Cismaș Alexa Diana -Ioana [613078]

UNIVERSITA TEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE ECONOM IE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

TEZĂ DE DOCTORAT
FACTORI AI CREȘTERII ECONOMICE ÎN EUROPA
CENTRALĂ ȘI DE EST. STUDIU COMPARATIV

Îndrumător științific: Doctorand: [anonimizat]. Univ. Dr. Laura Mariana
Cismaș Alexa Diana -Ioana

Timișoara
2017

2
CUPRINS
Lista figurilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 5
Lista tabelelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 5
Lista abrevierilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 6
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 8
Capitolul I. Creșterea economică și dezvolt area durabilă. Delimitări conceptuale ………………………… 18
1.1. Aspecte conceptuale privind creșterea și dezvoltarea economică ………………………….. ………….. 19
1.2. Sursele cre șterii economice, factorii determinanți ai acesteia ………………………….. ……………….. 22
1.3. Teorii și modele ale creșterii economice ………………………….. ………………………….. ……………….. 27
1.4. Dezvoltarea durabil ă și criza natural umană a dezvoltării contemporane ………………………….. .. 32
1.5. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 35
Capitolul II. Modelarea creșterii economice. Analiza mo delelor standard de creștere economică …… 37
2.1. Viziunea keynesistă în modelele de creștere economică ………………………….. ……………………… 38
2.1.1. Formalismul model ului Harrod -Domar ………………………….. ………………………….. ………….. 39
2.1.2. Echilibrul și dinamismul în modelul Harrod -Domar ………………………….. …………………….. 42
2.1.3. Limitele modelului Harrod -Domar ………………………….. ………………………….. ………………… 44
2.2. Viziunea neoclasică în modelele de creștere economică ………………………….. ……………………… 45
2.2.1. Formalismul modelui Solow. Regăsirea unor premise keynesiste ………………………….. …… 45
2.2.2. Acumularea de capital și starea staționară ………………………….. ………………………….. ………. 48
2.2.3. Limitele modelului Solow ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 52
2.3. Extensii ale modelului Solow ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 52
2.3.1. Modelul cu diferite generații de capital ………………………….. ………………………….. ………….. 53
2.3.2. Modelul Ar row ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 55
2.3.3. Modelul Uzawa ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 56
2.4. Inovația și modelele de creștere endogenă ………………………….. ………………………….. …………….. 58
2.4.1. Exemplificare. Modelul AK ………………………….. ………………………….. ………………………….. 60
2.4.2. Rolul inovației și al capitalului uman ………………………….. ………………………….. ……………… 63
2.5. Convergența absolută și condițională în modelele creșterii economice ………………………….. ….. 67
2.5.1. Studiul empiric al convergenței prin intermediul convergențelor de tip beta și sigma ……. 68
2.5.2. Formalizarea convergenței în cadrul modelului Solow ………………………….. ………………….. 70
2.5.3. Cercetări recente privind convergența și creșterea economică ………………………….. ……….. 71
2.6. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 72
Capitolul III. Studierea determinanților creșterii prin descompunerea creșterii economice …………….. 74
3.1. Incursiune în stadiul cercetării în domeniu ………………………….. ………………………….. ……………. 76
3.2. Aspecte metodologice privind descompunerea creșterii economice ………………………….. ………. 79
3.2.1. Metodologia economico -matematică ………………………….. ………………………….. ……………… 79

3
3.2.2. Limitele descompunerii creșterii economice ………………………….. ………………………….. …… 81
3.3. Factori stilizați în țăril e ECE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 85
3.3.1. Metode de calcul a stocului inițial de capital ………………………….. ………………………….. …… 86
3.3.2. Analiza comparativă a statisticilor descriptive: ECE ve rsus Europa de Vest ………………… 89
3.4. Estimarea proporțiilor relative ale factorilor neoclasici (K și L) în venit ………………………….. 100
3.4.1. Aspecte teore tico-empirice privind estimarea lui α și β ………………………….. ……………….. 100
3.4.2. Metodologia econometrică și rezultatele obținute ………………………….. ………………………. 102
3.5. Rezultatele desc ompunerii creșterii economice. Contribuția TFP ………………………….. ……….. 107
3.6. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 113
Capitolul IV. Competitivitate și creștere economică ………………………….. ………………………….. ………. 117
4.1. Delimitări conceptuale ale competitivității ………………………….. ………………………….. ………….. 118
4.1.1. Competitivitatea la nivel microeconomic și macroeconomic. ………………………….. ………. 119
4.1.2. Teorii și modele ale competitivității ………………………….. ………………………….. …………….. 122
4.1.3. Competitivitatea la nivel regional ………………………….. ………………………….. ………………… 127
4.1.4. Teoria creșterii economice și competitivitatea ………………………….. ………………………….. .. 129
4.2. Măsurarea competitivității la nivel național ………………………….. ………………………….. …………. 130
4.2.1. Instituții care măsoară competitivitatea la nivel național ………………………….. ……………… 130
4.2.2. Prezentarea ICG și relevanța acestuia în contextul creșterii ………………………….. …………. 131
4.3. Măsurarea competitivității la nivel regional – european ………………………….. …………………….. 134
4.3.1. Indici care măsoară competitivitatea la nivel regional ………………………….. …………………. 135
4.3.2. Prezentarea indicelui regional de competitivitate IRC ………………………….. …………………. 136
4.4. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 138
Capitolul V. Studier ea relației competitivitate – creștere economică în regiunile ECE …………………. 141
5.1. Analiza ICG în țările ECE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 142
5.1.1. Analiza subindic ilor ICG în țările ECE ………………………….. ………………………….. ………… 142
5.1.2. Ierarhia țărilor ECE în funcție de principalii piloni de competitivitate ……………………….. 145
5.2. Analiza comp etitivității în regiunile ECE ………………………….. ………………………….. ……………. 151
5.2.1. Nivel regional vs național. Disparități regionale ………………………….. …………………………. 152
5.2.2. Clasamentul regiunilor în funcție de subindicii ICG ………………………….. …………………… 153
5.2.3. Analiza comparativă a statisticilor descriptive ………………………….. ………………………….. . 155
5.3. Testarea empirică creștere – compe titivitate ………………………….. ………………………….. ………… 157
5.3.1. Modelul econometric ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 158
5.3.2. Metodologia și rezultatele obținute ………………………….. ………………………….. ………………. 160
5.3.3. Convergența beta și interdependențele spațiale în regiunile europene ……………………….. 165
5.4. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 167
Concluzii finale și recomandări. Limite ale cercetării și direcții de cercetare viitoare ………………….. 170
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 182

4
Anexe ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 189
Lista țărilor ECE și a codurilor aferente ………………………….. ………………………….. ……………………. 189
Deducerea ecuației de descompunere a creșterii economice ………………………….. …………………….. 190
Evoluția capitalului (K )și a muncii (L) raportate la anul de bază în ECE ………………………….. ….. 193
Evoluția PIB, K și L raportate la anul de bază în UE15 ………………………….. ………………………….. . 194
Rezultatele complete ale estimărilor proporției capitalului în venit ………………………….. …………… 196

5
Lista figurilor
Figura 1.1. Surse ale creșterii economice pe baza factorilor de producție ………………………….. ………… 23
Figura 1.2. Pilonii dezvoltării durabile ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 34
Figura 2.1. Teorii moderne d e creștere privite din perspectiva rezolvării inegalității din modelul
Harrod – Domar ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 45
Figura 2.2. Echilibrul în modelul Solow ………………………….. ………………………….. …………………………. 51
Figura 2.3. Prezentarea schematică a modelelor standand de creștere economică analizate ……………. 67
Figura 3.1. Evoluția PIB în România și Bulgaria, raportată la anul 1993 ………………………….. …………. 92
Figura 3.2. Evoluția PIB în țările baltice, raportată la anul 1993 ………………………….. …………………….. 93
Figura 3.3. Evoluția PIB în Polonia și Slovacia, raportată la anul 1993 ………………………….. …………… 94
Figura 3.4. Evoluția PIB în Croația și Slovenia, raportată la anul 1993 ………………………….. …………… 94
Figura 3.5. Evoluția PIB în Cehia și Ungaria, raportată la anul 1993 ………………………….. ………………. 95
Figura 4.1. Aspecte care măsoară competitivitatea națională ………………………….. ……………………….. 122
Figura 4.2. Diamantul lui Porter ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 125
Figura 5.1. Competitivitatea în țările ECE și UE15, în intervalul 2006 -2014 ………………………….. …. 144
Figura 5.2. Evoluția disponibilității technologice în interva lul 2006 -2014 ………………………….. …….. 149
Figura 5.3. Evoluția pilonului de sofisticare a afacerii în intervalul 2006 -2014 ………………………….. . 151
Figura 5.4. Evoluția pilo nului de inovare în intervalul 2006 -2014 ………………………….. ………………… 151
Figura 5.5. Stadiul de dezvoltare al regiunilor NUTS2 din UE, conform ICR (2013) ………………….. 152
Figura 5.6. Descrierea pilonilor ICR (2013) prin intermediul mediilor ………………………….. ………….. 156
Figura 5.7. Descrierea pilonilor competitivității regionale prin intermediul abaterilor …………………. 157
Figura 5.8. Distribuția competitivității regionale în UE ………………………….. ………………………….. ….. 162
Figura 5.9. Distribuția ratei de creștere a PIB/locuitor (PPP) 2000 -2013 ………………………….. ……….. 162

Lista tabelelor
Tabelul 1.1 Principalele caracteristici ale proceselor de creștere și dezvoltare economică ……………… 22
Tabelul 1.2. Interesul economiștilor pentru creșterea economică în secolul al XX -lea …………………… 28
Tabelul 1.3. Principalele teorii de creștere economică ………………………….. ………………………….. ……… 31
Tabelul 2.1. Expresiile matematice ale parametrilor modelului Harrod -Domar ………………………….. … 41
Tabelul 2.2. Creșterea variabilelor din modelul Solow în s tarea staționară ………………………….. ………. 50
Tabelul 2.3. Modelarea convergenței de tip beta ………………………….. ………………………….. ……………… 69
Tabelul 3.1. Evidențe ale TFP ca fiind principalul motor de creștere în studiile analizate ………………. 79
Tabelul 3.2. Limite ale descompunerii creșterii economice și soluții ale acestora …………………………. 82
Tabelu l 3.3. Scăderea economiei din primii ani ai tranziției, raportată la anul 1990 ………………………. 91

6
Tabelul 3.4. Aspecte statistice privind evoluția PIB în țările ECE ………………………….. ………………….. 91
Tabelul 3.5. Aspecte statistice ale evoluției factorilor K și L în țările ECE ………………………….. ……… 96
Tabelul 3.6. Aspecte statistice ale evoluției PIB și a factorilor de producție în Europ a de Vest ………. 98
Tabelul 3.7. Rezultatele estimării lui α în țările ECE ………………………….. ………………………….. ……… 105
Tabelul 3.8. Rezultatele estimării lui α în țările din E uropa de Vest (UE15) ………………………….. ….. 106
Tabelul 3.9. Descompunerea creșterii economice în țările ECE pentru perioada 1993 -2012 …………. 109
Tabelul 3.10 . Descompunerea creșterii economice în țările UE15 pentru perioada 1993 -2012 ……… 111
Tabelul 3.11. Robustețea contribuției relative a TFP pentru diferiți parametri δ și α ……………………. 113
Tabelul 4.1. Exemplificarea avantajului comparativ al lui David Ricardo ………………………….. ……… 123
Tabelul 4.2. Descrierea principalelor componente ICG, calculat de FEM ………………………….. ……… 133
Tabelul 4.3. Structura Indicilor ICG și ICR ………………………….. ………………………….. …………………… 136
Tabelul 4.4 Comparație ICG vs ICR ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 137
Tabelul 5.1. Stadiul de dezvoltare a țăril or ECE în perioada 2005 -2014, conform clasificării FEM . 143
Tabelul 5.2. Competitivitatea în țările ECE, în intervalul 2006 -2014 ………………………….. ……………. 145
Tabelul 5.3. Pilonii competitivității ICG în țările ECE, pentru intervalul 2006 -2014 …………………… 146
Tabelul 5.4. Media componentelor cerințelor de bază, ICG, 2006 -2014 ………………………….. ………… 147
Tabelul 5.5. Media componentelor cerințelor de eficiență, ICG, 2006 -2014 ………………………….. ….. 150
Tabelul 5.6. Medii și variații ale ICR (2013) în țările ECE și UE15 ………………………….. ……………… 153
Tabelul 5.7. Cele mai competitive și cele mai necompetitive 10 regiuni din ECE ……………………….. 154
Tabelul 5.8. Rezultatele estimării relației competi tivitate -creștere la nivelul regiunilor UE ………….. 163
Tabelul 5.9. Rezultatele estimării relației competitivitate -creștere la nivelul regiunilor UE15 ………. 164
Tabelul 5.10. Rezultatele estimării relației competitivitate -creștere la nivelul regiunilor ECE ………. 164

Lista abrevierilor
ECE –grupul țărilor din Europa Centrală și de Est , cuprinzând 11 țări membre ale Uniu nii Europene
UE – Uniunea Europeană
UE15 – cele 15 țări din Europa de Vest , membre ale Uniunii Europene,
PIB – Produsul Intern Brut
HDI – Human Development Indicator
OCDE – Organizatia pentru Cooperare și Dezoltare Economică
ONU – Organzația Națiunilor Unite
TFP – Total Factor Productivity
CSI – Comunitatea Statelor Independente
FMI – Fondul Monetar Internațional

7
MIP – Metoda Inventarului Permanent
MRW – modelul Mankiw, Romer și Weil (1992)
ICG – Indicele Competitivității Globale
ICR – Indicele Competit ivității Regionale
FEM – Forumul Economic Mondial
IDM – Institutul pentru Dezvoltarea Managementului
FE – Fixed Effects, model de tip panel data cu efecte fixe
RE – Random Effects, model de tip panel data cu efecte aleatoare
OLS – Ordinary Least Squares
NUTS – Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică
SEM – Spatial Error Model , model cu erori corelate spatial
SLM – Spatial Lag Model , model cu întârzieri spațiale

8
Introducere
Tema abordată, problematica și motivația cercetării
Țările din Euro pa Centrală și de Est (ECE) se diferențiază, pe lângă localizarea spațială și
similaritățile istorice, și prin provocările comune economice la care au fost nevoite să
răspundă în ultimii 25 de ani. Având în spate mai bine de 40 de ani de economie planifica tă și
izolare economică, aceste țări s-au trezit puse , la începutul anilor 19 90, în fața unei duble
provocări: să recupereze decalajul față de Europa de Vest , și să facă față unei lumi
globalizate, extrem de competitive, unde viteza schimbărilor din mediul economic generate
de tehnologie și globalizare poate fi amețitoare chiar și pentru unele țări dezvoltate.
Creșterea economică a reprezentat și reprezintă o condiție necesară în parcursul acestor țări
către bunăstarea dorită. Politicile economice s-au axat pe găsirea și valorificarea acelor
factori care să asigure o evoluție pozitivă a Produsului Intern Brut , reflectată într -o creștere a
venitului real pe locuitor. Apropierea geografică de un grup de țări dezvoltate – cele din
Europa de Vest – precum și pos ibilitatea de a face parte, împreună cu acestea, dintr -o Uniune
Economică a generat o suită de aspecte pozitive și a trasat niște direcții clare în privința
obiectivelor care se doresc atinse. În contextul Uniunii Europene (UE) , se consideră că a avut
loc o stimulare a fluxurilor de capital , o intensificare a relații lor economice, o grăbire a
procesului de difuzi une a cunoșt ințelor și tehnologiilor – toate acestea considerate elemente
esențiale în procesul de creștere -dezvoltare. Cu toate acestea, țările ECE mai au un drum lung
de parcu rs până vor atinge nivelul de bunăstare a țărilor dezvoltate din Europa de Vest
(UE15), lucru reliefat de numeroase studii în domeniul convergenței economice sau de
analiza diverșilor indicatori care reflectă calitatea vieții ș i a procesului economic. În acest
context, consi derăm oportun prezentul studiu, care își propune să facă o analiză a procesului
de creștere până în prezent și să ofere sugestii cu privire la potențialii determinanți ai creșterii
pe viitor.
Când vine vorba de găsirea factorilor determinanți ai creșterii, teoria modernă economică
recunoaște rolul investițiilor în special în procesul de creștere a țărilor în curs de dezvoltare,
însă accentuea ză rolul progresului tehnologic. Văzut ca și inovare, cunoaștere, sau pur si
simplu manifestat printr -o mărire semnificativă a eficie nței proceselor economice, progresul
tehnologic este considerat singurul element care poate susține creșterea pe termen lung. Acest
lucru este în mod formal introdus în teoria creșterii de căt re Robert Solow (1956) care

9
modelează mecanismele prin care economi a unei țări evoluează , sub influența dinamicii
acumulării de capital , spre o stare staționară, unde creșterea economică nu mai poate fi
susținută prin resurse fizice proprii, ci continuă la rata de creștere a progresului tehnologic .
Creșterea economică poate fi privită ca fiind determinată de două elemente majore:
acumularea de inputuri – în special acumularea de capital – și creșterea în eficiență a acestor
inputuri – văzută ca o manifesta re a cunoașterii, inovării și progresului tehnologic. Diversele
teorii și modele de creștere au analizat în principal mecanismele prin care această eficiență
este încorporată în procesul economic. Teo ria endogenă a creșterii a vizat model area formării
de e ficiență, reliefarea acelor factori care contribuie la formarea progre sului tehnologic.
Capitalul uman și investiția în cercetare -dezvoltare – atât din partea agenților economici cât și
din partea statului sunt considerați principalii promotori ai pro gresu lui tehnologic și evoluției
pozitive a economiei. Pe lângă aceștia, teoria endogenă permite considerarea și a altor factori
care afect ează deciziile de inovare sau care influențează eficiența procesul ui economic.
În studiile empirice, există mai multe dire cții de cercetare a creșterii economice și a factorilor
determinanți ai acesteia. Descompunerea creșterii economice, un procedeu de inspirație
neoclasică, își propune să evalueze magnitudinea progresului tehnologic – sau a schimbărilor
calitative în genera l – în rata de creștere economică . Alte studii vizează estimarea impactului
diverșilor factori în procesul de creștere, printr -un model de convergență condițională. În
acest context, pornindu -se de la ideea că economia va evolua oricum spre propria stare
staționară, factorii de creștere sunt aceia care vor determina un nivel al venitului cât mai mare
în starea de echilibru.
Găsirea și sintetizarea tuturor factorilor care au o influență asupra creșterii reprezintă un efort
de cercetare în plină desfășurare, dovadă fiind explozia de studii empirice care testează
influența diverșilor factori în procesul de creștere. Pentru a avea o mai bună clasificare a
tuturor factorilor de creștere am apelat la competitivitate – văzută ca și măsură a
productivității dintr -o economie . Indicatorii competitivității din ultimii ani – dintre care
amintim Indicele Competitivității Global e (ICG) , calc ulat de Forumul Economic Mondial
(FEM) – sintetizează și dau o formă acelor elemente care influențează nivelul de
productivitate al u nei țări . Prin urmare, a ceștia pot fi în mod firesc priviți ca și determinanți ai
creșteri i. Competitivitatea nu mai este doar o simplă măsură a puterii comerțului exterior a
unei țări, cercetările recente – printre care amintim contribuția lui Porter (199 8) – o asimilează
productivității și bunăstării generale a unei națiuni . Com petitivitatea reprezintă , de asemenea ,

10
un deziderat al UE , prin care se dorește stimularea procesului de creștere și reducerea
disparităților dintre țări .
De asemenea, considerăm c ă studierea creșterii economice și a factorilor acesteia nu trebuie
să se limiteze la nivelul național, în special în cazul ță rilor ECE sau a UE . Numeroase studii
au releva t o variație semnificativă în nivelul venitului și a condițiil or de trai din regiuni le
europene , iar diversele politici regionale și de coeziune la nivel comunitar își propun o
uniformizare a acestor condiții, printr -o stimulare sporită a productivității în regiunile mai
sărace. Competitivitatea incepe la nivelul microeconomic, prin deciz ia asumată a agenților
economici de a -și mări productivitatea și este reflectată, înainte de toate la nivel regional.
Competitivitatea și pro ductivitatea regională pot fi considerate așadar măsuri ale „sănătății ”
procesului de creștere, modalitatea pri n care comunitățile își pot crea și susține bunăstarea,
apelând la propriile avantaje com petitive și procese economice. O analiză a factorilor și a
procesului de creștere la nivel regional poate scoate în evi dență sursa discrepanțe lor și
dinamica convergenței din spatiul european.
Obiectivele proiectului de cercetare
În esență, putem spune că obiectivul general al acestei teze îl reprezintă studierea creșterii
economice și a factorilor determinați ai acesteia , în cele 11 țări ECE membre ale UE, atât la
nivel na țional cât și la nivel regional, apelând la descompunerea creșterii economice, dar și la
competitivitate înțeleasă ca și măsură a productivității. Putem spun e că ne axăm pe două
direcții generale, care structurează prezenta lucrare în două părți :
 Analiza surselor creșterii economice a țăril or din ECE , prin delimitarea proceselor
cantitative de cele calitative , asociate inovației și creșterilor de eficiență și incluse în
Total Factor Productivity (TFP), printr -un demers de descompunere a creșterii
economice .
 Studierea factorilor creșterii prin intermediul pilonilor competitivității , atât la nivel
național c ât și la nivel regional. Aici un rol important îl ocupă studiul nostru privind
modelarea impactului competitivității asupra creșt erii economice la nivel re gional.
Prin acest studiu ne propunem să evidențiem în ce mă sură eforturile pentru creșter ea
competitivității și, deci, a productivității la nivel regional se reflectă într -adevăr și
într-o îmbunătățire a creșterii economice .
Așadar, putem spune că obiect ivele specifice ale prezentei lucrări sunt următoarele:

11
 Evidenți erea conceptelor de creștere economică, dezvoltare economică , dezvoltare
durabilă și a relațiilor existente între acestea
 Identificarea și prezentarea principalelor teorii și modele standard a le creșterii
economice
 Analiza e voluției factorilor de producție capital (K) și muncă (L) în țările ECE , și,
comparativ în țările UE15
 Aflarea proporției factorilor de producție în venitul final, atât în ECE cât și în UE15,
prin estimarea proporției capita lului α
 Testarea ipotezei conform căreia forța de muncă îm bunătățită prin capital uman poate
crește eficiența și remunerarea muncii în detrimentul proporției capitalului , atât în
țările ECE cât și în țările UE15
 Analiza surselor creșterii prin intermediul descompunerii creșterii economice în
procese cantitative și procese calitative
 Evidențierea componentei calitative a creșterii prin rolul reziduului Solow , sau a Total
Factor Productivity (TFP) în țările ECE și, comparativ, în țările UE15
 Clarificarea conc eptului de competitivitate la nivel micro, macro și regional
 Evidențierea legăturii creștere -competitivitate la nivel teoretic , prin definirea
competitivității ca și productivitate
 Analiza descriptivă a pilonilor competitivității Indicelui Competitivități i Globale
(ICG), piloni asimilați factorilor de productivitate și creștere economică
 Studiul competitivității regionale din ță rile ECE prin intermediul Indicelui
Competitivității Globale (ICR)
 Testarea relației creștere economică – competitivitate la nivel regional , atât la nivelul
UE, cât și la nivelul celor două blocuri UE15 și ECE
Structura cercetării
În atingerea obiectivelor propuse , am structurat prezenta teză în 5 capitole. Primele 3 capitole
se axează pe studierea creșterii economice prin prisma teo riei creșterii economice . Aici
realizăm o scurtă incursiune în literatura de specialitate, evidențiind principalele concepte,
teorii și modele de creștere , prezentând de asemenea și rezultatele cercetării proprii –
descompunerea creșterii economice în țări le ECE și rolul TFP în procesul de creștere . În
următo arele două capitole evidențiem conceptul de competitivitate și legătura cu creșterea
economică și prezentăm rezultatele propriei cercetări: analiza factorilor de competitivitate la

12
nivel național și reg ional și testarea relației competitivitate -creștere economică la nivelul
regiunilor UE .
Primul capitol, intitulat „Creșterea economică și dezvoltarea durabilă. Delimitări
conceptuale ”, descrie și definește principalele elemente cu care operează studiul c reșterii
economice. Termenul de creștere este studiat prin prisma cadrului mult mai larg din care face
parte, acela al dezvoltării economice. Principalele teorii de creștere sunt trecute în revistă –
clasică, keynesistă, neoclasică și endogenă – precum și s ursele creșterii așa cum apar ele
evidențiate în modelele studiate. Spre finalul capitolului, insistăm asupra necesității
procesului de dezvoltare de a ține cont de limitele impuse de mediul înconjurător și de a se
transforma într -un model de dezvoltare du rabilă.
În al doilea capitol , intitulat „Modelarea creșterii economice. Analiza modelelor standard de
creștere economică ”, vom prezenta principalele modele care au avut o influență în conturarea
evoluției teoriei moderne a creșterii economice , insistând as upra ipotezelor de lucru și
concluziilor fiecăruia . Primul model ales aparțin e curentului keynesist – Harrod -Domar ,
considerat primul model de creștere complet specificat din punct de vedere economico –
matematic, însă m ajoritatea modelelor prezentate – începând cu modelul de referință al lui
Solow (1956) – aparțin teoriei neoclasice și endogene de creștere , curente care au influențat
masiv cercetările în acest domeniu. Pe lângă cele două modele deja menționate, vom
evidenția contribuțiile unor importanți eco nomiști ai creșterii, cum ar fi Arrow (1962), Uzawa
(1965) dar și Romer (1986, 1990) sau Lucas (1986). La finalul capitolu lui, prezent ăm unele
noțiuni despre studiul convergenței – văzută inițial ca modalitate de a testa validitatea
curentului neoclasic în detrimentul celui endogen , dar care își propune să găsească răspunsuri
la probleme practice, referitoare la diferențele dintre veniturile țărilor și factorii care
determină aceste diferențe.
Al treilea capitol , ”Studierea determinanților creșterii prin de scompunerea creșterii
economice” , prezintă analiza empirică referitoare la sursele creșterii economice din țările
ECE din perioada 1993 -2012 , determinate prin intermediul metodei de descompunere a
creșterii economice . Acest capitol face o analiză descripti vă a factorilor de producție și
studiază tipul procesului de creștere din țările ECE . Evidențiem, astfel, contribuția cantitativă,
avută de cei doi factori de producție, și contribuția calitativă, avută de TFP la procesul de
creștere din țările ECE. Descom pune rea creșterii economice se bazează pe estimările proprii
ale proporțiilor remunerării factorilor de producție în venitul final – respectiv a proporției α ,

13
în contextul unei funcții de producție Cobb -Douglas cu randamente constante, cu și fără
prezența capitalului uman ca element de îmbunătățire (augumentare) a factorului muncă .
Al patrulea capitol face trecerea spre studiul determinanților creșterii prin intermediul
competitivității. Intitulat ”Competitivitate și creștere economică” , acest capitol defin ește
unele concepte specifice competitivității, prezentând diversele forme pe care aceasta le poate
îmbrăca, la nivel microeconomic, macroeconomic sau regional. Pornind de la definiția
competitivității ca și productivitate enunțată prima dată de Porter ( 1998), vom prezenta
Indicele Competitivității Globale și Indicele Com petitivității Regionale , calculați de către
Forumul Economic Mondial, respectiv Comisia Europeană. Formați prin agregarea a zeci si
sute de indicatori, acești indecși sunt structurați pe pi loni ai competitivității , care pot fi tratați
ca niște factori det erminanți ai productivității și, deci, posibili determinanți ai creșterii
economice. Metodologia de calcul ține cont de gradul de dezvoltare a țărilor studiate, astfel
încât cerințele pe car e o țară trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată competitivă
sunt de asemenea diferite. Acest lucru duce la gruparea pilonilor în 3 subindici (de bază, de
eficiență și de inovare) care au ponderi diferite în c alculul indicelui final .
Capitolul al cincilea, „ Studierea relației competitivitate – creștere economică în regiunile
ECE” , realizează analiza pilonilor de c ompetitivitate la nivel național pentru intervalul 2006 –
2014, precum și analiza regio nală a competitivității. Ne axăm în principal pe evidențierea
scorurilor obținute de țările ECE și a decalajelor existente față de țările UE15 pentru cei 12
piloni ai comp etitivității. Analiza la nivel regional a indicelui analog scoate în evidență unele
neconcordanțe față de analiza la nivel național și evidențiază disparitățile regionale existente
la nivel european. În final este testat impactul competitivității regionale asupra creșterii
economice, prin specificarea unui model econometric cu efecte spațiale în care ținem cont și
de efectul de convergen ță.
În final, concluziile sintetizează rezultatele demersului nostru de cercetare , oferă unele
elemente de politică economică și evidențiază asupra limitelor și direcțiilor de cercetare. TFP
este evidențiat ca fiind principalul motor al creșterii economic e în cel puțin 4 din cele 11 țări
ECE studiate, în restul țărilor acumularea de capital având principal ul rol în procesul de
creștere economică . Cu toate acestea, contribuția TFP este mult mai răspândită decât în cazul
țărilor UE15. Analiza creștere –compet itivitate la nivel regional a scos în evidență de
asemenea o relație pozitivă și semnificativă în cazul regiunilor UE, reflectată la nivelul celor
două blocuri doar în rândul regiunilor ECE. Am evidențiat de asemenea acei piloni de
competitivitate care au susținut productivitatea, ș i am militat pentru reducerea decalajelor

14
existente față de UE15, inclusiv la nivel re gional. Prin aceste măsuri, sperăm noi, se va
produce o creștere a productivității la nivel regional și național, o accelerare a procesului de
creștere și o reducere a diferențelor existente între ECE și UE15. În acest context, așteptăm
pe viitor ca contribuția TFP să crească.
Metodologia cercetării
Metodologiile de cercetare folosite sunt atât analitice cât și empirice. În capitolele 1, 2 și 4
vom facem o analiză a teoriilor creșterii și competitivității prin analize de conținut,
comparații, observații și interpretări ale literaturii de specialitate. Recurgerea la modelarea
matematică, prin oferirea de egalități și expresii matematice, este, de a semenea folosită în
aceste capitole.
Analiza empirică se bazează pe folosirea metodelor cantitative , așadar pe culegerea de date,
analiza descriptivă a ac estora, formularea și estimarea modelelor econometrice. Descrierea
datelor și a indicatorilor folosiți este realizată prin intermediul statisticilor de bază: medii
aritmetice, diferenț e, folosirea indicatorilor temporali – indici de timp cu bază fixă, ritm de
creștere, ș.a.m.d. Reprezentările grafice și spațiale (hărți) sunt de asemenea folosite, acolo
unde este cazul, pentru a reda mai bine caracteristicile datelor studiate.
Studiul empiric din capitolul 3 se bazează pe descompunerea creșterii economice, tehnică
patentată de către Solow (1957) și aparținând curentului neoclasic. Estimarea proporțiilor
factorilor de producție în venit are de asemenea la bază o f uncție de producție neoclasică, de
tipul Cobb -Douglas. Tehnicile de estimare aparțin analizei de tip panel, unde se ține cont atât
de dimensiunea temporală cât și de cea transversală și se modelează eterogeneitatea dintre
indivizi. Utilizăm așadar modele de tip Fixed Effects sau Random Effects. În cazul
capitolului 5, modelul estimat pornește de la o specificație propusă de Schwab (2014) și
folosește elemente de econometrie spațială, ținând cont de intracțiunile spațiale dintre
indivizi. Cu toate acestea, regresia simplă (de tipul Ordinary Least Squares – OLS ) este de
asemenea folosită în ambele situații , pentru a oferi un punct de referință și a convinge cu
privire la necesitatea de a folosi tehnici de estimare mai complexe.
Țările studiate în cadrul demersului nostru științific sunt cele 11 țări ECE membre ale Uniunii
Europene: Bulgaria, Cehia, Croația, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia,
România și Ungaria. Procesul lor de creșter e este comparat și contrastat cu cel al celor 15 țări
membre UE din Eur opa de Vest (UE15), din care fac parte Austria, Belgia, Danemarca,
Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda,

15
Portugalia, Spania și Suedia. Acestea reprezintă exemplul de „ state dezvoltate” pe care țările
ECE doresc să îl atingă și care reprezintă așadar un punct de referință important.
Studiul nostru se desfășoară la nivel macroeconomic, însă analiza desfășurată atât la nivel
național (capito lul 3 și capitolul 5) cât și la nivel regional (capitolul 5) permit o înțelegere mai
bună a rezultatelor obținute.
Stadiul cunoașterii
În ceea ce privește stadiul cunoașt erii cu privire la factorii de creștere din țările ECE ,
menționăm că studierea factor ilor de creștere din țările ECE a suscitat interesul unor instituții
și economiști, datorită statului lor de țări în curs de dezvoltare, dornice de a prinde din urmă
statele dezvoltate din Vest. Multe studii au fost folosit metoda de descompunere a creșter ii
economice ca și modalitate de studiu a factorilor creșterii , deși există și încercări de estimare
a impactului acestora prin intermediul modelelor econometrice , dinamice, care doresc să
redea un proces de convergență condițională .
Numeroasele studii de descompunere a creșterii economice, efectuate pentru diferite grupuri
de țări ECE și pentru diverse perioade de timp din intervalul 1989 – 2012, scot în evidență
contribuții nesperat de mari ale TFP. Se consideră că acest lucru a diferențiat țările ECE de
restul țărilor în curs de dezvoltare. De exemplu, Schadler et. al (2006), într -un raport FMI,
scoate în evidență contribuția majoritară a TFP în cele 8 țări studi ate pentru intervalul 1990 –
2004 . Rapacki și Prochniak (2009), de asemenea remarcă contribuții le TFP decisive la
procesul de creștere din țările baltice în perioada 1990 -2003. Există îns ă și stud ii unde
acumularea de capital este considerat motorul creșterii economice, în detrimentul TFP (vezi
Iradian (2007) sau Dombi (2013). De menționat însă, că, în majoritatea studiilor, parametri i
funcției de producție sunt considerați dați (cu excepția Iradian (2007) ), fapt care aruncă unele
semne de întrebare cu privire la veridicitatea rezultatelor obținute.
Nivelul regional este de asemenea utilizat pentru s tudie rea procesului de creștere sau pentru
elucidarea factorilor care formează TFP, dar în ciuda unor importante contribuții care privesc
regiunile UE15 (vezi Bronzini și Pizelli (2009) , Dettori, Marrocu și Paci (2012) sau Vogel
(2012) ), regiunile ECE sunt prea puțin luate în considerare (vezi Danska -Borsiak și
Laskowska (2012) )
Indicii competitivității sunt descri și ca și o agregare structurată a pilonilor care contribuie la
productivitatea unor țări, și, cu toate că unele studii se focusează pe analiza competitivității
țărilor ECE ( (Kovacic, 2008) , Myszkowska (2015) ), există puține studii care să folosească

16
acești indici în strân să legătură cu creșterea economică (vezi, de exemplu, Popovici și Călin
(2015) , pentru o estimare a impactului pilonilor competitivității asupra investițiilor străine
directe în țările ECE) . Schwab (2014) testează relația competitivitate – creștere la nivel
global, însă, după cunoșt ința noastră, niciun astfel de studiu nu a fost întreprins încă la nivelul
regiunilor europene .
Semnificația s tudiului și contribuția sperată la dezvoltarea domeniului de cunoaștere
Studiul nostru își propune să aducă noi contribuții, în primul rând prin realizarea unui
exercițiu de descompunere a creșterii economice care să țină cont de caracteristicile
procesulu i de producție în țările ECE, prin estimarea parametrilor folosiți în acest proces.
Exercițiul de descompunere este realizat pe baza propriilor estimări ale lui alfa. În acest fel,
contribuția noastră se adaugă puținelor evidențe din literatura economică c are se angajează la
acest demers. De asemenea, luarea în calcul a capitalului uman în estimarea lui alfa reprezintă
o altă contribuție notabilă a prezentului studiu.
De asemen ea, considerăm că lucrarea noastră iasă în evidență prin luarea în considerare a
tuturor celor 11 țări ECE, în prezent membre UE, pentru o perioadă suficient de lungă 1993 –
2012 . Perioada considerată permite o investigație robustă a factorilor creșterii , luarea în
calcul a diverselor subperioade și oferirea unor răspunsuri clare cu priv ire la caracterul
calitativ vs cantitativ al procesului de creștere.
De asemenea, testarea competitivitate – creștere este printre puținele încercări de a testa
empiric această relație la nivel european (și regional) și de a confirma (sau infirma importan ța
acestui concept, atât de des utilizat astăzi, la accelerarea procesului de creștere. Analiza
descriptiv ă oferă în același timp evidențe clare privind fac torii de competitivitate care trebuie
îmbunătățiți, pe baza cărora se pot proiecta politici de creșt ere a productivității.
Limitele cercetării
Considerăm că prezenta lucrare prezintă și unele limite, inevitabile oricărei lucrări știin țifice .
Cu toate că am evidențiat rolul TFP în pro cesul de creștere economică al fiecărei țări, am
eșuat în a oferi o exp licație clară a acestui concept. Am incercat să reparăm acest neajuns prin
folosirea conceptului de competitivitate, asimilat de asemenea productivității, și studierea
amănunțită a pilonilor de competitivitate. Cu toate acestea, considerăm că, pe viitor, s e
impune elucidarea acelor elemente care au dus la formarea TFP .
Alte limite pot fi sesizate în estimarea relației dintre indicele competitivității și creștere
economică. Cu toate că am încercat specificarea unui model cât mai corect econometric,

17
consideră m că sunt necesare alte măsuri de robustețe pentru a avea încredere deplină în
rezultatele obținute, atât pentru relația creștere -competitivitate, cât și pentru dependențele
spați ale obținute la nivel regional. De asemenea, r ezultatele noastre nu reușesc s ă indice cu
exactitate care dintre indicii sau pilonii competitivității acționează asupra creșterii , fapt care
poate crea unele incertitudini cu privire la importanța relativă a pilonilor studiați în
conturarea productivității și a creșterii .
Direcțiile v iitoare de cercetare
Am considerat că prezentul studiu poate fi îmbunătățit prin investigarea mai amănunțită a
componentei TFP. În acest scop, un model econometric în care TFP este estimată pe baza
pilonilor competitivității ar putea oferi informații inter esante cu privire la factorii care au
determinat, într -adevăr, productivitatea totală în țările ECE. De asemenea , respecificarea
modelelor considerate în capitolul 5, prin luarea în calcul a tuturor pilonilor competiti vității
regionale, ar putea fi relevan tă pentru evidențierea factorilor care afectează, intr -adevăr,
creșterea. O a treia direcție de cercetare ar presupune studierea mai amănunțită a naturii
dependențelor spațiale prin evidențierea factorilor care contribuie la acestea – mobilitatea
forței de muncă, a capitalului ș.a.m.d ,.Aceasta se poate constitui într-un alt demers științific
notabil , care ar putea revela lucruri interesante despre dinamica proceselor de
convergență/divergență existente la nivelul regiunilor europene.
Sperăm că prin prezentu l studiu să reușim să aducem un element de noutate cu privire la
determinanții creșterii economice din Europa Centrală și de Est și să trezim interesul la
studiul acestui fenomen și prin prisma competitivității, văzută ca și rezultat al îm binării
elementel or esențiale ale productivității.

18
Capitolul I. Creșterea economică și dezvoltarea durabilă.
Delimitări conceptuale
În acest prim capitol vom vorbi despre elementele esențiale care co nstituie obiectul prezentei
lucrări . Vom începe prin a defini conceptul de creștere e cono mică, studiat de multe ori ca
făcând parte dintr -un fenomen economic mult mai amplu – acela de dezvoltare economică.
Dacă creșterea economică reprezintă un fenomen cantitativ, ușor de definit și măsurat,
dezvoltarea este mai degrabă un fenomen calitati v, determinat de o suită de schimbări
structurale în fibra societății, a cărui caracter complex este greu de surprins prin inter mediul
unei singure definiții.
Cu toate că cele două elemente sunt interconectate, creșterea economică este o etapă peste
care n u se poate sări în drumul către dezvoltare, de aceea găsirea acelor surse care să producă
și să mențină un proces de creștere reprezintă un prim pas important în ciclul de creștere –
dezvoltare dorit de majoritatea țărilor . În acest context este firesc să vorbim și despre sursele
creșterii economice.
Părerile diferite privind f elul în care evoluția factorilor creșterii afectează procesul de creștere
– dar și discuțiile privind importanța lor relativă au dat naștere diverse lor teorii și modele. În
acest capi tol, vom face o scurtă descriere a acestor teorii, referindu -ne cu precădere la
influența teoriei clasice, keynesiste, neoclasice sau endogene în gândirea creșterii economice.
O parte din tre acestea, considerate de literatura economică ca fâcând parte din teoria m odernă
a creșterii, vor fi analizate în detaliu în capitolul următor.
Creșterea și dez voltarea economică reprezintă țelurile tuturor economiilor, însă efectele
resimțite ale acestor procese asupra mediului social și înconjurător nu a u fost întotdea una
optime . Pornind de la realități palpabile – epuizarea rapidă a resurselor naturale în contextul
creșterii populației, sau discrepanțele vizibile între țările dezvoltate și cele la limita
subzistenței – se simte nevoia adoptării la nivel global a unui nou model de dezvoltare pe
termen lung . Noul model de dezvoltare sustenabilă , prezentat în finalul acestui capitol,
trebuie să împace dorința curentă de bunăstare cu necesitatea de lăsa generației viitoare
posibilitatea de a -și construi la rândul său propri a bunăstare , într -un mediu înconjurător,
social și economic cât mai bun posibil .

19
1.1. Aspecte conceptuale privind creșterea și dezvoltarea economică
În termeni generali, creșterea semnifică ”sporirea treptată a unui fenomen, proces sau
organism, ca număr, inten sitate și valoare ” (Bodea, 2008, p. 92) . Creșterea economică este
unul dintre cei mai importanți indicatori ai dinamicii și evoluției unei economii, sugerând o
expansiune a proceselor economice și o mă rire a producției , capabile să genereze efecte
pozitive. Conceptul de creștere economică este adesea studiat în strânsă legătură cu cel de
dezvoltare economică, un ii economiști punând semnul egal între cele două , alții considerând
creșterea o etapă preliminară a procesului mul t mai amplu de dezvoltare. Dezvoltarea
economică reprezintă un fenomen mult mai complex, depășind de multe ori planul strict
economic, fiind definit de mărirea cantitativă și calitativă a proceselor economico -sociale și
de o îmbunătățire vizibilă a calităț ii vieții.
Creșterea economică este o măsură preponderent cantitativă, reprezentând evoluția producției
finale comparativ cu o perioadă anterioară de referință, prin producția finală înțelegându -se
de cele mai multe ori Produsul Intern Brut (PIB) sub diver se forme :
 Țigănescu (2001, p. 205) definește creșterea ca fiind „un spor al ritmului produsului
național brut, a l produsului intern brut sau a l venitului național brut pe cap de
locuitor”.
 Prin cr eștere economică, Fishman (1962) înțelege „creșterea cantității de efecte
economice utile, într -o perioadă determinată”.
 „The New Pelgrave dictionary of economics” înțeleg prin creștere economică ”o
măsură a modificării în sens pozitiv a PIB -ului în cadrul unei economii” (Howitt &
Weil, 2008, p. 231)
Considerăm că p entru a surprinde beneficiile pozitive ale creșterii, s impla măsurare a spori rii
producției agregate nu este suficientă, în special la nivel ul unei țări, creșterea economică
trebuie să producă un efec t pozitiv asupra venitului locuitorilor, care să dep ășească evoluția
ratei inflației, de aceea o definiție exactă a creșterii economice o reprezintă sporirea
Produsului Intern Brut real pe cap de locuitor.
Din punct de vedere al teoriilor economice, creșterea este privită ca un fenomen eco nomic
menținut pe o perioadă îndelungată de timp și mai puțin ca un proces punctual, reprezentat de
mărirea producției de la un moment la altul. G ăsirea acelor factori economici care reușesc să
genereze un spor pozitiv pe termen lung reprezintă adevărata provocare a studiului creșterii
economice. În acest context, pe lângă simpla sporire a bunurilor finale generate, devin

20
importanți și factorii care gener ează aceas tă sporire, ei fiind indicatori valoroși ai naturii
procesului de creștere economică .
Creștere a economică pe termen lung este însoțită de o suită de aspecte pozitive, mărirea
venitului populației fiind primul element notabil în acest proces. Pentru a ajung e de la
creștere la dezvoltare este nevoie însă de o îmbunătățire vizibilă a calității vieții, resimțită nu
doar în planul venitului, ci și în plan educațional, inst iuțional. Definițiile dezvoltării
economice surprind mai ales caracterul complex și multidi mensional al acesteia , implicațiile
atât cantitative cât și calitative:
 Dezvoltarea este „ un proces multidimensional implicând schimbări majore în
structurile sociale, în atitudinile populare și în instituțiile naționale” (Ailene i &
Mosora, 2011) .
 În Micul Dicționar enciclopedic, dezvoltarea economică este definită ca fiind “o
mișcare complexǎ, orientatǎ, cu caracter ireversibil, desfǎșuratǎ în ansamblu și în final
pe o linie ascendentǎ, de la inferior la superior, de la vechi l a nou. Ea se realizeazǎ cu
o succesiune nesfârșitǎ a schimbǎrilor, acumulǎrilor cantitative și a transformǎrilor,
salturilor calitative, a evoluției și revoluției, a progresului și regresului, care alcǎtuiesc
laturi, aspecte inseparabile ale dezvoltǎrii, a flându -se într -o unitate indisolubilǎ” (Mic
Dicționar enciclopedic, 1978, p. 296)
Dezvoltarea economică presupune anumite aspecte pe care fenomenul de creșt ere nu reușește
să le surprindă. Cât privește finalitatea ultimă a dezvoltării, toate punctele de vedere co nverg
spre ideea că aceasta nu poate fi decât o „dezvoltare umană – una care să aibă în vedere binele
general al omului; al omului de azi dar și de mâine”. (Pohoață, p. 8)
 Creșterea e conomică este incapabilă să surprindă repartiția echitabilă a veniturilor ,
ignorând efectul social al măririi cantitative a producției. Măsurarea creșterii prin
evoluția medie a PIB per capita masche ază disparitățile economice, inegalitățile,
sărăcia anumi tor categorii sociale. Dezvoltarea economică este interesată de reducerea
acestor disparități și de micșorarea sărăciei, atât printr -o accelerare a creșterii dar și
printr -o mai bună repartizare a produsului final.
 Pe lâ ngă nivelul veniturilor , dezvoltarea economică este surprinsă și de alte aspecte
care reflectă calitatea vieții și egalitatea șanselor , cum ar fi accesul la educație și
sănătate , speranța de viață. În special dezvoltarea capitalului uman, prin creșterea
gradului de alfabetizare și școlarizar e, îmbunătățirea sănătății și a siguranței reprezintă
o prioritate î n studiul dezvoltării economice. În acest sens, indicele de dezvoltare

21
umană (HDI) reprezintă cel mai important indicator pentru măsurarea ș i studiul
dezvoltării economice, luând în calcul nivelul veniturilor, nivelul de educație și gradul
de sănătate (speranța de viață) .
 Dezvoltarea economică presupune și o îmbunătățire a drepturilor fundamentale ale
cetățenilor, egalitate de șanse și o mai mare libertate personală. Cunoscutul econ omist
Michael Todaro consideră că dezvoltarea economică înseamnă „procesul de a
îmbunătăți capabilitățile și calitatea vieții pentru toți oamenii, mărind nivelul de trai,
stimă de sine și libertatea ” (Todaro & Smith, 2012, p. 5) . Raportul d e dezvoltare al
Băncii Mondiale (Banca Mondială, 1991, p. 4) de asemenea accentuează faptul că , în
special în țările sărace, simpla creștere a veniturilor nu este suficientă pentru
dezvoltarea ec onomică, fiind nevo ie de o egalitate de șanse, libertate individuală și o
viață culturală mai bogată.
Creșterea economică este percepută ca fiind un sub proces al mecanismului mai amplu de
dezvoltare economică , cu toate acestea, aceste două fenomene sunt profund interconectat e.
Acest lucru este redat și de către Ranis et al. (2000) , care explică astfel interdependența dintre
cele două: î ntr-o primă etapă, dezvoltarea economică beneficiază de pe urma creșterii,
întrucât aceasta va duce la o m ărire a veniturilor și a cheltuielilor, care se așteaptă în timp să
genereze dezvoltare economică. Dezvoltarea economică va duce în mod firesc la o
îmbunătățire a capitalului uman și a altor aspecte ale vieții social -economice, care pe viitor
vor fi capabi le să susțină sau să accelere ze creșterea. Putem spune că dezvoltarea economică
susține și imbunătățește factorii creșterii.
Totodată , cele două fenomene pot și exclu zibile : nu orice creștere va genera dezvoltare, iar
țările dezvoltate nu vor avea neapăra t și creștere economică. Dacă ne referim la prima parte
(creștere – dezvoltare), putem spune că creș terea este o condiție necesară , dar nu suficientă
dezvoltării . Dacă studiem cauzalitatea de zvoltare -creștere , se poate vedea din nou , practic,
cum unele țăr i dezvoltate se chinuie să găsească soluții pentru mărirea ratelor de creștere. Din
nou, teoria economică sugerează necesitatea încurajării inovației și stimularea progresului
tehnologic pentru a spori ritmul economiei.
Tabelul 1.1 de mai jos redă, schema tic, principalele diferențe sesizate între creșterea și
dezvoltarea economică.

22
Tabelul 1 .1 Principalele caracteristici ale proceselor de creștere și dezvoltare economică
Creșterea economică Dezvoltarea economică
-caracter cantitativ -caracter cantitativ + calitativ
-măsurată în general prin creșterea PIB -nu există o măsură standard, se utilizează
mai multi indicatori, de exemplu evoluția
indicelui de dezvoltare umană HDI
-studiază creșterea medie a produsului
final agre gat pe cap de locuitor -studiază repartiția produsului final pe
categorii sociale
-studiază efectul unor factori de
dezvoltare umană (capital uman,
instituții) asupra măririi produsului final -studiază evoluția factorilor de dezvoltare
umană, în paralel c u creșterea economică
-creșterea economică este o etapă
necesară dezvoltării economice -dezvoltarea economică îmbunătățește
factorii socio -umani, creează condițiile
optime creșterii economice
-nu orice creștere economică duce
automat și la dezvoltare eco nomică -țările dezvoltate pot fi ”blocate” într -o
etapă cu creștere scăzută
Sursa : prelucrări proprii pe baza literaturii de specialitate
1.2. Sursele creșterii economice, factorii determinanți ai acesteia
Creșterea economică este un fenomen complex, care ang renează o multitudine de elemente
interconectate. Dacă ținem cont și de specificul și eterogeneitatea țărilor , reliefarea tuturor
surselor care afectează dinamica creșterii economice se dovedește a fi un proces extrem de
amplu. Teoriile creșterii economice reliefează principalele surse de creștere, constituind un
punct de plecare important în clasificarea și sistematizarea acestora. Remarcăm , de asemenea ,
că spectrul surselor creșterii s -a mări t de-a lungul timpului, la baza acestuia fiind factori i de
produ cție sistematizați încă de pe vremea economiștilor clasici, continuând în zilele noastre
cu includerea unor variabile economico -sociale sau chiar culturale, instituționale .
Pentru a sistematiza sursele creșterii, vom considera că acestea sunt str âns legate de factorii
de producție , forța de muncă și capitalul , întrucât însăși definiția creșterii economice
reliefează sporirea producției într -un fel sau altul . Acumularea de factori de producție ,
respectiv de capital fizic și de muncă reprezintă așadar două su rse inițiale ale creșterii
economice . Creșterea economică bazată pe acumulare nu este însă un proces sustenabil, de

23
aceea găsirea determinanților care vor mări productivitatea acestora reprezintă principala
provocare a teoriei creșterii economice.
Figura 1 .1 încearcă sistematizarea principalelor surse care afectează dinamica evoluției PIB-
ului, pornind de la factorii de producție. Progresul tehnologic și capitalul uman reprezintă cei
doi factori esențiali presupuși să afecteze în mod direct productivitatea factorilor de
producție. Prin progresul tehnologic vorbim de descoperirea sau imitar ea de noi procedee de
producție , care vor duce la o creștere a randamentului capitalului și o sporire a producției fără
a fi necesară o acumulare fizică de factori de produ cție. Prin capital uman înțelegem în
special educație și acumularea de aptitudini iar rolul lui esențial constă în creșterea
productivității forței de muncă , însă reprezintă și o prerogativă importantă pentru formarea
sau preluarea progresului tehnologic . Pe lângă acești doi factori care au un impact direct
asupra productivității și eficienței factorilor de producție , există și o multitudine de alte
variabile care afectează ritmul producției.
Figura 1.1. Surse ale creșterii economice pe baza factorilor de producție

Sursa: prelucrări proprii, pe baza literaturii de specialitate
Majoritatea teoriilor economice se bazează pe primatul ofertei (producției) asupra cererii, însă
cererea poate fi la fel de importantă. Consumul poate afecta nivelul ofertei sau po ate provoca
modificări structurale ale acesteia. Keynesiștii sunt cei care recunosc pentru prima dată
importanța consumului și introduc necesitatea găsirii unui echilibru între rata de consum și
rata de economisire, care să asigure un nivel optim de invest iții necesar măririi producției dar
și valorificării finale a acesteia prin consum. Cu toate acestea, deși se recunoaște tot mai mult
Surse ale
creșterii
Acumulare fizică de
factori de producție
Capitalul
Forța de
muncă
Creșterea
productivității
facorilor de producție
Progres
tehnologic /
inovare
Capital uman
Alți factori care
afectează eficiența
și productivitatea
politici
guvernamentale
sistemul
financiar –
bancar
instituții
infrastructură
mediul
macroeconomic
etc.

24
influenț a legilor psihologice de consum în conturarea proceselor economice, majoritatea
teoriilor de creștere se bazează i deea de ”supply makes its own demand” (oferta creează
propria cerere) a economistului JB Say , de aceea principalii factori de creștere tratează în
special formarea producției.
Totodată, tipul economiei considerate – închise sau deschise – poate releva noi surse de
creștere. Re lațiile comerciale (importurile , exporturile) pot avea efect direct asupra producției
interne, provocând o expansiune sau mărire a acesteia, iar deschiderea economică duce la o
mai bună circulație a factorilor de producție (cazul inves tițiilor străine directe), dar și la o mai
bună propagare a ideilor și a tehnologiei.
În continuare , vom prezenta succint principalele surse de creștere : acumularea de capital,
munca, capitalul uman și progresul tehnologic, așa cum apar acestea reliefate în principalele
teorii ale creșterii.

Capitalul: acumularea de investiții
În aproape toate teoriile, acumularea de capital este considerat factorul determinant al
creșterii economice. Încă de la Adam Smith apare ideea conform căruia „capitalul este – în
ultimă instanță – factorul hotărâtor al creării și sporirii bogăției oricărei națiuni” (apud
Popescu, 2000, p. 206) . Ca și sursă principală pentru sporirea capitalului, Adam Smith vede
economisirea.
Mai apoi, Karl Marx construiește o schemă a repartiție l ărgită a capitalul ui în siste mul de
producție, modelul său prezentând și relațiile care trebuie să existe pentru ca acest circuit să
fie în echilibru .
Modelul Harrod -Domar introduce noi parametri : coeficientul (mediu și marginal), introdus
de către Harrod (1939) și productivitatea investițiilor (medie și marginală), definită prima dată
de către Domar (1946) . Capitalul este , așadar, principalul factor de creștere în acest model,
care se formează prin creșterea proporției venitului național economisit.
Modelele neo clasice, începând cu Solow (1956) vorbesc despre imposibilitatea acumulării de
capital de a menține creșterea economică pe termen lung și con sideră că inputurile de capital
nu pot explica diferențele mari care e xistă între veniturile țărilor . Astfel, capitalul este
considerat a avea un randament descrescător : pe măsura acumulării lui, acesta va contribui
din ce în ce mai puțin la creșterea econ omică.

25
Principiul randamentelor descrescătoare care afectează capitalul este un element important în
teoria producției . Acesta spune că, atunci când creștem unul din factorii de producție
(capitalul), menținându -l pe celălalt constant (munca), noile unită ți de capital adăugate vor
crește producția cu o cantitate din ce în ce mai mică. În condițiile in care forța de muncă este
presupusă constantă de către economiștii neoclasici, producția raportată la unitatea de capital
va crește într -un ritm din ce în ce mai mic, pe măsura acumulării de capital.
În noua teorie a creșterii endogene, capitalul este privit ca o sursă de creștere a productivității,
ca un flux de tehnologie și idei , el generează externalități pozitive la nivelul firmelor: astfel
investiția în c adrul unei firme cr ește nu numai propria productivitate , ci și productivitatea
celorlalte firme. Totuși, acest lucru este posibil doar într -un mediu economic un de inovația
este încurajată și firmele aceluiași sector interacționează între ele . (Pop -Silaghi, 2006, p. 64)

Forța de muncă
Încă de la A.Smith, creșterea forței de muncă este privită ca fiind una din modalitățile prin
care bogăția poate spori. Mai apoi, la Karl Marx, forța de muncă ocupă un rol central, fiind
unul dintre cei doi factori esențiali care contribuie la obținerea producției , alături de capital și
de asemenea unicul factor de producție care poate crea plusvaloare. Prin urmare, plusvaloarea
(profitul capitalistului) este rezultatul muncii umane, luând naștere în cadrul procesului de
producție, acolo unde „o cantitate de bunuri -marfă de o anumită valoare suferă o
metempsihoză și reușește să se încorporeze într -o valoare mai mare” (apud Popescu, 2000, p.
544).
Și la neoclasici, munca este unul din cei do i factori endogeni care contr ibuie la procesul de
producție. Dacă la clasici forța de muncă și capitalul sunt mai degrabă fact ori de producție
complementari (Kaldor, 1963) la economiștii neoclasici ai creșterii economice fac torii de
producție sunt substituibili, ei propunând diverse combinații pentru obținerea rezultatului
final (apud Popescu, 2000, p. 1078) . Mai apoi, în cadrul teoriei endogene, se pune accentul
nu atât pe cantitatea de forță de muncă, cât pe calitatea acest eia, adică pe nivelul de pregătire,
calificare, deci pe capitalul uman.
Capitalul uman
Cu toate că reprezintă unul din factorii noii teorii endogene a creșterii, capitalul uman și
importanța lui pentru creștere este subliniată încă din modelele tradițional e. Creșterea
economică provine din creșterea eficienței productive, care poate fi interpretată atât ca

26
progres tehnologic, cât și ca productivitate a capitalului uman . Capitalul uman este văzut ca
un set de abilități – fizice și psihice – in care individul face o serie de investiții, în ideea că iși
va mări câștigurile viitoare. Termenul de capital uman și, în special de investiții în capitalul
uman a fost studiat pentru prima dată în mod riguros de către Becker, care consideră că
investițiil e într -o serie de activități – „educație, instruire la locul de muncă, îngrijire medicală,
consum de vitamine sau informarea cu privire la mediul economic” (Becker, 1962) – au șansa
de a mări resursele umane și de a afecta câștigurile economi ce viitoare. Capitalul uman este
asociat de cele mai multe ori cu abilitățile acumulate prin intermediul educației, iar modelele
economice consideră că, cu cât un individ a petrecut mai mult timp în educație, cu atât
abilitățile sale sunt imbunătățite, iar productivitatea și eficiența sunt crescute. Cu toate
acestea, există modele economice care iau în calcul și starea de sănătate / investiția în
sănătate ca și componentă a capitalului uman care afectează creșterea economică.
Capitalul uman este repartizat în două categorii: acela care se găsește în producție și acela
care se găsește în proces de formare. Cu toate că persoanele aflate în formare diminuează
cantitatea de produse prin neparticiparea efectivă în procesul de producție , ele contribuie la
creștere a eficacității muncii în viitor, la lărgirea stocului de cunoșt ințe. Capitalul uman are
atât rolul de a crea inovația, cu ajutorul cercetării -dezvoltării, cât și de a o absorbi și a o pune
în practică. Diferențele în nivelurile de educație ale unei țări po t duce la rate de creștere și
niveluri ale veniturilor diferite (Lucas, 1988) .

Progresul te hnologic, inovarea , cunoașterea
Progresul tehnic poate îmbrăca mai multe forme: „noi procese de producție, noi bunuri, mai
perfecționa te, și cu randamente mai mari, noi metode de organizare a producției ” (Iancu,
1976, p. 87) . La neoclasici, progresul tehnologic este considerat motorul creșterii pe termen
lung, atunci când acumularea de capital nu mai poate explica diferențele existente între țări.
Astfel, Solow (1957) consideră progresul tehnologic exogen, fără a încerca explicarea lui.
Noua teorie a creșterii endogene are ca și scop mode larea progresului tehnologic , prin
intermediul sectoarelor de cercetare -dezvoltare, cu ajutorul capitalului uman. Încorporarea
teoriilor cu privire la sectoarele de cercetare -dezvoltare a început cu Romer (1990) și Aghion
și Howitt (1992) .
Totuși, modelarea inovațiilor prin intermediul cercetării -dezvoltării se produce mai degrabă
în țările dezvoltate, țările mai puțin dezvoltate vor importa progresul tehnologic prin
intermediul transferului de tehnologie . Acesta este considerat ca fiind ”un efort predeterminat

27
și planificat în scopul de a face tehnologia disponibilă celor cărora le lipsește, de a restrânge
și a lichida decalajele dintre țări ” (Iancu, 1976, p. 97) . Printre canalele de transfer tehnologic
se numără relațiile comerciale, know -how-ul, investițiile străine directe .
1.3. Teorii și modele ale creșterii economice
Teoria creșterii economice s -a dezvoltat ca și ramură distinctă a științelor economice abia în a
doua jumătate a sec olului al XX -lea. Subiectul creșterii economice a apărut cu mult timp
înainte, fiind „denumirea modernă dată unei probleme economice mai vechi, care are, cu
aproximație, aceeași vârstă ca și știința economică, respectiv sporirea avuției națiunilor”
(Sută -Sălăjean, 1992, p. 260) . Astfel, se pot remarca unele preocupări pent ru creșterea
economică încă din perioada gândirii mercantiliste (secolul al XVI -lea). Apoi, începând cu
teoria economică clasică (1750 -1850 ) au existat c onstante încercări de elucidare a
problemelor creșterii economice.
Se consideră că punctul de început al teoriei moderne a creșterii economice o reprezintă
lucrarea economistului Robert Solow (1956) „A Contribution t o the Theory of Economic
Growth”. Modelul prezentat de acesta redă matematic relația dintre dinamica acumulării de
capital și creștere a economică pe termen lung , apelând la instrumente de lucru neoclasice
(valorile marginale) , prin urmare a fost denumit și „modelul neoclasic de creștere” . Ideile lui
Solow au stârnit interesul economiștilor, astfel că în anii următori are loc o adevărată
explozie a articolelor și studii lor pe tema creșterii economice (vezi Tabelul 1.2 ). În anii 1970,
pe fondul crizei petrolu lui, atenția multor economiști se îndreaptă mai degrabă spre
fluctuațiile pe termen scurt ale economiei , iar interesul pentru evoluția economică pe termen
lung a cunoscut un declin. Totuși la sfârșitul anilor 1980 lucrările lui Lucas (1988) și Romer
(1986) dau naștere unei noi teorii a creșterii, unde în centrul procesului de creștere stă
modelarea inovării și a acumulării de capital uman , iar interesul economiștilor pentru creștere
rămâne relativ echilibrat pentru următorii 20 de ani .
În continuare, vom prezenta succint ideile prezentate de către principalele teorii ale creșterii,
cu mențiunea că în capitolul următor vom trata în detaliu modelele de creștere considerate
standard de către literatura economică.

