Statutul De Neutralitate În Contextul Relațiilor Internaționale 2 [612478]

1
UNIVERSITATEA …

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator ștințific:

Absolvent: [anonimizat] 2020

2
UNIVERSITATEA

Statutul de neutralitate în contextul
relațiilor internationale

Coordonator ștințific:

Abso lvent:

București 2020

3
Cuprins

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 4
Capitolul I.Considerații generale cu privire la conceptul de neutralitate în contextul relațiilor
internaționale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 6
1.1.Definirea relațiilor internaționale ………………………….. ………………………….. ………………. 6
1.2.Definirea conceptului de neutralitate ………………………….. ………………………….. ………….. 7
1.3.Tipuri de neutralitate în contextul relațiilor internaționale ………………………….. ………… 10
Capitolul II. Răspunderea internațională pentru nerespectarea statutului de neutralitate ……… 19
2.1. Succesiunea și neutralitatea statelor ………………………….. ………………………….. ………… 24
2.2.Neutralitatea în timp de conflict armat ………………………….. ………………………….. ……… 25
Capitolul III.Studiu de caz – Statutul de neutralitate al Elveției în contextual relațiilor
internaționale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 33
3.1.Evoluția statutului de neutralitate din Elveția ………………………….. …………………………. 33
3.2. Dezvoltarea activitățil or elvețiene de promovare a neutralității și a păcii ………………… 37
3.3.Funcțiile neutralității în Elveția ………………………….. ………………………….. ……………….. 39
3.4.Neutralitatea Elveției, definită și testată ………………………….. ………………………….. ……. 40
3.5.Modificarea neutralității elvețiene ………………………….. ………………………….. ……………. 42
3.6.Neutralitatea Elveției și cooperarea europeană ………………………….. ……………………….. 43
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 45
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 47

4
Introducere

Noțiunea de neutralitate este vec he în practica internațională, aceasta apărând și
evoluând î n contextul ră zboiul ui, chiar dacă, treptat, cuprinsul ei s-a modificat , în prezent,
fiind utilizată în mai multe accepț iuni.
Prezenta lucrare este structurată în trei capitole. Primul capitol cuprinde informații cu
privire la conceptul de neutralitate în contextul relațiilor international, astfel, vom discuta
despre relațiile international, conce ptul de neutralitate, și tipuri de neutralitate în contextul
relațiilor internationale.
Noțiunea de "neutralitate" definește situația țărilor care, în perioadă de război, nu iau
parte la ostilități, ci continuă să întrețină în mod imparțial relații pașnice cu toate țările,
inclusiv cu părțile beligerante. Astfel, neutralitatea creează drepturi și îndatoriri speciale care,
de obicei, nu există în timp de pace și care iau sfârșit odată cu finalizarea războiului ori în
momentul în care țara ne utră decide să intre în război.
De asemenea, capitolul II cuprinde informații referitor la răspunderea internațională
pentru nerespectarea statutului de neutralitate, succesiunea și neutralitatea stat elor și
neutralitatea în timp de conflict armat.
Ultimul capitol cuprinde un studiu de caz referitor la statutul de neutralitate al
Elveției în contextual relațiilor international. Astfel, vom discuta despre Evoluția statutului de
neutralitate din Elveția, Dezvoltarea activităților elvețiene de promovare a neutralității și a
păcii, funcțiile neutralității în Elveția, .Neutralitatea Elveției, definită și testate, modificarea
neutralității elvețiene și neutralitatea E lveției și cooperarea europeană, astfel, când se vorbeș te
despre neutralitate, considerăm că exemplul Elvetiei este poate cel mai convingător. Prin
urmare, neutralitatea acestui stat are rădăcini foarte puternice în trecut.
Neutralitatea elvețiană este unul dintre principalele principii ale politicii externe a
Elveției care dictează că aceasta nu trebuie să fie implicată în conflicte armate sau politice
între alte state. Prin urmare, această p olitică este auto -impusă, permanentă și armată,
concepută pentru a asigura securitatea externă și a promova pacea .

5
Astfel, s tatutul de neutralitate nu numai că a protejat Elveția de război, dar a
contribuit la prevenirea ruperii țării atunci când comunitățile sale lingvistice diferite ar fi putut
fi tentate să se alăture diferițior be ligeranți în cazuri de conflict.
Elveția are cea mai veche politică de neutralitate militară din lume; astfel, aceasta nu
a participat la un război străin, deoarece neutral itatea sa a fost instituită prin Tratatul de la
Paris din 1815.

6
Capitolul I. Considerații generale cu privire la conceptul de neutralitate
în contextul relațiilor internaț ionale

1.1.Definirea relațiilor internaț ionale

Ca orice alt domeniu din cadrul cunoașterii câmpului socio -uman, cunoașterea în aria
relațiilor in ternaționale prezintă o nevoie implicită de formulări teoretice regăsite în cadrul
unor paradigme sau teorii. Prin urmare, menirea lor este aceea de ușurare a înțelegerii și
explicării coerente a substanței raporturilor internaționale, de a dispune modele viabile de
analiză și interpretare, de a face implicit inteligibil, comprehensibil, ansamblul de realități
asumate de cei ce se ocupă cu domeniul acesta1.
Raporturile ce sunt stabilite între entitățile care acțio nează în cadrul societ ății
internațional e sunt cunoscute generic ca ,,relații internaționale”, în care relațiile interstatale
constituie segmentul cel mai cuprinzător. Astfel, s ub incidența dreptului internațional public
se regăsesc doar relațiile c are se stabilesc între subiectele dreptului intern ațional și doar în
condițiile în care acestea acționează în această calitate2.
Așadar , se află sub inci dența dreptului international: raporturile în care statele apar ca
purtătoare ale suveranității lo r; și relațiile în care organizațiile internaționale i nterguver –
namentale, mișcările statelor care luptă pentru eliberare, inclusiv Vaticanul participă în
calitatea lor de subiecte ale drept ului internațional.
Relațiile internaționale stabil ite între alte entități ce nu dețin calitatea de subiecte de
drept i nternațional nu vor fi guvernate de normele drept ului acesta. Așadar, d reptul
internațional consacră /ordonează raporturile dintre subiectele sale, fiind influențat în
dezvoltarea și evoluția sa de gradul și dinamica relațiilor internaționale. Totodată, d erularea
relațiilor internaționale ce sunt reglementate de principii și norme juridice în concordanță cu
dreptul internațional conduce la instituirea ordinii juridice internaționale3.
De asemenea, î ntre politica externă a statelor și dreptul internațional se regăsesc
raporturi de intercondiționare și influențare. Mai mult, d reptul internațional direcționează și

1 Raluca Miga -Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, vol. I, ed. CH -Beck,
2010, p. 31
2 Ion Diaconu, Manual de drept interna țional public, 2007, Ed. Lumina Lex, p. 13
3 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ed. Ch Beck, 2015 (Ediția a VIIi -a), p. 83

7
influențează politica externă a statelor prin acțiunea principiilor și normelor sale care se impun
a fi respectate în realizarea, de către state, a politicii externe. Astfel, p olitica externă recurge la
instrumentele dreptului internațional, organizații, tratate și instanțe internaționale pentru
îndeplinirea obiectivelor sale4.
Așadar, p olitica externă este reflect ată în tratatele încheiate de statele , în propunerile
și negocierile din cadrul organizațiilor internaționale, în poziția cu privire la gestionarea și
soluționarea conflic telor internaționale, în acțiunile de menținere a securității și păcii
internaționale etc.
1.2.Definirea conceptului de n eutralitate

Neutralitatea, ca un concept politic și legal, a prezentat o proeminență evidențiată pe
plan european pe parcursul confruntării bipolare din secolul trecut, cunoscută ca Războiul
Rece. Astfel, pe parcursul acestei perioade de distanțare, mai m ulte state europene (Finlanda,
Austria, Suedia, Irlanda și Elveția) au reușit să își mențină statutul de neutralitate, fapt ce,
realmente, a contribuit la securitatea lor. De asemenea, toate aceste țări au promovat diverse
politici de neutralitate, în conc ordanță cu trecutul lor istoric, inclusiv cu Războiul Rece și cel
de-al Doilea Război Mondial5.
În prezent, datorită finalului Războiului Rece, dezvoltării unui sistem nou de
securitate în cadrul spațiilor geopolitice cele mai importante – Euro -atlantic, ce conține OSCE,
UE, NATO și în cel post -sovietic – CSI cu Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, a
apariției de noi amenințări transnaționale, statutul de neutralitate al țărilor Europene, în
viziunea literaturii de specialitate în securitatea in ternațională, poate fi contestat6.
Prin urmare, se consideră că, de fapt, cea mai mare parte acestor țări deja acționează
pe arena international, mai degrabă, ca actori nealiniați militari, decât ca participanți neutri.
Astfel de politici dispun statelor neutre avantajul de a fi membri ai diverselor organizații
internaționale (ONU, UE, OSCE și Parteneriatul pentru Pace din cadrul NATO) și de primire

4 Aurel Preda, Tratat de drept internațional public, 2002, Ed. Lumina Lex, p. 41 -61
5 Banu L., Ione scu O.R.I. Neutralitatea Statelor și Dreptul Internațional. Stat De Drept Românesc, București,
nr.3, 2011, p. 14
6 Adrian Năstase,, ș.a., op.cit., p. 84.

8
a promisiunilor oficiale pentru a fi consultați pe întrebări semnificative de securitate, fără să
contribuie financiar și politic la apărarea colectivă, la fel și la securitatea internațională7.
Așadar, progresele periodice constructive în raportul NATO -Rusia, dezvoltarea
Politicii Europene Comune de Securitate și Apărare ale Uniunii Europene (PSEC/PSAC),
extin derea NATOUE și noile pericole internaționale, au posibilitatea, cu o probabilitate
sporită, să modifice direcțiile politice ale acestor țări (cu excepția Elveției – caz specific) cu
adaptarea statutului de neutralitate, care poate să devină simbolic ori r ar în Europa.
Conform legii internaționale moderne, neutralitatea poate să fie clasificată în
Neutralism, Neutralizare și Neutralitate. Astfel, neutralismul este o stare politică legală de
abținere de la participarea în cadrul oricărui conflict militar și implică tratarea în mod egal a
tuturor părților. De asemenea, chiar și țările care promovează neutralismul, pot să intervină în
alte conflicte armate, care se consideră a fi vitale pentru securitatea lor regională8.
Neutralismul reprezintă o particularit ate a țărilor cu o capacitate slabă în situațiile de
bipolaritate și cu cele interne instabile. Într -o altă opinie, neutralitatea este în ceaq mai mare
parte a situațiilor, un concept legal fixat de legi, tradiții și tratate, ce restricționează în mod
legal țara de la implicarea în război și obligă părțile beligerante să nu violeze integritatea
statului neutru. Totodată, neutralitatea poate să fie declarată unilateral, internațional (Regulile
de la Haga, 1907) și multilateral (Elveția la Congresul de la Ven a, 1815)9.
Mai mult, neutralizarea reprezintă o formă de neutralitate permanentă a unei țări. Cea
mai semnificativă formă exclude în totalitate participarea în anumite organizații
interguvernamentale, în special, în cadrul alianțelor militare. Neutralizare a poate să fie
recunoscută de înțelegeri internaționale (situația Elveției) sau autoimpusă (situația Austriei în
1955), care la fel implică înțelegeri externe.
Din prisma dreptului internațional, definiția neutralității a fost stabilită în cazul
Declarație i de la Paris din anul 1856 și a progresat legal la cea de -a Doua Conferință de la
Haga din anul 1907. În plus, în cadrul capitolelor V și XII din Convenția de la Haga s -a
stipulat statutul neutralității în războaiele marine și terestre. Prin urmare, rezul tă faptul că
neutralitatea, ca și concept legal, a putut să fie implementată numai în situația unui conflict
armat. Astfel, necesitatea acestei legalizări a derivat din aspectul că, sistemul de securitate

7 Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Oxford, 2008, p. 59
8 Ion Diaconu, op.cit., p. 83
9 Idem

9
european de la finalul secolului XIX a fost afectat de dezvoltarea rapidă a unui stat puternic
nou ca Germania unificată de Bismarck10.
De aceea, țările Europene au convenit în limitarea la maxim a posibilității izbucnirii
războaielor, și, în același timp, să aplice o serie de reguli legale în situația pro ducerii
conflictelor militare.
De asemenea, noile acorduri europene au specificat faptul că “alianțele nu mai
constituyiau activități de subordonare în cadrul unui sistem mai mare, însă, constituiau
sistemul însuși”. Prin urmare, la acel moment, neutralit atea nu se mai încadrează în noul
sistem internațional și apare mai mult ca o excepție care impune clarificarea legală a statutului
său, a responsabilităților și drepturilor sale.
În cadrul dreptul ui internațional clasic, neutralitatea reprezenta situația unei țări de
neparticipare la un anumit război, fapt care a reprezentat o neutralitate ocazională . Această
modalitate de neutralitate era definită prin următoarele obligații11:
– prevenirea realizării, pe teritoriul său, a oricăror operațiuni militare;
– abținerea de participare în vreun mod la ostilități;
– imparțialitatea care obligă statul neutru să trateze statele beligerante, în mod egal.
În cadrul secolul ui al XIX a luat naștere neutralitatea permanentă, ca un statut juridic
al statului neutru, care implică o serie de noi obligații față de neutralitatea ocazională, cum
sunt în general :
a) obligația de a nu deveni parte în cadrul alianțelor militare
b) obligația cu caracter permanent (de a fi neutru în orice războaie);
De asemenea, o dată cu excluderea ră zboiului ca modalitate a politicii naț ionale (prin
intermediul Pactul ui Briand -Kellogg, 1928) și afirmarea principiului nerecurgerii la forță,
ideea de neutralitate s-a transformat în tr-o obligație de imparțialitate, devenind în acest fel,
neutralitate dif eren țiată , fapt ce înseamnă că statul neutru și-a modific at atitudinea în raport
cu victim a, prezentând chiar dreptul și obligația de a -i oferi asistență, însă, să nu -l ajute pe
agresor12.
Totodată, n eutralitatea permanentă, ca statut juridic este obțin ută în temeiul unor:

10 Andronovici C,”Drept international public”,editura Graphix,Iasi, 2004, p. 87
11 Adrian Năstase,, ș.a., op.cit., p. 90
12 Edwin Glaser, Neutralitatea permanentă și securitatea colectivă, „Revista Studii și Cercetări Juridice”, 1956,
nr. 1.

