Licentă Final Mihai Mitea Corectata (1) [612989]

3
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………….5
CAPITOLUL I . MORFOLOGIA CRUCIADEI …………………. …………………………. ..7
I.1. Preliminarii ………………………………………………………………………………….7
I.2 Termenul de cruciadă/ Originea cruc iadelor …………………………………… ..9
I.3. Religiozitate vs politică ……………………………. …………………………………14

CAPITOLUL II . MARILE CRUCIADE …………………………………………………….. .17
II.1. Prima cruciadă ………………………………………………………………………….17
II.1.1 Cruciada sărăcimii ……………………………………………………….17
II.1.2 Cruciada nobililor ………………………………………………………..18
II.2. A doua cruciadă ………………………………………………………………………. .23
II.3. A treia cruciadă ………………………………………………………………………..26
II.4. A patra cruciadă ……………………………………………………………………….30
II.4.1 .Ideea de cruciadă și propaganda făcută pentru aceasta …….30
II.4.2 Cruciații solicită ajutorul Veneției ………………………………….31
II.4.3.Pregătirea pen tru cruciadă și asediul cetății Zara ……………. 32
II.4.4. Alexios al IV -lea cere sprijin cruci aților și acesta nu întârzie
să apară ……………………………………………………………… …………………………. 33
II.4.5 Cruciații aju nși la Constantinopol, asediază orașul …………..33
II.4.6 Al doilea asediu al Constantinopolului ………………………….. 33
II.4. 7Instaurarea stăpânirii latine la Constantinopol …………………3 4
II.5. A cincea cruciadă …………………………………………………………………….. .35
II.6. A șasea cruciadă ……………………………………………………………………….38
II.7. A șaptea cruciadă …………………. ……………………… ………………………….. 41
II.7. Transformările din Orient și o ultimă tentativă cruciată ……..44

CAPITOLUL III . ALTE CRUCIADE …………………………………………………… …….46
III.1. Erezii ……………………………………………………………………………………..46
III.2. Popoare barbare ……………………………………………………………………… .49
III.3. Legende …………………………. ……………………………………………………..51

4

CAPITOLUL IV . CONSECINȚELE CRUCIADELOR ȘI DESTINUL EUROPEI
MEDIEVALE ………………………………………………………………………………………………………55
IV.1. Biserică vs Stat ………………………………………………………………………..55
IV.2. Economic ……………………………………………………………………………….. 57
IV.3. Perspectiva islamică asupra cr uciadelor ………………………………………58
IV.4. Cultural …………………………………………………………………………………..61
IV.5. Social ……………………………………………………………… ……………………..63

CONCLUZII …………………………………………………………………………………………….65
ANEXE ……………………………………………………………………………………….. ……………67
BIBILOGRAFIE ………………………………………………………………………………………..72

5
INTRODUCERE

Lucrarea mea de licență are ca și țel principal prezentarea faptelor istorice și a
relațiilor politice la nivelul bătrânului continent în timpul cruciadelor.
Desfășurate de -a lungul a două secole, cruciadele reprezintă un șir lung de bătălii
purtate de cre știnătatea apuseană cu musulmanii din Orient. Ele reprezintă o ciocnire dintre
Apus și Răsărit, ce a u avut ca și finalitate crearea unui decalaj între cele două părți, vizibil
și astăzi.
Aceste expediții la care au participat feudalii apuseni, urmăreau cu cerirea și
colonizarea unor regiuni din Orientul Apropiat, cele mai importante fiind Palestina și
Ierusalimul. Cruciada ia naștere în anul 1095, fiind urmată apoi de alte expediții ce au adus
multe schimbări, finalitatea evenimentelor având loc în anul 129 1.
Motivele pentru care s -au desfășurat cruciadele sunt diverse, motiv pentru care
istoricii contemporani ezită în a emite niște cauze clare ce a u dus la acest fenomen. Totuși,
în perioada în care apar cruciadele, Europa cunoștea o creștere a populației consistentă, se
afla într -o puternică expansiune politică și militară, situație ce a facilitat apariția
cruciadelor. Societatea medievală era puternic influențată de religiozitate, motiv pentru
care aderă la ideea de cruciadă fără vreo ezitare, deoarece ca prim scop al expedițiilor era
eliberarea locurilor sfinte. Cruciadele rămân opera papalității, care adesea se afla în
conflict cu împărații vremii deoarece dorea să obțină hegemonia pe continent , urmărin d să
devină o putere atât spirituală dar și temporală. Toate categoriile sociale ale vremii au fost
atrase la cruciad ă, structura societății medievale fiind următoarea: oratores (cei care se
roagă), bellatores (cei care se luptă), laboratores (cei care munc esc).
Cruciadele au avut implicații multiple precum cele politice, economice, culturale,
religioase, sociale. Scopul lucrării a fost acela de a trata implicațiile politice, la nivelul
european, motiv pentru care au fost tratate relațiile dinte cei doi pol i politici ai vremii:
papalitatea și imperiul.
Despre cruciade s -a studiat mult, în fiecare perioadă această mișcare a fost adusă în
discuție. Scrierile cele mai valoroase pe această temă rămân ale celor care au luat parte la
evenimente ca de pildă: Fouch er de Chartres , Guillaume de Tyr , Geoffro y de
Villehardouin sau alții. În veacul al XIX -lea, unii cercetători europeni tind să dea
cruciadelor o aură plină de glorie , de remarcat în acest sens fiind volumele elaborate de

6
istoricul francez Franҫ ois Michaud, care arată prin volumele sale un puternic naționalism
francez.
Lucrarea este structurată în patru capitole, ce au ca și scop prezentarea cât mai
elocventă a evenimentelor , de la faza incipientă până la finalitatea lor. Astfel, în primul
capitol, am prezentat mo dul cum a apărut cruciada, originea termenulu i de cruciadă, și
conflictul dintre cei doi poli : religiozitate și politică. De aici putem afla că termenul de
cruciadă este tardiv, el apare doar prin secolul XII, cuvântul folosit pentru cei ce mergeau
în Țara Sfântă, indiferent de scop fiind cel de pelerin. În capitolul al doilea, am acordat
atenție „ cruciadelor clasice ”, am prezentat modul cum acestea s -au desfășurat de la
început, de la organizarea armatei la drumul spre Orient, urmată apoi de bătăli ile pur tate
aici și de faptele săvârșite în urma acestora. Totodată la fiecare cruciadă am insista t asupra
implicațiilor politice, fiind prezentați într -un mod amănunțit liderii importanți ce au avut
un aport mai ri dicat sau mai scăzut la desfășurar ea cruciadei . Capitolul al treilea este axat
pe alte cruciade, ce au un rol semnificativ, dar care nu fac parte din rândul „ cruciadelor
clasice ”. Astfel, am prezentat cruciade îndreptate împotriva ereziei, (cruciada albigensă),
popoarelor slave din Europa, (cruciada împotriva venzilor ) sau cruciada cu un puternic aer
mitic, de legendă, anume „ cruciada copii lor”. În ultimul capitol m -am axat pe pr ezentarea
consecințelor cruciadelor, acesta fiind de ordin economic, social, cultural. De asemenea am
prezentat și relația dinte Biserică si Stat la capătul cruciadelor, sau perspectiva islamică
asupra acestor eveniment, deoarece este echitabil ca în cazul acestor expediții să vedem și
punctu l de vedere, ce este mai puțin adus în discuții, întrucât din perspectiva europenilor
fenomenul a fost tratat cu multă atenție, fiind o multitudine de materiale pe această temă.
Pentru redactarea lucrării am folosit o serie de lucrări atât ale autorilor străini dar și
a celor români. Print re autorii români ce au scris pe această temă , a căror lucrări le -am
studiat, merită să îi enumerăm pe Ilie Grămadă , S. Columbeanu și Radu Valentin, sau
Florentina Căzan. În ceea ce privește lucrările autorilor străini, Cécile Morisson prezintă
foarte bine evenimentele urmărind mai multe ținte precum: originile cruciadei, crearea si
apărarea statelor latine din Țara Sfântă sau structurile cruciadei. O altă lucrare pe care a m
folosit -o este cea a lui Thomas Asbridge , o lucrare nouă, bine documentată și structurată,
ce ne prezintă într -un mod sistematic desfășurarea evenimentelor atât din perspecti va
europenilor cât și a musulmanilor.
Cruciadele au adâncit diferențele dintr e Apus și Răsărit, ele au fost îndreptate
împotriva Orientului Apropiat musulman, dar de pe urma lor a suferit si Imperiul Bizantin.

7
CAPITOLUL I
MORFOLOGIA CRUCIADEI

I.1. Preliminarii
La începutul secolului al XI -lea, Europa creștină de Apus este marcată de un nou
fenomen politico -religios sub denumirea sa de mai târziu, și anume cel de cruciadă.
Acest fenomen , sau mai bine zis mișcare politico -religioasă apa re ca o reacție și o
fermă n ecesitate a Europei în fața expansiunii elem entului Islamic. Această nouă luptă a
forțelor politice creștine împotriva musulmanilor nu viza doar limitarea expansiunii arabe,
ci mai ales deținerea unui control asupra locurilor sfinte.
Europa de Apus se afla într -o continuă dezvoltare pe toate palierele socio –
economico -religioase, și de asemenea cele două instituții de forță: stat și biserică. Îndată
după domnia lui Constantin cel Mare apare un conflict progresist între cele două institu ții:
Imperium și Eclessia. Odată cu Edictul de la Mediolanum prin care creștinismul devine
religie liberă în Imperiul Roman, apare un proces de dezvoltare treptată a celor două
instituții, una în funcție de cealaltă; Biserica încearcă să imite sistemul de organizare
politic al imperiului, dar în același timp imperiul începe să se inspire din filozofia celei
anterior menționate. Acest curs de imitatio sacerdotum si imitatio regnum va provoca o
serie de tensiuni între cei doi poli: politic și religios.
Tensiu nile anterior amintite fac parte din marea schimbare politică a lui Constantin
cel Mare și a urmașilor săi cu privire la cele doua Rome: Roma cea veche, care începe să
își piardă din glorie și demnitate în timp ce N oua Romă, Constantinopolul, capă tă
prestigiu, demnitate și autoritate imperială fără precedent. Mijlocul Evului Mediu este
marcat de imaginea ne fastă a Romei Antice, care era lipsită de faimă și glorie, de protecție
și de autoritate; elementul care duce o luptă continuă de redobândire a demnității pierdute a
Città Eterna , este Biserica Catolică. Aceasta va avea ca obiectiv principal obținerea
supremației universale , adică deținerea unui control socio -politic. Papa era conștient de
rolul p e care putea să î l joace Biserica în politica imper iului. Pornind de la exemplul lui
Constantin cel Mare ce privește strategia de implicare a creștinilor în scopul atingerii
propriilor interese, la fel va încerca și papa să atragă politicul î n planul de eliberare a
Locurilor Sfinte.
Situaț ia religioasă la nivelul bătrâ nului continent în veacul al XI -lea era
următoarea: Biserica Apuseană cuprindea centrul și nordul Peninsulei Iberice, Regatul

8
Franței, R egatul Angliei, Sfântul Imperiu Romano -German, întreaga Italie și până la
granița cu Bizanțul.
La începutul secolului al VII -lea, apare o nouă religie: islamul, fondată de profetul
Muhammad. Expansiunea acestui element va fi o nouă provocare pentru lumea creștină
împărțită în două: creștinătatea apuseană și creștinătatea răsăriteană . Expansiunea ace stei
religii avea la bază devotamentul față de legile sacre și mai ales teoria djiha d-ului –
războiul sfâ nt al musulmanilor. Succesul înaintării arabe s -a bucurat și de atitudinea
bizantinilor și a apusenilor față de proprii lor adversari, popoarele necreș tine. Un impuls
consistent al expansiunii islamice a fost politica lui Omar al II -lea, care începând cu anul
634 a cucerit importante teritorii de la bizantini; Siria, Palestina, Egiptul, Irakul și Persia1.
Gran ițele califatului arab se vor extinde in timpul dinastiei Omayyade (650-750)
prin noi cuceriri asupra Turkestanului, o mare parte a Indiei, Maghrebului – Africa de
Nord -Vest și în Spania (Al-Andalus în anul 711 ). Această dinastie va pune presiune și
asupr a bizantinilor, un episod similar fiind cel din 717 când capitala Constantinop ol a fost
atacată. Războiul împotriva Bizanțului va fi reluat la finele secolului al VIII -lea de către
abbasizi, noua dinastie, care sub conducerea califului Harun -al-Rashid deva stează
provinciile bizantine din Capadocia si Frigia2.
Spre finele veacului al X -lea, în lumea islamică e xista o unitate; această unitate se
datora culturii religioase comune, exprimată în limba arabă, dar și prin legăturile umane
create prin intermediul comerțului, pelerinajului și a migrației . Din punct de vedere politic
lucrurile stăteau altfel; nu exista o singur ă unitate politică, ci existau trei suverani, ce își
revendicau titlul de calif; la Bagdad, Cairo și Cordoba. Pe lângă cele trei centre politi ce
importante, existau și alți conducători, care conduceau o serie de state independente. Astfel
din secolul al X -lea, în zonele unde conducătorii și populația era dominată de musulmani,
istoria politică este dominată de istorii regionale, cu ascensiuni, p răbușiri ale diferitelor
dinastii, a căror putere era ema nată dinspre capitale spre frontiere, ce erau vag definite3.
Veacul al XI -lea, ne aduce o altă viziune asupra lumii musulmane. Puterea
musulmană era slăbită datorită fărămițărilor din diverse teritor ii, aflate la graniță cu
imperiile creștine. O provocare pentru spațiul Islamic este apariția turcilor seleucizi, un
popor non -arab ce intră în conflicte cu musulmanii.

1 Răzvan Timofte, Interferențe islamico -creștine (politico -religioase) în perioada cruciadelor , în Revista
Teologică, nr.3/2009, Sibiu, p. 78.
2 Dominique Sourdel, Janine Sourdel -Thomine, Civilizația islamului clasic, Vol. I, trad. Eugen Filotti, Ed.
Meridiane, București, 1975, p.53.
3 Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe , trad. de Irina Vainovski -Mihai, Ed. Polirom, Iași, 2010, p. 97.

9
În fața acestei evoluții și expansiuni a credinței musulmane, statele creștine ale
Euro pei nu au putut să nu reacționeze într -un fel sau altul; în același timp Imperiul
Bizantin devine conștient tot mai mult de necesitatea unui ajutor din partea Occidentului
pentru a -și putea păstra integră identitatea și granițele sale în fața jihad -ului. A stfel partea
bizantină reia dialogul diplomatic cu apusenii, atât politic cât ș i religios; apelul pe care
Răsă ritul îl face către Scaunul Apostolic de la Roma pare să fie o importantă mișcare
strategică a Patriarhiei de Constantinopol în vederea obținerii unui sprijin categoric
favorabil; Biserica Apuseană era într -o permanentă preocupare de identificare a oricărui
context sau decizie ce putea favoriza expansiunea ritului latin și unirea creștină tății sub
autoritatea Sfâ ntului Scaun.
Apelul anterior mențio nat va avea ca o primă consecință mobilizarea papalității în
vederea realizării unei strategii favorabile , atât răsăritenilor dar mai ales Bisericii Catolice;
Scaunul de la Roma nu deține resursele necesare unei asemenea intervenții în Orient, motiv
pentru care va purta negocieri atât cu reprezentanții bizantini cât și cu nobilii din Occident.
Un prim pas este invocarea permanentă a datoriei creștinilor de a păstra liberă ținuturile
Țării Sfinte; apoi obținerea unui sprijin financiar din partea nobililor, i ar resursa umană
fiind asigurată de biserică.
Toate aceste elemente, contextul politic al Europei, evoluția islamului, situația
Imperiului Bizantin, scopul și mizele celor două biserici au dus la ceea ce a dezbinat cel
mai mult Apusul de Răsărit, și anume cruciadele.
Conceptul primar sau prima schiță a acestui plan de război sfânt purtat in numele
lui Dumnezeu este enunțat de Papa Urban al -II-lea in 1095, chemarea la prima cruciadă.

I.2 Termenul de cruciadă/ Originea cruciadelor
Spre sfârșitul veacului al XI -lea, Europa de Apus răspundea pozitiv la cererea
răsăritenilor de a îi ajuta în luptele pe care aceștia le purtau împotriva musulmanilor,
motivul pentru care răsăritenii cer ajutorul Apusului erau desele incursiuni ale
selgiuc izilor, care produceau daune serioase imperiului, înfrângerea bizantinilor de la
Manzikert (1071), cauzând conflicte civile, destabilizare economică, urmată de o lipsă de
eficacitate în apărarea imperiului.
Revirimentul imperiului are loc în timpul lui Ale xios I Comnenul, care în
momentul urcării sale pe tron (4 aprilie 1081), găsește imperiul într -o stare groaznică, stare
datorată lipsei de ordine din armată, industrie, administrație, finanțe. În ceea ce îi privește
pe turci, aceștia ocupaseră aproape toat ă Asia Mică, cu orașele Niceea și Brussa, ajungând

10
până la Propontida. Un alt pericol pentru imperiu era u hoardele pecenege, iar apoi
normanzii lui Robert Guiscard, care și -au îndreptat atenția asupra Dalmație i. Făcând pace
cu seldjukizii, alianță cu regel e german Henric IV, apoi cu Veneția, Alexios încheie
socotelile cu normanzii4.
Începutul anilor ’90, aduc o situație destul de dificilă , deoarece emirul de Smyrna,
Tzachas, zdrobește flota romee, iar mai apoi pune stăpânire pe Foceea, Clazomenai, țintind
spre capitala imperiului. Pecenegii, ajunși până la Bosfor, inițiază tratative cu turcii, scopul
fiind un atac comun asupra Bizanțului. Confruntat cu acest pericol, basileul expediază un
mesaj statelor occidentale, cerându -le să salveze capitala. Despre sit uația menționată, el
preciza următoarele: „ Preasfântul imperiu al creștinilor greci este împilat crunt de către
pecenegi și turci: aceștia îl jefuiesc în fiecare zi și îi răpesc ținuturile. Omorurile și
batjocura la care sunt supuși creștinii, grozăviile care, în aceste împrejurări, se săvârșesc
sunt fără număr și sunt atât de înspăimântătoare pentru auz, încât ar putea zgu dui până și
văzduhul ”5.
Mesajul împăratului bizantin este receptat în primul rând de către papalitate,
deoarece Biserica Catolic ă prin ajutorul pe care putea să îl dea răsăritenilor, viza și
atingerea propriilor sale scopuri: anume impunerea hegemoniei în Răsărit, fapt ce denotă
caracterul universal al bisericii. Personajul de care se leagă nașterea primei cruciade este
papa Urban al II -lea, figură marcantă ce reușește s ă implice factorii politici, economici,
sociali la cauza cruciată, aflați la aceea vreme în Europa. Ideea organizării unei expediții
armate în Orient, împotriva musulmanilor a avut -o și papa Grigore al VII -lea, dar prins în
lupta cu împăratul nu a putut să pună în practică ideea, perfectarea războiului sfânt fiind
opera lui Urban al II -lea, succesorul lui Grigore al VII -lea.
Ideea războiului religios atrage întotdeauna atenția, dar când aducem în discuție
războiul sfânt , este provocată o oarecare iritare, pentru că ne întrebăm de ce pierderea de
vieți omeneșt i și producerea de pagube materiale, pot crea un act sfânt și meritos. Ca să
înțelegem mai bine fenomenul, trebuie să ținem cont de principalele caracteristici ale
războiului sfânt , anume: să fie declarat de o autoritate religioasă, să aibă obiective
religioase bine conturate. În creștinism, papa este cel ce poate declara un asemenea demers,
în timp ce în I slam capabil de acest lucru este califul. Obiectivele vizate pot fi protejarea
sau recuperarea locurilor sfinte, sau conve rtirea religioasă, demers speci fic Islamului. Cele

4 S. B. Dașkov, Dicționar de împărați bizantini , trad. de Viorica Onofrei și Dorin Onofrei, Ed. Enciclopedică,
București, 1999 p. 308.
5 Ibidem , p. 310.

11
menționate anterior sunt realități corespunzătoare veacului al XI -lea, idei le fiind puse în
practică la sfârșitul veacului precizat.
În ceea ce privește decizia lui Alexios de a apela la forțele apusene , acest gest nu
este singular, întrucât și Mihail Dukas făcuse acest lucru cu 20 de ani mai devreme.
Alexios dorea un sprijin din partea trupelor occidentale, pentru a da o replică turcilor care
ocupaseră Asia Mică, de aceea ambasadorii trimiși de el aveau misiunea să îl găsească pe
papa Urban al II -lea. La Roma avea loc o întrunire ținută la inițiativa anti -papei6 Clement
al III -lea, în timp ce Urban al II -lea ținea un conciliu la Piacenza în nordul Italiei, în luna
martie a anului 1095. Urban a fost impre sionat de doleanțele ambasadorilor împăratului,
motiv pentru care au fost lăsați să se adreseze și mulțimii, mulțime ce cuprindea 4000 de
clerici si peste 30000 de laici. Profitând de ocazie, pe lângă faptul că au adus în discuție
faptul că musulmanii amen ință zidurile Constantinopolului, au amintit și despre situația
Țării Sfinte și a Sfântului Mormânt7.
Europa medievală era cuprinsă de un puternic sentiment religios, mulți europeni
alegând să viziteze Ierusalimu l, iar cruciada este o altă interpretare a p elerinajului, însă
într-o notă eliberatoare a sacralității creștinătății. Astfel, mulți pelerini europeni au relatat
despre experiențele lor în Țara Sfântă, aducând în discuție și ciocnirile violente cu
musulmanii. Cruciada apare ca o reacție la agresiunea islamică, deși dacă e să ne raportăm
la ocupația Ierusalimului, aceasta nu este o ofensă recentă adusă creștinătății, fiind ocupat
încă din anul 638. Totuși la începutul secolului al XI -lea, biserica Sfântului Mormânt este
distrusă de către califul al -Hakim, locație importantă fiind considerată de mulți locul
răstignirii și învierii lui Hristos. Acestea fiind spuse când ambasadorii trimiși de Alexios au
amintit de Țara Sfântă, reacți ile nu au întârziat să apară.
Papali tatea avea divergențe de decenii cu lider ii religioși răsăriteni , de ace ea mulți
se întrebau dacă Apusul va onora cererile Răsăritului, însă tot de decenii papali tatea
încuraja Spania, să s e elibereze de sub jugul musulman, adeseori garantând creștinilor
privilegii spirituale , doar prin faptul că luptau cu necredincioși i. Mergând pe acest
principiu , papa dorea să vadă dacă masele sunt atrase să pornească în Orient, motiv pentru
care merge în Franța , adresându -se ierarhiei franceze să i se alăture la Clermont. În acest

6Termenul de antipapă a fost atribuit de către Biserica Catolică a acelor papi ce au fost aleși prin
nerespectarea unor canoane, reguli spe cifice procesului elector și nerecunoașterea a unei importante părți de
cardinali. Acest fenomen de apariție a unor antipapi în cursul istoriei Bisericii a avut la bază presiunile și
implicațiile politicului în diferite context e în administrația sau politica Bisericii, și asta din cauza eternului
conflict între imperium și sacerdotium. Foarte mulți lideri politici, nobili, prinți și împărați, au dorit să își
impună î n rândul cardinalilor proprii oameni, care atât în funcția de cardinali sau în unele cazuri de papi, să
servească intereselor imperiului/politicului și nu Bisericii.
7 James A. Brundage, Crusades, Ed. The Marquette University Press, Wisconsin, 1962 p. 15.