28
Tabelul 1.2. Interesul economiștilor pentru creșterea economică în secolul al XX -lea
Perioada Articole publicate conțin ând cuvântul ”creștere” în titlu (ca și
procent din toate articolele publicate)
1936 – 1955 0.95
1956 – 1970 4.64
1971 – 1985 2.71
1986 – 2006 2.67
Studiu realizat în baza de date JSTOR, analizând articolele publicate în jurnale de
top: American Economic Review, the Journal of Political Economy, the Review of
Economic Studies, the Review of Economics and Statistics, the Economic Journal,
and Econometrica.
Sursa: Boianovski & Hoover (The neoclassical growth model and the 20th century economics, 2009, p. 3)
Teoria clasică a creșterii economice
Clasicii , reprezentați de Adam Smith, D avid Ricardo și Thomas Malthaus au introdus multe
concepte pe care le întâlnim în teoriile moderne de astăzi: acumulare de capital, diviziunea
muncii (specializare), r ata profitulu i descrescător, ș.a.m.d. Trăind în mijlocul revoluției
industriale d in Anglia din secolul al XVIII -lea, economiștii clasici au înțeles de timpuriu
impor tanța progreselor tehnologice pentru sporirea bogăției naționale. Elementul de terminant
al teoriilor cla sice îl reprezintă legea lassez -faire sau invisible hand , unde se presupune că
economia poate să crească de la sine, fără să aibă nevoie de intervenția statului și orice
dezechilibru apărut poate fi rezolvat prin libera concurență.
Considerat părintele ști inței economice, Adam Smith publică în 1776 celebra sa lucrare
”Avuția națiunilor”, unde se poate vedea un prim model de creștere economică, care încearcă
să explice modul de formare a bogăției naționale și factorii care contribuie la sporirea
acesteia.
 Bogăția este definită de Adam Smith ca fiind totalitatea bunurilor marfă de care
dispune o națiune la un moment dat, care este creată prin folosirea a 3 factori de
producție : natura, munca și capitalul .
 Totodată, Smith vorbește și despre rolul progresului , ca un fact or care permite
specializarea, dar și despre rolul deschiderii economice în transferul de tehnologie și
specializarea muncii : „Deschiderea către noi piețe a prilejuit noi diviziuni ale muncii
și noi progrese în meșteșuguri, progrese care în cercu l strâmt al vechiului comerț
niciodată nu s -ar fi realizat”. (Smith, 1962, pg. 299 -300)
 Altă idee pe care Smith a adus -o este aceea a scăderii ratei profitului . Acest lucru este
determinat în primul rând de creșterea salariilor, dar ș i de concurența prea mare dintr –
o anumită ramură. Totuși, rata de scădere a profitului poate fi oprită prin existența

29
liberei concurențe, adică posibilitatea de mișcare liberă dintr -o ramură de activitate
neprofitabilă, intr -o ramură profi tabilă.
David Ricardo și Thomas Malthus au aprofundat multe dintre ideile lui Adam Smith, având
de multe ori păreri diferite față de acesta. David Ricardo remarcă in special importanța
deschiderii economice și a progreselor tehnologice în creșterea product ivității procesului de
producț ie : „prin inventarea de mașini , prin perfecționarea îndemânării, printr -o mai bună
diviziune a muncii, sau prin descoperirea de noi piețe unde schimburile pot fi făcute în
condiții mai avantajoase, un milion de oameni pot pro duce dublul sau aproape triplul sumei
bogățiilor” (Ricardo, 1959, p. 212)
Tendința de descreștere a ratei profitului a fost remarcată atât de Ricardo, care explică acest
lucru prin randamentul descrescător al pământului ș i mărirea rentei acestuia, cât și de Thomas
Malthus. Acesta din urmă zugrăvește un tablou pesimist al creșterii, evidențiind pericolul
reprezentat de creșterea populației într -o proporție mult mai mare decât creșterea mijloacelor
de subzistență. Dacă Ricar do prefera ca și soluție stimularea ratei profitului, Malthus a propus
promovarea unor măsuri de control a populației, menite să rezolve contradicția dintre
locuitori și bunuri de subzistență.
Modelele keynesiste
Până în anii 1930, gândirea economică era d ominată în mare parte de paradigma clasică, care
susținea că economia are capacitatea de a se autoregla. Producția de bunuri, prețurile
produselor și salariile vor gravit a automat către un nivel optim, iar creșterea economică, la fel
ca și ocuparea deplină a forței de muncă sunt elemente firești al e unei piețe libere,
caracterizată prin concurență. Chiar dacă economia trece și prin perioade de stagnare sau de
contractare, economișii clasici erau convinși că libera concurență va reuși să readucă
echilibrul.
Criza financiară din 1929 și recesiunea prelungită care a urmat au pus sub semnul întrebării
această mână invizibilă. Acest context a reprezentat și punctul de naștere al economiei
keynesiste, după numele economistului britanic J .M. Keynes. Conform lui Key nes, procesul
de creștere economică este caracterizat prin ciclicitate, perioade le de expansiune și
prosperitate economică fiind urmate de perioade de depresi une economică, piețele nevând
capacitatea de a se autoregla și de a reveni la starea de prosperita te. În acest context,
intervenția statului în economie pentru a încuraja cererea reprezintă o necesitate pentru ca
economia să își poată atinge optimul.

30
Modelele keynesiste se învârt așadar în jurul ideii de instabilitate și de necesitate a
intervenției st atului în economie . Modelul Harrod -Domar exprimă în mod matematic relațiile
explicate de ace sta, modelând o economie caracterizată prin trei rate de creștere: rata
naturală, rata garant ată și rata reală de creștere.
Modelele neoclasice
Teoria neoclasică s -a dezvoltat începând cu anii 1950 – 1960 ca urmare a cercetărilor
intensive făcute î n domeniul creșterii economice, deschizătorul de drumuri în acest sens fiind
modelul neoclasic de bază al Robert Solow. Modelele neoclasice încearcă să descrie prin
relați i matematice dinamismul procesului de creștere economică, considerând trei factori de
producție, sau forțe care conduc procesul de creștere economică: munca (L), capitalul (K) și
tehnologia. Dintre aceștia, doar munca și capitalul sunt „ endogeni”, cantităț ile în care sunt
folosiți pot fi controlate direct, în timp ce tehnologia reprezintă mai degrabă o forță
exterioară, asupra cărora agenții economici nu au nici o putere. Ideea de bază a acestor
modele este că, variind diferite cantități din K și L, economi a ajunge la un echilibru,
caracterizat de o rată de creștere stabilă. Acumularea de capital și forța de muncă brută
împing economia într -o stare staționară, unde acumularea de capital devine constantă, iar rata
de creștere , în absența unui progres tehnolog ic, tinde spre zero. Singurul mod viabil prin care
economia poate ieși din starea de echilibru și își poate relua creșterea o reprezintă
modificarea nivelului tehn ologiei. Însă și în acest caz, dezechilibrul este unul temporar,
economia fiind împinsă spre o nouă stare staționară de către randamentele descrescătoare ale
capitalului și muncii. Singura metodă prin care creșterea pe terme n lung poate avea loc este
așadar modificarea constantă a progres ului tehnologic, însă acest element nu este la îndemâna
agen ților economici.
Această teorie reia ideea clasică a economiei libere, unde creșterea economică este privită din
perspectiva ofertei (producției), fără să fie îngrădită de posibilitățile de consum și fără să
necesite intervenția statului. Economia competi tivă este capabilă să ajungă la echilibru prin
forțele proprii și să se rebalanseze în cadrul unui dezechilibru , revenind la starea staționară .
Majoritatea lucrărilor neoclasice au extins modelul lui Solow, încercând să găsească soluții
pentru menținerea creșterii economice pe termen lung. Astfel, principalele direcții de
cercetare sunt date de Uzawa (modelul bi -sectorial), Arrow (learning -by-doing), Tobin
(creșterea economică și sectorul monetar), Diamond (creșterea economică și politica fiscală),

31
dar și de Solow însuși, prin noi lucrări asupra descompunerii creșterii economice și a
modelelor cu diferite generații de capital.
Modelele endogene
Modelele endogene sau noile teorii ale creșterii au încercat en dogen izarea progresului
tehnologic, modelând crear ea acestuia și introducerea lui în procesul de creștere . Romer
(1986) – unul dintre pionierii modelelor endogene – este primul care vorbește despre
externalități le pozitive ale acumulării de capital , care, datorită cunoaș terii încorporate,
provoacă ”accidental” o creștere a eficienței care reușește să învingă tendința economiei de a
fi împins ă spre o stare staționară. Lucas (1988) , de asemenea , vorbește despre rolul
capitalului uman ca ș i parte a unui capital mai larg, asimilat capitalului fizic, care contribuie
la preluarea și endogeneizarea inovării.
Tabelul 1 .3. Principalele teorii de creștere economică
Teoria Idei principale Reprezentanți
importanți
Clasică -”invisible hand” sau ”l aissez -faire”
-3 factori de producție: natura, munca, capitalul
-importanța tehnologiei și a deschiderii comerciale
-rata descrescătoare a profitului A. Smith, D.
Ricardo, T.
Malthus
Keynesistă -economia este instabilă, dominată de cicluri economice
-econ omia nu poate atinge singură ocuparea deplină a forței de muncă
-statul trebuie să intervină pentru a tempera aceste cicluri
-importanța stimulării cererii și a consumului J.M. Keynes,
H.R.F Harrod, E.
Domar
Neoclasică – 3 factori de producție munca, cap italul (endogeni), tehnologia
(exogenă)
-dinamica acumulării de capital împinge economia spre o stare de
echilibru
-economia este capabilă să atingă starea de echilibru fără intervenția
statului
-creșterea nu poate fi susținută pe termen lung în lipsa prog resului
tehnologic R. Solow, K.
Arrow, H. Uzawa,
J. Tobin
Endogenă -modelează creșterea pe termen lung
-creșterea este susțintă de randamente le crescătoare ale capitalului,
datorită externalităților pozitive ale cunoașterii încorporate în acesta
-modeleaz ă inovația sau progresul tehnologic cu ajutorul capitalului
uman si al sectoarelor de cercetare dezvoltare P. Romer, R.
Lucas, P. Aghion,
P. Howitt
Sursa : prelucrări proprii pe baza literaturii de specialitate
Romer (1990) și Aghion și Howitt (1992) au de asemenea contribuții importante, ei fiind cei
care modelează efectiv formarea progresului tehnologic cu ajutorul sectorului de cercetare și

32
al capitalului uman specializat. Rolul sta tului în procesul de creștere, ignorat de către
neoclasici, este din nou adus în prim plan, acesta având responsabilitatea de a încuraja
inovația prin cheltuieli de cercetare -dezvoltare și de a susține formarea capitalului uman, prin
încurajarea educației.
În concluzie, teoriile de creștere prezentate și principalele idei ale acestora sunt rezumate în
Tabelul 1.3.
1.4. Dezvoltarea durabilă și criza natural umană a dezvoltării
contemporane
Expansiunea economică din ultimii zeci de ani, dublată de un avans al prog resului
technologic, a avut o suită de efecte pozitive. Creșterea veniturilor, accesul la educație, la
servicii medicale a dus la o creștere a speranței de viață și la îmbunătățire a calității vieții în
general. Cu toate acestea, expansiunea curentă a dus și la o accelerare a consumului de
resurse naturale și la o degradare a mediului înconjurător prin sporirea activităților economice
invazive. Începând cu anii 1970, când rata de creștere a populației atinge a punctul culminant ,
mulți economiști au lansat ide ea că prezentul model de creștere , bazat pe dorința continuă de
creștere economică și pe consumul neîngrădit de resurse naturale, nu este unul sustenabil pe
termen lung.
Pentru a susține această idee, D. Meadows și colaboratorii săi (1972) în luc rarea ”Limitele
creșterii ”, testează diferite scenarii de creștere ale populației, corelate cu ratele de epui zare
ale resurselor naturale . Concluziile lor, prezentate în cadrul Clubului de la Roma, sunt mai
degrabă pesimiste, prev estind o prăbușire a sistemului global până la sfârșitul secolului 21,
datorită degradării mediului natural și a incapacității acestuia de a susține creșterea
populației. Pentru a evita acest scenariu, ei propun o limitare a creșterii economice – modelul
creșterii economice zero – sugestie care a stârnit ne numărate controverse. Așa cum remarcă
economistul român Aurel Iancu (Iancu, 1976, p. 22) , propunerile lor nu ț in cont de decalajele
existente la nivel global : astfel , pentru unele state limit area creșterii ar fi însemnat o blocare
într-o stadiu de subdezv oltare permanent . De asemenea, nu se iau în calcul nici progresele
tehnologice sau științifice viitoare care ar putea asigura un impact mai mic al proceselor
economice asu pra planetei.
În ciuda reacțiilor virulente la concluziile Clubului de la Roma, există o părere general
acceptată că asistăm la o criză natural umană –un proces complex, la scară globală,

33
manifestat prin incompatibilitatea mediului economic cu necesitățile mediului natural.
Această criză poate pune în pericol generațiile viitoare mergând până în punctul în care
calitatea vieții este afectată de degradarea mediului înconjurător (creșterea poluării,
degradarea apei potabile), iar desfășurarea proceselor de zi cu zi este amenințată de epuizarea
resurselor de energie și combustibililor, necesari atât pentru procesul economic cât și pentru
viața socială și privată a oamenilor . Pentru prim a dată, omul este încurajat să își maximizeze
profitul pre zent, gândindu -se însă la generațiile viitoare. În acest context, Comisia Mon dială
pentru Mediu și Dezvolare, formată în cadr ul Organizației Națiunilor Unite (ONU) , a propus
îmbunătățirea prezentu lui model economic global, prin luar ea în seamă a, protejării sau chiar
îmbună tățirii calității mediului înconjurător.
Tot această comisie, în raportul publicat în 1987, intitulat sugestiv ”Viitorul nostru comun” –
dar cunoscut mai ales sub numele de raportul Bruntla nd – a oferit prima definiție a dezvoltării
durabile (sau sustenabi le): ”acea dezvoltare unde nevoile prezentei generații sunt satisfăcute
fără a se compromite abilitatea generațiilor viitoare de a -și îndeplini propriile nevoi”
(Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, 1987) .
După raportul Bruntland, Conferința globală de la Rio a avut ca și scop preluarea și
implementarea conceputului de dezvoltare durabilă prin definirea de scopuri și puncte care
urmau a fi puse în aplicare, prin programul numit Agenda 21. Un deceniu mai târziu, punctele
de pe Agenda 21 sunt repuse pe masa discuțiilor în programul numit ”Millennium
Development Goals”. Cel mai recent program de dezvoltare, ,, Sustainable Development
Goals”, adoptat în 2015, reunește o listă de 169 de obiective, grupate sub 17 criterii, menite
să fie implementate până în 2030 .
Deși ideea de dezvoltare durabilă pornește de la protejarea mediului înconjurător și criza
natural umană contemporană, acest concept a fost extins,încă din 1987, înspre mai multe
direcții:
Eradicarea sărăciei și a dife rențelor dintre țări : Un alt eșec al model ului de dezvoltare curent
îl reprezintă și adâncire a diferențelor dintre țările bogate și țările subdezvoltate. (Comisia
Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, 1987) . Dezvoltarea durabilă își propune să schimbe
această situație, prin creșterea calității vieții în țările subdezvoltate, dar și prin modificarea
atitudinilor de consum/comportament ale societăților dezvoltate.
Dezvoltarea societății: Dreptul la educație, incluziunea socială a tu turor categoriilor
(indiferent de sex, religie, rasă) respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor, atât în

34
societățile dezvoltate cât și în cele subdezvoltate sunt considerate elemente fundamentale
pentru un viitor sustenabil. Toate aceste elemente se referă la ”condițiile și factorii sociali
care dau o formă proceselor de schimbare” (Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare Socială
al Națiunilor Unite, 2013)
ONU definește d ezvol tarea durabilă ca fiind ”un principiu menit să îndrume creș terea globală
pe termen lung, care își propune să realizeze, într -un mod echilibrat, trei obiective: creșterea
economică, dezvoltarea socială și protecția mediului înconjurător ” (ONU, 2016) . Se poate
spune că d ezvoltarea durabilă se bazează pe trei piloni: economic, social și de mediu , sau trei
dimensiuni : ”ecologie, economie și echitate ” (ONU, 2014) . Putem spune că dimensiunea
economică ține de partea de creștere, echitatea socială p une accent pe dezvoltarea economică,
iar ecologia este componenta sustenabilității de mediu, care întregeș te tabloul dezvoltării
durabile (vezi Figura 1.2).
Figura 1.2. Pilonii dez voltării durabile

Sursa: prelucrări proprii după ONU (2014)
Banca Mondial ă de asemenea încearcă să integreze conceptul de dezvoltare durabilă în
munca sa, iar misiunea pe care și -o asumă (Banca Mondială, 2013) se axează pe eradicarea
sărăciei extreme de -a lungul unei generații, dar în așa fel încât b unăstarea câștigată să poată fi
sustenabilă și pe viitor. De asemenea, pe lângă aspecte legate de mediul înconjurăt or, Banca
Mondială promovează stabilitatea socială, fiscală și reducerea datoriei economice ca și
modalități de a ajunge la o dezvoltare dura bilă.
Deși s -au făcut progrese importante înspre o economie bazată pe dezvoltare durabilă, există o
părere unanim acceptată că este nevoie de mult mai multe eforturi înspre atingerea acestui
obiectiv. Astfel, în țările dezvoltate se dedică resurse importa nte conservării mediului și
incluziunii sociale, dar în țările în curs de dezvoltare aceste subiecte nu reprezintă de multe

35
ori o prioritate. De asemenea, mulți consideră că componenta socială a fost neglijată și s -a
pus mult prea mult accentul pe problema de mediu, deghizată sub forma problemei
schimbărilor climatice. Asumarea unor obiective viitoare reprezintă dorința comună pentru
îndeplinirea tuturor pașilor considerați necesari în vederea atingerii unui proces economic
bazat pe sustenabilitate .
1.5. Conclu zii
În acest capitol am făcut o delimitare a principalelor elemente care definesc și încadrează
conceptul de creștere economică: relația creștere -dezvoltare, prezentarea teoriilor de creștere
și a surselor creșterii, dar și a conceptului de dezvoltare dura bilă, apărut pentru a contracara
efectele negative ale expansiunii economice.
Am început prin a descrie procesul de creștere în paralel cu procesul de dezvoltare
economică. Putem concluziona că creșterea economică are un caracter cantitativ, ușor de
defini t prin intermediul indicatorilor economici, iar dezvoltarea are mai degrabă un caracter
calitativ, fiind definită prin modificări profunde la nivelul proceselor economice și sociale.
Dacă creșterea poate fi redată prin evoluția pozitivă a PIB, dezvoltarea are un caracter
preponderent uman, și se referă în special la acele elemente care produc o schimbare
calitativă în viața oamenilor. De aceea, indicatori pre cum HDI, care măsoară nivelul de
educație și sănătatea, sunt considerați o aproximare potrivită pentru nivelul de dezvoltare a
unei țări. Deși cele două procese sunt profund interconectate, se consideră că procesul de
creștere (și, implicit, creșterea venitului locuitorilor) reprezintă o condiție necesară (dar nu
întotdeauna suficientă) pentru realizarea dezvoltării.
În acest context, sursele creșterii devin relevante, întrucât găsirea acelor elemente care să
accelereze procesul de creștere pare să promită, la o primă vedere, o garantare a bunăstării.
Procesele economice curente sunt însă profund intracon ectate, ceea ce îngreunează formarea
unei liste exhaustive cu toate elementele care pot influența creșterea. De aceea, matematizând
procesul de producție, putem spune că sursele creșterii se împart în surse bazate pe
acumularea celor doi factori de producț ie: muncă (L) și capital (K) și surse care măresc
eficiența factorilor de producție. În acest context, am evidențiat rolul progresului tehnologic
și al capitalului uman ca modalități de creștere a eficienței procesului de producție.
Teoriile creșterii econ omice au redat felul în care aceste elemente acționează și influențează
procesul de creștere. Economiștii clasici, începând cu Adam Smith au oferit primele elemente

36
ale teoriei economice, vorbind despre rolul investițiilor, al deschiderii comerciale sau al
progresului tehnologic, dar și despre rata descrescătoare a profitului sau tendința de creștere
exponențială a populației. Primul model de creștere poate fi considerat modelul Harrod –
Domar, aparținând curentului keynesist, care prevestește instabilitatea procesului de creștere.
Modelul Solow,considerat de referință pentru teoria modernă a creșterii economice, a
stimulat apariția modelelor neoclasic e care prevestesc tendința de evoluție a economiei spre
starea staționară. Ca un răspuns la teoria neoclasică de creștere, modelele endogene,
dezvoltate începând cu sfârșitul anilor 1980, pun accentul pe modelarea progresului
tehnologic și a capacității economiei de a susține creșterea pe termen lung.
În final, am vorbit des pre criza natural umană provocată de mo delul contemporan de creștere
si despre necesitatea evoluției spre un model de dezvoltare durabilă, unde procesul de creștere
ține seama de protejarea mediului înconjurător și de dezvoltarea socială.

37
Capitolul II. Modelarea creșterii economice. Analiza modelelor
standa rd de creștere economică
Teoria modernă se bazează pe modele matematice pentru a studia dinamismul creșterii și a
reda impactul diverșilor factori asupra venitului. În economie, un model poate fi descris ca o
construcție teoretică prin care procesele econo mice sunt s implificate, fiind definit de un set de
variabile și relațiile cantitative care se stabilesc între ele. În cazul modelelor de creștere
economică, variabilele de la care se pornește sunt factorii de creștere (inputuri) și producția
finală (output ul) –legate prin intermediul unei funcții de producție și a altor premise care
caracterizează procesul economic de producție . Scopul modelelor de creștere este urmărirea
felului în care evoluția inputurilor afec tează rata de creștere economică.
În acest ca pitol ne propunem să facem o sinteză a principalelor modele standard care au
dominat teoria modernă a creșterii economice . Urmărind în general firul cronologic, vom
încerca o descriere și sinteză a principalelor modele de creștere în funcție de curentele î n care
au fost încadrate . Vom începe cu prezentarea modelului Harod -Domar – care, puternic
influențat de ideile keynesiste, modelează instabilitatea procesului de creștere economică într-
o economie dominată de trei rate de creștere . Vom red a mai apoi în de taliu modelul Solow,
denumit și modelul neoclasic de creștere, care păstrează majoritatea premiselor din modelu l
Harrod -Domar și infirmă ipoteza pesimistă a acestuia , modelând, pe baza acumulării de
capital, evoluția economiei spre o stare staționară . Ne v om opri și asupra extensiilor mai
importante ale modelului Solow – modelele generațiilor de capital, modelul lui Arrow sau
modelul Uzawa – care vor confirma în final concluziile modelului Solow.
Din categoria modelelor endogene, vom exemplifica o parte din modelele AK: Frankel
(1962) , Romer (1986) sau Lucas (1988) . Modelele de inovare și capital uman reprezintă de
asemenea un pas important în ev oluția teoriei economice, referindu -ne la modelul de referință
al lui Romer (1990) și Aghion și Howitt (1992) .
În finalul capitolului vom analiza noțiunea de convergență care, deși folosită la început ca
modalitate de validare a unei teorii în detrimentul celeilalte, va ajunge un instrument
important în studierea evol uției discrepanțelor dintre țări și a determinanților creșterii
economice .

38
2.1. Viziunea keynesistă în modelele de creșter e economică
Primul val de interes în teoria creșterii a venit o dată cu contribuția economiștilor Harrod și
Domar în anii 1940. Deși nu se ridică la nivelul complexității teoriilor și modelelor din
prezent, modelul lor este considerat important deoarece es te prima încercare de surprindere a
relației dinamice dintre producția agregată și principalul factor care o determină: stocul de
capital. Luând în calcul și unii factori psihologici (așteptările întreprinzătorilor cu privire la
cerere), care au fost ignor ați de model ele matematizate care au urmat, modelul Harrod -Domar
prezice tendința de instabilitate a creșterii și reafirmă nevoia intervenției statului în economie
pentru realizarea echilibrului. C oncluziile lor stau la baza începutului teoriei moderne a
creșterii economice, stârnind noi direcții de cercetare în acest domeniu.
Înaintea lui Harrod și Domar, Keynes a adus însă primele elemente importante care vor fi
folosite mai apoi în toate modelele de creștere. Principalul punct de plecare a lui K eynes a
fost demontarea ideii că piețele libere oferă în mod automat o ocupare deplină a forței de
munc ă. În opinia lui Keynes, dezechilibrele economice, inclusiv șomajul, au la bază o cerere
prea scăzută – situație care va duce la o stagnare sau chiar scădere a p roducției, urmate de o
lipsă a investițiilor și perioade lungi de șomaj .
Ideea pe care se constituie elementele keynesiste de creștere economică este aceea că cererea
agregată , manifestată prin consum, este cea care determină nivelul de activitate econom ică și
nu oferta. Avem așadar o depărtare de la ideea de ”Supply creates its own demand” (Oferta
creează propria cerere) a economistului JB Say , care a dominat gândirea economiștilor
clasici. Pornind de la această idee, Keynes a încercat să redea ma tematic „legile psihologice”
care determină consumul și să surprindă influența acestora asupra producției finale.
Keynes are meritul de a oferi două ecuații/identități referitoare la consum și investiții care vor
deveni fundamentale în contextul teoriilor creșter ii economice ulterioare. Presupunând o
economie caracterizată printr -o anumită forță de muncă ocupată (și șomaj), în urma
activităților productive rezultă un anumit venit (Y), care va fi împărțit între consum (C) și
economisiri (S – savings) .
𝑌=𝐶+𝑆 (2.1)
Aceste economisiri vor fi preluate de către sectorul de producție și transformate în totalitate
în investiții.

39
𝐼=𝑆 ( 2.2)
Așadar, comportamentul de economisire/consum al oamenilor este esential pentru
expansiunea producției. Tocma i de aceea, Keynes va încerca înțelegerea comportamentului
de consum al oamenilor, făcând apel și la unele legi psihologice.
Una dintre aceste legi psihologice este înclinați a marginală spre consum care arată faptul că,
dacă venitul crește într -o anumită c antitate, consumul va crește într -o cantitate mai mică. Deși
înclinarea spre consum este determinată de o multitudine de factori obiectivi și subiectivi,
venitul este principalul element care influențează această lege psihologică, în ideea lui
Keynes. Încl inarea marginală spre consum determină și nivelul capitalului, orice slăbire
(permanentă) a înclinării s pre consum se materializează într-o slăbire a cererii de capital, ca și
într-o scădere a cererii pentru consum.
O consecință a înclinației marginale sp re consum o reprezintă definirea multiplicatorului
investițiilor, care definește modul în care se modifică venitul ca urmare a fluctuației
consumului (și respectiv a investițiilor). Dacă venitul crește, consumul va crește într -o
proporție mai mică, prin ur mare investițiile vor crește într -o proporție mai mare, acest lucru
ducând la o multiplicare a forței de muncă, și, așadar a venitului.
De menționat că analiza dintre consum, investiții, venit și șomaj se bazează pe presupunerea
că creșterea investițiilor va fi tradusă, așadar, într -o creștere a forței de muncă ocupate, care
va duce în mod firesc la o creștere a venitului. Keynes merge pe ideea factorilor de producție
în proporții fixe, nesubstituibili – aceasta reprezentând o premisă importantă în constru irea
modelului Harrod -Domar.
În concluzie, Keynes vorbește despre importanța stimulării cererii și despre cum creșterea
venitului este de fapt rezultatul legi lor psihologice de consum la nivelul comunităților. Piața
liberă nu poate să se regleze singură, statul este obligat să intervină pentru a influența aceste
legi psihologice, iar politicile fiscale și monetare sunt recomandate ca și pârghii folosite în
perioadele de depresiune și de boom economic. Această anal iză este însă una predominat
statică. Neoke ynesiștii vor încerca să dinamizeze analiza lui Keynes și să o aducă în sfera
producției agregate.
2.1.1. Formalismul modelului Harrod -Domar
Ambii economiști au căutat să extindă analiza lui Keynes , încercând să înțeleagă care sunt
condițiile pentru ca o economie în creștere să își atingă capacitatea maximă de utilizare a

40
capitalului si ocuparea deplină a forței de muncă. Contribuțiile lor, reunite sub modelul
Harrod -Domar, reprezintă o primă încercare de dinamizare a creșterii economice, pe baza
posibilelor rate de creștere și a (dez)echilibrelor care pot exista între ele.
Contextul modelului Harrod -Domar nu este foarte diferit de cel al lui Keynes: se consideră o
economie închisă, unde se produce un singur bun Y, care poate fi consumat ( C), fie
investit (I). Toate variabilele sunt reale și, ca în majoritatea modelelor standard, se presupune
absența unei piețe a banilor. De asemenea, factorii de producție capital și muncă au proporții
fixe și sunt nesu bstituibili , creșterea capitalului fiind sincronizată cu o creșt ere a forței de
muncă. Acest lucru transformă procesul de producție într -unul mai degrabă rigid, caracterizat
de anumiți parametri de producție ficși în timp, de aceea modelul Harrod -Domar poate fi
considerat și un model de creștere economică pe termen scu rt. Procesul economic se
derulează între dorințele (nelimitate) ale întreprinzătorilor și capacitatea economiei de a
susține această creștere.
Deosebirea fundamentală dintre Keynes și ”neokeynesiștii” Harrod și Domar o reprezintă
concentrarea acestora din urmă pe mecan ismele procesului de producție: „Keynes pornește de
la cererea agregată și cercetează multiplicarea venitului pe baza înclinației marginale spre
consum, pe când neokeynesiștii cercetează în special producția, insistând pe influența
economisiri i și a investițiilor asupra creșterii economice ” (Sută -Sălăjean, 1992, p. 186) .
Această deosebire fundamentală reiese din ignorarea de către Keynes al caracterului dual al
investițiilor, evidențiat de către Domar (1946) :
 investițiile generează venit (demand -side), dar
 investițiile măresc în același timp si capacitatea productivă a unei economii (supply –
side). Keynes a ignorat ultimul aspect, concentrându -se doar pe ideea de consum –
investiții – venit, acesta fiind analizat însă de către Harrod și Domar.
În lucrarea sa din 1939, Harrod își propune să dezvolte o teorie dinamică, care are la bază doi
parametri de producție – denumiți coeficienți ai capitalului . Astfel, această nouă teorie
vorbește despre coeficientul mediu al capitalului , sau valo area capitalului necesar pentru a
produce o unitate de venit și coeficientul marginal al capitalului care arată câte unități
suplimentare de capital sunt necesare pentr u a crește venitul cu o unit ate (vezi și Tabelul 2.1 ).
Acești doi indicatori pot fi priviți ca elemente tehnice ale procesului de producție, întrucât
rămân ficși, neschimbați.

41
Pentru a reda dinamismul modelului, se introduc trei rate de creștere care caracterizează
procesul economic : rata garantată, rata actu ală și rata naturală de creștere (vezi și Tabelul
2.1):
 Rata garantată de creștere sau ”warranted rate” (Gw), este de fapt, rata d e echilibru și
reprezintă rata de creștere dorită/aște ptată de către întreprinzători, astfel încât aceștia
“vor simți că s -a produs (..) cantitatea ideală de produse și, pe viitor deciziile lor vor fi
luate în așa fel încât să încerce să mențină această rată de creștere” (Harrod, 1939) .
 Rata reală de creștere (G), arată , de fapt, evoluția producției agregate din momentul t 0
în momentul t 1. Aceasta reprezintă rata de facto de creștere economică
 Rata naturală de creștere (G n) redă capacitatea de creștere a economiei , definită ca și
„rata maximă de creștere, permisă de creșterea populației, acumularea de capital,
îmbunătățirile tehnologice, programul de lucru/timp liber, presupunând tot mereu că
nu există șomaj” (Harrod, 1939) .
Tabelul 2.1. Expresiile matematice ale par ametrilor modelului Harrod -Domar
Denumire Exemplificare Definiție/ Expresie matematică
Coeficienții Capitalului Coeficientul mediu al capitalului, C C=K
Y

Coeficientul marginal al capitalului,
𝐶𝑚 Cm=∆K
∆Y
Ratele de creștere Rata garantată de creștere, Gw Rata „așteptată” de întreprinzători
Rata reală de creștere, G 𝐺=Y1−Y0
Y0
Rata naturală de creștere, Gn Gn=n+g
n-rata de creștere a populației
g-rata de creștere a progresului
tehnologic

Sursa : prelucrări proprii pe baza teoriei lui Harrod (1939)
Ratele de creștere prezentate G și G w pot fi explicate și în funcție de relația lor cu momentul
producției t. Astfel, Gw este o rată așteptată înainte de momentul producției t, deci rata de
creștere ex -ante, pe când G este rata de creștere care are loc după încheierea producției, deci o
rată de creștere ex -post1. Așadar, elementul care hotărăște rata garantată de creștere este

1Analog, C din expresia ratei garantate, poate fi considerat un C ex-ante, adică surplusul decapital dorit de
întreprinzători pentru a asigura atingerea ratei garantate de creștere, iar C m este surplusul de capital care crește
venitul cu o unitate, ex-post, cel care are efectiv loc.

42
”profitul (așteptat) al întreprinzătorului.” (Popescu, 2000, p. 1071 ), pe baza căruia va fi
evaluată rata actuală de creștere.
Harrod oferă și ”e cuația fundamentală a modelului ”,care descrie relația dintre rata reală de
creștere , coeficientul capitalului și investiții , arătând , de fapt, dinamica creșterii economice:
G=s
Cm (2.3)
În condițiile în care parametrii tehnici de producție ai capitalului ( C, Cm ) sunt cunoscuți și
constanți în timp și se înlătură ideea substituției factorilor de producție, orice modificare a
înclinației spre economisire a populației va duce la o modificare a ratei de creștere . Conform
acestei ecuații, modificarea comportamentelor de economisire/consum are un efect direct
asupra nivelul ui producției finale, așadar simpla mărire a înclinației spre economisire a
oamenilor este suficient ă pentru a produce creștere economică.
2.1.2. Echilibrul și dinamismul în modelul Harrod -Domar
Dinamismul modelului se manifestă prin tendința de divergență continuă a celor 3 rate de
creștere și exi stența echilibrelor instabile. Există două echilibre optime în a cest model:
 Cel de la nivelul agenților economici, care se produce atunci când așteptările
întreprinzătorului sunt confirmate, așadar rata de creștere actuală este egalată cea de
garantată:
G=G w. (2.4)
 Un optim global, la nivelul întregii econo mii, care se realizează atunci când așteptările
confirmate ale întreprinzătorilor nu depășesc capacitatea maximă de creștere a
economiei, dictată de creșterea populației și progresul tehnologic. Matematic, acest
optim presupune egalitatea simultană a celor 3 rate de creștere :
G=G w=G n (2.5)
Echilibrul global este însă greu de realizat, datorită tendinței de divergență dintre așteptările
întreprinzătorilor și realitate (sau discrepanței cerere -ofertă) , dar și dintre așteptările
întreprinzătorilor și capacitatea maximă de creștere a economiei.
La nivelul relației G – Gw, optimul întreprinzătorului este unul instabil datorită următoarelor
tendințe de divergență :

43
 Dacă așteptările întreprinzătorilor sunt confirmate, și economia va crește în ritmul
dorit de aceștia, G=G w, întreprinzătorii își vor dori mai mult pe viitor, ceea ce va
face ca rata de creștere să scadă sub rata garantată
 Dacă economia va crește într -un ritm mai mic decât cel dorit de întreprinzători,
G<G w, relația (2.3) determină Cm>C, așadar capitalul planificat este mai mare decât
cel folosit în procesul de producție. Acest lucru determină o comprimare a cererii de
capital și o scădere a creșterii economice G. Pe măsură ce acest lucru are loc, G se
depărtează tot mai mult de așteptările între prinzătorilor Gw.
 Dacă economia crește într -un ritm mai mare decât cel dorit de întreprinzători
G>G w, relația (2.3) determină Cm<C, așadar capitalul planificat este mai mic decât
cel necesar. Vorbim în acest caz despre o lipsă de capital, care poate fi cor ectată
prin stimularea consumului și a investițiilor (economisirii). Așadar, G se va
îndepărta de la Gw și pe măsură ce acest proces va avea loc, expansiunea va fi tot
mai mare.
Dezechilibrul dintre G și Gn poate fi însă rezolvat temporar , ecuația fundame ntală a
modelului oferă soluții pentru modificarea ratei reale de creștere, în scopul de a întâlni
așteptările întrepinzătorilor: modificarea cererii/consumului prin acționarea asupra tendințelor
de consum/economisire ale oamenilor. Însă chiar și atunci câ nd optimul întreprinzătorilor se
realizează, acesta este temporar, întrucât agenții economici își vor modifica mereu așteptările.
Relația Gw – Gn determină , în schimb, echilibrul instabil al modelului deoarece, așa cum
remarcă Harrod, nu există motive să credem că cele două rate de creștere sunt egale .
Așteptările de creștere ale întreprinzătorilor în relație cu capacitatea economică determină
ciclurile de recesiune și avânt ale economiei:
 Dacă dorințele întreprinz ătorilor sunt mai mari decât capacitatea e conomiei
Gw>G n, va exista o tendință spre recesiune, datorită lipsei resurselor de
muncă, care, (abandonând ideea unei economii închise) va putea fi depășită
doar dacă țara beneficiază de imigrație (Popescu, 2000, p. 1072). 2
 Dacă rata așteptată de întrepr inzători este sub nivelul capacității economice,
Gw<G n, rata garantată de creștere ar putea crește o dată cu creșt erea

2 Este cazul unor țări din vestul Europei, în anii 1960. După ce au atins un nivel al șomajului apropiat de zero, au
fost nevoiți să recurgă la imigranți din sudul Europei pentru a face față cererii continue de f orță de muncă,
datorată unei rate garantate mari de creștere. Astfel, în Germania, numărul imigranților angajați a crescut de mai
bine 8 ori din 1960 până în 1973( de la 300 de mii la 2.5 milioane).

44
profiturilor , ceea ce duce la o perioadă de expansiune,de boom economic
(Harrod, 1939), dar în același timp resursele de muncă nu vor fi ocupate în
totalitate, ceea ce va duce la șomaj și, în timp, la o scădere a investițiilor.
Domar(1946) consideră de asemenea că, pentru ca economia să fie în echilibru, oferta și
cererea trebu ie sa fie egale. Astfel , producția rezultată prin utilizarea ca pacității potențiale a
capitalului trebuia să se materializeze în vânzarea acesteia prin intermediul ofertei. Așadar,
rata planificată de întreprinzător trebuia să fie egală cu cea realizată, la fel ca în modelul lui
Harrod. Există unele deosebiri de abord are a problemei și între lucrările celor doi economiști.
Harrod a fost cel preocupat de echilibrul dinamic, de condițiile pentru realizarea unei
stabilități a ciclului economic in condițiile creșterii economice, pe când Doma r, „mai puțin
ambițios” (Hageman, 2009) , s-a concentrat pe studierea echilibrului dintre cerere și ofertă în
starea staționară a unei economii. Ecuațiile și ideea finală la care se ajunge , aceea de echilibru
instabil, sunt însă asemănătoare.
2.1.3. Limitele modelulu i Harrod -Domar
Concluzia model ului Harrod -Domar accentuează i nstabilitatea creșterii pe termen lung,
datorată divergenței dintre cele trei rate de creștere. Economia este împinsă fie spre nesfârșite
perioade de recesiune , fie spre perioade continue de boom economic ( care vor ajunge să aibă
în final efecte negative, așa cum am arătat mai sus, datorită epuizării resurselor de muncă).
Deoarece piața nu poate ajunge la echilibru singură, este nevoie de intervenț ia statului, prin
politici anti ciclice, pentru res tabilirea „ normalității”.
Kaldor (Kaldor & Mirrlees, 1962) și Solow (1956) au fost doi dintre economiștii care au
încercat să rezolve problema instabilității, prin intermediul mecanis melor pieței. Așa cum
remarcă Hageman (2009) , rezolvarea acestei probleme presupune explorarea a 4 posibilități,
care reie s din egalitatea Gw-Gn (vezi Figura 2.1 ).
Kaldor și Mirrless (1962) au încercat diferențierea ratei de economisire în economisirea din
profit (sp) și economisirea din salarii (sw), ajungând la concluzia că, pentru ca echilibrul să se
mențină este nevoie de sp>sw. Solow (1956) a mers pe ideea flexibilizării lui C, care în
concepția neoclasică, nu mai este constant în timp. Teoriile de endogeneizare a ratei de
creștere a progresului tehnologic, deși apărute 50 de ani mai târziu ca o reacție la modelele
exogene, pot fi privite tot ca o încercare de stabilizare a echilibrului, dar prin intermediul ratei
naturale. Probabil singura opțiune deloc exploatată a fost cea a măririi populației, care nu are
sens în contextul țărilor trecute de un anumit prag de dezvoltare (Solow, 1994) .

45

Figura 2.1. Teorii moderne de creștere privite din perspectiva rezolvării inegalității din modelul Harrod – Domar

Sursa: Adaptare după Hageman (2009)

Pesimis mul lui Harrod și părerile lui despre existența unui echilibru pe muchie de cuțit au
stârnit reacții diferite. Unii autori îl compară cu Marx, considerând asemănătoare predicțiile
sumbre privind instabilitatea modelului capita list (Harcourt, 2012) . Modelul lui cu 3 variabile
diferite, det erministice și niciun mecanism de autoreglare a fost considerat rigid de către
Allen (Allen, 1968, p. 180) dar Hahn și Matthews (1965) , în revizuirea lor de referință făcută
modelelor d e creștere, îl consideră unul dintre modelele pion iere, la care sunt raportate mai
apoi toate modelele (neoclasice) viitoare.
Cu toate că modelul este pesimist, acesta lasă totuși loc de îmbunătățire, prin felul în care este
construit, considerând exogene principalele elemente care îl definesc. Teoriile de creștere
viitoare pot fi privite din perspectiva încercării de rezolvare a echilibrului pe muchie de cuțit
prin endogeneizarea uneia dintre variabilele modelului Harrod -Domar ( Figura 2.1 )
2.2. Viziunea neocla sică în modelele de creștere economică
2.2.1. Formalismul modelui Solow. Regăsirea unor premise keynesiste
Întregul deme rs al lui Solow (1956) a pornit din dorința econ omistului de a rezolva problema
echilibrului „pe muchie de cuțit” din modelul Harrod -Domar. Dezechilibrul pe care acesta
dorește (și reușește) să îl infirme este cel dintre rata naturală de creștere și rata garantată.

46
Ignorând dezechilibrul dintre rata garantată și rata actuală de creștere, care poate fi rezolv at
prin modificarea nivelelor de consum/economisire, Solow se va concentra exclusiv asupra
ofertei agregate și capacității acesteia de a asigura funcționarea deplină a economiei . Astfel,
tot ceea ce se poate produce, se va produce, așteptările fiind egale cu realizările, iar factorii
de producție (muncă și capital) sunt folosiți la capacitatea lor maximă.
Pornind de la dezechilibrul dintre cele două rate de creștere, Solow preia majoritatea
presupunerilor modelului Harrod -Domar, la care însă adaugă unele pr esupuneri neoclasice.
Economistul consideră teoriile și instrumentele marginale oferite de neoclasicism mult mai
potrivite pentru a studia procesul pe termen lung al creșterii economice. Presupunerile
preluate din modelul Harrod -Domar sunt următoarele:
 Se presupune o economie care are un singur sector, unde se produce un singur bun,
venitul național aferent acestuia fiind Y. Acesta este fie consumat, fie economisit.
 Se menține condiția Economisiri = Investiții
 rata de economisire (s), rata de creștere a pro gresului tehnologic (g) și rata de creștere
a populației (n) sunt coeficienții care rămân exogeni modelului
Singura condiție neacceptată de Solow este cea a proporțiilor fixe. Condiția proporțiilor fixe
presupune că, pentru a produce outputul final Y , avem nevoie de un număr fix de unități de
capital K și muncă L. Așadar, atunci când se modifică unul dintre factorii de producție,
celalalt trebuie să se modifice în aceeași proporție pentru ca outpu tul final să se poată realiza.
În modelul Solow factorii de p roducție sunt su bstituibili între ei , așadar producția finală Y
poate fi obținută prin nenumărate combinații de inputuri K și L. Neacceptarea acestei condiții
presupune următoarele:
 Procesul de producție devine caracterizat, în locul proporțiilor fixe, pri ntr-o funcție de
producție, de forma Y=F(K,L).
 Renunțarea la această presupunere are consecințe și asupra coeficientului capitalului
din rata garantată de creșter e. Introducând variabilitatea factorilor de producție în
realizarea outputului pe baza substit uției dintre ei, Solow r enunță și la rigiditatea
parame trului C. Acesta devine flexibil și, mai mult, devine endogen, fiind determinat
din interiorul modelului, pe baza formei funcției de producție.
Acestor presupuneri le sunt adăugate alte presupuneri sau condiții neoclasice ale funcției de
producție, care vor ajuta la construirea modelului (după Barro și Sala -i-Martin (1998, p. 16) ):

47
 Funcția are randamente de scară constante: dacă factorii de producție se dublează de n
ori, venitul /producția va crește de asemenea de n ori. Această proprietate asigură de
asemenea și existența unui echilibru competitiv, unde factorii sunt plătiți egal cu
produsele lor marginale.
 Legea randamentelor descrescătoare ale capitalului și m uncii. Această proprietate, în
special cea care face referire la randamentul descrescător al capitalului3, este extrem
de importantă, întrucât pe baza ei se ajunge la echilibrul modelului. Această lege
presupune că, atunci câ nd L este constant, produsul ma rginal al capitalului este
pozitiv, dar descrescător: pe măsură ce stocul de capital se va mări, producția va
crește și ea, însă într -o proporție din ce în ce mai mică comparativ cu creșterea
capitalului. Astfel, fiecare unitate de capital nou adăugată va genera din ce în ce mai
puțină producție. Această lege conturează așadar ideea potrivit căreia noile investiții
făcute în economie nu poate susține la infinit creșterea economică. Matematic,
această condiție poate fi scrisă cu ajutorul derivatei de ordinul I și de ordinul II a
funcției de producție și oferă forma grafică cres cătoare, dar concavă a funcției .
 Condițiile Inada (1963) . Aceste condiții spun că atunci când produsul marginal al lui
K este foarte mare (tinde la infinit) , stocul de capital este mic și invers, produsul
marginal al lui K este foarte mic cand stocul de capital este foarte mare. Practic,
aceste condiții recunosc potențialul unor economii cu stoc de capital mic de a avea
rate de creștere foarte mari ș i plafonarea economiilor mari (cu K mare), care vor avea
rate de creștere ce tind la zero.
 Posibilitatea transformării funcției de producți e într -o funcție intensivă, având ca și
singur factor de producție endogen capitalul care revine unui muncitor ( k=K/L ) și al
cărei output este cantitatea de producție pe muncitor. ( y=Y/L ). Această funcție
intensivă are așadar forma:
y=f(k)4 (2.6)
Astfel, pornind de la aceste premise, Solow (1956) urmărește legătura dintre dinamica
acumulării de capital și creșter ea economică. Pe b aza acumulării de capital, acesta va arăta că

3 Creșterea capitalul este singurul element din funcția d e producție care poate fi controlat, rata de creștere a
forței de muncă fiind considerată exogenă.
4Matematic, această proprietate este strâns legată de proprietatea randamentelor de scară constante: 𝑌=
𝐹(𝐾,𝐿)=𝐿∙𝐹(𝐾
𝐿,1)=𝐿∙𝑓(𝑘)

48
economia are tendința să evolueze singură spre o stare de echilibru și, în lipsa acționării altor
forțe, va manifesta tendința să rămână în acest punct de optim, considerat stabil.
2.2.2. Acumularea de capital și starea staționară
Evoluția capitalului dintr -o economie se află sub semnul a două tendințe: tendința de
acumulare , creată de realizarea de investiții și tendința de depreciere , cauzată de efectul
asupra capitalului al factorilor implicați în procesul de producție.
Pentru a exemplifica mai bine efectul tuturor factorilor asupra dinamicii acumulării de capital
vom considera o funcție de producție caracterizată de un progres tehnologic A de tip ”labour –
augmenting”, așa cum este exemplificat în Bl anchard și Johnson (2013, pg. 250 -256),
menționând că, în modelul inițial Solow (1956) presupune absența progresului tehnologic.
Funcția de producție considerată are așadar următoarea formă:
𝑌=𝐹(𝐾,𝐴𝐿) (2.7)
unde:
 Y – produsul final
 K – stocul de capital
 L – numărul de muncitori, asociat populației existente
 A – progresul tehnologic
Acest tip de progres tehnologic îmbunătățește forța de muncă, având un efect asupra
produsului final prin inter mediul factorului de producție L. Blanchard & Johnson (2013, pg.
250) consideră AL ca fiind numărul efectiv de muncitori, întrucât, cu ajutorul progresului
tehnologic, același număr de muncitori va putea realiza o producție mai mare, fără a fi însă
nevoie de o creștere fizică a lui L. În acest caz, funcția de producție intensivă va lua
următoarea formă :
𝑦=𝑓(𝑘) (2.8)
unde:
 𝑦=Y
AL este produsul final pe număr (efectiv) de muncitori
 k=K
AL este capitalul asociat numărului (efectiv) de mucito ri
În acest caz , dinamica acumulării de capital este redată prin următoarea relație :

49
𝑘̇=𝑠∙𝑓(𝑘)−𝑘∙(𝑛+𝑔+𝛿) (2.9)
unde:
 𝑘 reprezintă capitalul asociat unui muncitor
 k̇ redă rata de creștere a capitalului (pe locuitor/muncitor)
 s∙f(k) reprezi ntă investițiile de capital, sau fracțiunea s din venitul f(k)(pe locuitor)
care este investită
 n reprezintă rata de creștere a populației
 g reprezintă rata de creștere a progresului tehnologi c
 δ redă rata de depreciere a capitalului
D. Romer (Romer D. , 2006, p. 13) denumește 𝑠∙𝑓(𝑘) investiția efectivă și 𝑘∙(𝛿+𝑛+𝑔)
investiția care ar trebui să se facă pentru a menține stocul de capital k la un nivel const ant
(„break -even investment”). Astfel, aceasta ar trebui să acopere scăderea lui k pr ovocată de
deprecierea fizică δ, de creșterea populației L și de uzura morală intervenită ca urmare a
creșterii progresului tehnologic g.
Ecuația dinamicii acumulării de capital este extrem de importantă, deoarece pe baza ei se
realizează echilibrul modelului, sau ajungerea economiei în starea staționară. Starea
staționară este descrisă ca fiind o situație în care diferite cantități cresc la rate constante
(Barro și Sala -i-Martin (1998, p. 19) ). Așadar, raportat la creșterea econom ică, putem spune
că este starea în care economia crește la o rată constantă. Deși ideea de stare de staționară se
poate să fi existat ș i la economiștii secolului al XIX -lea (de ex emplu , la Marx), economistul
suedez Gustav Cassel este considerat primul care a făcut o descriere mai elaborată a acesteia,
descriind -o ca fiind „ o stare care progresează uniform” (apud Boianovski și Hoover (2009) ).
Solow este însă primul care reușește for malizarea m atematică a stării staționare a creșterii
econo mice , pornind de la ideea acumulării de capital.
În starea staționară, se consideră că acumularea de capital pe locuitor încetează. Dacă notăm
cu k* capitalul pe locuitor corespunzător stării de ech ilibru , starea staționară devine
caracterizată de următoarea relație :
𝑠∙𝑓(𝑘∗)=(𝑛+𝛿+𝑔)∙𝑘 (2.10)
unde:
 𝑘 reprezintă capitalul asociat unui muncitor

50
 𝑠∙𝑓(𝑘) reprezintă investițiile de capital, sau fracțiunea s din venitul 𝑓(𝑘)(pe locuit or)
care este investită
 𝑛 reprezintă rata de creștere a populației
 𝑔 reprezintă rata de creștere a progresului tehnologic
 𝛿 redă rata de depreciere a capitalului
Astfel, în starea staționară orice formă de acumulare pe locuitor „efectiv” (AL) încetează, iar
cantitățile agregate vor crește la aceeași rată constantă, suficient de mult încât să acopere
creșterea populației și progresul tehnologic . Tabelul 2.2 redă evoluția indicatorilor din
modelul Solow în starea staționară. Se observă așadar că produsul p e cap de locuitor (Y/L),
indicatorul care este relevant pentru bunăstarea unei țări, crește la rata de creștere a
progresului tehnologic. Așadar, pe termen lung, singura soluție pentru continuarea creșterii
economice pe locuitor o reprezintă o rată a progr esului tehnologic crescătoare.
Tabelul 2.2. Creșterea variabilelor din modelul Solow în starea staționară
Parametrul Rata de creștere în starea staționară
K/AL 0
Y/AL 0
K/L g (rata de creștere a progresului tehnologic)
Y/L g (rata de creștere a progres ului tehnologic)
L n (rata de creștere a populației)
K n+g (rata de creștere cumulată a progresului tehnologic și a populației)
A n+g (rata de creștere cumulată a progresului tehnologic și a populației)
Sursa : prelucrări proprii după Blanchard și John son (2013, p. 256)
Pentru a înțelege mai bine dinamica ac umulării de capital și evoluția spre starea staționară,
considerăm o fu ncție de producție neoclasică (î n stilul celei Cobb -Douglas) – care, redat ă
grafic, a re o formă concavă, datorită proprietății randamentelor de screscătoare și a condițiilor
Inada . Așadar, cu privire la dinamica acumulării de capital și creșterea economică în starea
staționară se pot remarca următoarele (Figura 2.2) :
 acumularea de capital va împinge economia în starea de echilibru, unde rata de
creștere a capitalului și cea a producției vor fi “blocate” la nivelul ratei de creștere a
populației și a progresului t ehnologic, considerate exogene
 modificarea parametrilor modelului (rata de eco nomisire, deprecierea și tehnologie)
vor scoate economia din starea de echilibru, însă pentru scurt timp, deoarece
acumularea de capital va determina atingerea unui nou echilibru

51
 rata de economisire s are efect direct asupra lui k. Astfel, mărirea lui s va duce la o
deplasare a lui sf(k) în sus, deci k se va deplasa de la valoarea de echilibru 𝑘∗și va
începe să crească. Însă această creștere va avea loc doar până noua curbă sf(k) va
intersecta din nou dreapta (𝑛 +g+δ)k , atunci vom avea o nouă stare sta ționară și un
nou 𝑘∗`
 rata de creștere a populației 𝑛 și rata de depreciere a capitalului δ au un efect invers
asupra lui k. Creșterea 𝑛 și/sau δ vor duce la o deplasare în sus a dreptei (𝑛 +g+δ)k . k
se va deplasa din starea de echilibru 𝑘∗ și va începe să scadă până în momentul în care
curba sf(k), va intersecta noua dreaptă (𝑛 +g+δ)k .Atunci k va atinge o nouă valoare
de echilibru 𝑘∗.
Figura 2.2. Echilibrul în modelul Solow

Sursa: prelucrări prop rii, după Barro și Xala -i-Martin 1998, p. 18
Reprezentarea grafică a modelului confirmă ideea că, pe termen lung, acumularea de capital
va împinge economia în stare a de echilibru. Modificarea parametrilor modelului va scoate
economia din starea staționară, însă doar pentru scurt timp aceasta având tendința de a evolua
în mod constant spre starea s taționară. C u toate că rata de economisire și deprecierea au efect
asupra stării staționare, și deci, asupra nivelului lui k* și y*, ele nu au nici un efect asupra
ratei de creștere economică. Pentru a măr i rata de creștere economică va fi nevoie de
modificarea progresului tehnologic.

52
2.2.3. Limitele modelului Solow
Acest model poate fi considerat în egală măsură unul optimist și unul pesimist. Pe de -o parte,
raportat la keynesiști, acest model poate fi considera t optimist , întrucât arată stabilitatea
echilibrului, contrazicând modelul Harrod -Domar. Dacă economia este într -o stare de
echilibru, e a are tendința să rămână acolo, sau dacă echilibrul e ste perturbat, ea va tranzita
într-un final spre o altă stare de ec hilibru. Raportat la modelul Harrod -Domar, condiția de
echilibru din modelul Solow poate fi simplu modificată pentru a arăta , de fapt , egalitatea ratei
naturale și a ratei garantate de creștere5:
𝑠∙𝑓(𝑘∗)=𝑛∙𝑘→𝑠
𝑘
𝑓(𝑘∗)=𝑛 (2.11)
O consecință importantă este faptul că echilibrul nu depinde de politicile fiscale și monetare
ale statului, la fel ca în modelul Harrod -Domar, piața se poate ajusta pentru a ajunge singură
în punctul optim, așadar intervenția statului nu este necesară.
Pe d e altă parte, e conomiștii creșterii endogene critică acest model și îl consideră ca fiind
pesimist deoarece nu reușește să explice tocmai rata de creștere per capita pe termen lung,
care este definită prin rata de creștere a progresul tehnologic și nu prin factorii de producție .
Considerând progresul tehnologic ca fiind exogen, modelul descrie procesul de creștere
economică drept o „ cutie neagră”, care ratează tocmai explicarea elementul ui esențial al
acestui proces.
2.3. Extensii ale modelului Solow
Economiști i teoriei neoclasice (inclusiv Solow (1960) ) au realizat și ei faptul că , prin modelul
neoclasic, creșterea economică este lăsată la „ mila” progresului tehnologic, așadar nu poate fi
controlată prin elementele interne ale procesului de producție. Ei au încercat endogeneizarea
ratei de creștere a acestuia , propunând diverse scenarii prin care progresul tehnologic este
introdus în modelul neoclasic, în ideea că acestea nu vor conduce la același rezultat – a unei
economii destinate să ajungă în starea staționară , unde creșterea bazată pe resursele proprii
încetează . Ipotezele de lucru neoclasice rămân însă aceleași, în special cele referitoare la
randamentele descrescătoare ale capitalului. De aceea, în ciuda luării în seam ă a schimbărilor

5 Solow presupu ne lipsa progresului tehnologic și ignoră deprecierea, deci rata naturală de creștere va fi egală cu
rata de creștere a populației, acest lucru asigurând egalitatea condiției sale de echilibru cu ecuația lui Harrod –
Domar

53
tehnologice, aceste modele eșuează și ele în a explica ratele de creștere pe perioade lungi
sugerate de evidențele empirice. Printre aceste teorii, care încearcă încorporarea progresului
tehnologic în spiritul condițiilor neoclasice, consi derăm mai importante: teoria generațiilor de
capital ( vintage capital theory ) dezvoltată (printre alții) de Solow, teoria lui Arrow (1962)
privind învățarea activă ( learning -by-doing ) și modelul bisectorial al lui Uzaw a (1965) . În
primele două cazuri, acumularea de capital este considerată a fi principalul purtător al
progresului tehnologic, pe când în cazul modelului lui Uzawa, se pune accentul pe forța de
muncă și capacitatea aces teia de a crea progresului tehnologic.
2.3.1. Modelul cu diferite generații de capital
Solow (1960) remarcă faptul că, pentru a fi eficiente și a avea un impact asupra procesului de
producție, inovațiile specifice progresului tehnologic trebuie încorporate în bunurile de
capital. Astfel, investițiile , pe lângă rolul lor de a mări stocul de capital, devin și purtătoare
ale progresului tehnologic, fiind cele care vor încorpora noua tehnologie în ac tualul stoc de
capital. De aici apare și ideea conform căreia, în funcție de momentul încorporării, într -o
economie pot exista mai multe generații de capital , fiecare cu o anumită productivitate și cu o
anumită depreciere. Printre cei care au lucrat în această d irecție se numără Johanse n (1959) și
Solow (1960) și Solow et al (1966)
Aceste teorii încalcă o parte din condițiile neoclasice: ideea capitalului ca fiind un bun
omogen este încălcată prin presupunerea existenței diferitelor generații de capital. O altă
premisă modificată este cea a substituției factorilor de producție, care va defini diferitele
tipuri de modele cu generații de capital.
Modelul lui Johansen (1959) : În acest model substituția factorilor de producție este permisă
doar ex -ante. Ex -post (după încorporarea progresului), fiecare generație de capital va avea o
cantitate fixă de muncă L. Din această cauză, capitalul este cons iderat a avea o durată de viață
finită: pe măsura încorporării noilor investiții, diferența de productivitate dintre capitalul
vechi și nou va crește în timp și se va aju nge într -un punct în care operarea capitalului vechi
va deveni nerentabilă. Apare așad ar ideea uzurii morale, care va scoate capitalul din circuitul
de producție.
Modelul lui Solow (1960) . În acest model substituția factorilor de producție este permisă și
ex-post (deci și după încorporarea capitalului). Acest lucru permite ca durata de viață a

54
capitalului să fie infinită: capitalul vechi va dispărea nu datorită uzurii, ci prin alocarea unei
cantități de muncă din ce în ce mai mică .
Modelul cu generații de capital și factori ficși de producție , Solow et. al (1966) . În această
situație, substituția nu este permisă nici înainte nici după încorporarea investițiilor.
Tehnologia de producție este fixă, de tip Leontief. Ca și în cazul modelului lui Johansen,
durata de viață a capitalului este finită, diferența de productivitate și imposibilitatea
substituției ducând la scoaterea din funcțiune a tehnologiilor nerentabile.
Solow et. al (1966) și mai apoi Sheshinski (1967) au demonstrat că aceste modele converg
spre starea staționară. Așa cum remarcă Boucekkine , de la Croix și Licandro (2011) acest
rezultat este dezamă gitor, pentru că se credea că investițiile de înlocui re vor avea perioade de
explozii – „replacement e choes” – care vor afecta echilibrul stării staționare și vor stimula
creșterea.
Teoria generațiilor de capital a dat naștere unei ample dezbateri în exercițiile de
descompunere a creș terii economice. Solow su sține că luarea în calcul a diferitelor generații
de capital poate afecta rezultatul decompunerii, pe când Denison (1964) arată că pe termen
lung ideea încorporării progresului tehnologic este irelevantă pentru rezultate le finale.
Argumentul lui se bazează pe calculele proprii, un exercițiu de descompunere a creșterii
economice pentru SUA (1960 -1970) în care a luat în calcul vârsta capitalului ca și
aproximare pentru diferitele generații de echipamente aflate în funcțiune . Inexistența unor
statistici adecvate în acea perioadă a dus în final la abandonarea acestei dezbateri, întrucât
teoria nu putea fi testată empiric. Totuși, după 1990, disponibilitatea unei serii statistice
privind prețul relativ al echipamentelor de prod ucție în SUA, a dus la relansarea acestei
dezbateri, evidențele empirice tinzând să confirme importanța progresului tehnologic
încorporat în descompunerea creșterii.
Tehnologizarea masivă din anii 1990 a suscitat un nou interes pentru teoria generațiilor d e
capital, mergându -se, pe lângă ideea de descompunere a creșterii economice, și pe ideea de
optimizare intertemporală sau, extrapolând, și pe ideea generațiilor diferite de capital uman,
așa cum remarcă Boucekkine et. al (2011) în incursiunea lor privind evoluția acestei teorii.
Credem că prin încorporarea progresului tehnologic în capital, aceste modele redau mai
realist procesul de producție neoclasic, dar deocamdată testarea lor empirică este limitată de
inexistența la scară largă a statisticilo r de acest gen .

