CAPITOLUL I . COMUNICAREA – DELIMIT ĂRI CONCEPTUALE 1. Noțiunea și principiile comunicării Comunicarea semnifică încercarea de a stabili o comunitate… [612374]

1
CAPITOLUL I . COMUNICAREA – DELIMIT ĂRI CONCEPTUALE
1. Noțiunea și principiile comunicării
Comunicarea semnifică încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în
comun informațiii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele.
Ch. U. Larson întelege prin comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau
identități de reflecții, idei, concepții, între emițătorul mesajului și receptorul mesajului prin
intermediul unui canal de comunicație.
Comunicarea e ste un concept de bază în sociologie și psihologia socială, unde se
utilizează în diferite accepțiuni:
a) procesul prin care individualitățile observă stimulii și reacționează în grade
diferite la perceperea lor;
b) mecanismul prin care relațiile umane există și se dezvoltă;
c) toate simbolurile gândirii, împreună cu mijloacele de conservare și propagare
a lor;
d) comunicarea socială , definită fie ca expresie generală pentru a desemna toate
formele de relații sociale în care există o participa re conștientă a indivizilor și
grupurilor, fie ca raporturi personale comportând o comuniune sau fuziune a
conștiințelor.
Comunicarea reprezintă proces ul în care un emițător (E) numit și sursă de
comunicare, transmite un mesaj (M) sau un reper toriu de mesaje (Rm) ce cuprinde
conținuturi comunicaționale prin intermediul unui canal (C), către un receptor (R), numit și
destinatar, audiență sau public, res pectiv cel ce primește mesajul.1
Mesajul, î nțeles ca ansamblu al semnelor transmise de emițător este vehiculat prin
intermediul unul canal comunicațional, care reprezintă suportul material al comunicării.
Mediile comunicaționale – radio, televiziune, cinema, teatru, presă, suporturi
magnetice, Internet, casete, cărți etc, formează suporturile de bază ale comunicărilor umane,
în care informațiile sunt codificate într -un grad mai mare sau mai mic, folosind mai mult sau
mai puțin tehnica de specialitate. Semnificația atribuită mesajului de către receptori se
numește decodificare .

1 Ch. U. Larson, Persuasiunea, receptare și responsabilitate , Editura Polirom, București, 2003, pp. 24 -34.

2
În procesul de trasmitere sau retransmitere a mesajului (feed -back), pot interveni
unul sau mai multe elemente perturbatoare care influențează fenomenele de învățare sau
reînvățare specifice receptorului și apoi acțiunile acestuia. Astfel comunicarea se transformă
în participare, devenind comunicare participativă, adică acțiunea de a face un individ sau un
organism să participe la experiența de viață a unui alt individ sau organism.
O comunica re între două persoane este completă atunci când acestea înțeleg două
semnale în același fel, deci atunci când fac apel la același sistem de decodificare. Mai multe
persoane care comunică formează un lan de comunicare sau o rețea de comunicare.2
Orice comunicare poate decurge direct între emițător și receptor sau indirect prin
intermediul mijloacelor sau mediilor comunicaționale.
Comunicarea este procesul ai cărui factori se intercondiționează reciproc. Pot fi
imaginate tre i modele ale comunicării:
1. liniar (comunicarea este unidirecțională);
2. interacțional (comunicarea este bidirecțională);
3. tranzițional (emițătorul și receptorul mesajului joacă roluri permutabile,
alternative pe toată durata comunicării).
Comunica rea la orice nivel, e schimb de informații. Inf ormația a devenit azi un
factor de putere iar concentrarea mijloacelor de informa re este un proces cu consecințe
politice.
Comunicarea este un proces pe cât de complex, pe atât de sensibil, prin ca re un
emițător dorește să -și facă acceptat mesajul de către un receptor. Poate fi vorba de
prezentarea unui nou produs, a unei valori tradi ționale sau a unui act normative (perspectiva
informațională), de a le face acceptate (perspectiva atitudinală) sau d e a le face adoptate
(perspectiva comportamentală).
Unele din cele mai recente principii ale comunic ării au fost formulate de
reprezentan ții școlii de la Palo Alto, care au ținut s ă le confere o aura de rigurozitate
numindu -le axiome ale comunic ării:
 Axioma 1 = Comunicarea este inevitabil ă (nu putem s ă nu comunic ăm, orice
comportament uman av ând valoare de mesaj).

