Ascensiunea populismului [612746]

Ascensiunea populismului
5

EDITORIAL

Populismul – o tehnică de propagandă

(Populism – a propagand a techinique )

Sorin BOCANCEA

Abstract: Most of the difficulties regarding the definition of populism come from
its portrail as an ideology. Even if it is a n “ism”, populism is not an ideology, as
is does not meet the specific requirements of such a phenomenon. Populism is a
propaganda technique belonging to any and all ideologies, and in certain
conditions (political crisis, economical crisis, ideology defi cit) it has the
tendency to become autonomous in relation to the political system. in these cases
it extracts themes from all ideologies in order to coagulate the discontent of a
volatile electorate towards an electoral success .

Keywords: Electorate, Ideology, People, Populism, Propaganda, Political System .

Introducere

Ascensiunea mi șcărilor populiste
în Europa după criza economică și
după cea a migra ției a generat dezba –
teri ample și apari ția unor studii
menite să explice acest fenomen. Cei
mai m ulți dintre speciali știi care l -au
analizat î și încep demersurile prin a
arăta dificultă țile pe care le întâmpină
în încercarea de definire a lui. Fiecare
constată că populismul poate fi întâl –
nit pe ambele laturi ale e șichierului politic, fiind dific il de încadrat con –
ceptual.
Constat faptul că astfel de difi –
cultă ți au în primul rând cei care țin
să prezinte populismul drept ideo –
logie. În cele ce urmează, voi încerca
o clarificare conceptuală, arătând că,
în pofida derutantului fapt că este un
„ism”, populismul nu este o ideolo –
gie, ci o tehnică de propagandă. Voi
începe cu prezentarea categoriilor de
defini ții care s -au dat populismului și
voi continua cu prezentarea originilor

POLIS
6 acestui fenomen; apoi, voi preciza cu
ce sensuri ale ideologiei și propa –
gandei operez, după care voi prezenta
câteva argumente în sus ținerea tezei
potrivit căreia populismul este o
tehnică de propagandă.

Defini ții ale populismului

În studiul introductiv la volumul
colectiv despre populismele din
Europa și din c ele două Americi pe
care l -au coordonat, Cas Mudde și
Cristóbal Rovira Kaltwasser1 reali –
zează o scurtă trecere în revistă a
defini țiilor date populismului, extră –
gând din acestea trei sensuri: mi șcare,
stil politic și discurs.
Primul sens a fost impu s de
Seymour Martin Lipset2, urmat de
Gino Germani3, care îl definea ca
mișcare multi -clasă, organizată în
jurul unui lider carismatic. Mudde &
Kaltwasser î și exprimă anumite
rezerve fa ță de această defini ție,
arătând că mi șcarea multi -clasă este
specifică politicii de masă și că
elementul comun adep ților popu –
lismului este convingerea că elitele
au corupt suveranitatea.
Al doilea sens prezintă popu –
lismul ca legătură între liderul politic
și electorat „în jurul unui apel
indeterminat și oportunist la popor”.
Peter Mair4 îl definea ca pe „un
mijloc de a lega un electorat nedife –
rențiat și depolitizat de un sistem de
guvernare neutru și non -partizan”. În
acest sens, se poate observa cum
liderii politici guvernează prin son –
daje, nemai ținând cont de ideologiile partidelor , ci propunând doar pre –
zumtive reforme relevante pentru
popor. Mudde & Kaltwasser critică și
această concep ție, arătând că este
prea largă, curpinzându -i pe to ți
actorii politici5.
Al treilea sens, propus de Ernesto
Laclau6, prezintă populismul în ma –
nieră marxistă, ca pe o confruntare cu
sistemul hegemonic, ca pe o luptă
între blocul puterii și „popor”. Această
concep ție ajunge până la a suprapune
populismul politicii însă și.
La aceste trei sensuri, Mudde &
Kaltwasser ada ugă un al patrulea,
propunând următoarea defini ție: „o
ideologice rarefiată, care consideră că
societatea poate fi separată în două
grupuri omogene și antagonice: „po-
porul vitruos” și „elita coruptă ” și
care argumentează că politica ar
trebui să fie expresia voin ței generale
a poporului. […] Mai precis, definim
populismul ca o ideologie rarefiată,
care are trei concepte fundamentale
(poporul, elita și voin ța generală) și
două no țiuni cărora se opune direct
(elitismul și pluralismul)”7. Sintagma
„ideologie rarefiată” le permite celor
doi să explice faptul că populismul
este ata șat „altor ideologii, fie ele
dense (liberalism, socialism) sau rare –
fiate (ecologism sau na ționalism)”8.
Într-o lucrare mai veche9, Mudde
definea populismul drept o „id eolo-
gie slabă care poate fi u șor combinată
cu ideologii foarte diferite, care pot
include comunismul, ecologia, na țio-
nalismul și socialismul”. Această
defini ție va fi preluată și în volumul
pe care l -a coordonat cu Kaltwasser.
Ca o primă observa ție, este surprin –

Ascensiunea populismului
7 zător faptul că autorii integrează
naționalismul în categoria ideolo –
giilor „rarefiate”, pentru ca imediat să
enumere na ționalismul în rând cu
socialismul. Or, dacă am accepta
această distinc ție, „dens -rarefiat”,
naționalismul s -ar plasa sigur în
rândul ideologiilor dense.
Populismul este prezentat ca ideo-
logie și în literatura politologică româ –
nească . Încadrându -l în rândul ideolo –
giilor „particulare”, Daniel Șandru îl
prezintă ca pe o ideologie trans –
doctrinară și procesuală , diferen ța
față de celelalte ideologii constând
„atât în combinarea unor elemente
doctrinare care nu -i apar țin în chip
originar, cât și în faptul că se auto –
construie ște ideologic chiar în timpul
procesului de instituire ontologică a
unei realită ți sociale pe care o opune
stării actuale a unei societă ți date”10.
Și Mihaela Andreea Pădureanu11
prezintă populismul ca pe o ideo –
logie, enumerând o serie de trăsături
și de con ținut ideologic al acestuia,
fără însă a propune o defini ție. Trebuie
să ne m ulțumim doar cu „elementele
constitutive” ale populismului pe care
autoarea le prezintă: antielitismul , anti –
establishment -ul și antiinstitu ționa-
lismul.
Remarcând dificultă țile întâmpi –
nate în definirea populismului, Sergiu
Gherghina și Sorina Soar e îl prezintă
drept „o familie politică complexă ce
valorizează cu precădere instinctul și
emoția în dauna spiritului ra țional
legal”12. În treacăt fie spus, majo ri-
tatea ideologiilor valorizează instinctul
și emo ția, această stare de lucruri
fiind s pecifică propagandei ce face posibilă orice ideologie. Voi reveni
asupra acestei chestiuni.
În fine, trebuie men ționat faptul
că există studii despre ideologiile
politice13 în care populismului nu i se
acordă niciun loc. Consider justă
această neîncadrare a populismului în
rândul ideologiilor, pozi ție pe care o
voi argumenta în studiul de fa ță.

