TRADIȚIA – ESENȚA, LOCUL ȘI ROLUL EI ÎN EXISTENȚA SOCIALĂ Bălți – 2011 2 C U P R I N S C A P I T O L U L I. PROBLEMELE METODOLOGICE ȘI TEORETICE ALE… [613057]

1
Capcelea Valeriu

TRADIȚIA – ESENȚA, LOCUL ȘI ROLUL EI ÎN
EXISTENȚA SOCIALĂ

Bălți – 2011

2
C U P R I N S
C A P I T O L U L I. PROBLEMELE METODOLOGICE ȘI TEORETICE
ALE INVESTIGĂRII TRADIȚIEI. CONSIDERAȚII GENERALE
1.1 Categoria tradiți e, esența, forma și conținutul tradiției
1.2 Locul și rolul obiceiului în existența socială
1.3 Sfera acțiunii și conținutul tradiției: interacțiunea dintre tradiție, obicei,
sărbătoare și ritual
C A P I T O L U L II. ESENȚA, CONȚINUTUL, STRUCTURA ȘI
SPECIFICUL TRADIȚIILOR NAȚIONALE
2.1 Tradițiile naționale – fenomen social specific
2.2. Structura tradițiilor naționale
2.3 Raportul dintre tradițiile naționale și cele religioase
C A P I T O L U L III. FUNCȚIILE SOCIALE ALE TRADIȚIILOR
3.1 Funcția regl ementatoare a tradițiilor
3.2 Funcția de recepție -translare a experienței sociale
3.3 Funcția educativă a tradițiilor
3.4 Funcția informativă tradițiilor
3.5 Funcția integrativă a tradițiilor
3.6 Disfuncțiile tradițiilor
C A P I T O L U L IV.TRADIȚIILE DE FAMILIE – MIJLOC
EFICIENT DE ASIGURARE A FUNCȚIONALITĂȚII
SOCIETĂȚII
4.1 Locul și rolul tradițiilor în socializarea individului
4.2 Tradiția dragostei de Patrie și a apărării ei
4.3 Locul și rolul sărbătorilor de familie în socializarea individului
4.3.1 Nașterea copilului
4.3.2 Nunta
C A P I T O L U L V . TRADIȚIILE CALENDARISTICE ȘI
VALENȚELE LOR INSTRUCTIVE
5.1 Tradițiile, obiceiurile și sărbătorile de iarnă
5.2. Sărbătorile și tradițiile de primăvară
5.3 Tradițiile, obiceiurile și sărbătorile de vară
5.4 S ărbătorile și tradițiile de toamnă
C A P I T O L U L VI. TRADIȚIILE DE MUNCĂ ȘI DE ODIHNĂ ȘI
SEMNIFICAȚIILE LOR FORMATIVE
6.1 Claca și șezătoarea
6.2 Tradiția săpării fîntînii și sărbătoririi izvoarelor și fîntînilor
6.3 Tradițiile Jocului și Norei Satului
6.4 Locu l și rolul ritualurilor de muncă în devenirea civică a tineretului
C A P I T O L U L VII. DRAMATURGIA POPULARĂ ȘI
VALORILE EI EDUCAȚIONALE
7.1 Malanca
7.2 Căluțul
7.3 Capra
7.4 Teatrul popular cu tematică haiducească
ÎNCHEIERE
A D E N D Ă
I N D I C E T E M A T I C
I N D I C E D E N U M E
A N N O T A T I O N
BIBLIOGRAFIE

3

TABLEDES MATERIES

CHAPITRE I. LES PROBLEMES METHODOLOGIQUES ET THEORIQUES
DE LA RECHERCHE DES TRADITIONS. CONSIDERATIONS GENERALES
1.1La catégorie tradition , l'essence, la forme et le contenu de la tradition
1.2 La place et le rôle des moeurs dans l'existence sociale
1.3 Porté e de l'action et le contenu de la tradition: l'interactionentre la tradition, la
coutume, la fête et du rituel
CHAPITRE II. ESSENCE, CONTENU, STRUCTURE ETSPECIFIQUE DES
TRADITIONS NATIONALES
2.1 Traditions nationales – phénomène social spécifique
2.2. Structure des traditions nationales
2.3 Lien entre les traditions nationales et religieuses
CHAPITRE III. FONCTIONS SOCIALES DES TRADITIONS
3.1 Fonction réglementé destraditions
3.2 Fonction de réception – traduction de l’ expérience sociale
3.3 Foncti on éducative destraditions
3.4 Fonction informative des traditions
3.5 Fonction intégrative destraditions
3.6 Disfonctions destraditions
CHAPITRE IV. TRADITIONS DE LA FAMILLE –
MOYENEFFICACED'ASSURANCE DE FONCTIONNALITE DE LA SOCIETE
4.1 La place et le rôle des traditions dans la socialisation de l'individu
4.2 La tradition de l'amour envers la Patrie et sa défense
4.3 La place et le rôle des fetes defamille dans la socialisation de l'individu
4.3.1 Naissance de l'enfant
4.3.2 Mariage
CHAPITRE V. TRAD ITIONS ET LEURS VALENCES INSTRUCTIVES
5.1 Traditions, coutumes et fetes d'hiver
5.2. Fetes et traditions de printemps
5.3 Traditions, coutumes et fetes d'été
5.4 Fetes ettraditionsd'automne
CHAPITRE VI. TRADITIONS DE TRAVAIL ET DE
REPOS ETL'IMPORTANCE DE LEUR FORMATION
6.1 Corvée et veillée
6.2 Tradition etforage de puits et des sources
6.3 Traditions du Jeu du Village
6.4 Place et rôle des rituels de devenir une œuvrecivique de jeunesse
CHAPITREVII. DRAMATURGIE POPULAIRE ETSES VALEURS
DE L'ÉDUCA TION
7.1 Malanca
7.2 Cheval
7.3 Chèvre
7.4 Théâtrepopulaire au thème proscrit
CONCLUSION
AGENDA
INDEX THEMATIQUE
INDEX DES NOMS
ANNOTATION
BIBLIOGRAPHIE

4
În monografie sunt abordate problemele metodologice, axiologice și gnoseologice legate de
investigarea tradițiilor, aspectul lor social, emoțional și psihologic, natura lor sistemică, valențele lor
nomologice și educaționale care pot și trebuie utilizate în societatea contemporană pentru a rezolva
problemele stringente ale dezvoltării umanității în condițiile cînd valorile tradiționale sînt profund
zdruncinate și, posibil, alterate iremediabil. Este efectuată o abordare filozofică și un studiu interdiscipl inar al
tradițiilor, o viziune panoramic și g lobală a esenței și naturii lor universale,
a locului și rolului lor în societatea contemporană. Lucrarea în cauză își propune să releve rolul ș i locul
tradițiilor în asigurarea continuității în dezvoltarea generațiilor umane, ca să revenim la fundamentele
firești ale existenței umane. Sunt elucidate funcțiile și valențele educaționale ale tradițiilor naționale ale
poporului român: calendaristice, de familie și de muncă, specificul și valențele educative ale dramaturgiei
populare.
Lucrarea este destinată filozofilor, eticienilor, etnografilor, folcloriștilor, pedagogilor, studenților. Ea
prezintă interes și poate fi utilă pentru un cerc larg de cit itori, mai ales pentru părinți și în special pentru
cei care se interesează de tradițiile noastre naționale.

5
I N T R O D U C E R E
Existența tradițiilor în societate este obiectiv necesară, întrucît nici o societate nu se poate lipsi de
ele. Este de neînchipuit o societate fără norme de comportament, mai ales în acest timp al tranzițiilor care
se înscrie în procesele mai ample de diferențiere și integrare care au loc în viața și în cunoașterea socială de
la sfîrșitul sec. XX și începutul sec. XXI. În existența socială, omenirea își modifică modurile de organizare
a vieții, rămînînd însă o mare parte din ea legată de tradiții ancestrale care, se pare, dacă ar fi lichidate ar
sărăci -o și mai mult.
Prin urmare timpul în care trăim ne obligă să revenim la fundamentele tradiționale ale existenței
omenirii pe care le -am pierdut în această perioadă de criză profundă pe care o traversează civilizația pentru
a rezolva problemele începînd de la cele ce țin de guvernanța globală sau ocrotirea mediulu i înconjurător și
pînă la cele vizînd comportamentul față de semeni.
Totodată, p erioada de tranziție prin care trece Republica Moldova a devenit o sursă puternică de
schimbare și dezorientare normativă, de răsturnare a vechii „ordini sociale”, care nu poa te să nu afecteze în
mod profund semnificațiile contextului normativ, împiedicînd, o îndelungată perioadă de timp, pe indivizi
să se orienteze în acțiunile și conduitele lor după repere certe. Starea de anomie duce la suspendarea
temporară a funcționalităț ii vechilor reglementări și pune în evidență tendințele antinormative, de negare a
oricărui gen de normativitate în favoarea unei acțiuni care nu mai cunoaște limite și pentru care orice
normare este o constrîngere. Din această cauză, î n prezent, ca niciod ată, o mare semnificație în viața
noastră trebuie să o aibă tradițiile, obiceiurile și sărbătorile. Potențialul lor e colosal, dacă e utilizat și
orientat spre făgașul constructiv – al dragostei față de patrie și neam. Sub influența tradițiilor se pot
cristaliza facultățile civice ale individului, ele contribuind și la cultivarea calităților morale, umane ale
personalității.
Situația în cauză e determinată de faptul că în sec. al XXI-lea în domeniul culturii în general, și
în viața spirituală a so cietății, în special, au loc progrese mărețe ce duc spre ruinarea va lorilor culturale
acumulate de secole, spre uitarea izvoarelor ce au favorizat nașterea acestor valori. Dacă acest proces se
înfăptuiește în mod conștient, cum a avut loc în istoria poporului nost ru timp aproape jumătate de
secol , e cu mult mai dureros. În acești ani de restriște pen tru noi, ne -a fost impusă mentalitatea
potrivit căreia trebuia să gîndim și să acționăm în perspectivă, să ne orientăm în mod uni lateral spre
viitor în detrimentul tr adițiilor naționale, spre novații în defavoarea memoriei istorice a neamului
românesc.
În aceste condiții s -a demonstrat că fără un echipament spiritual, fără un sistem de credințe și
tradiții care să le orienteze experiența, societățile se pot dezin tegra . Tradițiile și credințele asigură
supraviețuirea și funcționali tatea grupului uman, ceea ce este o condiție necesară de supravie țuire a
individului. Trebuie să ținem cont de faptul că numai în cadrul unei tradiții se poate constitui și are
sens novația, în afara ei, creația ar fi de neconceput, istoria s -ar frînge și umanitatea nu s-ar putea
constitui.
Iată de ce am considerat oportună lucrarea în cauza ce are menirea de a scoate din anonimat
aceste comori strămoșești în scopul de a le utiliza la sociali zarea individului, la asigurarea pro cesului
continuității generațiilor în spațiul nostru etnic care este astăzi într -un mare pericol.

6
C A P I T O L U L I
PROBLEMELE METODOLOGICE ȘI TEORETICE ALE STUDIERII TRADIȚIILOR.
CONSIDERAȚII GENERALE
1.1 Categori a tradiție , esența, forma și conținutul tradiției
Dacă oamenii ar avea posibilitatea de a introduce în mod arbitrar noi reglementări sociale,
atunci, posibil, ar putea propune ceva mai performant decît tradițiile, obiceiurile, normele și
regulile care exis tă în societate. Însă oamenii nu sunt în stare să compromită sau să schimbe
tradițiile , obiceiurile și normele în mod arbitrar. Este evident, adeseori, că tradițiile și normele
existente sunt imperfecte, dar acest lucru este mai bine decît lipsa lor în ge neral. Dacă vom lua
tradițiile și obiceiurile care s -au decantat în mod istoric sau normele coordonatoare, în toate
cazurile ele nu vor fi atît de stricte și determinate.
În această ordine de idei, celebrul filozof și economist austriac, Fr.Hayek1, laureat al
Premiului Nobel, susține că omul, în principiu, nu este capabil de a cunoaște în mod integral toate
consecințele unor sau altor acțiuni și, din această cauză, el își alege anumite reguli de care trebuie
să se conducă în acțiunile sale. Desigur, dacă om ul ar fi în stare să înțeleagă care tradiție sau
regulă este bună, atunci el, cu același succes, ar putea să se edifice la fel și față de acțiunile sale.
Concomitent, tradițiile, obiceiurile sau regulile pot fi acceptate în calitate de călăuză suficientă î n
acțiune, ținîndu -se cont de faptul ca cheltuielile, însoțite de adoptarea deciziei la fiecare acțiune
concretă, să asigure utilul. Însă argumentul lui Fr. Hayek se bazează, probabil, pe supoziția că
omul nu poate fi convins în autenticitatea unei tradiți i sau norme sociale, adică el nu poate să știe
dacă respectarea tradiției sau normei (regulii) va duce numai spre consecințe bune. În această
ordine de idei, apare întrebarea: Cum poate să aleagă el în această situație o anumită tradiție sau
regulă (normă) ? De obicei, omul acceptă numai acele tradiții, obiceiuri sau reguli care au devenit
o parte componentă a culturii tradiționale, și nu normele care sunt însoțite de calculul strict al
utilului obținut de la ele în urma respectării lor stricte. În principiu , opțiunea lui se bazează pe
credința, pe faptul că e convins de raționalitatea și utilitatea normelor și regulilor sociale elaborate
(tradiții, obiceiuri, moravuri), deoarece ele au trecut un control practic destul de riguros.
Toate culturile posedă valor i specifice care se susțin și se consolidează reciproc,
influențînd conduita membrilor societății. Spre deosebire de valori, care se impun ca „standarde
abstracte” cu privire la ceea ce este de dorit, drept sau bun, tradițiile și normele reprezintă
indicat ori de conduită care specifică ce este potrivit sau nepotrivit în acțiunile care au ca scop
realizarea sarcinilor individuale și sociale.
Un rol deosebit în existența socială o au normele tradiționale, care influențează în mod
substanțial conduita individu ală și colectivă a membrilor societății. Printre ele un loc deosebit îl
ocupă tradițiile, obiceiurile, normele de conviețuire socială, sărbătorile, ritualurile etc.
Tradiția exprimă moștenirea de obiceiuri, datini, credințe ce se transmit din generație în

1A se vedea: Hayek, Fr. Constituția libertății . Trad. De C. Dârdală; Pref. de P. Vichelson. Postf. de V.
Boari. Iași: Ed. Institutul European, 1998.

7
generație, constituind trăsăturile specifice unui popor. Astăzi, categoria tradiție este utilizată atît
în limba uzuală, cît și în cea științifică. Dicționarul explicativ al limbii române determină tradiția
ca un „ansamblu de concepții, de obiceiuri, de d atini și de credințe care se statornicesc istoricește
în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în
generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică”1.
În limba română noțiunea tradiție este utilizată în trei sensuri: 1) ea servește ca o expresie
a unor trăsături comune, particularități proprii unor fenomene sociale care se deosebesc mai mult
sau mai puțin unele de altele, dar care sunt înrudite (ritual, ceremonie, sărbătoare); 2) noțiunea în
cauză se utilizează în sensul ei direct ca entitate ce se deosebește de obicei, ritual, sărbătoare etc.;
3) ea poate fi utilizată ca echivalentă a noțiunilor menționate mai sus: obicei, ritual, sărbătoare,
ceremonie, arta măștilor și a jocurilo r dramatizate de Anul Nou etc.
O analiză retrospectivă a investigațiilor efectuate ne mărturisește că categoriei tradiție în
filozofie și știință nu i -a prea mers: indiferent de utilizarea destul de frecventă și a tentativelor de
a o interpreta, totuși pu tem constata cu certitudine că aceste intenții s -au soldat cu faptul că natura
și conținutul ei rămîne și în continuare destul de contradictorie și inadecvată. Unicul moment ce
este propriu tuturor concepțiilor constă în aceea că categoria tradiție apare p ractic întotdeauna
acolo unde este vorba despre legătura dintre prezent și trecut.
După opinia noastră, au dreptate savanții care arată că tradiția reprezintă o noțiune
incertă care nu este încă determinată2. În această ordine de idei, vom elucida un șir d e cauze care,
sperăm, ne vor explica această stare de lucruri. Principala dintre ele, constă în tratarea etimologiei
noțiunii în cauză și în faptul cum ea este utilizată de cei care o explică și o interpretează.
Noțiunea tradiție este de proveniență latin ă (traditio = transmit), desemnînd inițial
transmitere, învățăminte. Despre aceasta ne denotă practic toate dicționarele explicative și
enciclopediile, unde această definiție este elucidată: „fran. Tradition – tradiție, ger. Tradition –
<lat. traditio – a transmite, legendă, de la tradere – a transmite, a comunica, de la trans – prin,
printre și dare – a da”.
Analiza tuturor modalităților de tratare și a definițiilor categoriei tradiție ne indică, după
opinia lui A. A. Fokin, următoarele3: a) din punct de vedere etimologic, acest termen se referă la
cuvîntul latin traditio ; b) de obicei, accentul se pune pe conceperea funcțională a tradiției (a
transla, a transmite); c) variantele categoriei tradiție sunt similare prin faptul că ele se referă la
legătura di ntre prezent și trecut; d) în cele mai multe cazuri ea coincide cu conceptul esențial
asupra modalității de translare – vorbirea orală; e) cu vorbirea scrisă și, prin urmare, cu literatura,
categoria tradiție este identificată numai de unii autori.
Există două tipuri de poziționări în ceea ce privește termenul de tradiție în literatura de

1Dicționarul explicativ al limbii romane / Ediția a II -a. București: Ed. Univers Enciclopedic, 1996, p. 1101.
2Vezi, spre exemplu: Шацкий Е. Утопия и традиция / Пер. с пол. (под общ. ред . и послесловие В.
Чачикова) .Москва: «Прогресс» , 1990, p. 281.
3Фокин А. А. Понятие «традиция»: дефиниции и типология . B: Ставропольский альманах общества
интеллектуальной истины. Вып. 2.Ставрополь : Изд-во Пятигорского Государственного –
ЛингвистическогоУниверситета, 2002, p. 59.

8
specialitate. Unul este corelativ teoriilor modernizării, care utilizează frecvent ca și cuplu
central în modelele lor explicative perechea „societate tradiționa lă” – „societate modernă”.
Francezii R. Boudon și F. Bourricaud1 critică incon sistența conceptuală a acestei utilizări pe
considerentul imposibilității identificării unui set univoc de carac teristici care să permită
circumscrierea empirică a u nui grup a societăților tradiționale (acest grup trebuie să formeze un
tip social, nu doar o colecție de unități societale ce împărtășesc independent una de alta un număr
de atribute dintr -o colecție eclectică de caracteristici). Ei consideră că lipsa de conținut a
termenului de societate tradițională este susținută și de imposibilitatea de a identifica o etapă
distinctă și omogenă prin care să treacă obligatoriu toate societățile în drumul lor spre
modernitate. Cea de -a doua poziționare privește l egătura trecutului cu prezentul.
În afară de aceasta, tratarea fenomenului tradiție este dificilă datorită faptului că la
elucidarea esenței ei apar o serie de probleme. Spre exemplu: la ce fel de fenomene ale vieții
sociale se referă tradiția – la cele sp irituale sau la cele materiale, se reduce oare sfera de înfățișare
a ei numai la conștiința socială sau cuprinde și relațiile materiale ale activității umane,
acumulează ea oare numai experiența socială anterioară sau și experiența contemporană? Aceste
particularități ale tradiției au creat impresia greșită, conform căreia conținutul tradiției era redus
numai la sfera spirituală a activității umane sau la o anumită formă concretă – simbolică – de
comunicare sau semn, moral -religioasă, gnoseologică, de joc. Astfel de „reducționism idealist”
este inadecvat, fiindcă ne oferă o reprezentare denaturată a esenței tradiției. Concomitent,
celelalte sfere ale vieții sociale erau considerate lipsite de influența tradițiilor. În această ordine de
idei, o însemnătate de osebită o are postulatul lui A. Toynbee care, deși se referă la cultură în
general, are o însemnătate metodologică și la investigarea fenomenului tradiție. El menționează
că anumite tipuri concrete ale culturii reprezintă un tot întreg, ale căror părți sun t în concordanță
unele cu altele, în care „elementele economice, politice și culturale formează o armonie interioară
deosebită”2. Utilizînd acest postulat metodologic vom fi în stare să abandonăm interpretarea
unilaterală a tradițiilor, ceea ce ne va permi te de a concepe tradiția ca un fenomen social specific,
care există în toate sferele vieții sociale: artă, cultură, morală, psihologie socială, artizanat,
producție materială etc.
Este destul de semnificativ și faptul că polemicile din literatura de specia litate și
discuțiile impetuoase ce s -au produs la conferințele științifice unde s -a abordat problema tradiției
în anii 60 -80 ai sec. al XX -lea în fosta U.R.S.S. și în diverse țări occidentale nu s -au finalizat cu
rezultate scontate. Tentativele savanților de a crea o teorie a tradiției nu s -au soldat cu apariția
unor curente speciale în investigarea lor, deși au apărut o serie de monografii și culegeri
colective3 care, în principiu, nu au rezolvat problemele vizate. Situația și astăzi rămîne intactă,

1Boud on, R.;Bourricaud , F.. Dictionnaire critique de la sociologie . Paris: Presses Universitaires de
Franse, 1990, p. 635 -636.
2 A se vedea: Тойнби А. Дж. Цивилизация перед судом истории . Москва : «Прогресс», 1995.
3A se vedea, spre exemplu: Плахов В. Д. Традиц ии и общество: Опыт философско -социологических
исследовании. Москва: Изд -во Мысль, 1982; Суханов И. В. Обычаи, традиции, обряды
каксоциальные явления . Горький: Волго -Вятское книж. Изд -во, 1973; Сарсенбаев Н. С.

9
pentru că tot timpul investigațiile au fost și sunt axate în jurul problemei „Ce este tradiția?” În
același timp, se încearcă de a concretiza o determinare sau alta prin fapte ce posedă un caracter
particular, sau se întreprinde o tentativă și mai greșită, de a substitui categoria tradiție unor
noțiuni care dispun de o anumită independență și care soluționează o serie de probleme, însă nu
au nimic comun cu tradiția: inovație, continuitate, traducere, epigonism etc.
Din această cauză este necesar, mai întîi de to ate, să înțelegem pentru sine, cît mai cert,
care este sfera de acțiune a acestor categorii și zona de corelație a lor cu sfera ce aparține tradiției
în mod plenar, în calitate sa de categorie independentă.
Deși categoria tradiție nu a fost aborda tă în literatura filozofică și științifică din
antichitate și pînă în sec al XVIII -lea inclusiv, totuși am putea remarca că în interpretarea acestui
fenomen social specific pînă în sec. al XIX -lea au existat două orientări: prima susținea că tradiția
exist ă acolo și numai acolo unde contemporaneitatea era „croită în conformitate cu măsurile
trecutului”, adică corespunde completamente modelelor istorice; a doua fixa arta de a separa în
cadrul contemporaneității „urmele trecutului”, care pot fi apreciate în m od diferit.
Începînd cu sec. al XIX -lea, au apărut multiple definiții ale tradiției, însă situația nu s -a
schimbat în mod substanțial. În sec. al XX -lea, opiniile care concepeau tradiția ca „ceva din
trecut”, ca o „umbră a trecutului”, se multiplică1, ceea ce a determinat apariția unor numeroase
incertitudini terminologice și categoriale. Pentru A. Webster una dintre cele trei trăsături
fundamentale ale societății tradiționale este valoarea dominantă a tradiționalismului, înțelegînd
prin aceasta orientarea spre trecut a oamenilor și absența abilității de a se adapta la noile
circumstanțe2, pozitivarea antonimului său, modernitatea.
Unii cercetători recurg la o modalitate simplă de tratare a tradiției, fixînd toate
determinările veritabile și viceversa, iar mai apoi efectuează o analiză comparativă și genetico –
topologică a ei. Însă o astfel de tratare duce deseori spre impas, nu rezolvă problema, ci,
dimpotrivă, o complică, fiindcă chestiunea constă nu în elucidarea aspectelor cantitative, dar în
faptul cu ce contribuie ei la elucidarea noului la analiza problemei în cauză în comparație cu cele
existente.
Este necesar să remarcăm că categoria tradiție indică nu numai la relația dintre trecut și
prezent, dar și la anumite puncte de tangență dintre ele. În aceas tă ordine de idei, este vorba de
funcția de „recepție -translare” a tradiției, care se efectuează în mod oral, cu alte cuvinte, tradiția

Обычаи,традиции и общественная жизнь . Алма -Ата: Изд -во Казахстан, 1974; Власова В. Б.
Традиция как социально -философская категория . B: Филос . науки, Nr. 4, 1980;Капчеля В.
Национальные традиции:сущность,генезис, перспективы развития . – Кишинев: Штиинца, 1991 ;
Нагорная , О. В. Традиция какформа существ ования духовных ценностей . B:Credo ,Ориенбург, 2001 ,
Nr. 2; Barone, F. Tradizione e innovazione nella cultura scientifica modierna . În: Arch. di filosofia.
Padova, 1995. A. 63, nr. 1/3, p. 79 -91.
1A se vedea, spre exemplu: Вопросы развития социалистических праздников и обрядов .
Тезисыдокладовнаучной конференции. Рига : «Зинатне», 1981; Социалистические традиции и их
роль вкоммунистическом воспитании : Материалы теорет . семинара, 5 -7 марта 1980 г. /Редкол.:
Уледов А. (отв. ред.) и др. Москва: Акад. обществ. Нау к при ЦК КПСС, 1980; Кулажников М. И.
Право,традициии обычаи в советском обществе . Ростов: Изд -во Ростовского ун -та, 1972; Știuca V.
Calea noilor tradiții . Chiși nău: Ed. Cartea Moldovenească, 1973.
2A se vedea: Webster, A. Introduction to the Sociology of Development . MacMillam, 1994 .

10
este trecută în sfera culturii nescrise. Concomitent, tradiția nu este tratată ca un proces, dar ca un
obiect, lucru ce se transmite într -un anumit mod. Prin urmare, tradiția este concepută ca o știință
aparte, particulară sau ca o parte a ei, spre exemplu, etnografia, folcloristica etc. Probabil, din
această cauză, în calitate de sinonime ale categoriei tradiție deseori se utilizează așa noțiuni ca
legendă , baladă , care indică asupra faptului ce este necesar de a se transmite, astfel tratîndu -se
tradiția în calitate de obiect, lucru. Însă de îndată ce se insistă asupra unei astfel de modalități de
translare ca vorbirea scri să, obiectul se disociază și se transformă într -o mulțime incertă, pierzînd,
prin aceasta, integritatea, care devine nu formală, ci abstractă.
O perioadă îndelungată în tratarea tradiției a prevalat abordarea pluralistă, prin care
tradiția se identifica cu obiceiul , sărbătoarea , ritualul . După opinia noastră, o alternativă a
abordării în cauză poate fi tratarea sistemică, care, independent de diversitatea ei, este monistă,
pentru că presupune evidențierea în cadrul sistemul investigat al elementelor și rela țiilor ce
formează sistemul, care îi oferă integritate. Un rol deosebit, în această ordine de idei, îl joacă
teoria generală a sistemelor care posedă un statut gnoseologic, logico -metodologic și ontologic1.
Filozoful rus Iu. Urmanțev a scos la iveală legea sistemică care reiese din faptul că orice obiect –
sistem aparține, la rândul său, la un sistem de obiecte a speciei în cauză. El a demonstrat că orice
sistem (material sau ideal, static sau dinamic) funcționează, se dezvoltă sau se transformă în alte
sisteme în baza anumitor legi ale compoziției2. Legile în cauză asigură unitatea, stabilitatea
funcționării și dezvoltării sistemului dat și reprezintă restricțiile (condițiile limită) la care sunt
supuse elementele constitutive și relațiile dintre ele. Este ne cesar, în această ordine de idei, a
utiliza principiul structural -funcțional , analiza și sinteza structurală, ce îi este proprie, care
străbate toate aspectele abordării sistemice – componentele, structura, funcționarea, integrarea
sistemelor.
Prin aceas ta se înlătură posibilitatea de a utiliza, în procesul investigării tradiției,
abordarea pluralistă, care reprezintă o tratare eclectică. Tradițiile, fiind un sistem de anumite idei,
legi nescrise, norme de conduită, o totalitate de concepții ce s -au crist alizat în mod istoric, nu se
constituie într -o formă completă în mod spontan. De aceea, în structura tradiției pot fi delimitate
trei straturi: ideea (reprezentarea); obiceiul (o anumită normă a conduitei); ritualul (întruchiparea
simbolică a obiceiului)3.
Totodată, concepția care a prins rădăcini în știință, conform căreia tradiția reprezintă o
categorie destul de amplă și neomogenă, nu poate deveni un fundament pentru lărgirea
subiectivistă sau îngustarea frontierelor acestui fenomen social, pentru că ele sunt destul de cert
desemnate de esența acestei categorii ca relație între prezent și trecut și acele abordări care s -au
decantat timp de cîteva secole în știință, despre care am menționat anterior.

1A se vedea: Система. Симметрия. Гармония. / Под ред. В. С. Тюхтина, Ю. А. Урманцева .
Москва :Мысль , 1988.
2Ibidem, p. 48.
3Capcelea, V. Tradițiile naționale: continuitate în dezvoltarea generațiilor . Chișinău: Ed. Evrica, 19 98, p.
9; Фокин, А. А. Op. cit., p. 65.

11
Totalitatea definițiilor tradiției existente în literatu ra de specialitate au ceva comun, de
vreme ce consideră că acest fenomen social specific reprezintă atitudinea subiectului care
recepționează tradiția și obiectul care îi dă naștere. Diversitatea interpretărilor acestui fenomen
social au apărut datorită ce lor trei tipuri de relații ce se formează în cadrul existenței sociale: 1)
relațiile ce au un caracter intrinsec sau o atitudine ciclică, unde interacțiunea dintre subiect și
obiect este redusă la contopirea lor; 2) determină obiectul ca o multitudine în c are subiectul intră
ca una din părțile egale și este extras din această mulțime pentru manifestarea esenței sale; 3) el
poate fi reprezentat, în mod convențional, ca liniar, unde obiectul neapărat trebuie să fie
precedent, trecut față de subiect. În aceast ă ordine de idei, este necesar de a preciza că primul și a –
l doilea tip nu revendică o cronologie strictă, iar al treilea se sprijină în mod special pe ea.
Cea mai mare parte a cercetătorilor, referindu -se la fenomenul tradiție , își focalizează
atenția, de cele mai multe ori, asupra unuia din cele trei tipuri de relații, ignorîndu -le pe celelalte.
Acest lucru se întîmplă sau din cauza că ei nu cunosc aceste relații, nu le îmbină, dar mai ales din
cauza că ei confundă aceste trei tipuri de relații sociale. P rin urmare, se încalcă integritatea
fenomenului, obiectivitatea conținutului acestei categorii.
Tipul întîi al tradiției poate fi numit, în mod convențional, ierarhic și presupune
înființarea unei ierarhii, a unei axe în vîrful căreia se află obiectul în f ața cui se închină, care se
imită, iar tot ce se află mai jos este împărțit, în mod strict, în nivele ce sunt supuse piscului. O
asemenea legătură creează impresia eternității și inepuizabilității simbolului, de aceea categoria
timpului , în acest caz, nu e ste atît de importantă. Tradiția ierarhică este, mai întîi de toate, tradiția
credinței, care, după cum se știe, se bazează pe începutul intrinsec, spiritual și personal. În tradiția
ierarhică domnește relația analogiei și asemănării, ea se transformă într -o formulă codificată,
unde domină determinismul, care reduce relația dintre subiect și obiect la banalitate, obiectul este
transformat în cult, iar subiectul este, practic, redus la zero ca individualitate și există ca ceva
derivat de la obiectul ce dă na ștere tradiției.
În literatura științifică dedicată analizei categoriei tradiție întîlnim, destul de frecvent,
determinarea tradiției ca o totalitate de chipuri. Reieșind din această optică, s -a produs, după
opinia noastră, una din cele mai mari erori, tra diția fiind concepută în calitate de chip pentru
imitare, la un proces de imitare a unor chipuri.
Al doilea tip al tradiției poate fi numit paradigmic. El apare acolo unde apare comparația,
care instituie dominația mulțimii în toate: mai întîi, obiectul tr ebuie și poate să devină multiplu; în
al doilea rînd, tipul multiplu de relații între subiect și obiect; în al treilea rînd, caracterul multiplu
al formelor și, ca efect, multitudinea conținutului și a sensurilor; în al patrulea rînd, comparația ne
oferă p osibilitatea de a evidenția multitudinea subiecților ce recepționează tradiția1. Așadar, tipul
paradigmal al relațiilor ne oferă posibilitatea de a reprezenta tradiția ca ceva ce ține de
perspectivă, negînd prin aceasta numai caracterul ierarhic al ei.
Diversele definiții ale categoriei tradiție , pe care le întîlnim în literatura de specialitate,

1Rîmbu, N. Filosofia valorilor . București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1997, p. 16 .

12
sunt destul de impunătoare, deoarece autorii se sprijină pe criterii absolut diferite: conștiință,
voință, afectivitate, identificare, simțul continuității etc. În să, indiferent de aceste distincții, ele
conțin o trăsătură comună: evidențiază dintr -o totalitate a trecutului ceea ce s -a păstrat într -o
formă sau alta ca o valoare inestimabilă. Anume pe acest fundal, adică pe totalitatea perceperii
afective a moșteniri i și a atitudinii față de ea ca valoare s -a constituit în știință orientarea
subiectivistă în investigarea conexiunii dintre trecut și prezent.
Abordarea subiectivistă a tradiției ne oferă posibilitatea de a concepe faptul că o parte
considerabilă a cultur ii, moștenită de la înaintași, poate deveni tradițională numai atunci cînd cel
puțin un subiect își aduce aminte că un anumit obiect a existat în trecut și vrea ca el să existe în
continuare. Astfel, tradiția apare nu ca un obiect, dar ca credință în valoa rea ei, nu ca un fapt care
este observat, dar ca o idee care exprimă o judecată de valoare, ce se instituie în urma unui act de
valorizare, care este actul de prețuire, de apreciere a produselor creației umane. Actul valorizării
are loc numai la nivelul co nștiinței sociale și se efectuează în virtutea unor criterii obiective, care
nu sunt elaborate de individ, ci sunt condiționate în mod istoric și social. Valorizarea este un
proces de consacrare a valorii la nivelul conștiinței sociale a comunității, și nu doar la nivelul
conștiinței individuale. Nu individul care creează obiectul este acela care îi acordă valoare, ci
comunitatea care apreciază, prețuiește acel obiect îi conferă valoare. În această ordine de idei,
filozoful român N. Rîmbu menționa că „subie ctul axiologic nu este însă un simplu individ. O
persoană anume nu poate fi măsura valorii și a judecăților de valoare. Așa cum un concept sau o
judecată existențială transcend individul, fiind valabile pentru toate ființele raționale, valoarea și
judecăți le de valoare transcend conștiința individuală. Valoarea nu există decît pentru subiect, dar
este vorba de subiectul în genere, pe care -l putem denumi subiect axiologic, prin analogie cu
subiectul epistemic”1. Pentru o astfel de concepere a tradiției este important nu obiectul care ne -a
parvenit în întregime din trecut, nu unele elemente ale lui, dar faptul cum el este evaluat de către
actualitate în persoana unui subiect sau a unei comunități sociale.
Utilizînd conceperea subiectivistă a tradiției, noi sun tem în stare să ne îndepărtăm de
tratarea ei prin noțiunile de „presiune”, „povară”, și s -o interpretăm prin categoria „puterii
trecutului asupra prezentului”. Așadar, prin intermediul abordării subiectiviste, orientarea
intereselor se schimbă: nu puterea morților asupra celor vii, ci viceversa, iată obiectul autentic ce
trebuie să fie studiat prin intermediul categoriei tradiție . T. Elliot, în lucrarea sa Tradiția și
talentul individual , întreprinde o tentativă de a face o distincție între tradiția obiectu lui și cea a
subiectului. El afirmă că tradiția nu este o chestiune de a repeta sau de a imita modelele din trecut.
Tradiția nu este ceea ce este adoptat într -o formă gata de la predecesori: „Ea nu poate fi moștenită
și, dacă tradiția vă este necesară, ea poate fi obținută numai prin intermediul unor eforturi
serioase”2.
Prin urmare, orice om posedă o anumită moștenire, dar nu fiecare o consolidează pe ea în

1Apud Фокин, А. А. Op. cit., p. 66.
2Noica, C. Rostirea filozofică românescă .București: Ed . Științifică și Enciclopedică, 1970, p. 46.

13
calitate de moștenire, nu ca un set de chipuri, care cer ca ele să fie recunoscute în calitate de ce va
destoinic pentru imitare. Trecutul nu cere nici un fel de fundamentare, în afară de constatarea că
el este trecut. De aceea credința în el sau închinarea în fața lui, sau reconstituirea permanentă a lui
încă nu creează tradiții. Tradiția apare acolo und e trecutul este însușit de subiect, care se exprimă
ca adept al lui, chiar dacă aceasta există la nivelul inconștient și este continuat de el.
Al treilea tip al tradiției se caracterizează printr -o atitudine temporală și prin lipsa unui
general aparent, pr in căutarea acestui general, prin conexiunile ce sunt de scurtă durată, dar
semnificative atît pentru subiect, cît și pentru obiect. Acest tip poate fi reprezentat ca sintagmatic,
care constituie o tradiție a libertății, dar în special a libertății subiect ului, unde subiectul singur își
alege obiectul și determină caracterul interacțiunilor. Acest tip al tradiției poate fi determinat
numai la nivelul inconștientului, al intuiției.
O parte considerabilă a culturii, moștenită de la înaintași, poate deveni tr adițională numai
atunci cînd cel puțin un subiect își aduce aminte că un anumit obiect a existat în trecut și vrea ca
el să existe în continuare. Astfel, tradiția apare nu ca un obiect, dar ca o credință în valoarea ei, nu
ca un fapt care este observat, ci ca o idee care exprimă o judecată de valoare, care se instituie în
urma unui act de valorizare, care este actul de prețuire, de apreciere a produselor creației umane.
Actul valorizării are loc numai la nivelul conștiinței sociale și se efectuează în virtu tea unor
criterii obiective, care nu sunt elaborate de individ, ci sunt condiționate în mod istoric și social.
Valorizarea, în opinia noastră, este un proces de consacrare a valorii la nivelul conștiinței sociale
a comunității, și nu doar la nivelul conști inței individuale1. Nu individul care creează obiectul este
acela care îi acordă valoare, ci comunitatea care apreciază, prețuiește acel obiect îi conferă
valoare. În această ordine de idei, N. Rîmbu menționa că „subiectul axiologic nu este însă un
simplu individ. O persoană anume nu poate fi măsura valorii și a judecăților de valoare. Așa cum
un concept sau o judecată existențială transcend individul, fiind valabile pentru toate ființele
raționale, valoarea și judecățile de valoare transcend conștiința ind ividuală. Valoarea nu există
decît pentru subiect, dar este vorba de subiectul în genere, pe care îl putem denumi subiect
axiologic, prin analogie cu subiectul epistemic”2. Pentru o astfel de concepere a tradiției este
important nu obiectul, care ne -a parv enit în întregime din trecut, nu unele elemente ale lui, dar
faptul cum este evaluat de către actualitate în persoana unui subiect sau a unei comunități sociale.
J. Thompson3 distinge 4 aspecte ale tradiției: aspectul hermeneutic, aspectul normativ,
aspect ul legitimării și aspectul identității.
Aspectul hermeneutic se referă la înțelegerea tradiției ca un set de asumpții de
background4 care sunt considerate subînțelese de indivizi în conduita vieții lor cotidiene și
transmise de la o generație la alta . Relativ la această dimensiune, tradiția nu este un ghid

1Сapcelea, V. Filozofie : man. pentru instit. de învăț. superior. Ed. a 4 -a revăzută și adăugită. Chișinău: Ed.
ARC, 2005 , p. 400.
2Rîmbu, N. Op. cit., p. 16.
3Thompson, J.B. Tradition and Self in a Mediated World . În: Detraditionalization. Heelas, P.; Lash, S.,
Morris, P. (editori). Blackwell, 1996, p. 91 -94.
4Eng. fundal sonor, acompaniament orchestral.

14
normativ, ci constituie o schemă interpretativă, un cadru de înțelegere a lumii.
Prin aspectul normativ Thompson înțelege setul de asumpții, convingeri și patternuri
acționale provenite din trecu t ce pot servi ca ghid normativ pentru acțiunile și convingerile din
prezent. Se disting două moduri în care se întîmplă acest lucru: rutinizarea practicilor – lucrurile
sunt făcute în virtutea obișnuinței, nereflexiv. A doua modalitate este aceea de a fac e apel la
tradiție pen tru a justifica, motiva, chiar raționaliza anumite practici. Acesta este un sens mai
puternic al normativitătii, fiindcă motivele acțiunii sunt explicitate și justificate autoreflexiv.
În ceea ce privește aspectul legitimării , aces ta se referă la faptul că tradiția poate, în
anumite circum stanțe, servi ca sursă de suport pentru exercițiul puterii și autorității. Celebrul
filozof, sociolog și politolog german Max Weber a asertat existența a trei modalități principale
prin care se po ate institui legitimitatea unui sistem de dominare. Orice activitate socială se
desfășoară, remarcă Weber, într -un univers al semnificațiilor, al simbolurilor (norme, valori,
tradiții, obiceiuri, convenții etc.), care imprimă anumite motivații și finalităț i acțiunii sociale,
aceasta nu este numai rațională, ci și semnificativă. Conform opiniei lui, în orice societate și
cultură există patru tipuri principale de activitate socială: a) activitatea rațională în raport cu un
anumit scop care se caracterizează p rin faptul că actorul își alege și își organizează astfel
mijloacele sale încît să fie cît mai eficace în raport cu scopul propus (echivalență între scopuri și
mijloace). Aceste acțiuni presupun norme, reguli și strategii precise, nu imaginație și fantezie ; b)
activitatea rațională în raport cu o valoare, care constă în faptul că actorul este determinat în
acțiunea sa de valorile la care aderă (de ordin etic, estetic ori religios); c) activitatea fundată pe un
comportament tradițional, care este acea acțiun e dictată de cutumă sau tradiție, care îl determină
pe actor să acționeze într -o manieră tradițională, adoptînd mijloace pe care le -a mai utilizat
cîndva și care i -au asigurat succesul (majoritatea activităților cotidiene aparțin acestui tip); d)
activitat ea fundată pe un comportament afectiv care reprezintă o reacție pur emoțională la un
eveniment ce surprinde prin caracterul său neobișnuit1.
Prin urmare, numai primele două tipuri de activități sunt cu adevărat acțiuni, întrucît au
un scop rațional, ultime le două, care sunt doar reacții mecanice, situîndu -se la limita activității
sociale. Este evident că aceste orientări diferite nu constituie nicidecum o clasificare rigidă și
compartimentală a modurilor de activitate socială. M. Weber constata că viața soc ială este
constituită din interacțiuni, că e plină de opoziții, conflicte și compromisuri. Din această cauză,
M. Weber adaugă la fiecare tip de activitate (tradițională, efectivă, rațională) un tip particular de
dominație: a) dominația tradițională care îș i întemeiază legitimitatea pe caracterul sacru al
tradiției; b) dominația carismatică, dominație generată de o personalitate cu o aură excepțională.
Puterea liderului carismatic se bazează pe forța sa de convingere, pe propagandă, pe capacitatea
sa de a ad una și de a mobiliza masele; c) dominarea legală, care se sprijină pe puterea dreptului
abstract și impersonal, care ține de funcție, și nu de persoană.
Legitimarea poate fi revendicată pe baze raționale, implicînd credința în legalitatea

1Weber, M. Economia e societ a. Milano: Ed. Di Comunita, 1995 , p. 30 -37.

15
regulilor adoptat e (ceea ce Weber numește „autoritate legală!”), se poate baza pe carismă,
implicînd devoțiunea față de sacralitatea sau excepționalitatea unui caracter individual (autoritate
carismatică) sau se fondează pe tradiție, implicînd credința în sacralitatea trad ițiilor imemoriale
(dintotdeauna se face așa). În cazul autorității legale, indivizii se supun unui sistem impersonal
de reguli. În cazul autorității tradiționale, prin contrast, supunerea se datorează persoanelor care
ocupă pozițiile de autoritate și a le căror acțiuni sunt limitate de tradiție. La nivelul
interacțiunilor cotidiene, legitimitatea tradițională produce o relativizare /fluidizare a normelor,
fiindcă normele sunt per manent reinterpretate de către cei care ocupă pozițiile de autoritate. Prin
aceasta explică D. Chiribucă frecvența ridicată a comportamentelor abuzive a reprezentanților
autorității care poate fi considerată rezultat/consecință a predominanței legitimării tradiționale.
Ocupantul unei poziții de autoritate consideră că autor itatea sa transcende norma scrisă1.
În ceea ce privește aspectul identitar al tradiției, pu tem distinge două tipuri de formare
identitară relevante: „identitatea de sine” și „identitatea colectivă”. Ca set de asumpții,
convingeri și patternuri de comportament transmise din trecut, tradiția furnizează materialul
simbolic pentru formarea identității atît la nivel individual cît și colectiv. Sentimentul de sine și
cel de apartenență sunt modelate în diferite grade, în funcție de contextul social – de valorile,
convingerile și formele de compor tament transmise de trecut. Tradiția pune la dispoziția
membrilor societății simbolurile persuasive ale identității colective, întărind înrădăcinarea și
revigorînd loialitățile față de națiune, comunități, gr upuri. Tradițiile naționale, cu imnurile,
steagurile, mitologia și ritualurile publice sunt exemple ale acestei funcții a tradiției. Istoria și
trecutul sunt utilizate pentru nevoile integrative, ca factori generatori ai identității sociale
comune. Tr adițiile regionale, ale orașelor sau comunităților locale înde plinesc un rol similar de a
„lega” cetățenii sau membrii de un spațiu dat. Ca paranteză, este interesant de remarcat cum
tradițiile „naționale” sau evenimentele gene ratoare de identitate c olectivă ale sistemului
totalitar comunist, de acoperire pentru întreg teritoriul U.R.S.S. (1 Mai, 9 mai, 7 noiembrie) au
fost înlocuite după obținerea independenței Republicii Moldova de evenimente locale de tipul
„Zilele orașului”.
Tradiția presupune c a legătura dintre trecut și pre zent să fie strînsă, intimă. Tradiția
înseamnă existența continuă a trecutului în prezent și nu faptul că prezentul este originat în trecut.
Această existență continuă poate avea două forme: materială și ideatică, obiectivă și subiectivă.
Prin tradiție , susține P. Szstompka , în sensul principal, comprehensiv al termenului, vom
înțelege totalitatea obiectelor și ideilor care derivă din trecut, dar fac parte din prezent2. În acest
sens, tradiție înseamnă simplu moștenire, cee a ce rămîne din trecut. Într -un al doilea sens, mai
restrîns, înțelegem prin tradiție doar itemii (materiali sau culturali), care nu doar supraviețuiesc în
prezent, ci rămîn strîns, intim legate de prezent. În cazul artefactelor, acestea sunt încărcate de

1Chiribucă, D. Tranziția postcomunistă și reconstrucția modernității în Români a. Cluj-Napoca: Ed. Dacia,
Eikon, 2004 , p. 27.