2 F. Dessart, Abordarea comunicațională a unei reinnoiri a relațiilor internaționale, în Revista română de
studii internaționale, anul XXVI, nr. 3 -4, mai -august, 1992, pp.193 -209.

3
 Axioma 2 = Comunicarea se desf ășoară la dou ă niveluri: informa țional și
relational (orice comunicare se analizeaz ă în con ținut și rela ție deoarece nu
se limiteaz ă la transmiterea informa ției, ci induce și un comportament
adecvat).
 Axioma 3 = Comunicarea este un proces continuu (partenerii interac ționeaz ă
în permanen ță fiind, prin alternant ă, stimul și răspuns).
 Axioma 4 = Comunicarea îmbrac ă fie o form ă digital ă, fie una analogic ă
(verbal ă sau nonverbal ă).
 Axioma 5 = Orice proces de comunicare este simetric sau complementar,
dacă se întemeiaz ă pe egalitate sau diferen ță.
 Axioma 6 = Comunicarea este ireversibil ă (produce un efect asupra
receptorului).
 Axioma 7 = Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare
(mesajul căpătă sens numai în func ție de experien ță de via ță și lingvistic ă a
fiecăruia dintre noi).

1.2. Teorii și modele ale comunicării

Școala proces și școala semiotică
Plecând de la prezentarea presupozițiilor de bază asupra naturii comunicării, John
Fiske3 aduce în atenție următoarele aspecte: toate tipurile de comunicare implică semne și
coduri, semnele și cod urile sunt transmise altor persoane, iar transmiterea și receptarea lor
este o practică socială; comunicarea este punctul central în viața culturilor: fără comunicare,
orice cultură nu poate supraviețui; în consecință, studiul comunicării trebuie să implic e și
studiul culturii în care ea este integrată.
Semnele sunt artefacte sau acte care se referă la altceva decât la ele însele; prin
aceasta, ele sunt construcții semnificative. Ele se organizează în coduri, adică în sisteme
care precizează ce semne pot fi corelate cu altele, precum și modal itățile de corelare a
acestora.

3 Fiske John, Introducere în științele comunicării , Editura Polirom, Iași, 2003 ., pp. 15 – 16.

4
J. Fiske definește comunicarea drept „interacțiune socială prin intermediul
mesajelor”4, și consideră că, în studiul comunicării, putem deosebi două mari școli: școala
proces și școala semiotică.
Școala proces vede comunicarea ca transmitere a mesajelor; important este modul în
care emițătorii și receptorii codează și decodează un mesaj, modul în care transmițătorul
folosește canalele și mediile comunicării. Școala proces este interesată în special de
probleme ca eficiența și acuratețea transmiterii mesajului. Această școală interpreteză
comunicarea ca pe un proces prin care o persoană afectează comportamentul sau starea de
spirit a unei alte persoane. În ceea ce privește efectul comunicării, se consideră că, dacă
acesta este diferit de ceea ce se intenționa să se comunice, atunci vorbim despre un eșec al
comunicării și trebuie căutat motivul eșecului de -a lungul desfășurării procesului de
comunicare.
Pentru școala semiotică , desfășurarea comunicării re prezintă o producere și un
schimb de sensuri (semnificații). Obiectul de interes îl reprezintă studierea modului în care
mesajele (textele) interacționează cu oamenii pentru a produce înțelesuri (sau semnificații),
precum și rolul textelor în cultură. Școa la semiotică folosește termeni ca semnificație , sens,
înțeles și nu consideră neînțelegerile ca fiind neapărat efecte ale eșecului de comunicare, ci
consideră că ele pot rezulta din diferențele culturale dintre emițător și receptor. Pentru
această școală, studiul comunicării este studiul textului și a culturii, iar principalele metode
de analiză provin din interiorul semioticii.
Școala proces tinde să se răsfrângă asupra științelor sociale, mai ales asupra
psihologiei și sociologiei și se autode finește ca studiul actelor de comunicare. Școala
semiotică influențează lingvistica, studiul fenomenelor artistice și se autodefinește în
termeni de producere a comunicării.
Școala proces definește interacțiunea socială ca fiind procesul prin care o persoană
relaționează cu altele sau afectează comportamentul, starea de spirit sau reacțiile emoționale
ale unei alte persoane și invers. Școala semiotică definește interacțiunea socială ca fiind ceea
ce constituie individul ca membru al unei cultur i specifice sau al unei societăți.
În ceea ce privește mesajul , școala proces vede în mesaj ceea ce este transmis prin
procesul de comunicare, intenția fiind un factor esențial în definiția mesajului. Intenția

