Conf. univ. dr. DRĂGHICI VASILE ABSOLVENT : POPA CRISTIANA -JOHANNA CONSTANȚA -2018 – UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANȚA FACULTATEA DE DREPT SI… [612897]

UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANȚA
FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. univ. dr. DRĂGHICI VASILE

ABSOLVENT: [anonimizat]2018 –

UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANȚA
FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII : DREPT
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

Avizat data:
Semnătură coordonator științific :

ASPECTE TEORETICE SI PRACTICE
REFERITOARE LA APLICAREA LEGII
PENALE ROMANE IN MAREA
TERITORIALA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. univ. dr. DRĂGHICI VASILE

ABSOLVENT: [anonimizat]2018 –

LISTA ABREVIERI

alin.
art.
c.
C.pen.
C.pr.civ.
C.pr.pen.
CEDO
Comisia
Convenția
C.S.M.
C.S.J.
D.N.A.
Ed.
etc.
H.G.
I.G.P.F.
I.G.P.R.
I.N.M.L.
I.P.J.
Î.C.C.J.
lit.
M.Ap.N.
M.J.
M. Of.
mp
nr.
O.G.
O.U.G.
p.
par.
pct.
urm

alineat
articol
contra
Codul penal
Codul de procedură civilă
Codul de procedură penală
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Comisia Europeană a Drepturilor Omului
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Consiliul Superior al Magistraturii
Curtea Supremă de Justi ție
Direc ția Na țională Anticorup ție
Editura
etcetera („ și celelalte”)
Hotărârea Guvernului României
Inspectoratul General al Poli ției de Frontieră
Inspectoratul General al Poli ției Române
Institutul Na țional de Medicină Legală
Inspectoratul de Poli ție al Jude țului
Înalta Curte de Casa ție și Justi ție
litera
Ministerul Apărării Na ționale
Ministerul Justi ției
Monitorul Oficial al României
metri pătra ți
numărul
Ordonan ța Guvernului
Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului
pagina
paragraful
punctul
următoarele

4
Rezumat

Résumé

5
Introducere

6
I. Considera ții generale
1. Scurt istoric privind necesitatea reglementării mării teritoriale
Cele 72 de procente ocupate de întinderile de apă de pe Terra, reprezintă, pe lângă mediul în
care a luat na ștere via ța, sursă permanentă de hrană, mijlocul de transport cel mai ef icient pentru
mărfuri în cantită ți mari pe distan țe lungi, și, bineîn țeles, motiv de călătorie și distrac ție. De -a lungul
istoriei a unit și a dezbinat popoare, a fost motiv de dispută sau de în țelegeri secrete, a generat războaie
și a creat imperii. Chiar și acum, când întreaga suprafa ță a Terrei a fost cartografiată, când interiorul
continentelor este cunoscut și este accesibil prin drumuri terestre, mijloace de transport aeriene sau
căi de naviga ție interioare, majoritatea popula ției de pe Terra locuie ște la maxim 300 km de malul
mărilor.
Iată de ce, principiul libertă ții mărilor a reprezentat, este și va fi permanent unul dintre
principiile fundamentale ale omenirii. Nimeni nu poate și nu trebuie vreodată să de țină doar pentru
sine și folosul său mările lumii.
Însă dreptul liberei utilizări a mărilor trebuie înso țit de obliga țiile corespunzătoare în raport
cu restul drepturilor fundamentale ale omenirii: la via ță, la libertate, la suveranitate, etc. Și pentru ca
întreg ansamblul de drepturi și obliga ții să poată fi acordat, respectat, urmărit, impus și gestionat,
libertatea utilizării mărilor trebuie privită ca răspundere comună tuturor oamenilor, fie că discutăm
de țări, popoare, fie că discutăm de companii, fie că discutăm la nive l de individ.
Vastitatea întinderilor de apă continuă să fie privită ca sursă inepuizabilă de venituri. Dacă
odată cu apari ția omenirii, asigura doar hrana zilnică, evolu ția societă ții umane a impus o mai largă
utilizare a resurselor oferite de mări. Odată cu primul contact între două continente, realizat ca urmare
a călătoriei efectuate pe mare de către un simplu aventurier, a început și dezvoltarea utilizării mărilor:
transportul bunurilor în vederea realizării primelor schimburi comerciale simplu de mărf uri.
Intensificarea firească a schimburilor comerciale având una din componentele de bază
transportul naval a generat și primele situa ții conflictuale legate de drepturile de proprietate asupra
mijloacelor de transport. Astfel că o corabie aflată într -un p ort alipit unui ora ș aparținând unui alt
popor, chiar dacă era furată de la proprietarul ini țial, nu putea fi recuperată decât prin în țelegeri între
părți (de exemplu răscumpărare) sau printr -o acțiune violentă a celui nedreptă țit. Solu ția cea mai des
utilizată fiind ac țiunea violentă, a apărut și necesitatea de a fi stabilită o grani ță clară asupra distan ței
până la mal, care să permită pe lângă o supraveghere continuă a acesteia și posibilitatea unei
interven ții rapide și eficiente în cazurile poten țial generatoare de conflicte armate.
În func ție de gradul de dezvoltare al societă ții de care apar ținea unitatea portuară, conturul și
formele de relief existente la malul mării, distan ța spre larg pe care o puteau gestiona colectivită țile
putea fi mai mare sa u mai mică. Aceste diferen țe erau acceptate tacit de către orice proprietar de
corabie, numai pentru că exista garan ția reală a posibilită ții de protejare a zonei și reac ție în cazul
unei agresiuni externe.
Arealul marin aflat la limita de uscat având dime nsiuni diferite, a apărut necesitatea
soluționării amiabile a limitelor protejate în situa ția în care existau două asemenea suprafe țe alăturate,
aflate în gestionarea unor comunită ți apar ținând unor state diferite. Suprapunerea arealelor, fără o
înțelegere amiabilă prealabilă, ar fi generat fie conflicte între păr ți, fie o diminuare semnificativă a
gradului de protec ție care trebuia asigurat comunită ților.
Existând concepte diferite despre măsurarea distan țelor marine, și posibilită ți limitate de
urmărire a liniei de demarcare, solu țiile alese pentru măsurarea distan țelor au inclus de la „bătaia
tunului”, sus ținută ca regulă pentru prima dată în 1702 de către juristul Cornelius van Bynkershoek,
în lucrarea „DE DOMINIO MARI DISERTATIO”, „până acolo unde va ba te tunul, până unde va
ajunge puterea armelor omului”1, și până la limita a trei mile marine măsurate în timpul celui mai
mare reflux. Dezvoltarea tehnologiei militare a permis ca, în diverse perioade istorice, statele care
dețineau o grani ță marină mai ma re să încerce să stabilească restric ții ale tranzitului naval pe suprafe țe
cât mai vaste ale mărilor aflate în imediata vecinătate. În func ție de resursele financiare și raportul

1 A. Bolintineanu; Marea teritorială; Editura științifică; București; 1960;

7
forțelor militare fa ță de vecinii geografici, fiecare țară a încercat să acap areze cât mai mult „teritoriu
fluid”. Bineîn țeles că înmul țirea revendicărilor și suprapunerea arealelor revendicate au generat
numeroase conflicte armate. Manifestarea drepturilor de suveranitate asupra unor persoane și
asumarea răspunderii decizionale în cazuri care priveau atât echipajul propriu cât și restul persoanelor
aflate la bordul corăbiilor, trebuiau să genereze, în mod firesc, ac țiuni de reciprocitate atât din partea
propriilor cona ționali „de uscat”, cât și din partea țărilor ai căror cetă țeni sau afaceri au suportat
diferite pierderi ca urmare deciziilor comandan ților suverani pe teritoriul corabiei, asimilat cu
teritoriul țării.
Limitarea tranzitului prin spa țiul marin revendicat de o țară, a creat o mul țime de situa ții
neplăcute atât în cazul vecinilor geografici, cât și în cazul propriilor cetă țeni. Totodată aceste limitări
au generat ca efect secundar, dezvoltarea pirateriei și a braconajului, ca răspuns la încălcarea dreptului
universal de liberă circula ție pe mare.
Ridicolul dorin ței de stăpânire a mărilor și uscatului a fost atins în 1493 -1494, când, prin
interven ția Bisericii Catolice, în cadrul Tratatului de la Tordesillas, cele două țări catolice, Spania și
Portugalia au încercat să -și împartă monopo lul asupra oricărui tip de uscat și mare, inclusiv asupra
celor nedescoperite la vremea respectivă, având sus ținerea, prealabil exprimată, Papei Alexandru al
VI-lea. Și chiar și în acest caz, delimitarea spa țiilor care ar fi urmat să intre în proprietatea țărilor avea
ca puncte de reper uscatul aflat la limita a unor mări sau oceane, fără specificarea clară a liniei de
demarca ție aplicabilă undeva pe suprafa ța mării.
Erodarea poten țialului militar, apari ția pirateriei, și imposibilitatea reală de gestionare a
teritoriilor și mărilor a șa cum au fost stabilite de acest tratat, au permis dezvoltarea traficului maritim
comercial pentru alte puteri ale momentului. Anglia și Olanda au fost primele țări care au purtat
discu ții publice cu privire la libera circula ție a navelor, discu ții pe baza cărora s -au cristalizat principii
și concepte juridice ale jurisdic ției statului riveran asupra unei zone a apelor mării adiacente coastelor
sale și ale libertă ții de naviga ție pentru navele tuturor statelor în marea liberă2.
În secolele XVIII -XIX au apărut pentru prima dată defini ții mai clare ale lă țimilor de apă
aflate sub jurisdic ția statelor riverane. Din punct de vedere militar limita a fost stabilită ca distan ța
maximă a bătăii tunului, pentru a fi subliniată posibilitat ea de interven ție armată în situa ția în care
vasele nu s -ar fi supus regulilor țării. Însă această limită era insuficientă pentru popula ția țării, aceasta
neputând să aprecieze lă țimea corectă. O a doua limită a fost definită ca fiind linia orizontului, pe ntru
a ușura aprecierea cât mai corectă a acesteia de către orice om aflat pe uscat sau care venea spre uscat.
Importan ța mărilor avea să fie subliniată de faptul că, la începutul secolului XX, este publicată
prima exprimare interna țională a principiului n aviga ției maritime libere în timp de pace, înso țită de
propunerea de constituire a Ligii Na țiunilor Unite.
Evolu ția socială și economică, dezvoltarea industrială și a tehnicilor militare din perioada
interbelică au generat numeroase discu ții între țările lumii. Odată cu încheierea, în 1945, a Războiului
Mondial, a devenit indiscutabilă imposibilitatea unicei controlări a totalită ții mărilor, și că este
necesară existen ța unui acord comun, unanim recunoscut, cu privire la dreptul mării.