2 Szstompka, P. The Sociology of Social Change . Oxford: Blackwell Publishers, 1994, p. 60.

16
semnificație datorită tocmai trecutului lor. În ceea ce privește cîmpul ideatic (convingeri,
credințe, simboluri, norme, valori, reguli, credințe și ideologii), pentru a aparține tradiției itemii
trebuie să fie percepuți și urmați, trebuie să influențeze g îndirea și comportamentul și să -și
extragă legitimitatea și semnificația din localizarea lor în trecut.
Una dintre constituentele fundamentale ale oricărei societăți este compusă de
dimensiunea sa temporală. Societatea este un fenomen „trans -temporal”, car acterizată de o
mișcare permanentă dinspre trecut spre viitor. Prezentul este întotdeauna o circumstanță
tranzitorie între ceea ce a fost și ceea ce urmează să vină. Din punct de vedere al dimensiunii
temporale, natura procesuală a societății implică o conexiune cauzală între fazele anterioare și
prezent, prezentul incluzînd condițiile cauzale determinante ale fazei următoare. Trecutul unei
societăți nu dispare, sau cel puțin nu în întregime. Rămîn cel puțin fragmente, ce se constituie
într-un tip sp ecific de mediu pentru fazele subsecvente, pentru continuarea procesului.
Pentru P. Sztompka tradiția are o dublă dimensiune: valorizarea unui comportament,
obiect, datorită apar tenenței sale la trecut. În luarea oricărei decizii funda mentate astfel nu
contează atît funcționalitatea opțiunii, ci dimensiunea simbolică asociată obiectului acțiunii.
Vechimea este instanță legitimării un, argument al valorii. Cea de -a doua dimensiune se referă la
localizarea în trecut a comportamentului, obiectului, valorii, neînsoțită de conștientizarea opțiunii.
Așadar, tradițiile exprimă moștenirea de obiceiuri, datini, credințe, norme de
comportament care se transmit din generație în generație, constituind trăsăturile specifice ale unui
popor. Fiind un sistem de anumite id ei, legi nescrise, norme de comportare, o totalitate de
concepții ce s -au cristalizat în mod istoric, tradițiile conțin trăsăturile specifice ale memoriei și
psihologiei naționale ale formațiunilor etnice. Ele se manifestă ca o parte a continuității în
dezvoltare, a legăturii dialectice dintre trecut și prezent, iar prin el cu viitorul. Tradițiile sunt o
componentă esențială a conștiinței de sine a unui popor, biografia sa intelectuală, o carte de vizită
pentru intrarea în istorie și deci în viitor. În cadr ul lor se impun două structuri – mentalitatea și
datina . Mentalitatea se înrădăcinează în conștiință cu trecerea timpului, iar datina se fixează în
devenirea vieții umane, în formele ei păstrate de veacuri.
În mod esențial, tradițiile sunt legate de timp, de schimbare, de mobilitate. Intrarea în
tradiții înseamnă intrarea în timp, în întîmplare, în incertitudine, căderea din starea de grație, de
har. Tradițiile sunt o procesualitate, și nu o realitate constituită în mod absolut, pietrificată, e
lumea posibi lului kantian, cea a rațiunii practice guvernată de un alt tip de ordine decît cea a
realităților date. Conștiința și acțiunea, omul întreg în țesătura complexă a facultăților și
structurilor sale, direct sau indirect, subiect și obiect, agent și victimă a direcțiilor și curentelor, a
instituțiilor și structurilor în care el se află pe el însuși plasat. Realitate ontică, dar și o cunoaștere
a acestei realități, plămădită dintr -un aluat indivizibil, construcție dar și continuă reconstrucțieîn
ordine simultan teoretică, practică și valorică, tradițiile răspund aspirației noastre firești de a ne
constitui și salva ființa de caducitatea efemerului.

17
Tradițiile reprezintă și o parte impunătoare a memoriei sociale a unui popor ce ne ajută să
răspundem celor șase „d e ce-uri” pe care le presupune cunoașterea de sine: Cine sunt? De ce
sunt? Cum sunt?, și mai ales, Pentru ce sunt? Unde? Cînd?, prin care ne edificăm propriul sens,
distinct de al tuturor celorlalte ființe existente, asemenea nouă.
A avea o memorie, ,,o co nștiință de sine înseamnă a ști, a te simți pe tine distinct de toate
celelalte ființe, iar la simțirea acestei distincții se ajunge prin senzația și cunoașterea propriei
limite. Conștiința de sine nu este decît conștiința propriei mărginiri: a ști pînă un de încetez de a fi,
de unde nu mai sunt”1. Numai prin această relație, după cum remarcă celebrul filozof român C.
Noica, cu altul, cu alte popoare noi suntem în stare să descoperim lanțul ce ne separă și ne unește
de semenii noștri, e singura modalitate pr in care dobîndim, păstrăm și ne îmbogățim propria
conștiință și memorie socială.
Așadar, există multiple moduri de tratare a tradițiilor:
• tradițiile ca componentă a conștiinței sociale;
• ca formă de transmitere a experienței sociale;
• ca anumite relații soci ale etc.
1.2 Locul și rolul obiceiului în existența socială
Printre cele mai importante tipuri de norme sociale, un loc deosebit îl ocupă obiceiurile și
moravurile care se formează sub influența tradițiilor populare stabilite ca urmare a repetării
frecvent e a unor acțiuni cotidiene. Procesul evoluției, de la turma arheantropilor, durînd milioane
de ani, la comunitatea ginții matriliniare, care a durat două -trei mii de ani, i se dau un complex de
explicații, între care domină ideea intensificării luptei pent ru supraviețuire, cu însoțitoarele ei:
suferința, durerea, teroarea, crima, războiul, maladia. Lupta pentru supraviețuire ar fi condus la
dispariția speciei umane, dacă nu se ivea obiceiul și tradiția. Sub aspect biologic, ființa umană
este din ce în ce ma i fragilă, ea involuează în acest sens și nu ar rezista în lupta strict biologică
pentru supraviețuire, dacă nu ar opune ceva: inteligența normativă. Omul nu are alt adversar decît
pe sine, natura își urmează legile ei, naturale. Supraviețuire, la om, înse amnă triumful binelui,
frumosului, justiției și adevărului, dar nu asupra naturii, care începe cu propriul corp, ci asupra
propriilor organizări de conviețuire. Obiceiurile în raport cu natura așează în ordine condiția
primară a omului, cele în raporturi i ntracomunitare deschid calea afirmării omului, ființă
axiologică și teleologică.
Obiceiul poate fi considerat definitivat în calitate de normă socială numai în cazul cînd
durata conformării mostrei concrete a conduitei se transformă într -o deprindere a oam enilor sau
într-o tradiție a comunității, adică într -o normă de comportament. În societate, legătura
indisolubilă dintre comportament și practica acțiunii oamenilor determină apariția și existența
diversității obiceiurilor. Diverse grupuri sociale, etnice, comunități au obiceiurile lor. Ele se

1Capcelea, V. Tradițiile naționale – mecanism de asigurare a continuității în dezvoltare în epocile de
tranziție .În:Tezele conferinței: Statul. Societatea. Omul: Realizări și probleme ale tranziției. AȘ a
Republicii Moldova. Institutul de Filosofie, Sociologie și Drept. Chișinău, 1998, p. 221 -223.

18
deosebesc și în funcție de regiunea în care locuiesc aceste comunități, din motiv că reflectă
diversitatea activității vitale a oamenilor în condiții diferite.
Prin urmare, conținutul obiceiului constituie o mostră a comportamentului, iar forma
fixării lui este deprinderea. Din această cauză reiese și specificul influenței reglementatoare a
normelor tradiționale. Deosebirea lor de normele de drept sau de cele morale constă în aceea că
ele nu presupun coordonarea compo rtamentului cu anumite exigențe dispozitive, ci reproducerea
comportamentului în variantele lui. Existența obiceiului sub formă de deprindere consemnează
faptul că lipsește necesitatea într -o anumită constrîngere, din motiv că urmarea deprinderii este
asigurată de însuși faptul existenței ei.
Obiceiurile se transformă treptat în deprinderi pentru individ și în obiceiuri pentru
comunitate, tradițiile sunt reguli morale implicite, care definesc o serie de tabu -uri, interdicții sau
stimulente ale acțiunilor sa u conduitelor. Pe măsură ce aceste tradiții sunt incluse în coduri orale
sau scrise, în doctrine, generalizări etice sau filozofice, ele se transformă în moravuri care
reglementează, fără intervenția unei autorități, viața morală a colectivității. Între ob iceiuri și
prescripții, în opinia lui G.H. von Wright, există importante deosebiri: 1) obiceiurile nu sunt date
de vreo anumită autoritate unor subiecte; 2) obiceiurile nu se cer promulgate cu ajutorul unor
mijloace simbolice și, din acest punct de vedere, ele ar mai putea fi numite prescripții implicite1.
Totodată, el menționează că obiceiurile se aseamănă mai mult cu regulile decît cu prescripțiile.
Este cert faptul că sancțiunile asociate obiceiurilor și moravurilor nu au un caracter legal,
ci posedă o e sență mistică, tradițională. Controlul social este exercitat prin intermediul unei
influențe permanente, care este resimțită de individ la nivelul inconștientului, exercitată de
presiunile normative ale tradițiilor și obiceiurilor. Sociologul polonez J. Sz czepanski observă că
„obiceiul este un mod de conduită statornicit de care grupul leagă deja anumite aprecieri morale și
a cărui încălcare provoacă sancțiuni negative. Obiceiul presupune în mod cert o anumită
constrîngere în recunoașterea valorilor de grup și o constrângere pentru a exista în mod
obligatoriu componentele dorite în funcție de aprecierea grupului”2. Aceste forme de constrîngere
obligă indivizii să elaboreze numai acele tipuri de acțiuni prevăzute în „codurile” culturii din care
fac parte, în modelele normative ale acesteia. Sociologul american J.V. Zanden face o distincție
între gradul de importanță pe care membrii unei anumite societăți o acordă relațiilor de conduită
și de acțiune și gradul de severitate care intervine în sancționarea încălc ării acestor reguli, el
consideră că prin aceste criterii se poate delimita între natura obiceiurilor și cea a tradițiilor în
baza cărora activitatea umană obține un caracter normativ. Obiceiurile, menționează el, nu sunt
considerate de membrii unui grup s au ai unei societăți ca fiind extrem de importante, motive
pentru care încălcarea lor nu atrage după sine sancțiuni prea severe. Spre deosebire de obiceiuri,

1Wright, G.H. von. Normă și acțiune : (Studiu logic). Trad. și postf. de D . Stoianovici și S. Vieru. București:
Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982 , p. 26
2Szczepanski, J . Noțiuni elementare de sociologie ; Trad. din limba polonă de N. Mareș. București: Ed.
Științifică, 1972, p. 180.

19
tradițiile sunt însă „norme” extrem de importante, considerate ca atare de către toate grupurile
sociale, iar încălcarea lor determină sancțiuni extrem de severe1.
Obiceiul se referă la acțiunile cu caracter convențional și la actele de politețe și, din
această cauză, ele se integrează unei „morale” fluctuante, fiind diferită de la un grup la altul și a
cărei încălcare poate trece neobservată sau poate să implice sancțiuni cu caracter informal (bîrfă,
batjocură, ironie etc.). Tradițiile, la rîndul lor, implică existența unor standarde morale cu caracter
general, încorporate în legi sau prescripții relig ioase („să nu furi!”, „să nu ucizi!” etc.) a căror
încălcare atrage după sine sancțiuni punitive destul de severe. J.V. Zanden crede că este totuși
abuziv de a considera obiceiurile și tradițiile drept categorii binomice în măsura în care ele pot fi
consid erate, mai curînd, ca poli ai unui continuum de -a lungul căruia se localizează toate tipurile
de norme sociale. Aceste norme sunt susținute de constrîngerile implicite sau explicite, care
intervin ca factor de presiune și de conformare, pentru ca indivizii să desfășoare acțiuni
compatibile cu exigențele normative.
Obiceiul se formează și apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate și prelungite
a unei conduite, aceasta devenind treptat o regulă intrată în viața și tradiția colectivității
respective , pe care oamenii o respectă din obișnuință, ca o deprindere2. O deprindere este, prin
esența sa, o regularitate în comportamentul unui individ, o dispoziție sau o tendință de a face
lucruri asemănătoare sau în circumstanțe repetabile. Este evident că depr inderile se obțin în
cadrul existenței sociale și nu sunt înnăscute. Ele constituie niște tipare de comportament pentru
membrii unei anumite comunități și se obțin de această comunitate pe parcursul istoriei sale, fiind
impuse membrilor ei, și nu obținute de ei în mod individual. Din această cauză, obiceiul are, într –
un anumit sens, un caracter conservator. Pe cît de încet se formează obiceiul, pe atît de greu sau
chiar mai dificil încetează de a mai acționa, prin procesul invers de ieșire din uz, adică de cădere
în desuetudine. În societățile primitive, arhaice, precum și mai tîrziu în antichitate și feudalism,
obiceiul avea un cîmp deosebit de extins, pornind de la reglementarea vieții de familie, rudenie,
uzuri alimentare și vestimentare, până la cele pri vind producția și schimbul de bunuri.
În aceste condiții, societatea era interesată în consolidarea unor obiceiuri cu ajutorul
presiunii puterii publice, care se reflectă în diferitele măsuri punitive prin care comunitatea
reacționează față de membrii car e nu se conformă obiceiurilor ei, astfel încât numeroase obiceiuri
obțin un caracter juridic. Treptat, s -a ajuns să se facă o distincție netă între obiceiul juridic și cel
nejuridic. Obiceiul devine normă juridică, cutumă în momentul în care este recunoscu t de puterea
publică, de stat. În acel moment, el devine, alături de celelalte norme juridice, obligatoriu, iar
încălcarea lui atrage după sine aplicarea sancțiunii organizate a statului. Obiceiul recunoscut ca
normă juridică devine izvor de drept, care, î n plan istoric (obiceiul juridic), a alcătuit prima formă
a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar. Treptat, obiceiurile au cunoscut o transformare, o

1A se vedea: Zanden, V.J.W. Sociology – A Systematic Appraach . New York: The Ronald Press Company,
1975.
2Korff, W. Norm und Sittlichkeit. Untersuchunden zur Logik der normativen Vernuft . 2. neu eingel. Aufl.,
1985 , p. 59.

20
modificare specifică dreptului, pentru a servi cît mai bine orînduirea statală. Unele dintre
obice iuri au dus la apariția unor adevărate instituții de drept (contractul de împrumut de
consumație, înstrăinarea de bunuri etc.).
Obiceiul continuă să existe și în societatea modernă și contemporană, luînd însă formă
juridică într -o măsură foarte restrînsă, după cum vom vedea în continuare.
În funcție de modalitatea în care este exercitat controlul social realizat prin intermediul
obiceiurilor și tradițiilor, prin interacțiunile reciproce între indivizi, prin participarea acestora la
viața colectivă, prin op inia publică, el este spontan sau informal. Totodată, tradițiile și obiceiurile,
ca modalitate de control social, se fondează pe anumite mecanisme de reglementare cu caracter
psihosocial (sugestia, convingerea, constrîngerea, persuasiunea, manipularea și a lte influențe
sociale exercitate de opinia publică sau în cadrul grupurilor) și cu caracter cultural (obiceiuri,
moravuri, convenții, cutume, tradiții etc.).
Diversele norme și reguli culturale ale grupurilor implică rareori exigențe rigide sau
uniforme în exercitarea unor acțiuni sau manifestarea unor conduite, ele permițând, în mod real, o
mare variabilitate a comportamentelor sau a actelor sociale. Numai în cazul cînd devianța
afectează puternic o comunitate, intrînd în conflict deschis cu normele și val orile care
caracterizează ordinea socială dominantă, doar atunci definițiile sociale cu privire la ceea ce este
„normal” sau „deviant” dobîndesc un caracter unitar.
Tradițiile și obiceiurile, în calitate de norme, sunt susținute de constrîngerile implicite sau
explicite, care pot să intervină ca factor de presiune și de conformare pentru ca indivizii să
desfășoare acțiuni compatibile cu exigențele normative. În acest caz, formele de constrîngere sunt
interiorizate de către indivizi prin intermediul unor mec anisme psihologice și psihosociale
complicate, care determină, după cum remarcă celebrul psihiatru și filozof austriac, laureat al
Premiului NobelS. Freud, nașterea și dezvoltarea „Supraeului” ca autoritate morală interiorizată,
ca instanță prohibitivă ce interzice individului orice exteriorizare a pulsurilor sale inconștiente,
care ar putea genera sentimente penibile de culpabilitate, angoasă sau nevroză1.
Obiceiurile nu țin de buna cuviință, nici de morală, nici de drept sau religie. Am putea
numi obicei urile deprinderi sociale, specifice comunităților variate de oameni. Desigur, noi ne
referim la obiceiuri (cutume) nejuridice, care nu sunt obligatorii. Dar sfera obiceiurilor este mult
mai largă. Unele obiceiuri se transformă în normă de drept obișnuielni c, poate chiar apoi fixate în
legi de către un legiuitor. Prof. S. Popescu remarcă: „a spune că în obiceiuri se află germenele
organizării juridice a societății”2 e deductibil, căci „se poate afirma că obiceiurile au o sferă mai
largă decît dreptul înțeles exclusiv sub forma sa cutumiară, obișnuielnică”3, asta înseamnă că
genul obicei a avut dintotdeauna specii de obicei, din care una germina dreptul. Orice obicei

1Фрейд, З. Психология бессознат ельного: Сб. произведений. Сост., науч. ред., авт. вступ. ст. Г.
Ярошевский. Москва: «Просвещение», 1989 , p.437 -439
2 Popescu, S. Cîteva reflecții asupra raportului între viața juridică și culturală a societății . În: Revista
Română de Științe Sociale. Științe juridice, 1983, vol. 27., nr 1, p. 111.
3Ibidem, p. 110.

21
apare dintr -o practică repetitivă și imitată ca obișnuință justificată, dar semnificativă comu nitar și
de aceea respectată comunitar; prin urmare, iese din discuție obiceiul individual -obișnuință.
În același timp, dacă ne referim la practica reală, putem să constatăm că astăzi caracterul
conservator al obiceiurilor nu este atît de stabil, deoarece sub influența condițiilor
corespunzătoare unele din ele pot să fie supuse unor deformări serioase, care pot să reducă, de
multe ori, din ele conținutul pozitiv care s -a păstrat de secole. Spre exemplu, particularitățile
obiceiului vechi al respectului faț ă de cei mai în vîrstă s -a transformat, treptat, în condițiile
societății totalitare, în elogierea, închinarea și supunerea oarbă în fața șefilor. Astfel de deformări
încep să influențeze, în mod negativ, asupra formării personalității, asupra poziției ei civice și
asupra responsabilității sociale. Garanții sociale împotriva unor astfel de deformații poate să
devină, înainte de toate, spiritul democratic în relațiile dintre oameni.
Mai există în societate și obiceiuri ce țin de afaceri prin care se înțelege practica stabilită
care s -a constituit în procesul activității economice și în sfera traiului. Obiceiurile din acest
domeniu, care reglementează relațiile ce se stabilesc în bussines, joacă un rol substanțial în
procesele economice care au loc nu numai în interiorul unei sau altei țări, dar și în relațiile între
state.
În cultura tradițională populară românească s -a afirmat cu o pondere deosebită spiritul de
dreptate, făcînd o legătură cu însuși procesul de devenire a istoriei poporului nostru. Este
demons trat faptul că la toate popoarele principiile dreptului scris s -au bazat pe formele dreptului
popular, cu o vechime recunoscută. La poporul nostru, ca și la alte popoare, a existat dreptul
comunitar, „obiceiul pămîntului” și judecata sătească, ce se exerci ta din cele mai vechi timpuri.
La sate, exista și „scaunul de judecată”, și legea de obște, reprezentată prin „înțelepții” locului,
care interveneau în toate rînduielile vieții comunității. Prin urmare, judecata se făcea la o troiță, în
pridvorul bisericii , în pragul bisericii sau era judecată la hotar, la marginea satului. „Sfatul
bătrînilor”, spre exemplu, reglementa o serie de probleme ale vieții satului, survenind în judecarea
unor situații cotidiene, legate de certurile dintre vecini, de stricarea case lor, la despărțirea între
soți, beții, în judecarea femeilor cu moravuri ușoare etc.
Cercetătorul român V.Vetișanu remarcă că putem susține cu certitudine că spiritul de
dreptate la poporul român are o tradiție îndelungată și configurează, într -un fel, di mensiunea
umanismului românesc1. În procesul analizei acestui spirit, trebuie să purcedem de la relațiile
istorice date, care au permis sau nu afirmarea lui în plenitudinea sa. Mecanismele interioare ale
spiritului de dreptate le găsim în împrejurările de ordin istoric, în secvențele acestora, de la o
epocă la alta. Sub acest aspect, spiritul de dreptate se cere înțeles într -o conexiune dialectică cu
evoluția vieții istorice și printr -un context istoric dat, care a permis sau a scăzut puterea lui de
afirmar e. În studiile sale consacrate filozofiei istoriei, L. Blaga a descoperit că în anumite epoci
cu o „viață cvasiistorică”2, lor, „domnilor români, de bine – de rău aleși încă din familii

1Vetișanu, V . Deschideri filosofice în cultura tradițională . București: Ed. Eminescu, 1989 , p. 271.
2Blaga, L. Ființa istorică . Cluj -Napoca: Ed. Dacia, 1977, p. 102.

22
pămîntene, li se îngăduiau doar fapte de echilibristică politică, comb inații meschine, mărunte
socoteli de la o zi la alta, intrigi, aventuri, din cînd în cînd o faptă bună, dar nu o istorie de linie
mare”1. Efectul a fost și mai puternic în sfera vieții morale, căci, susține Blaga, „nici la inițiative
destinate să dea expre sie invoalată fondului de spontaneitate necorupt ce mocnea în sufletul
poporului”2 de veacuri.
Din această perspectiva, spiritul de dreptate s -a manifestat ca un mod de a fi, specific
vieții populare, respectiv poporului asuprit pe plan național de cotropi torii străini. Eposul eroic
românesc reprezintă o dovadă elocventă în această ordine de idei, prin solidaritatea colectivă pe
care o relevă de câte ori se punea problema dreptății naționale. În această situație, sentimentul
dreptății era asociat cu cel al libertății. Folclorul păstrează aceste sentimente trăite de popor,
printr -o poezie exprimată astfel: „Frunză verde, foi uscate, / în Moldova nu -i dreptate”3.
Retragerea în codru era una din formele de protest în fața asupririi străine, de unde apoi se
organiza lupta pentru dobândirea drepturilor naționale. Marele nostru poet M. Eminescu, în opera
sa a exprimat sentimentul înfrățirii românului cu codrul, în vreme de restriște, pornind de la
filonul popular: „Împărat slăvit e codrul, / Neamuri mii îi cresc su b poale, / Toate înflorind din
mila / Codrului, Măriei Sale”4.
Spiritul de dreptate poate fi cercetat și dintr -o altă perspectivă, ca ceva propriu gîndirii
populare, mentalității și felului de viață a poporului român. De aici și înțelegerea, și toleranța c are
se întîlnesc în modul de viață poporan ca generând cele mai trainice sentimente umane. În acest
mod poporan de a ființa se manifestă întotdeauna o înțelegere a lucrurilor și a situațiilor, ce se
adîncește pe măsură ce ajunge la om și la condiția umană. Spiritul de dreptate ce persistă în
obiceiurile populare exclude orice tendință de a absolutiza o situație dată, fiindcă gîndirea
populară asimilează în permanență ceea ce se dovedește mai adecvat, mai propice oricărei situații,
găsind posibilități de a m odifica sau renunța la ceva considerat ca dat o dată și pentru totdeauna.
De aici nu rezultă o relativitate a situațiilor, ci o înțelegere concretă a lor, în măsura să ducă la un
rezultat. În chestionarele sale juridice, B.P. Hașdeu a introdus o întrebare cu privire la felul în
care satele se cîrmuiesc singure, după spiritul de dreptate local5. Elementul principal pe care îl
punea în evidență marele nostru înaintaș era moderația țăranilor, ca element ce poate defini
caracterul unei naționalități, căci s -a manifestat ulterior și consecvent.
Spiritul de dreptate îl întîlnim în creațiile orale ale poporului, în folclor, apoi în pravile și
cazanii, numite și cărți românești de învățătură. Chiar izvoarele dreptului românesc au fost
căutate mai întîi în folclor, considerîdu -se pe bună dreptate, după cum remarca Ion Peretz, că în

1 Idem.
2Idem.
3Crestomație de folclor moldovenesc : pentru studenții inst. de învăț. superior. Alc., pref. și coment. de
Botezatu Gr. și al. Chișinău: Ed. Lumina, 1989, p. 262.
4Eminescu, M. Povestea codrului . În: Opere. în 8 vol.: coord. Mihai Cimpoi. Vol 1. Chișinău: Ed. Gunivas
SRL, 2001, p.109.
5 Hașdeu, B.P. Scrieri filosof ice/selecția textelor, studiu introductiv, note și comentarii, însoțite de o
terminologie hasdeiană de Vasile Vetișanu. Ediție îngrijită de Vasile Vetișanu. București: Ed. Științifică și
Enciclopedică, 1985, p. 243.

23
creațiile anonime „preocuparea personalității subiective neexistînd, nu avem a ne teme nici de
analize ale evenimentelor adeseori greșite, nici de stilul pretențios și silit al unora dintr e
cronicari”1, preocupați de o asemenea problemă. Legătura cu realitățile vieții sociale apare mult
mai vie și mai expresivă în folclor, în plus, conștiința de comunitate acceptă numai ceea ce se
dovedește valabil pentru toți. Pînă și în cîntecele populare unde se descrie viața socială găsim
noțiuni juridice. Există în folclor și elemente juridice ce duc la o morală populară, spre exemplu,
în basm, unde eroul ce ajunge la adevăr propune pedepsirea celui vinovat, după ce l -a biruit.
În mod deosebit, spiritul de dreptate a fost cultivat de proverb, care mai exprimă și
îndoiala despre spiritul dreptății, adică faptul că nu întotdeauna dreptatea este aceea care învinge.
Astfel că: „Judecata e oloagă cînd lipsește în cap o doagă”, sau: „ Judecata nu o poți face cu
lopata ”, căci: „ Pînă la judecata lui Dumnezeu te mănîncă sfinții ”, ori „ Cînd banul te strînge de
gît, ca gîdele cu ștreangul, nu poți cuvînta nici grăi dreptatea întreagă ”2.
Într-adevăr, datina cuprinde o întreagă filozofie și înțelesurile spirituale ale ei interferează
cu tradiția ce ființează în datină. Datina se întoarce mult în timp, căci a viețuit în traiul îndătinat al
tuturor celor de -o lege, transformîndu -se încet în obicei, dar fără să se piardă în spațiul acestuia.
Toate ale vieții se prind sau n u se prind într -o datină, încît partea ei de viață se răsfrînge în
devenirea faptelor omenești. În această ordine de idei poți auzi de la oameni că „așa -i datina” sau
viceversa. Oricum, oriunde ar apare și ar exista, datina are o reacție specifică la tot c e vine ca nou
asupra ei. „Noi nu putem lăsa datinile”, spun oamenii unui loc, iar alții susțin că „Așa am apucat
cu datinile de dinainte”, ceea ce înseamnă că datina nu se ivește la întîmplare și nu cade în
rosturile ei trecătoare.
O categorie de norme tra diționale, apropiate într -un fel de obiceiuri, dar și de normele
morale o formează normele de conviețuire. În această categorie includem normele de bună –
cuviință, de politețe, de curtoazie, de bunăvoință, foarte numeroase și prezente în viața de zi cu zi.
Buna -cuviință înseamnă corectitudinea în ținuta și în atitudinea exterioară, în cuvînt și faptă,
respectarea bunelor maniere și a formelor sociale, amabilitate, iar p olitețea, în opinia noastră3, nu
mai este un „lux”, ci un imperativ al societății contempo rane, al omului zilelor noastre, o victorie
împotriva instinctelor, un îndemn pentru respectarea regulilor de conviețuire socială, a
principiilor și normelor de muncă și comportare într -o societate liberă, a aspirațiilor către frumos.
Adevărata politețe su bînțelege și bunătatea. Un om binecrescut este un altruist. Un om adevărat
este un om generos, un om binecrescut este un om generos, un om cult și manierat este un om bun
și generos.
Astfel, după cum arată filozoful român din perioada interbelică, Eugeniu Speranția,
calitatea sau trăsătura distinctă a acestor norme este dată de o anumită apreciere sau prețuire
reciprocă a persoanelor, exprimată prin „stima”, „considerația” sau „respectul” ce și -1 datorează

1Apud Vetișanu, V. Op. cit., 273.
2Idem.
3A se vedea: Capcelea, V. Etica și conduit umană: man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Ed.
ARC, 2010, p. 305.

24
unul altuia. Aceste norme pot contribui la întrețin erea raporturilor interumane, ale conviețuirii,
Însă aportul lor este redus, iar uneori superficial sau numai formal, dacă nu sunt dublate de
motivații puternice morale. „Simpla politețe nu apără și nu asigură conviețuirea, pe cînd
conviețuirea, odată asig urată, se poate cizela și adînci prin politețe”1.
1.3 Sfera acțiunii și conținutul tradiției: interacțiunea dintre tradiție, obicei,
sărbătoare și ritual
În continuare, ne vom referi la determinarea sferei și conținutului tradiției, la totalitatea
mecanism elor ce contribuie la perceperea ei, la rolul și locul ei în existența socială și la
mecanismele ce asigură transmiterea și răspîndirea ei. Concomitent, vom analiza legăturile
funcționale reciproce dintre părțile componente ale tradiției. În special, ne vo m referi la
stabilirea criteriilor ce ne vor oferi posibili tatea de a concepe deosebirile dintre obicei , ritual ,
sărbătoare și tradiție .
În literatura de specialitate deosebirea dintre obicei și tradiție se reduce la fap tul că aria
tradiției este mai vas tă decît cea a obiceiului, deoarece tradiția include în sine și obiceiul,
apelul direct la conștiința omu lui, iar în tradiție este exprimată în mod accentuat latura
concep tuală. Se consideră că tradițiile cultivă ideile, orientează activitatea oamenilor în
conformitate cu necesitățile lor vitale din diferite domenii, iar obiceiurile reglementează în
detaliu anumite acțiuni și relații ce cuprind, în primul rînd, sfera timpului liber, a traiului,
modul de viață. Totodată, obiceiurile sunt cele mai vechi mi jloace de păstrare și de
transmitere a experienței sociale de la o generație la alta. Ele sunt niște legi nescrise ale
existenței comunității umane care nu fundamentează și nu justifică scopul comportării umane.
De aceea, obiceiurile sunt respectate de oam eni fără a fi puse la îndoială, chiar și fără a fi
deseori înțelese, transmițîndu -se ca ceva firesc și obligatoriu pentru membrii comunității în
cauză. În opinia noastră, o biceiurile elaborează nu numai modul stereotipic al acțiunilor și
comportamentului o amenilor, ci au și o anumită influență asupra calităților spirituale ale
personalității. Spre deosebire de carac terul universal al tradițiilor, domeniul obiceiurilor se
limitează la unele grupuri de oameni și la anumite sfere ale vieții sociale. Ele își păstrează
vitalitatea în sfera cotidiană a vieții sociale, în morală și în ritualurile civile, iar tradițiile
reprezintă normele generale care au o anumită bază conceptuală și presupun o varietate în
acțiunile oamenilor la soluționarea unor probleme de ordi n practic. Tradițiile, spre deosebire
de obiceiuri, in dica direcțiile cruciale ale acțiunilor sociale și ale concepției despre lume în toate
sferele vieții sociale.
În același timp, tradițiile și obiceiurile epocilor anterioare reprezintă o expresie
conce ntrată a experienței umane și din această cauză devin un material inițial pentru
constituirea noilor generații. În virtutea acestui fapt, ele se asimilează ușor, eliberînd oamenii
de necesitatea de a -și croi de fiecare dată din nou drumul, de a cheltui pen tru

1Speranția, E. Introducere în filosofia dreptului . Ed. a doua reanimată și adăugită. Cluj: „Tipografia Cartea
Românească”, 1944 , p. 396.

25
materializarea acestui scop timp, energie, forțe intelectuale și spirituale. Trăsătura
comună atît a tradițiilor, cît și a obiceiurilor constă și în faptul că ele se spri jină pe forța
opiniei publice și reprezintă un mijloc eficient de reglementare a activității vitale umane.
În același timp,după structura lor, tradițiile sunt mai mobile decît obi ceiurile. Ele
sunt în stare să se transforme mai repede și să se îmbogățească cu elemente noi, iar
obiceiurilor le este caracteristic conservatismul, stabilit atea elementelor și a părților
constituente. Î n limitele unei anumite comunități umane, obiceiurile poartă un caracter lipsit
de individualitate, reprezentînd niște stereotipuri ce au o influență psihologică asupra
personalității. Obiceiurile, de cele mai dese ori, sunt percepute inconștient de noile generații
în virtutea faptului că ele reglementează în mod strict acțiunile și comportarea oamenilor,
lăsînd asupra conștiinței umane o am prentă mai riguroasă decît tradițiile.
Noi considerăm că tradițiile, fi ind un sistem de anumite idei, legi nescrise, norme de
comportament, o totalitate de concepții ce s -au cristalizat în mod istoric , nu pot să se
constituie într -o formă completă în mod spontan. De aceea, în structura tradiției pot fi
delimitate trei stratur i: ideea (reprezentarea); obiceiul (o anumită normă a conduitei); ritualul
(întruchiparea simbolică a obiceiului). De fapt, există tradiții ce includ toate straturile
menționate și tradiții incomplete, cu două sau un singur strat. În aceste cazuri, ri tualurile
reprezintă niște forme de manifestare a tradițiilor ce corespund mai mult sau mai puțin
conținutului tradițiilor. De multe ori tradițiile includ în sine toate obiceiurile, dar nu și
toate ritualurile, fiindcă, o parte din ele sunt fixate în anu mite procese verbale și se
reproduc în cazuri speciale. În aceasta ordine de idei, este necesar să luăm în considerație și de
faptul că ri tualurile sunt legate de momentele cruciale din viața omului și a grupului
social sau a societății în general, momente ce se produc odată cu stabilirea, schimbarea
sau întreruperea anu mitor relații sociale (nașterea copilului, înregistrarea căsătoriei,
înmormântarea etc.). Deseori unii specialiști în domeniu atribuie tradițiilor și obiceiurilor
anumite proprietăți specifice ritualurilor. Bineînțeles, influența psihologică a ritualurilor
asupra personalității este destul de mare, fiindcă provoacă, retrăiri emoționale care re flectă
atitudinea subiectivă a personalității față de noile relații sociale și personale, însă aceste
trăsături sunt proprii ritualurilor și nu obiceiurilor sau tradițiilor. O altă deosebire
substanțială din tre tradiții, obiceiuri și ritualuri consta în faptul, că tradițiile și obiceiurile
funcționează permanent, pe cînd ritualurile se repetă în mod ocazion al.
Referindu -ne la noțiunea sărbătoare , putem menționa că în conținutul ei pot fi
evidențiate o serie de elemente: ideea, evenimentul, aspectul moral, memoria socială,
dispoziția etc. Sărbătoarea este un element al culturii și creației populare, cel mai
democratic mod de autoexprimare a oamenilor. Ea este în stare să satisfacă diverse
necesitați ale personalității. Prin sărbători se marchează în mod solemn anumite evenimente,
date istorice din viața poporului. Sărbătoarea are destinația de a păstra și repr oduce, de a
dezvolta cele mai prețioase valori ale activității umane. Sărbătoarea este cel mai eficient și cel

26
mai răspîndit mod de funcționare a tradițiilor. Fără sărbătoare tradiția poate să moară și
poate să renaște numai și numai prin sărbători. Tradiț iile sunt destul de rezistente la
vitregiile sorții, dar ele pot deveni neputincioase în spațiu și timp. Dacă nimicim sărbătoarea,
cu timpul nimicim și tradiția. Destul de elocvent s-a manifestat această legitate în
perioada totalitarismului comunist, cînd au fost interzise, sub pretextul că sărbătorile
poartă un carac ter religios, că reprezintă niște vestigii ale trecutului, o serie de sărbători,
obiceiuri și tradiții ale poporului nostru, ceea ce a ge nerat în consecință nimicirea parțială a
tradițiilor naționale. O mare daună au cauzat tradițiilor naționale acei care au fabri cat „noi
ritualuri și sărbători”1. În perioada sovietică a existat, după opinia noastră, numai o singură
sărbătoare – cea a Anului Nou, care era sărbătorită doar din cauza că exista acea clipă de
trecere de la Anul vechi la Anul nou. Dacă lipsea această semnificație, atunci sărbătoarea
Anului Nou ar fi devenit și ea, ca și celelalte, un pretext de a organiza o beție ordinară.
Sărbătorile sovietice, din această cauză, nu puteau fi deo sebite una de alta, deoarece în ele
lipseau momentele morale, memoria socială, toate fiind niște ocazii de beție și haleală.
Făcînd o totalizare a celor afirmate anterior cu privire la distincțiile dintre noțiunile
tradiție , obice i, ritual , sărbă to ar e, putem conchide că tradiția funcționează în societate per –
manent prin intermediul reproducerii anumitor norme ale ac tivității și comportamentului
uman, însă aceste norme, la rîndul lor, nu sunt identice tradiției. În același timp, am menționat
că categoria tradiție , în comparație cu noțiunile obicei , ritual , sărbătoare , poartă un caracter
mai universal și poate fi valabilă pentru cazurile cînd nu pot fi utilizate toate celelalte
noțiuni.
Pe parcursul lucrării în cauză vom utiliza tratarea amplă a tradiției , din care fac parte
mai multe fenomene sociale: obiceiurile , ritualurile , sărbătorile , ceremoniile , prin
intermediul cărora tradițiile funcționează în diverse sfere ale vieții sociale.
C A P I T O L U L II
ESENȚA, CONȚINUTUL, STRUCTURA ȘI SPECIFICUL TRADIȚI ILOR
NAȚIONALE
2.1. Tradițiile naționale – fenomen social specific
Tradițiile naționale s -au format și s -au decantat din punct de vedere istoric odată cu
apariția primelor comunități de oameni. În ele s -a reflectat existența socială a comunității
date, pa rticularitățile lor naționale ce s -au transmis din generație în generație prin inter mediul
conștiinței sociale. Tradițiile naționale reflectă mediul so cial al națiunii în cauză prin care se
exprimă specificul existenței ei,particularitățile activității m ateriale și spirituale, mediul ge –
ografic și vestigiile istorice. În ele se mai reflectă și valorile esențiale umane, sentimentele
ei intrinseci. Cuprinzînd toate valo rile acumulate, tradițiile naționale le transmit noilor
generații.

1Asevedea , spreexemplu : Știuca V. Calea noilor tradiții . Chișinău: Cartea Moldovenească, 1973 ;
Лоскутова, Л. Д. Развитие семейной обрядности в Советской Молдавии . Кишинев : Штиинца , 1979
etc.

27
Totalitatea fenomenel or sociale specifice comunității umane formează particularitățile
naționale ale moralei și psihologiei, care se manifestă și își păstrează stabilitatea în tradițiile și
sărbătorile naționale. Originalitatea fiecărui popor constă în modul de gîndire și de
concepere a lucrurilor, în religia și limba ce -i sunt proprii numai lui, dar îndeosebi în tradiții
și obiceiuri. Î n p r o c e s u l i d e n t i f i c ă r i i deosebirilor unui popor de altul, obiceiurile joacă
un rol decisiv , fiind aproape cea mai caracteristică trăsătură a p oporului. El e constituie
fizionomia poporului, iar fără de ele poporul este c h i p fără față, un vis fără precedent și
irealizabil. Distrugerea tradițiilor naționale în perioada totalitarismului comunist a ruinat
originali tatea popoarelor, a avut drept conse cință deznaționalizarea și alte f enomene negative
ce se resimt astăzi destul de pregnant.
Așadar, tradițiile și obiceiurile conțin în sine trăsăturile speci f i c e ale psihologiei naționale
ale formațiunilor etnice. Ele se manifestă ca o parte a continuității în dezvoltare, a legăturii di –
alectice dintre trecut și prezent, iar prin el și cu viitorul. Noile generații își formează trăsăturile
lor psihologice sub influența obiceiurilor și tradițiilor moștenite. Tradițiile și obiceiurile s -au
constituit ca un rez ultat nu numai a trăsăturilor etnice specifice, dar ș i ale celor social –
economice, fiind, totodată, un rezultat al împărțirii societății în grupuri sociale distincte.
Spre exemplu, tradiția ospitalității a apărut în epoca primitivă în calitate de mecanism al
depășirii izolării dintre triburi, de lărgire a contactelor dintre ele. Ospitalitatea presupune
mărinimie, prietenie, dorință de a acorda ajutor omului străin căzut la nevoie, care a nimerit
într-un mediu necunoscut. Ulterior, în condițiile societății b azate pe antagonisme dintre diferite
grupuri sociale această tradiție o dobîndit un caracter „comercial”, de ser viciile căreia puteau
beneficia numai oamenii cunoscuți. Dar, în același timp, s -a păstrat și ospitalitatea maselor
populare, care a acumulat î n ea cele mai umane trăsături ale tradiției ospitalității.
Mulți dintre savanții ce investighează esența tradițiilor naționale reduc sfera funcționării
și vitalității lor la psihologia so cială, la modul de viață, sau la ideologie. În viziunea
noastră, o a stfel de abordare nu are nimic comun cu realitatea, pe motiv că tradițiile
naționale există în toate sferele vieții sociale, inclusiv și în sfera vieții materi ale. Spre exemplu,
atît prepararea murăturilor, producerea vinu lui, afumarea peștelui și a cărn ii, dubirea pieilor și
confecționarea cojoacelor, cît și prepararea bucatelor – zeama, răciturile, cop tul pîinii de
fiecare zi și de sărbători – colacii, pîinea ritualică, confecționarea pînzei etc., toate își au
tradițiile lor respective ce se trag din m oși-strămoși. Sau să luăm un alt exemplu, tradițiile
construirii caselor la români. În patrea centrală se am plasează intrarea ce duce în tindă și
bucătărie, în partea dreaptă a casei se aranjează „casa mare”, în partea stîngă – bucătăria
și o odaie etc. O asemenea amplasare se păstrează în localitățile rurale și astăzi.
Se știe că cultura spirituală a societății, în mare măsură, există pe baza culturii
materiale. Dacă admitem că tradițiile naționale nu funcționează în sfera producției
materiale, atunci ajungem, în mod inevitabil, la concluzia că tradițiile naționale sunt un
rudiment, niște rămășițe ale muribundului, niște ves tigii ale trecutului, ce există doar în

28
virtutea independenței re lative a culturii spirituale față de cultura materială. În același timp, e
evident și faptul că g radul înalt de continuitate, într -un anumit mod, poate deveni o frînă
în calea dezvoltării producției și a răspîndirii inovațiilor contemporane. Este cert că în acest caz
extremitățile sunt ineficiente, mai ales în sfera mate rială a vieții sociale. În cazul de față
problema constă în a găsi o armonie în corelația dintre tradiții și novații, de a găsi acel cri teriu
ce ar asigura continuitatea creației și, concomitent, de a evita deosebirile principale din cultura
grupurilor so ciale, a popoarelor și țărilor.
Fiecare popor, în dependență de condițiile geografice și social -istorice, specializîndu -se în
anumite ramuri ale economiei în de cursul istoriei seculare, dobîndesc deprinderi de producție
și metode înaintate de muncă, exper iență, ce se transmit din generație în generație prin
intermediul tradițiilor. Îndeosebi se evidențiază elementul național în ramurile tradiționale de
producție care sunt influențate de condițiile geografice și climaterice, în producția obiectelor
de larg consum, în meșteșugurile populare. Astăzi, la noi, tradițiile naționale renasc și se
aplică pe larg în diferite sfere ale producției materiale, bunăoară la construcția caselor,
fîntînilor. În consecință, ele recapătă un stil național inedit, fiind construi te și
ornamentate cu diferite materiale care cu 20-30 de ani în urmă păreau uitate. Este
regretabil fap tul că în republica noastră nu există un muzeu etnografic sub cerul liber
unde ar fi expuse relicvele culturii materiale, arta po pulară decorativă. La acest muzeu ar putea
fi prezentate arhitec tura, manufactura casnică, artizanatul și meșteșugurile străvechi, așa
cum se obișnuiește în multe țări. Acest lucru e destul de important, fiindcă vechile
meșteșuguri sunt un mecanism al întreținerii autoidentită ții poporului. Prin urmare, readucînd
la viață cultura materială tradițională, vom favoriza procesul de renaștere a identității noastre
naționale.
Funcționarea tradițiilor în sfera traiului nu este pusă la îndoială de nimeni, cu toate că
și ele au avut de suferit în perioada comunistă , deoarece erau declarate niște vestigii ale
trecu t u l u i . Traiul are nu numai latura sa spirituală, ci și cea mate rială, ce ține de cultura
materială a societății. Sfera traiului, a alimentației publice, trebuie concepută sub d ouă
aspecte: pen tru consumator ea este o sferă neproductivă, iar pentru cei care lucrează în
sfera de deservire este o activitate materială. Pro babil nu întîmplător vorbim despre hrana
românilor (zeama), a ucrainenilor (borșul), a uzbecilor (pilaful), de spre îmbrăcămintea
tradițională. Producția lor a fost, iar astăzi, cu atît mai mult, trebuie să țină de sfera
culturii naționale și trebuie să joace un rol însemnat în viața noastră.
În sfera spirituală a vieții sociale, tradițiile naționale se ma nifestă, în primul rînd, în
particularitățile psihologice, morale și culturale ale poporului. Tradițiile ce funcționează în
această sferă a vieții sociale au următoarele particularități: stabilitate, repetabilitate, și
poartă un caracter mai mult sau mai puțin conservativ. Tradițiile în cauză se cristalizează sub
influența nemijlocită a condițiilor de viață, a existenței comunităților și grupurilor în societate,
fiindcă nici o sferă a vieții sociale nu se poate lipsi de necesități, interese, simțuri, emoții,

29
aspira ții, de prinderi, mentalitate, de un anumit mod de gîndire. Spre exemplu, dacă vom
investiga doinele, bocetele, blestemele tradiționale, ca racteristice românilor din Basarabia,
apoi vom găsi în ele expresia durerii și tristeții poporului înrobit de către turci, țarism, tota –
litarismul comunist și tendința de veacuri a românilor de a se elibera de sub jugul străin.
2.2. Structura tradițiilor naționale
Tradițiile naționale posedă o structură destul de complicată. În conținutul lor deosebim,
în primul rînd, p articularități național -specifice. Ele nu trebuie identificate cu
particularitățile naționale în general, care sunt mai diverse și mai bogate după conținut.
Parti cularitățile național -specifice proprii tradițiilor ne denotă unele de osebiri existente dintr e
diferite popoare. Spre exemplu, tradițiile calen daristice ale românilor consacrate Anului
Nou au apărut din t impuri străvechi, reflectînd tendința de a influența prin mijl oace
simbolice, magice asupra naturii, pentru ca ea să fie mai bine voitoare, mai b lîndă și să
asigure fertilitatea solului și o roadă bogată. Conținutul acestor tradiții reflectă condițiile
naturale, îndeletnicirile de bază, particularitățile dezvoltării istorice și culturale, activitatea
de muncă a românilor. În virtutea faptului că ro mânii din timpuri st răvechi s -au îndeletnicit
cu agricultura, a luat naștere tradiția Plugușorul edificată pe un început optimist, pe idei
umaniste ce proslăvesc munca plugarului.
Analizînd structura tradițiilor naționale, vom menționa faptul că tradiții ab solut „pure”,
proprii numai unor popoare, nu există .Dimpotrivă, în tradițiile diferitelor popoare există o serie
de aspecte și elemente comune. Spre exemplu, obiceiurile folclorice românești de la început de
an solar și agrar, cum sunt Colinda , Urătura ,Semănatul , Sorcova , Malanca , sunt
asemănătoare cu ritualu rile și obiceiurile bulgărești survacarii și cucherii. Sau, spre
exemplu ,tradiția calendaristică Paparuda proprie românilor se întîl nește în Balcani sub două
denumiri Peperuda – la bulgari și greci, și Dodonă – la sîrbi. Desigur, fiecare popor își
creează tradițiile sale inedite și originale, dar această origina litate nu înseamnă, nici de
cum, că ele nu au particularități ce se repetă la alte popoare. Originalitatea autentică a
tradițiilor diferitelor pop oare constă în interpretarea inedită a esenței lumii, a condițiilor în
care ființează, în caracterul lor optimist.
În structura tradițiilor naționale intră și valorile naționale „ împrumutate” de la alte
popoare în procesul interacțiunii și conlucrării lor într-un spațiu istoric mai mult sau mai
puțin co mun. Aceste valori au proprietatea, de a ieși, a părăsi frontierele naționale inițiale și de
a se încadra în valorile naționale ale al tor popoare, devenind parte organica a vieții acestui
popor. În acest ca z, mecanismul selecției se reduce la împrumutul benevol și la imitarea
modelului tradiției. Acest proces se produce în felul următor: reprezentanții societății
„recipiente” apreciază pozitiv tradițiile sau elementele lor după criteriul corespunderii acesto r
valori mentalității, reprezentărilor și gustului estetic ale acestui popor. Valorile „împrumutate”
sunt proprii culturii și tradițiilor popoarelor vecine. Dacă comparăm tradițiile poporului
român cu tradițiile bulgarilor, sîrbilor, ucrainenilor, putem co nstata o sumedenie de valori ce

