Dumnezeule Răufăcătorii s -au [612162]

1
Universitatea „Babeș -Bolyai” Cluj -Napoca
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Școala Doctorală „Isidor Todoran”

Confruntare și conviețuire pentru Ierusalim
în perioada Cruciadei I

Doctorand: [anonimizat]:
Pr. Prof. Dr. Leb Ioan Vasile

Cluj-Napoca
2017

Cuprins

2

1. Introducere……………………………………………………………………………………. ……….. ……… 5
1.1. Importanța și actualitatea temei. …………………………….. ……………………. …….. ……….5
1.2. Scopul…………………………….. …………………………………………………… ……………………8
1.3. Structura………………………………………………… ……………………………… ……… …………9
1.4. Metodologia cercetării. ………………………………………………………………. ………………12
1.5. Stadiu actual al cercetării. ……………………………………………………………. ……… ……..13
I. Cauzele î ndepărtate ale cruciadei I.
Premisele cuceririi unui oraș sfânt, Ierusalimul…… ………………………………… …….. ……..22
I.1. Originea și atestarea Ierusalimului……………………………………………………… …………23
I.1.1. Dimensiunea spirituală a Ierusalimului din perspectiva iudaică. …………………25
I.1.2. Importanța Ierusalimul în epoca apostolică. ……………………………………. ……….34
I.1.3. Căderea I erusalimului ……………………………………………………………….. ………….41
I.2. Semnificația Ierusalimului în creștinismul răsăritean………………………….. …………..43
I.3. Semnificația Ierusalimului în cr eștinismul occidental………………………. ……………..47
II. Contextul geopolitic.
Înțelegerea Orientului mijlociu î nainte de cruciade…………………. …………… ……………….. 53
II.1. Nașterea Islamului……………… ………………………………………….. ………………. …………. 54
II.2. Cucerirea Ierusalimului de către musulmani…………………… ……………… ………………. 57
II.3. Europa occidentală in secolul al XI -lea…… ……………………. ……………. ……….. ………. 61
III. Cruciada I.

3
Interacțiunea dintre cruciadă și războiul sfânt. ……………………………….. ……………….. …….. 64
III.1. Papa Urban al II -lea și ideea de crucia dă……………………………………… …………….. …..71
III.2. Mesajul predicii de la Clermont……………………………………………… ……………… ……….76
III.3. Cruciada țăranilor………………………. ………………………………………. ……………….. ………. 83
III.3.1. Masacrul evreilor…………………………………………………………… ……………….. …….89
I II.3.2. Colonizarea Transilvanie i de către cruciații germani ……… …………… ……………. 93
III.4. Participarea femeilor la c ruciadă. ……………………………………………. ……………….. …….. 97
III.4.1. Implicarea directă la cruciadă……… ……………………………….. ……………. ………… 100
III.4.2. Participarea indirectă a femeilor…………………………………… ……………. …………. 103
III.5. Cruciada nobililor…………………………. ………………………………. ……………… …………… 105
IV. Drumul către Ierusalim. Confictele cu musulmanii. …………………. ……………… …………….. 118
IV.1. Asediu orașului Niceea. …………………………….. ………………….. ……………….. ………….. 118
IV.2. Confruntările de la Dorylaeum………………………………………. ………………. …………. ….121
IV.3. Provocările drumului și alianțele din Asia Mică…………. ………. ……………. ………….. ..124
IV.4. Asediul Antiohiei………………………………….. ……………… ……………… …………………….. 125
IV.4.1. Regatul latin al Antiohiei.
Fapte, dis cordi și ”minuni”. …………………………………. …………….. ………………….. 129
IV.4.2 . Patriarhia Antiohiei în timpul cruciadei……………………. ……………….. …………… 136
V. Ierusalimul oraș Sfânt, țara făgăduinței. ……………………………. …………….. …….. …………….. 139
V.1. Cucerirea Ierusalimului……………………………………………. ………………… …………………. 142
V.1.2. Contribuțiile femei lor în luptele pentru cucerirea Ierusalimului …………. ………. . 146

4
V.1.3. Sărbătoarea liturgică a victoriei Ierusalimului, 15 iulie 1099…………. ………. ……149
V.2. Revendicarea Ierusalimului ……………………………. …………………………… ………….. ……153
V.3. Regatul latin la Ierusalimului……………………………………………….. ……….. …………. …..157
VI. Patriarhia latină a Ierusalimului (1099 -1118).
VI.1. Arnulf de Choques, primul patriarh latin al Ierusalimui. …………………. ………………… 161
VI.1.1. Arnulf de Choques în viziunea cronicarilor. …………………………… ………………… 162
VI.1.2. Viața, activitatea și implic area lui Arnulf în cruciadă. ……………… ………………. 165
VI.1.3. Alegerea ca patriarh…………………………………. ……….. …………………………………. 173
VI.1.4. Arhidiacon la Sfântul Mormânt…….. ……………….. ………. …………… ……………….. 177
VI.1.5. Autoritatea regelui asupra patriarhiei latine de la Ierusalim. …………… ………….. 179
VI.1.6. Reformele patriarhului Arnulf……………………….. ……………………… ………….. …..182
VI.2. Daimbert de Pisa patriarh al Ierusalimului …………………………………… ……….. …………… 191
VI.2.1. Viața și activitatea ecleziastică………………………………………. …………… …………. 191
VI.2.2. Alegerea ca patriarh………………………………………………….. …………….. ………….. 200
Concluzii……. ……………………………………………………………………………………….. ……………….202
Bibliografie…………………………………………………………………………………………… …………… …205
Anexe…………………………………………………………………………………………… ………………… ……233

5
INTRODUCERE

1. Importanța și actualitatea temei.
Dintre numeroasele fenomene remarcabile ale Evului Mediu, cruciada rămâne până
astăzi una din marile epopei, cu multiple episoade ale istoriei universale. Amintirea lor,
metamorfozată în legendă, a rămas într -atât de vie încât însăși denumirea i s -a fixat în
vocabularul occidental cu sensul bine precizat de acțiune purtată în numele unui ideal comun
împotriva unui dușman comun. Un ideal care a avut ca țintă precisă cucerirea mormântului lui
Hristos de la Ierusalim de sub dominația musulmană. Cruciada, care apare cu totul nou la
sfârșitul secolului al XI -lea, nu e de fapt decât rezultatul unui ansamblu de idei și de practici
îndelung maturizate în cursul secolelor precedente. Din acest punct de vedere, nu ar trebui
subestim at rolul crescând jucat de Ierusalim în imaginația și spiritualitatea Occidentului
medieval. Imaginea Ierusalimului era conturată de o viziune a trecutului, o construcție a
istoriei cu un ecou al unei concepții escatologice. Topografia mistică a Ierusalimu lui au
provocat de -alungul timpului un interes, atât de ordin politic cât și religios, a mai multor
popoare sau imperii, bisericii sau grupări religioase, ierarhi sau pelerini, care și -au lăsat
amprenta mai mult sau mai puțin asupra acestor locuri, transfo rmandu -le într -un loc de
conviețuire sau de conflict . Sfârșitul secolului al XI -lea evidențiază cel mai bine imaginile de
coexistență și de confruntare din Ierusalim. Aici, aceste două fenomene vorbesc despre
civilizații și culturi diferite, creștină (din răsărit și apus) și musulmană, occidentală și
orientală, care contopindu -se într -o sinteză nouă, au instituționalizat puternice urmări a unei
Europe aflate în plină transformare și expansiune economică, ce antrena schimbări sociale și o
pornire spre emanci pare. O expansiune a Occidentului spre Orient care a avut și un revers mai
putin plăcut. Ciocnirile dintre cele două lumi, au dezvăluit latura cea mai crudă a firii
omenești, atât din partea agresorilor cât și din partea celor atacați în momente de revanșă .
Omucideri în masă, pogromuri, persecuții de tot felul au constituit tabloul ce însoțea toate
marile bătălii, și toate în numele lui Dumnezeu, al celor doua „civilizații”.
Într-o analiză a comunicării societăților din secolul al XI -lea, Sophia Menache
consideră greșită opinia potrivit căruia cruciada sau Ierusalimul poate fi văzut doar într -o
lumină de conflict. În viziunea sa, cruciada este o provocare în domeniul comunicării, însă

6
expedițiile și Ierusalimul i -a ajutat pe creștini și pe musulmani să se descopere, iar în cele din
urmă să și conviețuiască1.
Importanța cunoașterii etapelor de coexistență sau de confruntare pentru și din
Ierusalim în această perioadă , constituie un factor important atât pentru Istoria Bisericii
Universale, cât și pentru a înțelege mai bine rolul acestui oraș în evoluția vieții biseri cești pe
teritoriul Palestinei . Pretențiile pentru supremația Locurilor Sfinte au scos la iveală
divergențele dintre Constantinopol și Roma. Numirea unui patriarh latin în fruntea Bisericii de
la Ierusalim a avut un rol nefast în tensionarea relațiilor dintre cele două părți ale creștinătății.
Pe deoparte acest gest nu a făcut decât să adâncească și mai mult ruptura produsă la schisma
de la 1054 și totodată să afecteze autoritatea Patriarhiei de la Ierusalim în relație cu celelalte
scaune. O analiză, din punct de vedere prosopografic, a patriarhilor (răsăriteni sau latini) care
au ocupat scaunul va oferi o sursă bună de a identifica cauzele care au afectat unitatea
Bisericii creștine.
Evenimente le petrecute în timpul expedițiilor feudalilor apuseni, de la sfârșitul
secolului al XI lea, prezintă o importanță și pentru noi români, întrucât sunt opinii potrivit
cărora animozitățile dintre bizantini și apuseni au contribuit la colonizarea Transilvani ei de
către sași. Sunt bine cunoscut e indisciplina multor grupuri de cruciaț i care în drumul lor spre
Țara Sfântă s -au dedat la jafuri și cruzimi. Trecerea cruciaților prin teritoriile Imperiului
bizantin au provocat de asemenea numeroase conflicte. Toată această dezordine a armatelor
cruciate l -au făcut pe Horst Klusch să susțină că o parte din armata condusă de Petre Eremitul,
de naționalitate germană, datorită conflictelor cu regele Coloman al Ungariei și cu trupele
bizantine, au trecut Dunărea și s -au așezat in sudul Carpaților2. După inventarierea acestor
informații am acordat o atenție deosebită campaniilor militare și aparatul auxiliar din spatele
frontului. Astfel s -a născut un alt subcapitol care evidenț iază rolul și contribuț ia fem eilor în
cruciada I. Actualitatea acestui subiect il reprezintă preocupările puține ale istoriografiei
contemporane, fiind în special predominată de o ierarhie bărbătească sau ecleziastică.
Observăm din aceste scurte repere introductive că atunci când vo rbim de Cruciada I
avem în față un eveniment major al istoriei universale care a marcat evoluția istoriei spațiului

1 Sophia Menache, The vox Dei: Communication in the Mid dle Ages, Oxford University Press, New York , 1990,
pag. 47.
2 Horst Klusch, Zur Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen, editura Kriterion, București, 2001; a se vedea și :
Forschungen zur Volks und Landeskunde, editura Academiei Române, 1987.

7
european și nu numai, cu urmări până în vremea noastră. Astfel, interpretarea romanțată a
evenimentelor istorice rezultate din aceste confli cte ale cruciadei , a făcut ca între secolele al
XIV-lea și al XV -lea cruciații medievali să dobândească un statut cvasimitologic. Godefroy
de Bouillon, alături de multe alte nume, a fost inclus printre cele mai venerate persoane din
istoria umanității din acea perioadă3. Această tendință nu a făcut decât să stimuleze în secolul
al XIX -lea apariția un impuls in direcția formulării unei identități naționale. Fiecare dintre
țările participante la cruciadă își revendica eroii sau meritele pentru victoriile aces tor lupte.
Forța și pericolele potențiale asociate cu astfel de paralelisme devin tot clare in contextul
primului război mondial. Pe durata acestei conflagrații, Franța a primit din partea Ligii
Națiunilor Unite mandatul de a guverna ” Siria mare” , iar dipl omații francezi și -au susținut
pretențiile asupra acestui teritoriu făcând apel la istoria cruciadelor. După anul 1917,
englezilor li s -a încredințat administrarea Palestinei. Aceste ecouri medievale apar chiar si în
presa locală a britanicilor. Ziarul sat iric Punch publica în 19 decembrie 1917 o caricatură cu
titlul ”Ultima cruciadă”, înfățișându -l pe regele Richard Inimă de Leu privind către
Ierusalim, cu textul: ”În sfârș it visul meu s -a împlinit”4. Imaginea aceasta de propagandă se
va vedea mai tărziu î n discursul generalului britanic Dwight D. Eisenhower făcând o analiză
la cel de -al doilea război mondial, pe care la publicat apoi în 1948 sub titlul Cruciada
Europeană5.
Totodată urmările cruciadelor se văd și prin faptul că astăzi, istoricii moderni , când
vorbesc despre războiul occidentalilor asupra celui din Orient, utilizează foarte des cuvântul
cruciadă , fără să aibă grija, de a -i da o definiție precisă. Se confundă războiul sfânt cu
cruciada , două noțiuni care, chiar dacă s -au întâlnit, nu au, t otuși aceași origine. Interpretarea
occidentală a cuvântului arab ” jihad” este la fel de vexantă. Mulți musulmani consideră că
ideea de jihad este asociată, în primul rând, cu o luptă spirituală interioară. Toate a ceste
confuzii, nasc întrebări cu privire la analiza cruciadei. Văzute ca și expediții militare violente
care își propun schimbarea unui sistem de existență și gândire în numele lui Hristos și al
învățăturilor Sale, mulți dintr e noi sunt tentați să se întrebăm dacă creștinismul este o religie a
păcii, ținând cont de evenimentele cruciadelor. Confuzia aceasta nu face decât să servească
nevoilor propagandiștilor islamici. Deoarece prezentarea acestora sunt suficient de neclare,

3 E. Siberry, Images of the crusades in the ninetheenth and twentieth centuries, in The Oxfors Ilustrated History
of the Crusades, ed. J.S.C. Riley Smith, Oxfort, 1995, pag. 365 – 370.
4 Punch, vol. CLII, january -june, 1917, pag. 415.
5 E. Siberry, Images of the crusa des in the ninetheenth and twentieth centuries, pag. 382 -385.

8
pot fi ușor de remodelat și de manipulat. ” Faptele” utile pot fi selecțion ate, orice detalii
inconfortabile care nu se asortează cu o anumită ideologie de asemenea pot fi ușor lăsate
deoparte. Considerăm că toate cele prezentate mai sus justifică importanța și actualitatea
temei.
1.2. Scopul
În opinia britanicului W.H. Wal sh, inamicul cel mai adesea întâlnit în relatarea
adevărul istoric îl reprezintă relativismul, subiectivismul, lipsa critică a izvoarelor sau lipsa
unei orientări către metodele ce pot garanta un adevăr istoric. El identifică patru factori
fundamentali car e influențează relatarea istoricului: credințele personale , prejudecățile sau
stereotipurile mediului social , preluarea unei teorii ridicate la rangul de adevăr absolut,
adoptarea unei convingeri de factură teologică6.
Delimitarea acestor lacune istorice este punctul de plecare al lucrării de față, care
încearcă, într -o abordare pe cât posibil de obiectivă, nu de a da un sens evenimentelor, ci de a
prezenta sau de a reconstitui un cadru general cât mai fidel realității ce se întrezărește din
consultarea iz voarelor tradiționale și a literaturii secundare care surprinde crâmpeie din
intervalul supus cercetării, secolul ui al XI -lea. Plecând de la observația că foarte multe istorii
ale cruciadelor au fost scrise (conștient sau inconștient) într -o anumită măsur ă de prejudecăți
a trebuit să las în urmă tot ce știam despre o anumită temă pentru a mă elibera de prejudecățile
formulate ca elev seminarist sau student despre o perioadă care este valorificată îndeos ebi din
punct de vedere creștin. De aceea m -am strădui t să eludez această tendință și să stau cât mai
departe de aspectul doctrinar și m -am aplecat mai ales asupra elementelor cu caracter politic,
militar, ideologic și legislativ spre a evidenția contextul in care s -a aflat Ierusalimul in timpul
primei Crucia de.
Pentru a îmbrățișa „realismul istoric” am fost determinat sa fac o distanțare cla ră intre
noțiunea de “fabulă“ ș i “tradiție”, pentru că amenințau să compromită veridicitatea întregii
informații. Dar în același timp am încercat să nu neglijez epoca eroismelor, romantismelor sau
legendelor care au facut posibilă această alianță temporară dintre realitate și mitologie. Mircea
Eliade aprecia că funcția esențială a mitului este de a furniza arhetipuri, modele exemplare,

6 W.H. Walsh, An Introduction to the Philosophy of History , London, Hutchinson, 1958, pag. 25.

9
valabile oricând7. Orchestrarea ac estor “arhetuputri” mitologice au fost printre cele ce au
contribuit la formarea memoriei colective a cruciadei I. În spatele tuturor acestor reflecți au
stat o serie de construcții ecletice pseudofilozofice, hermineutice, cu un “ethos” particular
societăț ii eclesiastice, ce au aparținut unor autori mai vechi. Toate acestea au reprezentat
elementul catalizator ce a contribuit ca sursă de inspirație.
Țelul cercetării s -a concretizat pe parcursul lecturilor și al elaborării materialului în
câteva obiective b ine definite:
– clarificarea contextului politic și religios, motiv pentru care am insistat uneori mai
mult pe conflictele și al echilibrului de puteri între Răsărit și Apus;
– evidențierea textelor istorice și a izvoarelor relevante pentru tema cercetă rii;
– interpretarea termenilor specifici cât și definirea analizelor elementare
– chestionarea metodică a oricărei prealabile autorități și descifrarea alegorismului
istoric.
Pe fondul unor astfel de exigențe istoriografice, scopul lucrării este acela de a scoate in
evidență a faptul că experiențele religioase ale cruciadei, au dus la degradarea idealurilor
religioase și a manifestărilor latreutice, precum și la dezvoltarea structurilor demoniceș ti a
forțelor care alinează ființa umană. O astfel de ati tudine, nu a făcut decât să se depăteze de
sensul adevărat al misiunii creștine, manifestată prin iubire. Imaginile interne sau externe de
conviețuire sau confruntare elaborate în lucrarea de față, pot fi utilizate pentru a construi un
discurs didactic val oros deoarece lecțiile lor sunt identice cu cele oferite de alte perioade ale
istoriei umanității.
1.3. Structura
Istoricii au căzut de multă vreme de acord asupra faptului că expediția militară
predicată de papa Urban al II -lea, la sfârșitul secolului a l XI-lea, a avut un impact politic,
social și economic uriaș asupra celor trei civilizații și culturi diferite, musulmană, creștintinii
catolici și cei ortodocși. Numărul mare de aderenți și atingerea obiectivului a făcut ca prima
cruciadă să fie considera tă, în concepția unora, cea mai de success. Alți istorici au considerat
că aceste războaie sfinte au lăsat cicatrici permanente de ură etnică și religioasă, inițiind un
ciclu peretuu de ostilități. Toate acestea nu reprezintă decât obiectul unor interpretă ri
extraordinar de variate.

7 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucuresti, 1978, pag. 14.

10
Pentru a realiza o tranziție spre intervalul studiat, introducerea studiului de față,
conține o serie de preliminarii menite să redea laconic o înțelegere cât mai clară a imaginilor
de conflict și de conviețuire din epoca prim ei cruciade.
Lucrarea de față este structurată în șase capitole mari alcătuite din mai multe
subcapitole și secțiuni. Primele capitole tratează cauzele îndepărtate și contextul geopolitic
înainte de predicarea cruciadei. Deși ar fi fost mai logic să porne sc cercetarea începând cu
secolul al XI -lea am optat să evidențiez această evoluție p entru a înțelege patologia acestor
evenimente . Cele mai multe confuzii sunt legate de circumstanțele care au dat naștere
fenomenului cruciat. Astăzi sute de teze încearcă să ofere o explicație asupra originilor și
cauzelor directe sau indirecte a războiului pentru orașul Ierusalim.
Primul capitol este destinat înțelegerii sacralității orașului Ierusalim. Teologia
Ierusalimului, ca oraș sfânt , era conturată la sfârșitul se colului al XI -lea de o viziune a
trecutului, o construcție a istoriei cu un ecou al unei concepții escatologice . De aceea
capitolul oferă o analiză a evoluției acestor concepții, plecând de la origini, unde sunt
evidențiate diversele interpretări simbolic e și alegorice ale orașului și până la cucerirea arabă.
Totodată sunt evidențiate t opografia mistică a Ierusalimului și înțelesul pelerinajului
ca act al antropologiei religioase. Toate acestea puse laolaltă indică influența moștenirii
poporului iudeu. Până și justificarea războaielor sfinte au rădăcini în epoca vetero –
testamentară.
Nu putea fi ignorată politica împăratului Constantin cel Mare care a avut o influență
profundă asupra tuturor aspectelor istoriei occidentale. Lui i se datorează creșterea conștiinței
creștine asupra sacralității topografiei Ierusalimului . Atenția arătată de împăratul Constantin
asupra acestor locuri , descoperirea Sfintei Cruci sau ridicarea Bisericii Sfântului Mormânt
poate fi privită ca un episod de redefinire a identității creștine în Imperiul Roman .
Înțelegerea dimensiunii spirituale a Ierusalimului , analizată în primul capitol ne va
ajuta să identificăm factorii interni sau externi care au influențat degenerarea coexistenței atât
în Europa creștină cât și la Ierusalim.
Al doilea capitol scoate evidență invazia arabă, apariția islamului și cucerirea
Ierusalimului de către musulmani. În contextul istoriei cruciadelor, toate acestea au
reprezentat o etapă critică în întregul proces. Din momentul instituirii stăpânirii ar abe în
Palestina, la Ierusalim s -au suprapus trei religii cu caracter universal . Potrivit tradiției
islamice, se credea că Mahomed însuși ar fi prețuit Ierusalimul ca „oraș sfânt” al evreilor și
creștinilor și că de aici el s -ar fi înălțat la cer în „ noaptea puterii ”(noaptea morții sale ). O

11
ideologie religioasă și politică pe care Omar o va concretiza prin ridicarea unei moschei
numită El-Aska (moscheea îndepărtata ) pe locul fostului templu al lui Solomon .
În următoarele secole interacțiunea dintre state le creștine și cele musulmane va fi
caracterizată atât de perioade de conflict cât și de conviețuire. În anul începerii cruciadelor
atât statele creștine din apus cât și cele islamice din Orient se aflau într -o stare de confuzie și
de haos. În Occident rol ul social îi revenea Bisericii, ceea ce făcea ca autoritatea episcopului
Romei să se bucure de respect. Pe fondul acestor frământări și confuzi va lua naștere cruciada.
Al treilea capitol analizează efectul predicii de la Clermont. Interacțiunea pelerinaj ului
cu războiul sfânt, entuziasmul celor care au răspuns apelului papei Urban al II -lea sau
justificarea acestei expediții fac obiectul cercetării în subcapitolele consacrate acestui capitol.
O co mbinație a zelului religios și o dorință de a îmbunătăți poziția socială a făcut ca
foarte mulți să răspundă apelului predicii episcopului Romei. Cultivarea sentimentului de
răzbunare a dezvoltat, în rândul cruciaților, o conduită a războiului sfânt. În acest context
marșul maselor populare avea să fie legat de amintirea unor pogromuri împotriva evreilor care
le-au ieșit în cale. L ipsa de di sciplină și actele vandalice de care dădeau dovadă acești cruciați
îi vor face să intre în conflict cu autoritățile ungare și bizantine. Aceste confruntări a atras
atenția și etnicului german Horst Klusch care pe baza unor chestionări metodice a izvoarelor
istorice și a unor deducții logice lansează o nouă ipoteză potrivit căreia grupurile de
germani, care în anul 1096 au participat la Cruciada țăranilor sub conducerea călugărul ui
Petru Eremitul , au colonizat Transilvania.
Raportându -ne la analizele făcute anterior și valorificând fiecare ipoteză în parte, am
considerat că o atenție deosebită trebuie acordată participării femeilor în cruciadă. O serie de
izvoare relatează despre implicarea directă sau indirectă a femeilor în cruciadă. Capitolul se
încheie cu inventarierea nobililor care au răspuns la apelul papei Urban al II-lea.
Cel de -al patrulea capitol descrie drumul spre Ierusalim prin Niceea, Anatolia,
Antiohia și Siria . Dru mul spre Ierusalim nu a fost insoțit doar de imaginea conflictului cu
musulmani ci și de cel al conviețuirii. Principalele provocări i -au învățat pe cruciați să
conviețuiască și să depășească barierele de comunicare pe care le avusese înainte de începerea
expediției. Un factor important în această etapă este controlul latinilor asupra orașelor cucerite
în drumul spre Ierusalim, ceea ce în final vor duce la întemeierea unor regate latine. Politica
noilor posesori impusă în orașele cucerite va provoca o atmos feră regretabilă de intoleranță
religioasă. Toate acestea sunt descrise pe larg în subcapitolele ” Regatul latin al Antiohiei și
”Patriarhia Antiohiei în timpul cruciadei .

12
Capitolul cinci prezintă sub titlul Ierusalimul oraș Sfânt, țara făgăduinței sfârșitul unei
expediții ce a durat aproape trei ani. Cucerirea Ierusalimului a fost interpretat ă ca un
eveniment de o mare importanță istorică. Pentru a se întări memoria acestei victorii, ziua de
15 iulie va deveni o zi liturgică de săr bătoare. Numirea unei autorități laice și spirituale în
fruntea Orașului Sfânt a avut un rol nefast în tensionarea relațiilor dintre Occident și Bizanț.
Pe deoparte acest gest nu a făcut decât să adâncească și mai mult ruptura produsă la schisma
de la 105 4 și totodată să afecteze autoritatea Patriarhiei de la Ierusalim în relație cu celelalte
scaune.
Capitolul șase analizează politica ecleziastică primilor patriarhi latini în Biserica de la
Ierusalim. În perioada primului patriarh Arnulf de Choques apare primul conflict între clericii
ortodocși și cei de rit latin. Reformele lui Arnulf va afecta jurisdicția patriarhiei de la
Antiohia. Însă cea mai importantă reformă este legată de rânduiala comunității canonicatului
Sfântului Mormânt . Patriarhatul lui Daimbert de Pisa este legat mai mult de conflictele cu
regele Balduin I al Ierusalimului.
Concluziile rezumă observațiile consemnate în capitolele analizate, iar anexele sunt
menite să ajute la o mai bună înțelegere a cuceririlor arabe, împărțirii Europei și a drumului
parcurs de cruciați.
1. 4. Metodologia cercetării.
Pentru a atinge scopul propus a fost nevoie de adaptarea metodei de lucru la
„realismul istoric” , ceea ce a presupus în primul rând confruntarea izvoarelor de primă mână
cu istoria conven țională. Acest lucru a însemnat uneori traducerea textelor sau apelul la
versiunea originală fie în greacă, fie în latină, atunci când versiunile în limba germană,
engleză sau franceză păreau insuficient de expresive și de aceea am redat in extenso pasaje în
latină pentru a putea fi mai ușor confruntate cu traducerile propuse și eventual corectate de cei
care le parcurg. Am insistat pe acest aspect întrucât am considerat prioritară redarea
izvoarelor sau a textelor contemporane evenimentelor analizate.
M-am ferit să abordez aceste texte dintr -o perspectivă istorico -critică, întrucât nu este
o metodă specifică spațiului răsăritean, dar și pentru că din punct de vedere științific este
considerată depășită de mai bine de o jumătate de veac. În mod mai degrabă instinctiv am
privit pasajele istorice dintr -o perspectivă intertextuală, comparând elementele comune și pe
cele distincte în căutarea relevanței lor pentru intervalul de timp pe care îl prezintă. Aceasta

13
înseamnă că pentru a evita unilateralitatea discurs ului narativ am abordat, acolo unde s -a
putut, textele istorice în paralel într -un dialog al surselor pentru a surprinde multiplele valențe
ale aceluiași eveniment prezent în mai multe relatări. Inevitabil m -am confruntat cu accentele
subiective ale autori lor, dar și cu propriul subiectivism, care a interpretat uneori nepotrivit sau
eronat anumite referințe ale autorilor din Antichitatea târzie. Conștient de acest risc am făcut
apel la literatura secundară, precum și la scurte schimburi de idei care m -au aj utat să aleg o
poziție moderată față de conținutul textelor.
1.5. Stadiu actual al cercetării.
Principalele surse ale istoriei primei cruciade le reprezintă cronicile vremii, bizantine,
latine, arabe, armene, siriace, ebraice și colecțiile de documente care cuprind corespondețe
sau cartularele diverselor mănăstiri. Evoluția cronologică revelează mai multe istorio grafii a
cruciadei I, care analizează ansamblul fenomenelor petrecute sub diferite aspecte. S -a scris
mult despre aceste fapte istorice memorabi le, începând cu cronicari cruciadelor ( ca de ex:
Guibert de Noget, Bernold de Constance, Robert Monahul, Foucher din Chartes, Raymond
D’Aguilers , Albert din Aix, Shelomon bar Shimshon, Eliezer bar Nathan, Raul Glaber,
Lambert de Herself, Cronicarul arab d in Damasc Ibn al – Qalanissi și Ibn al Athir etc..) ei înșiși
participanți activi și martori oculari și sfârșind cu istorici din zilele noastre ( Francesco
Gabrieli, H.E. Mayer, Carl Erdmann, Alan J. Forey, Charles Higounet , etc..). Deși abundente,
documen tarea și literatura istorică sunt inegale și dispersate. Părți întregi ale cronicilor sau
arhivelor care vorbesc despre fenomenul cruciat din acea perioadă, au dispărut sau fiind foarte
rău documentate au fost interpretate în moduri diferite, neajungându -se pâna azi la o ipoteză
comună. În acest sens istoricul H.E. Mayer spunea : ” mai mult ca o ”prolegumenă” a istoriei
cruciadelor nu este posibil să scrii, având în vedere inaccesibilitatea tuturor arhivelor care
dețin principalele documente”. Ca un factor de limitare a tuturor acestora a trebuit să ne
mulțumim cu edițiile critice care se vor găsi menționate în bibliografia aferentă a lucrării de
față. Orientările diferite ale istoricilor francezi, germani, arabi sau englezi, cât și orientările
diferite ale diverselor școli istorice fac dificilă o sinteză a fenomenului Cruciadei. Este
adevărat că fiecare își aduce o contribuție bogată care alături de numeroasele conferințe sau
colocvii internaționale ce duc spre o redobândire a vitalității cunoașterii. Aceast a o dovedește
de exemplu, organizarea, în cea mai mare parte a țări lor care au cunoscut realitatea

14
fenomenelor cruciate, a unor colocvii internaționale8, unele periodice9, sau a unor conferințe
cu teme consacrate cruciadelor10.
Numărul teoreticienilor cruc iadei a crescut în secolul al XVI -lea. Grație tiparului au
apărut o serie de publicații ca: Flugschriften sau Newe Zeitung. În toate acestea erau analizate
problema cruciadelor. O întreagă literatură de propagandă cruciată a fost elaborată în acest
secol. Numărul mare de scrieri teoretice, apărute din necesitatea de a întreține un ideal, este o
dovadă certă că el nu mai anima sufletele și conștiințele ca altădată. În secolul al XI -lea nu
fusese nevoie de o literatură de propagandă pentru ca masele să se pu nă în mișcare. Însă,
deoarece idealul era amenințat să fie dat uitării, începe să se scrie mult și romanțat. Este un
moment in care literatura universală se îmbogățește treptat cu numeroase opere care elogiau
cruciada. Pe fondul unei astfel de încărcături apare celebra operă a lui Dante Aligherii, care
pune într -o lumină sumbră lumea musulmană. Toată această propagandă era menită să creeze
alianțe și să întrețină lupta împotriva turcilor. Totuși unii istorici sunt de părere că
propagatorii idealului de cruc iadă, au fost fie umaniștii italieni, adepți ai universalismului
papal, grav amenințat ideile politice renascentiste și de Reformă, fie umaniști germani,
apărători ai acelui imperium mundi. Fie că este vorba de Ioanes Cuspinianus , Johannes
Cario, Petrus N annius , Paulus Iovius sau Iacob Sadoleto , conceptul vechi de cruciadă va fi
reînviat, detestând erudiția umanistă, cu același argumente legate de pericolul musulman.
Niciun teoritician nu a renunțat la caracterul de ”război sfânt”.
Ierusalimul ca țel se va depărta, astfel încât spre sfârșitul secolului XVI va intra în
legendă. De aceea a fost nevoie ca odată cu schizma provocată de Reforma protestantă în
epoca modernă timpurie între catolici și protestanți, să fac o delimitare atentă a diferitelor

8 Un foarte bun seminar internațional care a scos la lumină multe opere importante pentru istoriografia medievală
este desfășurat la „ Institutul de studiiMedievale de la Universitatea din Leeds” . Aici anual se organizează
seminarii cu diverse teme ce abordeaza printre a ltele si fenomenul Cruciadei. ( http://www.leeds.ac.uk/ims/imc/ ).
Un alt seminar care se ocupă în special de mentalitatea, gândirea și evoluția populației Evului Mediu este „ The
Faraday Institute for Science and Religion” de la St Edmund's College University of Cambridge. ( http://www.st –
edmunds.cam.ac.uk/faraday/index.php )
9 H.E. Mayer, Bibliographie der Kreuzzüge, Hanovra, recenzează peste 50 00 de lucrări și articole consacrate
acestui subiect. Există o cercetare bună a aceluiași autor în Historische Zeitschrift, 1969, și mai ales în vol. VI
din History of the Crusades, 1989, în care figurează o selecta bibliografie tematică cuprinzând un indi ce de la
pag. 511 până la pag. 664. O altă importantă lucrare pe acest domeniu de studiu al Cruciadelor care se publică
anual este buletinul „ Society for the Study of the Crusades and the Latin East ”, ce semnalează lucrarile apărute
sau în curs de puplicar e.
10 Ca exemplu avem conferința organizată odată la patru ani, la Muzeul Ordinului St. John din Londra, unde au
apărut mai multe volume despre ordinele religios -militare ale Cruciadelor sub titlul „ The Military Orders ”. Un
alt eveniment important dedica t cercetării Cruciadelor este colocviu internațional din 2000 de la Saint -Eulaide de
Cernon.