2. Conven țiile intern aționale privind reglementarea teritorială a
mărilor
Coexisten ța popoarelor, statelor, țărilor presupune pe lângă delimitarea cât mai precisă a
teritoriului și o rela ționare corespunzătoare intereselor comune, dar și a intereselor specifice fiecărei
părți. Aceasta este o concluzie la care a ajuns și juristul de na ționalitate olandeză Hugo Grotius (1583
– 1645), prin lucrările sale „ Marea Liberium” (Marea Liberă) și „De jure belli ac pacis ” (Despre
dreptul războiului și păcii). Considerat părintele dreptului interna țional, cele doua lucrări la care am
făcut referire, contribuie la o primă delimitare ordonată a dreptului interna țional.

2 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op. cit., pag. 194.

8
În vederea eliminării diferendelor de natură juridică și a gestionării corecte a oricărei situa ții
relaționând cu activită țile desfă șurate pe „continentul albastru”, se impunea în mod evident crearea,
înțelegerea, semnarea, aplicarea și respectarea unor tratate interna ționale. Acestea trebuiau să includă,
pe lângă respectarea drepturilor de liberă circula ție și utilizare a mărilo r, definirea cât mai clară a
drepturilor suverane asupra arealelor marine adiacente teritoriilor statale, dar și legisla ția aplicabilă
corespunzător situa țiilor variate generate de libera utilizare a mărilor.
Conven țiile interna ționale remarcabile, care st atuează baza juridică interna țională a
principiilor de drept care se pot aplica în diverse zone maritime sunt:
• Convenția și statutul de la Barcelona din 1921 asupra libertă ții de tranzit
• Conferin ța de codificare progresivă a dreptului interna țional de la Haga (1930)
• Acordul general asupra tarifelor și comer țului (GATT) adoptat în 1947
• cele două Conferin țe cu tematica Dreptului Mării de la Geneva (1958 și 1960)
• Convenția asupra comer țului în tranzit al statelor fără litoral pe baza reciprocită ții
• Declara ția de la Kampala din 1974
• Declara ția Organiza ției Unită ții Africane asupra problemelor dreptului mării
• Convenția din 1982 de la Montego Bay, Jamaica.
Deși în cadrul întrunirii de la Haga din perioada 13 martie – 12 aprilie 1930, nu s -a atins
punctul de acord comun referitor la subiectul apelor teritoriale, s -a reu șit în schimb redactarea unui
proiect de conven ție având titlul: „Statutul juridic al mării teritoriale”. Acesta a fost supus examinării
membrilor Ligii Na țiunilor Unite.
Sesizându -se o cre ștere a im portan ței existen ței tratatelor interna ționale, în perioada de după
1930 și până în anul 1958, la nivel interna țional s -au finalizat numeroase tratate bilaterale și conven ții
multipartite. Astfel că lucrările Conferin ței de la Geneva din 1958 au adus o pri mă cristalizare a
perspectivelor interna ționale asupra limitelor mării teritoriale. Majoritar numeric s -a dovedit a fi
poziția dată de cutumele și practicile deja existente prin care era recunoscut dreptul statelor de a avea
o limită a mării teritoriale va riind între 3 și 12 mile marine, în func ție de pozi ția și condi țiile
geografice ale uscatului. O a doua pozi ție sus ținută de marile puteri a fost aceea a limitei de maxim 3
mile marine. A fost men ționată și existen ța în trecut a unor practici de extindere a mării teritoriale
până la o distan ță maximă care atinge 200 de mile marine prin declara ții unilaterale ale unor state.
Nici a doua Conferin ță de la Geneva privind dreptul mării, din anul 1961 nu a adus rezultatele
scontate, date fiind imprecizia textelor utilizate, a insuficien ței reglementărilor în vigoare și a
lacunelor voluntare sau involuntare din tratatele încheiate anterior. Numărul ridicat al contestatarilor
a impus ca necesitate revizuirea echitabilită ții principiilor de drept aplicabile interna țional cu referire
la dreptul mării.
Abia la Conferin ța Organiza ției Na țiunilor Unite, începută în anul 1973 (a treia la număr),
adoptarea unei conven ții generale de codificare a ansamblului vastei problematici a dreptului mării a
fost posibilă. După aproape un deceniu de negocieri intense, avea să prindă formă finală „Proiectul
oficial al Conven ției asupra Dreptului Mării”. Prezentat în cadrul Conven ției din anul 1982,
desfă șurată în Jamaica, la Montego Bay, proiectul a devenit imediat cel mai puternic instrument
folosit în scopul redefinirii ordinii juridice marine contemporane.
Au fost create institu ții și norme noi, cu scopul precis de a sus ține și reflecta corespunzător
rolul mărilor și a resurselor oferite de acestea în strategia globală de dezvolta re, inclusiv în sensul
eliminării posibilită ții ca „puterile industriale erau în situa ția de a -și asigura avantaje din resursele
naturale ale oceanelor și de a domina naviga ția, comer țul maritim și cercetarea științifică”3
Totodată s -a realizat înlocuirea celor patru tratate adoptate în 1958, care făceau referire la:
• marea teritorială și zona contiguă
• platoul continental
• marea liberă
• pescuitul și conservarea resurselor biologice

3 Rezoluția Conferinței Institutului Oceanic Internațional de la Alger, (C.D.J. 1/A1 6/CB 1/Rev.1, iunie 1975).

9

Impactul Conven ției s-a realizat în principal prin:
• instituirea noilor spa ții maritime: zona economică exclusivă, zona interna țională a
teritoriilor submarine
• instituirea unor noi reglementări asupra aspectelor tratate necorespunzător:
strâmtorile, cercetarea științifică și protec ția mediului marin
• instituirea unor criterii precise de delimitare și unificare a zonelor maritime sub o
jurisdic ție na țională: marea teritorială devine parte integrantă a teritoriului na țional și
drepturi suverane asupra zonei economice exclusive
• instituirea drepturilor specifice asupra zonei contigue
• instituirea conceptului de zona interna țională aflată sub conducerea unei autorită ți
interna ționale, constituită special în scopul admiterii resurselor acesteia.
După deschiderea spre semnare în 10 decembrie 1992, ca urmare a ratificării documentului
de către 60 dintre țările lumii, Convenția a intrat în vigoare începând cu 16 noiembrie 1994.
Deși a participat activ la toate lucrările derulate pe întreg parcursul p rocesului de elaborare și
și adoptare a Conven ției, România a ratificat acest document abia în anul 19964.

3. Reglementări interna ționale privind dreptul mării
Dreptul Maritim este ansamblul normelor juridice care guvernează utilizările și raporturile
născut e în raport cu, sau care se referă la acesta. Ramurile incluse în Dreptul Maritim sunt:
• Dreptul Maritim Interna țional Public
• Dreptul Maritim Administrativ
• Dreptul Maritim Comercial
• Dreptul Maritim Penal
În scopul prezentei lucrări vom face referire doar la reglementările interna ționale care sunt în
strânsă legătură cu reglementarea aplicării legii penale române în marea teritorială.

3.1. Unitățile de măsură
Convenția a stabilit ca unitatea de măsură folosită să fie mila marină, corespunzătoare
lungimii unu i minut de arc geografic, având lungimea de 1852 metri, conform sistemului metri c.

3.2. Linii de delimitare în raport cu uscatul
Linia de bază a fost aleasă ca fiind linia celui mai mare reflux, măsurată de -a lungul teritoriului
uscat, aflat în vecinătatea apei

3.3. Marea teritorială
Limitele mării teritoriale au fost stabilite la o distanță de 12 mile marine, măsurate de la linia
de bază. Întreg spațiul aerian, acvatic și submarin face parte integrantă din teritoriul suveran al statului
riveran .

3.4 Jurisdicți a în marea teritorială
Statul riveran deține jurisdicția asupra spațiului aerian, solului, mării teritoriale, subsolului și
resurselor, inclusiv a celor de deasupra, din interiorul și din dedesubtul mării teritoriale.