12
sens el a fost zărit, în septembrie prin Provența, iar în luna octombrie prin Burgundia ,
vizitân d și mănăstirea Cluny, loc unde a fost călugăr . Conciliul își va deschide lu crările la
data de 18 noiembrie 1095, printre figurile prezente aici se numărau câteva sute de
arhiepiscopi, episcopi, stareți, plus alte fețe bisericești, majoritatea provenind din sudul
Franței. În decursul a zece zile s -a discutat despre r eformele ce trebuia u făcute în B iserică,
iar la 27 noiembrie papa își exprima în mod deschis intențiile, planuri făcute în decursul
celor șase luni de la evenime ntele petrecute la Piacenza8.
Folosindu -și capacitatea de bun orator, reușește să țină o predică la Clermont, ce a
atins pe toți cei prezenți, contopind idealul războiului cu cel al pelerinajului, dând naștere
la o expediție ce își va arăta triumful patru ani mai târziu, prin recucerirea Ierusalimului.
În genialul său discu rs el menționa următoarele: „ E mare grabă să aducem acum
fraților voștri din Răsărit ajutorul făgăduit de atâtea ori, și de care ei au neapărată
trebuință. Turcii și arabii au dat năvală peste ei și au pătruns pe pământurile Romàniei,
până la locul acela al Mediteranei ce se cheamă Braț ul Sfântul Gheorghe, și, răzbătând
mereu mai adânc în țara creștinilor, i -au biruit de șapte ori în luptă și au ucis și au luat
prinși un mare număr dintre ei, au dărâmat biserici și au pustiit regatul. Dacă îi lăsați
acum ș i nu îi înfruntați, valul lor se va abate și mai puternic asupra multora dintre
slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu.
De aceea eu vă rog și vă îndemn – și nu numai eu, ci chiar Domnul vă cere și vă
îndeamnă ca pe niște vestitori ai lui Hristos -, săraci și bogați, să vă grăbiți să alungați
această stîrpe rea din ținuturile locuite de frații noștri și să vă dați sprijinul de trebuință
iubitorilor lui Christos. Eu vă vorbesc tuturor aici de față și o voi spune și acelora care
acum lipsesc, dar cel ce vă po runcește este însuși Christos.
Dacă cei ce vor pleca acolo își vor pierde viața în călătoria lor pe mare sau pe
uscat, sau în lupta contra păgânilor, păcatele lor vor fi iertate chiar din această clipă…
Fie ca aceia care în trecut au fost obișnuiți să lupte greșit, într -un război împotriva
credincioșilor, să se bată acum împotriva necredincioșilor, și să ducă la biruință războiul
care ar fi trebuit să înceapă mai de mult: fie ca cei care cândva au fost vreodată plătiți cu
bani murdari să își câștige ac um răsplată veșnică; fie ca cei care și -au istovit în același
timp și trupul și sufletul să se silească azi să -și capete o îndoită răsplată”9.

8 Ibidem , p. 16 -17.
9 Foucher din Chartres, Histoire du pèlerinage des Francs à Jérusalem în Michel Balard. et. al., Cruciadele ,
Ed. Artemis, București, 2003 p. 240-241.

13
Trasarea acestor obiective a reprezentant pentru nobili un real interes, întrucât
aceștia erau cuprinși de un pu ternic spirit de aventură, iar dacă onorau chemarea papei ,
puteau să își sporească averile, sau să obțină noi posesiuni. Totodată, în Orient ar fi putut
să își arate spiritul combativ nestingheriți, fără a mai ține cont de restricțiile din Europa în
ceea ce privește disciplina în luptă.
Alături de motivele de ordin religios, cruciadele au avut și cauze politice,
economice, acestea fiind disimulate sub ideologia eliberării Locurilor Sfinte. Astfel dacă
tradiția creștină primară condamna folosirea armelor, din secolul al IV -lea, Biserica din
Occident lansează teoria „ războiului just ”. Acest concept însemna posibilitatea și chiar
necesitatea folosirii războiului, a forței, împotriva ereticilor, ce nu puteau fi convinși pe
cale spirituală. Prin acordarea de recompense cerești făcute combatanților, se trecea de la
noțiunea de „război just ” la cea de „război sfânt ”. La sfârșitul secolului al X -lea și
începutul secolulu i al XI -lea, tot Biserica Occidental ă inițiază o serie de demersuri menite
să creștineze moravurile societății militare, prin urmare rolul cavalerului era acela de a
menține pacea prin luptă împotriva dușmanului, dar și acela de a -i proteja pe cei slabi.
Lupta împotriva necredincioșilor capătă legitimitate, întrucât cel „ care omoară un creștin
varsă sângele lui Hristos ”, lucru consemnat în urma Conciliului de la Narbonne din anul
105410.
După recucerirea Siciliei și a războiului din Spania, ce înregistra eforturi
rezonabile, biserica a pus bazele unei tradiții de a acorda sprijin, oricăror eforturi ce vizau
recuperarea teritoriilor europene stăpânite de musulmani. Bisericile din Spania și Sicilia,
erau ac um „ restaurate ” și „ recuperate ”, fiind conturată ideea că zonele europene ce au
căzut sub dominație arabă, trebuie recuperate primele, idee ce se schimbă o dată cu
conturarea cruciadei11.
Beneficiile acordate de papa Urban al II -lea celor ce vor participa la cruciadă, bine
sintetizate în discursul său, lasă cale participării tuturor categoriilor sociale, motivul
principal pentru care masele s -au alăturat expe diției fiind acela că toate păc atele le puteau
fi iertate indiferent de gravitatea acestora.
Mesajul lui Urban al II -lea, a fost difuzat în toată Franța, de ace ea apar și
predicatori populari, oameni ce agită mulțimea, exemplul cel mai elocvent în acest sens
fiind cel al lui Petru Eremitul.

10 Pr. dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul, istorie și spiritualitate , Ed. Sophia, București, 2003 p. 258.
11 Kenneth M. Setton, A history of the crusades , vol VI, Ed. The University of Wisconsin Press, Wisconsin,
1989, p. 5.

14
Astfel Miles Christi, „ostașul lui Hristos”, care la înc eput era întruchipat de martir,
iar mai apoi de călugărul ce luptă împotriva demonului, devine un adevărat soldat, miles ce
„poartă crucea ” ca semn distinctiv pe piept, motiv pentru care apare denumirea de cruciat,
ce avea ca dușmani „necredincioșii ”, luptând într -un „război sfânt ”12.
Pelerinii erau „ ostași ai lui Hristos ” „însemnați cu semnul crucii ” (cruce -signati).
Contemporanii înțelegeau „cruciada” ca fiind iter (călătorie) sau peregrinato (pelerinaj)13.
„O terminologie mai specifică nu a evoluat decât spre sfârșitul secolului al XII -lea, în
forma cuvântului crucesignatus (persoană care poartă semnul crucii), care îl desemna pe
<<cruciat>>, și cu adoptarea în cele din urmă a termenului francez croisade, care se
traduce aproximativ prin <<drumul crucii>>14.
Motivul pentru care termenul de cruciadă apare relativ tardiv, doar la începutul
secolului al XII -lea, după desfășurarea primelor cruciade, este de ordin religios. Cruciații
vorbesc despre pelerinaj, despre călătorie peste mări, despre drum, obiectivul lor fiind
acela de a păși pe pământul pe care a călcat Hristos. Punerea în lumină a locurilor unde a
trăit Hristos, rămâne opera împăratului Constantin, datând din secolul IV. Vizita Țării
Sfinte, echivala cu răscumpărarea păcatelor, motiv pentru care cei ce ven eau aici se
declarau pelerini15.
Cruciadele pot fi definite ca o serie de campanii militare întreprinse între ani 1096
și 1291, întreprinse de prinții creștini din Apusul Europei, cu pretextul de a recupera Țara
Sfântă. Deși nu obțin rezultate militare remarcabile, aceste campanii au avut un impact
însemnat din punct de vedere cultural și comercial. Cruciadele au înlesnit indirect,
dezvoltarea sintezei medievale religie -cultură -societate -ordine, politică ce purta denumir ea
de corpus Christianum16.

I.3. Religiozitate vs politică
Caracteristica fundamentală a societății medievale , este aceea că este o societate
creștină, adică o respublica christiana , unitatea atât religioasă, cât și politică, fiind un
subiect ce a dominat sensibilitatea medievală. Între puterea spirituală, care aparținea după
tradiție Bisericii și puterea seculară, ce aparținea autorității civile, s -a iscat o veritabilă

12 Jaques le Goff, Jean Claude -Schmitt, Dicționar tematic al Evului Mediu occidental , trad. de Mădălina
Roșioru, Nadia Farcaș și Denisa Budurcea, Ed. Polirom, Iași, 2002, p.69
13 Adrian Ignat, Ideea „războiului sfânt” în confruntarea dintre Occident și Orient , în Revista Teologică
nr.1/2012, Sibiu, p. 154.
14 Idem, art. cit., apud Thomas Asbridge, Cruciadele. Istoria războiului pe ntru eliberarea Pământului
Sfânt, trad. de Cornelia Dumitru și Miruna Andriescu, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 41
15 http://foaienationala.ro/despre -cruciade -pe-scurt.html , ( 03. 06. 2017/ 16: 30)
16 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unității , Ed. Humani tas, București, 1994, p. 142.

15
opoziție. Ast fel, dacă societatea civilă începea să iasă de sub autoritatea Bisericii, devenind
tot mai conștientă de structurile sale , Biserica se orienta în a -și sprijini autoritatea morală și
spirituală pe baze profane17.
Aservirea progresivă a papalități i de către împărații otonieni din veacul al X -lea, a
dus la o amplă mișcare reformatoare în Biserică în secolul următor, mișcare inițiată de
papa Grigore al VII -lea. El afirma independența puterii spirituale, detașată de cea
lumească, demonstrând superioritatea prime i. Prin această metodă, el încerca să elibereze
Biserica de sub dominația laică, ce cunoscuse în secolul precedent o puternică consolidare.
Prin reformele sale, împărații își pierdeau dreptul de a -i numi și investi pe episcopi , mai
simplu spus se renunța l a conducerea Bisericii de către împărați, atribuție pe care aceștia o
aveau încă de pe vremea lui Carol cel Mare, situație ce punea în evidență caracterul quasi
sacerdotal al puterii lor18.
În ceea ce privește activitatea pap ei Urban al II -lea, ea nu se rezumă doar la
inițierea cruciadei. Francez de origine, pe numele său real Odon de Châtillon, el a
intervenit în Spania, unde l -a sprijinit pe Alfonso al VI -lea în recuperarea teritoriilor și
izgonirea maurilor. După ce Sicilia este recucerită de la mauri, aici se impune ritul latin în
detrimentul celui răsăritean, papa intervenind și în Franța unde îl excomunică pe regel e
Filip, care își părăsise soția pentru a conviețui cu Bertrade de Anjou. Papa intervine și în
Anglia, unde ia atitudine împotri va lui Whilhelm II, datorită faptului că acestea pusese
stăpânire pe bunurile bisericii19.
Inițiativa cruciadei a aparținut papalității, papa fiind conducătorul spiritual al ei. El
predica cruciada, dar uneori lăsa această misiune clerului autorizat, sau t rimișilor
pontificali. De la cruciada a II -a (1147 -1149) până la a IV -a (1202 -1204) , cei ce erau
însărcinați cu predica au fost cistericanii, ia r din secolul al XII -lea, acest rol l -au avut
ordinele cerșetoare20.
Prin acest gest vedem că papalitatea, prin intermediul bisericii își punea amprenta
decisiv în atragerea în cruciadă a nobililor , regilor, a maselor populare, acești a având
diferite așteptări de la cruciadă, în timp ce papalitatea își urmărea propriile sale interese.
Deși papalitatea avea o putere sporită, Europa trecea printr -o permanentă
schimbare, iar noțiunea de corpus Christianum nu însemna că papalitatea domina întreaga
Europă. Erau mulți suverani în Europa ce simțeau puterea temporală a papilor ca p e o

17 Jeanine Quillet, Cheile puterii în Evul Mediu , trad. de Maria Pavel, Ed. Corint, București, 2003, p. 15.
18 Ibidem , p. 33.
19 Horia Vintilă, Dicționarul papilor , trad. de Ana Vlădeanu, Ed. Saeculum I.O, București, 1999, p. 90
20 Pr. dr. Emanoil Băbuș, op. cit., p. 259.

16
insultă ca de pildă: Henric al III -lea (mort în 1056), Henric al VI -lea (mort în 1106),
Frederic I Barbarossa (mort in 1190) sau Henric al VI -lea (mort în 1197)21.
Totuși , papalitatea a fost responsabilă de inițierea cruciadelor, cea dintâi luând
naștere din inițiativa lui Urban al II-lea, prin predica de la Clermont ; cea de a doua a fost
inițiată de către Eugeniu al III -lea și mentorul său Bernard de Clairvaux ca replică l a
căderea Edessei din 1144 (capitala primul stat al cruciaților). Ca și replică la căderea
Ierusalimului din 1187, Grigore al VIII-lea (papă în 1187), organizează cea de a treia
cruciadă, numindu -l ca lider al ei pe Frederic Barbarossa, care moare în cruci adă, expediția
având ca finalitate un armistițiu încheiat între Richard I al Angliei cu Saladin. Cea de a
patra cruciadă l -a avut ca personaj principal pe papa Inocențiu al III -lea, perioadă în care
papalitatea ajunge la apogeu. Pe lângă cruciada a patra, el a inițiat și cruciada împotriva
albigenzilor, finalitatea acesteia prin multă vărsare de sânge fiind înlăturarea unor concepții
din sudul Franței pe care el le considera eretice. O altă cruciadă ce are loc tot în timpul lui
este cea a copiilor, cruciadă ce a fost un amestec de credință și de exaltarea față de idealul
cruciat. Tot el ordonă și cea de a cincea cruciadă, înainte de moartea sa, avâ nd loc doar din
1219. A cincea cruciadă a fost o eroare, dar și o ultimă cruciadă ordonată oficial de către
papa litate22.
Cruciada a șasea l -a avut ca și personaj principal pe Frederic al II -lea, care se
încoronează de unul singur ca rege al Ierusalimului în 1220. Până la sfârșitul vieții sale a
avut dispute cu papalitatea, lucru ce i -a atras excomunicarea de două o ri, lupta sa cu papa
Grigore al IX -lea fiind foarte acerbă. Ultima tentativă de a smulge Ierusalimul din mâinile
musulmanilor a aparținut lui Ludovic al IX -lea, care era foarte credincios, fiind cunoscut și
sub numele de Ludovic cel Sfânt. Deoarece a înreg istrat un eșec, ultima sa expediție
coincide și cu sfârșitul activităților militare întreprinse de Apus în Orient.

21 Joseph Mitsuo Kitagawa, op. cit ., p. 142.
22 Ibidem , p. 143-144.

17
CAP ITOLUL II
MARILE CRUCIADE

II.1. Prima cruciadă
Discursul papei Urban a avut un caracter răsunător, motivele invocate, dar și
beneficiile pe care le vor avea cei ce vor merge în cruciadă, au convins pe mulți oameni,
indiferent de statutul social că acesta este un demers just, care trebuie pus în aplicare cât
mai rapid. De aceea , când facem referire la prima cruciadă, trebuie să ț inem cont de
„cruciada sărăcimii ”23 iar mai apoi de cea a nobililor.
II.1.1. Cruciada sărăcimii
În cadrul celei dintâi, e fortul pe care Petru din Amiens l -a depus a depășit chiar și
așteptările papei. Cei care s-au mobilizat nu au fost doar ț ărani izolați, ci sate întregi, aceste
colectivității rurale dove dind un puternic spirit unitar. Printre efectivele care se alăturau lui
Petru se aflau bătrâni , dar și tineri, aceștia fiind gata să îndure toate pericolele pe care le
presupunea expediția. Aceștia provene au din nord -estul Franței, Flandra, Lorena,
Germania renană, motivația lor fiind situația precară de acasă, adeseori confruntându -se cu
secetă și foame24.
Deși planul era ca plecarea spre Orient să aibă loc în august 1096, alături de
cavalerie, această mulțime neperformantă din punct d e vedere militar va porni cu câteva
luni mai devreme, fiind surprinși atât Petru, cât și papa.
În cadrul acestei mulțimi întâlnim și orășeni săraci, călugări fugiți din mănăstiri,
vagabonzi, tâlhari, criminali, pelerini, a venturieri dar și câțiva cavaleri briganzi. Această
gloat ă de 15 000 de oameni a traversat Germania, Ungaria, Serbia (teritoriu bizantin), unde
jefuiesc Belgradul, ajungând în cele din urmă pe malul Bosforului. Această mulțime

23Această mișcare ,cruciada sărăcimii, a fost coordonată de către Petru Eremitul sau Petru Pustnicul, un preot
din Amiens, care în urma discursul ui papei Urban devine un aprig susținător al ideii de cruciadă; în urma
unei întrevederi pe care o are cu papa primește atât încurajarea acestuia, cât și binecuvântarea de a predica în
favoarea organizării unei cruciade. Plin de entuziasm și cu foarte mulț i susținători din rândul oamenilor
simpli, aceea sărăcime a societății, întreprinde o primă expediție înaintea celei oficiale. Din cauza
neajunsurilor materiale, foamete, boală, dar mai ales lipsa unui plan și a unei strategii clar definit expediția a
fost un eșec.
24 Florentina Căzan, Cruciadele. Momente de confluență între două civilizații și culturi , Ed. Academiei
Române, București, 1990 p. 58.

18
nedisciplinată, înfometată, a continuat să facă ravagii în imperiu, în pofida ajutorului pe
care guvernatorul bizantin l -a dat, asigurându -le hrana25.
Un alt grup condus de Gauthier -sans-Avoir, un nobil sărac pornește din n ordul
Franței, urmând același traseu, provoacă de asemenea distrugeri, iar mai apoi se întâlnește
cu „oastea ” lui Petru lângă Constantinopol. Deși au fost sfătuiți de împăratul Alexios să
aștepte sosirea cavalerilor cruciați, încăpățânarea acestora l -a făcut pe basileu să îi
transporte pe cel ălalt mal al Bosforului. Aici 25000 de pelerini -cruciați (mai puțin de 500
de cavaleri) , au asaltat Niceea dar au fost masacrați de turci. Pierderile au fost foarte mari,
doar 3000 de supraviețuitori fiind salvați și aduși în Consta ntinopol. Totodată, alte mulțimi
asemăn ătore ca și organizare, (haotică , indisciplinată) au pornit concomitent cu primele
două, din regiunile Germaniei. Din cadrul acestora , putem aminti banda condusă de
cavalerul brigand Emich von Leistingen , care se remarcă negativ, prin mas acrarea
populației evreiești din orașele renane: Köln, Mainz, Trier, Speyer, Worms26.
II.1.2 Cruciada nobililor
Datorită lipsei de organizare și a participării, deși numeroase, a categoriilor sociale
defavorizate, lipsite de vi ziune militară, această primă etapă a fost un eșec, însă lucrurile se
vor schimba odată cu mobilizare a cavalerilor din Apus, adică cu cruciada nobililor și
baronilor. Cavalerii occidentali care participă în cruciadă aveau puteri aproape nelimitate,
purtau titluri de conte, duce, uneori eclipsând chiar și puterea regilor. Armatele lor au fost
împărțite în patru grupe, cavalerii provenind din Franța, Anglia, Germania, dar și sudul
Italiei.
Prima armată era condusă de Godefroi de Bouillon, duce al Lotharingi ei de Jos. Un
alt reprezentant de seamă era fratele său mai mic Baudouin de Boulogne, un alt frate al
acestuia Eustache al III -lea, dar și un văr Badouin de Bourg. Cea de a doua armată îl avea
în frunte pe Bohémond de Tarent și pe nepotul acestuia Tancred , aceasta fiind armata
normandă . Următoarea oștire era condusă de Raymond al IV -lea de Saint Gilles, de partea
sa mai aflându -se feudali din sudul Franței. A patra armată îi cuprindea pe feu dalii din
nordul Franței, care î i avea ca și conducători pe fiul l ui Wilhelm Cuceritorul, Robert
Courtheuse și pe fratele său vitreg Ștefan, conte de Blois27.

25 Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației , vol V, Ed. Saeculum I. O., Ed. Vestala, București, 1998, p.
317-318.
26 Ibidem p. 318.
27 S. Columbeanu , Radu Valentin, Cruciadele , Ed. Enciclopedică, București, 1971, p. 66.

19
Toate personajele amintite sunt influent e, dacă ne gândim la Raymond al IV -lea de
Saint Gilles, putem preciza că acesta îl cunoștea pe Adhémar de Monteil, delegatul papal al
cruciadei, episcopul care se dedică primul cruciadei.
Aceste contingente își vor face apariția treptat în Bizanț, cantonând lângă capitala
imperiului, Constantinopolul, începând cu luna noiembrie a anului 1096. Itinerariul până în
Bizanț rămâne asemănător cu cel făcut de cruciații conduși de Petru , dar vor fi și alte rute;
normanzii traversează Adriatica îmbarcându -se din portul Brindisi.
Prezența nobililor franci în imperiu, i -a dat lui Alexios o stare de neliniște, l ucru pe
care fiica sa Ana Com nena l-a sesizat, precizând faptul că Alexios „se temuse [de sosirea
francilor], căci le cunoștea prea bine patima de nestăpânit, firea schimbătoare și
nehotărârea,ca să nu mai vorbim de lăcomie .” De asem enea ea îi prezintă pe cruciați drept
„toți barbari i din Occident ”, Bohémond fiind ironizat aspru când este numit „un șarlatan
înveterat” și „mincinos din fire”28.
Disensiunile dint re franci și greci trebuie privi te normal, întrucât primii dispuneau
de o forță armată covârșitoare, în timp ce imperiul deținea numeroase bogății ; aici se afla
basilica Sfânta Sofia , cea mai impunătoare biserică a crești nătății, iar o parte dintre cruciați
râvneau la aceste bogății.
Alexios, abil din punct de vedere politc, va trata cu fiecare dintre liderii cruciați ; lui
Godefroi îi cere să promită că „orice oraș, țară sau fortăreață ar supune pe viitor, dacă ea
aparținuse înainte Imperiului Roman, o va preda funcționarului desemnat de împărat ”.
După ce au înch eiat înțelegerea, Alexios îi va permite lui Godefroi să treacă cu armata lui
peste strâmtoarea Bosfor, pentru a evita o acumulare de trupe latine în afara
Constantinopolului. Exemplul lui Godefroi este urmat de celelalt e căpetenii, î n aprilie 1097
Bohémond depune jurământul de credință, mai târziu fiind convi nși și Ta ncrède de
Hauteville ș i Balduin de Boulogne să facă același lucru. Doar Raymond nu va depune
jurământ de credință, însă se va angaja să nu amenințe puterea sau posesiunile
împăratului29.
Cu aceste condiții , atât grecii, cât și francii își vor concentra atenția asupra
necredincioșilor, adică a musulmanilor , care pricinuiseră multe daune imperiului.
Prima țintă a cruciaților este orașul Niceea, atacul asupra orașului începând la 14
mai. Orașul era mărginit l a vest de lacul Ascanios, loc unde se aflau bărci turcești. De aici

28 Thomas Asbridge, Cruciadele , Trad. de Cornelia Dumitru și Miruna Andriescu, Ed. Polirom, Iași, 2013 p.
46.
29 Ibidem p. 47 -48.

