Cap. I. Afectivitatea la locul de muncă [612889]

Cap. I. Afectivitatea la locul de muncă
1.1 Afectivitatea – considerații generale
1.2 Emoțiile
1.2.1.Emoțiile în organizații
1.3 Inteligența emoțională
1.4. Empatia – definiții și delimitări conceptuale
1.4.1. Funcțiile empatiei
1.4.2. Empatie și comunicare
Cap. II. Psihologia muncii
2.1 Noțiuni introductive

Cap. I. AFECTIVITATEA LA LOCUL DE MUNCĂ
1.1 Afectivitatea – considerații generale
În majoritatea dicționarelor de psihologie, afectivitatea desemnează un nivel al
existenței care se definește prin antiteză cu conceptualizarea, cu rațiunea, unde totul este trăit
de individ și nu cunoscut în mod conștient. Mucchielli (1969) consideră că afectivitatea se
caracterizează prin:
1. Implicare personală completă (c eea ce ne vizează, ne „atinge” în mod individual și
singular);
2. Faptul că este esențial psihosomatică sau fiziologică (trăirea se desfășoară mai
curând în plan fizic, fiind însoțită de fenomene sau de senzații organice, funcționale, decât la
nivel conști ent, sub forma sentimentelor);
3. Semnificații personale pe care le atribuim condițiilor noastre de existență și
mediului nostru ce ne înconjoară;
4. Puterea de determinare a comportamentului nostru.
P.P.Neveanu arată că trăririle afective au grade de comp lexitate diferite, reactivitatea
emoțională situându -se la niveluri biologice și culturale diverse. În general, formele
complexe ale afectivității, respectiv sentimentele, pasiunile, plasate la nivelul cultural au un
rol pregnant adaptativ pentru individ ș i îi potențează activitatea de cunoaștere.

1.2 Emoțiile
Psihologia socială experimentală, ca și antropologia, consideră artificială și inexactă
opoziția emoție -rațiune. Emoțiile constituie evaluări sau judecăți pe care le facem asupra
lumii. Emoția impli că o evaluare din partea subiectului cu privire la semnificația unui
eveniment sau a unei situații. Această evaluare depinde de factori legați de cultură și de
personalitatea subiectului.
Altfel spus, emoția depinde de modul în care o persoană evaluează ș i analizează o
situație. Prin emoții judecăm lumea ca fiind plăcută sau neplăcută, ca fiind bună sau rea, deci
după un sistem de valori. Este de reținut că emoțiile nu pot fi tratate doar la nivel biologic,
psihofiziologic. Ele se definesc după după dimen siuni specificumane, sociale, culturale și din
această perspectivă ele nu se opun rațiunii. M.Zlate (1991) a evidențiat o serie de diferențieri
între afectivitate și cogniție referitoare la specificitatea instrumentelor de operare (operații,
procese, proce dee psihice), la măsura în care acestea sunt implicate în activitatea
subiectului(cele intelectuale având o zonă maoi restrânsă de angajare a subiectului
comparativ cu afectivitatea), la modul de organizare a formelor psihice în cele două registre(