3.5 Drepturile garantate în mările teritoriale
• Toate navele au drept de trecere inofensivă pe timp de pace
• Navele au dreptul de trecere în tranzit prin strâmtori

4 Legea nr. 110 din 10 octombrie 1996 privind ratificarea Convenției Naț iunilor Unite asupra dreptului mării,
încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, și aderarea la Acordul referitor la aplicarea părții a XI -a a
Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului marii, încheiat la New York la 28 iulie 1994, M.Of. nr 300/21.12 1996

10
• Statele de pavilion își exercită jurisdicția asupra navelor sale aflate într -o mare
teritorială, în paralel c u statul suveran

3.6 Zona contigu ă
Este definită ca fiind adiacentă mării teritoriale, până la limita de 24 de mile marine măsurată
de la linia de bază. Zona contiguă a fost definită în scopul apărării intereselor de securitate, de
emigrare , financiare, f iscale, vamale, sanitare și poluare . Jurisdicția statului riveran este limitată la
acțiuni de control în scopul prevenirii încălcării legilor aplicabile in marea teritorială. Totodată este
permisă și aplicarea unor sancțiuni, urmărirea și reținerea navelor în anumite condiții.

3.7. Platoul continental și zona de exploatare exclusivă
Acesta are două componente definitorii:
• Geologic – prelungirea naturală a țărmului, care coboară sub apele mărilor și oceanelor
până la marginea continentală, unde acestea nu a u adâncimi mai mari de 150 – 200
metri
• Juridic – fundul mărilor și oceanelor , inclusiv subsolul acestora, dincolo de limita
exterioară a mării teritoriale, în larg, până la o distan ță maximă de 200 mile mari ne,
măsurate de linia de bază .
Drepturile statelo r riverane presupun suveranitatea drepturilor de explorare și exploatare a
resurselor, iar obligațiile presupun printre altele, și protejarea resurselor biologice existente.

11
II. Aspecte teoretice privind aplicarea în spațiu a legii penale
române
1. Aplicarea în spațiu a legii penale române
Legea penală, fiind adoptată de puterea legiuitoare a unui stat determinat, se aplică, în mod
firesc, numai pe teritoriul asupra căruia î și exercită suveranitatea statului respectiv și, ca atare,
prevederile legii sunt impuse numai persoanelor care se găsesc pe teritoriul acelui stat și numai
organele acestui stat pot aduce la îndeplinire prevederile legii; tot astfel, scopul legii penale de a
asigura ordinea publică în stat are în ved ere numai limitele teritoriului statului respectiv, deoarece
numai în aceste limite poate fi realizat în mod eficient scopul men ționat.
Ca atare legea penală este în principiu, teritorială. Aceasta rezultă din con ținutul articolului 8
alineatul 1 din Noul Cod Penal care prevede că legea penală se aplică infrac țiunilor săvâr șite pe
teritoriul României. De aici concluzia că numai legea penală română se aplică, în exclusivitate și
necondi ționat, pe întreg teritoriul României tuturor infrac țiunilor săvâr șite în limitele de mai sus,
oricare ar fi calitate a făptuitorului: cetă țean român , străin sau persoană fără cetă țenie, domiciliat în
țară sau în afara țării. Încadrarea juridică a faptei, condi țiile răspunderii penale (de exemplu vârsta,
existen ța plângerii pre alabile, etc.), stabilirea, aplicarea și executarea sanc țiunilor pentru faptele
penale săvâr șite pe teritoriul țării noastre , au loc exclusiv în baza legii penale române, indiferent de
statul căruia îi apar ține făptuitorul. Acesta nu ar putea să invoce nec unoașterea legii penale române
sau să pretindă să fie judecat după legea statului căruia îi apar ține, chiar dacă o lege i -ar fi mai
favorabilă.
Orice persoană care locuie ște în țara noastră ori se află în trecere prin țara noastră este obligată
să respecte legea penală română și va fi trasă la răspundere penală, dacă este cazul , numai potrivit
legii penale române.
Noțiunea de teritoriu în legea penală are o accep țiune mai largă decât sensul comun (întinderea
de pământ limitată de hotarele înlăuntrul cărora se exercită o autoritate), deoarece cuprinde nu numai
întinderea de uscat, dar și apele, precum și subsolul, marea teritorială și spa țiul aerian. Această
îndepărtare de la sensul comun, geografic, l -a determinat pe legiuitorul român să definească sensul
tehnic, juridic penal al no țiunii de teritoriu în articolul 8 alineatul 2 din Noul Cod Penal .
Pe lângă situa țiile de mai sus, strict teritoriale, legea penală română este aplicabilă și în unele
ipoteze de extrateritoriale ale legii penale, ipoteze care fac excep ție de la principiul teritorialită ții.
Este vorba de ipoteza în care cetă țeanului român sau o persoană juridică română au săvâr șit o faptă
incriminată de lege română în afara teritoriului țării noastre, fie că fapta nu ar fi prevăzută și de legea
penală străină (dacă pedeapsa prevăzută de lege română este deten țiunea pe via ță sau închisoare mai
mare de 10 ani) și când dubla incriminare nu are nicio relevan ță, fie ca a fost prevăzută atât de legea
penală cât și de țări unde această faptă a fost săvâr șită, ori dacă fapta a fost comisă într -un loc nesupus
jurisdic ției nici unui stat.
De asemenea, este aplicabilă legea penală română infrac țiunilor săvâr șite în afara teritoriului
țării de către un cetă țean străin sau de către o persoană fără cetă țenie contr a Statului Român sau contra
unui cetă țean român ori a unei persoane juridice române.
O aplicare și mai extinsă a legii penale române are loc în cazul comiterii altor infrac țiuni decât
cele men ționate (adică îndreptate contra statului român, sau contra unui cetățean român, sau contra
unei persoane juridice române), de persoane aflate de bunăvoie pe teritoriul României, dacă
infrac țiunea comisă face parte din cele pentru care statul român și a luat obliga ția de a le reprima în
baza unui tratat interna țional, indiferent dacă fapta este incriminată sau nu și de legea penală a statului
pe teritoriul căruia a fost comisă.
Aceea și solu ție este prevăzută de lege și în cazul în care sa cerut extrădarea sau predarea
infractorului și aceasta a fost refuzată.
Reglementarea acestei materii în legea penală română ridică cel pu țin două observa ții
preliminare. Mai întâi trebuie observat că întreaga reglementare a aplicării legii penale în spe ță nu
mai precede reglementarea legii penale în timp, ci este sistematizat ă după materia aplicării legii

12
penale în timp. Sunt valabile sub acest aspect explica țiile date la aplicarea legii penale în timp, unde
s-a arătat pe larg temeiul principal al acestor modificări legislative.
O a doua observa ție se referă la modul de formu lare din articolul 8 al principiului teritorialită ții
legii penale. Spre deosebire de legea penală anterioara , care nu prevedea î n formularea principiului
teritorialită ții legii penale nici definirea expresiei „teritoriul României” nici a expresiei „infra cțiune
săvâr șită pe teritoriul României”, a căror defini ție era trecută în titlul VIII al Păr ții generale ( art. 142
și art. 143 din Codul Penal anterior ), titlul capitolului fiind „În țelesul unor termeni sau expresii în
legea penală”, Noul Cod Penal a ado ptat o solu ție mai corectă, trecând defini țiile men ționate în textul
art. 8 care se referă la principiul teritorialită ții, și anume În textul art icolului 8 alin iatele 1, 2 și 3. În
felul acesta , textul articolului 8 devine mai ra țional și mai bine sistemat izat, pe lângă faptul că
alineatul 1 al textului, fiind completat cu cel elalte 3 alineate, oferă o imagine mai completă a
dimensiunii acestui principiu.
În raport cu o atare reglementare a principiului teritorialită ții legii penale, legea penală română
devine aplicabilă indiferent de prevederile legii penale străine cu care ar veni în concurs, fie sub
aspectul existen ței unei infrac țiuni, a răspunderii penale, a limitelor de pedeapsă, ori a cauzelor care
înlătură existen ța infrac țiunii, a răspunderii penale sau a pedepsei.
Aplicarea legii penale Române în cazurile de mai sus nu este influen țată nici de solu țiile
pronun țate de instan țele străine sau de interpretările date de acestei instan țe problemelor controversate
din această materie, iar hotărârile acestor instan țe nu au autoritate de lucru judecat în raport cu pozi ția
instan țelor române.
Nu vor avea nici o influen ță și nu vor împiedica rejudecarea cauzei de instan țele române nici
reținerea de către acestei instan țe a existen ței Honor cauze de înlătu rare a existen ței infrac țiunii a
răspunderii penale și pronun țarea unor solu ții de absolvire de răspundere a făptuitorului .
Astfel s -a desprins concluzia că aplicarea teritorială a legii penale ține seama de faptul că în
niciun alt loc decât acela al comi terii faptei nu este asigurată o cercetare mai profund ă a fapte i și o
evaluare mai precisă a pericolului social al faptei și al infractorului, acesta fi ind locul unde legea
penală este mai bine cunoscută atât de organele care urmează să o aplice, cât și de persoanele care
urmează să fie trase la răspundere pentru încălcarea legii.

