Argument … … … … 2 [613409]

1

Cuprins

Argument ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 2
Cap.I Stil și stilistică ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 4
1. Concepte de stil ș i stilistică ………………………….. ………………………….. ………… 4
2. Sistemul stilistic al limbii române ………………………….. ………………………….. . 8
Cap.II Normă și abatere ………………………….. ………………………….. …………………… 14
1. Conceptele de normă și abatere ………………………….. ………………………….. ..14
2. Clasificarea normelor ………………………….. ………………………….. ………………. 17
Cap.III Calități generale ale stilului și ab ateri corespunzătoare …………………. 19
1. Claritatea și lipsa de claritate ………………………….. ………………………….. ……19
2. Proprietatea și lipsa de proprietate ………………………….. …………………………. 24
3. Corectitudinea și incorectitudinea ………………………….. ………………………….. 25
4. Precizia și lipsa de precizie ………………………….. ………………………….. …………. 28
5. Purit atea și impuritatea ………………………….. ………………………….. ……………… 30
Cap.IV. Calitățile particulare ale stilului și abateri corespunzătoare ………….. 31
1. Concizia vs Poliloghlia ………………………….. ………………………….. …………….. 31
2. Naturalețea vs Emfaza ………………………….. ………………………….. …………….. 32
3. Simplitatea vs Artificialitatea ………………………….. ………………………….. ……33
4. Armonia/Eufonia vs Cacofonia ………………………….. ………………………….. …33
5. Demnitatea vs Vulgaritatea ………………………….. ………………………….. ……… 34
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 37
Bibliografie ilustrativă ………………………….. ………………………….. …………………… 38

2
Argument

Am ales această temă pentru lucrarea mea deorece simțeam nevoia de a căuta și descoperi cât
mai multe informații posibile cu privire la stil ca modalitate individuală și la stilistic ă ca
dișciplină ce studiază tot procesul funcționalității stilului într -o operă literară
Prezenta lucrare ce urmează să fie tratată în următoarele pagini este menită să reprezinte
atât greșelile stilistice ce se comit frecvent sau mai puțin frecvent în com unicarea scrisă sau
verbală, dar și regulile și partea teoretică în care se explică fiecare termen, urmat de o opinie
personală cu privire la fiecare subiect. Aceste greșeli de limbă se pot explica ca: fiind
intenționate de către scriitorul sau autorul une i opere literare, dovedind prin acestea intenția sa,
ideile și ceea ce vrea să transmită exact cititorului , un alt motiv ar fi necunoașterea suficentă a
limbii și a normelor gramaticale românești din lipsa cunoștințelor, ceea ce duce involuntar la
producer ea acestor greșeli și produce o involuție a limbii.
Capitolele sunt în număr de patru și fiecare conține o parte originală, primele două dintre
ele sunt mai mult teoretice, adică conțin definiții ce explică conceptele de stil, stilistică, normă și
abatere , dar și explicațiile mai multor lingviști, pentru că aceste concepte însemnau pentru
fiecare altceva. Ultimele două capitole sunt reprezentate de calitățiile stilului și de abaterile
fiecărei calități în parte, aici după ce am descris fiecare calitate urm ează un text ce exemplifică și
susține calitatea , dar și abaterea la fiecare parte.
Titlul lucrării de față indică atât regulile stilistice ce ar trebui respectate, cât și greșelile
care se comit în redactarea unei opere literare, cum spuneam mai devreme , motivul autorului este
de obicei intenționat pentru a oferi operei sale originalitate, dar și autencitate textului scris.
Acestă lucrare își propune să aprofundeze și să exploreze calitățiile stilului, fie ele
generale sau particulare, să cultive o ter minologie specifică ce este explicată și exemplificată cu
fragmente din opere literare. De asemenea stilistica ca dișciplină menține raportul dintre expresie
și idee, iar interpretarea din punct de vedere stilistic evidențiază conținutul de idei, mijloacel e
prin care se exprimă, sentimentele, emoțiile transmise prin mesaj, în opera literară o astfel de
interpretare stilistică se poate face prin funcția estetică, acesta trebuie să fie frumoasă, armoniasă
și în concordanță cu mesajul.

3
Prin utilizarea noilor moduri de abordare a textului și prin utiliz area noilor mijloace de analiză,
putem spune că stilistica a evoluat mult în decursul timpului, iar interesul pentru analiza stilurilor
ar putea crește în acest mod. Lucrarea vizează cele două stiluri pe care le putem găsi în
orice operă literară: stilurile individuale și stilurile științifice. Cele științifice pe care le
cunoaștem de mult timp, cum ar fi: beletristic, juridico -admististrativ, publicistic, etc. sunt
neschimbate, însă stilul individual este diferi t la fiecare autor în parte, ceea ce îl face unic și
uneori dacă autorul urmeză același tipar sau stil, acesta îl face ușor de recunoscut în operele sale
literare, însă spulberă suspansul cititorului, care poate așteaptă ceva nou și ieșit din tipar de la
acel scriitor. Stilul individual creat de scriitor poate fii același numai însă pe alocuri trebuie
jonglat cu cuvintele și ideile pentru a nu -și plictisi cititorii.
Țin să specific că aici se v -a găsi o frumoasă selecție de texte din operele literare, ce v in
să susțină ipotezele și să le exemplific. Normele ce vor fi prezentate trebuie să fie cunoscute și
respectate dacă ne dorim ca limba noastră română să evolueze și să se dezvolte frumos și corect .
Este adevărat cum se spune „că din greșeli învățăm” și su nt de acord, dar nu din greșelilele de
limbă, ci din cele personale. Astfel în acestă lucrare veți găsi ceea ce mi -am propus să fac o
lucrare de documentare în domeniul stilistici , despre diferitele stiluri și calități ale stilului,
aducând desigur și o no tă originală asupra ei prin exprimarea propriilor opinii cu privire la
fiecare concept.

4

Cap.I Stil și stilistică
1. Concepte de stil și stilistică
De cele mai multe ori pentru a înțelege sau explica un concept sau un cuvânt recurgem cu
precădere la un dicționar explicativ sau de speciali tate. DLRM1 definește stilul ca „ Mod propriu
de exprimare într -un anumit domeniu al activității omenești pentru anumite scopuri ale
comunicării ; fel propriu de a se exprima al unei persoane; totalitatea mijloacelo r lingvistice pe
care le folosește un sriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic”. Prin urmare stilul este
un mod individual de exprimare al fiecărei persoane în parte, fie ea scriitor sau o persoană
obișnuită, reprezintă un mod aparte sau ch iar unic de exprimare al unei persoane în actul de
comunicare. Stilul (de la gr. Stylos -stilet, bețișorul cu care se scria în antichitate pe tăblițele de
ceară) desemnează deci maniera originală, felul propriu de a te exprima, verbal sau în scris prin
extinderea modul ui individual de a fi, de a acționa sau de a te comporta într -o situație dată. Stilul
mai este definit în acest mod: „ Totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice,
topice și fonetice, precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală și scrisă –
al unui individ, al unei categorii sau colectivității de vorbitori”2. Desprindem din această definiție
un stil individual , propriu unui individ, unei singure persoane, de obicei al unui autor, și stilul
funcțional , propriu unor grupuri de oameni care au o formație culturală comună și acționeză în
același domeniu de activitate. Stilul individual s -a îndepărtat de normă și se prezintă, de cele mai
multe ori, ca o varietate a stilului artistic, având caracteristică esen țială diferențierea , prin
diferențiere distingem tipurile de stil, iar individualitatea vine de la aportul pe care scriitorul îl
aduce stilului său . Stilurile funcționale se apropie de normă, se conformează ei și o reprezintă,
relevându -se ca o varietate a limbii literare, avînd drept caracteristică esențială unitatea , unitatea
este cea care le diferențiază, fiecare stil are prop priile sale caracteristici, care îl fac original prin
unitatea ideilor.

1 *** Dicționarul limbii române moderne , București, Editura Academiei Republicii Populare Romîne,
1958 , p. 801.
2 Gheorghe, Const antinescu – Dobridor, Mic dicționar de termeni lingvistici, București, Editura Albatros,
1980, p.113.

5
În definiția stilului s -au impus până acum două accepțiu ni mai importante: retorică, identificând
stilul cu o abatere sau deviere de la norma lingvistică, și funțională, care deosebește stilurile după
funcția dominantă a limbii, concepută ca formațiune complexă de funcții stratificate și
diferențiate. Într -o ac cepțiune mai generală, stilul numește modul de utilizare a mijloacelor
lingvistice atât după scopul concret, forma și situația diferitelor manifestări de limbă, cât și după
orientarea individuală ( de exemplu: emoțională, estetică) a subiectului vorbitor3.
Stilul este o problemă de expresie. În accepțiunea strictă a cuvântului, expresie înseamnă
redarea unui conținut ( a unei gândiri sau a unei stări psihice) prin semne și simboluri plastice,
grafice, mimice, sonore sau verbale care însoțesc în mod inevit abil orice activitate umană. Aici
ne ocupăm însă numai de semne și simboluri verbale directe, adică orale, și de cele derivate,
adică scrise. Organizarea lor în enunțuri, mesaje sau texte constitue, în anumite condiții, stilul.
Stilul ca limbă artificială construită în mod deliberat ( adesea prin procedee matematice),
limba artificială nu are din principiu stiluri, căci raportul dintre semnele utilizate în ea și ceea ce
desemnează ele este biunivoc ( dex: „ care se află în raport de reciprocitate”). Unui s emn sau
unei grupări de semne li se asigură o singură interpretare, ambiguitatea fiind interzisă prin înseși
regulile de funcționare stabilite inițial. Stilul există numai în limbile naturale, în care modificările
raportului dintre semne și ceea ce desemne ază ele au caracter de lege. Când privim stilul ca un
fenomen asemănător unui derivat lingvistic, avem în vedere faptul că, prin jocul determinărilor
interne și externe limbii, inventarul general al acesteia se combină în unități de exprimare cu
caracter p articular; când îl privim ca derivat al unei funcții ca cea matematică, avem în vedere
mai ales modalitățiile de variație ale funcției și insistăm asupra condiționărilor interne ale
procesului4.
În co ncluzie stilul este „ maniera individuală sau colectivă de a marca personalitatea
vorbitorului sau a autorului în enunț prin utilizarea unor forme sau precedee ale expresivității”5.
Sunt în totalitate de acord, fiecare autoru trebuie să aibă propriul stil individual de a scrie
deoarece astfel este original, ia r opera proprie și autentică. Stilurile funcționale delimitate ne

3 Paul, Magheru , Noțiuni de stil și compoziție cu modele de compuneri școlare, București, Editura
Coresi,1991, p.7 -8.
4 Ion, Coteanu , Stilistica funcțio nală a limbii române, București, Editura Academiei republicii socialiste
România, 1973, p.15 -16.
5 Angela, Bidu – Vrănceanu, Cristina, Călărașu, Liliana, Ionescu – Ruxăndoiu, Mihaela, Mancaș,
Gabriela, Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2005, p. 496.

