Prof. dr. doc. STELUȚA TEODORESCU Dr. doc. VICTOR SAHLEANUPAUL POPESCU-NEVEANU DICȚIONARde psihologie BUCUREȘTI • 1978EDITURA ALBATROS DICȚIONARE DE… [612459]

Licență

Prof. dr. doc. STELUȚA TEODORESCU Dr. doc. VICTOR SAHLEANUPAUL POPESCU-NEVEANU DICȚIONARde psihologie BUCUREȘTI • 1978EDITURA ALBATROS DICȚIONARE DE… [612459]

Byadmin ianuarie 1, 2024

SUPRACOPERTA: GH. MARINESCU
Referenți științifici:
Prof. dr. doc. STELUȚA TEODORESCU
Dr. doc. VICTOR SAHLEANUPAUL POPESCU-NEVEANU
DICȚIONARde
psihologie
BUCUREȘTI • 1978EDITURA ALBATROS

DICȚIONARE DE SPECIALITATE
ȘI ALTE LUCRĂRI ENCICLOPEDICE CONSULTATE
H.C. Warrcn (Tîd.), Dicționary of PsycJwlogy, Boston — New York,
1934.
I.A. Kairov (red.), Pedagoghiceshisiovar, Moscova, 1960 (înl. rom. 1965).
K. Lafon, Vocabiilaire de psychopedagogie et de psychiatrie de l'enfant,
Paris, 1963.
J. Gould, W. Kolb (Ed.), A Dictionary of the social sciences, 1964.
X. Sillamy, Dictionaire de la psychologie, Paris, 1965.
K. Pratt Fairchild (Ed.). Dictionary of Sociology, Totowa — New
Jersey, 1965.
H. Pieron (red.), Vocabulaire de la psychologie, Paris, 1967.
J. Laplanche, J.-B. Pontalis, Vocabulaire de psychanalyse. Paris, 1967.
A.M. Batro, Dictionaire d'epistemologie gânitique, Paris, 1968.
A. Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, Paris,
1968.
A.et. R. Muchielli, Lexique de la psychologie, Paris, 1969.
V.I. Gusikov, Tevminologhiceski slovar psihiatra, Moscova, 1969.
St. Bîrsănescu (red.), Dicționar de pedagogie contemporană, București,
1969.
J. Drewer, W.D. Frohlich, Worterbuch fiir Psychologie, Munchen, 1970,
K.M. Goldenson, The Encyclopedia of human behavior, New York,
1970.
A.I. Diacikov (red.), Defcctologhiceski slovar, Moscova, 1970.
*** Dicționar de estetică generală, București, 1972.
*** Mic dicționar de filosof ie, ed. a Ii-a, București, 1973.
S. Lăzărescu ș.a., Vademecum în neurologie-, Crniova, 1974.WC DL 1'RtrAȚÂ
Fiecare carie își are istoria și soarta sa. în momentul hi care,
încheiem această carie •putem reiata ceva despre modul în care
a fost realizată și concepută, dar nu-i putem prevedea „viața".
Era prin 1965 cînd mi s-a propus să fac un dicționar de
psihologie pentru tineri în scopuri orientative și autoeducative.
M-am apucat de lucru cu entuziasm, socotind că îmi va fi ușor
să expun termenii de bază ai psihologiei în mod clar dar fără
concesii în raport cu rigorile științifice. Nu a fost însă deloc
ușor. Am lucrat la acest dicționar, cu întreruperi și reluări, cu
reveniri și reelaborări, preocupat pînă la obsesie cînd de o pro-
blemă sau termen, cînd de altul, —timp de 12 ani, investind,
în principal, în această lucrare, numai aparent simplă, cel de-al
cincilea deceniu al vieții mele. Am lucrat de unul singur, dar ce
înseamnă „singur" cînd, încereînd să dau o bază de cercetare
logicopsihologică dicționarului de psihologie, am întrebat mereu
cînd pe colegi, cînd pe discipolii mei ce înțeleg prin cutare cu-
vînt, cum văd problema etc. Nu puteam doar prescrie semnifica-
țiile termenilor, trebuia să-i urmărim în sistemul obiectivat al
științei și în folosirea lor curentă pentru a înțelege mai profund
și a ne înțelege mai bine. Ne-a interesat să reflectăm în dicționar
sistemul nostru de psihologie și gîndire psihologică. Psihologia
este o știință în plină dezvoltare, fiind strîns corelată cu multe

IN LOC DE PREFAȚA
alte discipline. Chiar pe parcursul elaborării dicționarului s-au
produs importante deplasări în stocul de cunoștințe psihologice
si acestea au trebuii să fie adecvat integrate în dicționar. Mo-
delul cursei cu obstacole este în aceste condiții nu doar o f igură
de stil. Important este ca dicționarul să fie mai puțin retrospec-
tiv și mai mult prospectiv, să orienteze și asupra evenimentelor
științifice în curs de desfășurare. Aici apare și o complicație
în plus. Psihologia, în afara profundei ci înrădăcinări în limba-
jul natural, uzează de mai multe limbaje științifice — fizic
și cibernciic-informațional, ncurofiziologic și comportanientist,
mentalist și reflexiv, sociologic și educațional, matematic și fi-
losofic — toate fiind aplicate convergent, căutînd să surprindă
unitatea în diversitatea conduitei umane. Că termenii psiholo-
gici sînt prin excelență polisemantici este un fapt demult atestat,
dar importantă a fost pentru noi nu doar înregistrarea tuturor
sensurilor, ci indicarea legăturilor esențiale dinlăuntrul siste-
mului de gîndire psihologică, astfel îneît fiecare concept să-și
poată dezvălui și preciza valorile sale generative.
Se știe că și în limbajul curent deseori utilizăm cuvintele fără
a fi pînă la capăt conștienți de semnificația lor. Experiența
noastră personală, ca și observațiile făcute în trei decenii de
lucru cu studenții, ne dovedesc că nici limbajul științific nu este
scutit de astfel de reducții și particularizări. S-a spus de aceea
că a însuși corect codul unei științe. înseamnă practic a lua în
bună măsură în stăpînire acea știință. Aceasta mai ales hi cazul
în care dicționarul apare ca o variantă expusă analitic a
unui tratat. Un tratat nu devine însă larg accesibil dacă nu este
dublat de un dicționar explicit. în acest punct s-ar părea că
discuția devine prea pretențioasă și se abate de la formula unuiIN LOC DE PREFAȚĂ
vocabular psihologic care să pună la dispoziția tinerilor conden-
sate științifice de natură să faciliteze cunoașterea de sine și cu-
noașterea altora. Știm însă că în această privință, a cunoașterii
psihologice, tinerii sînt vital și puternic interesați. Or, în zilele
noastre, răspunsurile ce se oferă tinerei generații nu pot fi apro-
ximative și palide. Comanda lor este ferm științifică iar a răs-
punde adecvat acesteia înseamnă respect și binemeritai credit
acordat tinerelor generații. Pentru acestea un anumit gen de
„popularizare" de mult timp a devenit impopular.
în aceste condiții, căutînd să nu drămuim cunoștințele pentru
a permite fiecărui cititor să înainteze atît cît îi este necesar și…
cît poate, dicționarul, continuînd să fie adresat tineretului, și-a
extins aria de cuprindere, interesînd și pe psihologi, pe specia-
liști din domenii conexe, ca și pe oricare din cei interesați în
psihologia științifică, acum cînd sarcina optimizării factorului
uman este la ordinea zilei. Este ceea ce inevitabil trebuia să re-
vină primului dicționar de psihologie publicat în țara noastră.
Semnificația acestei lucrări, ce nu aparține unui autor ci
principalei științe despre om, este în același timp legată de lăr-
girea și intensificarea dialogului dintre public și psihologia ști-
ințifică și de maturizarea însăși a psihologiei care-și poale oferi
cristalizările teoretice și pune la dispoziție valențele sale aplica-
tive, în genere, elaborarea, ca și utilizarea unui dicționar știin-
țific, implică un efort de esențializare, punere la punct, clarifi-
care. Doar în orice întreprindere cognitivă, primul demers este
acela al definirii termenilor după care urmează progresive co-
relații și construcții, ca și în instruirea cu ajutorul unui ma-
nual programat. Oferind peste 2 000 de termeni prin articole,
caracterizări schițate și definiri, cupriiizîiid principalele ramuri

IN LOC DE PREFAȚA
ale psihologiei, dicționarul va fi neîndoielnic instructiv pen-
tru cititori. Aceasta nu înseamnă că nu persistă multe imperfec-
țiuni, că nu sînt de semnalat lacune, că nu vor apărea un număr
de probleme pe care cititorii sînt invitați să le semnaleze si dis-
cute în vederea unei noi sau alte realizări de dicționar psihologic
românesc.
Dacă mi-a revenit mie să elaborez acest dicționar pînă la ca-
păt, rezistînd tentațiilor de abandon, este poate nu un fapt întîm-
plător. Tatăl meu mi-a îndrumat primii pași în psihologie și
mi-a cerut să mă străduiesc ca să-mi clarific și să-mi precizez
termenii. Este o linie de efort de la care am căutat să nu mă
abat. De aceea, fie-mi îngăduit să dedic această lucrare memoriei
tatălui meu, Gheorghe Popescu, care mi-a fost profesor de filo-
sofic și psihologie la Liceul „Cuza Vodă"- din Huși.
A utorul
20 aprilie 1977.DICȚIONARELE ALBATROS
A
ABERAȚIE MENTALĂ (IX-
COERENȚĂ A GÎNDIR1I), de-
viație de la normal sau denatu-
rare cognitivă, formă a instabi-
lității gîndirii manifestată prin-
tr-o dezordine momentană a ac-
telor și proceselor de gîndire.
A.m. exprimă anumite raționa-
mente greșite, bazate pe iluzii,
judecăți și interpretări greșite ale
unor date și situații ce pot avea
loc în limite normale.
ABILITATE, însușire sinonimă
cu priceperea, îndemînarea, dex-
teritatea, dibăcia, iscusința, evi-
dențiind ușurința, rapiditatea, ca-
litatea superioară și precizia cu
care omul desfășoară anumite ac-
tivități, implicînd autoorgani-
zare adecvată sarcinii concrete,
adaptare suplă, eficientă. Este
semnalată frecvent în cazul ac-
țiunilor musculare, manuale, a-
vînd astfel sensul de metodă,
model de lucru sau de comporta-
ment aplicabil sarcinilor con-
crete. Se remarcă și la sarcinicognitive. A. nu se confundă cu
deprinderea, bazîndu-se pe plas-
ticitate neuropsihică, și nu se
reduce la cunoștințe întrucît re-
prezintă o condiție pentru for-
marea și utilizarea optimă, în
situații noi, a deprinderilor și
cunoștințelor. în engleză ter-
menul skill semnifică atît a. cit
și aptitudinea.
ABISAL, în sens ontologic,
termen care desemnează dina-
mica straturilor inconștiente, in-
stinctive, psihoorganice, de adîn-
cime a psihicului, opuse feno-
menelor psihice care apar la su-
prafață, fiind ușor accesibile con-
științei. Psihologia a., în sens
epistemologic, termen care de-
semnează curentele psihanaliti-
ce: a) psihanaliza lui S. Freud;
b) psihologia individuală a lui
A. Adler; c) psihologia analitică
a lui C. G. Jung. Uneori acest
Iermen se mai aplică și curen-
tului I;tiyr,ti:l ;il lui \V. AIcDou-
gall. Psihologia a. își propune
9

să studieze straturile cele mai
profunde si primare ale persona-
lității.
ABNORMALITATE, termenul
se referă la o îndepărtare față de
limitele considerate normale. A.
poate reprezenta atît limita sub-
normalului cît și a supranorma-
lului. Nu are obligatoriu sens pa-
tologic.
ABREACȚIE, termen folosit în
psihanaliză pentru a desemna
eliberarea bruscă a unor tensiuni
emoționale care fuseseră blocate
în inconștient și care duc la unele
exteriorizări emoționale ge-
nerate de reactivarea unor a-
mintiri neplăcute. A. survine în
condițiile psihanalizei, ale unor
tratamente psihoterapeutice sau
ale unor confidențe, provocate
prin substanțe psihotrope sau
accidental (consum de alcool).
în psihanaliză, a. se provoacă
în vederea obținerii controlului
conștient asupra situațiilor men-
ționate și pentru a înlătura con-
flictele latente.
ABRUTIZARE, pierderea inte-
resului față de valorile ce depă-
șesc trebuințele materiale ime-
diate, înscriindu-se în etic și es-
tetic. Ca urmare a acestui pro-
ces, individul se manifestă în
relațiile cu ceilalți oameni fără
înțelegere și participare afectivă
la dorințele, idealurile și suferin-
țele acestora sau rămîne insensi-
bil față de evenimentele sau obi-
ectele care ies din orizontul com-
portamentelor legate de adap-
tarea imediată.
ABSENTEISM, fenomen cu im-
plicații psihosociale care afec-tează eficiența economică a în-
treprinderilor, în psihologia in-
dustrială se calculează făcîndu-se
raportul între numărul de zile
absentate nemotivat într-o peri-
oadă_.și numărul zilelor de mun-
că, în general, s-a constatat că
a. este mai scăzut la bărbați
decît la femei, la vîrstnici decît
la tineri, și că descrește ierar-
hic (persoanele cu posturi de con-
ducere absentează mai rar decît
subordonații lor).
ABSENȚĂ, formă de manifes-
tare clinică a micului acces epi-
leptic, constînd în pierderea pa-
roxistică, de foarte scurtă du-
rată, totală sau parțială, a
conoștinței, conservîndu-se, de
obicei, funcția statică. într-un sens
mai larg, a. corespunde unei dis-
trageri trecătoare.
ABSTINENȚĂ, evitare și re-
ținere voluntară de la satisfa-
cerea unor trebuințe corporale
privind alimentarea excesivă, via-
ța sexuală, consumul de băuturi
alcoolice etc. Are și sens de mini-
malizare a satisfacerii trebuințe-
lor vitale astfel încît să fie evi-
tate plăcerile și orice fel de ex-
cese, în anumite limite este o
condiție necesară a conduitei
morale.
ABSTRACTIZARE (ABSTRAC-
ȚIE), produs și operație sau
subproces intelectual de „miș-
care" ascendentă pe verticală a
intelectului constînd din selec-
ția, pe baza discriminării însu-
șirilor sau relațiilor, a unor note
comune și generale și caro sint,
prin generalizare, esențializare,
10implicate în concepte. T'nii au-
tori vorbesc și despre a. senio-
riale ca rezultat al diferențierii
și condiționării la anumite însu-
șiri. Acestea însă sînt numai ope-
rații de analiză. Specific pentru
a.' este faptul că se produce
prin intermediul unor simboluri
sau semne și pe calea inducției și
deducției. întotdeauna a. pre-
supune desprinderea de planul
obiectivai și concret, evoluîiid
spre categorial și teoretic. J. Pia-
get scrie: „abstracțiunea constă
în a adăuga unele relații datului
perceptiv și nu numai în a le
extrage din acesta. A. recunoaște
existența unor calități comune
cum sînt pătrat sau rotund,
mare sau mic, plat sau tridimen-
sional etc. înseamnă să con-
struiești scheme relative atît la
acțiunile subiectului cît și la
proprietățile obiectului… într-un
mod și mai general, însușirile
comune pe care se fondează o
clasificare sînt comune în mă-
sura în care acțiunea subiectu-
lui le pune în comun, cît și în
măsura în care obiectele se pre-
tează la această punere în co-
mun". Avînd un caracter pro-
gresiv și cunoscînd nivele sau
forme diverse (simplă, simplifi-
catoare, constructivă sau refle-
xivă) procesele de a. sînt întot-
deauna bipolare în sensul că din
elementele discriminate, ceva {in-
varianta) se extrage și reține {după
J. Bruner — se categorializeasă),
iar restul {variabilele individuale
și accidentale) se lasă într-un plan
secundar și se respinge, se ig-
noră deliberat. în limbajul uzual,aceste modalități interdependen-
te iW a. pozitivă și a. negativă sînl
fixate prin expresiile: „a ab-
stractiza din…" și „a face ab-
stracție de…". Este posibil ca.
adoptînd diverse perspective, po-
lii procesului de a. să-și schimbe
locurile. în anumite limite a.
este comutativă. La aceasta se
adaugă etajarea a., existînd pro-
gresive abstractizări ale abstrac-
țiilor (G. Kostiuk). J. Piaget so-
cotește că „a face abstracție
de punctul de vedere propriu
înseamnă a lua cunoștință de…"
A. presupune condensarea și sim-
bolizarea de informații și este
operația inversă multiplicării lo-
gice. Complementară și indispen-
sabilă pentru a. este generaliza-
rea. Cu o strategie opusă față de
a. se dezvoltă concretizarea care
de asemenea, este necesar co-
relată cu a.
ABSTRACȚIE v. ABSTRACTI-
ZARE.
ABSTRACȚIE ANALITICĂ ȘI
ABSTRACȚIE REFLEXIVĂ, în
psihologia genetică a lui J. Pia-
get, a. analitică (sau aristotelică)
are drept punct de plecare obiec-
tele asupra cărora acționează su-
biectul și constituie modul de
formare a cunoștințelor (fizice,
chimice, biologice) despre rea-
litatea obiectivă, în vreme ce
abstracția reflexivă (sau construc-
tivă) are drept sursă acțiunile
subiectului exercitate asupra o-
biectelor și constituie modul de
formare a cunoștințelor despre
realitatea subiectivă (logico-ma-
tematice). De ex., în vreme ce
11

A
proprietatea ,,<!nr" :ii' fi nbsl i'jsă
prin disocierea J HMtM t i lor ulmc-
tclor fizice cu care subiectul vino
în contact, proprietatea „trei"
ar rezulta, dimpotrivă, din ac-
țiunea subiectului do a reuni sau
disocia obiectele fizice și nu ar
aparține direct obiectelor ca a-
tare, așa cum le aparține pro-
prietatea „dur". Despărțirea ri-
gidă dintre cele două tipuri de
abstracții este supusă criticii pe
motivul că și în detașarea în-
sușirilor obiectelor sînt investite
acțiuni, iar acțiunile oricît ar fi
de schematice și generale con-
servă ceva din factura lor inițială
care este obiectuală în sensul
că se mulează pe sau se orien-
tează după obiect.
ABULIE (gr. a – fără, boule –
voință), tulburare gravă a vo-
inței caracterizată prin pierde-
rea capacității de a lua o hotă-
rîre și mai ales prin incapacita-
tea de a trece de la hotărîre la
realizare în vederea atingerii sco-
pului propus. Persoana afectată
do a. este inertă, lipsită de ini-
țiativă, oscilează timp îndelungat
asupra motivelor și scopului, ca
și asupra diferitelor mijloace de
realizare a obiectului anume;
trecerea la acțiune e dificilă,
iar acțiunea, cu greu declanșată,
este abandonată la întîlnirea ce-
lor mai neînsemnate dificultăți;
și în absența unor dificultăți se
produce reacția de abandon' din
cauza lipsei de energie volun-
tară. A. face imposibilă activi-
tatea normală.
ACALCULIE, deficiență patolo-
gică constînd din incapacitatea dea. i ('cunoaște sau de a elabora,
senine numerice -,a11 de a opera
cu ele. După H. Hecaen (1965),
a. reunește alexia și agrafia pen-
tru cifre și numere, discalculia
de tip spațial și pierderea ope-
rațiilor aritmetice de bază (ana-
ritmetie).
ACCELERAȚIE, amplificarea
vitezei de creștere și diferenți-
ere somatică, de dezvoltare psiho-
logică, observată în ultimul se-
col, în raport cu urbanizarea, gra-
dul înalt al civilizației, ameliora-
rea condițiilor de viață etc. Ma-
turația fizică se produce la o
vîrstă timpurie (pubertatea este,
de asemenea, precoce), iar înăl-
țimea finală atinsă de indivizi
este, în medie, cu 5—10 cm
mai mare decît altădată.
ACCEPTOR DE ACȚIUNE, în
teoria sistemogenezei (a lui P.K.
Anohin), model constituit la ni-
velul cortexului, organizare re-
flexă stereotip-dinamică și care
îndeplinește funcțiile unei in-
stanțe de control în raport cu
acțiunea executată. A. este de a. un
segment al programului, este un
model aferent capabil să prevadă
parametrii rezultatelor viitoare
și să compare, la sfîrșitul acțiu-
nii, această previziune cu para-
metrii rezultatelor reale. Referin-
du-se la vorbire, P.K. Anohin
scrie: „în consecință aici nu este,
așa cum se susține, o formare a
fiecărui cuvînt aparte, ci forma-
rea unui a. de a. pentru frază,
cu ordine de cuvinte, uneori chiar
cu anticiparea sensului, ceea ce
este semnul sigur al apariției
unui a. de a. pentru un întregsistem semantic". Deci, accep-
torii pot să aibă diverse arii de
cuprindere, să se integreze unul
în altul să fie organizați ierar-
hic, formîndu-se și reformîndu-se
pe baza întîlnirii dintre impulsu-
rile aferente și cele retroafe-
rente; o mare însemnătate au a.
de a în decodificare sau înțelegere.
ACCIDENT DE MUNCĂ, eve-
niment neprevăzut ce survine în
timpul muncii și cu consecințe
dăunătoare fie pentru agenții de
producție, fie pentru mijloacele
de producție, fie pentru ambii.
Psihologia se preocupă mai ales
de a. de m. care se produc da-
torită neglijenței, unor greșeli de
percepție sau de prelucrare a in-
formațiilor, unor acțiuni greșite
etc. Studiindu-se această cate-
gorie de factori ai a. de m.
s-a ajuns la concluzia că a. de m.
trebuie puse mai ales pe seama
insuficientei adaptări a omului
la muncă, precum și a unor de-
ficiențe personale ale celor care
desfășoară activitatea: atenție in-
suficientă, neglijență, oboseală,
lipsă de prezență de spirit, inca-
pacitate de decizie promptă, de-
fecțiuni ale conlucrării în echipă
etc. Cele mai multe accidente
se produc datorită faptului că
nu toți muncitorii dispun de
capacitatea de a face față cu su-
ficientă rapiditate și corectitu-
dine la situații noi. De multe ori,
în situațiile noi și neașteptate
se produce o dezorganizare a
comportamentului, apar preci-
pitarea, panica, exagerarea com-
portamentului (gesturi mai ample
și mai puțin controlate). Existăo susceptibilitate individuală sau
predispoziție la accident (acci-
dent lability), termen care înglo-
bează atît factorii individuali
cit și cei situaționali. Noțiunea
de predispoziție pentru a. tre-
buie înțeleasă ca o stare tempo-
rară a individului, dictată nu nu-
mai de factori situaționali, ci și
de factori profesionali. In acti-
vitățile cu un grad de periculozi-
tate mai ridicat, unele trăsături
ale persoanei, cum este emotivi-
tatea, constituie condiții favo-
rabile producerii accidentelor,
dar numai în corelație cu factorii
situaționali. Particularitățile ne-
gative ale personalității contri-
buie la producerea accidentelor.
Foarte multe a. de m. se pro-
duc din cauza interesului re-
dus față de procesul muncii, a
conștiinciozității scăzute, a in-
disciplinei etc, adică de aspecte
legate de personalitate. Deficien-
țele de atenție provoacă nume-
roase accidente. Unii muncitori,
fiind absorbiți de ceea ce execută
ei, de modul cum manipulează, nu
pot fi atenți la ceea ce se întîmp'iă
în jurul lor, accidentînd pe alții.
Oboseala duce la accidentare mai
ales cînd depășește anumite li-
mite. Ea provoacă blocaje, adică
perioade de pauze între mișcări,
în care atenția slăbește. Uneori
favorizează și apariția dezechi-
librului emoțional, deci pierderea
controlului în situații critice.
Alți factori care au legătură cu
accidentele sînt virsta și expcii-
ența. S-a găsit că înlre vîrstă
și ele există un raport invers

A
proporțional; cu cit vîrsta este
mai înaintată, cu atlt numărul de
a. de m. scade. S-a presupus câ
muncitorii tineri sînt lipsiți de
i-xperiență și au deci o compor-
tare mai imprudentă. în caz de
pericol, emotivitatea are o influ-
ență defavorabilă asupra timpu-
lui de reacție prelungindu-1 foarte
mult. Pe de altă parte se pare
că cei ce au o atitudine negativă
față de colectiv, manifestări de
agresivitate, insubordine, sînt pre-
dispuși la a. de m. Aceasta indică
faptul că producerea de acciden-
te reflectă o lipsă de integrare
în mediul de muncă, care core-
lează de multe ori și cu o lipsă de
integrare socială în general, une-
ori cu o viață familială dezordona-
tă. Prevenirea lor constă în înlătu-
rarea cauzelor prin mijloace teh-
nice, medicale și psihologice. Mij-
loacele tehnice constituie catego-
ria cea mai importantă, cele me-
dicale și psihologice completîn-
du-le doar pe cele dintîi. Un rol
important îl deține respectarea
normelor de protecție a muncii.
Prevenirea medicală, constă în
controlul medical periodic al perso-
nalului și îndeosebi a lucrătorilor
suferinzi de anumite maladii sau
expuși unor boli. Prevenirea me-
dicală privește și controlul facto-
rilor ambianței fizice, al condi-
țiilor de igienă etc. Principalele
direcții de acțiune preventivă
ale psihologiei sînt: a) orientarea
și selecția profesională; b) for-
marea profesională; c) adaptarea
muncii la posibilitățile lucrătorilor
(construirea unor dispozitive desemnalizare optime); d) propa-
ganda normelor do securitate
a muncii. Principiile securității
muncii trebuie însușite însă odată
cu pregătirea sau formarea pro-
fesională. Din punct de vedere
psihologic cel mai bun mijloc
de securitate în muncă este asi-
milarea corectă a mișcărilor de
lucru, formarea deprinderilor co-
respunzătoare de muncă, mo-
delarea situațiilor critice sau a
situațiilor de deranjamente ti-
pice și antrenarea pentru a le
face față.
ACOMODARE, în sens gene-
ral, adaptare sau ajustare; în
psihologia genetică, ansamblu de
modificări ale schemelor în func-
ție de condiții noi. (v. asimilare-
aconiodare). în psihofiziologia ve-
derii prin a. se desemnează mo-
dificarea reflexă a curburii crista-
linului în raport cu stimulii aflați
la distanțe variabile de ochi,
ceea ce permite obținerea unor
imagini clare pe retină. Pentru
obiecte apropiate cristalinul se
bombează mult, pentru cele în-
depărtate tinde spre aplatiza-
re, în cazul defectelor de con-
strucție ale globului ocular, sau
a modificărilor anatomopatologice
ale mușchiului ciliar apare mio-
pia sau presbitismul.
ACOMODARE SOCIALĂ, pro-
ces, mai mult sau mai puțin con-
știent, de modificare a relații-
lor intre persoane sau grupuri de
persoane, în scopul reducerii stă-
rilor de încordare și conflictuaîe.
Ajustare a comportamentului in-
dividual după cerințele grupu-
lui. Reprezentările individuale și
14colective despre partenerii de
relații interindividuale sau de
grup influențează pozitiv sau ne-
gativ acest proces. De asemenea,
dorința de cooperare, spiritul de
toleranță sînt factori esențiali
în a.S. întrucît previn stările con-
flictuale. împăcările, concesiile,
înțelegerile reduc stările tensio-
nale.
ACROMATOPSIE (gr. a – fă-
ră, chronia — culoare, opsie —
vedere), tulburare a vederii con-
stînd în incapacitatea de a per-
cepe culorile. A. poate fi totala
(mai rar întîlnită), cînd subiectul
nu poate percepe nici o culoare,
sau parțială, cînd este afectată
perceperea uneia sau a două din-
tre culorile fundamentale. Su-
biectului cu asemenea tulburări
îi sînt interzise profesiunile care
solicită distingerea normală a
culorilor (în transporturile auto
feroviare, aeriene etc).
ACROMEGALIE (gr. akron –
extremitate, inegal—mare), boală
endocrină, necongenitală, carac-
terizată printr-o exagerată dez-
voltare a extremităților corporale
și a scheletului facial, datorată
hipersecreției hormonilor de creș-
tere (hormoni somatotropi) hi-
pofizari; boala a fost studiată pri-
ma dată de Pierre Mărie și Gh.
Marinescu.
ACT RATAT (în franceză ac-
te manqiii) termen psihanalitic
semnificînd, după Laplanche și
Pontalis (1967), „actul al cărui
rezultat vizat explicit nu este
atins, ajungînd să fie înlocuit
printr-un altul". Nu se confundă
cu orice perturbări, confuzie dememorie și acțiune, care apar
întîmplător sau rezultă din ne-
atenție. Termenul se aplică numai
simptomelor ce trădează un com-
promis între intenția conștientă
si tendințele inconștiente, refulate
ACT SOCIAL, acțiune specifică
existenței sociale și caracteri-
zată, după P. Janet, prin secun-
daritate (acțiune față de acțiunea
primară), cooperare și comu-
nicare. A.s. se construiește după
modele culturale. Este dirijată
spre un scop formulat unuia sau
mai multor participanți. în spi-
ritul teoriei învățării a.s. este o
interstimulare între A și B. K.
Young definește a.s. ca fiind
„procesul de la impuls la întărire
sau recompensă prin indicație și
reacție, necesiți nd intervenția
altui individ". G.H. Mead subli-
niază aspectul atitudinal al a.s.
ACT VOLUNTAR, componentă
a activității voluntare, avînd o
desfășurare internă sau externă
și dispunînd de autoreglai verbal
ce se declanșează în urma unor
decizii, vizează un scop formulat
conștient și implică efort volun-
tar. Cunoaște grade diferite de
complexitate după natura sco-
pului, dificultatea sarcinii etc.
Este întotdeauna mijlocit, după
cum arată L. Vîgotski. O reac-
ție nemijlocită nu poate să fie
voluntară, ci ca devine ca atare
numai cînd i se adaugă o altă
reacție de nivel superior ce efec-
tuează funcții de orientare și
control (P. Janet). Caracteristic
pentru a,v. este că ele sînt an-
ticipate și dirijate conștient,

atunci cînd se automatizează de-
venind post voluntare.
ACTIVARE A ÎNVĂȚĂRII: a)
intensificare și realizare optimă
a activității de transmitere a
cunoștințelor și de educare in-
telectuală prin apelul la metodele
cele mai eficiente cum sînt algo-
ritmica și euristica; b) creștere
a ponderii acțiunilor elevului în
însușirea cunoștințelor și în exer-
sarea operațiilor intelectuale ne-
cesare pentru stăpînirea unei dis-
cipline științifice, a unei ramuri
a culturii. A.î. presupune dezvol-
tarea inițiativei și independenței
în activitatea intelectuală a ele-
vilor. Este necesar ca între pre-
dare și însușirea-preluarea de cu-
noștințe să se realizeze o corelație
optimă.
ACTIVARE NESPECIFICĂ, în
neurofiziologia contemporană, de-
numire a efectului asupra corte-
xului provocat de impulsurile
activatoare ce vin de la sistemul
reticular. D. Lindsley utilizează
și conceptul de nivel de activare.
ACTIVITATE, modalitate spe-
cific umană de adaptare la
mediu și de adaptare a mediului la
condiția socioumană; conduită
incluzînd verigi interne și externe;
mod de existență a psihicului
uman, așa cum mișcarea este
mod de existență a materiei.
Procesul psihic este o a. psihică,
specific organizată. Orice a. dis-
pune de o bază motivațională, de
o structură (organizare prin au-
toorganizare) și de o țintă, scop
sau plan în raport cu care se auto-
reglează. A. presupune o înlăn-
țuire sau un sistem ierarhizat deacțiuni care la rîndul lor cuprind
operații. ,\ota definitorie a a.
este transformarea ce privește
obiecte materiale și (sau) infor-
mații și ansambluri informaționa-
le. A. se construiește prin prelu-
area (asimilarea) modelelor so-
cioculturale și a instrumentației
sau tehnicii respective și prin
acomodarea acestora la sistemul
psihocomportamental al indivi-
dului sau grupului. Se disting
a. senzoriomotorii, comunicative,
intelectuale sau cognitive ș.a. A,
socială se bazează pe cooperare
și comunicație. Studiul a. este
în centrul obiectului psihologiei
științifice.
ACTIVITATE NERVOASĂ SU-
PERIOARĂ, denumire dată în
1912 de către I.P. Pavlov func-
țiilor și proceselor ce se desfă-
șoară la nivelul „etajului superior
al sistemului nervos central al
animalelor superioare". Adoptînd
nervismul ca principiu al unei
fiziologii integrale, în care siste-
mului nervos îi revine rolul deci-
siv în coordonarea tuturor pro-
ceselor organice și comportamen-
tale, I.P. Pavlov, diferențiază
a.n.s., prin care se efectuează
echilibrarea cu mediul, care este
deci o fiziologie îndeosebi a emis-
ferelor cerebrale, de activitatea
sistemului nervos vegetativ și a
unor instanțe subcorticale, acti-
vitate nervoasă calificată, prin
opoziție, ca inferioară. Odată cu
studiul fiziologic al relațiilor
cortico-viscerale (K. Bîkov, V.
Cernigovski) și cu punerea în
evidență a reflexelor condițio-
nate interoceptive (A. Pșonik,
ieE. Airapetianț) analiza activi-
tății din nivele sa nuanțat, tin-
zînd Spre o interpretare corelațio-
nală. Originar, a.n.s. este deli-
mitată prin metoda reflexului
condiționat și considerată ca
acea activitate a creierului, suscep-
tibilă de studiul fiziologic obiec-
tiv, care fusese anterior calificată
ca psihică, întrucît prezintă o
„latură subiectivă". Reflexul este,
după I.P. Pavlov, cel mai uni-
versal fenomen fiziologic și tot-
odată psihic la animale și la om.
în timp ce reflexele native, ne-
condiționate, elementare sau
complexe (instinctele), țin de in-
stanțele subccrticale, reflexele
dobîndite prin condiționare im-
plică, după I.P. Pavlov, activi-
tate corticală. Bîkov consemna:
„teoria reflexelor condiționate
este teoria activității nervoase
superioare". H. Gastaut a dove-
dit însă posibilitatea stabilirii de
conexiuni noi la nivel subcorti-
cal. Deci, delimitativ este feno-
menul condiționării, al formării
de noi legături temporare. Refle-
xul este un răspuns necesar
la un stimul căruia îi corespunde
la „centru", o conexiune între
puncte diferite deci un fenomen
cu o configurație spațială. în
«sternul nervos central „există
două aparate centrale diferite:
aparatul de conducere directă a
impulsului nervos și aparatul de
conectare și deconectare a circui-
tului" (I.P. Pavlov). în conse-
cință a.n.s. se ocupă de mecanis-
mul formării legăturilor tem-
porare între stimulii din mediul
extern sau intern și anumitefuncțiuni ale organismului și de
mecanismul analizatorilor care
diferențiază primar impulsurile
conform elementelor și momente-
lor agenților stimulatori. în a.n.s.
funcțiile de bază sînt analiza și
sinteza, proiecția pe scoarță a
unui receptor prezentînd, simul-
tan și constant, o activitate de
analiză și una de sinteză. Ela-
borînd și metodologia științei
despre a.n.s., I.P. Pavlov formu-
lează trei principii: a) determinis-
mul prin care se afirmă că în fizio-
logia cerebrală totul este obiectiv
și determinat cauzal; b) slruc-
turalitatea privind corelația dintre
dinamica nervoasă și structurile
ce-i stau la bază; c) unitatea
dintre analiză și sinteză. în știința
despre a.n.s. se pot distinge trei
secțiuni: a) neurodinamica: se
ocupă de procesele excitației și
inhibiției, de formele inhibiției, de
relațiile ce intervin între ele con-
form legii intensităților, de feno-
menele legice ale iradierii —
concentrării și ale inducției reci-
proce, de condițiile interne ale
conexiunilor prin atragerea im-
pulsurilor spre focarul mai pu-
ternic și prin „bătătorirea dru-
mului", în ansamblu intervenind
particularitățile de tip ale a.n.s.,
de viziunea dinamicii caleidosco-
pice a mozaicului cortical, deli-
mitarea zonelor de optimă exci-
tabilitate, evoluția neurodina-
mica în ordinea stărilor fazice,
implicînd veghe, hipnoză, somn,
catalepsie, stări paradoxale ca
și fenomenele patologice de felul
inerției obsesive sau al mobili-

A
tații generatoare de instabilitate
comportamentală; b) studiul re-
flexelor prin care se analizează
factorii și legile condiționării, se
clasifică reflexele și se prezintă
sistemele de reflexe sau stereo-
tipcle dinamice. I.P. Pavlov arată
că fiecare legătură temporară
este, prin mecanismul ci, un re-
flex și prin semnificația sa adap-
tativă, un semnal. „Nu este ne-
voie de prea multă imaginație,
scria I.P. Pavlov, pentru a vedea
dintr-o dată cît de multe, aproape
nenumărate, sînt reflexele condi-
ționate, folosite în mod constant
de sistemul complex propriu
omului, care se situează în mediul
larg reprezentat de natură în ge-
neral, cît și în mediul social
specific în toată amploarea lui,
cuprinzînd toată umanitatea"; c)
teoria semnalizării care prevede
nu numai relația reflexă dintre
stimul și reacție dar și, vorbind
contemporan, constituirea „mo-
delului intern" al stimulului și
reacției. I.P. Pavlov scrie: „acti-
vitatea fundamentală și cea mai
generală a marilor emisfere este
semnalizarea, implicînd o incal-
culabilă cantitate de semnale și
semnalizări comutative". Aici se
include și sistematizarea activi-
tății de semnalizare în cele două
sisteme de semnalizare prin care
se realizează efectiv o unificare a
fiziologicului și psihologicului.
Știința despre a.n.s., dezvoltată
multilateral în toate țările lumii,
în ultima jumătate de veac, se
include atît în neurofiziologia cît
și în psihofiziologia modernă și
constituie o bază naturală (în-țelegînd aici nu numai biologicul
ci și propriul naturii umane)
pentru psihologia normală și
patologică.
ACTIVITĂȚI CORPORALE,
activități cu finalitate proprie
(autotelice) răspunzînd dorinței
omului de a le practica pentru
propria dezvoltare fizică, recreare
și divertisment. (M. Kpuran —
1974). Principalele forme de a.c.
sînt: Indice sau de joc, la copil
avuul o funcție formativă, iar la
adult funcții de divertisment și
recreative; agonistice sau de luptă,
întrecere, competiție, cele spor-
tive avînd cea mai mare răspîn-
dire; gimnice, în forma gimnasti-
cii prin care se urmărește, în
modul cel mai direct, propria
perfecționare corporală; recrea-
tive, răspunzînd nevoii de com-
pensare, deconectare, divertis-
ment.
ACTUALIZARE, trecerea din
stare potențială-latentă în stare
activă; se referă în primul rînd
la faptele de memorie (a. în-
semnînd recunoaștere și repro-
ducere) și, de asemenea, la tre-
buințe, motive, tendințe afec-
tive, deprinderi. în șirul ati-
tudinilor creative, după C. Ro-
gers, un rol important revine
actualizării de sine sau autoac-
tualizării ca tendință spre ex-
primarea și realizarea pulsiuni-
lor specifice ale eului, a obiec-
tivizării intențiilor și proiectelor.
ACȚIUNE, faptă,'mod de in-
tervenție în ordinea externă și
internă, de modelare, formare și
transformare, inițiat conștient de
subiect și mijlocit instrumental.
18A
După T. Parsons, a. este relația
individului cu o situație rapor-
tată la finalități sau valori. Uni-
tate de conduită elaborată fi ba-
zată pe un program psihic. Este
necesar să se distingă reacția
reflexă spontan provocată de
un stimul, de a. pe care o des-
fășoară un subiect, în baza unui
model dobîndit, venind în în-
tîmpinarea stimulului sau des-
fășurîndu-se autonom prin exer-
citarea de către subiect a unei
forțe sau facultăți de natură să
producă un efect. întotdeauna a.
se desfășoară într-un cîmp al
interacțiunilor dintre subiectul
epistemic, pragmatic, axiologic și
lumea sa. A. se deivoltă într-un
punct nodal al întîlnirii dintre
necesitatea internă, subiectivă și
necesitatea externă, obiectivă. După
Lenin, activitatea practică, trans-
formatoare, suprimă atît uni-
lateralitatea subiectivității cît ș i
pe cea a obiectivitătii „Legile
lumii exterioare sînt bazele ac-
tivității omului în raport cu un
scop". A. Lalande și M. Blondei
consideră că a. „trebuie să con-
stituie sinteza spontaneității și
reflexiei, a realității și cunoaș-
terii, a persoanei morale și a
ordinei universale". Mijlocită prin
organe funcționale generate și
diferențiate cultural, fiind uni-
tate a autoreglărilor vitale și
finaliste, a. se prezintă sub di-
verse forme, la diverse nive-
luri și, prin implicarea ci în
toate verigile sistemului psiho-
comportamcntal uman, dobînde-
ște în psihologia modernă, oda-
tă cu demonstrațiile lui P. Ja-net, J. Dewey, H. Wallon, L.
Vigotski, A. Leontiev, S. Ku-
binstein, J. Piaget, o valoare
rle principiu. în filosofic, T.
Kotarbinski a inițiat o nouă
disciplină praxiologia. Psiholo-
gia nu se limitează însă numai
la a. ca modalități organizate
ale comportamentului, ca operații
de modificare și transformare
conform unui scop a obiectelor
materiale și sociale, ci identi-
fică și a. mintale, cunoașterea
însăși, inclusiv reflexia, avînd
o constituție acțională. P. Ja-
net a pus în evidență geneza
actelor intelectuale ca rezidind
în interiorizarea schemelor de
a. fizică. L. Vîgotski, concre-
tîzind teza marxistă despre
ideal ca „transpunere și tra-
ducere a materialului în capul
omului", a corelat instrumenta-
ția practicii cu instrumentați-
a intelectuală, considerînd speci-
fică pentru conduita umană,
mijlocirea. J. Piaget susține că
operațiile intelectuale își trag
originea nu din lucruri ci din
a. concrete și verbale. S. Rubin-
stein atrage însă atenția asupra
faptului că și a. sînt obiectuale
și deci, mulîndu-se pe obiecte
extrag un conținut informațio-
nal adecvat acestora. Sub ra-
portul structurii, a. pot fi li-
niare sau circulare, iar calitativ,
•materiale și mintale. După II.
Wallon, orice, a. constă din motic,
scop și structură sau mod de
organizare. într-un plan mai
larg H. Zeisel remarcă trei di-
mensiuni ale modelului acțio-
19

nai: a) condițiile a. întrunite în
persoana subiectului; b) pro-
prietățile obiectului inclus în
a.; c) influențele exterioare su-
ferite de subiect și care deter-
mină prin efectele lor conju-
gate direcția și conținutul a.
M,arx arătase că „pentru a pro-
duce, oamenii intră în anumite
relații și numai prin interme-
diul acestor legături și relații
există raportul lor față de na-
tură". A. Lcontiev observă că
în aceste condiții se afirmă o
altă alcătuire a activității. Kl
scrie: „la animale, obiectul ac-
tivității și motivul ei biologic
sînt întotdeauna contopite, în-
totdeauna coincid…" La om,
„despărțirea obiectului și moti-
vului activității este rezultatul
detașării din activitatea pri-
mară, complexă și difuză dar
unitară, a unor operații sepa-
rate". Leontiev conchide: „astfel
de procese, în care obiectul și
motivul nu coincid între ele, le
vom numi a." Astfel a. declan-
șată de un mobil se orientează
anticipativ către o țintă, un
obiect ce devine obiectiv, scop.
Funcția scopului apare la om
în condițiile activității sociale
și este un element definitoriu al
a. P. Galperin avansează în ana-
liza organizării a. El scrie:
„acțiunea subiectului presupune
nu numai imaginea situației și
planul de execuție, ci și multe
acțiuni (operații — n.n.) for-
mate anterior în ordinea utili-
zării acelor imagini, deci acti-
vitate de orientare. Aceasta con-
stituie segmentul conducător ala., dar așa cum fără îndeplini-
rea lui nu pot exista reale trans-
formări ale materialului dat în
produse finale, tot așa fără seg-
mentul executor nu există în-
săși a. Astfel, în a. subiectului
se disting două părți inegale și
în chip diferit importante —
cea orientativă și cea executo-
rie. Segmentul orientativ (altfel,
baza de orientare a a. — n.n.)
reprezintă un dispozitiv de con-
ducere al a. ca proces ce se efec-
tuează în afară, iar segmentul
efector este transformarea rea-
lă, conformă unui scop, a ma-
terialului sau situației date în
produs sau stare terminală". în
timp ce în a. materială trans-
formările sînt efective, în cea
mentală, mijlocită simbolic, trans-
formările sînt numai „avute în
vedere", adică pregătite orien-
tativ. Deci, în cazul activității,
a. mentală revine pe o poziție
orientativ-reglatorie; iar cea ma-
terială sau materializată este
predominant efectorie. Totuși și
a. mentală este transformatoare,
după _ J. Piaget, dar aceasta
numai în ordinea informațională.
Considerînd perspectiva' gene-
tică, H. Wallon scrie: „evolu-
ția de la act la gîndire se ex-
plică simultan prin opus și
prin același". Deci, a. este un
termen comun atît comporta-
mentului cît și sferei psihice.
Termenul de a. este poliseman-
tic dar își menține un nucleu
constant. A. înseamnă, în mod
curent, o modelare de către
subiect a materiei exterioare lui
și în acest sens pare să se opunăidrii. A. ponte să se refrie la
subieciu: însuși, să privească mo-
delarea lui pbihoii/H'ă de către
un altul sau de către sine. în
sfîrșit, a. poate fi reflexivă, de
coordonare și construcție men-
tală și în acest sens se opune
praxisului. H. Bcrgson a abso-
lutizat tocmai acest înțeles, pe
cînd P. Janet a încercat să re-
facă unitatea dintre motor și
mental. în fapt, a. motorie este
senzoriomotorie sau verbomoto-
rie, iar a. mentală ascunde o
componentă ideomotorie, de sche-
matizare sau verbalizare. Di-
viziunea în a. externe și a. in-
terne trebuie să fie, de aceea,
considerată ca relativă, fundată
pe predominanțe. Definind ope-
rația ca „mod de îndeplinire a
a.," ca element necesar al ei,
A. Leontiev arată că orice ope-
rație provine dintr-o a., prin
interiorizare, prescurtare, gene-
ralizare și automatizare a aces-
teia, dar nu este reductibilă la
a., întrucît este numai o verigă
a acesteia. Deosebirea este și
calitativă, întrucît a. se indivi-
dualizează prin scop, pe cînd
operația rămîne o simplă dis-
poziție instrumentală, ce poate
intra în constituția a diferite
a., tot așa precum aceeași a.
poate fi îndeplinită prin dife-
rite operații. Scopurile sînt cele
care impun selecția mijloacelor.
în același fel este conceput și
raportul dintre a. și activitate.
A. se diferențiază și se definește
prin scopuri parțiale în cîmpul
activității., care dispune de un
anumit substrat motivaționalunitar. Apoi a. siructurafă și
motivată va puf ea funcționa au-
tonom, desiășurîndu-se ca o ac-
tivitate sau intrînd în organi-
zarea diferitelor activități ca ele-
ment component, verigă în lan-
țul acționai al acestora. Așadar,
dacă activitatea (Av.)se identifică
prin motiv, a. se distinge prin
scop, iar operația este element
al tehnicii de. efectuare a ambe-
lor, în sistemul dinamic și pro-
cesual al activității, a. se core-
lează ierarhic după norme de
complementaritate. în genere, în
sistemul activității se pot urmări
nouă tipuri de corelații: Op.—
Op., Op. —A., Op. — Av., A.—
Op., A. —A., A. — Av., Av. — A.,
Av. — Op., și, în sfîrșit, Av. — Av.
Fiind situate la diverse nivele
și, totodată, diferite sfere (mo-
tor-mental) a., înțeleasă și ca
modalitate complexă de refa-
cere a echilibrului (L. Couffignal a
definit sistemul cibernetic ca
„sistem de a."), nu poate fi
interpretată subiectiv ca servo-
mecanism efectoriu, ce intră în
funcțiune numai în momentul
exteriorizării unor conținuturi
psihice. A. corespunde unor
circuite reflexe complete. A. in-
tră în constituția mecanismelor
tuturor proceselor psihice (care
se și constituie în ordinea inte-
riorizării-exteriorizării și pot fi
modelate în acest fel). A. în-
deplinește un rol necesar atît
în codificarea-decodificarea sti-
mulilor, cît și în raportarea la
realitate, în luarea ei în stă-
pînire de către subiect. Semni-
ficativă pentru universalitatea a.
21

A
ca element, celulă a conduitei
umane, este caracterizarea lui
E. Bernstein a autoieglajului psi-
hic a a. obiectuale. Ed. Bernstein
degajă următoarele caracteris-
tici ale acesteia: a) obiectuali-
tatea a. constînd în reproducerea
spațio-temporală a structurii
obiectului asupra căruia este
orientată; b) continuitatea și in-
tegralitatea ei, ceea ce nu per-
mite reducția la o însumare de
elemente; c) variabililatea a.,
exprimată în posibilitatea exe-
cutării ei în diferite poziții, prin
variate traectorii și procedee;
d) generalitatea a. care permite
transferul dintr-o situație în alta
{stimuli generalisativn-Woodwor-
th); e) comut ativitat ea funcțio-
nală sau posibilitatea executării
a., de la efector inițial la oricare
altul (de ex. scriere altfel de-
cît cu mîna dreaptă); f) univer-
salitatea reglajului, ce constă în
aceea că nu există nici o limi-
tare în construirea și dezvoltarea
&.', g) fiabilitatea și caracterul
antientropic al a.; h) precizia
reglajului acționai. Caracteristi-
cile reglajului acționai sînt cu
atît mai perfecționate cu cît
a. se situează la un nivel mai
înalt de integrare, fiind inteli-
gentă și creatoare. Limbajul este
un sistem de instrumente sau
operații (după H. Murray — Ph.
Vernon), de care se servește a.,
conducînd spre gîndire. Afir-
marea a. ca obiect principal al
psihologiei se impune tot mai
mult, contracarînd înțelegerea
cpifenomenologică a psihicului și
evitînd unilateralitățile atît alepsihologiei fenomcnologiste cît
și ale celei comportamentiste.
ACȚIUNE MATERIALĂ, ope-
rare efectivă cu lucruri într-un
anumit scop: etapă primă a în-
vățării, organizată astfel înrît
să ilustreze, să confirme însu-
șirile generale și esențiale ale
obiectelor. în acest scop se ape-
lează și la scheme, desene, mo-
dele, mulaje. Cînd se operează
cu imagini ale obiectelor, acțiu-
nea este calificată ca materia-
lizată. Scopul învățării prin a.m.
sau materializate este formarea
operațiilor mentale (V. INTE-
RIORIZARE).
ACȚIUNE MENTALĂ, operare
sau transformare ce are loc în
minte în forma imaginilor sau
(și) a ideilor. Este deci pro-
iectivă și ideațională. Ca orice
a. este dependentă de motiv și
orientată prin scopuri, avînd o
structură instrumentală, de astă
dată simbolică-semantică. A.m.
au un conținut informațional
și o bază operațională. După
L. Yîgotski, a.m. se produc în
planul limbajului intern și se ex-
primă în particularitățile acestuia,
subordonîndu-se totodată legilor
gîndirii, imaginației, memoriei și
voinței. Deși rezultă din interio-
rizarea acțiunilor materiale, a.m.
dispun de un specific al lor, ți-
nînd de subiectivitate. După
A. Leontiev, operațiile intră în al-
cătuirea a.m. ca elemente instru-
mentale ale acestora, întrucît
operațiile sînt generalizate și au-
tomatizate, neavînd motive și
scopuri concrete asemenea acți-
unii desfășurate.
22A
ACȚIUNE SPECIFICĂ, expre-
sie psihanalitică utilizată de
S. Freud pentru a desemna tota-
litatea proceselor prin care se
descarcă tensiunile interne create
de activarea trebuințelor. Este
un ansamblu de reacții prefor-
mate ce mijlocesc îndeplinirea
actului orientat spre satisface-
rea trebuinței.
ACUFENE, senzații auditive
anormale, cum sînt zgomote rit-
mice, țiuituri, fluierături înalte,
întotdeauna penibile datorită per-
sistenței lor. Sînt cauzate de
afecțiuni craniene și otice.
ACUITATE, caracteristică a
sensibilității absolute și mai ales
diferențiale, care se definește
după diferențele minime ce pot
fi sesizate între stimuli, deci
după pragurile diferențiale. Capa-
citate rezolutivă a analizato-
rului, în cercetările de laborator
a. se determină în primul sens
(absolut) ca o mărime inversă
față de valoarea pragului mi-
nim, în cel de-al doilea (dife-
rențial), inversă față de valoarea
pragului diferențial. Deci a. în-
seamnă un grad înalt de sensi-
bilitate și o mare finețe în dis-
criminările senzoriale. Este stu-
diată concret, după analizatori
ca a. tactilă, vizuală, kineste-
zică, auditivă, olfactivă, termică
etc. A. poate fi statică sau di-
namică după cum stimulii sînt
imobili sau în mișcare. Se dis-
tinge și a. laterală, monooculară,
monoauriculară, monomanuală.
La nivel perceptiv se vor-
bește, prin extensie, de a. ste-
reoscopică, melodică ele. Pentrumăsurarea a. se folosesc scale de
a. ce prevăd aceeași distanță
față de sursa de emisie și o
serie de grade de stimulație.
Este binecunoscută scala de li-
tere sau cifre prezentate pacien-
ților de oculiști pentru deter-
minarea a. vizuale.
ACULTURAȚIE, termen folo-
sit de antropologia culturală pen-
tru a desemna transferul unor va-
lori culturale dintr-o comuni-
tate în alta precum și efortul
de asimilare a acestora. în sens
recent: trecerea unui grup sau
a unui individ dinlr-un mediu
cultural în altul, implicînd înstră-
inarea de vechile valori și asimi-
larea celor noi, nu fără conflicte,
criză, dificultăți de adaptare
(R. Linton, C. Kluckhon). După
F. Keesing, a. poate fi definită
ca proces de modificare cultu-
rală în care un contact mai mult
sau mai puțin continuu între
două sau mai multe grupuri
culturale distincte are drept re-
zultat preluarea de către un
grup a elementelor de cultură
ale celuilalt grup sau ale ce-
lorlalte grupuri. Totodată, ter-
menul de a. indică starea ce re-
zultă din această modificare. în
genere a. înseamnă un ansamblu
de procese ce intervin în legă-
tură cu îndepărtarea de o cul-
tură originară, luată ca sistem
de referință, și cu adaptarea par-
țială încă nedefinită la o nouă
cultură.
ACUMULARE CULTURALĂ,
proces de creștere culturală prin
care noi elemente sau trăsături
culturale se adaugă datorită in-
23

venției, descoperirii și împrumu-
tului (J. Casagrande). H. Moore
(1954) distinge a.c. progresivă
prin dezvoltarea vechilor tipare,
a.c. aglutinativă prin introdu-
cerea de noi elemente și a.c. prin
deveni rc-substitui re ce duce la
modificări structurale ale cul-
turii.
ACUT, valoare maximă de in-
tensitate a stimulului care nu
poate fi percepută de organele
de simț și care, de cele mai multe
ori, depășind pragurile, se poate
transforma în senzații dureroase.
Se mai vorbește despre con-
flicte a., crize afective a. etc.
în terminologia medicală a. se
referă la boli cu evoluții scurte
și manifestări clinice intense.
ADAPTARE, ansamblu de pro-
cese și activități prin care se
trece de la un echilibru mai
puțin stabil, între organism și
mediu, la un echilibru mai
stabil; funcționarea organismu-
lui prin înglobarea schimburi-
lor dintre el și mediu; dacă
aceste schimburi favorizează func-
ționarea normală a organismu-
lui, acesta este considerat ca
fiind adaptat. în biologie se
deosebește a. ca proces filo-
genetic, realizat prin dobîndi-
rea și selectarea unor însușiri
ereditare (morfologice, fiziologi-
ce, de comportament) caro cresc
șansele de supraviețuire și efi-
ciența speciei într-un mediu dat
și a. la nivel organismic, în
cursul vieții individuale (numită
uneori si reacție adecvata). Din
alt punct de vedere se poatedistinge o a. autoplastică, prin
modificarea organismului și o
a. aloplastică prin modificarea
activă a mediului. Pentru om,
caracteristic este a. aloplastică
realizată prin unelte, tehnică,
cultură, civilizație. Adaptabili-
tatea este capacitatea organis-
melor vii de a realiza reacții de
răspuns care să le mărească
șansele de supraviețuire în con-
dițiile schimbătoare ale mediu-
lui. Este dezvoltată maxim la
om, care nu numai că se con-
formează cerințelor mediului ci
ii și modifică, transformîndu-1
în concordanță cu necesitățile
sale. Activitatea psihică este
considerată o componentă și o
formă superioară a a.
ADAPTARE MENTALĂ, după
J. Piaget, „schimburi mediate
între subiect și obiecte, efec-
tuate la distanțe spațio-tem-
porale tot mai mari și după
traiectorii tot mai complexe…;
punere în echilibru progresiv
între un mecanism asimilator
și o acomodare complementară…;
adaptîndu-se la lucruri, gîndirea
însăși se organizează și organi-
zîndu-se structurează lucrurile…;
interdependență ireductibilă între
experiență și rațiune". în an-
samblu, adaptarea psihică este
concepută de J. Piaget ca fiind
o echilibrare între asimilare și
acomodare.
ADAPTARE SENZORIALĂ, le-
ge a sensibilității, [proces con-
stind în modificarea tonusului
nuni' film i/nr sub influența unor
stimuluri specifice de intensitate
constantă. Sub influenta stimu-
24Iilor puternici, nivelul de exci-
tabilitate-se'.isibilitatc al ana-
lizatorilor scade (a.s. negativă),
iar în cazul stimu'.ilor slabi
crește (a.s. pozitivă). A.s. are
la bază mecanisme centrale și
periferice, incluzînd și modifi-
cări în procesele trofice (L. Or-
bclli, 1935). Există receptori greu
adaptabili (îndeosebi propriocep-
torii) și rapid adaptabili (recep-
torii cutanați și olfactivi), (E.
Adrian, 1926). în raport direct
cu valoarea de semnalizare a
stimului, a.s. este facilitată sau
îngreunată (E.N. Sokolov, 1958).
în dinamica procesului de a.s.
se disting: a) faza modificărilor
bruște; b) faza modificărilor len-
te; c) faza relativei stabilități.
A.S. are și semnificația unui
mecanism de optimizare a re-
cepției, în unele cazuri (stimuli
acustici monotoni și nesemnifi-
cativi, mirosuri, stimuli tactili)
a.s. negativă merge pînă la de-
conectare. Cel mai larg registru
adaptativ îl are sistemul vi-
zual, în a.s. la întuneric, creș-
terea sensibilității față de ni-
velul inițial poate lua valori
considerabile (A. Koropko, 1958).
Aubert (1865), primul care a
studiat acest fenomen, stabilește
următoarele: a) procesul a.s. la
întuneric se desfășoară foarte
repede în primele 10 minute,
după care apare încetinirea rit-
mului de creștere a sensibilității,
punctul maxim fiind atins după
două ore; b) sensibilitatea maxi-
mă este egală cu de 35 de ori
valoarea inițială a sensibilității.
în cazul oboselii, a intoxicați-ilor sau a defieituiui do v:ta-
mină A. a.s. este îngreunată (C7.
Kobertson și X. Jinkin, lS-ÎSi.
Fenomenul creșterii senr-ibilită1 ii
poate fi condițioi'&t (A. 1>>
lin, 1934). Accelerarea a.s. irjc-
turne se mai obține prin hiper-
vcntilație, administrare de za-
harină, masaj ccfalic, preadap-
tare la mediul luminos alba4ru
sau violet (K. Kekceev, 1942).
ADAPTARE SOCIALĂ, potri-
virea unei persoane cu mediui;
acord între conduita personală
și modelele de conduită carac-
teristice ambianței; echilibru
între asimilare și acomodare so-
cială. A.s. este procesul prin
care o persoană sau un grup so-
cial devine capabil să trăiască
într-un nou mediu social, ajus-
tîndu-și comportamentul după
cerințele mediului. A.s. se pro-
duce în raport cu un mediu nou,
schimbat, iar indicatorul reu-
șitei este faptul că subiectul se
simte ca „acasă" iar pentru cei-
lalți nu mai este un străin. Nu-
meroși agenți nocivi fizici sau
chimici, stările nervoase, bolile,
distrug echilibrul omului cu me-
diul, dînd naștere la numeroase
tulburări, la „inadaptare so-
cială". Bolnavii mintali, delinc-
venții, subiecții cu tulburări de
comportament reprezintă diverse
situații de neadaptare socială
cu cauzalitate complexă: defi-
ciențe ereditare, frustrații afec-
tive precoce, carențe de autori-
tate familială, familie dezorga-
nizată, mediu de viață noc'v etc.
ADN, ARN, acizii dezoxiribo-
micleio si ribonucleic. ADN intră

in structura crumatinei și a
cromozomilor, ajutîml la reali-
zarea funcției genetice a nucleu-
lui celular. ADN depozitează
informația privind planul de or-
ganizare a structurilor celulei,
informații ce se transmit apoi
datorită capacității moleculelor
de A DX de a se dedubla (redu-
plica). ADN intervine- și în bio-
sinteza proteinelor, diversele seg-
mente ale moleculei de A DX fiind
specializate în sinteza unui anu-
mit tip de proteină. ARX pre-
zintă trei forme: AHX-r (ribo-
zomal) AKX-t (transfer), AKN-m
(mesager). Sinteza ARX mesa-
ger se face ca pe o matriță, pre-
luînd informația genetică de la
ADN din nucleul celular. Apoi
va trece în citoplasmă aducând
cu el informația conținută în
ADN din nucleul celular.
ADOLESCENȚĂ, etapă a vieții
care se situează între copilărie
și vîrsta adultă (de la 12—13 la
18-20 de ani). Se detașează
preadolescenta (12 — 15 ani) și
postadolescența 118 — 22 ani). La
fete a. intervine mai devreme
decît la băieți. A. se caracteri-
zează printr-o importantă creș-
tere și transformare corporală
și psihică, asociată cu puber-
tatea. Ca fenomen biopsihic in-
tegral a. este dependentă, in
apariția și desfășurarea ei, de
factori genetici, geografici, so-
ciali, culturali și educaționali.
Este de aceea contraindicată
tratarea unilaterală a a. în sens
numai biologic sau numai ysilio-
social. între structurarea sau
maturizarea organici si cea.psihosocială este un raport de
interdependență. Totuși ritmu-
rile dezvoltării organice și psi-
hologice nefiind egale, intre
aceste două serii de fenomene M
înlăuntrul fiecăreia din ele in-
tervin unele disproporții, deca-
laje, contradicții. Stările con-
flictualc sau critice nu fac parte
din însăși desfășurarea normală a.
a. Fenomenele de criză și sindrom-
mele psihopatologice pot fi însă
prevenite si evitate. AI. Mead
a constatat că în unele colecti-
vități australiene nu se cunoaște
fenomenul de criză pubertală,
dat fiind regimul de viață im-
pus de culturile respective. De
asemenea, fenomenele de criză
generate de lipsă de idealuri,
frustrația educațională, dificul-
tățile de integrare socială pot fi
eliminate în măsura în care se
elimină susmenționatele cauze.
Tranzitoriu crizele pot interveni
din cauza carențelor afective,
și educaționale, a însingurării
adolescentului și a slabei sau
eronatei lui pregătiri pentru
viață. Sub raport psihologic, a.
se caracterizează prin hipersen-
sibilitate, trecerea în stadiul su-
perior al dezvoltării intelectuale,
cel al operațiilor formale, care
permite o combiuatorică abstractă
și lărgește posibilitățile, gîndirii
teoretice și reflexive, prin expan-
siunea fanteziei și a sentimentelor
odată cu apariția mior conflicte tuo-
tivaționale și afective. Adolescentul
redescoperă lumea, datorită posibi-
lităților sale de interpretare și
priiulemul'r.ave, și este intens preo-
26A
cupat de propriul său destin.
Este etapa în care intervin înde-
lungate și intense meditații asu-
pra valorilor. Se elaborează un
sens de viață și dohîndește contu-
ruri concepția despre lume si
viață. Conștiința de sine se
adincește mult, sporesc eforturile
de autocunoaștere și aittoproiec-
tare. Adeziunea sinceră și necon-
diționată la idealuri poate să
fie asociată cu manifestări de
realism brutal și extravagant.
Adolescentul este, frecvent, pus
într-o situație echivocă întru-
cît el a depășit copilăria de care
se desparte demonstrativ, dis-
pune de capacități similare cu
cele ale adulților, dar încă nu este
acceptat ca un egal în cercul
acestora. în aceste condiții el se
integrează în grupele celor de
aceeași vîrstă cu care are mari
afinități. Grupele de adolescenți
sînt foarte coezive, cultivă to-
leranța reciprocă și exercită o
puternică influență asupra per-
sonalității tinerilor. Făcîndu-și a-
pariția] ca persoane deplin res-
ponsabile în mediul social, ado-
lescenții sînt intens preocupați
de nota de originalitate pe care
o prezintă individualizarea lor
și prin care pot spori valoarea
integrării lor sociale. H. Wallon
vorbește chiar de o criză a
originalității juvenile constînd
din insatisfacția față do statu-
tul comun și din dispoziția că-
tre adoptarea unor pseudovalori
ce generează comportamente
numai formal originale, uneori
chiar negative, dar în orice caz
frapante. Preocupările de ori-ginalitate ale tinerilor trebuie
susținute prin valori autentice
și încurajate în sensul integrării
celor mai înalte și noi forme de
cultură. Integrarea personalității
se realizează și se desăvîrșește
prin integrarea socială care, la
rîndul ei, este mijlocită prin
adaptarea socială și calificarea
profesională.
ADORAȚIE, sentiment de dra-
goste și prețuire nemărginită față
de o ființă fenomen sau obiect,
imaginar sau real, însoțit de îngus-
tarea spiritului critic.
A DUALISM, concept introdus
de A. L. Baldwin și consacrat de
J. Piaget, definind stadiul inițial
al ontogenezei, de nediferențiere
psihică în trei forme fundamenta-
le; nediferențiere între intern și
extern, între obiectiv și subiectiv
și între material și spiritual.
AFAZIE, sindrom neuropsihic
constînd în tulburarea sau pier-
derea funcțiilor psihice ale limba-
jului (expresiei sau înțelegerea sem-
nalelor orale sau grafi ce) cu conser-
varea aparatelor periferice de exe-
cuție sau de recepție ale limbaju-
lui, fiind însoțită deseori de tul-
burări intelectuale (primare sau
secundare) și corespunzînd unor
leziuni cerebrale localizate (M.I.
(Botez, Sen Alexandru, I. Drobotă,
1971). Forme anatomo-clinice: a,
pure, tulburări izolate ale rea-
lizării performanțelor motorii o-
rale sau scrise precum și ale utili-
zării mesajelor orale sau scrise
cum sînt: surditatea verbală pură
(în absența unei tulburări de auz,
bolnavul nu înțelege limbajul vor-
bit, nu poate repeta cuvintele și
27

A
sa ic după du:!.ii'', puiînd îiu,ă
vorbi, cili :;i scrie m mod '-pontau)
determinată de le/iuni în prima
circunivoluțiu temporală, în veci-
nătatea circumvoluțiilor Iteschl de
ambele părți sau numai de par-
tea stîngă; a. motorie pură (impo-
sibilitatea de exprimare voluntară,
de repetare a cuvintelor, de citire
cu voce tare, păstrîndu-so limba-
jul interior, posibilitatea scrisu-
lui spontan și după dictare, a
copierii și a înțelegerii limbajului
oral și scris) determinată de lezi-
uni încă imprecis localizate \agrafia
pură (v.) și alexia pură (v.).
A. expresivă, ansamblu de tulbu-
rări predominant expresive, în
planul pronunțării sau scrierii sem-
nelor verbale, determinate de
leziuni în porțiunea posterioară
a ariei Broca (a 3-a circumvo-
luție frontală a emisferului ver-
bal dominant) și într-unele zone
adiacente. A. senzorială sau de
recepție, cu tulburări grave în
înțelegerea limbajului, în vorbi-
rea spontană și repetată, în gra-
fie și lexie, ajungîndu-se la o
proastă vorbire (parafazie) și chiar
la deformarea cuvintelor (jargo-
nofazie), determinate de leziuni
în zona Vernicke a emisferu-
lui cerebral dominant (porțiunea
posterioară a primelor două cir-
cumvoluții temporale, girusul an-
gular și girusul supramarginal).
A. centrală sau de conducere, cu-
prinzînd atît tulburări expresive
cît și receptive (tulburări în repe-
tarea cuvintelor, ale scrisului spon-
tan și mai ales dictat, ale lecturii
cu voce tare în forma paralexii-
lor pentru cuvintele dificile, păs-trindu-se înțelegere.i verbală) de-
tiTnu!iate de le/Juni în porțiunea
posterioară a primei circurnvo-
luții temporale de partea emis-
ferului cerebral dominant. A. traus-
corticale, motorii (gravă afectare a
vorbirii spontane) și senzoriale
(tulburarea înțelegerii limbajului)
de scurtă durată (în cursul regre-
siei sau agravării unui sindrom
afazic) și determinate de leziuni
în a 3-a circumvoluție frontală
a emisferului cerebral dominant
și respectiv, în prima circumvolu-
ție temporală: ecolalia (v.). A.
de evocare, amnestică (imposibili-
tatea de a reproduce numele obiec-
telor, dar cu posibilitatea recu-
noașterii acestor nume într-o listă
prezentată, fiind determinată de
leziuni imprecis localizate sau de
procese tumorale) și cea deter-
minată prin termenul de anotnie
(imposibilitate de reproducere a
numelor proprii, precedînd a.
amnestică și fiind determinată de
leziuni în emisferul cerebral do-
minant) ; anmzia receptivă (impo-
sibilitatea de recunoaștere a me-
lodiilor cunoscute sau'de citire a
notației muzicale) și expresivă (im-
posibilitatea de a cînta o melodic
cunoscută, cu sau fără un instru-
ment), determinate de leziuni în
prima circumvoluție temporală
stîngă și, respectiv, în pars tri-
angularis al lobului frontal stîng;
acalculia (v.). tulburări paroxis-
tice ale vorbirii (vocalizare, baraj
verbal), forme deosebite de a.
(la copil, la poligloți, la surdo-
muți, inatenția verbală). Aceste
forme de a. pot fi compensate
28spontan sau supuse unor acțiuni
de recuperare dirijată.
AFECT, modalitate elementară
a reactivității afective; emoție
primară caracterizată prin mare
intensitate, expansivitate, durată
redusă, dezvoltare unipolară și
exprimare nemijlocită în compor-
tament. P. Janet interpretează
a. ca o regresiune la conduite
inferioare și tocmai aceasta re-
duce posibilitățile controlului ți re-
olajului conștient. în contextul a.
sînt implicate dispoziții instinc-
tive. Totuși stările de a. reproduc
și modele sociale fără a se con-
forma însă unei organizări rațio-
nale. De exemplu: furia și abando-
nul de sine, agresivitate oarbă
și starea de groază, accesele ne-
stăpînite de rîs sau plîns etc.
întrucît în stare de a. intervine o
îngustare a cîmpului de conștiin-
ță și chiar subordonarea aces-
teia tendinței afective, în legisla-
ție se are în vedere dacă infrac-
țiunea a fost comisă în stare de
â. în psihologia modernă se for-
mulează recomandări de prevenire
sau înlăturare a efectelor negative
ale a., prin amînarea și comu-
tarea reacțiilor, efectuarea de
mișcări menite să reducă încorda-
rea, trecerea la analiza detaliată
a situației etc.
AFECTIVITATE, proprietate a
subiectului de a resimți emoții
și sentimente; ansamblul procese-
lor, stărilor și relațiilor emoțio-
nale sau afective. în contextul ori-
cărui fenomen emoțional se dis-
ting; 1) modificări organice și ve-
getative secundare (în raport cu
funcțiile biologice primare alepulsului, .ecrețiilorlacrimare etc.);
2) comportamente motorii afective
(desfășurate sau numai schițate);
3) tră iri subiective de un anumit
grad de complexitate și avînd o
anumită semnificație pentru per-
soana care le încearcă. O primă
problemă a psihologiei emoțiilor
este aceea a relației dintre com-
ponentele vegetative și motorii pe
de o parte și componentele psihi-
ce, subiective, pe ele alta. Unii au
socotit că modificările corporale
sînt cauzate de trăirea subiec-
tivă (J.F. Herbart). Alții, că
trăirea subiectivă este efectul mo-
dificărilor corporale (W. James și
K. Lange). Ambele interpretări
s-au dovedit însă a fi unilaterale
și înguste. Unilaterale, pentru că
între cele două serii de componente
este unitate, interacțiune sincro-
nică, trăirea subiectivă avînd la
bază! mecanisme neurosomatice
fără de care ea nu poate să apară
si să se exprime, să se comunice,
înguste, pentru că problema prin-
cipală nu este aceea a corela-
ției dintre corporal și psihic ci a
interacțiunii dintre subiect ca
om, în plenitudinea tuturor însu-
șirilor sale și mediul natural și
social. Vibrația, pulsația, angaja-
rea prin mobilizare, energizare și
direcționare (sau oricare din con-
trariile lor), cu un cuvînt, emo-
țiile nu se explică prin faptul că
„inima bate accelerat", „ochii stră-
lucesc". De regulă, emoțiile por-
nesc, sînt declanșate prin fapte
cognitive — excepție făcînd doar
dispozițiile organice — dar nu
sînt reductibile la acte de cunoaș-
tere pentru că diverși subiecți

reacționează emoțional diferit la
aceleași imagini sau idei. Uxplică –
fia variabilității subiective a pro-
ceselor afective nu ține deci de orga-
nizarea cognitivă a subiecților, ci
de organizarea lor motivafionalâ.
Emoțiile apărea desfășurări activi;
ale motivelor în raport cu o situa-
ție pe cînd motivele ar putea ii
caracterizate ca un fel do „con-
centrate" sau „condensări" emo-
ționale. După V. Pavelcu, dacă
motivele se exprimă în emoții,
ele se și formează și dezvoltă prin
trăiri emoționale. Emoțiile depind
de semnificația pe care o au pentru
subiect evenimentele ce se produc
în ambianță și în propriul orga-
nism. Procesele emoționale se dez-
voltă și în legătură cu amintiri sau
circumstanțe imaginare. Reacți-
ile, tensiunile și desfășurările emo-
ționale sînt efectul confruntării
dintre cerințele subiectului și date-
le reale sau prezumtive ale vieții
lui într-un anumit cadru obiectiv.
Dacă cerințele interne — trebuințe
și motive — sînt satisfăcute efec-
tul emoțional este pozitiv im-
plicind plăcere, satisfacție, apro-
bare, entuziasm. în situația con-
trazicerii cerințelor, a insatis-
facerii lor, intervin neplăcerea,
nemulțumirea, dezaprobarea, ne-
cazul, indignarea. Faptul cores-
pondenței sau discordanței de dife-
rite grade între cerințele subiective
fi anumite condiții determină pola-
rizarea proceselor afective. Totuși,
in stările și comportamentele emo-
ționale, de cele mai multe ori, nu
se impune o singură tendință afec-
tivă perfect p ilan/ată spre stenic
sau astenic. In fapt, stările ai'ective sînt compuse din variate com-
ponente cu sensuri diferite. Com-
plexitatea stărilor emoționale se
explică prin însăși structura moti-
vației individului (complicată, di-
vergentă și nu fără contradicții
interne) și prin faptul că situațiile
reale, la care se adaugă și cele
imaginare, niciodată nu pot să
satisfacă sau să contrazică din
toate punctele de vedere conste-
lația motivațională a unui su-
biect. Deși emoțiile nu reproduc
obiecte prin imagini, nu reproduc
relații de determinare prin idei,
deci nu îndeplinesc o funcție res-
trictivă și specializat cognitivă,
totuși, ele contribuie la cunoaștere
și sînt fapte de reflectare subiec-
tivă de un anumit fel. Emoția sem-
tialează specific relația intimă a
subiectului cu ambianța, însemnă-
tatea pentru aceasta a situației reale
sau presupuse. Din studiile noas-
tre rezultă că procesele emoțio-
nale reflectă, prin reacții si trăiri
specifice, împrejurările de viață (v.)
Procesele emoționale alcătuiesc
fondul și latura energetică a vieții
psihice și comportamentului, înde-
plinind un rol în declanșarea și
susținerea energetică a activită-
ții adaptative și a celei de luare
în stăpînire a ambianței. Ch. Dar-
win a atras atenția asupra fap-
tului că în comportamentele emo-
ționale se regăsesc elemente ale
unor acțiuni desfășurate cu un
anumit sens adaptativ. Emoția
nu numai că susține energetic
acțiunea dar o și anticipă în fie-
care din coordonatele ei. în gene-
re, trăire i și comportamentul af c-
tiv se afirmă ca un montaj sau
30A
preorganizare energetică a adap-
tărilor desfășurate. Schemele de
reactivitate emoțională se situea-
ză însă la diverse nivele biolo-
gice și culturale. Este posibil ca
la oni să intervină o discordanță
calitativă între forma de afecti-
vitate actualizată și cerințele acti-
vității. Autoreglajui emoțional,
dacă este inadecvat, duce la ina-
daptare. P. Janet a semnalat
aceste fenomene și a descris cazuri
în care, negăsind altă ieșire, su-
biectul este cuprins de stări emo-
ționale dezadaptative și, implicit,
dezorganizatoare. Cu toate aces-
tea, teza despre influența dezor-
ganizatoare a emoției nu poate
fi generalizată. A. nu se consumă
numai în condiții de stress. In-
fluența a. asupra activității este
ambiguă implicînd atît momente
negative cît și momente pozitive.
La aceasta trebuie adăugat că
nu orice stagnare și reținere pro-
vocată de emoție este lipsită de
sens adaptativ (reacțiile de apă-
rare pasivă) și nu orice stare dezor-
ganizatoare, cum este furia, se
dovedește a fi inutilă, întrucît
poate deschide drum pentru reor-
ganizări la nivel mai înalt. în
toate momentele vieții sale, su-
biectul încearcă stări emoționale
dacă nu manifeste, cel puțin la-
tente. Problema constă nu în repri-
marea totală a emoțiilor (aceasta
ducînd, deseori, la nevroze) —
ci în dezvoltarea adecvată ca sens,
valoare și grad de intensitate a
emoțiilor în raport cu activitățile
pe care subiectul le desfășoară.
W. Cannon, prin cercetările saleneurofiziologice, a confirmat, pe
altă cale, aserțiunile lui Ch. Dar-
win dovedind rolul energizor, indis-
pensabil pentru adaptare, al fac-
lorilor emoționali.
AFEMIE, incapacitate de ex-
primare a ideilor și sentimentelor
prin limbajul oral. Este cauzată
de leziuni la nivelul emisferului
frontal sting sau la nivele subadia-
cente.
AFERENT, impuls nervos sau
tract nervos ce merge de la peri-
ferie (de ex. un organ de reacție)
la centru; direcția centripetă pro-
prie nervilor senzoriali.
AFERENTAȚIE (AFERENTĂ),
transport de impulsuri și infor-
mații de la periferie la centru;
mecanism nervos opus și compli-
mentai' eferentației. Acțiunea pre-
supune o convergență și reciprocă
conversiune (trecere una în alta)
a celor două serii de impulsuri (Ed.
Bernstein). în cercetări neuro-
fiziologice, accentul se pune pe
baza și formele de a. ale acțiunii
mai ales în legătură cu relevarea
însemnătății în reglaj, a feedback-
urilor ca modalități de retroafe-
rentație sau a. secundară. P.K.
Anohin distinge a. situațională ca
preludiu al acțiunii (reflectare pre-
mergătoare, imagine a situației),
a. de declanșare ce este la baza
formulării scopului și a. de sancțio-
nare prin care acțiunea este corec-
tată și apoi încheiată prin a. finală.
V. ACCEPTOR DE ACȚIUNE.
AFILIAȚIE, impuls și tendință
spre contacte și asociere cu alții,
cunoscînd gradații și variante, de
la prietenie și atașament pînâ la
totală dependență afectivă de al-

tul. liste o caracteristică general-
uinaua, rezultată (lin geneza soci-
ală a personalității și din între-
ținerea și dezvoltarea acesteia
prin relații interpersonale. Senli-
nientul singurătății este foarte ne-
plăcut. A. este determinată de
condițiile creșterii și dezvoltă-
rii copilului în dependență de asis-
tența adulților. R. Sears (1957)
a constatat că acei copii care au
fost frustrați de asistența afectivă
a altora, la vîrsta adultă, tind
să se afilieze pînă la hiperdepen-
dență de alții. Sînt și cazuri con-
trare în care subiecții declară că
preferă singurătatea dar aceasta
ascunde întotdeauna un grav dis-
confort spiritual. Tendința spre a.
se accentuează mai ales cînd su-
biectul trece prin stări de anxie-
tate. Cercetările lui S. Schachter
(1959) duc însă la concluzia că
persoanele ce se caracterizează, în
genere, prin anxietate crescută
evită a. pe cînd cele slab anxioase
o caută.
AFINITATE, relație afectivă de
atracție și simpatie, motivată prin
similitudine sau „înrudire" spi-
rituală. Intervine între persoane
care au structuri, idei, sentimente,
vîrstă, statute și roluri asemănă-
toare sau privește relația dintre
individ și grup. Poate fi înțeleasă
și ca o compatibilizare afectivă
sau atracție spontană, acceptare
între membrii grupului (J. Mo-
reno), în psihologia socială se
ridică, după J. Maiscmneuve, pro-
blemele unui joc de a., care izvo-
răște din dorința de a găsi în
altcineva un obiect complementar
și cu care să te identifici, pot săse constituie în grup pe alte sche-
me deeit cele formale și să suporte
schimbări^ mutații, în decursul
timpului, în relațiile individ-grup,
a. apare și ca sentiment al apar-
tenenței la grup sau colectivitate
(.U.Zlate).
AFONIE (gr. afonia — muțe-
nie), incapacitate de fonație, pier-
dere totală sau parțială a vocii
datorită paraliziei mușchilor coar-
delor vocale sau afectării centrilor
nervoși ce-i comandă. Uzual, se
mai înțelege prin a. incapacitatea
de a cînta sau intona corect.
AGEUZIE, pierdere sau pertur-
bare a sensibilității gustative.
Este cauzată de leziuni rinence-
falice.
AGITAȚIE, acțiuni stimulati-
ve adresate unei colectivități în
scopul activizării, mobilizării aces-
teia astfel îneît ea să se unească
în jurul unor scopuri, idei, con-
semne și să-și exprime sau să-și
traducă în fapt atitudinile. într-un
alt sens, mișcare dezordonată
în legătură cu ceva insuficient
precizat, de unde întrebări, cău-
tare, rumoare, reacții de aprobare
sau protest etc. în sens patologic,
a. este un comportament (motor
și verbal, afectiv și intelectual),
precipitat și spasmodic, hiper-
activ dar ineficient, parazitar,
împiedicînd finalizarea acțiuni-
lor. Dezorganizarea și demersu-
rile „în gol" ce caracterizează sin-
dromul de a. poate rezulta și
dintr-o slabă integrare și insufi-
cientă coordonare a funcțiilor
psihomotorii (mai ales la copil,
la care a. este ușor remediabilă).A
în geîiefe, a, erquimă o anxietate
de limită.
AGLOSIE, anomalie nativă,
foarte rară, constînd din absența
limbii ca organ fizic; în această
situație, pronunțarea cuvintelor
este extrem de dificilă și se reali-
zează după laborioase antrena-
mente cu ajutorul buzelor.
AGNOZIE (gr. a — fără, gnosis
— cunoaștere), sindrom neuropsi-
hic constînd în tulburarea recu-
noașterii senzoriale a unui obiect
cunoscut anterior, în absența unui
deficit de sensibilitate elemen-
tară sau a unei tulburări psihice,
fiind determinat de un deficit
al funcției de analiză la nivelul
segmentului cortical al unui anu-
mit analizor (M,. Botez, Sen Ale-
xandru, I. Dobrotă). Forme: aste-
reognozii, tulburări în recunoaș-
terea obiectului pe cale tactilă,
cuprinzînd: a. tactile primare, cum
sînt ahilognozia sau a. intensității
(tulburarea discriminării obiec-
telor după grosime, greutate, ru-
gozitate, presupunînd modifica-
rea percepțiilor diferențiale de in-
tensitate) și amorfognozia sau a.
de extensitate (tulburarea diferen-
țierii formelor și a recunoașterii
spațiale), fiind determinate de le-
ziuni în ariile somestezo-senzoria-
le și somestezo-psihice, ca și a.
tactilă secundară sau asimbolia
tactilă (imposibilitatea de recu-
noaștere a semnificației obiectului
tradusă prin imposibilitatea de
a-1 denumi, conservîndu-se posibi-
litatea de a descrie și recunoaște
calitățile sale tactile elementare),
astereognoziile fiind determina-
te de leziuni în aria tacto-gnozică;a. uiulitii'c, imposibilitatea de w-
cunoaștere ,și discriminate a Mine.
telor, cu conscrv.'uea auzului, ma-
nifestată în trei forme clinice (care
apar uneori izolat, dar de cele rnai
multe ori împreună); a. globala
(nu sînt recunoscute nici cuvintele,
nici muzica și nici zgomotele); a.
muzicală (sau amuzia senzoriala)
și a.zgomotelor; acestea fiind deter-
minate de leziuni ale porțiunii pos-
terioare a primei circumvoluții
temporale stingi; a. vizuale, tul-
burări în recunoașterea semnifi-
cației obiectelor, imaginilor, per-
soanelor sau spațiului, limitate
la sfera perceptuală sau extinse
la sfera conceptuală, în absența
unor tulburări de vedere elemen-
tară, cuprinzînd: a. pentru obiecte
sau imagini, a. fizionomiilor (pro-
sopagnozia) unor persoane cunos-
cute sau a propriei persoane, deter-
minate de leziuni ale emisferului
minor sau parieto-occipitale bila-
terale; a. culorilor (tulburări de
recunoaștere a culorilor, cu origi-
ne centrală, leziuni occipitale
stingi la dreptaci), alexia agnozică
(tulburări de înțelegere a limba-
jului scris, cu conservarea limba-
jului interior, a exprimării și în-
țelegerii limbajului oral), acalculia
(tulburări în recunoașterea nume-
relor în efectuarea operațiilor
aritmetice, determinate de leziuni
situate în orice parte a creierului);
a. video-spațiale, imposibilitatea
orientării în spațiu pe cale vizua-
lă, manifestată prin: dezorientare
video-spațială (pierderea posibi-
lității de localizare absolută și
relativă a obiectelor, imposibili-
33
3 — Dicționar de psihologie33

A
tatea de comparare a mărimilor,
tulburări de grupare a obiectelor,
<Hi-.li\\ic cvasispațială și pierderea
vederii stereoscopice); a. spațială
unilaterală (tendință de a neglija
jumătatea stingă a spațiului extra-
corporal), alestezie vizuală (trans-
punerea imaginilor dintr-un he-
micîmp vizual în celălalt și de la
un cadrant la altul), pierderea
memoriei topografice (imposibili-
tatea de a descrie itinerarii și
locuri binecunoscute, de a le revi-
zualiza și a se orienta pe un drum
cunoscut), pierderea reprezentării
vizuale a obiectelor (imposibilitatea
revizualizării unor obiecte sau
persoane cunoscute, atît în stare
de veghe cît și în somn, visele
devenind practic imposibile), pa-
ralizia psihică a privirii (imposi-
bilitatea de a mișca voluntar ochii
cu conservarea motilității oculare
reflexe), vagabondajul privirii, a-
taxie optică (tulburarea capacită-
ții de a apuca un obiect în curs
de fixare vizuală), tulburări ale
atenției vizuale (atenția spontană
pentru orice stimul vizual este
foarte redusă, fiind concentrată
în cea mai mare măsură asupra a
ceea ce se petrece în axul de fi-
xare a privirii, fiind vorba deci
de o anumită îngustare concen-
trică a cîmpului atenției vizuale),
aceste tulburări fiind determinate
de leziuni cu localizări diferite;
tulburări de somatognozie, con-
stînd în perturbarea schemei sau
imaginii corporale și cuprinzînd:
autotopagnozia (tulburare de loca-
lizare a segmentelor corporale),
asimbolia la durere (imposibilita-
tea de recunoaștere a calitățiidurerii, deși durerea ca atare
este corect percepută), tulburări
paroxistice ah- schemei ec<rparale
(senzația de plutire sau de/inte-
grare corporală cu caracter difuz,
crize de senzație de dezintegrare
corporală parțială localizată pe
un segment de membru, crize
de telescopaj și atrofie corporală
localizată, crize mixte), membrul
fantomă (iluzia existenței unui
segment de membru absent, de
obicei amputat), anozognozii (lip-
sa de cunoștință a tulburărilor
în plan neuromotor, al limbajului,
praxiilor și gnoziilor).
AGNOZIE AUDITIVĂ v. SUR-
DITATE PSIHICĂ
AGORAFOBIE (gr. agora —
piață, phobos — frică), teamă, fo-
bie de spațiile deschise și ample:
piețe, străzi largi, cîmp, generînd
tendința de a nu părăsi locuința,
de a merge pe lîngă ziduri, de
plasare în colțurile încăperilor etc.
AGRAMATISM, tulburare a
limbajului, caracterizată prin
pierderea capacității de a vorbi
corect din punct de vedere gra-
matical. Astfel, flexiunea cuvin-
telor (modificarea cuvintelor după
gen, număr și caz) se face incorect
sau este absentă (verbele sînt
folosite numai la infinitiv); fra-
zele sînt greșit construite prin
lipsa acordurilor gramaticale. A.
este o formă de afazie cauzată
de leziuni ale scoarței cerebrale.
După Head, a. este o afazie sin-
tactică.
AGRESIVITATE, comporta-
ment destructiv și violent orien-
tat spre persoane, obiecte sauspre sine. Implică negare actiră
si produce daune sau doar trans-
formări. Există și o a. calmă, mm-
violentă dar întotdeauna a. sem-
nifică atac, ofensivă, ostilitate,
punere în primejdie sau chiar
distrugere a obiectului ei. Proto-
tipul a. a fost exemplificat prin
comportamentul animal, dar K.
Lorenz (1966) a atras atenția
asupra faptului că, chiar și lupul
atacă numai sub imperiul nevoii
de hrană, iar nu din tendința
competitivă cum se întîmplă de-
seori la om. După ce, timp înde-
lungat, a fost susținută teza des-
pre originea instinctivă a a.,
astăzi această teză a fost larg
contrazisă. K. Lorenz susține că
atît la animale cît și la om a.
este un rezultat al învățării, al
modelării comportamentului prin
imitație și antrenament. Nu există
un instinct al a., cum este cel de
hrană, reproducere, construire a
cuibului (la păsări), migrație etc.
Kuo (1930) a crescut împreună
pui de pisică și de șobolani, do-
vedind absența oricărei a. la
vîrsta adultă a acestora. Pre-
luînd o idee a lui S. Freud, \V.
Scott și J. Dollard (1939) au for-
mulat teoria reactivității ce sus-
ține că a. este un rezultat al
frustrației sau împiedicării (prin
barieră) a unei tendințe vitale
în a-și atinge țelul. Deci, a. ar
fi cauzată de contrarierea unor
tendințe instinctuale, dar aceasta
ne duce la ideea că totuși a.,
în forma ei primară, are o legă-
tură, fie și indirect, cu baza
instinctivă. E. Fromra susține că.
la om, există o a. specifică, expri-mată prin tendințe destruclive. X.
Miilor (1941) dovedește că nu
întotdeauna frustrația produce a.,
ci numai în anumite cazuri. După
T. Dembo și K. Lewin copiii răs-
pund mai frecvent la frustrație
cu un comportament regresiv. R.
Sears a descoperit o relație di-
rectă între stilul autoritar și
primitiv de educație și dezvoltarea
comportamentului agresiv la co-
pii. Băieții sînt mai înclinați spre
a. pentru că sînt și se instruiesc
în acest fel, angajînd și tehnici,
instrumente etc. R. Wh'ite (1939)
arată că grupurile conduse auto-
ritar, cînd sînt lăsate libere, devin
agresive și uneori tind să-și des-
carce a. unii față de alții sau față
de lucruri. Se poate vorbi, după
opinia noastră, despre o a. secun-
dară, de sorginte socială și care
constă într-un comportament des-
tructiv (formă de autorealizare)
cauzat de insatisfacții personale,
carențe afective, devalorizare per-
sonală, blazare, modele din sub-
culturi delictuale, educație nega-
tivă, în ansamblu fenomene de
inadaptare socială sau adaptare
negativă manifestată prin reacții
agresive sau autoagresive. K.
Lorenz recomandă, în scopul pre-
venirii a. ca să se deturneze [după
N. Timbergen, să se redirecționeze)
conflictele înainte ca ele să devină
acute. Există o problemă a diri-
jării pozitive a a. prin: a) accep-
tarea rațională a frustrației; b)
canalizarea ei în acțiuni socialmen-
te utile (după unii și inteligența sau
elanul creativ ar fi o a. dar de.
factură intelectuală); c) adaptarea
unor comportamente agresive ac-
3435

ceptabile cum sînt cele implicate în
competițiile sportive. M. Epuran
(1967) propune ca în sport (care
nu implică destructivitate) să
se renunțe la termenul de a.
și să se denumească tendința po-
zitivă a luptei pentru performanță
prin termenul de combativitate.
Dacă la anumite persoane grav
frustrate și anxioase, a. ia propor-
ții și se instalează în forme nocive
este necesar să se recurgă la
psihoterapie în variantele ei de
joc, de descărcare a resentimen-
telor în ședințe speciale de grup,
de terapie ocupațională sau recrea-
țională.
AJUSTARE, adaptare acomo-
dați vă; punere în acord a unui
organ de recepție cu o sursă de
stimulare, sau a sistemelor per-
sonalității cu modalitățile unei
culturi sau unui tip de activitate.
A LA LI E, lipsă sau slabă dez-
voltare a vorbirii la persoane ce
dispun de auz normal și de posi-
bilități de dezvoltare intelectuală
comună și care, de regulă, nu
pot fi încadrate în clasa debililor
mintali. A. se datorește unor dis-
funcții ale zonelor corticale ale
vorbirii. A. este de trei feluri:
motorie, senzorială și mixtă.
E. Verza (1969) a elaborat două
metode de terapie a a„ prin în-
vățare, pornind de la sunete sau
de la cuvinte.
ALCOOLISM, nevroză sau per-
turbare de comportament con-
stînd în hiperconsum de băuturi
alcoolice. După o definiție dată
de O.M.S. în 1949, în categoria
alcoolicilor pot fi incluși: „acei
băutori excesivi a căror dependen-ță de alcool a atins un asemenea
grad îneît prezintă o sensibilă
tulburare mentală sau o inter-
ferență cu sănătatea lor corporală
și mentală, cu relațiile lor inter-
personale și cu funcția lor socială
si economică ce nu poate fi exer-
sată normal sau care prezintă
perturbări evolutive". Alcoolicul
nu se confundă cu băutorul dar,
după o statistică din S.U.A. din
70 de milioane de băutori, 5 mili-
oane pot fi considerați alcoolici.
Suferă de a. acei băutori perma-
nenți, cotidieni ce cad victimă
unui impuls nesatisfăcut și necon-
trolabil. După R. Goldenson, sim-
ptome ale a. și care permit detec-
tarea lui precoce, sînt: 1) consu-
mul în creștere; 2) consumul ma-
tinal, sub cele mai diverse pre-
texte; 3) comportamentul necon-
trolat și absurd în stările de ebrie-
tate; 4) „petele albe de conștiință"
sau amneziile (transele) frecvente
în starea de ebrietate. Apariția
acestor patru simptome indică
evoluția spre a. cronic. A. pre-
supune o intermitență dar ritmică
drogare a creierului prin alcool,
ceea ce antrenează, cu timpul, o
serie de tulburări organice și
psihotice: intoxicație patologică,
deficiențe de vitamine și nutri-
ție, vulnerabilitate la diverse ma-
ladii, delirimn tremens, halucinații
alcoolice acute, sindrom Korsakoff
.și sindrom Vernicke. A. intervine
și ca un simptom în paralizia ge-
nerală, epilepsie și psihozele nu-
niaco-depresive. începutul în a.
pare inocent, eonsiderînd accepta-
rea largă a consumului în cadrulA
relațiilor sociale și in situațiile
festive. Euforia produsă inițial '/•'
alcool esteînsă tranzitorie și în conti-
nuare apar stări mai puțin inocente.
Este semnificativ dictonul latin
luat în întregimea sa: „in vino
veri/as sed in ebrietatis, stupiditas".
I. Holban a relevat faptul că al-
coolul nu este, așa cum se crede,
un excitant ci un inhibitor al
centrilor corticali superiori. în
prima fază de drogare excitarea,
euforia, este rezultată din induc-
ția pozitivă; aceasta se accentuea-
ză într-o a doua fază, mergînd pînă
la dereglări. într-o a treia fază,
de ebrietate sensibilă, ca urmare
a inhibării sistemelor de control,
apar manifestări impulsive, ira-
ționale, obsesive, delirante, deci
fenomene demențiale pe fondul
stării paradoxale și ultraparado-
xale. Ultima fază este cea a îngus-
tării conștiinței, a acțiunii în
stare de 'transă și a somnului
narcotic. H. Ey apreciază starea
de ebrietate ca o stare de psihopatie
în care-și fac loc grandomania,
•mitomania, sindromul obsesivo-fo-
bic, intrucît se produce o inversare
între conștient și inconștient, acesta
din urmă impunîndu-se ca în orice
tulburare mintală. Instalarea ne-
vrozei alcoolice se soldează cu
modificări de personalitate ce se
mențin și fără ca subiectul să fie
în stare de ebrietate. V. Jellinek
(i952), în baza unor ample cer-
cetări, a descris cele patru stadii
ale alcoolizării. Primul stadiu este
prealcoolic și se manifestă prin
aceea că subiectul găsește alinare
în alcool față de orice încercare
sau necaz. Apoi consumul devineo plăceri' răutății. Iu stadiul
[Hodi oili.sl !tit''lviji ii ninr/ido ;,iu
acțiunile iu stările conștiinței de
scurt circuit. Subiectul nu-și amin-
tește frecvent de ce a făcut sau a
spus. Kstr un moment extrem de
periculos. într-un al treilea sta-
diu, crucial, a. se instalează. Su-
biectul bea necontrolat și mult,
frecvent și în orice parte a zilei.
Activitatea profesională suferă
mari prejudicii. în sfîrșit, ultimul
stadiu este cel de a. cronic, carac-
terizat prin continuitate, intoxicație
sistematică, centrarea psiliotică a
vieții pe consumul de alcool. A.
este o maladie neuropsihică ce
necesită tratament adecvat și
măsuri de recuperare. Se uzează
de metoda răspunsurilor condițio-
nate (asocierea alcoolului cu reac-
ții repulsive), de psihoterapie și
socioterapie.
ALERGIE, manifestare fizio-
logică, caracterizată printr-o re-
acție neobișnuită și energică la
vinele din substanțele cu care
subiectul a venit în contact, în
prealabil. A. poate fi provocată
atît de substanțe nutritive cît și
medicamentoase. A. implică sen-
sibilizare (iar nu imunizare sau
obișnuire), perturbări neuroso-
matice, uneori agitație emoțio-
nală. A. mai frecvente sînt: urti-
caria, astmul bronșic, a. la serul
antitețanic, eczeme și dermatoze
profesionale și ocazionale, rezul-
tate din contactul cu anumite
substanțe nocive. F.Barron (1962)
a introdus termenul de psihaler-
gie: sindrom de cefalee, palpitații,
șoc, față de relațiile conflictuale,
profesionale.

ALEXIE (gr. a – fără, lexis –
citire) destrucrare ;i capacității
de ;i citi și înțelege limbajul sens,
asociată de regulă cu agno/ii sau
afazii. Este o formă de ag>n>:iv
vizuală și este sinonimă cu cecita-
tea verbală. Sînt diferite grade de
a. sau cecitate verbală pornind
de la incapacitatea de recunoaș-
tere, în lectură, a cuvintelor scri-
se, pînă la ilizibilitatea silabelor
sau a literelor, în cazul în care un
copil cu intelect normal se dove-
dește incapabil de a-și însuși citi-
tul se presupune o a. congenitală,
în aceeași situație a relativei
incapacități pentru lectură se re-
curge la expresia dislexie de evo-
luție. Necesită tratarea concomi-
tentă a tuturor cauzelor.
ALFABET, mulțime de semne
(„litere"), indispensabile în pro-
cesul comunicației informaționale.
Analogic a. limbajului natural,
se cunosc a. codului genetic în care
stă înscrisă informația ereditară,
a. binar utilizat în tehnica ciber-
netică, a. Morse ș.a.
ALGEZIE, proprietate neuro-
psihică de a resimți durerea.
Pragul algezic reprezintă pragul
sensibilității dureroase de orice
gen. Creșterea rezistenței și impli-
cit a pragurilor dureroase se reali-
zează prin substanțele analgezice
sau anestezice.
ALGORITM (după numele lui
Al. Horczmi, matematician a-
rab de la începutul sec. al IX-
lea), una dintre cele mai generale
metode de activitate fizică sau
intelectuală. Termenul și-a păs-
trat semnificația sa din mate-
matică, de ansamblu de reguliși operatori proprii oricărui tip
<li- caii ui matematic s.m de con-
strucție logică, de prescripție exac-
tă a procedeelor prin care, pornind
de la anumite date, se ajunge la
un rezultat. A.A. Markov a fun-
damentat teoria a. ca o nouă
ramură^ constructivă a matema-
ticii, într-o formă inteligibilă
a. stabilește un șir fini' de operații
elementare, ce se înlănțuie într-o
ordine constantă pentru a prelucra
injonnațiile și a rezolva problemele
de un anumit tip. Ex.: a. pentru
calcularea celui mai mare divi-
zor comun a două sau mai multe
numere; a. de înlăturare a unei
avarii într-o rețea electrică, de
traducere a unui text codificat,
de stabilire a unui diagnostic etc.
Caracteristicile a.: a) determină
sigur și inteligibil; b) au carac-
ter de masă pentru obiectele cla-
sei stabilite; c) orientează spre
rezultate precise. Nu toate activi-
tățile pot fi algoritmizate, tehnici-
zate. De ex.: teoria aritmeticii
elementare a numerelor naturale
nu poate fi total formalizată,
deoarece nu se poate determina
un sistem finit de axiome și reguli
de deducere prin care să se poată
construi toate propozițiile aritme-
ticii elementare (Go'del, 1931).
Nu se poate algoritmiza integral
activitatea profesorului la o lec-
ție cu clase, căci obiectul ca atare
are, de fiecare dată, stări nepre-
văzute cărora trebuie să le co-
respundă acțiuni specifice (în
acest caz profesorul se conduce
după principii didactice generale,
dar nu după a.). în general, o
activitate nealgoritmizată se nu-mește independentă; aceasta nu se
efectuează după prescripții date
dinainte. Orice activitate care se
poate algoritmiza, se poate trans-
mite unei mașini s-o execute
automat; complexitatea mașinii va
depinde de complexitatea a. A.
pot avea grade diferite de genera-
litate; de ex.: tehnica construirii
sistemului zecimal este mai genera-
lă față de cea a măririi și micșoră-
rii unui număr de 10" ori. Procesul
instructiv-educativ are nevoie de
transpunerea a cît mai multor
activități în formă de a., pentru a
forma la elevi deprinderi de lucru
exacte și a orienta efortul inte-
lectual spre rezolvarea de pro-
bleme mai importante. Pe baza
a. se desfășoară succesiunea logică
a operațiilor și se utilizează dife-
riți operatori, în fiecare etapă sau
secvență, pentru a obține rezulta-
tul final scontat. După funcția
pe care o îndeplinesc se disting;
a. de clasificare, de transformare,
explorare și căutare, asamblare,
dezmembrare și diviziune etc. După
structură se disting; a. simpli
sau lineari, în care se succed ope-
ratori de același gen, fără condi-
ții suplimentare, și a. complecși,
cu o serie de condiții logice. în
cursul activității de învățare se
însușesc o seric de reguli, de-
finiții, scheme care au la bază
diferite tipuri de a. Pot fi citați
a. de identificare sau de recunoaș-
tere (operații de stabilire a cali-
tăților gramaticale ale unui cu-
vînt dintr-o propoziție, de preci-
zare a tipului unei probleme), a.
de lucru (operații de calcul nume-
ric înccpînd cu operațiile aritme-tice fundamentale, a. de redactare
(a unei compuneri), a. de control
(operațiile de probare a corecti-
tudinii unor alte operații de calcul,
de probarea corectitudinii logice
a unui enunț oarecare). învățarea
pe bază de a., numită și prescrip-
tiv-operațională, vizează acele sar-
cini a căror rezolvare este suscep-
tibilă de abordarea operațională
riguroasă, pe baza unui program
precis determinat.
ALIENAȚIE MINTALĂ, denu-
mire generală, dată tuturor boli-
lor mintale. Termenul nu are o
semnificație precisă; în general,
este folosit pentru a denumi acele
afecțiuni mintale în care bolnavii
sînt incapabili să ducă o viață
socială normală și care necesită
supraveghere permanentă. După
H. Ey, a.tn. reprezintă o destruc-
turare a eului, „nebunia fiind in-
conștientă de ea însăși"; în a.m.
bolnavul își pierde eul său onto-
genetic împrumutînd un altul
sau — prin inversarea conținu-
turilor conștiinței și inconștientu-
lui — își construiește un eu inadec-
vat social, în virtutea iraționali-
tății și fantasmelor de origine in-
conștientă ce se impun. Alienatul
este un inadaptat și nu comunică
normal cu alții pentru că, așa
cum arată E. Pamfil și D. Ogo-
descu (1972) este închis în propriul
univers informațional, se confun-
dă cu acesta și nu poate judeca
obiectiv.
ALLOPLASTIC v. AUTOPLAS-
TIC.
ALOCO RTEX v. ARHIPALIUM.
ALTERAREA EULUI, în psi-
hanaliză, o serie de limitări și
39

A
atitudini fixate de CM in perioadele
anterioare și care se răslrîng
defavorabil asupra posibilităților
actuale do adaptare, liste o con-
secință negativă a unui conflict
anterior. S. Jreud consideră că
cui oricărei ființe umane „…se
apropie de cel al unui psihotic
în unele sau altele din părțile sale,
într-o proporție mai maro sau
mai mică".
ALTRUISM (lat. alter – altul),
principiu moral, opus egoismului,
constînd în acțiunea dezintere-
sată pentru binele celorlalți oa-
meni. Implică atitudini de maximă
generozitate. După A.L. Baldwin,
a. presupune o raportare conștien-
tă nu un simplu atașament gregar.
După formula lui A. Comte, care
a lansat termenul, a. este a trăi
pentru altul ceea ce înseamnă
dragostea drept principiu, ordinea
ca bază, progresul ca scop.
ALTUL GENERALIZAT, ter-
men, creat de G.H. Mead, ce
totalizează atitudinile armonice
ale colectivității sau grupului ca
întreg, asupra unui obiect sau
persoane, așa cum le percepe su-
biectul în raportarea la mediul
social. G.H. Mead susține că indi-
vidul adoptă atitudini față de
sine similare celor emise de a.g.
față de el.
ALTUL SEMNIFICATIV, ter-
men specific psihologici sociale, ce
urmărește a preciza grupul sau
categoria de indivizi către care
persoana își îndreaptă atenția și
în raport cu care se compară.
Efectele a.S. asupra atitudinilor
individuale pot duce, în caz ex-
trem, negativ, la devianță, încaz optim, la o socializare armo-
nioasă .
ALUZIE, act de comunicare
laconică, incompletă, ele cele mai
multe ori indirectă, în baza unor
implicații (subînțelesuri) alo con-
textului verbal și situațional. Cel
co primește mesajul trebuie să
deducă intenția celui ce comunică
și să decodifice într-un anumit
sens semnificațiile cuvintelor, ges-
turilor, inimicii, intonației, în ra-
port cu situația, uzînd de cunoaș-
terea emitentului și/lo experiența
sa comunicativă. în lectură, a.
apare ca un înțeles „citit printre
rînduri".
AMAUROZĂ v. ORBIRE.
AMBIANȚA MUNCII, totali-
tatea condițiilor de mediu care
influențează, alături de pregăti-
• rea profesională și dotarea tehnică,
productivitatea muncii. în cadrul
acțiunilor de proiectare, construi-
re și exploatare a sistemelor oa-
meni-mașini-mediu se urmărește
încadrarea factorilor ambianți în-
tre anumite limite, preîntîmpi-
nîndu-sc astfel scăderea capacită-
ților senzoriale, creșterea erorilor,
instalarea oboselii premature. A.m
este de natură fizică — iluminat,
sonorizare, vibrații, temperatură,
umiditate, colorit, puritate a ae-
rului — și de natură psihosocială
— intercunoașterc și intercomu-
nicare, intcrinfluențarc, alegere si
respingere.
AMBIDEXTRIE, capacitate u-
mană (contrară dominanței func-
țional-operative a uneia din mîini
și respectiv emisfere cerebrale, asu-
pra celeilalte) de a se folosi, în mod
egal, de serviciul ambelor mîini
40într-o diversitate de coordonări
si acțiuni. Nu trebuie să uităm
ca dominanța unei emisfere cere-
brale este o 'achiziție tîrzie a pro-
cesului de hominizare. R. Zazzo
spunea că: „din punct de vedere
al echilibrului psihomotor, a. este
cea mai proastă formulă". Ajustă-
rile motorii, organizarea gestică,
necesită o anumită specializare
diferențiala între dreapta și stîn-
ga, direcția, dominanța unei părți
asupra celeilalte"… La copii, a.
se combate prin exerciții speciale,
menite să asigure dominanța drep-
tei. Totuși uneori a. este utilă,
de exemplu în cazul accidentării
uneia din mîini, cînd cealaltă
poate, cu ușurință, să îndepli-
nească funcții complexe.
AMBIGUITATE, caracteristi-
ca unei comunicări sau a unei
situații care permite mai multe
interpretări, sau care reunește
caracterele a două naturi originare
diferite. A nu se confunda cu echi-
vocul și cu expresia de „dublu
sens". A. oferă posibilități valabile
de interpretare, pentru fiecare
din modurile în care este privită
figura sau este considerată alcă-
tuirea în termeni. în motivație,
afectivitate, organizare caracteri-
ală, întrucît coexistă pulsiuni, ten-
dințe, atitudini contrarii, sînt
calificate uneori ca ambigui.
AMBIȚIE, imbold puternic do
implicare a forțelor personale,
de angajare voluntară spre atin-
gerea scopului prestabilit în po-
fida oricăror greutăți. în sens
negativ, a. semnifică alegerea
unor scopuri meschine lipsite devaloare socială, realizabile prin
mijloace care nu respectă, sfidea-
ză normele morale. Scopurile ma-
jore, sociale și personale, mijloa-
cele demne folosite pentru atin-
gerea lor, conferă a. un conținut
etic și favorizează dezvoltarea
personalității.
AMBIVALENȚĂ, dispoziție ge-
ncral-contradictorie sau bipolară
a sistemului psihic; stare emoțio-
nal-volitivă caracterizată prin ac-
tivarea concomitentă a două ten-
dințe contrare față de unul și
același obiect sau situație. Cea
mai pregnantă este a. afectivă
(E. Bleuler). Subiectul se bucură
și se întristează totodată față de
un eveniment, situație, obiect,
persoană, resimte atît plăcere
cît și neplăcere, atît atracție
cit și repulsie față de ceva. în
plan volitiv se poate constata o
concurență a scopurilor cu sens
contrar și o coexistență a tendin-
țelor de perseverare sau de aban-
don, în plan intelectual a. se
manifestă prin echivalarea valorii
unor idei opuse, prin îndoială și
conflict de idei. în genere a. este
explicată la nivelul personalității,
prin coexistența psihologică a ati-
tudinilor, incompatibile sub raport
logic. Psihanaliștii se referă la
opoziția dintre conștient și incon-
știent. Fenomenele de a. sînt reale
dar trebuie spus că structurarea
personalității în ordinea consis-
tenței valorice duce la predomi-
narea anumitor tendințe, scopuri,
idei și implică reducerea și dimi-
nuarea complexelor. Iî. Bleuler
consideră că a. este un simptom
caracteristic pentru schizofrenie,
41

A
dar recunoaște totodată și exis-
tența unei a. normale.
AMBLIOPIE (gr. amblys –
tocit, slab, ops — ochi), termen
folosit pentru a denumi stările
de diminuare accentuată a vede-
rii, în special pe acelea care nu
sînt datorate erorilor de refracție
ale ochilor și care deci nu pot
fi corectate prin ochelari, sau a
acelor cazuri cînd nu se constată
(aparent) leziuni în structura
ochiului. A. poate fi congenitală
sau dobîndită, temporară sau
permanentă, iar în cazuri nefe-
ricite, poate fi evolutivă, ducînd
la orbire.
AMENAJAREA LOCULUI DE
MUNCĂ, cuprinde adaptarea uti-
lajului la datele antropomctrice
ale muncitorului și organizarea
locului de muncă în așa fel încît
obiectele supuse prelucrării și
aparatele de măsură să fie ușor
percepute, lucrătorul să fie la
timp avertizat asupra deficien-
țelor, astfel economia de miș-
care a lucrătorului să fie maximă.
0 mare însemnătate în organiza-
rea rațională a locului de muncă
are poziția de lucru a celui care
muncește.
AMENINȚARE, act și atitu-
dine prin care se comunică imi-
nența unei daune pentru cel căruia
1 se adresează; anticipare a unei
frustrări. Agent stressant pentru
individ sau grup. Sub influența
stressantă a a., comportamentul
regresează (stări de afect) și
aceasta în dependență de gravi-
tatea frustrării anticipate.
AMENTIV, sindrom caracterizai
printr-o simptomatologie polimor-fă în care, în afara elementelor
confuze, a dezorientării și inco-
erenței ideative, agitația dezor-
donată se manifestă pe prim
plan.
AMINTIRE, reactualizare prin
reproducere a unor fapte me-
morate; evocare, destocare. In-
tervine spontan, asociativ sau
prin explorarea intenționată și
sistematică a stocurilor memo-
riei. Poate implica și grade sen-
sibile de dificultate și uzează
de procedee specifice (!'. Janet.
Zincenco). Fiecare a. este, după
H. Bergson, un eveniment unic
(nerepetat și irepetabil) al vieții
spirituale întrucît se inserează
într-un anumit context de ac-
tualitate.
AMÎNARE, caracteristică a
conduitelor de nivel superior des-
crise în sistemul lui P. Janet.
Sînt suspensive „tendințele care
se pot opri în diferite momente
ale activității lor și pot rămîne
un timp oarecum suspendate,
fără a ajunge imediat la consu-
marea lor completă". A. este
o condiție a depășirii și reținerii
reacțiilor impulsive datorită dez-
voltării inhibiției centrale și a
tuturor mijlocirilor culturale pe
care le implică dezvoltarea con-
științei umane. 31. Ralea consi-
deră'că a., în vederea deliberării,
compensației și invenției, censti-
luie o trăsătură specific umană.
A. presupune că în acțiunile
perceptive, intelectuale, reflexi-
ve, voluntare, sociale —intervin
acte de frînă, de așteptare, orien-
tare, formulare a unor intenții,
planificare șl experimentare men-tală, decizie șa. – după eaie
urmează comanda de execuție.
Este în fond, cum observă Sula
Tcodorescu (1972), nu o oprire
a oricărei activități (ei numai a
celei externe), în realitate viața
psihică, activitatea mintală, in-
tensifieîndu-se în vederea pla-
nificării (O. Mowrer), sau cum
se spune în limbaj curent, a
chibzuirii.
AMNEZIE (gr. a fără, mne-
sis — memorie), maladie a me-
moriei, pierdere totală sau par-
țială a acesteia. Nu trebuie con-
fundată cu uitarea care este,
în anumite limite, un fenomen
normal. A. este consecutivă unor
traumatisme craniene, intoxica-
ții, stări de confuzie mintală
etc. în general, a. poate afecta
fiecare din procesele memoriei
(fixare, păstrare, reproducere).
Astfel, în a. retrogradă, ca ur-
mare a perturbării evocării, nu
pot fi reproduse faptele memo-
rate anterior îmbolnăvirii, pe
cînd în a. anterogradă, ca urma-
re a tulburărilor de fixare, nu
sînt reținute evenimentele pe-
trecute după îmbolnăvire. Sînt
cunoscute și forme mixte în
care se implică tulburări ale
tuturor proceselor memoriei. A.
isterică, condiționată afectiv, in-
fluențează asupra unor fapte și
perioade variabile și delimitate
după cele pe care subiectul nu
le poate suporta. întrucît pro-
voacă suferințe morale. Este deci
o a. psihologică, cauzată de
tendința de apărare. Se des-
prinde astfel și un fel de a.
lacunară, privind un interval sau" t.itegol'ie de fapte -,[ e.ue se
asociază nu numai ni isteria,
dar și cu accesele epileptice, cu
perioadele de confuzie mintală,
de intoxicație alcoolică. După
A.K. Luna, multe; din cazurile
de a. sînt legate de afazii și
agnozii.
AMOR PROPRIU, sentiment
de dragoste și înaltă apreciere
față de propria persoană. J.J.
Kousseau distingea amorul de
sine ca sentiment firesc și ra-
țional de conservare, de' a.p.
artificial, exprimat prin aceea
că omul se preocupă excesiv
de sine.
AMUZIE (gr. a — fără, musi-
kos — de muzică), incapacita-
tea de a desfășura o activitate
muzicală, de a percepe muzica,
de a reproduce vocal sau instru-
mental melodia.
ANABOLISM (gr. anabole –
ridicare), ansamblul proceselor
de asimilare organică. Dominan-
ța a. este luată de G. Viola,
X. Pendc, F. Kretschmer ca
bază pentru a explica unele
structuri somatice, însoțite de
comportamente caracterizate prin
senzualitate, bonomie, sintonie
și energie expansivă, alternînd
cu apatia. Opus catabolisinului
care se referă la dezasimilare
și a cărei dominare generează
structuri somatice și comporta-
mente cu caracteristici contrare
celor legate de a.
ANACLITIC, termen psihana-
litic indicînd o asociere cu… sau
o sprijinire pe…. Este un fe-
nomen sau simptom ce își are
originea în alt om sau este afe-
42

A
ri'iit lui. De ex,, depresiunii
anaclitică desemnează, dupăK.
Spitz, tulburările ce intervin,
similar adultului, la copilul pri-
vat de mama sa de care a fost
anterior sirîns legat, tulburări
ce se instalează progresiv în
perioada privațiunii de asistența
maternă tocmai datorită valorii
afective a atașamentului anterior.
ANALGEZ1E (gr. an — fără.
algesis — durere), lipsa sau
suprimarea temporară a sensi-
bilității dureroase. Poate fi: a)
constituțională — local, unele
puncte ale pielii, mușchilor și
regiuni ale organelor interne
sînt insensibile la durere. O a.
generală se întîlnește în cazuri
extrem de rare, cînd subiectul
nu dispune de terminațiile ner-
voase libere subcutanate; b)
patologică — unele procese dis-
tructive grave, în mod para-
doxal, negenerînd durere și, de
asemenea, insensibilitatea la
agenți nocivi în unele maladii
nervoase grave sau în cazuri
de imbecilitate, după Stranski;
c) indusă medicamentos — deci
anestezie; d) indusă prin hip-
noză și sugestie; e) realizată
prin mijloace de învățare, antre-
nament, printr-o anumită or-
ganizare psihocomportamentală.
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A
MUNCII, cercetarea psihologică
a modului de funcționare a sis-
temului om-mașină. A.p.a m. nu
înseamnă pur și simplu descrierea
unei munci, ci descoperirea meca-
nismelor ei psihologice și fiziolo-
gice, a momentelor ei „cheie". Țe-
lul final urmărit prin a.p.a m. esteyeah tiica umi „cdabonh i" ow-
•masuiă, altfel incit cele doini
verigi să constituie un sistem
funcțional deosebit de eficient.
A.p.a tn. prevede adaptarea omu-
lui Li. muncă, scoțîndu-si- in
evidență principalele particula-
rități ale activității, precum și
aptitudinile necesare exercitării
ei, psihologul trebuind să con-
tribuie la raționalizarea muncii
și să aleagă, să construiască
probe experimentale adecvate
pentru orientarea și selecția
profesională a cadrelor. De ase-
menea, ea este utilă pentru alcă-
tuirea științifică a planurilor și
programelor de învățămînt ne-
cesare școlilor în care se
califică viitoarele cadre. Este
importantă și pentru formarea
deprinderilor de muncă, elabo-
rarea metodelor de calificare la
locul de muncă, stabilirea dura-
tei calificării. A.p.a m. prevedea
și adaptarea muncii la om.
Această analiză poate conduce
la concluzii interesante privind
utilitatea unor cadrane pentru
luarea de informații, îmbunătăți-
rea sistemului de semnalizare, sta-
bilirea raporturilor celor mai adec-
vate dintre informația exterocep-
tivă și informația proprioceptivă;
studiază posibilitățile adecvate de
menținere a echilibrului mișcă-
rilor celor două mîini și ale
mișcărilor picioarelor operatoru-
lui.' A.p.a m. duce la concluzii
privind poziția corectă a opera-
torului în timpul muncii, pozi-
ție care presupune un efort
mai mic, precum și dimensiuniU'
cele mai potrivite ale locului de
44muncă, forma uneltelor etc.
A.p.a.m. presupune evidențierea
diferitelor componente: operații,
faze, mînuiri etc, în funcție de
natura muncii, precum și legă-
tura, succesiunea lor. A.p.a.rn.
trebuie să răspundă la patru
probleme: a) ce face muncito-
rul; b) pentru ce face; c) cum
face; d) ce abilități sînt impli-
cate in efectuarea muncii.
ANALIZATOR v. ANALIZOR
ANALIZĂ, acțiune de desfa-
cere sau descompunere a unui
întreg în părțile sale compo-
nente și de identificare a rela-
țiilor dintr-un sistem de inter-
acțiuni. Principiu al funcțio-
nării creierului și organelor de
simț care, datorită organizării
lor anatomo-fiziologice, disoci-
zzk calitățile stimulilor com-
plecși. Fenomen de diferențiere
și selecție opus sintezei, a. se
realizează în strînsă legătură cu
aceasta. La nivel intelectual a.
produce efecte de segregație de
totală detașare a elementelor
și relațiilor, transformîndu-se în
abstracție. A. reflexivă poartă
asupra fenomenelor și conținu-
țurilor mentale. A.' de nivel
intelectual se efectuează prin
intermediul unor cunoștințe sin-
tetice și în cadrul unei conside-
rări sintetice a întregului. în
legătură cu rezolvarea de pro-bleme, S. Rubinstein a desco-
perit și propus strategia „ana-
lizei prin sinteză" pe care o ca-
racterizează astfel: „în procesul
gîndirii obiectul este inclus tot
mai mult în noi legături și da-
torită acestui fapt își dezvă-
luie noi calități care se fixează
în noi concepte; din obiect,
astfel, cumva se extrage un nou
conținut, obiectul pare că de fie-
care dată se întoarce pe o altă
latură, prezentînd noi calități".
ANALIZĂ CAUZALĂ, corp de
metode de cercetare și analiză,
relativ recent intrate în rîn-
dul metodelor științelor sociale.
Ipoteza principală a a.c. pre-
supune o interdetemiinare rela-
tiv completă dintre variabilele
procesului analizat. între aceste
variabile se stabilesc raporturi
cantitative de dependență, de
tip cauză-efect. Se cuantifică,
de asemenea, efecte ale acțiunii
altor variabile ce nu intră —
sau nu pot fi măsurate — în
acel proces. După identificarea
mecanismelor de determinare
univocă sau reciprocă dintre
variabile, se poate stabili or-
dinea temporală în care intră
în acțiune fiecare dintre variabile.
Și această etapă încheiată, odată
stabilit modelul procesului, se
pot emite predicțiv despre evo-
luția sa ulterioară…
orientare profesională
(X)
performanță
școlară (Xj)succes in stabilitate în
muncă (X}) muncă (X,)
opțiune profesioirilă fx..)

ANALIZĂ DE CONȚINUT, un
îrămmchi de tehnici speciale de
descriere sistematică și com-
pletă a acelor caracteristici ale
mesajelor verbale (scrise sau
numai vorbite, dar, în orice caz,
înregistrate pe un suport sta-
bil) care pot fi puse în legătură
cu cauze probabile sau etecte
posibile ale mesajelor înseși. Alt-
i'el spus, pornindu-se de la toate
mesajele care constituie obiec-
tivul investigat sau numai de la o
parte statistic reprezentativă a
lor (eșantion), se examinează,
in mod sistematic, caractesitici
ca: frecvența de apariție a unor
termeni, legăturile dintre anu-
miți termeni, sensul cu care apar
ș.a.m.d. și se caută răspuns la
întrebările: ce a urmărit comu-
nicatorul atunci cînd a compus
mesajele?; de ce le-a formulat
așa cum le-a formulat?; ce
factori din situația lui socială
au determinat formele mesaje-
lor etc. Uneori se caută, de
asemenea, să se răspundă la
întrebări privind efectele aces-
tor mesaje: ce auditor va influ-
ența și în ce mod etc. Dezvol-
tîndu-se inițial ca un mijloc
de control al propagandei prin
comunicațiile de masă, metoda
a. de c. a cunoscut perfecțio-
nări multiple și extinderi în ce-
le mai diferite domenii, în care
cercetarea are ca obiect direct
mesaje verbale: psihologia și so-
ciologia comunicațiilor de masă
și de grup, psihologia și socio-
logia literaturii, istoria, etno-
logia, și folclorul, politologia,
sociologia culturii ș.a.m.d.ANALIZĂ DE VARIANTĂ
(DISPERSIONALĂ) procedeu sta-
tistic de a trata datele prin ra-
portare la criterii variabile; con-
stă din separarea comporta-
mentelor suinei totale a pătra-
telor devierilor standard ia va-
riantelor). Permite aprecierea
efectelor variabilelor experimen-
tale, a interacțiunii lor și a erorii
de eșantionaj. Oferă astfel in-
dicii mai variate și complexe
decît un simplu test de semni-
ficație.
ANALIZĂ EXISTENȚIALĂ,
metodă de psihoterapie intro-
dusă de f.. Binswanger, con-
stînd din considerarea fiecărui
bolnav psihic cti un ca": singular
și încereînd o reconstituire a sem-
nificațiilor atitudinilor, acțiuni-
lor și tendințelor sale în cadrul
unui univers personal. Psihiatrul
își propune să înțeleagă în sine
modificările psihice ale bolna-
vului, iar nu să le explice con-
form unei teorii sau să le cate-
gorializeze.
ANALIZĂ FACTORIALĂ, me-
todă statistico-matematică prin
care se determină acțiunea co-
mună a unor variabile sau fac-
tori asupra ținui grup de su-
biecți și activității lor. A.f. se
bazează pe studiul caracteristi-
cilor matricelor, și pornește de
la tabelul de corelații, înscris
într-o matrice simetrică. Spear-
man a aplicat pentru prima
dată a.î. în psihologie în baza
unei teorii a ierarhiei factorilor,
iar ulterior perfecționările sur-
venite au permis determinarea
4(5A
factorilor generali rît și a celui
de grup și speciali. Calculul ma-
tematic constă în operații ite-
rative care se efectuează pînă la
obținerea unor matrice rezidii-.
ale cu valori nesemnificative.
A.f. constituie un mijloc econo-
mic de condensare a numărului
de variabile cu care se operează
și de stabilire a unor relații struc-
turale dintre variabile. Factorul
astfel obținut este un concept
matematic ce urmează să fie
interpretat în funcție de datele
de ansamblu și de teoria psiho-
logică adoptată. Sint mai multe
variante de a.f. printre care
cea mai cunoscută este metoda
componentelor principale a lui
Hatteling. Se extrage un număr
de factori egal cu cel al variabi-
lelor, dar diferențiați după pro-
centul de variantă pe care-1
acoperă. Analiza se întrerupe
cînd factorii acoperă mai puțin
de 2%. din variantă sau cînd
valoarea saturațiilor devine mai
mică decît 1. O altă metodă
mai puțin laborioasă dar și mai
aproximativă este aceea cen-
troidă a lui L. Thurstone prin
care se extrag factorii în funcție
de un punct „gravitațional"
prestabilit. Pentru extragerea
unui factor general este necesar
să se acopere cel puțin 70% din
variantă și toate variabilele să
fie saturate în proporție de cel
puțin 0,50 cu factorul respectiv.
Factorul de grup se constituie
prin existența mai multor va-
riabile saturate cu mai mult
de 0,50. Factorul specific este
saturat într-o singură variabilăcu mai mult de 0,50. li.li. Cat-
tell distinge 6 modalități de
analiză factorială, desemnate ca
planuri de organizare experimen-
tală : Tehnica R — corelații
între cupluri de probe; Tehnica
Q — corelații între cupluri de
subiecți; Tehnica P — corelații
de probe la același subiect; Teh-
nica O — corelații de probe re-
petate; Tehnica S — corelații
în cupluri de subiecți la probe —
repetate; Tehnica T — corelații
între cupluri de probe repetate.
ANALIZĂ OPERAȚIONALĂ,
metodă modernă de cercetare a
structurii unei activități sau proces
de muncă, luînd ca bază operația
și apelînd la un grup de tehnici
speciale: hărți ale proceselor sau
multiplelor procese, diagrame
ale fluxului operațional și infor-
mațional ca și analiza legăturilor
lor. Operațiile sînt codificate. Se
aleg o serie de simboluri care
permit reprezentarea operațiilor,
drumul parcurs de materiale sau
produse. Diagramele pot da o
reprezentare spațială a desfășu-
rării operațiilor. Hărțile mai pot
fi completate cu timpul corespun-
zător de execuție, permițînd o
analiză temporală a proceselor
de muncă.
ANALIZĂ PROFESIONALĂ,
studierea diferitelor activități,
exercitate la un moment dat, în sco-
pul cunoașterii condițiilor de des-
fășurare și totodată a cerințelor
impuse de ele indivizilor care le
practică. Dinamica profesiunilor
are și numeroase implicații psi-
hologice, ea modificînd permanent
cerințele față de persoanele care
47

A
exercită diferitele activități. Ast-
i'*jl. diică ia puma fază de dez-
voltare a mașinismului figura cea
mai importantă a producției era
„muncitorul universal" (care exe-
cuta cele mai variate munci)
astăzi fiecare profesie are un do-
meniu bine delimitat, pretinzînd
o calificare specială. Totodată
profesiunile tehnice moderne își
schimbă structura psihologică în
sensul că dacă anterior accentul
se punea pe segmentul efector și
necesita mare investiție de efort
fizic, acum, în industrie accentul
trece tot mai mult de pe segmen-
tul de orientare și control, pe func-
țiile de supraveghere perceptivă
și apreciere intelectuală, cum e
cazul dispecerului și operatoru-
lui. A.p. prezintă importanță și
pentru stabilirea factorilor nocivi
care acționează în timpul mun-
cii, și ca urmare, prin intermediul
ei se fac propuneri pentru înde-
părtarea acestora prin instalații
tehnico-sanitare, introducerea u-
nor măsuri de protecție și rațio-
nalizare etc.
JVNALIZĂ TRANZACȚIONA-
LĂ metodă psihoterapeutică axa-
tă pe relațiile care apar între
membrii grupului psihoterapeu-
tic sau între bolnavi și psihote-
rapeut.
ANALIZOR (ANALIZATOR),
concept introdus în fiziologie de
I.P. Pavlov pentru a sublinia
unitatea organelor de recepție sen-
sorială și a activității scoarței ce-
rebrale, depășindu-se radical viziu-
nea „periferistă" cu privire la
analiza și sinteza stimulilor la nive-
lul organelor de simț. A. este un/ J^ ,
care ttiiiiz^a-.ă analiza și sinti.M
diferitelor tipuri de stimuli pe baza
acțiunii conjugate a mai multor
segmente structural-fiincționale: pe-
rijeiir, intermediar și central. Seg-
mentul periferic cuprinde recep-
torii ce captează informații despre
natura, intensitatea și distribu-
ția spațio-temporală a stimulilor,
din mediul extern sau intern,
declanșînd un proces de exci-
tație nervoasă. Segmentul inter-
mediar cuprinde căile nervoase
de conducere a procesului exci-
tator în sens ascendent, centripet,
implicînd și o serie de operații
de sumară sau incipientă analiză
și sinteză a informațiilor recep-
ționate. Segmentul central este
situat la nivelul cortexului emis-
ferelor cerebrale, fiind constituit-
dintr-un nucleu central, cu celule
nervoase la care ajung în mod dife-
rențiat informațiile de la recepto-
rii respectivi, și puncte dispersate,
periferic, mai mult sau mai puțin
distanțate de nucleu. în segmentul
cortical are loc sinteza și analiza
superioară a informațiilor obiec-
tuale. Diferiți a. au segmentul
central situat în diferite zone ale
cortexului marilor emisfere, nu-
mite și arii corticale. De la nivel
central pornesc impulsuri centri-
fuge descendente care comandă
ajustarea receptorilor la condi-
țiile în care are loc recepția (cale
sau conexiune inversă de co-
mandă). Reacțiile organismului la
un stimul reprezintă noi surse
de stimulare, îneît are loc recepția
informațiilor inverse din cîmpul
acțiunilor de răspuns, ceea ce
48A
asicrură controlul modului de d1 ,-
fâșurare a comportamentului (co-
nexiune inversă de control), in
acest fel fiecare a. se prezintă
ca un sistem probabilistic deschis,
dotat cu mari posibilități de
autoorganizare și au1ure;_'Lij și
îndeplinind funcții do explorare,
detectare, diferențiere și de iden-
tificare (prin raportare la modelele
interne ale stimulilor).
ANALOGiE (gr. analogia —
raport, legătură), tip de raționa-
ment, larg valorificat de ciber-
netică. Raționamentul analogic
sau prin a. este o formă de rațio-
nament inductiv incomplet, în
care derivarea unui enunț din
altul (inferența) se face pornind
de la asemănările parțiale între
două fenomene și ajungîndu-se la
asemănări totale între ele. Din-
tr-o relație analogică nu se poate
afirma existența unei identități
între termenii sau fenomenele
relaționate. Totdeauna asemănă-
toare sub un anumit aspect, într-un
anumit punct, ascunde deosebirea
după o multitudine de alte as-
pecte sau puncte. Prin raționa-
mente inductive complete,' prin
verificare experimentală etc. se
poate verifica adevărul concluziei
raționamentului prin a. încă de
la început pot fi luate însă o
serie de măsuri de precauție pen-
tru a asigura o probabilitate cît
mai ridicată veracității conclu-
ziei: însușirile comune fenomene-
lor comparate să aibă un grad ridi-
cat de esențialitate, aceste însu-
șiri comune să reflecte laturi sau
aspecte cil mai variate ah domenii-lor con>l!t<><th iu cadru! ii n^n:,:urinr
date, iniiișiu'ti tran:,jctabilă de la
Ji.uoineiiul hi cuie a jat sesijată
la fenomenul la care mi a fost
încă reh'ată să fie de același ordin
;./ iiirel de eseiilitililulf ș.a.m.d.
I ijjiiri de a. mai des utilizate :
a. prin proporționalitute, prin
extensie, organică și, în sfîrșit
raționamentul prin a., în care pe
baza unei alternări dintre induc-
ție și deducție, reușim să clasifi-
căm natura unui element pe care
altfel ar fi trebuit să-1 raportăm
permanent, la altceva. Pornind
de la principiul izofuncționalis-
mului, cibernetica conferă a. valoa-
re de metodă de comparare a siste-
melor, dar nu sub raport substanți-
al-energetic, ci sub raport fun'c-
țional-comportamental degajînd
similitudinea schemei operaționale
generale de desfășurare a proce-
selor de reglare. Astfel, din punct
de vedere cibernetic, comporta-
mentul omului este analog com-
portamentului animalului sau func-
ționării mașinii, gîndirca umană,
naturală este analoagă gîndirii
electronic-mașinale, artificiale, dar
asta nu înseamnă că cibernetica
duce pînă la identificare această
a., deoarece nu afirmă simili-
tudine substanțial-energetică a
acestor sisteme. Relația ana-
logică este privită în cibernetică
în plan evolutiv, dinamic — con-
ținutul, indicatorii și sfera de
aplicație a relației, se modifică
în timp prin integrarea rezulta-
telor anterioare. A. ca metodă
fundamentală de analiză teoretică,
devine punct de plecare pentru o
nouă metodă practic-operațio-
49

nală, a cibernei icii și allur știin-
țe, nu'/mfit nii'ili'liit n ,
ANAMNEZĂ (gr. a>ia»nic:i< –
amintire), în clinica medicală,
investigare, fie directă a unui
subiect care constituie un caz. fie
a persoanelor din anturajul aces-
tuia, în scopul obținerii de infor-
mații privind antecedentele sale
personale, sau accidentale morbi-
de precedente. în psihiatrie, prii!
a. se urmărește reconstituirea etio-
logici respectivei psihopat ii sau
psihoze iu vederea unei psihote-
rapii adecvate. Prin extensie, în
psihologie, a. se aplică analogic
ca o secvență a biografiei psiholo-
gice, în vederea stabilirii originii
și condițiilor dezvoltării unor par-
ticularități individuale (trăsături
de caracter, sentimente, capaci-
tăți, vocație etc).
ANESTEZIE (gr. anaisthe-
sia — insensibilitate) pierdere sau
suprimare facultativă, în scopuri
medicale, a sensibilității în genere
și a celei dureroase în mod spe-
cial; poate fi generală, cînd se
acționează cu narcotice asupra
creierului, regională, de tipul ra-
hianesteziei, și locală. Se vorbește
și despre o a. morală la persoanele
care au pierdut capacitatea de
rezonanță afectivă la bine și rău.
ANGAJARE MORALĂ, adezi-
une deplină, consecventă .și par-
ticipare afectivă la efortul de
a se atinge, prin înfrîngerea
obstacolelor, scopul social pro-
pus de o colectivitate umană.
A.m. implică transformarea sco-
purilor și intereselor colective in
scopuri și interese personale.ANGAJAREA EULUI f \N(, \-
JAKK ]"ik SIN' IC) termen din ce
in ce mai folosit in psihologia so-
cială prin care se desemnează
situații in care obiecte și per-
soane etc, din mediu, sîilt capabile
să declanșeze motivele și atitudi-
nile care intră în alcătuirea cuini.
Termenul de angajare se referă
în primul rînd la psihologia moti-
vației și desemnează efectul pro-
dus asupra subiectului de către
motivele, foarte active și impe-
rioase care-1 incită cu necesitate
la acțiune, ii impun anumite
comportamente în chip persistent,
implicîndu-1 în activitate și între-
ținînd atitudinile corespunzătoare.
Angajarea este bazată pe motivație
dar este ceva mai complexă decît
aceasta. De exemplu intei"esele
și înclinațiile sînt considerate de
M. Roco (1974) ca tendințe afec-
tiv-voluntare. Este deci necesar
ca în raport cu o activitate să
ne întrebăm nu numai dacă su-
biectul este motivat ci și dacă
este angajat în sensul relației
necesare, subiectiv-obligatorii la
realizarea efectivă a acesteia.
ANGOASĂ, stare de neliniște
sau anxietate maximă, carac-
terizată printr-o așteptare în-
fricoșată și opresivă față de o
iminentă suferință sau nenoro-
cire. Implică tensiuni emoționale
excesiv de oscilante si se asociază
cu impresii difuze ale unui pe-
ricol de neevitat, care fie că este
anonim, necunoscut, fie că este cu-
noscut dar care produce pertur-
bări emoționale, irațional exage-
rate. Uneori a. provoacă renun-
țare la lupta cu dificultățile vie-A
tii Aceste stări se întovărășesc
cu manifestări neurovegetative
comparabile cu acelea care se
obțin ca urmare a șocurilor sau
stressurilor emoționale; jenă res-
piratorie dusă pină la astm, pal-
pitații, tremurături, tulburări di-
gestive, irascibilitate. A. poate
proveni din conflicte interioare,
tendințe nesatisfăcute, o dra-
goste refuzată, din sentimentul de
abandon social. A. nu este în sine
un fenomen patologic. A. este
legată numai de condițiile în
care individul uman reușește sau
nu în încercările lui. Psihanaliștii
disting primele semne ale a. la
copii, atunci cînd el dă semne
de nediscernămînt între străini
si familie, dezvoltarea sa afectivă
fiind blocată. Odată acest mo-
ment depășit, calea către un echi-
libru stabil se impune individu-
lui ca o continuă adaptare. Cînd
însă este nevoie de o nouă adap-
tare, individul suportă temporar
a. P. Janet, care arată că există
și o nevroză de angoasă, mențio-
nează că „angoasa cronică este
un sentiment caracteristic pen-
tru stările melancolice… subiec-
tului îi este frică de propriile
sale acțiuni și suferă la gîndul
executării lor… el nu mai poate
trăi sau tolera propria viață.
A. completă antrenează ideea
morții și tentativele de sinuci-
dere". Pornind de la S. Kirke-
gaard (1844), a. a fost instituită
ca o categorie filosofică și tra-
tată și în sens de a. metafizică
sau a. morală, dar privind mereu
destinul uman. De aici divers le
sensuri sau accente dobînditede acest concept în sistemele
existențialiste ale lui M. Heiddc-
ger, j!l'. Sartre, J. Maritainc,
A. Camus ș.a. Pentru J.P. Sar-
tre a. înseamnă mai mult dez-
gust iar pentru P. Diel (1956),
frică față de o amenințare cu
obiect confuz. în genere a. este
un fenomen psihosomatic multi-
dimensional și care se dezvoltă
la diverse nivele de gravitate in
dependență de situații și de par-
ticularitățile individuale, de vul-
nerabilitatea subiectului.
ANIMISM INFANTIL, după ter-
minologia, în acest caz defectu-
oasă, a lui J. Piaget, concepție
egocentrică a copilului, comple-
mentară „realismului", implicînd
indistincția între „eu" și „lume",
între conștiința de sine și con-
știința lucrurilor. Aceasta deter-
mină pe copil să proiecteze tră-
irile sale în realitatea lucrurilor
ceea ce soldează atît cu atribui-
rea de obiectivitate subiectivu-
lui („realism"), cit și de subiec-
tivitate obiectivului („artificia-
lism"). Astfel, subiectul capătă
proprietăți care sînt de fapt ale
obiectelor, iar obiectele dobîn-
desc proprietăți care aparțin în
realitate subiectului. Copilul a-
tribuie simțire, conștiință, in-
tenționalitate și viață la început
tuturor lucrurilor, apoi celor care
se mișcă, mai tîrziu numai celor
care se mișcă autonom, fără a Ji
primit mișcarea prin transfer; de
asemenea, legat de concepția lui
animistă, copilul atribuie lucru-
rilor un fel de necesitate morală,
al cărei principiu fundamental
51

este acela de a fi folositoare omu-
lui, și numai treptat ajunge să
conceapă un determinism fizic
independent de om. Această ne-
cesitate morală care se crede
că regizează fenomenele fizice
este legată de artificialisniul in-
fantil.
AN OM AL, caracteristică nepa-
tologică constînd ci in deficiență
apropiată de infirmitate dar
nu și de maladie. Calificativul
se aplică subiecților ce suferă
de deficiențe fizice, senzoriale și
inlelective (paralizii, orbire și
ambliopie, sudromutitate și hi-
poacuzie, întîrziere mintală, oli-
gofrenie). Se recurge la acest
termen pentru a se face deose-
birea de anormal care, mai ales
în ordinea psihică, are alte sem-
nificații și este de competența
psihiatrilor, iar nu a defectolo-
gilor și pedagogilor specializați.
ANOMIE (gr. a – fără/w-
mos — lege), dezordine, dezor-
ganizare, după E. Durkheim,
dereglare, mai ales a unui sis-
tem de valori acreditate tradi-
țional. A. indivizilor dezrădă-
cinați din mediul lor social, sau
care au pierdut sistemul lor de
valori, fiind predispuși inadap-
tării, delincventei etc. A. este un
termen opus autonomiei morale
(în sens kantian). într-un cu
totul alt sens, a. este folosită de
K. Halstead (1!>47) ca incapaci-
tate de a folosi numele (nouicn)
obiectelor și persoanelor cunos-
cute.
ANOREXIE, stare patologică
sau nevroză consumi din refu-
zul alimentării. Subiectul nu estecapabil să îngurgiteze alimen-
tele, se blochează parțial față
de acestea și devine aproape
insensibil la foame. A. este psi-
hogenă (A. Ridcau, 1971). La
sugaci refuzul sinului este pus pe
seama unui conflict latent cu
mama. La copiii de 3 —10 ani
a. se explică variabil prin hipere-
motivitate, capricii, spasme his-
teroide, opoziții menite să atragă
atenția adulților, fobii alimen-
tare. La tinerele fete se întîl-
nește uneori după pubertate, sin-
dromul de anorexie mentală, care
poate să ajungă la forme de
mare gravitate, se însoțește de
infantilism și este înțeles ca
o regresiune ' cauzată de dificul-
tatea evoluției spre autonomie
și feminitate, dificultate condi-
ționată mai ales de mediul fa-
milial, dar și de alte cauze.
A.m. poate exista relativ auto-
nom sau ca o componentă a u-
nor tulburări psihice mai com-
plexe. Necesită psihoterapie și,
uneori, asistență endocrinologică.
ANORMAL, ceea ce nu se în-
cadrează în normă. Implică re-
ferință la un grup determinat
și la un model abstract, stabilit
în prealabil. în limbajul curent,
deviație patologică, de obicei,
de natură psihică. între normal
și a. mi se poate stabili o deli-
mitare netă, ele fiind puncte
cxtrom.i; alo unui continuam, ;<-
fia te in unitate dialectică. Să-
nătatea psihică reprezintă un
echilibru dinamic între individ
și mediu, consiind în principal
în păstrarea traiectoriei majori-
38A
•g, coordonatelor \ ii Iii psihke
in toate condițiile existenței, l'o
curba lui Gauss normalul se
plasează în zona di- frecvență
maximă a valorilor, a. reprezen-
tînd abatemi de l.'i valoarea și
semnificația generală a mode-
lului uman.
ANOSMIE (gr. an – fără,
osme — miros), pierdere parțial
selectivă sau totală a sensibili-
tății olfactive. Este cauzată de
leziuni ale receptorului din fo-
sele nazale sau ale centrilor olfac-
tivi din lobul temporal.
ANOSOGNOZIE, eșec sau re-
fuz de a recunoaște un defect
sau boală. îvu se confundă cu
neglijarea propriei boli. A. este
o formă a mecanismului de apă-
rare cunoscut sub numele de
„negare a realității". Cel mai co-
mun exemplu este acela de ne-
gare a surzeniei sau a orbirii, dar
orice tip de incapacitate fizică
poate fi fie nerecunoscută, fie
negată activ (afazic, paraplegie,
desfigurare sau chiar pierderea
unui membru sau ochi). După
Weinstein și Kahn (1959) a.
este un mod de adaptare la stress,
atribuit „reorganizării simboli-
ce", adică unui mod schimbat
de gîndire și vorbire care îl face
pe individ capabil să se adapteze
la problema lui.
ANOZODIAFORIE, stare psi-
hică ilustrată prin indiferența
amuzată, uneori euforică a bol-
navului față de propria-i tul-
burare.
ANTICIPARE, după H. Pieron,
reacție care în virtutea ritmului
sau a condiționării, precede sti-mulul la care corespunde adap-
tarea. Acțiune sau imagine ce
se declanșează înaintea condiții-
lor ce o provoacă (F. Bartlett).
După P.K. Anohin, a. este o
caracteristică generală a vf-ficctii-
rii care fiind orientare, are în-
totdeauna o componentă „îna-
inte mergătoare" sau de devan-
sare a stimulilor și situațiilor.
Prin condiționare, care este o re-
lație tipic anticipativă, dar mai
ales prin elaborarea sistemelor
reflexe, procesele reflectorii pro-
gresează în măsura în care își
dezvoltă o bază anticipativă (sche-
me, modele, reprezentări, con-
cepte) sau se distribuie în circui-
tul retroacțiunii anticipate, știut
fiind că a. rezultă din retroacțiuni
repetate (A.L. Baldwin). în ci-
tire, percepția vizuală a șirului
de semne devansează cuvintele
care se decodifică și pronunță.
După J. Piaget, asimilarea este
anticipativă prin schemele pe care
le actualizează. O. Selz a fost
primul din cei care au demonstrat
însemnătatea a. în înțelegere și
mai ales în rezolvarea de pro-
bleme (punerea problemei, ipo-
teză, plan rezolvitor). Ed. Bern-
stein arată că acțiunea motorie
se bazează pe un „model al vii-
torului necesar", iar G. Miller,
11. Galanter, K. Pribram dez-
voltă psihologia cibernetică, re-
levînd existența în structura tu-
turor conduitelor a unor planuri
mentale și imagini ale situației.
Gîndirea este eminamente anti-
cipativă și proiectivă.
^ANTICIPARE OPERAȚIONA-
LĂ, elaborare anticipativă a
53

sti nețurilor operatorii necesare
pentru învățare și toi marc pm-
gresivă a gindini. Se recurge în
acest scop la iDitienannvl ino-
ileiatoriu (\\). Am dat denumirea
de teorie a a.o. sistemului de în-
vățare propus de noi (1962) și
confirmat experimental de S. Yor-
nicescu, T. Crețu, F. Andreescu
ș.a. Teoria a.o. este în conver-
gență cu didactica psihologică
propusă de H. Aebli.
ANTINOMIE (gr. anti — con-
tra, nomos — lege), categorie
ce exprimă contradicția între
două concepte, teze care se ex-
clud ambele fiind egal demon-
strabile logic. La Kant, a. de-
semnează contradicțiile în care
ajunge rațiunea pură cînd în-
cearcă să explice lumea. Aceste
contradicții se traduc în patru
cupluri de teze filosofice, fie-
care cuplu formînd o a.: a) lu-
mea este finită — lumea este in-
finită; b) fiecare substanță com-
plexă e alcătuită din părți sim-
ple — nu există nimic simplu;
c) în lume există libertate —
în lume există numai determi-
nism; d) există o cauză primordi-
ală a lumii (divinitatea) — nu
există ^ o cauză primordială a
lumii. în accepțiunea modernă, a.
are sensul de contradicție dialec-
tică.
ANTIPATIE, raport afectiv de
respingere tacită a unei persoane,
de neacceptare a modului ei de
a fi, de a se comporta, de a simți;
incompatibilitate afectivă resimți-
tă nu ca ură ci mai mult ca o
lipsă de contact și de aderență.
Poate fi spontană și nemotivată,<\plicîndu se, după Tli. Ribot,
prin nepotriviri de structuiă or-
ganică și psihică. Cînd a. este mo-
tivată prin resentiment sau de-
zaprobarea conduitei celui anti-
patizai, atunci poate evolua spre
ură sau involua spie o echili-
brare a relațiilor. Aceasta ia
dependentă de modul cum sînt
evaluate comportamentele. Și a.
spontană poate fi depășita prin
raționamente de valoare și o
mai bună cunoaștere psihologică.
ANTRENAMENT AUTOGEN,
metodă psihoterapeutică și psiho-
profilactică elaborată de neuro-
patologul german J. H. Schultz.
Folosită inițial în tratamentul
unor afecțiuni psihosomatice, me-
toda a cunoscut datorită bune-
lor ei rezultate o largă utilizare
în diverse domenii de activitate
umană. în prezent, a.a. este
folosit ca o metodă de pregătire
psihologică a oamenilor normali,
sănătoși, ce desfășoară activități
care implică utilizarea maximă
a posibilităților lor fizice și psi-
hice (aviatori, cosmonauți, spor-
tivi etc). Metoda preia unele
scheme din practicile voga, aso-
ciate cu teoria științifică a suges-
tiei și autosugestiei ca și cu ex-
periențele medicale de hipnoză.
Pornind de la constatarea că în
cursul sugestiei hipnotice pot
fi obținute variate modificări
corporale, J.H. Schultz consideră
că prin concentrare mintală, prin
autosugestie, în stare de relaxare
psihosomatică, se poate obține o
autoreglare a stărilor corporale.
A.a. apare astfel ca un exerci-
țiu practicat de sine însuși ce
54A
produce o „auiodeconectare con-
centrativâ" care permite obține-
rea unei stări de relaxare pro-
funda analogă somnului fără aju-
torul unei sugestii străine. Me-
toda constă în șase cicluri de
exerciții ce se desfășoară într-o
anumită succesiune riguroasă și
care conferă, în final, subiec-
tului ce se antrenează o binefă-
cătoare stare psihosomatică. Prin
practicarea a.a. se realizează o
destindere și un calm interior,
trăite printr-o stare de euforie
moderată, liniștitoare, cu supri-
marea conflictelor psihice; elibe-
rarea de tensiunile psihice inte-
rioare permite utilizarea poten-
țialelor reale ale indivizilor, ma-
nifestate prin creșterea capaci-
tăților intelectuale, memoriei, con-
tribuie la creșterea stăpînirii de
sine și a eficienței activităților
mentale. Pe plan somatic se rea-
lizează o deconectare organică
cu destindere musculară și vas-
culară și eliberarea automatis-
melor neurovegetative cardiace,
respiratorii și digestive.
ANTRENAMENT MODELA-
TORI U, denumire dată de noi
(1962), în cadrul sistemului învă-
țării prin anticipare operațională,
acelui antrenament ce-și propune
să formeze sau să modeleze acele
operații și coordonări operațio-
nale (reversibilitate, tranzitivi-
tate, asociativitate) care urmea-
ză să apară în ordinea stadială
și sînt necesare pentru progresul
învățării. în acest scop se elabo-
rează modelul di." ncțiuue și se
proecdea/.ă Iu iiHerio: izarca lui,urmată de succesive exteriorizări
sau aplicații.
ANTRENAMENT PSIHOLO-
GIC MODELAT, formă concretă
de aplicare a principiilor mode-
lării în organizarea și desfășu-
rarea activităților de pregătire
psihologică. A.p.m. a devenit
posibil datorită progreselor știin-
țelor care contribuie la înțelege-
rea și explicarea fenomenelor psi-
hice, în funcție de scopul acțiunii
de modelare pot fi diferențiate
două accepții ale termenului de
a.p.m., deși, în ansamblul lor,
ambele ipostaze reprezintă părți
ale unei structuri funcționale
unice: a.p.m. ca instrument de
cunoaștere cît mai profundă a
fenomenelor psihice implicate în
activitatea în speță; a.p.m. ca
instrument de acțiune efectivă
în dirijarea activității psihice,
în unitatea lor, aceste ipostaze
apar ca punct inițial și ca moda-
litate de realizare a sarcinilor
și scopurilor oricărei activități de
pregătire psihologică. Ca instru-
ment de acțiune a.p.m. pe baza re-
prezentării modelului de desfășu-
rare optim, programează acele
condiții sau acțiuni care favo-
rizează desfășurarea normală a
activității sau care contraca-
rează acțiunea fenomenelor care
impietează asupra randamentu-
lui activității. Se apreciază că
prin experimentarea și aplicarea
a.p.m. se obține o cunoaștere
mai bună și mai rapidă a com-
plexității activității psihice, ca
si fortificarea și potențarea dife-
ritelor funcții psihice.

A
ANTRENAMENT PSIHOTO-
NIC, tehnică (le pregătire psiho-
somatică specifică activității spor-
tive. A.p. constă în exersarea și
însușirea unor operații motorii,
într-o ordine riguroasă, cu res-
pectarea strictă a unor condiții,
care au drept scop reglarea psi-
hică și somatică a sportivilor
prin acțiune inițiată asupra to-
nusului muscular. Principiul aces-
tei tehnici constă în modificarea
tonusului muscular prin concen-
trare mintală ce se repercutează
favorabil asupra funcțiilor psiho-
somatice. Este deci o formă de
antrenament ideomotor. Sub as-
pectul beneficiului, a.p. apare
ca o abilitate conștientă de fruc-
tificare a modificărilor fiziologice
și psihologice provocate de relaxa-
rea musculară generală. însușirea
a.p. implică parcurgerea a trei faze:
a) faza preliminară sau de ini-
țiere în care sub rezerva ade-
ziunii totale a subiectului sînt
practicate exerciții de relaxare
musculară prin care sînt conștien-
tizate relaxările pasive, contrac-
țiile active și controalele respi-
ratorii; b) faza însușirii antre-
namentului autogen, după me-
toda lui J.H. Schultz, consi-
derată ca experiență fundamen-
tală; c) faza specială sau de
antrenament psihosomatic mo-
delat, care cuprinde completări
specifice, activități sportive, vi-
zind obținerea unui control mus-
cular localizat și electiv, crește-
rea tonicității și eficienței muscu-
laturii în vederea unei val<>nl'i-
eări ulterioare. Deși baza teore-
tică este eclectică, iar tehnicileincluși"1. în antrenament sînt ex-
trem de variate, totuși a.p. <?par<;
ca o modalitate de pregătire .1.
sportivilor, unitară și originală,
ca o metodă bine structurată
și codificată. Influențele a.p. asu-
pra organismului sint de o mare,
varietate. Metoda, bine aplicată,
elimină tulburările psihosomatice
resimțite de sportivi înainte de
concurs (teamă, insomnie, tul-
burări musculare, stare de trac,
incapacitate de concentrare și
mobilizare etc.). Este recoman-
dat în profilaxia oboselii, ca un
mijloc ele restabilire și refacere
a organismului după efort.
ANTRENAMENT SPORTIV,
proces pedagogic, sistematic, orien-
tat spre perfecționarea calită-
ților și capacităților psihomotrice
ale individului, în vederea rea-
lizării de performanțe sportive
cît mai mari, avînd ca factor
și pregătirea psihică. Include:
pregătirea psihică de bază, cea
specială și cea pentru concurs.
(M. Epurau). Există și metode
du antrenament speciale psihice
ca antrenamentul autogen, an-
trenamentul psihoton.
ANTROPOMETRIE, tehnicile
de măsurare folosite în antropo-
logia biologică (antropobiologie);
împreună cu prelucrările sta-
tistice corespunzătoare alcătuiesc
uu auxiliar indispensabil, de ex.
in stabilirea normelor de vîrslă
și sex într-o populație, ca și .1
normali Lății creșterii și dezvol-
tării unui co'iil.
ANULARE RETROACTIVA, în
psihanaliză, mecanism psiholo-
gic care îl determină pe subiectgg, gîndea:-!" ă și să se lonipotte
astfel ca și cum o serie de aete,
cuvinte, gînduri anterioare ale
acestuia nu ar fi avut loc nicio-
dată. Despre a.r. S. Freud scrie:
adevărata lor semnificație con-
stă îl nceea eâ ele reprezintă
conflictul a două iorțe opuse și
de intensități aproape egale și
ceea ce reprezintă de regulă
opoziție între dragoste și ură".
ANXIETATE, tulburare a afec-
tivității manifestată prin stări
de neliniște, teamă și îngrijorare
nemotivată, în absența unor cauze
care să le provoace. A. se defi-
nește ca „teamă fără obiect" spre
deosebire de fobie care este „tea-
mă cu obiect". Deseori a. se
manifestă sub forma unei stări
de frică cauzată de o incertitu-
dine în care subiectul are impre-
sia unei nenorociri iminente, care
planează pretutindeni, îl încon-
joară, îl pătrunde, dar nu o
poate defini și nici îndepărta.
Stările de a. sînt însoțite de
fenomene organo-funcționale ca:
jenă precordială, palpitații, greu-
tate în respirație, transpirație
etc. Psihologia existențialistă se
ocupă mult de a. sau angoasă
ca formă foarte accentuată de a.
întrucît consideră că aceasta este
starea permanentă a omului. Ca
simptom psihopatologic se în-
tîlnește în melancolia anxioasă.
în nevroza obsesivă, fobieft, în
debutul psihozelor sau în afec-
țiuni endocrine și cardiace.
APARAT PSIHIC, termen psih-
analitic ce desemnează anumite
caracteristici pe care teoria fieu-
diană le atribuie psihismului sianume capacitatea de a transmite
și transforma o energie deter-
minată și diferențierea sa în
sisteme sau instanțe. Termenul
de a.p. nu trebuie înțeles in sens
anatomie, ci semnifică o orga-
nizare in cadrul căreia excitațiile
trebuie să urme/e o ordine c-.ire
fixează locul diferitelor sisteme.
Funcția a.p. este menținerea ni-
velului celui mai scăzut posibil
al energiei interne a unui organism.
Transformările de energic sînt
mijloacele prin substructurile a.p.
Pentru S. Freud termenul de
a.p. are valoare do model teore-
tic.
APATIE (gr. — a — fără, pa-
tlws — pasiune), stare de pasivi-
tate, cauzată de lipsa dorințe-
lor și a oricăror mobiluri spre
acțiune; atitudine indiferentă față
de problematica vieții cotidiene.
Termenul a fost folosit de ase-
menea, în diverse doctrine etice
din antichitatea greacă (stoicii,
scepticii) pentru a caracteriza
starea ideală a înțeleptului, de-
venit insensibil la durere și plă-
cere, lipsit de „pasiuni". A. este
implicată, în forme accentuate,
în unele afecțiuni neurologice,
psihice și somatice.
APERCEPȚIE (lat. – ad -la,
perceptio — cunoaștere), termen
introdus de Leibniz pentru a
desemna percepția conștientă spre
deosebire do „micile percepții"
inconștiente. La Kant a. arc
sensul de conștiință de sine. La
]. Herbai t, a. diibîndcșle sensul
d<; proces bazai prin intermediul
căruia se achiziționează noi cu-
56

AA
noștințe. Este deci experiența
perceptivă și cognitivă ce se acti-
vează selectiv servind ca instrument
sau model în noile acte de percepție
și cunoaștere. \V. Wundt înțelege
a. și ca o percepție focalizată
foarte activă și clară întrucît
este susținută prin cunoștințe
prealabile și interese. Fondul aper-
ceptiv semnifică totalitatea expe-
rienței, tendințelor și montaje-
lor ce pot mijloci perceperea și
cunoașterea în genere. îndeosebi
reprezentările alcătuiesc fondul
a. Se disting a. stabilă constînd
din structurile cognitive și cona-
tive și a. temporală constînd
din starea și dispoziția subiec-
tului în momentul percepției.
Psihologia contemporană nu ape-
lează la termenul de a. întru-
cît conținutul a. este tratat prin-
tr-o serie de alte concepte, de
ex.: etalon, mnemoschemă, cod,
montaj, model etc.
APETENȚĂ, actualizarea și dez-
voltarea unei dorințe menite să
ducă la satisfacerea unei tre-
buințe materiale sau spirituale;
tendință preferențială.. Starea opu-
să este inapetența.
APORIE (în gr'. – dificultate,
încurcătură), în filosofia clasică,
problemă ce comportă soluții con-
trare dar echivalente; în episte-
mologia și psihologia modernă,
problemă de logică extrem tic
dificilă și real, insolubilă.
APRAXIE (gr. a — fără, pra-
xis — acțiune), sindrom neuro-
psihic constînd în tulburarea pro-
prietății coordonatoare, elabora-
tă ontogenetic, cari; combina in
conformitate cu un scop perlor-manțele gnozice și activități-
le motorii ale unor formațiuni
relativ integre din punct de ve-
dere al funcțiilor elementare
(M. Goldenson, '1970). După Ed.
C'laparede, a. este în sfera motorie
ceea ce este agnozia în sfera
percepției. Forme clinice: a. ideo-
motorie, alterare a coordonării
gestuale constînd în incapacita-
tea bolnavului de a efectua anu-
mite acțiuni, mai ales gesturi
simple la comandă, cu conser-
varea planului ideativ necesar
activităților complexe și a posi-
bilității de efectuare a acestor
activități, fiind determinată de
leziuni ale lobului parietal al
emisferului cerebral dominant;
a. ideatorie, imposibilitatea exe-
cutării actelor complexe în suc-
cesiunea logică și fluentă a di-
verselor gesturi elementare, cu
toate că fiecare gest, în parte,
poate fi corect executat, deter-
minată de leziuni localizate de
asemenea în lobul parietal sting;
a. melo-kinetică, pierderea posibi-
lității de a efectua gesturi fine ale
mîinii, cu menținerea posibilității
de a efectua gesturi ca atare, de-
terminată de tulburări la nivelul
căilor motilității voluntare (calea
piramidală); a. constructivă, tul-
burarea activităților plastice (a-
ranjare, modelare, desenare) în
care elementele spațiale ale lu-
crării sînt greșit dispuse, deter-
minată de leziuni localizate fie
în emisferul cerebral drept (for-
mă mai frecventă și mai accen-
tuata pe linie vizuo-spațială): a.
îinlirăctttHliti, dezorganizarea Res-
turilor care privesc actul îmbră-carii ca atare, neexistînd a. idea-
torie sau ideomotorir, fiind deter-
minată de leziuni pai i<to occi-
pitale drepte; a. bitco-lin^uo-fticia-
ltfl tulburarea bilaterala constind
în' imposibilitatea de a executa
mișcări la comandă la nivelul
musculaturii cefalice (bolnavii ne-
putînd scoate limba la comandă,
umfla obrajii, sufla, fluiera), de-
terminată de leziuni localizate
în aria precentrală inferioară a
emisferului cerebral dominant;
afagoapraxia, imposibilitatea de a
înghiți la comandă, cu conser-
varea reflexului de deglutiție,
determinată de leziuni în aria
Broca și în girusurile precentral
sting și supramarginal; a. mișcă-
rilor expresive mimice, imposibi-
litatea redării stărilor emoțio-
nale de către musculatura facia-
lă, deși aceasta nu este alterată
motor, determinată de leziuni
situate în regiunea precentrală,
în aria de reprezentare motorie
a capului; annizia apraxică, vo-
cală (imposibilitatea de a cînta
din gură, deși nu există tul-
burări ale mușchilor interesați)
și instrumentală (incapacitatea de
a cînta la vin instrument, deși mo-
tilitatea elementară a membre-
lor superioare este conservată);
a. a mersului și a redresării, dimi-
nuarea sau pierderea capacității
de a coordona membrele infe-
rioare în mers, în absența unui
deficit motor, fără tulburări ata-
xice de tip cerebral, vestibular
sau proprioceptiv, determinată
de leziuni frontale; a. mișcărilor
oculare, imposibilitatea dirijării
voluntare a privirii la un mo-ment dat, determinată de leziuni
for.ili7.'ite iu lobul frontal, pa-
rii-ial și occipital; a. pn)i>\i<-
ticv, de tipul imposibilității folo-
sirii mîinilor, determinate de le-
ziuni parietale. Aceste forme de
a. pot fi compensate spontan
sau supuse unor acțiuni de recu-
perare dirijată. H. Pieron dis-
tinge și o pseudoapraxie care nu
se referă la coordonarea motorie
ca atare ci este consecința unei
agnozii; subiectul nu poate re-
cunoaște obiectele.
APREHENSIUNE, stare simi-
lară anxietății, dar do mai mică
intensitate. în alt sens, înțele-
gere sau surprindere a ceva
real, îndeosebi a faptelor psiho-
logice.
A PRIORI, ceea ce este de mai
înainte și precede un eveniment
sau o experiență. Termen folo-
sit în gnoseologia clasică. Kant
distinge o cunoaștere absolut sau
pur apriorică și care nu depin-
de de nici o experiență, fiind
universală (afirmație mult criti-
cată) și judecăți apriorice a căror
legătură cu experiența este ne-
îndoielnică. Piaget nu recunoaște
decît aceasta ultimă formă de fap-
te psihologice existente a.p. în
raport cu cele actuale. Opus față
de a posteriori, cunoaștere ce vine
după și dintr-o experiență.
APTITUDINE, însușire sau sis-
tem de însușiri ale subiectului,
mijlocind reușita într-o activi-
tate; posibilitate de a acționa
și obține performanțe; factor al
persoanei ce facilitează cunoaș-
terea, practica, elaborările teh-
nice și artistice, comunicarea.
58

A
După A. Wolf, a. este imitatei
de bază a vieții psihice. în această
perspectivă a. sijit tratate ca.
facultăți psihice generice, indi-
vizii deosebindu-se numai după
gradul de dezvoltări- și modalită-
țile de combinare a acestor fa-
cultăți. A. Binet înțelege a. ca
nivel funcțional al psihicului. în
psihologia persoanei, a. se echi-
valează cu structurile sau valo-
rile instrumentale condiționînd
calitatea acțiunilor de orice fel.
1J. Yîgotski a introdus terme-
nul de instrument spiritual. A.
are frecvent o structură psiho-
fizieă și corespunde unor orga-
nizări psihofiziologice. Xoi de-
finim a. ca: sisteme operaționale
stabilizate, superior dezvoltate și
de mare eficiență. în psihologia
diferențială a. se identifică nu-
mai după criteriul performanțelor
supramedii și al specificității.
F. Galton a pus a. și talentele,
în genere, în raport necesar cu
dotația ereditară. Behaviorismul
a relevat rolul învățării și exer-
cițiului în constituirea și dezvol-
tarea a. Totodată a.' a fost
înțeleasă ca un fel de deprindere
(St. Hali) ceea ce a stîrnit variate
obiecții. A. este mai degrabă
o dispoziție interfuncțională, un
construct (G. Kelly) de operații
și procese (Ed. Clapare.de) de o
mai mare mobilitate decît deprin-
derile, depășintlu-lc pe acestea
și sub raport calitativ. A. rezultă
dintr-un aliaj a ereditarului și
dobînditului. însăși a. nu este
ereditară dar se întemeiază pe
anumite premise native (însușiri
de tip nervos, particularități aleanali/af ovilor, dispoziții pivopr.
r.jț ionale :.». coordonat ive). fi. "I e|>.
Iov insistă asupra faptului ci
premisele native sînt generice
pntînd intra în constituția a
variate a. Problema raportului
cantitativ dintre cota eredita-
rului și cea a dobînditului rămine
controversată și întrucît între
cele două segmente evolutive
trebuie prevăzută mai degrabă
continuitate dccît opoziție, în-
săși problema pare să fio depă-
șită. Granița dintre contribuția
eredității și cea a mediului și
educației nu poate să reprezinte
o constantă. Studiile asupra ge-
menilor univitelini, constată că
exercițiul influențează slab dez-
voltarea funcțiilor elementare dar
este decisiv pentru elaborarea și
progresul funcțiilor complexe. Da-
că K. Schottlewarth apreciază
că în dezvoltarea gemenilor ere-
ditatea influențează în proporție
de 62%, R. Zazzo, ocupîndu-se
de deosebirile psihice dintre ge-
menii univitelini, apreciază că
acestea fiind dobîndite, pot avea
o pondere de 80% din particula-
ritățile de personalitate. F. New-
raan a constatat o deosebire
frapantă între coeficientele de in-
teligență a două gemene univite-
line dintre care una (cea cu coefi-
cientul de inteligență superior)
a urmat studii superioare, iar
cealaltă a rămas analfabetă. A. Fer-
guson susține că: „numeroasele
demonstrații concludente în le-
gătură cu faptul că factorii ere-
ditari joacă un rol important
în a. umane, nu ne pot abate dela părerea că factorii mediului
înconjurător pot juca un rol
crucial ca sursă de diferențiere
individuală." Posibilitatea dobîn-
dirii, împlinirii și dezvoltării supe-
rioare a a. este desigur variabil
realizată de către diferiți indivizi
și în cadrul a diferite forme de
existență culturală si activitate.
Pentru a. ce implică precumpă-
nitor structuri senzoriomotorii con-
tribuția eredității este importan-
tă pentru cele implicînd organi-
zare intelectuală și adaptare so-
cială, decisive sînt exercițiul și edu-
cația, în condițiile activității a.
se constituie dar se și verifică do-
bîndind forme de capacități. Du-
pă H. Pieron: „capacitatea sin-
gură poate fi obiectul unei eva-
luări directe, a. fiind o virtuali-
tate". E. Thorndike a susținut
că a. sînt unități independente
ce nu se influențează reciproc.
Paterson admite existența unor
trăsături individuale constînd
dintr-o anumită compoziție de
a. Ed. Clapare.de insistă asupra
structurii specifice a a. rezultate
din sinteza de procese și însu-
șiri psihice. A. Adler explică
dezvoltarea a. nu ca valorificare
a zestrei ereditare ci ca o con-
secință a complexelor de inferio-
ritate ce tind să fie depășite
prin compensație. în psihologia
modernă s-a generalizat înțele-
gerea relațiilor compensatorii din-
tre a. (B. Teplov). în orice ca/.
nu se confirmă teoria indepen-
denței a. și nici interpretarea com-
poziției prin aditivitate. Orice
manifestare umană, implicată îu
activitate, poate fi sau poatedeveni a. Considerînd diviziu-
nea a. în simple și complexe,
admitem că trecerea de la simplu
la diverse grade de complexitate
implică relații de interacțiune și
intermodelare. La nivelul per-
sonalității, a. se prezintă ca un
sistem cu o organizare ierarhică
și întotdeauna originală. Talentul
rezultă tocmai dintr-o astfel de
interacțiune^ specifică dintre a.
helcrogcne. în aceeași ordine de
idei se pune și problema interac-
țiunii a. pe verticală, conside-
rind diviziunea inițiată de Spear-
man între factorul general (G)
și cei speciali (S). Ca a. generală,
valabilă în toate sau în cele mai
multe din domeniile de activitate,
este socotită a fi inteligența de
către majoritatea autorilor. Sanch
identifică factorul G cu cogniția,
C. Burt cu atenția, iar R. Wood-
worth cu voința. Asupra pre-
zenței unei sau unor a. de to-
tală generalitate încă se mai discu-
tă. L. Thurstone a introdus con-
ceptul de factori de grup, cărora
li se rezervă un loc intermediar
între factorul general și cei spe-
ciali. A. corespunzătoare facto-
rilor de grup sînt valabile pentru
un grup de activități, pentru o
anumită categorie de teste sau
probe. Astfel sînt înțelegerea,
percepția rapidă, gîndirea induc-
tivă și cea deductivă, memoria,
raționamentul numeric, spațiali-
ta'tea și fluiditatea verbală, pe
care L'. Thurstone lc-a denumit
a. intelectuale primare. Promo-
torii teoriilor multifactoriale au
introdus o serie de alți factori
de grup. K. Meili introduce fae-
60
<R

torii de complexitate exprimați
în întinderea gîndirii și modul
de a face combinații. J. Guilford
consideră flexibilitatea, fluidita-
tea, originalitatea și elaborarea.
T. Kelley grupează a. după:
a) abilitățile de operare cu rela-
ții spațiale; b) cu relațiile nu-
merice; c) operarea în plan men-
tal; d) memorie; e) tempoul
percepției și mișcării. Mențio-
năm și factorul K, spațial-me-
canic, introdus de Ph. Vernon.
Prin cercetarea factorială, efec-
tuată de regulă cu metoda teste-
lor se identifică elementele com-
ponente ale a. complexe, profesio-
nale sau a. speciale. Acestea nu
au însă o compoziție standardi-
zată și mai importantă decît
inventarierea și măsurarea fac-
torilor este surprinderea corelații-
lor, interacțiunilor, înlănțuirii lor,
deci identificarea structurilor.
ARC REFLEX, schema sau
structura morfofuncțională a re-
flexului, constînd din: 1) calea
aferentă; 2) conexiunea centrală;
3) calea eferentă. Neurofiziolo-
gia modernă consideră că orice
reflex este un mecanism de auto-
reglaj ce include cu necesitate
și fecdbackul sau conexiunea in-
versă, de retroaferentație venită
de la efector. Se adaugă deci o a
patra dimensiune, iar în refle-
xele complexe se multiplică sec-
vențial impulsurile eferente care
sînt de diverse tipuri. Schema
a.r. este depășită prin noile cu-
noștințe despre reacțiile circu-
lare, stereotipe, sistemogeneză.
ARHETIP, modele primitive,
forme simbolice, imagini sau sche-me înnăscute, exprimate în cul-
tura popoarelor și a căror totali-
tate definește, (lupă C.G. Jung
inconștientul colectiv. După C\G.
Jung a. reprezintă: „un fond
de imagini străvechi care aparțin
tezaurului comun al umanității".
în culturile popoarelor se iden-
tifică teme sau simboluri co-
mune și pe care C.G. Jung le
consideră ca provenind din posibi-
litățile congenitale ale psihismu-
lui în general. Existînd în for-
mă latentă, a. s-ar actualiza în
expresii artistice, în stări onirice
sau patologice. în etnologia și
psihologia socială contemporană
s-a trecut peste aserțiunile lui
C.G. Jung despre nativitatea și
universalitatea a., termenul fiind
utilizat în sens de model sim-
bolic comunitar sau de tipar
(pattern) cultural (v.). A. se
transmit, mai probabil decît prin
ereditatea biologică, prin eredita-
tea socioculturală și contribuie la
particularizarea unor grupări sau
colectivități. Membrii unei colec-
tivități etnologice au a. ca fac-
for comun și sînt legați prin el.
Temele constante ale folcloru-
lui, limbii și legendelor, sche-
mele de acțiune și cunoaștere
alcătuiesc un fond specific prin
care se realizează ceea ce A.
Kardiner numește personalitatea
de bază, caracteristică pentru o
anume colectivitate.
ARHIPALIUM (ALOCORTliX),
porțiunea cea mai primitivă din
punct de vedere filogenetic a sis-
temului limbic sau rinenccfahil.
AROGANȚĂ, atitudine de fra-
pantă și nejustificată autoafir-mare a superiorității proprii și
de disprețuire, sfidare a altora;
conduită individualistă, supnli-
cială exprimînd o exagerată supra-
apreciere a propriei persoane.
ARTEFACT (lat. ars – artă,
factus — făcut), imagine falsă
ce apare în datele unui experi-
ment, provenind nu de la feno-
menul psihic real studiat, ci de
la aparat (de cx. în encefalo-
gramă), condiții adiacente, parti-
cularități de observare și înregis-
trare, în genere, fapt artificial
sau instrumental.
ARTIFICIALISM INFANTIL,
după J. Piaget, o credință a copi-
lului (din faza centrării intelec-
tive) constînd din atribuirea unei
origini artificiale unor obiecte na-
turale, considerîndu-le produsul
unei activități de fabricație a
oamenilor. Aștrii, pămîntul, ar-
borii, rîurile, munții, lacurile,
norii etc. ar fi astfel, într-o pe-
rioadă inițială, socotiți a fi ro-
dul activității directe a oame-
nilor, cărora le și servesc, apoi,
într-o perioadă mai tîrzie rezul-
tatul indirect al unor activități
umane (ex. norii ,,se fac" din
fumul care iese pe coșul caselor
sau al fabricilor).
ASIDUITATE, proprietate a
voinței apropiată de perseveren-
ță și sîrguință. A. constă în ca-
pacitatea de a urmări neabă-
tut un scop și, aceasta, într-un
ritm susținut, desfășurînd o ener-
gie mereu reîmprospătată. A.
este calitatea necesară pentru
îndeplinirea acțiunilor dificile și
de lungă durată.ASIMBOLIE, tulburare de ori-
ce ff-1 și giad a luncției simbolice
(K. Fmkrlburg, IS>7uj. Alai mult
decit atu/in a. implică pertur-
bări și a simbolicii nonverbale,
gestică, figurativă, geometrică,
numerică etc. Atingînd centrii
senzoriali și motori a. perturbă
și funcția de recunoaștere inclu-
zînd deci și agnoziile. A. afec-
tează nu numai operarea cu sim-
bolurile ci și înțelegerea.
ASIMETRIE FUNCȚIONALĂ,
caracteristică a funcțiilor ana-
logice din cele două emisfere
cerebrale, inclusiv a organelor de
simț perechi, de a avea o dezvol-
tare inegală, unul dintre centrii
dispviși simetric fiind mai activ
și ocupînd o poziție funcțională
dominantă. B. Ananiev presu-
pune că a.f. a organelor perechi
este necesară, elementul domi-
nant îndeplinind un rol decisiv
în coordonarea sistemului. Astfel,
prin a.f. se accentuează decala-
jul dintre imaginile monoculare,
fuziunea lor ducînd la efectul
percepției spațiului tridimensio-
nal (stereoscopie). A.f. se expri-
mă pregnant în diferențierea func-
țiilor celor două mîini, de regulă,
stingă fiind mai sensibilă din
punct de vedere tactil și servind
la fixarea obiectului iar dreapta
dispunînd de mai multă forță
și capacități de coordonare mo-
torie, întrucît intervine domi-
nant în acțiuni. Recent psihofi-
ziologii americani au afirmat că
a.f. a celor două emisfere este
foarte accentuată, dobîndind ca-
racter de specializare: stîngul a-
sigurînd simbolismul verbal iar
63

A
(|IC|)!M1, percepția spațială. După
ilt'7.\ uitarea predominantă a unuia
sau altuia din emisieie s-ar ex-
plica tipurile speciale de activitate
nervoasa superioară.
ASIMILARE, ACOMODARE,
termeni tnlosiți <li- J. Pi.igel1 in
teoria sa psiliogenetieă; ueiiu-
me.ștc procesul de integrare a
condițiilor de mediu la structura
internă a organismului. în psi-
hologie a. și acomodarea desem-
nează cele dona procese ale adap-
tării psihice la mediu, în măsura
în care aceasta se deosebește de
adaptarea vitală sau biologică
propriu-zisă. Astfel, în aceeași
activitate (de cx. suptul lapte-
lui), se disting a. biologică (intro-
ducerea laptelui matern în cir-
cuitul substanțial al organismu-
lui nou-născutului) și acomodare
biologică (adaptarea organismu-
lui nou-născutului la acest mod
do hrănire, care este nou, în
comparație cu modul de hră-
nire de pînă acum, adică din
condițiile vieții intrauterine) de
a. și acomodarea psihică, prima
constînd în a. unui obiect exte-
rior (sînul matern) la o schemă
de acțiune interioară subiectu-
lui (schema suptului, montată
ereditar), iar cea de-a doua
constînd în adaptarea respecti-
vei scheme la obiectul asimilat
(mularea buzelor și a limbii după
forma și dimensiunile sînului sau
ale biberonului, în cazul hrănirii
artificiale, precum și reglarea
frecvenței deglutiției după abun-
dența laptelui etc). Distincția
dintre a. și acomodarea biolo-
gică, care privesc întregul orga-nism și constituie o adaptai,-
nemijlu: iu, py <h; o parte, M ;i.
și acomodare psihică, care pi:.
vesc numai o schemă de acțiui;.-
și mi întregul organism și ;n
drept el'i-ct mijlocirea adaptai.,
biulugice, pe de altă parte, de', m.
și mai clară cînd avem în vcd. i,-
sugerea sînului spre deosebii.
de sugerea degetului, foarte frec-,
ventâ la noii-născuți: suge re,!
sînului se soldează nemijlocit cu
introducerea de substanță in in-
teriorul organismului, în vreme
ce sugerea degetului nu se sol-
dează decît cu „învățarea" suptu-
lui (copilul se antrenează pentru
a suge mai bine). Concomitent.
se evidențiază și faptul că adap-
tarea psihică este subordonată
adaptării în general. Deci, a.
reprezintă orice „incorporare sau
absorbție" de informație prin in-
termediul unor scheme sau mo-
dele operaționale. Acestea con-
diționează nivelul a. care poate fi
perceptivă, intelectuală, raționa-
lă, conștientă sau inconștientă.
J. Piaget notează următoarele
criterii ale a. mentale: a) — exis-
tența schemei; b) — faptul că
eforturile subiectului se supra-
adaugă datelor furnizate de obiect;
c) — faptul că un element de
inferență se supraadaugă con-
statării. Referindu-se la a. ra-
țională, realizată prin sisteme
de operații, același autor no-
tează: „A. este un act de jude-
cată, întrucît reunește conținutu-
rile empirice cu formele logice".
A. empirică și a. deductivă se
succed alternativ după ritmuri
variabile însă totdeauna într-ostrînsă corelație. întrucît noile
conținuturi produc, în raport cu
schemele, efecte deformante;, de
deformare sau destrămare a ve-
chilor scheme și impun cicluri
operaționale specifice, noi com-
binări' și construcții complimen-
tare de scheme, acomodarea cu
funcțiile ei de restructurare, ap-i-
re în raport cu a. ca o dimen-
siune complimentară fără de cnre
viața și dezvoltarea psihică nu
ar fi posibilă. Prin succesivele
acomodări și reacomodări se re-
face echilibrul perturbat de noile
acte de a.
ASIMILARE SOCIALA, proces
prin care indivizii sau grupurile
aparținînd unor culturi sau medii
sociale diferite se transformă, o-
mogenizîndu-se. A.s. poate avea
loc și în sensul că se impune
influența sau predominanța so-
cioculturală, fie mai puternică,
fie de mai mare valoare.
ASINERGIE, pierdere sau di-
minuare a capacității de a în-
deplini simultan și bimanual di-
verse mișcări care alcătuiesc acțiu-
nea motorie, cauzată de afec-
țiuni ale cerebelului.
ASISTENȚĂ PSIHOLOGICĂ,
totalitatea acțiunilor, măsurilor
și îngrijirilor acordate de o per-
soană specializată în vederea întă-
ririi, fortificării și însănătoșirii
psihice a unui om. Asemănător
asistenței medicale, a.p. este di-
recționată pe trei modalități prin-
cipale de acțiune: a) profilac-
tică, prin care se urmărește pre-
venirea apariției unor manifestări
psihice nedorito sau diminuări1,i.
forțelor psihice; in acebt conteniasistența medicală se identifică
cu ceea ce numim de obicei
igienă mintală; b) uzuală, ce
con,tă în ajutorarea omului aflat
într-o anumită activitate sau si-
tuație; e) terapeutică, al cărei
scop este vindecarea pe calea
intervenției psihologice a unor
manifestări indezirabile sau boli
psihice. A.p. reclamă, pentru buna
ei desfășurare, cunoașterea pro-
fundă, multilaterală a omului că-
ruia i se acordă sprijin. Ea se
acordă atît bolnavului mintal
cit si omului sănătos cu scopul de
a le fp.ciîita adaptarea psihică
la condițiile dificile. Specialis-
tul ce acordă a.p. utilizează
mijloace variate cum ar fi: per-
suasiunea, psihoterapia, organi-
zarea regimului de muncă și
viață, organizarea mediului de
viață în sensul creării unui cli-
mat psihic favorabil etc.
ASOCIATIVITATE, plecînd de
la noțiunea matematică a a.
J. Piaget îl extinde în teoria sa
despre operațiile mentale ca prin-
cipiu al invariantei rezultatului
în raport cu operațiile prin care
a fost obținut: „același rezultat
este atins pe două căi diferite
și este totuși recunoscut ca fiind
același". Se referă și la caracte-
ristica gri! puri lor operatorii de
a fi compozabile și îndeosebi
la demersurile inteligenței care
parcurge „drumuri ocolite", aces-
tea fiind cele mai eficiente sub
raportul surprinderii esențialu-
lui.
ASOCIAȚIE, termen introdus
de J. !..<>• ke (sec. al NVH-loa)
și cale denotă Ic^uiuru, asociere,
61 5 — Dicționar de psihologie63

relații funcționale (operatorii) și
de conținut între elemente simple
alo vieții psihice. încă Axistotel
se referise hi legăturile dintre
idei și a propus o clasificare a
lor. în psihologie fenomenul a.
s-a referit îndeosebi la senzații și
la fapte de memorie. Interpre-
tarea prin a. a gîndirii nu a avut
succes. Psihanaliștii începînd cu
S. l'rcud și C.G. Jung au folosit
termenul pentru a indica lega-
rea unei energii pulsativc de o
imagine sau a pulsiunilor între
ele. în genere, a. este privită
sub două aspecte: ca mecanism
psihologic ce realizează trece-
rea de la simplu la complex
și ca fapt sau produs psihic rezul-
tat din respectivele corelări și
care la rîndul său este supus unor
noi compoziții asociative. în sec.
al XX-lea, cercetătorii care se
referă la a., în interpretările și
experimentele lor, nu se reclamă
totuși de la curentul asociaționist
ce a fost abandonat. Totuși oda-
tă cu aceasta, remarcă H. De-
lacroix, nu a fost abandonată
categoria de a., mai ales în urma
fundamentării ei neurofiziologice
prin cercetările asupra reflexelor
și a echivalării a. cu legătura tem-
porară între stimuli indiferenți
(T.P. Pavlov). Deci, a. sînt întot-
deauna mijlocite. în faza actuală
nu se mai susține însă că elemen-
tele asociate preexistă separat ci
se pornește de la cîmpuri, ansam-
bluri sau sisteme. Așa cum men-
ționa Th. Ribot, a. sînt împletite
cu disocieri, analiza și sinteza
fiind interdependente. A. Sama-
rin (19(32) relevă caracterul dina-mic și complex al a. și divide a.
în intrasistemice și intersistemice.
Modelul a. binare este depășit
prin a. în lanț și prin a. de diverse
niveluri, dispuse ierarhic. Legătu-
rile dintre diverse elemente psi-
hice nu sînt însă numai de ordin
asociativ ci și motivațional, se-
mantic sau (și) implicativ. în
psihologia modernă mai mult decît
la conceptul de a. se apelează la
cele de acțiune, operație, semnifi-
cație etc.
ASOCIAȚII VERBALE LI-
BERE, metodă de investigație in-
trodusă de C.G. Jung; deosebite
de cele dirijate, a.v.l. sînt spon-
tane și au fost adoptate ca obiect
pentru o tehnică de diagnoză și
cercetare. Se dau cuvinte-stimul
și subiectul este invitat să răs-
pundă imediat cu primul cuvînt
care-i vine în minte. în felul aces-
ta se sondează pulsiunile și puncte-
le nevrotice localizate în incon-
știent. Aceasta pentru că la sti-
mulii presupuși sau dovediți afec-
togeni intervin întîrzieri, reacții
specifice și pînă la urmă răspunsuri
cu un conținut semnificativ pen-
tru preocupările ascunse ale subiec-
tului (metodă proiectivă). Se poa-
te da și indicația ca la cuvîntul-
stimul să se răspundă cu un șir
de cuvinte timp de 1' sau ca să se
răspundă numai cu adjective,
substantive sau verbe etc. Deci
asocierile sînt condiționate. în
variate forme, spontane sau con-
diționate, a.v.l. au fost și sînt
utilizate pentru investigații cli-
nice, pentru studiul limbajului
copiilor (proba Kent-Ivessanofl)
sau al adulților, pentru determi-A
6Gnări tipologice (A. Ivanov-Suio-
lenslu, P- l'opest u-Xe\r.!ini ele.)
ASOCIAȚIONISM, vechi curent
psihologic definit prin relevai ea
asociației ca fenomen central și
fundamental în formarea și ma-
nifestarea proceselor psihice; ex-
plicarea oricăror acte, procese și
însușiri psihice prin wecnnismul
asociativ. Fenomenul asociației a.
fost semnalat încă de la Aristotel
care a inițiat și o clasificare a
legăturilor simple după: a) con-
tiguitate; b) asemănare; c) con-
trast. A. consideră că orice proces
sau formațiune psihică superioară
este rezultatul unui lanț sau com-
poziții asociative, de unde și
metoda explicării prin asociere
de elemente ireductibile unele la
altele — atomismul asociaționist.
Astfel luîndu-se senzația ca ele-
ment de bază se consideră că din
asocierea sau însumarea senzații-
lor rezultă percepțiile, din a căror
asociere rezultă reprezentările, ca-
re la rîndul lor, fiind asociate dau
conceptele ce se corelează asocia-
tiv în judecăți etc. Este o viziune
gravată de mecanism. în epoca
modernă a. a cunoscut cea mai
largă răspîndire în Anglia, acre-
ditîndu-se ca o teorie psihologică
și ca o gnoseologie. După modul
cum sînt concepute elementele,
teoriile asociaționiste se integrează
cu Th. Hoblees, P. Hartley, J.
Priestley în materialism, iar cu
B. Berkeley, D. Hume, J. Mill și
A. Bain în idealism. Pentru G.
Muller, H. Ebbinghaus, Th. Ki-
bot, principiul asociației a slujit
ca bază pentru fecunde cercetări
experimentale. De asemenea \V.W'iindt și IC. Thorndike s-au spri-
jinit in lini ;ii i le lor pe ideci
asocinției. l.P. l'avlov și V. lîeh-
lerev au dezvăluit, prin reflexe,
mecanismul fiziologic al asocierii.
O serie de reprezentanți ai belia-
viorismului printre care K. Guit-
hrie, J. YVatson, K. Spence, H.
Skinner recurg la a. fiziologic,
îndeosebi in explicarea învățării
(Icaruiniț). Asociat ia constituie ne-
indoilenie un fenomen real dar
abordarea exclusiv asociaționistă
a proceselor și formațiunilor re-
duce posibilitățile de explicare
științifică. Timp îndelungat s-a
încercat să se explice fenomenele
psihice prin legile asocierii. Cerce-
tările au dovedit însă că acestea
au o sferă foarte redusă de vala-
bilitate și aceasta mai ales în sec-
torul faptelor elementare de me-
morie și deprinderi. S-a vorbit
despre o memorie și despre o in-
teligență asociativă, în care, după
J. Locke, un eveniment îl semnali-
zează, asociativ, pe celălalt. To-
tuși nu s-a reușit o explicație aso-
ciativă a proceselor complexe, aici
intervenind legități ce nu sînt în
concordanță cu modelele asociati-
ve originare. A. a fost contrazis
și depășit prin gestaltism, holism
psihologia conduitei, operaționa-
lism, psihologia cibernetică și sis-
temică.
ASOMATOGNOZIE, tulburare
a peixeperii schemei corporale (so-
matognoziei) caracterizată prin
ignorarea sau nonrecunoașterea
unuia sau mai multor segmente ale
corpului.
ASPIRAȚIE, năzuință, struc-
tură motivațional-finalistă, ten-
3* m

A
dința conșlit'iiti'riln eu n cotă v/ilu-
i U'ă f fixată d'-' •/'• * i<. )',ui<r <~i :-i
nnturfult râie, ;>:igaj.ire al< et;v vo-
]IUI1;II';"I, focali/ala valoric, pie-
zcntînd aspeit <!<• proiectare idea-
lâ. l'riii această proiectare înlr-im
viitor ipotetic, a. truc do cui ideal.
Se face deosebirea intre t relniințc-
iiecesități, ce vizează refacerea
echilibrului și trobuințo-aspirații,
ce implică atracția spre scopuri ce
depășesc condițiile la care ;i ajuns
subiectul și reprezintă tendințe
spre ceva ideal. I'. Wze remarca
distincțiile ce apar uzual în lim-
baj: „am nevoie do…, doresc,
aspir spre… In primul caz este o
trebuință comună, în al doilea
se tinde spre o plăcere, iar în al
treilea, cel al a. se proiectează
trecerea într-o stare superioară
celor precedente". A. este un an-
samblu de forțe sau tendințe ce
izvorăsc din motivația de creș-
tere (A. Maslow). A. reunește mo-
tivul cu scopul, este după Chom-
bart de Lauwe „dorința activată
de imagini, modele cave sint impli-
cate într-o cultură și contribuie la
continua ei înnoire". A. exercită
presiuni asupra deciziilor și per-
mit o schimbare de stare, genera-
toare de progres, autoriză subiec-
tul să se situeze pe o poziție su-
perioară într-o scară verticală de
valori (P. Bize). Tocmai în legă-
tură cu această situare într-o ie-
rarhie de valori se definește nive-
lul de a. Chombart de Lamve,
ocupîndu-se de sociologia a. con-
stată că în epoca noastră, a.
evoluează în masă exploziv și
ascendent în legătură cu urbani-
zarea, industrializarea și mass-medi;i. Factorul globul al trans-
formiini revoluționare a •'.o., i.-i Ctii
m linei iț'f-azâ. decisiv ;> ;ci n -.imi–a
ÎI. Se detașează un aspec i. -,oeio-
lo'.;ic; și altul psihologic al a.
1".v<iiaînd în raport oi virs'a s<
cu situațiile social'1, a. cunosi
o dinamică deosebit de conipl–\';
în care un rol important revr!<
cunoașterii de sine, estimării po ;••
bilităților de realizare, experien-
ței acumulate și modelelor adop-
tate.
ASTENIE, stare rezultată din
deficitul forțelor vitale, caracte-
rizată pe de o parte prin irifabi-
litate și hipersensibilitate, pe de
alta prin fatigabilitate și reducție
a capacității de lucru. Este însoțită
de anorexie, insomnii, nevralgii,
vertij uri și la,bilitate vegetativă.
Uneori apar hipomnezii, fluctuații
ale atenției și lentoare intelectua-
lă, fenomene ce au tendința să se
agraveze în condițiile suprasolici-
tărilor intelectuale. Este posibilă
și apariția unor tendințe obsesivo-
fobice. fsevroza astenică, descrisă
de A. Kreindler, este considerată
ca punct de pornire pentru diverse
maladii mintale. Psihastenia, con-
stînd, după P. Janet, dintr-o slă-
bire a funcției realului, rezultă
frecvent din conflicte acute și se
manifestă prin ezitantă și preocu-
pări sterile.
ASTEREOGNOZIE, formă de
agnozie tactilă constînd din inca-
pacitatea de a recunoaște obiecte-
le, formele și calitățile de factură
ale suprafețelor.
ASTIGMATISM (gr. «-fără,
stigma — punct), defecțiune a
68vederii datorată discordanței în
construcția și coeli<-ienții de. re-
fracție ai globilor oculari, curburile
fiind net diferite in planurile
perpendiculare intre <•!,., Se co-
rectează prin ochelari cu lentile
cilindrice.
ATA R AX IE (gr. a — fără, ta-
raxis — tulburate) termen ce de-
semnează la diverși fiio-ofi gre-
ci starea de calm, împăcare și
seninătate sufletească, evitarea
pasiunilor și moderație în satis-
facerea plăcerilor. La idosoiii
antici, stoici, sceptici, a. era con-
siderată ca principiu și ideai mo-
ral.
ATAVISM (lat. atams – stră-
moș) potențial ereditar al unei
spețe sau rase; apariția la un
individ a unor caracteristici cre-
ditare pe care părinții și bunicii
nu le-au posedat dar care se pre-
supune a fi aparține unor stră-
moși mai îndepărtați; menținerea
în transmisia ereditară a unor
caracteristici fără importanță bio-
logică pentru indivizii actuali.
ATAXIE (gr. a — fără, taxis —
ordine), tulburare a coordonării
mișcărilor voluntare. Psihologic,
prezintă importanță două forme
de a.: a) motorie, caracterizată
prin incapacitatea de a coordona
mișcările membrelor inferioare sau
superioare, mersul devenind ne-
sigur, greoi, cu oscilări în toate
direcțiile; b) statică, care se ma-
nifestă prin pierderea coordonării
musculare în ortostatism și uneori
în poziție șezindă. A. este provo-
cată de leziunile unor căi nervoase
sau a centrilor dai sistemul ner-vii central care coordonează miș-
cănie (cerebel, lob frontal).
ATENȚIE, activare, toniluarc,
;;i"hi!i -arc, orientare selectiva și
c 'i'cai'rnrc țocali-n/ă a procesc/nr
/*>/ ''fn 'Wtportiiweutule în vederea
myt i'ptunc și facile reflectări sau
;\M' ) a unei interveniți elieteii/e;
.id.i ptare psihoeomporfamentală,
ii'ud <ie organizare a activității
r'-,:hofiyioiogice constind clin ierar-
hizarea tendințelor, unele fiiird
promovate iar altele reținute și
inhibate. Activitățile concurente
sint excluse. Deci pe de o parte
a. este intensificare și focalizare,
pe de alta, distragere și deconec-
tare. A. nu dispune de un conținut
informațional specific, ea nu con-
feră semnificații, dar este impli-
cată ca un factor dtnamogen și
selectiv în activitatea cognitivă
sau în afectivitate. A. este în sluj-
ba activității de cunoaștere clar
nu se confundă cu ea. \Y. YVundt
asemăna zona vederii clare, fo-
veale, cu centrul conștiinței cla-
re, la delimitarea căruia participă
a. Constînd dintr-o repartizare de
tonusuri neuropsihice, actul de a,
realizează performanțe de selecție
și fixație într-un eîmp de oscilații
neurosenzoriale sau de activitate
mintală spontană și instabilă.
De la fluctuațiile a. se trece la
concentrarea și relativa ei stabili-
zare. După unii autori, concentra-
rea stabilă nu este absolută, rc-
prezentînd un fel de fluctuantă
convergentă. A. este indusă prin
reacții circulare, subiectul aco-
modiiîdtt-sc la stimul și recepțio-
nînd succesiv informații. Th. Ri-
but a elaborat teoria motorie a

a., relevînd rolul stimulator, di-
recțional și stabilizator pentru ac-
tivitatea senzorială și intelectuală
a posturii și comportamentului
motor. A. Uhtomski pusese în
relație fenomenul de a. cu domi-
nanta corticală. Cercetările psiho-
fiziologice mai noi (E.V Sokolov)
au demonstrat implicarea tuturor
componentelor vegetative, hor-
monale și motorii în declanșarea
și întreținerea reflexelor de ori-
entare. Acestea se bazează pe
funcțiile activatoare și frenatoni
ale zonei reticulate din trunchiul
cerebral. Bremer a relevat circui-
tele : cortico-reticulo-corticale. Du-
pă \V. Penfield, a. corespunde
stării de vigilență. A. nu poate fi
însă redusă decît incipient și
parțial la creștere difuză a tonu-
sului nespecific întrucît implică
condiționare și chiar reactivare
de sisteme sau scheme de reacție.
Este deci necesară o activare selec-
tivă și discriminatorie; nu numai
tonus dar și ajustare senzomoto-
rie la stimul, sensibilizare, montaj,
filtraj. Actele de filtraj sînt mijlo-
cite prin ansamblul structurilor
psihice instrumental cognitive
și vectoriale și în fiecare caz în
parte prin motive și scopuri, dis-
poziții funcționale (deci filtrajul
este comutativ). Deși nu este
proces psihic ci numai activitate
psihică a. are desfășurare proce-
suală care pornește de la reacția
de orientare, angajînd apoi struc-
turi preparatorii și stări de cx-
pectanță și împlinindu-se prin a.
efectoric. Se distinge a. pnfiaittlo-
rie și a. operantă (II. Picron).
în dezvoltarea sa a. trece de laforme primitive neelaborate la
forme complexe superior elabo-
rate in baza unor achiziții (învă-
țări specific umane). Corespunză-
tor, se trece de la activitatea di-
luză la orientarea selectivă, diri-
jată cimștient. Organismul este
solicitat insă de stimulații adia-
cente care pot exercita asupra a.
el'ecte perturbatoare sau — în alte
condiții — pot fi asimilate ca
factori secundari energizori. Este
necesară o distincție între atra-
gerea din afară a a. și autoactiva-
rea sau dirijarea a. către ceva.
în primul caz a. este spontană, in-
voluntară și depinde de intensita-
tea,, complexitatea, ambiguitatea
și noutatea stimulațiilor. A. poa-
te fi atrasă și prin solicitări ver-
bale sau activarea unor motive
specifice subiectului. După unii
autori a. este un efect al intere-
sului. Berlyne o pune în relație
cu curiozitatea perceptivă și epis-
temică. H. Munn vorbește despre
a. habituală întreținută printr-un
sistem de deprinderi perceptive,
intelectuale sau motorii. Milerian
consideră că spre deosebire de a.
voluntară (ce presupune comandă
verbală, intenție, scop și îndeosebi
efort conștient), actele de a. mij-
locită de interese cognitive și
deprinderi trebuie, să fie conside-
rate poslriiluntare deoarece rezul-
tă din autoieglaje conștiente ante-
rioare, nefiiiid originar-spontan
involuntare. A. postroluntară este
foarte eficientă, generează con-
tinuu efecte de facilitare. Tradi-
țional a. se împarte în a. externă
și a. internă, prima referindu-se l,i
oliM-rvarcn, perceperea, interpre-A
tarea obiectelor din ambianță, iar
\;ea de-a doua iiidif ind o concen-
trație internă asupra sl.inlor, giu-
durilor proprii; aici iuteivme in-
trospecția, meditația și reflecția.
Psihologia funcțională consideră
a., latură dinamică a conștiinței.
în același timp a. este o variabilă
a întregului șir de operații și
transformări, de integrări la di-
ferite niveluri si demersuri refe-
rențiale din care constă activita-
tea'cognitivă. Elaborarea superi-
oară a a este în unitate cu însăși
dezvoltarea activității cognitive
și cu formarea aptitudinilor. A.
fiind o rezultantă a activității și a
modului de organizare a acesteia
este și o premisă sau condiție in-
dispensabilă a ei. în raport cu
tipul de activitate precumpănitor
exersat și perfecționat și a. se spe-
cializează, însușirile structurale
ale a. variabil dezvoltate și deci
diferențiate sînt: a) volumul ce
constă din suma segmentelor in-
formaționale, concomitent rele-
vate în același timp sau plan
(după G. Mull'er: 5-9); b) con-
centrarea contrară distragerii se
poate realiza în diverse grade și
este funcția unei dominante, a
unui punct de optimă excitabili-
tate; c) stabilitatea, ca o caracte-
ristică temporară a concentrării
și a modului de organizare a a.,
este antifluctuantă; d) distributi-
vitatea, constînd din plurifocali-
zarea a., din funcționarea ei în
diferite direcții, planuri, este în-
țeleasă de Uhtomski ca implicînd
o concomitentă de mai multe
dominante, se pare însă că nu
reprezintă și simultan mai multeacte de a., eg.il dezvoltat'', ci
un sibtiju al supi a vegherii sau
relle\iei in care. momentan se
impune o singură dominantă dar
care este in legătură cu subsisteme
automatizate ce se pot actualiza
și trece pe prim plan foarte rapid;
e| comuttitivitdti'a sau flexibili-
tatea a. constă tocmai în capacita-
tea de restructurare rapidă a a.
dar nu numai in trecerea de la un
act la altul ci de, la un tip de ac-
tivitate Li altul.
ATESTAT ERGONOMIC, docu-
ment de confirmare a respectării
principiilor ergonomice în reali-
zarea unui produs, garantînd fap-
tul că parametrii constructivi și
funcționali ai acestuia sînt cores-
punzători obținerii unei producti-
vități^ bune cu menținerea la ace-
lași nivel sau chiar diminuarea
solicitărilor operatorului.
ATIMIE, numită și indiferen-
tism afectiv sau glacialitate afec-
tivă, reprezintă lipsa de afectivi-
tate sau o foarte slabă raportare
afectivă cu cei din jur. De la hi-
potimie, pe măsură ce se agravea-
ză tulburarea, se poate ajunge la
a.
ATITUDINE, modalitate rela-
tiv' constantă de raportare a indi-
vidului sau grupului față de anu-
mite laturi ale vieții sociale și față
de propria persoană; structură
orientativ-reglatorie proprie siste-
mului persoanei sau de sintalitate.
Nu s-a căzut de acord asupra defi-
nirii a., dar din toate încercările
rezultă că a. este un invariant
vectorial al conduitei, exercitind
o funcție direcțională si evahiatiuă
n

c.i nu nnn ințtriiment.d-lucrativâ.
Â. sint pred] -.poziții de a n.u 1 iun.-i.
într-un anumit mori. nuli priideiii
di- situații ii). KlifHi(-l>cr<;). Deci,
in baza a. persoana iși ns;i!!i 1 < -, 1 ;î
independența. 1 >up;\ D. Vrabie
! 1967), a. ' i .ste o „relație se-
lectivă a individului cu iiunea
înconjurător!vc" . Termenul (!•• a.
prezintă mai multe sensuri, re-
/uinînd mai mul ie. tipuri de
relații. K. .Mucenici! i distinge
șase astfel de sensuri ale a.:
a) postură, poziție preparyto-
rie a corpului sau expresie se-
mnificativă (la A. JJinet, pre-
dispoziție spre răspuns, iar după
J. Watson, caracteristică a reac-
ției); b) fapt de exprimare a unei
o,pinii; c) mod elaborat conștient
în exercitarea unui rol, care poate
fi, de ex., conștiincios, degajat,
tolerant, sever; d) caracteristică
constantă și involuntară a exerci-
tării rolului, care poate să fie de tip
critic, amenințător, autoritar, de-
mocratic, comprehensiv, cu efecte
deprimante sau încurajatoare; e)
predispoziție generală de a adopta
anumite poziții și a judeca într-un
anumit fel. Acesta este sensul
originar al conceptului la Ehren-
fels și O. Kiilpe, pentru care a.
este „liinslcllung", mod de orga-
nizare mintală cu funcție antici-
pativâ și orientativă. După l'z-
nadze a. se confundă cu -itsiauovka.
P. Oleron, de asemenea, mențio-
nează a. intelectuale ca rezultîud
din scheme sau montaje mintale.
Khieger și apoi V. Fraisse au rele-
vat a. perceptive ca efecte de selec-
tivitate explicate prin motivație
și modele perceptive. A. intelectua-le \i perceptive rezultă ;lin toTuini
iMTeîit :i.i abil •- !!.lli!l -l 1 i eCVeîlC
•;r pniii;e;,'i implicit -.i nu i< lie> i\ •;
1) in sj'ii'șit-, A.c'Xstr:,! Itnă !•: y-i'Urîu
pr:>fi,'jn/ă și temuți ".are- n trăiri1*'!
:i: linsa experienței, în aceste con-
diții, a. contribuim! la deiinina
concepției despre viață. Din toate
acestea rezuh.â că a. punte să pie-
zinte diferite grade de structurare
și stabilitate. Deși în limbajul co-
mun termenul este folosit și pen-
tru a desemna poziții facultative
(de ev.: a lua a. față de…;, totuși
psihologia nu califică drept a. d.ecît:
predispoziția constantă cu carac-
ter organizat și selectiv (Pai II-
ard). Diferă sensul termenului
de a. utilizat în psihologia socială,
unde se califică, astfel îndeosebi
relațiile circumstanțiale (opinii ce
pot fi modificate), de sensul clin
caracterologie. M. Sherif carac-
terizează a. ca fiind stabile și du-
rabile. Doob consideră a. un drive
(imbold) implicit, care produce,
răspunsuri semnificative social. G.
Allport definea a. drept „o stare
neurală și mintală, organizată prin
experiență, ce exercită o influ-
ență directoare sau dinamică asu-
pra răspunsului individual la toate
obiectele și situațiile cu care este
înrudit: () După A. Campbell „>i
atitudine socială individuală cale
un sindrom al consecventei răspun-
sului, care privește spre un obiect
social''. Considerînct că a. este un
concept indispensabil atît in psi-
hologia socială cit și în psihologia
personalității, M. Kockeach înțe-
lege a. ca ,,o organizare durabilă
a convingerilor despre un obiect
sau despre o situație, predispu-A
nînd persoana să nVpundâ într-o
ihanierâ prefrrenti:ii:t' (!y7Ui. în-
săși convir.eu-r.-.t. .-.ie , ,„,C'-piit.l
de M. Rockeach ca v.'dn.'irt-. vsiiel
devine înțeleasă formula lui K.
Linton despre sistemul de atiiu-
dini-valori. K. Linton scrie: „o
atitudine poate fi definită ea
răspunsul implicit determinat de
un asemenea element (valoarea
— ii.n.). Conținutul acestor răs-
punsuri pare să fie în mare măsură
emoțional, dar poate să includă
si alte tipuri de răspuns, cum ar fi
anticipările". în continuare, acest
autor notează: „Odată, fixate în
individ, sistemele atitudine-va-
loare acționează automat și, în
cea mai mare parte, la un nivel
subconștient", iar mai departe
afirmă: „Importanța funcțională
a sistemelor vaJoare-atitudine de-
rivă inițial din conținutul lor
emoțional." Subliniind conținutul
valoric și funcția evaluativă a a.,
Krech (1962) o definește drept
„un sistem de valori pozitive sau
negative, simțăminte emoționale
cu acțiuni tendențioase, pro și con-
tra care privesc obiectul social".
A. exercită o funcție reglatorie
asupra comportamentului în care
se exprimă prin acțiuni corespun-
zătoare. Referitor la a., Stoetzel
menționează caracterul de varia-
bilă inferată a acesteia, întrucît
nu este direct observabilă ci
rezultă din comportamentele pe
care le suscită. A. determină o pre-
parație pentru acțiune mai dura-
bilă și mai generică decît motiva-
ția. Totodată J. Stoetzel remarcă
la a. bipolaritatea încărcată deafectivitate, întotdeauna o a.
t'ind pentru -:ut cc-rurj.. Etnologii
uerPoiKtfi- .ir.\ < ..iti\ i in-;.\i. ir <â a.
:-.i TI f ill-.IV;.||e, »!V.{l::!f ;.i. IU polld.l
stabilității lor, smt susceptibile
de modificări sub influența cir-
cumstanțelor și prin efectele recu-
rente ale exercitării lor. G.H.
Mead, A. Kardmer, li. Linton ș.a.
au demonstrat formarea a. prin
însușirea modelelor culturale. V.îs .
Measișcev consideră că a. rezultă
din interiorizarea relațiilor sociale.
Acest autor socotește că adopta-
rea a. drept concept-cheie, în
înțelegerea caracterului, cores-
punde concepției marxiste despre
esența umană ca fiind reflexul
ansamblului relațiilor sociale. De-
altfel, întotdeauna a. au un co-
respondent specific social (T. New-
comb, 1965). Sub raportul struc-
turii psihice, a. relevă un conținut
sintetic, amalgamînd componente
afective, cognitive și comporta-
mentale. V.N. Measișcev consi-
deră că a. are o bază motivațional-
afectivă deservită intelectual și
realizată voluntar. Bogardus care
definește a. ca o „reacție de sim-
țire" și de asemenea F. Shaw
și J. Wright, preferă să se limi-
teze la o singură componentă, cea
afectivă, care este bazată pe un
proces cognitiv și este un antece-
dent preparatorii! al comporta-
mentului, într-adevăr, a. nu sînt
în funcție de nivelele de cunoaș-
tere ci depind de motive, valori,
structuri afective. V.N. Measișcev
insistă asupra faptului că a.
dispune de o componentă incitativ-
orientalivă și selectiv-evalutivă și de
o componentă efectorie, deci preg-
73

A
A
umil o['cia!i"iinliî. Act'blc. doua
•-e^nientc ale ;i. put ti intw.:-d d".:-
\iiiln(r. țu l.ipl, a. ini|ilu.i (1,1-
iectoria motiv-scop (ta in cazul
aspirațiilor) astfel dofinindu-xe co-
respondentul obiectiv specific, l'c-
prinderile intră în structura a.
cu titlul de componente operatorii
neutrale. Obișnuințele au insa
un caracter atitudinal. în ce pri-
vește raportul dintre a. și motivul
echifinalist persistă unele discuții.
Doob consideră că a. produce mo-
tive. T. Newcorab apreciază că a.
sînt acompaniate de motive. în a-
celași timp este clar că intensitatea
variabilă a a. depinde de motiva-
ția intrinsecă a ei. Deci, față de a.
variabila motivațională izomorfă
este atît premisă cit și produs,
a. fiind inițiată motivațional și
contribuind la geneza unor noi mo-
tive, în clasificarea sa, H. Mur-
ray a pus fiecare grup de trebuin-
țe în raport cu a. corespunzătoa-
re. De remarcat că a. se fundează
pe mai multe motive ce nu exclud
contrarietatea de sensuri de unde
atît ambiguitatea atitudinală
(Guttman) cît și efectul de depă-
șire a ei în urma deciziei și comu-
nicării (Porter, Goguelin), F. Shaw
și J. Wright consideră punct neu-
tral în a. balansul dintre evaluă-
rile pozitive și negative. Acesta
definește o a.' ambivalență. Gra-
dul de ambivalență este traducti-
bil prin inconsistență (G. Walter).
în genere continuumul de a. se rea-
lizează în condițiile unei complexe
și perpetue dinamici, constînd
din interacțiuni interne integrate
în interacțiuni ale subiectului
cu alții (relații interpersonale), cugrupul oău de apartenență și d"
]'•)( linia. KrcJi di -tin^e a. '.impl«\
unidimensionali- și a. multidimen-
sionale ci; se referă la, un grup
eterogen de obiecte. Totodată,
considerînd corelația dintre a.
constituirea lor în sistem ierar-
hizat, se disting a. <Mitrale și-
periferice, dominante și subortl"-
iitiie. liste necesar să se țină seama
de faptul că a. subordonate pol
să se exercite asupra altor a. După
cum arată V. l'avclcu, în cursul
dezvoltării se instituie ,,atitudini
față de atitudini". R. Meili admite
că există a. izolate. Totuși carac-
teristică este interrelaționarea a.
Mc. Gratii (1964) consideră că fie-
care a. posedă un grad de corelație
cu celelalte; a. strîns și stabil
corelate alcătuiesc subsisteme iar
ansamblul subsistemelor interre-
late formează sistemul atitudinal
total, propriu individului. în de-
pendență de gradele lor de stabili-
tate și pregnanță, a. se înscriu în
sistemul caracterial, drept compo-
nente ale acestuia. A. caracteriale
se formează treptat, nu fără a
suporta o influență a dispoziții-
lor temperamentale, și se definesc
aproximativ în finalul adolescen-
ței. Ulterior schimbarea lor este
dificilă. Psihologia socială pune
însă problema schimbării a. atit
a celor caracteriale cît și a celor
circumstanțiale. Krecli și Crutch-
field disting modificări congruente
în care se reduce intensitate;-.
a. dar se menține direcția ei și
modificări incongruente ce presu-
pun inversarea direcției a. Schim-
bările de a. se apreciază în ra-
port cu șapte parametri: extre-mitate, complexitate, constanță, in-
lerrelație, consonanță, inleusitale
motivațională, poziție valorică. Ac-
țiunile' de schimbare a a. caută
să producă un dezechilibru în
sistemul de valorizare a subiec-
tului, să provoace momente de
disonanță și apoi să refacă echi-
librul sau congruența atitudinală
într-un alt mod (Hess, Mandler,
Brown). Schimbarea a. defectuoa-
se are o marc însemnătate socială
și educațională. B. Ananiev a
grupat a.' după conținut în patru
categorii: a) față de societate;
b) de muncă; c) de oameni; d)
de propria persoană. Subsistemele
de a., ce privesc activitatea socia-
lă și propria persoană, condițio-
nează, după datele noastre, dez-
voltarea și valorificarea capacită-
ților. Fiind vectori dinamogeni
și reglatori, a. îndeplinesc un rol
decisiv în realizare, autorealizare,
autodepășire. O atenție deosebită
acordă cercetările contemporane
a. creative, apreciate ca fiind
factorul principal al creativități
(H. Anderson, C. Rogers, A. M.as-
low). Cercetarea a. se efectuează
cu ajutorul chestionarelor ce urmă-
resc reacțiile afective față de per-
soane și grupuri sau modul de
abordare a unor probleme (\V.
Sprott, 1966). Tehnicile proiective
de asemenea pot fi utile. Se ana-
lizează natura a. și gradul lor de
exprimare, factorii care au gene-
rat a. și căile prin care se pot
obține modificări. (V. SCALA
DE ATITUDINI).
ATOM SOCIAL, noțiune intro-
dusă de J.I.. Moreno pentru a
desemna cea mai mică unitate via-bilă a matricei sociotnctricc, res-
pectiv rețeaua de relații de atrac-
ție, respingere, indiferență ale
unui individ cu cei din jur
ATROFIE CEREBRALĂ, di-
minuare unilaterală sau ambila-
terală a emisferelor cerebrale,
ca urmare a distracției și reducției
substanței cerebroneuronale, prin-
tr-un proces de scleroză.
AUDIENȚĂ, termen ce desem-
nează, în cercetările de comunica-
ție de masă, ansamblul persoane-
lor care recepționează mesajele
difuzate (deci ascultători și specta-
tori ai emisiunilor de radio și
televiziune și de asemenea cititori
ai unei anumite cărți sau a unor
anumite categorii de cărți —
toți fiind numiți audienți). Se o-
bișnuiește să se diferențieze: a.
potențială — toate persoanele pe
care mesajele le pot interesa, a.
reală — persoanele care recep-
ționează efectiv mesajul în cauză.
Datorită marii extinderi a comu-
nicațiilor de masă, pentru a carac-
teriza a. se recurge la sondări
speciale pentru a stabili dispersia
în funcție de o serie de caracteris-
tici sociale, demografice, culturale,
profesionale, de vîrstă. La fiecare
grup, a. este în funcție de anumiți
factori cum ar fi: canalele infor-
maționale, conținutul comunica-
ției, fondul afectiv, motivația
și interesul.
AUDIOMETRU, dispozitiv pen-
tru măsurarea componentelor pro-
ceselor auditive; constă din gene-
rator de sunete, amplificator, ate-
nuator, conduci or aerian sau te-
lefonie, microfon și sistem de în-
registrare (cu buloanc) a răspun-

A
sinilor subiectului la stinmlii au-
ditivi. După construcție și desti-
nație so disting a. tonal, verbal .și
m-hij-loiial. Audiogramele sînt gra-
ficele pe care se Înscriu curbe ale
pragurilor absolute si relative,
luate pentru fiecare diu tonuri
la diverse niveluri de intensitate,
dar mai ales la nivelul minimei
intensități perceptibile.
AURĂ, 1. Ansamblu de fenomene
neuropsihice prin care se exprimă
crizele comițiale. liste un prolog
conștient al acesteia și poate avea.
forma unor perturbări vegetative,
motorii, senzitive sau psihice.
Durează cîteva secunde. Semnalul
dat prin a., uneori, poate fi uti-
lizat pentru a adopta măsuri de
preîntâmpinare a crizei. 2. Feno-
men biofizic — denumit astfel
după imaginea aureolei din icono-
grafia creștină — dar constînd
real dintr-un cîmp de emisie a
unor radiații ale corpului, emisii
spontane sau provocate, de natură
luminoasă sau constînd din alte
radiații electromagnetice invizi-
bile. Fenomenul este demistificat
și atestat ca fiind fizic, material
și intrînd în competența biofizicii,
medicinii și psihofiziologiei. Ac-
tual, termenul este utilizat pentru
a desemna descărcările marginale,
obținute prin tehnica Kirlian, în
care efectul este datorat ionizări-
lor de tip corona, în cîmpul de
înaltă tensiune, precum și la înre-
gistrările influențelor electromag-
netice determinate de organismele
vii în jurul lor (FI. Dumitrcscu,
1976). Particularitățile a., ce bo
înregistrează prin elechonegrajie
(v.), (in țara noastră tehnicile ne-cesare ajungînd la un nivel foarte
evoluat datorită doctorului 11.
Dumitrescu), servesc pentru diag-
noză medicală. Cercetările experi-
mentale au dovedit că a. se modi-
fică iu raport cu stările psihice
ale subiectului (I. P. Vasilescui.
AUTISM (gr. milos — însuși),
după IC. Bleuler, sindrom con-
stînd în replierea totală asupra
propriei lumi lăuntrice, mod de
gindire necritică centrată pe su-
biectivitate și rupt de realitate,
dominată de fantezie și reverii. Su-
biectul refuză contactul cu per-
soanele și obiectele externe și se
refugiază în lumea sa lăuntrică
în care își satisface dorințele
în plan imaginativ, se compen-
sează afectiv prin fantasme care
în cazuri patologice sînt duse piuă
la delir halucinatoriu. A. cunoaște
diverse grade de dezvoltare între
normal și patologic și apare, după
A. Maslow, în două forme distinc-
te: de a. agitat, în care subiectul
încearcă, în plan imaginar, ex-
periențe ce-1 terorizează sau duc
la extaz, și de a. calm, de tip con-
templativ, în care subiectul se
complace idilic prin iluzionare sau
consolare. A. este un termen apli-
cat uneori situațiilor sau cazurilor
de introversiune accentuată, se
întilnește destul de frecvent în
momentele critice ale psihogenezei
(prima copilărie și începutul ado-
lescenței) dar poate dobîndi și
forme anormale.
AUTOANALIZĂ, investigație
și meditație orientată spre propria
persoană pentru obținerea unei
inirigmi despre sine. Are la baza
autotrăirea, autoobscrvarea și ra-A
portarea la alții, iar ca =cop perfec-
ționarea modelului <Jr eut'ijMMtaie.
Este implicată, aut…regi.'.rea -i
autoorgruuzarea conști* nia :i per-
sonalității proprii, in vederea
raportării nu numai Ia prezent
ci și la trecut și viitor. A. se
concretizează în judecăți de va-
loare care pot să fie moi mult sau
mai puțin corecte. Capacitatea
de a. se dezvoltă în ontogeneză,
procesul instnictiv-educativ avînd
rol deosebit în această direcție.
AUTOAPRECIERE, cunoaște-
rea calităților și defectelor proprii,
a capacităților, aptitudinilor și
atitudinilor, a trăsăturilor de per-
sonalitate, precum și a gradului
lor de dezvoltare. A. se realizează
prin comparație cu ceilalți oa-
meni și prevede stabilirea valorii
produselor muncii proprii, a sen-
sului comportamentelor sociale
și particularităților individuale.
AUTOCONTROL, operație com-
plimentară comenzii și constînd
din supravegherea în baza retro-
aferentației și aferentațiilor supli-
mentare a propriilor reacții și
comportamente și din ponderea,
accelerarea sau suspendarea lor
în conformitate cu cerințele pro-
gramului și situațiilor. După
N. Wiener autoreglajui constă din
comandă și control. în sens larg, a.
este mecanismul și capacitatea
de continuă urmărire a comporta-
mentului propriu, îndeosebi a
reacțiilor impulsive și de ponde-
rare, modificare sau frînare a lor,
de revenire la normă. Astfel a.
apare ca o dimensiune a stăpînirii
de sine.AUTOCRITICA, analiză a pro-
prie.! i.iitid'iue si rteur'ioa-.terea
erorilor, a artelor de încălcare
a normelor morale, dezvăluirea
lipsurilor în propria activitate,
precum și cauzele cărora se dato-
rează. A. reflectă un nivel superior
de conștiință morală și capacitate
de control. A. este utilă în măsura
în care este realistă și orientată
nutoeducativ, ajungînd să elimine
erorile de conduită și să determine
restructurări profunde ale perso-
nalității. Adevărata valoare a a.
o demonstrează faptele de con-
duită.
AUTODEPĂȘIRE, atitudine fa-
ță de sine și propria evoluție
prin activitate; lege fundamen-
tală a personalității; principiu
al personogenezei, al formării ca-
racterului și capacităților. Constă
din proiectarea și efectuarea de
acțiuni ce depășesc, de fiecare
dată, întrucîtva, posibilitățile de
moment ale subiectului și astfel
le sporește progresiv. A. se referă
în aceeași măsură la conduita
morală și condiționează progresul
valorilor morale. Implică un ni-
vel superior și pozitiv de aspirații
și se integrează în sistemul auto-
perfecționării, ca principală moda-
litate a acestuia.
AUTOEDUCAȚIE, proces de
formare a propriei personalități
și conduite conform unor modele
și cerințe și în baza unor eforturi
personale. în a. cel în cauză este
în același timp subiect și obiect
al educației. O bună și eficientă
educație trece, prin interiorizare
și adaptare, în a. care îndeplinește
funcții de finisare sau împlinire

A
educațională. A. are si scopuri
(oiecti, <' ni 1>>nu,i diitoiecdtKâni.
J\ i ina,fa de ii: l'liji.i in • la^nc ••!. tic
maximă ejiciența a a. este adoles-
centa și tinerețea. A. se corelează
cu independența în acțiuni,
cu capacitatea de auloconduecre
(seif govcrnmenl) și presupune
cunoașterea obiectivă, de sine.
Amorul propriu de tip narcisist
ca și complexele de inferioritate
sînt o piedică în calea a. Este
necesar spiritul autocritic și încre-
derea moderată în forțele proprii.
A. este anticipată prin decizia
pe care o adoptă în diverse etape
subiectul de a se corecta, trans-
forma, dezvolta la nivel superior.
Această decizie, fiind necesară,
nu este totuși suficientă și deseori
tinerii cad pradă iluziei că dacă
s-au hotărît, reproiectat, angajat
formal, — mai departe totul merge
de la sine. Desigur, imaginea idea-
lă (optimizată) despre sine influen-
țează tacit, dezvoltarea. Totuși
o veritabilă și progresivă autocou-
struire de capacități, atitudini, ca-
racter, necesită eforturi, acțiuni
perseverente și în cunoștință de
cauză. Comportamentul este
singura cale și singurul criteriu
pentru a. și ca pentru educație. în
fapta a. se supune aproximativ
acelorași condiții și legi ca și edu-
cația altuia. Sînt necesare nu doar
declarații și autoiluzionări ci în
primul rînd autocontrol continuu,
antrenamente neîntrerupte în con-
tracararea unor tendințe negative
și în înfăptuirea consecventă a
scopurilor și planurilor propuse,
alegerea și practicarea acelor acti-
vități care favorizează dezvoltareacapacităților, alegerea și iiitrr-
țiiiPrt-.i ,ic(lor tchil ii <_iin.' f.ivo-
i i/i-.iAi diy\ oltun-,1 atitudmiloi v.i-
loroase, amplasarea în acele îm-
prejurări de viață care vor avea
un efect educativ, stabilirea unui
regim de viața și respectarea lui
strii ta etc. A. nu înseamnă că
subiectul devine nereceptiv la ce-
lelalte influențe educative, ce i
se adresează, ci dimpotrivă, că le
acceptă conștient și le valorifică
dar nu fără o selecție critică.
De asemenea a. nu poate să se
realizeze, mai ales în condițiile
noastre, într-im cadru strict in-
dividual și prin închidere în
sine. Calea optimă de a. este cea a
integrării în colectiv și a desfă-
șurării de activități profesionale
și obștești cu o semnificație supe-
rioară. Cel apt de a. este tot mai
mult chemat să contribuie Ia edu-
carea altora.
AUTOMAT, sistem cu ,,ieșiri"
predictibile în funcție de calitatea
și intensitatea „intrărilor". în
vorbirea curentă a. este un sistem
care efectuează operații stereotipa.
R. Descartcs a susținut teoria după
care organismele vii sînt a. — te-
orie extinsă la om, în mod meca-
nicist, de Lamcttrie. în ultimele de-
cenii, cibernetica a dat un impuls
deosebit studierii teoretice a a.
și realizării a. tehnice, arnncînd
și o nouă lumină asupra automa-
tismelor fiziologice și psihice.
AUTOMATISM MENTAL, ter-
men psihopatologic, stare de tul-
burare a conștiinței în care subiec-
tul are impresia pierderii stăpî-
nirii propriilor procese și însușii i
psihice care, ieșite de sub con-trolul propriei voințe, se desfă-
șoară într-o manieră spontană, mai
mult sau mai puțin accidentală.
AUTOMATIZAREA ACȚIUNI-
LOR PSIHOMOTORII, proces de
transformare, prin exercițiu, a
acțiunilor instituite și conduse con-
știent „pas cu pas" în acțiuni
relativ detașate de decizia și con-
trolul conștient. Inițial, acțiunile
izvorînd dintr-un motiv și con-
struindu-se după un model trec
prin „încercări cu erori", sînt rela-
tiv dezarticulate și oscilante. în
vederea realizării scopului pro-
pus se recurge la controlul
conștient al fiecăreia din articula-
țiile' acțiunii. Aceasta nu poate fi
însă perfecționată și unificată fără
exersare, fără numeroase repetări
datorită cărora acțiunea ajunge
să se execute corect și cursiv.
Este ceea ce se întâmplă în tre-
cerea de la primii pași stîngaci și
nesiguri ai copilului mic, maximal
concentrat asupra mișcărilor sale,
la mersul bine închegat, facil și
rapid de mai tîrziu. De asemenea,
de la primele cuvinte pronunțate
anevoie, la cuvintele vorbirii flu-
ente, de la primele litere desem-
nate cu trudă, la scrierea curentă,
de la chinul primelor acțiuni ale
socotitului la calculul mintal ra-
pid. Prin învățare și exersare acțiu-
nile își modifică baza de reglaj și
își perfecționează partea executo-
rie, în fond semnalele verbale sau
senzoriale (cu funcție de declan-
șare a acțiunii, de conducere
și control) se înlănțuiesc provocîn-
du-se unul pe altul, constituind
ceea ce I. 1\ l'avlov numește, un
stereotip dinamic, iar cibernetica,un model sau o matrice funcționa-
lă, în automatizare un rol cen-
tral revine legăturilor inverse, fc-
edbackurilor prin care, de Ia efec-
tori, se semnalează la centru fie-
care din momentele executării
acțiunii și noile condiții apă-
rute, creîndu-se astfel posibilita-
tea ca să se emită comenzi corec-
tive și de sancționare (P. K. Ano-
hin), în ansamblu, închegîndu-sc
circuite între centre și periferie
cu deschiderea la condițiile schim-
bătoare ale acțiunii și situației.
De aceea acțiunea automatizată
nu este cu totul rigidă, nu e o
reproducere oarbă a matricei
corticalc, ci o desfășurare în care
se produce o echilibrare între
matrice și condițiile concrete, iar
actul automatizat este adaptativ,
se acomodează situației. Trebuie
făcută o distincție între auto-
matic-instinctiv și automatizat,
rezultat din învățare și sus-
ceptibil de reînvățare. în' defini-
rea automatizării nu trebuie să
se absolutizeze nici rigiditatea
și nici desprinderea de controlul
conștient. Matricele se situează
la diverse niveluri de generali-
tate, foarte înalt în cazul relațiilor
gramaticale sau logice. Deci va
exista și posibilitatea investirii
matricei sau schemei în conținu-
turi din cele mai variate și a
ajustării lor în raport cu conți-
nuturile. Apoi, reglajul conștient
nu este pur și simplu suspendat ci
restructurat, redueîndu-se la su-
pravegherea generală a activității
(în care sînt implicate acțiunile
automatizate r- operații) și la un
control facultativ, control si con-

ducere care pot redeveni însă
ample și detaliate dacă se ivesc
greutăți. Este adevărat însă că
o condiție a activităților cu o arhi-
tectonică complexă este automa-
tizarea acțiunilor subordonate ast-
fel îneît atenția care nu poate
cuprinde concomitent decît un
număr limitat de st imul i, să se
poată concentra asupra esenția-
lului și a cee'i ce este nou. Pupa
cum arăta \V. James cu cit o
activitate este mai complexă, cu
atit ca necesită mai multe acțiuni
automatizate.
AUTONOMIE, modalitatea de
a fi a unui organism, persoană.,
grup (sisteme în genere), care
funcționează independent, se de-
termină în baza propriei sale
structuri, a legilor sale interne;
îii viziune kantiană: „libertatea
omului care prin efortul propriei
sale reflexii, își dă sieși principii
de acțiune". In psihologia con-
temporană, a. are un sens apro-
piat de cel al autodeterminării
mijlocite prin autoreglaj con-
știent.
AUTOORGANIZARE, carac-
teristică legică a sistemelor evo-
lutive (biologice, psihice și so-
ciale) de a-și elabora noi forme
de organizare, noi modele sau
structuri interne. Funcționînd,
sistemele psihice generează noi
modele, scheme, gestalturi, co-
relații sau blocuri funcționale,
algoritmi, grupări și grupuri
operaționale, structuri înotiva-
ționale și finaliste etc. într-un
sens apropiat, P.K. Anohin dez-
voltă teoria, sistemog^nezf'i. Este
un fenomen de emergență cu in-teracțiuni interne, interspecifi-
ce. A. este caracteristică penlni
învățare ca dobîndire de no
comportamente. A.. Lcontiev s••
referă la formarea organelor func-
ționale iar G. Keilv la elabora
rea constructelor. Xoile forma-
țiuni sînt, după teoria echilibră-
rilor progresive a lui J. Piagi-i,
re/ultate ale acomodării. în an-
samblu conceptul de a. poal>
fi apropiat de cel de autoprogra-
nuire. Nu se identifică însă e^
autoreglaju! care este _posibil ^;
la sisteme inapte de a. în schimb
prezența a. permite o dezvoltare
progresivă a autoreglajului în-
trucît noile programe formați ,
în condițiile funcționării siste-
mului autoreglabil, se înserează
ca noi baze sau mijloace de au-
toreglaj. Omul este sistemul cu
cele mai plastice și perfecționate
capacități de a. și autoreglai.
AUTOPLASTIC (ALI.OPLAS-
TIC), după Adorno, calificare a
reacțiilor sau adaptărilor orien-
tate spre modificarea organis-
mului propriu sau spre mod iu-
carea mediului. Corespunzător
se definesc tipuri de caractere,
stiluri cognitive.
AUTOPREGATIRE PSIHOLO-
GICĂ PENTRU PERFORMAN-
ȚĂ, totalitatea acțiunilor între-
prinse de un subiect pentru ob-
ținerea unor rezultate deosebite
în activitate (productivă, spor-
tivă, militară etc). Psihologic,
orice performanță este aprecia-
tă ca o autodepășiro, ca o luptă
cu sine însud, in vederea amelio-
rării unor re/ultate aliate l-i
Urnita superioară a posibihta-
80ților fizice și psihice. Variatele
tipuri de performanță au comun
următoarele: orientare socială po-
zitivă; pregătire specifică aten-
tă, tenace și îndelungată, pre-
zența unei stări psihice necesare
unui efort de mobilizare. Succe-
sul în orice activitate depinde
nu numai de posibilitățile omu-
lui, de aptitudinile de care dis-
pune, dar și de felul cum pri-
vește munca, de pasiunea și dă-
ruirea, lui în atingerea scopurilor
și țelurilor propuse, de pricepe-
rea' de a depăși anumite greu-
tăți. A. p.p. presupune, în pri-
mul rînd, formarea unor atitu-
dini favorabile față de activi-
tate; prin ea se realizează dis-
punerea, adică formarea unei a-
numite trăiri afective fața de
performanța viitoare sau față
de activitatea în ansamblul ei.
Dispoziția afectivă scăzută nu
eîte compatibilă cu înalta per-
formanță. Anticiparea este un
alt element al a.p.p. în care se
proiectează virtual în perspec-
tivă. Se anticipează și perfor-
manța, care de regulă acționea-
ză ca un adevărat catalizator al
acțiunii. Uneori cînd omul nu
dispune de tărie morală, de în-
credere în forțele sale apare o
adevărată teamă față de per-
formanță, cum este cazul așa
numitei N ikefobii întîlnitâ în
sport și care se manifestă sub
forma fricii de a nu doborî un
anumit record. Angrenarea în
activitate este treapta finală a
a.p.p. prin care omul efectiv se
mobilizează pentru traducerea in
practică a scopurilor propuse.Există o strînsă legătură între
a.p.p. și nivelurile de aspirație
și expectație.
AUTOREGLAJ, modalitate de
echilibrare a unui sistem în ra-
port cu programul său care
poate fi stabil, fix sau apt de
modificări, modelări, rcoigam-
zări. i.a om, prin a. se poate în-
țelegi; și autoconducere. După
Al. Golu a. este ,,un ansamblu,
de acțiuni (transformări) apli-
cate de către un subsistem (numit
mecanism de reglare) altui sub-
sistem (numit ^obiect" al reglării)
— in interiorul -unuia și acelu-
iași sistem" (aceasta în cazul a.,
in cazul reglajului un sistem ac-
ționează asupra unui obiect sau
sistem extern). Condiția princi-
pală a a, este conexiunea inversă
sau feedbackul pozitiv și nega-
tiv. Informația neproductivă este
prelucrată și convertită în infor-
mație de comandă. Se distinge
în a. un moment al declanșării
și im altul al execuției mere;;
corectată și redirijată, datorită
conexiunilor inverse de la efec-
tori externi sau interni. Deci
a. presupune complementaritatea
funcțiilor de comandă și de con-
trol. Structurile operaționale ale
reglării și a. cuprind urmă-
toarele elemente: 1) mecanismul
ce elaborează semnalele de a.
în baza unei evaluări a distan-
ței dintre actual și espectat; 2)
mecanismele de execuție ce regi-
zează acțiunile conform comen-
zilor; 3) obiectul supus reglării;
4) dispozitivul do conexiune in-
versă ci! fiice posibilă modularea,
și evoluția secvențiali a a. De
81

remarcat că elementele arătate
își pot schimba locul, unul de-
venind obiect pentru celălalt etc.
în sistemul psihic uman, a. se
dezvoltă la diverse nivele. în
acest sens pe de o parte, amin-
tim cuplurile senzoriomotor, sen-
zoriosenzorial, senzorioverbal, ver-
bovcrbal iar, pe de alta, moda-
litățile instinctive, motivațio-
nal și afectiv, intelectual și vo-
luntar, în psihologia cibernetică
se disting, ca modalități, reglă-
rile: a) homeostatică sau de sta-
bilizare (de menținere a coordo-
natelor de funcționare a siste-
mului) ; b) programată, de trans-
formare în raport cu planuri pre-
stabilite (în variante algoritmică
sau euristică); c) competitivă, dez-
voltată în situații de risc sau în
jocuri; d) de cooperare interindi-
viduală; e) de dezvoltare, presu-
punînd adaptări, învățare, pro-
gres în autoorganizare și perfor-
manță. Se presupune posibilita-
tea descoperirii și unor alte for-
me de a. caracteristice omului.
Unii autori vorbesc despre re-
glări ale reglărilor. P. Janet a
conceput conduita ca un mod
de a se conduce, uzînd de ter-
menul de a. Considerînd proprie-
tățile de durată, finalitate și efi-
ciență a a. întreaga activitate
psihocomportamentală ar putea
fi interpretată ca un sistem ie.
rarhizat și autorcglabil. ZS'u toa-
te conceptele si faptele psiholo-
giei au fost reconsiderate în
acest sens. Unii autori susțin că
obiectul psihologiei se centrează
asupra proceselor de a.AUTORITATE, impunere de
către un subiect a unei influențe
asupra altuia cu scopul ca aces-
ta din urmă să se conformeze și
să asculte; puterea care este re-
cunoscută, acceptată și ascul-
tată. Puterea se poate realiza,
prin constrîngere, dar fără a.
Kealizarea a. presupune deci și
realizarea unui consens din par-
tea aceluia asupra căruia se c-
xercită. în copilărie și adoles-
cență a. este tot atît de impor-
tantă ca și afecțiunea. Fără a.
apare lipsa de disciplină și cu
aceasta momente pe care tînă-
rul nu le poate domina. în con-
dițiile vieții sociale lipsa de a.
poate determina stări de neliniș-
te și apariția sentimentului lip-
sei de securitate. îmbinarea a.
instituționale cu cea informală
la șefi constituie o condiție a
disciplinei conștiente a subor-
donaților, una din cauzele psi-
hosociale ce determină desfă-
șurarea creatoare a muncii, ob-
ținerea unor performanțe deo-
sebite în activitatea grupurilor
sociale.
AUTORITATE EDUCATIVĂ,
calitate a persoanei sau grupării
educative constînd din ascen-
dentul față de copii sau tineri,
din posibilitatea dominării aces-
tora, din capacitatea de a li se
impune și a obține permanent,
din partea lor, recunoașterea ro-
lului educativ pe care-1 înde-
plinesc. A.e., rezultă din: a) exem-
plul personal pozitiv; b) compor-
tarea adecvată misiunii educa-
tive; c) bună pregătire profesio-
nală și pedagogic;!; (1) exigență
83A
si spil'it de lăspund'Tr; e) «Irn-
i'»oste :,;i ;-;iij:| faț.V d>' cei e.huați;
f) dăruiri; de sine in opcia edu-
cativă etc.
AUTORITARISM IN EDUCA-
ȚIE, sistem de educare efectuată,
exclusiv prin impunerea auto-
rității cadrelor didactice, a idei
lor pe care ele le susțin și a de-
ciziilor adaptate. A. în e. soli-
cită o totală subordonare din
partea celor educați, paralizîn-
du-le inițiativa și spiritul critic,
în genere reținînd dezvoltarea
personalității. Tradițional a. în
e. a fost cultivat în învățămîn-
tul religios, dogmatic și de ase-
menea în educarea de tip mili-
tarist sau fascist.
AUTOSUGESTIE, proprietate
general-umană, dar inegal dez-
voltată, de a se putea sugesti-
ona sa\i influența dincolo de limi-
tele obișnuite ale autocomenzii
sau autoreglaj ului. Astfel este
autohipuoza. I.P. Pavlov a ex-
plicat fenomenul prin forța spe-
cifică de inducție, reglaj, con-
trol al cuvîtnuhti. Practicile yoga
demonstrează performanțe de a.
sau de extensiune a autoregla-
jului mintal în sfera proceselor
vitale. în consecință, a. s-a im-
pus atenției medicinei, recent
celei psihosomatice, întrucît da-
torită acestui fenomen unii su-
biecți ajung să-și dezvolte sinip-
tome organice înșelătoare (mai
ales pe fondul isteriei), iar bol-
navii, fie își agravează fie își
depășesc maladiile după cum se
autosugestionează. Este ceea ce
a făcut ca a. să fie adoptată și
ca o importantă metodă de psi-hntmipii'. Se urmărește desigur
o ,1'tiel de. a. un' să cieii'.ai re-
zistența I.L in.il.idie si să contri-
buie la însănătoșire. Trecerea,
de la sugestie la a. este, în acest
sens. strict necesară. Hipnoza
medicală nu este suficientă da-
că subiectul preia indicațiile prin
a. Sub acest raport, arată H.
Eysenek, oamenii sînt foarte di-
feriți. Totuși, în condițiile încre-
derii în medic, capacitatea de
a. poate fi sporită. Se recomandă
concentrarea atenției, relaxarea
emoțională, distragerea de la
simptomele maladiei, încurajarea
somnului, încrederea în vinde-
care, evitarea abuzului de me-
dicamente etc. întrucît a. in-
tervine în toate aspectele vieții
și activității cotidiene, feno-
menul și metoda au fost, în ul-
timele decenii, luate în studiu
și aplicate în scopul echilibrării
vieții personale și a sporirii efi-
cienței activității, mai ales ce-
lor de performanță. în acest
sens este ilustrativ antrenamen-
tul autogen.
AUTOTELIC (gr. autos — sine,
însuși, telios — scop), ceea ce
are scop în sine, sau care ră-
mîne — în limitele proprii, cum
este, după A.L. Baldwin, jo-
cul; deosebit de heteroielic sau
instrumental.
AUTOTOPAGNOZIE, tulbu-
rare a imaginii despre propriul
corp caracterizată prin pier-
derea posibilităților de localizare
a părților corpului, uneori aso-
ciată cu sentimentul „pierderii"
unui segment sau altul.
83

A
AUZ, modalitate de recepție
vtii .oriaiâ :i. -:.11ri]LIJiI<.>t a<. u-,LK i;
proc.c-s de scitiiijIi.'T.'.ir t -iei!' u ale
-a!» forma seii/ațnJor awdiuw.
Acestea se modelea/ă după ;-.u-
Jiete care pot fi simple sau com-
plexe, periodice sau apei îcxiicx-
'zgomote), fi/ice sau produse de
(un (vorbire, cînfi, naturale sau
ariificiale. Faptul că prin a. nu
M> reflectă numai proprietățile
vibratorii (frecvență de 20 — 18000
cicli/secundă) ale obiectelor, a
facilitat transformarea senza-
țiilor auditive în semne și în mo-
dele pentru emisia verbală și
muzicală. A. este modalitatea
senzoriala cea mai strîns legată
de activitatea intelectului. A. ver-
bal constituie baza aferentă a
limbajului. Sînt mai multe teo-
rii ale audiției și dintre acestea
mai cunoscută este aceea a rezo-
nanței. Senzațiile auditive sînt
eminamente succesive și pre-
zintă calități de intensitate (tă-
rie), înălțime și timbru cores-
punzător caracteristicilor undelor
acustice, respectiv de amplitu-
dine, frecvență și formă. Mai
ales prin timbru, senzațiile și
percepțiile auditive reflectă fac-
tura materială a obiectelor în
vibrație. Pragurile diferențiale se
determină distinct pentru tărie
și pentru înălțime. Real asupra
perceperii sunetelor influențează
interacțiunea dintre intensitatea
și înălțimea sunetelor. R. Flet-
cher constată că sunetele de
aceeași intensitate dar de va-
riate frecvențe produc impresii
de tărie diferite. M. Golu de-nionstrează ci în ronde frecven-
țelor joa.v și j iial te se put di le-
ir mia mai iaul irnvn .iutile, pe
(•îmi în zona in-evt uțrlnr nied.i
este privilegiată dil'ei enți'Tri
in,ilț iniilor. Jn cî.'npul auditiv
adaptarea negativă este, după
L. Adrian, moderată. Adapta-
rea, pozitivă și sensibilizarea eslr
dependentă de semnificația MI
netelor, de ex. a celor verbali-,
1'enoinenul mascării (ecranărm
st: constată în sensul că sune-
tele joase le estompează sau
acoperă pe cele înalte dar rela-
ția inversă nu este valabila.
Senzațiile auditive îndeplinesc
un rol important în percepere;:
și măsurarea timpului. Mai re-
dus este rolul acestora în orien-
tarea spațială. Prin a. binaurai
se poate localiza sursa de emisie.
După Klemm (1910) stimulii vi-
zuali (cunoscuți ca emitenți so-
nori) atrag după sine și locali-
zarea surselor sonore deși aces-
tea pot fi ascunse. Kulaghiu
arată că cel mai bine se dife-
rențiază sunetele din direcția la-
terală și cel mai slab cele pro-
venind din spatele subiectului.
La om se diferențiază a. fi-
zic, care este fundamental, și
a. muzical, și a. verbal ca moda-
lități perceptive specifice, do-
bîndite. x
AUZ ABSOLUT, aptitudine
senzorială constînd din identi-
ficarea și reproducerea unui su-
net, fără a fi raportat la alte
sunete cu valori cunoscute. Kste
o însușire de mare utilitate
pentru activitatea muzicală. CîndA
un sunet este recunoscut prin
raportare la altele emise de un
instrument sau fixate bine în
memorie intervine aurul rcln-
tiij. Dezvoltarea auzului aduce
o anumită contribuție și la pro-
gresul a.a
AUZ INTERN, după U. Tep-
lov, sistemul reprezentărilor au-
ditive dezvoltate procesual pe
un fond mental ;bonn nea per-
cepțiilor în cîmpul stimul,ițiilor
ncmijlocite. Late o activitate
structurată.
AUZ MUZICAL, submodalitatc
de percepție auditivă, elaborată
cultural pe ba/.a a. fizic dar în
conformitate cu codul și valorile
muzicale. Sistem de recepțio-
ascultare — descifrare-reprodu-
ccrc-producere a sunetelor cu
valoare muzicală. A.m. are ca
variabilă centrală înălțimea sau
tonalitatea. De aici însemnătatea
auzului relativ si mai ales a
celui absolut. A.m. are un carac-
ter sistemic și prezintă mai
multe nivele de structurare. A.m.
este o modalitate de diferențiere,
identificare și reproducere a
structurilor melodice monofonice;
în principal, prin el se discri-
minează în audiție și execuție,
sunetele armonice de zgomote.
în limbaj curent — „ureche
muzicală". B. Teplov a susținut
că a.m. se formează prin condi-
ționare iar A. Leontiev a reu-
șit să demonstreze că prin an-
trenamente sistematice prevă-
zînd reproduceri vocale de su-
nete mimica le, a.m. poate fi
mult ameliorat, in dezvoltareaa.m. și ca o componentă, a sa,
un rol important revine auzului.
La nivelul cel mai înalt al a.in.
se situează, după Stumpli, Top-
ler, ÎL Seasiiore ș.a., auz.al ar-
monic care permite, diferențierea
și identificarea consonanțelor și
disonanțelor, a acordurilor. a
structurilor de ansamblu prin
care se realizează, la diverse
nivele calitative, armonia mu-
zicală. (Const. Ioncscu, 1977)
AUZ VERBAL, submodalitatc
a percepției auditive adecvați-
recepției și pronunției limba-
jului, în structura a.v., fun-
damental este auzul fonematic ce
mediază diferențierea și identi-
ficarea fonemelor (mai ușor vo-
calele decît consoanele și printre
acestea mai greu consoanele
apropiate b-p, f-v ș.a.). Iii se
structurează în raport cu struc-
tura sonoră a limbii materne
iar însușirea unei limbi străine
presupune, în principal, elabo-
rarea unui nou sistem de a.
fonematic. Cuvintele se aud și
descifrează în funcție de intensi-
tatea și de claritatea pronunției,
care, după Licklider, presupune
reducerea zgomotului de fond
și păstrarea unei redundanțe mo-
derate. Rozenblith apoi și alți
autori au constatat că în a.v.
intervine și ideomotricitatca co-
respunzătoare a aparatului vor-
birii (coardele vocale și celelalte
componente). Deci ascultarea
vorbirii altuia nu este numai
recepție ci și o vorbire interioară
proprie ce leproduce in mici'o-
\ orbirea altuia. Dealtfel surdi-
tatea se asociază cu mutitatca.
S5

A
în vorbire, între a.v. și articu-
lare sînt relații necesare. Dacă
subiectul nu se aude pe sine
vorbind intervin importante per-
turbări ale pronunțării și mo-
dulării ei. Lee și apoi Fairbanks
(1955) au constatat| că dacă se
suspendă auzirea normală a pro-
priei voci și aceasta revine la
urechea subiectului cu oarecare
întîrziere, pronunțarea și coor-
donarea cuvintelor sînt pertur-
bate pînă la dizartrie și blocaj.
AVITAMINOZĂ AFECTIVĂ v.
CARENȚĂ AFECTIVAAXIOMĂ (gr. axioma — opi-
nie, din axion — adevărat), ex-
presie validă numai prin evi-
dență care face parte dintr-un
sistem și este indenionstrabilă
în cadrul lui, deosebindu-se prin
aceasta de teoreme, care sînt
mi numai valide ci și deducti-
bile.
AXON, prelungire a neuronului
denumită și fibră nervoasă con-
slînd într-o expansiune cito-
plasmatică lungă. Conduce exci-
tația de la pericariou spre peri-
ferie (celui ifug).DICȚIONARELE ALBATROS
B
BABY-ȚEST, sistem de probe
simple vizînd relațiile spațiale
și îndeosebi coordonările senzo-
riomotorii pentru diagnosticarea
nivelului de dezvoltare psihică
(QD) la copii pînă la vîrsta șco-
lară. Una dintre cele mai uzitate
baterii de b.t. este cea elabo-
rată de JBrunette-Lezine.
BANDĂ, calificare peiorativă
a unei microgrupări, considerînd
lipsa de valoare a scopurilor pe
care le urmărește, organizarea
inconsecventă a activității ei și
elementele de indisciplină și anar-
hie. Restrictiv, desemnează vii-
CYOgrupările de delicvenți, for-
mele de organizare a celor care
comit acțiuni antisociale. R. Mer-
ton le caracterizează ca substruc-
turi sociale anomice. A. Cohen
descrie subcultura delictuală pe
care se întemeiază b. relevînd
violența și agresivitatea, nega-
tivismul, ostilitatea nejustificată
față. de cei din afara b. ca și con-curența cu alte b., hedonismul
mărginit, conducerea autoritară,
despotică și imperativă, tran-
sformarea actelor delictuale în
scopuri în sine care se comit din
bravadă și deseori în afara unor
utilități, primatul individualis-
mului ș.a. A. Cohen scrie: „sub-
cultura delictuală își extrage
normele sale din normele marii
culturi, dar le întoarce pe dos''.
B. este deci ghidată de valori
negative. După R. Cloward sub-
cultura delictuală este retristică
în sensul că realizează, retrage-
rea din societate și opoziția față
de ca. L. Iablonski consideră că
b., mai ales cele de minori, re-
prezintă grupe intermediare între
grupele constituite social și mul-
țimi. Caracteristicile acestor gru-
pe intermediare sau b. sînt: mo-
tivarea pur emoțională a acțiu-
nilor, conducerea autocratică, con-
flictul cu normele sociale, co-
eziunea limitată, instabilitatea,
concordanța minimală a nor-
87

meiQ'- de conduită, slaba definiri,1
a rolului iiirrn tu doi cdie au
un tu -ici' ?• tlot m'l, lip a de
;a -pil ii' 'ei e, (.M r, i c I ern I nn.iiliic și
-. ieios a! vieții personale de
unde tendința de recrutare a
unor noi membri prin presiuni,
amenințări, șantaj. B. demon-
strează coerență și organizare
strictă numai în comiterea
infracțiunilor, în rest reprezen-
tînd o formă de coexistență amo-
rală în condiții de încordare,
dispreț și ostilitate reciprocă
într-o atmosferă ce contribuie
Ia dezumanizare. Constituirea
Ireptată a b., mai ales în jurul
unui infractor adult, constituie
una din cele mai importante
căi a evoluției minorilor spre
delincventă. Se recomandă ca,
îucepînd din momentul în care
se conturează o microgrupare de
tineri cu evoluție negativă, aceas-
ta să intre în atenția unui asis-
tent social care să intervină cu
tact pentru a preîntâmpina con-
stituirea în b.
BARAJ PSIHIC, suspendare,
oprire bruscă și nemotivată a
unui act; simptom observat la
schizofrenici. Apare și la su-
biecții normali în condiții de
stress ori extenuare. Ca teste
de b. sînt cunoscute și un tip
al testelor de atenție concen-
trată, constînd în depistarea cît
mai rapidă a unor semne date
dintr-o varietate de semne simi-
lare (ex. tabelele de corectură
Uourdon sau Pieron-Vaschide).
BARBITURISM, stare psihică
specifică toxicomanilor, epilep-
ticilor și unor nevrotici, mani-B
f<v?.t-ită piui l.-rif.- inftli-retur/Jă,
ap..tii, hipomnezie, lip.j '.Ir ini-
țialivă '-. 1 t ii I bui ,j r 1 (1 »n; f H ti "i..i-
îni.-ni.ilr. la cu.• se pui ad.iii'ja
și tiilliuiări somatice.
E ARESTEZI E.sen-ibilital ej.eii-
tru presiune și greutăți; :\
ceasta modalitate senzorială u/e.i-
ză de receptorii cutanați si
de cei din țesutul osteomuscii'ar,
impresia de greutate apăriud în
condițiile unei solicitări cres-
cute, de ordin tactil și kines-
tezic.
BARIERĂ, în psihanaliză, me-
canism de apărare, datorat unei
motivații negative și care duce
la ignorare, refuz, abandon. As-
cetismul este astfel înțeles ca
apărare împotriva exceselor de
senzualitate. Termenul de b. de
sens desemnează, în psihologia
învățării, fenomenul de inaccep-
tare și rezistență activă a copi-
lului față de cerințele adultului,
părinte sau profesor, rezultat
din faptul că aceștia nu țin
seama de motivele reale ale con-
duitei infantile, îl pun în situații
de excesivă dificultate și negli-
jează rolul succesului în dezvol-
tarea aspirațiilor copilului. în
consecință, apar motive nega-
tive, sensuri personale ce se
opun reușitei la învățătură și
conduitei valoroase (M. Neimark)
BATERIE DE TESTE, sistem
de probe standardizate care vi-
zează diagnosticarea a diverse
însușiri și procese în vederea unui
scop unic, acela privind prog-
noza adecvării individului la o
anumită profesiune, activitate
sau funcție socială. Testele din-B
tr-o b. de t. de selecție profe-
sională trebuie iă lie valide (să
et>rele?e puteniir-cu enteîinl reu-
șitei profesional*-) și indepen-
dente (să se potrivească cît: mai
puțin unei" cu alfle). Sînt: larg
cunoscute și larg utilizate b. de
t. pentru inteligență sau pentru
personalitate.
BĂTRÎNEȚE, faza terminală
(scniîim) a involuției de: vîr-
stă a organismului. Somatic este
o stare distrofică, complicată
frecvent cu boli cronice. Psi-
hologic se poate prezenta foarte
variabil, unii oameni putîndu-și
păstra în bunăstare funcțiunile
intelectuale pînă dincolo do 80
de ani; în cazuri extreme apar
psihoze de involuție; frecvente
sînt tulburările legate de arte-
rioscleroza cerebrală etc. în ter-
minologia medicală actuală, b.
este o etichetă pentru vîrstele
de peste 75 de ani.
BEATITUDINE, stare de sa-
tisfacție totală, echilibrare spi-
rituală superioară, condiționată
de înțelepciune; după P. Janet,
sentiment de bucurie complet
însoțit «Le uitarea realității. Are
un sens apropiat de cel a! fericirii
dar nu identic cu acesta.
BEHAVIORISM (engl. beha-
viour — comportament), curent
psihologic american, inspirat de
filosofia pragmatistă și inițiat
programatic de J. Watsou 19i3),
apărut ca o reacție la intros-
pecționism și care își propune,
trecînd în cealaltă extremă, să
cerceteze numai datele obiecti-
ve de comportament, adică reacți-
ile viscerale, musculare și la-rin"e.ale. Fenomenele subiective
'.iiit eorriili.rate a ieprc^-uLi fic-
țiuni '-. 111 a ti in.K.-ce'ibile anali-
zei știinlifi'.e. B. apelează li
ii da
P;
ceteii
>v!(.
ntr; d.n
-('ei
1"(11 '
ac
. n,fi/iolog
ordâ o
exillllilei lui
însemn
instrumI.P.
ătate
ental
((".. Miiller. J. Konorski, li. Skin-
nerl. Considerînd că reacțiile sînt
în funcție de știm ui i, se apre-
ciază că studiul relației (S — \i)
este suficient pentru anticiparea
comportamentelor. Totuși nu s-a
putut trece peste faptul că ace-
lași S poate provoca diverse R
(divergență) și diverși S pot duce
la aceeași 11 (convergență). în
psihologie, b. a adus contribuții
importante prin studiul expe-
rimental deosebit de exact, in-
genios și complex al comporta-
mentelor animale și umane. De
remarcat problema învățării, cer-
cetată multilateral în școală. Ig-
norarea stărilor și fenomenelor
subiective nu a putut însă să
dăinuie, întrucît înseși cercetă-
rile efectuate relevau însemnă-
tatea reglatorie și orientativă
a acestora. Prin introducerea de
către CI. Huli, E. Tolinan ș.a. a
variabilei intermediare (v) din-
tre stimul și reacție și anume
habitudini, motive, scopuri, emo-
ții etc. s-a deschis, din anii, ':'.()
etapa neobchaviorismidui, în care
se studiază corelativ activitatea
subiectivă și comportamentul.
BIAS, termen american intro-
dus în psihologia socială, prin
care se desemnează orice defor-
mare, orice perturbare a, anche-
telor — în orice moment de
desfășurare a lor — care poate,
89

B
in final, hă anuleze valoarea re-
znitoli'lur anchetei.
BIfH.IOTERAPIE, metod.1 fo-
losită în devierile de |>ei Minalilate
(și la nonnali în timpul formării
si conturării personalității). Se
oferă subiectului lecturi selec-
tate, ținîm't seama de problemele
salo, de frustrațiiic și ol)M^.ii!e
sale. Se încearcă astlel sâ se
obțină o descărcare a tensiunilor
și o corectare a orientării sale.
Lecturile ajută pe pacient să-și
înțeleagă propria dinamică emo-
țională, să accepte o frustrat ie
moderată, să adopte modele noi
de comportament. Psihoterape-
utul discută cu pacientul despic
cele citite și în raport cu cele
constatate face alte recomandări.
Pentru ca b. să reușească este
necesar ca pacientul să nu pre-
zinte tulburări prea grave și
să airjă înclinația spre lecturi,
să simtă real nevoia de lectură.
BIFACTORIAL, ceea ce de-
pinde de doi factori sau catego-
rii de factori. C. Thompson a
intitulat astfel teoria asupra ap-
titudinilor, inițiată de Spearman,
și care susține că în definirea
inteligenței intervin: factorul
general (G) și factori speciali
(S), aceasta, spre deosebire de
vechile orientări (F. Gal ton) care
susțineau existența unei dotații
unitare, deci unifactoriale și de
teoriile ulterioare care devin mul-
tifactoriale (L. Thurstone, J. Gui-
lford).
BILINGVISM, însușire și utili-
zarea, relativ concomitentă, a
două limbi de către un individ
sau o populație. B. este apre-ciat după unele studii cli i-ț.i
un avantaj pentru de/voltai^a
inleli'i l u.ilă a copiilor. I )o a <•
menea se pare că b. Ia copii in
flueiițează și dezvoltarea perso-
nalității acestora. în școală, b.
se cultivă, în anumite cazun
prin predarea alternativă sau
diferențiată pe obiecte iu cel'
două limbi diferite. Totuși, ii
copilăria timpurie solicitarea
bilingvă poate produce dificul-
tăți în vorbire. Odată însușiți
cele două limbi (ca limbi ma-
terne) ele devin reciproc com-
plementare în ordinea formării
structurilor de gîndire.
BIMODAL, se referă la dis-
tribuția frecvenței unor rezul-
tate în cercetări psihologice,
cînd ele prezintă două „moduri",
adică apare o tendință de con-
centrare a rezultatelor față de
două valori distincte ale varia-
bilelor. De obicei, indică exis-
tența a două „populații" dis-
tincte, în grupul cercetat.
BINARITATE, principiul de
diviziune a unui fenomen în
două unități sau elemente. Prin
aplicarea acestui principiu în lo-
gică s-a delimitat logica bivalen-
tă, în cadrul căreia sîut luate
în considerare doar două va-
lori: adevăr și fals. în tehnică,
se utilizează un alfabet binar
al limbajului mașinilor electro-
nice de calcul. Cibernetica, por-
nind de la legea „tot sau nimic"
din neurofiziologie, include în
aparatul metodologic propriu
principiul b. (s-a remarcat, în se-
colul trecut, că excitarea peste
pragul absolut declanșează oB
reacție intensă, al cărei nivel
de intensitate nu mai crește chiar
dacă se excită mult peste prag.
în schimb, nu se produce nici
o reacție la excitarea sub prag.
De aici a rezultat concluzia că
la o anumită stimulare se u ac-
ționează total sau deloc. Sa
dovedit ulterior că această le-
ge, „tot sau nimic", este vala-
bilă numai pentru fibre izolate,
nu și pentru nervi, care >int
alcătuiți din numerose fibie
Cibernetica reia această lege și
o cuplează cu logica bivalenta
(booleana), formulmd piincipml
b. cu scopul de a reduce compor-
tamentul sistemelor complexe și
foarte complexe la m..'lelu sim-
ple, ușor analizabile Acest prin-
cipiu postulează <:;", un oarecare
sistem se poate găsi, la un mo-
ment dat, într-una din două
stări posibile: funcționare (ac-
tivare) sau repaus (absență a
reacțiilor comportamentale). Ast-
fel, mărimile de intrare si cele
de ieșire, în iiecare moment de
timp, pot lua numai una din
două valori posibile: pozitivă,
excitatoare, si negativă, inhibi-
toare. Pentru desemnarea aces-
tor stări a fost adoptat alfabe-
tul binar numeric, iar pentru
analiza operațională a. compor-
tamentului sistemelor s-au adop-
tat operatorii logicii bivalente
(conjuncția, negația, disjuncția
etc), care vizează raporturile
dintre mărimile de intrare și
cele de ieșire.
BINAURAL, care implică re-
cepția cu ajutorul ambelor urechi
ceea ce permite nu numai o acui-
90tate mai fină dar și localizarea
în spațiu a sursei de emisie so-
noră datorită relativei diferen-
țieri a stimulațiilor provocate
în cei doi receptori perechi și
a corelării acestora în centrii
simetrici din scoarța cerebrală.
Bl N OCULAR, care se referă
la vederea cu ambii ochi și im-
plicit antrenarea activității co-
relntue a proiecțiilor optice din
Cele doaâ emisfere cerebrale. \Y.
W urnit a demonstrat, prințr-un
expei mu'iil cari' solicita apre-
cieiea dis'anțelor variabile la care
se alia 11 p. fir vertical, superiori-
tatea vc-'R,rii b. Pe seama aces-
tei,!, se pune și efectul sterosco-
pic, imaginile proiectate în cele
două rutine dispunînd de poziții
relativ diferite și în baza interac-
țiunii dintre emisferele cerebra-
le (B. Ananiev) ducînd la im-
presia tic adîncime și volum.
BIOCENOZĂ, sistem format
dintr-o multitudine de organis-
me "aparținînd de specii diferite,
ce se dezvoltă interdependent
într-un anumit cadru ecologic.
BIOCENTRISM, tendință de
a pune accentul, într-un sistem
explicativ, pe geneza fiziologică
a comportamentului, ca fiind
izvorît dintr-o motivație biolo-
gică, ignorind factorii culturali.
BIOCIBERNETICA, ramură a
ciberneticii tratînd despre prin-
cipiile și mecanismele concrete
ale comenzii, reglării, conser-
vării, prelucrării și transmiterii de
informație în sistemele biolo-
gice. Cele mai bine dezvoltate
ramuri suit neiirocibernetica (dez-
voltată la noi în țară de Kd.
91

BXicolau și C. Rălăceanu) și ge-
netica, biochimică.
BIOCONȘTIINȚĂ, formă gene-
rică de conștiință atiibuilă, și
<:m malelor, mai a'es ee'or supe-
riu.irt1. Ke-,tricliv, zooconștiință.
Fenomenul este contestat. Exis-
tenta nuci b., deci exterioare fac-
ionlor culturali, JIU ar putea ti ac-
cepta tă deeît convențional, ca.
un ci hi va lent al inteligenței ncn/o-
non'otoni și rudimentelor de me-
morie ce se constau! la mamilerele
superioare.
BIOCURENȚI, diferențele do
potențial electric care iau naștere
111 materia viu. B. iau naștere in-
tre două puncte aflate Ja. poten-
țiale electrice diferite. La nivelul
țesutului nervos se disting poten-
țiale; de repaus și de acțiune.
BIOERGONOMIE, ramură a
ergonorniei care pune accentul pe
comportarea, organismului în
muncă, studiind oboseala în relație
cu durata zilei de muncă, repausul,
orarul, munca în schimburi, re-
gimul de alimentație, deplasări,
mod de viață.
BIOGEiNETIC, principiu for-
mulat de Haeckel (1866), conform
căruia evoluția individului re-
produce treptele parcurse ante-
rior de spețele din care provine.
Formularea concisă: ontogenia
repetă filogenia. Acest principiu
nu este pe deplin confirmat nici
de embriologie; în rest are o va-
loare foarte relativă. Astfel, ten-
tativa de a explica stadiile dezvol-
tării intelectuale și de personali-
tate a copilului prin stadiile mari
ale dezvoltării culturale a ome-
nirii 11 u a dus la rezultate conclu-dente. Se pare că, în ordine,
psihogenetică, repetarea stadii1'»
dezvoltării psihice a omeniri: •
pro-'Ince concentrat, el: p1 ie și i;. ;i]•
modificat prin împrjjm ai ilc ms
diiilui si educației.
BIOLOGISM, ' tendința d>
IVJIM.C conștiința si celelalte \>
nomeiie psihici: complete la c
pllClțil biologice Ș! fiziologice II'
socotind sau tgnorind determi:..,
riie culturale și ocolind spcc.i '• a >;.
subiectiv. Pentru b. omul nu c..<
decît un animal; în realii,
mecanismele biologice corn;;:;,
omului și animalului silit puse -i
in slui'ha actelor cu moiivali
și finalitate socioculturală, ia;
desfășurarea legilor biologice i:1
specia umană est/ subordona',':
legilor sociale care le limitează,
dirijează etc. Deși toate actele
psihice sînt mijlocite biofi/.iologu;,
esența lor nu poate fi epuizată la
acest nivel, decisive fiind modelă-
rile socioculturale.
BIOMORFISM, interpretarea
particularităților psihice ca fiin.l
determinate de particularități
morfologice constituționale. 'l;e
aici biotipologiile ce implică
orientări mai mult sau mai puțin
biologiste.
BIONICĂ, disciplină științifică,
apărută recent, care se ocupă, cu
studiul organelor, funcțiilor și
proceselor biologice, degajînd mo-
dele ale lor cu scopul aplicării
cunoștințelor astfel obținute in
tehnică prin crearea de noi sisteme
și mașini cibernetice și perfecțio-
narea a diverse dispozitive.
BIORITMOLOGIE, studiul rit-
murilor biologice (de zi și noapteB
"ezonk-re etc); ele
lomj 'ort ai ne muie și<e lircadiene
au și ioi'c:j.tc
psihologice.
BIOSOCIAL, pnrti< ularitnje a
proceselor și insușiii'or care au
atît o determinare biologică, cit
si una socială sau reprezintă o
valorizare socială a unor trăsă-
turi biologice (vîrstă, sex); mod
de abordare a psihicului uman
căutînd să echilibreze factorii
biologici și sociali.
BIOSTIMULATOR, substanță
organică a cărei inoculare duce la
activarea forțelor asimilatoare sau
defensive ale organismului.
BIOTIPOLOGIE, sisteme de
clasificare tipologice care pleacă
de la constituția corporală a in-
dividului, postulînd o corelație
între anumite structuri morfolo-
gice (după Sigaud: visceral,
atletic, respirator, cerebral) și anu-
mite structuri caracteriale.
BIPOLAR, (în analiza facto-
rialâ), desemnează factorul care
se manifestă în același timp cu
saturații atît pozitive cît și nega-
tive, în funcție de variabilele res-
pective (C. Burt). în fiziologie,
termen folosit pentru a desemna
anumite celule ale retinei, celule
care fac legătura între conuri și
bastonașe. G. Polya a descoperit
b. monosinaptice și polisinaptice
difuze. Sistemul psihic uman este
organizat b. în sensul opoziției
conștient-inconștient. Se vorbește
încă de la \Y. Wundt despre ca-
racterul bipolar al afectivității
în termeni de stenic-astenic.
BISOCIATIE, asociație între
termeni foarte îndepărtați ca sens
(A. Koestler) și aparținînd unordomenii eterogene. Principiu op^-
rLitioiiul at c i cat: ,'i tați i.
BIT, imitate de măsură a
cantității de informație din teoria
lui Shannon; piovilie din abre-
vierea expresiei engleze birarv
di'::!- Este logaritmul (in bază ")
al inversului probabilității de
apariție a unui semnal (un bit
corespunde alegerii din1r-o alter-
nativă cu cchiprobabililăți i.
JBÎLBÎIALĂ (LOGONEVRO-
ZĂ) tulburare a vorbirii frec-
ventă la copii, mai rară la a-
dulți. B. rezultă din destructu-
rarea sau defectuoasa funcționare
a reglajului verbal și constă în
dezordinea intermitentă a pro-
nunției, repetării convulsive și
blocaje a unor foneme, emisiuni
precipitate urmate de momente
de dificultate în articularea unor
cuvinte. Unele sunete și cuvinte
sînt pronunțate incorect. B. este
solidară cu crispări, grimase, pal-
pitații. Se disting b. clonică, ex-
primată în repetarea primei silabe,
și b. tonică, care constă dimpotrivă
în dificultatea de a articula prima
silabă. în copilărie, se cunosc
faze tranzitorii de ușoară b. în
legătură cu trecerile la nivele
mai complexe de limbaj. B. se
poate transforma în logonevroză
cînd se dublează cu o nevroză
aferentă ei (E. Verza). Terapeu-
tica medicală se construiește în
raport cu cauzele ncurosomatice
ale b. Psihoterapia și logopedia
recurg la reeducare ortofonică,
exersări de însușire a ritmului
debitului articulator, tehnici de
relaxare, măsuri de susținere afec-
tivă și înlăturare a fricii de a vorbi.

