Tehnoredactor: Ameluța VișanCoperta: Angelica Mãlãescu Editurã recunoscutã de Consiliul Național al Cercetãrii ătiințifice (C.N.C.S.) și inclusã de… [612419]

1
EDITURA UNIVERSITARÃ
București, 2014
SORINA CREANGÃ
CÂNTUL ăI VORBIREA
DE PERFORMANȚÃ

2
Redactor: Gheorghe Iovan
Tehnoredactor: Ameluța VișanCoperta: Angelica Mãlãescu
Editurã recunoscutã de Consiliul Național al Cercetãrii ătiințifice (C.N.C.S.) și inclusã de Consiliul
Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (C.N.A.T.D.C.U.) în categoriaediturilor de prestigiu recunoscut.
© Toate drepturile asupra acestei lucrãri sunt rezervate, nicio parte din aceastã lucrare nu poate
fi copiatã fãrã acordul Editurii Universitare
Copyright © 2014
Editura Universitarã
Director: Vasile Muscalu
B-dul. N. Bãlcescu nr. 27-33, Sector 1, București
Tel.: 021 – 315.32.47 / 319.67.27
www.editurauniversitara.ro
e-mail: [anonimizat]
Distribuție: tel.: 021-315.32.47 /319.67.27 / 0744 EDITOR / 07217 CARTE
[anonimizat]
O.P. 15, C.P. 35, București
www.editurauniversitara.roDescrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
CREANGÃ, SORINA
Cântul și vorbirea de performanțã / Sorina
Creangã. – București : Editura Universitarã, 2014
ISBN 978-606-591-904-4
82.09
DOI: (Digital Object Identifier): 10.5682/ [anonimizat]

3
„Quod natura relinquit imperfectum, arte perficitur”
(„Ceea ce natura a lãsat nedesãvârșit, se desãvârșește prin meșteșug”)
Elevilor mei

4

5
5 CUVÂNT ÎNAINTE

A vorbi despre performanță ve rbo-vocală în epoca actuală, când aproape
toate posturile de televiziune abundă în pseudovedete și când n onvaloarea a
reușit, în sfârșit, să distrugă spiritul critic și să ocupe loc ul valorilor autentice,
pare un nonsens. Politica de promovare a mediocrităților și a k itsch-ului
practicată de posturile de televiziune, precum și starea pasivă de acceptare din
partea publicului telespectator pare că a răsturnat, dacă nu ch iar anihilat,
sistemul de valori. Criteriile de apreciere ale unei prestații artistice se reduc la
înfățișarea și vestimentația cân tăreților sau actorilor, la far mecul personal, la
“găselnițe” ieftine, la glume de prost gust, ignorându-se faptu l că o interpretare
artistică de valoare nu există fără o pregătire de specialitate î n t r – o ș c o a l ă d e
profil și, mai ales, fără talent autentic. Calitatea unei prestații muzicale rezidă nu atât în aptitudini le melodico-
ritmice înnăscute, cât mai ale s în gradul lor de perfecționare și în harul pe care
îl are cântărețul, adică în rafin amentul cu care știe să redea cele mai subtile
nuanțe ideatice, emoționale. În cazul actorilor, nu farmecul pe rsonal, care, de
cele mai multe ori lipsește cu desăvârșire, sau mai este însoți t și de un defect de
pronunție, trebuie să constituie u n criteriu de apreciere, ci c alitatea expresiei
verbo-vocale, adică intonația c orectă a frazei, respectarea acc entelor, a măsurii
și a ritmului ei, și, nu în ulti mul rând, adaptarea lor la mimi ca, gestica și postura
corporală a personajelor interp retate. Din păcate, tocmai acest e elemente
esențiale care conferă autenticita te artistului liric sau drama tic sunt trecute
astăzi în derizoriu, într-o soci etate copleșită de goana după p rofit, după succese
ieftine și rapide, după scandal și “senzațional”, într-un cuvân t, după tot ceea ce
este efemer. Trăim, din păcate, o epocă a unui baroc reiterativ , o epocă a formei
fără fond, în care înzorzonarea exterioară încearcă în zadar să umple vidul
interior. Iar judecățile de valoare, dominate de interesele unu i subiectivism
exacerbat, nu mai au drept sup ort idealul etic și estetic.
“CÂNTUL ȘI VORBIREA DE PERFORMANȚĂ” își propune să reamintească faptul că un artist adevărat este acela care, pe l ângă vocație, deține
și meșteșugul profesiei, și înțelege că trebuie să respecte leg ile implacabile ale
artei, tinzând mereu spre perfecțiune.
Așa cum pictorul, spre exemplu, trebuie să cunoască specificul ș i
semnificațiile simbolice ale fiecărei culori în parte, tehnica diferitelor combi-
nații între ele, precum și legile geometriei, ale perspectivei, ale clarobscurului,
etc., pentru a obține anumite ef ecte spațiale, coloristice, de umbre și lumini, cu
scopul de a transmite o anumită stare de spirit, tot astfel, câ ntărețul sau actorul
profesionist este dator mai întâi de toate să cunoască aparatel e prin care se
realizează emisia verbo-vocală, b iomecanica lor, precum și toat e componentele

6
6 esențiale care contribuie la obținerea vocii și vorbirii de per formanță, și, nu în
ultimul rând, să cunoască și să r especte legile creației artist ice.
“CÂNTUL ȘI VORBIREA DE PER FORMANȚĂ” își propune, de
asemenea, să reamintească un fapt deosebit de important, și anu me că
îmbinarea cercetării științifice cu realizarea practică artisti că a fost și este
necesar să redevină o obligativitate sine qua non . Nu trebuie tr ecut cu vederea
ci, dimpotrivă, subliniat faptul că marile genii ale Antichităț ii și Renașterii, dar
și cele ale epocii moderne, au avut drept fundament pentru insp irațiile lor
artistice multă documentare științifică. Numai așa operele lor și-au câștigat
valoarea autentică și perenitatea. Cel mai mare teoretician al Renașterii, compozitorul Gios effo Zarlino
(1517-1590) susținea că: “Muzican tul practician care nu cunoașt e teoria sau
teoreticianul fără experiență practică pot oricând să greșească și să f orm uleze
judecăți eronate în problemele muzicii……La fel cum ar fi absurd să se acorde
încredere unui medic care n-ar s tăpâni atât teoria cât și pract i c a , t o t a ș a a r f i
prost sau nebun acela care s-ar b aza pe aprecierea unui muzican t care ar fi
numai practician sau numai teoretician….” Tot astfel, celebrul medic otorinolaringolog și fizician francez J.
Tarneaud (1888-19 72), spunea în Tratat de fonologie și foniatrie că:
“Frumusețea dicției se află în raport cu o infinitate de factor i, cei mai
importanți fiind calitățile melodico-ritmice ale textului de en unțat. Sub
pretextul unui randament de emoț ie sau de sentimente diverse, d acă actorul
modifică oricât de puțin cadențele și accentele, el joacă fals” . Cu alte cuvinte,
actorul nu trebuie să se bazeze doa r pe emoție, sau pe inspiraț ia de moment, el
trebuie să cunoască toate inflexiunile glasului său și toate in tonațiile specifice
ale stărilor emoționale și de spirit pe care dorește să le tran smită publicului,
pentru a nu denatura mesajul c onținut în opera artistică pe car e o interpretează.
În aceeași ordine de idei poetul, prozatorul și criticul de teatru Mihai
Eminescu spunea într-un articol publicat în Curierul de Iași, IX, nr.130: ….un
actor trebuie să cunoască tonul cel mai adânc și cel mai înalt al vocii sale
vorbite”, pentru că “în nuanțele infinite ale acestei scări se pot oglindi sute de
caractere, mii de simțăminte ome nești. Când un actor cunoaște î nsemnătatea
fiecărui ton al glasului său, precum și fiecărei încrețituri a feței sale, abia
atuncea își cunoaște averea și e artist. El mânuie persoana sa proprie ca
pianistul un piano, ca violonist ul vioara”. Iată doar câteva ar gumente care arată
că ruperea teoriei de practică poate deplasa creația artistică în zona kisch-ului, a
diletantismului, a no nvalorii! Oare un cântăreț sau un actor po ate să facă o
carieră strălucită și să devină un profesionist autentic fără s ă cunoască absolut
nimic cu privire la latura teore tică a profesiei sale? Mă îndoi esc profund de
acest lucru! Chiar dacă un interp ret, fără să știe nimic despre problemele
teoretice ale artei verbo-vocal e, ci conducându-se doar după se nsibilitatea sa,
după aptitudinile și harul său, reușește să „strălucească” la u n moment dat pe