Apari ția populismului

În Enciclopedia Blackwell a
gândirii politice , Margaret Canovan
prezintă populismul drept „termen cu
o multitudine de sensuri, ce se pot
grupa în două mari categorii: popu-
lism agrarian – un ansamblu de mi șcări
și doctrine socio -economice radicale
preocupate de interesele țăranilor și
ale micilor fermieri – și populism
politic – un număr de atitudini, acti –
vități și tehnici bazate p e apelul la
popor”14. Autoarea remarcă faptul că
cele două categorii se întâlnesc în
diverse sisteme politice. În această
prezentare, ea ne trimite în primul
rând la apari ția populismului și apoi
la formele pe care le -a îmbrăcat
ulterior. Consider că put em să în țe-
legem acest fenomen analizând, chiar
și sumar, condi țiile apari ției sale.
O analiză etimologică a cuvân –
tului „populism” ar putea induce ideea
că fenomenul pe care îl desemnează a
apărut încă din antichitate, întrucât și
romanii făceau recurs adesea la
populum atunci când era nevoie de
un spor de legitimitate a unor acte
politice. Chiar mai înainte, grecii
invocau demos -ul în acela și scop,

POLIS
8 democra ția însă și fiind în țeleasă ca
formă de exercitare a puterii de către
popor. Chantal Del sol15 asociază po –
pulismul cu „apărarea particularului”
pe care și-o aroga demogogia din
antichitatea greacă.
Astăzi, când se vorbe ște de popu –
lism, nu se mai coboară în istorie
până la originile culturii europene,
pentru că no țiunile prin care este
definit acesta (mi șcare, ac țiune de
comunicare sau ideologie) nu sunt
opera ționale înainte de Revolu ția
Franceză . În majoritatea manualelor
și studiilor16 ce se preocupă de acest
fenomen, originile populismului sunt
considerate a fi narodnicism ul rus și
mișcarea fermierilor americani din
statele vestice și sudice. Este evident
faptul, că în ambele cazuri, a fost
vorba de mi șcări emancipatoare.
Apropiindu -ne pu țin de narod –
nicism (Narodnicestvo), constatăm că
acea mi șcare de stânga, ce ave a ca
scop rezolvarea problemelor țăranilor
din Rusia de la mijlocul secolului al
XIX-lea, a dus la apari ția partidelor
Zemlia i volia (Pământ și libertate) și
Ciornâi peredel (Repartizarea neagră ).
Misiunea emancipatoare a acestora a
făcut ca ele să fi e înlocuite la înce –
putul secolului XX cu un partid ce î și
arăta explicit apartenen ța ideologică:
Partidul Socialist Revolu ționar17. În
pofida denumirii cu trimitere expli –
cită la norod, la popor, narodnicismul
nu este o ideologie de sine stătătoare
sau alta decât socialismul. Narodni –
cismul nu este altceva decât socia –
lismul dintr -o societate neindustriali –
zată, fără proletariat. A șa cum arăta
Nicolai Berdiaev18, el este un stadiu al socialismului rus, plasat între
socialismul utopic și cel științific sau
marxist. Narodnicismul este expresia
slavofiliei (deci, a antiocciden ta-
lismului), care solicita următoarea
ordine: ortodoxie, popor, autocra ție
(țarul sus ținea altă ordine: autocra ție,
ortodoxie, popor), văzând în stat
păcatul19. Narodnicii ne credincio și,
precum Herzen și Bakunin, voiau un
socialism tipic rusesc, ce se opunea
individualismului burghez, fiind con –
vinși de faptul că Rusia va ajunge la
un adevăr social direct, fără a
experimenta „chinurile capitalismu –
lui”20. Ei reprezintă tipu l „nobilului
care se căie ște”21 din pricina unui
păcat social. În evitarea capitalismu –
lui, narodnicii se vor întâlni cu revo –
luționarii, mai exact cu nihili știi, al
căror reprezentant de seamă a fost
Neceaev (cel ce va ajunge să conducă
partidul narodn icist chiar din închi –
soare). Astfel vor ajunge narodnicii
să sus țină ideea anarhistă a unui
viitor lipsit de orice formă de guver –
nământ22. Și din acest motiv narodni –
cismul trebuie perceput în contex –
tualitatea sa. Respingând deopotrivă
establishment ul și valorile occiden –
tale, narodnicii vedeau în mujik sin-
gurul păstrător al valorilor religioase
și ruse ști23. De aceea, narodnicismul
poate fi revendicat și de către na țio-
nalismul rus, iar anticonstitu ționa-
lismul i -a fost furnizat de nihilism. În
consecin ță, narodnicismul nu este o
altă ideologie decât socialismul și, aș
completa eu, și decât na ționalismul
rus în faza lor incipientă.
Guy Hermet24 remarcă absen ța
unei necesare inten ții ideologice a

Ascensiunea populismului
9 populismului, arătând că apropierea
popu liștilor de „popor” nu s -a făcut
dintr-o strategie sau din motive
doctrinare, ci dintr -o pulsiune morală,
deoarece în condi țiile ignorării de
către guvernare a celei mai mari păr ți
a popula ției Rusiei (analfabetă și
pauperă), socialismul li se părea j ust.
Hermet afirmă chiar că „populi știi
ruși nu profesează deci o ideologie
propriu -zisă și nu au inten ția de a
fabrica una. Ei nu au decât o singură
regulă de comportament și o singură
convingere: ac țiunea cu și pentru
popor, sacrificiul personal î n slujba
lui ca regulă de comportament sau
normă de via ță și convingerea că
salvarea pământului rusesc nu se va
ivi decât din rândul acestor țărani
reduși la condi ția de șerbi. Pentru ei,
locuitorii satelor încarnează chinte –
sența Rusiei prin număru l și, mai
ales, prin autenticitatea lor”25.
Consider că, în pofida faptului că
narodnicii nu și-au propus să „pro –
feseze” o ideologie, ei profesau chiar
două: socialismul și, mai ales, na țio-
nalismul. Mujikul trebuia emancipat
(așa cum socialismul su sținea) pentru
că el reprezenta identitatea Rusiei
(așa cum na ționalismul o cerea).
În opinia lui Guy Hermet, a căuta
originea populismului în narodnicism
înseamnă, de fapt, a urmări mai mult
apari ția cuvântului și mai pu țin emer –
gența fenomenului, care precede
narodnicismului. El argumentează că
„naționalismul și populismul se între –
țes într -adevăr în na șterea statului
național și a regimurilor democratice
ale căror debu șeu îl constituie. De
aceea, există uneori tendin ța să se uite că modelu l civic modern – repu –
blicanismul, în Fran ța – s-a ivit, la
origine, dintr -un proces de socializare
de stil na țional -populist”26. În fond,
nașterea cetă țeniei moderne, ce a
transformat popula țiile în actor poli –
tic, a fost un proiect populist. Și
pentru că includerea tuturor stărilor
sociale în noul corp politic, numit
„popor”, s -a realizat în pofida voin ței
elitelor politice de atunci, populismul
a avut și o componentă antielitistă și
antisistem, pe care o păstrează și astăzi
(însă din alte mo tive). În fond, s -a
glisat de la popor la na țiune, proces
produs și în Anglia secolului al
XVIII -lea, când Camera Comunelor
a stabilit că poporul este singur în
drept să guverneze prin cei care
vorbesc în numele lui, și în timpul
Revolu ției franceze, când mandatarii
stării a treia au fost considera ți
„mandatarii cvasi -totalită ții țării” și,
imediat, numi ți „reprezentan ții popo –
rului francez”. „Poporul dispare în
folosul na țiunii, alegerea nefiind atât
de inocentă căci adjectivul „național”
nu mai desemnează, începând de
acum încolo, altceva decât teritoriul
preivilegiat al suveranită ții, monopo –
lizat de adunare”27.
Populismul în varianta sa narod –
nicistă se va întâlni și în alte țări cu
popula ție preponderent rurală. În
China, Mao a pus în centru țărăni –
mea, pe care a etichetat -o „popor”, de
la care toate celelalte categorii sociale
erau obligate să înve țe sau să reînve țe
valorile de bază. Pornind de la
această realitate, în glosarul de la
finalul lucrării sale despre ideologii,
Leon P. Baradat28 define ște popu –