15
publica ții. Este cunoscut faptul că î n această perioadă Istoria Bisericii Universale a fost
caracterizată de influ ențele confesionale. În ceea ce privește istoria cruciadelor, la începutul
istoriografiei catolice din secolele XVI și XVII, sunt notabile cele 12 vo lume "Annales
ecclesiastici" ce aparțin oratorul și cardinalul Cesare Baronius (1588 -1607). Acestea au fost
scrise ca un răspuns la istoria bisericeasca a teologul protestant Matthias Flacius Illyricus
cuprinsă în lucrarea " Catalogus testium Veritatis " din anul 155611. Cele 12 volume "Annales
ecclesiastici" conțin manuscrise și surse bogate din Arhivele Vaticanului despre cruciada I, în
special despre Ierusalim12.
În 1611, Bougars reunește principalele texte latine cu privire la Cruciadă în lucrările
sale Gesta Dei per Francos , iar Louis Maimbourg publică în 1675 -1676, o istorie a
cruciadelor – Histoire des croisades pour la délivrance de la Terre -Sainte , în vreme ce, la
mijlocul secolului, ediția Corposului istoricilor Bizantini – numită și Byzanttine du Louvre -,
îi face cunoscuți pe autorii greci din vremea cruciadelor. Această muncă de editare nu a fost
întotdeauna exploatată cum se cuvine. Cruciadele, admirate poate peste măsură de Boungars ,
au fost analizate cu o pasiune contrară de Th. Fuller în lucr area History of the Holy Wars , în
1639 -1647 . Fuller se numără printre istoricii critici ai cruciadelor. El face o analiză critică
papei Urban al II -lea și îl face responsabil pentru toate consecințele grave produse de cruciada
I. Viziunea istoricului Fulle r I la inspirat puțin mai târziu pe Voltaire (1694 -1778) un adversar
ferm al Bisericii Catolice. În lucrarea sa publicată în 1756, Essai sur les moesur, este de
părere că idealurile cruciaților au fost contaminate de cruzime și lacomie, iar luptele duse
împotriva musulmanilor sunt un lanț de intoleranță în numele lui Dumnezeu.
O importantă lucrare de referință pentru secolul al XVII -lea este De re diplomatica
scrisă de călugărul benedictin Jean Mabillon . Această lucrare cuprinde o analiză critică a
tutur or documentelor istorice. Aici, Mabillon încearcă să stabilească anumite reguli în
metodologia cercetării istorice plecând de la originea, natura și autenticitatea izvoarelor.

11 Matthias Flacíus lllyricus, Ecclesiastica Historia, integram Ecclesiae Christi ideam secundum singulas
centurias perspicuo ordine complectens , volumul 8, Basel 1559 -1574; Ders., Catalogus testium veritatis, Basel
1556. A se vedea Walzer Nígg, Die Kirchengeschiehtsschreibung , Grundzüge ihrer historischen Entwicklung,
München 1934; Peter F. Barton, Matthias Flacius lllyricus , in Gestalten der Kirchengeschichte, hg. v. Martin
Greschat, Volumul 6, Stuttgart – Berlin – Köln – Mainz 1981; http://www.uni –
mannheim.de/mateo/camenahist/autoren/flacius_hist.html (accesat 17.03.2015)
12 Caesa r Baronius, Annales ecclesiastici a Christo nato ad annum 1198, volumulele 1 – 12, Roma, 1588 -1607;
Kardinal Caesar Baronius, Der Anfang der katholischen Kirchengeschichtsschreibung im 16. Jahrhundert
(Katholisches Leben und Kirchenreform im Zeitalter der Glaubensspaltung 38), Münster, 1978;

16
Următorii 20 de ani, Mabillon se dedică celor 5 volume ” Acta Sanctorum ”13, o ist orie a
bisericii cu bogate informații despre cruciadă, mai ales despre statele latine din Orient .
Extrem de relevant printre istoricii cruciadelor este Franciscus Quaresmius. După ce a
călătorit in Ierusalim in anul 1616 mai târziu scrie o istorie a cucer iri Ierusalimului intitulată
Historica, Theologiae Moralis și elucidatio Terrae Sanctae.
Primele istorii „ moderne ” ale cruciadelor, folosind deopotrivă izvoarele latine, grecești
și arabe, sunt datorate germanilor Wilken, 1807 și Sybel, în 1841. În Fran ța, Istoria
cruciadelor al lui Michaud din 182014 ( reeditată cu o introducere de R. Derlot, Les grands
monument de l’Histoire , 7, Paris, 1970), este favorabilă faptelor de vitejie ale francezilor în
Orient, și este însoțită de o Bibliotecă a Cruciadelor, c are reunește fragmente din cronici
europene, grecești, arabe și turcești, urmată de publicarea, prin grija Academiei Inscripțiilor, a
lucrării – Culegeri a istoricilor cruciadelor (1841 -1906). Tot mai mulți se dedică
orientalisticii, o disciplină născută d upă cruciade. Sunt tratate operele orientaliștilor Hayton de
Corycus, Guillaume de Rubrouck care îi va ajuta mai târziu pe istoricii cruciadelor să
revizuiască cartografia Orientului mijlociu.
De asemenea ca și alte lucrări ale istoriografiei nu se putea neglija cercetările făcute în
cadrul Mănăstirii benedictiene Saint -Maur. În școala istorică care se formase aici, George
Francis Berthereau editează în 15 volume o istorie generală a cruciadelor, traduse din arabă,
plus o bibliografie bogată a cruciadelor . Toate acestea au fost publicate în 1834 de către
”Institutul Național de știință și artă, istorie și literatura veche ” – Académie des Belles -Lettres
et lnscriptions din Franța15.
Merite speciale pentru istoria cruciadelor vin și din partea contelui Paul Riant care în
1875 va fondat la Paris „Societe pour la publication de textes relatifs à l'histoire et la
geographie de l`Orient latin". În anul 1865 obține un titlu de doctor la Universitatea din

13 Joseph van der Straeten , ” La Bibliotheca hagiographica latina ”et sonprochain supplément , in Hagiographie.
Cultures et sociétés 1V° -XII“ siècles, Actes du Colloque organise a Nanterre et a Paris (2 -5 mai 1979), Centr e de
recherches sur l'Antiquité tardive et le Haut Moyen Age Université de Paris, Paris, 1981; Bernard Joassart,
L`accuei1 reserve aux 'Acta Sanctorum' â Rome en 1643 , en marge d'un anniversaire, An1Boll, 1993; Karl
Hausberger, Das kritische hagiographisc he Werk der Bollandisten, in: Historische Kritik in der Theologie 1980;
14 Joseph -François Michaud, Histoire des croisades, volumul 7, Paris, 1812 -1822;
15 Friedrich Wilken, Geschichte der Kreuzzüge, vol. 7, Leipzig 1807 -1832; Lutz Raphael, Epochen der
französischen Geschichtsschreibung , in Geschichtsdiskurs, 1993;

17
Sorbona cu o lucrare despre pelerinajele și expedițiile s candinavilor în timpul cruciadelor –
Expéditions et pèlerinages des Scandinaves en Terre Sainte au temps des croisades16.
Un loc important în istoriografia cruciadelor îl ocupă publicațiile germane –
„Zeitschrift des Deutschen Palästina -Vereins” editate la Leipzig începând cu anul 1878.
Numeroase monografi, traduceri ale cronicarilor, istorii ale cru ciadelor sau a statelor latine
formate după prima cruciadă au făcut obiectul unor valoroase cercetări. Deja interesul
istoricilor germani pentru cruciade se rem arcă din anul 1856 când istoricul Wilhelm Heid
publică în Zeitschrift für historische Theologie, o istorie despre monopolul Bisericii Catolice
asupra statelor cruciate din Orientul mijlociu. Analiza sa este o critică adusă Bisericii Catolice
pentru toate a buzurile și derapajele politicilor religioase implementate în aceste ținuturi17.
Mai târziu, în anul 1886, Fritz Kühn sub indrumarea istoricului Bernhard Kugler scrie o teză
de doctorat unde analizează istoria primului patriarh latin al Ierusalimului, Amulf de
Chocques. Cercetarea cuprinde numeroase informații despre semnificația religioasă a
Patriarhiei Ie rusalimului sau disputele cu creștinii răsăriteni pentru revendicarea poziției de
patriarh18. Pentru Kühn numirea unui patriarh latin in fruntea Biseric ii de la Ierusalim era o
consecință logică, mai ales că părintele cruciadei I a fost Papa Urban al II -lea. Argumentele
sale, bazate în mod special pe informațiile furnizate de cronica lui Albert de Aix (Aachen)19 și
înfluențate de Bernhard Kugler20, contrazi ceau principiile promovate în 1841 de Heinrich
Sybel în lucrarea sa dedicată istoriei primei cruciade21, care punea sub semnul întrebării
vericitatea cronicii lui Arbert de Aachen. Pe aceeași linie cu rezultatele istoricului Kühn este
și studiul ” Untersuchu ngen über das lateinische Patriarchat von Jerusalem von der
Eroberung der heiligen Stadt bis zum Tode des Patriarchen Arnulf (1099 -1118)” publicat în
1899 de Emil Hampel Erlanger .

16 Paul E.D. Ríarıt, lnventaire des matériaux rassemblés par les Bénédictines au XVIII' siècle pour la publication
des Historiens des Croisades, in Archives de l`Orient latin , vol. 2, Paris, 18 84; Jean Richard, The Société de
l`Orient latin described by its founder , in Bulletin of the Society for the Study of the Crusades and the Latin
East, vol. 4, 1984;
17 Wilhelm Heyd, Die Kolonien der römischen Kirche in den Kreuzfahrerstaaten , Zeitschrift f ür historische
Theologie, vol. 26, Sttutgart, 1856, pag. 257 -328.
18 Fritz Kühn, Geschichte der ersten lateinischen Patriarchen von Jerusalem , edit. F.A. Brockhaus, Leipzig
1886.
19 Fritz Kuhn, Zur Kritik Alberts von Aachen, in Neues archiv der Geseleschaf t für ältere deutsche
Geschichtskunde, vol.12, 1887, pag. 545 -558.
20 Bernhard Kugler, Alben von Aachen , Stuttgart, 1885;
21 Heinrich von Sybel, Geschichte des ersten Kreuzzuges , Düsseldorf, 1841; Susan Edgington, The First
Crusade: reviewing the evidence , in First Crusade ,1997; Hans Eberhard Mayer, Aspekte der
Kreuzzugsforschung , in Geschichte und Gegenwart, Festschrift für Karl Dietrich Erdmann, hg. v. Hartmut
Boockmann / Kurt Jürgensen /Gerhard Stoltenberg, Neumünster, 1980, pag. 75 -94;

18
Cea mai importantă contribuție adusă istoriei cruciadelor din această pe rioadă sunt
cercetările istoricului Reinhold Röhricht. Dintre acestea sunt notabile o istorie bisericească a
Palestinei din timpul cruciadelor publicată in anul 1887 și o istorie a primei cruciade
publicată un an mai târziu22. În cele două lucrări Reinhold face o cercetare prosografică
alcătuind o listă detaliată a tuturor patriarhilor or todocși și latini din Ierusalim și a tuturor
participanților (o ierarhie bărbătească) la cruciada I. Studiile lui Reinhold oferă o
interpretarea remarcabilă a fenomenului c ruciadei, valorificând fiecare ipoteză desprinsă din
mărturiile cronicarilor latini și bizantini.
La sfârșitul secolului XIX, Societatea Orientului Latin publică numeroase alt e
materiale, cercetări critice întreprinse în școlile germane și fraceze . Dator ită acestor cercetări,
în prima jumătate a secolul ui al XX -lea a putut da la iveală mai multe sinteze: așa cum sunt și
cele 3 volume ale lui René Grousset (1934 -1936) despre istoria cruciadelor și regatul franc al
Ierusalimului23. Cercetarea sa este rezulta tul unui proiect inițiat de statul francez în anii
1918/1921, in parteneriat cu cercetătorii englezi, palestinieni și iordanieni, de a analiza
influența cruciaților franci asupra civilizației din Orientul mijlociu.
O importantă contribuție la înțelegerea organizarea bisericii și a vieții religioase din
perioada cruciadelor, o aduce în 1940, Wilhelm Hotzelts prin lucrarea sa – „Kirchengeschichte
Palästinas im Zeitalter der Kreuzzüge 1099 -1292”24. Aici el face o analiză a textelor liturgice,
teologice și can onice. Cercetarea sa viza fără excepție relația dintre autoritatea seculară și cea
spirituală. Astfel, Hotzelts este de părere că imaginile religioase conferite Ierusalimului
reprezenta o formă prin care liderii religioși de aici încercau să -și exercite co ntrolul politic,
mai ales primele trei decenii după prima cruciadă.
În aceeași perioadă o schimbare în percepția Cruciadelor veneau din partea istoricilor
americani. Astfel medievalistul John L. La Monte propunea prin lucrarea sa – ”Some
Problems in Crus ading Historiography” noi direcții de cercetare a cruciadelor. Sub
conducerea sa , începe în anul 1940 un proiect de cercetare „Pennsylvanian History of the
Crusades “ al cărui scop a fost să realizeze o istorie completă a cruciadelor. Succesorul lui
Kenneth M. Setton publică ultimul volum al acestui mare proiect în anul 1989. Din acest

22 R. Röhricht, Kirchengeschichte des mittelalterlichen Syriens zur Zeit der Kreuzzüge, col. Syria sacra, in
Zeitschrift des Deutschen Palästina -Vereins, vol.10, 1887; R. Röhricht, Geschichte des ersten Kreuzzuges, edit.
Wagnerschen Universitats Buchhandlung, Innsburck, 1 901;
23 Réne' Groussel, Histoire des croisades et du royaume franc de Jerusalem , 3 volume, Paris, 1934 -1936 .
24 Wilhelm Hotzelt, Kirchengeschichte Paläsvtinas im Zeitalter der Kreuzzüge 1099 -1291 , Köln 1940.

19
proiect25 a făcut parte și britanicul Steven Ruciman (pe numele său adevărat James Cochran
Stevenson ), una dintre figurile proeminente ale Medievisticii și Bizantologiei brita nice din
secolul XX. Lucrarea sa, publicată în 1951, constituie o monografie a Istoria cruciadelor care
transmit informații din surse occidentale, bizantine, musulmane, armene, ebraice și siriace.
Un reprer istoriografic fundamental îl reprezintă lucrări le istoricului Jean Richard.
Cercetările sale au arătat că este unul dintre cei buni cunoscători ai istoriei bisericii Outremer .
O schimbare de paradigmă în istoria cruciadelor are loc după sfârșitul celui de al
doilea război mondial. Istoricii ș i-au orie ntat cercetările spre subiecte legate de
viața economică, socială, culturală sau civilă din perioada cruciadelor. Multe dintre acestea
sunt publicate în ” Society for the Study of the Crusades and the Latin East“ . Un rol deosebit
în această schimbare la av ut și crearea statului Israel din anul 1946. Contextul politic al
situației statului Israel a oferit noi direcții de cercetare. Astfel istoricii Joshua Prawer și
Benjamin Z. Chedarului analizează noi teme din istoria cruciadelor. Cercetările lor dezbat
circumstanțele conflictelor ivite dintre ev rei și cruciați dar și statutul acestora în regatul latin
al Ierusalimului26. O cunoaștere aprofundată a Istoriei Cruciadei I îi datorăm și istoricului
german Hans Eberhard Mayer. Surprinde foarte bine impactul cruc iadelor asupra statelor
participante.
O contribuție valoroasă este adusă de și istoricul francez, Jacques Le Goff care
analizează in mai multe lucrări istoria cruciadelor. În Civilizatia Occidentului Medieval , este
de părere că un rol esențial in decla nșarea cruciadelor la jucat cauzele materiale si in primul
rând de natura demografică. Într -o altă lucrare, Evul Mediu și nașterea Europei , evidențiază
urmările negative ale cruciadelor care pe lângă inrăutățirea relațiilor Europei Creștine cu
Islamul și B izantul, marchează sfârșitul unei iluzii a creștinătății europene. Din acest punct de
vedere eșecul cruciadelor a constituit o premisă extrem de favorabilă pentru unitatea Europei.
El pecetluieste echivalenta dintre Europa si crestinatate pentru multa vre me. Interpretarea
cauzele care au dus la declansarea cruciadelor sunt făcute și de istoricul Cécile Morrisson in
cercetarea sa Les Croisades.

25 A History of the Crusades, The First Hundred Ye ars, vol.1, ed. Marshall W. Baldwin, University of
Pensilvania Press, 1955.
26 Joshua Prawer, Histoire du royaume latin de Jerusalem , vol.2, Paris, 1969 -1970; Joshua Prawer, The History
of theJews in the Latin Kingdom of Jerusalem , Oxford, 1988; Benjamin Z. Kedar, Crusade and Mission .
European Approaches toward the Muslims , Princeton, 1984; Jean Richard, Histoire des croisades , Paris 1996;

20
Argumentarea cruciadei ca un război sfânt este dezvoltată pe larg de Jean Flori în
lucrarea Război sfânt, Jihad, Cruciadă. Afirmațiile lui Flori sunt regăsite și in cercetarea
istoricului Alain Demurger . În cercetarea sa, Cavalerii lui Hristos – Ordinile religios militare
din Evul Mediu (sec. al XI -lea – al XII -lea), istoricul francez pleacă de la ideea că sacraliza rea
războiului începe odată cu cruciada I. Pentru el responsabilitatea acestui proces este atribuită
papilor incepând cu perioadă gregoriană. Sacralizarea războiului va face mai târziu să apară
ordinele cavaleresti, religios -militare din secolele XI -XII. Ideea că pelerinajul apusenilor a
fost camuflat intr -o aură războinică se regăsește și la istoricul arab Amin Maalouf. Editată și în
limba română sub titlul: Cruciadele văzute de arabi , lucrarea prezintă istoria cruciadelor așa
cum au fost ele văzute, trăi te, relatate de cronicarii musulmani. Astfel pentru cronicarul Ibn al
Qalanissi, din Damasc evenimentele petrecute la sfârșitul secolului al XI -lea au o conotație
mai degrabă politică decât religioasă.
Un număr foarte mare de cercetări în ceea ce priveșt e istoria cruciadelor este dat de
către Societatea pentru Studiul cruciadelor și Orientul latin . Societatea cuprinde 467 de
membri din 41 de tări și odată la patru ani organizează conferințe internaționale cu teme
legate de istoria cruciadelor. Are și un Bulletin care cuprinde publicațiile recente cu privire la
teme legate de cruciade, teze, publicații în curs de desfășurare, conferințe viitoare, știri etc27.
De foarte mare importanță este proiectul Röhricht’s Regesta Regni Hierosolymitani
inițiat de către istoricul britanic Jonathan Simon Christopher Riley -Smith. Proiectul cuprinde
o revizuire tuturor hrisoavelor, documentelor legale sau oficiale legate de regatul latin din
Ierusalim, Cipru, Armenia, Antiohia, Edess a sau Tripoli, care au fost traduse și analizate de
către Reinhold Röhricht. Revizuirea este destinată unui număr de 1.519 docume nte și scrisori
scrise în Levant între 10 97 și 1292, sau trimis acolo spre Europa28.
Istoriografia românească cunoaște și e a preocupări referitoare la Cruciadele din
secolele XI -XIII. Dintre istoricii români care au avut preocupări în privința Cruciadelor
amintim pe Nicolae Iorga, Milan Șesan, Francisc Pall, Ilie Grămadă, S. Columbeanu, Radu
Valentin, Florentina Căzan, Stelian Brezeanu, Șerban Papacostea, Ovidiu Pecican, Mihai
Maxim, Radu Manolescu.

27 Pentru mai multe informații despre Society for the Study of the Crusades and the Latin East a se vedea:
http://sscle.slu.edu/home -1
28 Multe dintre acestea sunt publice în baza de date oferite de site -ul : http://crusades -regesta.com/regesta -past-
present

21
Un alt istoric preocupat de aceasta tema este Vladimir Roșulescu . În lucrarea sa
Cruciadele , el se oprește asupra cauzelor și efectelor cruciadelor, asupra confruntării dintre
cele două civilizații: cea din apusul Europei și cea orientală. El sesizează dorința de aventură
și de imbogățire ale participanților și interesele Sfântului Scaun. Cruciadele sunt comparate cu
invaziile barbare indreptate spre Imperiul Roman. Roșulescu relevă caracterul negativ al
cruciadelor și consideră că ele nu au adus nici un progres, doar distrugerea unor civilizații și
pierderi de vieți omenești, precum și caracterul efemer a statelor cruciate, definite ca o formă
specială de colonii intemeiate sub s emnul provizoratului sau niște tabere militare întinse.
O abordare pozitivă a cruciadei o reprezintă cercetarea istorică făcută de Florentina
Căzan . Analizează aspectele sociale, politice și religioase ale cruciadei. În viziunea sa
idealurile și războai ele cruciaților au scos Ierusalimul din legendă și au crescut prestigiul
scaunului de la Roma. Papalitatea a căutat să -și extindă autoritatea asupra Răsăritului. Este
convinsă că singura forma de manifestare a unității europene a reprezentat -o cruciada.
Diferențele dintre indivizi au fost anulate datorită dificultăților întâmpinate și au devenit
solidari, deci concluzionează că începând cu prima cruciadă s -a născut ideea de egalitate
social -politică. La fel de valoroasă este și lucrarea O istorie a imperiul ui Bizantin, a
bizantinologul Stelian Brezeanu . El consideră că odată cu prima cruciada începe declinul
Imperiului Bizantin. În viziunea sa responsabilă este politica defectuoasă a bizanțului , pe care
a dus -o cu scaunul Romei. Marele istoric Nicolae Iorga , în cercetările sale, oferă prețioase
informații cu privire la viața religioasă din Bi serica Constantinopolului, a Ierusalimului și
cauzele cruciadei I . Studiile sale stau la baza istoriografiei cruciadelor care ainfluențat opiniile
multor istorici europen i29.
Alături de toate aceste lucrări importante menționate mai sus, mai sunt și alte studii,
articole sau lucrări care scot la lumină adevărul despre istoria cruciadelor. Unele dintre
acestea se vor găsi menționate în bibliograf ia aferentă a lucrării de față, care se rezumă doar la
aspectele Cruciadei I. Am încercat să schițez acest stadiu al cercetărilor înșirând principalel
titluri fără a intra în detaliile demonstrațiilor sau presupunerilor care sunt uneori foarte
sofisticate și ar necesita câteva zeci de pagini de prezentare, fără a conduce spre o concluzie
certă, fiind deturnați de atâtea ipoteze și interpretări de la problema esențială, și anume:
cunoașterea izovarelor. Toate acestea constitue ceea ce am putea numi istoria „ pozitivă” și

29 Iorga Nicolae, Histoire de la Vie Byzantine, vol.3, Paris, 1934; Iorga Nicolae, Histoire des Crosades, Paris,
1924; Iorga Nicolae, LES Narrateurs de la Premiere Crosade, Paris, 1928.

22
„negativă” a cruciadelor deviate către alte țeluri decât Tara Sfântă, sau a războaielor cărora
papa le -a conferit statutul de cruciadă, și cea a opoziției pe care au stârnit -o. Fără a niglija
legăturile ce le unesc, lucrarea de față încearcă să confere o istoriografie obiecti vă, văzută din
toate unghiurile .

I. Cauzele îndepărtate ale cruciadei I.
Premisele cuceririi unui oraș sfânt, Ierusalimul.

Interpretarea fenomenului Cruciadei și implicit determinarea cauzelor care l -au
generat au dat loc la discuții aprige, la emitera de păreri contardictorii. Indiferent de felul cum
au fost judecate, importanța Cruciadei nu poate fi negată. Problema originilor este întotdeauna
dificilă în istorie. Pentru a determina evenimentele cu rigoare științifică, istoria are nevoie de
documente de arhivă complete, bine interpretate, cu o viziune cât mai aproape de adevăr, de
monumente arheologice. Autorii care au scris istoria cruciadelor încă din veacul al XV -lea, au
încercat să ofere o imagine cruciadelor, uneori subiectivă alteori obiec tivă, în funcție de
educația confesională, cantitatea de informații găsită, descoperirile arheologice și izvoarele pe
care le -au avut la bază. Este adevărat că aportul cel mai original al caracteristicii cruciadei,
desfășurat pe un front extins, îl constit uie, mărturiile cronicarilor. Totuși, o astfel de oglindă
deformează parțial imaginea, deoarece autorii povestirilor sunt preoți sau călugări care
relatează evenimentele după cunsumarea lor și, uneori, folosind informați din auzite. De aceea
considerăm nec esar să facem o retrospectivă al criteriilor de valoare care au constituit sursa
unui atare episod. Toate acestea ne va ajuta să înțelegem chistiunile legate de originile și
cauzele războiului pentru orașul Ierusalim. De asemenea este necesar să înțelegem dacă
evenimentele petrecute la sfârșitul secolului al XI -lea sunt produsul unei inevitabile ciocniri
dintre două civilizații sau incapacitatea de coexistență și contact intercultural între creștinătate
și islam.

23
1. Originea și atestarea Ierusalimului
Cu o vechime de peste 3000 de ani, i storia sacralității orașului Ierusalim a suscitat de
secole un interes și o a tracție atât pentru iudei cât și pentru celelalte religii monoteiste.
Topografia mistică a Ierusalimului este în fapt un centrum in trigono cen tri al
monoteismului. După tradiția biblică, Ierusalimul transcende într -un anumit fel Orientul și
Occidentul, situându -se mai presus de aceste identificări topologice și văzându -se în plus
foarte „ polarizat ” prin vocația sa de răspântie a laudei și de „ Cetate a marelui Rege” (Ps. 48,
3; Mt. 5, 35)30.
Prima menționare a orașului Ierusalim apare în Textele Egiptene Execrate din sec.
XIX – XVIII î.d.Hr. Numele era pronunțat este „Rushalimum ”. În scrisorile de la Tell El –
Amarna din sec. XIV î.d.Hr. este scris „Urusalim ” și în limba siriană Ursalimmu (o inscripție
a lui Sennacherib ). Biblistul Niels Peter Lemche observă că în textele Vechiului Testament
numele Ierusalimului apare scris „Yrüšhlem ” și câteodata „ Yrüšhlym ” (pronunțat
„Yerüšhalayim ”) ceea ce îl deter mină să aprecieze că o rașul Shalem (Facere 14,18; Psalmi
76,3) este în mod evident Ierusalimu l31. Jean Tourac, specialist în exegeza simbolismului
tradițional și al misticii iudeo -creștine consideră că atestarea Ierusalimului trebuie căutată în
tradițiile r eligioase ale triburilor canaaniților. În opinia sa prima denumire a Ierusalimului a
fost Yarah -salem , iar înțelesul celor două cuvinte ce -l alcătuiesc este „ a găsi ” (yarah ) și
numele zeului semitic din vest, Shulmanu sau Shalim32. Este probabil ca zeul să fi fost
considerat patronul orașului pentru că avea un sanctuar în onoarea sa. O explicație populară
mai târzie a numelui Ierusalim ca „loc al păcii” (shalom) este asociată cu apelativele poetice
date orașului.
Din sursele antice transmise pe calea tradiț iei religioase aflăm că primele așezări în
aceste locuri sunt cele ale triburilor semite ale canaaniților33. Iar dintre aceste triburi, iebusiții
sunt atestați ca primii locuitori ai Ierusalimului. Aici s -au intersectat cu arabii au întemeiat

30 Dominique Sourdel, Janine Sourdel -Thomine, Civilizația Islamului clasic, trad. Eugen Filoti, vol. III, Ed.
Meridiane, 1975, p.138.
31 N. P. Lemche , The Canaanites and Their Land: The Tradition of the Canaanites, in Journal for The Study of
the Olt Testament – Supliment Series 110, edit. Sheffield Academic Press, England, 1999, pag . 27 -27.
32 Jean Tourniac, Melchisedec sau tradiția primordială, traducerea George Scrima, Ed. Herald, București, 2009,
p. 12, a se vedea și : Encyclopaedia Judaica , Vol. IX, Ed. Encyclopaedia Judaica Jerusalem, Israel, 1972, pag.
1380.
33 K.W. Whitelam, The Invention of Ancient Israel: The Silencing of Palestinian History , London, 1996, pag, 20;

24
orașul Jebus . Puntea de legatură între cele două triburi a fost credința într -un singur
Dumnezeu pe care îl numeau El-Elyon . Interesul tot mai mare al ceremoniilor religioase
săvârșite aici i -au făcut să -i acorde o cinte deosebită și să -l numească Shalem34.
Odată cu tr ecerea timpului, ambele denumiri au devenit sinonime. Ierusalimul are
multe denumiri de admirație și respect dat de Profeți și mai târziu de poeții evrei: „Orașul”,
„Orașul Zeului”, „Orașul Sfânt”, „Orașul Dreptății”, „Orașul Credincios”, „Orașul Păcii”,
„Orașul Frumos ”35.
Numele de Ierusalim apare de șapte sute de ori în Scripturile iudaice iar cel de Sion în
jur de o sută opt zeci de ori. Dacă se ține cont de celelalte denumiri ale cetătii sfinte: așezarea
lui David, muntele Moriah, muntele Templului, Ceta tea sfântă, Iebus, etc.., se poate afirma că
există mai mult de două mii de citări ale Ierusalimului în Canonul ebraic. Expresia acestei
cercetări arată locul deținut de Cetatea sfântă a Ierusalimului în gândirea biblică
veterotestamentară36.
Era locul ale s, sau makom în ebraică, al reședinței divine; loc într -atât identificat cu
Dumnezeu încât termenul de makom va deveni el însuși un nume divin în iudaism. Loc al
Shabbath -ului Celui Veșnic, habitaclu pentru Shekhnah, reședința divinității după Ezechiel, 48
care desemnează Ierusalimul prin cele trei cuvinte: „YHWH este acolo”.
Încă de la origini caracterul teofor al Ierusalimului este pus în evidență de numele
divin Shalem, menționat la cartea Facerii, capitolul 14, în legătură cu istoria lui Avraam și
Melc hisedec37. Echivalența dintre Shalem și Ierusalim este în mod vizibil admisă în literatura
biblică. Unii istorici consideră că elementul teofor decelerat atât în numele Shalem cât și în
Ierusalim , ar reprezenta numele unei divinității Shalem . Acestă poate f i identificat cu rădăcina
cuvântului ebraic Shalom -pace , de unde provine numele împăratului Schlomon (Solomon),
cel care construi ește Templul. Aceste ipoteze par a fi susținute și de faptul că în perspectiva
iudaică și cea iudeo -creștină, se folosește în ălțarea Ierusalimului cu titlul de Cetate a Păcii. În
mod și mai expres, Shalem și Shalom sunt identificate în Evrei, 7, 1 -2 cu parafraza episodului
relatând întâlnirea lui Avraam cu Melchisedec .

34 Mustafa Murad Dabbag, Our CountryPalestine, vol.3, Beirut, 1988, pag. 22; Mahmud Abbadi, Our
Jerusalim , Arab Research Institute, Cairo 1972, pag. 9;
35 Dumitru Abrudan, Emilian Cornițescu, Arheologia Bilica, Ed. IBMBOR, Sibiu, 2002, p. 82.
36 J. Wellhausen, Prolegomena zur Geschichte Israels, Berlin, 1905, p. 3 -4.
37 Karl Marti, Geschichte der Israelitischen Religion, Strassburg, 1897, p.51.

