. Și mai presus de toate, împiedică-l pe domnul Bennet să se bată. Spune-i în ce stare îngrozi toare
mă aflu ― că mi-am ieșit din minți de spaimă și că simt așa niște neliniști și tremurături peste tot, așa niște spasme
într-o parte și dureri de cap, și așa niște bătăi de inimă, încît n-am pic de odihnă, nici noaptea și nici ziua. Și
spune-i dragei mele Lydia să nu ia nici o hotărîre în privința trusoului pînă ce nu ne-om vedea, pentru că nu știe
care sînt magazinele cele mai bune. Oh! dragă frate, ce bun ești! Știu că ai să le aranjezi pe toate.
Domnul Gardiner însă, deși o asigură din nou de toată grija lui pentru cauza încredințată, nu putu să n-o
sfătuiască să fie cumpătată în speranțele ca și în teme rile ei; și după ce tot vorbi cu ea în felul acesta pînă ce
bucatele fură aduse la masă, o lăsară să-și descarce ner vii pe menajera care se ocupa de dînsa, cînd fiicele lip seau.
Deși fratele și cumnata ei erau convinși că nu era ca zul ca dînsa să se izoleze astfel de restul familiei, nu în –
cercară să se opună, fiindcă știau că nu era destul de pru dentă pentru a nu vorbi în fața servitorilor, în timp ce
aceștia serveau la masă, și considerară că era mai bine ca numai una dintre femeile de serviciu, și anume aceea în
care puteau avea mai multă încredere, să-și arate înțelegerea pentru toate temerile și dorințele ei, în această
chestiune.
Curînd intrară în sufragerie Mary și Kitty, care fu seseră prea ocupate în camerele lor pentru a-și face apa riția
mai înainte. Una venea de la cărțile ei și cealaltă de la oglinda ei. Chipurile amîndurora erau totuși destul de calme
și la nici una dintre ele nu se vedea vreo schimbare, afară de faptul că pierderea surorii preferate, ori furia ce-o
resimțea din această cauză, pusese în glasul lui Kitty un timbru ceva mai arțăgos decît de obicei . Cît despre Mary,
era destul de stăpînă pe ea pentru a-i șopti Elizabeth -ei, cu un aer de gravă cugetare, cînd se așezară la masă:
― Aceasta este o întâmplare cît se poate de nefericită și se va vorbi probabil mult despre ea. Dar trebuie să
stăvilim valul de răutate și să ne turnăm una alteia balsamul mîngîierii de soră pe inimile noastre rănite. Apoi, cum
nu remarcă la Elizabeth nici cea mai mică dorință de a-i da un răspuns, adăugă: Oricît de nenorocită ar fi această
întîmplare pentru Lydia, putem trage din ea următoarea lec ție folositoare: că la o femeie, pierderea virtuții este de
nereparat, că un pas greșit o duce la dezonoare definitivă, că reputația ei este un lucru tot atît de fragi l pe cît este
de frumos și că nu se poate comporta niciodată îndeajuns de prudent față de cei nedemni, de sex opus.

Elizabeth își ridică ochii la aer de uimire, dar era prea amărîtă pentru a da vreun răspuns. Mary continuă to –
tuși să se consoleze singură cu acest gen de învățături mo rale deduse din nenorocirea prin care treceau.
În cursul după-amiezii, cele două domnișoare Bennet mai mari reușiră să fie singure timp de o jumătate de
oră și Elizabeth profită imediat de această ocazie pentru a pune întrebări la care Jane era tot atît de nerăbdătoare să
răspundă. După ce deplînseră împreună groaznicele ur mări ale întîmplării, urmări pe care Elizabeth, ca toți cei lalți,
le considera drept sigure și despre care domnișoara Bennet n-ar fi putut spune ca erau cu totul imposibile, cea
dintîi continuă, rugînd-o:
― Dar spune-mi absolut tot, tot ce n-am aflat încă. Dă-mi și alte amănunte. Ce a zis colonelul Forster? N-a
avut nici un fel de bănuială înainte ca fuga lor să fi avut loc? Trebuie să-i fi văzut mereu nedespărțiți.
― Colonelul Forster a recunoscut c ă bănuise adesea că exista o oarecare înclinație, îndeosebi din partea
Lydiei; nimic însă care să-l alarmeze. Sînt atît de mîhnită pentru el. Purtarea lui a fost extrem de atentă și amabilă.
Intenționa să vină la noi pentru a ne asigura de simpatia sa, înainte de a fi avut cea mai vagă idee că ei nu
plecaseră în Scoția. Cum a auzit acest zvon s-a grăbit să vină încoace.
― Și Denny era convins că Wickham nu avea de gînd să se însoare? Cunoștea intenția lor de a fugi
împreuna.? Colonelul Forster a vorbit chiar el cu Denny?
― Da, dar întrebat fiind de dînsul, Denny a negat că ar fi știut ceva despre planul lor și s-a ferit să-și spună
părerea. Nu și-a reafirmat convingerea că ei nu se vor că sători și lucrul acesta mă face sa sper că s-ar putea să fi
fost înțeles greșit, mai înainte .
― Și, pînă la sosirea colonelului Forster, nici unul din tre voi n-a avut vreo îndoială în privința faptului că se
căsătoriseră cu adevărat?
― Cum s-ar fi putut să ne treacă prin minte așa ceva? Am fost puțin îngrijorată, mi-a fost oarecum teamă
pentru fericirea surorii mele ca soție a lui Wickham, pentru că știam că purtarea lui nu fusese întotdeauna foarte
corectă. Tata și mama nu știau nimic despre asta; simțeau numai că această căsătorie era o imprudență. Apoi Kitty
ne-a mărturisit, cu un sentiment firesc de triumf, fiindcă știa mai mult decît noi ceilalți, că în ultima ei scrisoare
Lydia o pregătise că va face acest pas. Ea știa, se pare, că erau îndrăgostiți unul de altul, de cîteva săptămîni.
― Dar nu dinainte de a pleca la Brighton?
― Nu, cred că nu.
― Crezi cumva că și colonelul Forster are o părere proastă despre Wickham? Cunoaște adevăratul lui carac –
ter?
― Trebuie să-ți mărturisesc că nu a mai vorbit des pre Wickham atît de bine ca în trecut. Îl crede imprudent
și risipitor. Și de cînd cu această tristă întîmplare, se spune că a plecat din Meryton dator vîndut; sper să nu fie însă
adevărat.
― Oh! Jane, dacă n-am fi păstrat secretul, dacă am fi spus ce știam despre el, nu s-ar fi putut întîmpla așa
ceva!
― Poate că ar fi fost mai bine, replică Jane. Dar a da în vileag vechile greșeli ale cuiva, fără să știi care-i sînt
gîndurile în prezent, părea un lucru nejustificat. Noi am procedat astfel cu cele mai bune intenții.
― V-a putut repeta colonelul Forster am ănunte din bilețelul Lydiei către soția lui?
― Ni l-a adus să-l vedem.
Și Jane își scoase punguța din buzunar și îi dădu Elizabethei biletul, care suna astfel:
Scumpa mea Harriet,
O să rîzi cînd vei afla unde am plecat, și nu mă pot stăpîni să nu rîd eu însămi de surpriza voastră,
mîine dimineață, cînd se va observa lipsa mea. Plec la Gretna Green și dacă nu poți ghici cu cine, am să cred
că ești o prostuță, pentru că există un sin gur om pe lume pe care-l iubesc, și el e un înger. Fără el n-aș putea
fi fericită, așa că nu socoti plecarea mea drept o nenorocire. Dacă nu-ți place, nu e nevoie să le trimiți vorbă
la Longbourn despre plecarea mea, fiindcă surpriza o să fie și mai mare cînd am să le scriu și am să-mi pun
semnătura: Lydia Wickham. Ce glumă grozavă o să fie! De-abia pot să-ți scriu de rîs. Te rog, scuză-mă față
de Pratt că nu-mi pot ține făgăduiala de a dansa cu el astă-seară. Spune-i că nădăjduiesc c-o să mă scuze cînd
va afla totul și spune-i că am să dansez cu el, cu cea mai mare plăcere, la balul viitor la care ne vom întîlni.
Am să trimit după lucrurile mele cînd am să ajung la Longbourn, dar aș dori să-i spui lui Sally să cîrpească o
ruptură mare la rochia de muselină înainte de a mi-o împacheta. La revedere. Transmite colonelului Forster
toată dragostea mea. Sper că veți ciocni un pahar pentru plăcuta noastră călă torie.
Prietena ta afectuoasă,
Lydia Bennet.
― Oh! zăpăcita, ce zăpăcită e! strigă Elizabeth, cînd sfîrși de citit. Asta e scrisoare s-o scrii într-o asemenea
clipă! Biletul dovedește însă că, cel puțin ea, privea cu seriozitate scopul călătoriei. Indiferent de ce ar fi putut-o el
convinge după aceea, în ceea ce o privește n-a fost vorba de un plan rușinos. Bietul tata! Cît l-o fi durut!
― Nu am văzut în viața mea pe nimeni atît de lovit. Timp de zece minute n-a putut scoate o vorbă. Mamei i
s-a făcut rău, pe loc, și toată casa era înnebunită.

― Oh! Jane, întrebă Elizabeth, a mai rămas vreunul dintre servitori care să nu fi aflat întreaga poveste, mai
înainte de căderea serii?
― Nu știu; sper că a mai rămas. Dar în asemenea îm prejurare, este foarte greu să te stăpînești. Mama a făcut
o criză de isterie și, deși am încercat să-i dau tot ajuto rul ce-mi stătea în putere, mă tem că n-am făcut tot ce ar fi
trebuit să fac. Dar groaza de ceea ce se putea întâmpla aproape că-mi luase mințile.
― Îngrijirile pe care a trebuit să i le dai au fost prea mult pentru tine! Nu arăți bine! Dacă aș fi fost cu tine!
Ai purtat singură toată grija și neliniștea.
― Mary și Kitty au fost foarte drăguțe și sînt con vinsă că ar fi împărțit cu mine toată oboseala, dar nu am
crezut că este bine, nici pentru una, nici pentru cealaltă. Kitty este slăbuță și delicată, iar Mary studiază atît de mult
că nu trebuie să i se ia din orele de odihnă. Mătușa Philips a venit la Longbourn marți, după plecarea tatii, și-a fost
atît de bună încît a rămas cu mine pînă joi. Ne-a fost tuturor de mare folos și ajutor. Și Lady Lucas a fost foarte
drăguță; miercuri dimineața a venit pe jos pînă aici ca să deplîngă, alături de noi, cele întîmplate și să-și ofere
serviciile ei sau ale oricăreia dintre fiicele sale, dacă ne-ar fi putut fi de ajutor.
― Făcea mai bine să stea acasă la ea strigă Elizabeth. Poate a fost bine intenționată, dar într-o nenorocire ca
asta, e recomandabil să-ți vezi, cît mai puțin, vecinii. Aju torul este imposibil; mîngîierea, de nesuferit. Lasă-i să
fie satisfăcuți și să triumfe asupra noastră, de la distanță.
Eiizabeth continuă apoi să se intereseze de măsurile pe care tatăl lor avea de gînd să le ia la oraș, pentru a o
aduce înapoi pe fiica sa.
― Cred că avea de gînd, răspunse Jane, să se ducă la Epsom, unde au schimbat caii ultima oară, să-i
găsească pe surugii și să încerce să scoată ceva de la ei. Voia în primul rînd să afle numărul trăsurii de piață care i-
a luat de la Clapham. Aceasta sosise din Londra cu un pasager; și cum dînsul își închipuie că trecerea dintr-o
trăsură într-alta a unui domn și a unei doamne poate fusese re marcată, avea de gînd să facă cercetări la Clapham.
Dacă putea descoperi cumva unde îl lăsase vizitiul pe călătorul precedent, era hotărît să facă acolo cercetări și
spera să nu fie imposibil să afle locul de staționare și numărul tră surii. Nu știu să fi făcut alte planuri; dar era atît
de zorit să plece, și atît de descumpănit, încît de-abia am reu șit să aflu și atît.
Capitolul XLVIII
A doua zi de dimineață, sperau, cu toții să primească o scrisoare de la domnul Bennet, dar poșta sosi fără să
aducă un singur rînd din partea lui. Toată familia știa că de obicei el era corespondentul cel mai neglijent și cel
mai leneș; dar într-o astfel de împrejurare, nădăjduiseră că va face un efort. Au fost siliți să tragă concluzia că nu
avea nici o veste plăcută de comunicat, dar ar fi fost bucuroși să fie siguri chiar și de asta. Domnul Gardiner
așteptase numai poșta pentru a porni la drum.
După plecarea lui, avură, cel puțin siguranța că vor primi mereu știri despre cele ce se petreceau; și la des –
părțire, unchiul promisese să-l convingă pe domnul Ben net să se întoarcă la Longbourn cît mai curînd va putea,
spre marea ușurare a doamnei Bennet care considera că e singura garanție pentru ca soțul ei să nu fie ucis în duel.
Doamna Gardiner, fiind sigură că prezența ei ar putea fi de folos nepoatelor sale, urma să rămînă împreună
cu copiii, încă vreo cîteva zile, la Hertfordshire. Participa la îngrijirile pe care fetele le dădeau doamnei Bennet și,
în orele libere, era pentru ele o adevărată binecuvîntare. Cealaltă mătușă le vizita și ea destul de des și întotdea una,
după cum spunea, cu scopul de a le îmbărbăta deși, cum nu venea niciodată fără să le raporteze vreun nou
exemplu de extravaganță sau incorectitudine a lui Wickham, rareori pleca de acolo fără să le lase mai descurajate
decît le găsise.
Întregul Meryton părea că se străduiește să-l pone grească pe acela care, cu trei luni mai înainte, fusese, pen –
tru ei, aproape ca un înger al luminii. Se susținea că avea datorii la toți negustorii din localitate; și își extinsese in –
trigile amoroase, onorate toate cu titlul de seducție, asu pra fiecărei familii de negustor. Toți declarau că era tînărul
cel mai ticălos din lume; și toți începură să descopere că fuseseră întotdeauna neîncrezători în aparența lui de om
cumsecade. Deși Elizabeth nu acorda încredere la mai mult de jumătate din cele ce se spuneau, credea destul
pentru ca prima ei convingere cu privire la nenorocirea Lydieî să devină și mai certă; chiar și Jane, care credea și
mai puțin din cele ce auzea, pierduse aproape orice nă dejde, mai ales că, după toate probabilitățile, era timpul,
dacă ei s-ar fi dus în Scoția ― ceea ce ea nu încetase nici un moment să spere ― să fi primit ceva vești de la ei.
Domnul Gardiner plecase din Longbourn duminică. Marți, doamna Gardiner primi o scrisoare de la el. Îi in –
forma că, imediat după sosire, îl găsise pe cumnatul lui și-l convinsese să vină în strada Gracechurch; că înainte de
sosirea lui, domnul Bennet fusese la Epsom și Clapham, fără a obține însă vreo informație mulțumitoare; și că
acum era hotârît să întrebe la toate hotelurile mai mari din oraș, deoarece domnul Bennet credea că fugarii au tras
poate la unul dintre ele, cum au ajuns la Londra, îna inte de a găsi o locuință. Domnul Gardiner nu se aștepta la
vreun succes de pe urma acestei investigații, intenționa însă să-l ajute, cumnatul lui fiind ferm hotărît să procedeze
astfel. Adăuga că domnul Bennet părea că nici nu se gîndește să părăsească în acel moment Londra, și promitea să
scrie din nou, în curînd. Mai era și un post-scriptum, după cum urmează:
I-am scris colonelului Forster, rugîndu-l să afle, dacă este posibil, de la vreunul dintre intimii tînărului,
din regiment, dacă Wickham are vreo rudă sau cunoștință care să știe în ce parte a orașului s-ar putea

ascunde acum. Dacă s-ar găsi cineva la care să apeleze pentru a afla vreun fir conducător de acest fel, ar fi
de foarte mare ajutor. În momentul de față, nu avem nici un fel de indicii. Colonelul Forster, cred, va face tot
ce-i va sta în putință ca să ne ajute în această chestiune. Dar după ce m-am mai gîndit, poate că Lizzy ne-ar
putea spune, mai bine decît oricine altul, ce rude în viață are el acum.
Elizabethei nu-i era greu să înțeleagă de unde venea acest respect pentru cele ce-ar fi știut ea; dar nu-i era cu
putință să dea vreo informație atît de mulțumitoare pe cît o merita acest omagiu.
Nu auzise niciodată ca el să fi avut vreo rudă, în afară de tată și mamă, ambii fiind morți de ani de zile. Era
totuși posibil ca vreunul dintre tovarășii de regiment să fie în stare să dea mai multe informații; și, deși ea nu era
prea optimistă, era o încercare ce merita să fie făcută.
Fiecare zi la Longbourn era acum plină de neliniște; dar neliniștea creștea la maximum în jurul orei cînd tre –
buia să vină poșta. Sosirea scrisorilor era primul mare motiv de nerăbdare în fiecare dimineață. Prin scrisori urma
să se comunice orice ar fi fost, bun sau rău, și se așteptau ca fiecare zi să le aducă vreo veste importantă.
Dar înainte de a mai primi ceva de la domnul Gardiner, sosi o scrisoare pentru domnul Bennet dintr-altă
parte ― de la domnul Collins; iar Jane, care primise dis poziția să deschidă toată corespondența care ar sosi în
lipsa tatălui său, o citi; Elizabeth, știind ce ciudățenie con stituia întotdeauna o scrisoare a lui Collins, citi și ea
peste umărul Janei cele ce urmează :
Scumpul meu domn,
Mă simt chemat, datorită legăturilor dintre noi, și poziției mele în lume, să deplîng alături de dum –
neavoastră durerea de care ați fost lovit și despre care am fost informați ieri, printr-o scrisoare din
Hertfordshire. Fiți sigur, scumpe domn, că doamna Collins și cu mine personal vă compătimim sincer, pe
dumneavoastră și toată onorabila dumneavoastră familie, în nenorocirea în care vă aflați și care este desigur
una dintre cele mai amare, deoarece provine dintr-o cauză pe care timpul nu o poate repara. Din partea mea,
nu vor lipsi nici una dintre acele dovezi care ar putea alina o nenorocire atît de îngrozitoare, sau care v-ar
putea mîngîia într-o împrejurare ce trebuie să fie, dintre toate, cea mai întristătoare pentru sufletul unui
părinte. Moartea fiicei dumneavoastră ar fi fost o binecuvîntare în comparație cu aceasta. Și este cu atît mai
regretabil, cu cît sînt temeiuri de a presupune, după cîte mă informează scumpa mea Charlotte, că
libertinajul din purtările fiicei dumneavoastră își are originea într-o vinovată indulgență față de ea deși, în
același timp, spre mîngîierea dumneavoastră și a doamnei Bennet, sînt tentat să cred că înclinațiile ei sînt
rele de la natură, altfel nu s-ar fi putut face vinovată de o asemenea grozăvie, la o vîrstă atît de fragedă.
Oricare ar fi cauza, sînteți în mod jalnic demn de milă, părere la care se alătură nu numai doamna Collins, ci
și Lady Catherine și fiica sa, cărora le-am povestit întîmplarea. Ele sînt de acord cu mine că acest pas greșit,
al uneia dintre fete, va fi nimicitor pentru norocul tuturor celorlalte; căci cine, așa cum spune cu mare
condescendență Lady Catherine însăși, va mai vrea să intre într-o asemenea familie? Și această considerație
mă face să mă gîndesc și mai mult, cu o mai mare satisfacție, la un anumit eve niment din noiembrie trecut;
căci dacă ar fi fost altfel, ar fi trebuit să fiu amestecat în toată jalea și dezonoarea dumneavoastră. Dați-mi
voie deci să vă sfătuiesc, scumpul meu domn, să vă consolați atît cît este cu putință, să izgoniți pe veci din
inima dumneavoastră această fiică nedemnă și s-o lăsați să culeagă fructele oribilului său păcat.
Rămîn, scumpe domn etc. etc.
Domnul Gardiner nu le mai scrise nimic înainte de a primi un răspuns din partea colonelului Forster, și nici
atunci nu avu nimic bun de împărtășit. Nu s-a găsit nici o singură persoană cu care Wickham să fi avut relații și
era sigur că nu avea nici o rudă mai apropiată în viață. Avusese înainte un cerc larg de cunoștințe; dar de cînd
intrase în miliție, se părea că nu legase nici o prietenie mai strînsă cu nimeni din regiment . Nu exista deci nici o
persoană la care să se poată apela pentru a obține vreo știre despre el. Și, în starea financiară nenorocită în care se
afla, avea toate motivele să se ascundă căci, în afară de teama de a fi descoperit de rudele Lydiei, mai transpirase
și vestea că ar fi lăsat în urma lui datorii de onoare, care se ridicau la o sumă considerabilă. Colonelul Forster
credea că era nevoie de mai mult de o mie de lire pentru a se acoperi cheltuielile lui de la Brighton. Datora o
mulțime de bani în oraș, dar datoriile lui de onoare erau și mai mari.
Domnul Gardiner nu încercă să ascundă familiei din Longbourn aceste detalii. Jane le auzi îngrozită:
― Un cartofor! exclamă ea. La asta nu mă așteptam; habar n-am avut de acest lucr u!
Domnul Gardiner adăuga în scrisoare că se puteau aștepta să-l vadă acasă în ziua următoare, adică sîmbătă.
Descurajat de nereușita tuturor încercărilor făcute, cedase rugăminții cumnatului său de a se întoarce acasă și de a-
l lăsa pe dînsul să facă, pentru continuarea urmăririi, tot ceea ce împrejurările vor cere. Cînd doamna Bennet fu
informată că soțul ei se va întoarce nu se arătă atît de mulțumită cum se așteptau copiii judecînd după în grijorarea
pe care o avusese pentru viața lui.
― Cum? Se întoarce acasă, fără biata mea Lydia? strigă ea. Sigur, n-o să plece din Londra înainte de a-i fi
găsit. Dacă se reîntoarce, cine o să se bată cu Wickham și cine o să-l facă să se însoare cu ea?
Cum doamnei Gardiner începuse să-i fie dor de că minul ei, hotărî să plece împreună cu copiii la Londra con –
comitent cu întoarcerea domnului Bennet de acolo. Trăsura se duse deci, împreună cu copiii, pînă la prima etapă a
călătoriei și se întoarse înapoi la Longbourn cu stăpînul casei.

Doamna Gardiner pleca de la dînșîi cu totul nedumerită în privința Elizabethei și a prietenului ei din
Derbyshire, care se ocupase de ea prin acea parte a lumii. Nepoata ei nu-i pronunțase niciodată din proprie iniția –
tivă numele în fața lor; iar licărul de nădejde pe care îl avusese doamna Gardiner că va veni o scrisoare din partea
lui nu dusese la nimic. De cînd se reîntorsese, Elizabeth nu primise nici una care să fi putut fi de la Pemberley.
Starea nenorocită în care se afla familia ei făcea inu tilă orice altă explicație a faptului că era abătută: din
aceasta, deci, nu se putea deduce nimic; deși Elizabeth, care-și cunoștea acum destul de bine sentimentele, era
perfect conștientă că, dacă n-ar fi știut de existența lui Darcy, ar fi putut îndura ceva mai ușor grozăvia dezonoarei
Lydiei. Ar fi dispensat-o, își spunea, de o noapte nedormită din două.
Cînd domnul Bennet sosi, avea aerul său obișnuit, de calm filozofic. Fu tot atît de puțin vorbăreț ca de
obicei, nu pomeni nimic de chestiunea pentru care fusese ple cat și trecu un timp pînă ce fiicele sale avură curajul
să vorbească despre acest lucru.
Numai după amiază, cînd veni și dînsul la ceai, se aventură Elizabeth să atace subiectul; și atunci, cînd dînsa
își exprimă, pe scurt, mîhnirea pentru cele prin care de sigur trecuse, el replică:
― Nu-mi vorbi despre asta. Cine altul trebuia s ă sufere dacă nu eu? Eu singur mi-am făcut-o și e drept s-o
îndur.
― Nu trebuie să fii prea aspru cu dumneata, replică Elizabeth.
― Este și cazul să mă pui în gardă împotriva acestui rău! Natura omenească este atît de înclinată să fie aspră
cu ea însăși! Nu, Lizzy, lasă ca măcar o dată în viața mea să simt cît de condamnabil m-am purtat. Nu mă tem că
voi fi zdrobit de durere. Va trece destul de repede.
― Crezi că sînt la Londra?
― Da! În ce altă parte s-ar putea ascunde atît de bine?
― Și Lydia voia mereu să se ducă la Londra, adăugă Kitty.
― E fericită atunci, replică tatăl său sec; iar șede rea ei acolo va fi probabil de oarecare durată. Apoi, după o
scurtă tăcere, continuă: Lizzy, nu-ți port pică pentru că ai avut dreptate în ce privește sfatul pe care mi l-ai dat în
luna mai; și, luînd în considerație cele întîmplate, aceasta dovedește oarecare maturitate în gîndire.
Fură întrerupți de domnișoara Bennet care venise să ia ceaiul și să-l ducă mamei sale.
― Iată o demonstrație care are partea ei bună! ex clamă dînsul; dă atîta eleganță nenorocirii! Într-o zi voi
face și eu la fel; voi sta în bibliotecă, cu tichia de noapte pe cap și în halat de casă, și vă voi da de lucru cît voi
putea mai mult; sau, aș putea amîna pînă ce va fugi și Kitty.
― N-am să fug, papa, se repezi Kitty arțăgoasă. Dacă eu mă voi duce vreodată la Brighton, am să mă port
mai bine decît Lydia.
― Dumneata, la Brighton! Nu aș avea încredere să te las nici pînă la Eastbourne; și nici pentru cincizeci de
lire! Nu, Kitty, am învățat cel puțin să fiu cu ochii în patru și-ai să simți efectul. Nici un ofițer să nu mai in tre
vreodată în casa mea și nici prin sat să nu mai treacă. Balurile vor fi cu totul interzise, afară doar dacă vei merge
cu una dintre surorile dumitale. Și n-ai să te mai miști afară din casă, pînă ce nu vei putea dovedi că ai petre cut cel
puțin zece minute pe zi într-un mod rațional.
Kitty, care lua toate aceste amenințări în serios, în cepu să plîngă.
― Lasă, lasă, spuse el, nu fi amărîtă. Dacă ai să fii cuminte în următorii zece ani, am să te iau la o paradă
militară, la sfîrșitul acestui termen.
Capitolul XLIX
La două zile după reîntoarcerea domnului Bennet , pe cînd Jane și Elizabeth se plimbau împreună printre
boschetele din spatele casei, o văzură pe menajeră îndreptîndu-se către ele și, crezînd că venea să le cheme din
partea mamei lor, îi ieșiră în întîmpinare; dar în loc de convocarea la care se așteptau, cînd se apropiară, ea spuse
domnișoarei Bennet:
― Vă cer iertare, domnișoară, că vă deranjez, dar spe ram că aveți, poate, ceva vești bune de la oraș, așa că
am îndrăznit să vin și să vă întreb.
― Ce vrei să spui, Hill? N-am primit nimic de la oraș.
― Dragă domnișoară, strigă doamna Hill tare mirată, nu știți că a sosit din partea domnului Gardiner un
curier pentru stăpînul meu? A sosit de o jumătate oră și i-a adus stăpînului meu o scrisoare.
Fetele o rupseră la fugă, prea nerăbdătoare să ajungă în casă pentru a mai avea vreme de vorbit. Alergară
prin vestibul spre sufrageria mică; de acolo în bibliotecă.
Tatăl lor nu se afla nicăieri; și erau tocmai pe punctul de a de a-l căuta sus, la mama lor, cînd se întîlniră cu
feciorul care le informă:
― Domnișoarelor, dacă-l căutați pe stăpînul meu, a plecat să se plimbe înspre crîng.
Cînd aflară aceasta, străbătură din nou holul și fugiră peste peluză, după tatăl lor, care-și urma hotărît
drumul spre o pădurice pe o latură a aleii.
Jane, care nu era nici așa ușoară și nici nu avea, ca Elizabeth, obiceiul să alerge, rămase în urmă, în timp ce
sora ei, gîfîind, îl ajunse și-i strigă plină de nerăbdare:
― Oh, papa, ce vești? Ce vești? Ai primit o scrisoare de la unchiul?