intelec tual și, respectiv, emoțional). Autorul subliniază că procesele afective și cele
cognitive, deși sunt diferite prin natura lor, sunt inseparabile în cadul activității individului,
aflându -se într -o strânsă interacțiune. De asemenea, se arată că dezacorduri le între rațional și
afectiv intervin mai ales când ele se desfășoară la niveluri diferite: „nivelul intelectual
superior se cuplează cu emoții primare, violente, oarbe” – situație în care acestea au efecte
dezadaptative. Mihaela Roco(2001) menționează că e moțiile sunt importante deoarece ele
asigură: supraviețuirea, luarea deciziiilor, stabilirea limitelor, comunicarea și unitatea.
Sistemul limbic este considerat ca sediu al vieții emoționale, în special nucleul
amigdalian, denumit chiar „magazin al memori ei emoționale” (Goleman, D., 2001). Sistemul
limbic sau creierul emoțional, prin capacitatea de memorare și învățare de care dispune
asigură o mai bună adaptare la mediu. Emisferele cerebrale și neocortexul, reprezintă creierul
rațional. În cadrul sistemul ui limbic, hipocampul (zonă a sistemului limbic) este puternic
implicat în memoria afectivă a individului, dându -i astfel posibilitatea să recunoască stările
emoționale încercate în fața lucrurilor, oamenilor sau altor ființe. Deoarece sistemul limbic,
răspunzător de afectivitate, are o relativă autonomie față de neocortex (sistemul cortical), în
anumite situații – prezența unor stimuli care declanșează emoții foarte puternice – există
tendința persoanei de a declanșa reacția de răspuns înainte de a cunoașt e bine situația, fiind
binecunoscută „graba emoțiilor și impulsurilor”, care pe de o parte conduce uneori
răspunsuri inadecvate, iar pe de altă parte susține acele puncte de vedere privind caracterul
irațional al afectivității. Aceste reacții afective pute rnice și impulsive sunt corectate de o altă
regiune a creierului emoțional, și anume de zona lobilor prefrontali care în stările de furie sau
de anxietate puternică reevaluează mesajele care au declanșat stările respective și asigură un
caracter planificat și organizat al acțiunilor subiectului. J.F.Le Doux și W.Hirst (1986) au
arătat că reacțiile emoționale pot apărea înainte ca neocortexul (creierul emoțional) să
proceseze informația primită de la stimuli, întârziind astfel apariția unei reacții gândite.
Această situație se datorează faptului că informațiile primite de la stimuli ajung de la
organele de simț în talamus, mai întâi la amigdală și apoi la neocortex. Zona prefrontală a
cortexului lucrează însă împreună cu sistemul limbic (inclusiv zona amigdal ei) și realizează
legătura dintre emoții și gândire, cu efecte benefice.

1.2.1. Emoțiile în organizații
Emoțiile sunt o parte a vieții noastre cotidiene, care se manifestă la nivelul
organismului, afectând sănătatea, starea mentală, performanța. Cercetări recente sugerează
faptul că toate deciziile au o bază emoțională și că logica are rolul de a pune la dispoziție o
explicație rațională pentru orice decizie pe care o luăm.
Emoțiile nu doar afectează organizațiile, ci și contribuie la structurarea lor.
Organizațiile sunt locuri emoționale, care utilizează emoțiile pentru motivarea angajatilor
spre atingerea performanțelor si a clienților pentru a cumpara. Evenimentele din cadrul
organizațiilor creează emoții și efecte asupra satisfacției sau insatisfacției angajaților.

Emoțiile sunt esențiale și în conducerea inspiraționala. În oricare dintre aceste
situații, emoțiile pot răni angajații, pot afecta modul lor de reacție în situații de criză și pot fi
cauza productivității reduse și a rezultatelor slabe. Abilitățile de management al emoțiilor
sunt necesare pentru o productivitate optimă. Cercetări recente au subliniat faptul că prin
acumularea de astfel de abilități și tehnici, managerii și liderii pot obține mai repede și mai
ușor rezultate productive în toate aspectele vieții lor.
Astfel ne convingem de însemnătatea trăirilor emoționale care reprezintă un aspect
definitoriu pentru diferite organizații. Emoțiile și sentimentele definesc și influențează o
gamă largă de practici organizaționale – de la super vizare și luarea deciziilor până la cultura
organizațională și managementul schimbării (Pixley, 2002; Mayer, Caruso,2002; Vince,
Broussine,1996). Monitorizarea adecvată a trăirilor afective reprezintă de multă vreme o
formă de control a comportamentului în cadrul organizațiilor. De la școli, licee, bănci, spitale
până la firme de mare anvergură, dezirabilitatea sau indezirabilitatea unor expresii
emoționale este controlată fie prin reguli explicite formulate de persoane investite cu putere,
fie informal pri n socializarea și ritualuri organizaționale de avansare (Ticu C., 2006).