20
reușeau cei asediați să se aprovi zioneze cu cele necesare: arme, alimente, întăriri. Flota
bizantină va înainta in Golful Nicomedia, iar împăratul va purta tratative cu cei asediați.
Împăr atul se temuse că o victorie decisivă asupra Niceei, nu o va readuce în stăpânirea
Bizanțului, in momentul când cruciații vor să o asalteze, pe turnuri se aflau deja stindardele
imperiale. Ocupați a selgiucidă de 16 ani este eliminată la data de 19 iunie 10 97, devenind
din nou oraș bizantin. Gestul lui Alexie a stârnit furia lui Tancred și Raymond, care au
primit la despărțire puțin argint și aur, în oraș fiind lăsați să intre puțini cruciați. Mai
departe cruciații se vor îndrepta spre Dorylaeon și Iconium, în timp ce Alexie nu va mai
merge spre Iconium, ci își va concentra atenția asupra Misiei, Ioniei și Lydiei30.
La Dorylaeon, oas tea normandă a lui Boemund este încercuită de turcii conduși de
Kilidj Arslan. Venirea lui Godefroy de Bouillon, alături de ceilalți comandanți ai francilor,
i-a pricinuit o nouă înfrângere pierzătorului de la Niceea, această bătălie reprezentând un
avertisment pentru musulmani. Prin de șert turcii au fost urmăriți de cruciați, cei din urmă
confruntându -se cu secetă, foame, dar și cu atacurile rapide ale dușmanilor. Cu toate
vicisitudinile enumerate, cruciații nu se vor opri , iar la 15 august 1097 ajung în regiunea
Iconium. În cetate, Ars lan a avu t grijă să nu mai rămână nimic; nici hrană, nici locuitori. În
urma acestei situații, pentru a traversa deșertul dintre Iconium și Heracleea, cruciații obțin
ajutorul unor armeni31.
Populația armeană creștină din această zonă fer tilă a Asiei Mici de sud -est, încheie
tratate cu cruciații, această populație trăind sub stăpânire turcă până atunci. De la
Heracleea, Tancrède și Baldouin de Boulogne vor merge spre sud în Cilicia, iar armata
principală va merge spre nord, prin Coxon și Maraș. La capătul expediției din Cilicia,
Balduin, se desparte de cruciada principală, acționâ nd la granița dintre Siria și
Mesopotamia. Cu doar o sută de cavaleri, întreprinde o serie de cuceriri importante , fapt ce
denotă abilitățile sale de lider militar. Această reputa ție, l-a apropiat de guvernat orul
Edessei, Thoros, cu care face o alianță. La doar câteva luni, Thoros va fi ucis, acest lucru
permițându -le francilor să ocupe Edessa și împrejurimile. Astfel se crea primul stat cruciat
din Orientul Apropiat, care purta nu mele de comitatul de Edessa32.
Următorul eveniment important din cadrul primei cruciade este asedierea Antiohiei.
Astfel, luna octombrie a anului 1097 , ne aduce armatele cruciate regrupate, care se aflau la
granița nordică a Siriei.

30 Ilie Grămadă , Cruciadele , Ed. Științifică, București, 1961, p. 58.
31 Ibidem , p. 58
32 Thomas Asbridge, op. cit ., p. 54 .

21
Antiohia fusese cucerită de seleucizi în anul 1085, în momentul când cruciații își
fac apariția sub zidurile cetății , aceasta era condusă de Yaghi Siyan. Conșt ient de situația
grea în care se afla, el cere ajutorul emirilor din Mosul, Damasc, dar și a cali fului din
Bagdad. De asemenea, nici cu emirul din Alep, Ridwan nu se afla în relații bune, iar aceste
neînțelegeri din rândul elitelor musulmane au favorizat succesele cruciaților33.
Orașul care fusese stăpânit de bizantini, între 969 și 1084 trecuse prin ample lucrări
de apărare. Avea 400 de turnuri, la sud și la est era apărat de masivul Silpios, la nord de
puternicele forturi, iar la vest de râul Oronte34.
Pentru asedierea cetății, cruciații au beneficiat de ajutorul flotei genoveze, a celei
engleze, care le -au furnizat materiale și meșteri, care au ajutat la construirea mașinilor de
război. Cu toate acestea, asediul a dur at șapte luni, uneori se aflau î n avantaj cei asediați,
alteori cruciații. Boemund, profită de neînțelegerile dintre Jaghi -Siyan și emirul din Alep,
atrăgând de partea sa pe sirieni și pe armeni. Printr -un șiretlic, Boemund reușește să
pătrundă în cetate, înainte de sosirea trupelor lui Kirbogha, atabegul de Mosul. De acum,
asediatorii devin asediați, cruciații fiind ajutați de greci ș i armeni să lupte împotriva
turcilor , care se aflau în afara zidurilor. Afectați de molimă, cruciații se descurajaseră, dar
Boemund reușește sa îi motiveze să lupte în continuare, apelând la religie35.
De acest moment se leagă găsirea lăncii care străpunse se coasta lui Hristos. Petru
Bartolomeu, avusese o viziune că lancea s -ar afla în bazilica Sfântul Petru, găsirea acestei a
arme spirituale le -a dat un puternic imbold cruciaților de a continua lupta.
La 28 iunie asediul ia sfârșit, o nouă cetate fiind câștigată de cruciați. Pentru a crea
o diversiune, Boemund răspândește informații eronate, conform cărora cruciații au fost
înfrânți. Ia această decizie, deoarece știa că armata lui Alexios, va dori obținerea cetății
pentru împărat, iar el avea alte planur i, anume înființarea unui nou principat latin. Pentru a
obține sprijinul sirienilor și armenilor, el acordă libertatea credinței și instituie ca și
biserică oficială, biserica catolică în detrimentul celei de la Constantinopol, care nu se afla
nici în asen timentul armenilor, nici al sirienilor. Îm păratul află de cele înt âmplate și
încearcă să îl impună pe Raymond de Saint Gilles ca și conducător, dar acest plan eșuează,
această etapă marcând o laicizare a cruciadei36.
În urma celor întâmplate, mulți vor fi cuprinși de dorința de a obține putere uitând
de scopul inițial al cruciadei: eliberarea locurilor sfinte. Masele populare au avut grijă să le

33 Ilie Grămadă , op. cit., p. 68.
34 Ibidem , p. 69.
35 Florentina Căzan, op. cit ., p.65.
36 Ibidem , p. 65

22
amintească acest lucru, amenințând cu revolte. Astfel, cu anul 1099 ca lideri ai cruciadei,
rămân Bohemond, Tancr ed și ducele Godefroi. În drumul lor spre Palestina, devastează
mai multe orașe , orașe ce le -au furnizat bani, alimente, cai, toate acestea pentru obiectivul
principal ; cucerirea Ierusalimului.
La 6 iunie 1099 cruciații se aflau î n preajma Ierusalimului. Califul egiptean care
conducea Ierusalimul va purta negocieri cu cruciații, precizând faptul că va lăsa trei sute de
pelerini ne înarmați să intre în Ierusalim, înțelegere ce va cădea. Deși cruciații nu erau în
număr foarte mare, se vor așeza strategic în anumite puncte importante. Tancred și
Godfrey se vor așeza la vest, în timp ce Raymond se va poziționa pe Muntele Sionului, în
sud. La 14 iunie, aceștia au atacat , dar nu au obținut un avantaj major, fiind măcinați de
foame și deznă dejde37.
Străpungerea defensivei musulmane, s -a datorat ingeniozității lui Godefroi care
construiește un turn, pe care îl va amplasa într -o zona a zidurilor mai sensibilă, fapt ce i -a
permis să creeze o breșă. De asemenea, el mai aflase și cum să cont racar eze focul grecesc,
foc ce îi putea distruge ingenioasa mașinărie. În momentul când cruciații au ajuns pe
metereze, teama în rândul musulmanilor a fost teribilă , data de 15 iulie 1099 , fiind data
când Ierusalimul este adus din nou în mâinile creștinilor.
Despre acțiunile cruciaților de la Ierusalim, Guillaume din Tyr38 scria: „ Miercuri și
joi, noi am lovit tare și din toate părțile orașul, dar mai înainte de a da năvală și de a -l
cuprinde, episcopii și preoții, ținând predici, i -au îndemnat pe oameni să înc eapă mai
întâi, pentru slăvirea lui Dumnezeu, o procesiune în jurul zidurilor Ierusalimului, care să
fie însoțită de rugăciuni, de milostenii și de post. Vineri de cu ziuă, am dat cu toții năvală
asupra orașului, fără să -l vătămăm însă cu nimic; și am răma s cruciți și foarte speriați.
Apoi, la apropierea ceasului aceluia când Domnul Nostru Iisus Christos a înțeles să
pătimească pentru noi chinurile răstignirii Sale, cavalerii noștri urcați pe turnul de asalt
au început să lupte cu înverșunare; erau cu ei și ducele Godefroy și contele Eustache,
fratele său. În clipa aceea, unul din cavalerii noștri, pe nume Liétaud s -a cățărat pe zidul
cetății. Și, îndată ce au ajuns acolo sus, toți apărătorii au părăsit meterezele, fugind în
oraș, iar ai noștri i -au urmărit și i-au hăituit până la templul lui Solomon, u cigându -i și

37 T. A. Archer, Charles L. Lingsford, The crusades , Ed. G. P. Putnam’s Sons, New York, 1906, p. 84 -85.
38 Figură marcantă ce s -a născut și a trăit în Ierusalim în veacul al XII -lea. A fost arhiepiscop al Tirului și
istoric al cruciadelor dar și preceptor al lui Balduin al IV -lea, cel lepros. El est e trimis de Amaury într -o
misiune diplomatică, la Manuel I Comnenul, ce avea ca și scop obținerea unei alianțe cu bizantinii. Lucrările
sale cele mai importante sunt legate de istoria Țării Sfinte, motiv pentru care lasă informații bogate și cu
privire la cucerirea Ierusalimului.

23
ciopârțindu -i; a avut loc un asemenea măcel, că ai noștri se afundau în sânge până la
glezne …”39.
La finele cuceririi Ierusalimului , cruciații au trebuit să se hotărască cui vor
încredința orașul . Părerile erau împărțite, unii îl susțineau pe Raymond de Saint Gilles alții
pe Godefroi de Boullion. În urma unor dezbateri, organizate la inițiativa lui Adhémar de
Monteil, episcop de Puy, la 22 iulie 1099, Godefroi primea titulatura de „apărător al
Sfântului Mormânt” ci nu pe cea de rege al Ierusalimului. Această decizie a nemulțumit pe
Raymond, pe Godefroi, care obținea doar o semivictorie dar și pe Alexios I, care vedea
cum încă o dată nu se respect ă acordurile făcute la Constantinopol40.
Godefroi va mai obține o victorie importantă la Ascalon, la finalul acesteia mulți
cruciați s-au întors în Europa, considerându -și misiunea lor încheiată.
În urma celor petrecute, cruciații vor instala o nouă ordin e; la Ierusalim, patriarhul
ortodox este înlocuit cu unu l latin, apar cele patru state cruciate: Comitatul de Edessa,
Principatul Antiohiei, Comitatul Tripoli, Regatul Ierusalimului. La moartea lui Godefroi în
1110, Baldu in de Boulogne va lua titlu de „ rege al Ierusalimului ”si va m ări regatul pri n
cucerirea Cesareei, a Accrei, Sidonului, Beirutului și mai târziu a Tirului. Din aceste
motive bizantinii își vor pune semne de întrebare, în ceea ce îi privește pe franci, iar lumea
musulmană se va întări, dorind să își reafirme poziția știrbită de acțiunile cruciaților. Din
nou în mâini creștine pelerinajele spre Ierusalim se vor intensifica , motiv pentru care se
creează ordinele militare călugărești.

II.2. A doua crucia dă
Masacrarea întregii populații din Ier usalim, cât și a altor acte violente comise de
cruciații nu îi va lăsa indiferenți pe musulmani . Începând cu anul 1128, un puternic
conducător se afirmă din rândul musulmanilor, acesta fiind Imad ad -Din Zengi, noul
conducător al Alepului si al Mosulului .
Zengi cucerește Edessa în 1444, motiv pentru c are ducele Raymond de Edessa,
solicit ajutorul papei. Papa Eugeniu al III -lea va începe un nou demers pentru desfășurarea
unei noi cruciade. La 1 decembrie 1145 emite o bulă, ce îndemna pe conducătorii statelor
apusene , dar și pe credincioși să acorde sprijin Edessei, prin plecarea în cruciadă.
Confruntat cu răscoala lui Arnold de Brescia (1100 -1055) , în Lombardia, nu va pu tea să se

39 Guillaume din Tyr, Histoire des Croisades , ed. M. Guizot, Paris, Ed. Brière, col „ Les Mémoires relatives à
l’histoire de France ”, 1824, vol. 16, în Michel Balard , et. al , Cruciadele, Ed. Artemis, București, 2003 p.
243.
40S. Co lumbeanu, Radu Valentin , op. cit., p. 83.

24
ocupe foarte mult de pregătirea cruciadei, sarcină ce îi revine regelui Franței, Ludovic al
VII-lea (1137 -1180), care este ajutat de călugărul cisterican Bernard de Clairvaux (1091 –
1053). Acesta depune un efort considerabil în motivarea maselor d e a participa la cruciadă,
precizând că scopul acesteia este “ mântuirea sufletelor ”41.
Pe fondul adunării de la Vézélay, din 31 martie 1146, adunare a ce îl avea ca și
predicator pe Bernard, a strâns oameni din toată Franța. Adunarea era asemănătoare cu cea
de la Clermont , Bernard citește bula papală, care cere plecarea într -o nouă cruciadă.
Promiterea că păcatele le vor fi iertate celor ce vor participa la cruciadă, a vrăjit întreaga
audiență care se va angaja să ia semnul crucii. În acest sens cel ce v -a da primul exemplu
este regele Ludovic, care obține sprijinul vasalilor săi, ce inițial fuseseră împotriva
cruciadei. Astfel, de partea sa se aflau: fratele său Robert, conte de Dreux, Guillaume,
conte de Nevers, Alphonse -Jourdain, conte de Toulouse, Henric, moștenitorul comitatului
Champagne, Thierry de Flandra, Archimbald conte de Bourbon, episcopii de Langres,
Lissieux și Arras, urmați de alți nobili de rang secund42.
Succesul obținut l -a făcut pe Bernard să meargă mai departe în predicarea
cruciadei , trecând prin Burgundia, Lorena, Fland ra. În Flandra primește un mesaj de la
arhiepiscopul de Köln, care îi cerea să vină în Renania. Arhiepiscopul solicită prezența lui
Bernard, pentru a -l potoli pe călugărul cisterican Rudolf, care instiga la mascare ale
evreilor. Situația este rezolvată, dar Bernard rămas în Germania, consideră că și germanii
trebuie să participe la cruciadă43.
Efortul uluitor depus de Bernard face ca doi dintre cei mai puternici suverani ai
Europei să îmbrățișeze cauza crucii. Astfel, l ui Ludovic, regele Franței , i se alătura Conrad
al III -lea, împăratul Germaniei, cruciada a doua fiind cunoscută ca și cruciada franco –
germană. Ambii suverani dispuneau de o armată numeroasă, armată ce va lua drumul
Orientului.
Contingentele germane conduse de Conrad, (70000) pleacă spre Constantinopol în
aprilie 1147, pornind din Regensburg. Ei trec prin Ungaria, Serbia, pe la Niș, Bulgaria.
Armata franceză , a lui Ludovic pleacă de la Metz în iunie 1147, trece prin Regensburg,
apoi urmează itinerariul făcut de trupele germane. Cele două armate se întâlnesc la
Constantinopol, unde fiind surprinși de bogățiile si frumusețea orașului, doresc să îl atace.

41 Ioan Rămureanu, Milan Șesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericiească universală , vol II, Ed. I. B. M. B.
O.R., București, 1993 p. 21.
42 Steven Runciman, Istoria cruciadelor , trad. de Ovidiu Cristea, Marian Coman ș i Maria Pakucs -Wilcoks,
vol II , Ed. Nemira, București, 2015, p. 265 – 266.
43 Ibidem , p. 267 .

25
Împăratul Manuil I Comnen (1143 -1180) , evită această situație, soția sa Irina fiind cumnata
împăratului Conr ad44.
Cei doi monarhi refuza să depună jurăm ânt de vasalitate împăratului , în momentul
când armata lui Conrad a trecut prin Anatolia, seleucizii i -au provocat împăratului o gravă
înfrângere la Dorialeum. În ceea ce privește armata franceză, nici aceasta nu obține mari
succese. Cauzele eșecului armatei germane rezidă și în faptul că bizantinii, manifestaseră
ostilitate față de trupele lui Conrad, ce au fost conduse prin Anatolia de căpetenii bizantine,
iar în momentul când au ieșit de pe teritoriul bizantin, nu au mai primit un ajutor
consistent, lipsa hranei făcându -și simțită prezența.
În momentul când francezii au ajuns la Niceea , li s -a confirmat vestea despre
dezastrul german. Frederick de Suabia ii relatează lui Ludvoic cele întâmplate, monarhul
grăbind u-se să discute cu Conrad despre noile acțiuni ce urmau să fie întreprinse . Decid să
meargă prin sud, pe drumul de coastă, într -o primă faza existând înțelegere între cele două
oști. Germanii jefuiesc satele dimprejur, pentru că nu aveau mâncare, deoarece francezii
luaseră ei primii totul. Trupele bizantine îi atacă pe germani, care sunt salvați de
detașamentul francez condus de contele de Soissons. La capătul acestei acțiuni mulți
peler ini se întorc înapoi la Constantinopol45.
Itinerarul celor două armate a fost prin Adramyttium, Pergam, Smrina mai apoi
ajunând la Efes. În timp ce staționară patru zile la Efes, monarhul francez primește o
scrisoare de la Manuel, ce îl avertiza despre mobilizare turcilor. Teama împăratului
bizantin era ca francezii să nu fie în frânți de turci ca mai apoi el să fie învinuit. De
asemenea, îi mai înștii nțează că nu poate să îi oprea scă pe dregătorii bizantini, care doreau
să se răzbune pe cruciați pentru daunele provocate , fiind prins în războiul cu sicilienii46.
Armata franceză, confruntată cu atacuri dese ale turcilor ajunge în cele din urmă l a
râul Meandru. Pe malul opus îi așteptau musulmanii, neavând pe unde trece, francezii se
avântă prin apă reușind să le provoace o înfrângere. Această victorie avea un caracter
efemer, turcii retrași i -au urmărit pas cu pas, iar în momentul când francezii s -au hotărât să
treacă munții spre Pamphilia au fost atacați. Avangarda fusese despărțită de ariergardă,
turcii năvălind asupra celei din urmă , fiind creată o derută genera lă. În cele din urmă

44 Ioan Rămureanu, , Milan Șesan, Teodor Bodogae , op. cit ., p. 21.
45 Steven Runciman, op. cit ., p. 283
46 Ibidem p. 284.

26
cruciații î și vor ocoli dușmani i, merg la Antiohia de unde cruciada se va dizolva din vina
reginei Eleon ora și a lui Ludovic47.
După șederea la Antiohia, la curtea lui Raymond cruciații se vor îndrepta spre
Ierusalim. Aici își face apariția și Conrad, cei doi suverani plănuind un atac asupra
Damascului, atac ce se soldează cu un eșec total. În ur ma acestei acțiuni cei doi monarhi se
întorceau în țările lor, după doi ani de absență. Conrad s -a îmbarcat din Acra în septembrie
1148, iar Ludovic pleacă abia în vara anului viitor48.
Cea de a doua cruciadă ne -a demonstrat că lumea musulmană era bine pregătită,
reușind să facă față noilor provocări. Cruciada ne pune din nou față in față cu mascare ale
evreilor din Europa, iar in ceea ce privește caracterul militar, d eși cei doi suverani
participanți, au dispus de armate naționale, bine echipate, expediția lor a fost un eșec ,
întorși în Europa nu s -au mai bucurat de prestigiul de odinioară. Totodată, lumea bizan tină
îi privește pe occidentali cu o atenție sporită, desele intervenții aducând pagube serioase
imperiului. Relațiile încordate dintre bizantini și occidentali s -au văzut din nou, stare ce
reiese din disputele lui Manuel I Com nenul, cu Conrad și Ludovic.

II.3. A treia cruciadă
În urma evenimentului menționat, francii din Orient vor mai purta lupte intense cu
musulmanii, respectiv cu Nur -al-Din, moștenitorului lui Zengi. Regii Ierusalimului,
precum Baldouin al III -lea, Amaury I, Baldouin al IV -lea (regel e lepros) vor reuși să
mențină regatul, dar soarta acestuia se va schimba o dată cu apariția pe scena politică a lui
Saladin , unul dintre cei mai iscusiți generali ai lui Nur -al-Din.
Amaury I, întreprinde o campanie în Egipt, situație ce era privită cu int eres de
curtea de la Constantinopol. Împăratul bizantin s -a sfătuit cu Guillaume de Tyr, acesta
fiind trimis de Amaury, în ceea ce privește un proiect de acțiune concentrată. Conducătorul
din Cairo, vizirul Shâwer, manifesta o opoziție față de tutela franc ă, lucru ce îl va face să
se apropie de Nur el -Dîn. Situația tensionată l -a făcut pe Amaury să atace, fără a -i mai
aștepta pe bizantini. Ajuns în fața vechiului oraș Cairo, Fostât, Shâwer hotărăște să îl
incendieze, decât să îl vadă în mâinile francilor. Acțiunea lui Amaury se soldase cu un
eșec, obține retragerea, prin intermediul unei indemnizații de război consistente. Atacarea
unui fost aliat, a provocat unirea tuturor populațiilor musulmane, împotriva francilor. Nur
el-Dîn ii permite lui Shîrkuh să se întoarcă în Egipt, acesta fiind însoțit de nepotul său

47 Florentina Căzan, op. cit ., p. 78.
48 Ibidem , p. 79.

27
Saladin. Scopul acestora era obținerea puterii, Saladin îl decapitează pe Shâwer, vizir al
Egiptului devenind Shîrkuh. Acesta moare după doar două luni (martie 1169), iar Saladin
rămâne stăpânul Egi ptului, ascensiunea politica a tânărului kurd fiind impresionantă49.
Deceniul al nouălea al veacului al XII -lea, găsește regatul Ierusalimului în impas,
întrucât Balduin nu mai putea cârmui țara, din pricina leprei care i se agravase. Mama
împreună cu sora lui Balduin, Sybilla, plus patriarhul Heraclius hotărăsc ca puterea să îi fie
încredințată lui Guy de Lusignan , soțul Sybillei care devine regent. De acum, acesta deține
puterea în regat, doar Ierusalimul fiind rezervat de către Balduin. În anul 1182, Rey naud de
Châtill on, absent de la cele discutate, și confruntat cu plecarea lui Saladin spre nord, pune
în aplicare un proiect pe care îl gândise mai demult50.
Acesta a atacat carav anele maritime ce s -au îndreptat spre Mecca, jefuindu -le.
Gestul său a stârnit ură din partea lui Saladin, întrucât actul de o cruzime de nedescris,
anume incendierea unei corăbii pline cu pelerini, i -a adus lui Reynaud un întreg dispreț,
fiind considerată atacată credința. Pentru lumea musulmană pelerinajul la Mecca este
foarte imp ortant, gestul nesăbuit al francului nu va fi uitat, Saladin jurând răzbunare.
Dezastrul pentru franci, vine în anul 1887, când întreaga armată este decimată în
urma bătăliei de la Hattin. Cruciații au avut parte de o serie de măsuri punitive, pe lângă
uciderea în masă, mulți au fost vânduți ca și sclavi, T emplierii și Ospitalierii au fost
nimiciți, Reynaud fiind decapitat cu cruzime din ordinul lui Saladin De asemenea, la 2
octombrie 1187, Saladin intra în Ierusalim, stăpânirea creștină a orașului luând s fârșit.
Populația creștină părăsește orașul, iar bisericile vor fi transformate în moschei,
următoarele acțiuni fiind concentrate în cucerirea orașelor port din apropiere .
Vestea pierderii Ierusalimului, nu va lăsa indiferent Apusul, care tot la inițiativa
papalității, va organiza o nouă cruciadă. Demersurile vor fi inițiate de liderul Sfântului
Scaun , Grigore al VI II-lea, dar moartea sa lasă rolul de organizator al cruciadei
următorului papă, adică lui Clement al III -lea.
Francii mai controlau doar Tyrul, Antiohia și Tripoli, Antiohia fiind salvată de la
cucerire de intervenția lui Conrad de Montferrat. Propovăduirea celei de a treia cruciade îi
revine lui Foulque, preot din Neuiily, acțiunile sale fiind asemănătoare cu cele ale lui Petre
Pustnicul, însă ro lul jucat de acesta este mai mare date fiin d condițiile veacului al XII -lea.
Țărănimea nu se mai arăta dornică să participe la asemenea demersuri, deoarece Europa

49 René Grousset, Istoria secretă a cruciadelor , trad de Nicolea Baltă, Ed. Pro Editură și Tipografie,
București, 2007, p. 152 -153.
50 Steven Runciman, op. cit ., p.457.