7
7 scenă, gloria sa va fi de scurtă durată, căci ei îi va urma în mod inevitabil
plafonarea. Numai stăpânirea pe rfectă a mijloacelor tehnice, pr actice, alături de
cunoștințele teoretice, îl va det ermina să-și perfecționeze art a, să-și descopere și
să-și pună în valoare noi și inedite valențe ale aptitudinilor sale, și să evite
astfel banalizarea și închistarea în niște șabloane fade ce nu mai reușesc să
emoționeze și să încânte audito riul. Iar publicitatea obținută la început îl va
transforma cu timpul într-un artist limitat și sărac în mijloac e de exprimare.
Cariera sa artistică va fi de scurtă durată devenind repede un caz izolat,
interesant, dar uitat. În lipsa unei adevărate școli verbo-voca le, prin care să-și
perfecționeze continuu aptitudinile artistice și mijloacele de exprimare, talentul
și gloria atât de mult râvnită se vor pierde, iar în final “i s e va șterge urma pe
pământ, ca spuma-n apă și ca fumu-n vânt”, după cum se exprima Dante
Alighieri în capodopera sa, Divina Comedie .
Cântul și vorbirea de perfo rmanță practicate de artiștii lirici și dramatici
reprezintă manifestări verbo-vocale diferite de acelea folosite în cântul și
vorbirea curentă, determinate de caracterul variat al rolurilor interpretate și de
condițiile mediului în c are se cântă sau se vorbește, respectiv de capacitățile
distincte ale sălilor de spectaco l, de acustica unor incinte sp ecifice, sau, în aer
liber. Conceptul de performanță se referă la îndeplinirea celor patru mari
exigențe vocale: exigența de înălțime (frecvență), de tărie (in tensitate), de
timbru (spectru) și de neoboseal ă, mai precis, la faptul de a c ânta sau vorbi cu
mari salturi vocale ajungând, chiar și la vocile masculine, la peste două octave,
iar la vocile feminine ajungând la frecvențe foarte înalte, con centrate în jurul
valorii de 3.500 Hz, îndeplinindu -se astfel exigența de înălțim e (frecvență);
oricât de tare și cu treceri rapide și gradate de la pianissimo l a fortissimo ,
îndeplinindu-se astfel exigența de tărie (intensitate); cu timb ru sau spectru
variat, deci, cu schimbări brușt e și totale de timbruri și spec tre vocale,
îndeplinindu-se în acest fel exig ența de timbru (spectru) și, î n sfârșit, oricât de
mult – un concert durând cel puțin 65 de minute de cânt efectiv -, oricât de des,
în sensul că pot fi și două spect acole pe zi, și, toate astea f ără a simți oboseala,
îndeplinindu-se astfel și exigen ța de neoboseală. Pentru a real iza însă toate
aceste exigențe este nevoie de multă știință, multă informație și de mult studiu
bazat pe o metodă eficientă care să satisfacă, să îndeplinească toate aceste
cerințe. Prezenta lucrare se axează în principal pe analizarea ace stor patru mari
exigențe ale cântului și vorbir ii de performanță, precum și pe modalitățile prin
care aparatele fonator, rezonator, verbal și respirator conlucr ează pentru
îndeplinirea lor în c adrul Metodei Gafton-Creangă de educare ve rbo-vocală.
Desigur că exigențele amintite mai sus sunt valabile nu n umai pentru
vocea cântată, ci și pentru vocea vorbită, cu atât mai mult cu cât un cântăreț
poate avea și momente vorbite ș i, tot astfel, un actor, mai ale s în spectacolele de

8
8 operetă, în vodeviluri sau în musical, alternează momentele vor bite cu ariile
cântate. În astfel de situații omogenizarea emisiei verbo-vocal e se impune cu
necesitate pentru a nu crea un zid neestetic între cele două mo dalități de emisie
sonoră. Dar și textele multor ro luri din piesele de teatru fără muzică pretind
mari performanțe de înălțime, de tărie, de timbru și de neobose ală. Să amintim
doar textul Medeei din piesa cu același titlu de Seneca, de tex tul lui Dionysos
din Bacantele de Euripide, de textul lui Othe llo sau Richard al III-lea din
piesele lui Shakespeare, sau de textul doamnei Clara din Vlaicu Vodă de B. Șt.
Delavrancea…și lista ar putea continua. De câte ori nu am asist at, mai ales la
examenele de actorie din cadrul facultăților de teatru, la o vo rbire cu
“impedanță reîntoarsă” excesivă sau foarte slabă, care atrage d upă sine
oboseala aparatului fonator și duce, implicit, la disfonii cron ice soldate cu
formarea nodulilor pe coardă; la roluri și momente nerezolvate artistic din
cauze pur verbo-vocale și intonaționale; la răgușeli și “trager i pe coardă” din
cauză că rolul pretindea o vorbir e pe intensități mari, de pest e 80dB, iar
interpretul nu deținea meșteșugul creșterii tăriei sonore fără afectarea coardelor
fonatoare; și, în sfârșit, la nerealizarea autenticității unui personaj din lipsa
“strălucirii” și “portanței vocal e”, a volumului și grosimii vo cii. Iată că și
artistul dramatic, actorul, treb uie, ca și artistul liric, cânt ărețul, să se
documenteze și să cunoască aparatele pe care le folosește în pr ofesia lui, să se
instruiască și să dobândească o tehnică verbo-vocală capabilă s ă-l ajute la
realizarea rolurilor pe care le interpretează, adică, altfel sp us, să se
profesionalizeze în adevăratul înțeles al acestui termen!
Ideea esențială pe care “ CÂNTUL ȘI VORBIREA DE PERFORMANȚĂ ”
își propune să o sublinieze este că numai o educație complexă v erbo-vocală,
bazată pe o metodă reală, atotcuprinzătoare, argumentată știin țific și capabilă
să ofere toate datele teoretice și mijloacele practice necesare realizării la voință
și în funcție de cerințele artistice ale oricăror roluri și man ifestări verbo-vocale,
poate crea cântăreți și actori profesioniști. Un artist nu se p oate numi
profesionist decât dacă poate să realizeze orice din punct de v edere tehnic și
estetic, fără a-și pune în pericol sănătatea aparatului fonator . Ceea ce nu
înseamnă că performanțele tehnice trebuie să reprezinte un scop în sine, ci doar
mijloacele prin care artistul să poată realiza conștient orice fel de mod alități de
emisie sonoră, toate puse în s lujba exprimării oricăror subtili tăți psihice, a
oricăror nuanțe ideatice și emoționale.
“CÂNTUL ȘI VORBIREA DE PERFORMANȚĂ” are la bază cartea
Vocea cântată scrisă de Raoul Husson, secretar general fondator al Asociație i
Franceze pentru Studiul Fonației și Limbajului, cel care a revo luționat știința
cântului prin celebra sa teorie neurocronaxică . Vocea cântată reprezintă o
încercare de sinteză a întregii m unci de cercetare depusă de au torul ei privitoare
la actul fonator și la tehnicile vocale folosite în marile meto de pedagogice.