10
– acte juridice interne ( declarații, legi, dispoziții constitu -ționale);
– acte juridice internaționale ( acord, tratat ) de garantare și recunoaștere a statutului
din partea altor țări (în general, mari puteri).
Astfel, r egimul juridic actu al al neutralității a obținut obligații și dimensiuni noi
datorită: mijloacelor de purtare a războiului și performanței tehnicilor de luptă.
Mai mult, s tatutul juridic al neutralității permanente conține un ansamblu de obligații
și drepturi pentru statul neutru permanent, la fel și drepturi și obligații pentru țările care l -au
recunoscut, precum pentru acelea care au garantat respectivul statut în favoarea statului
beneficiar.
1.3.Tipuri de neutralitate în contextul relațiilor internaționale

De-a lungul timpului, n eutralitatea a cunoscut mai multe tipuri , despre care vom
discuta în continuare.
Neutralitatea permanentă (denumită de anumiți autori și perpetuă) este situația în
care se regăsesc anumite state c are și-au asumat obligația permanentă să nu part icipe în cadrul
niciunui conflict armat, sau alianțe politico -militare ori la pregătirea războiului, de a nu
permite utilizarea teritoriului lor pentru amplasarea baze lor străine militare la fel și obligația
de a nu deține, ori produce, sau experimenta arm e nucleare ori alte arme pentru distrugere în
masă13.
De asemenea, Convențiile de la Haga (art. 7 din Convenția V și art. 7 din Convenția
XIII, 18 octombrie 1907) nu oblig ă puterile neutre să împiedice tranzitul ori exportul de arme
și muniții pentru orica re dintre beligeranți. Prin urmare, a ceastă prevedere este explic ată prin
interesul marilor puteri de a realiza afaceri bănoase cu prilejul războiului, vânzând material de
război unuia ori altuia dintre beligeranți ori chiar către ambel e părți14.
Totodată, principalele obligații ale țărilor care și -au declarat statutul de neutralitate
permanentă sunt15:
– să nu participe în cadrul niciunui conflict armat;

13 Ralu ca Miga -Beșteliu, op.cit., p. 74
14 Idem
15 Adrian Năstase,, ș.a., op.cit., p. 90

11
– să nu producă, să nu dețină și să nu experimenteze arme nucleare ori alte arme
pentru distrugere în masă;
– să-și mențină starea de neutralitate pe parcursul unui conflict armat, declanșat între
alte țări;
– să nu participe în cadrul alianțe politico -militare ori la pregătirea războiului;
– să nu permită utilizarea teritoriului lor în vederea amplasării de baze militare
străine;
– să ducă o politică de colaborare pașnică cu toate țările.
Statul neutru permanent prezintă și o serie de drepturi, cum sunt:
– dreptul de a cere ajutor și de a fi ajutat în situația în care ar fi atacat de un alt stat;
– dreptul la autoap ărare (potrivit art.51 din Carta O.N.U.);
– dreptul la garantarea și recunoașterea personalității sale, la fel și celelalte drepturi
inerente personalității sale, cu excepția acelora care contravin obligațiilor
caracteristice neutralității sale.
Neutralitat ea eventuală este reprez entată de atitudinea de neutralitate a un ei țări ori a
anumitor state în raport cu un anumit război. Un exemplu în sensul acest a este constitui t de
atitudinea Turciei și Japoniei în raport cu conflictul din Statele Arabe și Israel din 196716.
Totodată, un alt tip de neutralitate este cea imparțială , astfel, rezidă în atitudinea de
neutralitate a un ei țări ori a unor țări față de toți participanții în cadrul unui conflict. A fost
consacrată prin convențiile de la Haga (din anul 1907 și1899 ). Potrivit dispozițiilor acestor
convenții, statul neutru deține , pe parcursul unui război, obligația de a adopt a o poziție egală
față de beligeranți, nefavorizând pe niciunul dintre aceștia17.
După reglementarea principiului neutilizării forței ori amenințării cu forța în
raporturile internaționale (principiul neagresiunii) și a interzicerii dreptului țărilor de a începe
un război, considerat ca fundamental al lor, conceptul asupra neutralității s -a modificat .
După cel de -al Doilea Război Mondial, a apărut și s -a dezvolta t conceptul
neutralității diferențiate; astfel, neutralitatea diferențiată semnifică nu doar neparticiparea unei

16 Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular , Editura Lumina Lex, București, 2005, p. 142
17 Vasile Crețu, Nerecurgerea la forță în relațiile internaționale , Editura Politică , București, 1978, p. 184

12
țări în cadrul conflictul ui armat (război), însă și îndatorirea acest ei țări de a oferi ajutor
nemilitar statului victimă a agresiunii și de a nu oferi sprijin statul agresor18.
Această concepție în privința neutralității se fundamentează nu doar pe principiul
neagresiunii, ci și pe calificarea războiul de agresiune ca cea mai severă crimă contra omenirii.
Prin urmare , se im pune a se face distincția între victima agresiunii și agresor . Ei nu sunt egali
din prisma statutului lor juridic și nu mai poate fi admisă o poziție imparțială față de aceștia .
De asemenea, n u este admisă o atitudine de neutralitate în raport cu statul ca re comite o crimă
internațională; n eutralitatea pozitivă (ori activă ori neangajare sau nealiniere) accepțiune nouă
a conceptului de neutralitate, concretizată în prezent într-o atitudine amplă ce este declarată
unui număr semnificativ de state, de neangaj are militară.
Statele nealiniate (și în special, acțiunea lor, numită mișcare de nealiniere) au început
să apară după Conferința statelor afro-asiatice de la Bandung (1955). Plecând de la ideea de
neutralism și neutralitate , nealinierea este defin ită printr-o poziție de nealiniere la blocuri
militare și alianțe și printr -o politică de independență; de asemenea, prin neutralitatea unui
teritoriu înțelege m statornicirea unui statut juridic, conform căruia este interzis să se realizeze
acțiuni militare pe ter itoriu l acela , să se utilizeze acel teritoriu ca bază pentru realizarea de
acțiuni militare ori ca bază pentru realizarea operațiilor militare în afara sa19.
Neutralitatea poate să fie și temporară numai în situația unui conflict armat. O
situație de neutr alitate temporară este oferită de prevederile Convenției de la Geneva din 1949,
cu privire la crearea anumitor zone de protecție pentru popu lația civilă pe perioadă de război .
Astfel, l a început , neutralitatea a fost prevăzută în raport cu instituția neutr alității permanente
a unei țări. Mai târziu , se neutralizează părți din teritoriul un ei țări, fără ca această neutralizare
să mai fie raportată de statutul de neutralitate permanentă al unor țări20.
Această situație este explicate, printre altele , prin ace ea că anumite țări prezentau
interese ca anumite porțiuni de teritoriu să fie scoase din aria acțiunilor militare și în același
timp, să fie interzisă utilizarea lor ca baze pentru efectuarea operațiunilor militare.
Neutralitatea în războiul maritim a fos t consacrată prin intermediul Convenți ei a
XIII-a de la Haga din 1907 și actualizat ă în Manualul de la San Remo din 1994, cea mai

18 Vasile Crețu, op cit. , p. 185
19 Viorel Marcu, Drept internațional comunitar , Ediția a II -a revăzută și adăugită, Lumina Lex, București, 2001,
p. 89
20 Banu L., op.cit., p. 83

13
semnificativă dispoziție este aceea potrivit căreia apele interioare, arhipelagice și marea
interioară a țărilor neutre se imp un a fi respectate (art.1) etc21.
Astfel, r eguli generale ale neutralității maritime se regăsesc și în alte instrumente
internaționale, cum este Convenția a II -a din anul 1949 pentru îmbunătățirea soartei răniților
din forțele armate pe mare, care solicită aeronavelor și vaselor neutre care iau la bord răniți,
bolnavi ori naufragiați să se asigure că aceștia nu vor participa în cadrul ostilități lor.
În cazul României , prin actul public relativ la navigația pe gurile Dunării, ce a fost
semnat la Galați în 1 856, Dunărea de Jos a fost neutralizată. Mai mult , au fost neutralizate
stabilimentele și lucrările de orice natură, constituite de Comisia Europeană, la fel și Inspecția
Generală a Navigației și Administrației Portului Sulina. De asemenea, Tratatul de la Londra
din anul 1871 a confirmat dispozițiile cu privire la neutralizarea Dunării de Jos, iar Tratatul de
la Berlin, referitor la Porțile de Fier, prevăzând în plus și demilitarizarea acestei părți a
fluviului22.
Totodată , o serie de exemple mai cunoscute , în acest sens, prin Tratatul de la Buenos
Aires, ce a fost încheiat în anul 1881 între Argentina și Chile , a fost neutralizată și
demilitarizată strâmtoarea Magellan. Mai mult, p rin Convenția din 1988, ce a fost încheiată
între Franța, Italia, Anglia, Tur cia, Germania, Rusia, Spania, Austro -Ungaria, Olanda, a fost
neutralizat și parțial demilitarizat canalul de Suez. Un alt exemplu, p rin intermediul Tratatul ui
din anul 1901, dintre S.U.A. și Anglia și Tratatul din anul 1903, dintre Panama și S.U.A., a
fost neutralizat canalul Panama23.
Așadar, p rin neutralizare se vizează scoaterea teritoriului neutralizat din aria
acțiunilor militare, în situația demilitarizării, dacă prin acordul prin care aceasta este institui tă,
nu se dispune altfel, teritoriul demilita rizat poate să devină teatru de război.
De asemen ea, pe teritoriul neutralizat nu este aplica tă interdicția staționării de trupe
naționale, în timp ce , în situația demilitarizării, aceasta nu reprezintă una dintre principalele
condiții .
Cu privire la neutralitatea terestră , aceasta a fost consacrată de Convenția a V -a de la
Haga din anul 1907, al cărei obiectiv a fost acela de a defini calitatea de neutru în scopul unei

21 Grigore Geamănu, Drept internațional public, vol. II, p. 517, Bucur ești, Editura Didactică și Pedagogică, 2001,
p. 73
22 Nicolae Dașcovici, Curs de drept internațional public. Războiul, neutralitatea și mijloacele de constrângere
între state , Institutul de Arte Grafice „N.V. Ștefăniu”, Iași, 1984, p. 251
23 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit., p. 103

14
mai optime precizări a datoriilor și drepturilor puterilor și persoanelor neutre în situația unui
război pe uscat și a reglementării ipotezei beligeranților ce sunt refugiați pe teritorii neutre24.
În situația neutralizării, efectivul forțelor armate implicate pentru protejarea
teritoriului neutralizat, depinde de diverse condiții, însă, se impune ca efectivul acest a să nu
depășească necesitățile reale de apărare, deoarece, această depășire este incompatibilă cu
statutul lui.
În privința demilitarizării sunt menținute doar forțele polițienești. În cadrul literatur ii
juridic e de drept intern ațional se consideră că prin neutralitate se înțelege , în primul rând,
politica de neutralitate, iar, în al doilea rând, neutralitatea în situa ție de război ori specială și,
în sfârșit, neutralitatea permanentă. Astfel, politica de neutralitate este în rap ort cu politica
internațională, în timp ce neutralitatea permanentă ține de dreptul internațional25.
Neutralitatea permanent ă este dezvoltat ă din neutralitatea specială. Astfel, i nstituția
neutralității permanente a trecut printr -o criză ce a fost manifest ată printr -o violare a
neutralității de către țările imperialiste, de pildă , violarea de către Germania, în 1914, a
neutralității permanente a Belgiei, ori prin faptul că până la finalul celui de -al Doilea Război
Mondial, n iciun alt stat nu mai adopta un s tatut de neutralitate permanentă. În ipoteza în care
războiul era privit ca un drept al țărilor , fiind inevitabil, instituția neutralității permanente s -a
constituit și s-a dezvoltat ca o instituție concordantă exclusiv perioadei războiului. Altfel spus ,
drepturile și obligațiile țărilor neutre permanent nu făceau refer ire decât la perioada războiului,
la raporturile dintre beligeranți și statul neutru permanent26.
Neutralitatea clasică își are reflectarea juridică în cadrul celor două convenții de la
Haga din 1907, cu privire la obligațiile și drepturile puterilor și persoanelor neutre în situație
de război terestru și în situație de război maritim. Astfel, c onform prevederilor acestor
convenții, se impun a fi reținute următoarele: teritoriul statului neutr u permanent este
inviolabil, interz icându -se realizarea operațiunilor militare, constituirea de detașamente armate
și recrutarea de personal militar pentru beligeranți, utilarea și înarmarea navelor acestora,
instalarea și utilizarea mijloacelor de telecom unicații cu forțele armate beligerante27.