ISLACK-BOX, în cngl. cutie
ISl.AZARL", J es ,|r slabiie,
„ardere" ;i simțurilor, caracteri-
zat prin indiferență, insensibili-
tate, dezgust, oboseală. B. afec-
tivă și murală intervine datorită
nesatisfacerii unor pretenții exce-
sive sau a incapacității <le redre-
sare în urma înfringerilor, a decep-
țiilor. Adevărată maladie morală,
b. si: caracterizează prin absența
idealului, a elanului și a capaci-
tății de muncă și de luptă.
Redresarea în urma insucceselor
este posibilă prin reducerea moti-
vației și prin fixarea altor scopuri,
mai apropiate, tangibile. B. afec-
tivă este semnul unei slabe per-
sonalități. „Dragostea adevărată
nu se blazează niciodată" (V.
Hugo).
BLOCAJ, în neurologie, ob-
strucție la trecerea unui impuls
într-o sinapsă sau articulație;
în psihologia activității și învă-
țării, moment de întrerupere și
impermeabilitate la informații
cauzat de suprasolicitare, șoc, —
echivalent cu bariera psihologică:
în psihanaliză, reținerea con-
știentizării unei idei sau estom-
parea unuia din termenii conflic-
tului. Kxistă b. de tip afectiv,
cognitiv sau voluntar.
BOALA LUI LANGDON-
DOWN v. MOXGOLTSM.
BOALA LUI PARKINSON v.
PARKIXSOXIS.M
BOALĂ, categoria fundamen-
tală a medicinii, greu de definit;
în b. găsim deficiențe de activitate
adaptare și evoluție a organis-
mului (și, la om, a persoanei);viatăB
Marș. seria că b. este
limil.jtj in I i t >ct tal" •-<.
si i ,il u! b. poate li o .uiom.i In; <!'•
dezvoltare, o leziune morfologică,
o tulburare biochimică etc. B.
are aspecte de tulburare subiec-
tivă, implicații etico și sociale.
Xu există frontiere nete și fixe în-
tre b. și sănătate; există și modele
cultural-sociale ale sănătății.
Trebuie deosebite b. psihice (ne-
vroze, psihopatii, psihoze) d<-
tulburările psihice din bolile cu-
rente (ex. în febră) sau de simpto-
mele psihice ale bolilor, acciden-
telor etc. (ex. durerea) .
BOALĂ PSIHOGENĂ v. PST-
HOGEX1E
BOVARISM, atitudine de a-
preciere a propriei persoane, i-
dealizare de sine și refuz al unii
existențe comune în condițiile
imaginării romantice și utopice a
unui destin personal excepțional,
cu nimic justificat prin calitățile
individului în cauză. B., termen
ce face aluzie la cunoscutul ro-
man al lui Flaubert, indică tot-
odată tendința spre plăceri și si-
tuații elevate, în baza creditului
acordat imaginii romantice despre
sine și prin atitudinea nerealistă
față de lume și față de propria
existență.
BRADIPSIHISM, simptom de
desfășurare extrem de lentă a
proceselor psihice și acțiunilor
motorii. Bradilalia este vorbirea
anormal de lentă, cu intervale
mari între cuvinte, avînd ca formă
extremă hradifazia. B. caracteri-
zează stările depresive, oligofre-
nia., inixedemul, epilepsia și uneoriB
schizofrenia. Se combate prin
tratamentul bolii dar și printr-un
sistem de exerciții speciale, me-
nite să organizeze, într-un ritm
din ce în ce mai rapid, activitatea
intelectuală, verbală și fizică. Cu
sens de încetinire a mișcărilor
(în boala lui Parkinson, epi-
lepsie) avem termenul de bradi-
hinezie, iar cu sens de încetinire
a vorbirii datorată unei afecțiuni
a sistemului nervos, bradilalie.
BRA1LLE, alfabet pentru ne-
văzători constituit prin combi-
narea de puncte de la 1 la 6, dis-
puse variabil într-un pătrat și
putînd să fie perceput tactil. A
fost lansat în urmă cu mai bine
de un secol de pedagogul Luis
Braille, el însuși nevăzător.
BRAINSTORMING, „furtună în
creier", în traducere liberă, a-
salt de idei; este o tehnică de
creativitate colectivă, cea mai larg
răspîndită și aplicată; inițiatorul
ei este psihologul american A.
Osborn. B. are la bază ideea că
cea mai bună soluție în rezolva-
rea unei probleme nu se obține
prin eliminări succesive, ci dim-
potrivă, prin căutarea unui nu-
măr cît mai marc de soluții,
„cantitatea generează calitatea".
Cum se obține o producție cît mai
mare de idei? Prin: a) separarea
momentului de geneză a ideilor
(de ideație) de cel al evaluării
lor (cenzura logică și critică a
gîndirii); b) prin intermediul
grupului, constituit și antrenat
specific (nr. de membrii este
redus, 2—3, pîuă la 12; însușirea
și exersarea procedeelor euris-
tice și de imaginare; cultivareamotivației și atitudinilor creative;
inițierea cu tehnici de comuni-
care în grup); grupul acționează
ca un stimulent pentru imagina-
ția fiecărui participant. Scopul
tehnicii: producerea unui număr
cît mai mare de idei (100—200)
într-un timp foarte scurt (1/2 h —
1 h maximum). Principiile b.:
1) se caută cantitatea de, idei mai
mult decît calitatea lor; înregis-
trîndu-se un număr cît mai marc
de soluții, pentru aceeași pro-
blemă, șansele de a găsi soluția
cea mai bună sînt considerabile;
2) nu se critică deloc; este nece-
sar ca „gardienii" gîndirii critice,
temporar, să fie retrași de la
porțile imaginației, pentru ca
aceasta să se poată manifesta
deplin, în totală libertate; jude-
cățile critice trebuie reținute în
momentul în care se produc idli
noi; 3) se fac asociații pe baza
ideilor emise de alții, orice idee
emisă în grup trebuie să servească,
la stimularea imaginației celor-
lalți; ameliorările și recombină-
rile ideilor emise în grup sînt
căutate; 4) imaginația liberă este
binevenită, chiar dacă ideile noi
par extravagante, absurde; cu
orice preț trebuie ieșit de pe
drumurile' bătătorite, cunoscute.
Procedura de aplicare a b: 1)
managerul, care conduce grupul
(special instruit și antrenat),
anunță problema de rezolvat;
2) reamintește cele 4 principii;
3) stimulează și încurajează pro-
ducția de idei (una dintre metode
fiind check-list, care conține ver-
be stimulative: augmentare, adi-
ționare, multiplicări; etc., vezi
94

B
procedeele imaginației creatoare);
4) se consemnează în scris (prin
metode diferite) toate ideile emise
în grup; 5) o comisie de specia-
liști în problema, evaluează și
triază ideile, ierarhizîndu-le după
valoarea și aplicabilitatea 1<
Inii psihologi (J.l\ Sol) recDICȚIONARELE ALBATROS
manila
dăriifolosirea metodei ,,lic
care constă în actualizat
tuturor ideilor trecute Iezite
problemă, înaintea ședințelor de
b., considerînd că individul care
are unele idei, cunoștințe despre
problemă, este ,,blocat" pentru
a avea idei^noi.
BRAVADĂ, înclinație spre ma-
nifestări realizate cu unicul scop
de a impresiona pe cei din jur,
impunînd „admirației" propria
persoană. Frecventă la adolescenți
b. în perioada tinereții și după
aceea, este semn al ininaturităiii.
BREAK-DOWN, termen, 'de
ongine cngleză-americană, ce
desemnează o scădere a capacității
nervoase a subiectului, prăbuși-
rea acestuia în marasme de ordin
moral sau fizic, în angoase, de-
primare sau derută. Generic, odepresiune nervoasă, o ruptură
sau zguduire a sistemului ncr\<r-
BULSî RAHIDIAN, primii!
segment ni trunchiului cerebra1,
situat în directa prelungire ;i
măduvei spimirii. Deține o fum –
ție de conducere a impulsuri Im
nervoase și o funcție reflexa
Keflexele bulbare includ reflex,
somatice (tonice, mimice), vege
talive (digesiive. circuiato; i<
si somatovegetative (respi: :
torii, masticatorii, fonatoiii, ('.-
deglutiție. sucțiune etc), de marc
importanță vitală.
BULIM1E, simptom de foarm
continuă și excesivă, mult din-
colo de necesitățile organice și
cauzat de o perturbare neuronsi-
liică. Se presupune că, de cele
mai multe ori, b. apare ca o ten-
dință de supracompensarc a
unor stări de frustrație afectivă.
Se întîlnește în stările nevrotice.
BUMERANG, în teoria comu-
nicațiilor și a relațiilor umane —
definește situ?.ția cînd acțiunea
de persuasiune sau schimbare a
atitudinilor are efectul UIYII->
celui dorit (repercusiunile, sint
asupra „emițătorului").c
CACOFONIE (gr. kakopkonia –
sunete dezagreabile, neplăcute),
corelații întîmplătoare de sunete
sau cuvinte (oral și scris) care
produc asociații inestetice, ne-
plăcute.
CALITATE, categorie filosofi-
că în cuplu unitar cu cantita-
tatea dar deosebită de aceasta
prin faptul că se referă la carac-
teristicile de conținut ale obiec-
telor și fenomenelor, exprimă
sinteza laturilor și însușirilor lor
esențiale, prin care acestea se
definesc și se deosebesc de alte
obiecte sau fenomene. Determi-
nările calitative sînt mult mai
stabile și semnificative decît cele
cantitative. Totuși, între acestea
două fiind o unitate caracteris-
tică pentru orice obiect sau fe-
nomen (inclusiv cele informațio-
nale și psihice), c. nu este inde-
pendentă de cantitate. Dialectica
susține că acumulările cantitative
duc la transformări calitative. Orice
transformare este și o mutație aC. în psihologie se acordă cea
mai mare însemnătate determi-
nărilor calitative a fenomenelor
și se are în vedere nivelul la care
acestea se produc. C. mai are și
semnificația de însușire în genere
sau de însușire pozitivă. Astfel
psihologia și caracterologia stu-
diază însușirile sau (și) calită-
tățile stimulilor și semnalelor sen-
zoriale, ale proceselor psihice,
c. intelectuale, afective, volițio-
nale, morale etc.
CALM, stare psihică de echili-
bru bazată pe autocontrol, dozare
a excitației și de evitare a ener-
vării, panicii și deznădejdii. A fi
c. înseamnă a lua decizii adecvate
situației concrete de viață fără
a pierde echilibrul și, deci, a es-
tima exact consecințele pozitive
și negative ale situației date.
CANAL DE COMUNICAȚIE,
cale, traseu structurat, de na-
tură fiziologică sau tehnică, prin
care se. transmit mesajele informa-
ționale cu o anumita viteză. Ana-
97
— Dicționar de psihologie

lizatorii sînt, de pildă, considerați,
în psihologia cibernetică, drept
c.de c.
CANALIZARE, tendința de a
canaliza trebuințele înspre gra-
tificații specifice, fixe. S. Murphy
(1946) a aplicat termenul de c,
împrumutat de la P. Janet,
acestei tendințe universale. El
crede că aceste dorințe dobîndite
pot fi diferențiate de reflexele
condiționate, odată ce nu pot fi
anulate decît rar sau niciodată.
Ca dovadă aduce faptul că, deși
putem înlocui c. vechi cu unele
noi, exista o tendință de revenire
la satisfacțiile originale cînd sîn-
tem sub stress. Altă dovadă ar fi
in tehnica de regresie hipnotică,
în care un individ este apt să-și
regăsească întregul nivel compor-
tamental de la o anumită vîrstă.
S. Murphy privește c. ca pe un
aspect important al dezvoltării
personalității. Există și o tendința
contrară pe care S. Murphy o
consideră ca fiind la fel de impor-
tantă — trebuința de noutate,
varietate și aventură. Aceasta
ajută în asigurarea unei diversi-
tăți în c. trebuințelor. La în-
ceputul vieții toți oamenii sînt
asemănători din punct de vedere
bazai, odată ce sînt dotați cu
mecanisme fiziologice similare —
dar pe măsură ce cresc și în
contact cu diferite influențe, cul-
turale și personale, dobîndesc
moduri din ce în ce mai specifice
și divergente de satisfacere a
trebuințelor. Cu alte cuvinte,
motive identice sînt canalizate
in diferite moduri.CAPACITATE, sistem de însu-
șiri funcționale și operaționale în
uniune cu deprinderile, cunoș-
tințele și experiența necesară,
care duc la acțiuni eficiente și
de performanță. C. este întot-
deauna demonstrată și demonstra-
bilă prin fapte, spre deosebire de
aptitudine, care după un sens
mai vechi, reprezintă numai un
segment al C, respectiv, însușirile
potențiale ce urmează să fie puse
în valoare.
CAPACITATE DE ADMISIE,
cantitatea de informație detecta-
tă și transmisă, în unitatea de
timp, de către analizator în cali-
tatea sa de canal de comunicație.
Este diferită pentru fiecare anali-
zator, dar nedepășind aproxima-
tiv 10 biți, limită peste care recep-
ția senzorială este perturbată. în
genere este capacitatea unui sis-
tem de a recepționa și transmite
informația.
CAPRICIU, tendință impulsivă,
dorință sau acțiune, care apare
pe neașteptate în comportamen-
tul unui subiect și care are un
caracter nemotivat, neprevizibil
și schimbător. Se obsevă la
unii subiecți care „din senin" își
schimbă comportarea, prezintă
variații mari în atitudinile lor,
manifestă dorințe lipsite de sens,
comit fapte nechibzuite, își schim-
bă brusc hotârîrile fără o argu-
mentație rațională etc. Asemenea
manifestări sînt întîlnite, în spe-
cial, la copil, datorită nedezvol-
tării formelor de inhibiție internă,
sau la persoanele cu un psihic
labil, cu voință slabă sau cu o
emotivitate exagerată. In anu-mite condiții. C. poate deveni o
manifestare constantă a compor-
tării, formind tipul de mu nesta-
tornic în dorințe și acțiuni, cu
lipsă de stabilitate a comporta-
mentului. Cauzele c. sînt variate.
La copil rezidă, în special, în
educația greșită. Observațiile
psihopedagogie^ relevă incidența
foarte mare a c. la copilul unic.
la cei crescuți de rude, îndeosebi
de bunici (care îi răsfață, le sa-
tisfac toate dorințele, cedează
la toanele lor). Poetul german
H. Heine, spunea că se face un
mare rău copilului dacă se ce-
dează la c. lui. Uneori c. apar ca
rezultat al cerințelor inegale, in-
constante, contradictorii ale pă-
rinților. Alteori, au un caracter
temporar apărînd ca o manifes-
tare a unui sistem nervos slăbit
(surmenaj, boală). De cele mai
multe ori, c. copilului dispar
după o anumită vîrstă, ca rezul-
tat al antrenării in munca școlară
sau productivă (la adolescent),
a formării trăsăturilor pozitive
de caracter. Forme maximale de
c. sînt frecvent întîlnite și în
unele boli mintale (isterie, psiho-
patii).
CAPTAȚIE (lat. cuplare – a
lua în stăpînire), operație și ati-
tudine de luare în posesiune ex-
clusivă a unor obiecte sau per-
soane și aceasta manifestînd vio-
lență și mărginire egoistă.
CARACTER, veche denumire
dată individualității psihice, con-
siderată în ceea ce are ca distinc-
tiv ca structură sau tipar (etim.)
ce se imprimă constant compor-
tamental. Ansamblul însușirilorpsihice, caracteristice pentru in-
divid- în sens restrictiv, c. apare
ca iun/cu al jtcyionalitâlu, intru-
cît exprimă alît partea profund
individuală cit și valoarea morală
personală. Profil psilionioral,
evaluai după consistență și stabili-
tate. Uzual se califică un om amo-
ral sau imoral ca fiind „fără carac-
ter", sau. mai precis, ca avînd un c.
rău. In c. se distinge formă și
conținut, după A.CV. Kovaliov,
forma constind din temperament,
voință și deprinderi, obișnuințe,
iar conținutul cuprinzînd moti-
vele, convingerile, atitudinile,
concepția personală de viață. Fiind
în esență etic, conținutul nu se
reduce la aceasta implicînd și
dimensiuni socioumane neutrale.
Unitatea c. realizată variabil și
diferențial, rezulta din interpene-
trația formei și conținutului
(Utitz) și din coarticularea în sis-
tem ierarhic a comportamentelor
(G. Allport). I.P. Pavlov consi-
dera c. un aliaj din trăsături
înnăscute și dobîndite. în con-
stituția C. astfel de particularități
native sînt însușirile de tip de
sistem nervos, organizarea instinc-
tivă ș.a. Totuși acestea nu sînt
decît premise naturale (B. Ana-
niev) și esența constituirii carac-
teriale constă în depășirea sau
luarea în stăpînire — prin encul-
turație, modelare, — a trăsăturilor
native. încă L. Klages definea c.
ca „voință moralicește organizată".
C. rezultă din însușirea relațiilor
sociale, astfel elaborîndu-se moda-
litățile active de raportare la
lume și la sine. înțelegerea știin-
țifică a c, corespunde tezei înar-
99

xiste despre esența umană ca
totalitate a relațiilor sociale. C.
ei te o formațiune de personali-
tate, dubîndită în condițiile va-
riatelor împrejurări de viață pe
care subiectul le parcurge. ])e
aceea explicarea optimă a originei
C. unuia sau altuia dintre indivizi
rezidă în analiza biografică, <l;\r
ținînd seama de fondul sociocul-
tural în care individul s-a dez-
voltat. Antropologia culturală a
demonstrat că între structura
limbii, a moravurilor, credințelor
colectivităților și structura c. in-
dividuale este o relație de izo-
morfism întrucît c. se modelează
după ceea ce obiectiv sînt mode-
lele culturale (G.H. Mead, A.
Kardiner, R. Linton). Se distinge
o personalitate de bază, caracte-
ristică pentru respectiva comuni-
tate și una de statut, suprapusă
primei și exprimînd poziția su-
biectului în sistemul social, de
unde și atitudinile sale. Totuși
aceste interpretări rămîn super-
ficiale atît timp cît nu se ține
seama de infrastructura econo-
mică, de orînduirea socială și
pozițiile de clasă (L. Seve).
Aceasta pentru că omul își struc-
turează modul său de a fi nu în
afara ci înăuntrul relațiilor so-
ciale printre care cele mai impor-
tante sînt cele de producție, de,
muncă. Motivele, scopurile, inte-
resele, aspirațiile, sentimentele,
integrativ —, atitudinile sînt ge-
nerate de relațiile sociale și ac-
tivitatea afectivă a subiectului.
După orînduirile sociale, c. poate
dobîndi o orientare individualistă
sau colectivistă, conservatoaresau revoluționară, paseist! sau
proiectivi. în cea mai mare mă-
sura însușirile caraettriale sînt
derivate dintr-un fundament exis-
tențial și au, de regulă, o anumită
semniticație socioumană și mo-
rală. De aceea, în raport cu con-
ținutul, descrierea constituției psi-
hologice a C. nu poate prezenta
decît o importanță secundară.
Cuprinderea integrală a e. și
tratarea lui concretă este faptul
cel mai important Jn ordinea cu-
noașterii omului. în acest scop
este necesar ca ținîndu-se seama
de esența umană să se definească
unitatea componentă a c. și să
se găsească un model adecvat
întregului. Pornind de la înțele-
gerea marxistă a problemei, V.N.
Measișcev propune conceptul de
relație sau atitudine care este
operatorii! atît în domeniul social
cît și în cel al comportamentului
individual. în c. intră atitudini
ce se disting prin electivitate,
constanță, generalitate, dinamism,
corespunzînd unei semnificații,
deci reprezentînd o valoare psi-
hică, în acest sens R. Linton
propune termenul de atitudine-
valoare. C. trebuie deci înțeles
ca un sistem de atitudini proprii
subiectului, exprimate de el con-
stant în comportament, avînd o
relevantă semnificație social-u-
mană și definindu-l individual
pe subiect din punct de vedere
axiologic. Este ceea ce ne trimite
la conținutul c. exprimat și pro-
bat numai prin comportament,
prin fapte (Marx) și ne obligă
să acceptăm ca definitorii pen-
tru om, ca ființă socială, cele
100patru grupe de atitudini propuse
de 13. Ananiev: față do socie-
tate, față de muncă, față de
oameni și față de sine. C. trebuie,
sâ fie distins de aptitudini și
capacități, care se referă la ac-
țiuni și reprezintă numai valori
instrumentale. Este insă evident
că atitudinile, ca trăsături de c,
nu există și funcționează dispa-
rat, ci sînt în interacțiune, în-
chegînd global un sistem cu
o dinamică infra- și interspecifică.
H. Eysenck notează chiar că
relațiile din!re atitudini pot fi
mai importante decit înseși atitu-
dinile luate fiecare în parte. Se
pune astfel în evidență emer-
gența sistemului caracterial. C.
este' socotit a fi cu atît mai pu-
ternic cu cît individul nu este
sugestionabil (H. Eysenck), nu
este dominat de situații ci se
impune prin atitudinile sale îm-
prejurărilor. Aceasta depinde nu
numai de sensul motivațional al
atitudinii, ci și de mecanismele
adecvate lor, de efectuarea habi-
tuală _și voluntară (V.N. Measiș-
cev). în consecință, întreg siste-
mul c. va dispune de un sector
orientativ și de altul efector (X.
Levitov), de unde necesitatea con-
siderării atît la nivelul fiecărei ati-
tudini de tip caracterial, cît și a
întregului c, a sensului valoric
al orientării și al capacității de
traducere în viață a ei, oricare ar
fi rezistențele interne sau externe
(consecvență și formă morală).
Consistența c. este evaluată prin
aceea că omul nu desparte fapta
de vorbă. Este totuși probabilca în c. să se distingă însușiri
ce exprimă orientarea .și altele de
ordin voluntar. Multitudinea ati-
tudinilor expresive definesc bo-
găția c. iar forța de impunere a
atitudinii se apreciază ca fermi-
tate. Aceasta nu trebuie însă
confundată cu rigiditatea ce apare
ca un defect de adaptare și ca
un fenomen de stagnare in evo-
luția c. Dinamica c. exprimă
continua racordare la lumea valo-
rilor prin intermediul interacțiu-
nilor infracaractcrialc și a modi-
ficărilor interne se sprijină totuși
pe o structură mai mult sau mai
puțin stabilă. în psihologie stu-
diul structurii sau organizării
caracterialc ocupă un loc foarte
important. în primul rînd se
pune problema, aparent simplă,
a inventarului de trăsături sau
atitudini proprii oricăruia dintre
subiecții adulți sau unui subiect
considerat la modelul statistic
mediu. Cercetările asupra nomen-
clatorului de trăsături de c.
și a variațiilor lor posibile s-au
finalizat prin liste ce inventariau
peste 15 mii de însușiri de c.
(Fr. Baumgarten, G. Allport,
Ph . Vernon). Problema dacă
toate trăsăturile de ordin carac-
terial relevate de experiența ome-
nirii sînt sau pot fi proprii fiecă-
ruia dintre indivizi iese din cîm-
pul investigațiilor experimentale
și se înscrie în cel al interpre-
tărilor de Antropologic filosofică.
Aceasta cu atit mai mult cu cit
aici intervine nu numai surpriza
unui număr foarte marc de tră-
101

saluri, dar și dificultatea admite-
rii coexistenței unor trăsături de
sens contrar (bun-rău, egoist-al-
truist etc.) care s-ar părea că sînt
în relație de incompatibilitate
logică. Dacă vom concepe geneza
și dinamica c. într-un sens dia-
lectic va trebui să admitem că
ființei umane, ce se constituie
ea personalitate prin asimilarea
totalității relațiilor sociale și uma-
ne, nu-i poate fi cu totul străin
— așa cum afirma Terentius •–
nimic din ceea ce este uman.
Luarea în stăpînire a propriei
individualități și autoreglajul în
problemele majore ale existenței,
ceea ce este în esență c, nu este
posibilă fără contracararea unor
tendințe opuse, fără luptă internă
și depășire progresivă a unor ten-
dințe ce apar stabil^ sau tranzi-
toriu ca nonvalori. în fapt, ati-
tudinile pozitive nu se pot forma
și dezvolta dedt în legătură și
împotriva celor evaluate ca nega-
tive. Virtutea se opune senzuali-
tății, raționalitatea și stăpîni-
rea de sine impulsivității, al-
truismul-cgoismului ctc. Deci, on-
tologic, coexistența în termeni
de contradicție a atitudinilor opuse
nu numai că este posibilă, dar
este și legică. A. Vedenov susține
că, în ansamblul său, c. funcțio-
nează în baza unor contradicții
dialectice constînd din discor-
danța și confruntarea continuă
a aspirațiilor și posibilităților, a
autoaprecierii și aprecierilor celor-
lalți, a autoexigențelor și exigen-
telor adresate subiectului s.a.
Revenind la cuplurile de trăsă-
turi opuse trebuie spus că pro-blema axiologică nu ține de exis-
tența acestora, deci și a celei nega-
tive în raport cu cea pozitivă,
dczirabilă, ci constă în modul în
care se rezolvă conflictul în sensul
de echilibrare, dominanță și su-
bordonare, cu alte cuvinte, care
dintre trăsături devine stabil regla-
torie și deci, caracteristică pentru
subiectul în cauză. Această ordo-
nare și ierarhizare este strîns le-
gată de relațiile afective ale subiec-
tului, mai ales de vîrstă juvenilă,
de modelele la care el se confor-
mează. G. /Yllport clasifică tră-
săturile de c. în: cardinale, cen-
trale și secundare,. Primele sînt
atitudini permanent directoare ce
domină, integrează și contro-
lează pe toate celelalte. Se reia
astfel tema calității-stăpîne, de-
finitorii pentru un c. pe care l-au
afirmat umaniștii francezi și 1-a
pus în evidență literatura. Tră-
săturile centrale, mai numeroase
la subiect, sînt totuși proeminente
la el, contribuie la definirea pro-
filului acestuia, întrucît apar în
prim planul conduitei sale și per-
mit previziuni (K.B. Cattell). Tră-
săturile secundare sînt foarte
numeroase, cuprind tot restul
inventarului amintit și sînt prea
puțin „vizibile", au o existență
minoră și latentă. Iile alcătuiesc
un fundal al c. care se definește,
în principal, numai prin identi-
ficarea trăsăturilor cardinale și
centrale. Astfel c. se prezintă
ea, un sistem ierarhizat ce ar
putea fi reprezentat: prinlr-o pi-
ramida, l'nii caractvrologi alcă-
tuiesc liste de 100 -200 de trăsă-
103C
turi sau factori de c. ce trebuie
să fie studiate și evaluate corela-
tiv, ponderal pentiu a. furniza
o informație edilicatoaie, sub ra-
portul necesităților sociale, asu-
pra individului. Odată cu aceasta
trțbuie să se țină seama de varie-
tatea ierarhizării miilor de tră-
sături în c. individual, ceea ce la
unul este cardinal la altul putinii
fi secundar ș.a.m.d. Formal-sta-
tistic, combinațiile și aranjamen-
tele a mii de trăsături ne furni-
zează o idee despre imensele
posibilități de diferențiere. Aceste
combinații ierarhizate și dinamice
sînt însă determinate social-isto-
ric și biografic. C. nu este numai
determinat de împrejurări ci prin
însuși modul său de dezvoltare
este și autodeterminat în sensul
autoeducației. Un dicton chinez
este ilustrativ: „semeni fapte și
culegi deprinderi, semeni deprin-
deri și culegi un caracter, semeni
caracter și culegi un destin".
CARACTERIAL, atribuit a
ceva ce ține nemijlocit de carac-
ter și reprezintă o manifestare
a acestuia. In sens restrîns, după
uzanțele limbajului psihologic
francez, ceea ce reprezintă o per-
turbare de caracter (agresivi-
tate, încăpățînare, instabilitate
morală, înclinație spre fraudă)
și se exprimă în imposibilitatea
sau dificultatea copilului sau tî-
nărului de a întreține relații nor-
male cu cei din jur. C. sau defi-
cientul moral poate fi reeducat
în baza unor atente examinări
psihologice și a aplicării unor
măsuri psihomedicale.CARACTEROLOGIE, disdpliu-
nâ care pe ocupă cu studiul ca-
lactctelor și îndeosebi de clasifi-
carea lor; stabilirea de tipologii,
după anumite criterii, este obiec-
tivul principal al c, integrîndu-so
astfel în psihologia diferențială.
Are sens apropiat de tipologia
individuală.
CARACTEROPATIE, trăsătură
sau un complex de trăsături
caracteriale anormale, prezentate
la un subiect normal mintal și
care influențează negativ com-
portarea socială. Anomaliile pot
viza atît trăsăturile rezultate din
orientarea subiectului (atitudi-
nea față de societate, muncă și
față de sine) cît și trăsăturile
voluntare ale caracterului. Ele
se manifestă prin greutăți în
adaptarea socială, prin tendința
la certuri și neînțelegeri cu mem-
brii colectivității, prin nestator-
nicia în ocupații și schimbarea
frecventă a locului de muncă,
acte de indisciplină, impulsivita-
te, dezordine, huliganism etc.
Tulburările caracterului sînt întîl-
nite în special în psihopatii. După
H. Ev, c. este rezultatul reducției
caracterului la o singură trăsă-
tură ce domină total și subordo-
nează sau anihilează pe celelalte,
devine tiranică și se impune inva-
riabil în conduită; se ajunge ast-
fel la un profil caricatural, de
regulă, c. exprimîndu-se în per-
versiuni și obsesii.
CARDINAL, calificare dată de
G. Allport acelei categorii de
trăsături de personalitate care.
ocupă un loc dominant în rîndul
celorlalte, controlîndu-le si inte-
103

grîndu-le. La fiecare individ nu
pot fi decît una sau doua trasaturi
cardinale și definitorii pentru res-
pectiva individualitate.
CARENȚĂ AFECTIVĂ (\VI-
TAMINOZ'Ă AFECTIVĂ), stare
rezultata din insatisfacerea nevoii
de asistență afectivă, mai ales
la vîrsta copilăriei. Privarea de
asistență maternă a copilului poate
duce la perturbarea și frînarea
dezvoltării somatice, psihice și
intelectuale. S-a constatat con-
tribuția c. a. la regresiunea min-
tală, la apatie și la deformări
caracteriale ce pot duce la delic-
venta juvenilă.
CÂRFOLOGIC, calificarea simp-
tomului constînd din agitarea
permanentă a degetelor simulînd
diverse gesturi adresate unor o-
biecte imaginare.
CATABOLISM, termen desem-
nînd (global) procesele de deza-
similație opuse celor asimilatorii.
Predominanța c. condiționează
după Viola,' N. Pende, E. Kret-
schmer, constituții somatice as-
tenice, dar dispunînd în plan
comportamental de mare exci-
tabilitate, sensibilitate și acti-
vism.
CATALEPSIE (gr. katalepsis –
a rămîne), stare anormală, con-
statată în somnul hipnotic și în
cazul unor maladii psihice sau
somatice, care constă din len-
toarea, inerția și lipsa de inde-
pendență a activității muscu-
lare și psihice. Subiectul este
parcă' înțepenit, păstrează, ase-
-menea unei figurine de ceară,
mișcările care i se imprimă,
dovedește mutism și este inca-pabil de acțiuni precis orientate
si bine coordonate. Simptom ii
isteriei și al unor focare de tie.-
mență.
CÂTAMNEZĂ, operația de sin-
teză și reorganizare a datelor
privind evoluția bolnavului și a
maladiei. Termenul este folosit
mai ales în psihiatria infantilă.
C. este menită să călăuzească
terapia și să permită prognoze
asupra evoluției subiectului și
posibilităților sale de adaptare
socială.
CATATIMIE, modificare subi-
tă a stărilor afective către una
din extreme, fie depresiune, tris-
tețe, apatie, fie euforie și exube-
ranță.
CATATONIE (de la cată –
prepoziție ce semnifică o distri-
buție și tonus-ioriă., tensiune),
sindrom complex, de ordin psiho-
motor, implicînd forma inerției
sau stuporului c. (apropiat de
catalepsie) și forma acceselor mo-
torii paroxiste. Bolnavul trece,
pe neașteptate, de la o formă la
alta și aceasta, fie pe fondul con-
științei clare, fie în condiții de
obnubillare, se manifestă prin
rigiditate, negativism, mutism,
anorexie, parabulie în alternanță
cu supraexcitare, furie, agresivi-
tate maniacală, urlete, e. este un
simptom tipic pentru schizofre-
nie (mai ales, forma catatonică),
dar intervine uneori și în ence-
falite, toxicoze, febră tifoidă ș.a.
Se disting: c. lucidă și c. oneroidă,
și deasemenea c. ' Hrzie care
apare prima dată la vîrsta adultă.
Cea mai gravă formă este c.
„mortală" care este însoțită de
104febră, disfuncții vegetative, modi-
ficări în formula sanguină, ure-
mie. <"• po?.i:e fi provocată și
experimental prin substanțe psiho-
disleptice.
CATEGORIE fer. katigorein –
a afirma), noțiune filozofică fun-
damentală care exprimă pro-
prietățile esențiale, laturile și
legăturile cele mai generale ale
obiectelor și proceselor existen-
ței obiective și subiective în
continuă transformare; concep-
tele de gen, de maximă genera-
litate; orice concepte supraordo-
nate altora pe care le cuprinde
și controlează. Fiecare știință își
are C. ei, un sistem de concepte
la care se face mereu referire în
investigații și interpretări. în psi-
hologie, poziții de C. ocupă:
acțiunea, funcția, procesul, starea,
informația, operația, structura,
însușirea ș.a. Prin generalizare,
orice acte psihice inclusiv percep-
tibile și reprezentările, schemele
motorii sau verbale etc, devin
categoriale.
CATENAR, în formă de lanț;
reflex sau activitate psihică cu
verigi interconectate. La om, acti-
vitatea neuropsihică este aproape
întotdeauna c. și organizată sis-
temic.
CATHARSIS (gr. katharsis –
purificare), operație de descăr-
care și eliberare, după sensul
originar, datorat lui Aristotel,
care constatase că identificarea
dintre spectatori și personajele
teatrale duce la efecte de purifi-
care și relaxare. In psihiatria
modernă, metoda c. a fost intro-
dusă de Breuer, care introduceape bolnavi în starea de hipnoză și
le permitea să-și exteriorizeze
< onfhcUlo. S. 1'ivud ronunță la
hipnoză și propune metoda psiha-
nalitică, în doctrina si terapeu-
tica psihanalitică, fenomenul și
metoda c. ocupă un loc central.
Aducerea în conștiință și analiza
conflictelor complexelor, tensiu-
nilor nevrotice, produc, după
S. i'reud, un efect de destindere.
Efectul de C. se obține și prin
proiectarea subiectului în acțiu-
nile și produsele sale. Psihodra-
ma, inițiată de J. Moreno, duce
la aceleași efecte de descărcare
a tensiunilor. S. Freud scria în
1895; „Se presupunea că simpto-
mul isteric lua naștere cînd ener-
gia unui proces psihic nu putea
să ajungă la elaborarea conștientă
și era dirijată către inervația
corporală (conversiune)… Vindeca-
rea era obținută prin eliberarea
afectului deviat și prin descăr-
carea sa, pe căile normale (ab-
rencție)". După Laplanche și
Pontalis c. constă în rememorarea
sau reintroducerea în cîmpul con-
științei a unor experiențe subadia-
cente simptomelor patologice dar
care au fost uitate întrucît au
fost refulate de către subiect.
Evocarea și retrăirea acestor a-
mintiri cu mare intensitate dra-
matică oferă subiectului ocazia
de a se exprima și de a-și descărca
energia pulsională, investită ori-
ginal în experiența traumatizantă.
Metoda c. este indispensabilă
oricărei cure psihanalitice dar
nu o epuizează pe aceasta.
CAUZALGIE (gr. kaussi – ar-
dere, algos — durere), durere us-
105

cturătoare cauzată de trauma ner-
vilor periferici conțmind fibre
simpatice.
CAUZALITATE (aspect res-
trîns al determinismului, pre-
luat în științele umane după
modelul fizicii clasice), definește
existența unei relații univoce și
directe între cauză si efect. In
această acțiune, c. este revilali-
zată, în prezent, ceea ce nu în-
seamnă negarea existenței unor
cauze inteligibile în viața uma-
nă, ci doar faptul că legătura
acestora cu efectele lor nu poate
fi stabilită mecanic, ci statistic.
în cercetarea c. vieții psihice tre-
buie avute în vedere nivelele
de c, principala diferențiere fiind
între cauze externe și cauze in-
terne, în aceeași ordine de idei
trebuie avută în vedere relativi-
tatea raportului cauză-efect, un
fenomen psihic x putînd fi cauză
a fenomenului psihic y, dar totoda-
tă efect al fenomenului psihic Z. în
plus, trebuie considerată existența
circuitelor cu reacție de feedback
care pot face ca un fenomen A
să fie cînd cauză, cînd efect
al fenomenului B. Determinările
cauzale sînt catenare și irever-
sibile. Gîndirea se dezvoltă trep-
tat pentru a surprinde relațiile
obiective de c. J. Piaget a studiat
geneza gîndirii cauzale, relevînd
stadiile și formele acesteia. în-
tr-un prim stadiu, calificat ca
precauzal, copilul substituie cau-
zele obiective prin altele subiec-
tive oferind explicații prin moti-
vație, finalitate, aparență, par-
ticipare proprie sau scheme magi-ce, în același stadiu intervine
c. mora/a,artificialistă și animista.
în al doilea stadiu se evoluează
către c. obiectivă, apelîndu-se la
forțe din ambianță, la c. me-
canică (contacte și impulsuri),
pentru ca apoi să se treacă la c.
prin generare (lucrurile nasc alte-
le asemănătoare) și la C. prin iden-
tificarea substanțială sau prin
constanța substanței. Se adaugă
c. prin condensare și rarefiere,
prin condensare atomistică și
prin relații spațiale. în stadiul
următor c. se referă la posibil
și se bazează pe operații deductive.
Referindu-se la c. a posibilului
operator. J. Piaget arată că aces-
ta „se manifestă sub forma unui
fel de acțiuni a schemelor im-
plicite asupra operațiilor expli-
cite, acestea fiind determinate nu
numai de actele de gîndire e-
fectuatc în momentele ce pre-
cedă operația nouă, ci prin tota-
litatea cîmpului operator con-
stituit prin operațiile posibile.
Considerînd interrelația dintre c.
și constanță, J. Piaget arată că c.
,,este de conceput ca fiind însăși
inteligența, întrucît aceasta se
aplică relațiilor temporale pe care
le organizează într-un univers
durabil". Prin gîndirea cauzală nu
este epuizată cunoașterea rela-
țiilor necesare, obiectiv existente
pentru că determinările au și alte
forme decît cea a c.
CAUZĂ INTERNĂ, desemnea-
ză, după Michotte, motivul care,
deși implică asimilarea unor con-
diții externe, în declanșarea ac-
106țiunii apare ca un determinant
direct și imediat.
CAZ, abstracție metodologică
constînd în izolarea unui individ
— considerat reprezentativ —
dintr-o categorie bine delimitată
pentru a încerca definirea și ca-
racterizarea categoriei. Metoda c.
a fost inițial folosită în medicină,
dar apoi a dobîndit o largă răs-
pîndire și în științele sociale și
umane, creîndu-se o disciplină a
analizei de c.
CAZUISTICĂ, sistem de inves-
tigații, analize și practici centrate
pe cazuri particulare, individuale.
Ansamblul datelor și învăță-
mintelor extrase din studiul ca-
zurilor servind pentru înțelegerea
și rezolvarea unor noi cazuri.
Originar, acest sistem de lucru a
fost utilizat în seminaritle de
morală teologică. în epoca mo-
dernă C. a devenit modalitate prin-
cipală a teoriei și practicii medi-
cale, conform principiului: nu exis-
tă boli în genere ci numai bolnavi
individuali. în secolul nostru,
din inițiativa unui grup de la
Universitatea Harvard, c. a fost
introdusă în pedagogie, prevăzîn-
du-se cercetarea cît mai completă și
îndelungată a comportamentelor
individuale în anumite situații
educaționale. Metoda cazului este
folosită și în industrie și calificări
de orice fel. Studenții, acțio-
nînd în grup, sînt puși în fața
unor cazuri cărora trebuie să le
analizeze variabilele, structura și
dezvoltarea pentru a le înțelege
și a degaja cu ajutorul instruc-
torului un?lc relații științifice
(R. Mucchielli). în psihologia di-ferențială, pedagogică și indus-
tria/ă c. și metoda cazului dobîn-
desc_ o tot mai mare extensiune.
CĂUTARE, formă de compor-
tament investigativ-explorator ba-
zată pe o anumită motivație de
cunoaștere și avînd ca scop sta-
bilirea contactului cu obiectul
și identificarea lui, utilizînd în
acest sens diverse mijloace. Com-
portamentul de c. este implicat,
cu necesitate, în creativitate.
Teoria c. studiază în mod formal-
abstract legile și particularitățile
acestui comportament complex
și își propune să determine de-
pendența elementelor geometrice
ale c, adică dispunerea și de-
plasarea, în spațiu, utilizînd me-
tode bazate pe teoria probabili-
tăților. Se află astfel, densitatea
probabilă de repartiție a obiecte-
lor în limitele date ale vitezelor,
drumurilor, și pozițiilor reciproce.
Odată stabilită legea de repartiție
a obiectelor și de apropiere a
agenților de c, pînă la distanța
de contact cu acesta, se trece
la stabilirea probabilității obținerii
contactului sau a descoperirii
obiectivului în două condiții:
contact discret sau prin impuls
și urmărire neîntreruptă. O altă
problemă a teoriei c. o constituie
determinarea celor mai favora-
bile combinații de repartizare a
eforturilor dec. Se urmărește re-
partizarea de așa manieră a
posibilităților de c, îneît acestea
să amplifice probabilitatea de
descoperire a obiectivului. în
teoria c, sînt stabilite metode de
determinare a maximului proba-
bilității de C. Cunoașterea con-
101

dițiilor în care are loc acest
maxim, permite obținerea unei
repartizări optime a eforturilor.
CECITATE, orbire, lipsă inte-
grală sau parțială a vederii;
prin extensiune, absență și a
altor funcții scn/oriale sau co-
municative. CauzeU; c. constau
în afectarea aparatului ocular,
a căilor aferente sau a centrilor
do proiecție corticală. Se disting:
C. pentru forme și alte însușiri
spațiale, C. cfonuilicd sau acro-
matopsie, c. di iu ud sau nietaio-
pie și c. ii'icluni'i sau hemera-
lopie. C. este corticală cînd sur-
vine în urma traumatizării arii-
lor 17, 18 și 19 din occipital.
Charcot și apoi K. Goldsteiii au
descris c. psihică, care este de
natură centrală și survine în
urma unei disiuncții de ordin
neuropsihie.
CEFALEE, durere acută de
cap provocată de surmenaj, in-
toxicații și diverse maladii care
afectează nervii cranieni. De
regula c. sînt difuze (mai ales în
cazul maladiilor circulatorii), dar
pot fi și localizate fronto-tem-
poral sau pot angaja și sinusurile.
CELULĂ NERVOASĂ v. NE-
URON.
CENESTEZIE (gr. koinos –
comun, aisthesis — senzație), an-
samblul sensibilității viscerale du-
cînd la o imagine a mediului
intern și cxprimîndu-se întotdea-
una printr-o stare organică (plă-
cută sau neplăcută). Th. Ribot
BUsțino că c. are rol do bază
senzorială pentru formarea con-
științei de sine.CENESTOPATIE, tulburare a
cenesteziei (sensibilității vijecra-
lei. caracterizată prin apariția
unor stări organice penibile (de
la o senzație de jenă și rea fum
ționalitate pînă la apariția uiim
senzații neplăcute de furnicături
arsuri cto.j, impresii generale sau
locali/.ate și cărora dacă nu li
se pol găsi semne obiective, li si-
atribuie semnificații de simptonie
ale unei pre/.umptive maladii so-
matice. Pupre socotește că c.
relevă o p-uhopalie. C. este și u\\
simptom al unor nevroze aste-
nice.
CENTILĂ, perceutiiă, unitate
de măsură folosită în diverge
explorări psihologico prin dis-
tribuirea datelor seriate într-o su-
tă de clase cu frecvențe egale.
CENTRARE, orientare exclu-
sivă a activității cognitive asu-
pra unui decupaj (o porțiune
restrînsă, limitată) al realității,
care constituie obiectul de moment
al cunoașterii C. perceptivă, con-
stă (de ex.) în a fixa cu privirea
un anumit element al configura-
ției privite astfel îneît el să se
proiecteze în regiunea cu maximă
vizibilitate a retinei și avînd
drept efect deformarea și dilata-
rea (supraestimarea elementului
centrat; ex. „eroarea etalonului").
J. Piaget scrie: „Spațiul percep-
tiv este nu omogen ci este în
fiecare moment, centrat, iar zona
de centrare corespunde unei dila-
tări spațiale, în timp ce periferia
acestei zone este cu atît mai
contractată, cu cît se îndepărtează
mai mult de centru." C. intelec-
tuală, constiud, priu analogie cu
108cc. perceptivă, în efectuarea unor
raționamente asupra unor situații
date, hiîndu-sc în considerare nu-
mai anumite raporturi dintre cele
ce caracterizează situația în an-
samblul eiși negiijîndu-se sau igno-
rîndu-se celelalte raporturi în joc:
de pildă în situația în care avem
de-a face cu două mobile care
se deplasează pe traiectorii rec-
tilinii, paralele și inegale, cu punc-
te de plecare și de sosire distan-
țate, dar la o distanță mai mică
decît cea inițială, deplasarea fă-
cîndu-se pentru ambele mobile
în același timp (mișcări sincrone),
situația care reproduce acțiunea
de ajungere clin urmă parțială
sau micșorare a handicapului,
dacă se cere unui copil, aflat în
stadiul inițial al subperioadei
reprezentărilor prcoparționale, să
compare viteza celor două mo-
bile, el va afirma că mobilul care
a parcurs o traiectorie mai scurtă
a mers cu o viteză mai mare
decît cel care, în același timp,
a parcurs o traiectorie mai mare
pentru că el „centrează" (ia în
considerare) punctele de sosire
exclusiv, după ordinea cărora
judecă viteza fără a lua în conside-
rare și punctele de plecare, pen-
tru a le pune în relație cu cele
de sosire și a judeca astfel, vi-
tezele de mișcare după care
distanțele (intervalele dintre
punctele do plecare și de sosire),
parcurse. In psihogeneză, cele
două tipuri de c. tind să fie de-
pășite prin coordonări ce duc
la decentrave".
CENTROID, calificare a pro-
cedeelor de analiză factorială e-fectuate prin ,,rotire" completă, i'n
vederea delimitării valorilor cen-
trale.
CENTRU DE INTERES, metodă
introdusă în pedagogie de De-
croly, constînd din axarea tutu-
ror cunoștințelor asupra unui
obiect care interesează pe copil.
Ystli-I, în primele clase, cunoștin-
țele de limbă, matematică, geogra-
fie, biologie sînt comunicate prin
studiul empriric al localității na-
tale sau a altor realități unitare.
Se pornește deci de la ceea ce
este familiar și monolit.
CENTRU NERVOS, nucleu for-
mat din grupe neuronale situa-
te în zona cenușie a sistemului
nervos central ce realizează in-
tegrarea unor informații de un
anumit fel și îndeplinește o func-
ție specifică în reglaj. în neurofizi-
ologia contemporană nu se ab-
solutizează topica și specializa-
rea univocă a c.n.
CENZURĂ, funcția intelectului
și conștiinței morale constînd
din aprecierea critică a tendin-
țelor, ideilor și actelor compor-
tamentale. Prin e. se operează
o selecție în cîmpul variantelor
și alternativelor motivaționale și
intelectuale. în psihanaliză, c.
desemnează „funcția ce tinde să
interzică accesul la conștiință și
preconștient al dorințelor in-
conștiente și derivatelor lor". Este
și un mecanism de apărare a
celui ce controlează și supune
trierii conștiente, pulsiunile și
tendințele de origine inconștientă,
întrucît unele tendințe nu pot fi
acceptate, ca nefiind în acord cu
valorile morale; ele sînt reprimate
109

c
de conștiință sau refulate de =ub-
conștient în zona inconștientului,
de unde vor încerca să reapată
în formă deghizată, simbolizată
sau deviată (vise, simptome nevro-
tice). S. Freud serie, în legătuta cu
funcția de c. exercitată de su-
praeu: „această instanță de auto-
observare noi o cunoaștem: este
cenzura euhti, a conștiinței mo-
rale, aceeași care exercită noap-
tea cenzura viselor și de la ea
pleacă refulările dorințelor inad-
misibile" .
CERC, grupare și reuniune în
care se desfășoară o activitate
corespunzînd intereselor partici-
panților care au și largi drepturi
de inițiativă. Pot fi artistice, lite-
rare, științifice, tehnice, sportive
etc.
CERCETARE, formă superioa-
ră a activității de investigație,
desfășurată sistematic și organi-
zată științific, în vederea recru-
tării de noi informații a prelucră-
rii și verificării lor și a formulării
de noi cunoștințe științifice sau a
stabilirii unui adevăr. Se distinge
c. științifică fundamentală, vizînd
construirea științei, și c. aplica-
tivă, vizînd controlul, prin mij-
loacele științei, a unui domeniu
al realității, în vederea optimei
lui organizări și utilizări.
.CERCETARE OPERAȚIONA-
LĂ, disciplină metodologică și
aplicativă, care urmărește să
stabilească indici sau criterii de
eficacitate maximă a procese-
lor ce se desfășoară în orice do-
meniu de activitate și să elabo-
reze procedee raționale de organi-
zare a activității în general.Relevîud particularitățile canti-
tativi; ale domeniului cercetat,
a fost sprijinită de progresele
matematicii aplicate și de teh-
nica modernă de calcul. Principa-
lul aparat matematic utilizat di
C.O. este dat de teoria probabili-
tăților în organizarea activită-
ților complexe fiind necesară lua-
rea în considerare a factorilor
aleatori. De asemenea, se utili-
zează și alte teorii moderne cum
sint: teoria jocurilor, teoria pro-
gramărilor matematice (liniară,
dinamică, parametrică, stohas-
tică), teoria deservirii în masă.
teoria informației etc.
Rezolvarea unei probleme prin
metodele indicate de c.o. cuprinde
următoarele etape: enunțarea te-
mei (pregătirea cercetării), de-
terminarea parametrilor activită-
ții date (valorile numerice sau
unele raporturi ce caracterizea-
ză desfășurarea și rezultatul acti-
vității cercetate), alegerea crite-
riilor de eficacitate (valorile ma-
tematice sau logico-matematice
care caracterizează reușita desfă-
șurării activității), cercetarea legă-
turilor reciproce dintre parame-
tri, determinarea căilor de sporire
a eficacității activității (stabilind
că un anumit parametru influen-
țează rezultatul activității în an-
samblu, se trece la determinarea
căilor prin care se poate obține
variația parametrului respectiv),
luarea deciziei pe baza rezultatelor
cercetării și aplicarea în practică
a măsurilor care duc la mărirea
eficacității activității.
CERCETARE SISTEMICĂ, me-
todă modernă de cercetare ști-
110ințifică adecvată abordării obiec-
telor-sistem (obiecte complexe și
hipercomplexe). Această meto-
dă, utilizată în lumina unei teorii
generale a sistemelor sau pe
direcții proprii diferitelor disci-
pline' științifice, aduce în plus
nu complicarea analizei și de-
scrierii obiectului (așa cum se
realizează de ex. prin trecerea <!<•
la descrierea parametrică la cea
morfologică sau substratică și
de la aceasta la cea funcțională
și comportamentală), ci tendința
de a construi un tablou integrator
al obiectului prin: a) obiectul
fiind considerat sistem, clemente-
le sale nu sînt descrise în sine,
separat, ci prin permanentă ra-
portare la întreg; b) același o-
biect întrunind diferite caracte-
ristici și principii constructive,
face necesară dezvăluirea aspec-
tului ierarhic al construcției sale,
modalitatea de conducere și or-
ganizare specifică; c) orice obi-
ect fiind contextualizat, plasat
într-o ambianță dată, trebuie
să fie cercetat în strînsă le-
gătură cu condițiile existenței
sale; d) obiectul înscriindu-se
într-un flux generator complex,
trebuie să fie înțeleasă complemen-
taritatea generării însușirilor în-
tregului din însușirile clemente-
lor și a generării însușirilor ele-
mentelor din cele ale întregului; c)
obiectul-sistem presupune pe lin-
gă veriga cauzală a funcționării
și dezvoltării sale, componenta
finalității, imanentă comporta-
mentului său; f) pe lîngă caracte-
risticile generale și "restricțiilece se aplică sistemului, acesta
deține și o serie de caracteristici
individuale și anumite grade de
libertate în funcționarea sa, ceea
ce îi conferă condiția de sistem cu
autoreglare. Printre noțiunile fun-
damentale ale demersului sis-
temic, incomplet elaborate la
ora actuală, se pot include urmă-
toarele: element sistem interac-
țiune, structura, subsistem, ordo-
nare, organizare, ierarhie, fina-
litate, conducere, element, inte-
gralitate.
CEREBEL, formațiune a ence-
falului situată dorsal în raport cu
porțiunea inferioară a trunchiu-
lui cerebral și cauclal față de
marile emisfere. C. participă la
reglarea fină a tonusului muscular
al respirației, tensiunii arteriale,
metabolismului glucidic.
CERTITUDINE, siguranță în
veracitatea unui fapt de cunoaște-
re, în sens concret, evidență. în
sens abstract, c. implică o demon-
strație care nu lasă nici un loc
pentru îndoială sau eroare. Poate
fi fizică și obiectivă, științifică
sau morală. Opusă oscilațiilor
aleatorii c. se susține subiectiv
prin credință sau convingere,
în cazul c. totale, probabilitatea
este egală cu unu.
CHEMORECEPȚIE, modalita-
te senzorială prin care se sem-
nalizează modificările chimice din
mediul extern sau intern. Tipuri
de c. : exteniă – sensibilitatea
gustativă și olfactivă: internă —
chemoreceptorii din aparatul cir-
cular și digestiv. C. are rol în
reglarea compoziției chimice a
sîngelui si lichidelor din organism.
111

CHESTIONAR, metodă care
constă în administrarea unei serii
de întrebări — care se succed
conform logicii interne a cer-
cetării—unor indivizi, avînd drept
scop dezvăluirea unor opinii, gus-
turi, trăsături de personalitate,
etc. întrebările sînt urmate de
răspunsuri: la alegere (închise)
sau libere (deschise), care, în
faza interpretării, vor fi codate
conform intenției urmărite. Pen-
tru a fi valid, în c. trebuie să fie
traduși, sub formă de întrebări,
indicatorii stabiliți în urma ope-
raționalizării conceptelor, iar în-
trebările trebuie să fie astfel
formulate îneît să permită răs-
punsuri adecvate. (S. Chelcea).
CHIROMANȚIE, disciplină ca-
re se ocupă de ghicirea caracte-
rului și destinului unei persoane
după configurația mîinii. De stu-
diul obiectiv al structurii palmei
se ocupă c/urologia. C. este vi-
ciată de ocultism. Există totuși
studii executate cu metode știin-
țifice care încearcă să descopere
unele corelații între particulari-
tățile mîinii și unele laturi ale
caracterelor individuale. în a-
cest sens, a efectuat cercetări și
X. Vaschide. Pînă în prezent
nu s-au obținut rezultate con-
cludente.
CHOREE, maladie nervoasă,
întîlnită mai ales la copii (C. Sy-
denham), manifestată prin miș-
cări anormale, dezordonate, ne-
ritmice, prin agitație globală, hao-
tică neîncetată. Deseori este în-
soțită de ticuri si grimase repug-
nabile. Apari-, in contextul ence-
falopatiiloi, ca o perturbare cro-nică sau în formă acută, în urma
unei infecții care atinge stratu-
rile cenușii ale encefalului. Kslc
combătută medical și, totodată,
prin tehnici speciale de reeducare
a mișcărilor voluntare.
CHREIOLOGIE, denumire da-
tă recent științei (interdiscipli-
narc) care se ocupă de studiul
trebuințelor, aspirațiilor, motiva-
ției, tendințelor și atitudinilor.
Se pune accentul pe clasificare,!
și studiul evoluției trebuințelor
umane în societatea contempora-
nă, pentru a le supune atenției
organizațiilor economice, sociale
și culturale în vederea satisfa-
cerii lor (K. Bize, 1968).
CIBERNETICĂ, disciplină me-
todologică concepută de Kor-
bert Wiener, autorul primei lu-
crări de c. (1948), ca știința proce-
sului de comandă și control în
sistemele tehnice (artificiale), în
organismele vii și în sistemele
sociale. Sistemele cu autoreglare
și îndeosebi acelea complexe și hi-
percomplexe (prin excelență omul)
constituie obiectul C, obiect abor-
dat din perspectivă informațio-
nală cu un aparat metodologic
propriu, care cuprinde: a) princi-
piile călăuzitoare ale procesului
investigației și analizei: prin-
cipiul conexiunii inverse sau feed-
backului, al izofuncționalismu-
lui și al binarității și b) metodele
de bază prin intermediul cărora
se efectuează cercetarea; meto-
da analogiei, a modelării și a
,,cutiei negre". G. Klaus vnențio-
nenză că, in ultima ei formă <b
con^tituiie. c. ptemiid patru as-
pecte: îiifouiidlional, ii
112de reglare și de strategie a jocuri-
lor. Actualmente se poate vor-
bi de un sistem al științelor ciber-
netice. In cadrul acestui sistem
se remarcă cu evidență c. teore-
tică generală, care cuprinde prin-
cipiile și metodele de bază, fun-
damentele matematice și logice ale
C, și c, aplicată, care studiază
posibilitatea utilizării în dife-
rite domenii de activitate a con-
strucțiilor formal-abstracte ale c.
teoretice-generale. în planul c.
aplicate un rol deosebit îl
ocupă c. tehnică, numită și indus-
trială sau teoria conducerii sis-
temelor tehnice, care verifică și
utilizează în producția industri-
ală datele c. teoretice. Un remarca-
bil progres cunosc neurocibernetica
și psihologia cibernetică (psihoci-
bernetica). Neurocibernetica este
acea ramură a c. care abordează
sistemul nervos prin prisma con-
ceptelor de informație și de autore-
glaj, avînd ca obiectiv final adu-
cerea unei contribuții la expli-
carea și optimizarea comporta-
mentului uman. Psihologia ci-
bernetică abordează, cu o meto-
dologie concomitent cibernetică
și psihologică, funcționalitatea
și evoluția proceselor psihice, ire-
ductibile la mecanismele lor fizio-
logice, în diferite etape ale acti-
vităților umane, în structura ierar-
hizată și relativ stabilă a perso-
nalității.
CICLOTIMIE (gr. kyklos – cerc,
tliyma — stare), dispoziție con-
stituțională spre o evoluție to-
nico-afectivâ ciclica, sinusoi-
dală, cu alternanțe intre stăriactive, euforice și depresie, atonie
(Kretschmer).
CICLU, dezvoltare circulară și
repetitivă. Poate fi considerată
mecanicist sau dialectic, prin
relativizarea repetitivității și re-
levarea interdependenței, a sen-
sului calitativ a fiecărui C. și a
suitei lor progresive. Uzual, un
proces realizat integral.
CINETIC (gr. kiuctiiios — care
se mișcă), ceea ce ține de miș-
care în sensul deplasării; repro-
ducerea sau anticiparea depla-
sării în reprezentări calificate
drept cinetice.
CINISM, atitudine de sfidare
a normelor și idealurilor morale,
de desconsiderare a valorilor
de orice fel. Termenul provine
de la una din școlile filosofice
existente în Grecia antică în sec.
IV î.e.n. Sensul termenului s-a
modificat treptat: de la indi-
ferență față de bogății — s-a
ajuns la disprețul față de cul-
tură și de civilizație, propovădu-
indu-se întoarcerea omului la
starea naturală, cum o cerea
Diogene din Sinope (404-323
î.e.n.). în accepțiunea actuală
C. implică o notă de franchețe
„neagră", de exprimare fățișă
prin vorbe, gesturi, acțiuni a
unor atitudini negative, fără a
ține seama de faptul că jignește,
îngrozește, lovește pe altcineva
sau tocmai pentru aceasta.
CINSTE, calitate morală glo-
bală rezultată din consistenta
și conștiința morala și din con-
secvența atitudinilor pozitive și
113

deci și a conduitei. Este cen-
trată asupra respectării avutului
public și al altor persoane, asu-
pra respectării cuvîntului dat si
întreținerii de relații sincere si
corecte cu alții. Cea mai înaltă
expresie a c. este patriotismul,
fermitatea civică, îndeplinire,i
exemplară a îndatoririlor' so-
ciale și profesionale. C. este o
normă a moralei general-umanc
dar ea dobînde.ște noi valențe în
contextul comunismului.
CIRCUMVOLUȚIE (GIRUS,
PLIERE, ÎNDOITURĂ), zonă,
a suprafeței corticale deli-
mitată prin adîncituri, plieri
și care amplifică întinderea și
posibilitățile funcționale ale
creierului. Delimitează ariile
și deține relative specializări. C.
mai accentuate și importante
sînt delimitate de scizuri.
CITIRE, anterioară și com-
plementară scrierii, c. este o ac-
tivitate condiționată de coor-
donări verbo-acustico-optice sau
de corespondențele dintre mo-
delele acustice și cele grafice ale
cuvintelor posedînd semnifica-
ții. Constă din percepere grafo-
verbală și înțelegere. în timp
ce scrisul este o codare ce por-
nește de la analiză la sinteză.
c. este o decodificare ce evolu-
ează de la sintetic la analitic.
Pentru cititorul exersat, textul
devine redondant întrucît el nu
mai urmărește asemenea începă-
torilor literă cu literă ci identi-
fică cuvinte și propozițiuni după
anumiți indici de recunoaștere
integrați într-o strategic a lec-
turii (Haslrrud și Clark, 1957).După cum a demonstrat-o Cha-
panis c. este posibilă și dacă se
arată numai o parte din rîndurile
scrise (partea de jos sau de sus)
sau dacă se omit unele litere. în
c. se constată o cotă de descifra-
bil itate a textului (Licklider) și
un indice de predictibilitate ce
urmează (Howes și Solomon).
Real percepția grafică devan-
sează înțelegerea și oferă bază
pentru aceasta. Superficialita-
tea sau profunzimea lecturii este
dependentă de măsura angajării
operațiilor intelectuale.
CITIRE DINAMICĂ RAPIDĂ,
tehnică de citire numită și TA-
HILECTURĂ, care este 'desti-
nată ameliorării lecturii la nive-
lul celor trei parametri de bază
ai acesteia: viteză, înțelegere și
memorare. Dintre acești para-
metri, cel mai dificil de ameliorat
este viteza de lectură. înțelege-
rea poate fi sporită prin familia-
rizarea cu un anumit gen de
materiale scrise, iar memorarea
prin notarea ideilor principale
ale alineatelor, paragrafelor și
capitolelor pe măsura parcurge-
rii acestor unități. Prin diferite
tipuri de exerciții se diminuea-
ză sau anihilează următoarele
tendințe de frînare a vitezei de
lectură: tendința frecventei în-
toarceri la textul deja parcurs
(fie datorită excesivei scrupulo-
zități, fie datorită perceperii sau
înțelegerii mai lente a unor texte
dificile), tendința de subvocali-
zare (articulare în gînd sau în
șoapti, însoțită de o vibraro a
jaringelui sau de o mișcare a
buzelor) si tendința de urmărire
114cu degetul a șirurilor de cuvinte.
Se ajunge astfel la lărgirea trep-
tata a fasciculului activ al vede-
rii (suprafața cuprinsă de oclii
cînd acesta se imobilizează pen-
tru cea. o centisecundă într-un
punct de fixare), fiind cuprinse
la un moment dat mai multe
cuvinte legate prin sens. Dacă
un cititor mediu cult citește cea.
300 de cuvinte pe minut (60 de
pagini pe oră), prin c.d.r. se poate
citi de 3 — 10 ori mai repede.
CIVILIZAȚIE (lat. civilis, civi-
litas), grad de culturalizare a
vieții sociale, obiectivare și ma-
terializare a cunoștințelor și ex-
perienței astfel îneît valorile
culturale să devină active pe tot
întinsul organismului social. în-
rudit cu termenii de urbanizare
și urbanitate, c. implică progres
ăl forțelor de producție, mod de
viață evoluat datorită tehnolo-
giei, rețelelor informaționale și
consumului de cultură. După
R. Mac Iver, c. „exprimă crea-
țiile societății în vederea asigură-
rii controlului asupra propriilor
condiții de viață (organizări so-
ciale și tehnici). întrucît C. pre-
supune întotdeauna concretiza-
re, obiectivare și generalizare a
valorilor, termenul se identifică
frecvent cu cultura materială,
deși implică și prelungiri în sfera
existenței spirituale și se expri-
mă în comportamente adecvate
existenței culte, calificate ca
civilizate.
CÎMP, (în fizică — regiune clin
spațiu care prezintă o anumită
continuitate a distribuției cor-
pusculare și energetice). în psiho-lri;{ia pjrcfpli/'i, unghiul sub ean-
este reflectat un obiect, spațiul
explorat de organele de simț in
mod simultan și dintr-o anumită
poziție. Se face o deosebire din-
tre c. frje și e. psi/tic, acesta
din urmă putînd li senzorial
(optic, acustic, tactil) și mental.
CÎMP PSIHOLOGIC, noțiune
desemnînd totalitatea faptelor
care există la un moment dat
pentru individul considerat; no-
țiunea de cp. a fost introdusă în
psihologie de K. Lewin (1933),
pentru a desemna un ansamblu
de fapte interdependente fizice,
biologice, sociale, psihice (con-
știente și inconștiente) existente
la un moment dat și care deter-
mină comportamentul unui in-
divid sau unui grup. în acest
ansamblu sînt implicate exis-
tența individului, interdepen-
dența individ-mediu, contem-
poraneitatea și ecologia. Cp. im-
plică existența a trei tipuri de
variabile pentru individ: a) va-
riabile psihologice (nevoi, sco-
puri, percepții etc. ale subiec-
tului dat); b) variabile non-psi-
hologice cu incidență directă asu-
pra persoanei (sociale, biologice,
fizice); c) alte variabile din uni-
vers fără incidență directă asu-
pra subiectului. CP. include
doar acele variabile care au in-
fluență demonstrabilă asupra
comportamentului, indiferent da-
că subiectul este sau nu con-
știent de ele. Variabilele psiholo-
gice care au incidență asupra
subiectului formează spațiul lui
de viață (Lsp). Acesta e format
din două substructuri: persoana
8*115

fP) f.i mediul (E), care eate li-
mitat de frontiera (F) de inci-
dența a variabilelor non-psihu-
logice care nu efect asupra com-
portamentului. Persoana și me-
diul se definesc reciproc în in-
terdependență, în sensul că per-
soana este o funcție a mediului
și invers. De ex. un scop este <>
anumită relație dintre (P) și o
regiune a (E), pe care (P) dorește
să o atingă. Manifestările com-
portamentale ale individului se
exprimă prin schimbarea (dx) a
Cp. în punctul (X) într-o uni-
tate de timp (t), adică I –• . (Mo-
dxdificarea – depinde exclusiv de
dt
situația (Lsp) în momentul (t),
adică de (L-): — = F(L-|,
l sp/ dt v spj
ceea ce reprezintă principiul
contemporaneității. Influența
evenimentelor trecute sau viitoa-
re asupra comportamentului ac-
tual este posibilă în măsura în
care există elemente ale lor în
L—. Variabilele psihologice (E
sv
și P) sînt inserate într-un mediu
non-psihologic ce influențează
comportamentul printr-o zonă
denumită frontieră (F). (F) este
o limită pe care variabilele non-
psihologice o pun celor psiholo-
gice (de ex.: limitarea compor-
tamentului individual prin nor-
mele sociale) și reciproc o limi-
tare a variabilelor non-psiholo-t'jce prin cele psihologice (nor-
tns-le grupului nu pot depăși li
mitele tolei antei la frustrare.i
individului). în cp. se înfruntă
permanent tendințe și obstacole
care se opun realizării tendințe-
lor, generînd satisfacții și frus-
trări cu comportamente cores-
punzătoare, în funcție de fiecan-
situație. II. Ev utilizează și ex-
presia, cîmp de conștiință prin
care înțelege o conjugare a cîm-
purilor perceptiv și tematic (in-
terpretativ-concep'tual), un an-
samblu de operații intelectuale
deschise atît spre lume cît și
spre sine.
CÎMP PSIHOLOGIC AL GRU-
PULUI, reprezintă ansamblul de
scopuri ale grupului, norme de
grup, reprezentări asupra mediu-
lui său, diviziunea de statute și
roluri care determină relațiile de
interdependență dintre membri
ce definesc grupul. Această abor-
dare a dinamicii grupului per-
mite realizarea de grupuri expe-
rimentale și decelarea determi-
nanților grupali ai comporta-
mentului individual.
CÎMP SOCIAL, noțiune, in-
trodusă de K. Lewin în 1947,
reprezentînd un ansamblu de
entități sociale coexistente ca:
grupurile, subgrupurile, mem-
brii, barierele, canalele de co-
municație etc. O caracteristică
fundamentală a c.s. este poziția
relativă a entităților care îl com-
pun, definind o structură a gru-
pului și o ecologie a sa și dînd
posibilitatea locomoției în inte-
riorul cîmpului. Din punct de
116vedere al psihologiei sociale, c.s,
este reprezentat de perceperea
sau reprezentarea de către in-
divid a altor persoane sau a altor
elemente care relevă o prezență
socială (obiecte produse de om,
manuscrise, cărți, opere de artă
etc). în sens restrîns, c.s. este
constituit de rețeaua de relații
de dependență și de colaborare
dintre membrii care-i caracte-
rizează structura și dinamica or-
ganizării.
CLARITATE, calitate a sen-
zațiilor și percepțiilor de u. re-
flecta distinct și relevant anu-
mite însușiri și structuri, per-
mițînd astfel o certă recunoaștere
a 'lor. \V. Wundt a deosebit
pragul intensității de pragul c.
în accepțiune carteziană se fo-
losește pentru a caracteriza gîn-
direa și conștiința. Zona con-
științei clare este întotdeauna
restrînsă. După E. Titschcner,
atenția se caracterizează cali-
tativ prin c.
CLARVIZIUNE, caracterizare
a capacității de a înțelege și pre-
vedea clar'și relevant evenimen-
tele în bază unei gîndiri realiste
și perspicace. într-un alt sens
aceleași efecte de prevedere lim-
pede a unor evenimente obți-
nută însă prin prognoză, ilu-
minări spontane, stare de tran-
să, dotații ce se pretind a fi
supranaturale. Acest sens este
apropiat de cel de premonițiune.
CLASĂ, categorie de elemen-
te, reunite prin trăsături co-
mune. Grupare școlară. Cate-
gorie sociala caracterizată prin
același raport față de mijloa-cele de producție și aceeași po-
ziție în sistemul social.
'CLASIFICARE, proces de sta-
bilire a claselor de obiecte și
acțiuni sau de concepte prin i.oor-
donări după o schemă de dis-
tribuție, bazată pe anumite cri-
terii de escnțialitate, genealogie,
apartenență la genuri etc. Re-
zultă dintr-un proces sistemie
de comparație. După J. Piaget
este o activitate permanentă a
gîndirii ce realizează integrări
la diverse niveluri – diferen-
țiere înăuntrul unei mulțimi
prin gruparea de submulțimi
ce se definesc ca clase întrucit
sînt disjuncte după criteriul ales.
Forma superioară a c. este cea
sistematică, bazată pe ierarhi-
zarea nu numai a obiectelor ci
și a relațiilor.
CLASTOMANIE, (gr. Khistos-
distrugător) înclinație patolo-
gică spre distrugerea sistematică
a tuturor obiectelor întilnite.
Simptom al psihozei maniaco-
depresive sau al idioției.
CLEPTOMANIE (gr. klepteiu
— a fura, mania — nebunie),
înclinare, tendință de a fura di-
verse obiecte, datorită unui im-
puls patologic, a unei dorințe
obsedante de a sustrage orice fel
de obiecte, căreia subiectul nu
i se poate opune. în c bolnavul
nu urmărește realizarea unui
cîștig, ci satisfacerea impulsului
care îi aduce ușurare afectivă.
De obicei, furtul este comis fără
măsuri de precauție, iar obiec-
tele furate sînt inutile bolnavu-
lui. El nu manifestă tendința de
a le valorifica. Amenințările, mă-
117

șurile represive nu dau rezul-
tate; această stare reclamă în-
grijire medicală. Psihanaliza ex-
plică c. prin tendința inconștien-
tului de a obține satisfacții sim-
bolice.
CLIMAT PSIHIC, termen in-
trodus de K. Lewin pentru a
semnifica aspectul global sau c-
fectul sumatoriu al cimpului psi-
hosocial: are sens de „atmosferă
spirituală" sau de „mediu psihic".
D. Pugh (1963) consideră în
analiza cp. trei serii de factori:
1) structura și funcționarea orga-
nizației; 2) compoziția și interac-
țiunile grupului; 3) personalita-
tea și comportamentul individual.
După R. Tagiuri și Litwin cp.,
într-o organizație sau grup, este
percepția globală pe care o au
membrii săi despre o serie de
caracteristici generale, relativ
stabile, despre interacțiunile so-
ciale ce se produc în interiorul
organizației. De menționat că,
fiind dependent de factorii psi-
hosociali arătați, cp. nu este
același pentru toți membrii gru-
pului pentru că, arată P. Ciad-
bois (1974): „reacția unui individ
față de o situație nu depinde nu-
mai de caracterul interacțiunilor
din grup ci si de percepția pe care
o are individul despre situația
respectivă"; deci faptele psiho-
sociale sînt filtrate prin prisma
personală și, astfel, se creează
o impresie, se formează o dis-
poziție, în genere, cp. poate fi
considerat .și o dispoziție afec-
tivă colectiva sau privind colec-
tivul. La grupele mici este maipotrivit să se vorbească despre
microclimat psihic spre deose-
bire de cp. din grupe mari, co-
lectivități etc. Cp. poate fi fa-
vorabil sau defavorabil munci!
poate fi blocant sau creativ. H.C.
Triandis (1957) arată că în co-
lectivele științifice este mai bine
ca între atitudini, opinii să exis-
te o disonanță moderată. B. A.
Frolov (1973) dovedește că for-
marea cp. optim este legat de
adoptarea motivației de grup.
;\I. Roco (1976) a dovedit că for-
marea cp. optim în grupele de
muncă este condiționat de re-
glarea relațiilor din grup de
valori profesionale în condițiile
depășirii compatibilităților sau
incompatibilităților afective în-
tîmplătoare.
CLINIC, calificare a metodelor
de investigație psihice, care se
bazează pe experiența observa-
țiilor directe făcute la patul
bolnavului sau în jocuri, activi-
tăți și convorbiri cu subiecții de
vîrstă infantilă (J. Piaget) sau
de orice altă vîrstă și ocupație.
Metoda c se deosebește de me-
todele experimentale aplicate în
laborator ca și de cele statistice.
CLIMONANIE, regresiune pa-
tologică spre vîrstă infantilă în
sensul preferinței obsesive pen-
tru poziția culcată, pentru legă-
nat și căutarea sinului matern.
CLONIC (gr. hlonos — agi-
tație), formă discontinuă a con-
tracțiilor musculare opusă celor
tonice și care intervine ca un
simptom al crizelor comițiale.
118COD, sisteme de corespon-
dență între elementele mesaju-
lui și combinațiile semnalelor
prin care se exprimă elementele
mesajelor. C. asigură transcrie-
rea mesajelor dintr-un alfabet
inițial în alfabetul propriu sis-
temului de transmisie. Pentru a
transmite unei mașini de calcul
datele informaționale necesare
rezolvării unei probleme este
necesar ca semnalelor inițiale,
în care sînt exprimate aceste
informații, să le punem în cores-
pondență combinații de semnale
din alfabetul binar în care lu-
crează mașina. Limba reprezintă
cel mai perfecționat și bogat
sistem de coduri.
CODABILITATE, termen in-
trodus de R.W. Brown și E.H.
Lennenberg în 1954, pentru a
exprima diferența în accesibili-
tatea noțiunilor. C. reprezintă
rezultatul aplicării mai multor
tipuri de codificări în cadrul
limbilor naturale, prin care unei
anumite categorii de obiecte,
fenomene etc, li se asociază
anumite concepte ale căror sfere,
din punct de vedere semantic
și pragmatic, nu se suprapun
perfect. Știind că mesajul con-
ținut în „designat" poate fi co-
dificat (convertit) într-un alfa-
bet-cod („designant") pe baza
mai multor tipuri de codificare,
înseamnă că unuia și aceluiași
designat îi pot corespunde, în
cadrul diferitelor limbi naturale,
mai multe tipuri de designante.
Astfel există diferiți termeni
lingvistici, care în esență vizează
același obiect sau fenomen, dardiferă din punct do vedere al
accesibilității tocmai datorită di-
ferenței dintre sferele lor seman-
tice. Cu alte cuvinte, nu sînt
„integral traductibili". C. vizează
termenii „expeditivi" ai unei
limbi și im cei „descriptivi"
(combinații de cuvinte). Pe baza
descoperirii factorului de c, R.
\Y. lirown și E.H. Lennenberg
susțin că există o relație directă
intre accesibilitatea- termenilor
lingvistici și procesul de memo-
rare șt recunoaștere. Experimen-
tele efectuate de ei au arătat
în special influența limbii, asu-
pra stocării informațiilor în me-
morie, în sensul că subiecții își
reaminteau ceva, cu mai multă
ușurință, dacă în limba respec-
tivă exista un termen expeditiv
pentru lucrul respectiv.
CODARE, operația de tradu-
cere a unui mesaj informațional
în cadrul unui sistem oarecare.
Acest prim cod este adesea su-
pus operațiilor de recodare (ale-
gîndu-se semnele cele mai po-
trivite pentru transmisie), pen-
tru ca, în final, la nivelul cen-
tral al sistemului, să se realizeze
operația de decodare, de extra-
gere a mesajului informațional
din ultimul cod. Decodarea pre-
supune o serie de operații în
sens invers recodârilor succe-
sive.
COEZIVITATE v. SOLIDA-
RITATE.
COGNIȚIE, după J. P. Guil-
ford, ansamblul actelor psitiice
pur cognitive, independent de
motivație, tensiuni, intenții, vo-
ință, întrucît procesele cognitive
119

cpoarta implicații afective și co-
native, s-a recurs la acest ter-
men care este restrictiv și nu
desemnează decît latura intelec-
tuală.
COLAPS CEREBRAL, feno-
men patologic de reducție a
funcțiilor și masei cerebrale în
legătură cu blocarea circulației
sanguine și a stimulațiilor endo-
crine.
COLECTIV, denumire mai ve-
che a grupurilor mici și mijlocii,
accentuînd unitatea de acțiune
și scop ca și coeziunea acestora;
termen introdus în psihopeda-
gogie de A.S. Makarenko care
a elaborat principiul educației,
în, prin și pentru c, deci — așa
cum interpretează P. Golii —
al amplasării c. în procesul edu-
cațional cu un triplu sens de:
cadru, factor și destinatar al edu-
cației, în psihologia socială c.
înseamnă, după M. Zlate, un
grup constituit, avtnd structură și
destinație educativă.
COLERIC, temperament co-
respunzător tipului puternic ne-
echilibrat, excitabil, caracteri-
zat prin relativă slăbiciune a in-
hibiției active de unde tendințe
de n'estăpînire de sine, impulsivi-
tăți, agitație, tumultuozitate, ne-
răbdare, explozitivate emoțio-
nală, oscilație între activism im-
petuos și depresie, înclinație
spre stări de alarmă și spre exa-
gerare ș.a.
COMĂ, stare caracterizată
prin disoluția, bruscă sau pro-
gresivă, a conștiinței și funcțiilor
de relație și prin conservarea
(uneori relativă) a funcțiilor ve-getative. Ea constituie gradul
cel mai profund al destructurarii
conștiinței (starea ojmatoas.i).
COMBINATORICĂ, desfăMi-
rare superioară la nivelul gi și-
purilor operaționale, formale, ini-
plicînd identitate, inversiune, ne-
gație, reciprocitate și creînd pn-
sibilitatea a nenumărate rai ia ui•
r/e construcție și reconstrucție i,i-
telectuală. j. Piaget notează: „La
nivelul la care se constituie ope-
rațiile ipotetico-deductive (res-
pectiv, raționarea asupra unei
propozițiuni considerate ca ipo-
teză, independent de adevărul
conținutului ei), asistăm la con-
struirea unei noi structuri care
rezultă dintr-o formă secundară
de joncțiune (sau combinare)
între structurile cu inversiune
și cele cu reciprocitate. Operațiile
ipotetico-deductive (11 — 12 ani
la 14 — 15 ani) prezintă un ca-
racter nou și fundamental, acela
de a comporta o c, întrucît
cele 16 operații binare ale logicii
bivalente a prepozițiunilor se
construiesc prin combinare, por-
nind de la cele_ patru_asocieri
de bază (pq V ipq Vp<T V pq)
care, la rîndul lor, constituie <»
grupare elementară de natură
simplu multiplicativă". Se dis-
ting c. operațional-logice și ima-
ginative, acestea din urmă fiind
mai bogate și libere.
COMIC, situație și stare emo-
țională presupunînd o flagrantă
și ireductibilă discordanță dintre
ceea ce se afirmă superior și se
dovedește a fi inferior, dintre
aparențe și esență, scop și mij-
120loace. H. Bergson considera co-
ltucul ca efect al suprapunerii
jaecanicului peste viu. T. Vianu:
redus la tipul său cel mai ge-
neral, c. este întotdeauna o im-
postură demascată". EsU- o ipos-
tază a omului și are ca efect
iremediabil, rîsul.
COMOȚIE CEREBRALĂ, sin-
drom cauzat de traumele cra-
niene, manifestat prin pierderea
cunoștinței și asociindu-.se cu tul-
burări somatice ce se pot fina-
liza cu moartea.
COMPANIONUL IMAGINAR,
o persoană, un animal sau un
obiect fictiv, creat de un copil,
de regulă, de vîrstă preșcolară;
C.i. deseori are o persistență de
cîțiva ani. Cercetări variate in-
dică faptul că 15—30% din copii
au C. invizibili, de un tip sau
altul (Hurlock și Burnstein
(1&32); H. Svensen'(1936); Ames
și Learmed (1946). C.i. au de
obicei nume și personalități sta-
bile și copilul vorbește și se
joacă cu ei ca și cum ar fi reali.
CI. sînt considerați o expresie
normală a imaginației copilului.
Deși orice tip de copii au c.i.,
unele cercetări arată că sînt mai
frecvenți la copiii singuratici și
nesociabili sau care au dificul-
tăți în relațiile de familie. în
aceste cazuri studiul c.i. poate
furniza indicii valoroase pentru
trebuințele emoționale ale copi-
lului. Uneori pot fi o modalitate
de practicare a rolurilor și, în
multe cazuri, pot ajuta în satis-
facerea unei nevoi de prietenie
intimă; cineva cu care să îm-
partă necazuri, plăceri etc. Pemăsura ce copilul își dezvolți
abilități sociale mai largi și este
implicat în activități școlare, gă-
sește alte modalități de a-si sa-
tisface trebuințele emoționali".
Este depășit astfel stadiul ci.,
copilul utilizîndu-și în continuări'
imaginația în alt gen de activi-
tăți.
COMPENSAȚIE, proces sau
mecanism de contrabalansare a
unei deficiente, insatisfacții sau
nercalizări (decompensau-). La
deficienții senzoriali se dezvoltă
compensatoriu, pînă la cele mai
înalte nivele, organele de simț
valide. D. Damaschin a elaborat
conceptul de transfer compen-
sator. A. Adler a generalizat în
viața psihică fenomenul c, a-
cordîndu-i semnificația unei legi
de bază. C. se poate realiza fie
prin eforturi orientate în dome-
niul inițial deficitar, fie prin e-
forturi orientate asupra unui alt
domeniu în care subiectul în-
cearcă să obțină rezultate excep-
ționale. C. se poate realiza fie
în formă conștientă, fie incon-
știentă. Imaginația în anumite
condiții îndeplinește funcția de
e. Persistența tendințelor de c.
duce uneori la supracompensare.
COMPETIȚIA AFERENTE-
LOR, proces neurofiziologic cn
desfășurare spațio-temporală, ca-
re stă la baza verigii aferente
a procesului perceptual, con-
stînd în filtrarea aferentelor so-
site pe diferite căi la același
centru nervos, unele aferente
fiind lăsate să treacă mai de-
parte, altele nu.
121

COMPETIȚIE, situația care
apare în interiorul unui grup 5au
mire grupuri de participanți l;i
o sarcină, atunci cînd scopurile
și raporturile interpersonale nu
sînt determinate prin consens.
în ceea ce privește efectul c. asu-
pra performanțelor, experimen-
tele arată că sarcinile pot li în-
deplinite cantitativ, dar cu în-
semnate deficiențe calitative. S-a
demonstrat că indivizii au per-
formanțe superioare mai des
atunci cînd sînt opuși unul altuia
decît atunci cînd lucrează în gru-
puri competitive. Uneori în ca-
drul c. intergrupuri se înregis-
trează performanțe superioare
celor obținute prin c. interindi-
viduală, în special acolo unde
coeziunea grupurilor este marc,
iar diviziunea sarcinilor bine
precizată. Psihologii însă nu au
căzut de acord asupra valorii și
adecvenței relative a c. față de
cooperare. Teoriile organizării
sugerează un dozaj ponderat al
cooperării cu c, în funcție de
natura și importanța sarcinii,
mărimea și componența gru-
purilor, finalitatea estimată a
activității.
COMPLEX, termen introdus
de C.G. Jung, desemnează o
totalitate de trăiri și de trăsături
personale cu »« fond afectiv
foarte intens, declanșate de eve-
nimente, situații, relații umane
etc. mai mult sau mai puțin ge-
nerale care au un caracter frus-
trant' Formarea lor este plasată
la vîrstele cele mai fragede a-
tunci cînd conștiința și persona-litatea siiit neelaborato și struc-
turile prea labile pentru a asi-
gura reglarea vieții subiective,
iar manifestarea lor la vîrstelr
mai înaintate este legată de evi-
tarea acestor situații inițial frus-
tiante. Deci c. poate fi denumii
ea o structură dinamică incon-
știentă, înzestrată cu mecanisme
de autoreglare, reprezentînd re-
acția împotriva existenței, la ni-
velul întregii structuri a perso-
nalității, a unei surse perma-
nente de dezechilibru. După
Laplanche și Pontalis, c. este un
ansamblu organizat de reprezen-
tări și amintiri cu o puternica
valoare afectivă parțial sau to-
tal inconștient. C. se constituie
pornind de la relațiile interper-
sonale din isteria infantilă. în
acest caz c. structurează toate
nivelele psihologice: emoții, ati-
tudini conduite etc. De aici reie-
se că el are la bază un conflict,
un conflict generat fie de struc-
turile sociale care intervin prin
modificările de statut și rol (c.
de inferioritate), fie prin repri-
marea de către filtrajul social
a unor tendințe, rezultînd din
situații sociale determinate, în
special familiale (c. lui Oedip).
Din punct de vedere comporta-
mental, c. este o strategie, mai
exact un algoritm comporta-
mental de un anume tip și anu-
me cînd acesta nu reușește să
reducă o tensiune psihică ci o
fixează. Freud conferă trei sen-
suri C; 1) sensul original care
desemnează un aranjament re-
lativ fix de înlănțuiri asociative;
1322) un sens mai general care de-
semnează un ansamblu mai mult
sau mai puțin structurat de tră-
sături personale cu accentuarea
reacțiilor afective. La acest nivel
situațiile noi sint inconștient
aduse la situații infantile iar
conduita apare modelată pe o
structură latentă neschimbată;
3) Un sens mai restrîns – unde
C. desemnează o structură fun-
damentală a relațiilor interper-
sonale și modelul în care per-
soana își găsește locul și si-1
apropie. Printre cele mai stu-
diate forme de c. se numără cel
de inferioritate a cărei origină
este atribuită constrîngerilor ce
se exercită de către adulți asu-
pra copiilor și pe care aceștia,
atunci cînd nu le înțeleg, le in-
terpretează ca manifestări gra-
tuite ale adulților cu care se
află în raporturi de inferioritate
fizică. Sentimentul de inferiori-
tate poate provoca reacții de
compensare ineficace, cînd su-
biectul își atribuie în reverie ca-
pacitățile sau puterile care îi
lipsesc pentru a realiza un echi-
libru real sau printr-un compor-
tament brutal, cinic, duplicitar
etc. Fiind în cele mai nume-
roase cazuri efectul unor defi-
ciențe educative, apariția lor
poate fi preîntîmpinată prin rea-
lizarea între adulți și copii a
unor relații atente, de solicitu-
dine și încredere reciprocă etc.
Uneori în condițiile unei perso-
nalități puternice, inferiorități
reale (cum este ermil celebru al
oratorului givc Deinosione enre
a a.vut defecle de vorbire) sîntdepășite cu ajutorul unor acti-
vități tenace do unde compen-
sarea inferiorității prin autoper-
fecționare (A. Adler).
COMPLEXUL LUI OEDIP, n-
tașament erotic al copilului față
de părintele de sex opus. refulat
din cauza conflictului de ambi-
valență preferențială între pă-
rinți (po~itiv). Complexul este
negativ cînd atașarea copilului
se manifestă către părintele de
același sex. După S. Freud.
acesta este un fenomen normal
în dezvoltarea copilului, care in
condiții normale este depășit;
după G. Koheim (dar nu după
B. Malinovski) este comun spe-
ciei umane. După alți autori,
apare numai în condiții anor-
male. Xedepășit, poate fi sursa
unor nevroze, a homosexualită-
ții.
COMPORTAMENT, după Til-
quin, ansamblul reacțiilor adap-
tative, obiectiv-observabile, pe
care un organism, prevăzut cu
sistem nervos, le execută ca răs-
puns la stimulii din ambianță,
care, de asemenea, sînt obiectiv-
observabili. Echivalent al ter-
menului de behaviour. în sens
larg, reacție totală a unui orga-
nism, prin care ci răspunde la
o situație trăită, în funcție de
stimulările mediului și de tensiu-
nile sale interne și ale cărui mișcări
succesive sînt orientate într-o di-
recție semnificativă (Lenhardt).
După H. Pieron, c. desemnează
modul de a fi și de a. acționa a
animalelor și omului, manifestări
obiective ale nctivitâțilnr lor ifohale.
P. Janet introduce termenul de.
123

conduită, căruia ii acordă o sem-
nificație mai complexă.
COMPORTAMENT DEVIANT,
comportament ce se abate de la
normele acreditate in cadrul unui
sistem social mergind piua la
conflict cu valorile cullurale. După
A. Cohen, c,d. osie compot 1a-
mentul „care violea/ă așteptă-
rile instituționalizate — adică aș-
teptările împărtășite și recunos-
cute ca legitime in cadrul unui
sistem social". Opus comporta-
mentului conformist, c.d. are și o
semnificație de madaptare. Sta-
tistic, deyianța este o abatere de
la medie, Prin c.d. se înțeleg numai
abaterile cu sens negativ, anti-
valoric, de tipul delincventei,
vagabondajului, negativismului,
malformațiilor caractoriale și
chiar al psihopatiilor. Reprezen-
tînd o abatere de la anumite
valori sau moravuri c.d. este de-
finit întotdeauna concret, în ra-
port cu grupul sau colectivita-
tea; ceea ce este normal pentru
un grup poate fi deviant pentru
altul. Cu cît grupul este mai
coerent cu atît el este mai intole-
rant față de c.d. Psihologia so-
cială a educației acordă o atenție
deosebită studiului etiologici c.d.
și căilor de prevenire a lui.
COMPORTAMENTUL ECONO-
MIC AL CONSUMATORULUI,
noțiune de bază în psihologia
economică si a consumului (v.)
reprezentînd actele și hotărîiile
consumatorului privind utilizarea
veniturilor pentru diferite cum-
păraturi curente, bunuri de ui
îndelungat sau economii, precumși în legătură cu atitudinile țîn-
țelegind prin atitudine orienta-
rea consumatorului, provenind din
cauzele care-1 determină să chel-
tuiască cit și opiniile sale fața
de mărfurile din comerț și ușurin-
ța procurării lor). Are ea element!
componente deprinderile de cum-
părare, obișnuințele de consum,
motivele de cumpărare și con-
sum, atitudinile și opiniile con-
sumatorilor. Prevederea manifes-
tărilor viitoare ale cererii, re-
clamă cunoașterea si valorifica-
rea aspectelor neeconomice ale
ce. al c.
COMPOZABILITATE, carac-
teristică a grupurilor operațio-
nale constîncl din conjugarea, va-
riabilă a operațiilor, reunirea și
reorganizarea datelor etc, ceea
ce permite, de fiecare dată, noi
compoziții. După J. Piaget, „din
clasele parțiale se compune o
clasă totală".
COMPREHENSIUNE (în lim-
ba franceză sinonim cu înțele-
gere) evidențiază sensul de cu-
prindere; este folosit în psiholo-
gie în locul înțelegerii. Totodată
se vorbește despre psihologic com-
prehensivă sau în varianta ger-
mană Versteliende J'svchologic,
pentru a desemna sistemul de
psihologie introspecționistă pro-
pusă de Dilthey și Spranger și
care nu pretinde la explicarea
fenomenelor psihici; ci doar la
descrierea lor în baza intuiției.
COMPULSIUNE, constringere
internă de tip obsesional ce obli-
la o anduita repetitivă
are semnificația unui sindrompatologic și care, dacă nu este
exercitată, ..iiitreneazi o cvejttie
a angoaiei. Ikși repetarea unui
gest sau strigăt este neintențio-
nată Și inutilă, subiectul continuă
să. îl execute. S. Freud scria:
,în inconștientul psihic putem
să recunoaștem supremația unei
compulsiuni de repetare provenită
din moțiuni pulsionale si depin-
zînd într-adevăr de cea mai intimă
natură a pulsiunii, care este su-
ficient de puternică pentru a se
plasa deasupra principiului plă-
cerii, împrumutînd unor aspecte
ale vieții psihice un caracter
demoniac…" Uneori calificativul
de compulsional se utilizează în
locul celui de obsesiv.
COMUNICAȚIE, proces de
schimb substanțial, energetic
și (sau) informațional între două
sau mai multe sisteme, pe baza
căruia se asigură reflectarea
sistemului emițător (reflectat)
în sistemul receptor (reflec-
tant). Din punct de vedere ci-
bernetic, c. reprezintă orice de-
plasare a unei cantități de infor-
mație- de la un element la altul,
în cadrul aceluiași sistem, sau de
la un sistem la altul, fără conside-
rarea naturii ți modalității con-
crete în care se realizează această
deplasare. Teoria generală a c.
studiază caracteristicile și rela-
țiile dintre factorii de ordin ge-
neral care facilitează transferul
unei cantități de informație de
la un obiect la altul și, pe baza
utilizării unor metode operațio-
nale, recomandă căi de stabilire
a unor regimuri optime de cir-culație a informației în cadrul
difentH<.,v tipuri ele sisteme. Sr
poate distinge între c. în cadrul
aceleiași clase de obiecte sau sis-
teme, c. intrauuidahl, iar întn
clase diferite de obiecte c. iutei –
modulă. Cea mai evoluată formă
din cadrul primului tip o con-
stituie c. în cadrul speciei umane,
iar în cadrul celui de-al doilea
tip sînt mai semnificative, c. în-
tre om și animal, între om si
mașină. C. interumană se ba-
zează pe un ansamblu de procese
psihomotoi'ii specific umane, lim-
bajul, în care un loc deosebit de
important revine componentei
conștiente, gîndirii. Această for-
mă de c. se poate realiza și prin
utilizarea unor mijloace never-
bale cu funcție de semnalizare,
atitudini posturale, mimico-ges-
ticulație, sunete neverbale etc,
care însoțesc și complementea-
ză c. verbală. Există de aseme-
nea posibilitatea creării și utili-
zării unor mijloace tehnice mate-
riale de transmitere a mesajelor
informaționale la distanță (te-
lecomunicația) . Semnalăm mo-
delul comunicațional al psihicu-
lui uman sugerat de teoria c,
conform căreia întreaga activi-
tate psihică este concepută ca
o rețea de c. informațională, în
ordine interspecifică (cu alții, cu
lumea) și infraspecifică (cu sine,
între subsistemele sistemului psi-
hic individual).
COMUTATIV, ceea ce se mută,
se deplasează dintr-un loc în
altul; funcție a sistemelor de
reflexe de a răspunde schimbări-
lor din ambianță și a adecva
121
125

comportamentul la acestea. In
cercetările lui Asratian se for-
mează un stereotip reilex în-
tr-o cameră iar in alta un alt
stereotip dar la aceiași stimuli.
Deci la același stimul animalul
răspunde diferit după locul în
care se află. De aceea se presu-
pune un reflex la ambianță. Co-
mutativitatea este o însușire a
atenției constitui din deplasarea
ei de la un obiect la altul, în reo-
rientarea promptă a atenției de la
o activitate la o altă activitate
ce intervine subit.
CON ATI V (termen introdus de
Spinoza), desemnează latura pul-
sionalâ de tendințe, efort și în-
treținere energetică a acțiunii, reu-
nind afectivul cu voliționalul.
Puțin utilizat în psihologia mo-
dernă este opus cognitivului, do-
bîndind semnificație de noncog-
nitiv. Uneori se înțelege prin c.
numai volitivul, desprins de afec-
tiv.
CONCENTRARE, latură și lege
a dinamicii proceselor nervoase
fundamentale constînd în reve-
nirea excitației și inhibiției ira-
diate, la focarul inițial. Funcție
a atenției, prin care un obiect
este fixat, iar de la celelalte
subiectul se distrage. Neurofizio-
logic, c. este expresia focarului
de excitabilitate optimă sau a
dominantei. Psihologic, c. pre-
supune ca să se depășească con-
curența activităților (H. Pieron)
si să se asigure o selecție și orga-
nizare convergentă a lor. în
practica yoga c. este o modali-
tate de refacere mentală, c. acti-
vității psihice pe o imagine fiindasociată cu o totală relaxare a
celorlalte sisteme.
CONCEPT (lat. conccf'lum
cugetat, gîndit), idee abstractă,
noțiune; termenul este folosii: iu
filosofic și logică, desemnînd. di'
regulă, un înțeles gene vie impa –
sonal, spre relativă deosebire de
noțiune, în care accentul se pune
pe înțelegere, și pe idee, în care
funcția referențială (de trimi-
tere la real) este desfășurată Și
particularizată, ideea puțind să
capete forme particulare de la o
persoană la alta. C. reprezintă
deci o unitate delimitată de gîn-
direa abstractă, este semnifica-
ția generală a unui termen. Re-
zultînd din generalizări succesive,
c. elimină la maximum trăsătu-
rile concrete, sensibile și se re-
duce la o schemă generală. După
J. Piaget, c. nu este dccît o
schemă de acțiune sau de ope-
rare. Intrucît condensează însu-
șiri generale și esențiale pentru o
clasă de obiecte sau relații, c. dis-
pune de o sferă de valabilitate
care este cu atît mai extinsă cu
cit conținutul generic-esențial es-
te mai restrins. Kant a împărțit
conceptele în apriorice și apos-
teriorice. Accentuarea uneia sau
alteia din aceste categorii duce
la poziții de extremă, de ordin
empirist sau raționalist. C. tre-
buie considerate genetic, logicul
rezumînd și condensînd istoricul.
Ch. Blondei arată: „în fond orice
concept este totodată aprioric și
aposterioric pentru că în orice
concept elementul reprezentativ
iiii este decit cîmpul de întîlnire a
unei acțiuni cu o reactiune".CONCRET, opus abstractului,
ceea ce reprezintă o realitate
nemijlocită, palpabilă, caracteri-
zată prin continuitate, unitate,
structură, printr-o compactare sau
concrescență de însușiri. Senza-
țiile și percepțiile reproduc c.
prin imagini. Reprezentările dis-
pun de un grad variabil de con-
cretitudine. în genere, c. este
realizat în plan psihic prin intui-
ție senzorială. Concept opus ab-
stractului, care implică separa-
ții de însușiri și fixare în idei.
Totuși, acumularea abstracțiu-
nilor și ideilor despre unul și
același real poate duce la recom-
punerea c. prin condensări de
concepte ce tind să exploreze
exhaustiv realul. Este ceea ce
Hegel numește c. logic, iar Marx
apreciază ca formă superioară a
cunoașterii științifice. Aceasta în-
trucît cunoașterea presupune ri-
dicarea de la c. intuitiv-senzorial
la abstract sau de la abstract
ridicarea la c. logic prin sinteza
și sistematizarea determinărilor
obiectului sau procesului. Marx:
„concretul este concret pentru că
reprezintă sinteza unei scrii de
determinări, deci unitatea in ca-
drul diversității".
CONCRETIZARE, proces in-
telectual opus abstractizării. C.
poate fi înțeleasă în următoare-
le trei sensuri: a) ca o recunoaș-
tere sau identificare a ceea ce este
general într-un obiect concret;
b) ca o ilustrare, exemplificare a
ideilor și principiilor generale; c)
ca o reconstituire dintr-o multi-
tudine de elemente abstracte :i
obiectului concret. Deci, fiecaredintre elementele constitutive ale
obiectului fiind „radiografiată"
mintal, descoperindu-se semnifi-
cațiile fiecăreia, corelațiile inter-
ne, se poate apoi proceda la
refacerea realului, la reintegrarea,
lui mintală în condițiile deplinei
înțelegeri. Acesta nu mai este
concretul intuitiv, ci un concret
hgic, iluminat de înțelesuri. Elogi-
ind această realizare supremă a
cunoașterii, Marx vorbește des-
pre „ridicarea de la abstract la
concret".
CONDENSARE, în doctrina psi-
hanalitică, proces prin care în-
tr-un singur comportament, gest
sau imagine sînt acumulate si
simbolizate o multitudine de sen-
suri, tendințe inconștiente și tre-
buințe. Se consideră că imaginile
ce apar în vis reprezintă prin
mijlocirea c. simboluri ale unei
pluralități de tendințe și trăiri.
Apare îndeosebi în fenomenele
onirice dar este recunoscută ca
un mecanism general al incon-
știentului. Laplanche și Ponta-
lis, c. „este una din modalită-
țile esențiale ale funcționării pro-
ceselor inconștiente cînd o unică re-
prezentare își asumă singură mai
multe lanțuri asociative la inter-
secția cărora se află reprezenta-
rea. Din punct de vedere econo-
mic este astfel investită cu ener-
gii care se reunesc în jurul repre-
zentării deși aparțin la diferite
lanțuri". C. se traduce în vis prin
faptul că episoadele acestuia, în
comparație cu conținutul latent,
sînt laconice. C. reprezintă mai
degrabă o traducere decit un
136

rezumat. „Dacă fiecare element
manifest esto determinat de mai
multe semnificații latente, invers,
fiecare din acestea poate să se
regăsească în mai multe elemente
manifeste; pe de alta parte, ele-
mentul manifest im reprezintă
sub același raport pe fiecare din
semnificațiile din care derivă,
astfel îneît nu le subsumează,
așa cum face conceptul".
'CONDESCENDENȚA, atitudine
binevoitoare, manifestată în re-
lațiile cu o persoană inferioară
din punct de vedere material, so-
cial, intelectual. Această atitu-
dine este uneori dublată de ten-
dința de a evidenția superiorita-
tea proprie, tocmai prin acorda-
rea ajutorului moral sau material
altuia. Dispariția inegalității so-
ciale dintre oameni a dus la
restrîngerea manifestărilor de c,
termenul indicînd, astăzi, și un
echivoc.
CONDIȚIE, element sau formă
a conexiunilor și interdependen-
țelor, de însemnătate secundară
in raport cix relațiile necesare,
legile sau structurile esențiale.
Totuși c. pot influența în sens
pozitiv sau negativ realizarea
proceselor necesare. Astfel reac-
țiile și sintezele chimice sînt
dependente de c, de tempera-
tură, presiune, cataliză. Cu cit
un fenomen este mai complex
cu atît el depinde mai mult și
mai de multe c. în analiza și
interpretarea proceselor biolo-
gice, psihice și mai ales sociale
trebuie să se țină seama atit de
legi cit și de c, dintie care unele
dobindesc semnificația de fac-tori, în psihologic și în sociolo-
gie se iau în considerație c. nbui
lire și c. subiective, care, în an
sambluri sistematizate, întloj >! 1
nesc funcția de condiționare (sau
după Ev, de subdeterminare) ..
unor fenomene și procese. O<>
ce într-un raport este c. în ai:u
poate fi relație necesară sau ICM
CONDIȚIONARE REFLEXĂ.
proces de formare a unui ii"n
reflex sau a unei conexiuni m-i
voase prin asocierea repetată <
unui stimul necondiționat: cu un
stimul indiferent. Acesta din ur-
mă, fiind întărit prin reacția
necondiționată devine semnal a!
ei, produce aceleași efecte ca și
stimulul necondiționat. De ex ,
lumina, sunetul, aplicate puțin
înaintea actului de hrăni re și
menținute în acest timp, ajung
după repetări, să provoace sali-
vația chiar dacă nu se mai dă
hrană. C.r. poate fi secundară
cînd stimulul indiferent este aso-
ciat cu altul ce a fost anterior
condiționat. Este posibilă și in-
tercondiționarea a doi stimul:
indiferenți pe baza reflexelor na-
turale de orientare și investigație
După I.P. Pavlov', c.r. trebuie
să realizeze următoarele patru
condiții: 1) precedența sau declan-
șarea stimulului condiționat îna-
intea celui întăritor; 2) coinci-
dența celor doi stimuli; 3) repe-
tiția asocierii stimulilor; 4) elibe-
rarea de alți stimuli cu efect
perturbator. G. Miiller, J. Ko-
norski și apoi B. Skinner, rei-
pectind aceleași condiții, au rele-
vat un nou tip de c.r. deosebit docel clasic, pavlovian. Se asocia-
ză cu stimulul întăritor o mișcare
sau operație (de apăsare, tragere,
învîrtire) și astfel subiectul (ani-
mal sau uman) obține recom-
pensa (alimentară sau de alt fel,
posibil și informaționale, prin
satisfacerea unui reflex de explo-
rare — Harlow). Este c. instru-
mentală sau operațională foarte
apropiată de condițiile firești ale
activității. Le >>'y consideră însă
că în fiecare reflex se îmbină c.
tonică și cea operatorie. Diversele
modalități de condiționare re-
prezintă modele elementare ale
procesului învățării.
CONDIȚIONARE SOCIAL-IS-
TORICĂ, principiu în psihologie
și în celelalte științe umaniste
conform căruia construcția omu-
lui ca personalitate, comporta-
mentele și procesele psihice in-
dividuale sau de grup depind
esențial de factorii sociali și sînt
supuse inexorabil dezvoltării is-
torice. Socialul este condiția sine
qua hon a existenței umanului
iar istoria societății este istoria
oamenilor. Structurile sociale sînt
însă supraordonate celor psihoin-
dividuale și, în proprietățile sale
psihice definitorii, omul suportă
determinarea social-istorică. Marx
a demonstrat natura (esența)
socială a conștiinței, a derivat
conținutul ei din condițiile exis-
tenței sociale, a afirmat că omul
este în același timp produs și
creator al istoriei. Deci c.s.-i.
care, în direcția conștiinței și
personalității, a proceselor psihice
secundare, acționează ca o de-
terminare nu este doar suportatăde om ca obiect al acesteia, ci
mijlocește construirea omului ca
agent, stăpîn al naturii, subiect
pragmatic, epistemic și axiologic.
Determinarea trece în autode-
terminare. Factorii c.s.-i. sînt:
1) activitatea, în primul rînd
munca productivă și cadrul so-
cial și tehnic al desfășurării ei
(„transformînd lumea omul se
transformă pe sine însuși" —
Marx); 2) ansamblul relațiilor so-
ciale în care omul este prins și
care, după Marx, definesc însăși
esența umană; 3) sistemele cul-
turii materiale, lumea construită
și transformată de om. (Marx:
„istoria industriei și existența
devenită concretă a industriei sînt
cartea deschisă a forțelor esen-
țiale ale omului, psihologia uma-
nă așa cum se prezintă simțurilor
noastre".) Prin acțiunea și exis-
tența civilizată, oamenii desfac
implicațiile subiective, psihice din
constructele materiale în care
acestea s-au obiectivat, le actua-
lizează și dezvoltă; 4) rețelele și
variatele fenomene de comunicare
în comunitățile sociale, cărora
L. Vîgotski le atribuia un rol
direct în psihogeneză și care cu-
nosc o expansiune extraordinară
în societatea contemporană; 5)
factor indispensabil ce se înscrie
tot în ordinea c.s.-i., este cel al
eredității specific umane. Informa-
ția genetică a speței umane nu
este tributară doar unei condițio-
nări biologice. Engels arată că
nu numai creierul dar și toate
celelalte organe, în ansamblul său
organismul uman, poartă pecetea
128
Dicționar de psihologie129

cexistenței sociale, hi anlropo-
geneză, preistorie și istorie, ca-
drul cultural, opus celui natural, a
reprezentat un factor esențial în
selecția mutațiilor genetice astfel
îneît ereditatea umană conține
un potențial adecvat condițiilor
existenței sociale. Acest poten-
țial nu se actualizează și împli-
nește prin ,,organe funcționa ie"
(A.N. Leontiev) decît in condiți-
ile procesului pe care J. l'iaget
și II. Wallon le denumesc global
„socializare". Situația cupiilor-lup
(v.) este din ;>cest punct de vedere
concludentă. Ereditatea organis-
mului uman este necesară dar
nu suficienta, pentru devenirea
omului fiind indispensabila (așa
cum arată INI. Beniuc) însușirea
moștenirii istorico-cultuvale. A-
ceasta se realizează priiitr-un pro-
ces de învățare, global, prin
enculturație (v.). Omul este sin-
gura ființă care nu se constituie
ca om în afara unui proces de
adaptare și învățare intraspeci-
fic. în cadrul acestui proces se
pot distinge, corespunzător fac-
torilor menționați, următoarele
modalități sau căi: 1) integrarea
progresivă in sistemul relațiilor
de coexistent ti și coope rare inter-
umană; 2) adaptarea la schemele
sau modelele de acțiune practică,
de la cele mai elementare și pînă
la cele mai complexe; 3) însuși-
rea mijloacelor de comunicare sim-
bolică, în special ale limbii; 4)
asimilarea treptată a elementelor
fundamentale din tezaurul cogni-
tiv al omenirii și exersarea im-
plicită și explicită a formelor dex'mdirc luguă; 5; asiwik'yco ce-
ri ulcior existenți! faciale, a ralu-
rilor și constituirea motivației fe-
cundare; 6) integrarea def'ttnă in
sistemul funcțional socii'', asu-
marea de roluri ți preci.arca de
statute personale.
CONDUCERE, proces de <->>-
mamlă și control îndeplinit m-
tr-un sistem social (grup. orga-
nizație) de un individ s;'u de o
subgrupare cu statut și roi. lnr-
mal sau informai, adecvat !>u-
pa C. iîarnard, c, ,,se rci:-ij la
calitatea comportament;''.!, « in-
divizilor prin care îndrume.i/ă
persoanele sau activitățile- lor
într-un efort organizat'". Cortcep-
tul de c. presupune, cuini K.
hang, patru elemente, asupra, că-
rora diverși autori pun accentul
în mod diferit și anume: a.) înde-
plinirea rolului; b) a căr~n influ-
ență este; c) centrală în ceea ce
privește; d) acțiunea colecf">ă. H.
Laswell și A. Kaplan afirmi că
c. „se referă atît la puterea for-
mală cît și la cea afectivă A.colo
unde aceasta, din urmă e>i.e pre-
zentă, dar se exercită prea puțină
putere afectivă, vorbim despre
autoritate formalistă și na de
conducere". C. este nu numai o
problemă de tehnică a org:uuzării
prin precizarea scopurilor șt mij-
loacelor, informare completa și
oportună, optimizarea deciziilor
și asigurarea controlului, dar și o
problemă de interacțiune psihoso-
cială, în care deosebit de impor-
tantă este influența liderului asu-
pra persoanelor din organizație
în baza autorității, pn •-.( fiului
130c
si poziției sule centrale, și, de
asemenea, participarea atît la c.
cît si ia activitate a tuturor per-
soanelor implicate. în legătură
cu aceasta au fost studiate di-
verse stiluri de c, printre care
cele mai importante și tipice
sînt stilurile autoritar, democra-
tic si libera!. în unanimitatea
lor, "cei ce au studiat problema
ajung la concluzia că stilul demo-
cratic este optim iar cel autori-
tar, nerecomandat, "lotuși, în
raport cu împrejurările sînt nece-
sare si unele momente de autori-
tarism sau liberalism. C. este un
proces in care tacticiie se subor-
donează strategiilor. Este nece-
sar să se țină seama de factori
cum sînt: sarcinile, nivelul de
organizare, climatul, relațiile in-
tcrpersonale și de grup, rețelele
de comunicare ș.a. (R. Lam-
bert.) Discuțiile în jurul calități-
lor optime ale liderului s-au
dovedit a fi infructuoase (K.
I,ang). Mai importantă este com-
petența în c, deci stăpînirea
științei și artei c. Hamblin (1961)
a găsit o corelație semnifica-
tivă între competența liderului
și moralul grupei. în locul tipu-
lui de lider „harismatie" descris
de M. Weber, se preferă acela ce
este acceptat și deci ascultat.
La o astfel de concluzie a ajuns
A. Ncculau (1974) în studiul c.
grupurilor de muncă. Important
este ca liderul, situat la intersec-
ția situației și a grupului, să
realizeze optim o sinteză a cerin-
țelor organizaționale și grupalc.
M. Zlate (1975) acordă o mare
însemnătate asigurării rețelelorde comunicare eficientă pentru
optimizarea c.
CONDUCTIBILITATE, funcție
a sistemului nervos de asigu-
rare a propagării excitației. Con-
ducerea, procesului excitativ se
bazează pe transmiterea de-a
lungul nervilor a biocurenților.
CONDUITĂ, termen încetă-
țenit în psihologia științifică de
către }'. Janet, semnificînd acti-
vitatea sau acțiunea sub toate
formele lor. intern-subiect ive și
extern-motorii și întotdeauna con-
siderînd unitatea dintre ps:liic și
fcptele de comportament. în defi-
nirea c. accentul se pune pe modul
de a se conduce și de a acționa
mintal și motor al subiectului în-
tr-o situație dată sau in situații
tipice. Deci în centrul preocupă-
rilor este organizarea și autore-
glajul activității. Spre deosebire
de comportament, care este deli-
mitat la sfera reacțiilor obiective
și observabile, c. cuprinde și
fenomenele interne subiective,
deci reunește organic faptele psi-
hice cu faptele de comportament.
Procesele psihice, senzoriale, in-
telect ive și afective sînt conce-
pute ca un fel de c. interne.
Astfel se descriu C. perceptive,
mintale, emoționale și voliționale.
După P. janet inteligența nu
este altceva deeit o c. internă și
mijlocită instrumental (semne și
simboluri) prin care subiectul
întreține relații cu lumea, deta-
șînd relațiile obiective existente
în realitate, dincolo de ceea ce
oferă percepția. De asemenea,
limbajul este un sistem de C.
al colaborării. între comandă si
131

supunere intervine reversibilita-
tea: „a comanda și a asculta
este același lucru dar este contra-
riul, ca și a te duce și a te în-
toarce pe același drum". C. se
clasifică și se ierarhizează ca
elementare, intermediare și supe-
rioare și de asemenea ca primare,
secundare și terțiare. In emanci-
parea c. medii superioare de tip
uman, P. Janet acordă un rol
decisiv instrumentelor și relați-
ilor de comunicare și colabo-
rare socială. în acest sens se
disting c. individuale și c. so-
ciale. Conștiința rezultă din adău-
garea la c. de bază a unor c.
supraordonate de factură cul-
turală. M. Ralea sistematizează
condițiile ierarhizării c. la nivel
uman și relevă principiul amînă-
rii (la P. Janet, c. suspensive),
principiile deliberării (reglări se-
cundare de tip rațional în inter-
valul dobîndit prin suspenda-
rea reacțiilor impulsive), princi-
piul compensației (combinare sau
substituire de c.) și principiul
invenției, manifestat prin elabo-
rarea unor noi C. în baza unor
tendințe progresive. Autoreglajul
activității intelectuale este deri-
vat de P. Janet din sistemul de
autoreglaj social. Acțiunile se-
cundare le coordonează și modifică
pe cele primare. Arătînd că
c. intelectuale rezultă din inte-
riorizarea unor c. motorii struc-
turate social, P. Janet prezintă
sugestiv o serie de diverse for-
me de c. care sînt foarte eloc-
vente sub raportul înțelegerii și
explicării unor fenomene de carese ocupă psihologia. Ne referim
la: c. drumului care este compusă
din dus și întors, la c. pieței în
care se contopesc acte ce privesc
poziția și deplasarea, menționăm
c. păstrării și menținerii instru-
mentelor care este extrem de
importantă, apoi c. portretului
care este la baza reproducerii și
c. simbolică legată de comandă
și subordonare. La un nivel su-
perior se plasează c. asemănă-
rii care este solidară cu cea a
diferenței. S. Teodorescu arată
că: dacă unealta și întrebuin-
țarea ei, adică c. producției, pot
fi considerate ca puncte de plecare
ale noțiunilor de mijloace și mai
tîrziu, ale raporturilor și noțiu-
nilor de cauzalitate, dacă c. por-
tretului va duce la noțiunea și
raportul de asemănare de formă
și materie, c. intelectuale, apă-
rute înaintea limbajului, vor asi-
gura noțiunile și relațiile de
cantitate. în acest sens P. Ja-
net descrie o serie de obiecte
intelectuale și c. conexe lor.
Astfel în actul de adunare sau
îngrămădire, c. coșului cu mere,
c. sforii, a împărțirii, a rînduirii
și a sertarelor. C. coșului cu
mere, de pildă, presupune trece-
rea de la multiplicitate la unitate
sumatorie ca și relația inversă.
Actele comune ale punerii fruc-
telor în coș și apoi ale scoaterii
și distribuirii lor sînt luate ca
model pentru sinteză și analiză.
Tot așa, sfoara devine modei al
relațiilor prin operațiile materiale
pe care le permite. Actele de îm-
părțire presupun divizare și apoi
132distribuție în continuare la nivel
superior, dezyoltîndu-se abstrac-
țiunea. C. sertarelor este pusă la
baza operației de clasificare, iar
c. scării, deosebit de complexă,
este pusă la originea scrierii sau
gradației. După P. Janet, c.
constituie obiectul psihologiei.(V.
PSIHOLOGIA CONDUITEI).
CONEXIUNE INVERSĂ v. FE-
EDBACK.
CONFABULAȚIE, construcție
și asocieri fanteziste și absurde,
în contextul unei relatări, în
vederea acoperirii lacunelor de
memorie sau în contextul și
datorită unor tulburări mintale.
CONFLICT INTERN, ciocnire și
luptă între motive, tendințe, in-
terese, atitudini opuse, și de for-
ță relativ egale și gTeu de con-
ciliat sau ireconciliabile. Ci. se
produce într-un anumit moment
sau este persistent. Astfel se
naște o stare de tensiune și fră-
mîntări care pot căpăta o formă
dramatică. Ci. sînt inevitabile în
viața individului, dar multe din
ele pot fi depășite prin opțiuni
în favoarea tendințelor cu semni-
ficație superioară. Ed. Claparede
arăta, în legătură cu declanșarea
sincronică a mai multor interese
divergente, că fiecare satisfacere
de dorință ascunde și o renunțare.
Tot Ed. Claparede stabilește di-
ferența dintre conflictele mijloa-
celor și scopurilor:cel al mijloacelor
creează probleme de natură in-
telectuală și posibilitatea de rezol-
vare a lor dovedește gradul și
nivelul de capacitate intelectua-
lă, în timp ce al doilea ne con-
duce spre opțiunea scopurilor an-trenînd astfel adîncurile perso-
nalității, voința, caracterul și
afectivitatea persoanei. Chiar da-
că aceste două forme nu se pot
manifesta izolat, iar mijloacele,
într-un anumit context devin
scopuri iar scopurile mijloace,
distincția merită să fie reținută
(V. Pavelcu). Asher consideră,
dealtfel, că există trei tipuri de
ci. sau psihice și anume: cogni-
tive, motiv aționale și afective. După
V. Pavelcu, conflictul este prin
excelență un factor al tensiunii
afective. K. Lewin, luînd în con-
siderație tensiunile de atracție
sau apetență și de respingere sau
repulsie, descrie patru forme de
bază ale conflictului și anume:
1) atracție-atracție; 2) respingere-
respingere; 3) atracție căreia i
se opune o respingere și 4) res-
pingere contracarată de o atracție.
Tematica ci. este larg dezvoltată
în psihanaliză care interpretează
nevrozele ca un conflict între
trebuințele de satisfacție și tre-
buința ' de securitate sau între
pulsiunile sinelui și apărările eu-
lui. După Laplanche și Ponta-
lis, se vorbește în psihanaliză
despre conflict cînd în subiect
se opun exigențe interne con-
trare. Conflictul poate fi mani-
fest (între dorință și o exigență
morală, de exemplu, sau între
două sentimente contrare) sau
latent, acesta din urmă putînd
să se exprime într-o manieră
deformată în conflictul mani-
fest și să se traducă, mai ales,
prin formarea de simptome, de
dezordini ale conduitei și tulbu-
rări de caracter etc. Psihanaliza
133

cconsideră ci. cei fiind constitu-
tiv ființei mnane și acesta, în
diferiți; perspective: conflictul în-
tre dorință și apărare, între di-
ferite sisteme sau instanțe, între
pulsiuni, etc. O altă structură au
conflictele interindivjduale sau
infragrupale. G. Dan-Spinoiu a
studiat c. în colectivele de muncă,
propunînd o seric de remedii.
CONFORT SPIRITUAL, stare
persistentă de echilibru și satis-
facție, bazată pe acordul cu am-
bianța socială, în condițiile ab-
senței conflictelor și a realizării
de sine nestingherite și favorizate
de împrejurări. Este condiționat
de echitate, climat al întrajuto-
rării, cooperării și creației, în
genere de respectarea normelor
umanismului comunist.
CONFUZIE MINTALĂ, stare
patologică trecătoare și rareori
durabilă, caracterizată prin tul-
burări ale lucidității și clarității
conștiinței (stare de obtuz.ie).
Constă din funcționarea anor-
mală a percepției, memoriei, gîn-
dirii, ceea ce duce la dezorientare
în timp și spațiu. Bolnavul nu-și
amintește numele, nu știe unde
se află, nu cunoaște datele calen-
daristice, pare a li rătăcit. De
aici, anxietatea. Uneori, apar ilu-
zii și halucinații. Kste întîhiită
în unele infecții (tifos exante-
matic, febră tifoidă), în intoxi-
cații (alcool, ciuperci), în trauma-
tismele craniene. Se deosebește
de demență prin conștiința pe
care o are subiectul despre dificul-
tățile sale; și prin eforturile pe
care h; depune pentru a se re-
dresa.CONGENITAL, edificare ;i în-
sușirilor, dispozițiilor, maladiilor
de origine ereditară sau „(lin
naștere".
CONOTAȚ1E, în sens logic, de-
semnează proprietatea, unui semn
lingvistic de a se referi Ia uu an-
samblu de obiecte care au notr
comune, totalitatea ace.stor nolc
comune constituind c. semnului
sau termenului; în sens psiholo-
gic, de largă circulație, c. consti-
tuie acel aspect al scmnuicatiei
unui cuvint care nu este comun
pentru toți vorbitorii unei limbi
trezitul în diferiți vorbitori eco-
uri afective, asociații marginali»
etc. Actele bazate pe limbă, în-
deosebi poezia, folosesc de predi-
lecție această proprietate a cu-
vintelor, pentru a sugera stări
afective în contextele în caic apar
(opus denotației, v.). 1"\ l'aullian.
făcea o deosebire între sensul cu-
vîntului, ca ansamblu al fapte-
lor psihologice ce apar în con-
știință datorită cuvîntului (deci
atît conotativ cît și denotativ)
și semnificație, ca. zonă siabilă,
precizată lexic și semantic (a
sensului, în genere), deci denota-
ție.
CONSECVENȚĂ, (în logica sco-
lastică) implicația și decurgerea
formulelor logice una din alta.
pe baza implicației și a rapor-
turilor ei cu conjuncția și cu dis-
juncția. Caracteristică a gîndirii
care respectă cerințele principiilor
gîndirii, legile și regulile de for-
mare și transformare într-ur. sis-
tem deductiv. Ca trăsătură de.
voință și caracter, respectarea
134c
în tot ceea t<- Iaci și gindeșii, tot-
deauna și îi» orice împrejurări,
a acelorași principii, reguli și
idealuri, C. indică existența unor
convingeri ferme și a unei mari
forțe voluntare.
CONSENS, caracteristică a re-
lațiilor de cooperare si interde-
pendență, desemnînd un acord.
Kaport între cunoștințe care iu-
dică aceeași direcție de _ inter-
pretare, aceeași concluzie. în psi-
hologi*?, unitate de orientare în-
tre sentimentele sau gîndurile
unei persoane sau acord general
în gînduri și sentimente la mem-
brii unui grup social. R. l'ark
si E. Burgess interpretează obi-
ceiurile, opinia publică, idealu-
rile ca cxprimînd un c. H. Kal-
len considera că termenul tre-
buie utilizat doar restrictiv, ca
un acord sau o convergență de
opinii, la care se ajunge în urma
unor conflicte manifeste sau ta-
cite și în baza presiunii sentimen-
telor și opiniei publice.
CONSERVARE, operație prin
care se definește un invariant de
substanță, greutate, volum, clasă
etc, indiferent de modificările ce
intervin în infrastructura aces-
teia sau de punctele de vedere
din care este considerat C. se
realizează întotdeauna printr-o
coordonare și constituie o con-
diție obligatorie a oricărei acti-
vități raționale, j l'iaget scrie:
„descoperirea noțiunii de con-
servare de către copil este în-
totdeauna expresia construirii
unei grupări (logice sau infralo-
gice) sau a unui grup (mate-
matic) de operații… odată con-servarea construită, ea se fun-
dează simplu pe identitate". în-
tr-un alt sens, în psihologie, prin
C. se denumește cel de al doilea
proces al memoriei de păstrare
a informației (după ce a fost fi-
xată*, ceea ce fac ulterior posi-
bilă recuno.-.șterea șt reproduce-
rea. Contrariul c. mne/ice este
uitarea. Amintim și despre in-
stinctul de c.
CONSISTENȚĂ, în logică, ca-
litate a unui sistem axiomatic
de a nu conține o formulă oare-
care în același timp cu negația
ei, adică de a mi fi contradic-
toriu în psihodiagnostic; în eva-
luarea testelor, se calculează prin
diverse formule un. coeficient de
c. prin care se exprimă omogeni-
tatea testului, măsura în care
itemii ce-1 compun sînt concor-
danți, astfel îneît rezultatul dat
la un item să fie semnificativ'
pentru rezultatul general obținut
ia test. în studiile asupra stilu-
lui cognitiv unii autori degajă
un factor de C. intelectuală. Se
vorbește și despre c. caracterolo-
gică, în sensul coeziunii trăsătu-
rilor și despre c. morală, în sen-
sul supremației valorilor morale
în conduită.
CONSTANȚĂ, caracteristică și
lege a percepției constituite; se
exprimă în menținerea constan-
tă, în imaginea perceptivă a
dimensiunilor, structurii și altor
calități ale sistemului complex,
chiar dacă variază distanța, un-
ghiul de recepție, luminozitatea
etc. Aceasta însă numai în anu-
mite limite, acelea ale zonei
135

uzuale de acțiune umană, de
ex. pînă la distanța de 20 m.
Deși proiecția optica a unui sti-
mul mai îndepărtat se diminu-
ează în raport cu cea a unuia
identic apropiat, fapt clar rele-
vat în fotografie, în percepție,
în limitele arătate, imaginea nu
suportă diminuări sau deformări,
rămîne adecvată obiectului, con-
gruentă metric cu acesta, dato-
rită unor mecanisme de ajustare
sau acomodare (J. Bruncr), după
gestaltiști, datorită activării unor
structuri interne, după behavio-
riști ca rezultat al învățării per-
ceptive (Hebb), al modelării după
un continuum experențial, du-
pă Piaget în urma decentrării
prin coordonare. C. este rezulta-
tul reglărilor perceptive în baza
unui program ce implică și eta-
loane informaționale. J. Gib-
son arată că parametrii c. de
mărime, formă, volum se for-
mează la copii, treptat. Organi-
zarea superioară a percepției după
schema obiectului permanent (P.
Meyerson) este însă condiționată
de familiarizarea cu obiectele și
de exersarea în cîmpul imediat al
activității. în alte condiții —
cum ar fi în vederea unor oa-
meni de la mari distanțe, c. nu
se mai realizează, legea C. per-
ceptive fiind relativă.
CONSTELAȚIA AFERENTE-
LOR, proces neurofiziologic cu
desfășurare spațio-temporală, care
stă la baza verigii aferente a
procesului perceptual, constînd
în sinteza aferentelor venite pe
căi diferite la un centru nervos,
pe această bază realizîndu-se unfond aferențial peste care se su-
prapune oricînd o nouă aferentă
a cărei valoare funcțională mo-
mentană este determinată de
acest fond.
CONSTITUTIV, ceea ce rezultă
din organizarea nativă a subiec-
tului, deci dintr-un sistem de
caracteristici perfonmite; ceea cu
ține de modul de structurare a
subiectului la un moment dat.
„CONSTITUȚIE SOMATOPSIHI-
CA, înzestrarea, în parte eredi-
tară, în parte dobîndită, a indi-
vidului, care se exprimă prin în-
fățișare, reactivitate, tempera-
ment, predispoziție la anumite
boli, aptitudini etc.
CONSTRÎNGERE, mod de de-
terminare a unei acțiuni printr-o
presiune exercitată din exterior
în chip organizat prin reglemen-
tări sau difuz, prin moravuri și
opinii și, de asemenea, exercitate
dinăuntrul subiectului de norme,
idei, prevederi ce se bucură de
autoritate dar nu sînt intim asi-
milate, sînt în afara filonului
de motivație dominantă. Și în
cazul acțiunii prin c. intervine
un motiv care este însă indirect
și negativ, de evitare. E. Durk-
heim consideră că în viața socia-
lă legea c. este decisivă.
CONSTRUCT, termen utilizat
de G. Kelly în cadrul teoriei
constructelor personale (v.). C.
se definește ca un discriminant
creat de persoană pentru a discern}
între asemănările și deosebirile
din cadrul evenimentelor cu care
se confruntă și în acelaș' timp o
bază pentru a, exclude acel: elemen-
te irelevante pentru distincția, care
136se operează. Fiecare persoană rea-
lizează pentru sine un model re-
prezentativ al hunii care îi permite
să dea sens și direcționalitate
comportamentului său în relație
cu aceasta. Un astfel de model
reprezentativ, sau c. personal,
poate fi formulat explicit sau
poate acționa implicit și poate
constitui un facsimil neprelucrat
de trăsături ale lumii. C. este în
chip necesar bipolar și operează
asemenea axelor de referință diho-
tomizate. în sine însuși este tipul
de contrast pe care îl percepe per-
soana și nu o reprezentare a obiec-
telor, el nu reprezintă și nici nu
simbolizează evenimente ci per-
mite cooperarea și operarea cu ele.
C. se deosebește de concept din
logica formală care reprezintă
o categorializare inerentă realită-
ții. C. apare ca o interpretare im-
pusă asupra evenimentelor, proiec-
tată, folosită pentru a da sens
acestora și pentru a le anticipa, o
unealtă care permite nu numai
discriminarea ci și organizarea și
anticiparea lor. C. se organizează
și interrelaționează în cadrul unui
sistem de c. cu trăsături bine defi-
nite, sistem care la rîndul lui
reprezintă o creație personală.
C. dispune de un centru de utili-
tate (un set de evenimente pe
care cel care îl folosește consideră
că le poate ordona cel mai conve-
nabil înăuntrul contextului său),
un registru de utilitate (un set
mai larg de evenimente de care
se poate ocupa construcția, chiar
dacă uneori mai puțin eficient)
și un set mai îndepărtat de eve-nimente în relație cu care nu are
utilitate.
CONSTRUCTIVISM, atitudinea
favorabilă construcției materi-
ale și spirituale, tendință spre re-
alizare cu accentul pe obiecti-
vare, susținere a tot ce reprezintă
o contribuție pozitivă. în desfă-
șurarea psihică c. semnifică re-
flectarea ca o reconstruire anali-
tico-siutetică a realului și, în
continuare, creația ca efect al
libertății de construcție mintală
prin recombinările dintre scheme,
operații, informații în baza selec-
tivității și finalității. Deci c.
este atît la baza reproductivismu-
lui cît și a productivismului sus-
ținut de atitudinea transformatoa-
re. Cunoașterea este întotdeauna
o construcție^ și reconstrucție (F.
Gonseth). în epistemologie c.
semnifică caracterul activ și crea-
tor al gîndirii care prin modelare,
structurare, își elaborează formele
și obiectul său. Principiul c. se
opune empirismului mecanicist, in-
tui Sionismului și instrumentalis-
mului. Construcțiile mintale nu
pot fi identificate întru totul cu
realul dar nici nu pot înlocui total
realitatea. în sensul dialecticii mar-
xiste, c. trebuie să fie înțeles ca un
principiu al organizării sau mo-
delării intelectuale re mijlocește
atît reflectarea cît și creația ce se
sprijină pe datele reflectării și
se validează prin practică.
CONȘTIINCIOZITATE, atitu-
dine ce se dezvăluie prin efortul
depus de către o persoană în
vederea desfășurării activităților
— cantitativ și calitativ — la un
nivel superior, în conformitate
137

cu normele perfecționării și în
;if;u";i. oricăror constrîngeri, clin
proprie conștiință.
CONȘTIINȚĂ (Uit. cum — cu.
scientia —știință), modalitate pro-
cesuală superioară a sistemului
psihic uman, elaborată prin ac-
tivitate socială și cucul turație, mij-
locită prin limbă, bazată pe un
model comunicat ional intern și
intern-extern, constind din reflec-
tare decodificată prin cunoștințe,
autooi gannare eu cjecte emergente
și autoreglai la iiirelul coordonării
•necesităților siibieeiiee cu necesi-
tatea obieetieă, esențială. Epistemo-
logic, c, ca, act cu-știință. pre-
supune reducerea jenomenutu: Ia
esență, a formei la conținut, a
•particutariilui la general , a înlim-
plăt.tntliti la necesar. Efectul de
„a-ți da seama" ce exprimă emer-
gența autoorganizării sistemului
psihic uman presupune prezența
prealabilă la subiect a unui an-
samblu de semuificanți și grupuri
operaționale reversibile, datorită
cărora „întâlnirile" subiectului cu
lumea sa sau transformările inter-
ne să genereze semnificații. Marx:
„limba est-;; conștiința reală, prac-
tică, existentă și pentru alți oa-
meni și numai astfel existentă
și pentru mine însumi". Limba
constituie forma socială a c.
omuhii ca individ social (S. Ru-
binslein). Și limba este însă,
genetic și funcțional, legată și
inclusă în relațiile socialo practice,
so dezvoltă și persistă în acțiunile
sociale de cooperare (I'. Janet).
în consecință, c. trebuie conside-
rată în primul rînd în unitate cuactivitatea socială d • transfor-
mare a lumii. d<- adaptare de tip
uman. „Odată eu apariția muncii
social-organizate. v.rie kubinstein,
iu condițiile căreia silisfacercain-
tereselor individului se realizează
în mod social, obiectele încep să
apară nu numai ca obiecte alu
trebuințelor personali: ale indivi-
dului, dar și ca lucruri a căror
semnificație este determinată de
relația lor cu nec-:tățile S"ciale
Acționînd, în procesul muncii, asu-
pra unor lucruri prin intermediu!
altora (al uneltelor-iucruri desti-
nate special acțiunii asupra altor
lucruri), punînd, în general, lu-
crurile în interacțiune, omul des-
coperă tot mai profund însușirile
lor obiective". Făurită în practică,
în care se descoperă (pot fi deduse-
și utilizate relațiile esențiale, fi-
xate verbal), c. își păstrează, la
nivel social și individual, legă-
tura, sa vitală cu activitatea și
dobîndește, în plan subiectiv,
forma de desfășurare a activității,
pentru că, după cu ia arată A.N.
I.eontiev, odată cu transforma-
rea structurii activității omului se
schimbă și structura c. Pupă A..
Leontiev, structura activității in-
strumentale presupune fundamen-
tal detașarea motivului de scop.
opunerea lor variabilă (același
motiv față de mai nuille ohiecte-
scop, diverse motive convergente
spre același obiect-scop). Această
confruntare duce la „neutraliza-
rea obiectului-scop''. sau, ciur.
spune Marx, la reflectarea obiec-
tului ca obiect. Cuvintele încărcate
cu semnificații categoriale, pe
care L. Vîgotski le califică drept
138„unelte spirituale", servesc la
desemnarea obiectului si la for-
mularea unei atitudini față de el.
Dezvoltîndu-se în ordinea acțiunii
reglatoare, a conexiunii inverse
dintre rezultatele actului și struc-
tura mentală, dintre momentele
anterioare și cele. actuale devenirii
sale, C. implică detașarea bazală
subiect-obieet si elaborarea de
relații față de mediu, ale subiec-
tului, ce dispune de semnificații
și-și integrează pragmatic și se-
mantic ambianța. în aceste relații
sau atitudini, mijlocite prin praxis
și cogniție, vedea Marx specificul
uman distinct de cel propriu
animalelor care nu se detașează
din mediul natural „întrucât nu
produc la nivelul universalelor
lor". Lcnin precizează: „în fața
omului se află rețeaua fenomene-
lor naturii. Omul instinctelor, săl-
baticul, nu se desprinde pe sine
din natură. Omul conștient se des-
prinde pe sine, categoriile sînt
treptele acestei desprinderi, adică
ale cunoașterii lumii, puncte no-
dale în rețeaua carc-1 ajută s-o
cunoască și s-o cucerească." în
consecință, C. se fundează pe expe-
riența acțiunii și comunicării vii,
structura operațiilor de selecție,
construcție, combinare și struc-
tura limbajului, fiind și structură
a C, iar actul de c. fiind o trăire
a experienței într-o situație dată
(H.Ey). Această experiență nu este
însă doar rodul activității indi-
viduale, ci are o geneză social-
istorică, individul asimilîndu-și-o
prin învățare. în faptele de c.
este implicată experiența și tocmai
de aceea c. permite desigilarea(J. Piagel). P. Janet definește c.
ca: „o conduită particulară mai
complicată, supraadăugată acțiu-
nilor elementar.:". Este o „reacție
l.i reacție", de ex,; copilul însu.șin-
du-și mersul, datorită unei combi-
nații de reflexe, devine conștient
ele mers, cind, dorind și îăcînd efor-
turi de a merge, adaugă acestuia o
nouă reacție, o expresie verba-
lă. lJazîndu-se pe practica exis-
tenței sociale, e. este condiționată
de actul „supraadăugat" al comu-
nicării. P. Janet considera că ,,a
fi conștient înseamnă a te înscrie
în povestea propriei tale experien-
țe" , iar H. Ev arată că „asu-
mindu-și funcția de a. vorbi, su-
biectul se ridică in fața lumii sale,
căci identificînd această lume, de-
signînd-o, el se înfruntă cu sine
însuși, își apare sieși." Ed. Pamfil
afirmă: „condiția liminalâ a con-
științei umane este dialogul". Dia-
logul este responsabil pentru dis-
criminarea dintre sine și altul,
după cum în dezvoltarea c. de
sine, intervine un dialog interio-
rizat cu propria persoană. Marx
arătase că, genetic, oamenii înain-
te de a transforma lumea în
mintea lor au transformat-o prac-
tic pentru ca apoi omul să se dis-
tingă, prin aceea că înainte de a
construi practic să proiecteze min-
tal. Implicînd în activitate și
relațiile sociale, Marx arăta că
individul nti se naște cu o oglindă
în mînă prin care să-și identifice
propria ființă, ci se reflectă ca într-o
oglindă în altul și pe această cale
își delimitează eul. Marxismului
i se datorește aserțiunea demon-
139

strată: „Conștiința este de natură
socială si va rămîne astfel atît timp
cît vor exista oameni". în afara
existenței sociale, a practicii,
relațiilor sociale, a limbii, psihicu-
lui și c. sociale nu poate apărea
și nu se poate menține c. indi-
viduală, de care se ocupă psiho-
logia. Intre c. socială și c. indivi-
duală sînt raporturi complexe și
de unitate. Prima este bază pen-
tru secunda dar nu poate exista
fără existența secundelor. Cate-
goria întreg-parte nu este aplica-
bilă acestui raport, mai apropiată
de realitatea lui, fiind aceea de
esență-fenomen. C. socială înglo-
bează totalitatea c. individuale
fără a se reduce la acestea, sau
a se identifica structural cu ele.
Important este ca să se înțeleagă
fenomenele de c. ca reflectări ale
existenței sociale și ca procese
indispensabile ale acesteia. Pu-
nînd natura și societatea „între
paranteze", E. Husserl a inițiat
analiza „în sine" a c. în sensul
fenomenologic și structuralist.
Atît E. Husserl cît și reprezentan-
ții psihologiei naturaliste sau func-
ționale nu reușesc însă decît să
descrie unele particularități ale
desfășurărilor de c, fără' a le
explica. W. Wundt calificase c.
ca o sinteză creatoare luînd ca
model cîmpul vizual în care se
identifică un centru și zone peri-
ferice. Focarul de c. corespunde
centrului. în psihologia clasică și
mai ales la K. Buhler, apariția
c. clare este interpretată ca un
efect de iluminare sau insight.
Topic, se delimitează o zonă a
C. clare și altele de c. crepusculară,intermediare între c. și psihismul
inconștient. Considerat relativ sta-
tic acest tablou al psihicului con-
știent și inconștient coincide cu cel
furnizat de neurofiziologie care in-
troduce conceptele de dominantă
(A. Uhtomski), focar de excitabili-
tate optimă (Pavlov), stare de vi-
gilență (\V. Penfield). Există însă
și prezentări ale dinamicii c, pri-
mul dintre ele aparținînd lui
\V. James care vorbește despre un
„torent" al stărilor psihice hao-
tice, heterogene, în care eul ope-
rează transformări asemenea unui
sculptor în piatră. W. James dis-
tinge stări substantive, ce dispun
de claritate, și stări tranzitive,
reprezentînd „franjuri", zone eva-
nescente de hallo ce se pierd în
obscuritate. Și în acest caz, ob-
servăm persistența topicii proce-
selor vizuale. Prezentarea topicii
și dinamicii fenomenelor de c. este
o condiție necesară dar nu sufi-
cientă. P. Janet este primul din
cei ce arată că fenomenul de c.
nu există altfel decît ca o priză
de c, sau conștientizare. Rubin-
stein arată că abordarea psiho-
logică a c. exclude posibilitatea
ca aceasta să fie privită ca un
produs finit. în realitate, c. este
un proces de reflectare cognitivă
de către om a lumii și a lui însuși.
Aceasta presupune un ansamblu
de cunoștințe prin intermediul
cărora reflectarea lumii dobîndeste
înțelesuri. Cunoștințele apar ca pre-
mise și produse ale activității de re-
flectare conștientă. Deci nu se poate
afirma existența unei c, în genere,
ci a unor stări psihice situate în di-
verse faze, la diverse niveluri de
140conștientizare, de claritate și luci-
ditate. Esențială în procesul c. este
integrarea experienței astfel ca să
poată fi totodată unică și multi-
plă, în fiecare din momentele ei
(A.Fessard). Ceea ce se integrează,
dobîndind atributul de c. sînt pro-
cese informaționale și tensionale
de ordin psihic, mai mult sau mai
puțin elementare, și care ar putea
fi calificate, în ipostaza lor ante-
rioară, ca nonconștiente sau incon-
știente. Relațiile dintre c. și psi-
hismul inconștient pot fi de siner-
gie, complementaritate sau con-
trarietate, aceasta din urmă re-
prezentînd tematica predilectă
doctrinelor psihanalitice, toate vi-
ciate de eroarea subaprecierii
însemnătății factorului conștient.
L. Vîgotsk'i înțelegea c. ca o con-
strucție sistematică în care sînt im-
plicate toate procesele psihice. De-
sigur, însăși formarea proceselor
psihice se integrează în acest pro-
ces de constituire globală, sis-
temică, iar L. Vîgotski dovedește
că fiecare proces psihic poate
ocupa o poziție dominantă, în
geneză dominînd succesiv percep-
ția și emoția, memoria, voința,
gîndirea și imaginația creatoare,
acestea din urmă în adolescență.
Importantă este însă o anumită
coarticulare sistemicâ, a cărei
emergență se exprimă în efectul
conștient și a cărui ierarhizare
variabilă nu numai genetică dar
și funcțională poate aduce, în
primul plan al c, pe oricare
dintre procesele psihice senzori-
ale, intelective, afective sau voli-
ționale. întotdeauna însă c. an-
gajează toate procesele psihice șipresupune interacțiunea dintre a-
fectiv și intelectual (S. Rubin-
stein). Pavlov menționa că efec-
tele de c. au la bază interacțiu-
nea optimă a celor două sisteme
de semnalizare. Structura subiec-
tivă a semnalului complex con-
știent implică o relație biunivocă
de la obiect spre subiect și de
la subiect spre obiect. în acest
sens am putea înțelege intenționa-
litatea pe care Ed. Husserl o
consideră ax al fenomenelor con-
știente în care se întîlnesc noema-
ticul, deci latura obiectuală și
noeticul ce exprimă subiectivi-
tatea. H. Ey consideră că struc-
tura primară a c. este noeso-
noematică, C. fiind deschisă atît
spre obiect cît și spre subiect.
Este ceea ce ne trimite la carac-
teristica fundamentală a sistemu-
lui conștient, aceea de a consta
din două „compartimente" com-
plementare, legate una de alta,
asemenea emisferelor de Magden-
burg, imposibil de conceput una
fără cealaltă: C. despre lume și c.
de sine. Prima este genetic deci-
sivă, c. de sine sau autoconștiința,
apărînd ca un revers al c. despre
lume, rezultă, în cea mai largă
măsură, din recurențele mediului
social și uman asupra individu-
lui, în timp ce c. despre lume
este coercitivă, prezentînd măsura
reală a lucrurilor, necesitatea obiec-
tivă inexorabilă, c. de sine este
condiția esențială a activismului
autoreglator, a selectivității și in-
tervenției creative în mediu. C.
despre lume se bazează pe modele
sau imagini ale realității obiective,
141

cpe cînd c. de sine se întemeiază
pe modelul culm .și pe trăsăturile
personale, l'rin corelarea celor
două subsisteme si1 realizează de-
tașarea de mediu și implicarea în
mediu. Organizarea vieții de re-
lație și organizarea sinelui se in-
teipenetrează. în stări de disoln-
ție patologică apar simptome d<~
autism, în cazul hipertrofierii c.
de sine și de derealizarc, în cazul
reducției acesteia. 'II. Bergson pre-
zintă c. ca o construcție între
instinct și inteligență, ca o orga-
nizare inteligentă a elanului vital,
ca un punct de articulație între
durată și spațiu, ca o zonă dispo-
nibilă în care se zămislesc acțiu-
nile. Pentru lîergson, concepută
ca un interval de actualitate, c.
semnifică, în primul rînd, me-
morie, ca o conservare și o acumu-
lare a trecutului in prezent. A-
ceasta este baza acțiunii care pre-
supune interes, atenție selectivă,
decizie, orice acțiune fiind o poli-
ță asupra viitorului. Fiind o tră-
sătură de unire între ceea ce a
fost și ceea <<• va fi (observăm că
atît reconstituirea trecutului cit și
proiectarea viitorului presupune
reversibilitate operațională), c.
conferă, după Bergson, duratei
continuitate prin endosmoză, în-
trucît stările :.e succed fără să se
distingă, nefiind exterioare una
alteia, implic-iud o penetrație mu-
tuală și definind o succesiune în
simultaneitate. Astfel se produce
o contracții' a demersurilor ur-
mată de o adaptare explozivă,
de extrapolare sau proiecție.
M. .Merleau-I'ontv îl comentează
astfel pe lîergson: „din aceastăcontralovitură a Im,iii asupra eti-
lui, din șocul vieții asupra cunoaș-
terii sale, izvorăște conștiința'.
S. Rubinsteiu arată că: '„întot-
deauna, conștiința c.-,tc reflectare
conștientă a ceea ce se găsește
in afara ei", chiar și „judecat <.
afirmă ceva ce nu .-,e referă l,t
ideile mele ci la obiectul acestor
idei". Caracteri,'ini! procesele in-
terne ale c, S. Kubinstein însă
scrie: ..pe măsură ce. din viața si
activitatea omului, din trăirile sale
nemijlocite, de care el nu-.și
dă seama, se desprinde reflecția
asupra lumii .și asupra sa însuși,
activitatea psihică începe să apa-
ră în calitate de conștiință."M. Du-
frenne consemnează: „conștiința
este mai mult de cit cunoaștere, ea
este cunoașterea cunoașterii", deci
o multiplicare și coordonare a
planurilor de activitate psihică.
H. Hy insistă asupra conceptului
de cîmp de c, înțeles ca „o totali-
tate limitată și organizată autoh-
ton", ca o prczentifieare a mediu-
lui și ființei, ca „o scenă a actua-
lității trăite", ca trăire a experi-
enței de li ic et vuite în cadrul
cîmpului total perceptiv prin mij-
loacele limbajului și în condițiile
derulărilor operaționale. în con-
secință, acest sens al „transpa-
renței" pe care u oferă cîmpul
odată instalat, se vorbește des-
pre stări de conșeiență. în stările
de afect intervine o îngustare •<<
cîmpului de c. datorită proemi-
nenței unor tendințe. Similar, în
cazul instalării pe zone întinse
ale cortexului a unor procese de
inhibiție, ca în cazul alcoole-
miei, intervine fenomenul de c.
142de scurtcircr.it". izolate în anu-
mite structuri, ,;ii fixații obsesive
si desfășurări superficiale, apro-
piate de automatisme. Normal,
cîmpul de c. este dirijat, orientat
si polarizat. Uăsătura sa distinc-
tivă fiind organizarea. I-'.ul repre-
zintă o configurație stabilă la care
se articulează cîmpul experienței
trăite actual. ,,Dialectica gcnc:ei
conștiinței cs.'e ,iccca a unei pitnryi
în forme pr< •i;rc<: e și ii rai hi .ate
a experienței' (H. Ev). Cîmpul
de C. nu este dec: doar o mărime
extensivă, ci prezintă o ierarhie
de nivele călit.stive asemenea
infrastructurii sale semantice. 11.
Ey cultivă o concepție organis-
mic-dinamică despre c. pe care o
caracterizează după particulari-
tăți ale cîmpului său. Aceste carac-
teristici sînt: 1) verticalitatea —
trecerea succesivă do la un nivel
la altul; 2) facultativitatea, în-
țeleasă ca disponibilitate de cîmp,
„multiplicitate de dimensiuni elas-
tice și fluctuante", „necesitate per-
petuă de schimbare a perspecti-
tivei, de unde derularea caleido-
scopică a experienței"; 3) legita-
tea, exprimată in organizarea
riguroasă coerentă și antientro-
pică a sistemului cognitiv în ordi-
nea implicațiilor necesare, bazate
pe o anumită structură operațio-
nală. Sînt particularități ale dina-
micii C. dincolo de care trebuie
menționate particularitățile psi-
hice funcționale și de conținut.
In acest sens, menționăm: 1)func-
ția de reflectare cognitivă; 2) funcția
anticipativii sau predictieă; 3)func-
ția proiectieCu do extrapolare in
proiecții și planuri a unor con-ținuturi subiecliec; -lj funcția fina-
listă sau de orientare spre scop.
Tratarea subsistemului C. ca mo-
dalitate superioară a sistemului
psihic uman ne obligă să evităm
orice tratare unilaterală sau reduc-
ționistă, să relevăm locul central
și supraordonat al proceselor cog-
nitive in siMemid psihic uman.
Dar autoreglajul conștient sau
volițional c^te la fel de impor-
tant fără a omite însă că -voința
se sprijină cu necesitate pe gîn-
dire. De la Th. Kibot. se^ vorbește
și despre o c. aftetieu. în raport
cu C. afectivitatea apare în mai
multe ipostaze, de bază energetică,
parte componentă, obiect al in-
tegrării, controlului și organizării
conștiente (de unde c. afectivă)
și de elaborare conștientă a mo-
tivelor și relațiilor afective. Dis-
tincția între c. psihică de tip cog-
nitiv și C. morală sau axiologică
nu este valabilă decît dacă se
iau în considerație conținuturile.
C. axiologică nu este mai puțin
o c. psihică, ci dimpotrivă, nota
de valoare, de urmare consec-
ventă a normelor, de unitate in-
destructibilă dintre vorbă și faptă,
depinde de consistența sistemului
psihic, de corelarea necesară a cu-
noașterii, afectivității și regla-
jului conștient, liste ceea ce dă
curs în forma libertății a necesi-
tății morale, pentru că, așa cum
spunea Simonne de Beauvoir,
„înfond, a fi liber înseamnă a fi
morar'. Cea mai cuprinzătoare
caracterizare a c, privită în rela-
țiile ei cu realitatea și activitatea,
aparține lui Lcnin: „conștiința
omului nu numai că reflectă lumea-
143

cobiectivă dar o și creează… adică:
lumea nu satisface pe om și omul
se hotărăște să o transforme prin
acțiunea lui".
CONTACTRECEPTORI, termen
introdus <lc Ch. Sherrington pen-
tru a desemna acele organe de
simț la care recepția necesită con-
tact nemijlocit, cum este, în c;1-
zul tactului. Deosebit de telere-
ceptori.
CONTACT SOCIAL, „stadiu i-
nițial al interacțiunii sociale, pre-
gătind stadiile ulterioare" (K.
Park și Bourges, 1924); actual,
prin c.s. se înțelege mai mult
interrelațiile directe dintre per-
soane, sub raportul atitudinilor
și valorilor. Aceasta constituie
condiția nu numai pentru ini-
țierea dar și pentru întreținerea
și continuitatea interacțiunii so-
ciale.
CONTAGIUNE AFECTIVĂ,
transmitere de la un individ la
altul, difuzare și generalizare în
masă a unei stări afective de entu-
ziasm, depresiune, alarmă, bucu-
rie etc; ca. se bazează pe imita-
ție și empatie. în stările de mul-
țime, ca. este foarte puternică
și poate duce la comportamente ce
scapă autocontrolului individual.
Astfel este în unele „stări de mul-
țime," descrise de Gustave Le Bon.
în viața curentă, în relațiile
interpcrsonale și în existența de
grup, fenomenul ca., desfășurat,
de regulă, la nivel inconștient,
este mereu prezent. Faptul este
evident la spectacole, reuniuni,
pe stadioanele sportive, în activi-
tatea colectivă de muncă. în dez-voltarea psihică a copilului, pri,:
C.a. de la adult, se produce, în
mare măsură, modelarea reacti-
vității emoționale a copilului.
CONTEMPLAȚIE, desfășurare
calmă, aparent inactivă, do stări
orientate cognitiv și prin care
subiectul se contopește cu obiec-
tul său, evitînd în percepere sr. •• i
reflexie orice încordare sau efort.
Formă de meditație placidă, c.
vie se identifică cu intuiția
perceptivă. Teoretizarea filosofică
a c este viciată de neînțelegerea
caracterului activ al cunoașterii
și a legăturii ei cu practica. Ma-
terialismul mecanicist consideră
subiectul numai ca receptor, ca
patient (cel ce suportă) al influ-
ențelor din afară și nu și ca agent
al cunoașterii și acțiunii. Contem-
plativitatea este defectul principal
al materialismului premarxist.
Marx a propus o filosofie ce depă-
șește c. prin strategia transfor-
mării lumii.
CONTRACTILITATE, proprie-
tatea specifică a mușchilor de a
reacționa la excitanți printr-o
serie de modificări (mecanice, fizi-
ce, chimice, morfofuncționale). Cel
mai adesea are loc o contracție
izotonică, care presupune scurta-
rea mușchilor și efectuarea unui
lucru mecanic extern. Scurtarea
este precedată de o fază de la-
tență și este urmată de o fază
de decontracție (relaxare). Există
și contracții izometrice, în care apa-
re o tensiune în mușchi, dar nu
se produce scurtarea lor. Contrac-
țiile obișnuite ale mușchilor sînt
mixte, în cursul efectuării unui
lucru mecanic, înregistrîndu-se tre-
144cerea de la faza izometrică la
cea izotonică.
CONTRACTURA, stare de con-
tracție-prelungită sau permanent l
a mușchiului, manifestată prin
rigiditatea fibrelor sale compo-
nente și determinată de pierde-
rea temporară sau definitivă a
capacității de decontraci.ie.
CONTRADICȚIE, în logică, rela-
ție de opoziție, negare reciprocă,
incompatibilitate între doi ter-
meni contrari (afirmație și nega-
ție), în acest sens, logica formulea-
ză principiul noncontradicției. în
teoria și metodologia dialecticii
marxiste, c. este o categorie fun-
damentală, exprimînd unitatea con-
trariilor, coexistența și negarea
reciprocă a termenilor. C. con-
stituie esența tuturor proceselor
naturale, sociale și psihice, mij-
locind automișcarea acestora, re-
•prezentînd forța motrice a oricărei
dezvoltări. Se disting c fundamen-
tale, principale și secundare —
•externe și interne — antagoniste și
neantagoniste. Psihologia este in-
teresată în considerarea c rele-
vate de biologie și sociologia și
•studiază c din sfera psihocom-
portamentală, de ex. : deosebirile
calitative dintre fiziologie și psihic.
C. dintre percepție și intelect, din-
tre afectiv și intelectual, dintre
motivele de diverse feluri, contra-
rietatea (polarizarea) afectivă și ca-
racterială etc. în dezvoltarea psi-
hică își găsește o largă și specifică
•confirmare legea negării negației.
CONTRAINVESTIȚIE, concept
psihanalitic introdus de Frcud și
utilizat de acesta mai ales în
•cadrul teoriei economice a refulă-rii, cu d<••«•urnind procesul care
stă l'< bazi numeroaselor activi-
tăți defensive ale eului. C. constă
in investiția (v) de către eu, a
reprezentărilor, a sistemelor de
reprezentări, a atitudinilor etc.
susceptibile <le a crea un obsta-
col în fața reprezentărilor și do-
rințelor inconștiente și care astfel
nu permit celor din urmă să
treacă in conștiință sau inutili-
tate. C. mai poate însenina și
rezultatul, nu numai desfășurarea
unui astfel de proces.
CONTRAST SENZORIAL, ex-
primă creșterea sensibilității ca
urmare a interacțiunii stimulilor
net diferiți chiar opuși și care acți-
onează succesiv sau simultan asu-
pra aceluiași analizator. în struc-
tura fiecărui analizator există me-
canisme speciale de accentuare
a contrastului (J. Gibson, 1952).
Există două tipuri de contrast:
succesiv, constînd în creșterea acui-
tății senzoriale față de stimulul
prezentat la scurt interval după ac-
țiunea mai îndelungată a unui alt
stimul de aceeași modalitate, dar
diferit calitativ; simultan, constînd
în accentuarea reciprocă a clarită-
ții și pregnanței stimulilor prezen-
tați în același moment în cîmpul
perceptiv, fie în evidențierea unui
stimul sub influența stimulilor in-
criminați (de fond). Contrastul suc-
cesiv are o sferă de întindere mai
mare decît cel simultan. Mecani-
smul contrastului îl constituie pro-
cesele de inducție reciprocă și au-
toinducție care au loc pe baza in-
teracțiunii diferitelor cîmpuri rece-
ptoare și verigilor structurale ale
unuia și aceluiași sistem aferent.
145
10

Fcnonunt îc d<- < unt:,:<( aii n im-
portaniă disiM inia pentru opinni-
zarea ;nl ;•, ila.1 n <lc detectare, a
semnalelor. (*<m) r.istn! ciorna fii cel
luai aeceniu.i1 eife. după l'resionli
^i Sehv. inker JII ordme de.scn-scîsi-
dă: negrii pe -galben, verde pe alb.
negrii p<. . Jh -l vide pe roșw. fVi-
li oergoi;: 'in ui 1''averse recomandă,
ea in construirea ,i p.irateh ir să M1
recurgă ],! iiiîitr.'sle accentu.ife,
îutnicit viiuu dornl. odată eu o-
bose.iia și obișnijm-a, pierde. <!in
acuitate;! senzorială. J )e aceea,
Ji. Lonîi'V șl Fitis recomandă nu
prag uperaliv. ba,-.<t pe relații de
contraste.
CONTRATRANSFER, ans;>m-
Ijlul reacțiilor inconștiente alo
analistului, în iată persoanei celui
analizat, :n.j.i precis, transferul
(v.) realizat de Ja terapeut la
pacient. Freud vede în c. un
rezultat ;TÎ ,,influenței bolnavului
asupra sentimentelor inconștien-
te a!e medicului" și subliniază
faptul că nici un analist-terapeut
nu poate depăși în cadrul unei
ședințe psihanalitice, propriile
complexe și rezistențe interne,
ceea ce face neapărat necesară,
înainte •!<: loate, o a nai i/ă a
propriei perse.ine-, o autoanaliză.
CONTROL (îizua!), supraveyhe-
rc, verificare, cenzură, iar in ci-
bernetică, pilotaj, dirijare,con-
strîngere pentru conformare la
tui mode! exercitată de un centru
de c. asupra unor efectori. M.
Wiener a definit cibernetica : ,,ști-
ința, comunicării, comenzii și con-
trolului la mașini, organisme vii
și în societate" . JVntrn efectua-
rea C. e^te :iee<s,.ră conexiuneainversă, P'tr. ia ferer.iația de !,;
eieefort la centrii care, (jiiiii
astfel mereu informat despre sec-
vențele efectuării pi miei cruufn/:
declanșează noi comenzi de mod'
rare, reținere, currit.iro și aju–
tare a reacțiilor.
CONTROL SOCIAL, c : ii!
narea acțiunilor !;HCI p.*:^.e,ie
de către grupuri, r.imunități-, M:-
eietate ele. C.s. s'' ri-alize.'i7,t ;ni'i
mecanism'' social" care ticjilie;",
acțiunile altor jiersuani! de îi c-li
condiționate (-MIIH țmni, prucc-,-!.'
de socializare, mternalizan
manipulare ele.!, ceea ce presu-
pune că include servirea interese-
lor indivizilor și grupurilor in
conflict cu acelea ale persoane!'>r
controlate. C.s. îndeplinește dec;
funcții manifeste sau laicul'-
pentru aceste grupuri etc. șt chiar
pentru indivizii controlați, îi:
măsura în care aceștia împărtă-
șesc normele grupurilor etc. l'en-
tru G.H. Head, c.s. face păru-
din cu fiindcă depinde do „gra-
dul în care imnvidid își u.iuni.".
atitudinile acelora, din grupul :,ău…
de gradul în care indi\-izii înlr-c-
societate pot sâ-si asume .'ii.itu-
dinile altora ear<v sint implic.ai?
împreună cu e:, într-o iiăzuiuță
comună". Pentru T. Parsoiss c.s.
este motivația de combateri- a
comportamentului violator de nor-
me. Distingînd autoreglarea -;
controlul social S.F. Xa.'lel susține
că numai atunci cînd sLî!>eș1e
autoreglarea intervine c.s. )i<
schimb li. Xett subliniază tu.n
ierul de reglator al c.s. în .socie-
tate pentru adaptarea forței crea-
tive, a acesteia, in o;ncord:<;i!:'( C;K
146concepția sa după care devianța
tle la norme generează ,,organi-
zare socială continuă." C.s. care
•este social în mecanismele sale
poate să nu fie astfel și în func-
țiile sale, adică, să nu servească ne-
voile societății, ei numai ale unor
grupuri (H. Gorth și C.W. Mills).
CONȚINUT, totalitatea elemen-
telor și proprietăților unor obiec-
te, fenomene sau a notelor defi-
nitorii ale unui concept; catego-
rie filosofică definită prin opoziție
diforma dar aflindu-seîn unitate
cu aceasta. C. este modalitatea
profundă, materială și procesua-
lă, determinată de existența unui
obiect pe cînd forma se referă
la structura sa externă și internă,
aceasta putînd fi variabilă și
scliimbîndu-se mai repede decît
c. în psihologie, c. este delimitat
prin cantitatea și calitățile infor-
mației, iar forma apare ca struc-
tură informațională, mod de or-
ganizare a conduitelor. Exemple:
c.-obiectual al percepției și carac-
terul ei mtegratu-, ghidi re și lim-
baj, semnificații și semne, ati-
tudini și comportamente. Interpre-
tările psihologice urmăresc dialec-
tica raporturilor dintre c. și
formă, considerind evoluția mai
rapidă a c. și de asemenea, tre-
cerea lui în formă și invers. în
psihanaliză M- disting un c. ma-
nifest sau exprimat în imagini si
cuvinte, și un c. latent ca ansam-
blu de semnificații deținute de
inconștient.
CONVENȚIONALISM, doctri-
nă subiectivistă care, odată cu
H. Poincare, interpretează sim-
bolismul verbal, cunoștințele, legi-le științifice ,-,i normele de conduită
ea fiind rezultatul unor înțelegeri,
acorduri intervenite istoricește
între oameni așa cum se induc
convențiile între state sau insti-
tuții. Astfel se ignoră conținutul
obiectu' și necesar al cunoașterii
și vieții sociale, deschizîndu-se ca-
lea instrumentalismului și opera-
ționalismuiui. Teorie sociologică
eu implicații psihologice, susți-
nînd că toate normele si mijloa-
cele de coraportare a indivizilor,
inclusiv limba și dreptul, rezultă
din convenție sau sentimente de
interes comun. Nu se postulează
convenția ca o înțelegere, un con-
tract deliberat conștient, ci mai
degrabă ca un acord mutual, im-
plicit, intervenit și propagat fi-
resc, în alt sens, c. semnifică ade-
ziunea la conveniențele sociale,
atitudinea exagerată de urmare a
normelor formale de conduită so-
cială și de strictă respectare a lor,
mai ales de formalism.
CONVERGENȚA AFERENTE-
LOR, proces neurofî/iologic cu des-
fășurarea spațio-temțiorală. care
stă la baza verigii aferente a
procesului perceptual, constînd
în aferentarea aceluiași neuron cu
informații provenind, simultan sau
succesiv, de pe ni ai multe cât
senzoriale. Are efect'- inhibitoare
sau facilitatoare asupra neuronu-
lui respectiv. Keprezentîsid o for-
mă de manifestare a integrării
senzoriale, se întâlnește la nivelul
neuronilor din formația reticu-
lată. din nucleu talamici. nucleul
caudat, hipocamp, ariile senzitive,
motorii și asociative din cortex.
Toate informațiile care parvin la
141
10*

acești centri nervoși sînt supuse
unei tot mai ample operații de
sinteză.
CONVERGENȚĂ, în fiziolo-
gia văzului, fenomen de întîlnire,
focalizare a celor două axe ocu-
Jare, desemnînd direcția privirii
asupra aceluiași punct observat.
Opus divergenței binoculare. în
neobehaviorism, se califică prin
c. mai multe reacții produse de
același stimul sau mai mulți sti-
muli ce produc aceeași reacție.
Calificativul de c. a fost folosit de
J. Guilford pentru a desemna
producția intelectuală care se
bazează pe o organizare riguroasă
a procesului de gîndire, este uni-
direcționată operînd critic în al-
ternative („alb-negru") și nead-
mițînd decît o singură soluție.
CONVERGENȚĂ CULTURALĂ,
fenomen de progresivă apropiere
și asemănare a unor culturi (și
teorii științifice) inițial deosebite și
care, fiind despărțite geografic și
comunicațional, ajung la similitu-
dine în condiții de evoluție parale-
lă, în virtutea unor factori similari
de mediu, psihologie, de tipare
culturale (P. Ehrenreich).
CONVERSIUNE, 1. în logică,
schimbarea locului termenilor unei
judecăți, prin înlocuirea subiec-
tului cu predicatul. 2. în psiha-
naliză, proces sau mecanism min-
tal inconștient în care conflicte
și impulsuri reprimate se exprimă
ca simptome somatice. Există o
varietate foarte mare de simptome
de c. — anestezie, paralizie, sur-
zenie, mutism — dar toate au
același scop al asigurării protecției
împotriva anxietății. Acest lucruse realizează fie prin evitarea unei
expresii directe, conștiente, a im-
pulsurilor stressante, fie prin asi-
gurarea unei posibilități de scă-
pare din situația disturbantă
Simptomele de c. iau de obice;
forma pierderii sau inhibiției une;
funcții somatice, care este în reia-
ție directă, simbolică, cu focarul
de conflict psihic. Medicina psiho-
somatică, concepută psihanalitic,
uzează și abuzează de acest con-
cept. Isteria favorizează c. ș,
există o speță a isteriei de c.
CONVINGERE (derivat de la
verbul latin care înseamnă a
învinge sau a demonstra victoria),
termenul a dobîndit în psihologic
înțelesul de orientare, acțiune.
idee dotată cu certitudine subiec-
tivă. Kant atribuia^ c. sensul de
certitudine logică. în psihologia
contemporană și în uzanța lingvis-
tică, termenul nu este însă aso-
ciat cu o evidență axiomatică sau
categoric demonstrată, ci desem-
nează, în principal, opțiunile su-
biective în situații de alegere sau do
conflict valoric. C. se impune prin
necesitatea internă, ea rezultă
din asocierea unei idei cu o tre-
buință, din implantarea afec-
tivă a ideii sau normei, care,
astfel, dobîndește valoare. C. este
promovată cu energie și apărată
atunci cînd este contrazisă și
contestată. C. reprezintă o „idee-
forță" întrucît se impune în com-
portament și raporturile cu alții.
Se disting c. morale, estetice,
poli'Jco-sociale, științifice etc. An-
samblul c. intră în alcătuirea sis-
temului de orientare al persona-lității- După M. Rockeach, c.
ge exprimă în atitudini.
COOPERARE, comportament
•colaborativ între două sau mai
multe persoane, între grupuri,
țn condițiile unui scop cunoscut,
interesul participanților precum
«i recompensele fiind egale. Cînd
asupra scopului sau a diviziunii
sarcinilor nu se stabilește un con-
sens între participanți, apare com-
petiția, în interiorul grupurilor
cooperative se dezvoltă o intrac-
țiune mai puternică, comunicarea
este mai frecventă. P. Janet se
referă la sensul de bază al cuvîn-
tului, de co-operare sau de acțiune
colectivă, astfel definindu-se con-
duitele sociale.
COORDONARE, în genere, mo-
dalitate operațională de punere
împreună a uwr elemente în or-
dine, chiar de stabilire a unei in-
Urrelații și interacțiuni sistemice
între ele. în logică, coraportarea
pe orizontală a conceptelor ce
țin de aceeași clasă sau se situea-
ză la același nivel. După J. Pia-
get, asimilări și acomodări reci-
proce a unor scheme de acțiune.
De ex., atunci cînd privește și
ascultă simultan un obiect care
emite anumite sunete (o per-
soană), copilul asimilează obiec-
tul respectiv în mod simultan atît
la schema viziunii, cît și la schema
audiției. Obiectul asimilat fiind
același, cele două scheme de ac-
țiune, pînă aici separate, se reu-
nesc într-o schemă de ansamblu,
complexă, care include cu titlul
de elemente componente (coor-
donate) ale unui singur tot, exis-
tente pînă acum juxtapuse. Pia-get scrie: „există o tendință după
care două scheme tind să se asi-
mileze fiecare la domeniul celei-
lalte, ceea ce revine la faptul că
ele se asimilează reciproc. Aceasta
reciprocă asimilare, parțială sau
totală, constituie coordonarea.,.,
pentru ca două scheme ante-
rior izolate să se coordoneze una
cu alta într-un act unic, este
necesar ca subiectul să-și propună
să atingă un scop care nu este
direct accesibil și pentru care
recurge la scheme ce țineau de
alte situații". întrucît c. presu-
pune și modificarea schemelor
și totodată a conceptelor, la un
nivel secundar, se realizează c.
între acomodări. Prin c. reversi-
bile în grupări sau grupuri ope-
raționale se realizează conser-
varea invarianților. în sistemul
lui Piaget c. reprezintă modali-
tatea centrală a constituirii și rea-
lizării activității intelectuale. De
la c. senzoriomotorii se trece la
operații intelectuale care sînt „ac-
țiuni coordonate în sisteme rever-
sibile, astfel îneît fiecare operație
corespunde alteia, inverse". Nu-
mărul este, după Piaget, „o sin-
teză de operații logice, dar care
sînt coordonate într-un mod nou
în vederea eliminării calităților
distinctive". Inteligența este în-
țeleasă ca o progresivă echili-
brare prin intermediul c. a asi-
milării cu acomodarea. Piaget
consideră că și stările afective
sînt supuse c, astfel structurîn-
du-se sentimentele. C. se identi-
fică cu autoreglajul și mai ales cu
formele superioare ale acestuia,
cu reglări ale reglărilor. Modelul c.,
148149

intrinseci conduitelor indhidnale,
este împrumutat din societate și
solidar cu acesta sau este solidar
cu autoregla j ui socuil. Piaget scrie:
„coordonarea generala a acțiuni-
lor po care am invocat-o neîncetat
fiind o coordonare interindividuală
( sie în aceeași măsura și intraindi-
viduală pentru că aceste acțiuni
sint în egală măsură colective
cit și exercitate de indivizi".
COPIL, ființa umană pe traiec-
toria dezvoltării do la procrea ție
și pînă la adolescență; in perioada,
intrauterină evoluează polimorf
amintind alte spețe decît cea
umană; după naștere dispune
de un potențial uman încă neac-
tivat și nemodelat ceea ce a obli-
gat pe psihologi să-1 considere doar
„candidat Ja umanitate". în con-
diții normale devine subiect al
unei accelerate dezvoltări și este
obiectul esențial al educației. So-
matic, intelectual și afectiv c.
parcurge stadii ce se succed în
aceeași ordine. Psihologia c. a
relevat specificul organizării sale
psihice, care nu poate fi socotit
un adult sau „om mic" ci este
calitativ altceva. Unii autori su-
bliniază însemnătatea structuri-
lor afective și cognitive ale c.
și socotesc că acestea vor fi deci-
sive pentru adult care apare ast-
fel ca un „copil mare". Alți au-
tori, recunoscînd caracterul ne-
cesar al dezvoltării c. consideră
că adultul este calitativ altceva,
nefiind direct tributar c. ci nece-
sitînd contrazicerea și depășirea
acestuia. în orice caz, persoana
c. trebuie cunoscută și conside-
rată valoric.c
COPILĂRIE, vîrsia de la 0 1..
11 —12 ani. în psihologia copi-
lului se recurge la următoare
periodizare: copilul nou-născui
virsta sugarului, perioada ane
preșcolară (1—3 ani), preșcolar,:
(mică, medie, mare — 3 (i-
7 ani), perioada școlară (6 – • l(|
11 ani) după care începe preadoles-
centa.
COPII-LUP, sau copii „vîiVV-
tici", pierduți în natură la o vii
stă fragedă și crescuți prin afili-
ere la grupe de animale (mai live-
vent, lupi). Din cele vreo 50 ca-
zuri de C.l. regăsiți și studia' i
(L. Maslow, 1<\ Davis, 11. J'ie-
roii) rezultă următoarele: ii c.l.
nu se pot umaniza, autonom ii:
afara cadrului social și de acei-,
nu-și formează limbaj, g'îndire,
nu posedă voință și sentimente
omenești; 2) c.l. Împrumută com-
portamentul și regimul de viață
al animalelor adoptive; 3) după
regăsire (și capturare) c.l. sau
tinerii nu sînt accesibili reedu-
cării dacă au depășit vîrsta copi-
lăriei, întrucit sistemul lor ner-
vos nu mai dispune de plastici-
tatea necesară pentru a permite
construirea unor procese așa d<
complexe cum sînt limbajul și
gîndirea. Cazurile de c.l. relevă
pregnant rolul decisiv al sociali-
zării în umanizare.
COPROLALIE (gr. kopros –
excrement), tendință irezistibilă
de exprimare a unor cuvinte sau
fraze cu conținut obscen. Kste
expresia unei malformațiuni ca-
racteriale și totodată se intîl-
nește în diferite tulburări sau
boli psihice.
150c
COPULĂ (lat. rfpitla – legă-
tură), calificarea termenului ce
îndeplinește rolul de liant (cu-
plare) a elementelor propoziți-
nnii. Totodată, corelat logic al
judecății. Fum ție a verbului a
fi, care neagă sau afirmă existența
unei relații între subiectul și
predicatul logic. Prin termenul
copulativ se califică subiectele sau
atributele ce sint legate prin
conjuncțiile y sau nici.
CORECTITUDINE, calitate con-
stînd în respectarea scrupuloasă
a regulilor și normelor. Poate
avea nn sens logic, cînd priveș-
te activitatea- intelectuală, sau
unul moral, în ordinea raportării
la societate, oameni, muncă. C.
gînclirii este condiționată de: a)
claritatea și preciziunea ideilor;
b) respectarea principiului non-
contraîlicției; c) întemeierea pe
argumente a înlănțuirii ideilor. în
ordine morală, c. are mai mult
sens de onestitate, respectare
scrupuloasă a normelor de muncă și
conviețuire socială, respectare ri-
guroasă a legilor, consecvență în
îndeplinirea cuvintului dat.
CORELAȚIE, relație de inter-
dependență între doi termeni ex-
primată fie în faptul că unul nu
poate exista fără celălalt (pozi-
tiv, negativ), fii- că modificarea
unuia antrenează modificări ale
celuilalt (respirațic-circulație, cu-
noaștero-afectivitate). în psiholo-
gie, consideri iul multitudinea fac-
torilor implicați, se folosește cu-
rent calculul de c. Sub raport
statistic, c. este tendința anumi-
tor măsurători perechi să variezeconcomitent, aslfe! iutii, cusioaș-
terea valorii ii!i:ii,i dintre varia-
bile să dea informații asupra
tuUiror valorilor modu asociate
cu aceasta. Scorul d:- relație
sau asocierea se imprimă numeric
printr-un raport numit, coeficient
de c. în cazul în car." legătura din-
tre variabilei;- niăsurab:!*1 este
simplă, se folosește cnrficiciiful
tic c. lîravais-lVarvv.. C.ÎIY poale
varia intre – – I ș: ii In psiho-
logic se utilizi-a/.i p.- larg r:v/–
cii'ittn! (>'•: corelați-? i<' rau^'.iviU<>'
introdus de Ss*. '.lii.i.'in
COROLARĂ', .ilitii" a propo-
ziției care derivi '••–ui"-nt din
alta numai îu b.i/a re urnelor
logice.
CORP CALOS, formațiune fas-
ciculară infracerebraiă unind cen-
trii nervoși din cele d >uă emisfere
cerebrale și asiguriiul coordona-
rea activității lor.
COȘMAR,' vis agitat ș: chinui-
tor prelungit cu stări anxioase
șt depresive după treare. 1 >e ori-
gine psihogenă sau organică (tul-
burări digestive s-iu cardion-s-
piratorii).
COTERAPEUT, t-.-r-ipe'it asis-
tent sau consultant viitor psiho-
t-rapcut care se •••y:-"rs'-:r."ă timp
de aproximativ t::i an in apli-
carea principiilor ț>si ho terapeutice
sub îndrumarea, și .-.upraveglUTcM
psihoterapeutuliii
COT1ENT INTELECTUAL (Q.T.),
noțiune introdusă tic XV. Stern
(1912), cotrrplctiiiil onceptul de
virstă mintală al li.u A. Binet,
rejirezentind un raport între vîr.sta
mintală și cea cronologică, înmul-
țit cu 100 (pentru eli'.îunarea
151

zecimalelor) și care devine un
coeficient al dezvoltării intelec-
tuale, pcrmițîml comparații inter-
individualc și intraindividuale
prin urmărirea menținerii, crește-
rii și a descreșterii coeficientului
în timpul înaintării în vîistă.
]). Wechsler a dat o altă inter-
pretare Q.I., raportîndu-1 I;x va-
loarea 100, stabilită pentru nive-
lul maxim posibil și detenniiiînd
devierile posibile față de uceastă
valoare.
COVARIANȚĂ, tehnică statis-
tică de măsurare a evoluției,
în același sens sau în sens opus,
a două sau mai multe variabile,
prezumtiv independente. Se atestă
paralelismele de creștere sau des-
creștere, fără a se putea susține
existența unor relații de interde-
terminare (ambele efecte pot fi
date de o cauză comună, dar nu
cu certitudine). Analiza de c.
este un procedeu statistic de a
controla sau ajusta efectele uneia
sau mai multor variabile necor.-
trolate, datorită condițiilor în
care are loc desfășurarea unui
anumit experiment. Ea permite,
astfel, o evaluare validă a rezul-
tatelor experimentului (G.A. l"er-
guson, 1959). .
CREATIVITATE, termen in-
trodus de G. Allport, în 1938,
în urma înțelegerii faptului că
substratul psihic al creației este
ireductibil la aptitudini și pre-
supune o dispoziție generală a
personalității spre nou, o anumită
organizare (stilistică) a procese-
lor psihice în sistem de persona-
litate, înlocuiește și include, în
baza unei noi interpretări ști in-țifice, vechii termeni de spirit
inovator, inventivitate, talent. C.
are mai multe accepțiuni: de
desfășurare procesuală specifică
• le formațiune complexă de perso-
nalitate, de interacțiune psilv
socială, toate intervenind sii
cronic și fiind generatoare de JI->I
Dcfinindu-se în opoziție cu !,
tura reproductivă a activități:
psihice, cu comportamentul cou-
iormist și cu tendințele conserva-
toare, conceptul de c. a benefi-
ciat de diferențierile observați
și demonstrate în sfera cogni-
tivă de către W. James, O.
Selz, R.B. Cattell sau J. Guil-
ford, între termenii de gîndin
noncreativă și creativă, inteli-
gență cristalizată și fluidă, pro-
ducție convergentă și divergentă.
Totodată conceptul de c. s-a des-
părțit tranșant de reminiscențele-
mitologice ce dăinuie în înțele-
gerea talentului, inspirației, genia-
lității, liste repudiată și. inter-
pretarea veche a intuiției printr-c
transcendență a elanului vita!
(Uergson). Cu toate acestea c.
mi a fost tratată în sens intelec-
tualist. Miiiisterberg încerca să
acrediteze ideea că inteligența
generală este responsabilă pen-
tru orice creație, în orice domeniu,,
ignorînd nu numai rolul aptitu-
dinilor speciale (artistice, știin-
țifice, sportive etc.) dar și rolul
altor procese cognitive cum este
percepția și imaginația sau rolul
factorilor noncognitivi care, după
D. Wechsler, sînt importanți chiai
în realizarea inteligenței. Sim-
pson criticase testele de inteli-
gență pentru că nu conțin nicip
îan element ce ar putea indica ten-
dințele spre originalitate. Aceas-
ta rezultă, după McCloy, Meyer,
Welch ș.a., meu degrabă din ima-
ginația cred/oare decît din inte-
ligență, cei doi termeni nefiind
sinonimi, fapt justificat dacă
ținem seama de indicatorii dife-
riți ai celor două procese, pe de
o parte combinatorică mai mult
sau mai puțin liberă în vederea
construirii unui proiect intuitiv,
pe de alta operare logică riguroasă
în vederea rezolvării unei pro-
bleme. Totuși unii autori socotesc
că imaginația poate fi înțeleasă
ca o formă specifică, mai liberă
de gîndire, de tipul celei diver-
gente, iar c. ar fi, în principal,
dependentă de aceasta (J.P. Guil-
ford). Inițial Th. Ribot și apoi
J. Piaget și cu deosebire Al.
Osborn se pronunță pentru ima-
ginația constructivă sau creativă
ca proces predilect al c. Este clar
însă că imaginația nu poate fi
despărțită, ci numai deosebită,
de inteligență din moment ce
Piaget interpretează c. ca o „aco-
modare cu depășire" în sens că re-
structurarea aduce ceva nou, ce
nu era dat în premise. Este im-
portant de menționat că cercetă-
rile lui Getzeis și J. Jackson, ale
lui Rippel și R. May, la noi M.
Roco și C. Făcăoaru dovedesc
că între coeficienții de inteligență
ți factorul originalitate nu este o
corelație semnificativă. Inteligența
și imaginația sînt complementare
și problema nu se pune în ordinea
subaprecierii rolului inteligenței
în contextul c, ci în al integrării
ei ca factor subordonat și al depă-șirii prin alți factori ai sistemului
psihic. Astfel c. se bazează pe ope-
rarea algoritmică, dar se afirmă
calitativ prin proceduri euristice
de natură să depășească deprin-
derile intelectuale (J. Bruner,
Moustakas). în consecință pro-
blema c. nu se poate reduce la
statistica ponderilor vreunuia
sau altuia dintre procesele psi-
hice în sistemul psihic. Toate
procesele psihice sînt implicate în
„evoluția creatoare" dar problema
principală este aceea a modului
în care ele sînt corelate și orienta-
te, a modului în care sistemul de-
vine emergent. în acest sens se
poate înțelege termenul de „ex-
periență transliminală" lansat de
Rugg. Recunoscînd atît o funcție
reflectorie cît și una creatoare a
conștiinței, gnoseologia marxistă
contribuie la înțelegerea sistemi-
că a c. și la acreditarea ei ca o
latură necesară a sistemului psi-
hic uman, latura de transformare
a lumii. Aceasta presupune însă
ca modelul obiectului să se core-
leze cu modelul și dimensiunile
acțiunii. Concepînd c. ca un anu-
mit mod de prelucrare a informa-
ției (W. Reitman) sau ca „trans-
cendere a informației prin elabo-
rarea unor sisteme de codare efi-
ciente și aplicabile la informația
dată" (J. Bruner) trebuie să ne
punem totuși întrebări asupra
surselor energetice ale prelucrării
și transcenderii și să căutăm să
înțelegem în ce constă modul de
operare creativ. Patologia c. a
răspuns recent la aceste întrebări
prin evocarea stilului perceptiv și
152 153

cognitiv, prin analiza motivelor
creative și prin includerea feno-
menului creației intr-un ansamblu
de relații psihosociale. în consens
cu A. Adler, c. apare ca un stil
<le viață. T.W. Adorno arată ca.
persoanele „autoritare" își inhibă
c. printr-o atUmlino rigidă și intu-
ler.iiUă atunci cînd ea ar putea
li stimulată prin atitudini des-
chise, flexibile și tolerante ce
penmt deschiderea, la experiență
.și la hime. Deci dispoziția spre c.
se poate sau nu vădi încă de la
contactele perceptive cu lumea. K.
Sclu'thtel distinge stilurile per-
ceptive: autocentric, în care pri-
mează utilitatea obiectului iar
mi insușii'ilc inerente lui și allo-
centric caro presupune recunoaș-
terea însușirilor de fapt ale obiec-
tului, atitudinea afirmativă fa-
ță «le complexitatea lumii externe.
Kste ceea ce permite ca perma-
nent să se descopere noi laturi
;ile obiectului, să nu se producă
„închiderea prematură a structu-
rilor perceptive" (13. Long) în
cercul familiarului explorat fugi-
tiv. \V. Gordou preconizează pen-
tru c. un astfel de montaj percep-
tiv care să permită receptarea fa-
miliarului ca nou, necunoscut,
iar a necunoscutului ca familiar,
comun. Aceasta pentru ca clin
evidență să se detecteze noul.
iar ceea ce nu corespunde unei
experiențe sil beneficieze totuși
«le analogii imediate. Primatul
stilulni perceptiv alocentric în
c. rr.i implică anihilarea subiec-
tului care continuă să fie factor
activ, altfel neputînd percepe
exact și permanent. C. se bazeazăpe un inepuizabil comportament
de căutare. Autocentrismul pei –
coptiv nu este de aceea exclus.
Subiectul își manifestă preferin-
țele pentru complexitate (McKiit-
non), pentru ambiguitatea struc-
turilor (Brunswick), pentru asime-
trie (F. Harron). Stilul percepi!.
creativ este,.independent de cîmp
(Witkin), „nondogmatic" (M. }<-•>-
ckeach), și presupune o continui
alternanță și echilibrare dinamic-i
dintre detașarea favorabilă obiei
tivi tații și implicarea ce nii|-
locește prelucrarea informației
Shouksmith reduce c. la stilul
cognitiv propriu gîndirii producti-
ve, caracterizate prin globalitate
și direcționare. tVici accentul se
pune pe metodă, iar Flannagau
va defini ingeniozitatea ca origi-
nalitate de metodă. Este un mod
de a „manevra" informația discre-
pantă și de a selecta și combina.
D.T. Campbell susține că noile
idei se elaborează în urma unui
proces de „variație oarbă", după
care urmează selecția și reținerea
soluțiilor optime. Serendipitatec.
adică șansa de a găsi o idee optima
este condiționată de „lărgimea
repertoriului asociativ" (S. Med-
nick) sau de multitudinea varian-
telor elaborate pentru a soluțion .
una și aceeași problomă( A.Osbui ni.
Aceasta presupune să se recurgi
la asocierea de elemente foarte
îndepărtate, aparținînd deseori
unor cadre de referință diferite și
cu existență autonomă, în expe-
riența subiectului. A. Koestlei
a denumit bisociere conexiunea
unor matrice do experiență inde-
pendente, în acest fel se elaboreazăanalogii neașteptate și se operează
transferuri (Crosby). Schon con-
gideră că „orice invenție în știință,
tehnică sau artă are la bază un
transfer conceptual care permite
punerea vechilor concepte în
contexte noi, restructurarea și uti-
lizarea lor ca modele proiective".
Demersurile transformative, ope-
ra de ideație și imaginație, nu ar
putea să se desfășoare în absența
unor imbolduri lăuntrice, a unor
relații de necesitate care să le
solicite și întrețină. încă Th. Ribot
arăta că emoțiile și trăirile afective
îndeplinesc funcția de „resorturi"
ale creației. S-a observat că per-
soanele creative sînt stâpînite de
o anxietate specifică, iar psihana-
liștii au susținut că la baza fie-
cărui act de creație este un joc
de tensiuni, un conflict intern.
actul creator prezentîndu-se ca o
sublimare sau compensare a con-
flictului. Dacă însă fenomenul
este interpretat doar prin prisma
homeostaziei, a redobîndirii echi-
librului, perspectiva creației nu
mai poate fi argumentată, întrucît
reechilibrarea poate fi realizată,
de regulă, prin mijloace cunoscute.
Punerea c. în strînsă dependență
de motivație și afectivitate, la
care au ajuns cercetările mai re-
cente, presupune să se ia în consi-
derare natura și sensul motivelor
sau sentimentelor. O categorie
de motive duc la rezolvarea de ru-
tină a problemelor. Mackworth,
făcînd deosebirea între rezolvarea
de probleme date și găsirea de
probleme noi, arată că acestea
presupun „detectarea unor defi-cit nțe". Kste deci n< >.esar c.t să
existe o insatisfacție și năzuințe
optimizante. A. Maslow divide
motivele în homeostatice sau de-
fensive și „de creștere", aceste,i
din urmă, asemenea trebuințelor
de performanță, relevate de At-
ckmson, și curiozității epistemice,
studiate de Berlyne, nefiind supu-
se legii „reducției (le tensiuiu"
după, satisfaceri sicvențiale, și
mijlocind, deci, nelimitat depăși-
rea situațiilor și iiutodepflșire i,
optimizarea și perfecționarea. j\'o-
tiuafia intrinsecă este de uc.-'-.a,
sub raportul C, mult superioară
motivației extrinseci, luteran! c>–'-
nitii<, considerat ca atitudine, con-
tribuie la e. după nivelul la cârt-
ește dezvoltat (Al. Koco;. Motivele,
creative exprimă nevoia de noutate
și deci orientează spre nou, ele valo-
rizează în principal originalitatea,
sînt divergente ți complexe (G.
Steiner, F. Barron). Atitudinile,
asemenea motivelor, pe care le
includ, se divid — după H.
Anderson, R. Shapiro, (\ Rogers- –
în noncreative și creative. Aici
intervine în principal opoziția
dintre conformismul blocant și ivm-
conformismul de tip epistemic și
pragmatic care expumă întotdea-
una opoziție, critică si este de aceea
generator de probleme. Kneller
consideră că principalul obstacol
în formarea atitudinilor creative
îl constituie rigiditatea intelectua-
lă și nevoia de securitate perso-
nală. R. Woodwortli și Kruchfield
au găsit o relație directă între
tendințele conformiste (în cunoaș-
tere și acțiunea practică) și lipsa
abilităților creative. Teama și
155
154

neîncrederea în sine paralizează
și reprimă forțele c, pe cînd cute-
zanța și încrederea în forțele pro-
prii l'e dezvoltă (R.J.Shapiro,
Al. Osborn). Intrucît inconștien-
tul îndeplinește un rol de seamă
în determinarea noilor idei, se
consideră a fi creativă atitudinea
de acceptare a propriilor impul-
suri, R. Shapiro notînd că „inspi-
rația are loc cînd egoul își suspendă
momentan funcția de cenzură". Al.
Osborn, de asemenea, recomandă
ca în momentele rezervate pro-
ducerii de noi idei cenzura să fie
suspendată, ea fiind în fapt doar
amînată pentru că ulterior se ac-
tualizează, în vederea selecției
și evaluării noilor idei. întotdea-
una actul creator este legat de
riscul nereușitei, debutează ca o
lansare în necunoscut și se opune
unor forme preexistente. De aceea
H. Anderson socotește necesară
atitudinea de asumare a riscului,
de independență în acțiuni ca fi
dispoziția spre autoevaluare cri-
tică. A fi creativ înseamnă, printre
altele, a dispune de un „cadru
intern de evaluare" la care să te
raportezi în principal fără a fi
sclavul aprecierilor ce vin din afară
(C.L. Rogers). De aici și o doză
de siguranță de sine ca și un spirit
de convingere necesar pentru
adoptarea de decizii ferme. Nu
este însă vorba de vreun fixism
în anumite formule. Ceea ce do-
mină la creativ sînt scopurile fi-
xate care determină o „permanență
a preocupărilor" în orice stare
și dincolo de cadrele exercitării
profesiunii. Creatorul este un en-
tuziast al valorilor, pe care le re-cunoaște și le susține la alții,
nefiind dispus să respingă numai
pentru că intervine discordanța cu
propriile opinii. Sentimentul nou-
lui și repulsia față de schemele
rigide și banale (semnalată de
Rollo May) obligă la toleranță
față de alte noutăți decît cele
elaborate personal și chiar la un
cult al originalității, caracterizații
de F. Barron ca măsură a distanței
față de ceea ce este cunoscut, co-
mun, uzual. în aceeași ordine dr
idei se înscriu și nonconformismul
șinonconveționalismul.Zonalibeni
a operării în scopul producerii nou-
lui cu măsura sa de originalitate,
uneori plonjînd în oniric sau aven-
tură, este însă limitată de contro-
lul valoric, întemeiat științific
sau estetic și raportat la utilita-
tea sau recunoașterea socială.
Așa cum recunosc majoritatea au-
torilor, autenticitatea c, deși im-
plică momente de originalitate
formală, se definește prin origi-
nalitate de conținut, probat valo-
ric, în consecință, atitudinile față
de sine, de propriile acțiuni și
raporturi se cer a fi corelate cu
atitudini sociale valoroase, cum
sînt devotamentul față de inte-
resele generale, angajarea și in-
serția socială, spiritul revoluțio-
nar. Dacă nu ar fi acestea, nu
s-ar putea dezvolta satisfăcător
nici atitudinile față de sine, ge-
neratoare de nou. După cum ob-
servăm, din prezentarea atitudi-
nilor creative, acestea nu sînt
dispuse și nu pot fi tratate izolat
deoarece se coarticulează conform
unei logici, se reclamă și se includ
reciproc. De ex., inițiativa nupoate fi despărțită de atitudinea
antirutinieră, de sensibilitatea la
Implicații (R. Shapiro) și înclina-
ția spre problematizare, de interes
și responsabilitate socială. Deci,
prin atitudini ca vectori cu fun-
cții principale în autodetermi-
narea creativă se deschide ac-
cesul spre studiul integrativ al
personalităților, întotdeauna crea-
tive prin unicitatea lor (M. Ruber)
dar susceptibile de o clasificare
graduală în ordinea: slab creativi,
mijlocii și înalt creativi. E. Hil-
gard arăta că în problema c.
„studiile de personalitate deschid
perspective mult mai largi decît
cele de învățare sau de aptitudini
cognitive". După opinia noastră
orice definire a c. la nivelul perso-
nalității va trebui să se refere la
interacțiunea optimă, generatoare
de nou, dintre atitudini și aptitudi-
ni. Aptitudinile nu sînt creative
prin ele însele, ci devin astfel în
măsura, în care sînt activate și
valorificate prin motive și atitudini
creative. în acest sens înțelegem
C. ca o expresie a personalității
(E. Fromm, V. Pavelcu), ca o
funcționare deplină și plenară a
personalității, prin „întîlnirea ex-
perienței interne cu cea externă",
prin „autoactualizare" (A. Mas-
low, Golann, C. Rogers). în fond,
actualizarea eului printr-o expe-
riență intensă și acută a acestuia
(E. Young, H. Willis) este o
întîlnire a subiectului cu lumea sa,
este o interacțiune specifică cu
lumea (Ponomarev). Numai prin
teza existențialistă a exprimării
autentice a eului nu înțelegem
valoarea produsă de c. dacă nu o
156concepem pe aceasta ca o inter-
acțiune constructiv-transformati-
vă între subiect și lume. A. Mas-
low a fost nevoit să discrimineze
c. ca expresie a personalității de
c. cu talent special, iar E.S. Taylor
a decelat cinci niveluri ale c.
considerate ca: 1) expresivă, 2)
productivă, 3) inventivă, J) ino-
vatoare și 5) emergentă. Este însă
semnificativ faptul că aceste ni-
vele ale c. nu pot fi corelate cu
nivelele însușirilor pe care J. Guil-
ford le stabilește pentru sistemul
intelectului: flexibilitate, fluidi-
tate, originalitate, elaborare. Cu
excepția originalității, definitorie
pentru c, celelalte însușiri, ase-
menea temperamentului ca baza
dinamico-energetică nespecifică,
nu sînt direct proporționale cu
c. întrucît aceasta presupune, în
ultimă instanță, stil și motivație
deosebite (M. Roco). Dar modul
de cunoaștere ca și motivele, ati-
tudinile sînt în directă legătură
cu mentalitatea colectivă, cu re-
gimul de activitate și relațiile
interpersonale și sociale. în legă-
tură cu această dependență și în
condițiile rolului pe care behavio-
rismul, ce socotește C. un „com-
portament operant antrenabil",
îl rezervă învățării, în perioada
postbelică s-au dezvoltat foarte
larg diverse forme de c. colectivă
sau grupală (Al. Osborn, W. Gor-
don, Facheux și Moscovici). Se
consideră, în spirit optimist, că
„oamenii ar fi mult mai creativi
dacă li s-ar explica în ce constă
de fapt creativitatea" (A. Haven).
Aceasta se referă atît la c. indivi-
157

c<lua.lă cît și la cea colectivă
acesta valuri ficînd, în condiții
speciale, pe j>ritna. Grupele, ca
sisteme de roluri, ca sisteme
de comunicare generativă, înar-
mate, prin cursuri ad-hoc, cu reper-
torii de procedee euristice și ima-
ginative, educate în sensul atitu-
dinilor creative și organizate astfel
incit să deblocheze și să facă
expansive aceste atitudini, ajung
extrem de productive și creatoa-
re, după cum o dovedesc experien-
țele curentelor de brainstorming și
sintetică ș.a. Totuși, trebuie să
recunoaștem că oricît de specta-
culoase ar fi succesele grupelor
ire.'tive dirijate și special insti-
tuite de psihologi, mai importantă
este generalizarea în condiții cu-
rente a relații lor și metodelor crea-
toare și în primul rînd expansiunea
in educația școlară și în educația
(uluirJ'ir a formulelor de învățare
creativă, din care rezultă C, ca
formațiune permanentă a persoa-
nelor și n colectivelor.
CREATOLOGIE, termen intro-
dus de noi pentru a desemna în
limba română disciplina com-
plexă ce se ocupă de tehnicile,
procesele și formele creației. Este
știința despre creativitate, im-
oral isind și cunoștințele pe care
le oferă diverse curente cum sînt
br;i!i)stormintr-ul și sinectica.
CREDINȚA, opinie fermă, con-
vingere puternică, certitudine su-
biectivă asupra unui fapt sau a
unei relații care nu este de dome-
niul evidenței și uneori nici nu
se poate demonstra, cum este ca-
z;il în c. religioasă. Se datorește
Întăririi afective a unor relațiicognitive în <<>ndițiile în care d"-
moiistrațiile raționale- sînt incon-
sistente sau imposibile. în sen.-,
figurativ, C. este orice opțiune sau
opinie fermă.
CREDULITATE, atitudine, în-
clinație către a crede cu ușurința
și fără nici un fel de verificare cele
comunicate de alții. Implică nai-
vitate. A nu se confunda cu în-
crederea în oameni. C. este necri-
tică și poate permite influențări
nocive, decepții etc.
CREIER, ansamblu de gan-
glioni și căi nervoase, situat la
extremitatea cefalică a animale-
lor, cu simetrie bilaterală. La ver-
tebrate se formează din extremi-
tatea anterioară mărită a tubului
neural. Morfologii deosebesc, gro-
sso modo : c. mare (emisferele cere-
brale), c. mic (cerebelhini), bul-
bul (medulla oblogata). Clasifica-
rea actuală e mai complicată:
proscncefal (tclencefal -(-dienccfali,
mcsencefal (teefum, tegumentwn
și crus cerebri) și rombcncefal (mc-
zencefal: cerebel, pons și mie-
lencefal = bulbul). Emisferele
cerebrale sînt acoperite de „man-
taua" (pallium) cu falduri foarte
bogate la om. Diencefalul cuprin-
de talamusul, hipotalamusul (în
conexiune cu hipofiza sau glanda
pituitară) și epitalamusul (în co-
nexiune^cu epifiza sau glanda pi-
neală). în pallium se deosebesc,
structural și fiziologic, dar și filo-
genetic, un arhipaUinm, un pa-
Icopallium (rinencefal) și un nc-
npallium (sediul funcțiunilor ce-
lor mai evoluate). Porțiunea su-
perficială a ciicumvoluțiilor pale-
ale, adevăratul sediu al acestorfuncțiuni („corticalitatea") este
cortexul cerebral, pătură de sub-
stanță cenușie. Mezencefalul este
corelat cu starea vigilă; romben-
cefalul, cu coordonarea mișcărilor
si funcțiunile vegetative elemen-
tare; diencefalul, cu viața afectivă
elementară; neocortexul, cu func-
țiunile vieții conștiente, cu vor-
birea, cu inițiativa etc. Dacă stu-
diul morfologiei c. este mai vechi,
în știința despre fiziologia cere-
brală s-a avansat numai în seco-
lul nostru, odată cu Pavlov, Ch.
Sherrington. E. Adrian, Penficld,
P. Anohin, A. Pcssard, H. Gastaut
si cu neurocibernetica.
' CREIER ELECTRONIC, „ma-
șină de gîndit", prelucrînd infor-
mații (date) conform unor algo-
ritmi, după programe autonome;
funcționarea este discretă (da/nu),
în timp ce creierul propriu-zis
funcționează mixt (digital/analo-
gic). Nu numai diferența între
numărul elementelor (10*—IO5
pentru un calculator, IO10 pentru
creierul uman) sau deosebiri în
miniaturizare explică de ce calcu-
latorul nu este un „creier", ci și
diferențele de compoziție chimică,
structură morfologică și funcțio-
nală Ce. nu este viu, este un pro-
dus tehnic din materiale inerte,
însă analogiile ce. cu creierul uman,
ca și evidențierea deosebirilor sînt
fecunde atît pentru tehnica calcu-
latoarelor cît și pentru psihologie.
CREIERUL'ANTERIOR v. ÎE-
LENCEFAL.
CREPUSCULAR, sindrom al tul-
burării conștientei caracterizat
printr-o profundă alterare a re-
flectării senzoriale, cu păstrareaautomatismelor motorii, ceea ce-
oferă un aspect relativ coordonat
și coerent actelor și comportamen-
tului bolnavului.
CRETINISM, boaiă cronica, de
natură endocrină, care se mani-
festă printr-o imperfectă dezvol-
tare corporală și mintală. Cre-
tinul este ușor de recunoscut după
aspectele sale fizice si psihic i a
racteristice. Astfel, talia este niieâ
(pitică), abdomenul mare, picioa-
rele scurte în raport cu truiif:'.'.u;l,
craniul sub dimensiunile norm.tie.
rădăcina nasului căzută, gura
mare, gîtul scurt, uneori cu gușă.
Tulburările psihice constau în.
înapoiere mintală (percepție gre-
oaie, limbaj întîrziat, înțelegere
dificilă), dispoziție apatică, com-
portament molatic, preocupări li-
mitate etc. Boala este congenitală
sau apare în prima copilărie, fiind
cauzată de absența sau de tulbu-
rările funcționale ale glandei ti-
roide. Tratamentul medical ad-
ministrat cît mai de timpuriu dă
rezultate satisfăcătoare. în re-
giunile unde cazurile de c. sînt
numeroase, se duce o intensă acti-
vitate medico-socială de preve-
nire și eradicare a afecțiunii.
CRIESTEZIE (gr. krios – frig,
aistesis — sensibilitate), senzație
cutanată de rece în absența unui
stimul termic corespunzător, ge-
nerată de tulburări nevrotice, ne-
fritice, arteriosclerotice.
CRIMINOLOGIE, știință muiti-
disciplinară caro se ocupă de fe-
nomenele crimei, de originea și
dezvoltarea comportamentelor iu-
159
158
Â

fracționale, de particularitățile ac-
țiunilor criminale individuale și
grupale, do structurile psihice
particulare ale persoanei crimi-
nalului, de combaterea, prevenirea
actelor criminale și de mijloacele
de reeducare. Se deosebește de
criminalistică, care este o discipli-
nă tehnică reunind procedeele
de depistare a crimei și persoanei
făptuitorului.
CRIPTESTEZIE, sensibilitate a-
scunsă și necunoscută prin cave
se produc, după Ch. Kichet, rela-
țiile metapsihice de tipvil telepa-
tiei; în psihologia engleză, percep-
ție extrasenzorială.
CRISTALIZARE – DECRISTA-
LIZARE, termeni împrumutați
din fizică și avînd un sens analo-
gic și în psihologie, indicînd
fie închegarea fermă și rezistentă
a structurilor psihice și comporta-
mentale, fie disoluția, destrăma-
rea acestora. R. B.'Cațtell (1938)
a introdus termenul de inteligență
cristalizată opusă celei fluide.
în teoria atitudinilor se folosește
termenul de c. a atitudinilor și
relațiilor.
CRISTALIZARE AFECTIVĂ,
termen metaforic ce desemnează
„fenomenul de transfigurare a
obiectelor, persoanelor, situațiilor
sub influența sentimentului sau a
pasiunii" (V. Pavelcu). Fiind un
proces de „transmitere axiologică"
ce implică și iluzionare sau idea-
lizare, întrucît pulsiunile afective
structurate se proiectează asupra
obiectului, pe care-1 redă într-o a-
numită lumină și cu însușiri exage-
rate într-un sens sau altul, cristali-
zarea poate produce efecte opusedupă cum se dezvoltă ca amăgire,
eroare sau chemare spre înfăptuire
și perfecționare. Cristalizarea este
sinonimă cu integrarea progresiva
a sentimentelor, fapt în care, după
V. Pavelcu, se reflectă toate însuși-
rile personalității. Fenomenul opus
este acela de decristalizare (v.).
CRITERIU, indicator, normă,
sistem de referință în raport cu
care se efectuează o evaluare sau
comparație; activitatea reală sau
componente ale acesteia asupra
cărora se fac anticipații și în care
variabila psihică investigată este
considerată a fi esențială. Succesul
sau reușita unei întregi cariere
profesionale reprezintă c. ui tini,
necesar validării probelor psiholo-
gice sau unui întreg sistem de
investigare. Acesta neputînd fi
însă utilizat, se apelează în mod
curent la c. imediate sau interme-
diare care sînt substitute ale c.
ultim. Succesul profesional este
descompus astfel în variabile-cri-
teriu: a) date de producție (timpul
necesar efectuării unei operații
sau realizării unui produs într-o
muncă ncrepetitivâ, numărul ci-
clurilor operaționale în 15 minute
pentru o muncă repetitivă cu
operații relativ scurte, producție
lunară sau pe mai multe luni etc),
care reflectă incomplet dar di-
rect succesul; b) date relative la
morbiditate, accidente, absențe,
stabilitate în muncă, care reflectă
indirect succesul; c) date asupra
instruibilității profesionale (can-
titatea de timp necesară atingerii
unui anumit nivel de îndemînare
sau nivelul de îndemînare atins
într-o anumită perioadă de timp.intervalul necesar atingerii nive-
lului maxim de îndemînare, mo-
meutul plafonării curbei perfor-
manței pentru sarcinile repetitive
simple). C. intermediare alese
trebuie justificate prin demonstra-
rea gradului ridicat în care acestea
permit anticiparea asupra c. ultim,
singurul cu adevărat valid. Cerința
de c. în elaborarea unei probe psi-
hologice sau în alcătuirea unei
baterii de probe constă în asigura-
rea unor înalți coef ici nți de core-
lație sau validitate între perfor-
manțele la probele psihologice și
cele din activitatea reală. Prin
introducerea rezultatelor la pro-
bele psihologice într-o ecuație de
regresie se poate determina per-
formanța probabilă Ia c. (poten-
țialul de reușită profesională),
validarea bateriei fiind stabilită
prin corelația dintre scopurile pre-
cise (probabile) și scopurile reale
din activitatea profesională. In-
dividualizarea cerinței de c, adică
determinarea clară a ceea ce se
investighează la un moment dat,
ascunde pericolul formării unei
optici atomiste asupra personali-
tății, a considerării acesteia ca
fiind alcătuită din entități cores-
punzătoare funcțiilor sau procese-
lor măsurate. Rezultatele obținute
pe baza prelucrării statistice a
datei ir referitoare la manifestări-
le psihice investigate, trebuie să fie
privite ca expresii concentrate
ale unor simptome, simptomul ne-
fiind identic cu trăsăturile reale
caracteristice.
CRITICĂ, proces intelectual de
discriminare a adevărului de fals,
a valorii de nonvalnan și a puneriilor în opoziție. Gîndirea c. ope-
rează prin confruntare cu ceea ce
este prestabilit ca adevărat și
valoros. Spiritul critic este o ati-
tudine tinzînd spre evaluarea ri-
guroasă a faptelor, fără a tolera
ceva din ceea ce nu se justifică
valoric. Analiza critică aplicată
unor date științifice, activității
individuale sau colective, compor-
tamentelor etc. își propune să
discearnă în termeni contradicto-
rii adevărul de fals, pozitivul de
negativ și să scoată în evidență
erorile, defectele și cauzele lor
pentru a le elimina. în viața so-
cială și educație c. este constructi-
vă în măsura în care fără a ignora
ceea ce este pozitiv și prin spriji-
nirea pe acesta, acordîndu-se oa-
menilor încredere, contribuie la
diminuarea și înlăturarea deficien-
țelor. Criticismul este o exagerare
a c. și tratarea negativistă unila-
terală a obiectului supus analizei.
CRIZĂ, moment sau fază a
unui proces, constînd din conflic-
te acute, privațiuni, decompen-
sări, neacoperire a unor expecta-
ții, dificultăți și alte fenomene
negative ce pot fi urmate de pro-
gres sau regres. Există c. de creș-
tere legate de relațiile dizarmo-
nice ce intervin in evoluția orga-
nismului și care, de regulă, duc la
o etapă superioară a dezvoltării.
Momentele de c. nervoasă repre-
zintă contradicții a căror rezol-
vare coincide cu depășirea c.
în dezvoltarea psihică intervin,
după psihogeneticieni (H. Wal-
lon, Carlmichael) faze de c. care
se explică după Jnhelder nu atît
— Dicționar de psihologie161

prin condițiile evoluției psihice
ca atare cît prin cerințele educa-
ționale și sociale. M. Mead a con-
statat că la anumite populații
primitive nu există oca pubertă-
ții pentru că nu se pun anumite
probleme socioculturale. în genere
fenomenele de c. psihică pot fi
calificate ca normale sau anor-
male și de asemenea ca tranzito-
rii sau persistente. C. psihice sînt
specificate drept intelectuale, mne-
zice, voliționale și mai ales afec-
tive și de personalitate.
CROMOZOM, formațiune fili-
formă plasată în nucleul celu-
lelor care, prin constituția sa,
acid dezoxiribonucleic, histone și
alte substanțe specifice, îndepli-
nește funcția de purtător al ma-
terialului ereditar. Numărul și
forma c. sînt caracteristici ale
speciei. Omul deține două seturi
a cîte 23 de c. dispuși în pereche:
22 de perechi sînt autozomi sau
c. omologi funcțional, iar o pe-
reche este constituită din hete-
rozomi sau c. sexuali, diferiți prin
combinarea în perechea cromozo-
mică în celulele masculine (xy)
și cele feminine (xx).
CRONAXIE, după Lapicque,
timpul minim necesar (prag) pen-
tru a obține efect excitator la o
intensitate a stimulului egală cu
dublul reobazei (= intensitate ce
dă efect la un timp nelimitat).
Valorile c. se modifică în cazuri
patologice și cresc pînă la dispa-
riția efectului excitator, la orice
durată a stimulației. C. este un
parametru al excitabilității ner-
vilor și mușchilor.CRONOMETRARE, metodă de
măsurare și analiză a timpului
de muncă, a timpului de folosire
a utilajului și a celui de mișcare
și transformare a obiectului mun-
cii, a duratei elementelor unui
proces de producție, care se repeta
identic, de regulă, la fiecare uni-
tate de produs. Prin c. se studiază
timpul operativ sau cel de func-
ționare utilă a utilajului. C. poate
fi efectuată cu sau fără evalua-
rea ritmului de muncă, în mod
continuu, repetat, selectiv-gru-
pat, în funcție de durata elemen-
telor analizate și de necesitatea
studierii totale sau parțiale a
operației. C. continuă constă din
măsurarea diferitelor elemente de
muncă, studiate în succesiunea
lor tehnologică, fără întrerupere,
de la începutul pînă la sfîrșitul
operației (ciclului) respective. Sfîr-
șitul unui element corespunde cu
începutul celui următor, durata
elementului rezultînd fie prin
diferența între înregistrările tim-
pului curent, corespunzător punc-
telor de fixare, fie prin citirea
directă pe cronometru (la c. cu
revenire la zero). Procedeul se
utilizează la studierea operațiilor
care au elemente de muncă CLI
durata mai mare de 3 sec. Proce-
deul c. repetată constă din înre-
gistrarea duratelor elementelor de
muncă ale unei operații, luate se-
parat, într-o anumită ordine de
alternanță. Se utilizează la stu-
dierea elementelor de muncă avînd
o durată mai mică de 3 sec. Pro-
cedeul de c. selectivă constă din
înregistrarea separată a duratelor
unor elemente de muncă, ce seurmăresc în mod special, indiferent
de ordinea și durata lor. Proce-
deul de c. selectivă-grupată cons-
tă din înregistrarea duratelor ele-
mentelor de muncă ale unei ope-
rații grupate variabil de la un
ciclu la altul. Durata fiecărui
element în parte rezultă din dife-
rența dintre durata ciclului com-
plet și durata grupei cu elemente
ce nu conțin elementul de mun-
că ce urmează a i se stabili du-
rata. Se recomandă pentru stu-
dierea operațiilor ale căror ele-
mente de muncă au durate
scurte (sub 3 sec.) și pentru care,
din motive obiective, nu se pot
stabili timpii pe baza sistemelor
de normative de timp pe mișcări.
CUE-CUES, termeni aparținînd
teoriilor clasice asupra percep-
ției spațiului, introduși de He-
ring și Helmholtz, desemnînd va-
riate submecanisme perceptive ca-
re sînt confundate cu înseși pro-
prietățile corespunzătoare obiec-
tului. Cue-Cues înseamnă, în ace-
lași timp, mecanism, stimul, semn
și'simbol. Psihologii americani au
înlocuit acest termen cu clue-
clues, care etimologic înseamnă
„cheia", dar științific este unul
și același lucru cu cue-cues. Au
existat și mai există încă contes-
tații la adresa acestor împăr-
țiri ale mecanismelor perceptive
în subprocese. Așa cum ar?*'^
Smidth (1957), trebuie făcute
două modificări eso^yiaie în teo-
ria clasică d&=-^re ciie: a) este
necesar c* presupunem că fie-
care "Punct din spațiu este repre-
zentat de un punct pe retină.
Există un raport între puncte șienergia configurațiilor, ceea ce
reprezintă o calitate esențială a
stimulării perceptive; b) aceste
cue(s) sînt întotdeauna în interac-
țiune, în unele condiții unul din-
tre ei fiind mai important, în
altele, altul. Boring (1947) arată
că trebuie să se facă distincție
între cue și clue, în sensul că
cue se referă la ceea ce pune în
mișcare răspunsul, la senzații,
furnizînd materialul brut, iar
clue se referă mai mult la gîn-
dire, acționînd ca un calculator,
descoperind semnificații.
CULOARE, proprietate a ener-
giei radiante rezultînd din frec-
vența, amplitudinea și forma un-
delor, în anumite limite, recep-
ționată și discriminată vizual. Se
disting culori acromatice (alb,
gri, negru) și culori cromatice,
rezultate din' analiză spectrală și
prezentînd calități de nuanță,
puritate și strălucire.
CULORI FUNCȚIONALE, cu-
lori ce pot reprezenta un factor
important de întreținere a ca-
pacității funcționale a ochiului și
de prevenire a oboselii generale.
Influența psihică a culorilor este
cunoscută de multă vreme. S-a
constatat astfel că nuanțele în-
chise, întristează, iar culorile prea
vii obosesc. De aici ideea vop-
sirii pereților, a utilajului și în
general a obiectelor folosite în
procesul de producție, a camere-
lor de locuit, a birourilor de lu-
cru, a atelierelor de creație în
culori care să nu obosească. Pri-
mul factor ce trebuie luat în
considerare în alegerea culorilor
163

se referă la lumina pe care aces-
tea au posibilitatea s-o disper-
seze. Culoarea albă reflectă toate
radiațiile luminoase pe care le
primește cu cea mai mare eco-
nomie, deoarece nu absoarbe ni-
mic. Negrul este opusul aces-
teia, absorbind toate radiațiile
primite. în general, pentru a
obține o emoție pozitivă, foarte
importantă în creșterea capacității
de muncă, se folosesc culorile care
reflectă bine radiațiile luminoase,
care dau mai multă lumină și
sînt activatoare. Folosirea rațio-
nală a c.f. are urmări favorabile
asupra capacității do muncă și,
ca atare, micșorează numărul ac-
cidentelor de muncă, reduce re-
buturile, îmbunătățește calitatea
produselor, crește productivita-
tea muncii. Experimentările efec-
tuate pînă în prezent, la noi în
țară și în străinătate, au ară-
tat că rezultate bune se obțin
prin folosirea următoarelor cu-
lori: albastru-gri; bej și verde-pal.
CULPABILITATE, stare a ce-
lui care este dominat de senti-
mentul și ideea că a comis o
greșeală și resimte mai mult sau
mai puțin intens vinovăția sa.
De aici' așteptarea unei pedepse
sau chiar tendința spre auto-
pedepsire. Vinovăția poate să
aibă numai un caracter imaginar
sau să se reducă la gînduri,
intenții, dorințe nepermise. Ac-
centuarea stării de c. poate duce
la perturbări patologice. în mod
firesc însă, orice greșeală gravă
antrenează coiiflicteinorale, chi-
nuri ale conștiinței. In sens pato-
logic intervine complexul de c.CULTURĂ, concept de maxima
complexitate, încărcat cu o mul-
titudine de valențe și sen-
suri, de unde și dificultatea
definirii lui unitare. Krocker și
C. Kluckholn au inventariat 160
de definiții ale c, clasificabile în
șapte grupe: descriptive, istorice,
normative, psihologice, structura-
le, genetice și incomplete. Mai
vechi și uzitate sînt două în-
țelesuri ale termenului: a) c. ca
ansamblu al mijloacelor, tehnici-
lor, cunoștințelor, normelor și insti-
tuțiilor proprii unei societăți în-
tr-un moment istoric și caracte-
rizînd procesele materiale ale aces-
teia; în acest sens concret și
comparativ (E.S. Taylor) se poate
vorbi de mai multe c. și nu de
una în genere; b) c. ca stadiu al
evoluției formației spirituale a oa-
menilor și constînd din artă, mo-
rală, filosofic, drept, știință, reli-
gie etc; este un sens restrictiv,
privind doar sfera spirituală. O.
Spengler a introdus distincția
dintre civilizație, socotită C. mate-
rială și c. propriu-zisă, cea spi-
rituală. Această despărțire nu
poate fi absolutizată, dată fiind
nu numai posibilitatea decalaju-
lui, dar și interacțiunea necesară
dintre structurile materiale și cele
spirituale ale c. Fenomenul de c.
nu poate fi conceput și studiat
unilateral dacă este să urmărim
metodologia științifică introdusă
de marxism în domeniul disci-
plinelor sociale. De aceea trebuie
adoptat ca bază conceptul exten-
siv al C. ca fiind ansamblul mij-
loacelor, proceselor, produselor,
164c
,-tructimii.r care rezultă din sepa-
rarea și opoziția față de natu-
ră, din transformarea naturii și
emanciparea de aceasta în con-
strucția și existența sociocultu-
rală. Deci', este c. tot ce nu ține
nemijlocit de natură, de la o
simplă unealtă și pînă la cele
m.'.i înalte creații artistice, fiind
iw.uitat al muncii omului și
dezvoltării lui istorice. B. Mali-
nowski construiește teoria c. în
prelungirea biologiei. Iii scrie:
„Cultura este înainte de toate
uu aparat instrumental care per-
mite omului să rezolve mai bine
problemele concrete și specifice
pe care trebuie să le înfrunte
in mediul său cînd își satisface
trebuințele, sale." E. Boas, fon-
datorul școlii antropologice de la
Chicago, înțelegea pluralist c. și a
propus delimitarea de arii ale
c, studiul schimbărilor inter-
culturale și adîncirca specificului
fiecăreia din c. Fiecare din ele-
mentele unei c. îndeplinește func-
ții relaționale și reprezintă o
valoare. Aceasta devine nota dis-
tinctivă a fenomenelor de c.
iii- eu. este tratată moral, ca în
etnologi,.! (B. Malinowslu, Rad-
c'dfie-ljrown, C.L. Strauss) sau
'- "vergent pe modelul de perso-
n ihtate umană ca în antropolo-
gi culturală (G. H. Mead, A.
Kardiner, U. Linton). Socialul și
'•'iltur.diii sint așa de sudate
'"<:it ajung să se confunde, dacă
'"i se ține seama de coeficientul
'!'• valoare social-umană. Al. Tă-
"ase definește c. ca „totalitate a
produselor materiale și spirituale
"le muncii omenești, rezultate alepracticii și transformării mediului
natural și social, al dezvoltării și
perfecționării omului". Deci, ac-
centul se pune pe produse și
rezultate care exercită o influență,
mijlocesc semnificativ și diferen-
țial existența umană (v. Carame-
lca). De aici, preocuparea pentru
modele culturale implicite sau ex-
plicite ce reglează conduitele, sînt
transmise prin simboluri și con-
stituie realizările esențiale ale gru-
pelor umane. Mever Fortes con-
sideră că analiza cuUurologică se
oprește asupra „calificativelor" fe-
nomenelor sociale și, adăugăm noi,
asupra dinamicii lor progresive.
C. își încetează ființarea cînd nu
mai este generativă, nu produce
noi valori. Fiind un subsistem al
macrosistenuilui social, C. pre-
zintă un ruvel de funcționalitate
și o mare complexitate. în dina-
mica fenomenelor culturale intră
cu necesitate momentele: cog-
nitiv, pragmatic, comunicațional
și creativ sau axiologic. între
existențial și axiologic se constată
unitat". Studiul c. apelează la
variate strategii structuraliste,
factoriale sau istoriste. Analiza
fenomenelor culturale ține în-
totdeauna seama de o schemă
și de anumite categorii cum sînt:
după Pritchard, C. materială, or-
ganizarea economică, controlul so-
cial, concepția, arta, limba, edu-
cația sau, mai recent, după Wis-
sler, graiul, trăsăturile materiale,
arta, mitologia și știința, practi-
cile religioase, sistemele sociale
și familia, proprietatea, guvernă-
mîntul. Se caută o schemă uni-

cversuia aplicabilă tuturor c. sau
un „numitor comun" alcătuit din
categoriile proprii oricărei e. (G.
Murdock). Aceste categorii se cen-
trează în jurul existenței umane
și M- Titiev le grupează după
cele trei mari linii ale comporta-
mentului uman: a) omul fiță
de habitat 'economie, tehnolo-
gie); b) omul față de om (organi-
zare și relații sociale); c) omul
fața de necunoscut (simbolică,
cunoaștere). Importantă este sur-
prinderea ierarhiei și emergenței
sistemelor de c, acestea avînd o
legătură directă cu geneza per-
sonalității, în psihologie, terme-
nul de c. este aplicat pentru a
califica nivelul calitativ și mo-
dul de organizare a limbajului,
sentimentelor, atitudinilor și pen-
tru caracterizarea atît a con-
ținutului cunoașterii și trăirilor
cît și a stilului intelectual și
afectiv. Ralph Linton a folosit
termenul de „fundament cultu-
ral" al personalității.
CULTUROLOGIE, studiază și
interpretează științific fenomene-
le culturale. Termenul a apărut
pentru prima oară în scrierile
lui YV. Oitwald, 1909 (Knlturo-
logie). în 1939 L.A. White in-
ventează și introduce în litera-
tura antropologică americană ace-
lași termen, independent de J.
Oswald. Cultwologia lui L.A.
White este similară cu „știința
culturii" (E.S. Taylor). Din'punct
de vedere culturologic, cultura
reprezintă organizarea obiectelor
și evenimentelor depinzînd de
simboluri — limbă, obicei, unel-
te, credințe etc. — într-un con-text extrasouiritic, ci apoi ea
să fie studiată independent do
cei ce o creează și o poartă,
oamenii. K.H. Lowie arăta că
„în cursul ultimilor o sută de ani
a devenit tot mai clar că cul-
tura… reprezintă… un domeniu
distinct". Cultura nu poate fi
însă desprinsă de social, ea nu
este un fenomen supraorganic și
suprapsihic, culturalul și socialul
alcătuind un sistem mteracțio-
nist. în psihologie, se mențio-
nează metoda cuiturologică cons-
tînd din cercetarea și explica-
rea formațiunilor de personalitate
prin studiul morfologic al cul-
turii de apartenență.
CUNOAȘTERE, categorie filo-
sofică tratînd relațiile din' re su-
biect și obiect, modelul general,
de principiu, al asimilării și re-
construcției informaționale a lu-
mii obiective de către subiect.
C. comună este studiată de gnoseo-
logie iar cea științifică de episte-
mologie. Marxismul afirmă re-
lația de unitate dintre c. și prac-
tica soci il-istovică, aceasta din
urmă fiind izvor, bază și criteriu
de verificare a c. K. Gonseth
susține principiul „deschiderii la
experiență" al c. Teza cognosci-
bilității lumii, susținută de mar-
xism, se corelează cu cea pri-
vind adevărul obiectiv și cu
cea privind dialectica relațiilor
dintre adevărurile relative și ade-
vărul absolut către care omeni-
rea avansează nelimitat. în con-
secință, deși atribuită unui su-
biect-robot, și interpretată cate-
gorial, c. este recunoscută ca unproces ce reunește senzorialul și
logicul, empiricul și teoreticul și
care se desfășoară perpetuu în
ordinea interacțiunii dintre su-
biect și lumea sa. Reflectarea
caracterizează transferul adecvat
de la obiect la subiect dar nu
epuizează c. care modelează rea-
litatea după norme logice, uzînd
de coduri și mijloace semantice.
Specificitatea dar și ascensiunea
C. rezidă în aceea că ea nu numai
că asimilează lumea fizică a obiec-
telor dar și pe cea a acțiunilor,
acestea din urmă devenind, prin
interiorizare, operații mintale.
Prin coordonările interoperațio-
nale se construiesc diferite modele
ale lumii, acestea fiind suscep-
tibile și de studii formale, furni-
zate de o serie de epistemologi
moderni: R. Carnap, \V. Quine,
K. Popper, F. Gonseth ș.a. C.
este întotdeauna un proces psiho-
social cu o evoluție și tipologie
istorică. P.i?.£?t scrie; „cunoaș-
terea constă în construcția sau
reconstrucția obiectului cunoaș-
terii, astfel îneît să se sesizeze
mecanismul acestei construcții;…
a cunoaște înseamnă a produce
în gîndire pentru a reconstitui
modul de producere a fenome-
nelor". Dialectica procesului c.
a fost redată de Lenin: „de la
intuirea vie la gîndirea abstractă
și de la ea la practică, aceasta
fiind calea cunoașterii adevăru-
lui, a cunoașterii realității obiec-
tive" .
CURAJ, trăsătură caracterială
de ordin volițional constînd în
capacitatea de înfruntare conș-
tientă a pericolelor și de ac-țiune consecventă în condiții de
risc. Implică nu absența fricii,
ci stăpînirea și depășirea ei. „Să
nu-ți fie teamă de nimic mai
mult decît de teamă" (Emmer-
son).
CURBA ÎNVĂȚĂRII, reprezen-
tarea grafică a desfășurării și re-
zultatelor obținute într-un pro-
ces de învățare, pe abscisă în-
scriindu-se investițiile de timp,
iar pe ordonată progresele și gre-
șelile. C.î. are, de regulă, o formă
de S inițial intervenind o regresie
în fondul de cunoștințe certe,
iar apoi progresîndu-se în spi-
rală, în formarea deprinderilor
c.î. urcă inițial brusc și apoi mai
lent în cazul acțiunilor facile,
iar în cazul acțiunilor dificile
evoluează inițial lent și apoi urcă
brusc.
CURBĂ DE EVOLUȚIE, ex-
primarea grafică a modificărilor
de ordin cantitativ și calitativ ce
intervin în evoluția psihofizio-
logică a unui individ într-o anu-
me perioadă de timp. Se impun
trei tipuri de c.de e.: a) c. de e, de
tip a exprimă o evoluție accele-
rată în primele perioade de vîrstă
și o reducere a ritmului în perioa-
dele următoare; b) c. de e. de tip b
exprimă un ritm relativ lent al
evoluției în primele perioade și o
intensificare a ritmului ulterior;
c) c. de e. de tip c exprimă un ritm
uniform și moderat pe întreg
parcursul intervalului studiat.
CUTANAT, atribut al comple-
xului senzorial cu receptori peri-
ferici în piele și care include
tactul, simțul termic, durerea
periferică și probabil și alte for-
166167

mc de recepție protopatică prin-
tre care și rudimente de sensi-
bilitate la lumină (A. Leontiev).
Se consideră că subsistemul sen-
zorial c. reprezintă un senzorium
comun, este lă baza dezvoltării
tuturor celorlalte organe de simț.
CUTEZANȚĂ, caracteristică
comportamentală definită prin sfi-
darea pi imejdiei, temeritate, în-
drăzneală. Keferindu-se la planul
gîndurilor și ideilor unei per-
soane, c. este legată de afirma-
rea a ceea ce este nou, personal,
valoros, în pofida oricăror riscuri.
CUTIA NEAGRĂ (T5LACK-
BOX), metodă de bază a ciber-
neticii, fundamentată teoretic de
W.R. Ashby (1956). în strînsă
interacțiune cu metoda modelă-
rii, metoda „cutiei negre" pre-
supune cercetarea comportamentu-
lui unui si_:tem complex sau hi-
percomplex pe baza corelării mă-
rimilor de intrare ți a celor de
ieșire, fă, induse abstrac'ic de trans-formările care se petrec în inte-
rior, de. caracteristicile elementelor
componente. După măsurarea ri-
guroasă a mărimilor de intrai c
și de ieșire, se exprimă matema-
tic dependența mărimilor de ie-
șire de mărimile de intrare, pre-
cizîndu-se apoi natura compor-
tamentului, determinist sau pro-
babilist, și se formulează !ej;e,<
evoluției lui ulterioare. Di-a lun-
gul istoriei cercetărilor științifice,
se tinde spre trecerea de la c.n.
sistem complet, nedeterminat iu
detalii, la „cutia albă", adică 1.;
sistemul cunoscut în detalii și
astfel luat în stăpînire. 1/Selin-
viorismul s-a bazat mult pe mo-
delul c.n. analizînd relațiile din-
tre extremele sistemului cerebral
veriga aferentă, stimulările la in-
trare, și veriga eferentă, stimu-
lările la ieșire. Cercetarea psiho-
logică tinde să depășească meto-
da c.n., elucidînd conținutul pro-
ceselor și condițiilor interne, su-
biective.DICȚIONARELE ALBATROS
D
DACTILOLOGIE, sistem de co-
municare a cuvintelor cu ajuto-
rul degetelor, folosit de surdo-
muți. Fiecare literă este desem-
nată printr-un gest digitalopal-
mar. Este deci un alfabet „ma-
nual" conținînd atîtea semne di-
gitale cîte litere sînt în alfabe-
tul limbii respective. Astfel, cu-
vintele se comunică pe cale vizu-
ală. D. este intens folosită la
copiii surzi pentru formarea lim-
bajului și demutizare. Ulterior
ea își pierde din importanță,
tinzînd să fie înlocuită, mai ales
în relațiile cu normalii, prin la-
biolectură. Dactilograful este un
mod de comunicare tactilă cu
orbii surzi, prin aplicarea palmei
unuia asupra palmei celuilalt pen-
tru d., sau prin dermografie, tra-
sarea de litere pe palma celui ce
recepționează.
DALTONISM, cecitate croma-
tică parțială constînd din incapa-
citatea de a vedea roșul și ver-
dele, acestea fiind confundate în-tre ele. D. se explică printr-o
defecțiune constitutivă a siste-
mului vizual.
DARVINISM, teorie evoluțio-
nistă de însemnătate revoluțio-
nară prin care se întemeiază
biologia științifică. Față de la-
markism, d. reprezintă un pro-
gres important în sensul conce-
perii dialectice a acesteia. Factorii
la care recurge Darwin sînt: 1) Va-
riabilitatea sau diversitatea mo-
dificării organismelor datorită con-
dițiilor interne și influențelor de
mediu. 2) Ereditatea, prin care
se fixează și se transmit din ge-
nerație în generație variatele ca-
ractere dobîndite (fapt relativi-
zat și chiar contestat de curentele
neodarviniste). 3) Suprapopulația
sau tendința de sporire a numă-
rului indivizilor speciei peste con-
dițiile de subsistență oferite de
mediu. 4) Lupta pentru existență
sau pentru supraviețuire, luptă
ce se desfășoară în cadrul acele-
iași specii sau între specii apro-
J69

DD
piate. 5) Selecția naturală, prin
care se efectuează trierea și con-
tinuitatea celor mai apți, mai
bine adaptați condițiilor de exis-
tență. Acești ultimi factori au
fost puși de epigonii lui Dar-
win la baza d. social, curent
sociologic neștiințific ce propagă
idei reacționare, întrucît re-
duce legile dezvoltării sociale la
raporturi pur biologice. în ansam-
blul său d. reprezintă o concep-
ție biologică materialistă și a
slujit ca bază pentru dialectica
marxistă. D. i se datorește prima
demonstrație argumentată a ori-
ginii animale a omului. Darwin
a pus și bazele psihologiei gene-
tice. Tot în cadrul d. s-a formu-
lat o teorie despre rolul adapta-
tiv al emoțiilor și expresiilor
emoționale. D. clasic a fost pre-
lungit și dezvoltat prin neodar-
vinism sau genetică, antropolo-
gie culturală ș.a.
DAT, ontologic, ceea ce re-
prezintă realitatea obiectivă in-
dependent de subiect; epistemo-
logic, obiectul cunoașterii luat
ca atare, fără a fi supus prelu-
crării sau interpretării. Astfel este
în expresia engleză sense-data,
fapt senzorial elementar și brut.
Prin extensie, în psihologie, d.
semnifică un conținut și stări
psihice prezente la un moment
dat, imediate, impuse obiectiv sau
de desfășurările psihice anterioare
și care îndeplinesc rolul de pre-
mise senzoriale sau intelectuale,
urmînd ca abia ulterior să fie
supuse unei prelucrări sau elabo-
rări. Rezultate ale unui proces
de observare și înregistrare. Berg-son consideră ca spontane, di-
recte, d. imediate ale conștiinței.
Piaget scrie: „chiar pe terenul
cel mai preștiințific și embrionar
nu există date imediate". în
psihologia experimentală, fapte-
le brute obținute în urma in-
vestigației.
DATORIE MORALĂ, modali
tate a conștiinței, atitudinilor și
conduitei morale, dezvoltată prin
convertirea cerințelor, normelor
și principiilor morale în obligații
morale imperioase și realizată
consecvent în virtutea primatului
respectului (trebuie, — Sollen),
față de norme și în baza necesității
interne ca reflex al necesității
obiective sociomorale. Latură
practică, efectorie a conștiinței
axiologice, sociale, cetățenești,
profesionale. în genere d.m. cores-
punde unui mod de organizare
caracterială ce implică atît for-
mă (aspirația generică și senti<
mentulspre îndeplinirea datoriei,
deprinderea de a răspunde obliga
țiilor, dispoziția voluntară co-
respunzătoare, conștiinciozitatea),
cît și conținut (conștiință mo-
rală înaltă, responsabilitate, con-
vingeri și simțăminte ale valorii).
Conștiința d.m. se dezvoltă ini-
țial prin constrîngeri, persuasiuni,
exersări, dar nu rămîne circum-
scrisă unei morale heteronome, ci
se integrează tot mai mult în
morala autonomă pe măsură ce
se dezvoltă laturile ei de conți-
nut. I- Grigoraș afirmă că liberta-
tea voinței trebuie să fie consi-
derată condiția sine qua non a
îndeplinirii datoriei, pentru că în-
săși libertatea este conștiința uneinecesități social-obiective. După
I Grigoraș, „autodeterminarea mo-
rală a omului are loc nu numai
prin intermediul datoriei, ci și prin
mijlocirea plăcerii, dragostei, pa-
siunii, conștiinței valorii etc." D.m.
este o dimensiune esențială a
binelui moral care se sprijină
pe principiul de bază al „celui
mai bun lucru de făcut".
DĂRUIRE DE SINE, înclina-
ție a caracterelor superioare de
a-și devota întreaga ființă unor
cauze înalte, unor acțiuni sau
persoane, depășind interesele per-
sonale de autoconservare.
DEBILITATE MINTALĂ, for-
ma cea mai ușoară de înapoiere
sau deficiență mintală, și, în
genere, de slăbiciune a activită-
ții psihice. Se distinge o d.m.
congenitală (oligofrenia) și una
dobîndită, în urma unor mala-
dii neuropsihice (epilepsie, schi-
zofrenie, encefalită, traume cra-
niene ș.a.). D.m. se caracterizează
prin glndire insuficient dezvoltată,
manifestată, prin înțelegere greoaie,
limitată la aspectele concrete ale
fenomenelor și situațiilor de viață,
dar și prin primitivism emoțional
și slăbiciune de voință. Debilul
mintal este aproape incapabil de
gîndire abstractă, nu poate se-
siza legăturile generale, esențiale,
dintre obiectele și fenomenele
realității, iar capacitățile de cri-
tică, discriminare și de calcul
matematic sînt precare. Sub as-
pect comportamental, are price-
peri și deprinderi de conduită
civilizată, dar prezintă o labili-
tate în manifestările sale; este
ușor influențabil, credul, naiv.Posibilitățile de muncă, de efort
intelectual sînt reduse. Probele
psihologice de inteligență situ-
ează nivelul mintal al debilului
mintal între 7 și 12 ani. I.M.
Soloviov (1959) arată că, întru-
cît d.m. implică o slăbiciune și
nedezvoltare a celui de-al doilea
sistem de semnalizare și a func-
țiilor reglatorii exercitate de aces-
ta asupra primului sistem, și
structurile perceptive sînt afec-
tate, deci sînt reduse și capaci-
tățile de observare sau intuiție
corectă. Copiii cu d.m. sînt edu-
cabili, pot fi școlarizați, sînt
capabili, în anumite limite, să
învețe, să citească, să scrie, să-și
însușească unele noțiuni concrete
(după C. Puf an — comparația
este metoda optimă) și să-și for-
meze priceperi și deprinderi
simple, practice. Pregătirea lor
se realizează în școli ajutătoare,
unde li se aplică didactici și măsuri
educative speciale și li se asigură
necesarul de cunoștințe compati-
bil cu nivelul dezvoltării lor psi-
hice, iar, în final, o calificare
profesională corespunzătoare cu
posibilitățile lor. M. Roșea (1968)
constată că în cazuri de d.m. se
obțin rezultate mai bune în școala
ajutătoare decît dacă respecti-
vul copil este integrat în învăță-
mîntul general. întrucît întîrzie-
rea este în același timp intelectuală
și emoțională, iar pe măsura
avansării în vîrstă și a eviden-
țierii dificultăților de adaptare,
intervin blocaje și tulburări emo-
ționale ce agravează deficitul in-
telectual, o serie de psihologi (I.
Bider — 1968, P. Torrance 1971,
110

D
S. Luugu-Nicolae — 1975) pi~
pun și demonstrează necesitatea
și eficiența a diferite tipuri de
psihoterapie (artistică, ludică,
ocupațională, de grup etc.) în
recuperarea și reeducarea copiilor
afectați de d.m. Spre deosebire
de celelalte forme de înapoiere
mintală (idioție și imbecilitate),
debilul mintal, cu toate insufici-
ențele sale mintale, se poate
adapta și integra satisfăcător în-
tr-o activitate utilă.
DEBLOCARE, ridicarea sau în-
lăturarea blocajului (inhibării
afective) ce reține reacțiile, acti-
vitatea mentală și exteriorizarea.
D. se obține prin înlăturarea ac-
țiunii cauzelor ce au provocat
blocajul sau prin comutarea aten-
ției, prin formarea de noi motive,
prin tonificare afectivă etc. Une-
ori folosesc și substanțele psiho-
tonice. în teoria creativității se
are în vedere un blocaj anti-
creator datorit conformismului,
fricii și comodității și despre o
d. prin motive și atitudini crea-
tive.
DECENTRARE, după J. Pia-
get, anularea efectului de centrare,
ca urmare a coordonării (punerii
în relație) unor centrări dife-
rite, ale căror efecte se compen-
sează reciproc- Cităm din Pia-
get: „Decentrare, adică asimi-
lare prin punere în raport a
obiectelor asimilate"; — „decen-
trarea progresivă a acțiunii pro-
prii, deci eliminarea egocentris-
mului în profitul compoziției în-
chise și reglate, prin faptul că
acțiunile inițiale devin reversibile
și operatorii"; — „subiectul estecu atît mai activ cu cît ajunge
mai mult sâ se decentreze sau
mai bine spus, decentrarea este
însăși măsura acțiunii sale eficac»;
asupra obiectului"; — „este im-
posibil ca la vreun nivel să se-
parăm obiectul de subiect. Exi-.-
tă numai raporturile dintre aces-
tea, dar aceste raporturi pot fi ni;: I
mult sau mai puțin centrate sau
decentrate și în această inver-
siune a orientării constă trece-
rea, de la subiectivitate la obiec-
tivitate". Piaget are în vedere d.
în raport cu subiectul; deci d.
este un fel de centrare asupra
obiectului, o reflecare organizată
prin coordonări ce asigură obiec-
tivitatea. D. poate fi relativa
(prin compensare) sau absolută
(operatorie). După nivel și con-
ținut se disting d. perceptive
(reglare ce permite o echilibrare
între componentele obiectului),
intuitive (dezvoltate prin regla-
rea formelor în prelungirea d.
perceptive), d. intelectuală, ce se
realizează la nivelul conceptelor
prin coordonări reversibile ce
permit conservarea invarianților
și construirea explicațiilor și, în
fine, d. afective caracterizate ca
„interes pentru sursele de plăcere,
concepute ca distincte de acțiunea
proprie". Exemplu de ^.perceptivă:
dacă se dau două linii drepte și
egale, în loc să se atribuie uneia din
ele un rol privilegiat, se întreabă
simplu dacă ele sînt egale sau
inegale. Atunci, așa-numita eroa-
re a etalonului dispare, ceea ce se
explică prin coordonarea (pune-
rea în relație) a două centrări
ale căror efecte deformante se anu-lează reciproc (daca centrarea
urței linii de 5 cm echivalează cu
,alungirea" ei cu 10%, atunci
'creșterea absolută a valorii fie-
căreia dintre ele se compensează
reciproc, raportul dintre ele ră-
mînW același 5/5 = 5,5/5,5 =
'== 1). Exemplu de d. intelectu-
ală: dacă în experiența cu ajun-
gerea parțială (micșorarea handi-
capului) a două vehicule care
se deplasează în același timp,
copilul poate lua în considerare
jiu numai punctele lor de sosire,
ci și pe cele de plecare, atunci
'el va ajunge să aproximeze
corect diferențele de viteză, ceea
ce se explică prin coordonarea
(punerea în relație) a centrării
punctelor de sosire cu centrarea
punctelor de plecare, care nece-
sită parcurgerea traiectoriilor res-
pective cu privirea și conștienti-
zarea diferențelor lor de lungime;
or, la lungimi diferite ale traiec-
toriilor parcurse în același timp,
dacă punctele de plecare ar fi
fost distanțate, mobilul B ar fi
depășit mobilul A, depășirea nece-
sitînd atunci o viteză' de miș-
care mai mare. Cît privește d.
afectivă aceasta, după opinia noas-
tră, se integrează într-o formă
mai cuprinzătoare de centrare și
d., aceea a valorilor sau axio-
logică. Fenomenul este ilustrat
de trecerea de la morala utili-
.tară și subiectiv-heteronomă, la
morala autonomă ce integrează
valori sociale obiectivate. Encul-
turația presupune o progresivă d.
a valorilor. La sugestia noastră,
-V. Mihăilescu a studiat procesul
de culturalizare ca d. axiolo-gică, aceasta implicînd și cons-
truirea sentimentelor la nivelul
valorilor sociale superioare.
DECEREBRARE, operație de
secționare și îndepărtare a emi-
sferelor cerebrale (menținîndu-se
centrii inferiori), practicată experi-
mental pe animale în scopul studie-
rii anumitor funcțiuni ale creieru-
lui. Antrenează perturbări de
comportament și deficiențe adap-
tative cu atît mai grave cu cît
animalul este situat pe o treaptă
mai avansată în scara filogene-
tică. Nu numai la reptile dar și
la păsări d. are consecințe minore
și pasagere; la un mamifer ea
produce o cronică incapacitate
adaptativă. Decorticarea este ope-
rația de îndepărtare a cortexului,
deci a stratului cenușiu al emi-
sferelor cerebrale.
DECIBEL, unitate de măsură
a nivelului de presiune acus-
tică (simbolizată dB) care repre-
zintă nivelul presiunii acustice,
al cărui raport față de pragul
convențional de 2 • IO"5 N/m3,
luat ca nivel zero, are logarit-
mul zecimal înmulțit cu 20,
astfel determinîndu-se unitatea
(dB). O ambianță sonoră pînâ
la 40 dB este considerată liniș-
tită, către 60 dB devine zgomo-
toasă, la 80 dB foarte zgomo-
toasă, iar a.proape de 140 dB
devine asurzitoare, insuportabilă,
atingînd pragul durerii.
DECILAJ, metodă de etalo-
nare a testelor în statistica psi-
hologică, avînd la bază calculul
procentual. Ca unitate etalon
este folosită decila. Limitele d.
se calculează cu ajutorul frec-
173
\

D
venței cumulate. Se recomandă
să nu se aplice d. pe un eșan-
tion mai mic de 100 de subiecți.
Metoda d. ne permite: a) forma-
rea unei reprezentări de ansam-
blu despre nivelul general al
performanței într-un colectiv dat;
b) punerea performanțelor de la
diferite probe pe o bază compa-
rabilă.
DECILĂ, unitate etalon, în
statistica psihologică, folosită la
clasificarea subiecților după per-
formanța obținută la o anumită
probă. Potrivit convențiilor sta-
bilite în statistică, prima d. va
cuprinde primii lO°/o subiecți, cu
rezultatele cele mai bune sau
cele mai slabe, a doua d. 20%
din subiecți ș.a.m.d.
DECIZIE, modalitate de de-
pășire a unui conflict cognitiv
sau afectiv, hotărîre sau opțiune
ce survine ori de cîte ori în
desfășurarea unei activități apar
evenimente care împiedică anti-
ciparea cu certitudine a evolu-
ției situației, respectiv atunci
cînd asupra evoluției situației,
în care este angrenat individul,
acesta nu poate face decît supo-
ziții, în situațiile în care indi-
vidul poate prevedea cu cer-
titudine efectele oricăreia dintre
acțiunile sale sau ale evenimen-
telor exterioare, nu se pune
problema alegerii acțiunilor, aces-
tea fiind dictate de însăși va-
loarea sau utilitatea lor pentru
individ (în baza postulatului care
atribuie comportamentului uman
tendința maximizării utilității).
Individul destochează din sto-
cul „memorie" modelul de acțiu-ne, însușit anterior (condiție de-
finitorie a situației de certitu-
dine), prin intermediul căreia știe
că va obține o anumită utilități;
cotabilă. în situațiile de incer-
titudine se întrevăd mai multe
căi de acțiune, diferențiate atit
pe planul utilității, cit și pe acela
al probabilității succesului. Sînt
mai multe definiții ale d.: K. I)u-
dley: „…selectarea unui curs de
acțiuni dintr-un număr de alter-
native:; L.M. Le Maitour „…ale-
gerea între două sau mai multe
alternative: alegere rațională pe
bază de informație sau afecti-
vă"; Sweetland și W. Haythorn:
„…selecția unui răspuns dintr-un
ansamblu de răspunsuri poten-
țiale"; J. Tiffin și E.J. Cormick:
„…o funcție mediată care pre-
cede acțiunea"; R. Gagne: „… pro-
ces de alegere sau judecată care
apare cînd subiectul cunoaște
mai multe cursuri de acțiune po-
sibile, care, toate, duc la o
situație adecvată"; H. Pieron;
„.. .căutarea unei corespondente
optime la un automat, între
ieșiri și intrări, ținînd seama de
costul trecerii de la informare
la decizie"; V. Ceaușu: „Orice
modificare de comportament care,
decurgînd dintr-o trebuință, este
declanșată, după un proces de
evaluare, in vederea realizării [adu-
cerea în momentul prezent) a unui
„obiect" prefigurat, respectiv acțiu-
nea prin care se încearcă concre-
tizarea, într-un sens dat, a viito-
rului", în teoria statistică a d.
determinarea variantei de acțiu-
174D
fie, pentru care produsul dintre
utilitate și probabilitate (a suc-
cesului sau reapariției evenimen-
tului scontat) are valoare ma-
ximă. Momentele d.: 1) identi-
ficarea principalelor variante ale
acțiunii și estimarea consecin-
țelor lor; 2) ierarhizarea efecte-
lor previzibile, pe căile de acțiune
conturate, în urma aprecierii lor
prin prisma utilității (subiectivă)
sau a valorii (obiectivă) sociale;
3) estimarea probabilităților de
reușită sau de eșec pentru fiecare
variantă de acțiune; 4) adoptarea
strategiei de acțiune (de tipul
minimax: „obținerea valorii maxi-
me, a cîștigului minim posibil"
sau „maximinizarea cîștigului",
sau de tipul maximin: „reduce-
rea la nivelul minim a pierderii
maxime posibile" sau „minima-
lizarea pierderilor"); 5) reduce-
rea variantelor de acțiune pînă
Ja „structura alternativelor" (dile-
ma) în care se înfruntă, de re-
gulă, o variantă de acțiune carac-
terizată printr-o probabilitate ma-
re a unui cîștig de valoare mică
și o alta oferind un nivel mare
al cîștigului dar o probabilitate
mică a obținerii acestuia; 6) înlă-
turarea structurii alternativelor
și investirea uneia dintre va-
riantele de acțiune cu atribu-
tul de „optimă". Tipuri de d.
Printre criteriile mai larg uti-
lizate pentru clasificarea d. se
numără; a) gradul de determi-
nare a situațiilor anticipate (mai
precis, cantitatea de informație
a situației prezente; b) consis-
tență și tranzitivitate; c) „adver-
.sarul de joc"; d) caracterul rela-ției subiect-situație. în funcție de
cantitatea de informații a si-
tuației actuale se disting: a) acțiu-
nea în condiții de certitudine,
atunci cînd evoluția situației este
anticipată cu probabilitatea 1 sau
0, nivelurile certitudinii nepunînd
probleme de alegere între variante
de acțiune, răspunsul la forma
pe care o va lua situația fiind
preelaborat și însușit prin învă-
țare, în această categorie intră
și situațiile în care calea de acțiu-
ne unică este susceptibilă de a fi
găsită prin raționament; b) d.
propriu-zisă, respectiv elabora-
rea modelului acțiunii în con-
diții de incertitudine. Aces-
tea implică întotdeauna asuma-
rea unor riscuri și ca urmare se
pot diferenția în: prudente (ac-
ceptarea acțiunii numai în con-
dițiile în care probabilitatea suc-
cesului este superioară lui 0,5),
hazardate (cînd succesul și eșe-
cul apar ca echiprobabile) și
riscante (cînd probabilitatea suc-
cesului este inferioară lui 0,5).
în funcție de consistență și tran-
zitivitate se disting: a) d. sta-
tică, reprezentată prin alegerea
unică, nerepetabilâ, ireversibilă.
Asemenea d. apar în activitatea
politică pe cîmpul de luptă, în
anumite activități profesionale în
condiții de acută criză de timp,pre-
cum și în anumite momente din
viața' individului (alegerea pro-
fesiei) etc; b) d. stochastice, con-
stînd în lanțuri de d., în care pa-
rametrii fiecărei verigi suferă
modificări în funcție de rezul-
tatele obținute anterior. Ele se
caracterizează deci printr-o anu-
175

D
mită lipsă do consistență și tran-
zitivitate, care facilitează adapta-
rea la condițiile mereu noi ale
activității; c) prin „adversar de
joc" se înțelege factorul genera-
tor al evenimentelor care măresc
în asemenea măsură nedetermi-
narea situației actuale incit împie-
dică anticiparea cu certitudine a
evoluției ei. Din acest punct de
vedere se disting: a) „Jocul contra
naturii". în situațiile ce se sub-
sumează acestei denumiri adver-
sarul îl constituie natura în în-
țelesul larg de sumă a factorilor
impersonali generatori de eveni-
mente cu grade diferite de pre-
vizibilitate sau chiar imprevizibile,
susceptibile de a facilita sau a
îngreuna atingerea scopurilor ur-
mărite de individ. în această cate-
gorie intră situațiile care apar
în decursul așa-numitelor „jocuri
de noroc", cele create de variațiile
unor factori cum sînt cei meteo-
rologici etc. b) „Jocul contra
sine". Are o structură asemă-
nătoare cu forma anterioară, de-
osebirea constînd în faptul că
adversarul de joc se identifică
cu propria persoană. Confrunta-
rea are loc între aspirații și posi-
bilități, între ceea ce vrea și ceea
ce poate efectiv individul, c) „Jo-
cul pluripersonal". Sub această
denumire sînt cuprinse situa-
țiile în care individul este con-
fruntat cu strategiile altor per-
soane, d) în funcție de caracterul
relației subiect-situație se dis-
ting d. exprimînd: 1) Situația
de inferioritate, care definește po-
ziția în care se plasează în și față
de mediu, atunci cînd simte sauapreciază că posibilitățile sale
de acțiune sînt insuficiente pen-
tru învingerea dificultății pro-
blemei cu care este confruntat.
Printre formele active ale con-
duitei în această situație se nu-
mără: lașitatea, respectiv ten-
dința de a părăsi cîmpul acțiunii,
precum și panica, manifestată
prin reacții generalizate (așa-
numita „avalanșă de reacții").
Formele pasive ale conduitei,
în această situație, includ: panica
manifestată prin inhibiție gene-
ralizată (înrudită cu așa-numitul
„reflex de moarte aparentă"), re-
semnarea, teama (de tipul anxie-
tății). 2) Situația de echilibru, ca-
racterizată prin conștiința faptu-
lui că forțele proprii sînt sufi-
ciente pentru învingerea difi-
cultății situației, se manifestă
prin prudență, stăpînire de sine,
calm. 3) Situația de superiori-
tate (de dominare). Se caracteri-
zează prin deplină încredere în
forțele proprii și prin sentimen-
tul că dificultățile situației pot
fi învinse. Forma pasivă a con-
duitei în această situație, con-
stînd în participarea formală la
activitate, se manifestă prin in-
diferență, lipsă de interes, bla-
zare, atitudinea de minimalizare a
dificultății, a riscurilor. Formele
active sînt reprezentate prin: în-
drăzneală, actul de curaj și actul
eroic. îndrăzneala se diferențiază
de curaj prin absența cunoașterii
pericolului. Astfel, deși îndrăz-
neala și actul de curaj înseamnă
în egală măsură acceptarea ac-
țiunii, substratul lor este deo-D
sebit: necunoașterea situației și
absența conștiinței riscului în
cazul îndrăznelii; cunoașterea si-
tuației și asumarea conștientă a
riscurilor, pe fondul încrederii
în propriile forțe, în cazul actu-
lui de curaj. Iar actul eroic în-
seamnă anularea factorului utili-
tate (personală) pe fondul aceluia
care reprezintă valoarea (socială)
și acceptarea oricărei eventuali-
tăți, chiar a certitudinii de ni-
velul zero, cu privire la propria
securitate. Actul d. implică: sco-
pul ideal, exprimînd ceea ce ar
dori individul să obțină, înaintea
oricărei evaluări a mijloacelor sa-
le de acțiune; nivelul aspira-
ției, scopul concret pe care își
propune să-1 atingă (definit de S.
Siegel drept „punctul din regiu-
nea pozitivă a scalei de utilitate
aplicată la o variabilă de realizare
care se identifică cu cei mai înalt
dintre scopurile între care modi-
ficarea funcției utilității este ma-
ximă" ; intensitatea aspirației, ten-
siunea psihică ce ia naștere o dată
cu fixarea sau alegerea unui scop,
în care se îmbină intensitatea mo-
tivației și nivelul scopului (cu
cît acesta este mai ridicat cu atît
intensitatea aspirației este mai
mare); nivelul sperat al scopului,
exprimînd ceea ce crede indivi-
dul că va obține; percepția per-
formanței, ceea ce crede individul
că a obținut înainte de a cunoaște
rezultatul exact al acțiunii.
DECODIFICARE, proces de
transformare a semnalelor unui
alfabet-cod, în semnale echiva-
lente, proprii sistemului receptor/
destinatar, pe baza unei anumitereguli, transformare realizată de
traductorii de intrare a siste-
mului. Este procesul invers codi-
ficării, adică:
L = P(ZJ g Z -> a; 6 A)
alfabet-cod alfabet
de bază
Psihologic, d. înseamnă trece-
rea de la semn la semnificație, de
la informația reproductivă la
cea de comandă, de la reflex sen-
zorial la senzație, percepție etc.
Forma cea mai înaltă a d. este
înțelegerea.
DECOMPENSARE, proces in-
vers compensării constînd din per-
turbarea echilibrului în urma
unui deficit sau privațiuni. Supri-
marea compensării. Manifestare
clinică a epuizării sau a depășirii
resurselor funcționale ale unui
organ lezat (ex. apariția semne-
lor de insuficiență cardiacă etc.)
DECONDIȚIONARE, în neuro-
fiziologie, slăbirea și stingerea
reflexelor condiționate ca urmare
a neîntăririi lor îndelungate (se
presupune că nu dispar cu totul,
dată fiind facila lor restabilire).
în psihoterapie, d. constă în for-
marea unei condiționări negative
(de apărare, de fejecție) la sti-
mulii ce au fost condiționați în
chip patologic. Astfel la alcoolici
sau drogomani se dă odată cu
dozele de alcool eau morfină și o
substanță cu efecte vomitive.
De aici d. față de consumul de
alcool sau drog. Termenul se
mai folosește și pentru a desemna
tehnici de a'șa-zisă „spălare a
creierului".
12

D
D
DEDUBLAREA PERSONALI-
TĂȚII, fenomen psihopatologic de
disociere a unității personalității
prin dedublarea ființei, apariția
a două euri diferite ce evoluează
succesiv sau simultan și deter-
minînd două tipuri de compor-
tament. Cele două euri coexistă,
unul fiind normal și conștient,
iar altul patologic și bazat pe
o motivație inconștientă. Sin-
drom întîlnit în isterie, psihoze
alcoolice, stări maniacale și schi-
zofrenie.
DEDUCȚIE, strategie a gîndirii,
formă fundamentală de raționa-
ment, constînd din trecerea de la
aserțiuni generale la concluzii asu-
pra unor fapte particulare, întrucît
acestea din urmă sînt subordonate
primelor. D., arată Goblot, evi-
dențiază necesitatea unei relații
și este mult mai riguroasă decît
inducția. Silogismul este forma
-tipică a d. bazate pe judecăți
categorice. Există și d. realizată
în formă ipotetică sau disjunctivă.
DEFECTOLOGIE, disciplină psi-
hopedagogică care se ocupă
de particularitățile psihofiziolo-
gice ale dezvoltării copiilor cu de-
ficiențe fizice și psihice și cu
legile, metodele și tehnicile edu-
cării și reeducării lor, a instruirii
și adaptării lor la muncă. D. se
ocupă de surdomuți, orbi și
ambliopi, logopați, debili min-
tali și deficienți motori. în con-
textul d. se dezvoltă psihologia
deficienților senzoriali și min-
tali și, de asemenea, capitole de
pedagogie specială adecvată ce-
rințelor pedagogico-medicale ale
recuperării și compensării funcții-lor deficiente. Se face o deose-
bire între patologie și deficiență.
Deficienții senzoriali, motori și
mentali sînt considerați nu anor-
mali, ci anomali. D. contempo-
rană își asumă următoarele sar-
cini: a) stabilirea structurii defi-
cienței și definirea posibilităților
de corecție și compensare; b)
fundamentarea principiilor de cla-
sificare a copiilor anomali; c)
studierea particularităților vieții
și activității copiilor deficienți în
anumite condiții sociale; d) elabo-
rarea sistemului de educare și
instruire diferențiat după defi-
ciențe; e) stabilirea scopurilor,
conținutului și metodelor instruirii
și educării în raport cu cerințele
contemporane; f) elaborarea me-
todelor de pregătire practică, de
calificare într-un anumit dome-
niu și de profilaxie a pertur-
bațiilor care ar putea să survină
ulterior (C. Puf an).
DEFICIENT, persoană cu o
lipsă, o lacună morfofuncțională
înnăscută sau survenită. Defi-
ciențele sînt anomalii dar nu
reprezintă ceva patologic. Se dis-
ting d. senzoriali, motori și min-
tali. Prin extensiune, se vor-
vește și despre d. morali.
DEFINIȚIE, operație logico-se-
mantică exprimată într-o propo-
zițiune concisă prin care se indică
proprietățile esențiale ale unui
obiect, fenomen, stare, se preci-
zează semnificația unui semn.
D. stabilește o identitate de sem-
nificație cognitivă între terme-
nul de definit și descripția (expli-
cația), centrată în jurul unui
termen definitor. Identitatea deconținut între termen și pro-
poziția definitorie exclude însă
formulele tautologice. Conform
logicii aristotelice d. se construieș-
te prin raportarea la genul pro-
xim și stabilirea diferenței speci-
fice. Această formulă clasică nu
satisface toate cerințele cunoaș-
terii științifice. Se disting d. a
obiectelor și d. a termenilor. în
acest ultim caz, d. poate fi stipu-
lativă, recurgînd la etimologii
sau stabilind o convenție. în
d. unui obiect se cunosc forme
empirice, practice și abstract-
geometrice. C. Popa dezvoltă o
teorie modernă a d. dintr-o dublă
perspectivă semiotică și praxio-
logică. După acesta funcțiile d.
sînt: referențial-designatoare, de
introducere a unui termen sau
expresii noi, de concentrare a
informației, de evidențiere a schim-
bărilor intervenite în conținut, sin-
tactic-calculatorie, ce justifică în-
locuirea într-un context propo-
zițional a definitului prin defi-
nitor și invers. Se admit noi
forme de d. cum sînt cea ostensivă
constînd din precizarea înțele-
sului unui termen în cadrul unei
comunicări prin indicarea și per-
ceperea obiectului-etalon, d. ope-
rațională ce delimitează un sens
prin anumite rezultate obținute
în cadrul unor acțiuni experimen-
tale sau practice și, de asemenea,
d. realizate explicit sau implicit,
sintactic sau semantic prin recu-
rență. Deci, în psihologia cu-
noașterii modalitățile de desface-
re a implicațiilor unor semnificații
sînt numeroase, variate și în con-
tinuă evoluție.DEFULARE, proces invers re-
fulării, constînd din eliberarea
tendințelor refulate, din readuce-
rea lor în conștiință și din re-
ducția tensiunilor acumulate. D.
implică activarea funcțiilor ca-
tharsice și eliberarea de tensiuni'.
DEGENERESCENTĂ, regresiu-
nea treptată a unui organism
(sau unui organ) de la o formă
superioară către un prototip in-
ferior. Anomalie anatomică și
funcțională ce reprezintă o de-
viație de la sistemul normal de
proprietăți ale speciei și care se
accentuează din generație în ge-
nerație. Prin extensiune, se poate
referi și la domeniul psihic, spi-
ritual si moral.
DEJA VU (PȘEUDOMNEZIE),
iluzie a gnoziei constînd în falsa
recunoaștere, în simțămîntul de
familiaritate, de apartenență la
propria experiență a unor per-
soane sau situații pe care subiec-
tul le întîlnește, real, pentru
prima dată.
DELIBERARE (lat. delibera-
re—a, cîntări), proces intelec-
tual de examinare cît mai com-
pletă a unui fapt cu relevarea
argumentelor și motivelor pro
și contra în vederea adoptării
unei decizii. în d. reflexia conștien-
tă intervine în prim plan, dar
după Lacheliere, influențează și
unele mobiluri afective con-
știente.
DELINCVENTĂ JUVENILĂ, fe-
nomen ce include totalitatea în-
călcărilor de norme sociale săvîr-
șite de către tinerii sub 18 ani,
încălcări sancționate penal. Fac-
torii d. nu sînt numai de ordin in-
179
178 12*

D
dividual, ci, în special, de ordin
social. Marea majoritate a delinc-
venților provin din familii dezor-
ganizate. Un alt factor genera-
tor de d. este grupul ce întreține o
subcultură bazată pe valori nega-
tive, deviante. Alte influențe ne-
gativ&»pot fi puse pe seama roma-
nelor și filmelor ce cultivă vio-
lența și încurajează agresivitatea.
în geneza d.j. o condiție internă,
importanta, este frustrația. Sta-
tistic se constată,,- apartenența
tinerilor delincvenți fie la fa-
milii foarte paupere, fie deosebit de
prospere, în care se întrețin con-
diții ce conduc la supradimen-
sionare a trebuințelor, necesită-
ților, pretențiilor. Aceste aspi-
rații și scopuri sînt realizate pe
căi neacceptate de către socie-
tate. D.j. poate fi clasificată
după: a) gradul de intenționali-
tate: prezența sau absența inten-
ției; b) gradul de responsabili-
tate: perfect responsabil, intelect
redus, boală mentală, intoxica-
ție; c) participare la comiterea
delictului: singur, în grup; d)
repetabilitatea infracțiunii: pen-
tru prima oară, recidivă. Des-
prindem cîteva caracteristici psi-
hice ale delincventului: a) încli-
nația către agresivitate, fie la-
tentă, fie manifestă, ce este ba-
zată pe un fond de ostilitate, de
negarea valorilor socialmente ac-
ceptate: munca, de exemplu;
b) instabilitatea emoțională, ge-
nerată de carențe educaționale și,
în ultimă instanță, de fragilita-
tea eului; c) inadaptarea socială,
provenită din exacerbarea sen-
timentului de insecuritate, pecare individul Câtitâ să-1 supri-
me, de exemplu prin schimbări;,i
deasă a domiciliului sau vaga-
bondaj, ori prin evitarea forme-
lor organizate de viață și mun-
că; d) duplicitatea conduitei, ma-
nifestă în discordanța dintre doua
planuri: unul, cel al comporta-
mentului, tainic, intim în care
se prepara infracțiunea, și celă-
lalt, nivelul comportamental de
relație cu societatea, prin can-
iși trădează de cele mai multe
ori infracțiunea; e) dezechilibru
existențial, exprimat prin patimi,
vicii, perversiuni, irosire absur-
dă a banilor etc. De cele mai
multe ori, minorii se modelează
după astfel de forme de mani-
festare, pe care le întîlnesc la
infractorii adulți înrăiți, veroși,
recidiviști. Sub aspect psihope-
dagogie, delincventul minor este
acel nevîrstnic ale cărui necesi-
tăți biologice, afective, intelec-
tuale, educative și sociale nu au
fost satisfăcute la timp și în
mod corespunzător normelor cul-
turale existente (R.K. Merton).
H. Eysenck consideră că tinerii
delincvenți provin din categoria
celor greu educabili. Cel mai
important lucru este, pentru so-
cietate, prevenirea d.]. Acțiunea
socială legată de prevenirea d.j.
este legată de elaborarea unor
instrumente de predicție știin-
țifică a acestui fenomen. Soții
Glueck, comparînd două grupe
de tineri, una formată din delinc-
venți iar alta, cantitativ egală,
din nedelincvenți, constată că prin-
cipalele deosebiri între cele două
loturi sînt explicabile prin tipul
180D
de relații socioafective din fa-
milia tînârului. Aceste relații re-
flectă disciplina și supraveghe-
rea efectuată de ' către părinții
copiilor, afecțiunea implicată în
viața de familie, coeziunea vieții
familiale. W. Kwaraceus indică
existența unor repere comporta-
mentale care pot fi relevante
asupra înclinației spre devianță:
ostilitate la adresa factorilor
educaționali, manipularea unui
limbaj violent și trivial, preo-
cupări sexuale precoce, minciuni
și furturi repetate, reacții și ati-
tudini disproporționate față de
situații, tendințe asociative le-
gate de indivizi mai mari și cu
antecedente.
DELIR, tulburare a activității
psihice, în special a gîndirii,
constînd în apariția, pe un fond
patologic, a unor idei false, ra-
ționamente greșite sau concluzii
aberante, deformante sau ne-
corespunzătoare realității încon-
jurătoare. D. constă într-o des-
tructurare a eului, în sensul unei
profunde deteriorări a raportu-
rilor dintre eu și lume. D- mai
poartă numele de „halucinații noe-
tico-afecțive" (H. Ey) constituite
prin proiecția unor idei sau con-
vingeri aberante care fac parte
din sistemul personalității alie-
nate, psihotice. Pentru a afirma
că o idee este delirantă, nu este
suficient să se constate doar că un
raționament nu corespunde reali-
tății, ci trebuie pus în evidență
fondul patologic al apariției lui:
interpretările și ideile delirante
sînt întotdeauna raportate la în-săși personalitatea deliranta, sini
dezvoltate, pornind de Ia o idee
care-1 „atinge" în subiectivita-
tea lui, distingîndu-se astlel de
erorile de judecată, care, întot-
deauna, sînt raportate la cir-
cumstanțe obiective. Spre deo-
sebire de simplele erori de jude-
cată, ideile delirante contrazic în
întregime tot constructul pre-
morbid, opunîndu-se oricăror ar-
gumente logice, probelor și re-
zultatelor sau dovezilor. D. se
impune în cîmpul conștiinței ca
un eveniment al lumii exterioa-
re, fiind întotdeauna însoțit de o
intensă reacție afectivă, făcînd
imposibilă corectarea sau înde-
părtarea lor, prin lămuriri, do-
vezi sau demonstrații, persoana
afectată fiind convinsă de ade-
vărul lor. Această convingere
în realitatea ideilor delirante de-
termină și anumite comporta-
mente și atitudini corespunză-
toare și ca urmare neadecvate
nici realității nici coexistenței cu
ceilalți. Deci prin d. nu se înțeleg
doar credințele și convingerile,
prin care se exprimă temele de-
lirante, ci și întregul cortegiu al
fenomenelor ideo-afective, pe care
acestea se inserează. Astfel, d.
nu este doar pasiv și accidental,
o simplă tulburare ideo-afectivă
de tip oniric-confuzional, ci este
activ incorporat în personalita-
tea bolnavului, realizînd un fel
de inversare valorică a realității
și instituindu-se ca unica modali-
tate de existență a acestuia. D.
diferă atît sub aspectul diversi-
tății temelor și a conținutului,
acesta fiind furnizat de expe-
181

0
se disting prin faptul că depind, în
primul rînd, de caracteristicile
leziunilor cerebrale și, în al doilea
rînd, de natura bolii care a provo-
cat aceste leziuni. Astfel se dis-
ting d. ca urmare a lezării masi-
ve a creierului, cum sînt: d. to-
tală sau paralitică, d. parțială sau
dismnestică și d. senilă, care, în
general, apare pe fondul unei
tulburări cerebrale ca urmare a
atrofierii. în cadrul d. parțiale,
în funcție de natura tulburări-
lor neurologice care-i stau la ba-
ză se disting diferite alte tipuri
de d., cum ar fi :d. arteriopatică,
epileptică, pelagroasă, precoce, en-
cefalitică etc. D. mai poate apare
și în sau ca urmare a unor tul-
burări psihice în special de tip
psihotic, în aceste cazuri, nefă-
cînd însă parte din ansamblul
simptomatic și constituind doar o
complicație progresivă. Caracte-
ristica esențială a d. o constituie
potențialul evolutiv, în compa-
rație cu „predemența", impli-
cată în schizofrenie. D., în mod
spontan, tinde întotdeauna spre
agravare și o degradare psihică
terminală.
DEMNITATE, atitudine valo-
rică față de sine implicată și
în atitudinea față de alții și în
întreaga conduită socială. Pre-
supune conștiința propriei va-
lori, a meritelor și responsabili-
tății morale. Simfămînt al respec-
tului față de sine armonios core-
lată cu respectul față de alții.
Deci d. nu contrazice, ci implică
modestia. Sentimentul de a fi opersonalitate de unde și tendin-
ța de a se comporta conform
unui registru de valori și a soli-
cita un tratament corespunzător.
Dreptul la statutul de personali-
tate se justifică prin îndeplinirea
rolurilor, generic — prin înde-
plinirea datoriilor față de socie-
tate. Dezechilibrarea sistemului
de relații yalorizante arătat, afec-
tează d. și perturbă promovarea
atît a valorii proprii cît și a
valorii altora ducînd la orgoliu,
vanitate sau umilință și autoa-
bandon.
DEMOGRAFIE (gr. demos —
popor, grapho — descriere), știin-
ță a caracteristicilor și schimbă-
rilor cantitativ-statistice ale popu-
lației; d. înregistrează, în forma,
finală, rezultate statistice ale unor
aspecte de viață individuală: de-
cese, nașteri,' căsătorii, divor-
țuri, migrații etc., puternic influ-
ențate de variabile psihologice:
înclinația spre sau reținerea față
de căsătorie, natalitate etc. (com-
portament demografic). La rîn-
dul lor aceste variabile sînt de-
pendente de mari procese sociale,
economice etc, încît elucidarea
comportamentelor demografice es-
te, de obicei, o temă multidisci-
plinară, în care un rol destul de
important îi revine psihologiei.
DEMONOLOGIE, învățătura te-
ologică despre diavoli și presu-
pusele lor acțiuni de influența-
re a oamenilor; conform mito-
logiei, calitățile intelectuale și
creative ale oamenilor ar fi de
origine demoniacă. Credința în
184D
atotputernicia malefică a demo-
nilor, ca și alimentarea supersti-
ției prin persecutarea, în evul
mediu, a celor ce erau conside-
rați „în legătură cu demonii" a
generat o serie de grave tulbu-
rări de conștiință și comporta-
ment. Demonopatia este delirul
celor ce se cred posedați de forțe
diabolice. Demonomania este cre-
dința delirantă în existența și
acțiunea perpetuă și invizibilă a
„spiritelor" infernului. Cultura
contemporană reduce posibilită-
țile de alienație mistică. în cli-
nica de boli mintale se întîlncsc
frecvente psihopatii și psihoze cu
o etiologie mistică, îndeosebi la
copiii ce au fost fanatizați reli-
gios.
DEMONSTRAȚIE, procedeu lo-
gic de fundamentare a adevăru-
lui cunoștințelor cu privire la o
problemă sau alta, de asigurare
a întemeierii suficiente a noului
adevăr comunicat. Spre deose-
bire de raționament, d., care utili-
zează diferite raționamente și
argumentări de fapte concrete,
constituie un procedeu logic prin
care se prezintă argumentele pe
care se întemeiază judecățile noi,
obținute pe cale experimentală sau
deduse din raționamente. Struc-
tura logică a d. cuprinde obiectul
sau teza de demonstrat, funda-
mentele sau argumentele aduse
în sprijinul tezei de demonstrat și
procedeul logic de argumentare.
După scopul urmărit se disting
d. propriu-ziză și d. de informare,
după rolul și felul fundamente-
lor d. cu caracter deductiv și d.
cu caracter inductiv, iar după felulprocedeului de argumentare d.
directă și d. indirectă. Pentru a
evita erorile, d. trebuie să respecte
anumite reguli. Referitor la teza
de demonstrat, se impune ca
aceasta să fie o judecată clară și
precis determinată și să rămînă
identică cu ea însăși în cursul
întregului proces de argumentare.
Referitor la argumente, se im-
pune ca acestea să fie adevărate,
să constituie rațiuni suficiente
pentru teza dată și să aibă legă-
turi logice cu teza. Referitor la
procedeul logic de argumentare,
se impune c.-i teza să decurgă CM
necesitate din argumente, deci
să se respecte regulile inferent/ 1
deductive sau ale celei inductiv;
în psihopedagogie, te: ineiui! d"
d. se folosește și în a ;• ciure cu c –
lificativul de intuitiv, deci ti.
în sensul propriu de arătare a
unor obiecte și de punere în evi-
dență a v.nor relații concrete.
DENDR1TĂ, arborizație do na-
tură protoplasmatică a neuro-
nului, cu rol în receptarea influ-
xurilor nervoase. D. se articu-
lează cu terminațiile axonale
(sinapse).
DENSiC.AȚIE, în psihanaliză,
principiu conform căruia subiec-
tul stăpînit de dorințe, senti-
mente, gînduri, ce fuseseră ante-
rior refulate, se apără în continu-
are, negînd faptul că acestea (do-
rinți, gînduri) i-ar aparține.
DENOTAȚIE, funcție a'semne-
lor de a reprezenta ceva indepen-
dent de ele. Același semn sau com-
plex de semne poate avea diferite
semnificații, în funcție de accep-
ția ce i se dă (ex. semnul A poate
185

D
însemna prima literă a alfabetu-
lui, fie vocala respectivă, fie o
judecată etc); în logică, ansim-
blul obiectelor pe care le evocă
un termen; în accepția lingvis-
tică și psihologică termenul d.
se opune celei de conotație prin
valoarea sa de generalitate și sta-
bilitate pentru fiecare din cu-
vintele unei limbi; în dicționare,
cuvintele apar cu d. lor. V. SEMN1,
SEMNIFICAȚIE.
DEONTOLOGIE (gr. deonto –
necesitate, ceea ce se cade, da-
torie, logos — studiu), (în sens
curent) doctrină a moralei profe-
sionale cuprmzînd ansamblul nor-
melor și obligațiilor etice specifi-
ce unei activități umane. Teoria
despre datorie, despre originea,
caracterul si normele obligației
morale. După creatorul termenu-
lui (J. Bontham), studiu empiric
al datoriilor morale concrete, ra-
portate la diferite situații sociale.
în psihologie, desemnează fie stu-
diul îndatoririlor și normelor mo-
rale pe care trebuie să le respecte
psihologul în cadrul exercitării
sale profesionale, fie însuși ansam-
blul acestor norme formulate în-
tr-un cod deontologic. Normele
deontologice ale psihologiei, înde-
osebi ale celei aplicate, au în ve-
dere obligațiile psihologului de a
acționa exclusiv pe linia respec-
tului față de persoana umană, a
obiectivitătii absolute, a interven-
țiilor practice întemeiate exclusiv
pe raționamente și informații știin-
țifice, păstrarea secretului pro-
fesional, autonomie necondițio-
nată în utilizarea tehnicilor de
specialitate și perfecționarea con-tinuă a tehnicilor și cunoștințe-
lor pe care le utilizează.
DEPENDENȚĂ, (în psihologia
socială) trebuință de altul, de
atașare la altcineva, existentă
în fiecare individ uman. Formele
de manifestare ale d. raportarea
sinelui la o altă persoană, cău-
tarea de legături și aflarea de
satisfacții prin acestea. Afilierea
este expresia unei astfel de tre-
buințe și relații de d.
DEPERSONALIZARF starea
de destructurare a organizării
psihice a persoanei tradusă prin
impresia (subiectivă) de schim-
bare. Bolnavii ;Jau impresia că
nu mai sînt ei, caută să se regă-
sească pe ei înșiși, par a fi pierdut
simțul unității persoanei lor, sim-
țul propriei existențe" (C. PafîîOil-
Ștefânescu, 1962). D. este redată
de bolnav prin sentimentul de
înstrăinare socială, vid interior,
de hipobulie, de indecizie de ac-
țiuni, de încetinire a cursului
vieții psihice, de irealitate a re-
miniscențelor și ideilor, de deva-
lorizare, de modificare a afecte-
lor, de diminuare a forței de re-
zonanță afectivă, iar in cazuri
mai grave, prin sentimentul de
moarte psihică. Impresia de schim-
bare și detașare de propria rea-
litate es e generală, fiind însă
trăită mai intens în planul afec-
tiv, de unde apariția dedublării
afective, bolnavul suferind pen-
tru faptul că este incapabil să
mai sufere și să se mai bucure ca
mai înainte. Treptat se contu-
rează impresia artificialității și
caracterului impus al propriilor
procese psihice, corelată și cu
186D
impresia schimbării realității în-
conjurătoare. Uneori bolnavul se
comportă ca și cum ar fi un ob-
servator detașat de propriile ac-
țiuni (H. Elldns). D. apare în
diverse boli psihice dar cu deo-
sebire în schizofrenie.
DEPLASARE, spre deosebire
de d. în spațiu, termenul, așa cum
este el folosit în psihanaliză,
denotă mecanismul inconștient
de transferare a unei încărcături
psihice fie numai afective, fie
mai complexe (afective și idea-
tice cum sînt credințele, opiniile)
de la obiectul ei direct la un alt
obiect. Declanșarea acestui me-
canism este determinată fie de
inacceptabilitatea obiectului di-
rect pentru conștiință, fie de in-
disponibilitatea obiectivă a aces-
tuia. După Freud, d. liberă de
energie este una din caracteristi-
cile majore ale proceselor primare
ce participă la inconștient. D.
tensiunilor de la o reprezentare
la alta se produce printr-un lanț
asociativ.
DEPRESIUNE, stare psihică
morbidă, caracterizată printr-o
scădere a tonusului de activitate
psihică și motorie, însoțită de o
dispoziție sufletească astenică, de
tristețe exagerată, de deprimare,
fatigahilitate și anxietate. Este
întîlnită într-o formă gravă în
unele boli psihice, în sț>ecial în psi-
hoza maniaco-depresivă. Relativ
frecvent întîlnite sînt formele
ușoare de d. apărute ca o reac-
ție firească la situații dificile de
viață (moartea unei persoane
dragi, divorț, certuri, insuccese)
sau în urma unei munci istovi-toare, a unui regim alimentar
sever. Asemenea stări de d. pot
apare la orice vîrstă, dar mai ales
în adolescență și la vîrstele înain-
tate. Unele stări de d. neocazio-
nale, și care își au rădăcinile în
modul de structurare a persona-
lității, necesită o schimbare a
condițiilor de viață și activitate,
și, totodată, tratament psihote-
rapeutic.
DEPRESIUNE DIFUZĂ,diminu-
area activității electrice spontane
a scoarței, propagarea lentă a
acestei descreșteri și persistarea
sa pentru cîteva minute în fie-
care punct cortical ca urmare
a aplicării pe scoarță a unor sti-
muli mecanici, chimici sau elec-
trici. D.d. echivalează cu un arte-
fact experimental imp.jitant, de
natură să îngreuieze studiul acti-
vității bioelectrice a scoarței.
DEPRINDERE, componentă au-
tomatizată a activității, caracteri-
zată prin desfășurarea în afara
sau prin reducerea controlului
conștient, realizare spontană și
facilă. Rezultă din exersare repe-
titivă și se fundează pe un stereo-
tip dinamic sau pe o matrice func-
țională iii care sînt reunite ve-
riga aferentă și cea efectorie a
reflexelor. In procesul formării
d., reacțiile se coarticulează și
se organizează structural, iar afe-
rentația trece de la nivelul ver-
bal la cel senzorial și aici, de la
controlul prin telereceptori la
controlul proprioceptiv (G. Za-
pan). în d. un rol central revine
conexiunii inverse. A nu se con-
funda d. care sînt efecte ale învă-
țării, ca și cunoștințele, cu auto-
187

D
matismele native. Deși în psiho-
logic d. sînt cercetate după mode-
lul actelor motorii automati-
zate, trebuie să se evite reducerea
la sfera motricitatii considerîn-
du-se pluralitatea d. pcrcrptire,
waerAcc. </.'V<//•••<••, vcrbtilnlogi'.c. Cu
cit activitățile psihice sînt mai
complexe cu atit eie conțin mai
numeroase și complicate structuri
automatizau:. Rezulta ă din inte-
riorizare și automatizare (A.. Leon-
tiev, P. Galperini, operația men-
tală reprezintă o d.. \V. James
aprecia eă la nivelul ghulirii,
ce! puțin i!0% ilia con-p mentele
activității suit habituale. Cousi-
dcrîndu-se îngustimea conștiin-
ței clare, multiplicarea d. în orice
domeniu apare ca o condiție indis-
pensabilă a construirii complexe
a activităților. Formarea d. este
un proces multifazic. caracterizat
prin trecerea de la dezorgani-
zare la organizare. Prima eta-
pă a formării d. constă din
prezentarea modelului ncțiii-
nii, prin indicații nu numai asu-
pra scopului ei. ci și a mijloa-
celor la care se va apela. Subiectul
își formează astf'.I imaginea acți-
unii și va fi controlat asupra gra-
dului de însușire a ei. Cea de-a
doua etapă este exersarea acțiunii,
ceea ce implică nu numai repeta-
rea ei, ci și succesiva ei perfecțio-
nare. Se elimină greșelile și se
rețin componentele corecte. In
faza analitică a exersării, subiec-
tul execută acțiunea pe părți,
cu nesiguranță; în faza sintetică
intervin coordonările dintre ele-
mente, eliminarea actelor inutileși unificarea părților într-un bloc
unitar. Cea de-a treia etapă pre-
vede exersarea sistemului unitar
al acțiunii pentru ca aceasta să
se desfășoare temeinic, (ea de-a
patra etapă prevede includerea
deprinderii formate în contextul
mai larg al activității, exersarea
ei în condiții firești. Odată for-
mate d. dispun de o mare stabi-
litate și se impun pe nesimțite
în comportament, activitate, vor-
bire, mod de gîndire și simțire.
Jîste de aceea foarte important
ca d. să fie corect modelate în-
trucît dacă s-au fixat defectuos
cu greu mai pot fi corectate. La
aceasta se referă dictonul: reîn-
vățarea este mai grea decit învă-
țarea. La nivelul personalității, d.
se înlănțuie și se dispun pe nivele
de generalitate, organizmdu-se sis-
temic, de ex. grupările și grupurile
de operații intelectuale studiate
de Piaget. între d. și mai ales
între d. vechi și cele în curs de
formare se dezvoltă interacțiuni
po/.itive sau negative. Astfel este
transferul prin care elementele si-
milare dintr-o veche d. se includ
în cea nouă, favorizând dezvol-
tarea acesteia și interferența, ce
presupune intercalarea unor ele-
mente din vechile d. în contextul
uneia noi, dar în dezacord cu ce-
rințele acesteia producînd pertur-
bări și reținînd elaborarea ei
corectă. Exemple tipice de trans-
fer și interferență se descoperă
între d. fonetice și sintactice alc-
limbii materne și d. ce intervin
în procesul de însușire a unei
limbi străine. D. nu trebuie să fie
188D
considerate întotdeauna ca sche-
me rigide, ci mai mult ca niște
cadre mobile", adaptabile la si-
tuații și dependente de conexiunile
inverse.
DEPRIVARE SENZORIALĂ, fe-
nomen de întrerupere a contactelor
senzoriale cu ambianța, prin am-
plasarea subiecților într-o ca-
meră obscură, izolată acustic,
legați la ochi și cu membrele în
tuburi de carton, puși în stare
de completă imobilitate. D.s. pre-
lungită duce la o serie de pertur-
bări neuropsihice, ceea ce dove-
dește însemnătatea funcționării
continue a aparatelor senzoriale,
a satisfacerii trebuințelor vitale
de explorare perceptivă a ambian-
ței, pentru că există o continuă
„foame de informații".
DEREALIZARE, sindrom psi-
hotic major, care desemnează
pierderea funcției realului, descom-
punerea, fie în polul trăit, fie
în cel exterior, reprezentat de
sursa continuă de informații a
realității, a sistemului de refe-
rință a subiectului. D. înseamnă
o ieșire din realitate, o gîndire
derealizată, o gîndire în afară și
„golită" de realitate. D. înseamnă
și dezagregarea trăirii spațio-țem-
poralității, adică o gîndire și un
psihism ce se desfășoară în afara
timpului și spațiului real. După
von Gebsatel, d. semnifică progre-
siva negare a realului, o „modali-
tate de comunicare deranjată",
care are la bază alterarea trăirii
spațio-temporalității, iar Guiraud
vorbește de „tulburarea desfășu-
rării în timp" și A. Minkowski de
„alterarea sincronismului trăit".Prin d. este negată astfel și dimen-
siunea anticipatoare, caracteris-
tică omului normal, printr-o„para-
realitate", o para-lume" lipsită.
de semnificația antientropică și
care instaurează astfel o dezordine
mintală progresivă.
DERMOLEXIE , capacitate de
a identifica și citi tactil literele
sau desenele pe care cineva le tra-
sează pe pielea proprie fără a le
putea urmări vizual. M. Botez a
dovedit că chiar și în cazuri grave
și complexe de afazie și alexie
se menține totuși posibilitatea d.
DESCĂRCARE AFECTIVĂ, du-
pă R. Mucchielli, eliberare emo-
țională ce intervine cînd tensiu-
nea sau încordarea internă devin
insuportabile și subiectul dă curs
liber emoțiilor sale (în aceeași sau
într-o altă situație) manifestîndu-
se verbal și mimico-gesticular (vor-
bire strigată și rapidă, risete sau
plînsete, agitație, acțiuni preci-
pitate etc). Efectul de d. a. ține
de psihologia mulțimii in care se
ridică barierele conduitei indivi-
duale, reacțiile se modifică, inter-
vine comunicarea prin imitație
și contagiune afectivă, partici-
panții se apropie anonim și își
descarcă într-un iei sau altul ten-
siunile acumulate.
DESCĂRCARE ULTERIOARĂ,
sau prelungită, reprezintă feno-
menul propagării impulsurilor prin
centrii nervoși care, pe baza întâr-
zierilor sinaptice și astfel a decala-
jului în propagare, permite sti-
mulului unic aplicat pe calea afe-
rentă să genereze o salvă de impul-
suri ce descarcă efectorul și după
încetarea stimulării căii aferente.
189

DD
DESCRIERE, acțiune ce re-
produce cu mijloace verbale sau
altfel de simboluri o realitate tin-
zînd spre o prezentare concretă
cit mai completă și sugestivă.
Spre deosebire de definiție sau
•caracterizare, d. este extensivă, in-
sistă asupra detaliilor și laturilor
particulare. Gen de compoziții
școlare prin care se exersează
spiritul de observație, capacitatea
de evocări.' și flexibilitatea lingvis-
tică. D. fenomenologică este o
metodologie a filosofiei feno-
menol igice (Brcntano, Ed. Hus-
scrl, Spranger) și care optea-
ză pentru intuiția cognitivă re-
nunțînd la mijlocirea prin de-
monstrație logică deductivă, în-
trucît, susține Husserl, fenomenele
spirituale și experiența subiec-
tivă în genere pot fi explicate
numai prin considerări directe,
prin descrieri ce permit o treptată
reducție a fenomenelor la struc-
tura lor esențială. în fond, la
fenomenologi, reflexia filosofică
este subordonată introspecției și
aceasta pentru că intenționalita-
tea subiectivă, fiind socotită tră-
sătură distinctivă a conștiinței și
gîndirii, numai printr-o contem-
plare „eidetică" s-ar putea ajun-
ge la surprinderea ei. Deși vicia-
tă de subiectivism, d. fenomenolo-
gică a adus unele contribuții la
prezentarea concretă a unor fapte
•de conștiință (H. Ey) și implicit
a deschis calea psihologiei feno-
menologice a cărei valoare este
relativă și care rămîne tot mai
mult în urma dezvoltării științei
psihologice, reprezentînd un ultimpunct de rezistență a introspecțio-
nismului.
DESEMNARE v. DESIGNARH
DESEN, activitate grafică sau
picturală prin care subiectul, exer-
sîndu-se, încereînd să reproducă
sau să producă imagini ale unur
obiecte și situații, exprimă ceva
din propria personalitate. Deși d.
își are punctul de pornire în con-
duita de imitație, el nu debu-
tează la copil în forma realismu-
lui vizual, ci a celui intelectual
(Luquet). Dincolo de faza primară
a mîzgălelilor d. se dezvoltă la
copii ca un limbaj prin care ui
simbolizează nu ceea ce văd, ci
ceea ce știu despre lucruri, modul
cum ei le reprezintă. D. infantile
parcurg toate etapele dezvoltării,
realismul vizual fiind un rezultat
tardiv al formării capacității de
structurare a spațiului. Totodată,
în d. și picturi intervine o proiec-
tare a tendințelor afective ale
subiectului care se identifică cu
unele personaje, își exprimă invo-
luntar preferințele și stările con-
flictuale. în legătură cu aceasta d.
și pictura, facilitînd efecte de
catharsis, sînt folosite ca mijloace
de psihoterapie. în studiul psiho-
genetic, d. sînt folosite atît ca
teste intelectuale cît și ca teste
proiective. Menționăm testul omu-
lețului, al arborelui, al familiei.
DESIGNARE (DESEMNARE),
funcție a unui semn sau simbol
de a avea o semnificație ce se
referă la o categorie de obiecte
sau fenomene reale. Un gest poate
fi indicativ în chip direct (a arăta
cu degetul), pe cînd cuvînțul estedesignativ întrucît nu reclamă
prezența obiectului și nu-1 repro-
duce pe acesta prin factura sa de
semn verbal, ci numai actuali-
zează un conținut conceptual ce
este referitor (ca idee) Ia ceva
real. După R. Jakobson (1960,
d. se identifică cu funcția d'iiota-
tivă sau referențialâ a cuvîntului
si constă în centrarea mesajului
asupra obiectului semnificat.
DESTOINICIE, ansamblu de
însușiri ale personalității constînd
din pricepere, competență, dis-
poziție spre ducerea la bun sfîrșit a
acțiunilor întreprinse, producti-
vitate, eficiență etc.
DETECTARE, prima fază a
percepției constînd din activi-
tatea de căutare a stimulului
într-un cîmp și de orientare asu-
pra lui (Forgus, Seldfridge, Fitts,
Faverge), din descoperirea obiec-
tului (V. Zincenko, B. Lomov)
furnizînd subiectului o primă
impresie (S. Rubinstein). Un fac-
tor obiectiv al d. este contrastul
dintre semnal și fond implicînd
deosebiri de luminozitate, mări-
me, culoare, formă, de asemenea,
poziția și distanța față de obser-
vator. Subiectiv intervin semni-
ficația și anticiparea (F. Bartlett).
Cercetările experimentale au de-
monstrat că cel mai bine se detec-
tează semnalele de sus și din stînga,
iar mai slab cele de jos și din
dreapta. în ceea ce privește sche-
mele și simbolurile s-a dovedit că
cel mai rapid se detectează mode-
lele obiectuale, schematizate, iar
nu simbolurile. Contrastul cro-
matic care facilitează în cea mai
mare măsură d. este, după Pres-ton și Schwinker, în ordine des-
creseîndă: negru pe galben; ver-
de pe alb; negru pe alb, și verde
pe roșu. Cel mai slab se vede
alb pe albastru, negru pe oranj,
oranj pe negru. Mult mai ușor
se produce d. stimulilor mobili
dccît a celor statici. D. presupune
nivel optim de vigilență.
DETECTOR DE MINCIUNI
(engl. lies detector), agregat de apa-
rate de înregistrare a reacțiilor
electroencefal"grafice, psihogalva-
nice, musculare, vasculare, res-
piratorii și circulatorii etc, cu
ajutorul cărora se încearcă diag-
nosticarea răspunsurilor și decla-
rațiilor false. Subiectul este supus
la un interogatoriu sau la un
experiment asociativ verbal, în
acest timp urmărindu-se modifi-
cările în reacțiile motrico-vege-
tative, involuntare la stimulit
critici, adică acolo unde se presu-
pune minciuna. Reacțiile interne
întîrziate și într-un anumit fel
distorsionate în raport cu cele-
lalte li stimuli obișnuiți sînt con-
sideiate a fi indicatori ai stării de
alarmă și dedublare, proprii min-
ciunii. Metoda (ca și așa-zisul „ser
al adevărului") nu a dat totuși
rezultate sigure pentru că uneori
răspunsurile paradoxale la o în-
trebare pot fi cauzate nu de actul
minciunii, ci de teama și rezerva,
pe care o are subiectul conștient
de situație în momentele respec-
tive. Un coeficient mai mare de
siguranță în detectarea minciunii
l-ar putea oferi analiza reacțiilor
fonematice, a structurii pronun-
țării (intonației) cuvintelor.
190191

D
DETERIORARE MENTALĂ,
slăbire și alterare a facultăților
intelectuale ce intervine treptat
în condițiile senectuții și brusc
în conți1 stul unor maladii psihice.
în bateria 1). Wechsler penti u
măsurarea inteligenței sînt probe
adresate unor aptitudini ce încep
să regreseze treptat după ado-
lescență (memorie imediată, cal-
cul mintal rapid ș.a.) și altele
care se adresează unor aptitudini
ce pn giesează cu virsta, pînă
în pragul bătrîneței, aici, aptitu-
dini regresive (R) și progresive
(P). Indicele de d.m. II.D) se
calculează ținînd seama de rezul-
tatele obținute la R și la P după
formula: ID = . Dacă, prin
succesive măsurări, se constată o
accelerată creștere a I.D. se poate
presupune un proces psihopato-
logic grav.
DETERMINISM, teorie privind
raporturile necesare, sistemele de
legi, ansamblul interacțiunilor și
dependențelor proprii realității și
anumitor domenii particulare. In
psihologie, principiul de a cărui
promovare depinde constituirea
științifică. Ideea despre psihic ca
zonă a liberului arbitru, lacună în
lanțul d. universal este neștiinți-
fică, în secolul nostru psihologia
constituindu-se prin treptata ei
infirmare. Ca știință pozitivă, fun-
dată pe concepția materialist-dia-
lectică a d. și urmărind descoperi-
rea unor legi obiective, proprii
psihicului și comportamentului psi-
hologic, a exclus și invalidat ideea
eronată despre un d. spiritualistsau transcendental. Inferența bio-
logicului și socialului în determina-
rea conduitelor umane a oferit
psihologiei științifice un cadru de
studiu obiectiv și a deschis pers-
pective descifrării unor fenomene
subiective specifice. Subdetermi-
nările mecanice, fizice, chimice,
fiziologice, și modelarea sociocul-
turală, solidaritatea dintre psihic.
și social nu trebuie însă considerate
aparte și absolutizate. Iilabo-
rîndu-se multidisciplinar, psiholo-
gia evită și trebuie să evite reduc-
ționismul. Astfel, încercarea de
asimilare în psihologie a d. meca-
nicist a genera' deformări și grave
simplificări. La nivelul conștiinței
și conduitei umane acționează o
pluralitate de legi nespecifice și
specifice, dinamice și statistic , co-
mutativ ierarhizate și cu structuri
variabile. Inventarul și clasifica-
rea legilor parțiale psihologice sau
mixte (psihofiziologice, psihofi-
zice, psihosociale, psiholingvistice
etc.) sau a celor specific psiholo-
gice, cum sînt necesitatea impli-
cativă, reversibilitatea, motivația
etc.) constituie încă o problemă
deschisă. E. Tolman, C. Osgood,
S. Rubinstein consideră că spe-
cificul d. în psihologie constă în
aceea că, factorii externi sînt refrac-
tați, filtrați, prelucrați prin inter-
mediul condițiilor interne neuro-
subiective. între subiect și obiect
este o interacțiune și orice tra-
tare univocă generează erori capi-
tale (mecanicismul reflectării pa-
sive, idealism fiziologic, d. psi-
hologic abisal freudian). La nive-
lul omului, cel mai înalt și spe-
cific organizat sistem cu autore-D
glaj, determinarea trece progresiv
în a ntodelerminare. în sfera men-
tală dotată cu legi proprii se pro-
duc determinări de o însemnă-
tate inapreciabilă. Fiind plural
determinat psihicul uman devine
prin recurență, la rîndul său, un
important factor de determinare
a transformării lumii. „Conștiința
omului nu numai că reflectă lumea
obiectivă, dar o și creează… adică:
lumea nu satisface pe om și omul
se hotărăște să o schimbe prin
acțiunea lui" (Lenin).
DEUTERANOPIE, cecitate cro-
matică parțială constînd din inca-
pacitatea perceperii distincte a
culorii verzi; în consecință, su-
biecții afectați de d. nu diferenția-
ză verdele-deschis de roșu-în-
chis, violetul de albastru.
DEUTERONEURON, al doi-
lea segment al căilor somestezice
oligosinaptice (primul fiind proto-
neuronul). Din axonii d., situați
in coarnele dorsale ale măduvei,
este alcătuit fasciculul spino-tala-
mic care se termină în talamus, de
unde informațiile sînt conduse la
scoarță de un al treilea neuron,
talamo-cortical.
DEVIANȚĂ, termenul desem-
nează caracteristicile anumitor
comportante de a se abate de
la normele acceptate în interiorul
unui grup sau al unei societăți,
puțind conduce la conflicte între
individul deviant și grupul sau
societatea respectivă. în genere
d. se referă la abaterea de la nor-
malitate atît psihologic și psihia-
tric cit și v.ilonco-noriviativ. ]î.;i'.:
determinata variabil de mai mulțifactori: ereditari, psihici, psihopa-
tologici, socioculturali. Abaterea,
interpretată psihopatologic și mo-
dico-lcgal, se referă la compor-
tamentul aberant iar sub raport
judiciar privește comportamentul
antisocial (infracțional, delictual).
Printre formele d., mai frecvente
sint: simularea, hetero- și autodis-
trucțk), narcofilia, recidiva ș.a.
DEVIAȚIE STANDARD, numi-
tă și abatere pătrată medie, sau
sigma (X), indicator statistic al
variabilității valorilor individuale,
în jurul medici aritmetice. Se cal-
culează însumînd pătratele devia-
țiilor individuale și împărțind la
numărul indivizilor (efectiv); se
obține astfel varianta, iar rădăcina
pătrată a variantei este tocmai
d.s. (numită și abatere-tip). într-o
distribuție a valorilor individuale
după legea „normală" (Laplace-
Gauss), reprezentată grafic prin-
tr-un clopot, în intervalul cuprins
între două d.s. de o parte și de
alta a mediei se găsește 95% din
efectiv, deci acest interval poate
fi considerat ca unul de „normali-
tate". Cînd distribuția nu este
gaussiană, se preferă procedeul
docilelor sau centilelor. D.s. și
varianta sînt folosite în numeroase
teste de semnificație în psihologia
experimentală.
DEVOTAMENT, atitudine de
ci insacrarc față de o idee, o per-
soană sau colectivitate în baza
atașamentului indisolubil față de
ace'ista. Față de obiectul d. so
uuinifostă constant bunăvoință,
grijă, ajutor, susținere, mergîn-
'Ui~ș,e piuă la identificarea do
interese.
192 193
13 — Dicționar de psihologie

D
DEXTERITATE, abilitate mo-
torie superioară comliționînd miș-
cări precise, rapide și ingenioase.
Astfel sînt aptitudinile practice de
reparare a unui mecanism, de
dactilografiere rapidă și corectă,
de manipulare a strungului sau de
execuție a mișcărilor digitale in
cintatul Ia vioară sau pian, de
tragere la țintă, de aruncare a.
mingii la coșul de baschet ete.
In școală prin d. se denumește un
obiect de studiu implicînd acti-
vitate practică sau artistică, com-
plementar în raport cu obiectele
științifice fundamentale.
DEXTERIMETRU, aparat des-
tinat probării abilităților motorii
simple, a coordonării mișcărilor.
Larg uzitat este dexterigraful (pri-
mă variantă Sollier și Drabs –
1930) propunînd parcurgerea unor
labirinturi din decupaje în plăci
metalice cu un creion metalic,
orice atingere a bordurilor de-
elanșînd o sonerie și fiind înregis-
trată ca greșeală.
„DEZAGREGARE PSIHOLOGI-
CA, expresie, introdusă de P.Ja-
net, desemnînd ipoteza sa cu pri-
vire la cauza diferitelor maladii
psihice ca rezidind în slăbirea sin-
tezei psihice. Referindu-se la bol-
navii psihici, Janet scrie: „lu-
crurile se produc astfel ca și cum
lenomencle psihice elementare ar
li tot așa rle reale și numeroase ca
si la indivizii cei mai normali,
dar nu ar putea, din cauza unei
slăbiciuni speciale a sintezei, să
se reunească într-o singură per-
cepție, într-o singură conștiință
personală… și astfel dau naștere ia
două sau mai multe grupe defenomene conștiente, grupe simul-
tane dar incomplete ce se năpu-
tesc unele asupra altora, ca și
mișcările care ar fi trebuit să fi"
reunite normal în aceeași con-
știință și sub aceeași putere". Kr-
zultă că d. p. se datorește mm
incapacități de coordonare, gru
parc, sinteză.
DEZANGAJARE, se referă, in
psihologie, la sfera motivațioiial-
afectivă constînd într-o „stin-
gere" sau anihilare a motivelor,
intereselor, năzuințelor, sentimen-
telor ce angajau pe subiect ante-
rior într-o activitate sau relații-.
D. poate fi inițial voluntară iar
apoi devine habituală, participa-
rea personală la urmărirea unui
scop, la acțiune sau viață a gru-
pului, încetînd.
DEZAVUARE, atitudine și sanc-
țiune morală exprimată nu numai
prin desolidarizare față de o
anumită persoană, nu numai prin
dezaprobarea actelor sau ideilor
cuiva, ci și prin condamnarea și
înfierarea celor care încalcă anu-
mite norme.
DEZECHILIBRU PSIHIC, disar-
înonic a vieții psihice, a persona-
lității; apare datorită prezenței
unei trăsături psihopatologice exa-
gerate sau a unei configurații
de astfel de trăsături. Se referă
Ia elemente ale unor personalități
psihopate (schizoidism, hiperemo-
tivitate, ciclotimie etc), tulbu-
rarea unor tendințe pulsionale
fundamentale (sexuale, agresive
etc.), trăsături nevrotice, tulburări
ale. funcțiilor cognitive și, în unele
ca-airi, tulburări organice. Dez-
echilibrai ui este instabil, impulsiv,
194D
a"resiv, cu stări afective labile, ni
comportament contr.idit toi iu. un-
ui festă o conduită individualist,i
si are adesea tendință spre toxico-
manie. Are, uneori, crize epilepti-
ce, pusee nevrotice sau psihoiice,
prezintă fragilitate psihică. Ter-
menul e utilizat și în sens larg
pentru a caracteriza indivizii in-
stabili, dezordonați, cu tulburări
de caracter. D.p. poate fi de origine
ereditară sau poate apărea in
urma unui traumatism, a unei
infecții sau se datorează unor
condiții nocive de mediu.
DEZINVESTITIE, în psihana-
liză, proces invers investiției pul-
sionale (atașare la o reprezentare,
un obiect, o instanță) și deci de
privare a acestora de încărcătură
afectivă. Prin d. reprezentarea
ajunge să-și piardă valoarea afec-
tivă (sens timetic) și să fie indi-
ferentă.
DEZVOLTARE, categorie filo-
sofică care se referă la totalitatea
transformărilor ireversibile pe-
trecute în natură și societate, care
duc la o schimbare calitativă de
sens ascendent în pofida momen-
telor de regres pe care le cuprind.
Are la bază lupta dintre tendințele
contradictorii specifice sistemelor
materiale. La om d. este un proces
prin care se realizează noi struc-
turi funcționale care diferențiază
comportamentul ducînd la o mai
bună adaptare la mediu. în psiho-
logie, considerînd continua deve-
nire a structurilor psihocompor-
tamentale, existența psihicului
într-un perpetuu stătu nascendi,
d. a fost amplu dezbătută și for-
mulată ca un principiu de bază.
13*l'.iijlologia șlimțilică este conce-
puta in spiriml dialecticii materia-
liste. Se are in vedere faptul că iu
d. psihicului și comportamentului
contribuie factori biologici, socio-
culturali și nemijlocit, psihici.
Fiecare din acești factori este nece-
sar dar nu și suficient. Fără o
ereditate normală și în condiții
de imaturizare organică nu e posi-
bilă o d. optimă. în absența „so-
cializării", enculturației, educa-
ției, nu se pot elabora conștiința
și personalitatea umană. însăși
activitatea mintală conștientă și
constructelc de personalitate con-
tribuie, în virtutea autoorganiză-
rii și autoreglajului, la propria
lor d. D. se conformează princi-
piului dialectic al trecerii determi-
nărilor în autodeterminare. liste
însă necesar ca să se țină seama
de faptul că factorii arătați nu
acționează izolat ci intercorelat
și interdependent și că ponderea
lor nu este egală. H. Wallon a
reproșat lui Piaget că nesocotește
rolul maturizării în psihogeneză.
S. Rubinstein subliniază unitatea
factorilor, dar și rolul central
al activității și determinărilor
educative. El scrie: „Organismul
se dezvoltă funcționînd; omul
adult, muncind; copilul se dezvol-
tă prin educație și învățare, in
aceasta constă legea de bază a
d. psihice a copilului. " Determi-
narea social-istorică și educația
sistematică îndeplinesc un rol
conducător în d. A fost de mult
timp depășită concepția lui \Y.
Stern despre d. ca o endogenie, ca
o simplă și treptată exteriorizare
a unor structuri date. S-a afirmat
195

D
teoria constructivismului în d.
pt-raoiiiili tulii și at>-ista pe Kizi
principiului interacțiuni ;t. IL.Tlio-
mae remarca iapiu! ci în pro-
blema d. psihice au intervenit,
grave deformări din cauza fu- a
conceperii autonomiste a d. fie
;i considerării omului — a un pro-
dus ])asiv al împrejurărilor exter-
ne. Marx remarca, în urmă. cu
mai bine de un secol, că omul
este în aceeași măsură influențat
de împrejurări în care înseși îm-
prejurările sînt influențate de el.
L. Vîgotski a criticat, la vremea
sa, teza pedologică despre inde-
pendența d. de activitatea de
învățare, dar nu a acceptat nici
identificarea d. cu învățarea, con-
siderînd că între acestea două sînt
relații complexe ce se modifică
de la o etapă la alta. învățarea
bine organizată nu se situează în
coada d., nu este o simplă benefi-
ciară a condițiilor oferite de aceas-
ta, ci este o generatoare de noi con-
diții de d. învățarea rațional cons-
truită trage după sine d., îi lărgește
posibilitățile ți perspectivele, se
situează în fruntea d. și generează
astfel de structuri și procese car,',
fără învățare și educație nu ar ji
fost posibile. Astfel, procesele psi-
hice secundare(gîndire, voință etc).
nici n-ar putea apărea în baza
unei d. spontane, fiind construite
prin învățare latentă și mai ales
dirijată. L. Vîgotski socotește însă
că d. se produce nu numai în baza
învățării dar și în baza situațiilor
sociala integrale, în care este
inclus copilul în fiecare etapă a
vieții sale. Neîndoielnic, d. psi-hică individuală se produce îi
< uiiîcitul '.] .nb imperiul d.'•.•JC.'MI-
ciiltiiral.'. A. i .eonfiev ai vi ,< ' .1
însușirea îiKxlelel'.i de a'iiuni •:
a cunoșt inielor d<- CU re Copil ,,rc.
iizrază la. om… primipiui eseu
țiai al dezvoltării ontogcnetice și
anume reproducerea în însușirii,
și capacitățile individului a însu-
șirilor și capacităților speței uma-
ne, constituite istoric". Astfel, d.
capătă un caracter concret-istn
ric și se subordonează principiului
istorismului, degajîndu-se de re
gularitățile evoluției biologice,
încercările de a aplica în psiho-
logia genetică umană legea bi<>-
genetică a lui E. Haeckel („onto-
genia repetă filogenia") nu au dus
la nici un fel de rezultate conclu-
dente. Este adevărat că, așa cum.
arăta Goethe — societatea merge
mereu înainte dar individul o in
întotdeauna de la început,— însă.
psihogeneza se întemeiază pe o
anume etapă, în care sînt rezu-
mate, selectate și condensate rezul-
tatele întregii d. istorice, socie-
tatea fiind orientată mai mu't
către cerințele viitorului decît spr •
reproducerea trecutului. Fncul-
turația se bazează pe alte meca-
nisme comparativ cu embriuge-
neza. Forțele motrice ale d. soci-
ale sînt în același timp și factorii
determinanți ai d. psihologice indi-
viduale. Concret, după cum arată
A. Leontiev, copilul se dezvolta
în sistemul relațiilor de cooperare
în comunicare cu ceilalți oameni,
prin activitate. Asupra fiecărei
etape a d. individuale își pune pe-
cetea activitatea diriguitoare care
196D
este în același timp și principala
modalitate de interacțiune cu
ambianța. D. este stadială. Fie-
care stadiu, după Piaget, prezintă
o structură de ansamblu, deci
o calitate specifică, se bazează
pe stadiul anterior și pregătește
clementele stadiului următor. Or-
dinea în care se succed stadiile
este invariabilă și se impune cu
necesitate. AstL-1 nu este posibilă
apariția gîndirii abstracte înain-
tea c'elei concrete sau a motiva-
ției secundare, înaintea celei pri-
mare. Există o serie de legi psi-
hogenetice de care educația tre-
buie să țină seama. O caracteris-
tică logică a psihogenezei, re'.e-
vată de L. Vîgotski, este caracte-
rul ei sistemic. Funcțiile sau pro-
cesele psihice nu se dezvoltă se-
parat una de alta, ci în raporturi
necesare una cu alta. Altfel decît
prin aceste interacțiuni intraspe-
cifice, ce mijlocesc interacțiunile
globale cu ambianța socio-uma-
nă, d. psihologică nici n-ar fi
posibilă. în fiecare stadiu însă
unul din procesele psihice ocupă
un loc dominant în raport cu
celelalte. Astfel sînt în ordine —
emoția, percepția, reprezentarea
și memoria, voința, gîndirea, sen-
timentele superioare și imaginația.
D. psihologică fiind multifac-
torială, se produce totuși conform
unor legi dialectice cum sînt tre-
cerea de la cantitate la calitate,
apariția și depășirea contradicții-
lor, negarea negației. D. psiholo-
gică a copilului presupune con-
fruntarea dintre cerințele subiec-
tului și exigențele ambianței, din-
tre aspirații și posibilități, dinlieconstrîngeri și inițiative, dintre
imaginea de sine și viziunea altora
asupra sa etc. Treptat psihoge-
neza capătă tot mai mult carac-
teristici tic personogeneză. Aceas-
ta pentru că, pe măsura acumu-
lării interpolărilor, subiectul de-
vine tot mai apt de extrapolări
originale, întrucît sînt filtrate prin
ansamblul condițiilor sale interii'.;
și deci crește cota sa de contri-
buție în interacțiuni și se afirmă
odată cu tinerețea, cu integrare,t
socială în asumarea de roluri
responsabile, ca agent al d. so-
ciale și al propriei d. psihice, deci
ca personalitate constituită.
DIADOCOKINEZIE, după Pie-
ron, capacitate de a executa miș-
cări alternative în succesiune ra-
pidă, și prin sincronizări bilate-
rale, cum sînt învîrtirea pumni-
lor. Se verifică prin testul mario-
netelor. Pierderea d. este numită
adiadocokinezie.
DIAGNOSTIC, în înțelesul cu-
rent al termenului, d. este o recu-
noaștere, o identificare a unui pro-
ces, fenomen sau a unei individua-
lități, pornind de la detalii carac-
teristice. D. medical recunoaște, in
cazul concret, o anumită boală; d.
psihologic identifică semnele unui
proces sau unor însușiri, preci-
zează apartenența la un anume
tip de personalitate etc.
DIAGRAMĂ, construcție gra-
fică exprimînd dezvoltarea și va-
riațiile unor fenomene supuse stu-
diului sau o serie de rezultate
statistice. Poate fi obținută și
cu ajutorul unor aparate de iu-
IOT