1.3 Inteligența emoțională
Studiile psihologice ale ultimelor decenii și decsoperirea teoriei „inteligențelor
multiple” au adus o perspectivă nouă și asupra interdependențelor angaj aților în organizații.
Cunoașterea de către manager a unor caracteristici individuale ale angajaților cu care
lucrează, respectiv a unui anumit tip de inteligență, poate duce la obună împărțire a sarcinilor
și la valorizarea personală a fiecărui individ di n firmă.
Sintagma inteligențe multiple a fost folosită pentru prima dată de Horward Gardner în
anul 1983, în lucrarea Frames of Mind poentru a marca o nouă abordare a inteligenței
umane. Primii care au pus în discuție concepția tradițională a existenței u nei intelegințe
umane generale au fost psihologii L.L.Thurstone și J.P.Guilford. Inteligența este – în
concepția lui Gardner – capacitatea de a rezolva probleme și a produce bunuri ce sunt
valorificate de mai multe culturi sau comunități. Astfel, el a intro dus termenii de inteligență
interpersonală și intrapersonală. Fiecare individ normal posedă un set de talente, abilități și
deprinderi mentale, dezvoltate diferit, care apar în combinații ce le diferențiază. Gardner
consideră individul drept o „colecție de inteligențe” care îi fac să obțină performanțe mai
bune într -un anumit domeniu de cunoaștere sau de activitate. Thorndike definea inteligența
socială ca fiind capacitatea de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor
interumane.
Termenul de „inteligență emoțională” a fost introdus pentru prima dată într -o teză de
doctorat, în S.U.A., în 1985, de către Wayne Leon Payne, care considera că inteligența
emoțională este o abilitate care implică o relaționare cu stările de teamă, durere și dorinț ă.
D.Wechsler, autorul testelor de standardizate pentru inteligență, a remarcat că adaptarea
individului la mediu în care trăiește se realizează atât prin elementele cognitive, cât și prin

cele nonțcognitive. Aspectele non -cognitive ale inteligenței includ factori de ordin afectiv,
personal și social, fiind esențiale pentru reușita în viață a individului.
În ultimul deceniu al secolului trecut, inteligența emoțională a început să fie tot mai
mult luat în considerare de cercetători ca Mayer și Salovey, Reuv en Bar -On, Daniel
Goleman, Mihaela Roco. Inteligența emoțională are implicații importante asupra dezvoltării
individului pe plan profesional, asupra interrelaționării acestuia în cadrul grupului și asupra
stilurilor de conducere în organizații.
Mayer și Sa lovey evidențiază intercondiționările pozitive dintre emoție și gândire
prin faptul că aceasta din urmă implică : abilitatea de a percepe cât mai corect emoțiile și de
ale exprima; abilitatea de a cunoaște și de a înțelege emoțiile și de a le regla pentru a
promova dezvoltarea emoțională și intelectuală.
Reuven Bar -On grupează componentele inteligenței emoționale ținând cont de
următoarele aspecte ce determină comportamente observabile care se pot regla în cadrul
procesului educațional: aspectul interpersonal, aspectul intrapersonal, adaptabilitatea,
controlul stresului și dispoziția generală.
Daniel Goleman identifică în cadrul inteligenței emoțional e conștiința de sine,
autocontrolul, motivația, empatia și aptitudinile sociale. El adaugă ulterior la acestea
optimismul, perseverența și capacaitatea de a amâna satisfacțiile, componente ce țin mai mult
de sfera comportamentelor decât de cea a a aptitudi nilor.
Aceste teorii au decshis calea unei bune gestionări a emoțiilor, a înțelegerii
resorturilor care declanșează diferitele emoții ce ne influențează comportamentele
individuale și sociale. De aici și apacitatea de a controla impulsurile emoționale prop rii și de
a le identifica mai ușor pe ale celorlalți și, prin aceasta, de a ne spori șansele de succes
profesional în diferite situații.
Inteligența emoțională cuprinde un set de abilități ce pot fi grupate în cinci domenii
principale.( Păcurari, O.Târcă, A.Sarivan, 2003) :
1.cunoașterea emoțiilor – recunoașterea unei emoții atunci când se produce este un
element esențial al inteligenței emoionale. Incapacitatea de a ne recunoaște propriile
sentimente ne aruncă pradă acestora. Persoanele mai sigure pe sentim entele lor își pot
conduce viața mai bine pentru că știu mai bine ce simt la luarea unor decizii;
2. gestionarea emoțiilor astfel încât să le putem adapta unor situații sau persoane –
această abilitate se bazează pe autocunoaștere și se referă la capacitat ea individului de a se
calma, de a reveni la o stare de echilibru. Persoanele lipsite de această abilitate se luptă
permanent cu sentimente de anxietate și de depresie și sunt incapabile să se redreseze rapid
după un eșec;