― Da, am primit o scrisoare de la d însul, printr-un curier.
― Ei bine, ce vești a adus? Bune sau rele?
― Le ce bine te poți aștepta? spuse el, scoțînd scrisoarea din buzunar. Dar poate ai vrea s-o citești.
Elizabeth i-o luă cu nerăbdare din mînă. Jane îi ajunse și ea.
― Citește-o tare, zise tatăl lor, pentru că aproape nu ș tiu nici eu ce cuprinde.
Gracechurch Street
Luni, august 2
Scumpul meu cumnat,
Pot în sfîrșit să-ți trimit unele știri despre nepoata mea , știri care, în general, sper că te vor mulțumi.
Sîmbătă, imediat după plecarea dumitale, am avut norocul de a descoperi în ce parte a Londrei se aflau.
Amănuntele le rezerv pentru cînd ne vom vedea. Este destul că știm că au fost descoperiți. I-am văzut pe
amîndoi…
― Atunci, este așa cum am nădăjduit mereu, strigă Jane. Sînt căsătoriți.
Elizabeth continuă să citească:
I-am văzut pe amîndoi. Nu s-au căsătorit și nici n-am avut impresia c-ar intenționa s-o facă; dar dacă
ești de acord să îndeplinești angajamentele pe care am îndrăznit să le iau în numele dumitale, sper că nu va
trece mult și se vor căsători. Tot ceea ce ți se cere este să-i asiguri fiicei dumitale, printr-o foaie dotală,
partea care i se cuvine din cele cinci mii de lire ce revin fiicelor, la decesul dumitale și al surorii mele; și, în
plus, să-ți iei angajamentul de a-i acorda, cît vei fi în viață, una sută lire per annum. Acestea sînt condițiile
pe care, luînd totul în considerație, nu am șovăit să le accept în numele dumitale, atît cît m-am simțit
îndrituit a o face. Voi trimite scrisoarea aceasta prin curier, pentru a nu se pierde deloc timpul cu răspunsul.
Poți, prin urmare, înțelege din aceste date că situația financiară a domnului Wickham nu este atît de
disperată cum s-a crezut în general. Lumea s-a înșelat în privința asta; și sînt fericit să spun că vor mai
rămîne cîțiva bani, chiar după plata tuturor datoriilor, bani care să se adauge la dota nepoatei mele. Dacă, așa
cum cred că va fi cazul, îmi vei trimite împuternicirea de a acționa în numele dumitale în toată acestă
chestiune, voi da imediat instrucțiuni lui Haggerston să redacteze foaia dotală cuvenită. Nu va fi deloc cazul
să vii iarăși la oraș; rămîi deci liniștit la Longbourn și contează pe diligența și grija mea. Trimite-mi răspuns
cît poți mai repede și ai grijă să scrii limpede. Am considerat că cel mai bun lucru ar fi ca nepoata mea să se
căsătorească aici, la noi, ceea ce sper că vei aproba. Ea va veni aici astăzi. Îți voi scrie din nou, îndată ce se
va mai hotărî ceva.
Al dumitale etc.,
Edw.Gardiner
― Este cu putință? strigă Elizabeth, cînd sfîrși de citit. Poate fi adevărat că vrea s-o ia de soție?
― Wickham nu este deci at ît de rău pe cît l-am crezut, spuse sora ei. Dragă tată, te felicit.
― Ai răspuns la scrisoare? întrebă E lizabeth.
― Nu, dar trebuie să răspund cît mai curînd.
Îl imploră, foarte stăruitor, să nu mai piardă timp și s-o facă imediat.
― Oh! dragă tată, strigă ea, întoarce-te și răspunde imediat. Gîndește-te cît de importantă este fiecare clipă
într-o asemenea împrejurare.
― Dă-mi voie să scriu eu în locul dumitale, spuse Jane, dacă îți displace s-o faci.
― Îmi displace foarte mult, replică el, dar trebuie făcut.
Și, cu aceste vorbe, porni cu ele înapoi către casă.
― Aș putea să te întreb? spuse E lizabeth… Dar condițiile, presupun, trebuie acceptate.
― Acceptate! Mă simt rușinat, numai, că cere atît de puțin.
― Și ei trebuie să se căsătorească! Totuși știm ce fel de om este.
― Da! Da! Trebuie să se căsătorească. Nu este altceva de făcut. Dar sînt două lucruri pe care doresc foarte
mult să le știu. Unul este cîți bani a pus unchiul jos pentru a reuși acest lucru, și celălalt, cum am să-i pot achita
vreodată.
― Bani! Unchiul meu! exclam ă Jane, ce vrei să spui, domnule?
― Vreau să spun că nici un bărbat cu mintea întreagă nu s-ar însura cu Lydia pentru o momeală atît de neîn –
semnată ca o sută pe an, cît timp voi trăi eu, și cincizeci după ce nu voi mai fi.
― Asta e foarte adevărat, spuse, Elizabeth, deși nu mi-a trecut prin cap mai înainte. Să i se achite datoriile și
să mai rămînă încă ceva! Oh! Unchiul este, desigur, la mijloc! Ce om bun și generos! Mă tem că s-a neno rocit.
Lucrul acesta nu s-ar fi putut face cu o sumă mică.
― Nu, încuviință tatăl ei, Wickham ar fi un prost dacă ar lua-o cu un ban mai puțin decît zece mii de
lire.Mi-ar părea rău să-mi fac o părere atît de proastă despre el, chiar de la începutul relațiilor noastre.
― Zece mii de lire! Doamne fere ște! Cum să înapoiezi măcar jumătate dintr-o asemenea sumă?

Domnul Bennet nu răspunse nimic; și continuară să meargă în tăcere, fiecare adîncit în propriile gînduri,
pînă ce au ajuns lîngă casă. Tatăl se duse în bibliotecă pen tru a scrie, iar fetele intrară în salonaș.
― Și se vor căsători cu adevărat! exclamă Elizabeth imediat ce au fost singure. Ce ciudat! Și pentru asta
trebuie să fim și mulțumite! Sîntem silite să ne bucurăm că se căsătoresc, cu tot caracterul lui infam, cu toată
neînsemnata șansă de fericire pe care o au. Oh, Lydia!
― Mă consolez cu gîndul, replică Jane, că dacă n-ar ține cu adevărat la Lydia, cu siguranță că n-ar lua-o.
Deși bunul nostru unchi a făcut ceva ca să-l scape de datorii, nu pot să cred că a avansat zece mii de lire, sau așa
ceva. Dînsul are copii și s-ar putea să mai aibă. Cum să se dispenseze măcar de jumătate din suma asta?
― Dacă vom reuși vreodată să aflăm la cît s-au ri dicat datoriile lui Wickham, spuse Elizabeth, și ce sumă s-a
depus pe numele lui din partea surorii noastre, vom ști precis cît a făcut domnul Gardiner pentru ei, căci Wickham
nu are nici cinci bani ai lui. Nu vom putea niciodată răsplăti bunătatea unchiului și a mătușii noas tre. A o lua acasă
la ei, a-i oferi protecție și sprijinul lor personal înseamnă un sacrificiu atît de mare făcut pen tru ea, încît ani întregi
de recunoștință nu sînt de ajuns pentru a-i răsplăti. În clipa asta, ea se află la dînșii. Dacă atîta bunătate nu o va
face să se simtă nenorocită, nu-și va merita niciodată fericirea. Ce clipă pentru ea cînd a dat ochii cu mătușa!
― Trebuie să uităm cele ce s-au petrecut și de-o parte și de cealaltă, spuse Jane. Sper și sînt încredințată că
vor fi totuși fericiți. Consimțămîntul lui de a se căsă tori cu Lydia, vreau să cred, este o dovadă că a ajuns să judece
cum se cuvine. Dragostea lor reciprocă îi va face mai cumpăniți; și îmi place să cred că se vor instala atît de tihnit
și vor trăi atît de cuminte încît, cu timpul , se va uita, poate, nebunia lor din trecut.
― S-au purtat în așa fel, replică Elizabeth, încît nici tu, nici eu , nici nimeni nu va putea să uite vreodată.
Este inutil să mai vorbim despre asta.
Fetele își aduseră aminte că, după toate probabilită țile, mama lor nu aflase nimic despre cele întîmplate. Se
duseră deci în bibliotecă și-l întrebară pe tatăl lor dacă nu dorea s-o anunțe ele. Dînsul scria și, fără să-și ridice
capul, replică indifent:
― Cum doriți.
― Putem lua scrisoarea unchiului ca s ă i-o citim?
― Luați ce vreți și plecați de aici.
Elizabeth luă scrisoarea de pe birou și se duseră sus împreună. Mary și Kitty erau cu doamna Bennet: o sin –
gură comunicare deci ajungea pentru toate. După ce o pregătiră pentru vești bune, scrisoarea a fost citită cu glas
tare. Doamna Bennet de-abia putea să se stăpînească. Și cînd Jane ajunse la pasajul în care domnul Gardiner își
exprima speranța că Lydia se va căsători curînd, bu curia mamei sale izbucni nestăvilită și fiecare nouă frază îi
mărea exuberanța. Era acum atît de agitată de încîntare pe cît fusese mai înainte de panică și indignare. Îi era de
ajuns să știe că Lydia sa se va mărita. Nu se sim țea tulburată de vreo îngrijorare pentru fericirea ei, nici umilită de
vreo amintire a relei ei purtări.
― Scumpa, scumpa mea Lydia! strigă ea, este în tr-adevăr încîntător. Va fi măritată! Am s-o văd iarăși! Va fi
măritată la șaisprezece ani! Dragul, bunul meu frate! Știam eu c-așa o să se întîmple ― știam eu că o să se
aranjeze totul! Ce dor îmi este s-o văd și să-l văd și pe dragul de Wickham! Dar rochiile, rochiile de nuntă! Am să
scriu imediat soră-mi Gardiner despre asta. Lizzy, drăguța mea, fugi jos la tata și întreabă-l cît îi va da. Stai, stai;
mă duc eu singură ― sun-o pe Hill, Kitty. M ă îmbrac într-o clipă ― scumpa, scumpa mea Lydia! Ce fericite vom
fi împreună, cînd ne vom reîntîlni!
Fiica sa cea mai mare încercă să-i domolească explo zia entuziasmului, îndreptîndu-i gîndurile către
obligațiile pe care comportarea domnului Gardiner le cre ease pentru ei toți.
― Căci datorăm acest fericit sfîrșit, adăugă ea, într-o mare măsură bunătății lui. Sîntem convinse că a ga –
rantat personal că-l va ajuta pe domnul Wickham cu bani.
― Ei bine, strigă mama ei, așa și trebuia să facă. Cine altul s-o fi făcut dacă nu propriul ei unchi? Dacă nu ar
fi avut propria lui familie, știți că toți banii lui trebuiau să-mi revină mie și copiilor mei; și este prima oară că am
primit ceva de la el, în afară de cîteva daruri. Vai! Sînt atît de fericită! În scurt timp voi avea o fată mă ritată.
Doamna Wickham! Ce bine sună! Și de-abia a împlinit șaisprezece ani, în iunie, anul ăsta. Scumpa mea Jane, sînt
atît de tulburată, încît sînt sigură că nu pot să scriu; așa că am să dictez și ai să scrii tu pentru mine. Aranjăm noi
cu tata în privința banilor, după aceea; dar trusoul trebuie comandat imediat.
Pe urmă, trecu în revistă toate amănuntele cu privire la pînzeturi, museline, batist și ar fi fost gata să dicteze
imediat niște comenzi foarte copioase dacă Jane, deși cu oarecare greutate, n-ar fi convins-o să aștepte pînă ce tata
va avea răgaz pentru a fi consultat. "O zi de întîrziere, remarcă ea, nu va avea importanță". Mama ei era prea
fericită pentru a se mai încăpățîna ca de obicei. Și-i mai trecură prin minte și alte planuri.
― Am să plec la Meryton, zise ea, de îndată ce voi fi îmbrăcată, și-am să-i duc soră-mi Philips veștile bune,
bune. Și la înapoiere, voi merge în vizită la Lady Lucas și la doamna Long. Kitty, fugi jos și comandă trăsura. O
plimbare la aer o să-mi facă grozav de bine. Fetelor, aveți vreun un comision pentru Meryton? Oh! Uite-o pe Hil!
Draga mea Hill, ai auzit veștile bune? Se mărită dom nișoara Lydia; și-ai să primești o cupă de punch ca să te
veselești, la nuntă.
Doamna Hill își exprimă pe loc bucuria. Elizabeth îi primi împreună cu ceilalți felicitările și apoi, scîrbită de
această nebunie, se refugie în camera ei pentru a se gîndi în voie. Situația bietei Lydia era neîndoielnic, în cel mai
bun caz, destul de proastă; totuși trebuia să fie recu noscătoare că nu era și mai proastă. Așa simțea ea; și deși, cînd
privea în viitor nu se putea aștepta, pe bună dreptate, ca sora ei să se bucure nici de fericire și nici de o situație

socială bună, cînd privea înapoi la ceea ce se temuseră numai cu două ore în urmă, era conștientă de toate
avantajele cîștigate.
Capitolul L
Domnul Bennet dorise adesea, înainte de această pe rioadă a vieții sale, ca în loc să-și cheltuiască tot venitul,
să pună anual deoparte o sumă, pentru ca fiicele și soția sa, dacă aceasta i-ar supraviețui, să fie mai bine asigu rate.
Acum o dorea mai mult decît întotdeauna. Dacă și-ar fi îndeplinit această obligație, nu ar fi fost nevoie ca Lydia să
rămînă îndatorată față de unchiul său, pentru tot ce va fi dobîndit drept garanție morală ori materială. Satisfacția de
a fi cucerit ca soț pe cel mai nevrednic din tre tinerii din Marea Britanie ar fi revenit atunci celui în drept.
Era adînc mîhnit că o chestiune atît de puțin avan tajoasă pentru oricine trebuia să fie încheiată numai pe
cheltuiala cumnatului său; și era hotărît, dacă va fi cu putință, să afle la cît se urca ajutorul acestuia și să ono reze
obligația cît va putea mai repede.
La începutul căsătoriei domnului Bennet, economia fusese considerată cu totul inutilă, pentru că, bineînțeles,
urmau să aibă un fiu. Acest fiu ar fi însemnat desființa rea clauzei testamentare, imediat ce va fi atins majoratul, iar
văduva și copiii mai mici ar fi fost, în acest fel, asi gurați. Veniră pe lume cinci fiice, la rînd, dar fiul se lăsa încă
așteptat; și mulți ani după nașterea Lydiei, doamna Bennet fusese sigură că va veni. În cele din urmă, au disperat
tot așteptînd, dar era prea tîrziu pentru a mai face economii. Doamna Bennet n-avea nici un talent pen tru așa ceva
și numai dragostea de independență a so țului său îi împiedicase să depășească venitul ce-l aveau.
Printr-o foaie dotală se alocase doamnei Bennet și co piilor săi suma de cinci mii de lire. Dar proporția în
care urma să fie atribuită copiilor fusese lăsată la latitudinea părinților. Acest punct urma să fie stabilit acum, cel
puțin în privința Lydiei, iar domnul Bennet nu putea să aibă nici o șovăială în acceptarea propunerii pe care o avea
în fața lui.
În cuvinte de recunoscătoare gratitudine pentru bună tatea cumnatului său ― deși exprimată cît se poate de
concis ― el așternu pe hîrtie totala sa aprobare pentru tot ceea ce făcuse și consimțămîntul de a onora angaja –
mentele luate în numele lui. Nu își închipuise niciodată mai înainte că, în cazul cînd Wickham s-ar fi lăsat con vins
să se însoare cu fiica sa, s-ar fi putut face totul cu atît de puține inconveniente pentru dînsul, ca prin aran jamentul
de față. Suta de lire pe care trebuia să le-o plă tească anual nu însemna pentru el decît o pierdere de vreo zece lire,
deoarece cheltuielile Lydiei, însumînd în treținerea, banii ei de buzunar și darurile în bani care ajungeau la ea prin
mîinile mamei sale, fuseseră foarte puțin sub această cifră.
O altă surpriză foarte binevenită era că totul se fă cea cu un efort minim din partea lui; căci singura lui
dorință, în momentul de față, era să se deranjeze cu această treabă cît se putea mai puțin. După ce primele accese
de furie provocate de căutarea Lydiei se potoliseră, el revenise în mod firesc la indolența din trecut. Scrisoa rea a
fost expediată repede căci, deși leneș cînd trebuia să se apuce de un lucru, o dată ce-l începea, era grăbit să-l
termine. Rugă să i se comunice și alte amănunte în privința datoriei pe care o avea față de cumnatul său, dar era
prea supărat pe Lydia pentru a-i trimite și e i vreun mesaj.
Vestea bună se întinse repede în toată casa și, cu aceeași rapiditate, printre vecini. Aceștia din urmă o pri –
miră cu o decentă filozofie. Desigur, comentariile ar fi putut fi mai interesante dacă domnișoara Lydia Bennet ar fi
dus o viață ușuratică la oraș ori, în cea mai fericită alternativă, ar fi fost izolată de lume, la vreo fermă în depărtată.
Totuși erau multe de spus în legătură cu fap tul că o măritau; și binevoitoarele urări ca totul să se termine cu bine,
exprimate mai înainte de bă trînele doamne veninoase din Meryton, pierdură prin această schimbare doar prea
puțin din ardoarea de la început, deoarece, cu un astfel de soț, nefericirea era considerată drept sigură.
Trecuseră două săptămîni de cînd doamna Bennet nu mai coborîse în sufragerie, dar în această fericită zi își
reluă locul în capul mesei, într-o dispoziție copleșitor de bună. Nici un simțămînt de rușine nu-i umbri triumful.
Căsătoria uneia dintre fiice, primul obiectiv al dorințe lor sale, de cînd Jane împlinise șaisprezece ani, era acum pe
punctul de a se îndeplini, și toate gîndurile și vorbele se învîrteau numai în jurul acelor detalii ce țin de cere –
moniile nupțiale elegante ca: muselinuri fine, cupeuri noi și servitori. Era ocupată cu căutarea unei locuințe
convenabile pentru fiica sa, prin vecinătate; și, fără să țină seama sau să știe ce venituri aveau, respinse multe
dintre ele drept nepotrivite ca dimensiuni și importanță.
― Haye Park ar merge, spuse ea, dac ă famalia Goulding s-ar muta, sau casa mare de la Stoke, dacă salonul
ar fi mai spațios; Ashworth este prea departe. N-aș putea îndura s-o am la zece mile de mine; și cît privește Purvis
Lodge, mansarda e oribilă.
Soțul său îi îngădui să-i dea înainte fără contenire, cîtă vreme slujitorii fură de față. Dar cînd aceștia se re –
traseră, îi spuse:
― Doamnă Bennet, înainte de a lua vreuna din toate aceste case pentru fiica și ginerele dumitale, să
judecăm lucrurile așa cum trebuie. Într-o anume casă de pe meleagurile acestea ei nu vor avea niciodată acces.
Sînt hotărît să nu-i primesc la Longbourn pentru a nu mai încuraja imprudența cuiva.
Această declarație a fost urmată de o lungă dispută, dar domnul Bennet rămase ferm. În curînd, discuția
aceasta duse la o alta și doamna Bennet află cu uimire și groază că soțul său nu voia să avanseze o singură guinee
ca să cumpere trusoul fiicei sale. El declară că, din partea lui, Lydia nu va primi cu acest prilej nici un fel de semn
de afecțiune. Doamna Bennet putea cu greu înțelege așa ceva. Ca mînia lui să fie atît de neiertătoare, încît să-i

refuze fiicei sale un privilegiu fără de care căsătoria abia dacă putea părea valabilă, depășea tot ceea ce credea
dînsa posibil. O chinuia mai mult dezonoarea pe care lipsa unui trusou nou ar fi aruncat-o asupra ceremoniei
nupțiale, decît vreun simțămînt de rușine pentru că Lydia fugise și trăise cu Wickham două săptămâni înainte de
celebrarea cununiei.
Elizabeth regreta acum din toată inima că disperarea din primul mpment o făcuse să vorbească domnului
Darcy despre temerile lor în legătură cu Lydia; de vreme ce căsătoria urma să aducă, atît de curînd, un sfîrșit
cuviincios fugii ei, ar fi putut spera să ascundă începutul ne fast tuturor celor care nu fuseseră în stricta lor
apropiere.
Nu-i era deloc teamă că dînsul va răspîndi ceea ce-i destăinuise. Erau puțini aceia pe discreția cărora putea
conta cu mai multă încredere; dar, în același timp, nu exista nimeni în fața căruia să se simtă mai umilita de faptul
că ușurința surorii ei era cunoscută. Nu însă de teama vreunui dezavantaj ce s-ar fi putut răsfrânge asupra ei însăși,
căci între dînșii părea să existe oricum o pră pastie de netrecut. Chiar dacă s-ar fi făcut căsătoria Lydiei în
condițiile cele mai onorabile, tot nu se putea presupune că domnul Darcy ar fi vrut să intre într-o fa milie căreia, în
afară de toate celelalte obiecții, i se mai imputa acum înrudirea și relații dintre cele mai strînse cu omul pe care
dînsul, pe bună dreptate, îl disprețuia.
Nu s-ar fi mirat ca Darcy să dea înapoi din fața unei asemenea înrudiri. Dorința de a se apropia de el ― și
Elizabeth era încredințată că dînsul o simțise cînd erau în Derbyshire ― nu putea, în mod rațional, să supra-
viețuiască unei astfel de lovituri. Se simțea umilită, în durerată; se căia, deși abia dacă știa de ce. Rîvnea la stima
lui, acum cînd nu mai putea spera să se bucure de ea. Dorea să aibă vești de la el, acum cînd părea să aibă șansele
cele mai mici de a le dobîndi. Era convinsă că ar fi putut fi fericită cu el, acum cînd nu părea probabil să se mai
întîlnească vreodată.
Ce triumf pentru el, se gîndea ades, dacă ar fi știut că cererea în căsătorie căreia, mîndră, îi dăduse cu
piciorul numai cu patru luni mai înainte, ar fi fost acum primită cu bucurie și recunoștință. Era generos ― nu se
mai îndoia ―, unul dintre bărbații cei mai generoși. Dar pentru că era totuși un muritor, trebuia să se simtă
triumfător.
Începea acum să înțeleagă că el era tocmai bărbatul care, prin temperament și însușiri, i s-ar fi potrivit cel
mai bine. Judecata și firea lui, deși deosebite de-ale ei, ar fi corespuns întru totul dorințelor sale. Era o unire care
ar fi fost spre profitul amîndurora; prin firea ei vioaie și degajată, spiritul lui ar fi devenit mai larg, manierele i s-ar
fi ameliorat; și datorită rațiunii, faptului că era un om instruit și cunoașterii pe care o avea despre lume, dînsa ar fi
dobîndit desigur un cîștig de o și mai mare însemnătate.
Acum însă nu va mai avea loc o astfel de căsătorie reușită, care să învețe mulțimile pline de admirație ce
este adevărata fericire conjugală. În familia lor urma să se realizeze o căsătorie diferită ca perspectivă și care
excludea posibilitatea celeilalte.
Elizabeth nu-și putea închipui cum vor izbuti să se întrețină Lydia și Wiekham într-o decentă independență.
Dar ușor își închipuia la ce scurtă durată de fericire se puteau aștepta doi oameni care se uniseră numai pentru că
patima le era mai puternică decît virtutea.
Domnul Gardiner scrise în curînd, din nou, cumnatului său. Răspundea pe scurt la mulțumirile adresate de
domnul Bennet, asigurîndu-l că era gata oricînd să contribuie la binele oricărui membru al familiei și sfîrșea cu
rugămintea de a nu i se mai vorbi despre recunoștință. Scopul principal al scrisorii era să le aducă la cunoștință că
domnul Wickham se hotărîse să iasă din miliție.
A fost în mare parte dorința mea să facă acest lucru, adăuga dînsul, îndată ce căsătoria a fost hotărîtă.
Și cred că veți fi de acord cu mine în a con sidera schimbarea lui din acea unitate ca foarte re comandabilă,
atît pentru el, cît și pentru nepoata mea. Domnul Wickham are intenția să intre în cadrele armatei active și,
printre vechii săi prieteni, sînt încă unii care pot și doresc să-l ajute mai departe în carieră. I s-a promis
postul de ofițer stegar în re gimentul generalului…, încartiruit acum în nordul țării. Este un avantaj că
regimentul se află la o asemenea distanță de partea aceasta a regatului. El face promisiuni sincere, și sper că
printre străini, unde și unul și celălalt vor trebui să facă față bună, vor fi mai prudenți. I-am scris colonelului
Forster, pentru a-l informa de aranjamentele noastre pre zente și pentru a-i cere să dea asigurări tuturor cre –
ditorilor domnului Wickham din Brighton și îm prejurimi, că vor fi grabnic plătiți, luîndu-mi perso nal
angajamente în acest sens. Vrei să fii bun și să dai aceleași asigurări creditorilor săi din Meryton, a căror
listă, redactată după informațiile lui, o ane xez? Ne-a mărturisit toate datoriile; sper, cel puțin, că nu ne-a
indus în eroare. Haggerston a primit indicații din partea noastră și, într-o săptămînă, totul se va aranja. Vor
pleca apoi la regimentul lui, afară de cazul că vor fi invitați întîi la Longbourn; și am înțeles de la doamna
Gardiner că nepoata mea dorește mult să vă vadă pe toți înainte de a pleca din sud. Dînsa e bine și mă roagă
să transmit tatălui și marnei sale expresia respectului său filial.
Al dumitale etc.
Domnul Bennet și fiicele sale văzură tot atît de lim pede ca și domnul Gardiner multiplele avantaje ale mu –
tării lui Wickham din vechiul lui regiment. Doamna Ben net, însă, nu era tot atît de mulțumită. Faptul că Lydia se
instala în nordul țării, tocmai cînd dînsa aștepta să se mîndrească și să se bucure alături de ea ― deoarece nu
renunțase deloc la planul ca tinerii căsătoriți să se sta bilească în Hertfordshire ― era o mare dezamăgire; și, în