24 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit., p. 103
25 Idem
26 Vasile Gherghescu, Ionel Cloșcă, Reguli de drept internațional privind starea de pace și starea de război,
Editura Militară, p. 211
27 Idem

15
Statul neutru permanent are obliga ția de a se abțin e de la participarea în cadrul
oricărei operații militare, cu excepția acelor a legate de apărarea sa. Mai mult, d in prisma
definirii neutralității permanente, noul principiu de drept internațional, este principiul ce
consfințește dreptul țărilor la pace și interzicere a războaielor de agresiune ca modalități de
rezolvare a problemelor internaționale litigioase28.
De asemenea, p rin neutralitatea permanentă clasică în țelege m: imparțialitate față de
beligeranți, neparticiparea în cadrul război ului, pasivitate în ideea unei comportări egale față
de beligeranți , în concepția d in prezent s-a trecut la neutralitatea permanentă, care este
diferită , calificată de neparticipar ea la război, însă discriminatorie în raporturile cu agresorul,
în primul rând , și cu victima în al doilea rând . De pildă , art. 4, pct. b din cadrul articolel or de
la Budapesta, pentru interpretarea Pactului de la Paris (pactul Briand -Kellogg), ce dispune ca
în situația violării acestui pact, țările neparticipante la război, adică neutre, pot să refuz e să
respecte față de agresori obligațiile care decurg din starea acestora de neutralitate. De
asemenea, după debutul celui de -al Doilea Război Mondial, S.U.A. , înainte să devină parte
beligerantă, au luat un ansamblu de măsuri, care, prin caracterul lor, reprezintă , printre altele,
o aplicare a concepției neutralității diferențiate29.
În accepțiunea sa, n eutralitatea permanent ă nouă deține o extindere a curpins ului
acesteia, de la începerea războiului, la perioada de pace. Țările neutre recunoscute la nivel
internațional sunt Elveția, al cărei regim a fost stabilit încă din 1815, prin Tratatul de garantare
a neutralității Elveției, ce a fost reconfirmat prin art . 435 al Tratatului de la Versailles. De
asemenea, Austria este țară neutră , al cărei statut neutral a fost stipulat de legea constituțională
federală din luna noiembrie 1955, și respectiv prin Tratatul de stat cu Austria din anul 195530.
Ca opțiune politi că, anumite state și -au declarat, prin diferite documente interne,
statutul de neutralitate permanentă. În să, în absența anumitor recunoașteri și garantări
internaționale, nu putem fi în prezența neutralității permanente ale cărei efecte s ă fie efectiv
opozabile la nivel internațional.
În cadrul noțiunii de neutralitate diferențiată , se păstrează obligațiile și drepturile
statului neutru în raport cu țările angajate în conflict. Mai mult , statul neutru, prezintă

28 Ion Diaconu, Tratat de Drept internațional p ublic, vol. 1, p. 416 –417, București, Editura Lumina Lex, 2009, p.
73
29 Ion Diaconu, op.cit., p. 96
30 Idem

16
obligația și dreptul de a oferi ajutor victi mei agresiunii ori țărilor membre ale O.N.U. c are iau
parte la acțiunea armată, decisă de Consiliul de Securitate, pentru pedepsirea agresorului
constatat ca atare, însă, doar prin mijloace care nu impun participarea la ostilități, cum sunt,
permiterea tre cerii prin teritoriul ori a trupelor statelor care iau parte la sancțiunea militară ce
este aplicată agresorului31.
Cu privire la n eutralitatea aeriană , principiile generale ale dreptului internațional
referitor neutralitatea sunt aplic ate și războiului ae rian. În continuare vom prezenta o serie de
exemple de țări cu statut de neutralitate: astfel, o primă țară este Luxemburg. Neutralitatea sa a
încetat să mai fie garantată prin cadrul Tratatul de la Versailles, însă, a fost menținută
unilateral până la inv adarea , de către Germania, a teritoriului luxemburghez, în 1940. Austria.
De asemenea, s tatutul de neutralitate permanentă al Austriei a fost consacrat prin intermediul
unei legi intern e a acesteia în anul 1954, ce a intrat în vigoare la data de 5 noiembri e 1955,
după semnarea la data de 5 mai 1955 a Tratatului de stat între Austria și cele 4 mari puteri
(U.R.S.S. Franța, Anglia și S.U.A.) și a fost primită în O.N.U. în același an.
O altă țară, Malta , și-a declarat unilateral neutralitatea permanentă, iar țările europene
au luat act de această declarație prin final ul act al Reuniunii de la Madrid, din 1983 a
Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. De asemenea, neutralitatea Cambogiei
s-a stabilit prin cadrul unei legi constituțional e, la data de 12 ianuarie 1957, fiind definită de
către prințul Norodom Sihanouk ca expresi e a unei politici internaționale. Potrivit principiului
neutralității, Cambogia nu întreprindea nicio agresiune împotriva unui stat străin , dar, dacă era
victima unui atac, își rezerva dreptul de a se apăra, de a face apel la Națiunile Unite a cărei
membră este, ori la o mare putere cu care se afla în relații bune32.
În cadrul practic ii modern e, neutralitatea permanentă este stabil ită prin acte
unilaterale ale țării în cauză, ca re pot să fie recunoscute prin acte multilaterale, situația
Laosului și Austriei . O situație aparte este reprez entată de Turkmenistan, stat nou apărut, ca
efect a dezmembrării fostei U.R.S.S. astfel, d upă ce s -a luat decizia , printr -o lege internă, că
va prezenta un statut de neutralitate permanentă, printr -o rezoluție din anul 1995 , Adunarea
Generală a recunoscut statutul acest a și a solicitat statelor membre ale O.N.U. să -l sprijine și
să-l respecte . De asemenea, Republica Moldova a înscris în cadrul Cons tituți ei sale statutul de

31 Banu L., op.cit. p. 105
32 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit., p. 138

17
neutralitate, fără să fi cerut însă confirmarea acestui statut în cadrul O.N.U. prin urmare,
neutralitatea Republicii Moldova, un exemplu de compatibilitate a statutului de neutralitate cu
sistemul universal de securitate colectiv ă, cuprinde date cu privire la participarea
contingentelor armate ale Republicii Moldova în cadrul operațiunil or efectuate sub egida
O.N.U. în scopul menținerii securității și păcii în „zonele fierbinți”33.
De asemenea, n eutralitatea își păstrează actualit atea, chiar în ipoteza participării un ei
țări neutr e membr ă O.N.U., în cadrul sistemului de securitate dispus de Cartă și în condițiile
fixate de Consiliul de Securitate al O.N.U.
În cadrul literaturii de specialitate se consideră că o semnificație deoseb ită este
deținută de statutul de neutralizare al Antarticii. Conform Tratatului asupra Antarticii din
1959, Antartica va fi utilizată doar în scopuri pașnice. Prin urmare, se interzi c orice măsuri cu
caracter militar, cum ar fi constituirea de fortificați și de baze militare , realizarea de manevre
militare, la fel și experimentarea oricăror tipuri de armament, la fel și interzicerea de a
depozit a deșeuri nucleare34.
În perioada anilor 1950 –1990, în baza existenței a două blocuri militare, a fost
promovată i nstituția nealinierii, ce este denumită și neutralitate pozitivă, care a fost adoptată
de peste 80 țări din Asia, Africa și America Latină, în special de cele care și -au câștigat
independența după al doilea război mondial35.
Totodată, î n condițiile în care a dispărut rivalit atea între blocurile militate, prin
dizolvarea , în anul 1991, Tratatului de la Varșovia, este pusă întrebarea căror rațiuni mai
răspunde mișcarea de nealiniere. Literatura de specialitate m ențion ează, în condițiile în care
războiul conti nuă să fie o realitate în cadrul vieții internațional e, cu toată interzicerea formală
a acestuia , neutralitatea, ca un efect a conflictului armat, continuă să prezinte interes36.
În opinia specialiștilor se consideră că e ste dificil să fim de acord cu inte rpretarea
Cartei ONU, în ideea că aceasta ar fi desființat integral instituția neutralității. În contextul
sistemului de securitate colectivă a țărilor, neutralitatea, tratează două subiecte semnificative :
neutralitatea în sistemel e universale de securitat e colectiv ă, constituite de Societatea
Națiunilor și Organizația Națiunilor Unite (fiind studiate situațiile de aplicare în cadrul ONU a

33 Raluc a Miga -Beșteliu, op.cit. , p. 139
34 Vasile Gherghescu, op.cit., p. 219
35 Idem
36 idem

18
sancțiunilor cu caracter nemilitar și cu caracter militar , la fel și subiectul unei participări
eventuale la sancționar ea țărilor neutre permanent, nemembre în cadrul organizației) în primul
rând, iar, în al doilea rând, neutralitatea în cadrul sistemelor regionale europene pentru
securitate colectivă (fiind cercetat aspectul participării țărilor neutre în organizațiile re gionale
europene pentru menținerea securității regionale, cum sunt: Organizația Tratatului Nord –
Atlantic, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, fosta Organizație a Tratatului
de la Varșovia, la fel și Comunitatea Statelor Independente37.
Așadar, o menirea înce arcă să limiteze recurgerea la război, prin constituirea
sistemului de securitate al Societății Națiunilor și chiar vizează exclud erea războiul ui din
practica internațională a țărilor , prin constituirea celui de -al doilea mecanism univer sal pentru
securitate colectivă, ce a fost propus de Carta Organizației Națiunilor Unite, însă, încă, fără
rezultat.

37 Adrian Năstas e,, ș.a., op.cit., p. 104

19
Capitolul II. Răspunderea internațională pentru nerespectarea
statutului de neutralitate

Regulile clasice ce reglemente ază statutul de neutralitate ocazională reies din
dispozițiile Declarației de la Paris din data de 16 aprilie 1856 referitor la dreptul maritim
european pe perioadă de război, din Tratatul anglo -american de la Washington din 1871 ce a
fost încheiat referit or la arbitrajul pe cazul Alabama. Referitor la reglementarea contemporană
a neutralității pe timp de război, sunt menționate dispozițiile Convenției a V -a și a XIII -a de la
Haga din 1907 în concordanță cu care aceasta apare ca un act de voință liberă a st atului
respectiv și ca un regim juridic ce implică un ansamblu de obligații și drepturi. Concepția
fundamentală a reglementării neutralității pe perioadă de război prin convențiile de la Haga
este aceea a imparțialității și de abținere a statului neutru. A ceste dispoziții impun statului
neutru adoptarea a unei atitudini de nesusținere a beligeranților fără să facă distincția între
agresor și victima agresiunii38.
În cadrul literaturii de specialitate se susține că reglementarea neutralității în perioadă
de război este, în momentul actual, depășită. Prin urmare, Convențiile de la Haga exprimau
voința anumitor state, în special din Europa, și au fost adoptate în condițiile în care, dreptul
internațional privea războiul ca fiind un drept fundamental al statelor și ca o modalitate de
soluționare a diferendelor internaționale. În mod suplimentar, prevederea detaliată din anul
1907 a fost datorată intervenției marilor puteri navale care le -au simțit necesitatea, datorită
faptului că, pentru prima oară, acestea au fo st neutre într -un război maritim, războiul ruso –
japonez din anii 1904 -190539.
Din acel moment, cuprinsul neutralității a evoluat profund. În primul rând, caracterul
total și mai ales, aspectele economice din cadrul războaielor moderne au condus către o
„fărâmițare” ale drepturilor statelor neutre. Cu toate acestea, au apărut situațiile intermediare
între beligeranță și neutralitate ; fiind desemnate prin expresia neutralitate diferențiată în
calitate de antonim al neutralității integrale clasice. Integrală s au diferențiată, această

38 Evans, Graham, Newham, Jeffrey, , Dicționar de relații internaționale, Editura Universal Dalsi, București,
2009, p. 83
39 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional contemporan, ediția a 2 -a
revăz ută și adăugită, All Beck, București, 2007, p. 188

20
neutralitate ocazională, pe perioada unui conflict și voluntară este totalmente distinctă de
neutralitatea permanentă, care reprezintă o obligație juridică40.
Proiectul de articole cu privire la răspunderea statului în privința fapt elor
internaționale ilicite ce a fost adoptat prin Rezoluția Adunării Generale a Organizației
Națiunilor Unite (ONU) în anul 2001 nu face referire în mod expres la instituția răspunderii
statului pentru violarea statutului de neutralitate, prin urmare, în articolul 12 regăsim numai o
dispoziție generală prin care este stipulată existența violării unei obligații internaționale din
partea unui stat în momentul în care fapta acestei țări nu corespunde celor asumate în baza
respectivei obligații, indiferent de natura și proveniența sa. Așadar, literatura de specialitate
admitem că prevederea articolului 12 ”acoperă” și cazul în care statul ce a adoptat statutul de
neutralitate ocazională ori permanentă este pasibil de răspundere în caz de conduită contrară41.
Mai mult, anumite soluții în sensul acesta pot să fie identificate din cadrul doctrinei
dreptului internațional public, însă și practica țărilor. Astfel, există opinia că statele, ce adoptă
statutul de neutralitate pe perioadă de război și care au declarat -o prin intermediul unei
declarații de neutralitate au obligația de a respecta o serie de reguli.
Cu toate acestea, spre deosebire de țările neutre permanent, acestea sunt ținute să
respecte hotărârile Consiliului de Securitate a ONU referitor la atragerea lor în sancțiunile
militare împotriva agresorului.
Așadar, se consideră incorectă afirmația aceasta, deoarece, Consiliul de Securitate în
temeiul articolului 48 din Carta ONU, în fiecare situație aparte, va hotărâ asupra statelor care
vor participa în cad rul acțiunilor militare ce sunt purtate sub egida Națiunilor Unite. Astfel,
literatura de specialitate consideră că afirmația expusă trebuie reformulată, punându -se
accentul pe aspectul, că Consiliul de Securitate, anume din motivul de neutralitate
permane ntă, poate să decidă cu privire eliberarea unui anumit stat de obligația pentru
participare la acțiunile sale, în Cartă nefiind formulate indicații în sensul acesta42.
Un subiect delicat în contextul acesta este prezentat de obligațiile comerciale ale
țărilor neutre permanent, care în fiecare caz aparte este lăsat la latitudinea țărilor, nefiind
prezentă o prevedere internațională, chiar dacă i se simte acut necesitatea.

