Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături [612428]

INTRODUCERE

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături
de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii , protestanții și ortodocșii sub eticheta
globală de „ creștini”, religia acestora este, actualmente, cea mai importantă din p unct de
vedere numeric ,[1][2] cu un număr de 2,4 miliarde de adepți . Islamul, cealaltă religie
monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților
în lume.
Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul
contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre
credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani .
Cuvântul " creștin" vine din limba latină populară, de la christianus , derivat de
la Hristos , deoarece Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul
lui Dumnezeu .
Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós , "cel uns", este traducerea
din limba ebraică a cuvântului חישמ Mașiah (arabă Masī h). Inițial, cuvântul "creștin" a
fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.
Instituția specifică creștinismului este Biserica .
Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie
și catolicism, tradiția Bisericii (în plus, pentru catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc,
reprezentat de autoritatea papei .

CARACTERISTICA RELIGIEI CRES TINE

La baza religiei creștine stă relația dintre natura lui Dumnezeu, păcatul și omul.
Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit
teologiei temeliilor , Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a
păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit,
însă, teologiei liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.
În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într -adevăr,
cei care cred în Iisus Hristos sunt chemați să p articipe direct la viața comunității.
Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită importanței textelor sacre
și a referinței la aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia
cărții”) a fost făcută de re prezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel
înviat.
Totuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în
decursul secolelor și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care – în diferite fe luri –
își exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

De-a lungul timpului, principalele divergențe s -au manifestat:
 în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;
 în legătură cu gradul de libertate a omu lui în interiorul planului divin de mântuire;
 în legătură cu modul de organizare instituțională a comunității creștine;
 în legătură cu raporturile creștinismului cu puterea politică.

În jurul acestor probleme de fond s -au manifestat, în plus, divergențe în tre creștini și în
legătură cu:
 interpretarea corectă a textelor revelate,
 a sacramentelor,
 a riturilor liturghiei și
 a codificării normelor morale.

Creștinismul în Europa anului 600 CRESTINISMUL PRIMAR

Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite
ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi,
foarte curând, li s -au alăturat și comu nitățile de origine
păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars ,
care a purtat, a inserat creștinismul într -un context mai
amplu, atât geografic, cât și cult ural. Acest fenomen n -a
întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul
diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele
Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel .
Specific creștinismului primar este, așadar,
amploarea diversității de opinii și credințe în numeroase
chestiuni teologice, fapt provocat, inițial, de caracterul oral al transmiterii mesajului lui
Hristos și, mai târziu, de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și
credințele.
Acest fapt, care n -a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în
evidență necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de
cărți inspirate (apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la
păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii) .
Cu „Edictul de la Milano” (313) al împăratului Constantin cel Mare (306-337) și cu
„Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin
a deveni o realitate, mai întâi, tolerată, iar, mai apoi, constitutivă a Imp eriului Roman. Tradiția
a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat
de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar
monografiile istorice precizează că Gal erius a emis un edict de toleranță în 311 .
Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într -un crud
persecutor al celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în
interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism, precum și cu închiderea
școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur,
și numeroase victime omenești, de la membri ai clerului și simplii credincioși ai diverselor
religii "păgâne", până la filozofi.
Împăraților le -au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în
viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice , care, în acele secole, au avut de
înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sf ârșit în erezii trinitare și cristologice. În
urma acestor controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință
(dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și, mai apoi, în
Simbolul (Crezul) niceno -constantinopolitan (secolul al IV -lea). Istoria prin care s -au
decantat, însă, aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, ci una adesea conflictuală între
teologi și taberele lor de susți nători, atingând forme extreme de violență fizică și psihologică,
în chiar timpul și sălile unde s -au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice.
Caracteristica creștinismului din această perioadă a fost și dezvoltarea reflecției
doctrinare condusă de teologii vremii (numiți, mai târziu, Părinții Bisericii ): Augustin de
Hipona , Ambroziu de Milano , Atanasie din Alexandria , Ioan Gură de Aur , Ioan
Damaschinul , Vasile cel Mare , Grigore de Nyssa , Grigore de Nazianz etc.

CRESTINISMUL IN EVUL MEDIU

Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu
invaziile popoarelor barbare, supraviețuind, însă, în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi
care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, de ținător al puterii
politice și religioase.
Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în
formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de
căderea imperiului, progresa căpă tând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea
acestor popoare la ortodoxia trinitară.
În aceste împrejurări, creștinismul a căpătat, în regatele romano -barbare, o importanță
politică crescândă, sprijininind constituirea unor monarhii cu care a p ăstrat pentru foarte mult
timp o strânsă legătură și, deci, un nou pol al dezvoltării creștinismului.
Între secolul al III -lea și al IV -lea și -a făcut apariția monahismul (părinții din deșert:
Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.) , care monahism s -a cristalizat
în secolul al V -lea în Occident în monahismul Benedictin.
Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul
Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spir itual-religioasă,
dar și a tradiției culturale a Occidentului, deoarece au oferit structura economiei medievale,
încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării
și a cultivării terenurilor agricole.
Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca
carolingiană, n -a schimbat substanțial lucrurile.
Mai importantă, însă, a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din secolul
al VII -lea, odată cu cucerire a arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel,
cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea
diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să
faciliteze viitoarele pierderi produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi
care vor culmina cu desființarea imperiului ortodox în anul 1453.
Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină din
creștinism („lupta cu ereziile”), mai precis la faptul că o parte a populației din partea estică,
asiatică și nord -africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat „ eretic” de către
puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta
masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de cetățeni de interesele
statului.