plus, ce păcat că Lydia era silită să se despartă de un regiment în care se cunoștea cu toată lumea și avea atîția
favoriți.
― O iubește atît de mult pe doamna Forster, spuse doamna Bennet; este scandalos că trebuie să plece de
acolo! Și mai sînt și cîțiva tineri care îi plac foarte mult. S-ar putea ca ofițerii din regimentul generalului… să nu
fie atît de simpatici.
Cererea fiicei lui ― căci așa putea fi considerată do rința ei ― de a fi din nou primită în mijlocul familiei,
înainte de a porni spre nord, primi la început un răspuns absolut negativ. Jane și Elizabeth însă, dorind amîndouă,
de dragul surorii lor și pentru prestigiul ei, să se vadă că Lydia s-a căsătorit cu consimțămîntul părinților, îl rugară
pe domnul Bennet atît de insistent și totuși atît de rezo nabil și cu atîta blândețe să-i primească, pe ea și pe soțul ei,
la Longbourn, imediat ce se vor căsători, încît îl con vinseră să gîndească și dînsul ca ele și să facă precum le era
voia. Iar mama lor avu satisfacția de a afla că va putea prezenta vecinilor pe fiica ei măritată, înainte ca ea să fie
surghiunită în nord. Deci, cînd domnul Bennet scrise din nou cumnatului său, le trimise vorbă că le îngă duie să
vină acasă; și se stabili ca imediat ce se va fi terminat ceremonia, să pornească spre Longbourn. Eliza beth era
totuși surprinsă că Wickham putea fi de acord cu acest plan; și, dacă ar fi ținut seama numai de ceea ce simțea ea,
o întîlnire cu dînsul ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi dorit.
Capitolul LI
Sosi și ziua nunții surorii lor; Jane și Elizabeth erau probabil mai impresionate decît mireasa însăși. Cupeul a
fost trimis să-i ia de la… și urmau să se întoarcă cu el, înainte de ora mesei. Sosirea lor era așteptată cu groază de
cele două domnișoare Bennet mai mari, iar Jane, în special, atribuind Lydiei simțămintele pe care le-ar fi avut
dacă ea ar fi fost vinovata, era nenorocită gîndindu-se la ce trebuia să îndure sora ei.
Veniră. Întreaga familie se strînsese în salo naș pentru a-i primi. Cînd cupeul opri în fața intră rii, doamna
Bennet era toată numai zîmbete; soțul ei avea un chip grav, de nepătruns; fiicele lor era alarmate, îngrijorate,
stînjenite.
Auziră glasul Lydiei, în vestibul; ușa fu zvîrlită în lături și dînsa intră în cameră alergînd. Mama ei păși
înainte, o îmbrățișa și îi ură, extaziată, bun venit; întinse mîna, cu un surîs afectuos, lui Wickham, care venea în
urma doamnei sale, și le făcu ambilor calde urări, cu o vioiciune care nu arăta nici o îndoială în privința feri cirii
lor.
Domnul Bennet, către care se întoarseră apoi, nu le făcu o primire tot atît de cordială. Chipul lui deveni și
mai sever și abia dacă-și dezlipi buzele. Ușuratica sigu ranță de sine a tinerei perechi era într-adevăr de ajuns ca să-
l irite. Elizabeth era dezgustată, pînă și domnișoara Bennet era revoltată. Lydia era tot Lydia, nepotolită, săl batică,
nestingherită, zgomotoasă, netemătoare. Trecu de la o soră la cealaltă, pretinzîndu-le felicitări; și cînd, în sfîrșit,
luară loc cu toții, privi nerăbdătoare în jur, băgă de seamă unele mici schimbări din cameră și remarcă, rîzînd, că
trecuse o mulțime de timp de cînd nu mai intrase acolo.
Nici Wickham nu era mai nenorocit decît ea; dar pur tările lui erau totdeauna atît de plăcute încît, dacă firea,
și căsătoria lui ar fi fost întocmai ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, zîmbetele și naturalețea cu care solicita să fie con –
siderat drept unul dintre ai lor i-ar fi încîntat pe toți. Elizabeth nu-l crezuse mai înainte atît de sigur de el; luă loc,
hotărînd în sinea ei să nu mai creadă, pe viitor, că insolența unui om insolent are limite. Ea roși, și Jane roși; dar
obrajii celor doi care stîrniseră această conster nare nu suferiră nici o schimbare de culoare.
Conversația nu stagna. Mireasa și mama ei se între ceau vorbind; iar Wickham, care se întâmplase să șadă
lîngă Elizabeth, începu s-o întrebe despre cunoștințele lui din vecinătate, cu o ușurință plină de bună dispoziție, pe
care ea nu se simți în stare s-o egaleze în răspunsu rile ce le dădea. Amîndoi soții păreau să aibă amintirile cele mai
fericite din lume. Nimic din trecut nu fu po menit cu mîhnire; iar Lydia atacă de bunăvoie subiecte la care surorile
ei nu ar fi făcut aluzie pentru nimic în lume.
― Gîndiți-vă numai că sînt trei luni, strigă ea, de cînd am plecat de aici! Vă mărturisesc că parcă au tre cut
numai două săptămîni; și totuși, cîte nu s-au întîmplat între timp! Doamne sfinte! Cînd am plecat, credeți-mă, nici
nu-mi trecea prin minte că am să mă mărit înainte de a mă întoarce, deși credeam că ar fi tare nos tim dacă s-ar
întîmpla așa.
Tatăl ei își ridică ochii la cer, Jane se simțea neno rocită, Elizabeth privea semnificativ la Lydia, dar ea, care
nu auzea și nu vedea niciodată ceea ce nu voia, con tinuă cu veselie:
― Ah, mamă! Știu oamenii de pe aici că m-am mă ritat azi? Mi-a fost teamă că nu știu; l-am depășit pe
William Goulding în docarul lui și eram foarte hotărîtă s-o afle; așa că am coborît geamul din dreptul lui și mi-am
scos mănușa și mi-am lăsat mîna să se sprijine pe rama ferestrei, ca să-mi poată vedea inelul; și pe urmă m-am
înclinat și i-am zîmbit cu gura pînă la urechi.
Elizabeth nu mai putea suporta. Se ridică și fugi din cameră și nu se mai întoarse pînă ce nu-i auzi trecînd
prin hol înspre sufragerie. Atunci se alătură grupului lor, destul de devreme ca să o vadă pe Lydia mergînd, ca la
paradă, în dreapta mamei lor și să o audă spunîndu-i surorii sale mai mari:
― Ah, Jane, îți iau acum locul, și tu trebuie să co bori în rang, pentru că eu sînt femeie măritată.
Nu era de presupus că timpul îi va aduce Lydiei acea rezervă de care fusese atît de total lipsită de la început.
Dezinvoltura și buna ei dispoziție erau în creștere. Do rea să vadă pe doamna Philips, pe cei din familia Lucas și pe

toți ceilalți vecini ai lor și să se audă numită de fie care dintre ei "doamna Wickham"; și, între timp, se duse după
masă sa-și arate inelul și să se fălească cu măritișul ei față de doamna Hill și cele două fete în casă.
― Așa, mamă, spuse ea cînd se reîntoarseră cu toții în salonaș, și ce crezi de soțul meu? Nu e un bărbat
fermecător? Sînt sigură că toate surorile mele mă invidiază. Sper să aibă și ele parte măcar de jumătate din norocul
meu. Trebuie să se ducă toate la Brighton. Acolo e locul unde se pot găsi soți. Ce păcat, mamă, că nu ne-am dus
cu toate acolo.
― Foarte adevărat; dacă era după mine, ne-am fi dus. Dar, scumpa mea Lydia, nu-mi place deloc că pleci
atît de departe. Trebuie neapărat?
― Oh, Doamne! Da; dar asta nu-i nimic. O s ă-mi placă mai mult decît orice. Dumneata, și tata, și surorile
mele trebuie să veniți la noi să ne vedeți. Vom fi la Newcastle toată iarna, și sînt sigură că vor fi și acolo ceva
baluri, și am să am grijă să fac rost de parteneri buni pentru toate.
― Asta mi-ar plăcea mai mult decît orice! spuse mama.
― Și, pe urmă, cînd ai să te-ntorci acasă, poți să lași la mine una-două dintre surorile mele; și îndrăznesc să
spun că înainte să treacă iarna am să fac rost de soți și pentru ele.
― Îți mulțumesc pentru partea mea din favoarea ce vrei să ne faci, spuse Elizabeth, dar nu-mi place, în mod
deosebit, felul tău de a procura soți.
Oaspeții nu puteau rămîne mai mult de zece zile. Îna inte de a pleca din Londra, domnul Wickham primise
numirea și în două săptămîni trebuia să se prezinte la regiment.
În afară de doamna Bennet, nimeni nu regreta că vor sta atît de puțin; dînsa folosi cea mai mare parte din
timp făcînd vizite cu fiica sa și organizînd dese petreceri acasă la ei. Aceste petreceri conveneau tuturor; a evita
cercul strict familial era pentru cei cu judecată un lucru și mai de dorit decît pentru cei fără judecată.
Dragostea lui Wickham pentru Lydia nu era egală cu cea a Lydiei pentru el, adică întocmai așa cum se
așteptase Elizabeth. N-avu nevoie de actualele ei observații ca să înțeleagă, din desfășurarea lucrurilor, că fuga lor
fusese determinată de dragostea Lydiei mai curînd decît de a lui; și s-ar fi întrebat de ce, fără s-o iubească la ne –
bunie, se hotărîse să fugă cu ea, dacă nu ar fi fost con vinsă că pentru el fuga devenise necesară din motive
disperate; așa stînd lucrurile, el nu era tînărul care să reziste prilejului ce i se oferea de a avea o companie.
Lydia era grozav de îndrăgostită. El era cu orice prilej "dragul meu Wickham"; nimeni nu putea fi compa rat
cu dînsul. El făcea totul ca nimeni altul; și eră sigură că dînsul va împușca la întîi septembrie mai multe pă sări
decît oricare altul din tot ținutul.
Într-o dimineața, curînd după venirea lor, pe cînd se afla cu cele două surori mai mari. Lydia se adresă
Elizabethei:
― Lizzy, ție nu ți-am povestit încă niciodată despre nunta mea. Cînd le-am povestit mamei și celorlalți, nu
erai de față. Nu ești curioasă să afli cum au fost aran jate toate?
― Nu, într-adevăr, replică Elizabeth; cred că este un subiect despre care niciodată nu se va putea vorbi prea
puțin.
― Na! Ce ciudată ești! Dar trebuie să-ți spun cum a decurs totul. Ne-am cununat, știi, la biserica Sfîntul
Clement, pentru că locuința lui Wickham era în pa rohia aceea. Și era hotărît să fim cu toții acolo pe la ora
unsprezece. Mătușa, unchiul și cu mine trebuia să ne ducem împreună; iar ceilalți trebuiau să ne aștepte la biserică.
Bine! A venit și dimineața de luni și eu eram într-o agitație! Șiii, mi-era o teamă grozavă să nu se întîmple ceva și
să se amîne, că atunci aș fi înnebunit, nu alta. Și mai era și mătușa care tot timpul cît m-am îmbrăcat m-a moralizat
și i-a turuit gura de parcă citea o predică. Oricum, eu tot n-am auzit mai mult de un cuvînt din zece pentru că mă
gîndeam, îți închipui, la dragul meu Wickham. Tare voiam să știu dacă o să vină la nuntă în tunica albastră.
Bine! Și cum îți spun, am luat gustarea la ora zece, ca de obicei. Credeam că n-o să se mai sfîrșească; pen tru
că, acum că veni vorba, trebuie să-ți spun că un chiul și mătușa au fost oribil de dezagreabili, tot timpul cît am stat
la ei. Dac-ai să mă crezi, n-am ieșit o singură dată afară din casă, deși am stat la ei două săptămîni. Nici o
petrecere, nici un aranjament, nimic. Recunosc, Londra era aproape goală; dar totuși Teatrul Mic era deschis .
Bine… și așa, tocmai cînd trăsese cupeul la scară, unchiul a fost chemat pentru treburi de oroarea aia de domnul
Stone. Și apoi, înțelegi, o dată ce sînt împreună, nu se mai termină cu discuțiile. Bine! Eram atît de spe riată că nu
mai știam ce să fac, fiindcă unchiul trebuia să mă conducă la altar; și dacă treceam peste ora stabi lită, nu ne mai
puteam cununa toată ziua. Dar, din fericire, în zece minute a fost înapoi și atunci am pornit cu toții. Totuși, mi-am
amintit mai pe urmă că dacă un chiul ar fi fost împiedicat să vină n-ar fi fost nevoie să se amîne nunta, pentru că
putea foarte bine să-i țină locul domnul Darcy.
― Domnul Darcy! repetă Elizabeth, total uluită.
― Oh! da! El trebuia să vină la nuntă cu Wickham, știi. Dar, vai de mine, am uitat de tot! Nu trebuia să
suflu un cuvînt despre asta. Le-am promis atît de tare! Ce-o să zică Wickham? Trebuia să fie un secret așa de
mare!
― Dacă trebuia să fie un secret, interveni Jane, nu mai spune nici un cuvînt. Din partea mea, poți fi liniștită,
că nu voi încerca să aflu mai mult.
― Oh! desigur, întări Eîizabeth, deși ardea de cu riozitate; nu-ți vom pune nici o întrebare.
― Mulțumesc, spuse Lydia, căci dacă ați face-o v-aș povesti desigur totul și atunci Wickham s-ar supăra rău
de tot.
În fața unui asemenea îndemn de a pune întrebări, Elizabeth se văzu nevoită să fugă pentru a rezista ispi tei.

Dar să trăiască fără să cunoască asemenea detalii îi era cu neputință; ori, cel puțin, îi era imposibil să nu
încerce să capete informații. Domnul Darcy fusese la nunta surorii ei. Era exact împrejurarea și exact socie tatea în
care, după toate aparențele, el nu avea nici ce căuta și nici nu era tentat să meargă. Îi trecură fulgerător și sălbatic
prin minte fel de fel de presupuneri, dar nu fu mulțumită cu nici una. Cele care o satisfăceau mai mult, pentru că
aruncau asupra conduitei lui o lumină cît se poate de favorabilă, îi păreau cu totul improbabile. Nu mai putu
îndura atîta nesiguranță; și, luînd în grabă o foaie de hîrtie, scrise mătușii sale o scurtă scrisoare, cerîndu-i să i se
dea explicații la ceea ce lăsase Lydia să-i scape, dacă lucrul acesta nu era incompatibil cu secretul pe care voiseră
să-l păstreze.
Înțelegi, cred, adăugă ea, cît de curioasă sînt să știu cum de s-a putut afla în mijlocul dumneavoastră,
la un asemenea eveniment, o persoană fără nici o legătură cu vreunul dintre noi și oarecum străină de
familie. Te rog scrie-mi imediat și fă-mă să înțeleg acest lucru ― doar dacă, din motive foarte serioase, nu
trebuie să păstrezi secretul pe care Lydia pare să-l socotească necesar; atunci, va trebui să mă mulțu mesc cu
ignoranța.
"Ceea ce totuși nu se va întâmpla", își spuse în sinea ei, și sfîrși scrisoarea:
Și, scumpă mătușica, dacă nu-mi vei spune totul, ca să aflu în mod cinstit, voi fi desigur nevoită să
uzez de trucuri și stratageme pentru a afla.
Delicata ei concepție despre cinste o împiedica pe Jane să-i vorbească Elizabethei, între patru ochi, despre
ceea ce lăsase Lydia să-i scape. Elizabeth era foarte mulțumită de acest lucru . Pînă se va vedea dacă întrebările ei
vor primi vreun răspuns, prefera să nu aibă nici o confidentă.
Capitolul LII
Elizabeth avu satisfacția de a căpăta răspunsul aștep tat, cît s-a putut de repede. Cum primi scrisoarea, se
pierdu în mica pădurice unde cu greu ar fi deranjat-o cineva, se așeză pe o bancă și se pregăti să fie fericită;
lungimea scrisorii o convinsese că nu cuprindea un refuz.
Strada Gracechurch
Septembrie 6
Scumpa mea nepoată,
Am primit chiar acum scrisoarea dumitale și voi consacra toată dimineața aceasta răspunsului, fiindcă
prevăd că o scrisoare mică nu va cuprinde ceea ce am a-ți spune. Trebuie să-ți mărturisesc că rugămintea pe
care mi-ai făcut-o mă surprinde; nu m-am așteptat la ea din partea dumitale. Cu toate acestea, să nu crezi că
sînt supărată; nu vreau să-ți spun decît că nu mi-am închipuit că era necesar ca dumneata să-mi pui
asemenea întrebări. Dar dacă preferi să nu mă înțelegi, iartă-mi impertinența. Unchiul este tot atît de surprins
cît și mine și dacă n-ar fi avut convingerea că ești parte interesată, nu și-ar fi îngăduit să procedeze așa cum
a făcut. Dar, dacă în chestiunea aceasta ești într-adevăr inocentă și ne știutoare, trebuie să fiu mai explicită.
Chiar în ziua în care m-am întors de la Longbourn unchiul du mitale a primit o vizită cît se poate de
neașteptată. A venit domnul Darcy și au stat amîndoi, închiși, timp de cîteva ore. Totul se terminase înainte
de sosirea mea; în acest fel, curiozitatea mea n-a fost atît de îngrozitor de exasperată cît pare să fi fost a
dumitale. Venise să-i spună domnului Gardiner că desco perise locul unde se aflau sora dumitale și domnul
Wickham, că îi văzuse și vorbise cu amîndoi ― cu Wickham de repetate ori, cu Lydia o dat ă. După cîte am
înțeles, plecase din Derbyshire numai o zi după noi, și venise la oraș cu hotărîrea de a-i urmări. Mo tivul
mărturisit era convingerea că, din vina lui, ne trebnicia lui Wickham nu fusese cunoscută atît de bine, încît să
împiedice pe oricare tînără fată de carac ter să se îndrăgostească sau să aibă încredere în el. Dînsul a dat, cu
generozitate, întreaga vină pe greșita sa mîndrie și a mărturisit că înainte considerase că nu era de
demnitatea lui să supună lumii întregi proble mele sale personale. Firea lui Wickham trebuia să grăiască de la
sine. Considera deci că avea datoria să intre în acțiune și să încerce să remedieze un rău provocat din vina
lui. Dacă a avut și vreun alt motiv, sînt convinsă că nu e decît spre cinstea lui. Era de cî teva zile în oraș cînd
a reușit să-i descopere; avea însă un indiciu care l-a ajutat în cercetări, ceea ce noi nu aveam, și acesta
constituise un temei în plus pentru hotârîrea lui de a ne urma. Se pare că există o per soană, o anume doamnă
Younge, care a fost acum cîtva timp guvernanta domnișoarei Darcy, și pe care a concediat-o din cauza unor
nemulțumiri, dar n-a spus de ce fel. Ea a luat, după aceea, o casă mare în strada Edward și se întreține, de
atunci dînd camere cu chirie. Domnul Darcy știa că această doamnă Younge era o cunoștință intimă a dom –
nului Wickham și, cum a ajuns în oraș, s-a dus la ea pentru informații. Dar au trecut două-trei zile pînă a
putut scoate de la dînsa ceea ce dorea. Ea a refuzat să trădeze secretul ce i se încredințase, îna inte de a fi
coruptă cu bani, căci de fapt știa unde putea fi găsit prietenul ei. Wickham, într-adevăr, se dusese la ea

imediat, ce au sosit la Londra; și dacă ar fi avut loc, s-ar fi stabilit la ea. În cele din urmă, buna noastră amică
a procurat adresa dorită. Se aflau în strada… Domnul Darcy l-a văzut pe Wickham și apoi a insistat s-o vadă
și pe Lydia. Scopul lui, măr turisise dînsul, fusese s-o convingă să abandoneze si tuația dezonorantă în care se
afla și să se reîntoarcă la familia ei, îndată ce aceasta va fi fost convinsă s-o primească înapoi, oferindu-se s-
o ajute cît îi va sta în puteri. Pe Lydia a găsit-o însă absolut hotărîtă să rămînă pe loc. Nu-i păsa de nici una
dintre rudele ei; nu dorea nici un ajutor de la el; nici nu voia să audă să-l părăsească pe Wickham . Era sigură
că o dată și o dată se vor căsători și pentru ea n-avea impor tanță cînd. Acestea fiindu-i sentimentele, nu mai
rămînea, crezuse dînsul, decît să-i asigure și să gră bească o căsătorie care, așa cum aflase fără nici o greutate
la prima lui întrevedere cu Wickham, nu fu sese niciodată în intențiile acestuia. Îi mai mărtu risise și că era
silit să părăsească regimentul din cauza unor datorii de onoare foarte urgente și nu se sfiise să pună toate
urmările rele ale fugii numai pe seama nesăbuinței Lydiei. Avea de gînd să-și dea imediat demisia; iar în
privința situației lui în viitor, nu întrevedea mare lucru. Trebuia să plece undeva, dar nu știa unde; știa însă
că nu va avea din ce trăi. Domnul Darcy l-a întrebat de ce nu se în soară imediat eu sora dumitale. Deși nu
era de presupus ca domnul Bennet să fie foarte avut, ar fi pu tut totuși face ceva pentru el și situația lui s-ar fi
îmbunătățit treptat prin această căsătorie. Wickham i-a răspuns, însă, că mai nutrea speranța de a-și face
efectiv o situație prin căsătorie, în vreun alt ținut. Totuși, date fiind împrejurările prin care trecea, era mai
mult ca sigur că n-ar fi rezistat ispitei unui aranjament imediat. S-au întîlnit de cîteva ori, căci erau multe de
discutat. Wickham dorea, bineînțeles, mai mult decît putea căpăta dar, pînă la urmă, a trebuit să fie
rezonabil. După ce au stabilit totul între ei, pasul următor al domnului Darcy a fost să-l pună la curent pe
unchiul dumitale și a venit atunci, pentru prima oară, în strada Gracechurch, cu o seară înainte de a mă
întoarce eu acasă. Dar nu l-a găsit pe domnul Gardiner; și tot interesîndu-se de el, domnul Darcy află că tatăl
dumitale era încă la dînsul, dar că va pleca din oraș a doua zi de dimineață. A so cotit că tatăl dumitale nu era
omul pe care să-l poată consulta cu același succes ca pe unchiul și, prin urmare, și-a amînat imediat vizita
pînă după plecarea lui. Nu și-a lăsat numele și pînă a doua zi nu s-a știut decît că venise un domn pentru
afaceri. Sîmbătă a revenit. Tatăl dumitale ple case, unchiul era acasă și, așa cum am mai spus, au avut multe
de vorbit. S-au întîlnit din nou sîm bătă și atunci l-am văzut și eu. Abia luni s-a stabilit totul: imediat ce
amănuntele au fost fixate, s-a tri mis un curier la Longbourn. Dar oaspetele nostru era foarte îndărătnic. Cred,
Lizzy, că pînă la urmă îndărătnicia este adevăratul defect al caracterului său. A fost acuzat în diferite rînduri
de multe păcate, dar acesta este cel adevărat. N-a lăsat pe nimeni să se ocupe de nimic și a făcut totul singur,
deși sînt sigură (și n-o spun ca să primesc mulțumiri, așa că nu vorbi despre acest lucru) că unchiul dumitale
ar fi făcut totul, cu dragă inimă. S-au războit împreună mult timp, ceea ce era mai mult decît o meritau atît
domnul cît și doamna interesați în chestiunea aceasta. Pînă la urmă, însă, unchiul dumitale a fost silit să
cedeze și, în loc să i se îngăduie să fie de folos ne poatei sale, a fost silit să se împace numai cu meritul
aparent de a fi făcut-o, ceea ce era un supărător non sens; cred într-adevăr că scrisoarea dumitale de azi-
dimineață l-a bucurat foarte mult, căci face nece sară o explicație care îi va răpi penele de împrumut și va
îndrepta prețuirea către cine o merită. Dar, Lizzy, acestea nu trebuie să treacă dincolo de tine sau, cel mult,
de Jane. Știi prea bine, cred, ce s-a făcut pentru cei doi tineri. Trebuiau plătite datoriile lui care se urcă,
presupun, la mai mult de o mie de lire, mai trebuie adăugată o altă mie la cea acordată Lydiei ca dotă și
obținut brevetul lui de ofițer. Moti vul pentru care el singur voia să facă totul ți l-am expus mai sus. El purta
vina; rezerva lui și modul greșit în care judecase au făcut ca firea lui Wickham să fie atît de puțin înțeleasă
și, în consecință, să fie primit și luat în seamă așa cum fusese. Poate că era un pic de adevăr în asta, totuși,
mă întreb dacă rezerva lui sau a oricui altcuiva putea fi făcută răspunzătoare de o asemenea întâmplare. Dar,
în pofida acestor vorbe frumoase, draga mea Lizzy, poți fi absolut sigură că unchiul dumitale nu ar fi cedat
în ruptul capului, dacă n-am fi considerat că dom nul Darcy mai are și un alt interes în această chestiune.
După ce s-a soluționat totul, el s-a întors la prietenii săi care se aflau încă la Pemberley; dar a rămas stabilit
că va reveni la Londra încă o dată, pen tru nuntă, și atunci urmau să fie lichidate toate prob lemele bănești.
Acum, cred că ți-am povestit to tul. Este o relatare care, după cîte spui, te va mira foarte mult; sper, cel puțin,
că nu te va nemulțumi în nici un fel. Lydia a venit la noi; lui Wickham i s-a îngăduit să vină în casă cînd
dorea. El s-a purtat întocmai ca atunci cînd l-am cunoscut în Hertfordsh ire; nu ți-aș spune cît de nemulțumită
am fost de purtare ei în timpul cît a stat la noi dacă n-aș fi băgat de seamă, din scrisoarea Janei, de mier curea
trecută, că purtarea ei cînd a venit acasă a fost la fel cu cea de aici și deci ceea ce îți voi povesti acum nu îți
va provoca o nouă mîhnire. I-am vorbit de nenumărate ori, în modul cel mai serios, arătîndu-i toată
imoralitatea comportării ei și toată nefericirea pe care o adusese familiei sale. Dacă m-a auzit cumva, a fost
din întîmplare, căci sînt sigură că nu mă asculta. Am fost uneori de-a dreptul indignată; dar atunci îmi
aminteam de scumpele mele Elizabeth și Jane și de dragul lor am avut răbdare cu ea. Dom nul Darcy a
revenit, punctual, și, așa cum v-a spus Lydia, a participat la cununie. A doua zi a luat masa la noi și urma să
plece iarăși din oraș, miercuri sau joi. Ai să fii foarte supărată pe mine, scumpa mea Lizzy, dacă profit de
acest prilej pentru a-ți spune (ceea ce n-am îndrăznit pînă acum să-ți spun) cît de mult îmi place? Purtarea lui
față de noi a fost, în toate privințele, tot atît de încîntătoare ca atunci cînd eram în Derbyshire. Judecata și
părerile lui, toate, mă încintă; nu-i lipsește nimic în afară de puțin mai multă veselie și aceasta, dacă se va
însura în mod înțelept, ar putea-o învăța de la soția lui. L-am so cotit foarte șiret; de-abia dacă ți-a pomenit
vreodată numele. Dar șiretenia se pare că este la modă. Iartă-mă, te rog, dacă am îndrăznit prea mult, sau cel