DIALECTICĂ (gr. ,
din r//',' – cu. /i'iiein – – a vorbi, ;i
discuții), sistemul legilor Celor mai
generale ale dezvoltării naturii,
societății și conștiinței, în aceiași
timp metodologia generală a cu-
noașterii realității. în opoziție cu
metafizica, d. afirmă, imitatei
materială ;i lumii în infinita ei
diversitate de obiecte și feno-
mene aflate într-o perpetuă inter-
acțiuni; și interdependență. Ksen-
< ială în d. este legea unității și
luptei contrariilor prin care se
explică mișcarea, ca automișcare.
1 )ezvoltnrea în lumina d. presu-
pune salturi calitative pe bază
de acumulări cantitative și se
realizează conform principiului
negării negației. Se distinge o d.
"biecfivă, proprie naturii și soeie-
(ății și o d. stibisc'ivă proprie
cunoașterii și activității. Lenin a
enumerat psihologia printre știin-
țele menite să aducă contribuții
precumpănitoare la dezvoltarea d.
în constituirea psihologiei știin-
țifice metodologia d. marxiste a
adus și aduce contribuții de in-
apreciabilă însemnătate. Sîntînțe-
lese dialectic raporturile obiect-
snbicct, dintre conștiință și acti-
vitate, procesul trecerii de la sen-
zorial la logic și unitatea lor Con-
tradictorie, saltul de la fiziologic
ia psihic, polarizarea afectivă și
caracterologică. Toate marile rea-
lizări din psihologie fie că aparțin
unor dialecticieni deliberați sau
1111, confirmă tezele d. De e\.,
psihologia genetică, realizată de
l'iiiget, deși nu s-a ghidat de (!.,
totuși relevă o d. prin forța i'ap-D
telor si ;i demonstrațiilor știin-
țifice. '
DIALOG, forma fundamentală
și cea mai obișnuită de realizare a
comunicării interumaiie, în care
două persoane sau mai multe
(plurilog) fac schimb reciproc de
mesaje în scopul obținerii unui
acord mintal sau al cooperării in
realizarea unei acțiuni. In depen
deuță de funcția pe care o înde-
plinesc în comunicarea reciprocă
interlocutorii, participanții la d..
sînt pe rînd emițător și receptor,
idealizarea unui i. presupune exis-
tența unui cod comun (de exem-
plu, limba în care se vorbește tre-
buie cunoscută de toți partene-
rii), a unui referent comun (obiec-
tul comunicărilor) și a unui con-
text comun — situația obiectivă
în care are loc comunicarea. Frec-
vent, în cadrul instituțiilor so-
ciale, d. este supus anumitor exi-
gențe mai mult sau mai puțin
statuate, care adaugă cadrului
lingvistic comun, norme sociale
obligatorii (forme de adresare,
dreptul de întîietate în adresări
etc). Exemplul cel mai familiar
este modalitatea d. profesor-elev,
în cadrul procesului de învăță-
mint. Pamfil și Ogodescu (1974;
consideră d. ca reprczentînd mo-
dalitatea de realizare a conștiin-
ței prin opozițiile eu-tu-el.
DIATERMIE, procedeu tera-
peutic de încălzire a corpului pi iu
intermediul unor curenți electrici
de inaliă frecvență ce se dezvoltă
între doi electrozi aplicați pe '
piele.
DIDACTICA (gr. diihili-tlli^ ••
in-înicii\), ramură a, pedagogici
198D
care se ocupă de sibteniul de mvă-
țțunint, de formele de organizate,
principiile, metodele, mijloacele
și scopurile procesului instructiv
și de relațiile dintre pedagog și
elevi. D. modernă se îmbogățește
prin principiile și metodele pro-
gramării, prin problematizare și
euristică și tehnici audio-vizuale.
Accentuînd latura informativă a
instrucției d. se angajează in
planul educației intelectuale și al
educației în genere. Iii afara d.
generale există o serie de d. spe-
ciale care se ocupă de metodele
predării anumitor obiecte de în-
vățămînt în anumite tipuri de,
școli. Sînt metodicile în care se
accentuează latura concret teh-
nologică.
DIDACTICISM, modalitate de-
fectuoasă de educație și instruc-
ție, în care se pune accentul exclu-
siv pe comunicarea și pe însu-
șirea dogmatică a unor reguli, nor-
me și cunoștințe și pe criiica exa-
gerată, permanentă, supărătoare
a conduitei celui educat. D. ne-
ținînd seama de complexitatea
personalității copilului, creează
deseori rezistență față de învă-
țare, educație. Kigiditatea în
educație și înăbușirea libertății
și spiritului activ al copilului sau
tînărului sînt indicii ale d.
DIFERENȚIAL SEMANTIC, fe-
nomen de mediație (comparare)
în relațiile lingvistice, evidențiat
prin tehnica cu același nume, pro-
pusă de C. Osgood (1954). Se
dau rînd pe rînd cuvinte ce trebuie
să fie apreciate după o scală în
termeni bipolari: frumos-urît, cle-
gant-grosolan, ascuțit-rotuud etc.Se i-nihl 1 ui<-ș(e apoi ,,poi I ret u("
cu\iniuliii, așa cum e.->te elapie-
ciat ca semn in sine (ca structură
sonoră) de către subiect. După
cum se vede, nu este evaluat însuși
conținutul semantic, ci numai sen-
sul afectiv paradigmatic. Cu toate
acestea d.s. îndeplinește un rol
indiscutabil în selecția lexicală.
l'rin extensiune, tehnica d.S. a
fost aplicată în studii de perso-
nalitate și psihologie socială și
aceasta cu rezultate fecunde. In
număr de subiecți se evaluează
pe sine și pe alții după una sau
mai multe scale cu 7 trepte,
după care se procedează la alcă-
tuirea de matrițe, la analiză fac.-
torială etc. Tot așa se constată cum
anumite grupe sau categorii se
apreciază pe sine și pe altele etc.
DIFERENȚIERE PSIHICĂ, în-
sușiri și grupe de însușiri psiho-
comportamentale după care se
deosebesc între ei indivizii, mi-
crogrupurile, categoriile și marile
colectivități umane. D.p. sînt cali-
tative sau cantitative, prevăzînd
gradații și confruntări de struc-
turi. Se stabilesc în raport cu un
model general al personalității sau
grupului și, de regulă, uzează de
încadrarea în tipuri (v.) Obiect
de cercetare al psihologiei dife-
rențiale.
DIFERENȚIERE SENZORIA-
LA, proces de distincție a unor
însușiri sau puncte foarte apro-
piate. Pavlov a descris reflexul
de diferențiere bazat pe inhi-
biție activă. în experimentele lui,
diferențierile se obțin prin apli-
carea de întăriri deosebite la cei
doi stimuli. La om primează,
199

D
după cum arată B. Ananiev, d.s.
prin valori de semnalizare de-
osebite n reflexelor de orientare
și investigație. La baza neuitații
și în general a sensibilității dile-
rențiale este activitatea reflexă
a creierului.
DIFICULTATE ȘCOLARĂ, ob-
stacol în calea învățării și educat iei
școlare a respectării regimului de
activitate școlară. Poate Ii di;
diferite feluri: întîrziere a maturi-
zării, debilitate mintală, carență
nfectivă, instabilitate motorie sau
afectivă, nivel cultural scăzut, omi-
siune în însușirea unor informații
de bază, hipomnezie, omisiune
în formarea unor operații și pro-
cedee de lucru intelectual,' devi-
anță de comportament ș.a. înlă-
turarea d.ș. presupune studiu de
caz, descoperirea cauzelor, acțiu-
nea asupra acestora, tratare indi-
viduală adecvată, recuperare prin
integrarea în colectivul școlii.
DILEMĂ (gr. di{s) — doi,' lan-
ma — argument), tip de raționa-
ment disjunctiv-ipotetic. în cazul
d. simple, una din premise este o
judecată disjunctivă, care enunță
două laturi alterne ale unei alter-
native, iar celelalte două premise
sînt judecăți ipotetice, care au
același consecvent (antecedentul
uneia este prima latură alternă,
iar antecedentul celeilalte este a
doua latură alternă); concluzia
este o judecată categorică, iu
cazul d. compuse, premisele ipo-
tetice au consecvent diferit, iar
concluzia este o judecată disjunc-
tivă. Cînd alternativa dată în ju-
decata disjunctivă are trei laturi
alterne avem trilema; dacă sîntsi mai multe laturi alterne avem
polilenui. Un exemplu tipic de <!.,
ce este în atenția teoriei jocin • •
lor și deciziei, este d. prizonier:/'*.
(d.p.) Aceasta este cel mai ÎMI-
lizat ,,joc" de sumă inconstantă < M
doi parteneri care nu au voie >,'i
comunice între ei. A și lî sînt iun*
prizonieri, fiind acuzați de o in
fracțiune comisă în comun. Ei sin ;
ținuți și interogați separat, fără
a putea comunica între ei. Fie-
care poate să recunoască sau nu
infracțiunea, reacția anchetați)-
rilor fiind cunoscută de ei. Dac,"
ambii neagă a fi comis infracțiu-
nea, sînt eliberați (plata Xj). Dac,
ambii recunosc, sînt condamnat i
(plata x4). Dacă A recunoaște
infracțiunea iar B o neagă, atunci
B este condamnat la o pedeapsă
mai mare pentru infracțiune plus
pentru încercarea de a induce în
eroare (plata x2), iar A este eli-
berat și primește și răsplată pen-
tru că a contribuit la elucidarea
cazului (plata x3). Relația^ între
plăți este deci x3 xt x4 x2. în for-
ma matricială, jocul arată astfel:
J
u
cA
T
n
RJUCATC
'vi uu
no
DA\ V
X5 \^>R(A)
DA |
\*3
X, \
2 \
\ I
200D
în termenii teoiiei jocurilor, plata
jucătorului A este âus în du apta
fiecărei celule, iar plata jucătorului
B este jos în stingă lieeârei celu-
le. Cel mai bun rezultat este x;!
care se obține cînd unul recunoaș-
te iar celălalt neagă. Dacă însă
ambii urmăresc acest rezultat, am-
bii vor recunoaște și vor obține
plata Xț. Acesta este un punct
de echilibru al jocului, el fiind un
comportament rațional conform
teoriei minimax, abaterea de la
această alegere puțind atrage pier-
deri mai mari (x,). Paradoxul
constă în faptul că doi jucători
„neraționali" care ar alege ambii
negarea, ar obține un rezultat
mai bun (xj). Acest joc urmărește
conflictul interior al subiectului
dintre tentația spre cooperare
(răspunsul „NU") și cea spre tră-
dare („DA"), care poate asigura
un rezultat individual mai bun
(D. Rapaport, A.M. Chamach —
1964). Au fost introduși mai mulți
indici pentru analiza proprietă-
ților matricei de plăți și a răs-
punsurilor date de subiecți în
serii mari de jocuri. „Avantajul
x3+'x4
mediu al competiției" : ~ —-
Xi+ Xo
— ~ ; indicele este invers pro-
porțional cu cooperarea. „Plata
,„„ x1 + x2-;-x.,-;-Xi
medie per proba : ~
este direet proporțională cu coope-
rarea. Modificarea raportului în-
tre plăți duce la modificarea com-
portamentului jucătorilor. De ase-menea, alegerile variază în func-
ție de stwtuța în seiin de ale-
geri, în ultimul <iecenin, d.p. a
fost e-niiv; de la 2 la îi jucători
pastrindu-se relațiile dintre plăți
și cerința cu plata jucătorului să
nu se schimbe indiferent de poziția
în serie.
_ DILETANTISM, originar, in
timpul Renașterii, avea o semni-
ficație pozitivă caracterizînd per-
soanele ce cutezau să se avînte
în variate și dificile activități
artistice și științifice. în epoci
modernă capătă tot mai mult TIU
sens peiorativ corelîndu-se cu
inaptitudinea entuziastă, slaba ca-
lificare profesională, semidoctis-
mul. Pe linia perseverenței în-
tr-o activitate sau mai multe,
care-1 atrag pe subiect, dar pen-
tru care nu este dotat și pregă-
tit, se ajunge pînă la iresponsa-
bilitate și impostură. Nu se ex-
clud însă posibilitățile de realiza-
re finală printr-o fază de ii.
tranzitoriu. în psihologie, ca in
orice știință nouă cu aparență
de accesibilitate și facilitate, d.
este foarte dăunător, fapt demon-
strat printre altele de pretenția
unor persoane fără înaltă califi-
care de specialitate de a for-
mula diagnosticuri și prognos-
ticuri prin aplicări de teste, sau
de a pretinde că nu au nevoie de
specializare pentru a discuta pro-
blemele de psihologie.
DINAMIC (gr. dyv.amikos –
puternic), care este în continuă
mișcare datorită unor impulsuri
externe sau prin autopropulsie
ca automișcare. Studiul mișcării,
201

D D
raporlat !••> lini]', la i'ă a țijie >.<a~
ilM i|<: ji>rl''l'' illiplr. .iii , i'.-.lc
clllHKn s,tit ( l llcj] i.i I n ,i. Speciile
pentru psihologie este dinamis-
inul evolutiv, dezvoltarea, în
psihanaliză, d. presupune con-
flict fie forțe în conștient sau in-
conștient. K. l,evviti si-a eilili-
cat ca d. sistemul său de psiho-
logic, întrucit aceasta pune ac-
centul pe torțele ce acționează
într-un cîmp de tensiune. Coni-
portamentul reprezintă o modi-
ficare a cînipului si os te pus in
dependență de acesta.
DINAM'lSM, în filosofic, cu-
rent ce acordă prioritate forțe-
lor, energiei, deseori tratînd sub-
stanța materială ca un deri-
vat al mișcării; în psihologie,
ansamblul pulsiunilor, motivelor,
tensiunilor și tendințelor ce sus-
țin conduitele și determină con-
tinue modificări în dezvoltarea
lor, ce nu permit o viziune sta-
tică asupra personalității, întrucît
aceasta este în continuă interac-
țiune cu ambianța în care inter-
vine, de unde și restructurările în
însăși organizarea personalității.
DiNAMOGEN, proprietate ' a
stimulilor externi și interni, a
trebuințelor și motivelor, a reac-
tivității emoționale de a dinami-
za organismul, de a crește ten-
siunea psihică și spori capaci-
tatea de acțiune. J. Xuttin dis-
tinge im segment d., energizant
al motivului.
DIPLOPIE (gr. diploos — du-
blu, opsis — vedere), formă de
vedere 1 «inoculară anormală da-
torită cliscoonlonării timpurilor
vizuale monoculare astfel îneîtfiecaic nln'i-r'l pr< >k't:l hlilu-v n
,t|->l-I li' '-' ' '|'l' 1 uliii i •,(!- \ ,i/n | i In
blu. ('el'1 d' 'ii,i iin.i;.;it|i n ni' -,
miteiite ale aceluiași obiect au
o dispoziție spațială diferită. \
pare în condițiile unor perturbai '
nervoase, în stări fazic și *.
instalează cronic în cazul sin,
hismului cxlrcin.
DIPSOMANIE (gr. dtpso, sel.-.
mania •– nebunie), nevoie liipei-
dimensionată patologic, irezisti-
bilă și impulsivă de a consuni
lichide în cantități exagerate. S<
manifestă periodic succedînd stă-
rilor depresive. Termenul de d.
nu este folosit numai ca simptom
al psihozei alcoolice. Trebuie to-
tuși făcută o deosebire între d.
ca o compulsiune de consuni ex-
cesiv- de lichide, ce apaie la inter-
vale relativ mari, de prolidepsia
diabetică unde setea exagerai â
este condiționată de pierderea
marc de lichide prin rinichi (poli-
urie).
DISARTRIE (gr. dys – greu,
arilion — articulație), tulburare a.
limbajului, caracterizată prin
confuzie în articularea cuvinte-
lor, ca și prin modificări ale rit-
mului, intonației și expresivită-
ții vocii. Se observă în unele
boli ale sistemului nervos, în para-
lizia generală progresivă, în unele
intoxicații alcoolice. Este de ori-
gine cerebrală. Simptomele disla-
lice grave sînt similare d. ușoare.
Forma extremă a d. este anai-
tria, manifestată prin imposibili-
tatea pronunțării cuvintelor.
DISCALCULIE, perturbare în
mecanismele înțelegerii și efec-
tuării operațiilor de calcul iacopii cu inteligență normală. D.
este însoțită de tulburări ale
organizării spațiale. Kste o de-
ficiență tranzitorie și remedia-
'DISCERNĂMÎNT, capacitatea
intelectuală de a opera distincții
între esențial și neesențial, de a
sesiza cele' mai fine deosebiri in-
tre lucruri, de a înțelege cu sub-
tilitate și a aprecia nuanțat.
DISCIPLINĂ, modalitate a con-
duitei și activității culte, superior
organizate și sistematizate; ca-
racteristică a persoanei, constînd
atît extern cît și intern din sub-
ordonarea conștientă față de prin-
cipii, norme, dispoziții superioa-
re. D. se manifestă nu numai prin
executarea conformă unor ordi-
ne și normative dar și prin orga-
nizarea autonomă a conduitei
autocontrolate după criterii de
ordine și consecvență în îndepli-
nirea deciziilor. D. implică o
organizare superioară • a tuturor
proceselor psihice cum ar fi per-
cepția, gîndirea, atenția, voința,
afectivitatea. O măsură a d.
este stăpînirea de sine și raționa-
litatea, între d. și inițiativă crea-
toare nu este o incompatibilitate
atîta timp cît d. se constituie, la
nivel valoric superior și trece în
autodisciplină.
DISCONFORT SPIRITUAL,lip-
să sau realizare insuficientă a
confortului spiritual într-un grup
sau organizație. D.s. se dato-
rește deficiențelor în relațiile
interindividuale și de grup, lip-
sei de echitate, instalării unui
climat nefavorabil ele. D.s. este
o cauză foarte importantă peni nirandamentul scăzut al activită-
ții și pentru lipsa de emotivitate.
DISCRET (lat. discretus de In
discernere — a separa, discriminai,
uzual, calitate a celui ce se com-
portă cu discernămînt, nu se
amestecă în treburi ce nu-1 pri-
vesc, păstrează secretul, este re-
zervat, modest, moderat, nu cau-
tă să iasă în evidență. Discreția,
mai ales cu sensul de păstrare
a tainelor altora și a celor pro-
prii, se opune indiscreției.în inter-
pretările psihologice, termenul de
d. se folosește pentru a califica
inaccesibilitatea fenomenelor su-
biective la observația directă,
caracterul subtil, „imponderabil"
al stărilor subiective, iar în sta-
tistica psihologică se estimează
ca, d. valorile extrem de mici,
infinitesimalc. ale unor valori ob-
ținute în măsurarea unor inter-
vale, intensități de reacție, pro-
porții etc.
DISCRIMINARE, diferențiere
sau distincție care la nivel inte-
lectual, prin delimitări concep-
tuale, devine tranșantă, catego-
rică. Se opune confundării, ames-
tecului sincretic și operează com-
parativ precizările necesare gîn-
dirii logice. Descartes arăta că o
idee nu poate fi clară dacă nu
este distinctă. M. Ralea considera
că a fi inteligent înseamnă și
,,a distinge punctele de vedere".
Într-un sens specific, în teoria
modernă a. percepției, d. semni-
fică faza a doua a procesului per-
cci'liei senzoriale identică cu dife-
rențierea, cu detașarea i'bieetiiiui
ii; n landul <e','iiai/e obicHe. Se
icalizcaza global .și apoi pe uni-
202 ?03

D
lăți structurale (Forgus). Apă-
i'îjid în prelungirea detectării este
condiționată de aceiași factori
obiectivi și subiectivi ca și aceas-
ta. 13. Lomov, Oșanin, Lcplat
dovedesc că pragul optim de d.
sau pragul operativ trebuie să
fie de 5 — 6 ori mai mare decit
cel minim diferențial. D. depinde
de indicii relevanți și de formarea
la subiect a unor modele percep-
luale prin coordonarea unei serii
de repere (Eriksen). Excesul de
indici, de dimensiuni ale semna-
lului Îngreunează d. (Pollack). Cel
mai ușor se realizează d. semna-
lelor rezultate din combinarea
a doi sau trei indici (G. Miller,
Iii. Popescu-Xevcanu).
DISCRIMINARE SOCIALĂ, în
psihologia socială și sociologie,
termenul denotă tratarea favo-
rabilă sau defavorabilă a unei
categorii de persoane, care nu
are legătură cu activitatea reală a
persoanelor tratate astfel. De obi-
cei, discriminare (socială, rasială
etc.) este inspirată de prejudecăți
și este un reflex mai mult sau mai
puțin direct al împărțirii socie-
tății în grupări antagoniste. Uzu-
al, d.s. denotă tratarea defavo-
rabila a unor categorii sociale,
rasiale, etnice etc.
DISCROMATOPSIE, nume ge-
neric ce semnifică tulburări ale
vederii culorilor și care include
daltonismul, tritanopia, defecte
ale vederii di- și tricromatiee.
DISCURSIV-DISCURSIVITA-
TE, caracteristică, a. unei activi-
tăți piihice de a fi procesuală, de
d se desfășura printr-o succesi-une de operații intermediare c<>
se distribuie pe faze, în vedenii
atingerii unui scop. Un maxi-
mum de d. este proprie gîndirii.
Kaționamentul este o formă <1«
cunoaștere d. Comunicarea vei
bală arc de regulă forma discur-ui
lui. La Kant d. se opune intuiti-
vului, precum generalul se opui!'-
particularului.
DISFAZIE, în general, ceea ce
în logopedie poartă denumire,!
de „afazie", cu deosebirea că nu
semnifică anularea comunicării
decît în cazuri foarte rare,
bolnavii disfazici dorind întot-
deauna să comunice. D. reprezintă
tulburări de limbaj (dis — diii-
cultate, tulburare, phasis — vor-
bire) care au la bază totdeauna
o tulburare organică, neuronală,
de origine centrală, în generai
fiind vorba de leziuni ale centru-
lui vorbirii (în frontal 3, tempo-
ral și parietalul inferior), de na-
tură vasculară, tumorală sau trau-
matică, în aprecierea tulburării
comprehensiunii și expresiei lim-
bajului, trebuie avut întotdea-
una în vedere eliminarea unei
stări psihotice, a unei stări pro-
funde de deteriorare cognitivă
(demențe) sau a unei nedczvol-
tări cognitive (oligofrenii). D. im-
pun un tratament logopedic, de
reînvățare a limbajului. în ca-
drul d. sînt descrise: surditatea
verbală, intoxicația prin cuvîr.t,
amnezia verbală, parafazie, ale-
xie sau cecitate verbală, dis^in-
taxia și j.irgoiioj;j<'i;i.
DISrONIE, tulburare a vocii.
a registrului și calității aiineteior
20-1D
vocale și a timbrului. Pronunții
poate fi nazali bau iJiguțiiă h-
{nd datorați unor dtf'Cțnim ..ie
construcție sau de si î uctui'ai ;• a
actului emisiei și de surmenau-a
sau uzura aparatului fonematie.
DISFORIE, dispoziție afectua
astenică; stare opusă celei d.
euforie, implicînd insatisfacție,
impresii penibile, depresiune și
aceasta, în mod trecător sau du-
rabil. Uneori d. anunță o maladie.
De regulă, d. este un rezultat al
împrejurărilor de viață și poartă
și pecetea profilului afectiv al
subiectului.
DISFUNCȚIE, reacțiune a că-
rei consecință este scăderea adap-
tării, a integrării unei structuri.
a unui subsistem la sistemul din
care face parte. în sens psiholo-
gic, alterarea activității normale
a unei funcții ce are ca rezultat
fenomene patologice de dezadap-
tare. Destructurările pot avea loc
în sens negativ (hipofuncție) sau
în sens pozitiv (hiperfuncție) ex.:
hipermnezie-liipomnezie.
DISQNOZIE, deficiență cons-
tînd dintr-o recepție difuză și
incorectă sau chiar din absența.
percepției vizuale a formelor și
contururilor.
DIS GRAFIE, perturbare a în-
vățării scrisului, anomalie a ac-
tivitățu grafice exprimată în sub-
stituiri, omisiuni, inversări de li-
tere și silabe sau fuziuni de cu-
vinte. D. se mai manifestă prin
neregularitatea desenului litere-
lor și dispunerea lor anarhică
în pagină. Se consideră că la
baza d. sînt deficiențe ale dezvol-
tării auzului fonematie și limba-jului oral. deficiente motorii -:i.
in unele cizuri, perturbai i emo-
ționale. ]'.. Vt-r7a a -;tudiat d. l;
la iii'văzât orii ce uzeazj d.
UraiJIe. D. se combate prin te-
rapie logopedică.
DISIMULARE, acțiune princare
cineva tăinuiește, ascunde sau își
maschează in mod conștient un–
le stări sufletești, sentimente etc
Sint frecvent întîlnite în viață
situațiile cînd cineva își ascund •
mînia, bucuria, dragostea, uneori
chiar opiniile, datorită unor mo-
tive diverse (minore sau majo-
re, egoiste sau altruiste etc.) sau
a conveniențelor sociale. Clovnul
care apare în arena circului ve-
sel, exuberant și care face, prin
poznele sale, să irumpă în ho-
hote de rîs întreaga asistență,
poate să fie în fapt trist, dar
profesiunea îi cere să-și ascundă
adevărata stare afectivă. Se spune
despre o persoană bolnavă că
disimulează, atunci cînd își tăi-
nuiește boala, spre a nu stîrr.i
îngrijorarea familiei, a colecti-
vului de muncă. Comandantul
militar . pe frontul de luptă își
disimulează temerile cu privire la
situația precară a unității sale.
spre a nu provoca panică în
rîndurile ostașilor etc. D. poate
fi întîlnită și ca o trăsătură ne-
gativă a caracterului, atunci cînd
o persoană egoistă, intrigantă,
mimează sinceritatea, loialitatea,
simplitatea. în acest ultim caz d.
este echivalentă cu ipocrizia, im-
postura, în medicina legală, disi-
mularea este întîlnită în acele
situații cînd unii indivizi tăimi-
iesc unele boli reale, cu scopul de
205

DD
:t olijilli" Hllel'1 f'jloar.i> (nlițiueKM
iui ni p>j.,t. caro ti'L'-il.i i,dit.jli
incompatibile cu staici de buala,
camuflarea unor soiinic, vătă-
mări cu scopul do ;i induce în eroa-
re organele judiciare e(c). în
psiîiiiiti'io, li- este observată la
unii bolnavi mintali, care se pre-
fac sănătoși (afirmă că nu mai
au halucinații, idei delirante ele).
DISJUNCȚIE (lat. disjuncții) –
separare, diversitate), relație lo-
gică între două enunțuri. D. ex-
clusivă cînd d. leagă numai două
propoziții care nu pot fi nici
adevărate și nici false împreună.
D. neexdusivă este conectivul lo-
gic adevărat, cînd cel puțin una
dintre propozițiile conectate este
adevărată, și fals, cînd toate pro-
pozițiile sînt false.
DÎSKINEZIE, perturbare a co-
ordonării mișcărilor ce se re-
flectă cu deosebire asupra exe-
cutării acțiunilor motorii com-
plexe.
DISLALIE (gr. dys — dificil,
lalein — a vorbi), tulburare a
vorbirii, caracterizată prin defi-
ciențe în pronunțarea unor su-
nete sau grupe de sunete, vorbi-
rea în ansamblul ei fiind normală.
Formele de d. sînt variate: im-
posibilitatea pronunțării unor su-
nete (r, s, z, j etc.), pronunțarea
deformată, neclară, incorectă a
unor sunete, înlocuirea sunetelor
care nu pot fi pronunțate cu alte
sunete (r prin 1, v prin f), vorbire
nazonantă etc, manifestări care
ne determină deseori să apreciem
vorbirea cuiva ca fiind srsîită,
peltică sau pe nas. D. este frec-vent înlilnil.i în copilării1. ''\ Im»
pinâ la \ îi.l.i de 3-1 .nu o ;.| .,,,
normală, li/.iologică. Kste c
?,ii,"i de anomalii sau leziuni , i.
mecanismelor de fonație și de ;:n
culare periferice (ale limbii, din
ților, buzelor, vălului palatin et.
de factori psihologici (imitări1 d.
către copil a tulburărilor de voi-
ta re a părinților) sau de o edu
cație necorespunzătoare. ('< mu-
tarea acestor tulburări se reali-
zează prin aplicarea, unor metod*
și procedee speciale psihopeda-
gogice de către logoped.
DISLEXIE, perturbare anor-
mală a mecanismelor citirii l<•<•
se efectuează cu deformări, erori,
lacune) simbolurile citite nu sini
precis identificate, clar înțelese
.și corect reproduse. Dacă pen-
tru copilul de G —7 ani astfel de
dificultăți sînt normale, pentru
școlarul mai mare ele pun pn>-
blemo mcdical-pcdagogice. D. sînt
de multe ori însoțite de al ie
tulburări de limbaj cum sînt di.-;-
grafia și disortografia, dar pol
exista și izolat. Cauzele d. țin.
de cele mai multe ori, de pertur-
barea orientării spațiale, de arit-
mie, de tulburări afective. Ke-
drusarea trebuie să pornească di-
la identificarea cauzelor și să
procedeze la înlăturarea lor.
DISLOGII, tulburări ale lim-
bajului, atît sub aspectul formei
cît și al conținutului, consecu-
tive tulburărilor de gîndire, tul-
burărilor de logică, fără un sub-
strat neurologic evident și caiv
se traduc printr-o alterare mai
mult: sau mai puțin profundă acaracteristicilor esențiale ale co-
municării verbale (caracterul :<-
dresativ, situativ, comunicativ si
de subtext). Așadar, d. evolu-
ează fără modificări ale funcției
limbajului și ale aparatului logo-
motor. Sub diferitele ei aspecte.
d. se întîlncștc în nevroze, psihoze
si psihopatii.
' DISMEOALOPSIE, iluzie vi-
zuală ce constă în impresia că
obiectele sînt alungite sau lăr-
gite.
DISMNEZIE, perturbare a me-
moriei. Se referă la slăbirea uno-
ra din procesele memoriei cum
ar fi fixarea, retenția, recunoaș-
terea sau reproducerea. Unii au-
tori folosesc termenul cu un în-
țeles global, cuprinzînd atît hi-
pomneziile cît și hipermnezia.
DISMORFOFOBIE, iluzia de
modificare a schemei corporale
ce constă în impresia de modifi-
care a corpului în întregime sau
a unei părți din corp, însoțită
de stări afective penibile.
DISOCIERE, operație, opusă
asocierii, necesară în reorgani-
zările intelectuale și afective, dar
putînd afecta grav structurile de
personalitate și unitate a euhii.
DISONANȚĂ COGNITIVĂ, re-
lație semnificativă de nepotri-
vire sau nearmonizare a două struc-
turi psihice (nu numai cognitive,
ci și afective, atitudinaleetc.) apar-
ținînd aceleiași persoane sau mai
multora. Teorie psihologică ela-
borată de L. Festinger (1957). A-
cest fenomen personal sau inter-
personal dizarmonic este trăit ca
o stare confuză, tensională, e:t,
disconfort psihic, gi-nennd nevoia
206îedticerii și evitării sale, anlre-
nind persoana sau grupul în mo-
dificarea respectivelor elemente
cognitive și afective, a atitudini-
lor, comportamentului și aceasta
prin interacțiuni psihosociale cu
s'-ns compensator, echilibrator.
D.c. are surse individuale —conse-
cință a deciziei luate, a unei tenta-
ții, a unui efort sau fapt comis —și
mterpersonale, efect al anticipării
eronate a mediului social, al deza-
cordului cu altă persoană, al con-
formării publice forțate (de către
grup) a individului. Anticiparea
apariției surselor posibile de diso-
nanță permite evitarea acesteia și,
totodată, elaborarea unor modali-
tăți de reducere a ci sau chiar de
convertire în factor motivațional
al unor comportamente valoroase
(autoclarificări, căutări laborioase,
finalizate cu instituirea conso-
nanței, interacțiuni psihosociale,
cum sînt confruntarea principială
de opinii, argumentarea ponde-
rată a propriilor opinii, emitere și
recepționare efectivă A aprobării
sociale, persuadarea altora sau apel
la alții pentru cristalizarea proprii-
lor convingeri, cooperarea în
luarea deciziilor etc).
DISORTOGRAFIE, tulburare a
însușirii ortografiei. Este legată,
do dislexic dar persistă un timp
si după ce aceasta a fost înlăturată.
DISPARITATE, calitate a două
serii de a fi situate în puncte
spațiale diferite; caracterizarea
proiecțiilor retiniene monoculare
de a nu fi identice, abătîndu-se
discret de la horopter (ca loc geo-
înei ric al puiir.lelor corespondente)
și aceasta intnieif fiecare oelu
207

D
recepționează aceiași stimuli sub
unghiuri și într-un mod puțin
diferit. Prin suprapunerea cen-
trală a celor două cîmpuri vizuale
se obține efectul de adîncime sau
relief. Cînd d. rămÎJie în anumite
limite, ea mijlocește vederea tri-
dimensională, dar depășirea aces-
tor limite, din cauza unor defec-
țiuni organice sau funcționale,
duce la vedere dublă sau diplo-
]>ie.
DISPERSIE, indice de disper-
sie, coeficient rezultat din rapor-
tul unor valori individuale cu
\ alorile medii admise și care se
situează în afara acestora. D.
unei populații statistice se
apreciază raportînd deviația stan-
dard la media aritmetică; expri-
mate procentual, definește coefi-
cientul de variabilitate.
DISPONIBILITATE, în neurofi-
ziologie, cîmpuri corticale și me-
canisme care încă nu au fost
explorate și utilizate; se apreci-
ază că în decursul unei vieți nor-
male subiectul nu reușește să
utilizeze decît maximum 15 —
~d% din potențialul său neuro-
nal, în psihologic, sînt calificate
cn d. informațiile, cunoștințele,
abilitățile, valorile afective, care
nu sînt implicate direct în activi-
tatea cotidiană dar constituie
rezerve pentru dezvoltarea crea-
toare a acesteia și reprezintă indi-
catori ai bogăției vieții spirituale
a. subiectului. Imaginația gene-
rează continuu noi d.
DISPOZIȚIE AFECTIVĂ, în ge-
nere, termenul de dispoziție semni-
fică un montaj sau organizare cu unsens și care orientează pe subiect
într-un anumit mod, făcîndii-1
chiar să aștepte sau să caute eev.i.
să tic cu deosebire sensibil la um-l<-
situații și înclinat spre anumit.
conduite. D.a. semnifică în primii'
tind o stare afectivă gene ral irul,},
difn:ă, mai mult sau mai pul:
ii'!' nsăși totuși latentă, reprecu'::
II ii fitul afectiv pe care se de ;•••,,':
i"wt:fii și procese emoționale 'u\,i
le. Se consideră că d.a. rezult;,
din acumularea și aglutinarea eun i-
țiilor într-un fond de trăiri con-
tinue, generalizate. J. IK'lny si
Pichot caracterizează d.a. ca i'iiu.|
„sfera timică ce înglobează ton t • •
afecțiunile.. .ea înglobează totodat a
manifestarea cea mai elemen-
tară și cea mai generalizată".
D.a. sînt expresia rezultativă a
unor desfășurări emoționale dar
ele sînt și premisele pentru declan-
șarea unor noi emoții. Ne referim
la d.a. secundare determinate cir-
cumstanțial și nu la cele primau:
determinate de stările și consti-
tuția organică. Nu putem face în-
să între acestea o diferențiere netă
pentru că d.a. propriu-zise includ
dispoziția organică ca pe o com-
ponentă a lor. N. Levitov în mo-
nografia despre stările psihic.:
(1964) enumera ca principale cau-
ze ale d.a. : 1) stările fizice sau
organice; 2) faptele de viață și
îndeosebi relațiile dezvoltate in
activitate; 3) natura, peisajul și
influențele fizice; 4) oamenii care
au cea mai mare influență, în
viața fiecăruia existînd persoane
care îndeplinesc rolul principal i:i
determinarea dispozițiilor; 5) ope-
208D
rele de artă și, în genere, cadrele
estetice. La acestea ar trebui să
se adauge factorii sociomorali,
factorii organizationali și de grup.
D.a. secundară, ca o stare difuză
si' generalizată, relativ stabilă,
avînd o intensitate medie și un
anumit „colorit" sau un ton afec-
tiv dominant, ca un fond latent
al vieții emoționale, se definește
în primul rînd ca un efect suma-
toriu și semnificativ al împrejură-
rilor psihosociale pe care subiec-
tul le parcurge. Vorbind în termenii
lui H. Murray, în d.a. se temati-
zează selectiv evenimentele. Și în
limbajul uzual deosebirea dintre
cele două tipuri de dispoziție este
marcată prin întrebări diferit ori-
entate: „cum te simți" și „cum îți
merge". Dispozițiile sînt stări deri-
vate, persistente și instalate în-
tr-un plan de fundal în raport cu
cîmpul actual de conștiință. Con-
diționarea lor este extrem de vari-
ată întrucît ele sînt un acompania-
ment al tuturor relațiilor și eveni-
mentelor, în același timp d.a. sînt
proiective, influențînd tonalitatea
percepțiilor și amintirilor noastre.
Zilele 'de sărbătoare par să do-
bîndească o luminiscență speci-
fică. D.a. nostalgice încadrează
amintirile într-o atmosferă idi-
lică. A fost de mult depășită inter-
pretarea d.a. ca rezultantă aditivă
a unei serii de procese emoționale
recente. Dispozițiile rezultă mai
degrabă din generalizarea emoții-
lor cu semnificație dominantă, dis-
poziție reflectând, în genere, modul.
de viață și dinamica relațiilor cu
ambianța. în existența fiecăruia
se definesc o seric de lactori pre-dispozanți în raport cu structurile
motivaționale și de personalitate.
Ce anume influențează mai mult
d.a. unuia sau altuia este o pro-
blemă de mare importanță prac-
tică pentru psihologie. Se pare că
odată cu vîrsta crește influența
factorilor sociali și profesionali,
adultul devenind extrem de sen-
sibilizat la realizarea rolului și
menținerea statutului său. în di-
namica d.a. trebuie să se țină
seama și de fenomenul contagiunii
afective ca și de dezvoltarea dispo-
ziției la nivelul grupurilor mici sau
mari. D.a. individuale au ca „me-
diu de incubație" climatul sau
atmosfera grupurilor din care indi-
vidul face parte. Atît la nivel
individual cît și la nivel grupai,
optimizarea d.a. sau climatul aces-
tora are o însemnătate excepțio-
nală în aceasta, nu numai în
ordinea existențială, ci mai ales
în interesul activității sociale.
Potrivit cu împrejurările, dispo-
zițiile sărbătorești, de lucru, ste-
nice, entuziaste, competitive, an-
trenante, tonificate prin siguranța
de sine sînt preferabile predispo-
zițiilor despre sine, blazate, aste-
nice, de superficială agitație sau
supraîncordare și nesiguranță. Fi-
ind calificate de către unii autori
ca mediu psihoenergetic, d.a. stau
la baza tuturor acțiunilor și au o
mare însemnătate pentru funcțio-
nalitatea și orientarea conduitelor.
Aceasta cu atît mai mult cu cit
la nivelul indivizilor, al grupelor
și organizațiilor, d.a. sau clima-
tul afectiv tind să se instaleze și
b~i. se stabilizeze. Levitov arată
că stările afective de fond pe
300

D
baza uiwr mecanisme de condițio-
nare și generalizare se trans-
formă în trăsături de caracter,
mai precis se înscriu în structura
afectivă a caracterului. în același
timp, d.a. exprimă însă ceva din
organizarea caractenală. în chip
similar climatul afectiv poate să
devină într-un grup habitual,
apărînd ca o caracteristică a perso-
nalității grupului (sintalitate).
DISRITMIE, ansamblul modi-
ficărilor anormale ale ritmului elcc-
troencefalogramei; indicator pen-
tru diagnoza nenropsihică.
DISTANȚĂ SOCIALĂ, fenomen
psihosocial exprimînd măsura in
care membrul unei relații sociale
ii (îi) agreează pe celălalt (cei-
lalți) și care se determină cu aju-
torul anumitor tehnici de măsură,
cum este scara d.s. a lui E. Bo-
gardus, în care diferitele decla-
rații standard marchează un grad
mai redus sau mai ridicat de agree-
rc a membrilor unui anumit grup
social, etnic, profesional ctc,.
DISTHIMIE, concept sumato-
riu ce semnifică modificări pato-
logice ale dispozițiilor afective:
anxietate depresivă, indiferență
afectivă, apatie, angoasă etc,
DISTORSIUNE, în psihanaliză,
modificare inconștientă sau sub-
eonștientă a unor imagini, pro-
iecte, gînduri care sînt inaccepta-
bile pentru conștiința axiologică,
dar prin modificare (deghizare,
relativizare) capătă șanse de a fi
acceptate. D. implică simboli-
zare și condensare ce nu exprimă
conținutul latent. D. este un feno-
men ginerii eu existență norma-
lă sau anormala. în nevroză d.este un mecanism de menținere
a securității emoționale. în stă-
rile psihotice, halucinațiile și ilu-
ziile, apar ca d. ale percep-
ției, depersonalizarea și sentimen
tul irealului sînt d. ale afectivității,
iar cabotinismul, verbigerați.'.
,,salata de cuvinte" rezultă din
d. ale expresiei și comunicării.
DISTRACȚIE, acțiuni și ton-
tacte menite să genereze stări plă-
cute și reconfortante prin decn-
nectarea de preocupările cotidiene
și de problemele grave ale exis-
tenței și evaziunea într-o sferă
de facilitate, surpriză, umor și
regăsire de sine. Petrecere plă-
cută a timpului după formula
odihnei active sau prin divertis-
mente artistice, turistice, sportive,
printr-un hobby. Alt sens, distra-
gerea atenției.
DISTRAGERE, dispersie a aten-
ției care împiedică concentrarea
ei într-o anumită direcție, stare
deconectată atît de lumea externă
cît și de lumea gînduri lor, subiec-
tul fiind prea puțin permeabil la
informații și neputînd să coordo-
neze informațiile de care dispune.
Poate fi im revers al concentrării
atenției subiectului la ceva, ceea
ce îl deconectează de alte circum-
stanțe și stimulări pe care nor-
mal ar fi trebuit să Ic perceapă.
Se mai înțelege prin d. atenției
atragerea și abaterea ei asupra
unui alt obiect decît cel semnifica-
tiv pentru situația în care se află
subiectul.
DISTRIBUTIVITATE, caracte-
ristică a atenției constind din
ui mărirea coneomifeniă a mai
mullor obiecte sau acțiuni. Soh-
21CD
citări mari de d. interviu in ion-
ducerea, I r.i II:-..|M >i iui Hor. |,i (.|»-I,-I-
tori și dispeceri, in ac Iiyitatea
j-jțjlitară, sportivă etc. Se consi-
deră că U. este posibilă datorită
elaborării și activării mai multor
dominante cerebrale. Totuși aces-
tea nu sînt echivalenți! ca intensi-
tate, numai una din ele oeupînd
un loc principal. Celelalte focare
de atenție sînt asigurate prin auto-
matizarea acțiunilor și deci per-
sistă la nivel subconștient. Inii
autori susțin că d. este reductibilă
la comutări rapide. D. rezultă din
antrenament și este o calitate
diferențială.
DISTRIBUȚIE, modalitate sta-
tistică de ordonare și exprimare
în tabel sau curbe a frecvenței
de apariție a diverselor valori ale
unei variabile sau factor. D. este
normală cînd se conformează
curbei lui Gauss. Una din expre-
siile grafice ale d. este histograma.
DIVERGENȚĂ, sens al coordo-
nării binoculare opus convergen-
ței. Prin d. axele oculare formea-
ză un unghi, fiecare^ din ochi
fixînd un alt punct. în modelul
intelectului elaborat de Guilford
se folosește termenul de d. pen-
tru a desemna producția intelec-
tuală extrem de liberă, elaborînd
o pluralitate de ipoteze și admițînd
ca valabile mai multe soluții.
Gîndirea d., strîns asociată cu
fantezia, reprezintă, după J. Guil-
ford, principalul mijloc al crea-
ției.
DÎRZENIE, calitate voluntară,
rezultată din reunirea consecven-
ței, fermității și cutezanței. D.:.•'• nianife;,lă ;iii( in p,.|.,, \ ,-i;u ,.,,
• •' 11\ ă. in iliteuț i,i si abililă. <.il
și in rezistența energică față de
presiune, de orice încercare ce
vizează schimbarea atitudinilor.
D. izvorăște din convingerea în
justețea cauzei pe care o slujește
și presupune tărie a voinței ' și
pasiunii.
DOBÎNDIT, se opune eredita-
rului, calificînd structurile, func-
țiile, procesele și toate cunoștin-
țele formate și însușite după
naștere, prin adaptare, integra-
re în mediu, enculturație, edu-
cație și învățare. între premisele
ereditare și tot ce este d. nu este
o totală discontinuitate pentru
că d. există pe baza, prin modifica-
rea și în prelungirea ereditarului,
în același timp este necesar să
subliniem caracterul constructiv
al dezvoltării psihice umane și
caracterul esențialmente d. al
sistemului psihic uman.
DOCILITATE, caracteristică a
celor ce se supun cu ușurință al-
tora. D. este o trăsătură de carac-
ter negativă, e.xplicîndu-se prin
slăbiciunea voinței și prin lenea
de a ghidi, lipsa de răspundere.
Opunîndu-se spiritului de inde-
pendență și combativitate, d. este
necritică, nediscriminatorie, ma-
nifestîndu-se, în genere, prin su-
punere față de cei mai lari,
mai insistenți, mai reactivi sub
raport emoțional.
DOCIMOLOGIE, disciplină no-
uă, inițiată de H. Pieron și în-
rudită cu psihotehnica, al cărei
obiect îl constituie raționaliza-
rea metodelor de examinare șco-
211

D
Iară. Scopul fi eîte ca, punmd
in lumină factorii subiectivi f'->'
er-are (jelaWile dintre- exam in;.i-
Inr r L examinai, cadtv'e de r» !<•-
i ință deosebite dintre examina-
f uri), să conceapă mijloace ș! iinți-
iice de prevenire a erorilor și să
perfecționeze procedurile de exa-
minare și sistemul de acordare
a calificativelor sau a notelor. D.
i.și propune ca în urma a variate
experimente să stabilească nor-
mele și condițiile unei aprecieri
corecte și complexe a pregătirii,
capacităților și perspectivelor
elevilor (V. Pavelcu).
DOGMĂ, DOGMATISM, învă-
țătură sau decizie provenită de
la o autoritate intelectuală sau
politică și care este adoptată și
urmată întocmai, foarte rigid, fără
a se ține seama de noile date ale
cunoașterii și de situații; opus
scepticismului și inovației crea-
tive. D. exclude orice fel de îndo-
ială și blochează cunoașterea refu-
zînd chiar evidența, așa cum pro-
cedează religia, din sistemul căreia
provin termenii. O analiză subtilă
;i spiritului dogmatic se datorește
lui L. Blaga.
DOMINANTĂ, termen introdus
de Uhtomski pentru a desemna
zona cerebrală sau focarul de exci-
tație ce domina la un moment
dat și, după cum arăta Pavlov,
atrage spre sine influxurile ner-
voase provenite din alte zone ale
creierului. Experimentul clasic al
lui A. Uhtomski: „Excitindu-se
scoarța cerebrală a unui animal
cu curent electric se obțin miș-
cări ale membrelor acestuia. Dacă
însă aceeași excitație se practicăîn momentul cîncl animalul ?<••
hrăncte, mișcările de înghitir–
devin din ce in ce mai puternici-,
dar membrei..'nu mai sini animal
de nici im fel de mișcări". \\.
reprezintă, după Uhtomski, și i:
principiu de lucru al sistemului nu
vos central, întotdeauna con. .
tarea reflexelor implicând o d.
sau, după Pavlov, ca un concep!
foarte apropiat, o zonă de optim.,
excitabilitate (și deci reflexf'ge-
nă) sau, după alți neurofiziok.gi,
efectul de facilitare (de Bahnung!,
legea neurobiotoxiei, formulat;;
de A. Kappers. Cercetările psihu-
fiziologice dovedesc o deplină co-
respondență între dinamica d.
și dinamica atenției. V. Pavelcu
declară că d. reprezintă și un
principiu explicativ al psihologici.
DOR, sentiment complex indi-
vidualizat în etosul românesc,
exprimînd dorințe calme dar in-
tense, senine dar și chinuitoare,
implicînd o notă de plăcută con-
templație retrospectivă (nostal-
gie) dar și impulsuri tot mai
presante spre acțiunea de a rein-
tegra condițiile existențiale au-
tentice, a reveni în locurile nata-
le, în sînul familiei, în atmosfera
culturală originară. Termenul este
polisemantic, relevînd prioritar
anume sensuri afective în depen-
dență de context. Este însă intra-
ductibil, nu în virtutea poliseman-
tismului său, ci întrucît exprima
dialectica vieții spirituale a ro-
mânilor.
DORINȚĂ, trebuință conștien-
tizată, tendință către o stare
emoțională satisfăcătoare sau că-
tre o acțiune, activare emoțională
212D
orientată spre obiectul său. Deși
acest obiect este întrevăzut sau
proiectat conștient, d. încă nu se
echivalează cu un act voluntar,
dar apare ca o premisă a acestuia.
(Lachelier: „tendința este sub d.
si d. sub voință"). Controlul vo-
luntar duce la selecția, împlini-
rea sau represiunea d.
DOTAȚIE, ansamblu de însujiri
funcționale ereditare și înnăscute
care,' în urma dezvoltării psihice
si a educației, condiționează per-
formanțe înalte în activități de
diverse tipuri. Realizările precoce
se pun pe seama unei înalte d.
naturale. Copiii supradotați sînt
apreciați de unii psihologi ca pre-
zentînd și o anumită fragilitate
sau dizarmonie psihică și de
aceea necesită un regim atent de
educație și instruire. Se recoman-
dă evitarea dezvoltării unilaterale
și consolidarea personalității prin
multiple mijloace de antrenament.
După QI sînt socotiți suprado-
tați cei care la bateriile de inteli-
gență depășesc punctajul de 120.
D. are o mai mare importanță
pentru reușita în activitățile artis-
tice și sportive, în rest putîndu-se
obține, pe baza exercițiului și edu-
cației, performanțe dintre cele
mai înalte, în condițiile unei d.
de nivel normal. In sens negativ
se disting și copii subdotați care
reclamă forme speciale de educa-
ție și compensare.
DOXOMETRIE, sistem de deter-
minare și măsurare statistică
a opiniilor sau a altor particulari-
tăți comportamentale ale unei
populații.DRAMATIC, în arta, ceea ce
implică acțiuni intense și rele-
vante, desfășurări pregnant-con-
flictuale, succesiune de evenimen-
te și situații impresionante, aiun-
gînd la un deznodămînt. Prin
transfer, termenul este aplicat
ni psihologie, desemnînd accentul
pus pe acțiune și conflictualitate,
pe rezolvarea de probleme și
angajări tensionale. R. Politzer,
solicitînd concentrarea studiilor
psihologice asupra faptelor con-
crete, a vieții și conduitei subiec-
tului în societate, preconizează
o psihologie d., ca formulă de
psihologie concretă.
DRIVE, termen preluat din
engleză, care desemnează o ten-
dință impulsivă, de natură mai
mult instinctivă, constituind un
motiv puternic, direct și spontan
al comportamentului. Sinonim cu
imbold lăuntric, pulsinne; Trich,
în lb. germană.
DROGOMANIEv. NARCOMA-
XIE.
DROMOMANIE, tendință ire-
zistibilă spre vagabondaj, mani-
festată în stări psihopatice de
origine toxică, în stări post-critico
ale epilepsiei, după encefalite sau
traumatisme craniene.
DUPLICITATE, fățărnicie, pre-
făcătorie, falsitate, ipocrizie. D.
este opusă sincerității și cutezan-
ței, trădează deficiențe caracter i-
ale, cel în cauză fiind apreciat
ca „om cu mai multe fețe".
DURATĂ, distanța temporală
dmtre două evenimente. Este per-
cepută și totodată reprezentata.
Pragul duratei percepute vaxi-
213

D
ază intre I cs. la senzațiile audi-
tive și 1(1 cs. la cele vizuale.
1'. l'raisse stabilește prezentul psi-
hic în limitele a două secunde.
Stiuctura acestei d. mici este nc-
omogenă, intervalul paiind scurt
piuă la 0,5 sec, indiferent piuă Ia
1 sec. si lung între 1 și 2 sec.
H. liergson consideră că d. este
experiența timpului trăit și ast-
fel face o deosebire între timpul
psihic și cel fizic. Stările emoționa-
le neplăcute sau încordate și lipsa
de ocupații interesante tind să
dilate percepția duratei și să com-
prime reprezentarea ei, pe cînd
stările plăcute și activitățile in-
tense produc efecte contrarii.
J. Piaget notează: „durata inter-
nă nu este decît timpul acțiunii
proprii: oricine zice acțiune, zice
relații, între subiect și obiectele
asupra cărora el acționează". D.
sînt evaluate perceptiv, prin evo-
care și prin prospectare. Conștiința
umană realizează o interpenetra-
ție între trecut, prezent și viitor.
Modificarea subiectivă a d. nu
impietează asupra măsurării d.
obiective prin reperele și mijloace-
le de care dispune civilizația.
DURERE, sensibilitate algi'că,
complex de senzații semnalizînd
agenții și procesele de distrugere
prin traumă, presiune, distensie,
inflamație, ardere, blocaj al țesu-
tului organic. Reflectă atît stimu-
lul nocicoptiv cît și însuși pro-
cesul distructiv. Se distinge de
suferință sau d. psihică, care repre-
zintă o reacție emoțională la
situația dală. Senzațiile d. pi'e-
zinlâ: a) calități: mată, ardere,încordată, tăioasă, sfredelitoare:
li) localizare și extensiune: ime-
diată, ascuțită, punctiformă, per
culantă: c) desfășurare în timp:
stabilă, fulgerătoare, ritmică, țâră
gănată, pulsativâ); d) intensitate
puternică, medio, slabă. vagă. Sen-
zația de d. este provocată de trans-
miterea impulsurilor pe oricât'
din fibrele aferente inclusiv t>r-
minațiile libere nemielinizate. Nu
se cunosc centrii corticali da;
Iv. liîkov, A. Pșonik, V. Cerni-
govski au dovedit posibilitatea
provocării senzațiilor de d. prin
condiționare la excitanți neduie-
roși. Riddoch și Crilchley (19M7)
ara'ăcj talamusul reprezintă struc-
tura principală a d. fără localiza-
re, cortexul parietal intervine iu
localizarea d., iar cortexul fron-
tal în aprecierea senzației dure-
roase. Se consideră mediatori
biochimici ai d. : histamina, sero-
tonina, unele polipeptide, bradi-
chinina etc. Se disting patru ti-
puri de d.: a) superficială sau
cutanată; b) profundă, muscular-
articulatorie; c) viscerală; d) cen-
trală sau ceialică. Alrulz deosebea
două tipuri de â,:pvinutrăși secun-
dară. Prima este strict localizată,
a doua este iradiată. E. Jones.
M.orley, R. White au dovedit că
același excitant provoacă o dublă
senzație de d.: una rapidă și alta
mai întîrziată. Prima d. este scurtă
și pătrunzătoare și a doua mai
prelungită și profundă. D. este
solidară cu o multitudine de vari-
ate modilicăii somatice si psihice
ce indepline-.c funcțiuni de aleiiâ,
avei l>. arc, restabilire, rezistența
214D
față de factorii ,i;>,nyj\ i. în ,inu-
iiii'te liniile ..emn,ile!e ,il-i. e în-
deplinesc 1111 ml util biologie.
Totuși dincolo de aceste limite ele
se dezvoltă ca fenomene patolo-
gice de o variabilă gravitato. In
consecință, în clinică, d. excesive
se combat prin anestezie ;;enernlă
sau locală, analgezic de sugestie
și psihoanalgezie (v.).
DUȘMĂNIE, ansamblu de ati-
tudini negative și acțiuni, izvo-
rîte din ură și orientate spre
înlăturarea, înfrîngerea, distru-
gerea unor forțe opuse. D. poateii unilateral.! :,;oi icei jirt'i:a; cel
ce. (In-iii.ine .ic IM concenl ie,i/a
(oala enei^in. piiiepeH'il și inte-
ligența, împotriva adversarului. D.
individualistă, pătimașă, de cele
mai multe ori. este nocivă și
distructivă moral chiar pentru
persoana ce o cultivă. Xumai o
motivație superioară, de principiu,
poale justifica moral d., dar și
atunci, implicînd fermitate și
combativitate; d. nu se întreține
prin satisfacția distrugerii, ci prin
lupta pentru salvarea și promova-
rea unor valori superioare.

DICȚIONARELE ALBATROS
E
ECFORARE, una din operațiile
colo mai importante alo memoriei,
prin care diferitele mesaje infoi-
maționale stocate sînt reinte-
grate în dinamica interacțiunii
subiectului cu mediul. E. constă
în operațiile de extragere selectivă
ți activă a informațiilor stocate
•prin decodificarea lor, adică prin
reconvertirea lor în informații ope-
rante. Selectivitatea e. implică
totdeauna o luare de decizie sau
o succesiune de decizii. Decodi-
ficarea se realizează prin reutili-
zarea dimensiunii temporale, in-
formația ceforată fiind raportată
totdeauna, pe baza adresei de
memorie, la o structură informa-
țională care servește drept reper.
De obicei, dar nu obligatoriu,
acest reper este reprezentat de
structurile informaționale prezen-
te. Eficiența e. se apreciază în
funcție de viteza sau promptitu-
dinea, de adecvarea sau fidelitatea
și de completitudinea ei. E. se
realizează în două forme: recu-noașferea, care este declanșată
sau asociată do prezentarea !a
„intrarea" sistemului, a obiectu-
lui sau a elementelor materialului
despre care trebuie furnizată in-
formația și reproducerea, care con-
stă în absența obiectului de re-
ferință, între cele două forme ale
„output"-ului sistemului mnezie
există o deosebire calitativă, si
nu doar de circumstanță, ea ți-
nînd de organizarea și integrare;;
internă a structurilor mnezice.
ECHILIBRU, stare staționa!;!
de balans între forțe contrari:,
caracteristică pentru un sistem.
E. propriu sistemelor vii este
e. „fluent" sau „curgător": sis-
temele sînt deschise, se produc
în el transformări ireversibile
dar se mențin prin consuni de ener-
gie la o oarecare „distanță" de
starea de e. termodinamic ce echi-
valează cu moartea. Gradul de
„rezistență" a e. față de influen-
țe sistematice sau accidentale
(perturbații) definește stabilita-
216E
tea și ea este asigurată prin
reglările de tip cibernet'e. în
psihologie, J. J'i"gei a adoptat
principiul e. ca fundamental pen-
tru sistemul său în care se con-
fruntă mereu asimilarea și aco-
modarea, aceasta din urmă ope-
rînd restructurările pe care le
impun noile informații asimilate.
Astfel, prin e. se trece de la o
stare la alta. Prin acomodări
sînt generate noi structuri ce vor
permite noi tipuri de asimilare
ș.a.m.d. Inteligența însăși apare
ia J. Piaget ca o optimă și pro-
gresivă echilibrare. Parametrii
echilibrării dinamice sînt: 1) cîm-
pul de aplicație cuprinzînd tota-
litatea de obiecte și evenimente ce
sînt asimilate și la care se pro-
duce acomodarea; 2) mobilita-
tea, ce se definește prin mări-
mea distanțelor spațiale și tem-
porare accesibile operatorilor sis-
temului; 3) rezistența opusă dez-
echilibrării; 4) stabilitatea sau
capacitatea sistemului operațio-
nal sau emoțional de a se com-
pensa și reechilibra. De fiecare
dată e. se reconstituie la un alt
nivel.
ECHILIBRU ȘI DEZECHILI-
BRU EMOȚIONAL, formă parti-
culară a e. psihic, constînd din
acțiunea contrară a intensității
celor două categorii de trăiri afec-
tive polarizate: stenice și aste-
nice, pozitive și negative; stare
de tensiune relativ omogenă, ni-
vel de activare moderată cu
evitarea excesului sau deficitu-
lui de mobilizare energetică. D.e.
se poate instala fie în sens nega-
tiv, fiind marcat prin indispo-ziție, fif.'prt-iie, tristele, supărare,
stare de abandon, lie în sens
pozitiv, prin iritnre, m:nie, in-
dignare, revoltă, ngnsivitate.
E.e. este favorabil pentru acțiu-
nile dificile, efectuate în con-
diții critice, întrucit permite con-
vergența tensiunilor asupra obiec-
tivului acțiunii, nu perturbă fa-
cultățile intelectuale și facilitea-
ză execuția cu un consum econo-
mic de energie. Dimpotrivă, d.e.
restrînge și perturbă economia ac-
tivității. Pentru a-1 preveni și
înlătura, se recomandă o scrie
de măsuri, cum sînt evitarea
situațiilor conflictuale, acordarea
corectă a aspirațiilor cu posibi-
litățile, creșterea nivelului de
măiestrie profesională, reprima-
rea reacțiilor impulsive prin con-
trol voluntar.
ECHIPĂ, grup mic cu o bună
structurare funcțională și avînd
obiective precise de îndeplinire
a unei operații sau gen de acțiuni,
membri dispunînd de roluri dife-
rențiate, coordonate de un con-
ducător. Coeziunea și solidari-
tatea ca și gradul înalt de parti-
cipare definesc spiritul de e.
ECHIPOTENȚIAL, egalitate de
potențial funcțional; termen fo-
losit de C. Lashley cu referire
la faptul că toate ariile scoarței
cerebrale pot dobîndi și exerci-
ta orice funcțiuni.
ECHITATE, 'originar, egalita-
te, definită cu înțelesul de
dreptate socială raportat la o
orînduire și un sistem de valori,
de unde aprecierea pozitivă sau
negativă a structurilor funda-
mentale, a acțiunilor și compor-
817

E
l.uiii-iilc-liir grup,de ,s.m iudivi-
(in.ilc. ('.ili-'țm ic iniij al,i i mpli-
eală iu roiist 11 ui ica iili-;i Iuriti u" so-
cialiste și comuniste; pornindu-se
de la poziția egală a tuturor și
fiecăruia, în raport eu mijloacele
<le producție și întreaga avuție
și cultura socială se prevede
recompensarea și atribuire;', de
statute după rolul îndeplinit, după
contribuția adusă astfel incit echi-
librul între individual și social
să nu fie perturbat, să se acorde
prioritate intereselor generale și
să se evite orice fenomen de
nedreptate, avantajele nejustifi-
cate și situațiile defavorabile. E.
socialistă cunoaște o continuă
perfecționare.
ECMNEZIE, simptom (hiper-
mnezie) de amintire momentană,
extrem de intensă, frecvent de
tip eidetic, a unor fapte ce pă-
reau uitate. Se întîlnește în iste-
rie, epilepsie și în stări de șoc
emoțional.
ECOCHINEZIE, tendințe infan-
tile de a imita actele sau
gesturile modelului, persoanei
preferate, în prezența și în ab-
sența acestuia.
ECOENCEFALOGRAFIE, meto-
dă de investigare a integrității
sistemului nervos central prin
folosirea ultrasunetelor. Ultrasu-
netele de frecvența 1—6 mega-
cicli, emise de o sondă emiță-
toare-receptoare (cu cristal piez-
zoelectric) străbat pielea capu-
lui, osul, meningele, substanța
cerebrală și sînt reflectate sub
forma unui ecou median de către
structurile subiacente — pereții\ < lll i ii'lllllllli 11 I. Complexul |i,
ii'1, ii. sibilini. /'< •/«( iihiui, co,-' .,
creierului. I leplasarca ecoului Me-
dian semnifică deplasarea stria-
turilor mediane de către un pn,
ces le/ional. E. este utilizai,'i
curent în diagnosticul etiologi,
al tulburărilor psihice din cadru
proceselor expansive mtracranic'it
și ajută la delimitarea focarul ir
lezional cerebral în cazul su-
piciunii de afecțiune psihică ]><
fond organic.
ECOESTEZIE, semnale soir.a-
toestezice false ce se dezvoltă
după modelul ecoului. In jurul
sau în regiunile opuse unui pune;
real stimulat apar alte senzații,
ca un ecou, în urma propagai i;
difuze a excitației.
ECOLALIE, fenomen patolo-
gic de „vorbire după ecou", de
repetare automată a cuvintelor
și gesturilor interlocutorului. Se
numește ecofrazie cînd constă din
repetarea propozițiilor. Se in-
tîlnește la debili, în stări demen-
țiale etc.
ECOLOGIE (gr. oikos — ctisa.
logos — știință), știință multi-
disciplinară în dezvoltare, care
studiază relațiile dintre organisme
și mediul lor de viață. E. iniurn '•
ține seama, pe de o parte, de o
caracteristică esențială a mediu-
lui uman, aceea de a fi produs de
activitatea oamenilor, iar pe de
altă parte, de o caracteristică
esențială a omului însuși, aceea
de a fi un organism colectiv, adi-
că o societate. Din acest motiv.
alături de aspectele fizice și bio-
logice generale ale mediului, seacordă o atenție deosebită carac-
teristicilor sale constructiv cul-
tural-informaționale etc, precum
si modalităților de reacții în
«rup la aceste caracteristici. Cer-
cetările de e. fie psihologice, fie so-
ciologice au relevat încă în urmă
cu 4 — 5 decenii influența diferită
a caracterelor asupra echilibrului
psihic, calitățile relațiilor dintre
oameni, procesul de formare a ti-
nerei generații ș.a.m.d. în momen-
tul de față una dintre problemele
de bază cu care se ocupă e. este
aceea a adaptării la viața urba-
nizată și tehnicizată, în parti-
cular problema poluării mediului
din marile orașe (poluare chi-
mică, sonoră, „morală") și a
găsirii de mijloace și căi pentru
reducerea sau prevenirea acesteia.
ECOLOGIE UMANĂ în socio-
logie, studiul relațiilor dintre fe-
nomenele umane, biologice și so-
ciale și spațiile naturale, mai
ales artificiale (orașe, întreprin-
deri, locuințe) în care se desfă-
șoară acestea, relevîndu-so atit
influențele „spațiului" asupra vieții
sociale, cît și influențele organi-
zatoare exercitate de viața so-
cială asupra organizării spațiale.
Fenomenele psihoindividuale și
cu precădere cele psihosociale
se află într-o incontestabilă in-
teracțiune cu factorii ecologici.
ECONOMIA EFORTULUI, ten-
dințele individuale de a elimina
din acțiuni excesele de efort prin
înlăturarea sau simplificarea unor
componente, prin adoptarea for-
mulelor celor mai eficiente.
ECOPRAXIE, reacție patolo-
gică de imitare automată a ges-turilor și acțiunilor altor per-
soane. ])acă, de pildă, cineva își
ridică brațul, și bolnavul proce-
dează la fel. E. se însoțește frec-
vent de o ecolalie și este un
simptom caracteristic pentru schi-
zofrenia catatonică.
ECOSISTEM, ansamblu cons-
tituit din biotop și biocenoză, pre-
supunînd autoreglarea în cadrul
relațiilor dintre organismele vii,
ca și dintre acestea și factorii
mediului abiotic. Intervenția in-
tempestivă a omului în e. na-
turale a dus frecvent la deze-
chilibrarea acestora, uneori ire-
versibilă.
ECOU, efectul produs de o
undă acustică care, prin reflec-
tare, se întoarce la sursa emiten-
tă, cu o intensitate suficientă și o
întîrzierc necesară pentru a putea,
fi percepută ca distinctă de unda
directă.
ECRAN SENZORIAL, zonele
senzoriale de recepție ale scoar-
ței cerebrale, active și în absența
stimulului sau anticipîndu-1 pe
acesta. Cadru sau fonti subiectiv,
cîmp pe care se conturează ima-
ginea. Reprezentările mentale se
dezvoltă normal pe acest fond.
ECUAȚIE PERSONALĂ, expri-
mare metaforică a specificului
conduitei individuale fundamen-
tată pe o organizare internă sin-
gulară, în sens restrîns, reacti-
vitatea particulară la stimuli,
antrenînd variații individuale ale
timpului de reacție. în particu-
lar, coeficient de corecție ce
tieluiie introdus în înregi.-,! tarile
mi\!e aparat-oin.
218219

E E
EDUCAȚIE, în sens extensiv,
fenomen social de dezvoltare,
fnmare, constituire a oamenilor
ca subiecți ai acțiunii, cunoaște-
lii și valorilor, prin comunicare
și exercițiu, prin modelarea com-
p- ii-tamcntului lor și integrarea
in activitate și relațiile sociali1;
m sens restrictiv, sistemul de
: a i uni^faule și acțiuni dirija1,;
(••'.rlicnt și organizat in vederea
</. / •ruiimirii formației n prc:cnfaii-
[il"r ii'ii'iir genei ații, în raport cu
un :'hiccti;> ideal și in conformitate
i u cerințele actuale și de perspec-
ticâ. în termeni operaționali, ac-
țiunea globala exercitată de com-
portament sau personalitate for-
mate asupra unor comporta-
mente sau personalități în curs
de formare. După R. llubert:
„<<u<ami>hil acțiunilor și influ-
cu'c/or exercitate voluntar, de căi re
o ,'Huța umană asupra alici funie
::-.!ia)ie". E. semnifică, (din punct
de vedere etimologic) creștere,
cultivare. Aceasta se produce
insă spontan și implicit în con-
dițiile activității, sub influența
modelelor culturale, în procesul
adaptării sociale — deci în re-
lațiile vitale și accidentale cu
mediul socotit educogen, — și
sistematic dirijat finalist în fa-
milie, școală, organizații, viață
publică. Cele două laturi ale fe-
nomenului e. sînt complimen-
tare., diir pedagogia ca știință
a e. se concentrează asupra celei
('"•a cloiui. Avînd un rol condu-
cător, e, dirijată și sistema: ;i.ă
e.-te, după W. james, o artă. iar
după E. Duikheim, „o tn'rucă si.socializării individului". Cei mai
mulți pedagogi (la noi, St. Stoian,
N. Apostolescu, Șt. Bîrsăncscin
afirmă o știință a e., întruu:
aceasta presupune considerare •
unor legi obiective, economice
socia'e, psihologice și chiar a uiu-;
relații legice proprii actului edu-
cațional. Fiind o activitate coi.,
știentă și de generare a conduii. –
lor conștiente, este genera toa:
de libertate. Optimismul pcd.i:,''–
gic susține: „E. poate tot ei'
(Helvetius). Aceasta însă mi di: •
colo de determinanți implicai:
cum sînt cadrele dezvoltării so-
ciale și condițiile evoluției p- –
hice ctc. Optimismul pedagog
nu poate fi considerat în af;T,;
determinismului social-istoric. !n
e. intervin nemijlocit fenomene
psihice. E. cliiar a fost definii
ca „o transformare a psihicii!;;:
individului". F.A. Delmas ni-.';
notează: „trebuie să ne ferire
de a crede că ameliorarea indivi
zilor prin educație rezultă dl;'-
Ir-o entorsă a legilor psihologice.
Dimpotrivă, este o consecință .
acestora". Totuși, în virtutea, com-
plexității socioantropologice și i-,
torice a fenomenului e., acc-s;a
nu poate fi redus la o psihologi–
aplicată cum au încercat s-o f,e. ,i
unii inovatori ai pedagogiei (1-v.
CIapare.de, Decroly, recent ii.
Skimier). Aceasta cu atît mai
mult CU cit obiectivul (ide.du.'
sau programul educațional) mi
poate fi elaborat numai pe ba/ –
unor considerente psihologe e, ,
prin implicarea și suboid- -iia, .
aecsioia, s.ită de cele ofej'iic- deprognoza socială ce impune o
reconstrucție și optimizare umană.
A.S. Mal:art-nko a d'-lsnit ol..n c-
tivul e. ca un program al !<>:-
mării personalității mu'uial -'.d
dezvoltate, caracteristice pentru
omul nou. în legătură cu această
abordare marxistă a problemei
se determină și strategia e. „in,
prin și pentru cokcU\". AL,;;;-:
a delimitat următoarele la lua
ale e. comuniste: intelectuală,
morală, estetică, fizică și poli-
tehnică, în e. comunistă se pune
un accent deosebit pe latura
formativă, de constituire a pro-
cedeelor de gîndire, a deprinderi-
lor intelectuale și practice, a
motivelor, convingerilor și atitu-
dinilor proprii omului nou. Dar
aceasta implică realizarea unei
unități dintre instrucție și e.,
astfel ca învățarea să fie maxi-
mal formativă, să aibă ca efecte
depășirea oricărui hospitalism și
izolaționism școlar, legarea școlii
de viață și formarea elevilor
prin îmbinarea comunicării cunoș-
tințelor cu exersarea și calificarea
în procesul muncii productive.
P.C.R. a trasat direct sarcina
integrării învățămîntului, cerce-
tării științifice și producției. în
faza actuală de revoluție socia-
listă și tehnico-științifică, e. nu
se limitează numai la copii și
tineri, ci se adresează în diverse
forme și adulților, devenind un
proces permanent. Este depășită
concepția pedagogică conform că-
reia rolul primordial în dezvol-
tare ar reveni eredității, aceasta,
alături de mediu, urmînd să fie
optim coordonată cu acțiunea edu-cațională, care pune în valoare
[.remisele e,-editare si condițiile
cif mediu, n1irmîndn-se ca veri-
tabil constructivă. Incluzînd -,
in irucția, e. uzează de \ariii
mijloace directe și indirecte, da"
se organizează într-un sistem uni-
tar ce urmăiește formarea unii
personalități integrate și integra-
bile- în societate și prin acea-ta,
apta de autodepășire. în conse-
cință eficiența operei educațio-
nale se probează, prin altele, prin
trecerea e. în autoeducație. Aceas-
ta presupune ca luîndu-se în con-
siderație particularitățile individu-
ale și de vîrstâ ale celor educați
îii ordinea depășirii progresive a
acestora, să se restructureze adec-
vat metodele de e. și relațiile din-
tre educatori și educați. Progre-
siv se accentuează metodele de
lucru independent al copiilor și
tinerilor. Progresiv se echilibrează
autoritatea educatorului cu cea a
colectivului de elevi și a fiecărui
educat în parte. Aceasta nu în
sensul reducerii autorității edu-
catorului, ci în cea a creșterii au-
torității celor educați care apar
tot mai mult în rolul de subiecți
ai propriei e. Sub raportul conținu-
tului purtînd întotdeauna, obiec-
tiv și programatic, amprenta orîn-
duirii sociale și a pozițiilor de
clasă, e. este susceptibilă de a fi
evaluată în perspectivă istorică
drept retrogradă, conservatoare
sau progresistă.
EDUCAȚIE FIZICĂ, proces pe-
dagogic orientat cu precădere
spre dezvoltarea fizică armonioa-
să, întărirea sănătății, formarea
și perfecționarea deprinderilor de
220 221

E E
iuiv-:ire, ridicarea capacității d«'
muncă. :i oi'.(.înișmului, aviud o
contribuție lurgă pe phui iustnic-
tiv-educativ. Prin conținutul acti-
vității și formele de organizare,
c.f. exercită o influență multila-
terali asupra dezvoltării psihici'
a copiilor pe planul proceselor cog-
nitive și voluntare ale activității
și conduitei ca și asupra formării
și dezvoltării personalității.
EFECT, răspuns determinat de
o cauză cunoscută sau necunoscu-
tă; fenomen obiectiv ce intervine
in anumite condiții (în acest sens
?o folosește în psihologie), e.
Iiind precizate după conținutul
lor sau după numele descoperito-
rului. Astfel sînt: 1) e. stereofonic
constînd din apariția „volumului"
sunetului în urma emisiei conco-
mitente din diferite surse; 2)
e. de mascare, în care un stimul
mai puternic reduce acțiunea
altuia mai slab implicînd percepe-
rea lui; 3) e. microfonic constînd
în sinergia recepției auditive și
dezvoltarea de biocurenți în co-
hlee; 4) e. perceptive, consemnate
de Michotte, sînt variate dar con-
stau toate în modificarea relațiilor
perceptive în condiții artificiale
sau aparente, de exemplu două
obiecte aruncate în aer par a se
trage unul pe altul; 5) e. de grup,
constînd în ireductibilitatea capa-
cității de acțiune a grupului Ia
suma potențialelor individuale, e.
explicat prin interacțiunile in-
trrne ale .trupului ș.a.
EFECTOR, organ'activ de răs-
puns la stimulii clin mediul ex-
tern sau intern. Impulsurilecentrilor de comandă de la dii<
rilelo nivele ale sistemului ma ••, •
asigură acțiunea e.; la oui, in'
plinesc funcția de e. segment. '
sistemului muscular și ale e. l::.
endocrin.
EFECTUL KIRLIAN, efec; i
electroluminisccnță obținut cu ap.
torul curentului de foarte înal; •
tensiune și radiofrecvență, i.n
produce ionizarea în strucian
vii la limita de separare a um.,
medii electrice biologice diferii
prin impedanța lor precum și 1,
limita de separație a acestora d-
mediul electric extern. Pescar'
rea marginală realizată în aa-
condiții tehnice este omogena, –
produce prin sumarea temporala
a unui număr aleator de imagini
fundamentale obținute prin c!'e, i
pelicular electronografic. FVnu-
menul a fost descris pentru prima
dată în anul 1898 de către fizicia-
nul și medicul polonez Jodko \ar
kiewicz și, ulterior, dezvoltat -i
reconsiderat prin cercetările lui
S.O. Kirlian și V. Kirlian (IWMI.
Efectului marginal (aura) i-au I'CM
atribuite semnificații în transmi-
terea informațiilor de ordin*psi:n>-
energetic. S-a demonstrat depen-
dența e. Kirlian numai de caracte-
risticile electrice pasive ale me-
diului electric biologic și mediu-
lui electric proximal.
EFECTUL LUI:-AUESBERG,
constînd din diformarea imaginii
unui pătrat ce este rotit rapid;
— FERE, constatat în investigaț iile
cutanogalvanice, constă în mic-
șorarea rezistenței și mărirea
coiiductibilității electrice a pielii;— GELB, într-o cameră întune-
coasă, suprafețele de catifea nea-
gră, se albesc dacă sînt iluminate
direct dar rămîn negre dacă în
calea fluxului luminos se pune o
mică bucată de hîrlie albă; -II KL-
MHOLTZ- KOHLRAUSCH, su-
praevaluarea luminozității supra-
fețelor cu o saturație cromatică
ridicată; —LIEbMANX, estompa-
rea prin adoptare negativă a unei
culori dispuse pe fond acromatic
si privită cu fixitate; — SHEK-
RINGTON, cînd în vederea bino-
culară, intermitențele de stimula-
tie se sincronizează la cei doi ochi,
nivelul frecvenței critice de fuzi-
une se ridică cu circa 8% ; — l'Z-
NADZE, după prezentarea repe-
tată a două cercuri cu diametre
deosebite, înlocuirea lor cu două
cercuri egale duce la supraevalu-
area celui ce-1 înlocuiește pe cel
mic și la subevaluarea celui pla-
sat pe poziția celui mare; — ZEI-
GARNIK, informațiile privind sar-
cinile reduse la capăt se rețin mai
bine decît cele privind sarcinile
rezolvate.
EFECTUL TARE, iluzie după
care intervalele de timp influen-
țează asupra percepției interva-
lelor spațiale. De ex.: dacă 3 punc-
te echidistante sînt iluminate suc-
cesiv, cu un timp mai scurt între
primele două și unul mai lung
între ultimele două, distanța pri-
mă parc mai scurtă dccît cea de-a
doua. Fenomenul contrar, cînd
intervalul spațial influențează asu-
pra intervalului temporal apa-
rent, se înmiește efectu! slab.EFEMINARE, accentuată dez-
voltare la bărbat a unor forme
sau a unor forme de comportament
din tip feminin.
EFERENT, impuls și traiect
nervos ce pornește de la centrii
cerebrospinali spre periferie, la
mușchi, organe de simț, organe
interne; direcție centrifugă pro-
prie nervilor motori (și altora!
prin care se transmit comenzile
la efectori. Contrar: aferent.
EFORT, conduită conativă de
mobilizare, concentrare, accele-
rare a forțelor fizice și psihice iu
cadrul unici sistem de autoreglai
conștient (la om, prin regresiune!
și aconștient, în vederea depășirii
unui obstacol, a învingerii unei
rezistențe a mediului și a propriei
persoane. W. Wundt îl apropie
de senzațiile de inervare eferentă.
W. James consideră că c. își arc
originea în centrii cerebrali. P.
Janet definește sentimentul de
e. ca „o conștientizare mai mult
sau mai puțin adecvată a condui-
tei de accelerație". Se pare că e.
implică esențial finalitatea și deci
se caracterizează prin focalizare,
adecvare la obstacol, încordare
și unificare a resurselor fizice,
psihice și intelectuale.
EGO v. EU
EGOCENTRISM, după Piaget,
caracteristică a gîndirii copilului,
constînd în nediferențierea con-
științei de sine de conștiința lu-
crurilor sau, altfel spus, în absența
conștientizării diferenței dintre
acțiunile asupra obiectelor, apar-
ținînd subiectului și obiectele asu-
pra căruia, acționează subiectul,
aparținînd lumii exterioare lui.
222

EE
îu absența acestei diferențe, co-
pilul își centrează întreaga cunoaș-
tere asupra activității proprii,
n./ultimi de aici o serie de defor-
mări ale realității cum ar fi: realis-
mul', artificialisnml, precauzalita-
Ica ctc. E. i se opune procesul de-
ccntrării, al cărei rezultat este
ajungerea la cunoașterea obiectiva
a lealității. E. se datorează ire-
\ ersibilității operațiilor gîndirii,
iu măsura în care ireversibilita-
tea atrage după sine absența nece-
sității și în măsura în care necesi-
tatea, opunîndu-se arbitrariului
subiectiv, este ea însăși marca
obiectivitătii.
EGOISM' (lat. ego— eu), trăsă-
tură morală ce se caracterizează
prin situarea propriilor interese,
mai presus de interesele grupului
social din care individul face par-
te, mai presus de interesele gene-
rale ; opus generozității și colectivis-
mului. E. este reflexul psihologic
al unei situații sociale: proprie-
tatea privată asupra mijloacelor
de producție și relațiile de ex-
ploatare.
EGOTISM, atitudine rezultată
din egocentrism și egoism, ma-
nifestată negativ în planul rela-
țiilor interpersonale prin exage-
rarea propriei valori și cultivarea
excesivă a propriilor interese, prin
însingurare și autoadorație.
EIDETIC (gr- eidos — 'formă,
esență), tip, descris de E. Jacnsch,
dispunînd de capacitatea unor re-
prezentări mintale excepțional
de vii și complete, ca și cum o-
biectele ar fi actual percepute
ele subiect, dar fără perturba rea
numită halucinație. C:pus auaei-dcticuhii. 1) Ceea ce se referă la
esența și semnificația lucrurili .••
'1) (în sens psihologic) ceea ce (….,
feră imaginilor create de fante.,:,,
o pregnanță datorată detaliile.;
pe care nu le dă simpla percepcw
a obiectului.
ELABORARE, proces de trair-
formare a unor date, de cornii v,r
ție mintală sau eficient-materij j…
frecvent anevoioasă, etapă d.
definitivare și împlinire și/sa:;
obiectivare a unui proiect. lraz ;
executivă a acțiunilor voluntari
idem a procesului de creație (II
Wallas). La J. Guilford, unui
din factorii creativității. în psi-
hologia freudiană e. este transfor-
marea și combinarea coerenta a
datelor psihice, astfel îneît sa fie
transfigurate în simbolica visului
(în care mai intervine o e. secnn-
' dară, de condensare și de integra-
re într-un scenariu.
ELAN VITAL, la H. Bcrgson:
forță primitivă omogenă care este
orientată în multiple direcții di-
vergente (viață vegetativă, in-
stinct, inteligență) și care ar ex-
plica (nonintelcctualist) efect- •!;•
creatoare, chiar la nivelul fii"
genezei biologice. E.v. este, dii|>.'
acest autor, și motorul evoluți-i.
ELECTRODIAGNOZĂ, deter-
minare, prin procedee electroeu-
cefalografice, electrocardiografcr,
electromiografice, cronaximetrice
etc, a alterărilor patologice din
organe, sistem nervos etc. Utili-
zată curent în clinici pentru a
detecta, îu stare de veghe SJU
somn, unele :(• uoinene nedecela-
bile prin observație directa.ELECTROENCEFALOGRAFIE
(E.E.G.), tehnică și metodă pa-
raclinică uzuală de investigație,
care permite înregistrarea biocu-
renților cerebrali. Metoda a fost
inițiată de către Hans Berger, în
1929, care a arătat că potenția-
lele neregulate pot fi înregistrate
cu ajutorul unor electrozi, fixați
pe cutia craniană. Aceste poten-
țiale fiind însă foarte mici — 45 —
75'J.V — trebuie amplificate, fapt
ce se realizează cu ajutorul elcc-
troenccfalografuhii. Acesta culege,
înregistrează și analizează activi-
tatea bioeleetrică transcraniană a
generatorilor cerebrali în condi-
țiile în care metabolismul și în
primul rînd consumul de oxigen
al celulelor corticale este nealte-
rat. După A. Fessard, E.E.G. ar fi
expresia variațiilor lente de poten-
țial de la nivelul neuronilor pira-
midali corticali, ale căror den-
drite apicale, orientate radial și
perpendicular pe scoarță, formea-
ză dipoli electrici alterni somato-
dendritici. Biopotențialele lente de
la nivelul dendritelor și potenția-
lele postsinaptice străbat me-
diul conductor eterogen și ajung
mai diminuate și distorsionate la
nivelul scalpului, de unde sînt
apoi culese, amplificate de apro-
ximativ un milion de ori și înscri-
se pe hîrtie, sub forma unei curbe
sinusoidale — electroencefalogra-
ma (notată tot cu E.E.G.). Activi-
tatea bioeleetrică cerebrală spon-
tană se desfășoară ritmic și se men-
ține constantă, datorită mecanis-
melor de sincronizare loca' i, ca-
re integrează activitatea funcțio-nală a milioane de neuroni, ce
descarcă cu aceeași frecvență,
în aceeași fază și în același timp.
Traseul E.E.G. este rezultanta
predominanței funcționale a unuia
din cele două sisteme difuze
asupra tonusului cortical. El poate
oscila între o intensă stare vigilă,
subvoltat și asincron, ca urmare
a acțiunii sistemului reticulat ac-
tivator ascendent (S.R.A.A.) și
de somn profund, cu ritm lent
sincron și de mare amplitudine.
E.E.G. constituie sub acest ra-
port un indiciu obiectiv al nive-
lului stării de vigilență, reprezen-
tînd aspecte foarte variate între
cele două extreme. Aspectul
normal al E.E.G. este determinat
de succesiunea, cu regularitate rit-
mică a undelor, ce diferă ca frec-
vență, formă, amplitudine și du-
rată și care se grupează în frec-
vențele fundamentale ale scoarței:
ritmul alfa, beta, tetha și delta,
înregistrarea traseului E.E.G.
se face prin derivații bipolare,
cînd diferențele de potențial se
înscriu între doi electrozi activi,
plasați pe scalp, și unipolare, în-
tre un electrod activ și unul in-
diferent, de ex. pe lobul urechii.
Bioritnmrile fundamentale ale scoar-
ței sînt: Ritmul alja — oc este ele-
mentul principal al E.E.G. uma-
ne și se caracterizează printr-o
amplitudine de 40 — 80[xV, cu frec-
vență de 12 — 14 c/s și durată de
80—110 milisecunde. în stare de
iclaxare completă frecvența nu-
delor este identica, pe toate regiu-
nile ambelor >'iuii-i–irc. Au)*!luu-
este insă mai nure de
225
32415 – Dicți0nar rie m.holosie

E
partea emisferei nedominante și
se înscrie grupat in fusuri cu du-
rată de 0,5-3 sec., sincrone și
simetrice în ariile posterioare ale
celor două emisfera, occipital,
temporal posterior și parietal.
St imul ti vizuali, concentrarea a-
tcnției, calculul mintal, duc la
diminuarea sau la dispariția K.A.,
fenomen cunoscut sub denumire,i
de reacție de blocare. Ritmul beta
— [i, reprezintă fenomenele de ex-
citație ale scoarței și exprimă ac-
tivitatea bioeleetrică particulară
a regiunilor frontale si rolandice.
Are o frecvență de 14 — 30 e/s
și o amplitudine de 5 — 30 uY. Cu o
continuitate greu de stabilit, acest
ritm apare in forme variate, une-
ori puțind avea aspect sinusoidal.
Se blochează în timpul pregătirii
sau efectuării unei activități mo-
torii. Ritiintl ictlui— 0, are o mor-
fologic sinusoidală, cu frecvența
de 4 — 7,5 e/s și o amplitudine de
50 ;xV, provenind din regiunile
temporale, temporo-frontale, tem-
poro-parietalc și predominind une-
ori în derivațiile temporale ale
emisferei dominante. Acest ritm
.iparc la omul adult sub formă
de unde sporadice, în proporție
de 10—12%. Xu se blochează la
stimuli vizuali, iar stările emoțio-
nale determină exacerbarea lui.
Uiluml delta — A, este caracterizat
printr-o frecvență de 0,5 — 3,5 e/s
și o amplitudine de 150 — 200;A V,
care este insă variabilă, cu o mor-
Jologie sinusoidală sau polimorfă.
Kste întilnit ca ritm fiziologic la
sugaci în stare de veghe, iar la
adult in stare de somn profund.
La omul adult. în st.uv de veghe eleapar ca expresie a. unor leziuni
localizate sau avînd o moilologie
refulată (monomorfe) și o ampli-
tudine mare ele constituie proiec-
ția la distanță a unei leziuni sul>-
corticale. Modificările li.li.C. pot
fi funcționale și patologice. M<>-
t/ilicările fuiii-jidtia/e (ni.f.) sini
expresia unor tulburări ale rit-
murilor biologice, determinate fie
de stări de tensiune psihică tran-
zitorie, emoții intense, neliniște,
frică, anxietate, fie de oboseală,
surmenaj sau somnolență. în ra-
port cu factorii emoționali se
descrie un indice crescut de alfa,
iar în stările de neliniște, tic frică
și anxietate Cote adesea mențio-
nată desincronizarea traseului. Mo-
mentul destinderii psihice se ex-
primă bioclectric prin repartiția
ritmului alfa. Stările emoționale
cronice mențin traseul plat desin-
cronizat continuu. Reacțiile de fu-
rie și de niînie se reflectă bioclectric
prin bufeuri de tetha, localizate în
regiunea fronto- temporală. Modifi-
cările funcționale mai pot fi induse
în unele perturbări eudocrino-mc-
tabolice și hiper-sau hipofiroidie,
hipoglicemie, hiperparatiroidism,
hiperinsulinism, hipocaleemie etc.
sau de afecțiuni psihomatice: astm,
hipertensiune arterială, hipoxia
anemică și afecțiuni cardiovascu-
lareși cardiorespiratorii. Unele mo-
dificări pot apare în cursul terapiei
cu substanțe psihotrope și psihoto-
ne. Aceste modificări funcționale
sînt pasagere și se mențin atîta timp
cit durează cauza care le-a produs.
Ele dispar în momentul relaxării
psihice sau în urma corectării
I ullimărilor metabolice sau endo-crine. 1'intre modificările fune-
țiomde bioelc''..li i'.c o sPiumlK a-
tie binecunoscuții o au litinu
iile alfa și tetha ascuțite, care
exprimă o stare de biperexcita-
bilitate corticală, precum si fo-
carele de unde lente tetha, sinu-
soidale și ascuțite, localizate în
regiunile temporale stingi, care
se descriu în unele stări depresiv-
nevrotice, în depresiile dominant
endogene sau reactive și în psiho-
patii. Se presupune că aceste tul-
burări bioelectrice sînt expresia
unor disfuncții ale rinencefalului,
care se proiectează bioelectric pe
scalp, apărînd mai ales în deriva-
țiile temporale ale emisferei
dominante. Modificările patologice
se pot grupa în două categorii:
modificări globale ale traseului, ce
se referă la amplitudinea sau frec-
vența ritmurilor, din acest punct
de vedere fiind descrise traseele
aplatizate, supravoltate, bradi-
ritmice și tahiritmice; modificări
izolatei focale, care apar la o anu-
mită regiune a creierului și cu-
prind toate derivațiile pe o perioa-
dă scurtă de timp. Acestea pot fi
de tip iritativ, ca: vîrfurile, un-
dele ascuțite și complexul vîrf-
undă, sau de tip lezional, cu apa-
riția undelor delta, aplatizarea
traseului sau silentium electric.
Undele delta sînt de două feluri:
polimorfe și monomorfe, fiind de
obicei expresia proiecției corticale
a unor leziuni profunde.
ELECTR0MI0GRAFIE (FM.
G.), tehnică de înregistrare a
potențialelor bioelectrice ale uni-
tăților motorii (U.M.) ce apar în
cursul contracției musculare sicaic siut delectat13 și amplificate.
Biocmeniu mu-culjii apar '-M\I
forma de potențiale trifazice sau
polifazice cu o amplitudine de
500 a V și durata de 4 — 6 milise-
( unde. U.M. este reprezentată de
un neuron cu fibrele musculare
inervate de acesta. Detectarea
biocurenților se face cu electrozi
cutanați sau profunzi, iar cule-
gerea potențialelor poate fi fă-
cută prin derivații unipolare, bi-
polare și multipolare, Eleclro-
miograma normală în stare de
repaus nu evidențiază activita-
te electrică, doar potențiale de
inserție de scurtă durată. La efort
muscular apar U.M. sub formă
de vîrfuri bifazice. In funcție de
intensitatea contracției se dis-
ting trei tipuri de trasee: traseu
simplu, reprezentat de potenția-
le simple individualizate ce se
repetă cu frecvență de 4—12
c/s; traseu intermediar, ce se ca-
racterizează prin apariția nume-
roaselor U.M. care cresc în inten-
sitate și care apar la contracția,
musculară moderată; traseu inter-
ferențial, caracterizat prin poten-
țiale fuzionate, cu frecvență de
40 — 60 c/s, dă aspect sinusoidal
traseului și apar la contracții
musculare puternice. Modificările
patologice ale electromiogramei
pot fi întîlnite în unele afecțiuni
neurologice, cum ar fi afecțiuni
ale neuronului motor periferic
și miastenie, — tulburare de con-
ducere și transmitere neuromns-
culară, în unele boli musculare,
miotonii și miopatii, în tetanie și
în tulburări motorii de etiologie
15*227

E
ni'.'U-boli'-ă. în psihiatrie H MG.
tste 1t.i]'.-.;!f.\ p..utru dii'.'tio^ti-
carca spa-"motili'.i i.x divei *e tîio-
logu și în studiul – i <li iermin;\r< :i
fazei do r.omn oniric, somnului de
m iivație, precum și în urmări: e,i
obiectiva a terapiei intensivi1 cu
ilriirolcplii e.
ELECTRONOGRAFIE, ansam-
blu de metode elcctrograiice (uzind
de ciectrolmniniscență), metode
caracterizate prin trei element:1
distincte: cuantificarea emisiei
e!< ctronice, efect de cîmp contro-
Lit, scintilație diferențiată. Ima-
ginea electronografică reproduce
distribuția cîmpului electrornng-
netic generat de impulsuri de
înaltă tensiune prin volum, con-
ductorul biologic, precum și pro-
cesul de ionizare din mediul elec-
tric proximal organismului. Ana-
liza imaginii relevă trei efecte
distincte: efectul pelicular (care
constituie elementul fundamental
al descărcărilor marginale de tip
Kirlian), efectul electromorf (tra-
duce modificările distribuției cîm-
puîui electromagnetic în organis-
mul viu), efectul de ionizare în
mediul electric proximal, cu evi-
dențierea stratului de ioni poroși
aderenți la structura vie și a io-
nilor gazoși liberi. Metodele sînt
invenții românești (FI. Dumi-
trescu, 1975). Efectul pelicular
și cel de ionizare a mediului elec-
tric proximal organismului sini:
dependente de reflexele psihogal-
vruiice. în psihologie, înregistră-
rile e. au evidențiat modificări
ale efectului pelicular și de ioni-
zare a mediului proximal de miele
stări psihologice particulare: ener-vare, oboseală, maladie mentală,
i'-iixare, o.>ii'.i.].trare tîc. <i.P.
Yazilescu, 197G). A foit de ;<••..
iriene.i decelată o ..radiați'.1 bio-
logiri de interferență" între don,'
sau mai multe persoane și a!'
cărei caracteristici (structură, cu-
loare) depind și de relațiile inte-r-
per-' ;na!o.
ELECTROOCULOGRAriE (S
O.G.), metodă de înregistrare .;
mișcărilor oculare, în raport cu
axele verticale și orizontale sau
eventual doar în raport cu axe!'
orizontale, prin electrozi de con-
tact de argint, plasați și fixați
în mod adecvat.
ELECTROȘOC (E) sau TRA-
TAMENTUL ELECTROCONVUL-
SIVANȚ (T.E.), introdus de Cer-
cetti și Bini — 1937, constă în
producerea, în scop terapeutic
a unor crize epileptice, cu ajutorul
altui stimul epileptogen, decît
cel cunoscut pînă atunci (cardia-
zol) și anume curentul electric.
Actualmente indicațiile pentru t\
sînt limitate doar la anumite stări
depresive, la bufeuri delirante, și
cu totul excepțional la stări
maniacale, schizofrenii și ia deli-
rurile cronice în faza productivă
și doar atunci cînd există o nc-
reactivitate la chimioterapie sau
în cazuri de urgență (cînd, îsi
crizele de melancolie, există ris-
cul sinuciderii). T.e. sînt contrain-
dicate la copii sub 10—12 ani,
la bolnavi cu tulburări cardio-
vasculare, pulmonare, în cazn!
unor afecțiuni ale sistemului osteo-
articular, al unor boli infecțioase
ivbviic, în afecțiuni organice ale
creierului, decalcifieri masive sau
£28E
anemii grave. Sîut contraindi-
cate de asemenea la peisoane peste
60 de ani. Tehnica e. constă în
aplicarea cîte unui electrod umed
pe cele două, regiuni fronto-pan-
elale, iar după declanșarea curen-
tului electric se produce cri/.a
convulsivă cu lazele ei tipice;
tonică, c'ionică, comatoasă și de
trezire, fiind insa precedată de
o fază de spasm electric și o faz-j.
de latentă.
ELECTR OTONUS, totalitatea
modificărilor de excitabilitate și
conductibiiitate provocate în nerv
la trecerea printr-o porțiune din-
tr-însul a curentului continuu.
ELEGIAC, caracteristică a stă-
rilor psihice, de lungi durată, ue-
semnînd emoții și sentimente de
melancolie, tristețe, nostalgie. Ixi.i-
nifestarea elegiacă exprimă vi-
sare și predispoziție pentru su-
ferința psihică. Termenul este
folosit și pentru a indica speța
corespunzătoare de lirism.
ELEVAȚIE, elevația spirituală
presupune interiorizarea valori-
lor culturale și capacitatea de
receptare și de adeziune la cele
mai înalte idealuri sociale, artis-
tice, filosofice; înălțare și înălțime
spirituală.
EMANCIPARE (lat. E-mancipo,
-are.d. manus — mină și ca] cre
— a lua), ieșire de sub tutelă in
baza capacității de a trăi și
acționa independent. Cu privire
la comportamentul tinerilor, e.
vizează neconcordanța între ceea
ce cred tinerii că sint și că pot
face, și ceea ce realmente ei poL
înfăptui. E. nu trtluie coniun-
dată cu hberlmajid și cu nues-pectarca sistemului de statute
si roluri existente în societate.
EMBRIOGENEZA SISTEMU-
LUI NERVOS, dezvoltarea sis-
temului nervos uman în viața
( uibrionară. lîstc un proces ce de-
i>etează foarte timpuriu. în zik-k
7—8 se formează primele două
foițe embrionare, ectodermul, și
cedodermui, iar din ziua a 15 —10 .i
ia naștere placa cordo-mezoderma-
iă. în ziua a 18-a, din ectodenn
începe formarea tubului neural,
pe linia mediană posterroară, pi in
mvaginarea plăcii neurale (sau
medulare). într-o primă etapă
.-_• formează jgheabul neural, i.^r
intre zilele 21 și 31 cele două
creste ale jgheabului se vor uni
în sens cranio-caudal, formînd
tubul neural, care este învelit în
mezoderm. în acest mod, tubul
neural, de origine ectodermieă,
pierde legătura cu restul ectoder-
mului, rămînînd în interiorul
unui canal, limitat de mezoderm
(din care provine scheletul și, în
acest caz, craniul și coloana ver-
tebrală). Tot în acest stadiu,
cele două orificii ale tubului neu-
ral — neuropori, aflate la polul
eranial și cel caudal se închid.
în etapa următoare, celulele tu-
bului neural din zona dorsală,
provenite din crestele neurale
migrează, prin mișcări amoebo-
ide în sens lateral, fragmentîn-
du-se în grupe ce se succed seg-
mentai, și formînd mai tîrziu
ganslionii spinali. Celulele aces-
tor ganglioni, numite neui'ibl.i-
ști, \ or emite preluiigiri iet.ro-
grade, in sens central, care pă-

E
(rund in tubul neural, forinînd
rădăcina dorsală si altele în sens
pori feric, care se conectează cu
miotomii și dermatomii corespun-
zători, reprezentiud procesul de
lormare a nervilor senzitivi. Nc-
uroblaștii din zona ventrală a
tubului neural emit la tel prelun-
giri periferice care, forniînd ră-
dăcina nervilor motori, lateral lată
de ganglionul spinal, intră in
trunchiuri nervoase comune cu
rădăcinile posterioare, fonnînd
nervii spinali, în număr de 31 de
perechi. Printr-un proces asemă-
nător se formează și nervii cra-
nieni. în secțiune sagitală, într-o
primă fază după închiderea tu-
bului neural, se poate observa,
la extremitatea craniană a tubu-
lui neural, o dilatare, datorită
proliferării neuronale din această
zonă, forinînd vezicula cerebrală
primitivă, despărțită de restul
tubului prin infundibul (șanț ven-
tral). Aceasta într-o etapă ulte-
rioară se divide, dînd naștere la
prozencefal, situat la polul api-
calși la rombencefal. în faza urmă-
toare se formează vezicula optică
și evaginația hipofizară, din
prozencefal și din cadrul romben-
cefalului se formează o parte
numită mezencefal. într-o etapă
mai avansată, prozencefalul sau
creierul anterior se divide în telen-
cefal cu bulbul olfaciic, pedun-
culul olfactic, emisferele cerebrale
și pedunculul optic, și in dienee-
t'al format din talamus și hipo-
fiză. Rombencefalul se divide
si el în meteneefal, format din
cerebel și protuberanta si in
mieleilf efal, forumul bulbul ra-hidian. Aceste formațiuni for-
mează ulterior diferitele structuri
diferențiate ale creierului, cu ca-
racteristici specifice de structură
și funcționare. La om în struc-
tura scoarței emisferelor, zona
cea mai extinsă o reprezintă nco-
cortexul. Paralel cu dezvoltarea
encefalului, în procesul dezvoltării
embrionare, în zona trunchiului,
tubul neural, avînd la centru ca-
nalul ependimar, dă naștere mă-
duvei spinării. în măduvă, corpii
celulari se așază central, forniînd
substanța cenușie în formă de
,,H", iar prelungirile acestora, sau
ale celulelor din zonele superioare
ale sistemului nervos central, se
situează periferic, formînd sub-
stanța albă. în coarnele ventrale
(anterioare) ale substanței cenu-
șii se vor găsi motoneuronii, iar
în coarnele dorsale (posterioare)
se găsesc neuroni de asociație,
prin care se conduce aferent sen-
sibilitatea somatică.
EMERGENT (lat. emergere —
a ieși, a se arăta), teoria evo-
luției emergente, teorie idealistă
și metafizică cu privire la pro-
cesul dezvoltării, creată în de-
ceniul al treilea al secolului
al XX-lea de filosofii englezi
S. Alexander, C.L. Morgan. Teo-
ria susține că apariția noilor
calități este absolut spontană și
imprevizibilă; ceea ce rezultă
dinăuntrul unui obiect sau struc-
turi fără ca să se poată delimita
o relație simplă de determinare:
apariția din ceva a altceva, even-
tual calitativ diferit, putîndu-se
indica sui sa dar nu și cauzele
exacte. Astfel, iu dezvoltarea psi-
230E
liică un nou tip do «.ompoi Umicn
apare din .dl 'ii a ut' i H >! l.<~ i .1
putea li redus la .u,r-,t.i. liup.i
Drever, descriere a unui lip de
evoluție ciud ceva nou apare din
interacțiunea și recombinarea fac-
torilor preexistenți; se poate opu-
ne e.și la tradiții' (în antropologia
culturală).
EMERGENȚĂ, caracteristică a
sistemelor dinamice și complexe
de a product: efecte ce nu sînr
reductibile la posibilitățile păr-
ților componente, ci rezultă din
interacțiunea acestora. însușirea
sistemelor superior integrate și
dispunind de autoorganizare și
autoreglare.
EMETROPIE, posibilitate nor-
mală a refracției oculare, deter-
minînd focalizarea în centrul re-
tinian, în absența acomodării.
în acest fel percepția distanței
infinite se realizează pe retină în
condiții de repaus.
EMOTIVITATE (lat. emotio, de
\a eniovere — a mișca), predispozi-
ție spre resimțirea frecventă, vie
și intensă a emoțiilor, reactivitate
emoțională neobișnuita, emoțiile
apărînd pînă și la cele mai neîn-
semnate incitații și generînd dis-
poziții afective profunde și, even-
tual, de durată.
EMOȚIE (lat. cmnvere — a miș-
ca), fenomen afectiv fundamen-
tal ce se dezvoltă fie ca o reacție
spontană și primară, în forma
e. primare sau afectelor, fie ca
procese mai complexe, legate de
o motivație secundară și care re-
pre/.iniă, după sistematizarea
noastră, e. propriu-zise. Acestea
sint tranzitive dar s» dezvoltă pro-ce.-xaf și l'uwlii un •'!'•('/. mai
)/•'.*; •• "V i nli 1 '•••! ni c : 1 oit 11 11-
lurc. iu timp ce alee tele sini mai
puțin numeroase și se integrează
într-o schemă, destul de simplu,
a instinctelor, fiind doar reorga-
nizate cultural, e. propriu-zise
sini extrem de variate și diferen-
țiate după valori superioare. Aici
este locul să vorbim despre bu-
curie și tristețe, iubire și ură,
admirație și dispreț, simpatie
și antipatie, speranță și deznă-
dejde, satisfacție și insatisfacție
sau indignare, plăcere și neplă-
cere sau dezgust etc… Fiind bine
delimitate ca sens, întrucît, așa
cum arată H. Wallon, urmează
matrițele sociale, e. prezintă tot-
odată și modele clare de bipo-
laritate. După cum se vede,
toate e. sînt date în cupluri de
contrarietate valorică, confor-
mîndu-se unei scheme similare
logicei, cea a afirmației și nega-
ției. Totuși, dialectica afectivă
este mai bogată și complexă decît
cea intelectivă întrucît nu tinde
să rupă unitatea contrariilor, tră-
irile e. fiind real biunivoce, mai
mult sau mai puțin ambigue și
avîndu-și nucleul dominant si-
tuat undeva pe scara valorilor
între extremele pozitive și nega-
tive, e. complexă fiind întotdea-
una gradată și pluritonală. în
fapt, într-o împrejurare de viață,
omul încearcă concomitent mai
multe feluri de e. în legătură cu
constelația motivafională și com-
plexitatea relațiilor subiectiv-obi-
eclive. în timp ce afectele se ex-
primă foarte puternic în compor-
tament, uneori consumîndu-se în
231

E
expresii și getică, e. complexe
sint, de regulă, t>va in.ii ciah
exprimate, dnr pcep.stj într-un
mod mai rafinat și urwînd unel<-
tipare sau conveniențe sociocul-
turale. Deosebirea este ca între
rîs și zînihet sau între plins și
mimică a suferinței morale. 1 apt
este că e. complexe beneficiază
de TIU grad mai mare de conștien-
tizare și intelectualizare. G. Du-
mas face deosebirea între triste-
țea pasivă, ce este însoțită de
un sentiment do descurajare și
slăbiciune și tristețea activă
în care subiectul se revoltă îm-
potriva privațiunii ce îi este im-
pusă, protestează., strigă, se la-
mentează. Tot așa se distinge
bucuria pasivă, discretă și calmă
și bucuria activă care este exu-
berantă mergînd pînă la exaltare.
J. Delay și Pichot tratează foar-
te sugestiv trecerea de la afect
la e., care, în terminologia lor,
sînt denumite ca răspunsuri ime-
diate sau secundare. „Răspun-
surile emoționale secundare nu
decurg în maniera rigidă a răs-
punsurior imediate… Ele pot ca,
plecînd de la acele răspunsuri
i mediate, să îmbrace forme diverse.
Un exemplu tipic este cel al răs-
punsului secundar ce succede
fricii. în cursul catastrofelor co-
lective, după răspunsul emoți-
onal primar, care este comun
tuturor, unii subiecți dezvoltă
rapid un comportament adap-
tat circumstanțelor, alții prezin-
tă, pentru o scurtă perioadă, o
agitație agresivă, iar alții par,
dimpotrivă, cufundați într-o pro-
fundă apatie. Stările de frică șimîmo intensă necesit;'. ° mobili-
zare a loițt.kir or^iiiniinulLii ::•<•
de ao ea );n pot l'i tfii?ținu1 e un
timp mai îndelungat. în acer.1
caz răspunsul secundar exprimă
perioada de recuperare si este,
in genere, marcat prin stări de
deosebită apatie și depresiune.'1
în genere, deosebirea dintre afe>:f
și e. se explică prin aceea că ii;
timp ce afectele se supun cu gre>!
învățării, fiind refractare la acea-
sta, dar totuși influențate de în-
vățare, e. complexe sînt întru
toiul achiziții ale învăț avii și edu-
cației, asemenea motivelor care />'
întrețin. La adult, domină stimulii
de ordin social, modele de con-
duită, limbaj, relații interperso-
nale, în constituirea stării de e.,
acești factori jucînd un rol de-
clanșator. Prin mecanisme aso-
ciative, arată J. Delay și Pichot,
sînt evocate situații anterioare
cu valoare emoțională. Se con-
stituie astfel un montaj emoțional
prin cumularea stimulațiilor ante-
rioare, în fiecare împrejurare
aceste montaje intervin într-un
anumit mod. învățarea afectivă
se referă desigur, în primul rînd,
la motivația secundară dar nu se
reduce la aceasta întrucît pri-
vește și maniera de desfășurare
a proceselor e. în acest sens se
vorbește despre cultura afectivă.
Specificul trăirilor e. constă și
în marea lor mobilitate, în aceste
condiții semnalîndu-se și refă-
cîndu-se mereu echilibrul dina-
mic cu împrejurările concrete,
ceea ce permite ca prin succesive
reechilibrări personalitatea cu tot
sistemul ei de cerințe să evolueze.E
Pentru e. motivele *"\nt surse in-
terne de aterentațk' s:ui, cum
le spune A. Storr, „reso;Sun i'nni-
trice". V. Pavelcu, arătînd că
motivele se alimentează din pro-
priile lor efecte", subliniază in-
fluența retroactivă a trăirii e.
asupra surselor ei. îndeplinindu-și
rolul de reglaj circumstanțial pi in
alertă, activare selectivă și re-
echilibrare, e. parcurge în exis-
tența umană o traiectorie asemă-
nătoare cu cea a unei rachete
ce e lansată dintr-un punct și
cade în altul, năseîndu-se, desfă-
șurîndu-și evantaiul mai mult
sau mai puțin vertiginos și apoi
dispărînd. După fiecare e., in-
tervin restructurări și noi acu-
mulări de pulsiuni modelate.
EMPATIE (EINFUHLUNG),
insimțire, intuiție simpatetică (H.
Bergson), identificare afectivă (Th.
Lipps, M. Scheler), transpunere.
Fenomen semnalat de reprezen-
tanții romantismului german (Ko-
valis, Jean Paul) și interpretat
teoretic de Th. Lipps care consi-
deră cunoașterea ca o imitație
internă a obiectelor (îndeosebi
a persoanelor) și o proiectare a
stărilor interne asupra acestora,
subiectul astfel trăind în sine
viața altuia, tinzînd să fuzioneze,
să intre în consonanță afectivă
cu altul. Se deosebește de sim-
patie, aceasta fiind o stare emo-
țională conștientă, constînd în
„a simți cu", pe cînd e. înseamnă
„a simți în", a tinde spre, a trăi
viața afectivă a altuia. Restrînsă
la relațiile interumane și la per-
ceperea și crearea operei de artă
e. s-a dovedit a fi un proces com-plex (perceptiv, intHi-'ctn.-il, afec-
tiv) <c se puii" (i>'/v< iii a la urii
multe nivele ]'•' t r i'eetoria in-
conștient-conștient și cnre este
gcneral-uman, fiind implicat îu
adoptarea rolului social, în cunoaș-
terea psihologică empirică, în
orice act de comunicare inter-
umană (senzitivitate interper-
sonală). în monografia sa despre
e., S. Marcus opinează împotriva
tratărilor unilaterale „considerînd
fenomenul e. ca pe o interrclaț>
între cognitiv, afectiv și organic '.
Abilitatea empatică (de a identi-
fica și prezice dispozițiile și actele
psihice aie unei alte persoane,
J.P. Guilford) este un factor di-
ferențial. Abilitatea empatică con-
stituie cea mai importantă com-
ponentă a talentului artistic, în-
deosebi actoricesc (întruparea ro-
lului — Stanislavski). S. Marcus
demonstrează că în transpunerea
scer.ică o mare pondere are imagi-
nația dirijată. în procesul e. intră
perceperea gesturilor și expresii-
lor altuia de la care se pornește
în intuirea stărilor lui subiective,
imaginația substitutivă (G. Al-
iport) ce constituie o bază pentru
declanșarea (introecția) aproxi-
mativă a acelorași trăiri și prin
proiectarea lor asupra acestui
alter ego, a înțelegerii lui (A. Koc-
stler). Deci e. constă clin identi-
ficare ca modelare în propriul
eu, prin gîndire, simțire sau
acțiune, a eului altcuiva (prezent
sau imaginar) și din proiecție
ca „expulzare acului sprenon-cu1'.
J. Guillaurain consideră că iden-
. tificarea și proiecția corespund
233

E
celor i.ii'u.'i ditni'ii -iuni adaptative
iclrvaic i.l'-' I Ji.i Lcct: a -unilarea i
aconn M 1; 11 ci, lniay.iuai ca unui per-
sonaj sau situații tinde să declan-
șezi- stările afective corespunză-
1'>ai'- geneiînd o structură repro-
(iuctivă. ce si> linalizează printr-o
participare subiectivă psihologic,
— autentică. Aceasta nu înseamnă
însă d<.pășirea normalului prin în-
strămareaf -uliu și pierderea funcției
de control. Se iutcrpolcază însă
încă o secvență în programul
subiectului și aceasta poate avea,
conștient sau inconștient, influ-
ențe asupra comportamentului
său. Toți subiecții își asimilează
modele cu care se identifică cog-
nitiv și afectiv nu însă fără o
interpretare sau acomodare per-
sonală. Keferindu-se la e. ca tră-
sătură de bază a personalității,
S. Marcus scrie: „manifestată ca
o conduită participativă, conștientă
și inconștientă, aparentă și ina-
pareniă, fată de un model de com-
portament uman, facilitind un act
de cunoaștere, de comunicare inier-
umană cu valoare predictivă ca și
un act de ulentijicare afectivă, em-
patia devine o însușire proprie con-
diției umane".
'EMPIRIC, calificare a ceea ce
rezultă din experiența imediată cu
lucrurile și prin acțiuni concrete,
toate fiind accesibile observației,
puțind fi înregistrate prin organele
de simț. Deci definit prin practic și
perceptibil spre deosebire de teore-
tic, doctrinar, speculativ, axioma-
tic, construitdeductiv. Empirismul
este legat de senzualism (opus
raționalismului, de inductivisrn
(opus constructivismului logic),depasi\ isiu iutrucit subiectul '•-(••
cumplit iii-u mult ( ,i un lat.t"i
de ( ou teinpUi (.• decit de acțiune.
In plus, rămînînd Ja discreția si-
tuațiilor variabile, empirismul este
tributar accidentalului, mi par-
vine la sistematizări riguroase
și, în varianta sa idealistă, devine
relativist și agnostic. Teza despr
fundarea e. a cunoașterii rămia*
însă o premiză indispensabilă a
gnoseologiei materialiste. Uneoi i
se folosește termenul de e. ea
sinonim cu experimental.liste nu
abuz întrucît experimentul știin-
țific este subordonat teoriei și
implică dirijare și organizări spe-
ciale, în psihologie e. înseamnă
experiențial și califică faptele de
cunoaștere comună și de activitate
pătrunsă de practicism și nu con-
dusă după ultimele date ale știin-
ței .
EMPIRISM, doctrină care nea-
gă caracterul înnăscut al unor
principii raționale, pune la baza
cunoașterii experiența senzorială,
restrînge validitatea cunoașterii
la ceea ce poate fi verificat prac-
tic și experimental. într-un sens
apropiat — restrîngerea la fapte
concrete nesistematizate și prelu-
crate rațional, la rodul experienței,
cu minimum de teoretizare sau de
justificare doctrinară. în acest
sens L. Vîgotski divide noțiunile in
empirice și științifice.
ENCEFAL, partea principală a
sistemului nervos central situ-
ată în cutia craniană. E. cuprinde
în alcătuirea sa: trunchiul cere-
bral (mezencefal, puntea lui Va-
rolio, bulbul rahidian), cerebelul,
234diencefalul și telencefalul (emis-
ferele cerebrale).Ksle organul esen-
țial al realizării vieții de relație.
' ENCEFALITĂ, proces inlla-
înator afectînd porțiuni cerebra-
le, datorită unor tau/e \anaie:
virale, bacteriene, chimii .<• (mai
ales infecțioasc. dar și toxice, ca
în alcoolism, sau alergice), sub-
acutc sau cronice. l>upă stratu-
rile sau componentele cerebrale
afectate, e. antrenează diverse
tulburări vegetative, motorii, inte-
lectuale si psihocomporUimentale.
ENCEFALOPATII INFANTILE,
termen generic pentru afectarea
creierului (și în special a cortexu-
lui) de un factor agresiv (traumă,
tumoare, maladie) perinataiă, ante-
rior maturizării depline a siste-
mului nervos. Clinic se manifestă
prin perturbări neurologice (de-
ficit motor, epilepsie) și psihice
(înapoiere mintală, instabilitate
psihomotorie șa.).
ENCEFALOZĂ, afecțiune cere-
brală cronică, caracterizată prin
leziuni degenerative (și nu infla-
matorii-infecțioase) ale ninsei neu-
ronale (de origine metabolică sau
vasculară eventual autoimunita-
ră).
ENCOPRESIE, incontenență a
materiilor fecale ce survine la unii
copii, analogic eiiuiiziei, în timpul
somnului nocturn.
ENCULTURAȚ1E, desemnează
(în antropologia culturală) pro-
cesul de asimilare a valorilor și
comportamentelor, sub forma unei
învățări continue pe toată peri-
oada vieții, fu copilărie e, < -Ac
globală, nciliteii nțiată (suferind șiprin excese de imitație), în timp
ce la o virstă maluiă ea devine
reflexivă., selecti\ă, creatoare. A-
ci.iturația (v.) este, in ai. est sens,
o re-enculturație, eonstind in asi-
milarea noilor «.uiiipoi tnmenle și
vnlori si în ceh ii i! >r-uva lor cu ce!,'
vet Iii (M. Hi rskovitH.
ENDOCRINOLOGIE, disciplină,
biologică avînd ca nbieit ;. l.'.ndi le
cu secreție internă, l'nmul tra-
tat de c. a fi ^t publicat în 190s>
de către CI. 1'arbon. Hormonii
îndeplinesc un rol important at't
în procesele organice cit și în cele
psihice, de unde studiul relațiilor
psihohormonale de care se ocupă
psihoendocrinologia {v. i.
ENDOFAZIE, " formulare- ver-
bală interiorizată, lipsită de re-
prezentarea mentală a propriei
voci. Sinonim cu limbajul inte-
rior.
ENDOGEN, originar, din sfera
proprie organică (ex. caracteris-
tică a senzațiilor viscerale). Opus
exogenului, ce caracterizează sti-
mulațiile venite din mediul ex-
tern. Unele psihoze ,,endogene"
se datoresc precumpănitor fac-
torilor ereditari, spre deosebire
de cele în care rolul esențial îl au
factorii din mediu (ex. o infec-
ție, alcoolismul, traumele psihicei.
ENERGETISM, concepție știin-
țifico-filosofică, dezvoltată la înce-
putul secuiului de \V. Ostuald,
care presupunea că în natură fe-
nomenele pot fi reduse, în ulti-
mă instanță, la energie, putindu-se
neglija aspectul substanțial (ex.
striKtura alomică). IV lingă unele
eneijii li::ii e -i chimice, p-ihicul
ar reprezenta forma tipică a unor
235

c.ii'i! iliicc l,i, obținerea, unei stări
d<: pl.Hcre. S'J piesiipune, că in
.sistemul nervos ceninil există
mecanisme speciale de calcul caro
apreciază în fiecare moment valoa-
rea fiecărei variabile hedonice.
Informația rezultată în urma aces-
tei operații se include ca parte
componentă a programului de
reglare a comportamentului. F.h.
se referă la tendința de a acționa,
în sensul evitării dezagreabilului
pentru obținerea plăcerii. E sino-
nim cu principiul plăcerii din psih-
analiză.
FUNCȚIA REALULUI (princi-
piul realității din psihanaliză), or-
ganismul tinde la satisfacerea tre-
buințelor plăcerii), dar este con-
strîns de mediu să se acomodeze
cerințelor realității exterioare, să
se adapteze la realități. Sub in-
fluența experienței și educației
omul învață să renunțe la plăcerea
imediată pentru a evita o suferin-
ță sau pentru o satisfacție viitoare
mai importantă, subordonîndu-se
tot mai mult principiului realității,
în detrimentul principiului plă-
cerii. Tendință a organismului de a
alege un drum mai dificil care
poate duce în unele cazuri la un
efect adaptativ mai mare.
FUNCȚIE, mod de lucru a unui
sistem de dependență de anumite
condiții exterioare. Categorie bio-
logica indicînd ceea ce efectuează
util (pentru organism) un organ
sau sistem de organe în chip specia-
lizat și relativ stabil. Conceptul
a fost preluat de psihologie dar
a fost parțial înlocuit cu acela deproces psihic, nuii comeini Iul
pe ut ni semnificarea;>eti\ it.1l ii p-.-
Iiicc ce dispune de un maximum di
plasticitate. Totuși,- în sistematicii
psihologiei, conceputul de f. se
menține cu sens de categorie spe-
cifică de acțiuni legate de anumi-
te mecanisme. Considerăm nece-
sară menționarea următoarelor
f. psihice: senzorială, mnezică to-
nică, a verbalizării, a automatiză-
rii, tensional-afectivă, comunici
tivă, de reglaj și de integrare. în
matematică, f. definește o lege de
dependență între două mulțimi
[variabilă dependentă și variabil;!
independentă: y = f(x)j. în acest
(al doilea) înțeles termenul e fo-
losit în descrierea psihofiziologică
sau psihosociologică.
FUNCȚIE SIMBOLICĂ, funcție
caracteristică intelectului, cons-
tînd din diferențierea semnifican-
ților (imagini secundare, cuvinte)
și a semnificațiilor (obiecte, re-
lații, însușiri, idei).
FUNCȚII MENTALE, funcții de
înregistrare, de reglare și de elabo-
rare la nivelul cortexului, desfă-
șurate în plan mental: discrimi-
nări și identificări perceptive,
ajustări motorii, înțelegere, evo-
cări asociative, creații imaginati-
ve, raționamente, rezolvări de
probleme. Trebuie distinse de
funcțiile senzoriomotorii și de
emoțiile primare.
FUNCȚIONAL, ceea ce ține de
o funcție, este expresia ei și se
produce sub regimul ei. L. Vî-
gotski a introdus conceptul derelație interfuncțională prin care
se ajunge la conceptul de proces
pishic. Atributul de f. aparține
curentului de psihologie creai de
T Dewey, Ivi. Claparede ș.a.
(V. PSIHOLOG -E FUNCȚIONA-
NALĂ).
FUNCȚIONALITATE, proprie-
tate a unui sistem de a funcționa
intens și calitativ-superior, în
raport cu programul său și în
noi circumstanțe. Caracteristicăla care se recurge în descrierea
aptitudinilor.
FUZIUNE, act de suprapunere
și unificare a două imagini ale
aceluiași stimul în vederea bino-
culară sau auzul binaural. Tre-
cerea de la perceperea intermiten-
tă a unei stimulații la un conti-
nuum perceptiv implică f. Prin
extensiune termenul desemnea-
ză fenomene analogice în plan in-
telectual și afectiv.
286

E
voase și nu exercită o influență
recurentă asupra acestora, cum
afirma J. Huxlcy. Demonstra-
rea funcțiilor reflectorii, construc-
iive, și reglatorii a psihicului ca
.ilare afirmă rolul esențial al
acestuia în viați și înlătură e.
EPI GENEZĂ, teorie conform <:ă-
roia țesuturile și organele apar
treptat, în cursul ontogenezei, din
1-auturi mai simple, formate an-
terior.
EPILEPSIE, maladie a encefa-
lului datorată unor descărcări neu-
ronale cu expresie specifică paroxi-
stică, ce apar în urma unor trau-
matisme, tumori sau altor cauze.
Se. desfășoară gradat, putîndu-sc
urmări succesiunea următoarelor
patru grupe de manifestări: a.) faza
-prodromală se instalează cu cîteva
ore sau zile înaintea crizei pro-
priu-zise, prezentînd tulburări con-
știente, difuze, sub formă de
tremurături, parestezii, apatie,
anorexie, constipație, palpitații,
irascibilitate, anxietate; b) ama
se apropie foarte mult de criza
epileptică și, fiind conștienti-
zată, unii bolnavi găsesc timpul
necesar pentru evitarea acciden-
telor din timpul crizei; prezintă
aspecte motorii, senzitive, vis-
cerale, psihice; c) accesul convul-
siv sau criza comitială are o apari-
ție brutală, pe fondul pierderii
conștiinței; prezintă o fază tonică
de rigiditate motorie urmată de
o fază clonică însoțită de mișcări
bruște și dezarticulate; d) faza
stcvloroasă încheie accesul epilep-
tic prin respirații.' ;' 'o'-otoasă si
hipotonic pielun^nâ. Aceasta gra-dație se observă, în special, In
cazul crizelor majore de e. Se
mai întîlnesc și criza minoră, auto-
matismul epileptic, criza vege-
tativă etc.
EPISTEMOLOGIE (gr. episte-
me — știință și logos — studii1),
teorie a cunoașterii științifice, di
ciplină filosofică efectuînd stu-
diu! critic al principiilor, ipotezelor
și rezultatelor cunoașterii știin
țifice în vederea stabilirii stru< –
turii logice, specificului și valorii
de adevăr al acesteia. Tinde tO
cîevină o metateorie sau știință
despre metodologia cunoaș
terii științifice. Sens apropia;,
de cel al gnoseologiei dar, după
uncie opinii, la care ne ralicm.
în gnoseologie ar trebui să s •
includă nu numai schemele gene-
rice și obiectivate ale cunoașterii,
ci și psihologia proceselor cogni-
tive.
EPISTEMOLOGIE GENETICĂ,
teoria dialectică a cunoașterii
științifice care face apel la meto-
dele istorico-critică și psihogenc-
tică (J. Piaget). Această teorie a
cunoașterii științifice este dialectică
în sensul că încearcă să explice
cunoașterea științifică prin deve-
nirea ci și nu se mărginește la
a o constata ca pe un dat. Metoda
istorico-critică este denumită asi-
fel întrucît încearcă să reconsti-
tuie istoria cunoașterii științifice
ca fapt social prin prisma logicii
ci interne. Metoda psihogenetică,
cchivalînd cu folosirea rezulta-
telor psihologiei genetice în scop Lin
U'isUmolo^H.e, studiază deveiu-
rea i.anoașterh :iu la nivelul uni;-
mlațu în genere, ci la nivelul
340E
individului uman, pornind de la
premisa că acest studiu este capa-
bil sâ ne ofere învățăminte cu
.privire la evoluția cunoașterii,
aparținînd unei colectivități de
adulți, întrucît orice adult, inclu-
siv în societățile cele mai pri-
mitive, începe prin a fi copil.
E.g. se vădește a fi astfel o cerce-
tare interdisciplinară, care face
apel la tehnici științifice variate:
logica, istoria științelor și psiholo-
gia dezvoltării. Originalitatea pe
care o reclamă e.g., în raport cu
epistemologiile filosofice tradițio-
nale, este tocmai transferul pro-
blemelor epistemologice de pe te-
renul filosofici, unde nu avem la
dispoziție decît reflecția, pe tere-
nul științei, unde reflecția este
dublată de observație și experi-
ment. Psihologia genetică se va
prelungi astfel în e.g. din momen-
tul în care structurile mintale
ale adultului, pe care ea își pro-
pune să le explice prin evoluția
mintală a copilului, vor fi nu
ale unui adult oarecare, ci vor
constitui structurile elementare ale
adultului ca om de știință. Altfel
spus psihologia genetică se pre-
lungește în e.g. atunci cînd cu-
noștințele, ale căror mecanisme
de formare le studiază, vor fi nu
elemente ale unei cunoașteri co-
mune oarecare, ci vor dispune de
un minimum de caracter știin-
țific; aceasta și explică apelul la
științele specia Uzate sau caracterul
de cercetare interdisciplinară a
e.g.
EREDITATE, traiu-misic de spe-
cificitate. <le ,,mf>aj.V specificate,
de-a lungul geuexațiilur: „mesaje-le" sînt codate, în forma codului
genetic, în acizii nucleici (mai ales
în cromozomi) și sînt supuse com-
binărilor, erorilor de copiere, alte-
rărilor (mutații). Ca atare, e.
este strîns legată de problematica
unității în diversitate a lumii vii,
de problema conservării în timp a
tipului speciei, a individualității,
a varietății individualității, a ge-
nezei noului în cursul evoluției.
E. este o „moștenire" de la părinți
(„zestre ereditară"), dar nu o
transcriere a însușirilor părinților,
ci a genelor acestora (care pot
să nu se manifeste la părinți,
cum a arătat, primul, Gr. Meu-
del). Deosebim azi o e. nucleară
(purtători fiind cromozomii) și
una citoplasmică; legile de bază
ale e. nucleare au fost descifrate
de Mendel și T.H. Morgan; meca-
nismele biochimice — de J. Wat-
son, Crick, Nierenberg, Ochoa etc.
abia acum 20 de ani (și numai par-
țial). E. caracterelor morfologice și
biochimice este mult mai bine cu-
noscută decît e. însușirilor psihice,
(aceasta este atestată, la animale,
de datele etologiei, iar la om de
studiul aptitudinilor familiale și
de compararea gemenilor). Se
poate afirma cu certitudine că
ceea ce învață părinții nu se trans-
mite la copii (biologia modernă
a infirmat teza „caracterelor ere-
dității", susținută de Lamarck)
și, de asemenea, că diversitatea,
psihologică umană are și o rădă-
cină ereditară (cel puțin pentru
constituție, biotip, comporta-
ment). Ceea ce e enditar nu coinci-
de totdeauna c.i ceea ee este c-yi-
^cni'.'.d („din naștere' ; diversele
16Ml

E
caractere ereditare apar la dife-
rile momente ale virstei) sau
cu ceea. ce este familial (unele
note comune într-o familie țiu de
obiceiuri comune, de influențe de
mediu comune). în mod greșit se
vorbește despre o c, patologică și
in cazuri de transmisie de la mamă
la făt, prin placentă sau lapte
țex. sifilis „ereditar"). Hrcdobio-
logia se numește, curent, genetică
!a nu se confunda cu psihologia
genetică). în ordinea psihologică
interesează premisele creditare.
EROOQRAF, aparat pentru in-
vestigarea și măsurarea lucrului
mecanic muscular, în speță al
unei mîini sau al unui deget, sta-
bilind timpul de funcționare și
mnrcînd curba oboselii (Mosso).
ERGONOMIE (gr. ergon —
muncă și nomos — lege), termen,
propus și definit prima dată în
1949 la o conferință la Oxford
de K. F.H. Murrel, prin care se
înțelege gruparea științelor bio-
logico-medicale și psi'iologico-socio-
l'igice, în corelație cu- științele teh-
nice, în vederea cercetării relațiilor
și posibilităților de adaptare op-
timă reciprocă, în condiții date,
atîl a omului la munca sa cit și
a muncii la om, iu scopul creșterii
eficienței tehnico-economice, a opti-
mizării condițiilor satisfacției, mo-
tivației și rezultatelor muncii, con-
comitent cu menținerea sleirii de să-
nătate și favorizarea dezvoltării per-
sonalității. Apariția e.a fost deter-
minată, de imposibilitatea rea-
lizării de noi mașini și instalații
cu înalte performanțe tehnice, fără
a studia soluțiil«' tehnice și din
punct <lc vedere al Umilelor psiho-socio-fiziologice și biologice ale
omului, care o va conduce sau o
va manevra. Astfel, in timpul
celui de-al doilea război mondial
a iost realizat; un avion care din
punct de vedere tehnic putea să
atingă performanțe ridicate, dar
nu a putut fi condus de nici un
pilot. Ulterior, progresele auto-
matizării și diverselor tehnologii
au dus la solicitări sporite neuro-
psihice și senzoriale în procesul
de muncă. Orice greșeală la noile
locuri de muncă implică pagube
chiar mult mai mari decît in
condițiile tehnice anterioare. încă
la sfirșitul secolului trecut Î:Y.
laylor aualizînd metodic mișcă-
rile de lucru a determinat ritmu-
rile de muncă cele mai eficace,
eliminînd gesturile inutile. 1 Mi-
cind mai departe studiul mișcărilor
Frank și Lillian Gilbrcth au dove-
dit, dcscompunînd mișcările in
micromișcări, că procesele de mun-
că pot fi simplificate, iar capaci-
tatea de muncă poate crește, eli-
minmdu-se efectele dăunătoare.
Despre cartea lui Gilbert ,,Stu-
diul mișcărilor " (1911), V.I. I.enin
a notat: „L'n minunat exemplu
de progres tehnic în capitalism
ducînd spre socialism." Preocupă-
rile pentru economia de energie
umană în procesul muncii au con-
tinuat, dar o serie de eșecuri,
înregistrate de ingineri specialiști
în organizarea muncii, din cauza
grijii exclusive pentru producti-
vitate, a scos la iveală rolul fac-
torului uman, factor care, în noile
condiții de progrr* t:',r,iic, devine
primordial. Valorificarea inle-
242grală a energiei omului impune
organizai'! a pi"' e…uhu de mini' i,
a interacțiunii dintre oin-ni.ișina-
mediu, astfel îneît să se armonizeze
optim solicitările de toi, felul care
pe adresează omului cu posibili-
tățile sale. Aceasta privește mi
numai pe muncitorul izolat, ei
si echipele, colectivele de muncă.
Or, consumul energetic uman este
condiționat atît de factorii fizici,
fiziologici, economici, cît și psi-
hici și sociali. Acest fapt obiectiv
a impus conlucrarea diverselor
științe despre om în studiul multi-
lateral al proceselor de muncă.
în mod deosebit au fost solicitate
psihofizHologia, psihologia și psi-
hologia socială. E. se ocupă cu
studiul mișcărilor și postulării
în muncă, de ambianța fizică (ilu-
minatul și cromatica, tempera-
tura, umiditatea, ventilația, zgo-
motele și vibrațiile) și relațiile cu
solicitările biologice și fiziologice
(durata muncii, efortul mușchilor,
oboseala senzorială și cerebrală),
precum și cu cele psihice (oboseala
psihică); de asemenea de ambian-
ța psihosocială (relațiile de cola-
borare-nccolaborare, situațiile con-
flictuale, cele de satisfacție sau
insatisfacție etc). Obiectivul prin-
cipal al e. îl constituie perfecțio-
narea sistemului om-mașină-me-
diu și vizează tot mai mult trans-
ferarea de la om, pe seama mași-
nii, a funcțiilor de recepție și
prelucrare a informației și chiar a
unor funcții de decizie, după ce
în istoria muncii de pînă acum a
trecut pe seama mașinii funcțiile
de agent motor, de prelucrare teh-
nologică si de transmitere a in-1-jnriației De aceea P. se ocupa,
de între;', '-.j..li. mul oni-iU'i ;in.v
incdiu. cvidențniidu -se următoa-
rele direcții: de concepție, este
acțiunea e. ce intervine în procesu
de proiectare, de gândire, a noi
unelte, mașini, instalații, procese
de muncă; de corecție, privește
secțiile de producție intrate în acti-
vitate și urmărește corectarea si-
tuațiilor în care nu s-a ținut seama
de posibilitățile și cerințele omului:
de producție, este ramură a e. care
studiază procesele' de producție,
repartiție, circulație, consum, în
întreaga lor complexitate, atît
în stadiul de proiectare cît și în
cazurile după intrarea în activita-
te; de produs, studiază mijloacele
de muncă, atît cele noi, care abi.i
urmează să fie fabricate, cît și
cele care se utilizează în scopul
modificării lor. în ultimul timp
s-a concretizat și sub forma ates-
tatului ergonomie al produsului,
care stabilește solicitările la care
este supus omul în condițiile folo-
sirii produsului. Aceasta îi con-
feră mai multă competitivitate. în
plus, beneficiarul dispune de in-
formațiile necesare pentru selec-
tarea, orientarea profesională și
organizarea muncii legate de folo-
sirea produsului ; activităților, stu-
diază munca din punct de vedere
antropologic, fiziologic și al igie-
nei; informațională, este ramura
e. care face apel mai ales la psiho-
logie, studiind procesele de per-
cepere, analiză și decizie legate
de fazele producției; bioergonomia,
studiază organismul în timpul
muncii (oboseala și durata zil.'i
de lucru, pauzele, repausul, ora-
16*243

E
rul, mnnci în schimburi etc'';
iot'Oc Yi'.L'H'.iAi'..?, e-.:e ca L.o^eet di-
mensionarea locului de ninin:.!, a
orcanelor de comandă a. ma; inilor
și instalațiilor în funcție de dimen-
siunile antropomctrice, factorii fi-
ziologici și de ambianță fizică.
ERGONOMIE INFORMAȚIO-
NALĂ, apelează., în special, la
psihologie, studiind comunicațiile-
dintre oameni și mașini după sche-
ma stimul-răspuns, sau dintre
schimburi, echipe, ateliere, după
schema fluxului tehnologic. Ea
folosește șt aparatul matematic
al teoriei informației.
ERGOTERAPIE (gr. ergon —
muncă, therapia — tratament),
metodă de tratare a unor boli
psihice prin efort fizic, prin muncă.
E. sau terapia prin muncă an
drept scop sustragerea bolnavului
de la trăirile sale patologice, fa-
vorizarea contactului cu lumea
înconjurătoare și crearea unui
climat psihic favorabil de liniște,
de comunicativitate și sociabili-
tate. Munca poate contribui la
vindecarea, la consolidarea re-mi-
siunilor și la pregătirea bolnavu-
lui pentru reîncadrarea sa în
societate. E. aplică numeroase pro-
cedee potrivit cu vîrsta, preocu-
pările anterioare, preferințele bol-
navului și în funcție de caractctul
bolii. în spitalele de psihiatrie sînt
organizate ateliere de muncă pen-
tru bolnavii adulți (de țesături,
de covoare, împletituri etc), iar
pentru copiii bolnavi, sub îndru-
marea unui personal educativ com-
petent, se organizează activități
instructive, educative și distrac-
tive (traforaj, jocuri mecanice, de-sen ctr ). Rezultatele excelent" >>!>
ținute p;m e. au determin ti
t x citii Urca procedeelor ei ri i:-
aii" boii cronice (tuberculoză, re::
mal ism).
EROARE, se pot deosebi e. <]•
cunoaștere, e. /adică, e. de r:;J •
re, e. mouilă etc. în toate nov
cazuri, e. este o abatere de la v
luarea de referință (adevăr, no-
mă, standard etc). Teoria e. >'•
măsură este esențială în bionr
trie și psihometrie. E. probai:'
este o mărime calculată utilă i
testarea semnificației diferențe;• •>
dintre două medii de eșantion.
EROTISM, înclinații 'sexual
exagerate, de tip patologic, ji;
psihologie, e. desemnează dispo-
ziția de excitare a unor zor..
corporale (piele, mucoase gb.n
dulare, uretră, anus, organe s-
xuale) și de a produce plăceri
sexuale.
EROTOMANIE, iluzie delirau'.•
bazată pe credința că ești iubit,
în cazul repetatelor infirmări
a acestei convingeri, de regn: \
intervine conversiunea în agr.
sivitate; formă delirantă în ca •
bolnavul este convins că este iub:'
și dorit de aproape toți repreze::
tanții sexului opus pe care-i în ti:
nește. Se consideră că e. este ge-
nerata de o puternică tendințe
homosexuală refulată și proiectat.';
în exterior sub o formă modificată.
ESENȚĂ, definită (în opoziție-
cu fenomenul) ca sistem de reia-
ții generice, necesare, interne, cor-
stituind fondul, natura, modali-
tatea de autodeterminare, de-
finitorie pentru un obiect sau
fenomen. Kste descoperită în mod
244E
mijlocit numai prin gîndire și
fixată categorial. în psihologia
existențialistă, natura lui a fi în
opoziție cu faptul de a fi. Structu-
ralismul contemporan identifică
e. cu modul de organizare sui
structura fenomenului. Lenin a
atras atenția asupra mersului pio-
gresiv al cunoașterii îa trecerea de
la o e. de un anumit grad la alt.i
mai profundă.
ESTETIC, ceea ce corespunde
frumosului din natură, societate
și om, ceea ce în rapurt cu anu-
mite criterii în evoluția social-
istorică dobîndește sau reprezin-
tă o valoare de ordin artistic. Ca-
racteristică a gustului, emoțiilor,
sentimentelor și atitudinilor u-
prezentînd valori specifice și care
sînt provocate sau evocate ant 1-
cipativ în considerarea unor struc-
turi armonice, a unor relații
semnificative, a unor procese sur-
prinzătoare din lumea naturală
și umană. Calificare a formei co-
respunzătoare de conștiință axio-
logică.
ESTETICA COMPORTĂRII, ca-
racteristici ale conduitei confrun-
tate cu normele de frumos sau
urît, bine sau rău. E. c. valorilor
estetice și etice se prezintă în
unitate. De unde aprecierile de
comportare frumoasă, gest urît
etc.
ESTEZIOPATII, grup de simp-
tome, întîlnite în diferite buli
psihice, caracterizate în princi-
pal prin diferite tulburări a!e sen-
zorialității — sen/;;ții, percepi ii,
reprezentări —, fiind însoțite ' și
de modificări conipoit.imeriudo
mai mult sau mai puua evidente.Astfel e. cuprind atît tulburările
cantitative ale scnzorialilății. cum
sînt : hiper- și hipoeste/iilc, cil.
și pe cele calitative: iluziile, halu-
cinațiile funcționale, haludno:-
dele, pseudohalucinațiile și halu
i/mafiile psihosenzoriale. !Nu
meroase e. apar doar ca fenomene
secundare unor tulburări ale nive-
lului cunoașterii abstracte. In
acest sens în cadrul e. pot li
incluse și agnoziile.
EȘANTION, parte a unei popu-
lații (în înțeles statistic populația
e'te orice mulțime de obiecte,
inclusiv ființe sau grupuri de
ființe, delimitată cu preciziei,
chiar o populație de observații
(date) a cărei reprezentativitate.
iu raport cu populația permite
extinderea, cu o precizie determi-
nată, a concluziilor obținute din
studiul e. la ansamblul populației.
Avantajele cercetării pe e. (sau
«elective) în locul cercetării unor
populații, în totalitatea lor (pe
care o analizează recensămintele
sau enumerările complete) sînt
evidente. Volumul observațiilor
poate fi redus, ca în anchetele
de opinie, de zeci, sute sau chiar
răii de ori, ceea ce asigură exe-
cutarea lor operativă, reducerea
costului de realizare, a timpului
de prelucrare a datelor etc De
cele mai multe ori cercetarea
exhaustivă este imposibilă. O
problemă importantă asupra că-
reia statistica s-a concentrat în
decursul ultimelor decenii (ajun-
• '.îmi la rezultate remarcabile) a,
:••"'. r aceea c. :-t ibilini 1 ;t se po ile.
de exacte a piuccdunior caic per-

E
mit unui e.să reprezinte o popula-
ție eu o precizie determinată,
precum și a acelor proceduri de
analiză statistică ce preniit ex-
tinderea rezultatelor obținute din
observarea unui e. asupra întregii
populații, l'tilizarea observării se–
i<i tive este acceptată de știință
numai cu condiția respectării aces-
tor proceduri, în caz contrar rezul-
tatele puțind duce la erori a
căror gravitate nu poate fi esti-
mată. E. stabilit este seninifica-
ti<' (reprezentativ) cînd se con-
struiește după anumite indicații
statistice inclu:iv.d păi ți direct
proporționale cu grupele ce consti-
tuie diversitatea calitativă a popu-
lat e: (virste, profesii, nivele cul-
turale ele.).
EȘEC, nereușită, insucces, în-
fringere totală sau parțială în
îndeplinirea unui proiect, reali-
zarea unui scop, obținere a ceva.
Cauzează starea de frustrațic cu
evoluții negative, reluare a ten-
tativelor. Gradul de c. depinde
si de nivelul de experiență al
subiectului. Psihologia existen-
țialistă analizează condiția de e.
considerată ca implicație a con-
diției umane. Sentimentul e. este
considerat un complex centrat
pe certitudinea subiectivă a e.,
astfel provocîndu-1.
ETALON (engl. — standard),
termen prin care se înțelege un
model sau itn timp de referință,
care servește drept reper in com-
parații de diferite genuri. Ter-
menul are o aplicabilitate foarte
largă vorbindu-se astfel de: grup
(.'., sursă e. (de ex. a luminii),
stimul c. (n-prezentat de unul dinstimulii diferențiali, care, în tim-
pul unei serii de probe, rămîm-
invariabil, în timp ce ceilalți iau
diferite valori), abatere e. (v
JDKY1AȚIA STANDARD) el.
Iu teste e. este reprezentat de
anumite scări valorice, la cap-
sînt raportate diferite perfoi mau –
țe individuale.
ETALONARE, tehnică de ca-
tegorizare a valorilor sau perfor-
manțelor unei populații detenni
nate, eșantion reprezentativ, la
un test oarecare. Pe baza acestei
tehnici matematice se obține o
scară valorică de referință, care
permite situarea unei valori indi-
viduale, prin raportarea la ansam-
blul valorilor obținute de o popu-
lație, la un anumit nivel și inter-
pretarea ei în conformitate. S"
disting" două tipuri de e.: decila-
jul-centilajul, care grupează per-
formanțele în clase, astfel incit
fiecare clasă (decilă sau centilăj
să acopere același procentaj de
populație și procedeul normaliză-
rii, în care clasele sînt separate
între ele de intervale de perfor-
manță echivalente, în funcție de
medie sau median.
ETHOS, ansamblu de trăsături
culturale specifice aparținînd unui
grup, prin care acesta este diferen-
țiat de alte grupuri și indivi-
dualizat. Modul de a fi, fiziono-
mia spirituală a unei națiuni.
Se deosebește de logos, ce semni-
fică cunoașterea pură, dar, după
Joja, cele două se condiționează
reciproc.
ETICĂ, disciplină filosofică ce
•,e ocupă <lc si-l i 111 n I \ II li irili ir,
normelor si categoriilor morale,
240de conținutul, modul de interco-
rejarc și redlizaie iu \\,y\.\ ,i
acestora (St. Stoica). Deși implică
construcții integrate printr-un ide-
al, 6» Științifică își recunoaște iz-
voarele în realitatea socială și
tine seama dependințele obiective
si posibilitățile societății și ale
indivizilor privind realizarea eît
mai avansată a valorilor ei ier.
E. beneficiază de înv&țâininlele
istoriei și ale meditațiilor filo-
sofice, dar se construiește speci-
fic în raport cu orînduirile sociale
si cerințele progresiste istorice.
Se deosebește de morală care tinde
să fie înțeleasă mai mult ca ansam-
blu de fenomene normate speci-
fic sau o disciplină pragmatic
educațională. Totuși uzual, inter-
vine și folosirea unui termen în
locul celuilalt. Psihologia con-
tribuie la e. prin analiza și expli-
carea fenomenelor psihosociale a
formării deprinderilor, sentimente-
lor și conceptelor morale, a con-
stituirii conștiinței morale și dez-
voltării comportamentului auto-
reglat prin norme morale.
ETIOLOGIE, (gr. aitia-cauză,
logos-știință), disciplină care stu-
diază cauzele unui fenomen (în
speță — maladii) dezvăluind ori-
ginile și evoluția sa. Psihosoma-
tica susține e. psihică a diverse
maladii somatice.
ETNOCENTRISM, fixare a vie-
ții culturale a anei populații asu-
pra propriilor caracteristici na-
ționale cu tendința de închidere
în acestea și de a nu accepta
influențe din afară.
ETNOGRAFIE, știința care pre-
zintă descriptiv cultura unui popor,tmziuil, asemene i științ'"1!1 >r IM-
t\11'i!, . i !'• thz'./r ui\ țn1 iru[ !• \h,i-
usliv al leiMimeiielor i ultui ii popu-
lari". Se diferențiază de etnologie,
in special, prin tehnica de pre-
zentare a fenomenelor studiate
iilescriptiv-comparativ). Mij Incul
ei de expresie este, prin excelen-
ță, monografia.
ETNOLOGIE, știința care stu-
diază comparațiv cultura materi-
ală și spirituală a popoarelor,
organizarea lor socială. Se oprește
cu predilecție asupra popoarelor
extraeuropene, aflate pe o treap-
tă <le cultură mai puțin com-
plexă, dispunînd de mijloace teh-
nice mai puțin dezvoltate, lipsite
fiind de un _sistem de scriere.
ETOGRAMĂ, diagrama com-
portamentului ; prezintă diferite
grade de specificitate la mamifere,
antropoide și hominide. Modelele
comportamentale au apărut și
s-au dezvoltat tot atît de carac-
teristic ca și tipurile de organizare
anatomică sau fiziologică, fie-
care din nivelele dezvoltării bio-
logice puțind fi caracterizat prin
aceste „modele comportamentale",
care includ anumite note etologi-
ce esențiale. Astfel, la mamifere
componentele caracteristice ale
unei e. sînt tipizate specific pentru
majoritatea actelor motorii sau cu
componente motorii, cum ar fi:
locomoția, hrănirea, băutul, con-
struirea adăpostului, modul de a
explora mediul și comportamen-
tul „social". în cadrul acesteia
din urmă intră comportamen-
tele de comunicare, agonistice
(luptă, atac, apărare și agresiu-
ne), sexuale și parentale. La antro-
247

E E
poide apar, în plus, comportamen–
tele legate de viața. In „"rup",
caacterizate prin Stirmalizare
vocală, expresii faciale, mimice și
gestuale, manipularea obioctelur,
curiozitate, imitație și o marc;uă
creștere a importanței semnalelor
vizuale și auditive în dauna celor
olfactive și gustative. La hotni-
n ide, componenta esențială și
caracteristică a e. o reprezintă
t oinportamentul verbal-articulat
și intențional și gindirea abstrac-
tă. Dezvoltarea puternică a func-
țiilor inhibitorii a generat mari
posibilități de diferențiere a sem-
nalelor și a reacțiilor ca și de
amînare a reacțiilor. Comporta-
mentul uman complex rezultă ca
o consecința a elaborării unui mo-
del interior, psihologic al acțiu-
nii. Omul proiectează înainte de
a realiza, el nemaitrăind în mo-
mentul actual, ci în viitor, pe
baza experienței trecute. De ase-
menea în e. umană comportamen-
tele înnăscute au slăbit pînă la dis-
pariție în favoarea comportamen-
telor învățate. Ca urmare compo-
nentele esențiale și definitorii ale
e. omului constau în modalitatea
specifică de cunoaștere a lumii, el
fiind receptiv la orice detaliu al
lumii, indiferent dacă are rele-
vanță biologică sau nu. O altă
notă definitorie, care deosebește
omul de animal se referă la
originea stereotipurilor dinamice,
care, la om, sînt în majoritate
sociale, ele fiind învățate în con-
formitate cu anumite modele cul-
turale variabile în spațiu și timp.
Stereotipurile umane nu sînt, ca
urmare, „standardizate" la nivelede specie ci se grupează, ca vnn-
ante individuale în jurui ir'ur run-
dele culturale. Procesul de înca-
drare a naturii umane individual'
este enculturația, în urma cărei
omul ajunge să nu mai aibă do,'-
motivații biologice ci îndeos':
soi iale, culturale etc.
ETOLOGIE, denumire dată d
J. St. ÎUill studiului cnvactt relo:
ni faptelor morale sau al tradițiil-
și moravurilor (W. Wundt) pi- •
luat recent de zoopsihologie c
denumire a studiului obiectiv;:
comportamentului animalelor î
mediul lor. E. obiectivă ce-și pp
pune descripția exactă a compor
tamentului instinctiv indiferen
de orice considerații fiziologice t
psihologice și e. comparativă <.••
confruntă comportamentul diferi-
telor spețe (K. Lorenz). Problem.
importante ale e. sînt cele legat'
de ereditatea comportamentului,
de filogeneza sa, de valoarea adap
tativă, de biocomunicație (Tei'
brock), de transformarea uno-
comportamente în sociosemna!"
(ritudlizare, J. Huxlcy), de rol'..:
învățării și al jocului etc. E
are implicații mult dezbătute în
psihologia umană (agresivitatea —
K. Lorenz; dragostea — Eibes-
feldt). S-a insistat și asupra rezi-
duurilor instinctive ale vieții d••
vînător-culegător a oamenilor pi'i
mitivi, viață care a durat mili-
oane de ani (C. Morris, Tiger:.
EU (EGO), conștiința de sn: ,
nucleul sistemului personalităț;
în alcătuirea căruia intră cunoș-
tințele și imaginea despre si;i'\
precum și atitudinile fie con-știente, fie inconștiente față de ctJe
mai importante i:iter;.-3e și valori.
In psihologie, sub denumiri a r^o
se înțelege acea subsiructură a
personalității care asigură echili-
brul între tendințele profunde, ge-
nerate de funcționarea biologică
a organismului, pe de o parte, și
normele primite prin educație, ca
si realitatea obiectivă pe de alta
parte. Eul înțeles ca ansamblul
însușirilor personalității este alcă-
tuit'din următoarele ansambluri:
eu fizic sau biologic ce are iu
vedere atitudinile corporale care
se identifică cu schema corpora-
lă; eu spiritual alcătuit din totali-
tatea dispozițiilor psihice înnăs-
cute sau dobîndite; eu social ce
are în vedere atitudinile față (iu
relațiile sociale ale individului.
Allport se întreabă dacă ideea de
eu este necesară și nu ar fi cazul
să fie înlocuită cu alta ceva mai cu-
prinzătoare, incluzind simțul cor-
poral, sW/-identitatea, autoapre-
cierea, seif- extensiunea, gîndirea
rațională, imaginea de sine, ten-
dința proprie, funcția cunoașterii
— toate acestea fiind denumite
proprium.
EU APERSONAL v. SINE.
EU IDEAL, proiecție a imaginii
de sine, așa cum persoana gin-
dește că ar trebui să fie. In teoria
psihoanalitică, e.i. este o formă
de manifestare a supraeului. La
unii, e.i. este formulat în termeni
fermi, la alții, el apare abia con-
turat. Cercetările au demonstrat
că proiecțiile persoanei, așa cum
apar în e.i., sînt mai transparent.:
pentru un observator extern, de-
cît pentru persoana însăși. E.i.es!e rodul tendințelor de a cău'.a
un model, adesea acesta fund
expresie a amalgamării mai mul-
tor tipuri extrase din viața de re-
lație a individului. E.i. este o
forță puternică în determinarea
valențelor comportamentelor, a
performanțelor, a stilului deviată.
EUFORIE (gr. eu – bine,
phoros — purtător), tulburare în
sfera afectivă, manifestată prin-
1 r-o stare de bună dispoziție exa-
gerată, veselie, exuberanță, feri-
cire, toate nemotivate, în absen-
ța unor cauze exterioare sau pro-
vocate de motive neînsemnate,
care nu justifică aceste trăiri. In e.
se exprimă anormal atitudinea
subiectului față de realitate. E.
se desfășoară, de obicei, pe fondul
unui tonus de activitate psiho-
motorie crescut, evidențiat prin-
tr-o accelerare a proceselor gîn-
dirii, a asociațiilor de idei, a unui
limbaj bogat, rapid etc. De ex.:
un bolnav, așa cum se observă în
tabloul clinic al psihozei mania-
cale, are un simțâmînt de bună-
stare excepțională, de sănătate
și vigoare, este de o veselie debor-
dantă, optimist, lucrurile indi-
ferente altădată îi provoacă bucu-
rie, manifestări care se mențin
chiar dacă bolnavului i s-ar întîm-
pla o nenorocire. Dispoziția su-
biectivă bună se exteriorizează
prin rîs zgomotos, mimică vie,
gesticulație bogată. E. este întîl-
nită în faza maniacală a psihozei
maniaco-depresive, în intoxicațiile
cu alcool, faza terminală a tuber-
culozei, ca post-reacție a hepati-
telor și altor boli somatice. Une-
ori e. moderată n-are legătură cu
248 249

EE
.-Isiiilf patoloaue <r-?t<? un d;jt tf-in-
p"i .•iti.vril;il, viu ,i|Mi • ub iu 11 u< u-
țe Umilit i: p^ihot i'ope (alcool,
„yaz ilariant" — protoxid de azot).
EUGENIE Igr. cu – bine, bun
și !;ei)L'ti — naștere, generației,
teorie cari' susține că populațiile
umane pot fi ami'liorate prin mă-
suri biologice ile inspirație gene-
tică, disciplină preconizată de 1".
Galton către 1870 și sugerată, de
principiul selecției naturale (din
darvinism), urmărind ameliora-
rea biologica și mentală a noilor
generații prin asigurarea unui fond
ereditar valoros. Ea implică re-
glementarea actelor de reprodu-
cere prin interzicerea participării
la proliferarea speciei, a indivizi-
lor cu tare indezirabile și promova-
rea celor ce ar putea să asigure
nou-născuților o bună ereditate.
Recomandările e. au fost pînă la
progresele geneticii în mare mă-
sură utopice, iar fascismul a com-
promis grav această orientare
asimilînd-o în politica sa rasistă,
represivă. Azi se mai includ în e.
și măsurile de ameliorare a condi-
țiilor de existență a oamenilor în
scopul ridicării calitative a eredi-
tății umane. Recent e. s-a con-
cretizat pozitiv în așa-numitele
„consultații genetice" și s-a com-
pletat prin cufenie, asigurarea
medico-igienică a unui fenotip
echilibrat și vital.
EURISTICĂ (gr. hewiskein — a
afla), disciplină metodologică ce
se ocupă de mijloacele descoperiri-
lor și invențiilor; mod de operare
intelectuală prin sisteme deschise
dar active, de tipul întrebării,
problemei, ipotezei libere sauedificat"? pnn rațk'i un<~-nt pi,IM
.'ibil u.,. 1 V>(v,.!J ; .,l.f,itc:_:i<.' .i. iu
vat.îrii „prin descoperire" ( |. Urii
UIT) conform căreia elevii a'.ți..
nîud predominant independi-ni
ajung să redescopere anumite ade
văruri științifici». E. se baze.i/..
pe producția divergentă a ghidi
rii ( f. Guilford), pe inteligent
fluidă (R.B. Cattell). Se deosebi
te de algoritmică prin faptul că nu
prescrie reguli fixe de operare t ;
vizînd originalitatea, cultivă cum-
biuatorica liberă, admite muhipl.
soluții, solicită indefinit disponi-
bilitățile imaginației și gîndin
creative. Deși nu-și limitează pn>
cedeele e. apelează cu precăder.
la analogie, modelare, personif1-
care, analiză prin sinteză, recuri i
licăre, transpoziție, experiment
„pentru a vedea," s.a. (v. PROCE-
DEE EURISTICE).
EVENIMENT, fapt, întimplare
ce se produce în anumite condiții
de spațiu și timp, distingindii-^e
prin noutate și caracter neobiș-
nuit, provocînd „senzație". în
informatică are un sens muli
mai general, referindu-se la orice
sursă actuală de informație. Astfel
e. este orice atribut al unui obiect,
relații etc.
EVOLUȚIE, în sens larg, pro-
ces de dezvoltare care cuprind-'
atît schimbările cantitative cu
și cele calitative; serie de transfor-
mări continue dar lente (opiiM-
celor date de revoluție ca transfor-
mare radicală și saltilormă), dn-
cînd prin acumulări cantitative Li
apariția unor noi calități. în tiu1.]1
ce în biologia preevoluționistă si-
cultiva ideea armoniei presuibi-
50lite dintre organism si mediu, oda-
tă cu Lamarck și Darwin se im-
pune ideea e. în ordinea interac-
țiunii dintre organism si mediu.
țn psihologie conceptul de e.
deține un loc central.
EVOLUȚIONISM, concepție o-
pusă fixismului și afirmind trans-
formările continue ca mod de
existență a universului. Cristali-
zat inițial în biologic, e. a dobîn-
dit o primă formă odată cu I.a-
marck care susține că organismele
se transformă sub influența mediu-
lui conform legii exersării și a
legii transmiterii ereditare a ca-
racterelor dobîndite. Darwin in-
troduce 5 factori (varietatea in-
dividuală, ereditatea, suprapopu-
lația, lupta pentru existență și
selecția naturală) din a căror
interacțiune rezultă evoluția, li.
Haeckel a formulat principiul:
„ontogenia repeta filogenia", a cărui
valoare este relativă. H. Spencer
afirmînd universalitatea e. consi-
deră că evoluția se trece de la omo-
gen la heterogen printr-un proces
de diferențieri și integrări progre-
sive. Ignorînd latura calitativă a
transformărilor, H. Spencer se si-
tuează pe poziția e. plat. Odată cu
epocalele descoperiri ale geneticii
(Th. Morgan), privind mecanismele
eredității, s-au pus in evidență mu-
tațiile accidentale ce pot interveni
în genom. Deci nu poale fi vorba
numai de influențele mediului.
însă genom ui cuprinde și gene
reglatoare, iar fenotipul este su-
pus selecției. Raportul cu mediul
nu este întrerupt, după neodar-
vinistul \Vaddi]i;,ion, i.nr inimile
fenomenul de asimilare genetică.|. Huxley caracteriza „progresul
biologic." ca fiind în același timp
inevitabil și imprevizibil. Schmal-
hausen interpretează e. cibernetic
eonsiderînd retroacțiunca și au-
toreglajul. în aceste condiții se
înlătură reminiscențele de fina-
lism inexplicit. E. modern se
integrează tot mai mult în teoria
dialectică a dezvoltării. Pentru
psihologie dezvoltarea și istoris-
mul constituie un principiu ce
condiționează statutul ei științific.
EXALTARE, stare emoționa-
lă de scurtă durată dar foarte
intensă, exprimînd o adeziune
profundă la înfăptuirea unui act
sau la izbînda unei idei. E. duce
la restrîngerea controlului compor-
tamental, fiind apropiată stării de
supraexcitare.
EXAMEN, operație de recol-
tare sistematică a informațiilor
despre ceva în vederea unei eva-
luări; sistem de verificare, prin
probe orale, scrise sau practice a
cunoștințelor, deprinderilor și ca-
pacităților intelectuale ale unui su-
biect care a beneficiat de instruc-
ție și aspiră la promovarea școlară
sau profesională. Odată cu dez-
voltarea învățămîntului și creș-
terea rapidă a exigențelor față
de profesiuni, e. își modernizează
metodele și conținutul în sensul
verificării mai profunde a cunoș-
tințelor, a probării eficacității
lor, a măsurării obiective a apti-
tudinilor corespunzătoare și a
creșterii gradului de obiectivitate
și precizie a estimărilor. Docimo-
lu'jia se oi upă de problematica c.
EXCITABILITĂȚI-;, pi..pi iei.i-
te a matei iei vii de a naeționa
251

E
la modificările ambianței pi iu
modificări reversibile ale structu-
rii și funcționalității sale. Cea mai
mare e. o posedă celulele nervoase
și cele musculare. Reacția orga-
nismului este generalizată, la ni-
velul metabolismului, și speciili-
zaiii, la nivelul țesutului respectiv.
Intensitatea reacțiilor este, de
obicei, mai mare decît intensita-
tea modificărilor ambianței care
.1 provocat o, deoarece energetica
reacțiilor depinde de rezervele
interne; excitantul le dedanșea-a,
dar nu le alimentează. (Termenul
mai vechi: iritabilitate).
EXCITANT (STIMUL), repre-
zintă orice factor de mediu care
declanșează modificări reversibile
în materia vie. Un e. se caracte-
rizează printr-o anumită natură,
intensitate, distribuție în spațiu
i.extensitate) și în timp (protensi-
tate).
EXCITAȚIE, proprietate fi-
ziologică fundamentală a organis-
melor cu sens de activare (declan-
șare, susținere ritmică, accentua-
re) a activității unui organ nervos
sau de alt fel. Proces nervos de
bază ce se realizează în unitate
contradictorie cu inhibiția.
EXECUTARE, finalizare efec-
tivă a unui act, cel de-al "patrulea
icrmeii al activității voluiuare
implicînd punerea în funcțiune
a electorilor, împlinirea prin obiec-
tivare.
EXERCIȚIU, repetiție frecv eută
vi i/u-iee a unei activități iu \r-
drsea insușirn și perfecționării ri(
•i iui ni.,! 11 I'.T (](pian.Ion și a ob-
uneni viu pei tv–i:iKui'je; probă B..;Iproblemă necesară procesului de
învățare.
EXERCIȚIU ÎN ÎNVĂȚARE,
acțiune secundară învățării, i!
f.ipt o prelungire și adineire an.
"iiu caic elevul aplică și îmi.-
gătește cunoștințele sale, își [-,
meazâ deprinderile intelectuali
practice. Nu numai la matemat;.
gramatică, educație fizică și liu :
manual se prevăd exerciții dar și !
orice alt obiect de învățăniînt. :
genere, prin exercițiu se înțelege 1
0 rezolvare de problemă nouă, .
aplicarea în condiții concrete
variate, a unor cunoștințe s.
operații deja predate elevul-1.'
EXHIBIȚIONISM, tendință de .
te expune în public frapant
indecent, de a te etala nef ir : –
rccurgînd și la cabotinaj penii,
a atrage atenția cu orice p;\ t.
chiar și a scandalului, asupra pr
priei persoane. Originar seninii'''
simptomul de expunere în pul,;:
a organelor sexuale. Se află 1.
debili mintali, demenți, dar și 1
indivizi cu inteligență normal…
1 maturitate afectivă.
EXIGENȚĂ RAȚIONALĂ, pu-
supune adaptarea (potrivirea) exi-
gențelor (a cerințelor, sareinilm
ia posibilitățile subiectului > -.-
ceptor de a le înțelege și de ;;. !-.
traduce în faptă. Natura și gr.:
dul solicitării sau interdicției ma
nifestate, de ex. față de elev, t:••. –
buie puse de acord cu interese' •
si aptitudinile acestuia, trebui'
duiate. raționa!, a Ut: sub rapo;-
cantitativ cit și calitativ. Exigi–!' -.
i'xj'^r-rală f-iv' iri/.cj/â eșeiiii,.
: -i ei are. provo.;i a ..intoxicații ;;:!.•'-E
? curiozitate umană tabuie cla-
•jpiulate ia iiiud rațional, prin ași-
*gurarea unei asimilări OJ -.ime a
cerințelor și informațiilor; mnr i
astfel se ojunge ia realizarea < i hi-
librului permanent dintre oxi;1 an-
tă, și posibilitate, între dificulta-
tea sarcinii și capacitatea elevu-
lui de a o îndeplini. „Kxigența ra-
țională" trebuie raportată la toa-
te aspectele muncii educative dm
familie, școală, societate, deci
lărgită sfera ei de acțiune, și pri-
vită din diferite unghiuri de vede-
re: asigurarea accesibilității ce-
rințelor și informațiilor, la o vîr-
stă dată, dozarea efortului fizic
și intelectual al copilului în dife-
rite forme de activitate etc.
EXISTENȚIALISM, curent filo-
sofic concentrat asupra analizei
și interpretării existenței umane.
Se prezintă în diferite variante,
avînd ca promotori pe S. Kicr-
kegaard, M. Heidegger, K. Jas-
pers, J.P. Sartre, G. Marcel, A.
Camus. Avînd, de regulă, o orien-
tare umanistă, e. oscilează între
metafizică și dialectică în înțe-
legerea raportului dintre esența
și existența umană, ancorînd ine-
vitabil într-un individualism, ge-
nerator de viziuni pesimiste dar
și protestatare asupra caracteru-
lui accidental al existenței umane,
condamnate la înstrăinare, aban-
donate în neant etc. Apropierea
de marxism, încercată de Sartre,
nu accede totuși la recunoaște-
rea valorii regeneratoare a revo-
luției socialiste. în legătură cu
filosofia existențialistă a fost ela-
borată și o psihologie adecvată
tematicii sensului vieții, a proiec-tului și angoa ei, a p'-rsonalitățn
,a wiiiț'.i de ai:(o'.Upășire (j.P
Saitre. t.M. Akrleau-Ponty).
EXOGEN, caliticnre a'stimn-
lil'u- și stimulațiilor provenite din
a tara organismului. Opus enj.o-
<;• țiului.
EXORCISM, ritual religios me-
nit să alunge, pe baza unor foi-
mule magice, ,,spiritele rele" din
corpul celui bolnav, apreciat ca
fiind ..posedat de diavol".
EXPANSIVITATE, dispoziție a
personalității, fixată caracterial,
coustînd din tendința do a sta-
bili rapid contacte interperso-
nale sincere, viu calorate afec-
tiv, de a se exprima pe sine ener-
gic și fără reticențe.
EXPANSIVITATE SOCIALĂ,
latură a sociabilității, care de-
semnează capacitatea individului
de cuprindere în sfera relațiilor
a unui număr mai mare sau mai
mic de elemente umane, ale colec-
tivului din care face parte, pe
baza unor legături preferențiale
motivaționale de ordin psiho-
social și moral. Legăturile prefe-
rențiale se fac pe baza unor
modele (mintale, comportamen-
tale) ale indivizilor umani, care
sînt formate prin raportare la
cadrele axiologice specifice unui
grup sau unei societăți date.
După N.C. Matei e.s. se situează
pe un loc intermediar între tre-
buințe și tendințe, în virtutea
unității indestructibile a persoanei
ca structură bio-psiho-socială și
este rezultatul a două nivele de
investigare, perceptivă și epis-
temică. E.s. este variabilă în
funcție de orientarea anticipativă
253

EE
i'oiivUf-'iit.i. către un ;)ir;L<inbbi
de – tiiiii.il.ii i i rl.Tl i' ij |.i 1' i 'imp.ii-.it
c. u modelul epistemic lormal an-
terior, l'rin lestul socionietric se
c;dculea/ă un indice de e.S. (i.e.s.j
pe baza loiimilci lui <"<. ISastin:
e.S. (limită inferioară și superioară!
•••–• M–1.8. Se calculează mai in-
1 îi trei parametri— 1) median.i
!M| preferințelor exprimate <le
îi'regul grup prin valorizarea
i \•) preferințelor (p
atracție și respingere. M =dintre
p.v
X
(X — numărul total de subiecți);
'1) abaterr-a Standard (8) 8 —
r^rr ~yîr X-l
X-l )•3) «radul de olilicitate al curbei
(A,) sau asimetria ei — A., —
— -" -— , — obtinîndu-se
X-l. 8
o anumită valoare ,,t" pen-
tru un anumit A3. Pe baza.
acestor trei parametri se calculează
limita inferioară (l.inf — M — t.8)
și limita superioară (I.sup — M -j-
-I- t.8) a e.s.
EXPECTAȚIE, așteptare, pre-
gătire și orientare a unui sistem
spre o acțiune sau eveniment,
stare adecvată unei stimulații
ce eslc numai anticipată. Hoppc
(1930) a introdus termenul de
nivel de e. care definește nivelul
d.e evaluare retrospectivă de că-
tre subiect a performanțelor pe
care Ie-a obținut în îndeplinirea
unei sarcini.
EXPERIENȚĂ, ansamblul cu-
noștințelor, deprinderilor si ttb-niul"|- de luciu șan de tniupoi-
t ,1 I > , IC olt.ltc nr lllljl'" li d. ,11-
lucil h.iu ;;iup. iu condițiile vie
ții și practicii sociale. E. este rezul-
tatul unei structurări pioi;reMVe
a informațiilor și operațiilor pe
baza observațiilor și exersărilor
nemijlocite, luînd în genere fap-
tele așa cum se prezintă, ele, fără
o preocupare de interpretare teo-
retică, de formulare a unor ipo-
teze și probleme științifice. .Luat
în acest sens pragmatic și comun,
termenul de e. se deosebește de ace-
la de experiment și totodată in-
dică domeniul bazai al cunoașterii
imediate, precumpănitor impli-
cite sau empirice, relativ deosebite
de sistematică și teoria științifică.
Totuși distincția aceasta nu ex-
clude, ci presupune continuitate
și interpenetrația, dintre e. prac-
tică, propriu-zisă și cea califi-
cată ca științifică. Aceasta mai
ales în epoca actuală de afirmare
a unei strînse unități și complexe
interdependențe dintre empiric și
științific.
EXPERIENȚĂ FIZICĂ, expe-
riența rezultată din activitatea
diferențiată după obiecte și din
constatările privind lumea mate-
rială în baza acțiunii nemijlocite
asupra obiectelor.
EXPERIENȚĂ L0GIC0-MA-
TEMATICĂ, experiența rezultată
din coordonarea acțiunilor min-
tale și din abstractizări de la
acțiunile subiectului, iar nu di-
rect de la obiecte.
EXPERIMENT, metodă funda-
mentală de cercetare științifică
avincl ca operație centrală diso-
cierea factorilor: ,,separarea fac-toiilor care condiționează apari-
ția unui fenomen dat și studierea
consecințelor fiecărui.i asupra res-
pectivului fenomen prin neutra-
lizarea celorlalți, astfel discrimi-
nindu-se între factorii reali și cei
aparenți, ajungîndu-se la esența
fenomenului" (CI. Bernard). Aceas-
tă disociere a factorilor se face
metodic și nu prin tatonare, pre-
supunînd organizarea cîmpului
experimental și elaborarea unei
strategii de explorare a acestuia
pentru a obține rezultatele scon-
tate cu efect minim și a efectua
măsurători. Strategia cercetării
experimentale include următoa-
rele elemente: alegerea ordinii
de studiere a factorilor fenome-
nului dat, alegerea formei apara-
turii cu care se experimentează
și alegerea regimului în care tre-
buie adus fenomenul pentru a fi
mai ușor abordat. E. psihologic
se distinge prin preocuparea de a
discrimina, pe căi indirecte, fap-
tele de ordin subiectiv și a degaja
relațiile dintre subiectiv și obiec-
tiv nu numai sub aspect cantitativ
ci și calitativ. Astfel, în psihologie
cercetarea arc în vedere însăși na-
tura stimulilor obiectivi și modul
cum ei sînt filtrați prin cond iiile
interne pentru a se reconstitui des-
fășurările procesuale și produsele
psihice la care se ajunge. Un obiec-
tiv central al e. psiholog'c este ac-
țiunea considerată ca fapt com-
portamental sau demers mintal.
Principalele forme de e. utilizate
în psihologic sînt e. de laborator
și cel natural. E. natural tinde să
maximalizeze realismul, în detri-
mentul preciziei, pr eind C. delaborator maximalizcază precizia
in detrimentul realismului. Pentru
introducerea realismului in situa-
țiile artificiale de laborator s-a
ajuns la inițierea așa-numitului
e. prin simulare sau simulativ.
în continuare, e. psihologic se con-
fruntă cu o serie de dificultăți
cum sint: din rațiuni umanitare
și tehnice subiectul uman nu poa-
te fi supus oricăror acțiuni ex-
perimentale; animalul nu poate
înlocui omul în măsura în care
acest fapt este realizabil în studiul
fiziologiei umane; nu se poate
acționa asupra obiectului studiat
comod și după dorință mai ales
cînd acesta se află pe. trepte su-
perioare celei pe care se desfă-
șoară acțiunea de cercetare indi-
viduală sau în echipe restrînse
(ca în cazul studierii fenomenelor
psihice de masă). Experimentarea
strictă, acolo unde obstacolele
sînt prea mari, poate fi substituită,
de pildă, prin analiza sistematică
a datelor de observare și măsu-
rare (confruntarea acestor date
cu schemele teoretice deținute de
cercetător.)
EXPERIMENT PSIHOPEDA-
GOGIC, metodă a pedagogiei și
psihologici pedagogice constînd din
modificarea unor elemente de
conținut, metodică sau organi-
zare în procesul instructiv-educa-
tiv în vederea surprinderii efec-
telor produse asupra evoluției
psihice, și comportamentului ele-
vilor. E.p. se desfășoară în condi-
țiile firești ale activității școlare
și deci nu pe iartă un caracter arti-
ficial. Astfel, in scopuri e\[>eri-
254355

£
mentale, se poate schimba orarul,
introduce noi cunoștințe și metode
de predare, restructura' ordinea
predării cunoștințelor etc. Pupă
1:0 se aplică măsurile respective
se verifică prin observații M
probe rezultatele obținute. E.p.
-•(! poate limita la constatări, Prin
însăși esența sa însă e.p. este for-
mativ, adică își propune ca :••">.
efectueze cercetări în însuși p;–
eesul instruirii și educării ele-, i-
1»ir, cercetarea apărînd doar ca o
implicație a operei de formare
intelectuală, estetică și morală
a elevilor. De aceea, în școală
nu sînt recomandabile experimen-
te ce nu contribuie prin ele in-
și Io la educație.
EXPERTIZĂ, operație diagnos-
tică și estimativă asupra unui
caz sau situații concrete, efec-
tuate în intervale scurte, de
specialiști dotați cu o mare com-
petență. Prin e. se constată și ex-
plică, formulîndu-se un consult
:sau recomandare. în psihologii
aplicată se recurge la e. capacită-
ții de muncă, a normalității p'-i-
hice, a capacității intelectuale, a
elevilor de diferite vîrste eh\
EXPLICAȚIE, acțiune gnostică
vizînd relevarea modului de de-
terminare a unui fenomen sau a
unei categorii de fenomene. Vi-
zează dezvăluirea cauzelor, teme-
iului de producere a fenomenelor.
De ace.ca se sprijină pe cunoaș-
terea legilor și condițiilor calita-
tive și cantitative ale fenomenului
sau evenimentului. E. pornește de
ia o descripție concretă a ceea
ce este de explic- • ;V i *• \ ••• v.dnv.' >
și recurge la cunoștințe c;euț;aieE
(i'.rplictms) ce se aplică fenome-
nului (Hempei). Valoarea e. < .
condiționată de adevărul pn,p,
/ii iilor explicante, a descript,
faptelor și de eficiența, model,ilvr
'\plicativ ce se construiește, dr;
J. Piaget, printr-o astfel'de c .•: '
diiii.ire a legilor îneît unele di, •
ele să po;i!"\ fi construiie sa>: , –
(t>n.;tniHc deductiv, pornin ; ,
la ceklalte. Științele modn
u/ează de diverse tipuri de ev.
citii (cauzale, funcționale, si •:•,. .
turale, teleologice, pn>l •.:!;.:
Ih-r- etc.) toate acestea fiii,.! hiv. .
tățenite și în psihologie.
EXPLORARE, denumire a. a-
tiyitâții de orientare, inve^'. i'.v-
tie. perceptivă sau de detccii'.
E-;'e alcătuită din reacții observa •
live sistematizate și conduse dup.'l
o strategie.
EXPONENT, în statistica psi-
hologiei, definește mărimea o)>v-
raționalâ a caracterelor cnirl.i1':
sau individuale, în vederea în-
cadrării lor tipologice.
EXPRESIE EMOȚIONALĂ, la-
tură a modificărilor motrico-seu"<-
toTii, mimico-pantomimice și g;-—
tice în relația directă sau i-ui:
rectă cu pr.lsiuni motivațioii.Je,
stări și procese emoționale, i'.
Eraisse remarcă dificultatea dis-
tingerii e.e. de alte configurații
miir.icogesticuiare cu un conținu:,
operatoriu, indicativ sau desipia-
tiv, tonico-energetic nespecilK,
Sub raportul interpretării e.e.
urmează aceleași modcio ca n
teoriile euio'iei. Pot fi conții! ia-
te •.••iuVi'L' • vti.!]!'ilări. '•••' •' (•/•', u.: .',.••nah (N. Herbert) sau forme pri-
mare ale comportamentului emo-
țional care prin asimilare gene-
rează trăirea internă (W. James,
N. Lange). J. Watson confundă
e.e. cu însăși emoția ca formă spe-
cifică de comportament. Adevă-
rul este că ceea ce numim e.e.,
întrucît este semnal pentru un
altul, constituie un raport comu-
nicativ, este, înainte de toate,
după cum arată încă Descartes,
o componentă a complexului reac-
tiv, emoții-comportament-emoții,
aflat în raport biunivoc cu centrii
și stările interne ce poate activa
sau depresa (descărca) tensiunea
internă. Plînsul fie accentuează
suferința, fie o reduce. Deși e.e.
de bază (constînd din contracții
și relaxări musculare, mișcări
convulsive, vasodilatații și vaso-
concentrații), fiind circumscrise
unor mecanisme psihofiziologice
generale, sînt comune tuturor oa-
menilor (G. Dumas, C. Thompson)
în rest, ele cunosc o diversificare
și organizare conform condițiilor
adaptative și socioculturale. Dar-
win a demonstrat că e.e. sînt
reziduuri ale unor acte adaptative
desfășurate (atac, fugă) și se
mențin întrucît anticipă, prepară
și susțin demersurile adaptative
(încordare, poziție de atac, accele-
rare a circulației sangvine, semi-
deschidere a ochilor etc.) și influ-
ențează pe cel care este, de exem-
plu, atacat (scr'șnetul dinților
provoacă teamă). Matalon anali-
zează o scrie de comportamente
emoționale idciuificîiul în organi-
zarea l<>r componente bioadapla-
tive clare dar totod t':â staiuialcaz ievoluția spre simbol a e.e., dez-
voltarea lor complexă în raport:
cu activitatea și cu ceea ce mai
tîrziu N. Fridja numește „referenți
situaționali, cauze specifice de re-
acție, valori și valențe implicate",
între mecanismele fiziologice si
stările subiective sau comporta-
ment emoțional, de cele mai multe
ori, nu sînt relații univoce (An-
drews). Totodată omul dispune
de o extraordinară labilitate func-
țională și motrică condiționată
de existența sa activă. Piderit
și apoi Boring și E. Titchener, în
baza unor ample cercetări con-
crete, au relevat nenumărate va-
riații fiziognomice privind modi-
ficări ale buzelor, mușchilor fa-
ciali, ale ochilor și privirii etc,
fiecare din acestea avînd o semni-
ficație în contextul global al ini-
micii ce presupune o sinergie mus-
culară (G. Dumas). De aceea pot fi
compuse variabil, fiecare din com-
ponentele ei îndeplinind pentru
un altul rol de indice iar siste-
mul indicilor oferind observatoru-
lui un complex integrat de infor-
mații despre starea subiectului.
E.e. pot fi spontane, habitualc fi
voluntare. Ele se structurează tipic
și variabil, individual în condi-
țiile activității și comunicării soci-
ale. Eraissc arată că societatea pe
de o parte selecționează expresiile
bazalc dezvoltînd pe unele și
inhibînd pe altele, pe de alta cre-
ează „un veritabil limbaj niimic
in care semnele prelungesc și diver-
sifică expresiile spontane". Landys
iibserva.se că, fiind în cea. mai
mare măsură învățate ("rb'i con-
genitali posedă o mimică foarte
256
17 — Dicționar de puhoicK-::e257

E
săracă), e.e. se stilizează pînă la
stadiul de limbaj deliberat și
convențional. O. Klineberg și
alți etnologi relevă diversitatea
de semnificații a gesturilor în
diverse culturi. A scuipa înseamnă
dispreț la europeni și manifes-
tare a benedicțiunii la unele popu-
lații arabe. Dirijarea inimicii per-
mite ca, după eticheta tradițio-
nală din unele culturi asiatice, să
se zîiubească la înmormîntarea
celor apropiați pentru a nu obliga
pe participanți să încerce sufe-
rințe morale. E.e. este o formă
specifică de comunicare (M. Ralea).
Fenomenul nu se reduce la con-
tagiunea afectivă ci implică și
„parametri asociați cu dimensiunile
semnificației emoționale" (Davitz).
Conținutul e.e. nu este și nu
poate fi la om pur emoțional,
incluzînd și componente cognitive.
De la o anumită vîrstă, copiii nu
mai plîng singuri, dacă n-au vreun
motiv serios. Dezvoltîndu-se ca
un limbaj parțial, e.e. trebuie „în-
cadrate în ansamblul activității
generale a presonalității" (G. Nca'c-
șu). Vorbirea implică o notă emo-
țională și orice e.e. este, în fapt,
obiectivarea unor atitudini (H.
Wallon). Lectura e.e. prezintă, de
aceea, aceleași probleme ca și
perceperea și înțelegerea oricărui
limbaj verbal. Este necesar să se
identifice natura, specia emoției
exprimate și să se urmărească
indicii expresivi pentru a codifica
concret intensitatea și structura
stării emoționale (R. Woodworth,
Kramer, Coleman). Carmichael,
Roberts si Wessel atrag atențiaasupra pozițiilor mîinilor care
joacă în e.e. un rol aproape 11,1
așa de important ca și fizionomia
facială. Copiii învață treptat să
recunoască e.e., după Cates, în
următoarea ordine: ris, suferință,
mînie, oroare, surpriză, disprrț.
Folosind fotografii de actori, Fe-
leky, H. Sehlosberg, C. Osgood
ș.a. au constatat că aceleași ex-
presii pot fi variabil interpretate
și nu se pot obține identificări
corecte din partea tuturor subiec-
ților. Sînt mai slab recunoscute
expresii de bucurie și mirare decit
cele de groază și dispreț, l'n
optimum de comunicare prin e.e.
intervine între persoane ce se
cunosc bine, mai ales înăuntrul
familiei și care deci posedă și
latura individualizată a codului
e.e. G. Neacșu a studiat feno-
menul transpoziției expresive.
EXPRESIVITATE, calitatea u-
nui proces psihic sau a personali-
tății de a-și modela structura și
conținutul în chip relevant in
comportament; comunicare din-
tr-un sistem în altul cu efecte de
accentuare ce reliefează și impune
mesajul; proiecție în comporta-
ment și mai ales în stilul acestuia
a dinamicii interne a personalită-
ții. Deci, stil personal de com-
portament. Se disting e. fiziogno-
mică, motorie, emoțională, verbală,
gestică, artistică etc. E. vorbirii
uzează de intonație și accente (pe
carcT. Slama-Cazacu le apreciază
ca fiind comutatoare de sens), de
mijloace lexicale, sintactice, to-
ponimice și semantice (Artiomov).
E. dobîndește in comportamentul
258E
actorului importante valențe sim-
bolice, în chip necesar corelată cu
tralispozabilitatea, e. actoriceas-
că definește capacitatea întruchi-
pării scenice. G. Keacșu definești;
e. ca „însușirea aptitudinală com-
plexă, înglobînd putința de a
proiecta pe plan mintal și do a
exprima adecvat și sugestiv, în-
tr-o situație dată, o idee sau o
stare psihică". Această aptitudine
complexă se dezvoltă la diverse
niveluri implicînd elaborări spon-
tane, dirijate și de improvizație.
EXTAZ, stare a celui ce este
copleșit de ceva ce-1 depășește
cu totul și-1 absoarbe; presupune
imobilitate, depresiune a funcții-
lor vegetative și sub raport afec-
tiv, după P. Janet: „un senti-
ment de fericire, de bucurie in-
exprimabilă, care fuzionează cu
toate aspirațiile spiritului". E.
este o trăire la limita superioară
a valorilor estetice, morale, inte-
lectuale, dar are și o ipostază
psihopatologică de tip obsesional.
EXTERNALIZARE, proces de
proiectare în afară a imaginilor
obiectuale și spațiale, luîndu-se
în particular cazul vederii. Si-
nonim proiectivității imaginilor.
EXTEROCEPTOR, receptor
dependent de stimulațiile exteri-
oare cum sînt văzul, auzul, tactul,
mirosul (Ch. Sherrington) deo-
sebit de proprioceptiv (muscular)
și interoceptiv (visceral).
EXTINCȚIE, diminuarea sau
absența răspunsului la stimularea
unui focar motor după o stimu-lare anterioară a aceluiași focar.
Consecință ii/ică a suprasolici-
tării in usc ular-articulat orii.
EXTRAPOLARE, operație de
extragere a unor date, scheme,
modele, valori, dintr-un domeniu
si de a le extinde asupra altor
domenii; implică ipoteză și se
apropie de transfer. în psihologia
experimentală, continuarea curbei
unor date dincolo de limita de
valori a faptelor observate.
EXTRAVAGANȚĂ, ieșire din
comun, manifestare bizară, deze-
chilibrare, dereglaj al conduitei,
excentricitate, încălcare a bunu-
lui simț. Cervantes remarca: „tot
ceea ce nu-i firesc e rău". E.
poate fi provocată de lipsa de
maturitate și de echilibru spiri-
tual sau poate fi o sfidare a opi-
niei publice. E. echivalează cu
originalitatea ieftină, de supra-
față, reflex al crizei de originali-
tate în cultura personală.
EXTREMISM, atitudine ce nu
cunoaște moderația și gradația,
situarea pe pozițiile unei doctri-
ne duse pînă la ultimele ei con-
secințe, astfel îneît devine dogma-
tică, absurdă. E. se poate mani-
festa prin fanatism, ascetism,
moralism insolent. E. presupune
pierderea simțului măsurii și a
realismului.
EXTROSPECȚIE, privire în afa-
ră, observare obiectivă a compor-
tamentului, opusă introspecției.
Contrar aparențelor, omul este
precumpănitor extrospectiv.
EXTROVERSIUNE, organizare
a personalității, orientate precum-
17*359

pănitor spre lume, atașate de
obiecte și oameni, deschisa pentru
o cil mai activă comunicare cu cei
din jur, de unde și facila adap-
tare la mediu; opus inlrocersiuitii.
EXUBERANȚĂ, stare afectivă
generată de trăirea intensă a unei
bucurii, manifestată printr-un
comportament nestăpînit, explo-
ziv iară a, depăși insă limitele per-
mise. E. este caracteristică persoa-
nelor foarte comunicative.EZOTERIC, sens al unor ma-
nifestări și acțiuni comunicativi.-
de n fi destinate unui număr redn ,
de inițiați, ai școlii, profesiunii
și sectei respective, l'rin e. s<
desemnează, extensiv, inaccesibi
litatea unor consecințe prin com-
plicarea și incifrarea lor inutil.j.
fastidioasă și confuză. Opus exote
ricuiui care prevede Comunicări'
cu toți cei interesați, ca și accesi-
bilitate.OICȚIONARELE ALBATROS
F
FABULAȚIE, construirea în
plan fictiv, cu ajutorul cuvintelor,
a unor situații, evenimente sau
personaje prin invenție ca anga-
jare într-o anumită direcție,
indiferent de faptul dacă subiec-
tul crede sau nu în cele pe care le
relatează. Se disting două tipuri
de î.: una care poate fi calificată
ca normală și care se Sntîlnește
frecvent la copii sub influența
lecturii, filmelor, și în general a
evenimentelor care acționează pu-
ternic asupra imaginației lor. Jn
acest caz subiectul este conștient
că fabulează. O altă formă este
cea patologică și eminamente in-
conștientă, subiectul fiind con-
vins de adevărul și realitatea f.
F. patologică apare ca sindrom
în tulburările de memorie, dato-
rate unei dezorganizări a memo-
riei, a „telescopării" și ameste-
cării amintirilor în fluxul percep-
tiv actual. F. are, in acest caz,
un caracter mai mult sau mai
puți» oniric F. este abilei intii-nită în sindromul Korsakoff și in
presbiofrenii. F. este întîlnită, ca
o caracteristică esențială, și în
parafrenii, prezentînd o excepțio-
nală proliferare imaginativă.
FACILITARE, efect Balinunt;,
producerea unui răspuns mai in-
tens la un stimul-tcst a unui punct
cortical, cînd mai ales această
stimulare este precedată de una
condițională decît atunci cînd
este aplicată singură. De aseme-
nea, f. presupune o asemenea
influențare între două puncte cor-
cale întrucît stimularea unuia per-
mite declanșarea răspunsului al-
tui punct. Activitatea psihică
este mijlocită de astfel de factori
cum sînt atenția, deprinderea,
aptitudinea. în relațiile interper-
sonale și grupale se manifestă
fenomenul de î. socială constînd
în efectul energizant al interacțiu-
nii de tip cooperator asupra tu-
turor proceselor desfășurate in
comun (sarcini practice, rezolvare
de probleme, comunicare, etc).
861

FACTOR, în matematică, ter-
men care înmulțit cu altul con-
tribuie la un produs, in psiholo-
gie și științele sociale indică
o unitate funcțională, o trăsătură,
un element constitutiv care ac-
ționează specific și trebuii; să lie
considerat în interacțiunea sa
cu celelalte elemente în descrierea
sau explicarea, fenomenului glo-
bal. Teoria și analiza factorială
sînt larg utilizate în cercetarea
psihologică.
FACTORI DE PROGRES, ca-
tegorie taxiologică introdusă de
Gh. Zapan, desemnînd condițiile,
regulile și normele ce contribuie
la optimizarea activităților. Zapan
încearcă să. adopte regularitățile
activității de sistematizare re-
flexă a creierului ca factori de
care trebuie să se țină seama în
organizarea oricăreia dintre acti-
vități. Aceștia sînt: 1) realizarea
unei zone de excitabilitate optimă
pe cortex în raport cu activitatea
respectivă; 2) formarea unor noi
legături temporare pe baza activi-
tății cît mai multor analizatori;
3) folosirea acțiunii de transfer și
evitarea interferențelor; 4) asigu-
rarea unei intensități optime a
stimulilor; 5) întărirea legăturilor
temporare; 6) diferențierea excitan-
ților; 7) interacțiunea diferitelor
procese corticale; 8) folosirea in-
teracțiunii celor două sisteme de
semnalizare; 9) menținerea con-
stanței relative a stereotipului și
componentelor sale; 10) realiza-
rea sintezelor și generalizărilor;
11) stimularea schimbărilor în
(impui elaborării stereotipului;
12) generalizarea stereotipului; 13)stimularea sintezelor în zonele
relativ inhibate; 14) folosirea refle-
xelor de ambianță; 15) realizare,i
unui stereotip extern favorabil
FACULTATE PSIHICĂ, sti m
tură funcțională, posibilitate de
a întreține un anumit gen de re-
lații psihice și a dezvolta o activi
tate senzorială sau mintală spe-
cifică. Garnier (1852) socotea că
f.p. sînt independente una de
alta, supoziție care nu s-a confir-
mat. Termenul de f. are sens de
capacitate, iar după unele inter-
pretări sens de funcțiune, liste
depășit, pe cale de a ieși din u/.
FAMILIE, în pofida extremei
varietăți structurale — de origină
istorică — sau culturală —, nota
proprie a f., ca instituție socială
avînd la bază alegerea reciprocă
a partenerilor maritali este de.
a asigura reproducerea speciei,
în condiții socioculturale deter-
minate. Astfel, conform definiției
lui CI. Levi-Strauss, f. este un
grup care își are originea în căsă-
torie, fiind alcătuit din soț-soție
și copiii născuți din unirea lor
(grup căruia i se pot adăuga și
alte rude), pe care-i unesc drep-
turi și obligații morale, juridice,
economice, religioase și sociale
(inclusiv drepturi sau interdicții
sexuale). Ca grup social întemeiat
pe alegerea reciprocă a partene-
îilor maritali, cu roluri și statute
precise asociate membrilor lui,
apoi avînd habitudini, țeluri și
aspirații comune, și în cele din
urmă (dar nu ca importanță) asi-
guri ud creșterea progeniturii, com-
ponentele psihologice personale și
interpersonale joacă un rol deo-
2<Î2sebit în funcționarea I. J'roble-
nielo esențiale de cuc depind
întemeierea și reușita i.uniliei
iar mai departe, pe plan maero-
social, procesele demografice, for-
marea tinerei generații și a viito-
rilor cetățeni și membri adulți ai
societății, constau în criteriile
valoric-personale de selecție a
partenerilor maritali, în acordul
interpersonal al cuplurilor, în coe-
ziunea grupului în fața obstaco-
lelor și a frustrațiilor, în climatul
afectiv și moral pe care-1 asigură
copiilor, în capacitatea de a le
transmite în mod adecvat aces-
tora habitudini, cunoștințe și nor-
me de comportare, precum și în
a le forma trăsături importante
ale viitoarei personalități. Toate
aceste probleme psihologice și
multe altele de același gen au
generat o problematică de cerce-
tare vastă și diversă (ajunge să
amintim că psihanaliza își trage
originea din aceste probleme),
în care, de regulă, psihologul s-a
întîlnit cu antropologul, sociologul,
demograful etc.
FANATISM (lat. fanaticus —
inspirat de zei, fanum — tem-
plu în care se dădeau oracole),
inițial, termenul se raporta la
doctrinele religioase și desemna
intoleranța și cruzimea manifes-
tate față de cei de altă credință;
mai larg, f. exprimă adeziunea
dogmatică la o idee sau la
o orientare și activitatea nestă-
vilită de nimic în vederea rea-
lizării scopurilor și condițiilor
impuse de ideea respectivă.
FANTASMĂ, după Laplanche
(1967), „scenariu imaginar încare subiectul este prezent și
in care eșto figurată, într-o ma-
niei îi mai muit sau mai puțin
diformată de procesele defen-
sive, îndeplinirea unei dorințe
și, în ultimă instanță, a unei
dorințe inconștiente". l>arg uti-
lizat în psihanaliză, termenul
de t. se referă la o formație ima-
ginativă sau fantezistă particu-
lară, care nu corespunde realului,
este o producție iluzorie și con-
stituie unitatea componentă a
viselor, a reveriilor (vise diurne)
intervenind ca elemente ale vieții
fantasmatice a subiectului și în-
deplinind un rol important în
etiologia nevrozelor. Freud no-
tează: „Cînd ne aflăm în pre-
zența unor dorințe inconștiente
aduse la ultima și cea mai ade-
vărată expresie, sîntem forțați
să spunem că realitatea psihică
este o formă de existență parti-
culară ce nu ar trebui să fie
confundată cu realitatea mate-
rială". Aceasta se referă cu deo-
sebire la f. inconștiente, precum-
pănitor onirice, despre care Freud
arată că „sînt, pe de o parte,
înalt organizate și noncontradic-
torii întrucît au ' pus în profitul
lor toate avantajele sistemului
conștient și judecata noastră le
distinge cu greu de formațiunile
acestui sistem; pe de altă parte,
ele sînt inconștiente și incapa-
bile să devină conștiente. Ori-
ginea lor inconștientă este de-
cisivă pentru destinul lor". La
acest nivel f. apare ca efect al
„unei investiții hâlucinatorii în
amintirea unei satisfacții". Prin-

F
tre f. inconștiente, Freurl acor-
da un loc important dubioaselor
f. originare ce se referă la viața
intrauterină, la experiențe ar-
haice infantile de autocratism,
complex de castrație etc. C'ît
privește f. conștiente ce apar
în reverii (ca produse ale elabo-
rării secundare a viselor) aces-
tea sînt „scene, episoade, ro-
mane, ficțiuni pe care subiectul
le construiește și pe care și Io
povestește în stare de veghe",
între acestea forme de f. sînt
altele intermediare, f. liminale,
care „se apropie foarte aproape
de conștiință și rămîn acolo
fără a fi perturbate atîta timp
cît n-au investiție intensă". Ast-
fel, f. apar ca un fenomen privi-
legiat, întrucît, după Laplanche,
realizează „procesul de trecere
între diversele sisteme psihice:
refulare și reîntoarcerea refula-
tului". S.' Freud nu găsește însă
o deosebire calitativă între di-
versele tipuri de f.: „Fantas-
mele clar conștiente ale perver-
șilor, care, în condiții favorabile,
se pot transforma în compor-
tamente angajate, temerile de-
lirante ale paranoicilor, care se
proiectează asupra altora cu un
sens ostil, fantasmele inconști-
ente ale istericelor, pe care le
descoperim, dincolo de simpto-
me, prin psihanaliză, acestea
coincid prin conținutul lor pînă
la cele mai mici detalii".
FANTEZIE, în genere, sino-
nim cu imaginația. Există to-
tuși tendința de a considera f.
identică numai cu imaginațiacreatoare, îndeosebi ru construc-
țiile ini.'i.«ist ice c? dispun <:1'• un
grad maxim di; libcitate și •.«•
îndepărtează mult de real -J
chiar de posibil.
FAPT, sinonim al fenomenului
sau adulai; transformarea ini-
țiată și împlinită. în psiholo-
gie, evenimentele specifice de
comportament și viață psihică
asupra cărora poartă cercetarea.
13azâ a cunoașterii științifice.
FASCINAȚIE,'efect de imobi-
lizare a mișcărilor, tensiunii afec-
tive și actelor intelectuale, sub in-
fluența unei stimulații excepțio-
nal de atractive sau de pericu-
loase. Uzual, se înțelege prin
f. starea-liniită a subiectului
copleșit de scenele la care asistă,
de performanțele și valorile pe
care le percepe și de care nu se
poate desprinde.
FATALISM {Ut. fatum — des-
tin), doctrină filosofică sau de
origine mistică în conformități'
cu care evenimentele din lumi1
și viața omului depind de soartă,
destin, fatum. Teorie a predes-
tinării față de care voința omu-
lui ar fi neputincioasă, ea în-
săși exprimînd ceva din destin,
în variante moderne, cum sînt
cele ce apar în filosofia lui Spi-
noza sau V. Conta, termenul
este utilizat impropriu, avînd un
sens apropiat de determinism.
FATIGABILITATE, caracteris-
tică individuală privind gradul
de rezistență la oboseală și tot-
odată nivelele de solicitare la care
oboseala survine. S-au stabilit
tipologii ale oboselii, ale diferen-
țelor individuale în ceea ce pri-
264veste predispoziția sau rezis-
tența la oboseală. F. prezintă
importanță in considerare1:! ca-
pacitâții de muncă, la angajarea
în acele profesiuni care prezintă
solicitări speciale (muncă de
noapte, efort fizic mai mare etc),
precum și în diagnosticarea de
către medic si psiholog a neadap-
tărilcr la muncă, a căror cauză
majoră e oboseala.
FEEDBACK (RETROACȚH'-
NE, CONEXIUNE INVERSĂ),
unul din principiile ciberneticii,
care desemnează informația pro-
venită de la efector sau de la
„ieșirea" sistemului, semnalizînd
'diferite efecte, condiții noi și
eficiența acțiunii executate sau
a comenzii elaborate. Informația
inversă se adresează ca mărime
informațională din nou „intrării"
sistemului pentru ca acesta să-și
modifice activitatea în funcție
de scopul propus. Eile prin-
cipiul de bază al adaptării ori-
cărui sistem la mediu, prin reacția
efectului asupra cauzei și înche-
garea circuitelor reflexe autor e-
glatorii, realizînd astfel coechili-
brarea dinamică și în același
timp autodelimitarea sistemului fa-
ță de mediul său specific. Ca fe-
nomen natural f. se manifestă
la toate nivelele de organizare
ale materiei, îmbrăcînd diferite
forme în cadrul diferitelor sis-
teme. F. este un element compo-
nent inseparabil al mecanismu-
lui de autoreglare si în același
timp o însușire a organizării unui
sistem în 'ansamblu, ca rezul-
tantă a însușirilor subsistemelor
și a combinațiilor lor (Klaus).în funcție de poziția verigii co-
nexiunii inverse în schema de
organizare a sistemului se pot
distinge două categorii de f.:
extern, care are loc în cadrul
interacțiunii sistemului cu me-
diul și unul intern, care se reali-
zează la nivelul interacțiunii
subsistemelor, conferind stabili-
tatea internă a sistemului. în
funcție de gradul de complexi-
tate a operațiilor pe care le efec-
tuează mecanismul de comandă
se disting: f. simplu, care constă
doar în operații de comparare,
între valoarea dată a mărimii
reglabile și valoarea reală a mă-
rimii de ieșire și f. complex, care
realizează în plus și alte operații,
cum ar fi cele de selecție, de co-
relare a elementelor stocate în
memoria sistemului cu cele ac-
tuale etc. în funcție de sensul
acțiunii semnalelor conexiunii in-
verse asupra valorii actuale a
mărimii reglabile, față de o va-
loare inițial dată sau față de
punctul de echilibru, se disting:
i. negativ, autoreglare, stabili-
zatoare, corectoare a perturba-
țiilor, care realizează o reducere
sau înlăturare a oscilațiilor va-
lorilor mărimii reglabile de la
valorile date, înscrise îu progra-
mul de funcționare a sistemului;
el menține coordonatele sistemu-
lui în limitele anumitor valori.
Semnul de „—" înseamnă că f.
are sens contrar, față de discor-
danța dintre valoarea reala a
parametrului reglabil și o va-
loare dală. Informația trimisă
înapoi la centrul de comandă
tinde să se opună la distanța-
265

IC;I, mărimii reițLif..' l.il.i, du ni.î-
IPIIH.'.-I- cai o îi'^U;-!'.i. î;i l.i.11 ini'-
mi teoriei |ii;ii;cli«'Mi', f. negativ
este caracteristic proceselor de
asimilare, ca o tendință vecto-
rială ;i subiectului în relația sa
cu mediul, tendință de a aborda
și a reduce necunoscutul la cu-
noscut, de a asimila situațiile
noi pe ba/a schemelor operațio-
nale consolidate și standardi-
zate. F. pozitiv amplifică osci-
lațiile valorilor mărimii de re-
glare de la o valoare dată, pe
baza datelor informaționale. F.
pozitiv realizează latura acomo-
dativâ a adaptării, lărgind per-
manent domeniul zonei regla-
bile a unui sistem și deci a capa-
cității sale antientropice. F. po-
zitiv se traduce ca autoexcita-
ție, autoîntreținere, rcalizînd aco-
modarea prin depășire, pe baza
elementelor de anticipare și pro-
iectare (recent au fost introduși,
ca fiind mai semnificativi, ter-
menii defecd bsfore șifeedforward).
în plan psihologic, î. pozitiv se
traduce ca o tendință vectori-
ală a subiectului uman, de a in-
terpreta și a modela o aceeași
situație, prin procedee operațio-
nale diferite, prin descoperirea
într-o oarecare situație dată a
unui alt principiu de relaționare
a elementelor. F. permite să se
depășească modelul clasic al ar-
cului reflex prin acreditarea ge-
nerică a reacțiilor circulare, mai
bine-zis a interacțiunilor circu-
lare dintre subiect și ambianță.
.Viei, devin esențiale două coor-
donate: programul și sarcina de-rivată, din acesta, la jii\ el <;ni-
trai fiind .II 11\ ați. dup.i l'.K. Ațin
hiu -— aixepfori ai acțiunii,
după Iul. ISernstein — modele
necesare ale viitorului, după (',.
Miilor, K. Pribram și E. Galnn-
ter — planuri ale conduitei și
imagini ale situației. C) a doua
coordonată ar fi cea a controlului,
de la subsistemul efeetor, par-
venind permanent și secvențial,
prin retroaferentație, la centru,
informații asupra modului cum
se efectuează acțiunea și astfel
subsistemul reglator poate să
transmită comenzi suplimentare,
corective, de sancționare, de mo-
dificare ctc. Important este deci
operatorul, în raport cu care f.
va fi pozitiv sau negativ, deter-
minînd trecerea de la o stare
la o alta, preconizată a fi mai
bună — atingerea unui țel, sau
avînd sensul invers, al menți-
nerii stării existente sau al re-
venirii la starea preexistentă.
Autoreglajul, reductibil la co-
mandă și control, implică suc-
cesiv și simultan ambele tipuri
de f., deci o unitate a contrari-
ilor. Aspectul comunicațional al
sistemului psihic nu poate fi
detașat de caracterul său in-
trinsec, finalist, teleologic (A. Ro-
senblueth) asigurat, structurat
prin schcmele-bloc cu f. In ul-
tima vreme se insistă mult asu-
pra elementelor de anticipare în
psihocibernetică și de aceea se
recurge la termenii de feed-be-
fore, feed-forward.
FEMINITATE, caracteristică
psihică a individualității cu o
bază biologică, dar constituită
366în continuare după un model
cultural. J. Faure arată că f.
si masculinitatea rezultă din
tipul de relații ce se instituie;
între reprezentanții celor două
sexe după valori acceptate de-
semnînd statute diferențiate. Tra-
dițional f. este denotată prin
sensibilitate, inteligență analiti-
că, preocupări pentru frumos și
promovarea valorilor morale, sen-
timente durabile, intuiție psi-
hologică și pricepere educativă.
Din modelul f. tinde să fie elimi-
nată slăbiciunea și dependența.
FENOMEN (gr. phainomenon
— ceea ce apare), desfășurare
particulară și obiectivă, accesi-
bilă organelor de simț, deci di-
rect constatabilă. Se definește în
unitate și opoziție cu esența. în
psihologie, I. indică, în genere,
ceva local, tranzitoriu sau, prin
specificare, un raport, un efect
ce intervine cu necesitate în
anumite condiții (de ex. î. Phi).
P. Janet a propus o distincție
între f. și fapt, acesta din urmă
fiind precis determinat și avînd
o structură accesibilă descrip-
ției, pe cînd f. implică transfor-
marea continuă. F. psihice re-
prezintă o categorie aparte, în-
trucît, direct, nu sînt accesibile
decît introspecției, în măsura în
care acesteia i se acordă credit.
B. Teplov demonstrează carac-
terul mijlocit al cunoașterii f.
psihice.
FENOMENUL LUI:-AUBERT,
în observarea unei verticale lumi-
noase dacă se înclină capul într-odirecție, linia se înclină în sens
contrar; — BEZOLD-UKUCKE,
perceperea tonalității cromatice
depinde de gradul de iluminare
a ei; — DOV1Î, depinde de luciul
obținut stereoscopic prin prezen-
tarea la fiecare ochi a cîte unei
suprafețe mate, alb și gri; –
HONI, 'găsit de Wittreich (1952),
se referă la faptul constatat la o
femeie cu numele de Honi, care,
in cazul cunoscut al observării
unor fizionomii de bărbați prin-
tr-o fantă, le percepea deformat
(iluzia Ames), dar percepea co-
rect fizionomia soțului aflat in
aceleași condiții; -MAXWELL,
sau fenomenul entropie, constînd
din menținerea unei pete în
cîmpul vizual, corespunzător nu-
culei retiniene, în condițiile adap-
tării la întuneric; — PANUM,
dacă unui ochi i se prezintă o
verticală, iar celuilalt două ver-
ticale apropiate, prin fuziunea
binoculară prima verticală se con-
topește cu una din cele două,
dar i se conferă acesteia o oare-
care înclinare; – PURKINJE,
considerînd un optimum de vizibi-
litate a tonurilor în jur de 550m;x,
culorile albăstrui se văd cel mai
bine în obscuritate și dobîndesc
oarecare strălucire; —TROXLER,
în privirea fixă, punctele situ-
ate în zona vederii periferice se
estompează treptat și dispar din
imaginea perceptivă; — WER-
THEIMER, cunoscut sub denu-
mirea de fenomenul phi, consta-
tat experimental prin perce-
perea unei linii luminoase între
267

două becuri electrice apropiate
si care so aprind succesiv cu o
frecvență de peste. 18 ori pe se-
cunda. Succesiunea de imagini
apropiate duce la fuziune și de-
plasare, astfel explicîndu-se miș-
carea aparentă.
FENOMENOLOGIE, curent fi-
losofic si psihologic bazat pe
ideea cunoașterii directe a feno-
menelor mintale și a descrierii
lur concrete. în varianta lui Ji.
Husserl (1900) apare și ca o eon-
ii molare introspectivă nemijlocită
a esențelor și formelor pure ale
spiritului, lumea și conținutul
referitor la ea fiind puse în pa-
ranteză. Proccdînd la o exami-
nare critică a f., H. YVald scrie:
„în fenomenologic, esența lu-
crurilor nu se află „dincolo" de
lucruri, în cer, ci „dincoace" de
lucruri, în străfundul eului uman.
Husserl mută ideile platonice
din obiect în subiect. De aceea
în fenomenologia lui Husserl ide-
ile nu mai sînt „lucruri", ci „in-
tenții". Lucrul este unitatea din-
tre un complex de senzații și
o esență logică. Cunoașterea spon-
tană făurește lucrul, iar cunoaș-
terea filosofică dezvăluie esența
care a participat la făurirea lui.
Reducind fenomenul la percep-
ție si esența la concept, f. pre-
tinde că depășește opoziția din-
tre fenomenul perceput și per-
cepi ia fenomenului. Husserl nu
mai face nici o deosebire între
reflectat și reflectant. F. încear-
că să topească obiectul și su-
biectul în relația dintre obiect
și subiect. Fenomenologii credcă „relația este totul, iar reia-
tele nu înseamnă mai nimic."
Școala de la Wurzburg și-a asu-
mat studiul fenomenologic al
gîndirii opus celui logic. Se ada-
ugă și un sens extensiv privind
oria; descriere de procese su-
bicc< ive fio și pe calea reconsti-
tuirii lor cu mijloace imlirec (<•
(V. DESCRIERE FENOMENO-
LOGICĂ).
FENOTIP, rezultatul „vizibil"
si conslatabil din organism, răs-
puns al genomului față de in-
citațiile și tensiunile mediului.
Selecția nu vizează în mod di-
rect genele, ci f., în funcție de
comportări mai mult sau mai
puțin adaptate. într-adevăr, ac-
tivitatea esențiala a f. este
reprezentată de comportament,
acesta asigurînd circularitatea re-
lațiilor dintre organism și mediu;
organismul își alege mediul, mo-
dificîndu-1 în măsura în cari'
depinde de el (Piaget). Reacțiile
fenotipice fiind un rezultat al
„normei de reacție" al genoti-
pului (fondului genetic) și, tot-
odată, presupunînd interacțiuni
constante între acțiunea organi-
zatoare a reacțiilor și influențele
mediului, comportamentul devi-
ne un factor important al evolu-
ției însăși.
FERMITATE, tărie, atitudi-
ne de adoptare rapidă, conști-
entă și de durată, a unei poziții
în situațiile problemă; rezistență
în apărarea și promovarea unei
decizii. Se opune ezitantei, su-
gestibilitâții și tendinței spre aban-
don in fața greutăților. F. nu
se referă numai la planul idealcj și la cel comportamental, în
situațiile sociale comrtte. F. e.;te
legată strîns de convingerile in-
dividului și de organizarea lor
volitivă. Calitate a atitudinilor
de a fi stabile, inflexibile, rezis-
tente față de forțe opuse.
FER0M0N, termen care de-
finește „ectohormoni", substan-
țe secretate de un animal și
care influențează comportamen-
tul sau dezvoltarea unor indivizi,
conspecifici sau nu. La multe
animale f. joacă un rol însemnat
în sexualitate (poate și la om),
reproducere, organizarea vieții în
comun (ex. la albine). Parfunm-
rile pot fi considerate, pînă la
un punct, ca f. artificiali.
FETIȘISM (port. fetico — vra-
jă, magie), practică a cultului
față de obiecte, despre care se
crede că posedă forțe suprana-
turale, magice sau că pot mij-
loci relațiile cu astfel de forțe.
„Fantezia încălzită de dorință
— scrie Marx — creează la fet'i-
șist iluzia că un lucru material
poate să-și modifice proprietă-
țile sale materiale numai pentru
a-i satisface poftele lui". Aceeași
iluzorie atribuire de însușiri, ca
proprietăți intrinseci ale obiec-
tului iar nu ca obiectivare a
unor acțiuni și relații sociale,
intervine — după Marx — în ca-
zul mărfii. Aici se produce feti-
șizarea, produsul muncii fiind
evaluat independent de condiți-
ile reale ale producției, ca avînd
o valoare „în sine" iar nu o va-
loare în relațiile de schimb și
de utilitate. Deci f. se implică
și ca o iluzie cognitivă ce se poateîutilni și în alte sfere dec ÎL cea
a reliiriei.
FIABILITATE, categorie ciber-
netică și ergonoiniră ce expri-
mă rezistența hi soli ci lan , jituc-
Itonalitatea superioară și t/e du-
rată, eliberarea maximă de perico-
lul deteriorării unor disp<>~,it; re
sau aparate tiitnicc; siguranța
în desfășurarea comportamentului
uman, în funcționarea unei ma-
șini sau a unui sistem oiii-ina-
șină-mediu. Poale fi definită și
măsurată fie ca probabilitatea
realizării cu succes a unei anu-
mite performanțe (opusă pro-
babilității de apariție a unei
erori sau disfuncționări), fie prin
timpul mediu pentru o eroare.
F. sistemului om-mașină-mediu
depinde de f. fiecărei compo-
nente și de modul de aranjare
a componentelor: în serie (ne-
funcționarea unei componente
atrăgînd după sine nel'unețio-
narea întregului sistem) sau în
paralel (defecțiunea unei com-
ponente neantrenînd defecțiu-
nea întregului sistem). Menține-
rea f. la valoarea proiectată con-
stituie scopul principal al activi-
tății de întreținere.
FIDEISM (lat. fides — cre-
dință), doctrină de origine si
factură teologică afirmînd, ira-
ționalist, prioritatea credinței re-
ligioase asupra științei. în va-
rianta modernă, echivalarea cre-
dinței cu știința, prin afirmarea
realității obiective a conținutu-
lui credințelor și prin susținere;1.
că la baza fenomenelor studiate
de știință se află ..voința divină".
Prin ext., la unii autori recenți,
269

F
f. <['• •.•t.'inlifii/ă i'ilul |>i!'po!i<lc-
îcnt al c uii\ i!i;:<til"i' afri_t.iiu
in de [j nil ca adevărului șlmițilic
sau al orientărilor filosofice.
FIDELITATE (lat. fidelitas.-a.'is
— credință, devotament), per-
sistența atitudinilor față de
sine, de alții, față de ideile și
convingerile adoptate. F. im-
plică atașamentul față de o ca-
uză și capacitatea de depășire a
unor bariere — interne și exter-
ne — în vederea respectării
obligațiilor asumate. în tehnica
psihodiagnozei, f. reprezintă una
din calitățile măsurii, respectiv
constanța și omogenitatea datelor
obținute printr-un test aplicat de
mai multe ori aceluiași subiect.
Aceasta presupune ca fiecare
probă sau subprobă să aibă o
„adresă" exactă, să privească un
anume fenomen, o relație sau
însușire. între testare și re tes-
tarea de mai tîrziu trebuie să
se obțină o corelație de 0,80 —
0,90 pentru ca să se ateste î.
sau fiabilitatea testului.
FIGURABILITATE, în expre-
sia psihanalitică, „luarea în con-
siderație a figurabilității" se re-
feri la cerințele cărora se supun
fenomenele onirice și anume se-
lecția și transformarea gîndurilor
și dorințelor, astfel îneît să fie
reprezentabile în imagini, mai
ales în imagini vizuale. Deci
sînt selecționate acele semnifica-
ții care se pretează la puneri
în scenă vizuală iar deplasarea
este polarizată către imagini.
FIGURATIV, ceea ce caracte-
rizează o formă, un contur, un
ansamblu de linii și suprafețe, osdieimi: aspect al funcțiilor r.-o'Mii-
tive cap1 b<; refni.t la acele inim.
de cunoaștere concretă, intui-
tivă, care apar subiectului drept
„copii" ale realului, mai precis
ale unor stări reale. Există tn-i
varietăți fundamentale de cu-
noștințe figurative: 1) percep-
ția („copie" a unui obiect, rea-
lizată în prezența acestuia); 2i
imitația (reproducerea motorie
efectivă în prezența sau în ab-
sența obiectului); 3) imaginea
mintală sau reprezentarea (re-
producere, „copie", imitație a
obiectului, interiorizată și pro-
dueîndu-se în absența obiectului
— spre deosebire de percepție).
Se adaugă formele sau figurile
(schemele) logice. Acestea nu
sîiit însă figurative în sens con-
cret, intuitiv.
FIGURĂ, formă, contur sta-
bil, închis și individualizat. Se
detașează ca o structură dintr-un
cîmp global. Figuri ambigue, ima-
gini în care diferențele percep-
tive dintre fond și figură nu
sînt atît de pregnante, putîn-
du-se înlocui una pe cealaltă.
FIINȚĂ, în sens filosofic, ceea
ce există în chip absolut dincolo
de toate schimbările și aparen-
țele; entitate ontologică a omu-
lui luată în genere sau în sec-
vențele sale existențiale (M. Hei-
clegger). în teoria marxistă î.
semnifică existența omului. în
psihologie se desemnează prin
f. omul ca realitate procesuală
și globală, omul ca personalități
luat în ansamblul tuturor atri-
butelor, relațiilor și determină-
rilor sale.
270FILANTROPIE (gr. philan-
thropia, — iubire de oameni),
doctrină și atitudine ce se ex-
primă prin atașamentul față de
oameni și tendința de a-i ajuta.
F. presupune înțelegerea și com-
pasiunea altor persoane, dar și
capacitatea de a renunța la unele
satisfacții personale. Cultivarea
f. trebuie să evite ostentația.
Actele f. nu se pot substitui re-
zolvării reale a problemelor so-
ciale și optimizării cuprinzătoare
și de perspectivă a condițiilor
vieții omenești.
FILIAȚIE DE IDEI, expresie
metaforică relevînd emergența
asociativă, nașterea ideilor una
din alta prin desfacerea implica-
țiilor și combinațiilor spontane.
FILISTINISM, mărginire și ne-
loialitate, prefăcătorie, conti-
nuă modificare a comportamen-
tului după calcule meschine, ten-
dință spre a obține aprobarea
celor puternici și admirația celor
slabi. F. este expresia egoismu-
lui și lipsei de ideal. Inițial a
fost atribuit mai ales micii bur-
ghezii germane din timpul lui
Goethe.
FILMARE, ca metodă de mă-
surare și analiză a consumului
de timp de muncă, permite în-
registrarea proceselor de muncă
pe peliculă, așa cum au loc ele
în realitate, putîndu-se înregis-
tra situația pe unul sau mai
multe locuri de muncă și apoi
reproduce pe ecran ori de tîtc
ori este nevoie, în vederea stu-
dierii și a eliminării greșelilor
existențe în procesul muncii ana-
lizate, în acest fel se- crecaiâ p>t-sibilitatca studierii detaliate ți
multilaterale, atît a procesul v.:
de producție în ansamblu, cit și
a diferitelor elemente ale acestuia.
Totodată, procesul de productiv
cercetat poate fi înregistrai cu
o anumită viteză, iar pe ecran
poate fi reprodus și cu altă viteza
(încetinită sau accelerată). Da-
torită acestui fapt, devin acce-
sibile vederii acele elemente ale
procesului, care nu se pot per-
cepe la observările vizuale obiș-
nuite. Aparatul de filmat poate
fi utilizat și la efectuarea obser-
vărilor instantanee. în acest scop
aparatul se plasează în așa fel
îneît să surprindă în cîmpul său
toată zona de muncă ce se ana-
lizează, înregistrările pe peli-
culă se declanșează cu ajutorul
unui impuls electric, la inter-
vale neregulate și întîmplătoare.
în acest caz, aplicarea metodei
f. are următoarele avantaje: se
asigură o obiectivitate mai mare
a înregistrărilor; se pot efectua
un număr mai mare de observări
zilnice; se pot obține probabili-
tăți dorite într-un timp scurt;
se obține o importantă economi*-
de timp pentru observator; se
asigură o precizie mai mare a
rezultatelor. în unele cazuri,
cînd trebuie să se înregistreze
procese efectuate de către mai
mulți executanți sau la un loc
do muncă cu mai multe puncte
de lucru (deservirea mai multor
mașini), se folosește f. cu mai
multe aparate, așezate în mai
multe poziții, în așa fel ca in
obiectivul [iecăruia din ele să
intre numai o anumită parte a
271

locului de muncă.. Indiferent du
scopul f. și de numărul do apa-
rate folosite, se pot aplica două
procedee principale de filmare:
1) cu frecvența normală sau ac-
celerată; 2) cu frecvența înceti-
nită (sub cea normală). Metoda
poate fi aplicată în aceleași con-
diții, în studiul acțiunilor artis-
tice, didactice, militare, sporti-
ve ctc.
FILTRU, FILTRAJ, dispozi-
tiv, operații de selecție a mesaje-
lor informaționale, în termeni de
acceptare a unora și respinge-
rea altora, pe baza unor criterii
elaborate în cadrul unui proces
de autoreglaj. F. se realizează
pe mai multe nivele mărind ast-
fel capacitatea discriminativă a
sistemului psihic. La un prim
nivel f. se realizează pe baza dis-
poziției analizatorilor de a re-
cepționa selectiv proprietățile sti-
mulilor, prin admisia unor frec-
vențe, intensități, tonalități etc,
și prin respingerea altora, din
cauza inadecvării structurale sau
a lipsei de valoare de semnalizare
a respectivelor calități. F. la
acest nivel f. senzorial, realizează
o selecție pasivă (prin specifici-
tatea structurală a analizatori-
lor), cît și una activă, ca rezul-
tat al modificării unor parametri
ai receptorilor, sub acțiunea sis-
temului nervos central. Un al
doilea nivel de f. tonic se reali-
zează prin mecanismele atenției,
ele asigurînd orientarea activă
a organismului către selecția anu-
mitor mesaje, ajustarea antici-
pa tivă receptoare și executorie.
Astfel atenția apărută ca nece-sitate a selectării mai riguroa ,,
a mesajelor, în funcție de capa-
citatea sistemului, se suprapune
senzorial. Din punct de vcd<T<
cibernetic este un sistem de con-
trol automat al mesajelor de in-
trare, bazat pe un mecanism i'ecd-
back de inhibiție a penieiiei
Acest mecanism realizează oii i –
rea pe baza unor indici ni uit
mai complecși, legați de strucri-
rile de semnale. Mesajele selec-
tate de receptori sint supuși-
unor prelucrări, care constitui-
un preproces de f., definind pn
mul stadiu al atenției. Caracte-
ristica lui este că poate manipu-
la mai multe mesaje concomitent
în canalele paralele. Tot la nive-
lul atenției se realizează și un
al doilea î., mult mai riguros,
reducînd mulțimea mesajelor
aferente la un singur mesaj care
să poată fi apoi prelucra' de sis-
temele de organizare a compor-
tamentului. Acest f. se reali-
zează la un nivel semantic, foarte
complicat, mesajele aferente fiind
supuse în prealabil unui proces
de analiză și recunoaștere care
are rolul unor preprocese de se-
lecție. F. semantic se realizează
printr-un mecanism de feedback,
controlînd ambele nivele de f.,
selecția nerealizîndu-se aleator,
ci pe baza unei decizii sau unei
secvențe de decizie. Acestea sînt
elaborate fie pe baza unor ele-
mente simple (ca intensitate, nou-
tate etc), regăsindu-se la nivelul
f. senzorial și al reacției de orien-
tare, fio po baza unei structuri
informaționale complexe elabo-
rate de mecanismele cognitive,
372F
afective și voliționale, f. volun-
tar.
fINALISM (lat, finis — scop),
doctrină teologică-religioasă ex-
plicînd lumea și mai ales viața
prin scopuri date, prin predes-
tinație. Negată de materialismul
mecanicist, î. a fost depășit de
materialismul dialectic, proble-
ma relațiilor dialectice cauză-
efect, structură-funcție, fiind re-
considerată prin cibernetică, prin
relevarea autoreglaj ului în baza
unui program care, la rîndul
său, se constituie și cunoaște o
devenire. Opus determinismului.
FINALITATE, termen ce expri-
mă scopul reglării și descrie carac-
teristicile rezultatului la care tre-
buie să ducă o acțiune reglatoare,
în lumina parametrului f. acțiunea
sistemului în raport cu un anu-
mit obiect nu dobîndește atri-
butul de reglatoare dccît dacă
duce la obținerea unui efect pozi-
tiv concret, fie pe planul organi-
zării interne, fie în interacțiunea
cu mediul ambiant. F. se poate
asocia acțiunii reglatoare, prin
însăși schema de organizare a sis-
tem'ii ui, pentru anumite influ-
ențe externe, prescriindu-se anu-
mite transformări și operații, ca
în cazul mecanismelor homeosta-
zice sau ce se elaborează în
cursul evoluției individuale pe
baza procesului de adaptare și
învățare. Cînd un sistem posedă
un repertoriu mai larg de acțiuni
reglatoare în raport cu unul și
același obiect, se cerc să fie aleasă
acțiunea cu gradul de f. cel mai
pregnant, pentru asigurarea, ob-ținerii rezultatului celui mai bun,
în conformitate cu principiul gene-
ral al economiei.
FIXARE MNEMONICĂ, proces
inițial al memoriei, bazat pe întă-
rirea și sistematizarea legăturilor
temporare în condițiile repetiției
și sub influența semnificațiilor.
Activitate de stocare a informa-
ției.
FIXAȚIE, atașare excesivă, pînă
la obsesie, față de o idee, un
obiect, o persoană; stagnare a
dezvoltării afective la un anumit
nivel, stabilizare a unei tendințe.
Printre tulburările memoriei se
cunoaște și amnezia de f., constînd
din incapacitatea de a fixa și a
reține materialul informațional.
Noțiunea de f. este, în general,
cuprinsă în cadrele unei concepții
genetice, implicînd o progresie
ordonată a libidoului, la un
anumit stadiu. In afară de orice
referințe genetice, în cadrul teo-
riei freudiene a inconștientului,
{. se poate considera ca desem-
nînd un mod de inserție a anu-
mitor conținuturi reprezentative
(experiențe, imagini, fantasme;
care persistă în inconștient nealtc-
rateșide care rămîn legate pulsi-
unile. în general toți oamenii, în
mod special nevroticii, rămîn ata-
șați, într-o manieră mai mult sau
mai puțin deghizată, în ceea ce
privește modul de satisfacere,
de o experiență infantilă, de un
anumit obiect sau de un tip de
relație arhaic. F. în teoria lui
J-'reud asupra libidoului este defi-
nită prin persistența caracteristici-
lor anacronice ale sexualității. F.
poate fi nu-unlcstă și actuală sau
273
18

F
poate constitui o virtualitate pre-
valentă, facilitînd organizarea
comportamentului pe un nivel
inferior de complexitate (regre-
sia).
FIXITATE FUNCȚIONALĂ, ex-
presie utilizată de promotorii
studiului gîndirii din școala de
Ia Wiirtzburg și de școala Gestal-
tistă pentru a desemna stabili-
zarea și rigiditatea cunoștințelor,
deprinderilor și structurilor inte-
lectuale, împiedicînd astfel rezol-
varea de probleme noi, care nece-
sită flexibilitate și restructurări.
FIZICALISM, orientare reduc-
ționistă încercînd explicarea feno-
menelor biologice și psihice ex-
clusiv prin concepte, relații, mo-
dele fizice (formulată de O. Neu-
rath, R. Carnap ș.a.).
FIZIOLOGIE, ramură a bio-
logiei organismice, avînd ca obiect
cunoașterea manifestărilor vitale
ale individualității organice și ale
părților sale componente (sis-
teme de organe sau „aparate",
organe, țesuturi, celule). Metodo-
logia centrală a f. este experimen-
tul in vivo, dar astăzi e larg răs-
pîndit și experimentul in vitro,
chiar pentru creier. Cu psihologia
are relații strînse î. sistemului
nervos și a secrețiilor endocrine,
dar psihologia nu se reduce la
f. creierului, cum s-a crezut cîndva
(fi'jiologism). Pe de altă parte,
creierul are și alte funcțiuni decît
cele legate de psihism. O mare
dezvoltare a dobîndit știința inter-
disciplinară a psihofiziologiei.
FIZIONOMIE, înfățișare fizi-
că, structură facială individuala.în psihologie, s-a manifestat ten-
dința de a descifra particularită-
țile psihice după cele fizionomie e
N. Porta (1586), J.K. Lavatt, ,
(1781) au dezvoltat fiziognoniKi
ca artă a cunoșterii caracten Im
după f. în lucrările acestora –
manifestă tendințe de discrimi-
nări rasiale. Lombroso, orientin
du-se similar, leagă tendințele
criminale de caractere înnăscute,
exprimate în f. primitive, mon-
struoase. Nu s-a putut ajunge hi
vreo confirmare a unor astfel de
corelații psihomorfologice, mai ales
în ce privește corespondențele de
detaliu. Se pare că o importanță
inai mare decît structura anato-
mică facialii o are expresia. în
acest sens s-ar explica unele rezul-
tate obținute prin testul Szondi.
FIZIONOMIE MORALĂ (gr.
physi o gnomic; d. physis — natură,
gnomon — cunoscător), în sens fi-
gurat, f.m. desemnează tabloul
trăsăturilor morale ale individu-
lui, îmbinarea specifică a trăsă-
turilor pozitive și negative, „pro-
filul" individual.
FLEGMATIC, profil tempera-
mental, dezvoltat pe baza tipu-
lui de activitate nervoasă supe-
rioară, puternic, echilibrat-inert,
și avînd drept particularități rele-
vante calmul, lentoarea, slaba
reactivitate afectivă și durabili-
tatea sentimentelor, răbdarea na-
turală, înclinația spre rutină, re-
fuzul schimbărilor, compensat.!
prin capacitatea de eforturi înde-
lungate și tenace. într-un sens
special și empiric, termenul se mai
utilizează pentru a desemna indi-
UTeiilismul afectiv. 11.J. Kysenckcaracterizează tipul f. prin itilro-
versiuue și stabilitei" < ruoijonal.i.
FLEXIBILITATE, factor al in-
teligenței și după J. Guilford și
al creativității constînd din res-
tructurarea eficientă a mersului
gîndirii în raport cu noile situații
(Carter, 1952), în posibilitatea de
a opera cu ușurință transferul (din
planul perceptiv în cel figurai si
în cel conceptual) și în abilitatea
orientării gîndirii în direcții cit
mai diferite, în capacitatea de a
renunța la vechi puncte de vedere
si de a adopta altele noi. Apreciată
ca rezultat al dezvoltării gîndirii,
f. nu este numai o premisă a gîn-
dirii creative ci și o rezultantă
a ei. Ea este totodată legată de
motivație și atitudini. J. Guilford
distingeî. figurală, semantică, sim-
bolică și două modalități: f, spon-
tană în care restructurarea date-
lor problemei se face de către
individ din proprie inițiativă, și
f. adaptativă, unde restructurarea
e dirijată. F. nu poate fi conside-
rată ca o restructurare rapidă a
mersului gîndirii, ea fiind o par-
ticularitate funcțională ce rezultă
mai mult din atitudini și din
exercițiu. L. Thurstone consideră
I. un factor perceptiv care cores-
punde unei suplețe de restructu-
rare, și care se manifestă prin
facilitatea cu care se poate dis-
tinge într-un întreg mai multe
structuri diferite.
FLICKER, fenomen de fuziune
parțială și fluctuantă a senzațiilor
(licărire) în condițiile în care sti-
mularea intermitentă ajunge la
o frecvență critică.
18*I LOYD-MANN EFECT, r« –
pre/inU clertul d<- kt.dliuck al
rezultatelor mici anchete aduse
la cunoștința celor anchetați.
Experimental s-a constatat că
„priza de conștiință" a rezulta-
telor unor anchete duce la inten-
sificarea opiniilor și atitudinilor
în sensul proclamat de rezultatele
anchetei. F.-M.e. poate fi utilizat
atît în tehnica propagandei cît
și în acțiunile de educare colectivă.
FLUCTUAȚIE, fenomen social
cu implicații economice și psiho-
logice — părăsirea locului de mun-
că și angajarea în altă organizație
economică, determinată de con-
diții obiective (solicitările mediu-
lui și/sau condițiile de lucru) și
subiective (dorința de a cîștiga
mai bine, de a găsi condiții de
muncă mai ușoare, neadaptarea
la solicitările meseriei etc). Gene-
rînd instabilitatea forței de muncă
are efecte economice negative.
Suplinind carențele orientării și
selecției profesionale t. este un
mecanism social spontan de adec-
vare a capacității indivizilor la
cerințele locurilor de muncă; f.
latentă — disponibilitatea moti-
vațională pentru schimbarea locu-
lui de muncă dacă nu se schimbă
sau dacă apar anumite condiții.
FLUIDITATE, factor al inte-
ligenței și creativității constînd
din bogăția, ușurința și rapidi-
tatea asociațiilor între imagini sau
idei, debitul verbal, cursivitate,
bogăția ideației. Guilford deose-
bește 3 tipuri de f.: verbală, idea-
ționahî și de expresie. Impor-
tantă considerăm că este nu atit
275

rapiditatea asocierilor cît cali-
tatea Jor.
FOAME, complex senzorial vis-
ceral, sistemic, semnalizînd de-
l'icitul de substanțe alimentare în
organism și dezvoltîndu-se în le-
gătură nemijlocită cu activarea
trebuinței corespunzătoare. De aici
un pregnant tonus afectiv. Dife-
rite puncte de vedere asupra căi-
lor de producere a semnalului:
fiămînzirea generală a organismu-
lui și deci transmiterea informa-
ției pe toate căile posibile, modi-
ficarea compoziției chimice a sîn-
gclui și influențarea directă a
creierului (Schief, 1921, W. Pen-
field și Erickson, 1942), accelera-
rea mișcărilor peristaltice (W.Can-
non, 1943), impulsurile de co-
mandă expediate de creier (G. Mul-
ler). Se disting senzații de f.
bazale, ce mediază comportamen-
tul alimentar și senzații însoți-
toare, care accentuează pe prima.
Apetitul exprimă atracția speci-
fică spre hrana trebuitoare orga-
nismului. Senzația de f. se împli-
nește ca un impuls spre acțiune
în vederea restabilirii echilibru-
lui. Accentuarea stării de f. duce
însă, pe măsura trecerii timpului,
la apatie, inaniție, pasivitate,
în mod paradoxal gravele defi-
cituri alimentare de durată nu
mai pun individul în alertă, ceea
ce reprezintă un grav pericol.
FOBIE, teamă patologică, ob-
sesivă, de intensitate dispropor-
ționată, cu obiect precizat. F.
apare ca o reacție de o intensi-
tate exacerbată față de stimuliinofensivi ți nu suferă procesul
normal de estompare și obi..):ii*itr
ri dimpotrivă devine din ce ui ,.,.
tiuti întărită de contactul cu obiu-
tul sau situația fobică. Ea nu pna
te fi explicată sau raționali/,it,"i
și scapă controlului voluntar, h
fața acestor stări de anxiet,:i.
paroxistică se constituie de c]
mai multe ori conduite de apir.n,
cum sînt: conduita de evitau-
găsirea unui truc sau diferite stra-
tageme securizante. După H. Ev.
f. reprezintă o sistematizare sin
deplasare a anxietății asupra unui
obiect, persoane sau situații. F. im-
pune individului forme de reacții
specifice, o „luptă contra-fobicâ".
care nu sînt altceva decît meca-
nisme de descărcare tensională. !•'.
este întîlnită în toate formele de
nevroză, ca și în depresiune, me-
lancolie, deliruri sistematizate ete.
Ca simptom prevalent este întîl-
nit în nevroza fobică, comporta-
mentul nevroticului nelimitîndu-se
doar la această anxietate speci-
fică, ci este complicat prin meca-
nismele sale defensive, care tind
să deplaseze sau să substituie
anxietatea și tensiunea interioară,
cu o teamă excesivă față de un
pericol extern — „alibi". Fobi-
cul proiectează în exterior drama
sa mergînd pînă la o adevărată
negare a lumii sale interioare, ima-
ginare, rămînînd însă în perma-
nență prizonierul acesteia. în
raport cu complexitatea tematicii
f. au fost împărțite în pantofobii
(f. difuze) și monofobii, concen-
trate asupra unui singur stimul.
în cazul pantofobiilor, dominăstare de anxietate difuză și
permanentă, caro se exacerbează
prin declanșarea unor paroxisme
ec apar fără motiv aparent. După
Th. Kibot, pantofobia ar fi o
frică de tot și de nimic, cu fixări
de moment în raport cu hazar-
dul circumstanțelor. în monofobii
sau î- sistematizate, anxietatea
Se fixează asupra unui anumit
obiect, în mod durabil, pierzin-
du-si caracterul difuz. Procesul
fobie are o anumită tendință de
organizare, de la frica intensă,
cu° toate manifestările ei subiec-
tive și obiective, declanșată
doar la' perceperea obiectului res-
pectiv, pînă la includerea altor
obiecte, ființe și fenomene, gene-
ralizînd f. la o adevărată catego-
rie de stimuli, care capătă aceeași
valoare ca și cel inițial, la care s-a
realizat condiționare, putîndu-se
chiar desprinde de caracterul situ-
aționad și perceptiv și să apară sub
forma anticipării anxioase, cu-
noscută ca fobo-fobie (frică de
frică). După tipul de stimul f.
sînt nenumărate pentru că, prac-
tic, orice obiect, fenomen sau
situație poate căpăta această va-
lență! După Regis (1923), f. se
împart în patru categorii: f. de
obiecte, f. de spațiu și mediu
social, f. de boală și moarte, f.
de ființe (în special animale).
Clasificarea aceasta nu are o im-
portanță deosebită, pentru că prin
mecanismele lor nu se deosebesc.
Dăm mai jos diferite forme de
f., în ordine alfabetică: acrofohie
(frica de locuri înalte), agora-
fobie (frica de spații d'"-;diiMv),
aihtnofobie (frica de lucruri asru-
276țite), algofobie (frica de durere),
amatitfobic (frica de praf), awaxo-
fobie (frica de vehicule), amlrofobir
(repulsie față de sexul masculin),
tineinofobic (frica de curenți de
aer), aslrafobie (frica de fulgere).
ataxofobie (frica de dezordine),
autofobie (frica de a fi singur),
antomizofobie (frica de mirosuri
neplăcute care ar proveni de la
propria persoană), chenofob'.e (frica
de încăperi goale), charofobic (aver-
siune față de o stare de bună
dispoziție), claustrofobie (frica de
spații închise), cleptofobie (frica
de a nu fi victima unui furt sau
teama obsesivă de a nu comite
un furt), clitrofobie (frica de fe-
restre închise, de aer închis),
cremnofobie (frica de prăpăstii),
cromatofobie sau ereutofobie (frica
de a nu roși în public), demono-
fobie (frica de diavoli), dinofo-
bie sau vertigofobie (frica de ame-
țeală), dismorfofobie (ideea— obse-
sivă, prevalentă, delirantă — de
a avea un defect fizic, inestetic,
de obicei al feței), fagofobie (frica
de a se îneca cu alimente, de a
înghiți), farmacofobie (frica de
medicamente), fotofobia (frica de
lumină), galeofobie sau fatofobic
(frica obsedantă de pisici), gatna-
fobie (frica de căsătorie), ginofobie
(frica de femei), glosofobie (tea-
ma de a vorbi, constînd în aștep-
tarea anxioasă a nereușitei pro-
nunțării unor cuvinte), heliofo-
bie (frica de lumina soarelui),
hematofobic (frica de a vedea
sînge), hiilrofolve (frica de apă),
hoiuiuofobic (frica de. a comunica
cu oamenii), nccrof^hio (frica de
cadavre și de tot ce este in legă-
277

F F
tură cu moartea), nosofobie (frica
de îmbolnăvire și de boli — can-
ccrofobie, radiofobie, si filo fobie ș.a.),
;• udiofobicifrica de efectele dăună-
toare ale radiațiilor ionizante),
sitofobia (frica de a înghiți ali-
mente), taferobie (frica de a nu
fi îngropat de viu), talasofobie
(frica de mare .și de valuri).
lanalofobie (frica de moarte), /<>-
xo fobie (frica de otrăvuri), zoo fo-
l/i a (frica de animale)'
FOCALIZARE, orientare spre
țintă, fixarea unui punct din cîm-
pul perceptiv și după acest model,
concentrarea conștiinței asupra
unui element sau idei. W. Wundt
și de asemenea W. James apreci-
ază atenția ca f. a conștiinței. în
electroencefalografie zonele de f.
sînt semnalate prin întreruperea
undelor lente, prin desincronizări.
FOND-FIGURĂ, relație defi-
nitorie a dinamicii cîmpului per-
ceptiv. Exprimă raporturi mo-
bile între figură ca element ce
se impune în primul plan al actu-
lui perceptiv și dispune de clari-
tate și fond care reprezintă suma
elementelor cîmpului perceptiv
rămase în „umbră". în funcție do
semnificațiile stimulilor, de carac-
teristicile psihoindividuale ale su-
biectului (vîrstă, experiență, per-
ceptivă, motivație etc), raporturile
între cele două elemente se put
schimba, devin fluctuante. Se
structurează acele elemente ale
cîmpului devenind figură care sint
relevante sau sînt relevate prin
actualizarea unor gestalturi sau
modele. W. Wundt consideră că
analogic se organizează relațiiledintre focarul de conștiință și
zonele de penumbră ale acestei,i
FOND MENTAL, cîmpul lăim-
trie, subiectiv al operațiilor ini:
lcctuale, nivel de desfășurări.' s:
integrare simbolică, superioară
cîmpului perceptiv.
FOR INTERIOR, sferă mii.
tală de evaluare spirituală a eve-
nimentelor, sistem al judeci
ților de valoare desfășurate după
criterii lăuntrice, personale în
opoziție cu criteriile obiectivi
impuse actual din afară.
FORMALISM, proeminență a
formei în dauna conținutului
în învățare indică preocupare,i
pentru însușirea semnelor iar jiu
și a semnificațiilor. în comporta-
ment și relații interindividualr
grija exagerată pentru convenții,
latura formală fiind transformată
într-un scop în sine.
FORMALIZARE, operație ăr
abstragere a elementelor funcțio-
nal-comportamentale ale unui
sistem, indiferent de natura lui
substanțial-calitativă și transpu-
nerea acestora într-un limbaj lo-
gic sau matematic în vederea fa-
cilitării investigației științifice și,
implicit, în vederea desprinderii
laturilor și aspectelor specific
și diferențiatoare sau a celor
generale și definitorii.
FORMANTĂ, caracteristica de
ba/ă a unui sunet complex c<
permite diferențierea lui de altei* •
și identificarea lui calitativă indi-
ferent de componentele armonice,
de elementele supraadăugato va-
riabili-, de inl.oii-uUHe. Este o
anumită modelare a frecvențelor.FORMAȚIE PSIHICĂ, concepi
de ba/ă in psihologie, sinonim cu
coiistructiil psihic, apropiat di:
ceea ce Leontiev numește un organ
funcțional și desemnînd, în genere,
o structurare psihică complexă și
stabila, o organizare sintetică cu o
funcționalitate caracteristică pen-
tru subiectul respectiv. Se disting
f. p. intelectuale, afective, cona-
tive și de tip heterogen, cele de
personalitate. Intrînd cu necesi-
tate în alcătuirea psihicului, f.p.
se exprimă particular într-un stil.
FORMAȚIUNE REACȚIONA-
LĂ, în psihanaliză, atitudine sau
deprindere opusă dorinței refu-
late și acționînd împotriva reali-
zării acesteia. Este o manifestare
a ambivalenței afective în care
dorințelor frustre și spontane se
opun pulsiunii ce le contracarează
cum sînt rușinea, dezgustul, scru-
pulozitatea. F.r. sînt la baza
supra-eului. Freud vorbește des-
pre „diguri psihice" ca stavile în
calea libidourilor. Alături de su-
blimare, f.r. îndeplinesc un rol
important în dezvoltarea virtu-
ților și caracterelor umane.
FORMAȚIUNE RETICULATĂ,
lanț de nuclei, caie nu aparțin
nici unui nucleu de nerv cranian,
nici nucleilor de releu ai siste-
mului cerebelos sau sistemului
lemniscal, situați la diferite nivele,
pe verticala nevraxului. F.r. se
întinde de-a lungul măduvei spină-
rii, a trunchiului cerebral, pînă
la formațiunile diencefalice. Nu-
cleii propriu-ziși ai l.r. sînt re-
prezentați de substanța cenușie
a calotei bulbo-ponto-mezencefa-lice, alcătuiți din neuroni de t;di<~
foitd- variata, cu iui «U.i Hl'11 ti
<|c 12;/., pîn.'i la peste 90!'., C11 uu
contur stelat, triunghiular sau
fusiform, cu dendrite ramificate
l.i mică distanță de corpul celular
în dendrite secundare, lungi și
divergente. Axonii au aspect si-
nuos la început, cu cîteva ramuri
colaterale și bifurcat în formă de
„T", fiind proiectați longitudinal
cu 1—2 ramuri ascendente și una
descendentă. Neprezentînd o or-
ganizare precis orientată a ele-
mentelor neuronale componente,
ca celelalte segmente ale sistemu-
lui nervos, f.r. este considerată
ca o formațiune nespecifică. As-
pectul de rețea al f.r. este conferit
de dispoziția multidirecțională și
difuză atît a corpurilor neuronilor
cît și a prelungirilor acestora (re-
ticul). La diferite nivele, densita-
tea celulelor variază, variind deci
și numărul sinapselor, ceea ce îi
conferă o notă de nespecificitate
în plus. F.r. se caracterizează în
general prin existența unui număr
relativ mare de sinapse, structura
sa fiind deci în cea mai mare parte
polisinaptică, devenind astfel poli-
valentă, sub raport informațional.
La nivelul ei trec mesaje, aparți-
nînd diferitelor modalități senzo-
riale, însă această transmitere
este nedelimitată și relativ difuză,
astfel îneît se creează în interiorul
ei posibilitatea unei largi inter-
acțiuni între diferitele fluxuri in-
formaționale aferente, adăugînd
la o nespecificitate structurală
și una funcțională. Delimitarea
nucleilor f.r. se face pe baza
10279

F
aspectelor de întindere a nucleilur,
de structură neuronalii și pi.' baza
conexiunilor, acestea fiind cîte-
odată singurele indicii ale diferen-
țierii lor anatomice. După Sager,
Mareș și Neștianu (1965), se put
delimita următorii nuclei — cla-
sificare făcută pe baza celei a lui
Brodai, Meessen și Oiszewski:
nucleul reticular lateral, nucleul
parame'dian, nucleul tegmental
pontin, nucleul gigantocelular, nu-
cleul pontin caudal, nucleul pon-
tin oral, nucleul reticular ven-
tral, nucleul reticular al rafeului,
nucleul reticular parvocelular, nu-
cleul dorsal al tegumentului, nu-
cleul ventral al tegumentului,
î.r. mezencefalică (însens restrîns),
substanța cenușie periapeductală
și nucleul interstițial. F.r. reali-
zează din punct de vedere struc-
tural și funcțional o largă conver-
gență a excitațiilor diferitelor mo-
dalități senzoriale, acestea par-
curgînd un traseu polisinaptic,
fiind expediate la scoarță într-un
mod difuz. F.r. realizează acti-
varea sau tonificarea cortexului
prin impulsurile nespecifice trans-
mise ascendent acestuia. Starea
de vigilență rezultă din activarea
cortexului prin f.r.
„FORMAȚIUNE SUBSTITUTI-
VĂ (germ. Ersatzbildung), în psi-
hanaliză, acele formațiuni care
înlocuiesc, în actele ratate, în
construcții metaforice, umoristice,
în vorbe de spirit, formațiunile
inconștiente corespunzătoare. Ast-
fel prin î.s. dorințele sînt înlocuite,
ceea ce produce o satisfacție, iar
conținutul inconștient este sim-
bolizat după un mecanism asocia-tiv, în formațiunea reacționa …
apărarea eului predomină pe i.ui,|
în f.s. predomina dorința ineim
șli'-mâ ce se sal isface indiivi t
printr-un Ersatz. Formațiunea di
compromis este produsul eoni 1 i.
Lelor defensive (Laplanche și l'u.i
talis).
FORMĂ, modul de prezent,ir-
și organizare a unui obiect s.ii
fenomen, figură, structură, scliem.,
funcționala. în psihologic ai
înțelesuri deosebite după conți-
nuturile cu care este indestructi-
bil legată. în gestaltism o f.
este socotită bună cînd prezintă
regularitate, simetric, continui-
tate și simplitate, iar în condiții!.•
coerenței, a riguroasei interdepen-
dențe a părților este apreciată
ca f. tare.
FORMĂ SPORTIVĂ, stare spe-
cială, nivel de preparație psiho-
fiziologică, rezultat al unui an-
trenament sistematic, realizat în
vederea obținerii de performan-
țe sportive maxime. Principalii
indici psihici ai f.s. sînt: acuitate
senzorială specifică, mare capaci-
tate de coordonare senzomotorie:
nivel înalt al parametrilor aten-
ției; desfășurarea rapidă a diver-
selor procese ca: reactivitate cres-
cută, percepere rapidă, vite/â
mare în activitatea de orientări,
de înțelegere a situațiilor și adap-
tare 'a deciziilor, încredere in
forțele proprii, dorință de între-
cere, claritatea țelului, scopului
— succesul, motivația pentru suc-
ces. _ '
FORȚA NERVOASĂ, dimen-
siunea energetică de bază a siste-
mului și activității nervoase. Sepresupune a consta și varia după
cemtilatea de suh.itanță fioiițio-
nalâ." stocată sau stocahilâ în
neuroni (Pavlov). Xeurobiochimia
a avansat în cunoașterea compo-
ziției acestor substanțe odată
cu descoperirea ADN, ARN ele.
De cantitatea stocată depinde
energia, capacitatea brută de lucru
a sistemului nervos. Cînd neuronii
cerebrali ajung la o stare de rela-
tivă epuizare, deci ating plafonul
lor funcțional, intervine — cu efec-
te blocante — inhibiția de protec-
ție, în continuare suprasolicitările
pot duce la nevroză. întrucît
plafonul, ca blocaj, oboseală, in-
hibare intervine la diverși subiec-
ți, la diverse grade de solicitare a
sistemului nervos, s-a ajuns la
concluzia că I.n. este o variabilă
diferențială și Pavlov a adoptat-o
ca principală însușire în stabilirea
tipurilor de activitate nervoasă
superioară. Este o însușire con-
stituțional-nativă după care, în
linii mari, se disting tipurile: pu-
ternic și slab. Această diviziune
este însă prea simplă și tranșantă
întrucît f.n. se dispune gradual
într-un registru foarte mare. Con-
temporan, se calculează coeficien-
tul de f.n. 'Kebîlițin). în evaluarea
f.n. se folosesc, în afara pragului
inhibiției supraliminare, și alți
indicatori cum sînt rezistența la
stimulii adiacenți, volumul activi-
tății reflexe, intensitatea induc-
ției negative, particularitățile ira-
dierii și concentrării proceselor
nervoase etc. Teplov demonstrea-
ză că sensibilitatea 'calculată du-
pă pragul minim) este o mărime
inversă față de f.n. Cu cît siste-mul nervos este mai slab cu atît
sensibilitatea este mai mare. îu
genere, f.tl. nu punte fi tratată
univoc ea un indice de valoare
a personalității. Dacă din punct
de vedere biologic, medical și
al capacității generale de lucru
f.n. este o calitate pozitivă, sub
alte raporturi rămîne neutră în-
trucît nu predetermină forța psi-
hică sau intelectuală și celelalte
valori ce țin de aptitudini, inte-
ligență., caracter. De menționat
că termenii de „forță" și „energie"
nu au în psihologie același înțe-
les ca în fizică.
FORȚĂ PSIHICĂ, prin distincție
față de forța fizică sau nervoasă,
indică intensitatea trăirilor psihice
Iposibil — opusă celei nervoase)
și, în general, capacitatea, randa-
mentul, eficiența activității psi-
hice în baza susținerii afectiv-
energetice corespunzătoare. Se mă-
soară după efectele ce rezultă din
cauze psihice. Forme particulare:
forța motivelor, a scopurilor, a
convingerilor, a ideilor, a rațiunii.
Nu poate fi redusă totuși la di-
mensiuni cantitative întrucît se
recomandă în principal prin sem-
nificații și valori. în sistemul lui
P. Janet, sinonim al tensiunii (v.).
FOTOCRONOMETRARE, me-
todă de măsurare și analiză în
mod critic a duratei elementelor
unui proces de muncă sau a tim-
pului de folosire al utilajului sau
de mișcare și transformare a
obiectului muncii, prin combina-
rea fotografierii cu cronometra rea,
în anumite perioade de timp. în
1 impui f., observările se fac prin
procedeul de cronometrare con-
280 281

F
tiuiții. Se aj>licit a Ut petit ni :ina-
li<M •țradukti de iolo:-iie .1 timpului
de mutici,, cit și pentru stabilirea,
duratei de execuție a anumitor
operații sau elemente ale acestora,
în cazul cînd executanții efectuea-
ză o serie de lucrări ce se repetă
la intervale neregulate (de ex.
studierea activității muncitorilor
la mașini-uneltc în producția de
serie mică sau de unicate a
lucrărilor în activitatea de con-
strucții-montaj). Ca și fotografie-
rea, această metodă se aplică la
procesele de muncă, care au cle-
mente cu durate mari. F. se face,
de regulă, asupra muncii unui
executant individual, a unui uti-
laj sau obiect al muncii și, numai
în cazuri excepționale, asupra
unui executant colectiv (pînă la
3 lucrători), atunci cînd, prin na-
tura procesului de producție, lu-
crarea (operația) nu se poate exe-
cuta decît prin cooperarea mai
multor executanți ca, de ex., ope-
rația de armare în minerit sau
montajul panourilor prefabricate
în construcții-montaj. în acest
caz, f. va cuprinde executarea
întregii operații.
FOVEA, depresiune în centrul
petei galbene (macula lutea) a
retinei în care se găsesc numai
elemente receptoare de tipul co-
nurilor. Zona cea mai sensibilă
a retinei.
FRECVENȚĂ, categorie statis-
tică indicînd repetarea unui feno-
men la intervale regulate sau
variabile. In fenomenele periodi-
ce, f. indică numărul perioa-
delor pe unitatea de timp.FRENEZIE, comportare inlciis
colorat;!, afectiv, întreținută piin-
tr-o nesecații și debordantă cnri-
gic, scăpind mai mult sau mai
puțin de sub controlul rațiunii,
ajungînd uneori pînă la adevărate;
stări de delir.
FRENOLOGIE, denumire veche
și abandonată a psihologiei. I )-
tenor, denumire a curentului
de caracterologie lansat de Gali
la începutul secolului trecut prin
postularea unei relații de cores-
pondență dintre proeminenta cir-
cumvoluțiilor cerebrale și gradul
de dezvoltare a funcțiilor psiliice
respective — „vizibilă" prin relie-
furile craniene corespunzătoare.
Se bazează pe ideea unui locali-
zaționism îngust și rigid. Studiile
asupra structurii și masei creie-
rului unor oameni de geniu nu au
dus la rezultate concludente. Stu-
diindu-se creierul unui om cu-
noscut prin ceea ce a fost remar-
cabil în cursul vieții, se poate
descoperi un anumit substrat
anatomo-fiziologic particular, dar
din studiul creierului unui necu-
noscut nu se poate afirma ceva
despre eventualele lui capacități
(Pines). Aceasta pentru că în
creier sînt fixate nu numai anu-
mite premise, posibilități, dar și
capacitățile ca atare.
FRICĂ, reacție emoțională de
tipul afectului care survine cînd
subiectul ajunge într-o situație
primejdioasă fără a fi pregătit
pentru aceasta. Spre deosebire de
teamă care se referă la un obiect
și anticipă primejdia, f. implică
un factor de surpriză. F. para-
282lizează viața psihică, împiedică
creația și favorizează formarea
unui'grup reactiv separat. F. este
un semnal de alarmă trăit cu
intensitate, a cărei creștere peste
un anumit nivel duce la spaimă.
FRIGIDITATE, în sens larg,
slăbiciunea sau absența dorințelor
sexuale (libido) și totodată inca-
pacitatea de a resimți, în mod fi-
resc, plăcere în condițiile actului
sexual. Poate rezulta din defecțiuni
anatomofiziologice, dar frecvent
are o etiologic de ordin psihic,
putînd fi un simptom nevrotic,
o consecință a refulării, a neîn-
țelegerilor cu partenerul, a fricii
de sarcină sau, după psihanaliști,
a refuzului condiției feminine.
In aceste cazuri se poate remite
prin psihoterapie. In sens clinic,
f. este incapacitatea femeii de a
atinge orgasmul, fiind cel mai
des întîlnită în cadrul isteriei.
FRUSTRAȚIE, fenomen com-
plex de dezechilibru afectiv ce
apare la nivelul personalității în
chip tranzitoriu sau relativ stabil,
ca urmare a nereali zării unei
dorințe, a obstrucționării satisface-
rii unei trebuințe, a deprivării su-
biectului de ceva ce îi aparținea
anterior, în ordinea materială sau
în plan proiectiv și afectiv. F.
intervine și atunci cînd, după ex-
presia lui N. Sillamy, „subiectul
se înșală în speranțele sale". Ter-
menul a fost introdus de Freud ca
denumire a stărilor de privațiune
pe care le resimte subiectul în condi-
țiile nercali zării libidoiirilor sale:
apoi f. a fost extrapolată in cele
mai diverse domenii, inclusiv celepsihosociale și interpretată ca un
fenomen central al vieții și rela-
țiilor afective. Definițiile care
s-au dat se centrează unilate-
ral asupra unuia sau altuia dintre
cele trei elemente ale procesului
de I.: 1) cauza sau situația frus-
trantă în care apar obstacole și
relații privative printr-o anumită
corelare a condițiilor interne cu
cele externe, după noi, — o
împrejurare de viață ce gene-
rează insatisfacții; 2) starea psi-
hică de f. constînd din trăiri
conflictuale, suferințe cauzate de
privațiune, anxietate etc,; 3) reac-
țiile comportamentale și în genere
efectele f. care, după E. Hilgard,
pot fi imediate sau amînatc și de
durată. Dintre reacțiile proprii f.
se citează agresivitatea care poate
fi orientată asupra obiectului f.
sau, prin comutare, asupra orică-
rui alt obiect (R. Sears constată
că violența conduitelor agresive se
mărește în dependență de inten-
sitatea motivației frustrate); re-
gresiunea la modalități inferioare
de comportament (primitivizarea);
depresiunea și reacțiile de aban-
don; după opinia noastră, aici
trebuind să fie adăugate, ca o
variantă, și procesele de com-
pensație corelate cu tendința de
escaladare a dificultăților și do-
bîndirea de performanțe în același
sau în alt domeniu. După inter-
pretarea dată de V. Pavclcu, fe-
nomenelor accentuate și cronice
de f., acestea se instalează ca o
speță de complexe, cu un conținut
C'juspunzătur complexelor de in-
ferioriiate descrise de .\. Adler.
283

_\M omitem, în acest sens, nici
complexele de superioritate ce se
opun compensator celor de infe-
rioritate. Depășind un anumit
nivel de toleranță f. duce la
consecințe patologice. în genere
însă f. este un fapt inevitabil și
firesc ce are, după 15. Zeigarnik,
1. Dumbo, K. F.ewin, efecte
activatoare. „Educația, notează
X. Sillamy, nu constă în suprima-
rea frustrațiilor, ci în dozarea lor în
funcție de rezistența subiectului."
După opinia noastră, este necesar
.să facem o distincție între f. ce
se exprimă în stări și comporta-
mente locale și î. ce determină
structurări de personalitate, de
unde și un profil al frustratului,
cronic decompensat și cu tendințe
mai mult sau mai puțin eficiente
de supracompensare. Elocvente,
sub acest raport, sînt studiile
asupra copiilor frustrați materia!,
comunicațional, afectiv (carență
afectivă) și care, mai tîrziu, pre-
zintă „sechele" de tipul egotis-
mului, izolării, agresivității, de-
pendenței, hipersensibilității etc.
Psihanaliza tratează f. îndeosebi
ca formă a conflictelor inconștien-
te, iar efectele acestora se manifes-
tă prin declanșarea mecanismelor
de apărare a euhii cum sînt refu-
larea, derivarea, substituția, pro-
iecția, identificarea ș.a. Rezultă
totuși că efectele îndepărtate ale
f. sînt din cele mai variate și
aceasta în dependență de organi-
zarea personalității care, prin
nivelul și sensul pretențiilor și
riiviî-e'rtor sale, poale ajunge
M la aiitofrusi rare. f) cdr. maimulle ori f. nu se leagă do tre-
buințe bazale, ci de trebuințe d>'
performanță, de identificare so-
cială, de realizare profesională.
în acest cadru participarea mai
ales în stadiile inițial și final al'
conștiinței la f. este evidentă.
T. Ku.iică (H)74) subliniază fap-
tul că de existența unei f. propriu
zise nu putem vorbi decît în lu-
mea umană undo întîlnim, in
strînsă legătură cu limbajul, pro-
cesele de evaluare, interpretare
și retenție prin care se va acorda
situațiilor de blocare și contrariere
un sens precis: cel de privare, de
păgubiro, de lipsiie de un drept.
Este limitată, prin urmare, și,
implicit, insuficientă definirea f.
numai prin blocare, prin ohs/cirn/.
,,Xu orice blocare, arată T. Rudiea
(H)77), nu orice conflict semnifică
o situație de frustrare… l'onome-
nul propriu-zis de f. se naște mi-
mai în cadrul unui raport social,
în condițiile prezenței unui con-
flict motivațional uman, iinpli-
cînd cu necesitate actul evaluării
și interpretării prin care persoana,
frustrată atribuie conduitei per-
soanei frustrante acel sens specific
fenomenului de f.: reaua intenție
acțiunea in sensul privării, păgu-
birii de un drept, de un bun indi-
vidual; de aici și sentimentul
tic nemulțumire și chiar de revoltă
pe care-1 trăiește persoana frus-
trată. Dar chiar și această defini-
ție a. f. rămînc îngustă, ea nu epui-
zează toate condițiile! în care poaii
apărea f. in lumea umana. Nn
intotdeauna î. apare in cidi ui
unui rapoi ( social diiri ! ; nuîntotdeauna ea cuc rezult .itul unui
proces reflexiv de atribuire a miei
intenții răiu-oitoare fluentului fi n. ••
trant'. Multe din stările de. i. i-;i
au originea în mediul intern al
subiectului fiind determinate ' de
propriile inferiorități sau incom-
petente. Ceea ce considerăm, așa-
dar, că este caracteristic f. este
conștiința unei stări de privațiune,
care va da naștere unei tensiuni
emoționale, unei nevoi de descăr-
care,' stare explicată uneori prin
reaua intenție a altcuiva, alteori
fiind găsită în propriile incom-
petente, sau, alteori, este nedeter-
minată, subiectul frustrat nepu-
tînd-o lega de o cauză adecvată
reală. în acest ultim caz, omul
aflat în starea de tensiune caută
o pricină, fiind gata să descarce
chiar și în mod neadecvat starea
sa de tensiune, dînd naștere, ast-
fel, la numeroase ocazii de con-
flicte reale, obiective cu cei din
jur." S. Rosenzweig clasifică tipu-
rile sau modurile personale de
reacție la f.: 1) Tipul cxtrapitnitin
reacționează la f. acuzînd un
obiect, o persoană exterioară de î.
trăită. Formele de manifestare ale
extrapunitivului diferă în funcție
de particularitățile subiectului,
putînd fi: acuzarea altuia, agre-
sivitatea, revendicarea etc. 2)
Tipul intrapunitiv se acuză pe
sine însuși de insatisfacțiile sufe-
rite făcîndu-și reproșuri care ajung
pînă la autopedepsire. 3) Tipul
impunitiv nu acuză pe alții și
nici pe sine cînd este frustrat.
FUGĂ, sindrom de evaziune de
la domiciliu, din localitate, dincadrul ".'u.ial sui profesional in
care ;al iiei. tul f.ste integral.. Sub
aei.'-it asprei, eva apat olor;ic s.iu
patologie, f. es'.e insolită, lip-ata
de scop, irațională, apare ea o
tendință de nerețiuut și este frec-
vent repetată. La copii și adoles-
cenți, f. sînt o consecință a ma-
daptării, reacții la dificultăți, rear-
ții la opoziție față de ambianța
familială, școlară, profesională,
sînt manifestări ale instabilității
emoționale sau ale unor malfor-
mații caracteriale. La adulți f.
țin nemijlocit de patologie, fiind
corelate de infantilism, epilepsie,
crize de amnezie ș.a.
FUGĂ DE IDEI, accelerarea
proceselor intelectuale în condiții
de supraexcitare, succesiunea ra-
pidă, automatică a gîndurilor care
rămîn neîncheiate și se leagă prin
asociații superficiale exprimîndu-
se într-un limbaj grăbit, incoerent
și cu frecvente comutări ale sen-
surilor. Simptom al psihozei ma-
maco-depresive.
FUGĂ ÎN BOALĂ, expresie
metaforică utilizată în psihiatrie
și psihanaliză cu înțeles de
abandonare în maladie (nevroză,
psihoză, maladie somatică) în
scopul degajării de un conflict
psihic. Subiectul „beneficiază" de
maladia lui și de aceea o cultivă
ipohondrie, o accentuează prin
conversiune, o caută ca pe un
refugiu. F. în b. implică complace-
rea în suferință și acceptarea sta-
tutului de bolnav ca fiind cel
mai convenabil pentru subiect.
FUNCȚIA HEDONICĂ, ansam-
blu de impulsuri, tendințe și reacții
285

DICȚIONARELE ALBATROS
G
G
GAMMAENCEFALOGRAFIE
(SC1N TI GRAFIE C ERE I i K .V-
LĂ), tehnică ce se bazează pe
înscrierea impulsurilor radioac-
tive ale regiunilor lozionalo ale
creierului. G. se realizează prin
injectarea de izotopi radioactivi
(seruni albiitnina I131 — RISA,
Xenhydrin — Hg203 sau P-'lreth-
nctatul de Na — Te"). în mod nor-
mal exsstă zone de concentrai ie
electivă a substanței radioactive,
care corespund maselor muscula-
re și sistemului arteriovenos. în
cazul unor leziuni, aceste substan-
țe manifestă o preferință de sto-
care în regiunile lezionale active
ale creierului, izotopii concon-
trîndu-se de 20—30 de ori în
leziunile cerebrale datorită creș-
terii permeabilității barierei hema-
toencefalice, leziunea devenind
sursă de radiații gnmmn.
GANGLION NERVOS, forma-
țiune multicelulară la nivelul că-
reia se reali/ează conexiunile hi-
naptice nervoase. Exista g. spi-nali (rahidicni),ce conțin lesă I urile
neuronilor periferici ai traiect <-lur
senzitive, g. sistemului S/;JJ/.V/V.
de o parte și de alta a coloanei wr-
lebrale, g. lui Casser, ce supouă
nervul sensibilității cefalice. s.
iui Corii, ce susține neuronii n–
ceptori ai căii auditive, dimpreună
cu axonii celulelor lui Corti ete.
l'ncori g. se masează în plexuri
g-mglionare printre fibre nervoa-
se și musculare.
GEMELOLOGIE, știința despre
gemeni, cuprinzînd, mai ale-;, r.u –
tode de studiere a gemenilor in
vederea unor concluzii interesind
eredobiologia.
GENĂ, unitate funcțională de• I.i
nivelul nucleului acidului de/oxii i-
bonucleic, constituită din cod"ui
cu o secvență specifică, reglind
sinteza cîte unui anumit tip. de.
proteină. Printr-un proces de re-
plicare cnzimatică semiconserv,'-
tH'ă dintr-o g. rezultă două epii
identice, această proprietăți' .-tind
la ba;:a, eredității. Prin schimbăriîn secvența codurilor, echivalente
unei mutații, se realizează modi-
ficarea mesajului genetic.
GENERALIZARE, operație a
"•îndirii constînd diji: a) reunirea
neaditivă, sinteza însușirii* >r rele-
vate ca fiind comune mai multor
obiecte sau situații; b) extensiu-
nea mintală a respectivelor con-
densate informaționale asupra în-
tregii clase sau categorii de obiecte
si fenomene considerate. Se reali-
zează în unitate cu abstractiza-
rea mijlocind-o pe aceasta și
sprijinindu-se pe rezultatele ei
pozitive. Depășește însă abstrac-
tizarea prin revenirea la real în
care identifică însușirile defini-
torii pentru o clasă de obiecte
sau relații. După A. Lalande
g. constă din inducție, analogie
și conceptualizare. în ordinea
psihică, g. presupune interioriza-
rea de acțiuni și detașarea unor
invarianți prin grupuri operațio-
nale reversibile. Pavlov utilizea-
ză termenul pentru a califica
fazele primare de iradiere a pro-
ceselor nervoase, ceea ce permite
declanșarea reacției și la alți
stimuli dccît cei condiționali.
Există mai multe nivele de g.
privind schemele perceptive și
mai avansate cele ale imaginilor
mintale și în continuare o plurali-
tate de nivele în ordinea intelec-
tuală. G. Kostiuk vorbește despre
generalizări ale generalizărilor.
GENETIC, în sens biologic, ceea
ce ține de gene și de procesul de
dezvoltare determinat de acestea,
în psihologie are un sens mai larg
(privind formarea, nașterea, ge-neza), deosebit, întrucît definește
nu numai ceea ce este ereditar,
dar mai ales ceea ce este dobîndit,
determinat de mediu, educație,
învățare, activitate. Piaget de-
monstrează că geneza proceselor
psihice se produce prm interiori-
zarea și exteriorizarea acțiunilor
prin asimilare și acomodare.
Genetismul pune în psihologie
accentul pe dobîndirea, formarea
conduitelor. Metoda g., constînd
din investigarea psihicului in dez-
voltarea sa, ocupă în psihologia
contemporană un loc privilegiat,
fiind considerată cea mai bună
și fecundă cale de analiză a func-
țiilor și proceselor complexe.
GENIU, persoană cu o dotație
excepțională și însuși ansamblul
de calități ce duc la realizări de
însemnătate istorică; creativitate
emergentă ce deschide noi dru-
muri în cultură, tehnică, istorie.
După aprecieri clasice, g. nu este
hotărît numai de sistemul de apti-
tudini și de vocația creativă, ci și
de cerințele obiective ale societății
și culturii. Engels arăta că Renaș-
terea a avut nevoie de titani și a
produs titani. Conform psiholo-
giei anglosaxone g. se amplasea-
ză la nivele de Q.I. superioare,
de peste 140. Aceasta este însă
numai o latură a fenomenului,
care, psihologic, este polivalent,
implicînd, în termenii lui A. Mas-
low, creativitatea excepțională.
GEN OM, ansamblul genelor; sis-
tem de elemente (gene) interde-
pendente, purtător al unor carac-
tere ereditare sau genotipice. Di-
feritele combinații genetice joaca
288
19 — Dicționar de psihologie289

G
G
im rol mai important decît muta-
țiile, fiind subordonați; unor legi
de echilibrare în cuprinsul mare-
lui fond genetic al populațiilor.
GENOTIP, ansamblul „mfor-
mațnloi" ereditare cari-, prin inter-
acțiune cu mediul, realizează
r-notipul (v.).
GERIATRIE, latura de inter-
venție a gerontologiei, vizând pro-
filaxia modificărilor (ic involuție
și recuperarea indivizilor afectați
di: fenomene majore de îmbătrî-
niri! a organismului; medicina
băliîneții (la noi în țarii, dezvol-
tată de CI. Parhon și Ana Aslan).
GERONTOLOGIE, ramură a
științelor medicale urmărind cu-
noașterea caracteristicilor organis-
mului bătrîn și a patologiei sale
sueeifice. G. socială, orientare rela-
tiv nouă în cadrul _<;., punind nc-
i'entul, dintr-o perspectiva in-
b'rdisciplinară, pe factorii so-
ciali de natură să influențeze
într-un sens sau altul procesul de
îmbătrînire.
GERONTOPSIHIATRIE, ramu-
ră a psihiatriei, care se ocupă de
tulburările mentale (H'j survenite
la vîrsta senescenței (demențele
pp'seiiile, senile etc.) și de profi-
laxia și tratamentul lor adecvat.
GERONTOPSIHOLOGIE, ra-
mură, relativ nouă, a psihologiei
vizînd cunoașterea modificărilor
(> .ihici: concomitente imbătrinii ii
e.nin'jlogico. lntl'-un sens ni.ii rrs-
tiiji.a, g. eile utilizată ca, meludo-
l"gie de cunoaștere a legilor gene-
rale ale procesualității psihici?
induse prin prisma destruetnrării
psihismului uman, înfr-un mod
invers cel ai în care psihicul copi-lului (genetică) studiază aceste
legi prin prisma structurării p;i-
liiee.
GEST, mișcare voluntară sau
involuntară cu funcții de expresie,
simbolizare, intervenție activă:
fapt do conduită eu o anumilș
semnificație. Ansamblul structu-
ra! de g. definește o gestică.
I,n surdomuții cu emisfera stingă
lezată se constată afazie gestualu.
GESTALTISM, curent psiho-
logie, fundat de M. Wcrthcimer,
\Y. Kohler. K. Koffka, care susii-
ne cu argumente experimentale
primordialitatea întregului asupra,
părților în activitatea psihică. G.
pornește do la conceptul de cîmp
și pune în centrul procesualității
psihice principiul organizării prin
cari' se realizează Gestaltul. struc-
tura sau forma. Sînt ii ci fcluii
d • timpuri: fizic, cerebral, și per-
ceptiv, între acestea se declara
relații de izomorfism. Gestaliul
rezultă din organizarea cîmpului.
Postulatele teoriei percepției for-
mulate de M. Wcrtheimer sint:
a) percepția este structurată încă
de la început; b) întregul este
'perceput înaintea părților, ierar-
hi1, fiind ascendentă iar nu des-
cendentă; c) nu sînt distincții
între percepții și senzații; d) orga-
nizarea stimulilor în ansamblul
percepțiilor nu se face prin hazard.
G. cunoaște o variantă nat i\ ist ••
și alta genetistă. Sub.:pret icre.'
unității dintre anali/ă și sinic-:.
a dus la o sene de aurniațn discu-
tabile. G. iși propune, în același
spirit, și interpretarea proceselor
iu1eieclu.de. eonsidcvmd că i •. ,' >I-
varca, <le probleme rcpre<::n'ă orestructurare a cîmpului. l'rinci-
pala deficientă a ace^tm oirn-i
constă, in i-x.jgeraiil,. aplici te
si în ignorarea sau riibapi ci i c – • <\<
flagrantă a fenomenului invăț.":rii
si ' activității. Legile gesi-lti-t.-
iile percepției sint ccin!irmai.e.
GESTAȚIE, perioadă secundară
în realizarea gnulii.) și imagina-
ției creative, ocupînd o durată
inai mare de timp, in care subieeiul
nu este concentrat conștient ;;su-
pra operei sale fiind reținut de
alte activități, dar beneficiază de
restructurări, combinații, accen-
tuări și îmbogățiri ale materialu-
lui, ce intervin datorită unor in-
fluențe indirecte și activități psi-
hice inconștiente. Corespunde, du-
pă perioadele creației propuse de
H \V alias, incubației.
GIGANTISM (G! GANTOSO-
MIE), creștere excepțională a c .r-
pului și îndeosebi a membrelor
în urma unor perturbații hiper-
t'uncționale ale hipofizei (de obi-
cei — adenom eozinofil). Este
înrudită etiologic, patogenic cu
acromegalia (exces de hormon de
creștere).
GIMNASTICĂ, sistem de exer-
ciții fizice, selecționate și efec-
tuate periodic în vederea dezvol-
tării optime și a întreținerii
funcționale a organismului. G.
suedeză își propune asigurarea
unei dezvoltări armonice. Se dis-
ting g.: fundamentală, igienică,
medicală, artistică și sportivă, fi.
contribuie și ia echilibrul psihic,
sporind capacitatea de efort vo-
luntar.
GIRUS v. CfCUMVOLlȚfE
19*«îÎNDIRt:, proces psihic, se-
cundai, în sensul formalii lui
}"• ba.-:d celor primaii', dar avind
un rol și <> însemnătate centrală,
definitul ie peni ni cm, întrucî;,
hazlndn-se pe cunoși iniele ela-
borate sircial-i.-'.torie, actede la
structuri infern.', la reiații nece-
sare, la ceea ce este general și
esențial. EngcU arată că g. esi •
,,1'perare ev. noțiuni". Prin noțiune
luată ca unitate informațională,
selectiv Condensată, referită ia
un domeniu, ca idee și prin m–
dul de operare prin care noțiun.–:
ca fapt de cunoaștere se forme
ză și funcționează, – ne referi';:
la operațiile intelectuale — s<-
delimitează g. de alte proc; se
psihice. Descartes trata extensi\-
g. pe care o considera cugetare
și o identifica cu orice act mental:
„a voi, a înțelege, a imagina, a
simți… nu sînt decît diverse m•>-
duri de a gîndi, toate aparținind
spiritului". în această viziune
g. se identifică cu conștiința de
sine: Cogito ergo suni. liste adevă-
rat că nici un fapt de conștiință
nu e posibil fără g. dar aceasta
mi înseamnă că orice fapt de
conștiință, orice alt proces psihic
este reductibil la g. Rclu'md pe
Aristotel, care, dincolo de acti-
vitatea organelor de simț, pentru
a trata g. recurge la conceptul
de „entelehie", de ceea ce își are
în sine scopul este deci activ ei
o formă a formelor", Descartes
a pus accentul, în tratarea lui
„cogito "pe metodă, pe un mod de
organizare superior, echivahdiil
cu raționalitatea, întemeierea !•,-

G
gicH. Percepția gîndită, deci inter-
pretați rj.th.inal devine act de
corrtimtj, dar percepția ca atare
poale cMsla și exista la animale,
fără. a fi gîndită și deci conștien-
tizată, însăși g. nu este un pro-
ces exclusiv conștient. în orice
ea/, dincolo de senzorial, care
este primar, bazai, intervine inte-
lectul organizat logic. în istorii
filosofici, pornindu-se de la ])es-
eartes, s-au detașat senzualismul
(J. Locke, D. Hume, Helvetius)
ce considera g. rațională doar un
derivat al simțurilor și raționalis-
mul (Kant, E. Husserl) ce ajun-
gea să susțină că imaginile sînt
proiectări ale rațiunii, deci deri-
vate din aceasta. Aceste polari-
zări obținute prin absolutizarea
fiecăruia din cele două nivele
ale cunoașterii, senzorial și logic,
intervin întrucît: a) activitatea
psihică este considerată exclusiv
individual nu și social; b) proce-
sele senzoriale sau raționale sînt
concepute ca avînd loc în subiect,
dar nu ca aparținîndu-i lui, ca
ființă socială; c) nu se ține seama
do unitatea dintre cunoaștere și
practică; d) nu se ține seama de
ontologia (existența reală) atît
a particularului, reprodus senzo-
rial, cît și a generalului, esențialu-
lui, reconstituit logic. G. nu este
un dat, ci un produs al cunoașterii
și acțiunii ce se constituie la ființa
cu potențial uman numai și numai
in condițiile activității sociale. G.
există perpetuu „in stătu nascen-
di", iar nu „in stătu constituenții"
pentru că atît la nivelul societății
cît și al individului g. nu-și înce-
tează niciodată dezvoltarea. Con-siderată însă frontal, nongenetie
si anistoric, g. ca funcție caiudî],
superioară percepției, rsu a putut
fi enractcri/.iiă deeît prin pr. <•-••-
sul de abstract izare-generali/.ii <
și prin structura sa logică, luai;'-
atît formal-normativ, cit și sui.
raportul necesității a legdor *pi-i i –
fice activității de cunoaștere \-
ci'ste caracteristici sînt fundamen-
tale și definitorii pentru g. luată
în accepțiunea psihologiei care,
fiind o știință particulară, își pro-
pune analiza fenomenelor con-
crete de g. și explicarea lor. Este
adevărat că orice noțiune are un
conținut general-esențial, rezul-
tat 'din abstractizarea efectuai a
de omenire și recuperată de indi-
vid. Tot așa de adevărată este
teza lui Goblot, despre faptul că
noțiunea nu poate fi gînditâ decit
prin judecată, prin raportare la
alte noțiuni, întrucît, cum arăta
Lenin, fiecare din concepte este
legat cu toate celelalte. „Do ce"
se întîmplă însă așa și „cum" este
determinat procesul de g.? în
sens global, răspunsurile la aceste
întrebări presupun afirmarea uni-
tății dintre gnoseologie și ontolo-
gia umană. Prin condițiile exis-
tenței și devenirii sale omul, în
genere și în speță, este o ființă
activă, angajată vital în procesul
colectiv al transformării practke
a mediului. Acțiunea efectivă
este interacțiunea mediată instru-
mental cu mediul care, totodată,
provoacă noi interacțiuni obiec-
tive, utile prin efectele lor, Aici,
între necesitatea subiectivă, uti-
litară, și necesitatea obiectivă, ce
apare ca invariantă, se produce
292G
tot mai mult o convergență. Im-
portante, semnificative devin nu
elementele variabile, ci invarian-
tele, elemente și relații evidente
sau' ascunse, dar indicate prin
constanța efectelor. Informația
despre invariante devine regla-
torie. Analiza și sinteza de tip
intelectual, presupunînd segrega-
rea de clemente sau relații și reu-
nirea lor în aceleași condiții sau
în alt mod, se așazâ pe canavaua
acțiunii practice care operează
material disjuncții, reconjugări,
coordonări. Abstractizarea și gene-
ralizarea, presupunînd: prima —
înlăturare, respingere a ceea ce
se dovedește prin variabilitate
nesemnificativă a fi particular
și retenția a ce este prin invarian-
tă general și prin semnificație
esențial, secunda — integrare
sintetică a datelor abstrase într-un
model ierarhic și raportarea la
o serie, clasă, domeniu al realu-
lui, sînt de asemenea premise și
rezultante ale mulți valenței acti-
vități și experiențe practice. W.
James considera că a gîndi în-
seamnă înainte de toate „a face".
Se referea la selecție, ordonare,
combinare, construcție pe plan
mental. J. Dewey, P. janet,
H. YVallon, A. Liublinskaia recu-
nosc jși existența unei g. „în acțiu-
ne", în orice caz acțiunea fizică.
materială și acțiunea sau operația
mintală sînt convergente. Ele se
intermodclează și își trag puterea
una din și una prin alta. Actul
fizic se fundamentează pe un mo-
del cultural elaborat și transfor-
mat social-istoric și de aceea nu
este doar o aplicare: a ceea ce segîndește pentru că posedă impli-
cații ale g. Actul mental nu rezul-
tă doar din transpoziția tale quaL-
de la fizic la subiectiv, mentalii!
fiind nu un simplu duplicat al
fizicului, ci o realizare cu alte
mijloace și în condiții specifice.
Abstracțiunea este un exemplu in
acest sens. în psihologia secolului
al XX-lea, geneza actelor inte-
lectuale este înțeleasă fie ca rezul-
tînd din interiorizarea și generali-
zarea actelor ntotorii îndeplinite
sau observate (P. Janet, J. Pia-
get, L. Vîgotski, A. Leontiev,
P. Galperin), fie ca rezultînd din
perfecționarea activității psihice
sub influența actelor practice și
sociale și în urma însușirii limbii
și culturii (H. Wallon,' S.L. Ku-
binstein). Actul fizic rămîne însă,
în ambele interpretări, la baza
actului intelectual. Odată cu inter-
punerea g. ca o activitate mentală,
modelată după cea practică și
extrăgîndu-și anumite procedee
și conținuturi din aceasta se depă-
șește alternativa falsă senzualism-
raționalism, pentru că întotdeauna
g. se bazează pe empiric, pornește
de la el dar, modelîndu-se acționai,
transformă conținutul dat empi-
ric, îl restructurează și îl depășeș-
te. Pornind de la E. Husserl repre-
zentanții școlii de la "Wurtzburg
(X. Ac'h, K. Marbe, K. Koffka)
susțin că specifică pentru g. nu
este reproducerea, fie și în formă
schematică, generalizată a ceea
ce este palpabil, ci este cunoaște-
rea reconstitutivă, mijlocită a
impalpabilului, a ceea. ce există,
dar nu se oferă direct pcicepției.
293

l>;ncolo de exagerarea și izolarea
mmni-niului abstract al cunoas-
l<iii, jirin postularea unor iilei
pure, lipsite de orice „ingredient"
miuitiv, școala de la WiirUbiirg
arc meritul (le a relev;', tendința
g. de a opera abstract .w generic,
prin care se opune, fio și tranzito-
riu, concretului senzori:1,!. Trece-
re.i de la senzorial la logic repre-
zintă un salt și are un caracter
dialectic (Lenin). Xumai prin
abstracțiune și în numele genera-
lului si esențialului se poate con-
• razico și subsuma particularul
-.i fenoincnalul. în același timp.
prin acumularea și coordonarea
abstracțiunilor se poate reface,
din diversitate, unitatea obiectu-
lui în forma „concretului logic"
(Marx). Persista însă întrebarea:
la ce se referă generalul și esen-
țialul, co conținut obiectiv, po-
sibil, au acestea? Definirea g.
ca reprezentînd „reflectarea gene-
ralizată a obiectelor și fenomene-
lor realității" este incompletă,
pentru că specificul g. nu poartă
asupra obiectelor și fenomenelor
particulare, iar dacă „reflectă"
si în măsura în care o face g.
1 rebuie să se refere la ceva ce este
obiectiv general. Generalitatea
nu este doar rodul construcției
g. așa cum susținea pozitivismul
logic. în realitate, generalul există
in forma particularului, esenția-
lul este o modalitate necesară pro-
prie iVn miencl'-r. G. Ie eunoast•
mijlocit, prin variate ini'deif:ri,
simbolizări, construcții, dar nu
generalizează arbiirar făia ca
acțiunile sa fie C >r< labile, be și
aproximativ, cu ceva existent delații. Activitate;1, intelectuala im
poale fi izolată de conținutul e>
obiectiv. Aceasta este, după opi •
in;1 noastră, sistemul relații'"!
C'!t-\U"i'!tilc și -necesare, propw
reii'.itătii. Ceea c în diversitate.]
111 Miii nu este contingent ci iiwa .
n.'iiii, Mibsiunabil la o clasă •':•
ob'ecto și lenomene (relații de c •••
munilate sau generalitate) sau ! .
relații determinative, expriminO
necesitatea obiectivă, constitui'
in o probabîlitaie mereu creseiii-
dă conținutul g. Altfel spus, dai â
realitatea este unitară în infinita
ei diversitate, g. este procesul ps: •
iiosocip.l de reconstituire a ceea <v
este unitar, coerent, coariiculat ;.;• –
ce.'-ar — dincolo da diversitate. Toc-
mai de aceea, g. însăși arc o struc-
tură unitară, constind din marele
sistem de concepte intercorelate.
mat bine spus, de intercorelații din
care, în punctele nodale, emerg
înțelesuri, semnificații sau noțiuni.
L. Vîgotski vorbea despre „pira-
mida noțiunilor" la care se delimi-
tează mai multe niveluri, dinamica
internă a acestui sistem integrat
ierarhic, deci „piramidal", consti-
tuind procesul g. cu direcțiile sale
ascendente, descendente și trans-
versale, respectiv inductive, de-
ductive și analogice. Aceste trei
moduri de operare sînt interde-
pendente și interconectat-, ele
fiind reciproc-complimentare și
iniervenind concomitent. Sub ra-
port psiliofiziologic, fiecare puni i
nodal al sistemului constituie un
integrator ce cuprinde pe toți Cei
Mibordona \\ și este cuprins in
cei supraordonați. I >upă l'avlov
semnificat ia reflexelor verbaleG
ă în „soniudiMteu seinihj/e-
W. Sînt deci semnale de gtad
secundar intrucit le intr-ica/j.
si înlocuiesc pe cele diiecle, pn-
mare. înăuntrul sistemului doi de
semnalizare se pot însă, cu ușurin-
ță, decela mai multe nivele și
deci integrarea și semnalizarea
prezintă o pluralitate de gi.ule.
Sub raport cibernetic, sistemul
intelectual sau g. se caracteri-
zează ca fiind maximal descins,
mai bine zis, permeabil la noi infor-
mații, și cafiind dotat cu autoorga-
nizâre' și autoregla]. Dispunînd
de un cod specific și superior, de
ordinul III, care se realizează la
nivelul zonelor asociative terț ivire
si operează în sensul comprimării
codurilor-imagine, aînlocuirii prin-
tr-un semnși al raportării discursi-
ve la situația existentă pentru su-
biect (M. 'GOIU), sistemul g. se
prezintă ca un hipercomplex agre-
gat de prelucrare a informației prin
categorializare și esențializare,
construind modele prin care su-
biectul se orientează și se con-
duce în viață și activitate, depă-
șind condițiile de ide ci nune, sau,
cum spunea Marx, ridieîndu-se la
nivelul universalelor. Orice ghid
este informare asupra informa-
ției, conectare între două sau mai
multe segmente informaționale.
Aceasta este însă numai una din
caracterizările gîndului, cea privind
conținutul. Pentru ca noțiunile
să se formeze și să fie corelate
variabil în gînduri este necesar ca
ele să dispună de un suport opera-
țional. Informațiile conceptuale
derivate sînt rodul unui anumit
mod de operare și nici nu existăsubiectiv, altminteri. G. este „"/'<-
rărea azupra operafiilor", cb/e pio-
C<:;H! ;i produsul courdoiui '•">
p>rm care in \n ianfii obiectuali și
relaționali sînt scgycgali, actur'i
zali, corelați între ei și refer:!; !a
realitate. Nu se pot separa cunoș-
tințele de instrumentele operatorii
și verbale, prin care se efectuează
cunoașterea. Mai mult deeil. ,;iit,
după cum demonstra Yigots'.ii,
fiecare nouă cunjștința, obținiile
prin intermediul altora, Ia rind.-;'.
ei decine instrument mijlocii"*'
pentru dobindirea de alte cMii>?tl;i.-
țe. în aceasta constă autoorga-
nizarea codului integrativ și si,V:-
bolizant pe care se întemeiază g.
Pentru ca informațiile să fie in'e
grate și unificate sistemic este n–
cesar ca și operațiile să fie grupate
și structurate sistemic. în acest
sens este semnificativă concepi ia
operațională asupra g. pe care o
cultivă J. Piaget. Pornind de la
obiecte și acțiuni, copilul cucerește
prin reconstrucții și construcție
realul, r>c baza experienței sensi-
bile și prin intermediul acțiunilor
din care își trag originea operai.ii-
le. Sînt trei nivele de trecere de
la acțiune la operație: 1) sen~ori.:-
tnotoy — de acțiune, efectivă asu-
pra realului; 2) nivelul operațiilor
concrete, rezultat din interioriza-
rea acțiunilor și gruparea în sis-
teme reversibile, 3) functiim-a,
semiotică și limbajul. Pe această
traiectorie se produce o „schema-
tizare progresivă" în ordinea echi-
librărilor asimilării cu acomoda-
rea, cele două dimensiuni ale adap-
tării. De aceea termenul, predonu-
295

G
nant la Piaget ca și la E<j. Cla-
part'de, H. Wallon, Thorndike nu
este acela de g., ci de inteligență,
care este e-ențialmente practica,
mijlocind reușita prin structurări
și utldizări de relații și apărind,
după P. Janet, în forma ei sen-
zoriomotorie, înaintea limbajului.
G. reprezintă un nivel mai avan-
sat al inteligenței, luată ca pro-
ces. Inteligența este „organizare
constînd într-o construcție de
structuri operatorii ce pornește
de la coordonarea generală a acțiu-
nilor". Este „o interacțiune con-
tinuă a subiectului cu obiectele,
deci o dublă mișcare de asimilare
la structuri și de acomodare a.
acestora la real". Restrictiv,
int'ligența constă din coordonări
ale operațiilor reunite în ansam-
bluri sau structuri. Coordonarea
este identificată de J. Piaget
cu autoreglajul. Operațiile de aso-
ciere-disociere, intersecție, ordine,
corespondență, incluziune, depla-
sare etc. ajung să se grupeze în
„sisteme de ansamblu" ce, sînt me-
reu deschise spre hune și mereu
repliate asupra lor hișile, în vede-
rea echilibrărilor cognitive. Rele-
văm ca dimensiune coordonativ-
operaționalâ esențială a sistemu-
lui de ansamblu — reversibili-
tatea. Cunoașterea este construcție
într-un grup operațional de trans-
formări. Pe plan senzoriomotor se
întîlnește reversibilitatea ca posi-
bilitate de a reface un drum, de_a
reveni la punctul de plecare. în
timp ce percepția urmărește însă
iti nerarii ce sînt ireversibile, ope-
rațiile intelectuale ce mijlocesc
noțiunea sînt, pentru că au deve-nit, ,,esentialmente reversibile".
Concomitent, o acțiune este exe-
cutata in cele două sensuri air
parcursului, o operație se lea;,'j
de inversa (negativa) sa (ex. adu
uare-scădere), fiecare operație 1
a re reciproca sa (A :. – B e:.t<
I! – -• A.; x este fratele lui v după
cam y este fratele Iui x). Reverii
bilitatea implică un invariant U<
biectual sau relațional) mijlociu-
conservarea conceptelor; cea prii.
inversare permite discriminarea
claselor și coordonarea lor în cla-
sificări, iar cea prin reciprocitate
permite degajarea sistemelor de
relații de tip logic. Aceasta din
urmă dezvoltată, mai tîrziu, va
face posibilă disocierea formei de
conținut și operarea tranzitorie
cu modelele formale, abstracte.
Odată cu constituirea grupului
dublei reversibilități, „nu are loc
pur și simplu o juxtapunere a
inversărilor și reciprocităților, ci
o contopire operatorie într-un
tot unic, în sensul că fiecare ope-
rație va fi de acum încolo în ace-
lași timp inversa unei alte operații
și reciproca unei a treia, ceea ce
face posibile și transformări: di-
rectă, inversă, reciprocă, iar in-
versa celei reciproce fiind tot-
odată corelativa (sau dubla) pri-
mei operații". La acest nivel înalt
de dezvoltare intelectuală ce se
constituie în preadolescentă și se
afirmă, do regulă, în adolescență,
nu se mai operează doar cu noțiuni
ce se reunesc în judecăți, ci se com-
bină între ele înseși judecățile,
formulate ca propozițiuni. Opera-
țiile concrete, purtînd asupra
claselor de obiecte sau relații,
296G
sînt coordonate logic si matema-
tic, g- putîjid să se orientere țpre
ea'însăși, să se examineze refle-
xiv și să construiască, în virtutea
relativei autonomii la care ajun-
ge, raționamente ipotetico-deduc-
tive. Grupul operațiilor formalr,
denumite așa întrucît operațiile
sînt aplicate altor operații, dis-
pune de largi posibilități combi-
natorice la acest nivel, realul
fiind depășit prin posibil. Consi-
derînd că operațiile intelectuale
influențează asupra obiectelor,
spațiului, timpului și cauzalității
sau' necesității, vom constata
odată cu g. reflexivă nu numai
o gamă largă de combinații posi-
bile, ci și faptul că însăși necesita-
tea este cumva subiectiv repro-
dusă în forma a ceea ce J. Piaget
numește necesitatea logică (de
ordin implicativ). Inferînd legi
ale obiectivitătii, g. își implică
propriile legi ce țin de subiectivi-
tate. Adevărurile relative la care
g. parvine sînt condiționate de
indisociabilitatea dintre subiect
și obiect în cunoaștere. Conceptele
prezintă un nivel de structurare
empiric și altul superior, prin sis-
tematică și esențialitate, nivelul
științific. Și acesta este însă
relativ. G. se construiește în pro-
cesul cunoașterii și acțiunii și la
fiecare nou demers îmbogățin-
du-se și structurîndu-se deschide
noi perspective pentru cunoaște-
re și acțiune, circuitul interacțiu-
nilor cognitive cu lumea dezvol-
tîndu-se „în spirală", spre infinit.
G. își are în propriile sisteme ger-
menii dezvoltării. J. Piaget vor-
bește despre o „abstracțiune re-flectantă care depășește și inte^rea-
:ă cor.-:tfuc}iilt anterioare". în li-
teratură se menționează similar
„abstractizarea abstractizărilor"
și „generalizarea generalizărilor"
(Ci. Kostiuk). Acomodările con-
vergente cu depășiri sînt meca-
nisme ale progresiei integrărilor
și, in genere, a extragerii de noi
idei din propria experiență. Dis-
tincția introdusă încă de O. Selz
între g. reproductivă și cea pro-
ductivă și creatoare trebuie înțe-
leasă în sensul tendințelor g. de
a se subordona realului și totodată
de a-1 depăși. G. se angajează si-
multan în două direcții: de interio-
rizare reflexivă și de exteriorizare
experimentală. Reproductivul și
productivul se mijlocesc reciproc,
alternativ se separă și se reunesc.
Deprinderile intelectuale sînt in-
dispensabile în g., dar g. nu
devine productivă decît prin res-
tructurări (M. Wertheimer). Re-
versibilitatea operațională tot
mai accentuată duce în același
timp la stabilitatea grupului ce se
reechilibrează, acomodîndu-se, dar
și la o fecundă mobilitate construc-
tivă. Inteligența operațională pre-
supune compozabilitate, asociati-
vitate (drumuri ocolite, diferite
drumuri spre aceeași țintă) și
tranzitivitate (aceleași operații
generalizate se aplică și la alte si-
tuații). R.B. Cattell semnalase
distincția dintre inteligența crista-
lizată și cea fluidă, iar J. Guil-
Iford, în modelul intelectului, pre-
vede o producție convergentă și
alta divergentă, ce evoluează con-
comitent pe mai multe planuri.
Se reia astfel opoziția mai veche
297

GTT"
dintre modelul lui E. Thorudike,
al inteligenței prin i,încercări și
erori" sau tatonare r-i modelul lui
X. Ach, al „tendințelor determi-
nante", reconsiderate recent ca
strategii ale g. (O. Miller, J. Uru-
ncr). în realitate diversele laturi
sau modalități funcționale ale.
g. sînt inseparabile, nu pot exista
una fără alta și trec ui;a în alta.
în acest sens este concludentă
relația dintre transformările de
tip algoritmic caracterizate prin-
tr-o înlănțuire standardizată a
operațiilor și transformările eu-
ristice desfășurate liber, explora-
toriu, printr-o construcție con-
tinuă de ipoteze și verificare a lor
în plan mental sau în experiment
efectiv. Minsky evaluează pro-
cedurile euristice în chip superior,
dar ceea ce a fost euristic devine
algoritmic, și g., în situații comu-
ne, nu s-ar putea dispensa de pro-
cedurile rutiniere, mai economi-
coase și sigure. La rîndul lor pro-
cedurile euristice rezultă frecvent
din redimensionări și modificări
ale prescripțiilor algoritmice. Deci
între cele două tipuri de operare
se închide un circuit care însă ră-
mîne deschis în raport cu realita-
tea. G. devine creatoare mai ales
cînd tratează euristic situații care
ar putea fi depășite momentan, sa-
tisfăcător, cu mijloacele algorit-
mice, prestabilite și verificate. Ar fi
însă o mare greșeală dacă am izola
diferitele conduite intelectuale,
dacă am personifica g. tratînd-o
aparte, ruptă din contextul siste-
mului integral al subiectului social
în continuă interacțiune cu lumea
sa. G. aparține subiectului ca„sediual interacțiunilor colecti-. <'…
punct de intersecție sau sinteza",
ca „sistem cu autoreglat, făcînd
parte din marele sistem social".
Xu se poate gîndi fără un supoi i
senzorial (imaginile persistă ma-
siv în g.) după cum nu se poate
fără adaptarea unui cod efici«-jii
de comunicare. Cuvîntuî, sau alt'-
simboluri acceptate social, im
este numai un purtător al mesaje-
lor, ci intră în mecanismele inti-
me ale g. întreg sistemul limbii
devine obiect și apoi structură a
g. care însă fiind esențialmente
cognitivă are o dinamică mult
mai complexă decît cea pe care
o prezintă vorbirea. Această dina-
mică izvorăște dintr-o motivație,
pe care genetic, în bună măsură,
și-o dezvoltă, și este călăuzită de
intenții, se subordonează unor pla-
nuri mentale. Frecvent activita-
tea de g. este orientată finalist
și implică veritabile eforturi vo-
luntare. Expîorînd resursele infor-
maționale asigurate de memorie
cu care se intersectează, g. se
desfășoară ca o activitate multi-
fazică și multiplanică, întotdeauna
uzînd de dispozițiile funcționale
interne și întotdeauna desemnînd
prin conceptele sale și referindu-ie
la real. Putînd fi definită ca mo-
dalitate superioară de comunicare
culturală cu mediul, g. devine
parte integrantă a existenței su-
biectului, semnalînd și mijlocind
toate evenimentele, construin-
clu-se în raport cu sarcinile adap-
tative specifice și ghidînd acti-
vitatea continuu. în raport cu
sarcinile ce și le propun, procesele
de g. se desfășoară larg și evident
298fnultifa~ic, disciirsicita/co fiind o
notă caracteristică g. Dai.ă f-.eul-
tatea g. depinde d<- rcMirs^U; in-
terne, informaționale ;i opei :-.țio-
nale, mofivaționale si aptitudi-
nale ale subiectului, eficiența g.
se probează în raport cu mediul
în care subiectul trăiește și acțio-
nează. Construcțiile mintale sint
menite să semnifice esențial reali-
tatea și propriul <>u și să proiec-
teze activitatea. Orice senniificare
este și o anticipare a ceea ce est:
in esență și poale deveni un obiect.
Purtînd asupra proceselor obiec-
tive, g. își asumă sarcini de pri-
diejie. G- emerge din trecut si se
orientează spre viitor. Ceea ce o
tensionează și obligă la construcții
sînt situațiile de obstacol. în aces-
te situații problematice afît pro-
gresele cît și eficiența g. sînt
maxime. Aceasta pentru că, psi-
hologic, g. rămîne întotdeauna
un proces vital, de adaptare prin
depășirea cognitivă a obstacole-
lor. Aceasta însă implică funcția
de decizie a g. G. este considerată
și ca un proces de decizii secven-
țiale. Decide însă subiectul prin
g. sa iar nu g. ca funcție abstrac-
tă, în psihologia contemporană,
g. este studiată în trei perspec-
tive: a) genetică, de formare a
conceptelor și structurilor opera-
ționale prin învățare spontană și,
mai ales, dirijată; L. Apostel
consideră că g. este reductibilă
la învățare; b) funcțională, perma-
nentă, cea a înțelegerii ca decodi-
ficare noțională, identificare a
semnificațiilor, de unde și atri-
butul de inteligentă; c) adaptat)V-performanțională, de rezolvare, a
•problemelor, cei mai mulți autori
văzind în aceasta nota defini-
torie a g. în realitate sînt trei
modalități solidare ale g., consi-
derate sul) diverse unghiuri (v.
invățare, înțelegere, rezolvare de
probleme), care trebuie urmărite
i'euiru a întregi schema cunoștin-
iel'ir elementare despre g.
GLANDĂ PITUITARĂ v. HI-
roFizĂ
GLANDE ENDOCRINE (glan-
de eu secreție internă), forma-
țiuni specializate in secreția unor
substanțe (hormoni) care se varsă
diiect in singe și care au acțiune
îeglfitorie asupra organelor și
țesuturilor. Reglarea endocrină
cu acțiune difuză și mai lentă
este auxiliară celei nervoase, fiind
la rîndul ei controlată de siste-
mul nervos. Spre deosebire de
reglarea nervoasă, care este com-
plexă, mult diferențiată și rapi-
dă, reglarea endocrină e continuă,
deși filogenetic este primordială
(întîlnindu-se și la plante). Se-
crețiile endocrine ca elemente
constituente ale mediului intern
și ca mediatori chimici ai funcții-
lor nervoase exercită o anume
influență asupra vieții psihice,
fapte de care se ocupă endocri-
nopsihologia. G.e. principale sînt:
epifiza, hipofiza, tiroida, para-
tiroida, timusul, suprarenalele și
glande sexuale.
GLANDULA TIROIDEA v. TI-
ROIDĂ
GLOBALIZARE, percepere to-
tală difuză cu o slabă realizare a
discrimina ni- Â. . Meili consideră
209

G
g. un factor do inteligență constînd
<lin „reunirea într-un tot a ele-
mentelor".
GLOSOLALIE, sindrom do uti-
lizare de către alienați a unui
limbaj primitiv și fantezist
de construcție proprie; spre de-
osebire de g. în glosomanie cu-
vintele nu au un sens constant
și nu există nici o schiță de or-
ganizare sintactică. Alienații pre-
tind că vorbesc în limbi străine.
GNOZIE, capacitate percepti-
vă de recunoaștere a obiectelor
după însușirile'lor palpabile.
GRADIENT, relație exprimînd
creșterea unei variabile în raport
cu o alta, pe o anumită direcție
sau în direcția unui punct maxim ;
exprimă un raport de covarianță
ascendentă. St. Hali a introdus
expresia g. de scop, constînd în
accelerarea mișcărilor unui su-
biect animal sau uman, pe mă-
sură ce se apropie de ținta sa.
GRAF, figură formată dintr-o
mulțime de puncte sau noduri
legate între ele prin săgeți sau
arcuri. Punctele simbolizează ele-
mente de diferite naturi, între
care se poate stabili o legătură
oarecare (ex. cauzală). Teoria g.
abstractizează sensul fizic al g.
creînd un instrument ce este fo-
losit pe scară largă, în special
in metodele cercetării operațio-
nale care urmăresc găsirea indi-
cilor de eficacitate maximă.
Această teorie permite constru-
irea unor algoritmi aplicabili în
rezolvarea a numeroase probleme
din domenii variate de activi-
tate: determinarea drumurilor de
lungime optimă, a fluxurilormaxime, a drumurilor critice, a
ordinii unor operații sau a ramifi-
cațiilor raționale ale unei pro-
bleme.
GRAFIC, metodă de prezen-
tare a unor date sau informații
pe diferite suporturi, prin linii,
curbe, puncte, figuri, rezumînd iu
conținuturi simbolice anumite ra-
porturi cantitative. Limbajul gia-
lic se referă la toate senim-lr
adresate văzului ce pot fi manipu-
late de majoritatea oamenilor.
GRAFOLOGIE, studiul scrisu-
lui în vederea determinării iden-
tității și particularității autorului
lor. Termenul introdus de Michon
(1872) care vorbește despre o
fiziologie grafică constînd din
studiul mișcărilor, al funcțiilor,
al combinațiilor trăsăturilor. Cre-
picux-Jamin adaugă „rezultan-
tele" (combinații între trăsături)
ajungînd la un adevăr atomism
psihografic. L. Klages consideră
scrierea ca o unitate, studiind-o
în ritmul, intensitatea, direcția,
și distribuția ei pe hîrtie. Aceasta
introduce principiul expresiei du-
pă care orice mișcare exteriori-
zează mobilul, interesul subiec-
tului. C.I. Parhon abordează pro-
blema relației dintre scriere si
personalitatea somatopsihică. C. 1.
Parhon apreciază scrierea ca pe
un adevărat seismograf ce înre-
gistrează dinamica personalității.
în analiza unei scrieri se pleacă
de la particularitățile fiecărui
grafism, a ceea ce s-au numit
genuri și anume: forma, dimen-
siunea, direcți.i, presiunea, \ i-
teza, continuitatea și orinduiiei.
scrierii. Scrierea apare ca '.'
300G
structură în care orice trăsătură
își găsește semnificația numai
prin relația cu celelalte trăsături
si în raport cu întregul (A.
Athanasiu). Scrisul depinde de o
serie de condiții exterioare (pe-
nița, hîrtia, forma grafică învă-
țată etc), de o stare momenta-
nă (graba, o boală acută) sau de
anumite condiții permanente, (ex.
o boală cronică), condiții în
care aspectul general al scrierii
poate fi păstrat, ducînd însă la
modificarea unor trăsături. Pe
postulează o dependență cauzală
între trăsăturile grafice și pro-
cesele psihice (cu mai multă sau
mai puțină îndreptățire). Scrie-
rea fiind o înregistrare, o en-
gramă a proceselor activității
nervoase superioare, studiul ei
va trebui să fie făcut dinamic,
întrucît ca nu rămîne identică în
timp, ci se schimbă în anumite
limite, urmînd evoluția persona-
lității în timp. Cercetările și ob-
servațiile făcute arată într-ade-
văr că evoluția și modificările
personalității determină modifi-
cări ale scrisului. Cercetări inte-
resante s-au făcut pentru a se
vedea expresia diferitelor tempe-
ramente și a constituției în scris.
S-a remarcat că metoda scrisului
este o metodă valoroasă și în
diagnosticul tipologic. Moreau și
Delestre împart scrierile în 3
categorii: 1) caractere regulate,
echidistante, ceea ce indică spi-
rit calm; 2) caractere lovite, ine-
gale, dezordonate, fără aliniere,
ceea ce exprimă violența; 8)
caractere moi, fără accent sitrasate lung semnifică subexci-
tare. O clasificare mai nouă
(N. Sillamy) pretinde la urmă-
toarele corelații: scriere verti-
cală — fire rezervată și discretă:
•măruntă — minuțiozitate, aten-
ție; etalată — personalitate ex-
pansivă, încredere în sine; slriusă.
înghesuită — timiditate, pru-
dență, avariție; răsfirată — spi-
rit clar și lucid, caracter
independent; filiformă — precipi-
tație, astenie; omogenă, constan-
tă — spirit coerent, echilibru;
simplă — simplitate și natura-
lețe; tipografică — cultură inte-
lectuală, originalitate; ornamen-
tală — vanitate, căutarea efec-
tului; impersonală — absența
originalității; fermă — rezervă,
discreție, prudență; clară — gri-
jă, atenție, sinceritate; ordonată
— spirit lucid, imaginație dis-
ciplinată, echilibru; rapidă —
activism, imprudență. Se parc
că scrierea ne poate oferi date
revelatoare sub aspectul spiri-
tului analitic și al stilului cog-
nitiv. Raportată la caracter, ea
nu ne poate revela valorile mo-
rale și estetice, ci mai curînd
gradul și stabilitatea unor de-
prinderi. G. oferă unele indicații
privind voința. în schimb pre-
tențiile ridicate de unii grafo-
logi cu privire la posibilitatea g.
de a prevedea modul de acțiune
al individului, viitorul său. nu
țin de o tratare științifică a pro-
blemei. G. se relevă ca o metodă
parțială în studiul omului și
trebuie de aceea să fie corelată
cu celelalte metode ale caracte-
301

Gr vulogiri. liste folosită în medi-
cină pentiu relevaiea. unor a;-
jH'cto ale anormalității (ex. :,i:ii-
sul paranoicului este încetinit,
cu abu^ de sublinieri și majus-
cule), in erirninali-tică es1'- lo-
lor-ită ca metodă de identiiieare
a autorului scrisului.
GRAF0MAN1E, tendință pa-
tologică spre exprimare în scris
sau spre a scrie pentru scriere.
GRAMATICĂ GENERATIVĂ
(TRAN SFORMATTVĂ), limba
nu este doar un sistem stabil de
codificare, ci reprezintă un an-
samblu nelimitat de propozițiuni
rozul i~atc dinlr-o combinatoricâ
verbală, pentru care — cum sus-
ține X. Chomsky — subiectul
normal are predispoziții native.
Generarea prepozițională este ex-
trem de bogată și plastică, as-
pectul său fiind acela al unei
structuri în formă de arbore în
care fiecare ramură, presupune
mai multe variante de ales. Se
pornește ele la un enunț formal
din componentele de bază din a
căror transformare rezultă alte
enunțuri. La baza acestor trans-
formări ar sta g.g. propusă de
X. Cliomsky și care, după Brcs-
son, „permite construirea enun-
țurilor celor mai complexe ale
limbii, pornitul de la un sisieui
foarte simplu de categorii de de-
mente și reguli de transcriire".
Pornind de la structuri ce sînt
susceptibile de restructurare con-
form unor reguli, fiecare propo-
ziție se situează într-un cînrp
generativ. Există structuri de
suprafață de ordin fonetic și
lexical și structuri de profunzimeco rezida inlro relație seuniili-
eatnă. Ktâpîîui'.i de catie :-u-
biect a acestor structuri și a \<
gulilor de transformare di linest"
competența sa lingvistică, Dr>
din cercetările făcute in rapui i
cu g.g., a lui N. Clionir.kv. n-
zultă că propozițiile JIU sînt e.i,;-.
valonto sub raportul prodispu
ziției lor spre actualizare și ,.
funcționalității lor, considerai MI
perspectivă psihologică, modelai
generativ apare ca fiiind prea
puțin plastic întrucît nu țin.
seama de factorii prelingvist i. ;
și de motivație, de component,.
interpretativă și de planurile in-
terne ale acțiunii verbale.
GRANDOMANIE, atitudine iv-
vorîtă dintr-o hipertrofiere a con-
științei de sine, datorită căreia
individul se apreciază pe sine și
se comportă ca fiind foarte inte-
ligent, foarte valoros, „indiscu-
tabil superior altora". G. este
dată de incapacitatea individului
de a se autoaprecia corect și de-
rivă din individualism. Deseori
g. frizează ridicolul și provoacă
ironie. în psihopatologie esu:
mai frecvent întîlnit termenul du
„idei de grandoare" asociate ce!
mai adesea ideilor delirante de
persecuție și întilnito în para-
noia și în schizofrenia paranoidâ
și, mai rar, în stările maniacale.
GRATITUDINE, sentimentul de
atașament, îndatorire și bună-
voință, față de o persoană cari'
te-a ajutat, ți-a făcut mult bine.
G. reprezintă o nuanțare mai b…-
gat afectivă decît recunoștința
și presupune delicatețe, simță-
minte înalte.
302GREGARISM, tendință a in-
divizilor de aceeași speță de a
se reuni și coexista în mulțime
nestructurată sau turmă, pier-
zîndu-și orice autonomie indi-
viduală.
GROTESC, partic-ilaritate a
unor ansamburi de imagini și for-
mulă artistică accentuînd uritul,
contradicțiile monstruoase și în-
fricoșătoare, situațiile absurde, os-
tile omului. în teatru g. este
realizat și prin bufonerie. în-
frîngerea personajului grotesc re-
prezintă, după 1. Colt, o depă-
șire a situațiilor absurde și o
demistificare.
GRUP, colectivitate umană ai
cărei membri se află în raporturi
de interacțiune, în -conformitate
cu anumite norme prestabilite
(R.K. Merton, 1968). Sfera no-
țiunii de g. este mai restrînsâ
decît cea a noțiunii de colec-
tivitate.
GRUP DE APARTENENȚA,
grupurile primare din care face
parte individul și după care se
modelează. Do pildă, familia,
echipa profesională, unitatea po-
litică, comunitatea locativă sau
sportivă.
GRUP DE REFERINȚĂ, ter-
men, introdus de H.H. Hyman,
definind grupul la care un indi-
vid se raportează ca membru
sau din care ar vrea să facă
parte. G.de r. determină sau in-
fluențează comportamentele și
atitudinile celor care se identi-
fică cu el, dar în mod diferen-
țiat, anumite persoane putînd
să reprezinte un g.de r. într-un
anumit domeniu și alte persoaneîn alt domeniu. G.der. al indivi-
zilor este determinant în consti-
tuirea sa de atitudini, valori etc.
GRUP MIC, ansamblu relația
redus de indivizi aflați în relații
inter personale de cooperare, co-
i-'K.i.'icnrc, autoritate, apreciere,
c a ;<>cuțA etc. mai mult sau mai
i>i''ai ".ni'tcirc și constituind ,,ce-
lula" fundamentala a psihologiei
^••cia'c, la acest nivel desfășwîn-
dit-se fenomene psihosociale de
li'jj'.i cum sînt interacțiunea, in-
ter comunicare a și iuterinflueuța
(!.'. C.olu, 1974). Coordonatele
psihosociale alo g.m. sînt: nor-
mele și valorile (constituite într-un
sistem valorico-normativ), struc-
turile (rețeaua relațiilor de sta-
tut și de rol de comunicare, pu-
tere și valoare) și comportamen-
tele (unificate și stereotipizate).
Principalele criterii de diferen-
țiere a microgrupurilor de macro-
grupuri sînt următoarele: mărimea
sau talia grupului (microgrupu-
rile sînt alcătuite din 2—3 pînă
la 30 — 40 de membri, A. Mihu,
iar n'.acrogrupurilo au dimen-
siuni care cresc relativ nelimitat);
frecvența interacțiunilor (micro-
grupurilc permit o reunire a tu-
turor membrilor în același loc
și același timp, ceea ce este tot
mai puțin realizabil pe măsură ce
cresc dimensiunile grupului); foca-
lizarea atenției, (de la micro- spre
m.iorugrup descresc posibilită-
țile membrilor de u, se concentra
<i eipra acol'juși probleme); iden-
tificarea (sentimentul apartenen-
ței la un grup sau conștiința con-
diriei de membru descrește, de
asemenea, prin trecerea de la
303

G
micro- la macrogrup). Microgru-
purile conțin cele mai pregnante
manifestări de ordin psihosocial,
acest fapt constituind unul clin
principalii factori ai studierii lor
prioritare de către psihosociolo-
gie. La nivelul mierogrupuriior,
relația de grup păstrează caracte-
risticile planului psihosocial ele-
mentar, de ordin interpersonal
— direcționare, coerență, ser-
vire a unor interese particulare
—, adăugind însă structuri re-
laționale noi și scopuri care vi-
zează satisfacerea nevoilor între-
gului grup și, mai mult, ale unor
structuri sociale mai largi, de
unde și caracterul suprainterper-
sonal al acestor raporturi. Prin-
cipalele funcții ale g.m. sînt:
de integrare socială a individului,
de reglare a comportamentului și
relațiilor interindividuale, de se-
curitate productivă etc. Printre
proprietățile de bază ale micro-
grupurilor se înscriu: talia (re-
dusă), distribuția spațială (aran-
jamentul membrilor sau structura
microecologică a vieții de grup),
conformitatea, acceptarea și res-
pectarea efectivă a normelor de
grup, consensul (adoptarea de ati-
tudini asemănătoare față de ace-
lași obiect), capacitatea de auto-
organizare, dinamică (K. Le-
win), coeziunea și eficiența sau
productivitatea. Din întrepă-
trunderea parametrilor proprie-
tăților de bază rezultă o serie
de proprietăți derivate ale micro-
grupurilor, cum sînt: autonomia
(gradul în care un grup funcțio-
nează independent de altul), con-trolul (tendința grupului de a regl.i
conduita membrilor săi), struții u,:-
rca (dezvoltarea unei ierarhii as! .•-
tutelor în cadrul grupului), perno n-
bilitatea (măsura in care grupul ,ui-
mite cooptarea de noi membri;.
flexibilitatea (gradul de inform.:
litateși de libertate în grup), omo-
genitatea (similitudinea carai.;<
risticilor psihice și sociale <<':•
membrilor), tonul hedonic (nij-
sura în care condiția de membru ,il
grupuluiîși asociază un sentimeui
de plăcere), intimitatea (gradul de
apropiere reciprocă a membrilor,
j. Moreno), forța (măsura în caic
grupul are sens pentru membrii săi j.
participarea (măsura angajării in
sarcinile de grup), stabilitatea (men-
ținerea grupului ca atare cit mai
mult timp). Microgrupurile se dife-
rențiază între ele după variate
criterii tipologice: după modul de
participare se disting grupuri de
apartenență și de contact; după
tipul de legătură (personală-im-
pcrsonală), după gradul de institu-
ționalizarc, grupuri primare (psiho-
sociale sau informate) și secundate
(formale sau organizații sociale);
după raportul grupului cu scopuri-
le colective, grupuri de bază (gru-
puri-scop, centrate pe sarcină);
după raportul grupului cu un obiec-
tiv științific, grupuri artificiale
(experimentale sau de laborator)
și naturale; după permeabilitatea
intrărilor și ieșirilor, grupuriînchi-
se și deschise. Grupuri creative pot
fi naturale sau pot fi constituite
formal (A. Osborn). Pentru pro-
cesul de educație se subliniază
condiția de mediu educogen
la g: tipurile de fot mare (clasa
304G
școlară, în principal, grupu-
lui autoanalitic competent — R.l\
3ales — etc.) și la grupurile de re-
ferință (cele care exercită cea mai
mare' influență asupra unei per-
soane, modelele și valorile lor
fiind decisive pentru formarea
si dezvoltarea respectivei per-
soane (J. Maissonncuve). Rela-
țiile infragrupale în cadrul macro-
grupurilor, în special la nivelul
claselor sociale și al națiunii, cu-
nosc o amplificare a aspectelor
formale, din punct de vedere
psihosocial, afirmîndu-se cu preg-
nanță fenomenele interactive in-
directe, de la distanță, cum sînt
informația colectivă, propaganda,
cultura, moda, modelele educa-
ționale, opinia publică, zvonurile,
conștiința de grup.
GUST, modalitate de recepție
a proprietăților chimice ale sub-
stanțelor solubile. Există două
ipoteze cu privire la recepția g.:
a) Renqvist (1919) pune apa-
riția excitației pe seama unor pro-
cese fizice; b) Lazarcv (1922)
invocă procesele de ordin chi-
mic. Submodalități ale g. pentru
sărat, acru, dulce și amar la care
Hahn, Kuckulies și Tacger (1938)adaugă și g. alcalin. Se disting
și senzații de g. derivate sau mixte
și senzații g. nespecifice. Cores-
punzătoare celor 4 senzații de
bază există și 4 tipuri de receptori
g. (metoda excitării puncti-
forme). G. este dependent și de
starea internă a organismului.
Caracterul gnostic al g. este in-
dependent de nota afectivă agre-
abilă sau dezagreabilă. Recep-
ția g. este activă și pasivă. Con-
trastul g. apare ca efect al postac-
țiunii și depinde de concentra-
ția substanțclor-stimuli; induc-
toare și induse. Amestecul g. apa-
re în forma mascării. Acțiunea
unei soluții de amestec provoacă
două senzații distincte, după cum
fuzionînd două senzații g. dife-
rite dau naștere la o a treia sen-
zație, numită complexă sau aso-
ciativă, care joacă un rol important
în modelarea și stabilizarea colo-
ritului emoțional-afectiv al g.
Compensația g. nu se realizează
totdeauna în formă absolută și
nu se extinde asupra tuturor
g. de bază. în alt sens, mai com-
plex, g. semnifică o preferință
motivată prin valori estetice sau
de alt fel.