55
2.3.2. Modelul Arrow
Arrow (1962) a mers și el pe ideea de tehnologie încorporată în capital, modelul lui având
unele similarități cu cele ale diferitelor generații de capital , însă el a încercat să ofere o
explicație mai amănunțită modului în care cunoașterea pătrunde în procesul de producție.
Astfel, în articolul său din 1962, apelând și la unele elemente din alte domenii (psihologie,
ingine rie), Arrow introduce ideea de „ learnin g-by-doing” sau în vățare activă, prin experiență.
Așadar, se avansează ipoteza conform căreia schimbările tehnologice sunt datorate
experienței, care este acea activitate a producției care selectează răspunsurile favorabile la
problemele apărute de -a lungu l timpului. Totuși Arrow (1962) conștientizează că, pentru ca
învățarea să fie eficientă (randamentele obținute de pe urma procesului de învățare să fie
crescătoare), este nevoie ca ”problemele” cărora li se caută rezolvare să fie în continuă
schimbare, e voluție.
Ca și variabilă care să reprezinte „ experiența” e ste aleasă investiția cumulată brută sau, mai
precis , producția cumulată a bunurilor de capital . Argumentul oferit este următorul: fiecare
bun de capital nou introdus în producție (fiecare investiți e) a determinat o schimbare a
mediului, declanșând un proces de invățare, deci de căutare de soluții. Așadar toate aceste
soluții acumulate de -a lungul timpului se vor regăsi în investițiile brute cumulate făcute până
în acel moment, acestea devenind un „ index al experienței” (Arrow, 1962) . Totodată,
investițiile făcute în mod regulat în economie au asigurat condiția de reînnoire continuă a
stimulilor, necesară ca acest proces să aibă randamente crescătoare și deci să se genereze
creștere pe termen lung.
Modelul lui Arrow (1962) prezintă multe asemănări cu modelele cu diferite generații de
capital. Astfel, progresul tehnologic (aproximat prin investiț ia cumulată brută) este încorporat
în bunurile de capital, ca și în Solow (1960) și Johansen (1959), iar stoc ul de cunoaștere,
odată încorporat, nu mai poate fi modificat sau mărit. De asemenea, în orice moment în timp
într-o economie pot exista bunuri de capital coresp unzând unor cunoașteri variate. Am putea
spune că, dacă Solow (1960) și Johansen (1959) merg pe ideea diferitelor generații de capital,
Arrow (1962) m erge pe ideea diferitelor generații de cunoaștere, pe baza căro ra coexistă
bunuri de capital diferite , în funcție de cunoașterea încorporată în acestea. De asemenea, ca și
în modelul lui Johansen, coef icienții sunt ficși ex-ante, fiecărei tehnologii corespunzându -i o
anumită cantitate de muncă.

56
Spre deosebire de modelele neoclasice, unde întreaga producție este con struită în jurul
capitalului și investițiilor nete, acest model va redefi ni întregul proc es în jurul capitalului
caracterizat de o anumită cunoaștere, pe care Arrow o notează cu G. Astfel, bunurile de
capital cu o anumită cunoaștere încorporată pot genera o producție γ(G), crescătoare – un
nivel mai ridicat de cunoaștere va genera un output ma i mare. Prin urmare, producția agregată
y dintr -o economie este suma produselor obținute pr in folosirea tuturor „ stadiilor ” de
cunoaștere existe nte, de la 𝐺1 la 𝐺𝑛.
𝑦=∫𝛾(𝐺)𝑑𝑔𝐺𝑛
𝐺1 (2.12)
De asemenea , cantitatea de muncă folosită variază o dată cu investiția cumulată brută, fiind
definită printr -o funcție notată cu λ(G). Această funcție λ(G) este descrescătoare: avem de a
face cu un progres de tip Harrod, „labour -augmenting” care va „ ajuta” munca, la fel ca și în
Johansen (1959). Forța de muncă totală dintr -o economie este de asemenea caracterizată prin
relația:
𝐿=∫𝜆(𝐺)𝑑𝑔𝐺𝑛
𝐺1 (2.13)
În final, în urma calculelor, se ajunge la con cluzia că funcția de producție are randamente
crescătoare în G și î n L, dar în ciuda acestui fapt, acest model conduce tot la concluzia
neoclasică conform căreia outputul per capita este o funcție care depinde de rata de creștere a
populației, nereușind așadar să explice rata de creștere pe termen lung prin intermediul lui
experi enței de învățare activă, sau „ learning -by-doing”.
2.3.3. Modelul Uzawa
În modelul său, Uzawa (1965) a încercat să modeleze crearea prog resului tehnologic folosit
în procesul de producție . Dacă Arrow privește progresul tehnol ogic ca și cunoaștere, Uzawa
se îndreaptă, din definițiile pe care le dă, spre ideea de progres tehnologic ca și creștere a
eficienței. Modelul său este caracterizat printr -o economie bisectorială, unde, pe lângă
sectorul de producție întâlnim ș i sectorul educațional:
 În sect orul educațional se desfășoară diferite activități care vo r rezulta în
îmbună tățirea progresului tehnologic A în întreg sectorul de pr oducție. În acest sector
este angajat un singur factor de producție, forța de muncă notată cu Le.

57
 Sectorul productiv reprezintă partea economiei unde producția agregată este creată și
este caracterizat , ca și până acum, de doi factori de producție: forța de muncă
productivă 𝐿𝑝 și capitalul K, care este influențat de investiții și depreciere.
Dacă mode lele de până acum atribuie capitalului rolul principal în relevarea progresului
tehnologic, modelul lui Uzawa pune accentul pe factorul uman ca fiind forța creatoare a
eficienței. Dacă celelalte modele accentuează diferite generații de capital/de cunoașter e,
Uzawa diferențiază între diferite tipuri de forță de muncă: cea creatoare de eficiență/progres
Le și cea care asimilează acest progres și îl folosește în sectorul de producție 𝐿𝑝.
Fluctuația progresului tehnologic devine o funcție dependentă de pro porția forței de muncă
din sectorul educațional, astfel o creștere a ponderii acestui sector in forța de muncă ar duce
în final la o creștere a eficienței în întreaga economie:
𝐴(𝑡)̇
𝐴(𝑡)=∅[𝐿𝐸(𝑡)
𝐿(𝑡)] (2.14)
Acest lucru presupune însă o restrânge re a populației angajate sectorului productiv, deci
creșterea lui A poate avea loc doa r dacă are loc o scădere a proporției populației angajate în
sectorul de producție.
Uzawa (1965) dorește optimizarea intertemporală a acestui model , adică aflarea acelui
consum/rate de economisire optime care vor maximiza utilitatea consumului , sub restricțiile
unei economii bisectoriale, a unei eficiențe A dependente de ponderea populației din sectorul
productiv și a împărțirii produsului final între inve stiții de capital și consum. Rezolvarea
acestei probleme are și în ace st caz o concluzie neoclasică: p entru orice rată de discount,
există un singur raport echilibrat K/L, deci o singură cale de creștere .
Deși oferă elemente importante teoriei economice – cunoașterea încorpora tă în stocul de
capital , modelarea inovării în interiorul unei economii multisectoriale , existența unei forțe de
muncă specializate – care mai apoi vor sta la baza noilor modele ale creșterii, aceste teorii
prezentate nu se îndepărtea ză de ideea lui Solow de modelare a stării de echilibru. Deși se
încearcă o introducere a tehnologiei în procesul de producție, majoritatea presupunerilor
neoclasice sunt în continuare păstrate, iar noile premise nu sunt suficient de puternice pentru
a sch imba concluziile neoclasice de încetare a creșterii.

58
2.4. Inovația și modelele de creștere endogenă
Teoria neoclasică a creșterii economice a primit numeroase critici îndreptate spre
incapacitatea acesteia de descrie corect situația reală a economiei globale . Discrepanța dintre
realitatea economică – unde numeroase state au cunoscut rate de creștere pe perioade
îndelungate de timp și teoria neoclasică, care prevede o oprire a creșterii a fost considerată de
mulți un eșec al teoriei neoclasice. În același timp, i ncapacitatea acumulării de capital de a
susține creșterea a fost de asemenea infirmată în cazul multor state pe baza exercițiilor de
descompunerea creșterii economice , și acest lucru a fost văzut din nou ca o invalidare a
teoriei neoclasice . Cel mai cunosc ut astfel de studiu este probabil cel al lui Young (1994) ,
care prezintă situația a 4 țări asiatice industrializate (Hong Kong, Singapore, Taiwan, Korea),
care, pe o perioadă de 26 de ani, (1966 -1991) au avut rate de c reștere semnificative (de 7 –
10%) susținute de o acumulare masivă de capital. Explicațiile oferite de teoria neoclasică,
cum că aceste țări se află încă pe drumul către starea staționară, nu au fost suficiente pentru a
opri cercetările privind formarea creș terii economice pe termen lung .
De asemenea, teoria neoclasică a fost criticată de mulți și datorită faptulu i că, atribuind
creșterea unei „ cutii negre” – progresul tehnol ogic, a eșuat să explice esența acestui domeniu
de studiu. Cu toate că au existat înce rcări de endogeneizare a progresului tehnologic în cadrul
modelului neoclasic, acestea nu au reușit să modeleze fenomenul prin care progresul
tehnologic afectează într -adevăr creșterea.
Totodată, se consideră că datorită neoclasicilor a avut loc o scindar e a teoriei creșterii de cea
a dezvoltării. Ideea de convergență spre o stare de echilibru și ipoteza unei economii închise a
lăsat prea puțin teren de manevră neoclasicilor pentru a investiga diverși factori – comerciali,
globali care pot influența proces ul de creștere și dezvoltare .
Atât în cazul incapacității teoriei neoclasice de a explica creșterea economică îndelungată
bazată pe acumularea de capital cât și în cazul eșecului modelelor neoclasice de a modela
creșterea pe baza progresului tehnologic, ch eia rezolvării acestor probleme stă în modificarea
ipotezei randamentelor descrescătoare ale capitalului . Așadar, primele teorii de creștere
endogenă urmăresc găsirea unor modalități de „ocolire ” a a cestor randamente. S-a pus
problema de „ ocolire”, întrucâ t modelarea unor randamente crescătoare ale capitalului – care
în mod logic ar asigur a o creștere continuă, este extrem de dificilă în contextul unui echilibru
competitiv perfect, unde factorii de producție sunt plătiți cu produsul lor marginal.

59
Ideea cen trală a teoriei endogene pornește de la inovare , ca și în celelalte încercări de
endogeneizare a creșterii din perioada ne oclasică. Ceea ce va face diferența între aceste
modele endogene și încercările anterioare d e modelare a inovării ( Arrow (1962) , Uzawa
(1965) ) sunt proprietăți le pe care cunoașterea (ca și rezultat final al inovării) le dobândește .
Aceste proprietăți, care vor introduce un soi de ran damente crescătoare în economie, p ot fi
sintetizate astfel :
 Cunoașterea este un bun non -rival : Această proprietate se referă la li bera circulație a
ideilor . Romer (1990) este mai precis și spune că de fapt aceasta se refer ă la
proprietatea cunoașterii care, odată descoperită, poate să fie folosită de câte ori este
nevoie .
 Cunoașterea este parțial excluzibilă. Agentul economic care cre ează cunoașterea are
dreptul de a obține niște beneficii de pe urma acesteia (prin patente, chirii, alte
drepturi de pro prietate intelectuală) , prin urmare cunoașterea poate fi folosită doar în
urma remunerației creatorului . Așadar, în ciuda faptului că este bun non -rival,
cunoașterea poate fi acceastă și folosită doar în anumite condiții
 Externalitățile pozitive sau efec tele spill -over ale cunoașterii : Această proprietate
deosebit de importantă se referă la efectul pe care acumularea de capital, ca și
recipient al cunoașterii, o are asupra mediului economic înconjurător. Folosirea
cunoașterii de către o firmă va avea anu mite efecte neintenționate și asupra
comportamentului celorlalte firme, provocându -se, astfel o creștere a productivității.
Felul în care aceste proprietăți sunt folosite în modelele endogene face diferența între diferite
modele de creștere.
 Modelele AK , considerate ca fiind primele modele rudimentare endogene, rezolvă de
fapt dilema neoclasicilor, explicând felul în care progresul tehnologic încorporat în
capital reușește să pună economia în mișcare. Aceste modele se bazează pe
proprietatea cunoașterii d e a avea externalități pozitive și de „a păcăl i” randamentele
descrescătoare inițiale ale capitalului , odată încorporată în acesta
 Modelele bazate pe crearea inovației , mai complexe și multisectoriale se vor baza pe
toate cele trei, dar, în special pe prop rietatea cunoașterii de a fi parțial excluzibilă.
Această proprietate, generând anumite beneficii materiale firmelor inov atoare, va
funcția ca o motivație pentru dezvoltarea activităților de cercetare -dezvoltare.

60
Pe lângă introducerea acestor proprietăți, teoria endogenă se deosebește de teoria neoclasică
prin modul de abordare a procesului de creștere. Modelele endogene încep să privească
procesul de creștere economică de la nivel microeconomic, începând de la deciziile de
inovare ale agenților economici, urmărind comportamentul și beneficiile firmelor inovatoare,
dar și felul în care noile descoperiri vor afecta restul agenților economici și în final întregul
sistem economic.
Modelele endogene vor fi și cele care vor începe să privească creșterea și inova rea în
contextul unei economii deschise, globale. Inovarea este privită atât din punct de vedere al
creării de tehnologie prin intermediul cercetării –dezvoltării și al capitalului uman , cât și din
punctul de vedere al importului de tehnologie. Î n acest ult im caz, se accentuează rolul
investițiilor străine directe – ca și fluxuri de bunuri și idei, al deschiderii comerciale, sau al
capitalul uman – ca și asimilator direct al inovării. Teoria endogenă își propune să surprindă
așadar și modalitatea de transm itere a inovării de la economiile dezvoltate, generatoare de
cunoaștere, către economiile aflate într -un proces de tranziț ie (Grossman și Helpman (1991) ).
Totodată, teoriile endogene vor ajunge să ia în calcul și rolul a ltor factori, ignorați într -o mare
măsură de teoria neoclasică – de exemplu cei guvernamentali (Barro R. , 1990) în procesu l de
creștere economică. Noninterv enționismul specific neoclasic începe să fie înlocuit cu
consider area anumitor politici eco nomice ca având un rol de bază în procesul de inovare și
creștere .
2.4.1. Exemplificare. Modelul AK
Modelele AK renunță la ideea randamentelor descrescătoare, presup unând, prin forma
funcției de producție Y=AK , faptul că produsul agregat va crește în aceeași proporție cu
capitalul. Așadar, aceste modele au un singu r factor de producție, care are însă proprietatea
de a manifesta externalități pozitive . Aceste externalități se referă la efecte le benefice
„accidentale” pe care factorul de pr oducție le generează – fie că vorbim de „ cunoaștere/nivel
de dezvoltare” ca și bun abstract, (Frankel, 1962) sau de capitalul uman a similat unui capital
mai larg (Lucas, 1988)
Primul model endogen poate fi considerat cel al lui Frankel (1962), care, deși este mai puțin
cunoscut, reușește să încorporeze și să explice ideea de e xternalități într -un mod simplu,
considerând diferențele dintre planul microeconomic și cel macroeconomic. Astfel, Frankel
consideră o economie caracteriza tă de două funcții de producție diferite : o funcție care redă

61
procesul economic la nivelul unui agent economic individual și o altă f uncție, diferită ca
formă, care modelează formarea producției agregate pentru întreaga economie. Ide ea sa a
plecat de la d orința de a îmbina proprietățile modelului Solow cu cele ale modelului Harrod –
Domar într-o nouă specificație care să ”păstreze avantajele și să înlăture neajunsurile”
(Frankel, 1962) ambelor modele . Noul model rezultat trebuie să fie ușor de explicat
matem atic (competiție perfectă, factori substituibili, ocuparea dep lină a factorilor de
producție), la fel ca și Solow, dar trebuie să fie, la fel ca și Harrod -Domar, lipsit de e xistența
unei stări staționare și predispus unui proces de creștere continuă.
În op inia lui Frankel (1962), funcția de producție Cobb -Douglas, folosită de către modelul
Solow, exprimă creșterea la nivelul unei firme, fiind mult mai potrivită pe tărâmul alocării
venit urilor între cele două inputuri , fenomen care are loc, mult mai vizibil, la nivelul
agentului economic. La nivel global, însă, ceea ce el numește funcția Harrod – Domar Y=aK
(unde A poate fi privit ca și accelerator al capitalului) 6, este mult mai potrivită să descrie
procesul de creștere agregată , deoarece se potrivește mai bine realităților pragmatice unde
creșterea este bazată pe acumulare de capital.
Presupunerea unor funcții de producție diferit e la nivel de firmă și la nivel agregat sco ate în
evidență modurile diferite în care cunoașterea se manifestă la cele două nivel e, fapt datorat în
principal existenței externalităților cunoașterii.
 La nivel microeconomic, atunci când o firmă își mărește cunoaștere a (sau „ nivelul de
dezvoltare ”, cum îl numește Frankel – aproximat prin nivelul de capital pe muncitor),
procesul nu s uferă nicio modificare .
 La nivel global, nivelul de dezvoltare devine o variabilă, modificân d forma funcției,
întrucât ea i nternalizează toate efectele dezvoltării, colectate în m od general de la
întreprinderi.
Pe măsură ce o firmă își variază și își dezvo ltă inputurile, acumulând capital ca și răspuns la
oportuni tățile din piață, parametrul dezvoltării la nivel global se modifică. Aceste modificări

6Pentru a explica de ce modelul Ha rrod-Domar este un model de tipul Y=AK este suficient să ne amintim de
proprietățile specifice modelului, care presupun factori de producție ficși(Y=aK+bL), și prin urmare, și un
coeficient al capitalului fix. Prin artificii de calcul, coeficienul capital ului C=K/Y) poate fi transformat într -o
funcție de producție Y=aK. Intuitiv, dacă presupunem lipsa șomajului și o rată de creștere a populației exogenă,
forma funcției de producție de asemenea devine Y=AK. Acesta este de fapt expresia ratei garantate (dor ite) de
creștere (Gw=s/C sau Gw=s*Y/K), unde, dacă se cunoaște proporția raportului C(care rămâne fix în timp), se
poate deduce cu ușurință rata economisirii, singurul factor care trebuie modificat pentru a obține o anumită rată
garantată Gw. Deci, Harrod -Domar poate fi considerat un model AK pentru că, presupunând un raport constant
Y/K, rata de economisire (endogenă modelului) este suficientă pentru a genera o creștere continuă.

62
sunt exogene pentru fiecare firmă în parte, deci nu vor fi conștientizate și remunerat e, ele
reprezentând „impactul colectiv al acțiuni lor tuturor intreprinderilor, (care) răspund într -un
mod similar la oportunitățile economice” (Frankel, 1962) , dar ele vor fi resimțite la nivel
global, prin creșterea productivității și a produsului agregat. M odelul lui Frankel r eușește
așadar să împace conceptul de creștere pe termen lung , mergând pe ideea de păstrare a
randamentelor descr escătoare la nivel de firmă, cu obținerea unor randamente crescătoare la
nivel agregat, introduse prin intermediul externalităților pozitive al e cunoașterii.
Modelul lui Romer (1986) este probabil primul model endogen complet specificat de creștere
economică. Romer dezvoltă condițiile matematice necesare pentru a încorpora cunoașterea ca
și factor de producție cu randamente crescătoare asupra pro ductivității, păstrând însă un
echilibru competitiv, unde prețurile factorilor de producție se formează în mod liber (factorii
sunt plătiți cu produsele lor marginale), iar consumatorii își maximizează utilitatea. Astfel,
forma funcției de producție este b ine cunoscută,
𝒀=𝒂𝑲 (2.15)
iar elementele care o compun au următoarea semnificație:
 K – principalul input în procesul de producție o reprezintă a cumularea de cunoaștere ,
aproximată prin acumularea de capital. Dacă majoritatea modelelor neoclas ice iau în
calcul aspectul „ fizic” , palpabil al investițiilor – acela de a contribui la formarea brută
de capital fizic – Romer , la fel ca și Arrow (1962) pune pe primul plan caracterul
intangibil al acestora, acela de a fi un flux de tehnologie, idei . Acum ularea de
investiții reprezintă, și în acest caz, cea mai bună aproximare posibilă a stocului de
cunoaștere .
 𝑎 reprezintă efectul cumulat al tuturor celorlalți factori (capital, forță de muncă,
populație, alți factori), considerat constant .
Pentru secto rul productiv, cunoașterea este în continuare exogenă, agenții economici o preiau
așa cum este, încorporată în capital, fără a avea niciun fel de motivație economică să
contribuie la formarea ei . Deși nu modelează formarea cunoașterii, Romer presupune că
aceasta este rezultatul unei industrii de cercetare, iar investiția în crearea de cunoaștere are un
randament descrescător (dublând investiț ia în cunoaștere nu vom obține de două ori mai
multă cun oaștere) – dar o externalitate pozitivă .
Produsul final se îm parte între consum și investiție în cunoaștere (cercetare) deci problema
optimului social care trebuie rezolvată se traduce prin a găsi acel trade – off între consum și

63
cercetare care să maximiz eze utilitatea consumatorilor. În final, modelul lui Romer ara tă că
creșterea pe cap de locuitor poate continua fără limite, chiar și la o rată de creștere
crescătoare în timp. Nivelul PIB -ului pe locuitor din diverse țări nu va converge în timp spre
aceeași valoare , iar creșterea va fi mult mai redusă în țările dezv oltate , uneori lipsind cu
desăvârșire .
Dacă Romer este interesat în a arata cum se poate explica rata de creștere continuă din
interiorul unei țări prin intermediul cunoașterii, Lucas (1988) este interesat de discrepanțele
dintre țări , generate aceste rate continue de creștere.
Pentru a încerca să remedieze acest aspect, el propune introducerea acumulării de capital
uman în teoria neoclasică de creștere. Simpla introducere a ”cunoașterii” sau a progresului
tehnologic consideră el că nu este suficientă , întrucât în final deciziile individuale ale
oamenilor de a primi și folosi acea cunoaștere sunt cele vor fi vitale în a exp lica ratele de
creștere. Așadar , el propune folosirea unui termen de capital în sens larg, a cărui semnificație
să fie extinsă pentru a cuprinde , pe lângă capitalul fizic (și cunoașterea asimilată acestuia ), și
conceptul de capita l uman.
Prin capital uman se înțelege, deocamdată, niv elul general al abilităților unui individ.
Introducerea capitalului uman în procesul de producție presupune , din punctul său de vedere ,
considerarea a două aspecte. Primul aspect se referă la modul în care un individ acumulează
capital uman pe parcursul vieții, prin educație ( în detrimentul muncii propriu -zise) , sau prin
experiență (prin în vățare activă), iar ai doilea aspect se referă la modalitatea prin care
capitalul uman afectează restul factorilor de producție și procesul de producție în general .
Concluzia la care se ajunge este ușor neoclasică, menținând pesimis mul initial cu privire la
diferențele existe nte între țări: modelul prezice convergența ratelor de creștere, dar cu
menținerea diferenței în ceea privește nivelul veniturilor per capita. Cu alte cuvinte,
introducând capital uman, țările sărace vor ajunge probabil să crească la aceeași rată de
crește re cu cele bogate, dar vor continua să rămână sărace, acest lucru fiind determinat de
existența unor condiții inițiale. Lucas (1988) prezice așadar existența unui proces de
convergență condițională.
2.4.2. Rolul inovației și al capitalului uman
Modelele AK reușes c să depășească dezavantajel e modelelor neoclasice, explicând ratele de
creștere continue ale unor țări prin externalitățile pozitive ale cunoașterii. Totuși, două

64
reproșuri ar pute a să li se aducă acestor modele. În primul rând, acestea presupun cunoașter ea
agregată ca fiind „ dată”, agenții economici accesând această cunoaștere fie prin inte rmediul
capitalului fizic sau prin intermediul capitalului uman . În al doilea rând, creșterea
productivității generate de pe urma cunoașterii – și deci creșterea în an samblul ei, este
accidentală, neintenționată, bazată pe externalități.
Modelele bazate pe inovație vor încerca să contraca reze aceste neajunsuri. Ele vor arăta că
inovația – procesul de creare a cunoașterii – poate fi de asemenea modelat, iar decizia de a
inova este de fapt o decizie intenționată și rațională a agenților economici doritori de profit.
Concluzia generală la care se ajunge este că, prin intermediul unor politici guvernamentale
(în general de încurajare a principalilor factori incluși în proc esul de inovare ) creșterea poate
fi susținută endogen, nefiind doar produsul unor externalități pozitive.
Romer (1990) și Aghion și Howitt (1992) au propus două astfel de modele de inovare,
caracterizate prin unele puncte comune:
 Ambele sunt modele tri -sectoriale, semănând în acest fel cu Uzawa (1965), dar
acestea vor introduce, pe lângă sectorul productiv și cel de cercetare, un al treilea
sector: sectorul intermediar.
 Inovarea are ca și scop final producția de noi bunuri de capital, care vor fi
„asamblate” în sectorul intermediar, iar apoi folosite în sectorul produselor finale
 Sectorul intermediar va cumpăra drepturile de proprietate de la sectorul de cercetare,
acest lucru dând naștere unei situații de monopol. Această proprietate este extrem de
importantă, pentru că prin ea se renunță la ideea de modelare a creșterii în interiorul
unui echilibru competitiv.
 De asemenea, în ambele sectoare se pune foart e mult accent pe capitalu l uman , mai
ales pe diferențierea acestuia în funcție de specializare.
Principala diferență între cele două modele o reprezintă modul de raportare a unei noi inovații
la stocul de cunoaștere deja existent. Modelul lui Romer (1990) presupune existența în
aceeași perioadă de timp a mai multor inovații, de aceea poate fi considerat un model de
inovație orizontală , pe când, în cazul modelului lui Aghion și Howitt (1992) vorbim de
înlocuirea unei inovații, considerate învechite, cu una nouă, prin procesul de dis trugere
creatoare , procedeul fiind denumit inovare verticală .

65
Modelul lui Romer (1990) de inovație orizontală pornește de la ideea că firmele au anumite
stimulente pentru a desfășura procesul de cercetare, acest lucru fiind în principal obținerea de
benefi cii financiare (licențe, patente, profit), care le vor motiva în a continua activitatea de a
inova .7
Se presupune existența a patru factori de producție, folosiți în cele tr ei sectoare amintite:
capitalul (împărțit în diverse bunuri inovative xi), un index care arată nivelul tehnologiei i,
forța de muncă L, capitalul uman HC. Capitalul uman este împărțit în capital uman folosit în
producerea cunoașterii (HC A) și capital uman folosit în sectorul productiv (HC Y). Existența
diferitelor bunuri de capital cu teh nologie diferită amintește de modelele de vintage capital
specifice teoriei neoclasice, însă Romer consideră și rolul capitalului uman în formarea
acestora.
Mai mult, Romer consideră necesară separarea procesului tehnologic de acumularea de
capital uman, contrazicând ideea propusă de Lucas (1988) , motivând că spre deosebire de
cunoașt ere/inovare, care este un bun non -rival și parț ial excluzibil, capitalul uman este un bun
rival (Abilitatea unei persoane de a face ceva nu se traduce și prin abilitatea unei a lte
persoane de a face același lucru) și excluzibil (O persoană poate să obțină anumite beneficii
din folosirea capitalului uman).
Fiecare dintre cele trei sectoare specificate – de cercetare -dezvoltare, intermediar și de
producție – are propriul său rol, însă între acestea există se desfășoară și anumite schimburi.
In sectorul de cercetare, noi inovații ( designuri) sunt produse cu ajutorul capitalului uman și
al stocul ui de cunoaștere deja existent. Sectorul int ermediar monopolist va cumpăra dreptul
de fo losire a acestor inovații la un cost fix, va produce bunurile de capital xi și le va
vinde/închir ia sectorului final, căutând în permanență să își maximizeze profitul. Produsul
final va fi realizat cu ajutorul forma unei tehnologii de tipul Cobb -Douglas, cu mai multe
tipuri de capital.
Unele elemente de politică economică sunt oferite, care ar putea menține rata de creștere pe
un trend ascendent . Rolul capital ului uman este scos în evidență , în special a l celui din
sectorul de cercetare care, consideră Rom er, este prea mic în special în perioadele de
echilibru. Ideea neoclasică conform căreia creștere a este lăsată la mila progresului tehnologic
este înlocuită de necesitatea acumulării de capital uman , capabil să susțină creșterea.
Totodată, deschiderea come rcială către țări le care au un nivel ridic at al capitalului uman, nu

7Deși Romer recunoaște că, probabil cineva în sectorul academic va fi mai pu țin motivat de un stimulent
financiar, recunoaște meritul cercetărilor făcute în universități în realizarea produselor inovative.

66
neapă rat o populație numeroasă, este considera tă o condiție esențială pentru buna desfășurare
a procesului de inovare.
Modelul Aghion & Howitt (1992) descrie procesul de di strugere creato are, care se desfășo ară
într-o economie atunci când noi inovații sunt descoperite: vechile produse/inovări vor fi
considerate depășite/uzate, fiind ”distruse” și înlocuite cu cele noi. Apare din nou ideea de
uzură morală, la fel ca în generația bunurilor d e capital, însă acum se oferă mai multă atenție
proceselor care însoțesc crearea unei noi tehnologii.
În acest model unde „ progresul creează câștiguri și pierderi în egală măsură” noile inovări
au proprietăți specifice. Aghion și Howitt (1992 ) afirmă că ele pot fi considerate extrem de
importante și revoluționar e, (precum motoru l cu aburi, avionul, computerul) , provocând
schimbări majore la nivelul întreg ii societăți sau simple bunuri de capital îmbunătățite, care
vor ușura procesul final de producție. O altă caracteristică a lor este incertitudinea
momentului când vor aparea pe piață: timpul dintre două astfel de inovații este necuno scut,
fiind vorba un proces sto hastic. Se presupu ne însă că, cu cât timpul de așteptare pentru o nouă
inovație este mai scur t, cu atât efortul de cercetare din acea perioadă este mai mare. Din acest
motiv , perspectiva unui timp de așteptare scurt pentru o nouă inovație va descuraja eforturile
de cercetare din prezent.
Ca și o consecință, apare un efect de „ business stealing”, d atorat eforturilor firmelor din
sectorul de cercetare de a micșora inovația și deci, de a frâna creșterea. Folosirea unor pârghii
de către stat – oferirea de subvenții cercetării, capitalului uman din cercetare -dezvoltare etc,
ca și în modelul lui Romer (1990) se consideră că ar putea opri acest efect și ar optimiza rata
de creștere economică.
În finalul prezentării modelelelor standard de creștere economică, remarcăm că acestea sunt
conectate între ele prin numeroase elemente (vezi Figura 2.3), fiind însă diferite prin
premisele de la care pornesc. Aceste ipoteze, referitoare la capital și la proprietățile inovării,
duc în final la o diferențiere a modelelor de creștere economică.

67
Figura 2.3 . Prezentarea schematică a modelelor standand de creștere economică analizate

Sursa: prelucrări proprii pe baza literaturii de specialitate
2.5. Convergența absolută și condițională în modelele creșterii economice
Un alt argument al oponenților teoriei lui Solow se referă l a lipsa de validare empirică a
procesul ui de converg ență dintre țări , prezis de modelul neoclasic. Numeroși economiști
(printre care l -am amintit deja pe Lucas (1988)) evidențiază o prăpastie mult prea mare între
țările dezvoltate și țările sărace din punct de vedere al ratelor de creștere și venitului pe
locuitor, diferență care, spun ei, nu poate fi explicată prin modelul lui Solow. Așadar, du pă
cum punctează și Islam (2003) în propria revedere a literaturii, studiul convergenței a pornit
în special de la ideea de a valida empiric o teorie a creșterii în detrimentul celeilalte : găsirea
unui indicator al convergenței indica o validare a teoriei neoclasice, pe când absența
convergenței era considerată o victorie pentru teoria endogenă.
Tot Islam (2003) indică faptul că această controversă ar fi pornit de la o înțelegere diferită a
ideii de convergență: Solow se referă la convergență în unei singure țări, respectiv la procesul
prin care o țară evoluează către propria rată de creștere d e echilibru, pe când economiștii
teoriei endogene se referă la convergența dintre țări, respectiv la procesul prin care toate
țările vor ajunge să aibă aceeași rată de creștere /același venit pe locuitor. Convergența în
interiorul unei țări nu implică însă și convergența dintre țări, decât în anumite condiții.

68
Conver gența este un concept complex, multidimensional, despre care se poate discuta din mai
multe puncte de vedere . Răspunsul privitor la existența unei stări de convergență nu poate fi
dat fără a lămu ri înainte de toate tipul de convergență la care ne referim .
Pe lângă ideea de validare a unei teorii în detrimentul celeilalte, convergența a ajuns să fie
popul ară datorită dorinței de a găsi răspunsuri cu privire la diferențele existente între
nivel urile de creștere ale diferitelor țări. Economiștii au fost mereu preocupați să afle dacă
diferența dintre țările dezvoltate și cele sărac e va dispărea, cât va trebui să așteptăm pentru
acest lucru, care sunt elementele care controlează evoluția spre starea de echilibru, multe din
aceste probleme putând fi st udiate cu ajutorul convergenței. Mai mult de cât atât, se poate
afirma că , convergența ocupă un loc important în domeniul empiric al creșterii economice,
majoritatea studiilor care testează impactul anumitor factori de creștere tratează acest subiect
prin prisma convergenței .
2.5.1. Studiul empiric al convergenței prin intermediul convergențelor de
tip beta și sigma
Așa cum am precizat, există mai multe definiții date convergenței. Ideea de bază pornește de
la ipotez a neoclasică a lui Solow conform căreia o țară cu un nivel mai mic de capital va
crește mai repede decât o țară cu un nivel mai mare de capital, datorită randamentelor
descrescătoare ale capitalului și substituției factorilor de producție. Această afirmați e ne duce
spre definirea unei convergențe de tip Beta , care afirmă că țările sărace vor cunoaște rate mai
mari de creștere decât țările bogate spre propria stare staționară .
Convergența beta absolută exprimă ideea că acest proces prin care ratele de creșt ere ale
țărilor sărace vor fi mai mari decât ratele de creștere ale țărilor bogate va avea loc, iar țările
bogate și țările sărace vor ajunge în final în aceeași stare staționară. Se inoculează ideea,
puțin probabilă, că singura diferență între țările boga te și țările sărace este nivelul inițial al
capitalului. Diferențele în ceilalți factori de creștere (rata de economisire, creșterea populației,
nivelul de tehnologie, capitalul uman ) sunt ignorate. Această presupunere nu își găsește însă
o validare pract ică, multe din țările sărace vor avea nu doar un capital și un venit mai mic, dar
și o tehnologie mai puțin avansată sau un sistem educațional mai puțin dezvoltat decât țările
bogate. Testarea pentru acest tip de convergență beta absolută (vezi Tabelul 2.3 ) duce de cele
mai multe ori la respingerea ideii de convergență.

69
Convergența condițională β este probabil cea mai dezbătută și cea mai întâlnită în estimările
din literatură. Acest tip de convergență afirmă că, într -adevăr, țările mai sărace vor crește ma i
repede decât țările bogate spre propria stare staționară, însă impactul celorlalți factori de
creștere vor determina de fapt poziția echilibrului în cazul fiecărei țări . În acest caz, se
permite existența parametrilor diferiți între țări, fiind astfel ma i aproape de realitate. Cu alte
cuvinte, pentru ca o țară mai bogată și o țară mai săracă să ajungă în același punct de
echilibru (convergență absolută), este nevoie ca factorii de economisire să fie aceeași. Dacă
factorii de economisire nu sunt aceiași, d ar țările cu un venit mai mic cresc mai repede decât
țările bogate, vorbim totuși de un proces de convergență condițională , caz în care fiecare țară
evoluează spre propria stare de echilibru . Ecuația care trebuie estimată este asemănătoare cu
cea a converg enței β absolute, singura diferență fiind prezența în partea dreaptă a factorilor
care contribuie la diferențele dintre țări (vezi Tabelul 2.3 ) Obținerea unui β negativ este
considerat ca fiind un indicator al convergenței, arătând o relație negativă între rata de
creștere și nivelul venitului inițial și o validare a teoriei lui Solow.
Tabelul 2.3. Modelarea convergenței de tip beta
Tipul de convergență Forma ecuației Explicații
Convergență beta
absolută 𝑔𝑖=𝛽𝑦𝑖,0+𝜀𝑖 , cu β<0.

𝑔𝑖 este rata de creștere a țării i,
𝑦𝑖,0 este venitul inițial al țării respective
,
𝑋𝑖 grupul de variabile sugerate de către
Solow pentru a reda diferențele dintre
țări (rata de creștere a populației, ratele
de economisire ale capitalului , etc)
𝑍𝑖 : grupul de variabile sugerate de
teoria endogenă pentru a reda
diferențele dintre țări și deci, diferențele
tehnologice
𝜀𝑖 este reziduul. Convergență beta
condițională 𝑔𝑖=𝛽𝑦𝑖,0+𝛿𝑋𝑖+ 𝛾𝑍𝑖+𝜀𝑖 ,
cu β<0.

Sursa: prel ucrări proprii după Durlauf (2003)
Cu toate acestea, cei care înțeleg prin convergență reducerea disparităților dintre țări (Quah,
1993) consideră că această măsură a lui beta nu este suficientă. Astfel, s -a propus ideea de
convergență sigma, care ar trebui să reflecte dinamica dispersiei (notată cu σ -sigma) venitului
într-un grup de țări. Deși cele două tipuri de convergență sunt legate între ele și diverse relații
matematice se pot deriva între β și σ, se consideră că converge nța de tip Beta este o măsură

70
necesară, dar nu și suficientă pentru convergența sigma. Cu alte cuvinte, țările mai sărace pot
crește mai repede decât țările dezvoltate și pot evolua spre propria stare de echilibru , dar acest
lucru nu este de ajuns pentru c a o reducere a discrepanțelor dintre veniturile țărilor să aibă
loc.
Acestor tipuri de estimări li s -au adus multe critici. Una dintre ele ar fi că sunt prea informale.
Deși aparent oferă libertate, numărul permisiv de factori care pot fi c ontribui la real izarea
convergenței condiționale , de multe ori fără vreo legătură prea mare cu modelele teoretizate
de creștere, face ca valorile obținute pentru β în studiile empirice să fie in comparabile între
ele (Durlauf, 2003) și deci, de multe ori irelevante . Numărul mare de studii care validează
convergență condițională într -un anumit grup de țări (OECD) sau regiuni (statele din SUA),
prin introducerea diverselor variabile Zi (vezi Tabelul 2.3 ) l-a făcut pe Barro să afirme că
noile model e endogene au reușit neintenționat să răzbune, prin ace st aspect, teoria neoclasică.
2.5.2. Formalizarea convergenței în cadrul modelului Solow
Pe lângă ecuații le informale prezentate mai sus, există și modele care deduc relația de
convergență condițională dire ct din ecuațiile modelului neoclasic. Considerând ritmurile de
creștere diferite ale țărilor bogate și sărace ca fiind o certitudine a modelului lui Solow, aceste
modele se conce ntrează pe impactul diferiților factori ai creșterii din teoria neoclasică asu pra
veniturilor în starea de echilibru. Aceste elemente sunt: investițiile, rata de creștere a
populației, rata progresului t ehnologic și factorul endogen de capital uman. Cele mai
cunoscute astfel de contribuții aparți n lui Mankiw, Romer și Weil (1992) – sau modelul
MRW și Barro și Sala -i-Martin (1992) . Modelul MRW „ia în serios” modelul Solow, după
cum declară autorii, pe când Barro și Sala -i-Martin merg pe deducerea conve rgenței într -un
model de optimizare intertemporală a consumului.
Păstrând presupunerile inițiale ale modelului Solow , modelul MRW oferă următoarea ecuație
a nivelului venitului în starea staționară:
ln𝑌
𝐿= 𝑎+𝛼
1−𝛼ln(𝑠)−𝛼
1−𝛼ln(𝑛+𝑔+𝛿)+𝜀 (2.16)
unde 𝑎 este o constantă care arată factorii specifici ai unei țări, s este rata de economisire, n
este rata de creștere a populației, g este rata de creștere a progresul tehnologic, iar δ este
deprecierea. Coeficientul α este proporția care îi revin e capitalului din venit, considerat în
țările dezvoltate a fi în jur de 0.3 în baza aproximărilor făcute de Solow (1957) , deci ecuația
poate fi verificată și deterministic, nu doar prin estimări empirice.

71
Această ecuație exprimă ideea că , în starea stațio nară, veniturile nu mai depind de
acumularea de capital, ci sunt pozitiv corelate cu rata de economisire s și invers corelate cu
efectul cumulat al lui (𝑛+𝑔+𝛿). Modelul consideră 𝑔 ca fiind aceleași în toate țările, deci
în final ideea care trebuie ver ificată empiric es te că în țările „bogate” rata de economisire este
mai mare, iar în țările „ sărace” rata de creștere a populației este superioară. De asemenea, se
observă că efec tul ambilor factori este de acei ași magnitudine, dar acțiunea lor asupra
venitului are rezultate opuse.
Modelul MRW are meritul de a fi introdus în teoria neoclasică variabila capital uman,
folosită până atunci doar în teoria endogenă în modelele lui Romer și Lucas. Dacă se ia în
considerare și capitalul uman, mai apare încă un ele ment pozitiv corelat cu nivelul venitului:
rata de acumulare a capitalului uman (s h). Aceasta „ajută” rata de economisire în obținerea
unui venit mai mare, și crește efectul acesteia asupra venitului final. Acest rezultat arată rolul
acumulării de capital uman, sau mai bine zis al educației, în procesul de creștere: pe de -o
parte, acumularea de cunoștințe și abilități va avea un efect pozitiv asupra venitului, prin
creșterea productivității generale, iar pe de altă parte va ajuta mai ales la creșterea
produ ctivității capitalului.
Validarea acestor ecuații i-a făcut pe autori să confirme importanța teoriei neoclasice și
existența convergenței condiț ionale în cadrul țărilor analizate . De asemenea, se scoate în
evidență, pe lângă factorii neoclasici de creștere , rolul important al capitalul uman în
expli carea diferențelor dintre țări.
2.5.3. Cercetări recente privind convergența și creșterea economică
Concluziile referitoare la existența convergenței depind într -o mare măsură de tehnicile
econometrice și statistice dis ponibile, studiul procesului de convergență începând de fapt ca o
modalitate de testare empirică. Îmbunătățirea seriilor statistice și a metodelor econometrice a
determinat o explozie a studiilor empirice pe domeniul convergenț ei și creșter ii economice .
Deși primele studii au mers pe regresii simple, transversale, în ultimii ani modelele de tip
panel au devenit din ce în ce mai populare, deși Durlauf (2003) atrage atenția asupra
pericolelor modelelor dinamice de a elimina efectele specifice ale țărilor. Con vergența di n
interiorul unei țări a fost studiată și cu ajutorul seriilor de timp, folosindu -se teste de rădăcină
unitară pentru determinarea dinamismului creșterii. Fiecare din tre aceste metode trebuie însă
folosite cu prudență, iar concluziile desprinse analizate în concordanță cu teoria economică.

72
Pe lângă ideea de convergență condițională , în ultimii ani s -a vorbit și despre cluburi de
convergență. Acestea presupun că nu toate ță rile tind spre acel ași echilibru, fie el și unul
condițional, ci acesta este același doar pentru un grup de țări, în funcție de nivelul veniturilor
sau de alți factori esențiali. Acest lucru presupune că, spre exemplu , țările sărace vor tinde
spre un anumit echilibru, iar țările dezvoltate vor avea un alt echilibru. În interiorul acestui
club, poate avea loc un proces de convergență condițională, în care fiecare țară va evolua spre
propria starea staț ionară . Aceste modele pot fi considerate realiste deoarece ar explica
diferențele în venituri care, la nivel global, încă mai persis tă între anumite grupuri de țări,
chiar și după contr olarea factorilor de creștere ( de exemplu, țările din OECD; țările din
Africa). Se presupune că diverse grupuri de țări au drumuri diferite în procesul de creștere, iar
echilibrul spre care ele tind nici măcar nu este comparabil. Totuși, aplicarea lor în studiile
empirice întâmpină anumite greutăți, una dintre ele fiind, așa cum remarcă Durlauf (2003)
deosebirea dintre factorii care determină cluburile de convergență și factorii care dete rmină
convergența condițională.
2.6. Concluzii
În prezentul capitol , am făcut o sinteză a principalelor modele de referință aparținând teoriei
moderne a creșterii economice . Am mers pe un fir cronologic, încercând să prezentăm și
anumite asemănări/deosebiri care există între di verse modele. Unde am considerat necesar,
am oferit și unele derivații matematice, insistând însă pe explicația intuitivă și implicațiile
economice din spatele acestora. Concluzia care se poate desprinde este că evoluția modelelor
de creștere a fost domina tă de ideea de introducere a progresului tehnologic în modelele
economice, dar și de dezbaterile privind lipsa de convergență (atât din interiorul unei țări, cât
și dintre țări).
Am început cu prezentarea elementelor keynesiste, și am explicat instabilita tea modelului
Harrod -Domar cu privire la rata de creștere , a căror concluzii cu privire la posibilitatea unei
economii de a crește la capacitatea sa maximă sunt mai degrabă pesimiste . Am oferit mai
apoi alternativa neoclasică cu privire la rezolvarea acest ei instabilități, respectiv modelul
Solow , considerat modelul neoclasic de referință care pune bazele teoriei moderne a creșterii .
Acesta prezic e evoluția unei economii spre o stare staționară pe baza randamentelor
descrescătoare ale acumulării de capital. Acest echilibru este considerat stabil, iar creșterea
este așadar lăsată pe seama creșterii populației și a progresului tehnologi c. Datorită

73
importanței progresului tehnologic , teoriile ulterioare au considerat necesare introducerea
într-un fel sau altul a ideii de progres tehnologic în modelele de creștere, acest lucru ducând
la apariția teoriilor privind diferite generații de capital, la introducerea ideii de experiență
acumulată în stocul de capital (Arrow) sau la încercări de modelare a acestui progres în
interiorul unui sector educațional (Uzawa). Dominate încă de modelul de lucru neoclasic,
aceste teorii au eșuat în a explica creșterea pe termen lung, prezicând convergența unei
economii către propria stare de echilibru.
În tot acest timp însă, econom iștii teoriei endogene su nt intrigați nu doar de lipsa de
explicație a progresului tehnologic, dar și de existența divergențelor dintre țări: ratele mari de
creștere ale unor țări dezvoltate, pe de -o parte și stagnarea sau chiar regresul economic ale
unor țări sărace, pe de altă parte, par să f ie în discordanță cu predicțiile modelului neoclasic.
Pentru a explica ratele continue de creștere, se va apela fie la externalitățile cunoașterii
(Lucas, Romer), care vor anula efectele descrescătoare ale acumulării de capital, fie la
modelarea creării de cunoaștere de către agenții doritori de profit, într -o economie
multi sectorială (Romer, Aghion și Howitt), deschisă, integrată într -o economie globală.
În final am arătat că ideea de divergență a ratelor de creștere și a veniturilor poate fi explicată,
statistic și econometric cel puțin, prin introducerea convergenței condiționale. În această
situație, rata de creștere și nivelul venitului sunt influențate, chiar și în punctul de echilibru,
de factori de creștere atât neoclasici cât și endogeni.
În contextul actual, considerăm că teoriile endogene se apropie mult mai mult de realitatea
economică, prin luarea în calcul a deschiderii comerciale , a unei econ omii bazate pe inovare ,
unde desfășur area activităților de cercet are ocupă un loc important în structura economiei și
este încurajată prin politici guvernamentale. Cu toate acestea, teoria neoclasică, tocmai prin
ignorarea acestor aspecte și concluziile la care ajunge, confirmă la rândul său unele concluzii
ale teoriei endogene . O economie izolată va reuși foarte greu să atingă o creștere sănătoasă și
de durată, bazându -se strict pe acumularea fizică de capital – aici fiind mărturie însăși situația
țărilor ECE dinainte de 1990. Expunerea la un mediu competitiv, înțeleger ea importanței
progresului tehnologic de către agenții economici, asumarea unui program de cercetare –
inovare la nivel național, croirea unor politici economice, educaționale și sociale care să
susțină și să genereze inovare sunt doar câteva elemente pe c are teoria endogenă le susține și
pe care realitatea economică din ultimii ani le confirmă din plin. Cu toate acestea, teoria
neoclasică oferă instrumente importante pentru a studiul creșterii economice, așa cum vom
vedea în capitolul următor.

74
Capitolul III. Studierea determinanților creșterii prin
descompunerea creșterii economice
Dacă în capitolele anterioare am prezentat aspecte teoretice privind principalele instrumente
cu care operează teoria creșterii economice, trecând în revist ă principalele curente și modele ,
în acest capitol ne prop unem să analizăm sursele creșterii economice în țări le ECE . Pentru
aceasta, vom recurge la descompunerea creșterii economice, o metodă neoclasică prin care
rata de creștere economică este descompusă în contribuția adusă de acumulare a principalilor
factori de producție, capital și muncă, și o contribuție residuală, asimilată productivității
factorilor de producție și în termeni mai largi, progresului tehnologic , denumit ă generic și
TFP (Total Factor Productivity – Productivitatea Tota lă a Factorilor). Acest tip de analiză
poate releva aspecte importante despre calitatea și eficiența procesului de creștere economică .
Întrebarea la care ne propunem să răspundem este următoarea: „ Este creșterea în țările ECE
un proces preponderent cantit ativ, bazat pe acumularea fizică de factori de p roducție, sau
unul calitativ – în care predomină creșterea eficiențe i și a productivității acestora , respectiv
TFP?”. Multe studii găsesc TFP ca fiind un factor esential pentru creștere a economică a
țărilor E CE, în timp ce acumularea de capital are un rol second. Cu toate acestea însă, TFP nu
este privit ca rezultatul unui proces de inovare, ci mai degrabă ca o consecință a unui proces
de eliminare a inef iciențelor economiei centralizate.
Răspunsul privind tip ul procesul ui de creștere în țările ECE presupune numeroși pași.
Studierea literaturii de specialitate, respectiv prezentarea altor cercetări economice care au
aplicat metoda descompunerii economice pe ntru țările ECE, ne ajută să ne facem o idee mai
clară cu privire la stadiul cercetării în domeniu și să încercăm prin p ropria lucrare să umplem
unele „ lipsuri” care ar putea exista în literatura economică. Totodată, m etoda descompunerii
creșterii economice are în spate anumite i poteze neoclasice , de aceea se impune și
prezentarea succintă a acestor ipoteze și a modelului economico -matemtic . Evidențierea
limitărilor acestui procedeu , în special înțelegerea caracterul ui rezidual al TFP, care
transformă această variabi lă cheie într -o adevărată cutie neagră, ne va ajuta să desprindem
concluziile potrivite în contextul propriei noastre cercetări .
Una dintre provocările descompunerii creșterii economice o reprezintă și absența unor serii
de date coerente – în sp ecial pent ru factorul capital. Această problemă devine m ai pregnantă
în contextul țărilor ECE, unde cantitatea și calitatea datelor statistice existente poate lăsa de

75
dorit , în special pentru prima parte a procesului d e tranziție . De aceea o parte din acest capitol
va trata și metodologia exis tentă pentru calcu lul seriilor de capital , întrucât folosirea unor
serii riguros calculate –acolo unde aceastea lipsesc – asigură o mai mare acuratețe a
rezultatelor. Înainte de a începe exercițiul de descompunere a creșterii economice, vom
realiza și o analiză descrip tivă a datelor folosite. Studierea dinamicii PIB, a capitalului și a
forței de muncă este un prim pas în a înțelege procesul de creștere în țările ECE și a anticipa
rezultatele așteptate.
Considerăm că analiza noastră se deosebește de alte studii simila re prin cel puțin două
aspecte. În primul rând, studiul nostru este realizat pentru toate țările din Uniunea Euro peană
la momentul analizei (UE ), iar rezultatele obținute pen tru cele 11 țări ECE sunt comparate și
contrastate cu cele obținute pentru țările din Eur opa de Vest (UE15). Acest lucru ne permite
să evidențiem mai bine caracteristici ale procesului de creștere în țări le în curs d e dezvoltare,
consi derat a fi diferit față de cel din țările dezvolt ate.
Principala diferență față de alte studii o reprezintă î nsă estimarea econometrică a proporțiilor
remunerării factorilor de producție în produsul final , proporții care joacă un rol important în
calculul contribuțiilor finale ale muncii și capitalului. Multe st udii de descompunere se
bazează pe valorile inițiale calculate de Solow , care sugerează o proporție a capitalului de 0.3
– 0.4, în timp ce alți autori le consideră ca fiind mult prea specifice (calculele fiind făcute
pentru econo mia Statelor Unite din prima jumătate a secolului al XX -lea) pentru a fi
genera lizate. În prezentul studiu a m ales să nu preluăm în mod automat aceste proporții ci să
le estimăm , presupunând -le omogene în interiorul celor două blocuri. Aceste estimări vor fi
supuse mai multor teste de robustețe econometrică, inclusiv augumentarea fac torului muncă
(cu ajutorul capitalului uman) pentru a evita supraestimarea unei proporții în detrimentul
celeilalte.
Astfel, fo losind date pentru perioada 1993 -2012 , ne propunem în acest capitol să realizăm
descompunerea creșterii economice pentru țările E CE și UE15. Vom considera ca fiind
necunoscute v alorile proporțiilor factorilor de prod ucție în venit, estimându -le pentru cele
două blocuri de țări printr -o metodologie econometrică de tip panel. În final, folosind
proporțiile estimate, vom realiza exerci țiul descompunerii pentru perioada studiată și vom
analiza contribuția TFP .

76
3.1. Incursiune î n stadiul cercetării în domeniu
În general, exercițiile de descompunere econo mice se concentrează pe un grup de țări cu
caracteristici comune (dezvolta te sau în curs de dezvoltare ), deși există probabil un interes
mai mare în a studia factorii determinanți ai creșterii în țăril e aflate în curs de dezvoltare. În
cazul țăril or ECE , instituții pre cum F ondul Monetar Internațional (FMI) sau Banca Centrală
Europeană au efectua t astfel de studii asupra țărilor ECE membre UE, deseori în strânsă
legătură cu procesul de convergență spre un venit similar cu al țărilor UE 15. Aceste studii
sunt realizate pe ntru toate țările ECE sau doar pe o parte din acestea, în perioade diferite de
timp, luând în considerare și statutul țărilor respective în procesul de integrare europeană.
Literatura în domeniu este probabil mai puțin bogată decât în cazul altor grupe de țări,
datorită perioadei de timp relativ scurte avute la dispoziție până în pre zent pentru a studia un
proces de lungă durată cum este creșterea economică. Cu toate acestea, vom prezenta în
continuare câteva studii considerate relevante pentru subiectul nostru.
Un prim studiu important este cel rea lizat de Doyle , Kuijs și Jiang (2001) , la scurt timp după
ce procesul de tranziție s -a încheiat și majoritatea țăril or din ECE au început să cunoască rate
de creștere stabile , într-o economie de piață funcțională. Studiul se concentrează pe cele 5
state ECE care se aflau în procesul de aderare la UE în acel moment (Cehia, Ungaria,
Polonia, Slovacia și Slovenia), pe o perioadă de 10 ani, 1989 -1999. Analiza scoate în
evidență unele elemente interesante ale procesului de creștere. În urma șocurilor din primii
ani ai perioadei de tranziție , atât PIB cât și factorii de producție au cunoscut scăderi
considerabi le, însă până în 1999 PIB -ul a revenit cel puțin până la valorile din 1989 în
majoritatea țărilor. Stocul de capital, uzat moral la începutul perioadei de tranziție , se situa
însă sub valoarea celui din 1989 ca și procent în PIB, iar forța de muncă a cunoscut de
asemenea șocuri puternice. Sub aceste considerente, TFP a reprezentat principalul motor al
țărilor care au avut cele mari rate de creștere (Ungaria, Polonia, Slovenia), având contribuții
modeste în celelalte state (Cehia și Slovacia). De asemenea, studiul scoate în evidență faptul
că traiectoria de creștere a acestor țări s -ar putea apropia foarte mult de cea a țărilor din
Europa de Vest de după cel d e-al doilea război mondial: autorii intuiesc că, având o forță de
muncă în scădere dar cu un capital u man ridicat, creșterea din ECE s-ar putea baza mai mult
pe TFP decât pe factorii tradiționali de producție.
Într-un raport FMI, Schadler et. al (2006) studiază procesul de creștere în cele 8 țări din ECE
membre UE în acea perioadă. Făcând comparații și cu alte grupuri de țări în curs de

77
dezvoltare (în special cu cele din Asia de Est), studiul scoate în evidență caracteri sticile
specifice țărilor ECE în perioad a 1990 -2004: contribuții mici ale factorilor clasici de
producție muncă și capital, contrabalansate de contribuț ii impresionante al e TFP. Autorii au o
atitudine rezervată față de creșterea rapidă per capita cunoscută în acea perioadă de statele
ECE, punând -o pe seama nivelului inițial scăzut al venitului dar și pe seama staționării sau
scăderii creșterii populației, în special în statele baltice. Pentru ca această creștere rapidă să se
transforme în creștere susținută și să nu vulnerabilizeze statele în cauză, autorii consideră
necesare schimbă ri la nivel instituțional dar atrag atenția și asupra procesului de creditare. Cu
toate acestea, autorii consideră că beneficiile care reies din integrarea instituțională și
come rcială a acestor țări în spațiul UE pot contribui la stabilizarea procesului de creștere
economică .
Neuhaus (2006) realizează , de asemenea , exerciții de descompune re a creșterii economice
pentru țări din Europa Centra lă (Ungaria, Polonia și Cehia) pentru perioada 1992 -2001 și
compară rezultatele cu cele obținu te pentru statele dezvoltate: UE 12, Germania și Statele
Unite. Analiza cuprinde mai multe specificații ale ecuației de descompunere: se includ
diferite măsuri pen tru factorul muncă – populația angajată și numărul de ore lucrate și se
încearcă descompunerea efectului factorului muncă în efecte structurale și efectul generat de
dinamica populației. Concluzia studiului este că importanța relativă a TFP în rata de creș tere
este de cel puțin 75% în cele trei țări, proporție asemă nătoare cu cea din Germania și UE12,
dar mult mai mare decât cea din Statele Unite. Contribuția factorului muncă este în
continuare negativă, deși aceasta este ușor mai mare atunci când numărul d e ore lucrate este
luat în calcul. Descompunerea factorului muncă scoate în evidență faptul că impactul negativ
al acestui factor este determinat de schimbările structurale existente pe piața muncii, efectul
demografic fiind în general unul redus.
Multe st udii se concentrează însă și pe descompunerea creșterii economice în țările aflate în
tranziție care încă nu sunt membre UE. Iradian (2007) realizează un astfe l de exercițiu pe 27
de țări , cuprinzând și țările ECE, co ncentrându -se însă pe implicațiile existente pentru țările
din Comunitatea Statelor Independente (CSI) . Perioada luată în calcul este 1996 -2006, când
încă multe din țările C SI nu își încheiaseră procesul de tranziție, în timp ce pentru major itatea
țărilor ECE procesul era considerat încheiat. Spre deosebire de alte studii, capitalul apare ca
fiind principalul motor de creștere pentru toate țările studiate. TFP are însă un impact
important în țările balt ice, dar și în țările CSI : o analiză mai aprofundată , luând în calcul
diverse valori ale proporției capitalului în venit , relevă o contribuție relativă a TFP în jur de

78
40%. Se consideră însă că , pe viitor , munca subutilizată și investițiile în creștere vor duce la o
moderare a impactului TFP.
Rapacki și Prochn iak (2009) se co ncentrează pe aceleași 27 țări de tranziție, dar atrag atenția
asupra luării în calcul a perio adelor de regres economic (cu rată de creștere negativă) în
exercițiul de descompunere , care pot conduce la contribuții ale TFP neinterpretabile din punct
de vedere economic. De aceea , ei efectuează exercițiul de descompunere a creșterii
economice în două feluri, mai întâi luând în considerare toți anii (1990 -2003) iar mai apoi ,
excluzând anii cu rate de creștere negativă. În ambele cazuri, țările baltice se detașează de
restul grupului prin contri buții masive ale TFP , urmate de cele 5 țări din Europa Centrală
(Polonia, Slovacia, Cehia, Slovenia și Ungaria) unde există o corelație între rata de creștere
economică ș i contribuția TFP. Bulgaria și România, cunoscând două perioade de recesiune
puternică (1990 -1993 și 1996 -1997), se diferențiază ca și proces de creștere de restul țărilor
ECE, însă contribuțiile TFP sunt apropiate ca și pondere relativă de cele din Europ a Centrală.
Per ansamblu, evoluția țărilor ECE este mult mai stabilă decât a celorlalte state socialiste,
aproape toate țările revenind la valoarea PIB din 1989, spre deosebire de statele CSI unde
valoarea economiei este încă mult sub nivelul acestui an, în ciuda ratelor impresionante de
creștere cunosc ute.
Dombi (2013) analizează creșterea în țările ECE pentru perioada 1995 -2012. Această
perioadă în opinia sa poate fi împărțită în două subperioade: una de creștere robustă (1995 –
2007) și una de criză (2008 – 2012), ambele succedând perioadei de transformare din 1990 –
1994. Rezultatele sale scot în evidență faptul că acumularea de capital este principalul factor
de creștere în perioada studiată, în timp ce contribuțiile mu ncii și TFP sunt marginale. Studiul
evidențiază și faptul că acumularea de capital s -a bazat înt r-o proporție foarte mare pe
investiții străine directe , și acest lucru a vulnerabilizat țările ECE în fața șocurilor externe.
Aceasta este și explicația pe car e autorul o găsește recesiunii puternice suferite de aceste țări
ca urmare a crizei financiare, multe dintre acestea reușind cu greu să găsească noi modalități
de a restarta procesul de creștere economică.
Se observă că numărul țărilor luate în considerare și perioada specifică de după 1990 pot
conduce la rezultate diferite (vezi și Tabelul 3.1), cu toate acestea contribuția nesperat de
mare a TFP în procesul de creștere este un rezultat comun, regăsit în majoritatea acestor
studii. Majoritatea studiilor co nsideră însă proporțiile factorilor de producție în venit ca fiind
fixe, fapt care ne încurajează să încercăm estimarea lor în demersul nostru de descompunere a
creșterii economice.