40 Alexandru Bolintineanu, op.cit., . 190
41 Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale,
București, 2005, p. 58
42 Idem

21
De asemenea, din cadrul practicii internaționale se pot deduce o serie de reguli de
conduită ale statelor în materie. În situația neutralității ocazionale, statul neutru are libertatea
de a reglementa raporturile sale comerciale cu alte țări ținând seama de interesele sale
naționale, în condițiile în care, această libertate să nu fie realiza tă în măsură ca să afecteze
imparțialitatea aceasta pe care statul neutru are obligația de a o respecta față de respectivele
state beligerante.
Într-o altă opinie, s -a stabilit faptul că imparțialitatea pe care o țară neutră are
obligația de a o respecta , se referă numai la război. „În tot ceea ce nu face referire la război, o
națiune imparțială și neutră nu va refuza niciodată uneia dintre părți. Mai mult, aceasta n -o
lipsește de libertatea în raporturile sale de prietenie, în negocierile sale, în comerț ul său, de a
asigura bunăstarea statului. Dar, dacă statul neutru refuză uneia dintre părți în anumite
avantaje numai din motivul că aceasta a declanșat război alteia, și pentru a o favoriza pe cea
din urmă, acesta nu va mai realiza o neutralitate exactă”43.
Principiile acestea generale se impun a fi modificate în aplicarea acestora față de o
țară permanentă neutră. Libertatea de a prevede raporturile sale comerciale cu alte țări străine
ținând seama de interesele naționale, libertate ce constituie un atribu t semnificativ al
independenței naționale, nu împuternicește statul permanent neutru de a -și asuma obligații pe
perioadă de pace incompatibile cu obligațiile particulare pe perioadă de război44.
Prin urmare, la nivel economic, statul neutru permanent este n ecesar să evite să -și
asume o serie obligații, care în situație de război ar putea să -l împiedice să -și realizeze
obligațiile care reies din statutul său de neutralitate. De asemenea, statul neutru prezintă
obligația chiar pe perioadă de pace să nu fie pre a dependent economic de o singură țară
străină. Acesta evită să participe la un bloc economic. Pe perioadă de război acesta nu poate să
susțină financiar beligeranții dar, va putea să le aducă o bază materială echitabilă pentru
ambele părți. De pildă, în E lveția, volumul comerțului va fi fixat pe cote, pentru a nu avantaja
pe nimeni45.
Împrumuturile publice sunt asimilate ajutoarelor financiare. De asemenea, Guvernul
neutru nu este tras la răspundere în condițiile în care o parte dintre subiecții săi acordă din
dorință proprie împrumuturi ori expediază bunuri părților în conflict.

43Vasile Crețu, Nerecurgerea la forță în relațiile interna ționale, Editura Politică, București, 1998 p. 94
44 Idem
45 Alexandru Bolintineanu, op.cit., . 191

22
În general, statul neutru poate să furnizeze beligeranților produse alimentare ce nu
servesc în vederea purtării războiului. Cu toate acestea, livrările nu trebuie efectuate de natu ră
sistematică, în vederea sporirii sau prelungirii rezistenței beligerantului.
În strânsă legătură cu obligația precedentă este și obligația de a împiedica utilizarea
teritoriului său de către alte țări în scopuri militare. Prin urmare, statul neutru perm anent nu va
admite altei țări folosirea teritoriului său, inclusiv a spațiului aerian, pentru imixtiunea în
treburile interne ale altor țări și acțiunile ostile împotriva lor. Acțiunile acestea sunt interzise,
de asemenea, și pentru țările neutre. Acțiunil e interzise în sensul acesta sunt: amplasarea de
baze militare străine, transportarea munițiilor și armamentului, rampe pentru lansarea de
rachete etc., deschiderea birourilor de recrutare. În contextul acesta, statul permanent neutru
este necesar să dezvo lte totalitatea resurselor defensive; însă, situația sa neutră permanent nu -i
conferă drepturi speciale de natură să jeneze pregătirile militare a vecinilor săi46.
Ca un exemplu în acest sens, regăsim situația Belgiei care în anul 1914 s -a conformat
obliga țiilor sale. „În anul 1921 situația trecerii trupelor străine prin teritoriul statului neutru a
fost examinat în Elveția în condiții particulare. De asemenea, în luna ianuarie a acelui an,
ambasada Franței la Berna a solicitat Consiliului federal autorizaț ia de trecere prin teritoriile
elvețiene a detașamentelor belgiene, engleze și spaniole ce sunt destinate să ocupe zona
supusă plebiscitului a teritoriului Vilna, teritoriul contestat de către Polonia și Lituania, ca
urmare a unei decizii a Adunării Societ ății Națiunilor: aceasta a considerat că neutralitatea nu
interzice trecerea trupelor pacificatoare în scopul monitorizării plebiscitului. La data de 7
februarie, Consiliul federal a refuzat să autorizeze cererea aceasta. Acesta a considerat că
Elveția, a cărei neutralitate garantată recunoscută și de către țări, a fost consimțită liber de ea
înseși, va rămâne stăpâna suverană a teritoriului său, așadar, aceasta nu poate să fie niciodată
obligată juridic să consimtă trecerea trupelor străine și este liberă să o permită ori să o refuze,
dar fiind permanent neutră, aceasta are obligația internațională de a se opune acestei treceri,
datorită faptului că aceasta trebuie să presupună să ia parte la acțiuni de război altele decât
cele care au ca scop protecția ter itoriului său, a independenței sale și a onoarei sale, și în
situația de față trecerea nu poate să aibă un caracter pur pacificator, Lituania declarând intenția
de a se opune ocupării teritoriului plebiscitat de către trupele străine; acesta a adăugat că f aptul
că Elveția a devenit membră a Societății Națiunilor nu va modifica situația respectivă, datorită

46 Alexandru Bolintineanu, op.cit., . 198

23
faptului că, dacă Pactul Societății Națiunilor autorizează în anumite situații trecerea trupelor
străine prin teritoriul membrilor Societății, Elveția a fost autorizată să facă parte din Societatea
Națiunilor fără să fie supusă unei astfel de obligații din motivul neutralității sale permanente.
Cu toate acestea, după o examinare a problemei în cauză de către Consiliul Societății
Națiunilor, s -a ajuns la co ncluzia că incidentul generat de cazul Vilna a fost datorat unei
neînțelegeri. Așadar, Elveția a admia că, în principiu, faptul că neutralitatea nu poate să fie
invocată în momentul în care, în virtutea misiunii sale de protecție a păcii și atunci când
realizarea acestei misiuni nu comportă nici o măsură de ostilitate contra oricărei țări,
Societatea Națiunilor face apel membrilor săi pentru a o ajuta”47.
La fel în cadrul obligației examinate, statul neutru nu poartă răspundere pentru
serviciul cetățenilor să i în cadrul forțelor armate ale unuia dintre beligeranți. Totodată, pe
perioadă de război, neutralitatea reprezintă o relație de la stat la stat, statele neutre nevrând să
asigure, prin propriile lor moduri, represiunea internă asupra acțiunilor ce sunt in ițiate de către
proprii resortisanți și care sunt împotriva neutralității48.
De asemenea, în cadrul literaturii de specialitate se consideră că „Liniștea și siguranța
națiunilor impune ca fiecare să fie stăpână pe teritoriul deținut și liber să refuze intra rea
oricărei arme străine. Mai mult, există o situație de excepție, aceasta reprezintă situația de
extremă necesitate. Necesitatea absolută și urgentă suspendă totalitatea drepturilor de
proprietate”. Anume așa putem să explicăm situația că nu este abatere de la obligația de
nepermitere a folosirii teritoriului statului permanent neutru în vederea utilizării sale de către
alte țări în scopuri militare, aspectul că statul neutru îl acordă în scopul întreținerii răniților, la
fel și permite navelor sanitare a statelor beligerante să intre în porturile sale49.
Prin urmare, putem concluziona că în prezent, sistemul dreptului internațional în
materia neutralității este unul lacunar și impune să fie completat printr -o codificare expresă în
materia neutralității car e ar cuprinde fundamentul juridic pentru angajarea răspunderii statului
ce se face vinovat de nerespectarea propriului statut de neutralitate, la fel și răspunderea altor
țări care violează statutul de neutralitate.

47 Alexan dru Bolintineanu, op.cit., . 19 9
48 Ion Diaconu, Curs de drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa – S.R.L.”, București, 2010,
p.62
49 Miga -Beșteliu, Raluca, Drept internațional : Introducere în dreptul international public, Editura All Beck,
București, 2003, p. 175

24

2.1. Succesiunea și neutralitatea state lor

În cadrul dreptului internațional, succesiunea constituie substituirea unei țări de către
alta în limitele unui teritoriu determinat și referitor la populația respectivă. Astfel, n calitate de
obiecte ale succesiunii statelor pot fi: tratatele i nternaționale, bunurile de stat, datoriile de stat,
arhivele, frontierele, calitatea de membru în organizații internaționale50.
Problema succesiunii statelor este regăsită în următoarele situații:
1. Constituirea unei țări independente ca rezultat a decolon izării. Conform Convenției
de la Viena din 1978 o nouă țară independentă nu este obligată să mențină un tratat ori să
devină parte la acesta doar pentru simplu fapt că la momentul succesiunii statelor tratatul se
afla în vigoare cu privire la teritoriul la care face referire acea succesiune. Prin urmare, în
privința tratatelor bilaterale, statul succesor nu este ținut să fie parte la tratatele ce sunt
încheiate de statul predecesor pe care le poate denunța.
Cu privire la tratatele multilaterale noua țară i ndependentă urmează printr -o
notificare să -și fixeze calitatea de parte la un tratat multilateral care la momentul succesiuni
statelor se afla în vigoare pentru teritoriul în cauză, excepția situațiilor în care reiese din tratat
ori se stabilește că aplica rea tratatului de noul stat ar fi incompatibilă cu scopul și obiectul
tratatului. Bunurile de stat imobile și mobile ale statului predecesor vor trece în proprietatea
statului succesor. Astfel, noul stat independent nu moștenește datoria de stat a statului
predecesor numai dacă nu intervine un acord între cele două țări care să dispună astfel, de
exemplu, statele de pe continentul african51.
2. Succesiunea în situație de dezmembrare ori de separare a unea ori a mai multor
părți din teritoriul unei țări. În m omentul în care o parte ori mai multe părți din teritoriul unei
țări se separă cu scopul de a forma unul ori mai multe țări și independent de aspectul dacă
statul predecesor continuă să existe ori nu, orice tratat în vigoare la momentul succesiunii

50 Hauser, Gunther, “Securitatea militară si conceptul de neutralitate” în “Securitatea internațională și forțele
armate”, Editura Tritonic,București, 2008, p. 60
51 Miga -Beșteliu, Raluca, op.cit, p. 128

25
țărilor cu privire la ansamblu teritoriului statului predecesor rămâne în vigoare în privința
fiecărui stat succesor format astfel52.
Referitor la bunurile de stat Convenția de la Viena din 1983 se face diferențierea între
bunurile imobile și mobile. În condițiil e în care bunurile imobile amplasate pe teritoriul care
face obiect al succesiunii trec în întregime la statul succesor, cele mobile numai în proporții
echitabile cu luarea în considerație anume a contribuției teritoriului oferit la crearea lor. De
exemplu , URSS, Iugoslavia.
2.2.Neutralitatea în timp de conflict armat

Noțiunea de "neutralitate" definește situația țărilor care, în perioadă de război, nu iau
parte la ostilități, ci continuă să întrețină în mod imparțial relații pașnice cu toate țările,
inclusiv cu părțile beligerante. Astfel, neutralitatea creează drepturi și îndatoriri speciale care,
de obicei, nu există în timp de pace și care iau sfârșit odată cu finalizarea războiului ori în
momentul în care țara neutră decide să intre în război.
Regulil e generale ce guvernează statului de neutralitate în cadrul războiului terestru
se întemeiază pe natura raporturilor dintre beligeranții și neutrii: neutrii, conservându -și
libertatea de a continua relațiile pașnice, cu toate țările, dețin datoria de a nu oferi asistență
militară directă nici uneia din părțile la conflict (principiul abținerii); părțile beligerante dețin
datoria de a respecta inviolabilitatea teritoriului neutrului53.
Îndatoririle țărilor neutre și acelea beligerante în războiul terestru re ies dintr -o serie
de reguli: imparțialitatea și abținerea, la fel și inviolabilitatea teritoriului și asigurarea libertății
raporturilor pașnice.
Principala îndatorire a țărilor neutre, ce se naște în clipa instruirii stării de
beligeranță, este aceea de a abținere de la orice participare directă la ostilități împreună cu
vreuna din părțile la conflict. Obligația aceasta revine statului neutru, ci nu resortisanților
acestuia54.
În baza acestei obligații statul neutru nu are posibilitatea: de a deschide pe te ritoriul
său birouri de recrutare pentru forțele armate care se află în conflict. La declanșarea

52 Alexandru Bolintineanu, op.cit., . 193
53 Alexandru Bolintineanu, op.cit., . 201
54 Miga -Beșteliu, Raluca, op.cit, p. 129