DICȚIONARELE ALBATROS
HABITAT, ansamblu de con-
diții oferite vieții de către mediul
ambiant (de către un eco-
pv.tom). Termenul nu trebuie deci
înțeles numai (sau în primul rînd)
iu sens geografie-topografic (pen-
tru care este mai potrivit terme-
nul de biotop).
HABITUS, ansamblu de tră-
sături caracteristice, persistente,
proprii, particulare unei persoane;
se referă m;ii ales la constituția
somatică. Hubilual, ceea ce re-
zultă clin exercițiu, fiind automa-
tizat, devenind obișnuit. Ilabi-
titare, obișnuire cu un excitant.
HALO EFECT, reprezintă con-
tagiunea răspunsurilor în cadrul
anchetelor prin chestionar, da-
iorită atit iradierii afective a
miei întrebări asupra cleilaite.
ci i și orgai'i/ării logice a răspun-
surilor izvoiită din necesitatea
de coerență a personalității. în
tehnica chestionarului este nece-
sar să se aibă în vedere posibili-tatea unor bias-wri produse de
acest efect.
HALUCINAȚIE, tulburare a
percepției manifestată prin i\y\.
riția unor imagini de tip peri;'-; –
tiv fără să existe un obiect sau
fenomen real, care să stimuleze
corespunzător organele de simț ;
tulburare psihică denumită iu
limbajul popular arătare, vedenie.
Reprezentarea este luată drept per-
cepție a unui obiect prezent. Spre
exemplu, subiectul bolnav aude
voci, împușcături, dar acestei
nu sînt determinate de voci.
împușcături reale; vede animale,
oameni, scene de groază, dar
care n-au o cauză externă cte.
Fiind, după Ball, o „percepț'1'
fără obiect", h. este o falsă y- ;'-
<."pli<\ intnicit nu reflectă e–w.
I'eniru bolnav insă li. are un ca-
racter de obiectivitate, îi dă im-
presia realității, uneori este con-
vins de existența actuală a obive-
tu'ni ei. Tiuitul urechii, care apa-
306II
re și la- persuau'-'r săualuase. ,..,(,.
o formă simpla <]-. halva nuli''
auditiva. H. pot r,ă atingă 1 •.•.if>-•
formele de sensibilitate. Cele mai
frecvente sînt h. auzului, urmate
de cele ale văzului, mirosului.
pipăitului, gustului etc. Conținui ui
li, este legat, de obicei, de expe-
riența de viață. Afectiv h. put
avea un caracter favorabil sau
nefavorabil. Spre ex., „vocile"
sînt agreabile, elogiază sau, dim-
potrivă, au un caracter dușmă-
nos: proferează injurii, invective;,
obscenități etc. H. determină
si o conduită corespunzătoare:
bolnavul își astupă nasul la „mi-
rosurile pestilențiale", răspunde
„vocilor", se ferește de „animalele
sălbatice" văzute etc. H. este un
simptom. întîlnit în numeroase
afecțiuni neuropsihice. Fanatis-
mul mistic, uneori, generează h.
cu un conținut religios.
HALUCINAȚII PSIHICE v.
P3EUEOHALLCIXAȚ1I
HALUCINOGENE, 'substanțe
chimice capabile de a induce feno-
mene halucinatorii (ex. mari-
juana, mescalina). Halucinoidc,
fenomene psihopatologice de for-
mă halucinate rie situate între
reprezentări vii și halucinații
vagi, care nu izbutesc să deter-
mine convingerea bolnavului asu-
pra existenței lor reale.
HALUCINOZE, fenomene de
proiecție imagistică (de aspect
halucinator), al căror caracter
artificial și patologic este recunos-
cut de către bolnav, care le apre-
ciază în mod critic.
HANDICAPARE, denumire da-
tă situațiilor în care unii subiecțisini d'.'za va ui a ja.t i in i\< [>• >i t cu
semenii lor, datorită faptului n"<
a u " dfficierț.5 :.cn7.oi i-ilâ, motoi ie,
mintală sau orice altă infirmi-
tate, în categoria handicapaților
sînt incluși subiecții cin; sini
orbi, surzi, surdomuți, ;> celor eu
infirmități motorii (șchiopi, pa-
ralitici), precum și cei cu dife-
rite forme de înapoiere mintală.
în dorința de a veni în ajutorul
acestor subiecți, au fost create
diverse metode și procedee edu-
cative, care să le ușureze situația,
și care să-i apropie cit mai mult
posibil de omul fără deficiențe.
Tehnica modernă este din plin
folosită în construirea unor in-
strumente, dispozitive, echipa-
mente, care coroborate cu proce-
deele educative contribuie la re-
ducerea gradului de deficiență
sau la facilitarea proceselor de
compensare. Educația deficien-
ților se face în instituții speciale,
unde se realizează pentru copil
un învățămînt adaptat infirmi-
tății respective, iar pentru adult
se depun eforturi în vederea re-
adaptării lui la o nouă profesiune.
Prin extensie, handicapată este
considerată orice persoană care
este pusă într-o situație foarte
dezvantajoasă ei.
HANTISĂ (POLTERGEIST),
denumire dată unor fenomene de
telekinezie (v.) constînd din acte
fizico (mișcări de obiecte, zgo-
mote) ce ar fi provocate numai
prin inducție psihică.
HAPTIC, termen introdus de
Revesz, desemnînd calitatea tac-
tului activ sau palpației, indi-
20*397

H
cînd ceea ce ține de modalitatea
tactilo-kinestezici.
HAȘIȘ, substanță extrasă din
cînepă indiana, drog inhalat prin
fumare. Produce euforie, ilari-
tate, stări confuze și extatice,
urmate de apatie. Prin intoxicare
se ajunge la destructurarea. per-
sonalității și demență. Avînd în
vedere urmările, h. constituie un
adevărat pericol atît din punct
de vedere al sănătății, cit și din
punct de vedere social.
HAZARD, fenomen întîmplă-
tor, ce este sau pare a fi impre-
vizibil, excepțional sau contin-
gent, în raport cu necesitatea
previzibilă. Cournot consideră că
h. este o intîlniye accidentală ce
pare a fi intenționată. G.V. Ple-
hanov interpretează h. ca între-
tăiere a două serii determinative.
Engels înțelege întîmplarea ca
o formă de manifestare a nece-
sității, o completare a necesității
ce-și croiește drum prin mulțimea
întîmplărilor. Pentru subiectul
cognitiv, h. apare ca un eveni-
ment „al cărui mecanism se com-
portă ca și cum ar avea o inten-
ție" (H. Bergson), de unde încli-
nația de a pune totul pe seama
norocului sau ghinionului. Poin-
care afirma însă că h. este o
măsură a ignoranței noastre iar
J. Jaures remarca că h. se pre-
zintă în antiteză cu rațiunea dar nu
poate fi înțeles fără rațiune. Mar-
xismul nu acceptă nici totala
reducție a h. la necesitate, ceea
ce naște fatalism, clar nici abso-
lutizarea h. care ancorează în
indeterminism. Problema este tra-tată, contemporan, prin încadra-
rea în seria fenomenelor aka,
torii, interpretate probabili-,T ir
aproximate cu ajutorul le<.',il,,,-
statistice, explicația fiind sir>. –
rată de teoria, jocurilor. J. IY,
get și B. Inhelder au studiat e\p.-
rimental, la copii, formarea <-:,,,
ceptului de h., folosind planin •
înclinate pe care bilele alinierau
într-una sau alta din diivrti<
ș.a. Subiecții ajung pe la 6 7ai,.
să aprecieze h. ca situîndu-se I,!
jumătatea de drum între ordii],.
și dezordine, ca fiind ceva ce ,,n–
zistă" la încadrarea în operați ii-
lor intelectuale. Piaget scrie
„ideea de h. o implică pe acer ,
de operație combinatorie, în care
faptul fortuit constituie o frac-
țiune completivă". Studiul moti-
vației prognosticurilor formulate
de subiecți în decursul expen-
mentului-joc demonstrează că gîn-
direa probabilistă se situează la
un nivel avansat al dezvoltării
intelectuale (U. Șchiopu, J. M.in-
zat).
HEBEFRENIE, (demență pre-
coce), formă tipică gravă, cu un
potențial evolutiv mai accentuai
al schizofreniei, care se caracteri-
zează printr-o evoluție nefavora-
bilă, prin tendința spre o demcii-
țiere profundă cu „tocire" afec-
tivă, comportament nerod (lăp-
pische Verblodung — Kraepelin),
incoerență și inconsistență accen-
tuată cu privire la toate valorile
sociale. Distinctiv, în tabloul cli-
nic este sindromul negativ de
discordanță și rapiditatea evo-
luției. Debutul h. este, în general,H
308insidios și progresiv, fiind foarte
frecvente formele de debut pseu-
donevrotic urmat de o rapidă
instalare a elementului discor-
dant manifest. Bolnavul trăiește
într-o stare de reverie, incapabil
de a se concentra, sau se lansează
în sisteme de ideație pseudoștiin-
țificăetc. în general h. se manifestă
printr-o absurditate comporta-
mentală, comportament pueril și
capricios, acte stupide cu o notă
de clovnerie, cu reacții emoțio-
nale inadecvate și nemotivate,
predominînd o euforie „vidă" și
neproductivă.
HEBETUDINE, stare de tul-
burare a conscienței ce se carac-
terizează prin dezinserția și înde-
părtarea bolnavului de realitate;
el oferă impresia că nu mai este
în situație (care i se pare străină),
că nu realizează și nu poate
stăpîni situația în care se află
(G. Ionescu).
HEDONISM (gr. hedone – plă-
cere), teorie antică, legată de
numele lui Epicur, ce impune
evitarea neplăcerilor de orice fel,
asigurarea unor condiții minime
în care acțiunile umane să aibă
numai satisfacții. Plăcerea per-
sonală ar fi unicul scop al activi-
tății și comportamentelor umane.
Principiu preluat de psihanaliză.
HEMERALOPIE, defecțiune a
vederii, numită popular „orbul
găinilor", constînd din absența
capacității de vedere crepuscu-
lară și nocturnă, datorită blocării
congenitale su.i survenite a siste-
mului baitonașelor din retină,
în condițiile funcționării norma-
le a vederii diurne prin interme-diul sistemului conurilor. H. poate
fi datorată și avitaminozei A.
HEMIANOPSIE, formă de a-
gnozie vizuală pentru jumătate
de cîmp, considerat pe verticală
sau orizontală.
HEMIOPIE, restricție a ve-
derii unei părți laterale a cînipu-
lui vederii binoculare, rezultată
din defecte ale sensibilității arii-
lor retiniene sau proiecțiilor cen-
trale.
HEMIPLEGIE, defect al moti-
lității, caracterizat printr-un de-
ficit parțial sau total al posibi-
lității de a efectua mișcări volun-
tare ale membrelor unei jumătăți
a corpului. Pareză sau paralizie
a unei jumătăți a corpului, dato-
rită afectării emisferei cerebrale
opuse sau a căilor de acces către
aceasta.
HEMISOMATOGNOZIE, sen-
timentul absenței unei jumătăți
a corpului, convingerea inexis-
tenței acesteia, în ciuda contro-
lului vizual.
HERMAFRODITISM, prezen-
ța organelor genitale de ambele
sexe la același individ. Ginan-
drii sînt subiecți feminini cu carac-
tere masculine, iar androginii
bărbați cu aparență feminină. La
om h. este cu totul excepțional
(anomalie, monstruozitate),în timp
ce la specii inferioare de animale
este răspîndit (ca și la plante).
HERMENEUTICĂ^ disciplină,
dezvoltată, inițial înăuntrul teo-
logici și apoi preluată de filosofic,
care se ocupă ele interpretarea
textelor saturate de simbolică,
analogii, abstracțiuni, in vederea
dezvăluirii sensurilor lor ascunse,
309

II
H
hi logica și epistemologia con-
temporană cuvîntul desemnează
disciplina înțelegerii și interpretă-
rii informației științifice.
HETERONOM,' rezultat din-
tr-o altă lege sau dintr-o cauză
externă. Opus autonomiei. J'i.i-
get constată că în dezvoltarea sa
morală, copilul trece de la lieie-
roiiomie, CÎJHI normele se impun, i
se comandă și el se supune lor,
numai atîta timp cît este con-
trolat, la autonomie morală, ba-
zată pe necesități interne si pe
raționament moral.
HIBERNARE, fenomen do că-
dere într-un somn profund cu
reducerea proceselor organice și
hipolcrmic la unele organisme în
cursul iernii. Se poate provoca
artificial la om în scopuri tera-
peutice.
HIDROCEFALIE, mărire a cra-
niului prin creșterea anormală a
cantității de lichid cefalorahidian.
HILOZOISM (gr. hyh – sub-
stanță, materie, zoe — viață), ve-
che și desuetă doctrină ce susține
că întreaga materie, inclusiv cea
anorganică este dotată cu viață
și chiar cu atribute psihice.
HIPERACUZIE, acuitate audi-
tivă superioară, ieșită din comun;
subiectul înregistrează cele mai
slabe sunete. Opus hipoacuziei.
HIPERALGEZIE, exagerarea
sensibilității dureroase, caracte-
rizate prin scăderea pragirui și
asocierea cu tonalități afective
din cele mai neplăcute. Opu.-;
hipoalgeziei, ce semnifică o rela-
tivă insensibilitate nlgieă.
HIPEREMOTÎVITATE, reacti-
vitalo emoțională cwigerată; seiKniiK.v prin manifestări ea: pa-
loare sau roșcată, tremurat uri.
palpitații, inhibări. Opus Iiit-,-.
i moliiitălii.
HIPERENDOFAZIE, exagerai,
a limbajului interior, ce tind'' :,,
.se sonoi izeze și să st: obiectiv.-
similar halucinației.
HIPERESTEZIE, creștere a in
teusității senzațiilor și percep!;,
lor datorită coboririi pragului MU
z'U'ial, care determină o supra ;t w
sibilitate la excitanți subliminil,
care pînă atunci nu erau pei.;–
j'uți sau care erau percepuți aii.i-
vat in funcție de imensitatea !-•;.
Astfel, persoanele respective su-
portă mai greu nu numai atin-
gerea cutanată, dar și zgomotele.
lumina ele. Se întilnește in ie-
noada de surmenaj, de supra;'. .li-
citare nervoasă și fizică, in sta-
diile prediomale sau de debut ai<
bolilor infecto-contagioase, în de-
butul unor afecțiuni psihice.
HIPERKINEZIE (gr. hiper –
peste, k inc in — a se mișca), ter-
men folosit într-o dublă accep-
țiune: a) în neurologie prin li.
se înțelege un sindrom carac'.
rizat prin apariția unor mișcai;
involuntare, cum sînt, de ex..
ticurile; b) în psihiatrie termenii!
de h. este folosit pentru a desemna
o activitate motorie exagerată
debordantă și nemotivat continuă
HIPERMETROPIE, defect ana-
tomic al vederii, datorită fapt'.i'in
că diametrul anterioposterior ,[l,
globului ocular este mai scurt deci -.
cel normal. în acest caz im.i-
ginen se formează înapoia ret im-i
(,,vedere lungă"). Defectul poatefi corectat prin ochelari cu len-
tile biconvcii'.
HIPERMNE^SE, predispoziție
exagorată, pînă la patologic, de
masivă și insistentă aducere amin-
te, aceasta depășind cadrul nece-
sităților firești; patologic li. se
dezvoltă în cîmpul obsesiilor și
fobiilor; opus hipomneziei, în caic
funcția reproductivă a memoriei
este slăbită.
HIPERPROSEXIE, tulburare
predominant cantitativă a aten-
ției (DIȘPROSEXIE), caracte-
rizată prin exagerarea orientării
selective a activității de cunoaș-
tere. H. îmbracă un aspect ge-
neral în stările maniacale, refe-
rindu-se la întregul aspect com-
portamental sau prezintă o mani-
festare de mai mică amplitudine,
în stările de excitație sau de into-
xicații ușoare. In majoritatea
cazurilor însă, h. au un caracter
selectiv, manifestîndu-se cu pre-
dilecție într-o anumită sferă a
vieții psihice, sau sub un anumit
conținut ideativ. Astfel, la melan-
colici, h. este îndreptată în spe-
cial asupra ideilor depresive, iar
la cenestopați și ipohondriei,
este orientată asupra fenomeno-
logiei somatice, dezvoltate de
acești bolnavi. H. la deliranți
este legată în special de tema deli-
rului. Gradul cel mai înalt de h.
este manifestat de fobiei și obse-
sionali. H. poate interesa atit
atenția voluntară cît și cea invo-
luntară.
HIPERPROTEJARE, atitudine
de grijă excesivă și protejare
maladivă a părinților f.".țâ de copiii
lor, ceea ce duce la nedezvoltareaindependenței acest.ua. la n hiper-
trofiere a trebuințelor, și gene-
rează inevitabil conflicte. II. s<
poate manifesta și față de tineri
sau adulți.
HIPERTIMIE, exagerare a to-
nusului afectiv. H. maniacalii,
cu euforie, jovialitate, expansivt-
tate; h. dureroasă, cu depresii și
anxietate: me'anco'ie.
HIPERTIROIDIAN, tip carac-
terizat prin excesivă producție
de secreție a tiroidei, mai precis
a hormonilor iodați tiroidieni.
Manifestări psihologice: insomnii,
hipercxcitabilitate, exaltare, emo-
tivitate exagerată, iritabilitate, in-
stabilitate, stări haiucinatorii mi-
nore, pe un fond de pierdere în
greutate și tahicardie, — prin me-
tabolism crescut.
HIPNAGOGIC, calificare a stă-
rilor de somnolență ce preced som-
nul și cînd pot apărea imagini de
tip halucinatoriu, fără ca subiec-
tul să le acorde credit. Există
imagini li. ce, nu țin de vise, în-
trucît subiectul nu este în stare
de somn. Stările h. pot fi totuși
considerate ca intermediare între
vigilitate și somn.
HIPNAPOMIC, denumirea stă-
rii de fază hipnotică, care sur-
vine în timpul trezirii (faza de
trecere de la somn la veghe). în
această fază pot apare imagini
haiucinatorii.
HIPNOPEDIE, disciplină (apă-
rută recent) care se ocupă, după
V. Eliznicenko, de „introducerea
și fixarea informației în memoria
omului în timpul somnului natu-
ral" , întrucît în diverse faze ale
somnului se menține o anumită
311
3J0
M.

H II
receptivitate față de stimuli. O
povestire șoptită la urechea uimi
subiect ce doarme va putea fi ulte-
rior recunoscută de acestei, iară
ca el să poală preciza în ce con-
diții a mai auzit-o. După primul
război mondial, A. Sviadaș, în
I.R.S.S., și H. Gernsback, în
S.U.A., au făcut demonstrații
concludente asupra învățării în
timpul somnului. Cercetările ulte-
rioare (Ch. Simon, \V. Emmonds,
B. Kurtis, V. Kulikov, V. Zuhar,
1. Pușkina, V. Bliznicenko ș.a.)
au dovedit posibilitatea relațiilor
hipnopedice, dar numai în anu-
mite condiții și în anumite limite.
Cele mai potrivite pentru învă-
țarea hipnopedică sînt primele sta-
dii ale somnului: somnolența, som-
nul superficial și somnul nepro-
fund. Nu se recomandă practi-
carea masivă a inducțiilor hipno-
pedice, acestea, prin efecte cu-
mulative, putînd produce pertur-
barea funcțiilor firești ale som-
nului. Subiecții induși trebuie aleși
dintre cei mai sugestibili și antre-
nați specific pentru a se „racor-
da" la informarea hipnopedică.
Se formulează o serie de cerințe
și față de limbajul utilizat: fraze
scurte, accent pe predicate, adre-
sare în stil de comandă, dar into-
nația calmă, specifică amintirii,
înregistrată la magnetofon „lec-
ția" se emite cu o intensitate mij-
locie. Sarcinile de învățare pe
care și le propune h. în condiții
latente, cînd subiectul nu poate
fi deplin activ, sînt legate de pro-
cesul de învățare din stare vi-
gilă și activă, fiind complementareacesteia. După N. TniH>iV-e>- •,
V. Gheorț;hiu ș.a. li. este iui „pi..-
cedeu complementar al invirăr i,
facilitînd automatizarea r>rn in. ,.
rilor și dobîndirea de noi depnn.
dori". H. ca tehnică a învăț,n:
se restrînge la sarcini repetitiv ••
de consolidare reproductivă
cunoștințelor, rezervînd timpii
din stări vigile pentru sartin
majore de învățare. Totuși p.
căile specifice h. se pot adăugi
și noi informații, dar din cele in;>:
simple, cum ar fi semnificați;!
cuvintelor străine, date geogra-
fice și istorice, formule chimici-.
HIPNOZĂ, stare indusă arti-
ficial, asemănătoare somnului, pro-
vocată prin sugestie sau pe alic
căi (ex. fixarea unui obiect stră-
lucitor). Subiectul hipnotizat ră-
mînc în relații de comunicare cu
inductorul și, în anumite liniile,
execută comenzile acestuia. Deci
„somnul" este parțial, persistînd,
după cum arată Pavlov, anumite
puncte de veghe. Efectul hipno-
tic este de regulă explicat prin
forța reglatorie a cuvîntului, prin
sugestibilitatea subiectului (de re-
gulă isteroidal, dar nu exclusiv)
și după unele opinii, și printr-n
dotație specifică a hipnotizorulm,
care ar dispune de o anumita
forță prin care s-ar impune.
Ipotezele lui Messmcr despre mng-
netism, animal, fluide etc. au
căzut în desuetudine. Dacă există
o componentă specială a relații-
lor hipnotice, aceasta s-ar părea
să fie de aceeași natură cu cea im-
plicată în relațiile telepatice. Cer-
cetările mai noi au arătat că, clinpunct de vedere electrofiziologic,
h. se aseamănă cu starea de ve-
ghe Și ftu cu 'JCâ1'1"3- de somn. în
afara cuvîntului. un factor al
jj# ests monotonia. Charcot și
apoi E. Bleuler a introdus me-
toda h. în tratarea maladiilor
psihice (hipnoterapia). lUaiorov,
sila noi V. Gheorghiu au recurs la
această metodă pentru a studia
diversele nivele ale activității
nervoase, care prin h. pot fi izo-
late experimental. Ghiliarovski
și K. Platonov consideră suges-
tia de diverse grade, realizată prin
cuvînt, drept mijloc central al
psihoterapiei. H. este și un mij-
loc de analgezic. întrucît prin
h. se pot genera perturbări, agra-
vări ale maladiilor, aplicarea meto-
dei este rezervată medicilor spe-
cializați. Disciplina care se ocupă
de h. a fost intitulată hipnologie.
HIPOACUZIE, diminuare a ca-
pacității auditive. Termenul este
întrucîtva ambiguu, deoarece de-
semnează toate formele de scă-
dere a auzului, atît a celor ușoare,
discrete, cît și a celor severe.
în general, noțiunea este folosită
în cazurile acelor subiecți care
aud greu, care au auzul tulburat,
dar care pot distinge sunetele
suficient să înțeleagă cuvîntul
rostit. H. copilului poale influen-
ța negativ însușirea și folosirea
corectă a limbajului, iar mai
tîrziu — școlaritatea.
HIPOCAMP, circumvoluție ca-
re formează un arc de cerc ce de-
limitează corpii caloși și consti-
tuie la om partea principală arinencefalului; sediul unor reacții
instinctive și al unor reacții afec-
tiv* primare.
HfPOESTEZIE, scădere rela-
tivă sau gravă a ansamblului
sensibilității generale sau a sensi-
bilității unora dintre organele
de recepție, prin creșterea pra-
gurilor senzoriale.
HIPOFIZĂ (GLANDĂ PITl'-
ITARĂ), glandă cu secreție in-
ternă din regiunea hipotalamicâ,
care prin secreții hormonale asi-
gură reglări organice de mare
importanță cum sint: creșterea,
dezvoltarea sexuală, funcționa-
rea și reglarea altor activități
endocrine. Interacțiunea dintre
hipofizâ și centrii nervoși ai hipo-
talamusului este realizată prin
secreții „endocrine" speciale aie
neuronilor (neurohormoni) și mij-
locită de un sistem port de capi-
lare, descoperit de anatomist ii
români Fr. Rainer și Gr. T. Popa.
HIPOMIMIE, încetinire (sau dis-
pariție) a mișcărilor periferice ale
expresiilor emoționale, diminuare
a reacțiilor mimice ce acompani-
ază comportamentele obișnuite.
HIPOPROSEXIE, diminuare a
orientării selective a activită-
ții de cunoaștere. H. face parte
tot din categoria disprosexiilor
(tulburări cantitative ale atenției),
putînd fi de intensitate variabilă
și ajungînd în stările confuzio-
nale grave chiar la aprosexie.
H. se întîlnesc de obicei în stările
de surmenaj, astenie, irascibi-
litate și anxietate. H. se întîl-
nește de asemenea în toate stă-
312313

II
rile dr insiilicienl a dezvoltai <•
cognitivă (oligofrenn). ci sa iu
î-tănjjt; d« deteriorare t'.igtutiv.A
(l>rodemcnte si demente). H. se
manifestă în grade variabile, în
toate stările confuzionale. aces-
tea fiind în directă legătură cu
starea de trezire corticală sau me-
zodiencefalică. în schizofrenii, h.
îmbracă un caracter special, da-
torită comutărilor motivaționale
incomprehensibile ale acestor bol-
navi.
HIPOTALAMUS, zonă cere-
brală situată în regiunea ventrală
a diencefalului (la baza creierului).
Participă la reglarea proceselor
vegetative prin intermediul unor
structuri nervoase (orto și para-
simpatice) și endocrine (hipo-
fizare).
HIPOTIMIE, diminuare a tonu-
sului afectiv. Este caracteristică,
după unii autori, stărilor schizo-
frenice; opus hipertimiei, în care
intervine exaltarea afectivă, eu-
foria sau depresia profundă.
HIPOTIROIDIAN, tip caracte-
rizat prin slaba funcționare a
glandei tiroide, de unde lentoare,
apatie, inexpresivi tate, înclinație
spre insensibilitate; opus hiper-
tiroidianului, care este energic,
hiperemotiv, agitat.
HIPOTONIE, stare de slab to-
nus muscular sau nervos; opusa
hipertoniei.
HISTERIE v. ISTERIE
HISTOGRAMĂ, reprezentare
grafică a valorilor obținute într-o
cercetare statistică; pe orizontalăsini trecute categorii SMI v.ni
ante, liecveuțj variant1 loi , i,
reprfY.i'jit.iyi. pun coloane viit
cale, înălțimile lor fiind prnpoi-
ționale cu frecvența. Distribuții,
astfel reprezentată, poate fi uni-
modală, bimodală, în S, in I
in U etc; de ex., dacă Ț>I-J:• 1,.
reprezentăm rezultatele unei i i
o'tări de opinie publică, o h. i',
V indică curente de opinie o|.'i
se și, relativ, tot atit de pulei-
n i ce.
HOBBY, termen american, făr.i
întrebuințare științifică, prin ra-
re se indică o ocupație extrapro-
fesională, susținută de pasiune, in
care subiectul își investește dis-
ponibilitățile sale creative, con-
sumîndu-și agreabil timpul liber.
HOLISM (gr- holas – întreg:,
teorie după care întregul esîe
întotdeauna primordial, mai mult
și altceva decît suma părților.
în psihofiziologie este reprezen-
tată de C. Lashley. în filosofie
reprezintă o variantă de „perso-
nalism".
HOMEORHEZIS, lege a dez-
voltării desemnînd echilibrări și
reechilibrări progresive.
HOMEOSTAZIE, termen apar-
ținînd lui \V. Camion și care de-
semnează tendința organismelor
de a menține constanți parametn;
mediului intern, restabilindu-le ni-
velul atunci cînd acesta este per-
turbat. Fenomenul fusese remar-
cat și de Claude Bernard. In sen;
psihologic, se referă la orice com-
portament care conferă ființeH
314vii, din nou, un echilibru per-
turbat. Stările do trebuință se
declară în urma perturbării h.
iar după restabilirea acesteia in-
tervine reducția de tensiune (('.
Huli)- Totuși, unele trebuințe se
declară anticipativ iar viața esle
o împletire de h. și evoluție. Xn
orice adaptare sau reglare este
homeostatică Cannon deosebind
si reacții de emergentă ca cele din
ceea ce s-a numit slress (\\).
HOMEOTERMIE v. IZOTEk-
MIE
HOMINIZARE (IIUMAXIZA-
RE), proces al devenirii omului
sub raportul tuturor însușirilor
sale definitorii. Include antropo-
geneza dar se referă și la perioada
de după apariția speței umane,
purtînd asupra etapelor pro-
cesului de emancipare culturală
a omului în condițiile istoriei,
asupra adîncirii și ascensiunii
fenomenului de personalitate prin
asimilarea și crearea de valori,
între h. și socializarea omului
fiind raporturi foarte strînse. H.
poate fi concepută ca un capitol
sintetic al antropologici culturale
și al psihologiei istorice. Procesul
h. este continuu și poate fi tra-
tat și prospectiv.
HOMOSEXUALISM, relații
sexuale efective, dar anormale,
între reprezentanți ai aceluiași
sex (pentru cazul în care partene-
rii sînt femei: lesbianism; pentru
relațiile între un bărbat și un
copil: pederasiie).
HOMUNCULUS, figură um.ină
miniaturală prin care. în mituristrăvechi, era reprezentat spiri-
tul, considerîndu-se că sălășlu-
iește real în corp și-1 conduce.
Denumire, dată de \v. Penfield
(IM7) proiecției corticale pro-
prii jceptir-som a toestezice, în ini-
cit din schematizarea ei rezultă
o figură umană cu trunchiul
redus și cu membrele, buzele și
degetele amplu reprezentate, in
funcție de densitatea receptori-
lor din aceste zone.
HORMISM, curent psihologic,
dezvoltat de \V. McDouciall (1928),
pi'in care se susține dirijarea com-
portamentelor umane prin in-
stincte, prin forțe motivaționale
primare, impulsive, denumite hor-
mc.
HORMON, substanță chimică
elaborată de celule, țesuturi M
organe speciale (glande endo-
crine) cu rol de mesager chimic,
destinat să funcționeze ca sti-
mul morfogenetic sau ca exci-
tant fiziologic și psihic.
HOROPTER, 'concept teoretic,
introdus de Helmholtz, semni-
iicînd locul geometric al puncte-
lor corespondente din cele două
retine. Explică fuziunea celor
două imagini retiniene și vede-
rea în relief.
HOSPITALISM, modalitate a
creșterii unui individ în condi-
ții de spital, sanatoriu, orfelinat,
în condiții de lipsă a relațiilor
afective cu mama sau persoanele
care-1 îngrijesc; de aici, inadap-
tare la condițiile dificile a.le vieții,
iiv iparitate de idrnt il'icare eu
alții, lip.-,ă de rezistentă fală de
315

DICȚIONARELE ALBATROS
H
solicitări biologice și psihice du
tip obișnuit.
HULIGANISM, încălcarea con-
tinuă și flagrantă a normelor de
conviețuire socială. H. prcsupunu
dominarea impulsivității asupra
controlului rațional și constă din
comportamente dezordonate, scan-
daloase, provocatoare în cadrul
social. Condamnarea h. se reali-
zează prin oprobiul public, dar
și prin aplicarea legilor juridice.V. COMPORTAMENT DEVI Y\T
HUMANIZARE v. IIOM1N1-
ZARE
HUMANOLOGIE, denumire d.i.
tă de noi științei multidisoipli-
nare despre om, considerat L.,
sistem unitar biopsihosocial. IVi,.
tru a desemna știința unit,117,
despre om, termenul de H. esl..-
mai potrivit dccît cel d'- antrop.,-
1 igie care se referă, de regula,
la aspecte biologice.I
IATROGEN, caracteristică eti-
ologică a unei maladii de a ti
produsă sau agravată prin suges-
tie pe cale psihogenă de către
medic, tratament sau condițiile
spitalizării. Babinski (1908) a
arătat că medicii care căutau
simptome specifice ale isteriei
(anestezii, giobus istericus etc.)
puteau produce aceste fenomene
prin sugestie. Pentru evitarea
perturbărilor este necesar ca me-
dic ii să se abțină de la atitudini
și expresii exagerate, de la orice
m suri care ar putea genera suges-
tii maladive sau traume.
ICONIC, ceea ce este reproduc-
tiv-figurativ; caracteristică a
imaginilor de a fi simboluri „mo-
tivate" în sensul izomorfismului
accentuat dintre semnificant (ta-
bloul sau modelul imagistic) și
obiectul sau relațiile semnificate.
Se deosebește de simbolurile con-
venționale și arbitrare cum sînt
cuvintele ce nu seamănă prinforma lor cu realitățile pe care Io
desemnează.
ICTUS EMOȚIONAL, bruscă
scădere a tonusului conștient sub
influența unei emoții puternice,
liste însoțit de o inhibiție motorie
totală, de un blocaj emotiv sau
(și) intelectiv. Prin i. amne:ic
se înțelege o tulburare bruscă
și tranzitivă a memoriei, după
care subiectul se restabilește com-
plet.
ID v. SINE.
IDEAL, model de perfecțiune
umană, morală, estetică, socială
sau de alt ordin la care subiectul
sau o colectivitate aderă și către
care tinde spre a-1 realiza ca pe o
valoare supremă. J. Piaget scrie:
„noi numim ideal orice sistem de
valori ce constituie un tot, deci orice
scop final al acțiunilor". Ceea ce
încă nu există, dar poate fi cel
puțin parțial realizat întrucît re-
prezintă motivul central și su-
prem pentru un subiect individual
317
.JL

I
-••iu <:<li:c\ iv. A. Viilor a introdus
conceptul de eu i. sau d" imagine
i. despre siu\ în viața tuienîoi,
i., configurat in imagine sau for-
mulai prin idei, presupune o capi-
t ilă opțiune valorici și stabilire 1
unui program de viații în care i.
reprezintă o „stea călăuzitoare".
1. rezultă din experiența raportu-
rilor cu oamenii, din cunoaștere,;
vieții marilor personalități și din
meditații asupra vieții și pro-
priei persoane. Keprezentînd o
decisivă forță spirituală, i. are
o structură complexă în care noi
distingem: a) sensul vieții, direc-
ția în care se orientează persoana;
b) semnificația vieții, însemnă-
tatea ce i se acordă acesteia și
nivelul de aspirații; c) scopu! v'.c-
ții sau obiectivul întregii exis-
tențe personale; d) modelul idea-
lizat sau i., care este urmat, pa-
sionat și consecvent.
IDEALIZARE, proces de re-
ducere la o schemă abstractă
și de optimizare a schemei, în-
trucît sînt înlăturate unele con-
tingențe cu efect negativ și sînt
relevate însușirile și posibilită-
țile de ordin pozitiv. Tratare
în plan ideal, de principiu, a unor
obiecte și fenomene și examinarea
lor teoretică, fără a ține seama
de unele condiții restrictive, con-
crete (de ex., utilizarea ideală
a resurselor creierului uman).
IDEAȚIE, proces psihic spon-
tan de apariție și dezvoltare prin
filiație asociativă a ideilor; con-
ținut al funcționării discursive
a gîndirii. în înlănțuirea ideilor
se intercalează și imagini. Sino-
nim cu jocul de idei. într-o formăin unanormală i. se <on->tata
'.•Un patologic mm e-e d'iuu!
Hnt idc(iiiou:i!i otimuhi (.<• ț>r
fluc reacții prin mediația unor
idei asociate.
IDEE, produs intelect 11.d MI
1111 cuiținul general realizat LI
iiiniă abstractă; în lucrări filo-
sofice mai vechi termenul se folo-
sește și cu înțeles de reprezei;
(are sau interpretare a unei :-MI
zații; în uzajul psihologici con-
temporane, i. este opusă imagi-
nii intuitive și are mai mult mi
conținut de ghid, noțiune, c-m-
cept, concluzie, soluție. Intrueii
i. exprimă și actul intelectual,
intenția, proiectul, se acceptă o
deosebire de concept în sensul
subliniat de Lenin a conceptu-
lui raportat la realitate, a unității
dintre concept și realitate. !.
este „coincidența (acordul) con-
ceptului cu obiectivitatea". Te-
za despre i. înnăscute, de origine
platoniciană, a fost de mult timp
infirmată și scoasă din circulație.
Toate i. sînt dobîndite și formați'
în procesul dezvoltării psilioeul-
tnrale. Omul se distinge prin ra-
pacitatea sa ca pe baza cunoștin-
țelor acumulate și prin recombi-
narea lor să formuleze noi i.
IDEE-FORȚĂ, expresie folo-
sită de A. Fouille, semnificind
proprietățile dinamice ale id'-ii
de a acționa în anumite cornii::!
ca forțe. în sens individual, i.-'i.
se identifică cu convingerile, ide-
alurile, principiile, deci acele HM
ce sînt valori puternic anmrai-
emoțional. La nivel soci ii si;::
i.-f. valorile ideologice. Aiarx a
exprimat lapidar situația: d<_- iu-
318I
dată ce cuprinde masele ideea
devine o forță materială.
IDENTIFICARE, operație lo-
gică de recunoaștere a unui con-
ținut general într-un fapt parti-
cular sau de stabilire a unor coin-
cidențe de structură. în teoria
modernă a percepției i. denumește
cea de-a treia fază a procesului,
echivalentă cu recunoașterea (For-
gus) și comporlînd mecanismele
acesteia. în teoria persoanei, i.
este o acțiune psihică interper-
sonală de transpunere afectivă
a unui subiect în situația celui-
lalt; confundarea de aspirații și
trăiri. Termenul este tot mai
mult utilizat în sens psihanalitic
precizat de Laplanche și Pon-
talis astfel: „Proces psihic prin
care un subiect asimilează un
aspect, o proprietate, un atribut.
al altuia și se transformă total
sau parțial după modelul acestuia.
Personalitatea se constituie și di-
ferențiază după o scrie de identi-
ficări". După X. Sillamy, pertur-
bările de i., datorate de pildă
disocierilor familiale, antrenează
formarea de tulburări caracteriale.
X. Poote consideră câ autoiden-
tificarea reprezintă și o bază
pentru motivare.
IDENTITATE, dimensiune cen-
trală a concepției despre sine a
individului, reprezentînd poziția
sa generalizată în societate, de-
rivînd din aparteneța sa la. gru-
puri si categorii sociale, din sta-
tutele și rolurile sale, din „amor-
sările sale sociale" (Al. Kuhn).
După S.F. Ascli: „persoana are
o identitate pentru sine însăși șialta pentru alții… a avea o iden-
titate implică, în afară de faptul
că știu cine sînt. și faptul că și
ceilalți mă cunosc ca aceeași per-
soană". I. este produsul și condi-
ția conștiinței de sine care, la
rîndul ei, se dezvoltă in unitate
cu conștiința de lume.
IDEOLOGIE, originar, studiu
al ideilor, deci teorie. In secolul
nostru termenul este echivalent
cu cel de concepție, sistem de
idei generale îndeplinind un rol
decisiv în orientarea asupra lumii
si diverselor sectoare ale existen-
ței sociale, efectuind funcția de
autoregla] social. Fac parte din
i. acele cunoștințe teoretice, con-
cepte, opinii prin care se efectu-
ează reglajul sistemului social sau
al unei laturi a acestui sistem, d"ei
fiecare componentă sau relație
ideologică este, în același timp,
și o valoare de ordin filosofic,
politic, juridic, moral, estetic,
etc. I. este compartimentul supe-
rior al conștiinței sociale. Cităm
din Micul dicționar filosofic: „to-
talitatea ideilor și concepțiilor
care. reflectă intr-o formă teore-
tică, mai mult sau mai puțin
sistematizată, interesele și aspi-
rațiile membrilor unei clase sau
unei pături sociale, determinate
de condițiile obiective ale exis-
tenței acesteia, și care servește
la menținerea și justificare;!, hi
consolidarea sau la. sehimb.irea
relațiilor socialo existente". I.
izvorăște dintr-o infrastructură
socio-economică și face parte din
suprastructura in care sînt inte-
grate și instituțiile corespunză-
319

I
tor diferitelor laturi ale i. Dezvol-
tarea i. revoluționare și umaniste
întemeiată pe marxism își asi-
milează cele mai avansate valori
ale cunoașterii științifice și cul-
turii. La nivelul persoanei și al
grupului, însușirea unei astfel de
i. contribuie la dezvoltarea con-
științei, mai ales sub raport axio-
logic. Sub dubla influență a rela-
țiilor socialiste și a i. se dezvoltă
atitudinile definitorii pentru omul
nou.
IDE0M0TRIC1TATE, originar,
dirijarea motricitatii prin idei;
uzual, activitatea discretă, im-
plicînd microcontraclii și micro-
yelaxăi'i musculare coordonate ca-
re însoțesc involuntar percepția
și mai ales reprezentarea mintală
a actelor motorii și de asemenea
limbajul intern. C. Jackson a
constatat că vorbirea în gînd este
însoțită de i. corespunzătoare a
aparatului fonator. S-a constatat
și variabilități electrofiziologice
odată cu acte ideomotorii imper-
ceptibile în momentele în care
subiectul își imaginează că efec-
tuează anumite acțiuni. întru-
cît prin înregistrarea evoluțiilor
de i. se pot obține indicii asupra
acțiunilor gîndite de subiect, unele
persoane specializate în obser-
varea vizuală și mai ales tactilă
a actelor de i. pretind că pot
„citi gîndurile de la distanță".
Ideograma este curba ce rezultă
din înregistrarea 1. cu aj utorul
ideografului.
IDIOGLOSIE, vorbire neinte-
ligibilă din cauza omisiunii unor
sunete, a unor interversiuni și
substituiri.ID1OGRAFIC, ceea, ce repre,lll!:i
singularul, unic, exclusiv si Li|
atare irepetabil. Asemenea' iii;,,.
inului, expresie ce cxis(;i Jiuiii.ij
într-o anumită limbă, și aie M;,
sens intraductibil. G. Allpo; i |,,.
losește termenul de i. in e-i\!<i,,.
rizarea trasaturilor de pei>< >n,i h.
laie întrucit acestea par a f ex-
clusiv individuale și deci – e.n;:
rămînem la nivelul deseripliv –
nu sînt subsiimabile unui nunn-
generic. Așa cum se prezintă nV
ex. încrederea in sine, sociabili-
tatea etc. la un anumit individ,
nu se prezintă la nici un altul.
I. întrucît e singular nu poate li
însă obiect de știință ci numai
de realizare artistică, literară.
Exagerarea opoziției dintre i.
și nomotetic trădează neînțelegerea
dialecticii: gcneral-particular-sin-
gular.
IDIOLALIE, limbaj inventat.
confuz și neinteligibil; formă a
dislaliei.
IDIOSINCRAZIE, reactivitate
anormală, constînd din sensibi-
lizarea la acțiunea anumitor fac-
tori chimici, fizici, biologici sau
psihici. De obicei se folosește ca
sinonim pentru alergie.
IDIOTIE (gr. idioteia — sim-
plitate, ignoranță), cea mai gravă
formă de înapoiere mintală (ne-
dezvoltare psihică). Testele psi-
hologice apreciază că bolnavul
nu depășește nivelul mintal al
unui copil normal de 2 ani. Su-
biectul afectat de i. este lipsit
total de înțelegere, posedă un
limbaj elementar, redus la emite-
rea unor sunete sau a unor cuvinte
izolate, este incapabil să se auto-conducă, să se apere de eventualele
pericole si chiar sâ ce hrănească.
De aceea, el are nevoie de o per-
manentă îngrijire și supraveghere.
Beneficiul educației esfe minim.
Acolo unde se poate, se depun
eforturi spre realizarea unor de-
prinderi elementare Ale a se păs-
tra „curat", de a se hrăni singuri.
I. este, de obicei, congenitala și
însoțită de deficiențe fizice.
IDONEISM (lat. idoneus – apt,
capabil de), denumirea doctrinei
epistemologice relativiste și neo-
rationaliste, dezvoltate do F. Goii-
sath și discipolii săi. în opozi-
ție cu apriorismul și rigiditatea
speculativă, i. este mereu deschis
la experiență. I. după promotorul
ei, este acea filosofic „care acceptă
să-și confrunte în fiecare moment
principiile cu ansamblul experien-
ței noastre; care, din principiu,
recurge la controlul cunoașterii
celei mai evoluate și se străduiește
constant să formuleze teoria cu-
noașterii idoneiste după gîndirea
cea mai exigentă, adică după
gîndirea științifică". Principiile
de bază ale acestei concepții
afirmă: a) caracterul sumar al
adevărurilor și continua evoluție
a ideilor; b) constituirea cunoaș-
terii, nu pornind de la norme
fixe ci prinlr-o continuă reorga-
nizare și reinterpretare în raport
cu datele experienței (V. Tonoiu).
IERARHIE, caracteristică a
oricărui sistem (social, psihic,
biologic) de a fi structurat pe
mai multe nivele dispuse pe verti-
cală și afiate în interacțiuni de
supraoidonare și subordonare. I.
semnifică relația între superiorși inferior, reinție de comandă
ii 'uiMiuere (Janct), dar nu și
IJiă rerui'-Ti!_i d>' li inferior la
superior. I. nu wi' deci liniară ci
inleracționistă. dar pn supune o
ordine verticală a dominantelor,
în psihologie, conceptul de i.
este larg utilizat în considerarea
nivelelor de integrai',1 a coneeple-
l.ir în clasificarea motivelor si
sentimentelor, în dispunerea com-
partimentelor de conștient, sub-
conștient și inconștient, în ordo-
nare;' valorilor etc.
IEȘIRE (engl. ou/put), desem-
nează acțiunea unui element nsu-
pra altor elemente ale sistemului
sau acțiunea sistemului asupra
mediului prin intermediul pre-
lucrării informațiilor de intrare.
Informația de la i. unui sistem
sau subsistem este purtată de
semnalele sau mărimile de i.
Există o anumită corelație între
intrările și i. sistemului exprima-
tă, în cazuri speciale, de „funcția
de transfer". Conexiunea directă
reprezintă un transport de sub-
stanță, energie sau (și) informație
de la intrare spre i., iar conexiu-
nea inversă — un transport de
informație de la i. spre intrare.
Tendințele de decalare a mărimi-
lor de i., față de variația în timp
a mărimilor de intrare, este redusă
de conexiunea inversă negativă
și amplificată de conexiunea in-
versă pozitivă. La om, prin inter-
mediul funcției de transfer, (ope-
rator uman general) se realizează
prin convertirea valorilor mări-
mii de intrare. Sub impulsul
constelației motivaționale infor-
320 21 — Dicționar de psihologie321

rmția este prelucrată și valorifi-
cată pe baza, matrițelor logice.
IGIENA MUNCII, ramuri me-
dico-psihologică, compartiment al
psihologiei muncii, ce se ocup/i
de influențele condițiilor fi/iee
de muncă asupra muncitorului
(acțiunea vibrațiilor, zgomotului,
temperaturii înalte ele). In scopul
conservării și valorificării supe-
rioare a capacității de lucru i.m.
prescrie recomandări asupra con-
dițiilor optime de muncă în dife-
ritele sectoare ale producției:
siderurgie, industria construc-
toare de mașini, industria chimică,
transporturi etc.
IGIENA MUNCII INTELEC-
TUALE, disciplină ce se referă cu
deosebire la mijloa~ele de evi-
tare a surmenajului și eforturilor
iraționale în activitatea de învă-
țare școlară și în munci intelec-
tuale în genere. în preocupările
i.tn.i. intră nu numai criteriile ge-
nerale de igienă dar și probleme ale
odihnei active, ale organizării și
distribuirii pauzelor ca și altele
de raționalizare a muncii inte-
lectuale, cum sînt timpul de
lucru în raport cu vîrsta (după
Pratusevici, de 5 ore pentru
școlarul mic, 7 — 8 ore pentru
preadolescent, 8 — 9 ore pentru
tînăr și mai mult de 10 ore
pentru adult), poziția corectă la
scris și lectură, alcătuirea ora-
rului, însușirea și utilizarea celor
mai bune procedee de studiu,
formarea intereselor cognitive și
științifice, apelul la mnemotehnică
ș.a., toate în vederea creșterii
randamentului oricărei munci in-
telectuale.IGIENĂ MENTALĂ, an-nublu
du cunoștințe, criterii, metode i
procedee de ordin medical, psi-
hologic și pedagogic \ izînd c.ot-
srrrurea stiiuituții minlah' și /••,;-
Iiicr, (i:;i:_!iira>nt ranthuiifnluliii i,i
(II li l/uh'U mtclt'i rlltl'â IM t:-l/,ii,'l
auruicv lAjului și a dc::vt>lU'u ii /• .i.
Iiice ((normale. I.m. pornește di- Ia
recomandările de raționalizare :;
alimentației, odihnei și efori ulm,
de asigurare a condițiilor < .plim.-
de ambianță și se ocupă, în om-
tinuare, de alternanța între ;!• –
tivitatea fizică și intelectuală,
de variabilitatea formelor de ac-
tivitate intelectuală desfășurate,
de organizarea optimă a activi-
tății școlare, administrative sau
științifice, atît din punct de vede-
re al eficienței procedeelor cît si
a bugetului de timp, de optimi-
zare a relațiilor interpersonale și
de serviciu și de eliminarea fac-
torilor care generează stress sau
surmena]. Competența i.m. se
extinde și asupra atmosferei cul-
turale, a luptei împotriva lite-
raturii și spectacolelor nocive, a
alcoolismului și toxicomaniei ele.
Principii ale i.m.: înalt randa-
ment în condițiile economicității
efortului, asigurarea adaptării so-
ciale cu maximă evitare a con-
flictelor, asigurarea securității in-
dividuale și sociale. Considerată
sub raport psihomedical, i.m.
urmărește trei categorii de obiec-
tive: 1) studiul cauzelor tulbură-
rilor și bolilor mintale și al dificul-
tăților în dezvoltarea intelectuală :
2) depistarea cazurilor de 1ulbu-
rn.ro mintală, consultații și asis-
tență psihomedicală; 3) infornui-
322rea largă, și măsurile în scopuri
profilactice.
ILUMINARE, sumă sau densi-
tate a căderii luminii pe o supra-
față măsurată prin joii. Prin
analogie cu percepția vizuală
în psihologia clasică, caracteri-
zarea efectului de conștiință clară.
Sinonim cu insight (engl.), ein-
sicht (germ.) sau momentul „aha"
(K. Biihler) din înțelegere și
rezolvare de probleme. Sub raport
cognitiv, i. înseamnă surprinderea
elementelor necesare ale relațiilor
dintr-o situație (problematică),
prin intermediul unui instantaneu
demers operațional. I. este deci
un moment de salt calitativ în
cunoaștere. H. Wallas a denu-
mit astfel cea de-a treia fază a
procesului creator, urmînd după
incubație sau germinație (V.
IMAGINAȚIE).
ILUMINISM (it. illuminismo —
epoca luminilor), în sens mai
vechi, doctrină centrată in jurul
conceptului de iluminare inte-
rioară pe căi iraționale, mistico
(Swedenborg); uzual, denumire a
secolului luminilor (Franța, Ger-
mania sec. al XVIII-lea) și a
mișcării declanșate do gînditorii
iluminiști pe linia combaterii
obscurantismului religios, a dog-
matismului și asupririi prin difu-
zarea adevărurilor științifice des-
pre natură, societate și om, pentru
libertate și ridicare culturală a
oamenilor. Lcnin arata că numai
pe baza transformării revolu-
ționare a societății se pot reali-
za idealurile de cultură și uma-
nism. Totuși i. a îndeplinit un rolde seamă în emanciparea cultu-
rală a maselor, în revoluția bur-
gheză democrată, în pregătirea
mișcării socialiste, in eliberarea
națională. La noi, i. a fost repre-
zentat de Școala ardeleană, de
generația de la 1848, de fondatorii
de școli românești Hcliade-Ră-
dulescu, Gh. Lazăr, Gh. Asachi
ș.a.
ILUZIE, tulburarea, mai mult
sau mai puțin pasageră, a pro-
ceselor reflectorii, finalizată cu
deformarea produselor acestora
(imagini perceptive, intelective,
stări afective, reacții motorii).
Tulburarea de tipul i. se înscrie,
cel mai adesea, în limitele norma-
lității, produeîndu-se prin îmbi-
narea particularităților obiective
ale ambianței în anumite situații:
condiții critice ale ambianței,
stări fiziologice critice (oboseală,
febrilitate, trecere somn-veghe sau
veghe-somn), durate reduse de
expunere a stimulului, influențe
ale condițiilor de lucru specifice
aparatelor psihofiziologice etc.
O parte din iluzii sint datorate,
în cea mai mare măsură, unor
fenomene de ambianță care fur-
nizează analizorilor informații e-
ronate (mirajele, care sint efectul
fenomenului de reflexie totală;
„frîngerea" unui obiect scufundat
în apă, care este efectul refracției;
iluziile meteorologice etc,). Kfcc-
tele deformatoare ale i. pot fi
contracarate prin explicarea, feno-
menului, adaptarea la situația
critică, formarea atitudinii critice
fjță de deformare, utilizarea unor
cadre de referință, etc. Gh. Zapan
21*323

a constatat că în activitatea
profesionala unele i., ce par a fi
generale, sînt înlăturate, datorită
exercițiului cotidian în măsuri
și manipulări (strungarul nu are
o serie de i. spațiale). Sînt situații
cînd i. constituie simptome ale
unor tulburări patologice de na-
tură somatică sau psihică. După
natura și nivelul produsului psihic
deformat, se distinge între i.
perceptive, mo/orii, inteleclive,
afective, mixte. Cele mai multe
studiate sînt i. perceptive, în ca-
drul acestora fiind cunoscute i.
optice, auditive, ponderale, haptice
(tactile), cutanate, gustative, olfa-
ctive, mixte. Dată fiind impor-
tanța efectelor lor asupra activi-
tății i. optice s-au bucurat de
cea mai mare atenție din partea
cercetătorilor. Dintre acestea, cele.
mai reprezentative sînt formele
ambigui și i. optico-geometrice.
Formele ambigui, numite și figuri
reversibile, nu prezintă distinct
figura (obiectul) și fondul per-
cepției, astfel că fiecare compo-
nentă — privită fix un anumit
timp — poate deveni alternativ
cînd figură, cînd fond; intervine
în acest caz fenomenul de reversibi-
litate. I. optico-geometrice constau
în modificarea proprietăților geo-
metrice ale figurii date — mări-
me, formă, direcție — cînd sînt
adăugate linii sau alte elemente
la figura de bază: intervin feno-
mene de contrast, inducție, ira-
diere, închidere în interiorul altor
figuri, supraevaluarea anumitor
parametri, transformări intramo-
dale, la nivelul analizorului vi.'uil
etc. Dam hi continuare citevaexemple de 1. perceptive. I. Miilh f
Lyer constă din faptul că don/.
linii egale, din care una avînd !
capete unghiuri deschise iar la alt,.
unghiuri cu liniile spre intern ••
par a fi inegale din cauza efeeli !.:
de cîmp comprimat sau dilat.ii
I. oculo-girală se referă la impre-,,,
tic deplasare a unui punct luinin.
în întuneric. I. lunii la ori.':
ce pare mai mare decît la zen-
din cauza unui efect de apărem.-
distanță mai mică la orizon:.
T. lui Aristotel constă din imprim
că între două degete încrucișai.
ce țin o bilă, în absența controlu-
lui vizual, par a fi două bile iiitm-
cît contractul se face cu părții'
exterioare ale degetelor care. '<!<•
regulă, nu ating un același obicei
IMAGINAȚIE, proces psihic se-
cundar, solidar și analog cu
gîndirea, de operare cu imagnr
mintale, de combinare sau c<-;–
s/rucție imagistică purtînd asiip>i<
realului, posibilului, viitorului și
tinzînd spre producerea noului
în forma unor reconstituiri intui-
tive, a unor „tablouri" mintal.',
planuri iconice sau proiecte. "YVumU
o caracteriza ca ,,facultatea de a
reprezenta în mod viu obiecte !-.-
sau facultatea de a inventa, d°-
a concepe". Th. Ribot definești-
i. ca ,,proprietatea pe tare o (i."
imaginile de a se asamb'a în tv:r-
binaiii noi". în psihologia con-
temporană, i. nu mai este referită
la actul elementar al reprez*vJărr
(v.) reproductive, deci la fixar.-.;.
și evocarea vie a unei experiei';;-
în forma imaginilor, ci este ii- -•
limitată ca pr; ees și prodn.- .<!
restructurării experienței, al de-
3241
imagini noi ce mideși îtitot'
una memoria este rezervorul i.pășirii ei prin im
aparțin memonei, t
una memoria este
Chiar atunci cind i. reeonMiuue
un real, pe baza unor descrieri
verbale, și a altor indicatori indi-
recți, ea nu se confundă eu aminti-
rea concretă întrueît nu rezultă
dintr-o percepție ei e^te o recon-
strucție, nouă cel puțin pentru
subiect. G. Baehelard remarcă:
prin imaginație, noi abandonăm
"cursul ordinar al lucrurilor. A
percepe și a imagina sint tot așa
de antitetice ca prezența și absența".
Prin „dinamism evocator" și prin
faptul că urzeala imagistică, la
care se ajunge, nu este trăită ca
im eveniment, ce face parte din
experiența subiectului, construc-
țiile de i.'se deosebesc de amintiri.
Acestea sînt întotdeauna retro-
spective pe cînd compozițiile i.
sînt prospective sau atemporale.
In ordinea transformării reconsti-
tutive sau constructive, i. este
paralelă cu inteligența, întrueît
poartă asupra unui necunoscut
pe care îl depășește compensator
sau anticipativ. I. este, în acest
sens, al depășirii realului, sino-
nim cu fantezia. în actul creator,
i. și inteligența se corelează strîns.
J. Dewey considera că fantezia
servește ia extinderea și comple-
tarea realului. Originea i. rezidă
în muncă, din care se extrag
scheme transformative, ce vor sluji
minții pentru a transforma datele
experienței sub impulsul unor
dorințe și în raport cu un scop.
Marx a semnalat, ca atribut spe-
cific uman, capacitatea de a
construi inițial în minte și apoi'•'-. transpune în practică. I.a arest
nivel, al ,,operai n cu iniL-'-(ini , î.
se dezvoltă ca o formă aparii*
a inteligenț'.i (J. lîernisl. depiu-
zind de imeriorizan-a acțiunilor
materiale, de constituirea grupă-
rilor și grupurilor operaționale
'[. Piaget), de implicarea unor
operatori verbali (II. Wallon).
care, după opinia noastră, pot
avea funcție de „vehicuhttori" ai
imaginilor, rămînînd însă disi-
mulați, în „spatele" lor, iar nu
evidenți ca în cazul gîndirii ab-
stracte. Spaier a demonstrat exis-
tența unei gîndiri concrete, prin
imagini figurale, dotate cu valențe
conceptuale. Noi am adoptat
denumirea de imaginație concep-
tuală pentru o formațiune cu o
evoluție inversă celei ce este
denumită „concept figurai".
Această tendință de identificare a
ideii și imaginii nu se poate însă
împlini decît în cazul cunoașterii
lor și relațiilor geometrice. în
rest, imaginea ca formațiune con-
tinuă și compactă, structurată
spațial, rămîne deosebită de ideea
abstractă. Nu este însă posibilă
o gîndire care să nu implice ima-
gini, extrase din experiența sen-
zorială sau derivate din con-
strucții abstracte, ca ilustrări,
concretizări ale acestora (P. Me-
yerson). în consecință, gîndirea.
logică și i., după cum observa
Th. Ribot, sînt complementare
și, sub anumite aspecte, solidare
pînă la identificare. Totuși nu
există suficiente argumente pen-
tru a dizolva complet i. în gîn-
dire, așa cum procedează o serie
de autori americani. Faptul că
325

I
i, evoluată implică și simbolismul
verbal, iar imaginile suit, uneori,
descompuse prin abstractizări re-
flectante și reconstituite pe baza
do scheme logice, nu justifică
ignorarea faptului că in timp
ce gîndirea tinde spre polarizarea
conceptuală, spre construcția idca-
ționalâ, teoretică, avînd ca moda-
litate definitorie raționamentul,
i. tinde spre o plenitudine intui-
tivă, mentală, spre construcții
similisenzoriale complexe și intui-
tive, eliberate de orice reglemen-
tare (fantezia transformă imposi-
bilul în posibil ideal), forma defi-
nitorie a i. fiind combinatorica
nestînjenită, ce duce la proiectul
imaginai", la un construct dotat
în plan mental cu concretitudi-
nea realului, oricît ar fi acesta
de îndepărtat de datele obiective.
Gîndirea operează mai mult pe
verticala inductiv-deductivă în
timp ce i. se deplasează pe ori-
zontala situată la un anumit nivel
între concretul perceptiv și ab-
stractul logic, operînd de predilec-
ție prin analogie și transpoziție.
Desigur i. poate uza de toate
schemele operaționale ale gîndirii
logice dar în acest fel ea rărnîne
o speță concretă a acesteia în
timp ce specific i. sînt operații
ce ar putea fi considerate ca
paralogice, prezentînd o varie-
tate și o mobilitate excepțio-
nale. A. Osborn a inventariat o
serie de procedee ale i. dar nu
considerăm că se poate încheia
vreodată inventarul, înțrucît i.
își constituie operațiile „din mers".
De la modelul asocierii-disocie-
rii, al analogiei și metaforei,indicai" de Tli. Kibot, (.••.•n o ta-
rile au relevat în operativitat- i
imaginativa forme tot mai com-
plexe și variate, implicind reor-
ganizări de structură, ci-iitiTui
tematice în ordinea interacțiuni,
dintre subiect și lumea sa, inii
tații, identificări, condensări, de-
plasări, simbolizări etc, toate
pornind de la conceperea i. i ,i
fiind procesul psihic cel mai st ii n»
corelat cu toate celelalte procese
psihice și ca exprimînd fidel
dinamica personalității. Dealtfel,
tehnicile proiective studiază di-
namica personalității prin inter-
mediul producțiilor imaginative
și deci, permit și o explorare
nemijlocită și a i. Teoreticienii
comunicării prin imagini au ela-
borat conceptul de sintactică ima-
gistică. Aceasta nu este o sim-
pla reproducere a sintacticii lin-
gvistice. Sub raportul preciziei,
combinatorica imagistică este
inferioară celei verbo-conceptu-
ale dar este mult superioară din
punct de vedere al posibilităților
și al plasticității. Schematizînd,
gîndirea corectează aglutinările
și sincretismul imaginativ, iar
i., prin bogăția ei, suplinește
lipsa de materie și de dinamism a
gîndirii. Forța prolifică a sin-
tacticii imaginative nu se ex-
plică numai prin polivalența ima-
ginilor, fiecare din ele prezen-
tînd o multitudine de însușiri,
fiecare însușire devenind un punct
de contact sau de corespondență
cu altele. Filiația și metamorfo-
zele imaginative trebuie puse în
legătură și cu alte caracteristici
ale imaginii, care însă, la rîn-
326dil lor, nu sînt explicabile decît
îrT contextul întregului s'stem psi-
hiC uman. Fidel perspectivei fe-
nomenologice, Sartre scrie: „Ca-
racteristica esențială a imaginii
mintale este un anumit mod pr
care-l are obiectul <!>• a ii e.li^cn*
în însuți sinul pvc:cntci sule.'' Viei
intervine o sinteză a timpurilor
și o coordonare a lor. Alain apre-
cia că rolul deosebit al i. in si-
tuarea exactă în timp se rlalo-
rește facultății speciale a aces-
teia de a cumula, și a reconstitui
timpurile. Ed. CÎaparede arată
că funcția principală a i. este
„prepararea viitorului". J.I\ Sar-
tre observă că în percepție obiec-
tul este „întîlnit" de conștiință,
pe cînd în i. conștiința este aceea
care își „dă" un obiect". Această
construcție a irealului printv-un
real mintal cvasiconcrct implică
colaborarea psihismului în to-
talitatea sa și are ca ax genera-
tor interacțiunea dintre afectiv
și cognitiv. în această privință
cea mai importantă particula-
ritate este izomorfismul, concor-
danta , congruența dintre dina-
mica afectivă și urzeala imagina-
tivă sau mai bine zis conținutul
imaginat. Xe explicăm această
corespondență sau echivalență
prin aceea că în i. se exprimă nu
numai segmentul energizor, ci
și segmentul direcțional al mo-
tivelor. Interesele își recrutează
perpetuu, imaginativ, obiectele
lor. Constructele imaginate sînt
de cele mai multe ori propriomu-
tivate. Stările de expectaiițâ ge-
nerează imagini corespunzătoare.în plan imaginativ apar obiec-
tele și evenimentele corespunză-
toare dorinței, speranței, invi-
diei, dragostei, urii, geloziei, fri-
cii, grijii, recunnșt mtei sau răz-
bunării, mulțumirii s:m nemul-
țumirii, plăcerii sau neplăcerii,
succesului sau insuccesului. Șo-
curile- emoționale- pot genera fan-
tasme, viziuni cvasionii iee si
<_ vasilialueinatorii. Dugas constată
și o corespondență de ritmuri
între i. și afectivitate: ,,Faza
de exaltare a sentimentului co-
respund» fazei de imaginație con-
structivă, faza de depresiune emo-
tivă, fazei de i, destructivâ și
disociativă." Psihologia dinamică
a lui K. Lewin sugerează cel
mai bine „structurarea în cîmp
de tensiune" a unei astfel de inter-
modclări a afectivului cu ima-
ginarul, pentru că este o inter-
modelare, mai ales în planul i.
artistice, iar nu doar, așa cum
încearcă unii psihanaliști s-o do-
vedească, o univocă transpunere
a dinamicii afective în plan ima-
gistic. Ribot pune problema mo-
tivării însăși i. ca rezidind esen-
țial în „trebuința invincibilă a
omului de a reflecta și reproduce
propria natură în lume." Acor-
dînd emoției rolul de ferment al
creației, Kibot atrage atenția
asupra faptului că la baza aso-
cierilor-disocierilor sînt relații
emoționale de tip preferențial
sau repulsiv, că analogiile pot
fi primordial emoționale (stări
sau sentimente similare), apoi
devenind imagistice. I. ca func-
ție de sinteză (St. Zissulescu)
poartă însă, după cum arata

Kibot, și asupra înseși slarilor
omoț lonale. (*•. Duiaiul ci in.li 'de
L-'i finalmente i. ,,im est" ultccxu
L[ acel proiect la cai'.' îvpre-
il l /.'. ntările la-a asi-
nu!;iU; și modelate do ' ătr<: i ni-
peiativele și pulsiimile subiec-
tului", lin Io, 111 piineipal, piuic-
lul do volei o ai lui S. i'"rt"ud
caii-, admilind existența unor
pulsiuni, enormii libidinale, u n-
s.iuni iibi.ro, aliate !,i inter-,. r;i;i
:.• unalicului ou psihicul, ara',"•
Î'''NȘ[ ea, de îe^ulă, puisuiude
Inul să se ,, inves!< -..sca", ]. i;in-
dll-:>C (io O lepie/uiHaio Sail do
liii grup do reprezentări, c!o -.'biee-
to hau evenimente. J.n alți Kr-
meui, pulsiunile se proiectează,
variabil, în imagini iare persisiâ
ca a.tare înlr-un eînip al incon-
știonttiiui, conceput ca fiind emi-
iianionto rlinamic, spontan, cuii-
•fhctual. Jvndent că proiectarea
atingo și sfera conștientă, do.
inulo dorințele cu un scop eUir
obiectivat. „Viața noastră psi-
hică, scrie S. I'roud, creșto din
contrastul diiUro lealitate si îm-
plinirea dorințelor." In determi-
nismul inl'rapsihic freudian, cu
toată unilateralitatea și caracte-
ml său ipotetic, găsim o scrie
do indicații și sugestii ce se re-
feră nemijlocit la i. Am putea
insă califica contribuțiile lui
Freud ca re/uliînd, după opi-
nia noastră, dintr-o impresio-
nantă imaginare a i. l/apt csle
că procesul intervine in toate
instanțele (inconștient, subcon-
știent', cC'n.-licnt) la toalo ni-
A't-lclc de integrale (sirio, eu, su-
l^riieu) si sint escioial suburdo-riale economiei Iibidin,ile (c,n'i-
!-',''l isicț, fiind impli :;i.e i i; p,
\r>'zâ sau oonti ibuind prin i.,<
lii;u'ea cai harsisu!i:i și pini n
P'-il:.,ițio, la lionic >-.!a/.ie. | •
a'-"astâ pfivip.ță trebu'c ; , ..
li.'iă si-.uii.i de f.-iț'l:'! ineoir:
Udei al deosebirii dintre 1 iuac v,
și ((;iiliiiut urile di' ;'!':vL cu '- i:i
ao' >tr i sint asoi iiile, a!t fol spu .
• ii \Mii-i(ei încărcatul i C:J:I;I-':
co-al'ei.l i\-e a di\-e:-.seior ;•'!; gii:,
l;i. tlivei .-<: ivTs.iane (\". Săhi" •••
nu), (onsid.riiul și sensul ;,i'c –
tiv al imaginilor, vom î j j i»-?«-^ < •
mai iiilie u.ii'ăți'e valorice'i ;uo-
' !oîi..d.-oogn11 ivo ee se cer i.:u.''iY i.
<•' fi împliniU; (1). J,iii'.iLP.ei,
dacă wnn i'dăuga, și i.'iierpr.'t:!-
rea. mconșiieiituiui ed fiind un
limbaj al cărui discurs se ba-
zează pe o strucluiă, care nu
este consubstanțiala cu/ni con-
știent, conservîndu-și „altoi ita-
tea", vom ajunge la concepere,,
interacționistă v, proceselorL i. și
depășind subiectivismul psiha-
nalitic, dincolo de intevaci iuniie
infrastrueturpje, vom conside-
ra determinante iiHeraeUuniio
subiect-mediu, persoană-istovie.
Freud are meritul de a fi ampla-
sat i. în contextul macrosisLe-
mului de personali late și de a ii
relevat rolul ei în constituirea
și exteriorizarea personalității.
Aceasta se leagă de centrarea,
pe vise ca „via regia," în dezvă-
luirea inconștientului și care
sînt date și ca prototipuri ;..!•;
i. în oricare din ipostazele ci.
T'.'tu.;.i. ,,sintactica." vis-ului ci
forma piimară tio i. eMe dernivi
de luat iii seamă. I\ehido'U i;;u;,I
visele se bazează ]io exponenta
subiectului, dar ele inșii" consti-
tuie la rînclui lor, experiențe .-,u-
biective ce se integrează in ex-
periența profundă a subiectului.
Ceea ce psihanaliza accentuează
cste caracterul criptic, de sim-
bolizare ioane îndepărtată de
pulsiunca originală, a viselor și
a oricăror altor construcții ima-
ginare. La aceasta duc mecanis-
mele de apărare (v.) ii eiinti
printre care, în legătură eu i.,
sînt de amintit: fantezia, inle-
leasă ca realizare imaginară a
dorințelor frustrate; sublima-
rea, ca satisfacere a dorințelor
frustrate prin proiectarea și efec-
tuarea altor activități, de cu to-
tul altă natură. Sublimarea este
deseori invocată pentru a ex-
plica i. creatoare în orice domeniu
de artă, știință, organizare, pre-
supunînd' fără demonstrații că
orice creație își are un prim
movens în pulsiuni bazale ce
au fost deplasate și convertite,
simbolizîndu-se într-un alt mod.
Încercările de a explica expan-
siunea i. creatoare într-un do-
meniu, prin sublimare sau prin
necesitatea compensării și su-
pracompensăni complexelor de
inferioritate (A. Adieri rămîne
însă foarte neconvingătoare. Mult
mai reușită este relevarea de
către A. Adlcr a imaginii ideale
despre sine și în genere a modelu-
lui ideal în care i. își dezvăluie
odată cu capacitatea de selecție
și asimilare, valori'.ă și pe aceea,
de reglare a personalității in or-
dinea aut<"'doveiuni si j.aiorie-pășirii. Dorințele nasc imagini
si combinatoriu! imagistică, dar
psihanaliza nu acordă însemnă-
tate faptului că imaginile; înseși
iși reciutează suporturi afec-
tiv și t ransfoijnă motivația și
trăirile alecliv. Or, in lorinaiea
"inoțiilor artistice, moi ale și in-
flcct u-ile iactorul inductiv est"
i.; după corcelăril'.' lui Stanis-
lav.-ki, im|irepuările presupuse,
deci imaginate, sînt cele ce de-
clanșează și iiitrețui emoția see-
nică. M. Kalea observă: ,, I'rin-
li t<u-'-piiiL'rca imci'jinalira în si-
tuai ui celor ce ii" solii iiii asis-
tență morală >e poate ohjiiic îm-
părtășirea cuioliitor." CJ. Du-
easse arată că în cazul empalici
„ne introducem pe cale imagi-
nară in altul", momentul afectiv
de simpatic fiind ulterior, f.
l'iol'u a demonstrat experimen-
tal că comportamentul simulat
se însoțește cu anumite stări
emotive ce pot li relevate prin
indicatori obiectivi. în baza cer-
cetărilor pe actori, S. Marcus
conchide: „Realizarea identifică-
rii cu modelul se produce pi in
intermediul proceselor cognitive
(percepție, asocieri reproductive
și imaginative) care Iii rîndu-le,
declanșează stări afective." Dacă
este să luăm în considerație
„ponderea proceselor psihice par-
ticipante în empatie, greutatea
specifică cade pe procesul ima-
ginativ, pe actul înțelegerii și
nu pe cel afectiv". Deci, i. nu
cite un simplu derivat al stări-
lar afective ci dparo, ia formele
ei evoluate, ca modelare ii. rolu-
rilor pe c.-iio nubiictul le asinii-

I
loază din cîmpul social și tinde
să le îndeplinească. Toate aces-
tea nu duc la o disociere dintre
afectiv și i., dar tratează acest
raport mai nuanțat și într-o
ordine a reciprocităților. L. Yî-
gotski recunoștea că i. este
„extrem de bogată în momente
emoționale" dar acestea, mai a'es,
în reverie, notînd că „legătura
cu stările emoționale nu este
sau nu reprezintă baza exclu-
sivă" a i., care nu se epuizează
prin această formă, cu atît mu
mult cu cit, scrie L. YJgotski:
„Dacă vom analiza forma i.
legată de inventivitate și de in-
venția activă aplicată realității,
vom vedea că aici activitatea i.
nu este subordonată capriciilor
subiective ale logicii emoționale."
încereînd o sinteză fără a ține
seama de nivele, J. Bernis no-
tează: „Impulsul dă naștere
imaginii unui eveniment posibil
care satisfăcând dorința îi mă-
rește forța. în schimb, imaginea
stimulată arată obiectul dorit
sub diverse aspecte, toate sedu-
cătoare, diversele nuanțe ale sen-
timentului derulîndu-se uneori
contradictoriu." De aici, atracția
mai mare pe care o exercită
asupra subiectului obiectul-fan-
tomă în comparație cu obiectul
real. Deci intercondiționare: „ima-
gine și sentiment în perpetuă
reacție, sînt două elemente între
care este greu să afli cine este
cel care are inițiativa". A. Gide
consideră că „omul încearcă ceea
ce-si imaginează că încearcă (lia-
ieste emoțional) și în domeniul
sentimentului realul im se dis-tinge de imaginar". Mulți psi-
hologi au teoretizat indisociabi-
litatoa dintre subiectiv și obiectiv,
dintre ireal și real, dintre exis-
tent și fictiv în planul i. Un scri-
itor de subtilitatea lui A. Gide
pare însă să precizeze „în dome-
niul sentimentului", deci aco|u
unde trăirea emoțională iuz>,>
nea za cu împrejurările reale M
fictive. O astfel de fuziune du-,i
la extrem intervine ca ataie
numai în vise, parțial în reverii.
Dincolo de acestea, în stare de
consciență, lucrurile se schimbă.
De fapt H. Rugg (1965) apreciază
că locul adevărat al i. este o si-
tuație de graniță sau punctul de
despărțire al conștientului de in-
conștient. Formele evoluate în
i. nu mai pot fi puse în categoria
fenomenelor incongruente din
punct de vedere gnoseologic. Cu
toate aporturile venite de la in-
conștient și manifestate spon-
tan, discriminarea între real exis-
tent și ireal, fictiv, posibil, se
constituie la adultul normal tot
așa de spontan. Diferențierile
lui Vîgotski, arătate mai sus.
se explică desigur prin aceea ca
formele superioare de i. se eman-
cipează parțial de reglajul brut
emoțional și intră într-o măsură
mai mare sau mai mică sub re-
gia organizării și conducerii vo-
luntare. Se pare că un astfel de
reglai intențional, conștient sau
semiconștient, se impune cu pre-
cădere în i. orientată obiectual
și cuibt i net iv. S-ar parei chiar
ciî se pot detașa di'iiă :uib"-l .in[••
reia le ale i. ca in cazul ci -.t
330I
inței de sine și a conștiinței de
lume. într-una, subiectul plon-
jează în sferele propriilor trăiri
si suportă influențele mediului,
în cealaltă subiectul nu este pa-
tient, ci agent, el se implică în
mediu și-1 transformă nu con-
form logicii ilogice a propriilor
trăiri, ci conform logicii acțiunii
si realului. Opera de artă, in-
venția tehnică, sistemele ipo-
tetice de teorie științifică, planul
activității practice, nu poate li
efectul simplu, spontan al jo-
cului imagistic, pentru că im-
plică proiectare strategică, or-
ganizare amplă și multiplanică,
convergență etc. De aici, necesi-
tatea fixării scopului, a căutării
punctelor de sprijin, a dirijării
secvențiale, a proiectării mintale,
în genere a efortului voluntar.
Bernis notează: „I. este expe-
rimentare mintală, spirit orien-
tat spre previziunea apropieri-
lor și excluziunilor, pe care are
puterea să le prezinte înainte
de a le justifica." Deci, aici par-
ticipă cu necesitate subordonarea
la obiect și condiția acțiunii deși,
cum recomandă Osborn, cute-
zanța trebuie maximal stimu-
lată sub semnul dictonului: „to-
tul este posibil". Fapt este că
în susținerea i. constructive cu
destinație obiectiv-productivă, in-
tervin nu numai structurile mo-
tivațional-afective, preferenția-
le, ci și activările tonice (V.N.
Miasișcev, D. Lindsley), care
fiind nespecifice sînt și neutrale.
într-o operă de artă se mai pot
identifica preferințele și respin-
gerile autorului, dar într-o in-venție tehnieo-știi.uțifică, aces-
tea se estompează, dispar. Si-
mondou arată fă imiuliii pre-
supune compatibilizarea unor
structuri heterogene și punerea
lor în raporturi funcționale. Deci
relația subiectului cu obiectul
este mijlocitoare, scopul fiind
corelare interobiectuală. Sartre
si apoi Pli. Malrieu, au arătat
că i. dispune de „puterea de a,
depăși prezentul printr-o enormă
extensiune a cîmpului de con-
știință". Sursa acestei depășiri
este opoziția în subiect dintre
imperfecțiune și corectitudine,
dintre disparitate și coerență.
După Ph. Malrieu, i. „este con-
duita care realizează maximum
de identificări posibile între ter-
meni ireductibil opuși. Ea sta-
bilește între ei corespondențe,
numai făcîndu-i să participe unul
la altul într-un fel de fuziu-
ne, dar descoperind între ele ana-
logii, ce se pot situa pe trei
planuri:… afectiv… perceptiv sau
reprezentativ… funcțional…". în
mit, i. „construiește o lume în
care nici un element nu este stră-
in față de altul". în mitologie,
dar întrucîtva și în artă, preocu-
parea de punere în corespon-
dență, de alcătuire, dincolo de
aparențe, a unui tot coerent,
face foarte relativă granița dintre
posibil și imposibil. Aceste cate-
gorii gnoseologice sînt însă și
istorice. într-un sens pozitiv ceea
ce rămîne sub semnul miraco-
lului este trecerea unor segmente
din imposibil în sfera posibilului.
Pentru aceasta, nenumăratele
disponibilități generate de i. și
331

depozitate într-o sferă a ficțiu-
nii, reprezintă u condiție nece-
s;uu. Știința și tehnica, organi-
;;m.i și practica nu se pot insă
dispensa de selecție după cri-
teriul de plauzabilitate (G. Po-
lya). Reflexia critică intervine
pe tot parcursul i. și gîndirii
creative (li. Hilgard). Aceasta
Iuncționează însă ca o cenzură
și introdusă de ia început, poate
îngreuna și limita demersurile
i. ca și stilul apropiat acesteia,
de producție intelectuală diver-
gentă, postulată de J. Guil-
J'ord. Deci, raționalizarea este
necesară fiind direct corelată cu
eficiența, dar în ordinea producti-
vității i. este dăunătoare ca și
teama ce însoțește autocenzura
(A. Osborn). Pentru J. Piaget,
creativitatea este sinonimă cu
i. creativă. Ajungînd la conclu-
zia fermă, că i. este procesul psi-
hic predilect al creativității și
fiind puși, practic, în fața sar-
cinii activării i. și asigurării
unei cote superioare de origina-
litate a ei, psihologii contempo-
rani au avut de înfruntat un
ghem de contradicții. în primul
rind, i. era concepută ca o acti-
vitate individuală, intimă, cu
performanțe accidentale, or, acum
se pune problema cooperării de
grup și a concentrării tematice.
Succesul creativității colective
este printre altele și o confirmare
a originii și dependenței social-
istorice a i. ca formă de comuni-
care culturală cu lumea, derivată
din imitație (Taine, H. Wallon),
din tendința de a fi ca altul
(Malrieu) și de a face ca altul,dezvoltată optim ca o conduita
simbolică în joc (Piaget, A. Lij
blinskaia, F. JVfunuilfcnko), eva-
luată mai complex prin include-
rea în muncă (Istomina), prin
consumul de artă, prin învăța-
rea ce ar putea aduce, ciupa
opinia ^psihologiei contemporai'e.
mult mai mare contribuție i,i
formarea i. ireative. J. Moreno
a relevat creativitatea ca un,i
din dimensiunile relațiilor in-
terpersonale. A fost demonstra-
tă dependența efervescenței i.
de climatul psihosocial, de stilul
de conducere a colectivelor ca
și de perspectivele generale ale
dezvoltării sociale. Prinsă într-o
rețea de comunicare, 1. se acti-
vează conform propriei logici de
constituire și cîștigă atît în pla-
nul inserției grupale, cît și în
cel al realizării individuale.'Dar
activarea organizată a i. nu poate
fi obținută decît prin inducție
voluntară, în timp ce, tradițio-
nal, erupțiile creatoare ale i.
erau considerate a fi spontane,
dependente de stări de inspi-
rație ce nu puteau fi programate.
I. voluntară este un fenomen
real dar nu este niciodată i.
pur voluntară. I. voluntară este
superioară prin focalizare și con-
ducere conștientă, dar, după
majoritatea opiniilor, mai să-
racă, schematică prin confor-
marea la modele raționale, mai
puțin liberă, mai puțin origi-
nală în elemente dacă nu în an-
samblu, decît i. neintenționata
(și aceasta relativ involuntară),
care beneficiază din plin de apor-
turile inconștiente. Xu se poate
332I
trece cu vederea faptul că efor-
tul voluntar este deseori însoțit
de stări penibile, nefavorabile
pentru planul fantezist. în con-
secință, în sistemul lui Osborn,
intenționalitatea și reglajul vo-
luntar au fost reduse la elemente
ale unui regim de punere în func-
țiune, finalizare și întreținere a
activității i-, astfel incit să se
obțină o maximă hiterconnmi-
careconștient-meonștient (II. Wil-
lis). Se 'vorbește despre „o sin-
teză specifică între disciplina in-
telectuală și abandonarea ima-
ginativă" (M. Covington, 1968),
despre „inducerea deliberată a
unei stări de conștiință alterată
în care structurile obișnuite și
convenționale ale experienței sînt
sfărîma'tc" (F. Barron, ' 1963),
despre amplasarea procesului i.
în regim de „conștiință perife-
rică" (A. Koestler, 1964) sau de
„conștiință prefocală" (L. Thur-
stone). K. Hartmann, L. Kubie
ș.a. preconizează antrenarea pro-
ceselor preconștiente în imagi-
nare, iar E. Kris (1952) lansează,
în legătură cu i. creatoare, for-
mula „regresie voluntară și tem-
porală în slujba eu/ui", în sen-
sul de regresie la procesele pri-
mare, inconștiente sau precon-
știente ce au un grad mai marc
de libertate și flexibilitate. în
legătură cu aceasta se recomandă
„acceptarea provizorie a impul-
surilor primare". în consecință,
prin regresie la nivele inferioare,
unde cotnbinatorica nu se su-
pune restricțiilor logice, urmată
de o revenire la reglate și control
logic (G. Smeidler, 1965), prinalternarea concentrării și re-
laxării (A. Osborn, 1965), prin
echilibrul dinamic dintre inipli-
care-detașare, luciditate-abandoii
(J. Bruner, 1965), se urmăre-
ște o fuziune a experienței in-
terne cu cea externă, o inte-
grare multinivehiră, infraperso-
nală și interpersonală (A. Mas-
iow, 1959). Cea mai sugestivă
din prezentările fazelor proce-
sului i. creatoare aparține lui
Wallas și indică ordinea: prepa-
rare, incubație sau germinație,
iluminare și elaborare sau veri-
ficare. Ceea ce germinează în
sfere extraconștiente ajungînd
la noi asocieri și restructurări
este desigur o tematică indusă
conștient de la început pentni
ca după un timp, să intervină
iluminarea ca o conjugare a ac-
tivităților inconștiente și con-
știente, în felul acesta, i. crea-
toare apare ca o manifestare a
personalității în lume, ca răs-
puns original la solicitările și
necesitățile de progres ale me-
diului social. Dacă imago-idea-
ția originală nu este rezultatul
unei suprasolicitări a funcțiilor
conștiinței și a gîndirii logice,
acestea apărînd numai ca mo-
mente în dinamica integrativă
a sistemului psihic, în relație
cu lumea, atunci cum se poate
asigura productivitatea valorică
a sistemului psihic și în speță a
i. ca proces psihic multinivelar,
întreținînd cele mai strînse re-
lații cu toate celelalte procese
psihice? Răspunsul a fost dat
in cadrul elaborării teoriilor crea-
tivității și constă in principal
333

în două secvențe: 1) însușirea
și antrenarea operațiilor (pro-
cedeelor) de i. creatoare, și î)
formarea motivelor și atitudinilor
creative. Scriitorul englez So-
merset Maugham a intuit fap-
tul că i. ,.se dezvoltă prin exer-
cițiu și contrar credințelor co-
mune este mai puternică în tim-
pul maturității decît în timpul
tinereții". A. O.sborn a înarmai
pe participanții la cercuri crea-
tive cu un cît mai mare reperto-
riu de procedee euristice și ima-
ginative astfel îneît, în fața fie-
cărei teme aceștia să încerce,
nud pe rînd, fiecare procedeu
combinatorie. Gordon și-a în-
temeiat sinectica (v.) pe un sis-
tem de analogii. Totuși i. crea-
toare nu este reductibilă la o teh-
nologie. Pentru a genera combi-
nații valoroase este necesar ca
înseși motivele și atitudinile in-
teriorizate să reprezinte valori,
l'h. Malrieu demonstrează că
efectul B. Zeigarnik se manifestă
și în plan imaginativ prin ati-
tudinea imperioasă de desăvîr-
șire a acțiunii, de împlinire a
structurii. Dealtfel, creativă se
dovedește a fi nu motivația uti-
litară (ce nu poate avea în i.
decît efecte compensatorii) ci
motivația cognitivă intrinsecă
(curiozitate, interes), cea este-
tică și de creștere. Neîmpăcarea
eu banalul, opoziția față de
rutină, nonconformismul și nmi-
convenționalismul, sentimentul
noului și aspirația spre origina-
litate sînt numai unele din ati-
tudinile creative ce Irebuie su-
gerate și formate, petermina fenomenul de i. crea-
toare. Contradicția dintre dezvol-
tarea liberă, nelimitată a proce-
sului i. și cenzura critică a io-i
înlăturată de A. Osborn prin
inducerea unei atitudini de re-
ținere a criticii în momentele d*
producție imaginativă și priii
interzicerea criticii în grupele
de creativitate. Ulterior, noii-
idei, care trebuiau să fie cît mai
multe și mai variate, sînt exa-
minate și triate critic de un grup
aparte. Din toate cele ară/a/v
rezultă că în cadrul sistemului
psihic uman i. se dezvoltă ca un
subsistem tributar tuturor celor-
lalte subsisteme, dar individuali-
zat prin strategia transformați vă
și combinativă, alternînd dezor-
ganizarea și reorganizarea, dis-
rupiia cunoscutului și forțarea
corespondențelor ipotetice, succe-
siunea și simultaneitatea, comuta-
rea semnificațiilor și generarea
de noi semnificații — în ordinea
construirii, sub imperiul necesi-
tăților acțiunii, a compensației,
în genere a echilibrării cu lumea
și cu sine, a unor ansambluri di-
namice de imagini ce simboli-
zează necunoscutul din sine și
din lume, absentul, posibilul, com-
ponentele complimentare și ne-
cesare ale vieții omului ca per-
sonalitate, deci ca membru al so-
cietății. I. exprimă cel mai -preg-
nant și acut unitatea si coniui-
dictia. mai ales cea dintre stihiei'
și obiect. Strict tributară reilei –
tării realității, din care își c.\
trage unitățile și schemele, într-o
și mai mare măsură tribul ai ă
fată de sistemul social, de ivla-
334fii, scopuri, modele, ceiinlr și
perspectivi', mai ale, ideologii e,
{. creatoare se opune, prin in.,ă,.i
natura ei, rialului, incercind sa.
realizeze deplin scopurile și va-
lorile, să opiimi'i/e, :-.,"i deter-
mine mereu un altceva -.' lm
altfel, in fond, subiectul, prin i.
sa, opunînd lumii obiective, lu-
mea sa subiectivă, formulată în
termenii de completitudine a unui
real, dar care numai parțial, în-
totdeauna parțial, se transfor-
mă în realitate. De aici și situa-
ția ambiguă, paradoxală a i.
ca facultate a subiectului prag-
matic, cognitiv și axiologic. Fără
extensiuni și disponibilități ima-
ginative, acțiunea, cogniția și
valorile sînt paralizate, subiec-
tul devenind steril, incapabil să
prospecteze și să se prospecteze
dar dilatarea și închiderea i.,
încercarea de a substitui acțiu-
nea cu proiectul, cunoașterea cu
supoziția, valoarea cu trăirea
autistică, deconectează și înstră-
inează pe subiect de lume, ceea
ce se echivalează cu un fenomen
de patologie psihoindividuală și
culturală. Problema ce se pune
în .legătură cu i. și pe care o
pune într-un mod specific (al
anticipării și disponibilităților) în-
săși i. este aceea a echilibrului
optim dintre gestiunea persona-
lității și participarea ei activă
la viață și progres. Continuînd
analiza în termeni piagetieni,
problema este aceea a echilibru-
lui dintre asimilare și acomodare
și a coordonării dintre centrare
și decentrare. I. debutează prin-ti o aeiii.t tentiaie ;'.,ni •. ubiecli-
\ izare, LOirtruire a cev.i ia lor
intim • > >jii» 1 tix unei logici. ••JI\I
nu e>te nu i exclusiv cognitivă,
ni( i exclusiv afectivă, ci este
integrat iv personală sau gru-
pală, dar apoi visele se raționa-
lizează, reveriile se transformă
in resurse de energie și sugestii,
proiectele originale trec în lapte
de creație, cu un cuvint, urinează
decentrarea ca extrapolare iu
proiect realizabil și, finalmente,
în realizare obiectiva. Discutînd
i. la nivelul economiei personali-
tății este necesar să se țină sca-
ma de relativa autonomie și
continuitate a procesului i. Des-
fășurarea continuă a i. se pre-
zintă la diverse niveluri de orga-
nizare dar întotdeauna implică
anumite convergențe tematice.
B. Ananiev a denumit „imagini
de sprijin" acele imagini ce ocupă
un loc central în desfășurările
imagistice, în jurul cărora gra-
vitează și de care se leagă toate
celelalte. Este un model, caracte-
ristic mai ales pentru i. artistică,
dar valabil în genere pentru ceea
ce sînt tendințele de autoorga-
nizare ierarhică. Corelativ, in-
tervine și relativa autonomie,
explicată atît prin interacțiuni
interne cît și prin desfacerea suc-
cesivă a implicațiilor ce intră în
joc, ceea ce duce la o logică a
procesului de i. B. Teplov ob-
serva că față de caracterele sau
situațiile imaginate, creatorul de
literatură nu este liber să decidă
oricum, întrucît personajele „tră-
iesc" în mintea sa și se comportă
conform propriilor trăsături, ast-
335

fel încît s-ar părea, încep; ud
dmtr-o anumita ta:ă, citatorul
,,asistă" la „iiIrtLiil irnatrinativ",
pe care 1-a inuir.it, il-jr tiu iară
a „descifra" i-venimeiii ele și a
le conferi relief și coerentă.
Această situație este eu atît
mai pregnantă in domeniile i.
tehnice și științifice, T. Creții a
elaborat o modalitate semnifica-
tivă a i. științifice, i. geometrică,
particularizată prin puritatea fi-
gurală a imaginilor ce au ca
atare și semnificație de concepte,
prin cinetismul și transformabili-
tatea lor conforme unor operații
sau reguli specifice, implici ud
un control logic riguros, dar
conservînd un caracter ideal, de-
gajat de substanțial, transfor-
mările fiind reversibile și vir-
tuale. W. Mills a atras atenția
asupra rolului i. sociologice în
constituirea obiectului științe-
lor sociale. O covîrșitoare im-
portanță are i. tehnică în civili-
zația contemporană. Dealtfel, toa-
te domeniile de activitate prile-
juiesc constituirea unor forme
specializate de i. și aceasta, cum
menționa Lenin, chiar în sfera
abstracțiunilor matematice. Cînd
se vorbește despre i. sau fantezie
științifică se are în vedere, atît
modelarea mentală concretă a
relațiilor științifice concepute ab-
stract, cît și operarea liberă, an-
ticipativ-ipotetică cu datele și
codul științei. Ca orice alt pro-
ces psihic, dar mai mult decît
oricare, i. se constituie prin-
tr-o istorie a sa și acumulînd
achizițiile acestei istorii. Neîn-
doielnic i. se dezvoltă după mo-dele socioculturale, fiind tiii.n
tară bicnalici ț-i secuiului (,iiL
din purii;t de vedere al conținu-
1 ii 111 i cît și a stilului. în existent
individuală subiectivă, continui-
tatea și asamblarea imagis'ică <\ •-
linesc, ca foi niațhme permanent,",,
un imaginar. T< -micimi, cu
amintește despre caracteri/au-a
dată de Tain<- spiritului ca po .
lipier de imagine, a fost an-edi
tat de J.P. Șart re și re referă
în prii cipal la fondul, domeniul
creat de i., care se integn a/a in
realitatea psihică, deși nu est,-
un echivalent al realității obiec-
tive, implicînd iluzie, ficțiune,
o lume aparte, corolar noematic
(referențial) al i. Această lume i-
maginară este opera subiectului.
dar este totodată o modalitate
de a fi (omul-proiect) și un an-
samblu ce mijlocește relațiile cu
lumea, pentru că imaginarul,
scrie Ph. Malrieu, „este totdea-
una puțin un instrument de di-
vinație…, un factor de investi-
gație și de depășire". Considerat
secvențial ca „repriză, situație a
imaginilor spontane într-un' c i-
dru ce le conferă semnificație",
imaginarul nu se prezintă don–
ca o sferă intimă în care subiec-
tul, consimțind la iluzie, la amă-
girea de moment, se retrage în-
tr-o sferă de vis și reverie, de
reconstituiri și proiecte capti-
vante, ci este și un mod de a
ieși din sine. Aceasta pentru că
insatisfacția de lume ce incită
la imaginar este dublată de insa-
tisfacția de imaginar care nu-și
este s'.esi suficient, ceea ce incită
336la expresie și reali-Tire. Una^f-
fia este derularea calmă, contem-
plativă într-un circuit aproape
Închis a imaginii. I. este un tra-
valiu, activitatea de elaborare
bazată pe imaginar, într-o si-
tuație de viață. In acest sens,
imaginarul apare ca premisă și
produs al i. Considerăm însă că
mai edificator ar fi să nu se des-
partă dinamica de conținut, să
ie țină seama de faptul că i.
include imaginarul ca pe com-
ponenta sa fundamentală, așa
cum gîndirea include fondul de
cunoștințe acumulat. Adoptînd,
în cadrul principiului interacțio-
nist, schema tratării sistemului i.
prin corelația dintre potențial
și activ, ne vom putea apropia
de interpretarea unitară a diver-
selor forme și niveluri ale i.
Visul este activarea fragmentară
a unui imaginar închis. Reveria
este activarea preferențială, spon-
tan-contemplativă, a unui ima-
ginar parțial deschis spre sine
și spre lume. Asociative imagi-
native spontane sînt fenomene
locale sau nodale, rezultate din
activarea sistemului imaginar. I.
reproducții'ă sau reconstitutivă pre-
supune deschiderea convergentă
a potențialului imaginar asupra
unui fapt absent sau simbol.
I. creatoare transgresează cele-
lalte forme de i., dar se indivi-
dualizează prin activarea am-
plă și divergentă a sistemului
imaginar, cu o deschidere maximă
spre sine și lume, sub semnul
intenționalității, finalizîndu-se
printr-o reconstrucție de sistem.
Perspectiva asupra lumii și pro-priei persoane în lume, idealul
ae viață apare ca o structură
generalizată a imaginarului cu
tacite funcțiuni de autoreglaj
strategic. F.ste și ceea ce demon-
strează esențial rolul anticipă-
rilor și construcțiilor de i. în
anticiparea și construcția atît
a omului cît și a lumii sale.
IMAGINE, 'pro(1"s a! reflec-
tării senzoriale a unui obiect
printr-o senzație, percepție sau
reprezentare; formațiune intui-
tivă, schematizată la diverse ni-
vele ale generalizării senzoriale
rcdînd mai mult sau mai puțin
izomorf structura unui obiect sau
categorii de obiecte sau relații.
Model figurativ rezultat atît din
percepție cît și din acțiunile in-
telectuale. Se disting i. primare,
perceptive și i. secundare, dezvol-
tate în absența stimuiilor ori-
ginari și constituind conținutul
reprezentărilor. I. secundare sînt
considerate de Kant o punte
între sensibilitate și înțelegere,
iar Alain le caracterizează ca
prim stadiu al ideii. Totuși, ideea
ce poate fi implicată în sau adău-
gată i. se distinge de aceasta
prin abstracțiune și escnțiali-
tate. La nivelul i., generalizarea
rămînînd intuitivă, nu depă-
șește limitele comunului sau ale
caracteristicului obiectual. Ter-
menul are mai multe sensuri,
enumerate de P. Meyerson ast-
fel: 1) model ilustrativ sau exem-
plu concret; 2) metaforă artis-
tică; 3) fenomen de persistență
senzorială ca 1. consecutive sau
acte de memorie concretă; 4)
după T. Fechner ș.a., ceva deo-
22337

I
Schit de memorie, reprezenl iiul
proiecția in intuitiv a conjtrue-
ț iilor intelectual'1; S) fenomen
intei'uiediar înde percepție și
reprezentare ea i. eidetice: 0)
forma sau produ-uil tuturor pro-
ceselor scn/i :rialr; 7) (in p-.ilio-
logia modernă) tenueiiul, iv-
sirîns Ia i. secuu-dart1, constă
dintr-un simbol figurativ și in-
tuitiv, desemnînd tiu real sau
fâcincl parte dintr-un proiect de-
terminat nemijlocit de pulsiu-
nile subiective. Acest ultim sens
este promovat de psihanaliză.
în activitatea psihică i. îndepli-
nesc funcțiuni atît ele reproducere
cît și de anticipare. Se disting i.:
statice, cinetice și de transfor-
mare. Sub alt raport se pot dis-
tinge: i. simultane, i. succesive
și i. stări. Dezvoltarea i. depinde
de procesele din care iac parte
și anume: memorie, imaginație
sau gîndire. în primul caz i.
este subordonată unor norme de
fidelitate reproductivă, în al doi-
lea este legată de combinatorica
fantezistă, iar în al treilea aso-
ciată și subordonată operațiilor
logice. P. Meyerson caracteri-
zează i. ca „regina și centișe-
reasă a gîndirii". în 1927 Spaier
scria: „Gîndirea explicită sau
implicită, intuitivă sau discursivă,
exprimată deplin sau prin sim-
pla aluzie, posedă întotdeauna
o anumită denotație concretă
care constituie punctul său de
plecare și de care nu se poate
rupe complet fără a-și pierde
întreaga semnificație și rațiunea
de a exista."IMAGO, in psi|]r,ii.;li/,1, ,,.
prezentate inc. >uștirnt.>, vA<< :,w,,
imaginaia sau clișeu ui' '-'îi.-i i. m
dobiudil, ci; se referă la un p< i .
sonaj și se consl itiiic in ' impui
relațiilor iuterperMUM le mi ir!;
n iile de subiect. I'; iu ii:o-i m, •
diul l\, subicciul îl peiccpr
interpretează pe altul, formu
loază judecăți despre el și i-,;
dezvoltă sent imentele față di
el. în i., realul este întrucii\,
diformat prin mecanismele i;
conștientului.
IMANENT (lat. in — în, M
mânere – a rămîne), ceea i ••
râinînc mereu înăuntrul unui ir-
nonicu sau sistem întrucit ținr
de esența sau structura sa in-
timă nefiind dependent de fac-
tori exteriori; lăuntric, intrin-
sec.
IMBECILITATE, deficiență gra-
va în dezvoltarea mintală; estr
congenitală și se situează, sub
raportul gravității, între de-
bilitatea mintală și idioție. Se
apreciază că dezvoltarea min-
tală a unui imbecil nu depășește
nivelul mintal al unui copil nor-
mal de 7 ani. Cel afectat de i.
este, parțial, educabil. El poau-
fi învățat să so autoservească,
să respecte normele de compor-
tare igenice și civilizate și chiar
să efectueze operații simple, de
muncă manuală.
IMEDIAT, dincolo de senMii
uzual, care indică o maximă re-
ducție a intervalului dintre don,:
evenimente, are și înțelesul ik
nemijlocit, direct, spontan. Sînt i.
datele percepției senzoriale ce sr
prezintă fără nici un fel de juijlo-
338I
cire și nu implică interpretări.
£țț. privește datele conștiinței aces-
tea pot fi i. numai sub raport
temporar> e^° fiind întotdeauna
mijlocite. Memoria i. se referă
la reținerea informației pe o scurtă
durată (de secunde, pinăla 1' —2').
ceea ce se asimilează prezentului
psihic și asigură continuitatea
acțiunii.
IMITAȚIE, după Piaget, ,,ac-
tul prin care un model este repro-
dus (ceea ce nu implică neapărat
reprezentarea acestui model, pen-
tru că el poate fi doar perceput)"…;
după Pieron: „reproducerea activă
a modalităților de comportament
percepute la o altă ființă". Există
acte de i. la animale, mai ales la
cele superioare (antropoide).
O. Mowrer a constatat că reflexele
de i. nu sînt necondiționate ci
dobîndite și presupun coordonări
oculomotorii, acustico-fonatorii
etc. I. este un mecanism al învă-
țării, mai ales în forma sa primară,
de învățare latentă și spontană.
Astfel, copilul reproduce prin i.
mișcările, gesturile, postura, vorbi-
rea celor din jur, și aceasta, prin
preluarea schemelor de acțiune,
fără a sesiza motivele respectivelor
acțiuni. I. are loc doar la suprafața
interacțiunilor inter individuale,
constituind (și la adult) un mij-
loc de învățare elementară a ro-
lurilor sociale. J. Piaget remarcă
„acomodarea… nu atinge echili-
brul deeît cu condiția de a da
lucrurilor ceva. pozitiv, adică copii
stabile sau reproduceri ce anunță
reprezentările propriu-zise. Toc-
mai în aceasta eonsl ă inii 1.iți.i".
Deci i. ține de iattira aeomoilativăa adaptării. I. altuia, a arătat
J. Baldwin, este integrată într-un
circuit fiind totodată sursă a lui
altei' și a lui ego. I. ca acomodare
nu se referă însă mimai la per-
soane ci și la lucruri. I. este,
după Piaget, „trebuința euhti de
a retrasa perpetuu, pentru a se
adapta, istoria lucrurilor, iar că
această reproducere este cor-
porală sau mintală puțin importă".
II. Wallon definește reprezentarea
ca o „imitație interiorizată a lu-
crurilor". Aici intervine o i. amî-
nată constînd din prelungirea aco-
modărilor și refacerea lor prin
schițări imitative sau ajustative.
I. reprezentativă se realizează prin
jocul simbolic în care sînt mode-
late obiecte, personaje, acțiuni,
în același sens se poate vorbi
despre funcțiile imitative ale dese-
nului. Observăm însă că, evoluînd
progresiv., i. dobîndește alte cali-
tăți și nu mai poate fi calificată
decît prin extensiune ca i. Așa t.
deliberată și intenționată, deci vo-
luntară prezintă cu totul alte ca-
racteristici decît i. spontană. Daci.
la baza talentului actoricesc sînt
unele înclinații spre i., nu se
poate califica drept i. și empatia,
transpoziția, întruparea perso-
najelor ctc. G. Tarele a constatat
însemnătatea i. în viața și evo-
luția socială dar a exagerat nemă-
surat cînd a redus societatea la
un ansamblu de indivizi ce se
imită reciproc. I. rămîne un pro-
ces primar, elementar, simplu cie
modelare directă și spontană.
IMORAL, care se referă la atitu-
dinile și conduilelr ce se opun
si contravin normelor morale. 1 n
339
22*

sens absolut, negare conștientă a
moralității. Se deosebește de amo-
ral care înseamnă străin de morală
Jn sensul ignorării voite sau nevoi-
te a valorilor morale, în sensul
indiferentismului față de criteriile
moralității.
IMPLEMENTARE, termen in-
trodus de disciplina creatologică și
semnificînd integrarea în practica
socială a noilor idei și invenții,
propagarea, aplicarea și transfor-
marea în bunuri sociale a ceea
ce este nou.
IMPLICAREA EULUI, concept
al psihologiei sociale ce desem-
nează suscitarea, într-o măsură
inaltă, a atitudinilor și credințe-
lor individuale de către o situație
fără echivoc. Ambiguitatea situ-
ațională, conflictele valorice, nepo-
trivirea cu expectațiile subiectului
a datelor de inediu, blochează
luarea de atitudini. I.e. fiind anga-
jare și intervenție activă, este
și o condiție a creșterii performan-
ței (M.Sherif). în literatura anglo-
saxonă, echivalent cu „ego-mvol-
venieni".
IMPLICAȚIE, relație logică ce
indica cuprinderea unui lucru în
altul, a unei idei în alta. în logică
i. indică o succesiune necesara
între propozițiuni: dacă… atunci…
B.Russel distinge i. materiale și
formale. Uneori i. exprimă și re-
lația de contradicție, în sensul
că un termen A implică și contra-
dicția cu un altul B. Este implicit
ceea ce este conținut într-un alt
sistem de idei sau relații. înțele-
gerea și explicarea, presupun des-
facerea i. unei situații. Pidg^t dis-
tinge i. prin sincretism (ca fuzi-une globală a două propoziții), jnr
la nivel mai înalt încă două felini
de i.: una între operațiiși alta îm -•,.
propozițiuni. Relațiile prin i. sini
psihologic sincronice pentru i.,
după Piaget, „constau într-m-
raport necesar și extratcmpoi.i;
IMPOTENȚĂ PSIHICĂ, st
de incapacitate a inițierii sau fin
Uzării actului sexual din in<>U\.
psihice, cum ar fi: autosugCsi i
blocaj emoțional provocat ,!•
hiperexcitație, de exacerbare,-) do-
rinței, condiționarea negativă, fo-
bia, refularea traumatizantă ci.
Se tratează cu succes prin psiho-
terapie.
IMPRESIE, efect lăsat în con-
știință de un factor din afară,
gînduri, imagini înregistrate în me-
morie, excitație, efect psiliofizio-
logic al unei stimulări senzori-
ale care este la baza unui aci
perceptiv. în esteziologie i. arc
înțelesul de percepție nefinalizată
și integrată. Uzual, reprezintă o
reacție superficială dar complexa
care este atît de ordin senzorial-
cognitiv cît și emoțional.
IMPRINTING (termen cngl :
Prâgung, germ.), cu sens de impreg-
nare sau întipărire, fenomen ele-
mentar, bazai și precoce de îm a-
țare, descris de K. Lorenz (193r> •.
Constă dintr-o reacție prefererJ ia la
(față de indivizi de aceeași spe-
cie' de regulă, părinții sau, une-
ori, față de alte ființe) a puiului
în primele momente de după
naștere (la păsări, după ieșire.i
din ou), reacție de impregnare prin
care se stabilește o asociețe f'iar1'
durabila, puiul urmind pretutin-{ pe cel de care s-a impregnat
beneficiind de protecția și
tența 'ui- Pfin acest scurt con-asistenț 'ui- Pfin acest scurt con-
tact, Jn perioada critică timpurie,
se formează deci un tip de conduită
afiliativă ce funcționează ase-
menea unui instinct, deși nu repre-
zintă întrutotul un instinct. Posi-
bilitatea i. începe cînd puiul de
animal devine capabil de locomo-
ție și dispare cînd își formează
reacții de frică ce determină evi-
tarea obiectului mobil în loc de
urmărirea lui. Unii cercetători
trasează o analogie între răspunsul
prin zîmbet la copii și i. de la
animalele inferioare. între 2 săp-
tămîni și 6 luni, copiii acordă
mai mare interes figurilor umane
decît altor tipuri de figuri.
IMPROVIZAȚIE, ansamblu pro-
cesual de răspunsuri și acțiuni
spontane ce rezultă dintr-o expe-
riență, dar sînt ajustate și dez-
voltate, organizate și efectuate
„pe loc", în raport cu situația
și exigențele ei. Astfel acțiunea
de orice fel (artistică, didactică,
tehnică, sportivă etc). nu este,
ca atare, planificată și pregătită
anterior, ci se naște, se încheie
situațional, solicitînd intens obser-
vația, gîndirea și imaginația crea-
toare. I. implică o stare de opti-
mum motivațional nefiind favo-
rizată de sub sau supramotivare.
O anumită doză de i. se impune
în oricare din activitățile com-
plexe. I. implică și un risc, dar
ea poate aduce importante con-
tribuții creatoare.
IMPULS, autoexcitare, imbold,
incitație spre acțiune spontană,
involuntară și nedirecțională, izvo-rînd din instincte, trebuințe, de-
prinderi; sînt impulsive acțiunile
neelaborate critic, desfășurate
fără sau cu diminuarea autocon-
trolului, dar impunîndu-sc în mod
imperios, ca expresie a unei nece-
sități interne (foamea, de ex.).
în dezvoltarea sa progresivă, omul
ajunge să-și stăpînească i. dar
și să utilizeze prin conversiune,
energia i. în scopurile după care
se dirijează.
IMPULSIVITATE, dispoziție spre
excesul de reacții spontane, pri-
mitive și necontrolate conștient;
caracteristică a temperamente-
lor insuficient luate în stăpînire
prin autoregla] ui caracterial; une-
ori simptome de întîrziere a
dezvoltării psihice sau a unor per-
turbări de comportament. în
forme patologice apare în epilep-
sie și unele psihopatii.
INADAPTARE, nerealizare a
adaptării la un minimum de ce-
rințe sociale de ordin practic, șco-
lar sau moral din cauza unor
deficiențe native sau survenite
ale copilului sau tînărului și din
cauze ce țin de familie și ambianță.
Este un fenomen grav atît pen-
tru societate cît și pentru indi-
vid, care preocupă conducerile de
stat și experții în psihologie,
pedagogie și sociologie. După
R. Lafon, fenomenul de i. cuprinde
atît de handicapații (deficienții)
motori, senzoriali și intelectuali
cît și pe copiii și tinerii cu grave
perturbări de comportament. în
afara i. cauzată de infirmități
și disfuncții somatice există o
alta de ordin psihic implicînd per-
turbări ale afectivității, insta-
340341

I
bilitate, puerilism, iniaturitate,
intelect de limită, logopatn. intîr-
z.ieri mintale :;i. de asemenea, i.
prin erori de educație, stări pre-
nevrotice și prepsihotice, defor-
mări caracteriale, vagabondaj și
delincventă. Combaterea și remi-
siunea fenomenelor de i. la copii
și tineri implica școli speciale,
sisteme de reeducare și, în genn)h»,
măsuri de optimizare a, familiei
și activității de integrare socială.
Psihologii au sarcini privind de-
pistarea și diagnosticarea cazurilor
și, de asemenea, propunerea me-
todelor de compensare, reeducare
și psihoterapie.
INANIȚIE, stare patologică de
depresiune a funcțiilor vitale și
psihice; epuizare cauzată de lipsa
cronică de hrană. Survine în
urma unei privațiuni obiective
de hrană sau a refuzului ei, dato-
rită hipobulimiei și anorexiei.
Cînd se pierd 2/5 din greutatea
organismului moartea este imi-
nentă.
INAPETENȚĂ, tendința de res-
pingere a unor stimuli sau com-
plexe de stimuli într-o situație
critică (boală, comă), în timp ce
în perioade normale aceștia pro-
vocau plăcere sau satisfacție.
INCIDENTAL, cu sens de 'în-
tîmplător, prilejuit de anumite
ocazii, iar nu de intențiile și voința
subiectului; se folosește ca un
atribut al observației, memoriei,
învățării, sau unor conduite cir-
cumstanțiale și aceasta în opo-
ziție cu desfășurarea necesară, re-
glementată rațional și voluntar
al respectivelor procese și conduite.INCOERENȚĂ, de/orgatii,.,,,,
mintala, absența a Irgatui il<t
logice și c < > 111 i unii ă ț i1 ații i|,
acțiuni cit și în gîndire și vorbire
Poate fi tranzitorie sau simpi,,,.,
al unei maladii psihice.
INCOERENȚĂ A OÎNDIRII
ABERAȚIE 'MENTALĂ
INCOMPATIBILITATE, nor,:,.-,
logică, relație dintre acțiuni, ni- ,
sentimente ce se exclud recipr,,,
astfel încit nu poate exista, i,
un moment dat, decît unul din
termeni. I. de roluri (în psiholo-
gia socială) se referă la roluri care
se exclud din punct de vedere
social, de pildă acela de judecă-
tor și răufăcător. I. de roluri tre-
buie deosebită de rolurile contra-
dictorii, care deși admise de socie-
tate, îl obligă pe individ să desfă-
șoare o viață dificilă ca în cazul,
rar, al femeii ofițer de marină.
INCONȘTIENT, ' ansamblu de
dispoziții, stări, procese psihofi-
ziologice și psihice care, momentan
sau stabil, nu sînt conștiente.
nu se conștientizează; psihismul
bazai sau „de profunzime"; acea
zonă, parte, instanță a sistemu-
lui psihic uman ce nu intră în
sfera conștientului, deci este (ter-
men mai adecvat) aconștientă, fără
a înceta să fie psihogenă sau
pregnant psihică. Se pot distingi'
în mare două moduri de dezvol-
tare a i. Primul este reprezenta!
de ereditate și de acele procese
primare și montaje ce se elabo-
rează înainte de și pe lîngă con-
tiință. în acest fel a fost conce-
put i. în secolul al XlX-lea de
către H. Hoffding, Th. Lipps.
W. James, W. Wundt. Cel de-al
342I
doilea, mai cuprinzător, consideră
I, în contextul activității sau siste-
mului psihic uman, ca un compar-
timent al acestuia, și dezvol-
tîndu-se in reciprocă interacțiune
cu compartimentul conștiinței.
Deci i. luat în sine nu are s>'iis,
ci numai în raport cu conștientul.
Această linie de interpretare este
deschisă de Charcot și '['h, Kibot,
este formulată de P. Janet (1896)
si larg dezvoltată de S. Freud
și ceilalți psihanaliști, aceștia con-
cepînd i. în diverse feluri. în
modelul freudian clasic, i. apare
într-o triplă ipostază: 1) ca atri-
but al conlinuturilor psihice situ-
ate în afara cîmpului de conștiință;
2) ca un compartiment sau instanță
a aparatului psihic, avînd carac-
teristici aparte și exereitînd un
rol important în determinarea (re-
glarea) conduitelor; 3) ca mod spe-
cific de existentă a sinelui și ca
latură a eului și supraeului. Re-
zultă că i. are un sens dinamic
(bază pulsională și sediu princi-
pal al conflictelor interne) și un
spns topic (delimitat de conștiin-
ță, uneori chiar închis). I. repre-
zintă o altă latură (ascunsă) a
vieții psihic și existenței perso-
nalității. Sistemul psihic uman
nu poate {i actual conceput fără
a considera „ambele reversuri ale
medaliei", respectiv conștientul, și
inconștientul iar psihologia științi-
fică evită atît reducția la i. cît și la
conștient. După Kubinstein, con-
știința JIU epuizează viața psihică
a omului, iar Rieoeurs arată că este
tot așa de absurd sfi prezinți con-
știentul făi ă i. i a -i i. făi fi con-
știent. Trebuie însă spus că dis-punem de mai multă claritate în
studiul conștiinței decît în stu-
diul i. ce continuă să fie învăluit
în ceață. Modelul psihanalitic al i.
și relațiilor sale este cel mai ela-
borat dar și cel mai unilateral.
Aceasta pentru că psihanaliza
clasică limitează i. la pulsiuni spre
plăcere, ce si ut. refulate, deci un
i. refulat și frustrat, și pentru că,
fixindu-se asupra psihologiei sexu-
ale, nu ține suficient: seama
de determinările socioculturale.
S. Freud a exagerat nemăsurat
influența i. asupra conștiinței și
posibilitățile i. de a se impune
nemijlocit în conduită, ocolind
controlul conștient. Fiind orien-
tat biologist și subiectivist, Freud
a formulat o teorie a determinis-
mului psihic prin care, în mod
eronat, acordă i. un rol deeisiv-
După Freud, i. este „reprezentan-
tul pulsiunilor". Apărute la limita
dintre somatic și psihic, pulsiunile
se simbolizează în imagini repre-
zentative, se constituie in fan-
tasme. După 1). Lagache, i. ope-
rează o „punere în scenă" a dorin-
țelor și aceasta fără ca, de regulă,
să angajeze activitatea conști-
entă. I. este saturat afectiv, este
dinamic dar energia libidinală se
investește în reprezentări, dînd
naștere !a ceea ce Freud denumeș-
te fantasme ca unități ale desfă-
șurărilor i. alît in condiții onirice
cît și in stare do trezie. Pentru
Frcud, visele reprezintă ,,calea
regală" în descoperirea i., sînt
atît metodă cît și mostre de auten-
ti>' i. în coiv.eciiilă, l'-gde cărora,
(lupă Frr-lld, '.e :Mlpim visele
ic.indcnsare, conversiune, depla-
343

sare, simbolizare) sînt identificate
cu ligi de funcționaro sau meca-
nisme ale i. Tot prin acestea sînt.
explicate și actele ratate, iar unii
autori Ic pun și la baza genezei
sentimentelor. în cea mai mare
măsură, dinamica i. este explicată
prin conflictele dintre tendințele
M proiectele libidinale, spontane și
egocentrice, și interdicțiile supra-
cidui ce se exercită prin refulare
ia nivelul preconștientului și prin
regresare ele la nivelul conștiinței.
Instalarea în plan inconștient a
conflictelor ia formele frustrației,
a complexelor și, în cazuri mai
grave, ale nevrozei și psihozei.
Ana Freud a operat o clasificare
în zece termeni a (v). mecanis-
melor de apărare ale eului, ofe-
rind astfel o viziune mai cuprin-
zătoare asupra dinamismului i.
Cum i. este considerat un sistem
deschis spre sine pînă la autism
dar închis în raport cu lumea și
rczistînd la investigația conștien-
tă, tehnica psihanalitică (v.) își
propune să scoată la suprafață,
să conștientizeze conflictele in-
conștiente pentru a le rezolva.
Preconștientul se situează în zona
de contact dintre i. și conștient
și funcționează ca un intermediar
dintre acestea. Ralca observă că
Freud a admis pre- sau subconști-
entul pentru a sublinia mai mult
inaccesibilitatea sau greaua acce-
sibilitate spre conștient a proce-
selor primare ce țin de i. Totuși
mulți autori includ și preconștien-
tul ini. deși acesta (i.) continuă să
fie considerat revendicativ, ira-
țional și rebel la legile de organiza-I
re ale conștiinței. H.Jiv sene-
,,/ u a ntnil fenomenului incou.ftu,-,/
este structura sa simbolică, Junii;.,
sa de oculta/ie ți de negare. ]•• i,
o caricatură a propriei fi mic, ,,
subterană, o gramatică ;>, rcld!:;':,,,•
închise. Pit'cescle inconsticu'c
petrec iu a(iira timpului, au /,.-
țină considerație pentru rialdi.;
și se dezvoltă ca o dublură a cn;
conștiente." Lacan declară că i.
este structurat ca un limbaj sp< –
cific, într-un anumit mod organi-
zat (în sistem închis) și di.'piiniii<)
do „litere" ce se subordonează uimi
legi gramaticale aparte. 1-Vinni
Lacan imaginarul este „iluzie ne-
cesară", cu funcție de protecție
și echilibru iar simbolicul cnris-
punde culturalului și semnifica-
tivului. Rezultă că dată fiind
congeneritatca și inseparabilitatea
conștientului și i., însăși i., dobîn-
dește o organizare chiar daca
aceasta este mai slabă și primitivă
L. Vîgotski arăta că i. este insen-
sibil la contradicție, iar V. Ba.-,-
sin arată că la nivelul i. se impune
legea „tot sau nimic" de unde și
impulsivitatea sau spontaneitatea
f. Structurile i. sînt predominant
vectoriale, de unde contribuția lor
la cnergizarea și dinamizarea în-
treg sistemului psihic uman. în ge-
nere, trebuie ca chiar înăuntrul i.
să se distingă mai multe nivele de
organizare și dinamism pentru ci
nu se poate susține odată ca
Pradines că i. este o totală neor-
ganizare. Dezorganizarea și irație-
xialitatea i. sînt considerate num-'*1
in raport cu structurile conștiente:
și raționale, iar nu in genpre.
Structurile i. sint dinamice clarnu în aceeași măsură și plastice;
dimpotrivă, relațiile fișate în i.
sînt neobișnuit de stabile și rigide.
Tocmai de axeea 1/reud se hazar-
dează atribuind conflictelor și
complexelor fixate în i. în copilă-
rie, un loc important in structui ile
de' personalitate a adultului.
C.G. Jung a susținui că, alături
de !• indicidutil exista un i. colec-
tiv în care sînt fixate (evident,
prin encullunilic iar nu prin codul
cenctic) modelele culturale de
bază ale comunității etnologice.
L. Blaga a susținut că modali-
tățile stilistice ale culturii sini
fixate în i., pe care el ii socotea
o realitate psihică amplă, cu o
dinamică și legi proprii și îndepli-
nind funcții r.oologice. Dacă vom
privi lucrurile astfel, atunci nu
vom mai putea accepta, reducția
psihanalitică la o singură moda-
litate de i. legată de o tendință
unică (Eros și Thanatos, sau
voință de putere, sau dragoste,
sau colinul!': a re ele.). Amintim
clasificarea lui G. Dwelshauvers
a formelor de i.: 1) ereditar, orga-
nic, instinctiv; 2) f?si!i.:fi:io!oi;ic,
ținind de mecanisme și operații
neuropsihice; 3) mne-Jc; -1) afec-
tiv; 5) rațional, generator de
sinteze mintale; 6) latent activ
de care ține spontaneitatea și
telepatia; 7) automatic echivalent
cu subconștientul; 8) cocunștieut,
definind după M. Princc', eut
secundar. M. Kalea (1926). dis-
tingea trei feluri de i.: ai;toi:'a/ic,
afectiv și funcțional. L. Bellak
cere să Î.C facă o ciLtind'v, netă
între i. fi:'ologir- (în considerarea
Căreia este cel mai ni'jlt. interesatămedicina psihosomatică), \.struc-
tural sau latcnt-automatic și i.
dinamic sau afectiv ce este în
atenția psihanalizei. După Pavlov,
i. intervine mai ales în condițiile
activității disociate a celor două
sisteme de semnalizare. A. Lcon-
liev situează în zona i. toa^e relați-
ile senzoriomotorii și perceptive c e
nu sint conștintizate. Apelind Ui
experimentele lui Uznadze cu pri-
vire la montaj (ustanovk'M. l'.lias-
sin scrie: „Dacă recunoaștem că
fenomenele psihice nonconștiente
sint strîns legate de funcția de
manipulare a informației, sîntem
obligați, de asemenea, să admitem
că aceste fenomene nu sînt mai
puțin intim legate de funcția de
formare și utilizare a twjntajclor,
dat fiind că fără rolul intermediar
al acestora din urmă, transforma-
rea informației în factor de reglaj
nu se poate produce. Ținînd scama
de această circumstanță , obținem
dreptul de a considera procesele
de tratare a informațiilor și pro-
cesele de formare și utilizare a
atitudinilor ca cei doi factori prin-
cipali ai inconștientului, asigurînd
participarea activă a acestor doi
factori la acțiunea adaptativâ a
organismului". Sînt numeroase ex-
perimente ce dovedesc că și la
om se pot forma reflexe și sisteme
de reflexe (stereotipe, montaje)
fără participarea sistemului ver-
bal și fără o conștientizare ulte-
rioară. Bjalava apreciază că prin
elaborările implicite, ale unor mon-
taje, se nasc și noi dar inconștiente
mecanisme de reglare a activității.
Uneori atitudinile fixate in 1.neaga
ordinea impi'ba de conștiință,
315

l
manifestările lor apărînd ca
iraționale sau inexplicabile ca in
situațiile exprimate prin dictonul
,,dc gustibus nnn disputandum".
l/:eud nu line seama de structu-
rările automatizate și prezintă
dramatic i. afectiv și dinamic
declarind „sintem trăiți de forțe
necunoscute fără ca să ne dăm
seamn". Adevărul este însă că
nu toate și nu întotdeauna moda-
litățile relativ diferențiate (în
număr tic 3-4-8…, încă nedeter-
minat) ale i. sînt în conflict
factorii de conștiință și insensi-
bili acestora. O dovedesc și fap-
tele de germinație (,,cerebralii:
latentă") din procesele creative în
care i. preia și împlinește proiecte
și căutări ale conștiinței, ca în
întîmplările celebre pe care le
relatează H. Poincare, Hadamarei
ș.a. Xu întotdeauna i. se opune
conștientului, uneori este și suba-
diacent lui, este în sinergie cu
conștientul. El (i.) râmînc, după
opinia noastră, în principal o forță
energizantă, un factor bazai de
dinarul zare a conduitelor, avind
alte legi de organizare decit con-
știința (fapt demonstrat prin para-
doxul viselor, printr-un alt mod
de prelucrare a informației) ; I.
este o verigă internă sau o treaptă
a ierarhiei simultane a acțiunii
umane. Toate actele și procesele
psihice conțin în același timp,
componente conștiente și i. (O.
JMiller). Considerînd relațiile com-
plimentare dintre conștient și i.
este necesar să se releve rolul pre-
dominanl esențial si decisiv al
conștientului (III stări normal'-)
si să se lină seama de imerpeiu-trația acestora, da permeabilita-
tea granițelor dintre i. și conști-
ent.
INCONȘTIENT COLECTIV, (n.
cept introdus de K. Jung penii i,
a defini, spre deosebire de /,<,•< o.,.
șticntul individual, stratul profund
de i., avind un conținut tran^n –
dividual (după L. lî.'aga.— anonim
dar corespunzător schemei gen<-
ral-umane și modelelor cultural.'
proprii comunității etnologice cu
răspunzătoare. După Blaga în
i.c. se fixează trăsăturile stiKsti: ••
ale culturii. Acestea rezultă Hm
comunitatea așezărilor, clin iimb.1
și relații familiale (Levi-Strav.sr..
din mituri și tradiții, mod de trai
ctc. Jung propune ca unități com-
ponente ale i.c. arhetipurile.
INDEPENDENȚĂ, caracteris-
tică a celui ce refuză sau reduce
la maximum dependența de alții,
preferind autonomia în baza unui
sistem de atitudini personale bine
conturate și autoacceptate. !.
se accentuează tot mai mult pe
măsura maturizării și dezvoltării
personalității, reprezentînd atî<; o
premisă cît și un rezultat al aut ; •
educării. în instrucție și euaeație
se urmărește i. copiilor și tine.ih.i
în activitatea lor. La nivelul gru-
pelor școlare i. este implicată în
self-govennent sau autoconducere.
INDETERMINISM, concepție
teoretică idealistă prin care se
susține inexistența legilor obiec-
tive și primatul întîmplărilor
în anumite domenii ale realită-
ții; ri'spin;;"' df/eniunisiiiiil (cau-
zalitatea, necesitatea, legitatea
obiectivă); în psihologie, i. a.fost promovat prin iufioducerea
principiului liberului arbitru, in
genere, prin absolutizarea autono-
miei Și activismului eului, ale
cărui demersuri ar fi imprevizi-
bile. Ca și în tizică, îu psihologie,
susținerile indeterministe au spe-
culat complexitatea domeniului,
identificînd determinările de tip
statistic cu i.
INDICIU, în genere, semnificant
concret, legat de percepție, iar
nu de reprezentare, un dat senzo-
rial care semnalizează ceva. După
Piaget: „în sensul strict și limitat
al cuvîntului, un indiciu este un
dat sensibil care anunță prezența
unui obiect sau iminența unui
eveniment (ușa ce se deschide și
care anunță o persoană)". în alți
termeni i. este agentul percep-
tibil al unei semnalizări directe,
bazate pe o legătură condiționa-
tă. Se deosebește de semnificantul
verbal sau de alte simboluri ce
operează designativ și categorial.
INDIVID, unitate, definită în
principal biologic (caracteristică
a oricărui organism), și care nu
poate fi segmentată, disociată,
Restructurată fără a-și pierde spe-
cificitatea; conceptul s-a impus
în biologie întrucît organismul
nu poate fi dezmembrat fără ca
proprietatea lui fundamentală,
viața, ființa să nu dispară. La
i. uman calitatea de unitate indi-
solubilă este și mai pregnantă
întrucît include și organizarea
psihică, conștientă. I. este omul
considerat în ce are definitoriu
ca sistem unitar dar fără nici o
referire la notele de valoare. I.
este considerat fundamental cao unitate vitală indesmembrabilâ
in primul riad sub i aport biolo-
gic și, mai puțin, sul; raportul
determinărilor socioistorice, ți-
nînd de personalitate.
INDIVIDUALISMW^ctrină eti-
că subiectivistă și j|^r' j^trieă
346încereînd să-și adaptjCi ormcle
la cerințele existenți£ue^,cle in-
dividualității considerată 'v:, "Jal.
Mentalitate și atitudine vizind
subordonarea intereselor generale
și a relațiilor sociale față de in-
teresele proprii, individuale. M.
Gorki considera că i. este părin-
tele tuturor josniciilor. Opus co-
lectivismului, solidarității și res-
ponsabilității sociale.
INDIVIDUALITATE, caracte-
ristică a celui ce constituie un
individ; ansamblul de proprietăți
somatice, psihice ți psihosociale
cu o structură specifică, singulară
și prin care respectivul subiect
se deosebește de ceilalți. I. este rea-
litatea complexă a individului,
considerată din punct de vedere
descriptiv, dar nu și axiologic.
Deci i. poate fi identificată cu
persoana dar nu și cu personalita-
tea. I. umană nu poate fi redusă
la infrastructura biologică, la orga-
nism, întrucît omul ca ființă nu
poate fi conceput doar biologic.
INDIVIDUALIZARE, proces de
constituire a individualității din
punct de vedere somatic și social
prin definirea unor structuri pro-
prii și diferențiale, prin care se
realizează coerența și unitatea per-
soanei. Subiectul se i. prin com-
portamentele și activitățile sale,
prin reactivitatea și stilul său. în
347

educație, I, semnifică adaptare^
influențelor și metodelor la spe-
cificul individual al fiecărui copil,
la posibilitățile și cerințele sale
adoptînd, după Makarenko, rlra-
tegia sprijinirii pe însușirile pozi-
tive îp vedfrea combaterii celor
negative șL a facilitării unei dez-
voltări armonice.
INDfJCTOR, în asociație, caro
provoacă relația cu celălalt. în
procesele de învățare și de suges-
tie, i. desemnează subiectul care
emite mesajul adresat celui indus.
în hipnologie și parapsihologic,
de asemenea, i. este cel ce suges-
tionează, hipnotizează, emite te-
lepatema, către un medium sau
un percipient.
INDUCȚIE, strategie a gîndi-
rii și formă de raționament, con-
stînd din trecerea de la fapte la
concluzii generale, de la legi par-
ticulare la teorii și legi superioare.
I. se sprijină pe experiență, com-
pensînd insuficiențele deducției,
dar dispunînd de o mai redusă
rigoare de probabilitate. Bache-
lard consideră că 1. și conceptuali-
zarea reprezintă aceeași operație.
INDUCȚIE RECIPROCĂ, feno-
men de distribuire coordonată a
celor două procese nervoase fun-
damentale la nivelul centrilor
nervoși corticali și subcorticali. La
nivel cortical, se distinge o inducție
negativă și una pozitivă. I. r. nega-
tivă succesivă constă în faptul
că procesul excitator determină,
după încetarea acțiunii sale, apa-
riția la periferia focarului său a
unui proces de inhibiție. I.r. pozi-
tivă constă înfăptui că un focarI
de inhibiție este înlocuit de cy. i
tație. Există Li o i.r. $imui\!,..
(imediată;, care presupune OH.-VI
tenta unor focare de excitații-
inhibiție. La nivel medular și ,
unor instanțe encefalice suin DI
ticaje i.r. simultană sau succezi..
asigură inervația reciprocă a 11101,
neuronilor mușchilor agoniști
antagoniști, desfășurarea unor n
flexe ritmice (alternante) soni ,
tice, vegetative și somatove^r
tative. Prin I.r. se explică sein
tivitatea neuropsihică și o serie (!.•
aspecte ale structurării activității
psihice.
INERȚIE (opusă mobilități),.
tendință a proceselor nervoase di
a se desfășura lent, de a stagna,
de a persista într-o anumită for-
mă de organizare; particularități
analogice ale fenomenelor mintal'
și emoționale. I. este o însușire
necesară a activității neuropsihi-
ce, fără ea neputîndu-se concepe
reflexogeneza, memoria, deprin-
derile etc. Accentuarea i. poat.'
prezenta o caracteristică tempera-
mentală, iar uneori se întîlnește
ca sindrom psihopatologic.
INFANTILISM (lat. infantilis –
de copil), structură afectivă,
gestică și mentală, caracteristica
pentru vîrsta copilăriei, dar men-
ținută sau reapărută la vîrsia
adultă. Este legată de o întîrziere
a dezvoltării fizice și psihice, sau,
în contextul senilității, de o
regresiune.
INFATIGABILITATEA NER-
VULUI, proprietate a nervului de
a nu obosi în toată perioada acti-
vității, deși pot fi observate unele
modificări fiziologice, cum sînt:
348mărirea distanței dintre impulsu-
_:i<, rare alcătuiesc influxul ner-
vitezei de con-rile care alcătuiesc
vos, micșorarea vi
ducere etc. I.n. a fost constatată
de fiziologul Vvedenski.
INFATUARE, acordarea unei
prea mari importanțe propriilor
j ăreri, merite, realizări, senti-
mente. I. aduce prejudicii rela-
țiilor interindividuale, adesea
meritele celorlalți fiind subapre-
ciate. I. izvorăște din incapaci-
tatea persoanei de a se autoapre-
cia corect, de a judeca critic și
comparativ valorile.
INFERENȚĂ (din lat. inferre
— a duce, a introduce), strategie
a gîndirii, constînd din derivarea
unui enunț din altul sau din
extragerea, dintr-un fapt sau o
aserțiune dată a tuturor conse-
cințelor care pot rezulta. I. ime-
diată, după cum arată Claparede,
încearcă să descopere ceea ce nu
furnizează percepția, sau cum
scrie Piaget: „Subiectul face apel
la elementele care nu sînt per-
cepute fizic pentru a trage dis-
juncțiunea dintre elementele fizice
date și cele absente, care nu poate
fi obținută prin mijlocirea numai
a unora din ele." I. imediată
presupune trecerea de la o pro-
pozițiune dată la o alta, fără aju-
torul unui termen mediu, în timp
ce i. mediată sau raționamentul
reunește trei aserțiuni, după mo-
delul silogismului. I. poate fi
atît inductivă cît și deductivă.
B. Russell scrie: „Ceea ce caracte-
rizează progresul științei constă
In aceea că faptele devin din ce
în ce mai puțin numeroase șiinferențele din ce în ce mai nume-
roase".
INFERIORITATE, calificarea
complexului dezvăluit de A. Adler,
care consideră că apare cu nece-
sitate în copilărie în urma con-
statării i. în raport cu adulții din
punct de vedere intelectual, prac-
tic și moral. Poate fi generat și
de o infirmitate fizică. Complexul
de i. constă într-un sentiment de.
neputință, de incapacitate de-
primantă și se poate prelungi, fie
prin retragerea în sine și abandon,
fie prin acțiuni energice de depă-
șire a deficienței în cauză sau
de autorealizarc într-un alt dome-
niu.
INFIRMITATE, diminuare sau
lipsă a unor funcții importante
ale organismului; poate fi conge-
nitală sau dobîndită. I. este incu-
rabilă însă organismul poate fi
supus unei reeducări sau com-
pensări. I. poate fi motrice, men-
tală, viscerală (insuficiențele men-
tale, hemiplegiile, ataxia, cecita-
tea și surditatea, diabetul, cardio-
patiile și pneumopatiile).
INFLUENȚĂ, acțiunea conști-
entă sau inconștientă exercitată
de un subiect asupra altora,
determinînd modificări în orien-
tarea și comportamentul acesto-
ra. Este de notat și cota de retro-
acțiune de la cel ce suportă i.
INFLUX NERVOS, ansamblul
biocurenților de acțiune, formați
pe baza diferențelor de potențial,
de pe aceeași față a membranei
nervoase, în urma acțiunii unui
excitant și care se propagă de-a
lungul membranei intr-un sineur
sens, bine determinat. Orice niem-
349

I
brana celulară și deci și cea ner-
voasă este polarizată, datorită
semipcrmeabilității și selectivi-
tății membranei, pe de o parte, și,
pe de altă parte, datorită reparti-
ției inegale a ionilor în interiorul
citoplasmei și în lichidul tisular.
Aplicarea unui excitant are drept
urmare schimbarea permeabilită-
ții membranei, permițînd trecerea
masivă a ionilor de Xa în inte-
riorul celulei, fața externă a mem-
branei devenind acum negativă,
iar cea internă pozitivă. Prin
aceasta se produce depolarizarea
membranei, adică perturbarea c-
chilibruhu bioelectric, reprezen-
tat de potențial de repaus.
Cînd depolarizarea atinge valoa-
rea de 10 V, valoare numită
„nivel critic", apare potențialul
de acțiune, care se propagă de-a
lungul membranei, creînd o suc-
cesiune de diferențe de potențial.
Pe măsură ce unda de depolari-
zare avansează, în urma ei are loc
imediat procesul de repolarizare a
membranei, prin ieșirea din celulă
a unei cantități aproximativ egale
de ioni de K, față de ionii de I\a
intrați. Propagarea i.n. prin fi-
bra nervoasă nu se face în mod
pasiv, ca un curent electric, ci
este un proces activ de autopro-
pulsare, care se realizează cu
consum de energie. Viteza de con-
ducere a i.n. este în funcție de
proprietățile nioiiofuneționale ale
fibrelor juTvoasc.
INFORMAL, caracteristică a
relațiilor grupărilor și organizări-
lor constînd în absența determi-
nărilor și cadrelor instiuiiion-lo,
oficiali-, formale. Raporturile șifenomenele de \. ale psihologiei
sociale se dezvoltă spontan reflei –
tind cu maximum de autenticita-
te structurile de personalitate M
dispozițiile asociative sau npui.
sive ale acestora. Sînt i. reiatul,
de prietenie sau dușmănie, grupu-
rile de distracții sau lucru "ale
adolescenților, stările de spiiii
opiniile intime și convingerii,
etc. Marc însemnătate au liderii i.
înăuntrul micro- sau macrognij".i –
rilor formale se dezvoltă cu nece-
sitate relații, grupări și orien-
tări i. care pot fi în acord. (Uv-
acord sau raporturi neutral*
cu primele. Sub raport pra<tii
este foarte importantă compatibi-
lizarea relațiilor formale și a celor
i. în condițiile promovării echita-
bile a valorilor.
INFORMAȚIE, categorie de
maximă generalitate semnificau!,
după N. Wiener, G. Klaus, Y,
Sâhleanu ș.a., unul din cele trei
aspecte ale existenței materiale
(substanță, energie, informației
si avînd diverse sensuri în depen-
dență de unghiurile din care este
considerată. în general, i. im-
plică o interacțiune (reală sau
virtuală) de tip comunicat ional
ce intervine între o sursă emiță-
toare și un destinatar receptor.
Orice obiect sau fenomen consi-
derat fizic poate fi emițător de i.,
deci dispune de i. potențială și
aceasta in măsura diverși lății, com-
plexității, structurii sau stării":
ce se succed. Nu orice obiect sni:
proces poate fi receptor sau de ti c-
lor i., ci numai sistemele biolo-
gice, umnne, sociali- tehnice do-
tate cu însușiri ce fac posibilăextragerea i., codificarea, semna-
lizarea. K. Vnener (1948) arată
că orice relație infoni-iaUouah'i c,->tc
mijlocită prin purtători materiali
si modificări cuergdice dar i.
însăși (conținui ui ei) nu depindu
de natura suportului substanținl-
energetic, același mesaj puțind
fi transmis pe variate căi și sto-
cat prin diverse mijloace. De aici
concluzia despre caracterul sau
semnificata ideală a i. Semnalul
este organizat ca model (paltern)
în raport cu izvorul i. ca original
sau cauză i. 'X. Musabaeva, f.
Iriinie). Relațiile informaționale
se particularizează prin cores-
pondența în timp a evenimentelor
succesive cauză-efect și printr-un
anumit grad de izomorfism al lor.
în concepția sa clasică i. reduce o
incertitudine în cadrul circuitului
emițător-receptor, depinzînd pro-
babilistic de ce poate emite stimulul
și de ce poate selecționași prelucra
sistemul de recepție. După cum
entropia fizică este măsura dezor-
ganizării, așa i. transmisăprintr-o
serie de semnale este legală de
organizare, iar cantitativ, i. poate
fi interpretată ca „negentropie"
și poate fi măsurată ca logaritm
negativ al probabilității. Asupra
legăturilor dintre i. și entropia
termodinamică a insistat L. Bril-
louin. în acest model, condiția
i. este ca mesajul să fie rezultatul
unei alegeri din altele posibile (i.
selectivă). Sursa trebuie să emită
cel puțin două mesaje pentru ca
prin alegere (discriminare) să se
obțină i. Cu cît sînt mesajele mai
noi și neașteptate cu atit i. este
mai pregnantă. CI. E. Shannon(l')lS) a ekiU'iat teoria statici' ă
a traiiiiuUiei bcrnnalelor <. oii:.,id'-
rinei i. ea o cantitate măsurabilă,
lăcînd abstracție t\c- semnificația
ei. In schimb a adîncit problemele
codiiicăni, ale capacității i anal'-
lor de t raiismisie și ale zgomotelor
(pcruirbației). Dată Imul entropia
unui sistem emitem, cantitatea
de i. transmisă pe un canal va
avea o probabilitate globală ega-
lă eu suma logaritmilor fiecărui
semnal, devenind maxima tind
fiecare din evenimente este eehi-
probabil. M. Golu notează: ,,vo-
lumul i. conținute într-un s^tem
complex este egal cu suma i.
conținute in fiecare componentă
a sa1'. Ivolmogorov apreciază că.
măsurarea cantității de i. în sis-
temul lui Shannon „permite rezol-
varea pînă la capăt a unei clase
mart de probleme în care pînă
la capăt n-a fost deloc clară inde-
pendența soluției față de particu-
laritățile cantitative mai fine ale
informației". în alți termeni: „can-
titatea de i. se ia ca termen teh-
nic, ca indicator statistic pentru
a descrie o gamă largă de sisteme
de comunicație, începind cu cele
mai simple — telegraful — și ter-
mini nd cu cele mai complexe —
dialogul direct dintre doi subiecți
umani" (i\l. Golu). Această coordo-
nată obiectiv-cantitativă a i. mă-
surată în biți (v.) sau în alt mod,
a găsit o serie de aplicații speci-
fice în sfera științelor biologice și
sociale și a psihologiei. Totuși
consklcrînd că i. are o deplină și
vitală semnificație numai in ca-
drul sistemelor cu autoreglaj, do-
tate cu organizare sau apte de
351
350

I
aut^organizare (sisteme evolutive)
a fost evidențiată si limita teoriei
„claînx'', matematice (Shanoiiiit a
i. Gh. Zapan este printre primii
care observă inadecvarea relativă
a formulei lui CI. K. Shannon la
calculul i. al cunoașterii prin învă-
țare întrucît, odată cu organiza-
rea în procesul învățării interve-
nind și dezorganizarea; formula
Shannon înregistrează i. eronată
alături de cea corectă, singurul ei
sistem de referință fiind ignoranța.
Oh. Zapan consideră că entropia
și negentropia se dezvoltă inițial
împreună și relevă o luptă a con-
trariilor, dar pentru a măsura ex-
clusiv progresele organizării este
necesar să se țină seama de cursul
evenimentelor care, în ordinea
învățării,sînt,,preferențiale". Pro-
punerea lui Gh. Zapan de a calcu-
la cantitatea de i. în sistemele
evolutive cu evenimente preferen-
țiale reprezintă în fapt o centrare,
dincolo de cantitate, pe latura ca-
litativă a i. I. nu poate fi despăr-
țită de utilitatea ei (Ukraințev);
deși nu poate fi despărțită de
procesele substanțiale și energe-
tice (J. Zcman) totuși ceea ce pri-
mează în i. este semnificația (Mon-
tan). In ordinea umană contează,
în primul rînd, i. ca spor de cu-
noștințe și ca putere de organizare
(O.C. de Bauregard). Beneficiind
de instrumentația teoriei i., știin-
țele economice, sociale, pedagogi-
ce, ca și psihologia au fost nevoite
să încerce să abordeze latura ca-
litativă a acesteia. G. Miller ela-
borează, în legătură cu calculul
elementelor ce pot fi cuprinse con-
comitent de conștiința clară, con-ceptul ca segment de î. ce implii \
condensarea, simbolirarea si <_-._,T,._
lari a unei serii de unități i. <:
Klans propune conceptul de m<
lainfonnație care este definit … .
mantie și aceasta la diferite ;:
voie. în același sens, V. Să'niea;:–
vorbește despre i. co^v.ili-fi. in;
legînd măsura în sens marsisi •
unilalo dintre cantitate și călit ••
te și corelînd teoria i. cu lemj
reflectării, L.l\lXehkcr (I'>7I
definește i. ca relația dintre d /.-.•'
mulțimi (subiect și obiect), ij,
măsura i. ca, măsură a ord-nTr,
mul'liII; I istărilor purtătorului (a-e; ;.•-
lului detector) adecvat mulinna
stărilor izvorului (s/isnulu/ui). Lo-
gica dezvoltării teoriei i. duce,
după Vekker, de la conceptul de
cantitate de i. ca măsură a ordo-
nării (mai precis a coordonării
celor doi termeni — mulțimi, la
conceptul despre caracteristici Ir
calitativ-structurale ale i. ca for-
mă a ordonării. V. Săhleanu no-
tează adecvarea și justificarea
termenului ca in-formafie sau
formare în, desigur în subiectul
receptor ce modelează izo-morf,
respectiv izo-form datele obiec-
tive. L.M. Vekker tratează „forma
ordonării" ca latură de conținut
a i. care se situează la diferite
nivele între o 'v.) scală a izomor-
fismelor. Deci aspectul calitativ,
semantic al i. caracterizează cores-
pondența biunivocă dintre cele
două mulțimi. Nu trebuie însă
omis faptul că proprietățile și
stările sursei sînt codificate va-
riabil (uniform sau neuniform,
homomorf sau heteromorf) de că-
tre receptor. Redondanța contri-
353buie la o mai bună și sigură recep-
ție prin itilâtur a..,i .•"ic>m..'i<,-l..r
(le tond dar daeâ e-,le e\ce-;ivâ.
îngreuiază comunicarea. Acea si ă
caracteristică cantitativă este îi^a,
depășită prin activisniul selec-
tiv si repertoriul de modele inter-
ne (subordonate unor reguli sin-
tactice), de care dispune subiec-
tul și care nu numai că recepțio-
nează dar și detectează, extrage
si prelucrează i., trece de la codi-
ficare la decodificarea ei, desco-
perind prin „atiibuire", semnifi-
cații, particularizate ca sensuii.
Teoria semantică a i. (\\'eav< r)
nu recunoaște relațiile informa-
ționale decît acolo unde intervin
semnificații. Acestea pot fi însă
variabil concepute. Bar-Hillel le
înțelege prin negație care prezen-
tînd toate „descrierile" pe care
o i. le exclude. Vekker se referă
la grade de izomorfism sau de re-
producere dar acestea sînt clare
mai mult la nivelul reperelor spa-
țio-temporare. Modul în care se
efectuează modelarea conceptuală
surprinzînd categorialul și nece-
sarul prezumptiv poate fi numai
formalizat iar nu calculat sub
toate aspectele și aceasta obligă
la conlucrarea te«riei i. cu psiho-
lingvistica și cu epistemologia. Sub
acest raport, devine determinant
sistemul de elaborare și valorifi-
care a i. cu toate interacțiunile
sale infraspecifice (nivele de in-
tegrare, sisteme de referință) și
destinația orientativ-adaptativă a
i. care din i. reproductivă se
convertește în i. de comandă.
Circuitele de reglaj prin fcedback
nu pot, mai ales la nivelul uman
23 — Dicționar de psihologieși social, fi d '^părțile de elubo-
i.ir.-.-a s, 11 . T i!. • i •-'•ih-iJUR–.-. Trva.îjid
(.k- la c,!ill itaUa fie i. la Clliti Uitca
de specificare a, i. (latură călit n-
iivâ), Bar-H.illi-1 consideră că i,
smitin/ică, în sens absolut, poale
li considerată i. jrivjiiiatică ideală.
e'va ce ne amintește de dictonul
<e susține corespondența dintre a
ști și a putea. M. Bernstcin atra-
ge atenția asupra necesității ca
'alura semantică a i. să nu pună
în. inferioritate i. de comandă, ca-
re formulează ordinele, alcătuieș-
te programul acțiunii. Acesta este
sensul vital și cel mai profund
al i. ca relație pragmatică fără de
caro organismele n-ar putea. Ii
concepute ca sisteme cu autoregla j,
datorită conexiunilor inverse,
liste ceea ce reunește teoria, i. cu
teoria deciziei și cu cibernetica
în sensul lui L. Couffignal de
„artă a acțiunilor eficiente" sau
cu praxeologia lui Kotarbinski.
Conceptele de ordine (temporală,
spațială, necesară) și de organiza-
re-echilibrare angajează toate as-
pectele (cantitativ, semantic, va-
ioric-reg'.atoriu) ale i. Totodată
este necesar, mai ales la om, defi-
nit ca ființă informațională, în
sensul unei maxime capacități
de absorbție și producere a i.,
să se țină seama de corelația din-
tre nivelele semantice (de pătrun-
dere în real) cu nivelele pragma-
tice (de luare în stăpînire a rea-
lului). Psihologia i. se ocupă de
circuitele și valorile i. ale siste-
mului uman iar psihologia ciberne-
tică angajează studiul multidimen-
sional al acestui sistem, ocupin-
du-se atît de i. cît și de autoregla].
353

INFRACȚIUNE, manifestare
i'jmpf'itaiueutald deviaiit-i du-j.
l'iuă IA aberanții, ' e i.'..'ij.-t,i in în-
călcarea unor noime coditicate (Ic
către o societate, manifestare cu
couțijiuf. antisocial, față de curo se
iau anumite atiludini, prin apli-
carea de sancțiuni prevăzute penal.
Sub raportul relațiilor sociale,
indivizii trăiesc și participă în
diverse medii: cel ineluctabil (fa-
milie, comunitate de origine), unul
de opțiune (prieteni apropiați, co-
lectivul de muncă) și unul de
constrîngere instituționalizată. în
mediul ineluctabil, un membru al
societății capătă o educație de
factură socială primară, iar în
celelalte două se manifestă, în
special, influențe ce pot fi con-
vergente, sau, în cazul comporta-
mentului deviant, divergente. în
cele trei etaje funcționale ale
sistemului de atitudini ale indi-
vidului (atitudini față de oameni,
față de sine, față de muncă) se pot
instala disfuncționalități. Apar
motivații incompatibile, genera-
toare de conflict, care răstoarnă
sau dereglează raporturile nor-
male dintre individ si societate,
în aceste condiții se nasc con-
flictele motivaționale care împing
spre i. Comportamentul i. nu
este spontan, el se învață și se
structurează conform unor mo-
dele, suportînd exersări îndelungi
și sfîrșind prin manifestări asociale
și chiar antisociale. Dar nu toate
manifestările acestui gen de per-
soane sînt deviante, acestea co-
cxistînd cu comportamente nor-
male. Problema care se pune în
acest cadru, în privința utilitățiisocialo a pedepsei, reeducai,-a e j,
acei.'j a ți'.'sibiiitiții de foi"-ii' i
Lihilil.ițlkir vi perffi m-iuțr-lor i[.-.
vianțiloi pe un lond modificai al
atitudiniloiM'emdreptaleeăire t\>i –
mc sociale de existență (Makarcn-
ko|. Legislația și teoria, penală
folosită in țara noastră includ,-
acest aspect sub forma funcției
educative a pedepsei, în vedere;;
reintegrării devianților, după exe-
cutarea pedepsei, ca membri , u
drepturi depline ai societății.
INFRAUMINAR (Sl/BLIAir-
NAR), stimulare sub limita de
intensitate necesară pentru apa-
riția unei senzații (pragul minimi;
proces ce se desfășoară sub nive-
lul conștiinței, care nu se conștien-
tizează.
INFRALOGIC, operații concre-
te, care nu influențează asupra
claselor și categoriilor ci asupra
părților obiectului, a dispoziții-
lor spațiale, temporare și a de-
plasării.
INFRASTRUCTURĂ, sistem de
relații între elementele funda-
mentale ale unui macrosistoui. I.
deține un rol important: în deter-
minarea fenomenelor de ansambi u,
fiind, de regulă, ascunsă, profun-
dă, în societate, o i. este baza s<>-
cial-economică sau sistemul rela-
țiilor de producție. Psihologia
recurge la acest fenomen pentru
a califica unele dispoziții incon-
știente, organizarea personalită-
ții, schema personalității de bază.
INHIBIȚIE, proces nervos fun-
damental ce acționează în sens
invers excitației; este negativ și
îndeplinește funcții de frînare, opri-
354re, mijlocind selectivitatea în dis-
tribuirea și gradarea impulsurilor
nervoase pozitive. Constatată, ini-
țial, la nivel periferic a fost
•presupusă de I. Secenov și demon-
strată de Pavlov ca i. centrală,
la nivelul activității emisferelor
cerebrale. Ch. Shcrrington a con-
statat că intrarea în funcțiune a
unei grupe de reflexe provoacă
întreruperea și blocarea altui grup
prin inducție negativă. Este fe-
nomenul de i. externă, deosebit
de !• internă, considerată, de
Pavlov, a fi de natură exclusiv
corticală întrucît rezultă din con-
diționare, este elaborată și activă,
de unde și calificarea de i. activă.
Spre deosebire de i. înnăscută, ne-
condiționată, care intervine spon-
tan și univoc în cazul în care apare
un nou focar de excitație ce induce
negativ un altul sau în cazul unei
suprasolicitări prin intensitatea
sau durata unei stimulații (i.
supraliminală, i. de protecție). I.
dobtndită prin condiționare, ac-
ționează variabil și comutativ
conform modului în care ,s-a
produs condiționarea. Astfel un
reflex format poate fi „stins" dacă
în repetate rînduri stimulul ce
fusese întărit alimentar și provoca
salivația nu mai este asociat cu
hrana. Stimulul își pierde valoa-
rea de semnal pozitiv și se trans-
formă în semnal negativ. La
stimulul respectiv, care nu rede-
vine indiferent, se elaborează o
reacție inhibitivă, negativă. Prin
i. necondiționată se poate produce
o stingere a reflexelor, în sensul
dispariției lor. Prin i. cmidiliinhi.'ă
se produce o „stingere" care rezul-tă din negativarea reflexelor care
nu dispar ci persistă ca reacții
de reținere. O dovadă în acest
sens o constituie fenomenul de
dezinhibare, prilejuit de noi sti-
muli și care dovedește că refle-
xul „scapă", mai mult sau mai
puțin facil, de sub tensiunea fre-
natorie. Și mai evident decît în
forma i. de stingere este carac-
terul activ al i. corticale sub for-
mele i. de diferențiere și a i. de
intîrziere. Din doi stimuli apro-
piați sub raportul calității lor,
unul este întărit sistematic iar
altul neîntărit. Inițial datorită
iradierii excitației a generaliză-
rii primare, și stimulul neîntărit
provoacă reacții. Cu timpul însă,
acestea slăbesc și dispar datorită
i. de diferențiere. Și în cazul în
care, la diverși stimuli, se formează
diverse reacții pozitive cum ar fi
operațiile motorii, tot i. de diferen-
țiere este la bază. Tot așa unul și
același stimul poate da efect pozi-
tiv dacă este prezentat singur și
efect negativ dacă este prezentat
cu un altul, care, astfel, capătă
funcție de „frînă condiționată".
Cînd între aplicarea stimulului con-
dițional și aplicarea stimulului în-
tăritor se lasă un interval de
timp, care, la animale, nu poate
depăși trei minute, reacția ajunge
să se declanșeze numai după trei
minute de la declanșarea stimu-
lării condiționale iar nu odată cu
aceasta. Este un fel de diferenție-
re în timp, pe care Pavlov o pune
pe seama i. de întîrziere. Este i.
de întîrrirri; cînd stimulul condi-
țional continuă să fie dat pînă la
întărire -;i c.sie i. vr.^/i^iiilă 'urmă
23*355

I
condiționată) cînd stimulul dat
inițial se întrerupe și întărirea se
aplică singură (nu pe fondul
stimulației asociate) după 'I' — '.V.
La om, i. cunoaște o dezvoltare
extrem de complexă fiind suportul
analizei și sintezei, sistematizării
reflexe și autoregiajului. Nu se
poate concepe excitație fără i.,
cele două procese fiind in unitate
dialectică. Față de excitație, i.
activă întleplinește un rol de ,,dis-
pecer" permițîndu-i să circule pe
anumite căi, să se gradeze, să se
comute etc. Coordonarea în ac-
tivitatea nervoasă superioară, și
implicit în adaptarea la mediu,
este direct dependentă de dezvol-
tarea i. centrale. Pavlov scria:
„prin această inhibiție, activita-
tea de semnalizare a scoarței
este continuu corectată și per-
fecționată… în felul acesta se
manifestă continuu capacitatea
supremă de adaptare a organismu-
lui la condițiile ambiante, sau
cu alte cuvinte, o echilibrare mai
fină și mai precisă a organismu-
lui cu mediul înconjurător". în
ultimii ani, P.K. Anohin a promo-
vat, în baza a numeroase argu-
mente, ipoteza că i. nu este un
proces nervos prin natura lui,
deosebit de excitație, ci, în siste-
mul complex al activității nervoa-
se, i. ar fi numai o formă condi-
ționată negativ a excitației, ar
fi o excitație inhibantâ, frenatorie,
ar fi ceea ce rezultă din acțiunea
reciproc contrarie a două procese
excitative.
INIȚIATIVĂ, dedanș.'.rea de
noi acțiuni, relevare ;;i rezol-
varea practic-actionalâ a uneisituații problema. I. este legată de
forța individului, de impunere a
noului și de capacitatea societății
de acceptare a acestui nou. I.
presupune cel puțin trei etape,
conștiința de problemă, rezolvarea
mintală și rezolvarea practic-ac –
țională a acesteia. Spiritul de i.
este o condiție a creativității.
INOVAȚIE, producere a ee\ a
nou care este asimilat și obiect j
vat în activitate, relații, produse
C. Thompson o definește c.
„generarea, acceptarea și implant n-
tarca noilor idei sub forma prn(v-
selor, produselor sau serviciilor".
Efectul de i. presupune ca noua
idee să fie valorificată social, răs-
punzînd unei necesități, rezolvîiul
o problemă, determinînd un pro-
gres în oricare clin domeniile vie-
ții și activității sociale. I. nu este
niciodată absolută ci pornește de
la elemente și structuri preexis-
tente pe care le transferă, modi-
fică, recombină etc. — cota de
creativitate fiind variabilă. Se
disting i. primare ce au la bază
o idee originală și i. derivate prin
dezvoltarea și aplicarea ideilor
noi. Fiind condiționate social, deci
pornind de la anumite posibilități
și răspunzând unor cerințe obiec-
tive, i. depind și de relații, știi
de activitate, putînd fi viguros
stimulate prin tehnicile de crea-
tivitate.
INSIGHT (termen engl., germ.
EINSKHT), act brusc de sur-
prindere sau înțelegere a unei re-
lații bai-, situații; apropiat ca
Înțeles cu termenul de intuiție in-
telectuala. Uneori, sensul deI
iluminare instantanee. în zoopsi-
hologie a fost uti!i.;at pentru a
desemna momentul depăși ni ob-
stacolului în urina încercărilor și
greșelilor. în psihologia intelectu-
lui desemnează efectul rezolutiv
al restructurării și relevării unor
noi raporturi. în genere, moment
de salt al cunoașterii ce-și su-
primă mijlocirile apărînd ca ne-
mijlocit.
INSOMNIE, dereglare a som-
nului normal, incapacitate a-
cută sau cronică de a dormi da-
torită persistenței unor centri
de excitație din cauze organice,
neuronale sau psihice. Abuzul
de somnifere permanentizează
dispozițiile spre i.
INSPIRAȚIE, stare psihică,
caracterizată printr-o puternică
tensiune interioară; apare în
cursul desfășurărilor ce duc la
conturarea liniilor parțiale, u-
neori generale, ale viitoarei cre-
ații. Este, în general, atribuită
oamenilor de artă, deoarece pre-
supune un înalt grad de liber-
tate în elaborarea unor sinteze.
Dar i., fiind o etapă pregătitoare
a creației (condițiile de apariție
a i. sînt, în genere, identice cu
cele ale creativității), este și tre-
buie să fie la fel de prezentă în
știință, activitate tehnică etc.
Din analiza momentului i. se
desprind următoarele caracteris-
tici: a) spontaneitatea, eviden-
țiată de apariția bruscă a unei
noi idei; b) caracterul de necesi-
tate, noua sinteză se impune im-
perios și cu evidență, cerînd o-
biectivarea ei; c) inducția incon-
știentă dată de marele' grad delibertate al noilor sinteze si de
îriijiiu-îitele fr.-e\ tiitt; de apari-
ție ale i. : viîul, reverin, st.u'ea
de relaxare etc. ; dj caracterul
afect iv-motiva!ional, momentul
inspira tiv e însoțit de o puter-
nică vibrație afectivă, care pen-
tru veritabilul om de știin'ă
si de artă reprezintă- nu numai
adevărata răsplată dar și baza
apariției altor momente de i.
Dar i. apare deseori în stări
de relaxare. Aceasta nu înseam-
nă că este rodul inactivității ci
dimpotrivă trebuie apreciată ca
un efect specific al activității
intense și perseverente, al cău-
tărilor continue.
INSTABILITATE, termen fo-
losit, în special, în psihopatolo-
gia copilului pentru a denumi
un sindrom complex caracteri-
zat prin tulburări ce îmbracă
un dublu aspect: motor și psi-
hic. Astfel, un copil instabil psi-
homotor se află într-o perma-
nentă mișcare, nu poate sta
locului o clipă, își mișcă neîn-
cetat mîinile, picioarele, atinge
fără motiv toate obiectele, se
deplasează continuu. Se vor-
bește despre acest exces canti-
tativ de mișcări cg despre un
adevărat „lux de mișcări", ca o
„irezistibilă nevoie de mișcare".
Imobilitatea, capacitatea de a
sta într-o anumită poziție timp
mai îndelungat în vederea des-
fășurării unei activități oarecare
este practic imposibilă. Se a-
firmă că aceste mișcări sînt pa-
radoxal, expresia instalării obo-
selii, în pofida aspectului gene-
ral, copilul cu I. psihică este
S57

I
lent în mumă, neîudemîuaUc,
incapabil să-și coordoneze miș-
uitilc in vederea unui :.•< op pic-
cis, face mișcai i di: j>risos, pa-
razite, incomplete și fără pre-
cizie. Sub aspect psihic, detici-
lul major al i. îl constituie ca-
rențele atenției. Copilul este in-
capabil să-și fixeze atenția, să
se concentreze într-o activitate,
este neatent, distrat, n-are răb-
dare să termine o activitate,
trece rapid de la o ocupație la
alta. Afectiv, se constată ace-
eași labilitate, dispoziția se schim-
bă cu ușurință, copilul este iras-
cibil, uneori impulsiv, acestea
evidențiindu-se cu pregnanță în
mediul școlar: lecțiile nu sînt
știute, temele sînt făcute de
mîntuială, iar prin agitația deo-
sebită, disciplina este încălcată,
bunul mers al orelor este tulbu-
rat. Școlaritatea este nesatis-
făcătoare, dar nu din cauza
unor deficiențe intelectuale, ci
a instabilității atenției. Alături
de tratamentul medical speci-
fic, mijloacele educative psiho-
pedagogice sînt elemente pre-
țioase în vindecarea acestor co-
pii.
INSTANTANEU, durată foar-
te scurtă de timp în care, subi-
ectiv, nu se pot diferenția sau
ordona evenimentele sau com-
ponentele unei acțiuni. Opus suc-
cesivității și discursivității.
INSTINCT, structură, pattern
de comportament ereditar, pro-
prie unei anumite specii ani-
male, ce variază foarte puțin
de la un individ la altul în ca-drul aceleiași f-peeii. ("oii^tri. din-
tr-'!!i lanț de reflexe necondi-
ționate CC .!'• <\<:•!•';' M! d ]" 111 r -1 i
succesiune temporala strictă a-
vînd stimuli declanșatori spe-
cifici. Are caracter adaptativ
răspunzând necesităților vitali-
ale organismului și speciei (foa-
me, sete, reproducere etc.). I)upă
II. Pieron, i. are următoarei'
caracteristici: a) actul instinc-
tiv e îngust, specializat la una
din cerințele speciei animale fa-
limentară, de reproducere etc.;;
1>) modalitățile de comporta-
ment instinctive sînt înscrise în
bagajul ereditar al individului,
ceea ce atrage după sine o uni-
formitate deosebită a i. în ca-
drul aceleiași specii; c) odată
declanșat de un stimul specific,
i. se derulează ca o activitate
unitară, continuă. K. Lorenz
(1937), reluînd unele idei ale
lui Craig (1918), consideră că
orice activitate i. poate fi des-
compusă în două verigi succe-
sive: 1) comportament de ape-
tență (fază de căutare ce duce
la găsirea declanșatorului); 2)
actul consumator (sau actul efec-
tor instinctiv în sens strict) K.
Lorenz și apoi S.A. Barnett (1967)
consideră că actul instinctiv este
pur doar la nivelul fazei ape-
titive inițiale (în sensul duratei
variate, a acestei faze). A doua
fază este adaptată stereotip, fapt
ce garantează eficiența ei biologică.
La om nu există comportamente
complexe reglate doar de me-
canisme înnăscute, așa cum se
întîmplă mai ales la insecte. A-
ceasta pentru că la om o pro-
358I
gramarestrict ereditară o are
numai segmentul afectiv, ten-
sional al i. De aceea tendințele
instinctive se satisfac prin me-
canisme și acțiuni care au fost
învățate.' Se desemnează prin
termenul de 1. și unele activități
elementare automate sau re-
flexe ca suptul, respirația., mer-
sul. Termenul se mai utilizează
si pentru a desemna tendințe
ereditare generale ca: i. de con-
servare, reproducere, socializare
etc. Mai rar, se desemnează prin
termenul de i. niște tendințe
naturale mai precizate (i. de
atac, de fugă, de joc, matern, de
imitație). în sens psihanalitic
este sinonim termenului de pul-
siune, care se referă la tendin-
țele inconștientului. Freud dis-
tinge două {.fundamentale: i.
vieții (Eros) și i. morții (Thana-
tos).
INSTRUCȚIE, sistemul de co-
municare și influențare organi-
zată a cunoștințelor generale și
speciale și de formare a opera-
țiilor și capacităților intelectu-
ale și aplicativ-practicc în con-
dițiile învățămîntului. Se inte-
grează în procesul global al edu-
cației și este subordonată obi-
ectivelor educative, urmărind,
prin înarmarea noilor generații
cu datele fundamentale ale ști-
inței, culturii, tehnicii și activi-
tăților practice, să creeze posi-
bilitatea și să faciliteze integra-
rea în muncă și societate. O>u-
stă din predare și învățare, pro-
supunîncl iii(ei-.H ținn, M' oi'-ani-
zată și de durata dintre < ..,,Ji < ]<•
didactice și elevi. I. :,e desiă-șoară într-un cadru organizat,
instituțional, utilizează mijloa-
ce specifice, își delimitează un
conținut prin planuri și progra-
me, se orientează după principii
didactice și recurge? la variate
metode, toate fiind subordonate
unor scopuri determinate S'iei-
al-istorie. Sub raportul conți-
nutului ce este supus unei con-
tinue îmbogățiri, reînnoiri și e-
sențializâri se delimitează cul-
tura generală în care se înscriu
cunoștințele necesare și obliga-
torii pentru adaptarea actuală
și de perspectivă la exist i:ița
socială a cetățeanului — și cul-
tura de specialitate, teorei'că si
practică, a cărei pondere este tot
mai mare pe măsură ce se trece de
la o treaptă de învățămînt la alta,
ajungînd să se împlinească priu-
tr-o calificare profesională. Fe-
nomenul de tranziență și creștere
exponențială a exigențelor față
de profesiuni impune, la adulți,
în toate sectoarele i, de reciclare.
Evaluată după nivelul științific,
grad de formativitate, economi-
citate și eficiență, calificată ca o
pîrghie a progresului social, i.
a devenit una din problemele ma-
jore ale epocii noastre, la perfec-
ționarea ei contribuind diferite
științe printre care psihologia și
cibernetica ocupă locurile princi-
pale.
INSTRUMENTAL, calificare a
unor obiecte sau acte psihice de
a servi drept mijloace sau
unelte pentru dezvoltarea unei
aei iuui și ol)l inr-re.i unui efrrl.
I.. \ igi.tski: ,,iii (•niiipnriamenliil
omului îutilniiii o seric întreaga
359

(li: adaptai! .1! tilu lai'', menite s.i
diu.â l.i stăpinirea proceselor psi-
11 i • e proj)i'ii. l'rin analogie cu
tehnica, aceste adaptări put li
pe drept cuvînt numite, conven-
țional, unelti: psihologice sau in-
strumente. Folosirea i. psihologi-
ce amplifică și extinde enorm
pasibili tăi ik." comportamentului.
,,Cuvinlul, de exemplu, arc va-
loare de i. psihic. Considerare:,
exclusivistă a funcției i., a actelor
psihico superioare eu negarea sau
ignorarea conținutului obiectiv,
reflectorii! al acestora definește,
în epistemologie, instrumentalis-
mul. J. Dewey socotea că orice
teorie, este un i. pentru acțiune
și nu trebuie să fie apreciat din
punct de vedere al veracității ei
ci numai din cel al eficienței prac-
tice, în psihologie descoperirea
operațiilor mintale a provocat
recrudescențe instrumentaliste,
numărul, de ex., fiind apreciat
numai ca un i. și nu sub raportul
valorii sale cognitive. Importantă
este considerarea unității dintre
operațional și informațional, din-
tre reflectorii! și i. V. H. Vroom
(1964) emite o teorie a instrumen-
talitățh în motivația muncii, con-
form căreia forța exercitată asu-
pra unui subiect pentru a-1 deter-
mina să săvârșească un act este o
funcție a sumei algebrice a produ-
selor dintre valențele rezultatelor
actului și expectanța (probabili-
tate subiectivă) subiectului că
acțiunea va £i urmată de dobiu-
direa acestor rezultate.
INSULINA, hormon activ al
pancreasului, cu acțiune hipogli-
cemiantă. în cazurile de hiper-.-•eereție patologic;!, îl i j n ••.;în • -,i: i..
antrenează mani/e:,Lin <l<- onnn
earacterial, iar in cazuri grave – –
leșin și comă.
'INTEGRALITATE, pruprii'!,i:,
a structurilor si imagini !•. >r pi i' , ••• .
ti\c de a se prezenta ea ii• i ii.
ca un continuu, in ba./a tem!;;-.-.
d<- unificare ce se impune, i;i :•,•;<;
mite liniile, suplinind lacu;,i Ir .,
mlueind discontinuul la cont i;:m
Kste demonstrată experinu ;•
și intemeiată prin legea pregnant/. ,
și celelalte legi g>'stalti.,te (Ai.
\\ ertheinier, \Y. Ivohler). (..ore-
puiule unității fi/ice a stimuliior.
Plin transfer, m on.liiiea nuri
psihologii structuraliste și holisle.
termenul se folosește și pentru
caracterizarea sistemului intelec-
tual, a afectivității și personalită-
ții.
INTEGRARE, proces biologic,
neurologic și psihic de cuprindere,
asimilare, implicare a unui ele-
ment (impuls, semnal, operație,
informație) de către alt element
unificator și supraordonat. C';.'-
prindere și închidere într-au toi
a ceva ce devine astfel parte com-
ponentă a întregului fi dobindcțl:
proprietăți speeijice rezultate di a
interacțiunea și interdependența iu
celelalte părți componente. I. csi-a
caracteristică pentru activitatea
sistemului nervos (J.H. Jacks.m,
Ch. Sherington, l'avlov; și e.-tr
totodată un principiu al activi-
tății psihice considerate: ca sistem
hipercomplex cu organizare ierai-
liică. Așa cum cortexul reali/.; a/a
i. tuturor proceselor ce se reali-
zează in instanțele nervoase tub-
ordoinle lot așa conștiința, gin-I
direa, sentimentele integrează ac-
tele psihice elementare prin asi-
milare (la o schemă) sau compri-
mare (însumare) și prin raportare
dinamică la un model simbolic
superior. întotdeauna i. se reali-
zează prin sinteză și simbolizare.
în acest sens este edificatoare
relația dintre noțiune și seria per-
cepțiilor corespunzătoare, dintre
noțiunea de gen și cea de speță.
j, Vîgotski punea i. la baza mo-
delului denumit „piramida noțiu-
nilor". C.G. Jung explică prin i.
elaborarea personalității care ast-
fel apare ca un suprasistem. l'$i~
hologia cibernetică explică i. iu
legătură cu nivelele de codificare
și de autoreglaj. Keversui pro-
cesului i. este semnificarea, iden-
tificarea, dirijarea acțiunilor cu
finalitate particulară prin scopuri
generale, determinarea strategică
a deciziilor tactice. Conexiunile
inverse mijlocesc mereu procesele
de i.
INTEGRARE NEURONALĂ,
mecanism operativ al rețelei neu-
ronale constînd în următoarele:
intrarea în funcțiune a unui grup
relativ limitat de neuroni cu ca-
racter „ordonator", pune în func-
țiune, simultan sau succesiv, gru-
puri de neuroni cu funcții mai
mult sau mai puțin deosebite,
ajungîndu-se astfel la finalizarea
unei acțiuni. Se instituie în acest
fel o relație între un grup neuronal
supraordonat si un grup neuronal
subordonat.
INTEGRARE SOCIALĂ, pro-
ces de incorporare, a.iiniiiare a,
individului Ui uni lăți și sistemesoliile (familie, grup. colectiv,
so-, i.-tate) prin modelare conform
d.ițelor și cerințelor sociale (encul-
turație, sociali/are^, prin adaptare
la condițiile; vieții sociale. I.s.
presupune acomodări și construc-
ții progresive în planul personali-
tății. Kste deci o interdependența
intre i.s. și cea a, personalității, i.a
un moment dat integrabilitatra,
pi rsonalifății in unitățile sociale
nu este insă in raport direct cu
pi oprietatea acesuia de a fi inte-
grată în sens de organizare și
coerență lăuntrică (li. Hilgard).
INTEGRATIVITATE, în psi-
hologia genetică, proprietate a
stadiilor constînd în faptul că
structurile caracteristice unui
anumit stadiu sînt integrate cu
titlul de elemente constitutive,
simple, în stadiul următor (de ex.
operațiile formale includ ope-
rațiile concrete cu titlul do conți-
nut). I. stadiilor explică astfel
secvențiaîitatea lor: un stadiu nu
poate urma decît după acela ale
cărui structuri le integrează în
structurile proprii.
INTELECT, cuvînt generic cu
semnificații variate, utilizat pen-
tru a desemna totalitatea funcții-
lor mentale centrate în jurul
gîndirii abstracte și logice, capa-
citatea de a gîndi, de a opera cu
noțiuni; minte, gîndire, rațiune.
Aspect deosebit al gîndirii logice
pe care unii filosofi îl opun rațiu-
nii, considerîndu-1 superior sau
inferior acestei a.
INTELECTUALISM, curent sau
poziție teoretică de factură reduc-
i.ioiiistă. prin care se absolutizează,
iuseuniăiated proceselor și laclu-

Irrilor intelectuali, subapreciindu-sc
sau negîndu-sc însemnătatea mo-
tivației, sentimentelor, voinței și
atitudinilor în activitatea umană
și îndeosebi în creație. Sub raport
social, i. exprimă reducția proble-
melor vieții sociale la cele cultu-
rale, ruperea de realitate, închi-
derea în cercul abstracțiunilor,
al speculațiilor sterile.
INTELIGENȚĂ, termen, pre-
zent din timpuri imemorabile în
limbajul natural, consacrat în
literatură, se pare, de Cicero,
ce caracterizează sub diverse un-
ghiuri, puterea și funcția mintii
de a stabili legături și a face legă-
turi între legături. Este ceea ce su-
gerează inter-legere, reunind două
sensuri, acelea de a discrimina în-
tre și a lega, culege, pune laolaltă.
Exprimînd acțiuni și atribute ale
omului totodată, faber și sapiens,
i., ca orice categorie culminativă,
n-a putut — nici după ce a deve-
nit obiect al științei — să benefi-
cieze de o definiție clasică, prin
delimitări de gen proxim și di-
ferență specifică. în psihologie,
i. apare atît ca fapt real, cît și ca
unul potențial, atît ca proces cît
și ca aptitudine sau capacitate,
atît formă și atribut al organizării
mintale, cît și a celei comporta-
mentale. Platon vedea în „phrene-
sis" capacitate excepțională a
omului de a înțelege ordinea din
univers pentru ca să se poată con-
duce pe sine. La Aristotel facto-
rul cognitiv semnificat \nin „noos"
este cel ce stabilește relația dintre
simțuri și reflecție. Descartos se
referă la, rațiune și sugerează i. ca
„un mijloc de a-și însuși o științăperfectă, raportată la o infinitate
de lucruri". Sugestii asupra i.
se întîinesc și la mulți alți iii,,.
sofi, printre care și Hobbes, cav
oferă o viziune asociaționistă asu-
pra gîndirii, ca ,,o succesiune sa>i
înlănțuire de gînduri, o perinda;,
de gînduri, numită discurs mm
tal". Toate acestea descriu feim-
îr.ene ce ne permit să presupunem
o sinonimie intre i. și gindir,
sau rațiune, dar nu ne indică mi.
ginea și funcția i., cu alte cuvinte,
rațiunea de a fi a i. indifenn;
de modalitatea ei rațională, l'il,,-
sofia este devansată de cei a căror
genialitate se sprijină pe realism.
Leonardo da Vinci pune i. in
contextul vieții. Experiența iu-
dă ceea ce există, dar ea nu poate
fi folosită dacă nu este interpre-
tată și astfel se stabilește nu nu-
mai existența lucrurilor ce ne.
interesează, ,,ci și într-o măsură
mai mare, raporturile dintre ele,
pe de o parte și cu noi înșine.
pe de altă parte". Aceste raporturi
dintre relațiile obiective și su-
biect clarifică epistemologic pro-
blema 1. și o integrează în cîm-
pul existenței biologice și psihice
a persoanei. înțelegem de ce Ed.
Claparede consideră că teoriile
despre judecăți, legi ale gîndirii
și principii raționale nu lămuresc
problema i., mult mai mult obți-
nîudu-se printr-un studiu sin-
tetic al i., prinsă în relațiile ei
vitale, concepută în raport cu
datele experienței. în consecința,
dincolo de orice speculații meta-
fizico, i. trebuie să fie conside-
rată Un /rlIOIIh'll și 0 {<(('(/(/<T.',s/;.'.'f
a adaptații hi mediu, a tr<ni*f"i-I
mării mediului de cătve nni. Recu-
noaștem și la animale rudimente
si premise de compoi tameiit in-
teligent, care se situează la polul
opus instinctului. „1. este un in-
strument de adaptare care intră
în funcțiune cînd celelalte instru-
mente de adaptare, instinctul și
deprinderea, nu mai pot face fală."
Comportamentul inteligent nu mi-
mai că se datorește învățării,
dar prezintă o astfel de flexibi-
litate, îneît s-ar putea spune că
se construiește „în mers", opera-
tiv și adecvat situațiilor. La ani-
male, după H. Jennings, E. Thorn-
dike, comportamentul inteligent
se prezintă ca „încercări și
erori", explorările tatonante fiind
un preambul sau un echivalent
funcțional al i. Adevărata 1. depă-
șește însă tatonarea prin mijloace
deja selecționate. în baza ex-
periențelor cu cimpanzei, ce ajung
să folosească bețe montate unul
în altul sau lăzi suprapuse pentru
a dobîndi fructe direct inacce-
sibile, W. Koehler pretinde că
animalul dovedește i. prin reu-
nirea elementelor necesare (obiect-
mijloc și obiect-scop) în același
cîmp vizual. Este un moment
tranzitoriu, raportarea uneltei la
scop, nefiind scutită de tatonări
prealabile. Mai importantă pare
a fi transpoziția rapidă în situații
analoage, aici i. dovedindu-se a
fi susținută prin generalizări prac-
tice. Contopind planurile obiec-
tiv și subiectiv, material și ideal.
H. Bergson declară că „inteli-
gența este facultatea de a fabrica
obiecte artificiale și în special
unelte și de a varia la infinit aceas-tă țahiiitive." Nu este deci vorba
numai de j"cu! combinatoriu al
a'-ociațiiliu' dol'iiidite și de for-
marea de noi asociații, cum sus-
țineau mulți psihologi în secolul
al XlX-lea, ci de o anumită mij-
locire funcțională în vederea unei
rezolvări. Trecînd de i. senzori-
oniotorie de tip animal si preli-
minar uman, veritabila i. va
presupune întotdeauna o mijlo-
cire transformatoare, o reconstruc-
ție mintală în vederea atingerii
unui scop. încă H. Taine observa
că ordonarea, clasificarea datelor
experienței într-o ierarhie, uzînd
de simboluri verbale, ajunge la
performanțe cînd discriminarea
este nuanțată, cînd sînt sesizate
nuanțele imperceptibile. 1. nu
este reductibilă la experiență, deși
se întemeiază pe aceasta. I. în-
seamnă mai degrabă o transgre-
sare a experienței acumulate și
actuale prin descoperirea unor ra-
porturi, de regulă ascunse, a căror
utilizare satisface un scop adap-
tativ sau transformațiv. în acest
sens i. ce presupune reorganizări
raționale este opusă de Bergson
intuiției cognitive, concepută
straniu și obscur ca o forță ce ac-
ționează similar instinctului și
în prelungirea lui. I. rămîne me-
reu un proces prin care se ope-
rează diferențieri și recombinări
operaționale cu o finalitate trans-
formativă, fiind și evaluată după
eficiența transformării. în mod
curent, i. este evaluată după
nivel și după dimensiunea faci-
litării, implicate în adaptarea
transformativă umană. Inutil să
mai amintim aici faptul că apă-
302 303

rînd ca o caracteristică a indivi-
dului, iuaniiestiit;*i în relațiile sale-
(.'ii ambianța, i. este tributară,
prin origine și destinație, existen-
ței socioculturale. Exagennd în
chip extremi-t rolul eredității în
dezvoltarea i., ]•'. Galtoii mi a con-
ceput toiuM ereditatea ca un fapt
pur natural, ci ca o acumulare a
exersărilor prilejuite de mediul
social, fiecare generație exerci-
tînd o influență enormă asupra
dotației generației succedente.
Această teză a masivului și ime-
diatului transfer de la dobîndit la
ereditar nu numai că este infir-
mată de genetica contemporană
și că a fost relativizată prin re-
ducția la minimum, la o minoră
semnificație de către analize psi-
hologice ulterioare, dar a fost
pusă în dubiu de însuși Galton
prin sistemul său de diagnoză a
i., pe care el o vede ca fiind dis-
tribuită în fiecare populație, în
proporții bine determinate. Tes-
tele de' i., inițiate de F. Galton,
se adresează diferențierilor sen-
zoriale și coordonărilor motorii
despre care astăzi știm foarte bine
că rezultă din condiționări. Actua-
lizarea tematicii i. se leagă de
prima revoluție tehnico-științifi-
câ și răspunde unor cerințe riguros
practice. In perioada de început a
secolului al XX-lea, odată cu pro-
gresul cercetărilor experimentale și
a studiilor privind procesele inte-
lectuale, se dezvoltă rapid tehnici
de diagnoză a i. ca aptitudine gene-
rală. Putem chiar spune că pînă
în zilele noastre, râspunzînd ne-
cesităților sociale masive de culti-
vare a i., și de selecție a persoa-nelor în vederea utilizării lor în
lapi.ut ȚII Tiivfli.il de I., psih.idi••.,.,.
ii'i/a i. devnnsea;:Li sladml ti. ,.|',.
bora re a științei despre i. l.in n
rile au mers pînă acolo incit, ,|.
concertai-, în fața ii"niimânii * !…
definiții și accepțiuni nle 1<H::.
milui (J. Guilford a ;nve:.ia i . , •
circa 400 de definiții alo i., tf,, ,
însă să Io clasifice edificator), ni.
psiholog a declarat că i. este r,r ,
ce determinăm prin testele do i.
Nu vom rămîne însă la aooast;.
aserțiune pur instrumentalii ă.
cliiar dacă ne-am limita numai !,
examinarea conținutului probii
lor standardizate prin care j,
este măsurată. H. Miinsterbep,;
recurge la probe, prin care cer.
denumirea și clasificarea unor
obiecte, identificarea unor forme,
memorare de litere și cifre, exe-
cutarea de operații aritmetico,
evaluarea unor intervale, construi-
rea unor figuri geometrice. în
esență, i. se măsoară deci, prin
probe de clasificare, achiziție si
construire de ansambluri. De la
început se vădește faptul că i.,
fiind pluridimensională, nu poate
fi investigată prin probe univoce,
impunîiidu-se o pluritate de pro-
be cu diverse „adrese", pe caro
A. Binet și Simon le-au organizat
pentru prima dată (1904) într-o
„baterie". Binet concepe 1. ca o
facultate general-umană ce so
formează stadial, „scara metrici
a.i"., propusă de el, bazîndu-s.:
pe o corelare între vîrsta crono-
logică a copiilor și tinerilor și
vîrsta lor psihică, stabilită prin
devieri în plus sau în minus,
364fața de un standard mediu al
vîrstei cronologice. în aceste con-
diții, după anumite norme și
haremuri, se calculează un Q.I.
(v cotient intelectual) ca mă-
sură globală a i. Stabilind drept
cadru de manifestare a 1. activi-
tatea, A. Binet socotește că fa-
cultățile mintale se dezvoltă ine-
gal. El scrie: „O lipsă tic memo-
rie se poate asocia cu mult rațio-
nament, după cum unul cu o me-
morie bună poate fi un prost ve-
ritabil." I. este „o funcție gene-
rală căreia îi sînt subordonate
toate celelalte" dar la rîndul ei,
i, este, după Binet, tributară di-
verselor facultăți, printre care
„înțelegerea, memoria, imagina-
ția, raționamentul și mai ales
cuvîntuî". Operațiile care intră
nemijlocit în schema i. sînt com-
prehensiunea, invenția, direcția
(orientarea spre scop) și cenzura
(critica). Bateria lui Binet-Si-
mon cuprinde probe care se adre-
sează fiecăreia din aceste 4 grupe
de operații, iar mai tîrziu bate-
ria D. Wechsler, uzînd de probe
mai variate și mai precise, va
urma, în mare, aceeași schemă.
Pentru a testa aptitudinile inte-
lectuale, indiferent de volumul
de cunoștințe acumulat, bateriile
de i. evită apelul la cunoștințe
rezultate clin învățare, solicitînd
răspunsuri care sînt la îndcmîna
oricui, indiferent de pregătire.
Observăm însă că înseși răspun-
surile la teste necesită învățare.
Nu se pot despărți cu totul ope-
rațiile de infoimați.ilu pe carele
susțin. Aplicaiea b»ier;itor do i.
la indivizi din grupe etnologiceaparte, a dat rezultate paradoxale,
explicabile prin construcția spe-
cifică a intelectului la respectivele
populații. H. ileili, autorul bate-
riei de i. (ce-i poartă numele;,
consideră că i. se determină gra-
dual prin patru caracteristici:
plasticitate (restructurare), com-
plexitate (structurală), globa-
iizare (reunire în tot a elementelor)
și fluiditate (modificări de direcții
prin care se evita fixismul). în
rest însă, li. Meili socotește că nu
există o formulă unică de i., com-
poziția operațională a acesteia
fiind variabilă după tipuri de
activități și după persoane. Există
deci o diversitate de forme de i.,
iar ceea ce psihologii măsoară nu
este o i. generală, ci una globală,
în ordinea statistică abstractă,
aptitudinea intelectuală medie.
Am putea implica aici și con-
ceptul tle stil cognitiv, fără a
ignora nivelul după care i. este
întotdeauna calificată. Această
poziție se îndepărtează întru-
cîtva de cea a lui Spearman care,
contemporan cu Binet, a radicali-
zat proprietatea i. de a fi generală
(aplicabilă în variate domenii)
redueînd-o, pe baza constatării
corelațiilor foarte consistente din-
tre rezultatele testelor intelective,
la un factor general (G), care
ar fi omogen, reprezentînd o
„energie mentală generală", spre
deosebire de factorii speciali (S),
implicați numai în anumite acti-
vități concrete. Teoria bifacto-
rialâ (G și S) a lui Spearman sus-
ține deci ouH'gcneitatea consti-
tui ivâ a i., do unde gt'ticr.ilitdtc.i
ei ca factor comun ce facilitează
365

I
performanțele în orice activitate,
nu însă fără complementaritatea
unor factori S, adecvați formelor
particulare ale activităților. Dis-
putele ce pornesc de la această
teorie nu au încetat pînă în pre-
zent. Problema pare însă a fi
pusă defectuos încă de la început.
I. se afirmă ca generală nu nea-
părat întrucît este expresia a
unui factor omogen (energie da-
tă), ci mai degrabă pentru că
(dimpotrivă) este expresia unor
structuri operaționale compuse,
ce se constituie treptat, după
Wallon, Piaget, Guilford, și care
după succesive integrări devin
integratoare, foarte mobile, deci
generice. Este concludent faptul
că toate sistemele teoretice și
psihodiagnostice privind i., con-
struite după Spearman (tot pe
bază de analiză factorială), sînt
plurifactoriale și includ treapta
intermediară dintre G și S, fac-
torii de grup. L. Thurstone de-
termină 8 factori comuni: rațio-
namentul deductiv (D) și induc-
tiv (I), memoria brută (M), apti-
tudinea numerică (N), rapidita-
tea percepției (P), aptitudinile
spațiale (S), comprehensiunea ver-
bală (V) și fluența verbală (W).
Modelul tridimensional (operații-
conținuturi-produse) al intelectu-
lui, elaborat de Guilford, presupu-
ne 120 de factori, dintre care cea
mai mare parte au fost confir-
mați experimental. G. Thomp-
son admite și o combinare alea-
torie între operații, înșiși factorii
de grup puțind avea formule va-
riabile, neprevăzute. Aceasta, în
legătură strinsă cu înțelegereagenetistă a 1. T. Kellcy atrage
atenția asupra variatelor inter-
ferențe dintre factori și consideră
că în constituția lui G intră fac-
tori heterogeni. Dacă este ha
considerăm i. nu o facultate sepa –
rată, ci o modalitate de organizare
proprie întregului sistem psihii.
atunci nu putem să ignorăm a>t-
fel de dimensiuni cum sînt inte-
resul, motivația, efortul ș.a. I.
a fost tratată precumpănitor c,
o aptitudine, criteriul de identi-
ficare și de evaluare al acesteia
fiind reușita în activitate. Kapor-
tîndu-ne însă la reușită, consta-
tăm că nu numai i. este factor
mediator. Clarck Huli atrage aten-
ția asupra importanței tendinței
spre efort. T. Kelley, în baza unor
ample investigații, ajunge la con-
cluzia că succesul școlar depinde
de i. în proporție de 60%, restul,
de 40%, datorindu-se efortului
de muncă. Desigur, în diverse
activități profesionale raportul
optim între i. și efort voluntar
poate fi variabil. II. Eysenck
constată că în anumite profesiuni
nivelul mediu de i. este mai in-
dicat decît un nivel superior. în
fapt, așa cum arată C. Burt, i.
„ca o funcție de integrare a min-
ții, este implicată la toate nivelele
iar manifestările diferă nu numai
cantitativ dar și calitativ". Deci
i. ca o funcție mentală integra-
tivă se prezintă diferențial și
aceasta nu numai după o suiiâ
de nivele, ci și sub raportul fac-
turii și al eficienței. CI. Huil
stabilește pe lîngă i. ahshiif::':,
una Ic/mica, apoi i. S{>ctali'i i men-
ționată (le Janet) și i. adnuiii •
366I
trativă, mai bine zis organiza-
"" Formule de i, b-au dife-
rențiat și mai înull, fiind men-
ționate variante de i. practicii,
științifică, motorie, economică ș.a.
bînt acestea diferite modalități
ale I. generale sau numai aptitu-
dini complexe, specializate? Pro-
blema generalității i. nu poate fi
rezolvată univoc pentru că însăși
definirea ei persistă relativ dis-
tinct prin două puncte de vedere
— unul gnostic și altul pragma-
tic. W. Stern socotea i. capacita-
tea sau tendința de realizare a
gîndirii, „un mod de a trata"
al gîndirii. în acest caz, neîndo-
ielnic, nivelul i. generale este co-
respunzător nivelului abstract și
teoretic al intelectului, pentru
că acesta permite cele mai di-
verse și cuprinzătoare interpre-
tări. Se știe însă că gîndirea ab-
stractă nu este cu necesitate și
inteligentă. Nu este necesară nu-
mai înțelegerea profundă a celor
mai variate situații și domenii
dar și decizia optimă, rezolvarea
problemelor ce intervin. Sarton
ține să accentueze această func-
ție definitorie a i., tratînd despre
I. eficace. Rezolutivitatea și efi-
cacitatea implică cu necesitate
momente de modelare abstrac-
tă și se bazează pe înțelegere.
D. Wechsler consideră că înțele-
gerea deosebește 1. umană de cea
artificială pentru că, după el, 1. se
deosebește astfel și de aptitudini.
„Distincția fundamentală între i.
și capacități constă în a înțelege
în loc de a executa pur și simplu
și aceasta constituie punctul cru-cial al problemei". I. apare totuși
ca un OIOI] de opeiaru caic si1 con-
struiește conștient de către su-
biect prin deci/ie, deliberare, ex-
periment mintal, vizînd întot-
deauna im scop. în acest caz
însă, accentul nu se pune pe grad,
ci pe mod de abstractizare și
înțelegere, i. prelungind acțiunea
cu alte mijloace, după Piaget,
„prin coordonarea acțiunilor în-
tr-o formă interiorizată și refle-
xivă". Intelectul devine produc-
tiv în măsura în care dimensiu-
nile de flexibilitate, fluiditate,
originalitate și elaborare (J. Guil-
ford) îi sînt proprii. Acestea sînt
caracteristicile construcției func-
ționale a i. în contextul persona-
lității, care, la rîndul ei, este ge-
nerată de împrejurări sociale. De
aceea, i. nu poate fi înțeleasă
atîta timp cît nu i se elucidează
geneza și nu i se precizează desti-
nația. J. Piaget prezintă stadiile
senzoriomotor, preoperator, de
operare concretă și de operare
formală ale i., arătînd că ea
(i.) ,,n-are nimic dintr-un abso-
lut independent, ci este o rela-
ție, printre altele, între orga-
nism și lucruri", este „un termen
generic desemnînd formele supe-
rioare de organizare sau de
echilibru a structurilor cog-
nitive", constînd în esență, sub
raport operatorii!, din „reversi-
bilitatea progresivă a structurilor
mobile construite", Piaget mai
observă că i. „tinde să elimine
schemele de analogie înlocuin-
du-le prin deducții propriu-zise".
Dacă II. Taine trata i. ca o acce-
lerare neuronică, apoi se va con-
361

stata ră aceasta constă în flexi-
bilifite, fluiditate care, In jindul
I'H", presupun re\"orsiK>ilit;it<.-, tran-
zitivitate, coordonări cumbinn-
1 lirico ctc. I. comprehensivă v;i
presupune o perfectă echilibrare
între asimilare și acomodare, p"
cind i. rezolutivă va releva „aco-
modări cu depășiri" și aceasta cu
alU mai mult cu cît 1. se inse-
rează în structurile mai complexe
ale creativității. Răspunsurile in-
teligente, caracterizate prin per-
spicacitate, suplețe, adecvare la
situații concrete sînt susceptibile
de evaluări formale sau de con-
ținut. Rapiditatea și oportuni-
tatea răspunsurilor nu este întot-
deauna și un indiciu de calitate,
pntînd fi datorate unei forme
mai simple de i., calificată ca
„asociativă" sau promptitudinii
activării vigile, căreia îi cores-
punde „deșteptăciunea", Gradul
de eficiență al adaptării inteli-
gente nu poate fi însă redus la
astfel de elemente, cum este vi-
teza de reacție, deși aceasta are
o anumită importanță. Eficaci-
tatea râmîne însă dependentă de
complexitatea elaborării, de exa-
minarea critică a mijloacelor ce
satisfac optim un scop (Lcontiev).
Conduita inteligentă se demon-
strează mai mult prin forța și
exactitatea previziunii, decît prin
replicile de efect. R.B. Cattell
distinge o i. cristalizată, aplica-
bilă la situațiile-tip ale mediului
cultural și o 1. fluidă ce răspunde
la situațiile complet noi. Nici
acestea nu se disting însă după vi-
teza de reacție care, în orice caz,
este mai mare cînd intră în joci, criitaliV-ită. Interesant de ți-in-.
11:11 -, I e ;!.:.' i iptlil I.;"I, ilnțj , , ,n .
-;1 ilăi ile lui (.'.Litti-11, i. • .i i-i:>N/;i \.-,
este mai puternică la vîrsi.< <•.,],;
lâriei si a bătiineții decii i. |'j,|.
idâ, ei- se afirmă plenar în \\, .
adultă. Wechsler însă găsis-: \ j
ful de dezvoltare a î. general.
in jurul virstei de 24 de am
Important de semnalat este \,tl,
tul că fiind un factor global ,1,
adaptare, 1. se structurează in
condițiile adaptării sociale, întot-
deauna concrete, implicitul ;-..•.
lații sociale generatoare de afin.:.
dini, ce se corelează cu aptitudi-
nile, i. trebuind să corespund."!
anumitor modele culturale. Omni
nu este, ci devine inteligent M
aceasta în raport cu condițiil'r
social-istorice, i. ca dimensiune
a personalității neputînd să ti,-
generală decît în raport cu o cul-
tura, într-un anumit momelii
a evoluției ei. Din acest puiu t
de vedere, asupra mijloace-
lor de psihodiagnoză ale 1. per-
sistă o serie de îndoieli în legă-
tură cu artificialismul probelor
și cu adecvarea la condițiile cul-
turale concrete ale diferitelor ca-
tegorii de oameni. Erorile devin
evidente cînd i. este concepută
anistoric și impersonal ca o dimen-
siune strict individuală, cînd la
acestea, cum arată H. Salvat,
se asociază și transparente măsuri
discriminative în profitul intere-
selor de clasă. R. Zazzo recomanda
,,să te servești inteligent de inteli-
gență". Una din consecințele posi-
bile ale acestui dicton ar fi ca
1. să nu fie niciodată concepută
univoc și să nu fie supusă unor
368I
asocieri sau disocieri exclusiviste.
însă Claparede arj.t.i ea i. ap m-
în'trei ipostaze cn : 1) ,;/..> 7<(/</,<.V
coynitivă, diferită de reaitivnatca
emoțională și de capacitatea de
efort; 2) capacitatea de rezol, ,in
a problemelor, prin restructurări
opuse automatism, lor; _ îi) posi-
bilitate supramedie a țîndirii în
studiul căreia este interesată psi-
hologia diferențială. Dacă vom
reinventaria atributele i. constînd
în diferențiere și adaptare, nivel
intelectual și înțelegere, aptitu-
dine cognitivă globală și rczolu-
tivitate, atunci vom ajunge la
concluzia că, deși i. apare ca un
factor de mare însemnătate al
vieții sociale, ea își are originea
în existența și activitatea socială,
după cum, deși apare ca un factor
facilitant, productiv al învățării,
ea rezultă din învățare, din acea
învățare care este inteligentă,
construind i. prin sistematizare,
formativitate, apel la înțelegere,
considerînd secvențial punctele
de vedere (M. Ralea) și la exer-
sări prin cele mai variate rezolvări
și elaborări de probleme. Voința
își sporește capacitatea de efort
numai prin antrenamentul pri-
lejuit de biruirea greutăților. Si-
milar, i. își sporește forța pene-
trantă, ureînd de la un nivel de
înțelegere la altul și își dezvoltă
forța transformatoare prin biru-
irea dificultăților cognitive, prin
cunoaștere aprofundată, acțiune
constructivă, rezolvare de pro-
bleme (v.).
INTELIGENȚĂ ARTIFICIALĂ,
calificare a aparatelor ciberne-
tice, astfel programate îneît re-ro!::ă />;..!.'/.?>».•• a$r»ienea oci»ie-
i'.i.l'f. ';?,.• runo.i; d;],nte progr.unr.-
i.'• nnjluce-.i' astiVl de perf<irni'inte
și care suit denumite J^ti/Jciauii! –
t eon-tieiaii, K,v 'Ivi!urul .geiier-.il
de probleme, Argus etc. O serie
de mari psihologi cum sini
A. Xewel, G. Shiuv, G. Simon,
YV. Reitman, M. Minsky, O. Tiho-
mirov ș.a. lucrează intens pemni
a construi computeri care să nu se
lunite/.e la programe algoritmice,
ei să fie apți de operare euristică.
S-au făcut unele începuturi. Tre-
buie spus că aceasta nu presupune
o simplă transpunere a. schemelor
logico-psihologice în sistemele elec-
tronice, acestea avînd particu-
laritățile lor. De aici și interesul
față de comportamentul „creie-
rilor electronici", de asemenea
studiat cu metode psihologice.
Dispozitivele cu i.a. servesc și ca
stimulatori pentru verificarea unor
ipoteze psihologice.
INTELIGENȚĂ MOTRICĂ, for-
mă a i. ce se manifestă în dome-
niul activităților motorii. I.m.
apare ca o aptitudine specială
ce inserează în structura ei ele-
mente cognitive (senzoriale și lo-
gice), alături de memorie și deprin-
deri motrice. Se manifestă în ac-
tivitățile ce reclamă rezolvarea
unor situații motorii, prin efec-
tuarea unor mișcări inedite sau
adaptarea mișcărilor automatizate
la condițiile de rezolvat. I.m.
presupune conștientizarea deose-
bită a impulsurilor kinestezice și
controlul corpului și părților sale.
Rezolvările motorii au deseori un
caracter inefabil, dar totdeauna
389

I
t- i 111 caracteriza)'' prin rapidi-
tate, proniptiliidi ut\ (.<" U'loiuuc,
ciiciciițâ și fiii.ir diMun lie.
INTELIGENȚĂ SOCIALĂ, for-
mă a i. ce se referă la calitatea și
eficiența adaptării sociale, la pri-
ceperea în ce privește relațiile
și acțiunile sociale, în genere, la
rezolvarea problemelor psiho-
sociale. P. Janet, care a introdus
termenul, are în vedere fenome-
ne caracteristice epocii lui, i.s.
apărînd ca un instrument de rea-
lizare a intereselor individuale.
Capacitatea de i.s. merită să fie
reevaluată în raport cu cerințele,
valorile și condițiile societății
noastre socialiste.
INTELIGENȚĂ TEHNICĂ, for-
mă a inteligenței concrete, dezvol-
tată prin structura specifică și
dirijarea operațiilor mentale, spre
domeniul tehnic, prin exercita-
rea raționamentului spațial aso-
ciat cu înțelegerea rapidă a rela-
țiilor spațiale și funcționale și
cu verificarea relațiilor posibile
cu ajutorul reprezentărilor și al
imaginației. I.t. trebuie să fie
privită ca o structură organi-
zată, care depășește procesele
propriu-zis cognitive, fiind o di-
mensiune a personalității (C. Za-
hirnic). Termenul de i.t. a fost
folosit pentru prima dată de
Moede.
INTELIGIBIL, ceea ce poate
fi înțeles sau descifrat prin sem-
nificații, prin reducere la un mo-
del intelectual de care subiectul
dispune sau pe care și-1 constru-
iește ad-hoc. Uzual, ceea ce eușor înțeles rațional spre d<-.
n: cbli >_• d'' i i.'i-.i '.<• (•••((• IM: IU , I,
.m'nll, in huni UI' 'lii'Ji! ,.i li și i ln.i |
«.lupă eforturi mai îndelunga (,.
accesibil înțelegerii și expln;,-
ției. Conform principiului cogu,,..-
cibilității lumii, istoricește, oii:,
poate ajunge i.
INTENSITATE, forță proprii
a unui obiect sau fenomen, mă-
rime tensională sau energetică,
cantitativ variabilă și caracte-
ristică atît pentru procesele fi-
zice, cit și pentru cele pMhh r.
Bergson a încercat să rc.hu â
variațiile de i. numai la variații
calitative, eonsiderînd că psihi-
cul se modifică numai calitativ,
iar nu și cantitativ. Poziția esu-
eronată, întrucît ignoră latura
energetică a psihismului și nu
ține scama de unitatea dintre
cantitate și calitate. Variabil:!
i. este proprie tuturor proceselor
și relațiilor psihice, fiind suscep-
tibilă de măsură.
INTENȚIE, tendință subiectivă
spre ceva obiectiv; tendință cu
un grad superior de elaborai.'
mintală, exprimînd secvențial.
prin trecerea de la motive la sco-
puri și proiecte, demersurile pre-
paratorii ale subiectului de a
interveni în ordinea obieciivă;
ceea ce-și propune subiectul să
facă în baza unei decizii, cvcnl-uu!
în urma depășirii unor conflicte.
I. rezultă din dezvoltarea segmen-
tului direcțional al motivului;
este considerată dimensiune a
autoreglajului. După fenomeno-
logi (E. Ilusserl, von Brentano.
Sartre), i. este condiția actului
mental conștient și totodată pio-
370I
prietatea conștiinței de a fi des-
chisă spre lumea obiectivă, defi-
nindu-și un conținut. E. Husserl:
Cuvîntul intenționalitate nu în-
seamnă nimic altceva decît acea
particularitate funciară și generi-
că, pe care o are conștiința de a
fi 'conștientă de ceva anume, de
a purt'a, în calitatea sa de cogito,
în ea însăși, obiectul cugetării
sale." G. Berger vorbește despre
„obiecte intenționale", pe care le
'identifică cu semnificațiile, iar
H. Ey subliniază că prin i. sale,
subiectul este „donator de sen-
suri", în psihologia contemporană,
prin I. se înțelege — orientat spre
scop sau volițional.
INTERACȚIUNE (INTERDE-
PENDENȚĂ), relații dintre ele-
mentele realității, exprimînd in-
fluențarea reciprocă și variabile
dependențe între elemente, ast-
fel explicîndu-se caracterul uni-
tar, sistemic al existenței și dez-
voltarea ei dialectică perpetuă.
Relațiile de i. și i. sînt directe sau
mijlocite, simple sau complexe,
accidentale sau necesare etc. Im-
portantă este ierarhizarea lor rea-
listă și detectarea celor esențiale
cum sînt i. dintre contrarii, ce
explică mișcarea ca automișcare
și i. permanente și necesare, prin
care se caracterizează tipurile
de determinare. în psihologie,
aceste dimensiuni ale dialecticii
materialiste sînt maximal utili-
zate,, în afara lor nefiind posibilă
explicația științifică. Fenomenele
psihice sînt rezultatul i. și i.
dintre subiect si obiect, iar sis-
temul psihic liman estr domeniulpredilect al celor mai strînse
subtile și complexe i. și i. De aceea,
interpretările psihologice se înte-
meiază, deliberat sau nu, pe dia-
lectică.
INTERCUNOAȘTERE v. PER-
CEPȚIE INTERPERSOXALĂ.
INTERES, raport de corespon-
dență între cerințele interne, ten-
dințele subiectului și o serie de
obiecte și acțiuni, astfel incit
subiectul se orientează activ și
din proprie inițiativă spre obiec-
tele sau acțiunile respective, iar
acestea prezintă o valență majoră
pentru subiect, îl atrag și-i dau
satisfacție. Deci, i. reunește tre-
buințe, motive, tendințe, scopuri
într-o modalitate relativ stabilă
de raportare activă la ceva, după
un criteriu de ordin utilitar sau
hedonistic. Categoria de i. a fost
introdusă în științele sociale și
umane de către materialiștii fran-
cezi. Holbach susținea că i. „este
unicul mobil al acțiunilor omene-
ști", că privește obiectele de care
omul își leagă bunăstarea sa, i. fiind
„ceea ce fiecare privește ca nece-
sar pentru fericirea sa". Helve-
tius acordă i. un sens extensiv,
definindu-1 ca „tot ce ne poate
produce plăcere și ne poate feri
de suferință". Această viziune
asupra i. ca pîrghie, mobil al
oricărui progres este legată la
iluminiști de o concepție indivi-
dualistă și de o interpretare su-
biectivistă a fenomenelor sociale.
Deși i. se constituie în raport
cu anumite trebuințe, ele nu sînt
reductibile la trebuințe și motive
iiilrueît, moilelinilu-Sr social, se
prezintă ca relații sau atitudini.
371
24*

I
Engels arăta că „relațiile econo-
mice ale unei societăți anumite
se prezintă în primul rînd ca in-
terese". Marx preciza: „Fixarea
intereselor datorită diviziunii mun-
cii și relațiilor de clasă este mult
mai evidentă decît cea a patimi-
lor și a ideilor." I. au deci o bază
materială obiectivă, conținutul lor
este determinat de condițiile de
existență ale oamenilor în ultimă
instanță, de relațiile de producție.
Fiind determinate obiectiv-social,
i. de diferite țeluri, elaborate
psihologic, devin factori de de-
terminare nemijlocită a activi-
tății, care la rîndul ci, prin recu-
rență, influențează evoluția i.
La nivelul sistemului social, i.
exprimă, prin intermediul facto-
rului subiectiv, cerințele obiec-
tive ale dezvoltării, vectorii de
necesitate proprii societății, cla-
selor sau grupurilor. în acest
cadru se definesc i. generale ce
se disting de i. individuale, re-
zultate din și orientate spre con-
dițiile concrete de existență a
individului în societate. între i.
generale și cele individuale pot
fi relații de opoziție, de intersec-
ție, de apropiere și coincidență,
după caracterul orînduirii sociale.
La toate nivelurile, i. se prezintă
ca vectori activatori și de auto-
reglaj. De aceea, relevarea lor în
planul conștiinței sociale în ter-
meni de valori ideologice și în
planul conștiinței individuale ca
relații vitale, este foarte impor-
tantă, în socialism, între i. gene-
rale și cele individuali' se reali-
zează progresiv o echilibrare prin
interdependență, apropiere prinumanizarea socialului și ascen-
siunea în masă a personalități-
lor la nivelul i. generale, coiiu'-i –
dență prin perfecționarea orga-
nizării și a relațiilor sociale^-j
prin reciprocă identificare. Ci,iii.
teresarea materială și morală est.'
menită să accentueze convergi nț,;
celor două categorii de i. M -.,,
determine satisfacerea lor în con
dițiile dezvoltării lor istorice, as-
cendente. De i. generale și de i;l.
porturile lor cu i. individuale -,<
ocupă sociologia și psihologia >,..
cială. în psihologia persoam i -,i
a proceselor psihice termenii! d'.-
i. este tratat restrictiv, într-nu
sens precumpănitor funcționa'.
Ed. Claparede îl consideră ,,f\i,-
torul care ajustează, care acomo-
dează mediul la necesitățile .-u-
biedului". J. Dewey califică i.
ea „o forță emoțională în acțiuni.-",
iar Strong, autorul unui renumit
chestionar de i., definește i. ea
„tendința de a ne ocupa de anu-
mite obiecte, de a ne plăcea anu-
mite activități". E.D. Super,. ca-
re s-a ocupat recent de problema
i., le consideră a rezulta din inter-
acțiunea structurilor interne neu-
roendocrine cu împrejurările so-
ciale și a fi expresia raportului
dintre trebuințe și condiții obiec-
tive. Factorul comun al tuturi r
definițiilor este acela de relație
sau raport între o cerință subiec-
tivă și un dat obiectiv, care de-
vine pentru subiect interesant.
întrucît subiectul este interesat
în obiect. Se impune deci orii-!;-
tarea spre oMect și spre acțiunea
cu obiectul. Este ceea ce. ,i farul
ca in psihulogie i. sa fie corelat
372I
Cti atenția. Mc. Pougall consideră
tâ „interesul fttt atenția ui >ti<*t:
latentă, iar atenția (:•!••• întins în
acțiune-. într-adevăr, in activi-
tatea de orientare și explorare p..t
fi înglobate atît atenția cit și
J. care apare astfeM'a un vector
structural intern, in acest caz
însă, !• se restrînge la accepțiu-
nea'sa cognitivă, fapt «are a in-
tervenit și în psihologie, care stu-
diază precumpănitor i. cognitive
si, uneori, și pe cele operaționale.
{. presupune motivație intrinsecă
cognitivă (Beri y ne, Ilarlow, A.
Leontiev, V. Golu). Este impli-
cată curiozitatea epistemică a
cărei satisfacere produce plăcere,
dar nu duce niciodată la reducția
de tensiune, i. fiind susținut de
motivația de creștere. De aici
efectul de facilitare produs de
i. în activitatea preferată. Se
știe că la obiectele față de care
nutresc i., elevii studiază peste
limitele solicitate, încereînd ve-
ritabile satisfacții și obținînd re-
zultate bune. între activitatea
cognitivă și subiect se încheagă
o reacție circulară cu efecte op-
time, încă E. Thorr-tike obser-
vase că reușita la învățătură este
stimulativă, generează i. Peda-
gogii au încercat să folosească i,
elevului în curentele școlii active
si a instrucției, după centre de
1. S-a dovedit însă că principala
sarcină a activității instructiv-
educative nu este exploatarea
î., ci formarea lor. La elevi se
poate urmări cum evoluează i.
de la faze incipiente, trecînd prin
oscilații, pînă la stabilizarea lor
(A. Chircev, D. Salade). De fapt,mimai stabilitatea și complexi-
t-itea siiit cele CJTI,' indica un
i. foiniat. Ceea ce se prezinți c\
un i. siumtiv și facultativ, di:–
pârînd cu ușurinlâ, nu este decît
un început de i. 1 >e aceea, discu-
ția despi'1 i. ca seturi motivațio-
nale sau ca ,,atitudini tivotional-
cognitive." — cum le consideră ma-
joritatea autorilor (Morozova,
H. Eysenck, A. Chircev ș.a.) —este
inutilă atîta timp cit nu se pre-
cizează ce stadiu de dezvoltare
al î, se are în vedere. Că i. struc-
turat este o atitudine specifică,
o dovedește și faptul că fiecare
i. poate fi corelat cu reversul
său negativ, noninteresul sau i. de
tip negativ. Acestea merită să
fie studiate, la elevi, întrucît
indică probleme ale_ activității
instructive concrete. în structura
i. shv integrate nu numai compo-
nente motivațional-afective, ci ți
componente operațional – cognitive.
Este imposibil ca activitatea cog-
nitivă dezvoltată constant într-o
direcție să nu ducă la o perfec-
ționare a operațiilor intelectuale
adecvate acelui domeniu de cu-
noaștere, în acest sens i. implică
și o'trebuință funcțională, opera-
țiile și deprinderile cognitive ela-
borate asociindu-se cu trebuința
de a fi mereu exersate. Astfel
se explică creșterea și consolida-
rea progresivă a i., ce se recoman-
dă prin autonomie. Scăderea și
stingerea i. se va explica prin
dezarticularea, disocierea dintre
componenta motivațională și cea
cognitivă, ceea ce duce la invo-
luția lor. Determinarea i. și a
evoluției lor trebuie, de aceea,
373

I
să nu fii' limitată In îmc;;istr;iri;t
prcf'tiiilelor de cunoa:>|iTe, ti sa
1 iîi.i S( ,1111.1 și ii*.1 M tivit.ițea cfi-r-
tivu, dcslaștu ala mai ales in
timpul liber și de asemenea, sa
testeze și posibilitățile operatorii
necesare pentru cunoașterea în
domeniul respectiv (M. Roco).
Aceasta cu atît mai mult cu cit
i. nu presupune numai motive
declanșatorii, ci și tonificare de
întreținere, nu numai o orientare
selectivă, dar și un activism efi-
cient. Super a demonstrat, pe
baza unor cercetări ample, că în
prelungirea i., frecvent, se for-
mează aptitudinile corespunză-
toare. Este valabilă însă și relația
inversă. în activitate, organiza-
rea motivatională și cea operațio-
nală se echilibrează, ajustîndu-se
una la alta. M. Roco arată că
este important să se constate nu
numai prezența unuia sau altuia
din i., ci să se determine și poten-
țialul său de activare și manifes-
tare și mai ales factura, sau ni-
velul său. I. poate să se reducă
la tendința de informare cu asi-
gurarea înțelegerii, dar poate să
se ridice ia nivelul de i. știin-
țific, care presupune explorare,
căutare a esențialului, explicarea
fenomenelor și,' deci, formularea
de probleme și experimentare.
Cea mai înaltă formă de i. este
i. creativ, caracterizat prin orienta-
rea spre elaborarea de procedee
originale în rezolvarea probleme-
lor, în descoperirea noului și în
construirea de proiecte originale.
I. se includ în structura persona-
lității și alcătuiesc un subsistem
orientativ. Diferențial, I. pot fievaluate sul) raportul conținui u-
lui, stabilității, s;rridului d«' d*'li-
nii f. al cm < ij;i-nții vi dn < \ .
genței. ;il varietății și al cl'ii-ji ni, ,
INTERFERENȚĂ,' forma neg.i-
tivă de interacțiune a deprinde-
rilor; deprinderea mai vecin- -•,
bine consolidată reține lomuiiv,
noii deprinderi și o deformează.
De ex., pronunția într-o limba
străină este influențată negativ
de deprinderile_ fonetice din lim-
ba maternă. în sens general,
interpenetrația de procese sau
operații.
INTERIORIZARE, uzual, pro-
cedeu al vieții psihice de a se
deconecta de evenimentele clin
ambianță și a se închide în sine,
desfășurîndu-se introversiv prin
urmărirea propriilor trăiri subiec-
tive. Poate evolua anormal pînă
la autism. Pornind de la V.
Janet și J. Dewey, termenul a
dobîndit o semnificație nouă de-
finind calea prin care se consti-
tuie operațiile și actele intelectu-
ale prin asimilarea ^operațiilor și
acțiunilor externe. înainte de a
ghidi, deci de a opera mental,
subiectul acționează practic și
eficient. El imită acțiunea altora,
o execută personal, ajunge să o
reprezinte și reproducă ver-
bal, pentru ca finalmente să o
poată modela mintal, să o înde-
plinească în gînd. J. Piaget și J,.
Vîgotski își explică prin i. apari-
ția operațiilor intelectuale. Aces-
tea devin ulterior anticipative,
extrapolîndu-se sau exteriorizîn-
du-se în comportament (L. Post-
man, P. Galperin), J. Bruner ș.a.
au studiat experimental etapele
374I
sau treptele K (v. teoria acțiuni-
lor mentale). în psihologia socia-
lă i. este pus în legătură cu socia-
lizarea: primele roluri pe care
]e învață copilul sînt interiori-
zate și determină modul de a
reacționa la situații și roluri noi.
INTERMITENȚĂ, caracteristică
a unui proces ce se întrerupe
periodic, avînd o anumită frec-
vență de apariție. Stimulare pul-
sativă, discontinuă, ce determină
o recepție vizuală, auditivă, tac-
tilă, discontinuă pînă la o frec-
vență critică, cînd componentele
subiective fuzionează integrîndu-
se într-un flux. Oscilațiile optico-
vizuale sînt denumite flicker, iar
cele auditive, țhitter; termenul
este utilizat și pentru caracteri-
zarea unor psihoze ce apar și
dispar periodic, de tipul celor
maniaco-depresive.
INTERMODAL, calitate a re-
lației sau interacțiunii dintre di-
ferite modalități senzoriale, in-
telectuale sau personologice, spre
deosebire de relațiile sau interac-
țiunile dinăuntrul unei anumite
modalități și care sînt calificate
ca intramodale.
1NTEROCEPȚIE, sensibilitate
viscerală, organică, formată din
totalitatea senzațiilor care iau
naștere, ca urmare a acțiunii
impulsurilor de la nivelul organe-
lor interne (Ch. Slierriugton, 1906).
Analizatorii interni sînt reprezen-
tați prin terminațiile nervoase
mielinice și amielinice (Atnassian,
1951, Patton, 1956) aferente, care
culeg și transmit influxurile fiind
puternic ramificate, fonnînd ple-
xurile. Verigile aferente ale meca-nismelor reflexe sînt localizate
în exclusivitate în nervii para-
simpatici. Fibrele din grupa A
beta și A delta (Amassian 'l95 1,
C.G. Jung, Greutzfeldt și Gru-
sser, 1957, Sarkisov, 1964) dau
proiecții în scoarța cerebrală, for-
mează a doua verigă componentă
(de transmisie) a analizatorului
visceral. Reprezentanța cortic.ilă
cuprinde girusul postcentral con-
tral-lateral (Amassian, 1951) și
partea mediană a cortexului so-
matosenzorial (W. Penficld și
Rasmussen, 1950). Activitatea de
semnalizare a organelor interne
este integrată conform principiu-
lui condiționării (Pavlov, K. Bî-
kov, A. Pșonik).
INTEROGATORIU, partea din
examinarea psihologică, medicală
vizînd obținerea de informații
asupra antecedentelor, evoluției
simptomelor subiective, tulbură-
rilor funcționale, măsurilor între-
prinse etc. de subiectul cercetat,
cu scopul de a lămuri comporta-
mentul studiat.
INTERPOLARE,introducere din
afară a unor clemente într-un
anumit context. Procedeu de re-
unire sau combinare a expe-
riențelor. Se constată în ideatic,
memorie constructivă și pregnant,
în imaginație și viata afectivă.
INTERPRETARE, activitate
hrfelectivă de stabilire a unor
semnificații și sensuri; înțelegeri:
discursivă sau decodificare con-
ceptuală sistematică; cea de-a
palia fază a proci sului perceptiv
prin care priceplul este integrat
verbal și senini ficat eatr^oiial;
375'

I
in logică „operația prin care se
preci/.ea/.ă semnificația, unei for-
mule prin înlocuirea variabilelor
clin care este alcătuită cu argu-
mente în funcție «le un anumit do-
meniu ales" (Mic dicționar filo-
zofic), în psihanaliză, i. este un
instrument principal în cadrul
psihoterapie! pi in care se deter-
mină bolnavii! să conștientizez';
propriile-i tendințe inconștiente;
legătura acestor tendințe eu ac-
țiunile sale; efectul lor asupra
comportării sale. în acest sens,
i. poate fi definită ca procedeu
de readucere in conștiință a amin-
tii ilor uitate sau a tendințelor și
aspirațiilor refulate.
INTERPSIHIC v. INTERSU-
1JJECT.IV
INTERPSIHOLOGIE, termen
introdus de G. Tarele în legătură
cu proiectul său de studiu al
relațiilor intcrmentale în condi-
țiile afirmării imitației ca lege
fundamentală a vieții psihice.
în prezent, problematica i. este
integrată în psihologia socială.
INTERSUBIECTIV (INTER-
PSIHIC), caracter al relațiilor
psihice dintre subiecți sau dintre
subiect și grup. Se deosebesc
de relațiile intrasubiective sau
infrapsihice prin care se desem-
nează raporturile interne dintre
diferite componente sau procese
psihice.
INTOLERANȚĂ, incapacitatea
mentală de a accepta contro-
versa, fapt care împinge subiectul
.să comită acte de violență și.
de persecuție împotriva celor
< are exprimă opinii diferite sau
afsrmă atitudini contrare.INTONAȚIE, vaiialie de ii,,,;.
țnne ,1 unei ( mi-iuni -,, >,:. ,.
l j H M i u Li 1 ii .i Ie V'M'ii, ii idr uiii!,,
o iuncție expresivă (iuti i !> ; i,
n.gaiill M i ••, a Uiem ut;', p • rl; . , i.if,
poate ajunge pîuă l.i cont;::.
re.; unei semnificații paraverb.,1.
Mijloc esențial al \ orbirii :,; i,;.
bi]iilui muzical. Unității'; i. :
numesc intoiu-iuc (Ai. ]m,.n
1. Slania-Cazacu Considera (ă i.
poate li un „comutator de s<i'-
ii. Shaw spunea că exista
sută de teluri de a spune ..lin
și o mie de a spune „da". Acest.
după i.. Uneori, prin i., ,.d,f
capătă sens de „nu" și m\ei-
INTRARE (engl. iiipuli, n –
prezintă în teoria comunicați';,
influența mediului și a propriii'.,
acțiuni de răspuns asupra unu
element sau sistem întreg. Infor-
mația de la i. unui sistem sat:
subsistem este purtată de sem-
nalele sau mărimile de i. care
au anumite valori cantitative, de
semnificație și utilitate.
INTROECTIE (IDENTIFICARE),
act psihic de asimilare la pro-
priul eu a eului unei alte per-
soane.
INTROSPECȚIE, vedere sau
privire orientată spre interi':!
spre propriile stări și desfășurau
subiective, spre deosebire de es
trospecție, care este oriental.»
în afară, spre lumea obiectivă
Termenul desemnează înainte d;
toate un fenomen sau o dimen-
siune reală a psihicului. In per-
cepția obiectului este inelu;>a, și
percepția de sine, a observato-
rului, în cunoașterea h.mu c=e.I
implică și cunoașterea de sine.
Conștiința de sine .și conștiința
desp're lume sînt indi.ioei.tbile.
Trăirile subiective reunesc in-
ternul cu externul. Așadar i.
ca autopercepc-e, j>r<hiu«ită ht-m
autocunoașterc constituie o latura
necesarei a relațiilor /:sil:h;:. 1-ăvâ
reflexie, de exemplu, nu ar fi
posibilă elaborarea teoriei. Aici
însă i. apare ca mijloc și implica-
ție. Situația se schimbă ciiid
lumea subiectivă devine obieit
al cunoașterii sistematice și expli-
cite. Aici nu mai intervine aso-
cierea spontană a studiu eu
lumea, ci disocierea și opoziția,
dintre un subiect cunoscător și
un obiect al cunoașterii, care ține
tot de sfera subiectivă. Și în
această ipostază i. este, pînă ia
un punct, firească și necesară.
Dacă nu s-ar observa și cunoaște
omul nu s-ar putea perfecționa
conștient. Socrate lega efortul
cunoașterii de sine cu desăvîrși-
rea morală. Încă de pe atunci
însă, cunoașterea de sine nu
apărea ca o i. pură, nemijlocit
subiectivă, după cum opera de
autoperfecționare nu era redusă
doar la decizii pentru sine și
autosugestie. Cu atît mai mult,
experiențele culturale moderne
dezvăluie în cunoașterea de sine
importante mijlociri-comparări cu
alții, observare a propriului com-
portament și chiar experimen-
tare cu propria persoană pusă
în diverse situații speciale pen-
tru a-și dovedi calitățile și lipsu-
rile. Autoeducarea recurge de
asemenea la acțiuni, asumări dusaicim, ev rsăn situarei în alte
raiiori uri ete. To.iie acest'.M ii.
legătură cu faptul că veri.y.,
internă nu poate fi izolată de
telelalte verigi ale conduitelor
umane și ale relațiilor cu am
bianț.i. in fn/'t ii'.n-ia.-tcrca de
*n>c :;e. du.'edeșiP a 11 mult mai
d'/ieită dceil cinioaJci.ii luiui.
oliicctiiw Kealizhu! perfoi mantr
ndaptative m sensul luării iu
stăpimre a mediului, omul, îu
pofida diferențierii iu extrover-
tiți si introvertiți, se dovedește
a fi un subiect precumpănitor
extrospectiv și prea puțin intro-
spectiv. Aceasta fiind situația,
este explicabil de ce i., concepută
ca metodă unică și esențială, de
edificare științifică a psihologiei,
a eșuat, de unde și semnificația
minoră, chiar peiorativă, ce înso-
țește acest termen în limbajul
psihologiei contemporane. Istori-
cește, i. ca metodă însărcinată
cu descrierea și explicarea fenome-
nelor psihice descinde din filoso-
fia clasică, din care psihologia s-a
desprins și reprezintă o exten-
siune a meditației și contemplării
speculative asupra vieții psihice
individuale. Absolutizată în psi-
hologia încă filosofică, drept unică
modalitate de acces îu lumea
fenomenelor psihice, i. se motiva
printr-un ciudat amestec de spi-
ritualism și empirism. Psihicul
era considerat ca independent
de materie, cel mult paralel ei,
deci existînd prin sine însuși, iar
unica modalitate de a iniția
cunoașterea, eia cea chieet sen-
zorială, în fapt. insă, psihic u! nu
poate fi despărțit de mat"rif,

1
do corp, de reacțiile comporta-
mentale, iar cunoașterea este,
de regulă, indirectă. Deși se
bazează întotdeauna pe indici
empirici, aceștia trebuie să fie
prelucrați, raportați la alte cu-
noștințe etc, cunoașterea fiind
în ultimă instanță deductivă.
Rezultă că în psihologia intro-
specționistă, însăși punerea pro-
blemei, sub raport metodologic,
era viciată de grave erori. Ră-
mînînd pe poziția i. ca unică
metodă de construire a științei
despre psihic, Kant a declarat
imposibilitatea psihologiei, întru-
cît psihicul, cu toate proprietățile
sale „apriorice", ar rămîne un
„lucru în sine", iar A. Comte,
întrucît faptele relevate intro-
spectiv sînt prea inconsistente,
superficiale și fugare, a arătat
că i. nu permite o edificare
pozitivă. Criticile adresate i. erau
în parte valabile, clar modul
de concepere a psihicului ră-
mînea defectuos. A. Comte nu
și-a dat seama de caracterul
mult mai edificator al faptelor
de comportament în raport cu
trăirile autosesizate superficial.
Real, psihologia nu s-a putut edi-
fica științific decit depășind i.
și concepția ce-i conferea un rol
decisiv, dar fără a abandona cu
totul i. ca fenomen real și metodă
auxiliară. I. se desfășoară într-un
cadru individual, or știința poartă
asupra generalului. Actul de de-
dublare la care se recurge, su-
biectul-psiholog devenind con-
comitent ador și spectator, este
dilicil și limitat, după unii chiar
imposibil, înlrueît JIU poli „săprivești pe fereastră pentru a (,.
vedea trecînd pe stradă". S-:i
pus atunci problema antrenării
capacităților introspective si ;i
asigurării competenței celor ce
o practică. în mod firesc in-,;,
în sfera conștiinței de sine mir,,
numai o parte din ceea ce re-
prezintă activitatea psihică, des-
fășurările inconștiente — a de-
monstrat Freud — nu se hi-.i
facil conștientizate, mecanisnirl.
sau operațiile și legile activității
psihice, după cum remarca Sece-
nov, nu se oferă direct examinării
introspective. Apoi, datele i. sini
mijlocite prin verbalizare și reia-
tate verbal. Or, se știe foarte
bine că nu tot ceea ce constituie
simțire și afectivitate este sus-
ceptibil de a fi exprimat verbal.
Fiind handicapat de necunoscu-
tul din sine ca și de un necunoscut
din afară, subiectul este înclinat
să suplinească deficiturile cu plăs-
muiri fanteziste, cărora să le
acorde valoare de adevăr. în
romanul psihologic, Stendhal,
Dostoievski, Proust au operat,
în același timp, introspectiv și fan-
tezist-artistic. Cercetătorul nu-ți
poate permite însă o astfel de
abordare pentru că el trebuie
să descrie obiectiv și să ex-
plice exact. Or, cînd psihologii
își propuneau o i. sistematizată,
se dovedeau, cu sau fără voia,
lor, a fi influențați de propriile
ipoteze, dirijîndu-și tacit pro-
cesele și autosugestionîndu-se. Ca
și îu fizica micropari idilelor, se
ajmij'.ea la indisi K labilitatea diii-
1ie ceea. re aparține obiect nlni
și ceea, ce aparține instrumentu-lui aparatului intelectual, prin
care obiectul c-to studiat. Dez-
avantajele metodei speculative :e
fac în continuări! simțite. Sa
recurs și la empatie, subieetul-
cercetător transpunîndu-se în si-
tuația altuia și încereînd să re-
construiască experiențe subiec-
tive ale unei alte persoane, l'ro-
blema nu este însă nici pe această
cale rezolvată pentru că rămîne
în dubiu însăși, măsura transpo-
ziției, iar mai departe toate
dificultățile prin care i. se re-
editează. Nu se poate ridica un
edificiu științific pe „nisipurile
mișcătoare" ale i. în aceste con-
diții psihologia obiectivă, funda-
tă fiziologic și comportamental,
radicalizată în behaviorism, re-
nunță programatic, asemenea lui
Pavlov, nu numai la i., dar și
la terminologia asociată acesteia.
Experimentul se modelează după
fizică și fiziologie, apelînd la
indicatori obiectivi. Era și este
încă greu să se renunțe la indi-
catori subiectivi. Cercetările școli-
lor de la Wiirtzburg și Marburg,
inspirate de fenomenologia lui
Husserl, caută să revizuiască i.
și să o adapteze exigențelor
experimentului obiectiv. în a-
ceastă perspectivă se introduc
unele corecții. Subiectul trebuie
ca în timp ce acționează, re-
zolvă o problemă, să se exprime
cu voce tare, oferind pe această
cale, a „reflexiei vorbite", indica-
ții, cercetătorului- asupra modului
cum gîndește și a etapelor par-
curse. Pentru a se evita defor-
mările, izvorîte din „dedublare",
într-o altă. variantă se cere su-biecților să rel iteze despre cele
întimplaU' cu sine iu cursul în-
deplinirii unei ;-.,).ic iui experi-
mentale, nu in timpul execuției
ci după aceea. ICI va reconstitui
modul cum a procedat etc. și-1
va relata. Această metodă a
căpătat denumirea de retrospec-
ție. Persistă însă întrebarea dacă
aceasta este i. propriu-zisă sau
altceva. în cercetările lui II.
Ebbinghaus, subiecții nu rela-
tează „cum" au memorat, ci
dovedesc prin răspunsurile lor
„ce" au memorat. în studiile
asupra senzațiilor și percepțiilor,
ei reacționează cînd văd sau
aud ceva. Or, aici intervine mai
degrabă decît i., extrospecția.
Cu titlu de fapte care la rîndul
lor trebuie să fie interpretate,
datele i. sînt supuse unei exa-
minări critice, deci devin sub-
ordonate altor metode, de regulă
indirecte. în formularea unui
diagnostic, medicul recurge la
informațiile pe care le dă bolna-
vul despre stările lui organice
și psihice, dar nu rămîne la
acestea, ci recurgînd la multe
alte date și rezultate ale probe-
lor, uzează' de un model explica-
tiv și trage concluzii. Psihologia
cibernetică face abstracție de i.
pentru că dispune de modele
precise și edificatoare. Dar și în
acest caz se reinterpretează cu-
noștințe psihologice de bază, care
sînt legate de unele contingențe
introspective. în nici un caz nu
se mai poate reveni la iluzia
cunoașterii nemijlocite a psihicu-
lui de către psihic, a exclusivis-

inului introspectiv. Orice cnnonș-
iti'f.- irite mijlocită, jL-\r p^ihuloi-jia
ce.ntcmpoiana, centrală pe ac-
țiune, arc un caracter muHidi~ci-
plinar. Cunoașterea științifică por-
nește de la date pe care le pre-
lucrează deductiv. I. este mai
mult un fapt brut dccît o me-
1odă elaborată, iar în măsura
în carc-și revendică funcția de
metodă, oricît de specifică ar fi și
s-ar părea că este, trebuie înca-
drată de alte metode, garantat
obiective și subordonată lor. B. Te-
plov atrăgea atenția asupra deo-
sebirii dintre i. și autoobservarc
obiectivă a propriului comporta-
ment. Real, la nivelul individului
și subiectului-robot, generic, pe
care îl are în vedere psihologia,
datele i. sînt controlate și re-
vizuite prin indicatori obiectivi,
oferite de comportament, de struc-
tura acțiunilor, de sistemul rela-
țiilor psihosociale etc.
INTROSPECȚIE PROVOCATĂ,
metodă experimentală constînd
în a supune un subiect unei sti-
mulări definite, care comportă,
în general, un răspuns sau o sar-
cină determinată. în acest fel i
se cere subiectului să-și expună
stările subiective și răspunsurile
sale retrospectiv. Folosită de
A. Binet și de școala de la Wiirz-
burg.
INTROVERSIUNE, orientare ti-
pică a conștiinței către propriul
eu, predominare a tendinței de
a examina propriile desfășurări
sufletești, de a se închide în sine,
neglijînd lumea externă. După
Le Senne nu e atît analiză intro-
spectivă cît fixarea globală aexistentei individuale. Opus cx-
tiovi'i iunii,
INTUITIV, ceea ce •',<:• prodm –
simultan, iar nu discursiv; |,.
regulă, caracteristică a reil<( –
tării concrete a realității. [n-,
vent se confundă cu concretul
senzorial.
INTUIȚIE, cunoaștere percep,
tivă nemijlocită de raționami'1;1
(in măsura în care este posibil,,
disjtincția între percepție și eîn-
ilire). Descoperire bruscă a v.,i,:
soluții fără conștiința tnodv.iv',
de descoperire, care are loc fie
la primul contact cu problcmn,
fie după o perioadă de efort jau':
succes u/mată de pauză (așci-mt-
tiiita inspirație). în prima accep-
ție, 1. este caracteristică pentru
al doilea stadiu ontogenetic al
dezvoltării intelectuale (2 — 6 ani),
dar se manifestă și la adult. îr,
a doua accepție, de i. cognitivi
(i.c), se manifestă la toți indi-
vizii, dar în grade diferite, fiind
determinată de factori consti-
tuționali și de mediu (Jfung,
1921). în privința relației cu
gradul de dezvoltare a gîndirii
abstracte există ipoteze contra-
dictorii. Unele susțin că i. in-
voluează pe măsura dezvoltării lo-
gicii și a civilizării mediului în
care trăiește individul (H. licrg-
son, 1911, C.G. Jung — 1921;.
Altele, dimpotrivă, susțin pe baza,
datelor experimentale, că există
o strînsă legătură între i. cog-
nitivă și gîndirea abstractă
(Hi. Vernon — 1933, Westcott –
1968, Masher și Hansby — 1960).
Cunoștința obținută prin i. cog-
nitivă este de obicei o idee scurtă,tosoțitâ de sentimentul eviden-
tei al certitudinii subiective și
li'armoniei cu celelalte cunoș-
tințe (Spinoza, H. Bergson, C.G.
Tune H. Poincare – 1898, Kig-
nano – 1920, Hadamard – 194(1,
G. Polya — 1965). I. cognitivă
are la bază activitatea incon-
știentă a cărei direcție este im-
primată de analiza conștientă
(H. Poincare — 1898). Durata și
efectele analizei conștiente, de-
pind de inteligență, de carac-
teristici ale afectivității și moti-
vației, de dificultatea problemei
si de dispoziția cerebrală. (în
general oboseala nu este propice
i.) Starea psihologică favorabilă
apariției în conștiință a rezulta-
telor ' explorării inconștiente în-
treținute de dorința de rezolva-
re, ' este caracterizată de senti-
mentul identificării cu probleme,
abandonarea unor restricții logice,
efervescența gîndirii și afectivi-
tății, în anumite limite, (J. Guil-
ford — 1967, J. Bruner). în i.
cognitivă, la primul contact cu
problema, aceste condiții se cre-
ează în situații premergătoare
recepționării problemei. Diferiți
factori externi o influențează în
măsura în care contribuie la
crearea confortului psihic. Ei
variază de la individ la individ
(J. Guilford — 1967). I. cognitivă
se dezvoltă odată cu creșterea
experienței într-un domeniu, dar
numai la indivizii cu anumite
trăsături de personalitate (C.G.
Jung — 1921). în mare, perso-
nalitatea subiectului intuitiv :,e
distinge prin: independența, uon-
conformism, comoditate, fante-zie, înclinație spre speculație,
pasiune pentru un domeniu, multi-
lateralitate, încredere în sine,
atitudine relaxată față de pro-
blemă, posibilități mai reduse
de verbalizare (Ph. Yernon —
1933, Valentine — 1933, Ad.-uus
— 1940, Kagle – 1941, J. Bru-
ner — 1970). în privința trăsă-
turilor morale ale subiecților in-
tuitivi nu există un consens,
deși sînt dezbătute cu interes
(Westcott – 1968). După Jung
se disting: A. a) i. subiectivă,
perceperea propriilor stări psiho-
logice inconștiente; b) 1. obiec-
tivă, cunoașterea obiectelor ex-
terne pe baza unor percepții
sublimanale. B. a) i. abstractă, solu-
ția constă în surprinderea incon-
știentă a unei legături abstracte
și este precedată de tatonări; b) i.
concretă, soluția este sugerată de
elemente perceptive, care se cioc-
nesc întîmplător cu o direcție
a gîndirii, adesea destul de va-
gă. Direcția constă mai mult
în atenția pentru problemă și în
dorința de a o rezolva; tatonările
premergătoare nu se conduc după
ipoteze logice. I. poate interveni
în geneza ideilor, dar astfel de
idei supuse controlului rațional
singurul în măsură să le con-
firme certitudine.
INVARIANTĂ, tendința unei
imagini de a-și menține mărimea
independent de distanța supra-
feței pe care este proiectată.
în percepție, există mai mulți
invarianți, sau mărimi st.mdaid,
in funcție de care je face apre-
cierea mărimii sau distanței. I.
3803S1
M

I I
considerat obiectual sau rela-
țional este considerat a fi echiva-
lentul obiectiv al conceptului.
Prin asimilarea și conservarea
invarianților se formează con-
ceptele (J. Piaget).
INVENTICÂ, disciplină psiho-
logică nouă care se ocupă de
studiul sistematic al procesului
invenției și condițiilor stimulării
creativității.
INVENȚIE, realizare a ceva
nou, reprezentînd un adaus la
obiectele și cunoștințele pre-
existente. I. se bazează pe desco-
perirea unor relații obiective,
dar nu se reduce la aceasta, ci
implică o recombinare de mijloa-
ce și cunoștințe în vederea atin-
gerii unui scop, împlinirii unei
intenții (Boirel), prin crearea
unui ' nou dispozitiv tehnic, a
unui lucru sau (și) a unui nou
model sau formule științifice cu
funcție instrumentală, lucrativă,
în i. se reunește creativ cogni-
tivul cu pragmaticul, noutatea
caracteristică rezidînd în gene-
rarea în formă substanțială (dis-
pozitiv, aparat) sau operațională
(procedeu de lucru practic, orga-
nizațional, intelectual) a unei
inedite posibilități instrumentale
și funcționale. 1. este mijlocită
prin sinteză și se exprimă în noi
sinteze. De exemplu, descope-
rirea unor substanțe chimice în
natură și sintetizarea artificială,
deci i. unor compuși chimici,
cunoașterea unor proprietăți și
relații" fizice, obiectiv existente
și utilizarea lor prin i. în indus-
trie, lieușila i. necesită r<7 siiilc'.ii
Ci.wj.hiiiiilui-ic si resliuclitnnită ::ufie dusă pînă la o coerență con-
cretă și funcțională. Simondori
explică progresul obiectelor teh-
nice prin „reducerea divergențe-
lor dintre funcțiile structurilor
polivalente, condensarea de func-
ții multiple asupra acelorași struc-
turi". Usher arată că sinteza
și construcția i. reprezintă apari-
ția unei noi calități, întrurit
face ca structuri separate să
devină compatibile și interdepen-
dente. I. este o formă înaltă <•<
inovației, rezultă dintr-un proces
creativ și implică creativitate.
îndeosebi ingeniozitate sau origina-
litate în combinarea și modela-
rea mijloacelor.
INVERSIUNE AFECTIVĂ, re-
acționarea printr-o bună dispo-
ziție la o situație negativă din
mediu și printr-o proastă dispozi-
ție la 'o situație favorabilă.
INVESTIȚIE, concept econo-
mic din teoria psihanalitică, care
desemnează faptul că o anumită
cantitate de energie psihică ••-c
atașează unei reprezentări, unui
grup de reprezentări, unei părți
a corpului, unui obiect etc. Deși
Freud 1-a definit destul de vag,
conceptul de 1. pune în evidență
ideea că fiecare subiect are la
dispoziție o anumită cantitate
de energie psihică, pe care o re-
partizează mai mult sau mai
puțin proporțional în relațiile
sale cu lumea și cu sine. Această
repartiție creează o veritabilă
balanță energetică între diferi-
tele i., care se referă fie la obiecte
o\teiioare sau fantasma!ie<\ iic
la propriul corp, I.i cu ele.INVOLUȚIE, rc;>reyimie a ca-
pacităților iuuction-j.lt; •' '-tiiR-
turale a unor ui;.;,'iu: :,-i func-
țiuni; regresiune consecutivă unei
evoluții, caracterizînd, în parti-
cular,'modificările ce pot fi obser-
vate în cursul hnbătrinirii. După
A. Laiande, i. era opusă evolu-
ției în sens spencerian de simpli-
ficare, omogenizare, de diferen-
țiere.
IPOHONDRIE, stare psihică
anormală caracterizată printr-o
preocupare exagerată a cuiva
față de propria-i sănătate. Fri-
ca'obsesivă de a nu se îmbolnăvi,
interpretarea unor senzații or-
ganice banale ca fiind semnele
unor boli grave, convingerea ne-
justificată a pierderii sănătății,
sînt forme de manifestare a ipo-
hondrului.
IRADIERE, latură și lege a
neurodinamicii, constînd în răs-
pîndirea pe orizontală și pe
verticală a proceselor de excita-
ție sau inhibiție, ce apar într-un
punct. Furia paroxistică este
un maximum de i. a excitației,
iar în cazul inhibiției, somnul
reprezintă un maximum de i. Prin
!. și concentrare a i. nervoase se
formează conexiunile temporare.
Ivanov-Smolenski a introdus ter-
menul de i. selectivă pentru a
desemna relația dintre semnalele
corespunzătoare de gradele I și II.
Astfel, cuvîntul actualizează ima-
ginea adecvată și invers.
IRASCIBILITATE, stare psi-
hică particulară caracterizată prin
excitabilitatea exagerată însoți-
tă de reacții afective-nogative,
supărătoare; dispoziție către pier-derea ''chilibruiui emoțional în
;-fi):.[|] jpaiițit-i fio. vente și neju ,-
tiJi< a!r a, JK inul juiuiui, a respin-
gerii altora. I. este opusă cal-
mului, bunei dispoziții, atitudi-
nii atente și înțelegătoare față
(le alții. în viața colectivă,
i. creează jncordare, atmosferă
încărcată. înlăturarea i. presu-
pune formarea relațiilor echili-
brate în colectiv și cultivarea
stăpmirii de sine. în sens strict
fiziologic i. este sinonimă excita-
bilității. Se întîlnește în forme
majore în nevroze și psihoze
IRAȚIONAL, ceea ce este con-
trariu sau inaccesibil explicației
raționale. La Hegel, echivalează
cu irealul. în alt sens, imprevi-
zibil, accidental și absurd. Th.
Ribot consideră relațiile afec-
tive ca fiind în mare măsură i.
într-adevăr, nu toate laturile con-
duitelor umane sînt organizate și
explicabile rațional (P. Meyer-
son). Astfel sînt superstițiile și
credințele religioase. Doctrinele
care subapreciază sau contestă
valoarea raționalului și tind să
generalizeze modul i. de interpre-
tare a lumii și omului se înca-
drează în curentul iralionalist.
IRITABILITATE, proprietate
gcneral-primară a materiei vii do
a reacționa diferit la agenții me-
diului. Este anterioară sensibili-
tății difuze și celei diferențiate
(A. Leontiev).
IRONIE, accentuarea exagera-
tă a unei calități sau a rezulta-
tului unei acțiuni cu intenția de
a se înțelege tocmai contra-
riul. I. presupune o capacitate
superioară de surprindere a trăsă-
382 3S3

turilor 'i" caracter, int'.j! i'-x .nță -i
sp ont an-. itafe. I. e.ste o modali-
tate sociala fie sancționare, can-
poate avea efeil educativ, cînd
nu e exagerată.
ISTERIE (HISTERIE), formă
(Ic nevroză caracterizată pri.n
hiperexpre-ivitate somatică, a.
ideilor, a imaginilor și a afec-
telor inconștiente. Boala a fost
cunoscută și descrisă, încă clin
antichitate de către Hipocrat, dar
a fost conturată în limitei*1 nos<>-
grnfiei moderne abia la sfîrMf'.;!
secolului al XfX-lea, de că're
Charcot, care o considera ca o
bua.!ă somatică, care ar aparțin."
neurologiei. Iii desei ie așa-nunii-
lele „crize de isterie", care sur-
vin la anumite intervale și se
manifestă printr-o simptomato-
logie precisă. Bernheim este imul
din cei care-1 contrazic pe Char-
eot, observînd că simptomatolo-
gia este identică, pentru ci bol-
navii își împrumută simptomele
imitînd. D< ei el surprinde maiva
sugestibiiitate, ca o caracteris-
tică, a i. liabinski lansează defi-
niția i., care este valabilă în
mare măsură și azi: i. este o boală
lipsită de un substrat neuronal
sau organic, indusă prin sugestie
și susceptibilă de a dispare prin
persuasiune (contrasugestie). Psih-
analiza consideră că i. are drept
cauză conflictele refulate care se
manifestă în diferite simptome.
Deci simptomele i. ar constitui
fenomene de „conversie" pe plan
somatic a conflictelor inconști-
ente — fapt pentru care Freurt a
denumit această formă de nevroză
„i. de conversie." Structurile per-:oi; iliiătii î. se cirac teri-fa ?:1 t,.:n
p:iti..pl L-.uicimte și sil",- jii:,ilii ,i.,
H. liv, in acest sen:, vori,in-i ii.
s( nici uri le conHklua ie și (!.• ,1,., i,, .
hlarea personalității. M:\nih i,
rile i. apar sub formă de t < >n.-111i:
expiesive, dar sini ,,{"'< <\'-i •' •'••••
personalitatea patoli i;;n a ;, j
de aspectele cnracteriale In:,.!
mentale ale i.: sugestii,ilitat,
mitomanie și diferite tulbura; i I.
nivelul analizatorilor, la ni\-,i;;i
motricitatii și prin ciemon-ira-
tivitate (ceea ce în literaturi ,•:.<
specialii ate este cunoscut su!i
denumirea de „teatraiism al i.",.
I. se insera pe un fond afectiv M
volițional def'.'Ctuos, bolnavii i.
prezentînd o permeabilitate ai'n-
tivă (poechilotimic), o imposibili-
tate de conservare a stării afec-
tive anterioare într-o situație afec-
tivă deosebită. Astfel, conduitei,'
i. sînt efecte simbolice, pe plănui
conștiinței a unor trebuințe incon-
știente de a împrumuta de la altui,
imaginea de sine. Psihanaliza
distinge o serie de forme ale i.:
a) i. de conversie — unde conflictul
psihic se exprimă în simptome
somatice (paralizii, anestezii, nod
în gît etc.) b) i. de angoasă —
termen utilizat pentru a desemna
o nevroză al cărei simptom central
este fobia; c) i. de apărare.
caracterizată prin tendința subi-
ectului de a se apăra contra repre-
zentărilor ce i-ar produce stări
afective negative. Cînd Freud
constată că apărarea există în
orice formă de I., el renunță la
termen; i. de retentie (Breuer și
Freud), caracterizată prin aceea
că starea patologică este produsă
384I
de faptul că în condiții nefavo-
rabile stările afective negative
n-au putut suferi o abreacție; e)
i. hipnoidă (Breuer și Freud),
cînd starea patologică își are ori-
ginea în stările hipnoide; f) i.
traumatică (descrisă de Charcot);
simptomele sînt de natură soma-
tică (mai ales paraliziile) apar
după o perioadă de latență și
sînt consecutive unui traumatism
fizic, fără a exista însă o legătură
mecanică între acesta și simpto-
mele apărute. H. Fy, vorbind
de personalitatea nevroticului se
referă la structurile conflictu-
ale și .la dedublarea personalită-
ții, care este cel mai bine eviden-
țiată în i. Conduitele i. sînt efecte
simbolice pe planul conștiinței a
unor trebuințe inconștiente de a
împrumuta de la altul imaginea
de sine.
ISTORIA PSIHOLOGIEI, ca-
pitol al istoriei științei și al psiho-
logiei, ocupîndu-se de devenirea
istorică a cunoașterii științifice a
psihicului și personalității. Consi-
derînd complexitatea obiectului
psihologiei, i.p. are o mare însem-
nătate pentru înțelegerea stadiu-
lui actual de cunoaștere psiho-
logică prin intermediul recon-
stituirii treptate a nenumărate
faze, ipoteze, confruntări, de-
monstrații etc, pe care le impli-
că geneza psihologiei ca știință
explicativă (T. Dobrin). Intrucît
psihologia s-a dezvoltat în strînsă
legătură cu celelalte științe, i.p.
are im conținut multi'disci'plinar.
Se distinge o îndelungată peri-
oadă de preistorie a psihologiei
sau de psihologie preștiințifică alcărei început ține de cele mai
vechi forme de cultură spirituală,
și care fiind legată de dezvoltarea
gîndirii filosofice premarxiste se
încheie în secolul al XlX-lea, cînd
psihologia dobîndește posibilita-
tea elaborării și adoptării unei
metodologii științifice și experi-
mentale. I.p. propriu-zisă debu-
tează pe la mijlocul secolului al
XlX-lea, odată cu întemeierea
materialistă, atît biologică cit si
sociologică a desciplinei și prin
adoptarea metodei obiective și
experimentale. Se recurge la va-
riate modalități de analiză și
expunere, după perioade, după
autori, prin studiu tematic longi-
tudinal, după curente, după ra-
muri de psihologie. O însemnă-
tate primordială se acordă dezvol-
tării psihologiei în secolul al
XX-lea.
ITEM (în engl. bucată, frag-
ment), element constitutiv al
unui chestionar, scală de atitu-
dini, inventar de personalitate,
test. I. este un „punct" al unei
asemenea construcții, care per-
mite un rezultat' codificat al
răspunsurilor. De regulă, fiecare
întrebare dintr-un chestionar re-
prezintă un i.
IZOLAȚIONISM, tendință spre
ruperea contactelor cu lumea re-
zultată dintr-un interes special
sau exprimând un mecanism de
apărare al eului, dezvoltat la
maximum înăuntrul nevrozei ob-
sesionale.
IZOMORFISM, HOMOMOR-
FISM (gr. isos — egal, morphe —
formă, hoino — același), princi-
piu matematic adoptat de ciber-
25 — Dicționar de psihologie385

"'St-
I DICȚIONARELE ALBATROS
tu'tkfi, in scopul punerii in rela-
ție de corespondența a, unor sis-
teme diferite, din punct de ve-
dere substanțial-calitativ: mașini-
organisme vii, sistem social. Do-
uă mulțimi sîut i.'.onwrfc dacă exis-
tă un operator care să facă posi-
h Hă corespondența biunivocă din-
tre elementele distincte ale acestora
si dintre funcțiile care exprimă
sau definesc relațiile respectivelor
elemente. Caracteristica esen-
țială a i. este deci biunivociiatea
corespondenței dintre două mul-
țimi sau sisteme. H. reflectă co-
respondența univocă, fiecărui ele-
ment și fiecărei funcții dintr-un
sistem (original) îi corespunde im
element și o funcție precis deter-
minate în alt sistem (model), dar
fiecare element și funcție dintr-al
doilea sistem poate corespunde
mai multor elemente și funcții
din primul sistem. I. este un caz
particular al h. Cibernetica, por-
nind de la principiul i.,h. strict
formalizat în matematică (biuni-
vocitatea și univocitatea), neocu-
pîndu-se de corespondențe sub-
stanțiale între sisteme, ci de
corespondențe eminamente func-
ționale, comportamentale, intro-
duce principiul izofuncționalismu-
lui, care postulează analogia din-
tre sisteme diferite ca natura, dar<c se rnr.!<rt.eri/i".;iza prin ' "H-'>.p>n-
deuța hi univocă s;iu univoca in
tre mărimile do intrare și de ieșire
și prin același mod de a reac-
ționa la influențele cvU-nie. Prin-
cipiul i.h., transformat pun in-
termediul principiului i/olum.țin
nalismului, permite elaborarea
unor metode generale de abordări-
cibernetică a sistemelor; metod.-i.
analogiei, a modelării și a „cutiei
negre".
IZOTERE, linii de egală sen-
sibilitate trasate în cîmpul vi-
zual al retinei. Sînt, în general.
linii (contururi) de egală acui-
tate. Există i. de sensibilitate
luminoasă absolută sau diferen-
țială și de sensibilitate cromatică
I20TERMIE (HOMEOTER-
MIE), proprietate a organismelor
homeotermice de a conserva ace-
eași cantitate de energie calorică,
în ciuda oscilațiilor de tempera-
tură ale mediului, în raport cu
care însă, se produc ajustări meta-
bolice, asigurate prin termore-
glaj. Nivelul de i. este marcat
printr-un zero fiziologic apropiat
de temperatura normală a cor-
pului, devierile pozitive sau nega-
tive ale ambianței, de la aceste
valori, generînd senzațiile de cald
si rece,IMBĂTRÎNIRE v. SEXESCEXȚĂ
ÎMPREJURARE DE VIAȚĂ,
formulă introdusă de noi în teoria
afectivității pentru a semnifica
situația obiectiv-subiectivă în care
subiectul se află ji pe care o tră-
iește emoțional. î. de v. este o
secvență existențială, un sistem
interacționist în care sînt date
împreună condițiile interne, su-
biective (trebuințe, motive, aspi-
rații, proiecții imaginative, de-
prinderi, capacități, cunoștințe)
și condițiile externe obiective. în
I. de v. cele două serii de condiții
sînt complex corelate, alcătuiesc
o țesătură sau un cîmp. în î. de v.
sînt întotdeauna implicate tre-
cutul și viitorul prin amintiri,
previziuni, proiecte imaginative.
Stanislavski vorbește și despre
împrejurări presupuse. Din con-
fruntarea cerințelor subiective cu
datele obiective prezente sau și
presupuse rezultă efecte emoțio-
nale specifice. De notat că' în
contextul î. de V. diverse relații
2S*cerință-răspuns se activează con-
comitent, de unde caracterul mo-
zaicat sau multitonal, simfonic
al trăirilor emoționale ce reflectă
specific î. de v. Caracteristică
pentru informația afectivă este
faptul că aceasta este în același
timp reproductivă și reglatorie,
î. de v. fiind cadrul ce permite
înțelegerea unitară a celor două
funcții ale emoțiilor și anume:
1) reflectarea în cadrul dinamic al
personalității a propriilor trebu-
ințe, motive, posibilități în corela-
ție cu corespondenții Iov reali sau
posibili; 2) adaptarea energetică
și orientativă la relații și acțiuni.
Stările emoționale se includ în
î. de v., dar modificarea aces-
teia generează noi stări emoționale
de tipul reacției față de reacție.
Considcrînd sistemul multinivelar
al motivației umane, trebuie sem-
nalate în cadrul î. de v. cazul
emoțiilor față de emoții sau a
sniiimontelor fată de sentimente,

ÎN SINE, în filosofia hegeliană
tcrmcmtl î.s. se. aplică realității
ființei umane în măsura în cure
aceasta nu dispune de conștiință
de sine prin care ajunge să existe
pentru sine. Ceea ce este incon-
știent există î.s.
' ÎNAPOIERE INTELECTUALĂ,
insuficiență congenitală a dez-
voltării inteligenței care se referă
la o stare de înapoiere momen-
tană, dar care poate evolua și
spre subnormalitate, dacă nu e
depistată în timp util și nu se
exercita o acțiune stimulatorie.
ÎNCLINAȚIE, tendința de a
realiza o anumită activitate cu
posibilitatea de a obține rezul-
tate superioare. Motivație impe-
rioasă și atracție pentru acțiune.
î. se poate manifesta în raport
numai cu o anumită activitate
sau cu un grup de activități. Prin-
cipala î. umană — și cea mai valo-
roasă — este înclinația pentru
muncă. Precizarea î. este pentru
orientarea profesională, tot așa
de importantă ca și cea a aptitu-
dinilor.
ÎNDĂRĂTNICIE, persistența
irațională într-o anumită direcție,
deși se face dovada că direcția
este greșită, ineficientă, dăună-
toare, î., mersul înapoi sau încă-
pățînarea, implică un blocaj emo-
țional, exagerată încredere în sine
și lipsă de considerație pentru
opiniile altora. La tînăr sau la
adult î. se leagă de amorul pro-
priu și se întîmplă ca, logic, cel
in cauză să-și dea seama că nu
are dreptate, dar nu renunță pen-1
tni a nu se dezice, socotind, în
mod greșit, ca, aceasta i-ar s(irl>i
demnitatea, Ineori termenul de.
î. se utilizează în sensul pozili\,
de tenacitate.
ÎNNĂSCUT, calitate a sistemu-
lui de însușiri pe care le po-
sedă organismul la naștere, jn-
cluzînd datele ereditare precum
și achizițiile din perioada intrau-
terină. După unele interpretări,
de î. țin și însușirile dezvoltate
în perioada imediată nașterii, în
condiții independente de ambi-
anță și în virtutea datumurilor
prenatale. Cu care se naște cine-
va; congenital, nativ.
ÎNSTRĂINARE, categorie fi-
losofică tratată științific și socio-
logic concret de către Marx și
preluată, nu fără importante di-
formări de filosofia și psihologia,
existențialistă. î. este o conse-
cință a orînduirii sociale contra-
dictorii și a evoluției sociale dizar-
monice, spontane și diformante
asupra existenței sociale, resim-
țite ca nedreptate și limitare a
autorealizării de către individ.
Forțele esențiale ale omului se
obiectivează în produse, tehnici,
relații, idei, artă etc. iar în condi-
țiile exploatării și asupririi, aces-
tea exercită, prin recurență, o
influență negativă, ostilă asupra
oamenilor și condițiilor lor de
viață. Psihologic, î. este resim-
țită ca o suferință, ca o închidere
în cerc vicios, ca obstrucționaro
a realizării aspirațiilor, ca nesi-
guranță, anxietate, lipsă de per-
f-pectivă etc. în centrul trăirii î.
este dezvoltarea unilaterală a per-
sonalității (omul unidimensional
3S8i
al lui H. Marcuse) și faptul frus-
trației. Existențialiștii explică î.
ca o contradicție funciară. în-
tre existența socială și esența
umană ce nu se poate realiza.
Creația apare ca un mijloc
de dezalienizare cu posibilități
însă restrînse (J. P. Sartrc).
Acuzînd tehnocrația ca atare de
transformarea omului din scop
al existenței în mijloc al acesteia,
existențialiștii ignoră însemnăta-
tea decisivă a relațiilor și organi-
zării sociale care în condițiile
capitaliste presupun tehnica drept
scop, oamenii devenind mijloace,
iar în condițiile socialismului și
mai ales în procesul avansării spre
comunism, răstoarnă acest ra-
port, tehnica fiind concepută ca
mijloc, iar oamenii tot mai mult
ca scopuri. Pornind de la analiza
și explicarea î. muncii — prin
relațiile de exploatare capitalis-
tă ce duc în situația în care pro-
ducătorii sînt nevoiți, prin munca
lor, să sporească forța proprieta-
rilor capitalului — Marx a de-
monstrat: 1) că remediul radical
împotriva î. este înlăturarea orîn-
duirii ce o generează și întreține;
2) că celelalte forme de î. (socială,
politică, juridică, culturală și spi-
rituală) derivă din î. economică,
sînt cauzal legate de aceasta iar
dezalienizarea presupune revolu-
ționarea domeniilor respective. în
socialism sînt eradicate principa-
lele temeiuri și forme ale î., dar
socialismul, fiind o etapă de tre-
cere spre comunism, societate ce
face posibilă deplina realizare a
esenței umane, prezintă totuși
unele contradicții tranzitorii ceîntrețin forme parțiale și particu-
lare de î. După cum arată parti-
dul, nu ignorarea ci studierea
și depășirea acestor contradicții
duce la perfecționarea progresivă
a societății noastre și aceasta în
spiritul celei mai înalte forme
de umanism, — umanismul re-
voluționar comunist.
ÎNSTRĂINARE SPIRITUALĂ,
constă în influența negativă, os-
tilă condiției umane a unor idei,
concepții, viziuni, modele cultu-
rale — toate create de oameni —
ca și religia — dar dovedindu-se
dăunătoare pentru ei întrucît sînt
înșelătoare, împiedică înțelegerea
rațională a situațiilor, rețin de la
rezolvarea efectivă a problemelor
reale ale existenței. î.s. nu apare
izolat ci este secundară în raport
cu cea economicăși socială. î.s. ca
modalitate subiectivă de înstrăi-
nare este totuși mereu legată de
condiții obiective perimate sau ac-
tuale. Există și forme de autoîn-
străinare legate de diformări fun-
ciare ale personalității și de defecte
ale educației. O speță străveche,
tipică și radicală de î.s. este înstră-
inarea religioasă (î.r.). în plan spi-
ritual efectul î.r. a fost încă clin
antichitate asemănat cu cel al
unui drog (halucinogen, oniro-
gen, paralizant). în afara postu-
lării unor forțe supranaturale și
atotputernice, binevoitoare și ma-
lefice, determinante în chip fa-
talist etc, î.r. este promovată îi!
cadrul existenței personale prin
miturile despre nemurirea sufle-
tului și despre existența de după
moarte. Acestea acționează prin
389

î
ficțiune compensator dar și de-
rutant, irațional în sensul deco-
nectării de viață și lumea reală,
de oameni și istorie, a abando-
nului în suferință și nereali/are,
a acceptării unei mizerii reale în
speranța unei postume fericiri
fictive. Psihologic, î.r. se efectu-
ează prin iluzie, imaginație mala-
divă, dogmatism irațional, cre-
dință în absurd, proiectare in
afară a speranțelor și temerilor
și „zeificare" a lor etc. Căile î.r.
sînt: 1) cognitivă, introducind în-
tre lume și subiect, pe măsura
religiozității lui, un filtru care
pe de o parte răstoarnă în sens
spiritualist perspectivele, pe de
alta, acoperă aspectele esențiale
ale realității naturale și sociale
cu segmente opace; este ceea ce
prin fideism și agnosticism, sub-
minează și intervertește forța
cunoașterii umane; 2) afectivă,
exprimată în sentimentul religios
unificat prin credință „oarbă" și
care este în centrul unei reactivi-
tăți emoționale față de „împreju-
rări fictive" concretizate specific
în pietisme, complex al culpa-
bilității, umilință, resemnare fa-
talistă, deconectare de realitate
și dezangajare în raport cu acțiu-
nile și răspunderile, consolări ne-
întemeiate, speranțe zadarnice,
teamă de forțe malefice etc; pe
această cale o mare parte din ener-
gia umană" se evaporează în spa-
țiile ficțiunii"; 3) finalist-voiitivă,
constînd din situarea scopului
vieții dincolo de sfîrșitul real al
acesteia și într-o vicioasă detur-
nare a eforturilor de la obiecti-
vele reale și eficiente (aceastain ordinea construcției și oi.Hor-
ducârii) către obiectk o firHvi– – • ••,
iraționale. în ansamblu, pe căile
cognitivă, afectivă și finalista -.-
realizează o înstrăinări' ;i pei.,ci_
nalității pe măsura afundării n;
misticism, de unde detașai ea I|I
realități și de nroblenirt ica inu;i
nisnuilui constructiv. Î.S. este [|.-
ordin cultural și nu trebuie con-
fundată cu î. psihică, de compe-
tența psihopatologiei.
ÎNTIPĂRIRE, primul din /;,..-
ceselc nieninriei (v.). implieind iu-
gvamarea (v.) consolidați;), repe-
tiție, semnificație ș.a.
JNTÎRZIERE INTELECTUA-
LĂ, sindrom care cuprinde sfera
psihică (gîndire, limbaj): din
punct de vedere motor dezvolta-
rea nu se abate de la normă și
se referă la o stare de moment.
ÎNTÎRZIERE PSIH0MOT0-
RIE, sindrom, care cuprinde ații
nivelul motor cît și cel psihic
(inielectual-afectiv). Se coiv-ude-
ră în diagnozei vîrstelor iniei.
ÎNȚELEPCIUNE, capacitate;!
superioară de înțelegere și jude-
care a lucrurilor, irnplichid o
cunoaștere adîncă a realității.
expei iență bogată, măsură, echi-
libru între dorință și posibili-
tate, din care izvorăște senină-
tatea sufletească și împăcarea cu
sine și cu lumea; raționalitate ",:
conduită și aprecierea cveniiih ;•-
tclor. î. se dobândește în urm;'
unei bogate experiențe de viața
și se opune exceselor de oiice fel.
î. presupune cunoașterea de .sine
și cunoașterea lumii, o filozofie
praclie-acțională, dar și domina-
rea de sine, ca mijloc de dominaica lumii înconjurătoare. î. se
par^ că este apanajul persoane-
lor d^ vîrste mai avansate care
cunosc consecințele diverselor acte
și posedă un simț al relativității.
Viața te înțelepțește", cu toate
acestea și la tineri este posibilă
dezvoltarea î. după felul cum știu
sâ învețe din experiența lor și a
altora, după modul cum ajung
să aprecieze faptele într-o per-
spectivă complexă și rațională.
ÎNȚELEGERE (lat. intellec-
tio ~ act intelectual do surprin-
dere a ceva în forma ideii), deco-
dificare semantică, conceptualiza-
re mijlocită de verbalizare; la-
tură funcțională a intelectului
uman în sensul generic al codifi-
cării conceptuale și mai ales al
decodificării referențiale. î. este
acea modalitate a gîndirii care
este cu necesitate, conștientă.
în diverse limbi, termenul de î.
posedă sensuri etimologice de-
semnînd acțiunea de cuprindere,
de punere în legătură sau în evi-
dență, de prindere, apucare sau
sesizare. în ansamblu î. constă
într-o detașare relevantă a unor
relații esențiale din obiecte si
fenomene, avvud însemnătatea unei
descoperiri sau reflectări coguitive.
în timp ce î. elementară se fundea-
ză pe asemănări asigurate prin
asimilările calităților comune și
abstracțiunilor simple, legate de
scopuri practice, î. superioară și
deplină presupune, după I'iaget,
o extensiune a conceptelor care
nu este accesibilă insului decît
prin intermediul unui simbolism
precis și cu condiția suboi doniii ii
semnelor verbale unui sistem jn-formațional bine organizat și re-
glat. N. Chomsky și G. Miilor
(1963) au introdus conceptul de
operator al î. care desemnează
centrii funcționali ai activității
integratoare a conștiinței și prin
care șirul de informații de la
intrare este transformat în unul
de reprezentări si structuri se-
mantice (R. Lin'dsay — 1967).
î. presupune o serie de momente
foarte strîns legate între ele și
care, ulterior, odată cu struc-
turarea experienței se vor com-
prima. Acestea sînt: sumarea și
organizarea informației, elabora-
rea unor ipoteze și formularea,
unor concluzii. Pavlov, pornind
de la ideea formării noilor re-
flexe pe baza celor vechi exis-
tente, a definit î. ca utilizarea,
vechilor cunoștințe în vederea do-
bîndirii de noi cunoștințe. Difi-
cultățile de î. sint în raport di-
rect cu distanța dintre stocul de
cunoștințe adecvate situației de
care dispune subiectul și carac-
terul noilor informații pe care
el trebuie să le descifreze, clasi-
fice sau explice. Cercetările ge-
netice făcute asupra î. demon-
strează o pregnantă dependență
a acesteia de nivelul și modul de
organizare a sistemului intelec-
tual. Un rol central îi revine lim-
bajului in procesul de î. care
poate fi definită și ca un proces
de integrare și corelare verbală.
Cercetările lui Al. Roșea demon-
strează că preadolescenții înțeleg
niai bine ceea ce li se comunică,
vt-rbal decît Ceea re li se prr-
KilHâ. intuitiv. Cuvintele repre-
391

zintă un mijloc superior de ana-
liză și sinteză și în concluzie,
este mai greu să observi ceva
într-un obiect complex, pe care
doar îl vezi, decît să sesizezi în
baza unei indicații verbale. Cer-
cetările lui Kikiforova (1959) asu-
pra perceperii și înțelegerii ope-
relor literare, degajă în planul
actualizării și construirii imagini-
lor patru nivele; al imaginației
pasive și schematice, al asocierii
cu amintiri personale, al repre-
zentărilor adecvate celor de-
scrise în text prin disocierea de
amintirile personale și, în sfîr-
șit, al imaginației reproductive
exacte, fără sprijin și influențe
ale amintirilor izvorîte din ex-
periența personală. î. este un
proces continuu de sistematizare
si resistematizare a informațiilor.
Premisa globală a procesului de
î. constă în sistemul de cunoștințe
de care dispune subiectul. Dar î.
este numai preliminată de asi-
milarea informațională, ea rea-
lizîndu-se în fapt, ca trăire a sem-
nificației, prin acomodare. Flexi-
bilitatea ca abilitate a restruc-
turării și redirecționării operative,
privește cu deosebire acomodarea.
De adecvarea acomodativă la
relații ascunse, de detaliu, im-
plicate în obiect, situație sau
mesaj, depinde suplețea gîndirii,
iar acomodarea, prin depășirea
informațiilor asimilate se expri-
mă în perspicacitate. Fenomenul
î. este tot așa de diversificat și
multiform precum este în genere
activitatea intelectuală. A.N. So-
kolov (1947) consideră că nicio-
dată î. nu constă dintr-un sin-I
gur act. Momentul inițial est<:
cel al determinării sensului cu-
vintelor, apoi al stabilirii lr^,V
turilor sintactice dintre cuvinte.
după care urmează diferențiere;
nuanțelor semantice a cuvintele'i
în conformitate cu contextul dat
Aceste trei momente se bazează ]><
supoziții preliminare asupra conți-
nutului textului și care influen-
țează mersul interpretărilor. în î.
ipotezele participă cu atît mai
mult cu cît textul în cauză prezintă
mai mari dificultăți. In procesul
multifazic al î. textului, sini
treptat scoase în evidență cu-
vinte de sprijin sau jaloane se-
mantice și totodată se constru-
iesc unități sintactice tot mai
ample. Aceasta duce la corecta-
rea și transformarea ipotezelor
inițiale, la înțelegerea finală, ca
și în rezolvarea problemelor com-
plexe, realizîndu-se ca o deplină
confirmare a ipotezei. Se face
o deosebire între î. spontană ce
presupune o operație rapidă de
integrare, recunoaștere, semnifi-
care și î. discursivă ca activitate
mintală de durată, ce dobîndește
Structura specifică a unui proces
de rezolvare a problemelor. Fe-
nomenul de î. se realizează prin
integrare și transfer. Acesta este
însă numai mecanismul central
al integrării. Gîndirea nu se li-
mitează prin actele de subsumare
la integratorii verbalo-logici. Oda-
tă cu aceasta este necesară ra-
portarea părților la întreg, con-
struirea întregului obiectual și
coordonarea părților într-un an-
samblu. S. Jekulin .(1957) a ilus-
trat acest proces prin analiza i.
39ZI
de către școlari a unor mecanisme
gi instalații. T._ Slama-Cazacu
(1959) arată că î. prin context,
pe Ungă că duce la economie de
mijloace și timp, dar și corelează
suplețea cu acceptarea celor mai
adecvate sensuri dintr-o plurali-
tate de posibilități. Referitor la
fazele î. se consemnează un mo-
ment inițial al orientării globale,
după care vor urma î. fragmen-
tare, pentru ca în final să inter-
vină, o î. integrală cu efecte de
restructurare a însuși modului
de î. a fenomenului respectiv.
Termenul de î. este sinonim cu
cel de interpretare. între necesi-
tatea obiectivă și cea implica-
tivă proprie gîndirii se constată
o deplină consonanță atît în î.
clasificatorie cît și în inferarea
legilor. Legile obiective sînt ex-
primate în formulări riguros lo-
gice, un maximum de adecvare
fiind atribuit formulelor matema-
tice, î. la acest nivel presupune
deplina convergență dintre lo-
gic și legic și noile descoperiri de
legi științifice, determină for-
jarea unor noi structuri logice.
în genere, prin motivația sa in-
trinsecă și prin planurile sale
reconstitutive, î. este o activi-
tate participativă ce presupune
implicarea mentală a subiectului
în existența și dinamica obiec-
tului, situației, persoanei. De
aceea în structura intelectivă in-
tră, pe lîngă componente cogni-
tive și altele de ordin afectiv și
volițional. Sub acest raport î.
empatetică este concludentă. W.
G'ordon relevă și condiția deta-
șării, a considerării din afară șide la distanță a obiectului, ceea
ce pregătește și anticipă implica-
rea. I. se desfășoară astfel ca o
continuă alternare de detașări și
implicări.
ÎNVĂȚARE, activitate de în-
semnătate fundamentală pentru
adaptarea la mediu și dezvoltarea
psihocomportamentală; după bc-
havioriști. dobîndirc de noi com-
portamente in urma acțiunii re-
petate a unor stimuli asupra or-
ganismului și a fixării unor reac-
ții. Este în esență o asimilară ac-
tivă de informație (retenție mne-
zică) insolită de achiziționarea
de noi operații si deprinderi. Vom
distinge deci laturile informațio-
nală și operațională (formativă)
a î., considcrînd că ele pot
fi inegal dezvoltate. Sub raport
funcțional contează valoarea adap-
tativâ a modificărilor de com-
portament și de aceea McGeoch
evaluează cotientelc de î. după
schimbările de performanță re-
zultate din exercițiu. Pentru E.
Hunt, î. reprezintă o schimbare
progresivă a comportamentului
cu repetarea aceluiași stimul,
schimbarea neputînd fi atribuită
nici oboselii, nici modificărilor
sistemelor de recepție sau efec-
torii. Pentru E. Hilgard î. este
caracterizată prin schimbarea ac-
tivității ca rezultat al exercițiului
sau al reacției la o situație, în
afara schimbărilor ce pot fi atri-
buite tendințelor reacționalo în-
născute, maturizării sau stărilor
temporare ale organismului (obo-
seală). După. H. Pieron î. este o
modificare adaptativâ a comporta-
393

I
meritului în cursul probelor re-
petate, iar după Thorpe o modifi-
care adaptativă a comportamen-
tului individual rezultînd clin
experiență. Gestalliștii au dus
accentuarea caracterului adapta-
tiv al î. pînă la confundarea aces-
teia cu rezolvarea problemelor (M .
Wertheimer). Insuficientă atenție
a fost acordată însă exercițiului.
Rolul acestuia a fost cu deose-
bire subliniatele asociaționism și
reflexologie. în acelaș timp î.
este pusă în dependență de ca-
racterul întăririi reflexelor, deci
de motivație (E. Thorndike, Pa-
vlov, E. Tohnan, O. Mowrcr).
Un loc deosebit se rezervă în î.,
operațiilor pe care subiectul le
execută și însușește (B. Skin-
ner). C. Osgood pune î. în de-
pendență de restructurările pe
care le provoacă noii stimuli în
sistemul de comportament auto-
reglat al subiectului. O linie de
interpretare fecundă, a procese-
lor de î. este deschisă de P. Ja-
net și J. Dewey care arată că
operațiile intelectuale rezultă din
interiorizarea acțiunilor fizice și
verbale. în acest sens și-au dez-
voltat cercetările L. Vigotski și
Piaget. Odată cu centrarea pe
acte sau operații intelectuale,
accentul trece pe latura formativă
a î., deci pe structurarea gîndirii
în raport cu cunoștințele iar nu
doar prin volumul'de cunoștințe
memorate. Piaget înțelege î. în-
tr-un sens general ca asimilare
informațională succedată de aco-
modare sau ies mieunate ope-
rațională, ceea ce se n-duce la
un act de echilibrare. în sensrestrins î., după Piaget, ,,iii,i
vorbim de învățare numai in
măsura in care un rezultat (m
noștință sau performanță) >>i,
achiziționat în funcție de expi
riență. această experiență pu
tînd fi de tip fizic sau de ijj,
logico-matematic". O altă ]>r
cizare: ,,în opoziție cu percepi i,
și comprehensiunea imediată, tn
buie să rezervăm termenul (]i
învățare acelor achiziții ce >.]\l\
în funcție de experiență, dar >,
desfășoară în timp, sînt deci mi]
locite iar nu imediate ca percep-
ția sau înțelegerea instantanee"
în sensul cel mai general, ca
însușire de informații și formare,!
de operații, î. se prezintă în mai
multe forme: perceptivă, sen-
zoriomotorie, motorie, _ verbală,
cognitivă, afectivă ș.a. în raport
cu procesele psihice, î. este atit
premisă cît și produs. Tonic
procesele sînt formate prin î. (Ui
sensul larg al acesteia, incheine/
și educația) și totodată în activi-
tatea de î. fiecare din procese
(percepție, gîndire, memorie, vo-
ință) sînt antrenate ca mijloace.
De aceea î. nu poate fi redusă la
unul din procese (de. ex. memorie;
clar nici procesele nu pot fi con-
fundate cu î. care privește mai
degrabă latura lorgenetică decît
cea funcțională. în linii mari,
î. este responsabilă pentru asi-
milarea de către subiect a expe-
rienței sociale și pentru consti-
tuirea personalității (G. Allporti.
Considerînd că î. poate fi spon-
tană, bazată pe imitație, s;\:i In-
tenta, rezultînd din efectuarea mu i
activități, fără vreo preocup.ue
331I
specific de î., va trebui «,d ..-.or-
UWtilor reactive .le l. Neul-nm
îi î, dirijată, electuata siste-
matic în conformitate eu un
scop sau program, stabilit m
chip conștient. Acer, st a se ba-
zează pe o activitate socială de
„are însemnătate. Revoluția teh-
nico-stiințilică a obligat la elor-
turi 'considerabile pentru a de-
fini nu numai ce_sâ înveți dar
si cum să înveți. In legătură cu
aceasta diverse discipline au con-
tribuit la dezvoltarea teont/or
învățării. în ultimă instanță se
urmărește creșterea eficienței pro-
cesului ' de î. învățămîntul își
propune să creeze condițiile ne-
cesare pentru ? optimiza însu-
șirea cunoștințelor și formarea
deprinderilor intelectuale și prac-
tice corespunzătoare. Procedeele
instructive devin, prin interiori-
zare, operații mintale. De aici
însemnătatea acordată logicii
obiectului de studiu și metodelor
ce se utilizează în predare. Aces-tea trebuie '.-fi șr rolifortno^f" spr-
cih'UJiji <^;;Hit|v .;1 i .bir, "tul" I
peni iu ui elevul nu doai :>a re-
producă cunoștințele: ci să ajungă
să ghidească adecvat și indepen-
dent, in construirea procesului
concret de instruire se ține senuia
în primul nud de legile: gîndirii
și numai în subsidiar de regulile
memorării. De aceea, trebuie să
se acorde o mai mare atenție
momentelor critice, dificile, no-
dale ale procesului de î. și să se
generalizeze strategia problema-
tizării si legării invățămiivtuhii
teoretic cu activitatea practică.
De perfecționarea metodelor de
instruire și de autoperfecționarea
metodelor de învățare se leagă și
formarea intereselor cognitive și
a înclinațiilor profesionale, în-
trucît acestea se nasc în urma
succeselor obținute în î. prin
procedee eficiente. Scopul final
privește constituirea capacității
de învățare autonomă și perma-
nentă.