25
Ierusalimul a joacat un rol teologic important în ambele Tes tamente; în acestă privință
nu poate fi distins cu ușurință de perspectiva mai largă care include toată țara. Sunt două
motive dominante: Ierusalimul este în același timp locul infidelității și neascultării evreilor,
cât și locul alegerii și prezenței lui Dumnezeu, locul protecției și gloriei lui Dumnezeu.
Contrastul dintre Ierusalimul real și cel ideal a dat naștere în mod firesc la ideea Ierusalimului
ceresc (cf. Galateni 4, 25; Evrei 12, 22). Prin uramare, caracterul dual al Ierusalimului, în
înțeles ca suport simbolic, face ca acesta să devină mai târziu cetatea cea sfântă atât pentru
evrei cât și pentru creștini.
Poziția și bogația resurselor spirituale ale Ierusalimului , au provocat de -alungul
timpului un interes, atât de ordin politic cât și religios , a mai multor popoare sau imperii,
bisericii sau grupări religioase, ierarhi sau pelerini, care și -au lăsat amprenta mai mult sau mai
puțin asupra acestor locuri, transformandu -le într -un loc sacru, comun al acestor mari religii
monoteiste. Faptul că avea o semnificație devoțională hotărâtoare pentru adepții celor trei
religii diferite și că toți credeau că au drepturi inalienabile și istorice asupra orașului înseamnă
că Ierusalimul a fost predestinat să fie atât un loc de conflict cât și unul de conviețui re, mai
ales după cucerirea arabă. Înțelegerea dimensiunii spirituale a Ierusalimului ne va ajuta să
identificăm factorii interni sau externi care au influențat degenerarea coexistenței.

1.1. Dimensiunea spirituală a Ierusalimului din perspectiva iudaică .
Începuturile noțiunii de ”țară sfântă” pe care o întâlnim în epoca cruciadelor se
plasează în timpurile străvechi, fiind o moștenire iudaică, legată de dimensiunea spirituală a
cetății Ierusalimului . Acest fenomen religios cu dimensiuni foarte largi în timp și spațiu,
decurg e dintr -o experiență religioasă a călătoriilor făcute de pelerini. Originile sale se pierd în
timp, iar ca extindere geografică, este aproape planetar. Aceste călătorii numite pelerinaje ,
componentă a antropologiei religioase, reprezi ntă un fenomen ce a interesat direct sau indirect
pe istorici, geografi, economiști, folcloriști, filosofi, sociologi, etnologi și nu în ultimul rând
pe teologi. Nu este un act e minament creștin. Antropologia religioasă confirmă practica
constantă a peleri najului la toate popoarele și în toate epocile, astfel încât călătoria avea ca
destinație un loc sfânt, iar finalul acesteia ducea la venerarea acordată acestui „centru”
spiritual. Sensul termenului de pelerinaj exprimă sacraliattea spațiului și viața unui timp sacru,

26
o ritualizare necesară și împlinirea unei lucrări duble și unice de muncă asupra propriei
persoane și de acces la transcendența sfințitoare38.
Antropologia religioasă arată că în toate epocile, omul a fost condus de un puternic
impuls al natu rii sale să viziteze acele locuri care s -au evidențiat ca scene ale faptelor mari și
vestite sau ca reședință ale unor persoane deosebite. Acțiunea acestuie sentiment firesc este și
mai mare când se combină cu religia și apare credința că prin acest semn d e respect se aduce
mulțumire obiectului adorației, iar adoratorului îi este asigurată bunăvoința acestuia. De
aceea, pelerinajul sau practica călătoriilor îndepărtate la templele vestite și în alte locuri de
devoțiune a deținut un loc special in toate epoc ile lumi. In perspective aceasta un oraș putea
ajunge să fie considerat sfânt prin evenimentele spirituale transcendentale autentice, poate
chiar legendare uneori, prin care a trecut39. Ierusalimul capătă valoare religioasă prin faptul că
el își are arhetip ul celest, cel care mai înainte de a fi construit de mâna omului, a fost creat de
Dumnezeu. Religiozitatea orașului crește și datorită Templului Sfânt care și el își are arhetip
ceresc. În sensul acesta, pe muntele Sinai, Iehova îi arată lui Moise „ forma” sanctuarului pe
care trebuia să -l construiască : „ Cortul și toate vasele și obiectele, să le faci după modelul ce –
ți Voi arăta Eu; așa să le faci! ” ( Ieșire 25, 9) ; „ Vezi să faci acestea toate după modelul ce ți
s-a arătat în munte ”(Ieșire 25, 40). Iar a tunci când David dă fiului său Solomon planul
construcției templului, a cortului și a tuturor obiectelor, el îl asigură ca „ toate acestea sunt în
scrisoarea insuflată de la Domnul, cum m -a luminat El pentru toate lucrările zidirii ”( I
Paralipomena 28, 19) , ceea ce arată că el a văzut modelul celest. Templul ce încununa ceea ce
Sfânta Scriptură numește „ Muntele înalt ” al regiunii, tinde către proximitatea cerească sau o
desemnează, iar țradiția iudaică va interzice construirea vreunui edificiu care să îl de pășească
în înălțime. In acest sens Jean Tourniac , nota: „dacă Ierusalimul pământesc este centrul
reunirii celor exilați, punctul de focalizare al rugăciunilor, riturilor, simbolismului scripturar
și așteptării mesianice, el este de asemenea ca un fel de c ondiționare temporală și o
preformare a Ierusalimului ceresc. Există aici un fel de inversare a cosmologiei apocaliptice
clasice ”40.

38 Lucreția Vasilescu, Pelerinajul – dimensiuni semantice și spirituale, în „Anuarul Facultății de Teologie
Ortodoxă <<Patriarhul Justinian>>”, Editura Universității din București, p.581 -599.
39 Pr. Emanoil BABUS, Ierusalimul, orașul sfânt al creștinilor, evreilor și musulmanil or, Anuarul Facultatii de
Teologie Ortodoxă “Patriarhul Justinian”, Editura Universității din București, VII, 2007, p. 181
40 Expresia celor relatate se găsește în relatarea midrașului Tankhuma , de unde se poate citi: „ Vedeți că există în
cer un Ierusalim ce corespunde cu Ierusalimul de aici. Din dragostea față de Ierusalimul pământesc, Dumnezeu
a făcut unul și în cer ”. Altfel spus: Ierusalimul pământesc nu este reproducerea unui arhetip ceresc, și
însemnătatea sa nu decurge din faptul că el ar reflecta o r ealitate cerească. El are o valoare în sine, care constă

27
Abrahamizarea locului va face ulterior din el acel centrum in trigono centri al
monoteismului meditaranean, deci calea un ei tradiții unice. Astfel, idea se dezvolta de la
viziunea părintelui credincioșilor, viziune a cărei consecințe se înscriu în patrimonial spiritual
încredințat Ierusalimului și menționat de profetul Isaia (2, 8): „ Din Siaon va ieși Tora ”.
Viziune ce pref igurează scopul lui Moise și a poporului lui Israel la ieșirea din Egipt, viziune
ce o întâlnim și la Moise, cea a „ muntelui moștenirii ”.(Exod 15, 16 -17). Ierusalimul îi apare
într-o lumină pascală. Astfel, Moise nu celebrează numai minunile petrecute în p ustiu, ci și
faptul că, după ce Duhul îi arată minunile ce vor veni, că va ajunge în Sion unde se va
construi Templul, nu de către Israel ci chiar de mâinile Domnului. Prin cele „ două mâini ale
sale”, se sublinia Rashi , conform căreia lume a fost creată do ar cu o singură mână, după cum
se arată și la Isaia (48, 13). Aceasta înseamnă, după tradiția iudaică, că zidirea Templului este
o operă mai importantă decât creația lumii41.
Istoria Ierusalimului ca oraș sacru al evreilor se leagă și de numele împăratulu i
David , așa cum ne este spus în II Samuel 5,6 și înainte și în I Cronici 11,4 .
Unificând triburile sub conducerea sa, David a vrut să elimine enclava străină care
despărțea propriul său trib al lui Iuda de restul Israelului. În același timp, el a sperat că, luând
Ierusalimul – care era practic în afara zonelor tribale – să poată crea o capitală națională și
astfel să evite invidiile dintre triburi. Capturarea a fost efectuată cu o ușurință surprinzătoare
printr -o strategie ce implica doar „ regele și oamen ii săi ”, forțele permanente și nu adunarea
generală a israeliților; de aceea nimeni nu putea disputa posesia regală a orașului cucerit.
După cucerire, David nu a exterminat oamenii supuși; din contră, se pare că au
îndeplinit diferite funcții administrati ve. Arunah , care i -a vândut lui David zona de treierat din
afara zidului nordic al Ierusalimului, acolo unde avea să fie templul, a fost probabil ultimul
rege al Ierusalimului iebusit (II Samuel 24:18 -25). Capturând orașul și apărându -se cu succes
împotriv a asalturilor filistine, David a putut să -l numească „ Orașul lui David ” și capitala

în faptul că reprezintă un model pentru Ierusalimul ceresc. Pentru o asemenea tradiție, aceasta nu înseamnă
minimalizarea valorii realitătilor istorice cu dimensiunile lor materiale, sociale și polit ice, cât garantarea
plenitudinii realizărilor spirituale. De aceea chiar în dezvoltarea externă a ideii de Ierusalim ceresc, în gândirea
iudaică sau în imginația mistică niciodată nu a fost pierdut contactul cu realitățile pământești. Cea mai viche
referir e talmudică la un Ierusalim ceresc pune chiar în gura lui Dumnezeu cuvinte destul de suprinzătoare: „Eu
nu voi intra în Ierusalimul ceresc inainte de a fi intrat în Ierusalimul pământesc” ( Ta’anit5b). Cf. Jean Tourac,
Melchisedec sau tradiția primordială…, p.272.
41 E. Müller, Histoire de la mystique juive, Ed. Payot, Paris, 1973, p. 295. Mustafa Murad Dabbag, Our
CountryPalestine, pag. 28.

28
monarhiei unite42. Transferând Arca lui Dumnezeu de la locuința ei temporară din Kiriath
Iearim , el a transformat Ierusalimul dintr -un sanctuar canaanit într -un oraș sacru a l lui
Dumnezeu, religios, politic, centrul Israelului, urmașul lui Shiloh . Datorită acestui act,
Ierusalimul a devenit principalul oraș al ținutului lui Israel ( o poziție ale cărei avantaje nici
geografice, nici economice, nu păreau a fi o garanție ) și așa a fost de -a lungul anilor. Mai
mult, în timpul cuceririlor sale, David a făcut Ierusalimul centrul unui imperiu ce se întindea
de la Egipt la Eufrat, deși, abia în timpul succesorului său, Solomon s -a profilat de aceste
avantaje. Clădirile lui David din I erusalim erau majoritatea de natură utilitară. A întărit orașul,
a reconstruit fortăreața iebusită numită „Sion” și a pregătit extinderea orașului spre nord,
mărind valea la nord până s -a umplut. (Millo).
De asemenea, David a construit o casă pentru gărzi le sale, probabil cu armură alături
și a pregătit un canon pentru dinastie în oraș, conform tradiției regale (locuitorii erau
înmormântați în afara zidurilor). S -a pretins că rămășițele descoperite pe coasta de est în 1914
de R. Weill făceau parte din cavo ul său43. David a moștenit de la conducătorii canaaniți
„Valea Regilor ”, o întindere de pământ fertil la întâlnirea dintre Kidron și Valea Ben Hinnom ,
care era irigată din surprusul de apă al izvorului Gihon , transportată în bazinul său (bazinul
original al Siloamului) de un canal deschis. Statutul sau de capitala sacra a israelitilor, se
leaga de Chivotul Legii ( II Samuel 6 ) și de făgăduiala Domnului că va ridica din David o
dinastie veșnică ( II Samuel 7 ).
Istoria Ierusalimului sacru se continuă și sub ce ilalți urmași ai lui David, mai ales sub
domnia fiului său, Solomon, care va ridica Templul Sfânt și va consolida legătura dintre
Dumnezeu și orașul Sfânt ( I Regi 7 ).
Sub conducerea lui Solomon, avantajele economice și religioase ale Ierusalimului ca
centr u al Imperiului Israelit s -au evidențiat. Caracterul cosmopolitan al orașului în acea
perioadă a fost accentuat de construcții, pe un deal în afara orașului, de sanctuare pentru zeii
străini, fapt care a fost mai târziu considerat ca unul din păcatele lui Solomon. Construirea
primului Templu și a Palatului regal adăugat de Solomon ofereau Ierusalimului un caracter
unic, o combinație între oraș sfânt și unul regal .

42 Ioan Stancu, Templul din Ierusalim, Ed. Tiparg, Pitești, 1999, p 34.
43 J. Kastein, Jerusalem, Viena – Ierusalim, 193 7, p. 22

29
Templul (înălțat pe vârful dealului estic, chiar în nordul palatului regal), deși de mici
dime nsiuni a fost renumit pentru costurile sale materiale ridicate și perfecțiunea tehnică.
Tradiția iudaica, identifică muntele Moria, unde Isaac urma să fie jertfit ( Facere 14,18), cu
Muntele Templului din Ierusalim44.
Odată recunoscut ca loc ales de Dumneze u ( II Regi 21,4 ; Psalmul 132), Templul din
Ierusalim devine nu doar singurul loc îngăduit pentru a aduce jertfe, ci și ținta pelerinajelor pe
care toți evrei erau obligați să le întreprindă : „ De trei ori pe an, toată partea barbatească să
se înfățișeze înaintea Domnului ”(Ex 23, 17). Cele trei prilejuri erau Pesah, Savout si Sucot
( Deut. 16,16 -17), cele trei mari sărbători la care tot poporul trebuia să aduca jertfe. Faptul că
Ierusalimul, devine, ținta acestor pelerinaje și că oamenii venea astfel de mai multe ori pe an
in capitala constitue o caracteristica a vieții culturale a poporului, nu numai în vremea aceea ci
și în perioada celui de -al doilea templu, când orașul era vizitat chiar de numeroși pelerini din
diaspora evreiască.
O davadă, că Ierusa limul este orașul sacru al evreilor, îl arată chiar și sărbătorile din
timpul anului, unde evreii, în număr mare, veneau la Templul Sfânt pentru a sărbătorii. Astfel,
pe lângă cele trei sărbători amintite mai sus, la sărbătoarea corturilor , numită și sarba toarea
lui Iahve (Numerii 29,12 ; Jud.21,19), numeroși pelerini se deplasau în fiecare an la locașul
sfânt din cetatea Ierusalimului, chiar și înainte de construirea templului lui Solomon( I Samuel
1,3; Deuterenom 16,13 -16; Levitic23,34). Această sărbătoar e cu un proponderent caracter
religios, semnifica stabilirea cortului lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (Isaia 33, 20 –
21). Prin urmare, la evrei, sărbătoarea exprima bucuria că Domnul și -a ales un loc,
Ierusalimul, ca locuință al numelui Său, din care să le asigure protecția statornică45.
Ca centru de rugăciune și ritual, Templul Sfânt a servit și drept academie de muzică
națională, iar ca centru administrativ, a fost implicat în strângerea impozitelor. Ca centru
juritic era echivalent atât cu colegiul de drept cât și cu o curte suprema, păstrând, interpretând
și aplicând legile46.
Ierusalimul este renumit în acestă vreme și pentru frumusețea și bogățiile lui. Astfel,
palatul regal, cea mai mare clădire din oraș ocupa întreaga distanță dintre cele două v ăi, la

44 Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, Arheologia Bilica, Ed. IBMBOR, Sibiu, 2002, p. 83.
45 Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei “Trinitas”, Iași, 1997,
p. 202
46 Ioan Stancu, Templul din Ierusalim. .., p. 56.

30
nord de Orașul lui David. În afară de încăperea tronului și de Casa Pădurii Libaneze (gărzi și
care de luptă) avea o curte interioară pentru femei; lipită de aceasta era Palatul special de pe
Millo, care găzduia prințesa Egiptului, cea mai important ă soție din punct de vedere politic al
lui Solomon. S -a continuat, apoi, cu dinastia lui Iuda, unde după moartea lui Solomon,
Ierusalimul a rămas locul dinastiei davidice și capitala micului regat al lui Iuda. A urmat o
perioadă de declin a Ierusalimului p ână în vremea domiei regelui Josiah, când orașul a revenit
la funcția sa istorico -religioasă. După căderea Regatului Nordic și a Asiriei, a devenit din nou
centrul spiritual al întregii națiuni rămase.
În anul 597 î.d.Hr. când Nabucodonosor, regele Babilon ului s -a apropiat de Ierusalim,
regele Ioachin, împreună cu regina, miniștrii și servitorii au ieșit și s -au predat;
Nabucodonosor l -a încoronat pe Iezedechia rege care a fost ultimul rege al lui Iuda. Zece ani
mai târziu, armata babiloniană a asediat oraș ul și l -a capturat câteva luni mai târziu. Căpitanul
babilonian Nabucodonosor a exilat majoritatea locuitorilor: „Și a ars casa Domnului și casa
regelui și toate casele Ierusalimului și casa fiecărui om mare a ars cu foc” (II Regi 25:9).
Acest dezastru, av ertizat de profeții Ieremia și Iezechiel a lăsat Ierusalimul pustiit mai mult de
50 de ani.
Perioada celui de -al doilea templu, începe cu regele Darius I (515 i.d.Hr) și se termină
cu asedierea din vremea lui Titus, fiul și moștenitorul împăratului Vespas ian. Astfel, sub
domnia regelui Darius I în anul 515 î.d.Hr., Zorobabel, guvernatorul, și Joshua, fiul lui
Iehozadak, marele preot, au reușit să termine cel de -al doilea Templu. Orașul a rămas aproape
gol, zidurile sale au fost sparte și porțile arse47.
În anul 445 î.d.Hr. Neemia, fiul lui Hacaliah, un oficial important la curtea regelui
Artaxerxes, a fost numit guvernator al Iuda și era responsabil cu reconstruirea orașului. A
organizat locuitorii orașului și a luat măsuri de precauție împotriva vecinilor, în special a
samaritenilor. Prima dată el a reparat zidul urmând planul original din perioada monarhiei:
„Apoi ei au construit zidul și au suportat arderile, fiecare cu o mână muncind, iar cu cealaltă
ținând arma ” (Neemia 4,11). După aceea a populat orașul , ordonând nobililor și unei zecimi
din populația rurală a Iuda să se stabilească acolo. A stabilit o taxă anuală, a treia parte din
sekel pentru menținerea Templului.

47 Ibidem , p. 78.

31
Restul perioadei persane a rămas neînsemnată. Numeroasele inscripții pe care erau
scrise de mână cuvintele „ Ierusalim ” sau „Orașul ” arată că era un centru administrativ și
fiscal foarte important.
Ierusalimul s -a supus pașnic, la fel ca restul regatului Iuda, regelui Alexandru
cel Mare (332 î.d.Hr.) care a întărit privilegiile orașului. Vi zita regelui pare să fie legendară.
După moartea lui Alexandru (323 î.d.Hr.), orașul a avut de suferit în urma numeroaselor
războaie pentru succesiune. Ptolemeu I , regele Egiptului l -a măsurat și a mutat o parte din
populație ( conform spuselor unui istoric grec, cucerirea a fost posibilă pentru că iudeii nu
luptau de Sabat )48. Odată cu stabilirea legii ptolemaice (301 î.d.Hr.) relația dintre Iuda și
Egipt s -a îmbunătățit și a urmat o perioadă de prosperitate. Iuda a lărgit autonomia în afacerile
interne și I erusalimul a continuat să fie centru administrativ. Administrația era condusă de
înalții preoți, urmașii fiului lui Joshua și Consiliul Bătrânilor care purtau numele grecesc
Geronsia. Înaltul preot nu era doar conducătorul religios al Ierusalimului și Iuda , dar și șeful
politic și administrativ.
Templul era centrul vieții religioase și sociale al Ierusalimului. Datorită prezenței sale,
mulți preoți (Kohanim) locuiau acolo și formau o importantă clasă socială. O nouă clasă,
aceea a scribilor (interpreții leg ii) a început să se dezvolte. Pe lângă familiile preoților și
scribilor, o mulțime de familii de nobili au ieșit în evidență. Printre ele era Casa lui Tobiah,
care avea pământuri întinse în Transiordania și se îmbogățea din taxele din agricultură. Aceste
familii aristocrate dezvoltă relații apropiate cu curtea regală și cu familiile nobililor din
imperiu, acest lucru influențând modul elenist de viață.
Cucerirea Seleucidă din anul 198 î.d.Hr. a fost binevenită pentru evrei. Ei au ajutat la
asedierea garnizo anei egiptene în cetate și au fost recompensați de Antihocus IV. Un nou
hrisov a fost recunoscut, confirmând dreptul evreilor de a trăi după „ legile Tatălui lor ”.
Populația a fost scutită de taxe 3 ani, iar preoții și scribii nu aveau voie să perpetueze. P e
lângă aceasta, regele a interzis aducerea animalelor necurate și chiar a pieilor în oraș. La
suprafață, situația în Ierusalim părea că a rămas așa cum fusese sub domnia regelui Ptolemeu
din punct de vedere administrativ, al caracterului instituțiilor și condițiilor sociale. În realitate,
elenizarea înaltelor clase sociale ale societății s -a intensificat. Preoții și conducătorii seculari
s-au apropiat ca mod de gândire și viață de clasele non -evreiești și influența elenistă s -a

48 W. F. Albright, Archéologie de la Palestine, Paris , 1955, p. 1045.

32
apropiat de clasele inferioa re. Conducătorii mișcării pro -eleniste care doreau schimbări
radicale erau casele Tobiah și Bilgah . Tradiționaliștii erau conduși de înaltul preot, Onias III ,
dar chiar și în familia sa există o rentă: fratele său, Jason înclina spre eleniști. Lupta a fost
generată de situația politică generală și de criza financiară rezultate în urma înfrângerii
Imperiului Seleucid de către Roma. Regele a luptat să -și recâștige puterea prin întărirea
poziției asupra orașelor conform tradiției eleniste49.
Declinul Ierusalimu lui, și desacralizarea lui, a continuat până în vremea regelui Irod,
care a domnit în Iudeea 33 de ani (37 -4 î.d.Hr.) a transformat complet aspectul Ierusalimului.
Scopul său a fost acela de a ține orașul în siguranță știind cât de mult era urât de popor; de a-și
satisface plăcerile și de a liniști populație dându -le de muncă. Irod a transferat locul puterii
civile din vechiul palat de la ruinele din Acra într -un loc nou din colțul de nord -vest al
orașului, pe o șa îngustă între Valea Hinnom și o vale trans versală din vest -est. Palatul său era
protejat în nord de trei turnuri: Phasael, Hipicus și Mariamne : baza turn. În spatele celor trei
turnuri, care formau o fortăreață se întindea palatul lui Irod înconjurat de un zid de turnuri
cărora li se alătura Agora sau o piață înaltă ridicată. În interiorul zidului erau grădini și doua
clădiri numite Caesareum și Agrippeum în cinstea lui Augustus și generalului său Vespasius
Agripa. Grădinile palatului erau udate de apa Ierusalimului50.
Un alt proiect legat de Ierusa lim al lui Irod era în legătură cu dealul estic al orașului.
El a transformat vechea fortăreață Baris într -o structură mult mai largă, cu turnuri înalte și l -a
numit Antonia, în cinstea triumfului lui Marcus Antonius. De asemenea a fost lărgită intrarea
din zona Templului mai ales în partea de sud și i -a fost dată o formă de trapez care s -a păstrat
până astăzi. Nord -vestul Templului era înconjurat de un zid cu blocuri imense de piatră, din
care zidul vestic (al plângerii) este doar o parte. Întreaga zonă su dică a fost numită „ basilica
regală ”. De asemenea, Irod a reconstruit templul în întregime, dublându -i înălțimea și
împodobindu -l de două ori mai mult în exterior, era legat de Orașul Înalt de un pod înalt (deși
acest lucru nu a fost confirmat de recentele săpături).
Semnificația Ierusalimului a fost mai mult decât aceea a unui centru administrativ a
unei Iudei diminuate; era capitala poporului evreu. Templul Sinedriului și marile case de
studiu ale fariseilor au devenit simbolul iudeilor pretutindeni. Așa cum Philo s -a exprimat în

49 Nicolae Balca, Istoria filozofiei antice, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1982, p. 73 -84.
50 Theodor Mommsen, Istoria Romana , vol. I, trad.de Joachim Nicolaus, Ed. E nciclopedica, Bucuresti, 1949,
pag. 23.

33
Legatio ad Gauim, Ierusalimul era metafora nu numai a Iudeii, dar și a numeroase ținuturi
datorită coloniilor sale. A fost renumit chiar și printre non -iudei; bătrânul Pliny a scris că
Ierusalimul era cel mai vestit dintre orașele din est. Un halo legendar înconjura orașul. Era
locul de unire al evreilor și atrăgea pelerini evrei și convertiți (de ex. Regina Elena din
Adiabene). Din cauza Templului, principalele familii ale preoților s -au stabilit acolo, așa cum
au făcut multe fami lii importante de aristocrați care doreau să se închidă în centrul de afaceri.
Chiar și familia lui Irod locuiau acolo din când în când, deși între regatele lor era mare
distanță. Ierusalimul era centrul activității spirituale51.
Importanța religioasă a Ier usalimului nu era scazută, deoarece la sărbătorile mari ale
evreilor, precum Purim, Simhat hattorah , orașul era plin de pelerini. Erau sărbători chiar în
cinstea construirii celui de -al doilea templu, numita Hanukka, care amintea de curățirea
templului și înălțării unui nou altar (I Macabei 4, 36 -59). Ea se mai numea și sărbătoarea
luminilor, deoarece timp de 8 zile se aprindeau lumini în fața fiecărei case din Ierusalim, și se
praznuia la 25 Kiselef ( decembrie)52.
Un alt aspect religios – politic al Ieru salimului îl dădeau și grupările fariseilor,
saducheilor, samarinenilor, irodienilor, esenienilor sau qumranitilor, terapeutilor și
elenistilor, care militau pentru o națiune spirituală organizată după principii teocratice în
acord cu Legea lui Moise. Fiec are dintre aceste grupări a avut un rol important în sacralizarea
Ierusalimului, ținând cont de rolul jucat în formarea Ierusalimului creștin. Despre existența lor
în Ierusalim aflăm chiar din cartea scripturistică a Noului Testament, atât din cele patru
Evanghelii cât și din Epistole53.
Unul din fenomenele din Ierusalim din această perioadă este diferența între evreii care
vorbeau ebraica și aramaica și evreii elenizați care veneau din Egipt, Cyrenaica și Asia Mică,
ultimul grup având sinagogile lor special e. În ultimii ani înainte de distrugere, au crescut
tensiunile sociale atât de mult încât au afectat ordinea și securitatea orașului. Pe lângă ura
generală față de romani, erau conflicte și între iudei. Pe de o parte, erau neînțelegeri între
diferite grupu ri din oligarhia preoților iar pe de altă parte activitățile luptătorilor extremiști
pentru pentru libertatea de sub asuprirea romanilor (Sicarii) care foloseau violența și erau

51 Pavel Ieremia, Epoca irodiana dupa scrierile lui Iosif Flaviu, in „Revista Teologica”, vol. X, nr.2, 2000, pag.
128-163. . P. Lemche , The Canaanites and Their Land: The Tradition of the Canaanites, pag. 53.
52 SEME N, p. 232.
53 Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament, Ed. Teofania, Sibiu, 2001,
vol.I, p. 50 -66.

34
dispuși să -și omoare adversarii. A fost de asemenea o creștere a activității p rofeților și clar –
văzătorilor care împrăștiau zvonuri în legătură cu Mesia în rândul oamenilor și pelerinilor.
Spre deosebire de sensibilitatea religioasă a evreilor, soldații veneau în Ierusalim fără
embleme, drapele, ceea ce evocau imagini idolatrice. Gu vernul orașului se afla în mâinile
înaltului preot și ale Sinedriului, care îndeplinea rolul consiliului bătrânilor specific perioadei
elenistice. Toate aceste dispute, revolte și neînțelegeri între evrei nu făcea decât să decline
sacralitatea orașului și să provoace distrugerea lui din partea autorităților romane, lucru care
se va întâmpla .

1.2. Importanța I erusalim ul în epoca apostolică .
La începutul erei creștine „antisemitismul ” era o realitate curentă și se manifesta în
aproape toate părțile lumii mediteraniene. Astfel, de fiecare dată când Sfântul Apostol Pavel
își începea lucrarea misionară vorbind în sinagogă producea dezbinare. Majoritatea evreilor,
mai ales cei care aparțineau partidelor religioase, refuzau să creadă în Hristos, în timp ce
temătorii de Dumnezeu și prozeliții îl primeau cu bucurie. Aceștia vor juca un rol important in
viața Bisericii din Ierusalim. Acest fapt ne conduce la situarea comunității primare în
contextul general al iudaismului epocii căruia îi cu noaștem complexitatea. Anumite medii îi
erau ostile. Era mai întâi ostilitatea marilor preoți și a saducheilor. Cele două grupuri nu
trebuie identificate una cu celalaltă. Marii preoți, după anul 6 d.Hr. aparțin casei lui Sethi. În
anul 30, șeful familiei este Ana iar marele pr eot în exercițiu, Caiafa. Ei sunt înainte de toate
creații ale romanilor. Saducheii erau un partid atât politic, cât și religios, atașați idealului
sacerdotal centrat pe Tem plu. În comparație cu fariseii, erau conservatori ș mai ostili
inovațiilor religio ase54. Marii preoți erau invidioși mai ales pe influența lor asupra poporului,
dar interesele lor erau comune. Șeful templului era comandantul miliției evreiești de care
marele preot dispunea pentru a instaura ordinea în Templu (Luca 22, 52) și pentru a -și
exercita puterea religioasă față de cei din cetatea Ierusalimului. Profitând de acestă
conjunctură a puterii politice și religioase, pe care o dețineau în Ierusalim, atât preoții cât și
saducheii nu ezitau să -și arate ura față de creștini ori de câte ori aveau ocazia. Pe această linie
este remarcabilă atitudinea lor față de Apostoli, atunci când sunt arestați de către șeful
Templului și când sunt duși în față Sinedriului(Fap. 5, 17 -24).

54 Adrian Corbu, Istoria Politică a epocii Noului Testament, în Altarul Banatului, VII (1997), nr. 7 – 9 p. 83 -91.

35
Sinedriul desemna „tribunalul” sau curtea supremă de justiție cu sed iu în Ierusalim
(Mt. 5, 22) și era alcătuit din șaptezeci de membri, recrutați dintre conducătorii familiilor
sacerdotale, dintre bătrâni, care reprezentau aristocrația laică, și dintre cărturari și farisei.
Președintele sinedriului era arhiereul în funct iune. Sinedriul își ținea ședintele de la jertfa de
dimineață până la cea de seară. Nu se reunea în zilele de sabat sau de sărbătoare, iar locul de
ședințe era așa numita „sală cu pietre șlefuite” ( Liscat Haggazith)55. Ultima grupă, de tendință
fariseică, e ra cea mai dinamică și mai apropiată de popor; celelate două grupe reprezentând
curentul saducheic. Acest lucru se va vedea chiar și la Sfântul Apostol Pavel care va miza mai
târziu în fața Sinedriului pe această opoziție dintre saduchei și farisei (Fap. 23, 6- 8). În
concordață cu aceasta este remarcabil discursul lui, Gamaliel, care, evident este o creație a
Sfâtului Luca. El comportă o eroare istorică patentă, făcând aluzie la răz merița lui Teudas
(Fap. 5, 36) ce va avea loc zece ani mai târziu. Dar, pr in aceasta autorul cărtii Faptelor vrea să
scoată in evidență poziția fariseilor față de celelalte grupuri religioase din Ierusalim. Însăși
numele grupării înseamnă separați. Fariseii se bucurau de o influiență foarte mare în
societatea iudaică. În general , ei aparțineau clasei mijlocii și puțini dintre ei erau preoți. Ceea
ce le conferea un loc aparte în popor era cunoașterea detaliată și precisă a Legii56 și a
„tradițiilor bătrânilor”, adică ainterpretărilor nescrise ale Torei57. Aceștia admiteau un
mesiani sm și nu aveau nici un motiv să con damne a priori mișcarea provocată de Iisus. Chiar
și saducheii erau ostili oricărui mesianism, din motive doc trinare, dar, marii preoți vedeau în
aceasta o amenințare a puterii personale. Acolo, se pare, că este sursa u rii cu care casa lui Ana
nu a încetat să -1 urmărească mai întâi pe Iisus și apoi întreaga comunitate creștină.58 Acestă
„cultură” care ia naștere din experiența și libertatea de conștiință, devine și criteriul
demascării și demistificării unei puetri care a buza de rolul său. Dar, dincolo de motivațiile
istorice și contingente există și motivațiile ideale ale alegerii lor: în numele Lui Dumnezeu,
mișcarea creștină își revendica propria libertate urmându -i lui Iisus. Cum creștinismul nu era
o experiență privat ă, era clar că intra în contact cu puterea politică și religioasă, din acea
vreme, a Ierusalimului. Sfântul Luca oferă un cadru destul de diversificat despre modul în
care autoritatea iudaică intră în contact cu comunitatea crștină formată în Ierusalim. As tfel,
înainte de Paștele din anul 41, unul dintre Apostoli, Iacov fratele lui Ioan, cade victimă
persecuției pornită de de Irod Agripa I, care pentru a fi pe placul iudeilor, îl arestează și pe

55 Vasile Mihoc, Procesul Mântuitorului, Teofania, Sibiu, 2001, p. 31.
56 Iosif Flaviu, Războiul iudaic , II, trad. De Ion Acsan, Hasefer, București, 1997, p. 14.
57 Idem , Antichităti iudaice, XVII, trad. De Ion Acsan, Hasefer, București, 2002, p. 4.
58 M. Simio n, Les sectes juives au temps de Jesus, Paris, 1960, p. 45 -46.