26
ostilităților, acesta este necesar să interzică membrelor forțelor sale armate active să -și
părăsească serviciul cu scopul de a se înrola în armata unui belige rant și de a -și rechema
militarii care fac serviciu într -o armată care a intrat în război. De asemenea, persoanele
particulare resortisante din cadrul unui stat neutru pot să se angajeze însă în forțele armate din
cadrul unui stat beligerant, fără ca prin aceasta să se violeze statutul de neutralitate. Astfel,
problema participării voluntare în cadrul armatelor unei părți la un conflict se consacră, de
obicei, prin legislația internă a țările neutre.
Mai mult, regula legitimității voluntariatului individua l se află în contradicție cu
normele dreptului internațional umanitar contemporan în condițiile în care prin înrolare în
armate străine se vizează un avantaj materia55.
Regula potrivit căreia unei țări neutre „îi este interzis să furnizeze în mod direct or i
indirect unei părți beligerante materiale de război” este precizată clar în cadrul dreptului
internațional umanitar. De asemenea, articolul 6 din cea de -a XIII -a Convenție de la Haga din
1907, înscris ca propriu, susține că: „se interzice predarea, sub o rice titlu indirect ori direct,
din parte unei părți neutre către o Putere beligerantă, de nave de război, de muniții ori orice alt
material de război”. Mai mult, în articolul 44 din Regulamentul de la Haga ce a fost elaborat
în anul 1923 de Comitetul de j uriști, reintrând regula aceasta, se prevede că „furnizarea directă
ori indirectă de către un guvern neutru unei puteri beligerante de aeronave, piese detașate ori
material, furnituri ori muniții pentru aeronave este interzisă56”.
Totodată, unei țări neutre îi este interzis să ofere împrumuturi unui stat beligerant și
să permită să se adreseze apeluri publice în scopul ca acesta să subscrie la astfel de
împrumuturi.
Articolul 7 din cadrul Convenției a V -a din 1907 dispune: „O putere neutră nu are
datoria de a împiedica exportul ori tranzitul, pe temeiul unuia ori altuia dintre beligeranți, de
arme, muniții și, în general, de tot ceea ce poate utiliza unei flote ori unei armate”. În acest
caz, literatura de specialitate precizează că „resortisanții unei țări n eutre pot să furnizeze
materiale de război unui beligerant numai în cadrul comerțului lor curent, ci nu să realizeze o
comandă specială57.

55 Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Fundației R omânia de Mâine, București, 2008, p. 60
56 Mazilu, Dumitru, Drept internațional public, vol.I, Editura Lumina Lex București, 2001, p. 218
57 Miga -Beșteliu, Raluca, op.cit, p. 131

27
În condițiile în care țara neutră nu deține răspunderea juridică pentru actele de comerț
ale resortisanților săi cu ma teriale de război, acesta dispune, în schimb, de o serie de dreptul
de a interzice o asemenea activitate, cu condiția ca acest tip de interzicere să fie
nediscriminatorie, altfel spus, să vizeze toate părțile beligeranților.
În perioada interbelică, moment în care comerțul cu arme a început să compună
obiectul anumitor negocieri și aranjamente internaționale, țările au început să manifeste mai
multă reținere în privința autorizării vânzării de arme de către resortisanții lor. Asstfel de
poziție a fost inspi rată din dorința de a nu se trezi implicat în vreun conflict armat. În spiritul
acesta a fost constituită în 1935 legislația neutralității Statelor Unite, care a fost în vigoare
până la data de 4 iulie 1939, moment în care a fost introdusă „cash and carry” .
În perioada postbelică, comerțul cu arme a prezentat o mare amploare, acesta
îmbrăcând adesea caracter politic, fiind realizat direct de țări unor părți în conflict. Exemplul
cel mai recent este constituit de războiul civil din Yugoslavia din 1991 -1992, unde Austria,
Germania, Ungaria ș.a. au furnizat muniții și armamente separatiștilor croați58.
Interdicția oferirii de împrumuturi și credite părților la un conflict au în vizor,
totodată, numai actele de stat, nu și pe acelea ale resortisanților unei țări neutre. În sensul
acesta, articolul 18 prevede: „Nu vor mai fi socotite ca acte realizate în favoarea unuia din
beligeranți, în înțelesul articolului 17, litera b; furniturile realizate ori împrumuturile oferite
unuia dintre beligeranți, nici pe teritoriul ocupat de acesta, și ca furniturile să nu provină din
teritoriile acestea”. La fel ca și în situația furniturilor militare, țara poate să interzică
naționalilor săi să ofere împrumuturi și credite statelor beligerante, cu condiția ca aceste
măsuri să fie luate, fără discriminare, de toate părțile. Practica internațională a urmat aceeași
linie ca și în situația furniturilor de război59.
Cu privire la n eutralitatea în războiul maritime, p ână în secolul al XVII -lea opoziția
dintre țările continentale a fost manifestat în privința a trei elemente din cadrul dreptului de
neutralitate maritimă și anume naționalitatea navei, naționalitatea mărfii ce este transportată
de aceste nave, și natura m ărfii (contrabandă de război ori mărfurile libere). În secolul XVIII –

58 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept international public, Editura „Hype rion”, București, 2001, p. 48
59 Idem

28
lea, prin anumite acte interne și acorduri încheiate între diferite țări începe să se generalizeze
recunoașterea dreptului de vizită și a dreptului de confiscare a mărfurilor de contraban dă60.
De asemenea, un moment important în evoluția neutralității maritime pe perioadă de
război a fost constituit de crearea în anul 1870, la inițiativa Ecaterinei a II -a a Rusiei, a Primei
Ligi a neutralității armate, o asociație a puterilor neutre în vede rea stabilirii unui sistem de
neutralitate armată în favoarea navigației și a comerțului neutrilor pe perioadă de război.
Secolul al XIX – lea a fost denumit vârsta de aur a neutralităților, astfel, acesta a
debutat cu constituirea instituției neutralită ții permanente și a neutralizării totale ori parțiale a
anumitor teritorii. La debutul acestui secol a fost creat „echilibrul european”, ce a permis
țărilor neutre să -și protejeze drepturile, în special că în rândurile neutrilor au intrat și SUA. În
acest interval de timp se dezvoltă puternic uniunile militare ale unor țări, concomitent cu cele
comerciale și de navigație, care au obiective diametral opuse. Primele, „vizau stăpânirea
mărilor și distrugerea navelor comerciale ale inamicului și încetarea comer țului său, celelalte,
dezvoltarea, în condiții de securitate, a activităților pașnice61”.
Într-o accepțiune clasică, neutralitatea maritimă, își are războiul într -un sistem de
tratate internaționale, dintre care cea mai semnificativă este Convenția a XIII -a de la Haga din
anul 1907 cu privire la drepturile și obligațiile puterilor neutre în războiul maritim, la fel și în
diferite cutume62.
În substanța sa, neutralitatea în cadrul războiului maritim este guvernată de o serie de
principii, astfel, în privința b eligeranților, interdicția de a săvârși acte de ostilitate în apele și
porturile neutre; obligația de a respecta reglementările interne ale neutrilor și prescripțiile
dispozițiilor internaționale referitoare la neutralitate63.
De asemenea, dreptul internați onal umanitar prezintă ca temei două principii:
inviolabilitatea apelor statelor neutre și al respectării dispozițiilor interne și internaționale cu
privire la protecția neutralității. Traduse în norme clare aceste presupun:
Inviolabilitatea teritoriului m aritim al țărilor neutre reprezintă o obligație generală și
principală a țărilor beligerante. „Beligeranții – se arată în cadrul art.1 din Convenția a XIII -a

60 Alexandru Bolintineanu, op.cit., . 210
61 Aurel Bonciog, Drept consular, ediția a III -a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008, p. 127
62 Miga -Beșteliu, Raluca, op.cit, p. 133
63 Viorel Marcu, Mecanismele internaționale de garantare a drepturilor omului, Editura Sigma Plus, București,
2006 p. 59

29
de la Haga – au datoria de a respecta drepturile suverane ale puterilor neutre și de a se abține,
teritoriul ori în apele neutre, de la orice act ce ar constitui, din partea puterilor care le -ar
îngădui, o abatere de la neutralitatea acestora”. Printre actele interzise se regăsesc realizarea
de tribunale de prize de teritoriul neutru ori pe o navă care s-ar regăsi pe apele neutre; captura
și realizarea dreptului de vizită comise de un beligerant în apele teritoriale neutre; utilizarea
porturilor și a apelor neutre ca bază de operațiuni navale împotriva adversarului, instalarea se
stații radiotelegrafice ori mijloace de comunicații cu forțele beligerante navale sau terestre. Se
exceptează din cadrul interdicțiilor tranzitul sau exportul , în baza uneia din părțile
beligerante, de arme, muniții și, în general, tot ce poate să fie utilizat de o armată ori f lotă.
Convenția tinde să interzică orice acte de război în apele țărilor neutre64.
Capturarea unei nave inamice de către o parte beligerante în cadrul apelor teritoriale
ale unei țări neutre este interzis în mod expres în Convenție. Astfel, această interdi cție are în
vizor atât navele militare și vasele comerciale ale puterii beligerante adverse, cât și navele
altei țări neutre posibil de a fi confiscate pentru asistență ostilă, contrabandă de război,
forțarea blocadei etc., ce a reușit să se refugieze în a pele neutre65.
Prin urmare, pentru ca aceste fapte să fie considerate delicte, Convenția a impus două
condiții: să fie vorba de ape neutre în accepția dreptului internațional umanitar; și statul neutru
să protesteze contra săvârșirii lor.
Trecerea navelor de război care aparțin părților la un conflict armat prin apele
teritoriale neutre, nu reprezintă, în temeiul art.10 din Convenție, o infracțiune. Pe de altă parte,
un stat neutru are posibilitatea, în schimb, să permită accesul prizelor, escortate ori nu, în
porturile sale, în cazul în care sunt aduse pentru a fi lăsate sub sechestru în așteptarea deciziei
unui tribunal de prize. Totodată, acesta poate să ducă priza într -un alt port al său. În cazul în
care priza este escortată de o navă de război, echipaj ul va fi autorizat să treacă pe o navă de
escortă, iar dacă prada a călătorit singură, personalul pus la bord de captor va fi lăsat în
libertate66.

64 Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Răspunderea în dreptul internațional, Editura Lumina Lex, București, 2011,
p. 131
65 Alexandru Bolintineanu, op.cit., . 216
66 European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of International
Studies “Nicolae Titulescu”, București, 2007, p. 83

30
Problematica dreptului de trecere și ședere a navelor beligerante în apele neutrilor a
fost reglementată în d reptul internațional pozitiv prin Convenția a XIII -lea de la Haga, fiind
guvernată de trei principii generale67:
– competența exclusivă a statului neutru de a admite ori nu accesul navelor
beligerante în cadrul porturilor și apelor sale teritoriale;
– egalitatea de tratament pentru toate părțile beligerante și
– interzicerea operațiunilor militare în cadrul apelor teritoriale ale neutrilor.
Țările neutre dețin dreptul de a admite accesul în cadrul porturilor și apelor lor
teritoriale a navelor de război b eligerante, fără ca prin aceasta statutul său juridic să fie afectat.
Problema aceasta este guvernată de principiul competenței discreționare a țării neutre care
poate să admită sau interzică, parțial sau total , navelor de război ale beligeranților accesu l în
porturile și apele sale.
O putere neutră poate, totodată, admite, accesul navelor de război ale beligeranților să
se servească de piloții săi brevetați.
Dreptul internațional umanitar ce este aplicabil în războiul maritim prevede două din
drepturile ț ărilor neutre, dreptul de a naviga și dreptul de a face comerț .
Cetățenii țărilor neutre dețin dreptul de a face comerț între aceștia și să continue
comerțul cu resortisanții statelor beligerante, în ultima situație sub rezerva îndeplinirii
anumitor condi ții.
Din prisma dreptului umanitar, o țară neutră nu este răspunzătaore de actele contrare
neutralității comise de cetățenii săi în mod individual. De asemenea, această exonerare de
răspundere pare să creeze un avantaj pentru țara neutră, o ruptură a echil ibrului între
obligațiile și drepturile neutrilor și cele ale beligeranților. De fapt, dezechilibrul este invers.
Mai mult, drepturile beligeranților sunt mai ample, iar cele ale neutrilor destul de restrânse68.
Dreptul internațional umanitar ce este aplic abil în războiul maritim oferă
beligeranților, în schimbul lipsei de răspundere a țărilor neutre, o compensație, prin dreptul
care le este conferit de a lua măsuri contra cetățenilor din țărilor neutre care ar încerca să ajute
pe inamic. Totodată, dreptul de a controla comerțul neutrilor și de a -l împiedica în momentul

67 Alexandru Bolintineanu, op.cit., . 217
68 Viorel Marcu, Drept internațional comunitar, Ediția a II -a revăzută și adăugită, Lumina Lex, București, 2008,
p. 58