9
9 Lucrarea de față se bazează, de asemenea, pe Metoda Gafto n de educare
verbo-vocală, dicțiune și frazare expresivă, aparținând regreta tului bariton-
solist al Filarmonicii de Stat “G eorge Enescu” din București și , totodată,
pedagogului de marcă Nicolae Ga fton, și pe notițele luate la cu rsurile ținute de
el în cadrul U.N.A.T.C “I.L. Caragiale” din București, cursuri la care am
participat timp de peste șapte ani. De asemenea, prezenta lucra rea are drept
fundament articolele din revista Teatrul , precum și Tratatul de logofonetologie
și sonopoetică , Fascicula I, Respirația , aparținând tot acestui strălucit artist și
profesor, scrieri ce conțin pri ncipiile și normele științifice ce trebuie respectate
pentru obținerea performanței ver bo-vocale, precum și observați i și sugestii
deosebit de pertinente privind legătura strânsă care există înt re actul fonator și
tipurile de respirație. Lui Nico lae Gafton îi aparține, de altf el, și excelenta
traducere a cărții lui R.Husson, Vocea cântată , căreia i-a adăugat în final un
glosar deosebit de util pe ntru înțelegerea ei.
În sfârșit, prezenta lucrare se bazează pe practica și mu nca mea de
cercetare artistică și pedagogi că depusă la catedra “Arta Actor ului”, disciplina
“Tehnică verbo-vocală, cânt și vorbire scenică” din cadrul Univ ersității
Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale” d in București,
timp de peste 30 de ani, perioadă în care am experimentat pe nu meroși elevi
Metoda Gafton de educare verbo-vocală. Cât privește toate datele ș i informațiile anatomofiziolog ice și morfo-
funcționale ale aparatelor care a lcătuiesc sistemul verbo-vocal , respectiv
aparatul fonator, rezonator, ver bal și respirato r, ele sunt pre luate din lucrările de
specialitate ale celor mai iluștri anatomiști ai lumii, lucrări pe care le-am trecut
în bibliografia de la sfârșitul cărții.
“ CÂNTUL ȘI VORBIREA DE PERFORMANȚĂ ” se adresează nu numai
cântăreților și actorilor, resp ectiv artiștilor lirici și drama tici, ci și unei pături
largi de practicieni verbo-vocali și oameni de artă precum: pre zentatori de știri
radio-tv, prezentatori de emisiuni de divertisment sau talk-sho w-uri, avocați,
procurori, educatori, preoți, profesori de cânt și de dicțiune, p r o f e s o r i d e
muzică, dirijori de ansambluri corale, regizori, cronicari muzi cali și dramatici
și….politicieni, într-un cuvânt t uturor acelora pentru care exp resia verbo-vocală
constituie materialul de lucru ș i de apreciere al profesiilor l or, și pentru care
necunoașterea teoretică a actului fonator și neputința practică a rezolvării
greutăților pe care funcționarea sa optimă le ridică în timpul marilor solicitări îi
duce de cele mai multe ori chiar până la pierderea capacității vocale și, implicit,
la neputința continuării profesiei.

10
10 Prima parte

ANALIZA ANATOMOFIZIOLOGICĂ ȘI
MORFOFUNȚIONALĂ A APARATELOR CARE
ALCĂTUIESC SISTEMUL VERBO-VOCAL: APARATUL
FONATOR (laringele), APARATUL VOCAL,
REZONATOR sau FILTRATOR (conductul faringo-nazo-
buco-labial), APARATUL VERBAL (limba)
și APARATUL RESPIRATOR.
(noțiuni elementare)

Capitolul I

APARATUL FONATOR
(laringele)

Dintru început trebuie subliniat faptul că între cânt și vorbire nu există,
din punct de vedere fiziologic, nicio diferență, așa după cum a afirmat Nicolae
Gafton într-un interviu acordat revistei Teatrul (nr.6/1971): “Nemulțumit
acustic și estetic – spune eminentul artist liric și pedagog – de inegalitatea
dintre vocea cântată, de performanță, pe care o posedam, și voc ea vorbită, pe
care o foloseam curent (…), m-a m îndreptat spre cercetarea știi nțifică pentru
înțelegerea profundă a celor două aspecte ale fenomenului vocal . Concluzia
teoretică la care am ajuns a fost că între cele două modalități de emitere sonoră
nu există nicio deosebire fiziologică, fapt pentru care nu treb uie să existe nici
deosebire de tehnică a emisiun ii vocale, deci, de produs acusti c.” Asta
înseamnă că pregătirea vocală o presupune implicit și pe cea ve rbală. Cele două
modalități de emisie sonoră sunt atât de strâns legate între el e încât
profesionalismul verbal nu se poa te obține fără a-l realiza mai întâi pe cel vocal.
Așa după cum am afirmat și demons trat în lucrarea publicată în 2009 la Ed.
Didactică și Pedagogică, R.A., intitulată: Carte despre buna rostire.
Metodologia corectării defectelor de pronunție , învățarea unei rostiri corecte,
“cu dreaptă măsură”, după expres ia lui Mihai Eminescu, începe d e la voce, de
la emisia corectă a sunetelor, d e la perfecționarea emisiei voc alelor.
Aparatele care alcătuiesc s istemul verbo-vocal sunt :
1. Aparatul fonator (laringele).
2. Aparatul vocal, rezonator sau filtrator (conductul faringo-nazo-
buco-labial sau “cutia noastră de rezonanță”).