36
Sfântul Petru (Fap. 12, 1 -3). Irod, deschis in politica extern ă, însă represivîn cea internă, ca
să-și atragă simpatia și sprijinul grupării conservatoare de pe lângă templu, a urmat o linie de
represiune politică față de mișcarea reformatoare care devenise creștinismul. Acesta, după ce
jucase un rol important în urcarea pe tron a împăratului Claudiu în anul 41, voise drept recom –
pensă restaurarea în favoarea sa a regatului Israel. Pe de altă parte, datele istorice ne arată că
el se afla în legătură cu Alexandru Alabarc, fratele lui Filon filozoful. Urcându -se pe tron , îl
destituie pe marele preot Teofil, fiul lui Ana, înlocuindu -1 cu Simon ben Kantera, care
aparținea casei Boethos, cea favorizată de bunicul său Irod cel Mare59. Dar în anul 42, la
înlocuit pe acest Simon cu Ionatan, iar apoi în anul 43 cu fratele său Ma tei, care era un alt fiu
al lui Ana. Se pare că în această schimbare ar trebui să vedem vo ința lui Agrippa de a câștiga
sprijinul puternicei case Ana. Ca urmare, coincidența persecuțiilor împotriva creștinilor cu
înapoierea demnităților de mari preoți cel or din casa Ana, trebuie să prezinte o relație de
cauză -efect. Astfel, persecuția împotriva lui Iacov, vine din partea ostilitătii casei lui Ana60.
Dacă ostilitatea marilor preoți și a casei Ana, în speci al cu privire la creștini este totală,
poziția faris eilor era mai complexă, iar acestă diferentă este semnificativă. Fariseii erau
favora bili evreilor și ostili eleniștilor. Diferența de atitudine poli tică era capitală în ochii lor.
Reproșul făcut eleniștilor era nepăsarea lor față de independența iudaică , cu Templul care îi
era simbolul și cu structura legală a Israelului (Fap. 6, 13 -14). Se precizează dintr -o dată
natura evreilor. Existau printre ei farisei convertiți (15, 5) dar, la modul general, ei erau
creștini atașați patriei iudaice, fideli cultulu i Templului, practicanți riguroși ai obiceiurilor
mozaice. Aceștia sunt cei care constituie fără îndoială grupul cel mai important al primei
comunități61. Ei atrăgeau simpatia fariseilor prin zelul pentru Lege. Acestui mediu îi
aparțineau cei Doisprezece. F iind fideli cultului Templului, misiunea lor îi obliga, totuși să fie
deasupra partidelor. În fapt, conducătorul evreilor era lacov, „fratele Domnului" (Gal 1,19),
pe care trebuie să -1 distingem de cei doi Apostoli cu același nume. În ceea ce pri vește
persoana lui lacov, Epistola către Galateni ne lasă să întrevedem importanța și tendințele lui.
Documentele posterioare necanonice provenite din mediile iudeo -creștine ne aduc elemente
care arată locul deosebit deținut de lacov. Astfel, la Evanghelia Evreilor , ce pare legată de o

59 Pavel Ieremia, Epoca irodiana dupa scrierile lui Iosif Flaviu, in „Revista Teologica”, X, nr.2, 2000, p. 128 –
163.
60 Iosif Flaviu, Antichităti iudaice…, p. 91 -94.
61 Mărturia acesta pare a fi subiectivă, o găsim menționată cel mai des la Sfântul Luca. Faptul că nu s -au implicat
în timpul pătimirii lui Hristos, că fariseul Gamaliel ia apărarea apostolilor, și că cei mai multi iudei convertiți
sunt din rândul fariseilor, îl dedermină să îi privea scă ca per niște creștini adevărati. Pentru un studiu elaborat
vezi: R.F. O’toole, L’unità della teologia de Luca. Un’analisi del Vangelo di Luca e degliAtti, Torino, 1994, p.
149.

37
comunitate iudeo -creștină din Egipt de la începutul secolului al II -lea, lacov este cel căruia
Hristos înviat îi apare mai întâi. Important pentru istoria relațiilor creștinismului și
iudaismului este sinodul de la Ierusalim62. Iacov, înconjurat de bătrâni, reprezenta
comunitatea locală din Ierusalim. Sila și Iuda numit Barsaba erau cei care făceau parte dintre
bătrâni. Ei erau numiti egumeni. Cuvântul pare a fi sinonim cu cel de prezbiter și este întâlnit
în Epistola către evrei (13, 7 ; 17, 24). Din discuțiile sinodului se observa egalitatea între
Apostoli . În această perspectivă, se poate distinge ansamblul organizării ierarhice. Cei
Doisprezece constituiau un ordin aparte, însărcinat cu ansambul Bisericii; ei sunt când stabili,
când itinerați și orce biserică trebuia să se găsească în comuniune cu ei. Alături de ei existau
două ierarhii paralele. Exista, pe de o parte, ierarhia locală, compusă din consiliul bătrânilor,
denumiti și episcopi sau egumeni. Dar, întâlnim în comunitatea cre ștină și persoane de prim
rang, precum Iacov din Ierusalim, care dispunea de toate puterile ce țineau de Apostoli și care,
singurul, avea puterea de a numi bătrâni (episcopi). Exista și o altă ierarhie, cea misionară,
învățători sau profeți. Aceasta cuprin dea în mod identic oameni de prim rang, ca Barnaba,
care participa la puterile Apostolilor. Sinodul de la Ierusalim reglementa definitiv problema
circumciziei păgânilor. Aici se vor pune bazele fundamentelor comunității creștine, botezul,
învătătura și mar turia apostolilor, comuniunea fraternă, frângerea pâinii, rugăciunile și
fregventarea templului .
În perspectiva celor stabilite la Sinod, nervozitatea mediilor iudeo -creștine, agitate de
preocupările naționaliste, nu se potoleau doar din atât. Astfel, est e expresiv gestul atât al lui
Petru cât și al celorlalți din anturajul lui de a nu lua masa cu păgâno – creștinii. Expresia
acestui gest arată că Petru și ceilalți se temeau de o deficiență a iudeo -creștinismului care, sub
presiunea nationalismului iudaic, risca să se întoarcă la iudaism. Poziția lor în mod legal era
legitimă, însă erau ireconciliabile. Încă de când Pavel atrage atenția acestei practici greșite se
punea astfel „doliu” iudeo -creștinismului. Probabil că nu se gândea decât la viitorul Bisericii
din mediul grec. Se înțelege astfel, ostilitatea iudeo -creștinilor față de el. Ostilitatea aceasta se
va imprima în scrierile pseudo -clementine. În acest fel, episodul poate fi văzut în cadrul unei
duble mișcări prin care creștinismul tindea să se amplifi ce în mediul grec, în timp ce
comunitatea din Ierusalim se va dizolva în naționalismul iudeu in creștere. Perioada cuprinsă
între anii 40 -70 este marcată astfel, de două fapte importante pentru comunitatea creștină. Pe
de o parte, este momentul când națion alismul iudeu se va acutiza, iudeo -creștinii simțind o

62 Jean Daniélou, Biserica primară, trad. Geroge Scrima, Ed. Herald, Bu curești, 2008 ., p. 42.

38
puternică presiune din partea acetui nationalism. Căderea Ierusalimului în anul 70 va da o
lovitură serioasă iudaismului în general și iudeo -creștinismului în special. Pe de altă parte, în
aceast vreme , datorită mai ales indemnurilor lui Pavel, creștinismul câștiga in mediile păgâne,
ceea ce îi va face pe creștinii din acea vreme să se elibereze treptat de contextul iudeu. În tot
acest mediu iudeo -creștin, comunitatea din Ierusalim încerca să țină față ideilor nationaliste
iudaice. Un rol importand în organizarea eclesiologică din comunitatea Ierusalimului, așa cum
s-a văzut, l -a detinut Iacov.
În Evanghelia după Toma, descoperită la Nag Hammadi , lacov cel Drept este
prezentat ca cel spre care trebuie să meargă Apostolii după înălțare63. Clement, în
Hypotyposes, îl men ționează înaintea lui Ioan și Petru ca având primită gnoza de la Hristos
înviat. Cele trei Apocalipse ale lui lacov, gă site la Nag Hammadi, care sunt gnostice, atestă
izvoare le iudeo -creștine ale gnosticismului. În scrierile pseudo -clementine, ce utilizează
izvoare iudeo -creștine ebionite, Iacov este prezentat ca cel mai important personaj al Bise –
ricii64.
Pe de altă parte, Hegesip , care după Eusebiu, este un evreu convertit, ni-l prezintă pe
lacov ca nebăutor de vin sau altă băutură , nici bărbierindu -se vreodată și petrecându -și viața
în templu mijlocind pentru popor65. El adaugă că acesta se bucura de încrederea scribilor și a
fariseilor66. Astfel se confirmă legăturile dintre lacov și iudaismul rabinic. La fel apare în
Epistola pe care tradiția i -o atribuișfeln jurul lui lacov erau grupate mai multe rude ale
Domnului, desposynes, care dețineau un ioc important printre evrei. Ei constituiau centrul
unuei comunități puternice la Ierusalim. Constatăm tendința lor de a acapara Biserica din
protestele ce se făceau auzite din partea ele niștilor (Fap. 6, 1). După dispersarea ultimilor, ei
rămân stăpânii bisericii din Ierusalim.
Elemente ale acestui creștinism „ rabinic ” se regăsesc ș i în scrierile Noului Testament,
deși ele provin dintr -un alt mediu și tind să îi minimizeze importanța. Fără îndoială, acestuia i
se dedică o întreagă literatură targumică din care se regăsesc urme la sfântul Pavel și din oare
ne-au fost transmise fragmen te prin Epistola lui Clement, Epistola lui Barnaba și alte lucrări
ulterioare. Într -adevăr, targum -ul este un gen literar caracteristic scribilor farisei. Targumul

63 Cristian Bădiliță, Evanghelii apocrife, Ed. Humanitas, București, 1996, p. 45 -103.
64 Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie – Introducere, Secolele II și III , vol. I, traducere de Lect. Dr. Adrian
Marinescu, Editura Bizantină, B ucurești, 2006, p. 199 -201.
65 Cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasă, II, xxiii, 1 -8, PSB, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 8.
66 Cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasă…, II, xxiii, p. 10 -23.

39
din Ierusalim prezintă părți care, cu certitudine, urcă înain te de era noastră. Scribii con vertiți
au practicat același gen literar, dându -i un sens creștin. La fel, multe precepte morale sau
formule liturgice, al căror ecou îl regăsim în evanghelii, sunt în prelungirea iudaismului
rabinic67.
O altă grupare cu care comunitatea creștină din Ier usalim intră în contact, este cea
esenienilor. Datele despre ei sunt deosebite. Pe de o parte, documentele creștine atestă
asemănări de necontestat între anumite aspecte ale comunității creștine din Ierusalim și ceea
ce cunoaștem despre această grupare din Manuscrisele de la Marea Moartă și din notițele lui
Filon din Alexandria, care le -a consacrat două capitole în tratatul său intitulat Quod omnis
probus liber sit, iar pe lângă această lucrare a mai scris despre ei și în Apologia iudeilor, carte
pierdută, dar pe care a avut -o Eusebiu de Cezareea, și în De vita contemplativa68, și mărturiile
lui Iosif Flaviu69. Une le din aceste analogii sunt izbitoare. Dar ele nu implică faptul că prima
mare comunitate creștină se situa în prelungirea comunității sadochite. Pe de altă parte, în ab –
sența documentelor, nu știm dacă anumite obiceiuri care nu sunt atestate decât la Qumran nu
se regăseau și în alte părți în iudaism. Existau habouroth sau confrerii, în care punerea în
comun a bunurilor și mesele comune se pu teau r egăsi. Aceasta pare explicația cea mai
verosimilă a analogiilor ce pot fi observate.70 De altfel, este incontestabil că comunitatea
creștină a impărtășit speranțele eshatologice pe care le întâlnim în scrierile apocaliptice ce
apar în mediul sadochit. După afirmațiile lui Filon, esenienii constituiau un mediu restrâns
asemeni fariseilor și saducheilor. Ansamblul poporului iudeu era străin de aceste partide, însă
suporta influiența lor. În acestă privință, influiența sadochită depășea cu mult grupul restrâns
al membrilor sectei, cu atât mai mult cu cât constituiau un focar de creație literară intensă.
Influiența lor a pregătit cu siguranță spiritele să se deschidă spre Hristos. Și este verosimil că
în mediile influențate de ei, în care speranța eshatologică e ra mai intensă, s -au convertit mai
mulți la Iisus.
Ipoteza că primii convertiți la creștinism să au fost esenieni este susținută și de Andrew
Welburn 71. El dedică un studiu amplu comunității creștine de la Ierusalim. Pentru el prezența
esenienilor în tabl oul primei comunități creștine din scrierile Nou lui Testament se datorează și

67 Jean Daniélou, Biserica primară…, p. 16.
68 Vasile Mihoc, Daniel Mihoc și Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament… , p. 53 -54.
69 Iosif Flaviu, Războiul iudaic…, II, p. 2-13.
70 Dumitru Abrudan și Emilian Cornițescu, Arheologie Biblică… , p. 32.
71 Andrew Welburn, Începuturile creștinismulu i – misteriile esenienilor, revelația gnostică și viziunea creștină,
trad. Silvana Higyed, edit. Univers Enciclopedic Gold, Cluj -Napoca, 2014, pag. 97 -100;.

40
faptului că Luca a folosit un document provenind dintr -un mediul creștin de origine sadochită.
Acest tablou amintește de acela pe care Filon îl dădea, ceva mai devreme, comunităț ii
eseniene. Asemănarea e atât de frapantă, încât Eusebiu din Cezareea considera că descrierea
lui Filon viza comunitatea creștină primară72. Prin aceasta se explică poate și alte caracteristici
ale primelor capitole din Faptele Apostolilor. De pildă, preze ntarea Rusaliilor, în care am
văzut preo cuparea lui Luca de a sugera o apropiere de revelația de pe Sinai. Se cunoaște că,
pentru mediul sadochit, despre care mărturisește îndeosebi Cartea Jubileelor, sărbătoarea
Săptămânilor sau Rusaliile era sărbătoare a revelației și a le gământului, în special se
comemora ultima duminică a sărbătorii teofaniei de pe Sinai73. De notat totodată că
discursurile din primele capitole ale Evangheliei după Luca dovedesc, prin alegerea citatelor
(Deut. 10, 16; 18, 15 -19; Amos 5, 25-27; 9,11) și prin metodele de exegeză, contacte deosebite
cu manuscrisele de la Qumran74. Aceste discur suri aparțineau documentului pe care Luca 1 -a
folosit și astfel reflectă, neîndoielnic, o cateheză de nuanță sadochită75. O. Cullmann propunea
să se recunoască eseniei convertiți printre eleniști76. Trebuie admis că acești eleniști sunt greu
de identificat. J. Daniélou vede în ei proiectia, intermediul lui Luca, în Biserica din Ierusalim,
a unei situații posterioare anului 7077. E. Trocmé78 îi identifică drept iudei elenofoni din
Palestina, iar M. Simon drept iudei din diaspora79. După indicațiile din Fapte, găsim printre ei
iudei palestinieni, ca Ștefan sau Filip, ale căror nume gre cești dovedesc elenizarea. Ei ar putea
aparține mediului familiei lui Iro d, ca Manaen, care fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul
(Fap. 13,1). Unii ar putea proveni din diaspora, ca Barnaba, originar din Cipru (Fap. 4, 36).
Printre ei se aflau și prozeliți, adică păgâni convertiți la iudaism, asemeni celor menționați în
Fapte 2,11 și Nicolae, prozelit din Antiohia, desemnat în mod expres ca elenist (Fap. 6,5). Nu
este exclus ca anumiți esenieni, despărțiți prin sece siunea lor de iudaismul oficial, să se fi unit
cu acest grup. Erau înrudiți cu el prin ostilitatea față de pre oția oficială și prin afinitățile lor cu
elenismul. Din cele expuse , reiese cel putin în mod implicit, că activitatea creștinilor cât și
principiile credinței lor nu făceau probleme sau dificutăți unui sistem de guvernământ
rațional. Numai un guvern irațio nal sau un popor călăuzit de prejudecăți religioase sau de ură

72 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasă…, II, xxiii, p. 90.
73 Encyclopaedia Judaica , Vol. I X, Ed. Encyclopaedia Judaica Jerusalem, Israel, 1972, p. 1380.
74 Rudolf Steiner, Aus der Asasha –Forschung. Das Fünfte Evangelium, edit. Rudolf Steiner Verlag , Basel,
2010, pag. 75 -76; M. Simion, Les sectes juives au temps de Jesus…, p. 67.
75 Constantin Preda, Credința și viața Bisericii primare – O analiză la Faptele Apostolilor, Ed . IBMBOR,
București, 2002 ., p.216.
76 O. Cullmann, Dieu et Cesar, Paris, 1956, p. 241 -254.
77 Jean Daniélou, Message évangélique et culture hellénistique, Paris, 1961, p. 81 -84.
78 E. Trocmé, Le Livre des Actes et l’Histoire, Paris, 1957, p 215.
79 M. Simion, Les sect es juives au temps de Jesus, Paris, 1960, p. 53.

41
pot găsi vreo vină creștinismului. În orice neam condus de principii sănătoase, creștinii se
dovedeau a fi cetățeni buni. Aceasta este imaginea creștinismului din perioada
noutestamentară a Ie rusalimului, care s -a răspândit și in celelalte teritorii din lume.
Se poate spune că propunerea politică a comunitătii creștine din Ierusalim,
condiționată de contextul cultural și istoric, este mai degrabă conservatoare. În cercetarea
noastră, vede m că acestă această ideie este găsită și în gândirea apostolică. Astfel, Sfântul
Luca recunoaște cu extremă luciditate că în vremuri mai degrabă lungi Biserica trebuie să
coopereze cu instanțele statului dacă nu vrea să rămână permanent marginalizată și su pusă. Ea
nu renuță la mesajul creștin, și nu face concesii cum uneori din păcate au avut loc în istoria
Bisericii. De amintit aici relația Stat -Biserică după Constantin cel Mare, sau amestecul dintre
politic și religios în evul Mediu, sau formele moderne a le unui compromis inadecvat
promovat de mediocritatea unor ierarhii politizate, sau protectoratul teologic pus la punct de
unele sisteme de guvernământ sau partide politice. Interesul apostolic în gândirea comunității
creștine este mai degrabă de natură pr agmatică. Statul trebuie să recunoască biserica ca pe o
legitimă entitate religioasă și să nu se opună misiunii ei. Tot ceea ce este peste, ca de exemplu
pretenția de a fi favorizat de stat sau ridicarea creștinișmului la rangul de religie de stat și
drept consecință o ideologie statală îmbibată de religie, este străină de menirea sa.

1.3. Căderea Ierusalimului
În toamna anului 66 lipsa de conducere a procuratorilor romani a provocat izbucnirea unei
revolte care a devenit curând război. Guvernatorul roma n al Siriei, Caestius Gallus, a înaintat
cu armata sa spre porțile Templului în încercarea de a înăbuși revolta, dar s -a retras după o
înfrângere dezastroasă. Ierusalimul a fost liber mai mult de 3 ani: inscripțiile din argint
purtând legenda „Ierusalimul cel Sfânt” comemorând acea perioadă. Totuși, conflictul dintre
soldați a risipit resursele orașului și doar în primăvara anului 70, atunci când inamicul s -a
apropiat și -au unit forțele80.
Templul și Orașul de Jos erau apărate de Ioan din Giscala, Orașul de Sus de Simeon
din Giora. Atacatorii erau conduși de Titus, fiul și moștenitorul împăratului Vespasian, cu o
armată de 4 legiuni la dispoziție.

80 Iosif Flaviu, Antichitati iudaice, trad. Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucuresti, 2000, p. 45.

42
După recunoașterea și așezarea taberelor în doua locuri pe lângă oraș, romanii au
atacat cel de -al treilea zid de lângă Turnul lui Irod, sperând să pătrundă în Orașul de Sus și
astfel să termine asediul dintr -o singură lovitură. Planul lor a eșuat și au trebuit să se
mulțumească cu spargerea celui de -al treilea zid și cu ocuparea Bezetha. Mutându -și tabăra
într-un lo c numit „ Tabăra asiriană ”, Titus a atacat cel de -al doilea zid și au urcat pe el după
câteva lupte date în bazarele înguste. Acum, asediul a început serios; se făceau încercări de
atac prin metodele obișnuite. Dar cei asediați luptau cu înverșunare, dând f oc mașinilor de
război romane și subminând movilele asediate îndreptate împotriva Fântânii Turnurilor și
Antoniei. Titus a ordonat construirea unui zid de asediu pentru a bloca orașul în încercarea de
a slăbi populația flămânzindu -o (cantitatea de apă din cisterne era aparent suficientă să ajungă
orașului toată vara). După acest proces, a avut loc un alt atac. La începutul lunii august, zidul
din Antonia a fost în sfârșit distrus și după câteva zile au dat foc Templului. Romanii s -au
împrăștiat în Orașul de Jos și în Valea Tyropoeau dar au trebuit să -și reînnoiască operațiunile
de asediu împotriva Orașului de Sus care a cedat o lună mai târziu. Majoritatea oamenilor din
oraș ori au fost omorâți ori au murit de foame; supraviețuitorii au fost vânduți ca sclav i sau
executați. Orașul a fost distrus cu excepția celor trei turnuri ale lui Irod, care trebuiau să apere
tabăra celei de -a zecea legiuni pe tuinele Ierusalimului81. Deși Ierusalimul a rămas în ruine
timp de 61 de ani, o parte din locuitori ( inclusiv comun itatea creștină care a părăsit Pello în
timpul asediului ) s-au întors și s -au stabilit în jurul taberei legionare . În anul 130 d.Hr .,
împăratul Adrian a vizitat Ierusalimul și s -a hotărât să așeze o colonie romană pe ruinele
orașului Ierusalim . Guvernatoru l Tineius Rufus a săvârșit ceremonia aratului de -a lungul liniei
zidurilor proiectate în numele împăratului și fondatorului. Această ceremonie este
reprezentată pe monedele coloniei, care a primit numele de Aelia Capitolina în cinstea
numelui de familie a împăratului și a triadei Capitoline (Jupiter, Juno și Minerva )82.
Aelia Capitolina a fost construit sub forma unei tabere pătrate romane cu unele
divergențe datorate c ondițiilor locale. Din acea zi vechiul o raș al Ierusalimului avea forma
unei colonii roma ne. Zona Templului (numită Onadra sau Pătratul) a fost lăsată în afara
planului coloniei , iar Templul lui Jupiter a fost înălțat pe el cu statuia lui Adrian în față.
Principalul templu al orașului, dedicat triadei Capitoline – așa numita Tricameron – era
situată lângă forum, principalul loc al piețelor; față în față cu el era Templul lui Venus care era

81 IDEM, Razboiul iudaic, II, XVII, Ed. Sofia, Bucuresti, 2000, p. 10 – 50.
82 F. Cabrol, H. Leclercq (ed.), Dictionna ire D’archeologie Chrétienne et de Liturgie, Ed. Librairie Letouzey et
Ane, Paris, 1927, Vol. VII, p. 2308.

43
situat pe partea actuală a Sfântului Mormânt . Alte monumente cunoscute ale orașului Aelia
erau un tetrapilon (o poartă cu 4 arcuri) la intersecția principale lor străzi, 2 arcuri triumfătoare
(unul este cunoscut astăzi ca arcul Ecce Homo , altul în afara Nordului – poarta Damascus) și 2
băi publice. În afara orașului erau pași care te duceau la monumentul (fântâna publică) cu 12
arcuri (Dodekapylon) lângă fântân a lui Siloam. Orașul era împărțit în șapte cartiere care de -a
lungul secolelor purtau numele primului conducător. Nu aveau drepturi asemenea unei colonii
italiene (jus italicum) și astfel trebuiau să plătească taxe pe pământurile lor. Monedele
orașului era u din vremea lui Adrian până în cel al lui Valerianus (260), dar sunt mai ales din
timpurile lui Antoninus Pius, Marc Aurelius, Eleagabalus și Traian Decius. Cele 206 tipuri de
monede evid ențiază zeii la care era venerați în Aelia: Serapis, Tyche, Dioscuri , Roma, Ares,
Nemesis și alții găsiți pe lângă triada Capitolină83. Cu toate că devenise un centru important al
impeiului roman, autoritățile romane descurajau călătoriile în Ierusalim. Numărul martirilor
creștini din primele secole reprezenta o dovadă că m emoria topografică a orașului în care s -a
desfășurat viața lui Hristos era încă vie.
I. 2. Semnificația Ierusalim ului î n creștinismul răsăritean.
Teologia creștină din primele secole subliniază că latura religioasă a Ierusalimului este
dată de caracterul divin și universalitatea lui Hristos î n raport cu latura Sa umană. Însă
creșterea conștiinței asupra sacralității topografiei Ierusalimului se va vedea in timpul domniei
împăratului Constantin cel Mare. Un rol important în acest sens îl va avea, mama sa,
împărăteasa Elena, care va merge în Palestina și va iniția pe ” Muntele Calvarului ” un proiect
arheologic pentru descoperirea Sfintei Cruci. Istoricii sunt de părere că substraturile complexe
ale tradițiilor privind aflarea adevaratei Cruci, dezvoltarea un ui cult pentru relicvele Patimilor
lui Hristos și răspândirea unor bucăți din Sfânta Cruce în întreaga creștinătatea a repreze ntat
prima etapă de percepere a sacralității Ierusalimului și a Pământului Sfânt84. Într -un context
mai larg, protecția arătată de împăratul Constantin asupra acestor locuri și construirea
Bisericii Sfântului Mormânt, principalul locaș al creștinătății rămas până astăzi, poate fi
privită ca un episod în redefinirea identității creștine în Imperiul Roman, unde cu putin timp
înainte, co munitățile creștine care fusese minoritare în imperiu și care suferise multe
represiuni, devenea acum parte a unui proiect imperial de a -i face participanți in legitimizarea

83 Agapie Corbu, Situatia sociala in Tara Sfanta in epoca Noului Testament, in „Teologia”, II (1998), nr. 1 -2, p.
59.
84 Andrew S. Jacobs, Remains of the Jews. The Holy Land and Christian Empire in Late Antiquity , Stanford
University Press, 2004, pag. 39

44
autorității împăratului. Poziția arătată de împăratului Constantin poate să fi cor espuns și cu
tendințele comunității creștine din Ierusalim, acelea de a stabili aici o dominație creștină , care
putea in acest fel să șteargă aminitirile iudaice și păgâne.
Dorind să marcheze și zona urbană a Ierusalimului, Constantin cel Mare va constru i în
vecinătatea Betleemului alte trei biserici. Acestea făceau apel la memoriile biblice legate de
nașterea, învățăturile, patimile, moartea și învierea lui Hristos. În cursul secolului, aceste
memoriae ale lui Constantin au devenit nuclee ale peisajului creștin, loca santa , locurile
sfinte, care au transformat Ierusalimul in Orașul Sfânt . Memeoria sa geografică , a istoriei
”salvării ” Locurilor Sfinte, au atras creștinii din intreg imperiul și mai departe.
Misiunea catehetică a părinților Bisericii este u n alt factor care a ajutat la dezvoltarea
culturală și sacră a Ierusalimului. Predicile lor au strârnit un interes major al creștinilor pentru
locurile sfinte de la Ierusalim. O vizită la aceste locuri pentru rugăciune și pentru obținerea
meritelor spiritu ale devenise parte a practicii creștine85. Povestirile despre pelerinajele
timpurii mărturisesc valoarea de care se bucura Ierusalimul. Prima descriere apare în anul
333, de la un pelerin anonim din Bordeaux86.
Relatările din anul 350 ale Sfântului Chiril al Ierusalimului despre actul de pionierat al
pelerinajului făcut de împărăteasa Elena în aceste locuri, arată că memoria acestor evenimente
era vie87. În anii 390 legenda împărătesei Elenei despre descoperire Sfintei Cruci și minunile
petrecute atunci devi n cunoscute in Italia și mai târziu în întrega lume creștină a evului mediu.
Un alt pelerin care a vizitat Ierusalimul in ultimii ani de episcopat a Sfântului Chiril a fost
Egeria (381 -384). De la ea s -a păstrat un jurnal detaliat, de unde aflăm că intr -o jumătate secol
cultul Sfintei Cruci și a Bisericii Sfântului Mormânt era foarte dezvoltat în lumea creștină88.
Aproape de sfârșitul acelui veac, Sfântul Ieronim se stabilește in Palestina, atrăgând după s ine

85 Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare , în Părinți și Scriitori Bisericiești, vol.14, II, trad. Radu
Alexandrescu, edit. IBMBOR, Bucurest i, 1991, pag 190.
86 Herbert Donner, Pilgerfahrtins Heilige Land. Die ältesten Berichte christlicher Palästinapilger (4. –
7Jahrhundert), edit. Katholisches Bibelwerk Gmbl, Stuttgrat, pag. 35 – 40 ; Itinerary of the Bordeaux Pilgrim, în
Palestine Pilgrims – Text Society, vol. I, trad. A. Stewart, Londra, 1896 -1897;
87 J.W.Drijvers, Helena Augusta. The Mother of Constantine the Great and the Legend of her Finding of the
True Cross, Leiden, 199, pag. 79 -180; Evaluarea cea mai recentă a surselor în : Heid Stefan , Kreuz, Jerusalem,
Kosmos. Aspekte frühchristlicher Staurologie , in Jahrbuch für Antike und Christentum. Ergänzungsband, vol.
31, Münster, 2001;
88 Pr. Dr. Marin Braniște, Însemnările de călătorie ale pelerinei Egeria , în Mitropolia Olteniei, nr. 4 -6, 19 82,
pag. 225 – 292; a se vedea și : Pelerina Egeria și cultul ortodox , trad. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, edit.
Teologie pentru azi, București, 2005; Acest izvor istorico -liturgic a fost descoperit în anul 1887 de arheologul
italian – G. F. Gamurrini și este singurul care prezintă cultul liturgic ierusalimitean din sec. IV.