Europa dupǎ Marea Schismă, împǎrțitǎ
între ortodocși (albastru)
și catolici (portocaliu) . MAREA SCHIS MA

Marea Schismă din 105 4 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari
ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s -a petrecut este 1054, deși
tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea latină și cea grea că. Principalele cauze
rezidă în disputele asupra autorității papale și inserării clauzei Filioque în Crezul de la Niceea ,
deși au existat și cauze minore, cum ar fi disputele legate de jurisdicția asupra anumitor
regiuni, sau de alte practici liturgice .
Încă de la începuturi, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți
patriarhi: episcopul Romei , episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei . Lor li s -au
alăturat episcopul Constantinopolului și episcopul Ierusalimului , confirm ați în
cadrul Conciliului din Calcedon din 451 (vezi Pentarhia ).
Patriarhii erau superiori celorlalți episcopi ai
bisericii. În timp ce Constantinopolul se baza în
solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era
"Noua Ro mă", patriarhul Romei considera că el, ca
succesor al Sfântului Petru , primul dintre apostoli,
trebuia să aibă întâietate.
Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea
la dezbinarea din sânul Bisericii. Teodosie cel Mare ,
care a murit în anul 395, a fost ultimul împărat care a
domnit peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa,
teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, estică și
vestică, fiecare având propriul îm părat. La sfârșitul
secolului al V -lea, Imperiul Roman de Apus se
dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în
timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura
de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a
Imperiului Roman a fost prima care a cedat.
Papa Leon al IX -lea (1049 -1054) și Patriarhul
Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043 -1058) au
desăvârșit ruptura definitivă dintre cele două biserici în
anul 1054, în urma unor dezacord uri ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea
creștină, divergențe teologice etc.). Această ruptură a rămas cunoscută în istorie sub numele
de Marea Schismă .
Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental -latină (Biserica Catolică )
condusă de Papă și una oriental -grecească ( Biserica Ortodoxă ) condusă de Patriarhul
Constantinopolului. Din această perioadă este inițiată o adevărată competiție între cele două
Biserici. Fiecare dintre ele va încerca să -și extindă aria de influență și să mărească numărul
credincioșilor aflați sub ascultarea sa.
De asemenea, Patriarhul Constantinopolului este și în prezent considerat de către
bisericile ortodoxe drept șef onorific, simbolic, al ortodoxiei . Este binecunoscută poziția
de „Primul dintre egali” pe care o are față de celelalte biserici autocefale aflate în deplină
comuniune liturgică.

CRESTINISMUL IN EPOCA MODERNA

Începând din sec. al XVI -lea diviziunile creștinismului occidental s -au intersectat cu
confruntările politico -militare între statele naționale și imperiu, dând astfel o conotație aparte
întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiu l de 30 de ani”. Aceste
sângeroase confruntări s -au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).
După Pacea de la Westfalia dezvoltarea
creștinismului a fost tot mai puternic influențată de
două elemente:
 expansiunea misionară în America și Asia;
 afirmarea, î n secolul al XVIII -lea, a curentelor
culturale, precum iluminismul , care tindea
spre o reconsiderare critică a întregului
fenomen religios creștin, independent de
diferențele dintre confesiunile religioase.
Cât privește activitatea misionară, îndată tre buie
remarcat că încreștinarea Americii s -a înfăptuit strict
dependent de echilibrul politic pe care statele europene
l-au impus pe acest „pământ nou”. În pământurile
colonizate de statele catolice s -a dezvoltat catolicismul
(răspândit cu precădere în Amer ica Centrală și
Meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii
protestanți s -a răspândit protestantismul (creștinismul în
forma lui reformată, preponderent în America de Nord).
Răspândirea creștinismului spre Asia (coroborată
numai foarte târziu cu cuceriri teritoriale) s -a dovedit,
dimpotrivă, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas, în mod substanțial, impermeabil
penetrării creștinismului.
Cât privește, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de
descreștinare („secularizare”), care, mai întâi, a atins clasele culte, apoi, burghezia, nobilimea
și, în sfârșit, clasele populare.