11
11 3. Aparatul verbal (limba); cuvântul verbo provine de la latinescul
verbum care înseamnă cuvânt ce poate f i scris sau rostit în șoaptă or i cu vocea.
4. Aparatul respirator alcătuit din plămâni, căile respiratorii inferioare:
bronhiile, traheea, laringele, și din căile respiratorii superi oare: faringele, fosele
nazale și, în multe situații, și orificiul bucal.
Ansamblul verbo-vocal nu va funcționa optim decât în cazul în c are
aparatele care îl constituie vor fi perfect acordate fiecare în sine și, totodată, la
celelalte. Căci, între presiun ea subglotică, tensionarea efecto rului glotic și
“impedanța de radiere” și cea “reîntoarsă” pe laringe de către conductul
faringo-nazo-buco- labial există raporturi de multiplă circulari tate, toate
subsistemele respectivului ansamblu funcțional fiind în situați a de cauză și
efect totodată față de celelalte . Mai pe înțeles, coardele fona toare, suficient de
dezvoltate din punct de vedere an atomic, muscular, și cu un ton us bun, adică
având închideri glotice complete , ritmate și rapide, vor contri bui la “susținerea
respirației”, determinând ca aerul subglotic să iasă prin desch izătura glotică în
fante foarte mici, dar suficient e pentru emisia verbo-vocală. L a fel, o
poziționare corectă a limbii, care să direcționeze emisia sunet elor spre “punctul
lui Mauran”, situat la baza incisi vilor superiori, acolo unde s e produce
amplitudinea maximă a sunetelor emise de laringe, și adaptarea conductului de
rezonanță în așa fel încât să se obțină o “optimă impedanță reî ntoarsă pe
laringe”, va ridica și va menține tonusul laringian. De asemene a, “susținerea
respirației”, adică prelungirea aerului expirator prin întărire a “centurii
abdominale”, va determina folosi rea optimă a rezervelor de aer, asigurând
presiunea subglotică suficientă pentru emisiile verbo-vocale de mare putere.
În concluzie, toate element ele constitutive ale sistemulu i verbo-vocal
formează, din punct de vedere fi ziologic și acustic, un bloc fu ncțional insepa-
rabil și omogen. Laringele
este un organ tubular care face parte din căile respiratorii
inferioare, fiind în același timp și unicul organ al fonației. (Subliniez faptul că
este unicul organ al fonației deoarece mai aud expresii de genu l: „scoate vocea
din ovare”, „scoate vocea din se x”, „bagă vocea î n piept”, etc. Deci, pentru a nu
vorbi diletantist, trebuie precizat faptul că doar laringele produce sunete , iar
vocalitatea se realizează în cavitatea rezonatoare , după cum vom vedea în
continuare). Peste funcția vitală a laringelui, ca organ al res pirației prin care
circulă aerul necesar în actul respirator, și ca organ având ro lul de a proteja
calea respiratorie, s-a adăugat funcția socială, de emitere a s unetelor necesare în
procesul de comunicare interumană. Laringele se află situat în regiunea anteromediană a gâtu lui, corespun-
zătoare ultimelor patru vertebre cervicale: C3, C4, C5 și C6. L a nou-născuți
corespunde primelor patru vertebre cervicale. Această poziție î naltă a laringelui
la nou-născuți, în apropierea n azo-faringelui, facilitează resp irația în timpul
suptului. La copil limita lui i nferioară coresp unde vertebrei C 5.

12
12
Fig. 1. Laringele și traheea . A.
Poziția laringelui la nivelul gâtu-lui; 1. laringele; 2. traheea. B.
Partea infrahioidiană a reg. ante-rioare a gâtului; 1. cornul mare, superior al cart. tiroid; 2. incizura sup. a cart. tiroid; 3. cart. tiroid; 4. cornul mic, inferior al cart.
tiroid; 5. ligamentul cricotiroi-
dian; 6. cart. cricoid; 7. tra-heea.[desene preluate din lucră-rile „Anatomia și fiziologia
omului” de V. Ranga și I.T. Exarcu, pg. 177, și din „Anatomia
regională a feței și gâtului” de V.Panaitesu, M. Roșu și N. Găn uță, pg. 595].

Laringele se situează la încrucișarea căii digestive cu căile respiratorii,
respectiv sub osul hioid, înaintea esofagului și deasupra trahe ii cu care se
continuă. (Traheea este un tub format din inele cartilaginoase care leagă
laringele de bronhii și prin car e circulă aerul necesar respira ției). Laringele este
așezat, de asemenea, înaintea po rțiunii laringiene a faringelui , cu care
comunică, și înapoia lobilor glandei tiroide și a mușchilor sub hioidieni,
formațiuni care-l acoperă parțial.
Laringele crește rapid până la vârsta de 3-4 ani, apoi cre ște lent până la
pubertate. În perioada pubertă ții, în același timp cu dezvoltar ea aparatului
genital de care este intim legat sub raport hormonal, laringele prezintă o
creștere rapidă care durează într e 15 și 20 de luni, timp în ca re epiglota și
celelalte cartilaje laringiene se măresc, iar coardele fonatoar e devin mai lungi,
mai mari și mai groase. Aceste modificări anatomice, împreună c u modificările
hormonale cauzează o serie de fenomene de ordin fonator care de semnează în
ansamblu tot ceea ce se înțelege prin “schimbarea de voce”. În această perioadă
de schimbare vocea apare, mai ales în cânt, răgușită, inegală ș i nearmonioasă.
După pubertate laringele contin uă să crească, dar lent, până la vârsta la care se
termină în mod obișnuit creșterea și dezvoltarea generală a cor pului, respectiv
până la vârsta de 20-25 de ani l a bărbați, și 20-22 de ani la f emei.
Dimensiunile laringelui sunt variabile. La femei laringel e are o înălțime
de aprox. 5 cm., diametrul sagital de 2-2,5cm., iar diametrul t ransversal de 3-
3,5cm și se află situat mai sus decât la bărbați, la care înălț imea laringelui este
de aprox. 7cm., diametrul sagital de 3cm., iar cel transversal de 4cm. La
bătrâni, prin pierderea elasticității mijloacelor de fixare, li mita inferioară ajunge
la nivelul vertebrei C7.
AB

13
13 La adult forma laringelui este cea a unui trunchi de pira midă cu baza
mare îndreptată în sus, căruia îi deosebim două fețe anterolate rale, o față
posterioară, o extremitate superioară (baza) și una inferioară (vârful). Baza,
care, după cum am spus, este îndreptată în sus, se prinde prin intermediul unei
membrane de osul hioid. La nivel ul bazei se află orificiul supe rior al laringelui.
Vârful, îndreptat în jos, este în continuare cu traheea.
Laringele este ancorat prin tr-un complex musculoligamenta r de forma-
țiunile osoase și viscerale. Aces te legături permit menținerea lui într-o anumită
poziție, dar îi conferă și o oarecare mobilitate.
Menținerea laringelui în poziție se datorează, pe de o pa rte, continuității
sale cu traheea, iar pe de altă parte legăturilor sale cu osul hioid, iar prin
ligamentele și mușchii care se inseră pe acesta cu baza craniul ui, cu limba și cu
mandibula; prin intermediul memb ranei traheobronhopericardice ș i al liga-
mentelor frenopericardice, laringe le este legat de mușchiul dia fragm. Astfel, în
ansamblu, laringele cu traheea formează un resort elastic cupri ns între baza
craniului și mușchiul diafragm.
Aceste mijloace de menținere în poziție îi permit, totuși, laringelui o
oarecare mobilitate, manifestată în trei direcții: verticală, a nteroposterioară și
laterală.
Mobilitatea verticală se realizează în timpul diferitelor acte fiziologice:
– în timpul masticației (când se ridică odată cu coborâre a mandibulei și
coboară când aceasta urcă);
– în timpul deglutiției (când se ridică odată cu limba, c are face o mișcare
înapoi, asigurând astfel închide rea orificiului laringian de că tre epiglotă, și
concomitent cu ridicarea vălului palatin care acoperă fosele na zale, după care
coboară; orificiul laringian a sigură comunicarea faringelui cu cavitatea
laringiană); – în timpul respirației (coboară în inspirație și urcă în expiraț ie; în
căscat coborârea sa este maximă);
– în vorbire și cânt (se ridică în timpul emiterii sunetelor acut e și în
pronunția vocalelor e, î, i, și coboară în timpul emiterii sunetelor grave și
în pronunția vocalelor a, ă, o ș i u); Aici trebuie menționat faptul că
mișcările de ridicare, și mai ales cele de coborâre ale laringe lui pot fi
controlate și conduse volitiv pri ntr-o tehnică vocală corespunz ătoare, astfel
încât să se poată cânta sunete a cute și să se poată pronunța vo calele e, î și i
și cu laringele coborât . Date fiind marea sa mobilitate, ușurința mișcărilor
și adaptările musculare pe care le are, laringele poate fi lesn e educat și
antrenat prin “conduite fonatoare” diverse.
– în timpul mișcărilor gâtului (coboară când gâtul este f lectat și se ridică
în extensia acestuia).
– mișcările capului la dreapta și la stânga sunt însoțite întotdeauna și de o
oblicitate laringiană, concomitent cu o ușoară denivelare a coa rdelor fonatoare,
una fiind mai sus decât cealaltă, ceea ce aduce serioase dificu ltăți fonatoare .