79
Tabelul 3. 1. Evidențe ale TFP ca fiind pri ncipalul motor de creștere în studiile analizate
Studiul Țările studiate Perioada TFP
principalul
motor de
crestere ? Proporțiile
factorilor
de
producție
au fost
estimate ?
Doyle, Kuijs, & Jiang (2001) Cehia, Ungaria, Polonia,
Slovacia, Slovenia 1989 – 1999 Da, în Ungaria,
Polonia,
Slovenia Nu
Schadler et al. (2006) Cehia, Ungaria, Polonia,
Slovacia, Slovenia, Estonia,
Lituania, Letonia 1990 – 2004 Da Nu
Neuhaus (2006) Cehia, Ungaria, Polonia 1992 -2001 Da Nu
Iradian (2007) Cehia, Ungaria, Polonia,
Slova cia, Slovenia, Estonia,
Lituania, Letonia, România,
Bulgaria 1996 – 2006 Nu Da
Rapacki și Prochniak (2009) Cehia, Ungaria, Polonia,
Slovacia, Slovenia, Estonia,
Lituania, Letonia, România,
Bulgaria 1990 – 2003 Da, în țările
baltice Nu
Dombi (2013) Cehia, Ungaria, Polonia,
Slovacia, Slovenia, Estonia,
Lituania, Letonia, România,
Bulgaria 1995 – 2012 Nu Nu
Baran (2013) Cehia, Ungaria, Polonia,
Slovacia 1995 – 2010 Da, în Polonia Nu
Sursa : prelucrări proprii pe baza literaturii de specialitate
3.2. Aspecte metodologice privind d escompunerea creșter ii economice
3.2.1. Metodologia economico -matematică
Așa cum am precizat, exercițiul de descompunere a creșteri i economice este un prim pas în
studiul cantitativ al factorilor de creștere, plecând de la ideea că rata de creștere economică
este formată prin contri buția capitalului și contribuția muncii, direct observabile și
măsurabile, dar și o contribuție reziduală, obținută prin scăderea contribuțiilor factorilor de
producție din rata de creștere. Ecuația de descompunere este următoarea:
𝑔𝑌=𝛼𝑔 𝐾+𝛽𝑔𝐿+𝑇𝐹𝑃 (3.III.1)
unde:
 𝑔𝑌 este rata de creștere economică
 𝛼𝑔 𝐾 reprezintă contribuția factorului capital, obținută prin înmulțirea ratei de creștere
a capitalului 𝑔𝐾cu proporția capitalul ui în venitul final α

80
 𝛽𝑔 𝐿 reprezintă contribuția factorului muncă, obținută prin înmulțirea ratei de creștere
a muncii 𝑔𝐿 cu proporția muncii în venitul final 𝛽
 TFP: contribuția TFP, considerată o aproximare a progresului technologi c,
reprezent ând decalajul care rămâne între suma celor două contribuții ale factorilor de
producție și rata de creștere economică
Ecuația poate fi simplu dedusă pornind de la o funcție de producție neoclasică. Această
tehnică a fost patentată de Solow (1957) , deci are un puternic caracter neoclasic , având la
bază două ipoteze neoclasice, la o primă vedere extrem de restrictive: ipoteza randamentelor
de scară constante și ipoteza pieței competitive perfecte, în care factorii de produc ție sunt
remunerați cu produsele marginale. Aceste două ipoteze sunt însă extrem de importante în
construcția matematică a ecuație i de descompunere a creșterii. Deși, de cele mai multe ori , se
presupune o funcție de producție neoclasică de tipul Cobb -Dougl as, descompunerea poate
avea loc indiferent de forma funcției de producție considerate.
Considerăm o economie caracterizată de o funcție de producție de tipul 𝐹(𝐾𝑡,𝐿𝑡). Dacă
considerăm și un progres tehnologic 𝐴𝑡, neutru de tip hicksian, produsul final agregat în
momentul t este definit printr -un proces de tipul :
𝒀𝒕=𝑨𝒕𝑭(𝑲𝒕,𝑳𝒕) ( 3.2)
Pentru a obține contribuția fiecărui factor la formarea ratei de creștere, din punct de vedere
matematic este nevoie să difere nțiem total funcția de producție (vezi Anexe pentru deducerea
completă a ecuației descompunerii creșterii economice). În final, expresia matematică la care
se ajunge, ținând cont de ipotezele neoclasice, este următ oarea:
𝑌̇
𝑌=𝐴̇
𝐴+𝑠𝑘𝑘 𝐾̇
𝐾+𝑠𝐿𝐿 𝐿̇
𝐿, ( 3.3)
cu condiția ca
𝒔𝒌𝒌+𝒔𝑳𝑳=𝟏 ( 3.4)
unde
 𝑌̇
𝑌, 𝐾̇
𝐾, 𝐿̇
𝐿, 𝐴̇
𝐴 reprezintă ratele de creștere în timp a outputului, a celor doi factori de
producție K și L, respectiv a progresul ui tehnologic A
 𝑠𝑘𝑘 și 𝑠𝐿𝐿 reprezintă proporțiile în venit a remunerației capitalului, respectiv a
muncii. Venitul este împărțit exclusiv într e cei doi factori de producție, consecință a

81
primei ipoteze a r andamentelor de scară constante. K și L sunt plătiți cu produsele lor
marginal e.
Deoarece ratele de creștere 𝑌̇
𝑌,𝐾̇
𝐾 și 𝐿̇
𝐿, precum și proporțiile factorilor de producție în produsul
final 𝑠𝑘𝑘 și 𝑠𝐿𝐿 pot fi obser vate sau deduse, din ecuația (3.3) se pot calcula cu ușurință
contribuțiile factorilor implicat în procesul de producție:
 𝑠𝑘𝑘 𝐾̇
𝐾 reprezintă contribuția capitalului la rata de creștere , definit ca produsul dintre
proporția remunerației capitalului în venit (notată și cu α în literatură) și rata de
creștere a capitalului
 𝑠𝐿𝐿 𝐿̇
𝐿 reprezintă contribuția muncii la rata de creștere , definit ca produsul dintre
proporția remunerației muncii în venit (notată și cu β în literatură) și rata de creștere
muncii
 Contribuția progresului tehnologic nu se poate cunatifica în mod direct, de aceea
aceasta se calculează în mod rezidual, scăzând din rata de creștere economică
contribuțiile factorilor de producție fizici:
𝐴̇
𝐴=𝑌̇
𝑌−𝑠𝑘𝑘 𝐾̇
𝐾−𝑠𝐿𝐿 𝐿̇
𝐿. ( 3.5)
Fiind calc ulat ca un reziduu și conținând așadar efectul tuturor celorlalți factori
implicați în procesul economic, această contribuție este denumită și Total Factor
Productivity
Matematic se poate arăta că într -o funcție de producție Cobb -Douglas 𝑠𝑘𝑘=𝛼 și 𝑠𝑘𝑘=𝛽,
adică proporțiile veniturilor care revin factorilor de producție reprezintă de fapt parametrii
funcției Cobb -Douglas (vezi Anexe ).
Din punct de vedere teoretic, dacă Y este rezultatul unei economii cu randament constant, iar
produsele marginale sunt prețurile factorilor de producție, o rată de creștere mare a lui A
semnifică de fapt o deplasare a funcției de producție, deplasare pusă pe seama unei schimbări
în sens pozitiv a tehnologiei de producție.
3.2.2. Limitele descompunerii creșterii economice
În pofida simplității metodei , descompunerea creșterii economice prezintă și anumite limite
de care trebuie să ținem seamă în interpretarea rezultatelor. Incapacitatea de a explica în
totalitate ce reprezintă TFP și de a evidenția în mod clar principalii fa ctori endogeni ai

82
creșterii reprezintă cu siguranță principalele neajuns uri al acestei metode. Calitate a datelor și
a altor parametri contribuie , de asemenea , la mărimea valorii TFP, prin urmare considerăm că
limitele descompunerii economice pot fi reduse la 3 categorii , după cum am sintetizat în
Tabelul 3.2 :
Tabelul 3.2. Limite ale descompunerii creșterii economice și soluții ale acestora
Limita Descriere a problemei Soluții propuse
Interpretabilitatea TFP TFP este un element rezidual ,
interpretarea lui po ate ridica
probleme Luarea în calcul a contextului economic
global pentru a înțelege TFP
Explicitarea cât mai amănunțită a lui K și
L pentru a reduce reziduurile
Folosirea unor serii K și L cât mai
„curate”, fără erori de măsurare
Accesibilitatea și
calitatea seriilor K și L L: serie cu rupturi structurale,
incompletă datorită sectorului
de „muncă la negru”
K: inexistența unor statistici
solide privind K Calculul lui K cu ajutorul MIP
Calculul proporțiilor
factorilor de producție
în venit Inexistența unor statistici
referitoare la proporțiile
factorilor de producție în
venitul total Considerarea lor ca fiind „date”, pe baza
studiilor lui Solow (1957)
Calculul proporției muncii în venit pe
baza Conturilor Naționale
Estimarea lor cu ajutorul funcției de
producție
Sursa : prelucrări proprii pe baza literaturii de specialitate
Interpretabilitatea TFP – cutie neagră
Dintre acestea, cea mai important ă limită este cu siguranță dificultatea de a explica în mod
clar ce reprezintă , de fapt , TFP. Fiind un element re zidual , acesta absoarbe efectul tuturor
elementelor care influențează procesul de producție, începând de la progresul tehnologic până
la poziția geografică sau diverse măsuri pol itico-fiscale care î și pun amprenta asupra
comportamentul agenților economici. TFP redă atât productivitatea factorilor fizici K și L,
generate de înnoiri ale capitalului sau îmbunătățiri ale capitalului uman, cât și impactul altor
factori din mediul economic. TFP cuprinde impactul progresului tehnologic, dar nu se
limitează doar la acesta. Pe ntru a înțelege ce conține TFP este necesar să se țină cont și de
caracteristicile specifice țărilor care se studiază.
Unele studii încearcă să limiteze efectul TFP, întrucât acesta reprezintă practic o necunoscută,
prin introducerea în ecuația de descompunere a altor variabile care să explice productivitatea

83
factorilor de producție. Astfel, se folosesc variabile alternative care să redea mai bine
productivitatea muncii (ex: numărul de ore lucrate în loc de numărul de angajați – Neuhaus
(2006) ) sau se ține cont de aspectul calitativ al factorului muncă prin luarea în considerare a
capitalului uman. Corectări se fac și asupra capitalului fizic, prin ajustarea gradului de
folosire a acestuia (Iradian, 2007) , în măsura î n care aceste date sunt disponibile. De
asemenea, descompunerea creșterii economice pe sectoare de activitate, împărțirea factorului
muncă pe diverse criterii (grupe de vârstă, sex) poate duce la o mai bună localizare a
elementelor cu o productivitate mai mică sau mai mare și eliminarea incertitudinilor privind
TFP.
Calitatea și metodologia de culegere a datelor folosite este un alt factor care influențează
dimensiunea TFP. De exempl u, Griliches și Jorgenson (1967) încerc ând să explice
contribuția TFP extrem de mare din Statele Unite din perioada 1945 -1965, vor ajunge la
concluzia că aceasta se datorează în mare măsură unor greșeli conceptuale de înregistrare a
prețurilor și a cantităților. Controlând pentru aceste element e conceptuale, ei vor descoperi că
contribuția TFP scade de la 48% la 4%, punând sub semnul întrebării ipoteza unei creșteri
bazate pe inovare.
Accesibilitatea și calitatea seriilor K și L
Calculul TFP poate ridica îngrijorări și datorită calității datelo r folosite în procesul de
descompunere a creșterii economice, în special pentru țările în curs de dezvoltare, cum sunt
țările ECE. Dacă datel e statistice referitoare la PIB și rata de creștere prezintă o oarecare
stabilitate, calitatea datelor pentru facto rii de producție este una problematică:
 Variabila folosită cel mai des pentru a aproxima munca este numărul de angajați.
După cum vom vedea mai departe , aceasta este caracterizată de rupturi structurale in
cazul multor state, rupturi datorate schimbărilor metodologiei de calcul. Așadar ,
variațiile în evoluția numărului de angajați nu sunt datorate strict mediului economic
ci pot fi și efectul schimbării de metodologie, ceea ce îndeamnă la foarte multă grijă
în a analiza impactul muncii asupra creșterii econ omice. De asemenea , existența unei
economii subterane și a „ muncii la negru” face ca numărul înregistrat al persoanelor
angajate să fie d e fapt mai mic decât cel real. Această subevaluare a variabilei muncă
va duce, de cele mai multe ori , la o supraestimar e a efectului capitalului sau TFP.
 Capitalul fizic folosit în procesul de producție ridică , de asemenea , probleme datorită
inexistenței unei astfel de statistici chiar și în cazul multor țări dezvoltate . Acesta

84
poate fi calculat însă, pe baza seriilor de investiții c u ajutorul Metodei Inventarului
Permanent (MIP) .
Calculul proporțiilor factorilor de producție în venit
Proporțiile factorilor de producție în venit ul total sunt importante deoarece cu ajutorul lor se
definește contribuția adusă de fiecare din cei 2 factori la rata de creștere și, în final, cu
ajutorul lor se conturează efectul TFP. Deoarece am stabi lit că venitul total se împarte între
capital și muncă, sub ipoteza randamentelor constante, este suficient să se cunoască una
dintre proporții pen tru a o deduce cu ușurință pe cealaltă. În momentul de față nu există
statistici care să redea clar proporția vreunuia dintre factori în venit, cu toate că există
indicatori în Conturile Naționale care ne pot ajuta să le calculăm. Studiile de descompunere a
creșterii economice folosesc una din tre următoarele trei practici pentru alegerea acestor
proporții, fiecare având avantajele și dezavantajele sale.
 Considerarea lor ca și „ date” a -priori pe baza unor studii anterioare . În acest caz,
proporția capitalulu i este cea considerată cunoscută, în jurul valorii de 0.3 -0.4. Solow
(1957) este primul care „pe baza mai multor surse și a unor presupuneri făcute”
(Solow, 1957) ajunge la aceste valori pentru economia Statelor Unite, în perioada
1909 -1949. De atunci, ace ste valori au fost considerate ca și etalon în exercițiile de
descompunere a creșterii economice, în special pentru țările dezvoltate, și au fost
preluate de multe ori ca atare, indiferent de țară sau de perioada luată în considerare.
Credem că a ceastă con siderare a -priori a va lorilor fără luarea în calcul a
caracteristicilor specifice fiecărei țări poat e să ducă la rezultate problematice .
 Calcularea lor din Conturile Naționale . Această metodă presupune calcularea
proporției muncii în venitul național, într ucât aceasta ridică mai puține probleme decât
deducerea proporției capitalului. În Conturile Naționale, găsim statistici referitoare la
Remunerația Salariaților în Produsul Intern Brut, care sunt folosite de mulți
economiști ca o aproximare pentru proporți a munci i în venitul total. Gollin (2002)
arată că, pentru perioada 1935 -1985 , ponderea remunerației angajaților în PIB
oscilează între 0.6 și 0.8 în Statele Unite și Marea Britanie . Cu toate acestea, el atrage
atenția că pentru unele țări folosirea acestui indicator nu este adecvată, întrucât nu
cuprin de și venitul persoanelor liber profesioniste, care nu sunt încadrate în categoria
salariaților . În cazul acestor țări, pondere a muncii va fi subevaluată, fiind necesare
unele corecții. Dacă până nu demult, țările cu un sector agri col important erau
considerate principalele „candidate” în avea un segment semnificativ al persoanelor

85
liber profesioniste , noua dinamică a pieței muncii arată că proporția persoanelor care
nu aparț in categoriei clasice a salariaților este importantă și în caz ul multor altor state
considerate neagricole, de exemplu SUA (US Government Accountability Office,
2015)
 Estimarea proporțiilor din funcția de producție . În acest caz se renunță la
generalitatea exercițiului de descompunere a creșterii economice referitoare la forma
funcției de producție și se presupune că economia este caracterizată de o anumită
tehnologie. De cele mai multe ori , se presupune o funcție neoclasică de t ipul Cobb –
Douglas, având forma 𝑌=𝐴𝐾𝛼𝐿𝛽 unde α+β=1. Așadar, calcularea proporțiilor
factorilor din funcția de producție se traduce prin estimarea lui α și β, sau a unuia
dintre acești parametri. Ecuația care se estimează are de cele mai multe or i următoarea
formă :
𝑙𝑛𝑌 =𝑎+𝛼𝑙𝑛𝐾 +(1−𝛼)𝑙𝑛𝐿 +𝜀 (3.6)
sau se consideră forma intensivă a funcției de producție.
Se poate considera c ă această tehnică este cea mai „ fidelă” realității, întrucât ia în
considerare efectul ambilor factori pentru estimarea proporțiilor. Cu toate acestea,
estimarea cu ajutorul funcției de producție poate ridica probleme, în special în cazul
țărilor în care ipotezele economiei cu randamente co nstante și a pieței perfect
competitive nu se verifică.
Calitatea datelor folosite reprezintă , așadar , un pas important pentru a calcula contribuțiile
factorilor de producție și asigură o mai bună estimare a contribuției TFP. De aceea, în
subcapitolul urm ător vom prezenta și descrie în detaliu datele folosite în acest demers.
3.3. Factori stilizați în țările ECE
Pentru a realiza exercițiul de descompunere a creșterii economice pentru țările ECE și a
compara rezultatele cu țările dezvoltate UE15, am adunat într -o primă etapă datele n ecesare
pentru cele 28 de țări membre ale Uniunii Europene, pentru perioada 1990 -2012. În acest
scop, mai mult e baze de date au fost folosite:
 Baza de date a Conferinței Națiunilor Un ite pentru Comerț și Dezvoltare –
UNCTADStat (2014) .8 De aici am preluat seria Produsului Intern Brut și a Investițiilor

8Datele au fost culese de pe următoarea adresă de web a UNCTAD:
http://unctadstat.unctad.org/wds/ReportFolders/reportFolders.a spx accesată Dec 2014

86
Fizice, tr ecute în Conturile Naționale cu denumirea de Formare a Brută de Ca pital Fix.
Seria Investițiilor F izice va fi folosită pentru a calcula stocul de capital fizic. Atât
PIB-ul cât și investițiile sunt exprimate în milioane USD, în prețurile constante și la
cursul valutar al anului 2005, pentru a contracara efectul inflației și al fluctuației
cursului de schimb. Datele au fost colectate pentru perio ada 1990 -2012.
 Bazele de date ale Organizației Internaționale a Muncii : ILOSTAT9 (2014) – sursa
principală a datelor și LABORSTA10 (2014) – completare pentr u anii de început ai
tranziției . Pentru factorul muncă, am folosit ca și aproximare numărul persoanelor
angajate, disponibil doar pentru perioada 1993 -2012 pentru majoritatea țărilor ECE .
 Baza de date
3.3.1. Metode de calcul a stocului inițial de capital
Datorită inexistenței unor serii de capi tal suficient de lungi pentru țările ECE, pentru a calcula
stocul de capital am folosit MIP. Aceasta este o metodă recursivă care calculează stocul de
capital dintr -un anumit interval pe baza capitalului din intervalul precedent, ținând cont de
deprecierea fizică și de i nvestițiile realizate. Astfel, se presupune că în momentul t, capitalul
din perioada anterioară descrește c a urmare a deprecierii fizice δ, dar este completat printr -o
nouă investiție 𝐼𝑡. Matematic, ecuaț ia se traduce în felul următor :
𝐾𝑡=𝐾𝑡−1(1−𝛿)+𝐼𝑡 ( 3.7)
Această metodă de calcul a stocul ui de capital cu ajutorul seriei de investiții presupune două
necunoscute: o rată de depreciere și un punct de pornire pentru calculul stocului de capital . În
ambele cazuri, literatu ra economică oferă indicații pentru a alege sau a calcula aceste
elemente.
Rata deprecierii anuale este considerată în general constantă , deși unele studii pot avea în
vedere o depreciere variabilă, care crește sau descrește de la un an la altul. Pentru si mplitate,
ne vom afilia studiilor care consideră o rată a deprecierii co nstantă . Pentru alegerea valorii
ratei de depreciere, un studiu de referință îl reprezintă cel al lui Nehru și Dhareshwar (1993) .
Aceștia folosesc o rată a deprecierii de 4% pentru a calcula stocul de capital pentru 92 de țări
industrializate și în curs de dezvoltare, pentru perioada 1960 -1990. Pentru țările în curs d e
dezvoltare, inclusiv pentru țările ECE , multe stud ii folosesc o depreciere de 5%. – Senhadji

9 Datele au fost culese de pe următoarea adresă de web a ILO: http://www.ilo.org/ilostat/ , accesată Dec 2014
10 Datele au fost culese de pe următoarea adresă de web a ILO: http://laborsta.ilo.org/STP/guest / accesată Dec
2014

87
(2000) , Iradian (2007) , Altar et. al (2010) – pornind de la premisa că acumularea de capital și
gradul tehnologic mai redus vor duce la o uzură fizică superioară țărilor dezvoltate . În cazul
nostru, p entru a arăta că rezultatele obținute nu sunt sensibile variației ratei deprecierii, am
calculat stocul de capital considerând 3 rate ale deprecierii (4%, 5%, 6%), la fel ca Rapacki și
Prochnia k (2009).
Faptul că stocul inițial de c apital este necunoscut este principalul reproș care i se aduc e MIP .
Cu toate acestea , importanța stocului inițial de capital nu trebuie supraevaluată. În urma unor
calcule simple, se poate arăta că efectul stocul ui inițial de capital este mai important în prima
parte a perioadei de calcul, după care impactul acestuia va scădea datorită deprecierii și
acumulării de noi investiții . Astfel, presupunând o rată a deprecierii de 5%, se poate arăta că
după 20 de ani doar o tr eime (aproximativ 36%)11 din stocul inițial de capital mai este in
funcțiune. Așadar, chiar dacă nu cunoaștem valoarea exactă a acestuia, estimarea stocului
inițial de capital oferă rezultate satisfăcătoare . Există mai multe metode de a estima stocul
iniția l de capital, pornind de la metode simple și intuitive până la cele care fac presupuneri
privind stadiul economiei spre starea staționară:
 Alegerea unei valori arbitrare pentru stocul iniția l de capital. Cel mai simplu mod de a
calcula seria de capital est e de a inițializa valoarea inițială a capitalului cu zero, sau a
presupune că este egal cu investiția inițială , corespunzătoare investiției din primul an
al perioadei studiate
 Presu punerea unui raport K/Y i nițial, în jurul valorii de 1.5 -2. Această metodă
pornește de la unul din tre factorii stilizați ai creșterii economice ai lui Kaldor (1957) –
care spune că, într -o perioadă de creștere economică raportul K/Y evoluează pozitiv
de-a lungul timpului. Pe baza calculelor emp irice făcute pe ntru economia SUA după
cel de -al doilea război mondial, s -a stabilit că acest raport inițial este în jurul unei
valori de 1.5 . Pe baza acestei presupuneri, odată ce se stabilește o valoare inițială
pentru raportul K/Y, și cunoscând valoarea venitului total, stocul inițial de capital este
ușor de calculat
 Presupuneri privind rata de creștere a capitalului . Metoda cel mai des utili zată,
propusă de Harberger (1978) , pornește de la presupunerea că , în perioada studiată ,
economia este în echilibru și rata de creștere a capitalului este aceeași cu a producției.
Pornind de la ecuația echivalentă a PIM:

11 Pe baza relației (3.7) se poate arăta că stocul de capital din momentul n depinde de stocul inițial de capital
după urmă toarea relație : 𝐾𝑛=𝐾0(1−𝛿)𝑛+ 𝐼1(1−𝛿)𝑛−1+⋯+ 𝐼𝑛−1(1−𝛿)1+𝐼𝑛

88

𝐾1
𝐾0=(1−𝛿)+𝐼1
𝐾0 (3.8)
și notând
𝑔𝑃𝐼𝐵=𝐾1
𝐾0−1=𝑌1
𝑌0−1 (3.9)
stocul inițial de capital are următoarea expresie:
𝐾0=𝐼1
𝑔𝑃𝐼𝐵+𝛿 (3.10)
Metoda Harberger a cunoscut diferite extensii statistice, menite să crească acuratețea
calculelor. De exemplu, p entru a înlătura șocul investiției 𝐼1 asupra stocului inițial de capital,
se poate folosi o medie centrat ă a investițiilor din primii 3 -5 ani în locul primei observații din
momentul t=1 (Harberger, 1978). Nehru și Dhareshwar (1993 ) propun de asemenea o
alternativă, ei modelează seria investiției în t imp și folosesc prima observație estimată 𝐼1(𝑒),
pentru a calcula stocul de capital.
Presupunerea unei economii în echilibru este una destul de puternică și neconformă cu
realitatea multor state, de aceea vom merge pe abordarea propusă de De La Fuente și
Domenech (2000) . Aceștia presupun că economia este într-o stare tranzițională, unde are loc
un proces de acumulare de capital pe baza investițiilor. În acest caz se poate presupune că
stocul de capital urmează aceeaș i traiectorie cu investițiile, deci se poate aproxima :
𝑔𝐼≈𝐾1
𝐾0−1 (3.11)
iar stocul inițial devine
K0≈I1
gI+δ, (3.12)
unde 𝑔𝐼 este rata de creștere a investițiilor.
Preluând această idee , Berlemann și Wesselhoft (2014) utilizează metoda propusă de Nehru
și Dhareshwar (1993 ) pentru a c alcula investiția inițială, dar folosesc în locul ratei medii de
creștere a investițiilor trendul estimat al acestora. Prin urmare, stocul nostru inițial de capital
este calculat după u rmătoarea metodă:
𝐾𝑜=𝐼1(𝑒)
𝑏+𝛿 (3.13),
unde

89
 b este obținut prin estimarea trendului investiției în timp:
𝑙𝑛𝐼𝑡=𝑎+𝑏𝑡+€ (3.14)
 𝐼1(𝑒) este valoarea estimată a investiției pentru t=1, pe baza esti mării anterioare a lui b
𝑙𝑛𝐼1(𝑒)=𝑎+𝑏𝑡 (3.15)
În cazul nostru, pașii (3.13 )-(3.15 ) au fost repetați pentru f iecare țară în parte. Folosind
parametrul de tendință b și valoarea estimată 𝐼1(𝑒) specifice fiecărei țări, s -au estimat stocurile
inițiale de capital atât pentru țările ECE cât și pentru UE15. Am calculat stocurile inițiale de
capital aferente celor 3 deprecieri alese, considerând anul inițial12 𝑡𝑜=1990 , dar profitând
de seriile mai lungi pentru formarea brută de capital pentru un ele țări am calculat pentru
testarea senzitivității și seria având ca an inițial 𝑡𝑜=1970 .
3.3.2. Analiza comparativă a statisticilor descriptive : ECE versus Europa
de Vest
În acest subcapitol , vom face o analiz ă descriptivă a datelor folosite pentru estimare a TFP. În
acest fel ne vom forma o înțelegere a evoluției PIB și a celor doi factori clasici împlicați în
procesul de producție, înainte de a calcula contribuția fiecăruia la rata de creștere. Pentru a
obține o descriere cât mai clară a evoluției acestor v ariabile, am considerat optim calculul
indicilor de creștere cu baza fixă. În acest fel, vom raporta întregul proces de creștere din
perioada 1990 -2012 la un an de referință . Pentru a obține același an de bază în toate țările
ECE și ținând cont de lipsa da telor aferente perioadei 1990 -1993 pentru majoritatea țărilor ,
am considerat anul 19 93 ca și referință pentru seriile PIB și capital și anul 1994 pentru
populația angajată. Așadar, cei 3 indicatori calculați pentru a descrie evoluția creșterii în
perioada 1990 -2012 au fost:
𝐼𝑃𝐼𝐵 ,𝑡=𝑃𝐼𝐵 𝑡
𝑃𝐼𝐵 1993,t=1993…2012 (3.16)
𝐼𝐾,𝑡=𝐾𝑡
𝐾1993, t=1993….2012 (3.17)
𝐼𝐿,𝑡=𝐿𝑡
𝐿1994, t=1994…2012 (3.18)

12Anul inițial este ales în acest caz și în funcție de disponibilitatea datelor. În cazul țărilor în care seria formării
brute de capital fix începea mai târziu, am început și calculul stocului inițial mai târziu .

90
De asemenea, pentru seria PIB și K am considerat optim și calculul ritmului mediu de
creștere. Acest indicator, specific seriilor de timp, arată procentul cu care a crescut seria
analizată în medie de la un an la altul. Expresia matematică, așa apare redată în „Romanian
Statistical Review” (2012) , este următoarea:
𝑅𝑚 𝑡= √𝑦1
𝑦𝑡𝑡−1∙100 −100 (3.19)
unde 𝑦1, 𝑦𝑡 reprezintă valoar ea mărimii analizate în anul inițial , res pectiv anul final al
perioadei studiate.
Pe baza indicilor de creștere cu bază fixă, ex presia ritmului mediu de creștere economică
devine
𝑅𝑚 𝑃𝐼𝐵 ,𝑡= √𝐼𝑃𝐼𝐵 ,𝑡𝑡−1∙100 −100 (3.20)
Analog se poate reda expresia ritmului de creștere pentru K și L.
Analiza evoluției PIB pentru țările ECE scoate în evidență fluctuațiile economice din ultimii
20 de ani , precum și asemănări le și deosebiri le în traiectoria de creștere economică din cele
11 state. Chiar dacă datele noastre redau evoluția PIB doar din 1993 pentru toate țările ECE,
este un fapt cunoscut că imediat după căderea regimuril or socialiste di n 1989 economia
majorității statelor ECE a cunoscut contracții pute rnice. Fără susținerea statului, având o
producție necompetitivă și în discordanță cu cererea de pe piața externă, în multe țări PIB -ul a
scăzut dramatic. Pentr u unele țări această scădere a continuat ani la rând , în timp ce alte țări
au reușit să aibă o revenire promptă . Pentru datele noastre putem exemplifica evoluția PIB
raportată la anul 1990 pentru 4 țări ( Tabelul 3. 3) 13:
 Polonia este țara care a suferit cel mai puțin și și-a revenit cel mai rapid dintre toate
țările ECE. Perioada de contracție de d upă 1990 a fost relativ scurtă – până în 1991 –
iar scăderea a fost una blândă, de doar 7%. În 1994, economia revenise la valoarea
din 1990.
 În celelalte 3 țări, contracția eco nomiei a fost mai puternică, de cel puțin 15% , fiind
nevoie de mai mult de un deceniu pentru ca PIB -ul să revină la valoarea din 1990.
Cea mai mare contracție a avut loc în Bulgaria, de peste 25%, care a fost recuperată
abia în anul 2004.

13 suntem conștienți că o raportare la anul 1989 ar fi fost mai relevantă însă datoritălipsei datelor, am ales o
raportare la anul 1990

91
Tabelul 3.3. Scăd erea economiei din primii ani ai tranziției, raportată la anul 1990
Contracția maximă (raportată la anul
1990) Anul în care PIB -ul a revenit
la valoarea din 1990
Declinul economic Anul
Polonia -7.02% 1991 1994
Ungaria -15.08% 1993 2000
România -20.55% 1992 2003
Bulgaria -25.40% 1997 2004
Sursa : calcule proprii pe baza datelor UNCTAD (2014)
Dacă analizăm evoluția PIB în 1993 -2012, raportată la anul 1993, putem spune că se remarcă
un trend general ascendent pentru toate cele 11 state ECE. Unele dint re țări au fost marcate
de-a lungul anilor de perioade de depresiune economică pe care au reuș it însă să le
depășească, dar aproape toate au fost afectate dramatic de criza financiară globală declanșată
în 2007/2008. PIB -ul atinge valoarea maximă în anii 2007 sau 2008 în aproape toate țările
ECE, cu excepția Poloniei și Slovaciei, cunoscând mai apoi contracții semnificative în
următorii ani, ca urmare a propagării efectelor crizei financia re în Estul Europei.
Tabelul 3.4. Aspecte statistice privind evoluț ia PIB în țările ECE
Țara Valoarea maximă a tinsă
de 𝑰𝑷𝑰𝑩 ,𝒕 Ritmul mediu
de creștere
pentru 𝑰𝑷𝑰𝑩 ,𝒕
=max Valoarea finală a 𝑰𝑷𝑰𝑩 ,𝒕 Ritmul
mediu de
creștere
pentru
𝑹𝒎 𝑷𝑰𝑩 ,𝟐𝟎𝟏𝟐 Max IPIB,t Anul (t) IPIB,2012 Anul
Polon ia 2.29 2012 4.5% 2.29 2012 4.5%
Slovacia 2.22 2012 4.3% 2.22 2012 4.3%
Estonia 2.3 2007 6.1% 2.21 2012 4.3%
Letonia 2.37 2007 6.4% 2.07 2012 3.9%
Lituania 2.04 2008 4.9% 1.94 2012 3.5%
Slovenia 1.9 2008 4.4% 1.74 2012 3.0%
Romania 1.78 2008 3.9% 1.69 2012 2.8%
Cehia 1.71 2008 3.6% 1.68 2012 2.8%
Croatia 1.87 2008 4.3% 1.67 2012 2.7%
Bulgaria 1.58 2008 3.1% 1.54 2012 2.3%
Ungaria 1.55 2008 3.0% 1.46 2012 2.0%
Sursa : calcule proprii, pe baza datelor UNCTAD (2014) .
După anul 2010, în multe țări ECE economia pare să își fi revenit, iar PIB -ul pare să se
situeze din nou la începutul unui trend ascendent. Tabelul 3.4 prezintă detaliat aceste
statistici: anii în care PIB -ul a atins valoarea maximă, indicele și ritmul med iu de creștere
până în anii respectivi, precum și indicele și ritmul mediu de creștere pentru întreaga perioadă
studiată. Se observă unele asemănări între țări în ceea ce privește evoluția PIB, asemănări
care sunt corelate și cu proximitatea geogra fică.

92
În cazul țărilor din Europa d e Sud -Est (România și Bulgaria), figura 3.1 arată că, d upă
contracția și revenirea inițială de la începutul anilor 1990, economiile celor două state au
cunoscut noi crize economice: Bulgaria în 1996 -1997, iar România în 1997 -1999 . În Bulgaria
această a doua criză a fost mai adâncă decât căderea inițială de la începutul anilor 1990.
Începân d din 1998 -1999 , cele două țări cunosc o perioadă de creștere economică constantă,
culminând cu anul 2008, când PIB atinge cea mai mare valoare raportată la anul 1993: de
1.58 ori mai mare în cazul Bulgariei și de 1 .77 ori mai mare pentru România (vezi și Tabelul
3.4). Anii 2009 -2010 sunt ani de stagnare economică ca urmare a crizei financiare, iar
creșterea reîncepută din anul 2011 nu mai pa re să aibă avântul celei începute în 1999. Ritmul
mediu anual de creștere este mai mare în cazul României : 2.8% comparativ cu 2 .3% în
Bulgaria.
Figura 3.1. Evoluția PIB în România și Bulgaria , raportată la anul 1993

sursa : prelucrări proprii pe baza datelor UNCTAD (2014)
Statele Baltice (Estonia, Letonia, Lituania ) au fost cele mai performante din punct de vedere
al creșterii economice până în ani i 2007 -2008 , când PIB -ul acestora înregistra valori cel puțin
duble comparativ cu anul 1993, rezultatul unor ritmu ri de creștere anuale de peste 6 % pentru
Estonia și Letonia și 4.9% pentru Lituania (vezi Tabelul 3.4 ). După 2008, aceste țări au
resimțit de asemenea efectele crizei financiare, astfel că în 2009 -2010 PI B-ul lor se situa de
abia la nivelul anilor 2005/200 6. În ceea ce privește recuperarea, în 2 012 Estonia este cel mai
aproape de valoarea avută înainte înainte de criză (cu un PIB de 2.2 ori mai mare decât cel
din 1993), urmată de Lituania. Per ansamblu, Lituania pare să fi avut cea mai „modestă” 0.70.91.11.31.51.71.92.12.32.5
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012Indicele decre ștere PIB, raportat la anul
1993
Bulgaria Romania

93
evoluție dintre țările baltice , cu un ritm de creștere mediu de 3.5%, urmată de Letonia (3.9%)
și Estonia (4.3%).
Figura 3.2. Evoluția PIB în țările baltice, raportată la anul 1993

Sursa: prelucrări proprii pe baza datelor UNCTAD (2014)
Polonia și Slovacia . Grupul țărilor din Europa Centrală este eterogen datorită prezenței
Poloniei, care se remarcă prin evoluția pozitivă neîntreruptă din 1993 până în 2012, (vezi
Figura 3.3 ), fiind singura țară din regiune neafectată de efectele crizei financiare globale din
2007/2 008. Astfel, valoarea maximă a PIB raportată la anul 1993 este atinsă în 2012, fiind de
aproape 2.3 ori mai mare decât în 1993, concurând din acest punct de vedere cu evoluția
spectaculoasă de până în 2008 a țărilor baltice. Slovacia este probabil țara car e se apropie cel
mai mult de evoluția Poloniei. Situându -se, în general pe un trend ascendent până în 2008,
Slovacia resimte efectele crizei în 2009, dar economia reușește să își revină rapid și să se
repoziționeze în scurt ti mp pe o direcție ascendentă , astfel că în 2010 PIB -ul se afla aproape
din nou la nivelul maximului atins în 2008, iar în 2012 valoarea sa este de 2.22 mai mare față
de începutul perioadei . Pe perioada studiată ambele țări au avut un rit m mediu de creștere de
peste 4 % (vezi și Tabelul 3 .2). 0.70.91.11.31.51.71.92.12.32.5
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012Indicele de creștere PIB, raportat la
anul 1993

Estonia Letonia Lituania

94
Figura 3.3. Evoluția PIB în Polonia și Slovacia, raportată la anul 1993

Sursa : prelucrări proprii pe baza datelor UNCTAD (2014)
Ca și celelalte țări, Croația și Slovenia au avut evoluții relativ spectaculoase până în anul
2008, când valoarea PIB era aproape de două ori mai mare decât cea din 1993. Ritmul m ediu
de creștere până în 2008 este comparabil cu al Poloniei și Slovaciei, de peste 4 % (vezi
Tabelul 3.4 ), dar p erioada 2008 -2012 este mai degrabă caract erizată de un trend descendent
(vezi Figura 3 .4). Datorită acestui fapt, per ansamblu , ritmul mediu de creștere nu depășește
2.7%-3%.
Figura 3.4. Evoluția PIB în Croația și Slovenia, raportată la anul 1993

Sursa: prelucrări proprii pe baza datelor UNCTAD (2014)
Cehia și Ungaria (Figura 3.5 ) se dife rențiază de celelalte ță ri din Europa Centrală deoarece
nu reușesc să atingă performanțele de creștere ale acestora, ritmurile lor de creștere fiind mai
degra bă apropiate de ale Bulgariei, în jur de 2 -2.3% pe an (vezi Tabelul 3.4 ). Deși nu cunosc
scăderi d ramatice , asemenea Bulgariei sau României, evoluțiile lor sunt caracterizate de 0.70.91.11.31.51.71.92.12.32.5
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012Indicele de cre ștere a PIB, raportat la
anul 1990
Polonia Slovacia
0.70.91.11.31.51.71.92.12.32.5
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012IIndicele de cre ștere PIB, raportat la
anul 1993
Croatia Slovenia

95
anumite perioade de stagnare : 1996 -1998 pentru Cehia și 2006 -2008 pentru Ungaria. Din
această cauză , valoarea maximă a PIB este relativ modestă comparativ cu a celorlalte state
ECE: de 1.5 –1.7 ori ori mai mare decât cea din 1993. După criză, Cehia pare să își fi revenit
relativ repede, ajungând în perioada 2010 -2012 aproape de valoarea din 2008. Mult mai
afectată de criză decât Cehia, Ungaria se chinuie să regăsească direcția de creștere, astfel că
în 2012 valoarea relativă a PIB era sub valoarea celei din 2005.
Figura 3.5. Evoluția PIB în Cehia și Ungaria, raportată la anul 1993

Sursa: prelucrări proprii pe baza calculelor UNCTAD (2014)
În urma analizei făcute , se poate spune că cea mai spectaculoasă evoluție au avut -o țările
baltice (Estonia și Letonia) și Polonia. Ungaria pare să fie, prin prisma indicatorilor calculați,
cel mai slab performer din regiune: ritmul mediu de cr eștere, valoarea PIB maximă și
valoarea din 2012 ra portate la 1993 fiind cele mai mici dintre țările ECE. România are,
alături de Bulgaria, o evoluție marcată de perioade de recesiune, din această cauză ,
performanțele sale o situează undeva spre sfârșitul clasamentului în ceea c e privește creșterea
economi că.
Dacă grupul țărilor ECE este destul de eterogen datorită evoluției PIB, analiza dinamicii
factorilor implicați în producție (c apital, populație angajată) relevă mai degrabă existența
unor aspecte comune. Tabelul 3.5 prezintă statistici relevante cu pri vire la factorii de
producție iar în Anexe am redat graficele complete ale evoluției acestora.
În cazul capitalului, vom prezenta rezultatele aferente ca lculelor cu o depreciere de 5% – deși
rezultatele folosind celelalte deprecieri nu diferă semnificativ, evoluția capitalului pare să fie
ușor modificată atunci cân d folosim ca bază anul 1970 pentru calculul stocului inițial. Acest 0.70.91.11.31.51.71.92.12.32.5
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012Indicele de creștere PIB, raportat la anul 1993
Ungaria Cehia

96
lucru se întâmplă în cazul Bulgariei, României și, intr -o măsură mai mică al Poloniei și al
Ungariei. Pentru aceste țări , stocul de capital calculat pornind de la anul de bază 1970 va avea
evoluții mult mai puțin spectaculoase decât în cazul seriilor calculate pornind de la anul de
bază 1993 . Astfel, atunci când considerăm anul de bază ca fiind 1970, valoarea capitalului
raportat l a anul 1993 nu atinge valoarea 2 (cu excepția Poloniei), dar atunci când punctul de
pornire este începutul anilor 1990, acesta depășește valoarea 3. Pentru a putea aprecia
comparativ evoluția țărilor ECE, vom considera pentru toate țările seria de capital care
pornește de la începutul anilor 1990 , calculată cu o depreciere de 5% .
Seria de capital se caracter izează printr -o tendință ascendentă în cazul tuturor statelor ECE,
prin urmare valoarea maximă este atinsă la finalul intervalului studiat, în 2012 (vezi Tabelul
3.5). Țara cu cea mai mare acumulare de capital este Letonia , care va avea la sfâ rșitul anilor
2012 un st oc de capital de 6 ori mai mare decât la începutul anilor 1990, urmată de Estonia și
Croația , unde capitalul acumulat va fi de 3.5-4 ori mai mare decât în 1993. Stocul de capital a
crescut în medie cu peste 7% pe an în 6 din cele 11 țări ECE. Cele mai mici ritmuri de
creștere le -au avut, ca și în cazul PIB, Ungaria și Cehia (cu 3.1%), dar și Slovacia (cu un ritm
mediu de doar 3.2%). Este recuno scut faptul că la începutul anilor 1990 stocul de capital din
multe țări ECE era uzat moral și neutilizat la capacitatea sa maximă, așadar în cazul multor
state această acumulare, în special în primii ani, a avut ca sco p recuperarea acestor lipsuri .
Tabelu l 3.5. Aspecte statistice ale evoluției factorilor K și L în țările ECE
Țara Valoarea maximă
atinsă de 𝑰𝑲,𝒕 Ritmul
mediu de
creștere
pentru 𝑰𝑲,𝒕
=max Valoarea
maximă atinsă
de 𝑰𝑳,𝒕 Valoarea minimă
atinsă de 𝑰𝑳,𝒕 Valoarea
medie a 𝑰𝑳,𝒕
Max 𝑰𝑲,𝒕 Anul Max 𝑰𝑳,𝒕 Anul Min 𝑰𝑳,𝒕 Anul ILMediu
Bulgaria 3.49 ( 1.56) 2012 6.8% 1.08 2008 0.88 2001 0.98
Cehia 1.79 2012 3.1% 1.02 2008 0.95 2008 0.99
Croatia 3.56 2012 6.9% 1.07 2008 0.94 2012 1.01
Estonia 3.96 2012 7.5% 1 1994 0.86 2010 0.94
Letonia 5.49 2012 9.4% 1.15 2006 0.9 2010 1.03
Lituania 3.08 2012 6.1% 1 1994 0.76 2010 0.87
Polonia 3.32 ( 2.41) 2012 6.5% 1.09 2009 0.93 2003 1.01
Romania 3.48 ( 1.56) 2012 6.8% 1.02 1995 0.82 2005 0.91
Slovacia 1.82 2012 3.2% 1.15 2008 0.99 2000 1.05
Slovenia 2.34 2012 4.6% 1.18 2008 1 1994 1.09
Ungaria 1.77 ( 1.39) 2012 3.1% 1.07 2006 0.97 1997 1.03
Sursa : Calcule proprii pe baza datelor UNCTAD(2014) și ILOSTAT(2014).. Valorile din paranteză reprezintă
statisticile aferente seriilor de capital având ca an initial 1970 . Valorile scrise îngroșat reprezintă valor ile maxime
corepunzătoare coloanei .

97
În cazul ce luilalt factor de producție , numărul angajaților a fluctuat în general în jurul valorii
din 1994, fiind marcat de evoluții bruște și semnificative ( de ±15% față de valoarea din
1994 ). Aceste fluctuații au fost datorate mai degrabă schimbărilor metodologic e decât unor
evenimente economice14. Cu toate acestea, restructurările din economie, migrația spre țările
din Vest, munca la negru , încetinirea economiei ca urmare a crizei din 2007 -2008, toate
acestea pe fondul unei populați ei îmbătrânite și a unei natalit ăți scăzute au dus în cazul
multor state la o sc ădere a numărului angajaților. Bazându -ne pe datele noastre, România și
Lituania au avut cele mai dramatice scăderi, valorile minime fiind atinse în 2005 respectiv
2010 , populaț ia angajată fiind atunci cu 18% -25% mai mică decât în anul 1994. La polul
opus se află Slovacia, Slovenia și Letonia , unde numărul angajaților a crescut cu mai mult de
15% peste valoarea din 1 994, atingând maximul în 2008.
În statele din Europa de Vest (UE15) , procesul de creștere a fo st mai puțin intens decât în
ECE, cu ritmuri anual e de creștere de doar 2% -3%. Tabelul 3.6 prezintă statisticile cu privire
la evoluția PIB și a factorilor de producție în UE15, care vor fi detal iate în paragrafele
următoare. Cea mai spectaculoasă creștere economică a avut -o Irlanda, care în 2007 atingea o
valoare a PIB de aproape 2.7 ori mai mare decât în 1993, iar cea mai slabă performanță a fost
înregistrată în Ita lia, care a crescut în medie cu doar 1% pe an atingând în 2007 o valoare
maximă cu doar 30% mai mar e decât în 1993. În perioada din timpul crizei, cele mai mari
căderi le -au înregistrat Irlanda, Grecia și Suedia, statele care au avut printre cele mai mari
ritmuri de creștere în perioada anterioară . În ultimii ani (2010 -2012) , cu excepția Greciei , al
cărei PIB se situează pe un trend clar descendent, procesul de creștere a fost reluat timid în
toate celelalte state. Unele țări (Germania, Franța, Austria și Suedia) au reușit în 2012 să aibă
un PIB care să depășească valorile maxime de dinainte de c riză, dând semne că se
poziționează pe un nou trend ascendent, în timp ce în Europa de Sud (Portugalia, Italia,
Spania, Grecia), evoluția trendul ui în ultimii ani ai perioadei studiate pare să fie una
constantă , cu tendințe descendente.
În ceea ce priveșt e factorii de producție, aceștia au crescut cu un ritm mediu anual între 1% și
3% pe aproape toată perioada studiată. În cazul capitalului, țările cu cele mai mari acumulări
au fost Luxemburg și Irlanda, țări care au cunoscut și cele mai mari rate de creșt ere
economică în această perioadă. În 2010 -2012, capitalul în aceste țări era de peste 2.3 ori mai
mare decât în 1993. Chiar și așa, această evoluție a capitalului este mult inferioară majorității

14Altar et al (2010) descrie rupturile structurale din seria L în cazul României și propune modalități de a
minimiza imp actul lor

98
țărilor din ECE. În unele țări UE15 (Italia, Germania, Port ugalia și Austria), la finalul anului
2012, capitalul era cu (numai) 1.1 -1.3 mai mare decât în anul 1993, ceea ce arată că ritmul de
creștere anual a fost în jur de 1%. Mai mult, pentru unele țări UE15 (Irlanda, Grecia,
Portugalia, Italia) creșterea stocul ui de capital s -a oprit în jurul anului 2010 -2011. Pentru a
putea relua procesul de creștere, acumularea de capital este un element pe care țările UE15
vor fi nevoite să îl accelereze.
Tabelul 3.6. Aspecte statistice ale evoluției PIB și a factorilor de pr oducție în Europa de Vest
Țara Valoarea maximă
atinsă de 𝑰𝑷𝑰𝑩 ,𝒕 Ritmul
mediu
de
creștere
𝑰𝑷𝑰𝑩 ,𝟐𝟎𝟏𝟐 Valoarea maximă
atinsă de 𝑰𝑲,𝒕 Ritmul
mediu
de
creștere
𝑰𝑲,𝟐𝟎𝟏𝟐 Valoarea maximă
atinsă de 𝑰𝑳,𝒕 Ritmul
mediu
de
creștere
𝑰𝑳,𝟐𝟎𝟏𝟐
Max IPIB,t Anul
(t) Max
IPIB,t Anul
(t) Max 𝑰𝑳,𝒕 Anul
(t)
Italia 1.26 2007 1% 1.22 2011 1% 1.16 2008 1%
Germania 1.31 2012 2% 1.15 2012 1% 1.12 2012 1%
Franta 1.36 2012 2% 1.49 2012 2% 1.2 2008 1%
Danemarca 1.4 2007 2% 1.71 2012 3% 1.12 2008 0%
Portugalia 1.4 2007 2% 1.29 2010 1% 1.17 2008 0%
Belgia 1.42 2011 2% 1.46 2012 2% 1.21 2012 1%
Austria 1.48 2012 2% 1.27 2012 1% 1.14 2012 1%
Olanda 1.51 2008 2% 1.51 2012 2% 1.28 2009 1%
M. Britanie 1.61 2007 2% 1.71 2012 3% 1.15 2012 1%
Spania 1.64 2008 2% 1.79 2012 3% 1.69 2007 2%
Grecia 1.64 2007 2% 1.85 2011 3% 1.2 2008 0%
Suedia 1.65 2012 3% 1.78 2012 3% 1.17 2012 1%
Finlanda 1.71 2008 3% 1.67 2012 3% 1.28 2008 1%
Luxemburg 1.89 2007 4% 2.41 2012 5% 1.44 2012 2%
Irlanda 2.66 2007 5% 2.34 2010 5% 1.75 2007 2%
Sursa: Calcule proprii pe baza datelor UNCTAD(2014) și ILOSTAT(2014). Valorile scrise îngroșat reprezintă
valorile maxime corepunzătoare coloanei.
În ceea ce privește numărul persoanelor angajate, în majori tatea țărilor UE15 acesta pare să fi
avut un trend ascendent până în 2007 -2008. Criza ce a urmat a generat măsuri de austeritate,
contracții ale economiei și șomaj, care se pot vedea în scăderi sau fluctuații ale numărului
persoanelor angajate. De data ace asta, seriile sunt mai curate decât în cazul țărilor ECE, dar
chiar și așa se poate remarca contrastul dintr e tendința generală de creștere in UE15 și
evoluția constantă sau chiar descendent ă din ECE. Și în acest caz, cele mai spectaculoase
evoluții le -au avut Irlanda și Luxemburg, dar și Spania, unde ritmul mediu anual de creștere
al populației angajate a fost de 2% iar valoarea maximă (atinsă în 2007 de Irlanda și Spania și
în 2012 de Luxemburg) a fost cu aproximativ de 40% -70% mai mare decât în 1993. Pen tru
celelalte țări, ritmul mediu de creștere s -a situat în jurul valorii de 1%. Pentru 6 dintre țări

99
(Austria Belgia, Germania, Luxemburg, Marea Britanie, Suedia) valoarea maximă a fost
atinsă în 2012, în timp ce pentru Grecia și Portugalia numărul angajaț ilor a cunoscut scăderi
dramatice în ultimii ani, valo rile din 2012 fiind sub sau la nivelul valorilor din 1993. În
special în cazul țărilor UE15, migrația dinspre țările mai puțin dezvoltate (în special țările
ECE) a constituit un element important care a dus la creșterea numărului de angajați.
Ca și o concluzie la statisticile desc riptive făcute PIB -ului și factorilor de creștere, atât în
ECE cât și în UE15, putem spune:
 Per ansamblu, creșterea economică a fost mai mare în țările ECE comparativ cu
UE15, pe perioada studiată. Același lucru se poate spune și despre acumularea de
capital, care a fost mai intensă în țările E CE. T eoria economică neoclasică, care
afirmă că țările în curs de dezvoltare, fiind mai departe de starea staționară, vor
acumula capital mai mult și vor avea rate de creștere mai mari , oferă unele explicații
referitoare la această situație
 Singurul element care a avut o evoluție mai bună în UE15 a fost numărul de angajați.
Acest lucru nu este însă 100% comparabil, datorită pe de -o parte un ui sector destul de
important de „ muncă la negru” di n anii 1990 în țările ECE, dar și datorită
schimbărilor metodologice de culegere a datelor, care au dat naștere unor rupturi
structurale în seria multor țări. Totuși , fenomenul de migrație dinspre țările în curs de
dezvoltare spre țările dezvoltate poate explica creșterea numărului de angajați în țările
UE15 și stagnarea sau scăderea acestuia în țările ECE.
 Totodată, în țările cu cele mai spectaculoase creșteri economice , creșterea PIB a fost
însoțită și d e acumulări de capital impresionante. Este vorba despre Estonia și Letonia
în cazul ECE și Irlanda și Luxemburg în cazul UE15, țări care au fost în „ fruntea”
clasamentului atât la evoluția PIB cât și la evoluția stocului de capital. Și relația
inversă pare să se verifice: Italia ( UE15) și Ungaria și Cehia (ECE ) au avut rate de
creștere relativ mici (comparativ cu celelalte țări din grupele lor) , atât pentru PIB cât
și pentru capital. Totuși, acest fapt nu demonstrează nimic despre contribuția
capitalului sa u a TFP la creștere. Pentru a putea spune cu certitudine care a fost
contribuția factorilor , este nevoie să calculăm proporțiile în venit a factorilor de
producție și să realizăm exercițiul de descompunere a creșterii economice.

100
3.4. Estimarea proporțiilor rela tive ale factorilor neoclasici (K și L) în venit
În continuare, vom trece la realizarea propriu -zisă a exercițiului de des compunere a creșterii
economice. În cazul nostr u, acesta este un proces în două etape : estimarea proporțiilor din
venit care revin fac torilor neoclasici muncă și capital și apoi calculul cu ajutorul acestor
proporții a contribuțiilor K, L și a rezidu ului TFP .
3.4.1. Aspecte teoretico -empirice privind estimarea lui α și β
Așa cum am prezentat, există mai multe modalități de a afla proporțiile fa ctorilor în venit.
Estimarea acestora prin funcția de producție oferă avantajul de a folosi simultan atât K cât și
L pentru estimarea lui α și β. Cu toate acestea, estimarea funcției de producție C obb-Douglas
ridică unele probleme de ordin econometric de c are trebuie să ținem cont.
Un prim dezavanta j al acestei metode este acela că rezultatele pot fi greu interpretabile din
punct de vedere economic, dacă datele nu respectă proprietățile teoretice ale fu ncției de
producție neoclasice (Gălățescu, Rădulescu și Copaciu, (2007) ). Obținerea de parametri
negativi și/ sau supraunitari sunt principalele exemple de rezultate, care, deși pot fi corecte
econometric, nu au sens din punct de vedere economic. De aceea, în aceste estimări se
impun e folosirea ipoteze lor neoclasice de randamente constante și competiție perfectă ca și
un prim pas în a ne asigura că rezultatele ob ținute sunt în limitele normale.
Ipoteza randamentelor constante (α+β=1) este în special importantă, întrucât aceas ta va limita
și va da forma finală elasticităților α și β. Cu toate acestea, sunt și autori care renunță la
presupunerea randam entelor constante, în ideea de „ a lăsa datele să vorbească”. De exemplu,
Oduor (2010) arată c ă imp unerea restricțiilor scade puterea explicativă a modelului și
consideră inutilă ipoteza randamentelor constante, din moment ce aceasta poate fi testată.
Cum întregul nostru demers de descompunere a creșterii economice se bazează pe aceste
ipoteze, vom păstra și pentru estimarea funcției de producție premisa randamente lor
constante. De asemenea, testarea acestei ipoteze nu reprezintă scopul prezentei lucrări.
Impunerea randamentelor constante face suficientă estimarea unui singur parametru, de aceea
în estimări se folosește de multe ori forma intensivă a funcției de producție , o consecință a
randamentelor constante. În acest caz, având doar un s ingur factor de producție (K/L) , vom
estima doar elasticitatea capitalului, respectiv α. Pe lângă simplitatea s a, forma intensivă are
mai multe beneficii tehnice comparativ cu forma extensivă : elimină multicoliniaritatea,

101
generată de cor elația dintre K și L și reduce eteroscedasticitatea (varianța oscilantă a
parametrilor modelului ).
Studiile care au estimat prop orțiile factorilor de producție într-un grup de țări s-au axat pe
estimările de tip panel , care iau în calcul atât componenta de timp cât și componenta de
spațiu. Astfel, se mărește numărul de observații, se câștigă grade de libertate și există
posibilitat ea de a controla eterogeneitatea dintre țări. Totuși, estimarea de tip panel presupune
existența aceleiași tehnologii pentru întreg ul grup de țări, presupunere care poate fi
considerată restrictivă dacă țările respective sunt l a grade diferite de dezvoltar e. Pentru a
rezolva această problemă, se poate recurge la împărțirea grupului de țări în subgrupe
considerate omogene și aplicarea tehnicilor de tip panel pe aceste subgrupe. De exemplu,
Iradian (2007) împarte cele 27 de state consider ate în analiza sa în 4 subgrupe și realizează
estimările pe acestea . De asemenea, dacă numărul observațiilor în timp este suficient de mare,
se pot estima proporțiile factorilor separat pentru fiecare țară, folosind tehnici specifice
seriilor de timp, cum ar fi cointegrarea. S enhadji (2007) folosește în acest scop estimatorul
Fully Modifi ed specific seriilor de timp. Abu-Quarn și Abu -Bader (2007) folosesc atât
analiza de tip panel cât și cointegrarea pentru a calcula α în cazul țărilor din Or ientul Mijlociu
și Africa de Nord.
O altă problemă care apare este dac ă estimarea să se facă pe seriile propriu -zise – care
prezintă de multe ori elemente de nestaționaritate , având un trend de tip mers aleator – sau să
se folosească primele diferențe ale variabilelor , care sunt staționare, și prin urmare, se
pretează mai bine analizelor econometrice . Așa cum Senhadji (2000 ) remarcă, majoritatea
estimărilor factorilor de producție au loc pe seriile care au fost diferențiate. Din punct de
vedere econometric , diferențierea staționarizează v ariabilele și înlătură rădăcina -unitate care
poate duce la regresii fals e („spurious regressions”), așadar estimarea pe primele diferențe
este mai degrabă o modalitate tehnică de a îmbunătăți calitatea rezultatelor. Cu toat e acestea,
diferențierea seriilor înlătură componenta pe termen lung și micșorează corelarea dintre
variabile . În exercițiul de descompunere a creșterii economice realiza t pe 88 de state,
Senhadji (2000 ) arată că în cazul multor state rezultatele pot fi co mplet diferite, în funcție de
modalitatea de estimare a lui α (pe n ivele vs pe primele diferențe) . Totuși, folosirea datelor
pe nivele, în special dacă seriile nu sunt suficient de lungi, poate agrava efectul ciclurilor
economice și poate duce de asemenea la obținerea de rezul tate și regresii false. O variantă de
compromis în literatura de creștere este folosirea mediilor de 3 -5 ani, care înlătură efectele
ciclurilor economice, păstrând î n același timp componenta de termen lung.

