Unitatea de studiu 1 [612598]

Unitatea de studiu 1

FUNDAMENTE TEORETICE ȘI METODOLOGICE

Cuprins

1.3.1. CADRUL TEORETIC ȘI CONCEPTUAL AL DEZVOLT ĂRII COMUNITARE
Definiri ale comunit ății. Abordarea sistemic ă
Func țiile sistemului comunitar
Definiri ale dezvolt ării comunitare
Dezvoltarea comunitar ă și participarea public ă
1.3.2. POLITICI ȘI STRATEGII DE DEZVOLTARE COMUNITAR Ă
Retrospectiva istoric ă. Perspectiva american ă
Retrospectiva istoric ă. Perspectiva francez ă
Strategii de dezvoltare comunitar ă a spa țiului rural
Coproduc ție, participare și leadership
Actori sociali cu roluri în dezvoltarea comunitar ă

1.1. Introducere
Unitatea de studiu 1 con ține cadrul general de definire și caracterizare a dezvolt ării
comunitare ca form ă de interven ție în comunitate, cu accent pe abordarea sistemic ă a
comunit ății, democra ție participativ ă și participare public ă. Tipologia strategiilor și a
modelelor de interven ție, prezentate în tema a doua, fundamenteaz ă aparatul metodologic
al practicii dezvolt ării comunitare. Ultima tem ă, diagnoza spa țiului rural din România
relev ă necesitatea interven țiilor de tip dezvoltare comunitar ă în contextul mai larg al
politicilor de dezvoltare.

Cuno știn țe preliminare
Cuno știn țe de Psihologie social ă aplicat ă
Cuno știn țe de Sociologie general ă
Cuno știn țe de Metodologia cercet ării sociale

Resurse necesare și recomand ări de studiu

Pentru facilitarea însu șirii no țiunilor și pentru identificarea deschiderilor și aplica țiilor
practice, recomand ăm parcurgerea con ținuturilor prezentate în acest material, urmat ă de
parcurgerea urm ătoarelor surse bibliografice:

Hatos, A. (2006), Lideri, participan ți și pasivi în C. Zamfir și L. Stoica (coord.), O nou ă
provocare: Dezvoltarea cocial ă, Ia și, Polirom, pp. 165 – 179.
Pascaru, M., Bu țiu, C.A. (2007), Restituirea rezultatelor și dezvoltarea comunitar ă, Cluj
– Napoca: Argonaut, pp. 37 – 60.
Sandu, D. (2005), Dezvoltarea comunitar ă. Cercetare, practic ă ideologie , Ia și, Polirom,
pp. 25 – 64.

Durata medie de parcurgere a unit ății de studiu este de 6 ore

1.2 Obiectivele unit ății de studiu
1. Cunoa șterea cadrului teoretic și conceptual al dezvolt ării comunitare
2. În țelegerea fundamentelor de natur ă teoretic ă care concur ă la elaborarea
programelor de dezvoltare comunitar ă
3. Dezvoltarea capacit ății de a aplica no țiunile teoretice la exemple concrete
1.3. CON ȚINUTURI

1.3.1. CADRUL TEORETIC ȘI CONCEPTUAL AL DEZVOLT ĂRII
COMUNITARE

Exist ă o larg ă recunoa ștere a nevoii de înt ărire a leg ăturilor între teoria social ă și
practica dezvolt ării comunitare ca form ă de interven ție în comunitate . O literatur ă
bogat ă se afl ă deja la îndemâna practicienilor dar este dominat ă de aspecte tehnice,
procedurale și de cazuistic ă.

‘Dezvoltarea comunitar ă’ este o etichet ă tolerant ă pentru o familie, relativ
dezorganizat ă, de practici sau modele de interven ție local ă care au sau tind s ă aib ă
ca rezultat ‘mai binele comunit ății’. (Sandu, 2005, p. 15).

Dar apar dificult ăți când se teoretizeaz ă dezvoltarea comunitar ă.
– Prima dificultate const ă în caracterul interdisciplinar al dezvolt ării comunitare.
Sociologia, antropologia, politologia, psihologia s ocial ă, psihologia comunit ății,
pedagogia social ă, economia, managementul, ecologia etc. sunt știin țele din care se
extrag conceptele cu care se opereaz ă în dezvoltarea comunitar ă. La aceasta se adaug ă
dificultatea indus ă de diversitatea teoriilor din cadrul știin țelor-resurs ă mai sus
men ționate;
– Cea de a doua dificultate const ă în marea diversitate a comunit ăților , pentru care
orice model teoretic poate fi irelevant la un momen t dat,
– Cea de a treia, dat ă de caracterul contextual al interven ției.

Definiri ale comunit ății. Abordarea sistemic ă

Îns ăș i definirea termenului de comunitate poate fi o sur s ă de confuzii întrucât este un
termen „… dintre cei mai evazivi și mai vagi în sociologie .. .” (Abercrombie et al. , 1988, p.
44). George A. Hillary ( apud Marshal, 1998) analizeaz ă nu mai pu țin de 94 defini ții ale
comunit ății, f ără s ă ajung ă la alte concluzii decât distingerea unui set de el emente
caracteristice care apar în multiplele defini ții. Printre acestea, cele mai frecvente sunt: aria
geografic ă, autonomia, rudenia, con știin ța de neam, stil comun de via ță și diferite tipuri
de interac țiuni sociale .

Sociologia american ă, pe linia unor preocup ări privind pierderea unui tip de asociere, ca
rela ție social ă caracterizat ă de coeziune, intimitate, empatie și continuitate în timp,

define ște comunitatea în trei sensuri oarecum diferite:

(1) ca a șezare uman ă (sate sau cartiere urbane), tip ideal al modului d e via ță într-
un anume teritoriu;
(2) ca re țea social ă în cadrul c ăreia membrii au anumite caracteristici comune,
diferite sau în adaos la cele împ ărt ăș ite de comunitatea teritorial ă (cum ar fi etnia
sau profesia);
(3) ca o combina ție a celor dou ă sensuri anterioare, situa ția cea mai des întâlnit ă
(Marshal, 1998).

Bruna Zani (2003) apreciaz ă c ă este necesar s ă se știe mai întâi ce este, concret,
comunitatea în raport cu na țiunea, statul, ora șul, grupurile sau asocia țiile, ce limite și
dimensiuni are, cum poate fi localizat ă pe un teritoriu precis. Se subliniaz ă faptul c ă o
comunitate nu este o form ă asociativ ă particular ă care func ționeaz ă pentru un scop sau
altul ci este îns ăș i condi ția de baz ă a vie ții în comun și, ca atare, este legat ă implicit de un
teritoriu.

Dealtfel, într-o sociologie a comunit ății, remarca I. Alua ș (1998), este necesar s ă ata șă m
cuvântul teritorial , pentru a ști despre ce fel de comunitate vrem s ă discut ăm, ținând cont
de faptul c ă întâlnim, în prelungirea concep ției tönniesiene, expresii cum ar fi: comunitate
na țional ă, european ă, atlantic ă etc.

Dumitru Sandu (2005) propune o definire a comunit ății pe baza atributelor care îi
caracterizeaz ă pe membrii acesteia (similaritate cultural ă, interac țiune intens ă și
similaritate de status) și aduce urm ătoarea precizare util ă delimit ării teritoriale din
perspectiva ac țiunii de tip dezvoltare comunitar ă (DEVCOM):

La nivelul ac țiunilor DEVCOM, m ărimea comunit ății este în func ție de obiectivul
de ac țiune (s.n.) . Conteaz ă scara la care se dore ște promovarea „binelui comun” prin
proiecte sau ac țiuni de grup. Se poate opera fie la nivelul unui în treg ora ș, al unui
cartier, al unei vecin ătăți sau al unei grup ări de blocuri din ora ș. Toate acestea pot fi
identificate drept comunit ăți în func ție de ținta de ac țiune. (Sandu, 2005, p. 33).

Abordarea sistemic ă a comunit ății este solu ția propus ă de J. Cook (1994) cu scopul de a
oferi practicienilor o defini ție cuprinz ătoare și în acela și timp cu largi aplica ții. Se face
astfel apel la termeni și concepte din teoria general ă a sistemelor și se fac trimiteri directe
la ecologia uman ă fondat ă de Școala de la Chicago, avându-l ca principal reprezen tant pe
Robert Ezra Park (1864 – 1944).

Park identifica trei caracteristici ale comunit ății, definit ă ca popula ție care ocup ă un
anume teritoriu:
(1) organizarea teritorial ă;
(2) o relativ ă înr ădăcinare în teritoriul ocupat ;
(3) existen ța rela țiilor mutuale de interdependen ță între indivizi , rela ții care sunt mai
degrab ă simbiotice decât societale. Și, cu toate c ă se înregistreaz ă multe
similitudini între condi țiile care controleaz ă mi șcările și cre șterea numeric ă a

popula țiilor diferitelor specii, în cazul popula țiilor umane acestea sunt mult mai
complexe. Astfel, din perspectiv ă ecologic ă, afirm ă Park, societatea este arealul
(unitatea teritorial ă) în care competi ția este redus ă prin contact social iar lupta
pentru existen ță , con știent asumat ă, cap ătă forme sublimate. Îns ă distinc ția pe care
o face Park între ecologia uman ă și ecologia general ă, sus ținut ă de un complex de
redefiniri ale unor concepte sociologice consacrate , este mai degrab ă o paradigm ă
sub care se vor dezvolta ulterior și alte studii de sociologie urban ă.