4 Fiske John , Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 16.

5
emițătorului poate fi declarată s au nedeclarată, dar ea este esențială pentru a putea analiza
mesajul. Școala semiotică vede mesajul ca o construcție a semnelor care, prin interacțiunea
cu receptorii, produc înțelesuri. Emițătorul, definit ca transmițător al mesajului, își declină
importa nța, accentul este pus pe text și pe cum este el citit. Cititul este procesul descoperirii
înțelesurilor, atunci când receptorul interpretează textul. Această descoperire are loc pe
măsură ce cititorul introduce aspecte ale experienței sale culturale în de scifrarea codurilor și
semnelor din care este constituit textul. De asemenea, este de la sine înțeleasă multiplicitatea
de interpretări pe care o poate lua unul și același text în interacțiune cu diferiți cititori. Faptul
că receptori proveniți din diferit e culturi interpretează diferit același text, nu este un efect al
eșecului de comunicare, ci al diferenței de orizonturi culturale.
Modelele semiotice iau în considerare dubla situare (informațională și simbolică) a
mesajului; acestea se situează și se cr istalizează la intersecția celor două procese – de
comunicare și de reprezentare.
Dintre modelele propuse în cadrul școlii semiotice, amintim: modelul lui Ch. S.
Peirce, modelul lui F. de Saussure și modelul lui Ogden -Richards.
1. Modelul lui Ch. S. Peirce
Pentru Ch. S. Peirce, orice proces semiotic este o relație între trei componente:
semnul însuși, obiectul reprezentat și interpretantul.
Interpretant

Un semn se referă la altceva decât la el însuși ( obiectul ) și este înțeles de cineva:
acesta este efectul pe care îl produce în mintea receptorului ( interpretantul ). Interpretantul
nu este interpretul semnului, ci este un concept mental produ s deopotrivă de semn și de
experiența obiectului pentru cel ce utilizează semnul.
Ch. Peirce consideră că există trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul) și
simbolul. Un semn iconic este un semn bazat pe o anumită asemănare cu obie ctul real sau
fictiv; de exemplu, o fotografie, o schemă, o diagramă. Un indice este un semn care se află Semn Obiect

6
într-o relație reală, nu de reflectare, cu obiectul, funcționând ca o indicație sau o referință; de
exemplu, un indicator de drum, simptomele unei bol i etc. Simbolul este un semn determinat
numai în cadrul unei interpretări, dar nu are legătură fizică sau de asemănare cu obiectul; de
exemplu, un steag.
2. Modelul lui Ogden și Richards
Modelul Ogden și Richards este asemănător mod elului lui Ch. S. Peirce. În această
perspectivă, în analiza comunicării se poate da prioritate: realităților (lucrurilor); psihicului,
gândirii (ideilor) sau limbajului (cuvintelor), reținându -se atunci dubla funcție a cuvintelor:
noi gândim cu ajutorul c uvintelor și comunicăm cu alții prin intermediul lor.
Referința
(idei)

Simbolizare Se referă la
(relație cauzală) (relație cauzală)

Simbol Stă pentru Referent

3. Modelul lui Saussure

Semnul, pentru Saussure, este unitatea între semnificat și semnificant. Semnificantul
este imaginea acustică, forma fizică a semnului pe care noi o percepem, iar semnificantul
este conceptul mental la care se referă acesta5. Acest concept mental este în mare măsură
comun tuturor membrilor unei culturi care împărtășesc același limbaj.

Semn

Alcătuit din

Semnificat Semnificant Semnificare Realitatea
(concept mintal) (existența fizică a semnului) extern ă
sau înțeles