POLIS
10 lismul astfel: „convingerea că oame –
nii simpli sunt sufletul societă ții”,
printre adep ții acestei „idei roman –
tice” enumerându -i pe Thomas
Jefferson, narodnicii și Mao Tzedung.
Între populismul agrarian și cel
politi c există o diferen ță fundamen –
tală: sensul emancipator și patosul
identitar ale primului apar țin unor
două mari ideologii, socialismul și
naționalismul, populismului politic
ulterior rămânându -i doar misiunea
mobilizatoare a unui „popor” ce se
adună î n jurul diferitelor teme. Și aici
trebuie făcută o distinc ție: temele în
jurul cărora este „adunat” poporul
sunt propuse atât de ideologiile
moderne și contemporane (cum sunt
libertatea, proprietatea, tradi ția, lupta
de clasă, lupta de rasă ș.a.), cât și de
lideri politici oportuni ști ce preferă să
se desprindă temporar de ideologiile
în care au crescut pentru a se con –
centra pe o temă de moment în sco –
pul de a accede la putere.
Dacă privim spre „elementele
constitutive”29 (idealizarea poporului,
statalismul, personalizarea condu –
cerii, xenofobia, rasismul, valorizarea
imaginii unei societă ți organice, utili –
zarea intensivă a teoriilor conspira țio-
niste, afinitatea cu o religie, anti –
elitism și anti -establishment) și spre
„trăsăturile”30 populism ului (consti –
tuirea poporului, sacralizarea trecu –
tului glorios, mântuirea neamului
ș.a.), observăm cu nu există nici una
care să nu se găsească în cel pu țin
una dintre ideologiile clasice. Popu –
lismul nu are temele sale, ci doar
obiectivul de a aduna un popor
pentru cel pu țin o temă ce i se pare relevantă unui liderpolitic la un
moment dat.
În opinia mea, populismul se
manifestă în cadrul fiecărei ideologii,
însă înregistrează momente de auto –
nomizare în anumite condi ții politico –
ideologice, atunci cân d se produce
distan țarea temporară de o ideologie
pentru a func ționa doar ca tehnică de
propagandă. Faptul de a reu și să
aduni la un moment dat un „popor”
în jurul unei teme nu este suficient
pentru a considera un astfel de
demers drept o ideologie. Voi explica
acest lucru după ce voi prezenta pe
scurt cu ce sensuri ale ideologiei și
ale propagandei operez.

Ideologia și propaganda

La sfâr șitul secolului al XVIII -lea,
Destutt de Tracy31 propunea, o
„știință a ideilor” sau o analiză a for –
mării senza țiilor și judecă ților noastre
sub numele de ideologie . În opinia
lui, t oate cuno ștințele privitoare la
originea judecă ții, vorbirii și dorin ței
ne ajută să găsim „principiile educa –
ției și legisla ției”32. Cunoa șterea
cauzelor judecă ților noastre va face
posibilă o guvernare fundamentată pe
cunoa ștere, ideologia fiind tocmai
noua știință a guvernării. Numărân –
du-se ini țial printre sus ținătorii
acestei noi concep ții antimetafizice
(bazată pe descoperirile biologiei),
Napoleon îi va ata ca ulterior, asoci –
ind în mod paradoxal eticheta ideolo –
gi altor etichete precum „metafizi –
cieni”, „visători”, „terori ști” etc. De
atunci, ideologia a căpătat un sens

Ascensiunea populismului
11 peiorativ pe care îl vor exploata
Marx33, ce va sus ține că „în întreaga
ideologie oamen ii și relațiile dintre ei
apar cu capul în jos, ca într -o camera
obscura…”, și Engels34, care va com –
pleta defini ția, arătând că ideologia
este „un proces realizat de gânditorul
așa-zis conștient, într -adevăr, dar
conștiința lui este una falsă”.
M-am o cupat de multitu –
dinea de defini ții date ideologiei de
către autori de diverse orientări ideo-
logice cu altă ocazie, iar din cele 15
sensuri identificate am extras urmă toa-
rea defini ție sintetică, pe trei niveluri:
1. „ideologia este un set coerent
de te orii științifice și filosofice, cre –
dințe și expresii, asumate în proporție
de masă, prin care indivizii și
comunitățile își percep identitatea,
raporturile lor cu lumea și raporturile
de putere (ansamblul acestor obiecti –
vări fiind efectul socializării și liantul
oricărei comunități) pentru a acționa
în vederea obținerii fericirii (orice
nume ar purta aceasta: emancipare,
bunăstare, confort etc.);
2. ideologia este un instrument
de dominare politică (ce poate lua
aspectul emancipării) a cărui utilizare
poate lua mai multe forme: fie
impunerea unui tip de raționalitate
(cea tehnică) sau a unui univers sim –
bolic ca fiind drept singurul valabil și
dezirabil, fie conceperea unor măsuri
de inginerie socială, fie explicarea și
ordonarea faptelor ca desfășurare a
unei idei;
3. ideologia este metodă de cu –
noaștere în științele sociale”35.
Toate aceste trei niveluri sunt
complementare. În analiza populismului, propun
să ne oprim asupra primului nivel,
pentru a constata că acesta nu înde –
pline ște o condi ție esen țială pen tru a
fi o ideologie: nu este un set coerent
de teorii care să propună o concep ție
despre lume și via ță. Ideologiile
propun o Weltanschauung și edifică
un anumit tip uman, propun moduri
de via ță, având un puternic caracter
formator. Ideologiile formea ză oame –
ni cu anumite convingeri, create în
timp, ele presupun un permanent efort
de educa ție sau îndoctrinare. Popu –
lismul nu are o astfel de caracteristică.
Totuși, s-ar putea replica, popu –
lismul îndepline ște a doua condi ție a
ideologiei: asumarea unui mesaj în
propor ție de masă. Cu toate că nu
este o ideologie, populismul adună
„popoare” pentru diverse cauze pre –
zentate drept căi spre fericire. Dar,
trebuie spus că dacă fiecare dintre
condi țiile ideologiei sunt necesare,
niciuna nu este și sufic ientă. Doar
îndeplinirea lor simultană generează
o ideologie. Cea de -a doua condi ție a
ideologiei ne trimite spre propa –
gandă. Niciun set coerent de teorii
științifice și filosofice, credințe și
expresii nu poate deveni ideologie
fără propagandă. Însă pro paganda nu
transmite întotdeauna un set coerent
de teorii științifice și filosofice,
credințe și expresii, ci urmăre ște,
adesea, obiective punctuale. Apoi, nu
este suficient pentru un discurs
indicarea unui clivaj (elite -popor, de
exemplu) pentru a fi o i deologie.
Relația dintre ideologie și propa –
gandă este una de la scop la mijloc.
Un set coerent de teorii științifice și