28
traversa o etapă de înflorire a economiei rurale, datorată dezvoltării tehnice. Dacă atragerea
maselor populare nu a avut un mare succes, Foulque își arată perseverența când ii convinge
pe cei doi regi, al Franței, respectiv al Angliei, să participe la crucia dă în ciuda disputelor
dinte ei51.
Pentru a înțelege d e ce relația dintre Filip Aug ust, regele Franței, și Richard Inimă
de Leu, regele Angliei era tensionată trebuie să luăm în considerare mai mulți factori , cel
mai de seamă fiind lupta acerbă dintre cele două dinastii domnitoare: Capețienii și
Plantageneții.
Ajuns pe tronul Angliei, R ichard, trebuia să se angajeze că va merge în cruciadă,
deoarece tatăl său promisese că va face acest lucru, deși în momentul când s -a văzut liderul
unei armate atât de numeroase a dorit reluare a disputei cu Filip al II-lea, dar a fost oprit de
Foulque. Totodată, se reglementau o serie de măsuri ce vizau disciplina participanților,
pedepsele fiind aspre în cazul abaterilor, acest lucru arătând cât de greu se putea crea un
climat de liniște între doi oameni puși pe căpătuială52.
Dacă francezii și englezii au tergiversat lucrurile, prin liderii lor, un răspuns ferm în
ceea ce privește participarea la cruciadă vine din partea împăratului Germaniei, Frederic
Barbarossa.
Plecarea sa în cruciadă are loc în mai 1189, având de partea sa o armată ce număra
aproape 100000 de oameni (cel puțin 20000 cavaleri) . Deși avea vârsta de 67 de ani,
reușește să gestioneze bine momentul în care împăratul bizantin Isac II Anghelos, face
alianță cu Islamul, adică cu Saladin gest ce arată ostilitate germanilor catolici. Frederic
jefuiește orașele bizantine Philipopolis și Andrinopolis, după care trece cu armata sa în
Asia Mică. Cu o armată de peste 40000 de combatanți, provoacă panică și printre
musulmani , multe cetăți fiind predate sau evacuate. Data de 10 iunie 1190, aduce o situați e
neașteptată, deoarece împăratul se îneacă în timp ce trecea un mic râu. Paroxismul este
atins în momentul când armata care nu obținuse nici o înfrângere se destramă, fiind
demoralizată de situația amintită anterior. La finele celor întâmplate puțini din feudalii
germani s -au întors în Europa, iar alții l -au urmat pe Frederic (fiul lui Barbarossa),
așteptând sosirea francezilor53.
Englezii și francezii s -au pregătit temeinic din punct de vedere financiar pentru
cruciadă, pentru a -și finanța expedițiile au i mpus o taxă specială, ce purta denumirea de „

51 Florentina Căzan, op. cit ., p. 85.
52 Ibidem , p. 87.
53 Ovidiu Drimba, op. cit ., p. 327 -328.

29
zeciuiala lui Saladin ”, adică aplicarea unui impozit de zece la sută asupra tuturor bunurilor
mobile. Această mișcare a stârnit nemulțumire printre occidentali, care era amenințați cu
excomunicarea, responsabili cu colectarea taxei fiind Templierii și Ospitalierii. Despre
Richard se spunea în Anglia că „ el a scos la vânzare tot ce se putea: funcții, titluri de lord,
conte, șerif, castele, orașe, pământuri , totul ”54.
Richard și Filip s -au întâlnit la Vé zelay în iulie 1190, unde au discutat despre
modul în care vor acționa. Oamenii lui Filip purtau cruci roșii, în timp ce ostașii lui
Richard aveau cruci albe. Cele două armate se despart la Lyon, urmând să se întâlnească la
Messina, in Sicilia, iar mai apo i să plece spre Levant pe mare. Richard ajunge la Messina
pe 23 septembrie urmând un itinerariu prin sud, prin Marsillia. De aici o parte din armata
sa a plecat direct spre Palestina, avându -l ca lider pe arhiepiscopul Balduin de Canterbury.
De asemenea, r egele englez a mai adunat o flotă ce cuprindea aproape o sută de vase din
Anglia, Britania, Normandia și Aquitania, care a ajuns și ea in Sicilia. Filip ajunge la
Messina cu un număr de contingente mai mic decât al lui Richard, traseul urmat de el fiind
prin Genova55.
În drumu l său spre Levant, Richard cucerește Insula Cipru, teritoriu ce le aparținea
bizantinilor. Acest lucru a stârnit nemulțumirea acestora, dar regele englez era încrezător,
nefiind interesat că intrase în posesia unui teritoriu care aparținuse fraților răsăriteni. Atât
englezii cât și francezii au fost uimiți când au ajuns la Accra, acolo fiind un adevărat teatru
de operațiuni. Luptele durau de patru ani, însă sprijinul oferit de cele două armate face ca
orașul să capituleze in vara l ui 1191.
La capătul acestei victorii, Filip se întoarce in Europa, lăsând o parte din armată pe
mâna lui Richard. Richard face noi cuceriri , punându -l în dificultate pe Saladin , prin
bătăliile de la Arsuf și Jaffa. În ceea ce privește Ierusalimul, aces ta rămâne în posesia
musulmanilor, Richard fiind nevoit să încheie pace cu Saladin. Totuși pacea încheiată în
1192 le aducea pelerinilor creștini accesul neîngrădit la Sfântul Mormânt, dar Richard
dorea să ajungă în Anglia, pentru că se temea de rebeliunea fratelui său Ioan fără Țară,
motiv pentru care părăsește Orientul . În drumul său spre casă, este făcut prizonier de către
ducele Leopold al Austriei, fiind ținut captiv mai bine de un an, situație ce a creat un
scandal pol itic în întreaga Europă. La întoarcerea sa acasă, teritoriul angevin rămăsese în
stăpânirea lui, datorită susținătorilor săi loiali, ce stopaseră acțiunile lui Ioan.

54 Thomas Asbridge, op. cit ., p.269.
55 Ibidem , p. 270 -271.

30
II.4. A patra cruciadă
În urma celei de a treia cruciadă, cruciații mai aveau în stăpânir e în Orient regatul
Accra, împreună cu orașele cetăți: Tyr, Haifa, Cezareea, Arsuf, Jaffa, dar și principatul
Antiohiei.
II.4.1. Ideea de cruciadă și propaganda făcută pentru aceasta
Odată cu moartea sultanului Saladin în 1193 a fost lansată ideea de cruciadă în
Apus, idee ce a fost lansată și în dieta de la Bari, din 31 mai 1195. Cancelarul Con rad și
contele Adolf de Holstein (membru al casei imperiale) au fost aleși ca și conducători ai
acest eia, dar nu putem vorbi de o cruciadă propriu -zisă, nefiind organizată cu aprob area
papei. Armata ajunge în 24 septembrie 1197 în portul Acra, dar lipsa de pregătire în ceea
ce privește un atac, nu i-a adus vreo victorie , iar în februarie 1198, în urma morții
împăr atului Henric al IV -lea, au fost chemați în Germania. Această acțiune a dus doar la
pierderea orașului port Jaffa , cucerit de musulmani în septembrie 119756.
Artizanul cruciadei a patra este papa Inocențiu al III -lea, personaj influent car e
redefinește ideea de cruciadă, deoarece celelalte ne -au ar ătat de multe ori abateri de la
țelurile propuse.
Încă din primele sale zile ale pontificatului, Inocențiu al III -lea a manifestat un
puternic interes pentru organizarea unei noi cruciade. El considera că trebuie revitalizat
sentimentul religios, iar pentru organizarea unei noi expediții „sfinte ” trebuiau găsite
resurse mai eficiente. El face apel la principii creștini, dă numeroase enciclice și
proclamații pentru indulgențe începând cu anu l 1198, lucru realizat cu coope rarea
bendectinilor și cistericanilor. El face toate acestea, deoarece viza restaurarea regatului
creștin latin în Palestina, motiv pentru care cere patriarhului Ierusalimului, episcopului de
Lidia , dar și celui mai mare cond ucător al ordinelor militare, informații despre situația din
Țara Sfântă57 . În propaganda pentru cruciadă , papa a fost ajutat de către cardinalul Pedro
de Capua și de către Foulque de Neuilly , acesta din urmă având inițiativa ca biserica să își
aducă aport ul la cruciadă cu o contribuție bănească. Proclamația de cruciadă a fost însoțită
de cererea adresată tuturor bisericilor de a ceda, pentru acoperirea cheltuielilor de război
40% din veniturile lor58.
La 15 august 1198 este proclamată noua cruciadă, militia Christi fiind convocată în
luna martie a anului 1199. Pentru susținerea cruciadei, timp de doi ani s -a făcut apel la

56 Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului , vol. II, Ed. Universității „Luc ian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 16.
57 Ion Alexandru Mizgan, Cruciada a patra (1202 -1204 ), Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2005 p.19.
58 Florentina Căzan, op.cit. , p. 95.

31
nobili și la orășeni, capii încoronați ai Europei fiind excluși, întrucât papa dorea să păstreze
expediția sub controlul său, iar regii purtau numeroase dispute între ei.59
Pentru a atrage oamenii simpli în cruciadă, papa a recurs la acordarea de
indulgențe, precizând că cine va participa un an la cruciadă, în urma spovedaniei păcatele îi
vor fi iertate, indiferent de gravitatea acestora. P rin acest gest, succesul obținut de papă era
dublu: obținea atât resursă umană, dar și financiară. De asemenea papa visa la unificarea
lumii creștine, despărțită de evenimentul din 1054.
II.4.2. Cruciații solicită ajutorul Veneției
Baronii care îmbrățișas eră cauza Crucii, hotărăsc ca pentru transportul cruciaților să
ceară ajutorul Veneției, deoarece acesta era o forță maritim ă, relațiile stabilite c u bizantinii
aducându -i supremația în Mediterană.
Astfel, contele Thibaud de Champagne, contele de Flandra și Haianut, Baudouin,
dar si contele de Blois, Louis, trimit câte doi soli care să negocieze cu veneț ienii. Acești
soli erau acum personajele principale în ceea ce privește purtarea de negocieri, primind
scrisori de la nobili, fiind asigurați că vor fi spr ijiniți de aceștia până la capăt indiferent,
unde vor merge , sau ce decizie vor lua. Cei șase soli vor alege Veneția, deoarece în acest
port se aflau cele mai multe vase. Ajunși în Veneția, în prima săptămâna a Postului Mare
(aprilie 1201), solii poartă di scuții cu bătrânul doge, Enrico Dandolo, om iscusit, înțelept,
care odată ce a aflat motivul pentru care aceștia au venit a fost surprins. Având acces în
palat o solie i se adresase dogelui astfel: „ Măria ta, am venit la tine trimiși de marii baroni
ai Fra nței care și -au pus semnul crucii ca să spele ocara [făcută] lui Iisus Hristos și ca să
cucerească Ierusalimul, dacă Dumnezeu va îngădui. Și pentru că ei știu că alți oameni nu
au putere ca măria voastră, oamenii noștri vă roagă ca în numele lui Dumnezeu s ă aveți
milă de ținutul de peste mare și să aflați în ce chip ar putea ei să facă rost de vase și de o
flotă”. Auzind acestea, Dandolo îi asigura că vor primi un răspuns peste opt zile.60
La capătul celor opt zile, dogele și Consiliul său lansează trimișilo r o ofertă care
suna astfel: trebuia plătit câte 4 mărci pentru fiecare cavaler și fiecare cal, 2 mărci pentru
fiecare soldat, cuantumul ajunând la 94000 de mărci. Totodată dogele menționa că va pune
la dispoziție 50 de galere de război pe cheltuiala Veneț iei, daca aceasta va primi jumătate
din cuceri rile făcute. Trimișii cruciaților au amânat luarea unei decizii cu o zi , în
următoarea zi prețul era fixat la 85000 de mărci de argint, sumă ce trebuia plătită în patru

59 Ioan Alexandru Mizgan, op. cit ., p. 22
60 Geoffroy de Vilehardouin, Cucerirea Constantinopolului , trad. de Tatiana Ana Flu ieraru, Ed. Limes, Cluj.
2002, p.31-32.

32
rate, începând cu aprilie 1202, data apar iției cruciaților la Veneția, flota urmând să
navigheze de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pe 29 iunie.61
Pentru Veneția, transportarea cruciaților a fost văzută ca o oportuni tate de a câștiga
noi teritorii, tratatul încheiat de delegații francezi cu cei venețieni, urmărind mai întâi
atacarea Egiptului, ca mai apoi recucerirea Țării Sfinte, aceasta fiind o prevedere secretă.
Aceste detalii, au stat la baza deciziei de a abate cruciada spre Constantinopol, conducător
al cruciaților fiind ale s Bonifaciu de Montferrat (șef militar al expediției), după moartea lui
Thibaud de Champagne.
II.4.3.Pregătirea pentru cruciadă și asediul cetății Zara
În port se făceau pregătirile pentru plecare, dar timpul trecea și cruciații erau încă
puțini, astfel n u puteau acoperi întreaga sumă promisă Senioriei. Venețienii au fost de
acord să se facă o nouă înțelegere pentru a o substitui pe cea veche. Dogele Enrico
Dandolo a propus cruciaților ca, în contul sumei neachitate, să cucerească cet atea Zara de
pe coasta Adriaticii , cetate care aparținea regelui Ungariei, fiind răpită de la venețieni cu
puțin timp în urmă.62.
Cu toate că atât papa Inocențiu al III -lea, cât și o parte dintre cruciați s -au opus
acestui atac fiind vorba de o cetate creștină în noiembrie 1202 cetatea a fost cucerită.
Gestul atacării cetății Zara este catalogat de mulți istorici ca o primă abatere de la cruciadă,
de aici încolo schimbându -se mersul lucrurilor.
Papa s -a arătat nemulțumit de atitudinea cruciaților. El reușise să smulgă o
promisiune de la regele Ungariei că va participa la cruciadă, dar acesta nu își mai făcuse
apariția. Dezamăgit, înaltul pontif îi lasă pe liderii laici să conducă cruciada, fiind conștient
că dacă ar fi pedepsit pe cineva, cruciada ar fi ieșit de sub autor itatea papală. Întorși la
Veneția, în biserica San Marco are loc o slujbă, în care se aducea în discuție eliberarea
„locurilor sfinte”. Dandolo , aproape orb, vlăguit, dar cu mintea ageră face un gest politic
uluitor, luând semnul crucii. Gestul său a atras rapid câțiva italieni, care erau dornici să ia
exemplul sau. Enrico Dandolo, con ducător al cruciaților, cere ca semnul crucii din pânză
albă, emblema fiecărui cruciat, să fie cusută pe pălărie, ci nu pe haine, sau pe umăr, pentru
a putea fi văzuți de depa rte63.

61 Ion Alexandru Mizgan, op.cit ., p. 37.
62 Florentina Căzan, op. cit., p. 97.
63 Ibidem , p. 98 -99.

33
II.4.4. Alexios al IV -lea cere sprijin cruciaților și acesta nu întârzie să apară
Alexios al IV -lea, fiul împăratului bizantin Isac al II -lea, fusese detronat și închis de
către fratele să u Alexios al III -lea Anghelos, iar acum solicit a ajutorul cruciaților , pentru a –
l înlătura pe fratele său ce ocupase tronul într -un mod abuziv. Tânărul prinț le promite
cruciaților, oameni, bani, nave, Veneția fiind bucuroasă deoarece primea vechi le privilegii
și mai mult de atât. După ce armata cruciat ă și-a petrecut iarna în cetatea cucerită Zara,
după îndelungate tergiversări în iunie 1203, flota cruciată se îndreaptă spre insula Corfu iar
mai apoi spre Constantinopol (flotă numeroasă ce cuprindea sute de nave mari și mici
pregătite de luptă).
II.4.5. Cruciații ajunși la Constantinopol, asediază orașul
Ajunși în fața porții Constantinopolului a avut loc schimbul de mesaje dintre
cruciați și cei din oraș, iar a doua zi a început lupta.
Armata era împărțită în șapte corpuri și a reușit să cucerească mai întâi portul
Galata și apoi portul Constantinopolului. Asediul orașului a urmat de îndată. Enrico
Dandolo a fost cel ce conducea asaltul pe mare, iar pe uscat erau trei corpuri de oaste,
conduse de către Bonifaciu de Montferrat, Mathieu de Montmorency și B alduin de
Flandra64. Pentru feudali i cruciați bogăția orașului, rămânea impresionată, dorind cucerirea
lui încă de la prima cruciadă, iar acum priveau cu lăcomie la turlele sale aurite65.
După mai multe încercări, orașul a fost cucerit și pe tron a fost reîntronat Isac al II –
lea, care trebuia să onoreze promisiunile făcute de către fiul său cruciaților , lucru ce nu se
întâmplă, stârnind furia lui Enrico Dandolo și a lui Bonifaciu de Montferrat.
II.4.6. Al doilea asediu al Constantinopolului
Furioși crucia ții se hotărăsc să ia cu asalt Constantinopolul pentru a doua oară la
12-13 aprilie 1204, de data aceasta împotriva lui Isac al II -lea Anghelos, care îi invitase să
părăsească orașul. Astfel, cruciații ajung stăpâni ai capitalei lumii creștine de Răsărit.
Gestul făcut de cruciați poate fi considerat ca o reacție la lucrurile pe care le -au
făcut bizantinii împotriva lor ca de pildă: numeroase trădări, manevre diplomatice perfide,
ostilități de toate felurile, cu sau fără temei66.
Inocențiu era conștient că ocuparea Constantinopolului de către cruciați nu lasă
cale de o unificarea a bisericii, așa cum el dorea, Bonifaciu de Montferrat fiind mustrat
foarte dur, astfel: „Neavând nici dreptul, nici putere asupra Greciei v -ați abătut i mprudent

64 Ibidem , p. 101.
65 Ilie Grămadă, op. cit ., p. 224.
66 Ovidiu Drimba, op. cit ., p. 330.

34
și în mod nechibzuit de la planul vostru, îndreptându -vă privirea spre Constantinopol în
loc de Ierusalim … Dar vinovăția voastră se agravează prin faptul că nu a -ți cruțat absolut
nimic și pe nimeni” . Purtarea voastră a făcut ca „Biserica grece ască să nu mai vrea să se
supună tronului apostolic, văzând din partea latinilor numai fapte diabolice și criminale,
ceea ce le dă dreptul de a -i privi cu dezgust ca pe niște câini ”67.
Orașul a fost grav distrus , totodată fiind distruse si opere de artă ant ice și bizantine
de o mare însemnătate, iar statuile de bronz au fost topite și transformate în monede.
Despre devastarea Constantinopolului din 1204, Niceta Choniatul spunea
următoarele: „ Nu știu cum să pun ceva în ordine în povestirea mea, cum să încep să
continui sau să închei . Au făcut țăndări icoanele sfinte și au aruncat sfintele moaște ale
martirilor în locuri pe care mi -e rușine să le numesc, împrăștiind peste tot Trupul și
Sângele Mântuitorului. Acești vestitori ai lui Antihrist au luat potirile ș i discurile pentru
împărtășanie, au smuls pietrele prețioase din ele și le -au folosit ca pocale (…) Cât privește
profanarea Marii Biserici, nu mă pot gândi la ea fără groază. Au distrus marele iconostas,
o operă de artă admirată de întreaga lume și și -au împărțit bucățile între ei (…) Și au adus
cai și catâri în biserică ca să poată căra mai ușor vasele sfinte și aurul și argintul pe care
îl smulseseră de pe tron și amvonul și ușile și mobilele oriunde erau găsite; și când vreun
animal aluneca și cădea, îl străpungeau cu săbiile, mânjind Biserica cu sângele și
murdăriile lor. O târfă de rând a fost întronată în scaunul Patriarhului, ca să arunce ocări
către Iisus Hristos și ea cânta cântece deșănțate și dansa nerușinat în locul sfânt (…). Nu
s-a arătat nici un pic de milă femeilor virtuoase, fetelor nevinovate sau chiar fecioarelor
închinate Domnului (…). Pe străzi, în case si biserici se auzeau doar plânsete și bocete ”68.
II.4.7. Instaurarea stăpânirii latine la Constantinopol
Cucerirea Constantinopolului din 1204, ne arată că marea victimă a războiului sfânt
al Apusului, a fost Bizanțul, ci nu Islamul. Acest lucru nu se datorează doar jefuirii
Constantinopolului, ci și a măsurilor luate de cruciați după cucerirea faimoasei capitale.
Astfel latinii urmăreau abolirea statului și implicit a imperiului , prin împărțirea acestuia
între învingători. Împotriva statelor latine de cucerire și a Biserici latine, care i -a înlocuit
pe reprezentanții clerului ortodox , cu reprezentanții lor, se organiza o rezistență grecească
ce avea ca și scop recucerirea Constantinopolului și apărarea ortodoxiei69.

67 Scrisoarea papei Inocențiu al III -lea către ducele Montferat, în Hrestomația pe istorii Srednih vecov , ed. de
N. P. Grațianski, S.D. Skazkin, vol. I, Moscova 1953, p. 364, apud., Nicolae Chifăr, op. cit. , p. 17.
68 Ion Alexandru Mizgan, op. cit ., p. 112
69 Hélène Ahrweiler, Ideologia politică a Imperiului bizantin , trad. de Cristian Jinga, Ed. Corint, București,
2002, p. 100.

35
Imperiul Latin de Răsărit întemeiat de către cruciați cu capitala la Constantinopol,
cuprindea fosta provincie Tracia, regatul Salonicului, ducatul Atenei și principatul Ahaei.
Titlul de împărat îl primea Balduin de Flandra, iar cel de rege familia de Montferat. Primul
patriarh latin a fost venețianul Toma Morosini. Bizantinii mai dețineau orașele Niceea,
Epir și Trapezunt, iar la Niceea era mutat centrul impe rial și din 1208 și reședința
patriarhului ecumenic.
Principalul beneficiar de pe urma cruciadei a fost Veneția deoarece obținea trei
optimi din Constantinopol, insulele ioniene, o parte din Peloponez, insula Creta. Pentru ei
cruciada a fost un succes, dar Papa Inocențiu a fost primul care i -a acuzat de deturnarea
cruciadei: „Voi a -ți schimbat și a -ți făcut să se abată armata creștină de la drumul cel bun
pe drumul cel rău”70.
Restaurarea de la 1261 nu va crea decât un imperiu destul de slab, care era gata să
se prăbușească și care cu greu s -a putut menține până în 29 mai 1453, când a căzut sub
turci. Despre cruciada a IV -a putem spune că a fost ultima de amploare organizată de către
papă, deși a fost scăpată de sub autoritatea lui. Această cruciadă a dus la ruptura definitivă
a unități creștine, următoarele cruciade nemaiavând un impact atât de răsunător.