5 Saussure Ferdinand, Curs de lingvistică generală , Editura Polirom, Iași, 1998 ., pp. 85 – 86.

7

Modelul arată că relația dintre concept și obiectul real pe care îl reprezintă este
operația de semnificare: prin intermedi ul acestei operații omul acordă înțelesuri realității, o
înțelege. Este important să reamintim că semnificatul este, în aceeași măsură ca și
semnificantul, producția unei culturi particulare. Este evident că semnificanții (cuvintele)
sunt diferiți (diferit e) în funcție de limbă.
Dintre modelele Școlii proces amintim: modelul C. Shannon și W Weaver, teoretizat
în 1949, în studiul Teoria matematică a comunicării ; modelul H. Lasswell, teoretizat în
1948, în studiul Structura și funcția comunicării în societate ; modelul George Gerbner,
teoretizat în studiul Către un model general al comunicării ; modelul T. Newcomb, modelul
Westley și MacLean și modelul Roman Jakobson.
A. Modelul Roman Jakobson
Modelul Roman Jakobson (1960) prezintă interes atât pentru structura internă a
mesajului, cât și pentru semnificația acestuia – un expeditor trimite un mesaj către un
adresant, iar adresantul recunoaște că mesajul se poate referi și la altceva decât la el însuși,
anume la un context. Canalul fizic și conexiunile psihologice dintre emițător și adresant
alcătuiesc contactul , iar sistemul de semnificații împărtășite prin intermediul căruia a fost
structurat mesajul poartă denumirea de cod.
Factorii constitutivi ai comunicării, conform lui R. Jakobson6, se grupează astfel:

context
Expeditor mesaj contact Destinatar
cod
În ceea ce privește funcțiile limbajului7, actul de comunicare presupune următoarele
funcții:
F. referențială
F. emoțională F. poetică F. persuasivă
F. empatică
F. de metalimba

6 Fiske John, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 56.
7 Fiske John , Introducere în științe le comunicării, Editura Polirom, Iași, 2003 , p. 57.

8
B. Modelul lui Lasswell
Modelul lui Harold D. Lasswell (1948)8 este un model specific studiului comunicării
de masă. Autorul susține că, pentru a înțelege procesul comunicării de masă, noi avem
nevoie să studiem nivelele ce corespund următoarelor întrebări: Cine? Ce spune? Prin ce
canal? Cui? Cu ce efect?
Acest model a fost folosit de Lasswell în 1948 în cadrul conceptual al mass -media.
Modelul urmărea: analiza controlului, analiza conținutului, analiza mijloacelor de
comunicare sau a suporturilor, analiza audienței și analiza efectelor . După Lasswell,
procesul de comunicare îndeplinește trei funcții principale în societate: supravegherea
mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea amenința sau afecta sistemul de valori al unei
comunități sau al părților care o compun, punerea în relație a componentelor societ ății,
pentru a produce un răspuns față de mediu, transmiterea moștenirii sociale.
C. Modelul Shannon & Weaver
Modelul de bază al comunicării creat de acești doi cercetătorii (1949) are o
reprezentare lineară9:

semnal semnal
recepționat

Noțiunile principale ale modelului sunt cele de: emițător , receptor , canal , cod, iar
acestea sunt văzute ca dispozitive tehnice de codificare, transmitere și decodificare a
informației.
Sursa este văzută ca un factor de decizie; aceasta înseamnă că sursa decide ce mesaj
să trimită, sau alege unul dintr -o serie de mesaje posibile. Acest mesaj selectat este
transformat într -un semnal care este trimis prin canal receptorului.

8 Ibidem. , pp. 50 – 51.
9 Ibidem. , p. 22.
Sursa de
informație
Transmițăt or
semnal
Receptor
Destinatar
Sursă de
zgomot

9
Informa ția este înțeleasă ca „măsură a ceea ce este transmis, transportat de la
emițător către receptor, măsură a incertitudinii din sistem”10. Deci, informația nu se
identifică cu semnificația a ceea ce este transmis.
Zgomotul este ceva care se adaugă semnalului în procesul transmiterii și care nu este
intenționat de sursă.
D. Modelul lui Gerbner – introduce ca elemente originale: percepția, producția,
semnificația mesajului; mesajul ca unitate a formei și conținutului; noțiunea de
intersubiectivitate ca expresie a raportului dintre producția mesajelor și percepția
evenimentelor și mesajelor.
Conform acestui model11, procesul de comunicare este un proces subiectiv, selectiv, variabil
și imprevizibil.