45
mai mulți creștini din rândul aristocraților apus eni. În opinia sa rugăciunea făcută în locurile
unde a pășit picioarele lui Hristos era un act de credință, iar vizitarea Locurilor Sfinte te
ajuta să înțelegi mai bine Sfânta Scriptură 89. Scrierile sale va influența foarte mult viziunea
creștinilor din A pus.
Dezvoltarea acestui ” cult” al Ierusalimului s -a bazat inițial și pe interpretarea unor
pasaje din Sfânta Scriptură, care încă din secolul al II -lea a făcut loc unor asocieri cu
Ierusalimul ceresc90. Astfel, la Ezechiel, noul Ierusalim reprezintă prom isiunea lui Dumnezeu
pentru poporul Său ca recompensă pentru faptul că s -a întors la credința cea adevărată. Prin
urmare, acest nou Ierusalim trebuia să fie înțeles în primul rând ca o " restaurare a vechi
cetăți” 91. În cartea Apocalipsei (cap.21) și în epi stolele pauline, cea către Galateni (4, 25) și
Evrei (12,22) este subliniată eshatologia Ierusalimului.
În acest sens multe din exegezele părinților bisericești ca Origen, Eusebiu de Cezareea,
Meliton de Sardes, sau Sf. Ioan Damaschinul, au făcut fost con sacrate Ierusalimului ceresc .
Origen considera că Ierusalimul pământesc nu este decât o umbră a realității cerești92. De
asemenea, în viziunea lui Meliton de Sardes, cetatea Ierusalimului era lipsită de valoare din
pricina Ierusalimului ceresc93. Asocierea I erusalimului pământesc cu cel ceresc o întâlnim în
general la Părinții Bisericii din Răsărit. Mulți dintre ei nu acordau importanță pelerinajelor,
considerându -le periculoase. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa vedea pelerinajele ca o
sursă de ispită a celor ce s -au retras în acele locuri pentru a duce o viață pioasă. Totodată
considera că nu pelerinajul la Ierusalim trebuia să fie cel care îți garantează credința in
întruparea sau în învierea lui Hristos94. Respingerea pelerinajului o găsim ceva mai t ârziu și la
Sfântul Ioan Gură de Aur. În comentariul său la Psalmi, el crede că nu o anumită locație dă
valoare rugăciuni, ci maniera în care te rogi. De aceea țelul creștinilor trebuia să fie
Ierusalimul ceresc și nu cel pământesc. În viziunea sa practica aceasta de a căuta un singur

89 Sancti Hieronymi, Epistola XLVI, in Patrologiae Cursus Completus, Tomus XXII, Paris, 1864, pag. 483 -484.
90 M.C. Carile, Constantinople and the Heavenly Jerusalem? Throughthe Iper ial Palace, in Bizantinistica, Seria
2, vol. 8, 2006, pag. 85 -104.
91 Exegeza făcută Ierusalimului pe baza textului de la Ezechia în : Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel
Mare ,pag. 63.
92 J. Karavidopoulos, Jerusalem in the Orthodox Theological Tradition, in Greek Orthodox Theological Review,
vol. 33, 1988, pag. 196 -198.
93 J. Karavidopoulos, pag. 191.
94 Gregor von Nyssa, Briefe 2 , traducerea în limba germană de D. Teske, în Seria "Bibliothek der griechischen
Literatur", vol. 43, Stuttgart, 19 97, pag. 39 -42; B. Bitten -Ashkelony, The Attitudes of Church Fathers toward
Pilgrimage to Jerusalem in the Fourth and Fifth Centurie , în Jerusalem. Its Sanctity and Centrality, 1999, pag.
188-189.

46
oraș și loc în care să -l întâlnești pe Dumnezeu era similar pelerinajelor pe care evrei le făceau
la Templul de la Ierusalim95. Istoricii consideră că atitudinea părinților răsăriteni era nu de a
nega existența unei evlavii put ernice la Ierusalim ci de a transfera această spiritualitate în
celelalte orașe mari ale lumii creștine96.
La începutul secolului al V -lea tendința de venerare a sfinților era în creștere, iar
transferul de imagine al Ierusalimului era tot mai vizibil. To t mai mulți pelerini sau negustori
care ajungeau aici se întorceau cu relicve însemnate sau moaște. Practica aceasta o întâlnim și
la împărăteasa Evdochia care după numeroasele pelerinaje făcute la Ierusalim a pus bazele
unei mari colecții de moaște la Con stantinopol97. Noua capitală va fi creditată ca având cele
mai importante relicve sau sfinte moașt e din întreg imperiu creștin98. La sfârșitul acestui
secolul orașul de pe malul Bosforului reprezenta , în viziunea unor părinți răsăriteni – ”Noul
Ierusalim . Astfel, în viața Sfântului Daniel Stâlpnicul găsim o relatare despre drumul parcurs
spre Ierusalim. În călătoria sa întâlnește un monah care îi va oferi următorul sfat: ” Adevărat,
adevărat, adevărat, iată că de trei ori ai fost legat prin jurământ de Domnu l Dumnezeu. De
ce mergi în acele locuri, să cauți sfințenia? Du -te în Bizanț și acolo vei vedea un al noul
Ierusalim, și anume C onstantinopolul. Acolo te vei bucura de altarele mucenicilor și casele
mari de rugăciune”. 99 Asocierea cu Ierusalimul era o meta foră convenabilă, menită să scoată
în evidență sacralitatea capitalei Imperiului Bizantin și nu imitarea topologică a Ierusalimului.
O temă care, in anul 627, va fi evidențiată și în omilia atribuită lui Teodor de Syncellus .
Pentru clericul răsăritean, Con stantinopolul reprezenta ” Noul Ierusalim” pentru faptul că se
afla sub protecția Maicii Domnului și a sfinților apostoli care au predicat în aceste
locuri.100Aici se afla brâul și icoana Sfintei Fecioare pictate de Sfântul Apostol Luca, aduse
de la Ierusali m de către impărăteasa Evdochia. Atunci când orașul se afla sub asediu sau când

95 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, trad. Laur a Enache, edit. Doxologia, Iași, 2011, pag. 77 -88;
96 L. Brottier, L'image de Jerusalem dans les Jnterpretations des psaumes' de Jean Chrysostome , in: Le Psautier
chez les Peres,, vol. 4, Strassburg 1994,pag. 167 -195, 190 -194. B. Bitten -Ashkelony, pag. 20 0-2010;
97 J.B. Burry, Hitory of the Later Roman Empire, edit. ST. Martins Press, 1959, pag. 225 -231.
98 Potrivit istoricilor în Constantinopol s -ar fi aflat în jur de 3600 de relicve și cel puțin 476 moște aparținând
unor sfinți din Orientul mijlociu. A se vedea : J. Wortley, Iconoclasm and Leipsanoclasm: Leo III, Constantine
V,and the Relics , in Byzantinische Forschungen, vol. 8, 1982, pag. 254; P. Maraval Lieux, Saints et pèlerinages
d’Orient , Paris, 1985, pag. 92 –104.
99 Vita Daniel des Styliten, in Hip polyte Delehaye, Les Saints stylites, Brussel, 1923, pag. 1 -94; Traducerea în
engleză E. Dawes, N. H Baynes, Three Byzantine Saints, vol. 10 , Oxford, 1948.; A.J. Festugière , Les moines de
la région de Constantinople , Les Moines d'Orient, Edit. du Cerf, vol .2, Paris, 1961; pag. 348 -349.
100 Omilia a fost publicată pentru prima dată în limba latină, in anul 1853, de către Angelo Mai in Nova Patrum
Bibliotheca, vol. 6 .tome 2, pag. 423 -437. Ceva mai târziu este publicată în limba franceză de către Ferenc
Makk, Traduction et Commentaire de l'homélie écrite probablement par Théodore le Syncelle sur le siège de
Constantinople en 626 , Szeged ,1975, pag. 70 -98, iar în engleză de Roger Pearse, Theodore the Syncellus,
Homily on the siege of Constantinople in 626 , edit . Ipswich, UK, 2007, pag. 14 -22.

47
existau calamități naturale, toate acestea erau scoase intr -o procesiune și se invoca ajutorul
Maicii Domnului. Procesiunile aveau rolul de a oferi un sentiment de unitate spir ituală.
Comparația bizanțului cu Noul Ierusalim era un topos asemănător cu cel de " Noua
Roma " care străbate literatura de specialitate pe toată perioada bizantină. Recent istoricul
Robert Ousterhout a oferit o ipoteză potrivit căreia scopul acestor comparații are la bază două
cauze. Prima pleacă de la ideea că se vroia să se scoată în evidență supremația religioasă a
scaunului patriarhal de la Constantinopil, în raport cu cel de la Roma și apoi pentru că se
dorea să se exprime apropierea împăratului de Hristos101. Hiperbolizarea imaginii împăratului
o regăsim tot in omilia lui Teodor de Syncellus. El îl asociază pe împăratul Heraclie cu regele
David. Astfel porunca lui Dumnezeu dată lui David de a proteja Ierusalimul și a Chivotul
Legii este interpretată în dorința împăratului Heraclie de a proteja Ierusalimul și Sfânta Cruce
împotriva perșilor. O idio logie contruită minuțios care, în secolele următoare, va conferi
războiului pentru eliberarea Sfântului Mormânt o aură religioasă. Această situație va face ca
mai târziu, soldații căzuți în luptele pentru apărarea Locurilor Sfinte să fie considerați
martiri102. Spre sfârșitul secolul ui al XI -lea toată această ideologie va legitima dorința
împăratului Alexius I Comnenul.
I.3. Semnificația Ierusalimului î n creș tinismul occidental
Foarte multe orașe și biserici timpurie a Evului Mediu incercau să se asocieze cu
Ierusalimul sau cu locașurile de cult de aici. Acest fenomen s -a răspândit încă de la începutul
secolului IV. Primii care și -au însușit semnificația Ieru salimului istoric, au fost liderii bisericii
de la Roma, legitimându -și la început această atitudine, prin faptul că fusese vechea capitală a
Imperiului Roman. Apoi a înrădăcinat ideea că biserica de la Roma fusese întemeiată în mod
direct de către misiune a Sfinților Apostoli Petru și Pavel care plecase de la Ierusalim
transferând astfel semnificația spirituală a Ierusalimului la Roma. Existența mormintelor celor
doi apostoli și amintirile numeroșilor martiri creștini, a reprezentat factorul fundamental car e
făcea ca Roma să devină o nouă capitală spirituală a lumii creștine103. Prin aceste pretenții
Biserica Romei încerca să -și manifeste autoritatea spirituală in imperiul creștin . Atitudine a
liderilor religioși de la Roma a fost susținută de însuși împăratul Constantin cel Mare prin

101 Robert Ousterhout, Sacred Geographies and Holy Cities: Constantinople as Jerusalem, Hierotopy: The
Creation of Sacred Space – Byzantium and Medieval Russia, edit. A. M. Lidov, Moskau 2006, 98 -116.
102 J. Pargoire, Les LX soldats martyrs de Gaza , in Échos d'Orient, tome 8, nr. 50, 1905. pag. 40 -43;
103 Osborne, John, The Jerusalem Temple Treasure and the Church of Santi Cosma e Damiano in Rome , în
Papers of the British School at Rome, vol. 76 , 2008, pag. 145.

48
programul de construire asupra orasului Romei pe care îl inițiază din anul 312 și până la
moartea sa survenită î n anul 337. Acesta a reprezentat primul proiect de creștinizare
arhitecturală și urbanistică a capitalei antice. Noile clădiri publice de cult creștine au fost
destinate pentru mai multe categorii func ționale: catedrala urbană din Lateran, basilica
memorială a Sfântului Petru de pe dealul din Vatican și alte basilici funerare în cimitirele
creștine din afara zidurilor. Una dintre fundațiile lui Constantin, a fost o basilica amplasată
intr-o clădire deja existentă, în palatul Sesorian, și a fost destinată venerării unui fragment al
Sfintei Crucii adus aici de împărăteasa Elena104. Atât refolosirea unei clădiri vechi, cât și
centrarea cultică asupra unei relicve transferate sunt unice in activitățile de construire ale lui
Constantin in favoarea bisericii creștine, inclusiv proiectele sale in Țara Sfântă și noua
capitală a Constantinopolului. Editorul roman de la inceputul secol ului al 6 -lea, care s -a
folosit de documentele de arhivă originale referitoare la fondarea bisericii lui Constantin
pentru a redacta Liber Pontificalis , cartea cu biografiile episcopilor romani, nu s -a ferit să
spună că biserica în cauză a fost denumită Hierusalem , etichetă păstrată până in prezent105.
Decizia de a aduce un fragment a " lemnului sacru " la Roma și de a face punctul central al
unei fundații imperiale a fost o alegere semnificativă. Probabil ideea aceasta apărut în
contextul dezvoltării responsab ilității pe care împăratul trebuia să o aibe în întreaga
creștinătate.
Crearea unei ” memorii” a cultului Sfintei Crucii în Roma este prima înfățișare
exterioară a Ierusalimului care a fost coroborată istoric. De la sosirea sa la Roma, fragmentul
din Sfânt a Cruce a fost in chis intr-o raclă de aur și împodobită cu cele mai prețioase bijuterii.
Cel mai probabil locul de cinstire al acesteia a fost capela Sfanta Elena. Construcția aceste ia
reprezenta o replică a arhitecturii Bisericii Sfântului Mormânt de la I erusalim. Aspectul
identificarii topografice va face ca din secolul al V -lea să dobândească epitetul Hierusalem , ca
și Sfânta Cruce din Ierusalim ( Santa Croce in Gerusalemme )106. De altfel in toată lumea
creștină existau biserici care incercau să imite intr -o formă sau alta imaginea Bisericii
Sfântului Mormânt de la Ierusalim. De cele mai multe ori o parte dintre veniturile acestora era

104 Hugo Brandenburg , Die frühchristlichen Kirchen Roms vom 4. bis zum 7. Jahrhundert . Der Beginn der
abenländischen Kirchenbaukunst , Regensburg, 2004, pag. 103 -108.
105 Sible de Blaauw, Translations of the Sacred City between Jerusalem and Rome , edit Leiden : Bri ll, Boston,
2014, pag. 137.
106 J.C. Smith, Form and Function of the Side Chambers of Fifth – and Sixth -Century Churches in Ravenna , în
Journal of the Society of Architectural Historians, vol. 49, nr. 2, 1990, pag. 193 -195; Sible de Blaauw
,Jerusalem in Rome and the Cult of the Cross, in: Pratum Romanum. Richard Krautheimer zum 100. Geburtstag,
edit R. Colella Wiesbaden, 1997, pag. 56 -59.

49
trimise către Locurile Sfinte de la care se revendicau. Delegații întregi erau trimise la
Ierusalim în speranța obținerii un or asemenea comori, precum un fragment din Sfânta Cruce.
Cucerirea Ierusalimului de către perși din 614, chiar dacă a reprezentat un șoc imens
pentru creștini i occidentali , va influența și mai mult latura sa spirituală. La data de 5 mai
generalul persan Shahrbaraz, cu ajutorul evreilor, va intra în cetatea Ierusalimului și va
distruge marea majoritate a bisericilor creștine. Distrugerile din interiorul și din preajma
orașului vor fi atât de mari, încât zona înconjurătoare nu se va mai reface niciodată107.
Relicvele sfinte ale orașului, Sfânta Cruce și alte sfinte moaște vor fi ascunse sau trimise spre
bizanț. Pe fundalul acestor evenimente, eliberarea Locurilor Sfinte de sub dominația
persanilor devenise tot mai mult o datorie. Imaginea spirituală a Ierusali mului căzut în mâinile
păgânilor a funcționat ca un catalizator vital pentru cauza unui război sfânt. De aceea, în anul
622, când împăratul Heraclius a reușit să pornească ofensiva împotriva dușmanilor, va închina
armata și pe sine însuși lui Dumnezeu, asu mându -și poziția unui războinic creștin ce lupta cu
puterile întunericului. Prin fondurile of erite războiului, populația Constantinopolului putea
simți contribuț ia sa la acest conflict împotriva adversarilor lui Hristos. De asemenea noile
monede, multe din tre ele menite sã câstige ajutorul triburilor creș tine caucaziene, purtatu
simboluri religioase, precum crucea sprijinitã de un glob și mesajul: „ Dumnezeu i -a ales pe
romani ”108. Mai târziu, în secolul al XI -lea, occidentali îl vor considera primul dintre
cruciați. Guillaume din Tyr, atunci când va scrie istoria cruciadelor va include și istoria
războiului cu perșii. Mai mult, o veche traducere franceză a cărții sale se va numii Livre
d’Eracle.109 În august 629, împăratul Heraclius sărbătorea la Constantinopol trimful împotriva
perșilor. În anul următor printr -o mare procesiune religioasă returna Sfânta Cruce comunității
creștine din Ierusalim.
La scurt timp, după acest succes, cucerirea arabă va stinge iarăși entuziasmul
creștinilor. Stăpânii musulmani ai Pa lestinei îi priveau cu suspiciune pe călătorii creștini veniți
din afară. Călătoriile către Ierusalim devenise foarte costisitoare și primejdioase, iar lumea

107 Steven Runciman, Istoria Cruciadelor – Cruciada I și întemeierea Regatului Ierusalimului, trad. Ovidiu
Cristea, Maria Coman și Maria Wilcocks, eidt. Nemira, București, 2014, pag. 27.
108 Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin , ed. Meridiane, Bucuresti, 1991,pag.60; Emanoil Băbuș, Conflictul în
tradiția coranică și la Bizanț , în Revista Teologia, IX, nr.2, Edit. Universității A urel Vlaicu, Arad, 2005, pag.
35-37;
109 Guillaume din Tyr, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, in Recueil des Historiens des
Croisades, Historiens Occidentaux, Tome I et II, vol. 1, Paris, 1844 -1859; Textul traducerii franceze este : Livre
d’Eracle et la Conquete de la Terre d ’Outremer. A se vedea la https://www.cndp.fr/archive –
musagora/merveilles/merveillesfr/phare/textes/f rancais/Guillaume_de_Tyr.pdf (accesat la 10. 02.2016);

50
creștină din Apus nu mai dispunea de bogății. Contactele nu fuseseră complet întrerupte.
Creștinii occidentali aveau nostalgia și dorința de a vizita Locurile Sfinte din Răsărit. În anul
682, papa Martin I , este nevoit să ceară permisiunea musulmanilor pentru a trimite daruri la
Ierusalim110. În anul 670, episcopul Arculf , fost abate ale mănăstirii Abbe y Iona a por nit in
călătorie in Orient și a reușit să facă un tur complet al Egiptulu i, Siriei și Palestinei,
intorcâ ndu-se prin Constantinopol, dar călătoria a durat mai multi ani ș i a fost presărată cu
greutăț i. Cunoaș tem și numele unor pelerini din acele vremuri: Vulphy din Rue in Picardia sau
Bercaire din Montier -en-Der in Burgundia și prietenul său Waimer . Povestile lor arată însă că
doar bărbaț ii temerari și rezistenți puteau spera să ajungă până la Ierusalim. Se pare că nicio
femeie nu s -a aventurat in pelerinaj111. Lucrurile se vor îndrepta în secolul al X -lea când flota
bizanțului începe să controleze apele Mediteranei. Mai mult decât atât autoritățile din
Palestina, abbasizi, ikshizi sau fatimizi începuse să aprecieze banii pe care pelerinii îi aduce au
în Ierusalim.
Îndreptarea condițiilor pentru pelerini a avut consecințe asupra gândirii religioase
occidentale. Toate cărțile de penintență din Evul Mediu timpuriu recomandau pelerinajul ca o
formă de penitență. Nu este sigur la ce vârst ă se re comanda pelerinajul ca penitență canonică.
În acelasi timp însă, se răspândea credința in virtuț ile spirituale speciale ale an umitor Locuri
Sfinte, care se ră sfrângea u asupra celor care le vizitau și care puteau oferi și indulgenț e pentru
iertare a păcatelor. Astfe l, cel care călătorea la Ierusalim ș tia că, pe lângă î nchinarea adusă
locurilor străbătute de Dumnezeu și sfinții Lui ș i contactul mistic cu acestia, el putea obține și
iertarea pentru fărădelegile sale. Pentru mentalitatea și sentimentele religioase ale o mului de
rând medieval călătoria era suficient de lungă ș i de an evoioasă ca să fie atrăgătoare. Era
înțelept s ă îndepărtezi un răufăcă tor de la locul faptei pentru un an sau chiar mai multă vreme.
Neplăcerile și cheltuielile unei asemenea călă torii erau o pedeapsă pentru el, în vreme ce
atingerea ț elului și atmosfera încărcată de emoț ie a destinaț iei ii ofereau un sentiment de
curățire spirituală și putere, î ntorcându -se un om mai bun112. În câteva cronici ale vremi sunt
menționate întâmplător numele unor pel erini din lumea arisocrată ai Occidentului. Astfel
contesa Hilda de Suabia, ducesa Judita de Bavaria, cumnata împăratului Otto I, sau conții

110 Sanctus Martinus, Epistolae, in Patrologiae Cursus Completus, Tomus XVIII, Paris, 1848, pag. 199 -200.
111 Herbert Donner, pag. 269 -300.
112 Michel Villey. La croisade. Essai sur la formation d'une t héorie juridique, în L'Église et l'État au Moyen
Âge, vol. 4, Paris, 1942, pag. 141 -143; Etienne Van Cauwenbergh. Les Pèlerinages expiatoires et judiciaires
dans le droit communal de la Belgique au Moyen Âge, edit. Louvain Boreaux du Recueil, Paris,1922, pag . 23 –
27;

51
Ardeche, Vienne, Verdun, Arcy, Anhalt și Gorizia se numără printre cei care în secolul al
Xlea mers în pelerinaj la Ierusalim. Înaltele fețe bisericești au fost și mai perseverente. Sfântul
Conrad , episcopul de Kostanz, a fãcut trei călătorii la Ierusalim, in vreme ce Sfântul Ioan ,
episcopul de Parma, șase. Episcopul de Olivola a fost si el acolo in anul 920. Printre a bații
pelerini s -au numărat și cei din Saint -Cybar , Flavigny, Aurillac, Saint -Aubin d'Angers și
Montier -en-Der. Toți acesti pelerini de seamă au luat cu ei grupuri de bărbați și femei de rând,
ale căror nume nu erau importante pentru scriitorii acelor vrem uri113. Aceastã activitate a fost
in mare parte rezultatul inițiativelor private. În politica europeană își fãc ea loc o nouă forță,
care va antrena conștiința creștinătății occidentale în ceea ce privește aspectul religios al
Ierusalimului. În anul 910, cu a jutorul unor abați extraordinari, contele Guillaume I de
Aquitania va fonda abația de la Cluny . În doctrina lor cultivau orizontul spiritual al creștinilor
occidental prin cinstirea Locurilor Sfinte din Palestina. Clunisiacii doreau să ofere și ajutor
practic. La î nceputul veacului urmă tor au început să se ocupe de organizarea și popularizarea
călătoriilor că tre Ierusalim. Datorită persuasiunii lor, între anii 990 și 997, abatele de Stavelot
și contele de Verdun vor plecat spre Țara Sfântă114. Influenț a cluni siacilor este doveditã de
numărul mare de pelerini din Franța și Lorena î n timp ul secolului al XI -lea, proveniți din
ținuturile î nvecinate cu Cluny și din mănă stirile subordonate acesteia. Cu toate că multi
pelerini veneau din Germania, precum arhiepiscopi i de Trier și Mainz sau episcopul de
Bamberg, pelerinii francezi și loreni î i depăș eau numeric. Cele douã mari d inastii din nordul
Franț ei, con ții de Anjou și ducii de Normandía , în ciuda rivalităț ii dintre ele, erau amândouă
apropiate abației de Cluny și își asumau, în consecință, patronajul asupra voiajului răsăritean.
Terifiantul Foulques Nerra de Anjou a plecat spre Ierusalim 'in 1002, revenind acolo de douä
ori dupä aceea. Ducele Richard al III -lea de Normandía trimitea daruri intr -acolo, iar ducele
Robert a mers la Ierusalim in fruntea unui grup numeros in 1035115.
Pelerinii veacului al X -lea veniți din Occident erau obligați să călătorească pe mare,
traversând Mediterana până la Constantinopol sau Siria. Prețul era mare și cabinele puține. În
anul 975, regii Ungariei s -au convertit la creștinism, deschizând astfel un drum pe uscat, ce
cobora pe Dunăre si traversa Balcanii până la Constantinopol. Până in 1019, când Bizantul și –
a stabilit controlul asupra întregii Peninsule Balcanice, acesta fusese un dru m periculos, dar

113 Jean Ebersolt, Orient et Occident, in Revue des Études Anciennes , vol.1, Paris, 1928, pag. 72 -73; Louis
Bréhier. L' Eglise et l'Orient au Moyen -Age : Les Croisades, Paris, 1928, pag. 32 -33;
114 Jean Ebersolt, pag. 75 -81;
115 Louis Bréhier , pag. 42 -45;

52
după aceea un pelerin putea călători fără probleme prin Ungaria până la frontiera bizantină la
Belgrad, continuând prin Sofia și Adrianopol până în capitală116. O altă ruta îl purta pe pelerin
in Italia bizantină, traversa scurta distantã pe mare de la Bari la Dyrrachium si apoi mergea pe
vechea Via Egnatia prin Salonic si Bosfor. Trei drumuri mari duceau prin Asia Mică la
Antiohia. De aici, pelerinul cobora pe coastă la Latakia și intra in teritoriul fatimid lângă
Tortosa. Aceasta era singur a graniță pe care un pelerin o trecea de la sosirea la Belgrad sau
Termoli in Italia, iar de aici putea merge fără griji până la Ierusalim. Călătoria pe uscat, chiar
dacă dura mult, era mult mai ieftină și mai ușor de efectuat decât cea pe mare și era mult mai
potrivită pentru grupuri mari.
În anul 1056, situația pelerinilor începe iarăși să se îngreuneze. Pentru o perioadă
autoritățile musulmane au interzis accesul occidentalilor la Sfântul Mormânt, iar pe cei
prezenți în jur de 300 de pelerini, i -au al ungat din Ierusalim117. În bizanț, datorită
problemelor financiare cu care imperiul se confrunta, Împăratul Vasile al II -lea luase decizia
de a impune taxe pentru fiecare pelerin care trecea prin Constantinopol in drum spre
Ierusalim. Indignat de aceste măsu ri în decembrie 1056, papa Victor al II -lea îi scrie
împărătesei Teodora, rugând -o să intervină la împărat pentru a anula aceste taxe118.
Cu toate aceste neplăceri, de -a lungul întregului veac al XI -lea până în ultimele douã
decenii, Ierusalimul nu a încet at să primească vizita numeroșilor pelerini veniți din Occident.
Grupuri ce adesea numărau mii de bărbați și femei de toate vârstele și din toate clasele
sociale, gata fiind, să petreacă un an și chiar mai mult în călătorie. După ce se purificau la
toate altarele Ierusalimului purcedeau la lungul drum de întoarcere spre casã, unde erau
priviti de conaționalii lor ca pelerini ai lui Hristos119 care au împlinit cea mai sfântă călătorie.
Spiritualitatea Ierusalimului va fi vădită și în picturile bisericilor d in Occident. Astfel
icoane cu răstignirea sau învierea lui Hristos făceau apel la memoria Orașului Sfânt. De
asemenea anumite sărbători din calendarul liturgic oferea imaginea sacră a Ierusalimului.

116 Ferenc Makk, The Arpads and the Comneni. Political Relations between Hungary and Byzantium in the 12th
Century , edit. Akademiai Kiado, Budapest, 1989, pag. 18;
117 Miracula Sancti Wolframni Se nonenis, în Acta Sanctorum Ordinis Sancti Benedicti, saeculum III, pars.I, ed.
J. Mabillon – L d’Achery, Paris, 1688 -1701, pag. 381 -382;
118 Victor II á Théodora, impératrice d’Orient ,in Inventaire critique des Lettres historiques des croisades , Paris,
1880, pag. 50 -53;
119 Jean Ebersolt, pag. 105;

53
Pe parcursul următoarelor decenii, papalitatea și -a ma nifestat interesul de durată în
Cetatea Sfântă și a fost chiar în măsură să umple o parte din vidul de putere în orașul sfânt al
creștinilor. La începutul cruciadelor, conștiința asupra sacralității topografiei acestuia era
foarte răspândită Europa de Vest într-o densitate cum niciodată nu a fost egalată. De aceea
una dintre cauzele cruciadei I a reprezentat -o imaginea Ierusalimului.

II. Contextul geopolitic.
Înțelegerea Orientul ui mijlociu inainte de cruciade.
Începând cu secolul al VII -ea istoria Imp eriului Bizantin va fi legată de triburile arabe
care, după lupte cumplite, vor invada Palestina și Siria. Prezența lor în statele orientale
creștine se vor datora politicilor deficitare duse de imperiului bizantin în relația cu sectele
eretice și pierderi lor suferite în timpul luptelor cu perși. Împăratul Heraclius moștenise o
visterie goală, iar pentru finanțarea marilor sale campanii a avut nevoie de un împrumut uriaș
de la Biserică. În jurul anului 620, patriarhul Cosntantinopolului Sergiu îi va oferi împăratului
averea bisericii pentru a dota armata în campania din Persia. Prada de război nu acoperea
datoria, astfel că împăratul s -a văzut nevoit să -i impoziteze pe sirieni ș i pe egipteni cu sume
mai mari. Politica religioasă dusă de Heraclius în statele orientale va dezbina creștinismul și
va intensifica ura față de autoritățile imperiale. Încercările sale de a reface unitatea Bisericii
răsăritene prin reconcilierea Bisericii imperiale cu Bisericile monofizite din Orient va
contribui la nașterea monoenerg ismului. O doctrină elaborată de patriarhul Sergiu al
Constantinopolului, monofizit sirian prin naștere, care spunea că, deși Hristos are o natură
umanăși una divină, el nu are decât o singură ” energie”120. În ciuda susținerii imperiale și
patriarhale și a a probării prudente din partea pontifului roman Honorius, doctrina a fost
respinsă atât de ierarhia monofizită cât și de majoritatea ortodocșilor, în frunte cu patriarhul
Sofronie al Ierusalimului. În consecință, ierarhul de la Constantinopol va regândi prob lema și
va propune un alt compromis, cel al învățăturii monotelismului (doctrina voiței unice), care
printr -un edict numit Ekthesis, publicat în 638, va fi promulgată în întreg imperiu. La fel ca și
Henotikon inainte , decretul va fi socotit neacceptabil și conmbătut prin învățăturile Sfântului
Maxim Mărturisitorul121. Întregul episod, pe care abia Sinodul ecumenic din 680 îl va rezolva,
nu a făcut decât să sporească nemulțumirile și confuzia care domneau în sânul creștinismului

120 Louis Bréhier , op.cit. , pag. 113 -124;
121 Thmothy E. Gregory, O istorie a Bizanțului, trad. Cornelia Dumitru, Edit. Polirom, București, 2013, pag. 115.

54
răsăritean. Toate aceste nemu lțumiri vor fi vizibile mai târziu când teritoriile creștine din
Orient vor fi controlate de arabi. La sosirea lor, arabii musulmani vor fi primiți ca niște
eliberatori. Chiar așa se va dovedi a fi, încât apropiindu -se de populația indigenă, vor suferi
influența lor culturală într -atât încât arta musulmană va fi una siro -bizantină, foarte putin
marcatã de imperativele religiei islamice. Mai mult decât atât vor încredința administrarea
statului nou creat acestor proaspăt aliați de la care vor împrumuta organi zarea politică, socială
și militară, garantându -le libertatea religioasă cu condiția să -și recunoascã statutul de vasali și
să plătească un impozit aproape echivalent cu cel pe care îl plăteau Bizanțului. Legea
islamică, chariat , prevedea ca oamenii Cărții (Ahl al -Kitab ), adică evrei, creștinii și
zoroastrienii – posesoarele cărților divine Tora, Evanghelia și Avesta, printr -o extensie
oportunistă, să fie protejați – dhimmis, ceea ce însemna nu chiar egali, ci inferiori privilegiați
ale căror drepturi (încep âd cu dreptul la viață), credințe și obiceiuri trebuiau respectate122.
După acest prim val abrupt al expansiunii islamice, interacțiunea dintre statele creștine
și cele musulmane nu a avut nimic ieșit din comun. Va fi caracterizată, ca aceea dintre oricare
rivali potențiali, de perioade de conflict și de perioade de conviețuire. Dovezile care să
sugereze că aceste două religii au fost prinse cumva intr -o inevitabilă și perpetuă ciocnire a
civilizațiilor sunt puține sau chiar inexistente. La mijlocul secolulu i al XI -lea, soarta
creștinilor din Palestina va fi mai bună ca niciodată. Autoritățile musulmane vor fi tolerante,
iar împăratul avea posibilitatea de a apăra creștinilor interesele.
1. Nașterea islamului .
Islamul a apărut în sânul unor triburi arabe ca re grație misionarilor evrei, creștini și
zoroastrieni aveau o lungă tradiție monoteistă reprezentată de doctrina hanif – credința în
unicitatea absolută a lui Dumnezeu. Numiți în istorie hanifi , pretindeau că sunt descendenți
spirituali ai lui Avraam și e rau cunoscuți pentru virtutea și religiozitatea lor profundă123. În
afara de perspectiva tribală și cea religioasă, condițiile care prevalau la Mecca au influențat
semnificativ pe Mohammed și apariția islamului. Contrar unei prejudecăți obișnuite, islamul
s-a născut într -un oraș și nu în deș ert. Cu câtva timp înainte de nașterea lui Mohammed,

122 M.A. Muhibbu –Din, Ahl al -Kitab and Religious Monorities in the Islamic State : Historical Context and
Contemporary Challenges, in Journal of Muslim Minority Affairs, vol.20, nr.1, 2000, pag. 111 – 112.
123 Pierre Rocalve , Louis Massignon et l'islam , în Études arabes, médiévales et modernes, edit. Presses de l’Ifpo,
1993, pag 31 -32.