Func țiile sistemului comunitar

− Produc ție-distribu ție-consum
− Socializare
− Control social
− Participare social ă
− Suport mutual

No țiunea de sistem este cuprinz ătoare. Într-o defini ție general ă, sistemul este un
ansamblu de elemente dependente între ele și care formeaz ă un tot organizat.
Exist ă o serie caracteristici comune oric ărui sistem:
– Sistemul este o abstractizare a realit ății;
– Sistemele au o structur ă definit ă prin p ărți și compozi ția lor;
– Sistemele au o func ționare care implic ă intr ări, procesare și ie șiri de materie,
informa ții, energie;
– Între p ărțile componente exist ă rela ții func ționale.

Abordarea sistemic ă ajut ă la în țelegerea și dezvoltarea structurilor complexe și evolutive,
așa cum sunt și comunit ățile.

Comunitatea ca sistem se distinge de alte tipuri de sisteme sociale prin câteva
caracteristici (Coock, 1994):
• cei implicati în sistem au o parte din preocup ări comune și se relationeaz ă între ei;
• sistemul are longevitate, continuitate și persistent ă;
• actiunile membrilor depind considerabil de cooperar ea voluntar ă, sanctiunile sau
coercitiile având un rol minimal;
• sistemul este multifunctional, dinamic, complex și suficient de larg încât s ă
predomine relatiile instrumentale (f ără s ă fie excluse și relatiile afective);
• de obicei exist ă și un element geografic asociat delimit ării și stabilirii grani țelor
comunit ății îns ă nu toti cei ce locuiesc într-o anumit ă arie geografic ă sunt nep ărat
părta și la sistemul comunitar. Pe acela și teritoriu pot locui persoane neintegrate
sistemului sau pot convie țui simultan mai multe comunit ăți.

Implica ții practice ale abord ării sistemice în dezvoltarea comunitar ă
– Ca sistem dinamic complex, comunitatea este caracte rizat ă de o multitudine de

interdependen țe interne și externe care nu pot fi neglijate
– Majoritatea evenimentelor nu pot fi tratate în term eni de cauz ă-efect
– Diversitatea de atitudini, competen țe, valori, interese etc. este un merit și nu o
sl ăbiciune a sistemului
– Comunitatea trebuie s ă prefere o oarecare incertitudine adus ă de schimbare în
locul certitudinii unui viitor planificat rigid

Definiri ale dezvolt ării comunitare

Defini țiile date dezvolt ării comunitare nu sunt mai pu țin diverse decât cele date
comunit ății. James Coock (1994) men ționeaz ă Programul Na țiunilor Unite lansat în 1950
ca prim document oficial în care apare sintagma dez voltare comunitar ă și sub care sunt
reunite seturi de ac țiuni menite s ă reduc ă decalajele existente între ță rile Lumii a Treia și
celelalte na țiuni.
Dintr-o trecere în revist ă a primelor defini ții date dezvolt ării comunitare, f ăcut ă de
S. C. Mayo (1956), re ținem aici:

„Dezvoltarea comunitar ă este efortul unit al colectivit ății cu al autorit ăților
guvernamentale de a îmbun ătăți condi țiile economice, sociale și culturale ale
comunit ăților, de a integra aceste comunit ăți în via ța na țiunii și de a le face capabile
să contribuie la progresul na țional.” (O.N.U., 1956 1).

„Dezvoltarea comunitar ă este procesul ac țiunii sociale în cadrul c ăruia membrii unei
comunit ăți se organizeaz ă pentru a planifica și ac ționa în comun, pentru care: (1) î și
definesc nevoile și problemele comune și individuale; (2) întocmesc planuri cu
scopul satisfacerii nevoilor și rezolv ării problemelor identificate, pe baza resurselor
comunit ății; (3) suplimenteaz ă resursele atunci când este necesar prin atragerea lor
de la agen ții guvernamentale și neguvernamentale din afara comunit ății.”
(International Cooperation Administration, 1956 2) .

„Dezvoltarea comunitar ă este o activitate organizat ă în care sunt inclu și beneficiarii
ca participan ți, cu multiple interese și obiective și care opereaz ă într-o arie
geografic ă delimitat ă.” (Kaufman, 1956 3).

Într-o sintez ă a diferitelor sensuri atribuite dezvolt ării comunitare, ca familie de schimb ări
în plan social, Dumitru Sandu (2005) define ște dezvoltarea comunitar ă într-un mod concis
și edificator pentru a o distinge de alte tipuri de schimb ări care afecteaz ă comunitatea:

„…schimbare voluntar ă în, prin și pentru comunitate. ” (Sandu, 2005, p. 26).

Defini ția ne ajut ă s ă distingem schimb ările cu scop de dezvoltare comunitar ă de alte

1 L. M. Miniclier, “Community Development Defined”, în Community Development Review , No. 3, Dec.,
1956, p. 1.
2 “The Community Development Guidlines of the Intern ational Cooperation Administration”, în
Community Development Review , No. 3, Dec., 1956, p. 3.
3 H.F. Kaufman, “Community Development in Southeast” , Mississippi State College, Community Series,
No. 4 (Jun. 1956), p. 3.

tipuri de schimb ări comunitare. (Vezi Fig.1).

Pentru ca o ac țiune s ă fie de tip dezvoltare comunitar ă, trebuie îndeplinite urm ătoarele
condi ții: (Sandu, 2005, p.26).
– Precizarea spa țiului de desf ăș urare ce nu trebuie s ă fie altul decât
comunitatea („în”);
– Destinatarii acestor schimb ări sunt chiar membrii comunit ății („pentru”)
– Implicarea membrilor comunit ății în toate decizionale („prin”);

Fig.1: Dezvoltarea comunitar ă în familia schimb ărilor care au loc în comunitate ( adaptare
dup ă D. Sandu, 2005, p. 26)

Distinc ția între schimb ări de tip dezvoltare comunitar ă și alte tipuri de schimb ări care se
produc în comunitate poate fi f ăcut ă și prin apel la caracteristicile dezvolt ării comunitare
men ționate de J. Cook (1994):

4 Abordarea holist ă este efortul con știent de plasare a accentului pe rela țiile func ționale dintre p ărți și întreg
astfel încât, în fiecare element este analizat în c ontextul totalit ății și nu prin sine însu și.
5 Într-un articol din 1992, antropologul Robin Dunbar a calculat o valoare a dimensiunii grupului soci al
pentru specia noastr ă, Homo Sapiens, folosind o ecua ție regresiv ă liniar ă, cu date despre 38 de specii de
primate. Dunbar a stabilit dimensiunea medie a grup ului social pentru oameni ca având valoarea de 148.
Datorit ă marii erori de m ăsurare, pentru nivelul de încredere de 95% interval ul este între 100 și 230.
6 Modelul este ancorat în teoria disonan ței cognitive a lui Leon Festinger, teorie conform c ăreia introducând
anumite activit ăți care cer anumite comportamente, se suscit ă habitudini care se pot propaga și în alte
sectoare de activitate (Mondolfo, 2005).
7 D ăm ca exemple Programul Na țiunilor Unite pentru Dezvoltare, Banca Mondial ă, FAO (Food and
Agriculture Organisation), IFAD (International Foun d for Agricultural Development).
8 Exemple în acest sens am întâlnit în satele Apusen ilor Albei, unde dispersia gospod ăriilor și a satelor a
impus colaborarea Administra ție Public ă Local ă – Biseric ă – Școal ă, pentru anun țuri, adun ări publice și
mobiliz ări ale comunit ății pentru lucr ări de interes public. Voluntar ă
Schimbare cultural ă,
Schimbare mod de via ță etc. Impus ă Fără participare SCHIMBARE
comunitar ă
Cu func ție de
dezvoltare Fără func ție de
dezvoltare Fără func ție de
dezvoltare Cu func ție de
dezvoltare Cu participare
DEZVOLTARE COMUNITAR Ă
DEZVOLTAREA COMUNIT ĂȚ II

(1) schimbarea se produce cu sprijinul membrilor comuni t ății, prin participare
public ă, fiecare participant la schimbare în țelegând c ă se ajut ă de fapt pe sine;
(2) luarea deciziilor ce privesc dezvoltarea se face pr in intensificarea democra ției
participative ;
(3) abordarea este holist ă4;
(4) schimbarea se face în sens pozitiv și este ireversibil ă (se știe c ă se pot face
schimb ări structurale și pentru a se evita altele, nedorite sau pentru a s tabiliza o
situa ție preferabil ă).

Dezvoltarea comunitar ă și participarea public ă

Participarea public ă este procesul complex prin care oamenii au un cuvânt de spus când
se iau decizii care le afecteaz ă via ța. Ini țial se considera suficient ă informarea și educarea
publicului pentru ca acesta s ă r ăspund ă, s ă activeze și s ă se implice. Ulterior s-a constatat
că pentru ca procesul s ă fie eficient, este necesar ă facilitarea comunic ării, dialogului,
consult ării și colabor ării. Cât ă vreme participarea cet ățenilor îmbrac ă forme diverse (ce
includ: votul, participarea în comisii guvernamenta le, activismul în organiza ții civice
voluntare, participarea la discursuri și întâlniri etc.), comunit ățile caut ă modalit ăți de a
stabili cine, când, unde și cum s ă aib ă loc ac țiunile efective.

De și se consider ă util ca cet ățenii s ă fie implica ți în procesul de luare a deciziilor înc ă de
la început, de cele mai multe ori sunt implica ți doar în etapele finale, pentru ob ținerea
confirm ării unei decizii care deja este luat ă de autorit ăți. Prin dialog se exploreaz ă
aștept ările, ideile, credin țele, sentimentele individuale și colective, care controleaz ă uneori
în mod subtil interac țiunile din comunitate. Este un mod de comunicare in teractiv ă între
părți care doresc s ă înve țe și s ă se în țeleag ă reciproc, descoperindu-se meritele gândirii ca
fenomen colectiv (Senge, p.240) F ără un dialog fa ță în fa ță cetățenii au mai degrab ă rol
de spectatori decât de participan ți. Dialogul creeaz ă baze solide deliber ării prin care se
integreaz ă, se transform ă și se clarific ă preferin țele și convingerile participan ților la
procesul decizional. Dac ă dialogul accentueaz ă înv ățarea și în țelegerea opiniei celuilalt,
deliberarea construie ște c ăi posibile de ac țiune.