II.5. A cincea cruciadă
După evenimentele petrecute în cadrul celei de a patra cruciadă, a avut loc o
cruciadă a copiilor, care s -a soldat cu un eșec , dar în mentalul papei Inocențiu al III -lea
recucerirea Ierusal imului rămânea un scop ce trebuie atins , motiv pentru care dorește să
pregătească o nouă cruciadă. În cadrul conciliului de la Lateran (1215) este adusă în
discuție cruciada dar și modul cum trebuie să se desfășoare, idei enunțate de suveranul
pontif. Inocențiu moare în iulie 1216, Scaunul de la Roma fiind ocupat de Honorius al III –
lea, noul suveran alegând să urmeze ideea unei noi cruciade.
Honorius îi poruncește lui Jaques de Vitry , episcopul Accrei să predice cruciada,
cel din urmă, dorind atragerea în cruciadă a orașelor italiene, fiind convins că acest lucru ar
putea garanta un real succes. Mesajul transmis de episcop are succes în statele creștine din
Asia, dar și în unele ță ri europene; din Europa cruciada este îmbrățișată de Leopold al VI –
lea, ducele Austriei, dar și de regele Ungariei, Andrei al II -lea71.
Cu trasarea unei noi cruciade și cu o campanie ferventă făcută pentru aceasta, la
Accra era așteptată militia christi.

70 Ovidiu Drimba, op.cit ., p. 330.
71 S.Columbeanu …, op.cit ., p. 160 -161.

36
Astfel în septembrie 1217, debarcau la Acra Andrei al II -lea și ducele Leopold,
însoțiți de o cavalerie considerabilă. Lor li se alătură regele Ciprului, Hugue I de Lusignan,
dar și prințul Antiohiei -Tripoli, Bohémond al IV -lea. Armata destul de impunătoare, era
constituită sub ordinele lui Andrei al II -lea și ale lui Jean de Brienne72.
Jean de Brienne era regele Accrei, el cunoștea mult mai bine locurile, dar lovindu –
se de încăpățânarea regelui Ungari ei, acesta este lăsat ca și comandant principal al armatei.
Tactica sultanului Melik el -Adil a fost să nu lupte cu cruciații în câmp deschis, ci a
preferat să facă asedii plictisitoare, dorind să uzeze moralul adversarului. Acest plan a
reușit, mai ales în fața ungurilor, în momentul când aceștia s -au văzut în f ața fortăreței
musulmane situată pe muntele Tabor , aceștia s -au descurajat. Deși au pornit în cruciadă cu
un entuziasm ridicat, ei își pierd interesul pentru continuarea operațiunilor, regele măcin at
de boală, părăsind cruciada la începutul lui 121873.
În urma retragerii armatei ungare, ducele Austriei a rămas să -și încerce norocul.
Acum, adevăratul conducător al cruciadei rămâne Jean de Brienne, regele Acrei, om politic
iscusit care cunoștea strateg ia Ayubizilor. El era conștient că o victorie decisivă împotriva
sultanului poate veni doar dacă îl atacă la el acasă , la Cairo. Tactica lui Jean de Brienne
consta în atacarea porturilor de coastă, Alexandria, iar mai apoi Damietta, acestea fiind
cele două porți de intrare în Egipt. Pentru asediu el dorea să se folosească și de flotele
europene, compuse din germani și italieni, care tocmai își făcuseră apariția la Acra. În
august 1218 cruciații ajung aproape de Damietta, înaintarea lor pe valea Nilului fiin d
favorizată și datorită morții sultanului Malik -Al-Adil. Deși noul sultan, Malik -Al-Kamil a
organizat o contraofensivă, la 2 octombrie 1218, armata musulmană înregistrează un
dezastru74.
Asediul Damiettei a stârnit interesul europenilor, deși ducele Leopol d al VI -lea
părăsea cruciada, de teama unui război îndelungat, apăreau noi forțe din Europa și insula
Cipru care să sprijine asediul. Aici își face apariția și cardinalul spaniol Pelagius de
Albano, personaj pe care Honorius al III -lea îl numește șef spiritual al expediției, lucru de
care se folosește din plin când preia frâiele cruciadei, cu toate că nu avea nicio experiență
din pun ct de vedere militar, nefi ind un cunoscător al problemelor de tactică sau strategie75.
Situația cre ată i-a făcut pe musulmani să le propună cruciaților o înțelegere. După
ce au dărâmat zidurile Ierusalimului, au încercat să facă pace cu cruciații promițând că

72 René Grousset, op. cit ., p. 221.
73 Ibidem , p.222.
74 Florentina Căzan, op. cit ., p. 110 – 111
75 Ibidem , p. 111

37
zidurile vor fi reconstruite, iar întreaga Palestină va fi a lor, exceptând castele Karac și
Montreal, întrucât acestea erau puncte strategice în apărarea pelerinilor ce mergeau la
Mecca. Domina t de aviditate, regele Jean de Brienne ar fi fost de acord cu înțelegerea
prom isă, dar legatul papal oferă un refuz c ategoric , astfel începea asaltul final al Damiettei.
Pe lâng ă măcelul făcut de cruciați, s -a instalat și molima; dacă la începutul asedierii cetății
erau 70000 de oameni, acum mai rămăseseră în jur de 3000, aceștia fi ind puși să curețe
străzile și casele, unde se aflau rudele lor care pieriseră. Cu venire primăverii, legatul papal
avea în plan cucerirea Egiptului, deși Jean de Brienne dezavua în totalitate ideea . Sultanul
Kameel le propun e din nou cruciaților oferta pe care au refuzat -o în timpul asediului
Damiettei, d ar și de această dată se lovește de un refuz76.
Dezacordurile dintre Jean de Brienne și cardinalul Pelagius, au stârnit o oarecare
degringoladă, întrucât s -au iscat dispute cu privire la stăpânirea Damiette i. Totodată, nici
cucerirea întregului Egipt nu era văzut de rege un proiect viabil, dar Pelagius reușește să
calmeze lucrurile și să le ducă pe făgașul dorit de el, menționând că sosirea împăratului
Frederic al II -lea este iminentă.
În vara anului 1221, P élage era hotărât să cucerească Cairo. De la Acra, Jean de
Brienne cântarea situația precizând că „ Armata este trimisă într -o aventură în care vom
pierde totul! ”. Cu toate acestea la 7 iulie debarcă la Damietta , alăturându -se armatei,
ordinul de marș fiind dat de cardinal, marș prin sud c e viza orașul Cairo . Cardinalul a fost
avertizat încă o dată de Jean de Brienne, dar Pélage l -a acuzat de trădare. Mai departe
regele a precizat următoarele: „ O să mă alătur expediției tale, dar Dumnezeu să se îndure
de noi !”. Părăsind Damietta, armata francă a pătruns în triunghiuri de ținuturi joase, zonă
ce era mărginită la nord de lacul Menzale, la vest de brațul estic al Nilului, iar la sud de
canalul Nilului ce purta denumirea de Bahar -es-Seghir. La bifurcația dinte N il și canalul
sudic, sultanul el -Kâmil deținea controlul fortăreței Mansura, loc de unde se putea controla
traversarea râului, dar și bara drumul ce duce spre Cairo. Fundătura în care au pătruns
cruciații a fost fatală deoarece egiptenii au rupt digurile, întreaga câmpie fiind inundată. În
urma acestui lucru, francii mai aveau doar o fâșie îngustă de drum pe care puteau merge,
de aceea la 26 august au hotărât să se retragă, dar au sesizat rapid că nu mai pot înainta,
fapt ce reiese din următoarele „Francii ar fi vrut să lupte, dar soldații cu apa până la
genunchi, alunecau în noroi fără a putea ajunge la inamicul care îi ciuruia cu săgeți ”77.

76 George W. Cox, The Crusades , Ed. L ongmans, Green and Co., Londra, 1891 p. 187.
77 René Grousset, op. cit ., p. 226.

38
Pentru gestul făcut, cardinalul Pelagius a primit reproșuri din partea lui Jean de
Brienne, deoarece situația creată i-a pus în dificultate pe amând oi, armata suferind cel mai
mult. Confruntat cu asedii dese, sultanul este dispus la negocieri, acestea fiind inițiate de
Jean de Brienne. Disponibilitatea sultanului Malik -al-Kamil rezidă în faptul că dorea
încheiat acest ră zboi, lung, păgubitor, dar totodată se temea de o intervenție a trupelor
împăratului Frederic al II -lea. Astfel cruciații predau cetatea Damietta foștilor ei stăpâni,
iar ei primesc dreptul de a reveni la Acra și la celelalte stăpâniri din Siria. Pe calea
diplomației este obținută o pace între creștini și musulmani, ce va dura opt ani.
Renunțarea la idealul cruciat destul de rapid, mai întâi din partea ungurilor, iar mai
apoi a austriecilor , urmată de neînțelegerile dintre delegatul papal și regele Acrei, n e arată
că luptele din Orient nu mai au atâta însemnătate, fiind preferată reîntoarcerea acasă, în
Europa. Totodată, se contura o nouă putere, cea a mongolilor, putere ce ia avânt cu anii
celei de a cincea cruciadă.

II.6. A șasea cruciadă
Succesul obținu t pe cale diplomatică a reprezentat un moment de răgaz pentru
ambele tabere, dar Jean de Brienne rămân e cuprins de incertitudine, fiind conștient că o
ripostă din partea musulmanilor poate apărea oricând, motiv ce l -a făcut să ia o serie de
măsuri. Atât el, cât și papa doreau să îl vadă în Orient pe împăratul Frederic al II -lea,
pornind o adevărată misiune în atragerea sa la cruciadă .
Între anii 1220 și 1230, Frederic era cel mai puternic monarh din lumea creștină ,
având următoarele titluri: împărat al Germaniei și rege al Siciliei. Frederic a crescut în
Sicilia, fapt ce a dus la familiarizarea lui cu Islamul; cunoștea puțin limba arabă, avea un
grup de gărzi musulmane și totodată poseda și un harem. De asemenea era foarte interesat
de știință și de șoimărit. Deși a fost acuzat de contemporani și de comentatorii moderni că
este dezinteresat de războiul sfânt, deși nu a luat parte la a cincea cruciadă, acesta va
dovedi în timp că este dedicat cauzei cruciate78.
Papa Honorius al III -lea a încercat să îl determine pe Frederic să depună un nou
legământ cruciat, în jurul anului 1225. Campania cruciată trebuia începută în 1225, dar
problemele de menținere a ordinii în Sicilia, l -au făcut pe împărat să solicite o amânare în
luna martie a anului 1224. Cu răbdar ea epuizată a papei, în iunie 1225 s -a încheiat un acord
oficial la San Germano (nord -vestul Italiei), tratatul menționat având următoarele

78 Thomas Asbridge, op. cit ., p.394.

39
prevederi: recrutarea unei armate de 1000 de cavaleri, plus finanțarea activității ei în Țara
Sfântă pe o perioadă d e doi ani, asigurarea unui număr de 150 de nave, care să le asigure
transportul cruciaților spre Orient, dar și livrarea către liderul Ordinului cavalerilor
Teutoni, Herman de Salza (apropiat al dinastiei Hohenstaufen), 100000 de uncii de aur. În
urma trat ativelor purtate el se angaja să pornească în cruciadă pe 15 august 1227, iar dacă
nu se ținea de cuvânt, avea să fie excomunicat79.
Frederic este un personaj extrem de pragmatic, el intră în contact cu regele Jean de
Brienne, iar mai apoi chiar cu sultanul al-Kamil, politica sa diplomatică fiind un real
succes , datorită realizărilor pe care acesta le -a făcut, realizări ce le vom descrie în cele ce
urmează.
În anul 1225 se căsătorește cu Isabela, fiica lui Jean de Brienne și a principesei
Maria, luând și ti tlul de rege al Ierusalimului . În ceea ce privește plecarea spre Siria,
aceasta era programată pentru 1227, dar este amânată, suveranul invocând motive de
sănătate. Gestul său este pedepsit de Grigore al XI -lea care îl excomunică. Totuși, el se
alătură cru ciadei în primăvara lui 1228, stabilind negocieri cu sultanul al -Kamil mai din
timp pentru cedarea Ierusalimului, sultan ce atunci se confruntase cu ayyubizii din Siria ,
sprijiniți de horezmieni80.
Noul papă, Grigor e al IX -lea a aplicat ad literam prevederile tratatului încheiat de
predecesorul său la San Germano, nefiind un susținător al dinastiei Hohenstaufen. Frederic
era e xpulzat din comunitatea creștină; lucrul pe care îl aștepta papa era ca acesta să caute
reconcilier ea și iertarea, să devină supus Romei, situație ce ar fi însemnat recunoașterea
într-un mod tacit a supremației papale.
În urma excomunicării papale, la Accra se crease o situație confuză, clericii nu îi
mai acordau lui Frederic suport, model urmat și de baroni , care erau din ce în ce mai puț in
dispuși să îl ajute. Dacă pe plan intern situația era destul de încurcată, nici pe plan extern
lucrurile nu decurgeau într -un mod favorabil împăratului. El se angajase că îl va sprijini pe
sultan în luptele p e care acesta le purta cu frații săi, dar devine conștient că pentru o
asemenea desfășurare de forțe avea nevoie de bani , iar situația sa din punct de vedere
pecuniar era precară atunci. Conflictul cu papalitatea era un alt dezavantaj, Frederic ar fi
dorit să pornească un război împotriva musulmanilor dar nu avea forța necesară datorită
situației precizate, războiul fiind văzut ca o ultimă soluție. Pentru a surprinde lumea
creștină și a -i intra din nou în grații, Frederic vine cu ideea de a obține Ierusalim ul pe cale

79 Ibidem , p. 394.
80 Cécile Morrisson, Cruciadele , trad. de Răzvan Junescu, Ed. Meridiane, București, 1998, p. 79.

40
diplomatică. În acest sens el îi adresează sultanului Malik al -Kamil o epistolă , în care
preciza următoarele: „Eu sunt prietenul tău. Tu știi cât de sus stau eu față de principii din
Occident. Tu m -ai chemat să vin aici. Regii și papa știu de călătoria mea. Dacă mă întorc
fără să fi obținut nimic, pierd orice considerație în ochii lor. În primul rând, acest
Ierusalim…Dă -mi-l mie în starea în care se găsește, ca să mă pot înfățișa cu fruntea sus
înaintea regilor…”81.
La 11 februarie 1229 , mu sulmanii au cedat regatului cruciaților orașele Nazaret,
Betleem și râvnitul Ierusalim, plus alte teritorii din apropiere. Atât sultanul cât și împăratul
recunosc Ierusalimul ca oraș sfânt, pentru ambele culte; creștin și musulman. După o lună
Frederic int ră în Ierusalim, ia coroana de rege al Ierusalimului, fără a -l solicita pe patriarh
să îl încoroneze și fără vreo ceremonie religioasă. Eliberarea Sfântului Mormânt, fără
luptă, efectuată de un suveran excomunicat a reprezentat un succes magnific82.
În ur ma cedării Ierusalimului, Frederic se angaja să ofere protecție musulmanilor,
împotriva dușmanilor de orice tip, chiar și creștini . De asemenea musulmanii aveau acces
în continuare la Muntele Templului, această zonă fiind sub sfera lor, părăsind restul
orașului. Dacă orașul a fost când sub dominația unei tabere, când a alteia, acum amândouă
se bucurau de anumite privilegii în ceea ce privește Ierusalimul, iar pentru Frederic cel mai
important era că după 40 de ani de stăpânire musulmană a readus oraș ul creștinilor, gest ce
spera el că avea să schimbe at itudinea europenilor față de el, implicit a papei.
Gestul lui Frederic a stârnit nemulțumiri, acțiunea sa fiind aspru criticată de
patriarhul Gerold, acesta acuzându -l că a efectuat tratative fără consult area vreunui franc.
Patriarhul se bucura și de susținerea Templierilor și Ospitalierilor, membrii celor două
ordine militare sesizând că împăratul nu dispunea de resurse pentru a apăra orașul, fiind
subliniată lipsa sa de comoditate când venea vorba de ref ortificar ea Ierusalimului. Deși
Frederic și-ar fi dorit să își impună autoritatea autocratică asupra întregului regat latin,
evenimentele petrecute în sudul Italiei l -au făcut să se întoarcă acasă. Aici , papa Grigore al
IX-lea urmărea să cucerească Sicilia , pentru a depresuriza Roma, ce era sufocată de
dinastia Hohensatufen. Cu imperiul său occidental amenințat, Frederic a lăsat Palestina în
grija unor nobili locali, iar el a pornit rapid spre Italia83.
Frederic reușește să respingă ofensiva papală, în cele din urmă ajungându -se la
pace, în 1230 excomunicarea împăratului fiind revocată, dar conflictul papă -împărat nu era

81S. Columbeanu , Radu Valentin , op. cit ., p. 174 .
82 Ovidiu Drimba, op. cit ., p. 340 .
83 Thomas Asbridge, op cit . p. 398 .

41
stins. Deși Frederic obținuse Ierusalimul în decursul celei de a șasea cruciadă, occidentali
își schimbaseră viziunea asupr a ideii de cruciadă, iar desele diferende dintre nobili i din
Palestina au făcut ca stăpânirea Ierusalimului să fie efemeră.

II.7. A șaptea cruciadă
Înstrăinarea imperiului de Hohenstaufen din Palestina, lucru ce s -a datorat
numeroaselor dispute dintre baroni, dar și expirarea păcii făcută în 1229, au deschis noi
oportunități pentru aiubizi.
La începutul anilor 1240, din dinastia aiubidă se impune al Salih Ayyub, fiul cel
mai mare al lui al -Kamil. În 1242 el își asigură o poziție favorabilă în Egipt, da r pierde
Damascul, în favoarea unchiului său , Ismail. Al Salih dorește să se impună și asupra Siriei,
folosindu -se de agresivitatea kwarizmienilor, ce se aflau sub comanda lui Berke Han.
Astfel la începutul verii lui 1242, Berke Han își conduce hoarda mercenară, formată din
10000 de oșteni rapace, către Pale stina84.
Horezmienii cuceresc Ierusalimul, care rămâne aproape fără apărare ; de asemenea
în urma alăturări armatei egiptene produc și o înfrângere usturătoare armatei franco –
damaschine la Gaza (17 octombrie 1244). Printre noile cuceriri ale lui As -Salih Ayub se
numără Ascalonul, Galileea orientală (1247), Damascul, impunându -și suzeranitatea
asupra orașului Homs, luptând pentru controlul Siriei împreună cu vărul său, ce avea în
stăpânire Alepul . Al Salih ignoră solidaritate familială , scopul său fiind obținerea puterii
prin orice mijloace, luptând atât împotriva rudelor dar și a francilor. Pentru a obține toată
puterea el înființează o gardă personală de mameluci numită Bahriya as -Salihiya, neav ând
încredere în elementele tradiționale ale armatei ayyubide: soldați kurzi liberi, sau gărzi de
mameluci înființate de predecesori săi precum Salahyia sau Kamilya85.
Evenimentele menționate au dus la o nouă cruciadă , idee atractivă doar pentru
suveranul Franței, întrucât Germania, Italia erau absorbite de lupta dinte Imperiu și
papalitate, iar în Anglia persista conflictul dintre Henric al III -lea și baroni.
În decembre 1244, suveranul Franței Ludovic al IX -lea se î mbolnăvise de malarie,
jurând că va ple ca în cruciadă dacă își va reveni. De îndată ce și -a revenit a inițiat
demersuri pentru cruciadă. El avea 30 de ani, părul și pielea deschisă la culoare, era înalt și
subțire, cu toate că suferea de anemie, era foarte credincios și virtuos. Regele oferea o
guvernare justă, respecta drepturile feudale ale vasalilor săi, cerând de la acestea să își

84 Ibidem , p. 400.
85 Cécile Morisson, op.cit ., p. 82.

42
îndeplinească îndatoririle. Această atitudine i -a atras simpatii, lucru datorat modestiei și
pietății sale86.
După dezastrul de la Gaza, sarcina de a -i înștiința pe principii din Occident despre
cele petrecute i -a revenit lui Galeran, episcopul de Beirut, care pleacă pe o corabie din
Acra spre Apus. Anunțul său venea din partea patriarhului Robert al Ierusalimului, care se
temea că dacă nu vor fi trimise întăriri, regatul va pieri. În iunie 1245, papa Inocențiu al
IV-lea, care fusese alungat din Italia de trupele lui Frederic, convoacă un conciliu la Lyon,
conciliu ce urmărea găsirea un ei replici la gestul făcut de împărat. La conciliu se alătură și
Galer an, împreună cu Albert, patriarhul Antiohiei. Împăratul Franței, nu era de acord cu
măsurile pe care papa dorea să le ia împotriva lui Frederic, dar în momentul când Galeran
expune situația din Orient, subiectul discuției este axat pe lansarea unei noi cru ciade,
episcopului -cardinal Odon, revenindu -i sarcina de a predica cruciada peste tot în Franța87.
Regele , cu oamenii săi părăse sc Parisul la 12 iunie 1248, îmbarcându -se din micul
port Aigues -Mortes, spre Orient în a doua jumătate a lunii august. În ceea ce îl privește pe
împăratul Frederic, dezinteresul său pentru cruciadă avea mai multe cauze, cel mai
important aspect fiind acela că o participare a sa ar fi putut contribui la prestigiul papal, iar
el nu dorea acest lucru88.
Deși Frederic era de drept reg e al Ierusalimului, el nu sprijină nici o acțiune ce ar fi
dus la eliberarea fostelor sale teritorii, considerând că un sprijin acordat ar fi însemnat să
facă jocul papalității. Dușmănia sa cu papalitatea merge mai departe, aducând la
cunoștiință sultanului al -Salih, planurile pe care le avea regele francez. Francezii rămâneau
singuri, dacă ne raportăm la venețieni, vedem că nici aceștia nu vedeau cu ochi buni
cruciada, deoarece ei doreau să domine bazinul estic al Mediteranei, iar gândul unei
concurențe din partea negustorilor francezi îi făcea să privească cruciada cu repulsie.
Flota cruciaților francezi ajunge la 16 septembrie 1248 în portul Limassol, din
insula Cipru, locație unde rămân până în mai 124 9, fiind primiți foarte bine de regele
Henric I, care se pune la dispoziția suveranului francez89.
Deși cunoștea experiențele anterioare cruciate, Ludovic mărșăluiește spre Egipt, la
insistențele lui Guillaume de Sonnac, iar data de 4 iunie 1249, îl găseșt e împreună cu
oastea sa in fața Damiettei. Pe plaja unde debarcase, are loc lupta dintre oastea sa și a
sarasinilor, până la apusul soare lui, armata regelui francez având câștig de cauză. Sarasinii

86 Steven Runciman, op. cit., vol III, trad. de Ovidiu Cristea și Marian Coman, Ed. Nemira, 2015, p. 275.
87 Ibidem , p. 276.
88 S.Columbeanu , Radu Valentin , op.cit ., p. 182.
89 Ibidem , p. 183.