E selecție, context,
accessibilitate Producția m esajelor și control
(dimensiunea omunicării)

Dimensiunea perceptivă
Acces la
mijloace de
comunicare
(control media)
selecție,
context , context
accesibilitate

Axa orizontală redă procesul de percepție:
 la originea procesului de comunicare se află percepția unui eveniment, care
poate fi un eveniment natural (E) sau un eveniment mediatizat (de tipul
SE);

10 Tran Vasile, Stănciugelu Irina, Teoria comunicării , Editura SNSPA, București, 2001, p. 44.
11 Fiske John, Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, 2003., pp. 43 – 48.
E
Eveniment
E1
Percepție
S
Forma
E
Conținut
M1
SE1
Percepție sau
stare după
receptarea
evenimentul
M

10
 percepția implică o legătură între eveniment (E) și reconstituirea lui
senzorială, cognitivă și creativă de către cel care percepe (M);
 percepția evenimentului este o reacție a celui care îl percepe, reacție care se
manifestă prin diferite mijloace;
 reacț ia și receptarea se produc într -o situație dată care le poate influența și
modifica.
Situația are dimensiuni psihologice, fizice și sociale.
Între eveniment și percepția acestuia intervin:
 Acțiunea de selecție;
 Accesibilitatea evenimentului (posibilitatea de a fi perceput);
 Contextul în care se produce evenimentul.
Axa verticală cuprinde elemente ce caracterizează producerea mesajelor (produsul
comunicării) și controlul relației dintre cel ce percepe evenimentul și mesaj. Este axa
mijloacelor comunicării, a mijloacelor utilizate pentru producerea, transmiterea și
distribuirea mesajelor.
Mijloacele comunicării sunt formate din:
a) agenți care permit transmiterea semnalelor (c anale, mijloace tehnice,
media)
b) procedee de aleger e și combinare a mijloacelor utilizate;
c) resurse administrative, instituționale pentru controlul producției și
distribuirii mesajelor;
Toate aceste mijloace permit transformarea unei reacții (percepții) într -un mesaj.
Mijlocele fac disponibil e pentru destinatar elementele componente ale mesajului, mesaj care
trebuie să posede o formă și structură bine definite. Enunțul mesajului se produce într -un
context dat, iar contextul se referă la elementele care intervin pentru a face ca un eveniment
să fie selectat pentru a fi perceput.
Orice percepție a unui enunț produce efecte (consecințe); unele efecte țin de eficiență
(atingerea obiectivelor vizate, a obiectivelor inițiale ale comunicării), altele sunt consecințe
neintenționate sau nedo rite ale comunicării.
Modelul indică în primul rând importanța elementelor care intervin în percepția
evenimentelor:

11
 punctele de vedere și experiențele trecute ale mesajului influențează percepția;
 fiecare persoană are o percepție proprie a mesajului, același mesaj poate fi
perceput diferit de persoane diferite.
Modelul arată că sistemul comunicării este dinamic și deschis, în sensul că efectele
(consecințele) sunt parțial previzibile, parțial imprevizibile.

1.3. Tipuri de comunic are
Comunicarea poate avea diferite forme, de la discuția între doi parteneri până la
transmiterea informațiilor prin programe de televiziune pentru milioane de telespectatori.
Cercetătorii au clasificat comunicarea în mai multe tipur i, în funcție de componentele ei și
de modul în care funcționează. Astfel avem:
1. Comunicarea verbală sau comunicarea codată bazată pe cuvântul vorbit sau scris,
folosește o limbă și un limbaj comun și se sprijină pe funcția semiotică.
2. Comunicarea nonverbală , denumită și limbajul trupului sau comunicarea analogică
are pondere mai mare în ceea ce privește conținutul unui mesaj, decât comunicarea
verbal. Se sprijină pe analizatori.
3. Comunicarea interpersonală se realizează între două entități, este influențată d e o
serie de factori și produce mai multe efecte dintre care unul foarte important este
efectul Steinzor.
4. Comunicarea intrapersonală reprezintă dialogul individului cu sine însuși și are un
rol important în realizarea echilibrului intrapsihic al ființei um ane.
5. Comunicarea de grup este o extensie a comunicarii interpersonal și este folosită cu
success în psihoterapie.
6. Comunicarea mediatizată se realizează printr -un canal de transmitere și este
accesibilă oricui fără a necesita specialiști ai comunicării.
7. Comunicarea așa – zis de masă este o formă a comunicării mediatizate, adresată
maselor și folosește specialiști ai comunicării care se confruntă cu o serie întreagă de
probleme.
8. Comunicarea esopică se realizează prin intermediul analogiilor, fabulelor, alu ziilor.
Un exemplu de comunicare fiind și dezmințirea.