30
au fost împrumutate de aceste popoare unele de la altele. Dar, aceste valori nu sunt asimilate
în mod mecanic. Fiecare popor recipient le prelucrează în felul său, își lasă amprenta
asupra conținutului lor. Spre exemplu, sub influența românilor, ucrainenii au preluat obiceiul
calendaristic de Anul Nou Sorcova , drama populară Malanca , iar cînd urează în seara de Anul
Nou, folosesc buhaiul, un atribut obligatoriu al Plugușorului la români.
O parte componentă a structurii tradiț iilor naționale sunt trăsăturile sociale și de clasă.
Naționalul reprezintă o categorie is torică, ce nu poartă un caracter stabil și absolut.
Conținutul ei concret se modifica permanent în dependență de schimbarea și dezvoltarea
societății. Exploatatorii se strădueau șa impună maselor ideea ca tradițiile, în afară de esența
și coloritul național, nu posedă alte proprietăți, cu scopul de a ascunde conținutul lor social și
de clasă. Desigur, conținutul celor mai multe tradiții naționale este lipsit de o esen ță și de
elemente ce poartă un ca racter vădit de clasă. Dar acest lucru nu trebuie negat în mod
metafizic.
În structura tradițiilor naționale un loc deosebit îl ocupă va lorile general -umane de la care
începe procesul socializării indi vidului cu normele, reprezentările, simțurile și gusturile
omului. El ementele general -umane păstrează în sine gama de legături dint re oameni, proprii
tuturor societăților, care asigură conexiunile echitabile dintre oameni și continuitatea în
dezvoltarea generații lorumane. Va lorile general -umane educă oamenii în spiritul sincerității,
echității, bună voinței, prieteniei, mărmimiei, ajutorului reciproc și al altor facultăți
morale și civice necesare pentru funcționarea efectivă a societății. Va lorile general -umane
au devenit c u timpul semnificative pentru l o a t e popoarele. Spre exemplu, tradiția ospitalității
la români a f ost îmbogățită cu obiceiul întîlnirii oaspeților cu pîine și sare ce persistă la slavi.
În condițiile contemporane, greutatea specifică a acestor elemente creșt e în virtutea
existenței unei comunități dinsfera producției materiale și spirituale și a necesității vitale a
oamenilor de a trăi în pace și prietenie cu alte popoare. Deosebit de elocvent se manifestă
procesul de creștere a ponderii valorilor general -umane în tradițiile ospitalității și ajutorului
recip roc. Tradiția ajutorului reciproc treptat se transformă dintr -o normă a ființării
comunității naționale într -o norma a existenței internaționale a țărilor și popoarelor. În caz de
afectare a unor țări de anumite cataclisme naturale și sociale, popoarele din diferite colțuri ale
lumii acordă ajutor, considerînd durerile și pierderile umane și materiale ale acestor oameni ca
pe niște dureri proprii. Procesele în cauză duc spre depășirea închistării naționale, a limitării
naționale, și totodată, spre instaurarea în lume a unor relații bazate pe o nouă mentalitate,
liberă de principiul de clasă, ce va scoate în prim plan interesele și valorile general -umane ale
civilizației contemporane.
În sfera traiului și a famili ei, tradițiile naționale există sub o formă mai mult sau mai puțin
„pură”. Bazîndu -ne pe studiile etnografice, putem conchide că sfera familiei și a traiului a
fost și este un adăpost al tradițiilor naționale. De cele mai multe ori, ele au servit la
consol idarea națională, la întărirea tendințelor colectiviste ale poporului. Un loc aparte, în

31
această ordine de idei, îl ocupă tradițiile de muncă, în care în modul cel mai elocvent se
manifestă trăsăturile etnice specifice poporului.
Poporul român, ca și toate popoarele, și -a creat timp de se cole tradițiile, ritualurile și
sărbătorile sale naționale. Ele sta bileau normele de comportare ale familiei, satului și poporului
în genere, transformîndu -se în legi nescrise prin care funcționa soci etatea românească. E le nu
permiteau nici o excepție de la regulă, indiferent de starea socială și de ierarhia
administrativă ocupată în societate. Tradițiile naționale îndemnau omul să fie om în orice
împrejurare. Demnitatea umană era considerată un cult al uma nismului și mo ralității. Prietenia,
dintre popoare și oameni, res pectul reciproc, patriotismul, simțul jertfirii de sine pentru binele
Patriei și poporului s -au cristalizat în obiceiurile, sărbătorile și tradițiile naționale. Poporul
crea, dezvolta și păstra ca ochii d in cap acele tradiții și sărbători care îl ajutau să meargă
înainte, să înfrunte greutățile. Nu întîmplător, proverbul românesc spune: „ Dacă n -ai sădit
un pom, n -ai săpat o fîntîna, n -ai crescut un copil, n -ai construit o casă, n -ai lăsat
moștenire, atunci degeaba ți -ai trăit viața”. Tradițiile, obiceiurile și sărbătorile
înfrumusețează viața poporului, o face să capete un anumit sens. Iată de ce poporul le
păstrează și le transmite din generație în generație ca un dar sfînt, iată de ce ține la ele.
Pentru tradițiile populare este caracteristic faptul că în centrul lor se află munca creatoare.
Ele înnobilează omul muncitor, cin s t i t , fiind concomitent intolerante față de tentativele de a
afecta demnitatea lui. În ele în mod armonios sunt corelate interesele p ersonale și cele
colective și sociale. Datorită acestor tradiții, se constituie relații cu adevărat umane între oameni,
ce se sprijină pe ajutorul reciproc, pe cinste, pe bunătate și modestie în viața personală și
socială . Tradițiile îndeamnă oamenii la o muncă creatoare, la o participare activă în viața
colectivului și a poporului, satirizează pe marginea viciilor ce se contrapun idealurilor și modului
de viață a l poporului. Tradițiile populare proslăvesc prietenia și frăția dint re oameni, idealurile
gener al-umane. Aceasta se întâmplă în virtutea faptului că tradițiile își găsesc apreciere în
activitatea reală s ocială de muncă. Tradiția este o expresie concretă, o formă a funcționării
conținutului său social – a necesităților societății în reglementarea mun cii social utile a
oamenilor, a stimulării ei. Unitatea din treformă și conținut apreciază pozitiv tradiția și este
susținută opinia publică.
Tradițiile naționale ale poporului român s -au constituit pe următoarele căi:
1) prin legătura cu tradițiile străvec hi ale cultelor soarelui -focului, apei, plantelor, ce existau
încă la traco -geto-daci (de aici și caracterul lor magico -agrar):
2)reflectarea într -un mod artistic specific a muncii, traiu lui, moravurilor, a luptei
poporului împotriva diferițilo r dușmani pentru libertate, viață mai bună etc;
3) acumularea unor elemente religioase, mai ales după ce strămoșii noștri au adoptat
creștinismul.
Iată de ce o problemă destul de importantă este a cerceta și a studia în complex
această moșteni re, ceea ce este măreț și nemuritor. După cum am mai remarcat, problema

32
moștenirii culturale, a tradițiilor capătă în prezent o importanță primor dială. Este vorba
despre căile dezvoltării sociale, despre idealurile de viitor ale umanității, despre chipul
omului contemporan și lumea lui spirituală. Problema în cauză poate fi tratată în mai
multe moduri, cele mai răspîndite fiind modul antitradiționalist și cel tradiționalist.
Tratarea antitradiționalistă susține necesi tatea înaintării accelerate spre necun oscut. De
fapt, o așa ati tudine față de moștenire, în genere, a fost proprie regimului co munist. Ruperea
totală cu trecutul ce a avut loc în țările cu regimuri comuniste s -a soldat cu o nouă
sălbătăcie a oamenilor, cu degradare morală, cu apariția unei „m orale duble” , în condițiile
căreia normele contradictorii erau utilizate de una și aceeași persoană pentru diferite scopuri și în
diverse situații, care continuă să afecteze în mod grav condiția umană și în prezent. Toate acestea
s-au imprimat zeci de ani în mentalitate, judecată, în raționament, transformîndu -se în conduită,
ce afectează într -un grad înalt capacitatea de a delimita binele de rău. etc. Viața ne -a demonstrat
că numai continuitatea timpului istoric, păstra rea cunoștințelor, valorilor, meto delor de
activitate, a obiceiurilor, deprinderilor, moravurilor ce vin din trecut este calea cea justă. O
astfel de tratare este numită tradiționalistă.
În Moldova, subaprecierea moștenirii istorice a avut drept consecință renunțarea forțată la
organizarea jocului popular , a horei satului , a sărbătorilor naționale și celor calendaristice,
care, chipurile, erau niște elemente învechite ale culturii naționale ce gravitau spre
„naționalism”. Unii „experți și teoreticieni”, apologeți fideli ai regimului comunis t,
camuflîndu -și intențiile cu „grija” față de destinele tinerei generații, au contribuit la
distrugerea acestor comori populare. Distrugerea tradițiilor naționale a provocat o serie de
fenomene negative. A dispărut umanismul, moralitatea, frumosul, au fos t văduvite sufletele oa –
menilor, în care a pătruns indiferența, și inerția. Pe de altă parte, cu un eșec total s -au
soldat tentativele de a introduce în viața tradiții și ritualuri noi, ce nu aveau nimic
comun cu tradițiile naționale și care au d ispărut imediat după introducerea lor.Era și de
așteptat, fiindcă s -a ignorat faptul că tradiția nu există de la sine, ci este o manifestare și o
organizare destul de complicată a unui neam, în care sunt sintetizate reprezentările, valorile și
comportament ul oamenilor, ce s -au acumulat de secole. Î n procesul muncii de valorificare a
tradițiilor, trebuie să ținem cont de potențialul lor moral și psihologic, de valorile lor educative,
pe motiv că în tradiții se cristalizează conștiința națională și so cială, s e acumulează
experiența populară ce poartă un caracter pozitiv, care trebuie păstrată și dezvoltată pentru
activitatea generațiilor viitoare. Numai o astfel de abordare a conținutului și formei
tradițiilor ne va permite să găsim în ele nu numai ele mente a rhaice, dar și cele necesare în
prezent. Desigur, în arse nalul tradițiilor populare sunt și unele elemente învechite, dar ele sau
se perfecționează, sau dispar de la sine, fără a fi necesar de a „ lupta” împotriva lor. Adică
mecanismul organizării și întreț inerii sta bilității tradițiilor în timp o reprezintă „selecția
naturală”, separarea și menținerea trăsăturilor cheie ale tradițiilor care indică o anu mită
direcție în timp și spațiu. Numai o astfel de abordare ne oferi posibilitatea să relevăm rolul

33
tradiți ilor ca verigă de legătură nu numai dintre trecut și prezent, ci și dintre trecut,
prezent și viitor, și în același timp, să ne debarasăm, în sfîrșit, de atit udinea nihilistă față
de tradiții. În această ordine de idei, nu treb uie să renunțăm complet nici l a elementele așa -zise
învechite din conținutul tradițiilor din trecut, care s -ar părea că au pierdut orice legătură cu
actualitatea. Chiar și în ele trebuie sa observăm mom ente pozitive, să pătrundem în esența
lor. Este necesar să luăm î n considerație că de seori se întâlnesc unele elemente ale tradițiilor
care prin esența lor fiind conservative, sunt înveșmîntate într -o formă uimitoare, vie,
frumoasă, și invers, există unele elemente a l etradițiilor, bune ca formă și conținut, dar
înveșmîntate într -o formă nea trăgătoare, deseori chiar trezind dezgust. În atare c azuri,
aceste tradiții trebuie utilizate ca model, trebuie folosite chiar dacă sunt „vechi”. Dar apare
în mod inevitabil întrebarea, cum poa tefi concepută în acest caz dialectica conținutului și
formei? Îndependență de condițiile concrete, forma tradiției uneori poate să joace rolul
principal, iar dacă forma este acceptabilă, de ce să nu permitem să se creeze pentru ea un
conținut nou? Și vice versa, dacă tradiția are un conținut umanist, patriotic, dar p osedă o
formă depășită, de ce să n -o lăsăm să se dezvolte în noi forme, mai frumoase? Însă un lucru
trebuie să fie cert în acest caz: tradiția trebuie să posede și o formă, și un conținut ce
izvorăsc din glia și spiritul național. Numai în așa mod poate fi sintetizat vechiul și noul
în tradiții. Și încăde ceva ar fi cazul să ținem cont. Destinația tradiției, în raport cu
inovațiile, constă în faptul că ea este un mod de a realiza inovațiile. Continuitatea și dis –
continuitatea, vechiul și noul, tradiția și i novația sunt asemenea capetelor unui lanț, fără de
care lanțul nu există.
Ar fi cazul să nu uităm și faptul că multe din sărbătorile și tradițiile cu adevărat populare
au fost folosite de sistemul totali tarist în scopul de a -și consolida influența asupra m aselor.
Aceste tradiții nu trebuie în genere respinse, dar este necesar de a le supune unei analize
minuțioase pentru a găsi sub învelișul dena turat inițialul, autenticul, tainele istoriei create de
popor și pen tru a utiliza acest tezaur în procesul renaș terii noastre naționale. Numai acționînd
în spiritul conceperii adecvate a formelor vechi ale tradițiilor, sărbătorilor și ritualurilor,
utilizîndu -le înțelept, adaptîndu -le la necesitățile actuale, poate fi asigurat efectul cu venit.
O pers pectivă obiect ivă asupra termenului arată că tradiția nu este lipsită de valențe
pozitive. Una dintre acestea este că pune la îndemîna noastră convingeri, norme, valori și obiecte
create în trecut. Tradiția este ca un fond de resurse, idei și materiale, utilizate de oam eni în
acțiunile lor curente, pentru a construi un viitor ce se bazează pe trecut. Tradiția poate furniza
proiecte de acțiune, modele, roluri de imitat (tradițiile eroilor, lideri carismatici, sfinți sau
proferi), viziuni asupra configurațiilor, instituții lor sociale (tradiția monarhiei, constituționalism,
parlamentarism), modele organizaționale (tradiția pieței, democrației), imagini ale unor soci etăți
de referință (tradiția americană, occidentală etc). Indivizii nu pot construi și avea o viață socială
din nimic, luînd totul de la zero. Ori, „principala funcție a tradiției, în opinia lui P. Sztompka este

34
de a furniza prefabricatele necesare modelării realității sociale”1.
Este firesc ca tradițiile învechite să -și piardă definitiv legăturile cauzale cu rel ațiile sociale
care le -au dat naștere, adică ele și -au pierdut baza reală, păstrînd de cele mai dese ori doar
forma inițială sau conținutul simbolic. Multe din obiceiurile și tradițiile traiului, ale vieții
cotidiene – îmbrăcămintea, aranjarea caselor, împo dobirea fîntînilor, au ajuns pînă în zilele
noastre, păstrînd simbolica lor autentică. În conținutul lor s -au păstrat și elemente legate
indisolubil de religia creștină și chiar de religia păgînă.
2.3 Raportul dintre tradițiile naționale și cele religioase
În această ordine de idei, este necesar de a studia problema corelației dintre tradiții în
general, și tradițiile naționale, în special, cu tradițiile religioase. Teologii apuseni sunt
dispuși să reducă tradițiile în genere la tradițiile religioase sau ch iar la cele creștine. După ei,
atașarea la moștenirea culturală din trecut înseamnă, în primul rînd, însușirea tradițiilor
religioase, a potențelor lor constructive. Filozoful american T. Fausset concepe religia ca o
condiție necesară de existență a socie tății în virtutea funcției pe c a r e o exercită – de creare,
păstrare și transformare a unei limbi specifice, simbolice, de care are nevoie societatea.
Tradiția, în acest context, este concepută de el ca o legătură, vie a timpurilor, ca o anumită
amintire de spre momentele cheie ale istoriei umane „ cifrate” la început în mit, iar mai apoi în
legendele biblice și în Evanghelie. Iată de ce, remarcă autorul, este necesar de studiat religia
care asigură această continuitate în dezvoltarea culturală și care este ac el depozit unde se
păstrează toate comorile – bogăția spirituală reprezentată sub formă simbolică.
Cercetările efectuate de specialiștii în studiul religiilor ne vorbesc despre faptul că
majoritatea oamenilor au raporturi permanente cu religia și cu insti tuțiile de cult, în ciuda
perpetuării comportamentelor religioase și a atitudinilor religioase în perioada totalitară, care a
fost dominată mai ales la nivelul puterii politice, de ideologia ateistă. Astfel, s -a dovedit că
religia, după cum sublinia pe bun ă dreptate, C.G. Jung, rămîne una din manifestările cele mai
profunde ale sufletului uman2. Din această cauză credința religioasă reprezintă o dimensiune
fundamentală a exprimării și afirmării identității individuale și de grup, deși ea este, în societatea
contemporană puternic secularizată și o opțiune personală. Ea contribuie la procesul de integrare
socială a oamenilor prin susținerea unor norme morale3.
Din orice punct de vedere ar fi abordată, tema religiei este o permanentă dispută, adeseori
depășind limitele ei. Religia, în opinia noastră, reprezintă o condiție necesară de existență a
societății în virtutea funcției pe care o exercită – de elaborare, tezaurizare și transformare a unei
limbi specifice, simbolice, de care are nevoie societatea. Iată de ce este necesar de a studia religia
care asigură continuitatea în dezvoltarea culturală și care este acel depozit unde se păstrează toate

1Sztompka, P. Op. cit., p. 64.
2Jung, C.G . Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu ; traducere de Maria -Magdalena Anghelescu.
București: Ed. Teora, 1997 , p. 21.
3Ellison, G.Cr.; Sherkatt, E.D. Is Sociology the Core Discipline for the Scientific Study of Religion ? În:
Social Forcea, volume 73; 1995, nr 4, june, p. 1257.

35
comorile – bogăția spirituală reprezentată sub formă simbolică. Biblia , care a fost și rămîne ca
punct de plecare în tentativa de organizare a afectelor și faptelor omenești, reprezintă astăzi
pentru mulți o instanță prea îndepărtată, a cărei autoritate a fost minată de zeci de ani de teroare
comunistă. În această ordine de idei, devine oportună studierea profundă a Bibliei de către tînăra
generație, deoarece ea reprezintă un tezaur de concepții, de norme de conduită, ce trebuie utilizat
la justa lui valoare. Religia se implică, cu grade diferite de impact, în procesul de socializare a
individului, fiind un depozitar al t radițiilor, care pot fi utilizate în educarea tinerei generații.
În acest sens, devine oportună studierea profundă a Bibliei de către tînăra generație î n
școală, deoarece ea reprezintă un tezaur de concepții, de norme de comportare, ce trebuie
utilizat la justa lor valoare. Dar, după opinia noastră, în această privință ar fi cazul să ne grăbim
încet, deoarece nu dispunem de un potențial uman bine pregătit pentru a în făptui acest lucru.
În caz contrar, putem numai compromite acest imperativ al timpului în ca re trăim.
După părerea noastră, între tradițiile și sărbătorile naționale și cele religioase există o
corelație dialectică. De fapt, sărbătorile ș i tradițiile creștine sunt comune pentru toate
popoarele atașate la această religie. Dar, în același timp, ace ste tradiții au și un caracter
național, inedit, anumite nuanțe și colorit național, fiecare națiune îmbogățind aceste tradiții
cu trăsături naționale irepetabi le .Spre exemplu, aproape în fiecare localitate din Moldova
sesărbătorește Sfîntul Andrei , sărbă toare apărută cu multe vea curi în urmă, care are și anumite
nuanțe religioase. Ea trebuie renăscută, trebuie sărbătorită pretutindeni, deoarece are un
conținut bogat, e plină de veselie, glume, jocuri, vrăji etc.
Un alt exemplu elocvent, în această ordine de idei, este săr bătoarea Hramului ce a
devenit o sărbătoare oficială a fiecărui sat .În prima jumătate a zilei, Hramul e o sărbătoare
atît cre ștină, cît și națională, cînd are loc slujba la biserică, cînd se sărbătorește ziua
lăcașului sfînt din local itate, iar în a doua ju mătate a zilei, e națională, populară, e o
sărbătoare a sa tului, a familiei. Laitmotivul acestei sărbători se axează pe ospitalitate,
bunăvoința, prietenie. Hramul este o ocazie de a se întîlni rudele, prietenii, de a
cristaliza cele mai bune calități umane. Datoria fiecăruia este de a se întâlni în aceste
zile cu rudele, prietenii, de a -și împărtăși grijile, problemele, de a ura unul altuia
bucurie, sănătate și fericire, de a face un schimb de experiență la prepararea bucatelor
tradiționale. După ce oaspeții stau la masă, gospodarii casei îi invită la tradiționalul Joc
sau la Hora Satului . În trecut, către hram se făcea ordine și curățenie în case, în curte și pe
drumuri, mai ales pe drumul care ducea spre biserică și spre casele gospo darilor. Ar fi
destul de benefică reluarea acestei tradiție și astăzi. Sărbătoarea Hramului este clădită pe
principiul prieteniei și os pitalității populare, care sunt cele mai nobile calități ale nea mului
nostru. În unele localități, pe vremuri a fo st întreprinsă tentativa de a constitui pe baza
Hramului o nouă sărbătoare cea a satului, dar fără nici un succes. Practica a demonstrat
că noile obiceiuri, tradiții, ritualuri și sărbători prind rădăcini atunci cînd ele sunt într -o
legătură indisolubilă c u tradițiile populare, care s -au cristalizat și decantat timp de

36
secole și care cores pund particularităților naționale ale neamului, trăsăturilor lui psi hologice,
ceea ce se întîmplă destul de rar.
Este oportună, în viziunea noastră, reînvierea, readucer ea unor tradiții și ritualuri în
circuitul vieții contemporane, ceea ce ar înviora viața spirituală, ar mărturisi tineretului
istoria acestui pămînt și bogăția culturii strămoșești. Spre exemplu, au exis tat timp de
secole tradițiile Paparuda , Gaia , ce ave au scopul magic de a chema ploaia pe timp de secetă.
În timpul secetei fetițele, împodobindu -se cu mănunchiuri de flori și iarbă verde, ieșeau în
cîmp, cîntînd, dansînd și invocînd ploaia. Aceste tradiții s -au născut din cultul ploii,
fiindcă pămînturile n oastre sunt bîntuite frecvent de secete nemiloase, ce semănau moarte în
trecut. Tradițiile renăscute pot răscoli memoria națională, pot readuce la viață comorile
spirituale ale poporului ce vin din ne gura vremurilor.
Tradițiile naționale ale poporului rom ân pot fi clasificate în dependență de:
1) subiectul relațiilor sociale – de familie, populare, sătești etc. (nașterea copilului, nunta,
înmormîntarea etc.);
2) sfera și caracterul activității oamenilor – de muncă (claca, șezătoarea, diferite ritualuri
și sărbători legate de procesele de muncă);
3) calendaristice (sărbătorile de Anul Nou, de primăvară, vară și toamnă etc.);
4) de petrecere (hora, jocul, probele sportive tradiționale etc.).
Această clasificare va sta la baza analizei și dezvăluirii tezaurului a cumulat de poporul
nostru timp de secole, ce se conține în tradițiile naționale, pentru a elucida importanța lor
vitală pentru prezent ca să contribuie în mod eficient la procesul continuității în dezvoltare a
generațiilor umane.
C A P I T O L U L III
FUN CȚIILE SOCIALE ALE TRADIȚIILOR
Deosebit de esențiale sunt acele forme și mijloace extrinseci și intrinseci ale reglementării
comportamentului în care normele sociale, mai ales cele tradiționale, sunt canale prin care se
efectuează influența socială asupra individului. La ele se referă mai întîi de toate determinarea
valorică a conduitei, materializarea căreia este practic de neînchipuit în afara sistemului de norme
morale și a esenței corelației dintre norme și valori. Totodată, normele sociale se includ în alte
mijloace și modalități de reglare a comportamentului care există și sunt utilizate în societate –
tradițiile, obiceiurile, ritualurile etc.
În procesul realizării funcțiilor sale, tradițiile se includ în sistemul condițiilor extrinseci și
intrinseci și al mijloacelor de reglementare a conduitei, dar în mod special formează acest sistem.
Tradițiile sunt mijloace și conductori ai diverselor influențe ce reglementează și determină
conduita umană. Ele formează particularitatea normativă a condițiilor comp ortamentului, adică
determină faptul că conduita omului se desfășoară într -o lume deosebită, socială.
Deosebit de esențiale sunt acele forme și mijloace extrinseci și intrinseci ale reglementării
comportamentului în care tradițiile sau sunt canale prin car e se efectuează influența socială, sau

37
ele înseși se realizează prin aceste canale de reglementare. La ele se referă, mai întîi de toate
determinarea valorică a conduitei, materializarea căreia este practic de neînchipuit în afara
sistemului de norme moral e și a esenței corelației dintre norme și valori.
Tradițiile au exercitat și continuă și până astăzi să îndeplinească în societate o serie de
funcții importante în virtutea particularităților ce le sunt proprii: stabilitatea, repetabilitatea,
respectarea lor prin intermediul opiniei publice etc. Sub aspect funcțional, cîmpul de acțiune a
tradițiilor în societate poate fi redat prin: funcția reglementatoare, de transmitere a experienței
sociale, funcția educativă, informativă și integrativă.
Noi considerăm că la baza sistematizării funcțiilor sociale, ar fi rațional de a plasa
obiectivele fundamentale ale tradițiilor, formulate ca mecanism de legătură dintre trecut, present
și viitor, de transmitere a valorilor fundamentale ale umanității de la o generație l a alta, de
reglementare a relațiilor și a comportamentului social al oamenilor. Reieșind din aceste obiective
pot fi evidențiate o serie de funcții concrete care reflectă cele mai importante aspecte ale
influenței reglementative a tradițiilor asupra relați ilor sociale prin intermediul comportamentului
personalității sau grupului social.
3.1 Funcția reglementatoare a tradițiilor
Această funcție a tradițiilor a apărut printre primele, deoarece acestea au constituit timp
îndelungat unicul mijloc de reglementa re a relațiilor dintre oameni în societate. În procesul
reglementării, tradițiile exercită funcția de factori de reglementare a comportamentului atît din
punct de vedere intrinsec, cît și extrinsec. În cazul în care tradițiile sunt însușite și interiorizat e de
către individ, ele se transformă în factori ai lumii intrinseci a omului și pot să influențeze
comportamentul prin intermediul sistemului de factori intrinseci ai reglementării normative –
autoconștiința și autoevaluarea, sistemul motivațional, înțele gere și directive. Or exista o
încredere în justețea ordinii stabilite de tradiții, motivată prin vechimea lor. Această funcție
exercitată de tradiții timp de milenii a fost absolut neglijată în perioada totalitarismului comunist,
fapt care a implicat prej udicii serioase societății, provocînd o serie de fenomene negative, ce s -au
răsfrînt asupra relațiilor dintre oameni și chiar dintre națiuni. Deoarece accentul se punea pe
discontinuitate, se impunea ideea că trecutul nu există – contează numai viitorul și trebuie
edificată o lume nouă ruptă de paradigmele trecutului. În acest fel, facultățile și reflexele morale,
acumulate prin succesiunea în spațiu și timp a generațiilor, au fost slăbite și atenuate sub
presiunea enormă a aparatului represiv al regimului totalitar, specializat în injectarea fricii și în
distrugerea personalității fiecărui individ care a fost derutat în așa fel, încît, fiind pus astăzi în fața
alternativei libertate -totalitarism, alege reieșind din reflexele dobîndite anterior ultima varian tă,
fiind convins că alege binele.
Tradițiile, care conțin în sine normele morale au o structură formală, care se constituie din
două elemente fundamentale, cristalizate lexical în două expresii tipice: expresia calitativă și
expresia imperativă. Elementu l calitativ indică ce anume trebuie „să faci”, sau cum trebuie „să
fii”, iar elementul imperativ, se conține în formularea „trebuie”. Imperativul poate lua două forme

38
de expresie: una pozitivă („trebuie”) care poate fi activă și stimulativă și alta negativ ă („nu
trebuie”), care poate fi restrictivă, inhibitivă, coercitivă. În același timp, imperativul în cele două
forme de expresie nu posedă o semnificație valoric morală intrinsecă, din motiv că imperativul
„trebuie” – „nu trebuie” poate angaja și angajează în viața reală orice acțiune, orice fel de a fi.
Imperativul are și grade intrinseci de intensitate. În limba română, expresiile „trebuie” – „nu
trebuie” posedă un caracter constrîngător, indiferent dacă factorul de constrîngere vine din
interiorul sau di n exteriorul conștiinței morale sau din ambele părți. Dar limba română a mai
structurat două imperative, cărora Constantin Noica le consacră o analiză magistrală: „se cade” –
„nu se cade”; „se cuvine” – „nu se cuvine”1. Aceste imperative pot fi formulate di n exterior și
angajează liber conștiința morală din interiorul ei, iar mai apoi aceste imperative au o semnificație
morală intrinsecă.
Astăzi, cînd în centrul atenției se plasează calitățile spirituale ale omului, ponderea
tradițiilor naționale, care repre zintă o coloană vertebrală a conștiinței naționale, un mijloc eficient
de reglementare a relațiilor sociale și naționale, trebuie să crească în mod considerabil. Ele pot
influența în mod substanțial reglementarea relațiilor dintre generații, căci conțin în sine niște
modele de conduită edificate pe un profund sentiment axiologic, printr -un orizont umanist de
profunzime și anvergură. Tradițiile naționale reprezintă o sursă esențială a umanismului, care
caracterizează toate actele de cultură și civilizație al e poporului român, personalitatea sa este
omenia românească – determinarea de esență a spiritualității sale, caracterizată prin ospitalitate,
generozitate, o acută conștiință morală a binelui, aprecierea oamenilor după demnitatea, cinstea,
onoarea și patri otismul lor, o omenie în care blîndețea, bunătatea, sentimentul de prietenie și
fraternitate se îmbină cu fermitatea, curajul, neînduplecarea, intransigența, atunci cînd e vorba de
interesele fundamentale ale țării, de însăși ființa noastră istorică. Exper iența istorică a demonstrat
că poporul nostru a fost în stare să înfrunte și să depășească numeroase momente de grea
cumpănă și să se afirme cu o voce distinctă, autonomă și originală datorită însușirilor sale morale
– eroism și bărbăție în luptă, hărnicie , onestitate, blîndețe, o înțeleaptă, cumpănită și dreaptă
judecată a lucrurilor. Toate aceste realizări obținute de secole și cristalizate în memoria națională
prin tradiții se pot transforma într -un mijloc eficient de reglementare a relațiilor sociale as tăzi,
mijloc care ar lichida, într -o anumită măsură, tensiunile existente dintre indivizi și generații.
3.2 Funcția de recepție -translare a experienței sociale
O altă funcție importantă a tradițiilor o constituie transmiterea experienței sociale,
păstrare a, reglementarea și reproducerea relațiilor sociale2. Funcția în cauză se impune în viața
socială prin existența continuității generațiilor, tradițiile exercitînd rolul verigii de legătură ce
asigură succesiunea generațiilor umane. Transmiterea experienței prin intermediul tradițiilor este
posibilă datorită existenței simultane în cadrul societății a generațiilor de oameni ce se substituie

1Noica, C . Rostirea filozofică românească . Op. cit .
2 A se vedea: Capcelea, V. Tradițiile naționale – mecanism de translare a culturii tehnice. În: Cultura
tehnică – component important al culturii generale . Conferința Științifică Republicană consa crată
jubileului de 50 de ani ai Facultății Tehnică, Fizică și Matematică. Bălți, 1997.

39
unele pe altele. Tradițiile includ noile generații în formele verificate ale relațiilor sociale,
eliberând fiecare indi vid în parte de necesitatea de a cuceri o dată în plus ceea ce a fost obținut și
realizat deja de înaintașii noștri.
Funcția în cauză are scopul de a legitima modurile existente de viață, instituțiile, crezurile
și codurile sociale. Acestea au nevoie de ju stificări pentru a funcționa împreună și a beneficia de
acceptare socială. Ori, una dintre cele mai importante surse de legitimare este tradiția. Una dintre
justificările cele mai comune, dar și puternice este „întotdeauna a fost așa” sau „oamenii
întotdea una au crezut asta”, chiar cu riscul paradoxal, și evident irațional, de a performa acțiuni
doar fiindcă alții au făcut la fel mai demult1. Alte tipuri de justi ficare specifice tradiționalității
sunt invocarea autorității prestigiului unui autor iniția l sau susținerea și clamarea continuității
neоntrerupte a instituțiilor prezente în trecutul îndepărtat.
Tradiția servește de asemenea pentru a evada din necazurile, nemulțumirile și frustrările
realității prezente. Un trecut mai fericit decît prezentul furnizează un substitut de soluție daca
societatea este în criză. Astfel, raportarea la trecutul brav și independent ajută „supra viețuirea” în
perioadele de ocupație străină. Are perfectă dreptate P. Sztompka, cînd afirmă că „tradiția
libertății anter ioare, subminează dictatura”2. Însă, pe de altă parte, dacă ne referim la societatea
moldovenească actuală care se află într -o perioadă de tranziție „haosmotică”3 observăm că funcția
evazionistă devine ușor disfuncție în condițiile în care probleme le tranziției sunt eschivate
prin recurs la tradiția comunistă. Noi considerăm că fenomenul este frecvent, pe motiv că
cercetările sociologie ne denotă despre faptul că aproape 50 la sută dintre respondenți suferă de
sindromul nostalgiei față de trecutul s ovietic invocînd stabilitatea, garanția locului de muncă,
prețurile fixe din acea perioadă etc.
3.3 Funcția educativă a tradițiilor
Un rol deosebit, mai ales în condițiile contemporane, o are funcția educativăa tradițiilor,
care se manifestă începînd cu frageda copilărie și con tinuă pe tot parcursul vieții individului.
Personalitatea resimte influența tradițiilor, care pot să determine mentalitatea, simțurile, emoțiile
și comportamentul ei. Fiecare om înțelege lumea printr -o mentalitate pe care o acceptă și în care
s-a format, a crescut, iar această mentalitate, înrădăcinîndu -se în conștiință, conferă o vîrstă și o
vechime unui mod de a fi și de a trăi în lume. O deosebită putere de asimilare a rosturilor vieții
omenești o au tradițiile familiei, care se instituie ca etalon de măsură pentru tot ce e bine gândit și
înfăptuit. La poporul român tradițiile familiei s -au întemeiat pe cultul muncii și al vredniciei celor
mai în vîrstă, fiindcă în cadrul familiei fiecare își avea rostul său, pînă la cel mai mic. Prin
intermediul acestui suport, are loc decantarea unui anumit mod de conduită socială, formarea
convingerilor și deprinderilor, se efectuează procesul de înglobare a omului în procesul de
continuitate națională respectivă pe fundalul memoriei sociale.
Un rol important în educația din familie trebuie să -i fie atribuit regulei de aur a moralității

1 Shils, E. Tradition . Chicago: University of Chocago Press, 1981 , p. 21.
2Sztompka , P. Op. cit., p. 65
3perfecțiune a dezordinei .

40
care este o lege fundamentală a moralității, care este adeseori identificată cu însăși moralitatea. Ea
a apărut la mijlocul primului mileniu înainte de Hristos și a marcat o cotitură radicală a omenirii
sub semnul căreia civilizația noastră trăiește pînă în prezent. Inițial, ea avea în mod preponderent
o formă negativă, spre exemplu, în proverbul românesc: „Ce ție nu -ți place altuia nu -i face!”.
Pentru conceperea regulii de aur a moralității, e important de a sublinia că conținutul ei este
prezentat în două moduri de existență. În acea parte care se referă la alții și care stabilește
universalitatea în calitate de aspect al moralității, ea posedă un caracter ideal: ce nu iubești la
altul; cum doriți (ați dori), să procedeze cu tine alți oameni. Iar în cealaltă parte, care se referă la
subiectul însuși, ea apare în calitate de ordin eficient: nu fă tu însuți acel lucru; procedează și tu la
fel1. În prima circumstanță , în opinia noastră, poate fi vorba de o existentă ideală, iar în a doua,
despre acțiuni, despre existența reală a omului.
Respectînd tradițiile, individul nu numai că se include în sistemul de relații sociale, ci și
devine o personalitate, se atașează la mediul dat. În cadrul procesului de devenire civică a
personalității, un rol important, încă din fragedă copilărie, îl are asimilarea tradițiilor naționale,
prin intermediul cărora are loc procesul de înglobare a omului în comunitatea națională respectivă
și cristalizarea, în conștiința lui, a unor anu mite norme și exigențe de conduită, idealuri morale,
convingeri și aspirații naționale și patriotice. Pentru ca munca de educație să fie eficientă, ea
trebuie să afecteze toate forțele spirituale ale omului – nu numai intelectul, ci și simțurile, voința
și psihologia omului. Munca educativă trebuie să indice o anumită paradigmă a conduitei, să
cristalizeze convingerile personale, care se vor transforma în deprinderi stabile, în trăsături de
caracter și în facu ltăți personale. Educația, în sensul larg al cuvântului, este un proces consecvent
al inițierii omului în contextul experienței generațiilor înaintașe, al asimilării ideilor și
concepțiilor vitale, a normelor și tipurilor de activitate social -utilă. Oameni i incluși în sistemul
funcționării tradițiilor pot fi educați în conformitate cu necesitățile sociale vitale pe neobservate,
simplu, în mod firesc. Numai în acest caz omul nu se simte un obiect evi dent al educației, sporind
astfel eficiența procesului edu cativ.
În opinia noastră, situația care s -a creat la noi în prezent ne ilustrează în mod elocvent că
continuitatea generațiilor, rădăcinile care alimentează această continuitate a memoriei sociale a
fost subminată de sistemul totalitar și continuă să rămâ nă aceeași după șaisprezece ani de
independență. Contextul în care ne -am pomenit astăzi e cu mult mai alarmant decît considera
marele nostru înaintaș A. Russo în prima jumătate a sec. al XIX -lea, care remarca: „Nimica nu
mai leagă Moldova de astăzi cu trec utul, și fără trecut, societățile sunt șchioape. Națiile care au
pierdut șirul obiceiurilor părintești sunt nații fără rădăcină, nestatornice, sau cum zice vorba
proastă, nici turc, nici moldovean; limba lor și literatura nu are temelie, și naționalitatea atunci
este numai o închipuire politică”2. Astfel, neglijînd istoria, tradițiile strămoșești, dăm involuntar o
lovitură zdrobitoare atmosferei morale a indi vidului din societatea noastră, cauzei educației

1A se vedea: Capcelea, V . Etica : man . pentru instit. de învăț. superior. Chișinău: Ed. ARC, 2003 , p. 28 -29.
2Russo, A. Cugetări. În: Alecu Russo. Opere / Îngr. text., note și coment. de E. Levit și I. Vasilenco; Prez.
graf. de I. Cârmu. Chișinău: Ed. Literatura artistică, 1989, p. 6 6-67.

41
tinerei generații.

3.4 Funcția informativă a trad ițiilor
În afara funcțiilor elucidate mai sus, tradițiile exercită și o funcție informativă, care
asigură un anumit mod de comunicare, de legătură între oameni. Semnificația acestei funcții se
manifestă, mai ales, prin intermediul ritualurilor, sărbătoril or si ceremoniilor care poartă un
caracter de masă și sunt edificate pe principiul colectivismului. Ele vizează momente cruciale din
viața omului, evidențiază legătura indisolubilă dintre personali tate și societate. Omul care
ființează într -un mediu socia l concret este nevoit să respecte tradițiile acestui popor. Însă, spre
regretul nostru, acest principiu nu este luat în considerație de majoritatea alolingvilor care sunt
stabiliți cu traiul în Republica Moldova. Anume acest fenomen a devenit una din cauze le
tensiunilor interetnice din Moldova de la sfîrșitul anilor optzeci ai secolului trecut. Proverbul
popular spune: „Cum e țara – și obiceiul”, subliniind faptul că oamenii, sub influența obiceiurilor,
se familiarizează cu modul de comunicare a comunității umane date, devenind o parte
componentă a acestui mediu. Pentru alolingvi, remarcă filozoful moldovean N. Cojocaru, acest
mediu a fost și continuă să rămînă un mediu străin, la care ei nu vor să se atașeze, ceea ce nu
poate să nu trezească, în mod firesc, nemulțumirea populației românești băștinașe1.
Volumul de informație ce se conține în tradițiile naționale creează condiții optime pentru
asimilarea de către tînăra genera ție a ființei, istoriei și normelor de conduită a poporului din care
face parte. Dar atitudinea nihilistă și indiferentă față de tradițiile poporului nostru, promovată de
regimul totalitar comunist timp de decenii, a determinat apariția unei generații indiferente față de
trecut, față de moștenirea istorică, față de plaiul natal și Patrie. Drept consecință, a apărut un
fenomen negativ, numit mancurtism, care consemnează un om ce a pierdut legătura cu rădăcinile
sale, care a uitat de neamul său, iar prin aceasta a fost afectată sănătatea spirituală, morală și
psihologică a tinerei generații.
O influența nefastă asupra tineretului o are și așa -numita „cultură de masă” care nu
recunoaște categoria de „memorie” și se impune în societate în conformitate cu principiul
consumist „utilizează și aruncă”. În limitele culturii tradiționale, totul este orientat spre
socializarea și integrarea individului în comunitatea socială și națională, spre însușirea memoriei
și a rolurilor, normelor și valorilor acumulate de secole. Condiția funcționării „culturii de masă”
contemporane e invers proporțională celei tradiționale, deoarece în cadrul ei e necesară o anumită
desocializare a individului, separarea lui din sistemul de roluri și valori tradiționale.
Pentru cultura tradițională, dimpotrivă, este caracteristic faptul că valorile culturale nu se
asimilează ca ceva eterogen, ci trăiesc cu ele, conținutul lor fiind transmis odată cu laptele mamei,
de aceea, cu cît mai strînse sunt legăturile interioare și cele interpersonale ale societății, cu atât
mai plenar și mai profund se materializează în viața cotidiană no rmele culturale tradiționale.

1Pentru detalii a se vedea: Кожокару, Н. Проблема адаптации нерумынского населения Республики
Молдова к автохтонной этнической среде . Кишинэу: Ed.„Texnica -Info”, 2004, cap. 1.

42
Situația care s -a creat actualmente în Republica Moldova e destul de dramatică. Dacă cu
două decenii în urmă exista o anumită speranță a revenirii la normalitate, la memoria socială și
națională a înaintașilor noștri, astăzi, la începutul mileniului trei, aceste speranțe s -au spulberat și
s-au transformat în niște iluzii. Vorba e că suntem afectați de un val nou de influență a mass –
media și „culturii de masă” rusești, care afectează considerabil conștiința și mentalitatea
tineretului.
Pentru a salvgarda situația, noi trebuie să conștientizăm faptul că fără un anumit
echipament spiritual, fără un anumit sistem de credințe și tradiții care să le orienteze experiența și
comportamentul, societățile se pot dezintegra. Tradițiile și c redințele asigură supraviețuirea și
funcționalitatea grupului uman și a individului. Cerințele obiective ale societății sunt și ale
individului în măsura în care el își apropie aceste exigențe, integrîndu -și valorile corespunzătoare
lor. Trecerea de la nec esitate la individ prin valoare are un caracter istoric, întrucît valorile sunt
reprezentări mai mult sau mai puțin însușite și înțelese de individ, reprezentări ale unei anumite
națiuni asupra necesității respective. Însă aceste reprezentări sunt, oarecum , filtrate prin
năzuințele personale ale celui care acționează, fiind treptat transformate în matrice -tipare ale
conștiinței și acțiunii lui. Astfel, ele apar ca legături între momentul individual și cel de grup, ca
proces prin care fiecare individ este le gat de întreaga funcționare a societății, de procesul istoric
continuu. Prin urmare, o națiune, un popor își constituie valoarea și reputația din suma valorilor
cetățenilor săi, prin felul în care aceștia sunt capabili să -și asume răspunderile ce le revin pentru
destinele lor.
Este necesar să ținem cont și de faptul că numai în cadrul unei tradiții se poate constitui și
capătă sens inovația, în afara ei creația e de neconceput, deoarece istoria s -ar întrerupe și
umanitatea nu s -ar putea constitui. „E o iluz ie periculoasa, remarcă M. Dufrenne, să credem că ne
putem sustrage prezentului pornind de la o „tabula rasa”, că putem examina trecutul cu toată
obiectivitatea, că î1 putem înțelege ca un echipament mintal, cu o psihologie și o conștiință
neîntrunite de c ărțile pe care le -am citit”1. Deprinderile noastre de gîndire, asociațiile noastre de
idei se formează sub influența prezentului, dar și a credințelor pe care le împărtășim, a
experiențelor și trăirilor noastre ca oameni, toate constitutive ale acelei mișc ări vii ce formează
viața însăși, istoria noastră.
Prin urmare, a devenit stringentă problema subzistenței memoriei naționale, continuității
generațiilor, a solidarității dintre ele, care ar exclude tensiunile, divergențele și antagonismele
existente astăz i. Un loc deosebit în soluționarea problemei în cauză trebuie să -l ocupe tradițiile
naționale, care pot asigura schimbarea orientării conștiinței individuale de la valorile culturii
străine mediului autohton spre memoria națională și valorile culturii trad iționale ale poporului
nostru, care au fost acumulate de secole. Astfel, tînăra generație se poate atașa la „temele”
autentice ale culturii tradiționale, care pot deveni un mijloc eficient de formare a trăsăturilor de
bază ale personalității și de a reglem entare a comportamentului ei. În și prin cultura națională se

1Dufrenne, M. Pentm om (idei contemporane). București: Ed. Politică, 1974 , p. 22

43
decantează și se structurează acel fond etnic spiritual al națiunii, constituit din memoria națională,
moravuri, obiceiuri, tradiții, mentalități de psihologie socială, modele și norme de compor tament
atât de necesare în prezent. Doar în acest caz procesul de socializare poate fi eficient, pentru că el
va fi determinat de experiența care se decantează prin intermediul tradițiilor, al metodelor
tradiționale de educație a copiilor.
Timpul în care t răim e momentul crucial al dezvoltării noastre care poate determina
destinul nostru pentru decenii și secole. Aceasta depinde de faptul cum vom merge mai departe –
vom ancora în sfârșit la albia firească a valorilor și tradițiilor neamului nostru sau vom c ontinua
să plutim în neștiință, duși de valuri spre alte țărmuri cu tradiții, norme, valori și idealuri străine.
3.5 Funcția integrativă a tradițiilor
O altă funcție destul de importantă a tradițiilor naționale este cea integrativă. Avînd
menirea de a asi gura coeziunea și solidaritatea grupurilor și instituțiilor, ca și conviețuirea și
cooperarea dintre indivizi, normele tradiționale reprezintă un important factor de reglementare
normativă și de integrare socială a indivizilor în structurile societății. Ea exprimă unitatea socială
a comunității naționale. Funcția în cauză ne denotă despre fap tul că tradițiile nu numai că
„obligă”, ci și „leagă” oamenii de comunitatea dată. Dar iarăși, spre marele nostru regret, putem
constata că perioada de tristă faimă di n istoria poporului nostru a redus aria funcționării tradițiilor
naționale și a diminuat la minim posibilitățile de acțiune a funcției integrative. Numai prin
schimbarea orientării conștiinței individuale de la valorile străine culturii noastre naționale s pre
tradițiile naționale poate avea loc un proces de integrare a tinerei generații în contextul social și
național autohton, ceea ce va asigura atât procesul continuității, cât și viitorul nostru.
Revenirea la tradițiile istorice ale poporului nostru const ituie un imperativ, care nu este
ușor de realizat, fiindcă copiii noștri aproape că nu știu nimic despre strămoșii lor direcți, nu știu
de unde li se trag rădăcinile. În această ordine de idei, e actuală remarca făcută de M.
Kogălniceanula 1843, în cadrul prelegerii de deschidere a cursului de istorie la Academia
Mihăileană de la Iași: „Neavînd istorie, fiecare popor dușman ne -ar putea zice: „Originea ta este
necunoscută, numele tău nu -ți aparține, mai puțin pămîntul pe care locuiești”1. Cuvinte destul de
actuale, fiindcă mai există oameni certați cu adevărul și obiectivitatea științifică, ce nu se sfiiesc
să susțină idei absurde cu privire la originea și istoria noastră, idei care derutează, de multe ori,
tineretul. Este necesar de a înțelege că astăzi, dup ă cum remarca marele nostru înaintaș Mihai
Eminescu, „patriotismul nu este iubirea țărânii, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu
există iubire de țară. Azi e constatat că din momentul în care împărații au început a înlocui prin
oameni noi pe se natorii Romei, în care tradițiile și cultul tradițiilor se uitaseră, Roma a mers
repede spre cădere. Cazul Romei nu numai că este izolat, dar nu suferă nici o excepție măcar”2.
Actualmente, este necesar ca procesul educativ să fie axat pe cultul trecutului , deoarece,
după cum se arăta în publicațiile Ligii culturale „un popor care nu -și prețuiește trecutul, nu se

1Apud Marinescu, C.; Tănase, Al. Constiința națională și valorile Patriei . Iași: Ed. Junimea, 1982, p. 95.
2Eminescu, M. Cugetări /Ediție îngrijită de Marin Bucur. București: Ed. Albatros, 1978, p. 69.