3. Automotivitatea reprezintă cap acitatea de a -ți pune emoțiile în slujba unui țel. În
același timp, abilitatea de a controla emoțiile, de a inăbuși impulsurile în favoarea judecății
se află la baza realizării acestuia;
4. identificarea emoțiilor la alții prin empatie – empatia este o abi litate ce se bazează
pe autocunoaștere și e fundamentală pentru relaționare;
5. stabilirea relațiilor implică, pe lângă empatie, abilități de ascultare activă, de
recunoaștere a emoțiilor celor cu care interacționează și de deschidere emoțională
Cercetăril e privind inteligența emoțională au meritul de a fi deschis calea spre
învățarea tehnicilor de control al emoțiilor și de educare indivizilor. Educația afectivă,
începută încă din copilărie, trebuie continuată în școală, prin crearea unui mediu de învățare
adecvat, în care să se dezvolte potențialul uman pozitiv, prin proiecte și programe care să
responsabilizeze elevii și să valorizeze nu numai capacitățile intelectuale, ci și abilitățile
emoționale și de comunicare, toate acestea în scopul unei mai bune i nserții a lor în viața
socială adultă.
1.4. Empatia – definiții și delimitări conceptuale
Empatia este unul dintre conceptele care s -a bucurat de un larg interes atât din partea
specialiștilor din domeniul psihologiei cât și din domenii mai mult sau mai pu țin conexe,
cum ar fi cel al artei, fapt pentru care ne confruntăm cu o mare diversitate a perspectivelor
din care a fost definită, ca o reflectare a nevoii autorilor de a prinde în aceste delimitări
conceptuale propriile teorii și explicații privitoare la mecansimul psihologic al producerii
conduitei empatice. În acest context, nu este de mirare aparenta confuzie cu privire la
noțiunea în sine. Fiecare autor a încercat să dea acestui fenomen de retrăire prin transpunerea
în psihologia celuilalt propria exp licație și, cum era și firesc, explicațiile au evoluat în timp.
În perioada de debut a psihologiei științifice, aflându -se încă sub influența
introspecției, dar și a explicațiilor filosofice și estetice, apare la Th.Lipps și la E.Titchner o
explicație ani mist-solipsistă a fenomenului empatic, bazată, în viziunea autorilor menționați
pe un alt fenomen psihic și anume acela de proiecție. Potrivit acestora, prin empatie persoana
își proiectează inițial propriile trăiri în „obiectul” de empatizat pentru ca ult erior să retrăiască
aceste trăiri, inițial împrumutate modelului din afara sa. Încercând să -și rafineze teoria, Th.
Lipps oferă și o explicație relativ mecanicistă a fenomenului retrăirii ca fiind consecința unui
act imitativ după mișcările modelului de em patizat și, astfel, dobândește pe această cale
retrărirea „trăirilor celuilalt”.
Ulterior, explicațiile cu privire la mecanismul de producere a empatiei au evoluat de
la perspectiva „asumării rolului celuilalt”, mai apoi, la o viziune preponderent cognitiv ă,
bazată pe un proces de anticipare, de pătrundere imaginativă în cadrul intern de referință al
partenerului, sau la o viziune preponderent afectivă de activare a unei experiențe substitutive
în stările emoționale ale altuia, pentru ca mai recent să se re curgă la o explcație mai