102
Așa cum am mai arătat, cali tatea variabilei L este un alt factor care influențează proporția
factorilor de producție. Proporția capitalului α riscă să fie supraevaluată dacă nu se folosește
niciun indicator al calității forței de muncă, de aceea multe studii oferă spre comparație și
estimările folosind modelul augumentat al funcți ei de producție (Senhadji, (2000 ), Abu -Qarn
& Abu -Bader (2007)). Pentru a „ îmbunătăți” variabila L , se folosește de obicei numărul
anilor de școlarizare a populației, disponibil în baza de date creată de Barro și Lee (2010) .15
Această variabilă de capital uman introduce în model eficiența muncii, generată prin anii de
școlarizare, mărind proporția muncii în venitul final. Evităm, astfel, o posibilă supraestimare
a proporției capitalului în venit, luând în calcul creșterea productivității muncii (și, implicit
creșterea venitului muncii și a proporției acesteia în venit) datorată anilor de școlarizare.
În cazul nostru, am folosit forma intensivă a funcției de producție, păstrân d ipoteza
randamentelor constante, și am estimat doar proporția capitalului α, urmând ca proporția lui L
să fie simplu dedusă, în mod determinist ic, folosind relația β=1 -α. Pentru a înlătura efectul
ciclurilor de afaceri am folosit medii pe 5 ani . și am of erit rezultate alternative augumentând
populația angajată cu numărul anilor de școlarizare. Metodologia folosită a fost de tip panel,
pe care o vom detalia în continuare.
3.4.2. Metodologia econometrică și rezultatele obți nute
Deși datele de tip panel au avantaju l de a permite exploatarea unei cantități mai mari de
observații, acestea necesită o metodologie diferită de lucru datorită specificității indivizilor
care, nefiind cuprinsă în date per se , poate duce la creșterea numărului de erori din modelele
estimate . Metodologia de tip panel folosită oferă posibilitatea de a controla această
eterogeneitate dintre indiviz i. Concret, acest lucru se întâmplă extrăgând din eroarea obținută
în urma estimării un efect specific individual, nevariabil în timp, care nu este obs ervabil în
date. În funcție de modalitatea de estimare, efectele individuale pot fi fixe sau aleatoare,
ducând la două tipuri diferite de modele.
 În cazul efectelor fixe (fixed effects – FE), acești parametri pot fi estimați. Aceștia vor
fi invariabili în timp (așadar, sunt ficși) și se presupun a fi corelați cu regresorii.
Aceste modele se folosesc în special în cazul panelelor macroeconomice, unde avem
un număr relativ mic de țări.

15 Această bază de date oferă estimări privind numărul anilor de școlarizare pentru 146 de state în perioada
1950 -2010

103
 Efectele aleatoare (random effects -RE) nu vor fi estimate, ci vor fi con siderate ca
făcând parte dintr -o distribuție independentă și identic distribuită, de medie 0 și o
anumită varianță constantă în timp. În acest caz se va estima un singur element
(varianța distribuției). După cum arată Baltagi (2008, p. 16) , acest model este indicat
atunci când avem un număr mare de indivizi, care este extras aleator dintr -o populație.
Pe lângă efectele specifice individuale se mai pot estima și efecte de timp . Acest lucru
presupune controlarea eleme ntelor comune care vor afecta, într -o anumită perioadă de timp t,
toate țările din panel.
Pentru a estima proporțiile factorilor de producție, am folosit următoarea ecuație de bază,
reprezentând forma funcției de producție Cobb -Douglas în formă intensivă:
𝑙𝑛(𝑌
𝐿)
𝑖,𝑡=𝛼𝑙𝑛(𝐾
𝐿)
𝑖,𝑡+ 𝑎+ 𝜇𝑖+𝜆𝑡+𝜐𝑖,𝑡 ( 3.21)
unde:
 Y, K și L reprezintă PIB, stocul de capital și respectiv numărul de angajați
 𝑎 reprezintă factorul constant al modelului, constant în i și t
 𝜇𝑖 repre zintă efectul individual specific fiecărei țări (fix sau aleator), neobservabil
 𝜆𝑡 reprezintă efectul de timp (pe care îl vom considera fix), neobservabil
 𝜐𝑖,𝑡 reprezintă eroarea rămasă, presupusă de medie zero și varianță constantă
De asemenea, am folosit și un model îmbunătățit/augumentat, după modelul MRW (1992)
unde am controlat pentru calitatea forței de muncă prin introducerea unei variabile de capital
uman, pentru a evita supradimensionarea lui α:
𝑙𝑛(𝑌
𝐿𝐻𝐶)
𝑖,𝑡=𝛼𝑙𝑛(𝐾
𝐿𝐻𝐶)
𝑖,𝑡+ 𝑎+ 𝜇𝑖+𝜆𝑡+𝜐𝑖,𝑡 (3.22)
unde, pe lângă e lementele regăsite în ecuația (3.21) , HC reprezintă o măsură a calității forței
de muncă, aproximată prin anii medii de școlarizare și preluată din baza de date Barro și Lee
(2010).16
Am presupus existența a două tehnologii diferite, una pentru țările ECE și una pentru țări le
UE15, astfel că ecuațiile (3.21) și (3.22) au fost estimate separat pentru ce le două grupe de
țări. Pentru a obține estimări pe termen lung, am dorit să evităm ef ectele fluctuațiilor de
scurtă durată, prezente în special în cazul țăr ilor ECE. De aceea am lucrat cu valorile medii

16 Datele au fost culese de pe următoarea adresă de web:
http://www.barrolee.com/data/full1.htm, accesată Dec 2014

104
pe un interval de 5 ani, înlăturând efectul ciclurilor economice asupra parametrilor studiați.
Astfel, pentru perioada 1990 -2012, vom avea 5 observații pentru fiecare țară, corespunzătoare
mediilor pe 5 ani. Pentru cele 11 țări ECE, numărul total de observații este de 53, datorită
lipsei primei observații (medii) în cazul Letoniei și Croației. În cazul celor 15 țări UE15 , nu
există observați i lipsă , așadar numărul total de observații este de 75.
Având un panel macroeconomic, practica empirică ne sugerează folosirea unui model cu
efecte fixe . Cu toate acestea, am hotărât să testăm dacă acest model este și cel mai potrivit
pentru datele noastre . De aceea, am estimat și modelul cu efecte aleatoare și am folosi t testul
Hausman pentru a verifica oportunitatea celor două modele. Pentru comparație, am i ntrodus
în estimare și modelul „ pooled”, care nu ține cont de structura de panel a datelor și nici de
efecte individuale , fiind de fapt o de regre sie simplă, de ti pul OLS (Ordinary Least Square s –
Metoda Pătratelor Minime ). Acest model este consid erat cel mai puțin restrictiv, „ de bază” și
este adeseori folosit pentru a compara utilitatea introducerii efectelor individuale.
Tabelele 3.7 și 3.8 prezintă rezultatele estimă rii obținute pentru ecuațiile (3.21) și (3.22) în
cazul ECE și UE15, folosind stocul de capital calculat cu o depreciere de 5%. Rezultatele
estimărilor pentru celelalte serii de cap ital au fost adăugate în Anexe . Coloanele (1) -(3) redau
rezultatele modelului (3.21) obținute pentru țările ECE prin metodele pooled OLS, FE și RE,
iar coloanele (4) -(6) redau acele ași estimări pentru ecuația (3.22) unde numărul persoanelor
angajate este augume ntat cu o variabilă de capital uman.
Alte statistici care apar în T abelul 3.7 și Tabelul 3.8, pe lân gă cele în mod normal întâlnite ,
sunt rezultatele testului Hausman și rezultatele testului χ2 pentru verificarea semnificației
efectelor de timp:
 Testul H ausman este folosit pentru a testa consistența modelu lui RE comparativ cu
modelul FE17. Ipoteza nulă a testului Hausman este că ”diferențele d intre cei doi
estimatori nu sunt sistematice ”, sau aceea că ”ambii estimatori sunt consistenți.”
Acceptarea ipoteze i nule este considerată un semn pentru folosirea modelului eficient
RE (care este așadar și consistent), pe când respingerea ipotezei nule indică modelul
FE ca fiind cel potrivit.
 Testul χ2 în acest caz testează semnificația efectelor de timp și oportunit atea folosirii
lor. Ipoteza nulă este că toate efectele de timp sunt nesemnificative/redundante,

1717Modelul RE este considerat a fi ”eficient” deoarece are mai puțini parametri de estimat, pe când modelul FE
este ”consistent” oferind estimări mai aproape de realitate

105
respingerea ipotezei nule fiind interpretată ca o validitate a introducerii efectelor fixe
de timp.
Mai întâi , vom analiza v aliditatea modelelor folosite. După cum se observă, modelul pooled
OLS oferă estimări diferite pentru α comparativ cu FE și RE, atât în cazul ECE cât și în cazul
UE15. Acest lucru confirmă importanța includerii în model a efectelor individuale. În ceea ce
privește oportunitatea alegerii înt re FE și RE, se observă că rezultatele noastre indică modelul
FE ca fiind optim. Totuși, în cazul UE15 când se consideră L augumentat (ecuația 12),
ipoteza nulă a testului Hausman se acceptă, ceea ce semnifică că , în acest context , și modelul
RE este consi stent, diferențele dintre estimări în cele două cazuri fiind nesistematice. Efectele
de timp sunt de asemenea semnificative în toate specificațiile cu excepția pooled OLS, testul
χ2 având probabilități mai mici decât 0.05, prin urmare ipoteza nulă a redund anței efectelor de
timp este respinsă. Aceste rezultate pot fi considerate robuste, întrucât se păstrează și când
folosim seriile de capital calculate cu diferite tipuri de depreciere (vezi Anexe ).
Tabelul 3.7. Rezultatele estimării lui α în țările ECE
1
2 3 4 (L aug.) 5 (L aug.) 6(L aug)
Ln(K/L) 0.646*** 0.493*** 0.324*** 0.721*** 0.545*** 0.321***
(0.035) (0.054) (0.066) (0.036) (0.056) (0.066)
Cons 0.450*** 0.963*** 1.495*** 1.862*** 2.037*** 2.237***
(0.125) (0.178) (0.212) (0.058) (0.070) (0.06 4)
RE Da Da
FE Da Da
Efecte de timp Da Da Da Da Da Da
Nr de obs 53 53 53 53 53 53
R2 0.894 0.814 0.908 0.791
χ2 0.709 0.029 0.001 0.608 0.006 0.000
Hausman test 0.002 0.000
Sursa: Estimări proprii pe baza datelor UNCTAD( 2014), IL OSTAT(2014) și Barro -Lee(2010) cu ajutorul
programului STATA 11 . Capitalul folosit a fost cel calculat cu o depreciere de 5% Eroarea standard în paranteze.
*,**,*** redau semnificația pentru un prag de 10%, 5%, 1%. . Pentru testele χ2 și Hausman sunt redat e valorile p –
value.
În ceea ce privește rezultatele obținute pentru alfa, se observă că modelul cel mai consistent
este cel care oferă și cele mai mici estimări pentru proporția capitalului în venit. Este vorba
despre modelul FE cu efecte fixe de timp, în care se controlează cel mai bine eterogeneitatea
existentă între țări, model indicat de testul Hausman ca fiind potrivit pentru datele noastre în
aproape toate cazurile:
 Pentru țările ECE, valoarea estimată a lui α în cazul unui model cu efecte fixe este d e
0.324. Atunci când luăm în considerare și aspectul calitativ al factorului L, α se
modifică într -o proporție nesemnificativă, scăzând la 0.321.

106
 În cazul țărilor UE15, valoarea estimată a lui α este de 0.48, iar atunci când se
controlează pentru calitatea forței de muncă proporția capitalului scade la 0.41
Tabelul 3.8. Rezultatele estimării lui α în țările din Europa de Vest (UE15)
1
2 3 4 (L aug) 5(Laug) 6(Laug)
Ln(K/L) 0.939*** 0.535*** 0.482*** 0.660*** 0.420*** 0.411***
(0.079) (0.062) (0.064) (0.113) (0.049) (0.050)
Cons -0.715* 1.387*** 1.663*** 2.154*** 2.889*** 2.918***
(0.416) (0.329) (0.332) (0.353) (0.168) (0.154)
RE Da Da
FE Da Da
Efecte de timp Da Da Da Da Da Da
Nr de obs 75 75 75 75 75 75
R2 0.664 0.650 0.363 0.361
χ2 0.658 0.000 0.000 0.263 0.000 0.000
Hausman test 0.004 0.963
Sursa : Estimări proprii pe baza datelor UNCTAD( 2014 ), ILOSTAT(2014) și Barro -Lee(2010) cu ajutorul
programului STATA 11 . Capitalul folosit a fost cel calculat cu o depreciere de 5% Eroarea standard în paranteze.
*,**,*** redau semnificația pentru un prag de 10%, 5%, 1%. Pentru testele χ2 și Hausman sunt redate valorile p –
value.
Se observă că proporția capitalului se situează într -adevăr în intervalul clasic 0.3 -0.4 ( ușor
mai ridicată în c azul UE15), doar atunci când efectele individuale și efectele de timp sunt
luate în considerare. Caracteristicile proprii unei țări precum și diversele evenimente
temporale afectează α,iar dacă acestea nu sunt incluse în estimare, α poate lua, în mod erona t,
valori care merg spre unitate (coloana 1 –Tabelul 3.8).
Observăm , de asemenea , că proporția capitalului în venit este mai mare în cazul țărilor UE15
decât în cazul țărilor ECE: 0.48 vs 0.32. Această situație este păstrată și când augumentăm
factorul mun că: 0.41 vs. 0.31. La o primă vedere , estimările noastre contrazic una dintre
concluziile derivate ale teoriei neoclasice conform cărora țările în curs de dezvoltare au un α
mai mare decât cel e dezvoltate. Această proprietate a lui α nu este enunțată per s e de teoria
neoclasică, ci este dedusă din proprietățile randamentelor descrescătoare ale capitalului de
către Collin și Bosworth (1996) și preluată de mulți autori. Această presupunere este însă
privită cu scepticism de către Senhadji (2000), care arată că țările emergente au și un raport
K/Y mai mic, prin urmare nu se p oate afirma nimic cert despre magnitudinea α . De
asemenea, m ulte studii găsesc însă evidențe mixte în ceea ce privește dimensiunea proporției
capitalului în țările emergent e. Senhadji (2000 ) găsește pentru țările în curs de dezvoltare din
America Latină sau din Africa Subsahariană u n α între 0.53 și 0.62, nereușind să
concluzioneze dacă aceste țări au valori mai mari decât media de 0.58 a țărilor industria lizate.
Ortega și Rodriguez (2006) folosesc sondaje la nivel de industrie și ajung la o concluzie

107
contrar ă teoriei neoclasice: țările dezvoltate au pro porții ale capitalului în venit cu 10 puncte
procentale mai mari decâ t ale țărilor caracterizate de un venit mediu.
O altă observație pe care o putem face se referă la modelul augumentat: în țările ECE
augumentarea forței de muncă prin folosirea unei variabile de capital uman va modifica într -o
proporție nesemnificativă pr oporția capitalului în venit, în timp ce în cazul țări lor UE15
această augumentare duce la o scădere cu 8 -9 puncte procentuale a lui α. Prin îmbunătățirea
eficienței L cu ajutorul capitalului uman, are loc o creștere a productivității muncii, care se
reflectă și într -o creștere în venit a proporției remunerării factorului L, în detrimentul
proporției remunerării K. De aici suntem tentați să credem că anii de școlarizare au un efect
pozitiv asupra calității forței de mun că doar în cazul țărilor UE15. De asem enea, acest
rezultat poate fi privit și ca o confirmare a modelului MRW în țările UE1 5, unde, prin
introducerea unei variabile de capital uman, impactul capitalului asupra creșterii este redus.
În cazul țărilor ECE, remarcă m o reducere a proporției venitu lui capitalului odată cu
augumentarea muncii doar atunci când considerăm modelele de tip pooled sau RE, însă
acestea nu sunt considerate ideale din punct de vedere econometric. Menționăm că în alte
studii proprii rezultatel e obținute au fost diferite: folosind date pentru perioada 1993 -2008
pentru 10 țări ECE și estimând un model de tip RE cu efecte temporale am obținut α=0.64, iar
după augumentarea factorului muncă proporția lui α descrește la α= 0.59 (Pop -Silaghi &
Alexa, 2015 ). Aceste rezultate sugerează că capitalul uman afectează calitatea muncii,
produce o mă rire a remunerației acesteia și o reducere a proporției capitalului în venit și în
cazul țărilor ECE . Cu toate acestea, în noile estimări unde folosim o perioadă mai lungă de
timp și medii pe 5 ani18, capitalul uman nu are un efect semnificativ asupra scăderii proporției
muncii. Aceste rezultate infirmă modelul MRW, care pare să nu se verifice pe țările ECE.
Diferențele în anii de școlarizare nu produc un efect vizibil asupra calității forței de muncă,
prin urmare nu afectează proporți a muncii sau a capitalului α.
3.5. Rezultatele descompunerii creșterii economice. Contribuția TFP
Folosind proporțiile capitalului în venit estimate anterior (α=0.32 pentru țările ECE și α=0.42
pentru țările UE15) , am realizat exercițiul de descompunere a creșterii economice și am
estimat contribuția TFP. Tabelul 3.9 și Tabelul 3.10 redau aceste rezultate pentru cele două

18 De asemenea, în precedentul studiu numărul țărilor ECE incluse în eșantion a fost de 10, Croația nefiind la
acea vreme parte a UE.

108
grupu ri de țări, pentru perioada 1993 -2012. Întrucât rezultatele exercițiul ui de descompunere
a creșterii nu au întotdeauna sens în a nii de scădere economică, ducând la contribuții relative
neveridice din punct de vedere economic (ex: negative sau mai mari de 100%) am luat în
considerare și perioada formată doar din anii cu creșt ere pozitivă, după o idee a lui Rapacki și
Prochniak (2009). În acest fel , vom reda contribuția relativă a TFP doar în perioade de
creștere, fiind mai aproape de definiția teoretică a acestui concept. De asemenea, am realizat
descompunerea cr eșterii și pe trei subperioade (două în cazul țărilor UE15) în funcție și de
anumite tipare observate în date: 1993 -1997, 1998 -2008 și 2009 -2012 (1993 -2008 și 2009 –
2012 pentru țările UE15).
Dacă luăm în considerare toată perioada 1993 -2012 , se observă că TFP este princi palul motor
de creștere în 4 din cele 11 state ECE: Slova cia, Lituania, Estonia și Cehia (vezi Tabelul 3.9).
Dintre acestea, Slovacia și Estonia au avut printre cele mai bune performanțe economice, în
timp ce Cehia a avut o creștere relativ modestă. Poloni a, țara cu a doua cea mai bună rată
medie de creștere, se clasează pe locul 5 ca și contribuție relativă a TFP, a ici acumularea de
capital fiind principalul motor al creșterii. În celelalte state, cu excepția Sloveniei,
contribuțiile TFP sunt relativ mici, atingând minimul în România și Bulgaria. Creșterea
economică a avut loc în majoritatea țărilor ECE prin intermediul acumulării de capital, în
timp ce factorul muncă a avut contribuții scăzute, chiar negative.
Dacă luăm în considerare doar anii cu creșter e pozitivă, celor 4 țări unde TFP este principalul
motor de creștere li se adaugă încă două: România și Ungaria. În aceste țări , dar și în cazul
Bulgariei, al Croației și al Letoniei, TFP par e să fie extrem de vulnerabilă la oscilațiile
economice. În Român ia și Bulgaria, țări care s -au confruntat în anii 199 0 cu scăderi
dramatice ale PIB, perioadele de declin economic au dus și la scăderi masive ale TFP.
Anii 1993 -1997 și 2009 -2012 reprezintă două perioade marcate de oscilații pentru aproape
toate statele. Primul interval reprezintă trecerea la o economie de piață funcțională, marcat de
scăderi ale PIB și ale TFP, iar a doua perioadă reprezintă revenirea economică după criza
financiară globală, punctată din nou de urcușuri și coborâșuri. Șocul acestor oscil ații este
absorbit de TFP. În acest caz, evoluția TFP redă eliminarea unor ineficiențe, în primul caz
este vorba de ineficiențele regimului centralizat, în al doilea caz se elimină ineficiențele
generate de criză. Se observă că, în acești ani, contribuțiil e relative ale TFP sunt foarte mari și
nu au sens din punct de vedere al teoriei economice.

109
Tabelul 3.9. Descompunerea creșterii economice în țările ECE pentru perioada 1993 -2012
Țara/perioada Rata de
creștere
economică Contrib uția
K Contrib uția
L Contrib uția
TFP Contrib uția
relativă
TFP
1993 -2012
Bulgaria 1.3% 2.3% -0.9% -0.1% -6.3%
Cehia 2.8% 1.0% 0.0% 1.8% 63.2%
Croatia 2.2% 2.2% -0.2% 0.3% 12.8%
Estonia 3.9% 2.4% -0.8% 2.3% 59.1%
Letonia 3.2% 3.0% -0.3% 0.5% 14.7%
Lituania 2.7% 2.0% -0.9% 1.7% 62.5%
Polonia 3.8% 2.0% 0.2% 1.6% 42.2%
Romania 1.6% 2.1% -0.6% 0.1% 5.2%
Slovacia 4.3% 1.0% 0.4% 2.9% 67.4%
Slovenia 3.0% 1.4% 0.4% 1.2% 39.9%
Ungaria 1.1% 0.9% -0.1% 0.2% 21.6%
1993 -2012 (doar anii cu creștere)
Bulgaria 4.2% 2.3% 0.1% 1.7% 41.8%
Cehia 4.0% 1.0% 0.2% 2.8% 69.6%
Croatia 4.7% 2.5% 0.6% 1.6% 33.2%
Estonia 7.0% 2.6% 0.0% 4.4% 62.7%
Letonia 6.7% 3.4% 0.7% 2.6% 38.2%
Lituania 6.1% 2.1% -0.7% 4.7% 78.1%
Polonia 4.3% 2.0% 0.2% 2.1% 48.7%
Romania 4.7% 2.3% -0.8% 3.2% 68.3%
Slovacia 4.9% 1.1% 0.5% 3.3% 67.7%
Slovenia 3.9% 1.5% 0.5% 1.9% 47.6%
Ungaria 2.8% 1.0% 0.2% 1.6% 57.1%

1990 -1997

Bulgaria -3.9% 1.9% -2.4% -3.4% 86.6%
Cehia 3.2% 1.1% 0.2% 1.9% 58.2%
Croatia 3.5% 2.1% 2.3% -1.0% -27.5%
Estonia 2.7% 2.1% -2.8% 3.3% 124.0%
Letonia -0.3% 2.1% 3.0% -5.4% 1893.0%
Lituania -2.2% 1.6% -1.2% -2.6% 119.3%
Polonia 3.5% 2.0% 0.3% 1.3% 35.6%
Romania -1.5% 2.1% 0.3% -3.9% 257.3%
Slovacia 5.9% 1.1% 1.0% 3.8% 64.5%
Slovenia 4.2% 1.2% 1.1% 1.8% 43.5%
Ungaria -1.1% 0.8% -1.5% -0.4% 32.6%

1998 -2008

Bulgaria 5.4% 2.7% 0.6% 2.0% 37.5%
Cehia 3.8% 1.0% 0.1% 2.7% 69.8%

110
Croatia 3.5% 2.6% 0.2% 0.7% 21.0%
Estonia 5.8% 3.0% 0.5% 2.2% 38.4%
Letonia 6.7% 4.1% 0.4% 2.2% 32.5%
Lituania 6.3% 2.5% -0.5% 4.4% 69.3%
Polonia 4.3% 2.1% 0.3% 1.9% 43.8%
Romania 4.6% 2.3% -1.1% 3.3% 73.5%
Slovacia 5.0% 1.1% 0.6% 3.3% 65.5%
Slovenia 4.3% 1.8% 0.7% 1.8% 41.5%
Ungaria 3.4% 1.2% 0.5% 1.6% 48.7%

2009 -2012

Bulgaria -0.6% 1.7% -2.3% 0.0% 4.4%
Cehia -0.3% 0.8% -0.4% -0.7% 233.9%
Croatia -2.8% 1.2% -2.1% -2.0% 69.4%
Estonia 0.5% 1.0% -1.0% 0.4% 87.1%
Letonia -2.2% 0.9% -2.9% -0.2% 7.2%
Lituania -0.9% 1.0% -1.8% -0.1% 7.8%
Polonia 3.0% 1.8% -0.2% 1.4% 46.4%
Romania -1.2% 1.8% -0.2% -2.8% 228.5%
Slovacia 1.1% 0.8% -0.7% 1.0% 93.6%
Slovenia -2.1% 0.5% -1.3% -1.4% 66.2%
Ungaria -1.5% 0.5% 0.0% -1.9% 132.0%
Sursa: calcule proprii pe baza datelor UNCT AD(2014) și ILOSTAT(2014). Proporția capitalului este α= 0.32.
Deprecierea folosită în calculul stocului de capital este δ=5% . Contribuția relativă a TFP reprezintă contribuția TFP
ca procent din rata de creștere economică.
Perioada 1999 -2008 înseamnă un d eceniu de creștere aproape neîntreruptă pentru majoritatea
statelor ECE. Aderarea la spațiul european, intensificarea legăturilor comerciale cu țările
membre, beneficiile generate de investițiile străine directe au dus la rate de creștere
impresionante pen tru toate țările ECE. Acumularea de capital este în acest context principalul
motor de creștere, ca urmare a unei mai bune circulații a fluxurilor de investiții. În cazul
Cehiei, Lituaniei, Slovaciei, dar și al României, contribuția esențială este dată de TFP. Este
posibil ca aceste țări să fi beneficiat de o productivitate sporită, știind să profite de
deschiderea comercială și contextul global economic favorabil. Dintre acestea, doar Lituania
cunoaște rate de creștere impresionante (peste media ECE), alăt uri de celelalte state baltice,
unde însă principalul motor al creșterii par e să fie acumularea de capital.
În cazul UE15, evoluția TFP pare să fie modestă, iar contribuția acesteia la creștere nu este
mai mare 50%, decât în puține cazuri. Principalul fact or de creștere este acumularea de
capital, dar și forța de muncă are contribuții remarcabile, în multe cazuri comparabile cu ale
capitalului. Doar în cazul Portugaliei contribuția TFP este decisivă pe ntru toată perioada
studiată, iar atunci când luăm în co nsiderare doar anii de evoluție economică pozitivă , TFP

111
devine principalul motor de cr eștere și în Austria și Italia . Perioada de recesiune care a urmat
după 2009 a dus și în UE15 la scăderi masive ale TFP și contrib uții relative neinterpretabile
(vezi Tab elul 3.10).
Tabelul 3.10. Descompunerea creșterii economice în țările UE15 pentru perioada 1993 -2012
Țara Rata de
creștere
economică Contribuția
K Contribuția
L Contribuția
TFP Contribuția
relativă
TFP
Austria 2.1% 0.5% 0.6% 1.0% 45.7%
Belgia 1.7% 0.8% 0.6% 0.3% 17.5%
Danemarca 1.5% 1.1% 0.0% 0.3% 23.0%
Finlanda 1.9% 1.1% 0.1% 0.7% 35.0%
Franta 1.5% 0.9% 0.4% 0.2% 12.2%
Germania 1.5% 0.3% 1.0% 0.3% 17.5%
Grecia 1.4% 1.3% 0.1% 0.0% 3.1%
Irlanda 4.6% 1.7% 1.3% 1.6% 33.5%
Italia 0.8% 0.4% 0.2% 0.2% 23.3%
Luxemburg 3.6% 1.9% 1.1% 0.5% 14.7%
M. Britanie 2.2% 1.1% 0.3% 0.8% 37.6%
Olanda 2.0% 0.9% 0.8% 0.4% 18.4%
Portugalia 1.5% 0.5% 0.0% 1.0% 65.3%
Spania 2.1% 1.3% 1.0% -0.1% -2.8%
Suedia 2.1% 1.3% 0.1% 0.8% 37.5%
1993 -2012 (doar anii de cre stere)
Austria 2.4% 0.5% 0.6% 1.2% 50.2%
Belgia 2.2% 0.8% 0.7% 0.6% 29.1%
Danemarca 2.2% 1.2% 0.2% 0.8% 37.6%
Finlanda 3.6% 1.2% 0.9% 1.6% 43.3%
Franta 1.9% 0.9% 0.5% 0.5% 27.9%
Germania 2.1% 0.3% 1.2% 0.6% 28.9%
Grecia 3.4% 1.6% 0.7% 1.2% 34.0%
Irlanda 5.9% 1.9% 1.9% 2.1% 35.6%
Italia 1.6% 0.5% 0.3% 0.9% 53.1%
Luxemburg 4.5% 2.0% 0.9% 1.6% 35.5%
M. Britanie 2.9% 1.2% 0.4% 1.4% 47.5%
Olanda 2.5% 0.9% 0.9% 0.7% 29.4%
Portugalia 2.7% 0.6% 0.4% 1.6% 60.8%
Spania 3.0% 1.4% 1.7% -0.1% -4.5%
Suedia 3.4% 1.3% 0.5% 1.6% 46.3%
1993 -2008
Austria 2.5% 0.5% 0.7% 1.2% 50.4%

112
Belgia 2.0% 0.9% 0.7% 0.5% 25.2%
Danemarca 2.0% 1.2% 0.2% 0.5% 26.8%
Finlanda 2.5% 1.1% 0.2% 1.1% 44.8%
Franta 1.8% 0.9% 0.6% 0.3% 18.0%
Germania 1.7% 0.3% 1.0% 0.3% 20.6%
Grecia 2.9% 1.5% 0.7% 0.7% 24.4%
Irlanda 6.0% 2.1% 2.1% 1.8% 29.9%
Italia 1.3% 0.5% 0.3% 0.5% 38.7%
Luxemburg 4.4% 2.1% 0.8% 1.5% 34.3%
M. Britanie 2.8% 1.2% 0.3% 1.3% 45.1%
Olanda 2.6% 0.9% 1.0% 0.6% 24.4%
Portugalia 2.1% 0.6% 0.4% 1.1% 52.5%
Spania 2.9% 1.4% 1.6% -0.1% -4.2%
Suedia 2.3% 1.3% 0.0% 1.0% 42.6%
2009 -2012
Austria 0.4% 0.4% 0.3% -0.3% -78.4%
Belgia 0.3% 0.7% 0.3% -0.7% -221.2%
Danemarca -0.8% 0.6% -0.9% -0.5% 64.6%
Finlanda -0.8% 0.8% -0.3% -1.4% 167.6%
Franta 0.2% 0.7% -0.1% -0.5% -298.5%
Germania 0.7% 0.3% 0.6% -0.1% -15.5%
Grecia -5.4% 0.3% -2.7% -3.0% 55.1%
Irlanda -1.3% 0.1% -1.9% 0.5% -40.4%
Italia -1.5% 0.1% -0.3% -1.3% 86.0%
Luxemburg -0.2% 1.4% 2.3% -3.9% 2156.4%
M. Britanie -0.6% 0.6% 0.0% -1.2% 205.7%
Olanda -0.6% 0.5% -0.3% -0.8% 135.8%
Portugalia -1.4% 0.0% -1.7% 0.3% -23.8%
Spania -1.4% 0.5% -2.1% 0.2% -15.8%
Suedia 1.4% 1.2% 0.2% 0.0% -1.7%
Sursa: calcule proprii pe baza datelor UNCTAD(2014) și ILOSTAT(2014). Proporția capitalului este α= 0.42.
Deprecierea folosită în calculul stocului de capital este δ=5% . Contribuția relativă a TFP reprezintă contribuția TFP
ca procent din rata de creștere economică.
De remarcat că țările UE15 s -au aflat în această perioadă mai degrabă într -o stare staționară.
Acumulările de capital au fost relativ modeste și nu au reușit să ducă la rate de creștere
economică impresionante. Pe fondul investițiilor făcute și a menținerii relativ constante a
forței de muncă, economia a crescut într -un ritm redus, dar constant. Li psa unei creșteri
semnificative a TFP a ținutuit economia într -o stare de echilibru .
Țările ECE s -au aflat pe un traseu tranzitoriu , bucurându -se de rate de creștere ridicate.
Acumularea de capital a fost per ansamblu principalul factor de creștere, însă ș i contribuțiile
TFP au fost considerabile, mult mai mari decât în cazul UE15. În cazul unor țări – Slovacia,

113
Lituania, Cehia , chiar și Estonia – contribuția TFP este chiar impresionantă și rămâne robustă
diverselor specificaț ii ale capitalului și ale lui α (vezi Tabelul 3.11 ). TFP ar putea fi tradus, în
cazul acestor state , mai mult decât în cazul celorlalte, printr -o creștere a eficienței proceselor
productive și o deplasare a tehnologiei de producție. De fapt, trecerea de la o economie
centralizată la o e conomie de piață funcțională, integrată într -o piață de schimb europeană
poate fi considerată o deplasare a tehnologiei de producție. La polul opus, în unele țări –
Ungaria, Slovenia – acumularea de capital a rămas factorul principal al creșterii în ciuda
diverselor specificații testate. Rezultatele noastre sunt comparabile c u ale altor studii pe ECE
(enumerate la începtul acestui capitol ), totuși acestea par a fi mult mai optimiste privind
contribuția TFP. Aceste studii s -au axat , în general , pe o altă per ioadă de timp și s -au bazat pe
valori α și β impuse sau preluate ca atare.
Tabelul 3.11. Robustețea contribuției relative a TFP pentru diferiți parametri δ și α
δ= 5% δ= 4% δ= 6% δ= 5% (t0= 1970)
α=0.42 α=0.253 α=0.42 α=0.253 α=0.42 α=0.253 α=0.42 α=0.253
Bulgaria -67.3% 35.8% 52.6% 70.5% -68.0% 35.3% 92.9% 35.3%
Cehia 52.7% 70.5% -18.3% 33.9% 52.7% 70.5% 52.7% 70.5%
Croatia -18.0% 34.0% 37.8% 73.8% -17.7% 34.2% -18.0% 34.2%
Estonia 37.8% 73.8% -15.2% 35.0% 38.0% 73.9% 37.8% 73.9%
Letonia -15.0% 35.1% 36.1% 80.7% -14.7% 35.3% -15.0% 35.3%
Lituania 36.1% 80.7% 27.0% 52.8% 36.1% 80.7% 36.1% 80.7%
Polonia 27.0% 52.8% -41.4% 37.9% 27.0% 52.8% 48.9% 52.8%
Romania -41.9% 37.7% 61.5% 71.5% -42.2% 37.5% 85.4% 37.5%
Slovacia 61.5% 71.5% 26.9% 48.6% 61.5% 71.5% 61.5% 71.5%
Slovenia 27.1% 48.7% -6.6% 40.7% 27.3% 48.9% 27.1% 48.9%
Ungaria -6.4% 40.9% -6.6% 40.7% -6.1% 41.1% 49.0% 41.1%
Sursa: calcule proprii pe baza datelor UNCTAD(2014) și ILOSTAT(2014) ,α reprezintă α estimat +/ – eroarea
standard estima tă, preluate din modelul FE cu efecte de timp
3.6. Concluzii
În acest capitol am realizat un exercițiu de descompunere a creșterii economice pentru țările
ECE și cele din Europa de Vest. Am dorit să surprindem, în mod comparativ, mecanismele
procesului de creș tere în cele două blocu ri prin evidențierea contribuției factorilor cantitativi
(K și L) și a rezidului TFP, asociat unei îmbunătățiri calitative a procesului economic.
Conform teoriei neoclasice, țările în curs de dezvoltare sunt caracterizate de un proce s de
creștere bazat pe acumulare de capital , cu toate acestea numeroase studii găsesc o contribuție
importantă a TFP în țările ECE. Am dorit să testăm ipoteza unei creșteri bazate pe
acumularea de capital prevestită de teoria neoclasică , punând sub semnul întrebării

114
presupunerile inițiale care se fac cu privire la parametrii modelului ( în special valoarea lui α).
Pe lângă estimarea lui α, am testat de asemenea robusteț ea privind contribuția relativă a TFP ,
presupunând diferite scenarii posibile pentru rata deprecierii și valoarea proporției capitalului.
Am răspuns provocărilor pe care exercițiul de descompunere a creșterii economice le ridică
(lipsa unei seriilor de capital, problema alegerii lui α) folosind metodologii clare și potrivite
contextului studi at. În calculul seriilor de ca pital folosind metoda MIP, stocul inițial de
capital a fost calculat pe baza unei metodologii adecvate țărilor în curs de dezvoltare, ținând
cont de variantele multiple propuse de literatura de specialitate. În cazul estimării lui α,
metodologia folosită a fost aleasă astfel încât diverse probleme de ordin t ehnic -coliniaritate,
prezența eterogeneității, fluctuațiile majore ale datelor – să aibă un impact minim asupra
rezultatelor obținute. Alegerea unei funcții inte nsive de p roducție, folosirea unei metodolog ii
de tip panel bine specificate și testate și lucrul cu mediile de 5 ani în locul datelor anuale
asigură consistența rezultatelor obținute. De asemenea, considerarea capitalului uman și
estimarea în paralel a unui model a ugumentat rezolvă problema unei posibile supraestimări a
lui α. Considerăm că rezultatele obținute sunt solide, iar pe baza lor se pot desprinde unele
concluzii cu privire la procesul de creștere și factorii determinanți ai acestora în țările ECE.
Factorii stilizati ai variabilelor studiate arată că țările ECE au avut evoluții impresionante ale
PIB și K comparativ cu țările UE15, care par a fi mai degrabă într -o stare staționară,
caracterizată de o acumulare și o creștere scăzută. Deși procesul de creștere a fost mai
degrabă etero gen în interiorul grupului ECE, se pot stabili unele similitudini în funcție de
evoluția comună a PIB, corelate și cu proximitatea geografică dintre țări. De asemenea,
statisticile descriptive indică o asociere firească între magnit udinea acumulării de capital și
ritmul de creșter e – atât în cazul ECE cât și în cazul UE15. Astfel, țări precum E stonia și
Letonia s -au bucurat atât de o evoluție impresionantă a PIB cât și de o acumulare masivă de
capital . La polul opus, Ungaria și Cehia au avut mai degrabă ritmuri de creștere scăzute atât
pentru capital cât și pentru PIB.
La o primă vedere, rezultatele obținute folosind propriile valori estimate ale lui α, confirmă
un proces de creștere bazat pe acumulare de capital în detrimentul TFP î n majoritatea țărilor
ECE. Cu toate acestea, există și țări unde contribuția TFP este impresionantă și rămâne
stabilă diverselor specificații ale lui α sau ale ratelor de depreciere ale capitalului – cum este
cazul Slovaciei, Cehiei, Lituaniei sau Estoniei . Rezultatele diferă de asemenea în funcție de
perioada analizată, confirmând eterogeneitatea procesului de creștere. Perioad a de tranziție
1990 -1998 și cea de declin de după 2009, generat ă de criza financiară , sunt caracterizate de

115
contribuții relative ne gative sau supraunitare ale TFP, ceea ce îngreunează interpretarea
economică a acestor rezultate. Dacă se iau în considerare doar anii cu evoluție economică
pozit ivă din perioada 1990 -2012, în mai mult de jumătate din tre țările ECE , TFP devine
principalul motor de creștere , contribuția l ui ajungând până aproape de 80% în cazul unor
state (Lituania) . Perioada 1998 -2008 poate fi suprapusă unei perioade de creștere susținută
pentru majoritatea țărilor ECE – proce sul fiind condus și în acest caz de TFP pentru 4 din
țările ECE – printre care și România.
Cu toa te acestea, în ciuda predominării acumulării de capital, contribuția majoritară a TFP
este mai răspândită în cazul țărilor ECE decât în cazul țărilor UE15 , ceea ce încurajează mai
departe studiul acestui fen omen. Diversele fluctuații la care au fost supuse țările ECE ,
reflectate în reziduul TFP, îngreunează desprinderea unor concluzii clare cu privire la
impactul și, mai ales, la semnificația economică a TFP pe perioada studiată. TFP este asociat
eliminării i neficiențelor fostului regim centralizat, în special în cazul primiilor ani ai
tranziției19, dar cu toate acestea contribuția sa este importantă chiar și atunci când studiem
doar perioadele de creștere. Stocul de capital din țările ECE era uzat moral la înc eputul anilor
1990 și este posibil ca noile investiții făcute să fie purtătoare de inovări și progres
tehnologic, deci impactul lor să se reflecte mult mai mult în TFP decât în acumularea de
capital. Eficiența reflectată în TFP este mai degrabă rezultatul unui transfer de tehnologie
decât a unui proces de formare a inovării, specific țărilor dezvoltate.
În final, putem f ace unele afirmații argumentate cu privire la valorile lui α. Estimările noastre
au scos în evidență o proporție α în jurul valorii aștept ate – de 0.3, dar mai mică decât în
cazul țărilor UE15. De asemenea, v aloarea estimată lui α în țările ECE nu este semnificativ
influențată de introducerea variabile i de capital uman. Așadar, diferențele în anii de
școlarizare nu contribuie semnificativ la calitatea și eficiența muncii – și, prin urmare, nu
produc o modificare a venitului atribuit factorului muncă. Aceste rezultate sunt în contrast cu
estimările obținute în cazul țărilor UE15. Atunci când anii de școlarizare sunt luați în calcul,
proporția atribuită muncii crește cu aproximativ 8 puncte procentuale în cazul țărilor UE15.
Considerăm îngrijorător faptul, în țările ECE aspectul educațional nu reușește să mărească
ponderea venitului forței de muncă în produsul final . Acest lucru poate acționa ca un element
demotivant în decizia unor oameni de a începe sau a continua educația. Aceste rezultate pot
deschide, la rândul lor, noi discuții în jurul calității educației –anii de școlarizare nu reușesc

19 În lucrarea A growth accounting exercise in some Central and Eastern European countries (Pop -Silaghi &
Alexa, 2012) am arătat existența unei corelații pozitive între TFP și indicele tranzi ției, indicator menit să
înregistreze progresul țărilor ECE spre o economie de piață funcțională

116
să surprindă aspectul calitativ al capitalului uman – sau asupra alinierii educației form ale cu
cerințele pieței muncii.

117
Capitolul IV. Competitivitate și creștere economică
Acest capitol face trecerea spre a doua parte a cercetării noastre unde , pornind de la relațiile
creștere economică – productivitate și productivitat e – competitivitate vom studia factorii de
creștere în țările ECE prin intermediul teoriei competitivității, testând, în același timp, la
nivelul regiunilor europene, relația dintre competitivitate și creștere economică. Sperăm ca, în
acest fel, să oferim unele lămuriri suplimentare cu privire la factorii de creștere din țările
ECE, precum și la elementele care pot determina contribuțiile TFP găsite în capitolul
precedent. Avân d în vedere multitudinea de fațete ale competitivității de -a lungul timpului,
considerăm necesară, înainte de a realiza orice analiză pentru țările ECE , o explicare m ai
amănunțită a acestei noțiuni și relevanța acesteia în contextul teoriei creșterii economice.
Competitivitatea este un subiect din ce în ce mai dezbătut, datorită global izării și intensificării
relațiilor comerciale dintre state. Cu toate acestea, competitivitatea nu mai este demult un
element strict cantitativ, măsurat prin balanța exporturilor, ci a primit în ultimii ani valențe
calitative, fiind asociat cu inovația, pr oductivitatea și , în final , dezvoltarea economică. Pentru
a fi considerată competitivă, nu mai este suficient ca o economie să aibă exporturi ridicate ,
bazate doar pe costuri de producție și prețuri scăzute , aceasta trebuie să ofere produse și
servicii ino vative pieței internaționale, realizate prin procese economice adecvate,
asigurându -se în același timp că locuitorii ei au un standard de viață ridicat și nu reprezintă
doar un factor de producție ieftin. Competitivitatea este strâns legată de găsirea punc telor
forte ale unei economii și de transformarea acestora în beneficii economice, cu alte cuvinte se
bazează pe valorificarea avantajelor competitive. Obținerea acestora este vizibilă încă de la
nivel microecono mic, unde agenții economici se „ luptă” între ei, căutând permanent soluții
pentru a obține cea mai bună cotă de piață, iar gradul de compe titivitate internă dintre firme
este un semnal bun (și chiar o condiție necesară) pentru competitivitatea națională .
La nivel european, ideea de competitivitate e ste strâns legată de inovare și relansarea pe
termen lung a creșterii economice, însă nivelul național de multe ori este prea larg pentru a
permite studierea amănunțită a gradului de competitivitate, de aceea regiunile au început să
fie un element de studi u interesant, relevând informații importante despre elementele
specifice care pot spori competitivitatea europeană.
Așadar, vom începe acest capitol prin explica rea succint ă a principalelor planuri pe care se
studiază competitivitatea – cel microeconomic, macroec onomic (asociat celui național) și

118
regional. De asemenea, v om trece în revistă principalele curente care au afectat ideea de
competitivitate , începând de la ideile clasice despre comerțul internațional ale lui D.Ricardo
și culminând cu diamantul co mpetitiv al lui Porter . În ultima parte a acestui capitol , vom
acorda o atenție sporită instrumentelor care măsoară acest fenomen, atât la nivel național cât
și la nivel regional. Cei doi indici pe care i -am ales pentru a studia competitivitatea ț ărilor
ECE – Indicele Competitivității Globale (ICG) și Indicele Competitivității Regionale (ICR)
sunt instrumente complexe, care iau în calcul o multitudine de elemente economico -sociale.
Modul în care aceștia sunt construiți – în jurul ideii de competitivitate vă zute ca și
productivitate – îi fac potriviți în contextul temei noastre de cercetare – creșterea economică.
Pilonii de competitivitate pot fi considerați așadar factori de sporire a productivității și , nu în
ultimul rând, factori de creștere.
4.1. Delimitări co nceptuale ale competitivității
La modul general, competitivitatea poate fi definită ca și capacitatea unei entități (firmă,
națiune, regiune, industrie) de a concura cu succes pe piață și de a obține beneficii proprii. În
special în ultima perioadă, elemen te precum reducerea barierelor comerciale, răspândire a
tehnologiei, reducerea costurilor de transport și comunicare au accentuat concurența dintre
agenții econ omici, care tinde să se desfășoare din ce în ce mai mult pe o piață internațională
globalizată, i ar folosirea termenului de competitivitate a devenit frecventă, fără însă a exista o
definiție unanim acceptată. Acest lucru se datorează și diverselor nivele la care
competitivitatea poate fi măsurată și discutată, putem vorbi de competitivitate din persp ectiva
unei industrii, a unei regiuni, a unui produs sau a unui element temporal.
La nivelul companiilor, competitivitatea este văzută mai degrabă din perspectiva obținerii și
menținerii unei cote de piață , prin intermediul costurilor sau produselor compe titive. La nivel
macroeconomic, competitivitatea a fost multă vreme definită prin elemente de comerț
internațional – mergând pe teoriile schimburilor internaționale care consideră că , activitățile
comerciale internaționale se traduc în bunăstarea unei nați uni. În ultima vreme, accentul s -a
mutat pe competitivitate văzută ca și bunăstare sustenabilă a unei națiuni , obținută prin
productivitate, poziția comercială favorabilă fiind mai degrabă o consecință firească a acestui
fapt.
Productivitatea și bunăstarea relevă cele două fețe ale competitivității: aceea de a fi în același
timp „proces și finalitate ”, după cum remarcă Aiginger, Barenthaler -Sieber și Vogel (2013) .

119
Eficiența, inovarea, investițiile în tehnologie și capital uman reprezintă, din punct de vedere
al teoriei economice elemente care sporesc competitivitatea, ducând la creșterea
productivității și la menținerea unui nivel de bunăstare ridicat. La nivelul firmelor se vorbește
de st rategie, avantaje competitive, „ eficiență (a atinge obiectivele la cele mai mici cos turi
posibile) și eficacitate ( a avea obiectivele potrivite)” (Buckley, Pass și Prescott (1988) ).
Competitivitatea este un concept versatil, care se regăsește în economie dar și în gestiunea
afacerilor și management. Pe lângă acestea, competitivitatea poate fi privită și din perspectivă
socio -culturală sau, mai nou, din perspectiva unei dezvoltă ri durabile , luând în evidență și
elemente de protejare a mediului înconjurător și sustenabilitate.
Având în vedere dimensiunea complexă și multidisciplinară, Turok (2004) afirma că acest
concept ridică mai multe întrebări decât oferă răspunsuri. Acest lucru face imposibilă
cuantificarea directă a competitivității: cauzele și efectele sale sunt măsurabile, dar
competitivitatea propriu -zisă nu este. De aceea, cel puțin la nivel macroeconomic, pentru a
vorbi de competitivitate, întâlnim adesea elemente ce țin de teoria creșterii economice
(investiții , inovare, productivitate) sau de teoria comerțului inte rnațional (avantaj
comparativ).
4.1.1. Competitivitatea la nivel microeconomic și macroeconomic.
Studiul competitivității începe la nivel microeconomic, unde investițiile, inovația dar și
capitalul uman (cun oaștere, strategie, spirit antreprenorial) duc la creșteri ale productivității,
reflectate ulterior în profit și cote de piață ridicate.
Definiția competitivității la nivel microeconomic este mai clară decât la nivel
macroeconomic, fiind descrisă prin poz iția ocupată de o firmă pe piață comparativ cu altă
firmă. Kitson, Martin și Tyler (2004) consideră competitivitatea ca fiind cadrul care descrie
capacitatea unei firme de a concura, a crește și a fi profitabilă. Filo (2007) consideră de
asemenea competiti vitatea ca fiind abilitatea de „ a concura, a obține și a menține o poziție în
piață, de a crește cota de piață, profitabilitatea, de a consolida a ctivtități comerciale de
succes ”.
Compet itivitatea la nivel microeconomic se poate descrie în termeni economici ca un joc cu
sumă nulă – o firmă va putea să își mărească cota de piață doar în detrimentul cotei celorlalte
firme. Porter (1970) oferă unele indica ții strategice pentru ca firmele să obțină avantaje
competitive, adică să își impună pe piață bunurile și serviciile. În opinia lui, strategia

120
competitivă se poate baza fie pe cost, fie pe diferențiere (diferențierea însemnând produse și
servicii care se r emarcă prin calitate, servicii post -vânzare etc), firmele fiind încurajate să
găsească o nișă pentru propriile produse. De asemenea, o entitate economică poate fi văzută
din perspectiva lanțului valoric, ca fiind o înșiruire de subsisteme interconectate pr in care se
adaugă valoare produselor și serviciilor finale. Activitățile primare ale lanțului valoric
cuprind logistica, activitățile operaționale, marketingul și vânzările, serviciile. Pentru a fi
competitivă, o firmă trebuie să înțeleagă care sunt puncte le forte din lanțul său valoric și să le
folosească în avantajul său.
Se remarcă rolul capitalulu i uman, materializat în spiritul antreprenorial și capacitatea de
inovare, jucând un rol important în definirea competitivității unei firme. Porter (1998)
definește spiritul antreprenorial ca fiind „capacitatea unei companii de a inova în procesul de
producție, de a accesa noi piețe în moduri noi și neconvenționale, de a produce și a reproiecta
bunuri și servicii, urmărind b eneficiul perceput de client”. De asemenea, inovarea este
definită ca „o cumulare de mici descoperiri și succese care își găsesc finalitate în creșterea
eficienței” , și nu neaparat ca un progres tehnologic răsunător, cum este văzut în teoria
creșterii eco nomice. Așadar, în centrul competitivității firmei se află o serie de abilități,
cunoștințe și strategii prin ca re se identifică și se valorifică punctele forte ale firmei în
avantaje de piață.
Mediul macroeconomic și politicile statului joacă un rol impor tant în încurajarea/descurajarea
competitivității unei firme prin rolul pe care îl are în formarea capitalului uman și inovării,
prin politicile fiscale adoptate, stimularea investițiilor , infrastructură, instituții ș.a.m.d.
Industria în care o firmă activ ează are , de asemenea , un rol important, relațiile de concurență
și colabo rare fiind benefice pentru stimularea inovării și obținerea de beneficii competitive.
Atât mediul macroeconomic, cât și propria rețea economică exercită o influență continuă , de
care agentul economic trebuie să țină cont, tocmai de aceea competitivitatea poate fi
interpretată ca și „capacitatea unei firme de a face față schimbărilor structurale” (Beck,
1990) .
La nivel macroeconomic , problema competitivită ții naționale a fost pusă de multe ori în
contextul discuțiilor privind necesitatea creșterii productivității și inovării. Acest lucru a dus
și la o explozie a definițiilor pentru acest concept, organismele internaționale preocupate
direct sau indirect de comp etitivitatea națională venind adeseori cu propriile lor definiții:

121
o Forumul Economic Mondial (FEM ), instituție responsabilă cu calcularea
anuală a Indicelui Competitivității Global e și cu publicarea Rapoartelor de
competitivitate , definește competitivit atea ca fiind ”un set de instituții, politici
și factori care determină nivelul de productivitate a unei țări” (Schwab, 2014)
o Institutul internațional pentru Dezvoltarea M anagementului (IDM, 2015) , un
alt reper important pentru studiul competitivității, consideră competitivitatea
națională ca fiind capabilitatea unei țări de a facilita un mediu economic
propice pentru ca intreprinderile să poată genera valoare sustenabilă
o Conform OCDE (1992) competit ivitatea este măsura în care o națiune poate,
sub condițiile pieței și ale comerțului liber, să producă bunuri și servicii care
trec testul piețelor internaționale, menținând pe termen lung un nivel ridicat al
venitului real (OCDE , 1992)
o Comisia Europeană înțelege prin competitivitate standarde ridicate sau
crescătoare de viață ale unei națiuni, menținându -se cel mai mic nivel posibil
al șomajului involuntar, în mod sustenabil
Pornind de la aceste definiții, alți autori au încer cat de asemenea să sintetizeze ideea de
competitivitate. Bartha și Gubik (2014) încearcă să oferă o definiție mai completă, susținând
că ideea de competitivitate națională arată capabilitatea unei țări de a susține nivel uri ridicate
ale veniturilor naționale și de a menține o poziție favorabilă în economia mondială, dar și
abilitatea de a crea un mediu de business unde firmele locale pot concura la nivel
internațional. Conform lui Slany (2006) , competitivitatea agregată este bazată pe creșterea
productivității prin evoluția favorabilă a indicatorilor economici, a standardelor de viață și a
ocupării forței de muncă, cu condiția ca toți acești indicatori să aibă o bază sustenabilă.
Mărgine an (2006) susține că la nivel macroeconomic se pot identifica cel puțin 3 măsuri ale
competitivității: competitivitatea ca și capacitate de a crea bunăstare, competitivitatea ca și
productivitate și competitivitatea ca ș i abilitatea de a vinde pe piețele externe.
Pe seama definițiilor întâlnite anterior, considerăm competitivitatea unei națiuni ca fiind
definite de cel puțin 5 elemente strâns legate între ele (Figura 4.1): productivitate (inclusiv
folosirea TFP ca măsură a productivității), bunăstare, poziție comercială favorabilă, cadru
propice pentru competitivitatea agenților economici și șomaj scăzut.