31
în care poate constitui un ajutor direct ori indirect oferit adversarului a fost privit ca un drept
de „legitimă apărare” al țării beligerante69.
Libertatea de navigație și de comerț a neutril or se realizează sub controlul
beligeranților, fiind supusă la o serie de restricții. Neutrii nu au voie: să acorde vreo asistență
unui beligerant, să transporte mărfuri pe care una din părți le consideră contrabandă de război,
să intre ori să iasă din po rturile acestuia, când aceste porturi sunt blocate70.
Proiectul de reguli ale războiului aerian ce a fost elaborat de Comitetul juriștilor
însărcinat de Conferința navală de la Washington în 1923, reglementând practica din primul
război mondial, nu a fost t ranspus în norme convenționale71.
Principiul general, ce a fost înscris în articolul 12 din Proiectul de Reguli este acela
potrivt căruia, „pe perioadă de război, orice țară, beligerantă sau neutruă, are posibilitatea de a
interzice sau de a reglementa acce sul, mișcările ori șederea aeronavelor aflate în jurisdicția
sa”.
Cu privire la statele neutre prezintă o serie de îndatori, despre care vom discuta în
cele ce urmează.
O primă îndatorire constă în uzul tuturor mijloacelor de care dispun cu scopul de a
împiedica intrarea în jurisdicția lor a aeronavelor militare ale beligeranților și pentru a le
constrânge să aterizeze ori să amerizeze dacă au pătruns pe teritoriul acestora. Mai mult,
guvernul țării neutre este dator să folosească toate mijloacele de care d ispune cu scopul de a
interna orice aeronavă militară beligerantă care se regăsește în jurisdicția sa după aterizarea ori
amerizare generată de o cauză oarecare, la fel și echipajul și pasagerii dacă se află acolo72.
De asemenea, regăsim obligația de a intr a personalului unei aeronave militare
beligerante părăsite, ce a fost salvat în afara apelor teritoriale neutre și adus în jurisdicția unei
țări neutre de către o aeronavă militară neutră și ce a fost debarcată acolo.
Interdicția unui guvern neutru de furn izare a unei puteri beligerante aeronave, piese
detașate ori material, furnituri ori muniție pentru aeronave.
O altă obligație este aceea de a uza de toate mijloacele de care dispune cu scopul de a
împiedica părăsirea jurisdicției sale de către o aeronavă în stare de a realiza un atac împotriva

69 Viorel Marcu, op.cit., p. 60
70 Cloșcă, I., Suceavă, I., Dreptul internațional umanitar, Editura Șansa, București, 2003
71 Miga -Beșteliu, Raluca, op.cit, p. 141
72 Popa,Vasile, Dolghin, Nicolae, NATO și UE : determinări și finalități, Centrul de Studii Strategice de Apărare
și de Securitate, Editura UNAP, 2008, p. 84

32
unei puteri beligerante ori care poartă ori însoțește aparate ori materiale a cărei montare sau
folosință i -ar permite să săvârșire a unui atac, dacă există motive să se considere că această
navă este destinată a fi folosită împotriva unei Puteri beligerante73.
Totodată, o altă obligație este aceea de a împiedica plecarea unei aeronave al cărui
echipaj conține un număr oarecare de forțe combatante ale unei Puteri beligerante și de a
împiedica să se realizeze lucrări la o navă destinată să -i pregătească plecarea74.
Mai mult, o altă obligație este aceea de a lua măsurile de care dispune cu scopul de a
împiedica realizarea observării aeriene în jurisdicția sa, a lucrărilor și operațiunilor de apărate
ale unui stat beligeran t în vederea furnizării altui stat beligerant.
Fapta unei puteri neutre de recurgere la forță ori la orice alt mijloc ce se află la
dispoziția sa, în realizarea drepturilor și îndatoririlor pe ce i le impun statutul neutralității, nu
poate să fie considera t un act de ostilitate.
Aceste prevederi ce sunt cuprinse în „Proiectul de reguli” din anul 1923 exprimau, în
primul rând, norme cutumiare ce fac referire la neutralitatea, iar în al doilea rând, starea
practicii internaționale în decursul primului război mondial.

73 Popa,Vasile, ș.a., op.cit. , p. 85
74 Idem

33
Capitolul III. Studiu de caz – Statutul de neutralitate al Elveției în
contextual relațiilor internaționale

3.1. Evoluția statutului de neutralitate din Elveția

În cadrul acestui capitol vom analiza statutul de neutralitate al E lveției, astfel, când se
vorbeste despre neutralitate, considerăm că exemplul Elvetiei este poate cel mai convingător.
Prin urmare, neutralitatea acestui stat are rădăcini foarte puternice în trecut.
Sfatul popularului „sfințit al Elveției”, Nicholas of F lüe (1417 -87), „Nu te implica în
treburile altor oameni” a fost semnul distinctiv al politicii elvețiene de aproape 500 de ani.
Țara este de fapt neutră din 1515, statut recunoscut formal și garantat de marile puteri ale
Europei după Războaiele Napoleonice din 181575.
Prin urmare, neutralitatea elvețiană are rădăcini mai profunde decât oricare dintre
celelalte state neutre majore ale Europei: Suedia (1815), Irlanda (1921), Finlanda (1948) și
Austria (1955).
Neutralitatea este definită ca neparticiparea la un război între alte state. Drepturile și
îndatoririle țărilor neutre în timp de război au fost stabilite de comunitatea internațională în
1907. În perioadele de pace, statele neutre definesc propriile lor reguli, dar consideră că
acestea trebuie să rămână î n afara blocurilor militare, precum NATO76.
Statutul de neutralitate nu numai că a protejat Elveția de război, dar a contribuit la
prevenirea ruperii țării atunci când comunitățile sale lingvistice diferite ar fi putut fi tentate să
se alăture diferițior be ligeranți în cazuri de conflict.
Neutralitatea elvețiană este unul dintre principalele principii ale politicii externe a
Elveției care dictează că aceasta nu trebuie să fie implicată în conflicte armate sau politice
între alte state. Prin urmare, această p olitică este auto -impusă, permanentă și armată,
concepută pentru a asigura securitatea externă și a promova pacea77.

75 ***, https://ro.historylapse.org/
76 Final Report of the Independent Commission of Experts, Switzerland: Second World War. By Jean -Francois
Bergier , chairman. Zurich: Pendo, 2012, p. 52
77 Thomas Fleiner; Alexander Misic; Nicole Töpperwien (5 August 2005). Swiss Constitutional Law . Kluwer
Law International . p. 28.

34
Elveția are cea mai veche politică de neutralitate militară din lume; astfel, aceasta nu
a participat la un război străin, deoarece neutral itatea sa a fost instituită prin Tratatul de la
Paris din 1815.
Deși puterile europene (Austria, Franța, Regatul Unit, Portugalia, Prusia, Rusia,
Spania și Suedia) au convenit la Congresul de la Viena, în mai 1815, că Elveția ar trebui să fie
neutră, ratif icarea finală a fost amânată până după ce Napoleon Bonaparte a fost învins, astfel
încât unele forțe de coaliție ar putea invada Franța pe teritoriul Elveției.
Țara are o istorie de neutralitate armată care se întoarce la Reforma; nu a fost într -o
stare d e război la nivel internațional încă din 1815 și nu a aderat la N ațiunile Unite până în
2002. Cu toate acestea, urmărește o politică externă activă și este implicat frecvent în
procesele de construire a păcii în întreaga lume78.
Începuturile neutralității elvețiene pot fi datate o data cu înfrângerea Confederației
Elvețiene Vechi la bătălia de la M arignano din septembrie 1515 sau la tratatul de pace
Confederația elvețiană semnat cu Franța l a 12 noiembrie 1516. Înainte de aceasta,
Confederația elvețiană avea o pol itică externă expansionistă.
De asemenea, p acea din Westfalia în 1648 a fost un alt pas important în dezvoltarea
neutralității Elveției. Astfel, altor țări le-a fost interz is să treacă prin teritoriul Elveției, iar
Confederația a devenit legal indep ende ntă de Sfântul Imperiu Roman, chiar dacă a fost
independentă încă din 1499.
Invazia Elveției din 1798 de către Republica Franceză a culminat cu crearea unui stat
satelit numit Republica Helvetică. În timp ce Constituția elvețiană din 1798 și Actul de
mediere din 1803 au afirmat că Franța va proteja independența și neutralitatea elvețiană,
aceste promisiu ni nu au fost respectate. În timpul restaurării, constituția Confederației
Elvețiene și Actul Tratatului de la Paris privind neutralitatea Elveției au afirmat neutralitatea
elvețiană79.
În timpul Primului Război Mondial, Elveția și -a menținut politica de neutralitate, în
ciuda împărțirii frontierelor terestre cu două dintre Puterile Centrale (Germania și Austria –
Ungaria) și două dintre Puterile Aliate (F ranța și Italia). Majoritatea german ilor din Elveția a u
favorizat , în general , Puterile Centrale, în timp ce populațiile de limbă franceză și de limbă

78 Latson, Jennifer "Switzerland Takes a Side for Neutrality" , February 18, 2017
79 Despre Schwyzers, elvețieni și helveti, Departamentul Federal al Afacerilor Interne, disponibil la adresa:
bar.admin.ch .

35
italiană au favorizat Puterile Aliate. Aceasta a stârnit tensiuni interne; cu toate acestea, țara a
fost capabilă să -și păstreze neutralitatea80.
În 1917, neutralitatea Elveției a fost pusă în discuț ie de afacerea Grimm -Hoffmann,
astfel, Robert Grimm, un politician socialist elvețian, a vizitat Rusia în încercarea de a negocia
un acord de pace separat între R usia și Germania, pentru a pune capăt războiului pe frontul de
est în interesul socialismului. Grimm a fost susținut de Arthur Hoffman, consilier federal
elvețian, care a fost responsabil de departamentul politic și a condus Ministerul de Externe. Cu
toate acestea, Hoffman nu și -a consultat colegii consilieri cu privire la această inițiativă și,
atunci când o telegramă trimisă între Grimm și Hoffman a fost făcută publică, Puterile Aliate
au fost indignate.
Liga Națiunilor a recunoscut formal neutralitatea e lvețiană la 13 februarie 1920. Deși
politica nu era admirată în mod universal, ea a fost respectată de anumite țări. Ca un tribut,
organizația mondială a ales ch iar Geneva ca sediu general . De asemenea, a scutit Elveț ia de
obligațiile militare . Cu toate ac estea, țara a fost obligată să adopte așa -numita „neutralitate
diferențială”, ceea ce impunea Elveției să participe la sancțiunile economice, păstrându -și în
același timp , neutralitatea militară, o politică primită inițial pentru a stabili solidaritatea
elvețiană cu eforturile internați onale de promovare a unei ordini mondiale pașnice. Cu toate
acestea, până în martie 1938, guvernul elvețian a reveni t la neutralitatea absolută. Schimbarea
nu a fost doar un caz al elvețienilor care realizează valoarea politi cilor lor tradiționale, ci a
fost, de asemenea, atribuit deteriorării relațiilor economice și politice europene într -o perioadă
anterioară celui de -al doilea război mondial81.
În timpul celui de -al doilea război mondial, Elveția s -a regăsit complet înconju rată de
puterile Axei și de teritoriul controlat de Axă , astfel, Germania nazistă a planificat o invazie a
Elveției, însă, Elveția a fost pregătit ă, prin urmare, aceasta a mobilizat 850.000 de soldați , iar
sub cond ucerea lui Henri Guisan, și-a dezvoltat pl anul național de Reducție în caz de
invazie82.

80 Despre Schwyzers, elvețieni și helveti, Departamentul Federal al Afacerilor Interne, disponibil la adresa:
bar.admin.ch .
81 ***, Switzerland tops in buying power disponibil la adresa: gol iath.ecnext.com.
82 Wylie, Neville, European Neutrals and Non -Belligerents During the Second World War . Cambridge, UK:
Cambridge University Press, 2018, p. 28

36
Deși Elveția a fost criticată de mulți pentru poziția sa ambiguă din timpul celui de -al
Doilea Război Mondial, neutralitatea sa a fost apreciată în mai multe rânduri atât de liderii
europeni, cât și de cei care nu sunt europeni.
Elveția a suferit și de bombardamente în timpul războiului – un exemplu în acest sens
ar fi fost când Schaffhausen a fost bombardat accidental de avioane americane la 1 aprilie
1944, orașul a fost confundat cu Ludwigshafen am Rhein, un oraș german la 284 kilometri
distanță. În cadrul literaturii de specialitate se consideră că a ceste incidente de bombardament
au testat neutralitatea Elveției, deoarece a u arătat indulgența elvețiene față de încălcările
spațiului aerian aliat. Elvețienii, deși oarecum sceptici, au reacționat tratând aceste încălcări
ale neutralității lor drept „accidente”.
După al doilea război mondial, Elveția a început să joace un rol mai act iv în
activitățile umanitare . Astfel, s -a alăturat Națiunilor Unite după un refe rendum din martie
2002 , a participat la elaborarea Codului internațional de conduită pentru furnizorii de servicii
de securitate privată (ICoC), destinat ca mecanism de supraveghere a furnizorilor de securitate
privată. În septembrie 2015, a fost introdus un „Act federal privind serviciile de securitate
privată furnizate în străinătate”, pentru a „păstra neutralitatea elvețiană”, așa cum se
mențion ează în primul său articol. Este necesar ca firmele de securitate privată din Elveția să
declare toate operați unile efectuate în străinătate și să adere la ICoC83.
De la sfârșitul Războiului Rece, Elveția a fost nevoită să -și redefinească înțelegerea
neutralității. S -a înscris în Parteneriatul NATO pentru Pace în 1996, subliniind că a fost
motivat de dorința de a promova pacea și securitatea și de a -și rezerva dreptul de retragere,
dacă credea că neutralitatea sa este amenințată.
Trimiterea voluntarilor elvețieni neînarmați în Kosovo ca parte a trupelor de
menținere a păcii, după războiul din 1999, a menținut vie d ezbaterea privind neutralitatea
poate fi combinată cu un rol internațional.
Un referendum din iunie 2001 a aprobat două schimbări cheie ale rolului armatei.
Unul permite soldaților elvețieni să fie complet înarmați atunci când participă la misiuni
internaț ionale de menținere a păcii, iar celălalt le permite să participe la exerciții de pregătire
militară cu alte țări.