55
Mecca devenise un centru comercial prosper, iar cetățenii ei, koreișitii câstigaseră atât
bogăție, cât și prestigiu.
Ca toti arabii, Mohammed a fost și el membrul unui trib numit Quraysh sau tribul
Koreișitilo r, iar condițiile vieții tribale a format unul din elementele importante, atât ale
mediului său personal, cât și ale mediului în care a răsărit islamul. Cu câtva timp înainte de
nașterea lui Mohammed, koreișiții au intrat în stapânirea văii aride a orașului Mecca și s -au
stabilit acolo, unde datorită comerțului va devenii unul din cele mai puternice grupuri tribale
de pe peninsulă. Geniul de factură aparte al lui Mahomed va face ca în secolul al VII -lea să
apară în s ânul acestor triburi o nouă mișcare religioasă, numită islam . Un cuvânt de origine
arabă, de la verbul arab aslama, care însemna: acceptare, predare, supunere, legământ și
exprima atitudinea cea mai adâncă a celor care ascultau învățăturile lui Mohamed. A depții
religiei islamice se vor numi musulmani de la cuvântul arab muslim124. Întemeietorul
islamului s -a născut în jurul anului anul 570. Tatăl său Abdullah a murit inaintea nașterii sale,
iar mama sa Aminah , a murit când el avea șase ani. La câteva zile du pă naștere a fost
încredințat unei doici, Halimah , care a avut grijă de el timp de doi ani. După moartea mamei
sale, Mohamed a rămas în grija bunicului său Abdul Muttalib , care a murit ș i el curând.
Atunci a fost încredințat unchiului său, din partea tatăl ui, Abu Talib , un negustor bun ș i
curajos, dar împovãrat cu o familie numeroasă, greu de întreț inut. Prin anul 595, Mahome d a
intrat î n servicul unei vãduve bogate, Khadidja , care se ocupa cu negoțul . La vârsta de 25 de
ani, Mahomed se căsătorește cu Khad idja care rămăsese văduvă. Până la moartea soț iei sale,
în anul 619, Mahomed rămâne fidel acesteia, iar mai târziu, din rațiuni politice, își va face un
harem cu douäsprezece soții. Datorită faptului că nici una dintre soțiile sale nu -i va dărui un
fiu îl va adopta pe tânărul său văr, Ali, viitorul soț al fiicei sale Fatima, și viitor îndrumă tor,
imam al șiiților Îl va mai înfia pe Zaid, considerat în învățătura islamică ca fiind cel de -al
treilea musulman125. Obiș nuia să se retragă, singur, într -o grotă de pe muntele Hira, situat la
câtiva kilometri no rd-est de Mecca. Acolo va avea și prima revelație, î ntr-o noapte din an ul
611, când i -a apãrut in vis îngerul Gavriil care i -a spus: ,, Tu esti trimisul lui Dumnezeu,
Profetul lui Allah ”126. Aflat la vârsta de 40 ani, Mahomed acceptă misiunea încredințatã de
arhanghel și începe să propovă duiascã întoarcerea la monoteimul lui Avraam, pe linia căruia

124 Yves Thoraval, Dicționar de civilizație musulmană, trad. Nadia Anghelescu, edit. Univers Enciclopedic,
București, 1997, pag. 151 -152;
125 Ghulam Sarwar, Isalm – credință și învățături, editată de Asociația Studenților Musulmani din România,
Constanța, 1999, pag. 91 -93.
126 Ghulam Sarwar, op.cit., pag . 92;

56
își revendica descendența. Doctrina pe care Mahomed a dezvoltat -o nu respingea creștinismul
întru totul, ci oferea o v ersiune modificată și simplificată a acestuia, care putea fi ușor
acceptată de poporu său127. Succesul de lider religios al lui Mahomed se explică tocmai că el
i-a înțeles foarte bine pe arabi. La toate acestea se adaugă și talentul său oratoric și politic.
Conjuncția acestor calități l -a ajutat ca în răstimp de zece ani să creeze din neant un imperiu
ce era pregătit să cucerească lumea. Ajuns șef al comunității musulmane, Umma , Mahomed
își schimbă viața în mod radical, și chiar dacă rămâne înainte de toate profetu l, devine, în
același timp și conducător politic. Revelațiile divine, care au continuat, puneau în evidență
noul său statut. În comparație cu cele care i -au apărut la Mecca, noile revelații se refereau mai
puțin la chestiunile spirituale și mai mult la cele pământești. Rolul politic al lui Mahomed și
primele manifestări ale religiei musulmane se va vedea în 622, anul hegirei, când însoțit de
familie de câțiva partizani ai săi va fi nevoit să părăsească orașul natal Mecca. Această
expatriere va fi punc tul de plecare al erei alese simbolic pentru a sublinia ruperea comunității
musulmane de trecutul ei din Mecca, eră care, după ce începutul ei a fost tradițional fixat la 16
iulie, va rămâne din acel moment în uz în toate țările Islamului.
În primii săi ani din Medina, Mahomed simpatiza atât cu iudeii cât și cu creștinii, însa
ei i-au respins atât învățaturile cât și persoana lui. Din cauza acestei respingeri, Mahomed va
schimba centrul de închinare al Islamului de la Ierusalim la Mecca.
Pentru că își ab andonaseră averile la Mecca și nu puteau să trăiască numai din
bunăvoința medinezilor, emigranții reiau, în decembrie 623, tradiția beduină a raziilor de
pradă. Locuitorii Meccăi și comunitățile evreiești nu -și vor ascunde ostilitatea și vor asedia
Medina . Conflictul va degenera intr -un război perceput de către musulmani ca unul sfânt/
jihad. La 11 ianuarie 630 Mahomed va intra invingãtor in orasul sãu natal și va suspune
provinciile arabe. Pe 26 mai 632, îi încredințează unuia dintre ofițerii săi comanda unui raid
asupra Transiordaniei. Răpus de o boală Mahomed m oare pe 8 iunie, la Medina, in bratele
tinerei lui sotii Aiș e128. După moartea sa succesorul lui va fi bătrânul Abu Bakr (632 -634),
participant la Hagira și tatăl uneia dintre soțiile profetului. E l va deveni ”urmașul trmisului
lui Dumnezeu” (halifa Rasul Allah), primul dintre califi care se va afla în fruntea unui imens

127 O bună sinteză despre doctrina lui Mahomed la : L.C. Caetani, Annali dell Islam, vol. 1, Milano, 1905;
Barnaby Roge rson, Profetul Mahomed –o biografie, trad. Racu Alexandru, edit. Polirom, 2015, pag. 57.
128 Jean Paul Roux, Un conflict teribil – Istoria războiului dintre islam și creștinism , trad. Lucia Postelnicu Pop,
Edit. Artemis, 2007, pag. 31.

57
imperiu și care a trebuit să facă față problemelor unei situașii compromise prin moartea
prematură a lui Mahomed129.
Toate revelați ile și învățăturile lui Mahomed vor fi recitate și adunate cuvânt cu
cuvânt, de către califul Othman (644 -656), în alcătuirea Coranului ( al Qur’âm ). Această
lucrare extraordinară, întocmită de Profet și prezentată ca fiind cuvântul Domnului, conține nu
numai maxime și povestiri înălțătoare, ci reguli de bună purtare, reguli pentru cârmuirea unui
imperiu și cod de legi. Simplitatea Coranului s -a impus repede în sânul arabilor, iar
universalitatea lui a reprezentat fundamentul pentru construirea unui imperiu de către urmașii
lui Mahomed.
2. Cucerirea Ierusalimului de către musulmani .
Succesorul lui Mahomed, Abu Bakr a continuat politica de expansiune în provinciile
Imperiului Roman. După alungarea persanilor din Bahrein, armata musulmanilor s -a indreptat
către litoralul sudic al Palestinei. Aici într -o confruntare în regiunea Gaza , aproape de Marea
Moartă, armată condusă de generalul Amru ibn al -As, întemeietorul califatului de la Damasc,
îl va învinge pe guvernatorul Cezareei Patriciul Sergius. Locuitorii c etății vor fi cruțați, dar
soldații garnizoanei conduși de comandantul Calinic, vor deveni primii martiri creștini căzuți
sub sabia islamului130.
Succesorul lui Abu Bakr a fost califul Omar (634 -644) care va aspira la aceeași
ambiție de a extinde puterea m usulmană. Împăratul Heraclius, aflat încă în nordul Siriei, a
înțeles că invaziile arabe trebuiau luate in serios, însă nu avea destui soldați. Pierderile din
timpul războiului cu Persia fuseserã grave. Datorită politicilor sale în imperiu domnea o
atmos feră de pesimism și obosealä. În ciuda acestor realități, împăratul îl va trimite pe fratele
său, Theodor, în fruntea armatelor siriene să restaureze ordinea în Palestina. În confruntarea
sa cu cele două armate musulmane de la Gabatha sau Ajnadain, la sud -vest de Ierusalim, va fi
înfrânt decisiv. Arabii, instalati in sudul Palestinei, vor continua să inainteze mai departe pe
drumul comercial ce mergea la răsărit de râul Iordan spre Damasc și valea Orontesului.
Orașele Tiberias, Baalbeck și Homs și Damascu l vor fi capitulate în august 635. Dorind să

129 Dominique Sourdel, J anine Sordel Thomine, Civilizația islamului clasic, trad. Eugen Filotti, vol. I, edit.
Meridiane, București, 1975, pag. 49.
130 O istorie a celor care au suferit moarte martirică din partea generalului Amr este redată în : Chronique de
Michel le Syrien patr iarche jacobite d’Antioche (1166 -1199) , trad. Jean – B.Chabot, vol.II, Paris, 1901, pag. 413;
J. Pargoire, Les LX soldats martyrs de Gaza , in Échos d'Orient, tome 8, nr. 50, 1905. pag. 40 -43;

58
facă față acestei situații împăratul Heraclius cu dificultate reușește să adune două armate și să
le trimită către sud. Una era formată din recruți armeni, condusi de prințul Vahan, și dintr -un
număr mare de ara bi creștini, sub comanda unui șeic din tribul gassanizilor (Banu Ghassan).
A doua armată era condusă de Theodor Trithyrius și era compusă din trupe amestecate.
În timpul luptei, armata formată din crestinii arabi, monofiziti care ìl urau pe Heraclius
și care nu își mai primiserã solda de multe luni, au trecut de partea musulmanilor. Trãdarea nu
fusese greu de aranjat, ea punea doar lucrurile la punct. Victoria musulmanilor a fost
completă. Trithyrius și Vahan au pierit în luptă alături de majoritatea sold aților lor. După ce
pierduse Palestina, Heraclius pierdea și Siria131. Pierderea acestor teritorii vor fi văzute de
către împărat ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu datorită căsătoriei sale incestuoase cu
Martina, propria nepoată. Din cronica patriarhulu i Mihail Sirianul, aflăm că împăratul după ce
va participa la Sfânta Liturghie oficiată în catedrala din Antiohia se va îmbarca spre
Constantinopol și va striga cu durere la plecare ,, Adio si bun -rămas Siriei ”132. Sectele eretice
din Siria au primit cu entuz iasm pe cuceritorii arabi. Evreii le vor oferi ajutorul, servindu -le
drept călăuze. Singurele oraș e care s -au opus arabilor au fost cele două mari orase ale
Palestinei – Cezareea și Ierusalimul – si fortăreț ele Pella si Dara de la frontiera persană. La
auzul știrilor despre Yarmuk, Sofronie a reconsolidat fortificațiile orașului. Atunci când arabii
erau la Ierihon, patriarhul va aduna toate relicvele sfinte ale lui Hristos și le va trimite pe timp
de noapte, la Constantinopol. Ierusalimul a fãcut față unui asediu mai lung de un an. În
februarie 638, califul Omar capitula Ierusalimul. Primul loc la care a dorit să meargă a fost
Templul lui Solomon , de unde prietenul său Mahomed se ridicase în ceruri. Acolo va construi
mai târziu, în anul 691, primul monument musulman, Qubbat al Sakhra, care se va numi
moscheea lui Omar, în memoria sacrificiului lui Avraam și a călătoriei lui Mahomed –
Miradj. În contextul istoriei cruciadelor, o etapă critică în întregul proces îl va reprezenta
acest eveniment. Ierusalimul dev enea al treilea loc sfânt al musulmanilor, după Meca și
Medina.
La intrarea în Ierusalim, c aliful a ceru t să vadă și altarele creștinilor și însoțit de
patriarhul Sofronie a mers la Biserica Sfântului Mormânt. În timp ce erau in biserică, s -a
apropiat or a rugăciunii musulmane, iar liderul arab l -a întrebat pe patriarhul creștin unde
putea să îsi întindă covorul pentru rugăciune. Sofronie l -a rugat să rămână acolo, dar Omar a

131 Jean Paul Roux, pag. 39;
132 Chronique de Michel le Syrien pa triarche jacobite d’Antioche (1166 -1199) , vol.II, pag. 424.

59
ieșit în pridvorul Martyrionului, de teamă ca nu cumva locul unde s -ar fi rugat s ă fie
revendicat pentru islam de către supușii săi mai zeloși 133.
În concordanță cu învățăturile profetului Mahomed, cuceritorii arabi au arătat
generozitate față de oamenii cărții (creștini, evrei și zoroastrieni) și le -au îngăduit să își
păstreze lăcașel e de cult și să le folosească fără îngrădire. În schimb nu aveau voie să -și
construiască alte locașuri de cult și nici nu aveau dreptul să poarte arme sau să călărească pe
cai, urmând să plăteasc un impozit special numit jizyaz. Patriarhul Ierusalimului a mai obținut
promisiunea că, pe lângă termenii uzuali ai capitulării, cuceritorii să permită dregătorilor
imperiali și familiilor acestora să se retragă în siguranță, cu ceea ce puteau lua asupra lor, pe
coasta Cezareei. Sofronie luptase fară preget împotri va ereziilor și a naționalismului incipient,
antictpându -i rolul în dezmembrarea imperiului. Munca și predica sa se dovedeau a fi în
zadar, cucerirea arabilor era o dovadă a esecului său. În cele din urmă patriarhul va muri de
inimă rea după câteva săptămâ ni de la capitularea Ierusalimului134.
Următoarele decenii vor fi marcate de dezbinările dintre cele două curente principale
ale islamului , șiiți și sunniți. Dinastia omeiadă va fi înlăturată de Abu -Abasid, un nepot al lui
Mahomed și va lua naștere un al d oilea califat cu centru la Cairo. Ostilitatea dintre cele două
califate era creată pe motive de descendență. Sunniți se considerau descendenți derecți ai lui
Mahomed, pe când șiiții coborau prin Ismail din Ali, bărbatul fiicei profetului, Fatima. Toate
aceste conflicte fac ca î n secolul al XI -lea arabii musulmani să nu mai fie preocupați de a se
angaja în luptele pentru lărgirea granițelor, ci să încline mai mult pentru promovarea
ortodoxiei islamice prin războirea cu șiiți pe care îi considera eretici și m ai dușmani decât
creștinii. Însă asta nu însemna că lumea creștină din Palestina era învăluită de o pace utopică
și de armonie. Așa se face că între anii 1004 -1014 creștinii de aici vor suferi persecuții din
partea califului fatimit Hakim, născut de o mam ă creștină. În tot acest timp va emite mai
multe ordonanțe care vor viza confiscarea averilor Bisericii, transformarea unor biserici în
moschei și interzicerea crucilor sau icoanelor în Ierusalim. În anul 1009 va porunci
distrugerea bisericii Sfântului Mor mânt, motivând că minunea anuală a focului sfânt, ce se
petrecea în ajunul Paștelui, era doar un fals lipsit de evlavie. Până în anul 1014 vor fi
incendiate sau jefuite aproape 30 000 de biserici, iar mulți creștini vor fi obligați să se

133 Dialogul dintre cei doi este redat in Chronique de Michel le Syrien patriarche jacobite d’Antioche (1166 –
1199) , vol.II, pag. 425 -426. A se vedea și sursele de la H. Vicent, R. Abel, Jerusa lem, in Jerusalem Nouvelle,
vol. II, Paris, 1914 -1926, pag. 930 -932.
134 Hermann Usener, Der Heilige Tychon, Sonderbare Heilige, vol.I, Leipzig -Berlin, 1907, pag. 85 -104,

60
convertească la is lam pentru a -și salva viețile. Persecutarea populației locale creștine a luat
sfârșit numai atunci când el s -a declarat pe sine însuși un Dumnezeu. Divinitatea i -a fost
proclamată în anul 1016 de către prietenul său Darazi. Atitudinea califului va înfuria supușii
musulmani și -l va obliga pe Darazi să fugă în Liban, unde va crea o sectă a druzilor.
Ulterior, creștinii latini care faceau pelerinaje în Levant au raportat unele dificultăți în
vizitarea Locurilor Sfinte și au răspândit povești despre împilarea creștinilor răsăriteni în
Palestina musulmană. În jurul anului 1095 puterea selgiucidă intrase în declin. Politica dusă
de urmșii lui Ortoq în Ierusalim era ineficientă și opresivă. Datorită acestui fapt Patriarhul
ortodox Simeon al II -lea și clerul înal t va fi obligat să se refugieze în Cipru. În celălalte state
arabe situașia era asemănătoare. Pelerinii puteau trece prin Anatolia doar cu însoțitori
înarmați, dar, chiar și așa , drumul era presărat cu pericole venite din partea unor slujbași ostili
creșt inilor. Siria nu era cu nimic mai prietenoasă. Drumurile erau pline de tâlhari, iar în
fiecare orășel pelerinilor creștini veniți din Occident li se cereau taxe. La întoarcere pelerinii
raportau povești înfricoșătoare.
Relatările unor cronicar i ne oferă o perspectivă importantă în acest sens. La jumătatea
secolului al XII -lea, cronicarul al Azimi din Alep scria că : ” Cei din porturile siriene îi
împidicau pe pelerinii franci și pe bizantini să treacă spre Ierusalim. Aceia dintre ei care au
supraviețuit au răspândit vestea despre acest lucru în țările lor. Așa că s -au pregătit pentru
invazia militară”135. E limpede că cel puțin cronicarul arab credea că atacurile musulmanilor
declanșaseră cruciadele. Contrar celor descrise, d in descrierea teologului persan Nasir
Khusraw aflăm că străzile Ierusalimului erau atât de aglomerate cu pelerinii creștini, încât în
rândul musulmanilor circula vestea că însuși împăratul Bizanțului făcuse o călătorie la
Locurile Sfinte136. La câțiva ani distanță, în 1092, Ibn al Arabi, un spaniol musulman, descria
într-una din cronicile sale experiența pe care a avut -o în pelerinajul din Țara Sfântă. El vedea
Ierusalimul ca pe un centru prosper de viață spirituală atât pentru musulmani, cât și pentru
creștini și evrei. Scoate în evidență c ă bisericile creștinilor sunt menținute intr -o stare bună și
nu lasă să se înțeleagă că aceștia suferă de vreun abuz sau vreun amestec din partea stăpânilor
musulmani137. În realitate, pe baza tuturor dovezilor rămase, opiniile cronicarilor menționați

135 Al Azimir, La chronique abrégée d’al Azimi, in Journal Asiatique, vol. 230, Pari s, 1938, pag. 369;
136 Nasir Khusraw, A journey through Syria and Palestine , in Palestine Pilgrims – Text Society, trad. Guy Le
Strange, vol. IV, London, 1897, pag. 59;
137 Sabri Jarrar, Suq al -Maʾrifa: An Ayyubid Hanbalite Shrine in al -Haram al -Sharif, in Muqarnas, vol.15, 1998,
pag. 76.

61
ar put ea fi valabile. Musulmanii și creștinii se războiau deja de veacuri unii cu alții.
Ierusalimul căzut în mâna arabilor oferea atât imagini de conflict cât și de conviețuire.
Contextul imediat al cruciadelor nu oferă niciun indiciu evident pentru faptul că u n război
religios transnațional ar fi fost iminent sau inevitabil. Mai mult decât atât, islamul se afla intr –
o poziție încât nu putea să inițieze o mare ofensivă împotriva Occidentului. De asemenea,
politica dusă de -alungul secolelor de califii musulmani î n statele creștine nu arată că ar fi fost
angajați în acte de purificare etnică. Toate conflictele din Ierusalim nu se distingeau prea mult
de luptele politice, militare și sociale caracteristice în această epocă.

3. Europa occidentală in secolul al XI -lea.
Europa se găsea la începutul secolului al XI -lea intr -o stare de declin și degradare
socială unde domnea violența și fărădelegea. O societate feudală ce cuprindea un conglomerat
de state și stătulețe cu o slabă coeziune internă, ce se născuse pe vech ile teritorii ale
Imperiului Roman de Apus sau in afara lor. Majoritatea lor se constituiseră prin așezarea unor
populații provenite din invaziile barbare de la începutul primului mileniu după Hristos.
Rolul social îi revenea Bisericii, singura instituți e care poseda școli și care avea
oameni educați. Clericii ocupau, în preajma nobililor, funcțiile de secretari, consilieri, scribi,
contabili, diplomați sau juriști. Toate acestea detașau Biserica ca putere respectată, care avea
influență asupra conduitei întregii populații ș i asupra nobilimii turbulente. La nivelul claselor
sociale înalte clerul se poziționa alături de nobilime. În viziunea cronicarului Adalberon de
Laon lumea medievală era împărțită în trei ordine, clerul, nobilii și cei care muncesc, fie care
având rosturi precise în societate. Niciuna dintre aceste ordine nu se puteau lipsi una de alta,
căci serviciile aduse de una dintre ele erau o condiție de existență a celorlalte două138.
Nobilimea, numeroasă în orașe, deținea toate privilegiile, de l a cel al justiției, la cel al
războiului și până la cel mai al impozitelor prevalate în natură sau bani. Clasa muncitoare era
alcătuită din șerbi, iar relația acestora cu nobilii era sub formă de hospites . Creșterea
demografică îi obligau pe aceștia să col onizeze ținuturile noi defrișate sau asanate, aflate la

138 Cronică redată in: Roaul Glaber, Historia, în L’An Mil , trad. G. Duby, Paris, 1967, pag. 71 -72; A.
Scobelzine, Arta feudală și rolul ei social, București, 1978, pag. 198 -199;

62
răsărit de Elba, ajungând în următoarele secole până în inima Transilvaniei139. Mersul spre
răsărit se va imprima în timp în psihologia țăranului, cruciada înscriindu -se în acest drum și
căutări într -un est necunoscut. Așa se poate explica de ce în cruciadă au plecat mai întâi
țăranii și mai apoi nobilii. Distanțele erau vag percepute, iar Ierusalimul era, fără îndoială, un
nume cu rezonanță, auzit prin intermediul călătoriilor făcute de unii dintrei ei în Orient.
Nobilimea feudală reprezenta forța vie și elementul agitator. Puterea efectivă era așa
de bine împărțită încât se poate considera că sistemul feudal occidental era o anarhie bine
organizată . Biserica nu înceta să stigmatizeze brutalitatea obic eiurilor nobiliare, starea
perpetuă de război sau banditism. Mai târziu cruciadele vor reprezenta un remediu salvator
contra acestui agresivități din societatea occidentală. Comb ativitatea nobililor era o veritabilă
calamitate pentru societate și pentru ță rile lor. În anumite cazuri această combativitate era
folosită de către Biserică în scopurile creștinismului, prin trimiterea nobililor la luptă
împotriva unor necredincioși, precum maurii din Spania sau slavii necreștini din nordu -estul
continentului. Bis erica se folosea de pornirile războinice ale nobililor occidentali oferind
recompense de ordin spiritual, precum iertarea păcatelor celor ce mureau în apărarea
intereselor ei 140. Toate formele de pietate erau încurajate, iar superstiția repre zenta un supor t
moral al omului medieval. Era un mediu în care învățătura creștină influența practic orice
aspect al vieții omenești, de la naștere și moarte la somn și mâncare, căsătorie și sănătate, iar
semnele atotputerniciei lui Dumnezeu erau limpezi și puteau fi văz ute de toți, căci deveniseră
manifeste prin actele vindecării miraculoase, prin revelația divină și prin prevestirile
pământești și divine. Idei precum dragostea, caritatea, îndatorirea și tradiția contribuiau la
modelarea atitudinilor medievale față de de voțiune, dar cea mai puternică influență era, poate,
frica . Biserica apuseană susținea că fiecare ființă omenească va înfrunta un moment al
judecății. Curăția avea să aducă răsplata veșnică a mântuirii cerești, însă păcatul avea să ducă
la osândă și la o ete rnitate de chinuri în infern. Realitatea viscerală a pericolelor implicate îi
era inoculată credinciosului din vremea respectivă prin imagini din arta și sculptura religioasă,
imagini ce ilustrau pedepsele care urmau a fi îndurate de către cei socotiți imp uri141. Astfel
începând cu secolul al XI -lea se introduc în biserica apuseană statuile ca reprezentări ale
sfinților. Unele dintre ele, impodobite cu aur și cu pietre scumpe, ajungeau să reproducă

139 Florentina Căzan, Cruciadele – Momente de confluență între două civilizații și culturi, Editura Academiei
Române, București, 1990, pag. 29 -30;
140 Vladimir Roșulescu, Cruciadele, edit. Scorilo, Craiova, 1999, pag. 3 -24;
141 Thomas Asbr idge, Cruciadele – Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt, trad. Cornelia
Dumitru și Miruna Andriescu, Edit. Polirom, București, 2011, pag. 23;

63
trăsăturile feței omenești încât cei care se uitau la ele se simțeau străpunși de privirea lor
expresivă142. Formele de pietate și superstițiile încurajate vor lăsa loc unor schimbări în
interpretările și manifestările religioase în ceea ce privește cultul sfinților, al sfintelor moaște
și al Sfintei Cruci. Dintre toa te acestea cel mai influient va fi Cultul Sfintei Cruci care va avea
un rol determinant în mișcarea de cruciadă. Recunoașterea publică a importanței Sfintei Cruci
se va reflecta prin prezența acesteia in toate riturile și ceremoniile creștine. La jumătatea
secolului al XI -lea, crucea era considerată un semn al suferinței, al sacrificiului menit unui
scop, al credinței înțelese ca o penitență care îi permitea creștinului apusean să se transforme,
să devină mai bun și să se apropie de divinitate. Pe fondul ac estei credințe se dezvoltă și
creația literară sau teatrul medieval, văzut ă ca o for mă de smerenie sau de incercare de a da un
nou sens vieții. Mulți își doreau să figureze drama patimilor, exprimând mai mult o teologie a
răscumpărării143. În privința crești nii occidentali L -au privit pe Hristos ca o victimă, în timp ce
bizantinii, creștinii din răsărit L -au privit mai mult ca un biruitor asupra morții. Tratatele
teologice ale apusenilor din această perioadă vorbesc mai mult despre necesitatea
răscumpărării celor păcătoși, în timp ce părinții răsăriteni accentuau imperativul de
îndumnezeire ființei umane. Toate aceste diferențe va explica de ce cruciada va incepe din
apus și nu din răsărit144.
Date fiind împrejurările, nu este de mirare că majoritatea creștin ilor occidentali erau
obsedați de starea de păcat, de întinare și de iminenta viață de dincolo. O expresie extremă a
dorinței de a duce o viață creștină nepătată și desăvârșită era monahismul . Regulile de intrare
în monahism in obligau călugării sau călug ărițele să depună votul sărăcie, al castității și al
ascultării, consacrându -și viața lui Dumnezeu. În secolul al XI -lea, una dintre cele mai
populare forme de viață monastică era aceea adoptată de mănăstirea burgundă din Cluny, în
sudul Franței. Mișcarea de la Cluny a crescut până a ajuns la 2.000 de filiale situate din Anglia
până în Italia și se bucura de multă influență, nu în ultimul rând în dezvoltarea și evoluția
idealurilor mișcării de reformă. Puterea sa și -a atins punctul culminant în anii 1090, cân d
Urban al II -lea, el însuși fost călugăr la Cluny, va ocupa tronul pontifical. Reforma de la
Cluny se va impune cu ajutorul papalității și va iniția un program de centralizarea a bisericii și
de înlăturare a abuzurilor, datorate cumpărării funcțiilor eclez iastice145. Dintre toate actele

142 Roaul Glaber, op.cit., pag. 94 -95;
143 J. Le Goff, Civilizația Occidentului medieval, trad. Mar ia Holban, Editura Științifică, București, 1970, pag.
225.
144 Timothy Ware, The Orthodox Church, Penguin Books, London, 1993.
145 Friedrich August von der Heydte , Die Geburtsstunde des souveränen Staates, Regensburg, 1952, pag. 63.

64
penitențiale, cel mai des întâlnit era rugăciunea, donațiile săracilor sau mănăstirilor și
realizarea unei pioase călătorii purificatoare numite pelerinaj. Astfel, în secolul XI, tot mai
mulți nobili aleg să acceadă, ca formă de penitență, la spiritualitatea venită din mănăstiri. În
anul 1091, nobilul francez Gaston al IV -lea de Béarn dona unei filiale cluniace Sainte
Foi de Morlaas din Gasconia mai multe proprietăți. Donația oferită de nobilul francez
reprezenta o formă de răs cumpărare atât a propriului suflet cât și a familiei sale cu nădejdea
că ,,Dumnezeu ne va ajuta pe această lume în toate nevoile noastre, iar în viitor ne va dărui
viața cea veșnică "146. Contribuțiile oferite de Gaston bisericii apuseane îl va face un apropi at
al papalității și un susținător al tuturor reformelor religioase. În 1087 va merge în campania
împotriva maurilor din Peninsula Ibericä , iar în 1096 va răspunde la apelul Papei Urban al II –
lea și se va înrola alături de fratele său Centulle în armata cruciaților comandate de Raymond
de Saint -Gilles .
De fapt, pe vremea lui Gaston, cei mai mulț i nobili creștini laici se bucurau de legă turi
similare bine stabilite cu mănă stirile, iar acest fapt a avut un efect decis iv asupra vitezei cu
care s -a răspândit î n Europa entuziasmul pentru cruciadă după anul 1095. În parte, acest lucru
s-a întâ mplat pen tru cã votul depus de cavalerii care se consa crau războiului sfânt îl oglindea
pe cel făcut de călugă ri, o similaritate ce părea să confirme eficacitatea războiului pentru
Dumnezeu. La fel de important va fi și faptul că papalitatea, prin legăturile ei cu aș ezările
religioase ca aceea de la Cluny, se va baza pe mănă stirile din Occidentul latin pentru
răspândirea ș i susținerea chemării la cruciadă .

III. Cruciada I.
Interacțiunea dintre cruciadă și războiul sfânt .

Opinia potirvit căreia cruciadele au fost e manație a spiritului cavalerismului este una
dintre cele mai greșite care pot fi conc epute, deși este una dintre cele mai răspândite. Autorii
de romane cavalerești și cei ce scriu istoria ca pe un astfel de roman își exercită influiența
pentru a întreține acestă iluzie și însuși cuvântul „cruciadă” evocă în cele mai multe minți
imagini de armuri înzorzonate, de pene care flutură, de scuturi cu blazoane, însoțite de iubirea
doamnelor, de onoare cavalerească și fapte curtenitoare de arme. Îndrăznim să afirmăm că
originea Cruciadelor nu este cavalerismul și că prima c ruciadă, ce a mai importantă dintre

146 Thomas Asbridge, op.cit., pag. 24 .

65
toate care a dat tonul și caracterul tuturor celor ce au urmat, nu prerzintă nicio urmă a ceea ce
se înțelege în mod obișnuit prin termenul de „cavalerism”147.
Cuvâtul „cruciadă” este rar și trandiv , el nu apare în latina medievală decât înain te de
mijlocul secolului al XII -lea, iar corespondentul său arab – hurub assabiyya = războiul pentru
cruce – nu datează decât din perioada otomană. La sfârșitul secolului al XI -lea o serie de
terminologii încearcă să se adapteze la scopul spiritual al cruciadei. Astfel găsim în cronicile
vremii expresii ca: expedition – cu sensul de campanie militară, expeditio crucis – războiul
cruci, bellum sacrum sau guerre sainte – războiul s fânt, passagium generale – expeditie
militară, iter Hierosolymitanum – călătoria către Ierusalim, iter in terram sancta – călătoria
către Țara Sfântă, milites sancti Petri – soldații Sfântului Petru, legio christiana – legiunea
crestina , iar din secolul al XII –lea crucesignatus – persoana care poarta semnul crucii148.
Unii dintre c ruciați se socoteau „o stași ai lui Hristos”, „însemnați cu semnul crucii – cruce
signati”. De aici se va forma mai târziu termenul de „ cruciadă”. Textele medievale o
desemnează cel mai adesea pe aceasta din urmă drept „călătoria către Ierusalim” ( iter
hierosolymitanum, via Sancti Sepulcri), iar de la sfârșitul secolului al XIII -lea, în momentul în
care mișcare devine mai regulată, apare sub numele de „trecere” ( „mare”, „mică” s au
„generală”)149.
Cavalerismul și Cruciadele au început în același secol și își au originea în același
punct. Între ele nu există o legătură de cauzalitate, ci ambele au fost efectele aceleași cauze,
feudalismul, care care la întâlnirea cu religia a dus la încreștinarea acestuia, devenind un
pelerinaj misionar militar inițiat de liderul spiritual de la Roma care acorda participanților săi
privilegii spirituale și temporale și le stabilea ca drept țel eliberarea Mormântului lui Hristos
de la Ierusalim, ce era sub stăpânirea islamică. Termenul de cruciadă va devenii în secolele
următoare sinonim cu un război patronat de Biserică pentru o cauză sau alta, și cu o
manifestare de fanatism. Cruciada reunea prin predicarea sa, întreaga creștinătate sub
conduderea papei în căutarea mântuirii. Un misionarism, pe care occidentul îl cunoaște ca
război sfânt dus împotriva „necredincioșilor” sau „necreștinilor”.