puțin nu mă pedepsi atît de rău, încît să mă excluzi de la P. Nu voi fi cu totul fericită pînă ce nu voi fi făcut
înconjurul parcului. Un docar scund cu o mi cuță și drăguță pereche de ponei ar fi tocmai ce se potrivește.
Dar trebuie să închei; de o jumătate de oră mă cheamă mereu copiii.
A dumitale, cu toată dragostea,
M. Gardiner
Conținutul acestei scrisori o aruncă pe Elizabeth în tr-o viitoare de simțăminte în care era greu să hotărască
dacă predomina bucuria sau durerea.
Vagile și incertele ei bănuieli, izvorîte din faptul că nu știa exact ce făcuse domnul Darcy în favoarea căsăto –
riei surorii ei, bănuieli pe care se temuse să le încurajeze, socotindu-le ca o dovadă de prea mare bunătate pentru a
fi plauzibile, și îngrozindu-se, în același timp, că ar putea fi juste, din cauza dureroasei obligații astfel create, se
dovedeau adevărate, depășind chiar orice închipuire. Dînsul îi urmase intenționat la oraș; luase asupra lui tot zbu –
ciumul și toată umilința impuse de o astfel de cercetare, fiind obligat să se roage de o femeie de care avea, desigur,
oroare și pe care o disprețuia; trebuise să se întîlneas că, să se întîlnească des, să argumenteze, să convingă și, în
sfîrșit, să mituiască omul pe care dorise întotdeauna și din toate puterile să-l evite, fiindcă numai faptul de a-i pro –
nunța numele era pentru el o pedeapsă. Făcuse toate aces tea pentru o fată față de care nu putea avea nici consi –
derație, nici stimă. Inima îi șoptea că o făcuse de dragul ei. Dar speranța îi fu repede înăbușită de alte conside rente
și curînd își dădu seama că întreaga ei vanitate nu era suficientă pentru a o face să creadă în dragostea lui pentru ea
― pentru o femeie care-l respinsese ― și că, stăpînit de această dragoste, ar fi în stare să-și înăbușe un simțămînt
atît de firesc ca sila în fața unei înrudiri cu Wickham. Cumnatul lui Wickham! Orice fel de mîndrie trebuia să se
revolte în fața unei asemenea înrudiri. Dînsul făcuse neîndoielnc mult ― îi era rușine cînd se gîndea cît de mult ―
dar dăduse intervenției lui un motiv care nu cerea un efort special pentru a fi crezut. Era firesc să simtă că greșise;
era generos și dispunea de mijloace să-și exercite generozitatea; și cu toate că Eli-zabeth refuza să se considere
mobilul principal al acțiunilor lui, putea totuși crede că afecțiunea ce-o mai avea pentru dînsa îl stimulase poate în
încercările pe care le făcuse pentru o cauză în care era substanțial vorba de liniștea ei sufletească. Era dureros,
nespus de dureros să știe că erau obligați față de o persoană care nu putea, în nici un caz, primi o despăgubire. Lui
îi datorau reabilitarea Lydiei, numele ei, totul. Oh! Cît de rău îi părea de toate resentimentele împotrivă lui, pe care
și le încurajase vreodată, de toate cuvintele urîte pe care i le adresase! În sinea ei se simțea umilită; dar era mîndră
de el ― mîndră pentru că, într-o cauză în care fusese vorba de compasiune și onoare, fusese în stare să se învingă
pe sine. Reciti laudele ce i le aducea mătușa ei. Abia dacă erau suficiente, dar îi făceau plăcere. Simți oarecare
bucurie, deși amestecată cu păreri de rău, constatînd cît de convinși erau și unchiul și mătușa că între domnul
Darcy și dînsa existau dragoste și încredere.
Fu trezită din gînduri și gonită de pe locul ei de apro pierea cuiva; și înainte să apuce pe o altă potecă, o
ajunse din urmă Wickham.
― Mă tem că îți întrerup plimbarea solitară, scumpă soră, zise el, apropiindu-se.
― Chiar așa, replică Elizabeth zîmbind, dar asta nu înseamnă că întreruperea trebuie să fie supărătoare .
― Mi-ar părea foarte rău, dacă ar fi. Noi am fost întotdeauna prieteni buni, iar acum sîntem mai mult decît
atît.
― Într-adevăr. Ies și ceilalți la plimbare?
― Nu știu. Doamna Bennet și Lydia se duc la Meryton, cu cupeul. Și așa, scumpă soră, am aflat de la
unchiul și mătușa că ați vizitat domeniul Pemberley.
Elizabeth răspunse afirmativ.
― Aproape că te invidiez pentru plăcerea avută; dar pentru mine, cred c-ar fi prea mult, căci altfel m-aș
putea opri acolo, în drum spre Newcastle. Și ai văzut-o și pe bătrîna menajeră, îmi închipui? Biata Reynolds! A
ținut întotdeauna foarte mult la mine. Dar, desigur, nu v-a pomenit de numele me u.
― Ba da.
― Și ce-a spus?
― Că ai intrat în armată, dar se teme că… ai luat apu cături rele. La o depărtare ca aceea, îți închipui,
lucrurile ajung ciudat de denaturate.
― Desigur, replică el, mușcîndu-și buzele.
Elizabeth spera să-i fi închis gura; curînd după aceea el spuse însă:
― M-am mirat văzîndu-l pe Darcy în oraș, luna tre cută. Am trecut de cîteva ori unu l pe lîngă celălalt. Mă
întreb ce o fi făcînd acolo.
― Poate pregătiri în vederea căsătoriei sale cu dom nișoara de Bourgh, răspunse Elizabeth. Trebuie să fie
ceva special ca să se ducă el acolo în această perioadă a anului.
― Fără îndoială. L-ați văzut în timp ce vă aflați la Lambton? Cred că așa am înțeles de la familia Gard iner.
― Da. Ne-a prezentat surorii lui.
― Și v-a plăcut?
― Foarte mult.
― Am auzit că a cîștigat într-adevăr neobișnuit de mult în ultimii doi ani. Cînd am văzut-o pentru ultima
oară, nu promitea prea mult. Mă bucur că v-a plăcut. Sper că va deveni o fată foarte reușită.

― Cred că așa va fi; a depășit vîrsta ingrată.
― Ați trecut pe lîngă satul Kympton?
― Nu-mi amintesc să fi trecut.
― V-am pomenit de el pentru c ă acolo este parohia pe care trebuia s-o capăt eu. Un loc cît se poate de
frumos! O casă parohială splendidă! Mi-ar fi convenit din toate punctele de vedere.
― V-ar fi plăcut să țineți predici?
― Deosebit de mult. Aș fi considerat că face parte din datoria mea și, curînd, efortul n-ar mai fi contat.
Omul nu trebuie să se plîngă; dar, la drept vorbind, ar fi însem nat atît de mult pentru mine! Liniștea, izolarea spe –
cifice acestui fel de viață ar fi corespuns tuturor idealuri lor mele de fericire! Dar n-a fost să fie. L-ați auzit pe
Darcy vorbind vreodată de acest lucru, cînd erați în Kent?
― Am auzit, dintr-o sursă pe care-o cred tot atît de bună, că v-a fost lăsată numai condițional, și în funcție
de hotărîrea moștenitorului de azi.
― Ați auzit! Da, este ceva în asta; așa v-am spus și eu de la început, dacă vă amintiți.
― Și-am mai auzit că a fost o vreme cînd a ține pre dici nu era atît de mult pe gustul dumneavoastră, cît se
pare că este în prezent; că v-ați fi exprimat hotărît intenția de a nu intra în ordinul preoțesc și că s-a ajuns la un
compromis, în acord cu dorința dumneavoastră.
― Ați auzit! Și nu este în întregime neîntemeiat. Cred că vă amintiți ce v-am spus în chestiunea aceasta cînd
am vorbit prima oară despre ea.
Se aflau acum aproape de ușa casei, căci Elizabeth mersese repede pentru a scăpa de el; și, nedorind să-l su –
pere, de dragul surorii ei, răspunse, cu un zîmbet voios, doar atît:
― Haide, domnul Wickham; s întem frate și soră, știi bine. Să nu ne certăm pentru trecut. Pe viitor, sper să
fim totdeauna de aceeași părere.
Îi întinse mîna; el i-o sărută cu o galanterie afectu oasă, deși nu prea știa ce atitudine să ia, și intrară în casă.
Capitolul LIII
Domnul Wickham a fost atît de mulțumit de această conversație, încît niciodată nu s-a mai necăjit nici el și
nici n-a mai supărat-o pe draga lui soră Elizabeth, deschizînd acest subiect; iar ea era încîntată că spusese destul ca
să-l fi potolit.
Ziua plecării lui și a Lydiei veni curînd și doamna Bennet fu silită să se supună unei despărțiri care, din
cauză că soțul ei nu voia pentru nimic în lume să accepte proiec tul de a se duce cu toții la Newcastle, părea
probabil să dureze cel puțin un an de zile.
― Oh! Lydia mea dragă, strigă ea, cînd ne vom vedea iară?
― Ah! Doamne! Nu știu. Poate că peste doi-trei ani.
― Scrie-mi foarte des, draga mea.
― Cît de des voi putea. Dar știi, femeile măritate n-au niciodată mult timp pentru scris. Surorile mele însă
pot să-mi scrie, n-au să aibă nimic altceva de făcut.
Urările de bun rămas ale domnului Wickham fură mult mai calde decît ale soției sale. El zîmbea, arăta
frumos și spuse multe lucruri drăguțe.
― E cel mai splendid cavaler pe care l-am v ăzut vreodată, exclamă domnul Bennet, imediat ce se închise
ușa în urma lui. Zîmbăreț și izmenit și drăgăstos cu noi toți. Sînt extraordinar de mîndru de el. Desfid chiar și pe
Sir William Lucas să poată produce un ginere mai valoros.
Despărțirea de fiica sa o indispuse mult pe doamna Bennet, timp de cîteva zile.
― Mă gîndesc mereu, spuse ea, că nimic nu este mai rău decît să te desparți de cei dragi; te simți atît de
pierdută fără ei.
― Vezi, doamnă, aceasta este consecința căsătoriei unei fiice, spuse Elizabeth. Trebuie să te facă să te simți
mai mulțumită de faptul că celelalte patru sînt celibatare.
― Nu este vorba de asta. Lydia nu mă părăsește pen tru că s-a măritat, ci numai pentru că s-a întîmplat ca
regimentul soțului ei să fie atît de departe. Dacă ar fi fost mai aproape, nu ar fi plecat atît de curînd.
Dar starea de indispoziție în care o aruncase acest eveniment nu dură mult și inima i se deschise pentru noi
speranțe, datorită unui zvon cate începuse tocmai, să cir cule. Menajera de la Netherfield primise ordinul să facă
pregătiri în vederea sosirii stăpînului ei care, în două-tr ei zile, urma să vină acolo la vînătoare, pentru cîteva
săptămîni. Doamna Bennet stătea ca pe ghimpi. O tot privea pe Jane, zîmbea și-și clătina capul.
― Ia te uită, ia te uită! Domnul Bingley va veni din nou, soră dragă (căci doamna Philips era prima care îi
adusese vestea). Ei, cu atît mai bine. Nu că mi-ar păsa. El nu înseamnă nimic pentru noi, înțelegi, iar eu, ce să-ți
spun, nu vreau să mai dau ochii cu el. Totuși, e foarte binevenit la Netherfield, dacă-i face plăcere. Și cine știe ce
se mai poate întîmpla! Dar nu înseamnă nimic pentru noi. Știi, soră dragă, ne-am înțeles de mult să nu mai
spunem o vorbă despre asta. Și zi, e absolut sigur c-o să vină?
― Poți fi sigură, replică cealaltă, căci doamna Nichols a fost aseară în Meryton. Am văzut-o trecînd și-am
ieșit și eu, anume ca să aflu adevărul; și mi-a spus că era absolut adevărat. Vine cel mai tîrziu joi; mai curînd
miercuri. Se ducea la măcelărie, mi-a spus, anume ca să comande niște carne pentru miercuri și luase trei perechi

de rațe, tocmai bune de tăiat .
Cînd auzi despre venirea lui, domnișoara Bennet se schimbă la față. Erau multe luni de cînd nu-i mai rostise
numele în prezența Elizabeth-ei; dar acum, imediat ce rămaseră singure, spuse:
― Lizzy, am văzut că te uitai la mine astăzi, cînd mă tușa ne-a vorbit despre zvonul care circulă, și știu că
aveam un aer nenorocit; dar să nu-ți închipui că era din cine știe ce cauză prostească. M-am simțit numai
încurcată, timp de o clipă, pentru că știam că voi fi privită. Te asigur că vestea nici nu mă bucură, nici nu mă
întristează. Îmi face plăcere un singur lucru și anume că, venind sin gur, îl vom vedea mai puțin. Nu că mă tem
pentru mine însămi, dar am groază de comentariile celorlalți.
Elizabeth nu știa cum să interpreteze venirea lui. Dacă nu l-ar fi văzut la Derbyshire, ar fi putut presupune că
se reîntorcea fără vreun alt scop decît cel mărturisit; dar ea tot îl mai credea îndrăgostit de Jane și oscila între
presupunerea, mai probabilă, că el venea cu autorizația prie tenului său și cea că era destul de îndrăzneț pentru a
veni fără ea.
"Este totuși greu, se gîndea ea uneori, că bietul om nu poate veni într-o casă pe care a închiriat-o legal, fără
să dea naștere la toate aceste supoziții! Din partea mea, să facă așa cum îi place".
În ciuda celor afirmate de Jane, convinsă fiind că era exact ceea ce simțea cu prilejul venirii lui Bingley,
Elizabeth își putea da ușor seama că starea ei de spirit suferea din această cauză. Era mai tulburată, mai inegală
decît o văzuse vreodată.
Subiectul, care acum aproape un an fusese atît de călduros discutat de părinții lor, a fost din nou adus pe
tapet.
― Cum o sosi domnul Bingley, dragul meu, ai s ă te duci, desigur, să-i faci o vizită, declară doamna Bennet.
― Nu, nu! M-ai silit să-i fac o vizită anul trecut și mi-ai promis că dacă mă duc o să se însoare cu una dintre
fiicele mele. Dar n-a fost așa; ș i nu vreau să fiu trimis din nou, cu un mesaj prostesc.
Soția sa îi demonstră cît de necesară era o astfel de atenție din partea tuturor domnilor din vecinătate, la
întoarcerea lui la Netherfield.
― E o etichetă de care mi-e silă, răspunse domnul Bennet. Dacă el dorește societatea noastra, n-are decît s-o
caute. Știe unde locuim. N-am să-mi irosesc eu timpul alergînd după vecinii mei de cîte ori pleacă și vin iar
înapoi.
― Ei bine, tot ce știu este că o să fie o cumplită groso lănie dacă n-ai să te duci. Totuși, asta n-o să mă
împiedice să-l poftesc să ia masa aici; sînt hotărîtă. Trebuie să-l poftim în curând și pe Gouldingi și pe doamna
Long. Asta face împreună cu noi treisprezece, așa că va fi la masă tocmai bine un loc pentru el .
Mîngîindu-se cu această hotărîre, i-a fost mai ușor să suporte lipsa de politețe a soțului; totuși, era foarte su –
părător să știe că toți vecinii ei puteau, prin urmare, să-i vadă pe domnul Bingley înaintea lor. Cum ziua sosirii lui
se apropia, Jane spuse surorii sale:
― Începe să-mi pară rău că vine. Nu mi-ar fi greu ― l-aș putea vedea cu toată indiferența ― dar abia dacă
mai pot răbda să aud vorbindu-se fără încetare despre asta. Mama are intenții bune, dar nu știe ― nimeni nu poate
ști ― cît sufăr din cauza celor ce spune. Ce fericită o să fiu cînd va pleca de la Netherfield!
― Aș vrea să pot spune ceva care să te mîngîie, răs punse Elizabeth, dar este cu totul peste puterile mele.
Trebuie să-ți dai seama de asta; și satisfacția obișnuită de a recomanda răbdare unuia care suferă îmi este refuzată,
pentru că tu ai întotdeauna atît de multă!
Domnul Bingley sosi. Prin intermediul servitorilor, doamna Bennet reuși să fie înștiințată înaintea tuturor,
pentru ca timpul de neliniște și agitație să fie, pentru ea, cît mai lung cu putință. Număra zilele ce trebuiau să
treacă pînă să-i poată trimite o invitație, neavînd speranța de a-l vedea înainte. Dar în a treia dimineață de la
sosirea lui în Hertfordshire îl văzu, de la fereastra budoarului ei, intrînd pe alee și venind călare înspre casa lor.
Își chemă imediat fiicele pentru a le împărtăși această bucurie. Jane își păstră, hotărîtă, locul la masă; dar
Elizabeth se apropie de fereastră, pentru a-i face plăcere ma mei sale. Privi: îl văzu pe domnul Darcy însoțindu-l și
se așeză la loc lîngă sora ei.
― E un domn cu el, mam ă, spuse Kitty; cine poate să fie?
― Vreunul din cunoscuții lui, presupun, draga mea. Nu știu deloc cine e.
― Ia te uită! strigă Kitty, parcă ar fi domnul acela care era mereu cu el, mai înainte. Domnul… cum îi zice…
omul acela înalt și mîndru.
― Dumnezeule mare, domnul Darcy! A șa este, jur. Ei bine, orice prieten de-al domnului Bingley va fi, fără
îndoială, totdeauna binevenit la noi; dar altfel, trebuie să spun că am oroare chiar și de umbra lui.
Jane se uită la Elizabeth, surprinsă și interesată. Știa prea puține despre întîlnirea lor din Derbyshire și de
aceea o compătimea pe sora ei pentru stînjeneala pe care tre buia s-o simtă acum, cînd îl vedea aproape pentru
întîia oară, după scrisoarea lui explicativă. Ambele surori erau destul de stingherite. Fiecare se înduioșa pentru
cealaltă și desigur și pentru ea însăși; iar mama lor continua să vorbească de antipatia ei pentru domnul Darcy și
de hotărîrea de a fi politicoasă cu el, numai pentru că era prie tenul domnului Bingley, fără ca vreuna dintre ele s-o
audă. Elizabeth avea însă motive de stînjeneală care nu puteau fi bănuite de Jane, căci nu avusese pînă atunci cu –
rajul să-i arate scrisoarea doamnei Gardiner, sau să-i vorbească despre schimbarea propriilor ei sentimente față de
domnul Darcy. Pentru Jane, el nu putea fi decît un bărbat respins de sora ei și ale cărui însușiri ea le subapreciase;
dar, după toate informațiile primite de Eliza beth, el era omul față de care întreaga ei familie era în datorată, pentru
cea mai mare binefacere posibilă, omul pe care ea însăși îl privea cu un interes, dacă nu tot atît de cald, cel puțin

tot atît de îndreptățit și firesc ca acela pe care Jane îl avea pentru Bingley. Uimirea Elizabethei la venirea lui la
Netherfield, la Longbourn ― pentru a o căuta din nou, din proprie voință, era aproape tot atît de mare ca și cea
care o cuprinsese la Derbyshire cînd obser vase prima oară schimbarea din atitudinea lui.
Sîngele, după ce îi fugise din obraji, urcă iarăși pen tru o clipă, cu o mai mare strălucire, și un surîs de
încîntare îi lumină ochii, în scurtul răstimp în care se gîndi că dragostea și năzuințele lui trebuie să fi rămas ne –
clintite: dar nu voia să-și îngăduie să fie sigură.
"Mai întîi trebuie să văd cum se va purta, își spuse ea; va fi atunci destul de devreme pentru a nădăjdui".
Se concentră asupra broderiei, străduindu-se să fie calmă, fără să îndrăznească să-și ridice ochii, pînă ce o
curiozitate plină de neliniște îi îndreptă privirile spre chi pul surorii sale, în timp ce servitoarea se apropie de ușă.
Jane arăta ceva mai palidă decît de obicei, dar mai liniș tită decît se așteptase Elizabeth. La intrarea domnilor,
chipul i se rumeni; îi primi totuși cu destulă naturalețe și cu o cuviință în comportare, în care nu se vedea nici un
semn de resentiment sau de exagerată complezență.
Elizabeth spuse și unuia și celuilalt numai atît cît o cerea politețea și se așeză iarăși la lucru, cu o sîrguință
pe care nu o avea deseori. Cutezase să-i arunce lui Darcy o singură privire. Arăta serios, ca de obicei, și, se gîndi
ea, era mai mult așa cum fusese tot timpul la Hertfordshire decît cum îl văzuse ea la Pemberley. Dar, poate că în
prezența mamei sale el nu putea fi ceea ce fusese față de unchiul și mătușa ei. Presupunerea era dureroasă, dar nu
improbabilă.
Pe Bingley îl privise numai o clipă, dar fu destul ca să vadă că arăta și mulțumit și stînjenit. Doamna Bennet
îl primi cu o politețe excesivă, care le făcu pe cele două fiice ale sale să se simtă rușinate, mai ales din pricina
contrastului cu politețea rece și ceremonioasă a reverenței și cuvintelor adresate prietenului său.
Elizabeth, mai ales, care știa că lui îi datora mama ei salvarea fiicei sale preferate de la o mare și
iremediabilă rușine, se simți vexată și nenorocită în cel mai înalt grad, din cauza unei discriminări atît de prost
plasată.
După ce Darcy întrebă ce mai făceau domnul și doamna Gardiner ― întrebare la care ea îi răspunse
încurcată ― abia dacă mai spuse ceva. Nu ședea lîngă dînsa ― poate aceasta era cauza t ăcerii lui; dar în
Derbyshire nu fusese astfel. Acolo vorbise cu rudele ei cînd nu putuse vorbi cu ea. Acum însă trecuseră cîteva
minute fără să-i audă glasul; și cînd, din întîmp lare, incapabilă să-și stăpînească curiozitatea, își ridica ochii înspre
dînsul, îl vedea privind-o pe Jane tot atît de des cît și pe ea și adesea nu se uita decît în podea. Era, în mod vădit,
mai îngîndurat și mai puțin dornic de-a face plăcere decît fusese cînd se întîlniseră ultima oară. Elizabeth era
dezamăgită și furioasă pe ea însăși că era astfel.
"Puteam să mă aștept să fie altfel? se întreba ea. To tuși, de ce a venit?"
Nu avea chef de conversație cu nimeni în afară de dînsul, dar abia avea curajul să-i vorbească.
Întrebă de sora lui, dar mai mult nu putu.
― E mult, domnule Bingley, de c înd ați plecat de aici, spuse doamna Bennet.
Bingley recunoscu acest lucru, cu promptitudine.
― Începusem să mă tem că nu o să mai veniți nicio dată înapoi. Lumea afirma că de Sfîntul Mihail aveți de
gînd să plecați definitiv; totuși sper că nu este adevărat. De cînd ați plecat s-au întîmplat o mulțime de schimbări
prin vecini. Domnișoara Lucas s-a măritat și e la casa ei, și una dintre fetele mele, la fel. Cu siguranță că trebuie să
fi aflat din ziare. Știu că a fost și în The Times și în The Courier; deși nu era pus așa cum ar fi trebuit să fie. Scria
numai "… De curînd George Wickham, Esq.,… cu dom nișoara Lydia Bennet", fără să scrie o vorbuliță despre tatăl
ei, sau unde locuia, sau orice altceva. Unde mai pui c-a fost redactarea fratelui meu, Gardiner, și mă mir cum de s-
a întîmplat să facă așa o bălmăjeală din treaba asta. Ați văzut anunțul?
Bingley îi răspunse că da și îi prezentă felicitări. Elizabeth nu îndrăznea să-și ridice ochii. N-ar fi putut deci
spune ce expresie avea domnul Darcy.
― Este minunat, desigur, s ă ai o fiică bine măritată, continuă doamna Bennet; dar, în același timp, mi-e
foarte greu, domnule Bingley, că mi-a fost smulsă de lîngă mine. Au plecat tocmai la Newcastle, o localitate
destul de departe către nord, se pare, unde vor trebui să rămînă nu știu cîtă vreme. Acolo e regimentul lui;
bănuiesc că ați auzit că a ieșit din miliție și a intrat în armata activă. Slavă Domnului! Are el cîțiva prieteni, deși
poate nu atîția cît merită.
Elizabeth, care știa că ținta acestui atac era domnul Darcy, era atît de copleșită de rușine, încît abia mai
putea să stea locului. Lucrul acesta îi dezlegă însă limba, ceea ce nimic nu reușise s-o facă pînă atunci; și îl întrebă
pe Bingley dacă avea de gînd să rămînă la țară pentru mo ment. Cîteva săptămîni, credea dînsul.
― După ce veți fi omorît toate păsările dumneavoas tră, domnule Bingley, spuse doamna Bennet, vă rog pof –
tiți și împușcați cîte vreți pe domeniul domnului Bennet. Nu mă îndoiesc că va fi imens de fericit să vă îndatoreze
și va rezerva, pentru dumneavoastră, stolurile cele mai bune.
Elizabeth se simți și mai nefericită în fața unei ama bilități atît de inutile, atît de deplasate. Dacă frumoasele
pespective care îi măguliseră cu un an în urmă s-ar fi ivit din nou, era convinsă că totul ar fi mers către același
sfîrșit descumpănitor. În clipa aceea simți că ani întregi de fericire nu le-ar putea răsplăti, pe Jane și pe ea însăși,
pentru asemenea clipe de dureroasă consternare.
"Prima dorință a inimii mele, își spusese ea, este să nu mai dau vreodată ochii cu nici unul dintre ei.
Compania lor nu poate aduce nici o bucurie care să compenseze pe nibilul clipei de față. De nu i-aș mai vedea
vreodată, nici pe unul, nici pe celălalt!"Totuși penibilul pe care ani întregi de fericire nu l-ar fi putut compensa se

alină curînd, simțitor, cînd observă că frumusețea Janei reaprindea pasiunea fostului ei admirator. Cînd intrase în
cameră, el îi vorbise doar puțin, dar cu fiecare minut ce trecea tînăra fată păru că îi atrage tot mai mult atenția. O
găsea tot atît de frumoasă ca și anul trecut, tot atît de bună și de naturală, deși nu chiar atît de vorbăreață. Jane
dorea mult să nu se observe la ea nici o schimbare, și era cu adevărat convinsă că v orbea ca întotdeauna; dar
mintea îi era prea preocupată și nu își dădea întotdeauna seama cînd tăcea.
Domnii se sculară să plece și doamna Bennet, obsedată de politețea ei voită, îi pofti să vină să ia masa la
Longbourn, peste cîteva zile.
― Îmi sînteți dator o vizită, domnule Bingley, adăugă ea, pentru că iarna trecută, cînd ați plecat la oraș, îmi
promiseserăți să luați un prînz intim la noi îndată ce vă veți întoarce. Nu am uitat, vedeți bine; și vă asigur că am
fost foarte dezamăgită că nu v-ați mai înapoiat să vă țineți promisiunea.
La aceste cuvinte, Bingley avu un aer puțin încurcat și spuse ceva despre regretul lui de a fi fost împiedicat
de treburi. Apoi plecară.
Doamna Bennet fusese gata-gata să-i poftească să rămînă la dejun chiar în ziua aceea; dar, deși avea întot –
deauna o masă foarte bună, își închipuia că mai puțin de două feluri înainte de friptură nu era destul de frumos
pentru un om în privința căruia își făcuse planuri atît de serioase, sau că nu ar fi putut satisface apetitul și mîndria
cuiva care avea un venit de zece mii pe an.
Capitolul LIV
Imediat după plecarea lor, Elizabeth ieși din casă pen tru a încerca să-și recapete dispoziția sau, cu alte
cuvinte, pentru a stărui fără contenire asupra unor teme care să i-o strice și mai rău. Purtarea domnului Darcy o
uimea și o contraria.
"De ce a mai venit oare, dacă a venit numai pentru a sta mut, grav și indiferent?" se tot întreba.
Nu putu să-și răspundă în vreun fel care s-o mulțu mească.
"A continuat să fie amabil, agreabil cu unchiul și mă tușa mea cînd era în oraș; de ce nu și cu mine? Dacă se
teme de mine, de ce a venit aici? Dacă nu-i pasă de mine, de ce a stat tăcut? Ce om sîcîitor! Sîcîitor! Nu vreau să
mă mai gîndesc la el".
Fără să vrea își respectă hotărîrea puțin timp pentru că Jane, care venise după ea, se apropia cu o privire ve –
selă ce dovedea că dînsa era mai mulțumită decît Elizabeth de musafirii lor.
― Acum, că a trecut această primă întîlnire, spuse ea, mă simt perfect liniștită. Îmi cunosc puterile și
venirea lui nu mă va mai stingheri niciodată. Mă bucur că va lua masa la noi, marți. Atunci se va vedea în mod
public că, de ambele părți, ne vedem numai ca niște cunoștințe obiș nuite și indiferente.
― Da, foarte indiferente, într-adevăr, spuse Elizabeth rîzînd. Oh! Jane, ai grijă!
― Scumpa mea Lizzy, nu m ă poți crede atît de slabă încît să mai fiu, acum, în pericol.
― Cred că te afli în marele pericol de a-l face să fie mai îndrăgostit de t ine decît oricînd.
Nu i-au mai văzut pe domni pînă marți; și, în acest răstimp, doamna Bennet lăsă frîu liber tuturor proiectelor
de fericire pe care gentilețea și amabilitatea obișnuite ale domnului Bingley le reînviaseră în cursul unei vizite de o
jumătate de oră.
Marți se adunaseră la Longbourn foarte mulți invi tați; și cei doi domni, care erau așteptați cu cea mai mare
nerăbdare, sosiră, spre cinstea lor de sportivi, foarte exact. Cînd se îndreptară spre sufragerie, Elizabeth urmări ne –
răbdătoare, să vadă dacă Bingley se va așeza la locul care îi revenise în toate petrecerile din trecut, lîngă sora ei.
Mama sa, prudentă, stăpînită de aceleași gînduri, se abținu să-l poftească să se așeze lîngă dînsa. Cînd intrară în
cameră, el păru să șovăie; dar s-a întîmplat ca Jane să privească în jurul ei și să surîdă. Hotărîrea fu luată. Bingley
se așeză singur lîngă dînsa.
Elizabeth privi către prietenul lui cu un sentiment de triumf. Darcy suporta cele petrecute cu o nobilă indife –
rență; iar dînsa ar fi avut motive să-și închipuie că Bingley primise încuviințarea lui de a fi fericit, dacă nu l-ar fi
văzut întorcîndu-și privirile înspre domnul Darcy, cu o expresie de panică pe jumătate rîzătoare.
Purtarea lui față de Jane, în timpul prînzului, era de natură să dovedească o admirație care, deși mai
rezervată decît înainte, o convinse pe Elizabeth de faptul că, dacă ar depinde numai de dînsul, fericirea Janei și a
lui ar fi grabnic realizată. Deși nu îndrăznea încă să conteze pe urmări, se bucura totuși observîndu-i purtarea. Era
singura bucurie cu care se putea lăuda, căci nu era deloc într-o bună dispoziție. Domnul Darcy se afla departe de
ea, la celălalt capăt al mesei. Ședea lîngă mama ei. Știa că această situație nu putea să le facă plăcere nici unuia
dintre ei și nici să-i pună într-o lumină favorabilă. Nu era destul de aproape pentru a auzi ceva din conversația lor;
dar vedea cît de rar își vorbeau și ce rece și ceremonioasă le era atitudinea, de cîte ori o făceau. Lipsa de gentilețe
a mamei sale o făcea pe Elizabeth să simtă și mai dureros tot ce-i datorau; și uneori ar fi dat orice pe lume pentru
privilegiul de a-i spune că bunătatea lui nu era nici ne cunoscută și nici neapreciată de toți membrii familiei sale.
Spera că în seara aceea vor găsi prilejul să se apro pie unul de altul; că vizita nu se va termina fără să-și poată
spune ceva mai mult decît puținele cuvinte pe care le rostise la sosire. Momentele de neliniște, penibile, pe trecute
în salon înainte de venirea domnilor, fură atît de stupide și plicticoase, încît deveni aproape nepoliti coasă. Aștepta
clipa cînd vor intra ca pe singura șansă de care depindea toată mulțumirea ei din seara aceea.
"Dacă acum nu va veni către mine, își spunea Elizabeth, voi renunța la dînsul pentru totdeauna".