122
Figura 4.1. Aspecte care măsoară competitivitatea națională

Sursa: prelucrări proprii pe baza literaturii de special itate
4.1.2. Teorii și modele ale competitivității
Primele concepte ale competitivității, văzută ca și poziție ocupată de o națiune în schimburile
economice internaționale , le regăsim încă de la economiștii clasici . Aceștia consideră
comerțul internațional ca fiind o modalit ate de a spori bogăția națională , schimburile
internaț ionale realizându -se pe baza diferenței costurilor de producție dintre țări, acestea
conferindu -le anumite avantaje/dezavantaje statelor în cauză . Pornind de la această idee,
clasicii Adam S mith și David Ricardo tratează problema avantajul ui absolut și a avantajul ui
comparativ. Putem spune că avantajul absolut și avantajul comparativ reprezintă cei mai
vechi indicatori cantitativi care măsoară competitivitatea la nivel macroeconomic ,
presupun ând însă o economie caracterizată de un singur factor de producție (munca) . Pe
lângă aceste două concepte, clasicii oferă sugestii cu privire la nevoia specializării țărilor sau
a diviziunii muncii, elemente care pot fi regăsite și în unele teorii moderne ale competitivității
(de exemplu, Porter (1990)).
Problema avantajului absolut este tratată de Adam Smith în lucrarea sa din 1776. Pe baza
teoriei avantajului absolut, țările fac schimburi comerciale pe baza diferenței absolut e dintre
costurile de producți e. Astfel spus, o țară va exporta acele bunuri în care este mai productivă
decât alte țări, sau are costuri de producție mai mici, și în schimbul acelor bunuri unde

123
costurile sale de producție sunt mai mari decât în cazul altor țări. Așadar , „dacă țara A are la
marfa x cel mai mic cost unitar național, iar la marfa y un cost mai mare, ea va produce și va
exporta marfa x și va importa marfa y de la țara B (întrucât prețul de import este mai mic
decât costul său de producție )” (Popescu, 2004, p. 175) . În acest caz, productivitatea este
înțeleasă prin capacitatea unei țări de a produce mai multe bunuri ca alte țări, presupunând că
toate țările folosesc aceeași cantitate de factori de producție. O concluzie a acestei teorii ar fi
ca o țările care au avantaj absolut la toate mărfurile ar trebuie să exporte toate mărfurile, iar
țările care nu au niciun avantaj absolut ar trebui sa importe toate mărfurile. Acest lucru ar
însemna ca aceste țări nu pot participa la schimburile ec onomice internaționale.
David Ricardo încearcă , în 1817, rezolvarea acestei limite prin intermediul avantajului
comparativ. Acest model arată că două țări p ot avea schimburi comerciale care sunt în
avantajul amândurora, chiar și atunci când una dintre ele este mai eficientă decât cealaltă în
toate ramurile producției (atât pentru bunul x cât și pentru bunul y). După cum Krugman
(2003, p. 12) explică, c omerțul dintre două țări este în beneficiul fiecărei țări, dacă fiecare
țară va exporta acel bun pentru care are un avantaj comparativ. O țară are un avantaj
comparativ în producția unui bun atunci când costul de oportunitate în a produce acel bun
relativ la celălalt bun este mai mic în acea țară decât este în altă țar ă. Avantajul comparativ
astfel explicat poate fi ilustrat cel mai bine prin intermediul unui exemplu . Presupunem două
țări care produc fiecare câte două bunuri (aceleași) , prin intermediul unui singur factor de
producție, munca. Exemplul oferit de Ricardo în lucrarea originală din 1817 este cel al
Portugaliei ș i al Angliei, care produc fiecare vin și stofă, prin intermediul unui anumit număr
de muncitori . La o primă vedere, Portugalia deține avantaj ul absolut în producția ambelor
bunuri , cu toate acestea, p e baza costurilor d e oportunitate, se poate deduce bunul a cărui
producție este eficientă în cazul fiecărei țări (vezi Tabelul 4.1), urmând ca celălalt bun să fie
importat .
Tabelul 4.1. Exemplificarea avantajului comparativ al lui David Ricardo
Marfă Portu galia Anglia Concluzie
Cost de
producție Cost de
oportunitate Cost de
producție Cost de
oportunitate
Formula Rezultat
Formula Rezultat

Vin 80 80/90 0.89 120 120/100 1.20 0.89<1.2, Portugalia va
produce vin
Stofa 90 90/80 1.13 100 100/120 0.83 0.83<1.13, Anglia va
produce stofa
Sursa: prelucrări proprii, pe baza lucrării lui Ricardo, apud Popescu (2004, p.223)

124
Modelul Heckscher – Ohlin duce mai departe modelul ricardian, având l a bază articolul
profesorului suedez de economie E. Heckscher (1919) , care susține că țările vor exporta acele
bunuri care necesită factor ul de producție pe care țările îl au în abundență (apud Jones (2001,
p. 656) ) . Această teorie fost mai apoi formalizată matematic și prezentată de către studentul
său, B. Ohlin (1933) , cunoscând îmbunătățiri și din partea lui Samuelson (1948) , fiind
cunoscut și sub numele de modelul Hecksch er-Ohlin -Samuelson (HOS) . Modelul are un
puternic caracter neoclasic, presupunând existența a doi factori de producție , munca și
capitalul, care pot avea proporții variate în procesul de producție. Astfel , presupunând aceeași
tehnologie , costurile relative ale produselor vor fi diferite în funcție de înzestrarea naturală cu
factori de producție. Țările care dețin în abundență un anumit factor de producție vor avea
avantaj comparativ în ceea ce privește c ostul acestuia, deci producția ș i exportul ar trebui
orientate spre produsele intensive în factorul respectiv de producție. Evident, acest model
trebuie să țină cont de multe alte aspecte, dacă considerăm factorul muncă : producerea și
export ul produselor intensive î n forță de muncă ieftine vor menține, cel ma i probabil,
economiile țărilor respective la un nivel de trai scăzut.
Modelul lui Porter
Porter începe analiza pornind de la nivelul microeconomic al competitivității, ajungând mai
apoi la competitivitatea naț iunilor. Profesor la Școala de B usiness de la H arvard, lucrările lui
conțin elemente de mana gement și strategie , Porter fiind promotorul ideilor de avantaj
competitiv, strategie competitivă, lanț valoric, prin care firmele sunt sfătuite cum să obțină
productivitate superioară în industria în care activ ează. Porter este adeptul ideii de
competitivitate care se creează la nivel microeconomic, prin productivitatea firmelor, și se
oglindește la nivel macroeconomic prin oferirea unui standard de viață ridicat cetățenilor săi.
Un mediu de afaceri sofisticat și politici macroeconomice adecvate sunt esențiale pent ru o
economie competitivă. Modul în care forțele economice dintr -o țară acționează asupra
agenților de pe piață, modelând în final competitivitatea națională, este redat prin
binecunoscutul diamant al c ompetitivității.
Diamantul lui Porter (1990) , (1998) identifică 4 elemente care definesc competitivitatea
națională, elemente interconectate între ele și aflate într -un dinamism contin uu, prin
interacțiunea cărora se creează de fapt avantajul competitiv:
o Factorii de producție. Spre deosebire de paradigma clasică, Porter înțelege prin
factori de producție resursele umane, fizice, de cunoaștere, capitalul și

125
infrastruct ura. Unii factori p ot fi moșteniți (de exemplu, resursele naturale)
dar, factorii creați sunt o sursă mult mai mare de avantaj competitiv. Factorii
creați se obțin prin specializare, pri n investiții continue și inovare (Porter,
1990 , p.79)
o Cererea internă este o sursă de ava ntaj competitiv prin dimensiunea acesteia,
prin sofisticarea și gusturile cumpărătorilor interni. Porter (1990 , p.82)
consideră că presiunea exercitată de cumpărătorii interni determină o continuă
dorință de inovare a companiilor
o Strategia fi rmei este al t reilea factor , care în opinia lui Porter (1990, p.83) este
determinat de condițiile, tradiția și practica mediul ui național, așadar acesta
poate deveni o sursă de avantaj competitiv pe piața internațională . Rivalitatea
dintre firme este, de asemenea, o sur să de avantaj competitiv întrucât
accelerează procesul de inovare
o Industrii conexe: o firmă sau un sector competitiv nu este un succes izolat, ci
se bazează pe o rețea economică națională și internațională (Porter, 1990, p.
82). Mai multe companii competi tive, caracterizate de o localizare comună,
care sunt legate prin diverse „ tipuri de relații economice și externalități”
(Ketels, 2015) alcătuiesc un cluster de competitivitate. Un cluster oferă o
multitudine de avantaje firme lor, inclusiv posibilitatea de a avea rezultate
superioare, asemănătoare economiilor de scară, păstrându -și însă flexibilitatea
(Porter, 1998, p. 80) .
Figura 4.2. Diamantul lui Porter

Sursa: prelucrări proprii după Po rter (1990) și Porter (1998)

126
Pe lângă acești factori care pot fi considera ți endogeni, Porter mai adaugă politicile
guvernamentale și hazardul, care acționează din exterio r asupra celor 4 factori, alterân d sau
îmbunătățind interacțiunea dintre ele (vezi Figura 4.2 ) Așadar, o atenție deosebită este
acordată mediului macroeconomic, ca și element de condiționare și fundamentare al
competitivității naționale.
Modelul diamantului lui Porter a stârnit controverse din partea teoreticienilor economiști,
care îi impută că ii lipsește rigurozitatea mate matică, respectiv ipotezele și ecuațiile specifice
unei teorii economice. Cu toate acestea, succesul lui se datorează simplității și clarității
ideilor exprimate, me nite a fi tocmai pe înțelesul creatorilor competitivității (managerilor,
antreprenorilor). De fapt, așa cum Smit (2010) observă, încadrarea modelului lui Porter ca și
teorie economică este una greșită, întrucât toate elementele descrise de acesta se regăsesc deja
în teorii ale comerțului internațional. Fără a nega valoarea acestuia, diamantul lui Porter poate
fi considerat mai degrabă o explicare, în termeni de management, a teoriilor deja existente,
oferind un instrument util firmelor pentru a pune în aplicare avantajele competitive existente
la nivel națion al.
Critica lui Krugman
În lucrarea sa ”Competitiveness: A dangerous obsession”, Krugman (1994) devine unul
dintre cei mai virulenți critici ai ideii de competitivitate la nivel național, înțelese ca și
bunăstare obțin ută prin comerțul internațional. Făcând adeseori referire la situația din Statele
Unite, principalele argumente pe care acesta le aduce sunt:
 Termenul de competitivitate se referă la firme și companii, dar la nivelul țărilor acest
termen devine irelevant. O companie necompetitivă va da faliment, dar o țară
necompetitivă nu poate să dea faliment.
 Țările nu concurează între ele, competitivitatea unei țări nu se face automat pe seama
lipsei de competitivitate a altei țări, în ciuda faptului că unii autori văd comerțul
internațional ca fiind un joc cu sumă nulă. Dacă economia Statelor Unite este
performantă, acest lucru nu se întâmplă neaparat pe seama economiei Europei, din
contră, o economie europeană competitivă îi va asigura Sta telor Unite piețe de
desfacere de calitate.
 De asemenea , definiția competitivității prin prisma relației poziție comercială –
bunăstare nu se verifică, spune Kurgman, adu când ca și exemplu poziția SUA î n anii
50, când schimburile comerciale erau limitate, iar creșterea nivelului de tr ai s-a făcut

127
totuși printr -o creștere a productivității interne. Așadar Krugman susține mai degrabă
viziunea lui Porter , de competitivitate văzută prin prisma productivității.
 Obsesia competitivității este dăunătoare deoarece, la nivelul politicului, gene rează
războaie economice și comerciale, protecționism și cheltuieli economice inutile cu
scopul unic de a mări sau a menține competitivitatea țării. Krugman este de părere că
economiștii sunt obsedați de competitivitate din 3 motive: imaginile competitive sunt
incintante, ideea ca economia Statelor U nite are greutăți datorită comerțului
internațional dă iluzia unei soluții ușoare și competitivitatea a devenit un instrument
politic care justifică luarea sau neluarea unor măsuri.
Deși suntem de acord cu ideea exprimată de Krugman că balanța economică nu reprezintă o
reflectare precisă a competitivității, iar elemente precum protecționism ul sau menținerea
unei rate de schimb scăzute nu ar trebui luate în considerare pentru menținerea
competitivității, consideră m că statele se află totuși într -o competiție unele cu ce lelalte.
Acestea pot ajunge falimentare, dacă devin blocate într-un dezavantaj competitiv pe termen
lung , prinse î ntr-un ciclu infinit de șomaj ridicat – productivitate scăzută.
4.1.3. Competitivitatea la nivel regional
Discursul despre competitivitate s -a extins destul de repede și spre nivelul regional, local20.
OCDE recunoaște că, mai ales la nivel european, a avut loc o schimbare a felului în care
competitivitatea regională este încurajată. Dacă în trecu t, accentul se punea pe atragerea
firmelor străine competitive, în prezent dezvoltarea regională dorește creșterea
competitivității firmelor locale (OCDE, 2016) și crearea de clustere competitive . De
asemenea, se pune accentul p e educație superioară și o atenție deosebită se acordă politicilor
urbane și de dezvoltare rurală .
Competitivitatea regională poate fi așezată între competitivitatea firmei și cea a unei națiuni.
De aceea, definiția acesteia poate fi expri mată atât din per spectivă micro cât și
macroeconomică. De exemplu, Kitson, Martin și Tyler (2004) definesc competitivitatea
regională ca fiind succesul cu care regiunile și orașele concurează unele cu celelalte pentru
câștigarea cotelo r de piață în plan intern , dar mai ales în plan internațional. OCDE (2016)
consideră că o regiune competitivă este una care poate atrage și menține firme de succes,
oferind un standard de viață ridicat locuitorilor acele i regiuni.

20 aici definim regiune a ca unitate sub națională, respectiv zona geografică din interiorul unei țări care are
elemente socio -economice și culturale comune, și n u ca unitate supra națională (grup de țări)

128
Și competitivitatea regională, la fel ca cea națională, a provocat de zbateri în jurul ideii lui
Krugman: concurează de fapt între ele orașele și regiunile? Camagni (2003) consideră că ,
spre deosebire de națiu ni, care concurează prin intermediul avantajelor comparative,
regiunile concurează pe baza avantajelor absolute, care sunt conferite de o mai mare
mobilitate inter regională, astfel firmele, forța de muncă se pot reloca în regiunea care oferă
cele mai bune condiții.
Dacă privim competitivitatea regională din punct de vedere microeconomic , atunci aceasta
este determinată de agregarea competitivității firmelor care activează în zona respectivă. În
acest context , competitivitatea se traduce prin product ivitate a firmelor unei regiuni. Ideea de
cluster sau pol de competitivitate devine esențială, practic acesta este elementul care face
legătura între competitivitatea (izolată) a unei firme și cea reg ională. Aglomerarea de firme
co-localizate geografic, caracteriz ate prin relații de concurență și colaborare, produce o
intensificare a productivității, care se va reflecta apoi în competitivitatea regională. Porter
(1998) menționează însă că , este nevoie de o întrepătrundere socia lă intensă pentru ca un
cluster să se fo rmeze, iar componenta dinamică, abilitatea de a evolua , este unul dintre
elementele care, alături de un mediu de afaceri înfloritor și de un „diamant” activ, duce la
menținerea competitivității regionale.
Din punct d e vedere macroeconomic , competitivitatea regională se poate traduce prin
bunăstarea locuitorilor săi și șomajul scăzut. Regiunea reprezintă o unitate substatală care
este înzestrată administrati v cu un anumit factor de decizie , existând așadar posibilitate a să
exercite o influență asupra productivității și bunăstării locuitorilor săi. Competitivitatea
regională, din perspectivă macroe conomică, este definită ca și ” abilitatea de a gen era
venituri mari (sau crescătoare ), și de a îmbunătăți viața celor care lo cuiesc acolo”( (Meyer –
Stamer, 2008) sau ca și ”abilitatea de a oferi un mediu atractiv și sustenabil pentru locuitori
și firme” (Dijksta, Annoni, & Kozovska, 2011)
Nici una dintre cele două viziuni nu oferă o imagine completă a productivității regionale.
Viziunea microeconomică presupune competitivitatea regională văzută prin productivitatea,
profitul, cota de piață a firmelor și cu toate că firmele vor fi direct preocupate cu propria lor
competitivi tate, ele vor ignora aspecte precum educația comunității, sănătatea, instituțiile,
promovarea rolulu i cunoașterii , aceste aspecte contribuind și ele la pa rtea de bunăstare a
regiunilor (Perrons, 2004) . Din perspectivă macr oecon omică, a privi regiunea ca o versiune
mai mică a țării este impropriu, aceasta nebeneficiind de toate „pârghiile” țării pentru a
genera bunăstare (de exemplu, nu are nicio influență asupra cursului de schimb). Prin

129
urmare, competitivitatea regională nu est e comparabilă în totalitate cu cea la nivel național.
Tocmai de aceea , în ultima vreme, cel puțin la nivelul Uniunii Europene, competitivitatea
regională a început să primească o atenție aparte, beneficiind de o măsură proprie și de o
metodologie distinctă de calcul.
4.1.4. Teoria creșterii economice și competitivitatea
Dacă presupunem competitivitatea ca fiind cel mai bine aproximată prin productivitate, un
bun punct de plecare pentru studierea ei îl reprezintă teoriile creșterii e conomice . Prin însăși
identifica rea ei cu productivitatea, competitivitatea este măsurată, de multe ori, prin TFP.
Pentru a studia factorii care determină compet itivitatea, teoria economică și studiile
empirice oferă din nou un bun punct de plecare . Factorii endogeni – investiția în cap italul
uman, investițiile în inovare – sunt, cu siguranță , factori care contribuie la creșterea
productivității unei țări, însă la nivel empiric ei nu sunt suficienți pentru a explica acele
diferențe în productivitate și în creștere. De aceea, multe studii empirice introduc în
regresiile de creștere și factori mai puțini convenționali. De exemplu Barro (2003) în
”Determinants of Economic Growth in a Panel of Countries” introduce în estimările sale, pe
lângă factorii con sacrați – capitalul fizic, capitalul uman (aproximat prin educație și
sănătat e) și factori de politică macroeconomică – consumul guvernamental, investițiile
domestice, deschiderea comercială, inflația, sau elemente din mediul n ațional -politic –
domnia legi i (rule of law) și democrația. Alte studii încearcă să determine prin metode
statistice mai complexe (analiză bayesiană) , acele variabile care sunt prioritare pentru a fi
introduse în regresii de creștere (Sala -i-Martin, Doppelho fer, & Miller, 1994) . Unii autori se
concentrează, de asemenea, pe explicitarea TFP, introducând în regresii o multitudine de
variabile, de la investițiile în cercetare -dezvoltare și capital uman, până la investiții în
infrastructură, instituții, capital social ș.a.m.d. (vezi Bronzini și Pizelli (2009) , Dettori,
Marrocu și Paci (2012) sau Vogel (2012) ca exemple de explicitare a TFP la nivelul
regiu nilor europene). După cum vom vedea în continuare, multe din elementele folosite ca
și factori de creștere, respectiv factori de explicitare a TFP vor fi regăsite în indicatorii
folosiți pentru măsurarea productivității. Acestea sunt doar câteva exemple ca re arată că
există o legătură între factorii competitivității și determinanții creșterii economice.
Cu toate că factorii competitivității pot fi asimilați factorilor creșterii și productivității , pe
lângă componenta dinamică există și o componentă statică asimilată acestui concept.
Productivitatea poate fi definită, pe lângă multitudinea de elemente care cresc r andamentul

130
investițiilor și ca „ abilitatea unei țări de a menține un nivel ridic at al venitului ” (Schwab,
2014) . Așada r, țările care au competitivitate ridicată pot avea o evoluție economică pozitivă,
sau au un nivel ridicat al venitului , fără a cunoaște neapărat rate de creștere spectaculoase. Cu
toate acestea, competitivitatea unei țări, chiar dacă nu indică neapărat ra ta de creștere
economică, atestă prezența unui potențial de creștere sustenabil. În special în cazul țărilor
ECE este interesat de urmărit dacă competitivitatea, așa cum este ea cuantificată astăzi, are
într-adevăr un efect asupra procesului de creștere.
4.2. Măsurarea competitivității la nivel național
4.2.1. Instituții care măsoară competit ivitatea la nivel național
Explozia de interes generată de competitivitatea națiunilor a dus și la căutarea de modalități
pentru monitorizarea acesteia de către instituții interna ționale. Acestea au considerat că
exprimarea acesteia printr -o singură mărime, fie ca este vorba de poziția internațională ,
bunăstare, sau productivitate (exprimată prin mărimi de eficiență sau prin elementul TFP,
considerat la rândul său o cutie neagră ) nu reflectă întru totul dimensiunea complexă, de a fi
atât proces cât și finalitate. Instituțiile de prestigiu alocă resurse importante pentru a calcula
indicatori agregați ai competitivității, analizând zeci sau sute de mărimi micro sau
macroeconomice, luâ nd în calcul atât date cantitative dar și date soft, obținute prin sondaj,
care încearcă să redea componenta calitativă a competitivității. Printre cele mai importante
rapoarte instituționale care monitorizează competitivitatea națională, se numără:
„Anuar ul Competitivității Globale” , publicat de Institutul pentru Dezvoltarea
Managementului (IDM) , se autodescrie ca fiind principalul raport pe competitivitate
națională , fiind publicat încă din 1989. Acesta aproximează competitivitatea a 62 de țări, pe
baza a 300 de criterii diferite. Raportul final are mai multe secțiuni, prezentând clasificări,
profile de țară și tabele statistice . Indicele de competit ivitate IDM este alcătuit din 4
subindici, fiecare din acesta fiind calculat pe baza unor criterii cantit ative și calitative (IDM,
2016)
 performanța macroeconomică : reflectând economia națională, comerțul internațional,
investițiile internaționale, forța de muncă, prețurile
 eficiența guvernamentală se referă la finanțele publice, poli tica fiscală, structura
instituțională, mediul de afaceri, educația

131
 eficiența mediului de afaceri se referă la productiv itate, piața muncii, finanțe, politica
managerială , sistemul de valori
 infrastructura evaluează calitatea infrastructurii de bază, a ce lei tehnologice și
științifice, dar și sănătatea și mediul înconjurător
„Raportul de Competitivitate Globală ”, publicat de F orumul Economic Mondial (FEM)
evaluează și clasifică competitivita tea națională pe baza Indicele Competitivității G lobale
(ICG). Fii nd tot un indice agregat, ICG ține cont în primul rând de stadi ile de dezvoltare ale
unei țări -stadiul de ba ză, de eficiență și de inovare, și două stadii tranziționale – amintind de
opera lui Rostow (1960) referitoare la etapele de creștere ale unei țări. Ideea de la care se
pornește, și care este incorporată în metodologia de calcul a ICG, este aceea că factorii care
determi nă productivitatea unei țări dezvoltate vor acționa diferit într -o țară subdezvoltată.
Astfel, d iferiți factori vor avea ponderi diferite în calculul ICG. De exemplu, pentru o
economie sub dezvoltată din Africa se va acorda o pondere mai mare elementelor ce țin de
educația primară și săn ătate decât pentru o țară industrializată, unde educația primară și
sănătatea reprezintă , teoretic, un element bine clădit . În schimb , unei țări din cadrul O CDE i
se va cere să aibă o economie inovativă dacă dorește să fie considerată competitivă. Pe acest
considerent, ICG este împărțit în alți 3 subindici , aferenți unui anumit stadiu de dezvoltare
(de bază, de eficiență și de inovare), fiecare având pondere dif erită în calculul ICG.
Subindicii competitivității sunt calculați și ei pe baza mai multor piloni:
 subindicele de bază cuprinde piloni precum instituțiile, infras tructura, sănătatea și
educația primară, mediul macroeconomic
 subindicele de eficiență este f ormat din următorii piloni : educația terțiară și formare
continuă, eficiența pieței bunurilor, eficiența pieței muncii, dezvoltare financiară,
disponibilitatea te hnologică, dimensiunea pieței
 subindicele de inovare este bazat pe sofisticarea afacerii și inovare
4.2.2. Prezentarea ICG și relevanța acestuia în contextul creșterii
În continuare, vom prezenta în detaliu indice le ICG calculat de FEM . Considerăm acest
indice pot rivit întrucât definiția competitivității pe care se baz ează – aceea de productivitate,
se apropie cel mai mult de teoria creșterii economice. Folosirea lui ca reper în calculul
Indicelui Competitivității Regionale (ICR) ne va da prilejul să facem cu ușuri nță trecerea spre
analiza acelorași indicatori, dar la nivel regional, și de a realiza studii empirice privind relația

132
dintre competitivitate și creștere economică în regiunile UE, în capitolul următor. De
asemenea, acest indice ține seama de gradul de dez voltare al unei țări, lucru important în
contextul țărilor ECE care, deși nu sunt la cel mai înalt stadiu al dezvoltării, au propriul lor
potențial competitiv.
Stadiile de dezvoltare sunt calculate în funcție de nivelul venitului PIB/locuitor, pornindu -se
de la premisa că o țară este cu atât mai dezvoltată cu cât le poate oferi cetățenilor săi un nivel
de trai mai ridicat. Î n fiecare stadiu, nivelul de trai poate fi îmbunătățit printr -o creștere a
productivității, adică prin acționarea asupra acelor factori de competitivitate considerați
relevanți pentru stadiul respectiv (Schwab, 2014) :
 Stadiul de bază este caracteristic unei economii aflate în primul stadiu de dez voltare,
lipsit de tehnologizare, unde factorii primari – resurse le naturale, munca necalificată –
domină procesul economic. În acest stadiu, competitivitatea poate fi îmbunătățită prin
elemente de bază ce țin de buna funcționalitate a instituțiilor publice și private,
infrastructură, un mediu macroeconomic stabil și o forță de muncă sănătoasă și având
cel puțin un nivel primar de educație.
 În stadiul de eficiență, nivelul de trai este mult îmbunătățit, iar țările caute să dezvolte
procese de producție tot mai eficiente. În acest stadiu, productivitatea poate crește prin
educație și capacitatea de a absorbi tehnologiile existente, dar și printr -o bună
funcționare a pieței bunurilor și a muncii, printr -o piață de desfacere generoasă și prin
dezvoltarea sectorului financiar.
 O dată ajunse în al treilea stadiu, cel de de ino vare pentru a continua să crească sau
pentru a -și menține nivelul de trai ridicat ț ările trebuie să inoveze. A ceastă inovare se
manifestă la nivel de agent economic prin îmbunătățir ea proceselor existente, dar și
prin schimbări majore de tehnologie . De ase menea, existența unui mediu de afa ceri
vibrant și intraconectat, „ sofisticat” poate reprezenta un catalizator pentru inovare și
posibilă creștere.
De remarcat faptul că dezvoltarea este exprimată aici prin nivelul PIB pe locuitor, lucru ce
poate fi contest at de mulți economiști ai dezvoltării. Așa cum am arătat în capitolul 1, nivelul
venitului nu este suficient pentru a desprinde concluzii privind nivelul de dezvoltare al unei
țări, fiind necesară și o analiză atentă a schimbărilor structurale, sociale și economice. Cu
toate acestea, intervalele oferite pentru cele trei stadii de dezvoltare sunt suficient de largi
pentru a asigura o corelare destul de exactă între nivelul venitului și gradul de dezvoltare,
ținând cont de faptul că un venit ridicat reprezint ă totuși o condiție necesară pentru dezvoltare

133
economică. Mai mult decât atât, această clasificare setează niște baremuri minime pe care o
țară ar trebui să și le autoimpună dacă dorește să fie considerată competitivă, în funcția de
categoria din care face parte, permițând și dezvoltarea unui sistem de autoevaluare a
competitivității, adecvat cu nivelul de dezvoltare.
Tabelul 4.2. Descrierea princ ipalelor componente I CG, calculat de FEM
Categoria Pilonul Descriere / subpiloni Relevanța
pilonului
subindic ele
de bază 1. Institutii Cuprinde elemente referitoare la
protecția drepturilor de proprietate,
eficiența și transparența
administrației publice,
independența justiției, securitatea,
etica în afaceri, guvernanța
coorporatistă. Se referă la:
factori – cheie
pentru economiile
bazate pe factori
de producție • instituții publice
• instituții private
2. Infrastructură Se referă la disponibilitatea și
calitatea rețelelor de infrastructură,
cuprinzând informații pentru :
• transport
• electricitate ș i telefonie
3. Mediul
macroeconomic Ia in calcul indicatori fiscali și
bugetari precum inflație, deficit
bugetar, economisiri naționale
brute, datorie publică și risc de
creditare al țării
4. Sănătatea și
educația primară Se referă la s tarea de sănătate a
populației, calitatea și cantitatea
educației primare , având doi
subpiloni:
•sănătate
•educație primară

subindicele
de
eficiență 5. Educație superioară
și formare Cuprinde informații referitoare la:
factori – cheie
pentru economiile
aflate în stadiul de
eficiență •cantitatea de educație
•calitatea educației
•training -urile la locul de muncă
6. Eficiența pieței
bunurilor Cuprinde f actori care determină
intensitatea concure nței interne și
externe. Subcomponente:
•Concurența econom ică
•Calitatea cererii
7. Eficiența pieței
muncii Se referă la ef iciența și
flexibilitatea pieței muncii,
meritocrația și implicarea femeilor
pe piața muncii . Subcomponente:

134
•Flexibilitatea
•Folosirea eficientă a talentului
8. Dezvoltarea piețe i
financiare Descrie e ficiența, stabilitatea și
gradul de încredere în sistemul
financiar -bancar . Subcomponente:
•Eficiența
•Încrederea și siguranța
9. Disponibilitatea
technologică Măsoară a doptarea technologiilor
de către persoanele fizice și
juridice . Subcomponente:
•Adoptarea technologiilor
•Răspândirea technologiilor de
informare și comunicare
10. Mărimea pieței Se referă la mărimea pieței de
desfacere :
•mărimea pieței interne
•mărimea pieței externe

subindicele
de inov are 11. Sofisticarea afacerii Măsoară e ficiența și sofisticarea
proceselor economice și a
mediului de afaceri factori -cheie
pentru economiile
competitive 12. Inovarea Se referă la capacitatea și
angajamentul privind activități de
inovare
Sursa : prelucrări p roprii după Raportul de Competitivitate 2013 -2014 și 2014 -2015
Tabelul 4.2 redă schematic structura ICG, precum și descrierea principalilor piloni. Fiind
vorba de un indice compozit, fiecare pilon poate fi explicat ulterior prin intermediul altor
subpiloni , în funcție de gradul de detaliere a analizei.
4.3. Măsurarea competitivității la nivel regional – european
Competitivitatea națională este surprinsă de instituții internaționale care realizează studii la
nivel global, incercând să cuprindă toate țările, sau o proporție cât mai mare a acestora . După
cunoștințele noastre, nu există un indicator similar pentru competitivitatea regiunilor la nivel
global. Diversitatea geografică, diferențele în ceea ce privește conceptul de r egiune de la o
țară la alta, sau de la un continent la altul, fac ca majoritatea indicatorilor de competitivitate
regională să fie construiți fie pentru o anumită ț ară, fie pentru o zonă relativ omogenă – cum
este cazul UE . Prin urmare, ținând cont de propria temă de cercetare, vom prezenta în
continuare unele metode de măsurare a c ompetitivității la nivelul regiu nilor europene ,
urmând apoi să detaliem indicele ales de noi pentru studiul competitivității regionale în UE .

135
4.3.1. Indici care măsoară competitivitatea la nivel regional
Inidi cele C ompeti tivității R egional e (ICR) , calculat de către Comisia Europeană (Annoni și
Dijkstra (2013) ) este o replică la nivel regional al ICG calculat de FEM . Structurat pe
subindici și piloni la fel ca ICG, a cest indice își propune s ă fie un instrument auxiliar pentru
țările euro pene în formularea politicilor de dezvoltare regională , prin reliefarea punctelor
slabe și punctelor bune ale fiecărei regiuni. Până în prezent, indicele este disponibil în două
variante: 2010 și 2013, calcula t pentru 273 regiuni aparținând nivelului al doilea al
Nomeclatorului Unităților Teritoriale de Statistică (NUTS2 ) din UE. Dintre acestea, 215
regiuni aparțin Europei de Vest iar 58 aparț in ECE. Ne vom referi în continuare doar la
versiunea din 2013, mai s olidă decât cea din 2010 (indicele din 2010 fiind descris mai
degrabă ca un indice de învățare, learning index ).
Regional Innovation Index (RII), oferit de asemenea de Comisia Europeană, este versiunea
regională a European Innovation Index, un indicator ca re redă nivelul inovației la nivelul
Uniunii Europene, calculat pe baza sondajelor comunitare de inovare realizate o dată la doi
ani la nivelul companiilor din cadrul UE. Deși competitivitatea este un concept mai larg, care
cuprinde și elemente de performa nță și eficiență economică, considerăm acest indice relevant
în contextul cercetărilor regionale, întrucât este unul dintre puținii indecși calculați în mod
frecvent – cuprinzând până în prezent 5 ediții (2008, 2010, 2012, 2014, 2016). Totodată,
împărțirea regiunilor în diverse grupe de perfomanță în funcție de gradul de inovare (Leaders,
Strong Innovators, Moderate Innovators, Modest Innovators) oferă anumite indicii referitoare
și la gradul lor de competitivitate. RII este calculat ca și un indice composi t, representând
media aritmetic ă a 12 indicatori împărțiți în 3 categorii (Comisia Europeană, 2016) :
 Catalizatori ai inovației
 Activitatea inovatoare la nivelul firmelor
 Rezultate ale activității de inovare
Indicii de Competiti vitate calculați de Centrul pentru Competitivitate Internațională Robert
Huggins. Centrul pentru Competitivitate Internațional ă a fost fondat în 2007 de către
profesorii Robert Huggins de la U niversitatea din Cardiff și Hiro Izushi de la Aston Business
School și se autodefinește ca o punte de legătură între dezbaterile privind competitivitatea
economiilor – înțeleasă ca și competitivitatea națională, regională sau locală – și
competitivitatea afacerilor. Centrul a publicat de -a lungul timpului trei tipuri de indici de
competitivita te: World Knowledge Competitiveness Index, European Competitiveness Index,

136
UK Competitiveness Index . Dintre aceștia, European Competitiveness Index (valabil în
edițiile 2004 -2005 și 2006 -2007) și UK Competitiveness Index (valabil în edițiile din 2002 ,
2005, 2006, 2008, 2010 și 2013 ) măsoară compe titivitatea la nivel regional , respectiv la
nivelul regiunilor și localităților din Marea Britanie (vezi Huggins et. al (2004) pentru o
descriere detalia tă).
4.3.2. Prezentarea indicelui regional de competitivitate IRC
Pornind de la ideile despre competitivitate care stau la baza ICG, i ndicele regional respectă
structura celui global, având 3 subindici (de bază, de eficiență și de inovare) și 11 piloni, pe
alocuri diferiți ca denumire și conținut față de ICG (vezi și Tabelul 4.3) :
Tabelul 4.3. Structura Indicilor ICG și I CR
Indicele Competitivității Globale (ICG) Indicele Competitivității Regionale (ICR )
I. Subindicele de bază
pilon 1. Institu ții i ) Institu ții
pilon 2. Infrastructur ă ii ) Stabilitate macroeconomică
pilon 3.Mediul m acroeconomic iii) Infrastructu ră
pilon 4. Sănătate și educație primară iv) Sănătate
v ) Educație de bază
II. Subindicele de eficiență
pilon 5. Educație superioară și instruir e vi ) Educație superioară
pilon 6. Eficiența pieței bunurilor vii)Eficiența pieței muncii
pilon 7. Eficiența pieței muncii viii)Dimensiunea pieței
pilon 8. Dezvoltarea pieței financiare
pilon 9. Disponibilitatea technologică
pilon 10. Dimensiun ea pieței
III. Subindicele de inovare
pilon 11. Sofisticarea afacerii ix)Disponibilitatea technologică
pilon 12. In ovarea x) Sofisticarea afacerii
xi) In ovarea
Sursa: Prelucrări proprii, pe baza descrierilor FEM (2014) și Comisi ei Europen e (2013 )
 Astfel, se remarcă absența pilonilor „ Dezvoltarea pieței financiare” și „ Eficiența pieței
bunurilor” din cadrul subindicelui de eficiență al ICR
 Pilonul de „Educație primară și sănătate” din cadrul ICG este desfăcut în doi piloni
diferiți: „Educație de bază” și „Sănătate”, evidențiind rolul important al acestor doi
factori la nivel regional

137
 „Disponibilitatea technologică” apare ca și pilon în cadrul subindexului de inovare, și
nu în cadrul subindexului de eficiență
În mare, ICR respectă struc tura și meto dologia indicelui ICG propus de FEM , dar se remarcă
și prin unele caracteristici proprii, fiind mai bine adaptat unei analize regionale (vezi și
Tabelul 4.4 ). Acest indice nu se mai încadrează în intervalul 1 -7, fiind de fapt un scor obținut
prin intermedi ul unei analize factoriale și poate avea valori mai mici sau mai mari decât zero.
Putem spune că, din ac est punct de vedere, pilonii ICR sunt mai bine inchegați din punct de
vedere statistic, fiind bazați pe corelații reale între variabile. Totodată, stadi ile de dezvoltare
ale regiunilor sunt calculate în funcție de poziționarea PIB -ului per capita față de media
europeană, autorii ajungând la concluzia că simpla preluare a valorilor folosite de către ICG
ar distorsiona rezultatele.
Tabelul 4.4 Comparație I CG vs I CR
Indicele Competitivității Globale Indicele Competitivității Regionale
Date Pornește de la peste 110 indicatori ,
variabile cantitative (macro și
microeconomice) dar și calitative
(obținute prin sondaj) Pornește de la 80 de indicatori,
majoritat ea variabile cantitative, dar
conține și variabile soft, obținute prin
sondaj
Metodologie Pilonii finali sunt calculați prin media
aritmetică a indicatorilor normalizați
pe o scară de la 1 la 7
Subindecșii sunt calculați ca și medie
artimetică a pilonilor
Indicele final este calculat ca și medie
artimetică ponderată a subindecșilor,
ponderile fiind alese în funcție de
gradul de dezvoltare al țărilor Pilonii finali sunt calculați prin
intermediul a nalizei componentelor
principale
Subindecșii sunt calculați ca și medie
artimetică a pilonilor
Indicele final este calculat ca și medie
artimetică ponderată a subindecșilor,
ponderile fiind alese în funcție de
gradul de dezvoltare al regiunilor
Stadii de dezvoltare 5 stadii de dezvoltare (3 principale și
două int ermediare) calculate în funcție
de valoarea PIB per capita 5 stadii de dezvoltare, calculate în
funcție de valoarea PIB per capita a
regiunii raportată la media europeană
Acoperire Calculat pentru aproximativ 144 de
țări (varianta din 2014) , începând din
2004, anual Calculat pentru 262 regi uni NUTS 2
din UE , începând din 2011, având
două versiuni disponibile (2010 și
2013)
Măsurare Ia valori de la 1 la 7 Poate avea valori negative și pozitive
Sursa: prelucrări proprii pe baza Forumului Economic Mondial (2014) și a Comisiei Europene (2013)

138
Făcând analiza ICR pe anul 2013, autorii acestui indice ajung la concluzia că în cadrul UE
există diferențe și variații semnificative ale competitivității chiar la nivelul unei țări, iar un
indice la nivel național nu re ușește să surprindă aceste aspecte.
4.4. Concluzii
În acest capitol , am încercat să facem o scurtă trecere în revistă a conceptului de
competitivitate. După cum am remarcat de la început, co mpetitivitatea poate fi definită ținând
cont de mai multe dimensiuni – microeconomic, macroeconomic sau regional – și la nivelul
fiecărei dimensiuni se pot aduce informații noi cu privire la pârghiile de formare și de
propagare a acestui fenomen.
Suntem de părere , așadar , că competitivitatea se formează la nivel microeconomic dar se
consolidează la nivel macroeconomic. La nivel microeconomic, asistăm la competiția di ntre
firme pentru cota de piață – atât prin prețuri, dar în special prin inovarea la nivelul produselor
și serviciilor oferite . Rolul capitalului uman se manifestă prin spiritul antreprenorial, luarea
deciziilor cu privire la strategie și adaptarea continuă la provocările mediului înconjurător.
Diamantul lui Porter surprinde forțele care acționează asupra unei firme și prin a căror
interacțiune ia naștere conceptul de competitivitate. Vorbim aici nu doar de factori interni
firmei (factori de producție, strategie) – dar și de cei externi: rolul industriei, al presiunii
exercitate de cerere, al hazardului și al mediului macroeconomic. La nivel macroeconomic,
competitiv itatea se traduce în nivelul de productivitate al unei țări , având ca și finalitate
bunăstarea cetățenilor. Politicile macroeconomice au , de asemenea , un rol important în a
asigura un cadru propice dezvoltării competitivității – prin oferirea infrastructu rii, susținerea
educației și formării, stimularea i novării – dar și prin menținerea unui mediu concurențial
eficient, unde competiția dintre firme este încurajată și răsplătită. Am identificat cinci
elemente care definesc în final conceptul de competitivit ate la nivel macroeconomic :
productivitate, bunăstare, poziție economică favorabilă , cadru propice pen tru asigurarea
competitivității și șomaj scăzut.
Nivelul regional al competitivității, deși situat între cel microeconomic și macroeconomic,
este unul ext rem de comple x care surprinde atât concurența dintre firme , dar accen tuează și
nevoia de bunăstare a locuitorilor dintr -un spațiu bine definit. Un rol important la acest nivel
îl au clusterele -definite ca și legăturile de colaborare și concurență care se formează între
participanții la viața economică dintr -un anumit spațiu geografic , și a căror calita te dictează

139
formarea competitivității . Se pune, de asemenea, accentul pe stim ularea capitalulu i local,
autohton (atât fizic cât și uman), ca modalitate princ ipală de formare a competitivității la
nivel regional.
Teoriile despre competitivitate surprind , de as emenea , evoluția acestui fenomen. Este clar că ,
conceptul de competitivitate din prezent, influențat masiv de scrierile lui Porter, este unul
mult mai lar g decât cel din zilele economiștilor clasici și neoclasici – care pun în centrul ideii
de competitivitate comerțul internațional și ab undența factorilor de producție. Deși obsesia
pentru competitivitate, înțeleasă ca și poziție economică internațională, po ate fi nocivă – așa
cum remarcă Krugman – dorința de a obține o creștere a productivității prin eficiență și
inovare este , mai degrabă , o condiție necesară a zilelor noastre.
Având în vedere multitudinea de fațete ale conceptul ui de competitivitate, devine evident
faptul că măsurarea acesteia nu se poate realiza decât prin intermediul unor indecși compuși ,
care să înglobeze cât mai multe din tre conceptele surprinse de teor iile competitivi tății. Un
astfel de indice este ICG calculat de FEM , care, deși acoper ă o mare parte din ideile de
competitivitate, este bine ancorat în prezent. Pornind de la ideea de co mpetitivitate ca și
multitudine de factori care influențează nivelul de producti vitate a unei economii, FEM are o
abordare realistă în calculul acestui indicator. Așa cum am arătat, acesta este structurat pe 3
subindecși, ținând cont de stadiul de dezvoltare a țărilor în calculul indicelui final. Acest
lucru considerăm că îl face potrivit pentru studiul competitivit ății în țările UE, unde coexistă
atât țări dezvoltate, inovative, cât și țări care se afl ă doar într -o etapă intermediară . În special
la nivel regional, luarea în calcul a stadiilor de dezvoltare este cu atât mai importantă, întrucât
aici disparitățile dintre regiuni pot fi mai mari decât cele dint re țări – deci considerăm varianta
regională a acestui indice (ICR ) ca fiind una optimă pentru studiul competitivității regionale.
Legătura dintre competitivitate și creșt ere economică este una evidentă și este redată prin cel
puțin două concepte. Ideea de competitivitate ca și „ multitudine de factori care asigură
productivitatea unei economii” ne duce cu gândul la conceptul de TFP , care, deși destinat a
aproxima progresul tehnologic, prin însăși denumirea sa exprimă la rândul său ideea de
productivitate . Fiind calculat ca și un reziduu, TFP este, mai degrabă , rezultatul unei
abundențe de factori și condiții interconectate care influențează productivitatea factorilor de
producție, și nu exprimarea clară a progresului tehnologic . Cu toate acestea, ambele conc epte
gravitează în mod inevitabil spre ideea de inovare . pentru că doar un proces de inovare
continuă (fie că vorbim de eforturile îndreptate spre a obține progrese tehnologice răsunătoare
sau de suma micilor succese de fiecare zi) poate duce la o producti vitate sustenabilă a

140
factorilor de producție și, în final, a unei țări. Mai mult decât atât, unii autori consideră TFP
ca fiind o măsură viabilă a competitivității. Ambele concepte pot fi privite așadar ca și fațete
ale ideilor de productivitate și inovare , factori esențiali în studierea procesului de creștere
economică. Prin alegerea unor măsuri alternative ale competitivității (ICG și ICR), mult mai
clare decât TFP, putem spune că ne dorim să elucidăm o parte a acestei „cutii negre”, și să
oferim explicaț ii cu privire la elementele care contribuie la inovarea , productivitatea și
creșterea din țările studiate
Mai mult decât atât, așa cum am arătat deja, majoritatea pilonilor de competitivitate , așa cum
apar în ICG și ICR, pot fi asociați factorilor de cre ștere/productivitate , fie că vorbim de cei
care sunt prezenți în teoriile recunoscute ale creșterii – capital uman, educație, inovare – fie
cei al căror rol a început să fie studiat datorită studiilor empirice – infrastructură, instituții,
dezvoltare finan ciară etc.

141
Capitolul V. Studierea relației competitivitate – creștere
economică în regiunile ECE
Acest ultim capitol este ded icat analizei factorilor competitivității , asimilați factorilor de
creștere /productivitate și testării relației dintre competitivitate și cre ștere economică în țările
ECE. La nivelul politicilor economice , în special cele ale UE , competitivitatea este st râns
legată de crearea de locuri de muncă și de creștere economică. Comisia Europeană (2016)
recunoaște ro lul competitivității în procesul de creștere și își pro pune să asigure cadrul
economic și legal manifestării acesteia, încurajând mediul de afaceri să inoveze și să mențină
un nivel rezonabil al investițiilor. Cu toate acestea, în practică rezultatele obți nute ca urmare a
unei competitivități mai mari nu sunt întotdeauna cele așteptate. Așa cum se arată în ra portul
FEM , este posibil ca o țară cu competitivitate ridicată să aibă niveluri ridicate ale veniturilor
pentru locuitorii săi, fără să experimenteze n eapărat rate ridicate de creștere. Este , de
asemenea , posibil ca țările cu cele mai mari rate de creștere, în special cele în curs de
dezvoltare , să nu aibă o competitivitate ridicată.
În prima parte a acestui capitol , vom analiza pilonii pe care se bazeaz ă competitivitatea în
țările și regiunile ECE. Ne propunem să identificăm avantajele competitive ale acestor țări,
dar și punctele slabe – a căror îmbunătățire poate duce la o mărire a productivității, o
accelerare a procesului de creștere și o mărire a bu năstării. Practic, ne propunem să studiem
factorii de creștere /productivitate prin intermediul pilonilor competitivității, atât la nivel
național cât și la nivel regional. Considerăm că nivelul regional poate scoate mai bine în
evidență unele lipsuri sau p robleme, întrucât discrepanțele regionale sunt mai mari decât cele
naționale.
După ce am studiat situația elementelor de competitivitate, î n a doua parte a acestui capitol ne
propunem să testăm empiric relația competitivitate –creștere la nivel regional , pentru a vedea,
într-adevăr, dacă productivitatea – exprimată aici prin competitivitate, are un efect vizibil
asupra creșterii . Nivelul regional redă mai fidel decât nivelul național felul în care creșterea
economică afectează bunăstare a cetățenilor, fiind punctul de îmbinare a competitivității
microeconomice cu cea macroeconomică. Nivelul NUTS2 ales este , de asemenea , nivelul
potrivit pentru luarea unor decizii și implementarea unor măsuri la nivel regional.
Datorită diferențelor dintre țările din Europa de Vest și ECE vom considera din nou două
modele diferite pentru testarea relației competitivitate – creștere economică . Deși regiunile

142
din ECE au la o primă vedere o mai mare nevoie de a găsi factori de creștere , nivelul
veniturilor fiind mult mai scăzut co mparativ cu media europeană, țările din Europa de Vest se
confruntă cu problema disparități lor regionale, iar nevoia unor regiuni periferice de a
recupera decalajul este uneori la fel de stri ngentă ca în cazul regiunilor din ECE.
Realizarea unor studii la nivel regional oferă avantajul de a studia problemele mult mai
amănunțit, însă ridică unele probleme de ordin tehnic, în special în cazul modelelor
econometrice. Dependențele spațiale, ignorate multă vreme de literatura empirică de creștere,
sunt mult mai pregnante când se lucrează pe date regionale, iar neluarea lor în considerare
poate duce la rezultate eronate. Pentru a ne asigura că posibilele corelații găsite între
competitivitate și creștere sunt rezultatul interacțiunii reale d intre cele două, și nu
manifestarea corelațiilor spațiale, modelul econometric construit va ține seamă de relațiile
interspațiale dintre regiuni.
5.1. Analiza ICG în țările ECE
Vom începe analiza competitivități i în cele 11 țări ECE, urmărind evoluția ICG pe o perioadă
de 9 ani, 2006-2014 . Analiza se rapor tează la media competitivității din UE15, acesta fiind
nivelul de dezvoltare pe care țările ECE îl urmăresc . Vom realiza , de asemenea , și o analiză
mai amănunțită pe cei 12 piloni ai competitivității, evidențiind diferențele care e xistă între
ECE și UE15 . Datele folosite au fost culese de pe pagina de web a Forumului Economic
Mondial (2014) .
5.1.1. Analiza subindicilor ICG în țările ECE
Țările ECE au evoluat de -a lungul ultimilor ani în ceea ce pri vește stadiul lor de dezvoltare,
conform rapoar telor FEM (vezi Tabelul 5.1 ):
 În 2005 , majoritatea dintre ele se aflau în stadiul de eficiență, caracterizat printr -un
venit pe locuitor cuprins între 3000 și 8999 USD. Slovenia era singura țară ECE aflată
în stadiu l de inovare, iar Cehia, Estonia și Ungaria se aflau într -un stadiu intermediar,
de tranziție dinspre eficiență spre inovare. Începând cu 2008 , în stadiul de eficiență
rămân doar Bulgaria și România, care, c u mici excepții, nu reușesc să î și mărească
nivel ul de trai suficient de mult pentru a fi considerate într -un stadiu de tranziție.
 La polul opus, în categoria economiilor considerate în etapa de inovare , Sloveniei i se
alătură Cehia din 2008, ambele caracterizate de venituri pe cap de locuitor de peste

143
17000 USD . Alte două țări , Slovacia și Estonia , reușesc în 2009 și 2014 să
întrunească condițiile necesare încadrării în etapa de inovare, dar datorită climatului
de criză și a fluctuării venitului, vor retrograda în st adiul de tranziție în anii 2010,
2011 și 2013. Este posibil însă ca, pe viitor, poziția lor în stadiul de inovare să se
consolideze.
Tabelul 5.1 arată așadar eterogeneitatea țărilor ECE în ceea ce privește etapele lor de
dezvoltare și indică unele direcții cu privire la potențialii factori de creșter e care ar trebui
considerați. Ne aște ptăm ca Slovenia și Cehia să mizeze într-o proporție destul de mare p e
inovare pentru a -și mări productivitatea, pe când în România și Bulgaria o mai bună
eficientizare a piețelor pare să fie, la o primă vedere, factorul recomandat pentru mărirea
productivității.
Tabelul 5.1. Stadiul de dezvoltare a țărilor ECE în perioada 2005 -2014, conform clasificării FEM
Anul Stadiul 2 – de eficiență
3000 -8999 USD/capita Stadiul 2 spre Stadiul 3
9000 -17000 USD/capita Stadiul 3 – de inovare
>17000 USD/capita
2005 BG, HR, LV, LT, POL, RO, SK CZ, EE, HU, SL
2006 BG, HR, LV, LT, POL, RO, SK CZ, EE, HU, SL
2007 BG, LV, LT, POL, RO HR, CZ, EE, HU, SK SL
2008 BG, RO HR, EE, HU, LV, LT, POL, SK SL, CZ
2009 BG HR, HU, LV, LT, PO L, RO SL, CZ,SK, EE
2010 BG, RO HR, EE, HU,LV, LT, POL, SK SL, CZ
2011 BG, RO HR, EE, HU,LV, LT, POL, SK SL, CZ
2012 BG, RO HR, EE, HU, LV, LT,POL SL, CZ, SK
2013 BG, RO HR, EE, HU, LV, LT,POL, SK SL, CZ
2014 BG, RO HR, HU, LV, LT, POL SL, CZ, SK, EE
Sursa : prelucrări proprii – sintetizarea clasificărilor din r apoartele de competitivitate FEM (2006 -2014) . Vezi Anexe
pentru o explicitare a codurilor folosite pentru țările ECE.
Trecând la stud iul indicilor propriu -ziși, competitivitatea în țările ECE e ste sub nivelul țărilor
din UE15 în perioada studiată , decalajul dintre cele două blocuri fiind de aproximativ 0.70
puncte (4.34 vs 5.03) , sau de 15% din valoarea ICG în țările UE15. Figura 5.1 redă grafic
diferențele din tre țările ECE și UE15 atât pentru ICG, cât și pentru cei 3 subindici de
competitivitate. După cum se observă, d ecalajul cel mai mare există în cazul subindicelui de
inovare, unde țările UE15 au un avans de peste 1p, iar diferența cea mai mică este în cazul
subindicelui de eficiență (de 0.6 1p). Deși țările ECE obțin cel mai mare punctaj în cazul
subindicelui de bază (de 4.74p) , decalajul obținut în cazul acestui subindice se situează peste
cel al indicelui de eficiență (0.76p) . Anticipăm să vedem unele scoruri scăzute pentru unele

144
din cerinț ele de bază (instituții, infrastructură, mediul macroeconomic sau educație primară și
sănătate). Acest lucru este oarecum surprinzător, deoarece din punct de vedere al venitului,
toate țările ECE au depășit stadiul de bază.
Figura 5.1. Competitivitatea în țările ECE și UE15, în intervalul 2006 -2014

Sursa: prelucrări proprii (în Excel) pe baza rapoartelor FEM (2014). Pe axa din stânga sunt redate valorile medii ale
indicilor și subindicilor competitivității, calculate ca și medii artimetice pentru perioad a 2006 -2014 . Axa din dreapta
redă valoarea decalajului dintre țările ECE și UE15, calculat ca și diferență dintre valoarea medie a indicel ui/
subindicel ui respectiv în UE15 și valoarea medie a acestuia din ECE
Tabelul 5.2 redă valoarea indicilor și subindi cilor competitivității pentru cele 11 țări ECE .
Astfel putem stabili o ierarhie a acestora :
 Estonia are cea mai mare valoare a competitivității pentru perioada studiată, urmată
de Cehia. Estonia este liderul țărilor ECE și când vine vorba de su bindicele d e bază ș i
de eficiență, însă este depășită de Cehi a și Slovacia la valoarea subindice lui de
inovare.
 Slovenia, țara clasificată în stadiul de inovare încă din 2005, se situează doar la
jumătatea clasamentului când vine vorba de indicele global datorită sco rului mic pe
care îl obține pentru cerințele de eficiență, dar ocupă locul 2 în cazul cerințelor de
bază și a celor de inovare.
 La polul opus, ultimele țări intrate în UE – Croația, Bulgaria și România – ocupă
ultimele poziții și în cadrul clasamentului competitivității. Mai mult, Rom ânia este pe
ultimul loc când vine vorba de subindicele de bază, Croația are mari probleme cu
cerințele de inovare, în timp ce Bulgaria este cea mai slabă din UE când vine vorba de
eficiență . Situația este cu atât mai îngrijoră toare pentru România și Bulgaria întrucât
aceste două țări sunt ultimele din blocul ECE rămase încă în etapa de eficiență, iar 4.34 4.74
4.34
3.72 5.03 5.5
4.95 4.85
00.20.40.60.811.2
0123456
ICG subindicele de
bazăsubindicele de
eficiențăsubindicele de
inovareECE
UE15
decalaj UE15-ECE

145
clasamentul arată că cele două țări sunt pe ultimele locuri și când vine vorba de
cerințele de bază. Aceste lucruri pun sub semnu l întrebării posibilitatea ca, într -un
viitor apropiat, aceste două țări să se dezvolte și să înainteze spre etapa de inovare .
Tabelul 5.2. Competitivitatea în țările ECE, în intervalul 2006 -2014
Țara ICG Subindicele
de bază Subindicele
de eficiență Subin dicele
de inovare
Estonia 4.67 5.35 4.65 4.03
Cehia 4.57 4.88 4.62 4.23
Lituania 4.43 4.85 4.35 3.85
Polonia 4.41 4.59 4.53 3.7
Slovenia 4.39 5.1 4.32 4.05
Ungaria 4.31 4.62 4.35 3.76
Letonia 4.31 4.75 4.32 3.52
Slovacia 4.28 4.66 4.42 3.64
Bulgar ia 4.13 4.43 4.07 3.26
Croația 4.11 4.67 4.02 3.52
România 4.1 4.23 4.14 3.39
UE15 5.03 5.5 4.95 4.85
ECE 4.34 4.74 4.34 3.72
Sursa: calcule proprii pe baza rapoartelor Forumului Economic Mondial (2006 -2014). Valorile redate sunt valorile
medii, calcu late ca și medii aritmetice ale indicilor/subindici lor resp ectivi, pentru perioada 2006 -2014. Pentru a
permite o mai bună comparare între țări, o scală de două culori a fost folosită pe coloane – cu cât nuanța este mai
intensă, cu atât valoarea indicelui re spectiv este mai mare.
5.1.2. Ierarhia țărilor ECE în funcție de principalii piloni de competitivitate
Pentru a evidenția ierarhia țărilor ECE în funcție de principalii pilonii de competitivitate , vom
puncta principalele asemănări și deosebiri între țările ECE și țările din Europa de Vest, în
ceea ce privește scorurile obținute pentru diverși piloni (Tabelul 5.3 ):
 Se remarcă faptul că, în cazul ambelor blocuri, educația primară și sănătatea este
pilonul care obține cel mai mare scor
 Inovarea reprezintă pilonul und e țările ECE obțin cel mai mic scor, iar în cazul țărilor
UE15, acesta reprezintă al doilea cel mai mic scor, dup ă flexibilitatea pieței muncii.
Această statistică nu este surprinzătoare pentru țările ECE, însă punctează necesitatea
de a întări eforturile de inovare la nivel european , nu doar la nivelul țărilor ECE
 Cea mai mare discrepanță dintre țările ECE și UE15 se obțin e, așa cum am anticipat,
pentru cerințele de bază instituții și infrastructură , iar cea mai mică este dată de
mediul macroeconomic . Cu toate că mediul macroeconomic reprezintă un deziderat
important pentru desfășurarea activităților economice, decalajul mare obținut pentru
cerințele de bază , instituții și infrastructură, reprezintă un motiv de îngrijorare.

146
Necorectarea acestor decalaje poa te duce la ineficiențe sistemice în sistemul
instituțional și în infrastructură, care pot împiedica pe viitor dezvoltarea optimă a
țărilor ECE.
Tabelul 5.3. Pilonii competitivității ICG în țările ECE, pentru intervalul 2006 -2014

1. Instituții
2. Infrastr uctură
3. Mediul
macroeconomic
4. Sănătate și
educație primară
5. Educație
superioară și
instruire
6. Eficiența pieței
bunurilor
7. Eficiența pieței
muncii
8. Dezvoltarea
pieței financiare
9. Disponibilitatea
technologică
10. Dimensiunea
pieței
11. Sofisti carea
afacerii
12. Inovare
ECE 3.88 4.1 5.04 5.95 4.74 4.35 4.4 4.3 4.4 3.91 4.1 3.37
UE15 5.1 5.6 5.01 6.32 5.31 4.91 4.5 4.78 5.3 4.82 5.1 4.56
Diferența 1.22 1.5 -0.03 0.37 0.57 0.56 0.1 0.49 1 0.91 1.1 1.19
BG 3.27 3.39 5.25 5.81 4.17 4.06 4.38 4.06 3.9 3.85 3.58 2.94
HR 3.65 4.37 4.79 5.87 4.39 3.95 4.08 4.02 4.08 3.62 3.84 3.2
CZ 3.79 4.55 5.19 6 4.96 4.62 4.56 4.44 4.67 4.48 4.59 3.86
EE 4.87 4.64 5.71 6.18 5.21 4.84 4.9 4.72 5.17 3 4.28 3.79
HU 3.85 4.21 4.58 5.86 4.69 4.27 4.33 4.23 4.3 4.3 3.96 3.56
LV 3.98 4.11 4.99 5.94 4.83 4.41 4.68 4.5 4.29 3.18 3.93 3.11
LT 4.01 4.46 5.01 5.94 5.03 4.37 4.47 4.13 4.56 3.55 4.27 3.44
POL 3.92 3.52 4.84 6.07 4.84 4.32 4.41 4.48 4.04 5.06 4.12 3.28
RO 3.5 3.1 4.74 5.61 4.35 4.05 4.11 4.08 3.82 4.42 3.73 3.05
SK 3.64 4 5.1 5.9 4.47 4.48 4.5 4.7 4.35 4 4.13 3.14
SL 4.2 4.7 5.18 6.29 5.18 4.48 4.23 3.9 4.65 3.47 4.39 3.7
Sursa: calcule proprii pe baza rapoartelor F EM (2006 -2014). Valorile redate sunt valorile medii, calculate ca și medii
aritmetice ale pilonilor respectivi, pentru perioada 2006 -2014. Codurile folosite pentru a reda țările sunt explicitate în
Anexe.
Subindicele de bază este un indice al contrastelor, întrucât aici avem pilonii de infastructură
și instituții, unde țările ECE înregistr ează cele mai mari decalaje față de media europeană, dar
și mediul macroeconomic – unde țările ECE au o situație sim ilară (sau chiar ușor mai bună)
decât țările din Europa de Vest – și pilonul de sănătate și educație – în cazul căruia țările ECE
obțin cel mai mare scor .
1) Pilonul instituțional conține criteriu l de ” Corupție și etică”, pentru care ț ările ECE
înregistrează cel mai mare decalaj față de UE15, de 1.7 puncte (Tabelul 5.4 ). În
general, scorul scăzut al pilonului instituțional ridică probleme întruc ât poate bloca
accesul investitorilor pe piață și poate îngrădi concurența dintre firme , prin birocrație
excesivă și corupție. La nivelul țărilor, se remarcă o tendință de divergență între
liderul țărilor ECE – Estonia – și restul țărilor: următoarea țară clasată – Slovenia – se
află la o distanță considerabilă , de 0.6 puncte .