14
14 Toate aceste mișcări sunt active, realizându-se prin cont racția mușchilor
ridicători și coborâtori ai lari ngelui, precum și ai formațiuni lor de care acesta
este legat. Mișcările laringelui în sens vertical se asociază c u deplasarea
anterioară (în timpul ridicării sale) și posterioară (în timpul coborârii sale).
Mișcările în sens lateral (în plan frontal) se realizează numai pasiv, fie prin
deplasarea laringelui în urma compresiunii exercitate asupra sa de procesele
expansive ale organelor vecine ( de exemplu, tumori tiroidiene), f i e p r i n
mișcările impuse de examinator în timpul manevrelor de cercetar e.

A B C D

Fig. 2. Laringele. A. Vedere superioară; 1. epiglota; 2. orificiul sup. al
laringelui; 3. plica ventriculară; 4. plica vocală; 5. glota (r ima glottidis); B.
Vedere laterală; 1. osul hioid ; 2. membrana tirohioidiană; 3. cornul sup. al
cart. tiroid; 4. incizura tiroidiană; 5. cart. tiroid, lama lat erală; 6. cart.
cricoid; 7. inele traheale. C. Vedere anterioară; 1. epiglota; 2. lig. tirohioidian
median; 3. membrana tirohioidiană; 4. lig. tirohioidian lateral ; 5. lig.
cricotiroidian; 6. arcul car tilajului cricoid; 7. traheea. D. Vedere posterioară;
1. epiglota; 2. osul hioid; 3. m embrana tirohioidiană; 4. cart. a r i t e n o i d ; 5 .
lama (pecetea) cart. cricoid; 6. traheea.[desene preluate din l ucrarea
“Anatomia și fiziologia omului” de V.Ranga și I.T.Exarcu, pg.17 7].

Cavitatea laringiană prezintă în interior două perechi de plici sau pliuri cu
direcție anteroposterioară, ca re împarte această cavitate în do uă zone. Cele
superioare, care formează zona sup raglotică, se numesc plici (b enzi)
ventriculare, sau falsele coarde fonatoare, deoarece nu au rol în fonație. Plicile
ventriculare sunt două lame formate dintr-o îngroșare a mucoase i, care se întind
de la unghiul cartilajului tiroid până la fața anterioară a car tilajului aritenoid, și
conțin în grosimea lor ligamentele cu același nume. Au o margin e aderentă pe
plica aritenoepiglotică și o mar gine liberă, către cavitatea la ringelui, o față
superioară oblic îndreptată în jos și înăuntru, care răspunde e tajului superior, și
o față inferioară, de asemenea oblic îndreptată în jos și înăun tru, care
delimitează ventriculul laringian. Ele formează o mică deschiză tură deasupra
coardelor fonatoare propriu-zise.

15
15 Spațiul format anterior de m arginea superioară a epiglote i, iar lateral de
cele două plici care se întind de la cartilajele aritenoide la epiglotă, denumite
plici aritenoepiglotice, poartă numele de rima vestibuli (rima = deschizătură),
sau “vestibulul laringian” și c onstituie etajul superior al cav ității laringiene,
respectiv orificiul superior de intrare în cavita tea laringiană .
Inferior de benzile ventriculare se găsesc plicile sau pl iurile fonatoare,
respectiv coardele fonatoare propriu-zise , în grosimea cărora se află ligamentele
fonatoare și mușchiul fonator. Deschizătura dintre ele se numeș te rima glottidis
sau glota. Glota, adică spațiul cuprin s între coardele fonatoare inf erioare și fața
internă a cartilajelor aritenoide , are două părți: una anterioa ră, cuprinsă între
plicile fonatoare, denumită glota intermembranoasă
sau interligamentară , și alta
posterioară, delimitată de fețele mediale ale cartilajelor arit enoide, denumită
glota intercartilaginoasă .
Deschiderile glotice variază în funcție de gradul de apro piere sau de
depărtare al coardele fonatoar e și al catilajelor aritenoide.
Spațiul situat sub coardele fonatoare reprezintă etajul i nferior al cavității
laringiene, denumit și etaj infr aglotic, și el comunică larg cu traheea.
Etajul mijlociu al cavității laringiene (etajul glotic) e ste cuprins între
plicile ventriculare și plicile f onatoare. Pe peretele lateral al acestui spațiu, între
plicile ventriculare și fonatoare, se află de fiecare parte cât e un reces
(adâncitură, sac), denumit ventriculul laringian Morgagni , după numele cele-
brului anatomist italian, G.B. Morgagni (1682-1771), care l-a d escoperit pentru
prima dată în sec. al XVIII-lea . Aceste două cavități au forme variabile.

Fig.3. Dispoziția principalelor fascicule ale
musculaturii aritenoidiene . 1. marginea internă
a coardei fonatoare superioare (falsa coardă
fonatoare sau banda ventriculară); 2. Deschi-
derea ovală a ventriculelor lui Morgagni, sepa-rând coardele fonatoare inferioare și supe-rioare; 3. marginea internă a coardei fonatoare inferioare (adevărata coardă fonatoare); 4.mm. aritenoidieni; 5. m. cricoaritenodian posterior; 6. m. cricoaritenoidian lateral.[desen preluat din lucrarea “Vocea cântată” de R. Husson, pg.32].
Laringele este format din cartilaje
, care se leagă între ele prin articulații ,
ligamente ș i membrane , din mușchi , care sunt elementele active ale
laringelui , și din mucoasă laringiană , care învelește suprafața internă a
organului.

16
16 Fig. 4. Secțiune frontală a laringelui . 1 .
traheea; 2. zona cricoidiană (etajul infraglotic); 3. zona glotică; 4. vestibulul laringelui; 5. epiglota; 6. repliul ar itenoepiglotic; 7. m.
aritenoepiglotic; 8. membrana tirohioidiană; 9. cart. tiroid; 10. plica sau banda ventriculară; 11. ventriculul laringelui; 12. coarda fonatoare inf. (plica fonatoare); 13. masa musculară a coardei fonatoare; 14. m. cricotiroidian; 15. cart. cricoid. .[desen preluat din lucrarea “Manuel
d'Anatomie Humaine” de Georges Gérard, pg.
798].

I.1. Cartilajele laringelui

Scheletul laringelui cuprinde 9 cartilaje : 3 sunt neperechi (cartilajul
tiroid , cart. cricoid ș i epiglota ), iar 3 sunt perechi (cartilajele aritenoide ,
corniculate și cuneiforme ).
Cartilajul tiroid (tira = poartă + eos, eides = în formă de; tiroid = în
formă de poartă). Este situat ant erior, în partea superioară și laterală a
laringelui, poziție prin care protejează coardele fonatoare. Es te cel mai mare
cartilaj al laringelui, reprezen tând 2/3 din scheletul cartilag inos al acestuia.
Este format din două lame dreptun ghiulare, sudate pe linia medi ană, care-i dau
aspectul unei cărți deschise cu muchia îndreptată anterior.

A B

Fig. 5. Cartilajul tiroid
. A. Vedere anterioară; 1. cornul mare; 2. tubercul sup.
3. incizura sup.; 4. creasta oblică; 5. tubercul inf.; 6. cornu l mic. B. Vedere
posterioară. 1. cornul mare; 2. incizura sup.; 3. unghi ventral ; 4. cornul
mic.[desene preluate din lucrare a „Anatomie humaine descriptive e t
topografique” de H. Rouvière,Tome I, Fasc.I, pp.413-414].