44
încălzește și nu se însuflețește de amintirea dulce a faptelor mari din istoria sa, de amintirea
luptelor ce le -a purtat pentru apărarea bunurilor sale cele mai scumpe, se poate privi ca o masă de
indivizi pe cale de a se desființa cu totul, pierzîndu -și conștiința că fac parte dintr -o națiune; un
astfel de popor a renunțat la viitorul său și va fi bună pradă spre a fi subjugat și exploatat de alt
popor”1. Doamne, cît de exact au intuit înaintașii noștri ce se poate întîmpla cu noi, dacă
vom ignora trecutul istoric. Ceea ce se întîmplă cu noi, românii din Republica Moldova, este
o consecință gravă a lipsei unei conștiințe naționale autentice, a cultu lui trecutului istoric.
Prin urmare, numai prin cultivarea cultului trecutului glorios este posibil de a depăși
starea de nihilism național, ce ne -a rămas moștenire de la regimul totalitar comunist, care avea
scopul de a înstrăina popoarele ce se aflau sub ocupație de spiritul național, de mândrie și
dragoste pentru Patrie, pentru acel colțișor de pămînt unde omul, pentru prima oară, a văzut
lumina zilei, unde a crescut și de unde s -a închegat înălțătoarea noțiune de Patrie.
Putem constata că dispariția tra dițiilor care se produce astăzi nu reprezintă situația cînd o
tradiție veche e înlocuită cu una nouă. Însăși necesitatea unei astfel de substituiri poate fi
reprezentată ca un adagiu acordat tradiției care acționa, pînă nu demult, ca un clișeu. Se pune
întrebarea: din cauza cui am ajuns la această stare de lucruri în prezent? În orice caz, pierderea
tradițiilor reprezintă un pericol pentru mentalitatea umană, pentru existența omului și a societății.
Prin urmare, revenirea la tradițiile naționale, utilizarea potențialului lor pozitiv constituie un
imperativ al timpului, care poate deveni un jalon important în reglementarea și orientarea
comportamentului uman pe făgașul constructiv.
3.6. Disfuncțiile tradițiilor
În ceea ce privește disfuncțiile trad iției, inde pendent de conținutul său, tradiția
poate preveni sau restrînge creativitatea și inovativitatea, furnizînd soluții de -a gata problemelor
prezente. Tendința de a înlocui căutarea unor soluții noi prin recursul la metodele vechi, testate,
sigure, poate avea și are, de cele mai multe ori, ca efect stagnarea.
O altă disfuncție a tradițiilor constă în tendința de a valoriza și a avea încredere în
modurile tradiționale de viață, metode de guvernare, strategii economice, în pofida unor
schimbări rad icale a condițiilor vieții sociale. În această ordine de idei, recursul la tradiție în
circumstanțe sociale schimbate constituie doar una din manifestările de inerție care sunt tipice
majorității instituțiilor umane. Rezultatele obținute în urma unor polit ici de acest gen vor fi
ineficienta sau vor duce la eșecul complet al politicilor, la nemulțumirea cetățenilor, la crize
politice sau economice.
Totodată, este demonstrat și faptul că unele tradiții sunt disfuncționale prin însăși
conținutul lor. Utilizare a unor criterii particulare într -o societate sau structură universalistă este
inerent disfuncțională.
Multe tradiții se mențin nu datorită unei opțiuni conștiente, ci mai degrabă la nivelul unui
subconștient social, prin forța obișnuinței și a inerției. E le sunt acceptate ca modalități de viață

1Apud Marinescu, C.; Tănase, Al. Op. cit., p. 139.

45
comode, familiare și sunt preferate tocmai în virtutea comodității și familiarității lor. Vestita
sintagma de „homo sovieticus” a fost utilizată pentru a descrie un sindrom mental tipic generat de
sistemul totalitar comunist ca răspuns adaptativ exersat, care includea un șir de trăsături ca
oportunismul, pasivitatea și apatia, delegarea responsabilității, negli jarea muncii, ineficienta
învățată, „invidia gratuită”, infantilism prelungit (expectanța protecției și îng rijirii din partea
statului) și inovație parazitară cu scopul de a căuta unele modalități de înșelare a sistemului.

C A P I T O L U L IV
Tradițiile de familie – mijloc eficient de asigurare a funcționalității
societății
4.1 Locul și rolul tradițiilor în social izarea individului
Baza societății o constituie familia în cadrul căreia are loc de venirea personalității
umane. În această ordine de idei, A. Russo remarca: „Să ne uităm la formele civilizației; întîi,
este familia ce se statornicește, al doilea, famil ia se preface în neam, și, al treilea, neamul în
popor”1. Deci, după opinia înaintașului nostru, tot ce există în societate are un singur punct de
pornire – familia. Pe parcursul secolelor are loc crearea și cristalizarea tradițiilor de familie
care ulteri or devin norme ale poporului, națiunii și chiar a întregii lumi. Aceste tradi ții
se transmit din tată în fiu, din generație în generație și le educă tinerilor cele mai mărețe
calități morale – sinceritatea, cin stea, dragostea de muncă și chibzuință gospod ărească,
bunăvoința și onestitatea, prietenia dintre oameni etc. Tradițiile posedă o se ne de proprietăți
intuitive și senzitive, fără de care orice societate e oarbă și lipsită de rezonanță.
Prin intermediul tradițiilor, societatea constituie, evaluează, susține, ocrotește și
reproduce valorile necesare care sunt în conformitate cu natura omului, realizează idealurile,
asigură existența, reproduce și dezvoltă tipurile de comunicare și conduită, conștiința
personalității în calitate de membru al societății în cauză. Omul, într -o anumită măsură,
asimilează, evaluează, acceptă sau respinge aceste tradiții, li se conformează în mod orbește sau
în mod conștient, în mod activ le realizează în conduită, sau le desconsideră, în mod pasiv
reproduce stereotipul, sau în mod activ le validează, sau le schimbă în mod corespunzător. Prin
toate aceste acțiuni el își exprimă atitudinea sa nu numai față de tradiții, ci și față de societate.
Prin intermediul tradițiilor se produce socializarea prin care indivizii își însușe sc
normele, valorile și regulile de comportament specifice unui anumit grup social din care fac parte
sau reprezintă procesul de interiorizare a modelului etico -normativ și cultural în conștiința și
conduita fiecărui membru al unei societăți. Din momentul nașterii, copilul este supus influenței
din partea unor tradiții care îi modelează personalitatea. Fiecare cultură determină un set de
tradiții și obiceiuri care variază foarte mult de la societate la societate. Pentru ca o societate să
funcționeze eficien t, membrii săi trebuie să -și însușească același model cultural. Oamenii sunt

1Russo , A. Cugetări . Op. cit., p. 121.

46
controlați în special prin socializare, astfel încît aceștia să -și joace rolul conform modelului impus
prin habitudini și preferințe. Fiecare persoană trebuie să învețe să îndepli nească anumite roluri în
societate în conformitate cu statutul pe care îl are. În procesul de socializare, fiecare individ se
raportează la mediul social, la sistemul de tradiții și norme al societății și, în cursul dezvoltării
sale ontogenetice prin mai m ulte etape ale cunoașterii, interiorizării și transformării în motive a
propriului comportament, a cerințelor practicii sociale, a regulilor de conduită, precum și a
diferitelor valori sociale.
De obicei, termenul de „socializare” este utilizat în literat ura de specialitate într -un sens
larg și îngust. În sens larg, procesele socializării conțin legitățile asimilării și însușirii de către
individ în procesul dezvoltării ontogenetice a experienței acumulate pe parcursul istoriei
dezvoltării societății, cuno ștințelor, deprinderilor, mecanismelor, valorilor etc. În sens îngust, la
socializare se reduc procesele ce asigură încadrarea omului într -un anumit grup social.
Socializarea se realizează prin intermediul formării și cristalizării facultăților personalită ții ce
sunt necesare pentru societate și comunitate, ale caracteristicilor ei statutare, în cadrul asimilării
de către personalitate a sistemului de tradiții, norme și valori ale grupului social. S. Rădulescu,
consideră că procesul de socializare poate fi definit, în ansamblul său, ca „transmitere și însușire a
unor modele cultural -normative prin intermediul cărora indivizii dobîndesc conduite socialmente
dezirabile și își însușesc procedurile sau regulile necesare pentru a putea dezvolta acțiuni
dezirabile , „normale”, predictibile pentru așteptările colectivității”1.
Tradițiile, obiceiurile, ritualurile au fost mult timp unicul mijloc prin intermediul cărora
se reglementau relațiile dintre oameni în societate, fiindcă exista o încredere în justețea ordinii
stabilite de ele, care se baza pe existența și pe vechimea lor2. Aceste comori ale memoriei
naționale pot îmbogăți în mod consistent viața cotidiană și pot contribui la reglementarea
eficientă a relatiilor sociale. Ele pot influența în mod substanțial reglementarea relațiilor dintre
generații, pentru că conțin în sine niște modele de conduită edificate pe un profund sentiment
axiologic, printr -un orizont umanist de profunzime și anvergură.
Pentru a materializa acest scop, ar trebui să fie utilizate acele tr adiții, orientări, reguli de
conduită care au fost edificate pe baze raționale, au fost verificate de înaintașii noștri timp de
secole. Aceste comori ale spiritualității noastre pot să îmbogățească în mod substanțial viața
cotidiană, să contribuie la regl ementarea relațiilor sociale și naționale.
Prin urmare, tradițiile au o deosebită importanță la formarea și cristalizarea conștiinței
morale individuale, la formarea gustului estetic și a spiritului gospodăresc ce se formează în
cadrul familiei și care îi vor fi proprii omului pînă la adînci băt rînețe. În perioada copilăriei,
individul însușește modul de com portare propriu adulților, mai ales părinților. În aceste
condiții, normele sociale sau ale grupului social pot să se transforme, în mod necesar, în no rme
ale personalității, în structuri intrinseci, inalienabile omului, ce vor fi în stare să determine poziția

1Rădulescu, S. Homo sociologicus (Raționalitate și iraționalitate în acțiunea umană). București: Ed. Șansa,
1994 , p.236 -237.
2A se vedea: Capcelea , V. Tradițiile naționale: continuitate în dezvoltarea generațiilor . Op. cit. , p. 21 -22.

47
socială și comportamentul lui. Cu toate că deseori el nu pătrunde în esența și sensul a c ți u n il o r
întreprinse: de adulți, comportarea lui este orie ntată într-o anumită direcție pe baza căreia se
formează primele manifestări morale și are loc aprecierea diferitelor acțiuni și moduri de
comportare. Ulterior, ele se înrădăcinează în conștiința individuală și devin o parte com ponent
ă, a chipului moral a l omului, lată de ce proverbul străbun „a avea cei șapte ani de acasă”,
atenționează cu privire la importanța primor dială a tradițiilor de familie în educația copiilor.
Tradițiile naționale ale poporului nostru reglementează, în primul rînd, eticheta și
respectul reciproc în familie. Copilul cel mai mic este dator să -1 stimeze și să -1 asculte pe
cel mai mare, iar toți împreună – pe părinți. Cei mai mari trebuie să aibă grijă de cei mai
mici și să -i ferească de primejdii. Tradițiile de fa milie denotă faptul că tatăl trebuie să fie
tată nu numai no minal, dar și real. Același principiu se referă la toți membri familiei,
care au anumite obligațiuni concrete. La români din totdeauna copiii erau considerați cea
mai mare avere. Proverbu românesc „Mulțimea cop iilor, averea românului” ne vorbește
despre existența ajutorului reciproc, despre faptul că părinții vor avea s p rij in la bătrînețe, că
copiii nu vor fi solipsiști, egoiști. Părinți sunt obligați să aibă grija de toți copiii, i a r copilul
cel mai mare trebuie să rămînă în casa părintească, ca să fie un s p r i j i n sigur părinților la
bătrînețe. Aceste t r a di ți i au fost și trebuie să devin niște legi nescrise ale familiei și în zilele
noastre.
La români au existat o serie de adresări ale copiilor față de cei mai în vîrstă. Dacă, era
vorba despre frați – bade, bădița, nene, nea, dacă era vorba de surori – țață, liță, lele, leliță.
Față de părinți copiii se adresau mata, iar față de oamenii străini – mata, dumneata sau
Dumneavoastră. Frații și surorile părinților erai numiți moși și mătușe. T ot moș și mătușă li se
spunea, și oamenilor în etate, iar celor mai tineri li se spunea lele, leliță, țață, țațică, bade,
bădiță etc. Tatăl mai era numit și tataie, tătuțică, tătaică iar mama – mamaie, mămuță,
mămuțică, mamaică, măm ică etc. Î n aceste adresări se simte respectul și stima față de părinți,
frați surori și față de oamenii în vîrstă.
Spre regretul nostru, al tuturor, în perioada postbelică au f ost „împrumutate” d i n
limba rusă o serie de adresări destul de cara ghioase și străine noua ce sunt frecvent utilizate
în limba vorbită – ghiaghe, cheoche, chiochică, ghiaghică, etc., adică niște adaptări din limba
rusă care sună destul de respingător. Aceste anomalii trebuie cu orice preț depășite prin
readucerea la viață a adresărilor noastre tradiționale ce se utilizează de românii de
pretutindeni – domn, doamnă, unchi, tușă etc.
Dacă era vorba de măritat sau de însurat, în familie exista tra d i ț i a ce prevedea că pînă
nu se căsătorește sora sau fratele mai mare, cel mai mic trebuie să aștepte. Adică și în
cazul de față exista, un respect profund față de cel mai în vîrstă.
Este evident, mai ales astăzi, că tradiția respectului față de cei mai în vîrstă poate avea
și unele efecte educative nedorite. În une le familii ea poate s ă se transforme într -o supunere
oarbă fața, de cei în vîrsta, care nu întotdeauna poate fi îndreptățită. Aceasta t radiție

48
conține în sine esența rațională a înțelepciunii populare și a moralei general -umane – autoritatea
experienței și înțelepciunii, respectul față ele cei mai în vîrsta. Educarea copiilor în spiritul
acestor valori este destul de importantă, dar ea are și anumite limite .Experiența vieții nu
trebuie completamente să neutralizeze voința și libertatea tineretului de a căuta și de a găsi
unele modalități proprii de a se afirma. Dar aceste momente nu trebuie să ducă spre o
anumită neglijare a tradiției în cauză. Cei șapte a n ide acasă trebuie să, se bazeze pe cultul
omeniei, stimei și grijii față de cei mai în vîrstă, pe conștiință (sau cum îi mai spune în popor
„soveste”) și rușine. Conștiința reprezintă capacitatea omului de a -și evalua acțiunile, gîndurile,
dorințele, conștientizarea și trăirea neconcordanței sale cu ceea ce trebuie să fie – cu
neîndeplinirea datoriei. Conștiința omului este ind ependentă de opinia altor oameni. Prin aceasta
se deosebește conștiința de un alt mecanism de control intrinsec – de rușine. Rușinea și conștiința,
în general, poartă semnificații aproape similare, sentimentul că ai făcut ceva rău și că, prin
urmare, meriț i mînia celorlalți. Adică rușinea este sentimentul că ai meritat disprețul și
desconsiderarea celorlalți. În rușine se reflectă, de asemenea, conceperea de către om a
necoincidenței unor norme adoptate sau a unor așteptări din partea celor din jur, adică a
vinovăției. Însă rușinea este orientată în mod exhaustiv spre opinia altor oameni, care pot să -și
exprime condamnarea lor referitor la încălcarea normelor, rușinea este cu atât mai puternică cu
cât mai importante și semnificative sunt pentru el aceste per soane. De aceea individului poate să -i
fie rușine chiar pentru rezultate întîmplătoare, neintenționate ale unor acțiuni care i se par
normale, dar care nu sunt recunoscute ca atare de cei din jur.
În opinia noastră, logica conștiinței este alta, din motiv că în conștiință deciziile, acțiunile
și aprecierile se corelează nu cu opiniile celor din jur, ci cu datoria. Conștiința cere ca omul să fie
cinstit și în întuneric, să fie onest când nimeni nu îl poate controla, cînd taina nu poate deveni
realitate1.
În mod subiectiv conștiința este concepută ca o voce internă, dar străină, ca o voce care se
pare că este independentă de „Eul” omului, o voce a „Eului altuia”. În legătură cu aceasta, pot fi
elucidate, în opinia noastră, două concluzii referitor la natura co nștiinței. Prima susține că
conștiința este vocea lui Dumnezeu. Această poziție este împărtășită de teiști, care văd adesea în
conștiință vocea lui Dumnezeu. Totuși, conștiința nu ar putea transmite informații morale de la
Divinitate, dat fiind faptul că e a e supusă erorii și, deci, pentru a putea ști dacă un anumit mesaj
vine de la Providență, ar trebui să știm deja care sunt comandamentele Sale. A doua, supoziție
relevă că conștiința este o voce semnificativă generalizată și interiorizată a altora. Astfel ,
conștiința este interpretată ca o formă specifică a rușinii, iar conținutul ei este recunoscut ca ceva
individual, variabil din punct de vedere cultural și istoric. Într -o formă marginală această
concluzie duce la teza conform căreia conștiința este dete rminată de opiniile politice și de situația
socială a individului.

1A se vedea în detalii: Capcelea, V. Etica și conduit umană : Op. cit., p. 164 -165.

49
Aceste puncte de vedere nu se exclud reciproc – primul focalizează atenția asupra
mecanismului funcționării conștiinței mature, al doilea, asupra modului în care ea se maturizează,
se const ituie. Primul cercetează conștiința în mod prioritar, din punctul de vedere al formei ei, al
doilea, din punctul de vedere al conținutului ei concret. De fapt, conștiința se decantează în
procesul socializării și educației, dezvăluind în permanență copiilo r „ce este bine” și „ce este
rău”. La fazele timpurii ale formării facultăților personalității, conștiința se manifestă ca o voce a
altora – a părinților, colegilor, care se exteriorizează prin teama de a nu fi aprobat, condamnat de
către aceștia pentru ac țiunile individului în cauză. Însă conștiința odată formată vorbește într -o
limba ce nu recunoaște categoriile de spațiu și timp. Conștiința este vocea „altui Eu” care
vorbește, se pare, în numele eternității, adresându -se vredniciei personalității. Conști ința
reprezintă responsabilitatea omului față de sine însuși, a personalității ce posedă valori supreme.
4.2 Tradiția dragostei de Patrie și a apărării ei
U n a din cele mai vechi tradiții este dragostea față de Patrie. Ea a prins rădăcini în
conștiința oamen ilor, a intrat în trupul și s]ngele poporului. Sentimentul patriotismului este
unul dintre ce lemai profunde și s -a cristalizat timp de milenii și veacuri de e x i s t e n ț ă a unor
popoare și țări aparte. În devenirea sa, omul fami liarizează mai întîi de toate cu plaiul natal,
cu natura lui, cu obiceiurile și tradițiile propriului popor, și numai ulterior drag ostea față de
plaiul natal poate să treacă în dragoste față de a l t e popoare, față de tradițiile și obiceiurile lor.
Dragostea pentru graiul, istoria, cultura, trad ițiile și pămîntul natal naște se ntimente naționale și
patriotice. Tradiția dragostei de patrie reflectă mărinimia și măreția poporului, fidelitatea lui
față de pri etenia dintre oameni și popoare, aspirația spre libertate, grija de plaiul natal,
mîndria f ață de trecutul glorios. Spre exemplu, lupta de secole a poporului român împotriva
cotropitorilor străini de la Ștefan cel Mare și Sfînt încoace și -a găsit expresie în tradiții,
proverbe, zicători, în folclor și, în special, în teatrul popular. În cadrul t eatrului popular, un loc
însemnat îl ocupă înscenările unde eroii principali sunt răzbunătorii poporului – haiducii Bujor,
Novac, Pintea, Codreanu, Jianu etc. Aceste nestemate ale creației populare conțin slăvite
idealuri, sentimente patriotice și demo cratice, ele renasc amintirea despre timpurile glorioase,
dar grele din istoria strămoșilor noștri.
Tînăra generație trebuie să cunoască aceste tradiții, să nu uite niciodată că tradițiile
patriotice inedite, obiceiurile și ritua lurile românilor au fost crea te de strămoși pe parcursul
istoriei în condiții dificile, dar eroice și pline de demnitate. Utilizarea aces tor tradiții poate
aduce un aport substanțial la cauza educației patriotice. Evenimentele din trecut creau stări
emoționale și psi hice ce s -au ref lectat și consolidat în anumite trăsături de caracter devenite
ulterior o dominantă a ființei noastre naționale.
Astăzi este necesar de a reveni la tradițiile istorice ale poporu lui nostru. Dar acest
imperativ nu este atît de ușor de realizat, fiindcă cop iii noștri aproape că nu știu nimic despre
strămoșii lor direcți, nu știu de unde li se trag rădăcinile. Perioada de ocupație sovietică
a contribuit la distrugerea adevărului istoric și a pus în capul mesei minciuna și

50
nimicnicia. Procesul educativ ce nu e ra axat pe cultul trecutului a avut drept consecință
cultivarea n i h i l i s m u l u i național tinerei generații. Se miza pe faptul de a -iplăzmui pe toți
la fel, de a înstrăina tineretul de la spin ul național. De aceea, regimul totalitarist nu
acorda atenția cu venită sentimentului de mîndrie pentru Patria mică, pentr u dragostea
de acel colțișor de pământ unde omul pentru prima oară a văzut lumina zilei, unde a
crescut și de unde s -a decantat înălțătoarea noțiune de Patrie. Astfel se nega faptul că Patria
mică reprezint ă una din cele mai intime manifestări a spiritului uman, că numai pe această
bază omul poate de veni un autentic patriot. În consecință, oamenii își ascundeau senti mentul
de mîndrie națională, predilecția pentru plaiul natal din simplul motiv ca nu cumva s a fie învinuiți
de naționalism, căci patriotismul , în viziunea „experților” și „teoreticienilor”
totalitarismului, era echivalat cu naționalismul. Prin intermediul unei atare educații a fost
programată o ruptură a tineretului de glia străm oșească, de părinți, de izvoarele naționale,
de istoria noastră mile nară, ceea ce nu a putut să nu provoace anumite tendințe negati ve, cum ar fi
infantilismul politic, cosmopolitismul1, indiferența față
de istoria neamului.
Din moși -strămoși la români era condamnată at itudinea, nepăsăt oare a oamenilor față
de plaiul natal, limbă, obiceiuri și tradiții. Este destul de răspândită expresia „om fără de neam
și țară”, prin care sunt caracterizați acei ce umblă fără rost dintr -un loc în altul sau dintr -o
țară în alta. Uitarea rădăcinilor a preconizat apariția unei generații de oameni „ fără de neam și
țară”. Acest fenomen
e alarmant, fiindcă copiii noștri de multe ori habar n -au de înaintași, de buneii si
străbuneii lor. Suntem cu toții de vină de faptul că generația în creșt ere nu se trudește să -și
pună întrebarea eternă, pentru toate popoarele: cine suntem, de unde
venim și încotro mergem? Încă din antichitate, de la Thales și Socrate, se trage chemarea
„Cunoaștete pe tine însuți!”. Această maximă înseamnă că omul, ca să poa tă activa fructuos în
viață, trebuie să se cunoască pe sine, să cunoască puterile, limitele și posibilitățile sale, să
pătrundă în esența ființei proprii, a națiunii sale. Un rol deosebit în dezvoltarea cultului
istoric îl poate juca familia. Educația în f amilie trebuie să fie clădită pe cultul tre cutului,
părinților revenindu -le misiunea de a altoi din fragedă copilărie sentimentul mîndriei
naționale, a demnității istorice. Copiii trebuie familiarizați cu trecutul istoric, cu tradițiile și
obiceiurile pa triotice ale neamului românesc. Potențialul moral și patriotic al înaintașilor
noștri axat pe calitățile morale, psiho logice și general -umane a fost înlocuit cu inerție și
indiferență, sufletul oamenilor a fost contaminat de boala agonisirii oarbe. Aceast ă stare de
lucruri s -a extins și asupra copiilor. În multe familii asigurate din punct de vedere material,
bunurile materiale sunt accesibile copiilor fără nici un efort, ceea ce a generat apariția unor
orientări consumiste, de trîndăvie, nepăsare, indifer ență, ce împiedică de a le dezvolta copiilor

1 Gr. k osmos „lume”, „univers” și polites „cetățean”, c oncepție potrivit căreia patria e lumea întreagă, iar
omul, cetățean al ei. Ca doctrină politică ea promove ază ideea renunțării la suveranitatea și independența
națională.

51
spiritul activității practice și sociale. Dacă unicul izvor al copilăriei devine consumul, dacă bu –
curiile copilăriei se vor deschide în fața discipolilor noștri numai prin faptul ce pot primi ei de
la generația în vîrstă, atunci, evident, nu va avea loc nici o mișcare ascendentă pe scara
dezvoltării morale. Aceasta e, după opinia noastră, cel mai mare pericol care poate afecta tînăra
generație și de aceea sarcina noastră constă a nu permite ca orientările consum iste să fie
preponderente în viața copiilor.
În atmosfera unde domnea pînă nu demult minciuna, unde lipseau tradițiile autentice ale
familiei, au început să apară așa -numiții copii dificili. Și viceversa, în familiile ce au păstrat
metodele tradiționale de educație, ce au educat copiii în spiritul atitudinii conștiente față
de muncă și viață, în spiritul atitu d i n i i grijulii față de părinți și față de averea familiei, au
crescut copii cu o poziție civică și morală activă, energică care au devenit adevărați p atrioți ai
neamului.
Un sprijin important în educația din familie pot deveni povețele, legendele, proverbele
și zicătorile, poveștile și teatrul popular. Ele reprezintă o expresie care conține o sentință sau o
regulă de viață, ce se bazează pe un adevăr sa u pe o recunoaștere deplină, reprezintă o putere
cîștigată printr -o experiență acumulată de mulți ani, acceptată de toți, fără ca să știe cineva de
unde -și are originea. Aceste nestemate ale creației populare reprezintă purul adevăr, de aceea
nimănui nu -i vine ideea să pună la îndoială acest adevăr sau să aducă contraargumente. Creația
populară orientează copiii să respecte părinții, consolidează prietenia din f ami l i e , dragostea
față de părinți și copii, altoiește dragostea față d emuncă, condamnă lenevia, t rădarea, minciuna,
lașitatea și alte slăbiciuni omenești. În proverbele și zicătorile populare sunt for mulate noțiunile
de bază necesare pentru un om adevărat – cinstea și necinstea, dreptatea și nedreptatea, ele
denotă despre datoria și demnitatea omului . Proverbele și zicătorile, într -o formă
concentrată ,ne vorbesc despre cele mai vrednice forme ale comportării umane, ale relațiilor dintre
oameni în viața cotidiană. Dar și aici putem constata, cu regret, că acest potențial, practic
inepuizabil, a fo st și este neglijat și rămîne nevalorificat.
Cea mai înaltă expresie a patriotismului este datoria sfîntă a omului de a sta la straja
Patriei, de a o apăra de dușmani și de a asigura suveranitatea și integritatea ei teritorială.
Această da torie apare atunci, c înd există o dragoste adevărată față ele țară, față de părinți și
față de popor, cînd pentru om destinul său pro priu este inseparabil de soarta poporului și a
Patriei. Dragostea pentru propriul popor și fidelitatea reprezintă sinteza morală și psihologică a
intereselor sociale și persoanele, starea cînd omul este adînc pătruns de interesele Patriei,
poporului, încît aceste interese se transformă în interese personale. În acest sens, o mare
valoare educativă o are tradiția de înrolare în armată. Pînă nu dem ult, vestea despre
posibilitatea înrolării în rîndurile armatei era considerată una din cele mai neplăcute.
Poporul, prin creația sa orală, a compus în acest context multe cîntece și bocete, dra matizări
teatrale. În armată tinerii erau luați cu forța, iar cei care refuzau erau băgați la pușcărie. Ostașii
erau nevoiți să apere in terese străine, să cucerească și să țină în supunere popoare străine.

52
Cîntecele tradiționale interpretate la petrecerile în armată erau pătrunse de o tristețe și durere
profundă, d e o nostalgie, ce reda povara anilor grei de cătănie, viață fără rost ce se asemăna
cu cea a pușcăriașului. Iată cum erau redate aceste momente într -un cîntec popular:
Și-am zis verde nucă seacă
Astăzi toți recruții pleacă,
Merg părinții să -i petreacă
Să-i petreacă pîn -la gară,
Să vadă trenul cum îi cară,
Cînd am pus picoru -n scară
Mi-a căzut o lăcrimioara,
Cînd l -am pus pe celălalt,
Inimioara mi -a secat
Ș-am zis verde trei granate,
Trenule, n -ai avea parte
Din șuruburi și din roate,
Că tare rn -ai dus departe
În neagra străinătate
Unde n -am sora și frate,
Și-mi mai ia din greutate
Măcar ranița din spate.
Sus pe malul Bugului
Stau recruți cu miile
Și-și blestemă mamele:
– Fură-i maică, blestemată,
Că nu mai făcut o fată
M-ai făcut băiat fr umos
M-ai dat altului folos.
Astăzi soldații noștri nu mai apără interese străine și, odată c u crearea armatei
naționale, stau la straja suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Tradiția
înrolării în rîndurile armatei naționale a ieș it din limitele tradițiilor de fa m i l i e și s-a
îmbogățit cu elemente noi, devenind o sărbătoare a îtregului sat. De obicei, petrecerea în
armată se divizează în d ouă etape. Prima – masa de sărbătoare, organizată de
p ă r i n ț i la casa recrutului, ce a păstrat o serie de elemente t r a d i ț i o n a l e – de a dărui
recrutului prosoape brodate, batiste, de a chema la această ceremonie ca la nuntă, de a interpreta
cîntece tradiționale din repertoriul creației populare orale. Etapa a doua se desfășoară la
casa de cultură din sa t, unde sunt adunați toți recruții . În unele localități, recruților li se
înmînează în mod simbolic cîte o mînă din pămîntul natal, pe care ei urmează sa-l apere
cu cinste. Tinerii recruți sunt petrecuți de cei în vîrstă, ascultă și iau aminte de

53
poruncile lor, își iau obligația să -șiîndeplinească cu cinste datoria față de Patrie. Atmosfera
solemnă a acestor petreceri se întipărește în memoria și inimile t i n e r i l o r pentru toată viața.
Astfel, prin intermediul mijloacelor demonstrative și simbolice se material izează legăturile
colective ale societății, ale generațiilor de luptători pentru cauza Patriei,
legătu raindisolubilă cu tradițiile eroice ale poporului.
Pentru ca această tradiție să -și realizeze din plin potențialul educativ, este necesar ca ea să
revină la formele inedite, la elementele tradiționale. Nu e secret că partea a doua a petrecerii la
armată în multe localități se transformă într -un simplu miti ng, unde predomină cuvîntări lungi
și o retorică falsă și plic tisitoare. De multe ori nu sunt luate în c onsiderație elementele și
simbolica națională și conținutul tradițional al petreceri la armată. După opinia noastră,
utilizarea formelor sugestive tradiționale și a coloritului național pot contribui la revenirea la
autenticitate, la conținutul ei bogat. N umai în acest caz, tradiția în cauză îi poate îmbogăți
spiritual pe viitorii ostași, poate con tribui la dezvoltarea idealurilor umane, sociale și civice, îi
va atașa la chipul spiritual al poporului ce a dat dovadă de dîrzenie ș curaj legendar, din
cele m ai vechi timpuri, în lupta împotriva dușmanilor.
Este necesar să nu admitem împărțirea participanților la pe trecerea în armată în
celebrați și spectatori. Dacă această bariera va fi depășită, se poate crea o atmosferă inedită,
cu adevărat festivă, unde cei prezenți vor deveni un tot întreg. Numai în acest caz, putem
considera că această tradiție și -a îndeplinit funcția din plin.
O altă chestiune importantă ce ține de tradițiile patriotismu lui este cea a simbolurilor.
Patria este o realitate, dar în același timp, și un sentiment. Simțurile noastre au capacitatea
de a ide aliza, ele au nevoie de o simbolizare. Simbolurile pot căpăta u sens istoric diferit.
Spre exemplu, totemismul era o formă spe cifică a conștiinței de neam în comuna primitivă.
Închinarea î n fața totemului era o închinare în fața neamului, iar mai tîrziu a trecut într –
o închinare în fața Patriei, poporului, națiunii. De aceea, totemismul nu este ceva legat în
mod obligatoriu de religie. Prin ce se deosebește închinarea în fața focului a omul ui primitiv
de închinarea în fața lui a tinerilor însurăței sau a recruților? Și pentru unii, și pentru alții
focul este ceva sacru. Pentru contem poranii noștri, această închinare în fața focului este un
respect față de memoria celor care au căzut în lupte pentru acest popor, ce leagă generațiile
tinere de activitatea și lupta înaintașilor. Dacă lipsește sacrul, nu suntem în stare sa ne
realizăm sentimentele într -o formă simbolică, nu avem nimic sfînt în sufletul nostru. Prin
urmare, atitudinea față de trecu tul istoric presupune existența unor simboluri , unde rolul
principal îl joacă ritualul care este o formă simbolică ce contribuie la realizarea
sentimentelor. Dacă ritu a l u r i l e nu sunt apreciate la justa lor valoare, atunci le putem
c u l ti va tinerilor o incu ltură, putem frîna formarea sentimentelor ge nerațiilor viitoare, deoarece
sentimentele apar prin intermediul depersonalizării (lupta binelui și răului din povești îi
formează copilului normele elementare morale, și concomitent, conștiința).
4.3 Locul și ro lul sărbătorilor de familie în socializarea individului

54
Un rol deosebit îl joacă în sistemul tradițiilor de familie sărbătorile familiale ce
reprezintă cele mai importante momente d i n viața omului și a familiei: nașterea
copilului, scăldușca, nunta, cumătri a, înmormîntarea etc. În continuare, ne vom referi la
unele din aceste sărbători, mai ales la nuntă, care este, poate, cea mai importantă sărbătoare
din viața fiecărui om.
4.3.1 Nașterea copilului
Chiar din primele clipe ale vieții, copilul este însoțit de ceremonii ce au anumite
semnificații, multe din ele de ordin educa t i v .Spre exemplu, obiceiul primei scalde, își are
începutul în străvechiul obicei de purificare. După cum remarcă S. FI. Marian, în el
întîlnim elemente ce țin de ideile de hărnicie, bună tate, frumusețe etc. „După ce copilul
era îmbrăcat, moașa îl dădea mamei, rostind următoarea urare:
Să fie voios,
Sănătos,
Și frumos,
Lucrător,
Ascultător,
Și îndurător,
Să trăiască
Și să crească
Să fie harnic ca focu…
Apa primei scalde era aruncată la f urnici, pentru ca copilul să fie harnic, iar la capul său se
puneau diferite unelte ca, după ce acesta va crește mare, să fie harnic și priceput în toate”1.
Cîntecele de leagăn conțineau aceleași idei de hărnicie, fericire, cali tățimorale tradiționale:
Dragu l mamei pui de pește,
Haide linului și -adormește
Să te poată, mama crește,
Să te crească mărișor,
Să fii mamei de -ajutor
Și tătucii de mult spor,
Să scoți boii din ocol,
Pe Prian și pe Bujor,
Și la jug sa mi -i înjugi,
Și la plug să mi te duci.
Boii că mi -i înjugă
Și cu tata că -i ara,
Grîu de vară -i semăna . . .
Și colaci frumoși vom face,

1Marian , S. FI. Sărbătorile la români . Vol. II. București , 1899, p. 574.

55
C-așa băiatului place1.
4.3.2 Nunta
În cele ce urmează, ne vom referi la cea mai importantă tradiție d i nviața fiecărui om –
nunta. Oamenii se pot lipsi în an umită cazuri de ritualuri și sărbători la nașterea copilului,
la cumătrii, dar oricine creează o familie își dorește o nuntă, cît, de mod estă, fiindcă nunta
rămîne ceva sfînt pentru toată viața. Nunta are o serie de elemente de caracter economic,
juridic , ritualic etc. După nuntă se pune începutul unei noi gospodării, unei noi fami lii ,ce
are menirea de a prelungi neamul în mod biologic și social. Un mare rol în realizarea
acestui scop îi va juca nașul, care îi va îndruma pe tineri în viața de familie, ec onomică și
socială. În același timp, la nuntă comunitatea participa benevol la întemeierea noii
gospodării prin darurile de nuntă ce poartă un caracter mutual. Prin urmare, n u n t a are două
obiective – cel spiritual și cel material. Ca și a lt e tradiții și s ărbători, nunta a r e zeci de
variante, dar aceste obiective persistă dintotdeauna.
Latura materială are menirea de a acorda ajutor tinerilor însurăței ca să devină gospodari,
să aibă casă și masă, să -și înjghebeze o gospodărie. Fiecare nuntaș vine la nuntă să
„petreacă”, să ajute t i n e r i l o r cu ce poate – cu diferite cadouri (în trecut găini, miei, viței,
purcei, chiar și grăunțe, făină, haine, tacîmuri etc.). În ultimul timp, de regulă, cadoul se
reduce la o anumită sumă de bani.
Latura spirituală se m aterializează prin obiceiurile, ritualurile jocurile ce sunt o parte
componentă a nunții la români. Printre ele vom menționa: pețitul, logodna, cununia, sau
înregistrarea căsătoriei, bradul, iertăciunea, conăcăria, plînsul miresei, gurița dulce, danțul
tinerilor, danțul bătrînilor, danțul neamurilor, danțul nunilor, masa cea mare, mătura,
uncropul, sau spălatul mîinilor, mascarea, furtul miresei, danțul de adio, sau de rămas bun
etc. Ele reprezintă cele mai esențiale momente ale nunții românești.
Nunta înce pe de la petit, înțelegere, invitație la nuntă, iar in a doua fază e nunta
propriu -zisă cu obiceiurile și ritualurile deja menționate. Toate aceste momente se
desfășoară pe fun d a l u l muzicii, laitmotivul căreia îl alcătuiesc cîntecele populare de nuntă.
Printre instrumentele muzicale rolul principal îl joacă vioara, la care pot fî interpretate
melodii zguduitoare, ce ating stru nele inimii, toate fibrele sufletului uman, cele mai
profunde substraturi ale psihologiei omului.
Toate ritualurile și obiceiurile de nuntă se desfășoară în mod firesc, simplu, original, ca
fiecare nuntaș să se simtă liber, să se relaxeze , să participe nu numai la realizarea părții
materiale, ci și a celei spirituale. Fiecare nuntaș devine un subiect care participă activ la
dansuri, cîn tece, înscenări dramatice. Toate acțiunile au loc jurul mesei pe care sunt servite cele
mai bune și gustoase bucate. La orice nuntă, colacii și colaceii, alivencile, sarmalele și vinul sunt
obligatorii.
În același timp, nunta a devenit și o sărbătoare a satul ui, a com unității date, unde tinerii

1A se vedea: Folclorul copiilor . Chișinău: Ed. Știința, 1978, p. 36.

56
și bătrînii se întîlnesc, comunică, se veselesc și discută diferite probleme. Tineretul, ca și toată
lumea, petrece, dansează, face cunoștință unul cu altul. Tinerii, chiar dacă nu sunt invitați
oficial la nuntă, de mul te ori participă la desfășur area ei, căci în popor așa se spune: „La nuntă cu
oameni mulți, viața trece ca în munți”, adică în voie buna, sănătate și fericire.
Nunta la noi adună astăzi, ca și în trecut, sute de oameni, dar ea nu are scopul de a
se transfo rma într -o beție, precum eram învinuiți pînă nu demult. Beția în general, iar în
cadrul nunții, îi mod special, era condamnată din moși strămoși și se pedepsea destul de
aspru. Cei care se îmbătau la nuntă, cu toate că aceste cazuri se întîmplau rar, erau alungați
de către vornicei la așa o distanțe de nuntă, încît să nu audă muzica. Vinul era ca un simbol,
un dar al acestui plai mioritic. În trecut, toți cinsteau dintr -un pahar cîntîndu -1, iar cel
care nu -1 putea lua, nici nu -1 ridica, dar îltransmitea a ltuia.
Ritualurile și obiceiurile de nuntă sunt foarte variate și diverse în dependență de o regiune
sau alta a spațiului românesc. Ar fi cazul ca ele să ocupe un loc de frunte în organizarea
nunților contemporane atenuîndu -se în așa mod momentele negative – pasivitatea, indiferența
și beția. E bine că mesele sunt încărcate cu fel de fel de bucate, cu diverse băuturii dar ar fi bine
ca aceste nunți să nu se mai transforme într -o goană și întrecere dintre familii – cine mai
tare va uimi lumea și cine mi mult va cîștiga. Desigur, oaspeții de onoare trebuie să fie
onorații dar pot fi de prisos cele 200 -300 de prosoape cu care sunt legați nuntașii la nunțile
din diferite localități. În trecut erau legate cu prosoape numai neamurile, cei mai apropiați
prieteni. Î n prezent acest obicei frumos a degenerat și duce la cheltuieli inutile. Nunta trebuie
să fie și astăzi o sărbătoare autentică, plină de veselie și de voie bună. Ea poate deveni
atît pentru noi, cît și pentru generațiile viitoare un etalon al culturii nați onale. Dar
pentru a materializa acest imperativ, este necesar ca toate obiceiurile și ritualurile nunții
tradiționale să -și regăsească locul în nunțile contemporane.
În continuare, vom încerca să elucidăm elementele tradiționale ale nunții la români,
utilizînd materialul faptic din diferite lo calități. De obicei, flăcăul care vrea să se însoare își
alege staroste și împreună cu el pleacă la părinții miresei să -i ceară mîna. Dacă părinții sunt de
acord, apoi este fixată ziua logodnei. De regulă, la logodnă participă rudele mirelui și ale
miresei. Pentru început, în casă intră starostele, care zice că au venit după o floare bună de leac
și că ei au un tînăr care s -a îmbolnăvit și -1 poate vindeca nu mai floarea pe care o au stăpînii
casei. Dacă stăpînul casei e ste de acord, toți oaspeții sunt poftiți la masă, dar oamenii nu
îndrăznesc să guste din bucate pînă nu văd floarea, adică logodnica. Apoi urmează întîlnirea
tinerilor. Starostele îi îndeamnă pe tineri să se sărute ca să le confirme tuturor că se iubesc
reciproc. După ce tinerii se sărută, se consideră că logodna a început și oaspeții prind a lua
din bucate, cinstesc și, în același timp, se înțeleg în privința nunții. Neamurile mirelui cer de la
părinții miresei daruri pentru socri, frați, surori, iar mirel e își ia obligația de a cumpăra miresei
daruri și straie. În trecut, unele daruri destinate părinților și neamurilor mirelui erau
confecționate de mireasă, ceea ce era o dovadă în plus a priceperii, gustului estetic și a hărniciei

57
miresei. Mireasa, ca semn că îl iubește pe mire, îi înmînează un covor sau un alt lucru, dar de
regulă un covoraș, care va fi așternut pe calul starostelui în timpul nunții. Toate aceste acțiuni
sunt însoțite de muzică, glume și voie bună.
În unele localități, mirele e dator după logodnă să rămînă pînă la nuntă la casa
miresei și numai în ajunul nunții mirele și mireasa împreună cu zestrea ei pleacă la casa
mirelui. Mireasa, în acest caz, este obligată să înmîneze darurile ei vornicelului din partea
mirelui. La înmînarea acestor da ruri, mireasa și mama ei f ac glume. Sunt înmînate
respectiv și darurile mirelui. În tre c u t , după cum mărturisește marele nostru folclorist P.
Ștefănucă, mirele îi cumpăra miresei rochii, pantofi, ciorapi, coroniță de f l o r i care se pune
pe cap, fata etc., i ar mireasa făcea mirelui următoarele daruri: cămașa de mire, cămeși de
socri din pînză de bumbac etc.1.
De obicei, la ușa casei miresei stă drușca cea mare cu un colac m are si frumos în mînă,
ce reprezintă un simbol al belșugului. Înainte merge vornicelul ce l mare al mirelui care spune
conăcăria:
– La gazdă, boieri?
– La gazdă poftim!
– Bine v -am găsit,
– Horă frumoasă.
Care vă sunt stolnicii de casă
Boieri dumneavoastră!
Cu bun răspuns să ne iasă
Să ne -ntrebe ce umblăm,
Ce căutăm…
Că -mpăratul nostru
Pe ist loc s-a primblat
Și de mîndru lucru c -a aflat, –
De-o grădină cu pomi de argint
Și cu nuielele de mărgărint.
Dar în mijlocul grădinii
Este o floare Lină -Cătălină, –
Floare de grădină,
Nu știu locul nu -i priește –
De înflorit nu înflorește,
De rodit nu rodește,
Părinților nu mulțămește.
Atunci împăratul nostru
A făcut sfat,

1A se vedea: Ștefănucă , P. Folclor și tradiții po pulare . Vol.1. Chișinău: Ed. Știința , 1991, p. 201 -202.

58
S-o ieie, s -o ducă peste ape late,
Peste munți cărunți
La a dumisale curți.
Acolo locul i -a prii,
Apa i -a ticni,
De-nflorit a -nflori,
Mîndru s -a împodobi…1.
Acestea fiind spuse, vornicelul î ncearcă să ia din mîinile druștii mari colacul pe care ea îl
ține srîns și nu vrea să -1 cedeze. În sfîrșit, colacul este luat și oaspeții sunt poftiți în casă
de rudele miresei. După ce stau la masă, vorniceii vor să ia zestrea miresei păzită de surori
sau druște, care nu vor s -o cedeze pînă cînd vorniceii nu le dau bani. În timpul cînd
vorniceii iau zestrea, chiuie, iar dacă zestrea -i frumoasă, strigă:
Să trăiască cei din casă.
C-au făcut zestre frumoasă!
Apoi cortegiul se îndreaptă spre casa mirelui, iar fetele din sat l e ies înainte și -i stropesc cu
apă, ceea ce are o menire ritualică, simbolică care exprimă fertilitatea și fecunditatea, iar
mirele le aruncă bani și bomboane. În cazul cînd mireasa se mărită în alt sat, mirele e dator
să plătească bani fl ăcăilor din satul respec t i v , pentru că acestea au scos -o în lume, i -au
apărat cinstea și demnitatea.
Un ritual destul de inedit îl constituie și chemarea la nuntă. Î n trecut el era promovat de
vornicei, numiți pălăscași, care, de regulă, mergeau călare și pofteau oamenii din sat la nuntă
cu vin și numaidecît cu versuri, bunăoară:
Mirele nostru vestit
Azi prin mine v -a poftit
Să faceți o cale
Și-o cărare
Pîn-la curtea dumisale
La un scaun de odihnă
Și-un pahar de băutură
Și mai multă voie bună.
Că și el de multe ori
Vă va sta într -ajutori.
Eu sunt sol împărătesc
La curtea lui vă poftesc.
Și dacă mi -ți asculta
Cușma din cap mi -oi lua.
Pîn-la pămînt m -oi pleca,

1A se vedea: Crestomație de folclor moldovenesc . Op. cit., p. 82 -84.