Domnii intrară; și el păru că va răspunde așteptări lor fetei, dar vai! doamnele se grămădiseră prea strîns în
jurul mesei unde domnișoara Bennet prepara ceaiul și Elizabeth turna cafeaua, încît lîngă dînsa nu era un singur
loc în care să poată încăpea un scaun. Iar cînd domnii se apropiară, una dintre fete se așeză și mai lipit de ea și-i
spuse în șoaptă:
― N-am să las domnii să ne despartă; sînt hotărîtă. N-avem nevoie de nici unul dintre ei, nu este așa?
Darcy se îndreptă către un alt colț al camerei. E lizabeth îl urmări cu ochii, pizmui pe toți acei cărora le vor –
bea, abia avu răbdare să servească pe careva cu cafea și apoi se supără îngrozitor pe ea însăși pentru eă era atît de
stupidă.
"Un bărbat care a fost respins o dată! Cum am putut să fiu atît de nebună încît să aștept ca dragostea lui să
revină? Există oare vreun bărbat care să nu se revolte îm potriva unei astfel de slăbiciuni cum ar fi a doua cerere în
căsătorie adresată aceleiași femei? Nu există jignire mai oribilă pentru sentimentele lor".
Se învioră totuși puțin cînd îl văzu aducîndu-și singur înapoi ceașca de cafea și se folosi de prilej pentru a-l
întreba:
― Sora dumneavoastră încă se află la Pemberley?
― Da; va rămîne acolo pînă la Crăciun.
― Și e singură de tot? Prietenii domniei sale au ple cat toți?
― Doamna Annesley este cu d însa. Ceilalți au plecat de trei săptămîni la Scarborough.
Elizabeth nu mai găsi nimic de spus; dar dacă el do rea să stea de vorbă cu dînsa, poate că ar avea mai mult
succes. Rămase totuși cîteva minute lîngă ea, tăcut; în cele din urmă, cum tînăra de lîngă E lizabeth începuse iar să-
i șoptească ceva, se îndepărtă.
După ce s-a strîns serviciul de ceai și s-au aranjat me sele de cărți, toate doamnele s-au ridicat și E lizabeth
speră din nou să-l vadă apropiindu-se de ea, dar speranțele i-au fost toate răsturnate cînd îl văzu căzînd victima
doamnei Bennet, în goana ei după jucători de whist și, după cîteva clipe, așezat la masa de joc. Pierdu orice
speranță de a mai avea vreo bucurie. Erau fixați pentru toată seara la mese de joc diferite și nu mai avea nimic de
nădăjduit decît ca ochii lui să se îndrepte atît de des către colțul unde se afla dînsa, încît să joace tot atît de prost ca
și ea.
Doamna Bennet plănuise să-i oprească pe cei doi domni din Netherfield pentru cină; dar, din nefericire,
trăsura lor trăsese la scară înaintea tuturor celorlalte și nu avu prilejul să-i rețină.
― Ei bine, fetelor, exclam ă dînsa, cum rămaseră între ele, ce aveți de zis de ziua de azi? Cred că s-au
petrecut toate cît se poate de bine, vă asigur. Prînzul s-a prezen tat cum n-am mai pomenit de mult. Vînatul a fost
fript tocmai la țanc și toți au spus că n-au mai văzut vreodată o pulpă atît de grasă. Supa a fost de cincizeci de ori
mai bună decît cea pe care au avut-o săptămîna trecută la fa milia Lucas; chiar și domnul Darcy a recunoscut că
potîrnichile erau remarcabil de bine pregătite și îmi închi pui că el are cel puțin doi-trei bucătari franțuji. Și Jane,
draga mea, nu te-am văzut niciodată mai frumoasă. Doamna Long spunea și ea la fel, fiindcă am întrebat-o dacă
era adevărat sau nu. Și ce crezi că a mai spus? "Ah! Doamnă Bennet, o s-o vedem la Netherfield pînă la urmă!".
Așa a spus, într-adevăr. Sînt convinsă că doamna Long este una dintre cele mai bune făpturi care au existat
vreodată; iar nepoatele ei sînt fete foarte binecrescute și deloc fru moase. Îmi plac enorm.
Pe scurt, doamna Bennet era într-o dispoziție extra ordinară. Văzuse în purtarea lui Bingley față de Jane atît
cît să fie convinsă că, pînă la urmă, fiica ei îl va lua; și cînd era bine dispusă, speranțele pe care le nutrea pen tru
familia ei erau atît de departe de orice rațiune, încît se simți dezamăgită cînd nu-l văzu venind, în ziua urmă toare,
pentru a-și prezenta cererea în căsătorie.
― A fost o zi tare plăcută, spuse domnișoara Bennet Elizabeth -ei. Musafirii păreau să fie atît de bine aleși,
atît de potriviți. Sper că vom mai putea fi des împreună.
Elizabeth zîmbi.
― Lizzy, nu trebuie să faci asta. Nu trebuie să mă bănuiești . Asta mă umilește. Te asigur că m-am obișnuit
să mă bucur de conversația lui ca de a unui tînăr agreabil și cu bun-simț, fără să mai doresc altceva în afară de
asta. Sînt perfect convinsă, din purtarea lui de acum, că nu a avut niciodată intenția să-mi solicite dragostea. Totul
se datorează numai faptului că este binecuvîntat cu atîta ama bilitate și că e mai dornic de-a face p lăcere celor din
jur decît oricare alt om.
― Ești foarte cruda, îi răspunse Elizabeth, nu-mi dai voie să zîmbesc, dar mă provoci tot timpul s-o fac.
― Cît de greu este să fii crezută uneori! Și cît de im posibil, alteori! Dar de ce-oi fi v oind să mă convingi că
simt mai mult decît recunosc eu?
― Iată o întrebare la care cu greu aș ști cu m să răspund. Tuturor ne face plăcere să dăm lecții, cu toate că
nu-i putem învăța pe ceilalți decît ceea ce nu merită să fie știut. Iartă-mă; și dacă stărui în indiferența ta, nu mă lua
pe mine drept confidentă.
Capitolul LV
La cîteva zile după aceasta vizită, domnul Bingley veni din nou, dar singur. În aceeași dimineață prietenul
lui plecase la Londra, dar urma să se reîntoarcă după zece zile. Rămase la ei mai mult de o oră și era într-o
dispoziție excelentă. Doamna Bennet îl invită să i a prînzul la dînșii; dar, cu multă părere de rău, el îi mărturisi că

era angajat în altă parte.
― Cînd veți mai veni rîndul viitor, sper să avem mai mult noroc.
El se va simți deosebit de onorat oricînd… altădată… etc. etc.: și dacă domnia sa îi va îngădui, va profita de
primul prilej pentru a-i prezenta omagiile.
― Puteți veni mîine?
Da; nu avea nici un fel de angajament pentru ziua următoare; și invitația a fost acceptată cu plăcere.
Bingley a venit, și încă atît de devreme, încît nici una dintre doamne nu era îmbrăcată. Doamnp Bennet fugi,
în capot și cu părul pe jumătate pieptănat, la fiica sa și îi strigă:
― Scumpa mea Jane, grăbește-te și fugi jos. A venit ― a venit domnul Bingley. A venit cu adev ărat.
Grăbește-te, grăbește-te. Ei! Sarah! Vino imediat la domnișoara Bennet și ajut-o să-și pună rochia. Lasă coafura
domnișoarei Lizzy.
― Vom coborî cît vom putea de repede, spuse Jane; dar Kitty cred că este mai avansată decît oricare dintre
noi pentru că a urcat în camera ei de o jumătate de oră.
― Oh! Las-o încolo pe Kitty! Ce legătură are ea cu el? Haide, mai iute, mai iute! Unde îți este eșarfa, draga
mea?
Cînd însă mama sa ieși din cameră, Jane nu se lăsă convinsă să coboare neînsoțită de una dintre surori.
Aceeași grijă de a-i lăsa singuri se făcu din nou ob servată în timpul serii. După ceai, domnul Bennet se re –
trase în bibliotecă, așa cum îi era obiceiul, iar Mary urcă sus la pianul ei. Două piedici din cinci fiind astfel înlă –
turate, doamna Bennet stătu mult timp, uitîndu-se la Elizabeth și Catherine și făcîndu-le semne din ochi, dar fără
să reușească să le impresioneze. Elizabeth nu voia s-o înțeleagă; și cînd în cele din urmă Kitty îi observă semnele,
o întrebă cu toată nevinovăția:
― Ce este, mamă? De ce-mi faci semne cu ochiul? Ce trebuie să fac?
― Nimic, fetițo, nimic. Nu ți-am făcut nici un semn.
Mai stătu atunci liniștită cinci minute; dar, incapa bilă sa lase să-i scape un prilej atît de prețios, se ridică
brusc și, spunîndu-i lui Kitty: "Vino încoace, inimioara mea; vreau să-ți spun ceva", o scoase afară din cameră.
Jane îi aruncă Elizabethei imediat o privire în care se citea toată disperarea ei în fața acestui vădit aranjament și
rugămintea ca dînsa să nu cedeze. În cîteva minute, doamna Bennet deschise ușa pe jumătate și o chemă.
― Lizzy, scumpa mea, vreau s ă-ți vorbesc.
Elizabeth fu silită să iasă.
― Am putea foarte bine s ă-i lăsăm și singuri, înțelegi, îi spuse mama, îndată ce ajunse în hol. Kitty și cu
mine ne ducem sus în camera mea.
Elizabeth nu făcu nici o încercare de a discuta cu maică-sa, dar rămase liniștită în hol pînă ce plecă împreună
cu Kitty; apoi se reîntoarse în salon .
Planurile doamnei Bennet pentru ziua aceea răma seră infructuoase. Bingley a fost tot ce se poate închipui
mai fermecător, în afară de logodnic oficial al fiicei sale. Degajarea și veselia lui făcură din el un partener extrem
de agreabil pentru a petrece seara; și el a suportat atențiile deplasate ale mamei și i-a ascultat toate remarcile pros –
tești, cu o răbdare și o stăpînire de sine deosebit de agrea bile pentru fiică.
Aproape că nici nu a fost nevoie de o invitație pentru ca să rămînă la cină; și înainte de a pleca, s-a stabilit și
un aranjament ― mai mult între dînsul și doamna Bennet ― ca să poftească a doua zi de dimineață să vîneze îm –
preună cu soțul ei.
După această zi, Jane nu mai pomeni nimic despre indiferența ei. Între surori nu se mai spuse nici un cuvînt
despre Bingley; dar Elizabeth se duse la culcare fericită pentru că era încredințată că totul trebuia să se
desăvîrșească în curînd, cu condiția ca domnul Darcy să nu se în toarcă înaintea termenului fixat. Dar, în fond, era
aproape convinsă că toate aveau, desigur, loc cu concursul acelui domn.
Bingley a fost punctual la întîlnire; el și domnul Ben net și-au petrecut dimineața împreună, așa cum se sta –
bilise. Tatăl Janei era cu mult mai agreabil decît se aș teptase tovarășul lui de vînătoare. Nu găsi la Bingley nici
înfumurare, nici lipsă de judecată, ca să-i stîrnească iro nia sau să-l dezguste și să-l facă tăcut, și domnul Bennet a
fost mai comunicativ și mai puțin ciudat decît îl văzuse celălalt vreodată. Bingley, bineînțeles, se întoarse c u el la
masă; și seara, doamna Bennet își folosi din nou in ventivitatea cu scopul de a-i înlătura pe toți din preajma lui și a
fiicei sale. Curînd după ceai, Elizabeth trecu în salon, căci avea de scris o scrisoare; cum toți ceilalți ur mau să se
așeze la cărți, nu putea fi nevoie de ea pentru a contracara planurile mamei sale.
Dar după ce sfîrși scrisoarea și se reîntoarse în salon constată, spre nesfîrșita ei mirare, că avea motive să
creadă că mama ei fusese prea isteață pentru ea. Cînd deschise ușa, văzu pe sora ei și pe Bingley stînd împreună în
fața căminului și avînd aerul să fie angajați într-o serioasă con versație; și dacă acest lucru nu ar fi iscat nici o
bănuială, chipurile amândurora, cînd se întoarseră, depărtîndu-se în grabă unul de altul, ar fi dovedit-o tuturor.
Situația lor era destul de penibilă; dar a ei personal, se gîndi Elizabeth, încă și mai rea. Nici unul nu spuse un
cuvînt și Elizabeth era pe punctul de a se retrage cînd Bingley, care se așe zase, ca și sora ei, se ridică deodată, îi
șopti Janei cîteva cuvinte și fugi afară din cameră.
Jane nu putea să aibă rezerve față de Eîizabeth cînd știa că o mărturisire îi va face plăcere; și, îmbrățisînd-o
imediat, recunoscu, viu emoționată, că era ființa cea mai fericită din lume.
― E prea mult, adăugă ea ― mult prea mult. Nu o merit! Oh! de ce nu este toat ă lumea atît de fericită?
Eîizabeth o felicită cu o sinceritate, o căldură și o încîntare pentru care cuvintele sînt prea sărace ca să le

exprime. Fiecare frază afectuoasă fu un proaspăt izvor de fericire pentru Jane. Dar nu-și îngădui ― pentru
moment ― să stea cu sora ei sau să-i povestească nici ju mătate din ceea ce avea însă de spus.
― Trebuie să fug imediat la mama, strigă ea. Nu vreau, pentru nimic în lume, să nesocotesc grija ei plină de
dragoste sau s-o las să afle de la altcineva decît de la mine. El s-a și dus la tata. Oh! Lizzy, să știi că ceea ce ai de
povestit va face atîta plăcere întregii tale familii! Cum să îndur atîta fericire?
Se grăbi apoi să ajungă la maică-sa care spărsese, anume, partida de cărți și ședea sus cu Kitty.
Rămasă singură, Elizabeth zîmbi de rapiditatea și ușu rința cu care se rezolvase, în sfîrșit, un lucru ce le dă –
duse atîtea luni de zile de incertitudine și necazuri.
"Și acesta este, își spuse ea, rezultatul circumspecției pline de îngrijorare a prietenului său, al falsității și
uneltirilor surorii sale ― rezultatul cel mai fericit, mai înțelept și mai logic".
Bingley, a cărui convorbire cu tatăl ei fusese scurtă și mersese la țintă, se reîntoarse î n cîteva minute.
― Unde este sora dumitale? o întrebă grăbit în timp ce deschidea ușa,
― Cu mama, sus. Va cobor î într-o clipă, cred.
El închise atunci ușa și, apropiindu-se de dînsa, o rugă să-l felicite și să-i acorde afecțiunea ei de soră.
Elizabeth își exprimă sincer și din toată inima încîntarea față de perspectivele lor de înrudire. Își strînseră mîinile
cu mare căldură; și apoi, pînă la reîntoarcerea surorii ei, trebui să asculte tot ceea ce avea el de spus despre
fericirea lui și despre perfecțiunea Janei; și, în ciuda faptului că avea în față un îndrăgostit, Elizabeth era cu
adevărat încredințată că toate speranțele lui de fericire erau bine înte meiate, căci se bazau pe mintea frumoasă și
caracterul mai mult decît frumos al Janei și, în general, pe o simi litudine de simțăminte și gusturi ale amîndurora.
A fost o seară de neobișnuită încîntare pentru toți; bucuria din sufletul domnișoarei Bennet pusese pe chi pul
ei o strălucire atît de dulce și de însuflețită, încît era mai frumoasă decît oricînd. Kitty surîdea și zîmbea pros tește
și spera că-i va veni și ei repede rîndul. Doamna Bennet nu era în stare să găsească pentru consimțămîntul și
aprobarea ei cuvinte destul de calde ca să-și poată exprima așa cum ar fi vrut sentimentele, deși timp de o jumătate
de oră nu-i vorbi lui Bingley despre nimic altceva; iar cînd domnul Bennet se alătură grupului lor, la masa de
seară, glasul și comportarea lui arătau limpede cît de fe ricit era într-adevăr.
Totuși, de pe buzele sale nu ieși un singur cuvînt în legătură cu eveniment ul zilei pînă ce musafirul lor nu-și
luă rămas bun pentru noapte; dar imediat ce acesta plecă se întoarse către fiica lui și-i spuse:
― Jane, te felicit. Vei fi o femeie foarte fericit ă.
Jane se duse imediat la dînsul, îl sărută și îi mulțumi pentru toată dragostea ce i-o purta.
― Ești o fată bună, replică el, și mă bucur la gîndul că tu vei face o căsătorie atît de fericită. N-am nici o în –
doială că vă veți înțelege foarte bine. Firile voastre nu se deosebesc deloc. Sînteți atît de complezenți amîndoi,
încît tot cedînd unul în favoarea celuilalt, nu veți putea lua niciodată o hotărîre; atît de creduli încît toți servitorii
vă vor înșela și atît de generoși, încît vă veți depăși în totdeauna veniturile.
― Sper că nu. Imprudența și neglijenț a în materie de bani ar fi de neiertat din partea mea.
― Să-și depășească veniturile! Dragul meu Bennet, exclamă soția lui, ce tot spui? Păi are patru sau cinci mii
pe an, și poate chiar mai mult. Apoi, adresîndu-se fiicei sale: Oh, draga mea Jane, sînt atît de fericită! Sînt si gură
că n-am să închid ochii toată noaptea. Știam eu cum se vor întîmpla lucrurile. Întotdeauna am spus că, pînă la
urmă, așa va fi. Am fost sigură că nu degeaba ești atît de frumoasă! Mi-aduc aminte că în clipa în care l-am văzut,
anul trecut cînd a venit pentru prima oară în Hertfordshire, m-am gîndit că aveți toate șansele să vă uniți. Oh! Este
tînărul cel mai chipeș care a existat vreodată.
Wickham, Lydia fuseseră uitați cu desăvîrșire. Jane era, în afară de orice competiție, copilul ei preferat. În
clipa aceea nu-i mai păsa de nimeni altul. Surorile mai mici începură să o privească cu interes pentru bucuriile pe
care Jane va fi poate în stare să le reverse asupra lor, în viitor.
Mary se rugă pentru accesul la biblioteca de la Netherfield, iar Kitty, tare de tot, pentru cîteva baluri acolo,
în fiecare iarnă.
Din acel moment, Bingley deveni un ospete de fiecare zi la Longbourn, sosind adesea înainte de micul dejun
și rămînînd întotdeauna pînă după cină ― afară doar dacă vreun barbar de vecin, pe care nu îl puteau detesta
îndeajuns, nu-l poftea pentru prînz, invitație pe care dînsul se simțea obligat s-o primească.
Elizabeth nu mai avea acum decît foarte puțin timp pentru a sta de vorbă cu sora ei căci, atîta vreme cît
Bingley era la ei, Jane nu avea ochi pentru nimeni altul; dar le era amîndurora de mare folos, în timpul orelor de
despărțire, care trebuiau să intervină uneori. În absența Janei, el era totdeauna lîngă Elizabeth pentru plăcerea de a
vorbi despre logodnica lui; iar cînd pleca Bingley, Jane căuta și ea același mijloc de alinare.
― Ce bine mi-a părut, mărturisi Jane într-o seară, cînd mi-a spus că nici n-a știut că eu am fost la Londra,
primăvara trecută. N-aș fi crezut că e posibil.
― Eu am bănuit că așa a fost, răspunse Elizabeth, dar ce justificare ți-a dat?
― Trebuie să fi fost manevrele surorilor lui. Ele nu vedeau cu ochi buni apropierea noastră, și nu mă mir,
căci ar fi putut face o alegere cu mult mai bună, din multe puncte de vedere. Cînd însă vor vedea, lucru de care
sînt încredințată, că fratele lor e fericit cu mine, vor înțelege că este cazul să fie mulțumite și vom fi ia răși în
termeni buni, deși între noi nimic nu va mai pu tea fi niciodată cum a fost în trecut.
― Asta e cuvîntarea cea mai neiertătoare, spuse Eli zabeth, pe care te-am auzit vreodată ținînd-o… Bravo,
fată! Într-adevăr, m-ar durea să te văd iarăși lăsîndu-te înșelată de pretinsa afecțiune a domnișoarei Bingley.
― Ai putea oare să crezi, Lizzy, că în noiembrie tre cut, cînd a plecat la oraș, era cu adevărat îndrăgostit de

mine și că, în afară de convingerea că eu eram indife rentă, nimic nu l-ar fi împiedicat să se întoarcă?
― A făcut o mică greșeală, desigur, dar asta e o do vadă de modestie din partea lui.
Afirmația aceasta a dus, firește, la un panegiric din partea Janei asupra neîncrederii în el însuși și asupra
puținului preț pe care îl punea pe propriile lui însușiri.
Elizabeth a fost mulțumită să descopere că dînsul nu trădase intervenția făcută de prietenul lui; căci, deși
Jane avea inima cea mai generoasă și iertătoare din lume, știa că acest lucru ar fi făcut-o să aibă prejudecăți îm –
potriva lui Darcy.
― Sînt cu siguranță ființa cea mai fericită care a existat vreodată! exclamă Jane. Oh! Lizzy, de ce am fost
aleasă eu, singura dintre toți ai mei, și binecuvîntată mai presus decît toți ceilalți? Dacă aș putea să te văd și pe tine
tot atît de fericită! Dacă ar exista, numai, încă un asemenea bărbat și pentru tine!
― Dacă mi-ai da patruzeci de asemenea bărbați, n-aș putea fi, în nici un caz, atît de fericită cît ești tu. Atîta
timp cît nu am firea ta, bunătatea ta, nu voi putea avea niciodată fericirea ta. Nu! Nu! Lasă-mă să mă descurc
singură; și, dacă voi avea foarte mult noroc, s-ar putea să mai dau de un alt domn Collins, în timp util.
Desfășurarea evenimentelor în familia de la Longbourn nu putea rămîne multă vreme în secret. Doamna
Bennet era bucuroasă de privilegiul de a-l șopti doamnei Philips care cuteză, fără nici o permisiune, să facă același
lucru la urechea tuturor vecinilor ei din Meryton.
Familia Bennet a fost urgent declarată cea mai noro coasă familie din lume, deși numai cu cîteva săptămîni
în urmă, cînd Lydia fugise cu Wickham, fusese fapt do vedit pentru toți că ei erau sortiți nenorocirii.
Capitolul LVI
Într-o dimineață, cam la o săptâmînă după ce se hotărîse logodna dintre Bingley și Jane, în timp ce el și
doamnele din familia Bennet se aflau împreună în sufragerie, clinchetul unei trăsuri le îndreptă atenția spre
fereastră și zăriră un cupeu tras de patru cai, înaintînd în lungul aleii. Era prea devreme pentru vizite și, în afară de
asta, echipajul nu părea să fie al nici unuia dintre vecinii lor. Erau cai de poștă; și atît cupeul, cît și livreaua
servitorului care îl preceda călare, nu le erau cunoscute. Cum era totuși sigur că venea cineva la ei, Bingley o
convinse pe domnișoara Bennet să evite de a rămîne sechestrați de vreun musafir nepoftit și să se ducă să se
plimbe împreună prin grădină. Plecară, iar celelalte trei doamne continuară să se întrebe cine pu tea fi, pînă ce ușa
fu dată în lături și musafirul intră. Era Lady Catherine de Bourgh.
Desigur că se așteptau la o surpriză; dar uimirea lor depăși așteptările și, cea a doamnei Bennet și a lui Kitty,
deși musafirul le era cu totul necunoscut, a fost chiar mai mică decît cea resimțită de Elizabeth.
Intrase în cameră cu un aer mai dezagreabil decît de obicei, nu răspunsese la salutul Elizabethei decît cu o
imperceptibilă înclinare a capului și luase loc, fără să spună un cuvînt. La intrarea senioriei sale, Elizabeth îi men –
ționase numele către mama ei, deși nu fusese exprimată nici o dorință de a se face prezentări.
Doamna Bennet, toată numai uimire, totuși măgu lită să aibă un oaspete de o asemenea importanță, a pri mit-
o cu deosebită politețe. După ce a stat cîteva minute în tăcere, aceasta i se adresă foarte țeapăn Elizabethei:
― Sper că ești bine, sănătoasă, domnișoară Bennet. Doamna aceasta, presupun, este mama dumitale.
Elizabeth îi răspunse foarte scurt că da.
― Și aceasta, presupun, este una dintre surorile dumitale.
― Da, doamnă, răspunse doamna Bennet, încântată să vorbească cu o doamnă ca Lady Catherine. Este,
dintre fetele mele, penultima. Cea mai mică dintre toate s-a măritat de curînd, iar cea mai mare este undeva în
parc, plimbîndu-se cu un tînăr care cred că va deveni, în curînd, unul dintre membrii familiei noastre.
― Aveți un parc foarte mic aici, i-o întoarse Lady Catherine după o mică tăcere.
― E o nimica toată, cred, în comparație cu Rosings, my lady, dar vă asigur că este mult mai mare decît al lui
Sir William Lucas.
― Încăperea asta trebuie să fie foarte nepotrivită pentru serile de vară; ferestrele dau de-a dreptul spre apus.
Doamna Bennet o asigură că nu rămîneau niciodată acolo după-amiaza și adăugă:
― Pot să-mi iau libertatea de a întreba pe senioria voastră dacă domnul și doamna Collins sînt bine?
― Da, foarte bine. I-am v ăzut alaltăieri seara.
Elizabeth se aștepta acum s-o vadă scoțînd o scrisoare de la Charlotte, acesta părîndu-i-se singurul motiv
probabil al vizitei sale. Dar nu apăru nici o scrisoare și ea rămase foarte nedumerită.
Doamna Bennet adresă, cu o mare politețe, senioriei sale, rugămintea de a lua o gustare; dar Lady Catherine,
foarte hotărîtă dar nu și foarte politicoasă, refuză să ia ceva, după care, ridicîndu -se, îi spuse Elizabethei:
― Domnișoară Bennet, pare să fie un colțișor sălba tic, destul de drăguț, pe o latură a peluzei. M-ar bucura
să fac o plimbare acolo, dacă mi-ai oferi compania dumitale.
― Du-te, draga mea, strig ă doamna Bennet, și condu pe senioria sa pe toate aleile. Cred că îi va place
colțișorul nostru retras.
Elizabeth ascultă și fugi în camera ei pentru a-și lua umbreluța; apoi o conduse pe nobila doamnă jos. În
timp ce treceau prin hol, Lady Catherine deschise ușile de la sufragerie și salon, declarînd, după o scurtă cerce tare,
că erau camere cuviincioase, după care își continuă drumul.