complexă a fenomenului empatic de factură bimodală, ce implică o combinare între viziunea
cognitivă și cea afectivă.
Ceea ce se poate remarca este faptul că începutul și sfârșitul secolului XX se
caracterizează prin viziuni contrad ictorii cu privire la interpretarea fenomenului empatic, în
sensul că inițial se considera că acest fenomen este unul de proiecție subiectivă, ca ulterior să
se considere că are la bază un mecanisme de introiecție -proiecție, determinat atât de
carateristic ile modelului de empatizat -obiectiv, cât și de nevoile personale ale individului de
a intra în comuniune cu ceilalți, nevoie obiectivă experiențial. O distincție mai clară între
cele două perspective s -a realizat îm măsura în care s -a delimitat mai precis fenomenul
proiecției, prin care eul impune propriile stări celuilalt, absolutizând propria identitate de
sine, de fenomenul empatiei, prin care eul se simte în celălalt pentru a -i retrăi stările,
gîndurile, acțiunile fără pierderea identității de sine.(D. Goleman,2001 )
Această delimitare conceptuală, preluată de întreaga psihologie științifică, prin care
proiecția exprimă trăirea eului în celălalt, iar empatia exprimă retrăirea de către eu a stărilor
celuilalt, cași când ar fi cealaltă persoană, face din empatie o cale empirică de cunoaștere a
celuilalt, iar din proiecție o cale de exacerbare a propriului eu în relație cu lumea. Mai mult,
se poate afirma că, într -un anume sens, empatia în viziunea modernă este opusă proiecției.
Direcțiile actuale de cerc etare pun în evidență două tendințe: una axată pe
transpunerea imaginativ -ideativă în sistemul de referință ala ltuia și preluatrea modului de a
gândi, de a realiza rolul social al altuia și cealaltă vizând acțiunea de activare a unei
experiențe, de substi tuire în stările emoționale ale partenerului, prin identificare afectivă cu
acesta și astfel preluând starea de spirit a celuilalt. Prima direcție se află la originea teoriei și
metodei propuse de R.Hogan (1969), iar cea de -a doua de la cele elaborate de A .Mehrabian
și N.Epstein (1972). Așadar, prima viziune are în vedere planul cognitiv, prin care empatia
este considerată ca abilitatea de a prelua punctul de vedere al altuia și planul emoțional ca
abilitate de a prelua stările altora.
Ulterior apare și un punct de vedere sintetic, aparținând lui M.H.Davis (1983), care
oferă o interpretare multidimensională a fenomenului empatic prin combinarea direcției
cognitive și a celei emoționale, folosind ca subscale interpretative: preluarea perspectivei
celuilalt, fantezia, relația empatică și stresul.
Toate aceste interpretări teoretice ale fenomenului empatic au condus la elaborarea și
validarea unor probe specifice cum ar fi Scala de Empatie a lui R.Hogan, Testul de Intuiție și
Empatie a lui R.Dymond, Chestionaru l de măsurare a empatiei emoționale a lui
A.Mehrabian și N.Epstein, ca și Indexul de Reactivitate Interpersonală a lui M.H.Davis, fiind
cele mai utilizate scale de empatie în cercetările curente.
Empatia este confundat deseori cu simpatia. Din perspectiva filosofiei moralei, Adam
Smith (1759), definește simpatia ca experiența prin care „co -simțim” sau simțim împreună
cu celălalt, pe care o trăim ca răspuns la starea emoțională intensă a acestuia.