59
Dumneavoastră m -oi ruga
Să faceți bine să veniți,
Dară să nu bănuiți1.
Acest frumos ritual în prezent aproape că a fost dat uitării, fiind înlocuit cu invitații
transmise prin intermediul poștei . Ar fi cazul ca acest ritual inedit să fie renăscut și să devină
o parte componentă a nunții contemporane.
În unele localități, seara, în ajunul nunții, se coase cununi miresei și „fioncul”
mirelui. De obicei, la cusutul cununii se cînta ceva de jale. Urmează una din variante culese
de marele poet V. Alecsandri:
Frunză verde lăcrimioară,
Lado, Lado, surioară.
Du-te-n haine de mireasă
La bărbatu l tău acasă.
Lasă mama, lasă tata,
Că de -acum ești măritată.
Lasă frați, lasă surori,
Lasă grădina cu flori
Că tu singură -ai să fii
O grădină de copii.
Lado, Lado, nu mai plînge,
Mijlocul nu -ți mai frînge,
Că acasă te -i întoarce
Cînd pe strat inu l s-a toarce,
Și la maică -ta te-i duce,
Chiar atunci și nici atunci,
Cînd Bondariu -o face miere,
Cînd o face plopul pere
Și răchita vișinele,
Să-ți alini pofta cu ele2.
Tot atunci răsună și cîntecul mirelui. Mai jos vom prezenta variantă înregistrată de marele
folclorist român S. F1. Marian în Bucovina:
Frunză verde măr uscat,
Pîn-ce eram neînsurat
Avem cal de -ncălecat,
Haine bune de -mbrăcat
Și mandre de sărutat.

1A se vedea: Nunta la români . București:Ed. Minerva , 1977, p.41.
2Alecsandri ,V. Poezii populare ale romanilor . Bucureșt i,1866, p. 3 83.

60
Dar dacă m -am însurat
Calul pe mălai l -am dat,
Părușorul pe secară,
Doar mă scoate -n primăvară
Primăvara -i mama noastră
Ie zăpada de pe coastă
Și bruma de pe fereastră
Și pune plugul pe brazdă
Și seamînă pîine coaptă
Și satură lumea toată1.
Pe alocuri, în ziua nunții, dimineața are loc gătirea miresei. Acțiunea se desfășoară în
mijlocul ogrăzii, transformîndu -se într -un spectacol inedit. În timpul pregătirii miresei, muzica
cîntă de jale. După ce ia sfîrșit această ceremonie, muzica interpretează un cîntec de joc.
Atunci drușca cea mare ia mirele la joc și apoi ii așează pe scaunul din dreapta, iar
vornicelul cel mare joacă mireasa și apoi o așează pe scaunul din stînga. În timpul gătirii
mireasa plînge, fiindcă în popor se consideră că mireasa care a plîns la nuntă nu va vărsa
lacrimi în viața ei ulterioară.
O parte componentă a nunții este și cununia, și înregistrarea solemna a tinerilor
însurăței. Referindu -ne la înregistrarea solemnă la primărie sau la oficiile stării civile,
putem constata cu regret că acest ritual al nunții contemporane lasă mult de dorit. De
obicei, organizatorii lor sunt foarte rău pregătiți, se bazează pe improvizația proprie, neagă cele
mai importante mo mente stereotipice și simbolice. Pentru ca acest ritual să le poată t rezi
tinerilor și publicului anumite sentimente, organizatorul tre buie să -i pregătească pe tineri, să le
trezească anumite sentimente prin intermediul unor acțiuni psihologice bine gîndite. În acest
scop, este necesar de a crea o situație psihologică ce ar favoriza apariția unei stări afective față
de acest fenomen social. De cele m aidese ori, acest ritual se desfășoară în mod formal și nu lasă
nici o amprentă în conștiința și memoria celor prezenți, deși ritualul în cauză este îmbogățit
cu elemente sugestive, cum ar fi sădirea de către mire și mireasă a trandafirilor și co pacilor,
depunerea florilor la monumente etc. De aceea, astăzi a venit timpul ca persoanele care
deservesc asemenea ritualuri și ceremonii să fie pregătiți în mod special. Ei trebuie să fie dotați
cu conoștințele necesare, să cunoască psihologia, să posede cunoștințe profunde în domeniul
tradițiilor populare, al ritualurilor și sărbătorilor naționale. Este necesar ca ei să cunoască
modul de viață al satului, să poată valorifice potențialul spiritual, afectiv al tradițiilor naționale
și, bineînțeles, să aibă deprinderi de a organiza și promova manifestări populare de masă.
În unele localități, după cum a fost atestat, mireasa pleacă la părinți, iar la mire veselia e
în toi. Vorniceii mirelui conduc nunta, țin hangul și organizează veselia. Spre amează, mirele,
cu lumea chemată de el, împreună cu muzica pornesc spre casa miresei. Le cîteva sute de

1A se vedea: Nunta la români . Op. cit., p. 93.

61
metri de casa miresei, alaiul se oprește și vorniceii, cu chiote, dau de știre că se apropie
nunta. Ei sunt întîmpinați de vorniceii miresei la pragul casei. Vorniceii mirelui sunt obligații
să spună o conocărie de genul:
De trei ori de după masa
Să scoatem floarea din casă,
Să rămîie binele
Să roiască -albinele.
Pe la noi acum roiesc,
Ca și vara, cînd cosesc,
Și cosesc rînduri de flori
Să fie de sărbători
La fet e și la feciori.
La vară cînd vom cosi,
Ș-om cosi rînduri de flori,
Să fie de sărbători
Pentru fete si feciori1.
Vorniceii miresei, la rîndul lor, spun o conăcărie proprie. Pe urmă vorniceii mirelui și ai
miresei schimbă colacii, apoi rup un co lacdeasupra capului mirelui și aruncă bucățelele în
mulțime. Cei c a r ele prind le gustă și cu glas tare apreciază pîinea. Părinții mirese i servesc
mirele, părinții lui, nunii cu dulceață și vin. După aceea apare mireasa care, după ce
este salutată de c ei pr ezenți, ia un snopușor de busuioc și, muindu -1 în agheazmă,
iropește mirele, apoi aruncă busuiocul peste casă. Acest moment este destul de semnificativ
prin faptul că el simbolizează, debarasarea de toate cele rele ce nu vor mai sta în calea
tinerilor . În continuare, urmează dansuri, veselie, strigături prin care se face umor pe seama
celor mai importante persoane ale nunții. Spre exemplu, în unele localități urmează
niște strigături adresate soacrelor:
Ferice de soacră mare,
Și fecior și noră are.
Vai săraca soacra mică,
Cum rămase de nimica.
Ieși afară, soacră mare,
Și te uită -n răsărit.
De vezi un căruț gătit.
În mijlocul carului,
Este raza soarelui.
Da nu -i raza soarelui,
Că-i mireasa mirelui1.

1Ibidem, p. 59 -60.

62
Aceste strigături le produc veselie, umor și voie bună nuntașilor.
Înunele localități răsună orații de nuntă destinate să redea solemnitate, haz și veselie.
Iată o variantă a unor astfel de orații:
Stați, frați, și ascultați
Și sama bine să băgați,
Că acest pahar de vin
De la mine din mîini
Nu-i hiat,
Nici de jos,
Nici de sus,
Să-1 urăm, să -1 facem pom! –
Poamă de viță,
După care fetele sughiță
Și nu sughiță nici de un rău,
Nici de un amar,
Ci sughiță de acest pahar…
Care vreau eu să -1 închin
Și-1 voi închina,
Că sunt voinic!
Mă închin la frați –
Ca la niște brazi,
Mă închin la surori –
Ca la niște flori;
Mă închin și la dumneavoastră,
Cinstite vornicele,
Cu trupul de viorele
Cu gîtul de nuele,
Cu urechile ca la purcele,
Că azi ești împărat
Pe această horă
Dar mîine – un merticar la moară,
Iar peste o vară –
Văcar la țară!
Mă închin
Și la dumneavoastră, frați muzicanți,
Să trăiți, să cîntați,
Bani mulți să cîștigați!

1Ibidem, p. 281 -282.

63
Iar cu dînșii să vă duceți acasă,
Să vă cumpărați o căprioară,
S-o mulgeți vara cu scara,
Iarna cu prepeleacul
Și să mîncați lapte,
Pînă va lua dracul!
Dar din partea mea,
Dragi nuntași,
Să vă dăruiesc o vrabie cu lapte,
Să zboare din frunze -n frunze
Și să se mulgă
La dumneavoastră pe buze!1
Cînd la nuntă se organizează masa druștelor și a vorniceilor, se obișnuiește a declama
orații. La această masă druștele închină cadouri miresei, iar mireasa înmînează druștelor
băsmale albe. La această masă, de obicei, se închină o găină friptă. Închinarea o tace
vornicelul de onoare pe fundalul unei melodii vesele, punînd biciul pe farfurie:
Cine -i vrednic și puternic
Să cînte cîntări frumoase
Să ridice toiagul pe masă
Cu flori de busuioc
Într-un ceas bun cu noroc!
O parte integrantă a nunții, destul de semnificativă, o constituie și ritualul iertăciunii ce
reprezintă ceremonia de rămas bun al tine rilor de la părinți. Ea conține niște momente psihologice
și morale înă lțătoare în cadrul cărora tinerii își cer iertare de la părinți pentru clipele neplăcute
ce le-au produs în copilărie și adolescență. Desigur ritualul nu preconizează o despărțire reală d e
părinți, pentru -că copiii rămîn pentru părinți copii toată viața și vice versa. Astfel se
subliniază continuitatea generațiilor, legătura lor indi solubilă în timp și spațiu. Desfășurarea
acestui ritual este însoțită de o muzică fină cepătrunde adînc în su fletele oamenilor, iar conăcarul
spune:
Ascultați,
Cinstiți părinți
Și cinstiți nuni mari,
Puține cuvinte
De rugăminte!
Se roagă fiica dumneavoastră
Și fiul dumneavoastră
Cu genunchiule plecate

1A se vedea: Crestomație de folclor moldovenesc . Op. cit., p. 87.

64
Și cu fețele rușinate,
Să-i iertați,
Să-i binecuvîntați
Că ier tarea părinților
întărește casele fiilor;
Blestemul părinților
Risipește casele fiilor,
Că de nu -i veți ierta,
Ei vă vor blestema
Și dumneavoastră nu -ți avea bucurie
Din partea fiilor dumneavoastră.
Să-i iertați
Să-i binecuvîntați
Ca să trăiască
Să viețuia scă
Și să se -nmulțească
Ca nisipul mării
Ca iarba pămîntului
Ca frunsele -n codru1.
După cum remarcă P. Stefănucă, la Olănești, în perioada in terbelică, după iertăciune
mirele și mireasa sărutau mîna părinții lor2. Acestea luau mireasa de mînă și o dădeau m irelui
spunînd:
Iaca-ț dăm, mireasa -ț dăm
Pîn amu a fost a noastră
Da de -amu i-a ta.
Cum îi ține -o
Așa-i ave-o!
Un loc însemnat printre ritualurile și obiceiurile nunții la români este rezervat mesei
mari. De obicei, toate mesele la n u n t ă își au menirea l or. Există masa unde este plasat
tineret u l ,masa invitaților din partea mirelui și ai miresei și masa nu nilor cei mari. O
masă specială este pregătită pentru mire și mireasă, pentru nuni și părinți, pentru rudele
apropiate. Înainte de masa cea mare, neveste le joacă șervetele și batistele, druștele pun flori
în piept nuntașilor, apoi leagă nănașii cu prosoape, l eagă rudele mirelui și ale miresei, iar
vorniceii joacă cămașa mirelui. Mai întîi apare mirele, iar apoi mireasa cu părinții, care,
apropiindu -se de m ire, spun următoarele:
Noi pînă la vîrsta aceasta

1Ibidem, p. 87 -88.
2A se vedea: Ștefănuc ă P. Op. cit., Vol. 2, p. 204.

65
Am crescut -o și am educat -o
Am scăpat -o de toate primejdiile
De foc și de apă
Și te rugăm s -o îngrijești
Și s-o iubești pînă la sfîrșitul vieții!
A p o i mireasa își sărută părinții și pleacă în brațele mirelui . La masa mare nimeni nu gustă din
bucate pînă cînd nunii nu închină colacii .După ce nunii dăruiesc cadourile tinerilor, toți nuntașii
urmează exemplul lor, dăruind tinerilor însurăței cadouri și bani. În continuare se încinge o veselie cu
dans, glume și vo ie bună.
Înspre dimineață se desfășoară ritualul dezgătirii (dezbrăcării) miresei și împodobirea
ei. Dezgătirea are loc pe fundalul unor versuri și melodii triste:
Ia-ți mireasă ziua bună
De la tată, de la mamă,
De la frați, de la surori,
De la grădina cu flori.
De la fir de busuioc,
De la flăcăi, de la joc,
De la fir de matostat,
De la fetele din sat!
Plîngi, mireasă, și suspină,
C-ai venit în casă străină
Și te -ai despărțit de mamă.
Taci, mireasă, nu mai plînge,
Că la maica ta te -om duce,
Cînd a face plopul mere
Și răchita vișinele!
După aceea urmează ritualul dezgătirii miresei. În unele lo calități, acest obicei se
desfășoară în felul următor. În mijloci sălii se instalează un scaun cu o pernă unde este
așezată mireasa. Nănașa, între timp, p regătește darurile pentru ritual. Pentri început,
piaptănă mireasa, apoi o leagă cu batistă și începe a cînta:
Plîngi, copilă și suspină, măi!
Că intri în casă străină
Și te -or mustra fără vină.
Că milă de la bărbat
Ca frunza de mar uscat,
Cînd te dai să te umbrești,
Mai tare te dogoreși;
Iar mila de la părinți

66
Multă vreme n -ai s-o uiți;
Dară mila de la soacră
– Ca un strug de poamă acră,
Ea se coace, se răscoace
Și bună nu se mai face.
Bucură -te soacră mare,
Că-ți vine pieptănătoare!1
Acest cîn tec, în mod alegoric, consemnează începutul unei noii etape din viața tinerilor, al
unor noi relații ce lipsesc în practica lor relații dintre soț și soție, noră și socri, părinți și copii.
În felul acesta, se releva o creștere substanțială a responsabilit ății civice a ținerilor însurăței,
se evidențiază caracterul destul de complicat al vieții de familie.
Astfel, ritualurile, obiceiurile și elementele tradiționale ale nunții românești contribuie la
transformarea ei într -o adevărată sărbătoare nu numai a fa miliei, ci și a întregii localități.
Nunta e o perlă a creației populare unde domnește veselia, voia bună, creația populară
contribuind la păstrarea ritualurilor, obiceiurilor și tradițiilor noastre naționale. Prin
intermediul acestei sărbători se asigură p rocesul succesiunii generațiilor, are loc familiarizarea
tinerei generații cu tezaurul culturii naționale, cu viața veritabilă, plină de grijile și bucuriile ei.
Aceste tradiții le dezvoltă oamenilor conceptul de frumos, în ele se găsește, într -o
armonie p erfectă, interdependența din trecadrul natural și cel psihologic, dintre viziunea
istorică și cea estetică asupra realului. Marele nostru înaintaș, N. Iorga menționează că pentru
poporul român „este frumoasă primăvara, este frumos un cer albastru, este fru moasă o pajiște
înflorită, este frumoasă o figură omenească, este frumos un gest care sade bine omului și pe care
el îl face de multe ori”2. Prin urmare, tradițiile poporu l u i nostru conțin cele mai fundamentale
noțiuni morale ce contribuie la educația tin erei generații: bine și rău, virtute și viciu, datorie și
conștiință, fericire, frumos și urît, libertate, necesitate, responsabilitate etc., ce sunt n i ș t e
elemente ale pedagogiei populare românești care pot și tre buie utilizate în procesul educativ.

C A P I T O L U L 5
Tradițiile calendaristice și valențele lor instructive
Folcloristica a grupat, în general, obiceiurile calendaristice în patru cicluri care corespund
celor patru anotimpuri: obiceiuri de primavara, de vară, de toamnă și de iarnă. Obiceiurile ca re se
mai practică și azi pe teritoriul folcloric românesc și care prezinta forme interesante de integrare
în cultura contemporană sunt cele din ciclul Anului Nou, deosebit de ample și pline de
semnificații pentru cultura noastra populară.

1A se vedea: Crestomație de folclor moldovenesc . Op. cit., p. 93 -94.
2Iorga , N. Sfaturi pe întuneric .În: Conferințe la radio. București: Ed. militară, 1976, p. 114.

67
Din timpuri stră vechi, românii sărbătoresc cele mai importante momente ale anului
calendaristic. Spre exemplu, sărbătoarea Anului Nou avea loc în diferite perioade ale anului
în dependență de recoltarea culturii de bază cu care se îndeletniceau. Anul Noi se sărbătorea
în septembrie, cînd se strîngeau strugurii, în mar tie, cînd se trezea pămîntul din somnul
de iarnă, sau în seara de 13 spre 14 ianuarie, după stilul vechi, iar din 1918 oficial Anul Nou
se sărbătorește în seara de 31 decembrie spre 1 ianuarie, după stilul nou . Anul Nou în
septembrie nu se sărbătorește demult, iar în locul l u i au apărut sărbătorile roadei, hramurile
etc. În mar tieAnul Nou nu se sărbătorește și în locul lui a apărut simbolica sărbătoare a
Mărțișorului , a primăverii. Astăzi, în diferite lo calităț i, sărbătoarea Anului Nou este
celebrată atît după stilul vechi, cît și după cel nou.
5.1 Tradițiile, obiceiurile și sărbătorile de iarnă
Sărbătoarea Anului Nou la români este considerată sărbătoarea sărbătorilor, ca și nunta,
deoarece Anul Nou reprezintă momen tul cînd intențiile și dorințele de viitor par mai
aproape ca oricînd de împlinire. Ea este compusă dintr -un sistem bine închegat de obiceiuri,
tradiții și ritualuri bogate în realizări artis tice, literare, muzicale, coregrafice și dramatice. După
vechile superstiții, ușile și ferestrele caselor urmau să fie deschise, ca sa dea drumul Anului
Vechi care și -a trăit traiul – un bătrîn gîrbovit si cărunt, pentru ca el sa plece și sa vină triumfal
noul stăpînitor al lumii – Anul Nou.
Aceste tradiții se tran sforma într -o sărbătoare în cinstea pămîntului, a trezirii lui apropiate
din somnul de iarnă, într -o sărbătorire a sucurilor și manei pămîntului, ce umple natura și
omul cu o forță dătătoare de viață. Acestui nou ciclu al vieții îi sunt consacrate diferite
obiceiuri, ritualuri, uraturi și plugușoare, î n care sunt exprimate speranțele fără de care oamenii
nu-și pot închipui existența. Tradițiile consacrate Anului Nou sunt capabile să reînvie toată
istoria poporului, evenimentele ce s -au produs pe parcursul i storiei multiseculare a poporului
nostru. Prin ele se dezvăluie lumea spirituală a poporului, dispoziția lui psihologică și ținuta
morală.
Tradițiile și sărbătorile calendaristice de iarnă ale poporului nostru sunt: Andriiul (Sfîntul
Andrei ), Crăciunul , Colinda , Anul Nou cu Plugușorul , Urătura , Semănatul , Sorcova etc.
În conti nuare, vom elucida conținutul acestor tradiții și semnificațiile lor, valențele lor
nomologice și educative, ce sunt destul de importante pentru socia lizarea tineretului, pentru
a le d ezvolta la tineri valorile morale, gustul estetic, dragostea pentru creația populară,
spiritul de umor etc.
Prima sărbătoare de iarnă este cea a Sfîntului Andrei , sărbătoare populară cu dată fixă (30
noiembrie după stilul nou șu 13 decembrie după stilul ve chi), sinonimă cu Cap de iarnă și
Sîntandrei, dedicată unui zeu autohton, patron al lupilor, care a preluat din calendarul ortodox
numele și data de celebrare a Apostolului Andrei. Ea se petrece în acea zi , cînd se consideră că a
început iarna. În trecut, sărbătoarea în cauză purta un caracter magic, iar astăzi s -a păstrat sub
forma unei sărbători în cadrul căreia oamenii, mai ales tineretul, își petrec vesel timpul liber și

68
se atașează la tradițiile naționale care sunt cele mai scumpe comori ale neamului. F orma și conținutul
acestei tradiții sunt edificate pe un laitmotiv bine determinat – dragostea și căsnicia, ce îi
așteaptă pe tineri. Fetele se vrăjesc cu diferite lucruri. În unele localități, fetele pregătesc
turte coapte, pe plită sau chiar în c u p t o r , încrestate cu diferite feluri de bomboane, cu vișine
etc. Con comitent se pregătesc bucate pentru a primi flăcăii care vor veni în această seară în
ospeție. Înainte de a demara petrecerea, a u loc o serie de scene ce conțin unele vrăji, care
chipurile pot indi ca soarta fetelor. Se fac, de obicei, următoarele vrăji:
– cu balabustele – fetele care s -au adunat la o casă pleacă la fîntînă, iau apă în gură și vin în
casă, unde fac balabuste mici din tărîță, pe care apoi le așează în prag și cheamă cîinii să le
mănîn ce. Fata a cărei balabușcă a fost mîncată prima se zice că se va mărita prima ș.a.m.d.;
– cu busuiocul – fetele ies din casă cu o stiblă de busuioc în mînă și cu o zgardă roșie la stiblă.
Prin întuneric numără parii de la gard și cînd ajung la al șaptelea par, leagă stiblă de
busuioc și studiază parul însemnat dacă este drept, înseamnă că ursitul ei va fi înalt, tînăr și
frumos, iar dacă este strîmb, înseamnă că ursitul îi va fi bătrîn, urît și ghebos;
– cu lumînarea la prag – toate fetele își iau cîte doua lumînări pe care le aprind. O lumînare
este legată de numele ursitului, iar a doua – de ea. După aceealepune pe amîndouă pe prag.
Se zice că primul se va stinge din viață acela a cărui lumînare se termină mai repede;
– cu picăturile de lumînare în farfurie – se ia o farfurie cu apă și în ea se picură vreo două picături
de ceara, astfel ca fiecare picătură să simbolizeze ursitul și ursita. Apoi se amestecă apa și
dacă picăturile de ceară se unesc înseamnă că fata s -a vrăjit și se va căsători cu băiatul
iubit, iar în caz contrar, nu se va mărita timp de trei ani;
– cu porcul – fetele se duc noaptea la cotețul porcului și strigă pe rînd: „Hudio, la anul sau
peste cinci ani”, adică peste cît timp se va căsători. Și dacă porcul îi răspunde, adică
grohăie o dată, înseamn ă că se căsători peste un an, iar dacă de 5 -6 ori, se va mărita
respectiv peste 5 -6 ani, iar dacă nu urmează nici un grohăit, înseamnă că fata în cauză
nu se va mărita niciodată;
– cu lingurile – fetele ies afară și sună din linguri, rostind cuvintele: „cînd zăngănitul a răsuna
– cîinii vor lătra și încolo mă voi mărita”.
După aceste scene cu un caracter magic, ce au menirea de a intui ce le așteaptă pe fete în
timpul apropiat, care le vor fi ursiții și soarta, urmează veselia, cîntece și dansuri populare.
Toate acți unile se desfășoară în casa cea mare împodobită cu zestrea m iresei, cu covoare,
prosoape și cu alte articole confecționate de g ospodinele casei. În această noapte se obișnuiește
sa fie legate ușile caselor, porțile, să se pună în drum piedici etc.
Tradiția Sfîntului Andrei le cultivă tinerilor dragostea pentru frumos, față de tradițiile
populare pline de umor și voie bună . Toate acțiunile se desfășoară sub supravegherea celor
mai în vîrstă, ceea ce le cultivă tinerilor sentimente de omenie, modes tie,rușine și alte calități
umane vitale. Dar, putem constata cu re gret că și această sărbătoare a fost afectată de regimul

69
totalita r c o mu n i s t . Fiind considerată că are un aspect pur religios, ea nu s -a pă strat
pretutindeni, fiind interzisă. Ar fi cazul ca Andriiul să devină o să rbătoare cu o arie de
răspîndire mai largă, să se transforme într -o tradiție autentică ce va pune începutul
sărbătorilor de iarnă, c are se va transforma într -un preludiu bogat în cîntece, vrăji, distracții și
glume din tezaurul folclo ric al poporului nostru.
Sărbătorile de Anul Nou încep cu Crăciunul și se încheie cu Semănatul și Sorcova .
Ele au păstrat din timpuri străvechi cele mai frumoase tradiții și obiceiuri – Colinda ,
Plugușorul , Urătura , Semănatul , Sorcova etc. Laitmotivul lor e ste edificat pe biografia
pîinii și a muncii grele a plugarului pe care el o depune la creșterea pîinii , izvor al bucuriei și
vitalității oamenilor.
Crăciunul este prima sărbătoare din ciclul sărbătorilor de Anul N ou ce se petrece în seara
spre 25 decembri e după stilul nou ș iîn ziua următoare. În Republica Moldova ea se
sărbătorește mai mult după stilul vechi, la 7 ianuarie. Crăciunul ne vine di nstrăbuni
cam din sec. al IV -lea al mileniului întîi după Hri stos1. Una din cele mai inedite tradiții ale
Crăciunu lui la români este Colinda al cărei laitmotiv este legat de nașterea Dom nului. Aceste
colinde exprimă gustul artistic, simțul estetic, dragostea omului pentru valorile eterne ale
umanității. În preajma sărbătorii, copiii umblă cu ajunul interpretînd colind a:
Sculați, sculați boieri mari,
Florile dalbe,
Că vă vin colindători
Florile dalbe,
Nu vă vin ei nici cu -n rău
Florile dalbe,
Dar vă vin cu Dumnezeu
Florile dalbe,
Dumnezeu e mititel
Florile dalbe,
Mititel și nfățășel
Florile dalbe,
Fașă albă de mătase
Florile dalbe,
Dintr -o mătase aleasă
Florile dalbe.
La anul cu sănătate!
De obicei, copiii colindă nanele și buneii, vecinii și neamurile. Î n această zi, copiii
mici umblă cu împărțitura – o batistă legată în patru, în care se află o turtă ce are pe ea
grîu dulce fiert și bomboane. Intrînd în casă, copiii spun: „Ajunul cu bine!”, iar stăpînii

1A se vedea: Băieșu, N. Poezia obiceiurilor calendaristice . Chișinău: Ed. Știința, 1975.

70
casei le răspund la fel, după ce copiii sunt serviți cu bucate și dulciuri, apoi lor li se
schimbă toată umplutura din nou. Î n ziua Crăciunului, de dimineață și pînă s eara colindă
copiii, iar seara colindă adolescenții și cei în vârstă. Iată o variantă a colindei tradiționale
ce răsună de Crăciun în diferite localități:
Sculați, sculați boieri mari
Porțile deschideți,
Curțile măturați
Locul pentru prunc așezați,
Că v ă vin colindători
Noaptea pe la cîntători
vă venim cu nici un rău
Îl aduc pe Dumnezeu
Dumnezeu îi mititel,
Mititel și nfățășel.
Fașă albă de mătasă
Cu surtuc de urșunic
Cu pelinci de boronciuc,
Cu chitie de hîrtie
Iar în vîrful chitiuței
Este o pia tră nestemată
De plătește lumea toată
Înaintea acestor două curți
Ce-a născut și ce -a crescut
Iar doi meri și doi peri
Cu vîrfurile pînă la cer,
Iar de vîrfuri împreunați
De trochină îndepărtați
Iar la trochină merilor
Este un pat dalb închingat
Cu patru scînduri de brad
Cu chinguțele de fag.
Dar și în pat ce -i așternut
Un veșmînt pînă la pămînt
Peste aceea ce -aș mai cere
Iar o gheată permută
Toată viața să -mi fie drăguță,
Dar în pat cine -i culcat
Îi culcată o fată frumoasă

71
Dar în nume cu m o cheamă
Tot Ileana Cosînzeana
Din cosiță cucu -i cîntă
Lasă -i cînte, să -i colinde
Lor plata li se știe
O leuță de parale
Și o sticlă de holercă
Să trăiască cel de -o cară
Un colind și jumătate
Și la mulți ani cu sănătate!
Din acest colind se poate de înțeles că subiectul legat de nașterea Domnului se manifestă la
început, ca apoi să se treacă la subiecte legate de idealurile general -umane, de aspirațiile
omului către frumos, just, bine și adevăr lasubiectele veșnice ale umanității – pace, bunăstare,
bucurie, feri cire etc.
Se mai întîlnesc în diferite localități și colinde ce nu se refera la celebrarea nașterii
mîntuitorului nostru Hristos, în care oame nilor li se urează noroc, fericire și sănătate. Iată
una din variante:
Sculați, sculați, boieri mar i,
Sculați, voi, cinstiți plugari,
Florile dalbe, fiori de măr,
Că vă vin colindători
Noaptea pe la cîntători
Și v-aduc noroc în casă
Și belșug ales pe masă.
A sosit din răsărit
Un voinic frumos leit.
Iată lumea că -nflorește,
Pămîntul că -ntinereș te.
Cîntă -n luncă turturele,
La fereastră – rîndunele,
Noi vă zicem să trăiți
Întru mulți ani fericiți,
Ca pomii să înfloriți
Și să nu îmbătrîniți!
Vă mai zicem sănătate,
Că noi mergem mai departe!1.
În general, poezia colindelor se caracterizează printr -o atmosferă de optimism,

1A se vedea: Crestomație de folclor moldovenesc . Op. cit., p. 37.

72
deoarece colindele au cristalizat aspirațiile, v i s u r i l e și speranțele oamenilor. Chintesența
colindelor se ex primă, prin optimismul lor, prin credința într -un viitor fericit. Sărbătoarea
Crăciunului este pătrunsă de cultul pîinii, care este considerată simbol al belșugului,
bogăției și prosperității. Printre cele mai răspîndite bucate pregătite cu această ocazie este grîul
fiert presurat cu zahăr, iar în unele localități și cu mac. Simbolul Crăciunului este colacul
Ajunulu i și Crăciunelul sau Crăciunul ce sepune în cui la icoane, iar în primăvară se dă la boi,
ca să fie puternici la muncile din cîmp, și la vaci, ca să dea mai mult lapte, să fete viței sănătoși.
Plugușorul răsună în ajunul Anului Nou după stilul nou sau celve chi. El reprezintă un
adevărat poem epic, ajungînd pînă la 1000 de versuri consacrate biografiei plugului –
instrument cu c are începe procesul de cultivare și de creștere a pîinii . Plugusorul există în
datina țărilor agricole ca o urare pentru rodirea cimpu lui. Plugusorul nostru reprezintă colindul cu
rugaciunea de ocrotire a semănătorilor din cimp. Menționăm că el constituie una dintre cele mai
vechi și mai frumoase datini, ce s -a păstrat și se păstrează încă pînă în ziua de azi la poporul
român. În pocnet amarnic de harapnic sau bici, în sunet de talancă sau clopoței, ca și în muget de
buhai, colindătorul iși deapănă urarea îndemnîndu -și amicii cu refrenul: „Ia mînați măi,/ Hăi,
hăi”. Se spune în el despre plug, din ce părți este compus, de unde este adus, c ine îl trage, ce
brazdă trebuie să are și la ce adîncime, unde este „mana” pămîntului, cîți boi trebuie să tragă acest
plug etc. Această tradiție ne mărturisește despre faptul cum s -a schimbat cultul fertilității,
care s -a transformat dintr -un act vital pe ntru toate popoarele, perindîdu -se pe pînza istoriei
din antichitate, într -osărbătoare de Anul Nou în prezent. Tradiția contemporană a Plugușorului
a păstrat scena simbolică a aratului cu toate at ributele ei din trecut.
După cum remarcă etnografii români, Plugușorul patriarhal a avut un caracter cu
preponderență practic -instructiv, rolul lui fiind de a transmite deprinderi de muncă și
atitudini etice față de procesul de muncă. Iar cu timpul, Plugușorul dintr -o poezie instruc tiva
și a propagării priceperii de muncă se transformă într -o poezie a aspirațiilor și dorințelor
omului de a obține o roadă bogată, amplificîn du-și astfel caracterul de urare, de menire a
belșugului pe toate planurile1. Dacă în trecut ritualul cu plugul avea o forță magică, de care
chipur ile depindea soarta recoltei, apoi astăzi ,păstrînd cele mai bune elemente, Plugușorul glorifică
cultul pîinii, reflectă acțiunile emoționale, morale și estetice ale participanților la această
acțiune simbolică. Adică, a ltădată el era menit sa provoace fert ilitatea, iar azi, acolo unde se
păstrează, a devenit un obicei care contribuie la veselia generala a sărbătorii Anului Nou. Urarea
cu plugul sau cu buhaiul povesteste cu umor despre prodigioase munci agricole, al caror rod este
fabulos.

1A se vedea: Pop , M.; Ruxăndoiu , P. Folclor literar românesc . București: Ed. D idactică și Pedagogică,
1976, p. 139 -144.

73
În unele localităț i, pe banii adunați în timpul urăturilor, flăcăii organizează ulterior joc sau
horă de Hramul satului , baluri la anumite sărbători, ceea ce contribuie la înviorarca vieții
spirituale și la renașterea tradițiilor naționale.
Textele Plugușorului descriu epop eea muncii în cîmp, înce pînd cu aratul,
continuînd cu semănatul, seceratul, treieratul și sfîrșind cu măcinatul. Vorbind despre aratul
pamîntului cu 12 boi, despre semănatul grîului, seceratul și măcinatul lui, ca și despre frumoasa
morariță, Plugusorul , care cuprinde în sine atîta poezie, este datina românească care zugrăvește în
culori atît de vii deprinderea principală a poporului nostru. Urarea nu se rezumă numai la
expunerea în cîntec sau versuri a celor dorite, ca în colinde, ci se înfăptuiește și pr in prezentarea
dramatică a muncilor agrigole. Avem deci de -a face cu o manifestare folclorică complexă, menita
să aducă belșug în agricultură. Pentru desfășurarea dramatică a urării se foloșește plugul sau
buhaiul. Plugul era altădată un plug adevărat, fru mos împodobit cu crengi de brad și cu panglici,
mai nou cu hîrtie colorată, tras de 4 sau 2 boi, de asemenea împodobiți cu panglici sau batiste
lucrate în stil popular.
În continuare, vom reproduce o variantă dintre cele mai caracteristice a Plugușorului ,
unde este oglindită epopeea muncii plugarului:
Bună vremea, boieri mari!
Ia poftiți și -ți asculta,
Că noi bine vom ura,
Ca de pe carte le -om lua.
Sara lui Sfîntu Vasile a înserat.
C-așa de la Dumnezeu Sfîntul e lăsat;
Sara lui Sfîntu Vasile să vă fie de bu curie
Și nouă de veselie.
Sara lui Sfîntu Vasile a înserat,
Toți boerii s -au adunat.
Cărticica o scriau,
Pe limba vrabiei o puneau
Și tocmai la Stîntu Vasile o trimiteau.
Sfîntu Vasile s -a sculat
De pe un pat marc și rotat,
Pe ochi negri s -a spălat,
La ico ane s -a-nchinat,
Pe negru murg a -ncălecat,
La cîmp curat a alergat,
Și cîmp curat a găsit.
Și-napoi el s -a-nturnat

74
Ș-a-njugat 150 de juncani
Tineri și țintați,
Ca dintr -o noapte fătați.
La un plug cu coarnele d -alămîie,
Cu grindeiul de gutîie
C-așa îmi pla ce și mie.
A arat lunile
grădinile,
fînațile,
bahnurile,
văile,
penisurile,
Sîmbetele
siliștile,
Iară sîmbătă sară
A tras plugu sub părete
Și boii la iarbă verde,
Și flecăii în sat la fete,
Și burlacii la neveste,
Tocmai chiar c -așa și este!
Cîtă rou ă a rourat
Atîta brazde au răsturnat.
La lună, la săptămînă
Ș-a umplut cu aur mîna,
Și s-a dus să vadă grîul de copt.
Grîul pe -o parte se cocea.
Iar pe alta se trecea,
Vînt de vară mi -1 bătea.
Iară jupîneasa gazdă,
Într-un baston rezemată,
Trei s pice de grîu în mînă a luat,
Acasă le -a dus,
Pe masă le -o aruncat
Și casa s -a luminat
Și gloata s -a bucurat.
Iar jupanul gazdă s -a dus
Din grajd în grajd
pînă în al nouălea grajd,

75
Ș-a ales o îepușoară mititică
împodobită cu o stea;
S-a dus din nour el în nourel,
Pîn-la tîrg la Bîrlădel
Ș-a cumpărat nouă oca de fier
și nouă de oțel.
Și le -a dus la Ilie Țiganu
Care bate zdravăn cu ciocanii,
Că i-s foile -n grădină
Și ilăul după cap,
Pleaftura în comanac,
Parcă -i un liftai de drac!
Ș-a făcut sec eri mari
Pentru voinicei mai tari
A făcut seceri mici
Pentru copilași voinici;
La masă i -a adunat,
Seceri în mînă le -a dat.
Ș-o pus pe cale văi
pe cele bătăi;
Pe cele delurele
Pe cele frumușele,
Să privim și noi cu drag la ele.
Iar între ele era o babă bătrînă,
Cu secera cîrnă
Cu dinții de lînă
Cu iușca de cură.
Pe care o croia,
Pe loc și cădea.
Ea cu dreapta secera,
Cu stînga lega,
Și alții în urma lor
Clăi nalte rădicau.
Jupanul gazdă venea,
Pe jupîneasa -ntreba,
Aria unde s -o facă?
Iară ea îi răspundea
Că aria s -o facă

76
În jahștea vîntului,
Unde -i îndămînă voinicului.
Ș-a adus nouă iepe,
suruiepe,
De cîte nouă ani sterpe,
Cu copitele băteau
Cu cozile felezuiau,
Cu nările vînt trăgeau,
Cu urechile -n saci puneau,
Și nouă căușe nu ne m ai trebuie.
Ș-am încărcat nouă cară mocănești
Ducîndu -le la moară la Ciorsaci,
Unde fug guzganii pe iaz,
cu lacrimi pe obraz;
De aici m -am întors la moară la
Ivănești.
Iară curva de moară,
Cînd văzu atîtea cară
încărcate cu povară,
Puse coada pe spin are
Și plecă la lunca mare:
Lunca mare,
frunză n -are,
Lunca mică, frunza -i pică,
Hap cu gura de opincă.
Iar murarul, meșter bun,
C-o prăjină o ocolea
Pîn-ce-a pus mîna pe ea;
Și mi -o lua de călcîie
Ș-o pune pe căpătîie.
Și-i da cu ciocanu -n șele
Ș-o așează pe măsele;
Și mi -o luă de lăptoc
Ș-o așează iar la loc.
Și turnă deasupra -n coș
Grîu mărunțel de cel roș,
Iar din coș curgea sub piatră,
De sub piatră în covată;

77
Curgea făină curată.
Dar nu curgea făină de grîu,
Ci curgea aur și mărgăritari,
Ca la boierii cei mari.
A-ncărcat iară nouă cară -npovărate
Cu lanțuri de fier legate;
Carăle scîrțîiau,
Iar flecăii chiuiau,
Din biciuri mereu pocneau;
Iar jupîneasa gazdă cînd o auzit
Scîrțîitul carălor,
Chiuitul flecăilor,
S-a dus din cămară -n cămară,
La al nouălea cămară,
Ș-a ales o sită rară;
Zvîrlind -o pe ușă afară,
Ș-a ales o sită deasă,
Cu pînză de mătasă.
Făina o cernea,
În covată o plămădea,
O lăsa pînă dospea
Și colaci apoi făcea.
Și-i vîra cu lopata
Și-i scotea rumeni și gata.
O făcut un colac frumo s,
Ca și fața lui Hristos,
Și l-o pus în cuiu cel de jos
Ca să le fie plugarilor de folos,
Și 1-a rupt în nouă,
Și ni -a dat și nouă.
Ia mai trageți, măi flecăi,
Hai, hai!
Apoi drept să vă spunem, boieri mari,
Cinstiți gospodari,
Că noi de arat am ara,
Dar ni -i că vom însăra,
Și-s cărările -ncurcate,
De multe fiară călcate,

78
Și ies sările
Și ne țin cărările.
De arat noi tot am mai ara,
Dar ni -i că vom însăra
Ș-avem a trece printre niște munți
întunecoși,
Mai rămîneți, boieri mari, sănătoși.
Ia mai î ndemnați, flecăi,
Hăi, hai!
îndemnați ca să plecăm
Că pe aici să nu -nserăm;
Dar dumneavoastră scoateți colacu,
Că vă strică boii pragu;
Mai scoateți și gologani
Ca să mai trăiți mulți ani.
Ia mai îndemnați, măi!
Hăi. hăi! La anu și la mulți ani!1.
Acest Plugușor începe cu momentul în care Sfîntul Vasile alege locul de lucru, apoi
urmează aratul și semănatul, momentul maturizării recoltei. Iar în descrierea ultimei etape
a măcinatului, de regulă, toate textele de Plugușor capătă nuanțe umoristice, refl ectîn d
atmosfera de veselie ce însoțește întreaga muncă a plu gului.
De obicei, flăcăii se adună cîte 10 -15 inși și aleg un banar, ce strî nge banii pe care
gospodarii le înmînează pentru urătură. Ei își confecționează harapnice (biciuri împletite
în patru s au șase vițe din cînepă sau din piele), goarne din coarne de vite mari cornute,
ce răsună de se aude în tot satul, și numaidecît își confecționează și un buhai (o putinică
cu o gaură la fund prin care trec fire de păr din coadă de cal; fiind stropite cu o soluție de borș
acru, cînd sunt trase, scot un sunet asemenea mugetului de buhai). Un alt atribut obligatoriu
al Plugușorului este clopoțelul.
În trecut, după cum mărturisește P. Ștefănucă, în localitățile rurale din valea Nistrului de
Jos flăcăii se împă rțeau în cete. Fiecare ceată avea un cămăraș și un sator (ajuror).
Cămărașii alegeau un cămăraș mare care primea, a doua zi, socoteala de la ceilalți cămarași.
Cămărașul mare își alegea cu satorii și flăcăii lui 6 case de gospodari cu fete mari și le
spune a celorlalți flăcăi să nu se ducă pe la aceste case. Era o deosebită onoare pentru
gospodăria unde a fost aleasă fata. Cămărașul mare se ducea pe la fetele alese cu lăutari.
Cînd se duceau la o fată aleasă, intrau în casă, spuneau Plugușorul și apoi erau p oftiți la

1 A se vedea: Jula, N.; Mănăstireanu , V. Tradiții și obiceiuri românești de Anul Nou în Moldova și
Bucovina . București, 1968, p. 137 -140.

79
masă. Fata le, dădea un colac încrestit frumos și bani1.
Urarea cu Plugusorul se termină prin cererea darurilor. În partea care închieie Plugusorul
întilnim unele elemente particulare de umor, obișnuite și în orațiile de nuntă, în unele povestiri și
în teatrul popular. Ele se referă la însăși practica obiceiului, ironizează recitarea și pe recitatori,
crează distanța între actul ceremonial și receptarea lui. Bazat pe o practică rituală menită să
însoțească sau să prevină muncile plugarului, Plugus orul evoluiază treptat și ajunge la formele
spectaculare sarbătorești de astăzi.
Un alt obicei ce ține de sărbătorirea Anului Nou este Urătura (hăitura). Urătura
proslăvește gospodarul, agricultorul și crescă torul de vite care iubește munca și care ne
hrănește. Ea glorific munca nobilă a țăranului, care îngrijește cu sfințenie acest pămînt și
care cu sudoarea frunții obține roade bogate ca noi să avem belșug în toate. Uraturile
contemporane, în afară de conținutul tradițional, mai includ în sine și slăvir ea succeselor
obținute de satul natal și de Patrie în anul ce s -a scurs. Uraturile se termină întotdeauna
cu urări de bine oamenilor, ca ei să obțină o roadă bogată, să fie sănătoși și fericiți în anul
ce vine.
Mai jos prezentăm o variantă a Urăturii , care e destul de sem nificativă în acest sens:
Bună seara, măi jupîne!
Seara lui Sfîntu Vasile
Să vă fie, boieri, cu bine!
Să nu vă țineți cu bănat,
C-așa Dumnezeu sfîntu a lăsat.
Mîine anu se -noiește,
Plugușorul se pornește.
Plugu nu -i făcut de mine
Ca să îm ble orișicine,
Ci-i lăsat de Dumnezeu
Să îmble și bun și rău,
Să îmble și plugul meu.
La urechi cu clopoței,
Pe spinare stînjenei,
Și în frunte țintinei,
Și la coadă cudalbei,
Mai îndemnați, băeți flăcăi!
Hî ha, hî ha, hî ha, hî!
Cîte cară și povară
Toate suie și coboară,

1A se vedea: Ștefănuc ă, P. Op. cit., Vol. 2., p . 148.

80
Numai (caru) badiului
Șede -n valea codrului.
Nici nu suie, nici coboară,
Trag boii de se omoară.
Măi bădiță, măi Iordachi,
Lasă boii, nu -i mai bate
Peste mijloc, peste spate.
Și mai roată, măi flăcăi!
Și mai îndemnați, măi!
Hăis, Joiane, h ai, hai, hăi!
Că ți -e plugu -ngreunat
Și proțapu despicat.
Despicat în patru părți,
La privdei și la lopeți.
Și mai roată, măi flăcăi!
Și mai îndemnați, măi!
Ia dejugă -i, măi bădiță,
Și mi -i paște -n poieniță,
Și-i adapă la izvoară,
S-aducem de pe ogoară
Grîușor de primăvară;
Grîușor tăieț în zori,
Să-1 avem de sărbători.
Grîușor cu spicu lat,
aducem la treierat.
La o moară cu benzină
Să scoatem din el făină.
Măi roată, măi, flăcăi!
Și mai îndemnați, măi!
Hăi, hăi, hai!
Și porneau cu caru -n vale
Și-ntîlneau o moară -n cale.
Apa roata ne -o învîrtește,
Și de loc nu obosește,
Iar morarul alb ca moșu,
De grăunțe umple coșu,
Și ne dă nădejde bună
Că din el ne dă faină.

81
Tot mai roată, măi, flăcăi!
Și mai îndemnați, măi!
Dar și Lița, morărița,
Face din ochi la bădița.
Și ne spune -așa cu jale,
Că-i o zi de sărbătoare,
Zi frumoasă, zi cu soare,
Și și-ar lua cheițele
Să deschidă lăzile,
Să-și ieie rochițele.
Din vreo nouă,
Cea mai nouă,
Cea mai nouă și mai creață,
Patru, cinci mărgăritează.
Și cercei
de nouă lei,
Și-o năf ramă
de la Vamă.
S-o aibă de bunăseamă.
La urechi cu clopoței,
Pe schinare stînjenei,
Și tot mai roată, măi flăcăi!
De urat am mai ura,
Da ne temem c -om însera.
Că nu suntem de aici, de loc,
Ca suntem de peste vale,
Și vine o ploaie mare
Și n-avem mantale.
Mai avem o măntăliță,
C-o mînecuța,
Nu-i ci bea -ntr-o duminecuță.
Mai sunt două dealuri îngemănate,
Rămîneți, boieri, cu sănătate!
De-om ajunge și -om trăi,
Și la anul om veni!
Tot mai roată, măi flăcăi!
Hăi, hăi!1

1A se vedea: Jula ,N.; Mănăstireanu ,V. Op. cit., p. 130 -131.

82
Sărbătoarea de Anul Nou se sfîrșește cu Sorcova și Semănatul . Înunele localități, mai
ales din sudul Moldovei, în dimineața de Anul Nou copiii, îndeosebi fetițele, nu umblă cu
Semănatul , ci cu Sorcova , ce reprezintă o ramură a unui pom fructifer împodobită u busuioc,
flori artificiale și panglici de diferite culori. Ele lovesc u ș u r e l și ritmic cu Sorcova pe umărul
celor care sunt felicitați și urează belșug, sănătate, virtute și noroc, spunînd:
Sorcova, Vesela,
Peste vară,
Primăvară,
Să trăiești,
Să-nflorești,
Ca un măr,
Ca un păr
Ca un fir
De tran dafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata;
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul!
La anul și la mulți ani!1.
Dar, cea mai răspîndită tradiție cu care se sfîrșește sărbătoarea Anului Nou este
Semănatul . Din timpuri străvechi se consideră ca copiii de mici trebuie să învețe a semăna
pîinea, izvorul vieții și bucuriilor, să iubească și să știe a crește animale. Iată de ce în
dimineața Anului Nou copiii semănînd spun:
Să ningă Să plouă,
Să picure rouă,
Și grîu să -ncolțească,
Bogat să rodească!
S-aducă nădejde
Trecînd de primejdie.
Copiii să crească,
Mulți ani să -nflorească
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii
Și-n timpul primăverii.

1A se vedea: Crestomație de folclor moldovenesc . Op. cit., p. 48.