6
ajută pentru a încadra o capodoperă literară într -un anumit tipar, însă opera poate să fie un
amestec de stiluri și aceea este o capodoperă a literaturii.
Stilistica așa cum o înțelegem azi , ca dișciplină filologică autonomă este o creație a
secolului al XX -lea. Întemeietotul stilisticii ca specialitate lingvistică este Charles Bally.
Stilistica lui Bally ocupă o poziție particulară în raport cu dișciplinele învecinate. Ea nu se
confundă nic i cu arta de a scrie, nici cu critica, nici cu literatura, nici cu istoria limbii, deși
trebuie să se raporteze în mod constant la aceste dișcipline. Bally nu -și însușește ca valabilă nici
o accepțiune a stilisticii de până la el, ci oferă o definiție pers onală, precisă și fără niciun
echivoc: stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei colectivități
lingvistice din punct de vedere al conținutului lor afectiv. Potrivit deosebirii esențiale dintre cele
două aspecte ale limbajui u man, scris și vorbit, Bally cere să luăm în considerație, când ne
referim la stilistica lingvistică, numai pe cel vorbit, care ar fi infinit mai bogat în material
expresiv. Cel scris poate fi cuprins în sfera preocupărilor stilistice lingvistice numai dacă și
întrucât conține particularități stilistice venite din vorbirea curentă6. Autorul ne explică aici din
ce motiv ar trebui să considerăm căci caracterul vorbit este mult mai important decât cel scris, și
are dreptate deorece stilistica implica caracterul natural și individual al oricărei persoane în parte
și cel vorbit fiind natural captează toate aspectele material expresive.
Bally este autorul ce stabilește metoda de cercetare stlistică în care urmărește
identificarea și delimitarea expresiilor cu un conținut emoțional în procesul esteticii, făcând
legătura cu limbajul noțiunilor sau intelectual. În opinia lui Bally dacă utilizezi un cuvânt sau o
expesie cu un scop precis, atunci aceste fapte ies din sfera stilisticii. În opinia lui stilistica nu este
de sine stătătoare, ea dace parte din gramatică7.
Stilistica este o dișciplină științifică care studiază stilurile individuale și funcționale,
caracteristicile, structura și normele acestora . Orice știință, în sensul precis al cuvântului, trebuie
să se prezinte ca un ansamblu sistematic de cunoștințe referitoare la un obiect determinat.
Această considerație generală cuprinde cel puțin două din condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească orice știință: să aibă un obiect propriu de cercetare și să elabo reze un sistem de
cunoștințe logic închegate sau să emită un sistem de adevăruri generale manifestate în legi,
principii, reguli, etc. La cele două condiții ale științei amintite logicienii mai adaugă necesitatea

6 Paul, Magheru , Noțiuni de stil și compoziție cu modele de compuneri școlare, București, Editura Coresi,
1991, p. 9 -11.
7 Emilia, Parpală, Introducere în stilistică, Craiova, Editura Universitaria, 2006, p. 19 -20.

7
unor metode proprii de cercetare, deoarece cunoașterea unui fenomen, pătru nderea esenței lui
intime și descoperirea legilor după care se desfășoară nu este posibilă fără utilizarea anumitor
metode specifice de investigare. Obiectul stilisticii este stilul în manifestarea individuală sau
colectivă, cu alte cuvinte, folosirea originală, personală, în scopuri expresive a limbii.
Originalitatea limbajului se opune aici limbii standard, normei lingvistice. Norma uzului stilistic
al limbii este, ca să zicem așa, încălcarea normei, abaterea, devierea de la normă, ceea ce nu
înseamnă nicidecum o situare în afara codului lingvistic. Încălcând normele limbii comune,
stilistica n -a ezitat să -și creeze propriile ei norme, reguli sau principii care se sprijină pe un
mecanism lingvistic absolut normal.
În opini a lui Iorgu Iordan stilistica lingvistică studiază mijloacele de exprimare ale unei
colectivități lingvistice privite din punct de vedere ale conținutilui lor afectiv, în timp ce stilistica
estetică se fixează asupra acelor mijloace lingvistice folosite de un scriitor ( sau orator) pentru a
obține anumite efecte de ordin artistic. Mai târziu Iorgu Iordan ajunge la concluzii care se
apropie până la identificarea celor două feluri de stilistici. Limba comună, observă el, într -un
articol din 1978 , este foarte bogată în fapte care, la origine, nu se diferențiau prin nimic de stiulul
figurat al scriitorilor. Prin generalizarea lor, ele și -au pierdut cu vremea valoarea expresivă, mai
bine zis vorbitorii nu le mai simt astfel. Dar procesul psihologic care a dus la apariția lor inițială
este identic cu cel aflat la baza creației artistice propriu -zise. El este psihicul uman, conceput sub
aspectul imaginației și al afectivității8.
Tudor Vianu, întemeietorul stilisticii moderne românești, nu mai acceptă o diferență de
natură dintre stilistica lingvistică și cea literară: ” Faptele de stil nu -și schimbă firea lor după cum
apar în vorbirea tuturor sau a unui mare număr de membrii unei comunități lingvistice sau în cea
a scriitorilor. Într -un caz ca și în celălalt, sînt f apte de stil acele fapte de limbă care adugă
comunicării unei știri expresia reacțiunii individuale, colorate afectiv, a autorului comunicării
față de știrea cumunicată”9. Aici Tudor Vianu spune că nu ar trebui să le studiem separat, ci
împreună deoarece e le se completeză una pe cealaltă.

8 Iorgu , Iordan, Lingvistică și critică literară, în România Literară, 39, 28 sept. 1978.
9 Paul, Magheru , Noțiuni de stil și compoziție cu modele de compuneri școlare, București, Editura
Coresi,1991, p.13.

8
2. Sistemul stilistic al limbii române
Sistemul stilistic se întemeiază pe limba națională, dar, prin modul de întemeiere și de actualizare
în procesul de comunicare, are caracter mai general, din perspectiva raportului cu sistemul limbii
și intră în raporturi variabile, dar permanente, cu alte sisteme de semne, prin care ființa umană
reacționeză la lume10. Aici se referă la un raport dintre ființa umană, limbă și societate sau lumea
din jur, în care sistemul stilistic joa că un rol important deoarece limba națională se găsește atât în
varianta orală, cât și în cea scrisă, astfel se întemeiază procesul de comunicare care este precedat
de varinta orală.
În actul de comunicare lingvistică, în fiecare nou text, dimensiunea st ilistică reprezintă
proiecția și recrearea în plan sintagmatic a sistemului stilistic întemeiat pe limbă, situând textul
pe care îl marchează pe unul din nivelele lui de organizare și prin acesta, în interiorul unui stil.
Organizarea și desfășurarea sistemului stili stic se întocmește pe desfășurarea funcției
stilistice, în dezvoltarea câmpului semiotic, guvernat de emițător. Emițătorul se inscrie în diferite
categorii ale Eului subiectiv, delimitate național, cultural, afectiv și poetic. Corespunzător ace stor
categorii ale Eului -emițător și modului specific de implicare în desfășurarea funcției stilistice a
limbii, se dezvoltă diferite nivele de organizare a sistemului stilistic. Dintr -o perspectivă
analitică, prin complementaritatea sistem lingvistic + si stem stilistic, textul actualizează cele trei
funcții primordiale ale limbii, reprezentate de trei unități fundamentale: a. Funcția denominativă,
reprezentată de cuvânt; b. Funcția predicațională, reprezentată de enunț; c. Funcția stilistică,
reprezentată de stil11. Aceste trei funcții construiesc baza oricărui text literar deoarece el este
format din cuvinte, prpoziții și modul în care scrie autorul sau abordează textul, ceea ce îi
conferă un stil aparte și îi oferă atât originalitate cât și autenticitate.
a. Nivelul stilistic general al limbii naționale
Nivelul general al limbii se întemeiază pe ceea ce a fost deja înainte și anume limba populară,
unde unele forme se mai păstrează, însă aduce o noutate de termeni și tratează raportul dintre
limbă și text în f uncție de diferitele contexte ale perioadei. În cadrul lui sunt studiate atât limba
populară provenită din cultura poporului, dar și limba erudită, cultivată de cei învățați.

10 Dumitru , Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999, p. 59.
11 Idem, p. 59, 60, 61.

9
Acest nivel stilistic are o dublă intenție : una, care se formează în interiorul raportului sistem
lingvistic – sistem stilistic și alta orientată către raportul text – limbă, în desfășurarea comunicării
lingvistice.
Prima variantă este puternic condiționată de limba națională, în desfășurarea raportului
semantic, prin funcțiile deno minativă și predirecțională, procesul de verbalizare a realității
extraverbale este marcat de viziunea asupra lumii, specifică națiunii care vorbește o anumită
limbă; modul specific de percepere a lumii a participat la construirea identității specifice a l imbii,
dar identitatea lingvistică a unei limbi nu se confundă cu identitatea stilistică reprezentată de
nivelul stilistic general. Când spun că este condiționată mă refer la faptul că sistemul lingvistic
este format din limba națională deoarece cuvintele, enunțurile într -un text au nevoie de un stil
aparte, de o stilistică a semnelor și a structurii lingvistice.
Cea de -a doua opțiune stă în strânsă conexiune cu dezvoltarea raportului dintre istoria
limbii și istoria culturii unui popor. Desfășurarea rapo rtului dintre text – limbă din perspectiva
căii de actualizare a sistemului lingvistic a determinat o anumită identitate stilistică , diferită de la
o limbă la alta, în funcție de durata și extinderea recurgerii la variatele orală și scrisă.
Comunicarea lin gvistică este înainte de toate un dialog realizat pe cale o rală. În consecință, limba
națio nală există în p rimul rând, sub aspectul metodelor de studiu, a punctelor de vedere și în mod
preponderent, ca limbaj popular.
După cum afirmă Tudor Vianu limba vo rbită se produce în primul și în primul rând în
mediul și conversația familiară, dar în scris se folosește mereu limba literară, care este absolut
necesară pentru dezvoltarea unei culturi și a unei civilizații culte în cadrul unei societăți. Vianu
ne mai s pune că doar datorită scrisului am putut păstra și conserva valorile culturale, deoarece pe
cale orală se pierd, iar limba a putut fi schimbată și stilizată în decursul timpului12.
Nivelul stilistic general al limbii naționale se caracterizează prin dezvol tarea a două
variante lingvistice și stilistice: limbajul popular, intrument principal al culturii populare și al
cunoșterii lumii din perspectiva Eului național, modalitate de actualizare a limbajului oral în
procesul de comunicare, dar și limba literară, instrument principal al culturii erudite, care
dezvoltă, prin modul specific de actualizare a sistemului limbii naționale, orientată de scris .
Limbajul popular este o variantă lingvistică a limbii naționale ca ipostază concretă a
ansamblului, deschis, de semne și structuri verbale reprezentând implicit opoziții funcționale

12 Tudor, Vianu, Studii de poetică și stilistică, Editura Pentru Toți, București, 1966, p. 30.

10
proprii sistemului limbii, dar este și o variantă stilistică a limbii naționale, ca ipostază de
actualitate, pe cale orală, relativ spontană, a opozițiilor funcționale proprii sistemului limbii, din
perspectiva aprtenenței sau înscrierii eului emițător în sfera culturii populare. Prin această
ipostază stilistică, orice limbă este un punct de vedere asupra lumii, în interiorul raportului om –
limbă – lume13.
Apreciez această opinie deoarec e fiecare persoană care vorbește acea limbă contribuie
într-o oarecare măsură la formarea și definirea ei deoarece limba începe a fii vorbită pe cale orală
apoi se dezvoltă în graiuri, dialecte și apoi într -o varinată scrisă. Iar acea limbă reflectă cultur a
poporului care o vorbește, obiceiurile lor dar este de – dreptul deosebit cum doar prin cunoașterea
unei limbi poți afla atât de multe lucruri despre poporul care a vorbit -o și despre istoria și
evoluția ei.
Limbajul poetic este un sistem, foarte diferit , de semne poetice, cu originea în limba
națională, dar care funcționeză după legi specifice. Textul poetic prin care se actualizează
sistemul de semne poetice nu mai reprezintă rezultatul unui proces de actualizare a unei realități
extravervale preexisten te; prin actualizarea virtuțiilor întemeietoare ale cuvântului devenit semn
poetic, un poem generează o lume semantică prin însăși structurarea verbală a textului, printr -un
proces de dublă transcendere: a limbii fenomenale și a lumii fenomenale pe care ac esta o
reprezintă în interiorul ei în modul de funcționare a sistemului limbii curente14.
Prin urmare limbajul poetic este un sistem autonom de semne ce folosește procedee și
mijloace stilistice pentru încifrarea sensurilor și exprimarea ideilor și de ase menea scoate
raportul om – limbă – lume de sub tiparul ființă istorică – limbă istorică – lume istorică și îl
înscrie prin principiul metaforic, într -un proces de dezmărginire. Prin acest limbaj scriitorul se
joacă cu semnificațiile și cu sensurile cuvinte lor, dar prin acest fel construiește un text nou, poate
chiar pe placul cititorului căruia îi place să desifreze cuvintele și textul astfel încât îi captează
atenția și crează suspans pe parcursul textului, dar dacă citește textul de mai multe ori ai impre sia
că de fiecare dată se petrece altceva din cauză că scriitorul folosește limbajul poetic care uneori
poate fii chiar greu de înțeles.