17
17 Partea mediană a cartilajului tir oid are pe marginea superioară o incizură
numită incizura tiroidiană, și o proeminență laringiană cunosc ută sub
denumirea de „mărul lui Adam”. Cele două lame prezintă în parte a
posterosuperioară două coarne mar i (superioare) care se prind p rin ligamente
de coarnele mari ale osului hioid și, în partea posteroinferioa ră, două coarne
mici (inferioare), care se articulează în două puncte simetrice , la stânga și la
dreapta, cu cartilajul cricoid. Cartilajul tiroid poate bascula înainte și în jos sub
acțiunea mușchiului cricotiroidian. Cartilajul cricoid
( kriko + eides = în formă de cerc) este situat în partea
inferioară a laringelui, deasup ra primului inel cartilaginos al t r a h e i i ș i a r e o
formă circulară. Mai exact, are forma unui inel cu pecete; pece tea se numește
placa sau lama cartilajului cricoid și este așezată posterior, spre faringe. Pe
marginea superioară a lamei crico idului se află două fețe de ar ticulare pentru
cartilajele aritenoide; lateral are, de asemenea, două fețe art iculare pentru
coarnele inferioare ale cartilaju lui tiroid. Porțiunea inelară, n u m i t ă a r c u l
cricoidian, se articulează cu primul inel al traheii.

A B

Fig.6. Cartilaj cricoid
. A. Vedere anterioară; 1. fațeta artic. aritenoidiene; 2.
placa cricoidiană; 3. fațeta artic. tiroidiene; 4. arc cricoidi an (tubercul
cricoidian). B. Vedere posterioară; 1. cart. aritenoid; 2. fațeta artic.
aritenoidiene; 3. placa cricoidul ui; 4. fațeta artic. tiroidien e.[desene preluate
din lucrarea „Anatomie humaine descriptive et topografique” de H.
Rouvière,Tome I, Fasc.I, p p.413-414].

Epiglota . Este un catilaj fibros situat d easupra laringelui, în partea
anterosuperioară a acestuia și posterior de limbă și de osul hi oid. Are formă
ovală, turtită ca o frunză, cu pețiolul inserat în unghiul cart ilajului tiroid prin
ligamentul tiroepiglotic. Fața sa anterioară este prinsă de răd ăcina limbii, iar
partea liberă funcționează ca un căpăcel care, prin ridicarea ș i flectarea sa
anterioară, acoperă glota în timpul deglutiției împiedicând ast fel pătrunderea
bolurilor alimentare în trahee.

18
18
Fig. 7 . Cartilaj epiglotic
. Fața posterioară.[desen preluat din
lucrarea „Anatomie humaine descriptive et topografique” de H. Rouvière,Tome I, Fasc.I, pg.415].

Cartilajele aritenoide (aritein + eides = în formă de cupă, polonic,
ulcior) sunt cele mai mari cartilaje perechi ale laringelui. Au f o r m ă d e
piramidă triunghiulară, cu baza orientată inferior, articulându -se cu lama
cartilajului cricoid. Sunt situat e în partea posterioară a cart ilajului tiroid și se
sprijină, prin bazele lor, pe marginea superioară a peceții cri coidului. La baza
fiecărui cartilaj aritenoid se observă o față articulară pentru cartilajul cricoid, și
două apofize: apofiza posterioară sau musculară și apofiza ante rioară sau
fonatoare. (Apofiza reprezintă o proeminență pe suprafața unui os servind la
inserția mușchilor sau la articulații). Se numește apofiză fona toare deoarece pe
ea se prinde un capăt al ligamentului elastic pe care se inseră pliurile fonatoare,
iar pe apofiza musculară se prind mușchii cricoaritenoidieni po steriori și
laterali. Cartilajele aritenoide sunt cele mai mobile cartilaje ale laringelui.

A B

Fig.8. Cartilaj aritenoid . A. Fața externă; 1. cart. co rniculat (Santorini); 2.
fosetă hemisferică. 3. apofiză mu sculară; 4. apofiza fonatoare. B. Vedere
posterioară; 1. cart. corniculat; 2. fața posterioară; 3. marginea postero-
internă; 4. fața internă; 5. ap ofiza fonatoare; 6. apofiza musc ulară.[desene
preluate din lucrarea „Anatomie humaine descriptive et topograf ique” de H.
Rouvière,Tome I, Fasc.I, pg.416].

Cartilajele corniculate sau cartilajele Santorini sunt două cartilaje mici
situate pe vârfurile cartilajelor aritenoide cu care se articul ează.
Cartilajele cuneiforme sau cartilajele Wrisberg sunt catilaje mici
așezate în grosimea repliurilor sau plicilor aritenoepiglotice, (care leagă vârful
cartilajelor aritenoide de epiglotă ), lateral de cartilajele co rniculate. Uneori pot
lipsi.

19
19
A B C

Fig. 9. Dispoziția celor 3 cartilaje principale ale laringelui . A. Vedere
posterioară; B. Vedere laterală; C. Vedere de deasupra; 1. cart. tiroid; 2. cart.
cricoid; 3. cart. aritenoid; m: apofiza musculară; a: apofiza fona toare; linia
plină ab: direcția generală a fiecărei c oarde fonatoare.[desene preluat e din
lucrarea „Vocea cântată” de R. Husson, pg.31].

Fig. 10 . Laringele
.1. traheea; 2. cart.
corniculat (Santorini); 3.cart. cuneiform (Wrisberg); 4. pliu ariepiglotic; 5. pliu ventricular; 6. pliu fonator; 7. tubercul epiglotic; 8. epiglota; 9. pliu median gloso-epiglotic.[desen preluat din lucrarea “Gray's Anatomy. Descriptive and applied”, p.1363].
Din tot acest ansamblu cartilaginos descris mai sus, cric oidul este singu-
rul cvasiimobil, atașat traheii căreia îi urmează mișcările de ridicare și coborâre.
În traumatismele gâtului (sugrumare, strangulare, spânzur are, lovire cu
muchia palmei) fracturile cartila jelor laringelui au loc în zon ele slabe din
structura lor, care co respund punctelor neosificate. Fracturile cartilajelor larin-
gelui se întâlnesc mai frecvent la persoanele care au depășit v ârsta de 40-50 de
ani, când elasticitatea și mobilita tea aparatului fonator scad. F r a g m e n t e l e
rezultate din fractura cartilajelo r pot fi deplasate spre inter iorul laringelui,
ducând fie la leziuni ale mucoasei, ce au drept consecință apar iția proceselor
septice la nivelul laringelui, f ie la ruperea pliurilor fonatoa re.

I.2. Articulațiile laringelui

Cartilajele laringelui se leag ă între ele prin articulați i și ligamente. Dintre
articulații, cele mai importante sunt articulațiile cricotiroidiene și articulația
cricoaritenoidiană .