83
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
La anul și la mulți ani!1.
În orațiile cu ocazia Semănatului se cîntă deo potrivă cu urările de recolte bogate în
agricultură, se urează și succese la creșterea vitelor:
Să vă trăiască boii și vacile
Să trăiți și Dumneavoastră
La anul și la mulți ani
Cu sănătate!
Să vă fie de bine!
Aceste urări de bine, de fericire ș i de prosperitate sunt î ntruchipate în colacii ce
se coc cu ocazia Anului Nou. Colacii sunt o mărturisire a bunăstării umane dobîndite prin
muncă asiduă, o împlinire a aspirațiilor spre o recoltă îmbelșugată, o împlinire cu succ es a
ciclului agrar. A cești colaci denotă că ei sunt rodul unei mu nci cinstite și nobile ale
agricultorului, care știe a crește grîul, a -1 păstra și a -1 preface în făină albă ca neaua, iar făina
o preface în colaci fermecători ca „fața mamei”, ce ne aduc întotdeauna num aibucuri e. Toate
orațiile rostite cu ocazia Anului Nou conțin un laitmotiv – toată bogăția obținută de plugari
este rodul unei munci asidue și cinstite. Ele nu uită a preîntîmpina oamenii că pă mîntul este
cinstit în fața agricultorului și de aceea și plugarul, la rîndul său, trebuie să fie și el cinstit
în fața lui. Urăturile mărturisesc conținutul înțelepciunii populare ce ne învață: „Cine
înșală și obijduiește copilul pe nedreptate o dată – va fi înșelat de copiii de zece ori, iar cine
înșeală și obijduiește pă mîntul o dată – va înșelat de pămînt de o suta de ori”.
Tradițiile de Anul Nou, Colinda , Plugușorul , Urătura , Semăna t u l,Sorcova , promovînd și
slăvind cultul pîinii, în mod poetic, alegoric re dau ciclul de primăvară al lucrărilor de cîmp,
de care depinde vi itoarea roadă, viața și destinul omului. Dar viața îmbelșugată es teposibilă
numai cînd persistă pacea. Iată de ce multe din ele se încheie cu urarea: „Pace în țară și
pîine în hambare!”.
Astăzi aceste sărbători, tradiții și obiceiuri trebuie sa devină ce vafiresc, obișnuit, să
poarte un caracter de masă. În ultimul timp, grație renașterii naționale, situația s -a schimbat,
dar în conti nuare este necesară o muncă de propagare a moștenirii noastre culturale prin
diferite mijloace, mai ales prin intermediul rad ioului și televiziunii. Drept consecință, vom
obține ca tineretul să se întoarcă cu fața spre tezaurul creației populare, spre obiceiurile și
tradițiile neamului românesc, care au avut mult de pătimit în trecutul nu prea îndepărtat.
Familiarizarea tinerei generații cu aceste tradiții populare poate deveni un jalon

1Jula, N.; Mănăstîrescu, V. Op. cit., p. 163.

84
important și în educația lor estetică. Aceste acțiuni pot produce o însuflețire emotivă, o reacție
în lanț, cînd simțurile unui om se consolidează și se aprofundează prin inter mediul relațiilor
psihologice și emoționale ale altor oameni. Într -adevăr, venind în contact cu tradițiile
populare, tînăra generație poate să -și treacă viața personală prin filiera istoriei poporului,
să se apropie de ea, ceea ce poate, în consecință, deveni un punct de ple care pe drumul vieții.
5.2. Sărbătorile și tradițiile de primăvară
O altă sărbătoare calendaristică scumpă inimii românului este Mărțișorul . El este
simbolul primăverii, în care se întruchipează, în mod simbolic, cele două culori nobile, albă
și roșie, ce exprimă dragostea, noblețea, și se înmînează celor iubiți și stimați ca un semn de
respect și dragoste la 1 martie, odată cu sosirea primăverii calendaristice.
Există o legendă a Mărțișorului care spune că a fost odată ca niciodată, o vreme în care
Soare le întruchipat într -un bărbat chipeș obișnuia să coboare pe pămînt pentru a dansa hora în
sate. Un dragon l -a urmărit și într -una dintre aceste incursiuni pe pămînt, l -a răpit și l -a aruncat
într-un beci, ascuns. În lipsa Soarelui, păsările nu mai cîntau, plantele nu mai creșteau, dar nimeni
nu îndrăznea să -l înfrunte pe dragon. Într -una dintre zile, un tînar curajos a decis să caute și să
salveze Soarele. Călătoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna și iarna. La sfîrșitul iernii,
tînarul a reușit să găsească castelul dragonului, unde era întemnițat Soarele. Și a început lupta,
care a durat zile în șir pînă cînd dragonul a fost înfrînt. Fără puteri și rănit, tînărul a eliberat
Soarele, reușind să -i facă fericiți pe toți cei care -și puseseră ultimele sp eranțe în el. Natura a
reînviat, oamenii au început să zîmbească din nou, doar flăcăul nu a mai apucat să vadă primăvara
venind. Sîngele cald din rănile sale cădea pe zăpadă. În timp ce zăpada se topea, flori albe, numite
ghiocei, mesageri ai primăverii, r ăsăreau din pămîntul desțelenit. Cînd ultimul strop de sînge al
tînărului s -a scurs pe zăpada imaculată, el a murit fericit că viața să a servit unui scop atît de
nobil. De atunci oamenii obișnuiesc să împletească doi ciucuri: unul alb și altul roșu. La î nceputul
lunii martie, bărbații oferă această amuletă, numită mărțișor, fetelor pe care le iubesc.
Originiea sarbătorii Martișorului nu este cunoscuta exact. Pe vremea dacilor, simbolurile
primăverii erau confecționate în timpul iernii și se purtau doar d upă 1 martie. Mărțișoarele erau,
pe atunci, pietricele albe și roșii înșirate pe o ață. Alte surse arătau că mărțișoarele constau în
monede care erau atîrnate de fire subțiri de lînă, negru cu alb. Tipul de moneda (aur, argint sau
bronz) indica statutul so cial. Ele erau purtate pentru a avea noroc și pentru a avea o vreme bună.
Dacii credeau că aceste amulete aduc fertilitate, frumusețe și previn arsurile din cauza soarelui.
Acestea erau purtate pînă cînd copacii începeau să înflorească și apoi erau atîrnat e de crengile lor.
Unii savanți consideră că sărbătoarea Mărțișorului a apărut pe vremea Imperiului Roman,
cînd Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul
războiului, ci și al fertilității și vegetației. Această dualitate este remarcată în culorile
Mărțisorului , albul însemnînd pace, iar roșu – război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie pînă
la începutul sec. al XVIII -lea. Cercetările arheologice efectuate în România, la Schela Caldovei,
au scos la ivea lă amulete asemănătoare cu Mărțișorul datînd de acum circa 8 000 de ani.

85
Amuletele formate din pietricele vopsite în alb și roșu erau purtate la gît. Documentar, Mărțișorul
a fost atestat pentru prima oară într -o lucrare de -a lui Iordache Golescu (1768 -1848) în Condica
limbii române .
Celebrul folclorist român Simion Florea Marian presupune că în Moldova și în Bucovina
Mărțișorul era compus dintr -o monedă de aur sau de argint, prinsă cu ață albă -roșie și era purtat
de copii în jurul gîtului. Fetele adolesc ente purtau și ele Mărțișor la gît în primele 12 zile ale lui
martie, pentru ca mai apoi să -l prindă în păr și să -l păstreze pînă la sosirea primilor cocori și
înflorirea arborilor. La acel moment, fetele iși scoteau Mărțișorul și-l atîrnau de creanga unui
copac, iar moneda o dădeau pe casă. Aceste „ritualuri” aveau menirea de a asigura un an
productiv.
Prin urmare, culoarea roșie a mărțișorului sim bolizează reînvierea naturii, sănătate,
vigoare și voie bună, iar cea albă, conform închipuirilor strămoșilor noștri – puritate, spiritua –
litate, noblețe și fericire. Mărțișorul , într -o formă succintă, a sin tetizat cele mai nobile trăsături
de caracter ale poporului nostru: ospitalitatea, bunătatea, prietenia și sentimentul de
colectivism, dragostea de oameni și de Patrie.
La sfîrșitul lunii martie, Mărțișorul se leagă de un porn, care încă nu a înflorit, și se
spune:
Să fiu bălaie ca floarea pomului
Și veselă ca mărțișorul!
Uneori mărțișoarele sunt purtate la piept pînă la sosirea co costîrcilor. Atunci fetele ar uncă
mărțișoarele spre cocostîrci și rostesc:
Na, barză, na,
Na negreață,
Dă-mi albeață!1
Pe bună dreptate, putem constata că astăzi Mărțișorul s-a transformat într -o
sărbătoare a primăverii, a prieteniei dintre oameni și popoare. La festivalul „Mărțișor”, care
se petrece în țara noastră, are o istorie de patru decenii, vin oaspeți, oameni de artă din
diferite țări. În zilele festivalului, tineretul se întîlnește cu oamenii de artă din țară și de
peste hotare, organizează concerte ale artiștilor amatori. Pr in urmare, are loc nu numai un
schimb de valori culturale, ci și se cristalizează prietenia dintre oameni și popoare, se educă
tinere tul în spiritul valorilor general -umane. Este important ca această sărbătoare să nu se
transforme numai într -un prilej de distracție, dar să devină și un imn al muncii și prieteniei
umane, așa precum a fost cîndva, să fie un model elocvent al sintezei dintre tradiție și
inovație, dintre național și general -uman.
Sărbătoarea Mărțișorului tot mai frecvent se celebrează în școli , grădinițe și în alte

1Crestomație de folclor moldovenesc . Op. cit., p. 49.

86
instituții de învățămînt. Tineretul stu diază legenda Mărțișorului , organizează serate de poezie
și cântec dedicate primăverii, înscenează „Baba Dochia”, înmînează mărți șoare celor mai
stimați oameni din localitate. Astfel, Mărțișoru l se transformă într -un imn al muncii și
frumosului, într -o sursa potențiala de cultivare a gustului estetic, al stimei față de omul
muncii și a prieteniei dintre oameni. Dar, putem constata cu r egret că sărbătorile
Mărțișorului nu se organizează pretutind eni în grădinițe, școli si instituții de învățămînt
superior, ceea ce m poate sa nu aducă prejudicii la educația tinerei generații în s piritul
dragostei de frumos, de neam și de Patrie. În această or dine de idei, luceafărul poeziei
noastre, M. Eminescu s cria că „ Naționalitatea trebuie simțită cu inima și nu vorbită
numai cu g ura”1. Acest imperativ categoric poate fi realizat prin atașarea tineret ului la
valorile spirituale ale poporului român prin intermediul să rbătorilor, obiceiurilor și
tradițiilor nați onale.
O altă tradiție calendaristică care a fost specifică pentru unele localități e s t eobiceiul
Strigării peste sat care se desfășura la începutul primăverii, avînd drept scop de a satiriza
pe cei care s -au abătut de la ordinea etică tradițională, mai al es în procesul muncii. S.
FI. Marian menționează că: „Nenumărate sunt batjocurile ce se strigă la asemenea ocazie
peste sătenii cunoscuți ca cuprinși de ceva patimă… lene”. Între altele, era satirizată și fata
care s -a dovedit că „nu știe a urzi, adoarme la furcă” …, sau că a rămas cu cînepa netoarsă,
umblă cu hainele destrăbălate, cu cămașa nespălată, și a rămas „cu casa nemăturată …, cu
grădina nelu crată, cu casa nevăruită”2. Aceste fapte aveau o mare rezonanța etică, deoarece
se sprijineau pe opin ia colectivă a satului. Cei leneși erau luați adeseori în rîs și batjocură
prin chiuituri și cîntece satirice.
5.3 Tradițiile, obiceiurile și sărbătorile de vară
Valențe educative deosebite le posedă tradițiile de muncă ce au un aspect emoțional
destul de puternic. Omul este o ființă socială, care s -a format și ca rezultat al muncii. Iata
de ce, la toate etapele dezvoltării societății o valoare socială importantă o are munca,
activitatea de muncă a oamenilor. Din această cauza, în tradițiile poporului nostr u un loc de
frunte îl ocupă ritualurile, obiceiurile și sărbătorile populare agrare. Ele reprezintă un com plex
ritual și magic ce reflectă anul calendaristic al agricultoru lui.Printre aceste tradiții vom
menționa: Caloianul , Paparuda , Drăgaica , Cununa , Ultimul Snop , Barba , Buzduganul etc.
Unele din ele sunt legate de germinarea și creșterea culturilor – Caloianul și Paparuda , iar
celelalte sunt legate de recoltă.
Se știe că asupra meleagurilor noastre deseori se abate seceta, care a fost dintotdeauna
pentr u noi o problemă nevralgică. De aceea la români au apărut obiceiuri cu nuanțe magice
care aveau menirea de a chema precipitațiile naturale. Din această cauză, riturile și obiceiurile
de fertilitate aveau în centrul lor un element comun, apa. După cum remar ca M. Eliade, apa

1A se vedea: Eminescu, M. Cugetări. Op. cit., p. 57.
2Marian , S.FI.Sărbătorile la români . Vo l. II. București, 1899, p. 288 -290.

87
reprezintă „to t a l i t a t e a virtualităților, matricea tuturor posibilităților existen ței… substanța
primordială din care iau ființă toate formele și în care ele revin prin regresiune… încorporînd
în ea toate virtu alitățile, apa devine im simbol al vieții. Bogată în germeni, ea fecundează
pămîntul, animalele, femeia”1. Obiceiurile și riturile de fecunditate cuprind rituri ce au drept
scop provocarea ploii – Paparuda sau Caloianul . Ele sunt obiceiuri ciclice nelegate de date
fixe, ci de nece sitățile producției, de desfășurarea muncilor agricole.
Despre practicarea Paparudei ne scrie încă D. Cantemir: „Vara, cînd seceta amenință
semănăturile, țăranii din Moldova îmbracă o fetiță care nu a împlinit zece ani cu o cămașă
făcută din foi de arbori și alte ierburi, băieții și fetele de aceeași vîrstă se țin după ea și
ocolesc toată vecinătatea jucînd și cîntînd, iar, cînd le întîmpină o bătrînă, aceasta trebuie să
o stropească cu apă rece”2.
Cîntecul ce se interpretează încă de pe timpul lui D. Cant emir și pînă azi are o anumită
stabilitate:
Paparudă, rudă
Vino de mă udă,
Cu găleata, leata,
Peste toată ceata;
Gu găleata plină,
Ploile să vină;
Cu găleata rasă,
Ploile se varsă.
De joi pînă joi
Să dea nouă ploi;
De marți pînă marți
Să curgă talaz.
Unde -om da cu plugul
Să cure ca untul,
Unde -om da cu sapa
Să cure ca apa3.
Tot la capitolul ceremonialului agrar poate fi catalogat și obiceiul Cununa grîului care ne
desemnează trecerea spiritului grîului din ciclul vieții (plantă) în ciclul morții (sămînța). Drumul
spre nemurire al spiritului grîului intersectează trei adăposturi (lumi) succesive: preexistența, de
la sămînța semănată la sămînța încolțită.

1Eliade , M. Trăite d'histoire des religions . Paris :Payot , 1964, p. 165.
2Cantemir , D. Descrierea Moldovei . București : Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, 1965, p. 123.
3Ase vedea: Fochi , Ad.Datini și eseuri populare da la sf îrșitul seco lului al XlX -lea. București : Ed.
Minerva , 1976, p. 225.

88
Aceste obiceiuri mijlocesc interacțiunea dintre om și natură, dint re om și forțele ce
guvernează lumea în scopul de a obține ajutorul acestora în momentele grele din munca
agricultorului. E cert faptul că acest act de comunicare dintre oameni și aceste forțe poartă
un caracter convențional, dar funcția reală a acestor obiceiuri constă în soluționarea
contradic țiilor dintre societate și natură. Obi ceiurile în cauză mai reprezintă și relațiile
culturale care există între om și natură.
În trecut, sărbătoarea roadei avea laitmotivul de a mulțumi lui Dumnezeu pentru
roada pe care a dat -o cîmpul. Strămoșii noștri se înfrumusețau cu spice, fructe, ridicau spre
cer spicul de grîu și cîntau. Elementele acestei sărbători simbolizau roadă ca un dar al
naturii, de care depindea soarta omului. Noile datini proslăvesc măreția omului muncitor,
energia lui creatoare, vorbesc elocvent despre rezultatele muncii, educă respectul fața de profe –
sia și vocația de agricultor. Și astăzi, ca și în trecut, oamenii la sfîrșitul recoltării spicoaselor
aduc în casele lor un snop de grîu –ultimul snop , sau cunună , înfrumusețat cu flori, verde ață,
panglici. În drum spre casă era interprertat cîntecul:
Cununița grîului
De la vîrful dealului,
De sus, de la răsărit,
Mîndră cunună -a pornit.
Hai, băieți, cu apă bună
Să stropim astă cunună!
Să trăim cei ce muncim
Și la anul să venim!
Dintr -un spic să iasă-un mertic,
Dintr -o mînă -o baniță plină!
Să secerăm de pe ogor
Voie buna tuturor!
Cine duce cununa
E curat ca lumina.
Coborîm din deal odată
De la holda secerată…1.
În trecut, aceste acțiuni aveau o nuanță magică, iar astăzi ele reprezintă o acțiun e simbolică,
dedicată proslăvirii muncii agricul torului.
La ritualurile și sărbătorile consacrate roadei, de obicei, par ticipă tot satul. Tinerii se
pătrund de sentimentul dragostei față de plaiul natal, de glie. Aceste sărbători pot
deveni un jalon impor tant în orientarea lor profesională. În cadrul sărbătorilor roadei are
loc comunicarea dintre oameni, aprobarea și încurajarea activității de muncă de către alți

1A se vedea: Crestomație de folclor moldovenesc . Op. cit., p. 55.

89
oameni, ia naștere o comunitate de interese. Această comunitate de interese ale
personalității cu interesele colectivului îl fac pe om să obțină încredere în forțele proprii,
transformă activitatea lui de muncă, care devine una creatoare și spornică.
Ar fi cazul ca în cadrul acestor sărbători să răsune folclorul tradițional, proverbele și
zicătoril e ce au ca laitmotiv procesul de muncă. Paremiile poporului român cristalizează
în sine va lori de mare elocvență: „Omului cu stăruință / Toate îi sunt cu putință”,
„Pămîntul cît de bun ar fi, fără lucrător rămîne sălbatic”. În cadrul proverbelor
tradiț ionale se prețuiește și c reația, hărnicia, priceperea celor care muncesc, iată cele mai
reprezentative proverbe populare în acest sens: „Țăranul muncit or/ E vestit ca domnitor”,
„Cel ce are rînduială / Cruță multă osteneală”, „Foamea se uită la poarta o mului
muncitor, dar nu îndrăznește să intre”, „Omul harnic, muncitor, / De pîine nu duce dor”,
„Omul harnic se face luntre și punte și iese la mal”. Concomitent, proverbele condamnă și
satirizează lenea, nepriceperea: „La joc / E ca focu, / La lucru / Ca b utucu”, „Lenea e
cucoană m are / Care n -are de mîncare”, „Leneșul la toate / Zice că nu poate”1.
Cu toate că tradițiile calendaristice de muncă se desfășoară în m ulte localități și sunt
depuse anumite eforturi din partea orga nizatorilor, există o sumedenie de probleme care cer o
soluționare cît mai rapidă. Deseori aceste sărbători au loc sub forma unor mitinguri sau
adunări cu caracter formal. La sărbătorile populare limba simbolică este laconică, expresivă
(devize, melodii, gesturi, flori, acțiuni teatraliz are). Sărbătorile noi, ca și orice nou, trebuie să
păstreze în mod dialectic tot ce a fost și este bun în tradițiile populare, trebuie să contribuie la
renașterea activității de muncă a omului, la recunoașterea muncii în calitate de izvor primordial
al bunăstării materiale și spirituale a societății, în calitate de datorie sfîntă a fiecăruia.
Sărbătorile calendaristice de muncă oferă posibilitatea de a pă trunde esența muncii
proprii, îl fac pe om să se simtă o parte a unui întreg, să se mîndrească cu profe sia de
agricultor. Munca benevolă, liberă și răsplătită este cea mai mare bucurie a omului. La aceste
sărbători participă, de obicei, tot satul, demonstrînd că oamenii sunt necesari societății și
contribuind la depășirea stării psihologice a „omului mic”.
Există o stringentă necesitate de a aduce în circuitul sărbăto rilor calendaristice unele
ritualuri și obiceiuri ce au fost neglijate în trecutul nu prea îndepărtat. Un moment important al
sărbătorilor de vară era cel numit Sînzienele sau Drăgaica . În Mold ova se numește Sînzanie , în
Tara Româneasca – Drăgaica , în Banat Sînziene galbene și Floarea lui Sf. Ioan, în Transilvania
Sînjuane , sînzene, sînzenie, plantă a cărei rădăcină trăiește și iarna, iar primăvară dă colți și mai
tîrziu flori. Este o erbacee di n familia rubiaceae, cu tulpină rigidă, rotundă, frunzele ei sunt
dispuse cîte 8 -12, cu mărginile răsucite, acoperite pe partea inferioară cu peri scurți și moi.
Drăgaica , care vine din negura vremurilor, poartă o nuanță magică. Încă D. Can temir în
Descrie rea Moldovei relata că atunci cînd semănaturile începeau să se coacă, se adunau la un

1Ase vedea: Apa trece, pietrele rămân. Proverbe românești . București : Ed. pentru literatură,1 966.

90
loc toate fetele din mai multe sate și o alegeau pe cea mai frumoasă și mai robustă din tre
ele, denumită Drăgaica . Apoi, cu ea în frunte, mergeau prin semănături, îi făc eau o cunună
împletită din spice și i -o puneau pe cap. Drăgaicăi i se dădeau cheile de la șuri. Împodobită
cu tot felul de cîrpe multicolore, ea alerga, ca și cum zbura spre casă, cîntînd și săltînd, mergînd
prin casele fetelor care au însoțit -o, interpret înd cîntece frumoase:
Hai, Drăgaica, sa lucrăm,
Holdele să secerăm,
C-a venit vara bogată,
Cu cîmpii îmbelșugate,
C-așa-i din strămoși lăsat,
Să muncim cu toți -n sat,
Să cîntam și să jucăm.
Roadă mare s -adunăm.
Au sosit Drăgaicele
Să secere spicele,
Toate fete harnicele
îmbrăcate în boccele,
Gingașe și frumușele1.
Drăgaica era legată de începutul recoltării grînelor. Fetele puneau coroane pe cap în care
printre spicele de grîu era și o plantă de cîmp cu frunze lungi și înguste, flori galbene -aurii,
plăcut m irositoare, numite drăgaica, ori sînziana, de unde și provine denu mirea obiceiului. La
baza acestei tradiții este plasat principiul colectivist, care reprezintă o chintesență a ei. A
avut dreptate I. Vatamanu cînd menționa că repunerea Drăgaicăi sub o co roană a spicelor
grele de astăzi ar fi să semnifice latura festivă a gustului de pîine, ar crea o sărbătoare colectivă,
ce ar preceda începutul strîngerii spicoaselor2.
5.4 Tradițiile și sărbătoarile de toamnă
Pentru Republica Moldova este caracteristic fa ptul că în ultimele decenii au apărut o serie
de sărbători ce au prins rădăcini mai ales în localitățile rurale. Lor le este caracteristic faptul
că toate au anumite analogii cu trecutul, cu sărbătorile și ritualurile tradiționale. Spre
exemplu, în Moldova data tradițională de la care se permite consumarea poamelor și
strugurilor (Pobrejeni ile,la începutul lui august) era marcată prin anumite ritualuri, care
aveau o menire magică. Dar amploarea cea mai mare la români o avea sărbătoarea prilejuită
de culesul viilor la mijlocul l uiseptembrie – Cristovul viilor . În cadrul sărbătorii, grupuri
mari de bărbați, femei și copii, îmbrăcați în portul popular, încep „ cu o bucurie nespusă”
culesul viei, ce se încheia cu o petrecere colectivă. După cum mărturisește A. Fo chi, momentul
prilejuia o bucurie generală care își găsea o potrivită reflectare și în folclor:

1A se vedea: Crestomație de folclor moldovenesc . Op. cit., p. 54.
2A se vedea: Vatamanu, I. Drăgaica . În: A se vedea cu inima. Chișinău: Ed. Literatura artistică , 1984.

91
Așa joacă fetele,
Joacă și nevestele,
Să-și arate iile
Cînd se culeg viile
Așa joacă tinerii
Cînd se culeg strugurii.
Cu această ocazie, viticultorii își dăruia u reciproc, cu mîndrie din roadele viței1.
Astăzi, în unele localități din centrul și sudul republicii se celebrează sărbătoarea viței –
de-vie. În cadrul ei, ca și la alte sărbători populare, se organizează hora satului, răsună
cîntece populare, evoluează c olective artistice de amatori. Această sărbătoare are și
anumite particularități distinctive, cum ar fi inaugurarea ei solemnă și defilarea festivă prin
sat, apariția unor personaje, ca Regina podgorenilor, veselul și neobositul Brumar. Simbolica
utilizată în cadrul sărbătorii e binevenită – struguri, semne speciale sub forma viței -de-vie,
melodii tradiționale etc. Dar, lasă de dorit nivelul emoțional și formele acestei sărbători.
Utilizarea mijloacelor expresive trebuie să corespundă în mod ar monios ideil or sărbătorii, de
aceea nu trebuie să fie nici lozinci răsunătoare și abstracte, nici forfotă și formalism. Este
destul de important ca în cadrul acestei sărbători oamenii să fie activi, să participe nemijlocit
la ea, să nu fie numai niște simpli spectator i.
În mod obiectiv, noile sărbători nu se pot desfășura la un nivel înalt, deoarece organizatorii
și animatorii acestor manifestări nu au cunoștințe profunde în domeniul tradițiilor naționale și
nici o pregătire specială. Problema în cauză poate fi soluțio nată numai dacă cadrele de
organizatori ai acestor sărbători vor fi pregătite la unele instituții de învățămînt de
specialitate. În cadrul pro cesului de instruire ei trebuie familiarizați cu conținutul și forma
tradițiilor, obiceiurilor și sărbătorilor no astre naționale și trebuie să capete anumite calități,
deprinderi de a organiza și de a pro mova manifestările populare de masă. Dar în condițiile
crizei cronice a cadrelor de organizatori ai acestor sărbători, pregătirea și desfășurarea lor
este dată pe m îna entuziaștilor. Ei efectuează un lucru destul de important întru propagarea
și lărgirea ariei de răspîndire a tradițiilor vechi și noi, dar datorită pregătirii su perficiale în
acest domeniu, pot să aducă și anumite prejudicii. Uneori ei dau prioritate aspectului
conceptual, însă acest luc ru nu salvează tradiția, dacă ea nu este îmbrăcată într -o formă
națională frumoasă și elegantă. În acest caz, este necesar de a ține cont de conținutul
tradiției, de modul în care el acționează asupra conștiinței omulu i, și totodată, de forma
tradiției, sau de sistemul de ritualuri care acționează asupra sentimentelor. Este firesc ca
forma și conținutul, ca și conștiința și sentimentele omu lui, să fie într -o legătură indisolubilă,
organică și să interacționeze în mod d ialectic. Și încă de un moment trebuie să ținem cont, în
opinia noastră, – atitudinea emoțională în procesul perceperii fenomenelor sociale are o

1A se vedea: Fochi , Ad. Op. cit., p. 265 -266.

92
influență substanțială asupra interpretării fenomenelor per cepute. În consecință, se poate
schimba atitudinea emoțională a omului față de realitate, deoarece fenomenele sociale obține
un sens nou, mai profund.
Este evident faptul că în procesul formării noilor sărbători și ritualuri trebuie să existe
elementul creator, dar în același timp, trebuie să ne bazăm pe tezaurul tradițiilor naționale, să
utilizăm formele lor ce pot deveni accesibile pentru comunitatea dată. Dacă nu vom apela
la acest tezaur, la caracterul lui original și estetic, la aromatul etnic al ritualurilor naționale,
atunci noile sărbători și ritua luri vor pierde nu numai din atractivitatea lor, ci și din esența
lor morală și estetică. Nu întîmplător, o bună parte din oamenii care participă la aceste
sărbători susțin că ele dese ori sunt lipsite de căldură omenească, de bunătate, sinceritate,
frumus ețe și de veselie.
C A P I T O L U L 6
Tradițiile de muncă și de odihnă și semnificațiile lor formative
Timp de secole poporul român a creat tradiții de muncă și de odihnă edificate pe
principiile colectivismului. Ele exprimă spri jinul și ajutorul reciproc, sol idaritatea socială,
ce a oferit posibili tatea ca poporului să reziste în fața greutăților pe care le -a avut de înfruntat
pe parcursul istoriei. Totodată, aceste tradiții exprimă și raporturile dintre activitatea de
muncă și arta popu lară. În acest sens, destul de elocvent consemnează Lucian Blaga: „ Țăranul
român… manifestă orientări, care dezmint hotărît pri matul intereselor economice, acel primat
ce n-ar îngădui eflo rescentele frumuseții decît o anexă sau ca un epifenomen… Dragostea
de pitoresc și de ornament are în viața țărănească sau ciobănească românească o întîietate
atît de precumpănitoare asupra economicului”1. Într -adevăr, în toate tradițiile populare, creația
materială se împletește cu cea spirituală, influențîndu -se reciproc.
6.1 Claca și Șezătoarea
Claca a fost și continuă să fie un obicei de întrajutorare pentru diferite munci agricole de
toamnă. Pe lîngă partea practică a ajutorului care scurtează munca, claca constituie și un mijloc
de petrecere și de voie bună. După terminarea lucrului gazda îi cheamă pe clăcași acasă unde îi
cinstește și servește cu mîncare iar după masă adesea se face și joc. Șezătorile se organizau, de
obiecei, în case unde sunt fete mari ori flăcăi. Fetele torceau, coseau ori țeseau, iar flăcăii
spuneau snoave sau c întau și seara se încheiea, de multe ori, cu dansuri. Adeseori, aveau loc și
ritualuri pentru aflarea ursitului. Ca și nun țile, șezătorile erau pline de obiceiuri și de tradiții.
Șezătoarea reprezintă o înntîlnire și o petrecere, spre deosebire de clacă, d espre care în lumea
satului se știe că reprezintă o întîlnire de ajutor. Cei care vin la clacă ajută gazda la o anumită
muncă. Este o muncă în comun, gratuită, făcută în folosul stăpînului clăcii, care îi servrște pe
cei ce îl ajută cu bucate și băutură. L a clacă nu se dansează, însă deseori se cîntă. Clăcașii se

1Blaga , L.Trilogia culturii . București, 1944, p. 251 -253.

93
adunau fie în folosul comunității, fie pentru neamuri, bătrîni ori văduve. Oamenii erau chemați
la tors ori scărmănat, la curățat porumb, la arat, prășit ori seceriș și chiar la clacă pentru casă,
cînd vreun gospodar își ridică o locuință. Mai exista și claca întregului sat, prin care oamenii
erau chemați să dea o mînă de ajutor la treburile necesare comunității. Ambele sunt obiceiuri de
muncă, pe care oamenii satului încă le mai respectă.
Prin urma re, cele mai importante forme de ajutor reciproc în cadrul muncii, ce poartă un
caracter tradițional, sunt la poporul român mai cu seamă Claca și Șezătoarea . Ele își au
originea în organizarea colec tivă a economiei, ce s -a cristalizat la sate. Claca și Șezătoarea sunt
niște norme de ajutor în procesul muncii, ce nu se bazează pe o reciprocitate obligatorie, pe un
schimb de servicii echivalente, dar au drept scop sprijinul dezinteresat, benevol acordat de către
comunitate unor membri ai săi la prestarea uno r munci care nu pot fi înfăptuite prin eforturi
individuale. Între Clacă și Șezătoare există mai multe deosebiri, dar principala deosebire
constă în faptul că la Clacă se înfăptuiește o muncă benevolă și colectivă de către un grup de
oameni ai comunității date în folosul unuia din membrii acestei comunități, pe cînd la
Șezătoare fiecare își îndeplinește lucrul sau. Claca este chemată de a ajuta consăteanul să -și
construiască o casă, să are pămîntul, să strîngă recolta etc. La Șezătoare se fac scaune de
nuiele, se toarce, se scarmănă lînă, se coase, se țese. La ele participă mai ales femeile, aici,
pe lîngă lucrul propriu -zis, se compun cîntece, se spun basme și snoave.
Tradiția ajutorului reciproc a apărut în trecutul îndepărtat ca o manifestare a prieteniei
și solidarității dintre oameni în munca și lupta lor comună și în apărarea de dușmani.
Etnografii au constatat că tradiția în cauză a apărut în comuna primitivă, cînd omul era
neputincios în fața naturii, în fața fenomenelor și forțelor ei vitrege, cînd f ără ajutorul reciproc
el nu numai că nu -și putea dobîndi hrana, dar și nu era în stare să supravețuiască de unul
singur . De aici a și apărut necesitatea de a fi împreună și de a acționa în comun, ceea ce a
avut drept consecință apariția unor norme stabile destinate ajutorului reciproc, care a devenit
ulterior o tradiție a tuturor popoarelor. Treptat, aceste valori și norme de comportament s –
au consolidat și au început să fie transmise din generație în generație, devenind tradiții
naționale ce exprimă anu mite trăsături specifice ale ale unui sau altui popor. La diverse
popoare ajutorul reciproc se manifestă printr -o formă și conținut original: hașar la uzbeci, asar
la cazahi, dopomoga sau toloca la ucraineni, pomoșci mirom la ruși, claca la români etc.
Din t impuri străvechi, Claca reprezintă o formă de lucru în co mun, un ajutor mutual
neremunerat, efectuat în folosul stăpînului clăcii, pentru a -1 ajuta să termine într -un timp mai
scurt lucrul respectiv. Cele mai dese au fost și sunt clăcile la construcția caselor și la
prelucrarea pămîntului. Dar, ar fi cazul să fie readuse la viață și alte varietăți ale clăcilor, care
au existat la strămoșii noștri și au fost date uitării (clăcile la curățat porumb, clăcile la arat,
la prășit, la seceriș etc). Spre exemplu, destul de actuale ar fi clăcile întregului sat la
întreținerea drumurilor, la săditul co pacilor, la asigurarea curățeniei, adică lucrările de interes
public la care trebuie să participe toți membrii comunității date de la mic la mare.

94
Din timpuri străvech i, claca nu numai că organizează rapor turi de natură economică, dar
și se extinde în domeniul relațiilor morale și sociale, subliniind și alimentînd unitatea de viață
a comunității date. Cu alte cuvinte, ea are și un conținut moral, psihologic și totodată , are și
anumite funcții ceremoniale și fol clorice. Această muncă în comun din moși -strămoși era
catali zată de un cadru ceremonial destul de variat: cîntece, dansuri, legende, povestiri, glume.
Atfel, clăcile îndeplineau nu numai funcția productivă, dar ș i cea educativă, prin intermediul
căreia se transmiteau deprinderile și cunoștințele acumulate de strămoși, normele etice și
sociale, cultura tradițională. Clăcile își au izvorul în dragostea de om și Patrie, sunt născute
din generozitatea su fletească. Cu rățatul porumbului, torsul în lungile seri de iarnă nu
puteau fi concepute decît în cadrul clăcilor și șezătorilor pline de haz și voie bună. La Clacă ,
de regulă, domnește veselia și bunăvoința, lucrul nu are un caracter monoton și se
efectuează din inimă. Spre exemplu, în unele sate cînd se bătea lutul pentru poditul casei, în
lutul împrăștiat se juca, se încingea un adevărat joc de toloacă. Pentru clăci mai este
caracteristic și faptul că munca îndeplinită e de o înaltă calitate. Din timpuri străvechi
poporul nostru satiriza și făcea glume pe baza lucrului făcut de mîntuială. Bunăoară, în
dramatirizarea populară Cocostîrcul autorul anonim într -o formă umoristică satirizează și
pedepsește în felul său lucrul rău executat.
Treptat această tradiție izvorîtă di n bunăvoința și prietenia oamenilor a fost transformată
de unele cercuri guvernante într -o muncă forțată, neplătită în folosul boierilor. La astfel de
clăci țăranii căutau să lucreze de mîntuială, de unde și provine zi cala „lucru de clacă”.
Dar aceasta ni ci de cum nu înseamnă că a dispărut și ajutorul reciproc, dezinteresat al
țăranilor acordat semenilor lor. Paralel se păstra și funcționa claca în sensul ei autentic, se
păstrau și se dezvoltau cele mai umane calități ale omului.
Și astăzi poporul nostru p ăstrează și dezvoltă această tradiție, clăcile fiind adevărate
manifestări festive de muncă care cristali zează prietenia dintre oameni. În cadrul clăcilor,
oamenii devin sinceri, își deschid sufletul, se cunosc mai bine, se aprinde și se întărește
scîntei a spiritului colectivist, dorința de a fi împreună și la bine, și la rău. Este evident că în
condițiile contemporane tradiția în cauză obține noi forme și se îmbogățește cu un nou
conținut. Oamenii participă la clacă nu din cauza sărăciei și nenorocirii co nsăteanului, dar
din spiritul colegial, din stima față de consăteanul lor, din dorința de a -i acorda un ajutor
dezintere sat. Oamenii participă cu plăcere la clăci, deoarece ele reprezintă nu numai munca în
comun, ci și bucuria întîlnirii și comunicării cu prietenii și vecinii. Tinerii care iau parte la
clăci sunt captivați d e relațiile colectiviste ce domnesc în cadrul lor. Ne vom referi și la
unele aspecte negative ale clăcilor contemporane. De obi cei, clăcile se încheie cu o masă
copioasă și cu băuturi, dîndu -se uitării aspectul ceremonial folcloric – nu se interpretează
cîntece tradiționale, nu răsună folclorul tradițional, lipsesc dansurile po pulare etc. Unde dacă
nu la clăci, șezători, sărbători populare, tine retul poate să -și însușească comorile spi rituale
ale neamului.

95
De multe ori tradițiile naționale ale ajutorului reciproc sunt c onfundate cu tradițiile ce
au apărut în perioada regimului totalitarist – „subotnicele” și „duminicalele”. Acestea din
urmă nu au nimic comun cu clăcile, avînd forme și u n conținut destul de imperfect.
Tradițiile ajutorului reciproc ce au existat întotdeauna la sate au avut o mare influență asupra
organizării și promovării „ subotnicelor” și „duminicalelor”. Dar ele nici pe departe n -au
reușit să realizeze atît funcția lor educativă, cît și eficiența pro prie tradițiilor naționale ale
ajutorului reciproc. Tradițiile născute de sistemul totalitarist erau un „lucru de clacă”, în
sensul amintit ma i sus. Era știut că în cadrul „subotnicelor” se „obține cea mai î naltă
productivita te a muncii” pe hîrtie. Din cauza unei astfel de organizări și a atitudinii
indiferente din partea participanților, ideea nobilă a muncii de folos obștesc a fost, pur și
simplu, com promisă și a adus anumite prejudicii chiar și tradițiilor populare ale aju torului
reciproc.
Am remarcat deja că Șezătoarea constituie o tradiție veche de muncă, care are valențe
nu numai în plan productiv, de ajutor reciproc, de perfecționare a diferitelor deprinderi și
cunoștințe legate de munca manuală. Ea mai are și valențe cu lturale, adică este un mijloc de
circulație a creației folclorice, întrucît participanții, mai ales tineretul, iau parte la procesul de
continuitate a datinilor și obiceiurilor comunității date. Șezătoarea își are și valorile sale
sociale, deoarece institu ie unele norme de viață în comun și constituie un prilej de activitate a
conștiinței colective a poporului. Ea reprezintă un mijloc destul de eficient de creație
materială și spirituală, un spri jinal relațiilor de continuitate dintre generații, de susține re și de
păstrare a tradițiilor naționale în general, și a celor de muncă, în special.
Tradiția națională Șezătoarea reprezintă o comoară fără de preț a culturii populare
tradiționale, a convețuirii sociale, a creației muzical -dramatice. Conținutul ei de b ază
este clădit și se sprijină pe principiul colectivismului. Șezătoarea în tre cut și în prezent în
mod dialectic îmbină interesul personal al participanților la ea cu acțiunile tradiționale. De
obicei, șezătorule începeau de cu toamnă și țineau pînă în p rimăvară. Oamenii se adunau în
casa mare, împodobită cu covoare, cu prosoape bro date, cu atributele miresei, să stea de
vorbă, să povestească istorii vesele și triste, să discute ultimele noutăți. O funcție
importantă a șezătorilor consta în pregătirea că tre viața de familie a viitoarei mirese și
gospodine, care trebuia să -și demonstreze iscusința, să-i farmece pe flăcăi prin hărnicie,
gust estetic, prin dragostea de creația populară orală, adică interpretînd cîntece, dansuri etc.
La Șezători se cînta și s e dansa, cu alte cuvinte, se evidenția nu numai aspectul direct al
muncii, ci și latura spirituală a omului. Î n cadrul Șezătorii , catalizarea muncii nu se efectua
prin anumite mijloace de constrîngere, ci prin intermediul creației populare orale. Folclorul
tradițional interpretat contribuia la sensibilizarea artistică a plăcerii muncii. La șezătoare,
după cum am menționat deja, fiecare vine, de obicei, cu lucrul lui urmărind interesele sale
personale. Fetele în cadrul Șezătorilor învață să brodeze, să toarc ă lînă, iar flăcăii învață a
împleti panere, a lega mături etc. Con comitent, are loc o întrecere inedită în ingeniozitate,

96
istețime, la interpretarea doinelor, cîntecelor și dansurilor populare. Astfel, se susține și se
dezvoltă procesul de transmitere și de însușire a tezaurului popular, a folclorului
tradițional, a experienței și a deprinderilor de muncă acumulate de popor. Pe acest fun –
dal se poate cristaliza interesul comun al oamenilor din cadrul diferitelor generații, șezătorule
transformîndu -se într -o școală spe cifică a educației estetice și prin muncă a tinerei generații.
Un rol deosebit în cadrul Șezătorilor îl joacă proverbele popu lare. Paremiile pot fi un mijloc
important de educație a tinerei generații. Imaginea și sensurile multiple ale munci i
constituie unul din factorii de bază ai existenței umane, ai educației tinerei generații, pentru că
la baza concepției de viață a poporului, la baza concepției, înțelegerii și interpretării etice a
existenței, a faptelor și caracterelor umane se află con cepția despre muncă.
În proverbele românești poate fi relevat un sistem integru de valori morale și de categorii
ce se reflectă direct în creația mat erială, precum hărnicia, priceperea, dragostea pentru muncă,
și chiar categorii etice mai generale, cum ar fi omenia și cinstea, con cepute în strînsă legătură
cu procesul de muncă. Îndeosebi se remarcă rolul muncii și al condițiilor nemijlocite ale
existenței în f ormarea caracterului omului („Cel mai bun dascăl e pățania”), s e subliniază
că omul se verifică p rin fapte („După poamă se cunoaște pomul, după faptă omul”), că el se
formează prin muncă. („ Omul se cunoaște cînd intri cu el în plug”). Aceste paremii e xprimă
o anumită concepție de viață a poporului român, prag matismul lui, cultul faptelor. În ele
găsim și valoarea morală superioară „omenia”, o virtute considerată dintotdeauna bunul
suprem al omului („Omenia e mai scumpă ca avuția”, „Omenia ține mai s cump decît
minciuna”). Concomitent, se subliniază că fiecare o m trebuie să -și facă un nume bun, că
faptele fiecărui individ t rebuie să se coreleze cu virtuțile sociale, să acționeze de la sine
(„Cum îți vei așterne, așa vei dormi”, „Cum e bună ziua, așa e și mulțumită”, „Cum faci, ți
se face”). În proverbele românești, munca este considerată forța creatoare a existenței, condiție
a dez voltării optime a personalității, atît pe plan moral, cît și afectiv („Omului cu stăruința /
Toate îi sunt cu putință”, „Omul care este harnic, totdeauna are praznic”, „La treabă se
vede omul ce poate”, „Pămîntul cît de bun ar fi, fără lucrător rămîne sălbatic”,
„Rădăcina e amară, dar roadele sunt dulci”).
În paremii este prețuită și creația celor care muncesc, se expri mă stima profundă față de
munca lor („Țăranul muncitor / E vestit ca domnitor”, „Omul zice și isprăvește”). T ot în
proverbe se prețuiește și hărnicia, și priceperea, considerîndu -se calitățile de bază ale
omului („Cel ce are rînduială / Cruță multă oste neală”). În același timp, proverbele
condamnă lenevia („Lenevia este boală”, „Lenea e ca rugina, ea deseacă put erile mai mult
decît munca”).
Proverbele românești ce se referă la muncă conțin nu numai atitudini cu semnificații etice
și afective, ci și unele aspecte gnose ologice și normative față de procesul de muncă. În acest
context, din timpuri străvechi proverb ele legate de procesul muncii au îndeplinit o perioadă
îndelungată funcția utilitară și norma tivă, transmițînd din generație în generație diferite

97
aspecte legate de experiența de producție, diferite norme de conduită și de ac tivitate legate
de ea. Spre ex emplu, în agricultură: „Dacă nu ploua în mai,, / Nu se mănîncă mălai”,
„Dacă nu semeni cucu ruzul pînă -n arminderi, poți să bagi culișerul mămăligii în foc”; în
viticultura: „Via se sapă adîncă și deasă / ca să ne dea nouă leac de viață”, „Via sa n -o lași
să se părăginească, că pierzi și via și vinul”; morărit: „I -a venit apa la moară”, „Moara
bună macină orice”; olărit: „Ulciorul nu merge de multe ori la apă”', „ Rîde ciob de oală
spartă”.
Sunt remarcate în proverbele legate de procesul de muncă și anumite norme de conduită,
drepturile și obligațiile indivizilor în cadrul procesului de muncă („Muncește astăzi, ca sa
mănînci mîine”, „Munca e blagorodnică, / Cînd te ții de ea, ai pită”, „ Munca te scapă de
trei mari rele: de urît, de fapte rele și de ne avere” . Totodată se elucidează și datoria
sfîntă pentru toți membrii societății de a munci: „Omul nu se pricopsește / pînă cînd nu
muncește”, „Pîinea nu vine singură la tine, ci trebuie s-o cauți”. Concomitent se relevă
echitatea împărțirii rezultatelor muncii: „După muncă și răsplată”, „După muncă e bun
repaosul”. „ Cum ți -e lucrul, așa și plata”, „Cum și -a cîștigat, / Așa s -a mîncat”, „Cum ți -e
lucrul, așa și meritul”, cît și concordanța dintre vorbă și faptă: „Gură multă / Treabă
puțina”, „Gura nu cere chirie / Poate vorbi orice fie”, „Înțeleptul tace și face”, „Nu e destul
a ști bine să faci, ci trebuie să faci”.
Se evidențiază în paremii și necesitatea inițiativei, perseve renței și a spiritului de
organizare în muncă: „Fă -te luntre și punte, dacă vrei să fii om”, „La multe cine gîndește /
nici una nu isprăvește”, „Lucrul bine început / E pe jumătate făcut”, „Lucrul de astăzi nu -1
lăsa pe mîine”.
Cele remarcate mai sus denotă faptul că potențialul educativ al paremiilor românești
legate de procesul de muncă, de diferitele lui aspecte etice, afective, axiologice, gnoseologice și
normative este imens și că acest tezaur trebuie să fie materializat în procesul edu cativ.
În condițiile satului contemporan, manifestările culturale au loc în casele de cultură, unde
activează numeroase colective de artiști amatori. În cadrul activității unora din ele Șezătorile
joacă un rol deosebit. Au loc deseori șezători etnografice la care par ticipă oameni de toate
vîrstele. La ele sătenii își deschid sufletele, își dezvăluie genero zitatea, talentul artistic.
Oamenii își amintesc cîntecele și dansurile lor preferate, iar tineretul adună vîrtelnițe, furci de
tors, stative și alte atribute ale șezătorilor tradiționale, care sunt utilizate la aceste șezători
etnografice. La Șezătorile contemporane se sărbătoresc fruntașii muncii, sunt biciuiți chiu –
langiii, răsună satiră la adresa neajunsurilor din viața cotidiană a satului contemporan.
Tineretul are posibilitate de a participa în cel mai activ mod la această tradiție, manifestîndu –
și tal entele. Astfel, educarea tineretului în cadrul Șezătorii are loc în procesul activității
captivante, unde participanții nu se simt un obiect al educației, ceea ce este destul de
important. Dispunînd de un bo gat potențial estetic, șezătorile pot avea o mare influență
asupra formării gustului estetic și a chipului moral al tinerilor.