83 Fischer, Gabriel, Swiss Foreign Policy, 1945 -2002 . New York: Palgrave Macmillan. 2012, p. 49

37
De asemenea, n eutralitatea Elveției permite țării să acționeze ca mediator. Diplomații
săi reprezintă deseori interesele țărilor care nu au relații bune între ele. Astfel, de exemplu,
acesta are grijă și de interesele SUA în Cuba și Iran și de interesele Cuba în SUA.
Mai mult, Elveția oferă un teren neutru pentru a găzdui conferințe și întâlniri
sensibile. De exemplu, prima întâlnire dintre Go rbaciov și Reagan (1985) sau între Clinton și
președintele Siriei Assad (2000) a avut loc la Geneva. Elveția a fost, de asemenea, locul
pentru discuții de pace între diferite guverne și grupuri rebele – de exemplu din Indonezia,
Spania și Sri Lanka – și pe ntru discuții cu privire la o soluționare pentru insula divizată Cipru.
Totodată, Elveția a fost implicată în eforturile internaționale pentru a crea un dialog între
guvernul Columbia și rebelii FARC din 200184.
Ministerul elvețian de externe și -a înființat propriul grup de experți pentru construirea
păcii civile (SEP) ai cărui membri lucrează discret într -o serie de țări ca facilitatori care
reunesc factiuni opuse. Printre conflictele în care acești experți au oferit ajutor și sfaturi a fost
lungul război c ivil dintre guvernul sudanez și Mișcarea de Eliberare a Poporului Sudanez,
încheiat de comun acord în 2005.

3.2. Dezvoltarea activităților elvețiene de promovare a neutralității și a
păcii

După 1848, politica e xternă a Elveției s -a dezvoltat, astfel, im portantă a fost
contribuția la arbitrajul internațional, mai mult, Elveția și -a oferit serviciile ca „putere de
protecție” cu scopul de a „menține un minim indispensabi l de contact între beligeranți” .
Aceste angajamente au atins apogeul în timpul celui de -al doilea război mondial, când Elveția
a deținut peste 200 de manda te de putere de protecție . Un alt instrument de promovare a păcii
a constat în găzduirea de conferințe și organizații internaționale, ca de exemplu, conferințe le
din 1863 și 1864, care au d us la semnarea primelor Convenții de la Geneva și crearea CICR85.
Activismul elvețian între anii 1870 și 1930 dezvăluie o politică externă
internaționalistă, ceea ce sugerează că , concepția rolului mediator -integrator prevalează asupra
curenților izolaționi sti. Astfel, eforturile Elveției de promovare a păcii timpurii reflectă

84 Fischer, Gabriel, op.cit., p. 40
85 Church, Clive , HThe Politics and Government of Switzerland [Politica și guvernarea Elveției ]. Palgrave
Macmillan , 2010, p. 20

38
gândirea misionară a neutralității, înrădăcinată în credința că statele mici neutre sunt deosebit
de calificate pentru a soluționa disputele. Ac est lucru este exemplificat de declarați a din 1863
a consilierului federal Jakob Dubs, potrivit căreia, rolul Elveției ca arbitru a fost „în interesul
general al Europei”86.
Al doilea război mondial a fost un moment de cotitură în politica externă elvețiană.
Izolarea a fost văzută ca principalul motiv de supraviețuire a războiului nevătămat – ceea ce a
însemnat că această concepție a rolului era de acum dominantă. Mai mult, Elveția s -a abținut
să participe la noul sistem de securitate colectivă în cadrul Organizație i Națiunilor Unite . Cu
toate ace stea, Elveția a continuat unele activități pentru promovarea păcii. Spre deosebire de
implicarea dinaintea celui de -al Doilea Război Mondial, aceste activități au fost fundamentate
în primul rând de o motivație instrumentistă. Într -adevăr, Elveția a fost p usă sub presiunea
Statelor Unite pentru menținerea comerțului cu puteri fasciste în timpul războiului și s -a pus
sub semnul întrebării credibilitatea neutralității ca doctrină de pol itică externă . Astfel,
ministrul elvețian de externe din 1945 până în 1961 , Max Petitpierre, a inventat formula
„neutralitate ș i solidaritate” .
Ca urmare a divizării Est -Vest, serviciile Elveției, ca putere de protecție, erau încă la
cerere. SUA și Cuba au cerut Elveției să își reprezinte interesele după criza rachetelor
cubane ze din 1961 – un mandat care continuă și astăzi. De la criza ostaticilor din 1979, Elveția
se ocupă de afacerile americane din Iran. Diferitele conflicte internaționale declanșate de
Războiul Rece au deschis, de asemenea, oportunități guvernului elvețian d e a acționa în
calitate de mediator, de exemplu, negocieri între Frontul de Eliberare Național algerian și
Franța, care a dus la final la acordul de încetare a lui Evian în 1962 și, î n final, la Aljeria
independentă . Mai mult, Elveția a găzduit periodic co nferințe internaționale, în special cea de –
a doua etapă a Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, care a condus la Actul
final de la Helsinki din 197587.
Sfârșitul Războiului Rece a marcat un bazin hidrografic pentru politica externă
elvețiană . Elitele politice au favorizat o implicare mai proactivă în lume, iar promovarea păcii
a fost văzută ca un mijloc în acest scop. Acest lucru a fost reflectat de raportul Consiliului
federal al politicii de securitate din 1990, care a deschis posibilitatea participării elvețiene la

86 Fischer, Gabriel, op.cit., p. 41
87 Fahrni, Dieter , ) An Outline History of Switzerland. From the Origins to the Present Day [Repere ale istoriei
Elveției. De la origini până în ziua de astăzi ]. Ediția a VIII -a, extinsă. Pro Helvetia, 2012, p. 15

39
acordurile de s ecuritate cooperativă în Europa. Raportul Consiliului din 1993 privind politica
externă a mers în aceeași direcție, amplasând promovarea păcii și drepturile omului la
obiectivele primare ale politici i externe . Astfel, măsurile civile de promovare a păcii au fost
mult mai acceptabile, ceea ce a dus la o extindere semnificativă a angajament ului Elveției în
acest domeniu.
3.3. Funcții le neutralității în Elveția

Neutralitate a Elveției prezintă ca funcție principală, sec uritatea dreptului
internațional. Potrivit lui Karl Haltiner, rolul furnizorului de securitat e este doar una dintre
funcții le neutralității elvețiene. În primul rând, funcția de securitate „asigură că un stat nu este
atras într -un conflict internațional; c ontribuie la stabilitatea în Europa și oferă protecție
militară”. Această funcție are un dublu rol prin susținerea integrării inter ne și a independenței
externe88.
Dimensiunea internă a neutralității, constă în evita rea războiul ui civil din cauza
războaiel or religioase, ideologice sau naționaliste . De la sfârșitul Războiului Rece, în absența
unei amenințări majore, funcția externă și -a pierdut cea mai mare parte din valoarea practică.
Această schimbare este însă parțial reflectată doar în opinia publică și în politica externă
elvețiană. Mai mult, absența actuală a unei amenințări majore – și a conflictelor religioase,
ideologice sau naționaliste între statele vecine – nu constituie o garanție a unor asemenea
amenințări89.
În al doilea rând, funcția de solida ritate internaț ională include „medierea în timpul
conflictelor”, astfel, Elveția are o lungă tradiție de a oferi mediere , precum preluarea
mandatelor diplomatice ale statelor beligerante, negocierea acordurilor de pace și oferirea
teritoriului său pentru c onferințe de pace. Populația elvețiană sprijină din ce în ce mai mult
funcția de solidaritate la un nivel remarcabil de înalt90.
Faptul că oamenii susțin neutralitate a și funcț ia de solidaritate la un nivel la fel de
ridicat este o dovadă că solidaritatea este o parte integrantă a neutralității în evaluările

88 Agius Christine. Devine Karen. Neutrality: A really dead concept? A reprise. În: Cooperation and Con fl ict,
2011, vol. 46, p. 261
89 Butler, Michael, Joy Chamey, and Malcolm Pender, eds. The Making of Modern Switzerland: 1848 -1998.
New York: Palgrave, 2015, p. 59
90 Idem

40
elvețiene. Aceasta ar putea susține o interpretare publică mai largă a funcției de solidaritate
dincolo de oficiile tradiționale bune. În al treilea rând, funcția de identitate națională include
„efecte le caracterului model al neutralității elvețiene și legătura simbolică dintre neutralitate și
națiunea elvețiană”.
Funcția de identitate națională a neutralității a crescut masiv ca importanță ca răspuns
la amenințare. din al Doilea Război Mondial și dato rită politicii stricte de neutralitate după
1946. În 2009, 83% dintre elvețieni credeau că „neutralitatea este inseparabil legată de
identitatea națională”91.
Identitatea națională elvețiană modernă este un produs al naționalismului din
secolele XIX și X X. Spre deosebire de multe state vecine, țara multilingvă și
multiconfesională nu și -a putut baza identitatea pe o singură etnie, limbă sau cultură. În
schimb, valorile și instituțiile politice, experiențele istorice comune, geografia și o cultură
elvețian ă „artificială” au fost folosite pentru a construi o identitate distinctă bazată pe
„excepționalism civic”.
3.4. Neutralitatea Elveției, definită și testată

Deși deja a fost recunoscută, până la Convenția de la Haga din 1907, neutralitatea ca
politică a f ost definită și stabilită formal. Convenția a fost numită de țarul Nicolae al II -lea și
au fost adoptate mai multe protocoale cu privire la drepturile și îndatoririle puterilor neutre.
Așa cum este stabilit în Conv enția de la Haga privind drepturile și înd atoririle statelor neutre,
neutralitatea necesară și / sau permisă rezidă în:
• neparticiparea la război
• autoapărare
• imparțialitate față de beligeranți
• fără mercenari pentru beligeranți
• dreptul la integritate teritorială.
Neutralitatea elveți ană a fost sever testată odată cu izbucnirea Primului Război
Mondial la 1 august 1914. La 4 august, Consiliul Federal Elvețian a reafirmat că Elveția va
menține cea mai strictă neutralitate atunci va fi confruntată de state beligerante. Prin urmare,

91 Butler, Michael, Joy Chamey, and Malcolm Pender, eds. The Making of Modern Switzerla nd: 1848 -1998.
New York: Palgrave, 2015, p. 60

41
concep tul de neutralitate armată a servit Elveția bine în Primul Război Mondial, așa cum a
fost timp de secole, astfel, î n ciuda amplasării sale în centrul puterilor europene continentale
care luptau în război, Elveția și -a păstrat cu succes neutralitatea strict ă și a evitat să devină un
câmp de luptă.
Odată cu semnarea Tratatului de la Versailles, poziția pașnică a Elveției a fost
reafirmată; națiunile europene au recunoscut în cele din urmă politica ei de neutralitate ca
factor vital care contribuie la echili brul și stabilitatea continentului european. Ulterior , în mai
1920, Elveția a luat o decizie care ar fi părut să fie în opoziție directă cu politica sa declarată
de neimplicare: ea a aderat la Liga Națiunilor. Consiliul Ligii a recunoscut că neutralitatea
permanentă a Elveției era justificată în interesul păcii generale și în concordanță cu principiile
Ligii. Deși nu este chemat să se angajeze în operațiuni militare sau să permită tranzitul
trupelor străine, Elveția este obligată să participe la sancțiunile economice luate de Ligă
împotriva națiunilor care încalcă legământul92.
Dezintegrarea Ligii Națiunilor din anii 1930 a determinat Elveția să renunțe la
conceptul de neutralitate diferențială, mai mult, t emându -se că agitația politică mondială va
continua să escaladeze, Elveția s -a consolidat pentru efectele posibilelor conflicte, din punct
de vedere militar și psihologic93.
La izbucnirea celui de -al Doilea Război Mondial, Consiliul Federal Elvețian a emis o
declarație puternică de neutralitate – o declaraț ie susținută de o armată și o forță aeriană
puternică. Imediat după al doilea război mondial, Elveția a supraviețuit ca singurul stat
democratic din Europa centrală, în ciuda unei poziții geografice dificile pe continent. În 1986,
poporul elvețian a respin s covârșitor calitatea de membru al Organizației Națiunilor Unite
printr -un vot de trei la unu, temându -se că decizia de a se alătura ar necesita renunțarea la
autocontrolul politic și, în cele din urmă, neutralitatea, pentru care au luptat atât de greu să o
mențină . Cu toate acestea, în 1991, Elveția a aderat la Națiunile Unite în războiul din Golful
Persic. Participarea nu a inclus sprijin militar, dar Elveția a fost de acord cu sancțiuni
împotriva Irakului, o decizie politică incredibil de dificilă pentr u o națiune în mod tradițional
neutră. După cum explică literatura de specialitate, Irakul nu ar fi co nsiderat Elveția ca fiind
neutră în aceste condiții. Pe de altă parte, coaliția forțelor internaționale din Irak nu a putut

92***, http://societatesicultura.ro/
93 Idem

42
vedea Elveția ca un aliat pe c are ar putea conta. În aceasta se află dilema inevitabilă a stării
neutre94.
Cu privire la succesul politic, economic și social obținut, pentru Elveția este, în mod
evident, dificil să abandoneze pur și simplu o politică care i -a servit atât de bine.