POLIS
12 filosofice, credințe și expresii poate
deveni ideologie doar datorită propa –
gandei, însă propaganda nu serve ște
întotdeauna formă rii sau între ținerii
unei ideologii.
Pentru a clarifica cele afirmate,
voi prezenta pe scurt ce este propa –
ganda și care este rela ția acesteia cu
ideologia. Cu altă ocazie36, am arătat
faptul că „d acă analizăm condi țiile ce
au dus la apari ția ideolog iei și a
propagandei politice, observăm că ele
sunt acelea și: Iluminismul cu toate
procesele sale (alfabetizarea, apari ția
sistemelor na ționale de școli, laici –
zarea vie ții publice), revolu ția in –
dustrială (care a dus la apari ția
marilor comunită ți urbane), apari ția
ziarului ieftin (ce a facilitat accesul în
masă la informa ție) și introducerea
sufragiului universal. Una dintre
caracteristicile ideologiei este tradu –
cerea mesajelor științei și filosofiei în
limbajul simplu al individului abia
alfabetizat… Simplificarea mesajelor
complexe, traducerea pe în țelesul
tuturor este unul dintre principiile
propagandei. Putem spune că propa –
ganda este ideologia în ac țiune”.
Jacques Ellul arăta faptul că
„propaganda modernă trebuie să se
adreseze în acela și timp atât indivi –
dului, cât și masei. […] Propaganda
modernă este cea care îi atinge pe
indivizii inclu și în masă și în măsura
în care sunt participan ți într -o masă
și, reciproc, care vizează o mul țime
dar în măsura în care ea este compusă
din indivizi”37.
Un autor italian postbelic, Antonio
Miotto38, a legat propaganda direct de
procesul de masificare, arătând că este „o tehnică de presiune socială ce
tinde să formeze grupuri psihologice
sau sociale cu structură unificată și să
omogenizez e stările afective și men –
tale ale indivizilor respectivi”. Ideea
masificării este prezentă și în defi –
niția lui Edward Bernays39: „Propa –
ganda modernă desemnează un efort
coerent și de amploare pentru a
suscita sau diminua evenimentele cu
scopul de a influen ța raporturile
marelui public cu o întreprindere, o
idee sau un grup. […] Trebuie re ținut
în primul rând că propaganda este
universală și permanentă; apoi, în
cele din urmă, că ea înregimentează
opinia publică exact a șa cum o
armată înregimentea ză corpurile
solda ților săi”.
La fel ca în cazul ideologiei,
analizând multitudinea de formulări
și sensuri propuse în literatura de
specialitate, am extras următoarea
definiție sintetică a propagandei: „teh –
nica de comunicare, decisă și sus ți-
nută î n mod sistematic de către o
structură institu țională care, făcând
apel la dimensiunea ira țională a me m-
brilor grupului prin manipularea
simbolurilor relevante (definită de
simplificare și repetare), urmăre ște
declan șarea unor ac țiuni ce au ca
scop me nținerea sau modificarea
rapor turilor de putere din respectivul
grup sau dintre acesta și altele potrivit
deciziei agentului, măsura eficien ței
sale fiind dată de atingerea acestui
scop și nu de realizarea unui ideal
moral”40.
Așa cum am arătat m ai sus,
propaganda este ideologia în ac țiune,
dar asta nu înseamnă că orice demers

Ascensiunea populismului
13 propagandistic serve ște scopului unei
ideologii, chiar dacă mesajul este
extras dintr -o ideologie. Cel mai bine
se poate vedea acest lucru în cazul
populismului, care nu e ste altceva
decât o formă de propagandă, o
tehnică de captatio benevolentiae , ce
mizează pe adresarea directă către un
auditoriu, pe care îl formează și îl
crește chiar în actul comunicării, cu
scopul accederii la putere a unui lider
sau a unei forma țiuni politice. Odată
scopul atins, se produce o reintegrare
ideologică a liderului în ideologia
mamă și o diminuare a „poporului”,
cauzată de abandonarea temei sau de
rezolvarea chiar și par țială a proble –
mei propusă ca temă. Voi detalia
această idee în c ele ce urmează.

Populismul este o tehnică de
propagandă

Dificultatea pe care o întâmpină
unii autorii în definirea populismului
este prezen ța lui în tot spectrul
politic. Însă cu o asemenea fundătură
se confruntă doar cei ce îl consideră
ideologie și care, constatând că acesta
nu se încadrează într -un loc anume
pe e șichierul politic, preferă să îi
adauge ideologiei diverse atribute:
„densă”, „rarefiată”, „slabă”, „trans –
doctri nară” ș.a.. Or, populismul este
doar o tehnică specifică ideologiei ca
fenomen, fapt ce explică omnipre –
zența sa.
De unde a venit considerarea
populismului drept ideologie? Cred
că asimilarea sa cu narodnicismul și
cu mi șcarea fermierilor a dus la considerarea sa drept mi șcare politică
și, de aici, drept ideologie, a șa cum
am văzut în clasificarea defini țiilor41.
Or, am văzut că cele două mi șcări
politice au fost socialiste.
Populismul este o componentă ne –
cesară oricărei ideologii, însă iese în
eviden ță până la niveluri îngrijo –
rătoare în perioada crizelor ideolo –
giilor, atunci când mesajele clasice se
tocesc și rămâne doar componenta
polemică. Și cum toate ideologiile au
drept condi ție esen țială împărtă șirea
de către mase a mesajelor proprii,
atunci când aceste mesaje slăbesc
rămâne doar inten ția de a mobiliza
masele pentru vot chiar împotriva
grupărilor ce animate de ideologii.
Însă mobilizarea nu se mai realizează
cu mesajele clasice, specifice fiecărei
ideologii, ci cu unele de moment.
Oportunită țile găsite în sondajele de
opinie, ce au în spate nevoi reale sa u
create, sunt cele ce furnizează „cauza ”
pentru care un lider va milita pentru
scurt timp. Dacă un sondaj de opinie
va arăta că o masă semnificativă va
dori tăierea cozilor câinilor albi, acest
lucru va deveni program electoral ce
îl va putea propulsa pe lider la guvernare.
Populismul reduce fenomenul po –
litico-ideologic (ce presupune forma –
rea în timp a unui electorat cu
anumite convingeri) dintr -o societate
la simpla tehnică de cucerire a puterii
prin oferirea unui răspuns la o nevoie
imediată, pe care fie o identifică prin
căi științifice, fie o intuie ște, fie o
creează prin campanii mediatice.
Ideologiile urmăresc crearea de con-
vinși, emit mesaje care între țin masele
de militan ți și de simpatizan ți într -un