DICȚIONARELE ALBATROS
J
JAMAIS VU, în traducere di-
rectă, „nici.-dală vă/ut", se fo-
losește în psihologie pentru a de-
semna iluzia de recunoaștere a
unei persoane sau situații care
real nu face parte din experiența
subiectului. Se explică prin ope-
rații de transfer și analogie.
JOC, formă de activitate spe-
cifică pentru copil și hotărîtoare
pentru dezvoltarea, lui psihică.
Sub influența j. se furnicarii,
se dezvoltă și se reslrui/ureaz-ă
întreaga activitate psihică a co-
pilului. A.A. Liuhlinskaia sis-
tematizează astfel particularită-
țile j. la copil: 1) în j. copilul re-
flectă ambianța și, prin imitație,
activitatea adulților; 2) j. este
un mod de dobîndire și precizare
a. cunoștințelor prin acțiune; 3)
j. este o activitate degîndire
întrucît este orientat spre rezol-
varea unor „probleme", spre gă-
sirea căilor în vederea depășirii
unor obstacole; 4) acțiunea șicuvîntul constituie principalele
mijloace ale j.; 5) prin j. copilul
participă la transformarea am-
bianței ceea ce produce o vie
plăcere; 6) în j. se îmbină închi-
puirea și adecvarea la realitate;
7) j. se dezvoltă continuu și im-
plicit dezvoltă personalitatea co-
pilului prin crearea și rezolvarea
progresivă a diverse feluri de
contradicții: a) între libertatea
de acțiune și conformarea la
schema de j.; b) între imitație și
inițiativă; c) între repetiție și
variabilitate; d) între dorința
de j. și pregătirea prealabilă
necesară; e) între ceea ce este
parțial cunoscut și ceea ce se
cunoaște bine; f) între absența
vreunui rezultat material util
și bucuria j.; g) între operarea
cu obiecte reale și efectuarea de
acțiuni simbolice; stabilirea de
raporturi în plan fictiv; h) între
emoțiile dictate de rolul îndepli-
nit și emoția pozitivă provocată
396de participarea la j. J. Piagct,
L S. Vîgotski, D. Elkonin ș.a.
relevă însemnătatea interiorizării
acțiunilor și a transformării lor
în' procese psihice. Pentru ex-
plicarea j. ca activitate lispsită de
un scop practic, utilitar, dar ne-
cesară, inevitabilă în psihoge-
neză, s-au formulat diverse teorii.
Astfel, pornindu-se de la faptul
că nu numai copilul se joacă ci
și puii animalelor superioare, bio-
logii au relevat asemănarea dar
nu au înțeles deosebirile. H.
Spencer explica j. la animalele
superioare ca cheltuire a energi-
ilor de prisos care la om ar fi
mai mari. Este necesar însă să
se considere și necesitățile vieții
de relație, înțelegînd j. ca un
fenomen tranzitoriu de adaptare
la ambianță. în acest caz tre-
buie relevate deosebirile esen-
țiale dintre animal și om. Soții
Kellog, ca și Ladîghina-Kots,
crescînd împreună cu puii de
cimpanzeu și un copil, au con-
statat că ei' evoluează împreună
numai în faza jocurilor dinamice,
dezorganizat-motorii, mai de-
parte copilul intră în sfera unor
jocuri complexe cu desăvîrșire
inaccesibile animalului. K. Gross
susținînd că j. are o fundație
instinctivă, își arc în sine însuși
scopul și anume pregătirea pentru
viață. Conducîndu-se după teoria
biogenetică a lui Hăckel, St. Hali
susține că în j. se reproduc sche-
mele de acțiune ale strămoșilor
noștri îndepărtați, iii ordinea
sedimentării lor in experiența
umani. K. Btihler găsește ex-
plicarea j. în plăcerea pe' care oprovoacă la copil acțiunile. Ed.
C'laparcde consideră că j., re-
zultind din imitativ, este tin sub-
stitut de activitate eficientă și
îndeplinește un rol compensator
în sensul satisface) ii trebuințelor,
intereselor copilului. La baza j.
sînt reacțiile circulare, ce se
formează treptat, în j., îmbinînd
realul cu deviații imaginare. De
fapt, scopul j. constă în însăși
acțiunea de j., el „pregătește vi-
itorul, potolind nevoile prezente".
Sub imperiul trebuințelor, co-
pilul atribuie* lucrurilor obișnuite
semnificații neobișnuite, se in-
troduce în roluri, personifică etc,
aceasta reprczentînd, așa cum
a arătat Th. Ribot, primii pași
ai imaginației creatoare. K. Koff-
ka a relevat tocmai această
pendulare a copilului între cele
„două lumi": ale realității și
închipuirii. împreună și nedife-
rențiate ele ar alcătui „lumea li-
bertății infantile". Un mijloc și
un produs esențial al acestei rea-
lizări este simbolizarea care este
intrinsecă j. și al cărei conținut
este derivat la K. Koffka din
trebuințele personale opuse și
în conflict cu realul. Este necesar
să se înțeleagă că de la începu-
turile sale j. poartă amprenta
vieții sociale în care copilul se
dezvoltă. Imperfecțiunile cunoaș-
terii infantile nu sînt expresia
rezistenței, a opoziției față de
real. Sînt, mai degrabă, caracte-
ristici ale evoluției fa/ice către
cuprinderea realității obiective
prin însușirea treptată a mijloa-
celor activității umane. Rezulta
397

aceasta și din diferitele clasifii ăi i
ale j. care exprimă inevitabil
dezvoltarea lor stadială. Arkiu
propune următoarea, clasificare:
1) j. in care se exersează funcțiu-
nile psiliofi ;>.o!o»ice (senzoriale,
motorii, intelectuale); 2) j. teh-
nice ți pmductire (meșteșugărești,
constructive, industriale, agri-
cole) ; 3) j. in care se reproduc
unele relații sociale (familiale,
din grădiniță și școală, clin so-
cietate în genere); 4) j. militare;
5) j. ce realizează dramatizarea,
reluind spectacole de circ, cine-
matograf, teatru etc. Pînă acum
nu s-a. căzut de acord asupra
unei clasificări a j. >,u este una-
nim acceptată nici terminologia
respectivă. Inițial copilul repro-
duce imitativ și neorganizat unele
scheme ale acțiunilor externe
(Slavina, Fradkin, A. Chir-
cev) pentru ca la un moment
dat copilul să reunească mai
multe acțiuni în jurul uneia cen-
trale (subiect) și să evolueze pro-
cesual în j., atribuindu-și sieși
ca și lucrurilor semnificații fic-
tive. Acest tip de j. a fost numit
j. cu subiect sau j. cu roluri sau
j. de creație. Caracteristic aces-
tei perioade este coordonarea
acțiunilor. Important este însă
modul de coordonare. L. Vîgot-
ski relevă trecerea de la nemij-
locit la mijlocit. Treptat, sche-
mele coordonative se detașează
din contextul acțiunii, devin an-
ticipative și mai mult sau mai
puțin explicite. Astfel se naște
regula de j. Ea este inițial im-
plicită, este principiu al schemei
senzoriomotorii pentru ca apoipe măsura verbalizării și a trans-
ferului generalizator, să se afir-
me, ca principiu ;.l reglajului iun-
știent proiectiv. Dar i-a nu v.Ar
la început dată. copilului în fon,,;,
pură, nu este un efect al indica
•ț ii lor verbale ale adultului, (o.
pilul cucerește regula decantm-
d-o din propria activitate de j.
care devine tot mai complexă
irnplicînd cooperarea colectivă" și
coordonarea procesuală. Realis-
mul regulilor determină o ten-
dință realistă și în ce privești'
principalul instrument al promo-
vării acestor reguli. I>ar aceasU
înseamnă că în jurul copilului
realul și fictivul nu sînt nici diso-
ciate și nici echivalente ca însem-
nătate. K. Koffka nu are drep-
tate și nici Piaget cînd susține
că„ J. are semnificația unei rea-
lități autonome", înțckgînd prin.
aceasta că realitatea reală că-
reia i se opune este pentru
copil mult mai puțin reală decit
pentru noi. Xu este cazul să
se absolutizeze slăbiciunea dis-
criminării dintre real și imaginar
în activitatea copilului. Xu cs1e
doar un fenomen învecinat eu
halucinația. Oricît ar fi de r.r.ga-
jat în j. luînd perna drept fe-
tiță sau scaunul drept automo-
bil, copilul „știe" că jucăria JIU
e totuna cu macroobiectele (!'•
reală utilitate. El însă arc să
fio lăsat să se joace și manifestă
în j. lui o sinceră și candidă dă
ruire și mari posibilități de trans-
poziție. La copil angajarea in
situația de j. este dictată de o
necesitate de viață. Copilul ma-
nifesta viu trebuința di- a ac-fiona izomorf adultului. Modela-
re.i in }• a activității ^yrvstt)
în ambianță, este o lege obiec-
tivă. Este binecunoscută deter-
minarea social-istorică a conți-
nutului j., faptul că și j. retleetă.
în mic, existența socială. S-a
spus că j. este expresia compen-
sației la care recurge copilul
pentru a se întregi ca subiect.
Nu este însă o compensație la
care se recurge premeditat și
nici nu poate fi vorba de un com-
plex de inferioritate (A. Adler).
Pentru copil j. este un lucru fi-
resc, este, cum observă Blaga,
o „înțelepciune" a vieții lui. iu
j. se rezolvă contradicția dintre
posibilitățile copilului și cerin-
țele, modelele de acțiune impuse
de ambianță. în abordarea pro-
cesului ]., o primă problemă este
aceea a originei psihofiziologice
aj.( mai precis a impulsurilor ini-
țiale spre j. Desigur, există la
copil o predispoziție nativă spre
j. în anumite limite, o astfel de
predispoziție intîlnim și la puii
animalelor superioare. Totuși nu
putem vorbi de o „programare"
ereditară a j. ea atare. Dovadă
faptul că în anumite împreju-
rări, j. poate să nu apară, să fie
eliminat din circuitul dezvoltării.
Ceea ce nu poate fi insă eliminat
și constituie condiția primă și
fundamenta'ă a adaptării, este
activitatea reflexă de orientare
și investigație.
JOC STRATEGIC, situație de
conflict în care există cel puțin
două părți — persoane fizice,
colective sau sisteme dirijate a
căror activitate urmărește un«cop bine determinat și în cafe
int'-r-'i.ele. p-îrțilpr sint contrare.
K(/uitatul unui joc se numește
partidă, aceasta dind cîștig de
cauză unui anumit jucător sau
grup de jucători. Diferitele ac-
țiuni executate de jucători în
cursul unei partide sînt numite
mutări, dintre care unele sînt
întâmplătoare, aleatoare (zar,
urnă cu bile, aruncare de mo-
nedă), iar altele sînt libere, ju-
cătorii putînd delibera și alege
mai multe variante de acțiuni
posibile. în timp ce în cele mai
multe jocuri de noroc au loc numai
sau prevalent mutări întâmplă-
toare, în j.s. —concurență econo-
mică, conflicte militare etc. —
se realizează în mod predomi-
nant ntutări libere. în j.s. mută-
rile libere presupun un plan con-
știent de acțiune al jucătorilor,
o anumită strategie pe care aceș-
tia trebuie s-o elaboreze și s-o
urmeze. Strategia apare ca an-
samblu de reguli care permit
luarea unei decizii sau a unui șir
de decizii capabile să asigure fi-
nalizarea acțiunii. Teoria j., ini-
țiată în anul 1921 de către mate-
maticianul Emil Borel și funda-
mentată începînd din 1928 de
către John von Xeumann, ana-
lizează schemele situațiilor con-
flictuale în care intervin capaci-
tățile intelectuale ale jucătorilor
și în care rolul intîmplării este
limitat prin modul de comportare
al acestora. Scopul teoriei jocuri-
lor este elaborarea unor recoman-
dări pentru comportarea rațio-
nală a jucătorilor, adică deter-

minarea strategiei optime a fie-
cărui jucător.
JUCĂRII, obiecte utilizate în
activitatea copiilor, corespun-
zînd uneltelor adultului. J. con-
stituie un suport important în
dezvoltarea copilului. H. 'Wullon
le numește obiecte ale preuceni-
ciei care contribuie la formarea
ansamblului personalității. Ele
sînt un pretext de bucurii. Func-
țiile j. sînt multiple: a) acționează
asupra simțurilor și motricitatii
(atrage atenția pruncului, îl sti-
mulează să prindă jucăria, să-i
dea drumul, s-o țină în echili-
bru, s-o arunce, s-o prindă.)
Este un exercițiu care formează
gesturile, coordonarea mișcărilor.
precizia și stimulează deprinderi
noi; b) contribuie la dezvoltarea
inteligenței (trezește interes și
fixează atenția, ajută cunoaște-
rea formelor, a mărimii și ulte-
rior la stabilirea unor ' relații
logice, stimulează inventivitatea
și imaginația prin desfacere,
asamblare și construcții noi, —
uneori întîmplătoare); c) facili-
tează afectivitatea (creează re-
lații de atașament, cu transfer
în joc a comportamentului coti-
dian, poate elibera de sentimen-
tele de agresivitate și constitui
identificări afective de natură
socială; d) promovează sociabili-
tatea (în jurul j. se manifestă la
început egocentrismul, ca să facă
loc ulterior unor relații sociale
cu alții; începe astf 1 coo-
perarea etc); e) ajută la for-
marea intereselor -profesionale si
a modelelor de muncă. în raport
cu îndeplinirea optimă a acestorfuncții, J. trebuie proiectate si
experimentate psihologic.
JUDECATĂ, formă logică fun-
damentală, caracterizata pi in
afirmarea sau negarea a ceva
despre altceva și prin însușirea
de a fi adevărată sau falsă. Re-
laționează noțiunile intre ele, ex-
plicitează conținutul lor și relevă
relațiile dintre lucrurile reflec-
tate. Relevă fie raporturile dintre
obiecte diferite, în cazul j. </,>
relație, fie autoraporturile ace-
luiași obiect, în cazul j. de apar-
tenență (aceasta fiind atributivă,
cînd relevă însușirea unui obiect,
sau predicativă, cînd relevă ac-
țiunea unui obiect). J. de relație
este constituită din cel puțin două,
elemente (reiate), membrul an-
tecedent al relației și membrul
succedent, și o copulă care sta-
bilește tipul de relație (simetrică
sau asimetrică, tranzitivă sau
intranzitivă, reflexivă). J. de
apartenență este alcătuită din
subiectul j. (exprimă obiectul),
predicatul j. (exprimă însușirea
sau acțiunea obiectului) și copula
sau legătura celor două clemente
(apartenența sau nu a predicatului
la subiect). După calitatea j.
de apartenență se disting j. afir-
mative (enunță apartenența), j.
negative (enunță lipsa aparte-
nenței) și nedefinite (sînt afir-
mative, dar au ca predicat un
termen negativ). După cantitate
se disting j. universale (predica-
tul se enunță după întreaga
clasă desemnată de subiect), j.
particulare (predicatul se enunță
despre o parte din obiectele ce
constituie clasa desemnată de
400subiect) și singulare (predicatul
se enunță despre nu singur o-
biect). Pe baza cantității și cali-
tății se disting următoarele ti-
puri de j.: universal-afivmative
(A) universal-negative (E), par-
ticîdar-afirmative (I) și partiatlar-
negative (O); între aceste j.
există raporturi de contrarietate
(între A și E), de contradicție
(între A și O, E și 1), de subal-
ternare (între A și I, E și O) și
de subcontrarietate (între I și O),
care pot fi redate intuitiv cu aju-
torul pătratului logic. După cri-
teriul relației se disting j. cate-
gorice (legătura dintre subiect
si predicat este necondiționată),
j. ipotetice (o j. categorică —
condiția sau antecedentul —
condiționează legătura subiectu-
lui cu predicatul din cea de-a
doua j. categorică — consecința
sau consecventul) și j. disjunctive
(care enunță diferite alternative).
După criteriul modalității există
j. asertorice (exprimă constata-
rea unei stări de fapt), j. proble-matice (enunță o legătură posi-
bilă între subiect ^i predicatj ;i
j. apodictice (enunță o legătură
necesară). O formă de j. apodic-
tică este j. de valoare, prin aceasta
afirmîndu-se legătura subiectului
cu o valoare exprimată în pre-
dicat (bine, frumos, adevăr etc);
j. de valoare este corelată cu j.
teleologică (de scop) și j. norma-
tivă (trebuie…).
JUSTIFICARE, particularitate
a unor raționamente și acțiuni
de a fi orientate către întemeierea
unor interese personale, satisfa-
cerea unor năzuințe și senti-
mente care pot să corespundă
sau nu unor valori unanim accep-
tate. După Th. Ribot, modali-
tate a logicii sentimentelor.
JUXTAPUNERE, punerea unor
elemente alături unul de altul,
interpretarea lor fără a între-
vedea corelațiile, interacțiunile
și interdependențele; deseori
desemnează o poziție mecani-
cistă în psihologie.

DICȚIONARELE ALBATROS
K
KIMOGRAF, dispozitiv de în-
registrare a unor reacții, stări,
procese (printr-o curbă trasată
de un inscriptor pe o bandă de
hîrtie ce se deplasează într-un
ritm uniform). Clasic, pentru
transformarea reacțiilor în impul-
suri adecvate inscripției se uzează
de un sistem pneumatic (capsulă
Mareyj. Există și variante elec-
tromagnetice și electronice.
KINESTEZIE, simț muscular,
modalitate de recepție a propri-
ilor mișcări și poziții. Relevat
în 1826 de Ch. Bell. Ch. Sherring-
ton arată că în constituția ner-
vilor musculari aproape jumă-
tate din fibre sînt senzitive. El
introduce termenul de -proprio-
ceptic (1894). Behtereva demon-
strează că deseori discoordonâ-
rilc motorii, parezele și ataxiile
sînt cauzate nu de blocarea că-
ilor efectorii ci a celor aferente.\V. Jenkins (1954) serie „Sen-
sibilitatea kinestezică este proba-
bil cea mai importantă dinii e
formele de sensibilitate de care
dispune omul. Fără sensibilitate'.'
kinestezică este imposibilă men-
ținerea poziiiei verticale, depla-
sarea independentă, vorbirea și
participarea în alte genuri com-
plexe de activitate." Receptorii
sînt dispuși în mușchi (fusuri),
în tendoane (corpusculii Goigij,
și în articulații (terminații ner-
voase libere). Proiecția analiza-
torului kinestezic este situată în
cortex pe suprafața girusului post-
central (parietal ascendent) și
în unele puncte adiacente. Aici
prin stimulații electrice se identi-
fică zonele corespunzătoare în-
tregului corp, corespunzător însă
nu dimensiunilor spațiale, den-
sității variabile a organelor recep-
toare (v. honumculusi. GolJschei-K
der distinge trei niveluri ale k.:
a\ de înaltă sensibilitate (degete,
antebraț, palmă, la care ar tre-
bui desigur adăugați mușchii
bucali, linguali și aparatul fona-
tor); b) de sensibilitate medie
(cotul, genunchiul, bazinul și
fesierii); c) de sensibilitate re-
dusă (pulpa piciorului si altele).;-e face o distincție între proprio-
cepția somatoestezică ce infor-
mează asupra mușchilor și pos-
turii si propriocepție kineslezioi
ce informează asupra mișcărilor
active prin fccdback senzorial.
KINEZIMETRU, dispozitive
destinate să măsoare precizia
mișcărilor manuale, îndeosebi în
ce privește direcția și țintirea.
26*

DICȚIONARELE ALBATROS
L
LABILITATE, instabilitatea
punctului cortical motor stimu-
lat, manifestată prin faptul că
nu orice intensitate sau frecvență
de stimulare dau aceleași rezul-
tate, iar stimulii aparent asemănă-
tori nu dau răspunsuri identice.
LABILITATE AFECTIVĂ
(VERSATILITATE TIMICĂ),
tulburare de afectivitate con-
stînd în trecerea rapidă de la o
starețele bună dispoziție la una
rea. întîlnită în manie, psihopa-
tii, isterie, paralizie generală
progresivă, stări de involuție
senilă, epilepsie, hipertiroidism,
stări de intoxicație alcoolică.
LABIOLECTURĂ, citire a vor-
birii după mișcările buzelor și
limbii celui ce vorbește. Aptitudi-
ne foarte dezvoltată la neauzitori.
LABIRINT, tehnică de cerce-
tare în zoopsihologie și psiholo-
gia învățării, constînd dintr-o
construcție de canale sau căi
labirintice sau numai din dese-
nul corespunzător. Parcurgereadrumului de la intrare la ieșirea,
unică, este îngreunată mult din
cauza multiplelor „răscruci", căi
înfundate, variante derutante. Se
urmărește timpul de, execuție,
greșelile, tactica adoptată etc
LABIRINT AL DEZVOLTĂRII
INDIVIDUALE, expresie ce
semnifică unicitatea și marea
complexitate a drumului vieții
și activității individuale printr-o
scrie de împrejurări, relații, ex-
periențe practice și spirituale,
influențe educative, fapte de în-
vățare etc., toate conciliind la dez-
voltarea psihică și de personalita te.
LABIRINT MENTAL, probi
imaginară constînd din alegerea
unei strategii de parcurgere a
materialului dat spre alegere;
constă în alegerea răspunsurilor
corecte, prin repetări, pînă la
obținerea rezultatului final. Su-
biectul trebuie să descopere prin
încercări succesive răspunsul
corect, în caz de alegere gre:;>it<.
proba se reia de la început.LABIRINT RAȚIONAL, expe-
riența imaginați de Peterson,
constînd din suprapunerea me-
todei învățării prin încercări și
irori, cu înțelegerea materialului
dat spre învățare. Primelor li-
tere din alfabet li se asociază
primele numere, subiectului pre-
zentîndu-i-sc litere și numere
si cerîndu-i-se acestuia să decode-
ze materialul prezentat într-o sin-
gură modalitate (cifre sau litere).
LACUNAR, ceea ce se caracte-
rizează prin lipsa unor anumite
elemente din sistem. Limbajul
poate fi astfel cînd îi lipsesc
unele cuvinte și de asemenea me-
moria cînd amnezia intervine
pentru anumite fapte sau inter-
vale de timp. Figurile lui Landoldt
sînt 1. întrucît din cerc, patrula-
ter sau triunghi lipsesc anumite
porțiuni, ceea ce permite testa-
rea integrării perceptive.
LAMARCKISM, doctrină evo-
luționistă, Lamarck (1809), care
admitea, între altele, ereditatea
caracterelor dobîndite în cursul
vieții de către genitori, de exem-
plu prin antrenament, funcțio-
nare intensă a unor organe etc.
L. atribuia „nevoii" (de natură
psihică, dar în raport cu condiții
precise de mediu) capacitatea ele
a „crea" organul util. L. este
abandonat de biologia modernă,
își păstrează însă popularitatea și
„rezistă" sub forme mascate. De
pildă, teza după care mediul este
atotputernic față de zestrea ere-
ditară, sau după care reflexele
condiționate însușite de părinți
facilitează dobîndirea lor de că-
tre urmași — sînt variante de 1.Te2a după care fondul ereditar
al omenirii progresează prin ma-
suri educative e.;te, de asemenea,
o teză 1.
LAPSUS, deficiență de moment
în exprimarea verbală, aducerea
aminte sau gestică, constînd din-
tr-o incapacitate de actualizare
(moment de vid mental) sau din
înlocuirea paradoxală a unui ele-
ment cu altul, chiar cu contra-
riul său. Subiectul poate să nu-și
amintească lucruri binecunoscute,
să devină incapabil de a pronunța
un cuvînt banal, să spună sau
să facă exact contrariul din ceea
ce își propusese conștient. Consi-
derînd că oboseala și perturbă-
rile de atenție nu explică pînă la
capăt astfel de fenomene, Freud
presupune că faptele de inaptitu-
dine sau substituție din care con-
stă I. se explică prin intervenția
unor pulsiuni inconștiente care se
opun sau înlocuiesc pe cele conști-
ente. De aceea fenomenele de 1.
sînt considerate ca dătătoare de
seamă pentru autenticele tendințe
ale sinelui.
LATENȚĂ, timpul scurs între
momentul în care se aplică un
stimul și pînă cînd apare răspun-
sul; 1. reductibilă, timp de 1.
care se poate scurta prin variația
condițiilor de stimulare cum ar
fi intensitatea; 1. ireductibilă,
nedepinzînd de condițiile stimu-
lării; 1. adevărată este 1. ireduc-
tibilă, diminuată de caracteris-
ticile căilor de conducere și a
modului de transmisie a impulsu-
lui. La Freud se consideră drept
1. perioada de reducere a intere-
401405

s-ului sexual dintre vîrstele do
(j v* 12 ani.
LATERALITATL, predominare
funcțională a unuia din segmen-
tele simetrice ale aparatului loco-
motor și organelor de .simț asupra
altora, așa cum, de regulă, do-
mină mîna dreaptă, tot așa după
cum o dovedește B. Ananiev, do-
mină sub anumite raporturi unul
din ochi, una dintre urechi, feno-
menul fiind necesar în ordinea coor-
donării intrafuncționale și impli-
cînd predominarea unor mecanisme
din emisfera cerebrală corespunză-
toare. După B. Ananiev prin asi-
metria funcțională a organelor
perechi de simț se realizează accen-
tuări cu rol foarte important în
perceperea tridimensională a spa-
țiului și în genere în selectivita-
tea psihică.
LAȚI CE, ordonarea într-o rețea
a mai multor date. Denumirea a
fost introdusă în psihologie de
către F. Gonseth și J. i'iaget.
Ultimul o folosește în explicarea
relațiilor dintre structurile logi-
co-matematice și structurile cog-
nitive. J. Flavell definește 1. lui
Piaget ca structuri constînd într-un
set de elemente și o relație sta-
bilită astfel ca fiecare două ele-
mente să conțină legături ante-
rioare și posterioare. Exemplu:
atributul esențial al gîndirii for-
male este orientarea către posibil
și ipotetic. Relevarea posibilită-
ților ipotetice, recent însușită prin
operațiile combinatorii gene-
rează după Piaget, constituirea
unei 1.
LEADER.conducător, șef, per-
soană care dirijează și coordoneazăact;.-i Inie a itnuigrup. avind r<-0 ,.-, ,,.
ttaliii .vlopldrcj decL'iik'i fn p ,
ho!n^U[;,<'C1jla șr; CcrceU'.l.-ă .li'ur
tura personalității diverșilor tjț,;
de 1. și influența acestora aMiHv
grupului. S-a dovedit că nu există o
singura formulă de I. optim pentru
toate situațiile de grup (de ex. 1.
cuipe/mt. o'ttf'iitar, hotmit, cohi"-
n: calif), in diverse situații se potri-
vesc mai bine pentru rolul de
1. divei se tipuri de personalitate.
Ceea ce contează este interacți-
unea dintre 1. și grup, modul cum
aceasta se realizează. In afară I.
loimali, instituționaiizați, cunos-
cuți după numele funcțiilor p(>
care le îndeplinesc în diverse Mu-
țenie de activitate, sînt în majori-
tatea grupurilor, și 1. informai:
ce realizează în chip fire: i
un rol de conducere, fiind accep-
tați și recunoscuți tacit de mem-
brii grupului, bucurîndu-sc de pres-
tigiu și reușind voit sau nevoii
să se impună. Aceștia pot acționa
în sens pozitiv sau negativ. Ma-
karenko a relevat experiența con-
versiunii rolului negativ m rol
pozitiv la 1. E:;te dezirabil ca 1.
formal să se bucure și de prero-
gativele 1. informai.
LEADERSHIP, rolul unui leader
(conducător) care este inițiator, di-
rector sau organizator al unor acu-
vități de grup; funcțiile celui c<ne
conduce, dirijează, a-nlrc-netcil "
grupă de indicizi. După J. M:i'-
sonneuve, I. este „uit sistem <!•
conduite fixate prin și pentru
funcționarea grupului, o condiție
și calitate dinamică a structură-
rii sale". Statutul și rolul de 1.
se realizează prin: a) informareasupra gradului, sarcinilor și me-
todelor; b) coordonarea contri-
buțiilor și eforturilor; c) adopta-
rea de decizii; A) intervențiile de
stimulare și susținere; e) interven-
țiile de facilitare socială și de
reglementare, corecție a proceselor
și relațiilor de grup. Stilurile de 1.
a) autocratic, absolutist, distant;
b) autoritar și protector; c) demo-
cratic, consultativ și rațional.
LECTURĂ, acțiunea de a par-
curge vizual caracterele scrise,
cunoscînd fonemele respective și
semnificația lor din ansamblul
convențional care constituie limba
scrisă. L. sau cititul se poate face
cu glas tare sau tăcut (pentru
sine). L. constituie o disciplină de
bază a învățămîntului și pentru
învățarea căreia trebuie să fie
însușit întregul sistem de simboluri
al limbii respective. L. se învață
și este strîns asociată de scriere
și ortografie. Pentru a învăța 1.
sînt necesare anumite condiții; un
stadiu de dezvoltare intelectual
capabil să facă față cerințelor res-
pective; o stabilitate comporta-
mentală adecvată, nivel intelec-
tual care să nu atingă limitele
deficienței severe. Cititul se învață
după anumite metode, dintre care
cele mai cunoscute sînt cele ana-
litico-sintetice și global-sintetice.
în psihologie sînt cunoscute o
serie de teste care măsoară rapi-
ditatea lecturii, corectitudinea
pronunțării, reținerea conținutu-
lui, reproducerea și recunoașterea
unui text citit etc.
LEGEA LUI : ABXEV, snu a
aditivitfitii luminozităților radia-
țiilor luminoase parțiale intr-oluminozitate totală, egală cu suma
componentelor; — AKISTOTEL.
privind asocierea de idei în trt i
moduri: prin contiguitate, ase-
mănare și contrast; – BUX-
SEX-ROSCOE, sau a reciprocită-
ți i dintre intensitatea iluminării și
timpul stimulării retinei sau plăcii
fotografice; dacă intensitatea este
redusă la jumătate, durata sti-
mulării trebuie să fie dublată
pentru a se obține același efect;
-BOUGER-WEBEK-FECHXEK,
denumită legea psihofizică fun-
damentală, afirmă că pentru
modificarea minimă a intensității
unei senzații este necesar ca stimu-
lul să-și modifice intensitatea con-
foim unui raport constant față de
valoarea sa anterioară, respectiv să
varieze în plus sau minus cu 1/30
pentru presiunea ponderală, cu
1/10 gentru auz și cu 1/100 pentru
văz. într-o alta formulare: sen-
zația variază după o serie aritme-
tică dacă stimulul variază conform
unei serii geometrice. Gh. Zapan
a adus importante corecții acestei
legi (care nu se confirmă decît
în zona valorilor medii), introdu-
cînd într-o nouă formulare mate-
matică alte. variabile și făcînd-o
astfel aplicabilă și in zona valori-
lor mici și mari; — CHAKPEX-
TIEK, după care durata stabilită-
ții unei senzații luminoase este
invers proporțională rădăcinii pă-
trate a intensității stimulării;
– DELBOEUF, privind relația
dintre stimuli și senzații (1876).
Se afirmă: l)degradarea senzației,
slăbirea ei eînd stimularea fizică
și excitarea ei nervoasa își echiva-
lează intensitățile; 2) progresul
407

sau accentuarea senzației în urma
unei stimulări contrastante; 3)
existența la fiecare speță de senza-
ț ie a unui minimum și a unui maxi-
mum de tensiune posibil; — DOX-
DERS, în condițiile unei anumite
poziții a capului, ochiul fiind
imobil, orientarea privirii este
determinată numai de linia sau
axul optic; — DUBOIS, privind
corelația dintre greutatea corpu-
lui și masa encefalului — 1896).
După acest mare antropolog:
li = KP056, în care E este greu-
tatea encefalului, P greutatea
corpului, iar K0>5S un coeficient
constant pentru fiecare mod de
cefalizare avînd valoarea de 2,8 la
om, 0,7 la antropoizi, 0,4 la
maimuțe, 0,3 la feline și 0,07 la
rozătoare; — EMMERT, după
care mărimea aparentă a imagi-
nilor consecutive este proporțio-
nală cu distanța aparentă, con-
formîndu-se legii constantei;
— FLECHSIG, întinderea supra-
feței receptoare corticale este direct
proporțională cu suprafața sec-
țiunii nervilor periferici afe-
renți corespunzători. — FLOU-
RENS, excitarea prin rotație a
canalelor semicirculare provoacă
mișcări oculare rotatorii. — GI-
RAUD-ȚEULON, imaginea unui
obiect, fiind percepută ca proiec-
tată pe un plan de convergență
binoculară are o mărime aparentă
raportată la o dimensiune a
imaginii în corespondență cu dis-
tanța față de planul de proiecție
și care deci crește cînd crește
distanța aparentă;. —, HIC'K,
timpul de reacție electivă este
proporțional cu logaritmul semna-lelor diferite din care se efectuează
alegerea (1952); – 1LOOJL<\\ 1-A,.
WE1SS, după care cantitatea de
excitație electrică liminară a ner-
vilor (produsă de intensitatea i
pentru durata / a stimulativi)
crește liniar în funcție de durată.
cu o constantă b, pornind de I,,,
constanta a ca limită inferioară :
it — a + bl; — JOST, privind
memoria prevede: a) asociațiile
mai vechi pot fi reactualizate in,ii
ușor decît cele mai noi în aceleași
condiții de repetare; b) memora-
rea devine maximal economică
dacă se respectă anumite inter-
vale între repetiții (1897);— KIK-
SCHMANN, saturația culorii in-
duse prin contrast este propor-
țională cu saturația culorii in-
ductoare (1927); – KORTE, în
producerea optimă a fenomenu-
lui piti intensitatea celor doi
stimuli și durata acțiunii lor
variază în sens invers; — LA.M-
BERT, conform căreia la o su-
prafață care dispune de aceeași
luminozitate în toate direcțiile și
este perfect mată, intensitatea
luminoasă este proporțională cu
cosinusul unghiului pe care ii
face direcția căderii luminii cu
direcția suprafeței. Unitatea de
măsura este lambertul (Lb) =
— 1 lumen/cma = 1 phot; —
MARBE, timpul de reacție a
asocierilor verbale este cu atît
mai scurt cu cît respectivele aso-
cieri se produc mai frecvent.
— MERKEL, spre deosebire de
legea Weber-Fechner afirmă di-
recta proporționalitate dintn- in-
tensitatea stimulilor și intensita-
408tea senzațiilor; – KERNST, pri-
vind permeabilitatea electrochi-
mică a membranelor neuronale,
susține că între schimbarea con-
centrării saline din masa neurona-
lă și frecvența curenților alterna-
tivi sau duratele curenților con-
tinui de propagare este un raport
invers; — PIPER, în adaptarea
la obscuritate între intensitatea
excitabilității luminoase și supra-
fața explorată este un raport
constant; – PUTTER, intensi-
tatea senzației este direct pro-
porțională cu concentrarea sub-
stanțelor excitabile; – RIBOT,
sau legea regresiunii progresive
a memoriei: la o vîrstă mai
avansată memoria funcționează
optim pentru faptele vechi (din
copilărie și tinerețe) și pesim,
pentru cele noi, recente; — RIC-
CO, produsul dintre intensitatea
stimulării foveale și suprafața
stimulată este constant; — TAL-
BOT, cînd impresia de lumină
continuă (în cazul stimulărilor
intermitente) este stabilizată, lu-
minozitatea percepută este iden-
tică cu aceea a unei stimulări
continue, furnizată de aceeași can-
titate de lumină (1834); —' VIE-
RORDT, în aprecierea duratelor
scurte există un nivel de indi-
ferență sub care se produce
subaprecierea și peste care inter-
vine supraaprecierea (1860); —
— WUNDT, timpul de latență
al reacțiilor este direct proporțio-
nal cu intensitatea stimulării
(1868); – YERKES-DODSON,
optimumul motivațional nu pre-
vede o proporționalitate directă
între intensitatea motivării anti-cipative și dificultatea, sarcinii
(1908). La sarcinile pentru subiect,
ușoare — iste necesară o oarecare
supramotivan; pe cînd la sarcini-
le grele — oarecare submotivare;
— ZiPF, legi psiholingvistice: 1)
numărul cuvintelor ce se întilnesc
cu o anumită frecvență este invers
proporțional pătratului acestei
frecvențe; 2) frecvența unui cu-
vînt este invers proporțională
rangului său în ierarhia de frec-
vențe verbale; 3) cuvintele cele
mai frecventesînt cele mai scurte;
4) numărul de semnificații ale unui
cuvînt se leagă printr-im raport
constant de frecvența sa.
LEGI (ale psihologici); fiind
modalități ale determinării sau
raporturi necesare, esențiale și
stabile, 1. au un caracter obiectiv
și intervin în toate domeniile rea-
lității, inclusiv în psihicul și con-
duita umană. Prezentînd princi-
palul obiectiv al cunoașterii știin-
țifice, 1. permit previziuni iar prin
coordonarea lor se construiesc mo-
delele de explicație științifică.
Psihologia, dispunînd de un secol
de dezvoltare științifică, a ajuns
să formuleze numeroase 1., uncie
(cele mai multe) avînd un carac-
ter mixt (psihofizic, psihobiologic
psihosociologic, psihopedagogie,
etc.) iar altele fiind specific psiho-
logice. Acestea se caracterizează
nu prin termeni fizici, chimici,
fiziologici etc. ci prin dependențe
implicative (ca 1. gîndirii) sau
prin semnificații valorice (în mo-
tivație și afectivitate). Explica-
țiile'psihologice necesită conside-
rarea ambelor categorii de 1.
Viziunea interacționistă asupra
409

psihicului .și considerarea multitu-
diiiei de variate determinări ce
generează momentele subiective,
și comportamentele ne obligă ca
în psihologie, să operăm caicomi-
tent cu numeroase I. care acțiouea.tî
deseori contradictoriu sau dieergeu'.
Difuidta'ca explicațiilor constă na
in absenta I. ci Jn pluralitatea și
diversitatea- lor. în consecință este
imperii s necesar ca să te încerce
clasificări ale 1. implicate în con-
duitele umane individuale și de
grup și să se recurgă, în genere și
îu situații de caz, la ierarhizarea
1. considerînd rezultatele tuturor
științelor. M. Bunge clasifică 1.
în taxonomice și morfologice cine-
matice, statistice, teleologice, cau-
-;ale și dialectice. Referindu-se la
psihologie, M. Pradincs distinge:
1. de funcționare, 1. de compoziție
sau structură și 1. psihogenetice.
Important este să se considere
că 1. nu sînt doar cauzale ci și
funcționale, structuraliste, fina-
liste, genetice etc. Cu cît un dome-
niu este mai complex cu atît
tipurile de determinare proprii
lui sînt mai variate. Sînt de men-
ționat însă 1. fundamentale și
generice — cum sînt în psiholo-
gie — reflectarea, semnificația, au-
toorganizarea, autoreglajul, — și
altele particulare, ce acționează la
nivelul unui proces sau funcțiuni
(1. memoriei, ale motivației și
afectivității ș.a.) Există și ierarhi-
zări circumstanțiale de 1. De ex.
in învățare este o competiție și
situativă ordonare a acțiunii 1.
repetiției, motivației, semnifica-
ției valorice, ascopuluictc. Thorn-
dike a formulat 1. efectului dupăcare conexiunile sînt furtifii ale
dacă sînt urmate de stări agre,,.
bile (de ex. succes) și slăbite'prin
consecințele dezagreabile. în <i.
meniul învățării aceasta înseamir,,
că rezultatele bune obținute (hi
la creșterea interesului cogniti-
dar astfel de rezultate depind >'•
capacitățile subiectului și in p,|.
titular de o prealabilă respectare
I. exercițiului, trecînd piin inc- i
cari și eroii. Deci 1. .ST interferai ,/
și deseori una devine a ml in
pentru acțiunea alteia. Astfel, >n
actele de decizie se constată <•
intercondiționarc și competiția
între normele de organizare inte-
lectuală și 1. polarizării afective.
Cum 1. nu acționează separat ci
împreună, concomitent ,și uneori
în diverse sensuri, relativizîndu-. <•
reciproc, cota de probabilitate a
diverse I. este diferită și variabilă.
Pna puține 1. au în psihologie un
caracter dinamic, strict-determini st.
cele mai multe sint I. statistice și </<
aceea, in interpretările faptelor, se
impune apelul la I. iulr-itn cadnt
sistemic-concrcl. Este aproximativ
aceeași situație ca in biologie.
medicină, agronomie, sociologie.
Din faptul că 1. relevate de psihi –
logie nu acționează tot așa de
cert și inexorabil ca I. mecanicii
și fizicii nu trebuie trase concluzii
negative asupra valorii științifice
a psihologiei. Această valoare
ține în principal de respectarea Iii-
percomplexității realității uimne
și de considerarea extremei labi-
lități a activității psihocomporta-
mentale.
LEGI GESTALTISTE, sistema-
tizate de către Werthcimcr, aces-
410te legi pornesc de la una funda-
mentală, cea a pregnanțe) s-au J
formei celei mai bune. Prm I.
pregnanței se explică cum se
trece de la cimpul omogen la cel
eterogen în care se pot segregu
forme distincte și stabile. Crite-
riile sau sublegile pregnanței sînt :
regularitatea, simetria., simplita-
tea, inclusivitatea, continuitatea,
unificarea. Acestea și multe altele
analogice sînt calificate de M.Wer-
theimer ca fiind intrinseci sau de
constelare întiucît se referă la
obiect, la modul cum este organi-
zat din punct de vedere fizic sti-
mulul, independent de experiența
subiectului. Extrinseci sint soco-
tite legile care acționează în
subiect, fiind deci în afara obiec-
tului și exprimînd contribuția spe-
cifică adusă de subiect înorgani-
zarea cîmpului perceptiv. Jn esen-
ță 1. extrinseci sînt cele ale mon-
tajului, (Einstellung, set). în ace-
lași sens intervin și influențele
atitudinii asupra percepției (P.
Fraisse, G. Murphy).
LEGILE PSIHOLOGIEI FUNC-
ȚIONALE, enunțate de Ed. Cla-
parede (1931): 1) 1. trebuinței:
orice trebuință tinde să provoace
reacții care sînt proprii pentru a
o satisface; 2) 1. extensiunii "ciu-
ții mentale: dezvoltarea vieții
mentale este proporțională cu dis-
tanța existentă între trebuințe și
mijloacele de a le satisface; 3) 1.
conștientizării: individul devine
conștient de un proces, de o rela-
ție sau de un obiect, cu atît mai
tîrau cu cît conduita sa a impli-
cat mai devreme și timp mai indc-lui!g-!l f"!"'-itcn atif'iiiiata, inc on-
'tKllta. n -îtC-SUil pirrr… jrljțif
sau obiect; 1) 1. anticipojici: oi io-
trebuință care, pi in natura ii, ris-
că să nu se poală satisface imediat,
apare en anticipație; Sj 1. intere-
sului: orice conduită este datată
de un interes; Ci) 1. interesului
inonu nlan: în fiecare niom< ut nu
organism acționează urmînd linia
interesului său maior; 7) !. de
reproducere a asemănătorului /orice
trebuință tinde să repete conduita
prin care a fost satir-făcutâ, într-o
împrejurare similară; 8) 1. ta-
tonări!', cilul situația este :-.tit de
nouă, incit repetiția asemănăto-
rului este ineficace, trebuința de-
clanșează o serie de reacții de
căutare, de încercări, de tatc-năii;
9) 1. ccmbcusației: cînd echilibrul
tulburat nu mai poate fi restabilit
printr-o reacție adecvata, el
este compensat printr-o reacție
antagonistă față de deviația pe
care o suscitase ; 10) i. autouo-
iniei funiționale: în fiecare mo-
ment al dezvoltării sale, un orga-
nism constituie o unitate func-
țională, cu alte cuvinte, capacită-
țile sale de reacție sînt ajustate
la trebuii.țele sale; 11) 1. celui
mai mic efort: un organism tinde
spre satisfacerea unei trebuințe
urmînd linia celei mai mici rezis-
tente; VZ) 1. substituirii: ci ml un
scop r.u poate fi atins pvintr-o
tehnică oarecare (printr-un anume
comportament), o altă tehnică i se
substituie. vi:'înd același scop.
LEȘIN, sincopă neurocirculato-
rie cauzată de anemia acută a
creierului și de depresiunea acti-
vității cardiace. Poate apăi'ea

în condiții de boală sau la emul
sănătos, sub acțiunea unor factori
privativi sau șocanți , cum suit:
foamea, îi ă'jușirea, traumele psi-
hice. Este însoțit de amețeli, întu-
necarea vederii, tulburări vizuale
și auditive.
LETARGIE, stare patologică
caracterizat a prin somnolență (pro-
vocată prin sugestie hipnotică sau
narcoza medicamentoasă), uitare
de sine, inerție și anestezie mus-
culară, reducție la minimum a
activității vegetative, rezultată
dintr-un șoc sau maladie.
LEVITAȚIE, fenomen dubios,
susținut de mitologia indiană și
de disciplinele oculte, după care,
datorită unor forțe neobișnuite,
omul ar putea să învingă legile
gravitației, plutind și deplasîn-
clu-se în aer.
LEZIUNE, rănire, compresie,
alterare a caracterelor anatomice,
histologice și chiar funcționale ale
unui organ în întregime sau ale
unor părți din acesta. Există 1.
externe, provocate de factori (obiec-
te dure, flăcări, agenți infecțioși)
și care sînt vizibile, și 1, interne,
cauzate de penetrarea în organe a
unor microorganisme sau sub-
stanțe toxice. L. provoacă tul-
burări ireversibile în unele cazuri.
Prin extensie, 1. psihică este cau-
zată de disfuncții nervoase sau
traume psihice.
LIBER ARBITRU, noțiune filo-
sofică și etică care implică în
concepțiile idealiste o presupusă
libeitate absolută a omului, o
independență totală față de nece-
sitatea și cauzalitatea obiectivă,
po-ibilitate de a alege oricum fărăa fi influențat de determinanți
externi și eviiindu-i pe aceștia.
Concept subiectivist, străin* de
înțelegerea Științifică a libertății,
ce se pune în raport cu necesita-
tea.
LIBERTATE, categorie filoso-
fică, definită în unitate cu nece-
sitatea obiectivă, ca o înțelegen-
conștientă a necesității sociale si
o capacitate dea decide în cunoș-
tință de cauză. Se opune deci ideii
de liber-arbitru, conceput subi-
ectivist ca o posibilitate de deci-
zie cu totul independentă de nece-
sitatea obiectivă și numai ca o
expresie a evenimentelor alea-
torii de ordin subiectiv. Omul nu.
este liber în raport cu necesitatea
implacabilă ci, în raport cu întlm-
plarea și este liber httrucît cunos-
când lumea, natura, societatea si
propria ființă procedează la trans-
formări și autolransformări. En-
gels caracterizează trecerea la,
comunism, întemeiată pe cunoaș-
terea legilor obiective ale dezvol-
tării sociale, ca un salt al omeni-
rii din imperiul necesității în
imperiul. 1. Deci 1. nu constă în
ignorarea sau negarea legilor
obiective ci în utilizarea lor astfel
îneît lumea să poată fi transfor-
mată în raport cu anumite sco-
puri care la rîndul lor sînt definii e
în cadrul și prin intermediu!
existenței sociale. în consecință
prin 1. se parcurge traiectoria de
la real la posibil. între a ști si
a putea este o deplină proporțio-
nalitate. Spre deosebire de fata-
lism, care absolutizează acțiu-
nea legilor directive externe, sub-
ordonînd existența omenească
412unor destine de ncînîăturat, filo-
sofia materialist-dialectieă recu-
noaște un spațiu de 1. în continuă
extensiune prin intermediul con-
științei care, nu numai că reflectă
lumea, dar o și creează, deci o
transformă practic. Necesitatea
obiectivă este primordială dar
ea este mereu depășită fiind anga-
jată în deciziile și activitatea con-
structivă a omului. Subiectivita-
tea și conduita umană nu sînt
verigi ce ies în afara lanțului de-
terminismului universal. Dim-
potrivă, sînt forme secundare și
intermediare ale determinării și
necesității obiective ca modali-
tăți de autodeterminare și nece-
sitate subiectivă. Problema nu
rezidă în a rupe segmentul deter-
minismului psihocomportamental
de macrodeterminismul fizic și
social (caîn cazul voluntarismului),
ci a recunoaște specificul legilor
psihologice, și, în genere, particu-
laritățile dialecticii subiective.
Spinoza spunea că este liber cel
ce trăiește după comandamentele
rațiunii. Amiel spunea că ești
liber în măsura în care nu te lași
înșelat de sine, de pretextele,
instinctele și firea ta. Ești liber
prin critică și energie, prin deta-
șarea și conducerea propriei fiin-
țe. Neîndoielnic 1. este depen-
dentă tocmai de. acest filtraj selec-
tiv, decizie și proiectare, în baza
echilibrării motivelor cu datele
cunoașterii, dar în condițiile pseu-
dodeciziilor impulsive, iraționale,
nerealiste, a cantonării în sfera
iluziilor și reveriilor paralizante,
1. se transformă în antincmul
siu, subiectul devenind sclavfie al unor tendințe primar-anar-
hiee, fie al unor iluzii maladive.
Simone de Beauvoir spunea că
a te vrea moral si a te vrea liber
este una și aceeași decizie. Deci,
așa cum spunea Montaigne, ade-
vărata 1. înseamnă să ai o mare
putere asuprii propriei ființe,
pentru că înainte de a fi un pri-
vilegiu, 1. este pentru individ o
probă de stăpinirc de sine, de
cunoaștere a lumii și a propriei
ființe, de racordare la cel mai înalt
nivel al valorilor și de promovare
a acestor valori. Individul con-
știent își ia în stăpînire propriile
facultăți psihice rcalizînd o uni-
tate a cunoașterii acțiunii și vie-
ții. L. este o problemă de adevăr,
dreptate și umanism revoluționar
constructiv. Orînduirea socialistă
generează progresiv noi cadre de
1. socială, politică, civică, mora-
lă, toate amplificînd 1. individu-
lui conștient și responsabil. Cea
mai înaltă formă de realizare a
1. este creativitatea individuală
și colectivă.
LIBIDO, termen psihanalitic
descmnînd o tendință, dorință
ascunsă, energie instinctivă sau
dobîndită, izvorînd din fondul
inconștient și acționînd asupra
conștiinței și comportamentului
ca o pulsiune sau imbold. După
Freud, 1. „desemnează forța cu
care se manifestă instinctul se-
xual". Prin generalizare, este ener-
gia ce generează orice tendințe.
C.G. Jung socotea 1. ,,o valoare
energetică ce poate fi comunicată
unui domeniu oarecare", iar La-
can îl definește ca „energie psi-
hică a dorinței". L. pot li: sexu-
413

iile, narcisice, obiectuale și sim-
bolice, intelectuale. Fixarea 1. este
socotită ca echivalentei cu o tră-
sătură de caracter. Represiunile
de 1. și contradicțiile dintre ele
ca și cele rezultate din refulare
duc, după psihanaliză, la dezvol-
tarea unor complexe.
LIMBAJ, sistem și activitate de
comunicare cu ajutorul limbii.
V. de Saussure a făcut distincția
dintre limbași 1. pentru a depăși
caracterul abstract al lingvisticii
(ce studia limba în sine, mai mult
lexical și sintactic, asemenea unei
geometrii teoretice) și pentru a
sublinia — totodată, realitatea ac-
tivă a limbii sub forma 1. ca
fenomen psihologic. Termenul ce
aparține în primul rînd psiholo-
giei, rămînc subordonat, criteriu-
lui de sistem, reunind realul și
potențialul și, implicit, actele
și resursele verbale. Vorbirea, la
parole, este actul de utilizare indi-
viduală și concretă a limbii în
cadrul procesului complex al 1.
K. Goldstein punea la baza gîu-
dirii verbale, sau a I. semnifica-
tiv „atitudinile categoriale". Este
ceea ce ne sugerează înțelegerea
deosebirii dintre 1. și vorbire în
termenii distincției dintre atitu-
dini predispozante sau statistice
și comportament efectiv. Este
numai o perspectivă. în alta, vor-
birea face parte clin 1., reprezen-
lînd forma tipică a acestuia, de
I. oral. L. pornind de la celebra
formulă marxistă a limbii ca
realitate și pentru alții, a conștiin-
ței, ar putea fi calificat ca „limbă
in acțiune". L. se recomandă prin
organizare particulară și dinnmi-citate. prin integrarea în persona-
litatea agenților comunicării si
prin realizarea procesuală, LimbVi
apare ca premisă și rezultantă a
1., ca latură statică, de pi"O'.;i-ari
sociocultural, față, de si-.tem H"
fi activitatea tranzitivă de 1. I>,n
șt înăuntrul 1. se ponte opera n
distincție între staticul programa-
tic și dinamica conduitelor \.i-
bale, ceea ce a dus la considerări,!
distinctivă 1. vorbire. Ar fi în<:
o greșeală să se accentueze discon-
tinuitățile in dauna continuități!.
Limba, I. și vorbirea alcătuiesc
trei aspecte ale unui proces uni-
tar. Psihologia se ocupă tic I..
plinind accentul pe vorbire ca ;;<<…-
dalitate primordială și fundamen-
tala a 1. A. Ombredane (1933 și
1952) identifică funcțiile 1. cu uti-
lizările sale și le pune într-o ierar-
hie de la primitiv și spontan către
elaborat și voluntar. Acest autor
distinge la 1. 5 utilizări sau funcții:
a) funcția afectivă a 1. constă i;i
exprimarea spontană sau semirU-
liberată a emoțiilor și impulsuri-
lor; b) funcția Indică sau de joc
apare timpuriu la copii, care în-
cearcă stări de satisfacție prin
repetiții ritmate, ajustări și con-
fruntări fonetice, combinații de
efect. Glumele, și cuvintele de
spirit, jocul verbal ce se emanci-
pează creator și integrat într-un
sistem de elaborare mult ni ai cu-
prinzător și moUvat, contribuie la
arta cuvîntului; c) utilizatv-a prac-
tică a 1. este menită să, declanșeze,
să faciliteze și să conducă acțiu-
nea colectivă prin colaborare sau
rivalitate. Este un 1. de interven-
ție promptă, cu formule conciseL
și energice, întrucît se d«;?l':.iș".iiă
într-un cadru situațiv ;.-i rpl'' UMI
multe din condițiile acțiunii sint
cunoscute; d) utilizarea reprezen-
tativă este concepută ca purtind
asupra desemnării a ceea ce este
absent, fiind în raport invers cu
1. narativ și evocator ca și expu-
nerile didactice elementare; el
prin funcția sau utilizarea dia-
lectică a 1., Ombredane înțelege
utilizarea formală care nu se
ocupă de descrieri sau povestiri
ci de facerea și desfacerea combi-
națiilor simbolice. Algebra este
forma cea mai elaborată a acestui
limbaj. K. Biihler distingea trei
funcții alei. și anume; a) funcția
expresiv-emoționaUl, prin care se
exprimă stările și atitudinile subi-
ectului; b) funcția conativă, prin
care se exercită influența asupra
altuia, și c) funcția referențială sau
designativă sau cognitivă. în
ultima perioadă aspectele comuni-
cative ale 1. au fost supuse unei
analize sistematice pe baza mode-
lelor teoriei informației și ciber-
neticii. Schema de comunicare este
alcătuită din următoarele elemen-
te: emițător, receptor, canal, cod,
mesaj și referent. în această
schemă conținutul comunicării este
desigur reprezentat prin me-
saj. Acesta se poate raporta în
diverse moduri la celelalte ele-
mente ale schemei. Corespunzător
fiind scoase în evidență una sau
alta din funcțiile 1. R.' Jakobson
(1960) apelează la termenul de
„centrare" a uit,ajului pentru a
pune în evidență raportul domi-
nant ce exprimă o anume funcție.
Astfel mesajul centrat asupraînsuși 'inii."Storului exprimă, l'unc-
ți-i f>p>x >i>'-cm"tj"vold a 1. ('irul
mesajul este centrat asupra recep-
torului sau destinatarului, în prim,
plan apari." funcția cunalivă s;m
persuasivă, di" determinare a Criui
căruia i se adresează vorbirea.
Centrarea mesajului asupra refe-
rentului, deci a obiectului desem-
nat, evidențiază funcția denotați-
vă, reprezentativă, în genere, cog-
nitivă. Centrării mesajului, asu-
pra sa însăși, îndeosebi asupra
modalității sale de construcție, ii
corespunde funcția pvei-ică a 1.
Se adaugă funcția jatică, prin
centrarea mesajului asupra cana-
lului de comunicare, a eonductibi-
lității acestuia, prin apeluri de
tipul: alo!, mă auzi?, este clar?,
în sfîrșit, funcția metali-ugvistică
– presupune centrarea mesajului
asupra elementelor codului, cores-
punzător preocupării de a înțelege
și a fi înțeles: ce vreți să spuneți ?…
trebuie să nu mă înțelegeți altfel
decît în sensul că… la ce se refe-
ră… definiți exact termenii pe
care-i folosiți! în genere funcțiile
1. ar putea fi reduse la trei: comu-
nicativă, cognitivă și reglatori?.
Modelul psihoneurofiziologic al 1.
înfățișează un sistem hipercom-
plex în care o multitudine de
componente vizibile sau discrete
acționează sincronic și riguros
coordonat, dinamica întemeindu-se
pe programe eonținînd scheme
ce pot ii considerate stadial sau
static (Jinkin). Este de observat
că mecanismele relativ evidente
ale 1. (cele ce țin de întreg apara-
tul periferic al fonației, articulă-
rii și de organele de simț), nu sînt
415

biologic, expres, destinate I. arti-
culat ci îndeplinesc primar alte
funcții organice (respirație, deglu-
tiție etc). în sistematizarea com-
ponentelor aparatului vorbirii a
devenit clasică împărțirea lor în
trei categorii: 1) componente ener-
getice (mușchii abdominali, dia-
fragma, mușchii intercostali și
mușchii netezi ai arborelui traheo-
branhial); 2) sistem generator (la-
ringe și coarde vocale); 3) dispo-
zitive de rezonantă (cavitatea tora-
cică, cavitatea bucală și cea na-
zală, laringo-faringele, ' orofarin-
gele și nazofaringele). Referindu-ne
la mecanismele cerebrale ale
1. trebuie să arătăm că în ansam-
blu se confirmă teza despre par-
ticiparea (desigur, sub influența
activărilor reticulare) a tuturor
ariilor cerebrale la recepția și
producerea 1. Behtereva a descope-
rit, prin cercetările sale encefalo-
grafice, modelele cerebrale ale cu-
vintelor care țin de structurile de
ansamblu și nu de fenomene loca-
le. A. Leontiev generalizează teza
despre continua interacțiune din-
tre procesele verbogenerative și
verboreceptive. Este însă necesar
ca să se țină seama de modul în
care interacțiunile menționate se
structurează. L. rezultă din inte-
riorizarea limbii, din adaptarea
limbii la existența și activitatea
proprie, își menține caracterul de
sistem superior organizat, sistem
ale cărui caracteristici se relevă
îndeosebi în vorbirea dialogată.
Psihologia genetică, pornind de
la ideea că semnele verbale reunesc
două feluri de valori — semantice
și gramaticale — într-o unitatetematică, constată că, la copil
cuvintele parcurg în mare uridj-
toarele trti faze: 1) cuvint-p?,,
pozițiune, implieînd o reiat t. •
2) pseudopropozițiuni sau asocn-n
de cuvinte slab sau defectuos coi ir
donate; 3)propozițiuni prop,iu-/i
se. Subiectul adult este însă. de
regulă, conștient de scopul său
comunicativ-cognitiv, vorbirea d,
venind un fenomen complex m
care se reunesc strîns inteligența,
deprinderea și memoria. în legă
tură cu selecția cuvintelor și de-
poziția lor in frază, uzînd de
astă dată de unități mai larg;
cum sînt sintagmele, se ridică . >
serie de alte probleme care privesc
caracteristicile obiective ale sisii-
mului lingvistic în raport cu par-
ticularitățile și condițiile activi-
tății verbale. Astfel, lexicul lim-
bilor moderne este foarte bogat
dar numai o parte din termenii săi
este înscrisă în I. individuale (i;>
dependență de nivelul culturali și
numai o parte din termenii ce
pot fi recunoscuți sînt utilizați
de subiect. G. Miller (1931) a
scos în evidență tendința de con-
centrare a unei cit mai mari can-
tități de informație în unități ver-
bale cît mai reduse. Kste o ten-
dință real manifestată în dezvol-
tarea modernă a comunicării ver-
bale și care se apropie de modelele
ideale ale 1. După cum arată
K. Zipf, „dintre toate compor-
tamentele umane, limbajul este
singurul continuum pe care îl
putem izola cu un risc minim
de deformare, pe care îl putem
defini și studia statistic cu o
mare exactitate". După Zipf. dacă
416ce con-lider ii indii, ele de frecventă
! I i ;d e i.; v i (, i. 11 li! i i 1111 – vi n text : i
rangul (i) hău iu ui donarea des-
crescătoare n fn cvi-nțelor atunci
rf – k. deci o i'iiihtanta.. Zipt
arată că intre lungime,! cuvintelor
și frecventa utilizai ii lor este o
relație inversă; ci cît un cu, nit
este luai scurt și ușor <<V pronunțat,
cu (Uit ci apare mai jnceent in
vorbire. Un model formalizat al
funcționfirii 1. propune N. C'hom-
skv) țV. GRAMATICĂ GK.NERA-
TIVĂ). L. natural este luat, (.a
model pentru construirea de 1,
artificiale sau do interes tehnico-
științific. în genere, — după cum
remarcă F. Brcsson — același in-
divid dispune de multiple coduri
lingvistice și paralingvistice, em-
pirice, științifice, profesionale, de
argou etc. Martinet consideră că,
1. reprezintă un sistem de coduri
cu o dublă articulare: la nivel
fonetic și la nivel sintactic. La
acesta ar trebui adăugată articu-
larea psihosemantică. După L.Mor-
ris, limba are trei laturi: sintactică,
semantică și pragmatică — ce se
dezvăluie plenar în 1. ca: relații
dintre cuvinte, raportul cuvîntului
cu obiectele și relațiile dintre subi-
ect și limbă, Prin cercetările psi-
holingvistice, 1. ajunge să fie mul-
tilateral și concret explorat. Punc-
tul de vedere al psihologiei, care
se ocupă de funcțiile 1., de învă-
țarea lui, de formele 1. rămîne
acela al tratării 1. ca o activi-
tate specifică sau —după formu-
larea lui Skinner — drept com-
portament verbal. Sub acest raport
dobîndește. un interes major stu-
27 — Dicționar dedud vorbirii, monologului, dia-
lo odiii îi i. colocviul, al 1. intern
și al scri-;ului și cititului. împreună
și în interacțiune, acVstea alcă-
tuiesc fenomenul unitar al 1.
LIMBAJ INTERN, modalitate
a limbajului în care funcțiile aces-
tuia (comunicativă, cognitivă, re-
glat orie) sînt cel mai strîns core-
late. O caracterizare simplă est o
aceea de vorbire internă, lăuntri-
că, ascunsă. Uzual se recurge la
expresii ca: „vocelăuntrică", „dia-
1-i.n cu sine însuși" sau „monolog
interior". Jackson considera că
L.i., nu se deosebește de vorbire
deeît prin intensitatea excitației
transmise organelor fonatorii și că
ave aceeași structură ca și vor-
birea. L.i. este modalitatea centrală,
specifică a vieții spirituale, a
existenței mentale. „Gîndirea —
scrie Janet — nu este altceva de-
cît o operație ascunsă pentru alți
oameni." însuși misteriosul spirit
este reductibil la „forma directă
a ceea ce noi am studiat sub for-
ma limbajului interior și gîndirii."
Prin l.i. se unifică mijloacele ver-
bale cu celelalte operații intelec-
tuale, în acest sens l.i. îi revine ro-
lul de verigă centrală a activității
intelectuale, de modalitate de ela-
borare, anticipare și declanșare
a vorbirii și scrierii. B. Ananiev
remarca: „în limbajul intern se
manifestă toate legăturile interne
ale personalității și de aceea el
apare ca unul din mecanismele
generale ale conștiinței, mecanism
ce se modifică la diferite nivele de
dezvoltare a personalității, odată
cu modificarea conținutului acti-
vității acesteia." Așadar l.i. este
417

un proces piui il'.uic re. :;•• <l<v\ oHâ
la mai ui ti I !•• nivi-)i- și e.\|>]i>ie.iză.
resursele personalității, mijlocind
relațiile cu ambianța realizate sul)
[urmii activității. Multiplicitatea
funcțiilor, formelor si fazelor l.i.
ne obligă să mi acceptăm o sursă
unică a acestuia. în psihologia
contemporană contribuția cea mai
valoroasă în analiza l.i. a fost
adusă de către L. Vîgotski care
începe prin a distinge limbajul oral
destinat pentru alții și o I. pentru
sine care inițial este tot sonor și
apoi se metamorfozează în l.i. Vî-
gotski se oprește asupra laturci
procesuale sau fazice a 1., ce se
desfășoară într-o anumită succe-
siune de elemente și asupra latu-
rei de semnificare, respectiv la-
tura semantică, ce funcționează
într-un alt regim, designările fiind
simultane. Poziția lui L. Yîgotski
este aceea că I. extern este pre-
cumpănitor fazic, iar l.i. este pre-
cumpănitor semantic, prescurtă-
rile și comprimările cuvintelor și
propozițiilor însoțindu-se de actua-
lizarea semnificațiilor și sensurilor.
Referindu-se la sintactica verbală,
fazică și la semantică, dotată cu
o mare pondere psihologică, el
arată că prima este caracteristică
1. extern, iar cea de-a doua este
elaborată și mijlocită prin l.i.
Conectarea lor variabilă intervine
în actul unitar al 1. în care inter-
nul și externul nu pot fi despăr-
țite, iar dinamica implică diverse
sensuri. L.i. nu este numai ceea ce
precede 1. extern sau ceea ce îl
reproduce în memorie ci, în mod
esențial, ceea ce se opune 1. extern
ca vorbire pentru sine mult diferitătic vorbi icti j'i iiliit uliii. Anali/iiid
il.it 111, • l.i. in legă tui ;i. cil puiuțul
formării sale, Galpcrin se raliază
la interpretarea lui L. VîgotsUi
care înțelege l.i. ca o f<<nn,i tir
existentă și mecanism al .xtin/irn.
După 1'. Galperin, gîndirea speci-
fic umană este pe deplin verbală,
fapt evidențiat în primul rînd
în procesul devenirii l.i. pe cale
unică a interiorizării acțiunile ir.
Rezumativ, \.i.es!e caracterizat fun-
cțional prin predominanta semni-
ficațiilor cognitive și a impulsurilor,
intențiilor și planurilor reglatori:,
iar structural este particularizat
prin asonoritate, reihiclionism, con-
centrare și o extraordinară vite.u
de desfășurare. Totodată, l.i. este
saturat de imagini deseori acestea
înlocuind cuvintele și reprezen-
tînd obiecte, relații, situații. De
aici și o sintactică aparte a l.i.
L.i. este fragmentar, prescurtai
și omisiv. Astfel spus, cuvîiuul
în l.i. evoluat devine un semn al
semnului, un semn redus la mi-
nimum atît cît este necesar ca să
se poată actualiza o semnificație.
Tendința de prescurtare este dic-
tată de însăși organizarea sinte-
tică pe unități de sens a l.i. în
consecință, odată cu reducții!
se realizează concentrarea sau
amalgamarea expresiilor verbale
și frazelor. Vîgotski declară că,
sub raportul structurii semantico,
cea mai importantă caracteristică
a l.i. constă în predominarea sen-
sului cuvîntului față de semnifi-
cație. De aici o serie de particula-
rități în generarea frazeologică,
ca și dificultățile de a traduce dis-
cursul intern în limbaj extern,
418oral sau scris. în același timp este
de remarcat și caracterul emina-
mente predicativ pe care L. Yigotski
îl atribuie l.i. După ci l.i. este
subordonat unei sintaxe predica-
tive pure și aceasta cu atît mai
mult cu cît este accentuat carac-
terul său de limbaj redus la
anumite sensuri și inserat în con-
ținutul activității. L.i. dispune de
un maxim de libertate, sensurile
sale putînd să se amalgameze sau
să se conjuge în cele mai diverse
chipuri. L.i. este în mare măsură
ideomatic și greu transmisibil in
1. extern. Vîgotski menționează că
trecerea de la l.i. (a cărui înregis-
trare, dacă ar fi posibilă, s-ar do-
vedi indescifrabilă, de nerecunos-
cut și ininteligibilă pentru un
observator) la 1. extern este o
transformare dinamică complexă:
transformarea limbajului predi-
cativ și ideomatic în limbaj
sintactic, desfășurat și inteligibil.
Odată cu aceasta am ajunge la
însăși analiza dinamicii gîndirii.
LIMBĂ, sistem hipercomplex
de comunicare socială, îndeplinind
funcții esențiale în elaborarea și
conservarea culturii. Este un ma-
re sistem, întrucît dispune de mai
multe sisteme componente, cum
sînt: lexicul, sintactica și seman-
tica. L. rezultă din și este supusă
unui proces continuu de evoluție
conform legilor sociale, înăuntrul
căruia factorii individuali țin de
înttmplare. Comunicarea lingvistică
este o constituantă fundamentală a
vieții sociale, a existenței omului
ca ființă psihică. Xu este însă
posibil ca necesitatea unui sistem
lingvistic obiectiv să sub/.i^leprin detașarea rle masa indivizi-
lor ce dau viață limbii. împărțirea
1. în ,,vii" și „moarte" este relativă,
atît timp cît I. calificate ca moarte
sint reconstituite, descifrate și
— măcar restrîns — reactivate.
Real 1. nu poate fi despărțită
de komo loijuois si cogitavs. Aceas-
ta pentru că — real — 1. este un
sistem de simboluri și semne care
există Cil atare numai prin medi-
ația psihică. Apariția 1. marchează
trecerea de la indiciu și semnal con-
cret și anticipativ la simbolul ca
substitut al unei categorii de
obiecte și la semnul care nu mode-
lează izomorf, ci doar semnifică
categorial. Legătura dintre sem-
nificant și semnificație, funcția
referențială a I., nu poate fi reali-
zată decît de subiectul conștient
și întrucît acesta respectă normele
sistemului lingvistic. Deci, reali-
zarea și valorificarea 1., sub rapor-
tul conținutului, presupune limba-
jul ca sistem derivat care aparține
personalităților sau grupurilor
umane ce utilizează efectiv 1. Iu
structura limbajului se reproduc
aproximativ parțial structura și
legitățile I.
LIMINAR, ceea ce se situează
la o limită sau la un prag senzo-
rial.
LIMITĂ FUNCȚIONALĂ, va-
loare minimă sau maximă ce mar-
chează intrarea sau ieșirea din
funcție a unui mecanism psihofizi-
ologic si corespunzător a unei acti-
vități psihice. Pragurile senzoriale
indică astfel de l.f. De asemenea
în anumite l.f. (cu unele variații
individuale) se desfășoară vorbi-
27*

rea, gîndirea, memoria, emoțiile
etc.
LIPOTIMIE, pierdere bruscă
a cunoștinței însoțită de abolirea
funcțiilor motorii, însă cu men-
ținerea funcțiilor circulatorii și
respiratorii.
LOB CEREBRAL, unitate re-
zultată din împărțirea monolo-
gică a emisferelor cerebrale ale
omului. Sînt cunoscuți patru lobi
principali: frontal, parietal, tem-
poral și occipital. La acestea, se
mai adaugă (după Broca) și lobul
limbic, în partea interioară, la
joncțiunea emisferelor și acela al
hipocampusului și girus uncinatus.
LOCALIZAREA FUNCȚIILOR
PSIHICE, teză a neurologiei și
psihofiziologiei conform căreia fie-
care funcție psihică este realizată
printr-o anumită structură ner-
voasă specializată (centri, zone
de proiecție). Localizaționismul
(Gali, Broca) absolutizează aceas-
tă relație pe cînd teoria echipoten-
țialității (C. Lashley) ajunge la
negarea oricărei specializări neuro-
nale. Pavlov consideră constelații-
le neuronale răspîndite la diverse
nivele în creier prin care se reali-
zează activitatea psihică și fără
a nega specializarea acestora in-
dică o dinamică a l.a f.p. Com-
pensația îndeplinește un rol im-
portant în restabilirea funcțiilor
psihice după lezarea centrilor co-
respunzători, în neuropsihologie
se afirmă că mai important dceit
situarea topică a funcțiilor este:
regimul funcțional. A.H. Luna
a elaborat conceptul de 1. siste-
modinamică.LOGOCLON1E, defe; t al vor-
birii constind din repetarea ;;i_
conștientă a unei silabe sau ,i
unui diftong în mijlocul sau. iii,ii
obișnuit, în finalul cuvintulin
LOGOFTALMIE, paralizie p.v,l
țială sau totală a mușchilor (,||.;-
ci:!.iri ai pupilelor (inerva1 •• ii.'
nervul facial) ce se traduce in
imposibilitatea de a închHe jv –
oapcle (cea superioară puț in.* i. r
cea inferioară deloc); se inso;, v..
de lăcrimare continuă care " –
nează vederea.
LOGONEVROZĂ v. BÎl.lSl-
IALĂ.
LOGOPEDIE, disciplină psi-
hopedagogică consacrată studierii
și reeducării sau terapiei corec-
tive a limbajului deficient sau
handicapat 1. propune mei ode M
procedee adecvate fiecăreia din
tulburările de limbaj.
LOGOREE, sindrom de vorbire
neîntreruptă, anormală, prin acei. ;t
că exprimarea verbală clin mijloc
se transformă într-un scop în sine,
tinzînd să devină repetativă, in-
corectă, superficială, să conțină
cuvinte și construcții inadecvate.
Rezultă dintr-o excitație patolo-
gică proprie maniacilor sau carac-
teristică stărilor de intoxicare
alcoolică, angoasei maniacale etc.
LOIALITATE, atitudine de
fidelitate, gratitudine si devota-
ment față de o persoană cu autori-
tate, un binefăcător, o instiiuție,
sau colectiv; prin extensiune, mod
de a fi deschis, sincer, demn de
încredere.
LOIS1R, (fy.), activitate Ii'»- ra.
cie;vfâ.:mala în af.ira oeurui,:; T
obligatorii și corcipun.'.nid doi:ii-
430felor și înclinațiilor autentice ale
subiectului iv. 1 IM!' Lll'.KR).
LOMBROZIAN, Ue la numele
lui I.ombrozo, fondalorul unui
curent crinnnaii >tn.o-aiitropologic,
care afirmă că înclinațiile spre
infracțiune sînt native, indivizii
respectivi dispunind de o fizio-
nomie specifică. Tipui 1. s-ar carac-
teriza prin înfățișare primitivă,
monstruoasă și anormală.
LONGITUDINAL, strategie a
psihologiei evolutive, consumi din
urmărirea continuă la aceiași su-
biecți a fenomenelor de dezvoltare
psihică și comportamentală pe.
perioade îndelungate ce depășesc
mai multe niveluri de virstă. Tipice
sînt investigațiile lui Gotschaldt și
apoi ale lui R. Zazzo asupra geme-
nilor care au fost urmăriți din
faza pretimpurie și pînă la cea
adultă.
LUCIDITATE, stare vigilă în
care dat fiind echilibrul emoțional,
procesele cognitive funcționează
optim. Claritate și certitudine în
reflectarea conștientă.
LUDIC, ceea ce ține de joc
în oricare din formele acestuia,
de la jocul copiilor și pînă la cel
al adulților. Litdisiunl este înclina-
ția spre activități gratuite, soli-
tare. Ludoterapiu contribuie laread.'iplare;i bolnavilor mintali u-
/lllll iv io i 1 V .ie ini lilelli : Ic j. III i-
(iiiiaiiiice ale .ici ivit Ații' .f ludier.
LUMINĂ, modalități- de ener-
gie radiantă, alcătuită din i.înipun
și unde eleetioiuaiMVlice. Are o n:i-
tură cnrpiiscularâ (Xewton, .Max-
ll Kiip
well, Kin in), dar și una oniluia- ș
torie (l'kuic-k, Yavilov, l.miis de
l'.roglie). K.sie vizibilă în limitele
frecvențelor 380—870 nune, sub
care radiațiile țin de porțiunea
ultravioletă a spectrului, de la
800 mmc urmînd radiațiile infra-
roșii. în contact cu corpurile se
relevă fenomenele de absorbție
și reflectare.
LUMINISCENȚĂ, emisie de lu-
mină rezultată în alt mod decît
prin încălzire. Fenomen optic ce
rezultă în urma interacțiunii cor-
pusculare. La nivelul sensibilită-
ții vizuale este sesizat ca fiind
strălucire a obiectelor. Forme de
1.: fotoluminoasă, fluorescentă și
fosforescentă.
LUNATISM v. SOMNAMBU-
LI SM.
LUX, unitate a clarității. Cla-
ritatea unei suprafețe care primeș-
te în mod normal și uniform un
flux; de 1 lumen (luminare) pe
1 ni-. Llx = 10"i foți.

DICȚIONARELE ALBATROS
M
MACROPSIE, iluzie vizuală, ce
constă în impresia că unele din
dimensiunile obiectelor sînt mai
mari decît în realitate; se de-
osebește de micropsie, ce are efect
invers, de micșorare a unora din
proporțiile reale ale obiectelor.
MACROSTEREOGNOZIE, ag-
nozie vizuală ce constă dintr-o
percepere supraestimativă a tu-
turor dimensiunilor obiectelor ast-
fel îneît acestea nu-și pierd struc-
tura cum se întîmplă în niacro-
psii.
MAGIE INFANTILĂ, compor-
tament lipsit de valoare adaptati-
văpropriu-zisă (pseudoadaptativ),
asemănător superstițiilor indivi-
duale ale adultului (care și de-
rivă de aici, sau sînt reminis-
cențe ale comportamentului „ma-
gic"), constînd în așa-numita „ac-
țiune eficace la distanță", adică
lipsită de verigi cauzale reale.
De ex., copilul ar crede că poate
regăsi un obiect pierdut, dacă-I
va conjura (ex. printr-o incan-tație inventată ad-hoc). Originea
m.i. s-ar afla, după Piaget, în
sentimentul participării, care-1 fa-
ce să creadă că poate comanda
obiectelor sau fenomenelor fizice,
obiective.
MAGNETISM ANIMAL (MES-
MERISM), termen introdus de
medicul vienez Mesmer, la sfîr-
șitul secolului al XVIII-lea, pen-
tru un presupus substrat al efi-
cacității contactului interpersonal
în hipnoză, somnambulism și unele
forme de psihoterapie. A căzut în
desuetudine, în secolul al XlX-lea,
cînd în hipnoză s-a pus ac-
centul pe sugestie și autosugestie;
mai este de oarecare circulație
în parapsihologic, neexcluzuidu-so
ipoteza unui „cîmp biologic" cu
însușiri speciale.
MAIEUTICĂ (gr. maieutikc –
priceperea de a moși), artă inte-
lectuală, atribuită de Platou Ini
Socrate, constind din întrebări
meșteșugite și alte procedee ale
demonstrației și dialogului plin
422M
care ca și în actul moșitului. se
extrag idei din mintea interlo-
cutorului și concluzii, pe care
acesta nu știa eă le poseda. O
modalitate a euristicii.
MANA, concept al credințe-
lor primitive și prercligioase, in-
dicînd un flux sau o substanță
invizibilă, care ar determina viața
si ar avea o influență hotăritoarc
asupra, fenomenelor naturale Și
omenești. A constituit o premisă
pentru' elaborarea ulterioară a
imaginii religioase despre suflet.
MANAGEMENT, termen pro-
venit din engl., care semnifică
metodă de gestiune rațională a
întreprinderii, vi.ind dezvolta-
rea și coordonarea optimă a fac-
torilor uman, ti linie și economic
în condițiile informării complete
și prompte și a adoptării de de-
cizii care să slujească maximal
obiectivele propuse. Implică psi-
hologia socială industrială, orga-
nizațicnală, ergonomia și tehnica
de creativitate colectivă. De ase-
menea, implică psihologia edu-
cațională întrueît m. necesită
pregătirea și formarea cadrelor,
selecția profesională etc.
MÂNIACO-DEPRESIV, sindrom
descris inițial de E. Kraepelin;
afecțiune mentală caracterizată
prin alternarea ritmică a unor
accese de supraexcitație mania-
cală cu depresiuni profunde și
nejustificate psihic. Sindromul m.-
d. poate fi exprimat grafic prin-
tr-o linie sinusoidală. Sinonim
cu CICLOPEX1E, PSIHOZĂ.
CIRC1L ARĂ.
MAN1L (gr. iiniiiiii -• nebunie),
termen cu sensuri multiple. înlimbajul colocvial este folosit pen-
tru a denumi o pasiune de nestă-
vilit, uneori ciudată, cum este –
de ex. – colecționarea unor obi-
ecte lipsite de valoare economică
.sau estetică (se citează impropriu
„mania" pentru creșterea lalele-
lor in Olanda). Termenul este
folosit și pentru formarea unor
cuvinte desemnînd unele afec-
țiuni mintale caracterizate prin
acțiuni impulsive, necontrolabile
(cleptomanie, piromanie, dromo-
manie etc). în sens strict știin-
țific, m. este o stare mintală îrt-
tilnită în unele boli psihice, îndeo-
sebi în psihoza mamaco-depresivă,
raracttri/ată printr-o creștere exa-
gerată a activității psihice și
motorii și prințr-o stare de bună
dispoziție nemotivată. Bolnavul
maniacal manifestă o activitate
tumultuoasă: vorbește continuu,
într-un ritm accelerat, ideile se
schimbă rapid, este agitat, se
mișcă fără rost, rîdc nemotivat,
este vesel, optimist, gesticulează,
este permanent preocupat de ce-
va, trece repede de la o activitate
la alta. în psihoza maniaco-de-
presivă stările maniacale pot al-
terna cu stările depresive. Boa-
la necesită internare în spital și
tratament psihiatric. V. PERSE-
C\ ȚIE.
MANIERISM, simptom întîl-
nit în unele boli mintale (schizo-
frenie) și care se manifestă prin
atitudini ciudate, artificiale, prin
șablonism comportamental. De
ex., subiectul execută unele acti-
vități într-un mod deosebit, afec-
tat, absurd. .V.li'el, mergi- țo-
păind într-un picior, îuănîneă
423

M
ni scobiți larea, vorbește cu o
intonație speciala, uneori men-
ționează în vorbire1 seninele de
punctuație; psihiatrul C.ure\iei
considera, drept manifestare de
m. iazul unui bolnav circ scria
o scrisoare de dragoste iu trei
limbi d''oda!a etc. ]'"ori';el<: exa-
gerate du comportare manierată
siut denumite bizarerii. M. ca o
exagerare și ca o deformare a
unor moduri de comportare, poate
apărea în afara patologicului, ca
o bizarerie caractenală, ce tră-
dează, frecvent, o șubrezenie a
fondului intelectual și moral.
MANIPULARE, tip de com-
portament motor restrîns la miș-
cări locale (mînă, degete) pentru
a, deplasa sau modifica obiecte.
Prin extensie, operații ce produc
schimbări într-o ordina de sti-
muli, de probe, de comportamente
ale altor persoane. Forgus vor-
bește și despre o m. (sau inter-
pretare) a percepției.
MARGINAL, ceea ce se află
la limita unei zone, la maximum
de distanță de un centru (disper-
sia medic), implicând acțiuni, efec-
te și caracteristici minime. în
psihologie se folosește pentru a
califica unele fenomene ele per-
cepție periferică sau conștiință
minimă. Desemnează de aseme-
nea zona intermediară dintre nor-
mal și patologic. în plan statistic
indică scopurile ce variază din-
colo de limitele medii ale eșan-
tionului și deci, pot fi eliminate.
MARKETING (engl. to markrt
— a cumpăra, a vinde), concepție
care are in vedere luarea in con-
siderare a cererii și a ofertei por-nind de la cunoașterea cerinței.,;
pieței actuale și viitoare, acj'iiiur
asupra pieței, organizare de im –
tode, procedee și tehnei de cer
cetare, de analiză, previziuii1- . :
de cunoaștere a deplasărilor du,
comportamentul oamenilor, li,
ti irită acestui lucru se începe n;
totdeauna prin cercetarea' di
buințelor consumatorilor. ]>.•,,,
rece cercetarea pieței trebuie – ;•
stabilească ce se vinde și ce c:
tați dorește consumatorul să a:b.
un produs, la ce preț să se ofer.
unde, cui, cînd și cum se oferă
ea face apel la subramurile psiho-
logiei economice: psihologia con-
sumului, studii de motivație (cer-
cetarea pieței) și psihologia n-
clamei (M. Demetrescu).
MARTOR, persoană care asistă
la desfășurarea unui eveniment
și este, în general, chemată să
relateze în amănunt toate datele
întîmplării (în justiție). Dar din
copilărie pînă la sfârșitul vieții
omul asistă la o serie întreaga
de fapte. Uneori, redarea lor se
face dificil, pentru că nu a obser-
vat bine, nu a învățat ce și cum
să înregistreze, alteori, în mod
voit, intenționat sau neintențio-
nat alterează faptele la care a
asistat. în psihologia judiciară
se cercetează fenomenul mărtu-
riei, urmărindu-se în interesul
justiției, posibilitățile și valoarea
acesteia. Sînt probleme de per-
cepție, atenție, memorie, inter-
pretări, motivație care fac ci
fiecare mărturie să fie relativă,
trebuind să fie considerată critic
dar fără a îndreptăți un total
scepticism fața de valoarea măr-
424M
turici umane (T. Bogdan). în psi-
hologia experimentală se folo-
sește expresia „grup martor" pen-
tru a indica un grup de subiecți
care nu au fost supuși experimen-
tului și care ne servesc, prin com-
parați'e, să stabilim efectele ma-
nipulării variabilelor mostre asu-
pra primului grup experimental
Pentru a desemna lotul m. se
utilizează și termenul de lot de
control-
MASĂ, mulțime compactă de
oameni, de organisme, de ele-
mente cu caractere comune. în
psihologie și științe sociale se men-
ționează: acțiuni de m. ce privesc
întreaga populație; cercetări de
m. ce nu se limitează la un eșan-
tion restrîns; metode de m., cum
sînt anchetele și chestionarele sau
scrutinul; reflexe de m. ce cuprind
o mare parte a organismului ș.a.
Studiul psihologic privește mul-
țimile (v.).
MASCARE, suprapunere cali-
tativă a doi sau mai mulți sti-
muli, fapt ce reduce posibilitatea
lor de discriminare; ecranarea
unei particularități psihocompor-
tamentale prin alta, de exemplu
m. temperamentului prin caracter.
Ralea folosește termenul de m.
pentru a desemna actul de simu-
lare sau de adaptare la un rol.
MASCĂ, modalitate a compor-
tamentului simulant pe care su-
biectul o adoptă mai mult sau
mai puțin deliberat pentru a ascun-
de ceva și a demonstra altceva
ce nu-i aparține, dar in rare este
interesat. Cuprinde inimica, pan-
tomimica, gestica, expresa itateaverbală și se suplimentează cu
vestimentație, chiar deghizaj.
MASCULINITATE, profil de per-
sonalitate construit pe premisa
sexului, dar avînd în principal
o determinare culturală și impli-
cînd forță, rezistență, curaj, ra-
ționalitate, capacitate de reali-
zare. Termenul a fost introdus
de A. Acller, care se referă la do-
rința de afirmare superioară a
bărbatului, la lupta pentru a se
degaja de complexul de inferio-
ritate. Masculinizarea semnifică
schimbarea de personalitate ce
merge de la feminitate la m. și
aceasta fie la femei fie la bărbați
ce nu dispun de suficientă m.
MASOCHISM, perversiune în
care satisfacția sexuală sau plă-
cerea în genere este resimțită în
condiții de dureri și suferințe
personale pe care subiectul le
caută, întreține, provoacă — re-
curgînd la autoflagelare, auto-
mutilări, autotorturi. în sadism,
plăcerea este condiționată de tor-
turarea partenerului. în m. mo-
ral, subiectul sub presiunea unui
sentiment de culpabilitate incon-
știentă, își asumă mereu poziția
victimei, aceasta dîndu-i satis-
facții spirituale.
MASS MEDIA (prescurtare de
la engl. media of mass cotnmu-
nicalion — mijloace de comuni-
care în masă), ansamblul mijloa-
celor de comunicare în masă și
anume: radioteleviziunea, cine-
matografia, presa, discurile și
publicațiile de mare tiraj, care
vehiculează aceleași informații că-
tre milioane de oameni, contri-
buind la definiica unei culturi de
425

M
masă. McLuhan distinge medii
sau mijloace „calde" cum sînt
scrisul, radioul, cinematograful,
care transportă mesaje comple-
te fărâ a lăsa loc interpretărilor
personale, și medii ,,rcci", cum
este televiziunea, care au o den-
sitate redusă și incită la partici-
parea activă a publicului. Con-
sumul de masă al culturii în con-
dițiile tehnicilor moderne de co-
municare, generează anvimite efec-
te psihice pozitive și negative,
care au fost cercetate de o serie
de psihologi (Lazarsfeld, Moles,
Schramm). Psihosociologia inves-
tighează reacțiile publicului și
cerințele acestuia în vederea
realizării unui acord între mesa-
jele de m.in. și exigențele dezvol-
tării culturale.
MAȘINĂ DE ÎNVĂȚAT, insta-
lație mecanică, electromecanică
sau electronică, — la nivel supe-
rior —, construcție cibernetică, a-
vînd destinația de a transmite
cunoștințele elevului, de a evalua,
verifica și corecta cunoștințele
de care elevul dispune, de a pri-
lejui extensiunea și precizarea
cunoștințe ca și antrenamentele
în rezolvarea de probleme. M.de î.
sînt mijloace predilecte ale instrui-
rii programate și condiționează
avantajele aduse de aceasta: adap-
tarea la tempoul elevului, rele-
varea schemelor operaționale, mai
ales algoritmice, operarea cu „pași
mici", promptitudinea în comuni-
care, înregistrare sau evaluare,
întărirea răspunsurilor corecte și
respingerea erorilor la fiecare din
,,pași", crearea unor nelimitate
posibilități de repetare și auto-control, oferirea de cunoștințe
suplimentare etc. M. de î. ci-
bernetice, prin conexiunile inver-
se detaliate și operative creea/,1
depline posibilități de control si
autocontrol, mareînd, sub HU-M
raport, o netă superioritate fin;,
de formele tradiționale de instru-
ire. Totuși limitarea la progra.
mări liniare, ramificate sau mix-
te, aduce cu sine un pericol di
„mecanizare" a activității didae-
tice. Mai mult decît în predarea
M. de î.s-au dovedit utile în exa-
minarea riguros-obiectivă a ele-
vilor sau concurenților. O impor-
tantă perspectivă deschid m. de
î. cu programarea euristică. Psiho-
pedagogia are importante pro-
bleme de rezolvat privind con-
struirea, programarea și utiliza-
rea m.de î. ca verigi ale proce-
sului instructiv, condus de ca-
drul didactic.
MATERIALE DIDACTICE, mij-
loace extrem de variate (cărți,
scheme, grafice, hărți, tablouri,
diapozitive, filme, mulaje, rechi-
zite, machete, instrumente, apa-
rate de laborator, utilaje, obiecte
naturale etc.) ce servesc procesu-
lui instructiv, iacihtîndu-1, îmbo-
gățindu-i conținutul și mărin-
clu-i eficiența. Restrictiv m.d. sîm
cele ce poartă sau exprimă cu-
noștințele. Extensiv sînt toate
obiectele utilizate nemijlocit in
instrucție și îndeplinesc constant
un rol instructiv, fie că sînt doar
mijloace de comunicare (cpiclia-
scop, rețea de televiziune școlară)
sau de antrenament și calificau1
(utilaj sportiv sau niu/ical. ini
lajc de atelier și materiale de pru-
430M
luciMt). Asupra construeției și
modului «Ic utili/au- a, m.d. se
reflectă principiile și metodologia
didactică.
MATRICE, în statistică, tablă
de valori numerice dispuse în
crupe, ranguri și coloane, tabel
centralizator al corelațiilor dintre
teste, sau dintre o serie de fac-
tori; m. funcțională, sistem uni-
tar de operații neuropsihice.
MATRICE SOCIOMETRICĂ, re-
alitate socială intimă, la baza
căreia se află legătura psiholo-
gică spontană simpatetică, fără
examinări prealabile de motive,
dintre oameni care interacțio-
nează, creînd grupuri. Este con-
stituită dintr-o structură socială
afectivă între atomii sociali (care
se manifestă prin atracții-respin-
geri, indiferență), detectabilă nu-
mai prin analiza sociometrică.
MATURAȚIE, procese interne,
desfășurate în etape succesive ale
copilăriei și adolescenței, care
constau în creșterea și structu-
rarea deplină a funcțiilor vegeta-
tive și senzomotorii, conform in-
formației ereditare și sub influ-
ența mediului și condițiilor de
viață.
MATURITATE, stare funcțio-
• nală fizică și fiziologică la care
se ajunge printr-o dezvoltare
stadială și care prezintă un sis-
tem complet de posibilități, ce
se conservă stabil în etapa vîr-
stei adulte. Se distinge o m. bio-
fiziologică, constînd din împlinirea
proceselor de creștere și structu-
rare funcțională a organelor și o
tti. psihică, in care concură moda-
litățile de m. intelectuală de struc-turale definitivii a mecanismelor
intelectuale, ceea. ce mijlocește!
autonomia lor, de in. emoțională
reziduul în diferențierea emoțiilor,
stabilizarea sentimentelor și ca-
pacitatea de control a lor și m.
socială caracterizată prin deplina
adaptare Ia condițiile vieții și
activității sociale și prin partici-
parea responsabilă la acestea.
MATURIZARE, sistem de pro-
cese biopsihosociale concurînd la
o evoluție individuală încheiată
cu starea de maturitate. în m.
un rol important revine progra-
mării native, care, în condiții
normale de echilibru cu mediul,
mijlocește creșterea și organiza-
rea funcțională. M. nu poate fi
insă detașată de condițiile me-
diului și de activitatea de învă-
țare și educație, care sînt la om
decisive. La nivelul psihic și de
personalitate factorii de m. și
de educație sînt interdependenți
și trec unul în altul (S. Rubin-
stein). R. Lafon scrie: „în reali-
tate este un dublu proces: unul
anatomic, prin mielinizarea axo-
nilor, care permite izolarea cen-
trilor și a fibrelor, altul neuro-
psihofiziologic, prin stabilirea
conexiunilor intersinaptice dato-
rită intervenției mediatorilor chi-
mici, prin trecerea de la o activi-
tate bioelectrică nediferențiată la
o organizare diferențiată și prin
organizarea marilor sisteme func-
ționale neuropsihice, datorită unui
mecanism de învățare, sub influ-
ența stimulărilor și a educației,
ajungîndu-se la circuite funcți-
onale din ce în ce mai complexe,
ce presupun de asemenea un ine-
4?7

M
canism afectiv, care determina
starea de -plăcere și «le interes
intr-un mediu care satisface tre-
buințe." Considerînd locul pe ca-
re-1 ocupă m. biologică în dezvol-
tare (v.j, trebuie să adăugăm și
sensul specific psihosocial al pro-
cesului de m. ce se referă în ge-
nere la emanciparea personalității,
ce devine independentă, aptă de
activități și răspunderi sociale.
D. Super insistă asupra m. inte-
reselor și înclinațiilor ce duce la
ni. profesională. Stadiile dezvol-
tării produc efecte de m., de sta-
bilizare a aptitudinilor și atitu-
dinilor. M. psihica și profesională
alcătuiesc un continuum care,
în lumea contemporană extrem de
complexă și în continuă schim-
bare, capătă forma unui labirint
nesfîrșit și nu pe aceea a unei
linii drepte ce se oprește într-un
punct.
MĂDUVA SPINĂRII (MEDUL-
LA SPINALIS), parte a sis-
temului nervos central, situată
în canalul vertebral și alcătuită
dintr-un cordon nervos cilindric,
turtit antero-posterior. M.s. se
împarte în patru regiuni: cervi-
cală, toracală, lombară și sacrală.
M.s. este învelită, ca și întregul
nevrax, de trei membrane mezo-
clermice, care la acest nivel for-
mează meningele rahidian. M.s.
este formată clin substanță cenu-
șie, dispusă, pe secțiune, spre
interior, sub forma literei „II".
De fapt, substanța cenușie este
dispusă pe coloane, ea fiind alcă-
tuită din neuroni, fibre nervoase
amielinice și nevroglii, pe toatăijitinderea m.s. Spre p\-1<~rior m.s.
este alcătuita din eordoan.- ii,>
substanță albă, alcătuită la ii:,.
dul ei dmtr-un complex de fibt-,.
nervoase, majoritatea mielnini
In substanța albă, în inx-di.u.-,
vecinătate a substanței cenușii,
se află mici insule de subMaiu.'i
cenușie, dispuse în rețea. Ele i,,n-
slituie substanța reticulală a m.s.
Din punct de vedere funelioji.ii
m.s. îndeplinește trei mari funcții:
funcția de centru reflex, îndrpH-
nită de centri somatomolun M
visceromotori, funcția de COOK'.I,-
nare a reflexelor, referindu-se Lt
realizarea unei anumite ordini
în desfășurarea reflexelor și în
proporționarea intensității acțiunii
efectorilor și funcția de conducere,
îndeplinită de substanța albă și
anume prin căile ascendente (sen-
zitive) sau spinoencefalice și căile
descendente (motorii) sau euce-
falospinale.
MĂSURĂ, valoare a unei mă-
rimi, calculată prin raportare la
un etalon sau scală. Este o deter-
minare cantitativă, exprimată de
regulă, numeric, dar care se situ-
ează la un anume nivel calitativ
și, conform dialecticii marxiste,
reprezintă unitatea cantitativu-
lui cu calitativul. Mai precis, prin
interpretarea m. se stabilește și
valoarea calitativă a fenomenului
estimat. Măsurătorile presupun
compararea datelor cu standar-
duri din aceeași familie. Pot fi
m. directe (ce se integrează în
standard sau barem) si indirecte,
operate prin factori intermediari,
stabiliți în cadru! cercetării con-
crete (temputil personal, nivel de
428M
aspirații) și aceasta, mai ales, în
studiul personalității. Tn psiho-
logie metodele de măsurare sînt
foarte variate și se bazează în
genere pe interpretarea statis-
tică a unor răspunsuri la stimuli
administrați sistematic, în ace-
leași condiții și la populații omo-
gene sub raportul experienței,
vîrstei și condițiilor de mediu. Se
are în vedere curba de distribu-
ție Gauss, erorile posibile în eșan-
tionaj și aplicare a probelor, fide-
litatea și validitatea probelor etc.
Problema m. în psihologie sînt
amplu dezbătute și au devenit
obiectul unor reuniuni științifice
internaționale. Este foarte impor-
tantă elaborarea unei psihome-
trii care să nu vină cu forme din
afara cercetării psihologice, ci
să-și elaboreze modalitățile de
calcul adecvat desfășurărilor psi-
hice, în acest sens operează psiho-
logia matematică (P. Suppes,
Luce, Gh. Zapan ș.a.).
MECANICA IDEILOR, după J.
Herbart (1824), apariția și men-
ținerea 1. în conștiință printr-un
proces în care forța și energia
(echivalentul atenției) sînt trans-
ferabile, de la un conținut la altul,
după relații matematice analoage
celor din tn. Este o teorie desuetă,
tipic mecanicistă.
MECANICĂ SOCIALĂ, mod de
interpretare pozitivă a fenome-
nelor sociale, încercare de socio-
logie de inspirație fiziealistă a
matematicianului român Spiru
Haret.MECANICISM, orientare meto-
dologică reducționistă ce încear-
că să aplice legile si principiile
mecanicii newtoniene la inter-
pretarea unor fenomene mai
complexe, cum sînt cele biolo-
gice, psihice, sociale. Omul-ina-
șină al lui Lamettrie (1748) con-
stituie un exemplu de ni., dnr
totodată și de materialism meta-
fizic, nedialectic și deci inconsec-
vent, în secolul nostru prin m.
se înțelege pe de o parte o metodă
simplificatoare și liniară, nedia-
lectică, pe de alta, o teorie reduc-
ționistă, și aceasta în sensul igno-
rării complexității faptelor psiho-
sociale și a unei interpretări a
lor simpliste nu numai de tip
mecanic dar și fizic, chimic, bio-
logic. Există și în psihologia ci-
bernetică elemente de m. sau fizi-
calism.
MECANISM, în psihologie are
un sens foarte general și nu se
reduce la un aparat de tip meca-
nic, ci semnifică substratul ma-
terial, modul de producere al psi-
hicului subiectiv, prezentîndu-se
la diverse nivele ca m. biomeca-
nic, biofizic, biochimic, biofizio-
logic și operațional. Tendințele
mecaniciste nu se semnalează
decît prin reducționism și prin
ignorarea valorii reflectorii sau
creative a conținutului psihic și
specificului fenomenal al acestuia.
Real, prin relevarea tot mai pro-
fundă și exactă a diverselor ni.
ce se suprapun sau implică pro-
gresiv, studiul psihologic se con-
solidează științific și materialist.
429

M
Este necesar să se înțeleagă că
toate formele de mișcare ale mate-
riei, în cele mai rafinate și com-
plexe stadii ale lor, concură la
producerea efectelor psihice și
deci nici un fel de ni. nu este ex-
clus din modelul explicativ al psi-
hologiei. Totuși, fiind informațio-
nale și reprezeutind momente de
salt calitativ, faptele psihice nu
sînt reductibile la m. deși nu sînt
posibile fără acestea. S. Rubiti-
stein arată că „creierul este orga-
nul psihicului dar nu izvorul său".
Psihicul este mediat prin m. dar
nu reflectă (decît în cazuri pato-
logice) in., ci lumea externă, re-
lațiile subiectului cu mediul său
social. în psihologia contemporană
cele mai bine și relevant studiate
m. fiziologice sînt cele ale procese-
lor senzoriale și mnezice, ale aten-
ției, limbajului, deprinderilor și
temperamentelor. La nivelul pro-
ceselor secundare, m. sînt foarte
complexe și fiind în cea mai mare
parte dobîndite, avînd caracter
de acțiuni interiorizate și variabil
constituite operațional în raport
cu factorii sociali, ridică mari
probleme de modelare, v. OPE-
RAȚIE, TEORIA CONSTRUC-
TELOR, MONTAJ, MATRICE.
MECANISME DE APĂRARE
A EULUI, în psihanaliză (uneori
dat ca „apărările eului"), repre-
zintă o serie reprezentativă de
operații care se opun ruperii echi-
librului și dezagregării individua-
lității biopsihice. întrucît eul so-cotit instanța ce asigură constanța
individuală, ni. de a.a e. se pun
pe scama sa deși nu au îiitoulc-a-
una caracter conștient și sini
foarte diverse. Laplanehe și l'on
talis notează: „Apărarea, iiitr-nn
mod general, se referă la ex<.i!,:
țiile interne (pulsiuni) și, electiv,
la acele reprezentări (amintii i.
fantasiile) de care pulsiunile MIU
legate, la acele situații c;i pal ii li-
să declanșeze excitația și în mă-
sura în care aceasta nu este com-
patibilă cu echilibrul și de ai i-c.i
este dezagreabilă pentru ea. Afec-
tele neplăcute, motivele sau sem-
nalele de apărare pot fi de ase-
menea obiecte ale apărării. Pro-
cesele defensive se specializează
ca mecanisme de apărare, mai
mult sau mai puțin integrate
eului. Marcate și infiltrate asupra
pulsiunilor asupra cărora poartă.
m.de a. a e. iau deseori alura unor
compulsiuni și operează, cel puțin
parțial, în mod inconștient". în
multe cazuri conceptul de apă-
rare este apropiat de cel de inter-
dicție pentru evitarea dezechili-
brului și neplăcerii. Ana Frcud în-
cearcă o sistematizare a m.de a. a e.
și enumera : refularea, regresiunea
formația reacționară, izolarea, anu-
larea retroactivă, proiecția, in-
troiecția, reîntoarcerea spre sine,
întoarcerea spre contrar, subli-
marea. J.B. Colcman (1950), cu
unele modificări, a sistematizat
și definit m. de a. a e. după cum
rezultă din tabelul său pe care-1
reproducem în continuare.M
Mecanisme de
\ apărare
I Refuzul realității
Fantezia
Compensația
Identificarea
Introjecția
ProiecțiaFuncțiuni
Protejarea eului de o realitate neplăcută prin
refuzul de a o percepe.
Satisfacerea dorințelor frustrate prin realizări
imaginare.
Mascarea slăbiciunii prin accentuarea unei
trăsături dorite sau hotărîica pentru frustrație
într-o anumită arie prin suprasatisfacerea
alteia.
Creșterea sentimentului valorii prin identifi-
carea cu persoana sau instituția care prezintă
faimă.
încorporarea valorilor externe și a etaloanelor
în structura eului în așa fel îneît individul să
nu mai fie la dispoziția bunului plac al amenin-
țărilor externe.
Plasarea blamului pentru dificultăți pe seama
altora sau atribuirea propriilor sale dorințe
imorale altora.
Raționalizarea încercarea de a proba că un comportament
este „rațional" și justificabil și astfel vrednic
de sine și de aprobarea socială.
Represiunea
Formația reacționalăînlăturarea gîndurilor dureroase sau pericu-
loase din conștiință.
înlăturarea dorințelor periculoase prin exage-
rarea atitudinilor și tipurilor de comporta-
ment opuse și uzarea de acestea ca de „bariere".
Deplasarea Descărcarea sentimentelor, îngrădite uzual de
ostilitate, pe obiecte mai puțin periculoase,
dintre cele ce inițial au dat naștere la emoții.
430 431

M
,,Insulari •:. arca"
t-niotiolialfl. iăni tul.,-M ia pasivitate spre a
J zola reaScoaU'i ea mici s.in ini afective clinti -i» sil u: • t i, •
])linâ do prejudicii sau separ,irea uimr atn'i
dini incompatibile prin componentele, \'>;;\<
impermeabile.
RecesiuneaRetragerea la un nivel de dezvoltare in,,
timpuriu hnplicînd răspunsuri mai pul;:,
mature și uzuale, la un nivel de aspirație m.,,
coborît.
"Repararea răuluiispășirea și astfel neutralizarea actelor M
dorințelor imorale.
SublimareaSatisfacerea dorințelor sexuale frustrate prii
activități substitutive nesexuale.
J.P. COLEMAN: Abnormul psychofrgy
and modern life.
Chicago, Scott Foresman, 1950, p. 95.
MECANIZARE, proces care se
caracterizează prin înlocuirea for-
ței musculare a omului cu forța
mecanică a mașinii, care preia
executarea unor operații la un
nivel mai ridicat, în ceea ce pri-
vește forța, rapiditatea, ritmul
și durata.
MEDIATORI CHIMICI, sub-
stanțe care intervin în facilitarea
transmisiei sinaptice a excitației
nervoase și musculare. Principa-
lii m.c. sînt: acetilcolina, produsă
de fibrele colinergice, noradrena-
lina, produsă de fibrele simpatice
(adrenergice), apoi serotonina, his-
tamina, dopamina etc.
MEDIAȚIE, interpunerea une-
ia sau mai multor idei (acte) în-tre stimulul (ideea) inițial și re-
zultatele finale, care constituie
scopul investigației.
MEDIAȚIONISM, teorie psi-
hologică elaborată de neobeha-
vioristul Ch. Osgood (1953) în
prelungirea și prin generalizarea
teoriei variabilei intermediare (CI.
Huli și E. Tolman). în esență ni.
constă în afirmarea că între sti-
mul și reacții comportamentale
se intercalează procese interne
mediatoare, care pot face ca ia
un stimul să se elaboreze ceîe
mai variate reacții, iar aceeași
reacție să fie pusă în dependență
de diverși stimuli. în locul for-
mulei clasice și liniare S-R, Os-
good propune S-rm-Sm-R, în care
432M
r și Sm constituie ră'•.pînmil me-
diat și atUosUmiib.rea din par-Uvi
organismului. Mediatia este con-
cepută ca un sistem de autoivelaj.
Cînd se produc reacții de mediere
(rm), ele produc și autostiuiuiarca
(S^)'care pune în mișcare anumite
secvențe instrumentale de răspun-
suri (R)- Orice stimul evocă la
subiect o serie de reacții dar prin-
tre acestea există una singură
care poate efectua mediatia se-
mantică. Teoria ni. se centrează
asupra proceselor de semnificare
prin semniiicanți verbali. C. Os-
good este unul din fondatorii psi-
holingvisticii. El a propus și
diferențialul semantic.
MEDICINĂ PSIHOSOMATICĂ,
modalitate a medicinii moder-
ne, fundamentată prin lucrările
lui Pavlov, K. Bîkov, W. Can-
non, Freud, H. Selye etc, și
axată pe principiul interacțiunii
și unității dintre neuropsihic și
somatoorganic, dintre spiritual
și anatomo-fiziologic. M.p. studia-
ză rolul unor factori psihici în
etiologia unor maladii organice
sau funcționale și de asemenea,
efectele sau componentele psi-
hice ale unor astfel de maladii.
(G. Ionescu) în consecință, bol-
navul fiind tratat nu doar ca
un organism ci ca o personali-
tate diferențiată, se urmăresc atît
simptomele psihice, cit și cele
organice în vederea stabilirii unui
diagnostic complex, iar terapeu-
tica include pe lingă procedeele
proprii medicinii, și psihoterapia.
R. Lafon distinge în sistemul m.p.
s. următoarele laturi: a) atitudinea
psihosomatică; b) simptomatologiapsihosomatică; c) afecțiuni sau
maladii p silios< >n lat ice, cum sînt
astmul, hipertensiunea arterială,
nevrozele de organ, de felul ulce-
rului, dermatozele, reumatismul
cronic etc.; d) nevrozele de con-
versiune sau isteria, cu o simpto-
matologie de tip neuropsihiatnc.
Alexander, pornind de la psihana-
liză, consideră că perturbările psi-
hic inconștiente, complexe, frus-
trații, predispun la anumite afec-
țiuni somatice, fiecare individ
dispunînd, în acest sens, de un
profil psihic. Afecțiunile psiho-
somatice apar, fie ca rezultat
al expresiei vegetative directe,
din stări emotive prelungite (trau-
me și drame), fie ca o consecință
a epuizării scoarței cerebrale, fie
ca expresie simbolică a unor ten-
dințe (limbajul corpului). La copii
și tineri, după Huyer ș.a., sînt
în mod deosebit de resortul m.p.:
a) tulburările funcționale (crizele
nervoase, insomnie, tulburări de
limbaj, durerile, ipohondria, ano-
rexia ș.a.); b) stările de tensiune
psihice; c) marile entități morbide
de felul astmului, afecțiunilor cu-
tanate, obezității, diabetului, ma-
ladiei lui Basedow, isteriei și
epilepsiei; d) hospitalismul; e)
tulburările de comportament.
MEDICO-PEDAGOGIC, expre-
sie de origine franceză, purtînd
asupra acțiunilor conjugate de
terapie medicală, plus educație
intensivă și reeducare, întreprinse
în cazuri de deficiență sau situații
la limita între normal și patologic.
MEDIE, în statistică, valoarea
centrală sau măsura mijlocie a
unei serii sau unui grup de date,
433

M
npi (Vi'ii(îi)il tendința Tti luip.i la
;i serici sau grupului respeitiv.
Prin calcularea m. (aritmetice sau
r-ediano) se pot determina obiec-
li\- abaterile in plus sau minus a
p >i i'ormanțclor. Repartiția nor-
m.iiă M reală a datelor esle dată de
curba lui Gauss. în statistică se
folosesc diferite tipuri de m.:
armonică, geometrică ete.
MEDIERE ASOCIATIVĂ, aso-
ciație între doi termeni între care
mi poate fi stabilită o legătură lo-
gică, decît odată cu apariția unui
al treilea termen, interpus.
MEDIU, concept biologic de-
semnînd realitatea în mijlocul
căreia se află și viețuiește un or-
ganism și mai ales totalitatea fac-
torilor și condițiilor ce influențea-
ză nemijlocit sau mijlocit organis-
mul și eu care acesta se află în
interacțiune. Filogenetic, m. este
factorul determinant al evoluției
biologice. Pe măsura adaptării
la m. organismul își sporește capa-
citățile de reacție și utilizare ac-
tivă' și selectivă a condițiilor de
m. Astfel se definesc condițiile de
existență ca acele condiții din m.
total cu care organismul întreține
relații vitale. în același ni. fizic
diverse tipuri de organisme își
constituie diverse sisteme ale con-
dițiilor de existență. In legătură
cu aceasta se propune ca m. vital
r.ă intre în definiția organismelor
ce nu pot fi concepute decît în
unitate cu ni. lor. în genere m.
trebuie considerat un macrosistem
pus în raport cu organismul (sau
persoana umană) ca un cadru de
referință. In raport cu omul sedistinge un III. cosmic, itl. uniuni!,
ni. sociocultural, ni. /'fojcsiiiiuil, in,
familial ș.a. în altă incidență •-,•
are în vedere m. fizic și m. sj'iil-
tual. Omul nu este numai prodig
al tn., îndeosebi al celui sotial,
dar și agent al transformării m.
Ksențial este că omul ca persona
litate face parte din sistemul so-
cial și se dezvoltă solidar cu acesta.
Cultura definește în chip esențial
condițiile de existență ale omului
ce este tot mai mult capabil să
stăpînească m. natural. TotuM
dependențele de m. persistă. în
raport cu omul, ni. se dispune în
cercuri concentrice mergînd de la
cosmic și pînă la cadrele sociali'
imediate. Sub acest raport este-
edificatoare teoria cîmpului ela-
borată de K. Lewin. De relațiile cu
m. se ocupă ecologia. Există și o
psihologie ecologică.
MEDiUM, persoană care da-
torită unor particularități specia-
le (în primul rînd sugestibilitate)
este aptă de „percepție extrasen-
zorială" sau de comunicare para-
psihologică. Originar m. este un
subiect ușor accesibil hipnozei.
Apoi această „permeabilitate" a
fost extinsă asupra telepatiei. Se
parc că în astfel de raporturi in-
tervine și compatibilitatea dintre
m. percipient (mai ales în stare de
transă) și hipnotizor sau inductor.
MEDULLA SPINAL1S, v. MĂ-
DUVA SPINĂRII.
MEFIENȚĂ, dispoziție spre
bănuială nejustificată, așteptări'
anxioasă a răului, teamă continuă
de a fi înșelat și de a suporta da-
une.
434M
MEGALOMANIE (gr. inegal –
niare, mania — nebunie), stare
psihopatologică caracterizată prin
alterarea autoaprecierii propriei
personalități, în sensul amplifi-
cării importanței sociale a aces-
teia. Megalomanii nu numai că
au sentimentul patologic al gran-
doarei propriei personalități (se
consideră a fi: artiști sau savanți
de renume mondial, eroi sau con-
ducători celebri de oști), dar se
și comportă ca atare. Se întîlneș-
te în unele boli mintale (para-
noia, schizofrenie).
MELANCOLIC, temperament
hipotonic, rezultat din tipul slab
de activitate nervoasă superioară.
Se caracterizează prin redusă ca-
pacitate de lucru în condiții de
suprasolicitare, slabă rezistență
neuropsihică, dar și printr-o acută
sensibilitate. Dificultățile de a-
daptare la condițiile vieții sociale
sînt compensate frecvent prin re-
trageri în sine, trăiri profunde,
reverii. H. Eysenck observă înalta
corelație dintre acest temperament
și introversiune. M. sînt capabili
de acțiuni migăloase, ce implică
analiză de finețe și multă răbdare.
MELANCOLIE, depresiune psi-
homorală, tristețe permanentă in-
spirată de pesimism și însoțită de
un complex de culpabilitate. Din-
colo de o anumită limită devine
patologică și se înscrie ca un simp-
tom alternativ în psihoza mania-
codepresivă. M. înseamnă și o
anxietate depresivă.
MELIORISM, (lat. meilor –
mai bine), doctrină filosofică ce
repudiază pesimismul în avanta-
jul unui optimism relativ, criticși realist, considcrînd proeminența
binelui în lume, cursul de amelio
rare a acesteia și posibilitățile
largi de optimizare ce pot fi rea-
lizate prin eforturi consecvente
MEMORIE, proces psihic de
stocare fi destocare a informației,
de acumulare si utilizare- a expe-
rienței co«uiti,:c. Se dezvoltă în
două etape: 1) memorarea, ce
cuprinde fazele întipăririi și ale
conservării; 2) reactualiza rea. în
forma recunoașterii sau a repro-
ducerii, în formă elementară (sen-
zorială) și pînă la nivelul recu-
noașterii, m. există si la anima-
lele superioare, dar ca m. cogni-
tivă cu un conținut sociocultu-
ral, este caracteristică omului. Se-
cenov apreciază m. ca „piatră
unghiulară a dezvoltării psihice",
întrucît fără m. nu este de con-
ceput formarea proceselor supe-
rioare, a conștiinței și personali-
tății. M. îndeplinește rolul de,
premisă și produs al tuturor celor-
lalte procese psihice. Reflcctînd
trecutul, fiind o funcție a sedi-
mentării și reactualizării selective
a experiențelor, Itl. contribuie ca un
suport indispensabli pentru învă-
țare, dar nu unicul suport al
acesteia. Se face distincția dintre
m. social-istorică și m. personală,
care este tributară față de p"ima.
Sub raportul conținutului, m.
poate fi senzorială, corniiirri, efec-
tivă sau motorie. După durută și
funcție se situează la. trei nivele:
1) in. imediată, ci' persistă doar
cîteva secunde sau minute și prin
care se asigură continuitatea ac-
țiunii; 2) ni. senilă sau mijlocie,
cu durată de ci leva ore, prin
28*4IÎ5

M
care se asigură continuitatea ac-
tivităților cotidiene; 'A) m. ăe lun-
gă durată, pcrsistînd peste ani și
prin care se asigură continuitatea
conștiinței și unitatea, personali-
tății. Se înțelege că sfera celor
trei tipuri m. este inegală, m.
imediată avînd o sferă de cuprin-
dere mult mai mare dc-cît cea
medie, care la rindul ei este mult
mai cuprinzătoare decît m. de
durată sau m. propriu-zisă. Nu-
mai o mică parte din m. imediată
trece în cea medie ș.a.m.d. Sub
raportul reglajului m. poate fi
:>iv"luv.tară sau intențională și
voluntară. Există și forme specia-
lizate de m. conform activității
ce este precumpănitor exersată.
Se presupune existența unor mon-
taje mnezice sub influența cărora
se asimilează mereu informații,
încă Aristotel observă că m.
huită în sine este produs al con-
științei noastre în prezent dar,
luată ca indicație la altceva, este
copia a ceea ce lipsește. Deci
propriu m. este ca evocînd tre-
cutul în raport cu necesitățile
prezentului (H. Pieron), să facă
impHcit distincția dintre trecut și
prezent. Respectiv să reflecte tre-
cutul ca trecut și să facă distinc-
ția dintre real și imaginar. M.
este în raport necesar cu per-
cepția și conștiința timpului. Ja-
net consideră ca m. s-a con-
struit istoricește prin acțiuni so-
ciale menite să lupte cu absența,
și să faciliteze adaptarea, la acele
dificultăți pe care le produce
vremea. 1\ J.'inet a delimitat o
clasă de acțiuni, numite Mine'ice,
pe care subiecții le întreprindpentru a fixa informația și a, o
putea recupera la nevoie. Asl|e|
sînt crestăturile, nodurile, doe.
nele, simbolurile și în principul
limbajul și mai ales scrisul. M.
se înscrie în rețeaua de comuni-
cații informaționale din soi jr-
tate, m. individuală fiind mode-
lată și întreținută de m. și <<,-
mimicația socială. Halb\va< li-; a-
rată că în ni. socială acționează'
legi specifici-, iar F. lîartlett ar..t,.
că diverse tipuri de cultură in-
fluențează variabil m. individu-
ală, solicitîîid-o într-un anumi;
mod și punmdu-i la dispoziție
mnemoscheme convenționalizat'
prin care se reunesc experiența
socială și cea individuală. A. Leon-
tiev și Tolman de asemenea
relevă rolul semnelor în m., sem-
ne ce apar ca mijloace în raport
cu semnificațiile, ce sînt snopuri.
P. Zincenko a făcut analiza com-
parativă a acțiunilor cognitive și
a celor mnezice, arătînd că pri-
mele le devansează pe secundele,
iar acțiunile mnezice formate pe
baza celor cognitive, se disting
prin finalitate mnezică și prin
detaliere, concretizare și efort de
însușire exactă a materialului. în-
vățarea presupune variabile inter-
acțiuni dintre acțiunile cognitive
și cele mnezice. Pentru ni. este
caracteristică strategia fidelii ă-
ții față de sursa de informare și a
exactității reproducerii. De aceea,
în actele mnezice se recurge la
puncte de sprijin, la constituita,
uii'ir unitfdi tematice, la compa-
rații si clasificai i și in genere !.t
sistematizare, aceasta avind o
436M
însemnătate de;. i-.ivă pentru me-
morare, în vi/iunea contempo-
rană tn. ne mai apare doar ca
vin efect sau o funcție spontană
a țesutului neuron, ti. Desigur,
există un substrat material al
tn. și știința contemporană a rea-
lizat 'remarcabile progrese in
dezvăluirea lor. (v. Eugramare).
Pentru fixarea informației este ne-
cesară o perioadă de „consolida-
ție", în care intervin restructurări
infraneurale și se elaborează en-
grama. Somnul favorizează con-
solidația. E.N. Sokolov consideră
că responsabili pentru păstrarea
informației sînt anumiți neuroni
din ariile asociative ca și glia
adiacentă. în genere, mecanis-
mul neurofiziologic al ni. se iden-
tifică cu mecanismul formării re-
flexelor, legile reflexogenezei
avînd și valoare de legi ale m.
C. Voicu a demonstrat că există
o oarecare dependență a funcțio-
nării tn. de tipul de sistem nervos.
La baza stocării sînt circu-
ite cortico-talamico-reticulo-cor
ticale (W. Penfield), sînt relații
între cele două emisfere (Sherry)
ceea ce numim urmă avînd un ca-
racter de sistem dinamic (P.
Anohin). M. presupune o sistema-
tizare a sistemelor după D. Hebb
și Pringle. în consecință, cele
mai importante pentru formarea
și progresele m. sînt mecanismele
operaționale, de tipul acțiunilor
mentale mnezice, menționate mai
sus. Vom considera deci că m.,
în condiții normale, este prea
puțin legată de particularități
ale eredității și fiind, în esență,
o funcție complexă ce se formeazăin legaturi și o dată cu întreg
sistemul psihic, va rellecta ca-
rai.-u.-nstii.iJe acestuia și va de-
pinde ele condiții ale exercițiu-
lui, organizării și motivației. In
legătură cu aceste trei criterii
pot fi clasificate nenumăratele
legi și regularități ale ni. pe care
le-a demonstrat psihologia ex-
perimentală. Un dicton antic
arată că „repetiția mater studii >-
rum est". Ebbinghaus a urmărit
efectul repetițiilor asupra m., dar
a constatat că acestea, fiind strict
necesare, nu sînt în raport liniar
cu reproducerea. Există fenomene
de subînvățare și de supraînvă-
țare, optimă fiind o cotă modestă
desupraînvățare, dar nu una exa-
gerată de natură să determine
efecte blocante. După A. Jost
(1907), „dacă două asocieri sînt
de intensitate egală, dar una este
mai veche decît cealaltă, o nouă
repetiție va favoriza mai mult
asociația mai veche decît aso-
ciația mai recentă". Deci materia-
lul învățat mai de mult timp,
dar relativ uitat, se poate reînvă-
ța mai ușor decît unul însușit mai
recent. Lyon (1914) a demonstrat,
în legătură cu amploarea mate-
rialului de memorat, că dacă ma-
terialul crește în progresie arit-
metică, timpul de învățare crește
în progresie geometrică. Robin-
son arată totodată că în condi-
ții egale de exersare sau repetiție,
materialul mai lung se amintește
mai bine decît cel mai scurt.
Contează deci mărimea lanțului
de asocieri posibile. Levitan arată
că la același număr de repetiții
mult mai bine se rețin povestirile
437

M
(Ieril fra/eie izolate. Kleelul
Kcsloii d(>vcdește Uituci < ,i |>!a-
siuva într-o serie omogenă, ;i
unui element heterogen, facili-
tează memorarea acestuia. Tot așa,
după Foucault, în memorarea
iniei serii sînt favorizate clemen-
tele de la început si cele de l-i sfjr-
șit, mijlocul fiind dezavantajat,
în activitatea mnezică, decisivă
este calitatea. Ku este suficient
să repeți standardizat, orbește,
la nesfîrșit. A. Smirnov arată
că repetițiile variate, făcute în
diverse forme, sînt mai produc-
tive decît cele uniforme. Fiecare
repetiție trebuie să însemne o
adîncire și perfecționare a acti-
vității cognitive. Apoi regimul
repetițiilor trebuie adaptat optim
la volumul și gradul de dificul-
tate al materialului. Astfel, dacă
materialul are proporții reduse șl
este ușor accesibil, este preferabilă
însușirea lui prin repetări con-
centrate sau comasate; dacă el este
prea voluminos și prezintă difi-
cultăți, este necesar ca repetițiile
să fie eșalonate. Există însă și o
problemă a intervalului dintre
repetiții; după cum arată T.
Cook, intervalele prea mari favo-
rizează uitarea, iar cele prea
scurte contribuie la oboseală. H.
Pieron a arătat că intervalul
optim dintre repetiții depinde
atît de sarcină, de material, cît și
de caracteristicile subiectului.Kim-
ble (1949) arată de asemenea că
în fiecare etapă este preferabil
să se facă un număr mai redus
de repetiții. Cît privește alternati-
va dintre repetările globale și»ele pe fi .uțuienlc, aee>.|e;i .,,,
re/ol v,"\ 1<>1. iu (le|>( lldenl ,i (|,.
volumul materialului și de posi-
bilitățile subiectului (Pechsiein
Vn material voluminos nici mi
poate fi însușit decît pe pârii
dar este important ca aei >ie,
să fie delimitate logic (ta unități
didactice) și ca ele să fie MH.H –
siv cointegrate (A. Smirno\ ..
Date fiind segmentele a,b,t\… \
învățarea să se producă în ordi-
nea a + b -f ab -f c + abc
+ a — x. Odată cu dezvol-
tarea intelectuală și cu virMa
segmentele ce se construiesc di-
vin tot mai mari și cuprinzătoare,
memoria adultă tinzînd spre glo-
bali zare (Gates). Witașek a ară-
tat că repetițiile trebuie să înde-
plinească și o funcție de control
asupra gradului de însușrie a
cunoștințelor și de aceea este
necesar să se facă și repetiții
fără apel la sursă, deci să se spu-
nă sau să se scrie „pe de rost".
Lecturile alternate cu recitări sîn'
de 2-3 ori mai productive sub ra-
portul garantării reproduceri'm,
decît lecturile efectuate mim ui U:
gînd (R. Woodworth). Subliniind
însemnătatea repetițiilor prin re-
producere autonomă noi am pre-
venit asupra fenomenului dcnuiuit
de noi „iluzia învățării" în cerc,
elevul, familiarizat cu materialul,
crede că dacă-l poate reciinouțl< .
îl poate și reproduce, fapt pe c<u\
nu l-a verificat în prealabil. însămi
reproducerea trebuie să fie exer-
sată. Aceasta considerînd că re-
producerea este un proces mai difi-
cil și complex decît recunoaște-
rea, în genere ceea ce conteazăM
este gradul de activism al învă-
țării, în legătură cu aceasta, A.
Smirnov și ''• Zincenko arată că
memoria involuntară devine tot
asa de productivă ca si cea vo-
luntară. J'>. Ananiev arată că
după desfășurarea unei activități.
ce nu este ghidată de scopuri
ninezice, mult mai bine se an.iu-
țesc scopul și rezultatele activi-
tății decît mijloacele cu care ea
a fost efectată. ('.. Katona (1940)
si apoi mulți alții au demonstrat
că memorarea este direct propor-
țională cu intensitatea și gradul
de organizare a acțiunii cu obiec-
tul respectiv. Dacă organizarea
angajează toate elementele unei
situații, atunci m. va reuși să
Ic cuprindă în egală măsură pe
toate. Aceasta pune însă în evi-
dență relația dintre memorarea
logică sau cu înțeles și memorarea
„mecanică" a unor materiale, ce
pot să posede sau nu un înțeles.
McGeoch a stabilit că la același
număr de repetiții, numărul sti-
mulilor memorați este cu atit
mai mare cu cît este mai mare
gradul lor de semnificație. Kste
clar că memorarea logică este
mai productivă decît cea mecanică
și este totodată o m. autentică,
iar nu o simplă reproducere me-
canică. Totuși în unele cazuri cînd
materialul prin sine însuși nu
are un sens (denumiri, ani, nu-
mere de telefon etc.) și memo-
rarea mecanică este necesară.
Apoi trebuie să se țină scama
de tendința firească a subiectu-
lui uman de a înzestra cu un
sens și a încadra intr-o schemă
și materialele lipsite de sens.Astfel s-a dezvoltat mnemoteh-
nica. După constatările noastre,
cel ce posedă multe și bine siste-
matizate cunoștințe are șanse să
achiziționeze, fără mari eforturi,
noi cunoștințe pentru că reușește
să le clasifice optim, să le pună
în raporturi clare față de cele vechi
etc. A. Smirnov arată că pentru
randamentul ni. tot așa de impor-
tant ca și înțelegerea este acti-
viMiml. Acesta depinde de motiva-
ție >i efort. Dacă materialul este
deosebit de semnificativ, răspunde
unor cerințe sau interese puter-
nice ale subiectului, el produce o
astfel de mobilizare, îneît poate
fi însușit dintr-o chită, fără repe-
tiții speciale (dar probabil nu
fără repetiții mintale). Deci nu
doar repetiția guvernează proce-
sele de m., ci si semnificațiile ce
determină retentii și reactualizări
selective. F. Golu a subliniat
însemnătatea motivației episte-
mice, intrinseci actului de învă-
țare. Hulrock a arătat că la șco-
lari aprecierea laudativă a rezul-
tatelor celor învățate crește mai
mult decît sancțiunile, produc-
tivitatea memorării, dar lipsa
oricărei aprecieri, pozitive sau
negative, se răsfrînge dăunător
asupra memorării. în legătură cu
fenomenele cotidiene și acciden-
tale de m. s-a discutat mult
afirmația lui Frcud, care susține
că subiectul, sub influența incon-
știentului, are tendința de a
reține evenimentele plăcute și de
a uita tot ceea ce a fost, pentru el,
dezagreabil și penibil. Astfel s-ar
explica fenomenele paradoxale de
uitare (lupMiMiri) a unor nume de
439

M
persoane sau imitații etc. Cer-
cetările au dovedit că, aici fiind
implicat un fenomen do m.
aleeiivă, contează mai mult decît
seninul stenic sau astenic al tiăi-
rilor, intensitatea acestora (Har-
ictt). Se re lin mai hine eveni-
uiculrlc intens trăite afectiv, com-
parativ cu ^cele indiferente (I).
Kapaport). în genere m. trebuie
pusă in raport cu structura ac-
tivității pe care o slujește, îndeo-
sebi prin fixarea snopurilor în
raport cu anumite mijloace (A.
Leontiev). Efectul Zeigarnik, de-
monstrat prin retenția mai bună
a datelor probelor pe care subi-
ecții nu au putut (fiind între-
rupți de la lucru) să le rezolve
decît a celor pe care le-au dus
la bun sfîrșit constă în persis-
tența tensiunii în sistemele de
acțiune, ce susțin sarcinile între-
rupte și relativa descărcare a
tensiunii prin executarea sarcini-
lor, în cazul de față tensiunile
sînt integrate în intențiile subiec-
tului de a îndeplini sarcinile.
Intenționalitatea expres mnezică
(„să țin minte, să nu uit") se
răsfrînge pozitiv asupra produc-
tivității m. W. Jenkins dînd la
două grupe de studenți un materi-
al spre examinare și instruind
numai una din ele asupra nece-
sității de a-1 urma, a constatat că
și cei din cealaltă grupă și-au
propus singuri să-1 țină minte.
Este o autoinstruire energică,
foarte frecventă și generală. lm-
portantă este nu numai prezența
intenției innezice dar si conținu-tul ei. Dacă subiectul își propune
bă rețină un material pentru o
anumită dată, îl va putea rcpio-
duce la data respectivă, dar ulte-
rior ii va uita în ritm accelerai
Kste efectul Ebert-Meumann, i.i-
re se formulează astfel: în;,'r:i-
rui pentru o anumită dată con,h-
Ivnează uitarea după această di-
tă. Se înțelege că montajul de a
învăța fără termene limitativi'.
pentru viață, favorizează, în ace-
leași condiții de efort, m. de du
rată. Asupra procesului de ni.
influențează întreg sistemul de
personalitate cu orientările >i
atitudinile ei. Un experiment ai
lui Murphy (1943) dovedește <a
după examinarea unui text ce
conținea argumente pro și con-
tra unor orientări politice, su-
biecții dovedesc că rețin, de două-
trei ori mai bine argumentele
în acord cu atitudinile lor reale,
decît cele care dezavantajează
poziția lor. în legătură cu situa-
ții de acest fel, P. Fraisse a pro-
pus reformularea unui dicton, în
sensul: „spune-mi ce ții mai bine
minte, ca să-ți spun ce fel de
om ești". Personalitatea apare ca
un selector mnezic atît în memo-
rizare cît și în reproducere. Odată
cu vîrsta crește productivitatea
atît a memoriei involuntare eh.
și a celei voluntare. între cele
două forme de memorie inter-
vine o relație reciproc comple-
mentară, una beneficiind de rezul-
tatele celeilalte și funcționînd în
unitate. Asupra proceselor de ni,
se resfrîng particularitățile funcți-
onale ale subiectului, ceea ce du-
ce la o memorare precunipaili-
440M
toare a informației vizuale-, au-
ditive, kinestezice sau verbale, a,
trăirilor afective stenice sau aste-
nice. Se consideră că proemi-
nența m. afectivă se înscrie iii
dotația artistică (M. Bcjat). Ex-
periența generică sau profesio-
nală de care dispune subiectul,
influențează atit memorarea cit
și reproducerea. Bartleti dind spre
memorare subiecților săi studenți
figuri de animale exotice n< cu-
noscute lor, a constatat tendința
de reducție a figurilor la modele
comune în fauna binecunoscu-
tă a subiecților. în reproducere,
faptul amintirii și ce! al raționa-
mentului se interferează așa de
strîns, îneît nu pot fi disociate.
De aici tendința spre construe-
tivitate în reactualizare, subiec-
tul raționînd pentru a reconsti-
tui și uneori completînd, reunind
sau combinînd inexact aminti-
rile sale. Th. Ribot este primul
din cei care a constatat la bătrîni
fenomene curioase de reminis-
cență și de slăbire a memoriei
evenimentelor recente. El a for-
mulat legea m. regresive, ce se
caracterizează prin product ivi-
tea amintirii evenimentelor înde-
părtate și mari dificultăți în me-
morarea evenimentelor recente și
actuale. Pavlov explică legea lui
Ribot prin slăbirea, odată cu bătrî-
nețea, a inhibiției active și dezin-
hibarea reflexelor mai vechi,
care sînt și cele mai trainice.
Fenomenele de m. evoluează în
mod ondulatoriu între retenție
și uitare.
MENDELISM, concepție refe-
ritoare la comportarea și rolulgenelor în ereditate, elaborată
de J.C. Mendel (1822 — 1884), con-
siderat părintele geneticii. în ur-
ma cercetărilor bazate pe metoda
hibridării experimentale, Mendel
comunică în anul 1865 următoa-
rele concluzii: ereditatea este un
i.•numen care poate fi studiat cu
precizie; trebuie să se distingă
un re caracteristică, ceea ce se
vede (fenotip, cum a fost numită
mai tîrziu totalitatea caracte-
risticilor) și factor, ceea ce stă la
baza caracteristicii (numit ulte-
rior genă, ansamblul genelor for-
mînd genotipul); factorii eredi-
tari sînt independenți unii de
alții și fiecare dintre ei guver-
nează o anumită caracteristică
observabilă; transmiterea carac-
teristicilor de la o generație la
alta se face după o anumită
ordine. în anul 1900, aceste
precizări au fost redescoperite
prin cercetări independente efec-
tuate de C. Correns, E.V. Țscher-
mak și H. de Vries, fiind ridicate
la rangul de legi ale eredității.
Astfel, au fost formulate urmă-
toarele legi: uniformitatea pri-
mei generații hibride; segrega-
rea sau disjuncția genelor în
generația a doua' hibridă; com-
binarea liberă a genelor sau segre-
garea independentă a caracte-
risticilor.
MENINGITĂ, maladie inflama-
torie a membranelor meningiene
cu etiologii variabile (de obicei
infecționare), dar avînd, de re-
gulă, importante consecințe ne-
uropsihiec. Sechelele senzoriale se
concretizează în cecitate sau sur-
ditate intcEiaîJ M tulburări ves-
411

M
tibulare. Cele psihice constau în
debilitate mintală de diverse gra-
de și tulburări caracteriale de
tipul instabilității sau obsesiei,
înlrucît sechelele psihice se pot
accentua, sînt necesare, încă din
cursul desfășurării bolii, măsuri
psihoprofilactice și psihotera-
peutice.
MENOPAUZĂ, oprirea ciclului
menstrual la femeie, aproxima-
tiv după virsta de 45 de ani, ca
urmare a încetării funcției ova-
riene (producerea ovulelor și se-
creția hormonilor). Ca și în cazul
fenomenului fiziologic analog în-
tîlnit după 55 de ani la bărbați
(andropauza), m. declanșează o
serie de manifestări psihofizio-
logice și psihice cu o amplitu-
dine și coloratură care fac să se
vorbească despre atingerea în
aceste momente a unei vi iste cri-
tice. Plăcerea și facultățile de
îndeplinire a actului sexual scad,
oboseala se instalează mai ușor,
apar frecvente stări de insomnie,
iritabilitate, tensiune marc, tră-
iri de tip anxios în legătură cu
viitorul, se îngustează cîmpul
intereselor, modurile noi de viață
sint acceptate cu greutate și cu
rețineri nostalgice, adaptarea la
cei din jur, mai ales tineri, este
grea, conștiinciozitatea în acti-
vitate este subminată de lipsa
inițiativei etc. Pentru diminua-
rea acestor manifestări se ape-
lează la diferite remedii, cele mai
eficiente fiind de ordin psiho-
social (atitudini și interacțiuni
compensatoare).
MENTAL, crea re line de minte,
Sau mai larg, de stările și proce-sele psihocorticale, de spirit. Si-
nonim cu subiectiv, diferențial
de comportamental și opus obiec-
tivului, în psihologia clasică: ca-
lificare a conștientului aecesi;,ii
introspecției. în acest sens ( l,i-
parede consideră mentali/are,
echivalentă cu conștientizarea, ^i
susține însă că și fenomenele p-i
hice inconștiente ar dispune ,],•
această calitate (Kauh). Slnu-
turile și conținuturile m. rezulta
originar din interiorizare sau mei:-
talizare. Referitor la aceasta l'ia-
get scria: „Legea fundamentală
ce pare să regizeze mcntaliza-
rea progresivă a acțiunii este,
într-adevăr, aceea a trecerii de
la ireversibilitate' la reversibili-
tate, altfel spus, mersul spre un
echilibru progresiv, clei ini t prin
aceasta din urma."
MENTALITATE, mod de orga-
nizare a activității inteli.< tnale
considerată clin punct de vedere
al structurilor logice si ;;! valo-
rilor afective directoare, cum sînt
convingerile și credințele. M. mij-
locește orientarea specifică in
ambianța socială și înțelegerea
sau interpretarea evenimentelor.
Fiind relativ stabilă, este ca-
racteristică pentru subiectul in-
dividual sau colectivități, pre-
zentîndu-sc ca un sistem de ati-
tudini afectiv-cognitive. Este de-
pendentă de asimilarea modele-
lor culturale și de experiența de
viață.
MENȚINERE, folosit în psiho-
logie pentru a desemna stadiul
de dezvolt are în ("are < 1 e -ieiv,i a
Mierla! dar orga ni-.ni ui se meu
line intr-o stare constantă. Se
413M
folosește, de asemenea p-jiltu a
caract'eti/a. iu imăț.Mc pui Iunie.i
din curba răspunsurilor ce rămiu
la același nivel (niveau de soulicn).
MESAJ INFORMAȚIONAL, an
samblu de date, imagini sau i-
dei despre stările reale sau po-
sibile ale unui obiect. Are ca
purtător material un grup de
senine sau litere aparținînd
unui anumit alfabet. Mesajul se
formează prin operația de se-
lecție și îmbinare a elementelor
informaționale. în planul re-
cepției ' informațiilor la nivelul
analizatoarelor, se întîlnesc me-
sajele elementare, care reflectă
o componentă elementară a obiec-
tului-stimul, avînd valoare de
indice de recunoaștere. Obiectul
este însă recepționat în multitu-
dinea componentelor sale, îneît
în rețetele neuronale se reconsti-
tuie din fluxul total de mesaje
elementare un mesaj de ansamblu
referitor la întregul obiect. Mesa-
jele elementare corespund senza-
țiilor, iar mesajele de ansamblu
corespund percepțiilor cuplate, de
obicei, cu semnele verbale care
desemnează obiectele respective
și totodată exprimă noțiunile,
categoriile ce reflectă sub rapor-
tul esențialității diferite clase de
obiecte. Mesajele se recepționează
de către subsisteme specializate,
numite: traductori de intrare",
la nivelul cărora se realizează
decodificarea lor și recodificarea
într-un cod specific (la nivelul
analizatorilor, se convertesc în
influx nervos).
MESCALINĂ, substanță psi-
hotropă de proveniență vegetală,eu cfeele 11.1111• iH''••*• 11<•. M. pro-
d'K e. (» dj la 1 :i l e ,l, I Ml! ]MI 11] i pet –
ceput, perturbări ale percepții i
formei și maxime intensificări
ale percepției cromatice.
MESMERISM v. MAGXK-
T1SM AXLMAL.
METABOLISM, proces prin ca-
re se efectuează schimbul de sub-
stanțe între organism și mediu;
totalitatea reacțiilor biochimice
din celule și țesuturi prin care se
consumă sau se eliberează sub-
stanțe și energic. Există diverse
stadii și forme specializate ale
m. în ansamblu, m. comportă
două procese opuse și complimen-
tare: de asimilație (anabolism)
și de dezasimilație (catabolism).
Actele și eforturile psihice se
datoresc catabolismului, întrucîi
presupun consum de substanțe
și energii. Asimilația informațio-
nală sau psihică are alte meca-
nisme decît asimilația anabolică.
S-a încercat totuși să se formuleze.
o tipologie după predominarea
anabolismului saiu catabolismu-
lui (H. Wallon). în genere, dina-
mica in. se exprimă în dinamica
trebuințelor primare și a tensiu-
nilor. După Freud, aparatul
psihic încearcă mereu să se con-
formeze unui principiu al constan-
ței, deci să asigure un balans al
tensiunilor în sensul homeosta-
ziei. De aici și semnalarea acută
a acumulărilor de tensiuni (îu
momentele de dezechilibrare) ca
și tendința de descărcare sau eli-
berare a lor.
METAPS1HIC, fenomen psihic
neobișnuit sau care nu a do-
bîndit încă o explicație știin-
443

M
ilfică. Printre fenomenele ni. r.;înt
ac< l>'a de iele [nit ie (Liiiiniliitaiv
<"vtra.senzorialâ a ghidărilor ia
distanța), pi'ecoi\niție (presimțire
și prezicere neelaborată rațio-
nal), telekinezie (acțiune meca-
nică la distanță fără instrumente
materiale) etc.
METAPSIHOLOGIE v. PA'RA-
PS1HOLOG1E.
M ETATE ORIE, elaborare teo-
relică asupra uneia sau mai
multor teorii, altfel spus o teorie
;i teoriilor. Se referă îndeosebi
la aparatul conceptual al știin-
țelor sau al unei științe și servește
pentru elaborarea sistemelor for-
malizate și pentru integrările niul-
tiuisciplinarc.
METEMPSIHOZĂ (gr. me-
tcmpsychosis — deplasarea su-
fletelor), interpretare mistică des-
pre mutația sufletelor (concepute
ca autonome) de la un organism
la altul, putînd trece de la plante
la animale și la oameni etc. în-
truparea sufletului după moartea
individuală, ar fi supusă unei lo-
gici a purificării avînd un curs
progresiv după comportarea in-
dividului.
METODA CONSTRUCTIVĂ,
modalitate de testare a inteligen-
ței generale și a structurilor de
personalitate, care apelează la
tehnici cum ar fi: construcția
figurilor pe bază de modele,
asamblarea de obiecte, desenul
liber sau după o temă dată etc.
METODA ECONOMIEI, me-
todă teoretică a studiului deter-
minării și evaluării retenției mne-
monice și a uitării progresive.
Se determină numărul de repe-tiții necesar iniei repp 'dureri ra-
rei., le într-un timp dei i.Titun u
ue achiziția inițială în rapoi:
eu numărul de repetiții nec<-,.
acestei achiziții. Se obține . -:
fel valoarea relativă a economi'
repetițiilor în reachiziție.
METODA SOCRATICĂ, p,
ceuiiră inductivă, dialectică, >;
desfășurare a unui dialog, u.
lizată de filosoful grec Socr.r
ca o replică la metoda exp• •/
ti vă de instruire și la metoda (U…
matică de cunoaștere. I oi i
primară a euristicii. Printr-o –
rie de întrebări și răspunsuri • !!
rijate de conducătorul unei <i:-
cutii se urmărește clarificai •. •
unor lucruri ignorate sau nega *
de interlocutor. Constituie leu
damentul metodei interogativ
sau tehnicii de învățămînt pii::
întrebări și răspunsuri din cadr;
didacticii moderne. Relativ P
cent, s-a demonstrat însă c;,
această metodă nu asigură to-
tuși atingerea unui înalt nivel ile
intercomunicare în procesul iu-
structiv-educativ, deținînd sem-
nificația unui pseudodialog, a
unui învățămînt expozitiv ca-
muflat. Astfel, gîndirea inven-
tivă, critică și participarea ele-
vilor se mențin auxiliare, pr –
fesorii monopolizînd în eoni;
nuare inițiativa și responsabili-
tatea, abuzînd de întrebări di-
rective care cer neapărat răspun-
suri acceptabile și ignorînd î:i
mare măsură întrebările nonm-
rective sau stimulatorii (cart; în-
deamnă elevul la căutarea răs-
punsului, la exprimarea mai cl.nâ
și mai rimplâ), instituind o co-
444M
intinicare unilaterală sau reali-
zînd o distribuție inegală a schim-
bului de informații între profesor
și masa de elevi (unii părînd a
fi uitați). Kste necesar ca m.s.
să fie cît mai apropiată de prin-
cipiile moderne ale euristicii.
METODĂ (gr. vwtndns — ur-
mărire, cale, itinerar), originar
cercetare, apoi cale și sistem
de proceduri prin care se ajunge
la un rezultat, fie că m. este an-
ticipată, fie că se constată re-
troactiv. M. este o structură de
ordine, un program după care
se reglează acțiunile practice și
intelectuale în vederea atingerii
unui scop. „Ideea de metodă,
scrie A. Lalanclc, este întotdea-
una aceea a unei direcții defini-
bile și urmată cu regularitate
într-o operație." M. este de aceea
structurată ca un invariant stra-
tegic ce-și subordonează varia-
bile tactice. Orice m. are un ca-
racter instrumental, este o moda-
litate de intervenție, de infor-
mare, interpretare, acționare.
Aceasta nu înseamnă însă că m.
este exterioară domeniului real
căruia se aplică. Dimpotrivă, m.
rezultă din cunoașterea preala-
bilă a domeniului și se. formulează
prin conversiunea relațiilor celor
mai generale și specifice dome-
niului în modalități instrumen-
tale și normative. De aici și co-
respondența dintre denumirea le-
gităților sau legilor și cea a me-
todei: dialectica este atît cea
mai generală lege a dezvoltării
cît și m. uii!vrr.-,a!ă. a investiga-
ției și intcrpift;irii; iu studiul
Creierului, reflexul apare atît cafenomen fundamental cît și ca m.
fundamentală, în studiul'condui-
tei, acțiunea apare atît ca fe-
nomen reprezentativ cît și ca
m. centrală etc. Totuși ni. nu
se reduce la reproduceri și con-
slalări decît rareori. Mai ales m.
experimentală, recurge la com-
binare de relații, la tehnici îm-
prumutate din alte domenii, la
modele ipotetice, ajungînd ast-
fel (ca în tehnică) la construcții
și inovații de obiecte și de inter-
relații funcționale, deci la creație.
METODELE PSIHOLOGIEI
dețin un loc important și au rol
decisiv în realizarea științifică și
în asigurarea eficienței practice,
tot așa sau chiar mai mult decît
în alte științe. Constituirea psi-
hologiei ca știință este legată de
critica și trecerea pe plan se-
cundar a introspecției, și de adap-
tarea metode! orftobiective proprii
științelor naturii, îndeosebi a "ex-
perimentului. M. Bejat afirmă că
psihologia se naște ca știință ex-
perimentală. Caracterul obiectiv
și mijlocit al cercetării psiholo-
gice se corelează cu adoptarea
unei concepții materialiste și ști-
ințifice asupra psihicului și con-
duitei umane. între biologie, neu-
rofiziologie, medicină, sociologie,
etnologie, antropologie, pedago-
gie, pe de o parte și psihologie pe
de alta, a avut loc, în ultimul
secol, un permanent și reciproc
schimb de metode. în același
timp s-a consolidat sistemul de
metode al disciplinelor mixte cum
sîut psiholiziologia, psihoncuro-
îo;ia, p.ihofiidea, psiholingvis-
tica, psihopedagogia, psihosocio-
445

M
logia, psihocibernetica ș.a. Astfel
repertoriul metodelor (Ic caro u-
zează psihologia a sporit conside-
rabil. Cit privește specificul meto-
delor psihologice, în sensul restrîns
al cuvîntului, acestea se caracteri-
zează prin: 1) adoptarea faptelor
de comportament ca indicatori
ai stărilor și relațiilor interne, su-
biective; 2) considerarea naturii
stimulilor, deci evaluarea lor ca
obiecte ale reflectării; 3) confrun-
tarea datelor „subiective" cu ce-
le obiective; 4) abordarea pre-
cumpănitor genetică a investiga-
țiilor și subordonarea laturii
funcționale celei genetice; 5)
abordarea precumpănitor siste-
mic — personologică a faptelor
elementare și considerarea inter-
acțiunilor dintre persoană și am-
bianță, dintre mental și compor-
tamental, dintre cognitiv și afec-
tiv etc.; 6) orientarea formativă
.și constructivă a cercetărilor
psihologice în sensul educațional,
terapeutic, de optimizare a acti-
vității productive și relațiilor
interumane etc; 7) orientarea
spre latura calitativă a fenome-
nelor și utilizarea măsurilor can-
titative în scopul degajării ca-
racteristicilor calitative. Consi-
derînd caracterul hipercomplex
al faptelor psihocomportamentale,
în cercetarea psihologică, mai
mult decît în sectorul fizico-
chimic și biologic, se instituie o
strînsă interdependență între me-
todele de investigație și metodele
de interpretare ce se corelează cu
metodologia teoretică. Cu titlu de
mijloace, ale metodologiei interpre-
tative, intervin metodele statisticeși cele pe care le oferă psihologia
matematică și logistică. Acestea
printre care menționăm calcului
corelațiilor, analiza factorială
analiza variaționalâ, calculul in-
formațional și probabilistic ș.a.
au devenit indispensabile în i ,••.,•-
cetarea psihologică moderna. < >
nouă și deosebit de fecundă pei-
spectivă deschid metodele psiho-
logiei cibernetice. în psihologii..
pe lingă metodele de cercetare in-
tensivă și extensivă, un rol de-
osebit revine metodelor de prog-
noză și diagnoză (v. psHiodUi^nn.
za, v. tesle) și de asemenea, me-
todelor aplicative (psihoterapeu-
tice, educaționale, psihoergono-
mice, organizaționale ș.a.). (a
și în alte științe, în psihologie.
fundamentale sînt metoda obser-
vației și experimentul. în afara
experimentului de laborator, ce
cunoaște o excepțională dezvolta-
re în legătură cu progresele tehni-
cilor (mai ales clectrofiziologice),
psihologia utilizează formula de
elaborare proprie, a experimen-
tului natural. Apropiată de aceas-
ta, și de o mare fecunditate în
psihologia medicală și în psiho-
logia genetică și apoi și în cea.
socială, este metoda clinică. Adău-
găm și metoda analizei de caz. In
studiul genezei trăsăturilor de
personalitate se folosește de mult
timp anamneză (v.) sau biogra-
fia psihologică. Odată cu expan-
siunea psihologiei sociale o larga
răspîndirc au dobîndit: ancheta.
chestionarul, interviul, analiza de
conținut, metoda grafelor ș.a. In
psihologia muncii industriale se
folosește anali/a operațională, fil-marea, fotografiei ea /i|. i de mun-
că ș.a- O metoda il.isii.'i ;, i mereu
fecundă este metoda analizei pro-
duselor activității creatoare. în
diagnoză și cercetare este necesar
ca să se aleagă metoda adecvată
si fidelă, să se utilizeze mai multe
metode care să se controleze și
completeze reciproc și la nevoie să
se inoveze metode noi sau să se
adapteze cele cunoscute, condi-
țiilor concrete. Psihologia este
știința cu cele mai numeroase,
diversificate și plastice metode
de cercetare, diagnoză și aplicare.
METODICĂ, sistem de pres-
cripții și de procedee, tehnici,
mijloace de orice fel, prin care
este concretizată (adecvată unui
domeniu sau unor scopuri) apli-
carea unei metode sau unui grup
de metode. în psihologie, prin
ni. se înțelege modul concret de
lucru (considerat într-o ordine
și dat pînă în detalii) în cercetare,
diagnoză, învățare, psihotera-
pie, raționalizare a muncii etc.
în pedagogie iti. denumește dis-
ciplinele didactice speciale pri-
vind condițiile, metodele și pro-
cedeele adecvate predării și în-
vățării unei materii de învăță-
mînt (scris-citire, aritmetică, is-
toric etc). După Șt. Bîrsănescu
m. „stabilește locul materiei res-
pective în cadrul planului de în-
vățămînt, scopul și sarcinile ei
instructiv-educativo, programa-
rea conținutului, formele și mij-
loacele de predare (privind pe
profesor) și cele de învățare
(privind pe elev), raportul din-
tre elev și materia de învățămînt".
Aici ar trebui adăugat și rapor-tul dintre |
dimensiune
realizării unt
lor tn. sînt (
generală a <>r și elevi ea
importantă a
In elaborarea
"pendenle de teoria
dacticii, de teoriile
psihologice ale învățării, de spe-
cificul cognitiv (logica obiectului
de învățămînt), de experiența
școlară. Punctul de convergență
al m. este cel al mijloacelor și me-
todelor, de unde și noua denu-
mire de tehnologie didactică. To-
tuși m. este subordonată scopului
pedagogic, de unde și eforturile
de antrenare a celor mai avan-
sate date științifice (psihologie,
logică, matematică, cibernetică)
în vederea modernizării m. în acest
sens, v. PROGRAMARE, AL-
GORITMI/. ARE, EURISTICA,
ANTICI PARE OPERAȚIONA-
LĂ.
METODOLOGIE, cu înțeles de
știință despre metode, denu-
mește în principal teoria științi-
fică a metodelor de cercetare și
mai ales de interpretare, ansam-
blul principiilor după care o dis-
ciplină se călăuzește și constru-
iește, concepția privind mijloacele
lezvoltării unui domeniu de cu-
noaștere sau (și) acțiune. Sub
acest raport: fiecare din curen-
tele sau școlile psihologiei pre-
zintă și o m. ce apare ca latură
sau chiar ca punct de pornire al
doctrinei. Astfel psihologia com-
prehensivă are ca m. comprehen-
siunea sau intuiția, behavioris-
mul își centrează m. pe raportul
S-R, psihanaliza deservește con-
comitent și teoria generală și ni.,
ca și psihologia reflexologică, psi-
hologia clinică, psihologia ciber-
41644T

netică etc. într-un -ins mai n_L->
ti ins, jiiin ni. se ilfi'inr uo a;i-,am-
blul metode!'>r de care dj.^pune o
disciplină, în chip abuziv ter-
Icmul este folosit și cu Înțeles
strict tehnic ca metodică sau ca
propedeutică, după cum spune
lî. Ilolzner, ca un plural ne-
lornial al metodei. T. l'arsons
solicită însă o revenire la sensul
de bază cînd arată că m. nu se
referă „în primul rînd la metodele
de investigație experimentală cum
ar fi statistica, ancheta etc. IC
preferabil să le numim pe aces-
tea tehnici de cercetare. M. este
considerarea fundamentelor gene-
rale ale validității procedurilor
științifice și sistemelor lor. Ca
atare, ea nu este nici o disciplină
strict științifică, nici una strict
filosofică".
MJASTENIE, afecțiune ce se
manifestă priutr-o continuă și
intolerabilă oboseală a muscu-
laturii striate, avînd tendința
de blocaj asupra funcțiilor res-
piratorii și deglutiției.
MICROCLIMAT, ansamblul fac-
torilor legați de mediu, de am-
bianță, de condițiile generale în
care se desfășoară munca, și
care exercită o influență directă
asupra muncitorului. în funcție
de natura lor, acești factori pot
li grupați în: a) factori de am-
bianță fizică (iluminatul, tempe-
ratura, zgomotul, aerisirea, umi-
ditatea, culoarea industrială etc);
1>) factori de ambianța psihoso-
cială (bună dispoziție-indispozi-
ție, colaborare-noncolaborare, in-
teresul-dezinteresul, disciplina-in-
disciplina, relații interpersonaleM
și grupale, variație-, pli'ti;e>;;l
r'oiiaidi-rația-flesconsiili-rați.ti , ,
regimul de lucru și repausul, i ,i: .
influențează gradul de oiiiK.-.ii,
prin eșalonarea pauzelor, dui.n ,
timpului de odihnă, relaxai-..,
si distracția.
MICROSOCIOLOGIE, după Cin
vitch, marea ramură a sociolo-
giei care se ocupă de grup. i
mici și de relațiile iuterpers. • •
nale. Este o modalitate de socjc
logie concretă și în același tim;.
de psihologie socială. Acest nuni.
a fost adoptat și de J. Moreno
care fundează primul sistem de nu
MIELINIZARE, proces de for-
mare în jurul fibrelor nervoase a
unor teci protectoare și izola-
toare de mielină (substanță albăi.
Pe parcursul fibrelor teaca <!•'
mielină este întreruptă de așa-
nuniita strangulație — Ranvier,
ea însăși fiind acoperită de o al' a
teacă nemielinică a lui Schwana.
Face parte din maturație și si
încheie în adolescență. M. ar-
consecințe psihice legate de îm-
plinirea capacității funcționale a
sistemului nervos. Prin m. trans-
miterea impulsurilor nervoase
este mult facilitată și amplificata.
Influxurile nu se mai propagă
din aproape în aproape ci în salturi
de la o strangulație Ranvier la a 11 a.
Totuși, odată cu m. încetează și
evoluția structurală a sistemului
nervos, ceea ce face imposibil''
sau extrem de grea elaborări!
unor sisteme funcționale așa d.
complicate cum sînt limbajul
memoria de durată, reglajul vo-
luntar. Copiii-lup regăsiți dnpa
vîrsta de 12 — 14 ani nu au mai
448M
putut fi umanizați, probabil din
cauza faptului că elaborarea lim-
bajului și gîndirii necesită utili-
zarea perioadei copilăriei cînd,
m. nefiind încheiată, sistemul
nervos este maximal plastic.
MIGRAȚIE, schimbarea habi-
tatului, la distanțe mai mici
sau mai mari, fie periodic (sezo-
nier, sub influența climatului și
în căutarea hranei, fie m. în ve-
derea unor condiții mai bune
de viață). M. este studiată la
păsări, pești și mamifere etc. La
oameni este cunoscută din cele
mai depărtate timpuri sub de-
numirea de m. popoarelor, cau-
zele inițiale ale ni. au fost co-
mune: climat, căutarea unor locuri
mai bune pentru hrană, fuga
• de inamici (uneori forțarea m.
•de către aceștia). M. este preg-
• nant influențată de factorii so-
• ciali și economici. Un fenomen
: foarte accentuat în ultimele de-
• cenii îl constituie m. de la sat
" la oraș. M. are un aspect demo-
: grafic, dar este studiată și de
alte științe ca economia, antropo-
' logia, sociologia etc. și prin efec-
tele ei formează și un obiect de
1 studiu psihologic, atît al compor-
tamentelor colective cît și indi-
v-viduale.
MIGRENĂ, durere de cap pu-
'ternică și repetată, de obicei
'de o parte a capului, și acompa-
'niată frecvent de grețuri, vărsă-
turi, pete în. fața ochilor, diaree
sau constipație. Durerea de cap
^este una din cele mai vechi de-
zordini înregistrate și probabil
«oel mai răspîndit simptom me-dical. După Worff, nouă din
zece cazuri sînt determinate psi-
hologic. Se crede că m. afectează
7 — 8 procente din populație și
predomină în special la femei si
citadini. II clasificată ca o dezor-
dine psihofiziologică sau psiho-
somatică de tip cardiovascular.
Predispozițiile ereditare se con-
sideră că joacă un anumit rol
în 50 — 80% din cazuri, dar cauza
precipitantă este de obicei stressul
psihic, deși unele atacuri pot fi
grăbite de oboseală, foamete, ni-
vel hormonal anormal, insolațio
sau, după unele cercetări recente,
consumarea unor alimente bo-
gate în tiamină, ca brînza, cio-
colata sau citrice vechi. Stressul
acționează asupra sistemului ner-
vos vegetativ, producînd dilata-
rea arterelor craniene sensibile
la durere. Deși durerea este, de
regulă, localizată într-o parte a
capului, uneori este bilaterală sau
trece dintr-o parte într-alta.
Această stare durează rar mai
mult de cîteva ore, și durerea
poate avea diferite forme: di-
fuză, ciocănit, vibrație, presiune
sau menghină. Profilul persoane-
lor afectate de migrenă e bine
definit (Worff, 1937, 1948). Sînt-,
în general persoane ambițioase,
tind spre perfecțiune, sînt înalt
competitive, tinzînd să fie exa-
gerat de critice în raport cu alții,
dar incapabile de autocritică. Se
adaugă tulburări sexuale, în spe-
cial frigiditate și abstinență. Cînd
sînt învinși, dezamăgiți sau frus-
trați, „țin totul înăuntru" (intro-
versiune) și pot păstra resenti-
449
Z9 — iDicțlonar de psihologie

M M
mente pentru lun«i perioarlo do
timp. Aceste trăiri reprimate cre-
ează tensiuni emoționale care ac-
tivează sistemul nervos simpatic
si trimite vibrații sanguine în
arterele craniene. Atenuări tem-
porale pot fi obținute prin utili-
zarea sedativelor, dar o m. per-
sistentă necesita de obicei o psi-
hoterapie intensivă.
MILITANT, persoană care ac-
ționează, luptă tenace pentru un
scop, un principiu, o cauză cu
valoare socială, politic, cultural,
opunîndu-se contemplativului, pa-
sivității. O acțiune militantă im-
plică schimbarea stării de spirit
a unei colectivități, orientarea
și activarea maselor.
MIMETISM, capacitatea ani-
malelor de a-și schimba dimen-
siunile, culoarea, forma, în virtu-
tea agenților mediului înconjură-
tor, pentru a se apăra prin camu-
flare. Asemănare între animalele
și obiectele mediului lor fizic și
biologic. Prin extensie, în relațiile
interumane, m. exprimă imitația
sub oricare din formele ei. în
sens restrîns și peiorativ, m. este
imitarea formală a comportamen-
tului cuiva, adaptarea la circum-
stanțe în vederea obținerii unor
avantaje materiale sau morale,
în această accepție, termenul
identifieîndu-se cu cameleonismul.
MIMICĂ (etimologic, arta de a
imita, aptitudinea de a imita).
în psihologie, ceea ce se exprimă
prin modificări în musculatura
facială, în priviri, joc fizionomie,
mișcări ale buzelor etc. Ca adjectiv
se folosește în expresii ca „alfabet
mimat"; substantiv, m. expresivă.Există o m. spontanii, moi ale;
]-i copii (cmd pling, rid, de miiih i
și la adulți cmd se aild iiib stârci
unor emoții puternice. Există și
m. convențională determinată în
medii sociale (zîmbetul, min.i
gravă, întristată, datul din cap
în semn de salut, de afirmare
sau negare). Pe lîngă m. de natura
socială, există m. originale, tipice
unei singure persoane. M. este un
mijloc auxiliar de conuinicaiv.
Piderit, G. Dumas, la noi Gh. Xeac-
șu au studiat m. relevînd extraor-
dinara plasticitate a faciesului
uman și posibilitățile incalculabili1
de compunere din variate poziții
și nuanțe ale elementelor (ochi,
buze, nări, sprîncene, frunte, o-
braji, bărbie, rotire și poziție a.
capului etc.) unor expresii m. cu
anume semnificații. M. alcătuiește
un cod complex și în replică se
ridică o serie de probleme în le-
gătură cu descifrarea ni. de către
alții. Nu toate expresiile sînt la
fel de inteligibile. Există o specia-
lizare a m. în raport cu culturile.
Uneori aceleași gesturi fiziogno-
mice au în diverse colectivități
semnificații deosebite.
MINCIUNĂ, act psihosocial cu
rezonanță plurivocă: ontică, gno-
zică, axiologică, sociologică, psi-
hică, psihosocială etc. M. este o
simplă opțiune nonconformistă în-
tre realitate și ficțiune, nu este
orice a doua posibilitate a limbii
veșnic prezentă, ca eventualitate,
în actul afirmării oricărui adevăr,
ci „abaterea deliberată, conștientă
de la sistemul de corespondențe
social admise între realitate și
anumite forme de exprimare"(Sutter). Deci nu este „un produs
al instinctului" (AJlendy), printre
condițiile tn. figurînd: existența
materialului imaginar, a limbaju-
lui care-1 exprimă și a unui eu
capabil de alegere între corespon-
dență și anti- sau non-corespon-
dență. Pe plan ontic m. poate fi
iluzorie, reală sau necesară, l'e
plan gnozic relația minciună-ade-
văr este deosebit de fecundă în
domeniul noilor ipoteze ale știin-
ței ceînfruntăvechile „adevăruri",
aproape depășite la momentul
respectiv. Pe plan axiologic valo-
rizarea se face fie în raport cu
criteriul progresului istoric, fie cu
normele morale sau estetice con-
densate de opinia publică respectiv
gustul public dominant al epocii.
Pe plan sociologic pune problema
pasionantă a stabilirii și măsurării
gradului de comunicare reală în-
tre constituenții sociali, indivi-
duali sau de microgrup. Pe plan
psihic, m. este un act de compor-
tament deosebit de complex ce
trebuie evidențiat, elucidat și
apreciat în contextul tuturor fac-
torilor de personalitate și în func-
ție de vîrsta psihică și de starea
de normalitate sau anormalitate
psihică generală sau secundară.
Copilul mic, pînă la 6 —7 ani, este
un pseudomincinos care trăiește
într-o lume mică proprie(combina-
ții sui generis de real .și imaginar),
ce-i apare alterată doar adultului,
care nu pătrunde sensurile metafi-
zice și simbolice ale limbajului
copilului. Pentru educator singura
grijă este ca jocul acesta să nu se
transforme în obișnuință și înde-
osebi să nu aducă avantaje copi-lului. Pentru copilul mai mare și
pentru adolescent obiceiul de a
minți r.-ble un simptom care poate
indica fie o suferință afectivă, fie
refuzul de a se integra în realita-
te, fie o anumită disarmonie in
dezvoltarea personalității sale, ce
poate fi generator de tulburări mai
grave în viitor. M. la această vîr-
'Jă trebuie considerată ca un
„rebut" în relațiile copil-medr.i
(Lafou). Motivările sînt variate:
pentru a evita o pedeapsă, pen-
tru a-și crea un avantaj, din plă-
cere, pentru a ajunge în centrul
atenției adulților etc. Profilaxia
acestor m. pentru a fi atît cuprin-
zătoare și încununată de succes
trebuie să se desfășoare într-un
climat de încredere reciprocă, fără
suspiciuni sistematice și fără ocoli-
rea dezvăluirii vreunui adevăr,
chiar atunci cînd el implică dis-
trugerea unor false mituri ale ado-
lescentului. Educatorul nu trebuie
să uite nici o clipă adevărul: „co-
pilul care minte este fie nesatisfă-
cut de realitatea înconjurătoare,
fie nemulțumit de sine însuși"
(Allendy). M. la adultul normal
este un fenomen cu frecvență și
pondere variabile, dependente de
sistemul relațiilor interpersonale
și de trăsăturile de personalitate
din care rolul preponderent revi-
ne caracterului. Ea include o
gamă extrem de largă de forme
de manifestare de la cele benigne
(m. convențională, scuzabilă) pînă
la cele maligne, cum ar fi frauda,
trădarea etc. Depistarea lor este
mai anevoioasă dată fiind expe-
riența de viață anterioară de care
beneficiază aciuitul și care-1 ajută
45029*451

M
să mascheze totul sub aparențe
înșelătoare. După depistare este
vorba de o operă de reeducare în
care societatea acționează cu mij-
loace morale și juridice. Și aici
esențialul este să înțelegi de ce
adultul a mințit și să înlături con-
dițiile care i-au înlesnit in. M.
patologică apare la subiecți deze-
chilibrați mintal, fio datorită tul-
burărilor primitive ale personali-
tății, fie unei situații nevrotice.
Cele din prima categorie, care au
scopuri utilitare, sînt stereotipe,
lipsite de imaginație și ușor depis-
tabile, ni. oligofrenilor se apropie
de pseudominciună. M. nevrotică
arc în schimb un caracter insolent,
incredibil, inutil, gratuit și deci
în aparență este inexplicabilă.
Ea este însoțită, de regulă, de
alte tulburări de comportament
(agresivitate, furturi, tulburări de
somn, enurexie etc.)
MINI-MAX, expresie folosită
în teoria jocurilor și apoi în teoria
deciziei și care denumește o stra-
tegie, formulată în termeni com-
plementari, menită să ducă la op-
timizarea deciziilor și implicit
a comportamentului. M. semnifică
obținerea valorii maxime, a cîști-
gului minim posibil, spre deosebire
de strategia maximin care semni-
fică maximalizarea cîștigului mi-
nim posibil.
MINIMUM COGNOSCIBILE,
pragul minim începînd de la care
obiectul este clar perceput con-
form configurației sale și este iden-
tiiieat.
MINIMUM INSEPARABILE,
«tradatie unghiulară minimă subcare se mai manifestă efectul unri
imagini similare pe fimbclr
retine, dînd naștere unui efect de
relief.
MINIMUM SEPARABILE, pi,,-
unghiular spațial începînd de I,
care devine posibilă discriminai' ,•
vizuală a obiectelor; prag absok
al vederii obiectuale, care în-
nu antrenează și claritatea, S-
disting uncie contururi dar în m.
oscilant și nesigur.
MINIMUM VIZIBILE, unghiul
minim sub care trebuie privit HI
punct față de o linie, pentru a-l
vedea, pentru a percepe contrac-
tul față de fond, în vederea obiec-
telor. Este pragul minim la caii
obiectul își semnalează prezi-ma
fără a putea fi diferențiat. Pi ci
ordinea pragurilor percepției vi-
zuale este de m~ vizibile, m. sepa-
rabile, m. cognoscibile.
MINTE, sistemul stărilor, or-
ganizărilor și proceselor neuropsi-
hice definind sfera subiectivă d'1
existență și acțiune și dispunîn'i
de o relativă autonomie în rapon
cu situațiile obiective actuali1.
Deși implică discriminări percep-
tive, imagini consecutive și reglai"
ale comportamentului, m. semni-
fică îndeosebi modalitățile psih'ee
secundare de asociere a ideilor,
evocări, raționament, construci i:
abstracte sau imaginative. La
acest nivel planul subiectiv s.tu
mental se extinde dobîndind sl->
bilitate și activism pregnant. 1 '-
zual termenul este utilizat în le-
gătură cu funcțiile de orientare,
planificare și evaluare. După ("-
Allport, , caracteristica cea ir •
importantă a minții o constituieiM
localizarea, caiitat-'-a organică, a< –
țiunea reciprocă a p<inik.t • i con-
știința de sine", d. II. Mead pre-
feră să renunțe la localizarea in-
trenâ a m. și să o trateze interac-
tionist, pentru că m. „mai mult
se manifestă decît există", pentru
că punctul ei de emergență este
atunci cînd organismul este ca-
pabil să manifeste semnificații
pentru alții și pentru sine însuși…
mintea este esențialmente im
fenomen social… " M. este o con-
duită lăuntrică în sensul restric-
tiv, fără a implica elemente de
comportament extern. Behavio-
riștii califică reducerea studiului
psihologic la fenomene psijiiec
interne ca mentalism (V. CÎ.MP
PSIHIC).
MIOPIE (gr. niyops, mvein —
a închide; ops — ochi), tulburare
a vederii, denumită în limbajul
curent vedere scurtă, caracteri-
zată prin imposibilitatea de a
vedea obiectele aflate la oarecare
distanță. Este cauzată de creșterea
capacității de refracție a cristali-
nului sau alungirii globului ocular,
care determină focalizarea razelor
paralele, într-un punct aflat înain-
tea retinei, astfel îneît imaginea
apare neclară, estompată. M. se
corectează cu ajutorul lentilelor
divergente.
MISONEISM, (gr. raiseo – a
urî, neos — nou), atitudine ostilă
față de orice este nou și implică
schimbări. Caracteristică pentru
mentalitățile primitive conserva-
toare sau reacționare.
MISTICISM, viziune religioasă
centrată pe taină, obscuritate și
avînd ca principiu credința în1». ibilitaie.-i comunicării directe
a omului cu iuițclo supiairvun ale.
< aracteristică pentru IT!. este de-
precierea observației și rațiunii
și afirmarea supremației sentimen-
tului și intuițiilor iraționale. Rea-
litatea sensibilă este respinsă în
profitul alteia prezumtive și inac-
cesibile simțurilor. Termenul de
obscurantism califică m. sub ra-
portul nesocotirii cunoașterii ra-
ționale și verificate și a preferinței
pentru ocult. Deseori misticii con-
fundă realul cu imaginarul; ei sînt
așa de atașați de imaginar îneît
se consideră' iluminați. Tocmai
de aceea polarizarea mistică de-
vine opusă culturii și condiției
umane contemporane. Expansiu-
nea masivă a culturii laice pre-
supune, cu necesitate, demistifi-
care și reală umanizare.
MIȘCARE, modul de existență
al materiei, ansamblul deplasări-
lor interacțiunilor, transformări-
lor ce se produc pretutindeni, în
tot ce există și în diferite forme,
la diverse niveîe începînd dinăun-
trul atomului și pînă la sfera con-
științei umane. M. este absolută
pe cînd repausul este relativ pen-
tru că nu poate fi constatat decît
în raport cu anumite sisteme de
referință. M. este caracterizată
cantitativ și calitativ, sub acest
raport distingîndu-se diferite for-
me de m. a materiei (dupăEngels:
mecanică, fizică, chimică, biolo-
gică, psihosocială). La acestea se
adaugă și m. cibernetică. Științele
se centrează pe o formă a m., dar
progresul lor duce la precizarea
și completarea tabloului formelor
de m. ale materiei. Formele supe-
452453

\
MM
rioare de 111. izvor j>c din iele
ijif'-rioaie (genetic oi imicțional)
il.ir nu bhil reductibili1, la ac,c"->le.t
precum psihicul nu o reductibil
ia fiziologic iar sudaiul nu (-ti1
reductibil la psihic. Totuși, on-
tologic .și ceea ce este psihic, su-
biectiv poate fi consiliera! o formă
extrem de complexă și rafinai ă,
subtilă de ni. Aici însă trebuie adă-
ugată și dimensiunea informații-
lor, semnificațiilor, valorilor. îs'iels
Bohr socotea că este o apropiere
între fenomenele atomonucleare
și cele psihice. Psihologia pornește
de Ia m. musculară din care se
alcătuiesc operațiile și acțiunile
și urmărește corelativ procesele
mintale, de factură și semnifica-
ție superioară, ca și relațiile psi-
hosociale. Deci psihologia investi-
'ghează din propria perspectivă
un evantai larg de m. discrete
sau desfășurate.
MIT, fabulație despre acțiunea
unor forțe supranaturale, prin
care se prezintă originea unor
clemente ale lumii obiective sau
ale vieții omenești. Deși se prezin-
tă ca o construcție fantasmagorică
lipsită de validitate cognitivă și
asociată cu utopia, m. este pro-
clamat prin credință ca fiind ade-
vărat și se bucură de autoritate
pentru a impune aderenților săi
norme de conduită. Wallon ex-
plică m. ca o extrapolare fantastică
a acțiunilor umane. Este un fe-
nomen de reflectare la nivelul
imaginilor slab controlate sub
raportul rațional. Explicarea este
înlocuită cu descrierea și narațiu-
nea despre origini, apariți, imi-îacole etc. în condițiile exir-frnfrj
soi Kilo te pot Kk'nUJica bur-elf
construcțiilor mitologice. l.i\\
Strauss descoperă, prin metod,!
structuralistă, teme generale al-
m. și consideră că în gene/a ],.;
determinantă este opoziția dinii''
natural și artificial, iar după M
Eliade, explicarea. nai uivJulii;
prin cultural. Psihanaliștii, por-
nind de la Freud, văd în figurile
mitice proiectarea unor complexe
ancestrale. M. Eliade atrage aten-
ția asupra funcțiilor sociale al''
ni. viu dotat cu sacralitate și
relevă pluralitatea semnificațiilor
acestora. Frazer a periodizat is-
toria culturii în trei etape: ma-
gico-mitologică, religioasă și știin-
țifică (începînd de la Renaștere),
implicînd o progresivă demitizare.
în istoria culturală a popoarelor
se descoperă și m. lipsite de conți-
nut mistic și care apar ca legende
cu o anume semnificație istorică
și psihologică, ca arhetipuri ce per-
mit descifrarea trăsăturilor carac-
terului național. Astfel sînt, la noi,
m. Mioriței și m. Meșterului Ma-
nole. Astfel de m. implică, după Gh.
Achiței,,,povestirea deformată din
perspectiva aspirațiilor, ideilor și
preocupărilor diferitelor generații,
a unor întîmplări necontrolabile,
petrecute eindva în trecutul în-
depărtat", însăși opera de artă
ar presupune o doză de mitizare.
iar căderea ei în. desuetudine ar
corespunde demiti'ării, întrucîi.
nu mai răspunde aspirațiilor pu-
blicului, în sens contemporan un
m. este im fapt psihosocial (b-
apreciere exagerată, de absoluti-zare pînă la implicarea unei „unde
de miracol" a posibilităților unui
personaj (artist, sportiv, medic)
a unei tehnici (cum este cea a
computerilor), ti unei terapii sau
rnedicații etc. Sînt așa-zise m.
normale și care in zilele noastre
sînt destul de trecătoare. Sînt și
in. aberante, cu totul nocive, cum
sînt cele privind proprietățile „mi-
raculoase" ale drogurilor ș.a.
MITOMANIE (gr. mytlios –
mit, mania — manie)," tendință
patologică de a minți. M. se ma-
nifestă prin denaturarea adevăru-
lui sau prin născocirea unor în-
tîmplări extraordinare de către
un subiect, cu scopul de a atrage
atenția celor din jur asupra sa. De
regulă m. nu urmărește scopuri
utilitare ci își are scopul în însuși
faptul minciunii. De obicei, mi-
tomanul este eroul propriilor sale
povestiri imaginare și este deose-
bit de satisfăcut cînd anturajul îi
dă crezare, îl consideră inteligent,
onest, altruist, cunoscător profund
al vieții. Mitomanul este conștient
de absurditatea ticluirilor sale,
dar întrucît capacitățile sale fizi-
ce sau psihice nu îi dau posibili-
tatea unei afirmări reale, recurge
la minciună, găsindu-și astfel o
satisfacție afectivă. Alterarea ade-
vărului din m. poate avea urmări
negative, ducînd în unele cazuri
la neînțelegeri, certuri, la înve-
ninarea relațiilor dintr-un colec-
tiv, dintre soți sau prieteni. Ca
simptom patologic și ca fapt nede-
liberat, m. se întîlneștc în isterie
și în psihopatii. Există și o formă
convențională, întîlniiă la vînă-
tori și pescari, care în relaiurilulor, „adevărate" exagerează în-
timplările lor cinegetice, cu sco-
pul de a întreține o bună dispozi-
ție.
MIXOEDEM, nedezvoltare, a-
trofiere a glandei tiroide—congeni-
tală sau provocată de o boală
infecțioasă și avînd uneori, drept
consecință, debilitatea mintală.
MIZANTROPIE, atitudine ge-
neralizată de dispreț și ostilitate
față de om. Uneori are un carac-
ter relativ, echivalmdu-se cu neîn-
crederea în oameni și convingerea
că elementele negative din struc-
tura umană pînă la urmă devin
predominante. în istoria culturii
orientarea mizantropică a avut
variate înțelesuri, inclusiv acela
de poziție realist-critică față de
om.
MIZERIE PSIHOLOGICĂ, du-
pă Janet (care a introdus această
expresie) „este o slăbiciune mora-
lă particulară constînd în nepu-
tința subiectului de a reuni, de
a condensa fenomenele sale psi-
hice și de a le asimila".
MNEMOTEHNICĂ, ansamblu
de procedee la care se recurge în
scopul memorării unor date dispa-
rate dificile. De regulă, se recurge
la m. pentru a conferi pe cale ar-
tificială un sens materialelor de
memorat, pentru a le integra în
sisteme ordonate. De pildă, în-
tr-un număr de telefon se încear-
că descoperirea unei reguli de
construcție a lui sai> a unui ra-
port cu alte cifre semnificative pen-
tru subiect. Tot așa, diverse de-
numiri de obiecte pot fi inserate
îiilr-o povestire. M.nu este decisi-
vă pentru dezvoltai ea memoriei
454455

M
și îndeplinește, în raport cu aceas-
ta, doar funcții auxiliare.
MNEZIC (gr. mnemozis, de la
numele unei zeițe, — cu înțeles
de aducere aminte, memorie),
ceea ce ține de memorie, face par-
te din aceasta. Nu este corect să
se folosească în loc de m. termenul
de mnestic, pentru că acesta,
sugeraeză un alt înțeles.
MOARTE, stare a organismu-
lui după ce viața a încetat, fie în
organele vitale (ni. clinică), fio
în toate celulele. Astfel, m. cli-
nică este mai curîncl un moment,
în timp ce m. biologică este un pro-
ces care durează zile. Pe de altă
parte, într-un organism pîurice-
lular există, continuu o reînnoire a
materiei vii care include m. unor
celule și nașterea altora (în fiecare
zi, creierul unui om adult pierde
zeci de mii de molecule). M. natu-
rală este m. „de bătrînețe", în
timp ce tn. obișnuită survine, la
om, prin boli și accidente. M. cli-
nică trebuie deosebită de m. apa-
rentă, stare potențial sau spontan
reversibilă avînd, la prima ve-
dere, aspectul unui deces. Progre-
sele medicinii au făcut ca unele m.
clinice autentice să fie învinse
(reanimări), dar o m. clinică du-
rînd mai mult de cîteva minute
duce la leziuni cerebrale ireversi-
bile; în consecință, semnele pato-
gnomonice ale m. sînt căutate în
electroencefalograme. Teama de
m. a fost legată de un instinct de
conservare, dar teama umană
do m. este un fenomen mult mai
complex. Unii autori au vorbit
despre un instinct al tn. la b.ltriui,
tradus prin dorința de a muri(Mecinikov). Omul pare a fi sin-
gura ființă care are conștiinl;,
inevitabilității tn. sale — izvor di
dramă și de aspirații la nemurire
Cercetările psihologice au ară IM
că, exceptînd m.prin tortură,
tetanos sau intoxicație cu stri;
nină, momentul m. clinice ins
implică suferințe.
MOBILITATE, mărime fizi-f,
a deplasărilor și vitezei lor; in
genere, caracteristică a mișcării.
în neurofiziologie, ca/acteristu .1
proceselor nervoase implicînd vi-
teza lor de desfășurare și gra-
diente de transformare pe 'care Ir
implică. în tipologia activității
nervoase superioare — o însușire
fundamentală a proceselor ner-
voase, testată prin vitezele de
reacție, prin indicatorii vitezelor
iradierii și concentrării, a induc-
țiilor reciproce, a formării și
stingerii reflexelor și îndeosebi, a
construirii și transformării stereo-
tipurilor. M. psihică are sensuri
mai complexe și variate, echiva-
lîndu-se fie cu adaptabilitatea la
situații noi, fie cu plasticitatea
M. socială desemnează posibili-
tățile de modificare sau schimbare
a statutelor într-un sistem social.
MOBILITATE SOCIALĂ, ter-
menul aparține sociologiei și ilus-
trează „mișcările" persoanelor de,
la un strat social la altul, de la o
clasă la alta, în interiorul unui
sistem social particular. Sorokin a
studiat m.s. pe verticală. De obi-
cei, schimbarea de profesiune înre-
gistrată de la tată la fiu este un in-
dicator al mobilității (ascendent':
b,iu descendente), in funcție do
prestigiul social — ca dimensiune
456M
subiectivă — acordat profesiuni-
lor respective.
MOD DE VIAȚA, concept socio-
logic semnificînd felul în care este
concepută, organizată și asigura-
tă cu mijloace viața într-o anume
colectivitate; totalitatea mijloa-
celor, modalităților și formelor
utiliz'ate de o colectivitate (comu-
nitate urbană sau rurală, pătură
sau clasă socială, popor sau gru-
puri de popoare) in vederea satis-
facerii trebuințelor și aspirațiilor
materiale și spirituale. Sociologia
modului de trai corelează factorii
care influențează viața cotidiană,
economică, cultural-spirituală a
unei colectivități, studiind dina-
mica schimbărilor în m.d.v. Cer-
cetarea m.d.V. obligă la conside-
rarea concretă a tuturor factorilor
implicați și anume: tradiții, obi-
ceiuri, nivel al forțelor de produc-
ție, relații economice și sociale,
organizare a muncii și a habita-
tului, condiții de sănătate, confort,
petrecere a timpului liber, odih-
nă, raport dintre trebuințele expri-
mate și gradul ca și modul de
satisfacere a lor, stadiul dezvol-
tării, aspirațiilor materiale și spi-
rituale, nivel de cultură generală,
structură profesională a populației,
gradul de asigurare a dreptului
la muncă și la învățătură, nivelul
moral al conduitelor etc, to;;\.t
fiind considerate în cadrul orîn-
duirii sociale concrete și în perspec-
tiva dezvoltării social-istorice.
M.d.v. prezintă o mare însemnă-
tate și pentru psihologie întrueit,
pornind de La el se explici feno-
menele de personalitate și de psi-
hologie socială.MODALITATE SENZORIALĂ,
formă specifică și distinctă a re-
lațiilor senzoriale întreținute prin-
tr-un anumit canal sau analiza-
tor și ducînd la același tip de sen-
zații (tactile sau gustative sau
dureroase etc); m.s. complexe
(văzul, auzul și kinestezia) dis-
pun de mai multe submodali-
tăți. Percepția este totdeauna
plurimodală.
MODĂ (lat. modus — manieră),
ansamblu de atitudini și obișnuin-
țe trecătoare, fenomen tranzito-
riu de cultură, îndeosebi de este-
tică cotidiană, prin care se afir-
mă valoarea unor forme noi de
vestimentație, expresie fiziono-
mică, comportament etc. și se
neagă valoarea formelor corespun-
zătoare mai vechi. Efemeritatea
valorilor m. se conjugă cu super-
ficialitatea faptelor la care se
referă și se explică prin identifi-
carea frumosului cu noul cronolo-
gic, chiar dacă acesta rezultă din-
tr-o reeditare de forme. Veblen
explică m. prin tendințele anticon-
formiste ale oamenilor și prin do-
rința de evaziune din comun. M.
este interpretată ca un fenomen
de agitație estetică a epocii noas-
tre implicînd raporturi operative
între inovator și imitator. Konig
explică m. prin competivitatca
interumană și nevoia de afirmare
personală. Se parc că acest feno-
men exprimă întrucîtva stările
de spirit și aspirațiile de masă.
Elementele de cod ale m. sînt
însă diferite la diferite populații
și JIU pot fi detașate de fondul
culturii globale și stabile. M.
se explică desigur pluralist și
457

M
ceea ce o singulari/cază este efe-
meritatca ei, conștiința că ceea
ce este astăzi valid, dar convențio-
nal, se va perima în scurt timp.
MODEL (MODELARE), obiect
(sistem) teoretic sau material cu
ajutorul căruia se pot cercel n
indirect proprietățile unui alt
obiect mai complex numit origi-
nal. După E. Gcllner poate con-
stitui un m. ,,oricare din obiectele
dintr-o serie ce formează un
continuum". Poate fi un obiect
artificial ce imită pe altul natural
sau un m. conceptual, un m.
constînd din descriere verbală
și de asemenea o teorie cu valoa-
re de m. După Caius Iacob (1969)
termenul de m. are numeroase ac-
cepțiuni în știință și anume: ma-
cheta la scară redusă, ilustrare
sau descriere a unui fenomen,
analog sau simulator al unui fe-
nomen, schemă de funcționare,
teorie a unui fenomen ș.a. Ca
m. al materiei, matematica pro-
pune sistemul de axiome. în fi-
zică este m. un ansamblu de pro-
prietăți descrise matematic prin
anumite ecuații. Există deci m.
de diverse grade în ordinea sche-
matizării, generalizării, esențiali-
zării. Am putea vorbi despre mo-
del de modelare, deci despre m.
secundare, terțiare etc. Ansamblul
de procedee practice sau teore-
tice prin care se transformă și se
cercetează originalul prin m. său,
reprezintă mc/oda modelării. La
baza modelării stă analogia sau
similitudinea anumitor canielc-
ristici nlo celor două obiecte și
posibilitatea de trnnsfer a rezul-tatelor studierii m. la original,
M. reflectă doar parțial originalul.
M. de tip cibernetic, de pildă,
reflectă schema de principiu ;,
autoreglării și organizării origi-
nalului, doar anumite caracterV –
tici funcțional-comporta mentala,
deci conținutul și structura dina-
mică a proceselor de comandă s:
control, bazate pe schimbul infor-
mațional dintre obiect și ambiant;:.
M. tinde concomitent să se apro-
pie de obiect pentru a-1 aproxima
mai bine, și să se depărteze de
el, pentru a i se aplica mai eficient-
o metodă inaplicabilă origina-
lului. Construirea unui m. se ba-
zează pe formularea unei ipoteze
cu privire la natura diferitelor
caracteristici ale originalului, iar
prin modelări succesive se ajunge
îa elaborarea unei teorii,care expli-
că cît mai cuprinzător origina-
lul. Reflectarea psihică reprezintă
o modelare sui generis, subiectivă
a realității obiective. Psihologia
utilizează din plin metoda mode-
lării—teoretice și experimentale —
a psihicului, a proceselor si
funcțiilor psihice care reprezintă
ele însele o modelare a realității.
între original și m. trebuie să
existe o relativă simetrie, iar
pentru ca m. să fie eficient trebuie
să îndeplinească anumite cerințe:
să fie simplu, să fie izomorf sau
homomorf, deci fidel originalu-
lui, să fie relevant, să aibă un ca-
racter generalizat, deci să nu repre-
zinte un „original" individual, ei
unul categorial. Modelarea psi-
hoeibernet ică este eininnnirnie
tune'ioiuilă, din;iinii\"i, sî =.ii• 11•:•..t
și esle de esență informațională.M
MODEL NEURAL AL STIMU-
LULUI, sistemul muiodiuauin ;i
reflex ce nicdi.i/.ă reflectare.1 sti-
mulului sau transformarea sa
într-un semnal. D. Hebb (1949)
susține că astfel de modele se
construiesc la nivel cortical medi-
ind percepția. E. X. Sokolov a
explicat neurofi/J. ilogic ni. n. al s.
în cadrul circuitului eortico-ret i-
cular-cortical, relevînd caracterul
de sistem funcțional unitar al
reflexului de orientare, stingerea
acestuia în urma ajustării prin
reflexe adaptative, defensive și
sensoriale la stimul, în ansamblu
intervenind modificări în reactivi-
tatea, labilitatea și sensibilitatea
analizatorului. Acestea se stabi-
lizează la un optim al percepției
și atenției prin relațiile recipro-
ce (contrare) dintre excitație și
inhibiția din reflexul de orientare
și din arcul reflexului condițio-
nat. „ „ „
MODERNIZAREA INVAȚA-
MÎNTULUI, operație permanentă
de punere a învățămîntului în
acord cu cerințele actuale și de
perspectivă ale dezvoltării socia-
le, întrucît există tendința învă-
țămîntului de a rămîne în urmă,
de a se fixa în forme tradiționali-
zate, necesitatea m.î. devine acu-
tă și necesită mari eforturi mai
ales în etapa actuală de revoluție
socială și tehnico-științifică. M.î.
privește conținutul, formele de
organizare și metodele, toate aces-
te trei laturi trebuind să fie rein-
tegrate într-un nou sistem de
mare eficiență instructiv-educa-
tivă. Se realizează m.î. prin
eforturi multidisciplinare și maiales cu sprijinul psihologiei, ciber-
neticii, sociologiei țuospeetive și
a discipline'loi tehnice. Toate aces-
tea obligă la mari progrese ale
pedagogiei școlare. Este necesar
ea m.î. să țină seama de condițiile,
cerințele și perspectivele concrete
ale țării noastre.
MODESTIE, trăsătură de carac-
ter rezultată diiur-o apreciere
obiectivă a propriilor calități și
defecte. M. exprimă raportarea
echitabilă a propriului compor-
tament și al produselor activității
personale, în genere a persoanei
tale la ceilalți membri ai societății,
la valorile sociale autentice, uni-
tă cu preocuparea de a nu te
supraaprecia și a nu te suprapune
colectivului. M. comunistă este
corelată cu solidaritatea colecti-
vistă și cu devotamentul față de
interesele generale. M.nuînseamnâ
deloc subaprecierea propriei per-
sonalități ci, din contră, o sporire
a demnității umane și un efori
continuu de autodepășire. Este
m. luptătorului, a constructorului
preocupat de echitate și de promo-
varea tuturor valorilor, iar nu
acea m. cu efect distrugător pen-
tru demnitate și care se califică
drept umilință.
MODULARE, în acustică, evo-
luția undei conform unei legi de
periodicitate sau în raport c;<
altă undă cu care se interferează,
în psihofiziologie și psihologie.
m. are un înțeles apropiat de a!
modelării; cum un proces se modi-
fică corespunzător altuia (afecti-
vitatea după intelect), organul d:
simț (ochiul, mina) se modulea-
ză după obiect (A. N. Leontiev}.
439

M
MOLAR, global, luat în totali-
tate, opus analiticului molecular.
în psihologie semnifică curentei'?
ce consideră comportamentul și
psihicul macroscopic, fără a se
opri la detalii.
MOMENT PSIHOLOGIC, ter-
men întîlnit îndeosebi în presa
sportivă, și în limbajul colocviul
si care desemnează acele manifes-
tări ce apar în comportamentul
unui individ sau al unei grupări
umane, ce desfășoară activități
intense de maximă însemnătate,
la apariția unor situații dificile,
critice, ce le pun la grea încercare
potențialele fizice și psihice. M.p.
este consecutiv unei supraîncor-
dări nervoase sau a unei trăiri-
interne intense, ce depășește pra-
gurile liminare ale activității neu-
ropsihice. Manifestările psihice
ale m.p. sînt de un polimorfism
ce variază de la stări de delăsare,
relaxare, diminuare a încrederii
în forțele proprii sau dificultăți
de a ieși din impas, la stări de
derută, dezorientare, pînă la ac-
Jiune de panică și iraționalitate.
în formele sale accentuate m.p.
este comparat cu situația de sur-
prindere și dezorientare cînd ești
trezit din somn. în stările de m.p.
este imposibilă obținerea unor
rezultate deosebite. De aceea,
suporterii unei echipe de fotbal
își încurajează favoriții în anumite
faze ale jocului exclamînd că
acum este m.p. de a înscrie golul.
Crearea unor m.p. adversarului
este o parte componentă a tacticii
și strategiei psihologice în compe-
tițiile sportive și mai ales în acțiu-nile militare. în stările de m.p.
comunicarea iTiteruniană are un
caracter predominant afectiv, re.i-
lizîndu-se prin imitație și conta-
giune, ce poate determina genera-
lizarea unor stări de constern.-irc,
resemnare, sau abandon. int"i-
venția unor persoane energice sin:
cu autoritate, scenele import.mi.
pot exercita o influență copleși-
toare asupra individului sau gru-
pului, canalizîndu-le comporta-
mentele într-o direcție pozitiva
sau negativă, m.p. poate fi depă-
șit. Răniîne exemplară interven-
ția lui Miliai Viteazul la lupta de
la Călugăreni, cînd prin exemplul
de vitejie a reușit să scoată oastea
romînă dintr-un moment critic,
condueînd-o spre victorie. Pregă-
tirea psihologică corespunzătoa-
re poate preveni apariția m.p.
în fazele critice ale activității.
MONGOLISM (BOALA 'LUI
LANGDON-DOWN), boală con-
genitală, caracterizată prin întîi-
ziere în dezvoltarea psihică «i
corporală și printr-o conformați.'
deosebită a feței. Copiii bolnavi
sînt afectuoși, cu o tendință pro-
nunțată spre imitație, dar nivelul
mintal este foarte redus. Majorita-
tea cazurilor se datoresc unei anevu
ploidii — unui cromozom supli-
mentar (trisomie 21).
MONISM (gr. tnonos — unu,
singur), concepție filosofică ce
afirmă la baza întregii existenți-
a unui singur principiu, respectiv
reduc existența la o singură mo-
dalitate (materie, spirit, energiei
celelalte însușiri și fenomene fiind
considerate ca derivate sau ipote-
460M
ze ale modalității unice. Sînt
forme de m. materialismul con-
secvent ca și idealismul de extre-
mă. Energetismul este și el un
m, Descartes a susținut că a Ut
materia cît și spiritul există fie-
care autonom, de unde dualismul.
în secolul nostru au apărut și
concepții pluraliste. Materialis-
mul dialectic fiind un m. consec-
vent, recunoaște însemnătatea,
activismului, influenței recuren-
te asupra materiei a factorilor
deviați din aceasta, a spiritului,
energiei, informației, valorilor
etc.
MONOAURAL, stimularea au-
ditivă parțială adresată sau înre-
gistrată de o singură ureche, cu
excluderea celeilalte. Modalitate
parțială și unilaterală a auzului.
Este ceea ce-i restrînge posibili-
tățile, îndeosebi sub raportul ori-
entării în spațiu. Similar, se defi-
nește și interpretează monoocn-
lar (cu un singur ochi), monoma-
nual, în palpație și acțiuni, cu o
singură mină, monoglotic, prin-
tr-o singură zonă gustativă etc.
MONOIDEISM, după Th. Ri-
bot, stare a proceselor intelectua-
le în care o singură idee ocupă lo-
cul central în gîndire, tot restul
activității interne fiind concen-
trat în jurul acesteia. în patologie,
stările isterice, somnambtiîismul,
psihozele ideilor fixe sînt de obi-
cei centrate pe astfel de idei, ima-
gini, amintiri ce devin obsedante
pentru bolnav.
MONOLOG, formă a activității
verbale desfășurată de un Miivur
subiect, irnplirind adresarea către
alții, care ascultă, sau produetn-du-se în afara unei relații de co-
municare cu alții ca o vorbire cu
sine sau pentru sine (solilocviu).
Prin interiorizare apare ca m.
intern. Intervine. în copilărie ca
limbaj egocentric, după J. Pia-
get, sau limbaj rcglatoi, după
L. Vîgotski, se dezvoltă ulterior
ca m. adresat, dar apare episodic
în forma solilocviului util sau
parazitar. în afecțiunile psihic
solilocviul poate dobîndi o dez-
voltare paroxistă și apare ca un
simptom.
MONOTONIE, rezultă din re-
petarea continuă și uniformă a
unei operații de durată scurtă.
M. duce la scăderea capacității
de muncă. în cazul muncilor
monotone, randamentul scade
spre mijlocul zilei de muncă și
crește accentuat spre sfirșitul
zilei. Trebuie făcut distincție între
sentimentul de m. și plictiseală,
care provoacă o stare de somno-
lență, și sentimentul de saturație
psihică, care poate fi provocat și
de activități nemonotone, dar în
care e hotărîtoare atitudinea nega-
tivă față de muncă, lipsa de inte-
res pentru activitatea efectuată.
Pentru înlăturarea efectelor nega-
tive ale m. în muncă, ergonomia,
recomandă: schimbarea alternati-
vă a posturilor de muncă în de-
cursul zilei sau de la o zi la alta,
alternarea schimburilor de lucru,
reducerea zilei de lucru, adăugarea
unor stimulenți variați cum sînt
muzica și exercițiile fizice.
MONTAJ (-eri'n. EinstcUun?,
engl. sef, rusă itstu.ii'<~.:ka, fr. uvi'ii-
fage), concept, propus de Ehren-
felds și dezvoltat de Uznadze și
tei

M
școala psihologica gruzină, ce
desemnează o nnuinită stnutitiă
internă duhindi/ă la nivel incon-
știent și care se manifestă ca o dis-
po:iție dinamică, fiind un fel de-
atitudine latentă ce se impune în
corn'parlament, producînd efecte
de un anumit gen. M. este disponi-
bilitatea de a săvîrși o anumită,
acțiune, orientată spre satisface-
rea unei trebuințe concrete într-o
situație concretă. După Uznadze,
ni. se fixează la nivelul personali-
tății, iar ansamblul m. constituie
suportul psiliofiziologic al perso-
nalității. Prin m. se realizează o
unitate între trebuință și situa-
ție. Observăm o similitudine cu
conceptul de temă și temalizare
din teoria personalității elaborată
de H. Murray. Uznadze evocă no-
țiunea de m. pentru a explica
și soluționa pozitiv fenomenul
inconștientului care n-ar fi alt-
ceva dccît totalitatea m. acumu-
late în cele mai diverse situații și
care se reactivează selectiv pe
lingă conștiința subiectului dar
susținînd-o pe aceasta. Fiecare
din activitățile întreprinse de
subiect duc, implicit, prin deri-
vație, la elaborarea sau modifica-
rea de m. în același timp, fiecare
acțiune a subiectului este prece-
dată, orientată și susținută de
acea „sfera de activism" care
este 111. Pranghișvili a declarat că
între ni. și stereotip dinamic este
o corespondentă, că acesta din
urmă constituie substratul neuro-
fiziologic al ni. Totuși m. nu este
considerat un concept fiziologic
ci unul psihologic, întrueît: el sedefinește specific prin conținutul
psihologic al interacțiunii diulr-
trebuință și situație. Se subliniază
cu deosebire natura, dinamică a
ni. și funcția predispozantă sau
de orientare pe care m. o exetvii.'t
pornind de la conexiunile interii'
proprii activității. Teoria ni. a
pornit de la reinterpretarea unor
experimente clasice privind ilu-
ziile. Astfel transpunând în pl.m
barestezie, iluzia lui Charpentn 1 ,
l'znadze dă subiectului, legat la
ochi, în fiecare mină cîte o bilă
de lemn, una fiind mai mare și
mai grea. Aceasta de 15—20 de
ori, de fiecare dată subiectul tre-
buind să ridice mîna cu bila ni.ii
grea. Apoi i se dau bile egale ca
valoare și greutate dar subiectul
continuă încă delO— 15 ori să ani te
că pe una dintre bile o simte ea
fiind mai mare și mai grea. Este
efectul de m. care, în cazul de
față, se stinge treptat, mai repe-
de sau cu oarecare întîrziere în
raport cu gradul de inerție a sis-
temului nervos al subiectului. Sînt
însă sute de variante ale experi-
mentelor ce evidențiază efecte
de m. și în multe cazuri se relevă
fixații definitive ale m. Faptele
sînt în afară de orice îndoială.
iar psihologii gruzini dovedesc că
persistența percepțiilor sau judecă-
ților diformate nu se explică priii
activitatea conștientă a subiectu-
lui ci prin mecanisme sau forma-
țiuni ce s-au elaborat în plan in •
conștient dar se impun cu necesi-
tate conștiinței. Nu este vorba doar
de iluzii. Acestea sînt mai edifica-
toare în ce privește elaborarea ace-
lor formațiuni ce constituie iu. fu
•Îfî2M
oricare din aciivități preexist.i IM.
și se constituie ii'.n ni. iJtiihok';'.ii
gruzini (Natadze, lihava, BjaLn.i
etc.) au dovedit experimental că,
in diversele sale ipostaze și la di-
verse nivele de complexitate și
de generalizare, fenomenul ni.
participă în absolut toate proce-
sele și activitățile psihice, le mijlo-
cește pe acestea, întrueît ni. se
structurează în chip global în
personalitate, însuși modul per-
sonalității, la un moment dat,
fiind o stare de m. Tinzînd să
identifice legile psihologiei cu legile
elaborării și funcționării m., in
ultimii ani, psihologii gruzini sus-
țin că m. este o formațiune aptă
de autoorganizare specifică și de
autoreglaj specializat. Trebuie în-
să să observăm că și în cazul teo-
riei m., ca și a celorlalte teorii psi-
hologice, tendința spre universa-
lizare promovată odată cu multi-
plicarea indefinită a variantelor
posibile, produce efecte contrarii
în sensul estompării specificului
fenomenului de m. și a transfor-
mării lui într-un principiu care,
după părerea noastră, intră în
convergență cu mediaționismul
și constructivismul.
MORALĂ, sistem de reglemen-
tare a conviețuirii sociale în raport
cu un ideal, prin intermediul unor
principii și conform unor norme.
Se disting relații, comportamen-
te și conștiință morală. în psiho-
logie se analizează motivele, con-
vingerile, sentimentele, scopurile,
conduitele și structurile de con-
știință în ordinea valorilor morale.
MORAVURI (din lat. mos,
moris — obicei), totalitatea obi-ceiurilor și deprinderilor din cul-
tura unui popor, a unei cla^e .JU
a unei i olcctivităli mai restiinse,
care reglează comportarea mem-
brilor în cadrul colectivității,
aeționînd ca norme si modele ce
se impun tuturor. M. sînt ioane
semnificative pentru ceea ce re-
prezintă etiopsihologia, specificul
psihocultural al unei colectivități.
MORFEM, cea mai mică uni-
tate lingvistică care dispune de o
semnificație proprie; construcții
genetico-motorii ce constituie
componente ale cuvîntului. Un
sunet se califică drept ni. întrueît
este recunoscut ca făcînd parte
sau putînd să facă parte dintr-un
cuvînt și deci să fie transcrisă sau
înlocuită cu litere și semne orto-
grafice .N. Jinkin scrie: „Ca sistem
de pronunțare cuvîntul este alcă-
tuit din sunete, ca sistem semni-
ficant — din morfeme."
MORFOLOGIE, MORFOLO-
GIC, caracterizare sau studiu al
formei (structurii) unui ansamblu,
în biologie, a orgatielor și organis-
mului, în psihologie m. semnifică
o modalitate de abordare a lim-
bajului și, după G. Allport, a per-
sonalității ce este analizată, „tră-
sătură cu trăsătură", încereîn-
du-se prin corelarea și ierarhi-
zarea acestora să se identifice
structura de ansamblu a persona-
lității. Se poate, de asemenea, con-
sidera și analiza m. activității,
aptitudinilor, a oricăreia dintre
procesele psihice. Corman a pro-
pus o morfopsihologie, deci o psi-
hologie întemeiată pe interpreta-
rea structurilor morfologice. Arnin-
463

M
tim și biotipologiile întemeiate
pe m. corporale.
MORGANISM, concepție biolo-
gică 'lonumită și teoria cromozo-
mială a eredității, bazată pe desco-
peririle genetistului Tli. H. Mor-
;;:in (1866-1945) și a colaborato-
rilor săi, CB. Bridges, A.H. Stttr-
tovant, II.J. Muller. Spre deose-
bire de mendelism, se susține că
genele nu sînt absolut independen-
te, ci au tendința de a rămîne
cuplate, pe parcursul generațiilor,
formînd „grupe de legătură", care
corespund citologic cromozomi-
lor. Opus acestei tendințe generale
de grupare, se manifestă fenome-
nul de schimb de gene între cro-
matidele ne-surori ale cromozo-
milor omologi, prin aceste recom-
binări de gene asigurîndu-se re-
partizări noi diferențelor eredita-
re între indivizii unei specii. Gena
își păstrează stabilitatea prin au-
toreproducere bazată pe copiere,
dar ocazional, cu o frecvență sta-
tistică previzibilă, gena se poate
schimba prin mutație, dînd naște-
re unui nou tip de genă ce se va
autoreproduce în forma sa schim-
bată. M. are următorul corolar:
gena reprezintă concomitent o uni-
tate de funcțiune, de mutație și
de recombinare.
MORIA, sindrom de excitație
psihică, cu euforie, tendințe de
comportament pueril, jocuri de
cuvinte etc, apărut în urma unor
leziuni la nivelul lobilor frontali
(în special tumori).
MOTILITATE (laț. tnotus —
mișcat), psihomotricitate, carac-
teristică a mișcărilor musculare
complexe, privind îndeosebi or-ganizarea și coordonarea lor. Ca-
pacitate de deplasare de la un Io..
la altul. în sein diferențial, sti-
lul comportamentului motor ca-
racteristic pentru individ.
MOTIV (MOTIVAȚII':), act srn
ansamblu, sistem de impuUm /.
imbolduri, piilsimii interne, ani:;:
zări sau activări, stări tensiniml,
sau mobiluri ale acțiunilor si con-
duitei, în timp ce tn. este uniia-
tea ce activează dinăuntru in
afară, motivația este înțeleasă.
fie ca un ansamblu de ni., fie o
proces al motivării sau împingere
spre acțiune. Sînt modalității''
fundamentale de mobilizare, ac-
tivare sau autodeterminare. Toa-
te demersurile conduitei intern –
sau intern-externe sînt instigate
prin m. De aceea, deși majorita-
tea m. sînt dobîndite, ele sînt de-
finite de Michotte drept „cau:e
interne" ale conduitei. P. Golit
(1973) consideră că motivația
„ar putea fi definită ca modei
subiectiv al cauzalității obiecti-
ve, cauzalitate reprodusă psihic,
acumulată în timp, transformată
și transferată prin învățare și
educație în achiziție internă a
persoanei". Există mai multe
moduri de înțelegere a m. Primul,
propriu psihologiei americane, in-
clude în motivație (m-a) toate
pulsiunile interne, fie că acestea
reușesc sau nu să instige actele
efective. Este ceea ce duce la in-
cluderea în m. și a trebuințelor
pasive și slab integrate. Cofcr și
Appley (1964) pun accentul pe
„excitațiile" generalizate, care
orientează spre viitor, constituie
un mecanism de instigare al an-
464M
ticipării. în altă accepțiune pen-
tru care optăm, m. este un factor
declanșator al acțiunii și numai pre-
zența acesteia este probantă pen-
tru'ni. ca drive sau imbold insti-
gator. Pentru ca trebuința să se
transforme în motiv, ca trebuie
să fie integrată unei imagini
(H. Picron) sau să fie conștienti-
zată (A. Leontiev). Edificatoare
este caracterizarea m. de către
J. Nuttin, care arată că tn. dispu-
ne de două segmente: unul enerej-
zor-dinatnogen și altul orientativ
sau direcțional prin care ni. își
definește sensul obiectual sau
acționai. Dacă, în ultimă accep-
țiune, m. nu este reductibil la
trebuință, întrucît nu toate tre-
buințele ajung să fie motivante,
întotdeauna tn. are la bază tre-
buințe (Bojovici). Pieron con-
sideră, ca m. este mobilul care ale-
ge dintre deprinderile existente
pe cea care va fi actualizată.
Aceasta, întrucît a identifica un
motiv înseamnă a răspunde la
întrebarea „de ce?". în fața ace-
luiași obiect sau situații, diverși
subiecți dau răspunsuri diferite
și se orientează preferențial, în
funcție de m. și trebuințe. M.
îndeplinesc funcții de autoregla],
dar numai la nivelul afectivității.
Eficiența reglatorie a m. este în
egală măsură dependentă de ener-
gizare și direcționare. Asupra ni.
umane influențează trei categorii
de factori: 1) trebuințele prin
latura lor de energizare impuls,
imbold, tendințe; 2) relațiile afec-
tive și atitudinile constituite față
de diverse aspecte ale mediului
și față de propria persoană, deaici diverse stări emoționale (do-
rințe, teama, repulsie, anxietate,
frustrație, năzuință etc.); 3) obiec-
te și împrejurări imediate sau ima-
ginare, care dobîndesc funcție de
scopuri; specific pentru om este
scopul conștient care apare ca
răspuns pragmatic la trebuință
și prin recurență, ca un factor de
modificare și generare a motive-
lor. B. Zorgo (1976) enumera cinci
factori componenți ai motivației:
a) trebuințele, b) impusurile, c)
intențiile, d) valențele, și e) ten-
dințele. M. apare ca un rezultat
al conjugării acestor fenomene
motivaționale. în consecință tre-
buie repudiat modelul puncti-
form al m. și admisă teza de-
spre complexitatea neurofiziolo-
gică (cortico-talamico-reticulo-
corticală) și psihologică (bioso-
cială și valorică) a ni., cît și ca-
racterul procesual al acesteia, con-
siderînd împrejurările actuale și
prezumtive în care se manifestă.
Adăugăm faptul că niciodată o-
mul nu acționează sub imperiul
unui singur motiv, ci sub influența
unor constelații motivaționale, în
care de regulă se produc și depășesc
conflicte. Ed. Claparede arăta că
la om orice îndeplinire de dorin-
ță înseamnă și o renunțare. în
linii inari la om motivele se divid
în: fiziologice, psihologice și sociale,
acestea din urmă alcătuind după
expresia lui Haller Gilrner (1973)
un adevărat labirint. Ceea ce
caracterizează m. umană este
varietatea și ierarhia. Leontiev
observă la copil instabilități afec-
tive în legătură cu faptul că moti-
465

vele lor nu sint ieraihizate și sub-
ordonate unui 1T). dominant.
Sistematizarea motivelor este ea-
racleristiră pentru adolescent și
adult, definind baza de orientare'
a personalității. Totuși sistemele
de motivație se structurează cir-
cumstanțial și cunosc în condițiile
existenței sociale o anumită evo-
luție. V. Pavelcu arăta că motivele
ce se extrapolează în stări emoțio-
nale se alimentează din propriile
lor efecte. în acest sens este ne-
cesar să se țină seama de interac-
țiunea dintre cerințele grupale și
sociale și cerințele individuale.
Motivele subiective sînt în bună
măsură modelate sociocultural și
dependente de necesitățile obiective
ale sistemului social. Pentru a
înțelege mai bine fenomenele de
m. la om este necesar să conside-
răm clasificările ni. acțiunilor și
orientărilor umane. Se disting
111. pozitive, de angajare și m. nega-
tive, de respingere, abținere, evi-
tare. Este de notat că aceste ni.
cu sens opus sînt la fel de active
și contribuie împreună la echili-
brarea conduitei. în raport cu
acțiunea de îndeplinit, ni. se di-
vid în intrinseci (interne acțiunii,
satisfăcute direct prin îndeplini-
rea acesteia) și extrinseci sau indi-
recte, exterioare acțiunii în cauză.
Leontiev arăta că ni. extrinseci
presupun că ni. și scopul nu coin-
cid. Cît privește m. intrinseci,
acestea pot fi primare (legate de
trebuințe bazale) sau secundare,
derivate din ni. extrinseci, prin
interiorizarea lor. Așa elevul, ini-
țial, învață din motive colaterale
obiectului de studiu, dar cu tim-M
pul ajunge să învețe din pl.keir
din interes cognitiv pentru HM,'.
ținutul obiectului. Kcal. UIIUIM.
tea umană este motivată attt iu
liinsce cît și CM!n."^r. t.'n I ..
deosebit de important reviiir .HI.
cognitive, ce se exprimă in cum
portameiiiiil explorator. Ai^–:
depinde, după lierlyne, de nou-
tate, schimbaro și ci'inple\itai
Se creează im conflict ce rezult,i
fie din confruntarea dintre stuii-.i
de expectanlă și stimulii prezenți.
fie din apariția neobișnuită a tu-
mulilor. Curiozitatea episteniii ă
rezultă din conflictele dintre con-
cepte. M. cognitivă intrinsecă
face parte integrantă din procesele
intelectuale. Disonanța cogniti-
vă (v.) se integrează în planul
m. la nivelul personalității. Birch
și Veroff (1966) consideră că, perso-
nalitatea dispune de o serie de sis-
tema de m. ți corespunzător de
sisteme stimulatoare, ce se grupea-
ză în sistemele: senzorial, al curio-
zității, de realizare, de afUiaiic, al
agresivității, al puterii și al inde-
pendenței. Real, aceste sisteme
motivaționale, ce parcurg evolu-
ția de la impuls pînă la îndeplini-
rea unui scop, acționează conco-
mitent, se mijlocesc unul prin
altul și pot intra în relații de con-
vergență sau divergență. La om
este frecventă m. mijlocită, un
m. fiind motivat printr-un altul.
Este deci de consemnat fenomenul
motivării ni. Aceasta în condițiiii'
unor alegeri sau decizii conștiente.
Ceea ce contribuie la finalizarea
unui m. nu este numai competiția,
tensiunilor, ci și confruntarea
semnificațiilor. Fiecare m. repre-M
nflt și ° valoare de un anumit
grad. Procesul m. se identifică
ru cel al valorizării. Orientîndu-se
astfel, A. Maslow (1970) tratează
in. la nivelul personalității și
face distincția dintre trebuințele
inferioare și cele superioare. „Cu
gțt o trebuință este mai înaltă.
scrie Maslow, cu atîi ca este mai
specific umană". Este o deosebire
psihologică și operațională (cali-
tativă) între trebuințele inferioare
și cele superioare. Acestea din
urmă dobîndesc o oarecare inde-
pendență funcțională și se impun
ca mai semnificative în măsura însă
în care trebuințele inferioare, mai
puternice și intense, sînt satisfă-
cute. Viața este mult mai comple-
xă și fericită la nivelul trebuințe-
lor superioare. Importantă este
depășirea de către Maslow a prin-
cipiului homeostaziei în explica-
rea m. umane. în afara m. ho-
meostazice sau de stabilizare sau
de supraviețuire, A. Maslow deta,-
șează m. de creștere, ce corespunde
autoreglaj ului de dezvoltare și
care scapă de sub tutela homeo-
staziei biologice, nu se impune ri-
guros legii reducției de tensiune
odată cu satisfacerea lor. Cel mai
concludent exemplu este curiozi-
tatea epistemică ale cărei satisfa-
ceri secvențiale nu înlătură ten-
siunile căutării și problematizării.
De asemenea, trebuințele de per-
fecționare, autodepășire, realizare
socială etc, sub imperiul m. de
creștere, se comută progresiv la
nivele de organizare tot mai înal-
te și se angajează pregnant în
creație. Oricare din categoriile detrebuințe sau m. pot să se situeze
la nivel homeostalic sau să evo-
lueze pe filiera emergenței crea-
tive. Piramida m. umane pro-
pusă de Maslow cuprinde, în
ordine, următoarele opt nivele:
1) tn. filologice sau trebuințele
de hrană, adăpost, repaus, sexua-
litate, a căror satisfacere asigură
conservarea și sănătatea; 2) ni.
de securitate răspunde trebuințe-
lor de echilibru emoțional, de
perseverare împotriva primejdii-
lor, pentru asigurarea condițiilor
de muncă și viață; 3) m. sociale
corespunzînd trebuințelor de afi-
liație și adeziune, de identificare
cu alții, de apartenență la familii,
grup, comunitate culturală; 4)
m. relative la eu, legate de trebuin-
ța stimei față de sine și de alte
persoane, de reputație și presti-
giu, de a se bucura de considera-
ție și a participa la decizii; 5) ni.
de autorcalizare constînd din ne-
cesitatea de obiectivare și spori-
re a potențialului creativ perso-
nal sau, după Rogers, de a-și da
sieși actualitate în lume; 6) ni,
cognitivă privind necesitatea de
a ști, a înțelege, a descoperi și
inventa; 7) m. estetice, opusă mi-
tului și dezordinei, orientează
spre frumos, simetrie, puritate;
8) m. de concordanță între cunoaș-
tere, simțire și acțiune — ceea
ce obligă la reechilibrări ale con-
duitei și contribuie la integrarea
personalității. în definirea indi-
celui valoric al ni. o mare însem-
nătate are corelația dintre valen-
țele (sensurile individuale și socia-
le), respectiv dintre interesele indi-
\iduluiși Cele ale societății. Socia-
4C8

M
lismul apropie aceste două tipuri
<le interese și favorizează concilie-
rea lor în condițiile unei tot mai
accentuate priorități a m. cu o sem-
nificație socială, care însă devin
proprii individului, tot așa de
necesare și eficiente ca și celelal-
te m., pe măsura implantării lor,
definind nivelul valoric al perso-
nalității. (C. Logofătu)
MOTIVARE, demers intelec-
tiv cu semnificație morală prin
intermediul căruia persoana se
raportează Ia motivele proprii
sau ale celorlalți. M. proiectiră
presupune anticiparea motivelor
probabile care vor sta la baza
comportamentului propriu și al
raporturilor interpersonale, pe
această cale pregătindu-se extin-
derea controlului conștient de la
situația prezentă la cele viitoare.
M. retroactivă presupune explica-
rea și, mai mult, justificarea acte-
lor deja săvîrșite, prin prisma mo-
tivelor care le-au determinat,
urmărindu-se astfel reevaluarea
comportamentului anterior.
MOTRICITATE, denumire glo-
bală a reacțiilor musculare prin
care se efectuează mișcarea cor-
porală. M. se referă cu deosebi-
re la reorganizarea îu contracție
și relaxarea mușchilor, Ia modi-
ficările de poziție, la deplasare
și acte coordonate de intervenție
in ambianță.
MOȚIUNE, mișcare, manifes-
tare a unei poziții; în psihanaliză,
ni. pulsională denotează aspectul
dinamic, definit și apt de reali-
zare a pukiunii, deci motivul.
MOZAIC CORTICAL, ansamblu
al punctelor și zonelor din coi texaflate fiecare în diverse grade d<-
excitare sau inhibare. Pavl.,..
scrie: „Atit procesul excitator, <.n
și cel inhibitor, execută o mișcări:
în scoarța cerebrală, iradiind 1;: ii,.
ceput Ia o distanță mai mare ;„,i|
mai mică de punctul de origini
și coneentriiiiiu-se apoi în ;n -,|
punct. Prin concentrarea ao-st."i
procese, se ajunge la o locali/an
l'iarte fină a lor și datorită ace.–
tui fapt, întreaga scoarță cere-
brală se transformă într-un m.'-
zaic, în care se îmbină strîns pune; r
de excitație și de inhibiție. Ao vL
mozaic se formează și se fixează
pe de o parte ca rezultat al luptei
dintre procesele antagoniste de
excitație și inhibiție, provocat-
direct, de excitațiile corespunză-
toare venite din afară, iar pe de
altă parte, datorită unor raporturi
interioare, și anume, datorită in-
ducției reciproce, în care un proces
determină intensificarea altuia."
După Pavlov m.c, daca ar puici
fi modelat optic prin lumini, um-
bre, puncte obscure ar reprezenta
cel mai impresionant spectacol,
atît prin bogăție, diversitate,
nuanțare, complexitate cît și prin
extraordinarul său dinamism, prin
deplasări și transformări calei-
doscopice.
MULȚIME, reunire ocaziona!.;,
a unui mare număr de persoane
heterogene, fără ca acestea să
se cunoască, să fie organizați1
într-un mod stabil, să acțiune/'
conform unui plan. Gusta\e Le
Bou a conceput astfel m. și a
promovat o psihologic a m. ob-
servind că acestea pot. intrj sr»-'it-
tan în stări globale pe baza unorM
mecanisme de inconștientă con-
tagiune afectivă, pobrizîndu-se
emoțional, aclienind necoutrolaf
si 'necritic, uneori violent, fiind
accesibile zvonurilor și în genere
dizolvînd și absorbind personali-
tățile participanților. Astfel ar
fi posibile fenomene delirante de
psihopatologie colectivă. M. și-ar
recruta spontan lideri, vedete, ar fi
ușor manevrabile de către insti-
gatori. O astfel de viziune sum-
bră asupra m., deși reflectă o parte
din adevăr, rămîne unilaterală și
nepotrivită pentru unele populații.
Personalitățile mai puternice și
consistente nu se dizolvă în stările
haotice de tn. ci dimpotrivă caută
să prevină efectele negative ale
acestora. Apoi nu toate și nu
întotdeauna m. sînt dezorganizate
și animate de scopuri destructive
sau cuprinse de panică. Există,
la un nivel mai avansat de cul-
tură al vieții sociale, m. ce se orga-
nizează sau sînt organizate, acțio-
nează conștient, adoptă decizii
în mod critic, manifestă entuziasm
sau indignare însă fără grave per-
turbări ale ordinei etc. Manifes-
tațiile populare ce au devenit tra-
diționale în societatea noastră
socialistă sînt o dovsdă în acest
sens. Există mari disponibilități
de energie constructivă a m. Ter-
menul de m. mai are și o semnifi-
cație matematică drept totalitate
de elemente. Teoria m. este o
bază a modernizării învățării ma-
tematice și a fost adoptată de
Piaget și ca model pentru teoria
sa asupra formării conceptelor.
MUNCA OPERATORULUI are
un caracter de responsabilitate
468marcată, operatorul trebuind să
supravegheze și să controleze mer-
sul unor agiegate complexe de
producție de o mare productivi-
tate cu ajutorul unor panouri de
comandă. Orice eroare comisă se
poate repercuta serios asupra
producției. Din această situație
decurge caracterul de solicitare a
atenției (constantă, distributivă),
cu particularitățile specifice pen-
tru sectoarele automatizate, întil-
nite în alte sectoare industriale
și anume: lipsa unei activii;".li
motorii, mai bine zis a unei descăr-
cări motorii, caracterul solitar
al muncii și depersonalizarea sa.
M.o. se caracterizează prin aștep-
tarea apariției unor semnale, op-
tice, sau acustice, în general la
intervale mari de timp și care-1
obligă să reacționeze prompt.
Această situație este de natură
să creeze o stare de tensiune ner-
voasă care poate fi cu atît mai
mare cu cît cei interesați nu vor
putea compensa vigilența lor prin
nici o activitate motorie. Un alt
factor important în accentuarea
solicitării activității nervoase su-
perioare poate fi constituit și de
un număr crescut de indicatori
care trebuie urmăriți. Postura
operatorului poate să creeze, de
asemenea, o senzație de constrîn-
gere, dacă, de exemplu, poziția
de lucru ortostatică nu este com-
pensată periodic cu poziția șezînd
în fața tabloului sau mesei de
comandă. Cea mai importantă pro-
blemă ridicată de munca automa-
tizată este solicitarea sistemului
nervos central și, în consecință,
469

M M
oboseala nervoasă. Manif<-.;,! ăriic
acesteia sînt in:-ă vdri.i'c, in fini' –
(ic de natura, pi (.11 r.,ului de rit.
MUNCĂ, activitate conștientă,
specific umană, orientată spre
im anumit scop, în cursul căreia
omul efectuează, transformă, re-
glementează și controlează prin
acțiunea sa schimbul de substmi-
țe, energic și informații c:i natura
și cu semenii pentru satisfacerea
trebuințelor saie. Prin ni., com-
portamentul capătă o serie de
dimensiuni noi, inexistente la nivel
infrauman, dintre acestea fiind
mai semnificative următoarele:
dimensiunea teleologică (omul for-
mulează scopuri și elaborează
planuri în funcție de anumite ne-
voi), praxiologică (pentru atinge-
rea scopurilor se cooperează în
utilizarea, conform anumitor nor-
me, a mijloacelor de tipul unel-
telor) și axiologică (a valorii gene-
rate exclusiv de acest comporta-
ment). In conformitate cu legea
antropogenetică fundamentală,
formulată de Engels în anul
1872, m. constituie modalitatea
fundamentală de ridicare de la
animalitate la umanitate. De ase-
menea, la nivelul fiecărei gene-
rații, constituie principala caîe
prin și în care se configurează și
manifestă în mod autentic perso-
nalitatea. M. se dezvoltă istoricește
în unitate cu dezvoltarea for-
țelor și relațiilor de producție și a
culturii în genere. Diferențierea
ni. fizice și a celei intelectuale
marchează o etapă istorică iar
în perspectiva comunistă se im-
pune reunirea, la un înalt nivel
de cultură și tehnicitate, a m.liz.i'c cu cea. infeleef uală. în < OH
dijiiie revoluției teluri'o-șl.nni:
iici! în;-»a;l factura inuneii .,i: mo
ilifică, accentul trecînd de la con
poncntcle efectorii (de ridicai.
manevrare etc.) la component. ;,
de supraveghere și control
mașinilor. Componentele sen/..
riale și inteleeiive ale travaliul,
capătă o pondere din ce1 in i
mai marc. Psihologia ca știini..
despre activitatea umană se ocup,"
sub cele mai diverse aspecte ,],
ni. ca formă fundamentală d.
activități'.
MUNCĂ ÎN FLUX CONTINUU,
în care piesele ce trebuie prelu-
crate circulă de la un muncii,,;
la altul și în fiecare etapă li s<-
adaugă cîte ceva, astfel îneît, !a
sfîrșitul călătoriei lor, piesele sîni
finite. în categoria de m. în î.c.
se întîlnesc mai multe tipuri d.-
activitate, ca munca la bandă,
pe conveier, în sincron etc. Fie-
care muncitor sau grup de munci-
tori efectuează, în general, ace-
eași operație asupra obiectului
respectiv, repetînd-o în decursul
zilei de foarte multe ori și căpă-
tînd astfel o îndemînare mare și
posibilitatea de a o executa
într-un timp scurt. M.în.f.c. :-e
caracterizează prin productivita-
te înaltă, dar prezintă dezavan-
tajul monotoniei.
MUTACISM, manifestare deli-
berată, voluntară, în care indi-
vidul refuză comunicarea în vir-
tutea unei tendințe simulatorii sau
datorită unei stări afective nega-
tive acute, a unei atitudini de
dispreț, de supraestimare, de opo-
ziționisiii. M. este întîlnit la per-soane normale, în special la tineri
ca manifestare de protest, si îm-
bracă forme particulare la oligo-
freni, demenți și psihopați, ca
expresie a unei poziții obsesive.
MUTAȚIE, modificare a mesa-
jului genetic care se permanen-
tizează de-a lungul generațiilor.
M. pot fi spontane, datorate unor
cauze puțin cunoscute și induse
sau artificiale, provocate cu dife-
riți agenți mutageni. Dintre prin-
cipalele tipuri de ni. se pot enu-
mera: m. calitativă (operantă la
nivelul genelor structurale și aso-
ciindu-se cu modificarea expresiei
fenotipice a genelor interesate),
cantitativă (operantă la nivelul
genelor de control cantitativ,
reglatorii și operatorii), incom-
pletă (mutantul rezultat păstrea-
ză într-o oarecare măsură vinele
elemente ale expresiei fenotipice
corespunzătoare genelor intere-
sate), inexpresiv fenctipică (mo-
dificare a codului genetic cu con-
servare aparentă a expresiei feno-
tipice), patogenă (declanșatoare a
unor procese tumorale )'etc. Din
acest punct de vedere, ni. pot
fi de genă (punctuale), de cromo-
zomi etc.
MUTAȚIONISM, teorie elabo-
rată de Hugo de Vries (1848 –
1935), care se opune ideii darvi-
niene a caracterului continuu al
variației, susținînd caraeloiul eidiscontinuu, brusc și tranșant.
Astfel, schimbarea bruscă a geno-
tipului (substanței ereditare) îm-
bracă forma „mutației".
MUTISM AKINETIC, sindrom
caracterizat printr-o tulburare a
stării de conștiință, prin pierde-
rea vorbirii și a motricitatii.
M.a. este una din tulburările
incluse în dislogii, constînd înt!-o
modificare a formei comunicării,
în sensul unei hipoactivități ver-
bale. Bolnavul cu m.a. reacțio-
nează greu și tardiv la stimulii
psihosenzoriali, este inert, dar cu
privirea urmărește, actele celor
din jur, oferind astfel impresia
de prezență în mediu, deși tul-
burarea sa este și o tulburare a
conștiinței. Se consideră că m.a.
este consecutiv unor leziuni ale
corpului calos, și, în general, ale
sistemului reticulat activator
ascendent".
MUTISM ELECTIV MUTISM
VOLUNTAR), refuzul de a vorbi
deși facultățile vorbirii și gîndirii
sint nealteratc. Apare în stări
conflictuale, în isterie și schizo-
frenie. Poate persista zile, săptă-
mîni sau chiar mai mult.
MUTITATE, stare defectuasă
caracterizată prin imposibilitatea
vorbirii. M. este datorată unei
leziuni în zona corticală a limba-
jului, asociată cu leziuni ale apa-
ratului auditiv.
470

DICȚIONARELE ALBATROS
N
NANISM, insuficiență marcată
în creștere a organismului față de
media de înălțime a vîrstei și
speciei respective, ca urmare a
tulburărilor funcționale endocrine
sau a unor boli ereditare. N. hipo-
fizar se explică printr-un deficit
al secreției hipofizare a hormonu-
lui de creștere. N. hiperhipofizar,
mai rar, se explică prin osi-
ficarea pretimpurie a cartilajelor
de creștere, printr-o pubertate
precoce.
NARATIV, stil de povestire; în
psihologie, metodă prin care su-
biectul fiind pus să expună liber
furnizează informații, fără nici o
intervenție sau sugestie din par-
tea investigatorului.
NARCISISM, stare anormală, ca-
racterizată printr-o dragoste in-
tensă a cuiva față de propriile
sale calități fizice sau psihice.
Ca un corolar, n. este incapabil sa
iubească alte persoane. N. desem-
nează atît un simptom, cit și otrăsătură caracteristică constîi:]
din autoadorație, exagerat am<im-
propriu. După psihanaliză, iui
coeficient de n. există în orice
persoană. „Subiectul, scrie Freud.
începe prin a se lua pe sine însuși.
propriul său corp, ca obiect 'a!
dragostei." Se face o distincție
între două feluri den.: „Narcisis-
mul primar desemnează o stare
precoce în care copilul investește
tot libidoul său asupra sa însuși.
Narcisismul secundar desemnează
o reîntoarcere asupra propriei per-
soane, a libidoului investit în
lucruri și retras din acestea."
(Laplanche și Portalis).
NARCOANALIZĂ, procedeu in-
trodus de Horsley (1936) și con-
stînd din analiză psihică sau (mai
tîrziu) interogatoriu a unui su-
biect căruia i se introduc în sine–
substanțe hipnotice și euforizante
(pentatothal ș.a.), de unde df/.in-
hibare, somnolență, abolii •_•
autocontrolului și, in consecința,
mărturisire nestingherilă a cei >>•
473N
petrecute în trecut, defulare, răs-
punsuri necenzurate la întrebări
etc.
NARCOLEPSIE, perturbare a
echilibrului dintre stările de vigi-
lență fi stările de somn în avan-
tajul acestora din urmă și în
sensul unei hipersomnii paroxiste,
a înclinației patologice spre somn
și somnolență. Unii bolnavi ajung
sa trăiască într-o stare de somn
neîntrerupt timp de mai mulți
ani. Se pare că n. este cauzată
de afecțiuni ale hipotalamusului
în care se află centrul de reglare a
somnului.
NARCOMANIE (DROGOMA-
NIE), atracție vicioasă, folosire sis-
tematică a preparatelor ce induc
efecte narcotice, sedative, sti-
mulative, halucinatorii asupra sis-
temului nervos. Deprinderea față
de drogul în cauză creează feno-
mene de dependență cronică a
absorbirii, de regulă, doza mărin-
du-se treptat. Avînd în vedere
influența nefastă asupra organis-
mului, obișnuința ce se crează la
luarea narcoticelor, se vor lua
numai la indicația medicului.
NATIVISM, concepție generală
care atribuie desfășurările și evo-
luțiile proceselor psihico pre-
existentei acestora în cadrul unor
structuri native. Helmholtz a fo-
losit acest termen pentru a desem-
na anumiți factori cognitivi și
afectivi ce' sînt proprii subiectu-
lui independent de experiență.
Opus empirismului și genctis-
inului (în sensul lui Piaget).
NATURALISM, doctiină ce'sus-
ține existența unici și autonoma
a naturii la aceasta și l.i. legile eiobiective, intrinseci, redueîndu-se
orice fenomen. Formă primitivă
a materialismului, susținînd că
fenomenele și valorile sociocul-
turale, etice, estetice, spirituale
sînt elaborate în prelungirea unor
principii și scheme ale naturii.
N. în același timp tinde să ignore/e
specificul acestor fenomene. în
psihologie n. concordă cu biolo-
gismul.
NATURĂ, existență anorganica
și organică, considerată fără de
conștiința umană și de sfera ar-
tificialului, în afară a tot ceea
ce este cultură și obiectivare
culturală. Principiu al existen-
ței printr-o ordine proprie, au-
tonomă. Esență a unei categorii
reale; caracteristică intrinsecă
și diferențială a unei individuali-
tăți. Natural este tot ceea ce,
ține de natură sau, într-un sens
aparte, ceea ce este firesc și
necesar.
NECESITATE INTERNĂ, cerin-
ță ce-și are punctul actual de ple-
care în individualitate, trebuință
și motivație imperioasă, tendință
ce exclude alte variante, convingere
cu mare forță de impunere, deci-
zie fermă, finalitate și raționament
ce constrînge „dinăuntru" pe su-
biect la un anume comporta-
ment, în ordinea psihologică, n.i.
sînt de două feluri: motivațioiiale
și intelectuale sau implicative.
NEGATIV, în genere, ceea ce
lipsește; matematic, o cantitate
mai mică dccît zero sau o devia-
ție contrarie pozitivului. în
științele biologice, umane și sociale
n. semnifică un deficit în raport
cu o normă, o regresiune, o evo-
473

Iuțic contrarie valorilor. Este n.
adaptarea .și învățarea ce duce la
pierderea reacțiilor achiziționate
anterior, transferul ce împiedică
elaborarea noilor acțiuni, trebu-
ința și motorul repulsiv, de contra-
angajare etc.
NEGATIVISM, tulburare de
comportament consthid din expri-
marea unei atitudini negative ne-
justificate de refuz, rezistență sau
ostilitate față do orice solicitare
venită din exterior. în dependență
de gradul său de manifestare u.
poate fi pasiv exprimat în indi-
ferență, apatie, tăcere sau activ,
constînd din fugă, opoziție, acți-
une inversă celei solicitate. în
psihanaliză, se are în vedere ca
mecanism de apărare, negarea sau
denegarea (v.).
NEGENTROPIE (ENTROPIE
NEGATIVĂ), desemnează, în ter-
modinamica actuală, în ciberne-
tică (și de aici, prin extensie, în
toate științele ce folosesc analiza
informațională), fie prezența unei
energii nedegradate, apte de a
efectua un lucru oarecare, fie
energia potențială conținută în
compuși cu entropie mică, fie
ceea ce duce la o creștere în sta-
rea de organizare a unui sistem
prin intermediul achiziției de in-
formație (de aici rezultă o mărire
a gradului de probabilitate cu
care se pot face predieții asupra
comportamentului sistemului).
NEOCATHARSIS, metodă psih-
analitică (propusă de Fercnczi)
priu care se provoacă conștien-
tizarea relațiilor din copilărie ale
pacientului și se obține astfel des-
căicarea unor tensiuni.N
NEOCORTEX, formațiunea cea
mai evoluată și cea mai recentă,
clin punct de vedere filogenetic, a
sistemului nervos, avînd la on>
o dezvoltare mult mai mare decii
paleocortexul (v.). N. reprezint.'t
din punct de vedere funcțion.ij
un ansamblu de zone mai mu!'
sau mai puțin specializate ,i|.
scoarței cerebrale, care asigură pi
de o parte integrarea supei io.iij
finală a funcțiilor și proces- ii i
psihice de tip coivtient, iar pi
de altă parte, un nivel de rcpiezcn-
tare a tuturor funcțiilor și proee-
selor reflexe ale organisimiiu:.
Astfel n. dobîndește atributele (!••
centru de reglare suprem al acti-
vității vegetative și de relație ;•
organismului. Deci n. îndeplinește
următoarele funcții: senzitivă și
senzorială — ti. receptor, moto-
rie — n. motor, și funcția psihică —
n. de asociație. N. receptor și ce!
motor sînt reprezentanți de centrii
de proiecție, senzitivi, senzoriali
și respectiv de sistemul piramidal
și extrapiramidal. N. de asociație
este reprezentat de neuronii de
asociere, în număr mult mai mare
decît neuronii senzitivi și motorii,
care au rol de a stabili pe de o
parte legături între neuronii sen-
zitivi și cei motori din scoarță,
iar pe de altă parte între aceștia
și alți neuroni de la diferite nivele
ale encefaiului.
NEOFREUDISM (XEOPSIHA-
NALIZÂ), totalitate a curentelor
psihanalitice dezvoltate după anii
'80; ele renunță la tezele panse-
xualisie și la unele teze biolo»isie
și accepta importanța l'aH.onlor
474N
sociali și culturali în geneza iu –
vrozelor,
NERV, gi upare de lascii ule de
fibre nervoase, axonice sau den-
dritice, constituind calea de con-
ducere a influxului nervos. Fiecare
fascicol al n. este învelit într-o tea-
că conjunct ivală, cu aspect lame! ar,
numită perjneurim. In interiorul
fascicolului fiecare fibră nervoasă
este învelită într-o teacă Henle
(Key-Retzius). Toate fascicolele
care intră în alcătuirea n. sînt
la rîndul lor acoperite de un înve-
liș comun, epineurim, format din
țesut conjunctiv lax. Țesutul
conjunctiv al n. conține vase san-
guine, cu rol trofic și firișoare ner-
voase numite nervi neuronum.
N. cuprinde fibre nervoase de două
categorii: fibre aferente, cu rol
de a conduce influxul nervos de
la periferie la centru, ele putînd
fi somatosenzitive și viscerosen-
zitive, și fibre eferente, care con-
duc influxul nervos de la centru
la organele efectoare, putînd fi ca
atare somatomotorii și visceromo-
torii. într-un n. se pot distinge
fibrele somatice de cele vegetative
prin faptul că primele sînt mieli-
nice și predomină în sistemul ner-
vos de relație, iar cele vegetative
sînt amielinice și predomină în
sistemul nervos vegetativ. Catego-
rizarea în n. senzitivi și motori
nu este totuși exclusivă, într-un
n. motor existînd și fibre aferente,
cu rol de a tvansmite la centru
starea mușchiului inervat, iar în
cel senzitiv fiind întîlnite și fibre
eferente, motorii sau secretarii
pentru reglarea activității vaselor
sanguine și a glandelor din piele.Fibrele nervoase care alcătui! JC
im n. p'"iru>:-.se din rein rit mu ton r-au
senzitivi ai sistemului nervos cen-
tral. Astfel, centrii motori ai fibre-
lor somatice se găsesc în coloanele
anterioare ale măduvei spinării
și în nucleii echivalenți din trun-
chiul cerebral. Centrii motori ai
fibrelor vegetative, se găsesc în
coloanele intermedio-lat<Tale din
măduva spinării și nucleii echi-
valenți din trunchiul cerebral. Ori-
ginea fibrelor aferente somatice
și vegetative se află în neuronii
pseudounipolari din ganglionii spi-
nali și ganglionii echivalenți ai
nervilor cranieni. Deci după ori-
ginea n. se împart în: n. spinali
(rahidieni) și n. cranieni (cerebrali)
(v.) Unui n. i se deosebesc două
origini — una reală, care se află
în centrii sau nucleii nervoși și
una aparentă reprezentată de
locul de ieșire (rădăcina) a n.
din nevrax. împărțirea n. în ca-
tegorii se face după funcția pe
care o îndeplinesc. Se cunosc ast-
fel 3 categorii de n.: senzitivi
(centripezi), motori (centrifugi) și
miești. N. senzitivi recepționează
excitațiile de la periferie, le trans-
formă în influx nervos, pe care
îl conduc pînă la centru, la
scoarța cerebrală, unde are loc
transformarea excitanților în sen-
zații. Dintre ti. cranieni, exemple
de n. senzitivi sînt: n. olfactiv (I),
optic (II), acustico-vestibular
(VIII). N. motori conduc influxul
nervos de la neuronii motori la
organele efectoare (mușchi, vase,
glande), numindu-se pentru aceas-
ta și n. centrifugi. Exemple de n.
motori dintre n. cranieni sînt:

n. oculomotor comun (ITI), n.
trohlear (IV), n. ocnlo'irtutor e\tem
(abducens VI), n. accesor (XI) și n.
hipoglos (XII). N. niicțti sînt ner-
vii care conțin atît fibre senzitive
cît și motorii, fiind cei mai răs-
])îndiți n. din organism. Exemple
de n. miești: n. spinali și n. sis-
temului nervos vegetativ, iar din.
tre n. cranieni: n. trigemen (V),
n. facial (VII), n. glosofaringian
(IX), n. vag (X).
NERVISM.doctrină fiziologică și
medicală care atribuie sistemului
nervos rolul conducător (și mij-
locitor indispensabil al influențe-
lor mediului ambiant) în organism.
Influențele și reacțiile sînt acte
reflexe. N. modern a fost funda-
mentat de I.P. Pavlov și elevii săi
(K. Bîkov, Kurțin) care au pus
accentul pe rolul scoarței centra-
le, în timp ce autorii occidentali
(Leriche, Reilly) au pus accentul
pe sistemul nervos vegetativ.
Unele exagerări ale n. au neglijat
rolul factorilor umorali și acțiu-
nea directă a factorilor de mediu.
N. este implicat în reflexoterapie
și acupunctura și alcătuiește un
suport neurofiziologic pentru me-
dicina psihosomatică (bolile cor-
tico-viscerale etc.).
NEURASTENIE (NEVROZĂ
ASTENICĂ), entitate nosogra-
fică stabilită în 1869 de către
Bcard, pentru a desemna o stare
de slăbiciune nervoasă, care cu-
prinde trei aspecte: slăbiciune iri-
tativă, liipertestezic și iritație spi-
nală. In accepțiunea actuală n.
este o afecțiune psihogenă, o
formă de nevroză, exprimată cli-
nic printr-un complex de tulburăriN
psihice și somatice, grupate în
mod dominant în jurul siiklroniii-
hii caracteristic astenic. A. Krcin-
dler definește n. ca pe o boală i
creierului determinată de un fa< –
tor psihogen, la baza căreia si,,
o tulburare în dinamica activii.'!
ții nervoase superioare și ca ie –
traduce clinic printr-o serie <l.
semne somatice — astenie, «fi-
ice, insomnie, simptome ale ana-
lizatorilor, simptome visecroveg'–
tative — și semne psihice — asi, –
nie psihică, depresiune, anxietate.
Neurastenicul este incapabil s,i
desfășoare o activitate fizică sau
intelectuală prelungită sau o mun-
că necesitînd spirit de iniția-
tivă. N., în faza de debut se carac-
terizează, de obicei, prin apari ii >
și exacerbarea treptată a unei
stări de oboseală psihică, pe care
bolnavul o trăiește cu teama pro-
fundă că nu mai poate face față
îndatoririlor sale profesionale. Ten-
siunea emoțională este permanent
alimentată de o suită de traunn-
psihice, care au determinat sta-
rea actuală, cît și de fiecare ele-
ment care le întărește convinge-
rea că sînt depășiți chiar și în sar-
cinile altădată obișnuite.'Tabloui
clinic se întregește cu o seza'ie
generală de disconfort somați. ,
legat în special de fenomenul de
epuizare fizică, de cefalee, senzații
penibile la nivelul diferitelor orga-
ne interne etc. Complexitatea
simptomelor n. este caracterizată
ca „slăbiciuneiritativă" exprimată
pe de o parte printr-o încărcătură
afectivă iritabilă, prin creșterea
excitabilității nervoase generale și
476N
pe de altă parte prin scăderea rapi-
dă a vivacității și a tonalității
psihice, explicabilă prin epuizarea
rapidă a potențialului activității
nervoase superioare. Complexul
simptomatic al excitabilității și
iritabilității crescute se manifestă
în plan psihic printr-o sensibili-
tate și impresionabili tate cres-
cute, 'prin scăderea pragului de
toleranță față de stimulările mai
mult sau mai puțin obișnuite ale
ambianței. Insomnia și deregla-
rea ritmului veghe-somn este unul
din simptomele cele mai frecvent
întîlnite, somnul devine super-
ficial și neodihnitor, prin faptul
că devine încărcat cu coșmaruri.
Toate aceste simptome simboli-
zează de fapt conflicte incon-
știente și mecanismele defensive
împotriva anxietății (H. Ey). Psi-
hiatria delimitează patru forme
de n.: simplă, depresivă, anxioa-
să și cenestopată. In general se
consideră că n. are un caracter
reversibil: în tratamentul n. un
loc important îl ocupă psihote-
rapia, iar ca primă condiție so
impune eliminarea pe cît posibil
a factorilor etiologici traumati-
zanți sau stressanți.
NEURCJCHIRURGIE.în ultime-
le decenii n. devine tot mai im-
portantă pentru psihologie fur-
nizînd date anatomo-clinice asu-
pra unor tulburări mentale pro-
duse de hemoragii, traumatisme
sau tumori, ca și metode de tera-
peutică a unor sindroame ('di-
cotomia prefroutală în unele psi-
hoze-anxioase) în afara celor date
•de leziuni grosiere ale creierului.în strînsă legătură cu n. se dez-
voltă neuropsihologia.
NEUROCIBERNETICĂ, șiință
interdisciplinară, care formalizează
evenimentele ce se desfășoară pe
nevrax, în organele îcceptoare și
efectoare. N. interpretează as-
pectele funcționale ale sistemului
nervos normal și patologic, in
lumina teoriei generale a sisteme-
lor, teoriei informației, teoriei deci-
ziei, teoriei automatelor, teoriei
rețelelor cu relee și contacte și a
teoriei generale a'reglării. Astfel
ti. are menirea să elaboreze o
teorie generală și coerentă a
sistemului nervos ca sistem infor-
mațional și de comandă și control.
Abordînd dintr-un punct de vedere
nou funcționarea sistemului ner-
vos, n. nu reprezintă doar o schim-
bare de nomenclatură, ci permite
adîncirea înțelegerii modului în
care pot fi legate calitativ și can-
titativ anumite categorii de eve-
nimente, care definesc activitatea
sistemului nervos central (E. Ni-
colau și C. Bălăceam:). Pentru ca
metodologia n. să fie eficientă, ea
trebuie să plece de la datele de
nouropatologic. Una din primele
etaps ale abordării n. a sistemului
nervos constă în formalizarea acti-
vității nervoase, pe baza diferi-
telor moduri de exprimare sim-
bolică, specifice matematicii, dar
modelele astfel obținute trebuie
să fie totdeauna conforme cu
realitatea concretă ncuroanatomi-
că și neurofixiologică. N. oferă
bionicii posibilitatea de a construi
sisteme tehnice i;<:om"rfe cu subsis-
temele neuroni le reale, iar bionica
oferă la rîndul ei n. posibilitatea
477

N
de a-și perfecționa conținutul. N.
permite astfel fundarea unei Icu-
ri i materiale a funcționării creie-
rului uman. care să cuprindă și să
explice, stijid la ba/a psihoci-
berneticii (v.), si procesele psihice
eu diferitele lor forme de manifes-
tare. Așa cum o demonstrează
analiza rl., sistemul nervos î.și
oiganizează evoluția diferitelor
procese, pe baza unor programe,
unele dintre ele genetice, la care
se adaugă ulterior, în ontogeneză,
sena programelor pe care și le
însușește prin mecanismul în-
vățării, în acest fel, în plan for-
mal sînt înlăturate toate dificul-
tățile de a cuprinde în cadrul unei
teorii coerente activitatea ner-
voasă a omului în ansamblul
mișcării materiei.
NEUROFIBRILE, fibre extrem
de fine puse în evidență prin deli-
cate tehnici histologice în inte-
riorul axonilor, constituind con-
ductorii nervoși fundamentali ai
acestora. Sînt, în urma studiului
prin microscopie electronică, consi-
derate ca niște mase moleculare
mari, foarte alungite și indepen-
dente ca sarcină electrică.
NEUROLEPTICE, substanțe far-
macodinamice care exercită o ac-
țiune depresivă, deconcertantă a-
supra cîtorva centri nervoși prin-
cipali cum ar fi: centrul te'rmore-
glării, centrul somnului. Au și o
acțiune de ameliorare a descărcă-
rilor afective supranormale, redu-
cînd anxietatea.
NEURON (CELULĂ KERYOA-
SA), numită de către Waldeyer,
în 1891, unitatea de structură
a sistemului nervos, ivprezcntîndîn același timp și o unitate trofică,
genetică, morfologică, biologică și
funcțională. Sub aspect morfou-
tologic, legat de recepționarea și
transmiterea informației, se p,.!
distinge două părți fundamentale
ale n.: corpul n., numit și perii j-
rion și prelungirile n. Pcrican.'-
nul reprezintă partea centrală ,
n. putînd prezenta forme deoseb1
de variate: sferică, ovală, stelata,
piramidală, piriformă etc. Măi i
mea lui este cuprinsă între jo
și 150, avînd o structură carac-
teristică: la suprafață prezint;!
o membrană — neurolema — a*-
natură lipidică, singura membrană
de tip celular cu structură bila-
melată. Nucleul voluminos, de
formă sferică sau ovală, conține
cromatină și doar un singur iiu-
cleol. Prelungirile n. datorate spe-
cializării funcționale, sînt de două
feluri: dendritele și axonul. Den-
dritele sînt în număr variabil la
diferite tipuri de n. Ele sînt în
general prelungiri scurte care pre-
zintă următoarele caractere: au
formă conică, fiind mai groase la
bază și mai subțiri spre vîrf, iar
de-a lungul lor au numeroase
ramificații. Terminațiile dendrite-
lor sînt în contact fie cu un axon,
fie cu celule epiteliale, sau se gă-
sesc în interiorul unor corpusculi
receptori cutanați sau musculo-
tendinoși. în ceea ce privește
structura lor în mod obișnuit nu
au înveliș. în unele cazuri în-;ă
dendrila este unică și ia aspe<i
de axon și în acest caz capătă un
înveliș asemănător cu cel al axn-
nuhii. Axonul se mai numește
eilindrax sau nourii, fiind o pie-
478N
lungire unică și m general mult
maî lungă dccît dendritcle. El «..-,t>•
subțire și de aceeași grosime pe
toată lungimea sa, avînd de-a lun-
gul ei puține ramuri aș. zate
perpendicular — ramuri colnte-
rale _ care sînt în general scurte.
La extremitatea liberă axonu!
prezintă o ramificație bogată care
se numește arborizație termi-
nală sau teledendrium. Structural
axonul se caracterizează prin fap-
tul că este învelit într-o serie de
formațiuni care au diferite roluri.
Din punct de vedere funcțional n.
este un element excito-conductor,
care sub acțiunea unui excitant
generează și transmite influxul
nervos. Ca o altă proprietate a
n. este de menționat și proprie-
tatea formării de engrame și se-
creția anumitor produși specifici
— neurosecreția. Sistemul nervos
este o vastă rețea de comunicații
care primește informații din me-
diul exterior sau interior și Io
transformă în semnale care pro-
duc răspunsuri adecvate în dife-
rite părți ale organismului, avînd
la bază totalitatea țesuturilor di-
ferențiate în vederea realizării aces-
tor funcții. Unitatea lui slructu-
ral-funcțională este tocmai n.
NEUROPLEGIE, caracteristică
a unui stimul sau reacție ce are
o consecință paralizantă asupra
centrilor nervoși superiori.
NEUROPSIHIATRIE, discipli-
nă medicală care se adresează an-
samblului de afecțiuni ale sis-
temului nervos incluzînd bolile
psihice cu sau fără suport organic
cunoscut.NEUROI'SIHOLOGIE, termni
introdu.-, de C. Lashlev (in ltMH),
cai o lmulase primul laborator de
n. (Harvard). După Lhermitte
(1964) n. este știința care s(u-
diază funcțiile superioare ale omu-
lui — percepția, memoria, con-
știința, gesturile, limbajul etc.
— în raporturile lor cu structurile
cerebrale și cu organizarea func-
țională a sistemului nervos. Du-
pă Hecaen (1966), n. este disci-
plina care tratează funcțiile min-
tale superioare, în dubla și inse-
parabila lor legătură cu structu-
rile cerebrale, care stau la baza
acestor funcții și în legătură cu
sistemele de comunicare interu-
mană în care sînt încorporate.
Deci n. nu este doar o știință
care studiază pe bolnav, dar
care îl și tratează. în n. nu se
includ decît acele tulburări psi-
hice care apar ca urmare a unor
leziuni sau excitații în focar. N.
folosește datele neurologiei cli-
nice, ale neurofiziologiei, psiho-
fiziologiei, neuroanatomiei, neu-
rociberneticii, neurogeneticii și
neurolingvisticii și oferă la râului
ei date tuturor acestor științe,
în accepțiunea lui A. R. Luria
„sarcina n. este studiul bazelor
cerebrale ale activității psihice
umane, prin antrenarea unor me-
tode noi, psihologice, pentru diag-
nosticul topic >1 leziunilor locale
ale creierului" (1953).
NEUTRU, în psihologic, răs-
puns ce se situează la mijlocul
unei serii bipolare; în scalari ati-
tudinea medie, echivocă (da și
nu) notată cu zero. Real nu este
un punct nul ci o poziție rezul-
479

N N
tată din echilibrarea unor ten-
dințe contiare.
NEVRALGIE, dnrere locali-
zată, limitată la zona unui tra-
seu nervos senzitiv, survenind
în general prin crize de supraso-
licitare a sistemului nervos, sau
prin iritarea unor căi senzitive,
ca urmare a unui proces infla-
matorul.
NEVROGLIE, celulă care în-
soțește neuronii avînd rol trofic,
de elaborare a mielinei, susținere
și izolare a neuronilor, absorb-
ție și înlocuire a țesutului ner-
vos 'distrus. Denumită și celulă
glială.
NEVROZĂ, termen utilizat pen-
tru prima dată de către Vieus-
sens (începutul secolului al
XVIII-lea) pentru a desemna orice
tulburare legată de creier. In 1776,
W. Cullen cuprinde în acest ter-
men toate afecțiunile nervoase
și psihice fără substrat anatomo-
patologic. în accepțiunea actuală
n. reprezintă un grup de reacții
și dezvoltări patologice, deter-
minate psihogen și exprimate
clinic printr-un complex de tul-
burări, cu sau fără răsunet so-
matic, care este trăit în mod con-
știent și penibil de către indivi-
dul bolnav. N. constituie astfel
varietatea cea mai răspîndită și
de obicei cea mai polimorfă de
psihogenii, caracterizată prin pre-
zența subiectivă a bolnavului la
boală, prin participarea autoana-
litică și critică a bolnavului la
înțelegerea bolii, ea desfășurîn-
du-se totdeauna pe un fond de
luciditate a conștiinței. Nevro-
ticul este în chip definitoriu unsuferind rare-și comentează ți-si
asumă suferința printr-o atitu-
dine participativă. El sesizi;. ;O
că între capacitățile sale de cxi
tentă și planurile sale exis-
tențiale, de inserare în lume, w
creează o tensiune divergeți IM
Deci nevroticul trăiește un pe
mnnent conflict între'partca „sa
miloasă" și cea „bolnavă" a su
biectivitâții sale, aceasta desf.1
șurîndu-se și organizîndu-se }<-•
fondul unei conștiințe clare, nea!
tcrînd semnificativ raporturile ci;
lumea. Tulburările n. sînt mai
puțin marcate, regresia este mai
puțin profundă (decît în psihozei
psihicul organizîndu-se la un ni-
vel foarte apropiat de cel normal.
Janet definește n. ca o boaU
psihică caracterizată prin con-
flicte intrapsihice, care sînt de
natură să inhibe conduitele so-
ciale, generînd întotdeauna o sta-
re de anxietate. Ele perturba
mai mult echilibrul interior ai
persoanei decît îi alterează sis-
temul relațiilor cu realitatea. Din
acest punct de vedere n. este con-
siderată ca o boală mentală mi-
noră, în sensul că destructurează
mai puțin personalitatea bolna-
vului decît psihozele. Din defi-
niția dată de Pichot, se pot des-
prinde trei caracteristici esențiale
ale n.: tulburările n, de compor-
tament sînt în general minore,
bolnavul păstrează conștiința ca-
racterului morbid al tulburării
sale, tulburările sînt psihologic
comprehensibile, deci se poate
stabili o legătură inteligibilă în-
tre ceea ce a fost bolnavul ante-
rior, circumstanțele vieții lui pre-morbide și tabloul morbid ac
tual. Psihanaliza consideră n. ca
oi. afecțiune p -.ilio^-nâ. al.- țârei
simptome slut expresa simbol;, i
a unor conflicte intrr.psihic.1, ci-și
au originea în traumatisme alVt-
tive și frustrații intervenite în
ontogeneza subiectului. Deci sinip-
tomele nevrotice ar fi rezultai ui
absenței descărcării unor pulshmi.
N. experimentală (Pavlov) se tra-
duce printr-o dezordine comporta-
mentală durabilă, dar în general
reversibilă, obținută la animale
datorită perturbărilor afective,
survenite în anumite situații expe-
rimentale de condiționare. După
C'osnier (1966) ele reprezintă un
model valabil al n. reactive la
om. Tabloul clinic al n. cuprinde
instabilitate psiho-motorie, iri-
tabilitate, intoleranță, astenie ne-
vrotică, tulburări ale somnului,
tulburări funcționale nevrotice (cri
ticuri, balbisme etc), care se
inserează pe un fond de anxietate
generalizată, în urma convertirii,
disimulării și complicării agresi-
vității inconștiente (H. Eyj. Li-
bidoul și agresivitatea apar ca
două forme de manifestare ele-
mentară ale vieții instinctivo-
afective, deci n. este o tulburare
la acest nivel. Tendințele agresive
inconștiente sînt angajate în toa-
te demersurile complicate și în
toate paradoxurile nevroticului
și sînt întotdeauna acompaniate
de un sentiment de anxietate,
ceea ce declanșează anumite me-
canisme de „mascare", de apă-
rare ale bolnavului. în funcție
de simptomul predominant în
tabloul clinic, psihiatria distingeurmătoarele forme de n.: n. as-
tenică (neui asteniai. n. ob-.-esivo-
iobică (pîihast'.-nki |, n. isteric.:,
(i'-hria) și n. mixte •an muierii
(ticuri, balbisme etc). în ceea
ci: privește etiopatogenia n. exis-
tă numeroase teorii (psihana-
liza, teoria sociologică, teoria psi-
hologică, teoria fiziologică ctci.
datorita atît diversității factori-
lor etiologici, cît și modului spe-
cific de structurare al personali-
tății, care (Jaspers) are un r. .1
permisiv sau structurant în apa-
riția și desfășurarea bolii.
NEVROZĂ ASTENICĂ v. NE-
URASTENIE
NEVROZĂ OBSESIVO-FOBI-
CĂ v. PSIHASTENIE
NEVROZISM, simptom de hi-
peractivism nervos, mental și
fizic, în condiții de iritabilitato,
mare variabilitatc de dispoziție
afectivă și rapidă fatigabilitatc.
H. Eyserîck folosește acest ter-
men pentru a institui un criteriu
tipologic, alături de altul privind
introversiunea și extroversiunea.
NICTALOPIE' (ORBUL GĂI-
NILOR), absența vederii diurne
și cromatice, cauzată de nefunc-
ționarea sistemului conurilor, cu
menținerea vederii crepusculare
și nocturne prin aparatul basto-
nașelor; anomalie congenitală.
NIHILISM (lat. nihil — nimic),
atitudine de negare a valorilor,
acțiunilor și structurilor sociale
ridicată la rangul de principiu.
N. se manifestă nu numai în ra-
port cu ceea ce există, dar și în
raport cu ceea ce se proiectează.
Caracteristică pentru n. este și
incapacitatea de a propune va-
480
31 — Dicționar de psihologie481

N
ii.iute, soluții constructive ni lo-
cul a ceea te n< a'j,-l.
NIMFOMANIE, sindrom de pa-
tologie sexuală (erotomanie) fe-
minină, mustind din libido exa-
gerat, continuă snpraexeilnre a
orcanelor sexuale, dorință de acte
sexuale repetate si cauzate de in-
satisfacție parțială (anorgasmie
ctc).
NISTAGMUS (gr. nystagiues –
ațipire), stare patologică și sin-
cronică a globilor oculari ce se
deplasează rapid pe verticală,
orizontală sau rotativ; se dato-
rește contracțiilor spastice ale muș-
chilor ochilor, perturbare cu ori-
ginea în creierul mic și aparatul
vestibular; stări de n.'pot inter-
veni facultativ și la normali, în
urma fixației îndelungate a ochi-
lor asupra unor obiecte apropiate.
Nistagmograful, dispozitiv de în-
registrare a mișcărilor ochilor,
în urmărirea sau lectura unor
obiecte și a textelor.
NIVEL, poziție a unei structuri
sau funcțiuni în ierarhia siste-
mului. Introdus în psihofiziologie
de către J. Jackson, indicînd
etajele funcționale la care ace-
leași procese neuropsihice se rea-
lizează simultan. N. este un ope-
rator uzual în psihologia contem-
porană indicînd. atît rangul din-
tr-o serie cantitativă cît și ranguri
sau stadii de dezvoltare. Activi-
tatea psihică se dezvoltă la diver-
se n. și uneori ascensiunea pe o
ramură implică coborîrea pe o
alta. Termenul arc uneori semni-
ficații parțiale, particulare, le-
gate de o funcție sau noțiune,
alteori semnificații globale ca n."••ucral mental (A. Biuet. IV
Janet, Spejrrnjii), li. da a -/'iiti! i >,
îl. de personalitate rit.
NIVEL DE ASPIRAȚII, coi.
cept elaborat de școala psiholo-
giei dinamice (K. Lewin) și pi in
caro se tU-finește operațional n > •
vel ui calitativ de îndeplinire a .SYM.
puhti la care subiectul se declar,'/
satisfăcut. In experimentele ori-
ginare ale lui F. Hoppe se ia căzui
tipic al elevilor care se mulțu-
mesc fie cu note minime de tre-
cere, fie cu note mijlocii, fie nu-
mai cu note mari de unde califi-
carea n. de a. ca fiind scăzut,
mediu sau înalt. Se înțelege că
n. de a. este o variabilă a indivi-
dului sau a grupului și nu se defi-
nește în termeni absoluți, ci în
relația cu posibilitățile pe care
subiectul și le-a verificat. După
Hoppe, n. de a. se referă la scopu-
rile, expectațiile, revendicările unei
persoane privind realizarea sa
viitoare într-o sarcină dată, iar
după J. Frank n. de a. este osarci-
nă pe care individul încearcă s-o
atingă explicit, cunoscînd nive-
lul performanței anterioare în
această sarcină. Asupra n. de a.
influențează pregnant și experi-
ența altora odată cu modelele
culturale și opiniile colective. K.
Lewin distinge în structura n.
de a. mai mulți factori; scopul
acțiunii, scopulideal, diferența in-
ternă dintre aceste două feluri
de scopuri și nivelul de încredere
pe care-1 are subiectul în realiza-
rea aspirației sale. Există un op-
timum al n. de a. care exclude atit
situarea acestuia sub nivelul posi-
483N
bilităților subiectului sau grupu-
lui, cît și mult peste acesta. După
T. Denibo, B. Zorgoș.a.. n. de a.
exercită o influență binefăcătoare
asupra performanțelor cînd se
situează de fiecare dată, întrucîtva
peste nivelul posibilităților de
moment ale subiectului.
NIVELEȘI FORME ALEAFEC-
TIVITĂȚIl'v. PROCESE EMO-
ȚIONALE.
NOCIRECEPTORI, receptori ai
stimulărilor externe sau interne
dăunătoare, ce periclitează inte-
gritatea și echilibrul organismu-
lui; efect subiectiv, de regulă,
dureros.
NOETIC (din noein, care în-
seamnă a gîndi), care se referă
la procesul de gîndire; noemoti-
cul desemnează obiectul și con-
ținutul gîndirii.
NOMADISM, tendință ce se
manifestă prin instabilitate a do-
miciliului, dictată, în condiții
normale, de un mod de viață spe-
cific (de ex. pastoral). Se manifestă
și ca sindrom patologic la unii psi-
hopați.
NOMINALISM și REALISM,
curente filosofice opuse și care
au prilejuit în evul mediu „cearta
universalelor". Sînt curente cen-
trate gnoseologic și care se dife-
rențiază prin aceea că n. nu re-
cunoaște ca real existente decît
obiectele particulare sau singu-
lare, conceptele fiind reductibile
la simple denumiri introduse de
om, pe cînd realismul admite
existența de sine stătătoare și
primară a generalului în forma
lui pură în nfar.i uricăi'ii contin-gențe particulare (Platou, Toma
d'Aquino). Se afirmă că „univer-
saiia sunt realia". Conceptualismul
susține că generalul există într-o
formă distinctă numai în mintea
omului (de Roy) iar în varianta
realist-științifică admite că gene-
ralizărilor mintale le corespund
anumite trăsături tipice, struc-
turi, legi existente obiectiv în
contextul realității. Dezbaterea
arătată și care în zilele noastre
se prelungește prin opoziția din-
tre tomism și empirismul logic,
este viciată de opoziția metafi-
zică a generalului și particularu-
lui, soluția întregitoare neputînd
fi dată decît de dialectica marxistă.
J.enin scrie: „Contrariile (particu-
larul este opus generalului) sînt
identice; particularul nu există
decît în legătură cu ceea ce duce
spre general. Generalul nu există
decît în particular, prin particu-
cular. Orice general este o părticică
sau o latură sau esență a particu-
larului. Orice general nu înglo-
bează decît aproximativ toate obi-
ectele particulare. Orice particu-
lar nu intră decît incomplet în
general etc, etc. Orice particu-
lar este legat prin mii de treceri
particulare de alt gen (lucruri,
fenomene, procese). în toate aces-
tea există deja elemente, embri-
oane, noțiuni de necesitate, de
legătură obiectivă a naturii etc."
Considerarea unității dialectice
dintre singular, particular si ge-
neral are în psihologie o mare în-
semnătate metodologică, îndeo
Sfbi in studiul cunoașterii și al
dil'i îv p.iiliic
îl*18:5

N
NONDIRECTIVITATE, atitudi-
ne metodică de conduită îutr-uti
proces de intercomunicare con-
stînd în evitarea oricărei induc-
ții sau influențe asupra cursului
discuției, gîndurilor celuilalt etc.
N. este nonintervenția asupra
conținutului, distingîndu-se de
,,laisser-fairo", deoarece nu exclude
ci, dimpotrivă, comportă directi-
vitate asupra formei, o reglare
metodică a actului de comuni-
care.
NOOSFERA, concept, introdus
de Teilhard de Chardin, prin care
se semnifică analogic biosferei,
lumea spiritului și a gîndirii
ca un strat ce înconjoară planeta
noastră odată cu oamenii și prin
ei. Este un strat ultim și superior
al planetei noastre, o „sferă gîn-
ditoare" coextensivă biosferei și
dotată cu un gen de supraconștiin-
ță. Dincolo de conotațiile spiri-
tualiste termenul este utilizabil
în legătură cu sistemele de infor-
mație, de cunoaștere și valori-
zare.
NORMATIV, ceea ce decurge
din normele sociale cu efecte
de organizare și reglaj a acțiunilor
și relațiilor în numele unor va-
lori. Toate grupurile și formațiu-
nile sociale manifestă tendința
de a-și menține un anumit mod
de organizare și pe această cale
de a-și spori fondul de valori.
NORMALIZARE, metodă sta-
tistică folosită în operația de
etalonare a testelor. în cadrul
acestei metode, spre deosebire
de decilaj (centiiaj), se ape-
lează, la impărțirea datelor in
clase, de o parte și alta a claseicentrale, în funcție de unități
sigmatice (deviație standard), jn
aplicarea n. este folosită distri-
buția normală redusă. în general
nu poate fi aplicată decît pe eșan-
tioane cu un număr de subiecți
mai maro de 50.
NORMĂ SOCIALĂ, regulă can
prescrie comportamentele aeeci'
late de o colectivitate sau de că
tre o instituție. N. reglementează
uniformizează, înlătură conflic-
tele existenței în comun a grupu-
rilor umane. N. poate avea carac-
ter de obligativitate (n. juridice j
sau numai de constrîngere sociala
(n. morale).
NOSOLOGIE, în sens strict.
studiul bolii (inclusiv clasificarea
lor); descrierea bolilor este noso-
grafia. N. psihiatrică, de pildă
nu se reduce la o simplă clasi-
ficare a tulburărilor psihice, i i
încearcă să determine cele ni,ii
rcvelante simptome și să le gru-
peze în sindroame (Sindvonw-
logie), să le explice originea și
mecanismul.
NOȚIUNE, formă logică fun-
damentală care reflectă însuși-
rile esențiale, necesare și gene-
rale ale unei clase de obiecte,
fiind numită și concept. însu-
șirile reflectate alcătuiesc conți-
nutul n. (comprehensiune, conn-
tație, intensiune), iar totalității!
obiectelor reflectate care dețin
aceste însușiri constituie sfera n.
(extensiune, denotație). După sfe-
ră se disting n. generale (care re-
flectă toate lucrurile aparținui'1
unei clase), finite ca, sferă, iniipi-
te ca rferă 'gen r-'iprem sau rn'e-
gon:') și de clasă vida ^fâră ele-
481N
mente) – și n. individuale (sin-
gulare sau specie infimă). După
conținut se < 11 .rin < n. rvut i><V
(care retlectâ ansamblul însu fi-
rilor esențial-gcnerale ale unei
clase de obiecte) și n. abstracte
(care reflectă o singură însușire
csențial-generală), ultimele pu-
tînd' fi pozitive (reflcctind pre-
zența reală a unui grup de însu-
șiri) sau negative (reflectînd ab-
sența din lucruri a unor însușiri),
independente (grupe de însușiri
relativ autonome) sau corelative
(interdependența unor lucruri re-
ale aparținînd prin unele însușiri
la două clase diferite). De aseme-
nea există n. colective (însușirile
clasei reflectate nu sînt în același
timp și însușiri ale elementelor
care compun clasa respectivă),
care pot fi singular-colective sau
general-colective (după cum re-
flectă o singură totalitate de obiec-
te sau mai multe), și n. neeo-
lective (însușirile ^ clasei sînt și
ale elementelor). între n. se sta-
bilesc raporturi de diferite tipuri
care, în principal, sînt de concor-
danță — n. cu conținut diferit,
dar cu sfere parțial sau total coin-
cidente — și de opoziție — n. cu
o asemenea diferență a conținu-
tului, îneît sferele lor nu coincid
deloc. Raportul de concordanță
poate fi de mai multe feluri: de
identitate (sferele noțiunilor res-
pective sînt total coincidente),
de ordonare (cu sfere inegale, sfera
uneia cuprinzîndu-se în sfera ce-
leilalte) și de încrucișare sau inter-
ferență (sferele avînd o coinci-
dență parțială). Raportul de opo-ziție poite fi de contrarietate
(respectivele ti. fiind specii ale
ai c!ai.i-i ;',t-n) M <|>- contradicție
(sterelt- st- c.\, lud, conținuturile
negîiulu-se reciproc). Precizarea
conținutului și sferelor n., deli-
mitarea 11. între ele, trecerile de
la o n. la alta se realizează prin
intermediul operațiilor logice cu
n. Principalele operații logice cu
n., care asigură organizarea cu-
noștințelor în sisteme unitare de
n., sînt următoarele: determina-
rea (trecerea de la o n. gata con-
stituită la alta cu sferă mai re-
strînsă), generalizarea (trecerea la
o n., cu sferă mai extinsă), defini-
ția (atribuirea unui grup de note
unui obiect, precizîndu-se astfel
esența obiectului și delimitîndu-1
de orice alt obiect), diviziunea
(descompunerea n. în specii sub-
ordonate) și clasificarea (com-
pararea n. din speciile ei). în
psihologie n. este considerată în
unitatea dintre general și parti-
cular considerîndu-se modul con-
cret al formării și funcționării ei.
De aceea în cercetările psiholo-
gice asupra genezei n. sau con-
ceptelor, identificate cu semni-
ficația cuvintelor, o mare atenție
se acordă trecerii de la n. sau
conceptele empirice inițiale — ca-
racterizate prin insuficientă ab-
stractizare, impregnare cu ele-
mente concrete neesențiale și ne-
sistematizate dar valide din punct
de vedere practic — la n. știin-
țifice, avînd un conținut esen-
țializat și delimitat precis prin
sistematica logică a științei.