Cupeul rămase la ușă și Elizabeth văzu că înăuntru se afla doamna de companie. Pășiră tăcute în lungul aleii
cu pietriș, care ducea spre pădurice; Elizabeth era hotărîtă să nu facă nici un efort pentru a lega o conversație cu o
persoană care se purta mai dezagreabil și mai insolent decît de obicei.
"Cum de-am putut crede că seamănă cu nepotul său?" își spuse privindu-i chipul.
Imediat ce intrară în pădurice, Lady Catherine începu în felul următor:
― Desigur, nu-ți vine deloc greu, domnișoară Ben net, să înțelegi motivul călătoriei mele aici. Propria
dumitale conștiință trebuie să-ți spună de ce am venit .
Elizabeth o privi cu neprefăcută uimire .
― Vă înșelați, doamnă; nu sînt deloc în stare să-mi dau seama care este prilejul pentru care am cinstea de a
vă vedea aci.
― Domnișoară Bennet, replică senioria sa pe un ton mînios, ar trebui să știi că nu se glumește cu mine. Dar
oricît de lipsită de sinceritate ai hotărît dumneata să fii, pe mine n-ai să mă găsești astfel. Firea mea a fost tot –
deauna renumită pentru sinceritate și franchețe și, într-o chestiune atît de importantă ca aceasta, cu siguranță că
nu-mi voi schimba felul de a fi. Acum două zile mi-a ajuns la ureche un zvon cît se poate de alarmant. Mi s-a spus
că nu numai sora dumitale este pe punctul de-a face o căsătorie foarte avantajoasă, ci că dumneata, că domnișoara
Elizabeth Bennet, după toate probabilitățile, se va uni curînd după aceasta cu nepotul meu, cu propriul meu nepot,
domnul Darcy. Cu toate că știu că trebuie să fie o minciună sfruntată, cu toate că lui nu-i pot face marea ofensă de
a presupune că e posibil să fie adevărat, m-am hotărît să pornesc încoace pentru a-ți face cunoscute sim țămintele
mele.
― Dacă ați crezut că este imposibil să fie adevărat, replică Elizabeth, îmbujorîndu-se de uimire și dispreț,
mă mir că v-ați deranjat să veniți atît de departe. Ce și-ar fi putut propune senioria voastră cu acest demers?
― Să insist ca imediat un astfel de zvon să fie con trazis în mod public.
― Venirea dumneavoastr ă la Longbourn, pentru a mă vedea pe mine și familia mea, spuse Elizabeth cu ră –
ceală, va constitui mai curînd o confirmare ― dacă, într-adevăr, există un astfel de zvon .
― Dacă! Pretinzi deci că nu ai cunoștință de el! Nu a fost el lansat, în mod stăruitor, chiar de dumneata? Nu
ai cunoștință de răspîndirea unui asemenea zvon?
― Nu am auzit niciodată că ar circula.
― Și poți declara de asemeni că nu are nici un temei?
― Nu am pretenția de a poseda o franchețe egală cu a senioriei voastre. Domnia voastră puteți pune între-
bări la care eu aș putea să nu doresc să răspund.
― Asta nu se poate suporta. Domni șoară Bennet, insist să mi se răspundă. Ți-a făcut el, ți-a făcut nepotul
meu o cerere în căsătorie?
― Senioria voastră a declarat că lucrul acesta este imposibil.
― Așa ar trebui să fie; trebuie să fie așa, atîta vreme cît are încă uzul rațiunii. Dar vicleșugul și ademenelile
dumitale au putut să-l facă să uite, într-un mo ment de rătăcire, ce-și datorează lui însuși și întregii sale familii. L-ai
fi putut împinge la asta.
― Dacă am făcut-o, aș fi ultima făptură care s-o mărturisescă.
― Domnișoară Bennet, dumneata știi cine sînt eu? N-am fost obișnuită cu un asemenea limbaj. Sînt cea mai
apropiată rudă pe care o are pe lume și am căderea să-i cunosc preocupările cele mai intime.
― Dar nu aveți căderea să le cunoașteți pe ale mele; și o purtare ca aceea de față nu mă va face, în nici un
caz, să fiu mai explicită.
― Dă-mi voie să mă fac bine înțeleasă. Căsătoria aceasta, la care ai îndrăzneala să aspiri, niciodată nu va
avea loc ― nu, niciodată. Domnul Darcy este logodit cu fiica mea. Acum, ce ai de spus?
― Numai atît ― că dacă este așa, nu puteți avea nici un motiv să presupuneți că-mi va face mie o cerere în
căsătorie?
Lady Catherine șovăi o clipă și apoi replică:
― Logodna dintre ei este de o natur ă foarte specială. Au fost destinați unul altuia din copilărie. A fost
dorința specială a mamei lui, ca și a mamei ei. Am făcut planuri pentru unirea lor, de cînd erau în leagăn; și acum,
cînd dorința ambelor surori ar putea să se îm plinească prin căsătoria lor, acest lucru să fie împiedicat de o tînără
fată inferioară prin naștere, fără nici o greu tate în societate și fără nici o legătură cu familia! Nu ai nici o
considerație pentru dorința familiei sale ― pentru logodna sa tacită cu domnișoara de Bourgh?? Ești oare total
lipsită de orice simț de bună-cuviință și pudoare? Nu m-ai auzit spunînd că din primele ceasuri ale vieții lui a fost
sortit verișoarei sale?
― Ba am auzit. Dar ce m ă privește pe mine? Dacă nu există nici o altă piedică la căsătoria mea cu nepotul
domniei voastre, desigur că nu mă va reține faptul că mama și mătușa lui au dorit ca dînsul să se însoare cu
domnișoara de Bourgh. Ați făcut amîndouă atît cît ați putut, plănuind această căsătorie. Realizarea ei depinde de
alții. Dacă domnul Darcy nu este legat de verișoara sa nici printr-o datorie de onoare, nici printr-o înclinație, de ce
nu poate face o altă alegere? Și dacă eu sînt cea aleasă, de ce să nu-mi fie îngăduit să-l accept?
― Deoarece onoarea, eticheta, pruden ța ― ba chiar interesul o interzic. Da, domni șoară Bennet, interesul:
pentru că să nu te aștepți să fii luată în seamă de fami lia sau prietenii lui, dacă, în mod voit, lucrezi împotriva
dorințelor tuturor. Vei fi criticată, disprețuită, ignorată de toți din jurul lui. Căsătoria dumitale va constitui o
rușine; numele nu va fi nici măcar pomenit vreodată de nici unul dintre noi.

― Acestea sînt mari nenorociri, replică Elizabeth. Dar soția domnului Darcy trebuie să aibă motive atît de
extraordinare de fericire, izvorîte în mod firesc din si tuația ei încît, luînd totul în considerație, să nu aibă da ce să
se plîngă.
― Fată încăpățînată, îndărătnică! Mi-e rușine pen tru dumneata! Asta ți-e recunoștința pentru atenția ce ți-am
arătat, primăvara trecută? Nu-mi datorezi nimic pentru acest lucru? Să stăm jos. Trebuie să înțelegi, domnișoară
Bennet, că am venit aici cu hotărîrea neclin tită de a-mi atinge scopul; nu mă voi lăsa deci abătută de la realizarea
lui. Nu sînt obișnuită să mă supun ca priciilor nimănui. Nu obișnuiesc să suport înfrîngeri.
― Aceasta va face situația actuală a senioriei voastre și mai jalnică; asupra mea însă, nu va avea nici un
efect.
― Nu permit să fiu întreruptă. Ascultă-mă în tăcere. Fiica și nepotul meu sînt făcuți unul pentru altul. Co –
boară, în linie maternă, din aceeași viță nobilă; iar de partea tatălui, din familii respectabile, onorabile și stră vechi,
deși fără titluri de noblețe. Averea lor, de ambele părți, este splendidă. Sînt sortiți unul altuia prin glasul fiecărui
membru al caselor respective; și ce urmează să-i despartă? ― pretențiile de parvenire ale unei tinere fete fără
familie, fără relații sau avere! Se poate suporta așa ceva? Dar nu trebuie, nu va fi suportat! Dacă ți-ai cunoaște
propriul dumitale interes, n-ar trebui să dorești să ieși din sfera în care ai fost crescută.
― Prin căsătoria mea cu nepotul domniei voastre n-aș socoti că ies din această sferă. Dînsul este un genti –
lom, iar eu sînt fiica unui gentilom; pînă aici sîntem egali.
― Adevărat. Ești fiica unui gentilom. Dar ce a fost mama dumitale? Ce sînt unchii și mătușile dumitale? Să
nu-ți imaginezi că nu le cunosc situația.
― Orice ar fi rudele mele, replică Elizabeth, daca nepotul domniei voastre nu are nimic împotriva lor, ei nu
vă pot interesa pe dumneavoastră.
― Spune-mi, odată pentru totdeauna, ești logodită cu dînsul?
Cu toate că Elizabeth n-ar fi răspuns la această în trebare, fie și numai pentru a nu o îndatora pe Lady
Catherine, ea nu putu răspunde, după o clipă de gîndire, decît:
― Nu sînt.
Lady Catherine păru mulțumită.
― Și vrei să-mi promiți că nu vei face niciodată un asemenea pas?
― Refuz să fac o promisiune de acest fel.
― Domnișoară Bennet, sînt revoltată și uimită. M-am așteptat să găsesc o tînără femeie mai rezonabilă. Dar
nu te amăgi cu gîndul că voi da vreodată înapoi. Nu voi pleca de aici pînă ce nu-mi vei da asigurarea pe care o
pretind de la dumneata.
― Iar eu, desigur, nu o voi da niciodată. Nimeni nu mă va intimida într-atît, încît să fac ceva irațional. Se –
nioria voastră dorește ca domnul Darcy să se căsătorească cu fiica domniei voastre; dar dacă v-aș da promisiunea
dorită, lucrul acesta ar face oare căsătoria lor mai pro babilă? Presupunînd că dînsul ține la mine, refuzul meu de a-l
accepta l-ar face oare să dorească s-o ia pe verișoara lui? Îngăduiți-mi să vă spun, Lady Catherine, că argumentele
pe care le-ați adus în sprijinul acestei cereri extraordinare au fost tot atît de neserioase pe cît de ne socotită a fost și
cererea. Vă înșelați total asupra carac terului meu dacă vă imaginați că pot fi influențată de insistențe ca acestea.
Cît de mult ar încuviința nepotul domniei voastre acest amestec în treburile sale, n-aș putea-o spune, dar nu aveți,
cu siguranță, nici un drept să vă amestecați într-ale mele. Mă văd deci silită să vă rog să nu mai fiu inoportunată pe
această temă.
― Nu te pripi, te rog. Nu am terminat încă. La obiecțiunile asupra cărora am insistat pînă acum, mai am de
adăugat încă una. Nu-mi sînt necunoscute amănuntele fugii infame a celei mai mici dintre surorile dumitale. Știu
totul; știu că măritișul ei a fost o afacere cîrpită, pe cheltuiala tatălui și a unchiului dumitale. Și o astfel de fată să
fie cumnata nepotului meu? Iar soțul ei, care este fiul administratorului defunctului său părinte, să-i fie cumnat?
Cerule mare! Ce-ți trece prin gînd? S-ar pu tea ca umbrele de la Pemberley să fie astfel pîngărite?
― Acum nu mai puteți avea nimic să-mi spuneți, răs punse Elizabeth plină de resentimente. M-ați insultat în
toate felurile posibile. Trebuie să vă rog să-mi îngăduiți să mă întorc în casă.
Și cu aceste vorbe, se ridică. Lady Catherine se ridică și dînsa și reveniră către casă. Senioria sa era extrem
de enervată.
― N-ai deci nici o considera ție pentru cinstea și reputația nepotului meu! Fată egoistă și lipsită de sim țire!
Nu ții seama că înrudirea cu dumneata trebuie să-l dezonoreze în ochii tuturor?
― Lady Catherine, nu mai am nimic de spus. Îmi cunoașteți sentimentele.
― Ești hotărîtă deci să-l iei?
― N-am spus deloc așa ceva. Sînt hotărîtă numai să acționez așa cum, după părerea mea, voi putea fi
fericită, fără a ține seama de dumneavoastră sau de oricare altă persoană atît de total străină de mine.
― Prea bine. Refuzi deci s ă mă îndatorezi. Refuzi să asculți de imperativele datoriei, onoarei și
recunoștinței.Ești hotărîtă să-l dezonorezi în ochii tuturor prietenilor săi și să faci din, el obiectul de dispreț al
lumii.
― Nici datoria, nici onoarea, nici recunoștința, replică Elizabeth, nu au nimic a-mi impune în cazul de față.
Nici un principiu de acest fel nu ar fi violat prin căsătoria mea cu domnul Darcy. Iar în privința resentimentelor
familiei sale, sau a indignării lumii întregi: dacă f amilia ar fi nemulțumită de însurătoarea lui cu mine, acest lucru
nu mi-ar produce nici un moment de supărare; și lumea, în general, va avea prea multă minte ca să participe la

acest dispreț.
― Va să zică așa gîndești dumneata! Asta este ho tărârea, dumitale definitivă! Foarte bine. Voi ști acum ce
trebuie să fac. Să nu-ți închipui, domnișoară Bennet, că îți vei satisface vreodată ambiția. Am venit să te în cerc.
Am sperat să te găsesc rezonabilă; dar, fii sigură, îmi voi urmări scopul.
În felul acesta vorbi Lady Catherine pînă ce ajunseră lîngă portița cupeului, unde, întorcîndu-se grabnic pe
loc, adăugă:
― Nu-mi iau rămas bun de la dumneata, domnișoară Bennet. Nu îi trimit complimente mamei dumitale. Nu
meriți astfel de atenție. Sînt cît se poate de nemulțumită.
Elizabeth nu răspunse nimic; și, fără să încerce S-O convingă pe senioria sa să poftească în casă, intră numai
ea, liniștită. În timp ce urca scările, auzi cupeul depărtîndu-se. Mama ei o aștepta la ușa budoarului, nerăbdă toare
s-o întrebe de ce Lady Catherine nu voise să vină iarăși înăuntru și să se odihnească.
― N-a dorit asta, răspunse fiica sa, a dorit să plece.
― E o femeie foarte fină. Și faptul că ne-a făcut o vizită este fantastic de politicos, deoarece a venit, cred, ca
să ne spună că familia Collins este bine. Se duce un deva, probabil, și-așa, trecînd prin Meryton, s-a gîndit să
profite și să vină să te vadă. Presupun că nu a avut ceva anume să-ți spună, Lizzy.
Aici, Elizabeth fu silită să recurgă la o mică minciună; căci îi era cu neputință să mărturisească ce discutase
cu Lady Catherine.
Capitolul LVII
Această vizită extraordinară o zvîrli pe Elizabeth în tr-o mare tulburare care nu putu fi ușor învinsă și, ore în
șir, nu fu în stare să se gîndească la altceva. Se părea că Lady Catherine își dăduse într-adevăr osteneala de a veni
de la Rosings cu scopul unic de a rupe presupusa ei logodnă cu domnul Darcy. Planul fusese, cu siguranță,
rezonabil; dar Elizabeth nu-și putu închipui de unde pornise acest zvon, pînă ce nu-și aminti că Darcy era prietenul
intim al lui Bingley și ea, sora Janei, ceea ce fusese de ajuns pentru a sugera această idee, atunci cînd așteptarea
unei căsătorii îi făcea pe toți nerăbdători s-o vadă și pe a doua. Ea însăși nu uitase că prin căsă toria surorii sale ei
urmau să fie mai des împreună. Și vecinii de la Lucas Lodge deci (căci prin comunicările lor cu familia Collins,
conchise ea, zvonul ajunsese la urechile Lady-ei Catherine) nu făcuseră decît să prezinte drept lucru aproape cert
și imediat ceea ce dînsa nădăjduia să fie cu putință cîndva, în viitor.
Cumpănind însă cuvintele Lady-ei Catherine, Elizabeth nu se putu împiedica să nu se simtă neliniștită în
privința consecințelor probabile, dacă senioria se perse vera în intervenția ei. Din cele ce spusese în legătură cu
hotărârea de a-i împiedica să se căsătorească, Elizabeth deduse că dînsa intenționa, desigur, să se adreseze nepo –
tului; și cam cum ar lua el o asemenea expunere a re lelor legate de o căsătorie cu dînsa. Elizabeth nu îndrăz nea să
prevadă. Nu știa exact cît ținea la mătușa lui și nici cît de mult se lăsa influențat de raționamentele ei, dar era firesc
să presupună că avea o părere mai înaltă despre senioria sa decît putea avea ea; și era sigur că, înșirîndu-i
dezavantajele legate de o căsătorie cu cineva ale cărei rude apropiate erau atît de nepotrivite cu pro priile lui rude,
mătușa îi va atinge coarda cea mai sim țitoare. Dată fiind ideea lui despre demnitate, va simți probabil că
argumentele, care Elizabeth -ei i se păruseră slabe și ridicole, conțineau mult bun-simț și o judecată sănătoasă.
Dacă înainte el avusese șovăieli în privința a ceea ce trebuie să facă, și probabil că avusese deseori, sfatul și
rugămintea unei rude atît de apropiate puteau să-i spul bere orice îndoială și să-l hotărască, pe loc, să fie fericit atît
cît îl putea face o demnitate fără pată .În acest caz, nu se va mai întoarce. S-ar putea ca Lady Catherine să-l vadă
în trecerea ei prin oraș; iar promisiunea făcută lui Bingley de a reveni la Netherfield să nu mai fie res pectată.
"Prin urmare, dacă prietenul lui va primi peste cîteva zile un cuvînt de scuză pentru că nu-și poate ține pro –
misiunea, își spuse Elizabeth, voi ști ce trebuie să înțeleg. Voi renunța atunci la orice nădejde, la orice dorință de
statornicie din partea lui. Dacă se mulțumește numai să mă regrete, cînd ar fi putut obține iubirea și mîna mea, voi
înceta repede de tot să-l regret".
Mare a fost surpriza celorlalți din familie cînd au auzit cine îi vizitase; dar au trebuit să se mulțumească cu
același fel de presupuneri care liniștiseră și curiozitatea doamnei Bennet, iar Elizabeth fu scutită de multă sîcîială
pe această temă.
A doua zi de dimineață, pe cînd cobora, o întîmpină tatăl ei care ieșise din bibliotecă ținînd o scrisoare în
mînă.
― Lizzy, spuse el, voiam să te caut. Vino în cameră.
Ea îl urmă acolo; și curiozitatea de a afla ce avea dînsul să-i spună era mărită de presupunerea că trebuia să
fie ceva în legătură cu scrisoarea aceea.
Îi fulgeră prin minte gîndul că putea fi de la Lady Catherine și reflectă, plină de neliniște, la toate explica țiile
pe care trebuia să le dea.
Îl urmă pe tatăl ei pînă lîngă cămin, unde se așezară. Atunci el spuse:
― Azi-dimineață am primit o scrisoare care m-a ui mit peste măsură. Cum te privește mai ales pe tine, ar
trebui să-i cunoști cuprinsul. N-am știut că am două fete gata să se mărite. Dă-mi voie să te felicit pentru o cuce –
rire foarte importantă.

Sîngele năvăli în obrajii Elizabethei, fiind pe dată con vinsă că era o scrisoare de la nepot și nu de la mătușă;
și nu știa dacă să fie foarte mulțumită pentru faptul că el se explica, sau jignită că scrisoarea nu îi fusese adresată
mai curînd ei, direct, cînd domnul Bennet urmă:
― Pari a ști despre ce e vorba. Tinerele fete au o mare perspicacitate în chestiuni de acest fel; cred însă că
pot desfide chiar și subtilitatea ta; n-ai să fii în stare să des coperi numele adoratului tău. Scrisoarea este de la dom –
nul Collins.
― De la domnul Collins? Și ce poate avea el de spus?
― Ceva foarte potrivit, desigur. Începe cu felicitările pentru apropiata cununie a fiicei mele celei mai mari,
de care a fost, se pare, informat de unul dintre blînzii și bîrfitorii Lucas. N-am să mă joc cu nerăbdarea ta, citindu-
ți ce spune, în acest punct. Ceea ce te privește sună precum urmează:
După ce v-am prezentat sincere felicitări din partea doamnei Collins și a mea însumi, pentru acest
fericit eveniment, dați-mi voie să adaug o mică lămu rire pe tema altui eveniment de care am fost
încunoștințați, din aceeași sursă. Fiica dumneavoastră Elizabeth, se presupune, nu va mai purta multă vreme
numele de Bennet, după ce sora sa mai mare va fi renunțat la el; și partenerul ales de destin pentru dînsa
poate fi privit, pe bună dreptate, ca una din tre cele mai ilustre personalități din țara aceasta.
― Poți, Lizzy, să ghicești, la cine face aluzie?
Acest tînăr domn este dăruit, într-un mod spe cial, cu tot ceea ce o inimă de muritor poate să do rească
mai mult ― splendide proprietăți, neamuri de viță nobilă și- o mare influență. Totuși, în ciuda tu turor
acestor tentații, dați-mi voie să vă atrag aten ția, atît dumneavoastră cît și verișoarei Elizabeth, asupra relelor
la care vă puteți expune printr-o ac ceptare pripită a cererii acestui domn, cerere de care ați fi desigur ispitiți
să profitați imediat,
― Ai idee, Lizzy, cine e acest domn? Dar iese și asta acum.
Motivul pentru care vă pun în gardă este pre cum urmează: avem rațiuni să credem că mătușa sa, Lady
Catherine de Bourgh, nu privește această că sătorie cu ochi buni.
― Domnul Darcy, vezi, el este omul! Hai, Lizzy, cred că ești într-adevăr surprinsă. Ar fi putut să pescuiască
el, sau Lucașii, în cercul cunoștințelor noastre, vreun bărbat al cărui nume să facă în mod mai desăvîrșit dovada
minciunii pe care o difuzează? Domnul Darcy, care nu se uită niciodată la vreo femeie, decît pentru a-i găsi un
cusur și care, probabil, nu s-a uitat în viața lui la tine! E splendid!
Elizabeth încercă să facă haz împreună cu tatăl ei, dar nu fu în stare să schițeze decît un surîs foarte silnic.
Niciodată umorul lui nu-și alesese o țintă mai puțin plă cută pentru ea.
― Nu te amuză?
― Oh, da. Citește, te rog, mai departe.
După ce, seara trecută, am pomenit senioriei sale de probabilitatea acestei căsătorii, dînsa, îndată, cu
obișnuita sa condescendență, a spus ceea ce simțea cu această ocazie; și atunci s-a văzut limpede că, avînd
unele obiecții împotriva familiei verișoarei mele, nu-și va da niciodată consimțămîntul la ceea ce domnia sa
numește o căsătorie atît de dezono rantă. Am considerat că este de datoria mea s-o încunoștințez pe verișoara
mea, în cea mai mare grabă, despre acest lucru, pentru ca dînsa și nobilul său ad mirator să știe cum stau și să
nu se pripească în nici un caz cu o căsătorie care nu a primit încuviințarea necesară.
― Domnul Collins mai adaugă:
Mă bucur sincer că trista întîmplare cu veri șoara mea Lydia a fost atît de bine mușamalizată și sînt
mîhnit numai că faptul de a fi trăit împreună, înainte de căsătorie, este atît de general cunoscut. Nu trebuie
totuși să trec peste îndatoririle legate de po ziția mea, sau să mă abțin de a-mi mărturisi uimirea, aflînd că ați
primit tînăra pereche în casa dumnea voastră, imediat după ce s-au căsătorit. A fost o în curajare la viciu; și
dacă eu aș fi vicar la Longbourn, m-aș fi opus cu toată strășnicia la așa ceva, în calitate de creștin trebuia
desigur să-i iertați, dar nu să permiteți să apară vreodată în fața dumneavoastră sau să se pomenească numele
lor în auzul dumneavoastră.
― Asta este ideea lui despre iertarea cre știnească! Restul scrisorii este numai în legătură cu situația scumpei
lui Charlotte și cu speranțele pe care le are în legături cu dobândirea unei tinere ramuri de măslin. Dar, Lizzy, arăți
de parcă nu te-ai fi amuzat. Nu ai de gînd să faci pe domnișoara, sper, și să pretinzi că ești jignită de un zvon fără
noimă. Pentru ce altceva trăim decît să petrecem pe socoteala vecinilor și să rîdem de ei, la rîndul nostru?
― Oh, exclamă Elizabeth. Sînt grozav de amuzată. Dar este atît de ciudat!
― Da, asta face totul atît de amuzant. Dacă ar fi ales pe oricine altul, n-ar fi fost nimic; dar perfecta lui indi-
ferență și antipatia ta acută face totul atît de încîntător de absurd! Oricîtă oroare am de scris, n-aș renunța la co –