POLIS
14 program de fericire pe termen lung,
cu o iner ție mare în raport cu valorile
asumate. De aceea, ideologiile clasice
au sus ținători chiar și în perioadele în
care partidele ce se revendică de la
ele înregistrează e șecuri în actul gu –
vernării și în cel electoral. Ideologiile
propun perspe ctive; populismul, nu.
Populismul nu este interesat nici de
convin și, nici de formarea unei mase
pe termen lung, ci de mobilizarea
unei mase pentru o temă, hic et nunc ,
pentru câ știgarea alegerilor. De aceea,
odată ajun și la guvernare, popu liștii
vor sfârși prin a reveni la mesajele și
măsurile specifice ideologiilor clasi-
ce. În primul rând, sunt nevoi ți să facă
acest lucru pentru că este im posibil
ceea ce sus țin ei, adică guver narea de
către popor. „Plebiscitul cotidian” este
posibil doar în va rianta renaniană42,
nicidecum în cea pe care o propun
populi știi, ca formă de gu vernare di –
rectă, ca democra ție referendară.
Liderii populi ști sunt oile rătăcite
ale ideologiilor și trădătorii acestora.
Ei trădează ideologia pentru a se
propune pe ei înșiși sau, uneori,
pentru a salva partidul incapabil să se
mai țină de principiile ideologiei
căreia apar țin. Istoria politică re ține
liberali, sociali ști, conservatori, na țio-
naliști, comuni ști, fasci ști, persoane
care se formează și mor în a ceeași
ideologie, lăsând o mo ștenire poli –
tico-ideologică (indiferent cum este
ea sub aspect moral), dar nu va re ține
populi ști decât ca pe accidente, pentru
că ace știa nu au consisten ță ideolo –
gică, fiind doar beneficiari ai unor
oportunită ți istor ice. După succesul
sau e șecul lor în alegeri , ace știa fie vor dispărea, fie î și vor căuta adăpost
în ideologiile din care au evadat
pentru scurt timp, în culcu șul sim –
bolic al acestora, în care î și vor găsi
liniștea în a șteptarea următoarei opor –
tunități, a următoarei aventuri.
Populismul presupune ini țial ru –
perea declarativă de ideologia mamă.
După cum observă Margaret
Canovan43, „un politician poate fi
numit populist dacă evită angajamen –
tele ideologice și pretinde că vorbe ște
nu în numele vr eunei fac țiuni sau
clase, ci în numele întregului popor
sau dacă apar ține unui partid cu
principii sumare și politici eclectice,
“bun pentru toată lumea ””. Succesul
acestuia vine în măsura în care el se
prezintă chiar împotriva ideologiei,
operând redu cționist cu sensul dat de
Marx și Engels acesteia, ca lume
răsurnată și ca falsă con știință. El se
va prezenta ca un cetă țean „critic” și
necorupt de ideologia spre care în
mod ritualic î și aruncă săge țile. Însă
așa cum Marx nu a scăpat de
parado xul în care îl împingea utopica
ajungere în comunism, nici popu –
lismul nu scapă de paradoxul guver –
nării cu program anti -establishment.
Cât prive ște masa ce vibrează la
mesajul populist, ea este „oaste de
strânsură” ce se dezintegrează după
consumarea act ului electoral. Nu
există populi ști convin și, fiindcă
populismul și convingerea sunt
termeni incompatibili.
Apare adesea întrebarea referi –
toare la succesul populismului: cum
de pătrunde mesajul, cum de reu șește
să coalizeze o masă ce poate atinge la
un moment dat într -o societate un

Ascensiunea populismului
15 procent de invidiat? Explica ția e
simplă. Fiind schemă de propagandă,
populismul se adresează în primul
rând indivizilor u șor de influen țat,
care îndeplinesc anumite condi țiii
psiho -sociale pentru a se înregimenta
rapid și necritic: exclu și social, încli –
nați spre extremism sau anarhism,
analfabe ți politic (oameni care, în
mod obi șnuit, nu participă la alegeri).
De regulă, este vorba de indivizi cu
un nivel scăzut de educa ție. S-a putut
vedea în studiile realizate cu prilejul
unor evenimente precum Grexit -ul și
Brexit -ul care este profilul celor ce au
vibrat la mesajele populiste, vorbin –
du-se de partea „tăcută” și de cea
„profundă” a societă ților respective.
La fel, s -a putut vedea și în România
profilul celor care au votat un partid
precum Partidul Poporului – Dan
Diaconescu44. Sunt indivizi pe care
elitele politice, expuse unor procese
de osificare și depolitizare specifice
perioadelor de prosperitate și
echilibru politic, îi pierd pe drum
sunt cei ce ajung să sus țină proiectele
populiste. Pe ace știa un mesaj
populist îi ia în seamă, îi face să se
simtă importan ți, îi recuperează. Dar,
pentru a ajunge la „inima” lor,
populismul va trebui să li se adreseze
cu numele pe care toate ideologiile li –
l dau: popo rul.
Nicio ideologie nu ignoră „popo –
rul” sau „voin ța generală”, întrucât
toate î și asumă misiunea de a aduce
fericirea tuturor, chiar dacă pentru
fiecare dintre acestea „poporul” are
înțelesuri specifice. Nicio ideologie
nu contrazice faptul că scopul
politicii este fericiriea tuturor și că „voin ța generală” este determinantă
în via ța politică și în conceperea
politicilor publice. De „voin ța gene –
rală a poporului” este nevoie pentru a
vota atât politici de stânga, cât și de
dreapta. Și aici popul ismul se dove –
dește a fi însă și calea prin care
ideologiile adună indivizii în masă. În
studiul final al volumului pe care l -au
coordonat, Mudde & Kaltwasser
constată că „în societă țile relativ
bogate și egalitare (precum cele din
Austria, Belgia, Cana da, Republica
Cehă și Slovacia, descrise în acest
volum) actorii populi ști tind să defi –
nească „poporul ” în termeni etnici, și,
prin urmare, păstrează no țiunea de
participare politică pentru popula ția
nativă. Prin contrast, în societă țile
relativ să race (precum cele din
Mexic, Peru și Venezuela) for țele
populiste definesc, de regulă, „popo –
rul” ca defavorizat din punct de
vedere socio -economic și, prin urmare ,
caută să promoveze incluziunea unor
grupuri mari care sunt, subiectiv și
obiectiv, exc luse din societate”45.
Este evident faptul că populismul nu
propune ceva nou, ci utilizează ter –
menul „popor” strict pentru a mobi –
liza: în societă țile nu doar bogate, ci
și modernizate după modelul herde –
rian (a șa cum sunt cele din Europa
Centrală), te rmenul este folosit în
sensul impus de na ționalism; în cele
modernizate în paradigma socialistă,
el este folosit în sensul în care
socialismul îl propune. Populi știi nu
au inventat nimic, ci utilizează acest
concept cu sensul care î și dovede ște
maxima eficien ță într -o anumită
societate, cu sensul la care vibrează