147 Thomas Keightley, Templierii – o societate secre tă din Evul Mediu, trad. Monica Medeleanu, Ed. Herald,
București, 2008, p. 17 -18.
148 A se vedea Hans Eberhard Mayer, Gheschichte der Kreuzzüge, Stuttgart – Berlin –Köln, 2000, pag. 5 -86;
Bonizo de Sturi, Liber de vita christiana, vol.II, 423, ed. E. Perles , Berlin, 1930, pag. 56; Jonathan Riley -Smith,
The First Crusade and the Idea of Crusading , London – Continuum, 2003, pag. 27 -30.
149 Cécile Morrisson, Cruciadele, trad. Ră zvan Junescu, Ed. Meridiane, București, 1998, p.5 -6.

66
În interpretarea fenomenului cruciadei, istoricul Christopher Tyerman pune în discuție
raza geografică de at ac a cruciaților. Cucerirea celorlalte orașe ( de ex. Antiohia), limitează
difiniția idealului cruciadei și acțiunea actului de pelerinaj predicat de papa Urban al II -lea.
Scopul spiritual, care de altfel derivă și din terminologiile întâlnite în scrierile istorice și care
a contribuit în mare parte la entuziasmul participanților este anihilat de practicile războinice
ulterioare. Această atitudine expune imaginea unui razboi, iar în schițarea profilului
participanților la cruciada ar trebui să se țină cont de aceste circumstanțe150. La un nivel
teoretic, cauza ar fi trebuit să fie una dreaptă care să justifice, în fața lui Dumnezeu actul
violenței. Legitimitatea războiului a depins în mod esențial de “v ictoria creștinismului”.
Totuși istoricii islamului, cons ideră că expediția militară efectuată de occidentali la
sfârșitul secolului al XI -lea nu constituie o reacție a războiului sfânt. Idealul djihad -ului își
pierdu -se forța de atracție în această perioadă și nu mai era menținut la frontierele orientale și
în Asia Mică de către turcomani decât sub forma așa -numitei ghazwa –raid151. Înainte de
cruciadă s ocietatea medievală musulmană era mai puțin închisă decât cea a Occidentului
creștin. În sensul acesta, erau recunoscute existența unor comunități și unor credinț e în sânul
islamic, iar prin dhimma, le erau acordate ospitalitate și protecție câtă vreme era recunoscută
autoritatea admisă prin plata capitației ce îi deosebea de ceilalți, prin așa numita djizya.
Așadar, djihad -ul nu ducea precum cruciada, la opțiunea între convertire și moarte oferită
musulmanilor învinși în timpul primelor cruciade, nici la toleranța de drept dacă nu de fapt, a
statelor cruciate față de musulmani152. Proiectele, viziunile și descrierile Țării Sfinte,
mărturisite de doctrina cruciadei, e xplică lipsa de cunoaștere a Orientului. Ele împărtășesc, în
această privință, ignoranța timpului său în ceea ce privește Bizanțul și lumea musulmană. O
prăpastie despărțea civilizația Bizantină și cea islamică153 din secolul al XI -lea de cultura

150 Christopher Tyerman, The Inven tion of the Crusades, University of Toronto Press, 1998, pag. 136 -137;
151 Termenul desemnează în cultura islamică o luptă sau o expediție militară . După primele două cruciade
capătă sensul de război sfânt . A se vedea: Usama Ibn Munqidh, des enseignements d e la vie (Souvenirs d’un
gentilhomme syrien du temps des croisades), trad. A. Miquel, Paris, 1983, p. 12 -15.
152 Usama Ibn Munqidh, des enseignements de la vie (Souvenirs d’un gentilhomme syrien du temps des
croisades)…, p. 19.
153 În toiul cruciadelor știin ța arabă se revarsa asupra creștinătății occidentale, ceea ce a făcut să „hrănească” așa –
zisa renaștere din secolul al Xll -lea. Ceea ce aduc arabii învățaților creștini este știința grecească tezauri zată în
bibliotecile orientale și pusă iar în circulație de către învățații musul mani, care o aduc cu ei pînă la capătul
Islamului occidental, în Spania, unde clericii creștini vineau cu nesaț s -o „soarbă” treptat, pe măsura înaintării
Reconquistei. Toledo, reluată de creștini în 1085, ajunge polul de atracție al acestor însetați, care sunt într -o
primă fază, mai ales traducători. Moda științei musul mane ajunsese chiar atît de prețuită în cuprinsul
creștinătății, încît unul dintre aceștia, Abelard de Bath, declara că pentru a impune ideile sale personale, el l e-a
atribuit adesea arabilor. Pentru detalii a se vedea: Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, trad. Marian Tiu,
Ed. Proiect, București, 2007.

67
barbară a p opoarelor din apus. Cu toate acestea cele mai multe dovezi istorice înclină spre
ipoteza potrivit căruia cruciada s -a desfășurat sub lozinca de război sfânt .
În ciuda principiilor pacifiste ale Evangh eliilor care amintesc de numeroasele prilejuri
în care Hristos respingea sau interzicea violența, de la avertismentul că cel care va trăi în mod
violent va muri în același mod (Matei 26,52) la îndemnul predicii de pe Munte de a întoarce și
celălalt obraz (Matei 5, 39), Biserica din Occident va formula încă di n veacul al IV -lea, o
teorie a războiului drept. Principiile decretiste ale jus ad bellum sau jus in bello pe care
papalitatea își va construit ideea de cruciadă, au fost cupinse în criteriile morale din cuprinsul
unor scrieri patristice latine. “ Cauza dr eaptă ”, “Dreapta intenție ” sunt doar câteva referințe
adaptate la creștinism de Fericitul Augustin, episcop de Hippona (354 -430 î.d. Hr.), de Sfântul
Ambrozie episcop de Milano (cca.339 – 397 î.d.Hr.)154 sau de Isidor de Sevilia ( 560 -636
î.d.Hr)155. În viziun ea lui Augustin războiul drept era justificat astfel: „ sunt numite drepte
războaiele care răzbună nedreptățile, atunci când un popor sau un stat, cu care trebuie purtat
războiul, a neglijat să pedepsească faptele rele ale supușilor săi sau să restituie cee a ce a fost
deteriorat prin intermediul acestor nedreptăți ”156. Isidor de Sevilla a completat definiția în
Etimologiile sale: „ drept este războiul purtat după advertisment pentru recuperarea
bunurilor sau pentru respingerea dușmanilor ”157. Complexele acestor principii vor fi
simplificate mai tărziu instituindu -se doar trei condiții esențiale pentru un război drept:
proclamarea acestuia de către o autoritate legitimă , episcop sau rege; o cauză dreaptă , ca
apărare împotriva unui atac inamic sau recuperarea unui teritoriu pierdut și dreapta intenție ,
adică una care implica cât mai puțină violență. Aceste trei principii au susținut idealul
cruciadelor, însă nu au fost nici pe departe suficiente pentru a sprijini sacralizarea
războiului158. Expresia acestei concepții s-a transmis și în secolele următoare, î ncât îi va
determina pe episcopii Romei să denatureze misiunea Bisericii lui Hristos. Ele apar către anul

154 Este posibil ca ideile cu privire la justificarea războiului sfânt ale Sfântului Augustin să fi fost însu șite și de
episcopul Milanului. Relația dintre cei doi este legată și prin faptul că Sfântul Augustin a contribuit la alegerea
lui Ambrozie in scaunul de la Milano. A se vedea analiza facută de Stadler Christian, Krieg. Grundbegriffe der
europäischen Geist esgeschichte , Wien 2009; pag. 40 -44;
155 R. Regout, La Doctrine de la guerre juste de saint Augustin á nos jours d’après les théologiens et les
canonistes catholiques, Paris, 1935, pag. 42 -45; Dieter Bauer; Klaus Herbers; Nikolas Jaspert, Jerusalem im
Hoch – und Spätmittelalter: Konflikte und Konfliktbewältigung , Vorstellungen und Vergegenwärtigungen,
Campus Historische Studien, vol 29, Frankfurt – New York, 2001, pag. 169 -72;
156 R. Regout, La Doctrine de la guerre juste de saint Augustin à nos jours d’après les théologiens et les
canonistes catholiques, Paris, 1935, p. 42 -45.
157 Isidor de Séville, Étymologies, XVIII, 1, Patrologiae cursus completus. Series latina, vol 221, tom. 82, col.
639, Paris, 1844 -1855;
158 Sfântul Augustin, De Civitate Dei, trad. Paul Găleșeanu, cartea a III -a, Editura Științifică, București, 1998,
pag. 22; Thomas Asbridge, Cruciadele, pag. 25 -26;

68
1150 și în Decretul lui Grațian, text ce stă la baza dreptului canonic din Biserica Catolică „un
război este d rept dacă este purtat cu o intenție dreaptă, sub conducerea unei autorități
legitime și într -un scop defensiv sau cu scopul de a relua un bun luat în mod nedrept ”159.
Erau astfel, delimitate două domenii, cel al violenței nelegitime – exersate asupra unor
nevinovați din cupiditate și din căutarea unei glorii deșarte – și cel al violenței legitime ,
exercitată de o autoritate publică, lege, principe sau, dacă autoritatea civilă era deficitară, de
episcop sau papă. Nici mișcările de pace, nici teoreticienii ră zboiului drept nu i -au condamnat
deci în bloc pe combatanți; Grațian răspundea negativ întrebării pe care o punea în Decret,
cauza 23 : „ este războiul un păcat? ”160. La jumătatea secolului al XI -lea teologul Bonizo de
Sutri, influențat de reforma papei Grigo rie al VII -lea, preciza că, dacă clericii nu puteau lupta,
laicii, regi, baroni, cavaleri puteau fi chemați să îi „ persecute cu armele pe schismatici și
excomunicați” ; Bonizo este cel care a legat aceasta de ideologia celor trei ordine : „ dacă nu
ar face -o, ordinul combatanților ( ordo pugnatorum ) ar fi inutil în legiunea creștină ( legio
christiana )”161. Toate acestea erau menite să întărească autoritatea scaunului papal asupra
deciziilor politice ale statului. Astfel de multe ori episcopii Romei foloseau ex comunicările
drept un instrument politic și uneori își arogau dreptul de a -i înlătura pe regi de la conducere.
Preocupată atât cu păstrarea reputației ei de Biserică martiră, cât și cu crearea unei
imagini publice a unui samaritean anticipativ, Biserica Răsăriteană era categoric impotriva
acestor idei. Încă din epoca primară numeroasele tratate ale părinților bisericești criticau
folosirea violențelor și a armelor. În acest sens, cele mai semnificative opere din primele
secole care se opun războiului îi i nclud pe Tațian (Oratio ad Graecos), Atenagora al Atenei
(Πρεσβεία περί των Χριστιανών), Tertulian (De Idololatria, XIX), Origen (Contra Celsum V,
33), Clement al Alexandriei (Παιδαγωγός I, 12), Lactanțiu (Divinae Institutiones I, 48), Vasile
cel Mare (Omi lia la Psalmul LXI, 4), Grigorie de Nyssa (Despre fericiri, Omilia VII) sau Ioan
Gură de Aur162.
Activitatea misionară și conducerea pastorală era înțeleasă în contextul iubirii
mântuitoare a lui Dumnezeu și a Bisericii lui Hristos pentru omenire, iubire c are va fi ignorată

159 E. Freidberg, Corpus Juris canonici, Leipzig, 1879; A. Vanderpol, La doctrine scholastique du droit de la
guere, Paris, 1919;
160 P. Con tamine, La Guerre au Moyen Âge, Paris, 1992;
161 Bonzo de Sutri, Liber de vita christiana, II, 423, éd. E. Perels, Berlin, 1930,p – 56; citat după I. Robinson, art.
cit. (n.38), p.190.
162 Un tratat bun despre viziunea părinților din epoca primară asupra răz boiului este oferit de Marian Ghe.
Simion, Teoria războiului drept și creștinismul ortodox, in Revista Teologică, nr. 4, 2010, Sibiu, pag. 83 -106.

69
sau greșit înțeleasă in Apus. În perspectiva părinților răsăriteni, misiunea creștină ( =
trimitere, apostolat, de la vb. lat. mitto, -ere. –ssi,-sum = traduderea originalului grecesc
αποστολειν, – ελο, subst. αποστολος ) își avea temeiul profund și punctul de plecare în însăși
comuniunea Sfintei Treimi, în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt, și prin
Acesta, către întreaga lume163. În perspectiva aceasta, misiunea creștină este trimiterea
Bisericii în lume în vederea universa lizării Evangheliei și a integrării oamenilor în împărăția
lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca
anticipare a ei în Biserică prin Pogorârea Duhului Sfânt164. Astfel princiipiile misiunii creștine
se aplică și n u se impune, așa cum o vom regăsi în secolul al XI -lea în discursul episcopilor de
la Roma.
Concesiile pe care părinții răsăriteni le va face mai târziu statului vor fi privite dintr -o
perspectivă consultativă, deoarece potrivit principiului simfoniei, pr odus de împăratul
Justinian (527 -565), Biserica nu lua niciodată o decizie cu privire la război, ci avea ca sarcină
mântuirea spirituală a comunității. Spre deosebire de cruciadă, în practica de război bizantină,
războiul era dus în numele imperiul și nu în numele lui Hristos. Intersectarea cu islamul va
influența și mai mult viziunea creștinătății răsăritene asupra războiului. Lupta pentru apărarea
și protejarea adevărului lui Hristos va fi legitimată prin prezența slujbei de binecuvântare a
soldaților și a armelor. Totuși, potrivit relatărilor din cronicile vremii, în secolul al XI -lea
Biserica Ortodoxă facea eforturi puternice să reziste tentațiilor de justificare unanimă a
violenței și unei adoptări a teoriei războiului drept. Motiv pentru care p acifișt ii aveau o
reputație proastă, pe care nu vor reuși să o schimbe niciodată165.
În concordanță cu învățăturile teologilor apuseni, ideia unei cruciade s -a născut
progresiv în gândirea papilor din secolul al XI -lea. Unii istorici consideră că primii care au
gândit proiectul de cruciadă sunt papa Silvestru al II -lea și Papa Sergiu al IV -lea166.

163 Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Teologie și Biserică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2008, p. 335.
164 Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca, 2008, p. 15.
165 Ana Comnena, Alexiada, trad. Marina Marinescu, vol.II, edit. Minerva, București, 1977, pag. 35 -47;
166 Jules Lair, Encyclique de Sergius IV relative à un projet de croisade , in Bibliothèque de l'école des chartes.,
tome 18, Paris, 1857, pag. 246-253; Karl Schulftes, Papst Silvester II., Hambrug, 1891, pag. 48 -60; J. Kurt
Ulrich, Frühmitelalterliche Festkrönungen? Überlegungen zu Terminologie und Methode, in Historische
Zeitschrift, vol. 211, R. Oldenburg – München, 1970, pag. 556 – 558.

70
Într-o societate cu o gândire eminamente religioasă, dogmele au fost folosite ca
axiome politice, în numele lor au fost promulgate idealul cu conținut l aic, astfel încât se poate
admite că primul proiect al unei expediții armate a fost creația reformei hildebrandiene
susținută de călugărul Hildebrand de la mănăstirea Cluny din Burgundia, devenit p apa
Grigore al VII -lea. Acesta Î ncă de la începutul venirii în scaunul Romei, promova o politică
de centralizare a bisericii față de Roma și un universalism politic de netăgăduit. Bula Papală
din anul 1075 sau „ Dictatul papei ”, cum s -a numit, a însemnat promulgarea supremației papei
asupra întregii lumi creștine, afirmarea pretenți ei papei de unic conducător al acestei lumi,
văzută fară granițe în termeni fără echivoc. Faptul a avut o insemnătate nebănuită la început.
El a pus bazele unității lumii catolice și implicit a unității Europei apusene, în ciuda
războaielor dintre state. Prin ea, papalitatea căuta să -și mărescă prestigiul, să înlăture schisma,
să-și extindă autoritatea și asupra Răsăritului, în Asia Mică și chiar mai departe, în numele
aceleiași moșteniri romane pe care și -o revendica în Occident.
Viziunile papei Grigori e al VII -lea avea la bază ideologiile teologilor apuseni,
care secole de -a rândul zugrăviseră lupta interioară, spirituală, purtată de creștinii devotați
împotriva păcatului drept ,, lupta lui Hristos ”, iar cãlugării erau descriși uneori drept ,, soldații
lui Hristos ”. Plecând de la aceste convingeri, Grigorie considera că întreaga societate laică
trebuia să aibe o obligație esențială să apere Biserica latină in calitate de ,.soldați ai lui
Hristos” într -un război propriu -zis. La începutul pontificatului său , Grigore va organiza pentru
o mare acțiune militară, care poate fi considerată adevăratul prototip al unei cruciade. În 1074
a încercat să pornească un război sfânt în estul Mediteranei, în ajutorul creștinilor răsăriteni
din Bizanț, care în opinia sa, er au persecutați de către musulmanii din Asia Mică. Celor care
se înrolau în această campanie militară le fãgãduise o ,,răsplată cerească” . Ambițiile sale nu
se vor realiza poate și fiindcã își afirmase dorința de a conduce personal această campania sau
poate că ideea legăturii dintre slujirea militară a lui Dumnezeu și recompensa spirituală ce
venea din ea era încă prea vagă. Însă la începutul anilor 1080, dat fiind că înfruntarea dintre el
și împăratul Germaniei ajunsese la apogeu, pontiful roman a făcut un pas important spre
clariñcare. A scris susținătorilor săi că participarea la această luptă avea aceeași putere de a
purifica sufletul ca și celălalte forme de penitență, căci promitea, la fel ca pelerinajul, să fie
atât dificilă, cât și primejdioasă. Acea stă motivație va stabilit un precedent important pentru
papii ulteriori. De fapt, însăși noutatea abordării radicale a lui Grigore față de militarizarea
creștinătății latine i -a adus critici din partea contemporanilor și în cercurile ecleziastice a fost

71
invinuit de cochetare cu practici ,, noi si nemaiauzite de -a lungul veacurilor ”. Viziunea lui era
atât de extremistă, încât atunci când succesorul lui, Urban al II -lea, va zugrãvi idealul
cruciadei o va face mult mai cenzurat, astfel încât în comparație cu Gr igore va fi consderat
mult mai conservator167. Pentru eșecul său , papa Grigorie al VII -lea nu poate fi considerat cel
dintâi arhitect al cruciadelor, ci aceasta avea să fie în anul 1095 opera papei Urban al II -lea.
Atunci la conciliu de la Clermont din Fran ța, liderul creștinilor apuseni va propovădui
misiunea Bisericii prin război sfânt împotriva păgânilor, nu prin trimiterea unor misionari
pentru convertire ci prin trimiterea unor cavaleri ce trebuiau să supună necreștinii prin sabie.

III.1. Papa Urban a l II-lea și ideea de cruciadă.
În anul 1085, când survine moartea papei Grigorie al VII -lea, relațiile dintre
creștininătatea răsăriteană și apuseană erau foarte deteriorate. Tensiunile dintre Grigorie și
împăratul Alexie I Comnenul fusese legate de fapt ul că acesta din urmă se aliase cu regele
german Henric al IV -lea împotriva papei. Disputele însoțite de excomunicări și tot felul de
acuzații îl va determina pe împăratul bizantin să inchidă toate bisericile latine care se aflau
Constantinopol168. Amărăciun ea și resentimentele sporeau de ambele părți. Însă odată cu
alegerea Papei Urban al II -lea pe scaunul Romei lucrurile iau o altă întorsătură. Diplomația
celor doi lideri dădea semne că unitatea creștinătății putea fi păstrată.
Papa Urban al II -lea s-a născut într -o familie nobilă, în Châtillon -sur-Marne, în anului
1042. Odo de Lagery, după numele său de botez, primise învățătura la scoala catedralei din
Reims, sub indrumarea Sfântului Bruno, care ulterior a întemeiat ordinul cartuzian . La scurt
timp după ce va fi hirotonit arhidiacon la catedrala din Reims va pleca la mănăstirea de la
Cluny. Aici în anul 1070 va fi primit în rândul monahilor de abatele Hugo, care își va da
searna de abilitățile lui Odo. După ce va îndeplini funcția de prior pentru o vreme, va fi
transferat la Roma. În scurt timp se va face remarcat acolo, iar in anul 1078 papa Grigorie al
VII-lea îl va numi cardinal de Ostia. Din 1082 până în 1085 îl va reprezenta pe papă ca legat
in provinciile din Franța și Germania. Apoi se va întoarce ș i îi va fi alături de papa Grigorie
până în ultimii ani de pontificat. După moartea acestuia din exil, când scaunul Romei va fi

167 Guilbert de Noget, Dei gesta per Francos, în Recueil des historiens des croisades, seria Historiens
occidentaux, vol. V, tom. IV, Paris, 1841 -1906, pag. 121; Ana Comnena, vol.II, pag. 2017; Jonathan Riley
Smith, The First Crusades and the Idea of Crusading, edit. Contunuum, London, 2003, pag. 49 -57.
168 Ana Comnena, vol.I, pag. 47 -51.

72
ocupat de anti -papa Guibert (Clement al III -lea), cardinalii loiali îl va alege in locul lui pe
abatele de Monte Cassino, slab ș i refractar, care își va lua numele de papa Victor al III -lea.
Cardinalul de Ostia nu va fi de acord cu această alegere, manifestându -și vehement opoziția.
La scurtă vreme, în iulie 1087, papa Victor al III -lea se îmbolnăvește și se întoarce la
mănăstirea sa de la Monte Cassino unde îl excomunică pe Clement al III -lea. Simțindu -și
sfârșitul, în septembrie 1087, îl va recomanda cardinalilor drept succesor al său pe Cardinalul
de Ostia. Conclavul se va întruni abia în martie 1088, la Terracina și îl va alege papă pe
cardinalul de Ostia cu numele de Urban al II -lea169. Noul papă primise o moștenire foarte
dificilă. Pentru loialitatea și convingerile sale față de papa Grigorie suferea ostilitatea
împăratului Henric al IV -lea, care de altfel îl ținuse prizonier pe perioada în care fusese legat
papal în Germania.
Numirea lui va fi contestată de fostul episcop de Ravena, Gubert, actualul anti -papă
care își revendica scaunul Romei. Acesta era partizan al casei regale din Germania și fusese
ridicat la această demnitate de împăratul Henric al IV -lea, pe care, la rândul său, îl încoronase
ca împărat la Roma în anul 1084. Guibert se născuse la Parma din familia nobilă Corregia,
care predindea că descinde din conții de Ausburg, cei care erau recunoscuți pentru
devotamentul arătat împăraților germani. Poseda o mare reputație în științe și elocvență fapt
pentru care va fi și cancelarul împăratului Henric al IV -lea. Pentru toate acestea, Guibert va fi
susținut ca anti -papă între anii 1080 – 1100, pe parcursul pontificatului a p atru papi aleși la
Roma : Grigorie al VII -lea, Victor al III -lea, Urban al II -lea și Pascal al II -lea170.
Un papă aflat într -o poziție atât de nesigură precum Urban nu putea spera să -si
exercite autoritatea prea departe. Dar cu toate acestea prefera să ev ite controversele care
puteau stârni resentimente și dezbinare. Avea de partea lui susținătorii loiali ai papei Grigorie.
La nord era Matilda de Toscana care îl va sprijinii cu credință oferindu -i multe din vastele
sale domenii. În 1089, pentru a -și consol ida și mai mult poziția, va binecuvânta căsătoria
Matildei cu principele german, Welf al Bavariei, un tânăr care avea mai puțin de jumătate din

169 L. Paulot, Un Pape Français: Urban II, Paris, 1903, pag, 29 -40; B. Leib, Rome, Kiev et Byzance á la fin du
Xi-siècle. Rapports religieux des Latins et des Gréco -Russes sous le pontificat d’Urban II (1088 -1099), Paris,
1924, pag. 1 -4; Jules Gay, Les Papes du XIe siècle et la chrétienté , Paris, 1926, pag. 356 -358; Jo hann Matthias
Watterich, Pontificum Romanorum qui fuerunt inde ab exeunte saeculo IX usque ad Finem Saeculi XIII Vitae ,
vol. I, Scientia Verlag, 1966, pag. 571 -700.
170 Ingrid Heidrich, Ravenna unter Erzbischof Wibert (1073 -1100). Untersuchungen zur Stellu ng des
Erzbischofs und Gegenpapstes Clemens III. in seiner Metropole, edit. Jan Thorbecke Verlag Sigmaringen, 1984,
pag. 121 -125; Kai -Michael Sprenger , The Tiara in the Tiber.An Essay on the damnatio in memoria of Clement
III (1084 -1100) and Rome’s River a s a Place of Oblivion and Memory, in Reti Medievali Rivista, vol.13, Firenze
University Press, 2012, pag. 153 -169.

73
vârsta ei171. Urban va lucrat statornic și plin de tact până în anul 1093, când situația începe să
se schimbe. Fol osindu -se mai mult de ajutorul financiar decât cel militar, Urban va petrece în
acel an Crăciunul la Roma, iar in prirnăvara anului următor își va instala reședința la Lateran.
De aici va susține în tăcere revolta lui Conrad, fiul împăratul Henric și va re uși să slăbească
regatul german, care îi era ostil. În Franța, țara sa de baștină, Urban va reuși să aducă sub
controlul său întreaga structură ecleziastică folosindu -se de abilitățile sale de organizator. Cea
mai mare influență o va exercita în Spania, ia r treptat și țările mai îndepărtate din Apus îi vor
recunoaște autoritatea spirituală. Toate acestea se datorau și faptului că renunțase la
revendicările de suzeranitate politică ale lui Grigore al VII -lea. Și pentru că relațiile cu
bizanțul erau înghețat e, între timp suveranul pontif își va îndrepta atenția spre creștinătatea
răsăriteană. În septembrie 1089 va participa la sinodul de la Melfi, unde va ridica sentința de
excomunicare a împăratului Alexie. Gestul papei va fi apreciat de Alexie care în aceea și lună
va convoca un sinod la Constantinopol pentru a discuta situația episcopului Romei care fusese
omis din diptice. Drept urmare, s -a propus ca numele să fie restaurat odată cu primirea unei
scrisori sistatice de la papa Urban al II -lea172. Sinodul a con siderat că nu exista nicio cauză
reală în disputa celor două Biserici și a recomandat consultarea patriarhilor Alexandriei și
Ierusalimului. Patriarhul Antiohiei participase în persoană la sinod. Patriarhul Nicolae al III –
lea al Constantinopolului i -a scri s lui Urban pentru a -i aduce la cunostință aceste hotărâri și
pentru a -i cere să -și trimită scrisoarea sistatică într -un interval de optsprezece luni173. Totodată
erau date asigurări că bisericile latine din Constantinopol vor fi redeschise. Din datele istor ice
se pare că sinodul nu a abordat nici una din temele teologice care au stat la baza schizmei de
la 1054. Urban nu va trimite niciodată o scrisoare sistatică, nedorind probabil să ridice
chestiuni de teologie, iar numele lui nu va fi niciodată restaurat in dipticele din
Constantinopol. Însă bunele relații dintre cele două creștinătăți vor fi restabilite. Tratatul scris
în anul 1090, de către arhiepiscopul Teofilact al Bulgariei, va arăta cel mai bine situația
relațiilor dintre cele două biserici. Teofilac t sugera că nu trebuie a se da așa mare importanță
uniformizării practicilor latine în ceea ce privește adaosul filioque din Crez, deoarece sărăcia

171 David J. Hay, The Military Leadership of Matilda of Canossa -1046 -1115 , Manchester University Press,
2008, pag. 72 -76;
172 Discuțiile celor două sinoade, convocate la Melfii și la Constantinopol sunt publicate, împreună cu traducerile
scrisorilor dintre cei doi lideri, de : Walther Holtzmann, Die Unionsverhandulgen zwischen Kaiser Alexios I und
Papst Urban II im Jahre 1089, in Byzantinische Ze itschrift, vol. 28, Leipzig, 1928, pag. 60 -67.
173 Venancel Grumel, Jean Darrouzès, Les Regestes des actes du patriarcat de Constantinople. Vol. I, Les actes
des patriarches, fasc. II et III, Les regestes de 715 à 1206, Seria I, edit. Institut Français d'études Byzantines ,
Paris, 1989, pag. 408 -449.

74
limbii latine împiedică interpretarea termenilor teologici174. Desigur că opiniile sale nu erau
împărtășite de toți teologii răsăriteni. Cel mai vehement contestatar al practicilor liturgice de
rit latin era Patriarhul Ierusalimului Simeon al II -lea. El s -a opus practicilor latine de a folosi
pâinea nedospită la împărtășanie, motiv pentru care după cucerirea Ierus alimului de către
cruciați va fi alungat de la conducerea scaunului patriarhal175.
În martie 1095, papa Urban al II -lea va merge în nordul Italie, în orașul Piacenza
pentru va convoca primul mare sinod al pontificatului său. Alături de toți liderii Biseric ilor
apusene au participat și ambasadorii din Bizanț. Aceștia au fost invitați să adreseze adunării
mesajul din partea împăratului creștin Alexios I Comnenul. Din păcate discursurile acestora
nu au supraviețui t. Se pare însă că, pentru a convinge audiența de a-l sprijinii pe împăratul
bizantin cu ajutor militar, solii ar fi accentuat dificultățile pe care creștinii din răsărit le
îndurau din partea necredincioșilor islamici. Despre relatările trimișilor din Bizanț, Cronicarul
Bernold de Constance relata că: „ambasada împăratului de la Constantinopol a venit la acest
conciliu și a implorat pe papă și pe toți creștini să vină în ajutorul Bisericii din răsărit pe
care idolatrii aprope au distrus -o în aceste regiuni, pe care le -au cucerit până aproape sub
zidurile cetății Constantinopol”176. Apelul la datoria creștină reprezenta un argument puternic
menit să -i convingă pe episcopii prezenți că siguranța creștinătății era amenințată și de aceea
era nevoie ca aceștia să mobilizeze enoriașii spre răsărit. Probabìl că Alexios dorea numai
câteva contingente de mercenari franci si o mică armată ce putea fi modelată si dirijată cu
ușurință. Mesajul împăratului i -a impresionat episcopii prezenți cât și pe papa Urban al II –
lea177. În următoarea perioadă ce au urmat, papa a rafin at și a dezvoltat aceste idei, punând la
cale o acț iune ce putea satisface o gamă mai largă de ambiț ii, o form ă de pelerinaj armat î n
Est, ceea ce s-a numit mai târziu cruciadă . Istoricii consideră că Urban se aștepta ca la
chemarea sa la arme s ă răspundă numai câteva sute de cavaleri. Î n realitate însă, el pare să fi
avut o intuiție suficient de bună î n ceea ce privește anvergura potențială ș i ținta acestei

174 Fr. J. F. Mariae Bern de Rubeis , Theophylacti Bulgariae archiepiscopi, Opera quae reperiri potuerunt
omnia, in Patrologiae Graeca e, Tomus 126, Belguim, 1981, pag. 222 -250.
175 B. Lieb, Deux inédits Byzantins sur les azymes au début du XIIe siècle , Paris, 1924, pag. 85 -87; A. Michel,
Amalfi und Jerusalem im griechieschen Kirchenstreit , in Orientalia Christiana, nr. 121, Roma, 1939, pa g. 18 -20;
Peter Plank, Patriarch Symeon II. von Jerusalem und der erste Kreuzzug, in Ostkirchliche Studie, vol.43,
Augustin Verlag, Würzburg, 1994, pag. 276 -278.
176 J. Prawer, H istoire du Royaume Latin de Jerusalem , vol.I, Paris, 1969, pag.165; Ian S. Ro binson, Die
Chroniken Bertholds von Reichenau und Bernolds von Konstanz 1054 -1100, in Scriptores Rerum
Germanicarum, Nova series 14 , Hannover , 2003, pag. 383 -390.
177 Legat de acet mesaj sunt istorici care pun la îndoială existența unei scrisori de aju tor venită din partea
împăratului Alexie și sunt de acord numai asupra unor eventuale solii schimbate între cei doi lideri. A se vedea :
J. Flori, La Première Croisade : L'0ccident chrétien contre l'Islam , Bruxelles, 2001, pag. 30.