Luarea deciziilor poate implica o larg ă varietate de procese și metode, cu grade diferite de
participare public ă, rezultând de la decizii luate unilateral (f ără implicarea publicului) la
decizii luate prin consens, cu efecte durabile și relevante pentru toate p ărțile. Excluzând
luarea deciziilor în mod unilateral, exist ă trei tipuri de procese ce implic ă publicul la
procesul decizional: consultarea, consensul și colaborarea .

Consultarea se refer ă la acele activit ăți care cuprind diseminarea informa țiilor și
recep ționarea reac țiilor publicului. Tehnicile consult ării sunt diverse: întâlniri
publice, audieri, scrisori deschise etc., urm ărindu-se nu doar informarea și educarea
publicului ci și ob ținerea de r ăspunsuri și reac ții din partea acestuia, f ără s ă existe
îns ă vreo garan ție a utiliz ării ideilor, sugestiilor sau informa țiilor oferite de publicul
participant. Influen ța comentariilor recep ționate depinde în mare m ăsur ă de
deschiderea sau bun ăvoin ța autorit ăților. Beneficiile consult ării constau în aceea c ă se
ofer ă un oarecare acces la procesul de politic ă public ă iar în termeni de cost-beneficiu,

metodele cosultative sunt cele mai rentabile. Limit ele lor sunt, îns ă, evidente: exist ă o
permanent ă incertitudine c ă sugestiile recep ționate vor fi folosite, procesul consult ării
având un caracter cvasiarbitrar și formal.

Consensul este procesul prin care se stabilesc în țelegeri sau se g ăsesc solu ții cu care sunt
de acord toate p ărțile implicate sau cel pu țin nu se ridic ă obiec ții majore din partea
participan ților. Este acordul la care se ajunge cu minimum de pierderi pentru fiecare
participant la dezbatere.

Exist ă mai multe posibilit ății de a lua decizii în grup. Dou ă dintre cele mai comune
metode de a lua decizii în grup sunt:
– regula majorit ății (prin vot)
– consensul
Diferen ța dintre decizia prin consens și prin regula majorit ății este c ă, în cazul lu ării
deciziilor prin consens, se discut ă pân ă când toate p ărțile cad de acord asupra problemei
discutate , pe când în cazul regulii majorit ății, astfel de discu ții nu mai sunt necesare – se
decide în func ție de rezultatele votului.
O alt ă diferen ță , ar fi c ă atunci când se voteaz ă, pentru a se vedea care parte de ține
majoritatea, problemele asupra c ărora se voteaz ă trebuie s ă fie scurte și la obiect. Când se
discut ă o problem ă asupra c ăreia se dore ște un consens, este nevoie de anumite
compromisuri care se ob țin în urma unor expuneri și dezbateri, deseori prelungite. Devine
limpede c ă luarea deciziilor prin consens e mult mai anevoioa s ă decât prin simpla
majoritate și c ă este și practic imposibil ă la nivelul unui stat cu milioane de cet ățeni, dar
în comunit ăți mai mici, la scara num ărului lui Dunbar 5 de exemplu, este practicabil ă.

Colaborarea este procesul fundamental prin care părți independente lucreaz ă
împreun ă pentru a rezolva o problem ă ce le afectează viitorul sau care îi preocup ă la
un moment dat .

Caracteristicile colabor ării sunt urm ătoarele:
– Implic ă mai pu țin ă competi ție pentru c ă to ți participan ții la proces se
consider ă mai degrab ă contributori decât competitori;
– Este bazat ă pe înv ățare, împ ărt ăș irea informa țiilor și experien ței iar
informa țiile sunt folosite într-o manier ă strategic ă;
– Permite eviden țierea valorilor comune și a beneficiilor rezultate din
diferen țele existente între p ărți;
– Este asem ănătoare cu negocierea dar se axeaz ă pe interesele comune și nu pe
cele divergente;
– Aloc ă responsabilit ăți participan ților;
– Generez ă concluzii în urma unui proces interactiv, iterativ și reflexiv.
Cu toate c ă teoriile postuleaz ă c ă participarea individului la via ța public ă stimuleaz ă
înv ățarea și dezvoltarea personal ă, experien ța arat ă c ă pentru individ (în termenii
beneficiului personal) rezultatele particip ării nu sunt foarte clare iar frustra țiile și
considerabilele costuri de timp și energie pun în umbr ă beneficiile particip ării. Practic se

constat ă c ă persoanele se implic ă mai degrab ă în via ța civic ă atunci când se
prefigureaz ă evolu ții negative al c ăror impact îl resimt direct și imediat.

Ce presupune participarea publicului?
În esen ță este un proces complex, cu mai multe etape succesi ve:

/square4 În prima etap ă trebuie s ă aib ă loc o informare a publicului
/square4 În a doua etap ă ar trebui ca autorit ățile s ă colecteze informa ții de la public, ceea
ce se poate face pe mai multe c ăi – mese rotunde, forumuri comunitare,
chestionare, "c ăsu ță po ștal ă, linie telefonic ă cu acces gratuit tip "hot-line", luarea
de interviuri de la cet ățeni, focus grupuri, sondaje de opinie etc. Pe baza ideilor,
informa țiilor și sugestiilor primite de la public, ad ăugate celor existente, se poate
redacta o prim ă form ă a proiectului de decizie, recomandabil cu mai mult e
variante.
/square4 Abia în a treia etap ă ar trebui s ă urmeze consultarea public ă propriu-zis ă (se
poate face sub forma unei întâlniri, audieri sau dezbateri publice) , și
recomandabil ar trebui s ă fie și ea în mai multe faze succesive, în care pe m ăsur ă
ce vin idei și propuneri, ele s ă fie supuse dezbaterii publice și s ă se revizuiasc ă
succesiv proiectul, pân ă ajunge într-o form ă care s ă fie supus ă dezbaterii publice
finale.
/square4 Ultima etap ă, care nu ar trebui s ă lipseasc ă,este evaluarea consult ării publice ,
bine de f ăcut înaintea lu ării deciziei, pentru a vedea dac ă ea a fost corect și eficient
făcut ă.
/square4 De dorit e și o reevaluare ulterioar ă, "la rece", iar cet ățenii care au fost implica ți
sau interesa ți e bine s ă î și dea și ei cu p ărerea despre cum a fost procesul în sine de
consultare public ă.
/square4 În plus, n-ar fi r ău ca dup ă un timp de la luarea unei decizii s ă se evalueze
impactul ei – de exemplu dup ă câteva luni sau un an, și s ă fie implicat publicul și
în aceast ă etap ă. Dac ă nu o cer sau nu o fac autorit ățile, o poate cere orice cet ățean
interesat.

Din experien ța mai multor proiecte de dezvoltare comunitar ă derulate în România,
apar o serie de gre șeli commune care împiedic ă o participare autentic ă:
– interpret ări eronate ale tonului și mesajelor transmise în cadrul discu țiilor
– impunerea ideilor în locul solicit ării de idei
– presupunerea nevoilor în locul investig ării
– lipsa de descurajare a competi ției și de încurajare a cooper ării
– lipsa de exemple / modele adecvate
– judecarea oamenilor dup ă aparen țe
– acordarea de aten ție și credibilitate sporit ă liderilor oficiali

1.3.2. POLITICI ȘI STRATEGII DE DEZVOLTARE COMUNITAR Ă

Retrospectiva istoric ă. Perspectiva american ă

Pentru a c ăuta și în țelege aspectele contemporane ale dezvolt ării comunitare în rural
este util ă și incursiunea în scurta retrospectiv ă istoric ă f ăcut ă de G. F. Summers
(1986) privind sorgintea empiric ă a conceptului.

La finele secolului al XIX-lea, odat ă cu începutul industrializ ării în America, apar
– inegalit ăți sociale majore (s ăraci – boga ți)
– disparit ățile rural – urban.

Foarte repede, fermele americane intr ă într-o criz ă greu de gestionat. În mesajele politice
ale vremii apare tot mai des sintagma „ problema fermei ” (Summers, 1986, p. 348).
Urmeaz ă o serie de reorganiz ări politice și administrative cu scopul de a stopa sc ăderea
nivelului de trai într-un rural care furniza hran ă ieftin ă, ob ținut ă cu greu, pentru tot mai
mul ți locuitori ai ora șelor. Comunit ățile rurale devin lipsite de putere, sub presiunea
macroproceselor urbaniz ării, industrializ ării și birocratiz ării care, ca efect pervers,
sl ăbesc autonomia comunit ăților rurale în luarea deciziilor. Pentru c ă, la r ăspântia
secolelor XIX și XX, ruralul american era considerat chiar de c ătre factorii politici ai
vremii ca arii subdezvoltate, se lanseaz ă ideea programelor pentru dezvoltare rural ă care
iau amploare abia dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial.

Dintre ță rile Europei, în Fran ța postbelic ă se ajunge la concluzii oarecum similare
privind practica dezvolt ării sociale locale , constatându-se ca lipsit ă de eficien ță o
(re)construc ție na țional ă bazat ă exclusiv pe planificare de sus în jos. Îns ă proiectele
na ționale de modernizare din perioada 1960 – 1975 erau focalizate predominant pe mediul
urban și practicile sunt înc ă puternic centraliste . Cu toate acestea, în anii ’70 ai
secolului trecut, se discuta tot mai fervent necesi tatea de a pune în practic ă o politic ă de
dezvoltare comunitar ă în care fiecare comunitate se preocup ă de dezvoltarea local ă nu
doar prin a aplica politica de dezvoltare ci și prin suscitarea ini țiativelor locale și
realizarea de proiecte (Ionescu, 2004).