13 Dumitru , Irimia, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999 , p. 62, 63.
14 Idem, p. 64.

11
b. Nivelul stilurilor colective
Acest nivel studiază interpretarea unui mesaj, dar și a textului și modul sau procesul p rin care
acesta este înțeles de receptor, de exemplu dacă ar fi să presupunem o situație de comunicare în
care limba este o problemă, cei doi vorbitori nu cunosc aceași limbă, dar totuși mesajul se
înțelege , iar asta se explică prin faptul că nu avem nevoi e de limbă pentru a transmite un mesaj,
el se poate transmite doar prin gesturi, mimică sau expresii ale feței.
Specificul categoriilor de stiluri proprii acestui nivel este orientat de guvernarea câmpului
semantic de către Eul colectiv al emițătorului. R aportul text – mesaj – referent se carcterizează
prin variabilitate permanentă, în funcție în primul rând de natura referentului și, în legătură cu
acesta, de specificul domeniu de cunoaștere umană, implicit, de comunicare lingvistică.
Referentu l poate rămâne același ca realitate extralingvistică, dar este luat în considerație
de protagoniștii actului lingvistic din perspective diferite, ceea ce echivalează, în esență, cu
dezvoltarea unei noi identități sub aspectul cunoașterii și al interpretări i lingvistice.
Interpretarea și comunicarea lingvistică se pot înscrie în sfera cunoașterii emipirice,
curente, sau în sfera cunoașterii specifice, specializate ( științifică, religioasă, artistică), pot fi
delimitate sau orientate de diferite coordonate ale vieții sociale, culturale, profesionale. Toate
aceste tipuri de cunoaștere au un scop comunicațional, în care predomină funcția mesajului, iar
prin aceasta se actualizează în mod constant limba națională.
Stilurile colective, de natură virtuală în or ganizarea sistemului stilistic al limbii, au ca
element definitoriu un anumit grad de specializare, în timp, a alegerii și/sau devierii semnelor
lingvistice și a relațiilor dintre semne în structurarea textului lingvistic de la norma generală a
limbii. Nat ura și finalitatea mesajului, cu originea în tipul de cunoaștere și comunicare determină
construirea a doua categorii de stiluri colective: stiluri colective ( informale) și stiluri ( colective)
funcționale. Prima categorie este specifică comunicării întem eiate pe cunoșterea empirică și pe
variabilitatea maximă a mesajului, concetizată prin: stilul convesației, în comunicarea realizată
pe cale orală și stilul epistolar, în comunicarea realizată în scris. Cea de -a doua se caracterizează
printr -o identitate c u multiple trăsături specifice, fără a reprezenta însă profiluri stilistice
autonome în paradigma sistemului stilistic al limbii române: stilul gnomic, propriu limbajului
popular, stilul aforistic, propriu limbii literare; stilul filozofic, propriu limbii literare insuficient
desprins, în limba română, de stilul științific; stilul poetic, situat între stilul administrativ și stilul
publicistic.

12
Stilurile funcționale se întemeiază pe mesaje specializate în legătură cu tipuri specifice de
cunoaștere și comun icare. Se caracterizează prin profiluri diferite: stilul beletristic, corespunzător
cunoașterii și comunicării artistice; stilul științific, corespunzător cunoașterii și comunicării
științifice; stilul religios, corespunzător cunoașterii de tip religios; s tilul publicistic,
corespunzător transmiterii cunoașterii prin mijloace de comunicare în masă ( presă, radio); stilul
juridico – administrativ, corespunzător comunicării dintre un individ și instituțiile de organizare
a societății15.
Prin urmare acest ni vel studiază raportul dintre text – limbă – emițător – receptor și de
aceea avem multe tipuri de stiluri în funcție de domeniul care ne interesează, iar acest raport se
construiește în funcție de tipul de cunoaștere și comunicare, natura și finalitatea mes ajului,
dinamica internă a semnului în actul de semnificare și raportul cu stilurile funcționale.

c. Nivelul stilurilor individuale
Nivelul acesta contextualizează situația de comunicare, indiferent de perioadă sau domeniu, însă
subiectul conversației nu po ate fi unul oarecare, trebuie să ținem cont de cultură și de societatea
în care se dezvoltă.
Profilul specific al stilurilor individuale, condiționate de stilul colectiv în spațiul căruia se
constitue și de principiul care guvernează în confruntarea tradiț ie – inovație actualizarea sau
dezvoltarea procedeelor și mărcilor stilistice se construiește în interiorul raportului, tensionat,
dintre specificul și exigențele mesajului și individualitatea emițătorului și se manifestă în
structura rea textului , la toat e nivelurile limbii , prin raportul tranzitiv – reflexiv. Intensitatea și
specificul tensiunii stil individual – stil colectiv și raportul tranzitiv – reflexiv sunt variabile, în
funcție de categoria și profilul stilului colectiv, pe care în măsură însemna tă îl și condiționeză,
intensitatea este evidențiată maxim de stilul beletristic cult și minim de stilul juridico –
administrativ.
În stilul beletristic, stilul individual își asumă constantele, abstracte, proprii identității de
stil colectiv funcțional, cu originea în specificul tipului artistic de cunoaștere și comunicare, dar
reprezintă o concretizare distinctă, variabilă, în funcție de Eul creator, în procesul de întemeiere
prin cuvânt a lumii semantice a textului. Eul creator institue un raport de co nsubstanțialitate între

15 Idem, p. 65 -67.

13
generarea lumii semantice ( întemeiată, nu doar exprimată prin cuvânt) și dezvoltarea unităților
de text și a tensiunilor interioare în funcție de contexte și structuri contextuale.
Stilul juridico – administrativ, se caracterizeaz ă prin tr-o renunțare totală la disti ncția
dintre stilul colectiv și stilul individual. Rămâne deschisă manifestării subiectivității emițătorului
individual organizarea și desfășurarea discursului juridic ( mai ales prin emițătorul avocat), când
principiul creativității este actualizat în negativ, mai cu seamă în societăți cu regim totalitar sau
în stare de derută, prin întoarcerea cuvăntului de la esența sa, pentru impunerea minciunii drept
adevăr, în contradicție cu realitatea extraverbală16.
În consecinț ă, libertatea autorului de a alege modul de desfăș urare a situației de
comunicare se poate extinde în toate formele ei asupra limbii naționale ( culturală, istorica,
religioasă, spațială), în timp ce libertatea alegerii subiectului vorbitor în stilul con versației este
delimitată de indici spațiali, temporali, culturali ai comunicării.

d. Nivelul stilurilor interne
Nivelul se dezvoltă prin intermediul stilurilor individuale, prin care se actualizează stilul
beletristic cult, în condițiile absolutizării funcț iei poetice, și prin aceasta a raportului text –
mesaj. Suspendarea acestui raport și dezvoltarea unui referent interior , o lume autonomă,
funcționând după legi proprii specifice comunicării și cunoașteri artistice, reprezintă primul nivel
de manifestare a acțiunii funcției stilistice. Aici funcția poetică se impune asupra celorlalte
funcții particulare ale actului lingvistic, iar funcția stilistică, generală, intră în relație de
complementaritate cu funcția de semantizare ( denominativă și predicțională) a limbii, orientată
de principiul creativității.
Într-o interpretare mai analogică cu funcționarea unităților lingvistice de la diferite nivele
din organizarea de sistem a limbii, stilurile interne se află între ele și cu stilul individual al
scriitorulu i în aceleași raporturi în care se află, de exemplu, alomorfele ( morfeme – variante)
între ele și cu arhimorfemul ( morfemul invariantă) pe care îl actualizează: prefixe in -, im- și i-
sunt alomorfele arhimorfemului in – în diferite contexte fonetice: in -egal, in -parțial, i -legal.
În opera lui Caragiale, de exemplu, se pot identifica trei variante stilistice ( stiluri
interne), impuse de trei tipuri de desfășurare a întrebărilor ființei umane: stilul lumii comice (

16 Idem, p. 68 -69.

14
comedii, schițe, momente), raportul ființ ei umane cu lumea se desfășoară între coordonate
temporale și spațiale închise, strict delimitate istoric; stilul lumii tragice ( drama Năpasta),
raportul ființei umane cu lumea este eliberat de dimensiuni spațiale și temporale, ființa umană se
confruntă c u ea însăși, prin activarea unor dimensiuni interioare existențiale; stilul lumii realiste (
nuvelele), caracterizat printr -o situare a ființei ăntre comic și tragic.
Identitatea specifică a ambelor categorii de stiluri interne: stilul unei creații litera re între
celelalte creații ale aceluiași scriitor și stilul unui personaj între celelalte personaje ale operei
scriitorului se întemeiază pe variabilitatea maximă a raportului dintre procedee, mărci și context,
pe fondul instruirii unei stări de maximă ten siune contextuală în interiorul raportului text ( planul
expresiei) – mesaj ( planul semantic)17.

Cap.II Normă și abatere
1. Conceptele de normă și abatere
Norma prezintă un caracter social evident, rezultat din acțiunea permanentă a emițătorilor și
receptor ilor asupra propriei lor exprimări care poate lua înfățișările cele mai variate. Norma nu
este numai socială, ci și subconștientă, ca orice deprindere. De aceea se produce fără efort
deosebit și nu se interpretează la fiecare aplicare. Dacă o analizăm însă , i se pot pune la îndoială
valabilitatea generală și câmpul de acțiune. Nu se arată oare nemulțumiți uni vorbitori de limbă
română pentru că se spune îmi pun pălăria în cap, când ei zic că ar fi mai bine îmi pun pălăria pe
cap? Din aceași atitudine izvoră sc și unele glume întemeiate pe jocuri de cuvinte. Păcală, care
târăște după el ușa scoasă din țâțâni fiindcă i s -a poruncit să tragă ușa după el , nu face decât să
reduca semantica lui a trage la un singur înțeles, modificând norma de distribuire contextua lă a
acestui verb. Analiza nu pune în evidență numai aplicarea corectă a normei, ci și posibilitățile de
încălcăre a ei, două aspecte care se află totdeauna în corelație.
Adesea însăși structura pertinentă a limbii este considerată normă. Adjectivul pert inentă
se referă în cazul de față calitatea structurii de a fi percepută ca atare în enunțuri, ca ceva distinct
de ele.

17 Idem, p. 70 -72.

15
Norma este ca și structura, un raport, presupus și implicit în orice formulare verbală închegată.
De aceea între ea și stuctură nu exi stă deosebiri esențiale. Această afirmație este însă exactă
numai în următoarele îmrejurări: când privim norma și structura la nivelul lor abstract și când
considerăm structura ca organizare și numai ca organizare, nu ca material concret organizat.
Relaț iile sau raporturile dintre lucruri pot fi interpretate ca independente sau ca derivate.
Cum, în ceea ce ne privește , în cazul limbii, lucruri înseamnă unități verbale, nu puteam spune
decât că norma este, ca și structura, rezultanta unui lung șir de exper iențe lingvistice, prin care,
după multe încercări, s -au fixat ariile cele mai convenabile de combinare a lucrurilor lingvistice
între ele. Pe de altă parte, potrivit căreia relațiile ar fi independente de lucruri, duce la o
concluzie imposibil de adoptat într-o cercetare realistă, pentru că într -un fel sau altul trebuie să
introd ucem noi relații în lucruri de undeva din afara acestora din urmă. Ca derivate, raporturile
pot fi gândite separat de lucruri, dar aceasta nu înseamnă decât că sfera lor de înțeleg ere poate fi
lărgită sau îngustată.
Echivalând norma cu structura limbii, subliniem pe de o parte faptul că structura nu face
decât să cristalizeze la un nivel abstract practica socio – lingvistică de mii de ani, iar pe de altă
parte explicăm rezistența excepțională a normelor aflate la gradul cel mai înalt de generalitate,
care, dintr -un anumit punct de vedere, seamănă cu fonemele.
Regulile, restricțiile, stereotipia, ca și alți termni asemănători care ar mai putea fi evocați
sunt însă sinonimi cu norm a, căci nu fac decât să denumească raportul care asigură îmbinarea
elementelor limbii în enunțuri. Ca să vorbim despre gradul de gramaticalitate al unui enunț și el
să fie efectiv un criteriu de apreciere, ar trebui să se stabilească în prealabil două cate gorii de
norme: una cuprinzând pe cele generale, a doua pe cele particulare, iar între ele să nu existe o
zonă cu norme mai mult ori mai puțin generale , mai mult sau mai puțin particulare. O asemenea
clasificare ar fi sortită eșecului în cazul limbilor nat urale, pentru că termenii general și particular
nu se află în raport de excludere și unele norme tolerează variații mai mari decât altele.
Abaterile sau variațile fonologice apar destul de des, dar numai în aspectul oral al
exprimării. Este adevărat că î n fonologie, normele sunt mai îndrăgite decât în semantică, distanța
dintre un fonem și variantele lui fiind mai mici decât distanța dintre două înțelesuri ale multor
cuvinte18.