43
prin intermediul porumbeilor zburători, îl anunță pe sul tanul Al – Salih, care încearcă să
stopeze iureșul cruciaților venind din Irak, dar se îmbolnăvește, iar în lipsa sa nimeni nu s –
a încumetat să ia o hotărâre. Conducătorul mameluc, crezând că sultanul murise, a poruncit
populației din Damietta să plece, a ret ras armata, situație ce a facilitat succesul francezilor,
care intră la 6 iunie 1249 în oraș. Cu această reușită, Damietta devenea punctul forte al
întregii expediții cruciate90.
Pierderea Damiettei a șocat lumea musulmană, sultanul muribund hotărându -se să
treacă la acțiuni diplomatice; în schimbul Damiettei oferă Ierusalimul, dar Ludovic refuză,
deoarece considera că nu e momentul să poarte tratative cu necredincioșii. Treptat al-Salih
îi pedepsește pe cei vinovați de pierderea orașului, grăbindu -se să ad une trupe la
Mansurah, denumire ce înseamnă „victorios”. Astfel prin decizia sa, regele reitera gestul
făcut de cardinalul Pelagius, în timpul celei de a cincea cruciadă, iar la ideea contelui
d’Artois cruciații decideau să plece spre Cairo.
Sultanul al -Salih moare, dar văduva sa Shajar al -Durr ține această veste ascunsă,
deoarece dorea să restabilească puțin ordinea. Astfel, ea îi convoacă pe toți emirii ,
menționând că acest lucru este o poruncă a soțului, anume proclamarea ca moșten itor al
tronului pe al -Mu’azzam Turanșah, în timp ce Fakr al -Din ibn al -Șeic este numit
comandant suprem al armatei. Ludovic află vestea morții sultanului în cele din urmă, dar
rămâne în expectativă, sperând într -o destrămare a statului ayubid. Conștient că a comis o
greșeală , ordonă trupelor să meargă spre Cairo, primul obstacol fiind cetatea Mansurah91.
Cruciații ale căror vase fuseseră afectate de furtună își făceau apariția tot mai des,
iar Templierii și Ospitalierii, aderă la cauza războiului, în ciuda faptului că fuseseră acuzați
că doreau pacea . Ei erau buni cunoscători ai locului, aveau experiență în luptele cu păgânii,
iar aceste forțe proaspete îi dădeau încredere regelui că va putea întreprinde o campania în
Alexandria, sau că va obține cetatea Mansurah. Atunci era perioada în care debitul Nilului
creștea, iar mulți lideri și -au amintit de insuccesul lui Pelagius, de aceea nu toți doreau să
continue marșul spre Egipt. Înainte de a porni spre noi cuceriri, Ludovic ar fi dorit să își
aștepte fratele, pe conte le de Poie tiers, ce avea misiunea să mobilizeze întreg regatul și să
vină în sprijinul lor. Amânarea acestei acțiuni este văzută de mulți istorici, ca punctul de
decădere ireversibilă a cruciadei92.

90 Florentina Căzan, op. cit ., p. 124 -125.
91 S.Columbeanu , Radu Valentin , op. cit ., p. 185.
92 Joseph François Michaud, The history of the crusades , vol II, trad. din franceză de W. Robson. Ed.
Redfield, New York, 1853, p. 388.

44
Într-o primă fază, creștinii reușesc să g olească un canal al Nilului, își construiesc un
drum menit să îi aducă mai aproape de cetate, lucrări remarcabile, dar care adesea erau
stopate de atacurile musulmanilor ce foloseau temutul foc grecesc. Parțial, succesul le
surâde când un beduin le dezvăluie existența unu i vad ușor de trecut, situat în albia
fluviului. Acest moment l -a surprins pe comandantul suprem al armatei Fakr al -Din făcând
baie, de îndată ce a auzit ce s -a întâmplat, s -a îmbrăcat și a pornit spre vad. Ajuns aici , este
ucis de o lovitură de lance, ven ită din partea templierilor. În urma acestui succes, contele
d’Artois dă ordinul de a ataca armata adversă, înainte ca întreaga oștire să treacă vadul,
moment în care s -a dezlănțuit dezastrul pentru oastea lui Ludovic93.
Armata hărțuită de flota și de trupe le egiptene, confruntată si cu o epidemie severă,
nu mai avea ce face, la 6 aprilie 1250, era nevoită să capituleze. Ludovic fusese făcut
prizonier, în schimbul răscumpărării sale el returna Damietta, urmând ca mai apoi să
plătească 400000 de besanți pentr u cumpărarea cruciaților ce rămăseseră în viață94.
Ludovic nu a căutat vinovați pentru eșecul de la Mansurah, deși mulți încercau să
caute vinovați, fiind adesea acuzat Robert de Artois ca principal vinovat, acesta pierind în
urma asediului cetății Mansurah. Ludovic a căutat să se redreseze, de aceea i-a răscumpărat
pe cruciați și a mai rămas timp de patru ani în Palestina, în 1254 întorcându -se în Franța,
unde teritoriul capețian devenise tot mai instabil.
II.7.1 Transformările din Orient și o ultimă tentativă cruciată
La finele cruciadei eșuate a lui Ludovic al IX -lea, putere a în Egipt este acaparată de
o dinastie islamic ă nouă – sultanatul mamelucilor. Aceștia au dus o luptă crâncenă pentru
putere, liderii lor având ca și scop înlăturarea ultimelor vestigii aiubide din zona Nilului.
Veacul al XIII -lea adusese un dușman nou, atât pentru creștini, cât și pentru
musulman i, anume mongolii. Astfel în jurul anului 1206, Ginghis Han a reunit triburile
mongole nomade din estul Asiei , transformându -le într -o armată de neoprit. Mongolii au
dominat următorii 50 de ani, la moar tea lui Ginghis Han din 1227, fiind conduși de fiii
acest uia. Dacă dorim să ne raportăm la perioada de glorie a mongolilor, anul 1250 aduce
apogeul lor, dominația lor fiind din China până în Europa, de la Oce anul Indian, până la
stepele nordice ale Siberiei95.
Aceștia au creat panică prin întreg Orientul Ap ropiat, lucru ce a trezit la mameluci
un puternic sentiment de unitate. La începutul lui 1260, mongolii reușeau să cucerească

93 S.Columbeanu , Radu Valentin , op. cit., p. 186.
94 Cécile Morisson, op. cit ., p. 86.
95 Thomas Asbridge, op. cit . p. 426.

45
Alepul, situație ce a fost privită cu antipatie de către populației din nordul Siriei. După ce
mongolii cotropiseră Țara Sfântă, si ngura putere capabilă să le facă față , în jurul anului
1260 rămânea Egiptul mamelucilor.
La mijlocul verii lui 1260, mamelucii ies din Egipt, având alături trupe musulmane,
ce luptaseră înainte pentru Aiubizi, comandant al avangardei mameluce fiind desemn at
Baibars. Aceștia au urmărit atragerea francilor într -o alianță, dar aceștia s -au mulțumit să
aștepte , lăsând armata musulm ană să treacă prin teritoriile latine, spre Acra. Această
înaintare a mamelucilor nu i-a lăsat indiferenți pe mongoli, de aceea au chemat întăriri.
Bătălia dinte cele două armate beligerante s -a dat la Ain Jalut , bătălie ce decidea soarta
Orientului Mijlociu96.
Din această bătălie ieșea învingător Baibars, care creează o mașinărie de r ăzboi ce
nu va avea milă nici de statele cruciate care au fost devastate fără milă. Vești despre
distrugerea statelor cruciate, dar și despre noua forță din Levant, ajungeau în Occident, aici
fiind create premisele unei ultime șanse de a cuceri Țara Sfântă .
După 1265 ,din cetățile cruciate ale statelor latine nu mai rămăsese aproape nimic.
Teritoriile france erau restrânse la o fâșie îngustă de coastă, ce se afla la nord de castelul
„Pelerinilor ” ( aparținea Templierilor ) și cuprindeau Acra, Tyrul, Tripoli și Marqab până la
îndepărtatul port Latakia. În interiorul continentului mai erau doar câteva castele, dintre
care și renumitul Crac des Chevaliers, al Ospitalierilor97.
În martie 1267 , regele Ludovic își anunța intenția de a pleca într -o nouă cruciadă,
iar luna iulie a lui 1270 îl găsea pregătit de îmbarcare din același port de unde plecase și
prima dată. Campania urma să se desfășoare în Egipt, dar cruciații își îndreaptă forțele spre
țărmul Tunisiei, cruciada fiind deturnată de Charles d’Anjou, regele Sicilei98.
Carol de Anjou era fratele regelui, iar motivul pentru care a deturnat cruciada era
acela ca avea dispute cu emirul ce conducea Tunisia la aceea vreme. După ce debarcă în
Tunisia, la scurt timp armata este lovită de ciumă, fiind răpus de nemiloasa boală și
suveranul francez.
Acest eveniment a reprezentat p rocesul final al așa numitelor „ cruciade clasice”
statele din Orient fiind recucerite de musulmani, rând pe rând după cum urmează: Antiohia
(1268), Tripoli (1289), Acra (1291).

96 Ibidem , p. 430.
97 Ibidem , p. 443.
98 S.Columbeanu, Radu Valentin ,,op. cit ., p. 192.

46
CAPITOLUL III
ALTE CRUCIADE

III.1. Erezii
Pe lângă așa numitele „ cruciade clasice ”, fenomenul de cruciadă a fost mult mai
vast, lucru ce a dus la apariția de cruciade și în Europa, acestea având diferite scopuri. În
aceste sens, trebuie amintită cruciada împotriva albigensilor, apărută în timpul energicului
papă Inocențiu al III -lea. Albigenzii sau catarii, erau considerați eretici, iar Biserica
Catolică dorea să elimine religia practicată de aceștia, motiv pentru care a inițiat o serie de
campani i violente împotriva lor.
Papa Inocențiu al III -lea, rămâne una dintre figurile cele mai marcante ale epocii,
lucru ce se datorează și faptului că el a sesizat schimbarea din lume, apoi din Italia,
considerând că misiunea liderului Sfântului Scaun nu este aceea de a fi un rival al
împăratului, de a -i submina întotdeauna autoritatea, ci aceea de a crea și promova o
confederație de state creștine, ce urmau să fie sub oblăduirea Sfântului Scaun. Astfel, mai
întâi trebuia făcută ordine în Italia, deoarece aici numeroase orașe libere se luptau între ele
pentru supremație, situație ce a dus la transformarea Peninsulei într -un mozaic de state.
Pontiful creiona ideea că Italia trebuie sustrasă de sub dominația imperială, acest demers
fiind un real succes al pontifi catului său99.
Inocențiu intervine și în Germania, unde situația era destul de instabilă, datorită
luptei pentru putere între Filip de Schwaben , fiul mai mic al lui Fre deric Barbarosa și Oton
de Braunschweig, exponent al Welfilor. Constanza îi încredințase tutela fiului ei papei, în
cazul în care aceasta ar fi murit, lucru ce s -a și întâmplat. Ambii pretendenți au căutat să
obțină sprijinul papei, dar câștigul de cauză l -a avut Oton . Moartea lui Filip din 1208, i -a
adus lui Oton titlul de împărat fiind înco ronat chiar de către papă. Relațiile bune între cei
doi au durat puțin, deoarece împăratul a efectuat o serie de cuceriri în Italia, dorința
acestuia de a pune stăpânire pe Sicilia aducându -i excomunicarea în 1210. Tronul
Germaniei este ocupat de Frederic , fiul Constanzei si al lui Henric VI, situație creată de
Inocențiu, datorită faptului că el l -a atras de partea sa pe regele Franței, Filip August, ce și –
a adus aportul considerabil cu privire la alegerile germane. Opoziția condusă de Oton a fost
înfrântă , iar Imperiul a întrat în descompunere, cauza principală fiind aceea că Frederic s -a
stabilit în Sicilia, unde s -a dedicat mai mult rezolvării problemelor italiene în detrimentul

99 Horia Vintilă, op. cit ., p. 106

47
celor germane. Papa era învingător, pentru că Frederic recunoștea valabilita tea tuturor
posesiunilor papale din Italia, angajându -se să respecte concordatul de la Worms100.
Succesul politic al lui Frederic s -a datorat papalității, dar după moartea lui
Inocențiu el a devenit cel mai aprig dușman al Bisericii, situație pe care am văz ut-o în
cadrul celei de a cincea cruciadă.
Implicațiile lui Inocențiu la nivelul politici bătrânului continent au avut rezonanță,
de aceea mai departe vom arăta impactul papalității în organizarea cruciadei împotriva
ereziei albigense.
Curentul catar a prins foarte bine în Occitania, regiune ce cuprinde o mare parte
din sudul Franței, situație datorată cosmopolitismului zonei, a luptei strânse pentru putere
dintre nobili, dar și a corupției ce domina Biserica.
Dogma catară își are originile în estul continentului și se bazează pe antiteza dintre
bine și rău , fiind dusă la extrem . Catarii au stârnit curiozitate, surprindere în conștiința
oamenilor, pentru că ei încercau să explice prezența răului într -o lume creată de
Dumnezeu, care este bun și atotputern ic, dogma albigensă formulând un răspuns în acest
sens. Astfel tot ce este de proveniență spirituală, conform Albigensilor provine de la
Dumnezeul, cel bun, iar tot ce este de factură materială, aici fiind luat în considerare chiar
și corpul uman, își găse sc originea în forțele răului. Astfel pentru ei Răul și Binele,
guvernau această lume, o mare d esconsiderare fiind arătat ă pentru lucrurile rele, de aceea
corpul uman cu toate funcțiile sale disprețuit101.
Deoarece erezia catară prinsese avânt, papalitatea ia măsuri împotriva ereticilor, la
începutul veacului al XII -lea. De aceea , Inocențiu solicită ajutorul trupelor lui Filip
August , în anul 1204 și 1205, pentru a interveni în Languedoc , cu scopul de a -i pedepsi pe
eretici. Misiunile catolice din 1206 soldate cu eșec, îl fac pe papă să proclame în 1207
cruciada împotriva albigenzilor din Occitania. Folosindu -se de pretextul ” războiului sfânt ”,
nobili din nordul Franței îmbrățișează cauza, adevăratul lor scop fiind cucerirea de
domenii, în sudul Franței. Catarii erau susținuți de nobilii din sud ca de pildă: contele
Raymond al VI -lea de Toulouse, ce este excomun icat în 1207, contele de Foix, Raymond
Roger, dar și Roger Trencavel al II -lea, viconte de Béziers. Lor li se alătura și Regatul

100 Ibidem , p. 106 -107
101 Joseph Clayton , Pope Inocent III and his times , Ed. The Bruce publi shing company, Wisconsin, 1941 p.
129-131.

48
Aragonului care ț intea spre posesiunile din sudul Franței , cele mai importante centre ale
mișcării fiind: Touluse, Béziers, Carcassone și Albi102.
În 1209 armate ale nobililor francezi ce proveneau din nordul Franței s-au strâns la
Lyon, fapt ce l -a făcut pe contele Raymond , să meargă la vărul său Filip, regele Franței, iar
mai apoi la Otto al VI -lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, ce se afla în conflict cu
Filip. În urma acestor vizite, contele promite papalității că va participa și el la cruciadă
alături de armatele nobililor din nordul Franței, la 22 iulie 1209 fiind comis un adevărat
masacru în orașul Béziers. La finele asediului, legatul papal Arnold Aimery, împreună cu
alți contemporani estimau numărul victimelor în jur de 20000, legatul papal având
misiunea să îi c onvertească pe cathari. De acest episod se leagă expresia pe care o dă unui
ostaș, care curios fiind îl întreabă cum îi poate diferenția pe catolici de eretici, replica sa
conținând următoarele: „ Ucide -i pe toți și Dumnezeu îi va selecta pe ai lui ”. De aic i
cruciații s -au îndreptat spre Carcasonne, unde au ocupat orașul la 15 august 1209. Aici
populația nu a fost masacrată, fiind lăsată să plece dezbrăcată, comandat a l întregii armate
cruciat e fiind numit Simon IV de Montfort. În toamna lui 1209, rând pe râ nd orașele cad în
mâinile cruciaților precum: Albi, Castelnaudary, Fanj eaux, Limoux, Castres, Lombers ș i
Montréal103.
Deși a obținut un succes răsunător, Simon s -a confruntat cu revolte ale nobililor
cruciați , care doreau să obțină din nou vechile posesiuni, armatele creștine fiind puse în
situația de a recuceri orașele de la nobilii revoltați. Raymond de Touluse recucerise 30 de
orașe, fapt ce l -a pus în dificultate pe Simon, dar acesta se redresează, iar contele este
nevoit să fugă în Anglia, deoa rece în 1215 orașul Touluse era cucerit și oferit lui Simon.
Situația avea să se complice pentru Simon, când Raymond al VI -lea, alături de fiul
său Raymond al VII -lea s -au întors în Franța, la Marseille, în aprilie 1216. Alături de o
armată destul de nume roasă, alcătuită în mai puțin de o lună, cei doi doreau să îl oprească
pe Simon, motiv pentru care Raymond al VI -lea, solicită ajutorul Aragonului pentru
eliberarea orașului Toulouse, fiul său urmând să preia conducerea armatei în Provența104.
În 1217, Ray mond recucerește orașul Toulouse, iar în încercarea de recuperare a
lui, Simon este ucis de către o piatră, trasă dintr -o catapultă ce era mânuită de o femeie, în
1218 la Belcaire. Disputele din clanul Montfort pentru posesiuni au dus la intervenția
regilo r Franței. În aceste sens, amintim intervenția din 1226, a lui Ludovic al VIII -lea, care

102 Mihai Dragnea, Cruciada albigensă și apariția inchiziției , în revista Studium, nr. 7, Galați, 2014 p. 25
103 Ibidem, p. 26
104 Joseph R. Strayer, The Albigensian crusades , Ed. University Michigan Press, Michigan, 1992 p. 108 .

49
cucerește aproape în întregime, regiunea Languedoc. La moartea lui Raymond al VII -lea
din 1249, domeniile sale trec în posesia coroanei franceze. Cu întreaga provinc ie aflată în
stăpânirea Capețienilor și sub patronajul papei Honorius al III -lea, se conturează Inchiziția ,
instituție ce avea ca principal obiectiv reprimarea ereziei, stare ce a dus la arderea pe rug a
mii de eretici.
Cruciada albigensă a reprezentat o modalitate pentru papalitate de a -și extinde
controlul asupra regiunii Languedoc, lucru de care profită și regele Franței , cruciada lăsând
în urmă o serie de masacre oribile și o pată asupra istoriei Europei.

III.2. Popoare barbare
Pe lângă deplasarea masivă de trupe latine în Orient, c ruciada a cunoscut o formă,
ce a avut ca țintă popoarele din zona Mării Baltice, ce erau considerate popoare barbare. În
ajunul celei de a doua cruciade, Eugen al III -lea formula ideile cu privire la organizarea
cruciadei , aducând în discuție Peninsula Iberică dar și zona Mării Baltice.
În acest sens, suveranul pontif scria în aprilie 1147 că „ o mulțime atât de mare de
credincioși din felurite regiuni se pregătește să lupte cu necredincioșii…că aproape toată
creștinătat ea e adunată pentru o misiune atât de măreață ”. Peste două decenii de la cele
enunțate în 1147 , un cronicar latin , pe nume Helmond de Bosau (din zona de coastă a
nordului Germaniei, la Marea Baltică) sublinia următoarele: „ pentru inițiatorii expediției
părea că o parte a oștirii trebuia trimisă în [Țara Sfântă], alta în Spania și o a treia
[parte] împotriva slavilor care trăiesc lângă noi ”105.
Viziunea pe care au avut -o inițiatorii celei de a doua cruciade, ia o asemenea
amploare , deoarece cei doi lideri, Eugen al III -lea și abatele Bernar d de Clairvaux, aveau
încredere într -un succes al cruciaților atât in Europa, cât și în Orient, lucru datorat și
faptului că reușiseră să atragă în cruciadă pe cei mai importanți suverani ai Europ ei: regele
francez și cel german. Cei doi dispuneau de armate naționale performante, lucru ce i -a
permis papalității să modeleze și să definească cruciada, după propriile sale intenț ii,
redirecționarea unei părți a armatei spre zona baltică neavând legătur ă cu războiul pentru
Țara Sfântă.
În perioada medievală, slavii nordici erau cunoscuți sub numele de venzi , cele mai
importante triburi din rândul lor fiind: liuticii (între râurile Warnow și Mildenitz), sorbii
(în Lusacia), obotriții (între golful Wismar și lacul Schweriner), warnabii (pe râul

105 Thomas Asbridge, op.cit ., p. 147.

50
Warnow), polabii (între râurile Trave și Elba), circipanii (între râurile Recknitz și Peene),
kessini (pe Warnow, în zona Rostock), nelĕticii (la confluența râurilor Havel și Elba),
colodicii (Elba superioară), moricii ( lângă lacul M ǘritz), hevellii (pe Havel, în districtul
Haveland), chuticii (pe râul Saale), ranii (lângă Rugia), leubuzii (pe Oder) și pomeranii
(între Oder și Vistula)106.
Vara anului 1147, ne aduce confruntarea dintre creștinii saxoni și danezi , împotriva
vecinilor lor, venzii, din regiunea baltică a nord -estului Europei. În Peninsula Iberică
caracterul cruciadei a fost mult mai pronunțat, deoarece flota de aproximativ 200 de vase,
ce transporta cruciați din Anglia, Flandra, Rena nia spre Levant, a efectuat o oprire în
Portugalia, acordând ajutor regelui creștin Alfonso Henriques ce se afla în conflict cu
musulmanii. Ajutorul a fost considerabil, lucru materializat prin cucerirea Lisabonei de la
musulmani. O altă ofensivă căruia îi putem atribui statutul de cruciadă a fost cucerirea
orașului Almeria, în sud -estul extrem al Spaniei (octombrie 1147) și a orașului Tortosa
(decembrie 1148), cuceririle fiind efectuate în urma ajutorului acordat de către genovezi,
regelui Alfonso al VII -lea de León și Castillia107.
În cadrul adunării de la Frankfurt din martie 1147, saxonii își exprimau decizia de a
lupta împotriva venzilor, precizând faptul că o campanie în Orient pentru ei nu este facilă,
de aceea ar prefera să lupte împotriva păgânilor d e pe continent. Bernard de Clairvau x a
înțeles situația, motiv pentru care a înc ercat să atragă evenimentele din estul Europei sub
auspiciile papalității. Bernard le -a promis participanților „ aceleași privilegii spirituale ca și
celor porniți spre Ierusalim ”, lucru confirmat de Eugen în aprilie 1147 prin emiterea unei
enciclice108.
Bula papală , Divina dispenastione , emisă la 13 aprilie 1147, oferea cadrul legitim
pentru cruciada împotriva venzilor. Astfel, ducii saxoni urmăreau să își extindă d omeniile
și să obțină tribut de la triburile slave , polonezii doreau să îi „ pedepsească ” pe ranii pentru
desele incursiuni făcute în teritoriul lor, în timp ce polonezii doreau să îi intimideze pe
vecinii prusaci, păgâni atunci, dar și să își extindă terit oriul, dincolo de râul Oder109.
Războiul împotriva venzilor va continua și după 1147, iar Danemarca devine o
forță expansionistă în secolul următor, ce își va impune supremația în zona de sud a Mării
Baltice, câștigând stăpânirea asupra teritoriilor dintre Elba și Vistula, în detrimentul
saxonilor.