2. Noțiunea de teritoriu în sensul legii penale
Potrivit articolului 8 din Noul Cod Penal , prin teritoriu se în țelege întinderea de pământ, marea
teritorială și apele, cu solul , subsolul și spa țiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Analizând
această defini ție a legii observăm că teritoriul juridico -penal este compus din următoarele elemente:
a. Suprafa ța terestră sau teritoriul statului, adică întinderea de pământ cuprinsă între frontierele
politico -geografice ale statului, frontiera stabilită prin conven țiile de frontieră cu toate statele
vecine . În cazul suprafe țelor terestre, liniile de frontieră sunt indicate prin anumite semne de
frontieră (bârne, movile de pământ ori alte semne conven ționale).
Frontiera de stat, după cum se știe, este linia reală sau imaginară care trece în linie dreaptă de
la un semn de frontieră la altul sau de la un punct de coordonare la altul (acolo unde nu există
semne de frontieră care să march eze în teren frontiera).
b. Marea teritorială a României potrivit art. 2 din Legea nr. 17/1990, republicată, cuprinde fâ șia
de mare adiacentă țărmului ori după caz, apelor maritime interioare, având lă țimea de 12 mile
marine, adică 22.224 km, măsurată de la liniile de baza. Linia exterioara mării teritoriale este
linia care are fiecare punct situat la o distan ță de 12 mile marine măsurată de la punctul cel
mai apropiat al liniilor de bază, limită care constituie frontiera de stat maritimă a României .
Marea te ritorială a României este separată de marea teritorială a altor state în conformitate cu
înțelegerile intervenite între statele învecinate potrivit principiilor și normelor de drept interna țional.
În trecut marea teritorială era considerată a se întinde pe o lungime de la țărm egală cu bătaia
celor mai puternice tunuri ( ubi finitur armorum vis ).

13
Se consider ă că marea teritorială se sfâr șește acolo unde încetează puterea statului de a apăra
granița maritimă (puterea sa teritorială).
c. Apele interioare, fie curgătoare (râuri, fluvii), fie necurgătoare , sta ționare (băl ți, lacuri)
inclusiv lacurile, golfurile și apele maritime interioare situate în lungul țărmului Mării Negre,
canalele aflate pe teritoriul țării ori care reprezintă frontie re între România și alte state.
Potrivit Art . 4 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al
mării teritoriale și a zonelor contigue ale României, constituie ape maritime interioare ale României
suprafe țele de apă situate între țărmul mării și liniile de bază de la care se măsoară întinderea mării
teritoriale (liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de a lungul țărmului, inclusiv al țărmului
dinspre larg al insulelor, al locurilor de acostare, amenajărilor hidro tehnice și instala ții portuare
permanente); când o apă curgătoare formează frontiera dintre două state, por țiunea care apar ține
fiecărui stat se determină după linia celei mai mari adâncimi (pentru apele curgătoare navigabile) sau
după linia ideală mediana , pentru apele curgătoare navigabile, ori pentru apele necurgătoare.
d. Subsolul sau zona subterestră, este compus din întreg subsolul suprafe ței terestre, a apelor
interioare și a mării teritoriale, până la o adâncime practic nelimitată sau după unii autori
limitată numai de posibilitatea reală a statului de a pătrunde în acest subsol (adică în limitele
posibilită ților tehnologice de forare sau de pătrundere în subsol , care în prezent se consideră
a fi de 11.282 m) și cu o întindere egală cu limitele frontier ei de stat.
e. Spațiul aerian sau zona aeriană o atmosfera teritorială este zona care acoperă tot spa țiul
terestru, apele interioare și marea teritorială. Această zonă mai este definită ca reprezentând o
coloană de aer de asupra teritoriului , cuprinsă între v erticale la imaginare ridicată de pe
frontierele țării, inclusiv limita exterioară a mării teritoriale.
De observat că în trecut teza dominantă era aceea în sensul că aerul este proprietatea statului,
fără a se determina limitele zonei în care statul își exercită dreptul de proprietate. Ulterior, în doctrină
s-a decis că numai în zona de aer din apropierea solului ar apar ține statului, restul zonei apar ținând
tuturor ( res communis ). Treptat, în doctrină și legisla ție sau cristalizat două teorii, una care c onsacră
principiul Libertă ții aerului (teorie sus ținută de Institutul de Drept interna țional adoptată în anul 1906,
la sesiunea de la Grand, și în anul 1911, în sesiunea de la Madrid), iar alta sus ținând dreptul statului
asupra coloanei de aer aflat asupra teritoriului său, sub rezerva acordării statelor deasupra zona
aeriana prin aeronave civile.
S-a decis, de asemenea, că spa țiul aerian aflat deasupra mării libere și a teritoriilor nesupuse
jurisdic ției unui stat este liber pentru toate navele civile sau militare, în timp de pace sau război, numai
infrac țiunile săvâr șite la bordul aeronavei sunt supuse legii statului al cărui pavilion este purtat de
aeronavă. Referitor la înăl țimea zonei aeriene, s -au elaborat mai multe criterii de delimitare:
Potrivit Cod ului aerian, limita superioară a spa țiului aerian este dată de cel mai jos perigeu
care ar putea men ține pe orbită un satelit artificial (90 -110 km). Articolul 2 alineatul 2 din acela și cod
prevede că statul român exercită suveranitatea deplină și asupra spațiului său aerian. Potrivit articolul
8 din Codul aerian sunt asimilate din punct de vedere al naviga ției aeriene cu spa țiul aerian na țional:
• Spațiul aerian deasupra zonei interna ționale a Mării Negre alocat de Organiza ția Avia ției
Civile Interna țional e în baza acordurilor regionale de naviga ție aeriană;
• Spațiul aerian al altor țări, stabilit prin acorduri și conven ții interna ționale, cu delegarea
permanentă sau pe termen limitat, în scopul asigurării serviciilor de trafic aerian și numai pe
durata delegării.
In ceea ce prive ște spa țiul cosmic, în doctrină au existat mai multe opinii care au propus
diferite criterii de delimitare a spa țiului cosmic de spa țiul aerian. Astfel, unii autori au propus ca limita
dintre spa țiul aerian și spa țiul cosmic să fie p lasată la circa 100 -110 km deasupra nivelului mării (în
Subcomitetul juridic al Comitetului ONU pentru spa țiul cosmic); al ți autori au sus ținut că limita dintre
spațiul aerian și cel cosmic să fie linia celui mai coborât perigeu al sateli ților artificiali ai pământului
sau că spa țiul aerian ar fi cuprins între liniile imaginare situate pe grani țele statului care pe verticală

14
se întind până la limita inferioară a spa țiului extraatmosferice 100 -110 km, iar acest spa țiu care face
parte din teritoriul de stat e ste supus jurisdic ției exclusive a statului respectiv, ori că spa țiul aerian
fiind coloana de aer de deasupra teritoriului terestru, a apelor interioare a apelor maritime interioare
și a mării teritoriale, limitată în înăl țime de tehnologie spa țială, spa țiul cosmic este acel spa țiu afla
deasupra acestui spa țiu, sau că limita dintre cele două spa ții este numai una conven țională.
Nu există controverse asupra spa țiului cosmic, considerându -se că nu se exercită suveranitatea
vreun nu e stat asupra acestor zone , fiind vorba de un spa țiu liber sub inciden ța normelor de drept
interna țional.
Potrivit art. 5 din L egea nr. 17/ 1990 , apele maritime interioare, marea teritorială, solul și
subsolul acestora, precum și spa țiul aerian de deasupra lor fac parte din teritor iul României. Faptele
săvâr șite pe teritoriul definit mai sus atrag aplicare a legii penale române, potrivit principiului
teritorialită ții legi penale.
Din aceste dispozi ții nu rezultă că navele și aeronavele române ști ar intra în con ținutul no țiunii
juridice de teritoriu și cu atât mai pu țin în con ținutul no țiunii geografice de teritoriu.
Pentru a clarifica situa ția navelor și aeronavelor, legiuitorul a elaborat o normă explicativă
distinctă art . 8 alin . (4) din Noul Cod Penal în cuprinsul căreia lămurind înțelesul expresiei
„infrac țiune săvâr șită pe teritoriul țării” a arătat că prin această expresie se în țelege orice infrac țiune
comisă pe teritoriul arătat în articolul 8 alineatul 2 sau pe o nava sub pavilion românesc sau pe un
aeronavă înmatriculată în România.
Prin urmare, navele și aeronavele române, de și nu fac parte din teritoriul român (această
ficțiunea a fost abandonată), infrac țiunea comisă pe o navă sau aeronava română este socotită
infrac țiune săvâr șită pe teritoriul țării.
De re ținut deosebir ea care există între navele (aeronavele) militare, guvernamentale, de
serviciu (cărora li se aplică întotdeauna legea pavilionului) și navele (aeronavele) comerciale, care au
alt regim.
Tot cu privire la nave și o navă se face distinc ție între situa ția cân d pe o nava (aeronavă) se
comite o infrac țiune pe teritoriul român sau pe un teritoriu nesupus jurisdic ției niciunui stat (situa ție
în care principiul teritorialită ții nu e contrazis în niciun fel) și cazurile când pe o navă sau aeronava
română se comite o infrac țiune atunci când se află în altă parte decât pe teritoriul României, adică se
află în marea teritorială al altui stat ori în locurile de acostare sau de aterizare ale unui stat străin sau
în locuri nesupuse jurisdic ție niciunui alt stat; în acest c az se fac unele distinc ții, și anume:
a. Dacă este vorba de o n avă sau aeronav ă militară, guvernamentală sau de serviciu, iar fapta se
comite la bordul navei sau aeronavei române, aflate în marea teritorială a unui stat străin ori
în spa țiul aerian al acestuia, se aplică, potrivit doctrinei, legea pavilionului.

b. Dacă membrii echipajelor acestor nave sau aeronave, în uniformă și în misiune, comit o
infrac țiune la locul de acostare, aterizare pe teritoriul străin, ei vor fi preda ți comandantului
vasului sau aeronavei române, iar dacă cei de mai sus au comis o infrac țiune ca simpli
particulari vor răspunde potrivit legii locului de acostare sau aterizare, în afară de cazurile
când, din curtoazie , sunt preda ți comandantului navei (aeronavei) române.