Pe aceste linii, într-o mare m ăsur ă convergente, se contureaz ă și perfecteaz ă metodologii
de organizare comunitar ă, planificare prin metode participative și atragere de fonduri
spre comunit ăți locale prin participarea la licita ții de proiecte. Interven ția din afara
comunit ății se face numai pentru facilitarea proceselor din interior și într-o manier ă de
lucru „orizontal ă”.

Dup ă aproape șase decenii de interven ții sociale, de o diversitate cople șitoare, proiectate
cu scopul declarat de dezvoltare comunitar ă, s-a ajuns la delimitarea schimb ărilor care
au ca finalitate dezvoltarea comunit ății de cele care vizeaz ă dezvoltarea comunitar ă. În
acest sens, James Cook (1994) consider ă c ă sunt schimb ări care, de și duc la dezvoltarea
comunit ății sunt contraproductive pentru dezvoltarea comunit ar ă, pentru c ă nu se fac cu
participarea membrilor comunit ății sau nu au durabilitate.

În aceea și ordine de idei, Dumitru Sandu, plasând dezvoltare a comunitar ă într-o „familie
a schimb ărilor care afecteaz ă comunitatea ” (Sandu, 2005, p. 39), arat ă c ă aceasta ocup ă
un spa țiu relativ redus în multitudinea de ac țiuni cu scop de dezvoltare și este
reprezentat ă de acele ac țiuni care se produc în comunitate, cu participare v oluntar ă și
pentru producerea de bunuri publice sau, dac ă sunt bunuri private, de acestea s ă
beneficieze majoritatea membrilor comunit ății. Putem observa c ă aceste distinc ții sunt
extrem de utile la proiectarea, derularea și evaluarea interven ției, func ționând ca o cheie
de verificare a ceea ce conduce sau nu la dezvoltar e comunitar ă.
Retrospectiva istoric ă. Perspectiva francez ă
Detalii privind caracteristicile schimb ării ce poate fi numit ă dezvoltare comunitar ă sunt
oferite de Philip Mondolfo (2005, pp. 17-25), care ne prezint ă astfel și propria perspectiv ă
privind evolu ția istoric ă a semnifica ției conceptului.

Dimensiunea participativ ă, definitorie pentru dezvoltarea comunitar ă, a evoluat spre
forme tot mai pu țin dirijate din exterior. Respectiv, de la ac țiuni pentru comunitate în
care participarea membrilor comunit ății nu apare în discu ție, s-a trecut la ac țiuni
împreun ă cu comunitatea , pe baza parteneriatului între institu țiile de stat ale bun ăst ării și
societatea civil ă. Ideea care se deprinde de aici este c ă, pe baza unor obiective comune,
institu țiile de stat sus țin schimb ările dorite de comunitate, planificate și derulate în și
pentru comunitate.

A face pentru comunitate este o idee care a fost precedat ă de discursul privind
subdezvoltarea formulat de pre ședintele Statelor Unite, Harry Truman, în 1949, în care se
lansa ideea unei cruciade împotriva s ărăciei în regiunile subdezvoltate (cu inspira ție din
planul Marshall pentru reconstruc ția Europei postbelice). Mesajul era, înainte de toa te,
ideologic și mai pu țin tehnic iar jocul strategic a devenit și mai evident imediat dup ă
război. Ță ri ca Iran, Brazilia, Coreea, Mexic, India, prin modelul „exogen” de
dezvoltare , se bucurau de privilegiul inve sti țiilor masive venite din SUA, țar ă care, în
opozi ția manifestat ă la expansiunea blocului comunist, le devenea astfe l și un atent
supervizor politic.

A face prin comunitate s-a conturat ca idee ceva mai târziu, î n anii ’50 – ’60 ai secolului
trecut, ca urmare a criticilor aduse strategiei de domina ție politic ă și cultural ă.
Cercet ătorii, sociologi și economi ști, au identificat printre cauzele subdezvolt ării în ță rile
Lumii a Treia o anume alienare în rândul popula ției, produs ă de fascina ția occidentului,
care demobiliza prin aceea c ă experien ța local ă era desconsiderat ă chiar de c ătre localnici.
Prin urmare, se propune un model „exogen” al dezvol t ării 6, iar pentru aceasta Albert O.
Hirschman propune strategia „dezechilibrului altern ant” prin care se creeaz ă tensiuni
stimulative pentru ac țiune. Concep ția, endogen ă și conflictual ă a devenit specific ă
politicienilor progresi ști din perioada anilor ’60 – ’70, care doreau s ă respecte
independen ța și cultura tradi țional ă a ță rilor confruntate cu imperialismul și modul de
via ță occidental. Astfel ia na ștere o adev ărat ă mi șcare de mobilizare social ă, teoretizat ă de
Paulo Freire ca „ac țiune de con știentizare” și care a fost sus ținut ă prin ac țiunile practice
ale bisericii și ale organiza țiilor neguvernamentale.

Ceva mai târziu se contureaz ă o strategie de combinare a resurselor endogene cu cele

exogene, bazat ă pe ideea parteneriatului între actorii locali și extra-locali, numit ă de Ph.
Mondolfo ca a face împreun ă, ceea ce implic ă renun țarea la modelul conflictual și
abordarea unui nou model, al parteneriatului. A face durabil este o completare necesar ă
dar și impus ă de abordarea eco-centric ă a dezvolt ării (lansat ă oficial prin sintagma
dezvoltare durabil ă, la Conferin ța de la Rio, 1992 când s-a statuat armonizarea celo r dou ă
dimensiuni principale ale dezvolt ării (economic ă și social ă) cu protejarea mediului
natural.

Strategii de dezvoltare comunitar ă a spa țiului rural

Decalajele în dezvoltare între rural și urban a f ăcut din dezvoltarea comunitar ă o practic ă
predilect ă în ruralul s ărac. Pe baza statisticilor care arat ă c ă la nivel mondial majoritatea
covâr șitoare a s ăracilor locuie ște în rural, Na țiunile Unite se preocup ă de dezvoltarea
rural ă prin politici, programe și agen ții special create 7.
Chiar dac ă Na țiunile Unite consider ă c ă dezvoltarea rural ă este o posibil ă solu ție pentru
rezolvarea problemei s ărăciei mondiale și deruleaz ă o gam ă variat ă de programe în acest
sens, procedurile greoaie impuse uneori de structur ile interna ționale încetinesc procesul.
De aceea se caut ă o schimbare de accent, de la politicile centraliza te spre cele locale
(Bleahu, 2006).

Oprindu-se asupra dezvolt ării comunitare rurale, Summers (1986) o define ște ca
interven ție planificat ă pentru schimbare social ă cu scop explicit de a îmbun ătăți via ța
localnicilor. Acest scop este atractiv și nu poate s ă nu întruneasc ă consens dar nu este
suficient de opera țional. Și cu toate c ă filosofia interven ționist ă este acceptat ă, de
principiu, de c ătre to ți cercet ătorii din domeniul dezvolt ării comunitare rurale, persist ă
înc ă dezacorduri privind cea mai bun ă cale de interven ție.

Puncte de vedere divergente apar între sociologi și al ți oameni de știin ță din domeniul
social privind planificarea schimb ării :

/square4 reform ă versus revolu ție (dac ă îmbun ătățirea propus ă poate fi ob ținut ă prin revizuiri
ale sistemelor existente sau prin ac țiuni revolu ționare);
/square4 metode populiste versus metode elitiste (cine trebuie s ă de țin ă controlul deciziilor
privind scopurile și metodele de interven ție? cet ățenii, oamenii de știin ță , tehnicienii,
planificatorii sau cei care sunt cei mai afecta ți, cei cu resurse pu ține și care au cel mai
puternic interes în schimbarea sistemului?);
/square4 structural versus individual (care este cea mai potrivit ă țint ă a interven ției:
institu țiile sau capacit ățile individuale?);
/square4 rezultate versus proces (ar trebui s ă fie direc ționat ă interven ția spre rezultate
imediate sau mai degrab ă spre sustenabilitate?).

Autorii care au analizat pozi țiile opuse și asump țiile asociate au încercat organizarea lor în
modele descriptive ale interven ției planificate, identificând trei tipuri de strate gii.
(1) strategia interven ției autoritare; (2) strategia centrat ă pe client (3) strategia

reformei radicale.