18 Ion, Coteanu, Stilistica funțională a limbii române, București, Editura Academiei Republi cii Socialiste
România, 1973, p . 24-26.

16
Derivarea sau abaterea presupune nu numai cunoașterea și deprinderea amănunțită a regulilor
stilistice sub dominarea cărora a fost începută expunerea a cât mai multor reguli stilistice, din
câte mai multe limbaje, deci a unui registru verbal cu mare întindere. În practică, problema
abaterii se rezolvă, prin presupunerea că ideea noas tră despre limba standard coincide cu norma
și tot ce nu o respectă este deviere, abatere sau greșelă.
Atât abaterea întâplătoare, cât și cea intenționată nu se petrec decât în discurs, în
materialul concret al limbii și prin acest material. Exemplele, or icât de aberante, nu
demonstrează decât că îndepărtarea de la o regulă este în fond includerea materialului concret în
altă clasă sau grupă de reguli sau într -una nouă. Un exemplu ca: teroare panică sau înfricoșare
panică, în care substantivul panică este întrebuințat ca adjectiv feminin, fac o impresie curiosă
astăzi, părând greșite.
Subliniem faptul că orice abatere, deviere, greșeală, reprezintă în esență trecerea
materialului concret de limbă dintr -o clasă în care se află la un moment dat într -o nouă clasă,
pentru că nici un fel de material concret de limbă nu poate exista în afara unei norme. Aceasta
este o axiomă ce ne explică mecanismul abaterii. Vorbitorul care trebuie să exprime o idee
supune materialul lingvistic regulilor cu care este deprins el , căci, indiferent de certitudinea
utilizării lor, el trebuie să spună ce are de spus. E ușor de înțeles că cea mai mică ezitare sau
neatenție este o sursă posibilă de abatere.
Abaterea intenționată se impune prin efectul de surpriză, prin fapul că mesaj ul care o
conșine cere să fie interpretat nu numai din puncul de vedere al conșinutului său denotativ, nu
numai ca expresie a lucrurilor pe care le denumește, ci și din punct de vedere conotativ. Ea este
indicele care artă că emițătorul dorește să spună și altceva decât spun toate cuvintele sale din
mesaj luate unul câte unul. De cele mai multe ori acest tip de abatere privește înțelesul
cuvintelor, se datorează posibilităților foarte mari ale semanticii, dar și necesității economice.
Prin abateri semantice un mesaj redă suficient de bine ceea ce emițătorul transmite și este
adeseori o simplă nuanțare a sensului unui termen care poate fi un cuvânt curent19.
În concluzie abaterea stlistică este definită ca o greșeală care se produce frecvent și
uneori fără s ă ne dăm seama în situația de comunicare sau în dialog, din cauza necunoașterii bine
a gramaticii limbii române, dar de asemenea din cauza diferitelor dialecte ce păstrează cuvinte
cuvinte regionale sau cuvinte ce păstrează regulile vechi ale gramaticii, c are s -au schimbat în

19 Idem, p. 30 -32.

17
decursul timpului și a evoluției omenirii. Norma pentru mine reprezintă un sistem de reguli ce
trebuie respectate , în special în scrierea unui mesaj sau compunerea unui text scris, dar se poate
respecta și în vorbirea curentă dacă sunt em atenți la exprimare, însă tot se mai strecoară greșeli
în vorbirea de zi cu zi.

2. Clasificarea normelor
Norma lingvistică studiază atât regulile de scriere a limbii, cât și pe cele de pronunție , DULR ne
spune că „studiază limba și legile ei de dezvoltar e”20, adică modul limbi de dezvoltare în funcție
de societate și cultură. Norma lingvistică este o punte între emițătorul și receptorul unui mesaj
într-o situație de comunicare . În viziunea lui Eugen Coșeriu lingvistica este „știința care studiază
din toate punctele de vedere posibile limbajul uman articulat , în general și în formele sale
specifice de realizare, adică în actele lingvistice și în limbi”21. Norma stabilește niște reguli ce
au legătură directă cu limbajul și cu comunicarea interumană dintre cel puțin două persoane, care
servesc pentru a transmite emoții, idei, sentimente și alte procese ale conștiinței. Toate aceste
sentimente sunt transmise prin limba vorbită și prin limbaj ul folosit, însă ca limbajul să fie
înțeles trebuie să avem niște reguli după care să ne ghidăm și orienta, de exemplu limbajul
semnelor are nevoie de niște reguli clar delimitate pentru ca persoanele care îl folosesc să se
înțeleagă între ele22.
Norma ortografică este foarte importantă deoarece stabilește regulile de redactar e și
scriere a limbii literare . Norma stabilește un model și un tipar de urmat pentru oameni de rând,
dar și pentru scriitori. Norma ortografică într -un mod restrâns vizează scrierea corectă a
cuvintelor, în alt mod vizează scrierea corectă din punct de ve dere al punctuației, punctuația ajută
cuvintele și le delimitează între ele pentru a avea o coerență și un sens. Regulile stabilesc cum se
folosesc consoanele, vocalele, cum se despart cuvintele în silabe, cum și de ce se dubleazăunele
litere în cuvinte, c um se pune accentul în pronunție pentru a obține sensul de bază, aici ne ajută

20 Elena, Comșulea, Valentina, Șerban, Sabina, Teiuș, Dicționarul uzual al limbii române, Pitești, Editura
Paralela 45, 2008, p. 416.
21 Eugen io, Coșeriu, Introducere în stlistică, Cluj, Editura Echinox, 1995, trad. Elena, Ardeleanu,
Eugenia, Bojoga, p. 13.
22 Idem, p. 17.

18
dicționarul, însă toate aceste reguli de scriere și explicațiile sunt bine prezentate de Academia
Română în DOOM23.
Norma fonetică – fonologică se ocupă cu regulile sunetelor și fonemelor, aici pronunția
depinde de ele pentru că altfel cuvintele nu ar mai avea sens. Fonemul este cea mai mică unitate
indivizibilă ce face diferența între cuvinte. Regulile pentru pronunție sunt importante pentru ca
mesajul să fie înțeles de interloc utor și să aibă sens .
Norme lexical – semantice sunt reguli ce țin de totalitatea cuvintelor și studierea lor din
punct de vedere al sensului. Aceste reguli sunt necesare pentru ca textul format din cuvinte să
aibă sens și să se înțeleagă. De exemplu într -o propoziție nu putem pune orice cuvinte deoarece
nu formăm un sens, iar cuvintele nu au o logică: Mama câine. În exemplul dat se poate observa
lipsa sensului în propoziție, acolo sunt pur și simplu două cuvinte ce nu au legătură una cu
cealaltă fără un v erb sau alt cuvânt de legătură care să dea un sens propoziției.
Normele etimologice fac referire la originea de proveniență a limbii române, ele explică evoluția
semantică și fonetică a cuvintelor. De asemenea împrumuturile cuvintelor din alte limbi și mo dul
cuvintelor de adaptare la limba noastră țin tot de etimologie, dar păstrarea sensului etimologic d e
bază al cuvântului respectiv se poate omite sau nu diferă în funcție de limbsa ce adoptă cuvântul,
acesta poate fi adoptat cu un alt sens decât cel iniț ial. Etimologia ajută deasemenea la
cunoașterea istoriei limbii și la înțelegerea evoluției ei.
Normele morfologice conform lui DEX acestea sunt „ parte a structurii gramaticale,
constituită din totalitatea regulilor privitoare la formarea cuvintelor, la structura lor internă și la
modificările lor formale în diferitele lor utilizări”24. Regulile fac referire si stabilesc niște tipare
bine structurat e și ne ajută în analiza cuvintelor morfolog ice și a părților de vorbire: adverb,
substantiv, pronume, conjun cție, numeral, adjectiv, interjecție, verb.
Normele sintactice impun reguli pentru studierea funcțiilor tuturor cuvintelor, dar și a
propozițiilor și a frazelor. Aceste norme stabilesc „reguli de combinare a cuvintelor în propoziție
și a propozițiilor în frază”25. Regulile ne ajută la analiza funcților sintactice ale cuvintelor ,

23 *** Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române , Ediția a II -a Revăzută și Adăugită,
București, Editura Enciclopedic Gold, 2010, p. XXV.
24 *** Dicționarul explicativ al limbii române , Ediția a II -a Rev, București, Editura Univers
Enciclopedic, 2016, p. 743.
25 Idem, p. 992.

19
funcțiile sintactice sunt: complementul, atributul, subiectul, nume predicativ , tot aceste reguli ne
ajută și la delimitarea propozițiilor în frază.
Normele stilistice sunt regul i ce ne oferă mijloace de exprimare afectivă, care pot fi
directe sau indirecte și în special ne oferă o clasificare a stilurilor de unde putem alege.
Norma literară impune niște reguli ce modifică limba folosită și dezvoltă limbajul literar
– artistic. Norma vizează evoluția stilurilor artistice în operele literare și stabilește niște bareme
de identificare a lui, de exemplu: stilul beletristic îl observăm prin limbajul bogat în mijloace și
expresii artistice, figuri de stil , încifrarea sensurilor.
În concluzie ca vorbitori de limba română este absolut necesar să cunoaștem aceste tipuri
de norme, dar mai important e să știm cum le folosim, iar respectândule ajutăm la o corectă și
bună comunicare a mesajului, dar și creăm o evoluție a limbii ce ne ajută să ne dezvoltăm.

Cap.III Calități generale ale stilului și abateri corespunzătoare
1. Claritatea și lipsa de claritate
Claritatea conform Dicționarului explicativ al limbii r omâne ( DEX) reprezintă o calitate a
gândirii, a exprimării concise într -o situați e de comunicare sau într -un dialog astfel încât
persoana care receptează mesajul să înțeleagă. Poate fi definită prin mai multe sinonime, cum
sunt: limpede, clar, logic, pur26. Claritatea o întâlnim rar în operele literare , cel mai bine este
evidențiată de texte ce apartțin stilului juridico -admistrativ și de cel științific , de exemplu :

„Art. 243. – Ruperea de sigilii: Înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat se
pedepsește cu închisoarea de la o lună la 1 an cu amendă.
*Dacă fapta a fost săv ârșită de custode, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
amendă !”27 ( Codul Penal , Legea nr.6/1973 ).

Fragmentul de mai sus descrie această calitate, limbajul este coer ent, clar, iar mesajul se înțelege
foarte bine , este vorba d e o lege aproba tă de Parlamentul României, ce privește sancționarea

26 Idem, p. 211.
27 Codul Penal , București,Editura Lumina Lex, 2000, p.124.

20
încălcării acestei legi, se explică foarte clar ce se întâmplă persoanei care o încalcă. Limbajul
folosit este unul bine conturat , cuvintele folosite au un singur înțeles și nu se pot interpreta în alt
mod.
„Art. 16 Egalitatea în drepturi: (1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților
publice, fără privilegii și fără discriminări. / (2) Nimeni nu este mai presus de lege. / (3) Funcțiile
și demnitățiile publice , civile sau militate, pot fi o cupate, în condițiile legii, de persoane ce au
cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și
bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.”28 ( Constituția României, Legea
nr.429/2003 )

Acest fra gment este un alt exemplu în care claritatea este bine evidențiată și în acest text
cuvintele au un singur sens și privesc egalitatea în drepturi așa cum a fost concepută în lege,
explicațiile sunt clare pe înțelesul tuturor, fără a putea fi interpretate î n alt mod.
Un alt exemplu pe care l -am găsit și care în care se poate vedea claritatea ca și calitate a
stilului este: „Întreprinzătorul este persoana care inițiază o afacere, investind bani, timp, energie,
putere de muncă și creativitate, cu scopul de a obține un profit cât mai mare. Producția este
activitatea umană care se manifestă prin crearea de bunuri și servicii capabile să satisfacă nevoi
sau dorințe”29. În exemplul enunțat mai sus se află două definiții ale unor termeni din economie,
care explică folosind un limbaj destul de precis, clar, cine este întreprinzătorul și care este scopul
lui. Deasemenea aici sunt descrise cu cuvinte simple, dar pline de se ns cei doi termeni, aici mă
refer la producție și la întreprinzător. Limbajul nu conține metafore sau cuvinte ce pot avea mai
multe sensuri, explicațiile oferite sunt precise pentru ca fiecare să înțeleagă sensul și
întrebuințarea fără a exista suspiciuni cu privire la sens.