DICȚIONARELE ALBATROS
O
OBEDIENȚĂ, comportament so-
ciai caracterizat prin conformare
la ordinele, sugestiile, dorințele
exprimate de o altă persoană sau
prin urmare a tradițiilor. Este o
manifestare de supușenie, subor-
donare, dependență și de comodi-
tate asigurată prin faptul că deci-
ziile, ca și riscurile, revin altora.
OBICEI, practică sau uzanță
socială sau tehnică, fiind o tra-
diție comună pentru grup și
învățată de individ ca o deprinde-
re. Grupul pentru care această
tradiție este comună poate fi o
societate sau un subgrup al socie-
tății (J.S. Himes). După E. Sa-
pir „obiceiul este un concept va-
riabil fâcînd parte din bunul
simț care a servit drept matrice
pentru dezvoltarea unor concepte
antropologice ale culturii, mai
rafinate și mai tehnice". S-au
făcut încercări de a deosebi o.
de datini și moravuri, folosindu-se
adjective ca tradițional, spontan,
necodificat, prescris, sancționatpermanent, care de fapt nu au
clarificat conceptul. Unii autori
înțeleg o. ca o subdiviziune a dati-
nilor și moravurilor (R.M.Mac-
lver și C.H.Page), iar K. Davis
susține că datinile și moravurile
sînt tipuri speciale ale o.
OBIECT, categorie filosofică,
gnoseologică și ontică, făcînd par-
te din cuplul bipolar: obiect-
subiect. Gnoseologic o. nu există
fără subiectul ce-1 cunoaște, trans-
formă și valorizează, dar ontolo-
gic, o. este o realitate primordială
și autonomă ce există natural sau
cultural, independent de subiectul
individual. în tratare marxistă
poziția gnoseologică a indisocia-
bilității 0. și subiectului se află
în unitate dialectică cu poziția
ontologică, a materialității și exis-
tenței, autonome de subiect, a
o. Engels arată că prin acțiune
și cunoaștere o. în sine se trans-
formă în o. pentru sine. Marx
observă că animalul percepe 0.
ca moduri de satisfacere a trebu-O
ințelor sale biologice, pe cînd
omul cunoaște o. ca o., pentru
că știe să producă pe măsura
oricărei specii și știe să imprime.
pretutindeni obiectului măsura
care-i este inerentă acestuia.
Munca este fundamentală pen-
tru luarea în stăpînire a o. na-
turale, ca și pentru producerea,
prin transformarea^ datelor na-
turale, de noi 0. In o. culturii
materiale și spirituale oamenii își
investesc capacitățile și își ex-
primă atitudinile. Cu alte cuvinte,
în 0. produse de oameni sînt
investite modele psihice pe care
alți oameni, alte generații le
„recuperează", desfăcind din o.
implicația lor spirituală. Prac-
tica este aceea care mijlocește
acest infinit circuit. Psihologia
cercetează relațiile dintre subiect,
și o., în forma activității care este
întotdeauna obiectuală. Reflec-
tarea este o modelare informațio-
nală a o. și relațiilor dintre o.
Sub raportul conținutului, psihi-
cul este, în mare măsură, obiectiv.
Percepția reflectă o. în ansamblul
însușirilor lor. Gîndirea nu se
referă decît la categorii de o.
și la relațiile dintre o. întotdeauna
conștiința se referă la un o.
Pentru psihologie și psihismul
subiectiv devine un o. și anume
o. de studiu. Obiect permanent,
concept introdus de Meyerson
pentru a desemna invarianta obiec-
tului ca atare, categorializa-
rea schemei sale de existență.
OBIECTIV, calificare a ceea
ce este în afara subiectivului
și se opune acestuia. După cum
arăta M. Dufrenne, „corpul obiec-tiv nu are o existență concep-
tuală, ci are o existență în sine.
pe care conceptul încearcă să o
elucideze". în limbaj uzual, o.
este sinonim cu rea!, opus la
ceea ce este mental, ideal, fan-
tastic. Totodată calificativul de
0. se referă la respectarea și re-
darea cit nun fidelă și exactă a
faptelor și evenimentelor tic orice
fel (sociale, istorice, psihice etc).
în psihologie se consideră o.
comportamentul extern și toți
indicatorii pe care acesta îi im-
plică. Psihologia o. este aceea
care se construiește numai prin
studiul reacțiilor și faptelor neuro-
fiziologice, respingînd orice inter-
pretare și metodă subiectivă. To-
tuși și fenomenele subiective exis-
tă o.'
OBIECTIVARE, act modela-
toriu și transformativ prin care
un conținut subiectiv — imagine,
idee, aspirație, scop, plan men-
tal — este realizat în fapt, este
materializat într-un obiect de
sine stătător sau exprimat com-
portamental, în psihologie, tre-
cerea de la fenomenele mentale
la comportament și la produse cu
o existență obiectivă.
OBIECTIVISM, concepție ce
pretinde la realizarea cunoașterii
strict obiectiv fără nici o selecție,
opțiune, valorizare subiectivă. Es-
te ceva imposibil și totodată im-
propriu subiectului care cunoaște
din și în perspectiva transformă-
rii lumii.
OBIECTIVITATE, proprietatea
subiectului cunoscător de a ține
seama, de cccct ce este obiectiv,
de a nu diforma realul prin
487

oadaosuri și modificări arbitrare.
Termenul mai semnifică și ansam-
blul lumii obiective.
OBIECTUAL, termen introdus
de noi ca echivalent al fr. oh-
jectite și a rs. predmetnli. în
traducere ad litteram ar fi „lu-
cruristic", ceea ce limba noastră
nu tolerează. liste o cunoaștere
ce se referă concret la anumite
obiecte sau lucruri materiale. Ast-
fel întotdeauna acțiunea este o.
ca și percepția, gîndirea, imagi-
nația. Prin o. se caracterizează
conținutul (iar nu forma) acti-
vității senzoriomotorii și mentale.
OBIECTUL PSIHOLOGIEI, do-
meniul de fapte (stări, acțiuni,
procese, însușiri, structuri, com-
portamente) ce intră în compe-
tența psihologiei, de care aceasta
se ocupă sau ar trebui să se ocupe;
sistemul de cunoștințe, reprezen-
tări, modele descriptive sau con-
ceptuale, legi, clasificări și me-
tode, din care constă psihologia și
pe care le extrage din studiul do-
meniului său și le raportează la
acesta. Sub această dublă ipos-
tază, ontică și epistemică, se pre-
zintă obiectul oricăreiștiințe. Con-
form concepției materialist-dialec-
tice între epistemic și ontic se in-
stituie progresiv, și istoricește o
unitate tot mai accentuată (așa
cum a avut și are loc evoluția
astronomiei, a științei despre uni-
vers). Și în gîndirea psihologică
a intervenit o apropiere, de pe
diverse poziții și din diverse un-
ghiuri, de ceea ce real și obiectiv
constituie psihismul subiectiv și
comportamental. Originar, psi-
hicul a fost înțeles naiv fie ca unhomunculus intern, fie ca un su-
flu (al respirației), fie ca ceva stră-
in de materie și de corp, ca un
principiu al vieții, ca o forță
supranaturală, de aici pornin i
speculațiile metafizice și ii. -,i
liste. Progresele în elucidarea o,p.
au fost strîns legate de prognsrr
generale ale științelor și de oriei:
tarea materialistă. Fără viziunea
evoluționistă, fără știința debpr.
creier și cea despre societate ar ii
fost imposibilă conceperea știin-
țifică a O.p. Aceasta pentru c,\
evolutiv și funcțional psihicul si
comportamentul dispun obiectiv
de o serie de sub-și supradetrr-
minări ce țin de competența tu-
turor științelor, iar fenomene]!
psihocomportamcntale reprezintă
efectul suprem al evoluției uni-
versale, prezintă un maximum de
complexitate fiind și discret;',
greu accesibile studiului. în aceste
condiții modalitățile de consti-
tuire ale o.p. au fost dependent''
de concepție și metologie. Diver-
sele curente și școli psihologico
reprezintă diverse moduri de
formulare a o.p. Sînt formulări
unilaterale, polarizate pe un feno-
men sau o metodă ce sînt luate
ca sistem de referință central.
Ca toate exagerările și' ilegitimii"
lor generalizări, curentele psi-
hologice au pus în evidență cîte
un fenomen sau relație, pe care
le-au studiat intensiv și astfel
au adus unele clarificări în res-
pectiva zonă a o.p. Au urmat <>
scrie de corelații și cointegrări mai
ales in ordinea confruntăriieritio
a curentelor opuse: asociaționism
și gestalism, mentalism și compor-
488O
tamentism, funcționalism și fe-
nomenologism, psihotehnică și psi-
hologie | comprehensivă, psiholo-
gia conștiinței și psihologia abi-
sala, psihologia individuală și psi-
hologia socială etc. Cele mai im-
portante reconstituiri de obiect
sînt cele ce privesc reuniunea pro-
ceselor subiective, senzoriale și
mintale, cu comportamentul, psi-
hologia proceselor cu cea a per-
sonalității și de asemenea a psiho-
logiei individuale cu psihologia
socială. în etapa actuală psiho-
logia nu se mai restrînge la feno-
menele mintale, interne ci anga-
jează și planul comportamentului
extern, între acestea două fiind
o interacțiune complexă ce defi-
nește conduita. în consecință, o.p.
nu'se mai restrînge la ceea ce este
subiectiv (și aceasta rezultă din
interiorizări) ci cuprinde și fap-
tele obiective ale conduitei ex-
terne și relațiilor în care omul
este prins. întotdeauna însă fap-
tele ce intră în o.p. au o implicație
sau componentă subiectivă. Ac-
țiunea a devenit fenomenul cen-
tral în jurul căruia gravitează
preocupările psihologiei. în genere
în o.p. se pot distinge două laturi:
una de activitate luată în cele mai
diverse sensuri și forme (internă,
externă, coordonare de stări, de
acte) și alta de sistem, deci tota-
litate organizată prin interacțiuni
și dispoziții ierarhice, sistem in-
formațional-operațional dotat cu
autoorganizare și centrareglaj. Nu
se poate nici un moment trece
peste faptul că, real sau virtual,
orice acțiune este o interacțiune
cu mediul și că sistemul psihicuman oricît ar fi de complex
este la rîndul său componentă a
niacrosistemului natural și so-
ciocultural și nu poate exist.i.
și funcționa în afara acestora. Pe
aceea o.p. se extinde asupra for-
melor de activitate luate ca atare,
asupra relațiilor interumanc și
sociale, asupra grupelor și colec-
tivității ș.a.m.d. O.p. poate fi
reprezrrrtat printr-o serie de
cercuri concentrice, avînd un nu-
cleu cu totul specific și propriu, iar
în zonele celelalte, pe măsura
îndepărtării de centru, realizînd
combinări pluridisciplinare de ti-
pul psihofizicii, psihofiziologiei,
psiholingvisticii, psihosociologici,
psihopedagogiei etc. Alături de
sociologie, psihologia este cea mai
diferențiată și multiramificată
știință. Corespunzător, se definesc
o serie de obiecte ale fiecăreia din
psihologii (a muncii, educației,
sportului, artei, copilului, comer-
țului, reclamei, clinicii medicale
etc, etc). Sistemul disciplinelor
psihologice se centrează pe psiholo-
gia generală ce se ocupă de cate-
goriile și conceptele fundamentale.
OBIȘNUINȚĂ, deprindere pro-
priomotivatâ ce se impune în
conduită în virtutea unei nece-
sități afective, indiferent de îm-
prejurări. 0. presupune implicarea
in actul deprinderii sau în rela-
țiile habituale a trebuinței prac-
ticării lor repetate periodic, de
unde tendința subiectului de a-și
satisface o. spre deosebire de alte
deprinderi care nu se activează
uecît iu raport cu condițiile acti-
vității. Este, de ex. deprinderea
489

odea scrie în genere și o. de a scrie
ceva zilnic, chiar dacă împreju-
rările nu impun aceasta.
OBIȘNUIRE, fenomen psiho-
fiziologic studiat și denumit astfel
(habituation) de K. Hernandez-
Peon (1960) și care constă în re-
ducerea activărilor reticulare ne-
specifice în urma prezentării re-
petate a stimulului. K. Pribratn
explică o. prin impulsuri frena-
torii de la cortexul frontal la
sistemul reticular. Reflexele de
orientare dispar și se instalează
neatenția sau o stare apropiată
de aceasta în care funcționează
precumpănitor automatismul.
OBNUBILARE (lat. obnubillata
— acoperit cu un nor), tulburare
de conștiință, stare patologică de
.,întunecare a minții", de înceti-
nire sau întrerupere a activității
normale de cunoaștere, conștiința
o. fiind ca „acoperită de ceață";
este, periodic, frecventată ' de
scurte momente de „iluminare".
Simptomul exprimă o suferință
cerebrală fie primară, fie sur-
venită în cursul unei alte boli.
OBOSEALĂ, stare de slăbi-
ciune musculară, nervoasă sau
psihică, vizibilă sau interioară,
reală sau imaginară, care dimi-
nuează capacitatea de muncă a
omului. O. este semnalul care
anunță scăderea continuă a ca-
pacității de muncă. Este asemă-
nătoare altor semnale ca foamea,
durerea, care alarmează organis-
mul încunoștiințîndu-1 de peri-
colul apariției unui fenomen pa-
tologic. Dar o. nu este o boală,
ea nu are decît temporar conse-
cințe asupra organismului. 0.are drept consecință imediată
slăbirea atenției față de munca,
îndeplinită și față de mediul în-
conjurător. Ca urmare, omul pier-
de capacitatea de formare a unor
noi deprinderi folositoare, iar de-
prinderile formate anterior și de-
venite automate intră mai greu
în funcțiune. Coordonarea dintre
diferite funcții și operații este
perturbată. 0. se manifestă prin
încetinirea ritmului de muncă,
apariția mișcărilor suplimentare,
inutile. Din punct de vedere su-
biectiv, senzația de oboseală este
mai mult sau mai puțin vagă: o
slăbiciune generală, care nu poate
fi definită și localizată, cu o to-
nalitate ce variază de Ia senti-
mentul nevoii de repaus pînă la
stări chinuitoare. 0. reprezintă
în esență o reacție a organismului,
care la intervenția sistemului
nervos central, prin reacții de
inhibiție, urmărește să permită
organismului să se readapteze,
să-și refacă plenitudinea funcțiilor
sale. 0. duce la apariția în centrii
nervoși a unui proces de inhibiție
(oprire sau frînare a activității)
cu rol de protecție. Ea are așadar
nu numai rolul de a întrerupe
starea de activitate, a unui or-
gan, ci și de a crea condițiile ne-
cesare pentru restabilirea funcți-
ilor sale. Prin inhibiție, în centrii
nervoși se creează cele mai bune
condiții de restabilire și reîn-
noire a substanțelor cheltuiți;
în timpul efortului. Ca rezultat
al acestui repaus, procesele de
sinteză încep să predomine față
de cele de dezagregare, ceea co
reprezintă, de fapt, esența bio-
4!)0O
chimică, materială a ripitului
restabilizator al inhibiției tle pro-
tecție. Inhibiția și o. sînt legate
între ele funcțional. Inhibiția,
este o stare fiziologică care asi-
gură protecția necesară organis-
mului, fără de care nu ne putem
imagina activitatea centrilor ner-
voși, restabilirea capacității lor
de'muncă etc. O. însă este aceea
care provoacă apariția inhibiției.
Felurile oboselii: 1) o. provocată
prin solicitarea unilaterală a muș-
chilor (o. musculară sau perife-
rică); 2) o. provocată prin soli-
citarea unilaterală a vederii (o.
vizuală); 3) o. provocată de so-
licitarea fizică a întregului or-
ganism (o. generală); 4) o. pro-
vocată de munca intelectuală
(0. mintală); 5) o. provocată de
solicitarea unilaterală a funcțiilor
psihomotorii (o. nervoasă); 6) o.
provocată de monotonia mun-
cii sau mediului; 7) o. provocată
de însumarea unor influențe ne-
favorabile de lungă durată (o.
cronică); 8) 0. cauzată de emoții
puternice și greu de suportat
(o. afectivă). Dacă examinăm
mai atent această clasificare ve-
dem că ea se reduce în fond la
două forme de o.: cea muscu-
lară și cea nervoasă, care sînt
strîns legate între ele. (Prin o.
nervoasă se subînțelege stadiul
de cronicizare a o. precum și o.
intelectuală = psihică. Uneori
în loc de o. psihică se utilizează
termenul de o. intelectuală, pen-
tru a preciza natura activității
care-o provoacă.) Atît diagnosti-
carea, cît și depistarea factorilor
generatori ai o. presupun o obser-vare și o studiere atentă a muncii,
iar înlăturarea cauzelor o. im-
pune cunoașterea riguroasă a mo-
dului în care diferiți factori de
natură fizică, psihică sau ner-
voasă se repercutează asupra
potențialului de muncă al omu-
lui. Metodele de evaluare a o. au
ca obiectiv atît studierea aspec-
telor o. în diferite feluri de soli-
citare, cît și stabilirea unui cri-
teriu pentru aprecierea îmbună-
tățirii metodelor și condițiilor
de lucru. Metodele de investi-
gare și evaluare a o. se împart
în două mari categorii: metode
indirecte, care caută să evalueze
indirect o. și analiza oscilațiilor
produselor activității, și metodele
directe, testele (probele) de o.
care utilizează ca indicatori mo-
dificările fiziologice și psihomo-
torii cauzate de exercitarea pre-
lungită a activității. 0. slăbește
rezistența generală a organismu-
lui față de diferite boli. Acestea
apar mai frecvent și au o evo-
luție mai gravă la omul obosit,
datorită afectării capacității imu-
nobiologice a organismului, adică
a posibilităților acestuia de a
lupta împotriva agenților pato-
geni. Acumularea de o. zilnică
pe o perioadă prelungită duce la
instalarea o. cronice. Cînd aceas-
ta intervine, atunci senzația de
oboseală se intensifică, ea apare
nu numai seara după lucru, ci
și în timpul lucrului și chiar
înainte de a fi început. Senzațiile
însoțitoare de repugnantă, de
dezgust față de muncă sînt ade-
sea de natură accentuat emoțio-
nală. Persoanele în această si-
491

otuație pot manifesta simptome de
mare iritabilitate, devin nego-
ciabili1 și este aproape imposibil
să te înțoli gi cu ele, an tendința
ele a cădea în stări de depresiune,
manifestă o neliniște ncj notifi-
cată, au o generală lipsă de orien-
tare și pierd inițiativa. Pe lingă
aceste efecte psihologice, la unele
persoane apar adesea stări ge-
nerale maladive, cele mai multe
însă nespecifice, care sînt de
natură psihosomatică: dureri de
cap, amețeli, tulburări cardiace
și respiratorii, tulburări diges-
tive, insomnii etc. Pe de altă
parte, persoanele care au con-
flicte și dificultăți de natură psiho-
logică sînt în mod special pre-
dispuse la o. cronică. Foarte a-
desea este imposibil să se separe
factorii psihogeni de cauzele ex-
terne ale o. De fapt, în o. cro-
nică este aproape imposibil să
se facă distincție între cauză
și efect. Atitudinea negativă față
de profesiune, față de superiori
sau față de locul de muncă poate
fi tot 'atît de bine cauza o. cro-
nice ca și efectul ei. Metodele de
prevenire a o. sînt: organizarea
timpului de lucru și a duratei
perioadei de muncă, prin orga-
nizarea pauzelor, prin reparti-
zarea judicioasă a muncii în
schimburi. Este recomandabil ca
muncile mai grele să fie efectuate
dimineața. De asemenea, tre-
buie ținut seama de ritmul săp-
tămînal. Este de dorit ca efor-
turile fizice și intelectuale intense
să fie desfășurate mai ales în a
treia, a patra zi după ziua de
repaus. Avînd în vedere că pau-zele din timpul muncii trebuie sâ
refacă funcțiile organismului și
să întiivie apariția fenomcnii'ui
<le 0. atît durai a lor ci! și intri.
calarea trebuie să fie bine iliil.
zuite. Este bine ca în tiniiiui
pauzelor muncitorii care ciV< tu-
cază activități statice să )" ..
exerciții de gimnastică după ui:
program adecvat funcțiilor or
ganismului solicitate în procesul
de muncă. Mecanizarea și auto-
matizarea componentelor gre! –
contribuie la scăderea intensități:
activității și, totodată, oferă evit
mai bune condiții de protecția
muncii.
OBOSEALĂ AUDITIVĂ, re-
zultă din solicitarea îndelungata
și intensă a analizatorului aiuli
tiv. Unul dintre primele efecte
ale zgomotului asupra organismu-
lui este așa-numita adaptare au-
ditivă, adică scăderea pragului
de audibilitate în vederea unei
echilibrări economice a organis-
mului cu ambianța. Dacă acțiu-
nea zgomotului durează un timp
mai îndelungat și este puternică,
apare o.a. ca urmare a suprasoli-
citării sistemului auditiv căruia
i se depășesc limitele de rezis-
tență. Perceperea unor zgomote
luni și ani de zile poate chiar
provoca leziuni degenerative a Ir
urechii interne. Se deosebesc, în
linii generale, trei forme de ur-
mări ale acțiunii nefavorabile a
zgomotului:oboseala auzului, trau-
matismul provocat de zgomot și
surditatea profesională. Oboseala
datorită zgomotului afectează la
început organul auditiv, apoi se
492O
extinde în tot sistemul nervos.
Consecința este o stare de epui-
zare, o slăbire a capacității de
muncă, ceea ce antrenează re-
ducerea productivității muncii și
a concentrării intelectuale, mai
ales la sfîrșitul zilei de muncă.
Cînd fenomenele de o. sînt mai
avansate, ele sînt însoțite de du-
reri de cap, amețeli, zgomote și
vîiîituri și fluierături în urechi.
Zgomotele pot deveni intolera-
bile, dureroase chiar, atunci cînd
intensitatea lor este foarte mare,
de peste 120 „dB.
OBOSEALA VIZUALA, rezul-
tă din solicitarea îndelungată
și intensă a analizatorului vi-
zual. Vederea joacă un rol foarte
important în multe tipuri de
muncă industrială, fizică și inte-
lectuală. O.v. cunoscută din ex-
periența lecturilor îndelungate a
fost studiată îndeosebi în legă-
tură cu apariția ei frecventă în
condițiile muncii în industria mo-
dernă, la panoul de comandă, în
siderurgie, chimie, industria tex-
tilă și în transporturi. Fiind ini-
țial o formă de oboseală locală se
manifestă prin reducerea acuității
vizuale, tulburarea regimului nor-
mal al mișcărilor ochilor, îngus-
tarea cîmpului vizual, instabili-
tate a imaginilor, iar în forme
mai grave antrenează dureri ocu-
lare, fotofobia (neplăcere față de
lumină), înțepături, somnolență,
vedere ca prin ceață. Trecînd în
forma generală af oboselii nervoa-
se, intervin insomnii, tahicardii,
vertijuri. Iluminatul insuficient ni
încăperilor undo se desfășoară
munca poate produce unele tul-burări. Tot astfel, strălucirea
excesivă a obiectelor și a fondului
poate produce fenomenul de or-
bire relativă temporară, care
dispare repede, dar poate cauza
rebuturi sau chiar accidente de
muncă. O bună iluminare a locu-
rilor de muncă este nu numai un
factor de igienă, ci și de securi-
tate și eficiență a producției.
O.v. mai poate fi înlăturată prin
perioade scurte de repaus vizual.
OBSERVAȚIE (lat. ob — îna-
inte, servare — a se păstra, si-
tua, ține), proces senzoriointe-
lectiv, de percepere dirijată ver-
bal și interpretată conceptual
prin care se efectuează cunoaș-
terea în confruntare directă cu
obiecte și situații concrete; me-
todă de explorări atente a fapte-
lor obiective într-un anumit scop
și prin mobilizarea cunoștințelor
anterioare. Ino.se reunesc percep-
ția și înțelegerea. Este o activi-
tate perceptivă autoreglată și
conștientizată. De aceea o. ca
percepere persistentă, sistematică
și prini.intelectivăse situează la un
nivel înalt superior percepției spon-
tane și accidentale și depinde,
calitativ, într-o mai mare mă-
sură de inteligență decît de acui-
tatea senzorială. Pentru a observa
nu e suficient să vezi, trebuie să
privești și să examinezi atent, de
asemenea nu doar să auzi ci să
asculți și să interpretezi. Xota
de activism, de sistematicitate și
repetiție ce necesită durată și
organizare conform unui plan
este caracteristică pentru o. Za-
porojet definește o. ca o activi-
tate de investigație și orientare
403

o(explorare) ce angajează cel dc-al
doilea sistem de semnalizare. în
teoria modernă a vigilenței se
menționează reacțiile observative
care sînt alternative dar precis
orientate. 0. este cea mai des-
chisă și apropiată de percepție
dintre activitățile intelectuale dar
și ea se desfășoară în baza mode-
lelor și planurilor mintale, de
unde și selectivitatea o. ca ex-
presie a autoorganizării subiec-
tului, ceea ce unii observă poate
fi inaccesibil altora și aceasta nu
în dependență de acuitatea sen-
zorială ci de experiență, interese,
motive, atitudini. De mențio-
nat specializarea profesională a
o. și constituirea ei la nivel su-
perior, la nivelul expertizei și
cercetării științifice. Ca metodă
de cunoaștere științifică, desfă-
șurată intențional și metodic,
o. este auxiliată de mijloace teh-
nice (microscop, lunetă, fotografii,
film, magnetofon) care amplifică
posibilitățile de detecție infor-
mațională și asigură fixarea ma-
terialului. Sînt de adăugat și
dispozitivele ce permit înregis-
trări, în principiu inaccesibile
organelor de simț, cum sînt
spectroscopul, electroencefalogra-
ful etc. în psihologie metoda o.
este fundamentală și dispune de
un specific constînd în aceea
că faptele de comportament sînt
luate ca indicatori ai unor stări
și desfășurări subiective. Deci
componenta de modelare și in-
terpretare a o. psihologice este
foarte amplă, complexă și spe-
cializată. Tocmai de aceea o.
psihologică necesită fixarea frip-telor în protocoale, repetarea în
diferite condiții a o., modificarea
unghiurilor și criteriilor de o.,
transformarea detaliilor în fapte
semnificative, coordonarea fina-
lă a datelor și construirea unui
model explicativ etc. între o.
ca înregistrare a unor fapte di
conduită ce se produc firesc și
experiment ca provocare și mo-
dificare a condițiilor de producere
a faptelor, nu este o deosebire
radicală întrucît și o. poate do-
bîndi caracter experimental prin
considerarea de variate condiții,
iar experimentul pornește de la,
și include obligatoriu elemente
de o. Cînd o. se referă la propriul
comportament se numește auto-
observație, iar cînd îricearcă să
surprindă propriile trăiri subiec-
tive apare ca introspecție. Apti-
tudinea corespunzătoare o. este
spiritul de o.
OBSESIE (lat. obsideo, obse-
sium — a audia, lua în stăpî-
nirc), imagine, gmd sau o stare
afectivă care ia în stăpî-
nire conștiința în mod perse-
verent și intens, împotriva vo-
inței subiectului și a funcțiilor
critice intelectuale; o. persistă
parazitar, devine chinuitoare și
permanentizîndu-se exprimă im
simptom de nevroză (mai ale*
de psihastenie). Subiectul con-
știentizează anormalitatea o., de-
seori caută să o ascundă pentru a
evita desconsiderarea celor din
jur și astfel, cuprins de anxie-
tate ajunge la acte nefirești, do-
vedește perturbații de comporta-
ment. După A. Adler, o. exprimă
fuga de realitate și transpunerea
491O
conflictelor vitale într-un plan
ireal. 1*. Jauet roiKsid'Ta că 0.
este un gind prevalent ce se im-
pune atenției și care determină
un travaliu mental prelungit și
penibil pînă a ajunge angoasant,
cu toate că subiectul îi recunoaște
în parte inutilitatea și absurdul".
După Pavlov, o. este un focar
nervos caracterizat prin inerție
patologică ce se fixează reflex.
Termenul este utilizat și în ca-
drul conduitelor normale pentru
a desemna preocupări și scopuri
neobișnuit de intense și dura-
bile, în cadru normal micile o.
apar ca o consecință a oboselii și
epuizării nervoase și se exprimă
în comportamente repetitive
greu de controlat și înlăturat
(compulsiune). 0. se împart în o.
intelectuale (cum e ideea fixă),
o. impulsive (comiterea unor acte
contrarii propriei voințe) și o.
inhibitive — cum este frica ira-
țională de ceva sau de a face
ceva.
OBTUZIE, stare de tulburare
a conștiinței, care constă în ri-
dicarea pragurilor senzoriale, ce
are drept consecință diminuarea
recepției, care se realizează im-
precis, inadecvat și cu o anumită
perioadă de latență. în accepțiu-
ne mai largă, o. vizează și sfera
ideativo-cognitivă, tradueîndu-se
prin dificultăți asociative, pier-
derea supleței și mobilității ide-
ative.
OBTUZITATE, termen meta-
foric desemnînd atît nivelul in-
ferior și îngust de înțelegere a lu-
crurilor, cît și rigiditatea uneigîndiri dogmatice, plate, opuse
cile) ealilir.ate ea ,,ascuțite".
OCAZIONALISM, concepția
unor epigoni ai dualismului car-
tezian ce anticipă paralelismul
psihofizic. Se susține că cele
două entități — sufletul și cor-
pul — considerate eronat inde-
pendente una de alta, ar in-
tra în corespondență (modifi-
cările corporale și cele psihice si-
milare) nu datorită unor deter-
minări stabile ci în urma unor
„cauze ocazionale", deci acciden-
tale, episodice.
OCULTISM, disciplină neștiin-
țifică ce susține posibilitatea' con-
trolării desfășurărilor de forțe
ale naturii prin proceduri „as-
cuns;" (oculte). Magia și spiritis-
mul intră și ele în cadrul o. ca
practici străine de cunoașterea
științifică și de adevăr. Uneori
se înscrie în o. și exagerarea sau
tratarea neștiințifică a fenome-
nelor parapsihologice.
OFTALMOPLEGIE, paralizie a
musculaturii oculare, parțială sau
limitată la porțiunea muscula-
turii externe sau la musculatura
internă — în directă legătură cu
dispariția acomodării.
OLFÂCTORIUM, camera izo-
lată din punct de vedere olfactiv,
cu posibilitate de adaptare a con-
diționării aerului, în care se exe-
cută experiențe cu substanțe ol-
factive asupra subiectului care
introduce numai capul înăuntru
(Zwaardemaker, 1917). Același
mare cercetător al olfacției a in-
trodus olfactometrul, aparat des-
tinat măsurării pragurilor olfac-
tive.
495

oOLFACȚIE, simț al mirosului,
modalitate de; recepție a substan-
țelor volatilizate. Receptorii o.
sînt situați pe o mică suprafață
(2,5 cm2) a mucoasei nazali*.
Fascicule de mai multe filete
pătrund prin lama perforată a
etmoidului în cavitatea craniană
și formează nervul olfactiv. Ce-
lula o. reprezintă primul neuron
al căilor aferente, îndeplinind o
funcție dublă: de recepție și
de transmisie (conducere) și se
conectează cu celulele mitrale
din bulbii olfactivi. Centrii su-
periori ai o. s-ar găsi în regiunea
hipocampului și circumvoluțiunii
circulare. Broder (1947) a arătat
însă că aceste două formațiuni
nu sînt legate direct cu recepția
o. Teoriile o. se divid în: chimice
(Ruzicka, 1920), care susțin asi-
milarea în lichidele osmoceptori-
lor, și anatomiste, privind con-
strucția complexă a sistemului o.
și fizice (Dyson, 1938), conform
căreia receptorii o. se excită de
către vibrațiile ondulatorii ale
moleculelor diferitelor substanțe
(efectul lui Raman). Substanțele
olfactive sînt: cu structură ase-
mănătoare și miros asemănător;
cu structură asemănătoare și mi-
ros diferit; cu structură diferită,
dar cu miros asemănător. Dintre
clasificările făcute cu privire la
mirosuri, cea mai răspîndită este
a lui Zwaardemaker (varianta
1914), care distinge 9 clase de
mirosuri: 1) eterice; 2) aromatice;
3) balsamice; 4) moscoambrozia-
ce; 5) aliacee; 6) empireumatiee;
7) caprilice; 8) repulsive; 9) fetide.OLIOOFRENIE, stare de îna-
poiere psihică (intelectuală, r. 1 <-,.•.
1 ivă voLiționah'i), globală si i:.-.
versibilă, datorată unor sat –
rințe cerebrale survenite în j…
rioada intrauterină, în cursul na
terii sau în perioada copilăriei
Cuprinde trei grade: a) ?<//••;
— nivelul cel mai grav de stag-
nare a dezvoltării psihice: in<b\i
dul nu deține nici urmă de li:; –
baj; b) imbecilitate — nivel in-
termediar de subnormalitate p,.j-
hică: individul este capabil de
vorbire și poate fi antrenat a ob-
ține deprinderi de autoservire
și deprinderi simple de munca;
c) debilitate mintală, nivel mai
ușor de înapoiere. Individul po;m
fi educat în școli speciale și poate
învăța o meserie care să cores-
pundă posibilităților sale.
ONANISM, masturbare, act de
autoerotism provocat manual sau
instrumental. Autoerotismul este.
în orice condiții, o formă anor-
mală a satisfacerii trebuințelor
sexuale. Se situează la limita
dintre normal și patologic (T.
Stoica) dar transformat într-o
obișnuință, înlocuind raporturile
sexuale normale poate avea con-
secințe grave atît sub raportul
fiziologic (la adulți generează im-
potența funcțională) cît și psi-
hic și psihosocial. O. nu'poate
da o deplină satisfacție sexuala
și de aceea, devenit o practică,
provoacă dezechilibru neuru-
psihic, duce la surmenaj, aste-
nie, irascibilitate. O. se asociază
cu slăbirea memoriei și voinței,
timiditatea în raporturile cu re-
prezentanții sexului opus, ten-
496O
dința spre izolare. Principalele
miiloace de combatere a o, smt
«portul, munci fi/i-â, igiena c„r-
uorala, regimul de viața bme .,i-
«anizat, explicația știmiilica a
vietiisexuale și educarea adecvata.
ONEIROID (ONIROID). atri-
but al unui tablou psihopatolo-
gic ilustrat prin tulburări de
orientare și dificultăți asociative.
Deseori, pe acest fond de confu-
zie se dezvoltă o fenomenologie
senzorială predominant vizuală,
în cadrul căreia apar scene cu
un conținut familiar și protesio-
nal, realizîml combinații stranii
asemănătoare cu cele din vis.
O. este starea de tulburare a con-
științei în care se realizează o
disociație între conținutul fan-
tasmelor și conduita insului care,
cu o privire extatică, abstrasă
și uneori fixată, în hiperkhu-zie
sau într-o agitație monotonă și
fără sens, asistă la propria-i pro-
ducție imaginativă.
ONIRIC, ceea ce ține de vis
sau are forma caracteristică vi-
sului, fiind o desfășurare de ima-
gini, scene, — trăite momentan
ca și cum ar fi reale. Jastrow
susținea că subconștientul nu
este decit o stare de conștiință
onirică. Onirismul caracterizează
expansiunea desfășurărilor o. și
dincolo de somn, în stările de
trezie, ceea ce slăbește, îngus-
tează și chiar denaturează con-
tactele' și interacțiunea cognitivă
și practică cu lumea reală. Oblo-
movismul este tendința de a
înlocui toate actele efective prin
construcții 0. cu efecte compen-
satorii.ONIRISM, halucinații vizuale cu
caracter de vis trăit intens, dar
'••.( ni t timp. Simptom frecvent in
intoxicații alcuulice.
ONIROGRAF, diapozitiv ce înre-
gistrează biocurenții cerebrali;
creat de Jouvet (1962)prin com-
binarea unui electroniiograf și
a unui eleetroencefalograf.
ONIROLOGIE, disciplină ce
studiază visele, deci mecanismele,
dinamica și conținutul lor. O.
s-a dezvoltat mult în ultimele
decenii și a dobîndit un caracter
riguros științific. I. Biberi vor-
bește și despre oneropsihologie.
ON0MAT0MANIE (gr. onoma
— nume), preocupare obsesivă
pentru cuvinte și nume proprii.
Se acordă cuvintelor semnificații
speciale. Uneori cuvîntul este me-
reu repetat, alteori apare teama
morbidă de a pronunța anumite
cuvinte.
ONTOGENEZĂ, procesul de
dezvoltare individuală (după unii,
întreaga desfășurare a vieții de la
naștere și pînă la moarte), în
plan organic, neuropsihic și psi-
hosocial, în decursul o. se pro-
duce maturarea și intervine adap-
tarea și integrarea socială, educa-
ția și instrucția, care au un rol
decisiv în construirea conștiinței
și personalității umane. Legea
iui Haeckel: „ontogenia repetă
filogenia" referitoare la forme și
pusă în evidență prin studiul
embrionului, are în psihologie
o valoare cu totul relativă.
ONTOLOGIE, ONTOLOGIC,
ONTIC (gr. ontos — ființă), par-
te a filosofici ce are ca obiect
existența ca atare, „existența ca
497
32

oexistentă" (Aristotel), adică, tră-
săturile și principiile comune
oricărei existențe.
OPERATIV, aspect al funcțiilor
cognitive care se referă la acele
forme de cunoaștere care implică
modificarea obiectului real cu-
noscut, spre deosebire de „co-
pierea" lui pasivă, rezultatul unei
asemenea cunoașteri fiind inclu-
derea nu numai a stărilor reale,
ei și a transformărilor care unesc
aceste stări, care conduc de la
o stare la alta. Există trei varie-
tăți fundamentale de cunoștințe
operative: 1) acțiunile senzori-
motorii efective (cu excepția imi-
tației); 2) acțiunile interiorizate
(acțiuni senzorimotorii a căror
ramură externă a fost inhibată,
necoordonate încă în structuri
de ansamblu); 3) operațiile (ac-
țiuni complet interiorizate, coor-
donate în structuri de ansamblu,
ca grupul celor patru transfor-
mări). Termenul „operativ "se dis-
tinge de termenul „operațional"
în sensul că, în vreme ce primul
se referă la toate cele trei varie-
tăți de cunoștințe enumerate mai
sus, cel de-al doilea se referă ex-
clusiv la ultima varietate, adică
la operațiile propriu-zise sau lo-
gice sau formale. Se vorbește
despre două „aspecte" ale func-
țiilor cognitive care intervin si-
multan în orice cunoaștere, fiind
complementare. în sens comun,
prin o. se califică proprietatea
unei acțiuni de a fi promptă,
rapidă și eficientă.
OPERATOR, în matematică,
semne ( + , —, x) ce indică ope-
rația de îndeplinit; în logică —omi'ctnr interpropozițional ce c.\.
primă de e.\. cnjuii' I i;i, (si)_
disjuncțic (… sau… sau…), im-
plicația (dacă… atunci…); în psi-
hologia gîndirii, termenul a iuM
introdus de Piaget iar actual est.
larg utilizat în psihocibernetica.
în psihologie se înțelege prin o.
modelul sau schema funcțională
prin care se efectuează o anume
operație. Este oarecum purtă-
torul operației. W. Reitman con-
sideră că un program este format
dintr-un sistem de comenzi suc-
cesive și din o. pentru îndeplini-
rea unor sarcini. în genere pro-
gramul sau planul are rol de o.
N. Chomsky definește o. înțele-
gerii ca „proces informațional
specific omului, prin care se
transformă judecățile din forma
lor scrisă sau orală în reprezen-
tări mintale ale semnificației
acestor judecăți". După W. Reit-
man 0. înțelegerii este „un organ
ipotetic ce slujește drept centru
funcțional pentru o anumită ac-
tivitate integrativă a conștiin-
ței". Dispozitivele cu inteligență
artificială includ o serie de o.
cum sînt traductorul, comparato-
rul, selectorul, aproximatorul etc.
OPERAȚIE, mod de lucru neu-
ropsihic, dispoziție instrumenta-
lă, acțiune interiorizată, trans-
formare senzoriomotorie sau min-
tală, care, după J. Piaget, se defi-
nește nu izolat sau de sine stă-
tător, ci prin apartenența la o
structură de ansamblu, dotată cu
reversibilitate. Piaget scrie: „Noi
numim operații acțiunile interio-
rizate sau interirizabile, reversi-
bile si coordonate în structuri
49SO
totale… operațiile sînt reversibile
pentru că ele îmbrățișează întreg
posibilul, în timp ce realul este
ireversibil în măsura în care nu
este decît un fel de tiraj din aceste
posibilități… criteriul existenței
operațiilor este gruparea lor."
De ex., una din structurile fun-
damentale în care se integrează
operațiile mintale ale adultului o
constituie grupul celor patru trans-
formări INRC: identica (I), nega-
ția sau inversiunea (N), reciproca
(R) și corelativa (C). Fie opera-
țiile logice fundamentale afirma-
ția, negația, disjuncția și con-
juncția. Cele patru transformări
vor fi atunci: identica = transfor-
marea „nulă", care lasă operația
inițială neschimbată: I(p • q) =
= p-q, I(pVq) = pVq, I(p • q)
p • q etc.; negația = transforma-
rea care schimbă total operația
inițială (afirmația devine nega-
ție și invers, conjuncția devine
disjuncție și invers): N(p • q) =
= p • q, N(pVq) = p • q, N(p • q)
= pVq etc.; reciproca = transfor-
marea care schimbă afirmațiile
în negații și invers, dar lasă ne-
schimbate conjuncțiile și disjunc-
țiile: R(p-q) = p • q, R(pVq) =
= pVq), etc; corelativa = trans-
formarea care schimbă conjunc-
țiile în disjuncții și invers, dar
lasă afirmațiile și negațiile ne-
schimbate: C(p-q) = pVq, C(pVq)
= p-q, C(p-q) = pVq etc.
Aceste transformări fac parte
dintr-o aceeași structură, în mă-
sura în care întrețin ele însele
relații de transformare, aht lei:N = RC, R = NC, C = NR
și I = NCR. Pentru a exempli-
fica, să luăm N = RC (negația
este reciproca corelativei sau co-
relativa reciprocei). Fie propozi-
ția inițială p • q. Negația ei va
fi atunci N(p • q) = pVq. La
același rezultat se poate ajunge
însă fie prin aplicarea succesivă
a corelativei și reciprocei acesteia
C(p-q) = pVq; R(pVq) = £>Vq;
fie prin aplicarea succesivă a re-
ciprocei acesteia R(p • q) = p • q;
C(p • p) = pVq; deci transforma-
rea N este echivalentă cu transfor-
mările RC etc.
OPERAȚIE CONCRETĂ, ac-
țiune transformativă care se a-
plică asupra obiectelor (situații-
lor) reale, spre deosebire de ope-
rația formală sau propriu-zisă,
care se aplică unor propoziții
(ipoteze enunțate verbal.) Ca și
operațiile/onwfl/e sau propriu-zise,
o.c. se caracterizează prin apar-
tenența la anumite structuri tic
totalitate (deex. grupările, cores-
punzătoare grupului la nivelul
operațiilor formale). Aceste struc-
turi sînt inferioare structurii ope-
rațiilor mintale, prin aceea că,
dacă structura de grup inclu-
de ambele forme de reversibi-
litate (inversiunea sau negația și
reciproca) la nivelul o.c. cele două
forme de reversibilitate sînt sepa-
rate : negația caracterizează gru-
pările de clase, reciproca — gru-
pările de relații. Intrucît, în dez-
voltarea psihologică a copilului,
perioada, o.c. precede perioada o.
ftiiniiilt' se poale presupune eă
M mei ura de grup provine din
32*•1!)!)

ocoordonarea grupărilor, între cele
două tipuri de o. existînd o le-
gătură evolutivă.
OPERAȚIONALISM, concepție
gnoseologica neopozitivistă fun-
data de P. Brigdman care afirma
că întrucît semnificațiile ar fi
generate de operațiile intelectu-
ale la care se recurge, noțiunile
nu pot avea alt conținut decît
cel operațional. Este o viziune
subiectivistă și antireflectoric. To-
tuși centrarea pe operații și veri-
ficarea valorii construcțiilor ope-
raționale a adus unele progrese
in metodologia științelor.
OPINIE PUBLICĂ (lat. opi-
nan—d. gîndi sau crede), fenomen
psihosocial al cărui conținut este
dat de aprecierea generalizată a
unei populații, de la întreaga so-
cietate pînă la grupa de muncă
sau clasa școlară, asupra proble-
melor conduitei umane, a vieții
sociale, politice, economice și
culturale. Este o manifestare
a conștiinței sociale. O.p. are
o importantă funcție de sti-
mulare și reglaj social; regle-
mentează relațiile sociale și con-
stituie, mai ales în țările so-
cialiste, un mijloc principal de
educație socială. în formarea o.p.
se îmbină elementele raționale cu
cele emoționale, astfel îneît can-
titatea de informație privitoare
la fenomenele sociale joacă un
rol la fel de important ca și dispo-
zițiile, resentimentele și dorin-
țele maselor. O.p., ca stare activă,
este manifestarea unui crez, pre-
supunind un anume grad de spi-
rit militant, determinată fiind de
situațiile sociale specifice, gene-ratoare de multiple trebuințe si
de mijloace diverse de satisface-
re a lor. în colectivele de tineri,
în școli, se pune problema foii
mării unei opinii numai pe mă-
sura structurării unor colectiva
vii, unitar închegate, receptive la
tumultul vieții sociale. Este m –
cesară pentru aceasta cunoasie-
rca științifică a vieții sociale con-
crete, specifice fiecărui colectiv
de tineri, a fiecărei clase școlare
în parte. Cunoașterea științifici
a o.p. înseamnă cunoașterea ei
prin cauze și nu o simplă înregis-
trare de păreri, pentru că opinia
nu are un caracter întîmplător si
nu este, ca în viziunea hegeliană,
„contradicție în sine însăși"; ca
nu este doar manifestarea unor
procese superficiale și efemere,
simple riduri pe marea conștiinței,
neputincioase să zdruncine pro-
funzimile, cum susține J. Stoel-
zel, ci așa cum remarca Pleha-
nov, o.p. „este supusă unor legi
care o formează cu aceeași nece-
sitate cu care sînt determinate
mișcările cerești." Teoria o.p. este
de mare actualitate astăzi la
noi, cînd P.C.R. a trasat pedago-
gilor, psihologilor și sociologilor
sarcina de a contribui, prin stu-
diile lor, la întărirea rolului „for-
melor obștești de influențare".
OPTIMISM, concepție despre
om, viață, societate caracteris-
tică claselor sociale revoluționa-
re, care afirmă posibilitatea de-
săvîrșirii omului, îmbunătățire i
continuă a condițiilor de viață,
progresul social. Marxism-leiiiiii–
mul este singura, concepție inte-
gral o., pentru că este in aceiași
500O
timp si militantă: a!irmă și luptă
pentru fericirea colectivă. 0. este
si o trâ:âtură de caracter indi-
vidual constind din predispoziția
de a înțelege lumea pe latura
ei bună, de a prevedea și aștepta
niai binele. Opus pesimismului.
ORBIRE v. (/1-XLTATK, A.UA-
UROZA.
ORBUL GĂINILOR v. MCTA-
LOPIK.
ORGAN, grupare de țesuturi,
care funcționînd împreună înde-
plinesc o anumită funcție a or-
ganismului (v.). în structura unui
O. există mai multe tipuri de
țesut dar nu în aceeași proporție,
i'ar un anumit țesut predomină
în legătură cu funcția pe care o
îndeplinește o. respectiv. Funcția
unui o. ' nu poate fi înțeleasă
decît pe baza structurii acestuia,
după cum structura o. se confor-
mează specificității sale funcțio-
nale. Acesta este principiul uni-
tății dintre structură și funcție și
din acest punct de vedere orice
modificare intervenită în struc-
tura unui o. atrage după sine
modificarea corespunzătoare în
funcția acestuia și invers. Deși
un o. îndeplinește o anumită
funcție, el nu poate funcționa
izolat, ci doar în corelație cu alte
0., contribuind astfel la îndepli-
nirea unei funcții fundamentale
a organului. O asemenea grupare
de o. formează un sistem sau un
aparat.
ORGAN FUNCȚIONAL, con-
cept psihofiziologic desemnînd
structuri funcționale dobîndite.
în teoria sa asupra dominantei
Uhtomski arată că organul are nunumai un înțeles morfologic ci și
psibafuioJogic, de formațiune di-
namică ce funcționează unitar
asemenea unui nrgan. l'avlov ara-
tă că fenomenele rellexe comple-
xe presupun „reunirea funcțio-
nală, prin intermediul unor cone-
xiuni bătătorite, a diverse in-
stanțe ale sistemului nervos cen-
tral". A.X. Leontiev care face din
o.f. conceptul central al teoriei
sale psihologice, îl caracterizează
astfel: „Sînt acele organe care
funcționează ca și obișnuitele
organe morfologice stabile; însă
se deosebesc de acestea prin
aceea că reprezintă neoformațiuni
ce apar în procesul dezvoltării
ontogenetice. Ele (o.f.) reprezintă
substratul material al acelor capa-
cități și funcții specifice formate
în cursul însușirii de către om
a lumii obiectelor și relațiilor
create de omenire, a creațiilor
culturii." întrucît procesele și
capacitățile psihice ale omului au
o geneză socioculturală, formîn-
du-se în ultimii 40 — 50 de mii de
ani și acestea nu au trecut pe sea-
ma eredității biologice ci se însu-
șesc prin organizarea acțiunilor
odată cu fiecare generație și fie-
care individ, prin o.î. se explică
toate construcțiile psihice spe-
cific umane. Creierul nu are gra-
vate în el capacități ci dispune
de capacitatea de a forma capaci-
tăți și aceasta în activitate și
prin preluarea modelelor și tehni-
cilor culturale. Decisivă este ex-
periența socială și modul cum ea
este asimilată. Dezvoltînd unele
idei ale lui L. Vîgotski despre
formarea sistemelor funcționale,
901

oi-'laij'-'i-i^ci urniai'><i-
ii'Ir- trăsături ale o.l. OL forma-
țiuni dobîudite: 1) prima este
unificarea funcționala, faptul că
o.f. constituie sisteme unitare
ceea ce face ca odată fixate să
pară a fi nemijlocite, firești;
2. stabilitatea și temeinicia fixării
lor reflexe (deși nu sînt stereo-
lipc ci blocuri funcționale, agre-
gate în care semnalele sînt împa-
chetate împreună cu reacțiile co-
respunzătoare, formînd ceea ce
azi numim matrițe funcționale);
3) dispoziția permanentă spre res-
tructurare și compensație și aceas-
ta fără ca o.f. să-și schimbe iden-
titatea; 4) specializarea și struc-
turarea variabilă a o.f.' care le
permite acestora să corespun-
dă celor mai variate situații și
cerințe; 5) posibilitatea conju-
gării sau combinării a diverse
o.f. în sisteme mai cuprinză-
toare și aceasta facultativ sau
stabil. Comentînd geneza o.f. Le-
ontiev arată: „Luarea în stăpî-
nire a uneltei constă în aceea că
omul însușește operațiile motorii
fixate în ea (în unealtă). Acest
proces este totodată și procesul
formării la el a unor noi capaci-
tăți superioare, așa-numitele func-
ții psihomotorii ce urmează sfe-
ra motricitatii… luarea în stăpî-
nire a limbii nu este nimic alt-
ceva decît însușirea acelor ope-
rații cu cuvintele ce sînt fixate în
ele; este și însușirea foneticii
verbale ce se produce în proce-
sul însușirii operațiilor prin care
se realizează constant sistemul
fonologie obiectiv. Tocmai în
cursul acestor procese se formeazăla om mucțiilc sale articulatorii
și verboauditive, precum și acei.
activitate cerebrală centrală pi-
ca re fiziologii o numesc de semna-
lizare secundară."
ORGANICISM, veche și erona-
tă concepție asupra societății care
este asimilată cu un organism și
chiar interpretată biologist. II.
Spencer a, încercat o modelare a
societății după schema și func-
țiile organismului. Este o orien-
tare naturalistă pe care știin-
țele sociale o resping.
ORGANIGRAMĂ, schemă de
organizare a unei unități sociale.
Această schemă reprezintă gra-
fic structura socială oficială sau
formală, cuprinzînd nivelurile
ierarhice și toate diviziunile la-
terale, de la directorul general
pînă la muncitorii angajați direct
în producție și personalul auxi-
liar. 0. are la bază un sistem de
statute, legi, regulamente și alte
normative. Prin intersecția o. cu
sociograma rezultă structura glo-
bal-reală a întreprinderii. O.consti-
tuie schema de alcătuire a unui
program pentru prelucrarea auto-
mată a datelor prin căsuțe repre-
zentîndu-se operațiile și ordinea
de succesiune a acestora. Binois
a elaborat în 1949 un test în
care erau date multiple raporturi
de dependență (logică, cronologi-
că, funcțională) și se cerea su-
biecților să întocmească o o.
cuprinzînd toate relațiile ca și
în structurile organizaționale.
într-o altă variantă se da subiec-
ților să dubleze o asemenea o.
ORGANISM, un sistem com-
plex, integrat dinamic deci și
502O
evolutiv, im tot unitar, un în-
treg, format din părți (organe, a-
parate, sisteme) cu funcții bine
definite, fiecare parte fiind in-
fluențată și influențînd, la ria-
dul ei, pe celelalte, într-un ;inu-
me *el- O. este așadar alcătuit
din receptori, canale de comuni-
care, centri și organe efectorii.
Proprietatea esențială a o. este
pe lîngă și prin conservarea speciei,
de a asigura continuitatea mate-
riei vii. Prima proprietate, care
privește conservarea structural-
funcțională, se realizează în ge-
neral prin metabolism, mijloa-
cele de apărare etc, iar cea de-a
doua proprietate se realizează
prin funcția de reproducere. Am-
bele funcții sînt de neconceput,
în afara triplei corelații, nece-
sare cu mediul: materială, ener-
getică și informațională. Dar nu
doar mediul constituie această
sursă materială, energetică și in-
formațională, ci și O. însuși. Din
acest punct de vedere particula-
ritățile structural-funcționale de
o. servesc realizării acestei fina-
lități. Finalitatea o. și realizarea
ei însă nu pot fi concepute decît
din punct de vedere al unității
indestructibile dintre 0. și me-
diu, realizată prin adaptare (aco-
modare și asimilare). Rolul prin-
cipal în adaptarea o. uman îl
are scoarța cerebrală, care este
organul integrator al o. cu me-
diul său de trai. Scoarța este
instanța unificatoare a coordo-
nărilor funcționale dintre sub-
sisteme, realizată pe cale nervoa-
să si umorală.ORGANISMIC, calificare aceea
ce ține de o organizare asemenea
organismului, cu accentuarea u-
nității și a interacțiunilor interne,
l'ncori utilizat ca sinonim al
sistemicului. în psihologic denu-
mește orientarea psihofiziologicâ
globalistă ce nu face distincție
între psihic și organic, le ia im-
preună ca în psihosomatică, după
K. Muchielli, „reintegrînd trăitul
ca o realitate psihofiziologică".
ORGANIZARE, dependența oa-
recare dintre elementele unui tot
(sistem). în sensul cel mai gene-
ral o. este relaționarea unor
elemente disparate și stabilirea
unui asemenea ansamblu care să
se comporte ca un tot funcțio-
nal deci să posede atributele in-
tegrativității. Termenul de o. nu
poate fi abordat și definit de-
cît în raport cu dezorganizarea
și în acest sens opoziția dialec-
tică dintre cei doi termeni este
opusă celei de negentropie și
entropie. 0. are la bază legăturile
de tip informațional dintre ele-
mentele componente ceea ce con-
feră ansamblului o relativă uni-
formitate și stabilitate. Entropia
perturbă aceste legături prin fap-
tul că le anulează sau le modifică
sensul. Orice o. se constituie și
există, trecînd de la o stare la
alta prin dezordine întîmplătoare.
ORGANIZARE GENITALĂ v.
STADIU GENITAL.
ORGANIZAȚIE, formă de rea-
litate socială care reprezintă un
,,sistem de activitate organizat
in jurul unei finalități explicit
formulate, suficient de diferen-
țiată funcțional, continuul un
503

o
subsistem, diferențiat cu funcții
do organizare, conducere și coor-
donare, antrenînd un număr su-
ficient de mare de indivizi" (C.
Zamfir, 1974). Nu orice activitate
social-umană și colectivitate re-
prezintă o o., ci numai acelea în
care participanții au responsabi-
lități specifice, sistematic core-
late și sarcini prealabil ordo-
nate, în accepția sa inițială, de
structură socială prin excelență
formală (mergînd pînă la ultima
limită în forma „organizației biro-
cratice"), o. reprezintă ceea ce
C. H. Cooley (1909) numea „grup
secundar", adică un ansamblu de
persoane care urmăresc un scop
determinat, identic sau comple-
mentar, constituite în structuri,
funcționînd după reguli ce-și pro-
pun să ajusteze raporturile ele-
mentelor apartenențe. Teoria o.
a manifestat tendințe reducțio-
niste, punînd accentul fie pe
lanțul de comandă, specializa-
rea funcțiilor, raza de control,
în general pe structură, proiec-
tînd „organizații fără oameni"
(cum au făcut Taylor, Fayol,
llrwick), fie pe „relațiile umane",
pe satisfacerea nevoilor neofici-
ale, personale ale participanților,
vorbind despre „oameni fără orga-
nizații" (cum au făcut Likert,
Leavitt, Haire, McGregor, Ar-
gyris). Teoria o. bazată pe con-
cepția marxist-leninistă, abordea-
ză într-o strînsă conexiune cele
două categorii de constituenți ai
unei veritabile o.: sistemul de
reguli și norme vizirul atingerea
unui scop și oamenii aflați în
interacțiune și diferențiați dupălocul lor în structura ierarhic-
funcțională. De asemenea, se
acordă o deosebită atenție proce-
sului de întrepătrundere, de com-
pletare reciprocă a o. formale m
cea informală (analogă ,,grupu-
lui primar" de care vorbea Cu –
ley). Dacă latura formală a o.
asigură eficiența tehnică pe li-
nia preciziei, rapidității, continui-
tății, controlului, discreției și ren-
tabilității maxime a invcstițiil< n .
latura informală ferește pârtii ;-
panții de excesele de exigență a!e
o. formale, instituie un context
de relații personale și de libera
comunicare, un limbaj comun și
intenții comune, dă fiecărui par-
ticipant sentimentul locului său
într-un ansamblu, mărește sen
timentul „de securitate" al mem-
brilor în relațiile lor oficiale, a-
trage îmbinarea progresivă a o.
în sistem, ierarhic autoritar (în
care puterea, autoritatea, drep-
tul la decizie, statutul și recom-
pensele cresc spre vîrful și scad
spre baza piramidei organizații)-
nale) cu organizarea în sistem
participativ, democratic (în care
participantul nu mai este un sim-
plu executant, ci are acces la
decizie, este tratat tot mai mult
ca personalitate complexă). Fac-
torii determinanți ai structurii și
funcționalității unei o. sînt: a) ce-
rințele funcționale sau necesită-
țile care trebuie satisfăcute prin
activitatea organizată; b) posi-
bilitățile de acțiune existente.
Deoarece printre cerințele func-
ționale ale unei o. sînt prezente
și cele de ordin uman, interesînd
pe participanții înșiși (necesități
504O
ele formare și perfecționare pro-
fesională, culturale, de cooperare
și satisfacții în muncă etc), iar
în cadrul posibilităților de acțiune
conjugîndu-se mijloacele materi-
ale cu cele umane (alcătuind
posibilul comportamental-instru-
mental" după C. Zamfir, 1972),
teoria 0. nu a putut rămîne o
teorie exclusiv inginerească și
administrativă, ci s-a afirmat tot
mai mult și ca o teorie psihoso-
ciologică, întrucît relațiile de o.
sînt și relații interpersonale și
grupale.
ORGANODINAMISM, ansam-
blul teoriilor elaborate de
P. Janet și H. Ey, care consideră
boala mintală ca manifestări re-
gresive, legate de un deficit de
energie, el însuși fiind condi-
ționat de tulburări organice. Deci,
din perspectiva acestor teorii bo-
lile psihice reprezintă dezorga-
nizări la diferite nivele ale vieții
psihice, aceste dezorganizări fi-
ind condiționate de factori orga-
nici. Cu alte cuvinte, admițînd
acțiunea determinantă a unei tul-
burări cerebrale sau a uneia mai
generale, somatice, acestea joa-
că un rol important în dinamica
structurilor psihice, ca și în con-
stituirea tabloului clinic și în
evoluția bolii psihice. Dar aceas-
tă dinamică își pierde sensul
dacă se consideră boala psihică
doar ca dezorganizare a vieții
psihice, fără a lua în scamă și
o anumită reorganizare a ci însă
la un nivel inferior. Din această
perspectivă: a) organismul și
organizarea psihică care-i emerge
sau i se „suprapune" constituieun construct dinamic și ierarhi-
zat, rezultat al evoluției, al ma-
turizării și integrării ierarhice a
structurilor diferențiate a func-
țiilor activității nervoase supe-
rioare a conștiinței și ale perso-
nalității; 2) boala psihică este
un efect al distrofici și al destruc-
turării sau a unei anomalii de
dezvoltare a acestui construct;
3) procesele organice constituie
un agent al acestui accident evo-
lutiv, iar acțiunea lor este de
natură negativă sau destructivă;
4) regresia sau nematurizarca
unui anumit nivel, constituie boa-
la psihică, îi conturează tabloul
clinic sub forma unei organizări
pozitive (reorganizare). O ase-
menea concepție face neapărat
necesară raportarea la concep-
tul de „dezvoltare dinamică". H.
Ey subliniază: ,,o asemenea con-
cepție 0. nu poate fi decît genetică".
ORGOLIU, sentiment, trăsă-
tură de caracter care exprimă
mîndrie de sine dincolo de limi-
tele firescului, un exagerat amor
propriu, supraapreciere a propriei
valori, interes concentrat exclu-
siv la propria persoană în scopul
situării ei deasupra altora. O.
contrazice modestia, ținuta de-
centă, simțul echilibrului, fiind
însoțită de dispreț față de alte
persoane. O. este o trăsătură de
caracter negativă care nu trebuie
să fie confundată cu mîndria pen-
tru propriile realizări, cu demni-
tatea izvorîtă din conștiința pro-
priei valori.
ORIENTARE COGNITIVĂ, ter-
men relativ nou in psihologic,
apărut în legătură cu studiul
50P

o o,-i.cțiunii din punctul do vedere al
funcției. O parte a acțiunii este
executivă, o alta orientativă (ori-
entează execuția). Termenul și-a
păstrat, în general, semnificația
din alte domenii. De ex.: în avia-
ție, orientarea navei este operația
de determinare a traseului pe
care trebuie să-1 urmeze aceasta
spre a atinge un țel stabilit. Se
consideră că obiect al psihologiei
trebuie să fie mecanismul opera-
țional de orientare a comporta-
mentului, singurul în stare să
explice particularitățile psihice
ale unei specii sau ale unui indi-
vid. Forma elementară a o.c
este reflexul de orientare (numit
și „reflexul noutății" sau „ce se
î'ntîmplă", I.P. Pavlov). La ani-
malele superioare întîlnim o au-
tentică activitate de investigare;
la om o activitate de cunoaș-
tere organizată după modele soci-
ale, și cu obiecte și instrumente
ale patrimoniului social. Formarea
cunoștințelor și deprinderilor im-
plică' o orientare a individului
în domeniul respectiv de obiecte
și sarcini. O.c. apare ca o antici-
pare informațională și operațio-
nală a oricărei sarcini practice
sau intelectuale. Rapiditatea și
calitatea însușirii cunoștințelor și
deprinderilor și a rezolvării pro-
blemelor, depinde în primul rînd
de organizarea „orientării în ma-
terial". Aceasta poate fi de trei
feluri : a) incompletă, cînd se
pierd din vedere o serie de con-
diții esențiale pentru execuție și
trebuie să recurgă la încercări și
erori, ceea ce face subiectul nesi-
gur de sine; b) completă, cu pre-figurarea, tuturor condițiilor și
procedeelor necesare, dar pentru
domenii limitate de aplicabili-
tate a acțiunii; c) orientare di-
sferă largă a acțiunii în baza căreia
subiectul își construiește iml< –
pendent orientarea concretă in
acțiune (P. 1. Galperin). într-o
acțiune orientarea poate fi rea-
lizată de subiectul însuși sau poaii-
fi primită de la altul. în învățări
o.c. are o mare însemnătate întru
cit elevul înțelege, interpretează și
rezolvă, după modul în care evocă
preliminar anumite cunoștințe M
reactualizează sau elaborează mij-
loacele adecvate realizării sco-
pului propus. în aceeași ordini'
de idei, amintim despre rolul
esențial pe care-1 îndeplinește
„modul de a vedea" sau de a
„pune problema" în orice proces
de gîndire sau învățare. Programa
ce se introduce într-o mașină
automată îndeplinește rolul de
instanță de orientare. Ea întot-
deauna este introdusă de om și de
aceea, oricît de automatizată ar
fi mașina, ea rămîne doar un
instrument al omului.
ORIENTARE PROFESIONA-
LĂ, acțiunea de îndrumare a per-
soanei 'către o profesiune sau că-
tre un grup de profesiuni, în con-
formitate cu aptitudinile și încli-
națiile sale. O.p. tinde să găsească
pentru fiecare individ ocupația,
profesiunea cea mai potrivită. Pe
un plan mai larg, o.p. reprezintă
o acțiune organizată de repar-
tiție, după criterii obiective, a
energiei umane spre diferite sec-
toare de activitate socială, iin-zînd ca prin realizarea interesu-
lui colectiv sa fie satisfăcuta
necesitatea de valorificare a per-
soanei, în acest mod, ea contri-
buie, pe plan social, la reliza-
rea echilibrului dintre cererea și
oferta de potențial uman, ceea
ce înseamnă, pe plan personal,
siguranța drumului ales. O.p. se
înscrie, ca preocupare, în ansam-
blul acțiunilor organizate de pro-
teguire și realizare a persoanei,
intervenind, prin informația obiec-
tivă pe care o poate oferi, în
decizia asupra drumului de ales
în viață. încercarea de a stabili
o concordanță între posibilitățile
tînărului și solicitările profesio-
nale, asigură, pe plan individual,
condițiile unei valorificări spe-
cifice. Mult timp, alegerea profe-
siunii s-a relizat numai sub in-
fluența familiei, tînărul învățînd
profesiunea tatălui ^său, cel mult
una asemănătoare. în zilele noas-
tre O.p. a devenit o preocupare
însemnată pe plan internațional.
Fundamentarea o.p. se află în
necesitatea unei adaptări cît mai
eficace a persoanei la condițiile
muncii profesionale, prin efortul
de a i se găsi acesteia o activitate
în care realizarea sarcinii să per-
mită valorificarea posibilităților și
un proces de integrare cît mai
complet. Ca tendințe generale,
se remarcă extinderea programu-
lui o.p. de la un simplu examen
de diagnosticare a aptitudinilor
și înclinațiilor, la un program de
lungă durată, bine organizat în
școală; de asemenea, orientarea nu
se mai face către o singură profe-
siune, ci, dată fiind diviziuneaprofe-jiiuiilor M mobilitatea lor,
către un grup de profesiuni; tot-
odată se morda impoitanță nu
numai aptitudinilor tinărului, ci
și atitudinilor sale față de muncă,
fața de colegi, cu un cuvînt
particularităților sale caracteriale.
Munca de O.p. este legată de reali-
tate, de cerințele social-econo-
mice, de aceea, principalii factori
antrenați în rezolvarea ei trebuie
să recunoască solicitările diferi-
telor domenii de activitate si nu-
mărul de cadre necesare lor. Sar-
cina O.p. nu trebuie să se rezume
la informarea elevilor asupra pro-
fesiunilor cu o răspîndire mai mare
în principalele sectoare ale eco-
nomiei, ci să ducă la dezvoltarea
atitudinii pozitive a acestora față
de ele, să-i determine să manifeste
preocupări legate de profesiunea
preferată. Succesul muncii de
o.p. este determinat în mare mă-
sură de strînsa colaborare a tutu-
ror factorilor interesați în rezol-
varea ei: școala, familia, mediul,
organizațiile de tineret, între-
prinderile economice, instituțiile
etc. Ca principal colaborator al
școlii în munca educativă, deci
implicit și în activitatea de o.p.
familiei îi revin sarcini deosebite:
educarea unei atitudini juste față
de muncă, formarea și dezvolta-
rea unor interese multilaterale și
durabile, cunoașterea, urmărirea
și stimularea. înclinațiilor și apti-
tudinilor tinerilor. Se remarcă
tendința de a lega problema o.p.
de problema educației în genere,
de problema tineretului, de forma-
rea lui prin acțiunea exercitată
de școală. însuși actul o.p. tre-
50G 507

oo
buie să aibă un caracter educativ.
Scoală formează, deschid».' pers-
pective, dezvoltă și peri» i tioneazâ
]>• i ••.(iiialit.'itca li]i;'inihii. obiecti-
vul final al întregii acțiuni (Ui
formare ii reprezintă integrarea,
t mărului iu activitatea socială,
activitate în care elementul pro-
fesional intervine cu o pondere
decisivă. Se ridică astfel problema
cointeresării școlii în o.p. , ceea
ce reclamă lărgirea orizontului
acțiunii pedagogice, în sensul inte-
grării acestei acțiuni în dinamica
vieții economice prin preocuparea
de a discerne asupra liniilor de
perspectivă ale copilului și tînă-
rului, după terminarea școlii,
înlăturarea empirismului prac-
ticat în o.p. a devenit necesară
datorită implicațiilor ei social-
economice și a devenit posibilă
în urma progresului realizat de
științele care se ocupă de om
(medicină, psihologie, pedagogie,
sociologie) și a caracteristicilor
contemporane ale cercetării știin-
țifice. Epoca în care trăim im-
pune o atenție sporită față de
tînăra generație. în astfel de con-
diții, o.p. urmărind realizarea
unei ajustări cît mai perfecte
între școala sau profesiune și per-
soană, se va sprijini pe o cunoaș-
tere obiectivă a caracteristicilor
pe care le prezintă școlile sau
profesiunile, pe de o parte, și
copiii, pe de altă parte. Copilul
nu poate fi considerat ca o reali-
tate definitivă. Mobilitatea sa,
caracteristică procesului de creș-
tere, permite exercitarea unei
acțiuni de formare. De aceea,școala are datoria de a descifra
atent formele specifice de dez-
voltare, iar pe ha/1 acestei < n
noașleri să întp-vadă po-it.ilii …
țile și direcțiile de reali;.ire. Ii
funcție de această prevedere, tr<-
buie condus întregul proces i|.
formare a copilului spre o • i
mai deplină realizare a sa. h
aceste împrejurări, o.p. se imi-
grează, aproape pînă la identih
care, în întregul proces inslru–
tiv-educativ al școlii, asiguri-!
tînărului, la absolvire, concomi-
tent cu o integrare profesional;
optimă și o integrare în valori!"
și formele de activitate socială
Astfel concepută, acțiunea d-
orientare nu este rezultatul une-,
hotărîri de moment, ci ea repre-
zintă, caracteristicile unui pro-
ces desfășurat în timp.
ORIENTARE ȘCOLARĂ, ne
țiune de dirijare a copilului spre
formele de învățămînt care-i con-
vin și care sînt conforme dispo-
nibilităților și aspirațiilor sale, în
scopul de a-i dezvolta toate posi-
bilitățile la maximum. O.ș. vizea-
ză asigurarea dezvoltării armo-
nioase a personalității (în forma-
re), ținînd cont atît de posibilită-
țile și predispozițiile individului,
cît și de cerințele sociale caracte-
ristice epocii și societății date.
Modul în care se rclizează o.ș.
acționează nu doar la intran-a
în școală a copilului ci în toal–
etapele școlarizării, premergîu.!
și asigurînd o eficientă integrai-•
în viața social-economică. l'ria
complexitatea și dimensiona'i •
taica ei, o.ș. asigură o bază favo-
rabilă orientării profesionale, (v.),care de fapt o continuă. Prima
intervenție de dirijare și consilie-
re, se face în perioada preșcolară.
Intervenția de dirijare este în
același timp și o operație de supli-
mentare a instruirii și educației.
La sfîrșitul celui do al doilea
ciclu școlar are loc o.ș. mai com-
plexă însoțită de forme de selecție
în școlile din ciclul liceal. Pentru
accesul în învățămîntul superior
exigențele devin și mai complexe
și mai diferențiate. O.ș. are impor-
tanță foarte mare și constituie un
instrument socio-pedagogicși eco-
nomic foarte important al societă-
ții moderne. Pentru o eficiență a
o.ș. se organizează rețele de labo-
ratoare iar concomitent există emi-
siuni speciale de T.V., radio, asigu-
rînd o largă propagandă în direc-
ția orientării opiniei publice. La
noi în țară o importantă atenție
a acordat problemelor de o.ș.
I. Holban, U, Șchiopu, P. Constan-
tinescu, C. Zahirnic și Al. Cazan-
ORIQINALITATE, definită prin
noutate și raritate, presupune o
interpretare și exprimare per-
sonală a lucrurilor, situațiilor co-
mune. A. Koestler deosebește o. de
obișnuit prin 3 criterii: a) nivelul
de conștiință cu care este condusă
o activitate; b) tipul de îndrumare
în care se încrede subiectul (unul
personal sau unul cunoscut); c) na-
tura obstacolului care trebuie
depășit. F. Barron în aprecierea
o. a stabilit un criteriu dual:
răspunsul trebuie: 1) să aibă un
anumit grad de neobișnuit in
cadrul în care a fost elaborat;
2) să fie adoptat la realitate (eli-minîndu-se astfel răspunsurile
foarte neobișnuite provenite din
nesiguranță sau confuzie). Reiese
caracterul relativ al o. Gradul
fie o. se măsoară prin distanța
față de cunoscut și comun iu
condițiile unei perspective croi-
toare. 0. căutată, artificială de
comportare, limbaj, vestimenta-
ție etc. este opusul o. creatoare.
în acest sens Ralea nota, că
nici un mare om pornind de la
Leonardo da Vinci nu a fost un
,,original", adică un snob, extra-
vagant, persoană ce caută să iasă
în evidență cu mijloace ieftine,
de formă. Este veritabilă o. de
fond, care se reunește cu natura-
lețea (B. Ananiev) și este potri-
vită oricăror convenționalisme și
stridențe. F. Barron' a găsit că
o. e habituală în cazul persoane-
lor creative.Ipotetic, el a determi-
nat următoarele elemente de o.:
existența unei experiențe foarte
vaste și a unei atitudini foarte
generale în fața acesteia; com-
plexitate de vederi; independență
în raționament; nonconformisni;
preferința pentru desen com-
plex și asimetric, liniar;prezența
unor sisteme perceptive caracte-
rizate prin bogăție și prin inte-
grarea cît mai multor elemente
în cîmpul perceptiv; tip plastic
de organizare a activității; o
înaltă capacitate de generalizare;
siguranță de sine, autoritate.
0RT0DR0M, caracteristică a
influxului nervos ce se propagă
normal în sens aferent sau ele-
rent, spre deosebire de antidfoiu
ce se propagă invers, de ex. in
loc de aferent, eferent și aceasta in
508509

o DICȚIONARELE ALBATROS
mod experimental, prin aplicarea
unei stimulații electrice.
ORTOFONIE, vorbire corect
coordonată. Specialiștii care-i în-
vață să vorbească pe copiii surzi
sînt denumiți ortofoniști.
ORTOPSIHOLOGIE, disciplină
psihoeducativă ce-și propune co-
rectarea sau îndreptarea spre sco-
puri definite și practice a gîn-
tlirii și activității. Ortopsihope-
dia se ocupă de dirijarea și corec-
tarea dezvoltării capacităților inte-
lectuale la copii.
OSCILOGRAF, aparat ce dă
posibilitatea de înregistrare a
impulsurilor electrice scăzute, prin
deplasarea unui flux de electroni
într-un cîmp magnetic pe un
ecran (osciloscop). Această posi-
bilitate este pusă în valoare în
înregistrarea proceselor neuroelec-
trice.
OSCILOGRAFIERE, în studiul
muncii productive, metodă de
înregistrare a structurii procesului
studiat, a succesiunii și modului
de executare a părților mecanice
si manual-mecanice ale operației.Acestea se percep automat, fără
a fi necesară participarea directă
a obsevatorului. înregistrarea pro-
cesului de muncă se realizează pe
baza transformării deplasărilor
părților din mașina-unealtă (ro-
tația axului, deplasarea cărucioru-
lui strungului etc), în variații ale
intensității electrice, cu ajutorul
unui sistem de emițători montați
pe mașina-unealtă și puși în legă-
tură cu oscilograful. Analiza cle-
mentelor procesului de muncă,
fixat în mod automat cu ajutorul
oscilografului sub formă de gra-
fic-osciligramă, permite să se obți-
nă date obiective asupra mai mul-
tor elemente de bază și auxiliare
ale operației, și desfășurării lor
în timp și spațiu. Dingraficele-osci-
logramă se determină direct struc-
tura și succesiunea de executare a
elementelor operației, valorile efec-
tive ale timpului de funcționare
utilă și în gol, direcțiile de depla-
sare ale părților mașinii-unelte
(cărucior, sanie etc), numărul de
rotații ale axului pe minut.P
PALEOCORTEX, ansamblu de
zone de la baza emisferelor cere-
brale, în care intră: supraorbi-
tala lobului frontal, extremitatea
anterioară a lobului temporal,
partea anterioară a circumvoluțiu-
nii cingulare, zonahipocampică, lo-
bul piriform, nucleii amigdalieniși
cornul lui Amon (porțiune veche
a hipocampului). Aceste zone for-
mează împreună creierul visceral
sau rinencefalul, care este conside-
rat ca nivel superior de integrare
a funcțiilor vegetative ale organis-
mului. Din punct de vedere func-
țional, p. reprezintă un centru de
poliintegrare, ponderea revenind
integrării funcțiilor și comporta-
mentelor primare, vegetative, iar
prin conexiunile realizate cu neo-
cortexul, participă la reglarea
comportamentului de ansamblu.
P. participă în primul rind la
reglajul comportamentului ali-
mentar și lezarea diferitelor zone
de la acest nivel, ca si stimularealor electrică provoacă •fenomene
de hipo- și afagie sau dimpotrivă
de hiperfagie. Rinencefalul (sau
p.) reprezintă de asemenea meca-
nismul tipic de integrare a sexua-
lității, subordonînd și activitatea
centrilor hipotalamiei. P. participă
la reglarea stărilor posturale și a
reflexelor motorii legate de reali-
zarea reflexului alimentar (miș-
cări de apucare, masticație, deglu-
tiție). împreună cu sistemul re-
ticulat ascendent, p. participă la
reglarea stării de veghe, expe-
diind neocortexului influxuri de
tip tonifiant.
PALILALIE, vorbire repetată
involuntar și inutil; același cuvînt
sau frază este repetată de mai
multe ori în șir.
PALLIUM v. SCOARȚĂ CE-
REBRALĂ
PALPEBRAL, calificarea refle-
xului de clipire ce se declanșează
necondiționat la lumini și sunete
puternice, și poate fi condiționat,
511

constituind un mijloc foarte rfiai-
!_>.• de cercetare ni'urofi.'iul•J'-'.'^-J.
îiii.l'u5f-bi Ia copilul mie (Ka.al-
I.in, I . Și hiopu).
PANALG1E, simptom rl.- durere
generalizată și difuză ce apare
ÎJI afecțiuni psihice, nevroză aste-
nică, isterie, arterioscleroză ș.a.
PANICĂ, reacție afectivă, indi-
viduali sau colectivă, de frică
alarmantă caracterizată prin dez-
organizări ale conduitei, pierde-
rea autocontrolului, de unde și
dispoziția spre acte impulsive și
iraționale.
PANPSIHISM (gr. pan – tot,
pretutindeni, psyche — suflet,
spirit), doctrină fundată de Flour-
noy și cu puncte de sprijin în
•filosofia kantiană privind lucrul
în sine. Conform p. nu numai oi'ga-
nismele ca atare, dar și corpurile
materiei anorganice ar dispune tic
psihic, sensibilitate, gîndire, voință
și eventual de un centru analogic
si'.ternului nervos.
PANTOMIMĂ, ansamblul miș-
cărilor expresive ale corpului și
îndeosebi ale membrelor. (Arta
de a exprima idei și sentimente
prin mimică și gesturi).
PARABIOZĂ/stare a unui seg-
ment sau instanțe nervoase carac-
terizată prin inerție (scăderea
labilității) și încălcarea legii co-
respondențelor dintre mărimea
stimulului și mărimea excitației
(există o serie de faze intermediare
în sens egalitar), paradoxal —
cînd excitații slabe dau răspun-
suri puternice și tiltra paradox al
— cînd excitanți pozitivi dau
reacții negative și invers (N. Vve-
denski).PARACUZIE, simptom de per-
opțk- auditivă denatiiiatâ uu,.u
d • l'/iurii rde analizatorul:!!.
PARADIGMATIC, o •< a ce ți
de urbanizarea după anumite in".
dele ale frazelor discursului si cl>-
tipul de modulare prin declinai"',
conjugări, acorduri ete. R. Ja
cobson spune că deosebirea dinii;
sintagmatic și p. este asemeni i
celei dintre metonimie și mei,.
fora. Paradigma este, în lingvis-
tica matematică și alte disciplina
formale, un enunț de tip axioma-
tic și operațional ce este luat ca
bază în elaborarea științi'ică.
PARADOX (gr. păta — contra,
doxa — opinie), enunț demonstra-
bil dar contradictoriu, constînu
în susținerea concomitentă ci
adevărată a unei judecăți și a
alteia diametral opuse; ceea ce
este pe lîngă sau contra opiniilor
generale și chiar a unor adevăruri
prestabilite; p. nu se bazează pe
o amplă și completă demonstrație,
ci se exprimă succint, frapant,
deseori strălucitor. Deseori intrigă
spiritele conservatoare pentru că,
așa cum menționează A. Lalande,
adevărurile nu sînt de la început
verosimile. Nefiind neapărat un
simplu joc de cuvinte, o specu-
lație gratuită, după cum o dove-
dește istoria cunoașterii, unele p.
au devenit adevăruri unanim ac-
ceptate, în logică se disting două
tipuri mai importante de p. Pri-
mul, numit și antinomie, semantică,
apare prin identificarea ilicită a
sensurilor unor enunțuri diferite
ca nivel de generalitate și a lim-
bajului în care sînt formulate
(unele sînt la nivelul limbaj ului-obiert, altele la nivelul metalim-
bajului). Ce! de-al doilea, p. for-
mal, se construiește prin ducerea
la limită a semnificației unor
noțiuni și prin absolutizarea aces-
tor limite. Primul tip poate fi
evitat prin distincția riguroasă
între nivelele de generalități, iar
al doilea, prin tratarea formei în
strînsă legătură cu conținutul.
PARAFRENIE, delir'cronic ex-
trem de intens și fantastic, impli-
cînd grave devieri de la interpre-
tarea adecvată a realității- E. Kra-
epelin, în 1903, desemnează sub
această denumire o entitate no-
sologică presupunînd deliruri cro-
nice endogene cu o deteriorare
intelectuală și afectivă foarte
slabă. El stabilește 4 forme: 1) p.
sistematică, constînd în delir de
persecuție progresiv cu idei de
grandoare și halucinații ce o
disting de paranoia; 2) p. expan-
sivă, asemănătoare stărilor ma-
niacale prin exaltarea și delirul
său bogat cu teme megalomaniace,
erotice și mistice; 3) p. confahula-
torie, caracterizată de povestiri
imaginare permanent îmbogățite
dar fără halucinații; 4) p. fantas-
tică, presupunînd idei delirante
extravagante, incoerente și halu-
cinații multiple, în afara cărora,
însă, bolnavul rămîne perfect
lucid.
PARAKINEZIE, mișcare sau
ansamblu de mișcări parazitare
care deformează, încarcă sau în-
locuiesc mișcările normale. P.
este frecventă mai ales în sin-
dromul citotonic și în anumite
stări nevropatice și demențiale.PARALAXĂ, unghi între tin
pnnc.1 di- spațiu si o imie de bazi,
care este reprezentată în psihofi-
ziologie prin distanța intcroculară
sau interauriculară. Mișcările
rripului modifică p. sub care este
interceptată o sursă luminoasă sau
auditivă.
PARALELISM PSIHOFIZIC,
principiu introdus în psihologia
secoluiui al XlX-lea de M. Weber
odată cu lucrarea sa experimen-
tală asupra relațiilor dintre mă-
rimile fizice și cele psihice (1834 i.
A fost dezvoltat de T. Fechner,
H. Helmholtz, J. Miiller, \Y.
Wundt. P.p. este tributar dua-
lismului cartezian și epistemo-
logiei kantiene, și conține remi-
niscențe ocazional iste. Deși ex-
perimentele dovedeau corespon-
dența dintre intensitatea stimu-
lațiilor fizice și cea a senzațiilor,
cercetătorii, gîndind în spirit dua-
list, susțin autonomia psihicului
în raport cu fizicul și neagă exis-
tența unor relații de determinare
de la fizic spre psihic, considerînd
între ele numai o enigmatică po-
trivire. P.p. și-a pierdut din credit
odată ce prin cercetările lui
I. Secenov, Donders, Ch. Richet,
Pavlov, Ch. Sherrington ș.a.
s-au elucidat interdependențele
din veriga centrală (creierul) afir-
mîudu-se unitatea dintre siste-
mul nervos și psihic. Astfel în-
chegîndu-se continuitatea fizic-
nervos-psihic, se evoluează, cum
arată Iaroșevski, spre interpre-
tarea deterministă a unității psi-
hofizice. Este însă necesar ca
determinismul să nu fie con-
ceput univoc-mecanicist, să se
512 513
33 ~ Dicționar de psihologie

Imit scama de s;pti. ițit U jteale.utlor
neurofuiolo^u.e și ;i celor pi iu
care se realizează reflectare;! su-
biectivă (S. Rubinstein) și de
a.-iiririiea să s • aibă in vedrre in-
iluența recurenta a p»ihiiului asu-
pra neurodinamicii și comporta-
mentului, inclusiv asupra orga-
nelor interne, evidențiiruîu-se iune-
ția autoreglatorie a psihicului.
PARALIZIE, disfuncție mus-
culară, incapacitatea mușchilor
de a se contracta, în urma pertur-
bării inervației, a disocierii din-
tre aferentație și eferentație. Poa-
te fi organică, periferică (atonică,
atrofică), centrală (spastică., în
cazul lezării fascicolului pirami-
dal) dar și histeroidalâ sau emo-
țională, de natură psihogenă.
V. Behtcrev a dovedit că o serie de
forme ale p. sînt cauzate de între-
ruperea impulsurilor aferente de
la mușchi, de desensibilizarea aces-
tora, ceea ce face imposibilă în-
chegarea reacțiilor circulare. în
consecință, s-a elaborat terapia,
de restabilire a aferentației prin
masaje, mișcări ale membrului
imobilizat, stimulații tactile și
electrice.
PARAMETRU (gr. para – de-a
lungul, metron — măsură), în ma-
tematică, cantitate ce face parte
dintr-o ecuație a unei suprafețe sau
curbe și a cărei variație determină
variații în valoarea ecuației; prin
extensie orice însușire, indicator,
variabilă ce poate fi măsurată sau
trebuie să fie luată în considerație
în caracterizarea unui sistem. Sînt
p. evidenți și alții ascunși la care
se ajunge indirect, deductiv.PARAMIMIE, formă <h- discor-
danța psilmnioioi jr, lonMiinl ni
lipsa sinergiei obișnuite în con-
tracția musculatorie facială și lip- -,\
coordonării expresiei faciale, c u
trăirile emoționale. Se îiitihiește
în schizofrenie, mai ales în forme
citotonice.
PARAMNEZIE, (gr. para –
deviație — mnesi — memorie),
simptom de falsă amintire, con-
fabulație, în care un produs fan-
tastic este trăit de subiect ca un
fapt real din experiența lui.
V. ILUZIE.
PARANOIA, boală psihică
din grupul psihozelor delirante
cronice, fără evoluție deficitară
(JI. Ey), caracterizată prin exis-
tența ideilor delirante permanente
și sistematizate. Ideile delirante
nu sînt doar simple erori de jude-
cată și prin ele nu se înțeleg doar
credințele și convingerile, prin ca-
re se exprimă tema ficțiunii deli-
rante (de persecuție, de grandoa-
re etc), ci și tot cortegiul fenome-
nelor ideo-afective, în care se
încorporează delirul (intuiții, ilu-
zii, interpretări etc). în cadrul
p., delirul se sistematizează în-
tr-o ficțiune de o coerență logică
remarcabilă, într-un sistem de
credințe și valori bine aiticulate,
i mpuvîndu-se conștiinței ca im
eveniment al lumii exterioare, care
însă sînt pseudoraționale, paralo-
gice, deoarece pretinsele construc-
ției delirante sînt întotdeauna false.
P. înseamnă „alienarea" persona-
lității, în sensul tare al cuvîntului,
pentru că delirul nu este acciden-
tal și trecător, ci se instituie ca
o lege a organizării personalității
514psihotice, fiind prinsă activ în
relația dintre individ și lume,
constituind unica modalitate și
]ege de existență a lui. Persoana
bolnavului nu este aceea dinainte
de boală, peste care se suprapune
delirul, ci reprezintă o modificare
generală, o restructurare (destruc-
turare) a personalității la un nivel
mai simplu; delirul nu este un
produs al bolii și nici boala nu
reprezintă produsul delirului, ci
p. este în esență alterarea infra-
structurală a psihismului, prin
degradarea valorilor morale, prin
replierea și închistarea într-un
egoism insular și agresiv și ter-
minînd întotdeauna prin senti-
mentul adevărului propriu. P.
este în fond o „depersonalizare",
pentru că delirul înseamnă o
„ieșire" din realitate, o gîndire
derealizată și este psihoză pentru
că pe o aparentă intensificare a
activității psihice, se instalează
o modificare generală și dezorga-
nizată a psihismului, astfel îneît
concluziile sale comprehensibile
nu se mai înscriu în realitate. P.
se instaurează astfel ca o dez-
organizare mintală progresivă,
entropiofrenizare, care se traduce
în pian expresiv — limbaj, com-
portament etc. — prin redundanță
și implicitul ei trăit — incompre-
hensibilitate. Defectul psihotic es-
te ia un nivel bazai, în arhitectura
psihismului ș.a. la nivelul formei
persoanei, formulat de o constantă
insrinctiv-afectivă, nu inversarea
deschiderii originare spre lume,
cu anularea contactului și rezo-
nanței umane. P. se poate asemăna
cu un sistem de interpretare a lu-mii, a societății, a valorilor, din
care individul deduce o situație
de nerecunoaștere a propriei val.ri
și față de care el se apără, e-nunfîn-
du-și propria dreptate, cu o con-
vingere absolută. E. Kraepelin
definea p. ca o dezvoltare insiduoa-
să, sub dependența cauzelor interne
și cu o evoluție continuă a unui
sistem delirant durabil, sistema-
tizat, nehalucinator și imposibil
de zdruncinat, care se instalează
concomitent cu conservarea com-
pletă a ordinei și clarității în gîn-
dire, voință și activitate. Delirul
paranoic izvorăște și se dezvoltă
pe baza trăsăturilor personalității
premorbide, într-o ordine și coe-
rență logice, dar pornind de la
postulate false și realizînd o po-
larizare a tuturor forțelor afective
în sensul construcției delirante,
subordcmînd toată activitatea psi-
hică scopurilor ei. Neîncrederea,
orgoliul, agresivitatea, rigidita-
tea, tendința de interpretare a
faptelor reale sub influența propri-
ilor convingeri, constituie aspecte
fundamentale aie personalității
premorbide paranoice. Schneider
descrie în ce fel delirul poate
interesa: ființa proprie (ipohon-
drie, descendență etc), persoane
străine (persecuție, prejudiciu,
gelozie etc.) sau anumite situ-
ații sau obiecte (invenție). For-
mele clinice ale p. sînt: delirurile
pasionale și de revendicare (Cie-
rambault), delirul senzitiv de rela-
ție (E. Kretschmci) -i delirul do
interpretare (Berieux și Capgras).
PARANOISM (termen format
prin derivare de la paranoia),
psihoză caracterizată printr-un
315

delir sistematizat, care nu se în-
soțește ele diminuări ale intelectu-
lui și voinței. Noțiunea de perse-
cuție, de grandoare, gelozie este
folosită pentru a desemna mani-
festările esențiale ale paranoiei,
sau (despre un subiect) în sens
peiorativ, de exagerare a unor
manifestări, asemănătoare cu ce-
le din paranoia: sentiment de
persecuție, tendință la interpre-
tare, neîncredere în alții, îngîm-
fare, supraevaluarea propriei per-
soane etc.
PARAOSMIE (para + osme —
miros), iluzie olfactiva ce constă
în perceperea eronată a mirosului
diferitelor substanțe odorifice.
PARAPSIHOLO'GIE (META-
PSIHOLOGIE), disciplină afir-
mată la sfîrșitul secolului trecut
de o serie de oameni de știință
printre care Ch. Richet (a publi-
cat în 1905 cartea Metapsiho-
logia), avînd ca obiect comunica-
rea telepatică și alte fenomene
psihice paranormale. P. pornește
de la ipoteza realității respecti-
velor fenomene și-și propune să
le cerceteze cu mijloace științi-
fice. S-a opus răstălmăcirilor o-
cultiste și spiritualiste (spiritism).
în diverse centre ale lumii acțio-
nează laboratoare și institute de
p. care continuă investigații obiec-
tive în vederea identificării și
descifrării originei materiale a
fenomenelor în cauză. Un impuls
deosebit este datorat lui J.B.
Rhine, care a introdus experimen-
tul interpretat statistico-proba-
bilist. Recent, cercetările de p.
au intrat aub eticheta de psi'io-
ironică.PARASIMPATICOTONIE v.
VAGOTONIE.
PARATIROIDE, glande endo-
crine, reprezentate la aproxima-
tiv 90% din oameni, de patru
glande mici, situate pe fața poste-
rioară a lobilor laterali ai tiroi-
dei, în funcție de așezarea lor,
pot fi grupate în: p. superioare
și p. inferioare. P. au la adult o
greutate de 0,1—0,2 g. P. produc
parathormonul, cu rol în meta-
bolismul fosfocalcic, reglînd h'>-
meostazia umorală a calciuli'i
(Ca) și fosforului. Glandele p.
sînt singurele glande endocrine
care nu sînt influențate de hipo-
fiză. Reglarea secreției parathor-
monului este făcută pe cale umo-
rală. Concentrația de calciu din
sînge influențează pozitiv sau
negativ secreția p. în reglarea se-
creției p. participă și centrii vege-
tativi din hipotalamus, centri ca-
re stau sub influența scoarței ce-
rebrale. Deci reglarea secreției
p. este făcută și pe cale nervoasă
(Gr. Benetato). Hipoactivitateu
p. (hipoparatiroidismul) are ca
efecte tulburări musculare gra-
ve, cunoscute sub denumirea de:
„tetanie paratireotrivă", de ase-
menea, și alte tulburări motorii
caracterizate prin contracții con-
vulsive ale mușchilor (datorită
hiperexcitabili tații neuromuscu-
lare, ca urmare a lipsei de calciu).
Pe lingă aceste tulburări, apar și
tulburări senzitive, viscerale, tro-
fice și nervoase. Bolnavii sînt în
general irascibili și violenți, pu-
țind prezenta uneori halucinații
si confuzii mintale.
516PARAZITISM, în biologie, de-
semneay.â modul de viață al unui
organism care se hrănește de la
alte organisme. P. social, prin
analogie, exprimă însușirea celor
necesare vieții din produsele
muncii altora. Se vorbește de
p. social al unor clase sau al unor
indivizi. Deși societatea socialistă
a înlăturat baza economico-so-
cială generatoare a p., ca fenomen
individual p. mai poate fi încă
întîlnit. Educația prin și pentru
muncă vizează tocmai eradicarea
p. social.
PAREIDOLIE, iluzie vizuală
în care percepția se desfășoară
cu un mare grad de bogăție și
vivacitate datorită unei forțe
imaginative deosebite a persoanei
în cauză. Astfel, în desenele ano-
dine ale unui plafon sau covor sau
ale unei planșe Rorschach, cei în
cauză pot percepe figuri inedite,
deseori fantastice.
PARESTEZIE, sensibilitate a-
normală, percepție care apare
inadecvat unui stimul obiectiv
sau în absența lor în mod halu-
cinatoriu, în formă de arsuri, în-
țepături, furnicături etc. Este
o denaturare a esteziei, excluzîn-
du-se deci hipo- si hiperesteziile.
PARKINSONISM (BOALA LUI
PARKINSON), entitate anato-
mo-clinică, descrisă în 1817 de
către James Parkinson, sub denu-
mirea de „paralizie agitantă", ca-
racterizată prin apariția în a
doua jumătate a vieții și evoluție
lent progresivă. Debutul boiii
este insidios, marcat de dureri
nesistematizate, oboseală rapidă,
scăderea randamentului. Apariția1''em urât urii, deși rararieri-tieă,
poate fi tardivă sau (Iu.ir :ă lip-
M-ască.. Ceea te canutorizra/.ă
p. însă este hipokinezia, modifica-
rea tonusului postural și tremol.
Hipokinezia, caracterizată prin
sărăcia și lentoarea mișeăril-ir
(bradikinezie) este un senin fun-
damenta! și' precoce în tabloul
clinic. Tonusul postural este no-
tabil modificat în sensul unei ati-
tudini generale în fiexie. Bolna-
vul este fixat în această atitudi-
ne anormală, pe care o păstrează
în toate activitățile, mai ales în
mers. Aceasta tendință persistă
chiar și în decubitul dorsal („per-
nă psihică"). Tremurătura/ fără
a fi constantă, se observă în peste
80% din cazuri, este o tremură-
tură de repaus ce apare doar la
un anumit grad de relaxare mus-
culară și dispare în timpul mișcă-
rilor voluntare. Astfel, se deose-
bește net de tremurul intențional
și de tremurătura de atitudine. în
aceasta boală nu se constată tul-
burări de sensibilitate obiectivă,
însă tulburările de sensibilitate
subiectivă sînt destul de frecvente.
PARTICIPARE, implicarea u-
nui individ într-o acțiune oare-
care; credință difuză a copilului
egocentric, constînd, după Pia-
get, în conceperea unor legături
insesizabile dar reale între pro-
pria persoană și obiectele din reali-
tatea exterioară, astfel, copiii
au credința, datorită iluziei bine-
cunoscute, că aștrii (luna, soa-
rele) „ne urmează", adică efec-
tuează aceleași deplasări și sta-
ționări pe care le efectuează su-
biectul, în virtutea faptului că
517

p
snitctn lf^.iil prin iiiș<<' !<•;;.Uui i
ir!\:?;ibile, alcătuind .iMff'1 mi
t<>L. P. cile in legătură, cu corilo-
pirea într-un singur tot a feno-
menelor obiective și subiective,
care caracterizează egocentris-
mul: artificialismul și animismul
copilului nu sînt astfel decît două
forme de sistematizare mai ac-
centuată a p., care are un carac-
ter mai difuz și se prezintă mai
curînd sub forma unui sentiment
decît al unei concepții (credințe
propriu-zise). Termenul este îm-
prumutat de Piaget de la Levy-
Briihl, care susține existența unor
astfel de fenomene în gîndirea pre-
logicâ a primitivilor.
PARTICULAR, PARTICULA-
RITATE (derivat de la lat.
pars, parte, particula — părtici-
că), ceea ce este sau ține de parte,
de caz concret, de individuali-
tăți, de laturi determinate ale
lealității, opunîndu-se atît între-
gului (ca parte) cît și generalului,
ca avînd însușiri specifice, apro-
piate de singular și neintegrate
în general. Uneori se dă p. sens
de individual-singular. în uza-
jul epistemologiei însă p. este o
treaptă intermediară între ge-
neral și singular și o sinteză a
acestora. P. exprimă mai concret
generalul și reține unele însușiri
comune ale obiectelor singulare.
Deci p. este un model semiabstract,
semiconcret, avînd valoare de
categorial restrîns, de general
intermediar, de tipic. „Cunoaște-
rea este ridicarea de la singular
prin particular la general și înțe-
legerea singularului în lumina ge-
neralului și a particularului" (Micdicționar filuz"fi("). \stfcl p'-ilm-
logia se centrează .isupia niod.ih-
laților p. ale activității psihice
(stadii genetice, procese, subpro-
ce.ii1, modalități specializate ale
gindirii, memoriei, imaginației,
afectivității) pentru ca în fina!.
să construiască modelul general
al conduitei individuale și de
grup. Cînd modelul p. este consi-
derat ca atare el se definește
ca particularitate. în psihologie
particularitățile psihice sînt cer-
cetate, după H. Eysenck, la ni-
velul trăsăturilor și al tipurilor
și sînt modelate categorial de psi-
hologia persoanei, și diferențial
(după gradații, variații calita-
tive și structurale) de psihologia
diferențială.
PASEISM (fr. passd, trecut),
orientare exagerată spre trecut
și idealizarea lui, însoțită uneori
de nesocotirea prezentului și do
lipsa de preocupare pentru vii-
tor. In caracterologie, p. se cali-
fică prin secundaritate. Luat ca
o concepție, p. propagă conser-
vatorismul sau cere întoarcerea la
moduri de viață revolute.
PASIUNE, sentiment deosebit
de puternic și de activ care îl
stăpînește pe om și-1 angajează
nestăvilit, într-o anumită direc-
ție. Omul stăpînit de o p. își
mobilizează toate energiile și de-
monstrează o neobișnuită tena-
citate în promovarea acestora.
Practic p. îl împinge pe om spre
obiectul ei. Există p. creatoare,
nobile, de o înaltă valoare morală,
acestora li se potrivește dictonul;
518„nimic mare {ară o ninre pasiuni.-.".
Există insa și p. distvuctivc, înjo-
sitoare, maladive, numite patimi
sau vicii. Despre acestea Kpietet
spune: „pune fiîti patimilor piuă
nii-ți Pun °'(> l'c'
PASIV, PASIVITATE (lat. pas-
sirus, de li pali — a suferi sau su-
porta), cel ce suferă acțiunea fără
a reacționa; opus activului, cel
ce nu întreprinde acțiuni, rămîue
imobil, în aceeași stare. Prin pasi-
vitate se califică starea sau carac-
terul celui ce este p. înclinația
spre a fi p. este denumită pasi-
vism, întotdeauna pasivitatea
este relativă in sensul că nu
exclude cu totul acțiunea ci o
implică la un nivel minor, de
ex. contemplare p., activitate
p, etc.
PATERNALISM, înclinare exce-
sivă de protejare și tutelare, chiar
ținere în subordonare totală a
copiilor și tinerilor de pe poziții
reale sau asumate de pater, ceea
ce reduce sau suprimă independen-
ța tinerilor și posibilitățile lor
de dezvoltare adultă în condițiile
unor experiențe autentice și a
deplinelor responsabilități.
PATETIC, ceea, ce provoacă
impresii și emoții puternice și,
în genere, produce zguduiri spi-
rituale. După Schiller esteticul
implică jocul și sfera p. A mani-
festa patos înseamnă a demonstra
stări emotive ce sînt contagioa-
se și se impun altora, uneori și
prin intenția celui cuprins de
patos. Patetismul este înclinația
spre stări emoționale accentuate,
spre o sensibilii.ile (•<• se vre;i
propagată la, alții. Iu arta, si sti-bil (io conduită contemporană
se (iiiiivâ un patos moderat,
exagerările, p. fiind socotite ca
di-MI.uite și uneori fiind acuzate
de fals, de mascare printr-o em-
fază de circumstanță.
PATIMĂ, echivalent uzual al
pasiunii ca sentiment foarte pu-
ternic și copleșitor, semnifică ra-
reori si numai metaforic pasiunea
pozitivă., creatoare și se rezervă
precumpănitor pentru denumi-
rea pasiunilor negative cu efect
distructiv pentru persoana pro-
prie și ambianța imediată. Are
deci un sens apropiat de cel al
viciului. Este pătimaș cel „orbit
de patimă", deci necritic, subiectiv
dar energic, stăruitor, aproape im-
posibil de despărțit de obiectul
p. sale.
PATOLOGIE, ramură a știin-
ței medicale consacrată descrierii
maladiilor și terapiei lor. Se poate
împărți tradițional, în externă,
îu care bolile somatice pot fi tra-
tate direct instrumental prin in-
tervenții chirurgicale (tipice sînt
fracturile, hemoragiile traumati-
ce ctc.) și p. internă sau medica-
lă: 1) p. organelor și a aparatelor
vitale privind medicina internă
cu toată gama ei de specializări
(cardiologie, gastroenterologie,
endocrinologie etc.); 2) p. funcții-
lor instrumentale ale vieții de
relație: neurologia; 3) p. funcții-
lor mentale: psihiatria. Asocierea
patologici funcțiilor instrumen-
tale cu p. integrării psihice con-
duce la neuropsihiatrie sau simpto-
luC',ii\ împărțirea citată mai sus
este nesătisfăcătoare (aslă/i, de
610

resortul chirurgiei sînt multe
afecțiuni ale orcanelor interne si
chiar unele dereglări neuropsi-
hice).
PATOPSIHOLOGIE v. PSIHO-
PATOLOGIE
PATRIOTISM, izvorit clin rea-
litatea hipercomplexă și firească
a patriei, reprezintă un sistem de
ilăsaturi și fapte socioumane care
aparțin atît. existenței cît și
conștiinței, ideologici, culturii, —
atît'ființei cît și esenței ei umane.
Sub raport psihologic, p. este o
realitate tot așa de necesară obiec-
tiv ca și filiația, limba maternă,
adaptarea la mediul sociocultu-
ral concret și integrarea în acesta,
elaborarea personalității și con-
științei axiologice prin modela-
rea social-istorică și într-o formă
inevitabil particulară întrucît o-
mul este o existență concretă, nu
există în plan abstract și fictiv,
el se integrează social. în ordinea
spirituală, p. constă pe de o parte
in factura sau particularizarea
stilistică a vieții psihice (de la
modele perceptive condiționate
geografic și cultural, pînă la struc-
tura limbii și determinările valo-
rice ale sentimentelor și scopuri-
lor), pe de alta, în virtutea senti-
mentului apartenenței și impli-
cării în realitățile patriei, constă,
esențial, în solidarizarea pînă la
identificarea cu patria, cu fiin-
țarea și dezvoltarea ei superioară.
Apartenența este obiectivă, a-ți
,,aiege" o altă patrie este tot așa
de absurd cum ar fi să-ți declari
o altă mamă — spunea N. Ioi^.i.
Solidaritatea patriotică, partici-
parea, la vi,ița patriei și identui-carea cu interesele ci superioare,
angajarea în lupta pentru apă
rarca patriei și în efortul continuu
și neprecupețit de muncă con-
structivă definește conduita pa-
triotică sub raportul valori1., i
politico-morale. Conștiința pati i'.
tică, reflectînd existența social.',
este refractară față de exclusivi.,
mul de clasă exploatatoare și s>
referă, în spirit umanist, l.i. iul' –
rescle de viață a întregului po-
por. Superioritatea p. socialist ca
p. autentic și integral constă î;i
caracterul său revolut-'onar, în uru-
talea po'nlico-riorală a poporul'.!-,
în cultivarea valorilor națiunii in
condițiile respectului fală de alte
națiuni, iu caracterul său conslvuc
tiv și creator. P. socialist, legat
cu fermitate de criteriul spațial,
al teritorialității, este centrat pe
factorul uman, pe condițiile de
existență și progres al poporului.
De aceea toate cele trei dimensiuni
ale timpului istoric întrețin con-
știința, sentimentele și conduita
patriotică. Ne referim la trecu-
tul istoric cu care ne aflăm în
continuitate discontinuă, care
este izvor de forță și învățăminte,
la prezent ca etapă de dezvoltare
în care se investesc energiile
creatoare ale poporului relevînd
„pe viu" problematica progresu-
lui și condițiile efortului eficient
(p. socialist reclamă eroism coti
diaii) și la viitorul istoric, ca izvor
viguros și specific al p. socialist
în care se proiectează, cu titlu de
însuflețitoarc certitudini, planuri
și imagini ale unor mari realizări
între p. socialist și partinitate
comunistă c>te o necesara iutei-
520condiționare. Reprezentînd prin-
cipala forță motrice a dezvoltării
sociale p. socialist este în același
timp principala forță în edifica-
rea și afirmarea personalității.
încercarea de a abdica de la p.
este un fenomen de patologie
psihosocială ce se soldează cu
înstrăinarea spirituală și eu simp-
tome de dezumanizare.
PATTERN, termen uzual în
psihologia americană, dcsemnînd
un prototip, un model funcțional,
o structură sau formă de organi-
zare generală, considerată în ceea
ce are ea definitoriu, ca o constela-
ție de raporturi fără a se face re-
ferință la conținut. Formă carac-
teristică a activității, într-o anu-
mită măsură stereo tipizată.
PĂRINȚI (in sens restrîns),
tatăl și mama. în sens general,
strămoși, întreaga linie de as-
cendenți din același sînge. Relația
între p. și copii este de mare im-
portanță în dezvoltarea persona-
lității. Această relație nu se mai
concepe astăzi sub forma autori-
tății absolute, ci constituie o
rețea de interacțiuni psihologi-
ce, în care dialogul continuu
constituie soluția optimă. Un ma-
re număr de copii inadaptați și
cu alterări ale personalității sînt
determinați de greșita educație, de
relații inadecvate cu familia. As-
tăzi se vorbește tot mai mult de
profesiunea de părinte, în sensul
învățării unui comportament
adecvat în relațiile cu copiii.
•PEDAGOGIE (gr. pais, paidos
— copil, agein — a educa), cer-
cetarea și aplicai ea celor mai bune
metode de educare a copiilor,tineretului și adultului. Este știin-
ță și artă in același timp. Se pre-
zintă ca știință prin cercetările
pe care le efectuează în colaborare
cu celelalte științe (biologie, psi-
hologie, sociologie etc), apare ca
artă prin aplicarea adevărurilor
descoperite. Se cunosc astăzi o
serie de împărțiri ale p. în funcție
de diferite criterii: p. generală
incluzînd toate teoriile privitoare
la educare și instruire; p. experi-
mentală, abordarea într-un plan
al încercărilor și controlului sis-
tematic și științific a diferitelor
metode formale și informalc de
formare a omului prin părăsirea
planului empiric în care argumen-
tele au putut fi adesea selecțio-
nate subiectiv și la întîmpiare;
p. specială, care se ocupă de dife-
ritele categorii de inadaptați (pe-
dagogia pentru deiicienții senzo-
riali și motorii; p. pentru defici-
enții mintali, pentru copii cu di-
ferite deficiențe specifice ca dis-
lexie, disgrafie etc). Din punct
de vedere al subiecților cu care
operează, cunoaștem o p. a copilu-
lui, a adolescentului, a tineretului,
a adultului. în ultimele decenii se
afirmă din ce în ce mai mult p.
socială, care se ocupă cu o vastă
gamă de probleme privind dife-
rite compartimente ale vieții so-
ciale și influența lor asupra pro-
cesului instructiv-educativ. Pre-
lungirea învățămîntului și nece-
sitatea învățării neîntrerupte pe
toată durata vieții a determinat
apariția unei p. a educației per-
manente. Se mai cunoaște și o
p, ii!<i,Iernă, care încearcă să. răs-
pundă trebuințelor și orientărilor
521

din timpul nostru, ținind scama
de experiența trecutului, dur mai
ales de cercetările multilaterale
,de societății actuale, îa toată
varietatea ei.
PEDANTERIE, mod de expri-
mare verbală .sau conduită carac-
terizată prin tendința de a impre-
siona pe ceilalți printr-nn e\-
ees de spirit analitic și de erudiție.
P. ascunde, uneori, lipsa unei
gîndiri puternice, originale, prin
abuzul tic termeni de specialitate,
prin construcții verbale pompoa-
se, prințr-o rostire afectată. în
ceea ce privește comportamentul,
omul pedant se caracterizează
prin excesul dus piuă la pasiune
pentru lucrurile nesemnificative,
pentru construirea și respectarea
unor șabloane de acțiune.
PEDOLOGIE, știință despre copii,
disciplină psihopedagogică fon-
dată de O. Chrisiuan la sfîrșitul
secolului trecut și care a avut o
mare răspindire în SUA și Euro-
pa în primele decenii ale secolului
nostru, și-a propus să reunească
psihologia copilului cu pedoteh-
•uia (v.j, dar nu a reușit să reali-
zeze studii psiliogenctice adîncite
șt a tratat superficial fenomenul
educațional. Caracteristică pen-
tru p. a fost exagerarea însem-
nătății dotației ereditare a copi-
lului și subaprecierea rolului me-
diului și educației. De aceea p.
s-a concentrat asupra testării
aptitudinilor socotite native, în
vederea orientării, selecției și
adaptării de măsuri care să per-
mită punerea în valoare a dota-
liei. Dovedindu-se neîntemeiată
și nr-snfii-ientă p. s-a destrămat,iar termenul nu mai este utilizat.
A nu se confunda cu p. ca ști-
ință a solului.
PENTHOTAL, substanță bar-
biturică eu efecte de diminuare
a vigilenței, dar fără a provoca
somn. liste utilizată în analiză
pentru a. face să vorbească un
individ blocat. Este. utilizat iu
anchete judiciare, în unele țâri,
fiind denumit ,,scr al adevărului".
PERCEPT, analogic conceptu-
lui rezultat din procesul conceperii
sau gindirii, unii psihologi folo-
sesc termenul de p. ca produs al
procesului percepției sau perce-
perii. Este imaginea primară,
perceptivă, constituită și aviud
întotdeauna un conținut: obiec-
tual și fiind dependentă de obiec-
tul său actual. P. nu poate li
vehiculat asemenea conceptului
sau reprezentării, ci este numai
selecționat și focalizat.
PERCEPTRON, termen propus
de !•'. Rosenblatt (1962) pentru
,,modelele creierului". P. este de-
finit ca un sistem teoretic care
are drept scop explicarea funcțio-
nării psihologice a creierului, pe
baza legilor cunoscute ale fizicii
și matematicii pe de o parte,
iar pe de altă parte, pe baza
cunoștințelor de neuroanatomie și
neurofiziologie. Esența unui astfel
de model teoretic constă în faptul
că el reprezintă un sistem de pro-
prietăți cunoscute, în care se
includ caracteristicile esențiale ale
unui sistem cu proprietăți n<c;i-
noscute sau cunoscute doar in
parte. P. constă dintr-un set de
unități generatoare de semnale,
care sint interconectate si foi-
522mează rețele. Fiecare diutif -io-
te unități piinK yte un ;< imi.il de
intrare, fie din mediul înconjură-
tor, fie de la alte unități ale sis-
temului și răspunde, generînd
un semnal de ieșire, care poate fi
transmis prin intermediul dife-
ritelor conexiuni, unui anumit set
de unități receptive. Deci fie-
care p. include un input senzorial
si unul sau mai multe unități de
ieșire — răspuns. Un p. trebuie
să' îndeplinească anumite condiții
logice și anume: 1) să aibă o or-
ganizare topologică, care constă
în conexiunile dintre unitățile de
semnalizare; 2) să aibă un set de
funcții de propagare a semnalelor,
incluzînd legile de bază ale gene-
rării și transmiterii semnalelor;
3) să aibă un set de funcții de
memorizare, incluzînd legile prin
care se modifică proprietățile re-
țelelor neuronale ca urmare a
engramării. Ca model tehnic, ca-
pabil să reproducă procesul de per-
cepere și recunoaștere a diferite-
lor configurații de stimuli, p.
nu se studiază niciodată izolat,
ci ca parte integrantă a unui sis-
tem experimental închis, care
cuprinde p. ca atare, un anumit
mediu și sistemele de control.
Problema recunoașterii automate
poate fi rezolvată în general pe
două căi: fie prin înscrierea pro-
cesului recunoașterii într-un anu-
mit program și prestabilirea regu-
lilor desfășurării lui, obținîndu-se
astfel un p. de tip programat, de-
terminist, fie cu ajutorul p. cu
autoorganizare, de tip probabilist,
care în procesul recepției stabilescși fixează in mecanismele memo-
ra dve modelele și iudn ii de di;,
eriiuiuaie. Acesta dm urmă, par-
curgîud un proces de instruire,
devine capabil să perceapă, să
clasifice și să redea simbolic
obiectele din mediul înconjurător.
Acest: tip de p. se apropie cel
mai mult de sistemul analizato-
rului vizual. Cel mai cunoscut p.
este „MARK-1" conceput de F.
Rosenblatt, care se bazează pe te-
oria discriminării statistice. Struc-
tura acestui p. satisface cerința
impusă de principiul diversității
necesare, formulată de W.R.
Ashby, permițînd stabilirea unei
analogii cu creierul.
PERCEPȚIE, proces psihic
complex-senzorial și cu un con-
ținut obiectual realizînd reflec-
tarea directă și unitară a ansam-
blului însușirilor și structurii obiec-
telor și fenomenelor, în forma
imaginilor primare sau a percep-
telor. Se distinge de senzații
prin sintetism și complexitate a
imaginilor, rezultate dintr-o re-
cepție și semnalizare plurimodală.
Ca proces primar, se distinge de
reprezentări și de gîndire, consi-
derate procese secundare, prin
faptul prezenței sthnulilor în cîin-
pul senzorial și a desfășurării p.
atît timp cît se păstrează contac-
tul cu stimulul complex. în acest
sens trebuie înțeles și caracterul
nemijlocit al p., iar nu în cel al
absenței influenței experienței, mo-
delelor (gestalturilor) sau cunoș-
tințelor. Fapt că semnalizarea
senzorială este posibilă și fără
mediatori (J. Gibson), dar prezen-
ta acestora conferă un caracter
523

superior p. și permite realizarea
lor (u fapte de conștiință. Posi-
bilitățile de reflectare perceptivă
se perfecționează în ontogeneză.
De la centrarea perceptivă (v.)
se trece prin coordonări la decen-
trare, cu efecte de creștere a
conținutului obiectiv al reflec-
tării. Odată cu aceasta procesele
perceptive se comprimă, ajungînd
>â se desfășoare operativ, aparent
— instantaneu. Analiza experi-
mentală relevă însă mai multe
faze ale oricărui act de p. Clasic,
s-au detașat trei nivele de mini-
mum (v.): vizibile, separabile și
cognoscibile (A.D. Alexandrova).
în psihologia inginerească, A.
Fitts, H. Forgus, B. Lomov de-
tașează patru faze ale procesului
de p. (v.): detectarea, discrimina-
rea, identificarea și interpretarea.
în genere, p. este concepută în
ordinea interacțiunii dintre obiect
și subiect, considerîndu-se atît
factorii obiectivi de intensitate,
instanteneitâte, contrast, prin ca-
re stimulii se impun, cît și factorii
subiectivi, cum sînt activitatea
exploratorie (E.N. Sokolov), me-
canismele de relevare și extragere
a informației (Attneave, J. Bru-
ner), modelele perceptive sau
gestalturile, etaloanele, motivele
~A atitudinile (P. Fraisse), ca șt
întreg aparatul cognitiv. Procesul
p. este interpretat cibernetic în
legătură cu capacitatea rezolutivă
a canalelor senzoriale, iar selecția
este pusă în seama deciziei. Aceas-
ta explică selectivitatea p. într-un
cadru dat, dar nu permite „ada-
osuri" arbitrare de calități senzo-
riale pe care stimulul nu le posedă.Subiectul poate interpreta obiec-
tul, poate presupune, dar nu si
percepe, în condiții normale, ceva
ce nu aparține și nu este impus de
obiect. De aici'caracterul de lrge
al obiectualității p. Combătînd
argumentat înțelegerea asociațio-
nistă a p. ca un complex de sen
zații intercorelate, reprezentanții
gestaltismului — \V. Kohler, Ai
Wertheimer, K. Koffka ș.a. —
au arătat că unitatea sau integra-
litatea imaginii primare se duto-
rește priorității întregului asupra
părților și rezultă din organizarea
gestalturilor (formelor, structuri-
lor) senzoriomotorii, conform ges-
taltului fizic. în joc intră o serie
de legi gestaltiste (v.) printre care
fundamentală este legea pregnanței.
Experimental, multe din aserțiu-
nile gestaltiste au fost parțial con-
firmate, dar teoria a rămas vicia-
tă de o exagerată afirmare a în-
tregului și relațiilor în raport cn
elementele și totodată de ignora-
rea rolului activității. Astfel, pe
lîngă obiectualitate, integralitate,
selectivitate, o lege a p. este
constanța (v.). Or, nu de la înce-
put aceasta este prezentă. P.
Pufan dovedește că, la copil,
constantele de mărime și formă so
formează (modelează) treptat în
condițiile activității și rezultă,
deci, din experiență. Fenomenele
evidente ale specializării p. la
persoane cu diverse profesiuni nu
pot fi explicate decît prin antre-
namentul prilejuit de activitate,
ce permite restructurări senzorio-
motorii, dublate de operații anali –
tico-sintetice de ordin intelectual
înregistrările mișcărilor ochiului
524în perceperea unui obiect do-
vedesc ca și în palpa ție, că este
urmărit conturul și structura o-
bicctului (F. Davis, Iarbus, V.
Zincenko). Tiparele sau gestal-
turile ce se formează depind de
practicarea unor traiectorii sen-
zoriomotorii. Hebb (1956) a emis
teoria ansamblurilor neurale în
care se închid circuite ce sînt la
baza perceperii formei. Orbii su-
puși operațiilor nu-și recapătă
vederea inițial decît la nivelul unor
vagi senzații. Pentru a percepe ei
trebuie să străbată o perioadă de
reeducare. Există deci un fenomen
de învățare perceptivă, prin care,
după J. Bruner, L. Postman, O.
Selfridge etc. — se formează me-
diatori centrali ai p., și anume:
gestalturile, operațiile de explorare
și control, la care se adaugă me-
moria senzorială. învățarea per-
ceptivă este intensă în copilărie,
dar și restructurînd repertoriul
de modele perceptive de care dis-
pune subiectul. După Pavlov
la baza p. este un sistem de refle-
xe. Niciodată însă p. nu se reduce
la o simplă confruntare între mo-
del și stimul. E.N. Sokolov arată
că în constituția tuturor actelor
perceptive intră ansambluri de
reflexe orientative, defensive și
adaptative. Imaginea se constru-
iește procesual prin ajustări „tran-
zacționale" (Werner și Wapner).
Dacă intervin condiții dificile,
desfășurările oscilatorii ale p. sînt
evidente. Uneori, mecanismele per-
ceptuale generează iluzii deși, în
principal, mecanismele date con-
tribuie Li p. corectă. Iluziile sînt
depășite prin cunoaștere logică șipractică. Astfel „știm" că soarele
are altă mărime decît cea ce ne
apare. Subiecții foarte exersați în
măsurători nu comit eroarea prile-
juită de figura lui Mullcr-Lyer,
după cum a dovedit-o Gh. Zapan.
în activitatea perceptivă, creieiu-
lui îi revine un rol important. G.
Stratton a experimentat cu oc!v-
lari cu lentile prismatice, ce ră>-
toarnă imaginea, și menținind
la subiecți ochelarii, a obținut,
în decursul a opt zile, o treptată
corectare a imaginilor, astfel îneît,
după scoaterea ochelarilor, subiecții
iar vedeau lumea răsturnată dato-
rită ajustărilor ce interveniseră
în decursul celor opt zile. în struc-
turarea spațiului intervin coordo-
nări polisenzoriale, îndeosebi op-
ticokinestezice foarte complicate,
în psihologia p. se folosește ter-
menul de cue-și pentru a desemna
atît mecanismele cît și reperele
ce mediază p. în p. spațiului
bidimensional un cue-s fundamen-
tal, este unghiul drept, alcătuit
din verticala gravitațională și
orizontală. Acesta a dobîndit nu-
mele de ancoră. în raport cu ce-
le două dimensiuni se structurează
formele plane. P. formei, după
cum o dovedesc S.E. Asch și
Witkin, depind de concurența fac-
torilor optici (proiecția retiniana)
și a celor kinestezici. P. spațiului
tridimensional sau a volumului,
adîncimii, depind de două serii
de cue-și: primari și secundari
Primare sînt mecanismele de
acomodare și convergență (aso-
ciate central cu asimetria func-
țională a celor doua emisfere
cerebrale — B. Ananiev, Sherry),
525

prin care se determină direc-
ția și se realizează accenturi
relevante (J. Brunei). Cit pri-
vește cue-șii secundari ce contri-
buie la p. tridimensională, aceștia
sînt: a) mărirea retinală a ima-
ginii; dacă un obiect de proporții
cunoscute este văzut la o distanță
mai mare de 30 m, micimea pro-
iecției retinale (obiectul se vede
ca fiind mic) este un indicator
invers al distanței; b) pe măsură
ce obiectul se deplasează pe linie
orizontală pare mai îndepărtat,
însă ridieîndu-se, în același timp
și pe verticală, pare și mai înde-
părtat; c) textura și densitatea
ambianței și obiectelor. Dacă
privim un peisaj, observăm că
textura pămîntului devine mai
lină pe măsură ce se mărește dis-
tanța. Obiectele localizate pe pă-
mîntul cu textură mai fină par
mai depărtate decît cele localizate
pe pămînt cu textură mai gro-
solană; d) superpoziția. Obiec-
tul mai apropiat poate să ecraneze
obiectul mai îndepărtat. Această
corelație este folosită în teatru —
diferite perdele suspendate dau
impresia că scena este mult mai
adîncă decît în realitate; e) spa-
țiul gol sau umplut. Distanța
umplută pare mai lungă decît
spațiul gol. Astfel aceeași dis-
lanță pare mai mică decît pe
teren, mai mică pe cîmp uniform
decit de-a lungul unei străzi; f)
perspectiva lineară. Este aplicată
la dimensiuni longitudinale. Le-
gea perspectivei lineare arată că
mărimea retinală a dimensiunilor
longitudinale este invers propor-țională cu pătratul distanței față
de subiect. Astfel privind de-a
lungul liniilor ferate ni se pare că
acestea se apropie una de alta si
în punctul cel mai îndepărtat se
întîlnesc, sau la linia orizontului
ni se pare că cerul se unește cu
pămîntul. Principiile perspectivei
lineare se utilizează și în desen.
Două linii ce se apropie de-a lun-
gul unui plan dau impresia du
adîncime; g) perspectiva aeriană.
Straturile de aer și vapori inter-
puse între observator și obiect ii
estompează pe acesta din urmă.
contribuie la simplificarea imagi-
nilor, în sensul că o serie de deta-
lii nu mai sînt vizibile sau sînt
percepute vag. Cu cît obiectul
apare mai simplu si vag, fiind
îmbrăcat și într-o nuanță bleu-
violet, cu atît ni se pare că este
mai îndepărtat; h) umbrele și
lumina. Părțile iluminate ale o-
biectelor indică apropierea dv
observator, în timp ce umbrele
sugerează volumul, relieful, adîn-
cimea. Zonele de umbră, ca și
într-un desen, arată că porțiunile
respective din obiect nu sînt cu
totul vizibile, de unde efectul
de corp tridimensional. Inversa-
rea prin mijloace artificiale a zo-
nelor de umbră și lumină gene-
rează o impresie de relativă apro-
piere și scoate în evidență volu-
mul obiectului. Atragem atenția
asupra importanței pe care o arc
componenta interpretativă în p.
spațiului. Experiența și cunoștin-
țele'de care dispune subiectul, cic-
loanele fixate de el intervin adu
iu structura imaginilor și în for-
mularea aprecierilor. Deseori per-
526P
ceperea I-<-|:It iil'ii- ••p.ili.-ilr •-.•• jw-
luni'.rștv turnir " piiiblc-jii-i if M'
cere rezolvată logic. Reperele sînt
confruntate și judeeîndu-se, se
trag concluzii despre distanțe, po-
ziții sau mărimi. în p. spațiului
se include măsura. La militarii ex-
perimentați, ca și la alți specia-
liști se constituie un mecanism de
vi'deometrie (măsurarea prin p.
vizuală). Văziii d, subiecții res-
pectivi apreciază prompt dimen-
siunile. Pentru a educa la ostași
abilitatea videometrică se folosesc
anumite tehnici. Cerîndu-se apre-
cierea unei distanțe se verifică
apoi distanța reală în cazul că nu
este cunoscută de ofițerul ins-
tructor. Ostașului i se recomandă
să recurgă fie la măsurarea ana-
litică, aplicînd mintal pe traseul
respectiv un etalon de 1,3,5, 10 m
și verificînd de cîte ori este cuprins
între extremele traseului, fie la
metoda dihotomică, care constă
în diviziunea în două a traseului,
apoi diviziunea în două jumătăți
apropiate ș.a.m.d. pînă la obți-
nerdU unui segment ale cărui di-
mensiuni sînt ușor de determinat
și prin înmulțirea căruia se poate
calcula integral distanța. Punctul
critic în aprecierea distanțelor
mari constă în aceea că segmentele
situate în depărtare par a fi mai
mici, conform legilor perspectivei
lineare, de aceea în diviziuni și
în folosirea de etaloane trebuie
să se aplice progresiv un coeficient
de amplificare direct proporțional
cu distanța. între coordonata spa-
țială și cea temporară este un
raport de intercondiționare. După
Einstein timpul este cea de-a 4-a< I r 11) <•• j i . i 111 •< • ,i lumii. (',ni/'•rin, tro-
iia i'ii,tti,",l{i'ti iulie bpultitl tri-
dimensional și dimensiunea tem-
porară este un raport de interdepen-
dență. Daca spațiul ste obiectivat
în lucruri și raporturi între ele,
timpul este o proprietate a miș-
cării, a evenimentelor. P. spațiului
este facilitat de repere și etaloane
obiective, evidente. P.' timpului
este mai dificilă, deoarece ea nu
privește simultanul, ci succesivul,
beneficiind numai de etaloane in-
directe și greu de constituit și
deci este foarte relativă, fiind
mai mult decît oricare alta sus-
ceptibilă de iluzii și denaturări.
Timpul este perceput și apreciat
în baza a trei sisteme de referință:
a) sistemul fizic și cosmic, constind
din repetivitatea fenomenelor natu-
rale; b) sistemul biologic, caracte-
rizat prin ciclurile de viață și
ritmarea funcțiilor organice, puls,
•respirație, contracție și dilatare
musculară, digestie, metabolism,
veghe și somn; c) sistemul socio-
cultural, cunoștințe generale despre
unitățile de timp și sistematica
lor, aparate de măsurare a tim-
pului, retrospectiva cosmică, geolo-
gică și istorică. La nivel p., orien-
tarea în timp se realizează în două
forme: a) prin p. succesiunii corn-
portînd ritmicitate, periodicitate,
ordonări de faze, evenimente,
stări; b) prin p. duratei, definită
ca distanță temporară dintre două
evenimente. Copiii consideră că
dintr-o serie de vehicule ordonate
pe șosea, cea mai mare viteză o
are cel ce se află în frunte, ceea
ce poate să nu fie real. Observăm
că în aprecierea timpului intervin
587

și corelate spațiale, cum e-te în
t\[7.'-\\ vitezei. I.)I i> utarca în -;u<"-
i esiunc este ticpendentă și de fac-
tori subiectivi. Stimulul odată
fixat este perceput mai repede,
ceea ee laie ca în succesiune să
i se acorde un loc privilegiat".
Dacă în p. spațiului un rol im-
portant revine văzului, în p.
timpului intervin cu prioritate
acele modalități senzoriale ale
< ăi'or funcții se eșalonează lari;'
în succesiuni: auz, kinestezie și
sensibilitatea viscerală. P. dura-
iei este deosebită de reprezentarea
ei. în sens nemijlocit, p. duratei
se referă la așa-zisul prezent psi-
hologic, a cărui nemijlocită sesi-
zare se extinde de la o sutime de
secundă pînă la 2 secunde. Pra-
gul minim al duratei este de o
sutime de secundă prin senzațiile
auditive și de zece sutimi de se-
cundă prin senzațiile vizuale.
Timpul plin, continuu este asigurat
de o stimulație stabilă și se ex-
tinde de la una la douăsprezece
sutimi de secundă. Trăirea duratei
devine accelerată, grăbită la in-
tervalul de 0,5 secunde și pare
indiferentă la intervale ce se
apropie de o secundă. între una
și două secunde durata este per-
cepută ca fiind prelungă. Interva-
lele determinate vizual par mai
lungi decît cele determinate audi-
tiv. Cînd se trece de la un stimul
mai intens la altul mai slab, du-
rata aparentă se prelungește. Cînd
se trece de la un stimul slab la
altul mai intens, durata aparentă
se scurtează. Intervalele marcate
cu sunete joase par mai scurte
decît cele marcate cu sunete maiînalte. Interval' le mărcile m '-.(i-
mula Ui ' 1 i-;coii h i iui -irit |>ere. pui,-
ca fiind mai lungi. Apreci> PM
duratei perceput': și a sueceMiin-!
ei imediate este pregnant infim-!
tată, de starea emoțională a MI
liieclnlui și de caracterul ai ti-,
tații desfășurate de el. Emoții!,
plăcute comprimă, subiectiv, ilti
ratele și accelerează succesiunii' •
într-o stare stenică, de bucurie -i
desfășurare energetică timpul tn
ce pe nesimțite. Emoțiile neplăcu-
te, dimpotrivă, provoacă, subiec-
tiv, o dilatare a timpului. Stările
penibilo fac ca intervale obișnui' –
să pară insuportabil de lungi. I >;
regulă îndreptarea atenției către
scurgerea timpului, în absența
oricăror altor preocupări, are ace-
lași efect al dilatării aparente a
duratei. Astfel, în condiții de
plictiseală atenția fiind fixată pe
timp, acesta pare a se scurge ex-
trem de lent. Dacă însă atenția,
este fixată asupra altor obiective
decît timpul și subiectul acțio-
nează cu încordare sau însuflețire,
atunci, subiectiv, duratele se com-
prima. Timpul ocupat cu activi-
tate densă și interesantă se con-
sumă extrem de rapid. Acțiunii'"
și evenimentele se transformă la
nivelul reprezentării timpului în
repere. De aceea retrospectiv du-
ratele de timp încărcate cu acțiuni
si evenimente (amintite sau pro-
iectate) vor părea foarte lungi,
se vor amplifica. în reactualizarea
trecutului acțiunile și evenimentele
ce au fixat succesiv timpul, mo-
mentele prezente par să restituie
subiectului timpul, să comunice
acestuia impresia că a trăit o
528viață îndelungată și bogată. Pe
asemenea, în tați subiectului per-
spectivele temporare par a fi foarte
largi cînd acesta este bogat în
proiecte și prevede evenimente
semnificative. Cit privește p. miș-
cării, aceasta este o modalitate
mixtă de percepere spațiotempo-
rară. Concludent este următorul
experiment: într-o cameră ob-
scură se aprind succesiv două
becuri situate la o distanță mică
unul de altul; subiectul percepe
însă nu două lumini distincte și
succesive, ci o bandă luminoasă
în mișcare, de la primul la cel
de-al doilea punct. întotdeauna
p, mișcării presupune o corelație
între stimuli sau stimulații. Posi-
bilitatea continuității între diver-
se faze de stimulație este condi-
ționată, pe de o parte, de prezen-
ța unor repere fixe, pe de alta de
fenomenele de postacțiune (v.)
proprii analizatorilor. Rolul fe-
nomenelor de postacțiune sau de
persistență a imaginilor în con-
struirea p. mișcării este pusă în
evidență de experiența vizionării
filmelor. Pelicula conține o suc-
cesiune de imagini statice, repre-
zentînd doar faze ale mișcărilor.
Pe ecran sînt proiectate minimum
douăzeci de cadre pe secundă, iar
spectatorul realizează imaginea
mișcării în virtutea unei continui-
tăți subiective, a unei contopiri
datorite faptului că în minte ima-
ginile nu dispar concomitent cu
dispariția stimulului (efect de
postacțiune), ci persistă și se în-
gemănează una cu alta. Faptul
că noua imagine se formează pes-
te cea veche și tot așa mai departe,creează impresia mișcării persona-
jelor. E:te un caz de mișcare apa-
rentă. Din punct de vedere psi-
hofiziologic și mișcarea reală se
percepe în același fel. Urmărind
un obiect mobil primim o suită
de impresii, care, dacă apar la
intervale mici unul de altul, se
înlănțuie printr-o suprapunere
parțială, încadrîndu-se în ceea
ce se numește vederea cinematică.
Dacă un obiect se mișcă prea încet
sau este la o mare distanță și
mișcarea lui este aparent lentă,
atunci imaginile nu se modifică
suficient de la o fază la alta și
suprapunerea lor nu dă efectul
perceptiv de mișcare. în schimb,
este posibil ca obiectele imobile
văzute rapid de un subiect aflat
într-un vehicul să fie percepute
ca fiind în mișcare. Pe lîngă aceste
principale și generice modalități
de p. (spațiu, timp, mișcare) se
mai vorbește despre p. vizuale,
auditive, kineslezice, după analizo-
rul dominant în procesul de p.
dat, sau despre p. specializate con-
form unui tip de activitate (lec-
tură, producție industrială, artă
etc). Datele perceptive servesc
pentru elaborarea reprezentărilor
și gîndirii (v.) care însă se dezvoltă
la un nivel superior, depășind p.
și deseori contrazieînd-o sau
completînd-o.
PERCEPȚIE EXTRASENZO-
RIALĂ, telepatie, calificare, în
psihologia engleză a recepției me-
sajelor telepatice sau după Ch.
Richet, — criptestezie.
PERCEPȚIE INTERPERSONA-
LĂ (INTERCUNOAȘTERE), pro-
ces de comunicare interpersonală
529

<'x(r<ilim;vLtn.i, pn-p mixl .i ••i'ii-
jiniud pennauriii i.iji'ii lutil>- in-
terpersonale, îii care se manifestă
tendința de a reflecta în mod
deosebit nu atît structura și di-
namica comportamentelor indi-
vizilor în grup, cît mai ales inten-
ționalitatea și semnificația aces-
tor comportamente, obiectivele
lor (Cătălin Mamali). Obiectul
p.i. este constituit din date de
prezentare individuală (de la în-
sușirile manifeste pînă la condui-
tele relaționale), trăsăturile de per-
sonalitate inaparent-e, rol-staiusu-
rih și structurile, (rețelele) de
grup, de percepție. Datorită orien-
tării cu precădere spre inaparent,
p.i. presupune îmbinarea reflec-
tării senzoriale cu cea rațională.
Interpercepția nu este un simplu
act de cunoaștere, ci și expresia
nevoii de asociere cu alții și de
variație relațională (J. Moreno),
punlnd astfel in funcțiune capaci-
tatea de empatie. P.i. are caracter
selectiv (P. Maucorps). Amplitu-
dinea și calitatea interpercepției
sînt condiționate de o serie de
factori obiectivi (felul activită-
ții, contextul sociocultural, dis-
poziția spațială — J. Stoetzel)
și subiectivi (atenție, curiozitate
epistemică, motivație relațională,
valori atribuite — R. Tagiuri).
Informațiile recoltate sînt compa-
rate cu imaginile-etalon ale unor
modele mentale lipice (F. Hei-
der). Modelele mentale au și rol
motivațional, conțin standarde
relaționale restrictive de ordin
moral, transmise în familie, și de
aceea necorespondența imaginii
actuale a partenerilor cu modelulji'jutt: dfr].in;,i o lorirțic ri'pul.
;sivă.. Tiept.it, gratie iiiv.it,un
și experienței, repertoriul mode-
lelor și motivelor se lărgești-,
dechmșind acțiuni de investiga-
ție perceptivă, a altora, de orien-
tare anticipativi spre un an-
samblu de stimulări relaționale,
de atitudini reactive adecvate
particularităților, sistemului va-
lorico-norrnativ propriu colecti-
vității date. Se menține însă
posibilitatea desfășurării unor act,-
interperceptive inadecvate, cum
sînt: promovarea unei atitudini
excesiv critice sau necritice, ne-
perceperea (totală sau parțială)
a unor indici semnificativi, per-
ceperea deformată, generalizarea
metaforică a unui indice percep-
tiv asupra întregii configurații a
situației percepute, extensiunea
temporală a indicelui perceput,
inerția perceptivă, tendința de
cantonare la comportament apa-
rent și nesesizarea comportamen-
tului inaparent (disimulat, simu-
lat sau suprasimulat), conformi-
tatea perceptivo-afectivă (struc-
turarea „imaginii perceptive" în
conformitate cu orientările po-
zitivă sau negativă ale atitudi-
nilor față de persoana percepută,
de unde apariția efectelor de
cristalizare și decristalizare).
PERFECȚIONARE PROFESIO-
NALĂ, tendință și activitate sis-
tematică de ridicare a calificării
profesionale în raport cu exigen-
țele sociale mereu sporite, pe
baza experienței acumulate, prin
însușirea de noi cunoștințe și
tehnici de lucru. Se realizează
prin cursuri de perfecționare în
530întreprinderi și instituții sau la
centre și institute specializate,
necesită preocupări continue, ten-
dințe de autodepășire. spirt de răs-
pundere pentru propria activitate.
PERFECȚIONISM, atitudine
hiperexigentă față de sine sau
de alții, grijă excesivă, adesea
obsesională pentru perfecțiune ca-
re eliminînd realizările parțiale,
mai modeste, deseori frînează orice
realizare.
PERFORMANȚA, acțiune cu un
efect ce depășește nivelul comun,
este superior, poate constitui chiar
un record. în psihologie se apre-
ciază ca p. toate rezultatele acti-
vității, ce dețin un rang maxim
și aceasta fie în ordinea indivi-
duală fie în cea colectivă. Prin
testele de p. se evaluează nivelul
mental evitîndu-se probele ver-
bale sau de cunoștințe.
PERFORMANȚĂ SPORTIVĂ,
rezultat valoros individual sau
colectiv obținut într-o competiție
sportivă și exprimată în cifre
absolute după sistemul haremu-
rilor oficiale sau prin locul ocupat
în clasament. Realizarea unei
anumite p.s. poate constitui mo-
tivul fundamental al întregii ac-
tivități de pregătire și participare
la competiție. Obținerea unei p.s.
este condiționată, alături de fac-
tori de ordin somatic și funcțional
și de factori de natură psihologică
ca: interesul, o anumită motivație,
echilibrul emoțional, nivel de aspi-
rație, pregătirea psihologică pen-
tru competiție, capacitatea <lc
autoreglare în competiții, ca și
coeziunea afectivă în cazul echi-
pelor sportive.PERIFERIC (gr. periferein —
a purta în jur), calificare a proce-
selor, informațiilor, zonelor în ra-
port cu un centru; ceea ce este
marginal, de însemnătate secun-
dară, cu funcții auxiliare etc.
în psihofiziologie este p. ceea ce
este extracerebral și se ia în
raport cu centrii corticali, de
exemplu receptorii p. (ochi, ure-
che), organe p. (membre, viscere,
țesut muscular sau cutanat ș.a.).
în percepție se distinge o zonă
centrală și alta p. de ex. vedere
centrală și vedere p. O astfel de
topică se aplică și fenomenului
de conștiință care dispune de un
nucleu de claritate și de zone p.
crepusculare etc.
PERPLEXITATE, stare de co-
pleșire, de mirare, surpriză asociată
uneori cu spaima și producînd
efecte de irascibilitate și blocaj
afectiv.
PERSECUȚIE (MANIE), atitu-
dine patologică a unui subiect,
manifestată printr-un comporta-
ment de neîncredere, suspiciune
si interpretare delirantă a cuvin-
telor și faptelor persoanelor din
jur, ca avind intenții și scopuri
nefavorabile lui. Astfel, bolnavul
crede că lumea îl vorbește de rău,
caută să-1 jefuiască, să-1 chinuias-
că, să-1 omoare etc. Uneori, p.
este însoțită de un delir de gran-
doare, bolnavul considerînd că
este persecutat deoarece, avind
calități deosebite, stîrneste invi-
dia dușmanilor, caro caută din
aceste motive să-1 distrugă fizic
sau moral. în anumite cazuri,
bolnavul se Mpără de p. imaginare.
34*531

revendică drepturi ce i-au fost
„uzurpate", face demersuri la or-
ganele în drept și chiar comite
acte de violență asupra dușmani-
lor închipuiți. în aceste situații,
bolnavii devin din „persecutați"
veritabili persecutori. Este întîl-
nită în unele boli psihice, dar
poate fi și o trăsătură de caracter
psihopatie.
PERSEVERAȚIE (lat. per se-
vents — neînduplecat, stabil, ne-
schimbat), persistență excesivă și
anormală a unei reacții, tendințe,
acțiuni, idei și aceasta datorită
inerției uneori patologice a unui
focar de excitație. Se manifestă
de ex. prin mișcări stercotipe și
inutile, prin repetarea acelorași
cuvinte, prin revenirea la aceeași
idee — și toate acestea în chip
irațional.
PERSEVERENȚĂ, calitate a
voinței caracterizată prin eforturi
continue și mereu înnoite în vede-
rea realizării unui scop. Apropiat
ca sens de tenacitate, termen care
accentuează continuitatea efortu-
lui și rezistența în învingerea
unor obstacole.
PERSOANĂ 1) (în sens general)
se referă la individul uman așa
cum apare el în ochii altora, în
relațiile cu alții. 2) (în filosofic
și morală) desemnează un indi-
vid uman capabil să gîndească
rațional și să acționeze în con-
cordanță cu valorile morale. 8)
(Din punct de vedere juridic)
indică o entitate cu drepturi și
îndatoriri stabilite prin legile în
vigoare. Se face o distincție între
p. civilă, care este un individ
fizic și p. juridica, o asociație,unitate socială, care se bucură de
anumite drepturi și obligații. (',.
Jung a introdus în psihologic
termenul de „persona", termen
preluat din textul antic, un<]'
actorii purtau mască, și i-a <!,il
sensul de aspect exterior, p.
care noi ii prezentăm altora. P.
se deosebește, la Jung, de,,anin!;;" .
care reprezintă forța internă re.i
lă a personalității. P. esto o
construcție adoptată din mediul
social și în special din rolul pro-
fesional al individului. Sînt oa-
meni care se identifică cu p.
în dauna componentelor mai pro-
funde și individuale ale persona-
lității lor. în psihologie caracteris-
ticile p. au fost opuse caracte-
risticilor „obiectului" de către
W. Stern.
PERSONAJ (în germană Per-
sonUckheit Gestali), atitudini și
conduite impuse de rolurile so-
ciale animate de individ. Se dis-
ting în general: 1) personaje so-
ciale, care joacă rolul așteptat
de la ei de societate în conformi-
tate cu funcția lor; 2) p. care se
modelează după aspirațiile lor
(un ideal conștient sau incon-
știent). Aceștia sînt desemnați și
ca „p. volitive" — care vor să
fie așa; 3) p. mască, care caută
să apară într-un anumit fel pen-
tru a-și ascunde propria persona-
litate, fiind un refugiu al eului.
Noi vorbim despre funcția de
p. a personalității, în sensul adap-
tării acesteia la împrejurări și
roluri.
PERSONALITATE, subiectul
uman considerat ca unitate bio-
psiho-socială, ca purtător al fune-
532țiilor epistemice, pragmatice și
axiologice. Restrictiv p5ihijlu;;i,i
consideră p. ca un macrosistem
al invarianților informaționali și
operaționali, ce se exprimă con-
stant în conduitei și sînt definitorii
sau caracteristici pentru subiect.
P. este obiectul mai multor științe,
fiecare din acestea considerînd-o
sub un unghi specific. Antropolo-
gia filosofică se ocupă de sensul
vieții și de esența umană. Esența
umană a fost legată de Aristotel
de capacitatea omului de a-și
produce mijloacele de trai (honio
economicus), a fost pusă de Des-
cartes pe seama conștiinței, sau
de alți gînditori pe seama lim-
bajului, a capacității de a for-
mula și utiliza simboluri Cas-
sirer), de a fabrica și utiliza
instrumente (B. Franklin), de a
participa la istorie și de a fi
dotat cu o cultură etc. Față de
antropologia filosofică tradițio-
nală, care pornea de la ideea unei
esențe imanente a omului și chiar
față de concepțiile existențialiste
cele mai avansate, care își cen-
trează interpretările umaniste pe
ideea sensului vieții umane, mar-
xismul propusese încă în urmă cu
mai bine de un secol, înțelegerea
esenței umane ca rezultînd din
ansamblul relațiilor sociale. Aceas-
tă interpretare, materialist-isto-
rică, impune următoarele teze:
1) primatul social-istoricului asu-
pra individualului îneît esența
este „transplantată" în individ,
care nu este prin sine însuși gene-
rator, ci doar purtător al esenței
„zămislite" într-un cadru socio-
cultural; 2) esența umană sau maibine zis modul de organizare,
r>tnu.'t unire, orientare a indivizi-
lor es'.e subordonată devenirii
istorice și deci nu este aceeași în
toate epocile si societățile, parti-
cularizîndu-se clasial și grupai;
3) fiind produs al istoriei, perso-
nalitatea umană se afirmă, prin
recurență, — ca factor activ al
acesteia, dar nu într-un mod
general și abstract, ci concret,
îa unitate cu circumstanțele exis-
tențiale; 4) orînduirile sociale ne-
drepte și în genere imperfecțiunile
organizării sociale se repercutează
corespunzător asupra vieții indi-
viduale, ghidate de aspirațiile
multiple, prin înstrăinarea muncii
și celelalte forme de înstrăinare;
5) transformarea socială a perso-
nalității ce nu poate exista și fi
concepută decît concret, în uni-
tate cu existența sa, nu poate fi
realizată decît prin transformarea
radicală și optimizarea vieții so-
ciale și aceasta, în raport cu
participarea subiecților la respec-
tiva operă transformativă în sen-
sul socialismului și comunismului.
Lucien Seve demonstrează con-
vingător prin apelul la metodo-
logia marxistă și în baza lecturii
psihologice a textelor marxiste
că „la baza psihologiei personali-
tății este analiza muncii sociale",
ca o condiție a existenței științi-
fice a însăși teoriei multidiscipli-
nare a p. Marx arătase că indus-
tria este „cartea deschisă a for-
țelor esențiale umane", „princi-
pala forță de producție este însuși
omul", că „forțele de producție și
relațiile sociale sînt diferite aspec-
te ale însăși dezvoltării indivizi-
S33

lor". SoH'hn itatctt profunda dinii c
socivcconoiiut și pa soii'j!<\;:i n-
primă relațiile funcționale de de-
terminare dintre două serii de
procese, care sînt diferite, dar se
împletesc strîns fără a fi reciproc
reductibile. O veritabilă psihologie
marxista a p. va evita atît difor-
marea psihologistă a socialului,
cît și tratarea sociologizantă, ab-
stractă a persoanei. Nu este
vorba de înlocuirea studiului psi-
hologic de p. cu studiul restrictiv
al relațiilor economice, sociale,
culturale, ci de amplasarea psiho-
logiei p. pe topografia materialist-
istorică, ținînd seama de rolul
primordial al relațiilor socioecono-
mice. Numai astfel pot fi desco-
perite, în contextul esenței rela-
țional-sociale a omului, legile ge-
nerale ale p. și totodată modali-
tatea tipică și concret-individuală
de existență a acesteia. Numai
în acest sens al priorității social-
istoricului poate fi realizată în
psihologia p. dialectica relațiilor
dintre general, tipic și singular.
în continuare, solicitînd tratarea
concretă a omului, psihologia
marxistă obligă la studiul psiho-
logic cît mai aprofundat și cuprin-
zător al individualităților fără de
care nu poate fi înțeleasă nici
viața socială, nici cea indivi-
duală. Din faptul că sistemul de p.
este subordonat macrosistemului
social nu rezultă că individuali-
tatea este un simplu derivat de
serie al socialului. Fiind parte
integrantă a societății, aparținînd
relațiilor sociale, omul totuși nu se
depersonalizează prin aceasta, ci
dimpotrivă, prin integrarea SO-Lidlă SI' I Uf P'-: !-•-',];< ți C-\ ți. CU ()
n.ituiv .•' • •_ i -.11 -1 .tom..i, il,.M iu .1
.structură p:,ihică particulară, așii
cum particulară îi este fizionomia
propriu-zisă. Privită sub raport
psihologic, p. a fost definită de
către G. Allport ca unitate a
sistemelor dinamice prin care se.
efectuează o adaptare originală, iar
de către R. Cattel ca un sistem
al deprinderilor proprii subiectu-
lui, care permit o previziune asu-
pra comportamentelor acestuia.Fon-
datorul personologiei W. Stern
recurge la definirea p. ca un lot
funcțional, structurat, orientat fi-
nalist, articulat într-un sistem ie-
rarhic de persoane. Ultima idee
este în acord cu poziția lui H.S.
Sullivan pentru care p. este un
model de durată relativă a situa-
țiilor periodice interpersonale, ce
caracterizează viața umană. Astfel
se confirmă ideea că fiecare om
este dependent de toți ceilalți.
Școala antropologică culturală de
la Chicago are meritul de a fi dez-
văluit corespondența dintre or-
ganizarea comportamentală ce in-
dică p. și structura comportamen-
telor sociale. A. Kardiner operează
o distincție între p. de bază (ter-
men corelabil cu cel al lui Jung
privind inconștientul colectiv) ce
rezultă dintr-o comunitate de
cultură și p. de statut, suprapusă
primei și rezultînd din poziția
individului în sistemul social.
G.H. Mead, apoi T. Parsons de-
finesc p. ca un set de roluri și
valori interiorizate. C.L. Rogers
consideră că sistemul de p. se
închide în sine organizîndu-se și
se deschide spre lume, obiecti-
534vîndu-și dimensiunile în valori.
liul constă ilititr-ii manieră de a
exista cu alții, conștiința de sine
confundîtidu-se perpetuu cu con-
știința altora (J.P. Sartre). După
li. Lcit.'in, persoana și mediul sin!
interdependente, unul construi ndit-
se în. funcție de clălalt sau de an-
samblul celorlalte. în consecință,
agregatul de factori și procese ale
personalității este ontogeuctic con-
struit, după G. Kelly, unitatea
de sens a personalității fiind
construcții]. Observăm că chiar în
sistemul psihologiei modul de
concepere al p. se diferențiază,
fiind altul în perspectiva psiholo-
giei sociale decît al psihologiei
individuale. Dacă psihologia so-
cială se ocupă de p. „în situație"
sau de p. „interpersonală" (li. Sul-
livan, J. Stoctzel), psihologia ge-
nerală are în vedere structura
psihologică a p. și posibilitățile
ei de emergență creatoare. După
interpretările noastre, există o
corespondență între modelul socie-
tății și modelul p., între relațiile
economice, culturale, sociale și ati-
tudini caracteriale și de asemenea,
intre mijloace de producție și apti-
tudini sau capacități. Kelațiile
interspecifice dintre om și mediu
(relații și acțiuni) se răsfring
asupra relațiilor ini'raspecifice din-
tre componentele p. (atitudini și
aptitudini). înțelegerea p. ca un
produs al împrejurărilor și acti-
vității sociale, și ca un sistem de
valori instrumentale și sociomo-
rale, ce dau posibilitatea subiec-
tului să se impună și să contri-
buie în chip ereator In existența
socială, .se opune atit exagerăriiroiului eredității iu definirea p.,
cit și încercărilor de a reduce
determinarea p. la trăsături psiho-
cons1 ituționale. De aceea biotipo-
loojiK; de orice [el rămîn necon-
cludento pentru ceea ce repre-
zintă p. în esența sa și nu pot
aduce decît unele completări la
teoria temperamentelor. în stu-
diul psihologic al p. se detașează
în marc două modalități de abor-
dare: cea factorială preocupată
de identificarea și stabilirea co-
relațiilor dintre trăsături și cea
structurală, preocupată de sur-
prinderea organizării globale a p.,
de identificare a profileior. Trăsă-
turile de p. se disting: prin sinte-
tism, reunind particularități ale
diverselor procese psihice, prin
constantă sau relativă stabilitate,
intrucit se confirmă în variate
împrejurări și prin generalitate,
ajuugînd să fie definitorii pentru
subiectul in cauză. Inventarul
trăsăturilor de p., făcut de G. Al-
lport și Ph. Vcrnon sau de Fr.
ljaumgarten a depășit cifra de
zece mii. Teoretic se consideră că
toate trăsăturile descoperite în
studiul general sînt într-o formă
sau alta prezente în constituția p.
adulte. Trăsăturile de sens opus
nu sînt sub raport psihologic, in-
compatibile, întrucît coexistă, sînt
în conflict permanent și se echili-
brează într-un anumit mod. Pen-
tru înțelegerea structurii globale de
p. este important să se lină seama
de principiile integrării și ale
ierarhiei. Sînt trăsături generale
care !,' in/i"'rea :•</ pe altelit particu-
lare, ditp'it (u;u- suit trasaturi
535

supraordonate și altele subordonate.
G. AU port a elaborat un model
ierarhic al sistemului de p., în
care se identifică una-două trăsă-
turi cardinale sau calități „stă-
l'îne", dominante si caracteristice,
pentru subiect, apoi un număr
irsti-îns de trăsături centrale, cate
de asemenea se exprimă pregnant
in conduită, după care unuca.ă
un noian de trăsături secundare,
la care noi am adăuga, în rest,
trăsăturile latente, discrete, de fond'.
După opinia noastră, interacțiu-
nea dintre atitudini (vectori) și
aptitudini (sisteme operaționale)
constituie dimensiunea centrală
a p. Totodată trebuie consi-
derat faptul că ierarhia tră-
săturilor variază de la un individ
la altul, ceea ce la unul este domi-
nant la altul pulînd fi subordonat
și nesemnificativ. K. Meili admite
și posibilitatea existenței unor
trăsături izolate de celelalte. Cît
privește caracteristicile tipice sau
de profil ale p., acestea vor fi
identificate în sfera trăsăturilor
cardinale și centrale, relativ co-
mune pentru anumite categorii
de indivizi. în acest punct inter-
vine o diferențiere între caracte-
rizările formal psihologice, care au
în vedere dozajele intelectiv, afec-
tiv și voluntar sau introversiunea-
extroversiunea și caracterizările
psihosociale, ce consideră particu-
laritățile rezultate din apartenența
la culturi naționale, la etape isto-
rice, la generații, la clase și cate-
gorii sociale, la profesiuni. liste
necesar ca ambele moduri de ca-
racterizare să fie avute in vedere.
In psihologia contemporană existao marc varietate de sisteme do
modelare a p., dar cea mai i. ou..
cludentă rămîne cea clasică reali-
zată în termeni de temperaincni,
aptitudini, caracter (v.).
PERSONALITATE UE BAZĂ,
stnictura.de elemente psihosoi i< •
logice și de situații socio-culiur.il
(sentimente, aspirații, atitudini,
comportamente, valori etc) a-.'
mănătoare, comune unor amiinu
categorii de persoane dintr-o s.,.
cietatc dată. P. de b. este rezuha-
tul acțiunii instituțiilor și mod'
lelor culturale ale societății și -,••
formează începînd din copilă: \<\
prin condiționarea comportamen-
tului și învățare în mediul fami-
lial și educativ și reflectă coali-
țiile biologice, ecologice, demogra-
fice și sociale ale grupului. Asttil
devine posibilă adaptarea la in-
stituțiile societății, care continuă
să modeleze pe oameni în tot
cursul vieții. Din această cauză
studiind instituțiile se pot înțe-
lege conduitele psiho-sociale ale
indivizilor. Mai mult chiar, po-
trivit celor care au introdus în
psihologia socială această noțiune
(R. Linton și A. Kardiner), cu
noscînd p. de b. a unei societăți,
s-ar putea prevedea natura, ca-
racteristicile și evoluția unor anu-
mite instituții.
PERSONALITATE MODALĂ,
latură sau mod al personalității
totale, luată în raport cu un
sistem anume (profesie, familie,
organizații etc).
PERSONIFICARE, procedeu
imaginativ și artistic constind
din reproducerea intelectuala,
afectivă și comportamentală d
536unui personaj sau idei, calități.
în accepțiunea lui Flournoy, apa-
rență personală umanizată a unor
stimuli cum ar fi literele, cifrele,
culorile ce sugerează calități ome-
nești (sinopsie).
PERSONOLOGIE, disciplină
introdusă de W. Stern și apoi
dezvoltată de Ii. Murray, care se
ocupă sub toate raporturile de
persoana umană, pornind de la
distincția netă între lucru (obiect)
si persoană.
' PERSPECTIVĂ: 1) perceperea
distanței relative a unor obiecte
variate sau a părților lor în ra-
port de corpul observatorului,
prin intermediul mărimii aparente
a mărimilor respective; 2) ceea ce
se întrevede posibil în viitor;
3) posibilitatea de dezvoltare a
unei persoane; 4) p. binoculară,
perceperea adînciniii sau distan-
ței prin folosirea ambilor ochi;
5) p. temporală, memoria pentru
distanțele relative de timp și
determinarea raportului lor față
de momentul prezent.
PERSPICACITATE, calitatein-
telectivâ, modalitate a inteligen-
ței; constînd din acuitatea spiri-
tului de observație și mai ales
din aptitudinea penetrației opera-
tive în esența lucrurilor, prin dife-
rențierea subtilă a semnificațiilor.
Este perspicace subiectul ce în-
țelege rapid și profund, precis și
clar, îii același timp elaborînd
planuri adecvate de acțiune.
PERSUASIUNE (lat. persua-
der — a sfătui eficient, a con-
vinge), acțiunea prin care o per-
soană este determinat.i de catie
alta să creadă sau sa etectuezeun anumit lucru. în acest scop
este necesară cunoașterea exactă
a dorințelor, mobilurilor sistării
de spirit a celui supus acțiunii de
constrîngerc. liste utilizată curent
de medic pentru a susține moralul
bolnavului, ca și de educatori,
care sugerează ce conduită tre-
buie adoptată de cel educat.
PERVERSIUNE (PERVERSI-
TATE), modificare patologică a
diferitelor instincte sau tendințe
afective. Cele mai des întîlnite
sînt p. sexuale, caracterizate prin
satisfacerea aberantă a dorințelor
erotice (homosexualitatea, bestia-
litatea, sadismul etc). Deoarece
perversitățile au un caracter imo-
ral și antisocial, se duce o activi-
tate de lichidare a lor cu ajutorul
mijloacelor de reeducare și chiar,
în cazurile periculoase, prin sanc-
ționare penală.
PESIMISM (lat. pessimus —
cel mai rău), negare a optimismu-
lui, doctrină și atitudine susținînd
prioritatea răului asupra binelui,
a durerii asupra plăcerii și a
neputinței omului de a se opune
unei evoluții negative și dăună-
toare.
PICTO GRAFIE, sistem grafic
ce precede sau apare ca o primă
formă a scrierii și care constă
din reprezentarea grafică figura-
tivă a obiectelor și acțiunilor și
aceasta în chip realist. Sînt dese-
nate obiectele, scrierea prin p.
constînd dintr-o serie de imagini
ce redau semnificația obiectuală
a cuvintelor iar nu cuvintele ca
atare. LV la sistemul p. se trece
piiu scrieri idoograiiee la scrierea
modernă, în principal fonografica
537

și convențională care este adec-
vata limbii iar nu conținutului
semantic.
PIROMANIE, tendință patolo-
gică către utilizarea absurdă a
focului, contemplarea lui obse-
sivă si provocare de incendii.
PJTIATISM, termen folosit de
ISabinski pentru a desemna iste-
ria — în interpretarea ei ca
sindrom de autosugestie, liste
„pitiatic" și tratamentul prin auto-
sugestie.
PLACEBO, denumirea efectului
terapeutic al unei substanțe indi-
ferente earc este administrată
subiectului în chip de medicament
sau drog și produce, numai pe
bază de sugestie, efectele cores-
punzătoare. P. este introdus obli-
gatoriu, ca substanță monitor,
ori de cîte ori .se testează eficaci-
tatea Jarmacodinamieă a unui me-
dicament nou.
PLAFON (PLAFONARE), ex-
presii metaforice utilizate pentru
a. caracteriza porțiunile superi-
oare și staționare din curbele de
evoluție sau de exercițiu. Se
spune: „curba a ajuns In un pla-
fon la care se menține și pe care
nu-1 poate depăși". De asemenea
se, vorbește despre plafonare în
sensul opririi la un anumit nivel
al evoluției intelectuale și morale
sau al dezvoltării aspirațiilor.
PLASTICITATE, caracteris-
tică recunoscută structurilor ne-
uropsihice de a se transforma
facilitau! adaptarea, de a se re-
structura cu suplețe în vederea
adecvării la cerințele activității
și solicitările Pxlerne. Opusă ri-
gitlihtjii, are si sens de receptivi-tate sau de condiție a rezolvării
de probleme; și a creativității
PLĂCERE, st.irc afectivă fun-
damentală rezultată din reali
zarea unei dorințe și exprimîixl o
satisfacție sau împlinire prin \>-
echilibrare. lv-,te trăită ca liiml
independentă de timp și ihi|u
unele opinii intervine nun ,i i<-~
în procesul îndeplinirii scopuii
lor și mai puțin după ce acesliM
sînt obiectivate. P. este de>N>-
bită radical de durere și se. opun'-
neplăcerii. Freud consideră că.
în viață p. reprezintă un princi-
piu (lil)ido), raliindu-se astfel
doctrinei hedoniste, dar acest
principiu se ciocnește de „prin-
cipiu! realității", mii fiind obli-
gat la compromisuri.
PLETISMOGRAF, aparat ca-
re înregistrează modificările de
volum ale vaselor sanguine din
mină, în sensul vasoconstricției
și vasodilatației. Util îndeosebi
in studiul psihofiziologic al reac-
țiilor afective.
PLIERE v. CiKCU-MVOLUȚlK
PLURALISM (lat. plnrali*
— făcut din mai multe), concep-
ție apropiată de cea eclectică,
negînd monismul și subordona-
rea sistemului natural, social și
uman la un principiu unic. Sus-
ține acțiunea concomitentă a
mai multor factori cu însemna-
ta te relativ echivalentă.
PLURIMODAL, caracteristi-
că a. acțiunilor sau proceselor la
realizarea cărora concură mai
multe modalități sau feluri de
funcțiuni. Se sptino astfel că
percepția este p. pentru că la
icalizarea ei participa, mai multemodalități senznridle. Deosebit
de uni sau monomodal.
PNEUMOGRAF, aparat do
înregistrare a ritmului, volumu-
lui și structurii actelor respira-
torii, implicînd corelația dintre
inspirație și expirație. Util în
studiul reacțiilor afective și a
psihofiziologiei vorbirii.
POICHILOTIMIE, permeabi-
litate afectivă, caracteristică
personalității de tip isteric, tra-
dusă prin faptul că starea afec-
tivă a istericului este foarte de-
pendentă de atmosfera afectivă
din jurul său, dar această con-
cordanță se realizează într-o ma-
nieră mult mai amplă și, spre
deosebire de cei normali, prin
nepăstrarea unei anumite stări
timice de fond, în virtutea situa-
țiilor precedente. P. semnifică
deci imposibilitatea conservării
unei stări afective anterioare,
într-o ambianță afectivă deose-
bită.
POLARITATE, dispoziție ca-
racteristică în activitatea ner-
voasă și psihică de opunere a
trăsăturilor și fenomenelor în
termeni extremi și inverși și de
dezvoltare în aceste condiții con-
tradictorii, după modelul elec-
tricității, în care funcționează
p. negativ-pozitivă. Principiul p.
este pregnant exprimat în afec-
tivitate și organizare caracte-
rială.
POLICROMATISM, denumi-
rea teoriilor lui Hering, Wundt,
Hartridge ș.a. care afirmă exis-
tența în analizorul optic a mai
mult de trei elemente sensibileIri tonuri cromatice lunriamcn-
UV-
POLI GENEZĂ, multiplicitatea
originilor sau paralelismul unor
geneze ce duc la efecte similare.
Se opune monogenezei ce sus-
ține originarea unei categorii de
fenomene în aceeași sursă și ace-
lași loc, după care ar urma o di-
fuzare, dispersare și diferențiere
a elementelor respectivei cate-
gorii. P. susține de pildă că an-
tropogeneza s-a produs în multe
zone ale planetei, pe linii inde-
pendente una de alta, dar în
virtutea unor legități evoluțio-
niste generice. Tot așa limbile
sau culturile n-ar fi rezultat din
una singură originară, ci au apă-
rut mai multe limbi și culturi
primare la populații ce n-aveau
legătură una cu alta. Schimbu-
rile, interferențele și diversifi-
cările ar fi intervenit ulterior.
Teoria p. se bucură de mai mare
credit decît monogeneza.
POLIGRAF, agregat experi-
mental modern care permite în-
registrarea concomitentă a nu-
meroase și variate reacții vege-
tative, motorii, nervoase, vo-
cale etc. Cunoaște variante e-
lectronice extrem de perfecțio-
nate și se afirmă ca un mijloc
universal în laboratoarele de psi-
hologie experimentală.
POLTERGEIST v. HA.NTISĂ.
PORNOGRAFIE (gr. porno-
graphos: porno — prostituată,
graphe — a scrie), scriere, pic-
tură, fotografie sau obiect care
înfățișează obscenități. Lucră-
rile pornografice sînt total lip-
site de valoare artistică, realiza-
638 ,.539

torii lor urmărind scopuri strict
cointTLiale. Amatorii unor ase-
menea lucrări sînt, în general,
persoane dezechilibrate, cu de-
formări sexuale. Conținutul imo-
ral al lucrărilor pornografice ca
și posibilele influențe sociale ne-
gative, în special asupra tinere-
tului, au determinat adoptarea
unor legi, care interzic produce-
rea și difuzarea lor în țara noas-
tră.
PORROPSIE, iluzie vizuală,
constînd în perceperea eronată
a distanței și în aceea că obiec-
tele sînt percepute ca fiind mai
apropiate sau mai îndepărtate
decît sînt în realitate.
POSIBIL (POSIBILITATE),
ceea ce ține ae sau reprezintă un
real virtual, potențial, implicat
într-un context obiectiv prin
tendințe de dezvoltai-3 dar încă
nerealizat, neîmplinit. Filosofia
marxistă consideră că în dezvol-
tare, p. și realul sînt intercorelate
și se raportează asemenea nou-
lui la vechi. Conștiința umană se
distinge prin faptul că reflectă
nu numai realul dar și p., iar
prin transformarea p. în real
activitatea devine creatoare. Cul-
tura este generatoare de noi și
noi posibilități a căror împlinire
marchează progresul. Dezvolta-
rea psihică pornește de la poten-
țialul ereditar, dar prin encul-
turație apar noi posibilități pe
care educația le valorifică.
POSTACȚIUNE sau descăr-
care consecutivă, efect neurofi-
ziologic al unei stimulații ce se
prelungește cîteva secunde și
după ce stimulul a încetat să ac-ționezp. Stare de excitare rezi-
duală ce persi.tă cîiv.i în 1>J,M
inerției proceselor nervoase, i •'-
fectul de p.„contribuie la conti-
nuitatea actelor neurodinami'-c
și reflexe, făcînd posibile înlăn-
țuirile și fuziunile de excitații.
Vederea cinematică se explică
prin efectul de p.
POSTIMAGINE, manifestau:
a inerției funcționale a analizo-
rilor constînd în menținerea i –
maginii senzoriale și după ieși-
rea obiectului din cîmpul per-
ceptiv.
POSTULAT (lat. pcsțulatum
— cerință), aserțiune preliminară
imperativă căreia, în cadrul unui
sistem deductiv, i se acordă va-
loare de principiu chiar dacă nu
se impune cu evidență aseme-
nea axiomei. Adevărul p. este
general dar indemonstrabil. P.
este o premisă sau cerință pen-
tru construirea unor enunțuri,
teorii sau discipline.
POSTURAL, ceea ce ține de
poziția corpului și organizarea
dinamică a sistemului muscular.
Posturalitatea constă din an-
samblul distribuției încordărilor
și relaxărilor în sistemul osteo-
mnscular.
POTENȚIAL, ceea ce există
latent fără a se manifesta mo-
mentan în acțiune. Pentru ca p.
să fie realizat și valorificat sînt
necesare anumite condiții și e-
f orturi. O caracteristică a p.
uman constă în aceea că el se
alimentează din sfera culturii și
nu reprezintă o mărime dată de-
finitiv ci una care sporește me-
reu, odată cu fiecare act de în-vățare, cu fiecare progres al per-
sonalității. Omului îi este pro-
prie capacitatea autodepășirii.
POTENȚIAL DE ACȚIUNE,
totalitatea modificărilor de poten-
țial bioehctric apărute consecutiv
unei stimulări. Prin aplicarea u-
nui stimul,după o anumită perioa-
dă de latență, urmează depolariza-
rea sau inversarea de potențial
bioehctric al membranei (interio-
rul neuronului devenind pre-
dominant pozitiv, iar exteriorul
predominant negativ), pentru ca
foarte rapid să aibă loc o repo-
larizare care depășește valoarea
inițială a potențialului de repa-
us (echivalînd o hiperpolarizarcj;
ultima stare a p. de. a. se menține
cît timp funcționează neuronul
stimulat. P. de a. este astfel una
din formele biofizice specifice
de manifestare a procesului de
excitație, unda de depolarizarc-
repolarizare constituind substra-
tul influxului nervos.
POTENȚIAL DE REPAUS
(POTENȚIAL DE MEMBRA-
NĂ), reprezintă diferența de p.
creată prin repartizarea inegală
a sarcinilor electrice de o parte
și de alta a membranei neuro-
nale: predominant pozitive la
exterior și predominant nega-
tive în interiorul neuronului.
Este specific țesutului nestimu-
lat, aflat în stare de repaus.
POZĂ, termen introdus de A.
Uhtomski pentru a desemna
posturalitatea, mai precis orga-
nizarea anticipativă a tensiuni-
lor neuromuseulare în condiții
statice sau de lucru. Psihologia
muncii acordă o mare insemna-
540tate elaborării și stercotipizării
corecte a p. de travaliu.
POZITIV, are mai multe sen-
suri în funcție de context: 1)
care se întemeiază pe fapte, pe
realități, pe experiență (ex. ști-
ințe pozitive); 2) erou pozitiv,
personaj care corespunde valori-
lor progresiste ale societății; 3)
corespondență, cu un model (ex.
post-imagine pozitivă); 4) cu re-
ferire la un stimul sau stimulare
(ex.: tropism pozitiv); 5) indi-
cînd o valoare mai mare decit
zero; 6) uneori este sinonim cu
afirmativ. în psihologie îl întîl-
nim și în expresii ca: a) accele-
rare pozitivă, schimbarea de la
un ritm lent la unul mai rapid
în procesul învățării; b) metoda
cazurilor p. și negative, metodă
introdusă de'T. Fechner în mă-
surătorile psihofizice, în care sti-
înuli cu valori apropiate sînt
prezentați în ordine schimbată;
c) mișcare pozitiv-negativă, îu
mișcările aparente în cazul per-
ceperii unei linii albe pe un fond
negru ca pe o linie neagră pe un
fond alb; d) sentimentul p. de
sine, atitudine de satisfacție fa-
ță de sine, de autorealizare; e)
reflexul p. de susținere, acțio-
nează pentru menținerea pos-
turii corpului; f) transfer p. în
exercițiile de învățare etc.
POZITIVISM, curent filosofic
de respingere a teoriei și de li-
mitare numai la faptele pozitive,
la datele certe ale experienței.
P. se declară protivnic specula-
țiilor, dar nesocotirea rolului me-
diației cunoașterii prin modele
teoretice, pe, de o parte sărâ-
511

ceste cunoașterea, pe de alta o
deformează în chip subiectivist,
întrucît îi neagă esențialitatea
și o aduce la senzațiile și trăirile
subiectului. Xeopozitivisnml sau
p. logic (B.Russel, L.Wittgen-
stein, R. Carnap, A.Ayer ș.a.)
se centrează asupra analizei lo-
gice a limbajului științei. în ace-
lași timp neopozitivismul neagă
ca lipsită de sens relația funda-
mentală a filosofiei, problema
adevărului. în plan epistemolo-
gic neopozitivismul este conven-
ționalist. Xeopozitivismul a a-
dus însă unele servicii științei
sub raportul rigurozității logice
și o edificare a unor noi modele
de elaborare științifică. în psiho-
logie p. a influențat divers, pe
de o parte rcactualizînd intros-
pecționismul într-un cadru ex-
perimental, clinic și țtilr-o inter-
pretare fenomenologica, pe de
alta a generat obiectivismul ve-
chiului behaviorism și instru-
mentalismul neobehaviorismu-
lui. Și aici se înregistrează pe
lîngă subiectivism sau mecani-
cism și unele influențe construc-
tive privind experimentalismul,
psihodiagnoza și psihometria.
în faza actuală, în psihologic p.
tinde să fie depășit prin atenția
ce se acordă elaborării modele-
lor și interpretărilor teoretice.
PRACTICĂ (PRAXIS), acti-
vitate socială, mijlocită cultu-
ral, de transformare a realității
naturale și socialo, de construc-
ție materială și socioculturală.
P. este o activitate transfonna-
tivă efectivă, cti pregnante re-
zultate economice, tehnice, so-ciale, artistice, pedagogice etc.
Ea are un caracter obiectiv, dosi
este mijlocită prin forțele subiec-
tive ale oamenilor organizați so-
cial. P. ocupă un loc central, e-
sențial, vital în existența sociala
și se dezvoltă istoricește. în p. s<
exprimă relațiile funcționale din-
tre oameni, grupuri, din întregul
sistem social. Teza marxistă des-
pre transformarea oamenilor în
procesul transformării lumii an
însemnătatea unui principiu pen-
tru psihologie și pedagogie. O
mul este faber, este prioritar su-
biect al p. și astfel și subiect ;\ 1
cunoașterii și al valorilor. în
cunoaștere, p. are un rol decisiv.
Ea „este superioară cunoașterii
întrucît o cuprinde și pe aceas-
ta". Față de cunoaștere activi-
tatea p. este izvor, bază de sus
ținere și scop, întrucît p. devine
relevantă și explicativă (mai ales
în experimentul științific), ț. re-
clamă cunoașterea, ce-i este tot
ei destinată, întrucît orice cu-
noaștere este orientată transfor-
raativ. între p. și teorie este o
unitate dialectică și aceasta că-
lăuzește și modul de construiri'
al științei. Psihologia se ocupă
nemijlocit cu studiul p. în for-
mele concrete ale acesteia, do
activitate specializată.
PRAG, nivel sau mărime la
care apare sau dispare un feno-
men psihic sau devine posibila
o discriminare. Se cunosc in est fi-
ziologie p. absolute și relative
sau diferențiale.. Prin extensiuni"
conceptul este uneori utilizat și
în studiul proceselor emoționale
si intrlei luale.PRAG ABSOLUT, minim (p.m.)
sau 111.1 siiu (p.M.)t limitele infe-
rioară (începind de la care…) și
superioară pînă la care… funcțio-
nează sensibilitatea de o anume
modalitate. Aceasta atit după in-
tensitatea cit și după frecvența
stimulației. Pentru tact, p.m. ne-
cesită o anumită apăsare (inten-
sitate) a firului aplicat pe piele.
Pentru gust sau .miros p.m. se
definește la un grael de concen-
trație a soluției sau difuziei sub-
stanței în lichid sau aer. La văz
p.m. este de 2 — 3 cuante de la
distanță mică. La auz, după frec-
vența acustică — p.m. din 19 — 20
cicli pe secundă, iar p.M. este de
circa 20 000 c/s. Pentru ca p.m. să
se definească în raport cu un para-
metru (intensitate, frecvență,
factură sau formă, durată) este
necesar ca ceilalți să fie menți-
nuți constanți. P.m. depinde at'ît
de construcția analizorului
(unele animale sesizează stimu-
lații care pentru noi sînt subli-
minare sau supraliminare), cît
și (în anumite limite) de antrena-
ment. P.m. este indicatorul in-
vers al acuității senzoriale (E)
și se calculează după formula:
E = 1/p.m.. Cît privește p.M.
acesta reprezintă limita de re-
zistență la solicitări a analizoru-
lui, nivelul la care încă mai func-
ționează, după care (zonă supra-
liminară) intervine destrucția
semnalată prin durere și deco-
nectare și calificată curent ca
„lumină orbitoare", „zgomot a-
surzitor", „presiune nimicitoare"
etcPRAG DIFERENȚIAL (sm-
: • i l"j 1111 a t f • iJMnviif ijl.i :…in ili..-
criminativă) se exprimă iu can-
titatea (relativă la stimulați.!
precedentul ÎMI cure trebuie să
varieze (în plus sau minus) un
stimul pentru a determina o sen-
zație deosebită (mai puternică
sau mai slabă, de o altă nuanță
cromatică sau tonalitate etc).
în urmă cu mai bine de un secol,
Bouguer și apoi M. Weber (fon-
datorul psihofizicii) afirmă că
p.d. este o constantă ce se ex-
primă în raport cu stimulul de
bază. Dacă x este stimulația ini-
țială iar A;t- variația ei, atunci
– = A', iar concret în cazul
x
văzului este 1/100, a auzului
1/10, a andibilității ponderale
1/30, în cazul altor stimulații
(miros, gust, durere, tact, kines-
tezie), p.d. fiind dependent și de
calitatea și locul stimulației. Ce-
va mai tîrziu T. Fechner a pro-
pus ca cele două serii de mărimi,
ale stimulațiiîor fizice și ale in-
tensității senzațiilor, să fie puse
într-un raport generic, formulînd
legea potrivit căreia: intensita-
tea senzațiilor crește în progre-
sie aritmetică, în timp ce inten-
sitatea stimulilor crește în pro-
gresie geometrică. în formulă:
p.d. = k log x -{- c, în care k
și c sînt niște constante. Ulte-
rior, măsurătorile experimentale
efectuate de H. Ebbinghaus,
H. Helmholtz, Lazarev ș.a.
au dovedit că această relație
(psihofizică) nu este valabila de-
cît în zona intensităților medii
543
512

și uzuale, stimulațiile foarte
slabe ;„iu foarte puteiriiee nece-
sitind p.d. mult mai mare. l-;:Jte
ceea ce se explică prin legea in-
tensităților formulată de I'avlov
și conform căreia excitațiile me-
dii iradiază și se concentrează
rapid, pe citul excitațiile slahe
sau puternice iradiază prelung
și se concentrează anevoios. De
aici și necesitatea revizuirii for-
mulei fechneriene pe care a rea-
lizat-o optim Gh. Zapan (1960)
luînd în considerație teoria elec-
trochimică a propagării excita-
ției și incluzînd o serie de varia-
bile ce permit aplicarea formulei
sale și ia stimulațiile slabe sau
puternice. După Zapan: y =
Contemporan, cu mijloacele ci-
bernetico-statistice și în pla-
nul preocupărilor psihologiei in-
ginerești, în calculul p.d. se in-
clud o serie de variabile puse în
intercirculație și considerînd a-
nalizorul un canal de comuni-
cație, un sistem cu autoregla].
Ergonomia informațională are
în vedere nu atît p.d. considerat
în forma sa de posibilitate mi-
nimă, discretă, ci condițiile opti-
mizării diferențierii senzoriale sub
forma p. operativ.
PRAG DINAMIC, variantă a
p. senzorial propusă de G. Wal-
ter prin considerarea nu numai
a intensității stimulului, dar și a
variației intensității în timp (di-
namism).
PRAG OPERATIV, după A.
Cbapanis, valoarea p. care, încondițiile activității concrete, per-
mite o diferențiere optimi. Jf.l!
(19<il) definește p.o. ca „mărim.-
minimă a divergenței care atiuvi
cînd este atinsă, viteza și preci-
zia diferențierii devin maximi'
PRAG PERCEPTIV, sînt n .i
complexe decît la senzație și pii-
vesc ierarhic nivelul ' dc-tVai'i
(v. MINIMUM VIZIBILE).' .>!
discriminării (V. MINIMI" M
SEPARABILE) și al ident.fi
carii (V. MINIMUM COGXOS
CI BILE).
PRAGMATISM, doctrină fi-
losofică idealistă, susținută în
special de William james in
S.U.A., folosind în largă măsură
ideile lui F.C. Schiller și ale lui
Pierce, care neagă existența ade-
vărurilor impersonale și concor-
dante cu un caracter invariabil,
proclamînd drept criteriu suprem
utilitatea și avantajul practic,
indiferent dacă cunoștințele des-
prinse corespund sau nu întocmai
realității. \V. James consideră
adevărul ca pe un ansamblu de
idei care au fost inventate și
perfecționate progresiv de către
oameni ca să le permită să acțio-
neze și să trăiască mai bine în-
tr-un univers concret. P. identi-
fică obiectul cunoașterii cu pro-
cesul cunoașterii, 'conceput ca
un instrument de adaptare bio-
logică a omului la mediu. P. sus-
țin că nu există idei care sînt
adevărate ci numai idei care de-
vin adevărate în cursul acțiunii
subiectului în măsura în care au
randament. Varianta psihologi-
că a p. este behaviorismul, carenu se interesează, de procesele
interne ci urmărește numai efi-
ciența și utilitatea reacțiilor.
PRAXIE, totalitatea acțiu-
nilor și operațiilor mijlocite prin
deprinderi, abilități, capacități
și realizând transformări efective
în ordinea materială.
PRAXIOLOGIE, disciplină fi-
losofică și științifică Ce se ocupă
de practică, de acțiunea efectivă
și eficientă, tot așa cum gnose-
oiogia se ocupă de cunoaștere.
T. Kotarbinski concepe p. ca
teoria generală a acțiunii efici-
ente. Categoriile p. sînt acțiunea,
obiectul acțiunii, situația, sco-
pul, motivația, executarea ac-
țiunii, organizarea, conducerea.
P. se întretaie cu sociologia și
psihologia conduitelor colective
și individuale și prezintă în ter-
meni riguroși metodologia op-
timizării acțiunii (I. Tudosescu).
PRAXIS v. PRACTICĂ
PREADOLESCENTĂ, perioa-
da dezvoltării copiilor de Ja 11 —
— 12 la 14 — 15 ani, corespun-
zînd aproximativ vîrstei șco-
lare mijlocii și care se caracteri-
zează printr-o profundă restruc-
turare a organismului, mai ales
printr-o intensă formare a per-
sonalității, la viguroasa creștere
a forțelor morale și intelectuale.
P. este denumită și vîrsta de
tranziție, deoarece ea caracteri-
zează trecerea de la perioada copi-
lăriei la cea adultă, de la nematu-
ritate la maturitate. La această
vîrstă dezvoltarea fizică și psihică
nu este nici pe departe completă.
P. se caracterizează ca etapă cri-
tică, cu o marcată instabilitateemoțională afectivă, curiozitate
și agitație. Ace:istâ vîrstâ este
vîrsta construirii .sentimentelor
și convingciilor morale, acestea
urmînd să se stabilizeze odată
cu adolescența și mai ales cu în-
cheierea adolescenței. Tot la a-
ceastă vîrstă caracterul începe
să se închege ca un sistem și se
constituie diferitele moduri și
forme obișnuite de comportare.
Este vîrsta la care apare și se
conturează interesul și capacita-
tea de cunoaștere a realității în-
conjurătoare și cunoașterea și
aprecierea însușirilor psihice și a
trăsăturilor morale ale celor din
jur. Odată cu dezvoltarea aces-
tui interes, față de alți oameni,
începe să se formeze și să se dez-
volte conștiința de sine, repre-
zcntînd unul din principalele mo-
mente ale dezvoltării personali-
tății preadolescentului. Una din
particularitățile cele mai carac-
teristice ale p. legate de dezvol-
tarea conștiinței de sine este
tendința sa marcată spre inde-
pendență (V.A.Krutețki și I.S.
Lukin, 1960). O altă particulari-
tate a p., în ceea ce privește spi-
ritul subiectiv, este instabilitatea
atitudinii sale critice față de sine
însuși, avînd adesea un caracter
verbal, puțin activ. Tot la a-
ceastă vîrstă apare și dobîndește
o însemnătate destul de mare
tendința spre autoeducafie (v.).
P. se caracterizează de asemenea
printr-o excitabilitate crescută,
printr-un oarecare dezechilibru
al caracterului, prin schimbarea
relativă, frecventă, bruscă și
544 545
35 — Dicționar de psihologie

lor implicați. Astfel față de teo-
ria lui J. Moreno a atracțiilor
spontane, T. Ncwcomb propune
un model de raportare interper-
sonală prin co-orientare „cînd
două persoane intră în contact,
fiecare este alternativ sursă și
obiect de orientare pentru celă-
lalt". T. Ncwcomb definește
atracția ca o dispoziție asociată
unei recompense iar respingerea
ca o dispoziție asociată unei pe-
depse. Similitudinea atitudini-
lor constituie o sursă a preferin-
țelor. J. Maisonneuve, A. Mihu,
D. Grama interpretează în final p.
prin valorile, modelele elaborate
social și prin procesele de valori-
zare grupală și interpersonală.
PREGNANȚĂ! caracteristică
a unei structuri de a fi — așa
cum o arată în genere cuvîntul
— plină, expresivă, dar și rele-
vant conturată. In gestaltism
p. corespunde bunei forme și de-
finește o lege fundamentală (le-
gea p). După M. Wertheimer p.
definește „o forță și prin urmare
stabilitate și frecvență a unei
organizări psihice printre toate
celelalte posibile" și care pot fi
lipsite de p. sau deficitare sub ra-
portul p. întrucît sînt dispersate,
discontinui, estompate, neregula-
rizate etc. De un maximum de
p. dispune cercul ca formă sau,
în ordine logică, silogismul și
axioma.
PREJUDECATĂ, judecată a-
priorică cu caracter du opinie
personală sau grupalâ insufici-
ent verificată prin experiență și
insuficient întemeiată, logic șicare, fiind susținută afectiv (e-
chivalîndu-se cu o credință) in-
troduce un coeficient de defor-
mare și folosire în cunoaștere.
P. exprimă o superstiție sau un
fapt de cunoaștere primitiv, lip-
sit de valabilitate și depășii.
A. Osborn extinde calificativul do
p. asupra oricărei judecăți vechi
care este destinată reviziei și
depășirii.
PRELOGIC, care precede lo-
gica; termen introdus de Lovi
Briihl pentru a califica gîndirea
primitivă care nu s-ar conforma
normelor logice, fiind impreg-
nată de emoții și urmînd al ie
legi, cum este cea a participării.
Etnologii contemporani (CI. Le-
vi-Strauss) infirmă caracterul p.
al mentalității primitive.
PREMISE' EREDITARE, ex-
presie utilizată în psihologie care,
nerecunoscînd ereditatea unor
structuri sau fapte psihice, gata
constituite, ține totuși seama de
acele însușiri morfofuncționale,
mai ales neuronale, ce pot fi fa-
vorabile sau defavorabile pentru
elaborarea ontogenetică a con-
științei și personalității. Astfel
sînt normalitatea ncurosomati-
că, particularitățile dinamo-c-
nergetice ale sistemului nervos
și ale fiecărui analizor în parb\
unele corelații neurohormonalc,
dispoziții pulsionale instinctive
ș.a. în cea mai mare măsură p.e.
sînt nespecifice în sensul că nu
prefigurează sau interzic un anu-
mit tip de dezvoltare și reali-
zare, în acest context funcțio-
nalitatea analizorilor poate to-
548tuși intra ca un factor serai spe-
cific.
PREMONIȚIE, în parapsiho-
logic denumește un fenomen du-
bios, de percepere a unor scene
ale viitorului, viziune intuitivă
ce nu se supune constrângerilor
temporale. Nu este o predicție
sau prevedere rațională și mo-
tivată. Este mai apropiată de
ceea ce este presimțirea dar apa-
re ca o clarviziune.
PRESTIGIU, cota de valoare
asociată și recunoscută prin con-
sens de către indivizi unei per-
soane, unei funcții sau unei
activități. De ex. prestigiul pro-
fesional reprezintă atribuirea unor
cote înalte pe unele scări va-
lorice: utilitate socială, satis-
facție, cîștig, șanse de promo-
vare.
PREVIZIUNE, însușirea de
a vedea mersul evenimentelor
în viitor, folosind operațiile min-
tale sau experiența vieții. Latu-
ră a proceselor cognitive care
întotdeauna îmbină anticipati-
vi cu reproductivul. P. uzează
de raționamentul ipotetico-de-
ductiv și include proiecții ima-
ginative și prezumții (v. predic-
ție). Se face distincția între p.
științifice care fiind construite
logic și motivate prin fapte și
argumente au o mai mare pro-
babilitate și p. neștiințifice, fun-
date mai mult afectiv și asociate
unor orientări arbitrare.
PREZBIȚIE (PREZBIOPIE)
(gr. presbos — bătrîn, ops —
ochi), tulburare a vederii, ca-
racterizată prin imposibilita-tea de a percepe clar obiectele
aliate ia distantă mică, cidti.>ritj
slăbirii capacității de acomodare
a cristalinului (proiecție optică,
în spatele retinei). P. apare în
jurul vîrstei de 45 de ani și pro-
gresează odată cu înaintarea în
vîrstă. Corectarea p. se face cu
ajutorul lentilelor convergente.
PREZUMȚIE,presupunere, con-
strucție ipotetică încă neconfir-
mată. Prezintă diverse grade de
probabilitate independentă de va-
loarea faptelor de sprijin și a
corectitudinii raționamentelor
implicate. G. Polya detașează un
tip de raționament plauzibil. Se
consideră prezumțios subiectul
ce-și formează p. exagerate des-
pre orice și este bănuitor în ra-
port cu alții.
PRIMAR1TATE, în caracte-
rologia lui K. Heymans dispozi-
ție fundamentală către prezent
și viitorul imediat. Opusă se-
cundarității ce semnifică orienta-
rea spre trecut.
PRINCIPIALITATE, caracteris-
tică morală a omului constînd din
autoconducerea consecventă și
stabilă după idei fundamentale,
după norme și principii esențiale.
A fi principial înseamnă a fi inte-
gral devotat principiilor țkle, a
promova neabătut în viață o
anumită concepție filosofică și po-
litico-morală. P. se manifestă prin
aceea că fiecare act, atitudine,
conduită și activitate, în. ansam-
blu, sînt subordonate ideilor direc-
toare, sînt pătrunse de acestea.
P. comunistă se definește prin slu-
jirea consecventă a concepției poli-
tice și morale comuniste.
549

1»
I'RINUPU UIDACUCE, nor-
IIK' ;;<-m'ialc dur1 ii cjic M- i'jnJu-
ce procesul didactic, direilive
întemeiate practic și justificate știin-
țific pentru organizarea și desfă-
șurarea procesului instructiv. De-a
lungul timpurilor, pornind de la
Comenius, au fost formulate în
diverse moduri, în dependență de
obiectivele inslructiv-cducative,
de practica școlară și de rezul-
tatele cercetărilor psihologice și
pedagogice. O deosebită însemnă-
tate în modernizarea p.d. au avut
cercetările privind fenomenul de
învățare. în momentul de față,
sub influența învățămîntului, în
formularea principiilor sau strate-
giilor instructive intervin impor-
tante restructurări. Astfel Deco-
te consemnează următoarele prin-
cipii ale învățării programate:
1) principiul participării active,
care presupune construirea de
către elev a propriului răspuns; 2)
micile etape (pașii mici), care pre-
supun fragmentarea dificultăților,
deoarece „cu cît etapele sînt mai
scurte, cu atît elevul are șanse să
dea un răspuns corect"; 3) progre-
sia gradată, adică înlănțuirea
logică a etapelor, conducerea de la
o etapă la alta pînă la reala luare
în stăpînire a obiectului; 4) veri-
ficarea imediată, ceea ce presupune
întărirea și corectarea fiecărei
etape; 5) respectarea stilului per-
sonal, idee care se referă îndeo-
sebi la asigurarea ritmului de
lucru propriu fiecărui elev; 6) răs-
punsurile corecte, împuținarea ero-
rilor și favorizarea corectitudinii
răspunsurilor. P. Oleron consideră
că la acestea trebuie adăugat șipnin'ipiiil ippr.'tiți'"i. ' <>jj .idi'tnul
:,-l exigențele IM>. ,il. jl ii fic.iti\(-,
nrccsilatea Îmbinării algoritmi/a-
rii cu euristica, noi am propus
(1964) sistemul de p.d. de mai
jos: — după scopurile învățării
1) accesibilitatea, 2) conștienti-
zarea, 3) temeinicia, 4) forma ti vi-
tatea; — după conținutul și struc-
tura învățării: 1) gradarea volu-
mului de cunoștințe; 2) unitatea
conținutului; 3) apropierea maxi-
mă a logicii obiectului de logica
științei corespunzătoare; — după
modalitățile sau metodica realiză-
rii procesului instructiv : 1) co-
relarea dintre unitățile informati-
ve, metodele și .operațiile inte-
lectuale ce trebuie formate la
elev; 2) alternanța optimă din-
tre elementele concrete și cele
abstracte; 3) modelarea; 4) core-
larea și controlul reciproc al cu-
noștințelor; 5) sistematizarea;
6) problematizarea; 7) motivarea;
8) îmbinarea dintre activitatea
cu clasa și tratarea individuală.
Neîndoielnic, în raport cu situa-
țiile instructive, p.d. trebnie să
fie dozate și îmbinate într-un
anumit mod.
PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI,
teze fundamentale, norme călău-
zitoare derivate din ceh mai gene-
rale legi și după care sini orientale
și construite cercetările, interpre-
tările și sistematica psihologiei.
Fiecare curent sau școală psiholo-
gică se întemeiază pe anumite p.
Psihologia științifică se înteme-
iază pe concepția materialistă și
relevă trăsături ale dialecticii.
Sistemul nostru de psihologie se
orientează conștient după tezele
550materialismului dialectic și isto-
ric. P.p. (tratate în dicționar
la termenii corespunzători) sînt
următoarele: 1) determinismul,
2) dezvoltarea și istorismul. 3)
creierul ca organ al psihicului.
4) condiționarea social-istoiicu,
5) reflecarca și constructivismul.
6) intcracționismul. 1) sistemul
și structuralitatea, 8) personalita-
tea ca modalitate a actelor psiho-
comportamcntale. în interpreta-
rea faptelor și iu elaborarea prin-
cipiilor este necesar ca toate aceste
principii să fie considerate simul-
tan și convergent.
PRINCIPIU (lat. incipere – a
începe), punct de plecare, cauză
primordială, fundament teoretic,
lege generală și normă călăuzitoa-
re. După Lalande „ansamblul ade-
vărurilor fundamentale, evidente
prin ele însele și pe care se sprijină
toate raționamentele". Condițiile
p. sînt: universalitatea, necesi-
tatea și primordialitatea, în știin-
ță p. este un sector metologic re-
zultat din generalizarea cunoștin-
țelor anterioare și din transforma-
rea lor în norme de interpretare,
paradigme, axiome, postulate că-
rora se subordonează toată dez-
voltarea științei în cauză.
PRINCIPIUL PLĂCERII, con-
form căruia, după Freud, subiec-
tul tinde să evite sau să întrerupă
stările de excitație penibilă (ne-
plăcută), să reducă tensiunea prin
apelul la obiecte și actinii de na-
tură să producă o descărcare sau
prin vise, reverii cir. (v. l'A-
TH Alt SIS).PRINCIPIUL REALITĂȚII, a-
pavține doctrinei fnudicne și
constă din afirmarea necesității
de acomodare la dalele și cerințele
realității, în raport cu care subiec-
tul se restructurează și dobindește
o experiență: p.r. mijlocește, limi-
tează sau înlocuiește principiul
plăcerii I v.).
PRINCIPIUL RELAXĂRII, folo-
sit in psihanaliză pentru a desem-
na încercările de eliberare a su-
biectului de sarcini externe, con-
știente, pentru a face loc unor
procese analitice prin sondări ale
subconștientului.
PRIZĂ DE CONȘTIINȚĂ, ex-
presie neologistică de origine fran-
ceză pentru ceea ce în română
înseamnă a deveni conștient, tra-
dițional, a lua cunoștință de…
După S. Kubinstcin, c. este pro-
cesuală, într-o continuă deve-
nire, prin integrare verbală și con-
ceptuală, faptele neconștiente de-
venind conștiente. Ed. Claparedc
consideră că aceasta este o lege,
iar p. de c. echivalează cu menta-
li zarea. Noi am propus termenul de
conștientizare, care a fost adoptat
in vocabularul psihologic uzual.
PROACTIV, calificare a inhi-
biției ce duce la uitare și care este
exercitată de cunoștințele actuale
asupra celor ce urmează să fie
recepționate. Sens al uitării orien-
tată de la anterior spre posterior.
Opus retroactivului care desem-
nează propagarea de la posterior
spre anterior.
PROBABILITATE în sens raa-
tem.itie, lapoit numeric al cazuri-
lor favorabile producerii unui eve-
551

nimeni, (lintr-un număr do cazuri
posibile; previzibilitate numerică
a unei anumite proporții de eve-
nimente, definite în cadrul unui
ansamblu du cazuri, care în mod
i/.olat scapă previziunii. P. mate-
matică sau apriori, reprezintă o
gradualitatc numerică a diferitelor
posibilități, cuprinse în limitele
unei certitudini maxime (esti-
mată prin 1) și a unei incertitu-
dini maxime (exprimate prin O).
P. statistică (aposteriori), repre-
zintă raportul numeric al unui
număr foarte mare de cazuri ob-
servate sau evenimente care, din
numărul total de evenimente s-au
produs. Cu alte cuvinte, este pro-
prietatea evenimentelor aleatoare
exprimată în raportul dintre nu-
mărul încercărilor sau observații-
lor în care se produce evenimentul
dat și numărul total al încercă-
rilor sau observațiilor. P. su-
biectivă este expresia unei atitu-
dini, în raport cu producerea sau
neproducerca unui eveniment care
implică atît aspecte cognitive, lo-
gice și anticipative, cît și aspecte
motivațional-afective. Este gra-
dul de expectanță cu care un
subiect întîmpină obținerea unor
răspunsuri la o stimulare pro-
dusă (sau inițiata) de el însuși.
P.s. este expresia gradului de in-
vestire afectivă și cognitivă a pro-
ducerii sau neproducerii unui eve-
niment.
PROBĂ, fapt demonstrativ; în
diagnoză și cercetare, acțiune
exploratorie. nzind do pro-
cedee și tehnici și fiind orientată
spre constatări, identificări, des-
coperiri. Sînt p. simple, muritesă descopere un simptom (tremur,
di:icoordonare, uitare) sau să veri-
fice un indicator (prag senzorial,
volum al atenției, memorie ime-
diată). P. permit măsurători. Tes-
tul este o p. standardizată și pre-
văzută cu un barem. în cercetări
intensive se folosesc p. dieene
ce solicită răspunsuri, acțiuni din
ce în ce mai complexe. P. experi-
mentale sînt deschise la orice id
de rezultate care necesită inter-
pretări adecvate. V. TEST.
PROBLEMATIZARE, operație
intelectuală de sesizare, inducere
și formulare a problemelor. Moda-
litate didactică de tip euristic
constînd din prezentarea cunoș-
tințelor în formă de probleme
și din organizarea învățării și edu-
cației intelectuale pe baza rezol-
vării de către elevi a probleme-
lor de cele mai diverse tipuri
(teoretice, aplicative, practice, dis-
tractive), astfel îneît să se ajungă
la descoperiri. P. accentuează ca-
racterul formativ al învățării, la
oricare din obiectele de studiu.
PROBLEMĂ (pro-ballein, ceea
ce ți se aruncă în față ca obstacol),
dificultate cognitivă, după P. Ole-
ron, cerință față de care reperto-
riul de răspunsuri de care dispune
subiectul este insuficient și ina-
decvat, sistem de întrebări asu-
pra unei necunoscute și dificulta-
tea de a selecționa sau construi
un răspuns nemijlocit. P. se con-
turează într-o situație problematică
în care intervine o discordanță
dintre mijloace și scopuri, din fie
posibilități și cerințe. O p. im-
plică un conflict cognitiv și uioti-vațional afectiv. P. constituie,
după F. Gonseth, modalitatea prin
care se dezvoltă cunoașterea in or-
dinea succesivelor descoperiri .-au
invenții (v. REZOLVARE \>\l
PEO13LE.ME).
PROCEDEE EURISTICE, im-
plicate în rezolvări de probleme
și creație, p.e. sînt sisteme de
opciare deschise în continuei ela-
borare și modificare, creat!<•- pre-
supunînd esențial și originalitate
de metodă (Flannagan). Releva-
rea și inventarierea lor — întot-
deauna aproximativă și incom-
pletă— este totuși necesară întru-
cît astfel pot fi însușite și aplicate,
favorizînd creația. A. JMoles inte-
grează p-e. într-o infralogică și
ocupîndu-se de creația științifică.
menționează: 1) aplicarea unei
teorii cunoscute într-un nou do-
meniu; 2) amestecul a două teo-
rii diferite; 3) revizuirea ipoteze-
lor; 4) explorarea zonelor inter-
mediare între doua discipline;
5) diferențierea aspectelor par-
ticulare; 6) definirea conceptelor;
7) transferul unui model dintr-un
domeniu în altul; 8) contrazicerea
unor teze acreditate; 9) reforirm-
larca teoriilor; 10) dezordinea ex-
perimentală; 11) aplicarea matri-
celor de descoperire; 12) mo-
delarea intuitivă; 13) axiomati-
zarea; 14) clasificarea; 15) trans-
formarea prin emergență a can-
tității în calitate; 16), intenția
artistică; 17) elaborarea teoriilor
generale; 18) recodificarea cunoș-
tințelor și teoriilor.
PROCEDEELE IMAGINAȚIEI,
considerind caracterul euristic(deschis, exploratorii!) al operații-
lor imaginației ce se elaborează,, din
mers" și prin variația și multi-
plicarea, lor mijlocesc originali-
tate,t combinațiilor și construeiii-
li>r noi. se pot totuși detașa
unele scheme operatorii sau pro-
cedee din analiza procesului
imaginației și care pot fi propuse
sț^re invățare și antrenament (A.
Osborn, M. Roco). inventarul p.i.
va fi insă, _ inevitabil incomplet,
și deschis. în stadiul actual sînt
de menționat o serie de operații
sau p.i. Prin interogație se poate
căuta ce altă folosință poate do-
bîndi un obiect sau ce alte obiec-
te pot îndeplini aceeași funcție.
Adaptarea a ceva cunoscut la
noi condiții, modificările de
orice fel și substituirile constituie'
operații de bază ale imaginației
creative. Un alt grup de operații
imagistice se construiește după
modelul celor patru operații arit-
metice dar nu urmează strict nor-
mele acestora rămînînd într-o mar-
gine de disponibilitate întotdeauna
proprie imaginației. Ne referim la
adiționări și multiplicări, sustracții
și diviziuni. In continuare urmează
operații asemenea acelora cu care
debutează analiza matematică:
aranjări, inversări și combinații,
îndeosebi rearanjările ca modi-
ficări de ordine și poziție oferă în
orice situații o cantitate indefinită
de alternative. Deosebit de impor-
tantă, ca modalitate a imaginației
subiective este transpoziția infe-
rată în empatie (v). Totodată
caraeterislkă pentiu imaginație
esie analogia, care, după 1\Y. Goi-
don, poate fi personală, directă.
553

simbolică sau fantastică. Metafora,
metonimia, personificarea, ale-
goria, hiperbola etc.sînt nu numai
figuri de stil ci și p.i. ce pot inter-
veni în orice activitate. Simboliza-
rea ce intervine în proiecție con-
stituie un mecanism generic și poli-
valent al imaginației. Trebuie, de
asemenea, să nu se uite că în recon-
stituirile și construcțiile imagina-
ției sînt implicate tipizarea și toa-
te schemele operatoriide tip logic.
PROCEDEU, în cercetare, un
mijloc, un tnodus operandi de
detaliu, un aspect al tehnicilor
de explorare, culegere și prelucrare
a datelor sau de interpretare. Sînt
și p. de psihoterapie, de reeducare,
de compensare. Multe și variate
p. intervin în instrucție și educa-
ție adecvat scopurilor propuse
și condițiilor concrete. Prin inte-
riorizare p. devin proprii subiec-
ților ca operații mintale.
PROCES DE CONȘTIINȚĂ, ana-
liza critică a unei situații con-
flictuale. P. de c. constau din ra-
portarea propriei conduite la prin-
cipiile și normele social accep-
tate. P. de c. pregătește totdeauna
acțiunea viitoare în concordanță
cu normele și valorile sociale.
PROCESE EMOȚIONALE (NI-
VELE ȘI FORME ALE AFEC-
TIVITĂȚII), prezintă o excep-
țională variabilitate și plastici-
tate care poate fi apreciată după
următoarele criterii: a) nivelul
calitativ stabilit între formele
cvasiinstinctive de reacție și for-
mele superioare de trăire emoțio-
nală, elaborate sociocultural; nive-
lul emoției este dependent si decalitatea motivelor în care acestea
izvorăsc; pentru nivelele înalte
de activitate este caracteristică
participarea pregnantă a proce-
selor ncocorticale; b) gradul de
complexitate a emoțiilor conside-
rat de la relațiile simple și uni-
voce și pînă la trăirile polivalente,
polimorfe și de simultană diversi-
ficare; c) gradul de conștienti-
zare a trăirilor emoționale și de-
pendența acestora de judecăți le
de valoare; aici intervin variații
între spontan-impulsiv și elabo-
rare procesuală; d) durata p.e., în
această privință intervenind mari
gradații între momentan, efemer,
instabil și stabilizat; e) corelația
dintre intensitatea trăirilor in-
terne și expansivitatea com-
portamentală și expresivă (din
acest punct de vedere fiind posi-
bile acorduri, corespondență sau
discordanță: emoții superficiale,
foarte expansive și emoții pro-
funde, slab exprimate). Toate
aceste criterii sînt în linii mari
corelative și permit o împărțire
în trei clase de p.e. Astfel, V.N.
Measișcev vorbește despre: reac-
ții, stări și relații sau atitudini
emoționale. Noi divizăm p.e. în:
primare, complexe și atitudinale. In
clasa p.e. primare sau primitive
intră dispozițiile organice, mai
mult sau mai puțin trăite afec-
tiv (stare de sănătate, oboseală,
boală, neliniște inexplicită, do-
rință senzuală), reacții af.eeli\e
spontane ce însoțesc toate netele
de cunoaștere (percepție, jude-
cată, aducere aminte, imaginari'),
ca și de asemenea acțiunile simple
554P
(llieiLi, ași' 'l'i.n •'. ai I IM IU li.'ii ti. de
asemenea emoțiile piint.ue. <|( nu-
niite î» psihologia germană ,,aiec-
te". Afectele sini forme relativ
primitive și simple de emoții,
caracterizate prin apariție bruscă
si desfășurare puternică, violentă
si de scurtă durată, dar viu expri-
mate în conduită. Emoțiile secun-
dare, sau complexe, sînt depen-
dente de o motivație social-cul-
turală și implică o desfășurare
plurifazică care ocupă intervale
de timp ceva mai mari, ajungînd
pînă la cîteva ore. în condițiile
acestor emoții implicînd evoluții
tensionale moderate, funcțiile con-
științei nu sînt blocate sau îngus-
tate. Emoțiile specific umane se
asociază în cupluri contradictorii
situîndu-se la un anumit nivel
între cele două extreme: sim-
patie sau antipatie, bucurie sau
tristețe, admirație sau dispreț,
dragoste sau ură etc. După influ-
ența pe care o exercită asupra
comportamentului, emoțiile pot
fi pasive sau active. Dispozițiile
afective se definesc ca stări afec-
tive generalizate difuz, puțin in-
tense, relativ discrete dar dura-
bile, care comunică o tonalitate
afectivă întregii noastre activi-
tăți psihice. în timp ce emoțiile
au un obiect precis, de care omul
este conștient, dispozițiile nu sînt
raportate cu precizie la un anu-
mit obiect, la o anumită situație
etc. De regulă, dispozițiile afec-
tive sînt o rezultantă a unui șir de
emoții pe care omul le-a trăit sau
numai a uneia care, fiind mai sem-
nificativă, se generalizează și se
Stabilizează. în decursul dezvoltăriiinilr. hiiiale, dat' " i ă unei anumiți;
OUi-lante a i n i [>rej ural i lor de
viață, dispozițiile de același fel,
repet indu-se sau menținîndu-se o
perioadă îndelungată, pot să se
permanentizeze și să devină ca-
racteristice pentru viața afectivă
a unei anumite persoane. în clasa
atitudinilor afective intră senti-
mentele si pasiunile, care se reco-
mandă prin structurări complexe
și stabile, reprczentînd raporturi
ale subiectului cu ambianța și
cu sine. Aceste formațiuni au o
geneză și un conținut emina-
mente social. O dezvoltare maxi-
mă a însușirilor sentimentelor se
întîlnește în pasiune. Pasiunile
sînt sentimente precis orientate,
care se disting printr-o deose-
bită intensitate, statornicie și
eficiență.
PROCESE PSIHICE, modalități
ale conduitei specializate sub ra-
portul conținutului informațional,
al structurilor operaționale și al
formei de realizare subiectivă; ac-
tivitate psihică complexă cu o des-
fășurare discursivă, plurifazică, im-
plicînd coordonarea unor varia-
bile independente și a altora depen-
dente. Conceptul de p.p. s-a impus
ca macrounitate fundamentală a
psihologiei, înlăturîndu-1 pe cel
de funcțiune sau facultate odată
cu analizele făcute asupra rezol-
vării problemelor și a actelor de
voință. Este o desfășurare de tip
istorist care este susceptibilă de
schematizări, dar concret, ră-
mîne de fiecare dată irepetabilă.
Toate p.p. îndeplinesc funcțiuni
informațional-reflectorii; energe-
tice, de autoreglaj și de autoorga-
555

n.izare ronsh uctiv'r;l:"i. în si-;te-
rn aticii pr.'hol'.–.;i-.i iinf i:i.i]• r11J -<•
'11 îillțil «îi- p.p. ffii :,i;i.'i, pa, rht'al,
;•<• l'ir:(iitiii-Ld, }:în-lirra, meni,-rin,
imaginația, crn,>ția fi vmvțci. Cit
privește atenția și limbajul, aces-
ioa nu sînt calificate ca p.p. în-
tmcît, deși au o desfășurare pro-
cesuală, nu posedă un conținut
specific. Diferențierile dintre di-
versele p.p. sîiit relative, în rea-
litate ele fiind în continuă inter-
acțiune și interpenetrație în ca-
drul sistemului integrativ al con-
duitei și personalității.
PRODUS PSIHIC, rezultat sec-
vențial sau final al unei desfă-
șurări psihice procesuale. S.L.
Rubinstein face distincția din-
tre proces și p., acesta apărînd
în urma anumitor demersuri pro-
cesuale. Este asemenea relației
dintre gîndire și gînd, conceptua-
lizare și concept, percepție și
percept, imaginare și proiect, adu-
cere aminte și amintire, decizie,
încordare voluntară și atingerea
scopului sau execuție ș.a.m.d.
Totuși procesul operează cu pro-
duse, iar distincția este relativă
și trebuie făcută numai în ce pri-
vește noile p.
PROFESIOGRAMĂ, cuprinde
cerințele psihofiziologice, psihice
și sociale ale profesiunii. P. in-
dică cerințele fizice (forța fizică,
talia, greutatea), cerințele de să-
nătate, exigențele senzoriale, toa-
te acestea cuprinse în somato-
fiziograina profesiunii și cerin-
țele de aptitudini, de cunoștințe
profesionale, de inteligență, de
atenție, de spirit de observație,
cerințe privind trăsăturile de tem-perament, exigențele sociale, etice
ctc. cure sint cupnn.'.e în pr-i>:o-
ț'uuxn meseriei. Alcătuirea p. im-
plkâ .analiza multiLiterală a pro-
i<-:,iunu, Snfăiișîndu-i cerințele ș;
solicitările pe multiplele planuri.
P. unei meserii cuprinde, de obi-
cei, următoarele aspecte elabo-
rați; în monografii profesionale-:
1) obiectul și natura profesiunii
(descrierea activității, a prim i-
palelor operații și a condițiilor
do muncă); 2) tehnologia profe-
siunii (materiile prime și auxiliare,
utilaje, agregate, dispozitive, seu-
le, instrumente utilizate); 3) secu-
ritatea profesiunii (condiții de
siguranță pentru muncitori); 4)
igiena muncii (de exemplu con-
diții de microclimat); 5) fiziolo-
gia muncii profesionale (însu-
șiri fiziologice necesare); 6) psi-
hologia profesiunii (aptitudini, în-
sușiri psihice); 7) sociologia pro-
fesiunii (perspectivele economice,
sociale, condițiile de salarizare,
de promovare etc); 8) pregătirea
profesională (cerințe teoretice teh-
nice și practice, gradul de instru-
ire cerut, modul de pregătire,
durata și locul pregătirii). Se pot
elabora psihograme și somato-
fiziograme și pentru anumite
locuri de muncă, nu numai pentru
o profesiune în întregime. P.
constituie instrumentele de lucru,
tabele de criterii pentru orientare
și selecția profesională. Prin dez-
voltarea p. se ajunge la monogra-
fia profesională. De regulă însă,
p. se elaborează în baza monogra-
fiei profesionale.
PROFESIOLOGIE, studiul pro-
fesiunilor, al tuturor condițiilor
556lor sociale, psihice și tehnice în
legătură cu necesitățile orientării
și selecției profesionale.
PROFESIUNE, formă de acti-
vitate specializată pusă la dispo-
ziția persoanei de către socie-
tate, în vederea satisfacerii ne-
cesităților acesteia și a valorifi-
cării capacităților individuale.
Sursă de venit și mijloc de exis-
tență individuală, grupată, so-
cietală. Un ansamblu de solici-
tări, pe plan tehnic și social în
care persoana trebuie să se poată
integra ca totalitate, cu preve-
derea înlăturării ideii de risc,
de supraefort, de neplăcut sau
de inadecvat.^
PROGNOZĂ, cunoașterea anti-
cipativă a unor evenimente, fapte,
situații Ia care te va duce dezvol-
tarea naturală și istorică într-o
etapă mai apropiată sau mai în-
depărtată a viitorului. Actual,
în legătură cu ritmurile revolu-
ționare ale dezvoltării sociale și
tehnico-științifice, p. s-a consti-
tuit ca o disciplină științifică de
mare utilitate pentru orientarea
după. cerințele de perspectivă
ale planurilor și proiectelor so-
ciale, tehnico-economice, educa-
ționale, edilitare. M. Malița arată
că p. uzează de metodologii ma-
tematice, sociologice și psiholo-
gice, în psihologia socială se re-
curge la p. asupra opiniei publice,
a atitudinilor și aspirațiilor. Mo-
delele educaționale se elaborează
în raport cu p. asupra dezvol-
tării necesare și optime a perso-
nalității. Prin metoda icielor
se formulează prognosticuri asu-pra dezvoltării individuale, șan-
selor de adecvare la profesiuni
ete. Sînt mai ales festele voca-
țioirde, ce-și asumă nu numai
sarcini diagnostice dar și prog-
no-tiec.
PROGRAM (PROGRAMARE),
pi.'nul sau schema de ansamblu
a diferitelor momente și a pa-
șilor necesari realizării obiecti-
vului propus; p. unui sistem cu
autoreglare implică memorie și
constituie succesiunea în influ-
ențele de comandă și reglatoare,
modificarea în timp a valorilor
date ale mărimilor reglabile după
o lege dinainte cunoscută. P.
reprezintă stabilirea algoritmu-
lui optim pentru finalizarea unei
activități și traducerea sa în
operații fizice adecvate. Omul,
datorită deținerii conștiinței —
de sine și despre lume — are
permanent tendința ds a anticipa
rezultatul acțiunilor sal", de a
le organiza în cunoștință de cauză,
elaborînd astfel planuri sau p.
ca adevărate legi comportamen-
tale, în cazul omului se poate
vorbi de existența unui sistem
multiprogramat, care constru-
iește p. atît pentru sine cît și
pentru structurile sociale din
care face parte. învățarea are
efect de p. în cadrul instruirii
programate elevii își însușesc un
anumit obiect de învățămînt pe
baza informațiilor si a modalită-
ților operaționale de asimilare
a lor cuprinse într-un p. Aceste
p. cotit in un t,-.A programat pla-
s.it în m-.mua'a programate sau
m.ryini de instruire programată.
551

\
Textul programat este alcătuit
dintr-o succesiune de secvențe,
adică de informații cuplate cu
operațiile corespunzătoare și rea-
lizate printr-o temă (exercițiu,
problemă). Kievul parcurge sin-
gur aceste secvențe, instructorul
intervenind doar pentru clarifi-
cări suplimentare, demonstrații,
sinteze sau aplicații în comun.
Aceste p. se pot clasifica după
șirul de secvențe parcurs de elevi
(liniare, CAI. druin parțial impus
sau la latitudinea elevilor), după
concepția de bază asupra orga-
nizării și desfășurării procesului
instructiv (cu transmitere com-
pletă, cu descoperire orientată,
combinate), după scopul didactic
principal (complexe, parțiale). P.
realizată în scopul reglării sau
conducerii unei activități poate
fi abordată prin metode formal-
matematice. Din acest punct de
vedere se disting, ca forme mai
frecvent utilizate, p. liniară și
cea dinamică. P. liniară constă
în stabilirea algoritmului optim
pentru finalizarea unei activități
relativ simple, a cărei soluție se
găsește destul de repede. Folo-
sește metode bazate pe algebra
lineară (ecuații lineare) Deoarece
cele mai multe situații sînt acelea
în care soluția nu se găsește din-
tr-o dată, ci treptat, pe baza
unei succesiuni de acte depen-
dente, se apelează adeseori la
p. t/i nanii că. Aceasta permite
rezolvarea unor probleme legate
de acțiuni cu mai multe etape,
de unde stabilirea deciziei optime
prin alegeri succesive, în fiecare
interval de timp alegîndu-se otransformare din mulțimea trans-
formărilor posibile. Sînt utili-
zate în acest caz p. priitei pute,
care definesc traiectoria prim i-
pală a activității în raport iu
sarcina dată si p. secundare s;iu
subprograme care. vizează rezol-
varea unor sarcini distincte. în-
cadrate însă în traiectoria rezol-
vării sarcinii de bază sau de
efectuarea unor operații inter-
mediare pe care le implică rezol-
varea sarcinilor date. Progra-
marea dinamică folosește metode
bazate pe algebra nelineară. Di-
versele tipuri de p. se pot traduce
în diferite limbaje convenționale
de p. automată (Algol, Fortran,
Cobol etc.) și pe baza calculatoa-
relor electronice vor rezolva pro-
bleme matematice și nemate-
matice utilizînd datele introduse.
PROIECT (lat. projicere — a
arunca înainte; fr. projeter, pro-
jet), ceea ce rezultă din proiec-
tare, ca plan sau model ele atins,
de realizat; configurare, în scheme
de acțiune și imagini, a intenți-
ilor, dorințelor, ideilor; produs
tipic al proceselor imaginative.
P. este o construcție mintală an-
ticipativi și care poate fi obiec-
tivată verbal, grafic, în modele
materiale. Sînt p. ce privesc
obiectele, situațiile și persoana
proprie. J.P. Sartre formulează
ideea omului-proiecl: „Acest pro-
iect al sinelui, întrucît este tota-
litatea ființei mele, exprimă ale-
gerea mea originală în circum-
stanțe particulare… proiectul ori-
ginal al unuia pentru sine nu poate
viza decît ființa proprie…: el
nu se distinge, real, de ființa pen-tru sine". J. Lyota.nl se exprim '
jnai clar: „liu nu sint un oLm-i l
ci un proiect; cu nu sînt numai
ceea ce sînt dar încă și ceea ce
trebuie să fiu, ceea ce vreau să
fi fost și să devin". I. Răceanu
interpretează în acest sens la-
tura de posibilitate a personali-
tății.
PROIECTIV, atribut al acti-
vității de proiectare și de pro-
iecție. Conștiința umană înde-
plinește și o funcție p. prin latu-
rile corespunzătoare ale gîndirii
și imaginației. Și inconștientul
este p. întrucît exprimă în fan-
tasme, vise — pulsiunile libi-
dinale. Acest fenomen se inves-
tighează prin tehnicile p. C.
Enăchescu consideră psihologia
p. ca ramură a psihodiagnozei
ce se ocupă de „analiza globală
a personalității din punct de ve-
dere structural și dinamic, ea
apelînd, în acest' scop, la feno-
menul proiectiv, caracteristic per-
sonalității".
PROIECTIVITATE, ansamblu
de proprietăți funcționale ale
unui sistem de a se proiecta sau
reflecta în altul. Este o modalita-
te a interacțiunii informaționale
ce caracterizează latura extro-
versivă sau exstatică a psihismu-
lui uman. Se explică prin aceea
că noi nu reflectăm numai obiec-
tele ci și relațiile obiective cu ele.
Impresiile senzoriale sînt subiec-
tiv localizate la nivelul stimuli-
lor ce ]e produc, la o anumită dis-
tanță de corp, deși real ele sînt
rodul unor procese perceptive
interne. Tot așa obiectele și rela-
țiile denumite' și conceptualizatenu par a fi purtătoarele ideilor
prin i.ire le explicăm și clasifi-
căm. Dispozițiile afective de ase-
menea se caracterizează prin p.
întrucît învăluie ambianța într-o
anume tonalitate, conferă un
halou emoțional circumstanțelor
în care ne aflăm. P. intervine și
în planul mental și-1 face pe aces-
ta posibil ca un cîmp sau o sferă
a semnificațiilor și operațiilor
intelective. Fenomenul de p. nu
reprezintă un fapt de diformare
ci unul de adecvare la real și
circumstanțe. Ochiul care s-ar
vedea doar pe sine ar fi orb.
Gîndirea care s-ar gîndi pe sine ar
fi cu totul ineficientă cognitiv.
Fiind ontologic un raport rcflec-
toriu și constructiv, psihicul își
realizează prin p. funcția sa rela-
țională, însuși faptul p. trebuie
să fie, probabil, pus pe seama co-
nexiunilor inverse sau retroafe-
rentațiilor. P. este, de ex., depen-
dentă de acomodarea vizuală sau
de etaloanele de care dispunem
în genere de experiență.
PROIECȚIE, în neurologie, zo-
nă de p. centrală, deosebită de
cele asociative, semnifică zonele
la care ajung căile aferente de
la receptorii periferici și repre-
zentînd p. ale acestora (retină,
organele lui Corti, homunculus
etc.) în cortex. între receptorii
periferici și zonele de p. este co-
respondență, în psihanaliză p.
este un mecanism de apărare a
eului cu sensul de „operație prin
care subiectul expulzează din
sine și localizează în altul, per-
soana sau lucru, calități, senti-
mente, dorințe, „obiecte" pe care
558 529

le ignorează sau refuză propriei
persoane". Laplanche și Ponta-
lis rezumă astfel procesele (ie
p.: a) subiectul percepe mediul
ambiant și răspunde în funcție
de interesele, atitudinile, deprin-
derile, dorințele, stările sale; b)
subiectul dovedește prin atitu-
dinile sale că ele asimilează o per-
soană la alta, de exemplu ima-
ginea tatălui său asupra șefului
său (transfer); c) subiectul se
asimilează pe sine unor persoane
străine și invers, asimilează în
sine înseși alte persoane (identi-
ficare) ; d) subiectul atribuie al-
tuia tendințele, dorințele etc.
pe care nu și le recunoaște (proiec-
ție propriu-zisă). în ordine pato-
logică p. este exacerbată în pa-
ranoia. S. Freud scrie: „Eul se
comportă ca și cum pericolul
dezvoltării angoasei n-ar veni
de la moțiuni pulsionale, ci de
la o percepție și ar putea deci să
reacționeze împotriva acestui pe-
ricol exterior prin tentative de
fugă, prin evitări fobice". în
genere însă p. este recunoscută
alături de introiecție ca un me-
canism al diferențierii și opoziției
dintre eu și lume. Psihanaliza se
ocupă însă de p. mai mult în
perspectiva principiului plăcerii
decît a principiului realității.
PROPAGANDĂ, sub raport psi-
hosocial, p. este o formă de co-
municare care urmărește prin
mijloacele comunicării însăși să
transmită receptorilor idei și ati-
tudini sau să provoace modificări
în afara ideilor și convingerilor, în
conformitate cu scopuri și intenții
determinate. Speciile p. se dis-ting; după conținutul ideilor si
convingerilor tratate. Cele mni
extinse specii de p. sînt cele po-
litico și economice. Apropia \'\
prin anumite mecanisme de pro
(..•'"•sul instructiv-edurati v p. si• <li –
ferențiază de ucesUa prin apelul
mai accentuat la atitudini emo-
ționale.
PROPEDEUTICĂ (gr /v>-
înainte, paideia — educații-), foi-
mație sau învățămînt preliminar,
modalitate de introducere înir >
activitate prin indicarea metode-
lor, conceptelor, condițiilor obli-
gatorii ale acesteia. în medicina
p. desemnează o disciplină ori: !;-
tativă și tehnică de introdu-
cere în altă disciplină (p. clinică,
p. chirurgicală etc). în sensul
acesta se vorbește și despre o
p. a cercetării științifice sau a
psihodiagnozei.
PROPENSIUNE, termen prin
care behavioriștii denumesc ten-
dințele, impulsurile, atît piilsiuni
și motivele primare cît și pe cele
secundare.
PROPRIOCEPȚIE, sensibilita-
te musculară; termen introdus în
1894 de Ch. Sherrington, care :>_
descoperit în constituția nervilor
musculari, în proporție de 40%.
fibre senzitive. Head considera
sistemul p. ca simț al posturii,
întrucît el informează despre po-
ziția corpului în raport cu am-
bianța și fazele mișcării muscu-
lare. La ora actuală este unanimă
părerea că așa-zisul „simț mus-
cular" reprezintă un sistem afe-
rent complex, în care trebuie de-
limitate două subsisteme speci-
fice: proprioceptiv, somatoeste-
560zic și proprioceptiv kinestezic.
La p'erifene aceste doua -subsis-
teme au. în calitate de orgiine
receptoare, celulele senzoriale si-
tuate în mușchi (j'usiuite neur"-
rnusculare), in tendoane (eorpu-,-
culii Golgi) și în articulații (ter-
minații nervoase libere). Concen-
trația cea mai mare a acestor re-
ceptori se întîlnește, la nivelul
acelor segmente ale capului, care
joacă rolul cel mai important iu
comportamentul motor (membri',
aparat fonator și articular, capi.
Primul neuron este reprezentat
de celula bipolară din ganglionul
spinal. Căile aferente parcurg
cordoanele posterioare ale rnădu-
vei spinării, prima făcînd sinapsă
în bulb, iar cea de-a doua în ta-
lamus. Din bulb unele căi merg
spre cerebel, care constituie sta-
ția finală pentru unele categorii
de impulsuri și pentru altele,
punct de plecare către scoarța
cerebrală (J. Konorski, 1967).
în aprecierea sensibilității kines-
tezice trebuie avută în vedere
observația făcută de către Ch.
Sherrington, care arată că aceasta
se referă mai degrabă la mișcări
ca atare, noi am spune la schema
mișcării și la fazele ei, decît la țe-
sutul muscular și articular însuși.
„în cea mai mare măsură stările
mușchiului și ale articulațiilor sînt
mediative în informarea senzo-
rială despre poziție și mișcare.
De aceea putem spune că exci-
tanții adecvați ai acestei modali-
tăți senzoriale sînt acțiunile me-
canice de extensie, presiune, în-
cordare etc. asupra aparatului
osteo-muscular. Toate senzațiilep. sînt integrate într-un sistem
per* eptiv unit.ir și asigură per-
m.ment acea informație de orga-
ni/are și sancționare, fără de care
activitatea motorie voluntară și
involuntară, ar fi imposibilă.
PROSPECTIV (PROSPECȚIU-
NII), ceea ce privește spre viitor,
opus retrospectivului. Este o la-
tură a gîndirii (de a prevedea vi-
itorul) și o funcție definitorie a
imaginației — de a încerca să ela-
boreze imagini concrete asupra
viitorului. Cercetările p. își pro-
pun fie să descopere noi posibili-
tăți (ca în geologie), fie să tra-
seze cadrele unor realități ce vor
surveni (în sociologia p.). Se
conturează și o psihologie p. în
prelungirea celei istorice, și care
caută să deducă și să prezinte,
la diverse grade de anticipare,
tabloul dezvoltării psihice și de
personalitate a oamenilor în so-
cietățile evoluate ale viitorului.
PROSTRAȚIE, stare anormală
de anihilare sau de suspensie a
principalelor facultăți psihice, res-
pectiv de incapacitate de a gîndi
și de a înțelege ceva (vid mental),
desensibilizare emoțională și, mai
ales, incapacitate voluntară; de-
presiune morală, apatie. Un om
în stare de p. pare absent, indi-
ferent, obosit, nu mai rațio-
nează și nu mai întreprinde ni-
mic.
PROTANOPIE, cecitate cro-
matică parțială constînd din in-
capacitatea perceperii distincte
a culorii roșii; subiecții ce suferă
de p. nu deosebesc roșul luminos
de verdele închis, albastrul și
561

bleuinariuul d<> roșul-purpuriu M
violet. V. l> M/IONISM
PROTOPATIC, după Head,
calificare a unor forme primi-
tive de sensibilitate care ar fi
difuză și mi ar surprinde proprie-
tățile obiective ale stimuiilor
(rx. localizarea precisa a excitan-
tului la suprafața pielii). Opusă
sensibilității epicritice, mai nouă
sub raport filogenetic, superioară
din punctul de vedere al capaci-
tății de discriminare specifică a
stimuiilor și relațiilor cu aceștia.
PROTREPTIC, procedeu ' su-
gestiv realizat în stare de veghe
și „întărit" prin mijloace fizico-
pedagogice. Protreptica este me-
toda terapeutică ce se înscrie
în sfera psihoterapiilor sugestive
și care cuprinde ansamblul mij-
loacelor (verbale și fizice) sus-
ceptibile de a exercita o influ-
ență puternică asupra bolnavului
aflat într-o stare nevrotică.
PROXEMICÂ, direcția de cer-
ceLare în cadrul psihologiei am-
bianței apropiate (proximitate),
dezvoltata de psihologi ca T.E.
Hali, W.H. Ittelson, HM. Pres-
hansky ș.a.; studiază relațiile
cauzale și condiționale dintre spa-
țiu, ca dimensiune a ambianței,
evenimente speci'ice diferitelor
categorii de spațiu, stări psihice
și comportamente. Comporta-
mentul p., reglat nemijlocit de un
sistem de modalități, etaloane și
stiluri perceptive spațiale, de sem-
nificații și atitudini spațiale, se
formează treptat, pe baza îmbo-
gățirii experienței spațiale perso-
nale, a reflectării caracteristicilorobiectivi' ale spațiului ambiant
și ale ii< liizițiii dilei ii clor iinrm •
socioculturale. Spațiul ambiant
material — fix sau semifix —
condiționează anumite trăiri psi-
hice și roluri prin care se exprimă
raportul personalitate-ambianță
Spațiul informai condiționează
distanțele psihologice dintre oa-
meni, fiind, la extreme, sociofu-
gal (menținând oamenii la dis-
tanță) sau soeiopetal (apropiind,
faci li t nul comunicarea).
PRUDENȚĂ, trăsătură de ca-
racter prin care se realizează im
echilibru între curaj și teamă,
întrucît sînt prevăzute rațio-
nal și considerate realist perico-
lele sau daunele ce pot surveni,
în același timp adoptîndu-se mă-
suri pentru a preveni daunele,
a diminua riscul. Este o modali-
tate a înțelepciunii adecvate si-
tuațiilor critice. Xu prevede to-
tuși o totală evitare a riscurilor
și reacții de abandon. P. este
complementară curajului și con-
tribuie la eficiența acțiunilor di-
ficile și riscante.
PSJEUDODEBILITATE MIN-
TALĂ, termen care se aplică unei
categorii foarte heterogene de
copii (afectați de masive carențe
culturale, carențe afective, in-
stabilitate psihomotorie, faze pre-
și post-critice epileptice, ientoare
patologică în gîndire etc.) care
pot fi diagnosticați ca debili min-
tal dacă se iau în considerație co-
eficientul de inteligență și per-
formanță școlară. Constatarea că
diagnosticul de debilitate mintală
a fost fals, copilul fiind un pseudo-
debil, se face ulterior. Evaluarea
582corectă presupune depistarea pre-
coce, investigarea mediului fami-
lial, anamneză medicală și proba
de înv?țare în care să apară posi-
bilitățile de evoluție pentru ca,
ulterior, ia retestare, să se obțină
un O1.!, normai.
PSEUDOHALUCINAȚII (HA-
LUCINAȚII PSIHICE), mai a-
propiate de reprezentări dteit de
percepții, aceste fenomene psi-
hopatologice sînt trăite pe planul
subiectivității, al ideațki, bolna-
vului refuzîndu-i-se atit proiec-
ția spațială, cit și perceperea pe
căile senzoriale normale.
PSEUDOMNEZIE v. DEJÂ-
VU.
PSEUDOPSIHOLOGIE, orien-
tări îndoielnice și concluzii ne-
științifice oferite de „experți"
autodidacți sau șarlatani delibe-
rați care pozează în psihologi
profesioniști. Psihologia este un
teren fertil pentru pscudoștiință
din mai multe motive. Pe de o
parte datorită interesului ridicat
față de problemele de care se ocu-
pă, pe de altă parte, e una dintre
cele mai tinere științe și majori-
tatea publicului nu este capabil
să facă distincția între veritabil
și fals. Real psihologia este o ști-
ință de mare dificultate și practi-
carea ei necesită un grad înalt de
calificare și specializare. Diletan-
tismul în psihologie este extrem
de dăunător. Nu trebuie confun-
dată abilitatea psihologică em-
pirică cu sistemul psihologici
științifice a cărui luare î:t stă-
pînirc și aplicare specializată ne-
cesită studii și experiențe tot
așa, dacă nu mai îndelungate șianevoioase, ca și cele reclamate
de medicină.
PSIHAGOGIE, după Ch. Bau-
doin, subramură a psihopedago-
giei reeducării și a psihoterapiei,
care se ocupă de recuperarea de-
iicienților psihomorali, de remo-
delarea personalităților deformate,
deviante, în raport cu exigențele
și normele sociomorale.
PSIHANALIZĂ, metodă de tra-
tament a nevrozelor, doctrină
și metodă, de psihopatologie și psi-
hologie fundată de S. Freud și
privind cu deosebire structura
inconștientului și funcțiunile sale
în determinarea vieții psihice și
în geneza nevrozelor. P. ca psi-
hoterapie își propune să desco-
pere, prin analiză psihologică,
motivele inconștiente ale diver-
selor tulburări sau comporta-
mente specifice și să le înlăture
sau dezvolte prin conștientizare.
Reconsiderînd critic doctrina
psihanaliști V. Săhleanu mențio-
nează în prim plan convingerea
lui S. Freud că „afectul poate
avea un destin independent
față de reprezentare", cvantumu-
rile de efect sau forțe pulsionale
sau Hbido (dorință) pot fi „in-
dependente și detașabile" de con-
ținuturile cognitive; ele există
și în formă liberă și se cuplează
în chip variabil cu obiecte și ima-
gini ale lor. Subiectul are la dis-
poziție o cantitate de energie
psihică (pulsională, afectivă) pe
care o repartizează în mod va-
riabil în relațiile sale cu obiec-
tele și cu sine însuși". Acesta este
punctul de vedere „economic". In
af.ira lui se. distinge în doctrina
563
36*

psihanalitică un sistem de refe-
rință „dinamică" și un altul pri-
vind „topica". Din punct de ve-
dere dinamic, fenomenele psi-
hice rezultă din conflictul și din
compunerea forțelor, acestea cxer-
citînd o anumită presiune (de
origine pulsionalâ). Inconștien-
tul este dinamic pentru că pre-
sează permanent cerînd astfel
intervenția unei forțe contrarii,
ce interzice accesul la conștiință.
Apariția unor formații de com-
promis între reprezentările re-
fulate și normele refulante, cum
sînt simptomele nevrotice, relevă
de asemenea un caracter dinamic.
In viziunea lui Freud pulsiunilc
inconștiente reprezintă principa-
lul factor determinant al vieții
psihice. Cît privește „topica",
aceasta cuprinde două variante:
prima topică Ireudiana este aceea
care distinge inconștientul, pre-
conștientul și conștientul. Aces-
tea sînt concepute de Freud ca
niște compartimente riguros
delimitate sau ca niște instanțe
autonome. Impulsurile circulă pe
verticala celor trei instanțe as-
cendent sau descendent fiind su-
puse unor cenzuri. Mișcarea re-
gresivă se exprimă în reprimări
și refulări iar cea ascendentă în
deplasări și sublimări. Cea de-a
doua topică se referă la persona-
litate și cuprinde șinele, eul și
supraeul. Aparatul psihic rea-
lizează norme ale homeostaziei,
mijlocind descărcarea, investirea
și fixarea energici circulante astfel
incit sa se ajungă, la o constantei.
Freud a fost preocupat de iden-tificarea unor forțe pulsionnle
fundamentale, unice, diferențiat*-
progresiv fără a-și pierde sensul
de bază. Este vorba despre Eros
ca sistem pulsional hedonic și
vital în genere (și nu doar sexual,
și despre Thanatos ca sistem
opus, cu sens distructiv, agresh
sau de retranșare în moarte. Ast-
fel, conflictul ca formulă a dina-
mismului, expandat psihic în
dramatism, este funciar. Obser-
văm că la baza terapeuticii psi-
hanalitice sînt idei ce se abat de
ld postulatul doctrinar al supre-
mației inconștientului. Poate toc-
mai de aceea terapeutica a avui
succes și după multiple revizuiri
se menține încă în arsenalul psi-
hiatriei, însăși doctrina nu este
însă străină de succesele metodei
psihanalitice. Pentru că deși pul-
siuuile bazale au fost înlocuite
de către un A. Adler, C.G. Jung,
H. Sullivan, K. Horney, E.
Fromm, cu altele, privind năzu-
ința spre putere, comunicare, re-
lații interpcrsonale, dragoste uma-
nitară, autorealizare etc, inc-
delul general al dinamicii, econo-
miei și topicei psihanalitice s-.i
menținut, dovedindu-se un model
demn de luat în seamă. Aceasta
pentru că Freud depășește, deși
nu fără exagerări de sens con-
trar, reducționismul conștien-
tist. Psihanaliștii își recomanda
modelul de psihologie pe care
l-au elaborat ca fiind „abisal"
întnicît explorează adîncurile in-
conștiente și „dinamic", întnieii
încearcă să explice de.slășiuai i
energetice alt: cuini. Totuși ui-
trucit dinamismul individual esle
564devalorizat, relațiile si determi-
nările Stxhk- ti1111. leite di'.ir ci
inautentiec, c.> fnj'U- e\teine i ir
conștiința apOiind m.ii mult. i-.i
servomecanism al sincithti sau
ca o instanță artificială atașată
individualității, doctrinele psiha-
nalitice vechi și noi nu evită
note de subiectivism și schema-
tism. Interacțiunea dintre su-
biect și mediul sociocultural este
prezentată ciuntit, esența umană
fiind totodată deformată în sens
biologist și egotist. în prelungirea
p., s-a constituit Psihologia eului
care chiar dacă inversează sen-
surile psihic-social, opunînd te-
zei freudiene a primatului pulsiu-
nilor organice, teza despre însem-
nătatea decisivă a motivației de
esență socială, rămîne totuși pri-
zonieră a vechei scheme, conform
căreia între biologic și cultural,
între individual și social este o
ireconciliabilă contradicție. în
acest sens, E. Fromm vorbește
despre „dihotomia existențială"
ce ar rezulta din faptul că indi-
vidul este purtător al socialului,
iar nu element constitutiv al
acestuia. Deși se uzează mult
de termenul de identificare, dog-
ma freudiană a exteriorității ire-
mediabile a socialului față de
psihic este menținută. Prin psi-
hologia eului, formulă persona-
listă ce postulează autonomia și
stabilitatea persoanei, Erikson,
N. Hartmann, D. Rapaport ș.a.
încearcă să împlinească modelul
persoanei prin reabilitarea pro-
ceselor cognitive. în sistemul lui
S. Freud, acestea ar părea fie ca
însoțitoare ale dinamicii afec-tive (pi.i-iti,? inver;â față de cea
a lui [. i-'u'-yr., li,-? ca expresie
• I ii, d:ii"â intre eele două Si-rii
de lV;l;.me;ie \\n S'lbsistă o diso-
ciere, în j-^ih<<l)'\ia enlui se pune
accentul pe autonomia „mecanis-
melor de orientare în mediu"
care, după G. Allport, pot avea
motivație proprie și sînt inde-
pendente de tendințele libidi-
nale.
PSIHASTENIE (XEVROZĂ
OBSES1VO-FOBICĂ) (gr. psy-
che — suflet, astheneia — slă-
biciune), afecțiune psihică func-
țională, cu tulburări predominan-
te în cel dc-al doilea sistem de
semnalizare, manifestate prin fe-
nomene obsesive și fobii, neho-
tărîre, nesiguranță. A fost de-
scrisă de P. Janet, care a opus-o
isteriei, sub forma unei entități
clinice, cuprinzînd angoasă, fo-
bii, obsesii, precum și o scrie de
fenomene, ce alcătuiesc funda-
lul acestor simptome clinice ma-
jore, ca sentimentul de înstră-
inare de lume, sentimentul de
depersonalizare, dubiu, inhibi-
ție ale activității mentale, sexuale
etc. P. Janet explică aceste sim-
ptome printr-o slăbiciune mai
mult sau mai puțin congenitală a
activității psihice, agravată'7 ;le
oboseală și depresiune. Explicația
lui Janet este considerată astăzi
ca abstractă, ignorînd psihoge-
neza individuală care leagă sim-
ptomele de influențele și trau-
mele vieții infantile, prezentînd
o importanță determinantă în
conflictele vieții afective pro-
funde. P. se datorește acțiunii
nefavorabile a unor factori de
56S

ul'litl psihic (tr-MH'if psilli' c).
Ap.ii ili.i Ixihi !••..(«•: ].M ilit.il.>, ilr
rezistența scăzută a. oi ;_;•!ni -imt-
hii. ca urmare a mior boli orga-
nice, a surmenajului fizic și psi-
hic etc. După I.P. Pavlov, p.
aparo la persoanele de lip slab
și se caracterizează printr-o exa-
gerată predominanță funcționa-
lă a scoarței cerebrale asupra ac-
tivității subcorticale, și a celui
de-al doilea sistem de semnalizare
asupra primului. Tulburările prin-
cipale de care se plînge bolnavul
sînt stările obsesive, care-i inva-
dează conștiința, se mențin cu
tenacitate și pe care nu le poate
elimina cu toate eforturile depuse.
Stările obsesive împiedică desfă-
șurarea normală a activității psi-
hice. Psihoterapia, ca și realiza-
rea unui climat psihic familial sau
social favorabil au o influență
pozitivă în vindecarea afecțiunii.
PSIHIATRIE (gr. psyche –
suflet, iatreia — vindecare), dis-
ciplină medicală care studiază
modificările patologice ale acti-
vității psihice, cauzele, condiți-
ile și mecanismele acestor modi-
ficări precum și tratamentul bo-
lilor psihice (C. Parhon-Ștefă-
nescu, 1963). Obiectul p. constă-
în „cunoașterea bolilor, a afec-
țiunilor și infirmităților mentale,
descrierea grupurilor de simpto-
me ce caracterizează fiecare varie-
tate de alterare mentală, deter-
minarea evoluției de la debut
pînă la terminarea bolii și, dacă
este posibil, cunoașterea cauzelor
sale (H. Wallon, 'l926), în sco-
pul vindecării, și profilaxiei. As-
tăzi p. epocii dezalienării și reso-cLiluăi n, iiil,flc;;ini| l">[n,j\iil m
11 -II ,u <• r pi muc lii(i|i>ihii;,. n'ial.i,
considera lioala, mentală ca avînd
„surse actuale și evidente sau
îndepărtate și profunde, cauze
organice psihologice sau indivi-
duale sau sociale, cu simptomatolo-
gie somatică sau psihică" (K.
Lafon, 1963), mai bine zis ia
în considerare întrepătrunderea
factorilor organici, psihici și so-
ciali, atît în etiologic cit și în
tratament.
PSIHIC, modalitate superioară
a existenței biosociale, ansamblu
de slăvi, însușiri, fenomene ți
procese subiective ce depind cu
necesitate de mecanismele cere-
brale și de interacțiunea cu lumea
obiectivă, îndeplinind funcții de
raportare la lume și la sine prin
orientare, reflectare, planificare
mentală și acțiuni transformativ-
creative. P. este modalitatea su-
perioară a vieții de relație (care
la om este esențial sociocultu-
rală) sau a adaptării (care la om
fiind mijlocită instrumental și
social, este o coadaptare subiect-
obiect, care are ca latură defini-
torie intervenția activă în am-
bianță, transformarea acesteia
prin muncă). P. este inseparabil
de materie, dar nu se identifică
cu aceasta întrucît este numai o
însușire a materiei superior or-
ganizate, este un ansamblu de
relații energctic-informaționale în
care este esențială caracteris-
tica calitativă iar nu implicarea
cantitativ-substanțială care este
extrem de subtilă, rafinată etc.
Niels Bohr presupune că sub ra-
portul mecanismelor sale mate-
566riale, p. ar prezenta similitu-
dine, convergență cu fenomenele
pe care le studiază fizica atomică.
B. Ananiev arată că p. este ma-
terial după originea sa (este efect
al lumii materiale și este mijlo-
cit prin organism și direct, prin
organul material al creierului),
este subiectiv după forma sa de
elaborare (are ca mod de exis-
tență activitatea subiectivă) și
este obiectiv după conținut, în
sensul reflectării și al prelucrării
informațiilor.
PSIHOANALEPTICE, grupă a
substanțelor psihotrope care au ca
acțiune principală stimularea ac-
tivității sistemului nervos cen-
tral indiferent dacă aceasta se
realizează prin creșterea vigili-
tății, prin stimularea activității
intelectuale sau prin creșterea
tensiunii emoționale. După clasi-
ficarea lui J.Delay și S. Den-
cker, această grupă cuprinde trei
subgrupe: stimulante ale vigi-
lității (psihotone propriu-zise sau
antihipnotice), stimulante ale dis-
poziției (timoanalcptice sau sub-
stanțe antidepresive) și alte sti-
mulante care acționează fie ca
tonice ale vigilității, fie ca stimu-
lante ale dispoziției, dar care nu
au nici efecte antagonice față
de somnul fiziologic sau față de
hipnotice și nici nu sînt capabile
să inverseze dispoziția depresivă.
PSIHOCHIRURGIE, metode de
terapie biologică destinate acelor
bolnavi psihici considerați ne-
recuperabili sau prezentînd o
gravă periculozitate socială, uti-
lizate numai după ce s-a ajuns la
certitudinea ineficientei tuturorcelorlalte mijloace terapeutice
(chimio-, psiho- și socioterapcu-
tice). P. a fost' inițiată de E.
Moniz (1936) în forma interven-
ției chirurgicale asupra lobilor
prefrontali. Astăzi se disting trei
categorii principale de intervenții:
aj întreruperea globală a conexi-
unilor talamusului cu lobul pre-
f ion tal; b) p. selectivă: loboto-
mii, leucotomii, topectomii, sec-
țiuni subcorticale selective; c)
metode stereotaxice de talamo-
coagulare. Aplicarea acestor me-
tode este urmată de o strictă
supraveghere pentru asigurarea
reeducării postoperatorii, a co-
rectării eventualelor consecințe
nedorite în personalitatea celui
operat.
PSIHODIAGNOSTIC, act sin-
tetic de analiză psihologică a
unui caz și de reconstituire logică
a structurii armonice sau disar-
monice a unei personalități care
poate fi exprimată grafic în pro-
filul psihologic, foi descriptive
de p., fie de testare etc. P. se
constituie ca rezultat al psi/io-
diagnozei, acțiune complexă de
investigații ce urmărește recu-
noașterea unor particularități spe-
cifice psihice la o persoană prin
intermediul observației psiholo-
gice și al altor informații colec-
tate prin intermediul unor teh-
nici psihologice (anamneză, an-
chetă, chestionarul, convorbirea,
experimentul și îndeosebi tes-
tele). P. îndeplinește un rol so-
ciomuan util și este implicat
în stabilirea, celor mai adecvate
mijloace educative sau pvihote-
rapeutice privind ameliorarea sau
567

perfecționarea condiției umane
(U. Șchiopii, 1970). P . difercn'ia!
se obține prin compararea date-
ior obținute cu date tip, impli-
ca le în etalonarea sistemului do
investigare. P. clinic stabilește
abaterile pregnante ale parame-
trilor psihici de la norrnalitate.
P. de instrucție și educație stabi-
lește caracteristicile compozițio-
nale ale personalității la un anu-
mit moment al evoluției persona-
lității în scopul educării și in-
struirii ei optime. P. de orientare
sculară și profesională întocmește
balanța potențialelor reale și vir-
tuale ale unui subiect > în vede-
rea valorificării optime socio-
economice. P. complex tinde să
le reunească pe celelalte. P. etio-
logic indică cauzele care au de-
terminat o anumită structură
deteriorată a personalității și con-
duce la elaborarea unui prognos-
tic și a unei psihoterapii. Sursele
principale de diagnosticare sînt:
a) studiul expresiei (manifestă-
rile spontane pantomimice cu
componente fiziologice pregnante,
reacțiile de mînie, de surpriză
etc); b) comportamentul inclu-
siv cel verbal; c) analiza activi-
tății productive inclusiv fluctua-
țiile performanțelor; d) inter-
pretările și comentariile subiec-
tului privind diferite situații. P.
se instituie tot mai mult ca o
disciplină tehnologică, procedu-
rală cu orientare psihomctrica.
PSIHODRAMĂ, tehnică psi-
hoterapeutică creată de J. Mo-
reno (1921) care utilizează jocul
dramatic liber și vizează dez-voltarea în mod activ a sponta-
neității subiecților. Lj".-\tcp'!ru.i-
rea fândurilor și atitudinilor pei-
soi:!le în cursul improvizațiilor
(scene) și analiza lor de căln-
psihoterapeutul conducător de jc >t
constituie esențialul acestei ti i,>
pcutici, aplicabilă atît la eopn
cit și la adulți. De la Aristou-i
se cunosc efectele catartice alt
acțiunii dramatice asupra sjiei –
tatorului, dar J. Moreno a fo:,;
cel caro a extins binefacerile
acesteia asupra „actorului" în-
suși, cerîndu-i să fie cu totul spon-
tan, să joace propriul său perso-
naj, abandonînd orice idee de a
produce un efect asupra specta-
torilor. Ședințele de p. sini
împărțite în 3 părți: a) pregătirea,
în timpul căreia conducătorul de
joc depune eforturi pentru a face
să dispară toată stinghereala la
actori, făcîndu-se comod și discu-
tînd cu cei din ședință; b) jocul
dramatic (improvizația asupra te-
mei prealabil aleasă. în comun);
c) discuția finală, în care se comen-
tează jocul fiecăruia, interacțiu-
nile umane în cursul ședinței și
unde fiecare degajă ceea ce el a
învățat, primit asupra lui însuși.
P. constituie un mijloc privile-
giat de expresie a conflictelor
personale, deoarece exteriorizarea
se face lucid: grație acestui fapt
subiectul se înțelege și se trans-
formă în același timp, cînd el se
recunoaște. Se utilizează nu nu-
mai ca tehnică psihoterapeutică,
ci ca instrument de perfecționaie
personală, ca mijloc de selecție a
candidaților, la anumite posturi
568de muncă, necesitând multă de-
zinvoltură în contactele umane.
Metodă de cercetare și diagnoză a
fondului personalității. Jocul li-
ber oferă cercetătorului posibi-
litatea de a înregistra gândurile-,
sentimentele, dispozițiile și pre-
ocupările subiectului și astfel de
a-și forma o imagine asupra
structurii lui sufletești, a particu-
larităților de tip normal sau mala-
div.
PSIHOFARMACOLOGIE, ra-
mură modernă a farmacologiei.
care se ocupă cu cercetarea și
studiul farmacodinamic și clinic
al substanțelor, zise psihotrope,
care exercită efecte psihologice
utilizabile în terapeutica psihia-
trică și în psihoterapia curentă.
Unele produse exercită o acțiune
favorabilă asupra funcțiilor men-
tale superioare, ca acidul gluta-
mic, roniacolul, hidergină; alte
produse au o acțiune stenică
„psihotonică", ca amfetamina și
diverse alte amine, ritalina, aso-
ciat reserpinei, în serpatonil, de
acțiune zisă analeptică, sau mer-
tatran, foarte vecin; altele au
însă o acțiune inversă, psiholcp-
tică, depresivă a funcțiilor men-
tale superioare și realizînd nar-
coze mai mult sau mai puțin
profunde, sau numai neurolep-
tice, cu efect depresiv al funcțiilor
talamice și hipotalamice, sau cal-
mante (tranchilizante), ca mepro-
bamatul și diazepanul. O serie
de substanțe cu acțiune convul-
sivantă sînt utilizate pentru te-
rapeutica de șoc.
PSIHOFIZiCĂ, întemeiată de
T. Fechner, subdiseiplină apsihologiei, care vizează relația
dintre stimulările fizice și sen-
zații ca stări psihice corespon-
dente, neglijând toate instanțele
psihologice intermediare. Terme-
nul mai este folosit și pentru a
desemna măsurarea senzațiilor
(senzorimetre). Prin ex.tensie, p.,
care vizează relația psihofizică
dintre intensitatea stimulării fi-
zice și intensitatea senzației (pe
care o exprimă legea logaritmică
a lui T. Fechner), vizează și ra-
portul dintre mărimea obiectivă
și evaluarea perceptivă cores-
punzătoare. Astfel metodele cla-
sice de măsurare a pragurilor
absolute și diferențiale se sub-
stituie prin „scările subiective"
preconizate de S.S. Stevens.
PSIHOFIZIOLOGIE, știință
de „graniță", care realizează o
punte de legătură între două
științe considerate distincte: psi-
hologia și fiziologia sistemului
nervos, în sensul realizării unei
unități funcționale, cu valoare
explicativă superioară ântre mo-
delele teoretice ale acestor două
științe. P. studiază relațiile func-
țional-structurante dintre struc-
turile și stările sistemului nervos
și manifestările de ordin psilw-
comportamental, la diferite nivele
de evoluție. P. se fundamen-
tează pe formularea și adoptarea
unui nou principiu metodologic,
principiul unității sau al monis-
mului, potrivit căruia activita-
tea nervoasă superioară arc un
caracter integral și doar în anu-
mite ipostaze se poate evidenția
cu precădere latura fiziologici
sau psihologică. Potrivit acestei
589

unități, nu există nici un proces
zis „psihic" fără anumite trans-
formări de ordin fiziologic ner-
vos. Orice proces psihic este me-
diat legic <ic anumite stări și o
anumită dinamică internă a struc-
turilor nervoase. In același timp,
procesele și structurile psiholo-
gice, în forma lor constituită,
dobîndesc atribute calitative spe-
cifice și prin aceasta o relativă
independență în raport cu anu-
mite stări și structuri particu-
lare ale sistemului nervos. Ast-
fel, relația de condiționare și in-
teracțiune în cadrul unui model
p. se realizează în dublu sens.
l)eci esența modelului de tip p.
îl constituie studiul și explicația
acestei relații bilaterale, circu-
lare, pe de o parte a dependenței
psihicului și a diferitelor sale
momente particulare, de un an-
samblu de procese fiziologice și
pe de altă parte, a identificării și
demonstrării individualității struc-
turilor psihocomportamentale și
a influenței lor inverse asupra
dinamicii stărilor și structurilor
fiziologice. Prin aceasta, p. de-
vine eminamente o disciplină
comportamentală, ea studiind a-
cele relații comportamentale, în
interiorul unui anumit tip de
sistem, sistemul nervos, în care
se pot verifica relativ atît crite-
riile neurofiziologice cit și crite-
riile psihologice. Principiile meto-
dologice ale p. îi conferă o anu-
mită specificitate și valoare ope-
rativă. Aceste principii sînt: 1)
principiul caracterului activ al
difi-renticni și specializării struc-
turilor neuronale; 2) principiulcaracterului select iv-adaptativ
al actelor reflexe, care formează
activitatea de ansamblu a siste-
mului nervos; 3) principiul auto-
reglabilității, care postulează
capacitatea sistemului nervos de
a asigura în permanență contro-
lul asupra ,,input"-ului senzorial
de către ieșirile sistemului, prin
veriga conexiunii inverse; 4) prin
cipiul autoorganizării, conform
căruia sistemul nervos reprezin-
tă un sistem evolutiv, care in
procesul funcționării trece treptat
de la un nivel de organizare in-
ferior la unul superior. Deci le-
gătura dintre funcția psihocom-
portamentalâ și structurile neuro-
nale, este o legătură evolutiv;"'.,
care se elaborează și perfecțio-
nează, dînd efecte globale, cali-
tativ noi și superioare.
PSIHOJGENIE (BOALĂ PSI-
HOGENA), termen introdus în
1890 de către Sommcr pentru a
desemna, în special, reacțiile de
tip isteric. P. constituie un grup
polimorf de afecțiuni psihotice și
nevrotice, în al căror determi-
nism multifactorial intervin ca
factori etiologici principali, trau-
mele psihice, iar apariția și evo-
luția lor sînt influențate atît de
factori somatici favorizând, cit
și de factori genetici, predispo-
zanți. P. nu trebuie înțelese doar
ca un simplu efect sau ecou al
acțiunii unor evenimente, cave
depășesc la un moment dat capa-
citățile de adaptare ale indivi-
dului, ci ca o întreagă restructu-
rare afeetivo-atitudinală, în al
căror determini:,ni, un rol deo-
sebit ii au particularitățile psihice
570premorbide ale individului, al'i
sub aspectul ,,t<vj .imf'.i" '.ii ,i
al structurii i>-.icți< i patologice.
prima tentativă de sistematizare
a p. a fost făcută în 1910, de către
E. Kraepelin, care în cadrul lor
cuprinde: stările psihotico și stă-
rile nevrotice, grupare făcută mai
ales in funcție de natura trau-
mei. Schneider (1928) împarte
p. în: p. caracterologice și p. inter-
caracterologice, în funcție de exis-
tența aspectelor dizarmonice în
dezvoltarea personalității premor-
bide. K. Jaspers, prin împărțirea
bolilor psihice în reacții, dezvol-
tări și procese, face posibilă și
o anumită distincție în cadrul
p. Cea mai generală și mai co-
mună împărțire a p. se referă la
două mari categorii: stări reac-
tive (psihoze reactive) și nevroze.
Toate aceste clasificări sînt însă
doar orientative, avînd în vedere
faptul că nici una din aceste cate-
gorii nu poate fi caracterizată
doar ca efect al unui factor exo-
gen sau endogen și deși p. se
caracterizează prin faptul că au
o etiologic exogenă, acesta nu
constituie decît un element de
relativă distincție. în medicina
psihosomatică se pune în evi-
dență p. unor boli somatice cum
sînt ulcerul, cardiopatiile, afec-
țiunile hepatice ș.a.
PSIHOGRAMĂ,' cuprinde ce-
rințele și contraindicații le psihice
ale unei profesiuni, loc de muncă
sau operație de muncă. Este un
fel de inventar psihologic al pro-
ceselor și cerințelor activității
profesionale.PRIHOLEPTICE, acea ;;nipă a
;ail'L-t Jiițf l"r jv-ilvliopr «ale in-
hibă ailivilalca sistemului ner-
vos, diminuează activitatea men-
tală, determinînd scăderea pra-
gului vigilității, reducerea activi-
tății intelectuale sau aplatiza-
rea emoțională. J. Relay și S.
Deiickcr au delimitat ea sub-
grupe principale ale p. hipnoti-
cele, nettrolcpiiccle și tranchilizan-
tele. Avînd în vedere datele mai
recente privind psihotropele, școa-
la românească a adăugat acestora
substanțele sedative, cu și fără
efect hipnotic, barbiturice și ne-
barbitui'ice, și substanțele anticon-
vulsivanie.
PSIHOLINGVISTICĂ, dacă
lingvistica are ca obiect de stu-
diu limbile ca sisteme de semne
și ca sisteme de reguli de combi-
nare a semnelor pentru formarea
de mesaje, iar psihologia limba-
jului studiază mecanismele psihice
cele mai generale ale vorbirii,
p. studiază influențele pe care le
exercită psihologia vorbitorilor,
intențiile, atitudinile, inteligența,
personalitatea lor, și situațiile
în care se află vorbitorii asupra
utilizării concrete a limbii (T.
Slama-Cazacu). Fiind o disci-
plină de graniță, p. utilizează în
mod curent date elaborate de
lingvistică, și îndeosebi modul
lingvistic de a descrie enunțurile,
și datele psihologiei îndeosebi cele
referitoare la mecanismele gene-
rale ale gîndirii-vorbirii, învățării
etc. Are strînsc legături cu socio-
lingvistica și cu antropologia cul-
tural-lingvisticâ.
571

PSIHOLOGIA CONDUITEI, d;
finiți de creatorul ei Pieriv jantrt
ca ,,studiul omului în raport cu
universul și mai ales în raportu-
rile sale cu ceilalți oameni" sau,
într-o formulare mai veche, psiho-
logia „nu este altceva decît știința ac-
țiunii umane" în care conceptele
psihice de nivel și reacție, alături
de cele de tendință, acțiune, con-
duită, ocupă locul central. Ela-
borarea și utilizarea acestora își
găsesc justificarea în faptul ca
pentru Janet, prin opoziție cu
teoriile statico-atomiste și me-
canicist-asociaționiste ale vremii,
omul concret, real, viu a consti-
tuit obiectul cercetării sale. După
P. Janet (1909), tendința nu
este o entitate elementară, izo-
lată, ci reprezintă o unitate dina-
mică a sistemelor psihologice și
fiziologice, constituită în cursul
istoriei personale. într-o accep-
țiune mai largă, tendința este,
după Stela Teodorescu, cvasisi-
nonimă cu activitatea ce se desfă-
șoară pe plan motor sau mental.
Astfel, el ajunge, pe de o parte,
a stabili o ierarhie a tendințelor,
pe de alta, a studia gradele de
activizare ale acestora, dinamica
lor, luînd drept criteriu forța
(aspectul cantitativ) și tensiunea
psihică (aspectul calitativ). Ana-
liza tendințelor a fost necesară
lui Janet deoarece, în concepția
sa, tendințele „activindu-se, de-
termină mișcări mai mult sau mai
puțin puternice, rapide, prelun-
gite. Forța este atunci scoasă din
rezervă, mobilizată și se mani-
festă printr-o mulțime de acțiuni
complete sau incomplete pe careea tinde să le producă" (1928"l.
Noțiunea de acțiune in concep-
ția janeliană are o sferă vasU.
deoarece ea se poate aplica im
numai acțiunilor perceptibile pen
tru semeni și care pot provocn
la aceștia reacții corespunzătoare,
ci și proceselor interioare inclu-
zînd operațiile intelectuale cele
mai evoluate. Acțiunile interioare
se leagă strîns de tendințele ver-
bale a căror activizare poate ajun-
ge la limbajul interior, cuvintele
interioare formînd esențialul „gîn-
durilor interioare". Dar și alte
acțiuni pot lua o formă interi-
oară, de ex. așteptarea, acțiunile
intelectuale complexe, reglările,
între acțiunile exterioare și cele
zise interioare există toate inter-
mediarele posibile. Acțiunea infe-
rioară și implicită se distinge do
acțiunea exterioară, corporal ex-
ternă, materială, motrice, explici-
tă și primară. Janet întrebuin-
țează acești termeni ca fiind
echivalenți, prin aceea că ea nu
determină nici o mișcare vizibila
din afară. Ea provoacă totuși
reacții la subiectul însuși. Janei
va defini acțiunea în sens mai
general ca „ansamblul mișcărilor
reacționate", provocate fie de sti-
mulările endogene fie de cele exo-
gene. Pe lîngă această primă di-
ferențiere exterior-interior, gă-
sim la Janet o a doua, și anume:
acțiuni secundare și acte primare.
„Sursa principală a fenomenelor
psihice este în afară de corpul
nostru, în stimulările periferice
la care răspund acțiunile primare,
de un ordin mai mult sau mai
puțin ridicat urmînd tensiunea.
572psihică. Dar alte fapte psihice
se adaugă fără a avea nevoie de
o nouă stimulare exterioară, ele
apar ca urmare a primelor sau
referitor la primele, acestea sînt
acțiunile secundare a căror na-
tură Și rol este important a le
cunoaște. Acțiunile secundare nu
au o natură specială; ceea ce le
caracterizează sînt condițiile pro-
ducerii lor, stimularea lor găsindu-
se nu într-o împrejurare exteri-
oară ci în executarea însăși a
acțiunii primare. Scopul acestor
acțiuni secundare nu este atît
cunoașterea lumii externe ci per-
fecționarea, reglarea actelor pri-
mare." Așadar, dacă actul primar
este o reacție la stimulările lumii
exterioare, reacția la actul pri-
mar însuși este o acțiune secun-
dară, reglatoare. O a treia dife-
rențiere care poate fi făcută,
numai după apariția limbajului,
grupează actele în motorii și
verbale. De ex., nu pot merge,
deci nu efectuez acțiunea pe plan
motor, dar eu pot vorbi sau gîndi
acest fapt deci este vorba de exe-
cutarea lui pe plan mental. Pe
de altă parte, ca și tendințele,
acțiunile pot fi clasificate după
scopul lor. Ținînd seama de com-
plexitatea acțiunii, adică de numă-
rul tendințelor angajate, deci de
multiplicitatea simultană sau în
serie cît și de accesoriile lor —
reglările, se pot diferenția actele
simple de cele complicate. Dacă
reflexul este o acțiune simplă
compusă din mișcări bine deter-
minate la o stimulare externă la
fel de bine determinată, coudwtii
este un ansamblu de acțiuniincluzînd mișcări și expresii ver-
bale. Conduitele se caracterizea-
ză prin obiectul, prin scopul său
și sînt, ca urmare, extrem de
numeroase ca și tendințele și
acțiunile. Există astfel conduite
intelectuale, sentimentale, sociale,
personale etc. De asemenea, se
poate vorbi, ca și la acțiuni, de
conduite inferioare și superioare
din punct de vedere calității'
urmînd nivelul lor, gradul lor âc
perfecționare (tensiunea) sau din
punct de vedere cantitativ, consi-
derînd forța de care dispune o
conduită. Se disting conduite per-
ceptibile din punct de vedere
exterior și conduite interioare,
neperceptibile. în general, con-
duitele au aceleași proprietăți ca
și acțiunile (durată, ritm, nivel)
și Janet întrebuințează acești
termeni ca echivalenți, fără a se
plasa prin aceasta pe pozițiile
mecaniciste. Acțiunea și condu-
ita exprimă totdeauna o relație
dinamică între subiect-obiect, in-
divid-mediu, om-societate, în con-
diții determinate. Aceste proprie-
tăți pot fi examinate din punct
de vedere static și din punct de
vedere dinamic, sub aspect can-
titativ (al forței) și calitativ (al
tensiunii).
PSIHOLOGIA CONSUMULUI,
subramură a p. economice (v.)
care se ocupă de studiul conduitei
și comportamentului uman în re-
lațiile sale față de consumul de
bunuri și acceptarea (sau folosirea)
de servicii; are în vedere verigile
<!e încheiere ale circuitului eco-
nomic; distribuția și consumul,
fund in stiinsa corelație cu stu-
573

sintensificat in tiuiiul %' • • •. 11 n ),
]>"rioi]iutat.i-'a (.inadiină IIMIUI"-
n.il.i eto. Met anii.iin !c I na ei ii
de la veghe la s. în condiții na-
turale, sint mixte, în sensul ră
includ atît reducerea motivației
și a afluxului senzorial cît și
solicitarea activă prin mecanis-
me reflex-condiționate și necon-
diționate ale structurilor inhi-
bitorii. In timpul s. principalele
funcții ale creierului diminuează:
ritmul cardiac, presiunea arte-
rială, temperatura corporală, me-
tabolismul gazos și tonusul mus-
cular. Această diminuare func-
țională este expresia scăderii to-
nusului centrilor respectivi, care
se află în formațiunea reticulată
a trunchiului cerebral. S. repre-
zintă expresia unui proces de
refacere activă a creierului, fapt
dovedit și prin constatarea că
debitul circulator cerebral nu
scade în cursul s. Pînă la începu-
tul deceniului trecut se cunoștea
un singur tip de S., diferitele
faze ale s. fiind definite după
gradul profunzimii lor. Astfel
I.oomis și colaboratorii săi (1937)
au izolat cinci faze (perioade) mer-
gînd de la ațipire pînă la s. cel mai
profund. Dar această clasificare nu
acoperă decît o parte a s. și anu-
me aceea care, după caracteris-
ticile bioeleetrice, corespunde s.
lent. Izolarea unui tip particu-
lar de s., „cu mișcări oculare"
(R.E.M. — rapid eye movem.cnIs
slcep) de către A. Aserinsky și
N. Kleitman (1953), au modifi-
cat esențial datele asupra s.
Datele cele nmi recente sînt înla\>>atea unei dualități a :Kiii-
lor de s.. di ci .1 vs\ .tcuțr.'i a d'Uia
tijiuii: s. Iad (s.l.) ii,/•,/<, cu unde
lente, și s. rapid (s.r.), sau s.
paradoxal (sl>). caracterizai
printr-o activitate corticală ra-
pidă (activated sleep), și care în-
trerupe periodic s.l., părînd a fi
în cea mai mare măsură expre-
sia activității onirice. într-ade-
văr, treziți în cursul s.r., toți
subiecții relatează că visau. S.i,
constituie în medie 60 — 70% din
s. comportamental, iar cores-
pondentele EEG sînt reprezen-
tate de apariția unor fusuri de
10 — 16 c/s, de marc amplitu-
dine, care predomină în regiu-
nile frontale și asociative. Cel mai
bun criteriu, de delimitare n
fazei de s.l., din punct de ve-
dere comportamental, îl consti-
tuie creșterea pragului de tre-
zire la stimularea segmentului
mezencefalic. S.r. sau s. paradoxal
se caracterizează în esență prin-
tr-o activitate electrică desiu-
cronizată, rapidă și plată, a iii
la nivel cortical cît și la nivel
diencefalic, prin dispariția acti-
vității musculare pe EMG, prin
mișcări ale globilor oculari și vi-
brații ale pleoapelor, prin re-
laxarea membranei nictitanle si
rnioză, precum și prin variații
cardiovasculare și respiratorii.
Acest tip de s. are în. general o
proporție de 20 — 40% din s.
comportamental. Fenomenele so-
matice în s.r. sînt foarte clare.
spre deosebire de s.!., putîn-
du-sc astfel stabili cu mare exac-
titate, debutul și sllrșilul nur',
perioade de s.r. Ca; .acteristie este
G74faptul că pragul de trezire com-
portamentală, prin stimulare re-
ticulată, este foarte crescut în
comparație cu cel din s.l. De ase-
menea, este crescut și pragul de
trezire la stimulări auditive și
vizuale, ele nefiind capabile !în
special primele) să antreneze
trezirea ei cel mult reapariția
S.l. lJc baza acestor criterii,
mulți autori sînt de părere că
faza paradoxală reprezintă un
S. profund.
SOMNAMBULISM (LUX A-
TISM), semnifică activitatea psi-
homotorie desfășurată în timpul
somnului, cuprinzînd o largă
arie de manifestări, de la simple
gesturi cu un oarecare sens,
pînă la părăsirea patului și de-
plasarea prin cameră sau chiar
în afara locuinței, cu mers „me-
canic" și cu ochii deschiși. De-
plasarea în stare de somn pro-
fund reprezintă desigur și o per-
turbare a somnului. Se presu-
pune că în condițiile s., nu func-
ționează normal inhibiția de pro-
tecție, iar unele zone cerebrale
responsabile pentru mișcare sînt
reactivate. Dormind și dezvol-
tînd automatisnie ambulatorii,
subiectul după cîteva minute
tinde să revină la punctul de
plecare pentru a-și relua somnul
normal. Contactul cu realitatea
nefiind conștient, este eliminat
rolul perturbator al trăirilor afec-
tive în raport cu situațiile difi-
cile (mersul pe acoperiș, do pil-
dă), comportamentul motor des-
fășurîndu-se nestingherit. în une-
le cazuri, perturbarea, fiind mai
prolundă și prelungită, sint ne-cesare intervenții speciale. Cele
produse în stare de s. nu sînt
reținute de subiect. Formele am-
ple de s. apar pe un fond epilep-
tic sau isterie
SOMNOLOCV1E, vorbire în
timpul somnului, avînd cel mai
frecvent natură psihogenă, se
manifestă pe fund de surmenaj,
de senilitate sau ea reactivitate
epileptică.
SONDAJ, metodă statistică de
investigare a modului de distri-
buire a faptelor si fenomenelor
psihice șt sociale, prin analogie
eu operația de pătrundere cu
ajutorul unei sonde în interiorul
organismului sau al obiectelor
fizice. în psihologia socială sînt
binecunoscute sondajele de opi-
nie, care își propun să prevadă
comportamentul populației pen-
tru care eșantionul construit este
reprezentativ. Sondajele de opi-
nie publică își au originea în în-
cercările ziariștilor, caro încă în
urmă cu 100 de ani cereau trecă-
torilor pe stradă să se pronunțe
cu privire la acordul sau dezacor-
dul lor raportat la diferitele pro-
bleme sociale. Această formă de
s. se instituționalizează, astfel
îneît în 1919 asistăm la crearea
în S.U.A. a primei secții de cer-
cetare a opiniei publice, afiliată
unei agenții de publicitate. Re-
vistele americane, care între cele
două războaie mondiale publi-
cau curent rezultatele s. lor de
opinii, în special, privitoare la.
comportamentul electoral, odată
cu perfecționarea tehnicilor stan-
dardizate, se dovedesc a fi foarte
precise. ('II ocazia alegerilor pre-
43*1)75

își propii?.psi?. în Franța, îrtcepînd
eu A. I\> 1.1 iile, aiisrarn, intri.1 ci.Io
două războaie. Li dezvoltarea un.-i
caraeterologii subiectiviste a po-
])onrclor (premisele fuseseră puse
de H. Taine, iar ideea, în genere,
se găsește încă la Dcscartes, j\lon-
tesquieu și Voltaire). După cel
de-al doilea război mondial, in-
teresul pentru p.p. este în declin,
datorită, progresului înregistrat de
către etnologie și etnografie, în
studiul culturii diferitelor popoa-
re, în cultură se oglindesc viața
și disponibilitățile spirituale ale
unui popor. Astăzi, prin imagolo-
gie, se încearcă a se studia felul
în care un popor se vede pe sine
și pe alte popoare. Astfel de studii
pot contribui cu succes la poli-
tica de apropiere între popoare,
la stabilirea și consolidarea păcii
în lume. La noi în țară unele
contribuții la psihologia poporului
român au adus C. Rădulescu-Mo-
tru, I.M. Nestor, N. Mărgineanu,
D. Drăghicescu și (într-un anu-
mit sens) L. Blaga.
PSIHOLOGIA PUBLICITĂȚII
ȘI RECLAMEI, subramură a p'si-
liologiei economice (v.), care își
propune studierea, exploatarea și
ameliorarea sistemului de comu-
nicație, la nivelul pieței, dintre
întreprinderile (industriale și co-
merciale) cu produsele sau ser-
viciile oferite si masa publicului,
în vederea promovării și accele-
rării vînzărilor; ea analizează
mecanismele psihologice, căile și
mijloacele de influențare a publi-
cului, preconizează norme de adec-
vare a conținutului și formei
mesajelor, stabilite pe baza cer-cetărilor psihologice de cunoaș-
tere a diferitelor grupuri de- CMM-
sumal ori, cu cerințele, dorim,
le, preferințele, „motivațiile", <i,.
prinderile de consum speeifn <
și a puterii lor de cumpărare i|i| •
rențiată, preconizează momenhil
și durata optimă în organi/i
rea campaniilor publicitare .-i
evaluează eficiența acestora. Pu-
blicitatea și reclama sînt dona
fenomene care, de regulă, se îm-
bină și se susțin reciproc în prac-
tica vînzării mărfurilor și a folo-
sirii serviciilor de către marele
public. Sferele celor două noțiuni
nu sînt identice, ele se întretaie
și se suprapun prin uncie elemen-
te, dar se diferențiază prin alte
trăsături, distincte. Publicitatea
și reclama se aseamănă prin
mecanismele generale de acțiune,
care posedă două elemente co-
mune (informarea și stimularea
dorințelor de consum) cît și prin
scopul final urmărit (promovarea
vînzărilor și serviciilor), dar care
se diferențiază prin modalitatea
și scopul nemijlocit vizat. (T.
Prună) Reclama vizează un scop
comercial direct și imediat: să
declanșeze cît mai repede posi-
bil decizia de cumpărare a unui
anumit produs (sau serviciu) de
către nu număr cît mai mare de
persoane. Reclama circumscrie ac-
țiunea menită să atragă atenția
publicului (consumator sau non-
consumator) asupra unui anumit
produs, mărci de produse, servi-
cii, să creeze în rîndul acestuia o
imagine favorabilă, să incite și
să determine cumpărarea cît maigrabnică a produsului, mărcii i:'iii
serviciu!"; • • i ''it.. l"*111.' i• M • t.- i nr-
înăre-ite să inilueut-ze indirect
comportamentul publicului, vi-
zează obiectne luai hirgi și de
perspectivă: să formeze o impre-
sie favorabilă despre firma si
produsele sale, să eree/e în public
o atmosferă de încredere, bună-
cuviință și interes, să asigure o
bună reputație firmei (unitate
producătoare sau distribuitoare)
si produselor sau serviciilor ofe-
rite de aceasta. Publicitatea cir-
cumscrie acțiunea și ansamblul
de mijloace folosite pentru a
face cunoscute și a fi apreciate
ele către public întreprinderea și
produsele (serviciile) sale comer-
cializate. (C. M. Nicolau)
PSIHOLOGIA SPORTULUI,
ramură a psihologiei aplicate . în
domeniul sportului, avînd ca obi-
ect de studiu principal adaptarea
omului pe planul proceselor psi-
hice la exigențele sportului de
masă, cît și a exercițiilor fizice
și sportului de performanță (M.
iîpuran).
PSIHOLOGIA VÎRSTELOR,
ramură nouă care înglobează p.
copilului și adolescentului și p.
senectuții căutînd să integreze și
p. adultului care este mai puțin
studiată.
PSIHOLOGIE, știință despre
psihic și comportament (v. obi-
ectul psihologiei); a fost denumită
astfel de R. Godenius în 1590
iar denumirea a intrat în circula-
ție odată cu lucrările lui Chr.
Wolff (1732 și 1734). Ca preocu-
pare de ordin filosofic, moral,
umanist este extrem de vechefiind implicai"! în cultura orală
M ;i n–ă 'i p' 5.-, •• i ( !• r '1 iri timpuri
i]iieinor.j:.,lo. ('a di^ ipiină șt'iiu-
țifică se constituie în sec. XIX
pe baza ;< iinli-lor biologice și
sociale și u/înd de metode pozi-
tive de cercetare. S-a dezvoltat
vrtiginos în sec. XX și este în
timpurile noastre cea mai răspin-
dită și importantă dintre silințele,
despre om. Principalele domenii
aplicative: industria, transpor-
turile, clinicilo medicale, învăiă-
miniul, armata, sportul, comer-
țul, în faza actuală p. este un sis-
tem mulți ramificat de discipline
teoretice și aplicative, genetice și
experimentale, de discipline psi-
hologice de ramură adecuate con-
cret celor mai diverse genuri și
forme ale activității umane. Avlnd
o pregnantă însemnătate ideolo-
gică, științifico-explicatiră și mai
ales practică, p. s-a instituit ca o
știință caracteristică pentru civi-
lizația modernă și ca un impor-
tant mijloc al progresului social
și umanist. Totodată se prevede
că p. va fi una din știinU'e de
ba-ă ale societăților viitorului.
PSIHOLOGIE ANIMALĂ v.
ZOOPSIHOLOGIE.
PSIHOLOGIE APLICATĂ, sis-
tem de utilizare a cunoștințelor
psihologice științifice teoretice, la
soluționarea unor probleme prac-
tice, în acest sens putem vorbi
de o p.a. generalizată, care se
ocupă de psihodiagnoză, organi-
zarea și optimizarea defectelor ac-
tivității. P.a. specializată se
ocupă de activitățile concrete și
acoperă o mare parte din ramu-
57637 Dicționar de psihologie577

iile psihologiei, fiind definită ni
:;<'iienil dup.i diientel'- genuri d–
activități. Dintre acestea, iele mai
importante sînt: p. pci/agngiră, p.
industrială, p. medicitlă, p. eco-
nomică, p. militară, p. judiciară,
p. orientării școlare si / rn/esiona/e,
p. comerțului, p. reclamei, p.
spor/ului, p. (!(7c? etc. P.a. nu
constă doar tlintr-o preluare a
aparatului de concepte întrucît
efectuează cercetări proprii, gene-
ralizează experiențe specifice și
..dinăuntrul lor" cresc ca raoda-
lități concrete, practice ale psiho-
logiei.
PSIHOLOGIE CIBERNETICA,
știință interdisv-iplinară, ale că-
rei obiective de bază sînt: preci-
zarea mecanismelor neurociberne-
tice care stau la baza diferitelor
procese psihice, cu ajutorul unor
modele de tipul sistemelor informa-
ționale, si descrierea cibernetică a
principalelor forme de manifestare
a activității psihice. Psihologia ofe-
ră perspective noi de abordare și
interpretare a problematicii psiho-
logiei, aplicarea ei permițînd o
înțelegere mai adecvată a naturii
și locului psihicului în cadrul cone-
xiunii universale a fenomenelor,
prin integrarea proceselor psihice
in sfera informațională. Psihologia
înlocuiește orientarea descripti-
vistă cu o viziune integratoare,
fiincțional-dinamică și sistemică.
Valoarea ei metodologică constă
in faptul că, pe lîngă noile proce-
dee și tehnici de analiză con-
crete pe care le-a elaborat, expri-
mă și un nou mod de a gîndi și
a aborda realitatea, bazat pe
admiterea interacțiunii informa-ționale dini re subiecl și mediu,
iiit'-l •'• ț iun.'' i are devin*' «'senț 1.1 ].i
și deliuitoric pentiu .sistemul p,i-
liic uman. Psihologia intirpre-
lează diferitele procese și p.uli-
uiUirități psihice, lie ca siriene-
informaționale ca atare, fie o
subsisteme integrate sistemului
psihic ca un tot unitar, din 'per-
spectiva teoriei genei ale a si,-te-
melor, teorii i reglării, teoriei doi-
ziei, avînd ca sarcină majoră ela-
borarea unei teorii generale și
coerente a psihicului uman, ca
sistem informațional, de coman-
dă și control. Astfel, psihicul își
capătă specificitatea în legătu-
rile de tip informațional care sînt
de la început finaliste și selec-
tive, devenind prin aceasta me-
canismul nemijlocit al proceselor
de organizare și antientropice. în
lumina principiilor psihologiei, mo-
deiiii care trebuie să subsumeze o
analiză ,,pur" psihologică, este ie!
relațional sau interacționist, care
recunoaște atît existența unei
organizări date și a, unui activism
intern, orientat, cît și necesita-
tea prezenței și acțiunii influen-
țelor externe. Un astfel de model
reprezintă în esență corelarea di-
namică și multilaterală a intrări-
lor și ieșirilor unui sistem, a
sistemului psihic, potrivit exi-
gențelor principiului conexiunii
inverse. Posibilitatea aplicării ci-
berneticii în studiul fenomenelor
psihice umane este condiționată
de recunoașterea și admiterea
următoarelor teze (M. Golu): 1)
omul ca întreg este un sistem
cibernetic hipercomplex, dotat nu
numai cu atributul autoreglabili-tâții ci și cu cel al autoorgani-
zării, cu proprietatea reactivită-
ții și capacitatea acțiunii trans-
formatoare; 2) psihicul este un
fenomen de natură și esență
informațională, constituindu-se în
cadrul comunicației bilaterale din-
tre sistemul individ și mediu; 3)
psihicul uman este expresia unei
forme superioare de comunicație
mediată și instrumentată social-
istoric; 4) psihicul ca ansamblu
organizat de mesaje informaționa-
le interiorizate despre lumea ex-
ternă și comportamentul, ca sis-
tem integrat de reacții și acțiuni
cu finalitate adaptativă, alcătu-
iesc un bloc operațional unitar,
planul extern și cel intern fiind
reciproc convertibile; 5) procesele
psihocomportamentale sînt defi-
nibile în termeni operaționali,
metodele de studiu adecvate fi-
ind metoda „cutiei negre", me-
toda modelării și metoda analo-
giei; 6) admiterea posibilității re-
producerii structurilor psihocom-
portamentale ale omului pe mo-
dele cibernetice artificiale, fie teh-
nice, fie simbolice, logico-mate-
matice, pe baza unității de prin-
cipiu a schemelor logice ale pro-
cesului de comandă și control.
PSIHOLOGIE CLINICĂ, știin-
ță care studiază modificările psi-
hice (în situații concrete și în
perspectivă longitudinală) ale bol-
navilor internați, indiferent de
aspectul sau natura afecțiunii
lor (G. Ionescu, 1971). Abordaid
bolnavul în mod direct doar pe
durata spitalizării sale, p.c. are
astfel o extensiune mai mică decît
psihologia medicală. Presupnniudși intervenții de tip psihotera-
peutic, de reeducare și resocia-
lizare prin influențe ' culturale,
pedagogice și prin activitate pro-
ductivă sau creatoare, p.c. nu
se reduce la dentersuri investi-
gatorii, cu atît mai puțin la utili-
zarea metodei clinice cu care ade-
sea este confundată. Ca orice
știință despre patologic, p.c. fo-
losește într-adevăr metoda de
explorare psihologică aprofunda-
tă a fiecărui caz individual în
parte, în vederea formulării unui
diagnostic sau prognostic, dar nu
exclude apelul și la alte metode,
inclusiv cea statistică.
„PSIHOLOGIE DIFERENȚIA-
LĂ, ramură a psihologiei inițiată
de \Y. Stern coustînd din studiul
iiijcrcnțelor psihice inti"/individuale
și intergrupale. Criteriile acestui
studiu pot fi nivelurile și formele
de inteligență, aptitudinile spe-
ciale, temperamentul, atitudinile
și structurile caracteriale, parti-
cularitățile de vîrstă, profilele de
personalitate, particularitățile de
sex și cele profesionale, particu-
larități'e rezultate din aparte-
nența' la anumite microgrupări,
clase sociale, naționalități sau
forme de cultură. P.d. uzează
de metodele psihodiagnostice, do
procedeele psihologiei sociale și
ale antropologiei culturale. De
regulă, p.d. apelează la clasifi-
cări tipologice (v. TIPOLOGII).
PSIHOLOGIE ECONOMICĂ,
„știință de graniță" apărută că-
tre începutul secolului al XX-lea,
la ( onfluența unor grupuri va-
1 i.iir de discipline -•- econometrie,
37*57!)