Strategia interven ției autoritare

Strategia presupune un agent (de obicei din afara c omunit ății) care induce schimb ările
prin propunerea de proiecte și planuri care sunt în interesul comunit ății iar localnicii,
prezumptiv ra ționali, subscriu propunerilor. Argumentul fundament al al acestui model
este dat de presupusa ignoran ță și proasta circula ție a informa ției înspre comunitate.
Agen ții din domeniile știin țelor sociale au aici un rol secundar: acela de a fa cilita
adoptarea și difuzarea noilor tehnologii care îmbun ătățesc via ța oamenilor. Agentul extern
aduce cu sine informa ții, cuno știn țe, abilit ăți care lipsesc comunit ății iar cercetarea cu
caracter știin țific extinde baza cunoa șterii. Abordarea implic ă o serie de condi ții în rela ția
furnizor – beneficiar. Mai întâi, cineva decide c ă beneficiarul necesit ă asisten ță iar cel mai
adesea acesta este furnizorul sau sponsorul proiect ului, rareori este beneficiarul. Apoi,
cuno știn țele furnizorului sunt superioare celor ale benefici arului. În al treilea rând, exist ă
un climat socio-politic care favorizeaz ă rela ția. Meritele strategiei interven ției autoritare
se remarc ă în s ănătate, nutri ție, igien ă, siguran ță , calitatea aerului și apei, produc ția de
bunuri ș.a.m.d., în principal acolo unde se introduc noi te hnologii și servicii pe care
comunitatea înc ă nu le-a internalizat ca necesare. Criticile aduse acestei strategii se
centreaz ă pe problematica lui „locus of control” în procesul de dezvoltare, respectiv cine
decide care este problema care cere solu ție și care este cel mai bun curs al ac țiunii? Cine
decide dac ă sunt sau nu resurse suficiente? Riscul este de a d iminua autonomia local ă.
Prin contrast, alte dou ă strategii, cea centrat ă pe client și strategia reformei radicale, ofer ă
comunit ăților șansa de a-și decide singure soarta.

Strategia centrat ă pe client

Este strategia cu o baz ă ideologic ă populist ă (Canovan, 1981, apud Summers,
1986) plasând accentul pe egalitate politic ă și suveranitatea cet ățenilor ca mijloace prin
care ace știa pot de ține controlul asupra propriilor destine. Principala func ție a statului este
de a garanta fiec ărui cet ățean dreptul la libertate de expresie. În vreme ce c onceptele
promovate de acest mod de interven ție provin din vechile teorii ale democra ției și în
liberalismul modern, declara țiile contemporane ale ideologiei populiste deriv ă din știin țele
sociale. De aceea apare evident contrastul dintre a cest gen de interven ție și cel al strategiei
autoritare care î și are r ădăcinile ideologice în știin țele naturii. Notele distinctive ale
strategiei centrate pe client sunt urm ătoarele:
(1) to ți oamenii sunt inerent activi în a- și c ăuta modalit ăți de satisfacere a
nevoilor; comportamentul lor este ra țional și are un scop iar experien țele lor
zilnice sunt continui și ei permanent î și evalueaz ă utilitatea comportamentului și
a consecin țelor în atingerea scopului care este, în principal, satisfacerea nevoilor;
(2) oamenii înva ță din experien țe și dezvolt ă un sistem func țional de credin țe,
valori și comportamente;
(3) înv ățarea experien țial ă este metoda prin care se dobânde ște încredere și se
testeaz ă realitatea mai degrab ă decât experimentele oamenilor de știin ță ;
(4) exercitarea drepturilor cet ățene ști const ă și în angajarea în noi experimente

și încorporarea a ceea ce s-a înv ățat din via ța de zi cu zi. Astfel, agentul
schimb ării înva ță s ă lucreze în parteneriat cu cet ățenii care particip ă activ la
definirea problemei, identificarea solu țiilor alternative și a resurselor existente și
la alegerea cursului ac țiunii. Membrii comunit ății sunt considera ți ca egali în
de ținerea de cuno știn țe iar problema agentului extern este de a facilita integrarea
acestora în cele cu caracter pur tehnic.

Strategia reformei radicale

Strategia reformei radicale încorporeaz ă o larg ă palet ă de stiluri tactice de la dezacorduri
civile nonviolente la terorism sau persuasiuni ale partidelor politice de extrem ă stâng ă sau
dreapt ă. Ceea ce le este comun acestora este un set de asump ții:

(1) to ți cred în existen ța unei injusti ții încorporate în sistem și a unei inegalit ăți pe
care cei care de țin puterea o perpetueaz ă pentru propriile beneficii;
(2) cei care de țin puterea nu sunt dornici de reforme ;
(3) schimbarea necesar ă nu se poate face decât luptând împotriva de țin ătorilor
puterii.

Nonviolen ții î și fundamenteaz ă ac țiunile pe juste țea moral ă a planurilor lor de reform ă
care este ignorat ă și caut ă s ă ob țin ă sprijinul maselor pentru a le impune. Succesul lo r
este mult condi ționat de aderarea maselor la principiile morale pe care le promoveaz ă și
de gradul în care se demonstreaz ă c ă sunt înc ălcate de dețin ătorii puterii. Cazuri
ilustrative: Ghandi și Luther King. Cât ă vreme persuasiunea moral ă este piesa central ă a
acestui stil tactic, adesea strategia apare combina t ă cu sanc țiuni economice și politice cum
ar fi boicoturi ale consumatorilor sau greve. Parti zanii acestui stil accept ă principiile
democratice și sus țin reforma radical ă pentru realizarea viziunii societ ății /comunit ății.

Coproduc ție, participare și leadership

(a) Teoria coproduc ției și participarea
În anul 2004, M.J. Marschall revine asupra unei teo rii dezvoltate de o serie de cercet ători
din domeniul administra ției și politicilor urbane la începutul anilor ’80 ai sec olului trecut,
teoria coproduc ției , c ăreia îi g ăse ște aplica ții în studiul proceselor participative din
cadrul guvern ării locale.

/square4 Mai întâi, prin faptul c ă teoria încurajeaz ă luarea în considerare de c ătre cercet ători a
unui vast câmp de comportamente care include discu ții, implicare în organiza ții
apolitice și participarea direct ă la activit ăți care sunt mai mult decât de sprijinire a
autorit ăților publice.
/square4 Apoi, teoria coproduc ției accentueaz ă importan ța mobiliz ării și recrut ării nu doar a
unei p ărți dintre cet ățeni ci și a actorilor guvernamentali și organiza ționali.
/square4 În fine, întrucât coproduc ția se refer ă la stadiul de implementare a politicilor publice și
se bazeaz ă pe o rela ție de interdependen ță între cet ățeni și actorii guvernamentali, nu

are în vedere doar indivizi care ac ționeaz ă izolat ci și cadrul larg institu țional și
contextul în care indivizii se plaseaz ă.

Ideea central ă a teoriei coproduc ției este c ă f ără participarea activ ă a cet ățenilor,
capacitatea guvernului [local, n.n. ] de a furniza bunuri și servicii publice este sever
compromis ă. De fapt, nu doar simpla ac țiune a cet ățenilor conteaz ă ci și aten ționarea lor și
comunicarea cu ace știa. Cet ățenii trebuie informa ți privitor la aspectele importante ale
serviciilor publice, ale responsabilit ăților și îndatoririlor care se a șteapt ă de la ei și privitor
la factorii conjuncturali care pot afecta furnizare a și calitatea acelor servicii. Cheia de
bolt ă a succesului furniz ării bunurilor și serviciilor publice prin coproduc ție este st ăruin ța
atât a cet ățenilor cât și a oficialilor în a coopera , ceea ce este și nota distinctiv ă a
coproduc ției în raport de procesele participative tradi ționale (cum ar fi votul ca o ac țiune
periodic ă, care cere o implicare minim ă și cu efecte indirecte în calitatea serviciilor
publice).

Coproduc ția conceptualizeaz ă serviciile furnizate ca aranjament și ca proces în cadrul
cărora cet ățenii și guvernan ții împ ărt ăș esc responsabilit ăți convergente . Astfel,
coproduc ția depinde atât de ac țiunile voluntare ale cet ățenilor cât și de oportunit ățile și
aranjamentele create pentru ca ei s ă participe. Ac țiunile lor pot s ă varieze de la unele
roluri institu ționalizate (cazul poli ției comunitare) la unele informale și de sprijin cum ar
fi men ținerea iluminatului extern al locuin ței sau voluntariatul p ărin ților pentru a ajuta
școlile locale. Extensia și formele de implicare a cet ățenilor în cadrul serviciilor și
comunit ăților pot fi foarte variate.

O list ă a variabilelor explicative la nivel de individ ale coproduc ției este oferit ă de M. J.
Marschall (2004). Acestea constau în resurse , atitudini, interese, status socio-economic,
abilit ăți de a interac ționa, orientare civic ă, încredere, experien ță în participare, interes
politic, re țele sociale și contacte institu ționale . Interesul politic este un factor important al
coproduc ției, afirm ă Marschall, pentru c ă determin ă angajarea în alte activit ăți decât cele
tradi ționale (legate de familie, munc ă sau timp liber) și care concureaz ă la timpul și
aten ția acordat ă de individ, dar nu este suficient. Constrângeri de timp, aten ție și energie
care apar la indivizii care locuiesc în comunit ăți unde serviciile publice func ționeaz ă,
inhib ă implicarea acestora. Pe de alt ă parte, comunit ățile de cartier pot avea probleme care
vexeaz ă indivizii (criminalitate ridicat ă, consum de droguri, delapid ări de propriet ăți etc.)
sau pot întâmpina dificult ăți în furnizarea serviciilor publice. Aici cet ățenii sunt mai
motiva ți s ă se implice (cel pu țin prin exerci țiul „vocii”). Re țelele sociale și contactele
institu ționale stimuleaz ă participarea deoarece cu cât un individ interac ționeaz ă mai mult
cu al ții, cu organiza ții și institu ții, cu atât este mai expus normelor sociale și
comportamentului politic.

(b) Leadership comunitar
În procesul dezvolt ării comunitare, ne întreb ăm în ce m ăsur ă comunit ățile locale pot s ă-și
planifice propria dezvoltare, ceea ce presupune, în esen ță , conducere eficient ă.

Participarea cet ățenilor (asocia ți sau nu, care ac ționeaz ă în numele unei institu ții sau pe
cont propriu) este principiul de baz ă al dezvolt ării comunitare iar mecanismele de
intensificare a particip ării (denumite facilitare, animare social ă, dinamizare ) vizeaz ă
actori sociali prin, cu și pentru care se deruleaz ă procesul dezvolt ării comunitare.