Abateri de la claritate:
a. Obscuritatea sau lipsa clarității în ideile exprimate, aici ne referim la faptul că textul este
incoerent sau greu de înțeles din cauza abuzului de cuvinte vechi , faptul că conține multe
metafore greu de des cifrat, lipsa semnelor punctuație, un exemplu de text ce conține
obscuritate este:

28 Mihai, Constantinescu , Antonie, Iorgovan , Ioan, Muraru , Elena Simina , Tănăsescu , Constituția
României revizuită, București, Editura All Beck, 2004, p. 20.
29 Dore l, Ailenei, Elena, Bălan, Econimie, București, Editura Humanitas Educational, 2008, p. 29 -30.

21
„ce liniște. doar șine de tren / îngustându -se ca ochiul care țintește. / dumnezeu corecteză
femeia în șpalt/ macheta lumii sale a luat premiul III / la concursul de arhitect ură. / e frig verde.
un blitz lucește, / ochii de aur ai canalelor se deschid / pe canalul doi vorbește un șoarece de
experiență / despre memoria sa labirintică/ soneria urlă peste acestă minge de ping -pong / din
cadilacul negru iese starul în blănuri. / reclama e sufletul. / e frig. Pe oase carnea atîrnă / ca foile
unei enciclopedii. în care vom privi pagina / cu steagurile naționale, / pagina cu medaliile ”30 (
Mircea Cărtărescu , Cromolitografie ).
După cum se poate observa acest text este inco erent, nu se înțelege bine mesajul, este plin de
metafore și cuvinte ce au mai multe sensuri , iar contextul este imaginar, chiar suprarealist. Toate
poeziile lui Cărtărescu prezintă acestă ambiguitate a cuvintelor, nimic nu are sens între ele, însă
prin modul lui de a scrie și de abordarea a cuvintelor reușește să producă o artă și să învăluie
cititorul într -un mister greu de deșcifrat.

b. Ermetismul este o abatere ce cultivă îcifrarea sensurilor în operele literare, un limbaj greu de
descifrat și de înțeles, această aba tere s -a manifestat în literatura română print -un poet care a
folosit -o mult în poeziile lui și anume Ion Barbu. Autorul a avut un stil aparte de ermetism în
poezia sa clasificat în mai multe etape, a folosit ermetismul atât în poezie, cât și în proză
lirică31. Însă este o abatere ce folosește mijloace de expresivitate, una ce poate fi considerată
o figură de stil deoarece sugerează mai mult prin cuvintele încifrate decât prin cele simple.
Un exemplu de text literar din poezia lui Ion Barbu este:
„Menestre l trist, mai aburit / Ca vinul vechi ciocnit la nuntă, / De cuscrul mare dăruit / Cu
pungi, panglici, beteli cu funtă, / Mult îndărătnic menestrel, / Un cântec larg tot mai încearcă, /
Zi-mi de lapona Enigel / Și Crypto regele – ciupercă!”32 ( Ion Barbu, Riga Crypto și lapona
Enigel ).
În fragmentul de mai sus se observă clar că toate sensurile cuvintelor sunt îcriptate și fiecare
cuvânt spune o poveste frumosă ce descrie cele două personaje și a ctivitățile lor sau cuvintele pot

30 Mircea, Cărtărescu, Farfuri, vitrine, fotografii, București, Editura Cartea Românească, 1980, p. 61.
31 Pamfil, Matei, Valerica , Sporiș, Stilistica limbii româ ne. Note de curs și aplicații , Sibiu, Editura
Techno Media, 2010, p. 107.
32 Ion, Barbu , Poezii, București, Editura Minerva, 1973, p. 97.

22
avea mai multe sensuri astfel încât cititorul are posibilitatea să interpreteze sensul lor cum
dorește .
c. Nonsensul este o abatere definită prin lipsa de înțeles , uneri dusă până la extrem, este de
obicei declanșată de termeni total opuși, termeni care se contrazic sau termeni puși
intenționat de către un autor în operele literare, cuvinte ce nu au legătură unele cu altele dar
autorul le combină în așa fel încât să le ofere un înțeles, poate mai mult prin gestică decât
prin cuvintele rostite33. Nonsensul în limbajul poetic poate fi cultiv at intenționat pentru a
oferi lucrărilor și operelor de artă o notă ironică ce poate destinde situația, în special în pisele
de teatru puse în șcenă, aceste pauze ironice amuză publicul și îl face să zâmbescă. Un
exemplu neliterar în care se observă nonsen sul: Cartea merge înainte . În exemplul dat cartea
care este un obiect static ce nu se mișcă, nu are niciun sens cu verbul de lângă ea, care este un
verb ce ne indică acțiune și mișcare. Exemple de texte din literatură unde găsim această
abatere și unde mo tivul este unul ironic este :
„Cetățeanul: Nu sunt turmentat… (zâmbind) coană Joițico… Las' că ne cunoaștem… Mă
cunoaște conul Zaharia de la 11 Fevruarie… Nu e vorba, ținem la d. Nae Cațavencu… e din
Soțietate… dar vorba e, eu alegător… eu… (sughite) apropritar, eu pentru cine votez? (sughite) d –
aia am venit. (șovăie.)”; „Pristanda (ridicând pe Cetățeanul turmentat) : 'Aide, cetățene! (îl
împinge spre dreapta) .”34 (Ion-Luca Caragiale, O scrisoare pierdută ).
După cum se poate observa textul de mai sus este greu de înțeles din cauza prescurtărilor și din
cauza modului de construcție, însă aceste abrevieri oferă amuzament textului mai ales că este o
piesă de teatru, un gen dramatic care are nevoie pentru punerea lui în scenă. Dar textul este din
aceași cauză lipsit de sens, însă acompaniat de didascaliile sau indicațiile regizorale care fac ca
receptorul să înțeleagă mesajul deoarece personajele adu gă și comunicarea nonverbală.
d. Echivocul sau ambiguitatea este o abatere exprimată printr -un cuvânt sau expresie, care se
poate interpreta în mai multe feluri, un cuvânt sau o expresie ambiguă . Sinonime care se pot

33 Pamfil, Matei, Valerica, Sporiș, Stilistica limbii române. Note de curs și aplicații , Sibiu, Editura
Techno Media, 2010, pg. 107 -108.
34 Ion-Luca , Caragiale , O scrisoare pierdută, Ediția a II -a (B.P.T) , București , Editura Pentru Toți, 1982,
p.107.

23
asocia acestui cuvânt sunt: neclar, confuz, îndoielnic suspect35. Echivocul se poate exprima
în viața și conversația de zi cu zi prin utilizar ea unor termeni în manieră greșită sau
eliminarea involuntară a unor termeni, dar și din cauza lipsei semnelor de punctuație sau
folosirea topici în propoziții.
Ambiguitatea sensului se poate crea prin omonimia termenilor, adică putem folosi cuvinte ce au
un sens de bază bine definit și îi putem da un alt sens în funcție de context, de intonația cu care e
spus sau în funcție de greșelile pe care le are, însă jocul de cuvinte poate avea o tentă ironică și
ușor comică, de exemplu: Domnule, ești prost? / Nu s e observă?36. Ambiguitatea se găsește des
în textele literare deoarece sporește suspanul, lasă cititorul să înțeleagă ce dorește, deasemenea
autorul folosește ambiguitatea pentru a ascunde sensurile cuvintelor. Însă ambiguitatea este
necesară limbajului poe tic din cauză c ă versurile ei sugerează o anumită idee sau o anumită
expresie, sens. Un exemplu în care se observă ambiguitatea prin pauza dintre versuri este:
„Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, și -am început să -l strig – / Stam lângă
mort… și era frig… / Și -i atârnau aripile de plumb”37 ( George Bacovia, Plumb ).
Cred că aici putem discuta de licență poetică definită de DEX ca „o abatere ușoară de la regulile
gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau din dori nța de a realiza o notă stlistică
particulară ”38. Într -o poezie ce are rimă si ritm, putem găsi această licență deoarece autorul pentru a
îmbina versurile și a le face să rimeze face un dezacord între cuvinte, de exemplu: „ Din văzduh cumplita
iarnă cerne no rii de zăpadă, / Lungi troiene călătoare adunate ’n cer grămadă; / Fulgii sbor, plutesc în aer
ca un roi de fluturi albi, / (…) / Cu o zale argintie se îmbracă mândra țeară”39 ( Vasile Alecsandri, Iarna ).
În versurile enunțate mai sus se observă greașala de dezacord între versuri pentru a rima între ele, însă eu
o consider o greșeală artistică sau poetică deoarece îmi place ca poezia să aibă muzicalitate și ca versurile
să rimeze formând o armonie în poezie.

35 *** Dicționar explicativ al limbii române , Ediția a II -a Rev , București, Editura Univers Enciclopedic,
2016, p. 370.
36 Pamfil, Matei, Valerica, Sporiș, Stilistica limbii române. Note de curs și aplicații , Sibiu, Editura
Techno Media, 2010, p. 108.
37 Mihaela, Mancaș, Limbajul artistic românesc modern , București, Editura Universității, 2005, p . 278.
38 *** Dicționar expli cativ al limbii române , Ediția a II -a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998,
p. 571.
39 Vasile, Alecsandri, Poezii alese, Ediția I, București, Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, 1952, p.
112.

24
e. Paradoxul este o abatere lingvistică contradicto rie, dar în același timp demostrabilă.
Sinonime care pot înlocui acest cuvănt sunt: ciudat, opus40. Paradoxul în literatură și în
operele literare de obicei reunește două idei, expresii, realități care se pare că sunt opuse :
Enunțul următor este greșit / En unțul anterior este corect . Prin urmare paradoxul se realizează
prin asocierea unor idei care nu se pot împăca și sunt opuse ca și sens41. Exemple de texte din
literatură care conțin paradox :
„Mult bogat ai fost odată, mult rămasa -i tu sărac”42 ( Mihai Emins cu, Călin file din poveste ); „Eu
veneam de sus, tu veneai de jos. / Tu soseai din vieți, eu veneam din morți”43 ( Tudor Arghezi,
Morgenstimmung ).
2. Proprietatea și lipsa de proprietate

Proprietatea este o calitate a cuvântului ce vizează legătura dintre c onținut, ideile proprii și ceea
ce vrea autorul să transmită. Presupune utlizare sensurilor de bază ( proprii) ale cuvintelor,
precum și adecvarea sensului fiecărui cuvânt la scopul comunicării . Propritatea poate reprezenta
și calitatea unui stil de a reda informația sau opinia exprimată cu exactitate44. Un exemplu în care
această calitate se evidențiază este: Apa este un element natural fără de care omul nu ar
supraviețui și are proprietatea de a hrăni atât plantele, cât și pe om. Orice obiect are o propri etate
proprie și cel puțin o utilitate, de exemplu: masa este un obiect pe care îl avem în casă fiecare și
are proprietatea de a sprijini lucruri, ca masă de lucru, dar și ca loc unde mebrii familiei servesc
prânzul, cina sau micul dejun.
Abaterea de la a ceastă calitate se numește lipsă de prop rietate și ne poate induce în eroare
prin amestecul sensurilor de bază a cuvintelor, de exemplu: Cartea staționează. În acest exemplu
avem un obiect cartea care este static, nu se mișcă și un verb cu sensul de a sta pe loc, dar în

40 *** Dicționar explicativ al limbii române , Ediția a II -a Rev, București, Edi tura Univers Enciclopedic,
2016, p. 851.
41 Pamfil, Matei, Valerica, Sporiș, Stilistica limbii române. Note de curs și aplicații , Sibiu, Editura
Techno Media, 2010, pg. 108 -109.
42 Mihai, Eminescu, Opere alese I, Bucureș ti, Editura Pentru Literatură, 1964, p.88.
43 Tudor, Arghezi, Cuvinte potrivite, Ediție Rev de Autor, București, Editura Minerva, 1977, p. 32.
44 Pamfil, Matei, Valerica, Sporiș, Stilistica limbii române. Note de curs și aplicații , Sibiu, Editura
Techno Media, 2010 , p. 109.