147
2) În cazul pilonului de infrastructură , țările ECE trebuie să recupereze decalajul de 1.5p
existent între e le și țările din Europa de Vest, în special în cazul infrastructurii de
transp ort, unde diferența este de 1.65p (Tabelul 5.4 ). La nivel național, s ituația este
mai omogenă în cazul acestui pilon, se observă un grup de 5 țări (Slovenia – țara cu
cea mai mare punctaj, Estonia, Cehia, Lituania și Croația) care au valori medii
apropiat e, între 4.7 și 4.37 în timp ce restul țărilor au valori între 4.21 și 3.06
(România).
Tabelul 5.4. Media componentelor cerințelor de bază, ICG, 2006 -2014
Țara
Componenta ICG ECE UE15 Dif. BG HR CZ EE HU LV LT POL RO SK SL
I. Instituții 3.88 5.1 1.22 3.27 3.65 3.79 4.87 3.85 3.98 4.01 3.92 3.5 3.64 4.2
A. Instituții publice 3.77 5.03 1.26 3.08 3.56 3.67 4.85 3.76 3.9 3.88 3.78 3.39 3.49 4.14
1. Drepturi de proprietate 4.17 5.6 1.43 3.31 3.82 4.17 5.18 4.36 4.3 4.27 4.04 3.74 4.2 4.5
2. Corupție și e tică 3.09 4.81 1.72 2.61 2.97 2.61 4.26 2.9 3.13 3.14 3.35 2.72 2.64 3.64
3. Influență nejustificată 3.25 4.83 1.58 2.59 2.92 3.25 4.62 3.32 3.37 3.31 3.54 2.76 2.59 3.48
4. Eficiență guvernamentală 3.22 4.18 0.96 2.95 2.9 3.14 4.38 2.95 3.34 3.42 3.02 2.91 2.99 3.42
5. Securitate 5.14 5.74 0.59 3.94 5.21 5.2 5.82 5.28 5.38 5.27 4.96 4.82 5.01 5.67
B. Instituții private 4.19 5.31 1.12 3.84 3.93 4.14 4.91 4.1 4.21 4.37 4.34 3.84 4.08 4.38
1. Etică corporativă 3.95 5.48 1.52 3.58 3.85 3.72 4.87 3.68 3.92 4.16 4.21 3.47 3.69 4.34
2. Responsabilitate 4.44 5.15 0.71 4.09 4 4.55 4.95 4.53 4.5 4.59 4.47 4.22 4.48 4.42
II. Infrastructură 4.09 5.57 1.48 3.39 4.37 4.55 4.64 4.21 4.11 4.46 3.52 3.06 4 4.7
A. Infrastructură de transport 3.64 5.28 1.65 3.03 3.9 4.22 4.04 3.69 3.87 4.13 3.07 2.6 3.42 4.01
B. Infrastructură de
electricitate și telefonie 5.06 6.06 1 4.56 5.45 5.35 5.53 5.2 4.67 5.22 4.82 4.2 4.97 5.72
III. Mediul macroconomic 5.04 5.01 -0.03 5.25 4.79 5.19 5.71 4.58 4.99 5.01 4.84 4.74 5.1 5.18
IV. Sănătate și educație
primară 5.95 6.32 0.37 5.81 5.87 6 6.18 5.86 5.94 5.94 6.07 5.61 5.9 6.29
A. Sănătate 6.67 6.89 0.22 6.59 6.74 6.8 6.66 6.67 6.57 6.59 6.73 6.5 6.7 6.86
B. Educație primară 5.23 5.76 0.53 5.02 5 5.2 5.71 5.04 5.3 5.28 5.41 4.71 5.1 5.73
Sursa: prelucrări proprii pe baza datelor Forumului Economic Mondial (2014). Valorile redate sunt valorile medii,
calculate ca și medii aritmetice ale pilonilor respectivi, pentru perioada 2006 -2014 . Codurile folosite pentru a reda
țările sunt explicitate în Anexe. Dif=diferența dintre valorile UE15 și valorile ECE.
1) În cazul mediului macroeconomic , țările din ECE au o poziție relativ bună comparativ
cu alte țări europene, nefiind afectate de crizele datoriei publice sau de riscuri cres cute
de creditare, astfel că multe țări înregistrează pentru acest pilon valori peste media
europeană. Și aici se remarcă o divergență între liderul grupei, Estonia, urmată în mod
surprinzător de Bulgaria la o diferență de 0.45p. Pe ultimul loc se situează Ungaria, cu
un scor mediu de 4.58p. (Tabelul 5.3)
2) În cazul pilonului de sănătate și educație primară , diferența dintre UE15 și ECE este
una scăzută. Decalajul este mai mic în cazul sănătății decât în cazul educației primare
(Tabelul 5.4), cu țări precum S lovenia și Cehia obținând valori medii apropiate de

148
media țărilor din Europa de Vest. În cazul educației primare, Estonia și Slovenia obțin
cele mai mari valori, iar România se situează pe ultimul loc atât în cazul sănătății cât
și în cazul educației prima re. Încurajarea capitalului uman – sub ambele sale forme –
reprezintă un pas important pentru creșterea productivității și stimularea inovării.
Subindicele de eficiență este un indice mai echilibrat, unde diferențele pentru cei 6 piloni
oscilează între 0.0 9p, pentru eficiența pieței muncii și 1p, pentru disponibilitatea tech nologică
(vezi Tabelul 5.5):
1) În cazul pilonului de educație superioară și instruire , cele mai performante țări din
ECE sunt Estonia și Slovenia, iar cea mai puțin performantă țară este B ulgaria. Deși
diferența dintre EC E și UE15 este rezonabilă, de 0.57p , există unele elemente ale
acestui pilon care pot fi îmbunătățite . Gradele de înmatriculare în învățământul
secundar și terțiar sunt apropiate de cele din UE15 , însă calitatea generală a sistemului
de educație și mai ales programele de formare profesională la locul de muncă prezintă
decalaje importante comparativ cu țările din Europa de Vest .
2) În ce a ce privește eficiența pieței bunurilor, se observă că diferența cea mai mare între
ECE și UE15 se înregistrează pentr u calitatea cererii (0.87p ). Observăm, de
asemenea, faptul că diferența privind competiția domestică (0.48 p) este de aproape
două ori mai mare decât diferența privind competiția străină (0.25p). Deși influența
firmelor străine este considerată una pozitivă, prin suita de efecte pozitive aduse de
investițiile străine directe, investițiile domestice sunt la fel de importante pentru
creșterea economică pe termen lung . Acest indicator arată faptul că statele ECE ar
putea să facă mai m ulte pentru a stimula competiția între firmele naționale, și, prin
aceasta, crearea de investiții domestice.
3) Eficiența pieței muncii are o valoare scăzută pentru țările UE15 . Flexibilitatea pieței
muncii este un element unde țările ECE obțin un punctaj mai mare de cât UE15, cu
aproape 0.20p . Această diferență este pusă pe seama șomajului populației tinere din
Europa de Vest, care a escaladat după 2009, numeroase taxe și practici de angajare
reducând mobilitatea pe piața muncii în r ândul tinerilor (Schwab, 20 14). Cu toate că
au o piață a muncii mai flexibilă, țările ECE au un scor mai mic în a gestiona talentul
oamenilor cu aproape 0.40p – iar aceste două elemente combinate pot genera pe viitor
o continuare a migrației forței de muncă dinspre ECE spre Europa d eVest.
4) În ceea ce privește dezvoltarea sistemului financiar , diferența dintre ECE și UE15 este
de asemenea mică, de mai puțin de 0.5 puncte, datorate, printre altele, prăbușirii unor

149
sisteme bancare din țările Europei de Vest, pe fondul crizei financiare d in 2009.
Sistemul financiar din țările ECE este destul de sigur și de încredere – cu toate
acestea eficiența lui, capacitatea de a oferi capital accesibil agenților economici este
destul de slabă, fiind cu 0.75 puncte mai mic ă decât în UE15. Acest lucru a r putea
crea probleme pe viitor pentru finanțarea și competit ivitatea capitalului autohton.
Figura 5.2. Evoluția disponibilității technologice în intervalul 2006 -2014

Sursa: reprezentări proprii, pe baza datelor Forumului Economic Mondial (2006 -2014 )
7) Cu toate că disponibilitatea tehnologică este mai mare în cazul țărilor UE15 cu
aproape un punct, se remarcă o tendință ascendentă a acestui pilon în cazul ambelor
blocuri (vezi Figura 5.2). Diferența în ceea ce privește adoptarea tehnologiilor este
mai mică (0.64p), dar elementul problematic îl reprezintă tehnologia informațională și
de comunicare (TIC), unde țăr ile UE15 au un avans de 1.33p. Dintre țările ECE,
Estonia și Slovenia stau cel mai bine la adoptarea tehnologiilor și, respectiv la
răspândirea sect orului TIC, iar România și Bulgaria ocupă ultimele locuri.
8) Mărimea pieței este dată, printre altele, de dimensiunea PIB. Acesta indică o piață
domestică situată sub media UE15 pentru majoritatea statelor ECE. Doar Polonia,
liderul ECE la acest pilon, reuș ește să obțină pentru perioada studiată o medie cu
0.27p mai mare decât a statelor UE15. Același lucru se întâmplă și când analizăm
dimensiunea pieței externe, Polonia se situează din nou peste media UE15. Restul
țărilor ECE au de recuperat din decalaj atâ t la capitolul pieței externe (diferență de
0.77p), dar mai ales la capitolul pieței interne (o diferență de aproape 1p față de
UE15). Decalajul înregistrat pentru mărimea pieței externe arată că aceste țări nu au
reușit să profite în totalitate de benefic iile de state membre al unei uniuni economice. 2.533.544.555.566.5
2006-
2007
2007-
2008
2008-
2009
2009-
2010
2010-
2011
2011-
2012
2012-
2013
2013-
2014
2014-
2015Media ECE
Media EU15
Cel mai competitiv
EU15
Cel mai putin
competitiv EU15

150
Pe ultimul loc în cadrul acestui pilon se situează Estonia, datorită dimensiunii sale
geografice reduse.
Tabelul 5.5. Media componentelor cerințelor de eficiență , ICG, 2006 -2014
Țara
Componenta ICG ECE UE15 Dif. BG HR CZ EE HU LV LT POL RO SK SL
V. Educație superioară și
instruire 4.74 5.31 0.57 4.17 4.39 5 5.21 4.69 4.83 5.03 4.84 4.35 4.47 5.2
A. Cantitatea educației 5.67 5.9 0.22 5.22 5.17 5.4 5.92 5.8 5.93 6.18 5.98 5.23 5.2 6.4
B. Calitatea educație i 4.43 4.98 0.55 3.89 4.19 4.8 5.12 4.44 4.47 4.64 4.22 4.07 4.1 4.8
C.Instruire la locul de muncă 4.11 5.03 0.92 3.4 3.81 4.7 4.6 3.82 4.08 4.28 4.33 3.76 4.17 4.3
VI. Eficiența pieței
bunurilor 4.35 4.91 0.56 4.06 3.95 4.6 4.84 4.27 4.41 4.37 4.32 4.05 4.48 4.5
A. Competiție 4.52 4.92 0.4 4.18 4.05 4.8 5.09 4.59 4.59 4.43 4.42 4.19 4.81 4.6
1.Competiție domestică 4.34 4.82 0.48 4.06 3.95 4.5 4.86 4.25 4.44 4.24 4.35 4.13 4.45 4.5
2. Competitție străină 4.96 5.2 0.25 4.46 4.38 5.4 5.59 5.37 4.99 4.88 4.66 4.39 5.61 4.8
B. Calitatea condițiilor
cererii 4.02 4.9 0.88 3.84 3.74 4.3 4.34 3.64 4.06 4.26 4.13 3.77 3.81 4.3
VII. Eficiența pieței muncii 4.42 4.51 0.09 4.38 4.08 4.6 4.9 4.33 4.68 4.47 4.41 4.11 4.5 4.2
A. Flexibilitate 4.49 4.29 -0.21 4.77 4.18 4.5 4.84 4.51 4.77 4.35 4.6 4.28 4.61 4
B. Exploatarea eficientă a
talentului 4.35 4.73 0.38 3.99 3.97 4.6 4.96 4.15 4.59 4.59 4.22 3.93 4.38 4.5
VIII. Dezvoltarea pieței
financiare 4.3 4.78 0.49 4.06 4.02 4.4 4.72 4.23 4.5 4.13 4.48 4.08 4.7 3.9
A. Eficiență 3.7 4.45 0.75 3.42 3.32 3.8 4.36 3.51 3.73 3.73 3.85 3.47 3.85 3.6
B. Siguranță 4.9 5.12 0.22 4.7 4.71 5 5.09 4.94 5.27 4.54 5.11 4.69 5.55 4.2
IX. Disponibilitatea
tehnologică 4.35 5.34 1 3.9 4.08 4.7 5.17 4.3 4.29 4.56 4.04 3.82 4.35 4.7
A. Adopția de tehnologie 4.87 5.52 0.65 4.21 4.63 5.2 5.44 5.14 4.77 5.33 4.55 4.36 5.19 4.8
B. Folosirea TIC 4.26 5.59 1.34 4.43 4.19 4.5 4.82 3.73 4.34 4.43 4.17 3.76 3.6 4.9
X. Dimensiunea pieței 3.91 4.82 0.91 3.85 3.62 4.5 3 4.3 3.18 3.55 5.06 4.42 4 3.5
A. Mărimea pieței domestic e 3.68 4.64 0.96 3.63 3.44 4.2 2.7 4.01 2.98 3.3 4.92 4.3 3.71 3.2
B. Mărimea pieței externe 4.6 5.37 0.77 4.52 4.16 5.3 3.93 5.16 3.81 4.28 5.5 4.78 4.85 4.3
Sursa: prelucrări proprii pe baza datelor Fo rumului Economic Mondial (2014) . Valorile redate sunt valorile medii,
calculate ca și medii aritmetice ale pilonilor respectivi, pentru perioada 2006 -2014 . Codurile folosite pentru a reda
țările sunt explicitate în Anexe. Dif=diferența dintre valorile UE15 și valorile ECE.
În cazul subindicelui de inovar e, decalajul mare de peste un punct al țărilor ECE pentru cei
doi piloni este unul așteptat, întrucât majoritatea țărilor ECE nu au atins încă stadiul de
inovare . Cehia este țara care reușește să aibă cel ma i bun punctaj, iar Bulgaria se situează pe
ultimul loc în cazul ambilor piloni:
1) Tendința pilonului de sofisticare a afacerii a fost mai deg rabă una descendentă în
cazul ambelor blocuri. În perioada studiată, diferența dintre cele două grupe este în
medie 1.06p , dar se observă că după 2010 decalajul dintre UE15 și ECE devine ușor
mai mare comparativ cu perioada de dinainte de 2010 (Figura 5.3) .

151
Figura 5.3. Evoluția pilonului de sofisticare a afacerii în intervalul 2006 -2014

Sursa: reprezentări proprii, p e baza rapoartelor FEM (2006 -2014)
2) Inovarea este pilonul unde țările ECE obțin cea mai mică medie, de 3.37 puncte din 7
posibile. Cu toate acestea , așa cum am arătat, decalajul dintre ECE și țările UE15 este
mai m ic decât în cazul altori piloni. Dacă în ca zul țărilor UE15 se remarcă o ușoară
tendință ascendentă a inovării, pentru țările ECE acesta are mai degrabă o tendință
staționară (Figura 5.4 ).
Figura 5.4. Evoluția pilonului de inovare în intervalul 2006 -2014

Sursa: reprezentări proprii, pe baza rapoa rtelor FEM (2006 -2014)
5.2. Analiza competitivității în regiunile ECE
În continuare , vom analiza competitivitatea la niv elul regiunilor NUT S2 folosind Indicele
Competitivității Regionale, versiunea din 2013 , al Comisiei Europene . Datele au fost preluate 3.253.754.254.755.255.756.25
2006-2007
2007-2008
2008-2009
2009-2010
2010-2011
2011-2012
2012-2013
2013-2014
2014-2015Media ECE
Media EU15
Cel mai
competitiv EU15
Cel mai putin
competitiv EU15
2.533.544.555.56
2006-2007
2007-2008
2008-2009
2009-2010
2010-2011
2011-2012
2012-2013
2013-2014
2014-2015Media ECE
Media EU15
Cel mai competitiv EU15
Cel mai putin competitiv
EU15

152
de pe p agina de web a Comisiei Europene (2013)21. Așa cum am arătat în capitolul trecut,
acest indice urmează metodologia indicelui global calculat de FEM și, din acest punct de
vedere , îl considerăm potrivit pentru a face trece rea de la studiul competitivității naționale la
cea regio nală, în cadrul UE . Vom încerca să surprindem competi tivitatea ECE la nivel
regional prezentând diferențele între sta tisticile ICR la nivelul ECE și UE15, analizând cele
mai competitive și cele mai p uțin competitive regiuni și prezentând statisticile obținute pentru
cei 11 piloni ai competitivității.
5.2.1. Nivel regional vs național. Disparități regionale
La fel ca indicele global, și acesta ține cont de stadiile de dezvoltare ale regiunilor pentru a
ajunge la valoarea finală a competitivității, dar de această dată stadiile sunt calculate în
funcție de valoarea PIB per capita a regiunii raportată la media europeană.
Figura 5.5. Stadiul de dezvoltare al regiun ilor NUTS2 din UE , conform I CR (2013)

Sursa: Com isia Europeană (Annoni & Dijkstra, 2013, p. 15)

21 Datele au culese de pe următoarea adresă de web a Comisiei Europene :
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/pdf/6th_report/rci_2013_scores.xls , accesată
august 2015

153
Figura 5.5 redă distribuția stadiilor de dezvoltare în cadrul UE, așa cum au fost folosite
pentru calculul ICR. Așa cum era de așteptat, majoritatea regiunilor din ECE se g ăsesc în
stadiul 1 sau 2 de dezvoltare, caracterizat de un PIB pe cap de locuitor de cel mult 75% din
valoarea mediei europene. În Europa de Vest, se observă că majoritatea regiunilor se află cel
puțin în stadiul 3 de dezvoltare dar, în același timp, și va riația în cadrul aceleași țări este mult
mai mare. Astfel, în unele țări pot exista 3 sau 4 stadii diferite de dezvoltare, ceea ce
înseamnă că nivelul PIB per capita variază, în cadrul aceleiași țări, de la 50% -75% din media
europeană la peste 110% din val oarea acesteia. Reducerea acestor diferențe reprezintă cu
siguranță o prioritate importantă a acestor țări, astfel că factorii de creștere și competitivitate
devin importanți și în contextul regional al țărilor din Europa de Vest.
Tabelul 5.6 prezintă medi ile și abateril e standard ale subindicilor I CR. Putem spune că, și la
nivelul competitivității, UE se confruntă cu două probleme:
 În primul rând, este vorba de diferența dintre țările dezvoltate din Vest și cele din Est,
dată de mediile mult mai ridicate a le competitivității regionale în țările UE15. Acest
lucru reiese însă și din analiza competitivității la nivel global și, la fel ca în cazul ICG,
această diferență este mai accentuată în special în cazul subindicelui inovației.
 A doua problemă, care nu poa te fi sesizată prin studiul competitivității naționale, este
reflectată prin abaterile standard ale competitivității regionale , mult mai ridicate în
cazul țărilor din UE15. Vorbim, așadar, de diferențe semnificative între regiunile
aceleași țări în ceea ce privește competitivitatea, productivitatea și implicit nivelul de
trai. Deși țările din UE15 au în medie o competitivitate ridicată, abaterile standard
mari indică probleme de coeziune, care, în timp, pot afecta echilibrele naționale și
europene.
Tabelul 5.6. Medii și var iații ale ICR (2013) în țările ECE și UE15
IRC 2013 Subindicele de
bază Subindicele de
eficiență Subindicele de
inovație
Media Abaterea
std Media Abaterea
std Media Abaterea
std Media Abaterea
std
ECE -0.69 0.44 -0.67 0.50 -0.67 0.44 -0.84 0.55
UE15 0.11 0.63 0.17 0.56 0.09 0.70 0.10 0.68
Sursa: Calcule proprii pe baza datelor Comisiei Europene (2013 ).
5.2.2. Clasamentul r egiunilor în funcție de subindicii ICG
În continuare , vom face o analiză a celor mai competitive regiuni și a celor cel mai puțin
competitive regiuni d in ECE . Tabelul 5.7 oferă schematic primele și ultimele 1 0 regiuni

154
clasate, în funcție de ICR dar ș i de subindicii care îl compun. Astfel, putem remarca
următoarele aspecte cu privire la cele mai competitive regiuni europene:
 Regiunea cu cel mai ridicat indice de competitivitate este Bratislavský kraj ,
aparținând Slovaciei.
Tabelul 5.7. Cele m ai competitive și cele mai necompetitive 10 regiuni din ECE
Țara Cod
regiune Regiune Locul ocupat în clasamentul regiunilor ECE
ICR Subindicele
de inovaț ie Subindicele
de eficientă Subindicele
de bază
Cele mai competitive 10 regiuni
Bulgaria BG41 Yugozapaden – 9 – –
Rep Cehă CZ01 Praha 2 2 2 3
Rep Cehă CZ02 Stední echy 2 2 2 3
Rep Cehă CZ05 Severovýchod 9 – 9 7
Rep Cehă CZ06 Jihovýchod – 10 – 6
Rep Cehă CZ03 Jihozápad – – 10 9
Rep Cehă CZ08 Moravskoslezsko – – – 10
Rep Cehă CZ03 Jihozápad – – 10 9
Estonia EE00 Eesti 7 6 – 1
Ungaria HU10 Közép -Magyarország 5 4 8 –
Polonia PL12 Mazowieckie 6 8 6 –
România RO32 București – Ilfov 10 7 5 –
Slovenia SI02 Zahodna Slovenija 4 5 4 2
Slovenia SI01 Vzhodna Slovenija 8 – 7 5
Slovacia SK01 Bratislavský kraj 1 1 1 8

Cele mai puțin competitive 10 regiuni
Bulgaria BG32 Severen tsentralen 47 47 49 47
Bulgaria BG33 Severoiztochen 48 – 52 –
Bulgaria BG42 Yuzhen tsentralen 49 50 54 –
Bulgaria BG34 Yugoiztochen 54 51 53 54
Bulgaria BG31 Severozapaden 56 49 56 48
Polonia PL62 Warmi sko-Mazurskie – – 47 –
România RO21 Nord -Est 50 56 – 53
România RO31 Sud-Muntenia 51 55 48 52
România RO41 Sud-Vest Oltenia 52 53 50 51
România RO12 Centru 53 52 51 50
România RO22 Sud-Est 55 54 55 55
România RO11 Nord -Vest – 48 – 49
România RO42 Vest – – – 56
Sursa: prelucrări proprii pe baza datelor Comisiei Europene (2013 ). Semnul „ -” marchează faptu l că poziția ocupată
de o regiune în clasamentul indicelui/subindicelui indicat nu se situează printre primele sau ultimele 10.

155
 În cazul Cehiei, 3 din 8 regiuni ale sale sunt considerate a fi printre cele mai
competitive 10 regiuni din zona ECE . Slovenia este de asemenea bine reprezentată,
ambele sale regiuni situându -se în acest clasament.
 Și țări ca Estonia, Ungaria, Polonia și România sunt reprezentate în acest clasament –
este vorba de regiunile NUTS2 care conțin capitalele țărilor respective. De fapt ,
pentru 7 din 11 țări ECE (Slovacia, Slovenia, Cehia, România, Polonia, Ungaria,
Estonia), regiunea de dezvoltare conținând capitala reușește să se situeze în top 10.
Clasamentul celor mai necompetitive regiuni, din punct de vedere al ICR, este dominat de
România și Bulgaria. Jumătate din regiunile din România (4 din 8 regiuni) și majoritatea
regiunilor din Bulgaria (5 din 6 regiuni) sunt clasificate ca având o competitivitate scăzută.
Dacă ne u ităm și la ierarhia subindicilor , observăm că regiunea Bratisl avský kraj din Slovacia
ocupă din nou prima poziție în topul subind icilor de inovare și de eficiență, iar Estonia (țară
formată doar dintr -o singură regiune de dezvoltare) este lider în topul subindicelui de bază.
De remarcat poziția Cehiei, unde 7 din 8 r egiuni de dezvoltare se situează în clasamentul
fruntaș al ICR sau în cel al subindici lor. La polul opus, aproape toate regiunile din România
(7 din 8) și din Bulgaria (5 din 6) sunt în coada clasamentului la cel puțin un aspect ce ține de
competitivitate. O singură regiune, în cazul ambelor țări, reușește să se situeze în top 10 ICR ,
respectiv top 10 subindice de inovare – regiunea conținând capitala.
5.2.3. Analiza comparativă a statisticilor descriptive
În final , vom încerca să surprindem punctele bune și punct ele slabe ale competitivității
regionale în țările ECE prin anali za statisticilor descriptive corespunzătoare celor 11 piloni.
Figura 5.6 prezintă media celor 11 piloni ai competitivității la nivelul celor două blocuri –
ECE și UE15 . Așa cum era de aștepta t, regiunile din UE15 au o competitivitate mult mai
ridicată decât a celor din ECE, reflectată la nivelul fiecărui pilon, mai puțin la nivelul
mediu lui macroeconomic . Analiza competitivității la nivel național a scos in evidență aceeași
situație: un mediu macroeconomic mai propice în zona ECE comparativ cu zona Europei de
Vest, așadar studierea competitivității regional e confirmă, în acest caz , concluzia desprinsă
prin studiul competitivității naționale.
De asemenea, se observă că sănătatea și educația pri mară sunt pilonii unde regiunile ECE
par să aibă cel mai mult de recuperat. Acești doi piloni se remarcă în special prin abateri
standard mai ridicate ( Figura 5.7 ), dar și prin medii reduse (în special în cazul sănătății –

156
Figura 5.6 ). Este de remarcat fap tul că, analiza la nivel național a arătat faptul că pilonul de
educație primară și sănătate are cel mai mare scor dintre cei 12 piloni. Acest lucru este menit
să tragă un semnal de alarmă cu privire la capitalul uman.
Figura 5.6. Descrierea pilo nilor ICR (2013) prin intermediul mediilor

Sursa: prelucrări proprii pe baza datelor Comisiei Europene (2013 )
Deși situația la nivel național pare să mascheze aceste probleme, este clar că i nvestițiile ca re
se fac în capitalul uman sunt mai puțin eficiente la nive lul unor regiuni, ducând la disparități
interregionale importante în cadrul ECE . Este recunoscută importanța capitalului uman
pentru a avea o forță de muncă ef icientă și de a obține creștere. De asemenea, se știe că
impactul diferitelor nivele de educație asupra creșterii este diferit, în funcție de gradul de
dezvoltare a țării respective. Așa cum arată Papageorgiu (2003) , educația primară afectează
creșterea produsului final prin creșterea eficienței muncii în special în țările mai puțin
dezvoltate, spre deosebire de educația post -primară care are un impact mai mare în creșterea
productivității prin inovare. Cu toate acestea, în țările dezvoltate educația primară deficitară
influențează negativ și calitatea celorlalte niv ele de educație, putând avea un efect nu doar
asupra volumului produsului final dar și asupra capacității de inovare a țărilor. Așadar, ț ările
ECE trebuie să ia măsuri pentru ca pe viitor regiunile care au un decalaj la acest capitol , să
primească ajutorul necesar pentru a depăși aceste handicapuri , în special dacă acestea se
situează și într -un grad de dezvoltare scăzut . -1.5-1-0.500.5Dimensiunea pieței
Disponibilitatea
technologică
Sofisticarea afacerii
Inovare
Instituții
Stabilitate
MacroeconomicăInfrastructuraSanatateEficiența pieței muncii Educație primară Educație superioară
și formare continuă
ECE UE15

157
Figura 5.7. Descrierea pilonil or competitivității regionale prin intermediul abateri lor

Sursa: prelucrări proprii pe baza datelor Comis iei Europene (2013 )
Putem spune că analiza noastră confirmă faptul că studierea problemelor ce țin de
competitivit ate, productivitate și creștere economică nu este foarte eficientă dacă este făcută
doar la nivel național . Deși mediile naționale reflectă în unele cazuri o situație economică
relativ bună, abaterile standard și mediile la nivel regional indică faptul că unele regiuni ar
putea fi mult sub media națională în ceea ce privește unele aspecte ale comp etitivității.
Politicile publice, atât cele comu nitare cât și cele naționale, trebuie să țină seama de aceste
variații interne și de faptul că efectele s -ar putea să fie diferite în funcție de regiune. În mod
special, aceste rezultate par să genereze două întrebări, în jurul cărora autori i ICR (Annoni &
Dijkstra, 2013) consideră că ar trebui să aibă loc o dezbatere amplă: Sunt aceste diferențe
interregionale dăunătoare? Cât de mult ar trebui remediate aceste variații interne? În mod
special, în contextul creșterii economice n e putem întreba și cum se împacă aceste variații cu
ideea de convergență la nivelul UE. Se poate vorbi de convergență la nivel european sau
discutăm mai degrabă de niște „ poli de creștere economică”?
5.3. Testarea empirică creștere – competi tivitate
În ultima p arte a acestui capitol vom efectua testarea empirică a relației creștere economică –
competitivitate. Literatura economică confirmă că, î n mod tradițional , scopul final al
competitivității este de a mări nivelul de trai, așadar rezultatele finale ale compe titivității ar
trebui să se reflecte în elemente precum PIB per capita sau rata șomajului . Totodată, privind
competitivitatea ca și productivitate, testarea competitivitate – creștere devine una firească. 00.511.52Dimensiunea pieței
Disponibilitatea
technologică
Sofisticarea afacerii
Inovare
Instituții
Stabilitate
MacroeconomicăInfrastructuraSanatateEficiența pieței
muncii Educație primară Educație superioară
și formare continuă
ECE UE15

158
Noile analize „ beyond GDP” încearcă însă să asociez e rezultatele c ompetitivității și cu o
calitate a vieții, redată prin fericire, speranța de viață, e chilibrul muncă -viață personală. Unii
autori (Aiginger, Barenthaler -Sieber, & Vogel, 2013) consideră că scopul competitivității este
să mărească nivelul de trai al oamenilor dincolo de indicatorii cantitativi. Deocamdată însă,
având în vedere și tema noastră de cercetare, ne vom limita la a considera rezultatul final al
competitivității ca fiind creșterea economică.
Preluând model ul lui Schwab et. al (2014), care testează influența ICG asupra ratei de
creștere folosind date n aționale, vom încerca să vedem dacă, la nivel european, indicele
regional al competitiv ității este corelat cu rata de creștere economică .
5.3.1. Modelul econometric
Pentru a testa în mod corect efectul competitivității asupra creșterii, pe lângă indicele ICG
trebuie să luăm în considerare și alte elemente care pot avea un efect asupra ratei de creștere.
Ca și Schwab et.al (2014) , vom considera efectul de convergență co ndițională, respectiv
tendința regiunilor sărace de a crește mai repede decât cele bogate spre propria stare
staționară , prin urmare vom introduce în ecuație un nivel al venitului inițial pentru a controla
acest aspect :
𝑔𝑦=𝑎+𝛽1𝑙𝑛𝑌0+𝛽2𝐼𝐶𝑅+𝜀 (5.1)
unde:
 𝑔𝑌 este rata de creștere economică a regiunii i
 𝑙𝑛𝑌0 este nivelul Produsului Intern Brut din anul inițial, în regiunea i, exprimat în
logaritmi
 𝛽1 măsoară convergența, ne așteptăm ca 𝛽1<0
 ICR reprezintă Indicele Competitivității R egionale
 𝛽2 măsoară efectul ICR asupra ratei de creștere, ne așteptăm ca 𝛽2<0
 𝑎 este constanta modelului, reprezentând efectul cumulat asupra creșterii a tuturor
celorlalți factori
 𝜀 reprezintă reziduul, considerat independent și identic distribuit
Pe lângă efectul de convergență este important să luăm în considerare și efectul spațial.
Majoritatea studiilor consideră ipoteza unor rate de creștere independent distribuite la nivel
regional , cu toate acestea este foarte posibil c a dezvoltarea economică a unei regiuni să fie
influențată de economia regiunilor vecine. Abreu, DeGroot și Florax (2005) au arătat că,

159
atunci când dependențele spațiale nu sunt luate în calcul, modelele de creștere est imate pot fi
greșit specificate. Simple analize descriptive scot în evidență faptul că atât nivelul venitului
cât și ratele de creștere nu sunt distribuite complet aleatoriu în cadrul regiunilor din Europa.
Așa cum remarcă Paas și Schlitte (2009) , cele mai mari venituri sunt situate de -a lungul unei
porțiuni denumite ”blue banana” , care se întinde din sudul Angliei până în nordul Italiei, iar
regiunile din sudul continentului par să aibă venituri mai mici decât media europeană.
Inclusiv delimitarea care se face între țările UE15 și cele ECE datorită unui venit mai mare în
țările UE15 reprezintă tot un argument in favoarea unei dependențe spațiale. În ceea ce
privește ratele de creștere, aceeași Paas și Schlitte (2009) au remarcat faptul că, analizând
perioada 1995 -2008, regiun ile periferice din UE15 precum ș i noile state membre din ECE au
cunoscut rate de creștere mult mai ridicate comparativ cu restul regiunilor.
Dependența spați ală poate fi modelată, conform Anselin (1988, pg. 34 -38) prin două modele
de bază : modelele SEM (Spatial Error Model) și SLM (Spatial Lag M odel) . În modelul SEM,
dependența spațială se manifestă la nivelul e rorilor (acestea nu mai sunt independente și
identic distribuite), pe când în modelele SLM, rata de creștere a unei regiuni este influențată
de rata de creștere a regiunilor inconjurătoare, și acest lucru este exprimat matematic în
modelul de creștere.
Dependența spațială în ambele modele este redată prin intermediul unei matrici ponderate a
distanțelor, notată în mod convențional cu W. Această matrice surprinde structura spațială a
dependențelor și intensitatea acestor dependențe. Ideea de dependența spați ală se bazează pe
un model gravitaț ional, și pe ideea generală că „ toate regiunile sunt corelate între ele, dar
regiunile mai apropiate vor fi mai corelate între ele decât regiunile îndepărtate”. Există mai
multe metode pentru a exprima această matrice W, în cazul nostru aceasta ia următoarea
formă:
𝑊={0,𝑑𝑎𝑐ă 𝑖=𝑗
1
𝑑𝑖𝑗2,𝑑𝑎𝑐ă 𝑖≠𝑗 ș𝑖 𝑑𝑖𝑗<𝐷
0,𝑑𝑎𝑐ă 𝑖≠𝑗 ș𝑖 𝑑𝑖𝑗>𝐷 (5.2)
Astfel, pentru simplificare, se consideră că doar regiunile situate pe o rază D unele de altele
sunt corelate între ele. Se consideră așadar o anumită distanță -prag D până la care ar exista
dependență spațială. Dacă distanța dintre două regiuni este mai mică decât acea distanță D, se
consideră că intensitatea/corelarea spațială dintre cele două regiuni ia valoarea 1
𝑑𝑖𝑗2. Acest
raport exprimă tocmai ideea că dependența spațială dintre două regiuni este invers

160
proporțională cu distanța dintre ele. În caz contrar, dacă distanța este mai mare decât D se
consideră că nu există niciun fel de dependență spațială între cele două regiuni.
Folosind matricea W, ecuația ( 5.1) se poate scrie sub forma unui model cu erori corelate
spațial (SEM) :
𝑔𝑦=𝑎+𝛽1𝑙𝑛𝑌0+𝛽2𝐼𝐶𝑅 +𝜀,𝑢𝑛𝑑𝑒 𝜀=λ𝑊𝜀 +𝑢 (5.3),
unde λ poate fi consid erat parametrul modelului SEM.
Un model SLM, cu „î ntârziere spațială” , unde rata de creștere 𝑔𝑌este corelată cu creșterile
regiunilor vecine, are următoarea formă:
𝑔𝑦=𝑎+𝛽1𝑙𝑛𝑌0+𝛽2𝐼𝐶𝑅 +𝜌𝑊𝑔𝑦+𝜀 (5.4)
unde ρ este consider at parametrul modelului SLM.
5.3.2. Metodologia și rezultatele obținute
Vom testa așadar relația dintre rata de creștere economică și competitivitate a regională,
controlând pentru fenomenul de convergență beta și cel de dependență / autocorelare spațială
descris anterior . În acest scop, având drept model metodologia Schwab et. al (2014) am
folosit ur mătoarele două seturi de date: ICR (versiunea 2013 ) și seria P IB/cap de locuitor,
exprimată prin paritatea puterii de cumpărare ( PIBpcPPP ) pentru regiunile NUTS2, pent ru
perioada 2000 -2013 . Pentru seria PIB regional, sursa datelor a fost site -ul de statistică al
Comisiei Europene (EUROSTAT, 2015)22
Pentru a calcula rata de creștere pe termen lung, am estimat ecuația:
𝑙𝑛𝑃𝐼𝐵𝑝𝑐𝑃𝑃𝑃 =𝑎+𝑔𝑌𝑇+𝜀 (5.5)
unde 𝑔𝑌 reprezintă rata de creștere în timp (T) a PIBpcPPP pentru perioada 2000 -2013 .
Pentru a studia relaț ia creștere – competitivitate, testând în același timp atât ipoteza
convergenței beta dar și a dependenței spațiale vom parcurge următorii pași:
1) Mai întâi se va estima o ecuație bivariată, simplă (5.6) folosind metoda clasică OLS .
Vom verifica dacă această ecuație este corect specificată, testând atât pentru eroare
spațială cât și pentru lag spațial, prin intermediul testu lui LM /Robust LM :
𝑔𝑌=𝑎+𝛽2𝐼𝐶𝑅 +𝜀 (5.6)

22 Datele referitoare la PIB au fost culese de pe următoarea adresă de web a EUROSTAT:
http://ec.europa.eu/eurostat/web/regions/data/database, accesată septembrie 2015

161
2) Dacă testul LM/Robust LM pentru eroare spațială este sem nificativ înseamnă că
ecuația ( 5.6) nu este corect specificată. Vom estima așadar un model SEM :
𝑔𝑌=𝑎+𝛽2𝐼𝐶𝑅 +𝜀,𝑢𝑛𝑑𝑒 𝜀=λ𝑊𝑒+𝑢 (5.7)
3) Dacă testul LM/Robust LM pentru lag spațial în cazul ecuației ( 5.6) este semnificativ
vom specifica un model SLM :
𝑔𝑌=𝑎+𝛽2𝐼𝐶𝑅 +𝜌𝑊𝑔𝑌+𝜀, (5.8)
4) Vom reveni la ecuația ( 5.6) și vom introduce factorul de convergență beta în (5.9). În
cazul nostru, venitul inițial Y0 este venitul (PIB per capita exprimat prin PPP) aferent
anului 2000.
𝑔𝑌=𝑎+𝛽1𝑙𝑛𝑌0+𝛽2𝐼𝐶𝑅 +𝜀, (5.9)
Vom repeta pașii 2) și 3) și pentru ecuația ( 5.9).
5) Dacă testul LM pentru eroare spa țială este s emnificativ în cazul ecuației (5.9 ), vom
specifica modelul SEM :
𝑔𝑌=𝑎+𝛽1𝑙𝑛𝑌0+𝛽2𝐼𝐶𝑅 +𝜀,𝑢𝑛𝑑𝑒 𝜀=λ𝑊𝑒 +𝑢 (5.10)
6) Modelul SLM pentru ecuația ( 5.9), unde vom avea așadar atât un control pentru
dependența spațială, cât și pentru dependența temporală (efectul de convergență beta)
va arăta astfel:
𝑔𝑌=𝑎+𝛽1𝑙𝑛𝑌0+𝛽2𝐼𝐶𝑅 +𝜌𝑊𝑔𝑌+𝜀, (5.11)
Vom estima ecuațiile ( 5.6)-(5.11) pentru toate regiunile din UE, dar și separat pentru UE15 și
pentru E CE, c omparând apoi rezultatele.
Înainte de a trece la analiza rezultatelor, vom prezenta distribuția ICR și a ratelor de creștere
calculate în regiunile UE, pentru a vedea dacă răspândirea celor două indică vreo posibilă
corelare. În cazul ICR, se observă că n oțiunea de „blue banana” pare să se aplice și ideii de
competitivitate, regiunile cele mai competitive fiind așezate, ca și în cazul veniturilor maxime
pe cap de locuitor, pe porțiunea cuprinsă între sudul Angliei și nordul Italiei (Figura 5.8).
Regiunile sudice și cele din periferia Europei, inclusiv țările ECE, au cea mai scăzută
competitivitate regională. Așadar, așa cum este de așteptat, regiunile cu cele mai mari
venituri sunt și cele mai competitive, formând acei poli/clustere de competitivitate,
caracterizate prin venituri mari și productivitate ridicată . Figura 5.9 arată distribuția ratelor de
creștere în Uniunea Europeană, indicând, la prima vedere, mai degrabă o relație negativă între
competitivitate și creștere economică. Regiunile cu cele mai mar i rate de creștere sunt situate
în ECE, țările care par să aibă și cele mai mici valori pentru ICR. Estimările noastre vor
scoate în evidență dacă această relație creștere – ICR este intr -adevăr negativă .

162
Figura 5.8. Distribuția competitivității regionale în UE

Sursa: prelucrări proprii pe baza datelor Comisiei Europene (2013) , realizate în programul STATA 12
Figura 5.9. Distribuția ratei de creștere a PIB/locuitor (PPP) 2000 -2013

Sursa: prelucrări propri i pe baza datelor EUROSTAT (2015 ) , realizate în programul STATA 12

163
Vom începe analiza rezultatelor obținute prin studierea relației competitivitate – creștere
economică la nivelul întregii UE (Tabelul 5.8) . Așa cum se observă, dacă estimăm relația
creștere economică – competitivitate neținând cont de al te elemente, obținem o legătură
negativă între cele două. Astfel, la o creștere cu o uni tate a ICR, rata de creștere sca de cu
0.007% (Tabelul 5.8, coloana 1). Acest r ezultat este în contradicție cu semnificația
competitivității ca și productivitate și pune sub semnul întrebării importanța atribuită acesteia
în creșterea economică europeană. Testele LM arată însă că erorile sunt autocorelate spațial
(dependente spațial) și acest lucru invalidează rezultatele obținute în cazul modelul ui (1).
Rezultatele teste lor LM, robust LM sugerează faptul că atât un mod el SLM cât și un model
SEM este potrivit , dar nivelul de semnificație al testelor punctează mai degrabă spre un
model cu erori corelate spațial (SEM). Estimând acest model în coloana (2) , observăm că
relația dintre competitivitate și creștere devine pozitivă, chiar dacă nesemnific ativă statistic.
În coloana (4) , considerarea convergenței Beta prin introducerea venitului inițial în cadrul
modelului OLS face ca relația dintre competitivitate și creștere economi că să devină pozitivă
și semnificativă. Chiar și atunci când luăm în calcul autocorelarea spațială care , în acest
model se manifestă mai vizibil la nivelul ratei de crește re (coloana 6), coeficientul ICR
rămâne pozitiv și semnificativ.
Tabelul 5.8. Rezulta tele estimării relației competitivitate -creștere la nivelul regiunilor UE
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
OLS SEM SLM OLS SEM SLM
ICR2013 -0.007*** 0.001 0.001 0.009*** 0.009*** 0.005***
(0.002) (0.003) (0.001) (0.003) (0.003) (0.002)
lnPIBcapitaPPP_inițial -0.036*** -0.036*** -0.012***
(0.003) (0.003) (0.003)
Constantă 0.025*** 0.026*** -0.003* 0.378*** 0.375*** 0.118***
(0.001) (0.007) (0.002) (0.032) (0.033) (0.033)
Λ 1.111*** 0.010
(0.055) (0.028)
Ρ 1.124*** 0.891***
(0.058 ) (0.079)
LM ( eroare spațială) 636.133*** 60.526***
Robust LM ( er. spațială) 49.731*** 3.482**
LM ( lag spațial) 590.023*** 105.206***
Robust LM ( lag spațială) 3.621** 48.162***
Număr de obs 247 247 247 178 178 178
R2 0.050 0.523
Sursa: estimări proprii în programul STATA 12 , pe baza datelor Comisiei Europene (2013) și EUROSTAT (2015) .
Când estimăm aceste ecuații doar pentru UE15 sau pe ECE observăm că rezultatele diferă
considerabil. Având în vedere diferențele în procesele econ omice (de producție, tehnologice)

164
dintre cele două blocuri, este recomandat să se estimeze modele diferite pentru fiecare bl oc în
parte, pentru a obține o omogeneitate cât mai mare în interiorul modelului:
 Pentru UE15, se observă că atunci când estimăm un model bivariat creștere
economică – competitivitate, obținem într -o primă fază un coeficient pozitiv și
semnificativ (Tabelul 5.9 – coloana 1) , dar atunci când considerăm dependențele
spațiale printr -un model al erorilor autocorelate (Tabelul 5.9 – coloana 2) sau când
luăm în calcul și venitul inițial (Tabelul 5.9 – coloanele 4, 5) coeficientul lui ICR
devine nesemnificativ.
Tabelul 5.9. Rezultatele estimării relației compe titivitate -creștere la nivelul regiunilor UE15
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
OLS SEM SLM OLS SEM SLM
ICR2013 0.008*** 0.002 0.000 -0.001 0.001 -0.001
(0.002) (0.003) (0.001) (0.002) (0.002) (0.001)
lnPIBcapitaPPP_inițial 0.007* 0.006** 0.005*
(0.004) (0.003) (0.003)
Constantă 0.016*** 0.022* -0.001 -0.051 -0.040 -0.047
(0.001) (0.013) (0.002) (0.038) (0.028) (0.029)
λ 1.071*** 0.897***
(0.085) (0.093)
Ρ 1.054*** 0.851***
(0.091) (0.093)
LM (eroare spațială) 229.108*** 151.276***
Robust LM (er. spațială) 18.649*** 4.123**
LM ( lag spațial) 213.292* ** 147.480***
Robust LM (lag spațial) 2.833* 0.327
Număr de obs 189.000 189.000 189.000 120.000 120.000 120.000
R2 0.10 0.02
Sursa: estimări proprii în programul STATA 12, pe baza datelor Comisiei Europene (2013) și EUROSTAT (2015)
 Pentru r egiunile din țările ECE ( Tabelul 5.10 , coloana 1 ) într -o primă fază relația
creștere competitivitate este una negativă. Modelul (6), care ia în calcul și procesul de
convergență beta și autocorelarea spațială a ratelor de crește re relevă faptul că
impactul ICR asupra creșterii este de fapt unul pozitiv în țările ECE. Deși semnificativ
doar la un nivel de 10%, valoarea pozitivă a acestui coeficient este o încurajare pentru
regiunile din țările ECE de a -și urmări îndeaproape evoluția acestui indicator și de a
încerca, acolo unde se poate, prin politici adecvate să crească valoarea acestuia.
Tabelul 5.10. Rezultatele estimării relației competitivita te-creștere la nive lul regiunilor ECE
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
OLS SEM SLM OLS SEM SLM
ICR2013 -0.015*** 0.010 0.006 0.012 0.014 0.017*
(0.005) (0.006) (0.006) (0.012) (0.009) (0.010)
lnPIBcapitaPPP_inițial -0.030** -0.003 -0.012
(0.012) (0.009) (0.011)

165
Constantă 0.040*** 0.055** -0.008 0.331*** 0.081 0.110
(0.004) (0.022) (0.011) (0.119) (0.088) (0.110)
λ 1.090*** 1.073***
(0.149) (0.132)
Ρ 1.241*** 1.198***
(0.276) (0.267)
LM ( eroare spațială) 5.765** 2.449
Robust LM ( eroare spațială) 6.256** 8.717***
LM ( lag spațial) 14.848*** 12.033***
Robust LM lag spațial) 15.339*** 18.301***
Număr de obs. 56.000 56.000 56.000 56.000 56.000 56.000
R2 0.126 0.215
Sursa: estimări proprii în programul STATA 12, pe baza datelor Comisiei Europene (2013) și EUROSTAT (2015)
De remarcat faptul că productivitatea, exprimată prin competitivitate, are un efect pozitiv și
semnificativ asupra creșterii la nivelul regiunilor UE, însă aceasta se r eflectă într -o măsură
diferită la nivelul regiunilor celor două blocuri. Regiunile ECE par să beneficieze cel mai
mult de impactul acest ei ”productivități” asupra creșterii, într -o măsură mult mai mare decât
regiunile UE15. Aceste rezultate pot fi privite și ca o confirmare a concluziilor desprinse în
cadrul capitolului al treilea, însă pot fi analizate și prin prisma factorilor care le de termină:
convergența și dependențele spațiale.
5.3.3. Convergența beta și i nterdependențele spațiale în regiunile europene
Așa cum am precizat, relația de competitivit ate – creștere este afectată de convergență și
dependențele spațiale. În continuare, vom încerca , pe scurt, să analizăm rezultatele obținute
care țin de aceste aspecte.
Dacă privim competitivitatea ca fiind impactul cumulat al tuturor factorilor de creștere, prin
prisma asociației piloni de creștere – factori de creștere, putem spune că modelul nostr u
reprezintă un model condițional de testare a convergenței, u nde ICR redă diferențele care
există în condițiile fiecărei regiuni. Se observă că efectul de convergență se manifestă mai
mult la nivelul întregului spațiu comunitar UE probabil și datorită une i mai mari var iații a
ratelor de creștere și eterogeneități între regiuni. În prezența competitivității, la nivelul
regiunilor europene, efectul de convergență beta este semnificativ, acest lucru însemnând că
regiunile care au un venit inițial mai mic vor avea tendința să aibă, în mod natural, rate de
creștere mai mari.
Este interesant că atunci când estimăm această relație doar la nivelul regiunilor din Europa de
Vest convergența beta nu se verifică, chiar mai mult – coeficientul pozitiv și semnificativ a l

166
venitului inițial (vezi Tabelul 5.9 – coloanele 4 -6) indică o posibilă divergență: regiunile care
au avut un v enit inițial mai mic vor avea în continuare rate de creștere mai mici , iar ce le cu un
venit inițial mai mare vor avea în continuare rate de cre ștere mai mari. Acest lucru
îngreunează un posibil efect de ajungere din urmă (catching -up) la nivel regional în țările
Europei de Vest. Tendința de divergență, în special în cazul Europa de Vest, a mai fost
semnalată în numeroase lucrări de specia litate – încă din 1996 unii autori (Fagerberg &
Verspagen, 1996) susțin ideea unei Europe „ cu mai multe viteze”, cu cel puțin 3 cluburi de
creștere caracterizate de dinamici, productivități și rate ale șomajului diferite.
La nivelul re giunilor ECE se remarcă într -o primă fază un efect de convergență, însă acesta
dispare când luăm în calcul dependențele spațiale. Deși coeficientul rămâne negativ, se
observă că rata de creștere este influențată mai degrabă de efectele de propagare regiona lă și
de indicele competitivității, decât de nivelul venitului inițial. În acest caz considerăm că
situația este mai optimistă decât în cazul regiunilor Europei de Vest – deși efectul de
convergență nu este prezent în interiorul blocului ECE , rezultatele nu indică un posibil efect
de divergență, cum este cazul Europei de Vest (vezi Tabelul 5.10, coloanele 4 – 6).
La nivelul UE , relația negativă obținută între competitivitate și creștere economică este
corectată atunci când ținem cont de posibilele întârzie ri spațiale sau de posibilele corelări
spațiale ale erorilor (vezi Tabelul 5.8, coloanele 2, 3, 4, 6). Există așadar un grad de
propagare al efectului creșterii economice de la o regiune la alta, care judecând după semnul
coeficientului ρ, are un efect poz itiv: posibilitatea de a exista o rată de creștere mare într -o
regiune va fi propagată și în jurul regiunilor vecine. Posibi lele măsuri de creștere economică
pot avea un efect similar, prin propagare și asupra regiunilor vecine. De asemenea, testele
noastr e sugerează și existența erorilor sp ațiale – acest lucru sugerează importanța unor
variabile (de asemenea corelate spațial) care au un efect asupra creșterii. Relațiile comerciale
dintre regiuni, mobilitatea/migrarea forței de muncă sunt doar două exemple de variabile
corelate spațial care, luate în considerare, pot evidenția mai multe despre procesul de creștere
în regiunile din Europa.
În cazul regiuni lor Europei de Vest , luarea în calcul a erorilor spațiale mărește
semnificativitatea coeficientului pozit iv β (vezi Tabelul 5.9, coloana 5) . Acest lucru
sugerează faptul că efectul de divergență este intensificat de prezenț a unor factori corelați
spațial și indică posibila existență a unor cluburi de convergență : grupuri de țări caracterizate
de rate similare de creștere, care sunt ”sudate” prin intense legături de circulație a capitalului,
a resurselor umane ș.a.m.d . La nivelul regiunilor ECE, în ciuda inexistenței unei relații de

167
convergență, există o tendință de autocorelare a ratelor de creștere , care pare să mascheze
efectul competitivității asupra creșterii.
Pentru regiunile din ambele blocuri, se observă că dependențele spațiale reprezintă un
element important în dinamismul creșterii economice și a competitivității, iar rezultatele
obținute încu rajează s tudierea detaliată a acestui fenomen. De asemenea, rezultatele par să
indice că dependențele s pațiale nu se manifestă separat la nivelul UE15 și ECE, ci par să fie
mai degrabă răspâ ndite la nivelul UE.
5.4. Concluzii
În acest capitol , am încercat să facem o des criere detaliată a factorilor care determină
creșterea și competitivitatea economică – atât la nivel național cât și la nivel regional – prin
studierea indicii competitivității globale, calculat de FEM și indicele competitivității
regionale al Comisiei Eur opene. În a doua parte a acestui capitol , am construit și estimat un
model econometric pentru a testa relația dintre competitivitate și creștere economică. Scopul
nostru a fost să vedem în ce măsură acest concept de competitivitate, atât de des asociat cu
creșterea economică, bunăstarea, are într -adevăr un efect real asupra dinamicii economiei din
spațiul european.
Analiza ICG și ICR atât la nivel regional cât și la nivel național a relevat unele aspecte
interesante ale competitivității europene din perioad a 2006 -2014, în special în spațiul ECE.
Majoritatea țărilor ECE s -au situat în perioada studiată cel puțin în stadiul de eficiență,dar cu
toate acestea există decalaje importante la nivelul multor cerințe de bază ale competitivității .
Cu toate că mediul ma croeconomic și componenta de bază a capitalului uman – educație
primară și sănătate – obțin la nivel național scoruri ridicate, mediul instituțional și
infrastructura prezintă diferențe semnificative față de media UE15. Birocrația, corupția și
lipsa de eti că, precum și lipsa unei infrastructuri de transport adecvate sunt doar câteva dintre
elementele care pot pune serioase piedici prosperării mediului de afaceri autohton , pot îngrădi
libera concurență și pot încetini eforturile de eficientizare și inovare a le agenților economici.
La nivel regional ECE , se observă însă că educația primară și sănătatea prezintă abateri medii
ridicate comparativ cu regiunile UE15 , ceea ce indică o discrepanță între nivelul național și
regional . Cu toate că, per ansamblu, la ni vel național nici sănătatea nici educația primară nu
ridică probleme importante prin scorurile obținute, o analiză mai atentă la nivel regional
indică disparități puternice. Necesitatea investițiilor în educație și în servicii medicale în toate

168
regiunile E CE, în special în cele izolate, reducerea discrepanțelor dintre mediul rural și urban
sunt elemente de politici de dezvol tare cărora trebu ie să li se dea prioritate. Ținte precum
creșterea eficienței , a inovării , reducerea disparităților regionale nu pot f i atinse fără ajutorul
unei re surse umane sănătoase, cu o solidă educație primară, orientate spre cunoaștere și
inovare.
Competitivitatea țărilor ECE se sprijină pe un mediu macroeconomic stabil – evidențiată atât
la nivel național cât și la nivel regional și pe o eficiență ridicată a pieței muncii. Flexibilitatea
pieței muncii , capacitatea resursei de muncă de a se adapta cerințelor și condițiilor pieței,
reprezintă probabil singurul avantaj competitiv al țărilor ECE în fața Europei de Vest, însă
lipsa unu i sistem de educare și formare corespunzător – în special calitatea slabă a
programelor de instruire la locul de muncă (on -the-job training) împiedică exploatarea optimă
a acestui avantaj.
Punctele slabe ale țărilor ECE , pe lân gă infrastructură și instituți i, sunt utilizare a scăzut ă a
tehnologiei informaționale, inovarea și sofisticarea afacerii . Politicile de dezvoltare trebuie să
fie orientate spre încurajarea utilizării te hnologiei de informare și comunicare, oferind un
exemplu în folosirea acesteia chiar de la nivelul public -administrativ. Răspândirea unei mai
bune infrastructuri de comunicare și culegere a informației reprezintă un prim pas către
inovare și îmbunătățirea mediului de afaceri.
În ceea ce privește relația creștere -competitivitate, rezulta tele noastre indică o relație pozitivă
și semnificativă atunci când efectul de convergență și dependențele spațiale sunt luate în
calcul. Intensitatea acestei relații si felul în care se manifestă la nivelul celor două blocuri,
UE15 și ECE, este însă mai p uțin clară. Influența efectului de convergență și al dependențelor
spațiale determină rezulta te ambigu e atunci când re estimăm ecuațiile separat pentru UE15 și
ECE. Deși în cazul UE15 obținem un efect pozitiv, observăm că acesta reprezintă mai
degrabă efect ul de convergență (sa u mai bine zis, de divergență), decât efectul
comp etitivității asupra creșterii. În cazul ECE, competitivitatea are un efect asupra creșterii,
chiar dacă acesta este mai degrabă unul slab (din punct de vedere al semnificației statistic e) și
se manifestă doar când luăm în calcul efectul de propagare.
Aceste rezultate sugerează mai de grabă faptul că, încercarea de „ a împărți” convergența și
efectele spațiale di n spațiul regional european între cele două blocuri nu corespunde realității.
Aceste efecte se manifestă la nivelul întregului spațiu european – și nu neapărat doar în
interiorul blocului UE15 sau ECE . La fel, putem spune că eforturile pentru creșterea

169
competitivității dau rezultate asupra creșterii doar când sunt susținute la întreg ul nivel
comunitar. Cu toate acestea, considerăm optimiste rezultatele obținute. Prin îmbunătățirea
punctelor slabe specifice fiecărei țări și regiuni – reliefate în prima parte a analizei – factorii
de creștere pot fi îmbunătățiți iar creșterea poate fi a ccelerată. Este însă nevoie ca acesta să
fie un efort comun, la nivelul întregii Uniuni Europene, deoarece efectele spațiale comunitare
sunt mai puternice decât cele de la nivelul UE15 sau ECE.

170
Concluzii finale și recomandări. Limite ale cercetării și dir ecții de
cercetare viitoare
Creșterea economică în țările ECE a fost un proces plin de suișuri și coborâșuri. La începutul
anilor 1990 , economia multora dintre ele s-a contractat puternic, valoarea PIB scăzând chiar
și cu 25% d in valoarea anului 1990. Cu toate acestea, după perioada inițială de tranziție,
evoluția acestor țări a cunoscut creșteri impresionante. Conform datelor UNCTAD
prezentate, până în 2008 -2012 aproape jumătate dintre state își dublaseră PIB -ul de la
începutul anilor 1990. Evoluția lor a fost cu mult peste cea din țările dezvoltate din Europa de
Vest – unde PIB -ul a crescut în medie cu doar 50% față de valoarea de început a anilor 1990.
Cu toate acestea, decalajul dintre țările din Europa de Vest și țările ECE se menține. Acest
lucru se ob servă atât la nivelul „stadiilor de dezvoltare” propuse de Forumul Economic
Mondial, cât și la nivelul diferențelor la nivel regional unde majoritatea regiunilor ECE au un
PIB pe cap de locuitor de cel mult jumătate din valoarea mediei europene. În acest c ontext,
evidențierea factorilor care au contribuit la creșterea economică în țările ECE și care sunt
așteptați să contribuie și pe viitor la sporirea productivității devine un demers științific demn
de luat în calcul.
În lucrare a de față , am evidențiat factorii de cr eștere economică din țările ECE, făcând apel la
teoria creșterii economice dar și la o noțiune mai puțin folosită până în prezent în studiile de
creștere econom ică, și anume competitivitatea. Capitolele 1 – 3 au fost dedicate studiului
factorilo r de creștere din perspectiva teoriei economice, în timp ce capitolele 4 și 5 au realizat
o analiz ă a pilonilor competitivității, testând, în același timp și efectul competitivității
(înțelese ca un cumul al factorilor de productivitate) asupra creșterii e conomice .
Așa cum am arătat încă din primul capitol, conceptul de creștere economică este strâns legat
de cel de dezvoltare economică. Dezvoltarea economică presupune o suită de aspecte
cantitative și calitative care produc nu doar o creștere a veniturilo r populației, ci și o reducere
a disparităților existente la nivel social și o îmbunătățire a calității vieții pe toate planurile , în
special în planul resursei umane . Dezvoltarea economică nu este însă posibilă fără o creștere
economică prealabilă care devine o condiție necesară (dar nu neapărat suficientă) dezvoltării .
Mai nou, dezvoltarea economică este la rândul ei asimilată conceptului de dezvoltare
durabilă, sustenabilă, care poate avea loc doar dacă procesele economice sunt caracterizate de
3 aspecte esențiale : evoluție economică pozitivă, încurajarea dezvoltării sociale , protejarea
mediul ui înconjurător.

171
Așadar, c u toate că gradul de dezvoltare al țărilor UE15 este, în final, dezideratul țărilor ECE,
este clar că acesta nu se poate realiza fără un pr oces de creștere economică viabilă. Căutând
în teoriile creșterii economice, am înțeles complexitatea acestui concept și felul în care acesta
a fost privit de economiști de -a lungul timpului. Economiștii clasici vorbesc despre
importanța unei economii libe re care, sub protecția unei mâini invizibile, își va găsi singură
propria cale de creștere. Spre deosebire de aceștia, keynesiștii avertizează asupra instabilității
acestui proces și consideră indispensabilă intervenția statului . Neoclasicii revin la ideea unei
creșteri stabile , arătând însă că, rata de creștere economică depinde pe termen lun g de
elemente exogene procesului de producție, în special de rata de creștere a progresului
tehnologic . Economiștii teoriei endogene duc această idee mai departe și, p ornind de la
proprietățile cunoașterii , modelează felul în care aceasta afectează creșterea, arătând și
pârghiile economice care duc la apariția procesului de cercetare – inova re.
Majoritatea teoriilor economice studiază procesul de creștere cu ajutorul mo delelor
economico -matematice. Deși modelul Solow (1956) este considerat punctul de pornire în
studiul teoriei moderne a creșterii, primele elemente pentru modelarea creșterii economice
moderne sunt oferite mult mai devreme, prin contribuția eco nomistului Keynes în anii 1930 .
Egalitatea investiții -economisiri sau ecuația de repartiție a produsului final între consum și
economisiri sunt doar două dintre relațiile atribuite lui Keynes care stau și astăzi la baza
teoriei moderne a creșterii economice. Modelul H arrod -Domar, de inspirație keynesistă,
poate fi considerat, la rândul său, primul model care descrie procesul de c reștere economică ,
apelând la trei rate de creștere. Concluzia modelului Harrod -Domar este, însă, mai degrabă
pesimistă: capacitatea de crește re a unei economii nu poate să egaleze așteptările de creștere
ale întreprinzătorilor, acest lucru dând naștere fie la perioade nesfârșite de recesiune, fie la
perioade continue de boom economic, care, în final , vor duce însă la o epuizare a resurselor
de muncă.
Mode lul Solow (1956) face trecerea spre modelar ea creșterii economice cu ajutorul
procedee lor de inspirație neoclasică . Solow reușește să infirme instabilitatea din modelul
Harrod -Domar, păstrând o parte din ipotezele de lucru keynesiste, dar prelu ând multe din
proprietățile neoclasice ale procesului de producție. Pe baza acestor proprietăți, Solow arată
că, sub influența acumulării de capital, economia evoluează spre o stare staționară, unde rata
de creștere este lăsată la mila ratei de creștere a progresului tehnologic, considerat exogen , și
mai mult decât atât, economia are tendința să rămână sau să evolueze spre punct ul de
echilibru , unde creșterea bazată pe resursele proprii încetează.