Empatia semnifică actul de a ne simți în ceva obiectiv, de a cunoaște partenerul prin
procesul transpunerii în psihologia acestuia În ultimii ani, cercetarea psihologică repune
tranșant în discuție această chestiune. Se încearcă astfel, o primă delimitare prin definirea
simpatiei ca acel fenomen psihic prin care o persoană, referindu -se la situația de disconfort a
partenerului, încearcă alienarea stării acestuia (Popescu -Neveanu,1994). Este, pe undeva, o
anumită apropiere de fenomenul compasiunii. Pe de altă parte, empatia este socotită drept
acel fenomen psihic pri n care o persoană încearcă să discearnă anumite experiențe subiective
ale altuia prin substituire. Acest al doilea caz se apropie de fenomenul înțelegerii.
Un studiu interesant vizând relația dintre empatie și simpatie, ca factori distincți de
personalitat e, dar care interferează în modularea comunicării și a relațiilor interpersonale a
realizat cercetătorul român Stroe Marcus, împreună cu Delia Stratilescu și Ruxandra
Gherghinescu, în 1992. Concluziile la care a ajuns grupul de cercetători au fost că, în p ofida
tendinței de automatizare a însușirii empatice aceasta capătă, în anumite limite influență
pozitivă sau negativă în raport cu modalitatea cotării partenerilor ca fiind simpatici sau
antipatici. Mai precis, o persoană va tinde să empatizeze mai mult cu o persoană simpatică
decât cu o persoană care -i este antipatică.
2.4.1. Funcțiile empatiei
Empatia este, fără îndoială, o importantă abilitate care ne permite să ne transpunem în
psihologia celorlalți pentru a înțelege ce gândesc , ce simt și cum acți onează.Ne permite să
ințelegem relațiile sociale, să precizăm comportamentul semenilor și să exprimăm emoții
adecvate ca răspuns la emoțiile lor. Este, practic, „liantul” lumii sociale, potențând
comportamentul prosocial în sensul de a ne orienta spre ajut orarea celorlalți și de a ne inhiba
pornirile de a face rău.
Stroe Marcus (1997) distinge următoarele funcții ale empatiei, cu consecințe benefice
în adaptarea individului:
1.Funcția cognitivă este aceea care decurge din transpunerea psihologică în sistemu l
de referință al altuia, permițând cunoașterea empirică a apartenerului, act utilizat cu sau fără
intenție de orice persoană în relația interpersonală. În ceea ce privește conținutul acestei
cunoașteri trebuie menționat, așa cum observă Davis N.H.(1983) că „principala informație ce
oferă empatia este starea emoțională”. Noi nu aflăm sau aflăm mult mai puțin prin empatie
despre inteligență, istoria persoanei sau modul de organizare a gândirii acestuia, în schimb,
„aflăm cât de prietenos sau de ostil, tens ionat sau relaxat, interesat sau plictisit, deschis sau
defensiv optimist sau pesimist, cât de mult îi place viața sau e descurajat.” Autorul consideră
că empatia este procesul simțirii a ceea ce simte o altă persoană, este „intuiție sau, mai exact,
un pro ces de cunoaștere tacită”. Consecința imediată a manifestării cunoașterii empatice o
constituie fenomenul înțelegerii, de cele mai multe ori nediscursiv ci instinctiv, în manieră
„scurtcircuitată”, ca posbilitate de surprindere promptă, dar nu mai puțin pr ofundă a
caracteristicilor de personalitate ale celui investigat. Potrivit lui Carl Rogers(1959), nevoia
terapeutului de a retrăi atitudinile altora se consumă într -un fenomen al înțelegerii