106 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/gesta -danorum -si-cruciada -venzilor (16.06.2017/11:28)
107 Thomas Asbridge, op.cit ., p.147.
108 Ibidem , p. 148.
109 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/gesta -danorum -si-cruciada -venzilor (17.06.2017 /19:22)

51
III.3. Legende
O altă cruciadă importantă este așa numita crucia dă a copiilor, ea fiind o reacție la
acțiunile întreprinse de occidentali în cadrul celei de a patra cruciade, ce a u culminat cu
cucerirea capitalei bizantine, Constantinopolul și întemeierea unui Imperiu latin de Răsărit,
ce se afla într -o stare șubredă . Această cruciadă s -a născut din ambiția lui Inocențiu al III –
lea, de a revigora lumea creștină, ce intrase într -o stare de letargie după cele petrecute, iar
ea nu mai avea puterea necesară să se concentreze la scopul inițial al cruciadei, anume
eliberarea locurilor sfinte. Doar papa mai visa la unitatea creștină, unitate pe care o dorise
tot timpul, dar care evident nu mai avea cum să fie înfăptuită, mai ales după actele
săvârșite de cruciați, starea sa de încredere fiind dată de viziunea pe care el o avea asupra
funcției sale, anume de „ cap al creștinătății ”. Această cruciad ă are un caracter aparte,
deoarece ea a fost întreprinsă de copii, unele fapte istorice cu privire la acțiunile lor fiind
considerate, legende, mituri, dar cert este că unele fapte au avut loc, fapte ce merită
prezentate.
Papali tatea inocula ideea că eșecu l cruciaților s -ar datora faptului că cei ce merg în
cruciadă și îmbrac ă veșmintele cu însemnul crucii sunt oameni cu numeroase păcate, lucru
neplăcut lui Dumnezeu, idei enunțate într -o perioadă în care în Europa se vedeau efectele
pauperizării, lucru vizi bil prin prisma numeroșilor copii orfani, vagabonzi, ce băteau
drumurile Europei, fără vreun scop anume110.
Perioada medievală, dominată de un profund caracter religios , aducea ideea că vina
celor mari, poate fi răscumpărată de către copii, datorită purităț ii și a farmecului lor, copiii
fiind puși adesea să se roage pentru părinții lor. De asemenea în calendarul catolic, exista o
sărbătoare dedicată copiilor, ce avea loc pe 28 decembrie, asociată cu cultul lui Iisus -copil.
La această dată se alegea din rându l celor mici un episcopus puerorum , ce era tratat cu
toate onorurile, având dreptul să oficieze liturghia, în dimineața sărbătorii respective111.
Astfel, la Saint -Denis, în mai 1212, curtea regelui francez Philippe primește un
vizitator enigmatic, de numai 12 ani, pe nume Etienne ce provenea din micul orășel
Cloyes. El își exprimă intenția de a merge în cruciadă, precizând faptul că Iisus i s -ar fi
revelat și l -a îndemnat să ia calea cruciadei. Regele este reticent la cele spuse, dar tânărul
nu se dă bătut, manifestând un puternic spirit religios, poziția sa fiind asemănătoarea cu a
unui veritabil lider religios. Apariția unui copil cu asemenea idei, trebuie să fi fost dată de
ideile ce erau promovate în Europa la aceea vreme, anume: cruciada împotriva

110 S.Columbeanu , Radu Valentin , op. cit ., p. 157.
111 Florentina Căzan, op. cit ., p. 104.

52
musulmanilor din Spania, sau cruciada împotriva ereticilor din Languedoc. Astfel, în
sufletul unui copil se puteau infiltra sentimente cu un impact atât de puternic, adică cu
asumarea unui rol de păstor spiritual, visând să devină la fel ca Petre Eremitul, personaj ce
își crease o reputație fabuloasă secolul trecut112.
Vorbele sale , au convins și pe alți tineri să i se alăture, numărul crescând vertiginos,
ajungând undeva la peste 30000 de tineri, cărora li s -au mai adăugat și oameni în toată
firea, aceștia având aceiași condiție modestă la fel ca ei. Văzând acestea, regele Franței,
Filip August, a interzis oficial cruciada, dar nu a mai luat măsuri în ceea ce privește
dispersarea lor. Ei s -au îndrep tat spre portul Marsilia, unde câțiva armatori i -au îmbarcat pe
corăbii. Aceștia au făcut acest gest mai mult din scopuri mercantile, odată lansate în larg
multe corăbii se scufundaseră, din pricina unei furtuni, provocând moartea a mii de tineri.
Celelalte corăbii ce au scăpat s -au îndreptat spre Egipt, iar soarta micilor cruciați a fost
aspră, întrucât au fost vânduți ca și sclavi de armatori113.
Concomitent cu perioada în care Etienne predica cruciada, un caz similar apare în
Germania. Aici , un copil pe nume Nicolas, reușește să strângă in jur de 20000 de copii, c e
erau dornici să elibereze Ierusalimul, ei fiind atrași de idee datorită situație precare în care
se aflau. Ei pleacă spre sud, traversând Alpii, cu intenția de a ajunge într -un port italian.
Traversarea Alpilor, i -a pus în dificultate, motiv pentru care mulți și -au pierdut viața.
Ajunși în Italia, constată că nu vor primi niciun ajutor, nefiind dispus niciun oraș italian să
le dea vreo corabie. Această situație i -a făcut să se întoarcă acasă, în ciuda efortului uluitor
depus de ei de a ajunge în Italia114.
Anul 1212 intră în atenția cronicarilor, deoarece această mișcare populară i -a
deconcentrat pe autorii vremii, întrucât s -au ajuns la diferite formulări, motiv ce l -a făcut
pe cronicarul din Trier să sublinieze: „ În vr emea aceea, omenirea a cunoscut multe
întâmplări miraculoase. Dar una, mai ales merită să fie amintită , ca un exemplu
nemaiîntâlnit în istorie. Plugari și muncitori, însuflețiți de o inspirație divină, s -au strâns
în câteva locuri din toate părțile Germaniei și au pornit -o la drum spre Ierusa lim”115.
În momentul când Etienne s -a dus la regele Franței, în mediul citadin francez
aveau loc diferite procesiuni, oamenii defilând cu lumânări și cântând imnuri de genul
acestuia: „ Doamne, Dumnezeul nostru mântuie poporul creștin și dă -ne nouă Sfânta

112https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/si -copiii -au-plecat -in-cruciada (09 . 06. 2017/ 17:01)
113 S. Columbeanu , Radu Valentin , op .cit ., p. 158.
114 Ibidem , p. 158 -159.
115 Peter Raedts, A avut oare loc cruciada copiilor?, în Michel Balard .,et. al , Cruciadele , Ed. Artemis,
București, 2003, p. 57.

53
Cruce” . Cu toate că au avut loc aceste manifestări, documentele franceze de la aceea
vreme nu pomenesc despre vreo tentativă de plecare în Țara Sfântă, cu scopul eliberării
Ierusalimului, dimpotrivă cronicile relatează că mișcarea ce a generat această agita ție s-a
stins repede, iar oamenii au plecat acasă. Aceste surse sunt cele mai vechi, dar situația s -a
schimbat către anii 1250 -1252, cu o jumătate de secol mai târziu , deoarec e cronicarii adună
la un loc mai multe elemente risipite cu privire la eveniment, lucru ce a dus la următoarele
idei: în Franța și Germania, copiii s -au adunat în jurul unui tânăr profet și au plecat spre
Țara Sfântă, au trecut Alpii, au ajuns la Mediteran a, iar mai apoi au fost vânduți ca și sclavi
pe piețele din Africa de Nord116.
Aceste evenimente ce au fost prezentate anterior, reprezintă forma ce a fost dată
„cruciadei copiilor” în cultura europeană, dar acest fapt istoric poate fi interpretat pe
măsura faptelor și ideilor consemnate, iar unele variante diferă de la cea clasică.
Cronica lui Albéric, lucrare ce este cel mai des amintită când vine vorba de
„Cruciada Copiilor”, trebuie privită cu suspiciune . Albéric, personaj ce era călugăr al
abației din Troisfontaines , relatează despre eveniment în jurul anului 1240, dar când vine
vorba despre pas ajul dedicat cruciadei nu există certitudinea că a fost scris de el, ci mai
degrabă pasajul a fost adăugat în urma unei revizuiri a textului făcută la o mănăstir e, de
lângă Huy, în Belgia. Ideile conform cărora au avut loc deplasări masive ale cruciaților
francezi către Saint -Denis și Marsilia nu par plauzibile, deoarece în nici o cronică din
sudul Loarei nu este menționat acest lucru117.
Unele surse nu pomenesc f aptul că la această cruciadă au luat parte copii, de aceea
denominația dată participanților este de pelerini , săraci, sau mult mai simplu bărbați și
femei. O bună parte a cronicilor franceze îi cataloghează pe participanți ca păsto ri, dar în
scrieri pentru denumirea acestora este folosit cuvântul pueri , tradus prin „copii” sau
„băieți”. Această traducere a stârnit divergențe, cronicarul mănăstirii de la Marbach, din
Alsacia preciza că prin termenul pueri el înțelege „ copiii ”, atât minori dar și adulți. Această
diversitate de termeni folosită de cronicari pentru a -i desemna pe participanți, a dus la
apariția unei categorii de „ copii -adulți ”, motiv ce ne face să ne gândim la ce categorie de
persoane se încadrează termenul pueri118.
Philippe Ariés, considera că termenul puer desemnează o c lasă socială , fără a avea
legături cu vreo categorie de vârstă, în timp ce Georges Duby, formulează ipoteza că

116 Ibidem, p. 60.
117 Ibidem , p. 61 .
118 Ibidem, p. 61-62.

54
termenul era folosit pentru a -i desemna pe plugari și pe simbriași rurali, sau mezinii ce
fuseseră excluși de la succesiune, ce trebuia u să își câștige existența prin alt mod, adeseori
ei trăind la marginea societății119.
Această cruciadă a avut în centrul atenț iei pe oamenii sărmani, ce trăiau la
marginea societății, fără vreo bucată de pământ, situație ce îi determina să plece oriunde,
doar să scape de greutățile de zi cu zi. Astfel, prin apariția unor lideri, ce erau considerați
oameni cu har, ca de pildă Petr u Eremitul, în cazul celei dintâi cruciade, sărmanii li se
alăturau fără nicio ezitare , drumul spre Țara Sfântă fiind văzut ca o oportunitate la o viață
mai bună. În cazul cruciadei copiilor, ca și lideri spirituali se remarcă cei doi copii:
Nicolas, pentr u germani,Etienne, pentru francezi. Cei doi erau influenți printre masele
populare, faptul că au reușit să strângă atât de mulți oameni de partea lor, a făcut din
această cruciadă cea mai interesantă poveste medievală, motiv pentru care a căpătat acest
iz legendar.

119 Ibidem, p. 62

55

CAPITOLUL IV
CONSECINȚELE CRUCIADELOR ȘI DESTINUL EUROPEI
MEDIEVALE

IV.1. Biserică vs Stat
Fenomenul de cruciadă s -a datorat Bisericii, care prin intermediul papalității a
angrenat factorii politici, economici, sociali la cauza amintită. Dorința papalității de
hegemonie, a dus la numeroase conflicte cu liderii politici, divergențe le fiind cauzate și de
modul cum cei doi poli prive au acțiunile cruciaților. Astfel, cruciada a adus o serie de
consecințe ce au afectat relația dintre Biserică și S tat.
În momentul în care creștinătatea răsăriteană a apelat la ajutorul europenilor vestici,
răspunsul acestora a fost favorabil, concretizat prin mobilizarea cavaleriei în primăvara lui
1097. Latinii care au pătruns în Bizanț, s -au dovedit a fi cotropitori, acțiunile lor de
cucerire pentru ei înșiși și întemeierea de state proprii, fiind o dovadă clară a acestui lucru.
Pentru ei, pe lângă eliberarea locurilor sfinte ale Palestinei, un alt aspect important era
unitatea dintre latini și greci, printr -o ierarhie comună, care urma să fie cârmuită de către
Papă. Astfel, ei au dorit să îi facă pe greci supuși Papei, folosind ca mijloace superioritatea
militară și politică120.
După cucerirea Antiohiei din anul 1098, cruciații s -au subordonat jurisdicției
patriarhului local, Ioan al IV -lea, care a fost la început cârmuitorul Bisericii și pentru greci
și pentru cruciați. Această situație s -a schimbat, în urma rămânerii postului de episcop
vacant , moment în care principele -cruciat, a numit episcop i occidentali, din breasla sa .
Obiceiuri ca domnul să numeasc ă episcopii, erau specifice atât vestului cât și estului, dar
situația creată a atras nemulțumirea grecilor. Gestul făcut nu a fost singular, deoarece și în
urma cuceririi Ierusalimului din 1099, a fost instalat un patriarh latin, episcopiile fiind
conferite în mare parte clericilor latini121.
Evenimentul petrecut în 1204, anume cucerirea Constantinopolului a provocat cea
mai mare suferință printr e greci. Deși orașul a rezistat numeroaselor asedii provocate de
armatele păgâne, lovitura decisivă asupra lui venea din partea creștinilor din Occident, ce
nu au cruțat nimic, nici măcar bisericile sau mănăstirile. În urma victoriei, au procedat cu

120 Ernst Christoph Suttner, Diversitatea spirituală dăruită de Dumnezeu în Istoria Bisericii , trad. Adriana
Cânța, Ed. Mega, Cluj, 2013 p. 48.
121 Ibidem, p. 49 -50.

56
grecii exact la fel cum au făcut cruciații în Antiohia și Ierusali m, ocupând Scaunul
Patriarhal și n umeroase alte scaune episcopale cu oameni din rândul lor, statele din
Imperiul Răsăritean fiind dislocate122.
Cruciații au introdus instituțiile feudale în Orient, situație vizibilă în cadrul
sistemului feudelor. Feudele au fost divizate în loturi , ce erau lucrate de cultivatori, aflați
în stare de șerbie. În schimbul feudei primite, fiecare cavaler avea datoria să presteze
serviciul militar. Relația feudalilor cruci ați cu regele era aproape egală, deși feudalii erau
considerați supușii regelui. Acesta era un „ primus inter pares ” (primul între egali) , iar dacă
dorea să ia o decizie, mai întâi se lovea de Camera baronilor, organism ce cuprindea pe toți
mari baroni feudali. Dacă camera amintită nu își dădea consimțământul în luarea unor
decizii, regele nu putea să ia alte măsuri . De asemenea, în orașele mai mari aflate în
stăpânirea cruciaților, apar camere ale orășenilor, motiv pentru care și statele cruciaților
situate pe țărmurile Mediteranei orientale cunosc o descentralizare politică, fenomen
specific Europei apusene. Această situație a fost încurajată de către papalitate , care vedea
prin descentralizare o metodă eficace de luptă împotriva autorității laice. Toto dată
concepția descentralizării a atras și simpatia ordinelor militare călugărești, care sperau să
devină cât mai independenți față de monarh123.
Cel mai aprig dușman al papalității a fost Fre deric al II -lea, motiv pentru care
împotriva lui s -a predicat și o cruciadă. El a fost convins cu greu să participe la cruciadă,
iar obținerea Ierusalimului pe cale diplomatică nu i -a adus împăcarea cu papa. Datorită
traiului său asemănător cu cel al musulmanilor a fost aspru criticat de contemporani.
La moartea sa , toat e posesiunile italiene ale împăraților germani au fost confiscate
de către papalitate, care spera că sting erea dinastiei de Hohenstaufen, poate să o apropie de
realizarea planurilor pentru o monarhie universală. Situația era însă dificilă, deoarece
mentali tatea în Europa se schimbase; amestecul papilor în chestiunile de politică începea să
fie sancționat de către lume, fiind criticată opulența ierarhilor, fiscalitatea apăsătoare și
nepotismul. Deși a scăpat de protecția împăraților germani, papalitatea avea să comită o
greșeală , ce a constat în faptul că a încredințat Sicilia lui Carol de Anjou, fratele regelui
francez Ludovic al IX -lea. Dacă Ludovic a jucat rolul de arbitru în conflictele europene,
Carol nu mai face același lucru , motiv pentru care el punea numai francezi pe scaunul
papal, sau lăsa postul vacant cu anii. Papa, împreună cu împăratul bizantin Mihail al VIII –
lea Paleologul au încercat o ripostă împotriva sa, încurajând pe ascuns revoltele sicilienilor

122 Ibidem , p. 51
123 S.Columbeanu , Radu Valentin , op. cit ., p. 208 -209.

57
(vesperele siciliene ) din 31 martie, în lunea Paștilor anului 1282, împotriva francezilor din
Palermo și Sicilia. Situația nu a fost mai îmbucurătoare pentru papalitate deoarece noii
patroni, regii spanioli, ce proveneau din familia de Aragon, au lăsat regatul Neapolului în
mâna francezilor, sp aniolii urmărind scopurile lor de obținere a independenței politice,
nefiind interesați prea mult să asculte de papă. Astfel, predecesorii lui Ludovic al IX -lea,
dar și acesta au aplicat principiul recursus ad principem , stare ce a diminuat dreptul papei
de a se mai amesteca în viața statului francez124.
Lipsa de ascultare față de papalitate a lui Carol de Anjou, s -a văzut și în momentul
când fratele său a pregătit ultima campanie ce avea ca și scop eliberarea Ierusalimului,
deoarece el a deturnat cruciada spre Tunisia, datorită propriilor sale interese politice,
campania sfârșind lamentabil.

IV.2. Economic
Cruciadele au necesitat un puternic efort financiar din partea occidentalilor pentru
susținerea campaniilor în Orient, aprovizionarea bănească făcându -se pe mai multe căi.
Însă efortul economic nu a fost nemeritat, deoarece o anumită parte dintre combatanți au
avut beneficii considerabile de pe urma cruciadei, ca de pildă Veneția.
În perioada în care Bizanțul era condus de Comneni, Occidentul cunoaște un avânt
în ceea ce privește puterea orașelor maritime, pe prim plan situându -se Veneția. Veneția a
reușit să își atingă scopurile comerciale, printr -o politică remarcabilă, dominată de cinism,
continuitate și abilitate, eforturi ale unui imperialism economi c fără scrupule. Poziția
favorabilă în care se afla Veneția s -a datorat și datorită tratatelor încheiate cu bizantinii. De
amintit în acest sens, este actul din 1082 semnat de Alexios I. Documentul le dădea mână
liberă venețienilor, să vândă și să cumpere în întreg teritoriul bizantin, fără a fi controlați
de vameși și fără a plăti vreo taxă. Prin aceasta, comercianții venețieni aveau chiar mai
multe drepturi decât cei bizantini, motiv pentru care Bizanțul a inițiat o politică menită să
diminueze importanța privilegiilor venețiene, prin acordarea de facilități similare
principalelor rivale ale Veneției: Genova și Pisa125.
Veneția și -a menținut supremația pe plan maritim și în timpul cruciadelor, ba mai
mult a profitat de pe urma lor, galerele venețiene asigurâ nd cruciaților aprovizionare și
transport. Gestul de a -i transporta pe cruciați în Orient, în cadrul celei de a patra cruciadă,
i-a adus Veneției sume colosale, datorită ingeniozității lu i Enrico Dandolo de a negocia

124 Ioan Rămureanu , Milan Șesan, Teodor Bodogae , op. cit., p. 76.
125 Pr. dr. Emanoil Băbuș, op. cit ., p.258.

58
suma ce trebuia plătită pentru fiecare cruciat, sumă totală ce ajungea la 85000 mărci de
argint.
Când vine vorba despre finanțarea cruciadelor, aceasta s -a făcut prin trei modalități:
prin intermediul cruciaților, prin regi, dar și prin Biserică. În primul caz, baronii își vindeau
pământurile, sau îl dădeau comunităților ecleziastice, specific pentru secolul al XII -lea era
ajutorul financiar pe care îl putea cere seniorul vasalilor săi. În ceea ce îi privește pe regi,
ei au perceput un impozit pentru cruciadă. Prima idee de acest sens a fost „ dijma
saladină ”, impusă de Franța și Anglia, asupra bunurilor mobiliare si a veniturilor. Dacă în
timpul lui Ludovic al VII -lea, erau oferite ajutoare benevole pentru cruciadă, Filip August,
percepea un impozit, în urma întoarcerii sale din Țara Sfântă. Cruc iada a IV -a, prin
intermediul Bisericii, a introdus ca modalitate de obținere a fondurilor taxa și colecta, fapt
ce a stârnit o puternică opoziție126.
Orașele port Tyr, Beirut, Ascalo n, Cezareea, Haifa, Accra, reprezentau porturi
principale, unde soseau convoaie, care prin Damasc, Alep și Mosul făceau legătura dintre
litoralul mediteranean și interiorul Asiei. Aici, negustorii italienii avea acces la mărfuri,
mirodenii, ce erau puse la îndemâna e uropenilor, fiind stimulat comerțul127.
În urma contactului cu Orientul, agricultura s -a îmbogățit, situație vizibilă prin
aducerea în Europa a caiselor, a vinetelor, a portocalelor, hașmelor sau a pepenelui
verde128.
Astfel, la finele cruciadelor, putem concl uziona că Europa cunoaște o puternică
dezvoltare economică, datorată stării de care se bucura Veneția, a schimburilor comerciale
dar și a aducerii de „ nou”,exemplul cel mai bun fiind aducerea caisului.

IV.3. Perspectiva islamică asupra cruciadelor
Occidentalii au emis păreri vaste cu privire la cruciade, punctul lor de vedere a
primat, dar nu trebuie neglijată perspectiva islamică asupra cruciadelor, lucru care este
adus în discuție mai puțin. Pentru a înțelege mai bine lumea musulmană trebuie să ne
oprim puțin asupra doctrinei jihadului.
Doctrina musulmană a jihadului a fost definitivată în mare parte în veacul al IX -lea,
fundamentele ei fiind elemente vechi, anume revelația coranică, urmată de trăsături din
Tradiția orală129.

126 Ibidem , p. 259 -260.
127 Franco Cardini, Europa și islamul , trad. Dragoș Cojocaru, Ed. Polirom, Iași, 2002, p. 77.
128 Amin Maalouf, op. cit ., p. 239.

59
Formarea noțiunii de jih ad cunoaște mai multe faze succesive, având următoarele
perioade: prima coincide cu perioada în care Mahomed, înai nte de Hegira, spera să îi
convertească pe cale orală pe creștinii și evreii din Arabia, situație ce denotă revelația
„versetelor tolerante ” din Coran. Situația cunoaște o schimbare la Medina, deoarece este
dezlănțuită revelația „versetelor războinice ”, ca urmare a luptei cu triburile evreiești,
creștine și păgâne. Cea de a doua perioadă (secolele VIII -IX), cunoaște o serie de cuceriri
militare , expansiunea arabă fiind justificată de Tradiție și hadith , islamul având rolul de a
se răspândi pe întreg mapamondul. Această perioadă este specifică jihadului ofensiv,
cuceritor, fiind subliniată latura războinică. Următoarea perioadă (secolele IX -X), cunoaște
o stabilitate politică, un echilibru între imperiul musulman și regiunile învecinate, motiv
pentru care se conturează ideea jihadului defensiv, ce avea ca și scop binele comunității
evidențiat printr -o luptă împotriva rebelilor sau a ereticilor. Cu toate acestea gândul
expansiunii armate persistă, dar are loc o perioadă de stagnare din acest punct de vedere .
Cea de a patra perioadă (sec olul al X -lea, predominant în secolul al XI -lea), dominată de
pericolele interne, a favorizat apariția unui jihad , a unei lupte împotriva oricărui factor ce
dăuna comunității, dar și o interiorizare a jihadului , ce face trimitere la lupta morală130.
Dacă pen tru Europa occidentală, cruciadele au dus la o revoluție economică,
culturală, în Orient această serie de războaie a dus l a o perioadă de decadență și
obscurantism. Atitudinea cu care îi priveau musulmanii pe creștini, rămâne una negativă,
ea nu se schimbă nici după încheierea cruciadelor, cele mai dese acuze aduse latinității
occidentale erau: politeismul religios , legat de venerarea lui Hristos și a lui Dumnezeu,
prezența imaginilor religioase figurative, dar și imoralitatea acestora.
Vestea pe care o afl ă Kilij Ar slan, anume punerea în mișcarea a unei imense armate
de franci spre Constantinopol, i -a stârnit temeri. Nu avea idee ce scop urmăreau aceștia,
dar era sigur că prezența lor în Orient nu poate să aducă ceva bun. În sultanatul condus de
el cu capit ala la Niceea, populația predominantă era greacă, garnizoana cetății era formată
din călăreți turci, în timp ce numărul bisericilor bizantine întrecea numărul moscheilor. Din
aceste cauze, el era văzut printre locuitori ca un șef de bandă barbară, motiv pe ntru care
suveranul recunoscut de ei era Alexie Comnenul131.