12
9. Comunicarea politică și electorală este comunicarea folosită de partide și de
candidații acestora în momentul alegerilor electorale.
10. Comunicarea de î ntreprindere poate fi din interiorul sistemului – intrasistemică
sau poate fi din exteriorul sistemului – extrasistemică.
11. Comunicarea publică este comunicarea realizată prin intermediul instituțiilor
statului, ministere, regii autonome, iar comunicarea locală realizată în primării,
consilii județene etc. Ac easta are scopul de a crea o identitate proprie a oamenilor
care trăiesc într -o anumită regiune.
12. Comunicarea publicitară se referă la crearea de imagine pentru orice sistem și
promovarea acesteia.
13. Comunicarea educativă are ca principal scop promovarea știi nței în rândul maselor.
14. Comunicarea organizațiilor societății civile funcționează ca un sistem de alarmă în
cazuri de calamități naturale, războaie, secetă etc.
15. Comunicarea paradoxală se folosește în situatii de război și constă în principal din
dezinforma rea și manipularea adversarului folosind cenzura.
16. Comunicarea internațională prezintă două înțelesuri majore: transfer și
contratransfer informațional dintre reprezentanții puterilor lumii și opinia publică;
dialogul sau negocierea diplomatică.

1.3. Comun icarea scrisă și formele acesteia
Apariția scrisului a permis transpunerea mesajului oral interpersonal pe un suport,
ceea ce a însemnat fixarea și conservarea în timp și transmiterea în spațiu. Corespondența a
făcut posibile noi relații în viața politică, în activitatea comercială, în lumea culturală și în
existența cotidiană. Oficială sau particualră, corespondența a fost prima formă de
comunicare scrisă, iar conservarea ei permite retroactiv reconstituirea me ntalităților,
raporturilor umane, a specificului fiecărei epoci. Scrisorile reprezintă, așadar, documente
foarte importante (după actele oficiale) pentru cercetarea istoriei generale și pe domenii.
Folosită în diplomație, în activitatea de spionaj și în ce a economică, corespondența a fost
uneori secretă, folosindu -se de timpuriu mesajele cifrate.
Spre deosebi re de corespondența particula ră, corespondența oficială, din domeniile
politic, diplomatic, economic, s -a standardizat, adoptând un inventa r limitat de formule

13
uzuale specifice pentru fiecare categorie. Acest gen de corespondență transmite, pe cât
posibil obiectiv, informații și puncte de vedere în formulări consacrate prin tradiție și cu
semnificații fără echivoc. Ea respectă un anumit proto col și presupune, atât pentru emițător,
cât și pentru receptor, cunoașterea și respectarea unor reguli. În toate situațiile
corespondența presupune reguli de confidențialitate, fiind protejată de astfel de prevederi
legale. Violarea corespondenței este un act abuziv și ilegal.
La limita dintre corespondența particulară și comunicarea publică se situează un gen
hibrid: scrisoarea deschisă. Adresată unei persoane publice, prin intermediul unei publicații,
scrisoarea deschisă poate avea un autor in dividual sau un autor colectiv. Acest gen de
comunicare vizează în același timo un receptor individual și unul colectiv – publicul.
Conținutul scrisorii deschise poate fi pozitiv (de aprobare a unui gest, a unei afirmații, a unei
atitudini), negativ, de co ntestare sau interogativ, scrisoarea putând fi concepută ca elogiu, ca
rechizitoriu sau ca interogație.
Cererea este o compoziție prin care se solicită unei instiutții, întreprinderi sau
organizații, prin conducătorul acesteia, un anumit lucru și care cuprinde:
1. Formula de adresare (Domnule Director, Doamnă Ministru) după care se pune virgulă.
Nu sunt permise abrevierile. Nu trebuie scris ca titlu “Cerere”. Numele și prenumele,
funcția și adresa completă a solicitantului. Este necesară respectarea clișeelor:
“Subsemnatul,…, domiciliat în….., vă rog sau vă aduc la cunoștință următoarele”.
2. Conținutul propriu -zis și motivarea acestuia. Prezentarea succintă a solicitării este una
din cerințele ce trebuie să fie respectate;
3. Formula de încheie re, trebuie să fie simplă, de tipul: “Cu stimă”, “Cu mulțumiri” etc.,
formule care exprimă repectul petiționarului față de funcția adresantului; Semnătura,
Funcția adresantului și unitatea.data În ceea ce privește așezarea în pagină, e bine ca în
partea di n stânga a foii să se lase un spațiu de 4 -5 cm, pentru eventualele rezoluții. De
asemenea, în partea de sus se lasă 8 -10 cm.
Procesul -verbal este un act cu caracter oficial în care se înregistrează o anumită
constatare sau se consemnează, pe sc urt, discuțiile și hotărârile unei anumite adunări.
a) Procesul -verbal de contravenție reține fapte care constituie abateri de la legi. Printre
altele, el trebuie să cuprindă precizarea contravenției și sancțiunea aplicată.