POLIS
16 cât mai mul ți votan ți. Ei iau acest
concept de -a gata și îl utilizează
pentru activarea unui electorat care să
voteze o cauză ce poate apar ține,
teoretic, ideologiilor politice.
Există, t otuși, un element specific
populismului în utilizarea „popo –
rului”. Dacă ideologiile clasice îl
plasează în jocul politic, populismul
îl extrage, îl cheamă în afara jocului
politic, cu preten ția că îl salvează de
la o farsă (de fapt, farsa abia atunci
începe). Motivul acestui gest, prin
care populismul este antiestablish –
ment , ține strict de marketingul
electoral: nevoia de prezenta o solu ție
ca fiind nouă în compara ție cu cele
propuse de establishment , a căror
ineficien ță este atacată. Iar elementul
de noutate este promisiunea că solu –
ția vine direct de la popor. Întrebarea
este: care popor?
Dacă „poporul” sau electoratul
ideologiilor clasice este unul stabil,
format în timp și convins de prin-
cipiile ideologiilor și de juste țea
jocului democratic , „poporul” sau
electoratul populist este unul volatil,
de conjunctură și care îmbră țișează
ideea că mecanismele democratice
sunt o farsă. A șa cum remarcă Mudde
& Kaltwasser, democra ția liberală con –
sideră poporul ca o forță constituită ,
formată pri n tradi ție, care se crista –
lizează în constitu ția ce stabile ște
condi țiile exercitării puterii politice;
populismul consideră popo rul drept
forță constituantă , adică principalul
actor al (re)creării și actuali zării nor –
melor exercităriii puterii46. De aici
antidemocratismul populismului.
Faptul că populismul este o
simplă tehnică de propagandă și nu o ideologie pe care să se poată funda –
menta o guvernare este dovedit de
paradoxul pe care îl con ține. Nevoia
de a se propune ca alternativă la
establi shment îl determină pe liderul
populist să acuze în mod constant
clasa politică cu scopul de a da
satisfac ție celor care uită că el însu și
este politician, că face parte din clasa
politică ce a produs gravele probleme
pe care el le acuză și pentru care și el
poate fi acuzat la fel de bine. Însă
paradoxul iese și mai tare în eviden ță
atunci când acest lider ob ține
succesul electoral. Cum po ți guverna
cu un program antiestablishment ? O
scurtă privire asupra țărilor în care
liderii populi ști au avut sorți de izbândă
ne arată că ace știa fie au revenit la
ideologiile din care s -au ivit, aplicând
politici specifice acestora, fie au dat
bir cu fugi ții, cum a procedat Nigel
Farage după Brexit . Acestea sunt
singurele căi de ie șire din paradox.
Populismu l rezistă doar ca schemă de
propagandă; depă șirea acestui statut
îl desfiin țează.
Chiar dacă un lider populist ajuns
la guvernare se va întoarce cuminte
în matca sa ideologică, el va men ține
mesajul populist și între tururile de
scrutin, explica ția ac estui fapt fiind
una simplă: marketingul politic dictea –
ză acest comportament. În act nu este
atât o cauză pe care o ideo logie îi cere
poporului să o sus țină, cât nevoia
liderului de a atrage aten ția, de a
rămâne pe pia ță și de a arăta la nivel
discur siv că nu -și trădează votan ții. În
fapt, o parte dintre votan ții pe care
măsurile luate i -au satisfăcut nu vor
mai fi anti-establishment , iar partea
nesatisfăcută va rămâne în a șteptarea

Ascensiunea populismului
17 unui nou sezon anti-establishment : fie
va căuta un alt lider, fie rămâne în
așteptarea ca vechiul idol să se rupă
iar din ghearele establisment -ului.
Ascensiunea populismului este un
simptom al crizei ideologiilor clasice.
În opinia mea, singurul lucru bun al
populismului este for țarea partidelor
din ideologiile căro ra el se înfruptă de
a se relansa, pentru că se simt ame –
nințate. Populismul dislocă electo –
ratele tuturor partidelor, dar mai ales
ale celor cărora le parazitează ideo –
logia. Recunoa ștem în populism o
„muncă a negativului” în realitatea
politică a une i comunită ți. Dacă în
afaceri totul se reduce la bani, în po –
litică totul se reduce la voturi. Pentru
a în țelege uneori resorturile unei
crime, avem la îndemână îndemnul
follow the money ; pentru a în țelege
resorturile populismului, trebuie să
urmăm înde mnul follow the votes .
Rupând din voturile partidelor ce
își asumă anumite ideologii, popu –
lismul le treze ște din somnolen ța
stabilită ții lor pe pia ța politică și le
obligă să -și aducă aminte de obli –
gațiile pe care le au fa ță de societate.
El poa te fi o modalitate de refacere a
legăturii dintre elită și corpul politic
pe care aceasta îl reprezintă. Popu –
lismul este insesizabil atunci când
poartă mesajul unei ideologii consa –
crate, dar deranjează atunci când nu
poartă un astfel de mesaj, ci scoate în
eviden ță doar clivajul și atacă esta –
blishmentul și elitele. Temele pentru
care populismul creează și recreează
„poporul” sunt simptome ale unor
crize și indică scăpările sau e șecurile
din politicile publice ale establish -ment -ului. Populismul sc oate din
adormire partidele împingându -le
spre reideologizare și poate împinge
societatea spre repolitizare. El acuză
elitele că nu -și mai îndeplinesc
misiunea și le arată partidelor din
establishment că electoratele lor pot
fi coagulate într -un alt „po por” care
să le conteste.
Este u șor de remarcat panica în
care intră liderii partidelor politice
din establishment la apari ția unui
lider populist. Eroarea pe care o
întâlnim cel mai des la ace știa este
combaterea mesajului populist cu alte
mesaje popu liste. Se intră într -o
spirală a populismului, în care liderii
politici îmbracă temporar haina
discursivă a celui pe care îl combat
pentru a -și salva propriul „popor”,
„cu populismul pre populism căl –
când”. Se mizează pe succese de
moment, ignorându -se faptul că popu –
lismul poate fi combătut doar prin
inițierea unor campanii de comuni –
care în care să se relanseze mesajele
ideologiilor clasice. Însă, un astfel de
demers este unul de durată, a șa cum
vindecarea unui organism necesită
mai mult timp decât inf estarea lui.
Populismul este un virus al demo –
crației care, ca orice virus, pune în
alertă întregul organism. Rezultatul
acestei stări de alarmă fa ță de „extre –
mismul democratic”47 depinde de ro –
buste țea organismului, de capacitatea
lui de a lupta cu bo ala, numită în
literatura de specialitate „consolidare
democratică”.