20
20 Articulațiile cricotiroidiene sunt articulații mobile care permit mișcarea
tiroidului pe cricoid sau a cricoidului față de tiroid. Astfel, se execută mișcări
de alunecare orizontale și ver ticale, prin care fie cartilajul tiroid este basculat
spre anterior, cartilajul cricoid rămânând fix, fie lama cartil ajului cricoid
împreună cu cartilajele aritenoide sunt deplasate spre posterio r, cartilajul tiroid
rămânând fix. În primul caz plicile sau pliurile fonatoare sunt puse în tensiune,
în cel de-al doilea se relaxează. Mișcările se realizează în ju rul unui ax
transversal care trece prin amb ele articulații cricotiroidiene.
Articulația cricoaritenoidiană este articulația din tre baza cartilajului
aritenoid și lama cricoidului. Articulațiile cricoaritenoidiene se caracterizează
prin mișcări de alunecare (tran slație) cu deplasarea cartilajel or aritenoide spre
anterior, lateral și inferior, m ișcări în urma cărora glota int ercatilaginoasă se
lărgește. Când cartilajele arite noide se unesc prin muchiile lo r verticale interne
anterioare și posterioare, glota se închide. Cu alte cuvinte, î n această articulație
se efectuează, prin acțiunea mușc hilor, principalele mișcări de abducție
(depărtare) și aducție (apropier e) ale pliurilor fonatoare.
I.3. Ligamentele și membranele laringelui

Ligamentele laringelui sunt formațiuni fibroase și elasti ce care, împreună
cu membranele laringelui, leagă cartilajele acestuia între ele și de organele
învecinate, astfel: Ligamentul cricocorniculat
leagă cricoidul cu cartilajele corniculate.
Ligamentul tiroepiglotic leagă extremitatea inferioară a epiglotei de
extremitatea superioară a catilajului tiroid. Ligamentele tiroaritenoidiene(fonatoare)
se găsesc în grosimea
coardelor fonatoare.
Ligamentul cricotiroidian se găsește în porțiunea mediană a membranei
cricotiroidiene, întărind această membrană. Ligamentul cricotraheal
se află între cricoid și trahee.
Membrana cricotiroidiană unește cartilajul cricoid cu cel tiroid pe fața
externă, acoperind spa țiul liber dintre ele.
Laringele se leagă de organele vecine prin membrana tirohioidiană ,
care leagă cartilajul tiroid de osu l hioid; în porțiunea median ă se află
ligamentul tirohioidian median , care se întinde între corpul osului hioid și
cartilajul tiroid, și care întăre ște membrana tirohioidiană. De a s e m e n e a , î n
grosimea membranei tirohioidiene există îngroșări fibroase, den umite
ligamente tirohioidiene laterale , care, în partea laterală, leagă coarnele
superioare ale tiroidului de coarnele mari ale hioidului.

21
21
Fig. 11. Cartilajele, ligamentele și
membranele laringelui . Vedere
posterioară; 1. traheea; 2. lig. cerato-cricoidian inf.; 3. lig. cerato-cricoidian sup.; 4. lig. jugal; 5. cart. aritenoid; 6. cart. tiroid; 7. os sesamoid posterior; 8. cart. Santorini; 9. epiglotă; 10.
osul hioid; 11. membrana tiro-
hioidiană; 12. cornul sup. al tiroidului; 13. lig. tiroepiglotic; 14.
cart. tiroid; 15. cart. intera-ritenoidian; 16. cart. aritenoid; 17. lig. cricoaritenoidian; 18. cornul inf. al tiroidului; 19. cart. cricoid.[desen preluat din lucrarea „Traité d'anatomie humaine” de L.
Testut și A. Latarget, Tome III, p.911].

În grosimea plicilor ventriculare se află ligamentele ventriculare
, care
se întind între ungh iul cartilajului tiroi d și cartilajul arite noid.
În grosimea coardelor fonatoare se găsesc ligamentele fonatoare situate
caudal de ligamentele ventricular e și care se prind, de asemene a, în unghiul
cartilajului tiroid și pe cartilaju l aritenoid. Aceste ligament e sunt foarte bogate
în țesut elastic.

I.4. Mușchii laringelui

Mușchii laringelui sunt mușchi striați.
Mușchii striați sau musculatura striată aparține categori ei mușchilor
scheletici sau somatici. Sunt for mați din fibre lungi care, la microscop, apar sub
forma unor dungi transversale luminoase și întunecoase. Spre de osebire de
mușchii viscerali, sunt în număr f oarte mare, peste 500, și răs pund la solicitările
noastre, fiind prin aceasta mușchi voluntari. Ca și ceilalți mușchi ai or ganismului uman, mușchii larin gelui posedă
anumite proprietăți fundamentale printre care excitabilitatea, respectiv
proprietatea de a răspunde la ex citanți fizici, chimici, termic i și la influxul
nervos. Pot fi, de asemenea, extensibili și elastici, adică se pot întinde și pot
reveni la forma inițială după contracție.

22
22 După modul în care se fac inserțiile, mușchii laringelui se împart în două
grupe:
A. Mușchi extrinseci .
B. Mușchi intrinseci .
A. Mușchii extrinseci se inserează cu un capăt pe laringe, iar cu celălalt
pe un organ vecin. Aceștia sunt: m. tirohioidian , m. sternotiroidian , și m.
constrictor inferior al faringelui .
Rolul acestor mușchi este să asigure mobilitatea laringel ui ca întreg,
adică, pe de o parte, să țină în poziție laringele, iar pe de a lta să-l ridice și să-l
coboare în timpul deglutiției. Spr e deosebire de mușchii intrin seci care sunt toți
inervați de nervul vag, mușchii extrinseci sunt inervați de ram uri ale unor nervi
cranieni și ale plexului cervical .(Mușchii extrinseci vor fi de scriși în
subcapitolele dedicate mușchilor regiunii anterolaterale a gâtu lui și mușchilor
faringelui).
B. Mușchii intrinseci se inserează cu ambele capete pe cartilajele
laringelui, făcând posibile mișcările dintre ele și adaptându-l e la diferite
necesități. Ei s-au dezvoltat din sfincterul muscular intern di spus în jurul
laringelui și din musculatura u ltimelor arcuri branhiale, inter venind atât în
fonație cât și în respirație. Mușchii intrinseci sunt: mm. cricoaritenoidieni posteriori
, mm.
cricoaritenoidieni laterali , mm. aritenoidieni oblici și transvers , mm.
ariepiglotici, mm. tiroepiglotici , mm. cricotiroidieni și mm.tiroarite-
noidieni .
Din punctul de vedere al acțiunii lor se grupează în: mm. dilatatori ai
glotei , mm. constrictori ai glotei și mm. tensori ai coar delor fonatoare .
Mușchii dilatatori ai glotei (abductori ai pliurilor fonatoare), realizează
simultan deschiderea glotei și depărtarea pliurilor fonatoare, intervenind în
respirație și fonație. Sunt reprezentați de mm. cricoaritenoidieni posteriori.
Mușchii constrictori ai glotei (aductori ai pliurilo r fonatoare) realizează
simultan închiderea glotei și ap ropierea pliurilor sau coardelo r fonatoare,
intervenind în fonație. Sunt reprezentați de mm. cricoaritenoidieni laterali ,
mm. aritenoidieni , mm. ariepiglotici , mm. tiroepiglotici ș i mm.
tiroaritenoidieni .
Mușchii tensori ai coardelor fonatoare sunt mm. cricotiroidieni și mm.
tiroaritenoidieni .
Mușchii cricoaritenoidieni posteriori sunt mușchi pereche, și cei mai
puternici abductori ai laringelui. Au originea pe fața posterio ară a peceții
(lamei) cartilajului cricoid, și inserția pe apofiza musculară a cartilajului
aritenoid. Fasciculele musculare cricoaritenoidiene posterioare , sau posticus
leagă apofizele musculare (vârfu l lateroposterior al cartilajul ui aritenoid) de
partea posterioară a cricoidului . Contracția simultană a ambilo r mușchi
posticus deplasează posterior și inferior apofizele musculare ale carti lajelor
aritenoide, și, concomitent deplasează spre lateral și superior apofizele vocale,