Evolu ția sensurilor termenului de leadership arat ă schimbarea de accent de pe
administrarea unor bunuri încredin țate, ca ac țiune practic ă care r ăspunde unor cerin țe
imperioase, pe capacitatea de a-i încuraja pe al ții s ă ac ționeze (Carnal, apud Zlate,
2004). Aceasta este dimensiunea catalizatoare a liderului , care poate intensifica
participarea membrilor comunit ății înc ă de la etapa de planificare și nu doar pentru
implementarea unui anume proiect de dezvoltare.

Leadeship -ul comunitar este diferit de cel organiza țional , în aceea și m ăsur ă în care o
comunitate nu are acelea și structuri, func ții și caracteristici cu o organiza ție. Ceea ce se
vrea în dezvoltarea comunitar ă este s ă se asigure nu doar coexisten ța unei conduceri
neinstitu ționalizate cu cea institu ționalizat ă ci și conlucrarea celor dou ă forme de
conducere pentru realizarea obiectivelor de dezvolt are.

Liderilor oficiali, ale și sau numi ți, li se adaug ă cei care au capacitate de organizare,
mobilizare, persuasiune sau educare. Împreun ă, formeaz ă grupul catalizatorilor care
lărgesc baza de participare în dezvoltarea comunitar ă.

Dealtfel, dup ă cum remarca Charley Tidd Cole (1947), caracteristi cile liderului din rural
sunt diferite de ceea ce este, în mod obi șnuit considerat ca note definitorii în leadership
pentru c ă, diferit de conducerea organiza ției, unde este lider pentru competen țe specifice
și a c ărei soart ă îl preocup ă mai mult sau mai pu țin, conducerea comunit ății presupune
competen țe mai difuze și are efecte cu impact asupra întregii sale vie ți, liderul fiind
părta ș deplin la via ța comunitar ă.

În mod obi șnuit, leadership-ul se refer ă la un anume domeniu: ‘Acesta este lider în
muzic ă, în probleme civice, în educa ție, în bun ăstare’. El trebuie s ă fie lider în ceva
ce îi determin ă pe oameni s ă îl urmeze. Dar în micile comunit ăți rurale, liderul este
lider al celor din comunitate, nici în art ă, nici în religie, nici în activit ățile de
petrecere a timpului liber, ci în via ța oamenilor ca întreg. El cunoa ște problemele
comunit ății sale pentru c ă se confrunt ă, ca și ceilal ți, cu ele. Împ ărt ăș ește bucuriile și
triste țile oamenilor, s ărăce ște sau devine bogat odat ă cu ei .. (Tidd Cole, 1947, p.
186).

Dezvoltarea comunitar ă nu este un proces care se petrece spontan și rareori ini țiativa vine
din interior. Pentru ini țiatorul schimb ării venit din afara comunit ății, identificarea
liderilor – catalizatori este una din problemele centrale. Și întrucât pragmatismul
primeaz ă teoreticului, în locul metodelor sociometrice sau al analizelor de re țea, riguroase
dar consumatoare de resurse, se prefer ă metode mai rapide de identificare. Punctul de
plecare poate fi o list ă cu elita comunit ății.

Pentru comunit ățile rurale de mici dimensiuni, o metod ă de identificare a liderilor-

catalizatori, cu duble valen țe, teoretice și practice, este cea propus ă de Mihai Pascaru
(2003, 2003a). Metoda permite distinc ția între liderii în cunoa ștere, liderii în comunicare
și liderii în ac țiune comun ă, ca tipuri de catalizatori care pot avea roluri sp ecifice în
procesul dezvolt ării comunitare. Liderii în matricea comunitar ă (identifica ți prin
însumarea indicilor cunoa șterii, comunic ării și ac țiunii comune) pot constitui nucleul
interven ției.

În ruralul tradi țional, în rândul catalizatorilor institui ți, al ături de liderii oficiali,
consider ăm c ă se num ără preotul și cadrele didactice pentru c ă, istoric vorbind, via ța
comunit ăților rurale s-a derulat în jurul bisericii și școlii și, cu o anumit ă extensie, lucrul
este valabil și azi. Procesul capacit ării sociale con ține, evident, ac țiuni ce țin de domeniul
pedagogiei sociale (informare, educare, motivare, m obilizare) iar instan țele tradi ționale
joac ă aici un rol central. Mai mult de-atât, acolo unde biserica, școala și consiliul local
colaboreaz ă, prim ăria (principala institu ție oficial responsabil ă de rezolvarea problemelor
comunit ății) are mai mari șanse de succes. Astfel devine și mult mai probabil ă l ărgirea
bazei de participare a cet ățenilor decât în cazul fragment ării ac țiunilor între institu ții 8. În
privin ța rolurilor asumate în procesul dezvolt ării comunitare, în vreme ce preotul și
cadrele didactice sunt catalizatori prin profesie , primarul și consilierii devin catalizatori
doar prin votul exprimat de cet ățeni.

Actori sociali cu roluri în dezvoltarea comunitar ă

Metodologia dezvolt ării comunitare trebuie s ă r ăspund ă și la întrebarea Cine sunt actorii
sociali ai dezvolt ării, interesa ți sau care pot fi capacita ți pentru procesele participative.

În comunit ățile teritoriale, care sunt delimitate geografic (sa t, cartier sau strada unui
cartier), în care con știin ța problemelor comune este mai mult sau mai pu țin clar ă,
organizarea și luarea deciziilor este concentrat ă la nivelul autorit ăților publice locale, ca
institu ții de stat.

O tipologie a institu țiilor și organiza țiilor care ac ționeaz ă într-o anume comunitate
teritorial ă este prezentat ă în Tabelul 1.1:

Tabelul 1 Forme de organizare care ac ționeaz ă în comunitate
Nivelul Institu ții /organiza ții de stat
(publice) Institu ții/organiza ții ale societ ății
civile (private)

macro
-Institu ții guvernamentale na ționale
-Institu ții guvernamentale jude țene

-Organiza ții neguvernamentale de
nivel na țional sau regional
– Asocia ții religioase și etnice
– Sindicate
– Biseric ă

micro Institu ții guvernamentale locale
– poli ție
– spitale, dispensare
– școli -Organiza ții neguvernamentale de
nivel local
– re țeaua rela țiilor de rudenie,
prietenie, vecin ătate
– lideri tradi ționali
– biserici locale

Institu țiile de stat – sunt investite cu putere și autoritate de c ătre stat și ac ționeaz ă în
numele lui. Eficien ța lor este strâns legat ă de capacitatea, legitimitatea și gradul de
încredere a cet ățenilor în statul însu și. Controlul, sprijinul sau sanc țiunile legale exercitate
de acestea le poate spori sau mic șora apropierea de problemele reale ale cet ățenilor.
Organiza ții ale societ ății civile – sunt moduri de organizare formal ă (pe acestea le
vom numi, mai departe organiza ții neguvernamentale sau ONG-uri) sau informal ă
(numite și organiza ții comunitare sau OC-uri și aici pot fi incluse: comitetele de p ărin ți
sau alte forme de asociere care nu au înregistrare juridic ă) care nu rezid ă dintr-o
prescrip ție legal ă ci din dorin ța colectiv ă de a se constitui în grupuri organizate. Atunci
când institu țiile formale se îndep ărteaz ă sau sunt incapabile s ă rezolve în cel mai eficient
mod anumite probleme, organiza țiile sau institu țiile societ ății civile pot prelua o parte din
sarcinile acestora, asigurând accesul la resursele sociale, materiale și naturale ale
societ ății.

Autorit ățile publice locale (APL)

Autorit ățile publice locale, datorit ă mandatului lor legal de a-i reprezenta pe to ți
cet ățenii, de țin – cel pu țin teoretic – pârghii importante în colaborarea cu alte nivele de
guvernare și cu toate sectoarele comunit ății. Enumer ăm, mai departe, câteva din cele mai
importante ra țiuni pentru care dezvoltarea comunitar ă este greu de imaginat f ără
implicarea acestora:
▪ au puterea de a convoca întruniri și de a stabili politici în vederea atingerii
unei game largi de obiective ale dezvolt ării locale;
▪ de țin o memorie institu țional ă, nu numai datorit ă documentelor scrise dar și
datorit ă continuit ății func ționarilor care sunt deseori capabili s ă furnizeze
informații și puncte de vedere importante, bazate pe experien ța și memoria lor
colectiv ă.
▪ sunt mandatate deseori s ă realizeze venituri, s ă administreze finan țele publice
locale și s ă foloseasc ă bugetul local pentru a atinge obiective pe termen scurt
ale unor programe și pentru a realiza investi ții pe termen lung. Mandatul
pentru administrarea finan țelor comunit ății ofer ă șansa de a alege pentru
comunitate și de a asigura fondurile necesare implement ării planurilor
formulate. În multe ță ri, autorit ățile locale pot înc ărca cu datorii pe termen
lung resursele financiare viitoare în scopul realiz ării investi țiilor publice care
sunt necesare imediat;
▪ reprezint ă continuitatea, stabilitatea, experien ța și competen ța, componente
valoroase pentru procesul planific ării. Acestea sunt instrumente care asigur ă
implementarea rezultatelor planific ării în timp;
▪ controleaz ă și administreaz ă resurse fizice importante cum sunt str ăzile,

cl ădirile, și multe altele;
▪ sunt institu ții care pot, dac ă sunt motivate în acest sens, s ă men țin ă și s ă
înt ăreasc ă cultura democra ției în cadrul comunit ății. În general este vorba
despre a ștept ările reciproce privind modul în care cet ățenii se comport ă unul
fa ță de altul și privind comportamentul oficialilor ale și și a aparatului de lucru
al autorit ăților locale. Cultura democra ției define ște norme de comportament
și formuleaz ă reguli nescrise pe care le respect ăm în interac țiunea noastr ă
zilnic ă cu vecinii și cu institu țiile autorit ăților locale.