14
b) Procesul -verbal de constatare înreg istrează aspecte ale activității cuiva, așa cum au
fost remarcate în urma unei inspecții, sau o anumită constatare. Structura lui este
următoarea: d ata (și locul); numele, prenumele și funcția celui care întocmește actul.
Când cel ce face cercetarea este împuternicit printr -un act oficial, se menționează
felul și numărul actului, precum și instituția emitentă, relatarea faptelor constatate;
uneori se indică întâi scopul inspecției și modalitățile de cunoaștere a activității
persoan ei sau instituției inspectate; c oncluzii sau hotărârea adoptată; s emnătura.
c) Procesul -verbal de predare -primire se încheie între două persoane sau între două
instituții și are următoarea structură: data și locul; numele și prenumele; funcția celui
care predă; numele și prenumele și funcția celui care primește; consemnarea
bunurilor care formează obiectul procesului verbal; semnăturile.
d) Procesul -verbal de consemnare înregistreaz ă amănunțit sau succint desfășurarea
unei ședințe, a unei adunări și are următoarea structură: Data (locul) și felul adunării;
participanții, consemnarea ordinii de zi , a discuțiilor și a hotărârilor adoptate;
semnătura celui care l -a redactat sau semnătu rile tuturor participanților.
Memoriul este o prezentare amănunțită și documentată a unei anumite probleme, a
unei situații etc. Structura lui este următoarea:
1. Formula de adresare
2. Numele, prenumele, funcția și adresa celuia care l -a întocmit
3. Prezentarea și analiza problemei;
4. Soluții preconizate;
5. Semnătura;
6. Funcția adresantului și instituția
Memoriul este trimis de / sau c ătre o instituție cuprinde:
a) denumirea și adresa instituției căreia îi este adresat;
b) prezentarea ș i analiza problemei;
c) soluții preconizate;
d) semnătura conducătorului instiuției care a expediat lucrarea.
Raportul cuprinde o relatare asupra unei activități (personale sau colective). Are
următoarea structură:
1. Formula de început;

15
2. Prezentarea faptelor care au determinat afectuarea activității respective sau
semnalarea unei situații;
3. Expunerea activității propriu -zise;
4. Concluzii și propuneri;
5. Semnătura.
Referatul cuprinde relatarea unei activități sau prezentarea unei cărți. Structura lui
este:
1. prezentarea succintă a problemei abordate;
2. descrierea activității sau a cărții;
3. concluzii și propuneri ;
4. semnătura.
Scrisoarea este cel mai răspândit tip de corespondență, utilizat, în egală măsură, în
relațiile de tot felul dintre oameni, în cele oficiale, comerciale, familiale, amicale. În general,
structura est e aceeași, evident adaptată scop ului și destinației: formula de adresare care
exprim ă afecțiunea sau considerația; o parte introductivă; comunicarea propriu -zisă, finalul.
Scrisoarea de inten ție sau de motiva ție (cunoscut ă și sub denumirile de scrisoare de
prezentare sau însoțire a unui CV) este un instrument de comunicare scris ă pe care orice
aspirant la un loc de munc ă trebuie s ă învețe să-l foloseasc ă.
Acest tip de scrisoare oficial ă oferă posibilitatea candidatului de a se prezen ta în
scris, de a-și face cunoscute "punctele forte" ale personalit ății care îl pot transforma într-un
candidat favorit pentru pozi ția sau postul soli citat. O astfel de scrisoare se construie ște în
jurul unei motiva ții reale și serioase privind postul pe care acesta îl are în vedere, necesit ă o
articulare atent ă a acestei motiva ții în jurul calific ărilor și aptitudinilor pe care le deține și
trebuie s ă exprime disponibilit ățile sale față de compania/firma/institu ția la care
inten ționează să se angaj eze. Cu aceast ă scrisoare, care trebuie conceput ă exclusiv pentru
firma avut ă în vedere, candidatul are o prim ă șansă de a face o impresie bun ă și de a -și
exprima interesul deosebit pe care îl acord ă postului și firmei respective. CV -ul con ține într-
adev ăr cele mai multe informa ții despre aspirantul la un post, dar nu va putea niciodat ă
înlocui sau suplini lipsa unei astfel de scrisori în care toat e detaliile tehnice prezentate
schematic în CV vor fi articulate și însufle țite în câteva fraze bine alcătuite, care s ă facă
dovada unei min ți clare și logice. Numai a șa candidatul îl va determina pe angajator s ă se