98
Prin urmare, putem constata ca Șezătorile sunt, niște manifestări unde predomină cu
preponderență aspectele petrecerii timpului liber, manifestările cultural -artistice, niște
mom ente prin intermediul cărora are loc circulația și răspîndirea folclorului. Ele denotă des pre
ceea ce este veritabil, frumos, popular care trebuie să ocupe locul său binemeritat în procesul
educației prin muncă, în procesul educației morale și estetice a tinerei generații, la petrecerea
timpului liber și prin acest potențial pot să favorizeze o legătură mai strînsă, dintre generații.
Dar este cazul să nu uităm și de origi nea acestei tradiții, de faptul că Șezătoarea a fost inițial
o tradiție de muncă și să utilizăm valențele educației prin muncă concepute în ea. Cu alte
cuvinte, ar fi cazul ca în timpul Șezătorilor să se înfăptuiască și educația prin muncă a
tineretului. În cadrul Șezătorilor se pot constitui și educa cele mai nobile calități ale omului –
simțul colectivismului, al datoriei obștești, al prieteniei și ajutorului reciproc, al umanismului
și dragostei față de muncă, Patrie și neam.
6.2 Tradiția săpării fîntînii și sărbătoririi izvoarelor și fîntînilor
În diferite localități ale Moldovei, cu u n deosebit efect educativ se desfășoară tradiția săpării
și sărbătoririi unei noi fîntîni. Din timpuri străvechi, fîntînile nu numai că aveau o
întrebuințare utilitară, ci și reprezentau un simbol al grijii față de alți oa meni. După cum
remarcă P. Șfeianu ca, „ la sate lumea crede că dacă faci, cît ești în viață, o punte, un
pod sau o fîntînă, ai pe ceia lume drum deschis peste ape sau un izvor unde sa te răcorești”1.
Prin intermediul acestei tradiții este educată stima față de omul muncitor, țață de experie nța
înaintașilor noștri, față de cei care ne -au lăsat drept patrimoniu fîntînile și izvoarele, iar prin
ele reprezentările lor despre frumos, despre bine și dreptate. Strămoșii noștri săpau o groapă în
decursul nopții în care puneau un cuibar cu apă și dac ă dimineața mai era apă în cuibar, locul
acela era bun de fîntînă, sau casă.
Conform tradiției contemporane, ce poate fi întîlnită în diferite localități, după ce
fîntîna este săpată și amenajată, sătenii se adună la celebrarea acestui eveniment. Fîn tînarii
sunt întîmpinați cu pîine și sare, lor le sunt înmînate cadouri fru moase, de regulă ulcioare
pentru apă. Prima cană de apă din fîntînă este oferită meșterului fîntînar, care a determinat
locul unde să fie săpată fîntîna. Oamenii care participă la sărbătoare promit în mod solemn
să păstreze fîntîna în ordine, pentru ca în ea, ca și în izvor, să fie întotdeauna o apă
cristalină. Dar exista și unele probleme, vorba e că deseori experiența fîntînarilor este greu de
transmis, deoarece tineretul nu prea vrea să învețe cum se determină locul fîntînii și cum se
sapă ea. Astfel s -ar putea pierde experiența înaintașilor, aceste izvoare ale vieții, bucuriei și
sănătății, tezaurul spiritual și deprinderile de muncă acumulate de secole în acest domeniu.
În ultim ul timp, au fost readuse la viață tradițiile curățirii fîntînilor și omagierii izvoarelor.
În cadrul lor, în afară de munca propriu -zisă, și -a găsit un loc de seamă și hora satului ce se
organizează la finele lucrărilor de curățire a fîntînilor.

1Ștefănuc ă P. Op. cit., Vol. 2,p. 299.

99
Din timpu ri străvechi românii au apucat obiceiul de a denu mi izvoarele și fîntînile după
numele celor care le -au dat viață. Strămoșii noștri nu cunoșteau o datorie mai sfîntă fața de
semeni și urmași decît aceea ele a lăsa, drept urmă pe pămînt și pentru urmași, un copac, o
fîntînă sau un izvor. La Onițcani (Criuleni) a apărut sărbătoarea izvoarelor, care poate deveni
o tradiție cu adevărate valențe educative, ce le poate altoi și educa oamenilor cele mai nobile
calități umane. Cu ocazia sărbătorii oamenii fac cur ățenie în ogradă și în jurul ei, văruiesc
gardurile și fîntînile, împodobesc porțile cu buchete de flori, scot în drum măsuțe cu dulciuri și
burluie cu apă cristalină. La izvoare, fetele îmbrăcate în costume naționale înmînează celor
care au construit aceste surse dătătoare de viață coronițe din flori de cîmp, ul cioare
tradiționale, iar văduvele de război îi leagă cu frumoase prosoape naționale. În așa mod, li se
educă oamenilor mărinimia, bunătatea, se asigură continuitatea generațiilor. Dar, spre regre tul
nostru al tuturor, atare sărbători ale muncii și sufletului se organizează în foarte puține
localități. E necesar de a lărgi aria lor de răspîndire, deoarece cultul apelor, fîntînilor și
izvoarelor este unul din cultele de bază ale poporului nostru. Tra dițiile în cauză își pot aduce
aportul la educarea tineretului, la cultivarea unei atitudini țărănești față de muncă care
consideră că orice încercare de a se eschiva de la munca grea țărănească trebuie con damnată și
disprețuită. Satele noastre au nevoie nu numai de tineri contemporani, cu un înalt nivel de
cultură și cunoștințe vaste, ci și de oameni cu o atitudine autentică, țărănească față de
pămînt, ce trebuie cristalizată din copilărie.
Actualmente, cînd are loc procesul renașterii valorilor general -umane, care au fost
deformate în trecut, suntem datori să găsim izvoarele acestor valori. Este destul de stringent de
a apela la experiența morală și de muncă, la virtuțile morale ce țin de activitatea de muncă –
hărnicia și spiritul de economie, de a manif esta respect față de cei mai în vîrstă, de a avea o
atitudine grijulie față de bunurile mate riale, toate acestea fiind destul de prețioase în prezent.
Facultățile în cauză, fără îndoială, pot îmbogăți practica noastră morala și înțelepciunea
populară acum ulată de secole, pot deveni un jalon important în educația tinerei generații.
Tradițiile populare, întruchipînd în sine cele mai valoroase re alizări ale creației populare,
reflectă atracția deosebită a omului față de sărbători și față de destinderea emoți onală.
Necesitățile spirituale și estetice întotdeauna și în toate epocile au jucat un rol deosebit în
viața omului. Omul permanent a iubit frumosul și confortul, iar aspirațiile lui sunt orientate spre
diversificarea traiu lui, spre organizarea odihnei cu un conținut bogat, spre utilizarea rațională a
timpului liber.
În condițiile contemporane, cînd are loc intensificarea pro cesului de producție, cînd
crește influența factorului social în viața omului, apare în mod inevitabil necesitatea unei
game bo gate de stări emoționale, un schimb periodic de impresii. În aceste condiții,
potențialul emoțional al tradițiilor și sărbătorilor populare poate să devină o barieră în calea
răspîndirii viciilor sociale (alcoolismul, narcomania), pot deveni mijloace eficient e împotriva
indiferenței și pasivității etc. Tradițiile, favorizînd dezvoltarea multilaterală a personalității,

100
pot să se transforme, într-o oarecare măsură, într-o alternativă a specializării înguste a
celor ce muncesc și a modului rațional al gîndirii lo r. Con comitent, dezvoltarea multilaterală a
personalității prin inter mediul tradițiilor poate să creeze anumite posibilități pentru atin gerea
scopului în activitatea concretă de producție. Cu cît mai mult se complică tehnica
contemporană și procesele te hnologice de producție, cu atît mai dezvoltat multilateral trebuie
să fie producătorul. O particularitate specifică a tradițiilor naționale coristă în faptul că ele
sunt un mijloc de relaxare, refăcînd forțele omului pentru activitatea lui ulterioară de
producție. Tradițiile, în virtutea unor anumiți factori de ordin psihologic și estetic, exer cită o
influență favorabilă asupra procesului de refacere fiziologică a omului în decursul sau după
ziua de muncă, după o săptămînă de muncă încordată.
6.3 Tradițiil e Jocului și Norei Satului
Dansul popular reprezintă una din cele mai vechi forme de artă. În viața satului românesc
dansul era practicat de toată lumea, de la cei mai tineri pînă la cei mai în vîrstă, exprimînd o
bogăție sentimentală și artistică. O. Bîrl ea în Eseu despre dansul popular românesc remarcă că
„dansurile românești se desfășoară pe o gamă atît de multiformă, încît repertoriul nostru
depășește vizibil pe ale celorlalte popoare europene ca bogăție de forme și nuanțe”1. Despre
farmecul serbărilor populare în spațiul carpato -danubian -pontic, în care cîntecul și jocul erau
nelipsite, marele nostru înaintaș M. Eminescu ne -a lăsat o consemnare destul de sugestivă prin
care remarca că nu pierde niciodată ocazia de a participa la petrecerile poporale. Fi ind prieten
pasionat al poporului, cînd acesta se adună în masă, el simțea că este o parte a totalului.
Eminescu considera că e ceva dumnezeiesc în acest sentiment, așa că orice serbare a poporului
i se părea o sărbătoare sufletească, o rugăciune cucernică .
Condițiile vieții spirituale ale omului îl fac să fie receptiv față de ceea ce este natural,
față de frumusețea naturii și față de esența general -umană a creației populare. Despre acest
lucru ne vorbește elocvent reînnoirea și reîntoarcerea către bogăți a spiri tuală a tradițiilor
populare, ca Hora satului , Jocul etc.
Jocul popular ocupă un loc de seamă în patrimoniul poporului român. Fiind bogat în
caractere și stiluri, în el se reflectă viața, aspirațiile, năzuințele și sentimentele poporului,
temperam entul lui optimist și plin de vitalitate. Ele au fost omniprezente în viața
comunităților rurale din Basarabia.
Doar la români termenul dans este înlocuit cu termenul joc, acesta avînd o încărcătură
semantică mult mai bogată decît dansul. Intrarea tinerilo r în joc marca momentul maturității și se
făcea printr -un anumit protocol social, anume în pereche, dovedind capacitatea de integrare în
comunitatea maturilor, cu perspectiva căsătoriei.

1Birlea, O . Eseu despre dansul popular romanes c. București : Ed. Cartea Romaneasca, 1982, p. 48.

101
Hora satului , locul în care se sudau prieteniile în vederea căsătorie i, astăzi nu mai există ca
instituție tradițională decît sporadic, organizată în scop de reconstituire etnografică demonstrativă,
fiind înlocuit cu disco sau cu alte forme de distracție colectivă sau de grup.
Evident, Hora satului , ca manifestare publică, presupune cunoașterea de către tinerii care
intră în joc a repertoriului de jocuri ale satului, a etichetei și a regulilor de desfășurare. În
condițiile actuale în care repertoriul de jocuri tradiționale este învățat doar de membrii unor
formații folcloric e pentru reprezentarea localității în festivaluri de folclor și nu de toți tinerii și
maturii satului, continuitatea instituției jocul satului nu poate fi asigurată și instituția în sine nu
este funcțională.
Revigorarea instituției tradiționale a jocului d uminical poate revitaliza viața satului în forme
de distracție care să antreneze toate vîrstele, valorificînd cu înțelepciune cunoștințele
înmagazinate în memoria bătrînilor și maturilor.
Locul de desfășurare era inițial organizat în aer liber sau în loca luri, în interiorul satului
sau în afara lui. În interiorul satului se organiza în șuri, în casa unui particular ori în cîrciumă, în
centrul satului, la școală, în curtea bisericii, iar în afara satului, la maidanul de horă, la han, în
pădure în crîng, la vie etc. Mai tîrziu se organiza la căminul cultural. Actualmente Hora satului se
întîlnește rar în mediul rural, fiind organizat mai mult cu scop de demonstrație etnografică sau
etnoturistică.
Organizatorul Jocului era, fie un om desemnat de comunitate cu această sarcină, numit
vătaf, ori alte persoane cu autoritate în sat, între care menționăm: pîrcălabul, chizeșii, ctitorii,
capii satului – primarul, cîrciumarul, hangiul, flăcăi din sat care doreau să se căsătorească și -și
căutau pereche, ori cu autoritat e și cu talent managerial, de organizatori.
Aceștia stabileau programul Horei Satului și supravegheau buna lui desfășurare. Tot ei
erau cei care angajau și plăteau muzica. Muzicantul sau taraful era tocmit fie din sat, fie din afara
satului, de organizator ul jocului, ori de către un comitet care strîngea banii cu cîteva luni înainte,
percepîndu -se apoi o taxă de intrare, mai ales cînd jocul s -a organizat la căminul cultural.
Hora începea, în general, pe la orele 14 -15 și ținea pînă se întuneca. După adoptar ea
balului de către comunitatea sătească, se întîmpla ca hora să fie urmată de bal, care ținea toată
noaptea. Vîrsta de participare la horă era diferențiată sexual: fetele participau la horă de la 15 -16
ani, iar băieții de pe la 18 ani, ori după terminarea serviciului militar. Pe vremuri participau și
tineri căsătoriți, precum și vîrstnici.

102
Odată cu evoluția mentalității, din considerente practice, s -a afirmat tendința afișării
programului de joc pentru a evita unele neînțelegeri. Înainte, Jocul era comand at de un vătaf, care
organiza desfășurarea horei, respectiv începutul jocului și succesiunea jocurilor în program.
Ordinea jocurilor avea o schemă fixă ori flexibilă, alcătuind o suită cu joc de debut și joc de
încheiere a manifestării comunitare. Conținut ul repertoriului de jocuri varia de la sat la sat, în
limitele tipologiei structurale zonale.
În vechime acest obicei reprezenta un eveniment nelipsit din cursul firesc al vieții de la țară,
făcînd parte din stilul de viata al țăranilor, asa cum ar fi, spr e exemplu, munca cîmpului. Hora se
ținea în toate zilele de duminică, zilele de sărbătoare, cu ocazia serbărilor și a altor evenimente
cum ar fi nunta. Poiana întîmpina laolaltă copiii, tinerii, dar și bătrînii satului, care contribuiau la
transmiterea obi ceiului către generațiile următoare. Hora satului însemna în trecut mai mult decît
un moment de bucurie și de destindere, avînd conotații sociale deosebit de importante. Se
obișnuia ca la horă, fetele tinere, aflate în apropierea vîrstei la care ar trebui să se mărite erau
„prinse în horă”, simbolizînd astfel că sunt gata de căsătorie. Momentul era pregătit cu atenție,
fata purtînd haine de sărbătoare tradiționale, cu salbă de aur la gît, și cu părul dezvelit strîns în
coc. Măiestria cu care jucau și frumus ețea erau un atuu, fiind curtate în scurt timp de flăcăi, care
și ei la rîndul lor îsi arătau talentul la joc. Este lesne de înțeles de ce majoritatea căsătoriilor aveau
loc în cadrul comunității, putîndu -se observa multiplele legături de rudenie care exis tă оntre
oameni. La Horă participau de obicei numai membrii comunității, orice încercare de pătrundere a
unui flăcău din alt sat fiind respinsă cu brutalitate, tinerii avînd grijă să nu înstrăineze nici o fată.
Siguranța că flăcăul sau fata sunt din aceela și sat însemna pentru părinți, în mod special, o
ușurință în ceea ce privea vegherea tinerei familii, împărțirea pămîntului, ajutor pentru ridicarea
unei case, dar mai ales, cunoașterea familiei cu care urmau să se înrudească.
Hora satului a fost odinioară o manifestare amplă pe care localnicii o numeau „danț”.
Ocaziile de organizare erau foarte multe. Erau implicate mai toate sărbătorile tradiționale,
exceptîndu -se perioada postului. Datorită interdicțiilor creștinești, acestea mai interziceau „danțu”
în prima zi a sărbătorilor considerate cele mai mari: Crăciun , Paști , Rusalii , jocul organizandu -se
în zilele de după sărbătoare.
Ca și șezătoarea, acest obicei intreținea climatul de viață spiritual a satului, îi întărea climatul
de viață sănătoasă prin „gura satului” și ascuțișul tăios al strigăturilor de mare vitalitate, bogăție și
varietate. Jocul duminical avea cu preponderență un rol de inițiere, întrucît organiza „băgarea în
danț” a fetelor și flăcăilor ajunși în stadiul de adolescență. Intrarea în dans respecta anumite
norme și prescripții tradiționale, ea implica un anume fast, avea un caracter sărbătoresc.
Intrarea în dans se făcea pentru fete de 12 ani, iar băieții intrau în dans după 14 ani.Invitarea
fetelor la dans se făcea după anumite reguli tradi ționale. Nu era voie ca fetele să refuze nici un
flăcău chiar dacă era mai sărac sau mai puțin chipeș. Dacă o fată nu vroia să danseze îi spunea:

103
„Joc în dansu acesta” sau „mi -i dat danțu”. Era considerată necorespunzătoare comportarea fetei
care refuza di rect să joace cu un băiat, or care il lăsa în „danț” și nu scăpa nepedepsită de „gura
satului”. Babele ziceau „că -i pe nealcoșe și pe măreață și umblă cu nasu pe sus”. „Gura satului”
avea o mare importanță în cadrul dansului și a satului în general și ea s ancționa orice purtare
necorespunzătoare.
Astfel, Horasatului și Jocul din trecut nu erau numai o adunătură de oameni, unde lumea
dansa și se veselea. Are dreptate Mihail Gh. Cibotaru, cînd subliniază că, pe lîngă momentul
distractiv, pe lîngă partea ei ve selă, hora mai era, în primul rînd, un fel de școală a satului, o
școală de etică și es tetică, o școală cu lecții de omenie, de comportare în societate, o școală
de popularizare a tot ce este frumos, bun, modest și de preț, spiritual și vesel și, în acela și
timp, o biciuire a obrăzniciei, a îngîmfării, a fuduliei și a altor metehne omenești1. Horele și
Jocurile erau niște mecanisme eficace de reglementare a comportamentului oamenilor, de
educație a facultăților morale înălțătoare. Proce sul educativ avea l oc prin intermediul opiniei
publice, de aceea tineretul se străduia să fie corect în toate. După cum remarcă P.
Ștefănucă2, în unele sate, dacă o fată nu avea plăcere să danseze cu un flăcău, care poate era mai
sărac sau nu se bucura de o bună reputație î n sat, atunci flăcăul o putea da afară din joc. Fata
în cauză era nevoită să stea între fete și să nu danseze, chiar dacă o chemau alți flăcăi care
îi erau pe plac. Flăcăul jignit o putea împiedica să danseze, izbind -o afară din joc. Alți flăcăi îi
puneau pe lăutari să -i cînte marșul. Astfel, bazîndu -se pe reprezentările morale existente în
societate și însușindu -le, omul poate în aceeași măsură să -și reglementeze comportarea sa și
concomitent să judece de spre tot ce are loc în jurul lui. Cu alte cuvinte, în morală omul este
nu numai obiectul controlului social, ci și un subiect ce are autoconștiință – convingeri, simțuri,
emoții, deprinderi. Reieșind din aceasta, putem conchide că tradițiile în cauză, ca factori obiec –
tivi ai formării conștiinței morale, p ot să funcționeze eficient nu mai atunci cînd se îmbină cu
influența factorului subiectiv, adică cu activitatea omului spre susținerea acestor tradiții.
Mai bine zis, acțiunile și comportamentul omului depind atît de conștiința lui morală, cît și de
activi tatea lui spre susținerea acestor tradiții și sărbători, pentru că în acest proces el
asimilează anumite norme și reguli necesare, care favorizează devenirea lui ca ființă socială. În
același timp, are loc procesul trecerii valorilor morale, care există în conștiința socială, într -o
proprietate personală a individului, ceea ce are o deosebită importanță în educația morală.
Horele și Jocul popular au un potențial moral destul de prețios, deoarece pe baza forței
opiniei publice li se educă tinerilor simțul da toriei și conștiinciozității, al omeniei, cinstei,
sovestei și rușinii. În felul acesta li se cultivau oamenilor de la sate – din cea mai fragedă
copilărie – facultățile morale de mare preț. Cu regret, aceste tradiții nu sunt promovate
pretutindeni, ceea c e a dus inevitabil la sărăcirea sufletului omului, fiindcă treptat au dispărut

1A se vedea: Cibotaru, M. Hora . În: Literatura și arta, 1988, 17 martie.
2A se vedea: Ștefănucă P. Op. cit., Vol 2, p. 124.

104
calitățile morale, cum ar fi sovestea, rușinea, stima față de oamenii mai în vîrstă, dragostea de
creația populară tradițională. Astfel, a dispărut acel mecanism constituit timp de secole –
opinia publică ce stă de veghe la procesul de devenire morală a personalității. Treptat,
sovestea, rușinea, modestia și alte calități nobile ale personalității au fost înlocuite de
fenomene negative ca, mîndria, invidia, zgîrcenia și lăcomia. Moralitatea satului, cîndva atît
de pură, atît de viguroasă, cedează pozițiile, se rudimentează și degradează.
Ar fi greșit să înțelegem că Hora , Jocul și alte tradiții ale satu lui de odinioară pot deveni un
panaceu sau un remediu momentan pentru cultura, morala și spiritul tineretului de astăzi, că
ele ar fi în stare să stăvilească fenomenele negative ce afectează tinere tul. Dat totuși, în
ultimii ani, are loc o renaștere a horelor și a altor tradiții seculare. Spre exemplu, în satele
raionului Edineț sa u depus eforturi susținute în această privință. În satul Brînzeni, ca pe
vremuri, pe maidanul satului se adună frecvent locuitorii de la mic la mare la joc, unde își
împărtășesc bucuriile și durerile, unde se cîntă și se dansează. În așa mod are loc reînvi erea și
păstrarea tradițiilor populare, a cîntecelor și dansurilor de odini oară. La joc participă cu mare
plăcere și tineretul, care îmbină în mod organic viața contemporană cu frumosul de altă dată.
Readucerea la viață a acestor tradiții favorizează situa ția în care ele pot să devină o
necesitate, ca mai apoi să fie interiorizate în conștiință si să se materializeze în comportarea
ulterioară a personalității. Odată cu apariția necesității de a respecta aceste tradiții, oamenilor
le apare interesul fața de tradiții, ceea ce poate deveni o bază a moralității. Concomitent,
tradițiile ce au devenit un bun al unor oameni sunt realizate în practică în dependență de
motivația comportării.
Este demonstrat din punct de vedere științific că în reflectarea fenomenelor sociale un rol
important îl joaca particularitățile emoțional -afective ale psihologiei sociale. O astfel de
reflectare se caracterizează prin faptul că ea este de foarte scurtă durată și este urmată de
o răspîndire rapida a emoțiilor, sentimentelor, retră irilor și reprezentărilor. În procesul
muncii educative, tre buie să tindem ca emoțiile, reprezentările și aprecierile ce au apărut în
procesul perceperii unor anumite forme ale culturii de o orientare și valoare scăzută să
nu se transforme stihiinic î n idei, evitînd conceperea lor logică. În prezent, anume în
așa mod are loc răspîndirea valorilor culturii de masă în mediul tineretului, deoarece este
percepută numai la nivelul emoțional -afectiv. Din această cauză, este necesar de a diminua
perceperea emoțio nal-afectivă a valorilor culturale de un nivel scăzut. Un rol deosebit, în
această ordine de idei, aparține tradițiilor, obi ceiurilor și sărbătorilor naționale. Ele reprezintă
niște imagini stabile, unde aprecierile și orientările se deosebesc în mod avan tajos de
perceperea social -psihologică inițială și de retrăirile psi hologice menționate mai sus.
Utilizarea tradițiilor naționale în procesul educativ va permite de a aplica și conceperea logică
în cadrul educației estetice, va contribui la formarea sent imentelor, retrăirilor și emoțiilor
pozitive.
6.4 Locul și rolul ritualurilor de muncă în devenirea civică a tineretului

105
Un rol deosebit în educația estetică a tineretului îl au ritu alurile. Am menționat deja că
ritualul reprezintă o acțiune sim bolică în timpul căreia participanții lui marchează cele mai
impor tante evenimente ale vieții sociale și personale. Ca ritualul să -și exercite funcția sa
estetică, el trebuie, după opinia noastră, să corespundă anumitor cerințe. Ritualul bine gîndit
contribuie la dezvoltarea de mai departe a necesităților estetice, legînd într -un anumit mod
omul de realitatea înconjurătoare. În același timp, ritualurile pot favoriza educația artistică,
dar concomitent apare necesitatea de a consolida, de a păstra și de a obține o a numită
stabilitate a lor. Acest scop poate fi atins în cazul cînd acti vitatea educativă nu este
unilaterală. Esența ritualului constă nu numai în frumusețea lui, dar și în expresia
simbolică și es tetică a legăturilor colective ale societății. E firesc ca în timpul desfășurării
ritualului să existe deosebiri din punctul de vedere al rolului simbolului în ritualul
corespunzător. După cum remarcă etnografii, independent de faptul cum se comportă
participantul la ritual – mai activ, jucînd în el rolul central , sau poate mai pasiv, formînd
„fundalul”, el este permanent activ din interior, cu alte cuvinte, nu contemplează pur și simplu
ritualul, ci retrăiește aceleași sentimente ca și ceilalți participanți. Prin urmare, se re marcă
necesitatea influenței educati ve a acestor ritualuri, ele con stituind un astfel de proces
spiritual în care tînărul nu rămîne un obiect pasiv, ci devine o parte activă a lui. Spre
exemplu, laitmotivul ritualului consacrării în rîndurile agricultorilor trebuie să fie ideea că
omul munc ii este stăpînul adevărat al propriului destin, că munca este o valoare morală
măreață, o datorie sfîntă, un drept inalienabil al fiecăruia. Conținutul ritualului trebuie să
impună ideea că numai munca dă un sens adevărat vieții omului, că numai în procesu l
muncii el își obține chipul său social. Mijloacele expresive utilizate în cadrul ritualurilor
trebuie să pătrundă adînc în conștiința tineri lor, să fie sincere și autentice.
Consacrarea în rîndurile agricultorilor și alte ritualuri con temporane se află în proces de
constituire și de aceea ele încă nu sunt perfecte. Este necesar de a lua în considerație nu numai
conținutul ideinic, ci și gradul influenței emoționale a acestor ri tualuri. Doar în acest caz
ritualurile pot fi acceptate cu plăcere de tinere t, devenind niște tradiții stabile.
O altă problemă destul de importantă este determinarea criteriului frumuseței în ritualuri.
Ritualurile noastre trebuie să fie atît de frumoase, încît să bucure prin solemnitate, să fie
sugestive, să le cristalizeze la o ameni cele mai nobile sentimente și emoții. Prin urmare,
criteriul frumo sului și al esteticului în ritualuri trebuie să obțină un așa conținut și formă, încît
să corespundă și să satisfacă necesitățile morale și estetice ale individului, ale comunității
etnice, ale societății în general.
Pentru ca ritualul să producă emoții pozitive, el trebuie să fie însoțit și de o muzică
corespunzătoare. Muzica în cauză nu va fi una obișnuită, cotidiană, deoarece nu va putea
produce anumite retrăiri emoționale. Dar apa re inevitabil întrebarea, de ce trebuie să ținem
cont la selectarea ei? După opinia noastră, această muzică trebuie să poarte un
caracter asocia tiv, iar conținutul ei trebuie nu numai să corespundă contempo raneității, dar și

106
să creeze punți de legătură cu strămoșii noștri. Î n muzica ce va însoți ritualurile e necesar să
răsune motivele și intonațiile populare. Dacă vom efectua o analiză retrospectivă a
lucrărilor muzicale interpretate în timpul ritualurilor contem porane, vom constata, cu regret,
că mai mu lt de jumătate din melodiile interpretate nu au nimic comun cu motivele naționale.
O altă trăsătură specifică a ritualului trebuie să fie caracterul l u istereotipizat, deoarece
fără ca cel puțin o anumită parte a ritualului să f ie standardizata pînă la o st ereotipizare
deplină, el nu poate deveni tradiție. Un sistem strict și stabil de acțiuni poate să provoace și
simțuri, și emoții stabile, „amintirea” lor de parcă ar anticipa aceste acțiuni. Stereotipizarea
ritualurilor nu înseamnă că nu rămîne cîmp liber pentru acțiuni improvizate în cadrul lor. În
anumite cazuri, ritualul poate fi completat cu unele elemente, sunt oportune și improvizațiile,
dar ele nu trebuie să apară spontan în timpul derulării ritualului, ci vor fi bine gîndite în
prealabil pentru fiec are caz concret în parte.
O trăsătură specifică a ritualurilor este și faptul că toate lu crurile, cuvintele și acțiunile
există într -o formă simbolică care, dacă e la un nivel înalt, poate amplifica în mod
substanțial eficienta acțiunii asupra simțurilor și emoțiilor individului în tim pul derulării
ritualului. Este necesar de a utiliza cu o maximă eficiență simbolica ritualurilor tradiționale în
procesul formării noilor ritualuri. În realitate, de fapt, întîlnim destule cazuri cînd organizatorii
se strădu iesc să creeze o nouă simbolică, în cadrul căreia locul central este acordat simbolicii
verbale în detrimentul altor forme ale simbolicii – muzicale, dinamice etc.
Toate trăsăturile menționate mai sus ale ritualurilor pot fi la un nivel înalt doar atunci
cînd își vor îndeplini funcțiile estetice. În acest caz, atmosfera retrăirii comune, solemnitatea
celor ma turi se va transmite celor tineri și se va crea o atmosferă unde posibilitatea cumulativă
a emoțiilor unui individ prin retrăirea colectivă cu alți oa meni va atinge cota maximă.
C A P I T O L U L 7
Dramaturgia populară și valorile ei educaționale
La români există și se dezvoltă în permanență pînă în prezent o formă de artă destul de
veche – dramaturgia populară. Ea reprezintă cultura teatrală a neamul ui, cronica istoriei
milenare a poporului. Dramaturgia populară se mai numește și teatru popu lar. Scena teatrului
popular este curtea țărănească, casa, drumul satului. Cele mai răspîndite drame din repertoriul
teatrului popu lar sunt cele haiducești, voin icești, de recrutare, alte jocuri drama tizate, precum și
dramatizările populare: Capra , Căluțul , Cerbul , Mioara , Malanca etc.
7.1 Malanca
Cea mai interpretată dramatizare din cadrul teatrului popular este Malanca . Despre
originea Malancăi știm destul de p uțin. Legendele, urăturile și dramatizările populare denotă
despre fap tul că Mălăncuța (Melanca, Melania) este o fată din Hîrlău (un sat moldovenesc),
fiica sau sora comandantului cetății Movilău, sau Cameneț. Legenda spune că asupra cetății
au năvălit tă tarii (în unele variante turcii) și au asediat -o un timp îndelungat. Treptat,
hrana și apa s -au epuizat și în cetate au început să bîntuie foamea, setea și bolile. Dușmanii

107
erau siguri că apărătorii cetății se vor preda fiind sleiți de puteri. Dar Malanca a ieșit în fața
cetății în haine frumoase (cu catrință și spiniță), simulînd că a fost obijduită de apărătorii
cetății și ca este gata să -i trădeze.
Ea le -a spus dușmanilor că apărătorii cetății de abia se mai țin pe picioare și pot fi
repede învinși, dacă va fi atacată cetatea din partea opusă. Tătarii (turcii) au pornit spre
partea opusă a cetății amenințînd -o pe Malanca cu răfuială în caz de ea îi înșelă, iar dacă vor
cuceri cetatea, i -au promis că va fi doamna doamnelor „ crăiasă”. Între timp, apărătorii au ieșit
pe porți, au încercuit trupele inamicului și le -au distrus. Tătarii (turcii) ramași în viață, au
omorît -o și au sfîrtecat -o în bucăți pe Malanca , i-au scos ini ma din piept și au aruncat -o
corbilor. Însă corbii n -au mîncat inima martirei, ci au d us-o la Hîrlău în grădină și au
îngropat -o în pămînt. De atunci, în acel loc, primăvara răsar primele flori, brîndușele și
clopoțeii. Mai întîi răsar clopoțeii ce anunță că peste cîteva zile va învia inima eroinei.
Oamenii au numit -o pe eroină sfînta Malan ca, plasînd -o printre cei mai de seamă eroi și
martiri ai neamului românesc, fiindcă jertfirea de sine și dragostea de Patrie și neam nu se uită
niciodată1.
Sub denumirea Malanca întîlnim cîteva specii și tipuri ale dramaturgiei populare:
Malanca – dramati zare populară, Malanca – colindă, Malanca – dramă haiducească, Malanca
– contaminare a dramelor haiducești, Malanca – contaminare a măscăricilor, Malanca –
dramă și dramatizare populară rusă Țarul Maximilian , ucraineană Melanca și Malanca – dramă
populară propriu -zisă, unde se proslăvește prietenia dintre oameni și se satirizează dușmanii
neamului nostru. Fiecare din speciile și tipurile menționate au, la rîndul lor, o serie de versiuni
și chiar subiecte materializate în diferite variante. În unele sate put em întîlni cîteva variante
cu diferite subiecte.
Umblatului cu Malanca i se mai spune a merge la mălăncuit. De obicei el începe cu
cuvintele:
Gospodarilor de casă, Sloboziți malanca -n casă, C-afară plouă de varsă!
Mai jos vom prezenta una din cele mai răspîndite variante ale Malancăi ce are o
circulație pînă astăzi în Moldova și Bucovina2. Cel care organizează și conduce Malanca se
numește calfă și este ajutat de mai mulți cazaci. Aceștia, la indicațiile calfei, adună grupul
mascaților împrăștiat pe ulița satului sau prin curtea gospodarului, răspunzînd de păstrarea
ordinii în tim pul deplasărilor de la o casă la alta. Calfa nu poartă mască. Nici cazacii nu au
măști, în schimb își dau cu roșu pe față. Pe cap poartă căciulă brumărie sau neagră, dre aptă
și cu fundul retezat. Pe retezătura căciulii se coase carton alb, galben sau roșu, iar pe marginea
de jos a căciulii, în față, se prinde o stea. Sunt îmbrăcați în haine militare cu epoleți imperiali,

1Asevedea : Спатару, Г. И. Народная драма „Меланка ii типи та версii ”. В: Народна творчествъ та
етнография. Кiiв, 1982, № 1.
2A se vedea: Jula , N.; Mănăstireanu , V. Op. cit., p. 12 -15.

108
cu diagonale încrucișate în față și în spate, iar p e piepții hainelor se prind tot felul de medalii,
decorații și monede vechi. Pantalonii, de culoare albastră sau verde, cu vipușcă roșie sau
galbenă, se asortează cu culoarea ves tonului. În picioare poartă cizme, iar în mînă au cîte o
cravașa. Calfa și ca zacii intră primii în curtea gospodarului și -i cer permi siunea să -1 ureze și să –
și desfășoare jocurile. Cel mai des se orga nizează jocul ursului. Ursarul poartă 3 -4 urși,
oameni îmbrăcați cu cojoace întoarse pe dos, cu pantaloni din piele de oaie, de asemenea
întoarsă pe dos cu lîna în afară. Capul ursului este confecționat tot din piele de oaie, atunci
cînd lipsește capul de urs adevărat. Urșii au clopoței prinși de picioare și la urechi. Ur sarul
conduce urșii legați de bot sau de mijloc cu lanțuri. El are pe cap o pălărie veche, plete
lungi, negre, e ghebos, iar pe față și pe mîini se dă cu negru. Ursarul mai duce cu el o
traistă în care bagă darurile primite. Pentru hrana urșilor capătă porumb, făină și uneori, în
glumă, tărîțe, coji de cartofi și alte resturi de mîncare. Bătînd într -o tobă făcută dintr -o
veșcă de sită sau dintr -o tavă de copt pîine, ursarul strigă și îndeamnă urșii la joc, în timp ce
fluierarii execută o ursărească.
Din jocul urșilor e nelipsită scena înbolnăvirii, morții și învierii ursului. În acest epizod un
rol aparte îl are doctorul, îmbrăcat în halat alb, în mînă cu o trusă de „instrumente
medicale”, fără mască pe față, dar cu ochelari, cu o cruce roșie pe mîneca halatului sau pe
căciulă, consultă nu numai urșii bolnavi, ci și asis tența, vorbind și el în termeni medicali, „de
te doare capul”. Un loc aparte ocupă în Malancă negustorii sau boierii. Acestea poartă măști
urîte, din cîrpe și bucăți de piele murdare. Ei vin cu un „catalog” mare zicînd că strîng
datoriile. Sunt șchiopi, gh eboși, înbrăcați cît mai neglijent. Pe cap poartă turban (cilindru) din
pielicele de capră sau din înnădituri de piele de iepure cu postav colorat. Fundul „cilindrului”
are culoare roșie. Ei nu joacă, ca în alte părți, un dans anume, ci doar improvizează u n
dialog cu gazda sau cu alte persoane din asistență, pe teme negusto rești și în privința
datoriilor bănești. Se mai fac 3 -4 căldărari și căldărițe, care ghicesc în cărți, în ghioc, în
palmă. Cei mai tineri se maschează în draci: poartă mască cu blană de iepure în loc de
barbă, își pun trei coarne de capră colorate în roșu, au coadă și -s îmbrăcați în haine rele,
negre sau roșii, iar în mînă au cîte un baltag. Rolul lor se reduce la crearea și întreținerea
unei atmosfere de veselie exuberantă, cu aspect de indisciplină și dezordine. Se dau peste cap,
se urcă pe case, în copaci, se bagă sub pat, încurcă jocul celorlalți, murdăresc fetele cu
funingine. Negustorii, căldărarii și dracii fac parte din grupul urîților, spre deosebire de calfă și
cazaci, care forme ază grupul frumoșilor. Din grupul urîților nu lipsește moartea întruchipată
de un om înalt, cu turban alb sau coif și cu o seceră sau coasă în mînă. Moartea e înfășurată
într-un cearșaf alb sau o pînză albă. Poartă mască din carton de asemenea albă.
Din Malancă fac parte și jienii, Bujor, mirele și mireasa cu alaiul lor. În anul cînd se
organizează și cete de jieni, și de Bujor, pentru a sesiza diferența dintre ele, una din bande se
îmbracă în costume naționale locale, iar cealaltă – de regulă Bujorenii – în haine militare.
Alaiul nunții poate fi numeros sau redus la cîteva personaje, după numărul tinerilor care doresc

109
să participe în alaiul ei sau care n -au avut timp și posibilitate să -și confecționeze o mască și
un costum care să le permită să intre în rîn dul frumoșilor sau urîților. Mirele e mic de statură
și gras, mireasa înaltă și slabă, cu voal alb, coroniță de flori pe cap și buchetul miresei în
mînă. Bătăjelu umblă cu bățul împodobit cu flori de hîrtie – albe și roșii și basma înflorată
prinsă în cuie . Preotul are o căldărușă și busuiocul cu care sfințește căsătoria.
În alte variante ale Malancăi , din grupul frumoșilor fac parte împărați, miniștri și generali,
bungheri, domnișoare, a căror costumație este deosebită. Împărații, miniștrii și generalii
au săbii sau „bucăți de fier rotund”. Pe cap poartă căciulă din pene colorate, de cocoș
sau de gîscă, numită ceac. Au epoleți din fir, iar pieptul cabatului e împlătoșat cu 8 -9
rînduri de decorații. Pantalonul bufant și cizmele de piele completează cos tumul .
Domnișoarele sunt îmbrăcate cu rochii de catifea neagră, albastră sau maronie, cu un rînd de
flori la poale. La gît au mărgele. Pe cap domnișoarele poartă pălărie neagră, pe fundul
căreia se pun, în cruce, două pene de struț și o bordură din flori și bet eală.
Grupul frumoșilor este întregit de bungheri, care, spre deose bire de împărați și miniștri, au
arme. Pe cap poartă și ei ceac, dar nu e din pene, ci din hîrtie colorată, tăiată fâșii, de culori
contrastante. Vestonul este de asemenea militar, închis la gît cu un buchet de cordele colorate.
Au epoleți din pene de gîscă, colorate. Bungherii au pantaloni albi, cu cordică roșie și sunt
încălțați în bocanci.
Din grupul urîților fac parte ursul, ursarul, ciobanul, baba și moșul, doctorul, căldărarii și
căldărițele. Ursarul are pantaloni largi de culoare roșie sau verde din „velură”, mască din
piele, iar pe cap „pălărie țilindra”. Masca ursului e confecționată dintr -un cap de vițel cu
falcă de jos mobilă, iar interiorul gurii e vopsit roșu.
Așadar, la Malanc ă pot să participe zeci și chiar sute de mascați. Tineretul se
pregătește de această reprezentație din timp, familiarizîndu -se cu fantezia bogată a
poporului, cu ideile nobile înglobate în ea. În această reprezentație, în mod fericit, se
îmbină măștile și costumele, mimica și poezia, individualitatea eroilor și muzica populară în
care se reflectă atitudinea poporului față de fenomenele naturii, față de situația meleagului
natal, față de trecutul nostru istoric. Teatrul popular satirizează prin inter mediul măștilor,
costumelor, acțiunilor și replicilor, al bancurilor și snoavelor pe marginea unor trăsături
negative de caracter, cum ar fi lăcomia, beția, goana după portofolii, răutatea, trădarea nea –
mului etc.
La Ocnița personajele Malancăi utilizează dialogu ri și jocuri de cuvinte3:
Î m p ă r a t u l :
Moșule, iești a lui Toader Călcîi?
M o ș n e a g u l :
Nu, eu sunt de la Badraji, împărate.
Și-mi place lapte cu tocmagi!
Îm p ă r a t u l :

110
Moșule mata ești falci?
M o ș n e a g u l :
Ce, ce poate -mi dai o fălcie de pămînt?
Îm p ă r a t u l :
Ce-ți trebuie o fălcie,
Îți ajung și doi metri ca la colhoz.
Da ce ești specialist? Ce poți face?
M o ș n e a g u l :
Pot face o fîntînă!
(începe să sape și zice):
Of, of, of, aici este un motan mort.
(întinde o hîrtie către împărat.)
Îm p ă r a t u l :
(se uită la ea și zice:)
Cu acest document te băgăm la itubă!
lM o ș n e a g u l :
Dar n -am nici o bubă.
Îm p ă r a t u l :
La itubă!
M o ș n e a g u l :
Eu sunt om bătrîn, să cînt din trubă?
Îm p ă r a t u l :
Nu moșule, dumneata ești falci!
Spune cine ești, de nu te tăiem!…
Acest schimb inedit de cuvinte readuce la viață vorba mustoasă a românului de odinioară,
vorba prin „childuri”, în care este con centrată înțelepciunea poporului, umorul fin și arta de a
satiriza pe marginea neajunsurilor vieții. Astăzi avem nevoie de a readu ce la viață această
vorbă, această limbă plină de farmec, umor și voie bună.
Malanca are un conținut bogat și este o capodoperă a creației populare în care s -a
concentrat istoria poporului nos tru, închipuirile lui despre frumos, bine și rău, virtute și
viciu etc. Ea reprezintă crîm peie din lupta de eliberare națională a popurului împotriva
turcilor, țarismului, exprimă aspirațiile poporului spre liber tate, prosperitate, pace, cît și
dragostea de Patrie. Malanca întruchipează în sine cele mai frumoase trăsături ale
poporu lui nostru – umanismul, colectivismul, cinstea, sinceritatea, curajul de luptă, abnegația
și generozitatea. Teatrul popular posedă un bogat material pentru crearea emoțiilor pozitive,
pentru educarea tineretu lui în spiritul patriotic și general -uman, al dragostei pe ntru istoria
plaiului și neamului românesc.
7.2 Căluțul

111
O altă reprezentație a teatrului popular, interpretată frecvent la Anul Nou, este Căluțul .
Pentru poporul român simbolul calului are o semnificație deosebită, nu numai din cauza că
acest animal a avut o importanță mare în cadrul economici noastre, dar și de accea că el
era conceput ca un animal legat de apă, de vegetație, de soare, de lupta stăpînului
împotriva dușmanului. De aici și ceremoniile cu măști Căluțul și utilizarea imaginii
calului sau mai bine zis, a capului de cal în arhitectura populară, ce are un rol simbolic,
fiind protectoarea spațiului de viață și de muncă a omului1. P. Ștefănucă descrie o
reprezentație a Căluțului în satele din valea Nistrului de jos în felul următor2. Cu Căluțul
umb lă în ziua de Anul Nou și uneori și două zile după Anul Nou. Umblă o ceată de 9 -12
flăcăi și fete (flăcăi îmbrăcați în haine femeiești). La acest obicei se face următoarea
distribuție a rolurilor: un flăcău e căpitan, el conduce Căluțul . Al doilea flăcău e
Căluțul , el joacă Căluțul . Urmează un doctor, un negustor ambulant, cu numele Iancu,
două -patru fete, doi -patru moșnegi sau țigani, un viorist sau un chitarist și un flăcău cu
clopotul. Toți poartă măști, afară de flăcăul cu clopotul, vioristul și fetele.
Căluțul este format din următoarele piese: 2 vești (cercuri) de sită unite printr -un băț.
În veșca din față se întinde bățul care poartă capul și gîtul calului. Capul calului se
confecționează din paie și se acoperă cu pînză albă. El are coamă, urechi de nasturi și
căpăstru. Flăcăul care joacă Căluțul stă călare pe bățul ce unește cele două vești de sită,
leagă bățul cu curea din două părți și se înfășoară cu un cearșaf alb peste cele două vești
de sită. Veșca din spate poartă o coadă de cal. Căluțul , astf el construit, ceează impresia
unui călăreț, călare pe cal. Căluțul nu are picioare. El umblă și saltă cu picioarele
jucătorului. Fiecare jucător își are rolul său. Căpitanul e îmbrăcat cu capelă de hîrtie pe
cap, poartă centură și o sabie de șindrilă în mî nă. El duce Căluțul de frîu și îi spune cînd
să joace. Cînd întră în casă, strigă: „Aho, aho, ho, ho, căluțul tati, de trei ani și jumătate.
Ho, ha, ho!”. Cel care conduce Căluțul saltă și se face că sare cu Căluțul în două
picioare. Jocul trebuie să se pr oducă astfel, încît să lase impresia că saltă Căluțul și se
smulge din frîu. Doctorul este îmbrăcat în halat alb și poartă o trusă de instrumente și
medicamente. Jidanul, negustor ambulant, îmbrăcat în port de evreu bătrîn, poartă o
lădiță cu mărunțișuri. Moșnegii sunt îmbrăcați cu cojoace și căciuli întoarse pe dos. Ei se
prind la joc cu fetele. Flăcăul cu clopotul umblă pe la case și întreabă dacă primesc să
joace Căluțul .
În timp ce trec de la o casă la alta, vioristul cîntă sîrba sau cazaciocul, iar cea ta saltă
și joacă. Căluțul joacă în casă sau afară. Flăcăul cu clopotul „ceterează” Plugușorul .
Cînd strigă flăcăii „Hăi”, Căluțul saltă. După ce se termină Plugușoru l, vioristul cîntă o
sîrbă, moșnegii și fetele se prind la joc, iar Căluțul saltă și el. D eodată Căluțul cade.
Atunci vioristul începe o melodie duioasă, o doină. Doctorul se repede la gura căluțului

1A se vedea: Dicționar de istorie veche a României . București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1976, p.
141.
2A se vedea: Ștefănucă, P. Op. cit., Vol. 2, p. 149 -151.

112
și-i dă pe la gură cu medicamente. Ceilalți se apleacă înspăimîntați să vadă ce s -a
întîmplat cu Căluțul . Căluțul sare pe neașteptate în picioare, iar vioristul cîntă din nou o
melodie săltăreață; toți joacă în jurul Căluțului . Cînd trec de la o casă la alta sau cînd se
opresc pe la case, moșnegii alungă copiii care se țin plug după Căluț . Negustorul
ambulant vinde fetelor și nevestelor mărgele, ogl injoare și săpunuri, imitînd negustorii
evrei. Doctorul se repede la femei și bărbați și le spune, în glumă, să -i dea voie să le
scoată măștile.
Destul de răspîndită e și o altă versiune1, a acestei reprezentări care este alcătuită din
următoarele personaj e: Căluțul , cucoana (un flăcău îmbrăcat în haine femeiești); doi
căpitani îmbrăcați în costume militare, cu epoleți de serpentină, în mînă cu săbii; ferarul,
care e vopsit cu funigine pe față și poartă un ciocan și o potcoavă; muzicantul îmbrăcat
în costum național.
Muzicantul cîntă un „Hostropăț”. Căluțul intră jucînd în casă, fiind urmat de ceilalți
interpreți. Căpitanii își zic strigăturile sacadat, în ritmul „Hostropățului”:
Frunzuliță de mărar,
Bună seara gospodar!
V-am adus un hărmăsar,
Hărmăsarul din Cuhnești
Cu cordele boierești,
Nevăstuica omului
Șede -n dosul hornului
Și se uită la voinici
Ca motanul la pisici!
(Se întoarce către cucoană)
Cuconiță, cuconea,
Borș cu crupe nu -i mînca?
Cucoana:
As mînca și cu tărîță,
numai să -mi zici cuconiță!
Căpitan ul I (pe același motiv melodic zice alte strigături):
Mi-a zis popa Constantin
să-i cosesc un stog de fîn,
o căpiță jumătate,
să mă ierte de păcate!
Căpitanul II:
A-ia-ia, căluțul meu,
el cîștigă, dar eu beu,

1A se vedea: Crestomație de folclor moldovenesc . Op. cit., p. 57.58.