Organiza țiile neguvernamentale (ONG) și organiza țiile comunitare (OC)

Organiza țiile neguvernamentale și organiza țiile comunitare sunt cele mai active în
privin ța proceselor participative. Familia institu țiilor ONG – urilor și OC – urilor a
contribuit substan țial la procesul dezvolt ării, ca expresie a societ ății civile . Aceste
organiza ții sus țin sau reprezint ă un amestec divers de valori, motiva ții, structuri
institu ționale, misiuni, dimensiuni, grade de influen ță și abilitate de a furniza programe și
servicii. În ultimul timp num ărul lor a crescut, datorit ă unor noi oportunit ăți de
manifestare, a unor frustr ări determinate de modul în care alte institu ții au e șuat în
îndeplinirea promisiunilor și mandatelor. În ță rile în tranzi ție aceste organiza ții au umplut
un gol important l ăsat de guvernele centrale și locale care au fost prea lente în promovarea
valorilor democratice și în crearea mecanismelor prin care cet ățenii s ă se fac ă auzi ți și s ă
se poat ă implica.

Ce determin ă lipsa de colaborare între institu țiile de stat și societatea civil ă?
Participarea eficace a cet ățenilor este anevoioas ă. Prezent ăm mai jos câteva din motivele
care ar putea sta la baza lipsei de implicare a cet ățenilor:
• Li s-a interzis în trecut accesul la procesul polit ic și sunt circumspec ți în privin ța
particip ării;
• Nu sunt afecta ți sau interesa ți de problemele cu care se confrunt ă autorit ățile locale.
Problemele pentru care li se cere s ă se implice într-un proces de participare nu reflec t ă
interesele sau nevoile lor.
• Nu mai au încredere în procesul de luare a deciziil or ca rezultat al unor încerc ări
anterioare de colaborare cu oficialii ale și, considerând c ă autorit ățile au întotdeauna
ultimul cuvânt.
• De multe ori, cet ățenii nu știu cum s ă participe în dialogul public sau în procesul de
luare a deciziilor, ceea ce înseamn ă c ă participarea sau colaborarea sunt
comportamente care se deprind și se înva ță , constatare valabil ă și pentru mul ți dintre
oficialii numi ți sau ale și. Func ționarii publici cred c ă implicarea cet ățenilor în
procesul planific ării poate dura mult timp și prin urmare este ceva costisitor. Oficialii
ale și consider ă deseori c ă li s-a încredin țat un mandat pentru a formula decizii în
numele cet ățenilor, iar crearea oportunit ăților pentru implicarea cet ățenilor în procesul
decizional ar putea submina aceste mandate.
• Speciali știi care lucreaz ă în planificare, consider ă c ă participarea popula ției le poate
compromite ra ționamentele și standardele profesionale și tehnice. Nu este un lucru

neobi șnuit pentru autorit ățile locale care adopt ă politici ferme și pozitive în privin ța
particip ării cet ățenilor, ca în probleme precum sunt planificarea uti liz ării terenurilor
sau furnizarea serviciilor de baz ă pentru comunitate, profesioni știi s ă aib ă alte p ăreri.
Dificultatea const ă în a constitui un forum în care s ă poat ă fi exprimate toate punctele
de vedere și acestea s ă fie puse în balan ță cu nevoile și viziunea comunit ății pe termen
scurt și în perspectiv ă. Procesele de planificare vor fi eficace în timp n umai dac ă sunt
conduse într-o manier ă deschis ă și onest ă și dac ă reflect ă în cel mai înalt grad
interesul comunit ății.
1.4. Exemplificare și fixarea cuno știn țelor

Comitetele școlare din perioada interbelic ă

Începând cu anul 1920, pe baza Decretului-Lege Nr. 3138 din 23 iulie 1919 pentru
înfiin țarea și organizarea comitetelor școlare și regulamentul pentru organizarea
comitetelor școlare de pe lâng ă școlile primare , în comunele rurale și urbane din
România, s-au înfiin țat și au func ționat comitete școlare cu personalitate juridic ă. Acestea
erau alese odat ă la patru ani de adunarea general ă, format ă din locuitorii cu drept de vor
din comuna rural ă și aveau în componen ță reprezentan ți ai corpului didactic și
autorit ăților locale, cet ățenilor și p ărin ți ai elevilor și fo ști elevi. Scopul acestor comitete
(art. 2 din regulament) era: – supravegherea conduc erii și bunului mers al școlii;
– asigurarea între ținerii localului și a materialului didactic, dotarea școlii cu cele
necesare; – cl ădirea, completarea și îmbun ătățirea localurilor anexate școlii;
– contribu ția la înfiin țarea gr ădinilor și muzeelor școlare, a atelierelor de lucru;
– înfiin țarea și sus ținerea bibliotecilor școlare și populare;
– înfiin țarea de cursuri speciale de un grad superior celui primar, sprijinirea
organiz ării de conferin țe, lecturi și șez ători, cercuri culturale, serb ări, teatrul
școlar, coruri școlare;
– îndrumarea tinerilor spre comer ț, agricultur ă și meserii;
– înfiin țarea societ ăților corale, de jocuri, de gimnastic ă, de ajutor reciproc, excursii
școlare, etc. ;
– preg ătirea elevilor pentru educa ția lor social ă și cet ățeneasc ă;
– sprijinirea elevilor cu c ărți, cu îmbr ăcăminte, cu mâncare, înfiin țarea de cantine și
– cămine școlare, asigurarea asisten ței medicale gratuite a elevilor s ăraci, înfiin țarea
de b ăi școlare și
– organizarea de colonii (tabere n.a.) școlare, cursuri în aer liber, etc.

La nivel jude țean func ționa comitetul școlar jude țean cu rol coordonator. Comitetul
școlar administra în folosul școlii și culturii popula ției venituri ordinare (art. 40) rezultate
din contribu ția obligatorie de 14% din veniturile comunei rurale respectiv10% în cazul
comunelor urbane, venituri din arendarea bunurilor mobile și imobile ale școlii (arendarea
terenurilor), o trime din veniturile arend ării cârciumilor, venituri din excedentele bugetare
ale școlilor. La acestea se ad ăugau și venituri extraordinare: diferite subven ții, ajutoare,
amenzi, taxe, dona ții, colecte, ș.a. Din aceste fonduri (art. 41) comitetul asigura chiria și
cheltuielile de repara ții și între ținere a localurilor de școal ă, procurarea de mobilier școlar,
înzestrarea bibliotecilor, înfiin țarea de ateliere de lucru manual, burse și recompense
pentru elevi, ajutoare pentru elevii s ăraci, înfiin țarea școlilor de adul ți știutori și ne știutori

de carte, costurile creditelor pentru construirea unor localuri de școal ă, contribu ția la
asocia ția comunelor pentru fiin țarea și
între ținerea unei școli de un grad superior celui primar.
Regulamentul trasa ca prim ă preocupare a comitetelor școlare, completarea și
îmbun ătățirea cât mai grabnic ă a localurilor de școal ă. Comitetul (art 43) „va contritui din
toate puterile lui la sarcina comunei de a cl ădi localuri de școal ă. In scopul acesta el va
putea contracta împrumuturi, cu aprobarea comitetul ui școlar jude țean, la banca popular ă,
sau alte institu ții financiare.” Analfabetismul (de peste 40% în Vec hiul Regat) și
abandonul școlar erau foarte ridicate în pofida obligativit ății înv ățământului primar.
Aceste fenomene erau amplificate de lipsa localuril or de școal ă și de condi țiile neadecvate
care se datorau distrugerilor din Primul R ăzboi Mondial (Sandu, 2005). În condi țiile în
care nevoile uria șe de completare și adecvare a spa țiilor de înv ățământ dep ășeau
posibilit ățile bugetare ale statului, solu ția descentraliz ării și implic ării nivelului local prin
comitetele școlare s-a dovedit salvatoare. În urma aplic ării decretului-lege „pân ă în 1928
se construiser ă aproximativ 7800 de școli noi. Aproape 4000 de școli primare s-au
construit în timpul celui de-al doilea ministeriat de durat ă al lui Constantin Angelescu,
1933-1937. Num ărul școlilor primare a crescut de la 7915, înainte de Un ire, la 8081 în
1918-1919, ajungând la 17385 în 1937-1938 […] (idem , pp.38,39).”Aceasta important ă
reform ă în domeniul înv ățământului românesc, datorat ă lui Constantin Angelescu 9, a avut
și rolul de uniformizare a sistemului de educa ție în România, dup ă Unirea de la 1918.

Sursa: extras din Regulament pentru aplicarea Decre tului-Lege10 privitor la organizarea
comitetelor școlare de pe lâng ă școalele primare, 1923, Revista pedagogic ă a corpului
didactic primar din jud. Bihor, Anul II, nr. 6-7.

1.5. Teme
1. Gândi ți-vă la o comunitate teritorial ă și realiza ți o descriere a acesteia conform
caracteristicilor specifice sistemului comunitar en un țate de J. Cook.
2. Întocmi ți o list ă a liderilor comunit ății c ăreia îi apar ține ți. Alege ți unul din liderii
din list ă și realiza ți un interviu imaginar cu acesta pe o tem ă de interes comunitar.
3. Da ți câteva exemple de coproduc ție posibil ă în comunitatea dumneavoastr ă.
4. Care dintre cele trei strategii de schimbare propus e în suportul de curs crede ți c ă
este cea mai adecvat ă comunit ății c ăreia îi apar ține ți. Argumenta ți.
5. Delimita ți o comunitate teritorial ă. Enumera ți actorii sociali care ac ționeaz ă în
acea comunitate, precizând natura și rolul fiec ăruia dintre ace știa.