POLIS
18 Concluzii

Toate ideologiile politice invocă
„voin ța generală” sau „poporul”,
pentru că aceasta este o condi ție ne –
cesară a existen ței lor. În pofida
faptului că mobilizarea maselo r îi
crează o aură de ideologie, populismul
este doar o tehnică de mobilizare a
„poporului” sub umbrela unei ideo –
logii de către un lider politic, chiar
dacă el anun ță din start neafilierea sa
ideologică. Populismul este o tehnică
de propagandă definitori e oricărei
ideologii și care, în anumite condi ții
politico -ideologice (criză politică,
criză economică, deficit de ideolo –
gie), are tendin ța de a se autonomiza
în raport cu sistemul politic, cazuri în
care extrage teme din toate ideolo –
giile pentru a co agula nemul țumirile
unui electorat volatil în vederea unui
succes electoral.
Succesul populismului depinde
de condi țiile politice ale fiecărei țări
și mai ales de nivelul consolidării
democratice. Iar această consolidare
îi vizează deopotrivă pe guver nanți și
pe guverna ți. Sunt cazuri în care
populismul a adus la guvernare lideri
care chiar au rezolvat anumite pro –
bleme sociale, însă pre țul pentru
aceste politici publice este unul uria ș
și constă în între ținerea ideii că un act
propagandistic po ate înlocui o
guvernare democratică. Neîncrederea
în mecanismul democratic a unei părți a popula ției este fenomenul grav
pe care îl între ține discursul populist.
Însă faptul că o parte a popula ției se
mobilizează în jurul unor promisiuni
adesea aberant e și fantasmagorice nu
trebuie să atragă învinuri asupra
acestor păcăli ți, ci asupra liderilor
politici. Populismul scoate adesea în
piața publică nemul țumiri ignorate de
către politicienii care au impresia la
un moment dat că mecanismul
democratic fun cționează fără a mai
depune un efort politic. Tehnicizarea
guvernării, depolitizarea ei deschide
calea populismului.
La fel cum de ținerea de mijloace
tehnice de către cât mai mul ți indivizi
din societă țile democratice face posi –
bilă crearea de re țele de informa ții
alternative la presa clasică, acuzată
adesea de jocuri politice, în mod
similar se pot constitui „popoare” pe
rețelele de interac țiune socială,
grupuri care să afirme „noi suntem
poporul”, propunând tot felul de
măsuri antidemocratice. Și cum spa –
țiul politic nu rămâne niciodată gol,
vor apărea și liderii acestora, moment
din care situa ția se va complica. Este
o perioadă în care liderii politici
democratici trebuie să coboare în
agora și să repolitizeze via ța cetă ții.
Pentru că, alt minteri, o tehnică de
propagandă îi va izgoni din locul în
care mecanismele democratice
clasice îi făceau să se creadă ve șnici.

Ascensiunea populismului
19 Note

1 Cas Mudde, Cristóbal Rovira
Kaltwasser, „Populismul și democ –
rația (liberală): un cadru de analiză”,
în Cas M udde, Cristóbal Rovira
Kaltwasser (ed.), Populismul în
Europa și în cele două Americi ,
Editura Institutul European, Ia și,
2015, p. 18.
2 Seymour Martin Lipset, Political
Man. The Social Bases of Politics ,
Garden City: Doubleday, 1960 .
3 Gino Germani, Authoritarianism,
Fascism and National Populism ,
New Brunswick: Transaction, 1978 .
4 Peter Mair, „Populist Democracy vs
Party Democracy”, în Y. Mény, Y.
Surel (eds.), Democracies and the
Challenge , Basingstoke: Palgrave,
2002, p. 84, apud Mudde &
Kaltwasse r, „Populismul și demo –
crația (liberală): un cadru de analiză”,
ed. cit., p. 22 .
5 Mudde & Kaltwasser, „Populismul și
democra ția (liberală): un cadru de
analiză”, ed cit. , p. 23 .
6 Ernesto Laclau, Politics and Ideology
in Marxist Theory , New Left Books,
Londra, 1 977.
7 Mudde & Kaltwasser, „Populismul și
democra ția (liberală): un cadru de
analiză”, ed. cit., p. 27 .
8 Idem .
9 Cas Mudde, „The Populist Zeitgeist”,
Government and Opposition , vol. 39,
nr. 4, 2004, p. 544, apud Sergiu
Gherghina, Sergiu Mi școiu, So rina
Soare, Populismul contemporan,
Editura Institutul European, Ia și,
2012, p. 13.
10 Daniel Șandru, „Componente ideolo –
gice ale populismului”, în Gherghina
& Mi școiu & Soare (coord.),
Populismul contemporan , ed. cit., p. 73 .
11 Mihaela -Adriana Pădure anu,
„Populismul”, în Mihaela Miroiu
(coord.), Ideologii politice actuale . Semnifica ții, evolu ții și impact ,
Editura Polirom, Ia și, 2012, p. 327.
12 Sergiu Gherghina, Sorina Soare,
„Populismul – concept sofisticat și
realită ți politice diverse”, în
Gherghina & Mi școiu & Soare
(coord.), Populismul contemporan ,
ed. cit., p. 15 .
13 Robert Eccleshall, Vincent Geoghegan ,
Richard Jay, Rick Wilford, Political
ideologies: an introduction , Unwin
Hyman, London, 1984; Andrew
Heywood , Political ideologies: a n
introduction , 3rd ed., Palgrave
Macmillian , New York, 2003;
Matthew Festenstein, Michael
Kenny, Political ideologies . A Reader
and Guide , Oxford University Press,
2005 et all .
14 Margaret Canovan, „Populism” , în
David Miller (coord.), Enciclopedia
Blackw ell a gândirii politice , Editura
Humanitas, Bucure ști, 2000, p. 579.
15 Chantal Delsol, „ “Idiotul comun ” al
populismului”, în Gherghina &
Mișcoiu & Soare (coord.), Populismul
contemporan , Editura Institutul
European, Ia și, 2012, pp. 45 -71.
16 Guy Hermet, Sociologia popu –
lismului , Editura Artemis, Buc urești,
2007; Mudde & Kaltwasser,
„Populismul și democra ția (liberală):
un cadru de analiză”, ed. cit.; Mihaela
Miroiu (coord.), Ideologii politice
actuale …, ed. cit., et all .
17 Mihaela -Adriana Pădureanu, op. cit. ,
pp. 324 -325.
18 Nicolai Berdiaev, Originile și sensul
comunismului rus , Editura Dacia,
Cluj Napoca, 1994, p. 55.
19 Ibidem , p. 51.
20 Ibidem , p. 58.
21 Ibidem , p. 84.
22 Ibidem , p. 90.
23 Ibidem , p. 53.
24 Guy Hermet, op. cit. , pp. 145 -146.