respondența mea cu domnul Collins, pentru nimic în lume. Nu, cînd citesc o scrisoare de-a lui nu mă pot stăpîni să
nu-l prefer chiar și lui Wickham, cu toată prețuirea ce-o am pentru insolența și ipocrizia ginerelui meu. Și te rog,
Lizzy, ce-a spus Lady Catherine despre acest zvon? A venit ea să-și refuze consimțămîntul?
La această întrebare, fiica sa răspunse doar rîzînd; și cum întrebarea fusese pusă fără cea mai mică
suspiciune, ea nu se simți mîhnită cînd dînsul o repetă. Elizabeth nu fusese niciodată mai încurcată decît acum,
cînd încerca să-și disimuleze sentimentele. Trebuia să rîdă, cînd îi ve nea mai mult să plîngă. Tatăl ei o îndurerase,
în modul cel mai crud, cu cele ce spusese despre indiferența domnului Darcy; și nu putu decît să se mire de
această lipsă de pătrundere din partea lui, sau să se teamă că, poate, în loc ca dînsul să fi observat prea puțin, să
nu-și fi închipuit ea prea mult.
Capitolul LVIII
În loc să primească vreo scrisoare de scuze de la prietenul lui, așa cum se cam așteptase Elizabeth, Bingley,
dimpotrivă, veni la Longbourn însoțit de Darcy, nu multe zile după vizita Lady-ei Catherine. Domnii sosiră
devreme și, înainte ca doamna Bennet să aibă timp să-i spună dom nului Darcy că o văzuseră pe mătușa lui, lucru
de care fiica ei se îngrozea, Bingley, dorind să rămînă singur cu Jane, propuse să iasă cu toții la plimbare. Toată
lumea a fost de acord. Doamna Bennet nu obișnuia să meargă pe jos, Mary nu putea niciodată să-și facă timp, dar
ceilalți cinci porniră împreună. Totuși Bingley și Jane îi lăsară pe toți să le-o ia înainte. Ei rămaseră în urmă în
timp ce Elizabeth, Kitty și Darcy trebuiră să se amuze între ei. Nu s-a vorbit însă decît foarte puțin: Kitty era prea
speriată de el pentru a vorbi; Elizabeth lua în secret o hotărîre disperată și poate că și dînsul făcea același lucru.
Porniră înspre Lucas Lodge, deoarece Kitty dorea să-i facă o vizită Mariei; și, cum Eiizabeth nu credea că
este oportun să meargă cu toții, cînd Kitty îi părăsi, ea conti nuă cu îndrăzneală să meargă mai departe, numai cu
el. Acum venise momentul să-și pună în aplicare hotărîrea; și, profitînd de curajul pe care-l simțea în clipa aceea,
spuse imediat:
― Domnule Darcy, sînt o făptură foarte egoistă și, de dragul de a-mi liniști propriile mele simțăminte, nu țin
seama cît de mult le-aș putea răni pe ale dumneavoastră. Nu mă pot opri să nu vă mulțumesc pentru bunătatea fără
precedent pe care ați avut-o pentru biata mea soră. Chiar din clipa cînd am aflat acest lucru, am dorit din tot sufle –
tul să vă mărturisesc toată recunoștința de care sînt în suflețită. Dacă și restul familiei mele ar cunoaște adevărul, n-
aș fi nevoită să vă exprim numai gratitudinea mea.
― Regret, spuse Darcy pe un ton surprins și emoționat, regret nespus de mult că ați fost încunoștințată
despre un lucru care ― văzut într-o lumină greșită ― v-a putut stînjeni. Nu am crezut că se poate avea atît de pu –
țină încredere în doamna Gardiner.
― Nu trebuie s-o acuzați pe mătușa mea. O vorbă ne cugetată a Lydiei m-a făcut, întîi, să aflu că ați fost
amestecat în această chestiune; și, desigur, n-am putut avea liniște pînă ce n-am cunoscut amănuntele. Dați-mi
voie să vă mulțumesc din nou, în numele întregii mele familii, pentru generoasa înțelegere care v-a făcut să vă dați
atîta osteneală și să îndurați atîtea umilințe pentru a da de urma lor.
― Dacă doriți să-mi mulțumiți, replică Darcy, s-o fa ceți numai în numele dumneavoastră. Nu voi încerca să
neg că, la celelalte motive care m-au îndemnat, s-a adăugat dorința de a vă ști fericită. Dar familia dumneavoastră
nu-mi datorează nimic. Oricît de mult o respect, cred că m-am gîndit numai la dumneavoastră.
Elizabeth era prea stînjenită pentru a spune ceva. După o scurtă pauză, to varășul ei de plimbare adăugă:
Sînteți prea generoasă pentru a glumi cu mine. Dacă sentimentele dumneavoastră sînt încă ceea ce erau în aprilie
trecut, spuneți-mi-o imediat. Dragostea și dorințele mele sînt neschimbate; dar, un cuvînt din partea
dumneavoastră mă va reduce la tă cere pe acest subiect, pentru totdeauna.
Elizabeth, simțind cît e de stînjenit și de neliniștit, se strădui să vorbească și îi dădu a înțelege imediat, deși
nu prea curgător, că sentimentele ei suferiseră o schimbare atît de substanțială, din perioada la care se referea
dînsul, încît o făceau să-i primească asigurările cu recunoștință și bucurie. Fericirea provocată de acest răspuns fu
probabil ceva ce nu mai simțise el niciodată pînă atunci; și, cu acest prilej, se exprimă cu tot atîta emoție și căldură
ca orice om îndrăgostit nebunește. Dacă Elizabeth ar fi fost în stare să-i întîlnească privirea, ar fi putut vedea cît de
bine îi ședea expresia de sinceră încîntare ce se răspîndise pe chipul lui; dar, cu toate că nu putea privi, putea as –
culta; și Darcy îi vorbi despre sentimente care, demonstrîndu-i ce însemna ea pentru el, făceau ca dragostea lui să
fie clipă de clipă mai prețioasă.
Continuau să meargă fără să știe încotro. Prea erau multe de gîndit, multe de spus, multe de simțit pentru a
mai putea fi atenți la altceva. Elizabeth află curînd că înțelegerea lor de acum se datora eforturilor mătușii lui;
aceasta într-adevăr îi făcuse o vizită cînd trecuse prin Londra și îi vorbise despre călătoria ei la Longbourn, des pre
motivul acestei călătorii și despre convorbirea avută cu Elizabeth, stăruind cu emfază asupra fiecărei expresii a
tinerei fete ce dovedea, după concepția senioriei sale ― în mod special ― siguranță de sine și îndărătnicie, avînd
convingerea că o asemenea relatare trebuia s-o ajute să ob țină de la nepotul ei promisiunea pe care ea refuzase să
i-o dea. Dar, din nefericire pentru senioria sa , efectul fusese exact contrar.
― M-a învățat să sper așa cum nu-mi îngăduisem să sper vreodată pînă acum, spuse Darcy. Vă cunoșteam
firea de ajuns pentru a fi convins că, dacă ați fi fost absolut și irevocabil împotriva mea, i-ați fi spus-o mătușii

mele deschis, cu franchețe.
Elizabeth îi răspunse îmbujorîndu-se și rîzînd:
― Da, îmi cunoașteți de ajuns franchețea pentru a mă crede capabilă de acest lucru. După ce v-am jignit în
fața atît de groaznic, nu puteam avea scrupule să vă jignesc și față de toate rudele dumneavoastră.
― Ce ați spus despre mine, care să nu fi meritat? Căci, deși acuzațiile dumneavoastră erau greșit întemeiate,
pornind de la premise eronate, purtarea mea față de dum neavoastră, la vremea aceea, merita cea mai severă do –
jana. Era de neiertat. Nu mă pot gîndi la ea fără oroare .
― Nu ne vom certa pentru partea cea mai mare de vin ă din seara aceea, spuse Elizabeth. La o cercetare
atentă, comportarea nici unuia dintre noi nu a fost ireproșabila , dar de atunci, sper că am cîștigat ambii în politețe.
― Nu mă pot împăca atît de ușor cu mine însumi. Amintirea celor ce-am spus atunci, a purtării mele, a to –
nului, a expresiilor folosite în tot acel timp mi-a fost luni de zile și îmi este și acum nespus de dureroasă. Nu voi
uita niciodată mustrarea dumneavoastră atît de oportună: "Dacă v-ați fi purtat ca un gentilom…". Acestea au fost
cuvintele dumneavoastră. Nu puteți ști, cu greu dacă vă puteți închipui, cît m-au torturat; deși, trebuie s-o măr –
turisesc, a trecut un timp pînă ce am devenit destul de rezonabil pentru a recunoaște cît de întemeiate erau.
― Eram, desigur, foarte departe de a m ă aștepta ca vorbele mele să facă o impresie atît de puternică. Nici un
moment nu mi-am închipuit că vor fi resimțite în felul acesta.
― Nu-mi vine greu s-o cred. Erați atunci convinsă că sînt lipsit de orice fel de sentiment omenesc ― sînt
sigur că așa credeați. Nu voi uita niciodată expresia pe care ați avut-o cînd mi-ați spus că nu aș fi putut să mă
adresez dumneavoastră în vreun mod care să vă facă să mă acceptați.
― Oh, nu repetați ceea ce am spus atunci! Aceste amintiri nu-s deloc potrivite. Vă asigur că e mult de cînd
mă simt rușinată pînă în adîncul inimii din cauza lor.
Darcy pomeni de scrisoarea lui.
― V-a făcut, întrebă el, v-a făcut conținutul ei să vă schimbați repede părerea despre mine? După ce ați ci –
tit-o ați acordat vreo încredere celor cuprinse în ea?
Elizabeth îi explică efectul ce-l avusese asupra ei și cum îi dispăruseră, treptat, toate prejudecățile împo triva
lui.
― Știam, spuse el, că ceea ce-am scris trebuia să vă mîhnească, dar era necesar s-o fac. Sper că ați distrus
scrisoarea. Era o parte, în special începutul; m-aș îngrozi dacă l-ați putea citi din nou. Îmi amintesc unele expresii
care ar putea, pe bună dreptate, să vă facă să mă urîți.
― Scrisoarea va fi desigur ars ă dacă credeți că este absolut esențial pentru păstrarea stimei mele; dar, cu
toate că avem amîndoi motive să credem că părerile mele nu sînt total inalterabile, ele nu se schimbă, sper, atît de
ușor cum vrea să insinueze teama dumneavoastră.
― Cînd am scris scrisoarea aceea, replică Darcy, cre deam că sînt calm și cu sînge rece; dar de atunci m-am
convins că o scrisesem într-o stare de spirit de groaznică înverșunare.
― Scrisoarea a fost începută astfel, dar nu a fost ter minată în același fel. Încheierea ei este caritatea însăși.
Dar nu vă mai gîndiți la scrisoare. Sentimentele persoa nei care a scris-o și ale aceleia care a primit-o sînt acum atît
de profund diferite de ceea ce erau atunci, încî t toate lucrurile neplăcute în legătură cu ea trebuie uitate.
Trebuie să învățați nițel din filozofia mea: "Gîndește-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îți
aduce bucurie".
― Nu pot să accept nici o filozofie de acest fel. Amin tirile dumneavoastră trebuie să fie atît de curate și fără
reproș, încît mulțumirea ce izvorăște din ele nu ține de filozofie ci, ceea ce este mult mai bine, dintr-o totală ig –
norare a răului. Cu mine însă nu e așa. Vin pe nepoftite amintiri dureroase care nu pot, nu trebuie să fie respinse.
Am fost toată viața un egoist ― în practică, deși nu în prin cipii. Cînd eram copil, am fost învățat ce este drept, dar
n-am fost învățat să-mi îndrept caracterul. Mi-au fost recomandate principii bune, dar am fost lăsat să le aplic într-
un spirit plin de mîndrie și înfumurare. Din neno rocire, fiu unic (ani îndelungați unicul copil), am fost răsfățat de
părinții mei care, deși buni (tatăl meu în special, chintesență de bunăvoință și amabilitate), au îngăduit, au
încurajat, aproape că m-au învățat să fiu egoist și domi nator, să nu-mi pese de nimeni în afară de cercul meu
familial, să am o părere mediocră despre tot restul lumii, să doresc, cel puțin, să am o părere mediocră despre inte –
ligența și valoarea celorlalți, în comparație cu inteligența și valoarea mea. Așa am fost de la opt la douăzeci și opt
de ani; și așa aș fi putut să fiu încă, dacă nu ați fi fost dumneavoastră, prea scumpă și fermecătoare Elizabeth! Cît
de mult vă datorez! Mi-ați dat o lecție, la început în tr-adevăr dură, dar cît de folositoare! Prin dumneavoas tră am
învățat să fiu modest. Am venit în fața dumnea voastră absolut convins că voi fi acceptat. Mi-ați arătat cît de
neîndestulătoare erau toate pretențiile mele de a mulțumi o femeie demnă de a fi mulțumită.
― Erați deci convins că vă voi accepta?
― Într-adevăr, eram. Ce veți crede despre vanitatea mea? Am crezut că doriți, că așteptați omagiile mele.
― Comportarea mea trebuie s ă fi fost de vină, dar nu în mod intenționat, vă asigur. N-am avut niciodată
intenția de a vă decepționa, dar starea mea de spirit mă poate face adesea să cad în greșeală. Cît trebuie să mă fi
urît după seara aceea!
― Să vă urăsc! Am fost mînios probabil, în primul mo ment; dar imediat mînia a început să ia o altă direcție.
― Aproape că mă tem să vă întreb ce ați crezut des pre mine cînd ne-am întîlnit la Pemberley. M-ați deza –
probat pentru că venisem acolo?
― Nu, cu adevărat nu; n-am fost decît surprins.

― Surpriza dumneavoastr ă nu o putea întrece pe a mea, cînd am văzut că îmi dădeați atenție. Conștiința îmi
spunea ca nu meritam să fiți prea politicos cu mine și mărturisesc că nu m-am așteptat să primesc mai mult decît
mi se cuvenea.
― Scopul meu, atunci, răspunse Darcy, a fost să vă arăt, prin orice amabilitate ce-mi stătea în putere, că nu
eram atît de mic la suflet încît să fiu supărat pentru trecut; și speram să obțin iertarea dumneavoastră, să diminuez
reaua impresie pe care v-o lăsasem, dovedindu-vă că mustrările dumneavoastră au avut efect. Cît de curînd se vor
fi ivit și alte dorințe, cu greu aș putea-o spune dar, presupun, cam la o jumătate de oră după ce v-am revăzut.
I-a vorbit apoi despre încîntarea Georgianei, după ce se cunoscuseră, și despre dezamăgirea ei din cauza
întreruperii bruște a relațiilor lor; ajungîndu-se astfel cu discuția în mod firesc la cauza întreruperii . Elizabeth află
atunci că mai înainte de a fi părăsit hanul el se și hotărîse să plece din Derbyshire, imediat după ea, ca s-o caute pe
Lydia, și că dacă fusese grav și îngîndurat asta se da tora doar preocupărilor legate, inevitabil, de un asemenea
scop.
Elizabeth își exprimă din nou recunoștința, dar era un subiect prea dureros pentru amîndoi ca să mai stăruie
asupra lui.
După ce merseră la voia întîmplării vreo cîteva mile, prea ocupați pentru a-și da seama de acest lucru,
uitîndu-se la ceas descoperiră, în sfîrșit, că era timpul să se întoarcă acasă.
― Ce-or fi devenit domnul Bingley și Jane? fu exclamația care aduse în discuție cazul lor. Darcy era
încîntat de logodna lor; prietenul lui i-o a dusese la cunoștință din primul moment.
― Trebuie să vă întreb dacă v-a surprins, spuse Elizabeth.
― Nicidecum. Cînd am plecat, simțisem că era pe cale de a se întîmpla curînd.
― Acesta e un fel de a spune c ă primise învoirea dumneavoastră. Am ghicit acest lucru. Și, deși el avu o
exclamație de protest la auzul cuvîntului folosit, ea era sigură că probabil așa se petrecuse.
― În seara de dinaintea plecării mele la Londra, spuse el, i-am făcut o mărturisire pe care cred că ar fi
trebuit să i-o fi făcut cu mult înainte. I-am povestit despre toate cele întîmplare, care au făcut ca amestecul meu în
treburile lui personale să fie o impertinență și o absurdi tate. A fost uluit. Nu avusese niciodată nici cea m ai slabă
bănuială. I-am mai spus, în plus, că eram convins că mă înșelasem presupunînd, așa cum făcusem, că sora
dumneavoastră nu simțea nimic pentru el; și cum am putut ușor să-mi dau seama că dragostea lui pentru ea era
neschimbată, nu am avut nici o îndoială că vor fi fe riciți împreună.
Elizabeth nu-și putu stăpîni un surîs constatînd ușu rința cu care își dirija prietenul .
― I-ați vorbit din propria dumneavoastră convingere cînd i-ați spus că sora mea îl iubește, îl întrebă ea, sau
numai după cele ce v-am relatat eu primăvara trecută?
― Din propria mea convingere. Am urmărit-o de aproape în timpul celor două vizite pe care le-am făcut
acum în urmă aici și m-am convins de dragostea ei.
― Și certitudinea dumneavoastră l-a convins imediat și pe el?
― Da. Bingley este, fără nici o afectare, modest. Neîncrederea în sine l-a împiedicat să se bazeze pe propriul
său discernămînt într-un caz atît de serios, iar încrederea în judecata mea a făcut totul mai ușor. M-am simțit obli –
gat să-i mărturisesc un lucru care, pentru un timp, și nu fără dreptate, l-a vexat. Nu mi-am putut îngădui să-i
ascund că sora dumneavoastră fusese iarna trecută, timp de trei luni, la oraș, că am știut asta și nu i-am spus-o
intenționat. S-a înfuriat, dar furia lui, sînt convins, nu a durat mai mult decît pînă în clipa cînd i-au pierit în doielile
în privința sentimentelor surorii dumneavoastră. Acum m-a iertat din toată inima.
Tare ar mai fi dorit Elizabeth să remarce că domnul Bingley era un prieten dintre cei mai încîntători ― atît
de ușor de condus, încît n-avea pereche; dar se înfrînă. Își aminti că el mai trebuia încă să învețe să se lase iro nizat,
dar era cam prea devreme pentru a se face în ceputul.
Comentînd anticipat fericirea lui Bingley care, de sigur, nu putea fi depășită decît de propria lui fericire,
Darcy continuă conversația pînă ce au ajuns acasă. În hol s-au despărțit.
Capitolul LIX
― Dragă Lizzy, pe unde te-ai plimbat? o întrebă Jane pe E lizabeth în clipa cînd aceasta intră în cameră; toți
ceilalți îi puseră aceeași întrebare, cînd se așezară la masă. Ea răspunse numai că rătăciseră prin împrejurimi pînă
ce nu-și mai dăduse nici ea seama unde se afla. Cînd vorbi se înroși; dar nici asta, nici altceva nu trezi vreo
bănuială în privința adevărului.
Seara trecu în liniște, fără nimic deosebit. Logodnicii recunoscuți vorbeau și rîdeau; cei neștiuți încă tăceau.
Darcy nu era omul la care fericirea să se reverse în ve selie; iar Elizabeth, tulburată și confuză, mai curînd știa decît
simțea cît este de fericită, căci, în afară de stînjeneala de moment, mai avea de făcut față și altor greu tăți. Se
întreba ce vor simți cei din familie cînd situația ei va fi cunoscută. Era conștientă că, în afară de Jane, nimeni nu-l
simpatiza și se temea chiar că la ceilalți era
vorba de o antipatie pe care toată averea și importanța lui nu o vor putea șterge.
Noaptea își deschise inima către Jane . Deși suspiciunea nu intra cît de cît în firea domnișoarei Bennet, ea nu
putu în ruptul capului crede cele ce auzea.
― Glumești, Lizzy. Este eu neputință! Logodită cu domnul Darcy! Nu, nu, n-ai să mă poți păcăli; știu că

este imposibil.
― Ce început nenorocit, într-adevăr! Singurul meu sprijin erai tu și sînt sigură că dacă tu nu mă crezi, ni –
meni altul nu mă va crede. Totuși, sînt cum nu se poate mai serioasă. Nu spun decît adevărul. Mă iubește încă, și
sîntem logodiți.
Jane o privi cu îndoială.
― Oh! Lizzy, nu e cu putin ță. Știu cît de nesuferit îți e.
― Nu știi absolut nimic. Acestea toate trebuie uitate. Poate că nu l-am iubit totdeauna ca acum; dar în cazuri
de felul acesta, o memorie bună este de neiertat. E pentru ultima oară că mi-o amintesc eu însămi.
Domnișoara Bennet tot nu-și revenise din uimire. E lizabeth o asigură din nou, mai stăruitor, de adevărul
celor spuse.
― Cerule mare! Se poate s ă fie așa, cu adevărat? Totuși acum trebuie să te cred, strigă Jane. Scumpă,
scumpă Lizzy, aș vrea, vreau să te felicit; clar ești si gură ― iartă-mi întrebarea ― ești absolut sigură că ai să poți
fi fericită cu el?
― Nu încape nici o îndoială. Este lucru gata stabilit între noi că vom fi perechea cea mai fericită din lume.
Dar ești bucuroasă, Jane? O să-ți placă să ai un astfel de cumnat?
― Foarte, foarte mult. Nimic nu ne-ar putea încînta mai mult atît pe Bingley cît și pe mine. Dar ne-am gîndit
la asta, am vorbit despre asta ca despre o imposibilitate. Și îl iubești cu adevărat destul de mult? Oh ! Lizzy, fă
orice mai curînd decît să te măriți fără să iubești. Ești ab solut sigură că simți ceea ce ar trebui să simți?
― Oh! Da! Cînd am să-ți povestesc totul ai să gîndești chiar că s imt mai mult decît trebuie.
― Ce vrei să spui?
― Ei bine, trebuie să mărturisesc că îl iubesc mai mult decît pe Bingley. Mă tem că ai să te superi.
― Surioara mea dragă, fii serioasă acum. Vreau să vorbim foarte serios. Spune-mi tot ce trebuie să știu, fără
întîrziere. Vreau să-mi spui de cînd îl iubești.
― M-am îndrăgostit atît de treptat, încît aproape că nu știu cînd a început; dar cred că ar trebui să iau ca dată
clipa în care am văzut pentru prima oară frumosul parc de la Pemberley.
O nouă rugăminte de a fi serioasă produse totuși efectul dorit și, declarîndu-i solemn că îl iubea, reuși repede
s-o mulțumească pe Jane. Cînd se convinse de acest lucru, domnișoara Bennet nu mai avut nimic de dorit.
― Acum sînt chiar fericită, spuse ea, căci vei fi tot atît de fericită ca și mine. Întotdeauna l-am apreciat.
Dacă nu ar fi pentru altceva decît pentru dragostea ce-ți poartă și trebuia să-l prețuiesc; dar acum, ca prieten al lui
Bingley și soț al tău, numai Bingley și tu îmi puteți fi mai dragi decît el. Dar, Lizzy, ai fost foarte șireată, foarte
rezervată cu mine. Cît de puțin mi-ai spus din tot ce s-a întîmplat la Pemberley și Lambton! Da torez tot ce știu în
privința asta altuia și nu ție.
Elizabeth îi dădu motivele pentru care păstrase se cretul. Nu dorise să aducă vorba despre Bingley, iar sta rea
neclară a propriilor ei sentimente o făcuse să evite, tot atît de mult, și numele prietenului lui; acum însă nu mai
voia să ascundă rolul jucat de el în căstoria Lydiei. Îi împărtăși totul și petrecură jumătate din noaptea aceea
discutînd.
― Doamne Dumnezeule, exclam ă doamna Bennet de la fereastra la care ședea, a doua zi de dimineață, pe
cinstea mea dacă nesuferitul acela de Darcy nu vine din nou cu scumpul nostru Bingley! Ce-o fi vrînd de ne tot
plictisește venind mereu pe capul nostru? N-am idee, dar ar putea să se ducă să vîneze, sau să facă una sau alta și
să nu ne mai deranjeze cu prezența lui. Ce să facem cu el? Lizzy, trebuie să-l iei din nou la plimbare ca să nu mai
stea în calea lui Bingley.
Elizabeth se stăpîni cu greu să nu rîdă la auzul unei propuneri atît de îmbietoare, totuși se simțea cu adevărat
jignită de epitetul pe care mama ei îl arunca mereu lui Darcy.
Cum intrară, Bingley o privi atît de expresiv și-i strînse mîna cu atîta căldură, încît nu mai rămînea nici o
îndoială că era bine informat; apoi spuse cu glas tare:
― Doamnă Bennet, nu mai aveți și alte poteci prim prejur, pe unde Lizzy să se poată rătăci astăzi, din nou?
― Sfătuiesc pe domnnul Darcy și pe Lizzy și pe Kitty, spuse doamna Bennet, să facă astăzi o plimbare
înspre Oakham Mount. Este o plimbare lungă și plăcută și dom nul Darcy n-a văzut încă priveliștea aceea.
― Este foarte potrivit pentru ceilal ți, replică Bingley, dar sînt sigur că ar fi prea obositor pentru Kitty; nu-i
așa, Kitty?
Kitty recunoscu că ar prefera să rămînă acasă. Darcy manifestă o mare curiozitate să vadă priveliștea de la
Oakham Mount și Elizabeth consimți în tăcere. Pe cînd urca să se îmbrace, doamna Bennet o urmă, spunîndu-i:
― Îmi pare foarte rău, Lizzy, că trebuie să rămîi singură de tot cu omul ăsta atît de nesuferit; sper însă că n-
ai să te superi. E numai de dragul Janei, înțelegi; și nu e nevoie să vorbești cu el decît din cînd în cînd, așa că nu te
amărî.
În timpul plimbării, hotărîră ca în cursul serii să se ceară consimțămîntul domnului Bennet; Elizabeth își luă
sarcina să-i vorbească mamei sale. Nu putea preciza cum va lua doamna Bennet lucrurile, întrebîndu-se uneori
dacă întreaga lui avere și grandoare vor fi de ajuns pen tru a învinge oroarea pe care i-o inspira acest om; dar, fie că
va fi extrem de potrivnică acestei căsătorii, fie că va fi extrem de încîntată, un lucru era sigur: atitudinea ei va fi la
fel de nepotrivită, dovedind o totală lipsă de judecată; și Elizabeth n-ar fi suportat ca domnul Darcy să audă nici
prima explozia a bucuriei, nici prima explo zie a dezaprobării sale.
Seara, imediat ce domnul Bennet se retrase în biblio tecă, ea-i văzu pe domnul Darcy ridicîndu-se și