c. Acela și tratament îl au și echipajele vaselor (aeronavelor) de stat cu destina ție necomercială
(de cercetare științifică, de po ștă, etc.) cărora li se va aplica tot legea pavilionului în situa ția
de mai sus.

d. Dacă este vorba de o navă (aeronavă) comercială, în p rincipal ar trebui să se aplice legea
statului pe teritoriul căruia se află nava (aeronava), însă statele pot conveni , din curtoazie
interna țională , ca și în această situa ție să se aplice legea pavilionului. Acest regim juridic a
fost consacrat prin Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării din 10 decembrie 1982,
ratificată de România prin Legea nr. 110/.1996

15
e. Potrivit articolului 17 alineat 1 din Legea nr. 17/1990, legea penală română se aplică și cu
privire la faptele săvâr șite la bordul nave lor comerciale străine pe teritoriul României sau în
cazul faptelor comise la bordul la acestor nave, când se află în porturile române ști sau în apele
maritime interioare.
În cazul în care vasele comerciale străine se află în Marea teritorială a României, potrivit
articolul 17 alineatul 2 din Legea men ționată, legea penală română se aplică numai condi ționat, dacă
infrac țiunea a fost comisă de un cetă țean român sau de o persoană fără cetă țenie care are domiciliul
pe teritoriul României dacă infrac țiunea est e îndreptată împotriva intereselor României sau ale unui
cetățean român aur ale unei persoane rezidente pe teritoriul României, dacă infrac țiunea este de natură
să tulbure ordinea și liniștea publică în țară o rochie din în Marea teritorială dacă aplicarea legii penale
se impune pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substan țe psihotrope și dacă
asisten ță autorită ților române a fost cerută în scris de căpitanul navei sau de un agent diplomatic ori
un func ționar consular al statului sub al cărui pavilion se află navă

f. Legea pavilionului se aplică și infrac țiunilor comise în interiorul platformelor de foraj
maritim.
De observat și prevederile articol 8 ultimul alineat din Noul Cod Penal potrivit căruia
infrac țiunea se consideră săvâr șită pe teritoriul României și atunci când pe o navă românească ori pe
o navă sub pavilion românesc sau pur și simplu pe o navă înmatriculată în România , s-a efectuat un
act de executare, de instigare ori de complicitate ori s -a produs chiar, în parte, rezultatul infrac țiunii.
În raport cu dispozi țiile Codului Penal anterior , în care principiul ubicuită ții este limitat numai
la locul unde s -a efectuat un act de executare ori s -a produs rezultatul infrac țiunii, Noul Cod Penal
articolul 8 alineatul 4 principiul ubicuită ții a fost extins și la cazurile în care pe teritoriul României
ori pe o navă sub pavilion român sau chiar pe aeronavă înmatriculată în România s -a efectuat un act
de instigare ori de complicitate ori s -a produs, chiar în partea rezultatul infrac țiunii.
În legătură cu textul men ționat s -a făcut propunerea să fie eliminat, ori întregit cu următoarea
mențiune „dacă autorul a comis o tentativă pedepsibil ă sau o infrac țiune consumată în altă țară ca
urmarea instigării sau a sprijinului primit”. S -a motivat c ă aceasta adăugire este necesară „pentru a
sublinia dependen ța actelor de instigare și de complicitate de ac țiunea autorului” întrucât , în absen ța
acțiunii autorului , actele de instigare și complicitate nu prezintă relevan ță penală.
De re ținut și faptul că în textul din Noul Cod Penal nu mai există prevederea din Codul Penal
actual referitoare la platformele de foraj maritim, iar principiul ubicuită ții legii penale a fost completat
prin admiterea „chiar în parte” a p rocedurii rezultatului infrac țiunii, dacă această completarea apare
justificat ă, și avem rezerve cu privire la lipsa men țiunii privind platformele de foraj maritim.
Aceste reguli aplicabile navelor și aeronavelor române sunt valabile și pentru cazurile în care
se săvâr șesc infrac țiuni pe nave or aeronave străine care se află în Marea teritorială română sau care
ancorează în porturi române ști sau care aterizează în aeroporturile române ști.
Pentru infrac țiunile săvâr șite la bordul navelor militare, guvername ntale sau cu caracter
științific, de serviciu, de po ștă, etc. străine sau asimilate acestora, ori de persoanele îmbarcate la
bordul acestora, când ele se află în porturile române ști, în marea interioară sau întrecere în marea
teritorială, se va aplica lege a pavilionului, și nu legea penală română.

3. Noțiunea de infrac țiune săvâr șita pe teritoriul României
Pentru că expresi a “infrac țiuni săvâr șite pe teritoriul României ” este susceptibilă de
interpretări diferite atunci când se săvâr șește o faptă penal ă, fie în țară, fie în străinătate , legiuitorul a
înțeles să explic e el însu și ce se în țelege prin infrac țiune săvâr șită pe teritoriul României.
Astfel , conform a rticolul ui 8 alineatul 3 Cod Penal , prin infrac țiune săvâr șită pe teritoriul
României se în țelege orice infrac țiune comisă pe teritoriul arătat în alineatul 2 sau pe o nav ă sub
pavilion românesc ori pe o navă înmatriculat în România .

16
Din con ținutul acestei reglement ări rezultă două situa ții în care o infrac țiune este socotită a fi
comisă pe terit oriul României , în baza principiului teritorialit ății, și anume :
a. Infrac țiunea fost săvâr șită în întregime pe teritoriul României a șa cum este el definit prin
prevederile articolului 8 , alineatul 2 , C.pen.
b. Infrac țiunea a fost săvâr șită în întregime pe o navă sub pavilion românesc ori aeronavă
înmatriculată în România
Situa ția men ționată la litera B poate cunoa ște în practică judiciară mai multe variante cu
rezolvări diferite în ceea ce prive ște aplicarea legii române ca urmare a prevederilor articolului 8
aliniat 4 Pod Penal
Din această explicare a în țelesul expresiei infrac țiune săvâr șită pe teritoriul României rezultă
că legiuitorul Codului Penal a consacrat , prin dispozi țiile articolului 8 aliniat 4 , criteriul ubicuită ții în
stabilirea faptului că dacă o anumită ac țiune sau inac țiune este socialmente periculoasă , se consideră
ca fiind săvâr șită pe teritoriul României.
Precizarea a fost necesară deoarece în unele situa ții trebuie solu ționate unele probleme ce pot
apărea în legătură cu aplicarea legii pena le Române în spa țiu, în situa ția în care activitatea
infrac țională a început pe teritoriul țării noastre și rezultatul s -a produs în străinătate
În aceea și măsură este posibil ca pe teritoriul țării, în aceste cauze, să existe doar un act de
instigare sau complicitate , iar autorul să săvâr șească fapta în altă țară și atunci se pune întrebarea :
care va fi considerat locul săvâr șirii infrac țiunii și care va fi legea aplicabilă instigatorului sau
complicelui .
În doctrină pentru st abilirea legii penale aplicabile în astfel de situa ții au fost elaborat e mai
multe teorii cum sunt : teoria acțiunii, teoria rezultatului , teoria actului celui mai important și teoria
vinovă ției.
Majoritatea legisla țiilor penale au adoptat criteriul ubicuit ății, ca de altfel și legiuitorul român.
Conform acestui criteriu dacă pe teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o
aeronavă înmatriculat a în România s-a efectuat un singur act de executare instigare sau complicitate
ori s -a produs chiar numai în parte rezultatul infrac țiunii, se va aplica legea penală română
făptuitorilor.
Rezultă că potrivit reglementării din Art . 8 alin (4) cod penal nu numai faptele care au fost
comise în întregime pe teritoriul țării noastre , de către pa rticipan ți la infrac țiune, vor cădea sub
influen ța legii penale române și acelea care au fost începute în țară și finalizate în străinătate sau
început în străinătate și finalizate pe teritoriul României. De asemenea intră sub inciden ța legii penale
fapte care nu au fost comise în România , dar al căror rezultat s -a produs pe teritoriul țării noastre.
Doctrina subliniat că acest criteriu al ubicuită ții are meritul de a înlătura neajunsurile celorlalte
criterii și de a re ține avantajele pe care fiecare le pre zintă pentru activitatea practică a statelor în
ocrotirea propriilor valori sociale și în lupta contra infrac țiunilor
Criteriul ubicuită ții prezintă unele particularită ți de aplicare a legii penale în cazul
infrac țiunilor continui și continuate de obicei și complexe.
A. Cazul infrac țiunilor continui și continuate – aceste tipuri de infrac țiuni potrivit criteriilor
ubicuitate , se consideră a fi săvâr șite oriunde sau prelungi nd activitatea infrac țională. Deci dacă
astfel de activită ți sau prelungit pe teritoriul țării noastre , chiar și print-un singur act , se aplică
legea penală română

B. Cazul infrac țiunilor de obicei – în doctrină s -a subliniat că în cazul infrac țiunilor de obicei , este
controversată chestiunea locului unde au fost comise atunci când un act s -a comis într -o țară, altul
în altă țară și al treilea în altă țară. După cum se cunoa ște infrac țiunea de obicei este considerat a
fi săvâr șită acolo unde sunt comise atâtea acte câte învederează obișnuința, comițând-se pe
teritoriul altor țări.
Potrivit unui alt punct de vedere , cu care suntem de acord , infrac țiunea de obicei va putea fi
considerată săvâr șită numai dacă mai multe acte care învederează obișnuința sau comenzi pe
teritoriul țării no astre.