Revoluția franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creștinism, mai ales
pentru Biserica Catolică, căreia i -au fost închise seminariile și institutele de formare a
preoților, conventurile și mănăstirile, i -au fost risipiți călugării și călugărițele (cei care au mai
scăpat cu viață, deoarece mulți au fost ghilotinați), i -au fost confiscate proprietățile materiale,
i-au fost retrase și negate privilegiile și, cel mai grav, ea a dus la „laicizarea” (descreștinarea)
ideilor și moravurilor .

Alte denominații creștine, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste
prezente în creștinismul primar, insistând asupra impor tanței celei de -a doua veniri a lui
Cristos, sau a „reîntoarcerii/revenirii” sale.
În alte formațiuni religioase, cum ar fi, de exemplu, cea a mormonilor (apărută în prima
jumătate a secolului al XIX -lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creștine coexistă cu
altele provenite (luate) din alte „revelații” decât cea biblică.
În fine, Martorii lui Iehova (apăruți în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, tot în
Statele Unite ale Americii) manifestă puternice componente apocaliptice, insistă asupra
întregului conținut al Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credință și consideră
predicarea evangheliei esențială pentru fiecare creștin.

În sânul romano -catolicismului a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea
Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infailibilității papei, definită la Conciliul Vatican
I în 1870.
În timp ce pretutindeni în jur se înmulțesc semnalele de reîn noire („trezire
creștinească”) spiritul reînnoirii începe să miște și confesiunile tradiționale: mișcarea biblică,
reînnoirea liturgică, atenția față de problemele sociale etc.
În secolul al XIX -lea creștinismul a trebuit să se confrunte și cu nenumărate d octrine
politice, precum liberalismul și socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens), însoțite
în diferite forme de cultura pozitivismului, laicismului și chiar ateismului.
În această epocă, creștinismul s -a răspândit mult în țările extra -europene, mai ales în Africa și
Asia, dar nici aici n -a scăpat de legăturile și de condiționările de tip politic, atașate, în mare
măsură, colonialismului statelor europene.

CRESTINISMUL IN SECOLUL XX
La sfârșitul secolului al XIX -lea și în secolul al XX -lea creștinismul a trebuit să se
confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluției
industriale , cărora li s -au adăugat problemele anexe ale urba nizării și apariția societății de
masă, precum și ale introducerii noilor tehnologii de comunicare socială și de informare.
Relațiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce
mai delicate și mai dificile. Dificil a f ost (și mai este) și procesul de adaptare la democrațiile
moderne. Istoria creștinismului în secolul al XX -lea, din acest punct de vedere, poate fi citită
ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” și cu „laicizarea”, secularismul .
În Rusia, după Marea Revoluție din octombrie 1917 , regimul comunist a dezlănțuit o
persecuție cruntă împotriva creștinismului (n -a fost scutită – ba, dimpotrivă – nici chiar
Biserica Ortodoxă): confiscarea (naționalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor
bisericilor și mănăstirilor. Persecuția s -a atenuat numai pe perioada celui de – Al Do ilea
Război Mondial, când Stalin – în numele efortului politic comun – a început o politică parțială
de concesii („doi pași înainte, unul înapoi”).
Consecințele celui de -al Doilea Război Mondial i-au determinat pe creștini să -și
revadă anumite poziții, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de exemplu, a
început să se vorbească – și azi este o secțiune a
„teologiei după Auschwitz ”, în sensul că
Biserica creștină a regândit și revizuit discursul
asupra vinovăției evreilor în procesul lui Iisus
și încearcă să -și dea seama cât de mult a contat
discursul/predica creștină despre
responsabilitatea evreilor în suferințele lui
Christos și antisemitism). Atitudinea majorității
creștinilor a fost șovăitoare și uneori ambiguă
în ceea ce privește luarea de poziții și
combaterea încălcărilor atât de grave ale
drepturilor omului, îndeosebi în fața persecuției
și exterminării evreilor.
Preoți, pastori, religioși și laici (mireni)
din toate confesiunile creștine au fost activi
(mai sunt încă) pe acest front; unii dintre
aceștia au primit chiar recunoaștere
internațională, cum ar fi, de exemplu, Premiul
Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer ,
luteran; Martin Luther King , pastor
baptist; Maica Tereza de Calcuta,
catolică; Desmond Tutu , episcop anglican sud -african; Ximens Belo , episcop catolic
de Timor. Alții au fost persecuta ți și chiar au devenit martiri ai acestei cauze (spre exemplu:
Martin Luther King, episcopul Romero din San Salvador, Aleksandr Man, preot ortodox în
Rusia).
Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanța pontificatului
papei Ioan Paul al II -lea (al cărui rol în căderea și dizolvarea regimurilor comuniste trebuie să
fie deplin clarificat și acceptat), cum nu se poate neglija și faptul că aceas tă prăbușire a
regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activității sale.
La trecerea în cel de -al III -lea mileniu – în pofida problemelor enumerate –
creștinismul continuă să exercite o puternică atracție asupra unei mari părți a omenirii, fapt
evident din prezența pe glob a peste două miliarde de creștini.

BIBLI OGRAFIE
1. www. wikipedia.org
2. www.descopera.org