urmîndu-l, ceea ce o tulbură nespus. Nu se temea de o împo trivire din partea tatălui ei, dar știa că dînsul se va
simți nefericit; și ca lucrul acesta să se întîmple din cauza ei ― ca ea, fiica lui preferată, să-l mîhnească cu bună-
știință, să-l copleșească de temeri și păreri de rău cu hotărîrile ei ― era pentru Elizabeth un gînd dureros, și așteptă
nenorocită pînă cînd domnul Darcy reapăru; atunci, privindu-l, surîsul lui îi aduse puțină liniște. După cîteva
minute el se apropie de masa la care dînsa ședea cu Kitty și, prefăcîndu-se că-i admiră lucrul, îi șopti:
― Duceți-vă la tatăl dumneavoastă; vă așteaptă în bibliotecă. Elizabeth plecă în aceași clipă.
Tatăl ei se plimba prin cameră, avînd un aer grav și neliniștit.
― Lizzy, exclamă el, ce faci? Ți-ai ieșit din minți de-l accepți pe omul ăsta? Nu l-ai urît tu, înto tdeauna?
Cît de mult dorea ea în momentul acela ca părerile ei din trecut să fi fost mai cumpănite, expresiile ei mai
moderate! Ar fi scutit-o de explicații și mărturisiri care erau atît de penibil de dat; acum însă erau necesare și îi
asigură, destul de încurcată, de atașamentul ei pentru domnul Darcy.
― Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că ești hotărîtă să-l iei. Este bogat, ce să zic, și-ai să poți avea mai
multe toalete elegante și mai multe trăsuri frumoase decît va avea Jane. Te vor face ele însă fericită?
― Mai ai și alte obiecții, întrebă Elizabeth, în afară de convingerea că-mi este indiferent?
― Nici una. Știm cu toții că este un om mîndru, de zagreabil; dar asta nu ar fi nimic, dacă într-adevăr ai ține
la ei.
― Țin, țin la el, replică Elizabeth, cu lacrimi în ochi. Îi iubesc. Într-adevăr, n-are mîndrii nejustificate. Este
de o perfectă gentilețe. Nu-l cunoști cu adevărat; așa că, te rog, nu mă mai mîhni vorbind despre el în astfel de
termeni.
― Lizzy, spuse domnul Bennet, i-am dat consim țămîntul meu. Este într-adevăr omul căruia n-aș îndrăzni
niciodată să-i refuz ceva din ceea ce mi-ar face cinstea să-mi ceară. Acum îți dau ție consimțămîntul, dacă ești
hotărîtă să-l iei de soț. Dar lasă-mă să te sfătuiesc să te gîndești mai bine. Lizzy, îți cunosc firea și știu că nu te-ai
putea simți nici fericită și nici demnă dacă nu ți-ai res pecta cu adevărat soțul, dacă nu l-ai privi ca fiindu-ți
superior. Vioiciunea minții tale te-ar pune într-un foarte mare pericol, în cazul unei căsătorii nepotrivite. Cu greu
ai putea evita rușinea și suferința. Copila mea, nu-mi provoca mîhnirea de a vedea că îți este cu neputință să-ți
respecți tovarășul de viață. Nu-ți dai seama ce faci.
Elizabeth, încă și mai emoționată, îi răspunse solemnă și gravă; și în cele din urmă, asigurîndu-l de repetate
ori că domnul Darcy era cu adevărat alesul ei, explicîndu-i schimbarea treptată prin care-i trecuse stima față de
dînsul, mărturisindu-i totala convingere că dragostea lui nu era lucru de o zi, ci că rezistase la încercarea pe care o
reprezentau multe luni de nesiguranță, și enumerîndu-i cu energie toate bunele lui însușiri, învinse in credulitatea
tatălui și-l făcu să se împace cu gîndul aces tei căsătorii.
― Bine, draga mea, spuse el c înd Elizabeth încetă să vorbească. Nu mai am nimic de zis. Dacă așa stau
lucrurile, te merită. Nu m-aș fi putut despărți de tine, Lizzy a mea, pentru cineva mai puțin valoros.
Pentru a completa frumoasa prezentare pe care i-o făcuse, dînsa îi povesti tot ceea ce domnul Darcy între –
prinsese, din proprie inițiativă, pentru Lydia. Domnul Bennet o ascultă uluit.
― Asta este seara minunilor, într-adevăr. Prin urmare Darcy a făcut totul ― a aranjat căsătoria, a dat banii, a
plătit datoriile individului și a obținut numirea pentru el! Cu atît mai bine. Asta mă scutește de un ocean de griji și
de economii. Dacă unchiul ar fi fost cel care a făcut-o, trebuia să-i restitui și i-aș fi restituit totul; dar acești tineri
îndrăgostiți la nebunie fac numai după capul lor. Mîine mă voi oferi să-i dau înapoi totul; el va tuna și fulgera
despre dragostea lui pentru tine și astfel vom pune capăt acestei chestiuni.
Dînsul își aminti apoi de stînjeneala ei, cu cîteva zile mai înainte, cînd îi citise scrisoarea domnului Collins;
și după ce o luă nițel în rîs, îi îngădui în sfîrșit să plece, spunîndu-i în timp ce părăsea camera:
― Dacă mai vin ceva tineri pentru Mary sau Kitty, dă-le drumul la mine, fiindcă mă simt foarte în formă.
Elizabeth-ei i se luase o piatră de pe inimă; și după o jumătate de oră de gîndire liniștită în camera ei, fu în
stare să apară în fața celorlalți, destul de stăpînă pe ea. Totul era prea proaspăt ca să poată fi veselă, dar seara se
scurse calm; nu mai era nimic serios de care să se teamă și, cu timpul, va veni și balsamul tihnei și al obișnuinței.
Seara, cînd mama ei urcă în budoar, să se dezbrace, Elizabeth o urmă și îi făcu importanta comunicare.
Efectul a fost extraordinar; căci auzind vestea, doamna Bennet rămase nemișcată și incapabilă să scoată o vorbă.
Numai după multe, multe minute putu ea pricepe ceea ce auzise deși, în general, nu întîrzia să dea crezare la tot ce
era spre profitul fiicelor sale, sau cuiva care ar fi apărut în chip de logodnic pentru vreuna dintre ele . Pînă la urmă
începu să-și revină, să se foiască pe scaun, să se ridice, să se așeze din nou, să se mire și să se binecuvînteze.
― Doamne Dumnezeule! Doamne miluie ște-mă! Imaginați-vă! Vai de mine Domnul Darcy! Cine ar fi
crezut? Și e chiar adevărat? Lizzy, dulceața mea, ce bo gată și ce doamnă mare ai să fii! Ce bani de buzunar, ce
bijuterii, ce trăsuri o să mai ai! Jane nu e nimic în com parație cu toate astea ― absolut nimic. Sînt atît de mul-
țumită ―- de fericită. Ce om fermecător! Atît de chipeș, de înalt! Oh! Scumpa mea Lizzy! Te rog, scuză-mă că-mi
displăcea atît de tare mai înainte. Sper că mi-o va trece cu vederea. Scumpă, scumpă Lizzy! O casă la oraș! Tot ce
e mai minunat! Trei fete măritate! Zece mii pe an! Oh, Doamne! Ce-o să se întîmple cu mine? Am să înnebunesc.
Acestea toate erau o dovadă suficientă că în privința consimțămîntului ei nu încăpea îndoială; și Elizabeth,
bucurîndu-se că asemenea efuziuni fuseseră numai pentru urechile ei, ieși repede. Dar nici nu se afla de trei
minute în camera ei, că maică-sa veni după ea.
― Scumpa mea copilă, nu mă mai pot gîndi la alt ceva. Zece mii pe an și foarte probabil și mai mult. E cît un
lord! Și o autorizație specială ― trebuie, ai să te măriți cu o autorizație specială. Dar, scumpa mea iubită, spune-

mi ce mîncare îi place domnului Darcy cel mai mult, ca să i-o pot servi mîine.
Aceasta era o proastă prevestire despre atitudinea pe care o va putea avea mama ei față de domnul Darcy; și
Elizabeth își dădu seama că, deși era sigură de toată dra gostea lui și nu avea nici o grijă în privința
consimțămîntului părinților, îi mai rămînea încă ceva de dorit. Dar ziua următoare trecu mai bine decît se
așteptase; căci doamna Bennet avea, din fericire, atît venerație pentru viitorul ei ginere, încît nu cuteza să-i
vorbească decît dacă putea să aibă vreo atenție față de el, sau să-și arate respectul pentru părerea lui.
Elizabeth avu plăcerea de ă-și vedea tatăl straduindu-se să se apropie de logodnicul ei; și domnul Bennet o
asigură curînd că Darcy creștea în stima lui cu fiecare ceas.
― Am o mare admirație pentru cei trei gineri ai mei, spuse el. Wickham, poate, este favoritul meu; dar cred
că-mi va plăcea soțul tău tot cît și al Janei.
Capitolul LX
Elizabeth, căreia îi revenise repede buna dispoziție, dorea ca domnul Darcy să-i spună motivele pentru care
se îndrăgostise de ea.
― Cum ați început? îl întrebă. Pot să înțeleg că, înce putul odată făcut, ați mers ca fermecat înainte; dar ce v-
a putut stîrni, la început?
― Nu pot să stabilesc ora, sau locul, sau privirea, sau cuvintele care au pus temelia. Este prea mult de
atunci. Eram în miezul lucrului înainte de a ști că mă pornisem.
― La început ați fost ostil frumuseții mele; cît despre maniere, purtarea mea față de dumneavoastră a fost
întotdeauna la marginea nepoliteții și nu v-am vorbit niciodată fără să nu doresc mai degrabă să vă rănesc. Fiți
sincer acum; m-ați plăcut pentru impertinența mea.
― Pentru vioiciunea min ții dumneavoastră.
― Ați putea foarte bine să-i spuneți de-a dreptul im pertinență; a fost doar un pic mai puțin decît atît. În rea –
litate erați sătul de politețe, deferență, de atenții inopor tune. Erați dezgustat de femeile care vorbeau și priveau și
cugetau mereu numai pentru a f i aprobate de dumneavoastră. V-am stîrnit și interesat pentru că eram atît de
deosebită de ele. Dacă nu ați fi fost într-adevăr bun, m-ați fi urît din cauza aceasta; dar, în ciuda ostenelii ce vă
dădeați ca să nu se vadă, sentimentele dumneavoastră au fost totdeauna nobile și drepte, și în adîncul inimii îi
disprețuiați total pe aceia care, cu atîta asiduitate, vă adulau. Iată! V-am scutit de oboseala de a-mi spune motivele;
și, într-adevăr, dacă ținem seama de toate, încep să cred că este perfect logic. La drept vorbind, nu știați nimic bun
despre mine, dar nimeni nu se gîndește la asta cînd se îndră gostește.
― N-a fost nimic bun în purtarea dumneavoastră afec tuoasă față de Jane, cînd era bolnavă la Netherfield?
― Draga de Jane! Cine ar fi putut s ă nu facă ceea ce am făcut eu pentru ea? Dar, în orice caz, faceți o virtute
din asta. Bunele mele însușiri sînt sub protecția dumnea voastră și trebuie să le exagerați cît mai mult cu putință;
mie, în schimb, îmi revine sarcina să găsesc prilejuri pentru a vă necăji și a mă certa cu dumneavoastră cît mai des
posibil; și voi începe imediat întrebîndu-vă ce v-a făcut atît de îndărătnic în a merge drept la țintă, în ultimul timp.
Ce v-a făcut atît de timid față de mine cînd ne-ați făcut prima vizită și apoi cînd ați luat masa aici? De ce ați avut
aerul, mai ales cînd ați venit să ne faceți vizita, că nici nu vă pasă de mine?
― Pentru că erați gravă și tăcută și nu m-ați încura jat deloc.
― Dar mă simțeam stînjenită.
― Și eu la fel.
― Mi-ați fi putut vorbi mai mult, cînd ați venit la masă.
― Un om care ar fi simțit mai puțin ar fi putut.
― Ce nenorocire că aveți un răspuns înțelept de dat și că eu sînt atît de înțeleaptă încît să-l accept! Mă întreb
cît ar mai fi mers așa dacă am fi lăsat totul pe seama dum neavoastră. Mă întreb cînd ați fi vorbit, dacă nu v-aș fi
întrebat eu. Hotărîrea mea de a vă mulțumi pentru bună tatea pe care ați avut-o față de Lydia a avut desigur mare
efect ― prea mare, mă tem; căci ce se întîmplă cu morala, dacă fericirea noastră izvorăște din călcarea unei
promisiuni? Fiindcă nu eram încuviințată să ating acest subiect. Asta nu se face niciodată.
― Nu trebuie să fiți mîhnită. Morala este perfect satisfăcută. Încercările de nejustificat făcute de Lady
Catherine pentru a ne despărți au fost factorii care mi-au în lăturat toate îndoielile. Nu datorez fericirea mea de azi
nerăbdării dumneavoastră de a vă exprima recunoștința. Nu aveam de gînd să aștept să faceți primul pas. Ceea ce-
mi spusese mătușa mea îmi dăduse speranțe și eram hotărît să aflu îndată totul.
― Lady Catherine a fost de un infinit folos; ceea ce ar trebui s-o fericeasc ă, deoarece adoră să fie de folos.
Dar spuneți-mi de ce ați venit la Netherfield? Numai ca să călăriți pînă la Longbourn și să vă simțiți stînjenit? Ori
aveați intenții mai serioase?
― Scopul meu real era să vă văd și să încerc să-mi dau seama dacă mai era vreo speranță să vă fac cîndva să
mă iubiți. Scopul mărturisit sau ceea ce-mi mărturi seam mie însumi era să constat dacă sora dumneavoastră mai
ținea încă la Bingley și, în caz afirmativ, să-i fac pri etenului meu destăinuirea pe care i-am și făcut-o.
― Veți avea vreodată curajul s-o încunoștințați pe Lady Catherine de ceea ce o așteaptă?
― Se pare că ceea ce-mi lipsește este timpul, mai curînd decît curajul, Elizabeth. Dar lucrul acesta trebuie

înfăptuit; și dacă-mi dai o foaie de hîrtie, va fi executat pe loc.
― Și, dacă n-aș avea și eu de scris o scrisoare, aș putea sta lîngă dumneata pentru a-ți admira rîndurile
drepte, precum a făcut-o cîndva o altă domnișoară. Dar am și eu o mătușă pe care am cam neglijat-o.
Elizabeth nu răspunsese încă la lunga scrisoare a doam nei Gardiner, fiindu-i neplăcut să-i dezvăluie în ce
măsură supraestimase dînsa intimitatea dintre domnul Darcy și ea; acum însă, avînd de comunicat ceva ce știa că-i
va bucura nespus, se simțea aproape rușinată, dîndu-și seama că unchiul și mătușa ei pierduseră deja trei zile de
fericire, și le scrise imediat precum urmează:
Ți-aș fi mulțumit mai de mult, scumpă mătușă, așa cum ar fi trebuit să fac, pentru lunga, amabila și
satisfăcătoarea înșiruire a amănuntelor; dar, ca să spun adevărul, am fost prea supărată pentru a scrie.
Presupuneai mai mult decît era în realitate. Acum însă, presupune cît dorești; dă frîu liber fanteziei, lasă-ți
închipuirea să zboare cum îi va permite această temă și, afară de cazul că mă crezi deja măritată, nu poți
greși cu mult. Trebuie să-mi scrii din nou, foarte curînd, și să-l lauzi cu mult mai mult decît în ultima
scrisoare. Îți mulțumesc iar și din suflet că nu ne-am dus la Lacuri. Cum de-am putut să fiu atît de proastă,
încît s-o fi dorit? Ideea dumitale cu poneii este încîntătoare. Vom înconjura parcul, în fiecare zi. Sînt ființa
cea mai fericită din lume. Poate că au mai spus-o și alții înaintea mea, dar nimeni cu atîta te mei! Sînt mai
fericită chiar decît Jane; ea surîde numai; eu rîd. Domnul Darcy vă trimite toată dra gostea ce-i mai rămîne
disponibilă de la mine. Trebu ie să veniți cu toții la Pemberley, de Crăciun.
A dumitale etc. etc.
Scrisoarea domnului Darcy pentru Lady Catherine avea un stil diferit, dar și mai diferită încă decît aceste
două scrisori a fost aceea trimisă de domnul Bennet domnului Collins, ca răspuns la ultima lui misivă.
Scumpe domn,
Trebuie să vă deranjez încă o dată pentru feli citări. Elizabeth va fi în curînd soția domnului Darcy.
Consolați-o pe Lady Catherine cum veți putea mai bine. Dar dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș rămîne de
partea nepotului. Are mai mult de oferit.
Al dumneavoastră sincer etc. etc.
Felicitările trimise de domnișoara Bingley fratelui său pentru apropiata lui căsătorie au fost cît se poate de
afectuoase și de nesincere. Cu acest prilej dînsa i-a scris chiar și Janei, pentru a-și exprima încîntarea și pentru a-i
reînnoi toate mărturisirile de afecțiune de mai înainte. Jane nu s-a lăsat înșelată, dar a fost impresionată; și, deși nu
avea nici cea mai mică încredere în ea, nu s-a putut îm piedica să nu-i trimită un răspuns mult mai amabil decît știa
că merită.
Bucuria domnișoarei Darcy, cînd primi o veste similară, a fost tot atît de sinceră ca și a fratelui său, cînd o
trimise. Patru pagini de hîrtie au fost neîndestulătoare pentru a-i cuprinde toată bucuria, ca și dorința expresă de a
fi iubită de cumnata ei.
Înainte să sosească vreun răspuns de la domnul Collins sau felicitări pentru Elizabeth din partea soției
acestuia, familia de la Longbourn află că domnul și doamna Collins sosiseră la Lucas Lodge. Motivul acestei
grabnice călătorii deveni curînd cunoscut. Lady Catherine fusese atît de fu rioasă de conținutul scrisorii nepotului
său, încît Charlotte, sincer bucuroasă de această căsătorie, dorise să plece de acolo pînă ce furtuna va fi trecut.
Venirea prietenei sale într-o astfel de clipă era pentru Elizabeth o adevărată plă cere, deși, în cursul întâlnirilor
dintre ei, era silită să o con sidere scump plătită, văzîndu-l pe domnul Darcy expus la toată politețea ostentativă și
solemnă a soțului Charlottei. El o suporta totuși cu un admirabil calm. Și îl asculta cu un aer foarte decent chiar și
pe Sir William Lucas, cînd acesta îl complimenta, spunîndu-i că duce cu sine giuvae rul cel mai de preț din ținut și
cînd își exprima speranța că se vor întîmi adesea la palatul St. James. Dacă ridica din umeri, nu o făcea înainte ca
Sir William să se fi îndepărtat.
Vulgaritatea doamnei Philips era o altă încercare și poate și mai mare pentru răbdarea lui și, deși doamna
Philips, ca și sora ei, era prea plină de respect pentru a i se adresa lui Darcy cu familiaritarea pe care o încuraja vo –
ioșia lui Bingley, totuși, ori de cîte ori deschidea gura, era fără excepție vulgară. Și, deși deferența pe care o avea
pentru el o făcea mai tăcută, nu era deloc cu putință s-o facă mai distinsă. Elizabeth se străduia din răsputeri să-l
ocrotească de atențiile asidue ale tuturor, fiind mereu dornică să-l păstreze pentru ea și pentru acei membri ai
familiei cu care putea sta de vorbă fără să se simtă umilită; dacă simțămintele dezagreabile provocate de aceste
împrejurări răpeau perioadei de logodnă multe dintre bucuriile ei fi rești, Elizabeth își punea mari speranțe în
viitor; și aștepta cu încântare vremea cînd vor fi părăsit societatea atît de puțin plăcută amîndurora, pentru tot
confortul și eleganța cercului lor familial de la Pemberley.
Capitolul LXI
Fericită a fost, pentru sentimentele sale materne, ziua în care doamna Bennet a scăpat de cele două fiice ale
sale ― cele mai merituoase. Nu e greu de ghicit cu ce mîndrie plină de încîntare o vizita ea, mai apoi, pe doamna

Bingley și vorbea despre doamna Darcy.
De dragul familiei sale, aș dori să pot spune că îm plinirea dorinței ei celei mai fierbinți ― aceea de a-și
vedea la casele lor trei dintre fiice ― a avut un efect at ît de fericit, încît a făcut din dînsa o femeie cu judecată,
binevoitoare, bine informată pentru tot restul vieții sale; deși pentru soțul său, care poate n-ar fi gustat o fericire
conjugală de o formă atît de neobișnuită, era un noroc că dînsa continua să fie, ocazional, nervoasă și, invariabil,
proastă. Domnului Bennet îi lipsea extraordinar cea de a doua fiică; dragostea pentru ea îl gonea de acasă, mai des
decît orice altceva. Adora să se ducă la Pemberley, mai ales cînd era cel mai puțin așteptat.
Domnul Bingley și Jane rămaseră la Netherfield nu mai un an. O vecinătate atît de apropiată de mama și ru –
dele lor de la Meryton nu era de dorit nici măcar pentru firea lui îngăduitoare sau pentru inima ei afectuoasă. Do-
rința atît de scumpă a surorilor lui a fost astfel satisfă cută; Bingley a cumpărat o proprietate într-un ținut vecin cu
Derbyshire; iar Jane și Elizabeth, în completarea celor lalte izvoare de fericire, se aflau la treizeci de mile una de
alta.
Kitty, spre realul ei profit, își petrecea majoritatea timplui cu cele două surori mai mari. Într-o societate atît
de superioară celei pe care o cunoscuse în general, progre sele ei erau apreciabile. Nu avea o fire atît de nestăpînită
ca a Lydiei; și, scoasă de sub influența exemplului aces teia, ea deveni, datorită atenției și îndrumărilor potrivite,
mai puțin iritabilă, mai puțin ignorantă și mai puțin insi pidă. Era, desigur, ținută cu grijă departe de compania
dăunătoare a Lydiei; și, deși doamna Wickham o poftea adesea să vină să stea cu dînsa, promițîndu-i baluri și
tineri domni, tatăl ei nu consimțea niciodată s-o lase să se ducă.
Mary, singura dintre fete care rămăsese acasă, era ine vitabil împiedicată să-și continue instruirea din cauză
că doamna Bennet nu suporta să stea singură. Mary era obli gată să vină mai mult în contact cu lumea, dar putea
încă, după fiecare vizită din timpul dimineții, să facă considerațiuni morale; și cum nu se mai simțea umilită de
comparații între frumusețea surorilor sale și a ei, domnul Bennet bănuia că se supunea schimbării cu destulă
plăcere. Cît despre Wickham și Lydia, caracterele lor nu sufe riră schimbări radicale în urma căsătoriilor surorilor
ei. El suporta filozofic convingerea că Elizabeth cunoștea acum, desigur, tot ceea ce îi rămăsese mai înainte
necunoscut din ingratitudinea și falsitatea lui și, în pofida acestui fapt, nu pierduse de tot speranța că Darcy s-ar
putea totuși lăsa convins să-i asigure o situație. Scrisoarea de felicitări pe care Elizabeth o primise la nuntă, de la
Lydia, o lămurise că, dacă nu chiar el, cel puțin soția lui nutrea o astfel de speranță. Scrisoarea era scrisă cu acest
scop:
Scumpa mea Lizzy,
Îți doresc numai bucurii. Dacă-l iubești pe dom nul Darcy pe jumătate cît îl iubesc eu pe dragul meu
Wickham, trebuie să fii foarte fericită. Este o mare mîngîiere să te știm atît de bogată; și cînd nu vei avea
altceva de făcut, sper că ai să te gîndești la noi. Sînt convinsă că lui Wickham i-ar plăcea enorm o slujba la
palat; și nu cred că am avea destui bani pentru a o scoate la capăt fără un oarecare ajutor. Orice post de
aproximativ trei-patru sute pe an ar merge: totuși nu-i vorbi domnului Darcy despre asta dacă preferi să n-o
faci.
A ta etc. etc.
Cum s-a întâmplat ca Elizabeth să prefere să n-o facă, a încercat în răspunsul ei să pună capăt oricăror rugă –
minți și speranțe de acest fel. Le trimitea totuși adeseori ajutoarele pe care și le putea îngădui, făcînd, ceea ce s-ar
putea numi, economii în cheltuielile ei personale. Pentru dînsa fusese totdeauna evident că un venit ca al lor, în
mîna a doi oameni cu dorințe atît de extravagante și fără grijă pentru viitor, trebuia să fie cu totul insuficient
pentru a se întreține; și ori de cîte ori schimbau garnizoana, Jane sau ea erau sigure că vor fi solicitate să-i ajute cu
ceva ca să-și achite datoriile. Felul lor de trai, chiar și atunci cînd încheierea păcii i-a silit să se instaleze într-un
cămin al lor, era extrem de nestabil. Se mutau din loc în loc în căutarea unei locuințe mai ieftine și cheltuiau tot
timpul mai mult decît ar fi trebuit. Afecțiunea lui Wickham pentru Lydia scăzu repede pînă la indiferență; a ei
dură nițel mai mult și, la ciuda tinereții și apucăturilor sale, își păstră toate pretențiile la importanța pe care i-o
dăduse căsătoria.
Deși pe Wickham, Darcy nu-l putea primi la Pemberley, totuși, de dragul Elizabethei, l-a ajutat mai departe
în carieră. Lydia venea din cînd în cînd acolo, cînd soțul ei era plecat să se amuze la Londra sau Bath; iar la fa –
milia Bingley rămîneau amîndoi deseori atît de îndelung, încît îl exasperau și pe Bingley care, cu toată buna lui
dispoziție, mergea atît de departe, încît spunea c-o să le su gereze să-și facă bagajele.
Domnișoara Bingley era profund jignită de căsătoria lui Darcy; dar cum credea că e cuminte să-și păstreze
dreptul de a-i vizita la Pemberley, trecu peste orice re sentiment, fu cu Georgiana mai drăgăstoasă decît oricînd și
cu Darcy tot atît de atentă ca și pînă atunci; iar pe Elizabeth o răsplăti cu toate restanțele ei de politețe.
Căminul Georgianei era acum la Pemberley; și dragos tea dintre soră și cumnată era exact ceea ce nădăjduise
Darcy. Ele s-au atașat una de alta exact așa cum spera seră.
Georgiana avea despre Elizabeth părerea cea mai bună cu putință; deși, la început, privea cu o mirare ce se
apropia de panică felul ei deschis, vioi de a vorbi cu fra tele său. Pe el, care îi inspirase totdeauna un respect ce
aproape depășea afecțiunea, îl vedea acum obiect de glumă, pe față. Mintea i se îmbogățea de cunoștințe
neîntîlnite încă pînă atunci. Datorită sfaturilor Elizabethei, începu să înțeleagă că o femeie poate să-și ia față de so –
țul ei libertăți pe care un frate nu le va îngădui totdeauna unei surori cu zece ani mai mică decît dînsul.

Lady Catherine a fost cum nu se poate mai indignată de căsătoria nepotului el; și cum dînsa dădu frîu liber la
întreaga și înnăscuta franchețe a firii sale, răspunsul la scrisoarea ce îi anunța acest lucru îl scrise într-un un timp,
orice legătură fu întreruptă între ei. Dar, în cele din urmă, la insistențele Elizabethei, Darcy se lăsă convins să-i
treacă cu vederea jignirile și să caute o re conciliere; și, după încă puțină rezistență din partea mătușii sale,
resentimentul ei cedă, fie în fața dragostei ce-o avea pentru dînsul, fie a curiozității de a vedea cum se purta soția
lui; așa că binevoi să vină în vizită la Pem-berley, în ciuda pîngăririi suferite de parcul de acolo, nu numai datorită
prezenței unei astfel de stăpîne, ci și prin vizitele unchiului și mătușii ei de la oraș.
Cu familia Gardiner, rămaseră întotdeauna în termenii cei mai intimi. Darcy, ca și soția lui, îi iubea cu
adevărat; și erau mereu însuflețiți de cea mai fierbinte recunoștință pentru aceia care, aducînd-o pe Elizabeth la
Derbyshire, fuseseră mijlocul prin care ei se uniseră.
Sfîrșit