17
C. Cazul infrac țiunilor complexe – criteriul ubicuită ții este aplicabil și în cazul infrac țiunilor
complexe și a celor agravate. De exemplu infractorul pune victim a în neputin ța de a se apăra pe
teritoriul Ungariei în momentul în care trenul se apropie de frontiera cu România. După ce trenul
a pătruns pe teritoriul României infractorul cetă țean maghiar deposedează victim a de un
geamantan în care se aflau mai multe bunuri de valoare .
În această situa ție este vorba de săvâr șirea infrac țiunii complexă de tărie numai dacă anumite acte ,
punerea victimei în neputin ță de a se apăra , se văd și pe teritoriul Ungariei , iar alte acte , sustragerea
geamantanului , s-au produs pe teritoriul României.
În cazul acest ui exemplu , în baza criteriului ubicuită ții, unele acte fiind săvâr șite pe teritoriul
României , unde se află produs și rezultatul , infractorul va răspunde pentru săvâr șirea infrac țiunii
complexă de tâlhărie potrivit legii penale române .

D. Cazul infrac țiunilor omisive – criteriul ubicuită ții operează și în cazul infrac țiunilor omisive de
inacțiune în cazul în care comportarea omisiv ă a avut loc în străinătate , iar rezultatul s -a produs
în România , ori comportarea omisiv ă avut loc în România , iar rezultatul s -a produs în străinătate .

E. Alte c azuri de aplicare a criteriului ubicuită ții – în cazul în care actele de executare a unei
tentativ e la infrac țiunea s -au început și s -au executat pe teritoriul țării noastre , cât și pe cel al unui
stat vecin , făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru tentativă la infrac țiunea potrivit legii
penale române .
De exemplu activitatea de clonare unor carduri comisă pe teritoriul țării noastre , dar și pe teritoriul
altui stat , făptuitorul fiind prins în momen tul în care încerca să scoată sumele de bani.
Principiul ubicuită ții își găse ște aplicarea și în cazul actelor de participa ție la o infrac țiune: legea
penală română va fi incident ă în situa ția în care actele de participa ție la o infrac țiune au fost comis e
de către participa nt atât pe teritoriul țării noastre cât și în străinătate . Sub acest aspect men ționăm că
Noul Cod Penal , spre deosebire de Codul Penal anterior , face precizarea expresă și cu privire la actele
de instigare și complicitate .

4. Principiile aplicării în spațiu a legi penale

4.1 Principiul teritorialității
Potrivit principiului teritorialită ții legea penală română se aplică pe întreg teritoriul țării și cu
privire la toate infrac țiunile fără a deosebi persoanele după calitatea de cetă țean român , cetățean străin
sau persoane fără cetă țenie, sau după cum aceste persoane au sau nu au domiciliul în țară. Aplicarea
legii penale Române în privin ța infrac țiunilor comise în spa țiul în care statul român își exercită
prerogativele de suveranitate este exclu sivă și necondi ționată.
Reglementarea principiului teritorialită ții din Noul Cod Penal aduce cu caracter de no utate nu
numai o modificarea structurii de redactare , prin aducerea articolelor care descriu no țiunile de
teritoriu și infrac țiune săvâr șită pe teritoriul României , de la titlul final , dedicat în țelesul ui unui unor
termeni sau expresii din legea penală , la articolul referitor la teritorialitate , dar și prin alte modificări
de substan ță menite să completeze dispozi țiile și să lămurească în țelesul a cestor no țiuni.
Apreciem că mutarea la care ne referim este una benefică , deoarece no țiunile mai sus amintite
sunt intrinsec legate de principiul teritorialită ții, iar includerea lor în acela și articol 8 din Noul Cod
Penal este menită să faciliteze în țelegerea principiului.
Aliniatul 2 al acestui articol nu face decât să formuleze în al ți termeni no țiunea de teritoriu ,
dar, în principiu , păstrează elementele cuprinse în articolul 142 din Codul Penal anterior.
Alineatul 3 al articolului 8 Noul Cod Penal, în care se precizează ce anume presupune o
infrac țiune săvâr șită pe teritoriul României , rămâne în principiu cu acela și con ținut ca și cel din
articolul 143 alineatul 1 al reglementării anterioare , în sensul că infrac țiunea va fi considerată ca fiind
comisă dacă s -a produs pe teritoriul României , pe o navă sau o navă românească , cu deosebirea c ă

18
legiuitorul precizează în noua reglementare că n ava trebuie să fie sub pavilion românesc , iar aeronava
să fie înmatriculată în România.
Aceste precizări sunt utile pe ntru că , odată stabilită de către lege , se elimină lacunele și
interpretările neuniforme și speculative ale no țiunilor .
Legea nu distinge după cum navel or sau aeronavele române ști, pe care se comit infrac țiuni,
se află pe teritoriul României , pe unul străi n sau pe un teritoriu supus jurisdic ției unui stat .
Distinc ția nu ar fi fost lipsită de semnifica ție deoarece , în cazul în care pe acestea se comit
infracțiuni, pe teritoriul țării sau în spa țiul nesupus jurisdic ției unui stat , nu există dub ii asupra
inciden ței legii penale române , dar dacă infrac țiunea se comite în Marea teritorială , în locul de
acostare sau aterizare al unui stat străin , atunci se aplică legea penală a statului respectiv. Legea penală
română ar putea fi incident ă în anumite circumsta nțe, dar numai în temeiul principiului personalită ții
sau a realită ții legii penale române .
În alineatul 4 al aceluia și articol din Noul Cod Penal sunt men ționate elementele care fac
posibilă aplicarea principiului ubicuită ții.
Potrivit acestui principiu : o infrac țiune se consideră săvâr șită în totalitate pe teritoriul țării
dacă cel pu țin un element legat de infrac țiune, din cele prevăzut e expres de legea penală , se
materializează pe acest teritoriu. Acela și alineat m ai introduce elemente cu caracter de no utate,
respectiv acte de instigare , complicitate și parte din rezultatul infrac țiunii, în plus fa ță de elementele
prevăzute în articolul 143 aliniat 2 ale Codului Penal anterior , adică un act de executare sau rezultatul
infrac țiunii.
Modificările sunt firești, fiind de finite ca infrac țiuni, atât în Codul Penal anterior , în cuprinsul
articolului 144 , cât și în Noul Cod Penal , în cuprinsul articolului 174 , actele de instigare și
complicitate . Acestea sunt asimilate no țiunii de infrac țiune tocmai pentru că infrac țiunea consumată
și tentativ a au pedepse similare, fapt pentru care nu există nici o ra țiune pentru care acestea nu ar fi
inclusă în con ținutul dispozi ției de lege

4.2 Principiul personalității legii penale
Principiul personalită ții legii penale cunoa ște o reglementare mult mai amplă în Noul Cod
Penal , și cu elemente de notat fa ță de reglementare a existentă în Codul Penal anterior. Noua
reglementare a principiului personalită ții avut în vedere experien ța legislativă a majorită ții țărilor
membre ale Uniu nii Europene , dar și exigen țele doctrinei în acest domeniu. Spre deosebire de Codul
Penal anterior , Noul Cod Penal reglementează principiul personalită ții legii penale în două ipoteze
distincte.
Prima ipoteză care nu se regăse ște în Codul Penal anterior es te prevăzută în articolul 9
alineatul 1 Cod Penal și vizează săvâr șirea în străinătate , de către un cetă țean român sau o persoană
juridică română , unor infrac țiuni grave , respectiv , dacă pedeapsa pentru infrac țiunea săvâr șită în
străinătate potrivit legii române este deten țiunea pe via ță sau închisoarea te mai mare de 10 ani. În
astfel de cazuri legea penală română se va aplica cetă țeanului român sau persoane juridice române ,
fără a fi necesară existen ța dubl ei incrimin ăru a faptei , respectiv în legea statu lui pe teritoriul căruia
s-a săvâr șit infrac țiunea și în legea noastră penală.
O altă ipoteză este reglementată de articolul 9 alineatul 2 cod penal și vizează situa ția în care
legea penală română se aplică cetă țeanului român sau persoane juridice român e atunci când acestea
săvâr șesc infrac țiuni în afara teritoriului țării pentru care legea penală română prevede pedeapsa
închisorii de până la 10 ani , cu condi ția existen ței a dublei incriminări , adică fapt a săvâr șită să fie
prevăzută c a infrac țiune atât în legisla ția statului pe teritoriul căruia s -a comis , cât și în legisla ția
noastră penală.
Acest principiu vine în completarea principiului teritorialită ții legii penale , care singur nu
poate acoperi toate situa țiile ce se pot ivi în practic a judiciară î n legătură cu aplicarea legii penale în
spațiu.
Conceptul acestui principiu constă în aceea că cetă țenii români și persoanele juridice române
sunt obligate să respecte legile statului nostru și atunci când se află în străinătate. Prin includerea

19
principiul ui personalită ți în pachetul de principii care guvernează aplicarea legii penale în spa țiu
legiuitorul noului cod penal a considerat că lupta contra criminalită ții nu poate fi concepută numai în
limitele principiul teritorialită ții legii penale. De aceea s e consider ă necesar c a exigen țele legii penale
română să fie respectate și în afara teritoriului țării de către cetă țenii români și persoanele juridice
române.
În baza principiului personalită ții cetă țeanului român sau persoan a juridică română care a fost
judecat sau judecată pentru infrac țiunile săvâr șite în străinătate și supus la executarea unei pedepse ,
ori a beneficiat de o cauză de încetarea procesului penal poate fi tras sau trasă la răspundere penală
de organele judiciare din România.
Condițiile necesare aplicării principiului personalită ții legii penale sunt împărțite între cele
două ipoteze reglementate de către legiuitorul roman:

1. Prima ipoteză ar fi cea reglementată de articolul 9 alineatul 1 Cod Penal:
• Infrac țiunea să fi fost săvâr șită în întregime în afara teritoriului României , în ipoteza în care
s-a produs numai un act de executare ori rezultatul s -a produs pe teritoriul României ,
principiul personalită ții legii penale devine inoperant, fiind aplicabil principiul teritorialită ții
legii p enale conform articolului 8 , aliniat 4 , cod penal .
• Infrac țiunea săvâr șită să aibă o anumită gravitate , în acest sens legea penală cere c a
infrac țiunea săvâr șită în afara teritoriului țării să fie pedepsită de legisla ția noastră penală cu
pedeapsa deten țiunii pe via ță ori închisoarea mai mare de 10 ani .
• Infrac țiunea să fie săvâr șită de către un cetă țean român sau de o persoană juridică română ,
această condi ție se referă nu numai la săvâr șirea faptei în formele ei tipice sau perfecte , ci și
la ce le imperfect e ori derivate , precum și la orice formă de participa ție.