25
același timp verbul sugerează și mișcare deoarece cartea poate staționează acum, dar apoi se
poate mișca și cum știm că obiectul nu se poate mișca fizic, afirmația este o greșeală.
3. Corectitudinea și incorectitudinea

Reprezintă respectar ea cu rigurozitate a normelor variantei limbii literare românești . O calitate ce
nu acceptă nicio greșeală, textul trebuie să fie impecabil din punct de vedere gramatical45. Un
exemplu de text ce respectă toate regulile limb ii române se găsește tot în cărți le juridice sau în
cărțile medicale, unde limbajul trebuie să fie impecabil de corect și să respecte normele cele mai
noi ale limbii române deoarece nu se pot permite greșeli de limbă în aceste documente ce țin de
viața cetățenilor, atât cărțile juridice, cât și cele medicale sunt la dispoziția tuturor și de aceea
trebuie să fie bine scrise și structurate.
Abaterile principale ale corectitudinii sunt incorectitudinile și pot fi din cauză că
vorbitorul nu cun oaște limba suficient de bine ori este neatent sau pur și simplu ignoră toate
regulile pentru vorbirea corectă. Deasemenea aceste greșeli se petrec frecvent în conversație și în
dialog, însă doar dicționarul sau o carte de specialitate ne poate spune ce forme sau cuvinte sunt
corecte și care sunt incorect e. Înainte de a pune un tipar sau un verdict fiecărui cuvânt sau
expresii trebuie să ne documentăm corespunzător.

Abateri:
a. Solecismul conform DEX este „ o greșeală de sintaxă neadmisă de normele limbii literare”46,
această abatere se produce frecvent în vorbirea curentă fără să ne dăm seama de ea din lipsa
de educație și de cultură a limbii române. Deasemenea se observă aceste greșeli și la posturile
de televiziune, în special la știri unde se anunță evenimente le ce se petrec în țară.
Acest tip de greșea lă se poate manifesta ca greșeală de acord, de exemplu: dacă avem o afirmație
de genul: Niciun partid , nici PMP, nici USR, nu au un canditat de premier. În acest exemplu
acordul trebuie făcut la singular , niciun partid nu are candidat de premier. Un alt mo d prin care

45 Idem, p. 110.
46 *** Dicționarul explicativ al limbii române, București , Ediția a II -a Rev, Editura Univers
Enciclopedic, 2016, p. 1137.

26
solecismul se manifestă este prin folosirea inadecvată a unor conectori, de exemplu: Fata care
am văzut -o pe stradă era frumoasă. Forma corectă din acest exemplu este pe care.
Ca și alte abateri, solecismul îl întâlnim în operele literare și poate deveni o greșeală artistică
: „ Trahanache: Stăi, să vezi! "…că de, damele, zice, nu înțeleg totdeauna meritele și calitățile
morale ale bărbatului, și respectul care va să zică, ce trebuie să -i poarte…"47 ( I.L. Caragiale, O
scrisoare pierdută ).
b. Pleonasmul conform DEX este: „ Eroare de exprimare constând în folosirea alăturată a unor
cuvinte, construcții, propoziții cu același înțeles ”48. Pleonasmul este o greșeală de exprimare
ce se produce în special în vorbire sau în conversația de zi cu zi din cauza neglijenței
vorbitorului. Unele dintre pleonasme sunt ataât de des folosite în limbă că nici nu se mai
simte ca fiind o greșeală, un exemplu de astfel de sintagmă este: iarbă verde, blugi albaștri , a
îngheța de frig, a coborâ în jos . Autorul sau scr iitorul folosește acest tip de greșeală
intenționat în operele sale pentru a -i oferi originalitate și pentru a face o idee să iasă în
evidență. Următorul exemplu este din literatură și exprimă exact ideea autorului:
„ Ce aștepta? Plecarea lui Mika -Le? Sau atunci ce? Care erau lucrurile negre care clocoteau acolo
în femeia blondă și făceau în carnea ei albă zgură și cenusă ? Păcătășia! Dar care anume?” 49 (
Hortensia Papadat -Bengescu, Fecioare despletite ).
După cum se poate observa în fragmentul exemplificat mai sus se observă acestă greșeală, care
scoate în evidență culoarea cenușie printr -o comparație mai puțin obișnuită, autorul compară
femeia blondă cu lucrurile negre cu carnea cenușie ce poate reprezenta că sufletul ei era fără
viață, iar prin acestă com parație autorul evidențiază această idee.
c. Tautologia conform DEX este „ o greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă aceleași
idei, formulată cu alte cuvinte / Fenomen sintactic care constă din repetarea unor cuvinte cu
același sens, dar cu funcți uni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonație sau de
formă și care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau

47 Ion-Luca, Caragiale, O scrisoare pierdută, Ediția a II -a (B.P.T) , București, Editura Pentru Toți, 1982,
p. 96.
48 *** Dicționarul explicativ al limbii române , București, Ediția a II -a Rev, Editura Univers
Enciclopedic, 2016, p. 917.
49 Hortensia, Papadat -Bengescu, Fecioare despletite, București, Editura Gramar, 1994, p.29.

27
acțiune”50. Tautologia este de asemenea un fenomen sintactic ce se găsește atât în frază, cât ș i
în propoziție, prin preluarea unui aceluiași cuvânt, cu sensul identic, dar funcția diferită.
Exemple de tautologie în propoziție: prin repetarea numelui predicativ Prostul -tot prost
rămâne, nu scoate niciun cuvânt, prin repetarea unui complement De deșt eptă, e deșteaptă,
exemplele în frază, se formează prin subordonare, de exemplu: completivă directă: Știe ea ce
știe, subiectivă: Ce e rău e rău, predicativă: Cartea este cum este. Tautologia în frază poate
sublinia o acțiune sau o calitate, de exemplu o c alitate reală, autentică: De curat, e curat.
Aceste moduri în care se poate folosi această greșeală le întâlnim și în operel e literare pentru
o da veridicitatea ideilor exprimate de autor51.

d. Anacolutul conform dicționarului DEX este: „discontinuitate sau ruptură logico -semantică
în interiorul unei propoziții sau al unei fraze”52. Din punct de vedere literar, acestă greșeală
numită anacolut poate fi utilizată și ca figură de stil, dar motivată estetic, de exemplu:
„ Pristanda ( mâhnit): Îmi pare rău! t ocmai coana Joițica, tocmai dumneei, care de!… Să
ne așteptăm de la dumneei la o protecție….53” ( Ion -Luca, Caragiale, O scrisoare
pierdută ).
În fragmentul enunțat mai sus se observă această greșeală prin discontinuitatea cuvintelor, care
puse în scenă se o bservă prin pauze sau prin repetarea lungă a cuvântului pentru a oferi timp de
gândire pentru rostirea următoarei replici.
Anacolutul se mai poate forma prin întreruperea construcției sintactice, ce se continuă de
obicei la o mică distață cu o altă formă grmaticală decât cea inițială54: „Fetele împăratului ,

50 *** Dicționarul e xplicativ al limbii române , București, Ediția a II -a, Rev , Editura Univers
Enciclopedic, 2016, p. 1219.
51 Ion, Popa, Marinela, Popa , Limba română, București, Editura Niculescu, 2013, p. 438-439.
52 *** Dicționarul explicativ al limbii române , Ediția a II -a Rev, București, Editura Univers
Enciclopedic, 2016, p. 42.
53 Ion-Luca, Caragiale, O scrisoare pierdută, Ediția a II -a (B.P.T) , București, Editura Pentru Toți, 1982,
p. 88 .
54 Angela, Bidu – Vrănceanu, Cristina, Călărașu, Liliana, Ionescu – Ruxăndoiu, Mihaela , Mancaș,
Gabriela , Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2005, p. 44.

28
întâmplându -se de față când a lovit Spânul pe Harap Alb, li s-a făcut milă de dânsul și au zis
Spânului cu binișorul ”55 ( Ion, Creangă, Povestea lui Harap -Alb).
e. Hipercorectitudinea conform DEX „ este greș eală de limbă care constă în folosirea de
forme hipercorecte, datorită efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma mecanic
normelor limbii literare”56. Acest tip de greșeală se produce din cauză că vorbitorul dorește
să vorbească cât mai corect, da r nu cunoaște limba suficient de bine și greșește sau este pur și
simplu neglijent și nu își dă seama de greșeală. Hipercorectitudinea se poate observa în
conversație, în special la pronunțarea unor cuvinte, de exemplu: cuvinte hiperenglezisme:
orașul Chi cago pronunțat [Cicago], când pronunția corectă este Șicago; hiperfranțuzisme:
materialul de bumbac din fr. popeline pronunțat [poplen] în loc de poplin.
Hipercorectitudinea se mai poate observa în forme hipercorecte și analogice, ce se folosesc
ca niște sintagme tipar, cum ar fi: partea a întâia, seria a întâia, unde a nu este justificat și
necesar ca în cea de -a doua parte57.

4. Precizia și lipsa de precizie

Precizia poate să fie descrisă ca o calitatea ce respectă cu exactitate toate normele și mijloa cele
lingvistice de exprimare. Textele literare ce descriu și evidențiază cel mai bine această calitate
este stilul juridico -admistrativ și stilul tehnico -științific:
„ Algele brune constitue un biotop specific, fiind grupate în zona litorală, la 30 -40 me tri de țârm,
unde trîiesc tot felul de animale mici. Sunt plante marine, preferând apele reci, dar unele specii
trăiesc și în mările calde, tropicale ”58 ( Gheorghe Mohanu, Biologie Atlas școlar ).
„Titlul I. Emiterea, recunoașterea și executarea ordinului european de protecție
Capitolul I. Dispoziții generale
Art.3 Competența

55 Ioan, Creangă, Povestea lui Harap Alb, Sibiu, Editura Asociațiunii, 1914, p. 30.
56 *** Dicționarul explicativ al limbii române , Ediția a II -a Rev, București, Editura Univers
Enciclopedic, 2016, p. 516.
57 Angela, Bidu -Vrănceanu, Cristina, Călărașu, Liliana, Ionescu – Ruxăndoiu, Mihaela, Mancaș,
Gabriela , Pană Dindelegan, op. cit., p. 251 -252.
58 Gheo rghe, Mohan, Biologie Atlas ș colar, București, Editura Corint, 2007, p. 34.

29
(1) Autoritatea competentă pentru emiterea ordinului european de protecție, în cazul în care
România este stat emitent, este organul judiciar pe rolul căruia se află cauza în care s -a dispus
măsura de protecție pe baza căreia se solicită emiterea ordinului european de protecție ”59 (Codul
Penal , 2000).

Fragmentele enunțate mai sus exemplifică bine această calitate deorece limbajul folosit în primul
text este de specialitate și conține t ermeni specifici biologiei, însă în cel de -al doilea limbajul este
unul simplu, ce trebuie și este înțeles de toată lumea.
Un alt exemplu unde se poate observa în limbaj și în stil precizia ca o calitate particulară:
„Algo ritmul lui Euclid: împărțim polin omul de grad mai mare la polinomul de grad mai mic;
dacă restul împărțirii este zero, atunci împărțitorul este c.m.m.d.c., dacă nu, împărțim din nou
împărțitorul la rest și continuăm acest algoritm până când restul împărțirii este zero. Ultimul rest
nenul este c.m.m.d.c. al celor două polinoame; Descompunem în factori primi cele două
polinoame, c.m.m.d.c. al lor fiind produsul factorilor la puterea cea mai mică”60 ( Metode de
calcul al celui mai mic divizor comun al două polinoame). În acest fragment totul este clar,
exact, precis, sunt descrise metodele de calcul ale unui polinom, limbajul este simplu, specializat,
iar explicațiile vin din toate părțile , în matematică nu există doar o singură metodă de rezolvare a
unei probleme sau a unui exercițiu, tot tim pul există alternative, exact ca și în fragment dacă nu
îți obți rezultatul din prima există altă variantă cu care trebuie să obți rezultatul final. După
formularea textului ai impresia că acele moduri de rezolvare a problemei sunt ca niște ordine
deoarece matematica este o materie practică în care ai nevoie de astfel de indicații, nu este una
abstractă unde poți inventa.