129 Jean Flori, Război sfânt, jihad, cruciadă, trad. Fe licia Andreca, Ed. Cartier, Chișinău, 2003 p. 76.
130 Ibidem , p. 76 -77.
131 Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi , trad. Marian Tiu, Ed. Proiect, București, 2007, p. 17.

60
Kilij Arslan a fost primul lider musulman ce i -a înfruntat pe cruciați, a reușit să
producă pagube cruciaților, dar acestea au avut un caracter efemer. Capitala Niceea a fost
cucerită, ea revenind bizantinilor, situație ce a dus la fuga sa prin platoul anatolian.
Călăreții s -au îndepărtat, dar soldații au fost încercuiți de fr anci, despre măcelul ce
a urmat Ibn al -Qalansi spunea următoarele: „ Francii tăiară în bucăți armata turcă.
Omorâră, jefuiră ș i luară mulți prizonieri pe care îi vândură apoi ca sclavi ”132.
După victoria de la Antiohia din 1098, francii au prădat satele învecinate, motiv ce
a stârnit teamă printre locuitorii orașului Maara, fapt ce i -a făcut pe aceștia să se îndrepte
spre Alep, Hama, sau Homs. Deși orașul a fost cruțat la început, locuitorii au trecut prin
clipe cumplite, despre care Ibn al -Athir menționa următoarele: ” Timp de trei zi le, trec prin
sabie oamenii, omorând peste o sută de mii de persoane și luând mulți prizonieri ”. Cifrele
sunt exagerate, cetatea avea probabil sub zece mii locuitori, dar clipele prin care au trecut
sun terifiante, dovadă fiind mărturia cronicarului franc Raoul de Caen, ce preciza: ” La
Maara, ai noștri fierbeau păgâni adulți în marmite, fixau copii în țepușe și îi devorau
fripți ”133.
Actele de canibalism și brutalitatea francilor nu va fi uitată, turcii îi vor descrie pe
franci drept antropofagi, cazul de la Maara fiind printre cele mai dure atrocități ce au avut
loc de -a lungul cruciadelor.
Liderii musulmanilor, dar și a creștinilor au văzut în războiul sfânt modalități de
unificare și militarizare, ce puteau facilita chiar impunerea unei guvernării autocrati ce.
Războaiele cruciate sunt o încercare de a controla și direcționa violența, în slujba
intereselor elitelor ce se află la putere, motiv pentru care ele capătă o dimensiune religioasă
convingătoare. Obținerea de recompense spirituale, l -a făcut chiar și p e Saladin să
nutrească sentimente puternice de recucerire si apărare a Ierusalimului, în ciuda faptului că
era un conducător avid după putere134.
Cucerirea Ierusalimului din 1099, punctul de plecare al luptelor dintre musulmani și
creștini, ce au durat două secole, dar care a u provocat ati tudini ostile între cele două părți
până în ziua de azi, nu a stârnit la început vreo tresărire în rândul musulmanilor. Aproape
peste o jumătate de secol, Orientul arab se mobilizează în fața francilor, situație vizibilă
printr-o puternică chemare la jihad, inițiată de Zangi, politică ce este continuată de fiul său
Nur al -Din, iar apoi de Saladin.

132 Ibidem , p. 29.
133 Ibidem , p. 48.
134 Thomas Asbridge, op. cit ., p. 456.

61
Primele campanii ale cruciaților nu au stârnit panică printre musulmani, ei ignoră
motivele religioase ale acestora, motiv pentru care cruciații rămân în viziunea
musulmanilor doar niște „ franci ”, motiv pentru care expedițiile militare întreprinse de
aceștia nu erau văzute ca un pericol exponențial, anvergura lor nefiind considerată mai
semnificativă decât ofensivele bizantine de la sfârșitul veacului al X -lea. Faptul că aceste
expediții s -au soldat cu întemeier ea de așezări durabile în Orientul Apropiat musulman, a
schimbat optica musulmanilor, față de cruciați. Cu toate acestea subiectul cruciadelo r nu
este abo rdat foarte des de cronicari, o atenție mai sporită a fenomenului a fost doar din
partea opiniei publice a țărilor amenințate de acțiunile cruciaților, dintre care cel mai
elocvent exemplu este cel al Siriei de Nord135.
Pentru Saladin, receptarea veștii că împărat ul german Frederic Barbarossa s -ar
îndrepta spre Constantinopol a stârnit panică. El a trimis mesaje conducătorilor din Spania
musulmană, din Maghreb să se mobilizeze „ așa cum francii din Occident au făcut pentru
cei din Orient ”, temeril e sale fiind legate de o răzbunare teribilă a francilor, de pierderea
Ierusalimului proaspăt câștigat. Faptu l că Barbaros sa s-a înecat a calmat spiritele printre
oamenii lui Saladin, situație în urma căreia cronicarul Ibn al -Athir preciza „ Armata sa se
dispersă , iar Dumnezeu îi scăpă astfel pe musulmani de răutățile germanilor, care sunt,
printre franci, o specie îndeosebi numeroasă și tenace ”136.
Statele musulmane nu aveau instituții stabile, erau create probleme de fiecare dată
când murea un lider, prin faptul că izbucneau conflicte civile pentru obținerea puterii.
Astfel, dacă la occidentali, perioada cruciadelor face ca puterea monarhilor să fie bazată pe
principii ce erau greu încălcate, l a musulmani lipsea acest lucru, motiv pentru care
cronicarul Uss ama, după ce vizitase regatul Ierusalimului preciza următoarele „ atunci cân d
cavalerii dau o sentință, aceasta nu p oate fi modificată sau casată de către rege!”137.
Prin cucerirea Accrei din 1291, după două secole de lupte cu creștinii, Orientul iese
înving ător, dar repercusiunile negative ale cruciadelor s -au văzut în evoluția ulterioară a
spațiului menționat.

IV.4. Cultural
O latură pe care nu trebuie să o neglijăm când vine vorba dintre ciocnirea Apusului
cu Orientul, a creștinătății cu lumea islamică este cea culturală. Creștinătatea apuseană a

135 Cecile Morisson, op. cit ., p. 148.
136 Amin Maalouf, op.cit ., p. 191 -192.
137 Ibidem, p. 238.

62
avut multe de învățat de la orientali, în timp ce și aceștia au preluat elemente culturale,
obiceiuri de la apuseni. Consecințele cruciadelor din acest punct de vedere, aduc o
multitudine de elemente pozitive, deoarece elementele de factură spirituală își pun decisiv
amprenta asupra unei civilizații, iar dacă este să facem referire la civilizația europeană
aceasta ar fi fost mult mai săracă fără interferențele cu spațiul islamic.
Cruciadele își aduc aportul la dezvoltarea intelectuală europeană , dacă la început
cruciații îi priveau cu dispreț și ură pe musulmani, ei își vor schimba opi nia cu privire la
aceștia. Acest lucru devine vizibil, în timpul celei de a treia cruciadă, când numeroși lideri
ai sarzinilor sunt invitați la tratative de către Richard, în timp ce numeroși cavaleri
occidentali sunt primiți cu ospitalitate de către Salad in în cortul său, scopul principal fiind
găsirea unei medieri între cele două părți. Expe riențele și observațiile pe care cruciații le -au
făcut asupra musulmanilor, i -au făcut să își lărgească orizontul de gândire, schimbându -și
ideile cu privire la acești a138.
Învățăturile pe care cruciații le -au asimilat din Est, în domeniul geografiei, al
științei, a modului de a studia, au dus la revirimentul cultural din Europa Apuseană, ce
cunoaște perioada de maximă înflorire ceva mai târziu în timpul Renașterii. În do meniul
literaturii cruciadele și -au pus amprenta cel mai mult , din Est a fost importat un fabulos
material literar ce conținea tradiții cu privire la evenimente importante , ca de exemplu
asediul Troiei, sau era făcută referire la person aje semnificative , precum Solomon sau
Alexandru cel Mare. Aceste legende, uneori exagerate și distorsionate , au fost amestecate
cu folclorul din Apusul Europei, rezultând baza unei vaste literaturii ce a constat în cronici,
romanțe, povești pioase, poeme epice, în diferite varietăți și forme139.
Francii au avut ocazia de a se instrui la școala arabă, în Siria, Spania, sau Sicilia.
Aici, au asimilat noi cunoștințe , ce au reprezentat un puternic fundament pentru
dezvoltarea lor ulterioară. Datorită arabilor, moștenirea cultural ă elenă a fost transmisă
spre Europa occidentală, fiind veritabili traducători și continuatori. În domenii precum:
astronomie, chimie, matematică, arhitectură, geografie , francii au asimilat cunoștințe din
cărțile arabe, pe care au reușit să le depășească140.
La nivel cultural, dezvoltarea Europei prin intersectarea cu spațiul islamic, s-a făcut
dinaintea cruciadelor datorită relațiilor pe care europenii le -au avut cu arabii din Spania și
Sicilia, cruciadele aducând încă un plus semnificativ, prin faptul că l umea occidentală a

138 Philip van Ness Myers, The Middle Ages , Ed. Ginn & Company, Londra, 1902 p.253 -254.
139 Ibidem , p. 254.
140 Amin Maalouf, op. cit ., p. 239.

63
trăit în Orient, fiind capabilă să observe, să asimileze , să vadă modul de viață și să
conviețuiască cu orientalii.

IV.5. Social
La nivel social, consecințele cruciadelor sunt deosebit de vaste, iar factorii esențial i
de care trebuie să ținem cont când vorbim de acest sector sunt: atragerea societății la
cruciadă, dezvoltarea societății în Orient pe fondul apariției statelor cruciate, dezvoltarea
societății în Europa în timpul cruciadelor, mutațiile la nivelul societăț ii.
Apelul lansat de Urban al II -lea la Clermont capătă atenție din partea aristocrației
europene, dincolo de așteptările tuturor. Cavalerii, erau acei milities c are datorită selecției
feudo -senioriale ce avea la bază menținerea coeziunii genealogice, au fost privați de
moștenire , motiv pentru care aleg calea aventurii. Cu toate acestea, cei ce au organizat
expedițiile spre Constantinopol, la care se adaugă cei săraci, pauperes , au fost nobili i de
elită ai vremii. Ideea cruciadei era îmbrățișată de nobili precum: marchizul de Provența,
ducele Normandiei, sau ducele Lorenei de Jos. Această aristocrație era dornică de o
schimbare, ea trecea pri ntr-o perioadă de criză, datorat ă adversităților unor rude, sau a
faptului că a sprijinit partea perdantă în conflictul papalitate -imperiu în anii anteriori. Prin
cruciadă, nobilii căutau să își reconsolideze poziția, să capete putere, doreau să găsească
„cer nou și pământ nou ”, motiv pentru care acest exod d e domini și milites , a jucat un rol
esențial în nașterea monarhiilor feudale în Europa141 .
În ceea ce privește statele cruciate, întemeierea lor nu a dus la deplasări ale
populației autohtone din Levant, coloniștii franci guvernând structuri politice din c are
făceau parte un amestec de musulmani, creștini răsăriteni și evrei. Riturile întâlnite în
cadrul creștinilor răsăriteni erau cele mai vaste, de amintit fiind cel armean, grec, nestorian,
iacobit, copt, sau ritul melchiților (creștini „sirieni”), ce era u greco -ortodocși dar vorbitori
de limbă arabă. Comitatul Edessa cunoaște preponderența armenilor, Antiohia a grecilor, în
vreme ce în regatul Ierusalimului, exista un nivel mai ridicat al musulmanilor142.
Din veacul al XII -lea, laicii au început să critice clerul, ce era acuzat că urmărește
doar obținerea de putere și de îmbogățire. Predicatorii populari, ca Robert d’Arbrissel sau
Petru Eremitul atrag atenția societății în acest sens, motiv pentru care au răspândit
învățăturile evanghelice și mesajul Ferici rilor. În Franța de nord și de vest, țăranii și

141 Franco Cardini, op. cit., p. 75 -76.
142 Thomas Asbridge, op. cit , p. 125.

64
burghezii doreau un cler sărac, atrăgând atenția preoților și a călugărilor, să se ocupe mai
mult de aspectele religioase143.
Societatea, care la începutul veacului XI era cuprinsă de temerile apocaliptice,
dorea cu ardoare să întreprindă pelerinaje în Orient, experiența cruciadelor a adus
modificări la nivelul gândirii și la evoluția ulterioară a categoriilor sociale.

143 André Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental , trad. Doina Maria și Daniel Barbu, Ed.
Meridiane, București, 2002, p. 102.

65
CONCLUZII

Cruciadele s -au numărat printre evenimentele majore ale E vului Mediu, datorită
faptului că au fost o serie de războaie acerbe, ce au avut ca și beligeranți pe occidentali,
răsăriteni și pe musulmani
Lansată în urma apelului pe care răsăritenii l -au făcut în Apus, cruciada a ajuns să
capete și altă formă, n u doar aceea de eliberarea a locurilor Sfinte sau de luptă împotriva
necredincioșilor , cum a fost declarată inițial.
Prima cruciadă a adus Ierusalimul înapoi în mâinile creștinilor, dar actele comise de
franci în Orient au început să stârnească temeri pri ntre bizantini, care au început să ia
unele măsuri ce afectau interesele occidentalilor. Relația încordată dintre cruciați și
bizantini s -a văzut încă de la început, de amintit în acest sens pot fi relațiile lui Alexios I
Comnenul cu căpeteniile primei cr uciade, sau disputele avute de Manuel I Comnenul cu
împăratul Conrad al III -lea și Ludovic al VII -lea, care refuză să i se supună.
Cea de a treia cruciadă i -a adus în prim plan pe regele Angliei, Richard Inimă de
Leu și Filip al II -lea, care deși se aflau în conflict, au pornit spre Orient împreună, pentru a
lupta împotriva unui veritabil lider din rândul musulmanilor, anume Saladin, care mult mai
dârz și tenace reușește să smulgă Ierusalimul din mâinile francilor, în urma bătăliei de la
Hattin din anul 11 87. Acțiunile lor nu au avut un succes răsunător, la finele cruciadei
amintite, posesiunile francilor din Orient se diminuaseră radical, ei fiind concentrați în
jurul Regatului Accrei.
După cum amintisem, apariția francilor în Orient pe fondul cruciadelor a stârnit
temeri printre bizantinii, care aveau să suporte cea mai drastică înfrângere de la
occidentali, care cuceresc capitala Constantinopol în 1204. Atrocitățile comise de cruciați
în Constantinopol, nu i -au lăsat indiferenți pe bizantini, motiv pentr u care lupta greci -latini
s-a accentuat, iar schisma nu a mai putut fi reparată, lucru vizibil până astăzi.
Următoarele cruciade nu au mai avut o foarte mare însemnătatea, cea de a cincea a
fost un eșec total, iar cea de a șasea o încercare de a readuce t riumful de altădată, prin
gestul făcut de Frederic al II -lea de a obține Ierusalimul pe cale diplomatică, fiind urmată
de campaniile lui Ludovic cel Sfânt, acțiuni ce pun capăt „cruciadelor -clasice”
Cruciadele au produs o apropiere la nivel economic și cultural între Europa și
Islam, prin crearea unor raporturi strânse ce au permis o dezvoltare economic ă, financiar ă,
tehnologic ă, științifică și intelectual ă. Dacă Voltaire preciza că cruciada a adus lepra în

66
Europa , Jacques le Goff menționa că cel mai bun rod al cruciadei este caisa, ambele idei
având un adevăr. Aceste formulări vin pentru a scoate cruciadele de sub spectrul militar,
scopul fiind reliefarea elementelor economice și culturale, întrucât perioad a de după
cruciade este marcată de o dezvoltarea a economiei la nivel european, fiind urmată de o
revoluție culturală , ce cunoaște apogeul în timpul Renașterii.

67
ANEXE

ANEXA 1

Traseul cruciadelor

View post on imgur.com

(23.06.2017/12:20)

68

ANEXA 2

Itinerarul primei cruciade
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83#/media/File:Carte_de_la_premiere_croisade.jpg
(23.06.2017/12:30)

69

ANEXA 3

Itinerarul celei de a doua cruciade
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83#/media/File:SecondCrusade_En.jpg
(23.06.2017/12:35)

70

ANEXA 3

Itinerarul celei de a treia cruciadă
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83#/media/File:Troisi%C3%A8me_croisade.JPG
(23.06.2017/12:45)

71

ANEXA 4

Itinerarul celei de a patra cruciade
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83#/media/File:Quatri%C3%A8me_croisade.JPG
(23.06.2017 /12:50)

72
BIBILOGRAFIE

IZVOARE EDITE

1. GEOFFROY DE VILLEHARDOUIN, Cucerirea Constantinopolului, trad.
de Tatiana Ana Fluieraru, Ed. Limes, Cluj, 2002.

DICȚIONARE

2. DAȘKOV, S. B., Dicționar de împărați bizantini , trad. de Viorica Onofrei și
Dorin Onofrei, Ed. Enciclopedică , București, 1999.
3. LE GOFF, Jacques, SCHMITT -CLAUDE, Jean, Dicționar tematic al Evului
Mediu occidental , trad. de Mădălina Roșioru, Nadia Farcaș și Denisa Bud urcea, Ed.
Polirom, Iași, 2002.
3.VINTILĂ, Horia, Dicționarul papilor , trad. de Ana Vlădeanu, Ed. Saeculum I.O,
Bucur ești, 1999.

LUCRĂRI GENERALE

4. AHRWEILE R, Hélène, Ideologia politică a Imperiului bizantin , trad. de Cristina
Jinga, Ed. Corint, București 2002.
5. BĂBUȘ, Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate , Ed. Sophia, București, 2003.
6. CARDINI, Franco, Europa și islamul, trad. de Dragoș Cojocaru, Ed. Polirom,
Iași, 2002.
7. CHIFĂR, Nicolae, Istoria creștinismului , vol II, Ed. Universității „Lucian
Blaga”, Sibiu, 2008.
8. CLAYTON, Joseph, Pope Inocent III and his times , Ed. The Bruce publishing
company, Wisconsin, 1941 .
9..DRIMBA, Ovidiu , Istoria culturii și civilizației , vol V, Ed. Saeculum I. O., Ed.
Vestala, București, 1998 .
10. HOURANI, Albert, Istoria popoarelor arabe , trad. de Irina Vainovski -Mihai,
Ed. Polirom, Iași, 2010 .
11. KITAGAWA, Joseph Mitsuo, În căutarea unității , Ed. Humanitas, București,
1994 .
12. MYERS, van Ness Philip, The Middle Ages , Ed. Ginn & Company, Londra,
1902

13. QUILLET , Jeanine , Cheile puterii în Evul Mediu , trad. de Maria Pavel , Ed.
Corint, București, 2003.

73
14. SOURDEL, Dominique, SOURDEL -Thomine, Janine, Civilizația islamului
clasic, Vol. I, trad. Eugen Filotti, Ed. Meridiane, București, 1975
15. SUTTNER, Ernst Christoph, , Diversitatea spirituală dăruită de Dumnezeu în
Istoria Bisericii , trad. Adriana Cânța, Ed. Mega, Cluj, 2013.
16. VAUCHEZ, André, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental , trad. Doina Maria
și Daniel Barbu, Ed. Meridiane, București

LUCRĂRI SPECIALE

17. ARCHER, T. A., LINGSFORD, Charles, The crusades , Ed. G. P. Putnam’s
Sons, New York, 1906
18. ASBRIDGE, Thomas, Cruciadele , trad. de Cornelia Dumitru și Miruna
Andriescu, Ed. Polirom, Iași, 2013 .
19. BALARD, Michel, et. al, Cruciadele, Ed. Artemis, București, 2003 .
20. BRUNDAGE, A. James, Crusades, Ed. The Marquette University Press,
Wisconsin, 1962.
21. CĂZAN, Florentina, Cruciadele. Momente de confluență între două civilizații
și culturi , Ed. Academiei Române, București, 1990 .
22. COLUMBEANU S., RADU, Valentin, Cruciadele , Ed. Enciclopedică,
București, 1971 .
23. COX, W. George, The Crusades , Ed. Longmans, Green and Co., Londra, 1891
24. DRAGNEA, Mihai, Cruciada albigensă și apariția inchiziției , în revista
Studium, nr. 7, Galați, 2014 .
25. FLORI, Jean, Război sf ânt, jihad, cruciadă , trad. Felicia Andreca, Ed. Cartier,
Chișinău, 2003.
26. GRĂMADĂ, Ilie, Cruciadele , Ed. Științifică, București, 1961 .
27. GROUSSET, René, Istoria secretă a cruciadelor , trad de Nicolea Baltă, Ed.
Pro Editură și Tipografie, București, 2007 .
28. IGNAT, Adrian, Ideea „r ăzboiului sfânt” în confruntarea dintre Occident și
Orient , în Revista Teologică nr.1/2012, Sibiu .
29. MAALOUF, Amin, Cruciadele văzute de arabi , trad. Marian Tiu, Ed. Proiect,
București, 2007.
30. MICHAUD, Francois Joseph, The history of the crusades , vol II, trad. din
franceză de W. Robso n. Ed. Redfield, New York, 1853.
31. MORISSON, Cécile, Crucidele , trad. de Răzvan Junescu, Ed. Meridiane,
București, 1998.
32. MIZGAN, Ion Alexandru, Cruciada a patra (1202 -1204 ), Ed. Universității din
Oradea , Oradea, 2005 .
33. RAEDTS, Peter, A avut oare loc cruciada copiilor ?,în Cruciadele, de Michel
Balard, et. al, Ed. Artemis, București, 2003.
35. RUNCIMAN, Steven, Istoria cruciadelor , vol. II, trad. de Ovidiu Cristea,
Marian Coman și Maria Pakucs -Wilcoks, Ed. Nemira, București, 2015.

74
36. IDEM, vol. III, , trad. de Ovidiu Cristea și Marian Coman, Ed. Nemira, 2015 .
37. SETTON, M. Kenneth, A history of the crusades , vol VI, Ed. The University of
Wisconsin Press, Wisconsin, 1989 .
38. STRAYE R, F. Joseph, The Albigensian crusades , Ed. University Michigan
Press, Michigan, 1992 .
39.TIMOFTE, Răzvan, Interferențe islamico -creștine (politico -religioase) în
perioada cruciadelor , în Revista Teologică, nr.3/2009, Sibiu .

SURSE WEB

40.http://foaienationala.ro/despre -cruciade -pe-scurt.html, ( 03. 06. 2017/ 16: 30)
41.https://www.histor.ro/sectiune/general/articol/gesta -danorum -si-cruciada -venzilor
(16.06.2017/11:28)
42.https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/si -copiii -au-plecat-in-cruciada
(09.06. 2017/ 11:28)
43. http://i.imgur.com/Ez3lrT7.jpg (23.06.2017/12:20)
44.https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83#/media/File:Carte_de_la_premirre_c
roisade.jpg(23.06.2017/12:30)
45.https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83#/media/F ile:SecondCrusade_En.jpg
(23.06.2017/12:35)
46.https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83#/media/File:Troisi%C3%A8me_croi
sade.JPG (23.06.2017/12:45)
47.https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83#/media/File:Quatri%C3%A8me_cro
isade.JPG (23.06.2017/12:50)

75

.

76