sociologie, economie politică, psi-
hologie generala și socială, psiho-
f'/iologi.-, etnologie, estetică ge-
nendă și comercială, politologic,
științe istorice, antropologie cul-
turală ș.a,. — urmărind să desci-
freze mecanismele, rolul și însem-
•Hulutea factorilor psihologici și
psihosociali în desfășurarea liclii
economice. Problematica, sistemul
conceptual, limitele domeniilor
ilc: competență, numărul și sfera
componentelor, ca la multe din
disciplinele aflate iii faza de con-
stituire și afirmare, sînt viu con-
troversate în plan intra și inter-
disciplinar. într-o accepție largă,
s>.e. are menirea de a surprinde
întreaga rețea a aspectelor psi-
hologice proprii vieții economice
în ansamblul ci, avînd ca puncte
nodale: producția de bunuri ma-
teriale și cel al serviciilor, repar-
tiția, schimbul și consumul pro-
duselor, într-o accepție restrînsă,
p.e. se limitează la sfera circula-
ției și consumului bunurilor, fi-
ind știința care studiază, într-o
viziune complexă, implicațiile psi-
hologice și psihosociologice ale or-
ganizării, comercializării și pro-
movării schimbărilor economice pe
plan național și internațional, cit
și cele ale consumului de bunuri
ți folosirii de servicii, în scopul
ol'tiini-'ă.rii acestor verigi ale circui-
tului economic și al creșterii satis-
facerii cerințelor publicului cou-
aimator. Datorită complexității,
eterogenității și specificității di-
feritelor ste;e a!c \ ieții economi-
ce abordau', p.e. coiitempoj .•;:iâ
M: i il;'l bub pivsi Uil'M a Uuua ici;-
dinie opuse: de ..aiteză și inte-grare (țintind să cuprindă în-
treaga rețea de determinări psiho-
logice proprii ansamblului viHai
social-economice și să eșafodeze un
sistem conceptual propriu, adec-
vat), concomitent cu un proo-
accelerat de divizare și speciali
zare în subramuri ce tind să :-.<
autonomizeze ca: psihologia <:•
mercială, psihologia reclamei (v.;
psihologia consumului (v.), psih >
logia întreprinderii economii' .
psihologia marketingului ș.a. Prin-
tre problemele centrale ale p.e. se
enumera: studiul implicațiilor psi-
hologice ale actului de vînzarc-
cumpărare (psihologia vînzăriii,
în condițiile vînzării clasice sau a.
metodelor moderne de comerț;
problemele psihologice ale selec-
ției și pregătirii personalului co-
mercial, studiul motivației, acti-
vismului și formării personali-
tății lucrătorului din rețeaua co-
mercială, al evocării conduitei
sale civilizate în relațiile cu pu-
blicul; studiul psihologic al di-
feritelor categorii de public și ai
mijloacelor prin care se depis-
tează trebuințele, preferințele, gus-
tul și variațiile opționale ale dife-
ritelor straturi din populație; ce.-
cetarca complexului motivațio-
nal care stă la baza comporta-
mentului economic diferențiat
(grupai și individual); studiul
mijloacelor și al mecanismeioi
psihologice folosite în acțiunea
de informare, influențare, con-
vingere și modelare a gustului și
priiVriuțelor publicului; studiu:
j> lili'ili'gic- ol pi'udu.-ci'jr comer-
ciali/.,ito și ;'l ..•••rviriil'T pu-.e 1.,
dispoziția populației, la funcție
,580de aceste dale ale c ere ! "mi,
p.e. pioiei.'ea :<i și j-i,co)i!. •-.!
soluții prieuul -modalitățile de îm-
bunătățire a calității și diversită-
ții produselor, și de prezentare adec-
vată a acestora, soluții de optimi-
zare a organizării unităților de,
desfacere, de sporire a eficienței
circuitului producător-consumator,
de îmbunătățire în sfera serviciilor
și relațiilor cu publicul (T. Prună).
PSIHOLOGIE EXISTENȚIA-
LĂ, denumire a curentului psiho-
logic constituit în S.U.A., la
Universitatea Corneli, de către
E. Titschener (1867—1927). Nu
a avut o mare extensiune și este
de mult perimat. A reprezentat
o încercare de rezistență a psiho-
logiei introspecționiste, rupte de
viață. Afirmînd existența în sine
a psihicului independent de fi-
ziologic, Titschener propunea stu-
diul conținuturilor pure ale conș-
tiinței din punct de vedere al
relației dintre părți și întreg,
prin descrierea și relevarea struc-
turilor subiective.
PSIHOLOGIE EXPERIMEN-
TALĂ, ramură de cercetare psiho-
logică care se ocupă în principal
de metoda experimentală și prin
extensiune de toată metodologia
psihologică, urmărind toate proce-
deele, tehnicile și metodele prin care
pot fi investigate diferite procese,
fenomene și funcțiuni psihice. P.e.
apare în Occident datorită poziti-
vismului, fiind identificată cu p.
generală, care datorită p.e. se și
delimitează ca știință pozitivă.
în concepția noastră, p.e. este
ramura care se ocupă cu tehno-
logia cercetării și diagnozei, cuTTocrdre!'-» d" mii iiran1 și cvnlu-
:•••• !•:• P> •• :\ – … iii;.!:;-și HT-.I.I-
lik'ilile r-.<a!isiire d,- interpretare.
PSIHOLOGIE FUNCȚIONALĂ,
rurent și școală de psihologie
de'/.voltaiă în finalul secolului al
XTX-lea și începutul secolului al
XX-lea în țările europene >i
S.U.A., apărut pe baza și înprthiii •
pi rea psihologiei fiziologice, avînd
drept concept central funcția, con-
siderată în unitatea clementelor < i,
fiziologice și psihice. în acest iei
asociaționismul clasic este depă-
șit. Totuși pentru funcțiile psihi-
ce se conservă modelul funcțiilor
vegetative '(respirație, circulație,
digestie etc), care implică auto-
nomie și realizarea standardi-
zată. Aceste limite tind să fie
di.pășite prin interpretarea psiho-
logică în spirit evoluționist ca
fenomen superior de adaptare.
Tributară încă biologismului și
mecanicismului, eludind proble-
matica gnoseologică, p.f. are meri-
tul de a fi relevat sensul vital, ne-
cesar al psihicului și de a fi apro-
piat psihicul de cerințele practi-
cii. Reprezentanți ai p.f., în
S.U.A W. James, J. Dewey,
R.Cattel, R. Woodworth, în Elve-
ția, Ed. Claparede, în Franța
Th. Ribot, în Rusia XT.X*. Lange
ș.a. Funcționalismul a fost de-
pășit o dată cu interpretarea pro-
cesuală și sistemică a activității
psihologice.
PSIHOLOGIE GENERALĂ, sis-
temul științei psihologice luat
în ansamblul componentelor sale
teoretice, al legilor și faptelor
cu accentul pe problematica co-
581

uimiri p"iitru toite ili'Miplinel'
ji-.jh' 'I' vii' !' :;''ii''ti' " • ' 'inp 11.111\ e
și aplicative; disciplina psiholo-
gică centrala care reprezintă pun't
'le |)!' t:a;v și 11 itodai ă pim< 1 'le
so–,ire pentru toMe c<lelahe r,i-
muri ale psihol' >giei ; sistemul I: >••
rii'i, legilor și fenomenelor cir în-
souuăliile fundamentala. P.g. se
ocupa (Ie procesele, sistemele și
însușirile psihice integrînd și pro-
blematica generică a personalită-
ții. P.g. se sprijină nemijlocit pe
psihofiziole)gie, psihologia experi-
•i ne ni aht și psihologia, socialii, intre-
ținînd relații i;trî:ise cu istoria
psihologici. Nu s-a reținui opinia
unor psihologi după care p.g.
ar trebui să se- limiteze hi studiul
activității psihice a individului
adult, întrucît pentru p.g. deo-
sebit de productiva s-a dove-
dit a fi metoda genetică, iar ca-
drul individual a fost depășit
prin asimilarea datelor celor mai
importante din cercetarea rela-
țiilor ir.terpersonale și a fenome-
nelor de psihism colectiv conside-
rat la nivelul niicrogrupărilor și
al rnacrogrupărilor. în consecință,
domeniul p.g. se circumscrie la
teorie, legi, sistematică și fapte
reprezentative. în condițiile con-
temporane ale dezvoltării științei,
p.g. nu se limitează nuni"i la
generalizarea rezultatelor obținu-
te în domeniul disciplinelor psiho-
logice, ci se angajează pregnant
în eîmpul elaborărilor multidisci-
plinare, conexîndu-se cu iiioso-
i'ia, logica, sociologia, antropolo-
gia, culturclogia. ciberretica, ne-
uroliziologia, biologia, etiologia,
genetica, matematica și științeleli /ir' ,'-el 11 uni e. Iu i! /iim.if, p.;r.
se oț. up,i d" /uit,/(<;••'; 11/ Ir t,,<\e-
tiie șl de cunoști uleie /un lamc)i-
lu'e ale sistemului fie p-ih>! igir
PSIHOLOGIE GENETICĂ, \ '
riantă de p-,iho] H:H: gem y-\\1,
(eiaborată de J. l'i.igft! car" nu
se mărginește de a înr-gistri
starea funcțiilor mintale la adiut,
ci încearcă să ie explice prin mo-
dul lor de formare, deci prin dez-
voltarea lor la copil. Altfel spus,
considerînd pe de o parte psiholo-
gia generală ca studiul psihologie
de bază și pe de altă parte psiho-
logia copilului ca studiu! creșterii
mintale a copilului, ele pot exista
separat, constituind fiecare stu-
diul unui obiect de sine stătă-
tor. Insă p.g. tinda să stabilească,
o legătură între studiul adultului
și studiul copilului explicind, t>e
de o parte, starea adultă prin dez-
voltarea ontogenetică, adică priit
intona individului, iar pe de altă
parte, fiecare dintre etapele acestei
istorii prin cele care o preced.
Deci, p.g. se deosebește în ace-
lași timp de p. generală a adultu-
lui și de p. copilului prin impor-
tanța crescută pe care o acordă
explicației în raport cu simpla
descripție și prin ipoteza că, în
psihologie ca și în biologie, expli-
cația este inseparabilă de studiul
dezvoltării. Astfel, în vreme ce
psihologia adultului se poate mar-
gini la constatarea că gîndirea dis-
pune de o structură, descrisă în
linii mari de logică, p.g. explică e-
xistența acestei structuri printr-un
proces de construcții progresive,
care parcurge întreaga dezvol-
tare a copilului. Sau, în vreme ce
582•psihologia copilului :;e poate limi-
ta la a inventaria zestre,! lui min-
tală la anumite \îrste, pentru p.g.
asemenea inventare contează nu-
mai în măsura în care fiecare din-
tre acestea poate fi dedus din cel
anterior.
PSIHOLOGIE INDUSTRIALA,
psihologie ce se bazează pe fap-
tele, generalizările și principiile
psihologice. Ea folosește meto-
dele experimentate de psihologia
generală. Deoarece p.i. aplică teh-
nici ale psihologici în industrie și
se confruntă cu probleme speciale,
ea modifică procedeele în funcție
de condițiile pe care le iiitîliiește
pe teren și pe care trebuie să-1 stu-
dieze în totalitatea structurii sale.
P.i., atît în aspectul ei teoretic
cît și în acela aplicativ, se preo-
cupă de două categori i de probleme:
personale — munca in junclie de
capacitățile și limitele de uclrri-
tate umană, orientarea profesio-
nală, selecția profesională, plusa-
rea, pregătirea projesională și pro-
blemele asociate; sociale — com-
portarea oamenilor și a individului
în cadrul organizațiilor de diferite
tipuri, relația față de mediul fizic,
om-mașină, echipament, in gene-
ral manifestarea subiect:1.! ui. in
cadrul contextului industrial. în
acest sens p.i. se poate împărți
în: p.i. personală și p.i. socială.
Mecanizarea, automatizarea și ci-
bernetizarea din epoca modernă
determină o orientare cu un ac-
cent deosebit asupra aspectului
secund al p.i., fără să negli-
jeze prima parte. Buna funcțio-
nare a întreprinderii și. realiza-
rea optimă a lucratorului (de toa-te categoriile) depind, astăzi, în
cea. mai mare pai te de organiza-
rea grupului de muncă, de colabo-
rarea dintre indivizi si între gru-
puri, de sistemul de îndrumare' și
supraveghere, ele organizarea co-
municărilor direct și eătre unități
și invers. Istoricul dezvoltării
p.i., al cărei început este socotit
i.onvențional în 1913, cînd Hugu
Miinsterberg a publicat „The psy-
chology of industrial efficieney",
poate contribui mai bine la sesi-
zarea difeiențelor față de actua-
lele cerințe. Selecția profesiona-
lă, combaterea accidentelor de
muncă si colaborarea la rațio-
nalizarea muncii au fost atunci
preocupările principale. Testele au
constituit instrumentul de bază.
Astăzi, se recomandă sistemul de
consilierat, metoda convorbirii, a
chestionarelor, a interviului și
se caută să se conștientizeze în
mintea oamenilor anumite reali-
tăți, pentru a obține o colabo-
rare directă în aplicarea princi-
piilor psihologiei la industrie.
PSIHOLOGIE INGINEREAS-
CĂ, nouă ramură a psihologiei
industriale și totodată, disciplină
ergouomieă apărută în perioada
postbelică în legătură cu auto-
matizarea producției și transpor-
turilor. Dacă anterior se accen-
tua adaptarea omului și activi-
tății sale la mașini și aparate,
p.i. își propune să realizeze ți
a,lapia,ea mașinilor, dispozitive-
lor tehnice, aparatelor de mă-
sură și comandă, — la om cu
posii'i'it.'i'ile sale. considerate după
un stand jrd-uwdiu (A. ('hap.i-
nisj. IK aceea p.i. luind ca bază

date anlropomelrice și indici func-
liouali ai percepției, deciziei și
reglajului psihic utc, propune i,i
încă de l,i proiectarea ele către
i!i.u;iii<-î/i a mașinilor și dispoziți-
ilor sa fie considerat factoiul
tunari, asiguiindu-se condiții pen-
Hi! o optimă interacțiune om-
iiuișină în sisteipsle complexe de
('.inducere. Pen' 'ii aceasta p.i.
a ajuns să proieclcze inițial însăși
activitatea cu sarcinile ei (B.
J.omov) recurgînd în acest scop
și la analiza operaționala ('/..
J'ogel, V. Pnșkin) și apoi să dis-
tribuie optim funcțiile între om
și mașină (El. Popescu-Neveanu)
ținînd seama de relațiile infor-
maționale (\V. Hitt), de condi-
țiile deciziei (G. Iosif), de factorii
de ambianță (C. Botez) ctc. A-
xîndu-și cercetările de ciberne-
tică, informatică și teoria siste-
melor, p.i. a reintegrat activi-
tplea industrială într-o nouă per-
spectivă, aducînd imense servicii
producției. P.i. este într-un pro-
ces de vertiginoasă dezvoltare.
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ, se
ocupă de geneza delicventei, de
prevenirea ci. de caracteristicile
comportamentului deviant și a
grupelor delictuale, și de proble-
matica actului justițiar impli-
cînd detecția delicventei, măr-
turie, anchetă, demonstrarea vi-
novăliei sau disculpare, reedu-
care, re'ații dintre inculpat și
justițiar (T. Bogdan).
PSIHOLOGIE MEDICALĂ, .ști-
ința care studiază psihologii/ hoina-
rului ș< a relațiilor sale cu a iubi•'inl-.t,ea privește bolnavul nu numai di:i
punct de vedere al ore.ani-nmlui
dereglat, ci și din punct de
vedere al subiectivității sale, al
naturii sale umane. Ea studia/..
do asemenea coeficientul de p^lh' –
genie al fiecărui bolnav, refl' N
al reacției sale față de agresi;,
nea somatică sau psihică, ca și
mijloacele psihice de tratament
PSIHOLOGIE MILITARĂ, în
sens extensiv presupune transpu-
nerea și reelaborarea specifică
în cadrul vieții și activității mili-
tare a întregului sistem de psiho-
logii cu toate ramurile sale; res-
trictiv se referă la studiul specific
al stilului activității militare și la
personalitatea militarului, la pro-
blemele luptei armate, instrucției
și organizării militare. Pi imul ma-
nual de p.m. a fost publicat de
un român, maiorul dr. M. Cîm-
peanu (1902).
PSIHOLOGIE MOLECULARĂ,
disciplină recentă, dezvoltată la
Universitatea Yowa, Toronto, și
constînd din studiul parametri-
lor biofiziologici și biochimici
(ARX și AL'»,) a organismelor in
condițiile a diverse comportamen-
te (Gaito).
PSIHOLOGIE OBIECTIVĂ, ra-
mură a psihologiei consacrată stu-
diului comportamentelor, ce se
lipsește de datele introspective ale
psihologiei analitice. Se folosește
de metode, date și referințe ale
studiilor fiziologice și neurologici1.
Experimentatorul, la fel ca in
științele fizice, observă, măsoară și
: tabiieșie legi cantitative. Se dr~,-
t'liu iufi'i.-'iili-le caie ;.c'si' •wt-.i/.-X
asupra. biiij!':cl uliu, ^e.ne ni.ii eu-
584ritul este privit ca ,,obiect"reacti\),
reacțiile Și o > ui por ta me ut ele situa-
1 ional-vari.i! e. keflexoiogia lui
Pavlov și V. Bchterev, behavio-
lisniul alin'îcan și psihologia to-
pologică a i:ii K. l.ewin sepp-(it:d
a fi sil Kt oi>ir>cttve, capabile a
lurniza le;;i valabile, fără a se
ocupa de intimitatea proceselor
subiective. P.O. se ci>ii>tiuicște du-
pă principiul cutiei negre (v.) și
este o poziție unilaterală în p.
PSIHOLOGIE ORGANIZAȚIO-
NALĂ, di-.'Uieniu al psihologi-
ei aplicate, care studiază întrea-
ga problematică a organizării, care
apare ca urmare a interacțiunii
..'auicniUir, studiază direct interac-
țiunea umană, organizează schim-
barea și ameliora,'ea ei bri.i inter-
mediul unor mijloace psihologice
și indirect, dar tot prin. interme-
diul oamenilor, a neeoilor, a pro-
blemelor de organizarea lucrului
(Ivi. Zîate, 1975). Oamenii slut
cei care în acest context „produc"
probleme care se cer a fi solu-
ționate. După Af.D. iJunuette
și N.K. Kirchner (1965), p.o.
este studiul organizării procese-
lor acesteia și legăturile ci cu
oamenii din cadrul organizației
respective, sau „p.o. este studiul
comportamentului indivizilor în
cadrul unei organizații. Organi-
zația și individul sînt legați într-
un tot complex de interacțiuni.
Studiui acestor relații complexe
și întrețe.-ute reprezintă obiec-
tul p.o." Deci p.o. studiază rela-
ția otr,-o:ii în ca li ui diferitelor
forme de a.t^itaio, iclația di't-
tre un individ ri gr,:""a! c;.'Pii\
îi aparține sau relai.a t. u aKrgrupuri. Dar p.o. diferă de cea
socială (AI. Zlate) care, in afară
de problema organizării, abor-
dează ir.ai multe probleme, sfera
ei liind mult mai largă ilecit
., p.o. care decupează d<>ar un
siiii/ur aspect denbo.'dat. Exista
ni ,i multe orientări în p.o.
după cum accentul cade: ai
asupra raporturilor individului cu
întreprinderea (și în primul rind
problemele integrării profesiona-
le, rolului individului în între-
prindere și influența acesteia asu-
pra lui); b) asupra relațiilor in-
terumane din întreprindere —
de colaborare sau de conflict, de
dominare și de supunere, de indi-
ferență, atracție și repulsie etc.
raporturile directe personale cu
șefii și subalternii, cu partici-
panții la același colectiv sau echipă
de muncă, toate acestea îusă
în raport cu consecințele pozitive
.și negative asupra întreprinderii:
această orientare relevă că omul
are și nevoi sociole: oamenii simt
nevoia să trăiască și să muncească
împreună cu alți oameni, iar
relațiile dintre oameni trebuie să
fie umane; c) asupra organizării
ca sistem social, cercctînd feno-
menele psihice sau psihosociale
în înscrierea lor pozitivă sau
negativă asupra desfășurării acti-
vității întreprinderii sau institu-
ției și urmărind adaptarea oame-
nilor la nevoile organizației. Unele
încercări mai noi urmăresc sin-
teza celor trei orientări amintite.
Astfel, obiectul, p.o. l-ar cousii-
tiu încadrarea factorilor psiholo-
gici individuali și interpersoiiah
in piocesul OJJUPJ/V horml cari'

constă în faptul că. orice organiz.a-
ție este creatoare ele relații inter-
personale (de ex.: de suprave-
ghere-control, de putere-autori-
tate, de cooperai'- ele.) care pio-
voacă reacții („rezultate organi-
zaționale") în fiocaie individ (de
ex.: comportamente legate de
rolul pe care îl are în organiza-
ție, satisfacții, insatisfacții, stări
conflictuale etc). O altă încer-
care de sinteză privește mai ales
sistemul organizațional al între-
prinderii ca un sistem multila-
teral cu patru variabile: sarcina
(pentru ce există întreprinderea),
structura (sistemul comunicațio-
nal, ierarhia de roluri, sistemul
muncii), tehnologia (uneltele, ma-
șinile, instalațiile) și agenții (oa-
menii) și studiază toate fenome-
nele legate de cele patru varia-
bile, în cadrul lucrărilor apli-
cative se dă o deosebită atenție
opiniilor și atitudinilor colective,
discuției și deciziei în grup, pro-
cedeelor comunicării și informă-
rii, toate acestea în condițiile de
activitate productivă și urmă-
rind creșterea eficienței. Revolu-
ția tehnico-științifică contempo-
rană, cu rapida schimbare a
tehnologiilor și ca urmare a cerin-
țelor în ce privește calificarea (în
sensul cel mai larg) ridică din
ce în ce mai mult noi probleme
în orice organizație, de dificultate
ereseîndă, a căror rezolvare nu
mai poate li realizata, optim fără
cercetări de p.o. în cercetările
sale p.O. utilizează ca tehnici și
metode: anchete, interviul i, ches-
tionare, soiul.ije soc.ioinotrice si
sociograiue, se,ni de atitudine ele.PSjHOLOGIE SOCIALĂ ȘCO-
LARA, ramură a psihologiei sociale
privind fenomenele de psihism
colectiv și relațiile psihosociale
din școală (1>. Johnson). Se ocupă
de relațiile dintre elevi și dintre
ac-stia și profesor, de h'd(l< rsln,
de grupe, climat și opinii, '!••
statute și roluri, de iViioineiii.•[<• de
influențare, — toate in condiții!'-
concrete din invătcinint fj. I-'i-
lloux, Secord, M. /.late, P. iloim.
PSIHOLOGIE PATOLOGICA
v. PSIHOPATOLOGIA
PSIHOLOGIE PROIECTIVĂ,
disciplină psihologică, de ramură
centrată pe studiul fenomenului
de proiecție (pus în evidență de
Freud), cu ajutorul tehnicilor
proiective (Rorsehach, T.A.T., de-
sene ctc.J și vizînd diagnosticarea
globală a personalității ('r'rank,
Anzieu, C Iinăchescu ș.a.).
PSIHOLOGIE SOCIALĂ, ra-
mură a psihologiei corelativă
sociologiei, avînd ca, obiect fe-
nomenele psihice legate de rela-
țiile și interacțiunile indivizilor,
comportamentele lor în cîmp
social, influențele acestuia asu-
pra indivizilor și reacțiile aces-
tora, în genere fenomenele de
psihism colectiv. Preocupări și
analize privind fenomenul care
constituie obiect do studiu pen-
tru p.s. datează din antichitate
și s-au ampiilicat îneepind cu
Renașterea. însă numai la sfîr-
șitul secolului trecut și începi.-
tul secolului nostru a început în-
chegarea noii p.S. ca știință
de sine stătătoare. P.s, s-a in-
s*. ri ; pe 111 na u •> • i d< • \ o!! 'i i a •
l'i'l", i : ' '\e t . .••,;•.• •'. e\lei , ••rca toate științele care se m up,t
de J • • 11 <" 11 (1 • 'II'1 .! ll.l te 1,1 llll el –
secția mtie di\ei,e doineuii ale
realității. I.a închegarea p.S. au
contribuit ia nnre măsură Micio-
metria. (v.i, teoria grupurilor
(v.), teoria rolurilor, ale căror
baze au fo>t pu-e in deceniul al
patrulea. Totuși, a<i eum con-
stată in 1954 o anchetă intern,i-
țională intrepriie.ă de i.'NKSCO,
s-au conturat l.i an moment dat
două p.s.: una a psihologilor
avînd ca obiect detei minării'-
sociale ale fenomenelor psihice
și alta a soi iologili.r .ivind ca
obiect aspectele subiective ale
vieții sociale. I'înă în prezent p.s.
a condus treptat i \ un consens al
majorității specialiștilor cu pri-
vire la domeniile care constituie
obiectul p.s. si anume: comunicarea
între persoane (în care rolul princi-
pal îl are limbajul), relațiile in-
terpersonale, grupurile, mici, com-
portamente!:- în mulțime, feno-
mene psihosociale de masă, opi-
nia, publică și informația colec-
tivă, psihologia claselor sociale,
a popoarelor, a regiunilor, a sa-
telor, a orașelor. După P. Golu,
p.s. este mai banc structurată în
studiul relațiilor niterpersonale
și ai grupelor rai "i. Sub impe-
riul cerințelor vieții, s-au dezvol-
tat o serie de ramuri aplicative
ale p.s. dintre care cele mai im-
portante sîut: p.s. industrială,
p.S. școlară.
PSIHOLOGIE SOCIALĂ IN-
DUSTRIALĂ, ramură a psiholo-
giei socmle, avînd ea obie,-, aspre-
tele muncii coleclirp ii!:iu<ti'i;'I<'.I Ilerput urile ii -.jllt |ey ite (|n
tai ih- mitule de I ,u lor și
I oul M apoi de Kltou .Mayo și
colaboratorii săi, cunoscuți sub
numele de grupul 1! irwrird. In-
tr-o el:perieni,i pentru stabilire.!
'•orelației dintre măvimea inten-
sității luminii și creșterea produc-
tiv ității muncii, s-a constatat că
productivitatea muncii a crescut
na numai în condițiile creșterii
intensității luminii ei și cind
aceasta a fost redusă pînă la
limita la care nu s-a mai putut
lucra din cauza. întunericului.
Grupul experimental a. reușit de
asemenea să se mențină în ceea
ce privește creșterea productivi-
tății, aproape la același nivel cu
grupul de control, deși la acesta
intensitatea luminii a fost păs-
trată constantă. Așadar ipotezele
experimentului (conceput conform
cunoștințelor de psihofiziologie in-
dustrială), după care productivi-
tatea trebuia să se modifice în
funcție de iluminat, nu s-au
confirmat, l'e parcursul experi-
mentului s-a constata.t apariția
unor factori uni neprevăzuți: fac-
tori legați de situația sociala nouă
în care au fost puși membrii
grupului experimental. între fac-
torii identificați au fost: atenția
deosebită acordată grupului, mai
m;:!tă libertate și inițiativă acor-
date în conduita lor profesio-
nală, contracții! și discuțiile cu
cercetătorii, consultarea grupu-
lui în legătură cu desfășurarea
cerre'ării, o coeziune mai mare în
eciupa de lucru. Cercetarea fac-
torilor psihosociali în activita-
r.87

ten î>;t repnn Joi il> ']• s-a < \ i in •
] Mi ' •'• î ! Ii ' li!! !]' •;.! ] W i ; t M 1 T! M ;M ti ' –
' A ['<\y , ii cerce Uu :•!.' (im n\> ;
]>n:i'ici i a 11.Ji!• >i n aiiz.'i; i <! • n
psihologia sm. i (tiu: Uhmcule ^<.'~
oi o motrice i\ .1, clinii iim.a yrupm –
loi (v.) M teoria rolurilor. In .!'•'..•'.'•
cercetări sau di.-.tius toi mai net e-
l'cmontt fe de psihologie nulr.i.lit•!•'.)
a mimcitoiilur (opinii, moiivaii1,
aspirații etc.j cu toate că apar
nuuiai ii! context social, de fciio-
niî .'iele de psihologie coUctii-â care
apar în colaborarea și în interac-
țiunea membrilor grupelor de
muncă: motivațiile, atitudinile,
comportamentele colective, de pil-
dă, care odată apărute și structu-
rate în modele si norme de grup
i'-int mai greu de schimbat decit
cele individuale. P.s.i. studia/â
atit organizarea oficială (formală)
a grupurilor, a colectivelor de
muncă, așa cum o prevăd regu-
lamentele și instrucțiunile între-
prinderii, cit și existența grupu-
rilor și relațiilor neoficiale (infor-
male) din cadrul celor oficiale;
de asemenea relațiile, interacțiu-
nile dintre cele două feluri de
organizare, influența acestora asu-
pra procesului de producție și
asupra climatului psihosocial al
întreprinderii. Interrelațiile indi-
viduale și grupale, cele ierarhice,
relațiile dintre personalitatea și
rolurile conducătorilor la nivele
diferite, problemele opiniilor și
atitudinilor colective, ale discuției
și deciziei în grup, ale proce-
deelor de comunicare și in-
formare, formarea cadrelor de
conducere sînt printre principa-probleme
dfa bi tul
p.;.i., dar im ei: ]" -M< mo ab-
slract", ti tu prubl'-mc practice
•. unul creșterea, proi! u<"ib'i<âi :i
nimicii și elicienței <.•< ononiioo a
a> Livitățu întreprindei ii.
PSIHOMETRIE. ansambl'il no-
ii dclur de măsurare, utili/.,' i •
în psihologie. P. cuprinde .-ve
zoriomotria și constituie ba/a
psihotclinicii. Cum. măsurarea in
psihologie nu poate fi niciodată
ă d directă,p
măsoară doar cai:.(stimulul sau variabila indepen-
dentă), durata (procedeu psiho-
cronometric), efecte motorii sau
psihice (procedeu psih.od.iuam ic j
sau frecvența unui anumit fe-
nomen psihic sau reacție psiho-
comportamentală în cadrul unui
grup dat de indivizi (procedeu
psihostatistic).
PSIHOPATIE (gr. psyche —
suflet, pathos — boală), afec-
țiune ce se caracterizează prin
dezechilibru și tulburări de com-
portament pe fond constituțio-
nal. Se mai numește și anomalie
caracterială a personalității sau
caracteropatie, deoarece subiecții
psihopați se caracterizează în
special prin conduite antisociale
și impulsive, prin abolirea „sim-
țului moral". P. sînt stări psi-
hice patologice aflate la granița
manifestărilor normale ale per-
sonalității și nu procese în evo-
luție, în p. activitatea de cu-
noaștere a lumii înconjurătoare
este conservată, dar unele din ati-
tudini sînt structurate anormal.
Kraepelin dă cîteva trăsături
588personalității psihopate: insta-
bilitate afectivă, inipulsh. it ite,
absența sau slăbii ca renețiiinr
Ia imperative Io sociale, absent'1
anomaliilor intelectuale și a de-
lirului, l'upă H. Hv, p. se carac-
terizează prin 'îniiâtoarele I râ-
sături: tensiune agresivă, impul-
sivitate-, niielet: caracferial defor-
mat (amoralitate, inadaptabili-
tate, mcăpăiîiiare, plăcere de a
face rău etc). dezechilibru, 1M-
lolimie (variați; pat"logice ale
afectivității), perversiuni, ten-
dințe spre toxicomanie, compor-
tamente impulsive (furt, piro-
manie, cscrc-heric și unele tendin-
țe de homicid). Aceste manifestări
duc la scăderea capacității de
adaptare la condițiile socialo.
Spre deosebire însă de nevroze, în
acest caz suferă mai mult am-
bianța cieeît individul. Educația
și psihoterapia sînt factorii ce
contribuie la profilaxia și trata-
mentul psihopatiilor. O persoană
psihopată se caracterizează, (le
ex.. prin instabilitate emoționa-
lă, prin alterări ale trăsăturilor
morale și comportamentelor so-
ciale (injurii, corturi, bătăi, furt,
vagabondaj), perversități și (sau)
impulsivități.
PSIHOPATOLOGIE (PATO-
PS1HOLOGIK, PSIHOLOG! !i
PATOLOGICĂ», în suiș larg,
similar cu psihintrin; în sens
restrîns, disciplină de „graniță"',
situată între psihologic și psihia-
trie, care-și propune sluii'nt' f
sistematica t::![-urtu Hor pu^^J^jf
psihice, con.y'i'alci ;i •i\;^::iiu!i-
tă'll niorblde. J.nU'-o primă afiloxi-
mare p. poate fi definita prin ueicaracteristici: 1) ea vizează cu-
noștințele despre structurile esen-
țiale ale personalității morbide
și despre determinismul patoge-
niei mentale; 2) dintr-o pers-
pectivă teoretică și critică, în-
globează toate aspectele activi-
tății psihice morbide; 3) p. tinde
sâ-și integreze cunoștințele în
i unoașterea științifică totală des-
pre om. Se disting: o p. genn-alii.
care cuprinde teoriile, concepțiile
:••' ipotezele care încearcă, să ex-
plice apariția tulburărilor psihice
în ansamblu, a bolilor psihice
si a efectelor psihice sau psiho-
patologice ale diferitelor boli so-
matice. P. generală este un do-
meniu prin excelență teoretic și
încearcă să elucideze problema
exo- și endogenici bolilor psihice.
P. specială cuprinde în aria ana-
lizei sale studiul simptomelor
psihice atît în cazul bolilor psi-
hice propriu-zise cît și în cazul
bolilor somatice. P. specială stu-
diază deci simptomele psihice,
determinate de anumite situații
naturale sau experimentale și
constă în explicarea naturii aces-
tor manifestări, fenomenologia
lor și modul lor de evoluție. P.
operează detașat de cazul indi-
vidual, cercetând descriptiv și
explicativ tulburările vieții psi-
hice. (G. lonescu).
PSIHOSOMATICĂ, teorie me-
dicală apărută la începutul seco-
lului \1 XX-lca, din lure.-iitn/ra
i.'Jil'. a >c;'i i wiitn'ilov oi ij((iu<;uu-
iiii -i a ruht!\i />>/hisniui'ui in
jpanjux, ni.'sjiiyiira'.ca și oi^pari-
ția p;c-:-::-u:w r.wrhid. Ba.îa teo-
retică a majorității lucrărilor cu-
589

rotitului medical psihosomatic o
constituie teoria inconștientului
elaborată de S. Freud și orien-
tarea fenomenologică în medicină
datorată filosofici lui Ed. Hus-
scrl și M. Heidegger. Astfel,
inițial s-a admis că modificările
organice și fiziologice cu caracter
patologic exprimă simbolic pul-
siunile primitive refulate (mai
ales cele rare țin de „libidou").
Iu acest sens s-a vorbit despre
maladiile „simbolice" (S. F'ereu-
czi, 1926), „regresiunile" fiziolo-
gice (A. Garma, 1950) și chiar
despre o „lege fundamentală''
(S.H. Jcllife, 1939), după care
s-ar construi sindroamele clinice;
cînd „conversiunea asupra unui
organ", a unei pulsiuni refulate
în inconștient este reversibilă,
apare isteria, iar cînd această con-
versiune este ireversibilă, apar
tulburări organice. Medicina p.
contemporană — biodinamică
(Galdston și Masserman), psiho-
logică (Lengdon-Brown), psiho-
biologică (Mayer) etc. — mani-
festă tendința desprinderii de in-
terpretările psihanalitice, nemai-
punînd inconștientul pe primul
plan în cadrul unității organis-
mului în patologia sa. Se relevă
existența reacțiilor fiziologice nes-
pecifice' (H.G. Wolf, 1972), mo-
dificărille fiziologice de ordin pa-
tologic netraducînd, cel mai ade-
sea, în mod distinct un conținut
psihic sau altul tulburat, ca și
existenta unei legături mijlocite
între tulburarea psihică și cea
somatică, rolul de mediator reve-
nind sistemului nervos (simpatic
și parasinipat ic) și endocrin. Iuacest sens, p. se apropie de medi-
cina nervistă și de patologia cor-
ticoviscerală. (G. Ionescu).
PSIHOTEHNICĂ, ramură apli-
cativă și metodică a psihologiei,
ce se ocupă de stabilirea metode-
lor și psihodiagnoză profesională,
de elaborarea profesiogramelor și
psihogramelor, de aplicațiile aces-
tora în selecția efectivă, concretă
a oamenilor în cadrul unei în-
treprinderi sau instituții.
PSIHOTERAPIE, metodă de
tratament psihologic aplicată tul-
burărilor de natură psihogenă. E
utilizată nu numai la subiecții
psihotici și nevrotici, ci și la
cei cu dificultăți de adaptare.
P. este o problemă de relaționare
interumană, unde psihoterapeu-
tul angajează atît cunoștințele
sale de specialitate cit și întreaga
sa personalitate, el trebuind .-:i
cîștige încrederea și receptivi-
tatea bolnavului. Tehnicile uti-
lizate merg de la reeducarea
unor funcțiuni perturbate, ca,
de ex., în dislexii sau afazii, piuă
la psihanaliza propriu-zisă, eu
tehnicile ei de asociații libere
(Freud), a visului treaz (Desoil-
le), a narcoanalizei și hipnozei.
Distingem p. individuală și de
grup. în p. individuală distin-
gem: a) psihanaliza, ca tehnică
psihoterapeuticâ, are drept scop
să ajute pacientul să conștien-
tizeze propriile conflicte, difi-
cultăți, surse de anxietate, n-
fulare. Folosește tehnica a.-.oti-
ației libere, analiza viselor și me-
canismul transferului. în cursul
ședinței «le psilia uali/ă, terape-
utul înceana. :-..i IUVIIUM re/.i..leii-
r>noP
lele ail.lr.i ulai. A to>.t >,|ili, ,i ,
]or. I u i i > /.a \ , i' 11.1 j :>i i i' i i e A e
durala l'".aite lungă a cinai psi-
hanaliih • ihini, ani I; !>j p. t/r
SCIU ta i/ia\i!ii. l'oale Sa tic o p.
rațional.l pnu care se îcali/.ează
o explicitarc a conflictelor su-
biectului :-. iu de supori. in care
pacientul e susținut afectiv de
psihoterapeut ; <_ j p. prin liip-
noză. Utilizată în clinică pentru
tratamentul unor afecțiuni mai
ales de natură nevrotică (isterie,
fobii); d) p. în senii narcoză (nar-
coanaliza); e) p. de relaxare (an-
trenamentul autogen al lui j.
H. Schultz sau metoda analitică
a lui E. Jacobson. Distingem.
p. nori-directivă în care roiut psi-
hoterapeutului e pasiv, p. direc-
tivă, în care acesta are un rol
activ. Forma extremă a p. direc-
tive este sugestia și hipnoza.
P. de «rup se desfășoară în con-
diții mai apnjpiate de viața
reală, pacienții avînd posibili-
tatea să întrețină relații sociale,
are mai multe variante dintre
care cea mai cunoscută este aceea
în care grupul de p. e condus de
un psihoterapeut. Are drept
scop: 1) realizarea unei apropieri
între membrii grupului pentru a
înlătura sentimentele de singu-
rătate și abandon; 2) ameliorarea
comunicării între membrii gru-
pului; 3) educarea unei atitudini
de încredere și deschidere față
de alții; 4) îmbunătățirea rela-
țiilor sociale în afara grupului de
p. Se -utilizează mai puțin în ne-
vroze și mai mult în cazul difi-
cultăților de adaptare. Se reali-/'• ' i în • ui ai! uunr sediu!'' în
'- o ''' : < i! '1 li :; i u | MI i <i i, i< >\ 1 na t
după «livei-.e rrileni (virsta, sex,
<)« lipiți'', probleme personale etc.)
se adună rcdizînd di-vuții li-
bere. Conduitele de relație și pro-
blemele personale ale pacienți-
lor sînt comentate in grup, sub
conducerea psihoterapeutului. O
forma, a p. de grup este p. de
inediit, realizată în cursul unor
activități cotidiene, realizate de
pacienți. Psihodrama (J. Mo-
reno, 1946) poate fi și ea in-
clusă în cadrul p. de grup. A
apărut pe baza constatării va-
lorii catartice a jocului de tea-
tru. Are forma unui joc dramatic
colectiv, realizat pe baza unui
scenariu improvizat, în care in-
tervine un personaj neutru (psi-
hoterapeutul) care conduce jo-
cul. Se obțin efecte de eliberare
și compensare, ameliorîndu-se tul-
burările de adaptare ale pacien-
ților. Deși e o formă de p. de
grup, aici se insistă mai mult
asupra spontaneității creative a
pacientului pus în situația de a
juca un rol, decît pe relațiile de
grup.
PSIHOZĂ, afecțiune psihică ma-
joră, de natură endogenă, care
aduce perturbări grave vieții psi-
hice a, individului în ceea ce. pri-
vește raporturile subiectului cu
sine însuși și cu lumea înconju-
rătoare. Este profund alterată
personalitatea subiectului, e afec-
tată conștiința, afectivitatea, ca-
pacitatea intelectuală a indivi-
dului, fapt ce are drept conse-
cință destructurarea comporta-
mentului și a adaptării sociale a
591

individului. Spre de–•a.'biic de
iii–.-intii-, subiectul p;iii.itir nu
ar. e'u';tii:l! :i bolii ?..••'•:. \"oțn.i;iea
iii' p. v- roi"olează cu c.\i de alie-
• U'. Kațoi i a.riie individului iu
^:>a in.-.;.și, cu ceilalți, cu lumea
ane lai-.o. ^ubiei't ului ii e.;i"
imposibil să stabilească relații
adecvate cu medial. Universul
)-ii'ioliculin pieide dimensiu-
nea, realității, perspectivele aces-
tuia devin diformate. Se disting
{li. Lai'oii — 1963): j). kaluci-
ii iilor u, delirante, toxice, orga-
nic:, con-tliuționale, reacționate
ele. Ce]e mai frecvent întîlnite
iu clinică sînt: p. discordante
(grupul schizofrenilor), p. ma-
maco-depresive și paranoia.
PSIHOZĂ ALCOOLICĂ, ter-
men generic ce desemnează stări
psihice patologice cauzate de con-
.-••unuil mare de alcool, mai ales
de intoxicațiile cronice însoțite
do grave tulburări mentale și
de comportament. P.a. includ:
a) intoxicațiile alcoolice sim-
ple- — cu variate tipuri, cuprin-
zi iul și reacții epileptiforme; b)
de tir imn alcooiicum (tremens) —
si ari de vise continui, prelungite
și în stările de veghe, excitări
continui de slabă intensitate,
tremurături difuze, halucinații vi-
zuale și tactile în care se relevă
viziuni de animale, multe re-
duse ca proporții; durata aces-
tor crize este de 3 — 5 zile și care
astăzi sînt puse pe socoteala în-
treruperii bruște a unui consum
iiabitual; c) halucinațiile alcoolice
— stări ce se caracterizează prin
halucinații auditive, bolnavul acu-
ză ordine și invitații răuvoitoaredin nfaiă, !a taie "] rjț ;. p,;,-,.
îni] i< a.i i vi, :' – mai siriil'- tri'.w u
în pai maneiiță de către ciaev
e,te ii!'–eu ta'muli umi', ::tări <:
o durată relativ îiitm.-.ă, cil
3 — 8 săplămîni; d) reacții po
li nevrotice — cu slăbirea ca;
citații de reținere a limbaju1' ,
S'ris sau vorbit, însoțită de sta
îea fabuiatorie în care bolnav: '
isi va închipui că trăiește o. '•
povestite (SINDROM ' KOR
SAKOV); e) paranoia alcooli-"
— stări caracterizate prin din;
de persecuție, de gelozie, de gra\<-
doare, obsesii și halucinații ba-
zate pe elemente conflictualc f:• L,;
de persoane și elemente ale vicii
sale habituale; f) deteriorări d
caracter — manifestate prin in-
diferență, pasivitate, rcavoim"
față de cei de la care primeși
îndemnuri; g) senilitate alcooli
că — psihoză caracterizată prin
tulburări totale de memorie, stări
depresive accentuate și psiho/
afective cu reacții violente la anu-
mite tonalități de culoare, cai-
înainte erau indiferente. înpato-
genia p.a. intervine afectai ea
neuronilor prin toxie, insuficien-
ță hepatică, avitaminozele dar
și uzura morală ca și alte ele-
mente de psihogenie.
PSIHOZĂ MANIACO-DEPRli-
SIVĂ, se situează în grupul b-
lilor psihice care au pe prim plav
tulburările de afectivitate, in
acest sens p.m.d. definindn- -•.•
ca o psihoză afectivă. Clini-a
p.m.d. oferă cele două aspeta •
polare ale timiei, euforia și de-
presiunea, stări care ating o in-
tensitate psihotică și care se suc-
592ced la bolnav la un inierval de
timp oar.a.aiiij, sub fuima acce-
sului maniacal sau a accesului
depresiv. Caracterul fundamen-
tal al p.ttl.'.!. constă în lendiiița
sa de desfășurare dinifă i-,nu-
soidală), prin urmare nh-m iția
clinică longitudinala esie o con-
diție sine i|ua nun a diagnos-
ticului. Conceptul reprezintă în
cea mai m.ire parte a cazurilor
o abstracție și nu o realitate,
pcr.tru că niciodată bolnavul nu
este un inaniaco-depresiv, el este
fie maniac, fie depresiv, fie mixt.
Conceptul, creat de Ii. Kraepe-
lin, ilustrează faptul că mania
și depresiunea nu se opun, ci
sînl două aspecte ale unei acele-
iași boli. în p.m.d. are loc și o
conservare calitativă a primului
episod, în sensul că persoana care
a făcut un prim puseu are toate
șansele să dezvolte în următoarele
pusee același colorit afectiv (da-
torită acestui fapt autorii Kleist
și K. Leonhard vorbesc de psi-
hoze „unipolare" și ,,bipolare').
în general este considerată ca
fiind de natură endogenă, apă-
rînd mai ales la picnic și ciclo-
timie, cel mai frecvent în a, patra
decadă a vieții. Starea mania-
cală sau criza de manie este un
sindrom general de excitație și
accelerare psihomotorie care cu-
prinde activarea exaltată a afec-
tivității, a psihismului de relații
imediate, a motricitatii expresive,
acompaniată de o eliberare de-
zordonată a instanțelor instincto-
afective. Are loc o amplificare
generalizată a tuturor aspectelor
vieții psihice. Senzorialitatea nupste piuprin-.-'is afectata, dar
pi'jmp'..i LI i.1 iin.w perceptivii îm-
pii-di'a !•.-.< riiiiinările mai fme;
aientia este mobilă, distributivă,
i 11 o un volum considerabil,
clar ineficientă datorită defici-
tului de concentrare; funcția
mnezică se distinge prin ușurința
evocărilor, prin hipermnezie, dar
fixarea este dereglată; conținu-
tul ideativ este exclusiv expan-
siv, iar fluxul și ritmul ideativ
determină o imposibilitate a re-
dării în plan verbal, astfel îneît
bolnavul face multe eliziuni, are
un stil eliptic; „fuga de idei"
caracteristică nu-i permite un
discurs desfășurat; maniacul este
într-o excelentă dispoziție și cu
o cenestezie perfectă, afirmînd
că este perfect sănătos, că doarme
bine deși este în fond insomnie.
La polul opus, accesul depresiv
sau melancolic se caracterizează
printr-o intensă încărcare afec-
tiv-negativă, trăită ca durere
morală, însoțită de inhibiția func-
țiilor psihice și lentoare psihomo-
torie. Bolnavul prezintă o atitu-
dine inertă, o ținută puțin în-
grijită, o inimică îndurerată, cu
frunte cutată, marcată de omega
melancolic, privire fixă, o con-
centrație interioară; mobilitatea
mimică este redusă la o expresie
de profundă durere morală. Pan-
tomimica se caracterizează prin
mișcări lente, reduse în amplitu-
dine, ezitante; rămîne mult
timp într-o aceeași postură, în-
tr-o situație de abdicare, de auto-
abandon. în concordanță cu in-
hibiția motorie, vocea are inten-
593
38

siialc •eaznt.i. uueoij •-.nplit.i , oi
abl.i pei'e, olil.il. i, ev:,: Inllildll- •
rar, inoiioion și monosilabic, oii
in'Mținîndu-se blocată într-un se-
niimutism; răspunsurile Mut </i-
tante, du)>ă o perio;idă de la-
tență, seui't" dar ])uțin precise,
ilustrînu indecizia, resemnarea,
precum și efortul comunicării.
Fluxul ideativ săi ic și ruinul
îent exprimă un conținut idea-
tiv univoe-negativ. Percepțiile se
desfășoară du;>ă o perioadă de
latență, avînd grad variabil de
exactitate, fiind deseori însoțite
de iluzii; senzațiile interne sînt
neplăcute, acompaniate de dis-
confort afectiv; atenția își res-
trîngc volumul, orientîndu-se în
interior; memoria este axată în
special asupra elementelor afec-
tiv-negative, readucînd din an-
tecedente doar nuanțele penibilo,
culpabile, situațiile psihotrauma-
tizante, toate acestea nefiind re-
date obiectiv; gândirea se desfă-
șoară sub greutatea inhibiției
și a durerii morale, temele re-
flectînd renunțarea, resemnarea,
descurajarea; integrate conștiin-
ței depresive, ideile hipocondri-
ace pendulează între teama și do-
rința de boală, fiind dominate de
cele de culpabilitate. Ca urmare,
bolnavul caută o ieșire în sinu-
cidere, aceasta fiind considerată
nu numai o rezolvare, ci și o
obligație derivată din culpabi-
litatea sa incontestabilă. Chiar
dacă nu toți depresivii au ten-
tative, este sigur că ideile sui-
cidare nu lipsesc, deși deseori
sînt abil disimulate, d "sconeri-
rea acestor tendințe fiind ceaP'JIJbUTATli, e(,i])a ont<
' leatain și
I .ier ci/:
chea/a
fi\ ' -el
i 11.'. iUlo ] \
•upri
ut re II și ; 5
a p:an f i ;i! ui
I i/eioi-pi Iii ne]
maturi/a i
se cxpnma mai ales prin
i; ii iu' uo: ,e n iod; i K.v • 1 bi< >[' •• ;(
ScCi!llda:e d-.1 M!H'le lel'oim i
psihice cu rezona/iță în conduit
socială. lH-besse '1958) arat,":
că deși în p. dezvoltarea psihică
este accelerată, există totuși o
relativă continuitate, o mișcare
ce se desfășoară în direcții în-
cepute în anii copilăriei. Transfor-
mările biologice constau în primul
rînd în procesul maturizării func-
ției sexuale. Sub influenții hor-
monilor sexuali se dezvoltă ca-
racterele sexuale secundare și
apară atracția specifică spre sc^ul
opus. f^a fete, în general, maiu-
rizarea sexuală intervine cu circa
1—2 ani mai repede deeît la
băieți. De asemenea, se constată
un ritm rapid de creștere în
înălțime și greutate, se intensi-
fică simțitor forța fizică și se
produc modificări în activitatea
organelor interne, mai ales ii
aparatului cardiovascular și res-
pirator, în această perioadă ma-
sa creierului nu crește prea mult
și p. presupune și încheierea 'pro-
cesului de maturizare. în schimb
au loc profunde procese de com-
plicare a structurii interne, în-
deosebi ii funcțiilor scoarței ce-
rebrale. Se definitivează cireuni-
59*voluțiile și crește considerabil nu-
mărul fibrelor de asociație. Func-
ția reglatoare a celui de-al doi-
lea sistem de semnalizare devine
tot mai pronunțată. Laroche
(1956) și U. Șchiopii (1967) con-
sideră că p. poate fi împărțită
în trei substadii: prepubertatea,
p. propriu-zisă și postpubertatea.
Deci p. este un fenomen complex,
sensibil la neiiumărate influențe.
PUBLIC, în sens sociologic, se
referă la o structură socială
amorfă ai cărei membri au o
comunitate de interese produse
de comunicări și contacte im-
personale. P. nu este organizat
formal (deși de multe ori poate
da naștere la organizații formale),
iar membrii nu se află în contact
personal reciproc, deși se pot în-
truni pentru a-și satisface inte-
resele. P. reprezintă o arie so-
cială de comunicație, care însă
nu constituie un grup, dar are
modalități proprii ale indivi-
zilor. Structurare, prin aparte-
nență la anumite opinii, că vor-
besc aceeași limbă, apartenența
la o anumită categorie profesio-
nală, anumite norme de condu-
ită etc. Faptul acesta face din
ei o structură, deși, evident, foarte
amorfă. Mulți cercetători vor-
besc mai degrabă de „publicuri"
decît de un p. Astfel G. Alund-
berg (1954) spune; ,,O persoană
poate aparține tot atîtor publicuri
cîte interese are; un public poate
coincide sau nu cu unitățile fi-
zice, geografice sau politice. "Ast-
fel, se pot delimita cel puțin două
p.: 1) un p. apreciați:', iii cărei
membri au un interes comun pen-tru un anumit gen specific de
comportament social; 2) p. de
acțiune, categorii de persoane care
doresc ca anumite lucruri speci-
fice să fie realizate. în sens mai
general, p. este un adjectiv care
arată interesele și obiectivele,
presupuse comune, ale tuturor
sau cel puțin a majorității oa-
menilor din cadrul unei unități
politice, economice, culturale,
geografice etc. Opus termenului
de ,,privat".
PUBLICITATE, modalitatea de
a aduce la cunoștință publicului;
acțiunea de a se adresa publicului
prin mijloace publicitare; are
conținut mai larg; utilizarea teh-
nicilor de comunicare, în scopul
transmiterii de mesaje cu rezul-
tate comerciale; ea se poate re-
feri și la comunicări, prezentări
care nu urmăresc numaidecît și
direct cumpărarea. Reclama și
p. au în esență însă aceeași idee:
cumpărarea-, sfîrșitul unui proces
complex care, din punct de ve-
dere psihologic, reprezintă sche-
ma acțiunilor voluntare (impor-
tant este momentul deliberării)
sau schema actului impulsiv (im-
portant este caracterul situației
de moment). Acțiunea publicita-
ră se adresează unei mase de
consumatori cu caractere, obi-
ceiuri, ocupații, vîrste, sexe di-
ferite etc. și de aceea este nece-
sar să se cunoască starea de spi-
rit, necesitățile cumpărătorilor,
trăsăturile psihke alo acestora;
în funcție de acestea se stabilesc
conținutul și forma mijloacelor
38*

PUERILISM (lat. puer — co-
pil), tulburare a personalității,
manifestată printr-un compor-
tament în discordanță cu vîrsta,
asemănător cu manifestările psi-
iiice ale copilului. Astfel, în unele
afecțiuni mintale, un bolnav
adult vorbește ca un copil, caii-
catural, sau manifestă diverse
atitudini, preocupați sau stări
afectivi; caracteristice vîrste: co-
pilăriei. Se întîlnește în anumite
stări nevrotice ca isteria. în cle-
mența senilă, in schizofrenie.
PULSIUNE, modalitate dina-
mică constînd din impulsuri
(Trieb, drive, imbold) prin care
se realizează o activare sau
încărcare energetică sau mobili-
zare ce face organismul să tindă
către ținta sa. ,,După Freud,
p. își are sursa într-o excitație
corporală (stare de tensiune);
țelul său (al p.) este să suprime
starea de tensiune care consti-
tuie izvorul pulsional; numai îu
obiect sau datorită lui p. poate
să-și atingă țelul ei" (Laplanche
și l-'ontalis). Deci, sensul energiei
pulsative direcționate spre obiect
este ca să se descarce, să fie
„cheltuită" și să dispară, înlă-
turind încordarea. în psihana-
liză, p. este socotită latură ener-
getică a instinctului sau chiareste confundată cu acesta. Tre-
buie însă avută îu vedere i.-.iir-
gerea psihanalitică a instinctului
care nu este considerat imuabil
ci apare numai ca o schemă, un
cadru înăuntrul cărui,i inter,
vin variate desfășurări. P. c.
atare nu este un motiv, dar i .-'.
m-tivanlă în măsura în can
investește inlr-o reprezentare :•.,
imagine. Interpretată ca „un te
cent de ii mi t;» între somatic
psihic", p. este considerată .,,.
principiu fundamental în ri:;ii.
rea activității organismului, ir
același timp trebuie considerai
permanentul conflict dintre p.
vieții și cele ale morții, ci in (.re
cele defensive și cele refulate
etc. Psihanaliștii integrează \\\
p. vieții (Eros), p. sexuale, p. di
stăpînire și pe cele de autocon-
servare, de care țin și p. eului,
iar în p. morții (Thanatos) p,
agresiunii, ale distrugerii •-!
autodistrugerii. Se disting și p.
parțiale din a căror combinare
rezultă diverse organizări libi-
dinale. în psihologia cunUi :
porană conceptul de p. s-a gene-
ralizat, fiind considerat d.
J. Xuttin componenta energetici
a oricăror feluri de motive
inconștiente sau conștiente, pii-
niure sau secundare.DICȚIONARELE ALBATROS
RAMOLISMENT, mental sau
cerebral, slăbire și deteriorare a
activității intelectuale legată de
senilitate, cauzată deseori de
scleroza vaselor sanguine din cre-
ier, avînd drept consecință de-
generarea unor porțiuni limitate
din acestea, prost hrănite și oxi-
genate. Prin extensie, în limbaj
popular, „ramolit" este orice
vîrstnic sau bătrîn cu scăderea
funcțiilor neuropsihice. Debutea-
ză cu forme parțiale (senzoriale,
motorii, amnezice, apatice, in-
telective) ce se pun în raport cu
zona cerebrală afectată de ische-
mie.
RANVERSIBILITATE, proprie-
tate a acțiunii de a fi parcursă
în sens opus primului, revenind
la punctul de plecare fără ca su-
biectul să aibă conștiința identi-
tății acțiunii executate în cele
două sensuri. în experimentele
cu animale, după cum a demon-strat M. Beniuc, învățarea dru-
Tiii!'ni de la A la. Ti nu duce la
învățarea spontană a drumului
de la B la" A, acesta din urmă
trebuind să fie exersat aparte.
Numai cînd cele două sensuri
ale acțiunii se conjugă, aceasta
dobîndește r. După J. Piaget,
r. se deosebește de reversibilitate
(care este operațională) dar con-
stituie o anticipare a acesteia.
RAPTUS, impuls (engl. drive)
brusc și necontrolabil care
pune subiectul în situația de a
îndeplini acte violente și grave
(violență, sinucidere, omoruri).
Realizare bruscă a unei idei
delirante. Simptom al epilep-
siei, al schizofreniei și al psihozei
maniaeo-depresive (r. melanco-
licilor), „amok".
RASĂ UMANĂ, în antropo-
logia biologică, varietate naturală
597

K
a speței umane mie prezinți
UI] CJIUS'I 1! ll >lll Comun H" < , < 1 ,1 < t < ' 1 ' •
ereditare exprimate in pariu ;i-
larități morfologici' și fiziologic,
indiferent de Înnlia și obiceiurile
folosiți;, independent de dife-
rențele culturale. Se cunosc tiei
rase principale: albă ilmi. MICI mă),
neagră (mctonodermăi, e.dbenă
(xantodcnnăi și o serie d. ras.-
secundare și subvarnnte. in-
tnicît pariieulariiățile- de rasă nu
limitează evoluția culturală sau
realizarea de personalitate, in-
terpretările rasi-itp taie derivă
valorile umane din proprietățile
de rasă sînt științific eronaie și
au un caracter agresiv animma;!.
RAȚIONAMENT, formă logică
fundamentală constînd dintr-o în-
lănțuire de judecăți, prin care se
derivă, cunoștințe noi din cunoș-
tințe date. Trecerea de la o cu-
noștință dată la una nouă nu
are loc direct, ci prin intermediul
unei a treia judecăți Structura
logică a r. este mai complexă
decît a noțiunii și judecății, pre-
supunînd: premise sau argumente
(judecăți din care se face deri-
varea), concluzie sau consecință
(judecata derivată) și inferență
(operația logică de derivare).
Prerni.-a care conține noțiunea
cu sferă mai laigă este majoră,
iar cea care conține noțiunea cu
sferă mai rcsirînsă este minoră.
Concluzia, este o judecată adevă-
rată dacă și numai dacă r. se
supune atît condiției materiale
(caracterul adevărai r\ premise-
lor), cit și celei foimale (:e-:pec-
tarea legilor logice de derivare).J>lipă on-utalea opelațlei d< Ml-
i"i "iița :-':>' ilist iu •, r. "' •/,•<! •'/
(optiafi-i Joej< ă p(iriie-,tr de j,i
premise generale si ajunge la •
conrlnzje aflată sub nivel'.ii ah
tenor de generalitate], r. ir-
ihn/'.re (operația logică pont"-.:
de ia premise parli — slare s; ajt:
hi o coi'chi/ie geiii ra la i și r.
t) :!>!^dm:!i<:e sau Iru-inci'^c i1'1;
care punctul de pornire și c
fmal al operației logice se a!'
Ia același yrad d.' generalitate •
După felul judecăților din e:n-
este compus, r. dvdnctiv se pre-
zintă :>ub mai mi:!te forme, o<
numite silogism; categoric (foi-
mat clin trei judecăți categori-
ce), ipotetic Ijudecă ți ipotetice;
disjuncții: (judecăți disjunctive:
disiiinctin-ip-itelic (judecăți dis-
junctive și ipotetice). După po-
ziția și funcția termenului me-
diu (element al judecății care
intră în ambele premise), se dis-
ting patru figuri ale silogismului,
iar după felin judecăților (A, !•',
f, O) din care este alcătuit, se
disting 19 moduri valabile ale
silogismului. R. inductiv poale
fi complet (concluzia generală
este obținută pe baza enumeră-
rii în premise a tutui or cazurilor
sa'.i obiectelor aparținînd ace-
leiași clase) sau incomplet (con
cluzia generală se obține prin
cunoașteiea numai a unei pârii
din cazmile aparținînd clasei
cercetatei. R. ttansductiv poate ii
de relație (alcătuit clin judeciți
de relație — de egalitate, marini'-,
grad, poziție, succesiune etc.)
sau de analogie.
5<!SRAȚIONAMENT IPOTETICO-
DEDUCTIV, raționament de ti-
pul „dacă… atunci…", în care
punctul de plecare nu îl constituie
o teză, adică o idee deja admisă
ca valabilă,, ei o ipoteză, adică.
o idee a cărei valabilitate încă
nu este (r-au abia urmează sa fie)
stabilită. Din punct de vedere psi-
hologic, acest raționament presu-
pune posibilitatea subiectului de a
se detașa de credințele care alcă-
tuiesc punctul de vedere propriu,
pentru a putea raționa asupra
unor enunțuri verbale oarecare,
apariția lui fiind lega! ă. (după
Piaget) de ilecentr.ire, fenomen
opus^ egocentrismul ui.
RĂU, tulburare psihosomatică
provocată de o modificare a con-
dițiilor de existență a organis-
mului. Se disting sindroamele
r. de mare și r. c!e munte (.sau
altitudine). Trepidațiile și vi-
teza în transporturile moderne,
de asemenea, cauzează un r. la
anumite persoane. Xeurofiziolo-
gic, se distiug cauze variate:
suprasolicitări vestibu'are, hipoxe-
mie (deficit de oxigenare) a creie-
rului, tulburări circulatorii ș.a.
In cazul r. do mare intervine o
hipotimie generalizată, vertij uri
și grave tulburări digestive. în
r. de munte se constată depre-
siuni psihice, incoerență, ininlalâ
și stări convulsive; Oamenii pre-
zintă diferite grade de rezis-
tență sau vulnerabilitate la aceste
sindroame. Se presupune că prin
antrenamente adaptative, r. se
poate depăși.
RĂZBOI PSIHOLOGIC, for-
mă de război inițiat și deMâsiiratde un purtător (grup social,
stat) împotriva unui sistem-țintă
(alt grup social sau stat), fără
mijloace militare, cu scopul sub-
minării puterii și prestigiului ad-
ven-arul.ii. Constituie un element
al strategiei generale și un in-
strument al politicii cercuriloi
conducătoare agresive din unele
țări. Asa cum apreciază diverși
autori '(M. Megret, 1-ifiit; K.C.
Soreilsen, 198-1: R. Trmquicr,
14(i8: A. Vukotic, 1969), cuvin-
tele și faptele pot fi considerate
„munițiile" acestui tip de război,
prin intermediul lor transmițin-
du-se influența la țintă; efectele
sînt convingerile, însuf-ețirea sau
intimidarea. Poate să însoțească
sau nu războiul purtat cu mij-
loace militare. în condițiile unui
război armat, r.p. vizează nu
viața și integritatea fizică a
oamenilor, ci integritatea lor spi-
rituală și a instituțiilor sociale,
ținta directă fiind moralul oa-
menilor care, în caz de afectare,
nu poate fi înlocuit cu nici un
fel de armament. Indiferent de
conjunctura în care se desfășoa-
ră, r.p. deține o latură politică,
aceea de urmărire a influențării
prin convingere în direcția unor
obiective politice predeterminate
(a căror realizare ar întîmpiiri
rezistență), a apărării integrității
ideologiei proprii și infiltrării în
ideologia adversarului. Din punct
de vedere psihologic se urmărește
dezinformarea, ademenirea sau
convertirea convingerilor siste-
muliii-lintă, abaterea atenției
și \ i'. iK-u ici, inducerea unei înalte
credibilități in raport iu cont in ui ui

B
celor transmise de purtător, ex-
ploatarea atît a sprijinului cit și a
opoziției celor caro silit deja,
adepții ori dușmanii cauzei r.p.
(aceste două categorii constituind
grupuri de „interes special" în ca-
drul sistemului-țintă). Dintre mij-
loacele și formele de comunicare
a influenței sînt utilizate mai frec-
vent următoarele: emisiunile ra-
dio, manifestele, minciuna, ca-
lomnia, anecdota politică și șo-
vinii, protestul adresat aii ui cu-
veni, dezbaterea într-un organism
internațional, anunțurile fficule
de funcționarii de stat, televiziu-
nea și cinematografia, centrele
do informare, promisiunea unor
standarduri mai ridicate de viață,
stimularea neîncrederii iu viitor.
Dintre mijloacele de comunicare
a. influenței prin fapte sînt mai
mult utilizate următoarele: de-
monstrații prin care se face do-
vada unei puteri militare, econo-
mice, a unității politice interne;
acordarea de asistență politica,
economică și medicală atît ță-
rilor-țintă cît și altor țări ca
mijloc de pedepsire a țării-țintă;
discriminarea în domeniul co-
merțului sau asistenței; stabili-
rea sau retragerea reprezentanței
diplomatice sau alianțelor; crea-
rea unor „grupuri de opoziție"
și a unor partide politice în inte-
riorul țării-țintă în scopuri pro-
pagandistice și subversioniste; miș-
cări pentru părăsirea țării sau
revenirea în țara de origine;
exercitarea patronajului asupra
mijloacelor mass media din țar.i-
țintă; reptricții de frontieră pen-
tru intrări și ieșiri; terorism.Sistemul-țintă poate răspunde p
următoarele căi purtătorilor •,
r.p.: apărare psihologică, ripo.-;
guvernamentală, reacție negați-.
v publicului la încercările de •
J'luențaru psihologicii, contraoi i
siva psihologică.
REABILITARE, proces de i
doblndire a unui statut nonii.,
și pozitiv de către o persoan\ e.n
anterior a fost sancționată ]•••.
ridic sau moral din cauza u
ihiuue aduse societății. R. <!••
piiule de eforturile de readapta, •
d'-puse de subiect, ele gara.
țnle pe care acesta le prezint,
în sensul imposibilității unei recitii
vo dar și de bunăvoința și credit;:'
acordat de cei clin jur. Prin L\
tensie, se numește r. și redobîu
direa unui statut normal fizic,
după convalescența unei boli (c\
după o hemiplegie).
REACTIVITATE, capacitate.-,
organismelor de a răspunde 1.:
stimuli cu efecte adaptative; re
strîns, capacitatea organismeloi
de a răspundo situațiilor de medi'i
ce perturbă homeostazia, p i J •
sisteme de reacții defensive
adaptative cu efect de reechili-
brare. R. nespecifică este legal.
de starea de stress (H. Selve) :-•:
urmărește readaptarea după ••
fază do „alarmă", în care •<
abandonează homeoslazia (st-,
re de urgentă sau emergență;.
Reactiv, derivat de la r., în medi-
cina psihosomatică, este sinonii!
cu PSIHOGEN.
REACTOLOGiE, formulă d
psihologie obiectivă la care .;
recurs Kornilov, opuiiindu-se in-
tr;;.iK–Uuii:.,inului și propuuin-
(iOOR
du-și studiul reacțiilor motorii ca
indicatori ai fenomenelor psihice.
\ avut o existență tranzitorie în
U.R-S.S. în cel de-nl treilea dece-
niu. A fost abandonată ca repre-
zentînd o formula simplistă de
tip bchavlorist.
REACȚIE, orice răspuns inte-
gral sau parțial al unui sistem la
o stimulație exterioară lui sau
străină de el; modalitate tipicăa
vieții de relație a organismului.
R. poate consta dint.r-o modifi-
care vegetativă, o intervenție
motorie, recepție senzorială, emi-
sie verbală, operație mentală (deci
gradul de complexitate al r.
depinde de complexitatea siste-
mului ierarhizat al organismului).
P. Janet prezintă conștiința ca
un sistem de r. față de r. Condiția
dublării, triplării ete. a r. este
însă interiorizarea sthnuliior, sto-
carea de răspunsuri potențiale.
De aceea trebuie distinsă r. ca
răspuns la o influență actuală, de
acțiunea care-și are punctul de
plecare in programul subiectului.
La baza r. sînt mecanisme reflexe
dar se pare că în cazul r. complexe,
specific umane, răspunsul este
sistemic și conceptul de reflex
singular sau de lanț de reflexe,
de stereotip dinamic, nu mai este
suficient de concludent.
REACȚII CIRCULARE, stu-
diate de J. Baldwin, comporta-
mente a căror structură ciclică
este determinată de faptul că
sfîrșitul unui r.ct constituie de-
clanșatorul începutului unui act
identic, astnl incit udele sir.::
efectuate nu izolai, vi iu ;.-• • rii ('M
repciiție). R.c, eaie car..cierizi..izacomportamentul copilului în pe-
rioada inteligentei senzoriomo-
torii sîntde trei tipuri: \)primare,
al căror specific este faptul că
obi<. i tele asimilate schemei de
a< '-iiiiie aparțin, în general, cor-
pului plopi iii (de exemplu suge-
!<M sislcu.ii 'că a degetului.;
'J. ; ' un.U'i/c, care se deosebesc de
cele primare prin aceea că obiee-
i-. le care sînt asimilate schemei
de acțiune sînt obiecte exterioare
oi 'Cinismului (do ex. scuturarea
unei jucării zornăitoare); inte-
resul este fixat asupra efectelor,
iar nu asupra însăși acțiunii;
3i tei:iare, care se deosebesc de
cele secundai e prin faptul că
repetai ea se produce nu aidoma,
ci cu mici variații la fiecare re-
luare (de exemplu, scuturarea
aceleiași jlicării ca mai sus dar
din ce în ce mai tare sau
din ce în ce mai încet, deci cu o
variație gradată a intensității
actului). Acestea sînt experiențe
„pentru a vedea" și constituie
schema judecăților empirice. în
viziunea cibernetică, r.c. implică
conexiuni inverse prin care cen-
trul este informat asupra demer-
surilor electorului și poate să
dea comenzi suplimentare de re-
petare, de întreținere, amplifi-
care sau corectare.
READAPTARE, rnsamblu de
procese și măsuri adecvate unei
adaptări la condiții noi sau prin
redresarea Iurtelor ufedato de
maladie, recluziune ele. la con-
diții cunoscute anterior de su-
l"'if~!_i. R. '''.'•> docejtiî reintegrarea,
lui.rs '.:ir iu cazul st himbăiii bruș-

fi
te a ocupației și mediului socio-
cultural, în urma unei maladii
sau a unui comportament delic-
tual. Implică măsuri de psiho-
terapie și pedagogie socială. Tre-
buie să se considere dificultățile
procesului de r. și să se aibă iu
vedere faptul că r. necesită timp,
se realizează treptat și necesită
asistența și înțelegerea celor din
jur.
REALISM, termen cu înțele-
suri diferite și chiar opuse: a
semnificat in filosofia idealistă
realitatea mai mare a, ideilor de-
cît a ființelor (Platou), existența
independent de lucruri a univer-
salelor (curent scolastic totuist
opus nominalismului) iar în sens
propriu, uzual și științific priori-
tatea realității obiective în ra-
port cu cunoașterea, considerarea
actelor de cunoașUre ca parțiale
descoperiri ale realului autonom,
tendința de luare a realității așa
cum este ea (Engels) în cunoașterea
științifică și în artă. Atitudinea
realistă se opune utopicului, ver-
balismului parazitar, speculațiilor
fără acoperire, reveriilor ireali-
zabile etc.
REALISM INFANTIL, după J.
Piaget, concepție despre realita-
te a. copilului, opusă obiectivitătii
și care consiă în a atribui reali-
tate obicei ivă unor procese subiec-
tive, in lipsa diferențierii pla-
nurilor obiectiv și subiectiv. Ași,
de exemplu, numele lucrurilor
se află în lucrurile insesi, visele
sînt localizate în spațiu (in spa-
țiul visat sau în camera in care.
.se di larme), gindirea i .-'.11' nia l i-i ia 1.1
si există. în cap, sul) forma unuisuflu sau a unui abur, sau „se
gîndește cu vocea" etc. Aceasta
deformare a realității mai poarta
și numele de egocentrism ontolo-
gic, întrucit neputîiul diferenția
„eul" de „rest", copilul acorda
același statut de rea'itate tutui.-.r
acțiunilor sau trăirilor sale, pn
iectînd îu real întregul conții!ii1
al conștiinței sale. Pe scurt. r. ,
echivalează cu absența conștiin-
ței de sine.
RECEPTIVITATE, proprietate
a unui sistem sensibil de a p r
mite recepția formelor de energi'
recunoscute ca stimuli adecvați
pentru sistemul respectiv; în ne
urocibernetica organelor de sin::;,
cu un înțeles apropiat, se uzează,
și de termenul de permeabili Late.
în genere r. califică ușurința cu
care sînt asimilate informațiile
sau devin eficiente influențele;
prin extensiune r. pentru idei,
propuneri, opinii. Nu este o par-
ticularitate nativă ei una dobîu-
dită prin exercițiu, antrenament
etc. în decursul dezvoltării psi-
hice, r. trece de la formele ei pri-
mare, infantile, de acceptare ne-
critică a sugestiilor, la r. selec-
tivă și specializată (intelectuală,
artistică, profesională). Este o
condiție facilitantă a învățării.
RECEPTOR, organ periferic sen-
zorial, specializat în transforma-
rea unui gen de energie în influx
nervos, efectuîud prima etapă
de codificare și condiționînd apa-
riția senzației în urma integrări:
nervoase centrale. R. se adec-
vează stimulațiilor mecanice, fi-
zice, chimice, fiziologie e, puțind
fi i. oilsiderate ca up.uate ui:;–R
nice modelate după e.it a< t>• ri •ti-
cile respectivi lor i> >i i> 1 > de i u"r-
sjie. Bionica le studia/â, structura
în vederea reproducerii lor teh-
nice. Pavlov afirmă că si cone-
xul reprezintă o ,-aipra [ața re-
ceptoare pentru influxurile afe-
rente recodificate la nivel subeor-
tical. Se face o distincție între r.
periferici și cei centrali. Uneori
prin r. se înțelege analizatorul
ca sistem periferico-central uni-
tar, în orice caz r. periferic nu
poate fi conceput disociat de me-
canismele centrale, întrucît el
este activ, în virtutea reglajului
mijlocit prin proiecțiile corticale,
apare ca un detector ce transmite
impulsuri specifice.
RECEPȚIE, proces neuropsihic
de detectare, captare și codificare
a informațiilor, finalizat prin con-
stituirea de imagini simple sau
complex-sistemice. Capacități ale
organelor de simț de a întreține
relații informaționale cu mediul.
RECE SIV, proces sau particu-
laritate suprimată sau mai cu-
rînd nemanifestată într-un con-
text în care domină un factor
mai puternic, dominant, singurul
care «se relevă. De exempiu
genele r. în ereditatea mende-
leiană. Ceea ce este r. se poate
evidenția în absența factorului
dominant.
RECICLARE, modalitate a in-
strucției și educării permanente
vizînd actualizarea și perfecțio-
narea pregătirii profesionale. Este
o periodică reluare a unui ciclu
de instruire, „punere în curent"
cu noile progrese și cerințe ale
domeniului profesional, indiferent<'••• virata, ian-.; sau pnwătire
de |.,i7,i |v (e menită, să realizeze
nu numai rccalilicarea sau n.nu-
velarea profesională, dar și să
reactiveze potențialul personal,
să-1 pură în valoare o dată, cu
experiența dobîndită. Are scopuri
formative și este menită să spo-
rească și să pună în corespondență
cu noile cerințe, competența pro-
fesională. De aceea si formele de
r. sînt și trebuie să fie moderne,
strîns legate de cele mai noi cuce-
riri ale tehnicii și științei și ferm
orientate spre practică. Metodele
r. sînt maximal active, iar „dis-
tanța" dintre instructori și cei
supuși r. este redusă la minimum.
Un rol de seamă în r. revine schim-
bului de experiență între cursanți,
în toate genurile de r. sînt impli-
cate și cunoștințe de psihologie
considerînd necesitatea optimizării
factorului uman, a organizării
și comunicării, a selecției și creș-
terii cadrelor etc.
RECIDIVĂ, termen de origine
medicală care semnifică reapa-
riția unui sindrom sau maladii.
Prin extensie, tendința de repe-
tare a unor acte infracționale,
datorită unui dezechilibru psiho-
moral și după ce au fost luate
măsurile sociale de represiune și
reeducare. Recidivistul este, după
de Greef, un dezechilibrat min-
tal datorită unor maladii psihice
variate. Frieudlander nu consi-
deră obligatorie implicarea psiho-
patologiei și atrage atenția asupra
unor malformațiuni caraxteriaie
cum sînt atitudinile antisociale,
lipsa de independență și s'ibiciu-
603

B
R
nea rnliii etc. F,te toru-fe imj><ir-
tant ca ă -e prevnă r. la delinc-
venții tiu-, ri. Pentru accast.i, după
Brousseau, trebuie nă (ie. înlăturai
comportamentul de i;iRta.bilita l"
socială. S. și K. Glneck au elabo-
rat tabele do predicțio- ale delic-
vent, i juvenile. în genere, com-
baterea r. constituie 'problema
cea mai importantă și dificilă
în acțiunea socială de eliminare
a delicventei.
RECUNOAȘTERE, în percepție,
faza identificării; un proces (mai
simplu și facil decît reproducerea
sau amintirea) al memoriei (v.).
Se disting r. spontană și r. discur-
sivă ce implică scheme de raționa-
ment, analize comparative, uzînd
de anumiți indici și confruntînd
modelele mintale cu structura
obiectului. F. Attncave aseamănă
r. cu o rezolvare de problemă în
care se emit și verifică ipoteze.
\V. Wundt aprecia r. spontană
cu un raționament inconștient.
Studiul mecanismelor r. prezintă
un mare interes pentru constru-
irea perceptronilor și dispozitive-
lor cu inteligență artificială.
RECUPERARE, sistem de mă-
suri adoptate de societate pen-
tru a normaliza personalitatea și
a obține o contribuție firească
de la un subiect deficient senzo-
rial, intelectual sau moral. Se
prevede înlăturarea trăsăturilor
negative, compensarea celor de-
ficitare și activarea maximală a
calităților și forțelor reziduale.
RECURENȚĂ, originar repe-
titivitate, revenire periodică a
unui fenomen. în limbajul știin-țific s-a afiimat sensul de intiu
<M(ă i r t \' r -r ,'ț. a etV< hiltii a-'-;i'<<
( .1 iizei sau lenomenului, de r .••
ție asupra însuși sistemului <•.••
acțiunii. în logică sînt r. jtid<Tă
țile ce constituie propriul I>
obiect și demonstrațiile in care
aserțiune posterioară o modiii' ,
pe cea anterioară și pe acest di ua
se stabilește o concluzie. în ps Im
logia modernă termenul este foai
ie răspîndit în legătură cu ini.ru
ducerea relației de feedback și cu
recunoașterea reversibilității ope-
rațiilor.
REDONDANȚĂ v. REDUN-
DANȚĂ.
REDUCTIONISM, tendință și
metodă a cunoașterii constînd
din interpretarea unui fenomen
complex ce dispune de un anumit
specific prin alte fenomene sub-
adiacente mai simple și nespecifkv.
(Un gen de modelare infranio-
dală.) R. a intervenit frecve.i:
în elaborarea psihologiei cu rezu'
tate variabile. Dacă reducția psi-
hică la o determinare sociala.
biofiziologică, fizico-chimică esP'
tranzitorie și efectul va fi pozitiv
contribuind prin reintegrări as-
cendente Ia însăși elucidarea spe-
cificului psihicului. Dacă se pre-
tinde că substratul fiziologic S-JU
fizico-chimic sau cadrul social
obiectiv este suficient pentru ex-
plicarea psihologică, intervin ab-
solutizări stagnante, tendințe de
lichidare a cunoașterii specificul iu
psihologiei (fizicalism, chimism,
biologism, sociologism).
REDUNDANȚĂ (REDONDAN-
ȚĂ), mărime care caracterizează
o sursă de mesaje alcătuite dinsemnele alfabetului dat, compa-
rativ cu valoarea minimă nece-
sară pentru transmiterea infor-
mației date; informație exceden-
tară. Un minimum de r. „învinge"
zgomotele, clarifică anumite si-
tuații dificile, R. prea mare îngre-
uiază procesul de comunicație,
de unde necesitatea, diminuării
sau înlăturării ei. Informațiile
excedentari; sau redundante tre-
buie deosebite de informațiile
irelevante, nesemnificative, care
sînt zgomote propriu-zise, ade-
vărate frîue ale recepției și pre-
lucrării informațiilor. R. nu tre-
buie confundate cu intensifica-
rea semnalelor; o vorbire r. este,
de ex., cea pleonastică, nu cea
strigată.
REDUPLICARE, simptom psi-
hopatologic caracterizat prin fap-
tul că bolnavul, în cadrul unui
proces confabulatoriu, afirmă exis-
tența a două obiecte, persoane,
situații identice, din care numai
una este reală, cealaltă fiind pro-
dusul imaginației sale. R. apare
frecvent în schizofrenie, parafrenie,
paranoia etc.
REEDUCARE, proces sistema-
tic, integral și nou, de educare
menit să compenseze lacunele
unei educații anterioare, ale cărei
efecte au fost pierdute în urma
unei traume, infirmități, dezadap-
tări, sau să combată, să înlăture
și să înlocuiască efectele unei edu-
cații și adaptări defectuoase și
negative. Scopul r. este de a rein-
tegra pe subiect într-un sistem
de activitate și în rcljții sociale
normale. Se îvali.-.oaz.i prin mij-
loace pedagogico-medicale, psi-hoterapeutice și prin procedee
generale mult intensificate. Ne-
cesită instituții specializate și
experți de diverse profiluri. Sînt
supuși r. delicvenții, copiii-pro-
hlcmă, deficienții mintali ș.a. Ope-
rația este extrem de dificilă în-
trucît nu se poate finisa numai
in condiții colective (colonii, școli
speciale, dar mai ales locuri de
muncă) ci necesită și tratări indi-
viduale, fiecare din acești iua-
daptați reprezentînd un caz con-
cret.
REEDUCAREA DELINCVEN-
ȚILOR MINORI, ansamblu de
influențe, măsuri și activități des-
fășurate într-un anumit cadru
organizat și menite să restructu-
reze și să reorienteze atitudinile
și comportamentele celor cu defi-
ciențe morale, inclusiv a infrac-
torilor. Se desfășoară în peniten-
ciare, colonii și institute de re-
educare sau în cadrul unor institu-
ții și comunități cu activitate
nespecializată în acest sens. Prin-
cipalele dificultăți în r.d.m. sînt:
optica deformată, orientarea ero-
nată a acestora, comportamentele
agresive și tendința de înstrăinare
față de societate, dereglarea rela-
țiilor cu societatea, consecințele
traumatismelor cauzate de sanc-
țiuni, condițiile, relativ artifi-
ciale, proprii instituțiilor și acti-
vităților cu scop rceclucativ. Prin
r. se vizează nu răzbunarea pentru
delictele comise ci apărarea față
de delincventă, prevenirea agra-
vării situației și recuperarea mino-
rului. Adaptarea la noul mediii
de ilele.Jis-, vi.,ță organizată și
muncă, reprezintă pentru minori
605
(504

o sarcină grea, o situație critică.
Se trece de la libertinaj la un re-
gim riguros. Există pericolul coa-
lizării delicvenților minori și a
cultivării de către ei a unor stra-
tegii de psendoadaptare și men-
ținere în sistemul existenței cen-
trate pe delincventă. De aceea, re-
gimul și măsurile direct educative
trebuie să fie maximal eficiente.
Tinerii trebuie puși în situația de
revalorizare, astfel incit ei, trep-
lat, dar tranșant, să se despartă
de valorile negative. Sub acest
import, factorii cei mai importanți
sînt: contactul psihic, apropie-
rea sufletească dintre educator
și delincvenții minori în con-
dițiile exigenței educaționale și
constituirea colectivelor de mun-
că și de viații, după modelul
demonstrat de Makarenko. R.d.m.
implică și acțiuni de tratare indi-
viduală adecvată. Sînt foarte
importante discuțiile de tip cli-
nic pentru descoperirea puncte-
lor critice din structura subiec-
tului. Acțiunile educative se echi-
valează cu o terapie întrucît
unii subiecți, normali sub raport
psihic, prezintă simptome de pa-
tologie sociomorală. P. Schmi-
deberg propune „terapia realității"
care constă în prezentarea, fron-
tală și necruțătoare a situației în
care tînărul se află. Ergoterapia
prevede prestarea unei munci
conform pregătirii și intereselor
subiectului. Este important ca
activitatea utilă desfășurată să
deschidă o perspectivă profesio-
nală firească. H. Evsen'ck pro-
pune terapia de grup în care su-
biecții ce si- con i pa li bil; /.cază NI-R
tre ei și pot să comunice facil,
discută, se descarcă și ajung cu
timpul la o opinie comună și
pozitivă. Conform altor expe-
riențe, grupul de discuție se con-
stituie din indivizi incompatibili,
ceea ce duce la o actualizare a
conflictelor și la polarizări salva-
toare pentru o parte din subiecți.
O metodă complexă de lerapi'
și reeducare constă în integrarea
tinerilor în localități destinai'
lor și în care se desfășoară i >
viață și activitate de tip normal
activitățile productive și presta-
țiile de servicii fiind retribuiți:
echitabil, iar libertățile indivi-
duale și perspectivele de reveniri
în „marea societate" fiind depen-
dente de normalizarea compor-
tării subiecților. Odată cu rein-
tegrarea socială a foștilor delinc-
venți, mai intervin unele probleme,
îndeosebi în legătură cu tendin-
țele de etichetare și stigmatizare,
manifestate de populație față de
aceștia. Se recomandă abținere;.,
de la manifestarea unor astfel
de tendințe, dar întrucît ele sînt,
pînă la un punct, firești, este ne-
cesar ca și tînărul să fi fost pre-
venit și să dispună de rezistența
morală necesară. Tocmai în le-
gătură cu aceste împrejurări, în
1977, statul român a luat hotă-
rîrea privind încredințarea tine-
rilor care au comis abateri unor
întreprinderi, colective de munca.
și organizații obștești, pentru a
fi reeducați, nu prin privarea de
libertate, ci prin crearea, în con-
diții colective, a unei ambianțe
dr onlinr și răspundere, de înlr-a-R
jutorare tovăra;ea sră IN-uliu iu-
rectarea comportament .•]• >r d–
vianti' și pentru preveniie.i Im'
statul socialist apelează la forța
morală a s> M ii lății, la forța trans-
formatoare a muncii si ereației.
REFLECTARE, caracterizare de
conținut a psihicului M denumire
a teoriei materialist-dialectice prin
care se susține: a) toiul determi-
nant a! lumii rbicctifc- in genera
conținuiurilor informaționale su-
biective; bj corespondenta apro-
ximativă dinIre acestea si sursele
obiective; c) faptul că psihicul
există sub forma unei activități
interne orientate spre reproducerea
cit mai adecvată a obiectelor și
relațiilor existenței, ceea ce permite
orientarea corectă, adaptarea, in-
tervenția eficientă în ambianță;
d) faptul că activitatea subiectivă
este tributară genetic și funcțional
practicii social-istorice, este mereu
corelată cu aceasta și își verifică
valoarea de adevăr (întotdeauna
relativ) priit practica, la care se
adaugă și autoverificarea corecti-
tudinii logice a construcțiilor cog-
nitive. „Deschiderea la experiență",
principiul menționat de F. Gon-
seth, se înscrie în perspectiva
teoriei r. după cum în consonanță
cu procesualitatea r. intră și epis-
temologiile relativiste cum este
aceea promovată de G. Bache-
lard. Teoria r. nu este absolută
și dogmatică întrucît, susținînd
relativa dar progresiva valoare
de adevăr a cunoștințelor, recu-
noaște specificul legilor și particu-
larităților mijloacelor subiective
(codificări senzoriale și verbalo-
logice) implicate cu necesitateO' r., faptul că r, III fiind ni'''.mică
și pa.-i\ a e.a.' o ini 11 j; hune
Mihiei t ubiei t, real unul reflec-
tîmlu-se în celălalt, și că niciodată
r. nu se p.,a ir produce- dccît ni
formă sul,ii divă. < u specificul
și limitele acesteia, că niciodată
reproducerea ideală a obiectului
de către subiect nu este desă-
vîrșită sau încheiată. Teoria r.
se opune însă atit subiectivismu-
lui ce susține arbitrariul și lipsa
de legătură cu obiectivul a con-
ținuturilor subiective, cit și agnos-
ticismului ce susține incapacitatea
percepției de a ne furniza imagini
adecvate realității, și a gîndirii
de a ajunge la idei ce surprind
determinări generale și esențiale,
existente obiectiv. Sub raport
cibernetic, r. este o modelare în
șt de către subiect a obiectivului,
modelare ce atinge un anumit
grad de izomorfism, dar nu și
identitatea. în sens larg, r. semni-
fică substratul determinist al mo-
delării (lui A în B) care devine
biunivoc în cazul comunicării
interumane (A^BI. Este deci o
interacțiune de tip informațional,
în sens restrictiv, r. califică gra-
dtu de adecvare (izomorfism dus
pînă la homomorfism) al mode-
lării. Este deci valoarea calita-
tivă, semantică a informației. în
primul sens orice informație este
reflectorie pentru că e un răspuns
sau un reflex; în cel de-al doilea,
specific, numai anumite complexe
de informații sînt reflectorii și
aceasta întrucît reproduc subiec-
tiv prin „transpunere și transplan-
tare" în plan ideal, însușiri, relații,
structuri și legi — toate obiective.
607

R li
Dacă la nivelul im,.aiiiilor granița
dintre cele două ace pțiuni .i!e
r. poale fi precizată, — l..i nive'n.l
semnificațiilor concept unii1, ope-
rația aceasta este uneori ane\o-
ioasă. Se menționează o deosebire
între r. directă,, perceptivă și r.
indirectă și niui/imijlocită a ceea
ee spi cilic nu este perceptibil și
poate fi inferat. în acest ultim
caz r. este mult mai activă și sis-
tematică, avînd șanse mai maii
de profunzime dar putînd fi
grevată și de mari erori. R. ca
proces informațional cu un grad
înalt de izomorfism (față de sur-
să) se întemeiază pe operații sau
acțiuni interiorizate și este întot-
deauna transformativă în sensul
codificării și al decodificării (ra-
portării la original) specifice pen-
tru r. psihică umană. Deci r.
este o construcție sau reconstrucție,
iar nu o simplă copie. R. este mo-
tivată și regizată de strategiile
cognitive și transformative. în
produsul r. se exprimă prin selec-
tivitate, organizare, compoziție,
modalitate a trăirii, nu numai
obiectul ci și subiectul (ce sînt
indisociabili), nu numai obiectul
ca atare ci și relația obiectivă a
acestuia cu subiectul. Organisme-
le, omul și omenirea sînt vital
interesate în semnalizarea adec-
vată realului întrucît acesta con-
diționează adaptarea, existența,
eficiența. La om, la care r. de-
vine conștientă, revine clar fap-
tul că numai în măsura în care
sînt exact și fidel reproduse și
sesizate relațiile obiective devine
posibilă realizarea proiectelor1 ransformaf ive și creafnnre 'foi
mai năzuința 1.'liană V" ;'î'' '<' '
spre transformarea lumii, -•••;.
adaptarea creatoare a medii;
la trebuințele mereu schimb:-
ale omului obligă ia efortul •
r. sau cunoaștere tot maiadecv:'
a realului și deci, tot mai profine
întrucît r. mijlocește și condi', •
nează adaptarea (la om, actr
tatea finalistă) în desfășuram
ei, ea devine tot mai mult anii. ••
pativă (P. Anohin), predicth
prospectivă. Genetic, r. trece n
ren de la retroactiv la anticipa ii
Atît genetic cit și funcțional, r.
se realizează după modelul re;;
țiilor circulare. în acest circuit
intervin atît construcțiile repm
ductive sau reflectorii cît și c;:.-
strucțiile noi, de combinație i;i >-
vativă determinată de motiv,
scopuri, aspirații. Cunoașterea im
plică întotdeauna și invenția, la
consecință noi am propus ca i:
psihologie să se formuleze în chi •
unitar principiul reflectării si <-
constructivismului.
REFLECȚIE, formă superioara
a activității intelectuale prin cnr.
aceasta se orientează recuree
asupra propriului conținut di
imagini și concepte și îndeoseb
asupra modalității de lucru, cu
tendința de a analiza critic, a
desluși natura propriilor cunoștin-
țe, a face noi legături, a verifica
și asigura validitatea terminolo-
gică și coerența logică a propriei
construcții mintale; nivelul . ce',
mai înalt al gîndirii prin car'
aceasta se autoreglează conștient
și se autocontrolează deliberat.Este deci gîndire despre gîndire,
examinare logico-abstractă a con-
tiuuturilor intelectuale, considera-
te din punct de vedere formal prin
raportare la normele logice și
matematice, în sensul lui i'iaget.
Se face o distincții1 între r. și
meditație în sensul că ultima se
poate concentra asupra lumii pe
cînd prima se întoarce asupra
înseși proceselor intelectuale fiind
un fel de meditație despre gîndi-
rea proprie. Totuși Drever are
dreptate cînd afirmă că r. im-
plică și confruntarea cu expe-
riența și deci cu datele obiective
ale realității. J. Piaget socotește
că r. este un act de unificare și
sistematizare a tendințelor, cre-
dințelor și opiniilor pentru a le
echilibra și pentru a evita con-
tradicția dintre ele.
REFLEX, mecanism fundamen-
tal al comportamentului, con-
stînd în reacția de răspuns, mo-
torie sau secretorie a organismu-
lui, mediat prin sistemul nervos,
la acțiunea unui stimul extern
sau intern. R. reprezintă relația
fundamentală a activității neu-
ropsihice. Acest mod de reacti-
vitate al organismului se face
fie prin intermediul segmentelor
inferioare ale sistemului nervos,
cum este cazul r. necondiționate,
fie pe baza capacității funcționale
a scoarței cerebrale de a stabili
conexiuni (legături temporale în-
tre diferiți centri, cum este cazul
r. condiționate). Suportul anato-
mic al actului r. îl constituie ar-
cul r., format dintr-o cale afe-
rent-centripetă, senzitivă și o caleeferent-centrifugă, motorie, în-
tre care pot sau nu să exiite neu-
roni intercalări. Arcurile r., în
funcție de structura și complexi-
tatea lor, pot fi simple, bineuro-
nale și monosinaptice, cum sînt
cele ale r. spinale și pot fi com-
plexe, polismaptice, multmeuro-
nale, cuprinzînd în structura lor
pe lîngă calea aferentă și cea
eferentă și unul sau mai mulți
neuroni intercalări. Acest ultim
tip de arc r. facilitează răspun-
surile mai complexe ale organis-
mului, datorită difuzării și întir-
zierii excitațiilor. Activitatea r.
a sistemului nervos cuprinde două
mari sfere: activitatea nervoasă
inferioară, constînd din ansam-
blul reacțiilor reflexe care asigură
unitatea și stabilitatea echilibru-
lui intern al organismului. Aces-
tea au rol homeostatic asigurînd
reglarea tuturor organelor, com-
poziția lichidelor organismului și
temperatura acestora. Ele sînt
mediate de sistemul nervos ve-
getativ. Activitatea nervoasă supe-
rioară constînd din ansamblul
sistemic al transformărilor și re-
acțiilor de esență reflexă, care
asigură echilibrul dinamic al orga-
nismului. Din punct de vedere
structural aceasta cuprinde două
verigi: veriga r. înnăscute, necon-
diționate și veriga r. dobindite,
condiționate. R. necondiționate con-
stituie ansamblul reacțiilor și răs-
punsurilor la excitanții cu semni-
ficație biologică intrinsecă, alcă-
tuind așa-numita „zestre adap-
tați vă primară" a individului. în
funcție de variația informației
din mediul intern sau extern se
608
39 — Dicționar de psihologie609

R
actualizează în niiul selectiv anu-
mite structuri reflexe care acțio-
nează in sensul restabilirii echili-
brului ilin.miic. R. necondiționate
se caracterizează prin faptul că au o
specificitate prestabilită la semni-
ficațiile biologice ale stimuliior. au
un suport anatomo-fiziologic de-
finit și delimitat, existent încă
din momentul nașterii, fiind tians-
mis ereditar. R. necondiționate
sint declanșate automat fiind
suficientă doar existența iu cîm-
pul de recepție a stimulului res-
pectiv și au un efect adaptativ de
tip homeostatic. Iile sînt carac-
teristice unei anumite specii, păs-
trîndu-se pe tot timpul existen-
ței biologice. R. necondiționate
sint legate de funcțiile de con-
servare a speciei și cuprind ca
atare r. legate de nutriție, de
reproducere și de relație. în aceas-
tă categorie intră deci reflexele
vegetative, cum ar fi: r. ciliospinal,
r. cardiac, r. vasomotor, r. pilo-
motor, r. salivar, r. sexuale etc;
r. posturale: osteotendinoase sau
miotatice, care sînt r. ce se de-
clanșează cînd, sub acțiunea unui
excitant, mușchiul suferă o întin-
dere; prin aceasta se excită pro-
priocoptorii (fusurile musculare și
corpusculii Golgi) din mușchi
și tendoane și aceste impulsuri
sînt analizate și pe cale r., pro-
voacă contracția musculară. Din
această categorie de r. necondițio-
nate fac parte: r. bici pal, r. trici-
pal, r. rotulian, r. abilian etc. Tot
din cadrul r. posturale fac parte și
r. somatice lungi, polisinaptice cum
ar fi: r. de scărpinat, mișcarea r.
de îndepărtare a unui obiect careac.ționea/.ă nociv etc. R. cuta-
nate fai, parte de a^t'inc-ne.i din
cidtul r. posturale și c.oiibt.iu in
contracția musculaturii somatice
situată în imediata apropiere" ,i
zonei cutanate excitate. R. ema-
nate- sînt de ex.: r. cutanat abdo
minai, r. cutanat plantar ele.
R. de mai sus sint relativ simple
și •• pecifice. Un alt grup de r. ne-
condiționate ii (urmează r. nespe-
cifice, ele fiind declanșate di-
excitațiile venite de la nivelul ori-
cărui receptor, deci nu sînt legate
direct de un anumit stimul spe-
cific. Ele sînt polisinaptice și
complexe, incluzîncl în structura
lor mai multe r. specifice sim-
ple. Astfel, este r. necondiționat
de orientare, care se declanșea-
ză la apariția oricărui stimul,
ce se impune și se detașează
în cîmpul perceptiv prin noutate,
intensitate, durată, apariție sau
dispariție bruscă. De asemenea.
r. de orientare presupune exis-
tența unei anumite stări de nece-
sitate internă, cum ar fi cea pro-
vocată de saturația informațio-
nală (monotonie). R. de orien-
tare se evidențiază pe plan ex-
tern prin trei componente: com-
ponenta motorie, constînd din
ansamblul macro- și micromișcă-
rilor, ca răspuns la stimulările
externe sau interne, componenta
vegetativă, constînd din modifi-
cările circulației, respirației, ale
dinamicii glandelor etc. și o corn
ponentă bioelectrică, constînd în
modificările traseului EEG, in
special al ritmului alfa. Toate
aceste componente sînt doar indi-
catori sau laturi, fiind integtateR
•la nivel central, iar raportul din-
tre ele determină dinamica r.
de orientare. Pe această bază
se delimitează două tipuri de r.
de orientare: tazică și tonică. R.
de orientare reprezintă baza com-
portamentului de relaționare și
în același timp un nivel superior
de integrare a individului cu me-
diul. R. de orientare pregătește or-
ganismul pentru activitatea de re-
ceptare, prin reglarea analiza-
torilor, asigurînd astfel efectul
maxim al stimulului. în raport
cu conduita de ansamblu a orga-
nismului, r. de orientare este des-
tinat anticipării a ceea ce urmează
să faeă efectiv organismul în
raport cu mediul, devenind prin
aceasta un fapt fundamental în
conduita adaptativă a individu-
lui. La om, r. de orientare se îm-
bogățește cu un element foarte
important și anume, orientarea nu
se mai face doar în raport cu datele
perceptive nemijlocite ale unei
anumite situații ci în structura
orientării pătrund modelele so-
ciale fixate obiectiv și astfel orien-
tarea se face în raport cu însușiri-
le constante și esențiale ale obiec-
tului. Astfel r. de orientare stă
la baza comportamentului inves-
tigativ și prospectiv, la baza în-
vățării și cunoașterii specifice
umane. R. de acomodare, ca efect
al stingerii r. de orientare este un
r. necondiționat, nefiind un feno-
men pasiv ci expresia activității
etajelor superioare ale nevra-
xului. Este un r. complex ce se
realizează pe baza elementelor
de întărire negativă. R. de aco-
modare conferă fondul stabil alrelației individului cu mediul, iar
în plan comportamental general
susține starea de habituare (obiș-
nuire), starea de relativă relaxare.
Condiția primă a realizării r.
de acomodare este existența unui
stimul sau unui complex de sti-
niuli constanți, permanenți în
timp. R. de apărare este reacția
dată de organism cinei pragul
ele toleranță funcțional, privind
intensitatea sau durata unui sti-
mul, este depășit. R. de apărare
implică componenta senzitivă ge-
nerală a organismului, sensibili-
tatea algică, fiinel deci declanșate
de toate modalitățile senzoriale.
Specificitatea r. ele apărare con-
stă în conservarea structurală
a organismului, în preîntîmpinarea
eventualelor distrugeri și în evi-
tarea contactelor cu stimuli no-
civi. R. de apărare arc un dublu
sens: 1) eleclanșează anumite
transformări la nivelul unei zone
lezate, care acționează în sensul
limitării și restabilirii structurale
și funcționale a zonei respective;
2) reducerea sau înlăturarea acțiu-
nii factorului nociv. Ca și r. de
orientare, r. ele apărare are o
acțiune inhibitoare asupra tutu-
ror activităților reflexe, supu-
nîndu-se deci legii dominanței și
exclusivității. Viteza de declan-
șare a r. ele apărare depinde de
caracteristicile stimulului și ele
gradul de sensibilitate al organis-
mului. Din punct ele vedere al
sferei, r. de apărare poate fi lo-
cal, segmentai" sau global.
Efectul adaptativ al acestui r.
comlfi în păstrarea și restabilirea
intt-."ril:'i1ii morfofuiicți'oiiale a in-
61039*611

R
(lividului. Toate aceste tipuri de
r. necondiționate, specifice și ne-
specifice reprezintă baza pe care
io structurează toate comporta-
mentele orientate (finaliste de
tip superior, care apar fie ca o con-
tinuare nemijlocita a uneia sau
alteia dintre r. necondiționate,
fie că devin posibile datorită inter-
acțiunii și coordonării acestor r.
bazale). R. condiționate, reprezen-
Und a doua verigă esențială a
activității nervoase superioare,
se formează doar în anumite
condiții, cu participarea scoarței.
Klc reprezintă o achiziție indivi-
duală a organismului, bazată pe
funcția de semnalizare și integra-
re a sistemului nervos central.
La baza r. condiționate stă feno-
menul fiziologic al conexiunii
temporale dintre diferiți centri
din scoarță, conexiune care însă
se poate desface destul de ușor
sub acțiunea diverșilor factori.
R. condiționate sînt deci legături
dobîndite, de tip funcționa], au
caracter temporal și strict indi-
vidual. Excitațiile provenite din
mediul înconjurător fac să se sta-
bilească conexiuni foarte variate
între diferiți centri nervoși, în-
să în momentul cînd o conexiune
nu mai corespunde condițiilor
mediului care s-au schimbat, ea
se desface (se stinge) și ia naștere
o altă legătură, adecvată noii
cerințe a mediului. în felul acesta
organismul se adaptează la con-
dițiile mereu schimbătoare ale
mediului înconjurător. în func-
ție de natura stimulilor intre
care se realizează asociația se pot
deosebi: r. condiționate clasiceR
(pavloviene sau responsive) și
r. condiționate instrumentalețskiii-
neriene sau operante). R. con-
diționat clasic ia naștere cînd între
doi sau mai mulți stimuli de na-
tură diferită după semnificația
lor biologică se stabilește o legă-
tură stabilă. Unul din acești
stimuli trebuie să fie obligatoriu
cu semnificație biologică intrin-
secă pentru a putea declanșa un
r. necondiționat oarecare; se
numește stimul necondițional. Sti-
mulul condițional, care se aso-
ciază primului, este neutru din
punct de vedere al semnificației
biologice (cx.: sunet, lumină etc.)
și deci nu are proprietatea de ;\
declanșa o reacție motivată a
organismului. Legătura dintre
acești doi stimuli se stabilește pe
baza unui raport de semnalizare,
favorizat de ordinea temporală
în care sînt prezentați. R. con-
diționat este considerat a fi for-
mat cînd există o legătură de
tip declanșator între stimulul con-
dițional și o anumită reacție
comportamentală adaptativă. în
acest fel, stimulul condițional
suplinește un anumit stimul ne-
condițional, dcclanșînd în absența,
acestuia o reacție reflexă. Pentru
formarea unui r. condiționat se
impun anumite condiții: 1) con-
diția precedenței sau simultanei-
tății în timp a stimulului condi-
țional cu cel nccondițional; '1\
condiția coincidenței conform că-
reia stimulul necondițional tre-
buie să acopere în timp un anumit
interval de acțiune al stimulului
condițional; 3! condiția repetam
conformă căreia ordinea de aso-ciere a celor doi stimuli trebuie
să se repete de un număr suti-
cient de ori, pentru ca legătura
să capete caracteristica stabili-
tății. Această ultimă condiție
variază în funcție de caracteris-
ticile funcționale ale organismului
ca și de natura stimulilor. Sti-
mulul necondițional poate avea
o valoare pozitivă (hrană) și a-
tunci r. condiționat dobîndit pe
baza lui este un r. pozitiv sau
„de apropiere", sau poate avea un
caracter negativ (nociceptiv) și
în acest caz se formează r. nega-
tiv sau ,,de evitare". R. condițio-
nate operante sînt r. bazate pe
tipul de condiționare, numit „în-
cercare și eroare" (trial and error)
și constă în aceea că o acțiune
oarecare inițiată de individ este
urmată de un stimul de recompen-
să — generator de r. pozitiv sau
de un stimul de pedeapsă — ge-
nerator de r. negativ. Acțiunea
inițiată de animal este întîmplă-
toare doar la începutul experi-
mentului. Diferența față de con-
diționarea pavloviană constă în
aceea că nu conține un stimul con-
dițional specificabil și că răs-
punsul condiționat nu are la ori-
gine un r. necondiționat. Condi-
ționarea este aspectul fiziologic
al activității psihice de învățare,
dar la om procesul de învățare
nu poate fi cu totul identificat
cu condiționarea.
REFLEXOLOGIE, studiul re-
flexelor; formulă psihofiziologi-
că adoptată inițial de V. Behte-
rev (1921) care în cercetările
lui se concentrase asupra refle-xelor asociative, defensiv-moto-
i ii. Prin extensie, inclunnd și
școala pavloviană, i*>:-.te direc-
țiile de cercetare care adoptă
reflexul ca fenomen cheie. Ter-
menul este din ce în ce mai
puțin folosit.
REFRACTAR, în afara sen-
sului uzual relativ la refuzul si
opoziția față de adoptarea și în-
deplinirea unor norme sau indi-
cații; denumește, în neurofizio-
logie, perioada de totală supri-
mare a excitabilității (r. abso-
lută), sau de reducție regresivă
a excitabilității (r. relativă,
consecventă celei absolute). Se
constată ca un moment în rea-
lizarea legii „tot sau nimic" și a
fost cercetată de N. Vvedenski
și A.Uhtomski.
REFRACȚIE, fenomen de de-
turnare a unei raze luminoase ce
trece printr-o lentilă. Efect pro-
dus de cristalin în vederea pro-
iectării razei luminoase în cen-
trul ecranului retinian. Cînd pro-
iectarea este corectă se realizea-
ză emetropia. S. Rubinstein fo-
losește termenul și pentru a
indica filtrarea cauzelor externe
prin intermediul condițiilor in-
terne cu efecte relative de de-
viere și ajustare.
REFULARE, termen folosit de
psihologia freudistă pentru a de-
numi procesul efectuat de sub-
conștient, prin care anumite ima-
gini, idei, tendințe sau dorințe
neplăcute pentru subiect sau care
contravin normelor morale, sînt
îndepărtate din conștiință, res-
pinse din sfera proceselor conști-
612613

R
elite in cele ,nicu^luiile sau- silit
ni'Hițmute in afara i.impultii con-
șhințci. Tendințele refulate nu
se sedimentează in inconștient
asemenea firișoarelor de nisip
în adincimile marii spre nemiș-
care, ci au un caracter dinamic,
caută să pătrundă, să revină din
nou în conștiință. Apare astfel
un conflict subteran, permanent,
inconștient între tendințele refula-
te și conștiința morală care le re-
primă. Tendințele refulate se stre-
coară totuși în conștiință, însă
într-o formă deghizată, simbo-
lică prin sublimare, acte ratate,
lapsusuri și vise. Subiectul nor-
mal rezistă presiunilor exerci-
tate de tendințele refulate fără
a-și pierde echilibrul psihic. Ne-
vroticii cad victimă conflictului
arătat și devin incapabili de ac-
țiune. Terapia psihanalitică își
propune defularea respectivelor
tendințe și conștientizarea lor.
REGLARE, mulțime de ac-
țiuni exercitate de un mecanism
special vizînd instituirea și men-
ținerea unor parametri la anu-
mite valori, în condițiile exis-
tenței unor perturbații. Princi-
palele procedee ale r. sînt ritmu-
rile și operațiile reglatorii, carac-
terizate prin finalitate, durată
și eficiență. Procesul de r. deține
o serie de elemente cum sînt: sem-
nalele r., mecanismul de r., algo-
ritmul r., mecanismul de execu-
ție, obiectul r., toate acestea inte-
grîndu-se într-un sistem general
«' r. în funcție de modul de pre-
lucrare a informației primite, r.
poate fi: proporțională (cînd e-
xistă o relație de proporționa-litile între mărimea reglată și
cea de execuție), diferențiate',
(tind exista o pioportionuhtale
intre mărimea de acționare și
viteza de variație a mărimii de
comandă), integrală (cînd mă-
rimea de acționare este influen-
țată de acumularea în timp a
variațiilor mărimii reglate), mix-
tă etc. După mecanismul de prin-
cipiu prin care se realizează, ac-
țiunea de. r. se disting trei prin-
cipale forme: r. descinsă sau di-
rectă (informația de la intrarea
mecanismului de r. nu cuprinde
date despre starea obiectului re-
glabil), închisă (mecanismul de
r. primește informații despre sta-
rea mărimii reglabile după fie-
care acțiune reglatoare, semna-
lele emise apărînd ca rezultat
al comparării valorii actuale a
acestei mărimi cu valoarea eta-
lon a ei, adăugîndu-se la cone-
xiunea directă cea inversă) și
mixtă (înlătură dezavantajele pri-
melor două forme de reglare,
îmbinînd acțiunile reglatorii di-
recte cu cele bazate pe conexiu-
ne inversă). După conținutul sar-
cinii de r. sau scopul r., se dis-
ting următoarele forme: r. de
stabilizare (asigură menținerea
mărimilor reglabile în limitele
admisibile cerute sistemului prin
reducerea sau înlăturarea osci-
lațiilor apărute la un moment
dat), programată (modifică în
timp valorile date ale mărimilor
reglabile după o lege prestabili-
tă), de urmărire (modifică obiec-
tul reglat nu după o lege presta-
bilită, ci după legea impusă
de un semnal extern necunos-cut dinainte) și competitivă (în
condițiile ,,luptei" cu un alt sis-
tem permite alegerea acelei stra-
tegii care asigură propriului sis-
tem cea mai bună poziție).
REGRESIUNE, deplasare psi-
hică retrogradă prin care se re-
vine la un comportament ce ține
de un stadiu anterior și inferior
din punct de vedere al comple-
xității (infantilism la adulți sau
bătrîm) sau numai la elemente,
atitudini, operații dintr-un sta-
diu depășit și aceasta în urma
unui șoc, traume, frustrații. în
afara r. emoționale se semnalea-
ză și una intelectuală în condi-
țiile în care subiectul pus în di-
ficultate apelează la forme mai
simple dar mai sigure de lucru,
de exemplu socotitul pe degete
în locul celui mintal. In teoria
creativității E. Kris introduce
formula de ,,regresie în slujba
eului", mai bine zis în slujba
progresului în sensul utilizării
proceselor primare și a impul-
surilor inconștiente în forma jo-
cului în vederea obținerii de noi
sugestii.
REGULĂ, în sens ontologic,
mod constant de producere a
unui fenomen în baza unor re-
lații necesare, dar tu o sferă de
valabilitate relativă; epistemo-
logic, categorie intermediară în-
tre lege, esență și fenomen, ex-
primînd o structură relativ con-
stantă în sensul unei dominanțe
statistice; pragmatic și instru-
mental, o normă de acțiune,
identificare si ennirol oquini.ită
tipic prin rdgoritm; in istoria
științelor sociale și umane, prinr. sau regularitate s-a denumit:
ceea ce astăzi considerăm a fi
o lege statistică; în didactică și
morală r. este o normă de acti-
vitate și comportament.
RELATIVITATE, dependență
a fenomenelor obiective, a acti-
vității și cunoașterii, de relațiile
dintre termeni heterogeni, de
mobilitatea și transformarea per-
petuă a relațiilor, ceea ce con-
duce la aserțiunea că nimic nu
este absolut. După A. Einstein
numai r. este absolută pentru
că, de ex., mișcarea întotdeauna
apare ca. aparținînd unui obiect
în raport cu altul. în fizică, r.
re.striusă comentează relația din-
tre observator și mișcare. R. ge-
neralizată este o teorie ce expli-
că orice fenomen din univers
din punct de vedere al interde-
pendenței spațiu-timp-materie.
în psihologia experimentală se
constată interdependența dintre
timp și spațiu în percepție, din-
tre cunoaștere și starea afectivă.
M. Ralea', O.Frank, P. Fraisse
vorbesc despre o r. subiectivă.
RELAȚIE, legătură de orice
fel între două sau mai multe
obiecte, fenomene, însușiri, ter-
meni. R. anulează izolarea, dis-
paritatea, separația absolută,
l'o.ite li substanțială sau func-
țională, univocă sau reciprocă;
accidentală și circumstanțială sau
constantă și necesară; simplă
sau complexă, făcîud parte din-
tr-un sistem; nemijlocită sau mij-
locită. Marx arată că însușirea
nu se m.iuifest ;'i deeif în relație,
Ace.iM.i dispune de o existență
obiectivă. Gradul de esențiali-
614613

R
tale al relațiilor este variabil, sub
incidența simțurilor inlrînd eele
fenomenale, iar r. categoriale și
necesare constituind obiect al
gindirii. Psihicul este înainte de
toate o r. i n for/națională și iii*
reglaj. Pentru om, decisivă este
interiorizarea r. sociale, a celor
practice, cognitive și comuni-
cative. O r. interiorizată ajunge
să se realizeze ca o modalitate
activă de orientare implinindu-
se ca o atitudine. Marx consideră
că la baza conștiinței umane este
capacitatea de întreținere a
unor relații cu ambianța prin dis-
tingerea și opoziția diul.ro pro-
pria persoană și lume, dintre eu
si Hoit-eu. Eenin atribuie con-
ceptelor rolul de puncte nodale
în detașarea subiectului de na-
tură. Dialectica afirma princi-
piul corelației universale, r. lie-
cărut om cu toți ceilalți și legă-
tura, fiecărui concept cu toate
celelalte.
RELAȚII PUBLICE, modali-
tăți de a stabili și menține legă-
turi cu publicul, de a-1 informa
asupra existenței organizației (in-
dustriale sau comerciale), asu-
pra produselor ei și de a răspîndi
o atmosferă do bunăvoință în
jurul lor. Publicitatea își pro-
pune să producă și să răspîn-
dească o bună reputație și im-
plicit r.p. optime. în felul aces-
ta,, r.p. urmăresc într-un cadru
mai amplu obiective mai înde-
părtate și 11 u neapărat comer-
ciale: publicitatea își poate face
și o instituție nelucrativă (cul-
turală, de învațămint etc.J.RELAXARE, metodă d- aub>
reglare psiho-fizică a compor-
tamentului uman, ce urmărește
realizarea unui repaus cît m.:
profund, ce recuperează cne;
gia solicitată de activitatea
omului. Are ca nbiectiv reaiv.
rea unei dccontraclări nui-,t ula p-
și psihice prin utilizarea uii"r
exerciții adecvate. ;-o cuno-c
două metode de r.: a) anali!:!.•
(K. Jacobsoip, ce se bazează i»
realizarea unei decontracții pr>!
greși ve, iueepind cu im membri
și terminfm! cu întregul cor]1;
b) sintetică „antrenamentul au-
togen" al lui J.H.Schultz. Cu-
prinde tehnici ce au ca scoți uti
uzarea unei decontracții totale a
organismului prin realizarea de
către subiect a unor senzații de
greutate corporală si căldură,
prin control respirator, cardiac
si al organelor abdominale. în-
tr-o fază mai avansată, cuprinde
și tehnici de concentrare inspi-
rate mai ales din sistemul yoga.
R. este utilizată în clinică ('psi-
hoterapie de r.), psihologia spor-
tului, pentru reglarea stărilor
psihice ale sportivilor înaintea
concursului.
REMINISCENȚĂ, proces de
amintire subită a unor fapte ce
păreau uitate, ameliorare a func-
ției reproductive a memoriei
după im interval lung de la fi-
xare. Se explică prin înlăturarea
inhibiției de protecție provocată
de efortul memorării și prin in-
ducții pozitive co intervin în
etapa de conservare a experien-
ței. Este mai frecventă la școlari
616R
mici, preșcolari și bătrîni, decit
h adulți.
REMUȘCARE, tortură, su-
ferință morală pe care propria
conștiință morală o impune su-
biectului după ce el a încălcat
normele morale. Reacție a eitlui
față de propriul sentiment de
'.•inovație. Efect al sentimentu-
lui de culpabilitate, autopedep-
nire, trăire chinuitoare a nevoii
de a fi pedepsit, de a se reechi-
libra prin ispășirea vinei. Are
semnificația unei autoagresumi.
Angoasa r. poate duce la grave
tulburări mintale. Fenomenul a
fost magistral descris de Dosto-
ievski în „Crimă și pedeapsă".
REOBAZĂ, intensitatea mi-
nimă ce poate declanșa o exci-
tație, corespunzătoare unui anu-
mit timp lung de acțiune a sti-
mulului electric (de minimum o
zecime de secundă). (V. KRO-
NAXIE).
REPETIȚIE, caracteristică obi-
ectivă a fenomenelor exprimînd
anumite relații necesare interne,
dar și caracteristică funcțională
somato-neuro-psihică. Ed. Cla-
parede comentează periodicitatea
activării trebuințelor și tendința
acțiunilor achiziționate de a se
repeta, de unde autonomia func-
țională bazată pe propriomoti-
vație (G. Allport). [n învățare,
r. reprezintă atît o lege cît
și un mijloc important. Teh-
nica memorării implică o
anumită organizare a r., în sen-
sul eșalonării lor la, intervale op-
time și a integrării progresive a.
materialului [v. Memonej.REPRESIUNE, conform psi-
hanalizei, mecanism de respin-
gere conștientă și voluntară a
unor pulsiuni sau tendințe de sa-
tisfacere a unor dorințe intime.
Subiectul proiectează conștient
consecințele posibile ale satisfa-
cerii tendinței și încereînd sen-
timente penibile, reduce» viru-
lența acesteia, o contracarează.
Sînt supuse r. și gîmlurile sau
scopurile' în dezacord cu valorile
acreditate conștient. R. poate
avea diverse grade de intensitate
mergind de la renunțare ezi-
tantă pînă la respingere fermă
și interzicere a libidourilor inac-
ceptabile moral. Deși îndepli-
nește funcții analoage, r. nu tre-
buie confundată cu refularea ce
este un mecanism subconștient
de apărare a enlui și fugă de au-
goasă.
REPREZENTARE, proces și
produs (imagine) de ordin se-
cundar, opus primarității sau
construirea imaginii obiectului
actual și prezent, în absența
acestuia și chiar fără ca existența
sa să fie obligatorie. Este demer-
sul elementar și fundamental atît
al memoriei cît și (sau) al gîndi-
rii și imaginației. R. constituie
o subtreaptă sau un moment in-
termediar între senzorial și logic.
Ea are o factură simili-senzori-
ală menținîndu-și aspectul intui-
tiv de tablou figurativ dar se
construiește în plan mental, este
o imagine mentală, după Piaget
— și arc valoare de scuiiconcept
sau de concept potențial. în,
ti;np ce imaginea perceptivă, mult
fin

R
mai bogată și continuă, este pri-
zonieră a complexului de stimuli
obiectuali și nu poate fi vânată
decît prin selectivitatea explora-
rilor, r. ca imagine mentală este
mult mai liberă, poate fi construită
prin schematizări si combinări
de orice jet, intră, cu unele limi-
tări, asemenea conceptului, in cir-
cuitul operațional al glndirii, iar
în planul fanteziei cunoaște o
combinatorică nelimitată. Deși
conservă, ceva clin sistemul de
referință perceptiv, r. este re-
construită prin intermediul ope-
rațiilor intelectuale (J. Piagel).
Paradoxul r. constă în aceea că
dispune de un continui intuitiv,
de tip senzorial, întemeiat pe un
sistem de operativitate intelectu-
ală, cu totul deosebit și chiar opus
mecanismelor perceptive. J. Me-
yerson, referindu-se la r. scrie:
„Imaginea este un tablou și un
semn; ca tablou ea ilustrează
și realizează, ca semn ea indică
și semnifică." Piaget relevă
faptul că r. semnificante sînt
„motivate" întrucît păstrează o
similitudine reflectorie cu sem-
nificatele lor (obiectele și acțiu-
nile). Modelarea în r. se produce
atît din direcția experienței per-
ceptive (prin sumație, suprapu-
neri, reliefări) cît și din cea a
inteligenței conceptuale, apte de
grupări, transpoziții, asociativi-
tate, reversibilitate. Piaget no-
tează: „se înțelege de la sine că
la un anumit nivel de dezvoltare
se pot reprezenta figurativ trans-
formările sau unele din ele, lot
așci de bine ca și stările legale
prin aceste transformări, celedouă aspecte ale cogniției —
figurativ și operativ —, devenind
astfel complimentare". B. Ana-
niev arată că în r. se fixează
preferențial acele însușiri sau la-
turi ale obiectului care dobîn-
desc, pentru subiect, funcția de
scop al activității sale. Xoi am
dovedit că in r. copilului un loc
privilegiat îl ocupă însușirile
funcționale (de lucru) ale obiec-
tului. R. se dezvoltă odată cu
intelectul și ca una din compo-
nentele importante ale acestuia,
încă Ebbinghaus relevase dificul-
tățile în formarea r. și arătase că
imaginile r. față de cele perceptive
sînt frecvent dezavantajate prin
paliditate, fluctuantă, ineom-
pletitudine. Dacă vom compara
r. nu cu percepțiile ci cu noțiu-
nile vom releva și superioritatea
r., care constă în condensarea
informațiilor, în generalizări in-
tuitive de nivelul caracteristi-
cului obiectual, în schematizări
relevante și semnificative. Prin
r. imaginile, deși deseori mai să-
race, progresează în direcția con-
ceptelor, deci valența lor gnos-
tică este mult sporită. î\u se
poate însă spune că r. reflectă
esențialul. L. Vecker consideră
imaginile secundare drept ,, por-
tret al clasei" de obiecte sau eve-
nimente. Se rețin trăsături co-
mune și distinctive, se constru-
iesc prin amalgamare și tipizare,
imagini reprezentative etc. Fap-
tul că în r. pot fi modelate însă
și operațiile pragmatice sau in-
telectuale face ca r. să furnizeze
nu numai ,,imaginea situației",
dar și planurile și proiecteleR
acțiunii, îndeplinind deci un rol
important in autoreglaj. Aceas-
ta cu atît mai mult cu cit r. evo-
luate sînt prelucrate și verbal
(H. Wallon), ele datorîndu-se unei
supraordonate analize și sinteze
verbale a materialului senzorial
(B. Ananiev). R. sînt întotdea-
una intermodale, dar implică și
dominanțe de tip vizual, auditiv,
kinestezic, gustativ etc. Avînd
ca notă definitorie generalizarea
simbolizantă de ordin intuitiv și
fiind de regulă dotate cu o semni-
ficație, r. se disting prin particu-
larități care pe de o parte constau
în radicalizarea trăsăturilor ima-
ginilor primare, pe de alta, în
adăugarea unor însușiri inacce-
sibile percepției. Astfel sînt: de-
tașarea marcată a obiectului de
fond și chiar estomparea fondu-
lui, constanța imaginii luată la
o distanță standard, relevanța
contururilor și infrastructurii, re-
ducerea succesivității percep-
tive la simultaneitatea r. (în
cazul audiției și mișcării), redu-
cerea nuanțelor cromatice la to-
nurile fundamentale, schemati-
zarea de un anumit nivel și dega-
jarea de detalii, combinarea de
informații heterogene într-o ima-
gine integrată și tipică etc.
B. Lomov a relevat ca o notă
de performanță a r. caracterul ei
panoramic, în sensul că poate
reda concomitent dimensiuni ce
nu sînt accesibile percepției (un
cub poate fi reprezentat cu pa-
tru fațete „vizibile", iar nu nu-
mai cu trei ca în percepție). Pia-
get remarcă deosebirea dintre
r. retroactive și r. anticipative,acestea din urmă fiind mult mai
anevoioase. Se disting de ase-
mene.i r. statice (sau mai bine,
zis r. a, configurațiilor statice
pentru că procesul r. rămîne ac-
tiv), r. cinetice și r. ale transfor-
mării ce implică în egală măsură
construcții^ intelectuale și ima-
ginative. In psihologie au fost
cercetate r. topografice de două
feluri, r. a drumului parcurs
succesiv și r. de tipul hărții si-
multane. T. Crețu a analizat r.
geometrice în care se echilibrează
și transpun unul în altul, ima-
ginativul și conceptualul. în ge-
nere formarea r. este vin filon
important și indispensabil al
procesului învățării.
REPRODUCERE, funcție fun-
damentală a psihicului, constînd
din transpunerea obiectivului în
subiectiv, a materialului în ideal.
Se realizează procesual aproxi-
mativ, tinzînd spre o reflectare
subiectivă ce caută să surprindă
epistemic obiectul, fără să coinci-
dă cu el ontic. Proces al memo-
riei prin care sînt reactualizate
segmente din experiența subiec-
tului printr-un proces de re-
construcție. Amintirile sînt rela-
tiv fidele evenimentelor înregis-
trate dar nu au niciodată o va-
loare absolută. Calificativul de
r. a fost folosit de Selz pentru
a diferenția gîndirea impregnată
de memorie ce se limitează la
descriere, conceptualizare, înțe-
legere a unei situații în ceea ce
are ea propriu, spre deosebire
de gîndirea productivă.
RESENTIMENT, după Sche-
ler, „autointoxicație psihică, ca-
619

R
re are cauze și consecințe bine
determinate, este o atitudine
psihică stabilă., ce se naște dato-
rită unor nerealizări sistematice
a descărcării anumitor emoții
și afecte…", este cauzată <le o
agresiune sau frustrație si con-
duce la fixarea prin interiorizare
a atitudinii stabile, de obicei cu
minimalizare valorică a unor
persoane, situații etc. Deci r.
rezultă din acumularea unor e-
moții de ură, invidie, răzbunare,
care nu se pot manifesta și mai
ales depăși.
RESPECT, sentiment și ati-
tudine de recunoaștere a unei
valori umane sau culturale, pre-
țuire ce se traduce printr-un
comportament deferent de na-
tură să susțină, să accentueze
valorile respective. R. față de
alții este solidar cu politețea dar
nu implică renunțarea la demni-
tate considerînd și r. față de pro-
pria persoană. Prin extensie, a-
preciere înaltă acordată adevă-
rurilor, normelor morale și este-
tice și comportament de urmare
consecventă a acestora.
RESPONSABILITATE, carac-
teristică a celui ce este respon-
sabil în sensul că se angajează
retroactiv să dea seama de ac-
tele și atitudinile sale întrucît
acestea sînt în acord cu normele,
legile, uzanțele unanim accep-
tate. Este facultatea, de a da răs-
punsuri valorice și efective, de
a garanta ducerea la bun sfîrșit
a sarcinilor încredințate sau asu-
mate, de a gira actele unei alte
persoane, de a asigura buna func-
ționare a unei organizații sauîntreprinderi și conduita disci-
plinată a colegilor și subordona-
ților, în sensul cel mai genei,:!,
r. depinde de caracterul integrai
al personalității, de normalitaUa
intelectuală și psihică, de con-
sistența morală. R. implică res-
pectarea cuvîntului dat, înde-
plinirea angajamentelor, respec-
tarea consecventă a normelor
și legilor. întrucît r. este asigu-
rată prin deliberare anticipativă,
prevedere a consecințelor unei
acțiuni și prevenire a efectelor
negative, condițiile esențiale, sub
raport psihologic, pentry r. sînt
plenitudinea facultăților mintale
și libertatea de decizie. Cei ce
nu îndeplinesc aceste condiții
întrucît sînt imaturi, demenți,
deficienți mintali sau au acțio-
nat din constrîngere, sînt soco-
tiți iresponsabili ca persoane sau
în raport cu actele comise. în
diferite situații, mai ales în jus-
tiție, psihologii sînt chemați să
stabilească gradul de r. al unor
persoane. Sînt diverse forme de
r.: socială, politică, morală, ad-
ministrativă, familială etc.
RETICENȚĂ, dispoziție spre
reținerea exprimării propriilor
gînduri și atitudini, ca urmare a
timidității, jenei, neîncrederii,
suspiciunii. Atitudine de rezervă
temătoare, uneori de nehotărîre
și incapacitate de asumare a
unui risc. Poate ft o particulari-
tate normală sau un simptom
în schizofrenie sau paranoia.
RETROACȚIUNE, acțiune re-
curentă, propagată în sens in-
vers — de la. efecte la cauze, de
la rezultate spre planurile în
620R
baza cărora acțiunea directă se
desfășoară. Este o relație de
feedback pozitiv sau mgitiv.
După P. Anohin, r. determină
corecții, modificări sau i-onfir-
mări ale acceptorilor sau planu-
rilor interne. Piaget arată că
prin r. se constituit- modelele
anticipative. V. FEEDBACK.
RETROGRESIUNE, act de
revenire sau întoarcere la, com-
portamente și atitudini ce țin
de o perioadă depășită a dezvol-
tării individuale. în stări cri-
tice, la bătrînețe, în cazul unor
maladii psihice, la subiect se re-
actualizează forme de compor-
tament mai vechi, cu in sînt cele
din copilărie sau tinerețe, iar
formele recente și mai evoluate
de conduită dispar sau sînt sus-
pendate.
RETROSPECȚIE, privire spre
trecut, evocare a acestuia. Re-
venire la ceea ce a fost nu numai
în sensul amintirii ci și în sco-
pul reexaminării unei situații, a
explicării unor fapte, a reinfrer-
pretării etc. Metodă psihologică,
denumire dată de O. Selz unei for-
me a introspecției, constînd din
descrierea propriilor desfășurări
psihice, după ce, într-un cadru
experimental sau firesc, acestea
au avut loc. R. caută să înlăture
dezavantajul introspecției si-
multane, care presupune dedu-
blarea în actor și spectator și
deci introduce factori perturba-
tori, nefirești. Totuși r. conservă
unele caracteristici de nesigu-
ranță, incompletitudine și ilu-
zie, ca șt introspecția.REVERBERAȚIE, persevera-
ția unui sunet într-un spațiu
închis sau semiinchis, după mo-
mentul in care sursa acustică a
incetal -ă mai emită; analogic,
r. impulsurilor nervoase
REVERSIBILITATE, concept
de însemnătate cheie in sistemul
lui J. I'iaget, desemnind capaci-
tatea, mintală de a executa ace-
eași acțiune în două sensuri de
parcurs, subiectul fiind conștient
de faptul suprapunerii itinerarii-
lor și a invariantei acțiunii. R.
este condiția, echilibrării dintre
asimilare și acomodare. în plan
perceptiv r. completă nu este
posibilă. La nivelul operator r.
devine completă realizîndu-se
prin cele două forme ale ei, de
inversiune și reciprocitate. Inva-
rianții de orice fel se constituie
datorită r.
REZISTENȚĂ, capacitate glo-
bală constînd din menținerea
echilibrului psihic în fața unor
suprasolicitări. Depinde de forța
neuropsihică și morală. în psiha-
naliză r. are sens de opoziție față
de psihoterctpeut, de refuz al
tratamentului și ascundere a
simptomelor, de neîncredere etc.
Se consideră că r. bolnavului
trădează, în aceste cazuri, ten-
dința lui de a-și menține echili-
brul precar cu care s-a. familia-
rizat și de a nu risca transfor-
mări cu efecte nesigure.
REZOLVARE DE PROBLE-
ME, proces și efect de atingere a
scopului proptis, de depășire prin
mijloace co"ivlrce (> unui obsta-
col, in sensul transformării ne-
631

R
cunoscutei în cunoscută. R. de p.
este activitate definitorie și de
performanță a gîndirii, iar nive-
lul rezolutivității califică^ direct
nivelul de inteligență. în tra-
tarea cibernetică a r. de p. se de-
tașează două căi și anume: ana-
liza operațională, prevăzînd pașii
efectuați pe calea soluționării și
strategiile prelucrării informa-
țiilor. Pentru subiect, situația
'problematică are structura unei
acțiuni complexe, implicitul o
bază anticipativ-oriemativă și
un ansamblu de modalități exe-
cutorii ce trebuie elaborate sau
perfecționate și puse în aplicare.
După'W. Reitman (1966), A.
Xewell și H. Simon (1972) o si-
tuație este problematică atunci
cînd nu sînt suficiente rezolvării
ei, procedeele uzuale. O. Selz
și M. Wertheimer definesc situa-
ția problematică drept o „situa-
ție ce prezintă o lacună acope-
rită", iar N. Maier (1963) semna-
lează caracterul de situație „des-
chisă", generatoare de tensiuni
în subiect și de necesitatea impe-
rioasă de închidere a structurii
incomplete. Alți autori (Berlyne
(1963), relevă calitatea situației
problematice de a fi generatoare
de conflict conceptual și de stări
de frustrație (J.P. van Geer,
1957), calitate ce nu dispare
decît prin găsirea soluției. Glo-
bal, situațiile problematice pre-
zintă o serie de atribute pe care
\V. Reitman (1966) le clasifică
astfel: a) constantele, care repre-
zintă elementele invariabile în
sistemul de informație; b) varia-
bilele, rcprezentînd grupul doalternative ce pot fi folosite
pentru obținerea unei soluții;
c) atributele deschise, ce se definesc
printr-o serie de parametri, ale
căror valori nu sînt specificați-
în datele inițiale ale problemei
d) atributele structurale sau ii):pli-
cite, sînt elementele neexplicitc,
ce se relevă pe măsura descompu-
nerii problemei în componente,
fiind constrîngeri contextuale ah
subcomponentelor și, prin ur-
mare, cu cît problema este mai
complexă, cu atît numărul și
rolul atributelor structurale (or-
ganizaționale și contextuale) se
amplifică. O situație devine pro-
blematică subiectiv, dacă asi-
milarea ei de către subiect nece-
sită un număr special de trans-
formări, care conduc la echili-
brare. A. Newell și H. Simon
(1961) ajung ca prin confrunta-
rea și conjugarea datelor obiec-
tive și subiective, să clasifice
problemele după gradul lor de
structurare, în probleme bine de-
finite și slab definiție. Veritabile
"sînt cele slab definite și slab spe-
cificate și care nu pot fi rezol-
vate prin metode uzuale. Amin-
tim de împărțirea lui J.P. Guilford
în probleme' convergente, cu
multe restricții și specificații, ce
oferă un cîmp de căutare îngust
și o singură soluție, și divergen-
te, cu mai puține restricții și
un cîmp larg do explorări, ce
permit mai multe soluții. Există
un continuu m problematic și,
corespunzător, un continuum al
structuralii. W. Reitman (1964)
a propus o clasificare sau tipo-
622K
logic a problemelor ni legătură
cu gradifiiții problematicului și
oriciiliudu-se duna măsura spe-
cificării dată inițial in situația
problematică; măsurn specifică-
rii scopului, deci a stării finale
vizate; necesarul^ de operații,
transformative. în consecință
problemele se împart în cinci
categorii: 1) probleme reprodueti-
ve-necrealive, sînt cele care nu
necesită un demers cognitiv- crea-
tor, ci doar o gindire reprouuoti-
vă; rezolvarea implică modalități
sistematice, determinate, de pro-
gres către soluție, strategii algo-
ritmice; 2) probleme demonstraliv-
explicalive, sînt cele în care starea
finală se prezintă bine specificată,
ceea ce se cere fiind găsirea dru-
mului către aceasta, prin dovedi-
rea, demonstrarea, găsirea cauza-
lității, explicitarea sau chiar ino-
varea ei, în lipsa unor elemente ini-
țiale specificate și doar în limi-
tele unor reguli de operare;
3) probleme eutistic-creative, pre-
supun specificarea naturii soluției
și în mod vag unele cerințe pe care
aceasta trebuie să le satisfacă;
4) probleme invenliv-crecttive, în
care starea inițială este bine speci-
ficată, ea mențioirind anumite e-
lemente prin continuarea cărora
se presupune atingerea stării fi-
nale, relativ vag specificată; de-
limitarea acesteia din urmă con-
stă tocmai în faptul că ea decur-
ge din combinarea, transforma-
rea, operarea cu elementele ofe-
rite de starea inițială; 5) probleme
de optimizare sau. reproiectare cre-
ativă, în care starea inițială este
perfect specificată, pornindu-sedi-fi de la un element dat. bine-
cunosuit, iar -Marea finala este
deloc- sau slab specificată, pose-
diud cel mult unele vagi indica-
ții generale asupra proprietăți-
lor soluției. Normau .Mackworth
(1969) a introdus o deosebire
marcantă între descoperirea de
probleme și r. de p. în esență,
această distincție se referă la
problemele dale subiectului spre
deosebire de cele pe care le des-
coperă, inventează și pune din
proprie inițiativă. ' Deosebirea
dintre problem-so/uing (r. de p.)
și pt'oblem-finding (descoperirea
de probleme) constă în aceea
că prima ține de o specializare
strictă și se leagă de un sistem
conceptual constant, manifes-
tînd tendința de a transforma
problema în nonproblemă, iar
cea de-a doua ține de structuri
cognitive foarte flexibile, apte
să revizuiască închiderile și să
stabilească noi legături (F.L.Vi-
dai, 1971). Bazele r. de p. sînt,
după cercetările psihologice tra-
diționale, etapa primară și pre-
gătitoare a sesizării și punerii
problemei și procesul rezolutiv
în sens restrîns. își menține va-
labilitatea dictonul „o problemă
bine pusă este pe jumătate re-
zolvată", la care a aderat cu en-
tuziasm și Einstein, A. Crosby
(1972) enumera: sesizarea pro-
blemei prin selecție și observare,
analiza și definirea ei, strîngerea
materialului, calitatea și formu-
larea de ipoteze, testarea și fina-
lizarea. R. Gagne (1966) vine
cu un model operațional care
ține seama de datele experien-
623

R
ței subiectului. După. confrun-
tarea cu situjția problematică,
pri.ibli.nui este rlciiniri prin nlt-n-
lilicarea elementelor es"!iiule,
după euiu uniiiază: i"'-;\ei 11 ;i 1 i—
zarea conceptelor disponibile si
•\ regulilor cunoscute antenoi,
evaluarea conceptelor pe baza
experienței, selectarea regulilor
și indicatorilor relevanți pentru
situația-stimul, formularea de
ipoteze specifice, demersul de;
descoperire orientat spre soluție,
formularea de ipoteze specifice
privitoare la soluțiile posibile,
evaluarea acestora, verificarea
soluției aleasă drept optimă. Tra-
dițional, se rezervă în procesul
rezolutiv un loc important ipo-
tezei, ca presupunere atît des-
pre soluție cît și despre căile ce
pot duce la obținerea ei. în
aceste condiții se are în vedere
fenomenul deciziei. într-o altă
perspectivă, r. de p. este concepu-
tă în termeni comportamen-
tali ca o activare de abilități,
construire și aplicare de strate-
gii, desfășurare a unor demersuri
cognitive. A. Newell și H. Si-
mon (1972) consideră că subiec-
tul progresează de la o stare ini-
țială spre una finală, fără a par-
curge anumite stadii distincte,
ci doar folosindu-se de un reper-
toriu de operații cognitive. Sînt
considerate esențiale pentru orice
r. de p. următoarele: alegerea
scopului, selectarea unei metode
de rezolvare, verificarea rezulta-
telor. Direcționarea este prefigu-
rată în punerea problemei să
iegleze r. de p. Gestaltiștiirecurg la conceptul de rest/it,
tur are pentru a descrie ienoiii-.-
nul de r. ile p. O M rie de pioc •••.,
mediatoare prin care, din vi-i.'nl<
si nu. l uri în letțăt ură. ca ii' •:!<
cerințe ale situației, se obțin ;io
structuri, reprczin'ă taica di
care depinde rezolvarea. Unu1
problemă presupune o sein- de
condiții restrictive de care tre-
buie să se țină seama. Tui'i;ii
apreciază r. de p. ca un „pm,y~
superior de învățare". Performan-
țele dobîndite în acesta implică
și exprimă concomitent „o schim-
bare în capacitatea omului
(Duncan, 1959). Capacitatea re-
zolutivă, constă, după P. Ga.yne.
în posibilitatea generalizării prin
desprinderea de situațiile proble-
matice și în posibilitatea selecție'1
și aplicării unor acelorași regu!>
la situații divers^. Activitatea
rezolutivă are deci drept efect
obținerea de noi achiziții, fap;
pentru care ea poate fi conside-
rată învățare problematizantă.
Promotorul învățării prin des-
coperire (J. Bruner) echivalează
r.de p. cu o acțiune de „catea"-
rializare", acțiune al cărei efect
este organizarea și structurare,:
datelor ce pot fi obținute prin
ambianță. în calea r. de p. inter-
vin bariere subiective și funcțio-
nale ce au fost calificate ca blo-
caje intelectuale, vîseozitate min-
tală, fixitate funcțională, ten-
dință spre închidere prematură
a structurilor cognitive. Depă-
șirea rutinei implică tensiuni mo-
tivaționale specifice și strategii
care să ducă la reorganizarea
624R
reclamată de problemă. Deci-
sivă este descoperirea principiu-
lui rezolutiv. Uneori n< e-,ta con-;-
tă dintr-o restructurare de ansam-
blu a tâmpului informațional,
alteori se referă la detalii. In
multe tipuri de probleme inter-
vine, conform unui principiu
funcțional, desfacerea și utiliza-
rea unor atribute sau relații im-
plicate. A. Newell și N. Simon,
modelînd cibernetic rezolvările,
folosesc, în mare, două tipuri
de strategii. Prima este cea a
îngustării progresive a spațiului
problematic prin confruntarea
continuă și alternanța dintre
mijloace și scop. Pe această li-
nie, rezolvarea are un caracter
iterativ și presupune la fiecare
pas, în care se confruntă una din
metode cu scopul, controlul prin
feedback al rezultatului cu efec-
te de sancționare, corecție sau
infirmare, de la una dintre aces-
tea pornindu-se pasul următor.
(M. Golu) Această strategie, de-
numită „analiza mijloc-scop", re-
curge la împărțirea problemei
într-o serie de subprobleme și
a scopului final într-o suită de
scopuri intermediare. Astfel, pro-
cesul general al r.de p. este trans-
format într-o serie de probleme
succesive ole subproblemei.
A. Newell și N. Simon admit însă
și o altă strategie, a „planifică-
rii" și care constă în anticiparea
soluției în termeni generali, în
simplificarea problemei prin
omiterea unor amănunte, trece-
rea în plan secundar a unor cali-
tăți și dimensiuni ale spațiului
acesteia pentru a o reduce la untip familiar, pentru facilitarea
explorării și deci rezolvării. Dune-
kw a propus strategia dubki sti-
mulări . de jos" (de la cîrnpul per-
ceptiv) și a stimulării „de sir.".
care pornește de la raționament
de la principiu sau regulă. Kes-
tructurarea rezultă din îmbina-
rea analizei perceptive cu ana-
liza cognitivă și similar, a con-
fruntării imagistice cu modelele
abstracte sau simbolice. Bipola-
ritatea, proprie în genere pro-
cesului cognitiv, este maxima!
realizată în r.de p. Asher pornește
de la ideea, care nu poate fi ac-
ceptată fără rezerve, că în învă-
țare se operează cu concepte
complete, pe cînd în activitatea
de r. de p. conceptele sînt incom-
plete. Odată formate, concep-
tele au tendința de a se închide, de
a-și menține echilibrul și de a
funcționa autonom și stabil. Du-
pă Asher, există două tipuri de
r.de p. Primul tip constă într-un
concept incomplet ce trebuie
completat prin generarea de con-
cepte alternative. Cel de-al doi-
lea tip de r. de p. este mult mai
dificil pentru că pornește de la
un concept stabil și complet și
care este supus reviziei, este de-
zechilibrat prin relevarea unor
imperfecțiuni ale sale, urmînd
să fie transformat și regenerat
prin soluții. în acest caz r.de p.
debutează prin disruperea con-
ceptului sau restructurarea IU-
noștivțelor. După N. Chomslcy,
fiecare propozițiune completă es-
te echivalentă cu enunțul unei
rezolvări. R. de p. ar consta din
trecerile reciproce între structurile
40625

R R
de sn/iriifitlă ți iele t/r wlincimti
pyiu intermediul sti uiliinloy de
Inmsjorinnre ce primii e/ahniiiien
i/e noi răspunsuri .sau soluții.
l'entru ca prin competența ling-
vistică și cognitivă să se obțină
o performanță, este necesar ca
odată descoperită și reeristali-
zată structura de adîncime,
aceasta să fie adusă cu tot ce
implică ea, la suprafață, să fie
comunicată. Sistematizând stra-
tegiile implicate secvențial în
activitatea rezolvării, 13. Zorgr'
detașează trei serii de strategii
ce intră succesiv în acțiune. Sînt
în primul rînd strategiile antici-
pativ-exploratorii ce ghidează,
mai mult sau mai puțin sistema-
tic, căutările. Acestea corespund,
după părerea noastră, fazei de
definire a problemei. Urmează
strategiile anticipați v-rezoluti-
ve care sînt, după B. Zorgo,
planuri specifice de căutare a
soluțiilor și corespund, după pă-
rerea noastră, orientării în sar-
cină. Urmează strategiile exe-
cutive care au un caracter ana-
litic și uzează de primele, algorit-
mice și bine consolidate. Fiecare
r. de p. lărgește cadrul proble-
matic. Toate acestea intervin
într-un circuit social și depind
de condițiile activității sociale.
Se face deosebirea dintre rezol-
vări individuale și colective de
probleme. K.F. Balcs definește
în genere grupul ca sistem de
roluri avînd destinația r. de p.
Ocupîndu-se de r. de p. în grup,
Al. Roșea a stabilit că importantă
este nu numai propunerea sarcinii,ci și cooperarea și compatibiliza-
rea. afectivă a membrilor grupului
RISC, concept care caracte-
rizează comportamentul dcci/.i.
onal desfășurat într-o situație
incertă ce poate implica primej-
die și nereușită. Numim situați,
de r. acea situație în care subiei –
tul trebuie să aleagă între (o-!
puțin) 2 alternative, care difer.'i
între ele atît prin valorile (utili-
tățile) lor, cît și prin probabili-
tățile de cîștig asociate, astd-l
îneît unei creșteri a utilității ii
este asociată o reducere a proba-
bilității de reușită și invers. în
sens general este comportament
de r. alegerea uneia dintre alter-
nativele oferite de situația de r.
în sens restrîns este comporta-
ment de r. alegerea alternativei
mai riscante. Fiecare alternativă
este caracterizată ca un stimul
multidimensional care poate ti
descris prin localizarea sa pe 4
dimensiuni de bază ale riscului:
probabilitatea de cîștig (P\V),
mărimea de cîștig ($W), proba-
bilitatea de a pierde (PL) și mă-
rimea de pierdut (ȘL). în fața
aceluiași stimul subiecții pot ii
orientați diferit, acordînd mai
multă importanță uneia din di-
mensiunile r., deoarece crede că
această dimensiune este mai im-
portantă decît celelalte în situa-
ția de r. în care se află. Există
mai multe modele referitoare la
modul în care subiectul combi-
nă valorile și probabilitățile pen-
tru a resimți o anumită atracti-
vitate din partea unei variante.
Din punct de vedere statistic
diferitele variante pot fi carac-terizate de valoarea lor expec-
tată și de gradul de dispersie al
rezultatelor posibile (varianta).
Ulecanismele mai subtile prin
care diferitele aspecte ale infor-
mației se combină pentru a da
valoarea unei unități informa-
ționale au fost analizate în teo-
ria integrării informației. într-o
sarcină de combinare a mai mul-
tor informații fiecare unitate in-
formațională poate fi descrisă
prin doi parametri: 1) o valoa-
re-greutate (w) reprezentînd im-
portanța psihologică a dimensi-
unii, și 2) o valoare-scală (s) re-
prezentînd valoarea subiectivă a
stimulului informațional de-a lun-
gul dimensiunii de judecată. Cei
doi parametri se combină mul-
tiplicativ pentru a determina
efectul net al unei unități de in-
formație. Funcția care descrie
cum mai multe unități de infor-
mație se combină pentru a da
rezultatul final, valoarea alter-
nativei, poate varia cu solicită-
rile sarcinii, fiind create mai
multe modele explicative (mo-
delul aditiv, modelul mediei pon-
derate, modelul diferenței, mo-
delul multiplicativ, modelul adi-
tiv-multiplicativ), (N.N. Ander-
sen, J.C. Chateau, 1970). Stu-
diul proceselor cognitive arată
Că adesea în situații de r.
gîndirea este utilizată mai de-
grabă pentru a justifica alege-
rea unei strategii. Fenomenul de
asumare a r. trebuie înțeles atît
psihologic cît și psihosocial. Mă-
rimea r. asumat suportă o serie
de influențe extrem de impor-
tante din partea unor factori depersonalitate care acționează ca
variabile moderatoare, care pot
controla atît structurarea sar-
cinii cît si răspunsul subiectu-
lui: necesitatea de realizare, tea-
ma de eșec, defensivitatea, an-
xietatea, emotivitatea. Efectul
produs de unul din moderatul i
este dependent tic nivelul celor-
lalți. Urmărirea interacțiunilor
dintre nivelele acestor variabile
moderatoare poate produce o
destul de bună predicție a mo-
dului cum va privi sarcina și ce
tip de decizie va lua un subiect
dat într-o situație determinată
(X. Kogan, M.A.Wallach, 1964).
Se pot distinge trei nivele de
investigare a tendințelor spre r.:
a) nivelul psihofiziologic, ori-
entat spre măsurarea gradului
în care mecanismele de apărare
ale eului intervin în structurarea
sarcinii și în alegerea răspunsu-
lui. Acest nivel elimină posibilita-
tea controlului voluntar din par-
tea subiectului, dînd informații
despre nivelele subconștiente de
decizie (I.P. Vasilescu, 1975);
b) nivelul atitudinal, examinat
prin probe de tipul chestiona-
rului, în care subiectului i se
prezintă diferite situații ipote-
tice și este pus să aleagă o vari-
antă de răspuns, mizîndu-se pe
apariția fenomenului de identi-
ficare (X.Kogan, M.R. Wallach,
1964); c) nivelul comportamen-
tal care presupune introducerea
subiectului intr-o situație cu gra-
de variate de autenticitate. S-a
constatat că forma în care i se
cere subiectului să dea răspun-
sul influențează deciziile sale si
626
10*627

R R
dl jucărea r. — efectuarea de
acțiuni iii cursul unei interac-
țiuni, care confirmă Stiit resping
expectațiilo partenerului; c) in-
teracțiunea r. — reunește cele
patrii fenomene: „jucărea unui
rol" constituie ultimul demers
in vaste procese de rol la nivelul
interacțiunii. Această conduită
consistă în acte manifeste care
resping sau care verifică expec-
tațiile altuia. R. este strîns le-
gat de percepție și expectație.
în adevăr, pentru ca acțiunea în
rol să fie adecvată, ea trebuie să
se bazeze pe o percepție netă a
„rolului altuia și pe o previziune
clară a acțiunilor și reacțiilor
sale. Cînd semnele exterioare ale
statutului nu sînt bine definite,
percepția nu poate fi netă, ex-
pectațiile sînt ambigui, și parte-
nerul întîmpină dificultăți în de-
terminarea conduitei reciproce pe
care este cazul să o adopte"
(Anne-Marie Rocheblave Spen-
16); f) conflictul de r.: la nivelul
individului — situația în care
se află un individ care trebuie
sâ-și asume simultan două r. in-
compatibile; la nivelul interac-
țiunii expectației contradictorii
fața de același individ sau ex-
pectației reciproce care nu sînt
complementare între doi indi-
vizi ; conflict între r. și statute
comportînd obligații de rol in-
compatibile sînt ocupate de ace-
lași individ; conflict între perso-n.jlitate și rol — situația unui in-
divid obli;;,it ;;ă joace un r. i u
care un poate li de acord, c<>n.
Irazieîudu-i poziția sa internă.
„Conflicte de r. pot să apară in
diverse situații. Fiind toate 1,.
nivelul personalității, individul
dispune de diferite mecanism'
pentru a rezolva; de pildă: i•
larea r. (Rigoletto, bufon la curte.i
ducelui, părinte obișnuit, în se
creț, acasă); compromisul, unii •
narea acțiunii pînă cînd cel.
două grupuri își vor schimba
cerințele, ca în cazul elevului
solicitat de colegi să joace fot-
bal, ceea ce părinții nu-i permit;
părăsirea sau fuga: individul iese
din acțiune, plecînd din sistemul
social respectiv (ca în cazul unui
casier care în permanentul con-
tact cu banii și cu oamenii,
greșind socotelile și plățile, pă-
răsește activitatea de casier). Me-
canismul instituțional de rezol-
vare a conflictelor de r.: sepa-
rarea în timp (de ex. r. de tată
și r. profesional), ierarhia în
ce privește obligația de r. (în
cazul unui deces în familie r.
de membru al familiei primează
și este permisă învoirea de la
lucru, deci neîmplinirea r. pro-
fesional). Prescrierea de către
societate a segregării r. (ca în
cazul r. profesionale și a celor
familiale cînd se condamnă ne-
potismul). Teoria r. aplicată în
studiul tulburărilor de personali-tate relevă că acestea pol li
cauza unor conflicte de r. (ca
în cazul unor psihopatii incompa-
tibile cu anumite r. profesionale)
sau dimpotrivă, conflictul de r.
duce la tulburări de personalitate
(ca în cazul nefericit al unui co-
pil cu tatăl recăsătorit și care
este lipsit de afecțiunea mamei:
conflictul între r. de fiii și acela
de copil străin pentru un ommare). în cadrul psihoterapiei
teoria r. a permis, de pildă, lă-
murirea conduitei pe care tre-
buie s-o adopți' medicul în r.
său față de pacient, iar în ca-
drul socioterapiei, adoptarea de
noi modalități de tratare a bol-
navilor, de pildă prin introduce-
rea acestora in diferite r. mai
active: r. de muncă sau activi-
tăți in grup.
630

DICȚIONARELE ALBATROS
sSADISM (după numele mar-
chizului de Sade, scriitor fran-
cez), perversiune în. care satis-
facția sexuală este condiționată
de suferința provocată partene-
rului; poate ajunge la forme pa-
tologice, criminale. Prin exten-
siune, s. desemnează tendințele
spre cruzime asociate cu plăcere
resimțită în condițiile durerilor
fizice și a suferințelor morale pro-
vocate altuia.
SADOMASOCHISM, structură
a organizării somatopsihice ca-
racteristice stadiului cînd perver-
siunea mixtă ce reunește agre-
siunea contra partenerului cu
autoagrosiunca, sadismul cu ma-
sochismul la aceeași persoană.
Subiectul afectat de s. încearcă
plăceri sexuale chinuind pe ce-
lălalt și chinuindu-se pe sine.
Kxistă și un s. moral în care
subiectui pedepsește și se pedep-
sește cu cruzime, fiind totodată,
judecător aspru și învinuit pe-
nitent. D. Lagache utilizează ter-menul de s. pentru a sublinia iu-
terrelația acestor dmiă per\cr
siuni, alK iu conflictul internii
biectiv cit și în structurarea per-
sonalității.
SANCȚIUNE, modalitate și ac;
social de dezaprobare, comba-
tere, pedepsire sau de aprobav .
stimulare, recompensare a unor
comportamente individuale on
grnpalc în raport cu un sistem
de valori, norme morale sau ju-
ridice. K. Durklicim a. relevai
rolul s. punitive în efectuarea
constrîngerii sociale. Alți autori
J. Bentham, M. Weber, M. Ra
lea, Tr. Herseni au relevat și
funcția de identificare, conser-
vare și promovare a valoriloi
exercitată de sancțiunile pre-
miale. Interiorizarea modurilor
de s. generează structurări 1110-
tivaționale polarizate și contri-
buie, la. orientare și autoregla!.
SANGVIN, temperatment co-
respunzător tipului puternic, echi-
librat, mobil ce se caracterizează,
632prin: rapiditate, vioiciune, calm,
intensitate a emoțiilor și super-
ficialitate a sentimentelor, nă-
zuință spre schimbare, instabi-
litate a intereselor și înclinațiilor,
distribuție și comutare ușoară
a atenției, maximă adaptabili-
tate, rezistență, prin restructu-
rare facilă, la dificultăți, relativ
continuă menținere a rezisten-
ței și echilibrului psihic.
SARCINĂ (engl. task. fr. –
tacite, germ. Auf^abe, rusă ;•«-
dacia), termen folosit în analiza
activității în genere și a rezol-
vării problemelor în special, de-
semnînd ceea ce revine subiec-
tului clin activitate, ce are el
de făcut (impus din afară sau
asumat din proprie inițiativă).
După A. I.eontiev, s. implică
formularea scopului în legătură
cu condițiile (mijloacele) de rea-
lizare a lui. După G. JSliller, E.
Galantei", K. Pribram, s. este
echivalabilă cu planurile con-
știente ale conduitei. în s. se
reunesc cognitivul și voliționalul
(Nr. Ach). Fiind un plan de ac-
tivitate pentru care subiectul
se mobilizează și în realizarea
căruia se angajează, s. îndepli-
nește un rol central în reglarea
acțiunilor.
SATIRISM, tendință anormală
a bărbaților spre satisfacerea ex-
cesivă a trebuințelor sexuale,
ce sînt hipertrofiate și întreți-
nute mult peste limita necesa-
rului de echilibru fiziologic și
psihic. Spre deosebire de priu-
pism care se datorește unor de-
fecțiuni organice, abuzul sexual
presupus de s. este de originepsihogenă. Explicațiile S. sînt
variate: supracompensarea unor
complexe de inferioritate, lugă
de angoasă și frustrare, obsesiile
sexuale, educația defectuoasă ce
cultivă o orientare „perlorman-
țială" asupra vieții sexuale ca
in cazul competițiilor sportive
ete.
^SATISFACȚIE PROFESIONA-
LA, configurația psihică complexă
nu totdeauna integral conștientă,
consistînd într-un set de atitu-
dini pozitive ale persoanei față
de munca efectuată. Arc valoa-
rea unui important indice cali-
tativ al organizațiilor de tip
productiv și, totodată, a unuia
dintre obiectivele majore ale aces-
tor organizații: pe lingă randa-
mentul economic, obținerea di-
feritelor produse, se urmărește
și randamentul social, adică fur-
nizarea către societate a unor
oameni satisfăcuți în muncă,
autorealizați profesional, bucurîn-
du-se de considerație, integrați
și stabili pe locul de muncă.
S.p. are două surse principale de
factori cauzali și condiționali:
a) însăși participarea la activi-
tatea de muncă; b) obținerea
avantajelor personale, atit de
ordin economic (retribuție, loc
de muncă asigurat, perspective
de promovare și de venit cores-
punzător după pensionare), cit
și de ordin psihologic (sentimen-
tul efectuării unei munci utile sau
cel al muncii bine făcute, împlini-
rea aspirațiilor de a. participa la
o activitate interesantă, atrăgă-
toare și care solicită la maximum
cunoștințele și capacitățile de-
633

ținute, accesul la luarea, deci/ii-
lor referitoare la munca <lc etec-
tuat etc). în funcție de intensi-
tatea și sensul valoric al factu-
rilor enumerați se poate instala
S.p. sau starea ci opusă, insatis-
facția profesionala. O sursă prea
puternică sau piua slabă de
S.p. determină nu numai o stare
parțială de s.p. ci, prin omoge-
nizarea si iradierea atitudinilor
pozitive de la obiectul care le-a
generat la obiectele învecinate,
o anumită, stare globală de s.p.
Cnid sursa are o intensitate me-
die, se ajunge la o maximă, dis-
persie a configurației de S.p.
parțiale. l>e asemenea, o st au-
de s.p. ridicată Uncie să diminu-
eze realismul perceperii valorico-
afective a situației organizațio-
nale, să sporească deci subiecti-
vismul aprecierilor. Calea prin-
cipală de sporire a S.p. constă în
umanizarea conținutului și con-
dițiilor participării la activitatea
de muncă, psihologia muncii olc-
rind în acest sens remedii și alter-
native pentru toate componente-
le sistemului om-mașinâ-mediu.
SATURAȚIE, 1) proces și stare
privind satisfacerea deplină (și
chiar prin depășire) a unei tre-
buințe exprimat în reducția de
tensiune si dezvoltarea unei re-
acții inverse de respingere. 2)
grad de exprimare a unei trăsă-
turi în contextul personalității
sau corelația dintre test și respec-
tiva trăsătură (pondere). 3) în-
sușire a senzațiilor cromatice de-
finită de B. Ananiev ca grad de
exprimare a unui anumit Ion
cromatic sau giad de diferen-țiere a acelui ton de un gri cu
aceeași lumiuiozitate.
SAȚIETATE, termen folosit, de
\Y. Kohler și H. Wallach pentru
a numi tendința, de slăbire a ca-
lității percepției (rezultate din-
tr-un pattern particular!, ca ur-
mare a unei stimulări prelungite.
Suprasatisfacerea unei nevoi, a
unei dorințe dă naștere unei stări
contrare celei care a provocat-o,
o aversiune față tic orice nouă
stimulare de același fel. Poate
fi provocată și de monotonie.
SCALĂ (SCARĂ), serie pro-
gresivă de valori, constituită în
raport cu un standrad și folosită
în măsurarea, și aprecierea unor
anumite date specifice. Sînt
aplicate în diverse aprecieri ca:
virsta mentală (Binet-Simon),
dezvoltarea intelectuală, dezvol-
tarea motorie, de înălțime to-
nală, forță sonoră, durere, mo-
tivare, implicare ctc.
SCALĂ DE ATITUDINI, teh-
nică de măsurare psihologică ce
pune în lumină una din dimen-
siunile calitative fundamentale
ale personalității, atitudinea. Stu-
diul atitudinii a impus o tratare
sub aspect cantitativ. Astfel, ple-
cîndde la premisa că în raport cu
un obiect sau eveniment se dezvol-
tă o opinie ce are o direcție și o in-
tensitate, psihologii, îneepmd cu
L. Thurstone (Iy28), au ela-
borat unele instrumente speciale
de măsură a acestora, (.ele mai
cunoscute scale, utilizate in pre-
zent, sini : a) scala T.. TJnwslaiir –
sau ,,sc;da intervalelor aparent ega-
le" — construită unpa următorul
si.ii.cin: se aplică un chestionar
(JIUcu itemi dihotomici, asupra că-
rora subiecții sînt îugați -:ă-și
manifeste acordul sau dezacordul
în funcție de piobleina dată.
Fiecare item ales este cotat în
funcție de un indice prestabilit
dinainte. Obiectivul acestei s.
este de a crea un continuum de
stimuli (7—11) care să reproducă
cît mai fidel continuumul psihic
pe care-1 reprezintă atitudinea;
b) scala Likert — sau „metoda
clasamentelor adiționale" — în
care experimentatorul constru-
iește el însuși valorile interva-
lelor scalei, răspunsurile subiecți-
lor neavînd decît funcția de a
confirma și verifica apartenența
itemilor propuși față ele conti-
nuumul atitudinii. Fiecare pro-
poziție (iteni) este urmată de
5 răspunsuri posibile, din care
subiectul trebuie să indice unul
care i se potrivește cel mai bine,
răspunsuri care marchează gra-
dat trecerea de la totalul acord
cu afirmația din item, pînă la
dezacordul net. De ex., la o în-
trebare se optează pentru una
clin cele cinci variante de răs-
puns: A — hotărît da; B —
mai mult da; C — da și nu; D —
mai mult nu; K — hotărît nu.
La itemii considerați pozitivi în
raport cu obiectul atitudinii răs-
punsul cel mai aprobator primește
cota maximă, in timp ce un răs-
puns aprobator la un item negativ
este notat negativ. De pildă: -f 2,
+ 1, 0, -l, -2; c) scala N. Gut-
tman — sau „metoda analizei ie-
rarhice" – reprezintă cea mai
precisă, dar și cea mai greoaie
tehnică de măsură. Autorul cautăsa determine exact corespondența
dintre variabila cantitativă, care
este îepre/entată de cota pe
care o primește subiectul și va-
riabila-atribut care se schimbă
ica atitudine), în funcție de per-
soană. După o primă măsurare
pe bază de chestionar, urinează
construirea unei scalograme, me-
nită să ordoneze in funcție de
citeva rigori matematice, răs-
punsurile subiecților, pentru a
facilita distribuția lor uniformă
în clase de atitudini. Mai există
și alte scale de măsură, însă nu tot
pe atttde folosite și recunoscute ca
cele de mai sus. în orice caz, ela-
borarea unei scale trebuie să țină
cont de următoarele cerințe:
1) Xu se măsoară decît o atitudine,
de aici derivînd și calitatea uni-
dimensionaHlătii. Aceasta nu este
incompatibilă, totuși, cu inci-
dența altor factori care susțin
și explică atitudinea. 2) Orice scală
trebuie să aibă fidelitate, avînd
proprietatea de a da același re-
zultat prin măsura aceluiași lu-
cru, sau a unora identice.
3) Trebuie să fie validă, deci măsu-
rarea prin tehnica propusă să
posede un mare grad de valabi-
litate. 4) Să posede caracteristica
prcdictibUitâfii, anunțînd viitoa-
rele manifestări atitudinale cu
un mare grad de probabilitate.
SCATTER (termen engl.), teh-
nică de reprezentare grafică
a dispersiei rezultatelor obți-
nute de un subiect la diferiți
itemi ai uneia sau mai. multor
probe. Dispersia dobîndind astfel
o anumită formă sau structură
exprimată în scatterogramu. Va-
635

loarea psihodiagnostică a rezul-
tatelor globale Liește mtrueit sînt
prezentate structural și analitic.
SCEPTICISM (gr. sliept<y,nai –
a examina), doctrină și atitu-
dine cognitivă de tradiție antică
(școala piromană) care evită ab-
solutizarea unor adevăruri, se
îndepărtează de certitudine, cul-
tivă îndoiala și relativismul, l~i.il
în cunoaștere (citul este moderat
și metodic), s. este deseori peri-
culos în ordinea morală. înte-
meiat de Pyrrhon și reprezentat
de Carneade, Aenesidemus, Six-
tus Empiricus ș.a.
SCHEMATISM, tendință de a
reduce un obiect sau fenomen la
o schemă, adică la dimensiunile
și parametrii principali, fără con-
siderarea variabilelor concrete, a
detaliilor. Apropiat ca înțeles
de conceptualizare, reprezentînd și
o implicație a modelării. în psiho-
logie, s. este frecvent contraindicat
și nu poate fi admis decît cu titlul
de moment preparatorii! pentru
o fază ulterioară de integrare.
S. este însă unul din procedeele
imaginației constructive.
SCHEMĂ, structura sau modul
de organizare a acțiunilor în
forma în care sînt transferate
sau generalizate prin repetarea
acestei acțiuni în împrejurări ase-
mănătoare sau analoage. Astfel,
de ex., în orice act de apucare
a unor obiecte, indiferent care ar
fi acestea, avem de-a face cu
acționarea aceleiași s. prehen-
siunii). Prin asimilarea unor
obiecte diferite la aceeași s. și
prin acomodarea acestei s. la
fiecare din obiectele asimilate,dintr-o s. inițială se pot deriva
mai multe s. ulterioare. Altfel,
s. prehensiumi, a scuturării, a
tracțiunii, a aruncării etc. de-
rivă prin diferențiere dintr-o s.
tactil-kinestesică globală inițială
1 'ii 11 coordonare, adică asimilare
și acomodare reciproce, mai mul-
te s. de acțiune simple pot fu-
ziona într-una complexă. Astfel,
de ex., s. suportului (a trage un
suport pentru a apuca un obiect
plasat pe el, de ex. o vază pe o față
de masă) rezultă din coordonarea
s. tracțiunii și prehensiunii.
SCHEMĂ CORPORALĂ, ima-
ginea unitară pe care o avem
despre propriul nostru corp. în
permanență, în stare de veghe,
orice subiect normal are repre-
zentarea cvasiconștientă a dife-
ritelor părți ale corpului (locul
unde sînt dispuse, proporțiile
lor, distanța aproximativă ce
le separă etc). Dar această
reprezentare nu este haotică, ci
organizată, integrată într-o ima-
gine corporală globală. Apare
astfel o delimitare a propriului
corp, atît față de sine însuși,
cît și față de lumea înconjură-
toare și care permite orientarea
în spațiu. Sinteza părților pro-
priului corp se formează trep-
tat în copilărie cu ajutorul
unor mecanisme plurisenzoriale.
prin asocierea repetată a impul-
surilor interoceptive, propriocep-
tive și exteroceptive. S.C. poate
fi tulburată în unele boli neuro-
psihice. Bolnavul simte mîinile,
picioarele, capul ca avînd di-
mensiuni modificate, deosebit de
mari sau dimpotrivă miei; forma
636corpului, greutatea lui sînt per-
cepute denaturat. Uneori bol-
navul consideră unele părți ale
corpului ca liindu-i străine etc.
SCHIMBAREA ATITUDINI-
LOR, modificare, reorientare a
atitudinilor individuale, de grup,
ca urmare a schimbării raportu-
rilor care au determinat formarea
lor. Studiul s.a. a început odată
cu cercetarea măsurii în care o
informație structurată intențio-
nal poate produce schimbare de
opinie. Unii autori (C. Hovland,
T. Kelley) pleacă de la premisa
că orice s.a. este urmarea unei
comunicări sau interacțiuni și
menționează ca inductori ai
schimbării caracteristicile perce-
pute ale sursei comunicării, con-
textul și structura argumenta-
ției folosite, credibilitatea sursei.
B. Skinner folosește studiul s.a.
în teoria învățării. Teoria con-
sistenței cognitive (Rosenberg,
Fishbein, C. Osgood, T. New-
comb) postulează că în orice
persoană subzistă anumite de-
zacorduri între atitudini, susți-
nînd că cu cît inconsistența e
mai mare, tendința de punere
în acord a atitudinilor (deci
s.a.) este mai pronunțată. Agenții
principali ai s.a.: expunerea la
comunicare, interacțiunea în ca-
drul grupului. M. Sherif consi-
deră că s.a. sînt mai puțin ample
atunci cînd individul este mai im-
plicat în relații directe cu obiectul
atitudinii sale. Teoriile funcționale
(J. Bruner, D. Katz) susțin că s.a.
survine ca urmare a intenției per-
manente a persoauie de a se adap-
ta la schimbările mediului social.^SCHIMBARE ORGANIZAȚIONA-
LĂ, face parte din dezvoltarea
organizației și pune accentul pe
întreaga cultură a acesteia, im-
plicînd convingeri, atitudini, con-
cepții, structuri de relații și re-
gim de lucru, astfel îneît,' prin
educație, implicare și modelări
în laborator (Varren Bcnnis
— 1969) să se producă o mai
bună adaptare Ia problemele
umane și de producție, în acest
scop folosindu-se mai ales grila
Blake-Mouton.
SCHIZOFRENIE (gr. schizein
— a împărți, a diviza, phrenns —
spirit), termen introdus de E.
Bleuler (1911) pentru a desemna
un grup de psihoze pe care
H. Kraepelin le cuprinsese sub de-
numirea de „demență precoce".
S. este o psihoză endogenă ma-
joră caracterizată prin disocierea
personalității. în multitudinea de
forme clinice, sindromul funda-
mental al disociației care poate
fi și halucinator-delirantă, des-
fășurîndu-se intricat cu autis-
mul și depersonalizarea, constituie
sistemul de referință și identifi-
care a s., a unui psihism parcă
„explodat" în bucăți, devenind
imprevizibil și incomprehensibil.
Sindromul disociativ constituie
așadar semnul bazai sub care
se desfășoară patologia schizo-
frenică și semnifică pierderea uni-
tății coezive dintre componentele
psihismului. Disociația înseamnă
dezorganizare generalizată a di-
namicii psihice, destrămarea coor-
donatelor spațio-temporale și a
cauzalității, anularea legăturii din-
tre sentimente și cauzele lor.
631

Această „modalitate de comuni-
care deranjată" (von Gebsatel),
semnifică de fapt progresiva ne-
gare a realului, adică dereali-
zarea și depersonalizarea. Au-
tismul ca alt simptom major la
s. este o formă aparte și gnu â a
depersonalizării, ca un fel de
introversiune extremă, o repli-
ere pe sine și o necomunicabilitate
în spatele căreia se ascunde fie
o lume săracă axată pe imaginar,
fie o lume bogată, dar disociată
și delirantă. Tabloul simptomatic
se întregește cu indiferentism
afectiv, sau nerezonanță afec-
tivă, idei delirante nesistemati-
zate sau slab sistematizate, bi-
zarerii, ambivalență, automatism
mental, stereotipii etc. Debutul
s. este de obicei timpuriu, bol-
navul evoluînd spre o deterio-
rare intelectuală și afectivă pro-
gresivă, ajungînd să aibă în fa-
zele avansate un aspect demen-
țial. Formele de debut se mani-
festă de obicei prin pierderea
progresivă a fluidității și prcvi-
zibiîității comportamentului, a ca-
racterului de apartenență și co-
municare, printr-o modificare a
caracterului, care contrastează cu
antecedentele personalității pre-
morbide. Există însă și forme
de debut „explozive", cu o fur-
tunoasă prăbușire a tuturor ba-
rierelor logice și cu invazia masivă
a gîndirii delirante. Pentru toa-
te formele de debut însă, indife-
rent de structura și modelul lor,
clinica a marcat întotdeauna ca-
racteristica esențială ș.a. ati-
pia și diferența de dinamică și
continui: față de celelalte eiiii-tăți nosografice clasice. Cauzele
acestei boli nu sînt cunoscute cu
exactitate, etiopatogenia vizînd
aspecte genetice, constituționale,
endocrinologice, de mediu social,
în special cel familial, psihologic
și alți factori, cum ar fi cei in-
iecțioși sau cei morfopatologici.
Din punct de vedere clinic, s.
se caracterizează printr-un po-
limorfism extrem, atît sub as-
pectul manifestărilor cît și sub
aspectul intensității și amplitu-
dinii simptomelor. în grupul aces-
tor psihoze sînt incluse atît ca-
zurile cele mai grave, cît și cele
mai discrete, „subclinice". în
același timp, diferitele forme cli-
nice de s. se deosebesc în așa mă-
sură unele de altele, îneît o formă
clinică de s. seamănă mai de-
grabă cu o altă boală psihică
decît cu o altă formă de s. To-
tuși particularitățile de evoluție
și de grupare a simptomelor psi-
hopatologice, care se regăsesc în
anumită măsură într-un număr
de cazuri, permit izolarea unor
forme clinice. Preluînd de la
E. Kraepelin cele trei forme cli-
nice clasice, s. paranoidă, cata-
tonică și hebefrenică, E. Bleuler
adaugă și forma simplă, subli-
niind că nu este vorba de deli-
mitarea unor forme de boală, ci
de grupări de simptome. G. Io-
nescu remarcă faptul că această
clasificare nu este absolută, ci
relativă, în sensul că o formă de
s. se poate converti în alta. Deci
cele patru forme de s. acceptate
și a/.i (în marc măsură) sînt:
forma siinj'li'i, caracterizată, prin
degradare intelectuală, izolare de
63Srealități' și MiT<v."iiantn afeilhă
pri" ab< >lii ••< ț" 'l.ni/.H n tcu.p > –
n.de și dmjjii1 ac in.-i '-pir un
scop, astfel incit viața p.-.ilncă M1
desfășoară după un model de
hazard sau indiferență.. Această,
f.>rniă se iiintaîează insidios, iar
degi ad-'.rea psihică este progre-
sivă; J",•/:!(( lichefrc niră ;v. Iw-
befreuie j; Jcnua caialonică, ca-
racterizată prin fenomene mo-
torii bizare: stare de imobilitate
totală sau păstrarea unei poziții
incomode timp îndelungat, ne-
gativism etc; forma pai-anoii/ri,
caracterizată prin prezența idei-
lor delirante, sărace în conținut,
nesistematizate, bazate pe o „lo-
gică" inferioară, datorită degra-
dării psihice generale. Sînt pre-
zente și halucinațiile. Structura
logică a gîndirii în s. este atît de
profund perturbată îneît și „cel
mai logic" delir este inevitabil
„ilogic" (D. Ogodescu și E. Pam-
fil). Gîndirea delirantă nu este
susținută de intenții, pentru că
nu este capabilă de reflectare
anticipatorie și se dezvoltă într-
un cadru spațio-temporal nepo-
larizat de realitate. S. are în ge-
neral un caracter progresiv, con-
tinuu sau uneori întrerupt, du-
cînd la degradarea totală sau
parțială a sistemului psihic.
SCHIZOIDIE, constituție tem-
peramentală caracterizată de K.
Kretschmer prin tendință către
solitudine, prin răsfrîngeri asupra
euhii propriu și printr-o dificul-
tate de a se adapta la condițiile
externe. S. este un senzitiv, arc
comportamente bizare și se apără
prin închidere în sine, reverii,meditație. Ineori reacționează
impulsiv. Et-te excesiv in aua-
li/a si rigurozitate raționaliza-
lo.ire. I'entni alții, agasant prin
continua analiză oitică a lucru-
rilor, prin „despicarea firului în
patru". în plan morfologic se
corelează eu tipul longilin (Jep-
tnsoiii ast ejuc
SCHIZONEVROZĂ, formă de
schizofrenie ce ia forma unei ne-
vroze mai mult sau mai puțin
asemănătoare cu isteria și care
evoluează prin pusee. în timpul
puseului modul de răspuns al
subiectului la conflictele vitale
este de tip psihotic; în perioada
iuterpuseală bolnavul își reia mo-
dul nevrotic de existență. Pu-
seul sau criza de schizomanie
este violent, dar bolnavul nu dă
impresia unei pierderi complete
a contactului cu mediul. Nevroza
subiacentă este gravă, de tip
isteric, obsesional sau anxios.
SCHIZOTIM, termen intro-
dus de E. Bleuler pentru a de-
semna psihotipul dominat de in-
troversie. Termenul caracterizea-
ză un tip de caracter normal,
închis în sine, hipersensibil, deși
în aparență rece, tinzînd spre in-
hibiție. Reacțiile sale, imprevi-
zibile, sînt descărcări brutale ale
unor tensiuni acumulate, de mul-
te ori inadecvate. S. sînt ființe
meditative, înclinate spre ana-
lize abstracte, spre sistemati-
zare.
SCINTIGRAFIE CEREBRALĂ
v. GRAMMAENCEFALOGRA-
I'TE
SCOARȚĂ CEREBRALĂ (PAL-
LIl'M), locul celor mai complexe
639

funcții de relație cu mediul în-
cori|urător ii de integrare func-
țională a părților organismului
înir-un tot nnilar. S.C. este s<"-
(linl tuturor proceselor psihice,
<lc ia C(!iv mai simple, cum sini
senzațiile, piuă Ia cile mai com-
plexe, cum sint conștiința și
limbajul, l.a om S.C. este segmen-
tul rel mai evoluat al nevraxuhii
și din punct (le vedere al evolu-
ției filo- si ontogenetice se deo-
sebesc: paleocortexul (v.) și ar-
hicortextul, care îndeplinesc func-
ții comune la om și la animale și
neocortexul (v.), reprezentînd
zonele cu funcții care diferen-
țiază pe om de animale. S.C.
reprezintă la om cea mai mare
parte clin substanța cenușie a
telencef aiului, avînd o grosime
de 1,5 — 4 mm și un număr de
circa 14 — 18 miliarde de celule
nervoase. Suprafața s.c. se apre-
ciază de la 1 800 la 2 200 cm2.
Ea nu constituie o pătură omo-
genă, ci este alcătuită din celule
nervoase de diferite forme și
mărimi, nevroglii, fibre nervoase
provenite de la substanța albă
a întregului nevrax și de la stra-
turile celulare proprii și vase
sanguine capilare cu rol trofic.
Din punct de vedere morfocito-
logic, S.C. este formată din șase
straturi celulare diferite atit ca
structură cît și ca funcționali-
tate: stratul molecular, granular
extern și intern, piramidal ex-
tern și intern, și stratul fuziform.
în general se poate afirma că
straturile granulare reprezintă se-
diul sensibilității, primind exci-
tații de la organele de simț, iarstraturile cu celule piramidale
sînt considerate ca straturi i ::•,
neuroni moton, trimițînd <I.M. .
spre periferie impulsuri i-U-rt u
și constituind sediul motri< it.U.M
Xeavînd o dezvoltare egala i>(
țoală întinderea s.c, straturile
în funcție de predominanța uni.;
anumit tip de celule nervoa-,-
devin criteriul de delimitare .
zonelor funcționale ale scoarței
Astfel sînt zonele receptoare, sen-
zitive și senzoriale, zonele moțu-
ri i și zonele de asociație. ZoneL :< ,i-
ziiive sînt regiunile corticale care
recepționează excitațiile de tact,
durere, temperatură și mioorto-
kinetice. Aceste regiuni se ai IA
înapoia scizurii lui Rolando. în cir-
cumvoluțiunea centrală posterioa-
ră. Proiecția corticală senzitivă
se numește „homunculus senzitiv"
și reprezintă un om în miniatură,
răsturnat și mult deformat. Par-
tea corpului cea mai larg repre-
zentată este cea care are sensi-
bilitatea diserhninativă cea mai
accentuată — buzele, limba si
indexul. Zonele senzoriale sînt
regiunile corticale care recepțio-
nează excitațiile auditive, olfac-
tive, gustative și vizuale. 1-21 e
formează: zona senzorială audi-
tivă localizată în lobul temporal,
pe fața externă, zona senzorială
gustativă, se află la baza circum-
voluțiunii centrale posterioare.
zona senzorială vizuală, situata
în lobul occipital, pe de o parte
și de alta a scizurii calcariene și
într-o mică măsură pe fața ex-
ternă, sub șanțul perpendicular
extern, zona senzorială olfactivă,
localizată pe fața interioară a.a lobilor temporal și frontal,
a căror structură neuronală are.
doar două straturi. Zonei? mo-
torii sînt regiunile corticale în
care predomină celulele pirami-
dale (mijlocii, mari și gigantice —
]3etz), de la care pornesc
incitațiile motorii. Ele se află
în lobul frontal și sînt: zona mo-
torie, care se află în circumvolu-
țiunea centrală anterioară, îna-
intea scizurii rolaudice. Din aceas-
tă zonă pornesc căile piramidale,
care transmit influxuri, cu rol
de efectuare a. mișcărilor fine,
de precizie; zona preniotorie, dis-
pusă în fața zonei motorii, este
sediul reglării tonusului muscular
și al mișcărilor mai nediferen-
țiate și mai puțin fine. De la
celulele acestei zone pornesc
fasciculele extrapiramidale. în
partea anterioară a lobului fron-
,j tal, în fața zonelor motorii și
•* premotorii, se află cîmpul fron-
tal, care are rolul de a elabora
impulsuri privind motilitatea glo-
bilor oculari, împreună cu cîm-
purile 8 și 19 ale lobului occi-
pital. Zonele de asociație sînt
regiunile corticale alcătuite din
celule mici, care au rolul de a sta-
bili legătura dintre diferite arii
corticale. Pavlov admite exis-
tența unor centri care au o anu-
* mită specializare în analizarea
anumitor excitații, dar nu au o
exclusivitate în determinarea
funcțiilor. Ceea ce caracterizează
s.c. este interdependența funcțio-
nală a diferiților centri. în stare
normală S.C. funcționează ca un
tot unitar, ale cărui diferitepărți se integrează într-un anu-
mit iei.
SCOP, țintă fixată conștient
și anticipînd o acțiune, reflec-
tare anticipativi a direcției și
rezultatului unei acțiuni. După
K. Lewin relație dinamică între
trebuință și obiectul său. Pre-
figurarea mintală prin imagine
si idee a unui efect dorit sau ne-
cesar, mijlocind anticiparea, de-
clanșarea și conducerea unei ac-
țiuni. S. îndeplinește un rol esen-
țial în geneza acțiunii voluntare
conferind acesteia o direcție, un
obiectiv, un anumit finiș. J.
Drever definește s. ca un gînd
desfășurat în prezent asupra a
ceea ce urmează să se îndepli-
nească în viitor. Deci s. este
ceea ce subiectul conștient își
propune să facă, să obțină, să
atingă. Uzual, sinonim cu obiec-
tiv al acțiunii, elaborat și fixat
mintal. Ach caracterizează S. ca
tendință determinanta. La rîndul
său s. este determinat întrucit
izvorăște dintr-o motivație și
este susținut de aceasta. Leon-
tiev subliniază distincția dintre
motiv și s., primul reprezentînd
izvorul acțiunii iar secundul obiec-
tivul sau stația terminus. Deci
s. mijlocește satisfacerea moti-
vului și de aceea poate să nu
coincidă cu el, fiind condiționat
de circumstanțe obiective și de
o anumită logică a acțiunii. De
ex. elevul își propune să învețe,
obținînd note mari, pentru că
dorește să facă plăcere părinți-
lor, între cauza energetică in-
ternă și finalitate există întot-
deauna o distincție funcțională
640641
41 — Dicționar de psihologie

corespunzătoare răspunsurilor la
întrebările !"'V ce. J:n ce ;.'••;/•';
și /viu- ic mijlaaic, Uuvliii, in
ce /<>,'. Leontiev arată că între
( (intimii mijr motivului și S. yni.i 1 e
fi sau 1111 coincidență și in dez-
voltarea individuală aceste re-
lații directe sau indirecte alter-
nează complex. întotdeauna s.
reprezintă o convertire, filtrată
prin datele cunoașterii, a moti-
vului într-un obiectiv. Intrucîi
satisfacerea motivului implică de-
seori multiple acțiuni interme-
diare, s. sînt ierarhizate. Deci
aceluiași motiv îi pot corespund"
o multitudine de s. înseriate și
ierarhizate și același s. poate
izvorî din variate motive. Su-
biectiv, întrucît exprimă ini-
țiativa subiectului, s. par a fi
independente de realitate. Le-
mn scrie: „în realitate, s. omu-
lui sînt generate de lumea obiec-
tivă și o presupun, o găsesc ca
dată, ca prezentă. Dar omului 1
se pare că s. lui sînt luate din
afara lumii, sînt independente
de lume.'" Citindu-1 pe Hegel,
Lenin notează: „Grație unelte-
lor sale, omul posedă putere asu-
pra naturii exterioare, pe cîud
prin s. sale el este mai degrabă
subordonat ei." în consecință,
devine posibilă diferențierea din-
tre mijloc și s. Aceasta este, după
Vîgotski, condiția constituirii ac-
țiunii propriu-zise. Piaget men-
ționează, însă că tranzitoriu este
posibil ci și mijlocul să se trans-
forme în s. Aceasta este și o
condiție a problematizării și crea-
ției, în cadrul psihologiei ciber-
netice s. apare ca un termen cen-tral al autoreghiiului. S. r-sff In
IT'Mlcr.ll '. O'-ilfKdt A -l l)_l 1 il\ul'!\,
A. Kiaiisno^on-ki).
SCOTOMI ZARE, opacitat,.
electivă a conștiinței (sn-.iinmă
de psihanaliză) fața de 1 \ eni-
nicnlele penibile, față de ce|c
ce pot dăuna tendințelor nar-
cisice, pot genera culpabilitate
sau angoasă. Citare cu scop de-
fensiv, în patoi'iziologie, scoi..-
mul pnve.-ie văzul și desemnea/ă
o umbră permanentă în cîmpul
vizual ca expresie a unei hemia-
nopsii laterale homonime (sen-
torn hemianopsic) sau se referă
li o pată, zonă obscură în cimpul
vizual (scotom negativ).
SCRIS, modalitate a limbaju-
lui, de o maximă complexitate,
angajînd, pe lîngă aparatul ver-
bal, și o serie de foarte rad na te
structuri senzoriomotorii. După
H. Delacroix, s. este un simbo-
lism secundar în raport cu vor-
birea, în consecință, limbajul s.
implicînd cu necesitate și citi-
tul (v.) prezintă o maximă difi-
cultate și se recomandă prin
particularități proprii. S. este co-
relat cu memoria și constituie un
mijloc al acesteia, permițînd de-
pășirea condițiilor de hic et nune.
Odată cu s. se încheie preistoria
și debutează istoria. Inițial sem-
nele erau averbale și nonfigura-
tive (crestături, noduri, pietri-
cele). Desenul este prima formă
de simbolizare grafică si rămîne
în legătură cu s. la copii. Jstori-
cește primele forme de s. sîni
pictografice, figurînd schematic
obiecte și acțiuni. Apoi s. trece
spre însemnarea convențională a
643ideilor folosind semne arbitrare
(hieroglife). Este s. ideografieă în
care predomină conținutul cu-
vintelor iar nu forma lor. L.
Wald (1969) arată că progresul
în limbă este marcat de tendința
spre simplificarea și reducerea
numărului semnelor și de punere
a lor în corespondență cu uni-
tățile fonetice. S. fonetică are un
repertoriu mai restrîns de gra-
feme ce sînt corelate cu fone-
mele dar această abstractivitate
este în același timp economică
și fecundă, oferind nelimitate po-
sibilități combinatorice. S. în lim-
ba română realizează maximal
modelul fonetic. însușirea s. de
către copil implică elaborarea
unui sistem de corelații acusto-
optico-kinestezice, verbale și idea-
tive, toate pe o bază analitică
microdimensională și avansînd
către integrările sintetice pe care
le facilitează cititul. După Naza-
rova, atît s. cît și cititul sînt mij-
locite prin vorbire, inițial mani-
festă apoi discretă, în forma lim-
bajului intern. S. se dezvoltă
ca o activitate intelectuală, ba-
zată pe analiza vorbirii și totodată
rezultînd din și contribuind la
gîndirea verbală. S. necesită pro-
iectare mintală mijlocită de lim-
bajul intern și aduce mari contri-
buții la dezvoltarea acestuia. Fa-
ță de limbajul oral, s. se, distinge
prin mare economicitate sau con-
ciziune și totodată prin maximo
exigențe în ordinea selecției le-
xicale și a construcțiilor grama-
ticale. Posibilitățile de expresie
în s. sînt extrem de reduse iar
adresai ivilalea., de regulă, ab-sentează. S. este o modalitate de
comunicare abstractă și rece, prea
puțin personală. Există un stil
al s. net deosebit ele cel oral și
de aceea transpunerile totale ale
unuia în altul îngreuiază înțe-
legerea și scade valoarea comu-
nicării. Xu se identifică arta S.
cu arta oratoriei.
SCRUPUL, moment al con-
științei și desfășurării sentimen-
tului moral în care intervine o
îndoială, o interdicție provizorie
întrucît se presupune abaterea
de la o normă. Subiectul este în
încurcătură, dezvoltă judecăți de
valoare prelungite și multiple pî-
nă să adopte o decizie. Scrupu-
lozitatea implică complicate rațio-
namente critice, neîncetate veri-
ficări, anxietate morală și grijă
excesivă (aproape superstițioasă)
pentru respectarea strictă a nor-
melor morale sau a unor criterii
prestabilite.
SECHELĂ PSIHICĂ, (lat sc-
qucla — urmare), stare psihică
anormală care rămîne în urma
unei boli neuropsihice sau so-
matice. Cauzele s.p. sînt nume-
roase și variate. De ex.: trauma-
tisme craniene, stări toxice, iu-
fecțioase etc, care acționează în-
tr-un fel sau altul asupra siste-
mului nervos, tulburîndu-i func-
ționalinalitatea normală și după
ce evoluția lor clinică s-a termi-
nat. S.p. pot interesa orice aspect
psihic (do cunoaștere, afectiv,
comportamental), forma și gra-
vitatea tulburărilor fiind în func-
ție de natura și mărimea modifi-
cărilor din sistemul neivos. S.p.
ar:,

sînt mai frecvent întîlnite după
boli la vîrsta copilăriei, datorită
iinal urării (fragilității) sistemului
nervos.
SECUNDAR, în psihofiziologie
se consideră a fi s. funcțiile afec-
togenc sau altele ale organelor
visceral',; și musculare intrucit
acestea îndeplinesc primar func-
țiuni biologice nemijlocite. Astfel,
pe funcția primară respiratorie
>c grefează demersurile secundare
ce mijlocesc vorbirea. Califica-
tivul de s. este atribuit și proce-
selor intelectuale, voinței și sen-
timentelor întrucît acestea se dez-
voltă pe baza celor senzoriale și
elementar afective ce sînt cali-
ficate ca primare. în teoria psiha-
nalitică sînt calificate ca s. pro-
cesele și activitățile mintale pro-
prii eului și care se ajustează
după realitate. Procesele s. exer-
cită control asupra pulsiunilor in-
stinctive si mijlocesc adaptarea.
SECURITATE, stare psihică echi-
librată, motivată prin absența
unor factori care să pună în
primejdie viața, sănătatea, sta-
tutul social și profesional, regi-
mul de apreciere echitabilă etc.
Este o condiție fundamentală a
existenței normale și a progre-
sului. Insecuritatea este la origi-
nea multor perturbări psihice.
SECVENȚIALITATE, proprie-
tate stabilă, descrisă de psiho-
logia genetică, constind în fap-
tul că fiecare stadiu urinează
după un anume altul și precede
un anume nitul: ceea ce este
constant in apariția stadiilor este
nu cronologia (\h>1.t de apariție)
ci ordinea lor de succesiune.SEDUCȚIE, influențare predo-
minantă afectivă și mai pul in
logică sau voluntară, exercitată
de un subiect asupra altui su-
biect, pentru ca acesta din urmă
să-l aprobe pe primul, să cadă
de acord, să 1 se atașeze, lifectul
de s. rezultă din superioritatea
și forța emoțională cu care -c
impune cel ce seduce sau din
potrivirea, complementarii aici
celor implicați și, mai frecvent,
din ușurința cu care unul este
sugestionat, din slăbiciunea și
credulitatea Celui sedus.
SEGREGAȚIE, diferențiere netă,
tranșantă, disociativă, în baza unui
criteriu. Separare și grupare a-
parte cu aplicarea unor trata-
mente diferite. Termenul este io-
losit în psihologia percepției de-
semnînd detașarea obiectului de
fond, structurarea obiectului în
cîmp, fixarea însușirilor prefe-
rențiale etc. Analiza intelectu-
ală și abstracțiunea procedează
prin s. O tristă celebritate a
dobîndit termenul de s. în legă-
tură cu teoriile și practicile regi-
murilor reacționare ce procedează
la s. după criterii antiumane și
iraționale; privilegiind pe unii M
persccutînd pe alții.
SELECȚIE PROFESIONALĂ,
spre deosebire de orientarea pro-
fesională (v.), este o activitate cu
caracter mai concret, deoarece
implică preocuparea de a asigura
cu cadrele corespunzătoare unei.
sectoare limitate de lucru. Ori de
c'ite ori se pune problema de • '-
alem intre, două sau mai iun1'!-'
bci'sot'ivr. prnUii nrupaieii uvi'
pa..!, piail'.c, se jetci o ^e'ccjie. in
614selecția empirică, chiar atuni i cînd
experiența nii>.r' •unu :d \<i cunoaș-
terea p>/r:> malului e"ie t.iaite ma-
re, criteriile care se adoptă sînl;
nesigure; aspect fizic, impresii,
considerații bazate pe informații
neverificate, recomandări etc Se-
lecția științifică impune o analiză
obiectivă a < oiicudanit i dintre ca-
racteristicile profesiunii și posibi-
litățile de ordin jixic, psihic și
informațional pe care le prezintă
persoana. O selecție științifică ri-
dică problema aprecierii persoanei
sub aspectul posibilităților de for-
inare și de integrare ca totalitate
în condițiile muncii respective. (C.
Zahirnic). Scopul s.p. este de a
stabili pentru o profesiune dată
care sînt aptitudinile necesare
exercitării ei și de a alege pe cei
care au aceste aptitudini într-un
grad satisfăcător și pot exercita
profesiunea dată în condiții co-
respunzătoare, în cazul s.p. tre-
buie subliniat că nu este vorba
de a alege supravalori, ci înainte
de toate de a elimina pe cei inapți,
în acest fel rămîn posibilități
foarte largi de utilizare a tutu-
ror, chiar și a celor mai slab în-
zestrați, avînd în vedere marea
varietate a ocupațiilor și profe-
siunilor. Totodată, experiența a
arătat posibilitatea compensării
largi a unor aptitudini deficitare,
prin factori de caracter și morali,
factori de care s.p. trebuie să
țină seama. în s.p. este nece-
sar să cunoaștem, pe lingă apti-
tudinile candida! ului, și cerin-
țele psihofiziologice ale fiecărei
profesiuni. în acest scop s-auelaborat profe vlograme (v.) și rao-
no"rahi piofe>ionale ii s-nu încer-
cat clasific Ari ierarhice ,de pro-
fesiunilor. ] 11 s.p. administrat ea
probelor nu trebuie să facă să se
piardă din vedere considerarea
globală a personalității. O pon-
dere însemnată o constituie ob-
servarea comportamentului in
timpul probelor, analiza calita-
tivă a erorilor și a atitudinii față
de erori, discuția cu subiectul
și considerarea dinamicii activi-
tății. Organizarea s.p. științifice
nu este rentabilă oriunde, ci în
primul rînd acolo unde eșecul
are implicații serioase: acciden-
te, avarierea unor instalații sau
materiale constisitoare,^ cheltuieli
ridicate de calificare. în al doi-
lea rînd, ea este recomandabilă
în întreprinderi mari, cu locuri
vacante în mai multe specialități.
Aici selecția pierde caracterul de
respingere și dobîndește unul de
orientare profesională. în s.p.
aptitudinile și abilitățile pentru
diferite sarcini de muncă au fost
grupate în 5 clase: 1) aptitudini
de gîndire; 2) aptitudini meca-
nice; 3) aptitudini psihomotorii;
4) abilități vizuaie; 5) aptitudini
specializate. Pentru fiecare din
aceste categorii de aptitudini s-au
imaginat numeroase teste: teste
de inteligență, teste pentru apti-
tudini specializate, baterii de ap-
titudini multiple, teste de ran-
dament, teste de personalitate ș.a.
Rezultatele examenelor de labo-
rator trebuie integrate în con-
textul general al tuturor datelor
obținute prin celelalte metode
(anamneză, caracterizare de teren
645

scir). Kvamim'irile dn r-eh". ție ;…•
tr-rniinj r.u o < • UK IULIC- g'MVr/'l-i
asupra capacității profesionale a
celui examinat. Ha se face în
termeni ca: va face fată foarte
bine, bine, eu ajutor ele., eKpri-
mînd posibilitatea așteptărilor. J.a.
baza acestor concluzii trebuie să
stea o caracterizare cîl mai pre-
cisă a aptitudini/or și alitucUai-
lor dezvăluite cu prilejul examină-
rilor.
SELF-GOVERNMENT, sistem
de educație cui tivind autodisci-
plinarea prin autoconducere, prin
acordarea autonomiei elevilor față
de educator care renunță la o
parte din autoritatea sa și se in-
stituie ca un coordonator sau co-
leg mai mare. Liberalismul impli-
cat de s.g. nu a dus întotdeauna
la cele mai bune rezultate. Me-
todele denumite „active" asoci-
ate cu s.g. deși sînt cunoscute de
la începutul secolului nostru nu
au reușit să se impună în școala
în proporție de masă. Totuși for-
mula s.g. relativizată trebuie să
fie reținută de teoria și practica
educației.
SEMANTICĂ, (gr. semaino —
a semnifica), disciplină ce se ocu-
pă de sensurile, semnificațiile cu-
vintelor, expresiilor, propozițiilor,
în ansamblu de funcția semantică
a limbii (Ch. W. Morris) sau a
altor coduri extralingvistice. De-
numire veche: Semanseologie. Du-
pă Guiraud, s. abordează trei
categorii de probleme: a) psiho-
logice, privind condițiile comuni-
cării semnificative și procesele
cognitive implicate; b) logice și
epistemologice privind normele det "HM ! ucție corei ții, și relațiile ( îl
1 •'" i'llli r)*'1:- : ' I il!.".;\ I :• t !'. '\ 1 < (- I |-
toare l.i relația ilmti e 1<>) in.i -;i i •. III-
linului cuvintelor, la relația din-
tre semantic, sintactic etc. I1.
Guiraud stabilește că liecaie cu-
vînt posedă patru tipuri de lega-
turi: sens do bază, sens con-
textual, valoare expresivă, va-
loare sociocontextuală. în s. ge-
nerală se reunesc studiile psiho-
semantice, logicosemantice etc.
Se dezvoltă și o s. filosofică (A.
Schaff, H. YYald ș.a.). înțelesu-
rilor cuvintelor li se acordă un
rol determinant în relațiile socio-
umanc. Analiza concretă a rela-
țiilor verbale semnificative revine
unei discipline noi și mixte —
psihosemantica.
SEMIE, norme generic apli-
cate tuturor mijloacelor de co-
municare interumaue, inclusiv
limbajul.
SEMIOTICĂ (sau SEMIOLO-
GIE — după F. de Saussure),
disciplina lingvistică și filosofică
ce se ocupă de semne și sisteme
de semne, lingvistice și extra-
lingvistice. După L. Prieto(1968),
„semiologia este știința ce stu-
diază principiile generale prin
care se regizează funcționarea
sistemelor de semne sau coduri
și se stabilește tipologia lor".
Studiile filosofice cibernetice și
lingvistice de s. cuprind un cerc
larg de probleme incluzînd na-
tura semnului, actul semic, si-
tuația semiotică, tipurile de arti-
culare (a semnelor convenționa-
le, gestice sau lingvistice) între
ele și la realitate, tipurile de co-
duri, figurativ, simbolice, semni-
616ficative, matematice, ale vorbi-
rii, grafice, artificiale ele. în
psihologie, termenul a loșt intro-
dus de Ch. \V. Murris. pentru a
desemna știința generală a semne-
lor.
SEMN, obicei sau fenomen. în-
sușire sau acțiune avind, pentru
subiect, proprietatea de a ..înlo-
cui" (a indica sau desemna) un
alt obiect, fenomen, pr-nes. După
Piaget, — S. este nu simbol co-
lectiv și arbitrar. S. Cste semuifi-
cant (clenolativ) a ceva ce est-'
semnificat (denotat). Cind S. prin
substanța sa este o parte, o mani-
festare, sau o consecință a obiec-
tului semnificat (asemenea fumu-
lui pentru foc sau a norilor pen-
tru ploaie), atunci el este material
sau natural și îndeplinește func-
țiunea de indiciu. Cînd relația
dintre s. și obiectul său este indi-
rectă, ele r.cfăcînd parte din ace-
lași context sau lanț de fenomene,
S. trebuie să fie artificial iar func-
ția sa este o funcție refereuțială,
propriu-zis semantică. Ca simbo-
luri, S. pot prezenta o asemăn are
(analogie, prin figurare) cu obiec-
tul semnificat (referentul) și
atunci sînt, după F. de Saussure,
„motivate" sau pot fi cu totul
deosebite de referent, deci .,ne-
motivate" și arbitrare, dar legate
„convențional" mai bine-zis so-
ciocultural, cu obiectele desem-
nate asemenea S. matematice sau
cuvintelor (cu excepția onoma-
topeelor). Orice s. posedă o semni-
ficație și aceasta — contrar afir-
mațiilor lui L. YViftgenslein s.:>.
— este mai iinpoi i.iiil.l deriv s.
Real s. este un instiuiiieiit comu-te,-, „o verigă intre obiectul și
subiectui cunoașterii" i'.Mic dic-
ționar filozofic).' A. l.alande cla-
sifică s. astfel: 1) s. ce justifică
o aserțiune; '.') s. ce comunică un
ordin; eî) 5. ce <-•• oca o idee.
SEMNAL, concept neurofizio-
logic și psih-..'1'iziolonic, originar
împrumutat din tehnică (de ex.
s. in transporturi) și reintegrat iu
••islemul cibernetic. Pavlov con-
sideră legăturile temporare, rc-
llcxe sub raportul mecanismelor
șt s. ca semnificație și funcție in
echilibrarea cu mediul. S. este o
relație în același timp informațio-
nală și reglatoric. Un stimul fiind
perceput declanșează o reacție ce
i-a fost asociată (condiționare;.
Dar însăși percepția este o reacție,
una mediatoare pentru o alta
motorie, emoțională, verbo inte-
lectuală. S. nu este un stimul ca
atare ci acesta devine s. prin acti-
vitatea de semnalizare (ele- la.
detecție pină la reacție), desfășu-
rată de organism. I u s. apare nu-
mai in sistemele informaționale cu
autoregla] și depinde nu numai de
agentul fizic ci și de programul
sistemului. L. Pricto a denumii,
unitățile semnalizării — seme si
a arătat că acestea sint enti-
tăți cu două fețe, una privind
spre semnificat și alte spre sem-
nificant. Pavlov a situat s. la
trei nivele: nervos-subeortical, i-
magistic și verboconccptual. S.
secundare, verbale suit s. ale s.
Prin comunicarea interunianâ se
produce o interseinnalizare se-
mantica iar j>ei-,oan.i ajunge să
desfășoare autonom prin giudite,
017

amintiri, imaginație, voință, —
o activitate de semnalizare.
SEMNALIZARE, noțiune in-
trodusa, in neurofiziologie de LI'.
i'avlov pentru a desemna activi-
tatea emisferelor cerebrale prin
care diferite însușiri ale mediului,
asociindu-se cu stimulii ce declan-
șează anumite reacții înnăscute
(reflexe necondiționate) pot tie-
\ cui semnale ale acestor stimuli,
dcclanșiiid reacții corespunzăto-
are. Stabilirea de legături (asocia-
ții) la nivelul sistemului nervos
central între stimulii ce apar într-o
anumită succesiune. într-o primă
fază a s. stimulul care acționează
în momentul dat devine semnal
al reacției la stimulul care ur-
mează, iar într-o a doua etapă
stimulul semnal declanșează o
reacție nespecifică ce era mai îna-
inte determinată de un alt sti-
mul (reflexul condiționat). S. asi-
gură adaptarea la condițiile în
continuă transformare ale lumii
înconjurătoare. Pavlov a emis
ipoteza existenței celor două sis-
teme de s.
SEMNIFICAȚIE, înțeles pro-
priu, designație sau denotație,
funcție și conținut al semnelor re-
feritor la ceva exterior lor. După
cum arată V. Pavclcu, s. poate
fi detașată concludent numai în
relațiile de comunicare seman-
tică. A. Schaff notează: „Comuni-
carea constă în faptul că cel ce
produce semnele sonore și cel ce
ie ascultă le înțeleg la fel, adică
le dau aceeași semnificație." Ori-
ce s. rezultă dinfr-o semnificare
sau din valoti/aiea semnului prm
actualizarea Încărcăturii sale in-formaționale. După II. Waid, s.
rezultă dintr-un raport iutro ->t_-111 –
ne. în ultimă instanță s. este „un
proces care asociază un obiect, o
ființă, o noțiune, un eveniment l.i
un semn susceptibil să-1 evoce…
Ceea ce noi numim experienț.-
sau cunoaștere- nu este decît o
semnificație a realității, în cari1
tehnicile, științele, artele, limba-
jele sint modurile sale parti-
cularo" (1'. Guiraud, 19GiK
R. Carnap scrie: „eu propun utili-
zarea termenului de „designator"
pentru toate expresiile la cari'
se aplică analiza semantică .1
semnificației… Cuvînful „semni-
ficație" este aici luat pretutindeni
în sensul de „semnificație desig-
nativă", numită uneori „cogniti-
vă", „teoretică", „referențială" sau
„informativă" spre a-1 dis-
tinge de alte componente al-
semnificației, de exemplu, de com-
ponentele emotive sau impera-
tive". După R. Carnap în fața
unei expresii prima operație efec-
tuată este aceea „de a o înțelege,
de a sesiza semnificația ei" și
aceasta prin metoda inten^i-
unii, numai ulterior stabilind u–e
extensiunea factuală sau empirică.
Neopozitiviștii au elaborat para-
metrii definitorii ai s. ca obiecte
ideale. L. Vîgotsky arată că s.
cuvîntului reprezintă o unitate
a comunicării și generalizării.
a gîndirii și limbajului. S. se
elaborează și dezvoltă treptat
trecînd de la empiric la
științific. Fiind întotdeauna <>
generalizare și r< prov.entînd uni-
tăți ale L,i:>tfmuiui de co!i;l!i" <
(Piagct: „conștiința constituie
618esențial un sistem de seninila a-
tii")'— s. reprezintă conci-uti , in
sensul psihologic ;il acesiui ter-
nii'ii. Fiecare S. se deime-t<' și
presupune alte s. Totodată ii'-eare
cuvînt (nu și semn maiemnli'1
sau logic) poate avea mai m^te
S. în dependență de eoiitixtui iu
care este utilizat, l'.ste in~,ă nei. <•-
sar să se considere corehiția iu-
iensiune-extc'nsiune. f;nă !•'. l'.iu!-
han făcea o deosebire intre ;•• ••!•,
ca totalitate a faptelor p-.ihi1 ••
apărute în conștiință datorită eu-
vîntului și S. ca numai una din
zonele sensului și anume cea mai
stabilă, coerentă și precisă. Deci
S. este sensul de bază, cel con-
stant. Este coca ce T. Slama-
Cazacu numește „nucleu de sens".
în dicționare cuvintele apar cu
S. lor iar nu cu toate extensiu-
nile de sens. Deci s. este o catego-
rie prin excelență logico-scman-
tică. Uneori în afară de s. cogni-
tive propriu-zisc se vorbește și
despre s. afective ceea ce repre-
zintă o reutilizare extensivă a
termenului, l'zuat, s. este deseori
echivalată cu sensul (v.).
SENESTRALITATE, stîngăcie
privind, în principal, dominarea
mîinii stingi sau a oricărui alt
segment stîng de analizor. Opus
dexteraHtălii.
SENESCENȚĂ (LMBĂTRÎNI-
RE), proces biologic general care
se manifestă la toate nivelele de
integrare a organismului. S. este
o vîrstă a vieții, a treia după cea.
a creșterii și ca adultă. Se poal >
admite o psihologic ,, s. <lioniij-
ționată p" ele o pai le de -tarea ti -ziol-'-ie.'i. -;i pe de alta, de si.tren
i'-lațnlor ,;i a p'••abilitații"!1 de
adaptare .-oiiala pre>priu-ziiă. Fe-
nomenul ajuie.'i1 mai devrcni" ^au
m.ii I irzm la senilitate, caro î'<•-
privială d"ja o -lai e .le •:. ilară.
S. se manii' –t.i ! : ni\-el moleeu-
ia r. celui,!1 ~i ei'1 h-.i; , l.i nix'elu!
"i <;.ini 1'.,- •-! ,i fi! ee i ;:h 'y ie >r, ie
p; ! -1 '!' o 11 : i I e. ^ e e o ; ; • î i • 1 ă ' ă.
i""!!!!1]!1! ui imlvt riuii ii iie.'piu' le
mai puțin de \ir-lă. i it ele- coueli-
ți't fiz't'ă. morală sau socială. S.
se niunilVstă printr-u scăelcre a
I'metili;)!- senzoriinotrîi e și in-
țe'''< i.uale. a.l căror elecliti începe
ia *-?r> 'le am.
SENILITATE, exagerare a pro-
cesului normal al îmbătrînirii.
ICsie e> slăbire simultană a capaci-
tăților fiza;e și mentale dato-
rate procesului senescenței. "'. îr-
sta la caro apare variază de ia nu
individ la altul, în funcție de
factorii ereditari și personali, ca și
de factorii sociali. S. se manifestă
în. plan psihic, printr-o inerție
intelectuală, dificultăți tipice ale
fixării noilor evenimente, o pier-
dere în suplețea adaptării și incon-
tinență emoțională. Tulburările
mentale se pot diviza în tulburări
care provin din simpla alterare
funcțională sau din comporta-
mcniele- rcacționalo, și tulburări
care depind de evoluția lczională
progresivă a celulelor cerebrale, și
în care are loc un proces de dc-
meiiț iere.
5KNS ifr. simt, ilar vi dir.;tie,
hi' -'•' seu ini'-TițKi. înț-l-.-.; s. la
riueiul sau ,:ic mai mulU.- 5. l'i:-

mul — uzual, privește ideea sau
înțelesul unui termen sau pro-
pozițiuni sau direcția (scopul)
unei acțiuni, liste deci semnifi-
cația cognitivă sau denotația unui
lermcn, relația sa cu denotații!.
1'. Guiraud distinge im s. de
bază, inerent cuvîntului și s.
contextuale variabile. F. I'aul-
han definește s. ca nnsainblul
proceselor psihice evocate do u\\
cnvînt, la un subiect concret. In
acesta intră atît semnificația se-
mantică cit și experiențe particu-
lare, raporturi afective etc.
M. Stirner a introdus conceptul de
s. timetic sau afectiv iar Ed.
ilusserl a diferențiat s. tetic (cog-
nitiv) de cel timetic. în anii
'30, V. Paveleu a introdus în teo-
ria psihologică această distincție
intre S. cognitiv și s. afectiv, iar
mai tîrziu A. Leontiev a delimi-
tat semnificația ca s. cognitiv ge-
•neral, unanim acceptat de s. per-
sonal încărcat cu experiențe con-
crete și corelate motivațional-
afective. V. Pavelcu explică a-
ceastă demarcație prin schema lui
Ch. \V. Morris privind laturile
limbii: sintactică, — de rapor-
tare între cuvintele de unde s.
lingvistic, semantică — de sur-
prindere a relațiilor dintre obiec-
te, de unde semnificația obiecti-
vă și pragmatică — privind rela-
ția dintre cuvinte și subiect, de
unde S. personal, precumpănitor
afeci iv.
SENSIBILITATE, funcție de
reactivitate specifică a organis-
melor animale ce constă în recep-
tioiiarea siiiuulilor și în stabili-
rea cu ei a unu! rapoi i cu sensbiologic. Se deosebește fie irHa-
bilita'.e sau <'\ei1abilil;>te.i pn-
mară care caracterizează întreaga
materie vie. S. fiind o funcție ;•
analizatorilor, n-alizca/.ă primar
reflectarea obiectuală. In calilaie
<lc criteriu obiectiv pentru st.1.-
bihrea prezenței sau absenți-i s. la
toate iormele de organizare ani-
malii, poate fi luată reacția de ori-
entare a organismului in rapoil
cu acțiunea excitanților indif.–
renți (dar adecvați) care mediază
activitatea^ de răspuns a orga-
nismului, în interacțiunile din-
tre organism și mediu s. îndepli-
nește pretutindeni funcția de sem-
nalizare și de aceea ea stă la baza
tuturor proceselor psihice, de la
cele mai elementare pînă la cele
mai complicate. Adoptînd clarifi-
carea modalităților de recepție
după natura stimuIHor receptați
respectiv: mecanici, fizici, chi-
mici, fiziologici, (A. Uhtomski),
formele de s. vor fi: 1) tactilă:
2) termică ; 3) vizuală; 4) auditivă ;
5) vibratoare: 6) propriocepția :
7) ortostatică și de echilibru ;
8)jnstativă; 9) olfactivă; 10) in-
tersieepția; 11) dureroasă.
SENSIBILITATE LIMINARĂ
ȘI DIFERENȚIALĂ, recepție a
stimulilor care tind să se apropie
de pragul minimal (sau de un
reper care indică subiectiv aceas-
tă valoare), stare funcțională a
organelor de simț în condițiile
stimulărilor cu valori mininn-
ceea ce îngustează și rediu e
probabilitatea percepțiilor dare.
SENSIBILIZARE, crestei, a
excitabilității și neuitații (aiviolai ••ceea ce primite obfiueiea <\<"
performant1' in •' iunali„area i-cn-
zonala. l'-ste pioi.i-.-.ul opus de-
presiunii senzoriale. S. se realizea-
ză Pe trei căi: a) prin antrenament
prilejuit de activitate (mai ales
profesională), de învățare, uneori
prin antrenament special; este
ceea ce duce la specializarea sensi-
bilității precumpănitor solicitată
si organizată conform cerințelor
muncii și condițiilor de existență ;
b) prin motivație, interes, cunoș-
tințe adecvate domeniului explo-
rat, deci prin intervenția unei legi
a semnificațiilor afective sau cog-
nitive cu efecte de activare și
dirijare conștientă a detecției;
c) prin utilizarea interacțiunilor to-
nice pozitive dintre analizori (lu-
mina are efect tonifiant asupra
auzului sau gustului) și evitarea
interacțiunilor negative, frenato-
rii (frigul, durerea, zgomotele de-
primă celelalte modalități sen-
zoriale).
SENSUL VIEȚII, categorie mo-
rală și caracterologică prin care
se definesc în chip maxim, sinte-
tic și unitar: a) semnificația,
însemnătatea pe care omul, ca
ființă conștientă, o acordă pro-
priei vieți, modul cum își în-
țelege viața în ansamblul ei;
b) orientarea vieții către un scop
general și unic și subordonarea
tuturor actelor și atitudinilor
acestui scop; c) afilierea ia un
ideal, la un model luat din isto-
rie sau din ambianța înconjură-
toare, elaborat imaginativ sau
delimitat teoretic, un ideal ce
îndeplinește, în viață, rolul de
„stea călăuzitoare", din care izvo-i.isc și la r;irr. M. i ,iportpaz,'i
t"ate a1 pii .iț iil«- i int'Mțiile indi-
viduale, [h'.i s.v. este un fapt
subiectiv, intim, el se încheagă
sub influența condițiilor obiec-
tive ale vieții sociale, se prezintă
ca \u\ mod de integrare a indivi-
dului în societate, are un carac-
ter istoric.
SENTIMENT, formațiune afec-
tivă, complexă și relativ stabilă
cu funcție de atitudine subiectivă
și valorică și efectuînd un rol im-
portant în reglarea conduitei în
calitate de vector emoțional,
înțelesul s. ca fapt senzorial sau
ca trăire afectivă locală este pe-
rimat, în psihologie atestîndu-se
sensul de formațiune alitudinală,
identificată de J. Delay și Pichot
ca efect persistent al emoțiilor
sau habitudine emoțională. Habi-
tudinile emoționale chiar dacă
condiționează o inadaptare, au
în ultimă instanță o valoare adap-
tativă. Pe lingă parametrul sta-
bilității s. include și pe cel al con-
densării emoționale și al auto-
matizării. Asemenea' deprinderii
(dar cu care totuși nu trebuie
confundat) s. persistă latent, acti-
vîndu-se periodic. în raport cu
emoțiile primare și secundare
unde într-un fel s. își are geneza,
acesta este incomparabil mai com-
plex, avînd particularități cali-
tative deosebite, rezultate din-
tr-o restructurare și raportare
valorică situată la nivelul perso-
nalității. Ed. Claparede a urmărit,
la copil, trecerea de la emoții
situative la s., fiind primul din
cei care, indicînd caracterul ase-
651

mănător al emoțiilor și sentimen-
telor, a demonstrat că, în esență,
acelea se deo;ebese. Emoțiile,
Împreună cu dispozițiile consti-
tuie mai degrabă terenul pe cari*
se zămislesc s. Denumirea prin
aceiași termeni a emoțiilor și s.
se datorește faptului că ele sînt
trăite similar, sînt în consonanță
și adesea trec unele in altele. Con-
fundarea lor însă este de cele mai
multe ori regretabilă (de ex. con-
fundarea, în tinerețe, a emoțiilor
incipiente ale îndrăgostirii, cu
sentimentul încheiat al iubirii).
Geneza s. presupune contradicții,
conflicte și ambiguități (v. cer-
turile îndrăgostiților și trecerea
lor de la o extremă la alta). Evo-
luția s. implică două faze: crista-
lizarea echivalentă cu structu-
rarea s. favorizată de certitudinea
unui răspuns, sau cum observa
V. Pavelcu „cuplarea într-o
diademă a tuturor cristalelor afec-
tive" și maturizarea care va aduce
stabilitate, aceasta necesitînd o
reciprocă acomodare a persoane-
lor. Problema privește direct va-
loarea de ansamblu a personali-
tăților. S. se și poate dezagrega
prin sațietate și uzură, ajungînd
să fie înlocuite de simple deprin-
deri afective. Vitalitatea și lon-
gevitatea s. necesită ca pe același
fond să intervină o nouă moti-
vare; noi organizări și revalori-
zări, în caz contrar, se declan-
șează un proces de decristalizare
care va însemna deziluzionare,
decepție, pesimism. Dacă emoția
secundară izvorăște din trebuin-
țe și motive, confruntate cu o
situație s. sînt ele însele motive,mai precis sisteme motivationale
complexe. Tocmai de aceea in
faza de geneză a s. se crumaiâ
de-.eori o nebuloasă de trăiri afec-
tive contradictorii și paradoxala
piuă ce s. se echilibrează ca un
sistem propriomotivat, ca \[\i ra-
port, ca, o relație necesară și i u
un sens definitiv. S.L. Rubin –
stein definea s. ca relații obiec-
tuale, ca „formațiuni conipleyj-
mtegrative care se organizează
în jurul anumitor obiecte". Tot-
odată el arată că „s. nu este sim-
plu provocat de obiect, el nu nu-
mai că este orientat asupra lui
dar cumva intră, pătrunde în
el, îi cunoaște sau îi dezvăluie
propria esență și nu doar se re-
feră dinafară la el, ci îl cunoaște
printr-o anume penetrație in-
timă". Proprietățile s. sînt: orien-
tarea, nivelul valoric, consistența,
complexitatea, stabilitatea ți efi-
cienta.
SENTIMENTALISM, mentali-
tate subordonată sentimentelor
și nu rațiunii; concepție după
care, în viață și în activitate;
omului, rolul decisiv revine sen-
timentelor.
SENZAȚIE, semnal senzorial
elementar, unimodal dar definit
calitativ corespunzător unui sti-
mul simplu și uniform, proces
psihic primar și bazai finalizat
printr-o imagine univocă, refU • –
tînd reductiv lumină, culoare,
elemente neintegrate clin cîmpul
spațio-temporal, sunet, calități
mecanice sau chimice, stări mus-
culare sau viscerale, relații tei-
mice sau poziționale etc. l'zual
se definește s. ca proces psihic
652de semnalizarc-rcfleclare prin in-
termediul unui s:n:;nr /i,i,iiizu-
tor, a proprietăților simple si se-
parate a'e obiectelor și fenome-
nelor in forma unor imagini di-
recte, elementare. S. implică codi-
ficări de ordinul 1, d>'ci o dis-
punere a semnelor pe dimensiuni
disociate, corespunzător pro-
prietăților de intensitate, durată,
frecvență, tonalitate, extensiune
etc. Decodificarea psihică, echi-
valentă cu formarea unei imagini,
se bazează pe conexiuni tempo-
rare (A. Leontiev, K.N. Sokolov).
între fluxurile senzoriale și mo-
tricitate este un raport de inter-
dependență. Reacțiile motorii frag-
mentează fluxul în unități. De
fapt, fără mișcarea stimulului
în raport cu organul de simț sau
al mișcărilor exporatorii ale aces-
tuia în raport cu stimulul, s.
nici nu este posibilă. S. se asocia-
ză și cu al Le reacții motorii al-
cătuind cupluri senzomotorii. Da-
tă fiind însă extensiunea suprafe-
țelor de proiecție cerebrală a func-
țiilor de recepție și totodată com-
plexitatea activității umane pro-
cesele de reflectare senzorială
realizează integrări succesive și
simultane la nivelul percepției.
Dacă S. a fost impusă ca o cate-
gorie fundamentală de curentul
asociaționist, gestaltismul a pro-
movat o viziune contrarie con-
form căreia întregul precede par-
tea și deci s. nu generează percep-
ția prin asocieri ci doar rezultă
din percepție prin analiza aces-
teia. Totuși nu se poate contesta
existența s. ca fenomene separate
sau ca elemente ale unor complexesenzoriale mai mult sau mai
puțin structurate, l.a animalele
inferioare nici nu se întîlnesc
deeît semnale simple de tipul s.
La om s. sînt frecvente în perioa-
da timpurie și se pol delimita >i
mai lîrziu în condiții critice de
recepție sau la nivelul unor moda-
lități de recepție mai slab organi-
zate cum ar fi durerea, sensibili-
tatea organică, olfacția sau în
condițiile disocierii patolosjice a
structurilor perceptive. La nive-
lul semnalelor senzoriale simple,
psthofiziologia și psihologia expe-
rimentală relevă și măsoară ast-
fel de însușiri cum sînt: localiza-
rea spațială, timpul de latență
și durata, intensitatea, frecvența,
calitatea modală, gradul de izo-
morfism cu stimulul și stimulația.
Recepția senzorială se produce
între anumite limite de intensi-
tate a stimulaț.iei: pragurile mi-
nim și maxim. Cele mai elemen-
tare fenomene senzoriale se su-
pun unor regularități sau legi
cum sînt: legea pragului diferen-
țial sau legea intensităților (for-
mulările lui ~\1. Weber, T. Fecli-
ner, Gh. Zapan), adaptarea sen-
zorială, contrastul, interacțiunea
energetică a analizatorilor, le-
gea semnificației, sensibilizarea.
Ch. Sherrington a clasificat s.
după tele- sau contaet-recepton
și după grupele intero-, extero-
si propriorecepție.
SENZORIMETRIE, ramură a
psihofiziologiei care studiază va-
riațiile senzațiilor in funcție de
acelea ale stimulului, prin metoda
cercetam prafurilor și in special
a celor diferențiale.

SENZUALISM, doctrină epis-
temologică afirmhul just primor-
dialitatea relațiilor senzoriale in
i unoaștere, dar tinzîiul să re-
ducă în chip eronat procesele
intelectuale la reziduuri, epifeno-
mene ale senzorialitații, fără a
admite specificul calitativ al ra-
ționalității, rezultat din cultură.
]n psihologie a fost solidar cu
asociaționismul și a înregistrat
si unele forme mecaniciste.
SERIERE, activitate de ordo-
nare a unor obiecte după ranguri
de mărime, greutate, nuanță cro-
matică etc, într-un sens cres-
cător sau descrescător. După T.
Piaget, s. este inferioară clasi-
ficării, dar o ajută pe aceasta și
îndeplinește un rol necesar în
dezvoltarea intelectuală. Probe
de s. se folosesc pentru diagnos-
ticarea nivelului de dezvoltare
mintală a copilului mic.
SERVILISM, atitudine și con-
duită de raportare slugarnică,
lingușitoare, docilă și nedemnă
față de persoane cu un statut
superior și aceasta din interes
meschin sau numai în virtutea
unor deprinderi reprobabile moș-
tenite din orînduirile inegalității
sociale. Se deosebește de servia-
bilitate ce semnifică dispoziția
generoasă, uneori necritică și ile-
gitimă, de a face altora servicii,
de a-i sprijini într-un fel sau
altul.
SEX, în general sexualizarea
se oglindește prin diferentele fizice
constitutive (genetice, hormo-
nale, anatomo-fiziologice) dintre
bărbat și femeie, ha. aceasta
trebuie adăugate si diferențierilepsihice și sociale. In aceste (|,,_
menii, iii/'< re»! iei ile se 'pvmluc tilît
sub influența factorilor biolo^m
cit și acelora socioculturali. Nu-
meroase cercetări atestă influen-
țele s. în dezvoltarea difeiiielor
aptitudini și capacități de inva-
ț;iif si de muncă. în cea ce
privește inteligența, aptitudinea
generală a personalității, s-a do-
vedit în cazurile în care s-au luat
eșantioane echivalente din punct
de vedere al pregătirii, că ea
variază în funcție de individ și
nu de s. La aptitudinile speciale
diferențele sînt mai variate din
cauza intervenției tocmai a unor
factori biologici (folosirea forței
de către bărbați etc). Studiile
conduse de Allport-Yernon-Lin-
dzey cu privire la interesele so-
ciale, spirituale și estetice indică
diferențieri mai pronunțate, dar
se pare că ele sint datorate în
primul rînd influenței mediului
social. Din punct de vedere al
psihologiei educaționale s. nu
poate să mai fie privit ca un ele-
ment general, ci prin prisma rela-
țiilor de maternizare. în acest
sens, educația sexuală joacă un
rol important în psihologie și
pedagogie. în afară de sexuali-
zare, sexualitatea cuprinde, firește
și tendințele, activitățile, relațiile
sexuale, legate de genitalitate
(procreație) și dragoste etc. Kle
se dezvoltă din rădăcini biologice
(instinctuale) dar se desfășoară.
după modele culturale și sini
supuse unor norme etice, cultu-
rale, juridice etc.
SIBILIC, calitate a celor ce
pul anticipa sau prevedea, „auLilarul pi' 'ii i, i< i" . Acea ;< j. <;\ , U i;,
L IligUiaî l< , • ii !••" II i .-.[ ;• III ;.< ||i i-
tor. de iniile i i 11 II 11 i ii a i < .1 ,t< • ,-
tor calități pi 111 extensiunea ter-
menului.
SiGMATiSM, defect de pro-
nunțare a sunetelor sillante si
sibikmtc. Sint mai multe feluri
de S.: interdental, addcntal, la-
teral, șuierător, labiodental. Pri-
mul și secundul acoperă peste
jumătate din numărul defecțiu-
nilor de pronunțare înregistrate
la copii și adolescenți. Se remit
prin laborioase exersări corec-
tive, sub supravegherea logope-
dului, în unele cazuri devine
necesară și intervenția chirur-
gicală.
SIGURANȚA, a acțiunilor pro-
ductive, a circulației, a funcțio-
nării unui sistem etc. Semnifică,
în genere, eficiență, dar mai
ales o astfel de funcționalitate
(fiabilitate) care exclude, în mare
măsură sau total, pericolul dete-
riorării și accidentelor (de muncă
sau circulație). Intrucît s. presu-
pune o îmbinare optimă a fac-
torilor tehnic și uman, iar analizele
accidentelor dovedesc că, în ma-
joritatea lor, acestea se dato-
rează factorului uman (A. Cha-
panis), psihologia este solicitată
pentru a contribui la combaterea
și prevenirea accidentelor prin
selecție cu atenție specială pentru
cei ce lucrează în situații de risc
și prin propunerea de măsuri
care să reducă susceptibilitatea
la accidentare, să dezvolte rezis-
tența la stress și să asigure res-
pectarea normelor de protecția
muncii si circulației.SIMt'ATAî.GIE, d.n.•-.•• -,. .,u
|T' iv icata de supi .•>• -.<>. 11 n , 1 .1 ,.
tmiulni -^i 111 ]>-111 • , vc;et.itiv
SIMPTOM, semnuf (aparența,
manifestare) după care –e iden-
tifică o perturbare a funcțiunii. >r
somatopsihice, se diagnoslichca/ă.
o maladie.
SIMULARE (lat. simulat io –
iip'f.irere), acțiunea prin care
cineva imită sau își provoacă
in mod conștient diverse modifi-
cări corporale sau psihice, cu
scopul de a obține anumite avan-
taje. Formă specifică de compor-
tament deviant, situată la limita
dintre normal și patologic, cu
sau fără substrat psihopatologic.
S. este întilnită sub nenumărate
forme: elevul care pretinde că
este bolnav spre a absenta de
la școală, sau spre a nu fi exa-
minat, deoarece nu și-a pregătit
lecțiile; adultul care se preface
suferind de o boală pe care nu o
are sau, în cazuri deosebite, care
își provoacă în mod deliberat
unele boli sau infirmități cu sco-
pul de a se sustrage de la o anu-
mită responsabilitate (spre ex.:
de la efectuarea serviciului mi-
litar sau de la executarea unei
pedepse penale), sau prin care
urmărește realizarea unui cîștig
material (concediu medical, pri-
me de asigurare, pensie). De
regulă, simulanții sînt indivizi
lipsiți de calități morale, leneși,
declasați sociali, dar ale căror
înșelătorii sînt descoperite de or-
gane medicale sau judiciare com-
petente, lîxistă și cazuri patolo-
gice cînd s. se produce involuntar

sși inconștient. Spre tx., în isterie
iîn.t simulate unele boli grave ca:
p'>iiepf,ia, paralizia, surditatea etc,
Lira să r\i .te Ic -zi uni organici"
i are să 1" ju-1 liice. S. patologică
se deosebește de cea conștienta,
jirin aceea că. istericii se înșală
și pe sine și pe alții, în timp ce
simulantul im cârcă să insele nu-
mai pe alții (AL. Gurevici). în sens
generic, a se preface, a simula.,
a oferi aparențele unei acțiuni
sau atitudini.
SIMULTAGNOZIE, denumire
veche, dală de Wolpert unei
spețe de agnozii vizuale ce con-
sta din incapacitatea totală sau
parțială, a recunoașterii vizuale
a întreiturilor (obiecte, situații),
în condițiile în care elementele
componente sau detaliile sînt co-
rect identificate. Este mai de-
grabă un simptom decît o formă
aparte de agnozie vizuală. Apoi
unele din perturbările de s. pot
ține de percepție (vedere tubu-
lară), iar nu de cunoaștere.
SIMULTANEITATE, proprie-
tate a actelor ce au loc în același
sau aproximativ același moment.
Relativă din punctul de vedere
al actelor psihice. II. Bergson
arată că durata dobîndește iluzo-
riu forma unui mediu omogen
iar trăsătura de unire dintre
termenii spațiu și durată este s.
pe care el o definește ca inter-
secție a timpului cu spațiul.
Totuși reducția succesivității la
s. nu poate depăși limitele prezen-
tului subiectiv care ocupă, după
1'. Fraisse, cel mult 2 secunde.SINALGIE, formă a sinestezici
în care o durere se asociază cu
altă senzație".
SINAPSA, structură funcțio-
nală can' asigură contactul din-
tre neuioni de unde și denumiri a
de joncțiune veuro-neuraiă. ii'
principal se disting s. <•(>,•• ,.n;i,t
tice și tiX'Hienilfitice, s. r.vctiit'Ki
re și s. mitihiloare. Excitația y
inhibiția circulă la nivelul s.
in sens unic, dinspre presinapsâ
spre postsinapsă, eu ajutorul unor
mediatori chimiei (acetilcolina, no-
radrenalina, ionii de potasiu etc).
Se consideră că nu nervii ci s.
sînt elemente latigabile. Fi in ex-
tensie, se vorbește și de s. neuro-
musculară (ex. la nivelul plăci-
lor motorii).
SINCOPĂ, șoc nervos și (saui
cardiac implicînd reducerea la
minimum a pulsului și a tonu-
sului muscular și nervos; între-
ruperea funcțiilor conștiinței. \n
cele urai multe cazuri e sinonim
cu leșinul.
SINCRETISM (gr. synkretizein
— a reuni), originar un sistem
de gîndire, o teorie în care sînt
date împreună elemente doctri-
nare ireconciliabile, contradic-
torii; în psihologie, caracteristică
a percepției și gîndirii de a li
nediferențiate, globale, difuze și
confuze. Este o formă primara,
neevoluată, grosieră a cunoașterii,
semnalată în gindirea primitivi-
lor. Fa copii se începe inevitabil
cu s. ca un fenomen constînd
din asimilarea unei realități date
la o schemă globală, nediferen-
țiată (Ed. Claparede, K. Biihler,
j. Fiaget, H. Wallon). Distingem
656un s. al imaginii (al percepției
sau al reprezentării), ca în cazu-
rile în care un copil percepe și
îsi reprezintă confuz diferitele
elemente ale mecanismului unei
biciclete (pe care o va reda în
desen eu pedalele, lanțul și pini-
oanele juxtapuse, și nu în. felul
în care ele se angrenează în rea-
litate), de un s. al gindii-ii (exis-
tența, în gîndirea unor primitivi,
a conceptelor de „lună plină" si
„lună nouă" de ex., fără a exista
conceptul de „lună" ca atare).
La nivelul gîndirii sincretice, Fia-
get distinge un s. al înțelegerii
(o frază continuul un cuvîiit
necunoscut este înțeleasă făcîn-
du-se abstracție de cuvîntul neîn-
țeles, căruia mai apoi i se con-
feră un sens în funcție de context,
adesea greșit și datorat unor ase-
mănări exterioare, sonore, cu alte
cuvinte deja cunoscute, prezen-
te sau nu, în contextul de mo-
ment), de un s. al raționamentu-
lui (transformarea unor legături
întîmplătoare în descrierea unui
fenomen concret, individual, în
legături necesare sau implicatorii;
v. TRANSDUCȚIE). S. rațio-
namentului derivă din s. înțele-
gerii prin conștientizarea faptului
că anumite proprietăți „merg
împreună" (de ex., „luna nu cade"
merge împreună cu „cind apare
luna, nu mai este soare") și trans-
formarea acestui sentiment de
concordanță („merg împreună")
într-o pseudoimplicație (de ex.
„luna nu cade" pentru că „nu e
soare"). S. este privit ca rezul-
tînd din egocentrism, întrucît: se
manifestă sub forma unor sin-teze „subiective" deformante ale
realității si întrucît indistincții
„cuini" ăc „lume" este caracte-
ristica egocentrismului epistemic.
SINDROM, ansamblu bine de-
derminat, coerent, de simptom1
și semne itilcrcorelale, care carac-
terizează mai multe afecțiuni (en-
tități morbide) posibile (nu una
singură), puțind, însă, sublinia
o modalitate patologică. Agno-
ziile, afaziile, apraxiile, sindroa-
melo de acțiune exterioară, sînt
printre cele mai cunoscute. Mai
este de menționat s. comofional,
datorat unor explozii, șocuri, fără
implicații lezionale ce se traduce
prin: aprosexie, astenie, oboseală,
senzații de cădere în gol, cefalee.
în cazul leziunilor masive de lob
frontal, după Kleist, apare s.
apaticokineticoabulic exprimat în
reducția mișcărilor, vid mintal,
dezagregare progresivă a activi-
tății. S. parietal superior (A.
Thomas) constă din hemipareză
localizată, reducție (corespunză-
toare părții afectate) a sensibili-
tății tactile și ineroceptive, bra-
dikinezie, agnozie verbală ș.a.
S. occipital se constată prin grave
tulburări ale văzului (hemianop-
sie, cecitate psihică, agnozie vi-
zuală și spațială) și prin apariția,
unorhalucinoze. S. temporal, (War-
temberg) este implicat în epilep-
sia temporală și constă din miș-
cări automate,'repetate paroxis-
tic de a apuca, de a se freca etc,
toate fiind însoțite de momente
de eclipsă a conștiinței. S. tem-
poroplicei curbe, de origine vas-
culară, se obiectivează prin afa-
zie Vernicke și apraxie ideatorie.
657

S. jr-C!l{!>!-l<'i>..ir, de aSCllî'Mlf.l 'II
o i 1 ifil'i^i'" \ :>•:,' ni ir.i. (••.('•• • i (• >i•-
lila ,i, I«i(." uii.i rj."-iII uliii i t ( chi ,il ,i
antrenează simptoino de inexpre-
siviiato facială, atonalitate a vn-
< ii, ris sau plîns sp.'ismoilic nemo-
tivaf, nievs nesigur ș.a. In s.
uii.xt ttilaniic și hipotalamic se
trădează prin hemiplegie mode-
rată, regresiva, perturbații ale
sensibilității viscerale, hemianop-
sie omonimă ș.a. S. talavaopev-
furat, descris do O. Sager, este
mai puțin grav, împlichul miș-
cări dezordonate, tulburări de
sensibilitate la mînă, hemisiu-
droni cerel)elos. O maladie dege-
nerativă a vîrstci copilăriei osie
manifestată prin s. de al ax ia
talangietaxie cu multiple siin-
ptome: bipertomie, distomie do
mișcări, facies atonic, asinergie,
dizartrio ș.a. Cu o apariție la
vîrsteie presenile, s. ncurasteni-
fonn vascular este un rezultat
al apariției insuficienței circulato-
rii arteroscleroticc cerebrale. Im-
plică manifestările binecunoscute
de fatignbilitate, cefalee, nervo-
ziLate, labilitate afectivă, apatie,
cenestopatie, nevroză astenică in-
cipientă sau pronunțată. Inven-
tarul s. esto foarte mare și încă
neincheiat, constituind preocu-
parea unei ramuri specializate
a medicinii — semiotica medicală.
SINE (II), EU APERSOXAL),
una clin cele trei instanțe alo
personalității, descrisă de l-'reud,
ca fiind un complex de instincte
și de tendințe refulate, care are
caracter apersonal și nu este
trăit în mod conștient. A-.ifel,
s. constituie polul pulsional alpf'I -'Mialității, dc|)o:-:i' •-< r al Im.
dniU'lor iii I in. 11\ >• )\ • •. 1 r • 1111 II.m !
M •> n.de și j'.'.ic -i\ c. [i \pi e ,ic ,i
instinctelor vieții și morții), caii
pune organismul în tensiune, n,
puțind suporta creșterea, energie'
pe care singur o dezvoltă. Rolul
aclaptativ al s. se exprimă prin
tendința sa continuă de a rodine
tensiunea, asigurind astfel ochi
librul, liniștea și persistența orga-
nismului. S. este deci considerai
ca o componentă biologică a per-
sonalității, reprezentant ai influ-
ențelor ereditare, sistemul ori-
ginar al persoanei, rezervorul ener-
giei psihice, exponent al lumii
interioare și al experienței su-
biective. Totuși si condițiile so-
ciomorale ajung să se integre/,*
sinelui. După cum spune l'Yeud,
s. este o „realitate psihică adecva-
tă", care nu are însă conștiința
realității obiective. în vederea
reducerii tensiunii, a evitării dis-
confortului și a obținerii plăce-
rii și gratificației, s. recurge la
două mecanisme: acțiunea reflexă,
care constă în reacții automate,
înnăscute și imediat operante ii:
reducerea tensiunii și procesul
primar, o reacție psihologică com-
plexă care caută să realizeze di-
minuarea tensiunii sau obține-
rea gratificației pe plan imagina-
tiv sau simbolic. Acest procedeu
imaginativ-substitutiv constitui'
singura realitate a celei imn
reale componente a personali-
tății — s. Din punct ele vedere
dinamic, s. intră în conflict cu
eu! și supraeul (v.), care din punct
de vedere genetic sînt diferen-
țieri ale acestuia.
658SINECTICĂ (gr. synkretizcin –
a reuni), strîngerea laolaltă a unor
elemente diverse, metodă de antre-
nare a unor indivizi sau grupul i,
în vederea rezolvării creatoare a
uneia sau mai multor probleme
(W. Gordon). Se crede că ar li
un procedeu neconștieut, folosit
în procesele gîndirii, făcîud ci
ele să capete aparența de întîni-
plătoare și producînd astfel idei
si asociații noi. Punctul de ple-
care al teoriei s. este precizarea
mecanismelor conștiente care aju-
tă individul sau grupul să folo-
sească atît elemente raționale cit
si neraționalc. S. folosesc două
operații de bază: „să faci ca un
lucru ciudat să-ți devină fami-
liar", ceea ce reprezintă faza ana-
litică de înțelegere a problemei,
și „să faci ca obișnuitul să devină
ciudat", care înseamnă o orien-
tare complet nouă, în care trei
mecanisme cu caracter analog
(analogie personală, directă și
simbolică) sînt folosite cu scopul
de a privi într-un mod nou pro-
blema de rezolvat. Astfel pot
apărea intuiții noi care pot su-
gera la rîndul lor noi soluții. S.
încurajează fantezia, iar încer-
cările de a emite judecăți pri-
pite sau de a critica legăturile
nerelevante sînt dezaprobate. S.
reprezintă o metodă asemănă-
toare cu „brainstorming"-ul (v.
BRAIXSTORMIXG) și deși mai
puțin cunoscută, se pare că este
mai eficace, prin faptul că repre-
zintă o încercare mai disciplinată
și mai specifică de a folosi stă-
rile psihologice și aspectele emo-
ționali', caracteristice proi.'Miluide creație. S. elaborează în plus,
metode pentru creșterea înțele-
gerii față de situația problema-
tică. In s. se acordă foarte mare
importanță climatului de grup,
peni ni ia aspectele emoționale,
și inotivaționale ale muncii crea-
toare sînt la fel de importante
ca și cele intelectuale. Grupurile
sînt alcătuite din 5 — 6 persoane,
cu pregătire și experiență dife-
rite, deoarece un aspect esențial
îl constituie și asocierea diferite-
lor moduri de gîndire.
SINERGIE, apariție concomi-
tentă, coordonată a contracți-
ilor mai multor grupe de mușchi
care, de obicei, se găsesc asociați
în îndeplinirea unor acte reflexe
sau mișcări voluntare. Xu se in-
clud în această categorie mușchii
antagoniști. S. se bazează pe o
organizare nervoasă prin care se
coordonează jocul asociativ al
mușchilor. în psihologie, terme-
nul se utilizează prin extensiune,
desemnînd îndeplinirea corela-
tivă și concomitentă a unor acte
sau procese.
SINESTALGIE, fenomen de
apariție a durerii cutanate într-o
altă zonă decît cea care este afec-
tată.
SINESTEZIE, fenomen de sen-
sibilitate asociată sau transpusă
într-o altă modalitate. Deși sti-
mulul se adresează unui anume
analizor, el produce și efecte
senzoriale caracteristice penU'U
alt anali/.or caro nu a fost soli-
citat. Astfel, stimulația sonoră
produce și efecte de vedere cro-
matică, (sinopsie), iar stimulația
opi ii ă producr si elecie auditive.
42*C5U

Tot așa se pot atribui sunetelor
sau culorilor calități tactile sau
gustative ctc. Kste un efect de
„consonanță" sau de modulare
a excitației uimi analizor după
altul. Psihologul ieșean Kd. Gru-
ber a publicat unele din primele
tercetări despre S. (18S)3). Cerce-
tările noastre dovedesc că s. fo-
calizată, într-un anume mod (tra-
ducerea oricăror mesaje și în plan
\ izual sau auditiv sau kineste-
zic) este o premisă a dotației
artistice (pictori, muzicieni, dan-
satori).
SINKINEZIE, mișcare involun-
tară ce se asociază actelor mo-
torii voluntare, de ex. odată cu
înclinarea trunchiului apar miș-
cări ale membrelor inferioare și
inimilor care nu sînt comandate
voluntar, dar îndeplinesc un rol
în echilibrarea corpului. Sînt cu-
noscute și fenomene de s. de
ordin patologic, care afectează
coordonarea motorie, prin tre-
murături și spasme ce parazi-
tează pe anumite acte motorii.
SINTALITATE, profil sau con-
figurație psihocomportamentală
a grupului unitar, care dispunînd
de particularități dinamice de po-
sibilități specifice de acțiune si
de caracteristici morale, a fost
apreciat de R.B. Cattell ca un
analog al personalității indivi-
duale. Deci grupul dispune de o
personalitate și aceasta este de-
numită S.
SINTEZĂ (gr. synthcds — act
de punere- laolaltă, de reunire
sau combinai'') ; iu unitdte iu
analiza, s. este o funcție generalăa creierului, constînd din asam-
blarea informațiilor, din structurări
și modelare, j/in glob al iz are și
generalizare. în ordine psihică,
s. se efectuează la mai nmiir
nivele: primar sau de surprin-
dere a cîmpului, seiizoriomof <>;•
sau de structurare perceptivă,
secundar sau de reconstrucție :i
schematizare si propriu-zis de b.
intelectuală, conccptual-teorei ici.
Beneficiind de analiză și fiind
complementară acesteia, s. :-r
dezvoltă împreună și în depen-
dență de dezvoltarea analiz'i.
Toi odată, S. este un mijloc al
analizei după cum este și HM
cadru al acesteia. S. in/oniuiji-i-
nală întotdeauna presupune și o
s. de structuri operaționale. J ie
ex. geneza numărului necesită,
după Piaget, s. dintre grupările
de clase și cele de relații. JCsle
o deosebire dintre s. perceptiva
ce este senzoriomotorie și strict
obiectuală, și s. ca subproces sau
operație a gindirii. Aceasta se
bazează pe analiză verbală ce
discriminează și individualizează
elementele și de aceea le poate
selecționa, ierarhiza și regrupa
nu numai pentru a reconstitui
un obiect sau sistem, ci și pentru
a genera prin combinații origi-
nale noi obiecte. S. intelectual:'!
se bazează pe grupuri operațio-
nale compozabile, asociative și
reversibile, de unde și multitu-
dinea variantelor pe care le poate
genera. S. se poate reali za prin coor-
donări pe orizontală sau prin
integrări verticale și elaborau
b-oiT-ti'"'?. Li ilenei s. apare ca
un mijloc de depășire a conlr.i-
600dicțiilor dintre teză și antiteză.
Astfel s. devine, di:pi tuni urătu
\V Wundt, .• ri :.U",i.re.
SINUCIDERE, formă specilleă
de conduită devi.mtă nulodi.-.-
tructivă. Se poate considera (ă
prin S. nu se urmărește atît m ::ir-
tea, desființarea propriei persoane,
cît fuga de viață, de modul iu
care se prezintă aceasta în con-
dițiile date. Se încadrează în
entitatea nosologică a sinucido-
patiei care, după V. Dragomi-
rescu (1976) ar prezenta următoa-
rele trei etape: a) sinucidalia
— faza de incubație, de punere
a problemei morții și a necesității
de a muri; poate avea cauze
patologice (fond eredoconstitu-
țional, tulburări psihice) sau so-
ciale (dezadaptare sau maladap-
tare socială, slăbirea sau accen-
tuarea coeziunii grupului); b)
sinucidacția — faza de trecere de
la imaginile conflictuale, abstracte,
la decizia înfăptuirii s. și pregă-
tirea concretă, căutarea forme-
lor și metodelor de autodistru-
gere; influențată și întreținută
de circumstanțe psihopatologice
(etilism cronic, narcomanii, psi-
hopatii, stări reactive), somato-
gene (malformații congenitale,
infirmități, boli somatice grave,
incurabile) și sociogene (proze-
litism, pierderea partenerului de
viață, neînțelegeri familiale, ge-
lozie, adulter, divorț, ratare pro-
fesională, dezertare sau urmărire
penală, accidente de circulație cu
omor sau mutilare etc.); c) trau-
matizația — faza de punere în prac-
tică a modalităților autodistruc-
tive preconcepute, actul în sinede 5., i>i mat im nu de reușită
(mo u re; ; tfrLttle rezultate pot
ti p.'ilMpat'ilo'-.'iee –.au ':,pecilio-
(s. realizat, tentativă de s., șan-
taj suicidar) și sociale sau nespe-
cifice (s. egoist, altruist sau ane-
mic). Conduita deviantă auto-
di tructivă de tipul s. se poate
desfășura în strînsă legătură cn
conduita heterodistructivă (mai
întîi are loc uciderea celor din
preajmă și apoi s.) sau cu con-
duite de s. colectiv.
SISTEM, grupare sau organi-
zare ierarhică de elemente, in-
diferent de natura lor, avînd o
desfășurare spațio-temporaiă și
implicînd legături (și interacțiunii
substanțiale, energetice și infor-
maționale între elemente și, în-
tr-o anumită măsură, și cu me-
diul ambiant. Teoria generală a
sistemelor studiază legile și carac-
teristicile s. în general, indife-
rent de modalitatea lor particu-
lară, de natura elementelor lor
constitutive și propune o clasi-
ficare a lor după relațiile interne
și externe (ex. sistem deschis).
Cibernetica studiază sistemele des-
chise, care realizează toate tipu-
rile de schimburi cu mediul —
substanțial, energetic și informa-
țional—vizînd cu precădere schim-
burile informaționale de care
este legată în mod direct propri-
etatea reglabilității. S. ciberne-
tice sînt deschise dar și dinamice,
suportînd anumite transformări
în cursul unui anumit interval
de timp, trecînd succesiv de la
o stare la alta. Cibernetica se
orientează asupra acelor s. dina-
mice care au un mare și foarte
661

marc număr de lei; it uri f i' n. 1
corupi".;e '-i li!|" i'.' 'iii('l' -• • I ' '•'•-
tlC S. c<'U)ple i t i'l t '"t ,1 fel lib'l-
nctieă nu se îndreaptă alit spre
s. deterministe, in cadrul cărunt
legătura dintre mărimile de iu
tiare și cele de ieșire este cauzală,
univocă, iar comportament ui lor
este previzibil și descript ibil algo-
ritmic, ci spre s. probabiliste, cu
legături de tip aleator, stohastic
între cele două tipuri de mărimi
și cu un comportament previ-
zibil doar cu o anumita probabi-
litate, pe baza unei analize sta-
tistice. Deoarece în s. cibernetic
se urmărește comanda și contro-
lul, în schema sa grafică se deli-
mitează principalele blocuri func-
ționale implicate în realizarea
autoreglării: mecanismul de co-
mandă (C) și mecanismul de exe-
cuție (E) precizîndu-se conexiu-
nea directă (Xc) și conexiunea
inversă (Yr). Aceasta este însă
o schemă elementară. întrucît s.
cibernetice sînt complexe și hi-
percomplexe, ele conțin mai multe
subansambluri sau subsisteme
atît în cadrul mecanismului de
comandă cît și în mecanismul de
execuție. Schema-bloc supraeta-
jată, ierarhizată ilustrează orga-
nizarea ierarhic integrată a s.
cibernetice.
2) „Sistem" este însă și o organi-
zare de cunoștințe (ex. s. filoso-
fic), sau un model conceptual
(ex. matematic), de aceea este
util să se distingă (V. Săhleanu,
1972), între S. gnozice (în sensul 2)și s. uutice (în sensul 1). 3) S.
deschis este un s. (ontic) care face
schimb de substanță, energie
(eventual și de informație) c\i
mediul ambiant. Organismele vii
sînt s. deschise (se nutresc; in-
troduc negentropie). Persoana
umană a fost tratată ca s. des-
chis în psihologia lui G. Allport.
SISTEM DE ACȚIUNE, an
samblu de acțiuni motorii ele-
mentare, fie de unități compor-
tamentale de care dispune un or-
ganism (H. Jennings). Acțiunile
sînt condiționate în mare măsura
de structura corporală. S.a. in
fluențează considerabil modali-
tățile de comportare în condițiile
externe date.
SISTEM INFORMAȚIONAL,
cuprinde procedeele de recepție,prelucrare, și t rait-niii ere a infor-
mației. ,.canalele "Je comunicare
și modul de organizare a pi oce-
selor informaționale. K,;,. Mndiat:
în psihologia orea mzaț ion:i la in
legătură ci: optici/an a |'.n <oril >r
de decizie și conducere. Pe lumi
funcționare a s.i. depind'.- i lieimța
conducerii.
SISTEM 0M-MAȘ1NĂ-MEDIU,
ansamblu i'.u~mat 'im nun! sau
mai mulți oameni și una sau
mai multe mașini care. aviud un
scop comun. iiHcrdcțiomv.ză pe
baza unui circuit informațional
în cadrul unei ambianțe fizice
si sociale. Se ioioseste expresia
de s.o.ni.m. cînd este vorba de in-
teracțiuni foarte complexe de
tipul combinatelor, grupurilor de
întreprinderi etc. S.o,ni.in. de-
ține două categorii de funcții:
de bază (rceepționarea informa-
ției, păstrarea, prelucrarea și de-
cizia) și operaționale șan sinte-
tice (sprijinite pe mai multe
funcții de bază). l'ri'icipalele pro-
prietăți ale s.o.ni.m. sînt urmă-
toarele : stabilitatea i'indeplimrea
în orice moment a scopului pentru
care a, fost creat, pe calea re-
glării fiind eliminai'1 efectele ne-
gative ale perturbărilor), adap-
tarea (capacitatea de modifi-
care „din mers" fără perturbări
majore prin intermediul schimbă-
rilor interne in echipament, teh-
nologii, energie, scop, oameni)
și fiabilitatea f a-M! i a nța siste-
mului). 1 >iioâ ,. ..i>:d :..(i.ni.ui.
se di-4 ing ui.'. ie Ut; • ; e .;•: "i .!.-si-tenie: de producție, de trans-
port, de con i u ii ica t e, de înti"'-
țineie, militare, de vinzarc ele
După repartiția funcțiilor intre
"iiini'iii și macini –e distinge iuti"
sistemele manuale, semiautomate
-i automate.
SISTEMUL AL DOILEA DE
SEMNALIZARE, nivel ,-p-enlu
uman al activității de semna-
lizare, dezvoltat pe baza primu-
lui sistem cel al semnalizării sen-
zoriale, dar superior și opus aces-
tuia, ajungîud să-l dirijeze și să
reprezinte pentru subiectul uman
iu-ianțu decisivă de cunoaștere
și autoreglaj. „Dacă senzațiile
și reprezentările noastre referi-
toare 1,1 lumea externă, scrie
lJavlov, sînt -pentru noi primele
semnale ale realității, semnale
concrete, limbajul și, înainte de
toate, excitațiile care sosesc i:i
scoarță de la organele vorbirii
sint .semnale de ordinul al doi-
lea, semnale ale semnalelor, iile
reprezintă în sine abstragerea
de la realitate și presupun gene-
ralizarea, ceea ce și constituie
gindirea noastră suplimentară, su-
perioară, speciUcă, care creează
mai în ti i empirismul general
uman, iar, in final, și știința,
instrumentul oeici mai înalte orien-
tări a omului iu lumea. încon-
jurătoare și iu lumea sa pro-
prie." A. Ivauoy-bmolciibki și
colaboratorii săi a studiat diver-
sele moduri ale interacțiunii din-
Ui- cile două sisteme de semua-
e/.ne și ,i pus iii e\ideut;i le-
663

numenul iradierii elective prin
crin; se realizează corespondența
iiiiitrc semnalele senzoriali' și cele
verbale. Rubinstein consideră că
mecanismul fundanicnlal rd con-
știentizării oslo integrarea VIT-
bală a semnalelor senzoriale, in-
( linierea acestora in CLI de-al
doilea sistem.
SISTEMUL LIMBIC, el-mcnt
de clasificare fiziologică a scoar-
ței cerebrale ce cuprinde ele.
mai vechi formațiuni corticalc,
fiind constituit din porțiunile
fronlale inferioare și pcrihilare
alo cortexului și micleii profunzi
asociați acestor formațiuni.
SISTEMUL MOTOR SOMA-
TIC, totalitatea neuronilor si-
tuați la diferite nivele alo nc-
vraxului (spinal, bulbar, pont in,
mezencefalic și cortical), trimi-
țind de la nuclei prelungiri axo-
nice ce fac sinapsă pe motoncu-
ronii din coarnele ventrale alo
măduvei spinării, de la care
pornește calea motorie finală.
Acest sistem îndeplinește turnă-
toarele funcții: inițierea activității
voluntare, orientate prin sistemul
piramidal (de la nivel cortical) ;
adaptarea posturii corpului prin
modificări ale tonusului muscu-
lar, conferind corpului o poziție
favorabilă pentru mișcare, prin
sistemul extrapiramidal cortico-
strio-reticular; coordonarea ac-
țiunii mușchilor, asigurind miș-
cărilor unitate, echilibru și pre-
cizie, prin cerebel.SISTEMUL NERVOS CIN-
TRAL (S1STKM NhkYO^ ( ! .
KKISKOSI'l.VYJ, MUk.YLj. ]..;;.
te a sistemului nervos de iilaii–
(somatic), format din măduv.
spinării (\r.) și encefal (v), asi:;;
rind viața de relație a individuh1:
cu mediul și avi ml robii (!•• a-
adapta la condițiile mereu schim-
bătoare ale mediului, stabilii, i
])rin aceasta unitatea dintre or:v,-
nism și mediu.
SISTEMUL NERVOS PARA-
SIMPATIC, componentă a .siste-
mului nervos vegetativ, cu acțiune
general inhibitivă, colinergică, în-
cetinind ritmul cardiac, micșorii;-i
pupila și accelerînd mișcările tu-
bului digestiv. Se află în anta-
gonism funcțional constant eu
componenta ortosimpatică a siste-
mului nervos vegetativ, (v.), în
cazul predominării producînd im
dezechilibru vegetativ numit sin-
drom parasimpaticotonic sau va-
gotonic, cu efecte inhibitive exa-
gerate. Din punct de vedere
anatomic este alcătuit din nucii, i
vegetativi situați în trunchiul
cerebral și la nivelul măduvei
sacrale, din ganglioni și fibre
nervoase, în pereții și vecinătatea
organelor.
SISTEMUL NERVOS SIMPA-
TIC, componenta ortosimpatică
a sistemului nervos vegetativ,
cu acțiune general stimulativă,
adrenergică (similară acțiunii n-
drenaliuei), rcglînd contracția •;!
dilatarea vaselor din glande:1
salivare, viscere și organele te.ui.;-
le, a ni'i' hil'T pielii, orbit' ;.
uteiuiui, stomacului ele. Se aflaîn antagonism funcțional constant
cu componenta parasimpatică a
sistemului nervos vegetativ, în
cazul predominării producînd un
dezechilibru vegetativ numit sin-
drom simpaticotonic, cu efecte
stimulative exagerate. Din punct
do vedere anatomie, este alcă-
tuit dintr-o serie de neuroni în
regiunea toracolomhară a mădu-
vei spinării, din două lanțuri
ganglionaro situate bilateral co-
loanei vertebrale, din plexuri și
terminații nervoase.
SISTEMUL NERVOS VEGE-
TATIV, parte a sistemului nervos
care asigură conducerea și coordo-
narea funcționării organelor și in-
tervine în denumirea păstrată de
la vechea concepție a indepen-
denței acestui s. în reglarea pro-
ceselor fiziologice ale organelor
interne. Pavlov a arătat însă că
s.n.v. este foarte strîns legat de
sistemul nervos central, se supune
controlului scoarței cerebrale și
prin urmare se integrează în uni-
tatea sistemului nervos, denumi-
rea de „autonom" nefiind dccît
parțial justificată. Spre deosebi-
re de sistemul nervos somatic,
S.tl.v. inervează mușchii netezi
din pereții organelor interne, va-
sele sanguine, mușchiul inimii,
precum și glandele. în s.n.v.
inQuxul nervos circulă cu o viteză
mult mai mică dccît în siste-
mul nervos somatic. (1— 3(1 ni/;.j
reacțiile fiind aMfrl lente lrntr.
Activitatea s.n.v. aie caractercontinuu, produeîndti-so atîl în
stare de veghe cit și în timpul
somnului. ( a și sistemul ner-
vos de relație, S.n.v. este con-
stituit dintr-o parte centrală și
una periferică. 1 'orțiunea centra-
lă se alia in măduva spinării,
trunchiul c; rebrai și diencefnl,
fiind ropn/cutată de centri ner-
voși vegetativi, Porțiunea p< J i-
ferieă tste î (prezentat ă de gan-
glionii vegetativi și fibrele vege-
tative. Din punct de vedere
funcțional, s.n.v. este alcătuit
din sistemul simpatic și sistemul
parasimpatic, fiecare elin ele
avînd o porțiune centrală și una
periferică. Sistemul simpatic arc
rolul de a intensifica și accelera
contracțiile cordului, produce
vase>constricția vaselor cutana-
te, ale glandelor salivare, cere-
brale, ale viscerelor abdominale
și pelvienc și ale organelor ge-
nitale externe; produce vasodi-
latația coronară, musculară si a
vaselor mucoasei bucale; mi-
driaza, relaxarea mușchiului ci-
liar, bronhodilatația, secreția
glandelor sudoripare și sebacee;
contracția mușchilor netezi ai
pielii și cei sfincterieni; contractă
și inhibă mușchii netezi ai pere-
ților stomacali. Sistemnl para-
simpatic arc acțiune opusă sisle-
timiui simpatic, acțiunea diferită a
acestor două sisteme se datorează
naturii diferite a mceliritorilor chi-
mici. Si;/ci::it! f'nrii-iimf n'i'-.ire deci
î •-• 1111 'le a inhiba mișeanl'* inimii,
pioduec v-.i -.01,0115 ti ici; ia coiondia,
065

dilatația vaselor sanguine, dilata-
ția și constricția vaselor pulmona-
re, micșoua/.ă pupila, contractă
mușchiul cilian, produce mișcările,
peristaltice ale intestinului sub-
țire etc. J'rin activitatea sa va-
riată S.Il.v. exercita menținerea
constanței mediului intern (ho-
meostaz.ia internă) și reglarea
funcțiilor viscerelor, fiind un tot
unitar, atit din punct de vedere
anatomic cit și fiziologic.
SISTEMUL PSIHIC UMAN,
modalitate modernă de concepere
și identificare a obiectului psi-
hologiei. Ontologic, activitatea
psihocomportamentală se distinge
prin proprietăți de sistem. Este
ceea ce a impus gestaltismul, care
a, constituit prototipul teoriei
actuale a sistemelor. în plan
diferențial, s.p.u. se distinge prin
maximilizarea proprietăților de
sistem (interacțiunea părților, in-
tegritate, organizare, reglaj, ie-
rarhizare, complexitate) si prin
alte proprietăți ce sînt specifice.
După M. (lolu, s.p.u. este un an-
samblu autoreglabil, relativ sta-
bil și finalist, de stări și procese,
structurate pe baza principiilor
semnalizării, reflectării și simbo-
lizării, coechilibrate prin inter-
mediul unor operatori specifici
de comparare, clasificare, opu-
nere, scriere, spațio-temporală, ge-
neraliz.ue, operatori care func-
ționează pe baza unor criterii
eminamente seni.iul ice și pra-
!•! !l.i i !CI'. S.p.ll. M- llt illlcsif di'( I,
ca. '.IMI-III intcgial al modelelorinfonuaționale ale obiectelor si
fenomenelor din lumea externa,
și ale propriei realități a indivi-
dului, sistem care se elaborează
în procesul comunicației si >.e
autoelaborea/ă, prin reintegi arca
in circuitul comunicațional a< –
tual al propriilor ieșiri. S.p.u.
evoluează iu direcția lărgirii i a
paciiății nsimilative și a re,j,i-,-
trului gradelor de libertate un
ceea ce privește reglaiulj, dobiit-
dind astfel un puternic caracter
anticiitropic și antiaieator. Ca
sistem de tip cibernetic s.p.u. e-.ie
deschis din punct: de vedeu-
comunicațional și închis din pune.;
de vedere reglatoriu. S.p.u. nu
poate fi însă caracterizat și expli-
cat concludent atîta timp i ît
nu este considerat pe de o parte
în raport cu macrosistemele ce
alcătuiesc mediul său, clin care
face deci parte, își împrumută
structurile și conținutul și pi iu
care-și explică funcțiile, si ne
de altă parte, ca fiind alcăi-vt
la rîndul său din subsisteme in-
formaționale și energetice, eu
un înalt grud de saturație a le-
găturilor și interacțiunilor in-
terne și intern-externe. Prin
această raportare la nivelele in-
fra și suprastructurale ale s.p.ti.
se determină autodelimitarea lui
relativă, ceea ce duce pe ele o
parte la o capacitate excepțio-
nală de asimilare și modelaie a
condițiilor socioculturale și pe
de altă parte Ia un înalt nivel de
select ivii a te și capacitate com-
bmatorica, a si.. ril' T și int'M'in.i-țiilor, prin caie se dffiuc:.,-ie '.'•
l'ativa autonomie și acti vi.,mul
subiectului. Colisideial in'iital,
s.p.u. este o structură de perso-
nalitate, în raport cu liimci și
cu sine existind dmtr-o diuaimcă
procesuală polimorfă si mulli-
dimensională. i.uat în desfășu-
rare, s.p.u. este un ansamblu de
interacțiuni dintre subiect și am-
bianță, interacțiuni ce implică
simultan interpolări și extra-
polări, în acest circuit, în care
personalitatea este im inacro-
operator în continuă devenire,
comportamentul apare ca o ve-
rigă mediatoare indispensabilă.
Un moment esențial în mode-
larea s.p.u., a fost înțelegerea
unității și condiționărilor reci-
proce dintre comportament și
procesele mintale. înseși proce-
sele psihice sînt constituite prin
interiorizarea acțiunilor și se ex-
primă în activitatea obiectivă.
Istoricește s.p.u. a fost relevat
de interpretarea genetică a func-
țiilor și proceselor psihice si de
înțelegerea conștiinței ca o orga-
nizare sistematică și ierarhizată
a proceselor psihice. Prin coar-
ticularea, cointegrarea și inter-
dependența acestora, se obțin
efectele ele conștiință. Procesele
secundare nu pot apare fără
cele primare și nu pot exista
unul fără altul. Absența memoriei
face imposibilă gîndirea și ima-
ginația, iar absența acestora
anulează și memoria de durată.
în s.p.u. se constată o deplină
unitate cu posibilități de reci-
procă convertire între cognitiv,'oniunicativ și afectiv. De no-
t.'t '-uuiilț.mnt,!t",i comunii ai ii
atit i u lumea cit și cu sine. Aceas-
ta se exprimă pregnant în unita-
te, i și intere ondiționarea. conșli-
inții de sine și a conștiinței de
lume. De aici caracteristica de
bilateralii".î te a s.p.u. Acesta nu
poate ii însă redus la faptele de
conștiință. Veritabila modelare
a s.p.u. in termeni majori riguros
ierarhizați, contradictori și com-
plementari, rezidă în compu-
nerea s.p.u. din conștient și incon-
știent, avînd ca verigă interme-
diară subconștientul. Astfel s.p.u.
se definește ca fiind bipolar,
cei doi termeni opuși neputînd
exista unul fără altul și fiind in
continuă interacțiune. Ceea ce
James a definit ca „hallo" sau
„franjuri" reprezintă de fapt un
efect al dinamicii acestei rela-
ții, inconștientul apărînd simul-
tan ca sferă interioară, cît și ca
zonă marginală a conștiinței. în-
seși deciziile pe care le ia subiec-
tul sînt în fapt expresia unei in-
teracțiuni dintre conștient și sub-
conștient. Structurile subconști-
entului sînt în mare măsură ge-
nerate de activitatea conștientă,
iar conștiința operînd ca sinteză
între subiectiv și obiectiv își sub-
ordonează inconștientul pe care
tinde să-1 descifreze. Deci în ca-
drul S.p.u. nu este posibilă con-
știința pură fără activări incon-
știente de substrat sau zonă iar
la om și structurile inconștiente
locale împrumută forma conști-
inței, fiind uneori denumite ca
fenomene de mică conștiință sau
6C7

conștiință de scurt circuit. S.p.u.
este deci im cuntmuu de verigi
operaționale integrate la diverse
niveluri și dispunînd între ele
de feedbackuri interne, pozitive
și negative, circuitele cu lumea
fiind mijlocite prin circuitele in-
terne și invers. Analiza pe verti-
cală a S.p.u. relevă faptul că la
bază persistă o subiectivitate
mai mult închisă și personală,
pe cînd la vîrf se polarizează o
subiectivitate maximal deschisă
si adecvată la obiect. Deci funcția
realului se exercită de către vîr-
ful conștient din modelul pira-
midal corespunzător s.p.u. în
acestea structurile cognitive dețin
un loc central și esențial, pentru
simplul motiv că intră în stă-
pînirea relațiilor esențiale din
univers și propria ființă.
SITIOFOBIE, sindrom de re-
fuz total al alimentației obser-
vat în unele cazuri de alienație
mentală; opus sitiomanici ce
constă în consumul alimentar
excesiv în legătură cu anumite
cazuri de dezechilibrare neuro-
psihică.
SNOBISM, lipsă de discernă-
mînt în adoptarea valorilor so-
ciale și culturale. S. trădează
lipsa de personalitate și incapa-
citatea de selectare a valorilor
autentice, prin imitație și admi-
rația exagerată a modei, la ni-
velul cotidianului, sau a mani-
festărilor culturale „de ultimă
oră". S. exprimă deficiențe cul-
turale ale persoanei și lipsă a spi-
ritului critic. Totuși, între anu-
mite limite, s. are o oarecare în-semnătate în vehicularea și asi-
milarea valorilor (P. Comainescu)
SOCIALIZARE, procesul de in-
tegrare socială a copilului si
tînărului. în cursul dezvoltării
sale prin s., îi sînt furnizat''
mijloacele de comunicare (lim-
baj), precum și o întreagă seri'
de procedee de cunoaștere -.:
comportare, inclusiv de învățare
și de acțiune. Prin s. copilul c^te
condus spre dobîndirea reguliloi
vieții, a obișnuințelor, a modu-
rilor de a gîndi și a cadrelor spa-
țio-temporalc, a credințelor și a
idealurilor conforme cu mediul
social în care a crescut.
SOCIOAFECTIV, calificare da-
tă laturii motivațional-afective
a relațiilor interpersonalc și so-
ciale. Trebuința omului de a
trăi printre oameni, de a avea
contacte cu ceilalți, a întrețin"
relații de comunicare și coope-
rare — este fundamentală. Se
pot distinge stări, procese și re-
lații s. cum sînt stările de spi-
rit, contagiunea emoțională, sen-
timentele sociale ș.a.
S 0 C I 0 C 0 G N ITI V, calificare
dată laturii sociale a proceselor
cognitive. Acestea sînt sociale
prin geneză (formarea modele-
lor percepției, elaborarea lim-
bajului și gîmlirii). ca și prin
funcționare și destinație, întru-
cît cunoașterea este un proces
social-istoric, colectiv și comuni-
cațional. In sens restrîns, se dă
calificativul de s. acelor procese
de cunoaștere ce au ca obiectiv',
obiecte, relații, acțiuni de ordin
social (persoane, atitudini, cli-
eeemat de grup, dezvoltare socială
ctc.) și aceasta în forma percep-
ției, gîndirii, memoriei sociale
(iM. /-late).
SOCIOCULTURAL, caracteristi-
că ce reunește calitatea foarte
generală a socialului cu nota de
valoare implicată de cultural.
Termenul este tot mai larg uti-
lizat întrucît permite sublinie-
rea variațiilor și diferențierilor ce
intervin în același cadru social
în dependență de particularități
culturale, cum sînt tradițiile, mo-
ravurile, mentalitatea, sistemele
de simbolizare etc. în interpre-
tările de psihologie socială ori-
entată niaterialist-dialcctic, nu
se folosește termenul restrictiv
de cultural ci acela de s., pentru
că și fenomenele culturale se ex-
plică fundamental prin social
(P. Golu).
SOCIODRAMĂ, improvizație
dramatică propusă de Moreno
și care, spre deosebire de psiho-
dramă, caro presupune reprezen-
tarea unui rol de către individul
singular, se referă la asumarea
de roluri de către membrii unui
grup și la configurarea unor sce-
ne colective. Se obține astfel
un catharsis colectiv, o reechi-
librare de raporturi prin reduce-
rea tensiunilor și conflictelor, o
reconstrucție afectivă a grupului ce
devine astfel mai activ și eficient.
SOCIOGRAMĂ, metodă gra-
fică de prelucrare a datelor ob-
ținute prin testul sociometric
(Moreno), care permite reprezen-
tarea și dezvăluirea relațiilor in-terinclividualc ale unui grup.
Fiecare membru al grupului este
reprezentat printr-un cerc și orice
alegere sau respingere printr-o
linie continuă și una punctată
sau prin săgeți. Rețeaua care
rezultă are diverse configurații
după structura grupului. Toate
acestea reprezintă mai mult dec it
o formă de reprezentare a datelor
constituind un instrument care
face posibilă analiza in conti-
nuare a faptelor culese sau a
indicilor calculați pe baza socio-
metrici. Pentru situațiile com-
plexe și cu un număr mai mare de
membri ai grupului se utilizează,
pentru a ușura analiza, transpune-
rea s. într-o matrice matematică.
Soc ic fig. 1
Matricea matematică
a sociogramei din fig. l:
0 10 0 A alege pe B
0 (.) 0 1 13 alege pe D
0 1 (l 0 C alege pe B
10 0 0 L> alege pe A
669

SOCIOMATRICE, metodă de
prelucrare a datelor culese prin
testul sociometric. Este un ta-
bel cu două intrări. Regulile
• de alcătuire sînt ur-
•: atît pe verticală cit
zonlală se trec numele
r din grupul cercetat,
uierea datelor, în drep-principal
niătoai el
și pe ol
indivizii'
I ,a di'-,prea (latel p
tul numelui celui care a completat
testul, urmărind pe orizontală,
se trece răspunsul dat (sub for-
mă codificată, de pildă 1, 2, 3,
4 etc.) pentru fiecare din indivi-
zii grupului în coloana cores-
punzătoare numelui acestuia. >,'<_>-
tarea percepției alegerilor și res-pingerilor (cum crede subiectul
că a fost ales sau respins) se face
alături cu cifrele în paranteza:
(1), (2), (3). l'e baza datelor
ordonate in tabel se calculează,
o serie de indici pentru fiecare
membru al grupului care se în-
scriu in rubricile suplimentare
ilm josul și de la dreapta tabe-
lului. Astfel, s. face posibilă ana-
liza statistko-inatematică a da-
telor prin a căror interpretare
se pot trage concluzii despre grup
ca întreg (dacă e coeziv sau tinde
spre dezintegrare, care sînt cocli –
eienții acestor stări etc.) sau
despre indivizi (care sînt izolații,
care liderii etc).
AV
AV ! j!Bl)
BD _ ! \r\\
CI j
MN
p brutCI ' MXi ; 1
p brut p val 1 p brut
! i i i
1
! : ! l ! i
i : :
I ! !
p val ; 1
p brut
SOCIOMETRIE, termen folo-
sit de medicul J.L. Moreno
(născut la 19 mai 1892 la. Bucu-
rești) și care desemnează: a)teoria și metodologia sa sociolo-
gică vizind descoperirea nivelu-
rilor ..adîuci" ale structurii so-
('i'-l.itn, realitatea „microscopi-
670ră" al cărei clement central ar
ii „malnct.i jixr.'me-tri'…"i", i • m-
ceplie expusă piim.i dala iu
1934 în lucrarea: ,,Whi> -hali
survive?" (Cine va mi^ra viei ui;)
socotită Cartea de căpălii a s.
în accepția și practica autorului,
S. este nu numai o teorie și o me-
todă de cercetare, ci și o teorie
a acțiunii și o pedagogie; b) an-
samblul de metode și tehnici
prin care se explorează structura
relațiilor preferențiale dintre in-
divizii dintr-un grup sau dintre
indivizi și grupe; această struc-
tură se reprezintă grafic printr-o
sociogramă. în științele sociale
ceea ce s-au impus și s-au dez-
voltat au fost nu tezele de bază
ci metodele S., considerate de o
marc importanță esențială în
cercetarea sociabilității grupuri-
lor cu număr mic de indivizi.
Pe baza aplicării în practică a
S. s-au obținut unele rezultate
eficiente în industrie, educație,
sport, armată, comerț prin gă-
sirea liderului informai, îmbunătă-
țirea componenței echipelor și
a repartiției rolurilor în grupuri,
ameliorarea relațiilor interuma-
ne, reducerea instabilității an-
gajaților, reducerea accidentelor
etc.
SOCIOMORFISM, termen ini-
țiat de Piagct ce desemnează
tendința permanentă a indivi-
dului de a considera socialul
superior individualului, de a se ra-
porta în întregime la societate, în-
țeleasă, formal, abstract. ,,Socio-
centrismul", cum a mai denumit
Piaget această tendință ;si acest al
doilea termen este preferabil) repre-zint.i o dir-fție d" abioluf !,.-ire a
Mpai l ului iudi>. nli.i.il-j'.i'. i:d-indi-
\ id-:-<>< ni «11 • •. ( Ipn-ul socioi. ell-
irisnmhii fund runn'irliiswitl. h\
-.eu-, et iiunlc i'^ic, s, înseamnă iu-
teiprelarea duj.-ă un model so-
cial (cK. furnicari le ca „republici";
organismul biologic ca ,,stat ce-
lular" clei.
S0C10PS1HIATR1E, termen ce
desemnează studiile asupra ac-
țiunii patogene a mediului con-
cret. !>omenml, deși la debut,
este de mare interes pentru în-
țelegerea psihiatriei, dat fiind
faptul că nici viața psihică nor-
mală, nici cea patologică nu pot
fi concepute izolat, în absența
mediului care le înglobează și
care contribuie la formarea și
structurarea lor.
SOCIOTERAPIE, sistem de teh-
nici și metode ce urmărește:
1) înlăturarea tulburărilor afective
și de comportament ale unui
individ prin utilizarea judicioasă
a relațiilor umane stabilite cu
ceilalți membri ai grupului în
care individul este integrat;
2) reducerea tulburărilor mintali"
prin folosirea interacțiunilor psi-
hologice dintre bolnav și mediul
social în care acesta trăiește;
3) modificarea artificială a unui
mediu social pentru a facilita
adaptarea în cadrul ei a unui
deficient mintal.
SOFISM, raționament aparent
corect, dar incorect în fond,
construit pentru a induce în
eroare sau a apăra, cu orice preț,
o opinie. S. se realizează prin
limbaj, avînd ca principale va-
riante echivocul, construcția fro-
671

Uni, parataxa (alăturarea de păr-
ți componente al* propozițiunii,
firi verbul de leaâtură). în afai.i
limbajului în ordinea raționam,
s. cunoaște variantele de s. iiu-
lerial (în care se pleacă di1 li
premise false) și s. formal (in
care se încalcă legile logici- de
derivare). l'aydh>^i:.inv.l e.ite un
s. .săvîrșit fără intenția de a
induce în eroare.
SOLIDARITATE (COKZIYi-
TATIi), atitudine de adeziune
la alții, la grupul din care faci
parte, mergînd piuă la identifi-
care cu viața și aspirațiile altora
sau ale grupului. S. poate fi ne-
mijlocită (privind relațiile inter-
personale de interdependență în
viață și activitate, relații indiso-
lubile) sau mijlocită (prin sco-
puri, doctrine, norme, idealuri la
care toți aderă). în afara depen-
dențelor reciproce se mențio-
nează și altele univoce, A fiind
atașat de B dar nu și invers
(J. Moreno). S. este și o caracteris-
tică a grupului, implicînd ra-
porturi de comunitate, comple-
mentaritate și unitate de scop.
Maximum de s. este exprimat de
dictonul etic: toți pentru unul
și unul pentru toți.
SOMATOESTEZIE, modalita-
te de recepție a proceselor ce se
produc în segmente somatice
sau corporale.
SOMATOFIZIOGRAMĂ, cu-
prinde cerințele și contraindica-
țiile medicale, fiziologice ale unei
profesiuni sau loc de muncă.
SOMATOGRAMĂ, este repre-
zentarea grafică a cerințelor bio-
medicale proprii unei profesiuni~au loc de muncă. Se include, ală-
turi de p-ihowramă, în monom,:,\ ,j
jirofi. itonai \.
SOMATOMETRIE, ramură >
antropologici, prcoi.upată <]*• m.',
surarea si calculul statistic ,>l
elementelor corpului onien"-<
(înălțime, pondere, perimetru l'i-
racic, lungimea membrelor ș.a ;.
S. ]irezintă interes pentru eco-
nomie (repartizarea statistică ]••:•
dimensiuni a confecțiilor, încf,]-
țăniintei) dar și un interes știin-
țific general privind evoluția nn-
pului în procesai istoric. S-n o-n-
statat, de exemplu, că în perioada
postbelică noile generații nur-
chează creșteri longitudinale si
ponderale (L. Tănăsescu, Si.
Milcu). în psihologia genetică se
ține seama de cotele creșterii
corporale puse în raport cu dez-
voltarea psihică.
SOMATOTONIE, caracteris-
tica unui tip psihologic, descris
de W. Sheldon, la care predo-
mină activitatea musculară, for-
ța, energia, nevoia de acțiune și
dorința de a se impune prin
acestea.
SOMATOTOPIE, coresponden-
ța existentă între zonele nervoase
centrale (talamice sau corticale!
și teritoride somatice, ceea ce
face ca fiecare formațiune ner-
voasă să aibă sarcinile ei con-
crete, în același sens, zoneie
cerebrale sînt considerate pro-
iecții ale diverselor organe sau
segmente somatice.
SOMESTEZIE, funcție a sis-
temului senzorial somatic rare
constă în transmiterea informa-
672țiilor de la receptorii întregii
suprafețe corporale și de la struc-
turile somatice profunde (nnuchi,
articulații), mijlocind elabo-
rarea senzațiilor somatice (tac-
tile, termice, algice, kinentezice).
Aceste informații ajung iu mă-
duva spinării prin cele 31 de ră-
dăcini dorsale ale nervilor rahi-
dieni, trec în formația reticu-
lată a bulbului, protuberantei
și mezencefalului, în cerebel, ta-
lamus și sînt proiectate, în final,
în zona somatică a scoarței ce-
rebrale (situată în lobul parie-
tal și unele teritorii adiacente),
proiecția făcîndu-se după prin-
cipiul toponimiei, suprafața cor-
porală fiind astfel reprezentată
la nivelul așa-numitului homun-
cui senzitiv.
SOMN, fenomen fiziologic na-
tural al animalelor superioare,
stare reversibilă a organismului,
în care are loc scăderea pînă la
dispariție a reacțiilor adaptative
superioare, a relațiilor senzitivo-
motorii cu mediul ambiant și
diminuarea majorității funcțiilor
organismului. S. se manifestă
ca o nevoie imperioasă, ca o
obișnuință, menținută cu pre-
țul și cu rigorile unei condițio-
nări și a unui veritabil ritual;
se deosebește de stările patolo-
gice, de pierderea cunoștinței
prin aceea că în s. subiectul poate
fi trezit prin stimulări senzoriale.
S. reprezintă un mecanism ho-
meostatic în refacerea funcțiilor,
avînd un caracter bioritmic pre-
ventiv, întrucît nu apare numai
în urma uzurii funcționale și a
oboselii. Din punct de vedere
__ Dicți'Miar deliEG, s. fiziologie se caracteri-
;:t.azi prin iunom.tfi.ie de dimi-
nuare a activității cerebrale, prin
apariția undelor alfa, însă, pe
măsură ce s. devine mai profund,
frecvența undelor devine tot mai
mică și amplitudinea crește, ap.V
rînd undele tetha (v.' EF.G).
Mecanismele care intervin în
apariția s. sînt dezaferentare.i
și stimulările structurilor inhi-
bitorii, realizate pe baza unei
întregi constelații de factori. Re-
ducerea afluxului senzorial se
face în primul rînd prin suprima-
rea mișcărilor, scăderea impulsu-
rilor kinestezice (trecerea la po-
ziția orizontală), la care se adau-
gă scăderea celor optice și acus-
tice. Suspendarea tuturor aces-
tor stimuli contribuie la dezacti-
varea pasivă (Pavlov) a sistemu-
lui reticulat activator ascendent,
care acționează cumulativ, scă-
zînd tonusul cerebral. Totodată
are loc o depresiune postactiva-
toare prin întreruperea bruscă
a unui bombardament neuro-
nal ritmic. La aceste mecanisme
se adaugă dezactivarea activă,
inhibiția recurentă cortico-reti-
culată și cea de origine bulbară,
avînd ca efect iradierea gene-
rală a inhibiției corticale. Fac-
torii declanșatori ai s. sînt sti-
mulii care produc în mod ac-
tiv s., și anume: stimulii care
pun în acțiune structurile in-
hibitorii, care dezactivează struc-
turile activatoare, stimulii mo-
notoni (fiziologici sau psiholo-
gici), stimulări ale formațiunilor
nervoase centrale, factori chi-
mici (produși ai metabolismului,
673

zidențialc, pronosticul revistei
„Litcrary Digest" indica înfrîn-
gerea categorică a lui Roose-
velt. Rezultatul a fost contrar
pronosticului dat de revistă, dar
foarte apropiat — cu o aproxi-
mație de 6,5% — pronosticului
făcut de către „American Insti-
tute of Public Opinion" înființat
și condus de către dr. Georgc
(lullup (1935). Acest succes face
să proliferezi: în S.U.A. și mai
apoi și în Europa, instituții do
cercetarea opiniei publice. în
perioada postbelică s. de opinie
sau de preferință au fost răs-
pîndite în cele mai diverse do-
menii: cultural, comercial, pe-
dagogic, urbanistic ctc. De re-
gulă s. se efectuează cu ajutorul
unor chestionare cu răspunsuri
prefigurate din care se alege,
prin subliniere, unul.
SOPOR, stare psihopatologică
de profundă tulburare a conștiin-
ței în care reacțiile organismului
la stimuli psihosenzoriali sînt
mult diminuate: sub aspect cli-
nic, persoana pare a fi într-o
stare do somnolență accentuată.
SORIT (gr. soreites, din soros —
grămadă, morman, mulțime), po-
lisilogism prescurtat prin exclu-
derea concluziilor intermediare
care pot îndeplini și rolul unor
premise subînțelese. Este o formă
amplă de raționament ce implică
o înlănțuire nelimitată numeric
de judecăți ce se succed, după
Ratier, fie într-o ordine de ge-
neralitate; doscrescîndâ, fie cres-
cindă. S. regresiv rezultă, din
excluderea acelor c<'tu luzii in-
termediare care îndeplineau ro-lul de premisă minoră, iar s.
progresiv prin excluderea celor
care îndeplineau rolul de premisă
majoră. Prin s. se ajunge la un
argument sau se realizează o ar-
gumentare.
SOSII, iluzii vizuale patologice,
constînd în perceperea unor ființe,
persoane sau obiecte care se
aseamănă într-o măsură atît de
mare îneît nu pot fi deosebite.
în aceste cazuri, de cx. persoana
cunoscută nu este identificată
ca atare, ci doar avînd o asemă-
nare cu aceasta. Fiind întîlnite
mai frecvent în psihozele dis-
cordante, s. sînt legate deseori
de interpretarea de substituție
a persoanei apropiate cu o per-
soană cu chip asemănător, în
scopuri agresive bolnavului. Bol-
navii cu astfel de iluzii consideră
că persoanele cunoscute au fost
multiplicate, chipurile identice
fiind luate drept persoane cu uită
identitate.
SPASM, contracție bruscă, pu-
ternică, repetitivă, involuntară
a unui mușchi sau grup de mușchi
din cei mai diferiți, putînd ajunge
pînă la paroxism și avînd conse-
cințe variabile pentru funcțiile
organice, comportament și ori-
entare psihică. La copiii de 3 — 4
ani, prin generalizare, o maladie
tipică: spasmofilia (uneori legată
de o insuficiență a glandelor pa-
rat iroide sau de o hipercalce-
mie). Se vorbește și despre s.
emoțional sau verbal și intelec-
tual.'
SPAȚIU, alături și în unitate
cu timpul, {'\>rm-i obiectiva :-i
universala de existentă a mate-riei în veșnică mișcare, determi-
nare fundamentala a exiitenței
materiale, determinare avînd un
caracter dialectic și alcătuind
o unitate a finitului și infinitului,
a continuului și discontinuului,
a absolutului și relativului (Mic
dicționar filozofic). Prin depăși-
rea' interpretării newtoniene a s.
ca omogen și izotrop (identic în
toate direcțiile) și a timpului so-
cotit uniform, în teoria relativi-
tății ce adaugă celor trei dimen-
siuni a S. ca pe o a patra dimen-
siune, timpul, se afirmă inter-
dependența dintre s. și timp pri-
vind viteza mișcării materiale,
concentrarea masei și intensita-
tea gravitației). Și în planul eva-
luărilor subiective interacțiunile
dintre s. și timp sînt confirmate
(P. Frais'se, Gh. Zapan ș.a.)
Interpretarea aprioristă a s.
este contrazisă de știință. To-
tuși întrucît organele de simț
sînt filogenetic adaptate la pro-
prietățile generale ale s. fizic,
trebuie să se țină seama de im-
plicațiile lor constitutive privind
s. și timpul (O. Lunneberg). Tot-
odată trebuie considerat fap-
tul că intelectul uman este con-
struit precumpănitor după mo-
delul obiectului solid (A. Leon-
tiev). în psihologie, pornind de
la H. Hoffdding s-a cerut să se
facă o distincție între conceptul
filosofic de s., ce apare ca fiind
ideal, de expresie matematică
și s. /izic-concret, s. psihofizio-
logic. S. este perceput, reprezen-
tat, conceput, trăit conform
unor astfel de parametri cum sînt
extensiunea plană, aidoma decoexistență a obiectelor, poziția,
forma, distanța, mărimea, adîn-
cimea etc. însușirea tuturor aces-
tor parametri ce permit diferen-
țierea s. și operarea cu el necesită
succesive și progresive construc-
ții psihice. Piaget scrie: „spa-
țiul nu este cîtuși de puțin per-
ceperea unui conținător ci
aceea a unui conținut, adică a
înseși corpurilor iar dacă spa-
țiul devine un conținător aceasta
este în măsura în care relațiile
constituind însăși obiectivarea
acestor corpuri ajung să se coor-
doneze între ele pînă la a forma
un tot coerent". Deci reflectarea
s. este bazată pe modelarea izo-
morfă și parcurge, după L. Vek-
lcer, mai multe nivele de izomor-
fism: spațio-temporar liniar, izo-
topologic, S. proiectiv, s. analo-
gic, s. izomorfismului metric
congruent obiectului. Pe de o
parte, prin construcții intelec-
tuale s. este desăvîrșit și catego-
oriahzat geometric, pe de alta
este urmărit în toate variațiile
sale concrete, este măsurat prin
etaloane, utilizat și proiectat.
Asupra perceperii și conceperii s.
influențează modelele culturale,
motivația, experiența proprie,
atitudinile pentru că nu trebuie
să se uite că, psihologic, s. este
trăit și transferat în plan men-
tal, construit prin interiorizări
și obiectivări, implicat în toate
interacțiunile cu ambianța. Exis-
tă un s. al vieții (v. teritorialita-
te), faptele contingente cu s.
cîmpului psihic, un S. proble-
matic etc.
6T3