Abateri
Lipsa de precizie duce la mai multe abateri, cele mai evidente sunt prolixitatea și digresiunea.
a. Prolixitatea se poate descrie ca o ab atere ce conține multe cuvinte sau explicații ce nu sunt
chiar necesare, sunt doar de umplutură, de exemplu: Subsemnata , Maria Roș , domiciliată în
Timișoara, jud. Timiș, str. Pitoresc, nr.8, de profesie avocat, declar că am fost victima

59 Codul Penal , București, Editura Lumina Lex, 2000 , p.75.
60 Petre, Simion, Victor, Nicolae, Matematică Breviar Teoretic. Exerciți și Probleme propuse și
rezolvate. Teste de evaluare, București, Editura Nicul escu, 2014, p. 55.

30
vecinilor m ei în momentul când aceștia mi -au înundat grădina din cauza unei țevi sparte, vina
este în totalitate a dânșilor deorece nu au angajat persoane capabile și calificate pentru
săparea unei fântani, doresc să depun plângere și să fiu recompensată pentru plant ele și
fructele ce au fost stricate, dar și pentru celelalte bu nuri ce se aflau în grădină și a u fost
distruse.
În literatură se folosește această abatere atunci când autorul consideră că acele explicații sunt
absolut necesare pentru o mai bună înțelegere a textului și în acest mod își crează un tipar ce
poate fi recunos cut și în alte texte ale sale, de exemplu: „ Mini se întrebase: „ce fac?” și deslușise
acel proces de emanațiuni și dizolvări ale sufletului în corp, cum și acele efluvii dinăuntrul vieții
de afară, încă imponderabile dar care vor forma cândva o chimie nouă în noimele inseparabile
ale trupului sufletesc și ale celui de carne61” (Hortensia -Papadat Bengescu, Fecioare despletite ).

b. Digresiunea conform DEX „ este o abatere de la subiectul tratat, atât în vorbirea scrisă, cât și
în cea orală62”. Reprezintă o abatere sau o deviere de la idea principală a unui text pentru a
dezvolta altele noi. Aceste digresiuni fot fi chiar necesare și folositoate în stilul tehnico –
științific, atunci când un termen s pecific sau de specialitate are nevoie de explicații
suplimentare pentru a putea fi înțeles , iar de la aceste explicații se pot naște și altele cu totul
noi63.
5. Puritatea și impuritatea

Puritatea este o calitate a ceea ce e limpede, nealterat, curat, se poate găsi acestă calitate în
articole de ziar ce conțin un limbaj simplu, clar, fără ambiguități sau alte procedee ce ar putea
amesteca textul, un exemplu de text: „Găina are corpul greoi, cu puține oase pneumatice. Penajul

61 Hortensia, Papadat -Bengescu, Fecioare despletite, București, Editura Gramar, 1994, p. 24.
62 *** Dicționarul explicativ al limbii române , Ediția a II -a Rev, București, Ed itura Univers
Enciclopedic, 2016, p. 342.
63 Pamfil, Matei, Vale rica, Sporiș, Stilistica limbii române. Note de curs și aplicații , Sibiu, Editura
Techno Media, 2010, p. 113 -114.

31
este moale și frumos colorat, în special la cocoș. Aripile sunt scurte, de aceea găina nu este o
bună zburătoare”64.
Abaterea de la această calitate se numește impuritate și se poate produce din cauza
utilizării unor forme în manieră greșită, a cuvintelor populare și regionale deoarec e cu avansarea
în timp regulile și formele se schimbă, iar utilizarea cuvintelor populare cu forma lor originală
poate duce la acest tip de greșeală. Un exemplu în care se observă impuritatea într -o operă
literară, este: „ Iordache: Da: 12 rasuri 3 franci, ceva a la „vivat concurența !”. Să poftească
oricare dacă le dă mîna; glumești d -ta? Vine un ras, ori un tuns 25 de santimuri, cu pudră, unt de
migdale, livantă… Pentru frezat, spălat, bătături se plătește supliment65” ( Ion -Luca, Caragiale,
D-ale carnava lului).

Cap.IV. Calitățile particulare ale stilului și abateri corespunzătoare
1. Concizia vs Poliloghlia
Concizia este o calitate particulară, iar conform DEX este o „exprimare și formulare scurtă dar
precisă66” folosind cuvinte ce sunt absolut necesare f ără a face adăugări ce nu sunt necesare
textului. Cu siguranță această calitate este o cerință a stilului științific deorece termenii de
specialitate sunt dificili de înțeles și au nevoie de o explicare logică, concisă, fără alte explicații
sau păreri ce n u au legătură cu termenul exprimat.
În literatură putem găsi această calitate însă nu este atât de importantă în comparație cu
celelalte, dar totuși există opere literare formate dintr -un un singur vers, ce poate exprima mai
multe lucruri , aici mă refer strict la poezie67, de exemplu: „ zambile, nori vineți, și cerul flori
purta” ( Ion Pillat, Colori ). După cum se poate observa poezia citată mai sus este formată dintr –
un singur vers , iar cuvintele au un puternic sens expresiv și sunt suficiente fără a ma i fii nevoie
de altele pentru un întreg sens al versului.

64 Florica, Țibea, Atlas școlar de biologie, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., 2004, p. 35.
65 Ion-Luca, Caragiale, O scrisoar e pierdută, Ediția a II -a (B.P.T) , București, Editura Pentru Toți, 1982,
p. 198.
66 *** Dicționarul explicativ al limbii române , Ediția a II -a Rev, București, Ed itura Univers
Enciclopedic, 2016, p. 236.
67 Pamfil, Matei, Valerica, Sporiș, Stilistica limbi i române. Note de curs și aplicații , Sibiu, Editura
Techno Media, 2010, p. 115.

32
Poliloghia este total opusă conciziei și este o abatere ce se caracterizează printr -o
exprimare neclară, excesivă de cuvinte care în timpul unui discurs poate fii încoerentă și de
neînțeles .

2. Naturalețea vs Emfaza
Naturalețea este definită de Dex ca fiind „ lipsită de artificialitate, firească”68. Naturalețea este o
calitate ce se manifestă prin dezinvoltură și printr -un comportament normal, obișnuit, fără
neregularități sau situații ieșite din co mun. În ceea ce privește operele literare, această calitate se
observă ușor în operele ce descris realitatea noastră zilnică, fără a o modifica sau de a -și imagina
altă situație, aici mă refer strict la context, doar acolo putem observa această calitate. U n roman
pe care eu îl consider că se încadrează aici este „Cu sânge rece” de Truman Capote, romanul
descrie uciderea unei familii cu sânge rece, eveniment ce s -a întâmplat și în realitate în sec. al –
XX- lea. Toate evenimentele, situațiile prin care trec pe rsonaje, dar și condamnarea sunt descrise
cu detalii amănunțite în roman.
Emfaza este conform DEX „ o elaborare a textului pretențioasă, atât în vorbire, cât și în
scris sau redactare, emfaza reprezintă o atitudine nenaturală, total opusă naturaleței și este în
dezacord cu realitatea”69. Conform Dicționarului de ștințe ale limbii, emfaza este „ în retorică,
figură de stil care constă în a acorda unui termen o importanță pe care acesta nu o are în forma
normală a enunțului, în a accentua sau a extrage expri marea ideii”70. Ca și figură de insistență,
emfază este însoțită de intensificarea fonetică a expresiei, de prezența unei intonații. Schimbarea
topicii în propoziție poate duce la procesul de emfază, accentul mutându -se de pe un membru al
frazei pe altul, d e exemplu comparând următorele două propoziții se poate observa diferența:
Mama a mâncat pizaa aceasta de mult timp și Pizza acesta, mama a mâncat -o de mult timp! . Un
alt mod prin care emfaza se poate realiza este prin repetiția unui cuvânt, care astfel es te accentuat
afectiv, un exemplu în care se obsevă este: Un băiat, e un băiat !71.

68 *** Dicționarul explicativ al limbii române , Ediția a II -a Rev, București, Ed itura Univers
Enciclopedic, 2016, p. 762.
69 Idem, p. 382.
70 Angela, Bidu – Vrănceanu, Crist ina, Călărașu, Liliana, Ionescu – Ruxăndoiu, Mihaela , Mancaș,
Gabriela , Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, Bucureș ti, Editura Nemira, 2005, p. 193.
71 Idem, p. 193.

33
3. Simplitatea vs Artificialitatea

Simplitatea este o calitate ce se observă rar sau chiar deloc în operele literare deoarece este
caracterizată de un limbaj uzual, comun și f olosește termeni din regularitățiile zilnice. Un
exemplu în care se oservă din literatură: „ Mini tăcu timp de o secundă sau cine știe cât tăcu, la
altă măsură a timpului. Vorbise cu un glas somnambul ca si cum ar fi citit. Reluă tonul
conversației”72 ( Hor tensia -Papadat Bengescu, Feciare despletite ).
Artificialitatea este creată de omul însuși, se recunoaște în opera literară printr -un exces
de neologisme și cuvinte împrumutate din alte limbi, însă adaptate la sistemul fonetic al limbii
române. În operele literare putem observa că limba poate fi artificială, dar în texte spre exemplu
putem avea doar impresia de artificialitate: „ pe când, de argint, / (…) / pe zări argintii”73 ( G.
Bacovia, Amurg ).

4. Armonia/Eufonia vs Cacofonia
Armonia este o calitate în care expresivitatea este frumoasă, balanțată, totul să fie în armonie,
armonia de asemenea este și muzicală în care sunetele au o concordanță între ele și sunt
melodioase. În operele literare termenul de armonie sau eufonie poate fi sinonim cu muzica,
sugestia făcându -se prin sunete alese special de scriitor sau poet deoarece prin muzicalitatea
versurilor se pot transmite emoții, care uneori sunt frumoase și plăcute, dar de alte ori sunt
negative și neplăcute74. Un exemplu dintr -o poezie în care se observă m uzicalitatea versurilor ,
dar și ritmul: „ E lung pământul, ba e lat, / Dar ca săgeată de bogat / Nici astăzi domn pe lume
nu-i, / Și -a vea o fată, -fata lui – / Icoană -ntr-un altar s -o pui / La închinat”75 ( George Coșbuc,
Nunta Zamfirei ).
Cacofonia este „ un efect acustic dezagreabil, rezultat din repetarea sau combinarea
sunetelor sau silabelor în cuvânt sau în frază. Cacofonia poate fi întâmplătoare în vorbire ori

72 Hortensia, Papadat -Bengescu, Fecioare despletite, București, Editura Gram ar, 1994, p. 71.
73 G.,Bacovia, Poezii, București, Ediție Omagială, Editura Cartea Românească, 1977, p. 20 .
74 Pamfil, Matei, Valerica, Sporiș, op. cit., p. 117.
75 George, Coșbuc, Balade și idile . Fire de tort , Ediție îngrijită de Gavril Scridon, Bucureșt i, Editura
Cartea Românească, 1893, p.5.

34
utilizată cu efect parodic în textul literar”76. De obicei se formează între două silabe dif erite ce
conțin consoane și vocale ce se reptă dar sunt deranjante auzului, de exemplu: Maricico, coboară
imediat!. În vorbirea curentă se produce fără ca vorbitorul să își dea seama, poate din cauză că
vorbește prea repede, fluid, dar aici se poate evita folosind pauzele mai lungi în vorbire. Este
considerată o greșeală, însă nu atât de gravă față de altele.