16
gândeasc ă un minut în plus dac ă nu cumva el este mai potrivit postului dec ât alt candidat c u
un CV la fel de impresionant.
Autobiografia este o lucrare scrisă, de dimensiuni variabile, care conține povestirea
propriei vieți. De regulă, cuprinde: data și locul nașterii, nume le și prenumele părinților și
ocupațiile acestora; școlile urmate și calificările obținute; locurile de muncă și funcțiile
avute; activitatea cultural -obsteașcă și politică desfășurată; situația militară; starea civilă;
data și semnătura. În același cadru se înscrie și Curriculum vitae .
Un curriculum vitae (CV) este o schi ța biografic ă întocmit ă de un candidat care
solicit ă un post sau o pozi ție. Oamenii sunt extrem de diferi ți unii de al ții și orice încercare
de încorsetare a unui CV într-o anume re țetă de alc ătuire nu poate garanta ob ținerea postului
dorit. În general, informa ția con ținută de un CV trebuie atent selectat ă, ordonat ă și inclus ă în
secțiuni bine c ântărite și anun țate de titluri și subtitluri adecvate. Includerea unor sec țiuni și
excluderea altora depinde nu numai de natura și gradul de experien ță posedat la un moment
dat, într-un anumit domeniu, dar și de c ât de mult știm s ă fim noi înșine, s ă ne punem în
valoare calit ățile și să ne ascundem defectele. Credem c ă din aceast ă perspectiv ă un CV
trebuie s ă fie o oglind ă a spiritului în competi ție.
Principalul factor de care trebuie s ă se țină seam a în conceperea unui CV este
obiectivul profesional și postul vizat. Conteaz ă în mare m ăsură și modul gener al de
prezentare a documentului (încadrarea în pagin ă, form ă grafic ă, hârtia etc.). Pentru aceasta
va trebui s ă:
1. se cunoa scă cât mai bine condi țiile cerute de respectivul post; condi țiile pot merge de
la vârstă, stagiu militar, personalitate etc., p ână la pregătirea de specialitate, experien ță
în domeniu, diferite abilit ăți;
2. se alcătuiască o list ă cu punctele forte ale aspirantului la post din care s ă nu lipseasc ă
pregătirea școlar ă sau universitar ă, calific ările de ținute, calit ățile și abilit ățile care l -ar
putea individualiza fa ță de al ți candida ți și care l-ar recomand a pentru postul dorit;
3. se opteze pentru un tip de CV care s ă îl reprezinte și care s ă fie adecvat situa ției sale;
4. nu se exage reze în prezentarea biografiei;
5. nu se folosească foarte multe tipuri de caractere și să nu se abuzeze de cele îngroșate,
pe care ar fi bine s ă le folos ească doar pentru anun țarea unei sec țiuni informative;
6. se utilizeze hârtie normal ă și să se evite hârtia colorat ă și de proast ă calitate;

17
7. se redact eze CV-ul la un calculator pentru a putea s ă-l structur eze mai bine, s ă-l
modific e ori de c âte ori consider ă necesar și pentru a fi mai u șor de citit;
În conceperea unui CV trebuie s ă se pornească de la ideea c ă el nu este un simplu
document, ci u n produs promo țional care trebuie s ă conving ă. Trebuie s ă se țină cont și de
faptul c ă site-urile de locuri de munc ă și bazele de date electronice de oferte/cereri de munc ă
au transformat procedurile de recrutare, respectiv, c ăutare de for ță de munc ă, modific ând
continuu și inevitabil ( în direc ția standardiz ării) form ă și con ținutul unui CV. Acesta trebuie
să aibă o claritate grafic ă și structural ă deosebit ă pentru a fi scanat și parcurs cu rapiditate.