2. A doua ipoteză este cea reglementată de articolul 9 alineat 2 cod penal
• Infrac țiunea să fie săvâr șită în întregime pe teritoriul altui stat , sau un loc în care nu este supus
jurisdic ției nici unui stat.
• Infrac țiunea să fie de o gravitate mai mică , în acest sens legea penală cere ca infrac țiunea
săvâr șită în afara teritoriului țării să fie pedepsită de legisla ția noastră cu o pedeapsă de până
la 10 ani închisoare .
• Infrac țiunea să fie săvâr șită de câte un cetă țean român sau o persoană juridică română , există
dubla incriminare a faptei , deci fapta săvâr șită în afara teritoriului țării să fie prevăzută ca
infrac țiune atât de legea penală română cât și de legea penală a statului pe teritoriul căruia a
fost săvâr șită.

4.3 Principiul realității legii penale
Un alt principiu consacrat realizări scopul ui legii penale este principiul realită ții, cunoscut și
sub denumirea de principiul na ționalită ții pasive , și care presupune faptul că orice persoană străină
care, prin fapta comisă în afara teritoriului României , aduce atingere uneia dintre valorile protejate
de către legea penală română , iar subiectul pasiv este statul român sau cetă țenii români , va suporta
consecin ța aplicării legii penale române.
Reglementa rea din Codul Penal anterior , din cuprinsul articolului 5 , limitează inciden ța legii
penale române la situa ția în care , prin fapta comisă de către cetă țeanul străin sau de o persoană fără
cetățenie, care nu domiciliază în România , sunt afectate siguran ța Statului Român , vătămarea gravă
a integrită ții corporale sau sănătatea unui cetă țean român.
Cum practica judiciar ă a zilelor noastre a demonstrat faptul că există numeroase alte fapte
penale care exced celor prevăzut e de această dispozi ție de lege și care p ot afecta statul român sau
cetățeanul român , iar baza prevederilor din sfera de inciden ță a principiului realită ții ar fi de natură
să creeze un sentiment major de injusti ție, legiuitorul a hotărât să elimină restric țiile din actuala
reglementare.

20
Din aceste considerente , articolul 10 din Noul Cod Penal prevede c a sfera de inciden ța
principiului realită ții să se extindă la orice infrac țiuni comise în străinătate contra Statului Român , a
unui cetă țean român sau unei persoane juridice române. În această m anieră se urmăre ște să se evite
situațiile în care interven ția legii penale române se impune , dar acest lucru să nu fie posibil , datorită
încadrării respectivei infrac țiuni în categoria restrictiv reglementată de către Codul Penal anterior.
S-au avut în ve dere, cu precădere , infrac țiunile de criminalitate organizată care sunt comise
în străinătate contra unui cetă țean român ori contra Statului Român și care pot avea drept urmare
consecin țe deosebit de grave , chiar dacă nu vizează via ță sau integritatea corporală a cetă țeanului
respectiv , ori siguran ța na țională.
Noua reglementare nu duce , în practică , la o extindere nejustificată a competen ței legii penale
române , respectiv la un cod care să permită drepturi peste măsură organelor de urmărire penală sau a
instan țelor de judecată cu cauză provenită ca urmare a aplicării acestui principiu.
Se mai impune precizarea că în noua lege penală este prevăzută în articolul 10 aliniat 2 și o
condi ție suplimentară pentru aplicarea principiului , și anume , ca fapta comi să de către cetă țeanul
străin sau o persoană fără cetă țenie să nu facă obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul
căruia s -a comis. Această precizare fiind absolut necesară câtă vreme există un principiu general de
drept non bis in idem acce ptat de către majoritatea statelor , potrivit căreia nici o persoană nu trebuie
să răspundă de mai multe ori pentru comiterea aceleia și fapte .
Rațiunea de aplicare a principiului realită ții legii penale române este aceea de a nu permite
imputa impunitatea c etățenilor străini sau a persoanelor fără cetă țenie în care comit infrac țiuni
împotriva Statului Român sau cetă țenilor români din cauza lipsei de reac ție sau a ineficien ței
politicilor penale ale Statului unde sa comis fapta.

4.4 Principiul universalității
În ceea ce prive ște acest din urmă principiu care guvernează aplicarea legii penale în spa țiu
se poate aprecia că a fost reglementat ca un instrument de ultim Resort adică pentru pedepsirea unor
fapte de o gravitate deosebită care aduc atingere a valorilor Universal recunoscute și apărate de
întreaga comunitate interna țională și care din anume motive nu au fost urmărită și judecată de către
statele care au un interes direct în cauză.
Actuala reglementare se aplică faptelor săvâr șite de către cetă țenii străi ni sau apatrizii în afara
teritoriului României altele decât cele aflate sub inciden ța principiului realită ții Cu condi ția existen ței
dublei incriminări și că a făptuitorului să se afle de bunăvoie în țara noastră. Textul care
reglementează materia respect ivă articolul unu al noului cod penal a fost complet reformulat.
Legiuitorul română a avut în vedere faptul că reglementarea din Codul Penal anterior de și părea să
confere o arie de inciden ță extrem de largă privind aplicarea principiului nu a fost invocat în practică
în cele Peste patru decenii de la intrarea în vigoare a codului.
Nu formularea principiul universalită ții circumscrie mai exact fără sa de inciden ță în sensul
că limitează interven ția legii penale române la situa țiile în care acesta ar impune doar din perspectiva
unor angajamente asumate de către statul român Pe plan interna țional.
Astfel competen ța universală a legii penale române va intervenii doar în două ipoteze cazul
prevăzut în cuprinsul articolului 11 alineat 1 litera a ale infrac țiunilo r pe care România angaja ți le rap
rime în temeiul unei conven ții interna ționale cazul prevăzut în articolul 11 alineatul 1 litera b în care
să refuzat extrădarea când se impune statului solicitat să instrumenteze cauza.
Totuși au fost men ținute prevederile anterioare privind excep țiile aplicării principiului în cazul
în care potrivit legii statului în care să asigure și timp frac țiune există o cauză care împiedică urmărirea
să o continuare a procesului ori în cazul în care pedeapsa a fost executată sau este considerată ca
executată.
Dacă pedeapsa nu a fost executată decât în parte se va ține cont de dispozi țiile legii române
privind recunoa șterea hotărârilor străine. Aceste dispozi ții sunt menite să facă posibilă aplicarea
principiului non bis în edem în sen sul de a împiedica pedepsirea în mai multe rânduri sau în exces
sau unei persoane pentru aceea și faptă