emoționale care stă la baza deschiderii relașiei dintre client și terapeut. În viziunea autorului
respectiv empatia se asociază cu percepția unei persoane și implică abilitatea de a judeca cu
acuratețe caracteristicile altei persoane. Ocupându -se de măsurarea abilității empatice, Carl
Rogers se referă în mod expres la a ceasta în termenii surprinderii acurateții predictive.
Introducerea de către autor a conceptului de acuratețe în ordinea de idei a cunoașterii emptice
tinde să maximizeze funcția cognitivă a fenomenului de care ne ocupăm.
Stroe Marcus (1997) face o preciza re importantă în ceea ce privește funcția cognitivă
a empatiei valorificată în demersul terapeutic, ca adjuvant științific la îndemâna psihologului
sau psihoterapeutului în scopul cunoașterii psihicului uman, anume că utilizarea empatiei se
asociază cu o a numită precauție științifică a specialistului ca o condiție a păstrării unei
viziuni obiective asupra fenomenului psihic ce urmează a fi cercetat.
2.Funcția anticipativă decurge din cea cognitivă și constă în efectuarea unei predicții
corecte a posibilului cmportament al partenerului și implicit a strategiei comportamentale a
celui ce empatizează. Această funcție nu se manifestă numai în comunicarea interpersonală,
ci se implică eficient și în transpunerea de tip artistic ca o condiție internă a realizării actului
creator. Pe aceasta se și bazează valorizarea empatiei ca trăsătură de personalitate implicată
în mod nemijlocit în creația scenică sau în creația literară.
3. Funcția de comunicare rezultă din nevoia de empatie colaborată de cele mai multe
ori cu nevoia de dialog, cu schimbarea temporară a propriei perspective cu a celuilat, ca o
condiție a unei benefice comunicări interpersonale. Francis Held și Janine Mauco rps (1971),
consideră că, dacă nu există empatie nu poate să existe nici comunicare, celălalt neexistând
pentru mine nici în bine, nici în rău, nici ca dușman. Empatia nu este supusă caracteristicilor
pozitive sau negative ale reacțiilor cu celălalt, ea le precede, le depășește, le conține. În unele
dicționare de specialitate empatia este definită ca o modalitate de comunicare implicită, care,
fără a înlocui comunicarea explicită, o completează și o valorizează. Comunicarea de timp
empatic desfășoară o rela ție cu caracter interactiv, favorizând un comportament cooperant,
de înțelegere reciprocă între partener, fiind aptă să declanșeze acele armonii social
ecaracteristice contactelor interpersonale.
4. Funcția de contagiune afectivă rezultă din implicațiile n ivelului de apropiere a
eului cu partenerul prin care procesul de punere temporară în situația celuilalt atrage după
sine, fie chiar și prin apelarea la simpatie, un proces de contaminare a stării celuilalt.
Balansul pe care empatia îl realizează pe axa de identificare – detașare favorizează această
funcție. Este deja un fapt cunoscut că cineva este mai empatic cu un partener simpatic decât
cu unul antipatic, or simpatia manifestată față de altul poate potența nivelul empatiei,
apropiindu -l de polul identif icării ca premisă al unei posibile contagiuni de tip afectiv.
Această funcție a empatiei, este,însă, în mare măsură condiționată de împrejurări de viață.
5. Funcția performanțială rezultă din faptul că în anumite împrejurări de viață sau
profesiuni empatia preia ipostaza de însușire psihică, devenind acea abilitate de a favoriza
realizarea cu succes, la nivel supramediu a unei activități ce implică relații interpersonale. În