POLIS
20 25 Ibidem , p. 146.
26 Ibidem , p. 129.
27 Ibidem , p. 135.
28 Leon P. Baradat, Ideologiile politice.
Origini și impact , Editura Polirom,
Iași, 2012, p. 319.
29 Gherghina & Soare, op. cit. , pp.10 -11.
30 Sergiu Mi școiu, „De la populism la
neopopulism. Câteva repere empirice
pentru o delimitare conceptuală ”, în
Sergiu & Mi școiu & Soare, op. cit ., p.
27.
31 Destutt de Tracy, „ Mémoire sur la
faculté de penser; De la métaphysique
de Kant” , în Mémoires de l’Institut
national des sciences et arts, 2 floréal
an 4, Sciences morales et politiques ,
1798, pp 283 -451.
32 Destutt de Tracy, Idéologie propre –
ment dite, Troisième édition, De
L’Imprimerie M -me V -e Courcier,
Paris, 1817, pp. xiv -xv.
33 Karl Marx & Friedrich Engels,
Ideologia germană , Editura de stat
pentru literatură politică, Bucure ști,
1956, p. 22.
34 Karl Marx & Frederich Engels
„Selected Correspondence” Progress,
Moscova, 1965, p. 459, apud David
McLellan, Ideologia , Editura DU
Style, Bucure ști, 1998, p. 41.
35 Sorin Bocancea, „Culture and Ideo –
logy. Differences and Similarities”, în
Syposion , Tom VIII, 1 (15) 2010, pp.
221-223.
36 Sorin Bocancea, „Propaganda. The
ideology in action”, în European Journal
of Science and Theology , October
2013, vol. 9, nr. 5, pp. 162 -163. 37 Jacques Ellul, Propagandes , Éditions
Economica, Paris, 2008, p. 18.
38 Antonio Miotto, „Folla e propa –
ganda” în Psicologia e vita contem –
poranea , 1952, p. 32, apud. Jacques
Ellul, op. cit. , p. 8.
39 Edward Bernays, Propaganda –
comment manipuler l ’opinion en
democratie , traducere în limba
engleză Oristelle Bonis, Édition La
Decouverte, Paris, 2007, p. 43.
40 Sorin Bocancea, Propaganda …., ed.
cit., p. 159.
41 La cei enumera ți, se pot adăuga și
Ghiță Ionescu și Ernest Gellner,
Populism. Its Meaning and National
Characteristics , Weidenfe ld & Nicolson ,
Lond ra, 1969.
42 Ernest Renan, Qu est -ce qu ’une
Nation? , Pierre Bordas et fils, Paris,
1991, p. 51.
43 Margaret Canovan, op. cit ., p. 580.
44 Cf. Bucure ștenii care au votat cu PP –
DD au cel mult 10 clase – sondaj
IRES ,
http://www.ziare.com/alegeri/rezultat
e-alegeri -locale -2012/bucurestenii –
care-au-votat -cu-pp-dd-au-cel-mult-
10-clase -sondaj -ires-1172836 ,
accesat la 21.11.2017.
45 Mudde & Kaltwasser, „Populismul:
remediu și amenin țare pentru demo –
crație”, ed cit., pp. 331 -332.
46 Ibidem , p. 334.
47 Ibidem , p. 333 .

Bibliografie

BARADAT, Leon P., Ideologiile
politice. Origini și impact , Editura
Polirom, Ia și, 2012. BERDIAEV, Nicolai, Originile și sensul
comunismului rus , Editura Dacia,
Cluj Na poca, 1994.

Ascensiunea populismului
21 BERNAYS, Edward, Propaganda –
comment manipuler l ’opinion en
democratie , traduit de l ’anglais par
Oristelle Bonis, Édition La
Decouverte, Paris, 2007.
BOCANCEA, Sorin, „Culture and
Ideology. Differences and
Similarities”, în Syposion , Tom VII I,
1 (15) 2010.
BOCANCEA, Sorin, „Propaganda. The
ideology in action”, în European
Journal of Science and Theology ,
October 2013, vol. 9, no 5.
CANOVAN, Margaret Canovan,
„Populism” , în David Miller (coord.),
Enciclopedia Blackwell a gândirii
politice , Edi tura Humanitas,
Bucure ști, 2000.
DELSOL, Chantal, „ “Idiotul comun ” al
populismului”, în Gherghina &
Mișcoiu & Soare (coord.),
Populismul contemporan , ed. cit.
ECCLESHALL, Robert; Vincent
Geoghegan; Richard Jay; Rick
Wilford, Political ideologies: an
introduction , Unwin Hyman, Lond ra,
1984.
ELLUL, Jacques, Propagandes , Éditions
Economica, Paris, 2008.
FESTENSTEIN, Matthew; Michael Kenny ,
Political ideologies . A Reader and
Guide , Oxford University Press, 2005 .
GERMANI, Gino, Authoritarianism,
Fascis m and National Populism ,
New Brunswick: Transaction, 1978.
GHERGHINA, Sergiu; Sergiu Mi școiu;
Sorina Soare, Populismul contemporan ,
Editura Institutul European, Ia și,
2012.
GHERGHINA, Sergiu; Sorina Soare,
„Populismul – concept sofisticat și
realită ți politice diverse”, în Gherghina
& Mi școiu & Soare (coord.),
Populismul contemporan , ed. cit..
HERMET, Guy, Sociologia populismului ,
Editura Artemis, Bucure ști, 2007.
HEYWOOD, Andrew, Political ideolo –
gies: an introduction , 3rd ed., Palgrave Macmillian, New York,
2003.
IONESCU, Ghi ță și Ernest Gellner,
Populism. Its Meaning and National
Characteristics , Weidenfeld &
Nicolson, Lond ra, 1969.
LACLAU, Ernesto, Politics and
Ideology in Marxist Theory , New
Left Books, Londra, 1977.
McLELLAN, David, Ideologia , Editura
DU Style, Bucure ști, 1998.
LIPSET, Seymour Martin, Political Man.
The Social Bases of Politics , Garden
City: Doubleday, 1960.
MAIR, Peter, „Populist Democracy vs
Party Democracy”, în Y. Mény, Y.
Surel (eds.), Democracies and the
Challenge , Basingstoke: Palgrave,
2002.
MARX, Karl & Friedrich Engels,
Ideologia germană , Edit ura de stat
pentru literatură politică, Bucure ști,
1956.
MARX, Karl & Frederich Engels
„Selected Correspondence” Progress,
Moscova, 1965.
MIOTTO, Antonio, „Folla e
propaganda” , în Psicologia e vita
contemporanea, 1952.
MIȘCOIU, Sergiu, „De la populism la
neopopulism. Câteva repere empirice
pentru o delimitare conceptuală”, în
Sergiu & Mi școiu & Soare, op. cit .
MUDDE, Cas, „The Populist Zeitgeist”,
Government and Opposition , vol. 39,
nr. 4, 2004.
MUDDE, Cas; Cristóbal Rovira
KALTWASSER, „Populismul și
democra ția (liberală): un cadru de
analiză”, în Cas Mudde, Cristóbal
Rovira Kaltwasser (ed.), Populismul
în Europa și în cele două Americi ,
Editura Institutul European, Ia și, 2015 .
MUDDE, Cas; Cristóbal Rovira
KALTWASSER, „Populismul: reme –
diu și amenin țare pentru democra ție”,
ed cit..
PĂDUREANU, Mihaela -Adriana,
„Popu lismul”, în Mihaela Miroiu

POLIS
22 (coord.), Ideologii politice actuale .
Semnifica ții, evolu ții și impact ,
Editura Polirom, Ia și, 2012.
RENAN, Ernest, Qu est -ce qu ’une
Nation? , Pierre B ordas et fils, Paris,
1991.
ȘANDRU, Daniel, „Componente ideolo –
gice ale populismului”, în Gherghina
& Mi școiu & Soare (coord.),
Populismul contemporan , ed. cit.. TRASY DE, Destutt, Idéologie propre –
ment dite, Troisième édit ion, De
L’Imprimerie M -me V -e Courcier,
Paris, 1817.
TRACY DE, Destutt, „ Mémoire sur la
faculté de penser; De la méta –
physique de Kant” , în Mémoires de
l’Institut national des sciences et arts,
2 floréal an 4, Sciences morales et
politiques , 1798 .