113
el cîștigă prin băltoace că vinu -mi place!
Căpi tanul I:
Calul nostru din cîmpie
Joacă cum îmi place mie;
Calul nostru de la Prut
Toată iarna a zăcut,
A zăcut de scarlatină,
Că-a mîncat numai făină
Frunzuliță de negară,
dați-i voie să mă sară!
(Calul începe a șchopăta de un picior, un Căpitan se aplea că și controlează copita.)
Măi fierare, ian potcovește -mi calul!
Fierarul:
Da ce mi -i da?
Căpitanul:
Da ce vrei tu, măi?
Fierarul:
O fălce de tutun,
Că de -aici pînă -n drum,
Ș-o bucată de slănină,
Ca de -aici pînă -n fîntînă.
(Bat palma. Fierarul se apleacă să potcovească Calul, bate cu ciocanul în potcoavă.
Cînd termină, Calul prinde să danseze din nou bucuros că nu mai șchiopătează.)
Căpitanul I:
Să trăiești meștere!
Fierarul (bate cu ciocanul în potcoavă ritmul hostropățului, zicînd strigături de
îndemn Ca lului):
Frunzuliță busuioc,
Hai, căluțule la joc!
Joacă, joacă tot pe loc,
Să răsară busuioc,
Busuiocul fetelor,
Dragostea nevestelor!
Frunză verde de harbuz,
Sai, căluțule, în sus!
Frunză verde foi de nucă,
Dați -i voie să se ducă,
Să se ducă cu bostanul,

114
Să nu vie pîn -la anul!
Toți:
La anul și la mulți ani!.
Acest spectacol ne oferă fericita ocazie de a familiariza tineretul cu spiritul și
ingeniozitatea poporului, cu vorbele lui înțelepte, cu glumele pline de satiră și umor la
adresa unor sau altor fenom ene sociale. Pregătirea din timp a costumelor, învățarea
rolurilor le dezvoltă tinerilor gustul estetic și ținuta artistică. Improvizațiile din cadrul
acestor spectacole inedite îmbină în mod organic umorul fin cu satira usturătoare la
adresa mîndriei, zgî rceniei, invidiei, desfrînării, mîniei, leneviei, lăcomiei și altor vicii
capitale ale oamenilor, dar și a lașității și lipsei de principialitate a unor oameni.
7.3 Capra
Tradițional pentru Anul Nou este și spectacolul interpretat în cadrul teatrului popul ar
– Capra1, la care de obicei iau parte șase -opt-zece personaje: negustorul, baba,
moșneagul, vînzătorul, doctorul, ciobanul și capra. Capul caprei e cioplit din lemn și
acoperit cu o blană de iepure, maxilarul ei inferior mobil e pus în mișcare cu o ață, pe
care interpretul o ține ascunsă sub blană, ochii caprei se vopsesc în cercuri de diferite
culori, coarnele îi sunt adevărate ori din lemn de corn, la gît poartă un clopoțel. Iar
celelalte personaje se maschează cam în același fel ca și pentru alte dram atizări de Anul
Nou.
La intrare în casa gospodarului, Ciobanul strigă la geam:
Primiți Capra ?
Gazda (iese în prag și răspunde afirmativ): Da poftim!
(Muzicantul prinde a cînta și Capra dansează. Ciobanul duce Capra de funie.)
Doctorul I:
Ha-ța-ța, căpriță, ța,
Astă sară vei juca,
Mîine sară – cum îi vrea!
(După ce se satură de joc , Capra se lasă pe -o parte, prefăcîndu -se bolnavă.)
Ciobanul :
Măi doctore, doctorele,
Căprița, căprioară,
Care dă laptele cu oala,
Cîte-o oală și jumătate,
E pe moarte,
Astă sară
Vrea să moară!
(Ciobanul se vaietă, Iar Doctorul umblă în jurul Caprei agitat, îi face „injecții”.)

1Ibidem, p. 58 -60.

115
Negustorul (își bate joc de cei „suferinzi”).
Într-o vale mare, adîncă,
Lupul capra o mănîncă;
Și-am cătat -o cu sîrnicul
I-am găsit numai buricul,
Ș-am îmb lat cu lumînarea,
I-am găsit numai spinarea.
(Capra sare de jos și se dă după Negustor.)
Doctorul:
Rămîi gazdă sănătoasă,
Noi plecăm la altă casă!
Gazdele le mulțumesc urătorilor pentru onoarea acordată, le dăruiesc un colac, bani
și ei pleacă la alte case . Ceata merge, de obicei, pe la casele unde sunt fete mari. După
terminarea spectacolului, muzica îi zice o horă, o sîrbă, iar flăcăul care se are de bine cu
fata din casă o joacă.
Cu această reprezentare umblă prin sat nu numai cei maturi, ci și copiii. C apra
purtată de cei mici intră în exercițiu odată cu asfințitul soarelui, iar cea interpretată de
maturi, își începe acțiunea la casele oamenilor pe la miezul nopții, astfel se asigură
continuitatea generațiilor umane. Copiii de mici iau parte la aceste sp ectacole, se
familiarizează cu concepțiile poporului nostru despre frumos, cu creația populară, cu
spiritul lui.
Toate aceste dramatizări cu măști – Malanca , Ursul , Căluțul , Capra – sunt niște
jocuri de o origine străveche, legate de cultul fertilității și al adorării forțelor naturii.
Pentru aceste jocuri sunt caracteristice dansul, pantomima și măștile, dar un loc deosebit
îi revine diavolului și dramatizării cu un conținut destul de închegat.
7.4 Teatrul popular cu tematică haiducească
Teatrul popular re prezintă totalitatea producțiilor dramatice populare, incluzînd și drama
ritual: jocurile cu măști, drama liturgică, teatrul de haiduci, teatrul cu subiecte istorice. După
Hașdeu, drama istorica a început să prindă contur și să devină din ce în ce mai căut ată în sec.
XIX, tot în această perioadă anumite caracteristici ale dramei istorice au pătruns și în folclorul
românesc unde s -au concretizat în teatrul de haiduci. Un pas înainte se constată, în această
perioadă, printr -o mai mare rigurozitate istorică, d ar și printr -o semnificativă îmbunătățire
calitativă a prezentării piesei.
Astfel, pe o anumită treaptă de evoluție a teatrului popular, eroul mitic a fost înlocuit prin
eroul social (haiducul). În sec. al XIX -lea, haiducii se bucurau de o mare popularitat e în rîndul
maselor și au inspirat numeroase creații folclorice (cîntece lirice, balade, povești).
Asemenea altor reprezentări dramatice populare, teatrul de haiduci era o forma de artă
sincretică la realizarea careia contribuie și gesturile, mimica și cos tumația. Costumația are un

116
statut tradițional: haiducul cu sumanul, pletele și pistoalele de rigoare la brîu, ciobanul are
fireasca sarică sau bundă, poterașii sunt imbrăcați militărește, iar turcul poartă fesul roșu cu
canafi.
Teatrul popular cu tematică haiducească a devenit treptat o adevărată capodoperă a
dramaturgiei populare ce cunoaște o largă răspîndire în spațiul românesc. În dramele
populare haiducești își găsește reflectare dorința de libertate și de prosperitate a
poporului, lupta lui împotriva cotropitorilor străini. Dramele haiducești cinstesc
memoria luptătorilor pentru cauza Patriei, facultățile morale de luptă care au fost
caracteristice poporului român dintotdeauna – curajul, vitejia, cumpătarea, vigilența,
disciplina, stăpînirea de sine, d isponibilitatea de a se jertfi întru binele Patriei și
neamului.
Una din cele mai răspîndite reprezentări cu tematică haiducească a teatrului popular
în arealul românesc este Ceata lui Novac1 cu următoarele personaje: Grue, trei turci,
Novac, mama Ilincuțe i, împăratul, moșneagul, Marița, ofițerul, popa.
Acțiunea se desfășoară în casele gospodarilor. După ce urează la geam, ei întreabă:
Frunzuliță foi de mac,
Primiți ceata lui Novac?
Gazda:
Da, da, poftim!
(Îi invită în casa cea mare. Novac dansează.)
Grue:
Frunzuliță de mohor,
mi-a venit un gîndișor,
să mă lupt cu împăratul
și cu pașa lui, spurcatul.
Moșneagul:
Or, amar atunci de noi,
Ne-or jupi ca pe niște oi.
Da ce ți -a făcut spurcatul?
Grue:
Cîte rele mi -a făcut,
Nu le pot răbda mai mult.
Cînd codruțul a -nfunzit,
Cu Lincuța -am logodit
Turci -n țară -au năvălit,
Pe Lincuța -au păgănit
Și mi -au dus -o la palat,

1Ibidem, p. 62 -67.

117
La spurcatul de împărat.
Of, of, of, că nu mai pot,
Tată eu mă duc de tot!
Novac (gînditor):
Cată Grue, Gruișor,
Să nu guști din vinul lor, vinul lor îi cu otravă,
Cum îl beai, să știi, te leagă.
Grue:
M-or lega, nu m -or lega,
Capul știu că le -oi lua!
(Grue se pornește.)
Mama fetei:
Du-te Grue, Gruișor.
De-o găsești pe -acel pămînt,
Spune -i, nu mai pot să plîng;
Ochișorii mi -au secat,
Mîinile mi s -au usca t.
Amărîtă, of, of, of,
Du-te Grue, nu mai pot!
(Grue pleacă. Se întîlnește cu Marița -crîșmărița.)
Grue:
Bună ziua, crîșmă dragă,
Aș dori să -mi faci o treabă;
Din turcime am aflat,
Că aicea la palat
Este Darvici cel bogat.
Îi holtei sau însurat?!
Marița:
Mîine nunta o să fie
Tot palatul asta știe,
Cu Ilincuța, scumpă fată,
De la domnul vostru cumpărată.
(Grue își mușcă mîinile. În crîșmă apare turcul.)
Grue:
Las-că eu l -oi cununa
Cu sfînta săbioara mea!
Marița:
Stai, voinicule, creștin,

118
Mă întorc, îndată vi n,
Că mă duc la sora -n vale,
Ca să -i dau ceva parale.
Moșneagul:
Ea de soră n -a aflat,
La palat a alergat
Ca să -i spuie lui Darvici
Despre -acest creștin voinic.
(Crîșmărița i -a anunțat pe turci. Ei il așteaptă pe Grue.)
Turcul:
Ha, ha, ha, aista -i Grue -al lui Novac,
Îi voinic și mare drac;
În țară cînd i -am intrat
Altceva nu mi -a lucrat,
Toată oastea mi -a tăiat
Și mi -a spus cu bun cuvînt,
Să nu calc al lui pămînt!
Nu mă pun cu mintea lui.
(Se dă în lături.)
Împăratul:
Măi Gruiță, Gruițele,
Mi te văd după s princene,
Că ești făcător de rele!
Ian spune -i măriei mele,
În țară cît ai hoțit,
Cîți boieri ai omorît
Și cucoane -ai văduvit?
Grue:
Turcule, măria ta,
Eu mă jur pe precista
Și pe tinerețea mea,
în țară am voinicit,
zău, sărac n -am omorît,
nici femei n -am văduvit!
Turcul:
Cum n -ai văduvit femei?
Unde -s toți ostașii mei?
Grue:

119
Dacă ai ostași de pază
Și soldați jefuitori,
Colo hăt pe sub pămînt
Mi se țin de jurămînt
Că pămîntul moldovan
Îl înghite pe dușman;
Înghiți -mi-te-ar mormîntul,
Cum mi -ai înghițit i ubita!
Împăratul:
Spune -mi puișor de drac,
Spune -mi, Grue -al lui Novac,
Pe octași îi judecai,
Pe boieri îi jefuiai,
Banii mei cui îi dădeai?
Grue:
Pe boier de -l întîlneam,
Mîna -n buzunar băgam,
Așa-ia îl judecam! (Arată.)
De hăinuțe -l dezbrăcam,
Bănișorii îi luam
Și dacă nu -i convenea,
Groapa de dînsul știa.
(Arată spre pămînt.)
Împăratul (către turc):
Turcule, de mai stai o clipă încă
Și chiaurul mă mănîncă!
Grue:
Nu, spurcate, îs creștin,
Nu mănînc hoitul păgîn.
De vedeam sărac de -al tău,
Mă ferească Dum nezeu!
Iar tu, drac împelițat,
(către ostașul turc)
Cine te -a scos la păcat,
Pe cioban de l -ai legat?!
Dă-mi răspunsul de curînd
Că-ți zboară scăfîrlia -n vînt!
Turcul:

120
A-le-lei, viță de drac,
Pui de drac, de -al lui Novac,
Ian să -mi spui adevărat,
Cîți sold ați tu mi -ai tăiat?!
Grue:
N-ai tu -n barbă -atîțea peri,
Cîți turci ți -am tăiat pîn ieri;
De m -a ținea Dumnezeu,
Ți-oi tăia și capul tău
(scoate sabia.)
Împăratul:
Da, te cred voinicule.
Da acuma cum î -i da,
Tot îmi iești în mîna mea!
Grue:
Și ce -ai să -mi faci tu, turcule?
Împăratul:
Am să te -nsor voinicule.
Grue:
Cu cine, turcule?
Împăratul:
Cu inima stejarului
De pe culmea dealului;
Corbii croncănitori
Au să -ți fie pețitori,
Hoțul de Bujor o să te cunune.
Dar pînă la cununie,
Hai săriți, măi turci, o mie!
La-ncisoare mi -l băgați!
(Sar mai mulți turci, cad, însă -l leagă. Grue și ciobanul sunt legați.)
Moșneagul:
Fac pîrjol din nou prin țară,
Au năvălit turcii iară.
Cine oare -o să-i gonească?
Ilincuța:
Moș Novac, cu nepotul său, cu Niță
Și cu al lui fecior,
Grue – spaima turcilor!

121
Împăratul:
Of, și vai, aceștea -s draci,
Toți nepoții lui Novaci.
Novac:
O, ho, ho, păgîni și hoți,
Ian treceți la spate toți!
Iară tu, Marița, vin să -mi dai cu vadra rasă,
Vin de -acel ce bea -mpăratul,
Nu de -acel ce bea tot satul!
Marița:
Îți dau vin de care spui,
Banii aicea să -i pui!
Novac:
Nu te bat, Mariță hăi,
Pentru bănișorii tăi
Dar te -aș bate ca să -mi spui,
unde -i beciul vinului?!
(Bea și părăsește casa. Apare în fața împăratului.)
Împărate, spune, zău,
Unde -i copilașul meu?!
De nu -mi spui acum pe loc,
Tot palatu -ți arde -n foc!
(Îl aduc pe Grue. Voinicul dintr -o sforțare rupe cătușele. Turcii fug.)
Novac:
Grue înfige sabia și tu,
Și-n pădure mi te du;
De va fi turc blestemat,
Capul iute i -a zburat,
Vezi lovește -mi-l mai bine,
Tu te bizui pe mine!
(Gruie îl biruie pe turc, o ia pe fată și pleacă. Popa îl „blagoslovește” pe turc.)
Popa:
În numele tatălui,
În fundul subpatului,
Și al fiului, în fundul sicriului,
Și al sfîntului,
În fundul pămîntului,
Duh-înc-un turc,

122
Amin – pe aista o să -l anin.
T u r c u 1:
Popa trebuie să fie sfînt,
să nu verse sînge pe pămînt.
Popa:
Eu nu -s popă, da mă fac,
eu îs viță de Novac.
(Se dezbracă de hainele popești și în față în loc de popă apare haiducul Dolbuș. Toți
cîntă în afară de turci.)
Frunză verde foi de mac,
asta-i ceata lui Novac.
Plecăm, plecăm cu toții
și vă urăm mulți ani,
mulți ani cu sănătate
pe scumpul nostru plai,
o viață ca din rai.
Mulți ani, mulți ani trăiască
familia dumneavoastră!!!
În alte drame haiducești – Bujorenii , Codreanu , ceata lui Groza etc., mai ales, în cele
răspîndite în Bucovina, se vorbește despre prietenia dintre haiducii români și cei ucraineni,
despre ajutorul lor reciproc în lupta împotriva turcilor și țarismului.
Dramele populare cu subiect haiducesc educ ă tînăra generație în spiritul mîndriei
naționale, al dragostei de Patrie și neam, a istoriei glorioasă a poporului român, în spiritul
prieteniei dintre oameni și popoare. Crearea obiceiurilor, ritualurilor și legendelor despre
haiduci și voinici, utilizar ea lor în cultura populară orală și în teatrul popular denotă
despre trăsăturile de caracter ale poporu l u i ,despre năzuința -i fierbinte de a -și făuri un viitor
fericit. Da toria noastră constă în a populariza și a dezvolta acest tezaur ce își are
rădăcini le în adîncul veacurilor. Tradițiile, fiind memoria orală a unui popor, au absorbit în
sine toate evenimentele istorice și iată de ce această moștenire trebuie păstrată și
materializată în procesul educației tinerei generații. Acest capital de preț nu
poate fi nici într -un caz ignorat, el trebuie sași găsească locul său în educația patriotică a
tineretului. Tradițiile în cauză perindate pe pînza istoriei într -o formă emoțională și expresivă
pot demon stra tinerei generații că munca lor constituie o succesiu ne directă a luptei
generațiilor precedente.
Ignorarea tradițiilor naționale din trecutul istoric a avut drept consecință educarea
tineretului în spiritul nihilismului național, ceea ce a adus mari prejudicii procesului de
educație patriotică și, concomite nt, procesului educativ destinat însușirii valorilor general –
umane. Nu poate fi vorba de sentimente general -umane, dacă lipsesc sentimentele patriotice

123
și de mîndrie națională. Adevărat patriot poate fi numai acela care respectă demnitatea altei
națiuni, b azîndu -se pe propria conștiință a demnității și a mîndriei naționale, cel care participă
activ la cauza Patriei și a națiunii sale.

Î N C H E I E R E
Există două tipuri de poziționări în ceea ce privește termenul de tradiție în literatura de
specialitate. Unul e ste corelativ teoriilor modernizării, care utilizează frecvent ca și cuplu
central în modelele lor explicative perechea „societate tradițională” – „societate modernă”. Cea
de-a doua poziționare privește legătura trecutului cu prezentul.În afară de aceasta, tratarea
fenomenului tradiție este dificilă datorită faptului că la elucidarea esenței ei apar o serie de
probleme. Spre exemplu: la ce fel de fenomene ale vieții sociale se referă tradiția – la cele
spirituale sau la cele materiale, se reduce oare sfera de înfățișare a ei numai la conștiința socială
sau cuprinde și relațiile materiale ale activității umane, acumulează ea oare numai experiența
socială anterioară sau și experiența contemporană? Aceste particularități ale tradiției au creat
impre sia greșită, conform căreia conținutul tradiției era redus numai la sfera spirituală a activității
umane sau la o anumită formă concretă – simbolică – de comunicare sau semn, moral -religioasă,
gnoseologică etc.Astfel de „reducționism idealist” este inadecv at, fiindcă ne oferă o reprezentare
denaturată a esenței tradiției. Noi considerăm că trebuie să abandonăm această interpretare
unilaterală a tradițiilor, ceea ce ne va permite de a concepe tradiția ca un fenomen social specific,
care există în toate sfere le vieții sociale: artă, cultură, morală, psihologie socială, artizanat,
producție materială etc.
În mod esențial, tradițiile sunt legate de timp, de schimbare, de mobilitate. Intrarea în
tradiții înseamnă intrarea în timp, în întîmplare, în incertitudine, căderea din starea de grație, de
har. Tradițiile sunt o procesualitate, și nu o realitate constituită în mod absolut, pietrificată, e
lumea posibilului kantian, cea a rațiunii practice guvernată de un alt tip de ordine decît cea a
realităților date.
Tradi țiile exprimă moștenirea de obiceiuri, datini, credințe, norme de comportament care
se transmit din generație în generație, constituind trăsăturile specifice ale unui popor. Fiind un
sistem de anumite idei, legi nescrise, norme de comportare, o totalitate de concepții ce s -au
cristalizat în mod istoric, tradițiile conțin trăsăturile specifice ale memoriei și psihologiei
naționale ale formațiunilor etnice. Ele se manifestă ca o parte a continuității în dezvoltare, a
legăturii dialectice dintre trecut și prez ent, iar prin el cu viitorul. Tradițiile sunt o componentă
esențială a conștiinței de sine a unui popor, biografia sa intelectuală, o carte de vizită pentru
intrarea în istorie și deci în viitor.
Tradițiile naționale s -au format și s -au decantat din punct de vedere istoric odată cu
apariția primelor comunități de oameni. În ele s -a reflectat existența socială a comunității
date, particularitățile lor naționale ce s -au transmis din generație în generație prin inter mediul
conștiinței sociale. Tradițiile naț ionale reflectă mediul so cial al națiunii în cauză prin care se

124
exprimă specificul existenței ei,particularitățile activității materiale și spirituale, mediul ge –
ografic și vestigiile istorice. T radițiile și obiceiurile naționale conțin în sine trăsăturil e speci –
f i c e ale psihologiei naționale ale formațiunilor etnice. Ele se manifestă ca o parte a
continuității în dezvoltare, a legăturii di alectice dintre trecut și prezent, iar prin el și cu
viitorul. Ele s-au con stituit ca un rezultat nu numai a trăsătur ilor etnice specifice, dar ș i
ale celor social -economice, fiind, totodată, un rezultat al împărțirii societății în grupuri
sociale distincte.
Un loc deosebit în sistemul factorilor spirituali și al influenței asupra conștiinței
oamenilor în procesul social izării și educației tineretului îl ocupă tradițiile, care, în virtutea
condițiilor istorice, au obținut un caracter specific național. Tradițiile naționale timp de
secole au concentrat și absorbit în sine experiența de viață a înaintașilor noștri. Ele au
stimulat un înalt grad de activitate socială, au contribuit la formarea chipului spiritual și a
calităților morale ale tinerei generații. Tradițiile naționale reprezintă nu cleul culturii
spirituale a neamului, o expresie îndelung elaborată a poporului nos tru, trecuta prin filtrul
istoriei și care îi poarta specificul. Ele reprezintă individualitatea și originalitatea unui
neam, popor, care s -a constituit în anumite condiții istorice, natu rale și sociale. Forța
influenței si a vitalității tradițiilor națio nale constă în faptul că ele conțin un anumit
material vital, ce poate pătrunde adînc în conștiința și psihologia oamenilor și care deter mină
la nivelul conștiinței cotidiene motivele și impulsurile com portării sociale, atitudinea
oamenilor față de semen ii lor. În afară de aceasta, tradițiile reprezintă și un mijloc
important de trans mitere a moștenirii culturale, al reproducerii relațiilor sociale și
culturale.
Tradițiile, ritualurile și sărbătorile naționale sunt o parte or ganică a vieții personale a,
fiecărui individ ce îl însoțesc din copilărie pînă la adînci bătrînețe. Oamenii incluși în sistemul
educației ce se realizează prin intermediul acestor tradiții sunt educați conform necesităților
sociale, pe neobservate, în mod s i m p l u și firesc. Pentru ca acest potențial enorm al
tradițiilor să fie materializat, este necesar sa contribuim la renașterea lor, să contribuim ca
ele să funcționeze cu adevărat în viața noastră. Cu alte cuvinte, se cere o influența
crescîndă din partea subiectului educației asupra tinerei generații pentru ca posibilitățile
educative enorme ale tradițiilor naționale să se transforme în realitate.
Una din trăsăturile distinctive ale etapei actuale de dezvoltare a culturii poporului nostru
îl constituie interesul crescînd al diferitel or pături și grupuri sociale față de moștenirea
națională, față de folclor, obiceiuri, tradiții și sărbători naționale, față de motivele naționale ale
teatrului, cîntecului, dansului, muzicii. Fenomenul în cauză pate fi explicat prin faptul că, pe
de o par te, în perioada contemporană de schimbări radicale ale vieții sociale are loc creșterea
virtiginoasă a conștiinței civice și naționale a oamenilor, iar pe de altă parte, apelul la
elementul național, popular este o reacție firească de răspuns la pseudocult ura cos mopolită de
odinioară lipsită de elemente naționale, care era pro pagată insistent pînă nu demult de

125
regimul totalitar comunist. Familiarizarea tinerei generații cu tradițiile naționale va da
posibilitate de a demonstra că din timpuri străvechi rom ânii au creat multiple și diverse valori
spirituale remarcabile, bogate datini cu adevărat populare, ce consti tuie patrimoniul
poporului, tezaurul cu care te poți mîndri.
Actualmente, este necesar de a combate tendința ce a predo minat pînă nu demult, cî nd
era promovat principiul de a crea și de a propaga noi ritualuri și sărbători rupte
completamente de tradițiile naționale. Se vehicula ideea că sărbătorile și ritualurile noi s -au
transformat „chipurile” în forme de odihnă cu caracter de masă și în „mijl oace eficiente”
de educație a frumosului, dar în realitate era tocmai viceversa. De aceea, în prezent este
necesar de a readuce la viață tradițiile naționale autentice. Pentru a re aliza acest imperativ
categoric al timpului în care trăim, se cere o muncă asiduă din partea tuturor.
Prin urmare, un imperativ al timpului nostru constă în utilizarea mai frecventă a
tradițiilor, obiceiurilor și normelor tradiționale de conviețuire socială, care posedă un bogat
potențial axiologic, dar care au fost date uitării în avantajul normelor juridice, care pot fi un
remediu eficient în depășirea fenomenelor negative ce se manifestă în comportamentul oamenilor.

A D E N D Ă

I N D I C E T E M A T I C
Anul nou
Andriiul (Sfîntul Andrei – obicei calendarisstic)
Apă (rituri și obiceiuri legate de apă)
Barba (vechi obicei de recoltare)
Buzduganul (vechi obicei de recoltare)
Capra (dramatizare populară calendaristică
Caloianul (obicei agrar legat de germinarea și creșterea culturilor)
Căluțul (dramatizare popolară calendaristic ă)
Chemarea la nuntă (ritual de nuntă)
Claca (generalități și forme)
Colaci (în obiceiuri)
Conocărie
Colindă (aspecte generale)
Crăciun
Creștinism
Cristodul viilor
Cununa (vechi mobicei de recoltare)
Cununia
Dezgătirea miresei

126
Dodonă (obicei agrar la sîrbi )
Drame haiducești
Drăgaica (obicei de recoltare)
Educație estetică
Educație morală
Educație prin muncă
Educație patriotică
Fertilitate (rituri)
Funcțiile tradițiilor
Funcția educativă
Funcția informativă
Fincția integrativă
Funcția reglementatoare
Funcția transmiterii experienței sociale
Gătirea miresei (obicei de nuntă)
Gaia (obicei agrar)
General -umane (valori)
Hora satului
Hramul
Iertăciunea (obicei de nuntă)
Împodobirea miresei
Înregistrarea solemnă a tinerilor însurăței
Logodna
Malanca (dramaturgie po pulară de Anul Nou)
Măști populare
Mărțișorul
Național (în structura tradiției)
Nunta
Obicei (definiție, trăsături generale)
Obiceiuri de familie
Orații de nuntă
Paparuda (obicei agrar)
Peperuda (obicei agrar la bulgari)
Pălăscași (cei ce cheamă la nuntă)
Petrecerea la armată
Pețitul (obicei de nuntă)
Plugușorul (obicei calendaristic)
Producție materială (în contextul tradițiilor naționale)

127
Ritual
Sărbătoare (considerații generale)
Sărbătoarea curățitului fîntînilor
Sărbătoareaizvoarelor
Sărbătoareafîntînil or
Sărbătoarearoadei
Sărbătoareaviței -de-vie
Semănatul (obicei calendaristic)
Scăldușca (prima scaldă)
Sfera producției materiale
Sfera producției spirituale
Sfera traiului
Sorcova (obicei calendaristic)
Strigarea peste sat
Strigături de nuntă
Șezătoarea
Tradiție (generalități)
Tradiție și inovație
Tradițiinaționale (generalități)
Tradiții de muncă
Tradițiide petrece a timpului liber
Tradițiide familie (generalități)
Tradițiicalendaristice(generalități)
Tradițiadragostei de Patrie
Tradiția ospitalității
Tradițiide solidatritate a satului
Ursul(dramatizare populară de Anul Nou)
Urătura(obicei calendaristic)
Ultimul snop (obicei calendaristic de recoltare)
Viticultura (obiceiuri)

I N D I C E D E N U M E
Alecsandri Vasile
Băeșu Nicolae
Blaga Lucian
Canternir Di mitrie
Cibotaru Mihail
Eliade Mircea

128
Eminescu Mihai
Fochi Adrian
Iorga Nicolae
Jula Nicolae, Mănăstireanu Vasile
Kogălniceanu Mihail
Marian Simion
Pop Mihai, Ruxandoiu Pavel
Russo Alecu
Socrate
Spătaru Gheorghe
Ștefănucă Petru
Thales
Vatamanu Ion

A N N O T A T I O N

Dans la monographie sont abordé les questions méthodologiques, axiologiques et
gnoséologiques liés à l'enquête des traditions, leur aspect social, affectif et psychologique, leur
nature systémique, leurs valences nomologiques d ’enseignement qui peuvent être utilisé dans la
société contemporaine et à résoudre les problèmes urgents du développement humain en
termes lorsque les valeurs traditionnelles sont profondément ébranlé et peut -être
irrémédiablement altérées. On a fait une étude philosop hique et interdisciplinaire des traditions,
une vue panoramique et globale de leurs nature universelle, la place et le rôle dans la société
contemporaine. Le document en question vise à révéler le rôle et la place des traditions d'assurer
la continuité da ns le développement des générations humaines, pour revenir à des fondements
naturels de l'existence humaine.
Sont analysés les fonctions et les valences d'enseignement des traditions nationales du
peuple roumain: le calendrier, la famille et l'emploi, l a scolarité et les valences de théâtre
populaire. Le document est destiné aux : philosophes, etiques, ethnographes, folkloristes,
enseignants, étudiants. Il est intéressant et peut être utile pour un large public, en particulier pour
les parents et surtou t pour ceux qui sont intéressés par nos traditions nationales.

129

BIBLIOGRAFIE
1. Andrei, P. Filosofia valorii . Iași: Ed. Polirom, 1997.
2. Apa trece, pietrele rămîn . Proverbe românești. București: Ed. pentru literatură,
1966.
3. Arta populară românească . București: Ed. Academiei RSR, 1969.
4. Barone, F. Tradizione e innovazione nella cultura scientifica modierna . În: Arch. di
filosofia. Padova, 1995. A. 63, Nr. 1/3, p. 79 -91.
5. Blaga, L. Trilogia culturii . București: Ed. Fundației, 1944.
6. Blaga, L. Ființa istori că. Cluj -Napoca: Ed. Dacia, 1977.
7. Bîrlea, O. Eseu despre dansul popular românesc . București: Ed. Cartea românească,
1982.
8. Bostan, G. Particularități comune ale datinilor calendaristice de primăvară la moldoveni
și slavi . În: Limba și literatura moldoveneas că, 1974, nr. 4.
9. Cantemir, D. Descrierea Moldovei . București: Ed. de Stat pentru Literatură și
Artă, 1965.
10. Capcelea, V. Succesiunea în dezvoltarea vieții spirituale la A. Russo . În: Analele
Universității de Stat „ Alecu Russo” din Bălți consacrate jubileul ui de 50 de ani. Serie
nouă. Limbi moderne, științe socioumane. Tomul XVIII. Bălți, 1997, p. 34 -36.
11. Capcelea, V. Tradițiile naționale – mecanism de translare a culturii tehnice . În: Cultura
tehnică – component important al culturii generale . Conferința Ș tiințifică Republicană
consacrată jubileului de 50 de ani ai Facultății Tehnică, Fizică și Matematică. Bălți, 1997.
12. Capcelea, V. Tradițiile naționale, mecanism de asigurare a continuității în dezvoltare în
epocile de tranziție . În: Tezele conferinței: Stat ul. Societatea. Omul: Realizări și
probleme ale tranziției. AȘ a Republicii Moldova. Institutul de Filosofie, Sociologie și
Drept. Sub red. membr. cor. al AȘ a RM Al. Roșca. Chișinău, 1998, p. 221 – 223.
13. Capcelea, V. Tradițiile naționale: continuitate în d ezvoltarea generațiilor . Chișinău: Ed.
Evrica, 1998.
14. Capcelea, V. Tradițiile naționale – expresie a memoriei sociale și taină a ființării noastre
ca neam. În: Anatomia societății posttotalitare. Chișinău: Ed. Tehno -Info, 2002, p. 177 –
186.
15. Capcelea, V. Etica: man. pentru instit. de învăț. superior . Chișinău: Ed. ARC, 2003.
16. Сapcelea, V. Filozofie: man. pentru instit. de învăț. superior. Ed. a 4 -a revăzută și
adăugită. Chișinău: Ed. ARC, 2005.
17. Capcelea, V. Dimensiunea filozofică a noțiunii „tradiție” și funcți ile ei sociale . În:
Revista de Filosofie și Drept, 2006, nr 1 -2, p. 21 -30.
18. Capcelea, V. Funcțiile normelor sociale . În: Revista de Filozofie, Sociologie și Științe
Politice, 2007, nr 2, p. 28 -39.
19. Capcelea, V. Normă și valoare . În: Universitatea de Stat di n Moldova. Studia Universitis.
Revistă științifică. Seria Științe umanistice, 2007, nr. 10, p. 129 -133.
20. Capcelea, V. Normele sociale . Chișinău: Ed. ARC, 2007.
21. Сapcelea, V. Etica și conduita umană : man. pentru instit. de învăț. superior. Chișinău:
Ed. AR C, 2010.
22. Caraman, P. Colindatul la români, slavi și alte popoare. Studii de folclor comparat .
București: Editura Minerva, 1983.
23. Chiribucă, D. Tranziția postcomunistă și reconstrucția modernității în România . Cluj –
Napoca: Ed. Dacia, Eikon, 2004.
24. Ciobanu -Băcanu, M. Cultură și valori în perioada de tranziție . București: Ed.
Economica, 1994.
25. Creația populară moldovenească: Ghicitori /Alcătuirea, articolul introductiv și
comentariile de S. Moraru. Chișinău: Ed. Știința, 1980.

130
26. Creația populară moldovenească: Ep osul eroic /Alcătuirea, articolul introductiv și
comentariile de V. Gațac. Chișinău: Ed. Știința, 1983.
27. Creația populară moldovenească: Legende, tradiții și povestiri orale /Alcătuirea,
articolul introductiv și comentariile de G. Botezatu. Chișinău: Ed. Ș tiința, 1980.
28. Creația populară moldovenească: Poeziea obiceiurilor calendaristice /Alcătuirea,
articolul introductiv și comentariile de N. Băieșu. Chișinău: Ed. Știința, 1975.
29. Creația populară moldovenească: Proverbe și zicători /Alcătuirea, articolul i ntroductiv și
comentariile de E. Junghietu. Chișinău: Ed. Știința, 1981.
30. Creația populară moldovenească: Teatrul popular /Alcătuirea, articolul introductiv și
comentariile de G. Spătaru și Iu. Filip. Chișinău: Ed. Știința, 1981.
31. Creația populară moldove nească: Folclorul copiilor /Alcătuirea, articolul introductiv și
comentariile de N. Băieșu. Chișinău: Ed. Știința, 1978.
32. Creația populară moldovenească: Folclorul obiceiurilor de familie /Alcătuirea, articolul
introductiv și comentariile de A. Hîncu și V . Zelenciuc. Chișinău: Ed. Știința, 1979.
33. Crestomație de folclor moldovenesc : pentru studenții inst. de învăț. superior. Alc., pref. și
coment. de Botezatu Gr. și al. Chișinău: Ed. Lumina, 1989.
34. Culic, N. Valoarea – dimensiune a existenței umane . Bucureșt i: Ed. Științifică și
Enciclopedică, 1988.
35. Dicționar de istorie veche a României . București: Ed. Științifică și Enciclopedică,
1976.
36. Dicționarul explicativ al limbii române . Ediția a II -a. București: Ed. Univers
enciclopedic, 1996.
37. Dufrenne, M. Pentru om (idei contemporane). București: Ed. Politică, 1974.
38. Eliade, M. Trăite d'histoire des religions . Paris: Payot, 1964.
39. Eliade, M. De la Zalmoxis la Genghis Han . București: Ed. științifică și
enciclopedică, 1980.
40. Eminescu, M. Cugetări /Ediție îngrijită de Marin Bucur. București: Ed. Albatros, 1978.
41. Eminescu, M. Povestea codrului . În: Opere. în 8 vol.: coord. Mihai Cimpoi. Vol 1.
Chișinău: Ed. Gunivas SRL, 2001.
42. Fochi, A. Datini și eseuri populare de la sfîrșitul secolului al XIX -lea. București: Ed.
Minerva, 1976.
43. Folclor din Bugeac / Alcătuitori: Gh. Botezatu, I. Buruiană, N. Băieșu. Chișinău, 1983.
44. Folclor din nordul Moldovei / Alcătuitori: Gh. Botezatu, I. Buruiană, N. Băieșu.
Chișinău, 1983.
45. Folclor din stepa Bugeacului / Alcătuitori: Gh. Botezatu, I. Buruiană, N. Băieșu.
Chișinău, 1986.
46. Jula, N.; Mănăstireanu V. Tradiții și obiceiuri românești. Anul Nou în Moldova și
Bucovina . București: Ed. Pentru literatură, 1968.
47. Hașdeu B. P. Studii de folclor. Ediție îngrijită și note de Nicolae Bot; prefață de
Ovidiu Bîr lea. Cluj -Napoca: Ed. Dacia, 1979.
48. Hașdeu, B.P. Scrieri filosofice /selecția textelor, studiu introductiv, note și comentarii,
însoțite de o terminologie hasdeiană de Vasile Vetișanu. Ediție îngrijită de Vasile
Vetișanu. București: Ed. Științifică și Encic lopedică, 1985.
49. Hayek, Fr. Constituția libertății . Trad. De C. Dârdală; Pref. de P. Vichelson. Postf. de V.
Boari. Iași: Ed. Institutul European, 1998.
50. Iorga, N. Istoria literaturii românești . Bucurtești, 1929.
51. Jienii. Teatru popular haiducesc . Pref. de Eug en Barbu. Ed. ingrij. de Horia Barbu
Oprisan. București: Ed: Minerva 1974.
52. Korff, W. Norm und Sittlichkeit. Untersuchunden zur Logik der normativen Vernuft . 2.
neu eingel. Aufl., 1985.
53. Marian, S. FI. Nunta la români . București, 1890.
54. Marian, S. FI. Naștere a la români . București, 1892 (1).
55. Marian, S. FI. Sărbătorile la români . Vol. 1 . București, 1898.
56. Marian. S. FI. Sărbătorile la români . Vol. 2 . București, 1899.
57. Marian, S. FI . Sărbătorile la români . Vol. 3 . București, 1901.
58. Marinescu, C.; Tănase, Al. Constiința națională și valorile Patriei . Iași: Ed. Junimea,
1982.

131
59. Niculiță -Voronca, E. Datinile și credințele poporului român, Adunate și așezate în
ordine mitologică . Vol. 1. Cernăuți, 1903.
60. Noica, C. Rostirea filozofică românească . București: Ed. Științifi că și Enciclopedică,
1970.
61. Nour, Al. Credințe, rituri, superstiții geto -dacice . București, 1942.
62. Nunta la români. Antologie din poezia ceremonialului nunții . București: Ed.
Minerva, 1977.
63. Oprișan, Horia Barbu . Teatrul popular românesc . București: Ed. Meri diane, 1987.
64. Panea, N. Antropologie a tradițiilor: Tradiția populara și mecanismele de reglare a
mentalității . București: Ed. Omniscop, 1995.
65. Pamfilie, T. Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului . București, 1914.
66. Pamfilie, T. Sărbătorile la români. Cr ăciunul . București, 1914.
67. Pamfilie, T. Mitologie românească. Vol. I. Dușmani și prieteni ai omului .
București, 1916.
68. Petrescu, P.; Stoica, G. Arta populară românească . București: Ed. Meridane, 1981.
69. Pop, M.; Ruxăndoiu, P. Folclor literar românesc . Bucureșt i: Ed. Didactică și
Pedagogică, 1976.
70. Popescu, Al. Tradiții de muncă românești în obiceiuri, folclor, artă populară . București:
Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986.
71. Popescu, S. Teoria generală a dreptului . București: Ed. Lumina Lex, 2000.
72. Rădulescu, S. Homo sociologicus (Raționalitate și iraționalitate în acțiunea umană).
București: Ed. Șansa, 1994.
73. Rădulescu -Motru,C. Psihologia poporului român . București, 1937.
74. Rîmbu, N. Filosofia valorilor . București: Editura Didactică și Pedagogică, 1997.
75. Russo, A. Cugetări. În: Alecu Russo. Opere / Îngr. text., note și coment. de E. Levit și I.
Vasilenco; Prez. graf. de I. Cârmu. Chișinău: Ed. Literatura artistică, 1989, p. 64 -122.
76. Saknys, Z.B. Customs and traditions, Youth traditions. Yout -s initiation rites in
Lithu ania. Vilnius: Paradai, 1996.
77. Schifirnet, C. Religie și tradiție . În: Revista română de sociologie, anul X, Serie nouă,
1999, nr 1 -2, p. 53 -72.
78. Shils, E. Tradition . Chicago: University of Chocago Press, 1981.
79. Spataru, Gh. Drama populară moldovenească . Anto logie. Chișinău: Ed. Știința, 1976.
80. Spataru, Gh. În lumea teatrului popular . Chișinău: Ed. Literatura artistică, 1984.
81. Spataru, Gh. Drama populară în Moldova: Măști și costume . Chișinău, 1980.
82. Speranția, E. Introducere în filosofia dreptului . Ed. a doua re animată și adăugită. Cluj:
„Tipografia Cartea Românească”, 1944.
83. Szczepanski, J. Noțiuni elementare de sociologie ; Trad. din limba polonă de N. Mareș.
București: Ed. Științifică, 1972.
84. Szstompka, P. The Sociology of Social Change . Oxford: Blackwell Publis hers, 1994.
85. Ștefănucă, P. V. Folclor și tradiții populare . În două volume. Alcătuire, studiu
introductiv, bibliografie, comentarii și note de Grigore
Botezatu și Andrei Hîncu. Chișinău: Ed. Știința, 1991.
86. Știuca V. Calea noilor tradiții . Chișinău: Cartea Moldovenească, 1973.
87. Thompson, J. Tradition and Self in a Mediated World . În: Detraditionalization. Heelas,
P.; Lash. S.; Morris, P. (editori). Blackwell, 1996.
88. Vatamanu, I. Drăgaica . În: A vedea cu inima. Chișinău: Ed. Literatura artistică, 1984.
89. Vetișanu , V. Deschideri filosofice în cultura tradițională . București: Ed. Eminescu, 1989.
90. Vlăduțiu, I. Etnografie românească . București: Editura Științifică, 1973.
91. Vulcănescu, R. Mitologie română . București, 1985.
92. Weber, M. Etica protestantă și spiritul capitalis mului . Trad. de Ihor Lemnij, postfață de
Ioan Mihăilescu. București: Ed. Humanitas, 1993.
93. Weber, M. Economia e societ a. Milano: Ed. Di Comunita, 1995.
94. Webster, A. Introduction to the Sociology of Development . MacMillam, 1994.
95. Wright, G.H. von. Normă și ac țiune : (Studiu logic). Trad. și postf. de D. Stoianovici și
S. Vieru. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982.
96. Zanden, V.J.W. Sociology – A Systematic Appraach . New York: The Ronald Press
Company, 1975. 535 p.

132
97. Быстров, В.Ю. Традиция и проблемы со циальной теории . В: Материалы Всерос.
конф. 28 -29 мая 1998. Санкт -Петербург, 1998, p. 215 -218.
98. Вопросы развития социалистических праздников и обрядов .
Тезисыдокладовнаучной конференции. Рига : «Зинатне», 1981 .
99. Власова В. Б. Традиция как социально -философска я категория . B: Филос . науки,
Nr. 4, 1980 .
100. Зaпорожан, Н. А.; Русанов, Г. Е. Народные традиции в архитектуре Молдавии.
Культура и общественный прогресс . Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1988.
101. Зильберман, Д.Б. Традиция как коммуникация: трансляция ценностей,
письменность . В: Вопросы философии, 1996, nr 4, p. 76 -105.
102. Каган, М.С. Философская теория ценности . Санкт -Петербург: ООО «Изд -во
„Петрополис”», 1997.
103. Капчеля, В. Национальные традиции: сущность, генезис, перспективы
развития . Кишинев: Изд -во «Штиинца», 1991.
104. Капчеля, В. Процесс сoциaлизации индивида и национальные традиции . В:
Тезисы докладов научной Конференции «Философия, человек, перестройка» , 21-22
мая 1991 г. Кишинев, p. 128.
105. Кожокару, Н. Проблема адаптации нерумынского населения Республики
Молдова к ав тохтонной этнической среде . Кишинэу: Ed.„Texnica -Info”, 2004.
106. Кулажников, М. И. Право, традиции и обычаи в советском обществе . Ростов:
Изд-во Ростовского ун -та, 1972.
107. Лоскутова, Л. Д. Развитие семейной обрядности в Советской Молдавии .
Кишинев: Штиинца, 197 9.
108. Нагорная, О. В. Традиция как форма существования духовных ценностей . B:
Credo, Ориенбург, 2001, Nr. 2.
109. Плахов, В.Д. Традиции и общество: /Опыт филос. cоциол. исслед./. Москва:
«Мысль», 1982.
110. Попович, Ю. В. Молдавские новогодние праздники . Кишинев: Картя
Молдлвеняскэ, 1974.
111. Сарсенбаев, Н.С. Обычаи, традиции и общественная жизнь . Алма -Ата: Изд -во
Казахстан, 1974.
112. Социалистические традиции и их роль в коммунистическом воспитании :
Материалы теорет. семинара, 5 -7 марта 1980 г. /Редкол.: Уледов А. (отв. ред.) и др.
Москва: Акад. обществ. Наук при ЦК КПСС, 1980.
113. Система. Симметрия. Гармония . / Под ред. В. С. Тюхтина, Ю. А.
Урманцева. Москва :Мысль , 1988.
114. Спатару, Г. И. Историческая молдавская народная драма . Кишинев, 1980.
115. Суханов И. В. Обычаи, традиции, обряды как социальные явления . Горький:
Волго -Вятское книж. Изд -во, 1973.
116. Суханов, И.В. Обычаи, традиции и преемственность поколений . Москва:
«Политиздат», 1976.
117. Тоинби, A. Цивилизация перед судом истории . Москва: «Прогресс», 1995.
118. Традиции, обряды, современность /Состав. В.Н. Горовой и др. Киев:
«Политиздат Украины», 1983.
119. Фокин, А.А. Понятие «традиция»: дефиниции и типология . В: Ставропольский
альманах общества интеллектуальной истины. Вып. 2. Ставрополь: Изд -во
Пятигорского Госуд -Лингвист. ун -та, 2002, p. 57 -68.
120. Фрейд, З. Психология бессознательного : Сб. произведений. Сост., науч. ред.,
авт. вступ. ст. Г. Ярошевский. Москва: «Просвещение», 1989. 448 p.
121. Шацкий, Е. Утопия и традиция. Пер. с пол., общ. ред. и послес. В.А. Чачикова.
Москва: «Прогресс», 1990.
122. Штюка, В.Г. Значение новой обрядности в развитии социалистических форм
быта . В: Традиции, обряды, современность. Киев: Политиздат Украины, 1983, p.
110-111.