această ipostază, empatia însăși dezvoltă un nivel superior de manifestare asigurân d un nivel
de retrăire acurată a stărilor, gândurilor și acțiunilor altora, și, astfel, mijlocind atingerea unor
performanțe înalte în profesiuni ce reclamă relații interpersonale. Cercetările românești
asupra empatiei au făcut dovada funcției performanția le, situând această însușire psihică în
rândul aptitudinilor generale, dar cu anumite particularități specifice în cazul unor activități
ca cele dramatice, literare, didactice, psihoterapeutice sau de negociere, reprezentând acel
instrument operațional al psihicului uman necesar asigurării unei eficiențe profesionale
maxime (Marcus, S.,1987).
În concluzie, funcțiile empatiei au o valoare adaptativă, având un rol major în
întreținerea relațiilor interpersonale, în abordarea unor atitudini tolerante, de ascul tare și
înțelegere a motivelor și stărilor partenerilor, ca o condiție necesară a unei benefice
comunicări interpersonale.
1.4.2. Empatie și comunicare
În cultura noastră, comunicarea e considerată un fapt natural, chiar spontan, ceva ce
vine de la sine. D ezvoltarea motorie, intelectuală și afectivă însoțește și susține dezvoltarea
exprimării și, deci, a comunicării. Comunicarea presupune însă o mișcare cu dublu sens, cea
de a da și de a primi, de a exprima și de a recepționa, de a spune și de a înțelege, presupune,
cu alte cuvinte punerea în comun a experienței trăite. Or, acest act de punere în comun ar fi,
practic, imposibil, în afara capacității oamenilor de a se transpune în „lumea internă” a
partenerului încercând o înțelegere cât mai acurată a ceea c e acesta gândește și simte, a
modului în care acționează. Acest act de transpunere psihologică, fiind unul reciproc,
permite împărtășirea universurilor individuale care, altfel, ar rămâne doar niște lumi izolate,
creându -se, astfel, un mediu de comunicare prin care viața socială e posibilă.
Relația empatie – comunicare trebuie privită în dublu sens, întrucât există o
determinare reciprocă între aceste două nevoi și totodată însușiri specific umane. Poate nu
întâmplător în unele dicționare de specialitate e mpatia este definită ca o modalitate de
comunicare implicită, fără a înlocui pe cea explicită, o completează și o valorizează
(Popescu -Neveanu,P.,1978).
O. Lerbinger și A.J. Sullivan (1965) discută trei aspecte ale comunicării : informația,
influența și e fectul care se completează cu un al patrulea: empatia. Este partea integrantă a
comunicării deoarece reprezintă o verigă între starea, gândirea emițătorului și receptor.
Valoarea empatiei este mai clar privită atunci când este exprimată natura relației din tre doi
oameni. Cuvintele spuse dobândesc înțeles deplin numai când sunt privite ca relația dintre
oameni aflați într -un proces de comunicare și aceste cuvinte pot fi privite nu numai în
termenii conținutului lor logic, dar, de asemenea, ai calității lor e moționale. Comunicatorul
este avizat să se abțină de la a evalua, de la a judeca starea partenerului și să se pregătească
să fie pe recepție spre a putea înțelege.

Pe de altă parte, comunicare interpersonală este „mediul” în care se dezvoltă
abilitatea em patică. O anumită potențialitate empatică înnăscută se desăvârșește experiențial
numai în condițiile unui schimb permanent cu partenerii sociali.
Dezvoltarea empatiei este direct depenedentă de posibilitatea de însușire a rolurilor,
de contactare a unor r elații sociale bogate, de trăire a situațiilor sociale diversificate, care să
permită stabilirea unor relații de comunicare intimă cu coloratură afectivă puternică, de
analiză a motivelor acțiunilor proprii și ale altora. Or, toate acestea nu se pot realiz a decât în
procesul comunicării intepersonale.

Cap. II. PSIHOLOGIA MUNCII
2.1 Noțiuni introductive
Psihologia muncii și organizational este o ramură a psihologiei care s -a dezvoltat pe
măsură ce societatea s -a implicat tot mai mult în industrializarea mediului înconjurător, în
găsireade noi resurse și mijloace de subzistență, prin care să -și satisfacă trebuințele materiale
și spirituale.