5. Demnitatea vs Vulgaritatea
Demnitatea este o calitate ce se evidențiază printr -o exprimare morală, ce impune prestigiu și
respect, în operele litera re respectul vine de la scriitor către cititor, dar și invers, când cititorul
acordă credit și respect operei indiferent dacă este pe placul lui sau nu. Vulgaritatea presupune o
exprima folosing cuvinte urâte, vulgare, obșcene, scârboase, grosolane, care s e opun frumosului
și bunului -simț. Acest stil derivă din necunoșterea limbii și din vorbirea de zi cu zi, dar și din
diferitele dialecte, cu timpul au devenit un mijloc de caracterizare socială, dar un mod de
caracterizare a personajelor în operele literar e. În principiu vorbitorul folosește acest stil vulgar
atunci când se enervează, însă scriitorul folosește stilul pentru a scoate în evidență un anumit
comportament al personajelor. „ Iordache: Al dracului spițerul! Închipuiește -ți d-ta!, (…) / Stai să
vezi. Al dracului spițerul!”77 ( I. L. Caragiale, D-ale Carnavalului ).
Concluzii
Am încercat să cuprind în acestă lucrare regulile și greșelile de la normele st ilistice, am descris
aspectele teoretice în detalui. Deoarece stilistica este o dișciplină pătrun să la noi pe filieră
franceză ce studiază stilurile și modul în care textul este analizat din punct de vedere stilistic am
încercat să fac o paralelă între perioada modernă și cea tradițională, cu trecerea timpului se
observă o evoluție în idei, conceptul pornește de la Bally , iar la noi este preluat de Iorgu Iordan,
care afirmă că stilistica lingvistică studiază „ mijloacele lingvistice studiate din perspect iva
emoțiilor”, însă întemeietorul stlisticii noastre românești este Tudor Vianu, care afirmă că nu ar
mai trebui să separăm stlistica lingvistică de cea literară și că trebuie studiate la un loc.

76 Angela, Bidu – Vrănceanu, Cristina, Călărașu, Liliana, Ionescu – Ruxăndoiu, Mihaela , Mancaș,
Gabriela , Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, Bucureș ti, Editura Nemira, 2005, p. 90.
77 Ion-Luca , Caragi ale, O scrisoare pierdută, București, Editura Pentru Toți, 1982, p. 199 -200.

35
Concluzionând, cunoașterea normelor este esențială deoarece fără ele nu am ști ce e
corect și ce e greșit, ele ne oferă niște repere pe care trebuie să le urm ăm pentru a scrie și vorbi
corect. Sunt atât de multe greșeli sau cum sunt numite în acestă lucrare abateri care se produc
atât în vorbirea curentă de zi cu zi sau în conversație, cât și în cea scrisă. Cunoașterea și aplicarea
normelor ne este de folos pen tru a nu mai face greșeli și pentru a încerca să vorbim cât mai
literar posibil. Este adevărat că fiecare persoană are un cod lingvistic și îl folosește în funcție de
contextul în care se află, de obicei în mediul familiar se folosește un limbaj comun, uzu al, uneori
se folosesc cuvintele prescurtate pentru a scurta timpul de vorbire, însă înainte de a le folosi
trebuie să fim siguri că cealaltă persoană receptează mesajul transmis. Tipurile de norme
descrise în această lucrare ajută la corectarea și înțel egerea cuvintelor, înțelegerea sensului și a
originii, ele sunt de mai multe tipuri și fiecare cosmetizează limba și ne învață cum e corect să
scriem, să pronunțăm, să înțelegem și cum se pune accentul.
Calităț ile generale ale stilului sunt prezentate ca o clasificare împreună cu abaterile
fiecăruia, aici am oferit o opinie teoretică urmată fiecare calitate în aparte de câte un text
reprezentativ din literatură, iar după text urmează o analiză stilistică în care am urmărit
următoarele: prima dată citirea ș i înțelegerea textului, determinând valorile expresive ale fiecărui
text la toate nivelurile si evidențierea mijloacelor artistice ce se află în operă prin comentarea lor.
Calită țile particulare ale stilului sunt mai greu de observat, dar și ele contribui e la o
analiză a textului evidențiindule prin identificarea unor termeni ce se potrivesc lor și care se
pretează cerințelor proprii fiecărei calități în parte.
Abaterile sunt și ele discutate în același mod ca și calitățiile, la fel evidențiate printr -un text, care
apoi este a nalizat din perspectivă proprie, în care se observă aceste abateri. Cele mai multe dintre
ele se produc din cauză că limba nu se cunoaște suficient de bine sau că vorbitorul nu are
educația neceasă cunoașterii ei sau pur și simplu din neglijență. Unele dintre abaterile prezente în
această lucrare se produc în conversație fără ca vorbitorul să -și dea seama de ele deoarece dacă
greșeti des, atunci acele greșeli devin normale și uzuale pentru tine că nu mai observi varinta
corectă. Alte a bateri au fost atât de des folosite încât toată lumea le folosește ca atare acum, de
exemplu anacolutul din expresia: iarbă verde, au intrat în uz și se folosesc în vorbire chiar dacă
cuvântul iarbă sugerează deja culoarea verde, fără a mai fi nevoie de su bstantivul culoare.
Prin urmare în această lucrare sunt evidențiate toate particularitățile stilului, descrierea
dișciplinei ce le studiază dar și abaterile și normele, unde ele ajută ca limba română să se

36
construiască și să se formeze, datorită nomelor e timologice aflăm originea cuvintelor și cum sunt
ele adoptate în limba noastră, datorită celor ortografice avem regulile de scriere ce sunt foarte
importante în redactarea unui text sau a unei opere literare pentru a înțelege sensul corect al
cuvântului sc ris și pentru pronunție, știți cum se spune „ cum scri așa și citești”, deci dacă scriem
corect, vom și vorbi corect. Îar normele fonetice – fonologice ne învață pronunția cuvintelor,
despărțire a în silabe și cum punem accentul pe diferite litere, care pot fi consoane sau vocale,
accentul este important deoarece într -o conversație dacă punem accentul greșit persoana care
receptează poate să înțeleagă greșit mesajul.
În cele din urmă stilul este cel care descrie o operă cel mai bine și o încadrează într -unul
dintre stilurile funcționale ale limbii române, stilul conferă originalitate operei deoarece conține
amprenta personală a autorului asupra textului, însă etimologic cuvântul însemna „condeiul cu
care se scria pe tăblițe”, dar astăzi sensul a evoluat și d escrie maniera în care un scriitor își
produce capodopera de artă.
Aportul de originalitate pe care l -am adus acestei lucrări se poate observa pe tot parcursul
lucrării și constă în comentariile și observațiile aduse fiecărui text exemplificat la fiecare calitate
în parte, dar și la abaterile propriu -zise. Prin aceste comentarii eu am încercat să îmi exprim
opinia personală cu privire la normele și abaterile ce le întâlnim în limba noastră română, dar și
motivele care stau la baza produceri lor, de cele ma i multe ori necunoașterea suficentă a
normelor și a limbii duc la aceste abateri, dar și neglijența cu care persoanele o tratează, ignorând
regulile corecte impuse de Academia Română.
În concluzie, această lucrare merită citită și nu numai datorită aport ului original adus de mine, ci
și pentru informațiile pe care care le -am căutat și incorporat aici cu privire la tema aleasă, adică
despre stil, stilistică, calitățile generale și particulare ale stilului. Deasemenea selecția de texte
din bibliografia ilus trativă este destul de diversă, interesantă și am încercat să adun cât mai multe
texte selective din literatură pentru a susține ideile enunțate în lucrare.

37
Bibliografie

1. *** Dicționar explicativ al limbii române, Ediția a II -a, București, Editura Uni vers
Enciclopedic, 1998.
2. *** Dicționar explicativ al limbii române , Ediția a II -a Rev, București, Editura Univers
Enciclopedic, 2016.
3. *** Dicționarul limbii române moderne , București, Editura Academiei Republicii
Populare Romîne, 1958
4. *** Dicționar ortogra fic, ortoepic și morfologic al limbii române , Ediția a II -a Revăzută
și Adăugită, București, Editura Enciclopedic Gold, 2010.
5. Bidu – Vrănceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu – Ruxăndoiu, Liliana, Mancaș,
Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura
Nemira, 2005.
6. Comșulea, Elena, Șerban, Valentina, Teiuș, Sabina, Dicționarul uzual al limbii române,
Pitești, Editura Paralela 45, 2008.
7. Constantinescu -Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de termeni lingvistici, București,
Editura Albatros, 1980.
8. Coșeriu, Eugen io, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1995, trad.
Ardeleanu, Elena, Bojoga, Eugenia .
9. Coteanu, Ion, Stilistica funcțională a limbii române, București, Editura Academiei
republicii socialiste Ro mânia, 1973.
10. Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, București, Editura Albatros, 1982.
11. Idem , Gramatică, stilistică, compoziție, București, Editura Științifică, 1990.
12. Drașoveanu, D.D., Zdrenghea, Mircea , Dumitrașcu, P., Analize gramaticale și stilistice ,
București, Editura Științifică, 1966.
13. Ghiță, Gh, Fierăscu, C., Dicționar de terminologie literară, București, Editura Ion
Creangă, 1975
14. Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999.
15. Iordan, Iorgu , Lingvistică și critică literară, în România Literară, 39, 28 sept. 1978.

38
16. Magheru, Paul, Noțiuni de stil și compoziție cu modele de compuneri școlare, București,
Editura Coresi,1991.
17. Mancaș, Mihaela, Limbajul artistic românesc modern , București, Editura Universității,
2005.
18. Matei, Pamfil, Sporiș, Valerica, Stilistica limbii române. Note de curs și aplicații , Sibiu,
Editura Techno Media, 2010.
19. Munteanu, Ștefan, Studii de lingvistică și stilistică, Pitești, Editura Pygmalion, 1998.
20. Parpală, Emilia, Introducere în stili stică, Craiova, Editura Universitaria, 2006.
21. Parpală, Emilia – Afană, Poetica O introducere, Craiova, Editura Austrom, 1998.
22. Popa, Ion, Popa, Marinela, Limba română, București, Editura Niculescu, 2013.
23. Vianu, Tudor, Despre stil și artă literară, Bucur ești, Editura Tineretului, 1965.
24. Idem , Studii de poetică și stilistică, Editura Pentru Toți, București, 1966.

Bibliografie ilustrativă

1. Ailenei, Dorel, Bălan, Elena, Econimie, București, Editura Humani tas Educational, 2008.
2. Alecsandri,Vasile, Poezii ales e, Ediția I, București, Editura de Stat Pentru Literatură și Artă,
1952.
3. Arghezi, Tudor, Cuvinte potrivite, Ediția Rev de Autor, Bucureșt i, Editura Minerva,
1977.
4. Bacovia, George, Poezii, Ediție Omagială, București, Editura Cartea Românească, 1977.
5. Barbu, Ion, Poezii, București, Editura Minerva, 1973.
6. Cărtărescu, Mircea, Farfuri, vitrine, fotografii, București, Editura Cartea Românească,
1980.
7. Caragiale, Ion -Luca , O scrisoare pierdută, Ediția a II -a (B.P.T), București, E ditura Pentru
Toți, 1982.
8. Codul Pen al, București, Editura Lumina Lex, 2000.
9. Constantinescu, Mihai, Iorgovan, Antonie, Muraru, Ioan,Tănăsescu, Elena Simina,
Constituția României revizuită, București, Editura All Beck, 2004.

39
10. Coșbuc, George, Balade și idile. Fire de tort , Ediție îngrijită de Gavril Scridon,
București, Editu ra Cartea Românească, 1893.
11. Creangă , Ioan, Povestea lui Harap Alb, Sibiu, Editura Asociațiunii, 1914 .
12. Eminescu, Mihai, Opere alese I, București, Editura Pentru Literatură, 1964 .
13. Mohan, Gheorghe, Biologie Atlas școlar, Bucureș ti, Editura Corint, 2007.
14. Papadat -Bengescu, Hortensia, Fecioare despletite, București, Editura Gramar, 1994 .
15. Simion, Petre, Nicolae, Victor, Matematică Breviar Teoretic. Exerciți și Probleme
propuse și rezolvate. Teste de evaluare, București, Editur a Niculescu, 2014.
16. Țibea, Florica, Atlas școlar de biologie, București, Editura D idactică ș i Pedagogică, R.A.,
2004.