21
5. Excep țiile principiului teritorialității legii penale

Regula după care legea penală se aplică tuturor faptelor săvârșite pe teritoriul țării în sensurile
clarificate de mai sus nu trebuie absolutizată.
Anumite realități și necesități au impus unele excepții ale acestei reguli în principiu aceste
abateri de la regula teritorialității se fac prin acorduri bilaterale între State. Altex si PSI au la b ază
principii și reguli un animal admisă de dreptul internațional.
Multă vreme în trecut s -au explicat acestea abate ri de la principiul teritorialității printr -o serie
de ficțiuni. Așa de pildă , în cazul dreptului de azi l, recunoscut prin tradiție în locașurile sfinte și
instituțiil e religioase , se argumenta că interzicerea urmăririi unui infractor refugiat în aceste lăcașuri
sfinte , deoarece acestea nu ar face parte din teritoriul statului respectiv. La fel invi olabilitățile
localurilor ambasadelor și reprezentanțelor statelor străine , era explicat prin extrateritori alitate a
acestor locuri.
Faptele comise în localul unei ambasadei erau considerate a fi comise în străinătate , iar
infractorii , refugiați în aceste locuri , ar trebui să fie extrădați. Cu aceeași ficțiune a extrateritorial ității
țării s-a operat și în cazul aplic ării legii penale străine în cazul faptelor comise pe teritoriul ocupat de
armata statului respectiv.
Tot printr -o ficțiune a prelungirii teritoriului național s -au explicat capitul ațiile , socotind că
faptele penale comise pe teritoriile supuse acestui regim sunt asimilate cu faptele comise pe teritoriul
statului căruia aparține făptuitorul .
În prezent , deși se admite că există unele excepții de la principiul teritorialității , aceste ia nu
mai sunt aplicate prin ficțiunea extrateritorial ității anumitor porțiuni din teritoriu , și mult mai rațional ,
ca expresie ale voinței statelor care au consimți t reciproc la anumite concesii , pentru a asigura
desfășurarea în bune condiții a relațiilor internaționale. Alte excepții se bazează pe reguli unanim
admise în dreptul internațional.
O asemenea excepție o constituie imunitatea de jurisdicție .
Este în general admis , pe baza convențiilor și uzanțelor internaționale , că legea penală a unui
stat nu se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul său de către reprezentanții diplomației altor state,
acreditați în statul respectiv sau de către persoanele oficiale străine șef de stat și de guvern , membrii
misiunilor speci ale, funcționarii consulari etc, care se află pe teritoriul național aceste persoane se
bucură de imunitate de jurisdic ție.
Potrivit articolului 8 din Codul Penal , legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către
reprezentanții diplomatic i ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu
convențiile internaționale , nu sunt supuse jurisdicției penale a Statului Român.
Imunitatea de jurisdicție este prevăzută în convențiile internaționale semnate și de statul
român : de exempl u Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 , cu privire la relațiile diplomatic e.
Potrivit acestei reprezentanțe diplomatic e și persoanele oficiale nu pot fi reținute sau arestate ,
urmărit e sau judecat e pentru vreo infracțiune comisă pe teritoriul statului unde se găsesc.
Imunitatea de jurisdicție este o excepție de ordine procedural ă, împiedicând pornirea acțiunii
penale contra persoanelor menționate , dar, deși este de ordin procedural , imunitatea de jurisdicție se
răsfrânge pe planul dreptului penal mater ial. Deoarece lipsim posibilitatea de a trage la răspundere
penală o persoană , nu se poate face nici aplicarea legii penale , deși infracțiunea există.
Imunita tea de jurisdicție creează o excepție de la principiul teritorialității penale pentru
infracțiunile comise de anumite persoane , și totodată crează o derogare de la principiul realității și

22
universalității , deoarece dacă reprezentantul diplomatic s-ar fi aflat în una din situa țiile prev ăzute de
articolul 5 și 6 din noul cod pena l, el nu pute a fi tras la răspundere beneficiind de imunitate.
Stabilirea imunității diplomatic e se face prin convenții bilaterale sau multilaterale. Potrivit
articolului 8 Cod Penal , imunitatea de jurisdicție se stabilește prin convenții internaționale. Aceasta
înseam nă că nu s -ar putea substitui altă sursă imunității decât Convenția. În prezent beneficiază de
imunitate de jurisdicție conducătorii ambasadelor , legațiilor , reprezentanții statelor străine precum și
ceilalți membri ai corpului diplomatic . Nu beneficiază d e imunitate , în afară de cazul în care , prin
convenții , se dispune altfel , consulii , consilieri economici , atașați de presă care nu au atribuții
diplomatic e propriu zise. De asemenea nu beneficiază membrii familiei ambasadorului sau a celorlalți
membri rep rezentanți diplomatic i, afară de cazul când prin convenție se prevede contrariul.
Beneficiaz ă de imunitate de jurisdicție șefii statelor străine , când se găsesc în țară sau în
trecere prin țara noastră , la fel și membrii delegațiilor diplomatic e străine , când participă la conferințe
internaționale. În aceste convenții se prevede și inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatic e, în
sensul că organele statului pe teritoriul căruia se găsesc acestei localuri nu pot pătrunde în ele fără
permisiunea șefu lui misiuni.
Imunitatea de jurisdicție fiind o excepție de or din procedural , de natură să împiedice aplicarea
legii penale teritoriale , aceasta nu înseamnă că infracțiunea nu există și , tot astfel , nu ar exista
posibilitatea tragerii la răspundere a celor în cauză de către organele judiciare ale statului căruia îi
aparțin. Statul pe teritoriul căruia s -au comise faptele va putea declara pe reprezentantul diplomatic
persoană non grata ce rândui să părăsească țara.
Totodată va sesiza statul căruia îi aparține reprezentantul diplomatic să ia măsurile legale de
urmărire și sancționare a acestuia pentru fapta săvârșită pe teritoriul Unde a fost în misiune.
Un alt principiu care se aplică în materia care ne preocupă este și cel al personalității legii
penale sau a l naționalității active
Potrivit acestui principiu , consacrat în articolul 9 din noul cod penal , legea română penală se
aplică și infracțiunilor săvârșite în afara frontierei României de către un cetățean român sau o persoană
juridică română ținând seama d e următoarele distincții:
• dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare
de 10 ani aplicarea legii penale române se face chiar dacă nu există dubla incriminare
• Dacă pedeapsa este mai redusă sau fapta săvârșită în tr-un loc care nu este cuprins în jurisdicți a
niciunui stat , aplicarea legii penale este condiționată de existența dublei incriminări
Condițiile a plicării legii penale Române în aceste cazuri sunt :
• Făptuitorul să aibă în momentul săvârșirii faptei străinătatea calitatea de cetățean român sau
de persoană juridică română
Prin cetățean român se înțelege persoana fizică care la data săvârșirii infracțiunii avea
cetățenie română indiferent dacă ar avea și alte cetățenii
• Fapta săvârșită în afara teritoriu lui țării să fie prevăzută ca infracțiune atât de legea penală
română , cât și de legea penală a țării unde a fost comisă , iar pedeapsa prevăzută de lege
română să fie închisoarea sub 10 ani .
Dacă pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 10 ani închisoar e nu este cerută cu condiția
dublei incriminări.
Printr -o decizi e a Instanței Supreme s -a decis că fapta persoanei care , după ce a trecut în mod
ilegal frontiera României în Ungaria , a trecut fraudulos și frontiera ungară în alt stat străin , să se

23
înțeleag ă potrivit legii penale române , chiar dacă și legea maghiară incriminează trecerea fără
autorizație a frontierei maghiare.
În speță s -a făcut aplicarea articolului 59 raportat la articolul 37 punct 2 din tratatul privind
asistența juridică încheiat cu Unga ria, ratificat prin decretul numărul 505b 1958 , care prevede că
partea contractantă se obligă ca la cererea celeilalte părți contractante să pornească , în conformitate
cu propria sa lege , acțiunea penală împotriva unui cetățean al său atunci când există date suficiente
ca săvârșite pe teritoriul celeilalte părți contractante o infracțiune care atrage potrivit legilor ambelor
părți o pedeapsă mai mare de un an închisoare. Motivați a că, deși dispozițiile legii penale române
incriminează numai trecerea frauduloasă a frontierei Rămâne , totuși date fiind prevederile articolul
59 al tratatului menționat , ele se aplică și faptelor de trecere frauduloasa a frontierei prin alte state cu
care România are tratate de asistență în acest sens.
Soluți a este corect ă, întrucât statele pot conveni , prin voința lor suverană , să urmărească și să
judec e pe proprii cetățeni , pentru faptele săvârșite împotriva celuilalt stat , chiar și în situații ca cele
de mai su s expuse.

24
III. Regimul juridic al marii teritoriale apar ținând României
1. Delimitarea geografica
2. Cadru juridic

25
IV. Studiu de caz – Analiza speță

26

27
Concluzii și propuneri de lege ferend ă

Modificările pe care le aduce noul cod penal cu privire la aplicarea legii penale în spațiu se
cereau adoptate de mai multă vreme, fie pentru actorul cod care a fost adoptat în condițiile unui regim
politic dife rit și conține dispoziții care nu se conformează actualelor condiții socio politice ale
societății implicit nu corespund spiritului principiilor constituționale fie pentru că angajamentele
internaționale pe care România si le -a asumat impun acestei măsuri.
Dacă cea mai mare parte a prevederilor introduse cu caracter de notate de către legiuitorul în
cuprinsul noului cod penal apar ca justificat există și unele modificări pentru care nu sunt oferite
explicații. Amintim aici renunțarea includerii apatrizilor cu domiciliul în România printre subiecții
activ sau pasiv a aplicării principiilor personalității și realității legii penale române după caz.
Nu numai că aceste modificări contravin tradiții de reglementare în legislația penală din
România Dar în această manieră legiuitorul excludea aplicația legii la o categorie de persoane destul
de reprezentantă în peisajul Uniunii Europene.
Rezidentul fără cetățenie căci despre el este vorba și așa mai este denumită persoana care
domiciliază legal între o țară dar nu a re cetățenie acesteia și nici alte țări se bucură de aproape aceleași
drepturi de care se bucură și cetățenii țării respective cu excepția de regulă a dreptului de a alege și a
fi ales. Dacă ne referim strict la Uniunea Europeană chiar și aceste restricții au fost semnificativ
diminuate deoarece rezidenților li se dă dreptul să candideze și să voteze la alegerile municipale și la
ce Euro parlamentare.
Dacă aceste atribute Care erau până nu demult percepute ca expresia Pura noțiunii de cetățenie
au suferit a justări în sensul extinderii către rezidenți este greu de înțeles De ce efectul punitiv său
protector după caz al legii penale românești nu mai trebuie să se aplice față de aceste persoane în
afara teritoriului țării mai ales când atunci nu există alte rem edii judiciare.
Acestea însă nu sunt impedimente DNS urmă na deoarece există posibilitatea modificării lor
în consecință și este un fapt constatat că nu comentariile de natură teoretică, ci aplicarea în practică,
reprezintă adevăratul examen pentru orice d ispoziție de lege.

28
Bibliografie

29
Anexe