1.6. Rezumatul unit ății de studiu
Unitatea de studiu con ține câteva defini ții, abordarea sistemic ă a dezvolt ării comunitare, o
retrospectiv ă istoric ă a dezvolt ării comunitare, prezentarea a trei strategii de int erven ție în
rural și o delimitare a poten țialilor actori socialui care au roluri în dezvoltar ea comunitar ă.

Termeni cheie
Teoretizarea dezvolt ării comunitare, abordare sistemic ă, abordare holist ă, participare
public ă, strategii de interven ție, actor social

9 dr. Constantin Angelescu (1869-1948), medic și om politic, a fost Ministrul Instruc țiunii în perioadele
1918-1919, 1922-1926, 1927-1928 și 1933-1937 .

1.7. Test de autoevaluare

1) Dezvoltarea comunitar ă este
a) o form ă de interven ție în comunitate
b) o etichet ă tolerant ă pentru o familie, relativ dezorganizat ă, de practici sau modele
de interven ție local ă
c) o literatur ă bogat ă dominat ă de aspecte tehnice

2) Când se teoretizeaz ă dezvoltarea comunitar ă, apar dificult ăți care constau în
a) caracterul monodisciplinar al dezvolt ării comunitare
b) diversitate a comunit ăților
c) caracterul contextual al interven ției

3) În defini țiile date comunit ății, printre cele mai frecvente caracteristici se nu m ără:
a) autonomia, rudenia, con știin ța de sine
b) geografia, stilul de via ță și diferen țale interindividuale
c) con știin ța de neam, stil comun de via ță și diferite tipuri de norme sociale.
d) aria geografic ă, autonomia, rudenia și con știin ța de neam
e) similaritate cultural ă, interac țiune intens ă și similaritate de status

4) Când se discut ă despre dezvoltare comunitar ă, m ărimea comunit ății se stabile ște în
func ție de
a) Grani țele administrative ale comunei
b) Vecin ătăți
c) Obiectivul de ac țiune
5) Comunitatea, ca popula ție care ocup ă un anume teritoriu, dup ă Robert Ezra Park, este
a) arealul (unitatea teritorial ă) în care competi ția este redus ă prin contact social iar
lupta pentru existen ță cap ătă forme sublimate
b) arealul organizat, în care popula ția este oarecum înr ădăcinat ă și între indivizi
exist ă rela ții mutuale de interdependen ță
6) Caracteristicile comune oric ărui sistem sunt:
a) Sistemul este o abstractizare a realit ății;
b) Sistemele au o structur ă definit ă prin p ărți și compozi ția lor;
c) Sistemele au o func ționare care implic ă intr ări, procesare și ie șiri de materie,
informa ții, energie;
d) Între p ărțile componente exist ă rela ții func ționale.
7) Comunitatea ca sistem se distinge de alte tipuri de sisteme sociale prin urm ătoarele :
a) sistemul are longevitate, continuitate și persistent ă
b) cei implicati în sistem nu relationeaz ă între ei;
c) actiunile membrilor nu depind de cooperarea volunta r ă, sanctiunile sau coercitiile
având un rol maximal;
d) sistemul este multifunctional, dinamic, complex și suficient de larg încât s ă
predomine relatiile relatiile afective;
e) pe acela și teritoriu nu pot locui persoane neintegrate sist emului
8) Dezvoltarea comunitar ă poate fi definit ă ca
a) efortul unit al colectivit ății cu al autorit ăților neguvernamentale de a îmbun ătăți
condi țiile economice, sociale și culturale ale comunit ăților, de a integra aceste

comunit ăți în via ța na țiunii și de a le face capabile s ă contribuie la progresul
na țional
b) procesul ac țiunii sociale în cadrul c ăruia membrii unei comunit ăți se organizeaz ă
pentru a planifica și ac ționa în comun, pentru care: (1) î și definesc nevoile și
problemele comune și individuale; (2) întocmesc planuri cu scopul sati sfacerii
nevoilor și rezolv ării problemelor identificate, pe baza resurselor co munit ății; (3)
suplimenteaz ă resursele atunci când este necesar prin atragerea lor de la agen ții
guvernamentale și neguvernamentale din afara comunit ății
c) activitate organizat ă în care nu sunt inclu și beneficiarii ca participan ți, întrucât au
multiple interese și obiective și opereaz ă într-o arie geografic ă limitat ă.
9) Pentru ca o ac țiune s ă fie de tip dezvoltare comunitar ă, trebuie îndeplinite urm ătoarele
condi ții:
a) precizarea spa țiului de desf ăș urare – comunitatea(„în”);
b) destinatarii acestor schimb ări sunt chiar membrii comunit ății (“pentru”)
c) Implicarea membrilor comunit ății în toate decizionale („prin”);
10) Distincția între schimb ări de tip dezvoltare comunitar ă și alte tipuri de schimb ări care
se produc în comunitate const ă în:
a) schimbarea se produce cu sprijinul membrilor comuni t ății, prin participare
public ă, fiecare participant la schimbare în țelegând c ă se ajut ă de fapt pe sine
b) luarea deciziilor ce privesc dezvoltarea se face pr in intensificarea democra ției
reprezentative
c) schimbarea se face în sens pozitiv și este reversibil ă
11) Participarea public ă îmbrac ă forme diverse cum ar fi:
a) informarea cet ățenilor
b) culegerea de informa ții de la cet ățeni
c) dialogul
d) consultarea
e) consensul
f) colaborarea
12) Caracteristicile colabor ării sunt urm ătoarele:
a) Implic ă mai mult ă competi ție pentru c ă to ți participan ții la proces se consider ă mai
degrab ă competitori;
b) Este bazat ă pe înv ățare, împ ărt ăș irea informa țiilor și experien ței iar informa țiile
sunt folosite într-o manier ă strategic ă;
c) Permite eviden țierea valorilor comune și a beneficiilor rezultate din diferen țele
existente între p ărți;
d) Este asem ănătoare cu negocierea dar se axeaz ă pe interesele comune și nu pe cele
divergente;
e) Aloc ă responsabilit ăți participan ților;
f) Generez ă concluzii în urma unui proces interactiv, iterativ și reflexiv.
13) “Problema fermei” Americii de sfâr șit de secol XIX a însemnat:
a) Cre șterea produc ției agricole și mic șorarea cererii pe pia ța de m ărfuri
b) Îmbog ățirea celor din rural fa ță de cei din urban
c) Inegalit ăți majore în sensul sc ăderii nivelului de trai din rural
14) Politicile de dezvoltare comunitar ă au ap ărut
a) În America la sfâr șitul secolulului XIX
b) Fran ța postbelic ă

15) A face pentru comunitate …
a) Este o idee cu puternic ă înc ărc ătur ă ideologic ă și a vizat ță rile subdezvoltate de
dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial
b) Este o idee neutr ă valoric și este înc ă de mare actualitate în ță rile democrate
16) A face prin comunitate …
a) s-a conturat ca idee în anii ’50 – ’60 ai secolului trecut,
b) este urmarea criticilor aduse strategiei de domina ție politic ă și cultural ă
c) este o idee în actualitate
17) Strategia interven ției autoritare
a) presupune un agent (de obicei din afara comunit ății) care induce schimb ările prin
propunerea de proiecte și planuri care sunt în interesul comunit ății
b) localnicii, prezumptiv ra ționali, nu subscriu propunerilor
c) argumentul const ă în presupusa ignoran ță și proasta circula ție a informa ției înspre
comunitate.
18) Strategia centrat ă pe client
a) are o baz ă ideologic ă populist ă
b) plaseaz ă accentul pe egalitate politic ă și suveranitatea cet ățenilor ca mijloace prin
care ace știa nu pot de ține controlul asupra propriilor destine
c) are câteva note distinctive care î și au origini în știin țele naturii
19) Strategia reformei radicale se bazeaz ă pe un set de asump ții
a) Existen ța unie injusti ții încorporate în sistem
b) De țin ătorii puterii nu vor reforme
c) Schimbarea nu se poate face decât împreun ă cu de țin ătorii puterii
20) Teoria coproduc ției are aplica ții pentru guvernarea local ă care deriv ă din
a) faptul c ă teoria încurajeaz ă luarea în considerare de c ătre cercet ători a unui vast
câmp de comportamente (discu ții, implicare în organiza ții apolitice și participarea
direct ă la activit ăți care sunt mai mult decât de sprijinire a autorit ăților publice)
b) accentueaz ă importan ța mobiliz ării și recrut ării a unei p ărți dintre cet ățeni
c) are în vedere doar indivizi care ac ționeaz ă izolat
21) Leadeship-ul comunitar este diferit de cel organiza țional deoarece
a) comunitatea este diferit ă de organiza ție
b) conducerea comunit ății presupune competen țe mai difuze
c) este p ărta ș deplin la via ța comunitar ă

Răspunsuri: 1: a, b; 2: b, c; 3: d, e; 4: c; 5: b; 6: a, b, c, d, e; 7: a; 8: b; 9: a, b ,c; 10: a; 11:
a, b, c, d., e, f; 12: b, c, d, e, f; 13: c; 14; a, b; 15: a; 16: a, b, c; 17: a, c; 18: a; 19: a, b: 20:
a; 21: a, b, c.

1.8. Concluzii
Dezvoltarea comunitar ă este procesul complex prin care membrii unei comun it ăți
particip ă voluntar și în moduri diferite la ac țiuni, propiecte, programe, politici și strategii
care au ca scop mai binele comunit ății.