3.5.Modificarea neutralității elvețiene

O privire atentă asupra istoriei Elveției indică în mod clar că neutralitatea ca politică
a servit bine națiunea, permițându -i să rămână întreagă și să prospere în ciuda tulburărilor
înconjurătoare . Astfel, în decursul istoriei, utilitatea neutralității s -a înrădăcinat ferm în
conștiința elvețiană. Pentru Elveția, istoria și obiceiul neutralității se desfășoară atât de adânc,
încât a devenit, pentru mulți, o ideologie națională. În timp ce elvețienii își definesc
neutra litatea ca fiind autodeterminată, permanentă și înarmată, în realitate, ea a fost
întotdeauna de natură flexibilă, adaptându -se la circumstanțele vremii și aplicându -se pentru a
servi interesul cel mai bun al națiunii. Rămâne apoi întrebarea dacă neutralit atea este în
continuare în interesul Elveției. Neutralitatea elveț iană rămâne motivată istoric; c u toate
acestea, evenimentele istorice ale secolului XX au modificat în mod semnificativ mediul
geopolitic al națiunii, astfel încât peisajul politic, precum ș i ordinea politică a Europei, nu mai
fac din neutralitate o necesitate95.
În 1991, Consiliul Elvețian a efectuat un studiu pe măsură ce a examin at validitatea
neutralității și a concluzionat că acesta (neutralitatea) era încă un instrument util pentru
implementarea politicilor externe și de securitate ale confederației elvețiene. Cu toate acestea,
numai doi ani mai târziu în „Cartea albă despre neutralitate”, Consiliul Federal a recunoscut
atât importanța, cât și fezabilitatea adaptării politicii elvețiene a neutralității la situațiile
actuale, în special în ceea ce privește integrarea europeană. „Cartea albă privind neutralitatea”
a explicat clar că neutralitatea elvețiană și integrarea europeană nu trebuie considerate
exclusiv reciproce, așa cum sunt indic ate de următoarele puncte96:

94 Kries, Georg, ed. Switzerland and the Second Wor ld War. London: Frank Cass, 2012, p. 12
95 Karsh, Efraim. ”International Cooperation and Neutrality.” Journal of Pea ce Research. Vol 25, No. 1 , p,. 31
96 Idem

43
• Obligația de neutralitate asumată în mod liber nu ar trebui să împiedice țara să ia
toate măsurile pe care le consideră necesare pentru a contracara noi tipuri de amenințări
împotriva cărora se poate proteja singur prin coope rarea internațională.
• Participarea la sancțiunile colective impuse de comunitatea internațională împotriva
unei țări care a încălcat pacea sau a încălcat dreptul internațional este compatibilă cu
neutralitatea.
• Neutralitatea ar fi compatibilă cu adera rea la Uniunea Europeană în forma sa
actuală (începând din 1993). („Cartea albă despre neutralitate”, 1993)
Integrarea Elveției în Europa și în special în Uniunea Europeană nu este cu adevărat
o problemă de constituționalitate, ci mai degrabă una de dorinț ă politică și populară. În timp
ce sondajele de opinie elvețiene continuă să reafirme opoziția publică față de o reinterpretare a
neutralității, Consiliul Federal recunoaște pe deplin că este necesar un anumit grad de adaptare
pentru a asigura poziția Elve ției ca forță politică și economică viabilă.

3.6. Neutralitatea Elveției și cooperarea europeană

Elveția a fost consecventă în încercarea de a stabili legături mai strânse cu națiunile
din vestul Europei, sprijinind procesul de integrare europeană. Obiec tivul principal al
cooperării s -a ocupat de garantarea intereselor economice elvețiene, menținând în același
timp, independența sa neutră și politică. Elveția a fost co -fondatorul Organizației pentru
Cooperare Economică în Europa (OECE) în 1948.
Ca membru fondator al Asociației Europene de Liber Schimb (EFTA) înființată în
1960, elvețianul a susținut o piață largă de liber schimb în Europa. Odată cu crearea Biroului
Elvețian de Integrare în 1961 și aderarea la Consiliul European în mai 1963, a devenit din ce
în ce mai evident că Elveția nu avea intenția de a permite neutralității să interfere cu
cooperarea. Cooperarea ar fi analizată pentru a determina dacă acordurile încalcă politica de
neutralitate a Elveției. Elvețianul a pus, într -adevăr, o bază pentru negocieri pas cu pas în
contextul acordurilor bilaterale. În că o dată, în 1972 Elveția a rămas consecventă din dorința
de a nu fi exclusă de la cooperarea europeană97.

97 ***, http://societatesicultura.ro/

44
Principalul obiectiv economic al națiunii – asigurarea liberei circulații a bunurilor
industriale în vestul Europei – a dus la semnarea Acordului de liber schimb (ALS), care le -a
oferit elvețienilor oportunitatea de a negocia acorduri comerciale suplimentare fără a renunța
la vreun grad de suveranitate98.
Acordul a permis Elveției să se bucur e de beneficiile economice ale cooperării fără a
pune în pericol neutralitatea, federalismul și democrația directă. În sfârșit, în 1992 Elveția a
aderat la Banca Mondială și la Fondul Monetar Internațional. În timp ce elvețienii par să se
deplaseze în dire cția integrării economice, păstrarea neutralității absolute a servit pentru a
împiedica încercările de legături politice instituționalizate cu Europa.

98 ***, http://societatesicultura.ro/

45
Concluzii

Neutralismul este o stare politică legală de abținere de la participare a în cadrul
oricărui conflict militar și implică tratarea în mod egal a tuturor părților. De asemenea, chiar și
țările care promovează neutralismul, pot să intervină în alte conflicte armate, care se consideră
a fi vitale pentru securitatea lor regională .
Îndatoririle țărilor neutre și acelea beligerante în războiul terestru reies dintr -o serie
de reguli: imparțialitatea și abținerea, la fel și inviolabilitatea teritoriului și asigurarea libertății
raporturi lor pașnice. Astfel, p rincipala îndatorire a țări lor neutre, ce se naște în clipa instruirii
stării de beligeranță, este aceea de a abținere de la orice participare directă la ostilități
împreună cu vreuna din părțile la conflict. Obligația aceasta revine statului neutru, ci nu
resortisanților acestuia.
Povestea de succes a Elveției este admirabil ă, fără îndoială. Este o poveste prețuită de
populație, și pe bună dreptate. A devenit însă o poveste atât de prețuită, încât este dificil să
renunțe chiar și atunci când este clar că nu mai servește interesul na țiunii. Pentru Elveția,
această istorie a succesului este sinonimă cu istoria sa de neutralitate; prin urmare,
mentalitatea elvețiană percepe că renunțarea la neutralitate amenință succesul continuu al țării.
În realitate, exact contrariul este adevărat. R ealist vorbind, în prezent, neutralitatea nu este o
problemă politică, economică sau socială, ci mai degrabă o problemă de ideologie, identitate
și mândrie națională. Neutralitatea este atât de adânc înfipt ă în fibra istoriei elvețiene, încât,
într-un anum it sens, definește națiunea ca întreg. Cu toate acestea, motivele care au dat naștere
neutralității nu mai sunt valabile.
Rolul pozitiv pe care neutralitatea l -a jucat în dezvoltarea Elveției s -a încheiat; pare
clar că, dacă Elveția va continua pe o cale de dezvoltare productivă, schimbarea este necesară.
Această schimbare necesită cel puțin o reinterpretare a politicii de neutralitate de lungă durată.
În ultima jumătate a secolului XX, machiajul Europei a suferit modificări pozitive, din punct
de vedere p olitic, economic și social; Elveția nu se mai poate separa de impactul acestor
schimbări. Schimbările au produs o Europă care se mândrește cu pace, securitate, stabilitate și
cooperare, condiții unice Elveției.

46
De asemenea, s chimbarea politicilor tradițio nale este dificilă; schimbarea la scară
mică este în mod evident mai ușor de acceptat decât schimbările majore. Elveția a făcut o serie
de pași mici în ceea ce privește cooperarea, în special , sub forma unor acorduri bilaterale .
În realitate, neutralitate a nu este un obstacol în calea cooperării elvețiene -europene;
cele două sunt împăcabile. Elveția este complet capabilă să își asume locul în „noua” Europă,
păstrând în același timp , majoritatea aspectelor neutralității sale. Astfel, considerăm că nu
există nicio îndoială că Elveția are potențialul general de aderare deplină la Uniunea
Europeană.
Problemele de securitate militară și neutralitate, ca instrumente pentru garantarea
securității, nu sunt obstacole. Numai în cazul în care Uniunea Europeană încheie un acord
colectiv de securitate între membrii săi, ar trebui reevaluată problema neutralității.

47
Bibliografie

1. Raluca Miga -Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public,
vol. I, ed. CH -Beck, 2010
2. Ion Diaco nu, Manual de drept internațional public, 2007, Ed. Lumina Lex
3. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ed. Ch Beck,
2015 (Ediția a VIIi -a)
4. Aurel Preda, Tratat de drept internaționa l public, 2002, Ed. Lumina Lex
5. Banu L., Ionescu O.R.I. Neutralitatea Statelor și Dreptul Internațional. Stat De Drept
Românesc, București, nr.3, 2011
6. Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Oxford, 2008
7. Andronovici C,”Drept international pub lic”,editura Graphix,Iasi, 2004
8. Edwin Glaser, Ne utralitatea permanentă și securitatea colectivă, „Revista Studii și
Cercetări Juridice”, 1956, nr. 1.
9. Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular , Editu ra Lumina Lex, București, 2005
10. Vasile Crețu, Nerecurgerea la forță în relațiile internaționale , Editur a Politică,
București, 1978
11. Viorel Marcu, Drept internațional comunitar , Ediția a II -a revăzută și adăugită, Lumina
Lex, București, 2001
12. Grigore Geamănu, Drept internațional public, vol. II, p. 517, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 2001
13. Nicolae Dașcovici, Curs de drept internațional public. Războiul, neutralitatea și
mijloacele de constrângere între state , Institutul de Arte Grafice „N.V. Ștefăniu”, Iași,
1984
14. Vasile Gherghescu, Ionel Cloșcă, Reguli de drept internațional privind starea de pace
și starea de război, Editura Militară
15. Ion Diaconu, Tratat de Drept internațional public, vol. 1, p. 416 –417, București,
Editura Lumina Lex, 2009
16. Evans, Graham, Newham, Jeffrey, , Dicționar de relații internaționale, Editura
Universal Dalsi, București, 2009

48
17. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional
contemporan, ediția a 2 -a revăzută și adăugită, All Beck, București, 2007
18. Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale,
19. Vasile Crețu, Nerecurgerea la f orță în relațiile internaționale, Editura Politică,
București, 1998
20. Ion Diaconu, Curs de drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa –
S.R.L.”, București, 2010
21. Miga -Beșteliu, Raluca, Drept internațional : Introducere în dreptul internation al public,
Editura All Beck, București, 2003
22. Hauser, Gunther, “Securitatea militară si conceptul de neutralitate” în “Securitatea
internațională și forțele armate”, Editura Tritonic,București, 2008
23. Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Fundației România de Mâine, București,
2008
24. Mazilu, Dumitru, Drept internațional public, vol.I, Editura Lumina Lex București,
2001
25. Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept international public, Editura „Hyperion”,
București, 2001
26. Aurel Bonciog, Drept consular, ediția a II I-a, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2008
27. Viorel Marcu, Mecanismele internaționale de garantare a drepturilor omului, Editura
Sigma Plus, București, 2006
28. Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Răspunderea în dreptul internațional, Editura Lumina
Lex, București, 2011
29. European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian
Institute of International Studies “Nicolae Titulescu”, București, 2007
30. Viorel Marcu, Drept internațional comunitar, Ediția a II -a revăzută și adăugită, Lumina
Lex, București, 2008
31. Cloșcă, I., Suceavă, I., Dreptul internațional umanitar, Editura Șansa, București, 2003
32. Popa,Vasile, Dolghin, Nicolae, NATO și UE : determinări și finalități, Centrul de
Studii Strategice de Apărare și de Securitate, Editura UNAP, 2008
33. ***, https://ro.historylapse.org/

49
34. Final Report of the Independent Commission of Experts, Switzerland: Second World
War. By Jean -Francois Bergier, chairman. Zurich: Pendo, 2012
35. Thomas Fleiner; Alexander Misic; Nicole Töpperwien (5 August 2005). Swiss
Constitutional Law . Kluwer Law International
36. Latson, Jennifer "Switzerland Takes a Side for Neutrality" , February 18, 2017
37. Despre Schwyzers, elvețieni și helveti, Departamentul Federal al Afacerilor
Interne, disponibil la adresa: bar.admin.ch .
38. ***, Switzerland tops in buying power disponibil la adresa: goliath.ecnext.com.
39. Wylie , Neville, European Neutrals and Non -Belligerents During the Second World
War. Cambridge, UK: Cambridge University Press, 2018
40. Fischer, Gabriel, Swiss Foreign Policy, 1945 -2002 . New York: Palgrave Macmillan.
2012
41. Church, Clive, H The Politics and Government of Switzerland [Politica și guvernarea
Elveției ]. Palgrave Macmillan, 2010
42. Fahrni, Dieter, ) An Outline History of Switzerland. From the Origins to the Pres ent
Day [Repere ale istoriei Elveției. De la origini până în ziua de astăzi ]. Ediția a VIII -a,
extinsă. Pro Helvetia, 2012, p. 15
43. Agius Christine. Devine Karen. Neutrality: A really dead concept? A reprise. În:
Cooperation and Confl ict, 2011, vol. 46, p . 261
44. Butler, Michael, Joy Chamey, and Malcolm Pender, eds. The Making of Modern
Switzerland: 1848 -1998. New York: Palgrave, 2015, p. 59
45. Kries, Georg, ed. Switzerland and the Second World War. London: Frank Cass, 2012
46. Karsh, Efraim. ”International Cooperation and Neutrality.” Journal of Peace Research.
Vol 25, No. 1
47. ***, http://societatesicultura.ro/