SPIRIT, ic .ph
suii dependente de sistemul di'
gîndire filosofic prin cave a fojit
interpretat. Religia și idealismul
ii consideră de origine transcen-
dentală și îi acordă rolul de prin-
cipiu al vieții. Marxismul demon-
strează, pe bază științifică, de-
lerminarea biosocialâ a s. Se
recunoaște specificitatea s. ca
nefiind identic cu materia și
îndeplinind un rol activ în raport
cu aceasta. în limitele relațiilor
gnoseologice s. apare ca ideal în
raport cu materialul. S. implică
sfera subiectivă, mentala și are
întotdeauna un conținut repro-
ductiv și proiectiv. S. Rubin-
stein consideră că în activitatea
psihică atributul de s. poate fi
acordat numai momentelor fi-
nale în care apar produsele de
imagini și idei intens trăite și
fixate. în acest sens se vorbește
despre viață spirituală ca evo-
luție mintală, trăire subiectivă
a unui conținut ideal dar preg-
nant. Spiritualitatea reprezintă
ansamblul disponibilităților cul-
turale considerate sub' raportul
stilului, conținutului și tendin-
țelor. Spiritualismul este o doc-
trină de tip idealist, reclamînd
retragerea în sfera vieții spiri-
tuale prin degajarea de realitate.
SPIRITISM, credință, lipsită
de orice acoperire reală, în exis-
tența unor spirite detașate de
corpul celor ce au murit. Practică
pretinzînd comunicarea mijloci-
tă cu spirite ale morților. Cînd
nu este șarlatanie deliberată, sis-
temul de mișcări ale obiectelor)"' CU (' I -;1 a pll< ,1 111 LI 1II <•" (l'l CU
prinși de tunsa nu iepii-/ini,i
altceva, după cum au dovrdit-o
experimentele decit efecte aii-
pulsimiilor ideomotorii, adecvați
imaginilor mintale. Deci, neoma
gieienii spiritiști nu fac altceva
doc it să afle pe cale mediată
propriile gînduri, temeri și aspi-
rații.
SPORT, complexe de exerci-
ții si jocuri, practicate conform
unor reguli precise sub formă
de întrecere, de luptă pentru ob-
ținerea victoriei, în concursuri
și sisteme competiționale. Prac-
tica s. debutează ca activitate
ludică, plăcere a mișcării și poate
deveni pasiune și aspirație spre
vîrful piramidei valorilor na-
ționale sau internaționale. Sa-
tisfacerea integrală a exigen-
țelor practicării s. de perfor-
manță și de mare performanță
presupune existența unei moti-
vații puternice și a unor inte-
rese individuale sau colective.
Activitatea sportivă exercită o
influență favorabilă multilateral
pe planul dezvoltării psihice a
individului. S. are și valențe și
dimensiuni psihosociale, declan-
șînd anumite trăiri, sentimente,
atitudini în rîndul spectatorilor,
a suporterilor, a adversarilor.
STADII, după Piaget, „decu-
paje" în evoluția genetică, ca-
re satisfac următoarele condiții:
1) ordinea diverselor achiziții este
neschimbată (de ex. noțiunea de
volum este achiziționată totdea-
una după. noțiunea de greutate);
2) fiecare s. se caracterizează
printr-o structură și nu priutr-o
678\
sKnplă juxtapunere de pioprie-
tăii' 3) structurile construite la
o țuiumită vîrstă devin parte a
structurii vîrstei următoare, alt-
fel spus, structurile inferioare
se integrează în structurile su-
perioare; -1) fiecare s. comportă
un moment preparatorul și un
moment de închegare; 5i se
pot distinge procesele de geneză
si forme de echilibru finale care
sînt întotdeauna relative. în dez-
voltarea psihică, durata și si-
tuarea după vîrstă a s. poate
varia de la un individ la altul,
dar ordinea lor de succesiune
este întotdeauna aceeași. S. se
leagă prin continuitate funcțio-
nală, dar diferă din punctul de
vedere al structurii lor de. ansam-
blu. Cercetările efectuate asupra
dezvoltării psihice a copiilor si
adolescenților în diverse culturi,
au confirmat sistemul stadiali-
tătii elaborat de Piaget.
STADIILE ȘI PERIOADELE
DEZVOLTĂRII INTELCTUALE ALE
COPILULUI (după Piaget), în psi-
hologia genetică: (1) perioada inte-
ligenței senzorimotorii (0 — 2 ani)
este împărțită în sase stadii:
1) S. exercițiile r reflexe (aprox.
între 0 si o'lună); 2) s. primelor
adaptări' dobîndite și al relațiilor
circulare primare (aprox. între
1 și 4 — 5 luni); 3) s. reacțiilor cir-
culare secundare .și al procedeelor
de a face să dureze spectacolele
interesante (aprox. intre 4 — 3
și 8 — 0 luni); 4) s. coordonării
schemelor secundare și al aplică-
rii lor la situații noi (aprn\.
între 8 —i) luni și 11 – – 12 luni! ;
5) S. reacțiilor lireuiare iii-țiale și al descoperirii de mij-
loace noi prin experimentare ac-
tivă (aprox. între 11 — 12 și 18
luni); ti) s. invenției de mijloace
noi prin combinare mintală
(aprox. între 18 și 24 luni),
(ii) Perioada de preparare și or-
ganizare a operațiilor concrete
lomportă două subperioade: sub-
perioada A — reprezentativ pre-
paratorie: 1. — S. funcției simbo-
lice (aprox. de la 2 ani la 3 ani
și 6 luni); 2. — S. reglării simple
(aprox. de- la 3 ani și 6 luni Ia
5 ani și 6 luni); 3. — s. reglării
articulate (aprox. de la 5 ani și
6 luni la 7 — 8 ani); subperioada
1! — operatorie concretă: 1. —
s. operațiile simple (aprox. 7 —
8 ani la 8 — 9 ani); 2. — S. opera-
țiilor complexe (de exemplu, con-
strucția de coordonate spațiale)
(aprox. de la 0 — 10 ani la, 11 —
12 ani). (111) Perioada operațiilor
formale: 1). — s. preadolescentei
(aprox. de la J 1 — 12 ani la 14 ani);
2. — s. adolescenței (14 — 10 ani).
STADIU FALIC, stadiu al or-
ganizării infantile a libidoului,
fiind al treilea după stadiul oral
și anal. S.L se caracterizează
prin unificarea pulsiunilor par-
țiale sub primatul organelor ge-
nitale. Au existat discuții în le-
gătură cu utilizarea termenului
de „fază falică" care ar fi mai
adecvat decît cel de S.Î., subli-
niind astfel faptul că reprezintă
doar un moment intersubiectiv,
inii-",iat iu dialectica complexu-
lui lui ( )i 11 iți. I ie asemenea au
avut loc di:M.uiii iu legătură cu
(iii)

semnificați;! fazei falice, în spe-
i ial la fete. K. Jiomey, M. Klein,
K. Jones, caro admit existența
senzației sexuale spontan speci-
fice, sînt înclinați sa nu vadă în
acest stadiu decît o formațiune
secundară cu caracter defensiv.
STADIU GENITAL (ORGA
XJZARE GEX1T.ALA), stadiul
dezvoltării psihosexuale, caracte-
tizat prin organizarea pulsiuni-
lor parțiale, sub influența zo-
nelor genitale. S.g. comportă doar
două faze, separate prin perioada
de latență: faza falică sau organi-
zarea genitală infantilă și organi-
zarea genitală propriu-zisă caro
se instituie la pubertate. Anumiți
autori desemnează prin termenul
de s.g. doar această a doua fază,
incluzînd faza falică în organiză-
rile pregenitale. După Freud, s.g.
este singura organizare a sexuali-
tății care, instituindu-se la pu-
bertate, se opun perversiunilor
polimorfe și autoerotismului, ca-
racteristice sexualității infantile.
Este stadiul în care pulsiunile
parțiale se unifică și se ierarhi-
zează definitiv.
STADIU LIBIDINAL, stadiul
dezvoltării copilului, caracterizat
printr-o organizare mai mult sau
mai puțin marcată a libidoului
sub influența unei zone erogeno
și prin predominanța unui anu-
mit mod de relaționare a subiec-
tului cu lumea. Există opoziție
între sexualitatea pubertară și
cea adultă, pe de o parte, organi-
zată sub influența primatului
"f'nital și sexualitatea infantilă
pe do .iltă parte, unde scopurile
s-xuale sint multiple, ca și zoneleerogrne care Ie suportă, fără fa
să se instaureze în vreun fel ]>n-
matul uneia dintre eie sau ale;;i•-
rea unui obiect. De obicei, în sta-
diile evoluției libidinale sînt in-
cluse următoarele stadii ale sexu-
alității infantile : stadiu ora/, stadi'i
anal, stadiu falie. Ceea ce caracte-
rizează aceste stadii este un
anumit mod de organizare a vieții
sexuale. S.I. este legat de o anumi-
tă zonă erogenă, dar nu și de
un anume tip de activitate,
activitatea putînd fi însă recu-
noscută la diferite nivele de rela-
ționare cu obiectul. Stadiul oral,
primul stadiu al evoluției libidi-
nale; plăcerea sexuală este legată
predominant de excitarea cavi-
tății bucale și a buzelor care
însoțește alimentația. Activita-
tea de nutriție furnizează
semnificații elective prin care
se exprimă și se argumentează
relația cu obiectul. După Freud,
s.o. se caracterizează prin inexis-
tența opoziției între activi tate-
pasivitate, aceasta fiind carac-
teristică stadiului anal. S.o. arc
ca sursă pulsională zona orală,
iar obiectul este într-un raport
strîns cu alimentația.
STANINĂ, notă acordată în
care valorile se distribuie pe nouă
trepte, de la 1 la 9. Scara, avînd
o medie de 5 și o deviație stan-
dard de 2, este utilizată pentru
transformarea în note standard
a scorurilor brute la probe dife-
rite ale aceluiași subiect sau la
diferiți subiecți, în vederea com-
parării lor.
STARE HIl'NOIDALĂ, sUre
iniei mediara intre vcdie :;.i somn,
080caracterizată prin atenuarea in-
tensității perceptive, o încetinire
a proceselor cerebrale și o dimi-
nuare a cîmpului conștiinței (ob-
nubilare).
STATISTICĂ PSIHOLOGICĂ,
ramură a statisticii aplicate, care
se ocupă cu prelucrarea și interpre-
tarea cantitativă a datelor privind
dinamica activității psihice la
nivel individual și grupai. .Metoda
statistică permite relevarea rela-
țiilor necesare și a faptelor sem-
nificative în contextul fenomene-
lor aleatoare și accidentale, asi-
gurînd creșterea gradului de pre-
cizie, rigurozitate și obiectivitate
al analizei psihologice, precum și
estimarea valabilității diagnosti-
cului și prognosticului operate de
psihologie.
STATUT, cu înțeles originar
poziție, are în științele sociale mai
multe accepțiuni, fără a se fi
realizat un consens între autori.
în literatura americană de spe-
cialitate (R. Linton) arc sensu-
rile de poziție socială, prestigiu
țrang) și grad de acceptare a
unei persoane într-un grup par-
ticular. După R. Linton, s. este
aspectul static și structural, iar
rolul, aspectul dinamic și per-
sonalist al unei aceleiași persona-
lități. S. reprezintă o serie de
drepturi și datorii ale unei per-
soane care ocupă o anumită po-
ziție în sistemul social. în psiho-
logia socială, J. Stoetzel defi-
nește S. ca ansamblu de compor-
tamente pe care o persoană le
poate aștepta sau pretinde, in
chip lfgithn, față de sine, din
partea altora. Rezultă vă aie olatură obiectivă definită prin cle-
mente exterioare observabile și
recunoscute și o latură subiectivă
în care se exprimă aprecierea
subiectului asupra poziției po
care o ocupă. Problematica s.
este în strînsă legătură cu aceea
a rolului. După unii autori (K.
Mcrton, R. Bale») aceluiași sta-
tut îi pot corespunde mai multe
roluri, după alții (R. Linton,
Gross, Mason, McEachcrn) fie-
cărui statut îi corespunde un rol.
S. pot fi clasificate după modul
de acces în: impuse total sau par-
țial (de sex, vîrstă, naționali-
tate, religie etc.) sau dobîudile
(politic, profesional etc). O altă
clasificare: formale (instituționa-
lizate) și informate (prin con-
sensul grupului). Sînt utilizate
concepte de s. care combină cîte
două criterii, de pildă acelea de
socioeconomie și s. socioprofesio-
nal. S. social este poziția sau pres-
tigiul pe care-1 are p persoană
sau un grup în societate. Este
caracterizat de un anumit an-
samblu de variabile în care intră,
după caz, profesiunea, venitul,
puterea, nivelul cultural, aparte-
nența etnică, religioasă etc. Re-
zultă prin aplicarea valorilor în
uz în societatea respectivă la
cazul concret. S. economic indică
poziția din cadrul sistemului eco-
nomic (salariat, comerciant, meș-
teșugar, industriaș etc). Clasifi-
cări mai analitice se fac în ca-
drul sistemului producției sau al
liberilor profesioniști.
STĂPÎNIRE DE SINE, capi-
ciUiU'i de a Hipuue proprii viața
uid, instinctul, pornirile
681

spontane, dorințele, exprimarea
orală unui sever control conști-
ent, de a respinge și de a suprima
tendințele ce se opun realizării
unui scop principal și de a pro-
mova și dezvolta numai pe ace-
lea care servesc scopului. S.d.s.
presupune însușirea de a lupta
nu numai cu dificultățile externe,
ci și cu tine însuți. Democrit spu-
nea: „liste bărbat acela care-și
învinge nu numai dușmanii, ci
și dorințele." S.d.S. se formează
în cursul vieții, prin îndelungate
și anevoioase exerciții, prin acu-
mularea de deprinderi corespun-
zătoare.
STEREOAGNOZIE (ASTERE-
OGNOZIE), tulburare a recunoaș-
terii formei obiectelor percepute
tactil.
STEREOFONIE, audiție a su-
netelor „în relief", cu implicarea
direcției lor de emisie și a com-
plexității lor compoziționale ca
și cum, deși este vorba de radio-
emisic sau discuri, ai participa
în locul în care ele au fost pro-
duse. Tehnica este similară celei
stereoscopice, dublaj decantat,
iar interpretarea psihofiziologică
este analogică stereoscopici. Ste-
rcofonul este aparatul ce emite
două serii din aceleași sunete ce
se suprapun parțial și astfel faci-
litează efectul de „volum" al
audiției.
STEREOSCOPIE, fenomen de
vedere tridimensională, în adîu-
cirac sau relief datorit coordonă-
rii binoculare și, după B. Ana-
niev, proiecțiilor din cele două
emisfere cerebrale. Secționarea
corpului calos, deci deconectareacelor două emisfere împiedică
vederea s., după cum o dove-
dește experimentul lui K. Bî-
kov și A. Speranski. Stereosco-
pul, cunoscut din secolul trecut,
este un aparat ce prezintă două
imagini identice suprapuse ușor
decantat spațial, de unde rezultă
impresia de relief. Pe același prin-
cipiu al suprapunerii decantate de
imagini identice se bazează sto-
reofotografia și stereocinemato-
grafia. B. Ananicv susține că
efectul de adîncime se dato-
rește asimetriei funcționale a ce-
lor două emisfere cerebrale.
STEREOTIP DINAMIC, sistem
de reflexe condiționate interco-
nectate și reprezentînd o ordine
a aplicării stimulilor și apariției
reacțiilor. Prin efecte de cone-
xiune inversă reacția duce la
așteptarea stimulului b și prepară
reacția b ș.a.m.d. Dacă după
ce s.d. a fost elaborat și consoli-
dat se inversează locurile a doi
stimuli (de ex. c și d) sau în
locul lor se dau stimuli neutri,
se obțin totuși reacții conforme
locului sau poziției în seric, iar
nu conform stimulilor. De aici,
concluzia că în creier s-a înche-
gat o ncoformațiune de tipul ma-
triței funcționale. Pavlov a acor-
dat s.d. pe care 1-a descoperit, o
mare însemnătate, arătînd că
acesta explică o scrie de fenome-
ne complexe cum sînt gcstaltul,
deprinderile, configurațiile logic,
sentimentele etc. P. Anohin por-
nește de la S.d. în elaborarea teo-
riei sale despre sistemogeneză.
STIL COGNITIV, concept ce
reprezintă o achiziție relativ re-
682centă a psihologii'i, fiind un re-
zultat al cercetaților din domeniul
percepției, giudirii, a psihologici
genetice și a personalității. în-
ceputurile teoretizării acestui con-
cept sînt legate de încercările
de elaborare a unei tipologii eu-
ristice a procesului de percepție și
gîndire, care au fost concepute
ca desfășurîndu-se între doi poli:
„analitic" și „sintetic" (Wellek,
1955; Witkin, 1955; Sanders,
1962). Conceptul de „stil" este
introdus pentru prima dată de
A. Adler, „life style", referin-
du-se la unicitatea și indivi-
dualitatea unei persoane. în con-
cepția sa modernă, conceptul de
s.c. desemnează anumite modali-
tăți specifice de recepfionare și
prelucrare a informatici (deci s.
perceptiv sau (și) s.c.) care se
datoresc în ultimă instanță unor
diferențe de personalitate. Concep-
tul de S.c. poate fi aplicat doar
acolo unde anumite particulari-
tăți sau caracteristici formale ale
comportamentului cognitiv vin în
contact cu anumite maniere per-
sonale de receptare a mediului
înconjurător, maniere proprii in-
dividului, care s-au format în
cursul procesului de dezvoltare
ontogenetică (Frohlich, 1965). S.c.
se definește deci ca modalitate
specifică de recepționare și pre-
lucrare a informației (P. Warr,
1970) și se referă la o serie de
caracteristici structurale și sti-
listice ale comportamentului, la
modul cum gîndește individul, cum
anume este primită, tratată, pre-
lucrată și interpretată o informa-
ție nouă (P. Warr, 1971). S.c.n pn/inlă uirle variabile strurtn-
r.di-, formale și transmitnaționale,
adică variabile care sint relativ
independente de conținutul vehi-
culat și contextul concret în care
operează, dovedindu-și funcționa-
litatea într-o mare varietate de
sarcini și domenii. Trebuie fă-
cută o distincție între s.c. și
structurile cognitive, primele re-
ferindu-sc la anumite aspecte ale
proceselor de gîndire, în timp ce
structurile cognitive se referă la
sistemele care mediază aceste pro-
cese. Deci s.c. desemnează un
anumit mod de gîndire, de uti-
lizare a anumitor reguli de prelu-
crare a informației, a anumitor
modalități și strategii consis-
tente și stabile de prelucrare
și sistematizare a acestei in-
formații, de abordare și rezol-
vare a unor probleme (D. Wolit-
zky, 1970), un grup de modele
și programe stabile ale funcțiilor
cognitive (G.S. Klein, 1970), o
anumită modalitate de reacție
cognitivă la problemele ce trebuie
rezolvate (G. Shouksmith, 1970).
Pentru D.T. Campbell (1963),
(1962) s.c. sînt „clase largi de
reziduuri experențiale, care re-
prezintă atît relațiile cu expe-
riența stocată, cît și cele cu coor-
donarea comportamentelor actu-
ale în diferite situații de conduită,
cu alte cuvinte, diferite relații
între reziduurile experențiale și
percepțiile actuale. Cele două di-
mensiuni principale ale oricărui
s.c. sînt: diferențierea conceptu-
ală (W. Scott, 1970) și articu-
larea sau gradul de integrare și
gradul de complexitate cognitivă
683

(A.I. Atkins și J. Bieri, 1970).
Diferențierea conceptuali a fost
definiri (W. Scott, 1970) ca
fiind distinctivitatea între clemen-
tele constitutive ale unui set,
sau gradul de claritate cognitivă,
opus ambiguității și confuziei.
R.W. Gardner și AR. Schoen
(1970) introduc încă două varia-
bile importante legate tot de
diferențiere, și anume: mărimea
registrului de echivalențe, care
se referă la lărgimea posibilită-
ților sau obiectelor pe care subiec-
tul le consideră ca fiind la fel,
și lărgimea categoriilor, care deri-
vă logic din dimensiunea prece-
dentă și se referă la gradul de
finețe în care se folosește o anume
dimensiune, de-a lungul căreia
sînt situate diferitele categorii.
Articularea se referă la gradul
de relaționare-integrare între di-
feritele părți ale unei structuri.
Ilarvay, Hunt și Schroeder sta-
bilesc un optim de articulare,
care să evite exagerările, atît de
tipul compartimentalizării exce-
sive cît și al interrelaționării
excesive. Complexitatea cognitivă
se referă la gradul de diferențiere
a sistemului de dimensiuni a
unei persoane, pentru a aprecia,
infera sau chiar a face predicții în
legătură cu un comportament. Ea
este deci un construct care indică
ceva despre modul în care o
persoană își structurează lumea
relațiilor sociale, o variabilă de-
spre modul de prelucrare a infor-
mațiilor referitoare la comporta-
mentul celorlalți, explicînd mo-
dul de transformare a informa-țiilor comportamentale în jude-
căți practice, sociale, clinici; etc.
După părerea noastră, s.C. are
la bază tipurile speciale de activi-
tate nervoasă superioară (gînditoi
și artistic), implicînd predomi-
nanța unuia sau altuia. Cerce-
tările asupra s.c, el fiind în ace-
lași timp un concept al psiholo-
giei generale și al psihologiei dife-
rențiale, sînt numai la începutu-
rile lor și nu cuprind încă aspec-
tele mai complexe ale gîndirii
teoretice și creatoare. Conceptul
de s.c. este indispensabil legat de
abordarea gîndirii și cunoașterii
în genere și permite o corelare
optimă a acestora cu sistemul
personalității. în cadrul s.c. in-
tră și tipurile speciale de activi-
tate nervoasă superioară (v.).
STIMUL v. EXCITANT.
STÎNGĂCIE, însușirea pe care
o au unii subiecți de a avea mîna
stîngă mai puternică, mai înde-
mînatică decît mîna dreaptă și
care o folosesc mai mult din
această cauză în acțiunile lor
practice. Cotidian, întîl'nim multe
cazuri de s.: subiecți care lu-
crează, mănîncâ, salută, scriu cu
mîna stîngă; sportivi (discoboli,
floretiști, voleibaliști) care au o
forță mai mare cu mîna stîngă
etc. S. rezultă din exersarea
precumpănitoare a mîinii stingi
în copilărie și are la bază o
asimetrie a emisferelor cerebrale,
deosebită de cea obișnuită. în-
trucît marea majoritate a oame-
nilor folosesc dominant dreapta,
este necesar ca în copilărie să se
creeze condiții pentru evitarea s.
684într-un alt sens, s. semnifică nu
o predominare neobișnuită ci difi-
cultăți de coordonare a mișcărilor
și deci neîndemînare.
STOCARE, proces sau capa-
citate psihofiziologică de fixare
prin memoria de lungă durată a
unei cantități anumite de infor-
mație (recepționată și prelucrată
într-un interval de timp dat) și de
conservare pentru o bună evo-
care. S. informațiilor este realizată
și de către mecanisme de natură
tehnică materială, de la cunoscu-
tele magnetofoane pînă la auto-
matele cu memorie finită sau
infinită. Procesul de s. depinde
de numărul clementelor memora-
tive active pe toată durații pro-
cesului de recepționare și trans-
mitere a informației, de sensibili-
tatea și inerția acestor elemente,
de volumul lor de înmagazinare
și de numărul conexiunilor asocia-
tiv-integrative dintre ele. în mod
obișnuit, capacitatea de s. are
un nivel mai scăzut decît capaci-
tatea de prelucrare a informațiilor
și unul mult mai scăzut decît
capacitatea de recepție.
STOCHASTIC, probabilistic, a-
leatoriu. Convergența s. indică o
dominanță a probabilităților re-
zultată din calculul adecvat, pro-
ducerea întîmplătoare a unor eve-
nimente. Legătura stochastică
este exprimată de legi ce se verifică
numai statistic.
STRABISM, defect de coordo-
nare a vederii binocularc, con-
stînd din dificultăți de convergen-
ță sau divergență a celor două
axe vizuale. Este cauzat fie do
afectarea nervului oculomolur lie.de dispoziția asimetrică a liga-
mentelor musculare oculomotorii.
în primul caz, tratamentul este
pedngogico-medical, în cel dc-al
doilea defecțiunea poate fi corec-
tată prin intervenție chirurgicală.
STRATEGIE, artă a celui ce
conduce o luptă într-o anumită
direcție și conform unui principiu
unitar; deosebit de tactică, care
privește ordinea concretă, dispo-
zițiile de repartizare și organiza-
re in teren și în anumite momente,
în științele sociale și psihologie,
s. este un plan de acțiune ordo-
nată în vederea atingerii unui
scop. în t ;oria jocurilor, după
Rene Rox, o S. desemnează un
ansamblu coerent de decizii care
acordă unui factor responsabili-
tăți principale în raport cu alte
eventualități în baza unor ipo-
teze cu privire la comportarea
altor factori. Stabilirea unei s.
necesită estimarea probabilități-
lor și adoptarea unei reguli sau
unui indicator preferențial. Deci s.
este decizia în raport cu ipoteza
cea mai plauzibilă corelată cu
scopul urmărit. în rezolvarea pro-
blemelor, J. Bruner înțelege s.
ca principiu sau direcție generală
de acțiune. Termenul a dobîndit
o largă utilizare în psihologia
gîndirii și învățării și în teoria
educației.
STRESS (termen engl.), ter-
menul are în general două accep-
țiuni: a) situație, stimul, ce pune
organismul într-o stare de tensiune;
b) însăți starea de tensiune deo-
sebită a organismului prin cară
aresta își mobilizează tonte resur-
sele sale de apărare pentru a facs
685

fată unei agresiuni fizice sau psi-
hice (emoție puternică). Unii au-
tori au în vedere doar aspectul
psihologic al s., privindu-1 ca
pe o totalitate a conflictelor
personale sau sociale ale indivi-
dului, care nu-și găsesc soluția
într-un fel sau altul (P. Fraisse).
Termenul de s. a fost introdus
de H. Selye (1950) care, lucrînd
pe animale, a avut în vedere mai
ales s. provocat de stimuli fizici.
După el, reacția organismului are
trei faze care formează „sin-
dromul general de adaptare":
a) faza de alarmă în care organis-
mulîncearcăsăse apere de acțiu-
nea nocivă prin acțiunea puternică
a sistemului endocrin (secreție
de adrenalină și de steroizi);
b) faza de revenire (rezistență
specifică), în care organismul pare
că se adaptează la situație, com-
portîndu-se relativ normal; c) fa-
za de epuizare apare după o pe-
rioadă mai îndelungată de ac-
țiune a stimulului nociv (s. con-
tinuu). Se caracterizează prin mo-
dificări hormonale intense, secre-
ție masivă de adrenalină. în cele
din urmă, animalele mor epuizate.
Dacă în timpul fazei de reve-
nire se adaugă un alt stimul no-
civ (stressant), animalele nu re-
zistă și mor. Același fenomen apa-
re și sub influența emoției prelun-
gite. In s. se produc modificări
morbide (hipertensiune, ulcere
gastrice ctc). în cazul omului, s.
psihologic este provocat de emo-
ții prelungite datorate în primul
rînd frustrației, conflictelor, an-
xietății. Există S. de suprasolici-
tare dar și s. de subsolieitare.Un s. moderat antrenează și sti-
mulează vitalitatea organismului.
Caracterul nociv al s. apare atunci
cînd degradările produse sînt prea
ample, depășind capacitățile adap-
tative ale organismului.
STRESS CIBERNETIC, ta-
bloul general al perturbațiilor
unui sistem cibernetic cu auto-
organizare ca răspuns la modifi-
cările mediului, atunci cînd aceste
modificări depășesc (sau tind a
depăși) capacitățile modelelor de
răspuns de care dispune sis-
temul în momentul dat pentru
anumite tipuri de modificări ale
mediului și tind să afecteze varia-
bile esențiale ale sistemului (I.P.
Vasilescu). Pînă în prezent nive-
lele de complexitate ale siste-
melor la care s-a aplicat concep-
tul de s. au evoluat între o limită
inferioară reprezentată de celulă
și o limită superioară reprezen-
tată de individ. Extinderea con-
ceptului de s. la orice sistem cu
autoorganizare face posibilă uti-
lizarea sa în domeniul psihosocial
și sociologic și interpretarea în
structuri comune a unor feno-
mene aparent disparate (biologice,
psihologice, sociologice, electro-
nice etc).
STRESS SOCIOMETRIC
(STRESS'DE GRUP, STRESS
INTERPERSONAL), în perspec-
tiva cibernetică a conceptului de
stress (vezi stress cibernetic), stu-
diul fenomenului de stress poate
fi făcut nu numai la nivel intra-
individual, ci și la nivele care in-
clud individul ca element subordo-
nat. Studiul modificărilor psiho-
sociale de la nivelul grupului sub
P8Ginfluența situației stnss.mli" re-
prezintă im cii/. p.ulkukir de s.
cibernetic supraindividual în ca-
re sistemul considerat este grupul.
Studiile arată că evoluția tri-
fazică pe care o descrie H. Selye
(1956) pentru stressul biologic se
regăsește la evoluția alressiilui
intcrpersonal. Caracterul grupai
(interpersonal) nu este dat de
natura situației stressante (care
poate fi fizică, socială, culturală,
interpersonală, fiziologică etc.) ci
de nivelul (psihosocial) la care se
înregistrează modificările. Atra-
ge atenția că termenul de „stressul
interpersonal" sau de „stressul de
grup" a circulat în literatură pen-
tru a desemna nu o stare de stress
la nivel psihosocial, ci un agent
stressant psihosocial, ceea ce este
total greșit. Deja H. Selye a lup-
tat împotriva confuziei dintre ter-
menul de stress, care desemnează
starea sistemului și agent stressant
care se referă la situația agre-
soare (intrările, ieșirile). Stressul
de grup a fost numit și sociometric
deoarece modificările pot fi urmă-
rite în bună parte prin interme-
diul tehnicilor sociometrice (I.P.
Vasilescu).
STROBOSCOP, 1) aparat ce cre-
ează imaginea unei mișcări cine-
matografice, alcătuit din două
discuri, dintre care unul este
transparent, pe care sînt desenate
imagini succesive, ce se rotesc
simultan și în mod inegal, dînd
impresia de mișcare. 2) Aparat
ce dă naștere unor seînteieri lu-
minoase intermitente de ritm re-
glabil.STRUCTUKALITATE, pioprie-
tdti' ,i :.ta ii iii', .ir relevate de psiho-
logul ;;eiivl icu, loiibtiud iu fap-
tul că trăsăturile caracteristice
fiecăruia nu sînt simplu juxta-
puse (nu pot fi înțelese separat),
ci alcătuiesc împreună un întreg
sau o structură (de unde vine
și numele proprietății). De ex.,
dacă operațiile formale (sau lo-
gice) caracterizează ultimul sta-
diu al psihogenezei inteligenței,
trebuie să ținem seama de fap-
tul că o operație formală se defi-
nește nu de sine stătător ci prin
apartenența ei la structura de
grup. Integrativitatea se deose-
bește deci de integralitate prin
aceea că prima proprietate se
referă la relațiile dintre două
stadii proxime, în vreme ce a do-
ua se referă la relațiile interne
unui aceluiași stadiu.
STRUCTURĂ (lat. stmere –
a clădi, a construi), construcție,
totalitate organizată, în care păr-
țile sînt dependente de întreg și,
în consecință, solidare unele cu
altele; termen apropiat ca sens
cu acela de Gestalt sau, după
P. Guillaume, cu acela de „for-
mă", configurație. CI. Levi Strauss
introduce încă'o distincție: „for-
ma se definește prin opoziție
față de materie care îi este stră-
ină; dar structura nu are un con-
ținut distinct: ea este conținu-
tul însuși, prins într-o organizare
logică, conceput ca O proprietate
a realului". După R. Muchielli, s.
se poate defini în genere ca o
unitate avînd o lege imanentă de
acțiune și dezvoltare, o cauzali-
6ST

tate proprie și reuli/înd o indivi-
dualitate funcționala, în nost
sens înțelesul se apropie de cel
de sistem. După [. Piaget, s.
este o totalitate de transformări
dotată cu autoreglare, care păs-
trează mi invariant. Detaliate,
eele trei proprietăți principale
ale s. se prezintă astfel: a) pro-
prietatea de totalitate, S. este un
ansamblu de elemente care, ca
întreg, dispune de proprietăți ca-
re nu sînt reductibile nici la pro-
prietățile elementelor luate în
parte și nici la suma proprietăți-
lor acestor elemente; b) proprie-
tatea de totalitate de transformări,
s. nu este o formă statică oare-
care, ci, dimpotrivă, că elementele
ei an un. caracter dinamic, că ele
nu sînt „obiecte", ci „procese";
c) în sfîrșit, proprietatea de
autoreglare, totalitatea de trans-
formări se conservă sau se
îmbogățește prin jocul însuși
al transformărilor sale, dacă aces-
tea nu se întind în afara „grani-
țelor" respectivei totalități sau
dacă nu fac apel la elementele
exterioare ei: două transformări
combinate dau o a treia, care
este tot o transformare de na-
tura primelor două, din a căror
combinare rezultă (deci transfor-
mările alcătuiesc ceea ce matema-
ticienii numesc un „grup").
STRUCTURĂ COGNITIVĂ,
construct ipotetic, care se defi-
nește ca o entitate stabilă pentru
caracteristicile sau considerentele
stilistice ale gîndirii, spre deose-
bire de abilitățile cognitive, care
sînt variabile dinamice. S.c. sînt
modalități specifice de prelucrarea mt.orviiatit.-i receptate și sînt
mai stabile decît insisi conținu-
tul celor receptate sau preliurni.-
Ciinlinutul întregii noasite e\pr
rieiițe se organizează în ansain
bluri structurale cu arămiile sem
uit'icații; modul în care experiența
noastră este recepționată, prelu-
crată și interpretată, depinde tui.
mai de s.C. preexistente (categorii
perceptive, cogniții, așteptări ete. i.
Pentru K. Lewin, s.C. se refer.";
la modalitatea, în care indivuiu
întimpină lumea, totalitatea ex-
periențelor, expectanțelor, con-
vingerilor și cognițiilor sale. Va-
riabilele de conținut ale gîr.dirii
se referă la ce anume gînde.-te
individul, avînd deci un caracter
fluctuant și fiind variate la infi-
nit, pe cînd variabilele structura-
le, stilistice, formale, refermdu-M
la cum anume gîndește individul
sînt în număr limitat, prezentînd
doar cîteva modalități bine defi-
nite. S.C. sînt deci invariante
cognitive operaționale și țin în
mare măsură de personalitatea
individului. In timp ce stilurile
cognitive (v.) se referă la moda-
litățile habituale și personale de
prelucrare a informației, la aspecte
ale procesului de gîndire, s.c.
se referă la sistemele care me-
diază aceste procese: schemele
lui Bartlett și Piaget, hărțile
cognitive ale lui Tellman.
STUDIUL DE CAZ, metodă
introdusă în cercetările sociolo-
gice de către Le Play și dezvol-
tată de către W.I. Thomas și
F. Znanieschi și studiul emigran-
ților polonezi în America, S.d.c.
se referă la comportamentul in-
(«8S
dividiial în ansamblul cadrului
social1', punind accentul pe analiz-i
datelor și pe prezentarea lor uni-
tară, ca variabile relevante ne-
cesare înțelegerii unei „unități"
(persoană, grup social, comuni-
tate, națiune). In s.d.c. sînt luate
în discuție: documentele perso-
nale de orice fel: scrisori, jurnale
intime, însemnări etc. în prezent,
în s.d.c. se pune un accent deose-
bit pe folosirea interviurilor. Prin
analiza detaliată cît mai completă
a unui fapt, individ sau grup, se
încearcă explicarea unei categorii
de fenomene. Dintr-o serie de
s.d.c. analogice se pot descoperi
cu ajutorul analizei statistice va-
riabile pe baza cărora se formu-
lează ipoteze.
STUPOARE, starea de tulbu-
rare accentuată a conștiinței în
care activitatea psihomotorie a
persoanei pare suspendată; cel
în cauză nu mai răspunde la între-
bări, nu mai reacționează la exci-
tanți decît atunci cînd aceștia
sînt foarte puternici, conduita lui
fiind ruptă de legăturile cu me-
diul.
SUBCONȘTIENT, termen apă-
rut în psihologia secolului al XIX-
lea și prin care sînt desemnate
fenomenele și însușirile psihofizio-
logice și psihice ce nu persistă
permanent în sfera conștiinței dar
pot păși selectiv și cu ușurință
pragul acesteia în raport cu îm-
prejurările. Este un fel de „con-
știință latentă" și potențială, care
este inferioară, dar coexistă cu și
deservește conștiința clară. Pen-
tru 8. s-a mai utilizat și termenulde subcon știință sau de zonă
»iaip>:,i!ă a conștiinței. Totodată
s. a toît caracterizat ca un „in-
conștient normal" (M. Pradines)
sau ea o zonă superficială și apro-
piată de conștiință a inconștien-
tului, care spre deosebire de
sferele „profunde" ale inconștien-
tului se află în relații de compa-
tibilitate cu conștiința și este fa-
cil accesibilă acesteia. Fapt este
că s. a fost calificat de S. Freud
ca preconștient, iar în conflictul
dintre conștient și inconștient, s-a
arătat că s. se situează pe pozi-
țiile conștiinței, participînd la
refularea pulsiunilor inconștiente.
Acestea sînt filtrate prin s. și
numai unele ajung la conștiință.
De asemenea numai unele din
formațiunile conștiinței, fiind fil-
trate prin s., ajung să fie incor-
porate și transformate în sferele
inconștientului. în consecință,
deși s. se prezintă ca rezervă
și subsistem potențial al conștiin-
ței și totodată ca posteonștiință
și preconștiință, iar pe de altă parte
se prezintă ca un inconștient non-
conflictual și transparent, nu avem
motive să integrăm acest sub-
sistem în vreunul din cele două
sisteme polare, ci trebuie să re-
cunoaștem existența relativ au-
tonomă a s. ca termen sau moda-
litate mediatorie și tranzitorie
între conștient și inconștient. A-
ceasta, deși mulți autori îl con-
fundă ilegitim cu inconștientul
care dispune de alte caracteristici.
în psihologie, pe seama s. s-au
pus elementele cristalizate ale
conștiinței stinse sau uitate (Th.
Ribot), automatismele psihice
U

fixate prin repetiție și ii i•,;111• • ii
tuto (['. J.m.'l). liipt.'lr dr de-.
pi uniri (• și iiiciiii'i ic polcul ial.i.
(II. l'icroii, Al. Ralea), montajele
intelectuale (Chr. jihrcnfels, U. Uz-
nacize), structurile operaționale ne-
reflexive (l'iaget), fenomenele per-
ceptive neintegrate conștient .și
care astfel îndeplinesc funcții regla-
torii (S. Rubinstein, A. Lconti-
ev). Deci în s. intră complexe
senzoriomotorii aconștiente, de-
prinderile de orice fel ca și opera-
țiile necontrolate conștient și de
asemenea fenomenele de memorie
potențială. Noi considerăm s.
ca un ansamblu de servomecanis-
mc și implicații nemijlocite ale
conștientului, ca o rezervă de
informații și operații, din care
se construiesc faptele de conștiin-
ță, ca un subsistem mediator care
face parte din eu, deosebindu-se
de eul conștient întrucît persistă
într-o formă latentă sau implicită,
dar totodată deosebindu-se ra-
dical de inconștient, pe care cei
mai mulți îl caracterizează ca pe
un „alter ego".
SUBIECT, termen al cuplului
polarizat: subiect-obiect; omul ac-
tiv, capabil să cunoască, sa trans-
forme și să valorizeze prin activi-
tatea sa lumea obiectelor. Dacă în
logică, s. înseamnă obiectul de-
spre care se afirmă sau se neagă
ceva, prin predicație, în epistemo-
logie și antropologie este s. ființa
cunoscătoare ce se opune obiectelor
supuse cunoașterii și există ca
ființă pragmatică, înzestrată cu
valori și producătoare de valori.
Acțiunea, în oricare clin formele
ei, este nota definitorie a s.I )c ten ni narea < a li lat i\ ă a s. eolisl ,i
in Hi.ibiira iul fiA i'iil i'i lui m
ambianta și in luarea iu stapinire
a propriei liintc. însuși modul di
a acționa pe plan mintal sau ma-
terial este mijlocit sociocultural
și se construiește în plan social-i-.-
loric, l'iaget arată că acțiunile
particulare ale s. individuali sini
„coordonările cele mai genera!'
ale tuturor sistemelor de acțiuni
traducînd astfel ceea ce este o>
mun la toți subiecții și referimiu
se deci la subiectul universalsau
epistemic iar nu individual. încă
de la început activitatea materna-
tizantă apare ca fiind reglat.!
prin legi interne și ca sustrăgîu-
du-se arbitrariului voințelor indi-
viduale. S. epistemic este decen-
trat, capabil să organizeze rațional
experiențe și să utilizeze cunoștin-
țele empirice și științifice pentru
a descoperi și urma obiectivita-
tea. Analogic, prin determinări
ale sistemului sociocultural și
prin participarea la acesta se
constituie pe lîngă și în unitate
cu s. epistemic, s. pragmatic și
s. axiologic. Aceste trei ipostaze
ale s. sau ale cidui ne apar ca
fiind abstracte, dar ele sînt esen-
țiale și definitorii atît pentru s.
individual cît și pentru s. colec-
tiv. Xu trebuie uitat că s. rezultă,
există și se afirmă din și în pro
cesul social al interacțiunilor eu
ambianța. Considerat concret, în
perspectivă psihologică, s. reuneș-
te funcțiile sale pragmatică, cog-
nitivă și valorică ca esențe ale
conștiinței umane și reprezim.:
atît un produs socia.l cît și 1:11
agent al istoriei. Iu psihologie, s.este tratat restrictiv și esențial
la nivelul conștiinței, acțiunilor
transformative și relațiilor pre-
ferențiale sau este tratat global
ca personalitate sau sintalitate,
S. dispunînd de o relativă auto-
nomie, apare ca purtător și autor
al acțiunii, cunoașterii și valorilor.
Este o ființă dependentă de am-
bianța sa și care trăiește acțio-
nînd, este patient și agent în
același timp, definindu-se, prin
relațiile în care este angajat și se
angajează. Studiul științific al s.
psihic scutește de transcendență.
Analiza obligă însă la considera-
rea diverselor determinări și la-
turi ale s. și în continuare la rele-
varea interacțiunii lor interne și
la explicarea raporturilor hiper-
complexe dintre s. și macrosiste-
mele din care face parte. în psi-
hologie, termenul de s. este luat
și în sensul limitativ logic de
obiect al cercetării, vorbindu-se
despre s. de experiment etc.
SUBIECTIV, ca derivat de la
subiectul psihic rămîne în opoziție
cu proprietatea de obiectiv, dar
prezintă mai multe sensuri; în
genere, este S. ceea ce aparține
subiectului și este reprezentativ
pentru el. în speță, calificativul
se referă la forma sau legătura
fenomenelor psihice. Conținutul
vieții psihice se împlinește și
persistă într-o formă subiectivă
dar, după cum remarcă Ananiev,
ar fi o greșeală capitală ca acest
conținut informațional și reflec-
toriu să fie declarat ca fiind prin
originea și conținutul său exclu-
siv subiectiv. Produsele activității
psihice si unele din momenteleprocesuale sînt, după cum o
arată Rubinstein, în același timp
s. în opoziție cu obiectivul și
ideale, prin semnificație, în ra-
port cu materialul. A. Kisclincev
a remarcat că S. are o sferă mai
largă decît idealul. Procesele min-
tale sînt integral subiective și
pot fi tratate ca atare și în
plan ontologic, pe cînd semnifica-
ția epistemică ideală nu are decît
anumite momente subiective. Și s.
există obiectiv și ca atare face
parte din obiectul psihologiei.
Planurile senzorial, mintal și ten-
sional se prezintă ca subiective.
Sub această incidență termenul
de s. desemnează ceva ce este
intern, ține de interioritatea
subiectului. Este o caracterizare
funcțională specifică, inerentă vie-
ții spirituale ca verigă a vieții
de relație. Ontologic, s. se prezin-
tă ca trăire sau desfășurare de
trăiri. Psihismul subiectiv se pre-
zintă, sub aspect fenomenal, ca
un polipier de trăiri cu care
subiectul se confundă și pe care
le resimte. Intimitatea trăirilor
subiective nu înseamnă că aces-
tea sînt determinate exclusiv de
factori endogeni. Aici intervine,
mai degrabă, o intersecție a influ-
ențelor ce vin din mediul intern
cu cele provenite din ambianță,
altfel spus, prin trăirile interne
se dă un răspuns situațiilor în ca-
re se afla subiectul sau pe care le
presupune. Trăirea subiectivă evi-
dențiază însuși sensul vieții ca
fiind atribut al unui sistem cu auto-
organizare și autorcglaj. Trăirile
subiect ive se situează în zona sn-
ii*091

pi ii oară a vieții care se eliberează
de standardurile funcționale orga-
nice, prezintă un maximum de
deschidere, în baza unui maximum
de plasticitate, omul trăindu-și
viața sa în lume și sub imperiul
acesteia, cele mai intime trăiri
subiective urmînd reperele mode-
lelor culturale. In acest sens
stările sînt nu numai mijloace
ci și rezultate ale interacțiunii
active a subiectului cu obiectul.
Această a cincea accepțiune a s.
de a fi activ, de a reprezenta un
anumit activism, este de esență
intrucît le cuprinde pe toate
celelalte. In consecință, comitem
o eroare dacă echivalăm termenul
de s. cu acela de activ. Ne referim
cu deosebire la activismul intern,
fundamental, neurodinamicși apoi
la activismul psihic situat la
diverse nivele între senzoriomo-
lor și reflexiv. Forma subiectivă
de acțiune este o verigă a con-
duitei de ansamblu și totodată
premisă și rezultantă a acesteia.
Specificul subiectiv este în același
timp generator de zgomote și
antientropic, aleatoriu și antia-
loatoriu. In aceste condiții cunos-
cutul se îmbină cu necunoscutul,
adevărul cu falsul, accidentalul
cu necesarul. Disfuncția acestor
cupluri, izolarea și interpretarea
unilaterală a unui termen poate
crea mari confuzii. în legătură
cu inevitabilele deformări pe care
le introduce s., acesta a fost
înțeles, mai ales în logică, doar
ca un factor de deformare si
eroare. Chiar limbajul uzual
înțrlrge deseori S. ca fa.lr;, pati-
ma"', mărginit, irațional. Defor-mările se pun în special pe seama
activității. însăși absolutizarea
acestei laturi sau efecte ale
s., care fiind pasional, optează
și, căutînd, se supune legii încer-
cărilor și erorilor, reprezintă o
gravă deformare și eroare. Fără
a exclude sensul colateral al
subiectivității ca deformare și
limitare accidentală, trebuie să
promovăm, în prim plan, sensul
s. de activare în vederea unei cit
mai profunde și corecte reflectări
și în vederea creației. Cu cît este
omul mai subiectiv, deci mai
activ, cu atît are mai multe șanse
de a cunoaște adecvat lumea și de
a se orienta dincolo de noianul în-
tîmplărilor pe calea necesității o-
biective obținînd efecte creatoare.
Teorema poate fi demonstrată
sau măcar argumentată, cu date
globale ale psihologiei. Astfel gîn-
direa reprezintă o reflectare mai
profundă decît cea senzorială în-
trucît este mijlocită și discursivă,
deci mai complexă și activă, deci
subiectivă, decît procesele senzo-
riale ce angajează desfășurări
subiective mai simple și superfi-
ciale. Dacă ar fi însă să absoluti-
zăm în acest sens principiul de
reflectare s. activ, reducînd totul
la o dependență liniară, nu ani
evita blocajul dogmatic și meca-
nicist. Cunoașterea devine crea-
toare întrucît sub imperiul perpe-
tuei atitudini transformative, de-
celate de practică, se restructu-
rează, riscînd erori pentru a
dobîndi noi adevăruri și a ere.!.
Este. un ultim sens al termenului
de s. acela de afi selectiv, consti n>. –
tiv și creator. în concluzie, cai'-
693ficativul de s. are 6 sensuri:
1) categorial, ceea ce este depen-
dent de subiect; 2) tu pic, fn-
vind localizarea inletnă; 3) sen-
sul descriptiv, de caracteristici
a trăirilor, stărilor, proceselor psi-
hice; 4) nota de afectare a logi-
cului prin deformări si limite;
5) caracterul definitoriu, atît epis-
temic cît și ontic — de a fi activ,
în sensul luării în stăpînire a
obiectivului în plan cognitiv si
pragmatic și 6) caracterul creativ ex-
primat în transformare și inovare.
SUBLIM (lat. sublimis — înaltă;
măreț), categorie a esteticii care
exprimă însușirea unor obiec-
te și a unor procese de amploare
neobișnuită (în natură și socie-
tate), ca și a unor acte umane de
excepțională noblețe; ceea ce este
la maximum elevat, superior, du-
pă proporții sau valoare, culmi-
nativ, inapreciabil, și antrenează
trăiri corespunzătoare de elevație,
spaimă, dublată de elan și entuzi-
asm, subordonare a eului față de
măreție și frumos la superlativ.
SUBLIMARE, proces postulat
de Freud pentru a desemna acti-
vitățile umane, care în mod apa-
rent nu se află în raport cu sexua-
litatea, dar care își au de fapt
resursele energetice' în forța pul-
siunilor sexuale. El a descris ca
activități principale de s. activi-
tatea artistică și intelectuală.
O pulsiune este s. în măsura în
care este redirecționată către un
nou scop non-sexual și în care
vizează obiecte valorizate social.
Inscriind-o între strategiile defen-
sive ale eului, psihanaliza afirmă
că este vorba de un procedeu fo-losit de persoană pentru a deturna
energia sexiulâ (și uneori agresi-
vă) de la scopul său primar și a
o angaja într-un nou sistem <\e
investiție. J)ar față de celelalte
mecanisme defensive, s. se dife-
rențiază prin faptul că reușești'
să schimbe scopul și obiectele și
ajunge la o veritabilă descărcare
a energiilor pulsionale. S. este
deci o „refulare reușită" (Freud)
permițînd ajustarea socială și
dezvoltarea personalității. în a-
ceastă calitate, s. iese din sfera
nevrozei, permițînd subiectului
s-o evite; ea este cea care asigură
organizarea eului moral și social.
SUBLIMINAR v. INFRAL1-
MINAR.
SUBN0RMAL1TATE INTE-
LECTUALĂ, sindrom care se re-
feră la o stare de dezvoltare in-
telectuală net subnormală, avînd
în majoritatea cazurilor o deter-
minare organică.
SUBSTITUIRE CULTURALĂ,
proces de schimbare culturală
în care un element de cultură ia
locul altuia. Pentru H. Barnett,
care concepe cultura mai mult
ca idei decît ca acțiuni și obiecte,
s.c. e mai mult un proces psiho-
logic decît unul cultural. După P.
Sorokin s.c. este „o schimbare
totală a sistemului cultural sau a
comportamentelor sale esențiale".
SUBSTITUIRE NEURONALĂ,
mecanism operativ al rețelei neu-
ronale constînd în următoarele
variante funcționale: un neuron
se poate substitui altuia sau unui
grup de neuroni ale căror eferențe
converg asupra aceluiași sub-
strat neuronal; mai mulți'neuroni
693

ss
se substituit: unuia singur in
cazul iu cai'' cjercnl/le pi iutilor
se proiectează pe substratun neu-
ronale diferite, procesul neural
respectiv activînd aceste sub-
straturi multiple.
SUCCESIVITATE, proprietate a
unor acte perceptive cum este
auzul și kinestezia, a activităților
intelectuale, și a trăirilor alec-
tive complexe de a se desfășura in
timp, ca o suită de momente apro-
piate dar discernabilc și urmîncl
o anumită ordine. Bergson arată că
sub raport fizic toate actele psihice
se caracterizează prin s. dar tind să
devină, subiectiv, simultane.
SUGESTIBILITATE, proprie-
tatea de a fi ușor influențat de
altcineva. S. poate fi întîlnită atît
la omul sănătos psihic, cit și la
bolnavul mintal. Ea se manifestă,
în formele ușoare, prin imitarea
unor gesturi, atitudini, uneori în
mod inconștient, așa cum se
întîmplă, spre ex. în contagiu-
nea căscatului. In forme mai deo-
sebite, s. este rodul unei voințe
slabe cînd subiectul acceptă ne-
critic, pasiv, idei străine, sau cînd
cedează și se supune cu ușurință
la anumite influențe externe.
Stări de s. crescute sînt întîlnite
la copii, la persoanele naive sau
la debilii mintali, datorită imatu-
rării mecanismelor voinței sau da-
torită deficiențelor intelectuale.
Uneori, sînt întîlnite stări de s.
crescute, temporare, în oboseală,
ebrietate. într-o formă patolo-
gică, s. este întîlnită în unele
boli psihice unde, adeseori, întreg
comportamentul bolnavului este
determinat de cele mai neînsem-nate influente exterioare (v. i;,.
leli.l). btale.'l opusa S. CSte Ili-;;a
tivismul. K. I'latouov aliriu.L cfi
o s. crescută este un simptom ;ii
slăbiciunii funcțiilor celui de-al
doilea sistem de semnalizare.
SUGESTIE, considerată ca fâ –
cînd parte din seria fenomenelor
automate și a acțiunilor subeon-
știente, s. este interpretată ca. o
reacție particulară la anumite
percepții, care se manifestă prin
activarea unei tendințe la care
se răspunde, fără colaborai.-a
persoanei în ansamblu (G. Io-
nescu). După P. Janet, s. constă
în a provoca în mod artificial,
sub forma unei impulsiuni, func-
ționarea unei tendințe, pe care
subiectul n-o poate obține prin
controlul voinței personale. Au-
torii moderni consideră s. ca o
conduită obținută printr-un sti-
mul aplicat, în absența unei
informații specifice asupra na-
turii răspunsului așteptat (R.M.
Dorcus — 1963). Autorii români
(V. Predescu — 1970) lărgesc sfe-
ra noțiunii de s. acordîndu-i
o dublă accepțiune: ca proces
psihic constînd dintr-o influentă
exercitată de o persoană asupra
psihicului uneia sau mai multor
persoane, transmiterea unor senti-
mente, idei, atitudini comporta-
mentale și ca metodă de psiho-
terapie, constînd în a imprima bol-
navului psihic convingeri opti-
miste în posibilitatea reversibili-
tății fenomenelor patologice, mo-
bilizarea pentru a putea lupta
împotriva apariției unor fenomene
psihopatologice, bolnavul puțind
fi în stare de veghe, somn narcoticsau hipnotic. Prin s. se facilitează
detenta emoțională (catharsis) sau
se permite o priză de conștiință
(S. se poate exercita independent
de starea hipnotică, după cum
și hipnoza poate fi realizată fără
S.). Fenomenul de s. depășește
deci cu mult, prin amploarea
si semnificația lui, clementul psi-
hoterapici, manifestîndu-se în di-
verse forme, în grade diferite de
intensitate și în cele mai diverse
situații. S. este unul din modelele
de bază ale interacțiunii umane,
si privește nu numai indivizii
îuați izolat (s. individuala), ci
și grupurile mici (s. de^grup) și
cele mari (s. de masă). In princi-
pal, este vorba despre putința pe
care un individ o are de a impune,
prin forța afirmației sale, o idee
sau o emoție uneia sau mai mul-
tor persoane. Reușita s. depinde
de jocul dinamic al unor forțe
care se găsesc atît în cel care su-
gestionează cît și în cel care este
sugestionat. în acest sens, s.
poate fi definită atît ca acțiune
(persuasivă, prin care un in-
divid impune altuia o idee, o
credință sau o tendință), cît
și ca fenomen (de supunere fa-
ță de o idee, tendință sau credință,
cu origine într-o acțiune exteri-
oară și care comportă o „stran-
gulare" a puterii și a libertății de
voință a celui sugestionat). După
Pavlov, mecanismul s., în general,
este efectul concentrării excitației
în emisferele cerebrale, într-un
anumit punct, ce devine dominat
și inhibă zonele adiacente; astfel,
„cuvîntul-coniandă" acționează cu
totul izolat de celelalte influente,devenind un stimul necesar, l'av-
lov studiază rolul cuvîntului care
poate înlocui, și în aceeași măsură
poate provoca orice fel de reac-
ție. Astfel, s. constă în subordona-
rea activității nervoase superioa-
re unei persoane, influențelor
verbale a unei alte persoane,
dar care se realizează nu pe baz.t
argumentelor raționale, a moti-
vării logicii, ci pe calea subordo-
nării la aceste influențe, într-un
mod inconștient. S. depinde de
foarte mulți factori, cum ar fi:
motivația celui care sugestio-
nează și a celui care este sugestio-
nat, de factorii de ambiguitate
ai situației respective cît și de
particularitățile constituționale
ale celor două persoane.
SUMAȚIE, fenomen al pro-
pagării impulsurilor prin centrii
nervoși, constînd în însumarea.
stimulațiilor care creează o stare
de excitație centrală favorabilă
descărcării neuronilor motori. Se
poate distinge o s. spațială, a
stimulilor care declanșează ex-
citații simultane, transmise pe
calea mai multor nervi aferenți,
convergenți spre același grup de
neuroni motori, și o s. temporală,
a stimulilor care declanșează ex-
citații ce se succed la intervale scur-
te pe calea aceluiași nerv aferent.
SUPER-EGO v. SUPRAEU
SUPERSTIȚIE, credință falsă
reflectînd necunoașterea legilor
care guvernează natura și socie-
tatea și înlocuirea acțiunii aces-
tora cu „forțe obscure", suprana-
turale de care omul trebuie să se
te:ună. S. izvorăsc din mentali-
tatea primitivă, magică, si in-
695
694

;.>rădesc dezvoltarea personali-
tății.
SUPRAEU (ȘUPER-EGO), în
teoria lui S. Freud, a treia in-
stanță a personalității, care con-
stituie expresia existenței indivi-
dului în mediul social; el este
purtătorul normelor ctico-morale,
a regulilor de conviețuire socialei.
Fivud vede în conștiința morala,
autoobscrvarca și formarea idea-
lurilor, funcții ale s.S. este achi-
ziția recentă și relativ fragilă a
individului, dezvoltată în con-
formitate cu normele și nivelul
sociocultural al comunității din
care face parte. El își are originea
în Id (șinele) și se dezvoltă în
interrclația ocazionată de expe-
riențele eului (egoului), în cadrul
personalității. Prin rolul și statu-
tul său, s. caută să refuleze im-
pulsurile Id-ului, mai ales cinci
acestea sînt de natură instinc-
tivo-afectivă sau agresivă. De
asemenea, s. obligă tul la substitu-
ția scopurilor realiste, moraliste
si îl împinge la lupta spre perfec-
țiune și sublim. S. reprezintă deci
în primul rînd instanța verifica-
toare, cenzurantă a personalității,
împreună cu Id-ul, s. reprezintă
instanța care „tamponează" și
„contraocazionează" permanent
existența individului, avînd ro-
luri și funcții opuse și asigurînd
astfel dialectica dezvoltării indi-
vidului. Născut din inconștient,
s., ca și tul, constituie un triumf
al elementului conștient, element
care devine cu atît mai manifest,
cu cit omul este mai matur, m,ii
s-ărutos și mai elevat sub aspect
soual.SUPRAINVESTIȚIE, investi-
ție suplimentară a unei reprezen-
tări, percepții etc, deja investite.
Termen introdus de Freud (189r>i
pentru a desemna „legea biologică
căreia eul i se supune, în cadrul
proceselor ele atenție". în ac <••-',
sens s. în cadrul teoriei frcudieiie
a conștiinței, S'- aplică mai a li-,
proceselor de atenție. S. se reali-
zează, întotdeauna printr-un nou
aport de energie pulsională (de
ex. la o reprezentare, percepție
ctc).
SUPRAINTERPRETARE, ter-
men utilizat de Freud, pentru
a desemna o nouă interpretare,
o reinterpretare a unei interpre-
tări deja coerente și a valorii
acestei prime interpretări. Freud
utilizează acest termen mai ales
în cazul interpretării viselor, eînd
cel analizat își completează pro-
pria interpretare și pe baza aces-
teia, cu noi asociații. Prin supra-
punerea semnificațiilor, devine ast-
fel posibilă o înțelegere și o inter-
pretare mai profundă din partea
analistului.
SURDITATE, pierdere totală
sau parțială a capacității de a auzi,
cauzată de boli sau anomalii ale
diverselor segmente ale analiza-
torului auditiv. Se deosebesc nun
multe tipuri des.: s. de conducere.
datorită tulburărilor transmiterii
sunetelor la urechea internă; s.
de percepții provocată de altera-
rea receptorilor din urechea in-
ternă, sau a nervului auditiv; s.
centralii, cauzată de leziuni .<!••
căii auditive sau a centrilor aueU
tivi; s. psihică, unde nu se dec'',
loaza, 'uci o leziune organici, Vpoate fi congenitală, sau dohîn-
dită, unilaterală sau bilaterală,
temporară sau definitivă. După
C. Pufan, psihologic, s. ridică
probleme importante, legate ele
"ăsirea căilor de realizare a inter-
comunicării verb,ile (probleme le-
gate de formarea gîmlirii concep-
tuale, în locul celei realizate
prin imagini generalizate;, care
sînt inferioare dm punct de vedere
al operativității).
SURDITATE DE PERCEPȚIE,
este determinată de leziuni ale
cohleei și ale căilor nervoase.
Audiția este foarte diminuată pen-
tru vocea înaltă și abolită pentru
vocea șoptită.
SURDITATE DE TRANSMI-
SIE, este cauzată de leziuni ale
aparatului timpano-oscicular. Au-
diția este ușor modificată pentru
vorbirea puternică și foarte di-
minuată pentru vorbirea șoptită,
corespunzîncl triadei lui Bezold;
1) ridicarea limitei inferioare acîm-
pului auditiv; 2) mărirea conduc-
tibilității osoase (Rinne negativ);
3) Weber labralizat la urechea
cea mai surdă.
SURDITATE PSIHICĂ (AG-
NOZIE AUDITIVĂ) formă de
surditate în care percepția audi-
tivă funcționează. Deficitul con-
stă în neputința de a identifica
sursele sonore și de a Ic dife-
renția (de ex. : nu distingi
sunetul unui clopot de cel produs
de un motor ele automobil).
SURDITATE VERBALĂ PURĂ,
este cauzală de leziuni locali/a te;
în adineimea hiib'-i aulei alin- ,i
celei de-a 11 •-• i •. i i irniun olul n-iu
temporale. Doinașul nu ii;iek\;ecuvintele vorbite pe cinci limbajul
interior, scrisul și cititul rămin
intacte.
SURDOLOGIE, disciplină par-
ticulară psihopedagogică, denumi-
tă astfel de C. Pufan, care se ocupă
ele particularitățile1 surdomuților
si hipoacuzicilor și de mijloacele
instructiv-educative adecvate re-
cuperării și adaptării lor la muncă.
S. include surdopsihologia, sur-
elopeelagogia si surdotehnica.
SURD OM UT! SM, incapacitatea
unei persoane ele a auzi și vorbi.
Copilul surd din naștere sau care
a devenit surd în primii ani de-
viată suferă și de mutism de-
oarece, neauzinel cuvîntul ros-
tit, nu poate însuși limbajul,
eleși organele vorbirii lui sînt nor-
male. Instrucția și educația co-
piilor surdomuți te face în școli
speciale, unele se folosesc metode
corespunzătoare ele învățare a
cuvintelor, în special metoda „ci-
tirii" cuvintelor pe buzele interlo-
cutorilor (labiolcctură). S. edu-
cat, deși handicapat de deficiențe-
le; sale, poate ajunge la realizări
apreciabile.
SURÎS, expresie a reducției
sau dispariției unei tensiuni, ma-
nifestare de satisfacție, bunăstare,
echilibru, sănătate. în primele
zile de viață copilul are ur.cle
reflexe faciale ce sînt socotite
presurîzătoare. S. devine mai clar
iu momente de; bucurie, la sfîr-
șitul primei luni. Se condițio-
nează mai ales la fața omului
M l.i vocea celor apropiați. In a.
doua lui"i,i, s. d'"viae ani i< ijvil iv
departe,imi(… i ;.;.. Mii
,:ă, dc\ inc mai

complex și aceasta în raport eu
relațiile afective. Klaborat ca nu
automatism, poate deveni și con-
vențional.
SURMENAJ, stare de oboseală
prelungită și accentuata care nu
poate li înlăturată de la o perioa-
dă de muncă, la alta, deci in con-
diții obișnuite de lucru și repaus.
S. poate evolua către o stare gra-
vă, care are nevoie de un tiv ta-
ment special și îndelungat. Cînd
recreerea prin odihnă nu se efec-
tuează satisfăcător, s. se agra-
vează. De asemenea, s. persistă
cind, pentru a învinge oboseala,
se folosesc așa-zisele substanțe,
stimulante ca tutunul, cafeaua sau
alcoolul. Starea de s. se manifes-
tă de obicei sub forma unor tulbu-rări nervoase și circulatorii, iuibi-
nînd simptoiue ce apar sau di
par ca, de pildă: dureri de ci;>.
amețeli, palpitații, mîiui și pi-
cioare reci și umedr, senzație <;••
apăsare în drepiul inimii, Liț – ,
pofU'i (ie mîncare efc. S. netr.ii.'
.in1 ca urmare alte tulburări i •
astenic, găsirile, uneori nici :
etc. Li siirșit. s. este cauza priiu :
pală a nevrozei astenice.
SUSCEPTIBILITATE, în < in
re, dispoziție spre a se. lăsa 1
fluențat mai ales datorită '.!"-•;
experiențe anterioare; reacti\':
zare vie și unilaterala, vulnn •
biiitate. Kxces de sensibilii,;;•
afectivă. Ca trăsături de cai.i-
ter, dispoziție spre o nejustilica;,
sau exagerată alarmare, supărare
depresiune.DICȚIONARELE ALP.ATROS
T
T (procedeu de normalizare a
scorurilor), transformare a notelor
Z în vederea eliminării dificultă-
ților de a opera cu valori negative.
Valorile notei 8 de la —3 la -j-3
se înmulțesc cu 10 și se adaugă
cîte 50 în fiecare parte a seriilor
de la zero astfel îneît se obține
scara T cu valori între 20 și 80
unde zero din Z capătă valoare
de 50.
Note Z: — 3 — 2 -1 0 1 2 3
NoteT: 20 30 40 50 60 70 80
Notele T se pot obține și direct
din scorurile brute conform for-
mulei T = 50 + — (x-x) în ca
T
re T = deviația standard, x =
scorul brut, x = media, iar 50 =
constantă.
T (test de semnificație — Stu-
dent), indice statistic ce se apli-
că la eșantioane mai mici
de 30 și care au o disper-
sie normală, alese la întîmplare
pentru a verifica ipoteza nulă.Prin X se stabilește dacă diferența
rezultatelor a două experimente
este semnificativă, adică nu este
datorită întîmplării și deci pu-
tem avea încredere în datele ob-
ținute. Semnificația se calcu-
lează la diferite grade de precizie
considerînd riscul de a greși cu
0,5% sau numai cu 0,1%'. în
psihologie se lucrează de obicei
cu p = 0,05.
T (tip), denumire a teoriei lui
W. Jaensch privind imaginile
eidetice, de tip fotografic și cu
caracter obsesiv. Persistența lor
obsesivă se combate prin trata-
ment cu calciu.
TABU (în polineziană: bu —
foarte, ta — sacru), semnifică in-
terdicții prescrise în numele au-
torităților sacre avînd un carac-
ter absolut și nemotivat și antre-
nînd, în cazul încălcării, grave
pedepse sociale și religioase. Unele
t. sînt ușor explicabile practic
cum sînt cele prin care este pro-
hibit incestul, consumul vînatu-
G99

lui, astfel decît în colectivitate,
uciderea ctlor din același trib,
distrugerea cuiburilor păsărilor
ctc. Altele reflectă autorități so-
ciale ce tind să se absolutizeze:
tabuizarea pămîntului pe care
calcă un șef sau vrăjitor, a obiec-
telor pe care le ating și în genere,
dreptul acestora de a declara t.
orice vor. în sfîrșit, sînt și t. greu
de explicat în legătură cu împreju-
rările particulare ale existenței
tribale, cu credințele totemice,
cu superstiții, întîmplări trauma-
tizante ș.a. Oricum, t. reprezintă
o modalitate a moralei primitive.
Frcud a încercat o explicare a t.
ca impus de strămoșul-totem și
generînd complexe oedipiene etc.
ceea ce reprezintă o ipoteză neve-
rosimilă și abandonată.
TABULÂ RASA (lat. tablă
curată, nescrisă, „tablă pe care
nu este scris nimic"), semnifică,
în epistemologie și psihologie,
starea de totală lipsă de informa-
ție a subiectului; expresie aris-
totelică introdusă în circuit de
Leibniz și pusă, interpretativ, pe
seama lui J. Locke, prin care
se arată că la naștere omul nu
știe nimic (nu există idei înnăs-
cute) . totul depinzînd de experien-
ță. De aici marea expansiune a
empirismului. Totuși trebuie ținut
seama de faptul că dacă nou-năs-
cutul într-adevăr nu știe nimic,
totuși el dispune de premise ere-
ditare care, funcțional, pot fi
favorabile sau nefavorabile.
TACT, modalitate senzorială cu-
tanată prin care se semnalizează
contactul cu corpuri. T. poate fi:
pasiv în condițiile imobilitățiiaUt a mîinii si a obiectului, sau
;ictiv, în condițiile mișcării. în
acest caz, t. iinplică uu nuni.ii
recepția cutanată ci și pe cea ki-
nestezică, și se realizează cn un
proces de palpație cu posibilități
de discriminare a formelor. ] >••
aceea palpația este socotită ;i
fi analogică văzului. Deosebită de
văz și specifică pentru palpație
este detectarea însușirilor de fac-
tură a corpurilor cum sînt: du-
ritatea, porozitatea ș.a. în alt
sens, termenul este folosit pentru
a desemna o strategie a raportării
la alte persoane implicînd dis-
cernămînt, adeziune sufletească,
grijă pentru a nu leza demnitatea
celui în cauză și a-1 influența edu-
cativ sau instructiv în chip inge-
nios, fără duritate și evitînd con-
flictele.
TAHIFEMIE, formă patologică
de hiperactivitate verbală, con-
stînd în accelerarea exagerată a
ritmului verbal, îngreunînd astfel
mult comprehensibilitatea comu-
nicării. Apropiat ca sens de
termenul tahilalie în care se
reflectă ritmurile accelerate ale
civilizației tehnice. Simptom în
stările maniacale.
TAHISTOSCOP, aparat ce per-
mite prezentarea vizuală a unei
imagini într-un timp foarte scurt
(de ordinul miimilor de secundă).
TALAMUS, formațiune dien-
cefalică, care intră în alcătui-
rea talamencefalului (partea supe-
rioară a diencef aiului), format
din două mase ovoide de substan-
ță nervoasă care poartă denumi-
rea de corpii optici sau straturile
optice. T. este situat pe fețele
700laterale în partea posterioară a
ventriculului III, fiind despărțit
de hipotalamus prin șanțul hip'o-
talamic. Ca structură, la exterior,
prezintă un strat subțire de sub-
stanță albă, formînd lama medula-
ră externă și stratul zonal, în
partea posterioară; părțile inter-
ne formează înșiși pereții ventricu-
lului III. în interior se găsește
substanța cenușie, despărțită de
lama medulară internă, formată
din substanță albă, în patru mase
nucleare principale: nucleu ros-
tral anterior, nucleu posterior,
nucleu lateral sau extern și
nucleu median sau intern. Aceste
formațiuni nucleare cuprind mai
mulți centri nervoși care primesc
informațiile de la centrele etaje-
lor inferioare ale nevraxului și le
transmit la scoarță, alcătuind
astfel centrul de integrare a
întregii sensibilități extero- și
interoceptive a organismului. Toa-
te căile centripete care vin de la
măduva spinării, bulb și cerebel,
trec înainte de a ajunge la scoar-
ța cerebrală prin t., unde fac sinap-
să cu neuronii care formează nu-
cleii acestui centru. Pînă la t.
ajung toate impulsurile sensibili-
tății specifice cu excepția analiza-
torului olfactiv (care trec mai
întîi prin hipotalamus) și ale sen-
sibilității nespecifice. Pentru a-
cestea din urmă în t. există nu-
clei de asociație care au legături
cu substanța reticulară, prin a-
ceasta realizîndu-se reglarea rit-
mului somn-veghe. Datorită a-
cestor multiple legături t. de-
vine o stație releu, o stație func-
țională pe calea seiizoriahtății.TALENT, termen psihologic em-
piric si uzual cu o conotațic ce
se apropie de conceptul de creati-
vitate. T. denumește ansam-
blul dispozițiilor funcționale, ere-
ditare și a sistemelor operațio-
nale dobîndite ce mijlocesc perfor-
manțe deosebite și realizări ori-
ginale în activitate. După St.
Zissulescu, t. este „o continuare
a aptitudinii, o treaptă superi-
oară de dezvoltare a acesteia,
caracterizat nu numai prin efec-
tuarea cu succes a unei activități,
ci și prin capacitatea de a crea
opere originale… nu toate apti-
tudinile devin talente, ci numai
acelea cultivate pînă la un nivel
care le fac capabile de creații
originale". T. este nu numai e-
fcctul dezvoltării maxime a u-
neia din aptitudini, ci și, mai ales,
efectul interacțiunii, interpene-
trației, intermodelării a diferite
și eterogene aptitudini satisfăcă-
tor sau superior dezvoltate. Du-
pă cum demonstrează M. Bejat,
toți oamenii de t. au fost (mai bine
zis au ajuns să fie) multilateral
dezvoltați sub raportul activi-
tăților pe care le practicau și a
aptitudinilor de care dispuneau
și pe care le-au îmbinat în chip
fericit. G. Mialaret a demonstrat
experimental că antrenamentul
și educația muzicală sporește per-
formanțele elevilor la matematici.
O altă foarte importantă, chiar
decisivă, condiție a t. este, după
li. Ananiev, „includerea aptitu-
dinilor în caracter" sau, după cum
spunem noi, susținerea aptitudi-
nilor prin motive și atitudini ce
le stimulează, le permit dezvol-
701

tarea și valorificarea. Deci t.
nu se reduce la un optiinum a!
compartimentului instrumental al
personalității ci necesită și o siner-
gie cu acesta (cu aptitudinile"
centrale) a compartimentului ati-
tudinal sau vectorial, de unde și
înclinația spre muncă (S. Leites)
și vocația (Rădulescu-Motru) ca
factori ai t. Conceptul de t. a
(ost mult devalorizat din cauza
exagerării nelimitate a dotației
native. Fără a contesta rolul
dotației trebuie arătat că acesta
are o importanță variabilă (mai
mare în artă și mai redusă în
alte domenii) și că decisive sînt
condițiile educaționale și de acti-
vitate în care se construiește
t. Apoi este necesar să se arate că
t. se definește nu numai în sec-
torul artistic dar și în orice alt
domeniu de activitate (știință,
tehnică, organizare etc).
TANDREȚE, în psihanaliză, ter-
menul desemnează, prin opoziție
cu cel de „senzualitate", o atitu-
dine față de celălalt, care perpe-
tuează sau reproduce prima mo-
dalitate de relaționare afectivă
pozitivă a copilului (de dragoste),
in care plăcerea sexuală nu există
independent ci întotdeauna bazată
pe satisfacerea pulsiunii de auto-
conservare. Prin cercetările sale
în clinică, Freud ajunge la reali-
zarea unei distincții între tendin-
ța senzuală și tendința spre t.,
stabilind originea t. Aceasta se
află, în alegerea obiectului pri-
mar de către copil, în dragostea
pentru persoana care îl îngrijește
și-1 hrănește; în același timp
această dragoste are eomponeiiieerotice, dar acestea nu sînt la
început separa bile de satisfaci ia
găsită în alimentație și îngrijirea
corporală.
TANTOFON, aparat (inventat
de P.. Skinner, în 1936, și inl'i-it
de D. Shakow și S. ' Ko-.en
zweig în 1938) format clinti-un
disc de patefon ce emile vue.ilc
folosit pentru a determina linvt i
audiției în percepțiile verbali
TÂPPING TEST,'probă de vi-
teză motrică simplă, care con-
stă în a bate într-un timp dat cit
mai multe lovituri posibile, cu
im creion pe o hîrtie sau pe o
tablă, E posibilă și o înregistrare
electrică a răspunsului.
TASIKINEZ1E, stare de ten-
siune manifestată printr-o do-
rință continuă de mișcare, <.<•
nu permite o continuă ședere p"
același loc.
TATONARE, mijloc de învă-
țare sau de rezolvare a proble-
melor, constînd din variate în-
cercări succesive, în vederea atin-
gerii unui scop; analogic legii în-
cercării și erorii; introduse ;••
psihologie de E. Thorndike. T.
poate fi nesistematică, cînd în-
cercările sînt independente una
față de alta și sistematică, cina
încercările se interacționează re-
ciproc și sînt dirijate și selec-
ționate după scheme fixate în
experiență.
TAUTOLOGIE (TRUISM) fur.
tauto — același, logi>s — cuvînti. <•-
chivalența a unor părți ale pro-
poziției sau chiar a două propo-
ziții distincte, afirmînd ele fapi
același lucru; judecată în caie
subiei tul și predicatul suit csa< i
702T
!! • • ț 11111 : 1 \
nu prin .:.'.vla.'i cu\iut.
TAXIOIOGIE, denumire- a-
doptală de Cili. Zapan pentru
disciplina creată dr el (1962i
privind optimizarea acțiunilor u-
lîiane prin aplicarea ciberneticii
și a criteriilor rezultate din stu-
diul stereotipului dinamic la om
(V. FACTORt DE PROGRESi.
TAX0N0M1E (TAXIXOM1H),
gr. taxis — ordine, tiomos — le-
ge), disciplină metodologică ce
se ocupă de legile, criteriile și
configurațiile clasificărilor por-
nind de la cele din biologie ce
sînt tipice; știință a clasificării
și sistematicii științifice.
TEAMĂ, stare sau proces emo-
țional negativ implicitul insecuri-
tate, neliniște, alarmă, agitație
și tendință de evitare în legătură
cu un pericol iminent sau înde-
părtat. Se deosebește de frică
și angoasă ce sînt fără obiect.
Patologic, teama evoluează spre
sindromul obsesivofobic pe cînd
frica trece în angoasă și fobie.
TEHN0PS1H0L0GIE, ' ramură
a psihologiei ce se ocupă de mij-
loacele aplicării practice a psiho-
logiei teoretice. Se întretaie cu
psihotehnica, dar o depășește
prin preocupările speciale pentru
principiile și strategiile aplicabi-
lității psihologiei.
TELE, termen introdus de J.Mo-
reno, pentru a desemna fe-
nomenul de ordin ernpatetic al
atracțiilor și respingerilor inter-
personale și efectul corespun-
zător, fixat într-o opțiune afec-
tivă. Relațiile și efectele t. pot
fi unilaterale, reciproce și con-1,.,,-.• iad H li" -i Ini A l.il.a '!'• I7'
,, .|,n. .,-n 1 ' lui A de '-atic Iii.
TELEUNOZIS, |»" /.uinptn.'
cunoaștere a evenimentelor în-
depărtate (ca loc sau timpi
pe alte căi decit cele perceptiv
și intelectuale. în t. se includ clar-
viziunea , pivmoniția ș a
TELEKINTZIE,' fenomen de
inducție de caice un subiect care
se presupune că dezvoltă în jurul
său un cimp electromagnetic ex-
trem de puternic, a mișcării unor
obiecte mici și ușoare. în 1966
R. Chauvin a dovedit, verificat
fiind de o comisie academică,
că băieții de 12-13 ani pot să
influențeze prin concentrată in-
ducție mintală ritmul degajărilor
de stronțiu radioactiv dintr-un re-
cipient situat în fața lor. Se pre-
supune că în acest caz relațiile
sint de la un fenomen fizic cere-
bral la celălalt fenomen fizic.
Nu este cazul ca acestui fenomen
să i se atribuie posibilități și
dimensiuni neverificate.
TELENCEFAL (CREIERUL
AXTER1OR), partea cea mai vo-
luminoasă a encefalului, repre-
zentat de emisferele cerebrale
care sînt alcătuite din următoarele
formațiuni: scoarța cerebrală, sub-
stanța albă, corpii striați, siste-
mul limbic și, în interior, ventri-
culele laterale (I și II).
TELEOLOGIC (gr. telos – scop),
concept care se referă la un tip
determinat de explicație științifică,
întemeiată pe finalitate.' Se con-
sideră că viața și îndeosebi psi-
hicul, uman au un caracter t.
Metafizica a opus t. determinării
ignorind faptul că și t. rezultă

T
din și reprezintă o forma de deter-
minare. f..;i h.i.:u '.uîttrmdor t. este
uu mecanism de autoregla] rîup:i
un program. J.enin scrie: „în
realitate scopurile omului sînt
generate de lumea obiectivă și
o presupun, o găsesc ca dată,
ca prezentă. Dar omului i so pare
că scopurile lui sînt luate din
afara lumii, sînt independente
de lume."
TELEONOMIC, termen introdus
de G. Allport (1937), pentru a
denumi concepția sa ipotetică pri-
vind structura personalității.
Structura descrisă ca un model ce
unifică tendințele orientate către
scopuri ale individului, pentru rea-
lizarea cărora el se folosește de o
integrare specifică lui. Pisten-
drigh, cu 20 de ani mai tîrziu,
folosește termenul pentru a în-
locui „teleologia" din biologie.
TELEOPSIE, fenomen ce în-
soțește tulburările vizuale în spa-
țiu, tradus prin supraestimarea
profunzimii (adîncimii), celelalte
dimensiuni spațiale rămînînd in-
tacte.
TELEPATIE, simțire sau su-
gestie de la distanță, fenomen
de comunicare pe alte căi decît
cele ale organelor de simț cunos-
cute (după Ch. Richet — crip-
testezie, după autorii anglo-sa-
xoni — recepție extraperceptivă,
extrasenzorială). Comunicarea se
efectuează într-un singur sens,
de la un inductor la un percipient,
iar termenul tele desemnează
mai degrabă independența în
raport cu distanța, iar nu obliga-
tivitatea mărimii acesteia, întru-
cît, după cum o dovedesc experi-mentele, sugestia poate fi r< di-
z.it.'i l,i din ]iTit-diat:.t apr>..[.,,. K-
T. est? eronat tduvalată ev. t>.n, –
miterea ghid uri lor de la dis/«;'!.i
intnicit cercetările obiective au (,•'•••
ved.it că nu poate fi vorba deci; o,
transmiterea unor mesaje sen-.'.'rii
le, imagistice și emoționale. l'en i-
pientul integrează verbal și im>-
lectual starea senzorio-emoționai
care i-a fost indusă. De altl-i,
fenomenele de t. par a fi cu atu
mai răspîndite pe scară animală
cu cît organismele se află la uu
stadiu mai scăzut de evoluți*.
La om apar ca un reziduu atavic
extrem de rar și selectiv. Freud
socotea t. un mod de comunicaiv
arhaic și care a involuat. S. Rhine.
R. Riess, Soal și alții au constatai
că pentru a transmite, inductorul
trebuie să fie într-o stare de în-
cordare excepțională, ceea ce coin-
cide și cu situațiile accidenta',1
cînd se percep mesaje numai ue
la persoane aflate în situații cri-
tice sau de maximă tensiune.
„Consonaja" t. nu intervine decit
între persoane compatibile, de regulă
între membrii familiei sau prieteni,
Cercetările de electrofiziologic
caută să identifice formula de
compatibilizare care este probabil
de ordin morfofuncțional. în ce
privește purtătorul material al
mesajelor s-au presupus unde
herziene de origine biologică (V.
Behterev, Cazzamalli), dar 1..
Vasiliev uzînd de subiecți în ca-
mere izolate metalic a demonstrat
că și în aceste condiții mesajele
se transmit și deci nu poate li
vorba de unde electromagnetic-
sau măcar de lungimile de undăcunoscute și f<:!n<i|c în teîmie <
radiofonie,!. I'. Kajinski presupune
un radio bi<>'o-:u\ 1'. Jordan a
ajuns Ia Concluzia că relațiile t.
se dezvoltă într-un eîinp de ener-
gie discretă, similar cîmpului gra-
vitațional. Se pare că studiul
științific al fenomenelor extrem
de rare și fragile de t. nu vor con-
duce la aplicații practice, dată
fiind nesiguranța acestei comuni-
cări, dar va aduce o contribuție
la înțelegerea materialistă a psi-
hicului uman.
TELERECEPTORI, sistemele
exteroceptive vizual, auditiv și
olfactiv care permit ca stimulii
să fie percepuți de la distanță
— în opoziție cu receptorii tactili
și gustativi, care acționează prin
contact nemijlocit (contactrecep-
tori).
TELESTEREOSCOP, aparat
realizat de H. Helmholtz, ce per-
mite, prin mărirea cîmpului vi-
zual, prin atașarea unor sisteme
receptoare (oglinzi), o mărire a
paralaxelor, ceea ce generează
efecte de vedere în relief.
TEMPERAMENT (lat. tempe-
ramentum, de la temperare — a
amesteca pentru a dilua, modera),
în viziunea originară și naivă a
lui Galenus și Hipocrat — acea
caracteristică dinamică a orga-
nismului, comportamentului și
vieții psihice, explicată prin ames-
tecul celor patru humori socotite
ca fundamentale (sînge, fiere nea-
gră și fiere galbenă, spută) din
care una ar domina, de unde și
denumirile ce s-au păstrat de
(v.) coleric, sangvinic, flegmatic,
melancolic. Din viziunea hipocra-li'-ă, ipoteza linmornlă a fost eli-
liii'iiit.i il.ir –i menținut :,-i confir-
mai ideea că t. e-le coustitutiv-
organie, după cum rezistă de-
scrierile, calificate de l'avlov ca
intuiții geniale, ale celor patru t.
fundamentale, enumerate mai sus.
G. AHport arată că t. „se referă
la fenomene caracteristice firii
unui individ, la înțelegerea sus-
ceptibilității sale la stimuli emo-
ționali, la forța și rapiditatea
răspunsurilor sale, precum și la
calitatea dispoziției sale persisten-
te, la intensitatea dispoziției și la
particularitățile fluctuante. Toa-
te acestea sînt considerate consti-
tutive și, deci, în mare măsură
creditare" . După S. Rubinstcin,
i. este latura dinamico-energeti că
a personalității, iar Ananiev îl
consideră o bază psihofiziologică
a caracterului, după cum B. Tc-
plov îl ia ca premisă morfofuncțio-
nală generică pentru aptitudini.
Linia dinamico-energetistă în de-
finire, t. are numeroși promotori:
\\. Wundt, A. Fouîlle, J. Do\v-
ney (t. hipo și hiperkinetice),
G. Euald (t. hipo și hipertonice),
]'. Janct (hipo și hipertensivi),
culminînd cu Pavlov ce explică
t. în termeni de forță-slăbiciune,
mobilitate-inerțic. Există însă im-
portante probleme în ce privește
sensul sau locul în procesul adap-
tativ al energiei și dinamicii
temperamentale. în legătură cu
faptul că t. a fost derivat din
structuri morfofuncționale și asi-
milat cu biotipologiile constituțio-
nale s-au formulat o scrie de ipo-
teze greu de acreditat (G. Viola,
N. feude, G. Sigaut, E. Kret-
704 705
45 — Dicționar de psihologie

srhmer, \Y. Sheldon) și totodată
conceptul de t. a fost mull lărgit,
adăugîndu-i-se și trăsături ce țin
de caracter și în genere de valorile
culturale. în tipologia lui îl. l.e
Seime, ce continuă pe G. Hey-
nians și K. Wiersma, t. și caracte-
rul bînt indisociați și mai mult, ca-
racterul este redus la t. Or. de aici
rezultă grave confuzii. Din mo-
ment ce t. este predeterminat
ereditar (cel puțin ca tip), iar
caracterul este (în orientare și
conținut) dobîndit, construit so-
ciocultural, nu se poate pune pe
scama t. ceea ce ține de coordonate
ale educației și integrării sociale
și morale. în caz contrar, concep-
tul de t. este confundat cu perso-
nalitatea și totodată devine inu-
til pentru că nu mai poate fi de-
limitat. La W. Wundt t. era înțe-
les ca o caracteristică de forța
sau slăbiciune, de stabilitate sau
instabilitate a emoțiilor în raport
cu sentimentele (de ex. la fleg-
matic sînt emoții slabe și senti-
mente puternice, pe cînd la sang-
\ inie emoțiile sînt puternice iar
sentimentele slabe). Aceasta nu ne
spune însă nimic despre orientarea
și valoarea proceselor și relațiilor
emoționale, după cum nu ne spu-
ne nimic despre calitățile inte-
lectuale, voliționale și morale ale
subiectului. Cînd H. Sheldon îm-
parte t. în endo, mezo și ectomorf,
pornind de la componente ale
embrionului și totodată declară
că primul (viscerotonic) este bo-
nom, senzual, conciliant, secun-
dul (somatotonic) este reactiv,
cu inițiativă, activ, practic, pe
cînd terțul (cerebrotonic) ar iihipersensibil, meditativ, teoretic
etc. — nu putem să ne explicăm
nici cum astfel de calități sînt
inerente membranelor embrionare
și nici cum devin intrinseci t. Tot
așa calitățile intelectuale și mo-
rale puse pe seama skizotimicului
sau ciclotimicului de către K.
Ketschmer ne apar ca inexplica-
bile, întemeierea particularită-
ților de t. pe structurile de tip de
activitate nervoasă superioară în
baza unor ample și larg confirmate
cercetări de reflexe condiționate
a adus o serie de importante cla-
rificări, aceasta și pentru că,
precum era firesc, particularitățile
dinamice de comportament și
viață psihică puteau fi explicate
în primul rînd prin particularități
constitutive ale creierului, ale
sistemului nervos central, iar
nu ale viscerelor sau morfologiei
somatice de ansamblu. în primul
rînd t. ne apare ca un complex
de proprietăți funcționale de ma-
ximă generalitate, deci nespecifice
și care se exprimă în activitatea
reflexă dar nu determină, la
om, conținutul și performantele
acesteia. Ce și cum se construiește
în ordinea sistemelor reflexe nu
depinde de tip și nici de t. în
al doilea rînd t. se pune în depen-
dență de genotip pe cînd caracte-
rul, ca și aptitudinile, sînt asimi-
late fenotipului ca aliaj al trăsătu-
rilor înnăscute cu cele dobînditv.
în consecință, nu se poate vorbi
de o modificare radicală a t.
pe parcursul vieții. Acesta rămîm-
o structură imanentă a individua-
lității. Există totuși o evoluție
temperamentală, condiționată du
706vîrstă și de fenomenele de mascare
a t. prin blocuri funcționale spe-
cial antrenate și de filtrare a 1.
prin suprastructura de personali-
tate, în al treilea rînd, t. este
apreciat ca reprezentînd un fapt
singular care este numai încadrat
tipologic pe scara gradațiilor însu-
șirilor de tip de activitate nervoasă
superioară și modului de com-
binare a acestora. Tipul de t.
este întotdeauna definit aproxima-
tiv și prin precizarea însușirilor
implicate se pot detașa categorii
subtipice, variante mai concrete
etc. La om, forța nervoasă are
o însemnătate mai redusă clecit
la animale. Noi ara găsit variante
medii între puternic și slab după
cum am găsit și Reechilibrări
după mobilitate iar nu numai
după forță. în sfîrșit, t. ne apare
ca expresie psiJiocomportamentală
a unor particularități nervoase
constitutive ce se manifestă și în
sfera somatică și de aceea pre-
zintă mare interes pentru medi-
cină. Luat sub incidența sa pro-
prie, psihocomportamentală, t.
întrucît intervine în contextul
și prin intermediul structurilor
valorice de peronalitate (t. nu
poate fi raportat la valori inte-
lectuale sau morale; este neutru),
dobîndește totuși o anume colo-
ratură sau un stil de manifes-
tare. Aceasta și în dependență
de gradul în care, prin caracter,
t. este stăpînit și reglat și tot-
odată de modul care t. se investește
în structurile operaționale sau
aptitudinale. Bazai, t. se definește
prin nivel energetic, mod de des-cărcare și acumulare a energiei
(d',~ unde calificările de energic,
rezistent, exploziv, expansiv sau
contrariile lor) și prin dinamică
(iute sau lent, mobil sau rigid).
L. Malanova, unnînd constată-
rile lui X. Krasnogorski, arată
că tăria, ritmul și intonația vor-
birii sint mult dependente de
t. Afectivitatea rămine principala
sferă de evidențiere a t. prin
parametrii de sensibilitate, to-
nus afectiv, stabilitate, profun-
zime a trăirilor. N. Warren defi-
nește t. ca „natura generală a
afectivității". Dacă în percepție
și gîndire, t. implică numai o
notă de tonus, echilibru și di-
namism, cum sînt particularită-
țile dinamice ale memoriei, des-
coperite de C. Voicu în schimb
în sfera afectivă t. pare să fie
asociat și cu unele sensuri sau
orientări. V. Merlin asociază de
t. și astfel de calități cum este
curajul și stăpînirea de sine.
Poate este vorba numai de favo-
rizarea uneia sau alteia din ori-
entările afective. Astfel t. slab
(melancolic) este tradițional ca-
racterizat prin depresiune, în-
clinație spre dispoziții astenice
și pesimiste. în condiții optime
de viață și educație aceste în-
clinații nu mai apar ci se trans-
formă în contrariul lor. Totuși
unii autori pornind de la influ-
ența predispozantă a t. au intro-
dus în sfera t. și parametri d<
orientare afectivă și comunica-
tivă. Heymans și Wiersma își
împart t. după: nivel de activism,
•nivel de emotivi sin și corela/ie
dintre pninaritaie (orientare spre
4S*707

pvfcvt) și secund'arilate- (spre
trecut, paseism). Rezultă, după.
R.. Le Senne, 8 tipuri de t.: 1)
emotiv-neactiv-primar; 2) etno-
tiv-neactiv-secundar; 3) emotiv-
activ-primar; 4) emotiv-activ-se-
cundav; 5) neemotiv-activ-pri-
mar; 6) neemotiv-neactiv-secun-
dar; 7) neemotiv-nenactiv-primar;
Snieemotiv-neactiv-secundar. l\.r-
nind de la C.G. Jung, H. Evsetx'k
atașează criteriilor de nevrnzism
(iritabilitate) și sugestibiiitate pe
cele de introversiunc-extraversi-
une, pe care-1 explică prin acțiu-
nea inhibiției. Revenind la cele
4 tipuri clasice de t., H. Eysenck
constată că melancolicul și fleg-
maticul sînt introversivi pe cînd
colericul și sangvinicul ar fi
precumpănitor extroversivi. V.
Merlin dovedește însă că orien-
tarea comunicațională spre sine
sau spre lume este dependentă
și de împrejurările de viață,
existînd cazuri ce contrazic co-
relațiile lui H. Eysenck. Releva-
rea unora din tendințele predispo-
zante ale t. este totuși necesară
pentru că t. trebuie să fie serios
considerat în educație, atît pentru
a fi compensat cît și pentru a fi
investit, valorificat. Ori cît ar fi
de dependent de substratul neuro-
hormoual, t. este o categorie psi-
hologică iar nu una fiziologică.
De aceea și însușirile de t. trebuie
definite psihologic putînd fi, du-
pă noi, grupate în trei categorii:
1) toni co-ener getice; 2) fazico-
tempiirnle; 3) de factură- a reac-
tivității glohale. Pentru a de-
termina t.. determinarea tipu-
lui de activitate nervoasă biipe-rioară este strict necesară, dar nu
și suficientă. O determinare a t.
necesită și studiu global de per-
sonalitate, ținînd seama de fap-
tul că t. este o caracteristică
mai mult. formală a, personali-
tății, că este în relații directe
cu lipul de activitate nervoar-ă
superioară, dar că este influen-
țat de caracter și aptitudini
15. Teplov arată că același tip
de caracter poate ii formulat
pe baza a diverse t. și aceleași
t. pot servi ca bază pentru di-
verse tipuri de caracter sau ta-
lent.
TEMPO INDIVIDUAL, carac-
teristică a. individualității con-
stînd din viteza variabilă a reac-
țiilor, proceselor mintale și ac-
tivităților adaptative în genere.
TENACITATE, calitate a vo-
inței constînrl în rezistența la
solicitări puternice și îndelungate
și în capacitatea de a desfășura
eforturi, pe măsura dificultăți-
lor ce trebuie depășite. Fără 1.
nu este posibilă înfrîngerea ob-
stacolelor ce se ivesc în viata
cotidiană. „Caracteristica adevă-
ratului eroism este tenacitatea'
(M. Eminescu).
TENDINȚĂ,' forță de acțiune
ce izvorăște din organism și
este orientată spre o țintă, ac-
tual izîndu-se gradat și transfor-
mi nd spontaneitatea oarbă iu
mișcare (precumpănitor afectivă;
dirijată. Th. Ribot: „Tendința
n-are nimic misterios: ea este <>
mișcare sau oprirea unei mișcări
în stare de naștere. Eu întrebuin-
țez acest cuvînt. de tendință, ca
sinonim al trebuințelor, gustii-
706rilor, inși metei: .r, inc liiuiț ii!. .> .
dorinței' >r ; el <• -i e ;., ; uicnul ve-
nerai pe ciud celelalte sini va-
riantele sale; el are asupra, aces-
tora avantajul de a îmbrățișa
cele două aspecte, fiziologie și
psihologic ale fenomenului." Du-
pă Janet, t. este „dispoziția or-
ganismului de a acționa ia sti-
mulări determinate prin mișcări
determinate, adică de a face anu-
mite acțiuni, ce au o încărcătură
mai mult sau mai puțin puter-
nică după cum actele vor avea
mai multă putere, durată, rapi-
ditate". La om, t. sînt variate și
dispuse ierarhic pornind de la
reflexe necondiționate și pînă
la conduitele intelectuale și so-
ciale. T. apare nu numai ca o
forță latentă într-un anumit mod
structurată, ci și ca o dimensiune
bazală a acțiunii. Prin experiența
acțiunilor, t. se construiesc și evo-
luează progresiv. Din activarea
t. rezultă tensiunile corespunză-
toare care acționează recurent
asupra acestor structuri dina-
mice relativ stabile ce sînt t.
TENSIUNE, termen ce defi-
nește trăirea unei stări de încor-
dare fizică și psihică, o stare de
preparare a acțiunii. Orice efort
pentru a rezolva o problemă sau
un conflict pune organismul în
stare de t. exprimată în discon-
fort, jenă sau teamă, în genere,
activare. La P. Janet, t. desem-
nează gradele de activare ale
forței psihologice, precum și ni-
velul tendințelor superioare. O
bună funcționare psihologică ne-
cesită un echilibru între forță
și t. Totodată t. este ea însășiii imită de Iau: ( , a o /',•: t/1 ! <•'-
i 'i :i /•/v',r;,:';.'.1 / o ,ii ,:u:u\ ci "<-
(<'u,tenta, de.'Cei't'!'uta -VJU de cclu-
lihrare si dcvollîndu-se superior
iu cirul acțiunilor sintetice, com-
parativ cu cele automatizate. T.
psihice superioare iți împrumută
torta de la cele inferioare printr-un.
mecanism de drenaj sau de deri-
vare. Gestaltismul consideră t.
echivalentă cu forța pusă în ac-
țiune de dezechilibrul dintre sti-
mulările adresate subiectului și
procesele psihice cărora le co-
respund aceste stimulări. T. nu
este o forță statică, ci una moti-
vantă. în teoria cîmpului K.
Lewin numește „tensiune emo-
țională" starea afectivă a unui
subiect supus influenței a două
forțe opuse. Intensitatea t. emo-
ționale va fi determinată de
puterea forțelor puse în conflict.
Eliberarea consecutivă de t. este
o cerință a echilibrului psihic,
în psihologia socială, starea de
t. este expresia unui conflict mai
mult sau mai puțin ascuțit.
Pentru Freud, personalitatea se
formează sub influența a patru
t. principale" : fenomenele fiziolo-
gice ale creșterii, amenințările
exterioare, frustrațiile și conflic-
tele (ele obligă individul să ape-
leze la mecanismele de apărare
de genul identificării sau depla-
sării). D. Katz și D. Levvis (1961),
referindu-se la efectele negative
ale t., înăbușite, recomandă: în-
vățarea acceptării a ceea ce nu
poate fi schimbat, găsirea că-
ilor de eliberare a t. emoționale,
învățarea tehnicilor de relaxare,
^âoirca de prieteni-confidenți.
709

TENTAȚIE lat. (Icuitilin –
a încerca^, atracție sensibila iui-
piicată insidios în relațiile su-
biectului cu ambianța, captivind
iuvulantar atenția sa, de-.i<>H
ajungînd să-1 abată de la prin-
cipalele sale scopuri. T. nu rc-
zuliă dintr-o decizie ci îndeamnă
la decizie, existînd ca atare (ca
o „încercare" pulsionalâ) piuă
ce se iormidează opțiunea în fa-
voarea sa. în morală se mențio-
nează lupta cu t.
TEORIE, construcție concep-
tuală, uzînd de deducții, ipo-
teze și validitate logică; sinteză
și generalizare a datelor cunoaș-
terii în vederea formulării unor
principii explicative, a dezvol-
tării unei doctrine; cînd de la
mai multe t. cu valoare delimi-
tată se trece la una supraordo-
nată, preocupată de validitatea
primelor, aceasta este denumită
metateorie. T. este în corelație
cu practica, își trage originile
din aceasta și, la nivel științific,
reprezintă un mijloc optim de
dezvoltare a practicii. Modelele
teoretice nu sînt arbitrare ci re-
flectă, la un nivel de mare gene-
ralitate, relații obiective. Prin-
cipalele funcții ale t. științifice
sînt: explicația, predicția, siste-
matizarea, informarea intelec-
tivă și prescripția normativă. în
sistemul științei, t. ocupă un
loc central, ea dispune de o re-
lativă autonomie și de particu-
larități specifice. Unitatea dia-
lectică dintre t. și practică pre-
supune respingerea atît a spe-
culațiilor arbitrare cît și a prac-
ticismului îngust, atit a absolu-i i zări lor teoretice cît și a empi-
rismului.
TEORIA CONSTRUCTELOR
PERSONALE este propusă de
i;. Kelly în 1955, iar în 19fi;i
c'.i'.1 reluată și explicată mai pe
lai'4. T.c.p. se situează Ia un nivel
inail de generalizare și abstrac-
tizare. Ea a fost prezentată de
amor ca un postulat fundamen-
tal cu 11 corolare reprezentind
încercări de extindere și de defi-
nii e a implicațiilor postulatului,
care afirma câ procesele psihice
sini, direcționate prin modul cum
persoana anticipă evenimentele.
Omul este o formă a mișcării
perpetue iar direcția mișcării este
controlată de modurile de anti-
cipare a evenimentelor, moduri
care reprezintă constructele spe-
cifice persoanei respective (v.
COXSTRUCT). în rezumat, pro-
cesele sînt, psihologic, canalizate
prin intermediul unei rețele de
căi, rețea flexibilă, modificabilă,
structurată și care în același timp
reslrînge și facilitează nivelul de
acțiune al persoanei. Finalul aces-
tui proces este anticiparea. Pe
G. Kelly îl interesează nu des-
prinderea unui mod ideal de anti-
cipare ci descoperirea căilor prin
care individul alege și proiec-
tează pentru a anticipa evenimen-
tele de care este conștient. Fiecare
individ anticipează specific eve-
nimentele și formulează diferite
moduri de anticipare a evenimen-
telor similare. Este foarte puțin
probabil ca persoane diferite să
creeze sisteme identice, chiar re-
lațiile logice în funcție de care își
alcătuiesc sistemul de constructe
710nu pot fi niciodată identice. Fie-
care persoană creează un sistem ie-
rarhic petsonal de constructe, sis-
tern în cadrul că>uia se instituie
deci relații specifice interconsttucte
și care nu este static, imuabil, ci in
decursul timpului ia diferite noi
forme. Personalitatea se definește
astfel ca modul de a se vedea pe
sine și lumea din jur, astfel îneît
apare ca o invenție personală a
individului și, cel puțin teoretic,
acesta poate crea una nouă, în
cadrul structurării sistemului, con-
ceptul de personalitate se leagă
desigur de relativa stabilitate a
constructelor supraordonate, iar
din cadrul acestora de așa-numi-
tele constructe miez, care guver-
nează procesele de susținere ale
persoanei, care îl fac capabil
să-și păstreze identitatea și sen-
sul continuu al existenței. Prin-
cipiul general care afirmă varia-
bilitatea constructelor și modifica-
bilitatea lor acționează în special
la nivelul constructelor periferice
a căror reformulare apare mai pu-
țin complicată decît cea a cons-
tructelor centrale. Conceptul de
experiență, cel de educație și cel
de învățare se leagă tocmai de acest
principiu. Un element important
legat de construcțiași reconstrucția
evenimentelor este faptul că și con-
firmarea și nonconfirmarea unei
predicții furnizează o bază pen-
tru îmbunătățire, pentru reorga-
nizarea unor aspecte de antici-
pare. Nonconfirmarea predicției
poate demonstra relativa inadec-
vare a bazelor prezente de anti-
cipare a evenimentelor respec-
tive și astfel poate duce la ajus-tări care permit o mai mare acu-
ratețe pentru viitor. Confirmarea
poate furniza o bază pentru cer-
titudine într-un anume domeniu,
ceea ce permite persoanei să în-
cerce cu mai mult curaj construc-
ții neobișnuite într-un sector anu-
me al sistemului său. Pentru a
justifica limitele de schimbare
care apar în cadrul sistemului de
constructe al fiecărei persoane,
Kelly introduce conceptul de per-
meabilitate, definind această ca-
racteristică ca și capacitatea con-
structului de a fi folosit, ca ax de
refetință pentru noi evenimente
și de a accepta noi constructe sub-
ordonate în registrul său de
utilitate. în t.c.p. experiența
se referă la constructe și la
revizuirea acestora realizată în
funcție de evenimente, iar învă-
țarea nu se definește ca un pro-
ces aparte ci ea este cea care
definește persoana prin generali-
tatea ei și prin faptul că se pro-
duce continuu. Interrelaționarea
socială este surprinsă prin inter-
mediul conceptului de rol. Aici
G. Kelly încearcă o definire strict
psihologică a rolului, susținînd
că persoana joacă un rol în relație
cu alții în măsura în care reali-
zează și o interpretare a poziției
celeilalte persoane, sau a problemei
în discuție. Interpretarea persoa-
nei nu trebuie să fie exactă —
chiar imprecisă ea încearcă să dea
sens la ceea ce se petrece cu celă-
lalt, să înțeleagă sistemul inter-
pretativ — de constructe — al
altuia. Conceptul de rol devine
central atît pentru metodologia
cît și rjentru tehnica terapeutică
7H

T
asociate teoriei. Acest scop psiho-
Urapeutical teoriei este csplicil.
mărturisit de către autor: „lu-eti-
i'ttl de utilitate pe cate l-am al s
pentru propriile eforturi de ci-n*-
ti'iiirc a teoriei este recensli ui) c<i
psihologică a vieții. S'e interese*! :ei
descoperirea unor moduri mai hmit:
de a ajuta o persoană să-fi recons-
truiască viata astfel incit să tiu Ite
victima trecutului său" (!. Iveilv,
1966). Subliniem in acest sens
schimbarea sensului unor concepte
psihologice caracteristice psihopa-
tologiei tradiționale. Aceste? im-
hracăaspectul unor constructe pro-
tesionale și nu se mai referă la
anume entități cum arfi bolile sau
la tipuri umane, sau la trăsături, ci
apar ca și axe universale de re-
ferință în funcție de CE re este
posibilă definirea și explicarea
comportamentului unei persoane
și a schimbărilor ce apar în proce-
sele psihologice ale persoanei.
Kle nu au semnificație valorică
în sine, dar au o relevanță aparte
pentru clini cian. Astfel de construc-
te de schimbare care sînt legate de
distorsiunile și deplasările din inte-
riorul sistemului personal apar
definite prin noua semnificație
pentru trăirile de vinovăție, an-
xietate, amenințare, teamă, agre-
sivitate și ostilitate. T.c.p. a fost
interpretată și categorizată în
diferite moduri de diferiți oameni
de știință. Ceea ce este semnifi-
cativ însă este faptul că ea con-
stituie o expresie explicită și
elaborată a unui punct de vedere
particular în legătura cu naturafuncției omului. în același timp
reprezintă un cadru de interpn –
tare nu numai a comportamen-
tului uman în general, dor și a celui
caie a dus la elrborarea și formu-
larea teoriei însăși, avînd asii'. !
un pronunțat caracter reflexr,
TEORIA GENERALĂ A SIS-
TEMELOR, program tic cerc –
tău și direcție în filosofia știin-
ței contemporane presupunind
abordarea generalizată a sisle
jnelor din diferite domenii alt-
existenței. în cadrul unei priim-
variante ample a acestei teorii
elaborată de Ludwig von l:îer-
taianffy, sînt analizate într-un
limbaj logico-matematic legile
care explică funcționarea și dez-
voltarea diferitelor clase de sis-
teme, cu precădere a celor de na-
tură biologică. Astăzi t.g. a s. se
bazează pe analiza unor cît
mai variate și complexe tipuri
de sisteme, încorporînd în apara-
tul său matematic elemente de
teoria mulțimilor și a probabili-
tăților, topologie și algebră ab-
stractă, ecuații diferențiale, cer-
cetare operațională etc. Pentru
biologie și psihologie sînt foarte
importante teoria sistemelor des-
chise și a celor cibernetice.
TEORIA JOCURILOR, abor-
dare matematică, model formal
al deciziei în situații conflictuaic
formulat de J.v. Neumann și
O. Morgenstcin. „Joc" în acest
context derivă din analogia sta-
bilită între jocurile cu strategie,
în anumite situării. Astfel jocul
este modelul formal simplificat a!
situației conflictuale. Conflictul im-
plică, opoziția unor motive, ten-
712dinte Șt acțiuni cnre comportă
mai mul le alternative de solu-
ționare și consecințe corespunză-
toare, iar jocul se caracterizează
printr-un ansamblu de reguli care
definesc operațiile admisibile ale
părților angajate în competiție,
precum și procedeele de deter-
minare a cîștigului sau a pier-
derii, în cadrul t.j. se pot delimita
mai multe tipuri de jocuri în
funcție de numărul indivizilor
angajați în situația conflictuală
si în funcție de rezultatul final
al jocului. Astfel sînt jocuri cu
doi parteneri și cu n. parteneri
pe de o parte, și pe de alta jocuri
cu sumă nulă (în care cîștigui
unui jucător înseamnă o pierdere
proporțional egală cu cel de-al
doilea și invers) și jocuri cu sumă
ne-nulă (în care cîștigurile obți-
nute de un partener nu se trans-
formă în pierderi de aceeași pro-
porție la celălalt, intervenind un
așa-'numit „compromis de nego-
ciere". După natura strategiilor
utilizate, se disting: jocuri cu
strategii pure, în care diferitele
variante de acțiune se combină
algoritmic și jocuri cu strategii
mixte, în care variantele de ac-
țiune se combină în mod aleator,
după o anumită distribuție pro-
babilistică. T.j. presupune ca jocu-
rile să fie guvernate de un ansam-
blu de reguli, aproximativ la fel
de binecunoscute ambilor (respec-
tiv tuturor) partenerilor și presu-
pune existența de ambele părți
a unui repertoriu de alegeri (stra-
tegii) prin a căror aplicare fie-
care dintre parteneri vizează ol/ți-
nerea unui avantaj față de celălalt.T.j. aplicată ca atare în psiho-
logie, este însă insuficientă, pen-
tru că nu atinge mecanismul
intim al actului de decizie și nu
explică reducerea tensiunii con-
flictuale. Ea trebuie să se bazeze
deci pe o explicație psihologică,
rare să sintetizeze rezultatele ana-
lizei matematice. T.j. trebuie să
fie normativă nu în sensul unei
exigențe obligatorii, ci ca o anexă
a acestei teorii, bazîndu-se pe
axioma existenței unei relații in-
tre deciziile, acțiunile și criteriile
pe care un individ le, acceptă
intr-o situație conflictuală. Din
t.j. normativă, ca model final, de-
rivă t.j. descriptivă, ca urmare a
unor exigențe impuse de analiza
unei situații psihologice (compe-
titive) concrete. Astfel, t.j. descrip-
tivă propune: analiza deciziei hi
condiții de incertitudine, în func-
ție de cantitatea de informații,
analiza capacității de evitare a
consecințelor, pe baza probabili-
tății subiective, măsurarea utili-
tății ca factor motivațional de benă,
în situații conflictuale, analiza
probabilității comportamentului,
în funcție de modelul expectanței
de utilitate, condiția de risc și
efectele post-decizionale (disonan-
ța cognitivă). Cercetările psiho-
logice, sugerînd aspectele concrete
ale deciziei, întregesc și modifică
modelul de fond al t.j.
TEORIA „NIVELURILOR IN-
TEGRATIVE", ansamblu de idei
care relevă deosebirile calitative
dintre sistemele diferitelor nivele
de organizare ale materiei, parti-
cularitățile calitative ale fiecărui
nou nivel (spre deosebire de teo-
713

ria generală a sistemelor, care
urmărește dezvăluirea analogii-
lor dintre diferitele nivele de orga-
nizare ale materiei). Pe lingă o
serie de neajunsuri, absența unui
criteriu obiectiv de distingere a
nivelurilor principale, esențiale de
gradațiile mai puțin semnificative,
neanalizarea propriu-zisâ a no-
țiunii de dezvoltare și a cauzelor
care conduc la dezvoltarea progre-
sivă a formelor de existență ale
materiei, această teorie avansează
și unele teze în mare măsură
valabile, în raport cu specificul
sistemelor înalt organizate (înce-
pînd cu cele biologice). AstJel
se subliniază caracterul eontinuu-
discontimiu al dezvoltării mate-
riei, analizîndu-se pe larg dis-
continuitatea nivelurilor calita-
tiv specifice pe care le parcurge
materia în dezvoltarea sa; apa-
riția unui nou nivel nu presupune
distrugerea formațiunilor proprii
nivelului anterior, ci „stratifica-
rea" peste ele a unor structuri
noi, îneît în cadrul procesului
de combinare și organizare într-u-
nul unitar a elementelor nivelu-
lui anterior, formațiunile care
erau mai înainte „întreguri" devin
„părți" componente subordonate;
abordarea nivelului existenței ma-
teriei trebuie să se facă prin uti-
lizarea complementară a metodei
izolării părților întregului și a
metodei sintetizării părților în
structura de ansamblu (evitîn-
du-sc absolutizările de tip meca-
nicist și respectiv vitalist).
TEORIA REZONANȚEI, în psi-
hologia percepției, explicarea aso-
cierii faptelor psihice printr-unefect analog rezonanței fizice (prin
asemănare și nu prin contigui
late); 2) teoria audiției tonale
a lui H. Helmholtz, prin care M>
presupune că pentru fiecare frec-
vență sonoră ar exista un seg-
ment fibros al membranei bazi •
lare care ar intra în rezonanța
la respectiva frecvență. AblațiiK-
selective (L. Andreev) ale unor
segmente din fibrele acustico-
recepioare dispuse în melc într-o
ordine de mărime confirmă t.r.,
întrucît svibiecții nu reacționează
la sunete cu frecvențe corespun-
zătoare segmentelor îndepărtate.
TEORIA UMORALĂ, teorie bio-
logistâ, conform căreia viața psi-
hică și comportamentul ar fi
determinate de secrețiile endo-
crine și de combinațiile lor; în
realitate sistemul endocrin este
dominat de cel nervos, care este
în interacțiune cu mediul socio-
cultural; dar secrețiile endocrine
intervin în profilarea tempera-
mentului, a tempoului mental etc
TEORIILE AUZULUI, 1) teoria-
rezonanței (H. Helmholtz, 18771.
membrana bazilară neavînd acee-
ași lățime pe toată întinderea ei
și prezentînd și o striație transver-
sală în timpul vibrațiilor sonore
în mediul lichid din urechea in-
ternă, se produc covibrații rezo-
nante ale diferitelor strune ale
membranei, pe care se sprijină
celulele senzitive din organul Ini
Corii. Localizarea cohleară a vi-
brațiilor ar fi dată de rezonanța
mecanică n elementelor compo-
nente (diferite porțiuni ale mem-
branei b.'izilare); 2) teoria unt'. >
mobile (Bekesy, 1929), datorită
711structurii den..e, gelatinoase a
endolimfei de pe iraseul coli le ar
mișcările vibratorii ale acestui
lichid au un caracter aperiodic,
dînd naștere la două unde ale
lichidului, de ambele părți ale
traseului cohlear, iar formarea
acestei unde merge cu viteza unei
perioade a vibrațiilor; 3) tcoiiu
telefonică (Rutherford, 1866) pos-
tulează că principalul transmită-
tor al vibrațiilor perilimfei e>te
planșeul lui Corti, care funcțio-
nează după prototipul membra-
nei telefonice, iar discriminările
sonore sînt raportate la cortex.
Fenomenele tonale nu depind de-
cît de frecvențele impulsului ner-
vos transmis la cortex; 4) teoria
microfonică (Weber și Brav) con-
sideră ca mecanism principal de
reproducere a frecvenței sune-
telor potențialelor electrice ale
nervului auditiv. 5) teoria lui
Ewald (1908) bazată pe ipoteza
formării unor unde statice pe
membrana bazilară, ce sînt co-
respunzătoare diferitelor frec-
vențe. 6) Teoriile actuale, care
pun accentul pe: a) rolul factori-
lor biologici; b) rolul precumpăni-
tor al factorilor psihofiziologici;
c) bazate pe principiile ciberneti-
cii, care interpretează aparatul
auditiv ca sistem specific de co-
municație prevăzut cu elemente
de transformare și clasificare bine
diferențiate.
TEORIILE FONAȚIEI, modele
psihofiziologice referitoare la i.o-
nație ca producere a sunetelor
verbale. Sînt: 1) teoria lui Ewald
denumită mioelastică sau vibra-
torie ce susține că sunetele fone-li<-e n /uită din presiuiii'u varia-
bil.i ,i aerului suhulotie asupra
coardelor venale aflate intr-o anu-
mită tensiune: L') teoria mtico-
onchilalorie a lui Perrelo (1960)
ce pune accentul pe contracțiile
și relaxările mușchilor faringieni;
H) teoria reactivo-rezonatorie a
lui Mel.eod și Sylvestre (1S68)
ce susține că jiriu reglaj neuro-
cortical coardele vocale dobindesc
o anume reactivitate și deci o
anume dispoziție rezonatoare.
TEORIILE ÎNVĂȚĂRII, con-
stituite pe baza diversității șco-
lilor și curentelor psihologice,
explica procesul învățării folositul
sistema! specific de concept? și
/(•/,'/ prin prisma cărora este studia-
tă, iir-'â/area iu cadrul acestor
șc'iii. Cu toate diferențele evi-
dente în interpretări, după \Y.
Thorpc și Sclirnuller, variabili-
tatea concepțiilor este necesară
pentru a se putea pune la dispo-
ziția celorlalte științe o concepție
eclectică asupra învățării. Pe de
altă parte varietatea teoriilor este
în unele cazuri aparentă, destul
de multe principii sau procese
fiind similare într-o teorie sau
alta. Teoria reflexelor condițio-
nate (l'avlov) elaborată cu scopul
de a explica fenomenele de con-
diționare, poate fi generalizată și
asupra altor forme de învățare.
Condiția esențială pentru stabi-
lirea unei noi legături este conco-
mitenta mai mult sau mai puțin
absolută între două procese de
excitație. Interpretarea dată de
l'avlov im poate fi extinsă asupra
condiționării instrumentelor. Be-
h.ii1. iribinul, aLii cel clasic (1.
715

T
Watson) cît și cel modern (Guth-
ric, I. Konorski) aduc, concepției
condiționării adăugiri importan-
te. B. Skinner prin reflexele ope-
rante, K. Hilgard și Marquis prin
condiționarea instrumentală și I.
Konorski prin condiționarea de
tip II, lărgesc cîmpul de aplicare
al condiționării. Teoria întăririi
conexiunilor relevă faptul că pro-
cesul de învățare constă nu numai
în stabilirea de noi legături, ci și
în întărirea diferită a anumitor le-
gături între excitanți și răspun-
suri (legea efectului a lui E. Thorn-
dike și fenomenul reducției de
tensiune — C. Huli). Totuși re-
lativele distincții teoretice merită
să fie menționate, avînd în ve-
dere importantele lor consecințe
practice. Există cîteva zeci de
teorii ale învățării dintre care vom
menționa numai pe cele mai
importante. Au fost amintite mai
sus teoriile condiționării în vari-
anta clasică pavlovianâ și în va-
rianta reflexelor instrumentale. Pen-
tru teoria structuralistă învățarea
nu constă în formarea și consoli-
darea treptată a unor legături, ci
este o reacție integrală organizată
la o situație integrală. Învățarea
înseamnă învingerea unui ob-
stacol (barieră — problemă), iar
experiența păstrată poate fi uti-
lizată în rezolvarea unor situații
noi. Rezolvarea problemelor este
urmărită pe baza înțelegerii struc-
turii (M. Wertheimer). J. Bruner
(considerat de către G. Linhart
ca fâcînd parte din această „școa-
lă") se ocupă de caracterul struc-
tural al gîndirii sub raportul di-
feritelor strategii operative. Pro-cesul învățării pentru E.C. Toi-
mau constă m lonuarea structu-
rilor de tip gestalt între datcli:
cognitive, str uct uri denumi te „sign-
gcstalt-expectation". O teorie ce
prezintă o tentativă de conciliere
între condiționarea selectivă și
cea a lui Tolman și C Huli este ce,i
a lui Ch. K. Osgood, iar teoriile
celor doi factori „reconsiderați'
(O.H. Mowrer) reunește condițio-
narea clasică și învățarea prin în-
cercări și erori (E. Thorndike). /.
Piaget consideră că învățarea in
sens restrîns se caracterizează prin
achiziția bazată pe experiența an-
terioară a subiectului, dar fără
control sistematic și dirijat din
partea sa. In orice act de învățare
există o fază de asimilare și una
de acomodare. Modificarea de con-
duită sub forma căreia se manifestă
învățarea, rezultă din transfor-
marea unei scheme de acțiune,
în cazul discordanței între o sche-
mă și un obiect sau o situație,
ceea ce este implicat în orice si-
tuație de învățare se stabilește
un anumit echilibru între asimi-
lație (încorporarea mai mult sau
mai puțin deformată a unui obicei,
sistemului inițial) și acomodarea
(modificarea schemei însăși pen-
tru a o aplica la obiect). Aeesi
echilibru merge crescînd, el este
mai întîi puțin stabil în învăță-
rile de tip inferior și atinge o
anumită permanență odată cu
constituirea structurilor logl <>
matematice. Ceea ce se repro-
șează concepției lui J. Piaget este
subordonarea învățării nivelelor
de dezvoltare și posibilitățile iv
slrînso pe care le acordă niouilica-rilor în formnrrn operațiilor, deci
implicit și influențelor procesului
instructiv. Teoriile ce prezintă mo-
dele matematice (statistice sau stn-
chastice) și cibernetice ale învățării
consideră învățarea ca o schimba-
re sistematică de probabilitate a
apariției unui răspuns determinat
(Bus'h și Mosteller). Estes, spre
deosebire de Bush și Mosteller,
face apel numai la condiția de con-
tiguitate, necesară stabilirii de-
legaturi între elementele stimuli
și răspunsuri. După G. de Mont-
pellier, aceste teorii se pot aplica
în principal învățării de tip serial.
Teoria informației ca un capitol
important al ciberneticii a contri-
buit la interpretarea mai exactă
a procesului învățării prin ana-
liza amănunțită a însușirii infor-
mației. Este cunoscut modelul
devenit clasic, al transmiterii in-
formației după Shannon, ca și
calcularea entropiei și negen-
tropiei în cazul unui sistem fizic.
Extinderea aplicabilității teoriei
informației la procesele de învă-
țare complexe, ca cel al însușirii
cunoștințelor (cazul unui număr
mare de evenimente preferențiale)
a fost realizată de Gh. Zapan. Sub
influența ciberneticii și a curentu-
lui operaționali st a fost elaborată
teoria programării învățării, ce se
bazează în principal pe algorit-
mizare. In varianta lui 13. Ski-
nner acest model de învățare își
propune să țină seama de legile
de funcționare ale creierului și
să exercite un control secven-
țial, pas cu pas, asupra formării
operațiilor și însușirii porțiilor
de informații. N. Radu (1970) apus problema unei teorii a învăță-
rii care să se preocupe de fixarea
informațiilor noi în contextul ce-
lor vechi și de reorganizarea lor
potrivit diferitelor etape și scopuri
ale învățării. Tehnologia didactică
care a luat naștere pe baza acestei
concepții a fost numită programa-
re structurală. în cadrul ei s-a
urmărit realizarea unei adevărate
„hărți a învățării" (de genul
„flow-chart"-ului din analiza in-
dustrială) capabilă să ne spună:
ce se învață, în ce ordine, cum se
operează cu informațiile, ce pro-
cese psihice sînt solicitate și antre-
nate, în ce ordine și în ce măsură,
la ce model final se ajunge etc.
Teoria programării intră în con-
vergență cu acea concepție asupra
învățării care se centrează asu-
pra formării capacităților umane
(L. Vîgotski, R. Gagne, C.A.
Ferguson). Procesele de învățare
trebuie astfel construite incit să
faciliteze formarea unor abilități
generale și speciale. în acest caz
exercițiului îi revine rolul decisiv.
Cea mai eficientă activitate este
însă rezolvarea problemelor. Aceas-
ta nu permite însă un control
analitic asupra formării operații-
lor, dar obligă la depășirea pla-
nului algoritmic prin procedee
euristice. De aici rezultă, pe de
o parte, marea însemnătate a teo-
riei acțiunilor mintale (v.) elabo-
rată de P. Galperin, pe de alta ne-
cesitatea promovării t.î. creative,
ce cultivă în primul rînd origina-
litatea prin gîndire divergentă și
în condiții colocviale, ce stimulează
și asigură independența de acțiune
și expresie a elevilor. Pentru ca
717

acțiunile interiorizat o să se înscrie
în <ii'/.\ uitarea iKLS's'.iâ a inielec-
lului, trebuie să se țină seama de
legile specifice ale gene/ci stadiale
a inteligenței. în legătură cu aceas-
ta, pe de o parte H.A.coli, pe
de. aita noi am propus ca iireă-
țurat sii urnit :<; cursul st'i'ial'ir
</.'.ollCirii inLuc/iui'c. l'c-'rui an-
ticipării opcratinnalc clalmn'/c ii:
)!•>/ ifl l'l i>l'i':U, Să rciilii ll>' :' •'!<!•-
iun! lui J. t'iu^r; cit cel al lui /'.
(Kilpcriu, detențiiunul prin antre-
nament operațional clah'.ii urca acc-
lor structuri operatorii cmc sin: ne-
cesare în ordinea accelerării *'
perfecționai'ii de: col tării intelec-
tuale. .Multe dintre t.î. au o bază
comună. Hilgard crede că pentru
elaborarea unei teorii generale sa-
tisfăcătoare, avem nevoie de un
ansamblu de concepte apropiate,
a tot ceea ce știm despre învățare.
Pentru aceasta trebuie să deli-
mităm cu grijă „tipurile" fie învă-
țare (fiecare tip avînd legi care
să-i fie proprii) și să analizăm
,,aspectele" învățării care cer să
fie teoretizate. în același timp este
imperios necesar ca modelele teo-
retice elaborate în baza cercetă-
rilor psihologice, să fie instrumen-
tate didactic prin cercetări peda-
gogice speciale, în baza cărora să
se elaboreze și să se valideze tehno-
logiile corespunzătoare.
TEORIILE VEDERII, privesc
mecanismul de excitare lumi-
noasă; ele invocă procsc foto-
chimicc, fotocleetrice, lotomeca-
nice. Cea mai cunoscută este teo-
ria fotochimică (Selig Hecht), care
însă nu a putut explica ansamblul
proceselor vizuale, ci numai adap-tarea la lumină și obscuritnfe prin
descompunerea și regenerarea pur-
purului retinian'; chiar și în aceas-
ta privință teoria se 'dovedește
contradictorie în raport cu nunii
roase fapte care implică interven-
ția proceselor nervoase. Teon.i
cuantică are in vedere faptul 1,1
există numeroase modalități -ie
recepționare a stimulilor vizuali -i
explică excitația luminoasă pr:n
absorbția unui număr de quame
în unitatea senzorială. T.v. cro-
matice se sprijină pe schema
trieromatică cu trei culori funda-
mentale: roșu, verile, indigo; sau
pe schema tetracromatică. l'o-
trivit primei, senzația culorii ia
naștere ca urmare a descompunerii
a trei substanțe fotosensibile.
Excitarea izolată a celor trei
tipuri de fibre nervoase (H. Heîm-
holtz) provoacă senzația de
roșu, verde și violet. Prin impresio-
narea în același timp în proporții
variate, a acestor fibre iau naștere
senzații impure. Teoria tetracro-
matică a lui Hering postulează
existența a patru culori funda-
mentale : roșu, galben, verde, alba-
stru și corespunzător acestora,
existența a patru tipuri de recep-
tori ce funcționează pe principiul
asociației pare. Teoria extra-
eromatică explică modificarea sen-
zației culorilor sub influența mo-
dificării intensității iluminatului
și. unghiului vizual, modificării'
imaginii percepției cromatice. în
cazul creșterii intensității ilumi-
natului sau deplasării imaginii
de la centrul retinei spre porțiu-
nile ei laterale. Teoria lui V> •
Wundt dezvoltă o primă formă A
718teoriei policromatice. EI distin-
ge două mecanisme: unul pen-
tru perceperea culorilor, preco-
nizînd existența mai multor tipuri
de receptori, specializați pentru
perceperea unor tîșii relativ în-
guste ale spectrului electromagne-
tic, și altul pentru perceperea
luminii. Teoria policromatică se
leagă de numele lui Hartridge.
Teoria policromatică postulează
existența a șapte tipuri de recep-
tori. Teoria policromatică explică:
1) existența a mai multe puncte de
focare diferite (Hartridge, 1947);
2) existența unui număr relativ
mare de culori subiective speci-
fice (metoda microstimulațici);
3) modificările aspectului curbe-
lor de diferențiere a tonurilor
cromatice; 4) tulburarea discrimi-
nării culorilor sub influența mo-
dificării unghiului vizual, ilumi-
natului și adaptării. Teoria acti-
vității conjugate a receptorilor
(o variantă a teoriei policroma-
tice), consideră că mecanismele
receptoare se formează prin com-
binarea variată a celor trei recep-
tori de bază preconizați de Young.
TERAPIE, metodologie speci-
fică de combatere, ameliorare sau
vindecare a unei boli somatice
sau psihice, bazată întotdeauna
pe un diagnostic. T. este un act
medical sau psihologic esențial,
implicînd un maximum de efort
pentru recuperarea și reinserția
socială a bolnavului. Formele t.
sînt foarte variate în funcție de
specificul bolii; astfel sînt: t.
biologică, chimioterapia (v.), er-
goterapia, socioterapia (v.), psi-
hoterapia (v.), t. prin chirurgieetc, fiecare din ele comportînd
diferite aspecte.
TERORISM, conduită agresivă
cronică, caracterizată în special
prin folosirea unor mijloace psi-
hologice persuasive, plin prelun-
gire;', în timp a aplii.ării sistema-
tice a acestor mijloace, urmărind
cu tenacitate distrugerea îndeo-
sebi morală a partenerului. O varie-
tate minoră a t. este sicanarcu,
care conferă o notă negativă
raporturilor interpersonale la lo-
cul de muncă, în concurența
profesională. Factorii cauzali și
condiționali ai t. sînt de natură
biologică, psihofiziologică și so-
cioculturală.
TEST, termen introdus în 1890
de J.McKeen Cattell. Expresia
„mental tests" desemna un șir de
probe pentru determinarea fiziono-
miei mentale a unui individ. In
prezent termenul are sens mult
mai larg, de probă standardizată
în ceea ce privește administrarea
și interpretarea-cotarea ei și care
furnizează date asupra anumitor
caracteristici psihofiziologice sau
psihice. Clasificarea t. utilizate
în psihologic poate fi făcută din
multe puncte de vedere. Cea mai
cuprinzătoare împarte t. în: t.
de eficiență, prin care se obțin
date despre aspectele cognitive
ale indivizilor, t. de personali-
tate sau de caracter, prin care se
obțin date despre aspectele necog-
nitive și t. de cunoștințe. După
modul de administrare se disting:
t. individuale și t. colective, (v.).
După materialul utilizat: t. ver-
bale și t. non-vcrbale, denumite și
719

T
fie perfonitnnțtl (v.), creion liir-
li'1 si cu aparate. După modul d'-
clalonare: t. privind elezvoitarea
(după vîrslă) și t. de aptitudini.
Scopul urmărit prin t. este obți-
nerea de informații și obiective,
independent de subiectivitatea in-
vestigatorului, asupra caracteristi-
cilor psihice ale subiecților exa-
minați, astfel îneît să permită
formularea unui prognostic. Pen-
tru a corespunde acestor scopuri
un t. trebuie să îndeplinească anu-
mite condiții: validitatea (v.),
fidelitatea (v.), sensibilitatea (ca-
litatea de a pune în evidență
diferențele mici dintre indivizi)
și să fi fost etalonat pe un număr
ele subiecți semnificativ din punct
de vedere statistic.TEST BINET-SIMON, b.-Heri
pentiu diagnoza inteligenței "<.m
i.ile. St ara metrii ă de inteli:^eiil :>.
a lui Binet a fost primul test meu
tal utilizat real în practică. Jm;
diat (iupă apariția lui s-a lăspiu
dit în numeroase alte țări (P>ei^i.
— Decroly, Klvcția — Eel. Cl.nv-
rede, SUA — Cattell și Torranc.
Germania — W. Stern) suferii).;
o serie de modificări. Versiuiu,;
care s-a. dovedit cea mai utiliza-
bilă a fost realizată de Weehslcr.
Kxistă și o adaptare românev.M â
a bateriei elaborată la Cluj <!r
F. Ștefănescu-Goangă. Variau –
tele diferă între ele mai ales î:i
ceea ce privește ponderea fiecărui
factor al bateriei. Astfel, vom da
spre exemplificare un tabel com-
parativ a două forme de baterii:
Factori incluși Binet-Simon, 1966 Stanford-Binet, 193 i
Fact. informaționali
Comprehens iune
Memorie
Operații logice
Desen
Scrieri concrete
Vorbire
Xumerație
PercepțieÎS0,,
39%
34%
4%
4%O 0
43%
24%
34°,,53 %
20° o
4%
48%
14 o(,
38%
Probele bateriei sînt specifice
pentru fiecare vîrstă. Vîrsta de la
care și pînă la care se aplică, este
de asemenea variabilă în diferitele
variante. De exemplu, probele
specifice pentru vîrsta de 15 ani
— clin bateria românească a lui
Ștefânescu-Goangă: — desprinde-
rea semnificațiilor din proverbe;— repetarea a 7 cifre; — repeta-
rea inversă a 6 cifre; — formarea
unei judecăți; — desfacerea unei
hîrtii tăiate.
TEST LAHY, o baterie de tip
analitic (urmărește relevarea anu-
mitor aspecte ale gîndirii logicei
pentru evaluarea inteligenței. Ba-
teria cuprinde 8 tipuri de teste, fie-
520care cu mai mull <• prnbe; Ij l'io-
verbe– '-libiei Ud ILCIHIU- •. :\ <<>•
releze un proverb ipus alături
de 4 afirmații], aleginel din aces-
tea afirmația care convine cel
mai mult proverbului dai. li)
Arbore genealogic — i se prezintă
o serie ele arbori gene.ilogici și i
se cere să indice graeltil de înru-
dire al unui personaj indicat cu
celelalte. 3) Interpretare de texte
— i se dau o serie de texte, subiec-
tul trebuind să descopere legea
construirii lor și să indice textul
care ar urma. 4) Memorie ele
numere. 5) Silogisme — se dau
fie premisele și se cere concluzia,
fie se dă concluzia cerîndu-i-se
una din premise. Se mai poate da
o premisă majoră sau minoră
false, fie o concluzie falsă —subiec-
tul indicînd unde este eroarea.
6) Probe de cuvinte asemănătoare
— se cere clasificarea mai multor
cuvinte în ordinea asemănării.
7) Proba cuvintelor în plus —
se dau o serie de cuvinte și se
cere eliminarea celor care nu se po-
trivesc. 8) Proba de limbă străină.
TEST MEILI, baterie de tip
analitic ce cuprinde mai multe
probe neverbale (formate elin ima-
gini). Cuprinde 6 categorii ele
test: 1) test de imagini: aranja-
rea imaginilor în ordine logică; 2)
test de cifre: descoperirea crite-
riului de construire a unor șiruri
de numere și completarea lor; 3)
test de fraze: construirea ele fraze,
fiind date 3 cuvinte; 4) test ele
lacune: se dau imagini încaelrate
în careuri. Acestea sînt dispuse;
după o regulă. Unul din careuri
fiind gol, se cere indicarea nuniă-iiiliii imaginii cnro lipsește; 5)
pmbă de desen: compunere.i a i ii
mai mulți; desene; posibile.; elin 4
semne; elate; 6) test de analogie-:
subiectul trebuie? să deseneze o a
patra imagine1 care să semene cu
una din cele1 3 date.
TESTE DE APTITUDINI, ca-
tegorie ele t. ce măsejarâ abilitatea
potențială, aptitudinea pentru <i
activitate specială. Se disting
teste ele inteligență generală sau
indemînare căpătate prin antre-
nanient sau experiență, ca și tes-
tul de realizare educațională, care
sînt destinate să măsoare calita-
tea și cantitatea învățării la un
subiect. Un t. de a. este dat unui
individ în scopul de a obține o mă-
sură a ceea ce promite să realizeze,
prin învățare, într-un anumit do-
meniu. Deși nu se face nici o încer-
care referitoare Ia rolul „naturii
contra educației", clinicienii și
consilierii nu pot ignora experi-
ența trecută a unei persoane în
e-vâluarea performanței de t. de a.
De ex., o metodă a măsurării apti-
tudinii mecanice (testul de asam-
blare mecanică) folosește diverse
obiecte comune ca, de ex., o sone-
rie de bicicletă). Este de neconce-
put ca un băiat care în trecut a
manipulat astfel de obiecte să nu
realizeze un scor înalt. Instru-
mentele de testare care măsoară
aptitudinea inginerească includ
testul de relații matematice simple,
vocabulare științifice, principii ști-
ințifice generale și probleme de
înțelegere mecanică practică. Și
aici, performanța individului va
fi influențată de experiența ante-
rioară. Enumerăm categoriile de
721

t. de a.; test de vedete și
auz: dat fiind numeroasele
ocupații de forme de învă-
țare ce necesită văz și auz foarte
bune și considerînd că deficien-
țele senzoriale pot afecta reali-
zările individului sau adaptările
sale sociale și emoționale în psi-
hologia experimentală încă din
secolul al XlX-lea au fost dedi-
cate numeroase cercetări acuității
senzoriale și discriminării. Azi
interesul pentru acest test de
experimente continuă. în special,
în cercetările aplicate pentru sco-
puri militare și industriale, ele
sînt legate de aptitudini senzo-
riale și motorii. Scopurile acestor
cercetări sînt: 1) care resurse
senzoriale și motorii sînt necesare
pentru anumite tipuri de ocupații;
2) să adapteze echipamentele de
toate felurile: militar, industrial,
gospodăresc pentru a ușura folo-
sirea lor. Diagnoza văzului și
auzului se întreprinde și pentru a
procura date în legătură cu pro-
cesele implicate în învățarea citi-
tului, în artele grafice, în realiza-
rea anumitor tipuri de educație
vocațională. Testul de vedere și
auz sînt folosite în selecția perso-
nalului militar și industrial pen-
tru selecționarea acelora care au
grade corespunzătoare de acuitate
vizuală, auditivă sau vedere cro-
matică. Ele sînt folosite și pentru
eliminarea acelora care au defici-
ențe în scopul de a reduce erorile,
accidentele, irosirea de materiale.
Testul de acuitate vizuală mă-
soară acuitatea de aproape, acui-
tatea la distanță, profunzimea
percepției (percepția la distanță)și echilibru. Pe această tablă sin)
tipărite rîndurile de litere variind
în dimensiune și care sînt citite de
subiect. Fiecare rînd și dimensiune
au fost standardizate ca puțind h
recunoscute de „ochiul norma!" <!,•
la o anumită distanță. Acuitatea
vizuală este exprimată ca o frac-
ție. Numărătorul este distanța
dintre subiect și tablă, iar numi-
torul este „valoarea distanței ' a
celei mai mici litere care poate Ii
citită de persoana testată. Valoa-
rea distanței a unei dimensiuni
date este distanța la care o literă
de o anumită dimensiune poate
fi citită de un ochi normal. Prin
tabla Shellen se detectează mio-
piile, dar nu și presbiopiile. Testul
de vedere cromatică se bazează
pe principiul că persoanele cu
deficiențe de vedere cromatică,
confundă anumite grupe de nuan-
țe, în timp ce o persoană cu o
vedere cromatică normală le dis-
tinge. Astfel, într-un set de planșe
o persoană cu o vedere normală
poate vedea o mînă roșie și o
mînă verde. Un subiect cu vedere
cromatică tulburată pentru roșu,
vede numai verde, pentru verde,
vede numai mina roșie, sau dacă
are tulburări în distingerea ambe-
lor culori, nu vede nici mina
roșie, nici mîna verde. Alte seturi
de tabele sînt astfel alcătuite,
îneît cei cu vedere cromatică nor-
mală pot vedea anumite numere,
în timp ce deficienții nu le dis-
ting. Aceste teste impun cerința
de a avea un iluminat standardi-
zat pentru testare, o condiție greu
de realizat. Testele auditive uzea-
ză d<J cuvinte șoptite, omisiunea
722unor consoane și vocale (de exem-
plu: The Andrews YVhispcrcd
Speech Test)_ sau preferabil, de
audiometru. în primul caz un nu-
măr de cifre sînt șoptite la o anu-
mită distanță. Scorul individ'ilui
este procentul numerelor coreei
auzite împărțit la procentul nor-
mal. Acest test este inexact din
cauza variabilelor necontrolabile
în situația de testare. De ex.:
calitatea și intensitatea vocii ce-
lui care testează, proprietățile
acustice ale camerei, zgomote ex-
terne. Audiometrele dau o mai
mare acuratețe și o măsurare
exactă a acuității. Se testează fie-
care ureche. Unele audiometre fo-
losesc ca stimuli tonuri pure,
altele reproduc numere, cuvinte
sau propoziții. în toate tipurile
intensitatea stimulului descrește
treptat la mici intervale de timp
pînâ cînd este atinsă intensitatea
minimului perceptibil. Nivelul
minim este atins, de asemenea,
plecînd de la sunetul cel mai slab
care crește treptat în intensitate.
Testul de vedere și auz nu mă-
soară aptitudinea unei persoane
pentru tipuri speciale de activi-
tate, dar pentru anumite activi-
tăți un anumit grad de acuitate
vizuală sau auditivă este esențial.
în acest sens, aceste teste con-
stituie o parte din bateria de tes-
te care măsoară o aptitudine spe-
cială. Testele mo/orii fi manuale:
unul dintre cele mai vechi
instrumente pentru măsurarea
diferențelor individuale în labo-
ratorul de psihologie, este dina-
mometrul de mînă pentru măsu-
rarea forței prehcnsium'i. Se mă-soară gin d ele de putere a
mâinii și rata oboselii. Int.nicit
aceste două trăsături sînt impli-
cate în anumite activități și ocu-
pații, ele sînt relevante pentru
unele aspecte ale testării aptitu-
dinilor. Timp de reacție, de ex.
subiectul este instruit să apese pe
o cheie de telegraf atunci cînd
percepe culoarea roșie. Acest test
intenționează să măsoare viteza
răspunsurilor în situațiile care
cer o reacție imediată, ca în anu-
mite operații ale mașinilor, în
conducerea automobilului. Testul
de de\tcritate manuală, pentru in-
vestigarea vitezei mișcărilor mîini-
lor și brațelor, ritm manual și co-
ordonare, controlul degetelor. Pen-
tru fiecare dintre acestea au fost
elaborate teste care variază în de-
talii, dar sînt în aspectele funda-
mentale asemănătoare. Mișcările
mîinii pot fi măsurate cu ajuto-
rul vitezei cu care subiectul
apucă și plasează cuie în găurile
dintr-o seîndură (100 buc. 10 >:
X 10). The Stromberg Dexterity
Test constă într-o placă tricoloră
(6 rînduri și 9 coloane), iar pe
altă placă sînt așezate discuri ci-
lindrice, variat colorate, și care
sînt plasate în niște găuri așe-
zate în spațiile tricolore (într-o
anumită ordine), iestul implică
nu numai dexteritate manuală,
dar și percepția globală a culorilor
și un nivel elementar neverbal de
clasificare. în timpul celui de-al
doilea război mondial nume-
roase teste psihomotorii au fost
folosite de psihologii militari pen-
tru selecția oamenilor pentru di-
ferite tipuri de antrenament, in
46+723

special, îti forțele aeriene. Aceste
teste cereau o rapidă și complexă
coordonare senzoriomotorie. Din-
tre acestea se foloseau ambele
mîini simultan pentru a manipula
două rotițe de strung pentru a
realiza o sarcină care se mișcă
după o cale neregulată, obținerea
unor modele de lumină prin ma-
nipularea unor manșe și cîrme
care simulau carlinga unui avion.
Evaluare: teste de capacitate sen-
zorială ca și cele motorii și de
dexteritate au fost moderat folo-
site în selecționarea persoanelor
pentru diferitele activități. S-au
efectuat studii de corelație între
testele senzoriale și motorii, pe de
o parte, și testele de inteligență,
pe de altă parte și s-au obținut
coeficienți scăzuți sau neglijabili.
S-a conchis că cele două tipuri de
instrumente psihologice măsoară
funcții care sînt în mare măsură
independente una de alta. Testele
de aptitudine mecanică măsoară o
combinație a capacităților senzo-
riale ți motorii plus percepția rela-
țiilor spațiale, capacitatea de a
căpăta informații despre obiectele
mecanice și de a înțelege relațiile
mecanice. The Minnesota Spatia!
Relations Test (1930) constă în 4
seînduri (table), fiecare avînd 58
de tăieturi de diferite forme, mul-
te din ele neuzuale. Sarcina su-
biectului este să plaseze aceste
bucăți în spațiile din tablă. Se
observă faptul că persoanele care
sînt angajate în ocupații mecanice
obțin scoruri mai mari decît
persoanele care au ocupații m-mecanice. Acest fapt apare ra
principala justificare pentru Jo-
losirea lor ca o măsurătoare a
aptitudinilor mecanice. Unele cri-
tici au conchis că testul măsoară
viteza și acuratețea în rezolvarea
detaliilor relațiilor spațiale și că
dă o măsurare a capacității indi-
vidului să lucreze cu materiali
concrete, dar nu poate măsura
resursele în rezolvarea probleme-
lor de natură mecanică și nici
pentru măsurarea capacității d<
a manipula obiecte mici cu preci-
zie. Teslele de înțelegere mecanică,
prezintă probleme mecanice sub
formă de imagini. în fiecare caz
imaginea este însoțită de o înfă-
țișare a problemei și cu două sau
trei răspunsuri din care să se
aleagă unul corect. Aceste teste
diferențiate pe 3 categorii de difi-
cultate sînt desemnate să măsoare
înțelegerea operațiilor fizice si
principiilor mecanice în situații
relativ simple (îmbinări de roți
dințate și alte angrenaje). Asemă-
nătoare sînt și alte teste de
inteligență mecanică care nu
cer cunoștințe specifice, nici nu
se cer cunoștințe verbale despre
obiecte, unelte, procese sau mate-
riale, ci se cere aranjarea unor
unelte, dispozitive, instrumente,
în acest domeniu au apărut alti
teste noi, dar ele nu au introdu>
noi concepte sau tehnici. Astfel
Mellenbrauch Mechanical Moți
vation Test este un test de inw-
gini, care cerc recunoașterea și
darea de informații despre anu-
mite obiecte, care de obicei m
sînt comune (de exemplu: apa-
rat do ras electric, macara, seri-
734T
pete etc). S.ircim r;f<- s.i ;;e
așeze perei, hi ot>!>i U |e t.'i<- rqinr-
ti'n împreună. ] pot e/a care stă la
baza acestui test este foarte sim-
plă: indivizii cu interese și capaci-
tăți mecanice, mai mult: decît
alții vor observa folosința, păr-
țile și relațiile dintre aceste obiec-
te. Un alt test, recent, este SK'A
Mechanical Aptitudes Test. Are
3 subteste care măsoară informa-
ția mecanică (se numesc unele
unelte ca și folosința lor), percep-
ția formei și vizualizarea spa-
țială și probleme aritmetice (in-
cluzînd folosirea tabelelor și dia-
gramelor). Autorii testului consi-
deră că acesta, are o anumită sem-
nificație într-o varietate de profe-
siuni mecanice pentru selecția
lucrătorilor. Testul de aptitudine
pentru muzică, cel mai vechi este
Seashore Measures of Musical
Talent. Există 6 aspecte ale au-
zului care sînt măsurate prin
înregistrări fonografice și anume:
discriminarea înălțimii unui sunet
(din două tonuri care este mai
înalt); discriminarea intensității
sau a intensității mici (se dau
perechi de note cu mici diferențe
de gradare); discriminarea timpu-
lui (dacă durata unei note este
mai lungă sau mai scurtă decît
a unei alte note); discriminarea
timbrului (dacă două tonuri au
același timbru sau diferă); jude-
carea, stabilirea ritmului; me-
moria tonurilor. Seashore n-a
făcut o „analiză a profesiunii"
printr-o încercare de a discrimina
niveluri de aptitudine muzicală
pe o bază empirică, ci a făcut o
analiză a talentului muzical peba/a ui]"r componenți- senzoriali*,
l ii»!:- din cuuiponeiilelo aptitu-
dinilor iiiu/.ii'.i.le pol: ti măsurate
obiectiv, altele nu. Aceste 6 capa-
cități sînt printre cele măsura-
bile, dar Seashore arată că nu pot
fi măsurate toate componentele
aptitudinilor muzicale. Pentru
validarea rezultatelor, Seashore
le-a comparat cu datele profeso-
rilor despre abilitatea muzicală,
realizarea muzicală și calitatea
muncii în școala de muzică Da-
tele obținute din corelații indică
că aceste teste de percepere audi-
tivă nu sînt suficient de valide pen-
tru pronosticul talentului muzical.
Totuși testul Seashore poate de-
pista pe acele persoane a căror
capacitate auditivă este deficientă
și deci nu se pot angaja să urmeze
cu succes o profesiune muzicală.
T.d.a. în artele grafice, ca și în
muzică au dificultăți referitoare
la criteriile de conținut și de vali-
ditate. Groves Design Judgement
Test intenționează să măsoare
gradele în care un individ percepe
și răspunde la principiile de bază
ale ordinii estetice: unitate, varie-
tate, eejiilibru, continuitate, sime-
trie, proporție și ritm. Se prezintă
90 do perechi sau triade de de-
sene abstracte în care unele sînt
organizate potrivit acestor cri-
terii, iar altele, care violează
unul sau mai multe din aceste
principii. Selecția subiectului pen-
tru un anumit desen poate fi
folosită ca o probă, a perceperii
estetice și judecății estetice. Horn
Art Aptitude Inventory este
folosit pentru admiterea la șco-
lile de artă. Este un test de creați-
725

nt'jtc foIoMiiiI o prescripție sun |'I,1
și Jle>.ibi!ă sau un L'hid pentru
liccare desen. La început se
cere examinatului să s liițeze 20
de obiecte familiare (casă, carte)
într-un timp foarte scurt și la o
scară mică. Se mai cere să creeze
desene abstracte simple plecînd
de la un set de triunghiuri, drept-
unghiuri. Se trece apoi la im
nivel mai mare de creativitate.
.Se dau 12 cartoane dreptunghiu-
lare pe care sînt mai multe linii
care trebuie să servească ca bază
sau început pentru un desen.
Desenele sînt judecate pe baza
imaginației creative și a calității
tehnice. Autorii de t.d.a. în artele
grafice nu s-au învoit referitor
la capacitățile care sînt măsu-
rate. IV.C. Maier după ani de
studii și experimentare a identi-
ficat 6 trăsături care caracteri-
zează aptitudinea în artele gra-
fice: 1) îndemînarea manuală; 2)
energie și perseverare; 3) inteli-
gență estetică; 4) facilitate per-
ceptuală; 5) imaginație creativă;
6) judecată estetică. Pentru ap-
titudinile medicale, primele teste
aveau următoarele subteste: me-
morie vizuală, memorie pentru
conținut științific, vocabular
științific, înțelegerea unui ma-
terial tipărit, definiții științifice,
raționament logic. Aceste sub-
teste se bazau pe analiza unor
aptitudini care so credeau a fi
necesare pentru studiul medicinii.
Se credea că este esențial să ai
o capacitate mentală, să înveți
repede și să organizezi materia-
lul învățat astfel îneît să fie
reținut și utilizat în munca vii-toare. Pentru </ț>?i/'f<li ui/r ittyi-
duc >e o >n.-.Hierâ • enire rapiil.i
înțelegerea rapidă, a unui mate
rial relativ dificil, memorizare si
reproduceri; cu acuratețe, rațio-
nament prin analogie, disei'mn
narea faptelor relevante, raționa
mente inductive și deductive
și facilitate în achiziția și folosi-
rea vocabularului, l.rnv School
Admission Test urmărește să sta-
bilească capacitatea, de a înțe-
lege, de a raționa logic, de a mă-
sura cunoașterea mecanismelor
scrisului, abilitatea de a organiza
un material în proză, de a înlă-
tura pasajele, greșelile etc. Pen-
tru aptitudinile pedagogice, ală-
turi de abilitatea mentală și
competența profesională, o mare
importanță o au aptitudinile. Ap-
titudinile în știință și inginerie nu
sînt socotite a reprezenta un ta-
lent special în același sens cum
este aptitudinea muzicală. Apti-
tudinea științifică este aplicarea
capacității intelectuale generale la
•materialele și problemele știinli-
fice. Un t.d.a. intenționează să
estimeze probabilitatea succesu-
lui în ocupațiile științifice și ingi-
nerești. Stanford Scientific Apli-
tude'Test (1930) are mai mult o
valoare istorică; folosit pentru
studenții școlilor și colegiilor su-
perioare. Intenționa sâ evalueze:
claritatea definițiilor, raționa-
mentul, inducția, deducția, gene-
ralizarea, validitatea (bazată pe
fapte), minuțiozitatea, discrimi-
narea valorilor în selecționarea și
ordonarea datelor experimentale,
acuratețea observațiilor. Pre-
Engineering Ability Test cu-
Î2GT
prinde două părți: înțelegerea ma-
terialelor științifice și abilități ma-
tematice generale.
TESTE DE EFICIENȚĂ, se cla-
sifică în t. de e. cantitativă și
t. de e. calitativă. Primele cu-
prind: teste de inteligență tip ver-
bal de tip non-vcrbal, teste de
dezvoltare pentru prima copilă-
rie sau preșcolari etc. pentru
aptitudini la mecanică, de dex-
teritate manuală, etc. Testele
de inteligență (v.) folosesc scări
bazate pe concepția lui Binet:
„Afirmăm că o probă este ca-
racteristică unei anumite vîrste.
și o putem folosi pentru a
diagnostica întîrzierea sau pre-
cocitatea intelectuală, cînd reu-
șesc la această probă copii nor-
mali la această vîrstă și nu reu-
șesc la această probă copii de o
vîrstă inferioară". Testele de dez-
voltare sînt constituite dintr-un
ansamblu de probe foarte diferite
și de dificultate gradată. Ponderea
reușitelor și eșecurilor dă măsura
nivelului de dezvoltare intelec-
tuală a subiectului examinat.
Suma reușitelor la o scară de dez-
voltare dă vîrstă mintală. Compa-
rînd vîrstă mintală cu vîrstă reală
a subiectului în momentul exa-
minării se constată întîrzierea
sau precocitatea dezvoltării inte-
lectuale, în 1912 \V. Stern a
introdus noțiunea de quotient in-
telectual, raportul dintre vîrstă
mentală și vîrstă reală jQ.i. –
VRI. Cifra care exprimă O.T.
este mult mai semnificativă decîtexprimarea în luni și ani a întîr-
zierii și precocității, deoarece o
aceeași perioadă de întîrziere
mentală este mult mai gravă la
vîrsta de 3 ani de pildă, decît la
vîrstă de 7 ani. Testele de dezvol-
tare pentru stîngaci sau pentru
preșcolari permit evaluarea nive-
lului global de dezvoltare a orică-
rui copil. 1-3le nu sînt propriu-
zis probe care se administrează
subiecților, ci presupun compa-
rări ale nivelului atins în ceea ce
privește limbajul, motricitatea,
comportamentul social etc, ca
norme stabilite pe baza unor
cercetări minuțioase, ca acelea
întreprinse de Gessel sau Buchler.
Iile se bazează pe principiul că
dezvoltarea tuturor copiilor are
loc după aceleași etape. Testele de
aptitudini permit să se stabi-
lească nu un nivel de vîrstă
atins de subiect, ci locul pe care-1
ocupă față de media subiecților
de același nivel cultural, în ceea
ce privește activitatea cerută de
respectivele teste. între acestea
se găsesc probe psihofiziologice,
probe psihomotorii, teste de „func-
ții mintale" (de atenție, de me-
morie etc). T. de. e. calitativă
cuprind probe destinate să deter-
mine posibilitatea de a forma
concepte. în general sînt probe
de clasificare în care se dă sarci-
na de a se grupa elementele date
în oricît de multe categorii, folo-
sind de fiecare dată alt criteriu,
în categoria acestor teste intră și
acelea de gîndire conceptuală sau
testele de vocabular.
TESTE DE INTELIGENȚĂ,
probe de diagnoză a inteligenței.
727

Tendința de apreciere a inteli-
gi nței a pornit din școală, în
sensul determinării măsurii în
caro notele exprimă cunoștințele
și inteligența, elevilor. Primii caro
:.-au ocupat însă de evaluarea
inteligenței prin probe au fo^t
psihiatrii (Rieger — 1885). Ini-
țial psihologii au folosit probe
izolate în diagnosticarea inteli-
genței însă treptat, pe măsura
dobîndirii experienței în aprecie-
rea inteligenței s-a trecut la ba-
terii de probe. I.a baza construirii
acestor baterii există modalități
diferite de concepere a inteligenței,
ceea ce a dus și Ia moduri de abor-
dare diverse ale ei. Din acest
punct de vedere se pot grupa
toate tipurile de baterii folosite in
prezent, în 3 clase: 1) baterii
destinate măsurării nivelului ge-
neral al inteligenței (toate pro-
bele bateriei avînd același prin-
cipiu de bază); semnificativă este
bateria Binet-Simon; 2) baterii
realizate pentru măsurarea dez-
voltării individuale, accentul pu-
nîndu-se pe diferențierea indivi-
duală a subiecților; reprezenta-
tivă în acest sens fiind bateria
Wechsler; 3) baterii create pen-
tru a măsura unele aspecte cali-
tative ale inteligenței și gîndirii,
spre exemplu gîndirea matema-
tică sau literară.
TESTE DE PERSONALITATE,
descriu un mod de reacție sau
trăsături ale individului. T. de p.
analitice se prezintă sub formă de
chestionar (Personal Data Sheet
al lui Woodworth este primul
ea dată — primul război mon-
dial). Chestionarele unifazice, cacel de extroversiune-intrnver-
siune, investighează o singui.i
trăsătură de personalitate. K\i->-
tă și multifazice, ca cel V
lui 13enventer (vizează lendi'i
lele nevrotice, introversiiiin ,i
extro verși unea, au tosufic tenta
domiiianța-supunerea) sau Inven-
tarul înuhifazii- de personalii, i<
Minnesota i.M.M.P. l.). Chimul ,i
făt ut obiectul a peste 1500 d.
studii și servește la depistare.:
tulburărilor de personalitate M
chiar la diagnosticul psihiatric.
După aspectele studiate chestio-
narele pot fi de adaptare, de
atitudine, de interese. T. de p.
sintetice sau t. de p. proiective se
bazează pe confruntarea subiec-
tului cu o situație „căreia îi va
răspunde după sensul pe care îl
are situația pentru el și conform
cu ceea ce el resimte în cursul
acestui răspuns" (Frank, 1948).
După G. Lindzey tehnicile pro-
iective pot fi: asociative (răspun-
sul la stimul sînt primele idei
sau imagini care vin în minte —
ca la proba Rorschach — v).
constructive (răspunsul este rezul-
tatul unei activități cognitivi'
sau imaginative mai complexe,
ca în testul tematic de apercep-
ție — T.A.T.), de completare (răs-
punsul simplu și limitat, ca la
testul de completare de propozi-
ții), de alegere (din mai multe
aranjamente posibile subiectul
alege pe cea mai corectă sau mai
atractivă), expresive (se execută
desene ca în proba desenului unui
om, a unui arbore sau se reali-
zează scene cu păpuși ca în tcslui
lunnij. T. de p, obiective vizează
738obținerea de date cuantificabile
despre personalitate, în baza ipo-
tezei că stilul acesteia se mani-
festă într-o varietate de activi-
tăți, uneori foarte deosebite între
ele (ex.: bateriile de 14 probe a,
lui D.W. Mac Kinnon, de tf5 de
teste al lui LX. Thurstone, testele
de apreciere a umorului ctc).
Noile t. de p. obiective presupun
analiza factorială și experimentul
multivariat, ceea ce îngreunează
încă extinderea lor. T. de p.
situaționale pun subiecții iu
condiții asemănătoare celor reale
în care se manifestă diferitele
trăsături (de ex. moralitatea,
stabilitatea emoțională, capaci-
tatea de a suporta stressul, ini-
țiativa, discreția, capacitatea de
a asuma conducerea etc.).
TESTE PROIECTIVE, sub a-
cest nume se grupează probe care
incită subiectul să se proiecteze,
să se exprime în diferite manifes-
tări ale personalității sale. Testele
cele mai cunoscute în acest sens
sînt: testul Rorschach și testul
T.A.T. De asemenea sînt cunos-
cute sub numele de probe proiec-
tive testele de asociație liberă,
Bender, Szondi. Tehnica proiec-
tivă constă în observarea reac-
țiilor la prezentarea anumitor
imagini și obiecte care ne
permit să vedem cum și cu
ce aspect din mediu se iden-
tifică subiectul și să desprindem
semnificațiile acestor identificări.
Test Rosenzweig — cu ocazia ela-
borării unei teorii a frustrației
(1934) — Rosenzweig pune la
punct un test de frustrație pe
care-1 prezintă în 1935 sub numelede Picture Frustration Study. Ma-
terialul constă într-un caiet, con-
ți nînd desene rcprezentînd o serie
de situații frustrante. Se cere
subiectului să-și imagineze reacți-
ile verbale ale personajului frus-
trat, ceea ce permite, datorită
mecanismului de proiecție, stu-
diul propriilor sale moduri de a
reacționa. Acest test o foarte mult
folosit de clim'cieni. Testul Ror-
schach — sau testul „petelor de
cerneală". Rorschach Hermami
(psihiatru elvețian, 1884-1922),
pornind de la ideea că percepția
vizuală e influențată de personali-
tate, construiește proba „pete-
lor de cerneală" ca test de imagi-
nație, inițial, pe care îl utilizează
ulterior și ca mijloc de explorare
a personalității. în 1918 constru-
iește planșele test (unele acroma-
tice, altele în culori), ca în 1921
să stabilească o tehnică de in-
terpretare a testelor, publicînd
lucrarea „Psihodiagnosticul". El
descoperă din analiza planșelor
(aplicate) pe bolnavi și pe in-
divizi normali că răspunsurile
privind culoarea sînt legate de
extraversiune, iar cele referitoare
la mișcare, de introversiune (uti-
lizînd tipologia lui" Yung).
TESTE SOCIOMETRICE, in-
strumente de bază în metodologia
sociomotriei, prin care se mă-
soară atracțiile și respingerile
care au loc între indivizii unui
grup. Datele astfel culese, prin
prelucrarea ulterioară cu ajuto-
rul sociomatricelor sau sociogra-
melor dezvăluie structura grupu-
lui, reperarea subgrupurilor, a
clicilor, a centrelor de influentă

(liderii) și a sistemului de comu-
nicare socială, transmiterea aces-
tei influențe permite identifica-
rea indivizilor „populari", a celor
izolați și a celor respinși. în ad-
ministrarea testului este esențial
ca fiecare membru al grupului
să-și exprime confidențial pre-
ferințele, după un criteriu precis
determinat (activități în comun,
petrecerea timpului liber etc).
TESTUL SZONDI, test proiec-
tiv prin care se sondează pro-
funzimile personalităților după
simpatii și antipatii, suscitate
de fotografiile diverselor tipuri de
alienați. Subiectului i se prezintă
șase serii de cîte opt fotografii,
cerîndu-i-se să arate pe care opreferă (cu care se identifică) și
pe care o respinge. In baza unui
sistem de cotare se stabilește un
diagnostic ce interesează psiho-
patologia sau caracterologia.
TESTUL WECHSLER, bateri-
pentru diagnoza inteligenței; in
alcătuirea acestei baterii de pro-
be se ține seama de faptul că
inteligența este impregnată de
factori motivaționali. în 1939,
elaborează prima formă a t. pe
care o reformulează în 1955.Vari-
anta cunoscută sub numele de
WAIS și derivă din aceasta și o
variantă a t., pentru copii WISC.
Bateria cuprinde 12 grupe de
t. clasate în 2 categorii, t. verbale
și t. de performanță (nonverbale).
Tipurile de probe:
Categoria I Categoria II
1. Informația generală
2. înțelegere generală
3. Aritmetică
4. Similitudini
5. Probă de vocabular
6. Memoria cifrelorCompletare de imagini
Aranjare de imagini
Asamblare de obiecte
A
Probă de cod
BLabirint
TETANIE, sindrom de hipo-
funcție paratiroidiană, constînd
în accese de contracturi muscu-
lare localizate (de ex.: spasm al
piciorului, spasm laringian etc.)
sau din convulsii mai mult sau
mai puțin generalizate (foarte
asemănătoare, din punct de ve-
dere fenomenologic — cu crizeleepileptice). în general accesele
de t. sînt acompaniate de insta-
bilitate psihomotorie. Se disting:
t. tipice endocrine, t. neuronală
(sau nehipocalcemică), t. toxica.
TETRACROMATIC, calificare
a ipotezei lui Hering, și altor
teorii ce susțin că vederea tuturui
culorilor se explică prin excita-rea variabilă a patru clemente de
recepție cromatică specializate
pentru roșu, galben, verde, albas-
tru.
THANATOS (gr. moarte), ter-
men utilizat destul de rar în
psihanaliză, pentru a desemna
pulsiunile morții în opoziție cu
pulsiunile vieții (Eros — v.) Uti-
lizarea termenului de t. subliniază
caracterul radical al dualismu-
lui pulsional și al universalității
acestor două mari categorii de
pulsiuni.
THYMUS v. TIMUS.
TIC, sindrom nevrotic psiho-
motor; tulburare motorie minoră,
care apre pe fondul unei fragili-
tăți de integrare a funcțiilor psiho-
motorii. T. sînt mișcări stereotipe,
bruște, intempestive, afectînd în
general mușchii faciali și ai gîtu-
lui, mai rar mușchii membrelor
sau ale trunchiului. Sînt reflexe
motorii, de caz patologic. T. au
o evoluție inegală, capricioasă, ac-
centuîndu-se în cazul unei emoții
puternice sau în perioade tensio-
nale. Semnificația particulară a
t. constă în caracterul psihomo-
tor al tulburării, fiind un echi-
valent motor, care exprimă o
descărcare a agresivității repri-
mate. S-a vorbit în cazul t. (ca și
în cazul daltonismului) de „conver-
sia pregenitală' pentru a marca
nivelul arhaic al sistemului psi-
homotor, implicat în aceste tipuri
de descărcare pulsională. T. apar
la copii, în jurul vîrstei de 6 — 7
ani și frecvent, pot dispare fără un
tratament. La adolescent sau
la adult pot căpăta un caracter
cronic.TIFLOLOGIE, ramură a de-
fectologkt, știință înultidisci-
plinară care se ocupă de orbire și
ambliopie, de geneza și compen-
sarea acestora prin tiflotehnică
și de educarea, instruirea și
calificarea deficienților vizuali.
TIMBRU, calitate' a senzațiilor
auditive corespimzînd formei
undelor acustice, independent de
amplitudine și frecvență. T. re-
flectă compoziția spectrală a su-
netului si, în sens mai restrîns. de-
semnează particularitățile de
structură funcțională ale vocii
omenești și ale instrumentelor
muzicale.
TIMIDITATE, comportament
defensiv și anxios, ezitant și as-
tenic, exprimînd dificultăți de
adaptare socială (sau o adaptare
negativă) ce sînt normale și expli-
cabile în mica copilărie și' la pu-
bertate, dar ridică probleme în
celelalte etape. T. se poate datora
diverșilor factori, cum sînt tempe-
ramentul hipotonic, nesiguranță
de sine, complexe de inferioritate
ce pot fi impuse prin autorita-
rism educativ, dificultăți de co-
municare și expresie în absența
..învățării sociale", reticențe dic-
tate _de atitudini hiperexigente
ș.a. în tinerețe, de regulă, t.
este depășită. Importantă este
activitatea socială și dezvoltarea
încrederii în sine și'în alții.
TIMIE (TONUS AFECTIV),
acea stare afectivă existentă
atunci cînd nimic însemnat nu
apare în cîmpul conștiinței. T.
este starea bazală fundamentală
a afectivității unui subiect, obiș-
nuită lui și constituind o cumpo-
730 731

T
nentă esențială a temperamentu-
lui și caracterului său. T. est o
numită <le E. Kretsehmer „holo-
timie" sau afectivitate de bază,
spre deosebire de „catatimie",
modificare afectivă a conținutu-
rilor psihice. T. sau tonusul
afectiv poate fi deprimat, trist
sau dimpotrivă euforic, vesel,
expansiv; poate exista o apatie
și o stare de indiferență afectivă
(hipotimie și atimie). De aseme-
nea pot exista oscilații ale aces-
tui fond psihic afectiv în diferite
boli psihice.
TIMP, alături și în unitate cu
spațiul, formă obiectivă și univer-
sală de existență a materiei în
mișcare, una din determinările
fundamentale a existenței mate-
riale. Este cea de-a patra dimen-
siune a realității. Se caracterizează
prin durată. Uneori t. este înțe-
les ca parte a duratei. Conform
teoriei relativității, t. depinde
de viteza de mișcare a sistemelor
materiale și este în interacțiune
cu spațiul. în genere t. este o
dimensiune a mișcării univer-
sale. Categoria cea mai generală
este t. fizic sau cosmic. înlăun-
trul și pe fondul acestuia se con-
tituie t. biologic și în continuare
t. psihic și t. social-istoric. Dacă
t. biologic se organizează în rit-
muri și periodizări ale proceselor
de viață într-un mediu de exis-
tență, t. psihic apare precumpă-
nitor ca o formă de existență a
acțiunii de factură socială și
depinde de coordonatele și valo-
rile acesteia. J. Piaget distinge
vin t. primitiv sau egocentric („sim-
țit înlăuutrul acțiunii"), un t.practic („legat de acțiunea in(,..
grală"), un t. intuiții) („limitat |,,
raporturile de succesiune și du-
rată dată într-o percepție im,.,
diată") și un t. operatoriu ce CM,
calitativ întrucît privește duni-
tele interne și „constă în relațiile
de succesiune și de durată fon-
date pe operații analoage celor
logice". Acesta din urină est,
t. psihic uman și care, după II.
Bergson, este definitoriu pentru
conștiință întrucît este reversibil
și prospectiv spre deosebire de
inversibilitatea și univocitatea t.
fizic. — G. Berger vorbește și
despre un t. existențial care este
t. trăit, subiectiv „de tonalitate
esențial afectivă, timpul aștep-
tării, al speranței, angoasei, re-
gretului… El este calitativ și nu
poate fi măsurat. în schimb
timpul operativ este cel al acțiu-
nii asupra unor lucrări obiectivi-
și este măsurabil. „Analogic, în.
cadrul t. istoric, Stelian Stoica
analizează t. moral ca fiind mar-
cat prin valori și trecînd peste
durate, realizînd corespondențe
valorice peste milenii și ființînil
ca o activitate virtuală. în trăi-
rea umană a t. intervin adaptări
și modificări calitative ce țin în
principal de existența culturală
și de activitate. Pentru o metricii
a t. se recurge la instrumente.
Subiectiv, t. este marcat prin
evenimente și trăiri afective. Ac-
tivitatea intensă și emoțiile plă-
cute absorb duratele prezentului
dar dilată t. în evocare sau pros-
pectare, pe cînd lipsa de activi-
tate și expectațiile terifiante fi-
xează atenția asupra t. ii lac săse scurgă, extrem rle anevoie
pe cînd în evocare respectivele
intervale sînt comprimate și
chiar eliminate. Este totuși o
deosebire între perceperea, gîn-
direa și trăirea afectivă a t.
Acestea' se structurează în diferite
raporturi față de sistemele <'e
referință ce mijlocesc orientarea
în t., și anume: sistemul fizic,
sistemul biologic, sistemul psihic
individualizat și sistemul socio-
cultural .
TIMP DE REACȚIE (perioadă
de latență), expresie folosită încă
din 1868, pentru a desemna in-
tervalul de timp care separă o
stimulare de o reacție de răspuns.
Dispozitivele speciale de măsură
a acestor intervale relevă mai
multe feluri de astfel de reacții;
t. de r. simplu, la un stimul oa-
recare (auditiv, vizual, tactil);
t. de r. discriminativ, între dife-
riți stimuli de același ordin;
t.'de r. de alegere, adică alege-
rea dintre mai mulți stimuli la
care reacțiile sînt diferite (de
ex. la mina dreaptă și la mîna
stîngă). Aparatura modernă per-
mite o măsurare extrem de fină
a t. de r., sesizînd și intervalele
ocupate de pregătirea reacției, ca
și duratele postacțiunii. Studiul
t. de r. prezintă mare însemnă-
tate în psihofiziologia sensibilită-
ții și în procesele de decizie.
TIMP LIBER, în accepțiunea
sa actuală t.l. este un produs al
societății industriale: apare cînd
ritmul vieții zilnice nu se mai
încheie odată cu munca. Definit
prin cei doi termeni componenți
ai denumirii, noțiunea de timpimplică o diviziune a (imnului
in funcțiune de lipul de activi-
tate realizat, iar aceea de „li-
ber" redă aspectul calitativ al
acestei împărțiri cu referințe so-
cial-istorice, amintindu-ne de opu-
sul noțiunii de liber. Antichitatea
a cunoscut un gen do t.l. rezer-
vat aristocrației, acel „otiuni
cum dignitate", rezervat unor
oameni pentru care nu exista
separarea intre activitate și re-
creație. „Otium" se desfășura sub
oblăduirea muzelor și însemna
creație, „poesa" de la elini. Re-
strîns în epoca decadentă la un
„otium" recreativ pînă la limi-
tele desfrîului, „otiuni" a fost
preluat în această formă de bur-
gurile de mai tîrziu incluzînd
și influențele de separare de
muncă (recreația era în societa-
tea romană rezervată pentru
anumite zile clin an sclavilor și
meseriașilor, negustorilor — neg-
otium — negarea muncii crea-
toare). Dar burgul și-a păstrat
muza, creația în activitatea pro-
fesională, munca sa fiind o lu-
crare de artizanat (cuvînt care
derivă din ars-artis, echivalentul
lui poesa de la elini), iar recreația
a fost separată de munca econo-
mică, purtînd pecetea de „amu-
zament" (privativul „a" indi-
cînd absența muzei) și dînd naș-
tere unor activități denumite în
franceză „loisir", în engleză „lci-
surc"), ambele provenind din
latinescul licet — permis (act
de destindere). Epoca contempo-
rană, caracterizată printr-o gi-
gantică industrializare, dar și
printr-un drum ascendent către
73a733

umanizarea muncii, stabilește o
nouă poziție în materie de t.l.: fi
democratizare a lui „otium" re-
născut din neg-otium. Separa-
rea muncii profesionale de acti-
vitățile de t.l. este în general mai
bine conturată. Pe de o parte,
îngustarea posibilităților omu-
lui de realizarea integrală în pro-
ducția industrială și reducerea
orelor de muncă; pe de altă,
parte, suprasolicitarea intelectu-
ală în procesul muncii au dat
funcții de importanță necunos-
cută t.l. El îmbină activitățile
pur recreative ale „burgului"
(amuzamentul) cu munca crea-
toare a lui „otium cum digni-
tate" și a „pocsei". T.l., inter-
calat între munca profesională
și repaus, stabilește un echilibru
al persoanei prin divizarea tim-
pului unei zile în cei trei „8":
muncă, odihnă prin somn, ac-
tivitate, în t.l. T.l. al epocii
noastre are și un alt caracter
care merită să fie semnalat, el
se desfășoară după un program,
ales de persoana respectivă din
varietatea de posibilități oferite
și este în funcție de orar, urmă-
rind, deopotrivă, autorealizarea,
educația și destinderea. Eficien-
ța t.l. cu stabilirea echilibrului
psihic, depinde de o dublă orga-
nizare: organizarea de către so-
cietate a multiplelor mijloace
recreative și stabilirea de către
individ a criteriilor de alegere
în funcție de idealul însușit și
apoi împărțirea organizată a dis-
ponibilităților sale de timp pen-
tru satisfacerea năzuințelor sale
și realizarea proceselor de com-pensație, în raport cu numen «n
profesională. Subliniem valabili
tatea și valoarea denumirii adop
tate la noi pentru mijloacele
recreative puse la dispoziție di
stat prin „casele de cultură n
creație", deci nu simplă recreați'
TIMUS (THVMUS), glan'd.",
endocrină și organ hematopne-
tic, așezat in cavitatea tora-
cică înapoia sternului, de fonti,!
alungită, fiind împărțit în d<i
lobi și o greutate care variază
cu vîrsta (la naștere fiind <)<•
10 — 15 g). Dezvoltarea maximă
o arc pînă la pubertate, suferii: I
apoi o degenerare adipoasă, fără,
să dispară complet. Alături de
splină, măduva oaselor, ficat
și ganglionii limfatici, t. este un
organ hematopoetic, formînd
limfocite. Astfel t. are un rol
important în elaborarea de anti-
corpi, deci în imunitatea organis-
mului. Ca glandă endocrină, t.
prin hormonul secretat, favorizea-
ză creșterea, influențează osili-
cărea și reglează, alături de alți
hormoni, dezvoltarea normală, a
glandelor genitale. în caz de
extirpare sau hipofuncție apar
tulburări în metabolismul sării
rilor minerale și în dezvoltarea
glandelor genitale. Creșterea oa-
selor este întîrziată și ele ră-min
moi și friabile. în cazul hiper
secreției, printre altele, maturi-
zarea sexuală este mult întîr-
ziată.
TINSIT, unitate adoptată de
W. Couter (1949), la analiza
comportamentelor umane, pen-
tru a utiliza în realizarea mode-lelor cibernetice. Cuvîntul este o
prescurtare a expresiei „tendință
în situație", situația fiind com-
portamentul exprimat printr-o
configurație de evenimente, iar
tendința prin „gradul de proba-
bilitate a emergenței unui com-
portament".
TIP (gr. tipos — reprezentare
schematică), ceva ce permite
să se avanseze către structura
esențială fără a reprezenta esența
ultimă; schemă sumară de o ge-
neralitate medie (intermediară in-
tre concretul-singular și genera-
lul-universal) ce corespunde, du-
pă H. Murray, unei grupe_ sau
subcategorii, subspețe. Față de
gen, care este cu totul abstract,
Cournot găsește că t. este o ab-
stracție rațională întrucît în-
trunește mai multe însușiri ale
concretului și corespunde unei
grupe naturale. T. desemnează
un model (concept instrumental)
sau (și) o variantă alături de al-
tele dinăuntrul unei clase — deci
apare și ca un concept cu un con-
ținut referențial. între aspectul
instrumental și cel refectoriu al
t. nu este o 'perfectă corespon-
dență întrucît orice schemă ti-
pică rezultă dintr-o clasificare
imperfectă ce nu uzează de cri-
terii absolute (da sau nu) ci ape-
lează la aproximări de nivele în
serii continue de gradații. Di-
ferite t. ce încearcă să surprindă
variantele unei clase (și aceasta
din anumite puncte de vedere)
nu pot fi discriminate net ci doar
în termeni comparativi de mai
mult, mai puțin, dominant-sub-
ordonat, reliefat-estompat etc).Orice raportare a unui subiect
la un t. este aproximativă pen-
tru că nu toți sînt identici sub
incidența respectivă, de cx. de
introvertiți, piemei, colerici, in-
tuitivi etc. Uneori se vorbește
totuși de cazuri tipice sau de
subiecți reprezentativi pentru un
t. Dacă s-ar reduce t. la una-
două trăsături comune tuturor
exemplarelor unei clase, s-ar pro-
duce identificarea cu generalul;
dacă s-ar spori numărul trăsă-
turilor pentru a reproduce con-
cretul, variantele de t. s-ar mul-
tiplica indefinit, apropiindu-se de
singular. Rămînind pe poziția
mediană a particularului, t. con-
stituie un concept comod pentru
a sistematiza, a grupa, a dife-
renția în scopul apropierii de
concret, de real. Altfel nu e posi-
bil să se depășească omul ab-
stract și să se trateze științific
omul concret. Important este
ca să se înțeleagă că în t. se ex-
primă generalul după cum în
singular se exprimă t. deși nicio-
odată t. MM poate epuiza singu-
larul. G. Murphy arată că t. de
personalitate comportă în primul
rînd interrelații dintre trăsături
iar H. Eysenck scrie: „Noi vor-
bim despre tipuri ca despre con-
stelații observate sau despre sin-
droame de trăsături."
TIPOLOGIE, disciplină ce se
ocupă de clasificările în tipuri și
criteriile după care acestea se
efectuează. Totodată, descrierea
tipurilor și prezentarea metodelor
prin care aceștia sînt determinați,
întrucît fiecare tipologie privește
734 735

un asprct, conține o parte du
adevăr, prezentăm în continuare
un inventar de clasificări tipolo-
gice de larg interes aplicativ.
a. Tipologia personalității, de-
butează teoretic prin biotipologia
lui \". Pende, își propune să sub-
stituie abordarea omului prin
noțiunea abstractă de „om în
genere" (omul-specie, omul con-
vențional), prin abordarea dife-
rențiată a grupelor do indivizi și
unitară, biopsihologică inițial (în
cadrul biotipologiei) și biopsiho-
socioculturalâ. Desigur că nu
orice asociere de trăsături alcă-
tuiește un tip, ci numai aceea
care este concomitent pregnantă,
consistentă și semnificativă. Spre
deosebire de clasificare, care di-
stinge grupări la care indivizii
aparțin în exclusivitate, metodatipologică conduce la imn gini ,,ir|,
ale", de rcfeiință, Ui <an: rupoi I .•:,,
indivizii concreți, aceștia j>iitni.|
aparține simultan la mai muh.
categorii tipologice, existînd astln
tipuri intermediare și mixte
După Viola, 60"„ dintre noi sir
tem „mixotipi" sau „normolipi
b. Toate corelațiile dintre a
pectcle somatic, visceral, psihic
patologic silit legături statistn,
care se verifică pe grupe mari
existînd numeroase excepții in
cazuri individuale. Un procetu
însemnat de indivizi nu sîiu
„clasificabili" din punct de veciei <
tipologic.
c. La rîndul lor tipologiile, cn
modalități de clasificare, sînt cla-
sificabile.' Există deci o tipologic
a tipologiilor, ce este expusa
mai jos.
TIPOLOGII MORFO-FIZIO-PSIHOLOGICE
HIPOCRAT (după constituția corporală):
— ftizie — dezvoltare mai mare a membrelor, înclinație spre
tuberculoză
— apoplectic — dezvoltare mai mare a toracelui și abdomenului,
înclinație spre apoplexie
VIOLA (după raportul torace-membre, 1909):
— brachitip (macrosplanclmic) — torace mai dezvoltat decît
membrele; scund
— medinlip (normospl andini c)
— longitip (microsplanchnic) — membre mai dezvoltate dccît
toracele, înalt
PEXDE (după raportul torace-membre și funcționalitate endocrină):
— brevi'in (scund): — stenic (stenic-tonic) — normal, hiper-
genitalism și hipersuprarenalism, deseori
și hiperpancreatism, hiperpituitarism cu
relativ hipotiroidism
736mediu
longilin (înalt):T
— itsti ine (liipostenic-hipotnnic) — anor-
mal, hipotiroidism, liipophuHarKm,
relativ hiposuprarenalism, cu normal
sau exagerat genitalism, pancreatism
și timism
— ;tenic (stenic-tonic) — normal, hiper-
iiroidism, asociat cu hiperpituita-
rism, cu normal sau exagerat genii.i-
lism, su])t"arenalism și pancreatism.
— astenic (hipostenic-hipofonic) — anor-
mal, hipertiroidism asociat cu hiper-
timolimfatism și adesa cu hiperpara-
tiroidism, hipergenitalism și relativ
hiposuprarenalism
E. KRETSCHMER (după constituția corporală asociată cu predis-
poziția psihopatologică):
— picnic *• ciclotim: — hipomaniac (vesel, mobil)
— constituție orizon-
tală, scund, sistem
osteomuscular plă-
pînd, față rotundă,
ten fin, strat de gră-
sime la suprafața
trunchiului, trunchisintonie (realist, umorist
benign)
greoi (dintre ei se recru-
tează psihotici maniaco-
depresivi; adaptare pa-
sivă, submisie, extraversie)
cu formă
butoigenerală de
astenic
constituție verticală,
trunchi cilindric, sis-
tem osteomuscular
firav. Variantă ex-
tremă a tipului lep-
tosomschizotim: — hiperestezic (iritabil, idea-
lis!", delicat, interiorizat)
— intermediar (rece, energic,
calm, aristocrat)
— anestezic (rece, nervos, so-
litar, indolent, eronat,
obtuz)
recrutează mai frecvent (dintre ei
schizofrenii, adaptare activă, introversie)
737
47 — Dicționar de psihologie

– atletic
bună dezvoltare musculară, trunchi piramidal cu baza
mare în sus
— displastic
cu diferite malformații corporale
CL. SIC.AVD (1908 – după funcțiile solicitate de mediu):
— respirator
— cerebral
— muscular
— digestiv
Mc AULL1FFE (după funcțiile somatice dominante și sistemul reglator):
— plat — dezvoltat orizontal, prevalenta proceselor meta-
bolice, reglaj neurovegetativ
— regulat — eugenetic, armonios dezvoltat
— înalt — dezvoltat vertical, prevalenta relațiilor cu lumea
exterioară, reglaj prin sistem nervos
central
SCHREIDER (după constituția corporală):
— vertical (slab)
— intermediar
— orizontal (gras)
W. H. SHELDON (1926 — după gradul de dezvoltare al celor 3 foițe
embrionare):
— endomorf viscerotonic-*psiiioză maniaco-depresivă
dezvoltare corporală
predominant internă
plăcerea relaxării în poziție și mișcare;
dragoste de confort fizic; reacții încete;
iubire de ceremonii; sociofilie; unifor-
mitate în curgerea emoțională; toleranță
față de semeni; complacere în propria
situație; trăsături netemperate; comu-
nicare ușoară și rapidă; fire extra-
vertită
738— mezoinorf-+soinalofnnic
dezvoltare corporală
echilibrata
— ectomorfT
>' paranoia și cele
mai multe cazuri
de delincventă
aserțiune do poziție și mișcare; iubire
de sport și mișcare fizică: trăsături
pline de energie; iubire de risc; mani-
eră directă, deschisă, chiar puțin
dură; curaj și combativitate; agresi-
vitate eompetitivă : voce nereținută,
fără inhibiții; mat ui il.i ie iu prezentare
cerebrolonic >• scluznjroiiu
dezvoltare corporală
predominant externă
poziție și mișcare reținute: inhibiții,
ermetism, însingurare; activism mintal;
aprehensiuni; secretivitate de sen-
timente; aprehensiune de sine în miș-
carea ochilor și a feței; sociofobie;
inhibiții în public; rețineri vocale; evi-
tarea zgomotului; prezentare infantilă
VIVENIUS (1904):
— conjunctivul
— muscular
— nervos
— epitelial
BOGOMOLEȚ (1924 — după starea țesutului conjunctiv):
— astenic
— fibros
— păstos
— lipomatos
BUNAK (din punct de vedere antropometric):
— euriplastic — corespunzător brevilinului
— stenoplastic — corespunzător longilinului
M. MARTIN Y (1948 — luînd în considerare dezvoltarea ectoblastului,
cordomezoblastukii și endoblastului, con-
chide că patologia mintală este o patolo-
gie a mixotipurilor):
— endomezoblastic — criminal sadic
— ectocordoblastic — psihastenie
— ectoendoblastic — perversiune sexuală
739
47*

J. VAGUE (1952 — după legătura dintre obezitate și sexualitate):
— android — obezitate cu dispoziție scapulară; întîlnită l.i
bărbați și la femei
— ginoid — obezitate cu dispoziție abdomeno-pelviaiiă. Printre
bărbații ginoizi există cu o frecventă,
semnificativă homosexuali
LOUIS CORMAN (după criteriul morfopsihologic, al relației dina-
mice, profund energetice între morfo-
logia feței și instinctele antagoniste de
expansiune și conservare):
— dilatat — în mediu favorabil (CI. Sigaud) și pe baza instinc-
tului de expansiune
— retractat — în mediu nociv (CI. Sigaud) și pe baza instinc-
tului de conservare; fenomen activ,
traducînd o hipersensibilitate de apă-
rare, corelativă unui înalt grad de
vitalitate
— instinctiv-senzitiv — cu etajul inferior al feței mai dezvoltat
— sentimental — cu etajul mediu precumpănitor
— gînditor — cu etajul superior mai dezvoltat
TIPOLOGII PSIHOFIZIOLOGICE
I. P. PAVLOV(tipul general de ANS stabilit după combinarea for-
ței, echilibrului și mobilității proceselor
nervoase fundamentale și tipul tempe-
ramental corespunzător):
— puternic — echilibrat — ex citabil — coleric
— puternic— echilibrat — niobil-sangv inie
— puternic — echilibrat — inert— flegmatic
— slab — melancolic
vizual
auditiv
înot r ic(tipul parțial de ANS stabilit după
aferentația dominantă);
(tipul special de ANS, stabilit după
raportul dintre cele două sisteme de
semnalizare):
740_ aitirdic — prevalează, primul S. d«' S. ; reflectarea, realii ații
prin imagini întuitiv-eoncretc, cu încăr-
cătură afectiv-volițională; atitudine sin-
tetică față de realitate
— mediu — egalitatea celor două S. de S.
— giiulitor — puvak-ază cel de al doilea S. de S. ; reflectarea
realității prin legături de tip logic-no-
țional; atitudine analitică față de
realitate
O. GROSS (după particularitățile repercusivității — rezonanței):
— primar — prevalează procesele primare; senzații și emoții
— secundar — prevalează procesele secundare: gîndirea "K
stractă, imaginația, sentimenteleab-
HEYMANS, WIERSMA (după combinarea repercusivității, emotivi-
tății și activității):
— amorf — nonemotiv-nonactiv-primar
— apatic — nonemotiv-nonactiv-secundar
— nervos — emotiv-nonactiv-primar
— sentimental — emotiv-nonactiv-secundar
— coleric — emotiv-activ-primar
— pasionat — emotiv-activ-secundar
— sangvin — nonemotiv-activ-primar
— flegmatic — nonemotiv-activ-secundar
G. BERGER (1950 — după combinarea a 9 factori: 2 intensivi — emo-
tivitate și activitate; 3 de alură gene-
rală a comportamentului — reper-
cusivitate, lărgimea cîmpului conștiinței
și polaritate; 4 de direcție a tendințelor
'— ariditate, tandrețe, interese senzo-
riale, pasiune intelectuală):
' larg — lărgime a cîmpului conștiinței
îngust — îngustime a cîmpului conștiinței
Marte — situarea în lume în manieră masculină
Venus — situarea în lume în manieră feminină
1 tandru — tendință spre amabilitate, discreție, poziție mai
puțin netă, categorică
netandru — tendință spre claritate, raționalitate excesivă,
poziție categorică
avid — tendință de afirmare a eului, de încredere în sine
. neavid — tendință de supunere
741

[pasiona! intelectual'
cu ițustiil pinten lor senzoriale
GH. ZAPAX i'după modul de prezentare a 6 indici femperamentalii
— fiirța, echilibrul și mobilitatea pro-
ceselor nervoase fundamentale, persis-
tență, tonus afectiv și direcție — în
cadrul a palru niveluri sau subsisteme1:
mntor-gencral, afectiv, perceptiv-i magina-
tiv și mental
— activ — dominant este nivelul motor-general
— afectiv — dominant este nivelul afectiv
— artistic — dominant este nivelul perceptiv-imaginativ
— ginditor — dominant este nivelul mental
SZASZ (după tipul de răspuns la situații dificile corelat cu S.X.
vegetativ):
— activ — răspunsuri motorii, bazate pe predominanța simpa-
ticului, în fața dificultăților
— retras — răspunsuri vegetative (diaree etc.) în fața dificul-
tăților, bazate pe predominanța para-
simpaticului (mai vechi filogenetic și
mai repede consolidat ontogenetic);
specific sugarului
TIPOLOGII PSIHOLOGICE .
S. FRETJD (tipuri primare de caracter după fazele de evoluție a
libidoului):
— oral
— anal
— urelral
— falie
— genital
C. G. JUNG, H. J. EYSKNCK (după raportul individ-mediu):
— extravertit — (isterie, ipohondrie) gîndește ceea ce simtej
concluzii intelectuale îndreptate către
date obiective; trăiește exterior; aderă
la mediu; sociabil, adaptabil, realist;
observator al concretului; amator de
plăceri; doritor de noi posibilități
— ambivert
742— introvertit — gînditor introspectiv, reflexiv; adîncime și
intensitate în gîndire; nu știe să-și
exploateze ideile personale; refractar
lumii exterioare; inadaptabil; impre-
sionabil; redusă capacitate de obser-
vație exterioară; tăcut, calm; inaei e-
sib'l; sentimente intense sub masca
indiferenței; stabilitate.
SCHILLER:
— noii' — orientat spre natură, spre lumea din afară.
— sentimentul — orientat spre sine induși
NIETZSCHE:
— dionisiac — activ, extravertit
— apolinic — meditativ, introvertit
WORRIXGER:
— empatic — extravertit
— abstract — introvertit
JAMES (referitor la filosofi):
— empirist — extravertit
— raționalist — introvertit
OSTWALD (referitor la savanți):
— romantic — extravertit
— clasic — introvertit
E. KRETSCHMER (după tipul de gîndire):
— concret (intuitiv) … ciclotim
— romantic (visător) … schizotim
— logic (rațional) … schizotim
E. R. și \V. JAENSCH (după maniera reprezentărilor vizuale):
— eidetic — înregistrarea și reprezentarea imaginilor cu o mare
pregnanță și detaliere ca a postima-
ginilor
— anaeidetic —
H. RORSCHACH (1941 — după raportul dintre răspunsurile culoare
/C/ și kinestezice rezultă mai multe Erleb-
nisstypus sau tipuri de rezonanță intimă) :
— extratensiv (K C) — sociabil, bogat afectiv, spirit practic
743

— in/rai'cn-fr (O K) — cu viață interioară, voință întn.u r-;ă
asupra, sa, imaginație, produci i\ i!,i te
interioară, relații mai mult intensivi-
— coartat (retractat) – lără C și K; pedant, deprimat, cu
rezonanță afectivă slabă, blocat afectiv,
de obicei, melancolic
— aiiili'cijal (C — K) — echilibru al celor două categorii di
trăsături enumerate la primele două
tipuri
E. R. și \Y. JAENSCH (după gradul de coerență și permeabilitate a
structurilor psihice și după orientare,!
vieții psihice):
— basedovnid — cu integrare maximă „în afară"
— tctanoid — eu integrare către interior sau chiar dezintegrai
— litic — istericul, schizoidul etc.
— instabil
MA\ LUSCHKR:
— concentric — cu preocupare subiectivă, de sine (fie intro-
vertită, fie extravertită); pasivism
— excentric — cu preocupare obiectivă, de ambianță, (extra-
vertită) ; activism
TIPOLOGII PSIHOSOCIOLOGICE
A. ROB AC K (1931 —după natura reglării conduitei):
— superior — reglare prin intuiție (autoreglare!
— mijlociu — reglare cu mijloace sociale și juridice
— fără caracter — reglare cu mijloace fizice
DILTHEY, ED. SPRANGER, ALLPORT, VERNON (după atitu-
dinile dominante):
— practic — dirijat de interese economice
— teoretic — dirijat de interese cognitive, tinzînd spre sistema-
tizări de cunoștințe
— estetic — dirijat de frumos, de formă și armonie
— religios
— dominator — dirijat de interesul poliție pentru putere
— social — dirijat de interesul pentru satisfacerea oamenilor,
iubirea lor
K. HORNEY (după relațiile insului eu ambianta):
— complezent — tendință de dirijare spre oameni
714— a::rc$i:> — (rndiuț.i de dirijare împotriva oamenilor
— detașat — tc-ndint.i do îndcnărlare de oameni
E. FRO.MM:
— produci' — ghs'lire și acțiune productive, obiectivitate în
cunoaștere și aulocuuuaștere, echitate
— ncprodmli. – ru orientare receptivă
– cu orientare de actinii:!.ire
— cu orientare comercială
BLEUI.ER:
•par'ici paut
retractil
r sintonie — afectivitate, comunicativitate și motolitate cu
sens relațional
L schizoid — refracție, însingurare, elaborare ermeitică si
meditație
W. I. THOMAS, FT>. ZXAXIF.CKI (după maniera relațiilor indivi-
duale private) :
— boem — stăpîait preponderent de instincte, redusă putere
fie stăpînirc de sine și de integrare
socială
— filistin — condus de normele morale și sociale; integrare
socială dusă uneori pînă la tipare prea
rigide, bazate pe prejudecăți
FL. ZNANIECKI (după rolul principal și meditn:
— omul bine crescut — urmărește aprecieri pozitive
— omul muncii — încadrat în muncă
— omul de distracție
— omul original
J. SZCEPĂNSKI (după raportul față .le nou):
— creator
— apărător al crenjiilm'
— prejudiciator al societății
— "întreținut de societății
THL'RSTOXE, C. 13. StiAW:
— radical — progre^t. fire des'. Insă. spiri
— conscrvi/lcr – tra.d.l inualisl. i'iie ii:ehi-a,
spiiit băii'iucsc.
745tineresc
l i,

K. CHRISTIE, FL. L. GEISS (după nivelul tendinței de manipulare
interpersonală):
— puternic Mach
— mediu Mach
— slab Mach
R. F. BALES (după 3 dimensiuni ale personalității „interpersonale":
ascendent-descendentă /U —D/, pozi-
tiv-negativă /P —N/, înainte-înapoi
/F-B/:
— UPF — orientat spre solidaritate și progres social
— US'F — orientat spre autoritate autocratică
— !"[-' — orientat spre succes social
— IJ — orientat spre egalitate
— UF — orientat spre loialitate și cooperare în grup
I M. NESTOR (1975 — după corelația trăsăturilor de personalitate
cu eficiența într-o activitate dată
/criteriu de personologic profesionalăi:
[accidentabil — industrial – integrat pro-
i feswnal
neaccidentabil j— agricol I— integrat în co-
lectivul de
muncă
– comercial — dublu integrat
!_ militar
K. BENNE, P. SHEATS (după rolurile deținute în grup):
— centrate pe sarcină: – stimulator
— activist
— secretar
— reglator al problemelor materiale
— operator cu informațiile
— evaluator
— încurajator
— conciliator
— veleti
— observator fi comentator|~ diurn
nocturn
— centrate pe coeziune
• roluri parazite;— acceplor al deciziilor grupului
— agresiv
— frînar
— interesat
— negator
— sofist sau orator
716— dominator
— avocat al iuta-,suini personal
— umilit pe față
Tipuri de lider
W. M.COXWAV:
— antrenor al mulțimii
— care exprimă aspirațiile mulțimii
— reprezentativ pentru mulțime
A. B. WOLF:
— radical
— conservator
— științific
MERRIS și SEEMAX (1950), C, GIBB (1954 – după nivelurile com-
portamentului individual, competenței
în sarcină și sociabilității):
— „bunul conducător" sau „omul mare" (cu ranguri înalte la
toate cele trei criterii)
— specialistul în sarcină (cu ranguri înalte la comportament
individual și competență)
— specialistul social (cu rang înalt doar la sociabilitate)
— „dominatorul" sau „deviantul supraactiv" (cu rang ridicat
doar la comportament individual)
— „deviantul subactiv" (cu ranguri slabe la toate criteriile)
B. M. BASS:
— cu orientare spre sine
— cu orientare spre sarcină
— cu orientare spre interacțiune
K. LEWIN, R. LIPPITT, R. K. WHITE, J. A. C, BROWN:
— autocrat: — strict (sever dar corect; impersonal, parcă
(absolut) despuiat de afectivitate și generozitate;
realist; conservator, cu cîțiva vechi și
fideli subalterni)
— binevoitor (nonconformist, responsabil pentru
colaboratori; centralizator și conser-
vator)
— incompentent (îiematurizat intelectual și afectiv,
animat de dorința de putere, slugarnic
cu superiorii, umilește și invidiază
subalternii)
747

— democrat! — aulcnăc (dirijor ;il grupului: ani rem-ază grupul
la elaborarea și realizarea deciziilor)
— piLiulodcmocrat (nemat uriz:i( afe<. tiv, caută v"
convingă, ciiiar sâ ,eduia; pierde di;i
vi-dere perspectiva; aduce ;_• 111 ț > 111 n i
iluzia temporară a unei anumite au-
tonomii)
— permis:,-: — a abdicat în favoarea adjunctului sau dă consilii
"?->.- .-,'d'i'c „filosofice" pentru a nu lăsa subordo-
nații fără nici un fel de directive; cai;
tonat uneori la. nivelul acțiunilor de
reprezentare a grupului
NORAIAN R. V. MAIER:
— paternalisl (intermediar tipurilor autocritic și laissez-fnire
sau permisiv)
— majoritar (intermediar tipurilor autocratic si democratic
— laissez-paire cu discuții (intermediar tipurilor democratic și
laissez-faire)
CHALYIX (după combinarea angajării personale cu cooperarea):
—- distant
— cooperator excesiv
— mobilizaior-angajat
— cooperator echilibrat
— angajat-cooperator
T. HERSENI (după combinarea valorii profesionale cu „felul de a
se purta"):
— valoros, care știe să se poarte cu subalternii
— valoros, lipsit de stil (nestăpînit, brutal etc.)
— mediocru sau incapabil, care știe să se poarte
— mediocru sau incapabil, lipsit de stil
F. C. BARTLETT:
— instituțional
— dominator
— persuasiv
WIXKLER, HKR11ADEN:
— suveran
— pedagog
— apostol
748WEBER:
— charismotic
— tradițional
— legal
EDGAR II. SCflEI.Y (1965 — după implicațiile pentru organizarea
practicii manageriale) :
— omul economic rațional — simplu executant și determinat
doar de interese economice individual' ;
conducerea este interesată d.e execu-
tarea corectă a sarcinilor și nu iV
sentimentele, dorințele și moralul oame-
nilor
— omul social — presupune orientarea conducerii nu doar
asupra sarcinilor ci și asupra oamenilor,
a sentimentelor lor, vizîndu-se ame-
liorarea relațiilor interpersonale, umani-
zarea întreprinderilor
— omul care se antoactualizează — centrarea conducerii pe
nevoia de autorealizare a oamenilor
vizînd valorificarea talentelor și capa-
cităților
— omul complex — cel care îmbină particularitățile tipurilor
de mai sus
F. HERZBERG (1966):
— omul economic — cel care lucrează eficace cînd este tratat
bine din punct de vedere economic,
material
— omul mecanic — subordonat totalmente mașinii, dezuma-
nizat
— omul social pasional — cel angajat în relații afectiv simpate-
tice adesea inconștiente
— omul instrumental — cel care își dezvoltă capacitățile umane
conform dezvoltării tehnicii
V. PAVELCU (după perspectiva de viață și modalitate de valorizare):
— îngust (restrîns la un cerc limitat de interese)
— dispersat (cu o notă de instabilitate)
— detașat de real (angajat într-un plan imaginar)
— acuzativ (alții sînt „viuovați" și pentru propriile lipsuri)
— autoacuzativ (culpabil ii ale)
— agresiv
— multilateral și armonic-creatlv
— larg, profund, supui ior
749

W. J. REDDIN (1968 — după prezența a trei categorii de preocupări:
pentru sarcini, contacte și pentru ran-
dament) :
— nenativul — slabă prezență sau absență totală a tuturor
celor trei categorii de preocupări
— birocratul — nu este preocupat cu adevărat de nici o directu.
de activitate, dar este mai activ dec-it
negativul, fiind atent la respectarei
normelor
— altruistul — preocupat de contactele umane
— promotorul — preocupat în egală măsură de contacte si de
randament;
— autocratul — preocupat de sarcinile de moment, ignorîm]
contactele și ecoul afectiv-negativ al
atitudinilor și actelor sale
— autocratul binevoitor — preocupat atît de sarcini cit și du
randament, evitînd iritarea subalternilor
— ezitantul (oscilantul) — preocupat de randament și contacte,
dar rezervat sau incapabil să influen-
țeze trecerea la executarea unor sarcini
imediate
— realizatorul — adevăratul conducător, îmbinînd preocupările
de pe toate cele trei direcții
E. E. VENDROV (după intensitatea muncii depuse și gradul de
organizare a lucrărilor executate de
subalterni):
— factohtmul — gîudesc și hotărăsc pentru toți. Variantă'
neînlocuibilul, cel care face eforturi
pentru a ține totul în mînă și a demon-
stra imposibilitatea de a fi înlocuit
— eschivatorul — nu face nimic personal, toate îndatoririle
transferîndu-le subalternilor
— ponderatul — face numai ceea ce este necesar, iar subal-
ternii muncesc cum trebuie
(după modul în care cadrele de conducere iau hotă-
rîrile) :
— hotărăsc și apoi se sfătuiesc
— se sfătuiesc apoi hotărăsc
— hotărăsc.
(după caracteristicile procesului volițional implicat
în actul de conducere):
— conducătorul comandant -••• exprimare necondiționată a voinței
proprii
750T
— conducătorul voluntar și totodată generos — alternează exi-
gența cu blîndețea după situație
— conducă or d cu voință slabă dar cu autoritate — dispozițiile
iau forma explicațiilor, sfaturilor, fina-
lizînd însă acțiunile declanșate;
— conducătorul cu voință slabă — este la dispoziția colectivului
sau a liderilor informali
D. CHALVTX (după spiritul de angajare personală și cel de cola-
borare) :
— organizatorul — stabilește relații ierarhice corecte, acordă
suficientă autonomie subalternilor; nu
se lasă influențat de ei; varianta inefi-
cientă — birocratul
— participativul — colaborare strînsă cu subalternii, îi influen-
țează și se lasă influențat; varianta
ineficientă — paternalistul și demagogul
•— întreprinzătorul — influențează nemijlocit pe fiecare subal-
tern, determinîndu-1 să obțină rezul-
tate optime; își afirmă deliberat auto-
ritatea; varianta ineficientă — tehno-
cratul și autocratul
— realistul — dă dispoziții și asigură condițiile pentru apli-
carea lor; consultă subalternii, îi lasă
să-și rezolve singuri problemele inter-
personale; varianta ineficientă — opor-
tunistul
— tnaxiinalistul — influențează și incită pe subalterni să se
interinfluenteze la maximum; cere pre-
zentarea deschisă a conflictelor în
vederea soluționării lor; varianta inefi-
cientă — utopistul modernist
TIPOLOGII CLINICE
S. FREUD (tipuri psihosociale caracteriale):
— erotic —- preocupat să nu-și piardă iubirea
— obsesiv — cu scopuri extrapersonale, afirmîndu-și supraeul
— narcisic — iubindu-se pe sine, conservîndu-se
— erotico-obsesiv
— narcisico-obsesiv
151

K. I.KONITA'Rl") (după „accenl narea" sau intensificarea f răsăt III ii' r
de personalitate, 1 in/n;du-se sprr p/.ti,
logic 'Iar iic;ij!ii)^iii(li!-si- l;i rn'c-.i
— Li/h r/V''"1' 'erenl (susct. j )111 )il i t n 1 c ; airl-iiici —> /"".'•"/ '•''•
— hi pvre Acitl (i Dlișl iinc iozila te și Seriozitate exagri al c;-> ' •• /-
rti'/i'/iir-'
— 7/ monstraliv (teatralism cu ruifolauilă și aut' jcompăt invi t ••
pripeală) -> psihopatie isterică
— :iestăphiit (irascibilitate, indispoziție, devieri ~ ni'..oi'Iu •,
sexuale -* psihopatie epiieplonlJ,
— •hmostrativ-hi per perseverent
— •'' iperpcrscveveiit-nestăpînit
— :-ipertimic (locvacitate, bună dispoziție)->/i5,;/;e/ir;//V 7;>'/vi-
— .'istimic (posomorala, seriozitate exagerată) -> psiliopoli–
suhdepresreo,
— labil afectiv (oscilații între veselie și tăcere, hiperlinue i
distimic) —> ci ciot i nu e
— (motiv (puternice trăiri afective, determinate atît de eveni-
mente triste cît și de cele fericite)->/>. i •
hopatie reactivă labilă
— exaltat (oscilație excesivă a sentimentelor între euforie și
depresie) -* ciclotimie exaltată.
— anxios > anxietate profundă.
— introvertit (trăiește preponderent în lumea imaginației)
— extravertit (trăiește preponderent în lumea percepției)
— introvertit-hi pertinu c
— distimic-hi per perseverent
— hipertimic-dernonstratiu
— demonstrativ-exaltat
K. SCH.VEIDER (1962)
— hipertnn (liipomaniac)
— depresiv
– neliniștit
— fanatic (paranoiac)
— iiisteroid (histrionic sau mitomanie)i
— instabil;
— exploziv;
— ipatic (schizoid);
— astenic (psihastenie).
752ÎN rsniTATRl \ COXTEMPOK \NĂ [după. gradul de dezorganizare
a sisl 'inului personalității si a rapor-
turilor acesteia) :
— psihopatie (anomalii de dezvoltare a ansamblului structural
psihic, reducere a plasticității și a
pot''ii t lai ui ui dr deveni i'< ) :
— a–>e a ie
— isteric
— psihastenie
— cxcitabil
— impulsii'
— Iii perii m ic
— paranoic
— pervers sexual
— nevrotic (dezorganizarea personalității, lipsa de unitate și
dificultatea identificării cu im model) :
— neurastenic
— obsesivo-fobic (psihastenie)
— pitiatic (isteric)
— mixt (motor)
— psihotic (disoluția personalității, ruptura ins-realitate. dezin-
tegrarea comportamentului, pierderea
sistemului valorico-normativj:
— schizofrenic
— paranoic
— parafrenic
— maniaco-depresiv
TIPURI GENERALE DE AC-
TIVITATE NERVOASĂ SUPE-
RIOARĂ, complexe de însușiri
constituționale ale activității ner-
voase superioare descoperite de
I.P. Pavlov prin cercetarea re-
flexelor condiționate și confirmate
ulterior de cercetările electrofi-
ziologice și biochimice. T.g. de
a.n.s. au fost stabilite luîndu-se ca
criteriu următoarele însușiri ale
proceselor nervoase fundamen-
tale (excitația și inhibiția): 1)
forța proceselor nervoase, care se
manifestă în capacitatea de ac-
țiune și de rezistență a țesutuluineuronal și care are la bază, pro-
babil, capacitatea neuronului de
a înmagazina și utiliza o cantitate
mai mare sau mai mică de
„substanță funcțională"; 2) mo-
bilitatea proceselor nervoase, ma-
nifestată în rapiditatea cu care
apar, se întrerup sau se înlocuiesc
una pe alta excitația și inhibiția,
avînd la bază viteza variabilă a
dezagregării „substanței funcțio-
nale" din neuron; 3) echilibrul
proceselor nervoase, constînd din
distribuirea egală sau inegală a
torței (după cercetările noastre
și a mobilității) între cele două
753

procese nervoase fundamentale:
excitația și inhibiția. Prin com-
binarea diversa a acestor însu-
șiri iau naștere patru tipuri fun-
damentale de activitate nervoasă
superioară.: 1) puternic, echili-
brat și mobil; 2) puternic, echi-
librat și inert ; .S) puternic, neechi-
librat '(excitabil); 4) slab. T.g. de
a.n.s. stau la baza celor patru
temperamente clasice: sangvinic,
flegmatic, coleric și melancolic.
Clasificarea t.g. de a.n.s. este
continuu lărgită și completată
în urma descoperirii de noi însu-
șiri și a precizării gradațiilor și
corelării variate a însușirilor ac-
tivității nervoase superioare.
TIPURI SPECIALE DE ACTI-
VITATE NERVOASĂ SUPERI-
OARĂ, a doua linie tipologică
propusă de Pavlov în legătură cu
raporturile dintre activitățile
celor două sisteme de semnalizare.
Calitativ, cel dc-al doilea sistem
domină pe primul pe care-1 inte-
grează și reglează. Sub raport
cantitativ, informația senzorială
condensată în imagini și cea con-
ceptuală fixată în cuvinte poate
să se prezinte în diverse proporții.
Faptul acesta fusese deja sta-
bilit în psihologie de Meumann
care detașase un tip concret și
altul abstract. Pavlov a constatat
că la unele persoane precumpă-
nește primul sistem, la altele cel
de-al doilea și , intermediar, la
cea mai mare parte din oameni,
o echilibrare a celor două sist-'tue
de semnalizare. De aici, tipurile:
1) artistic sau concret-intuitiv
sau imagistic; 2) gînditor sau
intelectiv sau reflexiv; 3) tipulcognitiv mediu sau echilibrat.
T.s.de a.n.s. sînt determinați'
ontogenetic dar la aceasta in-
fluențează și tipurile generale ce
sînt congenitale. Xoi am consta-
tat că tipul excitabil și slab favori-
zează dezvoltarea unui tip special
de extremă (artistic sau gînditor;,
pe cînd tipul echilibrat de regulă
corelează cu tipul special mediu.
De menționat că tipul specia!
în ciuda denumirilor, nu coincid
ca specializările sau aptitudinile
profesionale. Tipul gînditor nu
e neapărat inteligent sau tipul
artistic poate și să fie total lipsit
de dotația artistică.
TIROIDĂ (GLANDULA Tl-
ROIDEA), glandă endocrină așe-
zată în loja tiroidiană, pe fața
anterioară a părții superioare a
traheii, formată din doi lobi, sub
forma unor piramide triunghiu-
lare, care sînt uniți printr-o por-
țiune transversală, numită istm.
Principalul hormon secretat de
t. este tiroxina, exercitînd o
acțiune complexă asupra celor-
lalte glande endocrine (suprare-
nale, paratiroida hipofiza etc).
La rîndul ei activitatea t. este
influențată de toate celelalte glan-
de, stabilindu-se astfel o interre-
lație tireo-endocrină. în cazul
disfuncțiilor t. apar grave tulbu-
rări cum sînt: scăderea metabo-
lismului bazai, hipotermia, tul-
burări trofice cutanate, oprirea
dezvoltării intelectului, anemie,
oprirea dezvoltării glandelor
sexuale etc. Cînd hipotiroidismul
apare în copilărie, generează boli
caracteristice: nanismul sau pi-
ticismul hipofizar și mixedemul.O manifestare caracteristică a
hipotiroidismului este și starea de
funcționare necorespunzătoare a
sistemului nervos și, mai ales, a
scoarței cerebrale. La adult, ma-
nifestările hipotiroidismului apar
cu toate aspectele caracteristice
(mixedem. cretinism) neinfluen-
țînd însă dimensiunile corpului.
Manifestările hipertiroidismului
sînt cunoscute sub numele de
boala lui Bascdow-Gravers. în
acest caz activitatea nervoasă
superioară este intens modificată,
procesele de excitație fiind exa-
gerate. Ca urmare apar: hipersen-
sibilitatea, irascibilitatea, scă-
derea inhibiției active, o perma-
nentă stare de agitație și neli-
niște, emotivitate exagerată și
treceri bruște de la o dispoziție
la alta. De asemenea, somnul este
agitat, încărcat cu coșmaruri.
Alături de aceste tulburări ale
sistemului nervos apar și tulbu-
rări de tonus muscular, tremură-
turile extremităților sau ale în-
tregului corp, rigiditate a muscula-
turii mimicii și a globilor oculari
(expftalmie) și tulburări vege-
tative (tahicardie, insuficiență
enzimatică, hiperglicemie, poli-
urie, depigmentarea pielii, osteo-
poroză etc). Secreția endocrină
a t. este realizată pe cale neuro-
hormonală și pe cale nervoasă,
un rol deosebit avînd centrii
hipotalamici, direct și indirect,
centrii pontini și bulbari, cu
participarea scoarței cerebrale.
TOLERANȚĂ, lipsă de fermi-
tate față de încălcarea normelor
de conviețuire socială ; abateri de
la morala comunistă, atitudiniireverențioase etc. T. nu repre-
zintă o înțelegere superioară, a
ceea ce este uman, ci lipsă de în-
țelegere a esenței comportamen-
tului uman, fiind în aceasta o ati-
tudine autieducativă. în sens larg,
prin t. se înțelege și acceptarea
lumețelor de vedere străine nouă,
pe baza convingerii că nu toți oa-
menii sînt la fel și că fiecare poziție
are unele temeiuri și justificări.
TONUS, AFECTIV' V. TIM1E
TOPICĂ, teorie sau punct de
vedere care presupune o diferen-
țiere a aparatului psihic într-un
anumit număr de sisteme cu
caractere și funcții diferite și dis-
puse în anumită ordine unele în
raport cu celelalte; acest fapt
permite considerarea lor meta-
forică ca locuri psihice cărora li
se poate da o reprezentare spația-
lă. Se vorbește de două topici freu-
diene, prima în care distincția se
face între inconștient, preconști-
ent și conștient, iar a doua diferen-
țtind trei instanțe: șinele, eul
și supraeul.
TOPOLOGIC, calificare a geo-
metriei calitative preocupată de
structuri, relații de vecinătate,
organizări ale cîmpurilor; termen
folosit de Lewin pentru a desemna
psihologia sa dinamică, care se
bazează pe un model spațial și
vectorial.
TORIJOARE, stare de tulbu-
rare a conștientei ce se caracte-
rizează printr-o ușoară dezorien-
tare, prin scăderea mobilității
motorii, scăderea tonusului afec-
tivo-volițional etc, fenomene care
au drept consecință reducerea
inițiativei, indiferentism și apatie.
75448*755

TOT SAU NIMIC, expresie ce
definește modul de funcționare
a unui element excitabil (fibră
musculară sau nervoasă) al cărui
răspuns la un stimul este inva-
riabil, în raport cu mărimile dife-
rite ale acestuia. Această inva-
riantă privește amplitudinea, du-
rata, forma răspunsului, însă nu
și cadența răspunsului, el putînd
ii repetitiv. în neurofiziologio
t. sau n. semnifică legea conform
căreia la stimuli se răspunde
energetic (maximal) sau nu se
răspunde deloc, gradațiile fiind
excluse.
TOXICOMANIE, dependență
extremă de consum, în cantități
mari a unor substanțe dăună-
toare: narcotice, alcaloide, anu-
mite medicamente etc. T. se aso-
ciază cu diverse perturbări psi-
hice.
TRAC, perturbare emoțională
cu efect paralizant survenită în
confruntarea cu o persoană sau,
mai ales, cu o mulțime, un public.
Este efectul unei stări de inhi-
biție temporară ce împiedică pe
elev să răspundă la examen deși
a învățat, pe actor să-și joace
rolul, pe sportiv să acționeze op-
tim etc. T. este un efect comporta-
mental ce poate izvorî din va-
riate cauze: hipotonie neuro-
psihică, hiperemotivitate, supra-
motivare anticipativă, nesiguranță
de sine în urma unei slabe pregă-
tiri, slabă sociabilitate etc. Iu-
dith Moscu arată că pericolul t.
poate fi diminuat și înlăturat
prin combaterea cauzelor con-
crete. Uneori t. nu mai acționează
paralizant în momentul mani-festării ce apare ca o stare pre-
alabilă ce favorizează acțiune.i.
Prin obișnuire în orice profesiuni
t. este eliminat.
TRADIȚIE (lat. traditio —
transmitere), ansamblu de struc-
turi și valori culturale (menta •
lități, credințe, datini, moravuii
meșteșuguri și artă folclork,". ,
ce sînt elaborate istoricește într >.
societate și fixate ca un pat 11
moniu cultural, ce se transmit!
de la o generație la alta. Nu tot o
ține de t. poate fi o valoare p<
tuală, cum pretinde tradiționa-
lismul, dar există un fond al t.
înaintate și specifice, care asigui.:
continuitatea istorică, identifi-
carea națiunii cu propriile valon
spirituale ce reprezintă o che-
zășie a progresului. Atitudine .1
critică față de t. se îmbină CM
elaborarea unor noi t. proprii
modului de existență socialist.
TRANCHILIZANTE, substam
care reduc starea de tensiun ••
psihică, diminuează anxietate;', > i
calmează individul fără a provoc,:
somnul. T. se deosebesc de neup>-
leptice prin absența sindromului
neuroleptic (modificări neurovi –
getative importante, inhibiție pM-
homotorie, efecte cataleptice, tul-
burări de tonus și mișcări aivn-
male), ca și prin absența efectu-
lui hipnotic. T. au o acțiune psi-
holeptică care se exercită prin
diminuarea tensiunii emoțional •
și a anxietății și printr-o actinii'1
miorelaxantă. Se indică în stării •
de anxietate, iritabilitate, tensi-
une emoțională din nevroze, ca
si pentru manife .lai ilc iK-ui' >\ c-
756getative din tulburările psihoso-
matice, și în tulburările somatice
cu componente de anxietate. T.
nu au o acțiune antipsiholică ; ca
urmare, în psihoze se utilizează
în asociere cu ncurolepticele. T.
sînt indicate și în pedopsihiatrie
în cazurile de instabilitate psi-
homotorie, labilitate emoțională,
în nevrozele infantile (anxioase,
obsesivo-fobice) și în tulburările
de comportament ale encefalo-
paților. Deoarece provoacă obiș-
nuință, nu se iau decît după
prescripție^ medicală.
TRANSĂ, stare de modificare
a conștientei determinată de o
intensă sugestie hipnotică în care
activitatea și conduita, bizară și
paradoxală, ruptă de contextul
situațional, se află sub totala
influență a hipnotizatorului.
TRANSDUCȚIE, tip de „rațio-
nament" (relevat la copil de
Steril) în care trecerea de la o pro-
poziție la alta nu se face în virtutea
unei necesități logice, ca în cazul
raționamentului deductiv propriu-
zis, ci în virtutea unor coinci-
dențe întîmplătoare: de ex. „lu-
na nu cade (de pe cer) pentru că
este foarte sus." Falsa implicație
între „a nu cădea" și „a fi foarte
sus" se datorește sincretismului
gîndirii, care se datorează la rîn-
dul lui egocentrismului (v.). în
sens mai general, raționament
prin analogie.
TRANSFER, raport și proces
de interacțiune dintre două siste-
me (de acțiune, informaționale,
de personalitate) cu efect de
transport sau transmitere a unui
model dintr-unul în celălalt. Dacă: chema sau relația preluată sau
interpolată in sistem se integrează
optim în organizarea acestuia
t. este pozitiv, dacă apare ca
un ingredient perturbator, este
un t. negativ sau un fenomen de
interferență (v.). T. a fost ini-
țial studiat în relația dintre ve-
chile deprinderi, bine consolidate,
și noile deprinderi, în curs de for-
mare și care beneficiază de modele
mai vechi. E. Thorndike a expli-
cat t. prin teoria factorului iden-
tic. Noua deprindere preia ceea
ce este asemănător cu vechea
deprindere. C. Pufan a constatat
că în învățarea unei limbi străine
se integrează elemente similare
din limba maternă. T. este depen-
dent și de gradul de exersare prin
care este fixată deprinderea, ce
furnizează modelul transferabil.
Cu cît noua acțiune apare mai
tîrziu decît a fost formată vechea
deprindere, cu atît descresc șan-
sele de t. pozitiv. T. privește nu
numai elementele structurale ci
și cotele de exercițiu. Ch. E. Os-
good a arătat că t. depinde nu
numai de similitudinea stimulilor
ci și de similitudinea reacțiilor.
T. este facilitat de schematizarea
și analiza verbală a sarcinii.
Aceasta pentru că dincolo de
actele motorii, la nivel intelec-
tual, t. devine foarte facil iar
interferențele tind să fie supri-
mate. T. este și o foarte impor-
tantă operație a gîndirii, exersîn-
du-se reversibil (= TRANSPO-
ZABILITATE) și intervenind ca
modalitate a generalizării, a în-
țelegerii, învățării, rezolvării de
probleme. T. este dependent de

•latura aromodativă a adaptării
psihice, in psihanaliză lernieiiul
de t. este utilizat pentru a de-
semna repetarea modului de a
reacționa la anumite situații fără
a fi adaptate la o situație prezentă,
concretă. într-un sens mai par-
ticular, t. este repetarea nevro-
tică., în relație cu analistul, a unei
structuri de comportament impro-
prie și stereotipizată, bazată pe
trecutul pacientului. Relația de
t. are loc în interiorul situației
terapeutice și în această relație
analistul reprezintă o figură sem-
nificativă a trecutului bolnavu-
lui. Prin t. S. Frcud a vrut să
desemneze reacțiile față de ana-
list, ca și cum acesta n-ar fi el
însuși ci o persoană oarecare din
trecutul bolnavului. Specificul
acestor reacții este că sînt incon-
știente și iraționale. Este posi-
bilă și relația inversă în care se
produce un transfer de la bolnav
la psihanalist, acesta asimilînd
diformări psihotice, obsesii etc.
TRANSPOZIȚIE, transpunerea
dintr-un sistem originar într-al-
tul, nou, a unui ansamblu de re-
lații sau a unei structuri. In acti-
vitatea intelectuală intervin erori
dacă nu se ralizează t. proprie-
tăților invariante. De ex., copilul
apreciază că apa dintr-un pahar
a devenit mai multă pentru că a
fost turnată într-un tub de sticlă
lung și subțire sau plastilina a
sporit pentru că din sferă a fost
transformată în formă de șarpe.
în accepțiune cibernetică t. are
un sens apropiat de cel al mode-
lării. După cum se știe însă, mo-delarea implică o reproducere
aproximativă, simplificată și spe-
cifică, în psihologia artei teatrale,
prin t. se desemnează acțiunea
de întruchipare a unui persona)
și de modelare a rolului. Capaci-
tatea de t. este decisivă pentru
actor și în genere pentru orice fel
de artist. în creația scenică t.
parcurge următoarele patru etape:
1) t. intelectuală; 2) t. imagistică;
3) t. comportamentală și acțio-
na!ă; 4) t. afectivă.
TRANSVERSAL, strategie me-
todologică în studiul evoluției
psihice, constînd din investigarea
anumitor fenomene la subiecți
situați la un același nivel de vîrstă,
urmînd ca din prelucrarea sta-
tistică a datelor să se constituie
modelul psihogenetic; opus lon-
gitudinalului în care aceiași indi-
vizi (subiecți) sînt cercetați de-a
lungul dezvoltării lor.
TRANZIENȚĂ, concept care
permite analizarea într-un fel
nou a problemelor transformări-
lor rapide, sociale și individuale.
T. este noua „instabilitate" în via-
ța de fiecare zi (A. Toffler) și se
exprimă printr-o senzație, un sen-
timent de nepermanență, acut
și profund. T. vizează atît rela-
țiile interpersonale, relațiile cu
locurile, cu mediul instituțional
și organizațional ca și relațiile
individului cu anumite idei sau
curentul de informații din socie-
tate. Toate aceste relații care
structurează situația specifică
unui individ, se scurtează și sînt
reduse în timp pe măsura acce-
lerației din societate. Prin ana-
logie cu circulația mărfurilor din
758economie, t. este rțală cu viteza
de circulație a diferitelor tipuri
de relații din viați! unui individ.
O t. înseamnă deci o condiție în
care durata relațiilor este scur-
tată, iar „înlocuirea" lor extrem
de rapidă. Pentru indivizii care
trăiesc o astfel de t. lucrurile, locu-
rile, oamenii, ideile și structurile
organizaționale „se uzează" ex-
trem de repede, influențîndu-le
foarte mult modul în care ei re-
cepționează realitatea, sentimen-
tul lor de angajare și capacitatea
lor de a face față acestor realități.
Această înlocuire rapidă, combi-
nată cu creșterea noului și a com-
plexității din mediul înconjură-
tor, pune deci la grea încercare
capacitatea de adaptare a indivi-
dului și creează primejdia „șocu-
lui viitorului."
TRAUMATISM, eveniment ne-
gativ foarte intens, ce survine
în viața subiectului — de natură
fizică (lovitură, șoc) sau psihică
(șoc afectiv) — ce produce o
perturbare mai mult sau mai
puțin profundă datorată incapa-
cității subiectului de a răspunde
adecvat la situație. Se caracteri-
zează prin apariția unor situații
și stimuli ce depășesc capacitatea
de toleranță a subiectului. Psiha-
naliza insistă asupra traumatis-
melor afective survenite in onto-
geneză. După S. Freud, trau-
matismul este definit ca o „expe-
riență trăită care duce într-un
timp limitat la o creștere atît de
mare a vieții psihice incit lichi-
darea ei sau prelucrarea ei prin
mijloace normale și obișnuite eșu-
ează, fapt ce atrage după sinetulburări durabile în funcționali-
tatea energetică a organismului".
Afluența excitațiilor este excesivă
în raport cu toleranța aparatului
psihic, fie că e vorba de un eveni-
ment foarte violent (emoție pu-
ternică) sau de o acumulare de
excitații sumate. Iu aceste condiții,
subiectul nu poate face față efi-
cient situației, neput:ndu-se eli-
bera de tensiune. Experiențele
traumatice din copilărie sînt con-
siderate cauze ale nevrozelor.
TRAUMĂ (gr. trauma — rană,
leziune), termen foarte vechi,
utilizat în medicină și chirurgie
pentru a desemna o leziune pro-
vocată de o agresiune externă.
Freud reia acest termen și-i trans-
pune în plan psihologic cele trei
semnificații majore: șoc violent,
efracțiune și consecințele asupra
ansamblului organismului. T.
semnifică un eveniment de o deo-
sebită intensitate din viața unui
individ, care depășește limitele
posibilității lui de adaptare, de
a da un răspuns adecvat. T. se
caracterizează printr-un aflux de
excitații care este excesiv în
raport cu pragul de toleranță al
unui subiect; termenul desem-
nează acele evenimente sau si-
tuații în care reflexul de apărare
este insuficient. T. psihică dezor-
ganizează viața psihică, generînd
efecte patogene durabile. în
funcție de factorii care o deter-
mină, t. poate fi: t. fizică, t.
psihică (emoție deosebit de intensă
care determină o modificare cu
caracter permanent a personali-
tății, tradusă printr-o sensibili-
zare la emoțiile ulterioare).
759

TRĂIRE PSIHICĂ, stare su-
biectivă resimțită și (sau) con-
știentizată, fenomen elementar
al vieții subiective, mod de a fi al
psihismului ce reprezintă o for-
mă superioară a vieții și păstrează
ceva din caracterul ei procesual.
T.p. este unitatea sau fenomenul
de bază al psihismului, considerat
evolutiv și descriptiv. Relevarea
și studiul t.p. este legată de intro-
specționism, intuitivism, fenome-
nologie, existențialism. Defor-
mările pe care aceste curente le
introduc în interpretarea psiho-
logică sînt pe cit de variate pe
atît de grave și se înscriu toate
în subiectivism. Aceasta nu ne
împiedică să recunoaștem t.p.
posibilitățile ei, rezultate din eli-
berarea de standardurile orga-
nice, de a fi deschisă, plastică, de
a se distinge prin senzitivitate,
tensiune afectivă, structurare cog-
nitivă, încordare voluntară ele.
T.p. este numai o componentă sau
verigă a conduitei și de aceea ea
trebuie înțeleasă ca un termen al
interacțiunii cu mediul, ca un
punct de întîlnire al influențelor
endogene și exogene. în trăire in-
formaționalul și energeticul sînt
indisociabili. Trăirile sînt ale su-
biectului, se integrează în gestiu-
nea vieții lui, dar sînt tot așa de
complexe și variate pe cît este
personalitatea și sînt împrejurări-
le cu care acesta se află în interac-
țiune. Dacă „trăiriștii" populează
viața psihică cu stări emoționale
.,pure", un S. Rubinstein concepe
viața spirituală (de conținut) ca
desfășurîndu-se într-un spațiu
mental (construit operațional du-pă Piagfit )și implirînd idei valori-
zate emoțional. Starea și acțiunea
sînt dimensiuni complementari-
ce trec una în alta și există UIM-
tar. T.p. nu sînt exceptate de l.i
autoorgani/are și autoreglaj • i
reprezintă momente importații"
ale acestora. Autenticitatea traii :i
lor nu poate fi definită prin izola •
rea lor și considerarea lor pur afe< –
tivă (practic inexistentă) ci pn;i
integrarea lor în ansamblul siste-
mului psihic uman și prin inter-
pretarea lor interacționistă.
TRĂSĂTURĂ, concept des-
criptiv ce semnifică empiric seg-
mente, componente, unități seir-
nificative ale unui portret, profil,
ansamblu. în psihologie termenul
este utilizat în variate sensuri și
echivalat cu însușire sau parti-
cularitate relativ stabilă a unui
proces sau, mai ales, a persona-
lității. Pornind de la caracteri-
zarea comportamentului ca fim. 1
continuu, variabil și convergent,
G. Allport consideră că t. si ut
elemente de stabilitate și consis-
tență ale acestuia, care nu se
observă direct ci se deduc. Dup'i
G. Allport, t. „sînt fapte biofizice,
dispoziții psihofiziologice actual',
în strînsă dependență de sisteme!"
neurale de tensiune." în timp i ••
procesele sînt generice, t. sui1
particulare și personale. I. Wat-
son înțelege prin t. o reacție
generalizată. O t. este o „disj1"-
'iițic focalizata' ce este organizai.i
într-un sistem integral, person:^.
Fiecare t. are o structură proprie,
iar t. face la rînclul ei parte dinir-o
macvoslruclură sau sistem și -v
definește concret prin organizăriiacestuia. în legătură cu implicarea
interacțiunilor intraspecifice în
compoziția t. se ridică problema
facturii geografice (singulare) a
acesteia si a sensului ei nomotetic
(generic.) Astfel, încrederea în
sine sau hărnicia sau înțelepciunea
au o semnificație generală, dar
se prezintă concret la fiecare
persoană într-o formă sau alcă-
tuire individuală. Nici o t. nu
acționează singură ci împreună
cu altele, putînd reprezenta un
moment de convergență. Fiecare
t. îmbină constanța cu flexibili-
tatea, există potențial și se actua-
lizează circumstanțial, posedă un
anume grad de dinamism. Por-
nind de la W. Stern și angajînd
analizele lui K. Lewin și G. All-
port, s-a ajuns la împărțirea în
f. direcționale (sau motivaționale,
sau atitudinale) și t. stilistice
(instrumentale, aptitudinale).
R.B. Cattell (1946) a diferențiat
t. de adîncime care sînt surse
ascunse încă nenominalizate și
t. de suprafață, care sînt secun-
dare, variabile și sistematizate
verbal. R. Meili (1963) consideră
că există și t. izolate. întotdeauna
t. fac parte dintr-un ansamblu,
dar sistemul de personalitate nu
este reductibil la ceea ce J. Guil-
ford numește „constelație speci-
fică de trăsături." în primul rînd
fiecare t. sau însușire de persona-
litate este particulară, întrucît este
o formațiune sintetică, dispunînd
de o relativă stabilitate și generali-
tate, detenninînd constante com-
portamentale, fiind totuși relații'
plastice și contribuind ca atare /.-«
definirea indicidualilații. în aldoilea rînd sistemul do personali-
tate nu poate fi conceput aditiv
întrurît se subordonează unor
legi de emergență ce face ca t.
să fie depășite prin ceea ce este
unicitatea personală. Cît privește
inventarul t. de personalitate
acesta, stabilit după lexic, e.iie
foarte mare, de 17 000 după
G. Allport și Adbert, de 4 000
după L. Klages, de 1 100 după
F. Baumgarten. Variațiile t iu
inventariere se explică prin op-
țiuni pentru t. simple sau com-
plexe, în analiza factorială a
personalității, fiecare t. intră ca
un factor (H. Eysenck), G. Allport:
ține seama de dispoziția ierarhică
(la fiecare subiect alta) a t. în
sistemul de personalitate și deli-
mitează: t: cardinale sau tele-
onomice, 1—2 t. persistente, do-
minante și reprezentative pentru
subiectul în cauză; t. centrale
sau principale (20 — 30) ce defi-
nesc profilul persoanei; t. secun-
dare, mai puțin clar conturate —
în număr de mii. O viziune rea-
listă asupra omului ne obligă să
admitem că toate t. constatate
la umanitate sînt prezente (într-un
anume grad, uneori latent și
cu infime șanse de actualizare) la
fiecare om.
TREMOR INTENȚIONAL, tul-
burare a mișcărilor voluntare,
cauzată de discoordonarea im-
pulsurilor aferente și a celor efe-
rente. Suferă îndeosebi rctroa-
ferentația kinestezică menită să
informeze centrul de comandă
despre stările organului executor,
despre fazele și parametrii miș-
cării, în consecință, circuitul din-
700 761

DICȚIONARELE ALBATROS
tre centrii corticali șt efector fiind
întrerupt periodic apare t.i. ini-
plicînd sincope ale orientării și
nesiguranță, oscilații haotice ale
mișcărilor ce trebuie să traducă
în fapt intuiția. Simptom al ma-
ladiei lui Parkinson.
TRISTEȚE, stare de suferință
morală caracterizată prin depre-
sie, lentoare, dispoziție aste-
nică, meditativă, compensată
prin reculegere și reproiectave.
TROPISM, tip' de reacție la
ambianță a organismelor sim-
plisime, lipsite de sistem nervos
și bazat pe excitabilitate generală
și constînd din aproierea de sti-
înulii utili biologic și de îndepăr-
tare de cei dăunători. După na-
tura stimulilor se disting: termo,
helio, electro, foto, chimio-tro-
pisme etc. J. Loeb (1890) care
le-a studiat, le-a interpretat în
sensul unor comportamente glo-
bale, mecanice. Se dovedește însă
că aceste reacții dispun de o va-
riabilitate biologic-adaptativă,
depinzînd și de starea organisme-
lor care, de pildă, cînd sînt sa-
turate nu se mai deplasează în
direcția zonei nutritive.
TRUISM v. TAUTOLOGIE
TRUNCHI CEREBRAL, for-
mațiune anatomică de legătură
între măduvă și creier, situată
sub cortul cerebelului. Spre deo-
sebire de măduvă, are o configu-rație foarte variată, fiind alcătuit
din următoarele trei segmente:
inferior — bulbul, mijlociu
puntea Varoli sau protuberanta,
superior — mezencefalul sau pe-
dunculii cerebrali. Bulbul este
sediul centrilor reflecși, respira-
tor, vasomotor, cardioinhibitot
și cardioaccelerator, salivator in-
ferior, al vomei. deglutițici, tusei
și strănutului. Puntea dispui*'
de o funcție de adaptare a refle-
xelor prin sistemele de asociație
oculogire, cefalogire, auditive si
vestibulare. Mezencefalul asi-
gură distribuirea tonusului mus-
cular, a reflexelor la lumină, de
acomodare și în mișcările de ver-
ticalitate.
TURBULENȚĂ, dispersiune a
activităților copilului, căutare de
plăcere și de afirmare de sine prii:
acte zgomotoase, dezordonate,
mdiscipîinate. Fenomenul este,
după H. Wallon, pînă la un punct,
firesc dar apoi trece în domeniu!
psihopatologiei infantile. După
Allendy, în fiecare grupă de copii
apar subiecți cu tendințe de su-
pracompensare turbulentă.
TUTELĂ, autoritatea și funcția
celui ce se îngrijește și contro-
lează de și pe copil sau minor.
Exersată în chip excesiv și uni-
lateral, poate stînjeni dezvoltarea
tinerilor și duce la supraprotc-
jare sau ' la decompensare.T
ȚEL, mai general decît țintă
și decît scop, termenul, (engi. —
goal), desemnează obiectivul
unei reacții, acțiuni sau serii de
acțiuni, efectul anticipat în
mare în urma actualizării unei
trebuințe sau a unei motivări. Nu
este obligatoriu conștient (atunci
e scop) și nu este fix (asemenea
țintei), ci denotă mai mult o di-
recție de acțiune, un mod de a
obține satisfacția. Prin ț. se
ghidează o tendință. R. Merton
arată că o valoare instrumentală
devine o valoare terminală sau
un ț. Acțiunile sociale sînt depen-
dente de un ț. în măsura în care,
după M. Weber asemenea asocia-
țiilor prevăd un scop la care mem-
brii ei aderă discret, prin aștep-
tări ce reprezintă condiții ale
realizării scopului. Ț. este, în
sociologie, orice schimbare de
situație pe care o persoană sau
un grup intenționează s-o reali-zeze prin acțiunea sa (Ch. Lo-
omis).
ȚINTĂ, anticiparea exactă,
precis delimitată a unui rezultat
sau efect (engl. — end), punct de
convergență a oricărei acțiuni,
fie că este conștientă sau incon-
știentă. W. Mc' Dougal! a arătat
că organismele au tendința de
urmărire a unei ț„ iar E.c! Tol-
man a generalizat acest punct
de vedere. Prin ț. se reglează
satisfacerea trebuinței. Ț. este
una din condițiile țelului iar prin
conștientizarea lor (care nu e
obligatorie) se definește în chip
specific scopul.
ȚINUTĂ, sistem de atitudini,
mod relativ stabil de compor-
tare în cadrul colectivului, cu
raportare la respectarea normelor
de conviețuire socială. T. se re-
feră atît la aspectul exterior cît
și la aspectul subiectiv, profund
al persoanei.
TO3

DICȚIONARELE ALBATROSV
U
UITARE, proces negativ al
memoriei constînd din scoaterea
din stoc a informației, pierderea
amintirilor în urma stingerii le-
găturilor temporare sau a destruc-
turării sistemului de cunoștințe
acumulate, unele din ele ajungînd
să fie izolate și să nu poată fi
recuperate pe cale asociativă.
U. poate fi integrală sau parțială,
definitivă sau provizorie ca în
cazul reminiscenței. Procesul U. se
dezvoltă treptat și poate fi repre-
zentat printr-o curbă (Ebbing-
haus). Se consideră că u. este
cauzată de inhibiția retroactivă
(de la noile la vechile cunoștințe)
sau de inhibiția proactivă (de la
cunoștințele noi la cele mai vechi).
După Mac Geoch, o cauză a u.
este interferența reacțiilor. Gib-
son arată că prin diferențieri și
generalizări se produc efecte de
u. Dacă sarcina de cunoaștere
interpolată posedă un grad mai
mare de învățare sau este mai
amplă decît cele precedente eacontribuie la slăbirea memoriei
acesteia din urmă (L. Postman).
Fenomenul u. este în genere util
întrucît elimină informațiile care
nu mai sînt necesare, creează noi
disponibilități. în unele cazuri
u. este dăunătoare și de aceea
psihologia se ocupă de prevenirea
ei, recomandînd reînvățări perio-
dice, sistematizări ale cunoștin-
țelor și asigurarea unei motivații
epistemice eficiente. Freud a con-
siderat că u. este un efect al re-
fulării, constînd din îndepărtarea
din conștiință a amintirilor neplă-
cute și în dezacord cu exigențele
morale. în genere, U. este favori-
zată de dezinteres.
ULTRAPARADOXAL, a patra
fază din stările fazice (descrise
de Pavlov) prin care trece scoarța
cerebrală de la excitație la inhi-
biție, caracterizîndu-se nu doir
prin faptul că la o excitație slabă,
se produce o reacție puternică,
și la una puternică o reacție slabă
(faza paradoxală) ci și prin in-versarea răpăitului semantic
dintre excitanți. Astfel, se obține
efect pozitiv la excitanți condi-
ționați inhibitori și absența ci la
excitanți condiționați pozitivi.
UMWELT v. l'RFAJMA.
URBANIZARE, fără" a dobîndi
încă o accepțiune unică și precisă,
U. este înțeleasă ca „extindere și
amenajare a orașului"; „schim-
bare fundamentală a raportului
dintre populația rurală și cea
urbană", ca „fenomen, caracteri-
zat mai ales prin crearea de aglo-
merări importante și emigrarea,
urmata de stabilirea în orașe
(temporară sau definitivă) a
muncitorilor, cu sau fără familiile
lor" ; ca „proces de restructurare
socială" (R. Rambaud); ca proces
caracteristic societății industriale,
prin instalarea unei ordini noi.
In timp ce în colectivitățile rurale
coeziunea grupului și contactul
social se constituie și ființează
în jurul unui nucleu, care' este
reprezentat de familie și legăturile
de rudenie, u. presupune substi-
tuirea acestor tipuri de coordo-
nare socială unui control social,
politic și înlocuiește dreptul
statutar cu cel contractual. No-
țiunea de u. este chemată să
caracterizeze evoluția unui nu-
măr important de domenii ale
realității sociale și, în cadrul
acestei evoluții, de noi diferite
situații (S. Chel cea).UNITATE DIDACTICĂ, sec-
vență de cunoștințe care alcătu-
iesc un tot și trebuie să fie în-
sușit ca atare. în procesul in-
structiv materialul de predat cs1e
divizat în U.d. după conținut de
idei și norme logico, asigurîndu-se
nu numai comunicarea succesivă
a unității dar și corelarea lor. în
învățarea programată u.d. sînt
foarte comprimate, atomizate,
conform metodei „pașilor mici".
UTILITARISM, doctrină etică
fundată în secolul al XlX-lea
de J. Bentham și J.St. Mill,
conform căreia criteriul morali-
tății îl constituie folosul. Față
de principiul lui J. Bentham
„asigurarea celei mai mari feri-
ciri posibile pentru un număr
cît mai mare de oameni", J.St.
Mill a acordat prioritate satis-
facțiilor superioare, intelectuale
și a completat principiul fericirii
personale cu cerința solidarității.
U. rămîne o idealizare naivă a
egoismului.
UTOPIE (gr. utopia — loc care
nu există nicăieri), convingere
sau proiect desprins de realitate
și imposibil de realizat. Th. Ri-
bot nota: „La utopici nu este
totul himeric, unii au fost reve-
latori, iar alții au acționat ca
niște stimulenți sau fermenți." A.
France arăta că u. poate contribui
la progres în măsura în care sînt
„vise generoase din care rezultă
realități binefăcătoare".
164

DICȚIONARELE ALBATROS
V
VAGABONDAJ, lipsa unui do-
miciliu și a unei ocupații sta-
bile, deplasare fără țel pe largi
arii teritoriale, fenomen social
declanșat de un complex de fac-
tori de natură economică și psi-
hologică, în condițiile carenței
educative marcate. V. exprimă
inadaptare socială și constituie
o plagă socială.
VAGOTONIE (PARASIMPA-
TICOTONIE), stare constituți-
onală sau momentană dominată
de tonusul crescut al nervului
vag (pneumogastric), împreună
cu al subsistemului parasimpatic,
constă din hipotensiune, bradicar-
die, hipoglicemie, orientare ana-
bolică, dispoziție spre depresie,
somnolență. Prin opoziție, avem
tipul simpaticotonic la care gă-
sim tahicardie, hiperglicemic, dis-
poziții active, orientare catabo-
lică.
VALENȚĂ, în psihologie, ter-
men utilizat do Lcwin pentru a
semnifica forța du atracție saurespingere pe care o exercită
obiectele de orice fel asupra su-
biectului. Deși aceeași forță pare
să aparțină exclusiv obiectelor,
ea rezultă din interacțiunea din-
tre proprietățile obiectelor și tre-
buințe. Anumite daturi obiec-
tive dobîndesc v. pozitive sau
negative după cum corespund
sau nu trebuințelor specifice de
hrană, cunoaștere, contemplare
artistică etc. V. se modifică în
raport cu dinamica satisfacerii
trebuințelor, deci reprezintă sem-
nificații timetice cu o întemeiere
obiectiv-subiectivă.
VALIDARE, operație de stabi-
lire a valorii unui test de măsu-
rarea unui proces sau trăsături
vizate (grad de validitate), Con-
siderînd contextul psihic, inter-
acțiunile interne și compensările,
este aproape imposibil ca în re-
zultatele obținute la un test să
nu se exprime și alți factori decit
cel vizat. Uneori v. unui test
se face prin raportare la un altulstandardizat. K/B. Cattdl cri-
tică acest mod de v. pe carc-1
denumește heraldic întrucit nu
fi avem garanția că tostul-ctalon are
"t- aceeași capacitate discriminalivă
':- cu testul supus v. Inii psihologi,
fî printre care H. Kyscnck. ple-
< dează pentru v. prin metoda
analizei factoriale și determinarea
consistenței interne. Principalul
este însă raportarea la condițiile
și rezultatele activității practice.
Condițiile testării nu sînt iden-
tice cu cele din activitatea prac-
tică în direcția căreia se încearcă
prognosticuri. De aceea, v. este
numai un grad de corespondență
dintre rezultatele testării și re-
zultatele aceluiași subiect în ac-
tivitatea reală, școlară, profe-
sională, sportivă ce solicită apro-
ximativ aceleași calități ca și
testul. Un grad redus de vali-
[ ditate face contraindicată utili-
zarea respectivului test. Se poate
întîmpla și ca un test validat pe
o populație să nu mai fie conclu-
dent pentru subiecți ce aparțin
unui alt tip de cultură (O. Klin-
neberg).
VALOARE, proprietate a ce-
va, relație subiectiv-obiectivă de
natură socioculturală, prezentînd
semnificație și indicînd o pre-
țuire sau apreciere. Concept
conturat clar în economia po-
litică. Marx: „Munca este sub-
stanța și măsura imediată a va-
lorilor".' Orice valoare dispune
de un purtător obiectiv, dar nu
se definește decît prin raport cu
_ un subiect. Marx: „Produsul are
calități de produs, nu ca activi-
tate materializată, ci numai caobiect pentru subiectul activ."
V. Jiu se confundă cu obiectul
purtător, dar are și un conținut
obiectiv, întrucît rezultă din
munca socialmente necesară în-
corporată (le obiect și corespun-
de unor necesități, cerințe ale
individului și colectivităților. <le-
pendendc- de condițiile producției
materiale și spirituale și deter-
minate social-istoric. După Marx,
atît v. materiale cit și cele spiri-
tuale constau din obiectivarea
forțelor esențiale ale omului. In-
terpretarea marxistă a valorii
implică și o puternică accentu-
are a însemnătății și rolului ac-
tiv- al v. spirituale. închegîndu-se
în sistemul de cultură și persona-
litate, v. sînt multiple și foarte
variate. Se disting: valori-bu-
nuri și valori-idealuri. V. ale
lucrurilor și persoanelor, v. fun-
damentale ' și v. derivate. După
conținut, v. sînt: filosofice, po-
litice, științifice, morale, este-
tice, tehnico-instrumentale, eco-
nomice etc. Toate v. sînt însă
trăite subiectiv, comportă o im-
plantare și realizare psihică și
(sau) spirituală. Individualul și so-
cialul se intersectează la nivelul
v., aceste două laturi fiind inse-
parabile. Max Scheler insistă asu-
pra atributului de valoare pe
care-1 au trăirile și relațiile afec-
tive. Motivele și scopurile, aspi-
rațiile și sentimentele, cu deo-
sebire idealurile și voința re-
prezintă v. psihice sau spirituale.
Trebuie însă spus că în mod
real v. nu se poate defini decît
printr-un proces de valorizare,
766 76Î

laportare, obiectivare. După, M.
Schelei', subiectul întreține sen-
suri timetice cu realitatea și cu
[iropria persoană. Ii. Linton in-
troduce termenul de „atitudine-
valoare" pentru a desemna un
complex sau sistem în care pri-
mul element este formă, iar
cel de-al doilea conținut. Întot-
deauna v. presupune polarizare
între pozitiv și negativ, gra-
dații și ierarhie. Cercetarea v.
este preocuparea axiologiei,
in gîndirea românească, studii
de teoria valorilor au fost
întreprinse de P. Andrei, M.
Ralea, T. Vianu, L. Griimberg,
C.f. Gulian etc. în psihologie
și sociologie v. este obiectul unei
necesități, atitudini sau dorințe.
Termenul este utilizat de diverși
autori în sensuri relativ diferite
și aceasta după circumstanțe:
a) cînd există relații observabile
între obiecte și gîndurile sau ac-
țiunile oamenilor; b) cînd denotă
doar însușiri ale obiectului; c)
cînd denotă relevanța obiectului
sau valențelor sale pentru per-
soane; d) reprezentînd standar-
dele cu ajutorul cărora relevanța
obiectelor, atitudinilor, dorințe-
lor poate fi evaluată. T. Parsons
(1951) susține că: „Un element
al unui sistem simbolic comun
care servește drept criteriu pen-
tru alegerea între alternativele
de orientare deschise în mod
intrinsec într-o situație dată,
poate fi numit valoare."
VANITATE (lat. vanus — vid,
zadarnic), caracteristică a celor
care își arogă valori pe care nu
le posedă, câutînd, prin fabu-lație, simulări, suseepf ibililafe
maladivă, să se ridice deasupra
altora, să se impună admirației,
să epateze. Este ceea ce, în fapt,
face evidenta inferioritatea și
irită pe cei din jur.
VARIABILĂ, în matemati- ă
prin v. înțelegem orice cantitate
rare poate primi diferite valori.
Se disting v. independente și v.
dependente. Termenul a fost uti-
lizat inițial în psihologie pentru
a desemna orice dimensiune fi-
zică aparținînd unui ansamblu
de mărimi independente utili-
zate pentru definirea unui sti-
mul — sau orice calitate senzo-
rială elementară — considerată
ca nedecompozabilă (H. Pieron).
Prin extindere, termenul a fost
aplicat și la trăsăturile de per-
sonalitate și în calculul corela-
țiilor și analiza factorială. Tes-
tele sînt considerate de asemenea
v. în genere este o v. orice element
din cadrul unei investigații em-
pirice sau orice factor. T. Par-
sons folosește termenul v. și în
cadrul unui sistem de referință
teoretic; v. cantitative: vîrstă,
venit etc; v. calitative: ocupație,
sex etc; v. independentă: ale
cărei modificări „sînt asociate
cu modificările sau diferențele va-
riabile dependente într-un fel
legic. în felul acesta, varia-
bila independentă creează o bază
pentru predicție" (A.L. Edwards,
1950), v. independentă este ma-
nipulată în experimente și este
considerată v. cauzală; v. depen-
dentă numită și v.-efect se pre-
supune că este predictibilă pe
baza variațiilor v. independente;necesitatea de a controla și alte
V. relevante în situațiile experi-
mentale a dus la introducerea
v. intermediare: v. concretă ce
poate fi măsurată empiric și ser-
vește la interpretarea unei re-
lații în care_ intervine.
VARIANTĂ, numărul minim
al variabilelor independente care,
fixate numeric, sînt suficiente
pentru a determina un fenomen
observat. în statistică, termenul
se utilizează pentru deviația
standard la pătrat (suma pătra-
telor derivațiilor), mărime ce
permite o analiză fină a semnifi-
cațiilor diferențelor și a corela-
țiilor între variabile (analiza dis-
persională). Este utilizată uneori
și cu înțelesul de fluctuație, dis-
persiune._
VATRĂ, concept introdus în
zoopsihologie de M. Beniuc, por-
nind de la ideea de preajmă
(umwelt) elaborat de Uexktill,
v. este o ultimă unitate a teri-
torialității. Dacă preajma este
lumea funcțională a vietății, spa-
țiul ei vital, v. este locul ocupat
de un animal sau o familie ani-
mală și organizat în chip adecvat
nevoilor de existență cu amena-
jare de vizuină, cuib și o anu-
mită delimitare spațială apărată
ca un fel de proprietate. Pentru
animal v. reprezintă un centru al
existenței sale, un loc pe care
și-1 rezervă și la condițiile căruia
este perfect adaptat. Beniuc ex-
primă plastic și real faptul că
animalul își apără v. „cu ghearele
și cu dinții".
VĂZ, modalitate senzorială de
însemnărtate centrală recepțio-nînd în comparație cu celelalte
modalități, cele mai multe in-
formații despre distribuția ener-
giei luminoase și proprietățile
spațiale și cromatice ale obiec-
telor iluminate. Analizorul este
adaptat naturii ondulatorii și
corpusculare a luminii, recepțio-
nînd radiațiile proiectate asupra
cîmpurilor retiniene, ce se inte-
grează în zona scizurii calcarine
din lobul occipital, cîmpul 17
mediază vederea obiectuală iar
18 și 19 permit apariția unor
imagini cromatice și luminoase
simple. Vederea cromatică de-
pinde de codificările biochimice
din retină, iar vederea spațială
implică și integrarea informați-
ilor proprioceptive și kinestezice
de la fibrele musculare ale ochiu-
lui, pupilei și cristalinului. Prin
impulsuri efectorii de la centru
și corpii cvadrigemeni, mișcările
și regimul de funcționare ale ochiu-
lui sînt reglate astfel îneît acesta
acționează ca un detector. Di-
mensiunile relațiilor optice sînt:
1) torentul luminos ca mărime a
emisiei și dispersiei; 2) intensi-
tatea dependentă de torent și
de unghiul de incidență a raze-
lor luminoase cu receptorul; 3)
iluminarea, indice al distribuției
luminii pe unitatea de suprafață;
4) luminozitatea, valoarea fluxu-
lui reflectat sau propagat invers
proporțional cu cel absorbit; 5)
claritatea, valoarea și puritatea
fluxului luminos accesibil recep-
torului; 6) vizibilitatea dependen-
tă de intensitatea fasciculului în
apreciere vizuală și de gradul
768769
40 — Dicționar de psihologie

(le transparență al atmosferei
ca M de durata, emisiunii. Sen-
zațiile cromatice se apreciază
după ton, saturație și luminozi-
tate.
VECTOR, mărime avînd o di-
recție și un sens cum sînt for-
țele mecanice și fizice, fluxurile
electrice sau luminoase. Concep-
tul de v. se opune aceluia de sca-
lar. In psihologie, denumirea și
calificativul sînt aplicate tutu-
ror fenomenelor la care se identi-
fica, sens și direcție, cum sînt
instinctele, motivele, atitudinile
și. după L. Thurstone, și rapor-
turile intelectuale, axele de re-
ferință utilizate în analiza fac-
torială etc. In sistemul lui
K.Lewin apar ca v. scopurile și as-
pirațiile. Noi calificăm ca vec-
toriale toate fenomenele de mo-
tivație și wraportare atitudinală.
VEDETĂ, în psihologia so-
cială, membru al grupului sau al
unei colectivități, care se distinge
fripant prin anumite calități și
este de aceea, tacit sau conștient
acceptat, urmat, imitat, luat de
exemplu (aceasta, fără ca v.
să ceară sau să intenționeze pro-
vocarea unor astfel de compor-
tamente). Calitatea de v. poate
fi eficientă din toate punctele
de vedere sau numai sub anu-
mite aspecte (intelectual, artis-
tic, moral etc.). Influența v.
poate fi apreciată pozitiv sau
negativ.
VEDETISM, atitudine de sub-
estimare a membrilor colectivu-
lui și de autoafirmare a propriei
personalități printr-un compor-
tament adesea lipsit de valoaresocială, care urmărește numai
stîrnirea admirației celorlalți. V.
exprimă asocialitate, superficia-
litate, egoism, fiind astfel o tră-
sătură negativă de personalitate.
VEGHE v. VIGILENȚĂ.
VELEITATE, tendință 'sau as-
pirație spre realizarea unor sco-
puri îndepărtate și greu accesi-
bile dar posibile. Vrere cuteză-
toare, dar incompletă întrucît
încă nu se bazează pe o decizie
fermă ci pe efort sistematic, fiind
de aceea deseori trecătoare.
VERBAL, ceea ce este codifi-
cat prin cuvinte și exprimat ca
atare. La nivel v. operativitatea
intelectuală se dezvoltă plenar.
Comunicarea conceptelor este me-
diată v. Structura conștiinței se
identifică cu structura limbajului.
Totuși gîndirea v. nu este obli-
gatorie și logică sau eficientă.
La unele probleme se dau solu-
ții v., deci formale, fără întemeie-
re logică și eficiență practică.
VERBALISM, tendință spre
comunicare verbală excesivă și
spectaculoasă, dar formală, în
condițiile unui deficit de înțele-
suri. Verbiajul denumește utili-
zarea excesivă a cuvintelor de
dragul cuvintelor, tendința spre
„acrobație verbală" cu preocu-
pări pentru a impresiona pe alții
dar nu și pentru a-i face să în-
țeleagă.
VERBALIZARE, proces de în-
semnătate centrală și specifică
pentru sistemul psihic uman,
constînd din codificarea verbală
a informației senzoriale prin tre-
cerea de la operatorii perceptiva
la operativitatea intelectuală. V.
T70este integrarea semnalelor pri-
mului sistem în legăturile celui
de-al doilea sistem de semnali-
zare. Prin V. se realizează cate-
gorializarea, înțelegerea sau <le-
codilrcarea semnificativă, orga-
nizur'/a și rezolvarea probleme-
lor. S. Rubinsfein indică v. ca
moo.ilitate a conștientizării. Sînt
mai multe faze și nivele ale v.
consuîerînd fonetica, nomi nația,
articularea sintactică și cea se-
mantică, frazarea, contextul, dis-
cursul. Există și o v. secundară,
de 1 ip reflexiv.
VERIFICARE, operație logico-
prug m atică de stabilire critică
a adevărului sau falsității unei
supoziții. Alături de stringență
logică și mai mult decît ea, prac-
tica este baza de v. a adevărului.
în p-.ihologie, v. este obiect de
cercetare și totodată mijloc pen-
tru controlul ipotezelor, al valo-
rii '!. telor și probelor de cerce-
tare ,-tc.
VERSATILITATE TIMICA v.
LAHILITATE AFECTIVĂ.
VERTICALĂ, frecvent folosit
în psihologic în sens propriu
sau ligurat, termenul se referă
la organizarea ierarhică, pe v.,
a sistemului nervos și sistemului
psihic, a gîndirii și personalită-
ții, :\ motivației și integratorilor
verbu-intelectuali etc. în teo-
ria percepției M. Wertheimer a
introdus conceptul de v. vizuală
considerată în raport cu un plan
ce poate fi numai aparent ori-
zontal și V. kinestezică sau posto-
rală ce coincide cu v. gravitațio-
nală. Se susține de asemenea că
omul în poziția v. își poate daîntreaga măsură a posibilităților
sale motorii, senzoriale și cogni-
tive.
VERTIJ, amețeală, senzație de
dezechilibrare rezultată din su-
prasolicitarea aparatului vestibu-
lar; poate surveni și în condițiile
recepției vizuale a unor stimuli
ce se succed foarte rapid. Vcstibu-
lopatia implică teama cronică
de dezechilibrare și amețeală.
V. de înălțimi implică atracția
vidului și teama de a cădea. V.
poate fi și endogen, rezultînd
din vasoconstricții cerebrale și
comportînd pierdere de sine, ame-
țeală dusă pînă la leșin, reducerea
și suspendarea stării de conștiință.
VESTIBUL, aparat din ure-
chea internă format din saculă,
utriculă și cele trei canale semi-
circulare (orientate în cele trei
direcții ale spațiului) și legate
de cel de-al 8-lea nerv cranian.
Este organul receptor al sensi-
bilității vestibulare prin care se
semnalizează: poziția corpului fa-
ță de verticală (prin saculă și
utriculă), echilibrul, accelerațiile
în mișcare (prin întreg v.) și
direcția mișcării corpului (prin
canalele semicirculare).
VESTI GIAL, denumire a re-
flexului de urmă, în care reacția
apare Ia un anumit interval după
întreruperea stimulației. Terme-
nul mai este utilizat și pentru a
denumi urme mnezice parțiale
sau consecințe ale unor procese
normale sau anormale.
VIAȚĂ PSIHICĂ, ansamblul fe-
nomenelor subiective, al stărilor
și proceselor senzoriale, intelec-
tuale, emoționale si voliționale;
4**771

modalitatea internă subiectivă a
vieții de relație. Considerînd de-
tașarea ideală și practică a su-
biectului uman de mediul său,
dezvoltarea plurinivelară a psi-
hismului uman integrat conști-
ent și constituirea planurilor
mintale, ca și unificarea dintre
trecut, prezent și viitor dato-
rită reversibilității și proiectivi-
tății, se poate aprecia că numai
omul dispune de o veritabilă
v.p. Fixarea anumitor conținu-
turi, simbolizarea genericului și
evoluția afectivă după modelo cul-
turale dau posibilitatea desfășu-
rării unei vieți spirituale dotată
cu o relativă autonomie față de
ambianță, în anumite momente
tinzînd să se închidă în sine, să-și
organizeze, verifice și apreci-
eze conținuturile. Posibilitatea de
autoreglaj și autoorganizare a
unei lumi subiective conturează
conceptul de v.p. sinonim cu
VIAȚA sau EXISTENȚA MIN-
TALĂ.
VIBRATOR, caracteristică a
fluctuațiilor periodice ale unui
sunet ce-și modifică intensitatea
și frecvența cu un ritm de cir-
ca 6 cicli pe secundă. După
L. Labarraque, v. este o oscilație
vocală de mică intensitate, care
apare în mod firesc datorită ne-
potrivirilor, erorilor auditive con-
stante ale vocii umane față de
un sunet instrumental emis cu
o frecvență absolut invariabilă.
Referitor la vocea umană, v.
se apreciază ca normal cînd are
6 variații pe secundă și nu rate
optime de fluctuație și este anor-mal cînd se abat de la acest ritm
și prezintă rate de mari variații,
ceea ce face ca vocea să fie per-
cepută ca tremurată etc. Impli-
cînd și calități de timbru, la cîn-
tăreți se prețuiește v. normal și
plăcut (Al. Dorizo).
VIBRATORII, denumirea sen-
zațiilor ce reflectă pe cale ne-
auditivă vibrațiile propagate în
corp. Astfel sînt accesibile infră-
sunetele și ultrasunetele. După
J. Fulton: o percepție a unui tip
temporal de presiune, asemănător
cu licărirea vizuală. Asupra re-
ceptorului sînt dispute privind
o recepție tactilo-kinestezică se-
cundară (R. Woodworth), un
rezonator osos (Gh. Marinescu)
sau a oricărui țesut somatic
(V. Behterev). Simțul v. se dez-
voltă excepțional prin compensa-
re la orbi și mai ales la orbii surzi
(O. Skoroh'odova). Howell a elabo-
rat un sistem de comunicare
prin dispozitive vibratoare fixate
direct pe piele.
VICARIANT, ceea ce exercită
o funcție compensatorie mergînd
pînă la substituire. Astfel la orb
tactul și sensibilitatea vibratorie
îndeplinesc o funcție v. în raport
cu văzul. In sistemul lui Piaget
termenul este utilizat pentru a
desemna substituirea unui ra-
port dintre clasele de fenomene
prin alt raport similar.
VICIU, defecțiune în conduita
și echilibrul moral opusă virtuții
și constînd dintr-o exacerbare a
trebuințelor exprimată în con-
sum excesiv de alcool, în joc de
cărți, tabagism, obsesii sexuale,
orice altă difonnare negativă a
772regimului de viață personală.
V. este o compulsiune cu influ-
ențe imperative, elimină stăpî-
nirea de sine, are efecte des-
tructive și reprczentînd un dez-
echilibru cronic, poate antrena
orice alte conduite deviante.
VID mental, simptom de oprire
și golire de orice conținut a acti-
vității mentale, respectiv ab-
sență a amintirilor, ideilor și
evenimentelor afective. Sens apro-
piat de vacuum psihic.
VIGILENȚĂ (VEGHE), stare
psihofiziologică a sistemului ner-
vos central care, după Head,
ce a introdus termenul, asigură
un grad înalt de eficiență a coor-
donărilor involuntare, corespun-
zînd atenției. Este opusă somnu-
lui. Mecanismele v. au fost clari-
ficate odată cu descoperirea func-
țiilor activatoare sau tonigene ale
formațiilor reticulate din trun-
chiul cerebral (H. Magoun, \V.
Penfield) și cu cercetarea reflexe-
lor de orientare (E.N. Sokolov).
V. este o stare de activare nespe-
cifică, de sensibilizare, ce are
efecte facilitante (D. Hebb) și
asigură receptivitatea, permeabi-
litatea informațională, performan-
țele obsevvative și informaționale.
V. este o condiție a atenției și a
conștiinței în genere. Acestea ne-
cesită însă și angajarea structu-
rilor sau undelor perceptive și
cognitive. J. Mackworth (1957)
definește v. ca „o stare de pregă-
tire pentru a detecta schimbări
specifice ce au loc în mediul am-
biant la intervale de timp în-
tîmplĂtoare și a răspunde la ele".
Deci există și un montaj al v.conform unor cerințe. G. Mont-
mollin stabilește 4 tipuri de sar-
cini ale v. în detecția informațio-
nală : verificarea, supravegherea,
inspecția și pînda.
VIGILENȚĂ REVOLUȚIONA-
RĂ, caracteristică morală a tutu-
ror celor care, fiind devotați cau-
zei socialismului și comunismului,
veghează permanent și iau atitu-
dini hotărîte în apărarea intere-
selor și cuceririlor revoluției. V.r.
presupune: 1) înțelegerea pro-
fundă a intereselor poporului,
exprimate în politica partidului
și statului; 2) recunoașterea, sesi-
zarea rapidă a tuturor pozițiilor
și acțiunilor ce aduc daune so-
cialismului; 3) grija pătrunsă de
înaltă răspundere pentru secu-
ritatea orînduirii noastre și pen-
tru progresul ei; 4) intransigență
față de ideile, atitudinile, actele
care, obiectiv, se opun intere-
selor și legalității socialiste. A
fi pătruns de v.r. înseamnă și
a fi convins de superioritatea
orînduirii socialiste, a avea de-
plină încredere în viitorul ei.
De aceea, adevărata v.r. este în-
totdeauna rațională, critică, lu-
cidă și, tocmai din cauză că tre-
buie să taie răul din rădăcini,
nu este comparabilă cu exage-
rarea, cu excesul, cu mușamali-
zarea greșelilor.
VIITOROLOGIE, disciplină ce
prospectează viitorul și include
o foarte importantă componență
privind structura psihică, con-
duita și personalitatea oamenilor
viitorului.
VIOLENȚĂ, modalitate de ac-
țiune socială menită să rezolve
773

radical probleme ale orînduirii
sociale; mobilizare și aplicare
a forței revoluționare a maselor.
In psihologie, conduită agresivă
acută cu finalitate distructivă,
punitivă sau transformativă.
VIRTUTE, calitate pozitivă a
persoanei, rezultată din încorpo-
rarea, interiorizarea și mani lis-
tarea constantă în comporta-
ment a principiilor și normelor
morale, acceptate și sancționate
premial de către societate, la
un anumit moment dat al dez-
voltării ei. V. morale se formează
în concordanță cu normele so-
ciale specifice fiecărei epoci. în-
totdeauna v. presupune forță și
echilibru moral.
VIS, serie de imagini predomi-
nant vizuale cu grade variabile
de coerență, de cele mai multe
ori dezorganizate și bizare, care
apar în condițiile somnului, fiind
trăite relativ halucinatoriu. Mo-
mentele de conștiință onirică sîut
specifice prin desfășurarea ex-
trem de rapidă a imaginilor, gra-
dul înalt de participare afectivă,
combinatorica neobișnuită a ima-
ginilor și ideilor, impresia ine-
ditului și inactualului. Date fiind
și condițiile misterioase în care
apar și se consumă v. în legătură
cu ele au intervenit diverse in-
terpretări fanteziste. Cercetările
psihofiziologice obiective au de-
monstrat că: 1) v. rezultă din
dezinhibarea unor urme din
scoarța cerebrală (Pavlov); 2) ele
apar în condiții de somn su-
perficial (Maiorov); 3) toți oa-
menii visează dar prea puține
V. pot fi amintite (N. Yaschidc);4) v. au ca indicatori mișcări ocula-
re rapide și concomitente (R.E.D)
desincronizări ale biopotențudelor
în emisferele cerebrale (C. De-
ment și N. Kleitman); 5) după
acești indicatori, v. ocupă o
mult mai mare parte din timpul
din somn decît se crede ș; nu
există somn normal fără v.; 6)
în viața psihică v. îndeplinev.: uii
rol util întrucît subiecții caro sînt
împiedicați sistematic să vișc/.c,
ajung la perturbări nevrotice;
7) după M. Jouvet, v. reprezintă
o formă de somn paradox.u în
care se produce o descărcare și
reorganizare a informațiilor; ti)
după P. Anohin, P. Maiorov ș.a.,
v. apar pe fondul unor start fa-
zice, egalitară, paradoxală sau
ultraparadoxalâ, și dobîndesc ca-
racteristicile acestora răsturnîn-
du-se raporturile de intensitate
dintre stimuli și inversîniu-se
valoarea lor de semnalizare, de
aici rezultînd bizareria v.; 9)
elementele de conținut ale v.
rezultă din experiența subiectului
(orbii congenitali nu au v. vizuale),
dar montajul este nou fiind de-
pendent și de o serie de pufciuui
inconștiente (S. Ereud); 1')) v.
sînt cauzate de concurența a
trei serii de factori: a) stimuli
externi, ce sînt percepuți subsen-
zorial de subiectul adormit, b)
stimulații endogene de la orga-
nele interne, stări și procese raala-
dive, c) autoactivâri ale unor
subsisteme corticale mai semnii;-
cative sau mai puternice. Experi-
mental, s-a demonstrat că v. pot
fi provocate prin aplicarea de
stimuli celui ce doarme. Acesta
774va avea v. cu un conținut analo-
gic, dar interpretat în dependență,
de experiența și stările sale. V.
au și o anumită valoare diagnos-
tică putînd servi ca indicatori ai
unei maladii incipiente. Ceea ce
în tălmăcirile v. se dă ca preves-
tire nu pare a fi altceva decît
proiecția unor temeri sau spe-
ranțe ascunse. Totuși studiul vi-
selor prezintă interes pentru în-
țelegerea structurilor profunde
ale personalității. V. este de ase-
menea considerat a reprezenta
una din formele germinației crea-
tive, în psihologie, v. este clasi-
ficat ca o formă primitivă și
spontană de imaginație. Se dis-
ting v. pasive la care subiectul
asistă ca un spectator, și v. active,
în desfășurarea cărora subiectul
participă personal. După Freud,
mecanismele psihologice ale v.
sînt (v.) : condensarea, deplasa-
rea, dramatizarea și elaborarea.
VITALISM, concepție idealistă
asupra esenței vieții susținînd că
aceasta ar fi datorită unui prin-
cipiu imaterial sau unei forțe
inexplicabile. Intre v. și interpre-
tarea idealistă a sufletului este o
mare asemănare și, la H. Bergson,
chiar o corespondență. Apelul
la relația v. are și semnificația
unui protest împotriva mecani-
cismului. Astăzi v. este infirmat
și depășit prin descoperirile ge-
neticii, ale biochimici și biociber-
neticii. Principiul mistificat de v.
este cel al autoorganizării și auto-
rcglajului.
VITALITATE, capacitatea sis-
temului organic și a celui psihic
de a-si menține echilibrul, a seregenera și evita disfuncționali-
tățile și involuția. V. este acu-
rată nu numai prin profilaxie,
igienă, evitarea exceselor și pri-
vațiunilor (\Y. Camion socotea
homeostazia o înțelepciune a or-
ganismului), dar și prin întreți-
nerea funcțiilor psihosomatice
prin antrenament și activitate.
Munca este principiu v. A nu se
uita că singurul remediu pentru a
menține acel activism din care
constă viața omenească — este
acțiunea.
VÎRSTĂ MENTALĂ, termen
introdus de Binet pentru a dife-
renția nivelul intelectual infantil
de vîrsta cronologică. V.m. se
stabilește însă prin calculul sta-
tistic al performanțelor intelec-
tuale de care sînt capabili copiii
normali la anumite vîrste, obți-
nînd astfel un sistem de etalon are
aproximat genetic. în testările
individuale se constată apoi dacă
este o coincidență între vîrsta
cronologică și v.m,, dacă aceasta
este superioară sau inferioară
primei.
VÎSCOZIȚATE MENTALĂ,
caracteristică negativă a proce-
selor intelectuale constînd din
desfășurare extrem de lentă și
mari'dificultăți de restructurare
cu efecte de obtuzitate. Sindrom
în stările postconiițiale (epilepsie)
și de confuzie mentală. Prin
extensiune, calificativ al intelec-
tului celor subdotați și noncreativi.
Cauză a incapacității rezolvării
de probleme. Un grad ușor de
v.m. caracterizează, după E. Min-
kovski, constituția atletică, ado-
775

zivitatea fiind întreruptă de mo-
mente explozive (paroxistice).
VOCABULAR, în psihologie,
ansamblul resurselor lexicale ale
subiectului, stocul său de cu-
vinte. Se distinge v. activ și
um;l pasiv, după cuvintele înțe-
lese dar nu și utilizate individual.
VOCAȚIE', chemare către o
anumită activitate sau spre în-
dephnirca unor misiuni sociale,
întemeiată pe conștiința propri-
ilor aptitudini și pe răspunderea
privind valorificarea lor. C. Ră-
duîcscu-Motru interpretează v. în
lețrutură cu filosofia sa, a perso-
nalismului energetic, considcrînd
v. o sinteză de însușiri care obligă
la manifestări personale, origi-
nale, creatoare de valori. V. este
o structură direcțională a energi-
ilor psihofizice la alcătuirea că-
rora intră, deopotrivă, toate ele-
mentele sociale și ale mediului
actual și trecut, precum și stra-
turile neuronale din creierul su-
biectului. Descoperirea și auto-
descoperirea însușirilor celor mai
valoroase, de natură să profileze
un destin, este condiția definirii
v. Considerăm că v. implică o
sinteză coerentă de forțe instru-
mentale și valori moral-sociale,
o interacțiune optimă între apti-
tudinile -pentru ceva și atitudinile
față de același obiect în cadrul
unei înalte conștiințe axiologice
și în baza unei viguroase tendințe
de autodepășire. în perspectivă
psihosocială, v. constă dintr-o
organizare ierarhică a rolurilor
prin care se exprimă o persona-
litate, un rol deținînd locul pri-
vilegiat, net superior față de ro-lurile subordonate, care sînt auxi-
liare sau inhibate. Această orga-
nizare se stabilizează progresiv,
personalitatea fiind vectoria-
lizată, eul exprimîndu-se într-un
mod prioritar și „total" în dife-
ritele aspecte ale rolul ui-pilot,
acesta din urmă fiind apreciat
ca martor-prim al eului. V. se
instituie astfel ca expresie și
rațiune de a fi a unei anumite
structuri ierarhice a personali-
tății orientate către atingerea
unui țel. Acțiunile de orientare
profesională, de pildă, urmăresc
sprijinirea tinerilor pentru a de-
cide în favoarea rolului profesio-
nal vocațional, pentru ca aceștia
să se angajeze în însușirea acelei
profesiuni care corespunde în
cel mai înalt grad intereselor și
aptitudinilor reale ale lor.
VOCE, ansamblul sunetelor va-
riabile după înălțime, intensitate
și timbru emise prin aparatul
fonator. înălțimea este depen-
dentă de frecvența vibrațiilor
coardelor vocale ale căror di-
mensiuni pot fi modificate, tim-
brul exprimat în specificul sune-
telor complementare (armonie)
depinde de particularitățile con-
strucției laringelui și rezonato-
rilor bucali și nazali, iar intensi-
tatea, echivalentă cu amplitudi-
nea vibrațiilor fonatorii depinde
în principal de mărimea presiunii
exercitate asupra coardelor vocale
de fluxul aerian expirat. V. se dez-
voltă pe parcursul ontogenezei
prin maturizare și exersare. Dia-
pazonul v. adultului variază în
limitele a 5 tonuri în condițiile
776vorbirii și a două octave în con-
dițiile cînt'jlji.
VOINȚĂ, capacitate și proces
psihic de conducere a activității
sub toate aspectele ei; sistem de
anton glaj superior întrucit este
efectuat precumpănitor prin cel
de-al doilea sistem de semnalizare
și implică deliberare, scop și
plan elaborat conștient, organizare a
forțehr proprii prin stăplnirea
unora, și mobilizarea și angajarea
convt[i gent-fi nai istă a altora. Tră-
săturile psihologice distinctive ale
v. sînt scopul propus, conștient,
efortul specific, calificat ca vo-
luntar și comportamentul de bi-
ruire a obstacolelor. V. reprezintă
un nivel de autoorganizare și auto-
reglaj superior celui pe care-1
constituie afectivitatea. După W.
Wundt, activarea voluntară re-
zultă dintr-o anume transformare
și depășire a afectivității. C.G.
Jung socotește că v. presupune
o organizare culturală și rațio-
nală a energiilor, fapt ce consti-
tuie ,,o cucerire tîrzie a umanită-
ții" și la care primitivii nu erau
capabili. O mai clară punere a
problemei întîlnim la J. Piaget,
care scrie: „Noi spunem că este
voință, în cazul în care se prezintă
următoarele două condiții: prima
condiție — conflict între două
tendințe: o singură tendință nu
generează un act voluntar,… a
doua condiție — cînd cele două
tendințe dispun de forje inegale,
7ina cedind celeilalte, — rar prin
actul de voință are loc o inversare,
ceea ce era n:.xi slab devine mai
puternic iar ata ce era originar
mai puternic, este învins di anace era mai s'«!>." Tot așa H. Peack
arăta că un act este cu atît mai
voluntar cu cit poate răspunde
mai puternic la proprietățile sla-
be, discrete ale stimulului, li-
sînd fără răspuns însușiri puter-
nice, evidente. Toate acestea do-
vedesc că din moment ce v. poate
acționa contrar emoțiilor, ea
reprezintă calitativ ceva supe-
rior reglajului afectiv. J. Piaget
consideră că v. este un reglaj
al reglajelor. Real, v. poate ac-
ționa contrar emoțiilor sau siner-
gie ei, ca în sentimentele supe-
rioare. Este voluntar actul ce se
opune celui impulsiv, este deli-
berat și subordonat controlului ra-
țional, între formarea gîndirii
și cea a v. este un raport de inter-
dependență întrucît actele vo-
luntare sînt și gîndite iar proce-
sele de gîndire sînt precumpănitor
intenționale și voluntare. Un pa-
rametru important pentru ela-
borarea și funcționarea v. este
obstacolul sau dificultatea. De
aici necesitatea anticipării prin
scop, a recrutării și organizării
mijloacelor și a încordării sau
efortului voluntar (v.). H. Pie-
ron precizează: „în ierarhia con-
duitelor, se rezervă denumirea
de voluntare celor ce corespund
la cele mai înalte nivele, celor
mai dificile. Se consideră că o
conduită corespunde mai bine
caracterului voluntar cu cît re-
zultă din predominarea mai mar-
cată a tendințelor intelectuale."
în viziunea lui Janet, actele vo-
luntare sînt acțiuni complicate
social, care necesită un grad mare
de activare și se execută cu difi-
777

cullalc intvucU fac apel la tendințe
sociale fi morale, rejinind acliuiuii
prin amintire și pregătind-o pan
limbaj intern. Copilul își însu-
șește schema acțiunilor sociale
de cooperare și comunicări1. La
originea v. este relația coiuandă-
subordouare. După L. Vîgotski
prin comunicare cu adultul co-
pilul execută comenzile verimle
ale acestuia și învață să se supună.
Apoi prin limbajul pentru sine
și mai ales prin limbajul intuit
copilul ajunge să-si dea sinL.':!/
comenzi, luîudu-și astfel în stă-
ptnire comportamentul. A. JLe"n-
ticv arată că funcția caic era
anterior interpersonală sau ;n-
terpsihică devine, prin intenVn-
zare, intraindivkluală sau infr.t-
psihică. în acord evident, v.
depinde de condițiile dezvol-
tării în activitate a persoanei.
V. nu poate fi puternică în ab-
sența unor scopuri clare și va-
loroase și fără ca anterior să fi
existat perioade de antrenament
în lupta cu obstacolele. A nu se
confunda dorința cu capacitatea
de efort voluntar ce se constituie
și se învestește în activitatea efec-
tivă. Temeiul formării v. este
munca, luată în toate formele ei
— fizică, intelectuală, culturală,
organizatorică, socială. Este sem-
nifica//?; și faptul că după tipul
de activitate și efort precumpăni-
tor cxcrsatv.se specializează puțind
fi mult mai puternică într-un do-
meniu decîtîn altul. în consecință,
exersarea satisfăcătoare a tutu-
ror formelor de efort este o con-
diție de bază a dezvoltării multi-laterale a personalității. Pe mă-
sură ce obstacolele sint dep.ișile,
ele își diminuează calitatea. iic
obstacole. Aceasta pentru c'. ob-
stacolul este nu numai un fapt
obiectiv, ci o relație subiec-
tiv obiectivă, între posibilii-ți și
condiții. Ceea ce pentru cineva
este dificil poate fi facil p'iitri
un altul ce posedă cimoșt:"ițe!e
și deprinderile necesare. D zvo!-
tarea v. se înscrie optim intr-o
curbă ascendentă a obstac<>!ei<a~
propuse sau asumate care, de
fiecare dată, întrec întruciU a
posibilitățile de moment al su-
biectului. V. fiind o structir , u<:
auforeglaj superior se prezintă
potențial ca o capacitate iar în
desfășurare, ca un proces. în
structura v. se detașează Li tura
de autocontrol și cea de autoeo-
mandă și implicare în acțiune.
Clasic, este v. negativă (de reținere
a impulsivității) și v. pozitivă (de
mobilizare, încordare, acționarei,
între acestea este o strînsă in-
terdependență. Un dicton men-
ționează: „într-atîta este puterea
ta de stăpînire a lumii pe cil
este puterea de a te stăpîni pe
tine însuți". V. apare aici ca o
trăsătură stilistică a personali-
tății. Luată ca proces v. imp'ieă
o gamă largă de acte, demersuri,
desfășurări de la cele mai sim-
ple, momentane pînă la cele com-
plexe, discursive. Este act. de
v. orice act intențional, delibe-
rat, orientat spre un scop con-
știent. Kl poate și să nu necesite
un efort sensibil. Este în mod
propriu un proces de v. acefa ce
implică o confruntare cu obsta-cole și se dezvoltă pbirifazic.
Analizele consemnează în primul
rînd transformarea, pulsiunilor in
motive incitativi; și proiectarea
acestora in scopuri. l.'rmează
operații decizionale, deseori în
condiții de conflict, soldate cu
alegeri mai mult sau mai puțin
ferme. Este necesar să se adopte
decizii nu numai în ce privește
obiectivele ci si mijloacele, iar
prin raportarea mijloacelor (ca
scopuri parțiale) la scopul fi-
nal, să se închege planul de ac-
țiune, în aceasta se includ și
procese intelectuale de tipul re-
zolvării problemelor. Este ceva
ce implică și efort. Veritabilul
efort voluntar este implicat însă
în ultima fază, cea a execuției
care necesită convergență de
energii fizice, emoționale și in-
telectuale, încordare pe măsura
obstacolelor (formă specifică de
reflectare) și finalizare. Pentru
v. executarea este definitorie.
în activitatea v. se făuresc și
demonstrează astfel de cântați
ale V. cum sînt forța, perseve-
rența, tenacitatea, hotărîrea,
consecvența ș.a.
VOLUNTAR, ceea ce implică
și rezultă dintr-un act de voință,
nefiind de natură automatică
sau generat de o constrngcre.
Reacție dobindită și orientată
selectiv către un scop (Pavlov).
Caracteristică a celor cu voință,
tenace, indiferent de valoarea
orientării lor.
VOLUNTARISM, doctrină fi-
losofică și psihologică care afirmăsupremația tendințelor afective
și voinței în raport cu funcțiile
intelectuale si datele realității
obiective cunoscute. Absolutiza-
re în sens opus celei intclcctua-
liste, în psihologie, deviere su-
biectivistă care identifică acti-
vitatea cu voința subapreciind
yrav valoarea cunoașterii.
VOLUPTATE, in sfera relați-
ilor erotice, v. exprimă plăcerea
intensă resimțită în urma con-
tactului cu persoana de sex opus.
In sfera spiritualității, v. desem-
nează sentimentul de desfătare
încercat in prezența dcsăvîrșirii
actului creator. Exisiă o v. a
muncii creatoare de valori spiri-
tuale sau materiale, sentiment
nobil, specific uman.
VORBIRE, limbaj oral, ac-
tivitate de comunicare verbală
manifestată, efectuată cu voce
tare. După B. Malmberg, v.
este realizarea concretă a unui
model fonologie într-un act de
comunicare. Este modalitatea
fundamentală, plenară și tipică
a limbajului natural. în v. ce
implică pronunțare (emisie), ajus-
tare la interlocutor, recepție, în-
țelegere, proiectare a unei noi
emisii și replică etc. — se in-
vestesc toate disponibilitățile
sistemului verbal, iar subiectul
este ma.vimal activ și își exprimă
cel mai evident personalitatea sa,
în cazul v. este deplin confirmată
teza lui Janet: „cuvîntul este o
acțiune ca oricare alta și care
face pe alții să reacționeze".
Dialogul este forma caracteris-
tică a v. Cel mat important
avantaj si, totodată, caractu-
7*8
779

ristica diferențială a limbajului
oral în ni port cu celelalte forme
de limbaj este caracterul său
situativ. Ansamblul condițiilor
concrete în care se desfășoară fa-
cilitează mult v. și randamentul
ei comunicativ. Aici intervine
un context total pe care, după
T. Slama-Cazacu, „îl formează…
atit expresia — cuvintele, cu
corelațiile auxiliare respective —
cit și mediul în care ea apare;
adică manifestările intenționat
expresive, dar și un fond impli-
cir, pe care-l presupune vorbi-
torul, însă la care de multe ori
auditoriul urmează să se refere
și clin proprie inițiativă". Ex-
presivitatea verbală (intonație,
accent, timbru, organizare tem-
porală etc.) cît și cea extraling-
vistică (mimică, pantomimică,
gestică) este caracteristică v. și
amplifică mult plasticitatea și
posibilitățile ei comunicative. V.
este întotdeauna orientată către
cineva. Adresativitatea rămîne o
caracteristică distinctivă a lim-
bajului oral și aceasta cu atît
mai muit cu cît între conținutulexprimării și adresarea mijlocit!
lexic și gramatical, în limbajul
oral, este o deplină unitate. Ex-
primarea în limbajul oral este
mai liberă, folosind termeni mai
puțin pretențioși decît în scris,
recurgînd mult și la idiomatisme
și mareînd o tendință spre pre-
dicativitate. Bogăția gesturilor
și comunicarea prin indicații obi-
ectuale sau prin aluzii nu numai
că permite o economisire a cu-
vintelor dar face posibilă și în-
treruperea propozițiunilor, apa-
riția unor momente de disconti-
nuitate formală fără ca înțele-
gerea discursului să sufere.
Construcțiile gramaticale sînt, de
regulă, mai simple în vorbire, în
această formă a limbajului exis-
tînd chiar o mare cotă de tole-
ranță față de erorile sintactice.
Important este ca cel care as-
cultă să înțeleagă despre ceea ce
se vorbește. Fiind cea mai plas-
tică formă a conduitei verbale,
v. are la rîndul ei o serie de for-
me, de stiluri adaptate rolului
îndeplinit de subiect și condiți-
ilor activității sale.DICȚIONARELE ALBATROS
XYZ
XENOFOBIE, fenomen de
patologie socială constând din
teama și ostilitatea față de străini,
de toți cei de altă provenien-
ță geografică și naționalitate.
Stare primitivă, cultivată și spe-
culată de curentele reacționare,
șovine.
YOGA, termen ce desem-
nează o filosofic, un curent cul-
tural complex și prolix cunoscut
în Asia de cea'4 —5 000 de ani.
într-un sens restrîns, apropiat
de cel din circulația europeană
modernă, y. este o disciplină de
educare a spiritului și corpului,
ce susține că prin practicarea
sistematică a unor exerciții se
ajunge la stăplnirea deplină a
funcțiilor vitale ale organismului,
ca și la potențarea capacităților
psihofizice, prin eliberarea unor
forțe disponibile fizice ți psihice.
în formele sale originale, stră-
vechi, y. este identificată cu unanumit ritualism religios fiind
în esența sa un program de as-
ceză și de sanctificare, ce urmă-
rea abaterea simțurilor de la lu-
mea reală și instituirea unei stări
de concentrare asupra unor gîn-
duri lăuntrice, în fapt, suspen-
darea cu ajutorul exercițiilor a
principalelor activități corporale
in favoarea unei meditații ,,pu-
re". Știința modernă califică
această stare ca fiind hipnoidală.
Y. cuprinde mai multe sisteme
și modalități de practicare, le-
gate de preocupările individului
și de particularitățile sale tem-
peramentale: Dhyana V. favora-
bilă cunoașterii, practicarea sa
contribuind la cultivarea spiri-
tului; Karma y. necesară ac-
țiunii; Raja y. favorabilă in-
trospecției, autocontrolului și con-
centrației mintale; Bakti y. ce
urmărea devoțiunea, dragostea
față de un spirit fără aparența
781

de a fi răsplătit; Hatha y. ce
se ocupă cu exerciții fizice legatr
de sănătate și longevitate. Cel
ce se iniția în formele primare
ale y. trebuia să parcurgă 8
trepte: Yama și Nyania, o treap-
ta de purificare morală (desigur,
etica străvechilor societăți hin-
duse); Asana și Pranayama,
treapta exercițiilor ce reglează
postura ȘL respirația și care dau
tăria fizică pentru practicarea
exercițiilor următoare; Pratyâ-
hâra, tehnica suprimării senza-
țiilor; Dhârâna, capacitatea fi-
xării conștiinței asupra num
obiect; Dhyana, treapta capa-
cității de contemplare deplină;
Samadhy, treapta absorbției
complete de idee sau concentrarea
absolută; Kaivalyam, treapta
prin care s-ar realiza izolarea
sufletului de corp. La o analiză
atentă se remarcă înăuntrul siste-
melor y. o practică fizică și una
mistică. Disocierea acestor ele-
mente ar putea fi folositoare
omului modern. Kste vorba de
eliminarea perimatelor forme eso-
terice, religioase și menținerea
exercițiilor fizice, care și-au vă-
dit viabilitatea, supraviețuind mi-
leniilor. Practicile y. eliberate
de balastul ritualurilor și fina-
lităților mistice, apar ca neavînd
nimic misterios, neexistînd mi-
raculoase fluxuri vitale, ci sînt
fenomene de autoreglare supuse
determinismului și care sînt ase-
mănătoare cu exercițiile siste-
melor moderne de educație fi-
zică. Metodele moderne de pre-
gătire psihosomatică au preluatunele exerciții y. obținîndu-se
rezultate, favorabile în ce pri-
vește relaxarea corporala, con-
trolul respirației și eliminarea
unor stări psihice indezirabile-. An-
trenamentul autogen (Schull/)
preia unele elemente raționale
și utile din y.
ZEL, devotament față de o
cauză sau persoană, ardoare și
dăruire totală în îndeplinirea
iniei acțiuni
ZERO FIZIOLOGIC, în stu-
diul sensibilității termice nive-
lul caloric al unui stimul, apro-
piat de temperatura corpului,
care reprezintă un punct neutru,
nefiind sesizat ca rece sau cald.
Peste acest nivel apar senzațiile
de cald, iar sub el cele de rece.
Nu coincide cu zeroul scărilor
fizice, avînd valori între 25 și
35 grade C.
ZÎMBET, expresie emoțională
care se manifestă printr-o ușoară
mișcare a mușchilor feței (miș-
care a buzelor, orientarea în sus
a colțurilor gurii, semiînchiderea
ochilor), și care conferă subiec-
tului o fizionomie de bucurie
moderată. Z. poate exprima sa-
tisfacție, amuzament, plăcere,
ironie, aprobare etc. Expresia
emoțională opusă z. este încrun-
tarea.
ZONA PROXIMEI DEZVOL-
TĂRI, concept introdus de L.
Yîgotski, pentru a accentua po-
sibilitățile de continuă dezvol-
tare psihică și a combate viziu-
nea despre psihic ca un dat imu-
abil. Z.p.d. este ceea ce urmează.
782imediat să so împlinească într-un
stadiu de virstă și să devină în
stadiul următor fenomen de dez-
voltare actuală. Previziunea asu-
pra z.p.d. trebuie să fie consi-
derată în toate acțiunile instruc-
tiv-educative și în aprecierea
elevilor.
ZONE CEREBRALE, regiuni
ale scoarței cerebrale îndeplinind
funcțiuni relativ specializate. în
mare, se disting; lj zone receptoa-
re sau de proiecție, ce corespund
diverșilor receptori periferici (so-
matoestezici, vizual, auditiv etc.)
și realizează analiza și sinteza
superioară; 2) zone electorii sau
motorii, de la care pornesc im-
pulsuri aferente; 3) zone de asocia-
ție sau asociative, care sînt fron-
tală, temporală și parietoocci-
pitală și îndeplinesc funcții psi-
hice evoluate (configurări per-
ceptive, memorie, imaginație, gîu-
dire, voință )și 4) zone vegetative
prin care se reglează activitatea
organelor interne.
ZOOFILIE, simptom de dra-
goste patologică față de animale,
însoțit de teama ca acestora să
li se producă vreun fel de sufe-
rință; uneori termenul desem-
nează, perversiune sexuală prin
contacte cu animale.
ZOOPATiE, trăsătură a de-
lirului în care bolnavul crede că
are un animal în corp. sau că
s-a transformat în animal.
ZOOPSIHOLOGIE (PSIHO-
LOGIE ANIMALĂ), disciplină
ce studiază evolutiv și compara-
tiv comportamentul animale-
lor ca mijloc de organizare a
mediului ambiant si de stabi-lire a relațiilor înăuntrul speței
și între spețe (M. LSemiKl. Z.
este o disciplină biologică care
este ținută să evite antropomor-
fismul și să cerceteze obiectiv
formele de comportament și
structurile psihofiziologice ani-
male, urmărind o problematică
ce include procesele senzoriale,
instinctele si inteligența senzo-
riomotorie, învățarea, deprinde-
rile și reactivitatea afectivă pri-
mară. Cercetările de z. prezintă
un nemijlocit interes și pentru
înțelegerea psihismului uman, a
formelor elementare și preisto-
riei acestuia. în ultimele decenii.
biologii preferă însă studiul ex-
clusiv obiectiv al formelor de
comportament, fără a folosi ter-
minologia psihologică — în ca-
drul etiologici (K. Lorenz ș.a.,
N. Tinbergen, Tembrock).
ZOOPSII, halucinații vizuale (v.)
sub formă de animale mici sau
mari, artificiale (cînd se contu-
rează pe pereți, plafon etc.)
sau cu proiecție spațială, statice
sau dinamice. Din punct de ve-
dere al conținutului z. sînt de
obicei terifiante, angajîndu-1 pu-
ternic pe bolnav. Z. sînt foarte
frecvente în stările confunzio-
nale și în special în delirurile
toxice acute.
ZVON, fenomen de distragere
și difuz în comunicare socială,
pretinzînd la producerea unor
evenimente neobișnuite și pu-
tînd în anumite condiții să gene-
reze stări de spirit dăunătoare.
De regulă z. cuprinde idei, afir-
mații sau presupuneri neverifi-
cate, care pot fi în întregime
783

ialse sau continuul elemente ade-
vărate, dar distorsionate sau
exagerate. în distorsiunea in-
formației se manifestă dupâ G.
Allport și L. Postman (1947)
următoarele tendințe: a) nive-
larea — reducerea sau simplifi-
carea informației, facilitarea în-
țelegerii și relatării ei. Se afirmă
că după 5 — 6 transmisii sînt eli-
minate pînă la 70% din detalii;
b) accentuarea — cantonarea
pe anumite detalii, cuvinte, ima-
gini sau simboluri. De obicei
dimensiunile mari ale informației,
ideile majore sînt mai ușor re-
ținute și comunicate ulterior;
c) asimilarea — tendința trans-
mițătorilor de ajustare a con-
textului în funcție de atitudinile,aspirațiile și motivațiile sa! .
Obișnuit în z. se refîectă insiii:-
ciențele memoriei și demers i-
rile gîndirii: transmițătorif< i
Răspîndirea z. este o func,!,-
a dispozițiilor favorabile indi\ :-
duale sau colective și a forței <\<-
influențare a mesajului. P. Gnii
(1974) 'găsește o aplicabilitate ,,
legii Weber-Fechner în fenoni*
nele sociale de propagare a z.
Uneori z. poate deveni o stare de
opinie în condițiile împletirii con-
ținutului mesajului cu intere-
sele și aspirațiile celor ce le re-
cepționează. Cel mai bun mij-
loc de prevenire și tombatere o 7.
este informarea de masă, exactă
și completă.
Redactor : OLGA SILVIA TURBATU
Tehnoredactor : MARIANA PUȘCAȘU
Bun de tipar 15.V.1D78. Apărut 1978.
Comanda nr. 8343
Tiraj : 60 000 ex. legate.
Coli de tipar : 24.50.
Comanda nr. 70 492Combinatul Poligrafic ,,Casa Scintoi"București — Piața Scinteil nr. 1Republica Socialistă România

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Prof. dr. doc. STELUȚA TEODORESCU Dr. doc. VICTOR SAHLEANUPAUL POPESCU-NEVEANU DICȚIONARde psihologie BUCUREȘTI • 1978EDITURA ALBATROS DICȚIONARE DE… [612459] (ID: 612459)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Prof. dr. doc. STELUȚA TEODORESCU Dr. doc. VICTOR SAHLEANUPAUL POPESCU-NEVEANU DICȚIONARde psihologie BUCUREȘTI • 1978EDITURA ALBATROS DICȚIONARE DE… [612459]

Copyright Notice

2.1Deciziiledefinanțareșiimportanțalorstrategică Aspectelefinanțăriiprezintăimportanțăcrucialăpentrusupraviețuireașidezvoltarea întreprinderii…. [618486]

PARTICULARITATI ALE FOLOSIRII METODELOR ACTIV [603119]

Celtic visions of EnglandDavid N. Dumville [625948]

(..) basmu -vechea secolelor strajă [607758]

STUDIU PRIVIND ASIG URAREA SUSTENABILITĂğII UTILIZÂND PANOURI SOLARE PENTRU INSTALA ğIA DE INCĂLZIRE CU CORPURI STATICE, RADIA ğIE DE PERETE SI… [607491]

Referat Deontologie Academic ă [610583]

Copyright Notice

Similar Posts