23
23 realizând astfel o puternică dilatație a glotei. Paralizia aces tor mușchi se
manifestă prin voce bitonală și prin dispnee, adică respirație grea.
Mușchii cricoaritenoidieni laterali , sau lateralis , sunt mușchi pereche,
aductori ai glotei și cei mai importanți mușchi antagoniști ai mușchilor
cricoaritenoidieni posteriori. Î și au originea pe marginea supe rioară și laterală a
arcului cartilajului cr icoid, și inserția pe apofiza musculară a cartilajului
aritenoid. Fasciculele cricoaritenoidiene laterale leagă apofiz ele musculare
(fața anteroexternă) de părțile l aterale ale cric oidului. Contr acția lor simultană
trage apofiza musculară înainte, apropie coardele fonatoare și închide glota.
Acești mușchi intervin în vorbirea șoptită.
Mușchii aritenoidieni, sau fasci culele musculare ariaritenoidie ne s e
prind dintr-o parte în alta p e cele două cartilaje aritenoide p e care le leagă, și,
prin contracție, le apropie rea lizând aducția (închiderea) glot ei. Sunt în număr
de trei: două fascicule care form ează un X și care se numesc mm . aritenoidieni
oblici, și un fascicul transver sal, m. aritenoidian transvers ( singurul mușchi
laringian impar).
Prin contracția mușchilor aritenoidieni se realizează înc hiderea părții
posterioare a glotei, iar prin co ntracția mușchilor cricoariten oidieni laterali este
închisă și partea anterioară a acesteia. Totodată, efectele con tracției acestor
mușchi sunt completate de contracția sinergică a mușchilor tiroaritenoidieni ,
la care se adaugă relaxarea mușc hilor cricoaritenoidieni poster iori.
Mușchii aritenoidieni interv in și în cazul în care se ins piră aer bogat în
gaze și vapori toxici, realizâ nd constricția puternică și de lu ngă durată a glotei,
împiedicând astfel, tempo rar, inhalarea acestora.
În paraliziile parțiale ale mușc hilor aductori bolnavul prezint ă
disfonie (alterare sonoră a vocii), dar poate respira .
După cum se poate observa din desenele de mai jos (fig. 12 A), contracția
mușchilor cricoaritenoidieni posteriori ( posticus ) îndepărtează cele două
cartilaje aritenoide, des chizând larg glota.

A B C
Fig.12 . Schema intervenției musculaturii aritenoidiene în deschiderea ș i

închiderea glotei . A.1. glota; 2. mm. cricoar itenoidieni posteriori; ab: coardele
fonatoare. B.1. glota; 2. mm. aritenoidieni; ab: coardele fonatoare; C.1. mm.
cricoaritenoidieni laterali; ab: coardele fonatoare.[desene preluate din
lucrarea “Vocea cântată” de R. Husson, pg. 35].

24
24 Când contracția celor doi posticus este inhibată (fig.12B), și doar
musculatura aritenoidiană se con tractă, cartilajele aritenoide se apropie doar
prin muchiile lor verticale poste rointerne. Glota se închide în apoi, dar în rest
rămâne deschisă, deoarece apofi zele vocale sunt depărtate. În a ceastă situație
glota poartă denumirea d e glotă cartilaginoasă sau intercartilaginoasă , spre
deosebire de glota intermembranoasă , interligamentară s a u f o n a t o a r e , care se
află între marginile libere ale coardelor fonatoare inferioare.
Glota cartilaginoasă apare la vocile neprofesioniste când
musculatura laringiană nu este antrenată eficient prin practica rea
exercițiilor specifice care susțin și dezvoltă tonusul laringia n. E m i s i a
sunetelor este însoțită de un fâ șâit – urmare a frecării aerul ui expirator de
marginile zonei care rămâne desch isă – pe cât de supărător din punct de
vedere auditiv, pe atât de obos itor pentru coardele fonatoare .
Prin contracția mușchilor aritenoidieni și a cricoariteno idienilor laterali,
apofizele vocale se unesc puterni c și glota se în chide (fig.12C ).

Fig. 13. Forma mișcării “vibratorii”
. ab: compo-
nenta orizontală a vibrației; cd: componenta
verticală a vibrației. Linia neagră : glota închisă;
Linia punctată : depărtarea maximă a coardelor
fonatoare. Săgețile indică sensul presiunii aeriene expiratoare.[desen preluat din lucrarea “Traité pratique de phonologie et de phoniatrie” de
J.Tarneaud, pg. 45].

După cum am arătat mai sus, închiderea glotei se efectuează sub
acțiunea mușchilor cricoaritenoi dieni laterali și a mușchilor a ritenoidieni.
Dacă la această constricție a ca nalului fonator adăugăm și cont racția
cricotiroidienilor, închiderea glo tică este bine asigurată. Ton usul ridicat al
cricotiroidienilor mențin ligamentele tiroaritenoidiene (coarde le fonatoare)
destul de încordate. Când această dublă acțiune constrictivă și tensivă este
realizată, putem spune că avem co ardele fonatoare în poziție de fonație.
La constricția glotei mai contribuie și mușchiul ariepiglotic
care își are
originea pe vârful catilajului ar itenoid și inserția pe margine a laterală a
epiglotei. El trage anterior c artilajul aritenoid, fiind totoda tă atât constrictor al
glotei cât și coborâtor al epiglotei. La fel, mușchiul tiroepiglotic , care își are

25
25 originea pe unghiul și pe fața posterioară a cartilajului tiroi d și inserția pe
epiglotă și membrana cvadrangula ră (cu, sau în patru unghiuri), este un
constrictor al glotei.

Fig.14. Mușchii și cartilajele laringelui .
Vedere posterioară; 1.membrana hiotiroi-diană; 2. m. ariepiglotic ; 3. cart.
cuneiform (Wrisberg); 4. cart.corniculat (Santorini); 5. cart. tiroid; 6. m.
aritenoidian transvers; 7. epiglota ; 8.
cornul mic al osului hioid; 9. membrana hiotiroidiană; 10. cornul sup. al cart. tiroid; 11. cart. aritenoid; 12. m. aritenoidian oblic; 13. cart. tiroid; 14. m. cricoaritenoidian posterior; 15. cart. cricoid.[desen preluat din lucrarea „Mic atlas de anatomia omului” de Dem. Theodorescu].

Fig. 15 . Mușchii și cartilajele laringelui
.
Vedere laterală; 1.lig. cricotraheal; 2. m. cricotiroidian; 3. membrana cricotiroi-
diană; 4. m. cricoaritenoidian extern; 5.
cart. corniculat (Santorini); 6. incizura sup. tiroidiană („mărul lui Adam”); 7. cart. cuneiform (Wrisberg); 8. m. tiroepi-
glotic ; 9. membrana hiotir oidiană; 10. osul
hioid; 11. cornul mic al osului hioid; 12. epiglota; 13. cornul ma re al osului hioid;
14. membrana hiotiroidiană; 15. cornul sup. al cart. tiroid; 16.m.aritenoidian oblic; 17. m. cricoaritenoidian poste-rior.[desen preluat din lucrarea „Mic atlas d e a n a t o m i a o m u l u i ” d e D e m . T h e o -dorescu].

Mușchii cricotiroidieni
sunt mușchi pereche, cu originea pe arcul
cartilajului cricoid și inserția p e marginea inferioară și corn ul inferior al
cartilajului tiroid. Sunt situați pe fața anterioară a laringel ui și sunt formați pe
fiecare parte din două fascicule: drept și oblic, respectiv unu l cvasivertical și
altul mai înclinat.