172
Modelele care au urmat au încercat, păstrând proprietățile n eoclasice, să modeleze felul în
care progresul tehnologic , introdus în procesul de producți e, afectează creșterea pe termen
lung. Investițiile au fost considerate ca fiind principalele purtătoare ale progresului tehnologic
și, deci, principala metodă de in troducere a acestuia în procesul de producție. Modelele de
„vintage capital ” – Johansen (1959), Solow (1960), Solow et al (1966)). – presupun existența
simultană a diverselor generații de bunuri de capital, fiecare dintre ele caracterizată de o
anumită cun oaștere sau de un anumit progres tehnologic. Arrow (1962), prin modelul său de
învățare activă, sau „learning -by-doing” adaugă o altă contribuție importantă încercărilor de
endogeneizare a progresului tehnologic , concentrându -se pe seria cumulată de invest iții.
Uzawa (1965) are o abordare diferită, presupunând că forța de muncă este principalul creator
al progresului tehnologic în interiorul unui sector educațional, diferit de sectorul de producție
propriu -zis al economiei. Atât în cazul modelelor cu genera ții de capital, a modelului Arrow
(1962) sau a modelului bisectorial al lui Uzaw a (1965), economia evoluează însă din nou spre
o stare staționară, unde creșterea încetează, datorită păstrării proprietăților neoclasice ale
procesului de producție, în specia l a proprietății randamentelor descrescătoare a capitalului.
Modelele AK, considerate primele modele endogene de creștere, au reușit să „ocolească”
această proprietate a randamentelor descrescătoare ale capitalului și să modeleze procesul de
creștere , pe baza externalităților pozitive ale cunoașterii încorporate în capital . Modelul lui
Frankel (1962) poate fi considerat o exem plificare excelentă a externalităților pozitive ale
cunoașterii și a modului de propagare a acestora de la nivel micro la nivel macr oeconomic ,
însă p rimele modele de creștere endogenă AK sunt atribuite lui Romer (1986) și Lucas
(1988). În modelul său cu un singur factor de producție – capitalul, înțeles în primul rând ca și
flux de idei și de tehnologie – Romer (1986) arată că , în ciud a unei cunoașter i create exogen ,
creșterea pe locuitor poate continua fără limite, chiar la o rată crescătoare în timp. Lucas
(1988) merge pe ideea unui capital înțeles în sens larg, care încorporează și capitalul uman și
prezice convergența ratelor de cre ștere, dar cu menținerea diferenței în ceea privește nivelul
veniturilor per capita , condiționate de nivelurile diferite ale capitalului uman .
Modelele de inovație și capital uman pot fi considerate a doua generație de modele endogene,
acestea arătând că c reșterea economică nu este strict rezultatul neintenționat al unei
cunoașteri exogene, ci, din contră, se bazează pe deciziile agenților economici, doritori de
profit, de a se implica în activități de inovare. Dacă modelul lui Romer (1990) merge pe ideea
inovării orizontale, presupunând existența în aceeași perioadă de timp a mai multor inovații,
modelul lui Aghion și Howitt (1992) este un model de inovare vertical, unde noile descoperiri

173
înlocuiesc vechile inovații, în cadrul unui proces de distrugere crea toare. În ambele modele,
rolul capitalului uman și necesitatea implicării statului în încurajar ea activităților de inovare
prin diferite politici economice sunt, însă, sco ase în evidență.
În cadrul acestor dispute între neoclasici și economiștii noii teori i a creșterii privind încetarea
procesului de creștere și rolul progresului tehnologic , convergența a apărut inițial ca o
modalitate de a valida o teorie economică în detrimentul celeilalte. Accentul studiilor de
convergență s -a mutat, însă, de la studiere a convergenței unei singure țări spre propria stare
staționară, la studiul convergenței dintre țări, respectiv la analiza procesului prin care țările
vor ajunge la același punct de echilibru, caracterizat de aceleași rate de creștere și venituri pe
locuito r. Convergența a fost privită, de asemenea, și ca modalitate a studia reducerea
diferențelor dintre țări. Toat e aceste idei au dus la apariția mai multor tipuri de convergență și
au contribuit la înmulțirea tehnicilor statistico -matematice de studiere a ac estui fenomen .
Dintre tipurile de convergență existente , convergența beta condițională, este, cu siguranță cea
mai dezbătută și des întâlnită în estimările din literatură. Aceasta prezice tendința țărilor
sărace de a avea rate mai mari de creștere decât ce le bogate și evoluția fiecărei economii spre
propria stare staționară, a cărei poziție este condiționat ă însă de nivelul celorlalți factori de
creștere. Acest tip de convergență permite introducerea unui număr mare de posibili
determinanți ai creșterii în modelele estimate, de aceea este unul dintre instrumentele utilizate
în studierea impactului diverșilor factori asupra creșterii.
A doua metodă de studiere a factorilor de creștere o reprezintă descompunerea creșterii
economice, aceasta find și metoda alea să de noi pentru a analiza factorii de creștere în țările
ECE, din perspectiva teoriei creșterii economice. Această tehnică , folosită în numeroase
studii și de către numero ase organisme internaționale, ne permite să deosebim sursele
cantitative, bazate pe acumularea factorilor de producție, de sursele calitative, redate de către
reziduul TFP și asociat de neoclasici progresului tehnologic, dar privite în se ns mai larg ca o
îmbunătățire a productivității totale a factorilor de producție . Factorii creșterii p ot fi, așadar,
clasificați în factori cantitativi, asociați factorilor de producție, muncă și capital, și factori
calitativi, care măresc eficiența factorilor de producție. Cu toate că investițiile și acumularea
de capital fizic joacă un rol esențial în co nturarea unei dinamici a creșterii economice,
capitalul uman și inovarea sporesc productivitatea factorilor fizici și, prin urmare, sunt
considerați a fi esențiali în stabilirea unui proces de creștere economică de durată. Pe lângă
aceștia, însă, productiv itatea factorilor este influențată de o multitudine de alte elemente din

174
mediul economic, social, elemente pe care teoria neoclasică le grupează sub spectrul
Productivității Totale a Factorilor, sau TFP.
Studii recente privind descompunerea creșterii econo mice în țările ECE scot în evidență
contri buții importante ale TFP, fapt care deosebește aceste țări de restul țărilor în curs de
dezvoltare. La o privire mai atentă constatăm, însă, că numărul țărilor ECE analizate, precum
și anii considerați, diferă semn ificativ de la un studiu la altul. Mai mult decât atât, proporțiile
factorilor de producție în venitul final sunt considerate date, fapt care poate să influențeze, de
asemenea, obținerea rezultatelor finale. Considerând toate cele 11 țări ECE membre UE la
momentul actual, pe o perioadă suficient de lungă (1993 -2012), bazându -ne pe estimările
proprii ale proporțiilor factorilor de producție în venitul final, considerăm că , prin prezentul
studiu aducem o contribuție importantă cercetărilor privind descompuner ea creșterii
economice în țările ECE.
Alegerea de a estima proporțiile factorilor de producție α și β în venitul final, în detrimentul
considerării lor ca fiind „date”, a asigurat, din punctul nostru de vedere, o mai mare încreder e
în rezultatele finale al e descompunerii creșterii economice . În acest scop, am propus
estimarea unei funcții de producție intensive, cu ajutorul unei metodologii de tip panel. Lipsa
seriilor de capital s -a dovedit una dintre provocările studiului nostru, pe care însă am
rezolvat -o construind propriile noastre serii cu ajutorul Metodei Inventarului Permanent.
Pentru a preîntâmpina o supraestimare a porporției capitalului α am introdus în modelul
nostru o variabilă de capital uman, aproximată prin anii de școlarizare din baza de dat e Barro –
Lee (201 0).
Rezultatele obținute prin estimarea unui model cu efecte fixe indiv iduale și efecte de timp au
scos în evidență o valoare a lui α de 0.3 2 pentru țările ECE și de aproximativ 0.48 în cazul
țărilor UE15. De asemenea, rezultatele noastre au evidențiat faptul că nu se poate vorbi de o
supraestimare a lui α în cazul țărilor ECE, întrucât proporțiile factorilor de producție rămân
neschimbate atunci când variabila de capital uman este considerată. Nu acest lucru îl putem
afirma despre țările U E15, unde luarea în calcul a anilor de școlarizare a dus la o creștere a
proporției venitului muncii, și o scădere a proporției capitalului de la 0.48 la 0.41. Rezultatele
obținute indică, din păcate, o influență scăzută a anilor de școlarizare asupra prod uctivității
muncii și, implicit, și asupra creșterii economice în țările ECE .
Cu toate că rezultatele obținute se apropie de valorile a-priori considerate î n majoritatea
studiilor (de 0.3 – 0.4), valori care au la bază cercetările lui Solow (1957) pentru economia

175
Statelor Unite din prima jumătate a secolului trecut, considerăm estimarea acestor proporții
necesară și oportună . Multe evidențe empirice indică faptul că proporția capitalului în venit
poate lua valori diferite, mult peste sau mult sub valorile convenționale de 0.3 – 0.4 și mulți
autori militează pentru estimarea lor în locul preluării lor . Inclusiv obținerea de rezultate
diferite pentru cele două blocuri arată, de fapt, spectrul de valori pe care îl poate lua α și
necesitatea de a recurge la est imări pentru a obține rezultate robuste în descompunerea
creșterii economice.
Analiza factorilor stilizați, realizată înainte de a trece la descompunerea creșterii economice
propriu -zise confirmă faptul că, atât creșterea PIB cât și acumularea de capital a u fost
superioare în țăril e ECE comparativ cu țările UE15 . Estonia și Letonia s -au remarcat prin
ritmuri medii de creștere impresionante până în 2007 (de peste 6% pe an), în timp ce Polonia
și Slovacia au cunoscut mai degrabă un proces de creștere constant , având însă cele mai mari
ritmuri de creștere la finalul perioadei analizate (de aproximativ 4.3% -4.5%). România și
Bulgaria au cunoscut, în schimb, un parcurs de recesiuni în anii 1990. Acumularea de capital
a avut, de asemenea, evoluții impresionante în majoritatea țărilor ECE, crescând, în medie,
într-un ritm anual cuprins între 3% și 9%, în timp ce factorul muncă s -a caracterizat prin
fluctuații semnificative și, pe alocuri, chiar scăderi.
Descompunerea creșterii economice relevă acumularea de capital ca fiind principalul motor
al creșterii economice în majoritatea țărilor ECE , cu excepția a patru state: Slovacia, Lituania,
Estonia și Cehia. Contribuția TFP se menține robustă pentru aproape toate cele 4 state și
atunci când variem parametrii folosiți în meto dologia de descompunere a creșterii (rata de
depreciere, α ) sau, respectând rigurozitatea teoriei neoclasice, studiem doar perioadele de
evoluție economică pozitivă, eliminând anii de regres economic. TFP devine principalul
motor de creșt ere economică și în România și Ungaria, atunci când contribuția acestuia este
măsurată doar în perioadele de avânt economic.
Cu toate că acumularea de capital reprezintă principalul motor al creșterii economice,
contribuția majorita ră și robustă a TFP în cel 4 dintre țările ECE este în clar contrast cu
situația țărilor UE15 , unde doar două dintre țări au reușit să aibă o creștere bazată pe TFP .
Dincolo de asocierea TFP – progres tehnologic, a flarea acelor elemente care determină într –
adevăr productivitatea totală a fac torilor în țările ECE , reprezintă, însă o adevărată provocare.
Cunoscând acesti factori, se pot construi politici economice care să vizeze creșterea TFP și,
implicit, evoluția economică pozitivă. Caracterul rezidual al TFP, multitudinea de elemente

176
care po t afecta productivitatea factorilor de producție transformă, pe bună dreptate, acest
indicator într -o adevărată cutie neagră.
Pentru a putea înțelege care sunt elementele care pot fi incluse în TFP și, mai ales, care sunt
elementele care pot afecta produc tivitatea țărilor ECE ne -am văzut nevoiți să ne îndepărtăm
de teoria creșterii economice. Cu „ productivitatea totală” a unei economii putem spune că
este asociată și competitivitatea în teoriile rece nte care analizează acest concept. De aceea,
pornind de l a ideea TFP – productivitate – competitivitate, în a doua parte a cercetării,
respectiv capitolele 4 și 5, am studiat creșterea economică prin intermediul competitivității,
iar factorii de creștere –productivitate au fost asoci ați pilonilor competitivități i.
Competitivitatea este un concept complex, format încă de la nivel microeconomic, unde
agenții economici se luptă pentru supremația cotelor de piață, în special prin căutarea de
metode inovative care duc la creșterea eficienței proceselor economice . La n ivel
macroeconomic, competitivitatea este măsurată prin totalitatea elementelor care formează
nivelul d e productivitate a unei țări și este reflec tată în gradul de bunăstare a cetățenilor săi.
Poziția comercială favorabilă, deși încă relevantă, este consid erată mai degrabă o consecință a
unei economii inovative și productive și nu mai reprezintă, ca în trecut, scopul suprem al
competitivității.
Datorită asimilării pentru multă vreme a ideii de competitivitate cu cea de poziție comercială
favorabilă, primel e teorii ale competitivității pot fi găsite încă de pe vremea economiștilor
clasici. Teoriile avantajului absolut sau comparativ ale economiștilor Adam Smith și David
Ricardo oferă, de fapt, primele elemente conceptuale ale competitivității. Cel care defin ește
competivitatea prin prisma productivității și oferă, prin lucrările sale, referințe importante
privind competitivitatea din prezent este , însă, Porter (1990,1998) . Porter are , de asemenea,
și contribuții esențiale în reliefarea ideii de com petitivita te regională. Fiind locul de îmbinare
dintre competitivitatea microeconomică și competitivitatea macroeconomică, competitivitatea
regională ocupă un loc aparte, fiind definită atât de un mediu microeconomic competitiv cât
și de un nivel de trai ridicat al locuitorilor. Ideea de cluster, definit ca și legături de colaborare
între firme, instituții, caracterizat de o productivitate sporită joacă un rol esențial în reliefarea
ideii de competitivitate la nivel regional.
În ciuda criticii aduse de Krugman, care avertizează asupra obsesiei pentru competitivitate
înțeleasă ca și poziție comercială, necesitatea de a dedica eforturi sporite creșterii
competitivității – înțelese mai degrabă ca și productivitate, devine din ce în ce mai evidentă.

177
În acest scop, multe i nstituții se orientează spre studierea și cuantificarea competitivității.
Indicii C ompetitivității Globale , calculați de Forumul Economic Mondial și replicați apoi la
nivel regional de către Comisia Europeană în Indicii Competitivității Regionale , sunt men iți
să surprindă acele elemente care afectează nivelul de productivitate a unei țări , considerând
multitudinea de elemente micro și macroeconomice care afectează competitivitatea și deci,
productivitatea. Mai mult decât atât, luarea în considerare a stadii lor de dezvoltare asigură
faptul că metodologia de considerare a factorilor competitivității este una exhaustivă, ținând
cont atât de elementele care sunt importante la nivelul unei economii subdezvoltate, cât și de
factorii care influențează productivitat ea unei țări inovatoare. Prin această metodologie,
considerăm că este umplut un gol, generat de modelele moderne de creștere – în special ce le
neoclasice – care ignoră importanța unor factori esențiali în proces ul de dezvoltare (sau le
includ , în mod simpl ist, în reziduul TFP).
Analiza pilonilor de competitivitate oferă unele indicații cu privire la elementele care au
afectat competitivitatea și , deci, productivitatea țărilor ECE . Așa cum era de așteptat,
elementele cumulate ale cerințelor de inovare, inclu siv sofisticarea afacerii, înregistrează
diferențe majore față de media țărilor UE15, însă pilonii cerințelor de bază cunosc cele mai
mari decalaje față de țările ECE . Instituțiile slabe și infrastructura deficitară , corupția și lipsa
eticii , cărora li se adaugă un mediu de afaceri neperformant și activități de inovare lipsite de
rezultate concrete sunt elemente asociate productivității care par să țină în loc evoluția țărilor
ECE. La pol ul opus, mediul macroeconomic, pilonul de educație și sănătate primară sau
flexibilitatea forței de muncă reprezintă principalele avantaje competitive ale țărilor ECE care
ar fi putut da un imbold productivității. Analiza pilonilor competitivității regionale
contrazice, însă, o parte din aceste rezultate. Educaț ia primară și sănătatea cunosc discrepanțe
regionale majore, care afectează productivitatea încă de la nivel microeconomic, dar care
sunt, însă, mascate, în calculul competitivității globale .
Analiza ICG a relevat și unele aspe cte interesante privind stadiile de dezvol tare ale țărilor
ECE și caracteristicile procesului lor de creșter e. Majoritatea țărilor ECE se află , în 2014, cel
puțin într -un stadiu intermediar, cu excepția a 4 țări ( Slovenia, Cehia, Slovacia și Estonia ),
clasificate ca fiind în etapa de inovare, avân d un venit pe locuitor mai mare de 17000 USD.
Remarcăm faptul că, dintre țările considerate în etapa de inovare, Slovenia și Estonia au
cunoscut rate de creștere spectaculoase în perioada 1993 -2012, în timp ce Cehia și Slovacia s –
au remarcat, mai degrabă, prin rate de creștere medii și modeste . Cu toate acestea, remarcăm
că, cu excepția Sloveniei, motorul principal de creștere pentru țările aflate în etapa inovare a

178
fost TFP . Mai mult decât atât, Cehia și Estonia pot fi considerate țările cu cea mai mare
competitivitate din zona ECE, competitivitate care cu siguranță a fost re flectată și în creșteri
ale productivității . În cazul Cehiei și Estoniei, așadar , contribuția TFP poate fi tradusă printr –
o creștere a eficienței, dar și prin eforturi proprii de inovar e, declanșate de sofisticarea
mediului de afaceri sau de intensificarea eforturilor de cercetare – dezvoltare.
În cazul României , contribuția TFP din anii de creștere pare să fie pusă mai degrabă pe seama
recuperării decalajelor și câștigurilor de eficiență , însă acest proces de recuperare nu este
încheiat. Așa cum remarcăm din analiza pilonilor de competitivitate, România este
considerată, alături de Bulgaria, cea mai necompetitivă țară ECE la aproape toate capitolele,
iar regiuni le de dezvoltare se claseaz ă de asemenea pe ultimele locuri din Europa ca și
productivitate. Având un parcurs marcat de recesiuni în anii 1990, s copul României este mai
degrabă ajungerea din urmă a celorlalte țări ECE prin ieșirea din etapa de eficiență și
angajarea într -un proces t ranzițional spre etapa de inovare .
Contribuția mai scăzută a TFP în celelalte state poate fi explicată , în mare parte, printr -o
competitivitate și o productivitate scăzută. În ciuda unor avantaje competitive ale țărilor ECE
–mediul macroeconomic, flexibili tatea forței de muncă, decalajele existente la nivelul unor
cerințe de bază precum instituții, infrastructură dar și lipsa inovării și situația precară a
capitalului uman la nivel regional confirmă existența unor niveluri de TFP scăzute. Acest
lucru este e vidențiat și de relația competitivitate – creștere, care, deși pozitivă, are o
semnificativitate statistică relativ scăzută.
A doua contribuție importantă a studiului nostru o reprezintă așadar estimarea relației
competitivitate – creștere economică , care, reprezintă, după cunoștințele noastre singura
analiză de acest gen realizat ă la nivelul regiunilor europene. Luarea în considerare a efectelor
spațiale, deseori ignorate în literatura de creștere, dar și a procesului de convergență
condițională, asigură o bținerea unor rezultate veridice din punct de vedere economic. Prin
estimările noastre , am evidențiat o legătură directă și semnificativă între competitivitate și
creșterea economică la nivel european, care este confirmată, însă, doar la nivelul țărilor EC E.
Acestea confirmă oarecum rezultatele obținute prin descompunerea creșterii economice:
impactul TFP extrem de scăzut în cadrul țărilor UE15 și ceva mai ridicat, dar totuși neavând
impactul major asupra creșterii, în marea majoritate a țărilor ECE
În ace lași timp, considerăm că am reușit , prin estimările efectuate, să redăm dinamica
procesului de creștere la nivel regional, precum și diferențele majore car e există regiunile

179
ECE și cele din Europa de Vest . Procesul de divergență care pare să aibă loc la ni velul țărilor
din Europa de Vest, prin care regiunile bogate continuă să aibă rate de creștere mari, iar
regiunile sărace sunt blocate în incapacitatea de a recupera decalajul – împiedică factorii de
competitivitate să aibă un efe ct de creștere la nivel re giunilor UE15 . La nivelul țărilor ECE,
se remarcă totuși că relația dintre indicele competitivității regionale și creștere este una
pozitivă și semnificativă, ceea ce încurajează spre intensificarea eforturilor de îmbunătățire a
factorilor de competitivita te.
Politicile de creștere a productivității trebuie să vizeze menținerea acelor avantaje
competitive pe care țările ECE deja le au: un mediu macroeconomic stabil, o piață a muncii
flexibilă și eficientă, dar mai ales prin îmbunătățirea punctelor slabe: re zolvarea problemelor
legate de corupție, reforma instituțională, îmbunătățirea infrastructurii de transport, grăbirea
și răspândirea procesului de tehnologizare necesar inovației, atenție sporită acordată
capitalului uman și dezvoltării regionale . Cu toate că estimările noastre nu au găsit un proces
de convergență în interiorul țărilor ECE, rezultatele sunt mai optimiste decât în cazul
regiunilor UE15. În ciuda decalajelor importante existente la nivelul unor factori de
productivitate – capitalul uman în sp ecial, regiunile ECE sunt mult mai închegate din punct
de vedere al productivității și nivelului de trai, ceea ce considerăm că asigură o ușurință în
proiectarea și aplicarea unor politici regionale de competitivitate. Rezultatele noastre arată
faptul că e forturile pentru creșterea competitivității nu trebuie să fie, însă, eforturi izolate ci
trebuie să fie parte a unui proces european focusat în special pe îmbunătățirea factorilor de
productivitate la nivelul tuturor regiunilor europene.
Pe viitor ne pute m aștepta la contribuții semnificative ale TFP în procesul de creștere , dacă
va avea loc recuperarea unor decalaje la aspectele mai sus amintite . Cu toate acestea,
continuarea acumulării de capital în procesul de creștere nu trebuie neglijată. Analizele
noastre relevă faptul că formarea capitalul autohton ar putea întâmpina unele probleme,
datorită inexistenței unei cereri interne suficient de dezvoltate și mature, dar și condițiilor
precare de finanțare. Se impun așadar unele măsuri de stimulare a capitalu lui autohton,
respectând, însă, premisele unei concurențe libere și juste.
Considerăm, de asemenea, prioritară încurajarea capitalului uman, în special a componentei
de educație. În cazul țărilor ECE, impactul anilor de școlarizare asupra creșterii este un ul
nesemnificativ, spre deosebire de impactul acestuia din ț ările UE15 . Calitatea educației și în
special cursurile de formare continuă de la locul de muncă se situează sub media UE15.
Componenta de educație primară și sănătate prezintă discrepanțe majore comparativ cu

180
regiunile din Europa de Vest. Aceste elemente obligă la adoptarea unor măsuri care să
crească calitatea metodelor de formare profesională și care să fie relevante în contextul
economic actual. Politicile de dezvoltare regională, în special, t rebuie să fie în așa fel
concepute încât să încurajeze recuperarea deficit elor existente, în special în mediul rural .
Una dintre limitele evidente ale prezentei lucrări constă în incapacitatea de a oferi un răspuns
clar cu privire la semnificația TF P în co ntextul țărilor ECE. Cu toate că analiza indicilor
competitivității indică posibilitatea ca unele elemente de competitivitate să poată explica
conținutul aceste i cutii negre , considerăm că nu am reușit să arătăm pe deplin care este
contribuția acestora la formarea TFP și, în special la conturarea procesului de creștere. Se
bazează acest TFP, într -adevăr pe factorii de eficiență, sau este rezultatul eforturilor de
inovare? În ciuda analizelor făcute , considerăm că nu am reușit să oferim un răspuns clar,
bazat pe analize econometrice solide, acestei întrebări.
O a doua limită poate fi sesizată și în estimarea relației dintre indicele competitivității și
creștere economică. Din nou, r ezultatele noastre nu indică cu exactitate care dintre indicii sau
pilonii com petitivității acționează asupra creșterii, în special în cazul țărilor ECE unde
această relație tinde să fie una pozitivă. De asemenea, în cazul țărilor UE15, este posibil ca
unii factori de competitivitate să aibă, totuși, un efect pozitiv asupra creșteri i, dar folosirea în
estimare a indicelui agregat nu face posibilă evidențierea acestor piloni.
În ciuda folosirii unor metodologii econometrice consistente, considerăm că estimările din
capitolul 5 ar fi putut fi supuse mai multor teste de robustețe pentru a testa veridicitatea
relațiilor obținute, ceea ce considerăm că reprezintă a treia limită sesizată în lucrarea noastră .
Multe dintre aceste limite ale cercetării pot fi, însă, pe viitor valorificate în noi direcții de
cercetare. Astfel, o posibilă direc ție viitoare de cercetare se referă la studii cu privire la
componența cutiei negre TFP. Literatura oferă în principal două direcții de studiu cu privire
la acest aspect: descompunerea TFP prin analiza componentei de progres tehnologic și a
componentei de eficiență, sau studiul empiric al determinanților TFP prin folosirea
regresiilor. În a doua situație, un astfel de deme rs a fost încercat de către noi la nivelul
regiunilor europene prin includerea capitalului uman, aproximat prin componenta de sănătate,
a eforturilor de cercetare -dezvoltare și a infrastructurii într -un model dinamic de estimare a
TFP (vezi Alexa, Pop Silaghi și Cismaș (2016) ). Considerăm că cercetările pot fi duse mai
departe prin includerea pilonilor in dicelui de competitivitate ca și posibili determinanți ai
TFP.

181
O altă direcție viitoare de cercetare poate fi întreprinse și în considerarea subindic ilor sau
pilonilor competitivității ca și posibili determinanți ai creșterii economice. Modelele estimate
în cadrul capitolului 5 pot fi respecificate, prin introducerea celor 3 subindici sau a tuturor
celor 10 piloni ai competitivității regionale. În acest fel vom estima efectul direct al
elementelor de competitivitate asupra creșterii, fără a mai apela la TFP ca și element de
legătură.
O a treia direcție de cercetare interesantă este și studierea în detaliu a procesului de
convergență regională. Rezultatele obținute indică spre un posibil proces de convergență la
nivel european, dar de divergență la nivelul re giunilor din Europa de Vest. Efectele spațiale
sunt de asemenea relevante, deci elemente din econometria spațială privind forma și sensul
dependențelor locale sau literatura economică privind formarea cluburilor de convergență se
pot dovedi instrumente uti le în cercetările viitoare.
Sperăm că prin prezentul studiu am reușit să aducem un element de noutate cu privire la
determinanții creșterii economice din Europa Centrală și de Est și am trezit interesul la
studiul acestui fenomen prin prisma competitivităț ii, văzută ca și rezultat al îmbinării
elementelor esențiale în susținerea dezvoltării, al proceselor de eficiență și al creării de
inovare.

182
Bibliografie
Mic Dicționar enciclopedic. (1978). București, București: Editura Științifică și En ciclopedică.
ILOSTAT. (2014, Decembrie). Preluat de pe International Labour Organisation: http://www.ilo.org/ilostat/
LABORSTA. (2014, Dec). Preluat de pe International Labour Organisation: : http://laborsta.ilo.org/STP/guest
UNCTADstat. (2014, Decembrie). Preluat de pe United Nations Conference on Trade and Development:
http://unctadstat.unctad.org/wds/ReportFolders/reportFolders
Abreu, M., DeGroot, H., & Florax, R. (2005). Space and Growth: a survey of empirical evidence and methods.
Region et Development , 14-38.
Abu-Qarn, A., & Abu -Bader, S. (2007). Sources of growth revisited: Evidence from selected MENA countries.
World Development, 35 (5), 752 -771.
Aghion, P., & Howitt, P. (1992). A Model of Growth Through Creative Distruction. Econometrica, 60 (2), 323 –
351.
Aiginger, K., Barenthaler -Sieber, S., & Vogel, J. (2013). Competitiveness under New Perspectives.
WWWforEurope.
Ailenei, D., & Mosora, L. -C. (2011). Economia dezvoltării sustanbile. Competitvitate și creștere economică.
Economie teoretică și aplicată, XVIII (2(555)), 3 -10.
Alexa, D ., Pop Silaghi, M., & Cismaș, L. (2016). Total Factor Productivity, Health and Spatial Dependence in
Some European Regions. Comparative Economic Studies, 58 (3), 387 -408.
Allen, R. (1968). Macroeconomic Theory. Macmillan.
Altar , M., Necula, C., & Bobeica, G. (2010). Estimating potential GDP for the Romanian Economy: An Eclectic
Approach. Romanian Journal of Economic Forecasting, 3 , 5-25.
Anghelache, C., & Manole, A. (2012). Seriile dinamice / cronologice (de timp). Romanian Stat istical Review,
10.
Annoni, P., & Dijkstra, L. (2013). EU Regional Competitiveness Index RCI 2013. JRC Scientific and Policy
Reports .
Anselin, L. (1988). Spatial econometics: methods and models. Dordrecht: Kluwer Academic Publishers.
Arrow, K. J. (1962). T he Economic Implications of Learning by Doing. The Review of Economic Studies, 2 ,
155-173.
Baltagi, B. (2008). Econometric Analysis of Panel Data Forth Ed. John Wiley & Sons Ltd.
Banca Mondială. (1991). World Development Report 1991: The Challenge of Devel opment.
Banca Mondială. (2013). The World Bank Group Goals: End Extreme Poverty and promote shared prosperity.
The World Bank Group Goals.
Baran, K. (2013). The Determinants of Economic Growth in Hungary, Poland, Slovakia and the Czech Republic
During the Years 1995 -2010. Equilibrium. Quarterly Journal of Economics and Economic Policy, 8 (3),
7-26.
Barro, R. (1990). Government spending in a simple model of endogeneous growth. The Journal of Political
Economy, 98 , s103 -s125.

183
Barro, R. (2003). Determinants of economic growth in a panel of countries. Annals of Economics and Finance ,
231-274.
Barro, R., & Lee, J. (2010). A new data set of educational attainment in the world, 1950 -2010. NBER Working
Paper 1590291 .
Barro, R., & Sala -i-Martin, X. (1992). Convergenc e. Journal of Political Economy, 2 , 223 -251.
Barro, R., & Sala -i-Martin, X. (1998). Economic Growth. McGraw -Hill.
Bartha, Z., & Gubik, A. (2014). The role of business knowledge in the internalisation process of hungarian
corporations. International Competi tiveness in Visegrad Countries , 125 -142.
Beck, B. (1990). Competitiveness in the European Dairy Industries. Agribusiness, 15 (2), 163 -177.
Becker, G. (1962, Oct). Investment in Human Capital: a theoretical analysis. The Journal of Political Economy,
70(5, P art 2: Investment in Human Beings), 9 -49.
Berlemann, M., & Wesselhoft, J. (2014). Estimating Aggregate Capital Stocks using the Perpetual Inventory
Method – A survey of Previous Implementation and New Empirical Evidence fo 103 Countries. Review
of Economic s, 65 , 1-34.
Blanchard, O., & Johnson, D. R. (2013). Macroeconomics, sixth edition. Pearson.
Bodea, G. (2008). Economie politică – suport de curs. Cluj-Napoca: Universitatea Babeș -Bolyai.
Boianovski, M., & Hoover, K. D. (2009, January 19). The neoclassical growth model and the 20th century
economics. 3.
Boucekkine, R., de la Croix, D., & Licandro, O. (2011). Vintage Capital Growth Theory: Three breakthroughs.
Barcelona GSE Working Paper series 565 .
Bronzini, R., & Pizelli, P. (2009). Determinants of long -run regional productivity: The role of R&D, human
capital and public infrastructure. Regional Science and Urban Economics, 39 (2), 187 -199.
Buckley, P. J., Pass, C. L., & Prescott, K. (1988). Measures of International Competitiveness: A critical survey.
Journ al of marketing management, 4 (2), 175 -200.
Camagni, R. (2003). On the concept of teritorial competitiveness: sound or misleading ? Urban Studies, 39 (13),
2395 -2411.
Collins, S., & Bosworth, B. (1996). Economic growth in East Asia: accumulation vs assimilat ion. Brookings
Papers on Economic Activity, 2 , 135 -191.
Comisia Europeană. (2013). Preluat pe august 2015, de pe :
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/pdf/6th_report/rci_2013_scores.xls,
Comisia Europeană. (2016). Competitiveness . Preluat pe Iunie 2016, de pe
https://ec.europa.eu/growth/industry/competitiveness_en
Comisia Europeană. (2016). Regional Innovation Scoreboard.
Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare. (1987). Our Common Future. Organizația Națiunile Unite, Oslo.
Dans ka-Borsiak, B., & Laskowska, I. (2012). The determinants of total factor productivity in Polish subregions:
Panel data analysis. Comparative Economic Research: Central and Eastern Europe, 15 , 17-29.
De la Fuente, A., & Domenech, R. (2000). Human Capital in Growth Regressions: How much difference does
data quality make? Paris: Economics Department Working Paper 262, OECD.
Denison, E. (1964). The unimportance of th embodied question. American Economic Review , 90-94.

184
Dettori, B., Marrocu, E., & Paci, R. (2012) . Total factor productivity, intangible assets and spatial dependence in
the European Region. Regional Studies, 46 (10), 1401 –1416.
Dijksta, L., Annoni, P., & Kozovska, K. (2011). A new regional competitiveness index: Theory, Methods and
Findings. European Union Regional Policy Working Papers 02/2011 .
Domar, E. (1946). Captial Expansion, Rate of Growth and Employment. Econometrica, 14 , 137 -147.
Dombi, A. (2013). Economic Growth and Development in Central and Eastern Europe after the Transformation.
Public Fi nance Quarterly, 58 (4), 452 -468.
Doyle, P., Kuijs, L., & Jiang, G. (2001). Real convergence to EU income levels: Central Europe from 1990 to
the long term. IMF Working Paper 01/146 .
Durlauf, S. (2003). The convergence debate after 10 years. Working Papers, Wisconsin Madison – Social System
6.
EUROSTAT. (2015). Preluat de pe http://ec.europa.eu/eurostat/web/regions/data/database
Fagerberg, J., & Verspagen, B. (1996). Heading for divergence? Regional Growth in Europe reconsidered.
Journal of Common Market Stu dies, 34 , 431 -448.
Filo, C. (2007). Territorial Competitiveness and the Human Factors. International Conference of Territorial
Competence. Huelva.
Fishman, L. (1962). The American Economy. Van Nostrand.
Forumul Economic Mondial. (2014). Preluat pe iunie 20 15, de pe www3.weforum.org/docs/GCR2014 –
15/GCI_Dataset_2006 -07-2014 -15.xlsx
Frankel, M. (1962). The production function in allocation and growth: a synthesis. The American Economic
Review, 52 , 996 -1022.
Gălățescu, A., Rădulescu, A., & Copaciu, M. (2007). Potential GDP Estimation for Romania.
Gardiner, B., Martin, R., & Tyler, R. (2004). Competitiveness, productivity and economic growth across the
European regions. Regional Studies, 38 , 1045 -1067.
Gollin, D. (2002). Getting Income Shares Right. Journal of P olitical Economy, 110 (2), 458 -474.
Grossman, G. M., & Helpman, E. (1991). Innovation and growth in the global economy. Cambridge MIT Press.
Hageman, H. (2009). Solow's 1956 contribution in the context of Harrod -Domar model. În Boianovsky, &
Hoover.
Hahn, F ., & Matthews, R. (1965). The Theory of Economic Growth : A survey. În Surveys of Economic Theory,
Growth and Development (Vol. 2). London: Macmillan.
Harberger, A. (1978). Perspectives on Capital and Technology in Less Developed Countries. În M. J. Artis, &
R. A. Nobay (Ed.), Contemporary Economic Analysis. London: Croom Helm.
Harcourt, G. (2012). The making of a post keynesian economist (Vol. 2). Cambridge Harvest.
Harrod, R. (1939). An Essay in Dynamic Thoery. The Economic Journal, 49 (193), 14 -33.
Hecksc her, E. (1919). The Effect of Foreign Trade on the Distribution of Income. Ekonomisk Tidskrift , 497 –
512.
Howitt, P., & Weil, D. N. (2008). The New Palgrave Dictionary of Economics. (S. M. Durlauf, & E. L. Blume,
Ed.) Palgrave Macmillan.
Huggins, R., Sootar sing, K., Bussell, S., Day, J., Izushi, H., Liu, J., & Jones, M. (2004). European
Competitiveness Index . Robert Huggins Associates.

185
Iancu, A. (1976). Creșterea economică și resursele naturale. București: Editura politică.
IDM. (2015). World Competitivenes s Yearbook. Lausanne.
IDM. (2016). Overall rankings and competitiveness factors. Preluat pe martie 2016, de pe
https://www.imd.org/uupload/imd.website/wcc/Overall_ranking_5_years.pdf
Inada, K. (1963). On a Two -Sector Model of Economic Growth: Comments and a Generalization. The Review of
Economic Studies, 30 (2), 119 -127.
Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare Socială al Națiunilor Unite. (2013). Social Drivers of Sustainable
Development. Preluat de pe http://www.unrisd.org/social -drivers -note
Iradian, G. (2007). Rapid Growth in transition economies: growth accounting approach. IMf Working Paper
07/64.
Islam, N. (2003). What have we learnt from the convergence debate? Journal of Economic Surveys, 17 , 309 –
262.
Johansen, L. (1959). Substitution versus fixed p roduction coefficients in the theory of economic growth.
Econometrica, 29 , 157 -176.
Jones, R. (2001). Routledge Encyclopedia of International Political Economy. (R. Jones, Ed.) Londra și New
York: Routledge. Preluat pe 01 10, 2017, de pe
https://books.goog le.ie/books?id=ouZJAgAAQBAJ&pg=PA657&lpg=PA657&dq=Eli+Heckscher+(19
19)+%E2%80%9CEffects+of+Foreign+Trade+on+the+Distribution+of+Income%E2%80%9D,&sourc
e=bl&ots=FH83G8sqnD&sig=Ao_DaOlSWKk7vw_2pKtok -ig23A&hl=en&sa=X&ved=0ahUKEwi –
xYfHqbfRAhX
Jorgenson, D., & G riliches, Z. (1967). The explanation of productivity change. Review of economic studies, 34 ,
249-280.
Kaldor, N. (1957). A model of Economic Growth. The Economic Journal, 67 (268), 591 -624.
Kaldor, N. (1963). Capital Accumulation and Economic Growth. În F. A. Lutz, & D. C. Hague, Proceedings of
a Conference Held by the International Economics. London: Macmillan.
Kaldor, N., & Mirrlees, J. A. (1962). A new model of economic growth. RES.
Ketels, C. (2015). Competitiveness and Clusters: Implications for a New E uropean Growth Strategy. Working
Paper no 84 .
Kitson, M., Martin, R., & Tyler, P. (2004). Regional Competitiveness: An elusive yet Key concept? Regional
Studies, 38 (9), 991 -999.
Knowles, S., & Owen, P. D. (1995). Health Capital and Cross -Country Variation in Income per Capita in the
Mankiw -Romer -Weil Model. Economic Letters, vol. 41, no.1 , 99-106.
Kovacic, A. (2008). The Competitiveness Evaluation of CEE countries. The Romanian Economic Journal,
29(3), 3 -25.
Krugman, P. (1994). Competitiveness: A dangerous obsession. Foregin Affairs Issue, 73 (2).
Krugman, P. R., & Obstfeld, M. (2003). International Ecoomics. Theory and Policy (ed. 6th). Addison Wesley
World Student Series.
Lucas, R. (1988). On the Mechanics of Economic Development. Journal of Monetary Econom ics, vol. 22, no.1 ,
3-42.

186
Mankiw, G., Romer, D., & Weil, D. (1992). A contribution to the empirics of economic growth. The Quarterly
Journal of Economics, vol. 107, no.2 , 407 -437.
Mărginean, S. (2006). Competitiveness: from macroeconomic foundations to nat ional determinants. Studies in
Business and Economics , 29-34.
Meadows, D., Meadows, D., Randers, J., & Behrens III, W. (1972). The Limits of Growth – A Report for THE
CLUB OF ROME'S Project on the Predicament of Mankind. A Potmac Associates Book.
Meyer -Stamer, J. (2008). Systematic Competitiveness and Local Economic Development. Large Scale Systemic
Change: Theories, Modelling and Practices. .
Myszkowska, M. (2015). The competitiveness landscape in the Central and Eastern Europe. ECONOMICS OF
THE 21ST CENTU RY, 4 (8), 9 -19.
Nehru, V., & Dhareshwar, A. (1993). A new database on physical capital stock: sources, methodology and
results. Revista de Analisis Economico, 8 (1), 37 -59.
Neuhaus, M. (2006). The Impact of FDI on Economic Growth. Contribution to the econom ic series, 1st edition.
Physica -Verlag.
OCDE. (1992). Technology and the economy: the key relationships. Paris: OECD.
OCDE. (2016). Regional Competitiveness . Preluat pe Martie 2016, de pe http://www.oecd.org/gov/regional –
policy/regionalcompetitiveness.htm
Oduor, J. (2010). Are prior restrictions on factor shares appropriate in growth accounting estimatins? Economic
Modelling, 27 , 595 -604.
Ohlin, B. (1933). Interregional and International Trade. MA: Harvard University Press.
ONU. (2014). Prototype Global Sus tainable Development Report. New York: United Nations Department of
Economic and Social Affairs,Division for Sustainable Development.
ONU. (2016). Sustainable Development . Preluat pe July 2016, de pe
http://www.un.org/en/ga/president/65/issues/sustdev.shtm l.
Ortega, D., & Rodriguez, F. (2006). Are capital shares higher in poor countries? Evidence from Industrial
Surveys. Wesleyan Economics Working Papers 2006 -023.
Paas, T., & Schlitte, F. (2009). Spatial effects of regional income disparities and growth in the EU countries and
regions. Papers of the NTTS: Conferences on New Techniques and Technologies for Statistics,
Brussels; 18 -20 February 2009 , (pg. 1 -11). Brussels.
Papageorgiu, C. (2003). Distinguishing Between the Effects of Primary and Post -primary edu cation on
economic growth. Review of Development Economics, 7 (3), 622 -635.
Perrons, D. (2004). Understanding social and spatial divisions in the new economy: new media clusters and the
digital divide. Economic Geography, 1 , 45-61.
Pohoață, I. (fără an). Strategii și politici europene de dezvoltare durabilă. Iași: Universitatea Al.I.Cuza – Centrul
de Studii Europene.
Popescu, G. (2000). Evoluția gândirii economice. Cluj-Napoca: Editura George Barițiu.
Popescu, G. (2004). Evoluția gândirii economice (ed. 3). Cluj-Napoca: Editura Academiei Române, Editura
CARTIMPEX Cluj.
Popovici, C. -O., & Călin, A. (2015). The Effects of Enhancing Competitiveness on FDI Inflows in CEE
Countries. European Journal of Interdisciplinary Studies, 7 (1), 55 -65.

187
Pop-Silaghi, M. (2006) . România în tranziție. Comerțul exterior și creșterea economică. București: Editura
Economică.
Pop-Silaghi, M., & Alexa, D. (2012). A Growth Accounting Exercise In Some Central and Eastern European
Countries. Quality – Access to Success, 13 (Supplement 3), 737-745.
Pop-Silaghi, M., & Alexa, D . (2015). Sources of Growth: Evidence from Ten Central and Eastern European
Countries during 1993 -2008. Panoeconomicus, 62 (5), 643 -661.
Porter, M. (1970). Competitive Strategy. New York: Free Press.
Porter, M. (1990). T he Competitive Advantage of Nations. Harvard Business Review , 72-91.
Porter, M. (1998). Clusters and the New Economics of Competition. Harvard Business Review , 77-90.
Quah, D. (1993). Empirical cross -section dynamics in economic growth. European Economics Review, 37 , 426 –
434.
Ranis, G., Stewart, F., & Ramirez, A. (2000). Economic Growth and Human Development. World Development,
28(2), 197 -219.
Rapacki, R., & Prochniak, M. (2009). Economic growth in twenty -seven transition countries, 1990 -2003.
Eastern Europ ean Economics, 47 (2), 69 -112.
Ricardo, D. (1959). Opere alese. Editura Academiei Republicii Populare Române.
Romer, D. (2006). Advanced Macroeconomics. McGraw -Hill.
Romer, P. (1986). Increasing returns and Long -Run Growth. The Journal of Political Economy, 94, 1002 -1037.
Romer, P. (1990). Endogeneous Technological Change. Journal of Political Economy, 98 (5), s71 -s102.
Rostow, W. W. (1960). The Stages of Economic Growth – A non -communist manifesto. Cambridge: The
University Press.
Sala-i-Martin, X., Doppelho fer, G., & Miller, R. (1994). Determinants of Long -Term Growth: A Bayesian
Averaging of Classical Estimates (BACE) Approach. American Economic Review , 813 -835.
Samuelson, P. (1948). International Trade and the Equalisation of Factor Prices. Economic Journa l, 58(230),
163-84.
Schadler, S., Mody, A., Abiad, A., & Leigh, D. (2006). Growthin the Central and Eastern European Countries
of the European Union. Washington D.C.: IMF Occasional Paper 2522.
Schwab, K. (2014). The Global Competitiveness Report, 2014 -2015. Geneva: World Economic Forum.
Senhadji, A. (2000). Sources of Economic Growth: An extensive growth accounting exercise. IMF Staff Papers
47/1.
Sheshinski, E. (1967). Balanced growth path and stability in the Johansen vintage model. Review of Economic
Studies, 34 , 239 -248.
Slany, A. (2006). Competitiveness of Czech Economy. Brno: Masaryk University.
Smit, A. J. (2010). The Competitive Advantage of nations: is Porter Diamond Framework a new theory that
explains the international competitiveness of countrie s? Southern African Business Review, 14 (1), 15 –
130.
Smith, A. (1962). Avuția națiunilor, vol II. București.
Solow, R. (1956). A contribution to the theory of economic growth. Quarterly Journal of Economics, 70 , 65-94.
Solow, R. (1957). Technical Change and the Aggregate Production Function. The Review of Economics and
Statistics, 39 (3), 312 -320.

188
Solow, R. (1960). Investment and technological progress. Mathematical Methods in Social Sciences , 89-104.
Solow, R. (1994). Perspectives on growth theory. Journal o f Economic Perspectives, 8 , 45-56.
Solow, R., Tobin, J., Von Weizsacker, C., & Yaari, M. (1966). Neoclassical growth with fixed factor
proportions. Review of Economic Studies, 33 , 79-115.
Sută-Sălăjean, S. (1992). Doctrine și curente în gândirea economică modernă și contemporană. București:
Editura ALL.
Țigănescu, I. E., & Roman, M. D. (2001). Macroeconomie. București: Editura Ase.
Todaro, M., & Smith, S. G. (2012). Economic Development – 11th Edition. Addison -Wesley.
Turok, I. (2004). Cities, regions and c ompetitiveness. Regional Studies, 38 , 1061 -1075.
US Government Accountability Office. (2015). Contingent Workforce: Size, Characteristics, Earnings,
and Benefits . Preluat pe 12 12, 2016, de pe http://www.gao.gov/assets/670/669899.pdf
Uzawa, H. (1965). Opti mum technical change in aggregative model of economic growth. International
Economic Review, 6 , 18-31.
Vogel, J. (2012). The two faces of R&D and Human Capital: Evidence from Western European Region.
Discussion Paper Series .
Young, A. (1994). The tyranny o f numbers: confronting the statistical realities of the east asian growth
experience. NBER Working Paper No. 4680 .

189
Anexe
Lista țărilor ECE și a codurilor aferente
Țara Codul
1 Bulgaria BG
2 Croația HR
3 Cehia CZ
4 Estonia EE
5 Ungaria HU
6 Letonia LV
7 Lituania LT
8 Polonia POL
9 România RO
10 Slovacia SK
11 Slovenia SL

190
Deducerea ecuației de descompunere a creșterii economice
Considerăm o economie caracterizată printr -un proces de producție de tipul:
𝒀𝒕=𝑨𝒕𝑭(𝑲𝒕,𝑳𝒕) ( 1)
Pentru a obține contribuția fiecărui factor la formarea ratei de creștere, din punct de vedere
matematic este nevoie să diferențiem total funcția de producție . Aplicând regula de derivare a
produsului, vom avea într -un prim pas:
𝜕𝑌
𝜕𝑡=𝜕𝐴
𝜕𝑡𝐹(𝐾𝑡,𝐿𝑡)+ 𝐴𝜕𝐹(𝐾𝑡,𝐿𝑡)
𝜕𝑡 ( 2)
Dacă dezvoltăm termenul al doilea avem:
𝜕𝑌
𝜕𝑡=𝜕𝐴
𝜕𝑡𝐹(𝐾𝑡,𝐿𝑡)+ 𝐴𝜕𝐹(𝐾𝑡,𝐿𝑡)
𝜕𝐾𝜕𝐾
𝜕𝑡+𝐴𝜕𝐹(𝐾𝑡,𝐿𝑡)
𝜕𝐿𝜕𝐿
𝜕𝑡. ( 3)
Renunțăm pentru ușurință la indicatorul de timp t și notăm derivata unei variabile în timp cu
simbolul consacrat . În urma unor calcule simple se poate observa că 𝜕𝑌
𝜕𝐾=𝐴𝜕𝐹(𝐾,𝐿)
𝜕𝐾. ( Analog
𝜕𝑌
𝜕𝐿=𝐴𝜕𝐹(𝐾,𝐿)
𝜕𝐿).
În urma ac estor înlocuiri ecuația ( 3) devine:
𝑌̇=𝐴̇𝐹(𝐾,𝐿)+ 𝜕𝑌
𝜕𝐾𝐾̇+𝜕𝑌
𝜕𝐿𝐿̇ ( 4)
Împărțim întreaga ecuație prin Y pentru a obține în partea stângă rata de creștere economică 𝑌̇
𝑌:
𝑌̇
𝑌=𝐴̇𝐹(𝐾,𝐿)
𝐴𝐹(𝐾,𝐿)+𝜕𝑌
𝜕𝐾𝐾̇
𝑌+𝜕𝑌
𝜕𝐾𝐾̇
𝑌 ( 5)
Simplificăm și apelăm la mici artificii de calcul pentru a obține în partea dreaptă a ecuației
ratele de creștere ai factorilor de producție 𝐾̇
𝐾 și 𝐿̇
𝐿. Expresia finală matematică a ecuației de
descomp unere a creșterii este:

191
𝑌̇
𝑌=𝐴̇
𝐴+𝜕𝑌
𝜕𝐾𝐾
𝑌𝐾̇
𝐾+𝜕𝑌
𝜕𝐿𝐿
𝑌𝐿̇
𝐿 ( 6)
Se observă așadar că , rata de creștere economică poate fi privită ca o medie ponderată a
ratelor de creștere a celor 3 factori implicați în pro cesul de producție. Ponderea progresului
tehnologic este 1, dar pentru a afla ponderile celorlalți doi factori fizici este nevoie să apelăm
la unele ipoteze economice făcute cu privire la procesul de producție.
𝜕𝑌
𝜕𝐾 și 𝜕𝑌
𝜕𝐿 reprezintă produse le marginale ale capitalului și muncii, acestea sunt însă dificil de
calculat la nivel agregat. Ipoteza pieței competitive perfecte ne spune că produsele marginale
ale factorilor de producție reprezintă , de fapt , prețul acestora. Dacă notăm cu 𝑤𝐾 și 𝑤𝐿 prețul
unei unități de capital, respectiv prețul unei unități de muncă, conform primei ipoteze a
competiției perfecte, vom avea:
𝑤𝐾=𝜕𝑌
𝜕𝐾 și 𝑤𝐿=𝜕𝑌
𝜕𝐿 ( 7)
A doua ipoteză economică importantă este cea a randamentelor de scară constante, această
ipoteză se traduce prin faptul că produsul final va fi folosit exclusiv pentru remunerarea celor
doi factori de producție endogeni, respectiv capitalul și munca. Această relație poate fi scrisă
în felul următor:
1=𝑤𝐾𝐾
𝑌+𝑤𝐿𝐿
𝑌. ( 8)
Notăm:
𝑠𝑘𝑘 =𝑤𝐾𝐾
𝑌=𝜕𝑌
𝜕𝐾𝐾
𝑌 și 𝑠𝐿𝐿 =𝑤𝐾𝐿
𝑌=𝜕𝑌
𝜕𝐿𝐿
𝑌 ( 9)
unde 𝑠𝑘𝑘 reprezintă proporția capitalului (plătită) din venitul total iar 𝑠𝐿𝐿 reprezintă proporția
munc ii din venitul total. Aceste două proporții (elasticități) se consideră a fi constante în
timp. Prin urmare vom ajunge la expresia matematică a ecuației de descompunere economică:
𝑌̇
𝑌=𝐴̇
𝐴+𝑠𝑘𝑘 𝐾̇
𝐾+𝑠𝐿𝐿 𝐿̇
𝐿, ( 10)
Matematic, dacă avem o funcție de producție Cobb -Douglas de forma:
𝑌=𝐴𝐾𝛼𝐿𝛽, cu 𝛼+𝛽=1 ( 11)
proporția veniturilor care revin factorilor de producție reprezintă de fapt parametrii funcției
Cobb -Douglas 𝑠𝑘𝑘=𝛼 și 𝑠𝑘𝑘=𝛽,.

192
Porni nd de la expresia matematică a proporțiilor veniturilor factorilor de producție, redată în
(9), și înlocuind Y cu (11), vom avea:
skk=∂Y
∂KK
Y=αAKα−1L1−αK
AKαL1−α=α. ( 12).
Analog pentru sLL=1−α.

193
Evoluția capitalului (K )și a muncii (L) raportate la anul de bază în ECE
1. Capital

I_K005_1993 reprezintă evoluția stocului de capital calculat cu o depreciere de 5%, raportată la anul 1993
I_K70005_1993 reprezintă evoluția stocului de capital calculat cu o depreciere de 5%, cons iderând anul 1970 ca
și an inițial, raportată la anul 1993
2. Numărul de angajați

0 2 4 6 0 2 4 6 0 2 4 61990 1995 2000 2005 2010
1990 1995 2000 2005 2010 1990 1995 2000 2005 2010 1990 1995 2000 2005 2010Bulgaria Cehia Croatia Estonia
Letonia Lituania Polonia Romania
Slovacia Slovenia Ungaria
I_K005_1993 I_K004_1993
I_K006_1993 I_K70005_1993time
.8
11.2 .8
11.2 .8
11.21990 1995 2000 2005 2010
1990 1995 2000 2005 2010 1990 1995 2000 2005 2010 1990 1995 2000 2005 2010Bulgaria Cehia Croatia Estonia
Letonia Lituania Polonia Romania
Slovacia Slovenia UngariaIL1994
time
Graphs by countryro

194
Evoluția PIB, K și L raportate la anul de bază în UE15
1. PIB

2.Capital

11.5
22.5
11.5
22.5
11.5
22.5
11.5
22.51990 1995 2000 2005 2010
1990 1995 2000 2005 2010 1990 1995 2000 2005 2010 1990 1995 2000 2005 2010Austria Belgia Danemarca Finlanda
Franta Germania Grecia Irlanda
Italia Luxemburg Marea Britanie Olanda
Portugalia Spania SuediaIgdp1993
11.5
22.5
11.5
22.5
11.5
22.5
11.5
22.51990 1995 2000 2005 2010
1990 1995 2000 2005 2010 1990 1995 2000 2005 2010 1990 1995 2000 2005 2010Austria Belgia Danemarca Finlanda
Franta Germania Grecia Irlanda
Italia Luxemburg Marea Britanie Olanda
Portugalia Spania SuediaI_K005_1993

195
3.Numărul de angajați

11.21.41.61.8
11.21.41.61.8
11.21.41.61.8
11.21.41.61.81990 1995 2000 2005 2010
1990 1995 2000 2005 2010 1990 1995 2000 2005 2010 1990 1995 2000 2005 2010Austria Belgia Danemarca Finlanda
Franta Germania Grecia Irlanda
Italia Luxemburg Marea Britanie Olanda
Portugalia Spania SuediaIL1994
time
Graphs by countryro

196
Rezultatele complete ale estimărilor proporției capitalului în ven it
1. Estimări pentru țările ECE , considerând o depreciere de 6% în calculul stocului de
capital
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l
b/se b/se b/se b/se b/se b/se
lnk006_l 0.661*** 0.502*** 0.324*** 0.739*
** 0.562*** 0.321***
(0.035) (0.054) (0.066) (0.035) (0.056) (0.066)
i2 0.045 0.047 0.074** 0.051 0.058 0.087**
(0.070) (0.039) (0.034) (0.064) (0.041) (0.034)
i3 0.051 0.103** 0.189*** 0.059 0.117** 0.215***
(0.072) (0.046) (0.046) (0.065) (0.046) (0.043)
i4 0.056 0.157 *** 0.297*** 0.085 0.186*** 0.344***
(0.075) (0.057) (0.062) (0.067) (0.055) (0.055)
i5 -0.023 0.115* 0.295*** 0.017 0.151** 0.354***
(0.078) (0.066) (0.075) (0.070) (0.062) (0.065)
_cons 0.467*** 0.979*** 1.526*** 1.918*
** 2.075*** 2.267***
(0.121 ) (0.173) (0.205) (0.055) (0.066) (0.058)
N 53.000 53.000 53.000 53.000 53.000 53.000
r2_o 0.898 0.811 0.912 0.787
Chisq 0.710 0.052 0.001 0.679 0.017 0.000
Hausmanp 0.002 0.000

2. Estimări pentru țările ECE, considerând o depreciere de 4% în calc ulul stocului de
capital

(1) (2) (3) (4) (5) (6)
lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l
b/se b/se b/se b/se b/se b/se
lnk004_l 0.628*** 0.481*** 0.324*** 0.700*** 0.526*** 0.320***
(0.036) (0.053) (0.067) (0.036) (0.056) (0.067)
i2 0.055 0.050 0.075 ** 0.060 0.062 0.087**
(0.074) (0.038) (0.035) (0.068) (0.040) (0.034)
i3 0.074 0.116*** 0.190*** 0.083 0.133*** 0.216***
(0.075) (0.045) (0.046) (0.069) (0.045) (0.043)
i4 0.095 0.181*** 0.302*** 0.124* 0.216*** 0.348***
(0.078) (0.056) (0.062) (0.071) (0.053) (0.054)
i5 0.018 0.139** 0.296*** 0.057 0.183*** 0.355***
(0.081) (0.066) (0.075) (0.074) (0.061) (0.065)
_cons 0.439*** 0.950*** 1.462*** 1.806*** 2.000*** 2.204***
(0.130) (0.183) (0.220) (0.062) (0.075) (0.071)
N 53.000 53.000 53.00 0 53.000 53.000 53.000
r2_o 0.888 0.816 0.901 0.795
Chisq 0.682 0.014 0.000 0.510 0.002 0.000
Hausma
np 0.004 0.001

197
3. Estimări pentru țările ECE, considerând o depreciere de 5% (și anul inițial 1970) în
calculul stocului de capital

(1) (2) (3) (4) (5) (6)
lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l
b/se b/se b/se b/se b/se b/se
lnk70005_l 0.739*** 0.431*** 0.354*** 0.834*** 0.423*** 0.344***
(0.061) (0.057) (0.057) (0.070) (0.060) (0.057)
i2 0.121 0.097*** 0.101*** 0.157 0.123*** 0.123***
(0.100 ) (0.033) (0.030) (0.101) (0.034) (0.030)
i3 0.147 0.203*** 0.228*** 0.190* 0.247*** 0.265***
(0.102) (0.038) (0.035) (0.102) (0.037) (0.033)
i4 0.167 0.302*** 0.346*** 0.237** 0.374*** 0.407***
(0.105) (0.047) (0.045) (0.105) (0.043) (0.039)
i5 0.084 0.283*** 0.344*** 0.165 0.373*** 0.419***
(0.110) (0.056) (0.054) (0.108) (0.050) (0.045)
_cons -0.061 1.044*** 1.305*** 1.498*** 2.024*** 2.115***
(0.225) (0.209) (0.197) (0.114) (0.100) (0.071)
N 53.000 53.000 53.000 53.000 53.000 53.000
r2_o 0.766 0.721 0.731 0.677
Chisq 0.516 0.000 0.000 0.244 0.000 0.000
hausmanp 0.004 0.002

4. Estimări pentru țările UE15, considerând o depreciere de 5% (și anul inițial 1970) în
calculul stocului de capital
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l
b/se b/se b/se b/se b/se b/se
lnk70005_l 1.020*** 0.581*** 0.397*** 0.870*** 0.390*** 0.353***
(0.064) (0.082) (0.088) (0.108) (0.066) (0.067)
i2 0.024 0.057*** 0.071*** 0.096 0.098*** 0.098***
(0.056) (0.020) (0.018) (0.087) (0.017) (0.016)
i3 0.034 0.096*** 0.122*** 0.160* 0.170*** 0.170***
(0.057) (0.022) (0.021) (0.087) (0.017) (0.016)
i4 -0.006 0.092*** 0.134*** 0.181** 0.204*** 0.206***
(0.058) (0.026) (0.026) (0.087) (0.017) (0.017)
i5 -0.082 0.053* 0.110*** 0.155* 0.197*** 0.200***
(0.059) (0.031) (0.032) (0.087) (0.018) (0.017)
_cons -1.121*** 1.156*** 2.115*** 1.523*** 2.987*** 3.100***
(0.336) (0.428) (0.456) (0.335) (0.211) (0.203)
N 75.000 75.000 75.000 75.000 75.000 75.000
r2_o 0.770 0.695 0.461 0.443
Chisq 0.302 0.000 0.000 0.236 0.000 0.000
hausmanp 0.000 0.001

198
5. Estimări pentru țările UE15, considerând o depreciere de 4% în calculul stocului de
capita l:

(1) (2) (3) (4) (5) (6)
lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l
b/se b/se b/se b/se b/se b/se
lnk004_l 0.892*** 0.523*** 0.482*** 0.597*** 0.417*** 0.410***
(0.086) (0.063) (0.064) (0.115) (0.050) (0.051)
i2 0.038 0.063*** 0.066*** 0.100 0.100*** 0.100***
(0.076) (0.015) (0.015) (0.103) (0.013) (0.013)
i3 0.062 0.110*** 0.115*** 0.172* 0.174*** 0.174***
(0.077) (0.016) (0.016) (0.103) (0.013) (0.013)
i4 0.035 0.113*** 0.122*** 0.203* 0.209*** 0.209***
(0.078) (0.019) (0.019) (0.103) (0.014) (0.014)
i5 -0.032 0.077*** 0.089*** 0.186* 0.200*** 0.200***
(0.080) (0.023) (0.024) (0.10 3) (0.014) (0.014)
_cons -0.605 1.375*** 1.594*** 2.258*** 2.836*** 2.858***
(0.466) (0.340) (0.344) (0.378) (0.176) (0.163)
N 75.000 75.000 75.000 75.000 75.000 75.000
r2_o 0.609 0.599 0.321 0.320
Chisq 0.759 0.000 0.000 0.269 0.000 0.000
hausman p 0.148 0.994

6. Estimări pentru țările UE15, considerând o depreciere de 6% în calculul stocului de
capital:

(1) (2) (3) (4) (5) (6)
lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l lny_l
b/se b/se b/se b/se b/se b/se
lnk006_l 0.965*** 0.546*** 0.483*** 0.703*** 0.422*** 0.411***
(0.074) (0.062) (0.063) (0.110) (0.049) (0.050)
i2 0.035 0.063*** 0.067*** 0.101 0.101*** 0.101***
(0.065) (0.015) (0.015) (0.096) (0.013) (0.013)
i3 0.047 0.103*** 0.112*** 0.167* 0.171*** 0.171***
(0.065) (0.017) (0.016) (0.096) (0.013) (0.013)
i4 0.010 0.102*** 0.117*** 0.192** 0.205*** 0.205***
(0.067) (0.020) (0.020) (0.096) (0.014) (0.014)
i5 -0.057 0.068*** 0.087*** 0.176* 0.198*** 0.199***
(0.068) (0.024) (0.023) (0.096) (0.014) (0.014)
_cons -0.723* 1.401*** 1.725** * 2.113*** 2.937*** 2.970***
(0.377) (0.320) (0.322) (0.331) (0.161) (0.147)
N 75.000 75.000 75.000 75.000 75.000 75.000
r2_o 0.702 0.684 0.394 0.392
Chisq 0.569 0.000 0.000 0.260 0.000 0.000
Hausmanp 0.000 0.882

Notă : notațiile i2 -i6 redau e fectele de timp