75
întreprinderi încât să pună cu destul de multă asiduitate fundamentele unei rețele largi de
recrutar e.
Unii analiști ai fenomenului din secolul al XI -lea sunt de părere că papa avea totuși in
minte cruciada încă de când plecase de la conciliu din Piacezza, urmânt în felul acesta
moștenirea idei lăsate de predecesorii acestuia178. Alți istorici, ca Carl E rdmann , consideră că
ideea cruciadei a plecat de la dicuția purtă cu contele de Toulose, Rraymond al IV -lea, în
scurtul popas făcut la mănăstirea Saint -Gilles, precum și schimbul de păreri avut cu prelații de
la mănăstirea Cluny, unde deasemenea s -a oprit în timpul călătorie sale în luna lui
octombrie179. Aici, la mănăstirea Cluny, se pare că îl va întâlni pe călugărul Petru din Ameins,
supranumit Pustnicul, care îi va înfățișa greutățile pe care pelerinii le întâmpina în pelerinajele
făcute la Ierusalim180. Cu siguranță pledoaria emoționantă a lui Petru a contribuit la ideea de a
da curs cererii de ajutor pentru eliberarea Locurilor Sfinte din Palestina. Cert este că pe lângă
ideia de cruciadă, s -a pus problema eliberării Peninsulei Iberice, fapt care interesa pe
interlocutorii papei, prilej cu care cu certitudine papa Urban al II -lea a primit informații cu
privire la lumea islamică și jihad -ul. Oricum ar fi fost, Urban ș i-a dat seama c ă dezvoltarea
ideii unei expediții în ajutorul Bizanț ului îi aducea numai ben eficii. Era o șansă nu numai
pentru ap ărarea creștinătății și pentru îmbunătățirea relaț iilor cu Biserica Constantinopolului,
ci și pentru reafirmarea și extinderea autorităț ii Romei și pentru canalizarea agresivității
distrugătoare a creș tinilor din Occide ntul latin. Ultimile două obiective vor fi vizibile în apelul
său de la Clermont. El nu va cere viitorilor cruciați să se angajeze în serviciul împăratului de
la răsărit ci sub autoritatea sa.
Acest mare plan avea să fie iniț iat ca parte a unei campanii m ai vaste pentru
extinderea influenț ei pontifi cale dincolo de hotarele centrului Italiei, în Franț a, locul d e
naștere ș i patria sa. În iulie 1095 va începe un foarte lung turneu de predicare la nord de Alpi
și va anunța convocarea unui mare sinod î n luna noi embrie, la Clermont, î n regiunea
Auvergne din centrul Fran ței. Timp de câteva luni , Urban va vizita un șir de mănă stiri
importante, inclusiv cea în care fusese el însuși călugă r, Cluny, cultivind s prijinul față de
Roma și pregătind terenul pentru dezvăluir ea ideii lui de ,, cruciadă ". Totodată s -a ingijit să -și
alăture doi oameni care aveau s ă joace rolu ri centrale in viitoarea expediție pe episcopul

178P. Alphandery, La chrétienté et l’ideé de Crosaide. Les premiéres crosaides, Vol. II, Paris , 1959, p. 279
179 Carl Erdman, Die Entstehung des Kreuzzugsgedanken, Stuttgart, W. Kolhammer Verlag, 1935
180 Colin Morris, Peter the Hermit and the Chroniclers, in The First Crusade. Orig ins and Impact, Manchester,
1997, pag. 15 -23.

76
Adhémar de Le P uy, cleric provensal de frunte și susținător înflăcă rat al papalității, ș i pe
contele Raym ond d e Toulouse, cel mai bogat ș i mai puternic nobil laic din sudul Frantei.
În noiembrie, doisprezece arhiepiscopi, optzeci de episcopi și nouăzeci de abați s -au
întrunit la Clermont pentru cea mai mare adunare clerical ă din timpul pontificatului lui
Urban al II-lea181. Apoi, după nouă zile de discuț ii ecleziastice generale, l a 27 noiembrie,
suveranul pontif predica unui public numeros, strâns pe un câmp din afara oraș ului, ideea unui
pelerinaj înarmat182.
III.2. Mesajul predicii de la Clermont
Sinodul convocat d e papa Urbal al II -lea la Clermont a durat din 18 noiembrie până în
28 noiembrie. După ce a dezbătut o gamă largă de probleme legate de simonie, căsătoria
clericilor, excomunicarea regelui Filip sau Armistițiul cu Dumnezeu, la sfârșit și -a anunțat
intenția de a ține o sesiune publică, pentru a face un anunț important. Pentru că mulțimile
adunate erau neîncăpătoare în catedrală, tronul papal va fi instalat în câmp deschis, în afara
porții de răsărit a cetății din Clermont. Ce s-a spus la conciliu în legătură cu cruciada nu se
cunoaște cu siguranță, asupra acestui punct contemporanii evenimentului păstrează tăcerea.
Este una dintre cele mai discutate predici din Evul Mediu. Acesta a fost un motiv popular în
cronicile medievale și este încă o sursă importantă p entru istoria cruciadelor. Apelul papei
pentru cruciada este menționată pentru prima dată în Francorum Gesta scrisă de un scriitor

181 Cronica lui Bernold relatează că numărul celor prezenți la conciliu, in timpul discursului, era în jur de 4000
de clerici și 30.000 de laici. Racine consider că estimarea lui Bernold este umflată deoarece o rașul nu depășea
8000 -9000 de locuitori. Participanții la conciliu au fost puțin numeroși. Clerul francez, ca să nu își supere regele,
s-a prezentat in număr cât mai mic, iar cei din Anglia au refuzat să participe la o întrunire pe pământ francez.
Prelații germani, ca totdeaun, au făcut frondă. Totuși istoricii au stabilit doisprezece arhiepiscopi, optzeci de
episcopi și nouăzeci de abați. A se vedea. Ian S. Robinson, pag. 385; Pierre Racine, Piacenza e la prima
crociata , edit. Diabasis, 1995, pag. 63; Robe rt Somerville, Pope Urban II ’s Council of Piancenza, Oxford
University Press, 2011, pag. 45 -47.
182 În ciuda însemnătății istorice a acestui discurs, nu a supraviețuit nicio înregistrare exactă a cuvintelor din
predica papei Urban al II -lea. Numeroase versiu ni, inclusiv cele redactate de martorii oculari, au fost scrise după
sfârșitul primei cruciade, însă toate sunt scrise retrospectiv și nici una nu poate fi considerată validă. Cu toate
acestea, comparând aceste relatări cu referințele făcute la cruciadă în scrisorile trimise de papă în anii 1095 –
1096, se poate reconstrui trăsăturile de bază ale mesajului trimis de papa Urban. Pentru sursele primare ale
relatărilor despre predica papei Urban al II -lea la Clermont, vezi: Foucher de Chartres, Historia Hierosol ymitana
(1095 -1127), ed. H. Hagenmeyer, Heidelberg, 1913, pag. 130 -138; Robert the Monk’s , Historia Iherosolimitana,
Recueil des historiens des croisades, vol.III, pag. 727 -730; Guibert de Nogent, Dei gesta per Francos , ed. R.B.C.
Huygens, Corpus Christiano rum, Continuatio Mediaevalis , l27A, Turnhout, 1996, pag. 111 -117; Baldéric de
Bourgueil, episcop de Dol, Historia Jerosolimitana , Recueil des historiens des croisades, vol. IV, pag. 12 -16.
Pentru scrisorile trimisc de Urban in perioada primei cruciade, vezi : H. Hagemneyer, Die Kreuzzugsbriefe aus
den Jahren 1088 -1100 , Innsbruck, 1901. pag. 136 -138; ,, Papsturkunden in FIorenz ", ìn W. Wiederhold,
Nachrichten von der Gesellschaft der Wissenschaften zu Göttingen, Phil. -hist. Kl., Göttingen, 1901, pag 313 –
314; O traducere în engleză a acestor relatări și a scrisorilor se găsește și la: L. Riley -Smith și J.S.C. Riley –
Smith, The Crusades : Idea andReality , 1095 -1274 , Londra, 1981, pag. 37 -53.

77
anonim în jurul anului 1100183, însă nu este relatată cuvânt cu cuvânt. Între toate versiunile
care redă predica papei de la Cl ermont există diferențe majore. Fiecare dintre cronicarii latini
au scris discursul așa cum credeau că papa ar fi trebuit să -l țină, adăugându -i artificiile
retorice preferate184.
Potrivit relatărilor unor cronicari, Robert Călugărul, Baudri de Dol, Fouche r de
Chartres și Guibert de Noget, papa Urban al II -lea a chemat Apusul latin la arme, vorbindu -le
despre nevoia de ajutor a fraților din Răsărit. În cuvântarea sa a accentuat trei puncte, primul
era legat de legătura de fraternitate creștinească avută cu creștinii din răsărit, apoi a enunțat
nevoia de a proteja frontierele răsăritene și a descris sfințenia deosebită a Ierusalimului cu
presupusele amenințări iminente venite din partea musulmanilor asupra pelerinilor care
călătorea într -acolo. După ce a pict at un tablou sumbru, a lansat marea chemare la cruciadă.
Papa Urban le -a vorbit cu pasiune și cu toată priceperea unui m are orator. Despre îndemnul
său, cronicarul Foucher de Chartres consemna :” Veniți fraților cât puteți de reprede să sărim
în ajutorul f raților noștri ce trăiesc pe tărmul răsăritean … căci turcii au ucis și au luat
prizonieri pe mulți dintre ei, le -au distrus Bisericile și -au pustiit impărăția lui Dumnezeu ….
până la Marea Mediterană ”185. Călugărul Robert consemnează că discursul epic al lui Urban
nu s-a oprit doar la apelul de a oferi ajutor militar Bizanțului, ci contopind idealul războiului
cu cel al pelerinajului va cere, celor adunați, să pornească spre Țara Sfântă ca să elibereze
Ierusalimul, cel mai sfânt loc, de sub teroarea musulm anilor186.
Descrierea musulmanilor ca niș te sălbatici subumani, îndîrjiți să împileze în chip
barbar crestinătatea, îl determină pe istoricul englez Thomas Asbridge să considere că papa
Urban conferea cauzei lui o aură de justificare legitimă și de urgență arzătoare, pentru că în
realitate la Ierusalim nu exista nicio amenințare imediată pe care s -o invoce187. Palestina era
stăpânită de către musulmani din secolul al VII -lea, iar islamul se afla intr -o poziție încât nu

183 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolymitanorum , edit. de H einrich Hagenmeyer, Heidelberg
Winter, 1890, pag. 101 –06; tradusă: Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum : The Deeds of the
Franks and the Other Pilgrims to Jerusalem , edit de Rosalind Hill, in Medieval Texts, vol.17, London, 1962,
pag. 1 –2.
184 D.C. Munro a încercat să reconstituiască textul original al discursului papei din cronicile existente. A se vedea
: D.C. Munro, The Speech of Pope urban II at Clermont , in American Historical Review, vol. XI, New York,
1906, pag. 231 -290.
185Foucher de Chartre s, Historia Hiemsolymitana (1095 -1127), edit. de Heinrich Hagenmeyer, Heidelberg ,
1913, pag. 132-133; Georg Strack, The Sermon of Urban II in Clermont and the Tradition of Papal Oratory, in
Medieval Sermon Studies, Vol. 56, Munich, 2012, pag. 32.
186 Robert the Monk’s , Historia Iherosolimitana, Recueil des historiens des croisades, vol. III, Académie des
Inscriptions et Belles -Lettres, Paris, 1841 -1906, pag. 728.
187 Thomas Asbridge, Cruciadele, pag. 39.

78
putea să inițieze o mare ofensivă împotr iva Occidentului. Ca un conducător care recruta
oameni pentru război, papa Urban cultiva, în rândul celor care -l asculta, semntimentul și
dorința de răzbunare, demonizând inamicul cruciadei pe care o plănuia. El amintește francilor
de gloria și măreția lu i Carol cel Mare, care a distrus împărățiile păgânilor. Apoi în detaliu,
descrie faptele rele ale turcilor care maltratau pelerinii crestini din Țara Sfântă, pe cei instăriți
îi ruinau de averile lor prin taxe ilegale, iar pe cei săraci îi supuneau torturi i: ”Cruzimea
acestor oameni hulitori merge atât de departe, încât, crezând că amărâții au înghițit aurul ori
argintul, fie le toarnă scamonee în băutură și îi silesc să verse ori să -și golească pântecelă,
fie îi leagă de un stâlp, îi biciuiețte și apoi le d esfac intestinele după ce le spintecă burțile cu
o lamă și printr -o înfricoțătoare schingiuire, dau la iveală tot ceea ce natura ține ascuns ….
iar sângele circumciziei l -au vărsat pe altare sau în cristelnițe ”188.
Prezent suferinței creștine era asociat ă cu martiriul. Sângele vechilor martiri creștini,
inclusiv cel a lui Hristos, era asociat acum cu sângele creștinilor asupriți de musulmani,
deveniți „sfinți“ pentru apărarea locurilor sfinte din Ierusalim. Multe dintre acuzațiile aduse
de papa Urban erau neîntemeiate, de aceea este de presupus că toată această campanie de
manipulare și distorsionare a realității reprezenta o formă de propagandă care va funcționa ca
un catalizator vital pentru cauza de cruciadă189. La o analiză atentă a izvoarelor latine,
bizantine și arabe se va observa că bizantinii sau occidentalii apelau mult mai frecvent la
formele de maltratare decât musulmanii. Din informațiile furnizate de Ana Comnena aflăm că
dușmanii împăratului Alexius I Comnenul erau pedepsiți prin scoaterea ochil or190. Sursele
arabe ne descriu groaza musulmanilor în fața cruzimilor la care apelau cruciații occidentali în
conflictul cu aceștia191. De aceea este de presupus că nu numai descrierea caracterului
demonic al musulmanilor a contribuit la recrutarea masivă a o ccidentalil or în campania
militară ci și celălalte teme abordate de suveranul pontif în discursul său 192. Sacralitatea fără
seamăn a orașului Ierusalim este una dintre element e cheie pe care papa Urban îl va evoca
spre a stârni emoția publicului. Îl va asem ăna cu Paradisul pământesc și va afirma că este
izvorul a toată învățătura c reștină, locul în care a viețuit și pătimit Hristos193. Discursul i -a fost

188 Robert the Monk’s, pag. 7272 -728; Foucher de Chart res, pag. 134.
189 B. Hamilton, Knowing the Enemy: Western understanding of Islam at the time of crusades, in Journal of the
Royal Asiatic Society, seria III, vol. 7, 1997, pag. 373 -387.
190 Ana Comnena, vol. I, pag. 124 -125.
191 Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, trad. Marian Tiu, Edit. ProiectBucurești, 2007, pag 47 -62.
192 Abbès Zouache, L’ordalie au Proche -Orient, à l’époque des croisades, în Journal of medieval and humanistic
studies, vol. 25, Paris, 2013, pag. 405 -407.
193 Robert the Monk’s , pag. 729 .

79
întrerupt de strigătele celor prezenți: ” Deus le volt” – Este dorința Domnului194. El se adresa
deopotrivă bog aților și săracilor veniți din nord -estul Franței, Lorena, Flandra și de pe
amlurile Rinului din Germania. În loc să se ucidă unii pe alții, mai bine purtau un război
drept, împlinind astfel lucrarea lui Dumnez eu. Biserica trebuia să reacționeze contra
dezordinii. Alături de această misiune mai aflăm din cronicile latine și dintr -un izvor bazat pe
notele episcopului Lambert de Arras195, care ar fi fost prezent la conciliu , că papa Urban le
garanta celor care mureau în luptă dezlegarea și iertarea păcatelor , ceea ce ulterior avea să fie
cunoscut sub numele de indulgență196. Aici erau săraci și nefericiți, acolo vor fi veseli și
îmbelșugați, adevărați prieteni a lui Dumnezeu. Totul trebuia să nu sufere vreo amânare.
Educați în viziunea unei credințe religioase ce sublinia amenințarea covârșitoare a
păcatuluiși a dominării, latinii din Apus erau prinși toată viața într -o luptă spirituală disperată
pentru a scăpa de întinarea suflete lor generată de corupere. Mulți dintre cei care vor răspunde
chemării papei erau porniți în căutarea mântuirii, iar sacralizarea acestei aventuri se pare că îi
va captiva. În discursul său, papa Urban al II -lea pare să fi îmbinat o gamă larga de teme
adiac ente in favoarea expediției militare către Ierusalim. Astfel, lupta în numele papalității ca
soldat al lui Hristos – milites Christi , îndeplinea obligațiile aproape feudale față de
Dumnezeu, stăpânitorul împărăției cerului, iar participarea la cruciadă îng ăduia orcui să
urmeze pașii lui Hristos imitând suferințele Patimilor Sale – imitatio Christi . Accentul ideii de
imitatio Christi , era ca un exercițiu de penitență sau o reacție adecvată la un model. Imitatio –
în acest caz – înseamna nu numai a căuta ide ntificarea cu Modelul Suprem , ci și drumul infinit
către comunicarea cu El, interiorizarea unui dialog. De aceea m ulți dintre cei care vor pleca

194 Benoît Lacroix, Deus le volt! La théologie d’un cri , in Études de Civilisation Médiévale (IXe -XIIe siècles):
Mélanges offerts à Edmond -René Labande, Poitiers – Centre d’études supérieures de civilisation medieval, 1974,
pag. 461 -470.
195 Documentul cuno scut sub numele de ” Liber Lamberti ” a fost păstrat probabil la biblioteca din Catedrala
Arras. Astăzi originalul s -a pierdut dar s -au mai păstrat două copii la Biblioteca Municipala din Arras.
Documentul conține o serie informații și de canoane adoptate l a Conciliul de la Clermont de către papa Urban al
II-lea care ne arată că inclusiv femeile s -au inrolat pentru cruciadă. A se vedea traducerea textului la : Robert
Somerville, The Councils of Urban II , in Decreta Claromontensia -Annuarium Historiae Concilio ruin,
Internationale Zeitschrift für Konziliengeschichtsforschung, vol. 1, Amsterdam 1972, pag. 46 -60.
196 Guilbert de Noget, Dei gesta perFrancos, cartea I, 1; Recueil des historiens des croisades, Paris, 1841 -1906,
cu seria Historiens occidentaux, vol. V, tom. IV, p.124. A se vedea ediția critică de R. B. C. Huygens, Turnhout,
1996, și traducerea în franceză a textului după această ediție de M. C. Garand, Geste de Dieu par les francs,
Trunhout, 1998, p. 140; Baudri de Dol, Historia Iherosolimitana, Recueil des historiens des croisades, vol. IV,
Académie des Inscriptions et Belles -Lettres, Paris, 1841 -1906, pag. 13; August. C. Krey, The First Crusade: The
Accounts of Eyewitnesses and Participants , Princeton, 1921, 23 -36

80
în cruciadă vor căutau mai degrabă martiriu decât un război197. Cucerirea Ierusalimului ar fi
putut aduce Apocali psa proorocită198.
Sunt istorici care au încercat să ofere o aură mai blândă discursului Papei Urban al II –
lea. În acest sens Régine Pernoud crede că : “ motivul principal al predicii Clermont a fost
acela de a restaura dragostea dintre oameni și mai p uțin dragostea față de Dumnezeu. Fiind
un popor superstițios, divinitatea era prezentă în mijlocul societății, însă violența și ura ce
domnea în societatea medievală punea în pericol siguranța Bisericii cât și pe cea a statelor
Occidentale. Tocmai de aceea dragostea față de Dumnezeu trebuia să pună capăt acestor
manifestări sociale. Sub umbrela divinității, Papa Urban al II -lea încerca să adune
creștinătatea sub o cauză comună și astfel să întărească relatiile interumane dintre creștini.
În acest mod sunt e xcluse toate acele păreri care consideră că mesajul predicii de la
Clermont a fost unul al violenței”199. O altă apreciere vine și din partea istoricului Deborah
Gerish care consideră că de fapt “ Papa Urban al II -lea pleda pentru o formă de război care
ar fi placută lui Dumnezeu. Ideea de violență era împotriva doctrinei creștine, iar mesajul era
în special adresat împotriva celor care practicau violența. Lucrul acesta a făcut să
intersecteze războiul cu pelerinajul”200. Este adevărat că acest factor social a f ost camuflat și
redus în interiorul statelor latine. Totuși consecința conflictelor ce au urmat ar putea să
contrazică afirmațiile făcute înainte de cei doi istorici.
Animarea resorturilor spirituale și materiale au hrănit dorința tuturor claselor sociale .
Entuziasmul fusese mai mare decât se aștepta papa Urban al II -lea. Dintr -un eșec, care părea
inevitabil, conciliu s -a transformat într -un succes răsunător201. Guibert de Noget, u nul dintre
participanții la conciliu, avea să noteze mai târziu în cronica sa: „Conciliului de la Clermont i
s-a dus într -atât vestea prin toate provinciile Franței, încât ficare om cum auzea zvonul
prescripției papale, îndemna pe vecinii și rudele sale să pornească pe Calea Domnului, căci
așa se numea, pe atunci, expediția care se aștepta”202.

197 S. Schein, Die Kreuzzuüge als volkstü mlich– messianische Bewegungen , in Deutsches Archiv für Erforschung
des Mittelalters, 47, 1991, 119 –38;
198 Christoph T. Maier, Crusade propaganda and ideology: Model sermons for the preaching of the Cross ,
Cambridge, 2000, pag. 54 -56;
199 Régine Pernoud, The Crusaders: The Struggle for the Holy Land , trans. Enid Grant, ed. Ignatius Press – San
Francisco, 2003, pag. 98 -99;
200 Cf. Deborah Gerish, Men, Women, and B easts at Clermont – 1095 , Middlebury College, Working Paper,
Series 20, 2005, pag. 5;
201 H.E. Mayer, Zur Beurteilung Adhemars von Le Puy, in Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters,
vol. 16, 1960, pag. 547 -554.
202 Guilbert de Noget, pag. 140.

81
Imediat după terminarea discursului din rândurile clerului participant, s -a desprins
Ademar, episcop de Puy și a cerut primul să se inroleze ca soldat al lui Hristos , iar e xemplul
lui a fost urmat de mulț i alți dintre cei de față. Niciun mare p rincipe laic nu fusese prezent la
discursul papei de la Clermont, iar numărul mare al oamenilor de rând care ceruse să se
înroleze îi crea dificultăți papei Urban, deoarece potrivit cronicarului Robert, acesta solicitase
ajutorul nobililor din Apus. Papa e ra conștient că nobilimea avea să fie urmată de suite de
cavaleriși infanteriști și astfel unea mai multe grupuri sociale într -o cauză comună. Pe fondul
acestei situații papa Urban va elabora o serie de condiții. Cei care participau la expediția
militară, pentru eliberarea Ierusalimului, primeau garanția că pe perioada în care vor fi la
război, averile erau păstrate de Biserică. Astfel fiecare episcop local era responsabil pentru
păstrarea și înapoierea lor intactă, atunci când participanții se întorceau de la misiunea inițiată
de papă. Deși era un angajament voluntar fiecăruia dintre participanți i se cerea să depună un
jurământ că va adera la această cauză de a elibera Ierusalimul și totodată i se pretindea să
poarte semnul Sfintei Cruci, ca simbol al biru inței răului asupra binelui și al devotamentului
său față de Biserica creștină. Cei care renunțau la luptă și se intorceau erau excominicați.
Preoții și călugării nu puteau să plece fără binecuvântarea episcopului sau abatelui, iar cei
vărstnici și bolnavi trebuiau convinși să nu meargă în această călătorie „căci ei mai mult vor
împiedica decât vor ajuta, vor fi mai mult o povară decât un avantaj… nici femeile să nu
meargă fără soții lor sau frații lor sau tutorii lor”203. Papa nu uitase ca Bizanțul îi ceru se
ostași bine pregătiți. Locul de adunare al expediției urma să fie Constantinopolul.
A doua zi după discurs, papa Urban îl va proclama pe episcopul Adhemar de Le Puy
legat pontifical al viitoarei expediții, programată să înceapă înainte de sărbătoarea Adormirii
Maicii Domnului din data de 15 august.
Adhémar de Monteil, episcop du Puy, provenea din familia conților de Valentinois. Se
pare că alegere a lui Adhémar era determinată și de faptul că acesta cunoștea foarte bine
drumul spre Constantinopol și Ierusalimul dar și intențiile papei Urban pe care îl primise cu
câteva luni în urmă la Le Puy -en-Velay. Cu nouă ani în urmă făcuse un pelerinaj în Țara
Sfântă. De la el papa Urban se aștepta la promovarea planurilor sale și, nu în ultimul rând,
detensionarea relațiilor cu Biserica din Constantinopol.

203 Robert the Monk’s , pag. 730.

82
După închiderea conciliului de la Clermond, papa va lansa un apel către întreaga
Europă creștină, epis copilor revenindu -le obligația de a transmite preoților din parohii și
poporului mesajul de a se alăt ura cauzei comune a cruciadei. Pe 1 decembrie, mesagerii
contelui Raymond de Toulouse îl informau pe papă, care se afla încă la Clermont, de decizia
acestuia de a se alătura cauzei predicate la Clermont. Steven Runciman consideră că
Raymond, care era la Toulouse, nu avea cum să audă relatările predicii de la Clermont și că
probabil fusese avertizat dinainte de către papa Urban204.
A doua zi papa va pleaca d in Clermont și p e parcursul următoarelor șapte luni se va
angaja într -o călătorie extinsă de propovăduire a cruciadei. Va poposi de Crăciun la Limoges
de unde le va scrie celor din Flandra și le va cere sprijinul205, apoi în martie se va afla la Tours
iar în iunie va fi la Toulouse unde îl va întâlni pe Raymond. În august papa va tranversa din
nou Alpii, trecând spre Lombardia. În tot acest timp papa discutase cu oamenii Bisericii,
trimisese scrisori, căutase să încheie reorganizarea Bisericii din Franța și, mai presus de toate,
își continuase planurile de cruciadă. Scrisori sinodale cuprinzând deciziile luate la Clermont
au fost trimise peste tot episcopilor din Apus206. După ce pleacă de la Toulouse va trimite
scrisori la Genova pentru a cere ajtor maritim, pe care îl va primi în anul 1097. Se vor alătura
cauzei sale și nobilii din ținuturile mai îndepărtate, precum Scoția, Danemarca sau Spania.
Unii făceau rost de bani pentru călătorie, lăsându -și gaj posesiunile și pământurile. Alții, care
nu se așteptau să s e mai întoarcă, le dădeau pe toate Bisericii. La acestă cauză urmau să
participe îndeajuns de mulți mari nobili pentru a -i asigura un sprijin militar formidabil.
Astfel nobili precum Hugo de Vermandois, Robert al II -lea de Flandra, ducele Robert
de Normand ia, cumnatul acestuia, contele Ștefan de Blois, ducele Lorenei de jos Godefroy de
Bouillon împreună cu frații săi, Eustace, conte de Boulogne și Balduin se pregăteau să plece
alături contele Raymond de Toulouse. Multi nobili mai mărunți și câțiva distinși oameni ai
Bisericii, precum episcopul de Bayeux se vor alătura acestor conducători207.
În Italia, papa Urban va găsit același entuziasm. Astfel din sud, Bohemund, fiul lui
Guiscard, care era pentru moment principe de Taranto, dar ale cărui ambiții italiene erau

204 Steven Runciman, vol.I, pag. 129.
205 H. Hagemneyer, Die Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100, pag. 136 -137.
206 Orderic Vitalis, The Ecclesiastical History of England and Normandy , ed. and trans. Thomas Forester, vol.III,
London, 1853, pag. 470.
207 O listă mai complete ale nobililor care alătură cruciadei este oferită de :

83
împiedicate de fratele său Roger Borsa și de unchiul său, Roger de Sicilia, a înțeles repede
posibilitățile pe care cruciada i le -ar fi putut deschide.
În tot acest timp mesajul de la Clermont s -a răspândit în tot vestul Europei, stârnind o
reacție fără precedent. Cauza papei va fi îmbrățișată și de predicatorii populari, agitatori ai
mulțimilor, în mare măsură neautorizați de către Biserică. Printre figurile populare care va
predica cruciada va fi Robert d'Arbrissel. Acesta pentru devotamentul arăta t scaunului papapl
va hirotonit episcop de Poitiers și va primii binecuvântarea succesorului lui Urban de a
întemeia ordinul călugărilor de Fontevrault. Un alt nume important al predicat orilor cruciadei
este Petre Eremitul , un călugăr originar din Amiens un sat nord -estul Franței, care era
recunoscut pentru stilul său de viață auster. Succesul extraordinar al predicilor sale îi va
inspira pe adepții săi să se adune laolaltă și să formeze cruciada populară, care în anul 1096 va
porni, înaintea tuturor armatelor, spre Constantinopol.
În ansamblul primei cruciade se va distinge, cu claritate, două cruciade, una populară
numită și cruciada țăranilor și alta a nobililor (cruciada nobililor). Două moduri de abordare
diferite dar cu același ideal comun.

III.3. Cruciada țăranilor.
Într-o societate cu o gândire eminamente religioasă, frământată de misticism și
superstiție, a fost ușor ca predica de la Clermont să convin gă și să atragă mulți ad epți. Pe
lângă motivațiile unei lungi călătorii asociată cu febra religioasă și idea tot mai răspândită a
renunțării de sine și aspirația către un ideal de purificare, probabil chiar bucuria sacrificiului
personal, dacă nu martiriului, sau cel puțin al mor ți, deci a mântuirii, pe locul acela unde
pătimise, își dăduse sufletul și fusese îngropat Hristos taoate vor reprezenta o motivație reală a
aderării acestei cauze predicate de Papa Urban și apoi de către predicatorii cruciadei.
Totuși, f oarte puține copii ale decretelor luate la Clermont au supraviețuit ceea ce ne
sugerează că puțini dintre episcopi și-au dat osteneala de a le fi copiat . Totodată arată că
entuziasmul cruciadei a fost mare măsură, mai ales în rândul populațiilor sărace, determinat
de predic ile unor predicatori populari ca Petre Eremitul. În vremea aceea fenomenul
predicatorilor populari constituia o realitate cotidiană. Populația săracă, cu o dezvoltare
intelectuală sub medie, dominată de credințe mistice și oculte, tentată de a crede în tot ce
prezenta un mister și pericol diavolesc, era gata să urmeze sfaturilor așa zișilor ” oameni ai lui

84
Dumnezeu”. La data predicării cruciadei, Petre Eremitul se bucur a deja de o mare
popularitate, mai mult decât episcopii locului. Predicile sale erau cunos cute în special în
nordul și vestul Franței. Creditul său imens se impusese datorită vieții sale austere Avea
obiceiuri alimentare bizare și o înfățișare repingătoare, încât unul dintre cronicari nota: ” trăia
cu vin și cu pește și nu mânca niciodată sau ap roape niciodată pâine”208. Atât de mare îi
crescuse faima încât Guibert de Nogent nota în cronica sa că orice spunea, era socotit ca ceva
divin, până și părul cadrului său era prețuit de către adepții săi ca o relicvă209. Tot legat de
faima acestui căugăr est e notabilă și descrierea făcută Ana Comnena: ”Ca și cum ar fi grăit
cu glas dumnezeiesc în inimile tuturor, Petru Eremitul i -a inspirat pe francii de pretutindeni
să se adune laolaltă cu armele, caii și tot echipamentul lor militar”210.
După conciliul de la Clermont, Petru va predica cruciada in Berry, apoi în februarie și
martie ăn regiunea Orleans, Champagne și în Lorena. De acolo va merge spre Germania în
orașele Meuse, Aachen și în 12 aprilie 1096 va ajunge la Köln unde va petrece Paștele. În
momentul în care va ajunge în Köln, va fi însoțit de o mulțime estimată la aproape 15.000 de
oameni. Aici, Petru își va da seama de dificultățile pe care urma să le întâmpine în călătoria
sa. În toată acestă perioadă numărul adepților se vor inmulții211.
Rezultatul p ropagandei bisericii și, mai ales, efor tul depus de Petru din Amiens
depășeau atât așteptările papei cât și ale lui călugărului Petru eremitul . Nu numai țărani izolați
s-au pus in mișcare, ci sate întregi. Colectivitățile rurale își arătau și de data aceas ta coeziunea
și puterea de acțiune asupra spiritului uman. Uriașa adunare pestriță de entuziaști, venite din
toate regiunile, la determinat pe cronicarul Guibert de Nogent să afirme: ” faptul că mulți
dintre cei care astăzi nu aveau nici o dorință de a ple ca și râdeau în gura mare de cei ce își
vindeau lucrurile, spunând că îi aștepta un drum chi nuitor și o înapoiere jalnică, în ziua
următoare, printr -un impuls neașteptat dădeau înapoi pentru câteva monede tot ce
cumpăraseră și strânseseră și se alăturau ș i ei celor care porneau la drum și de care își
bătuseră joc mai înainte […]. Săracii potcovindu -și boii, așa cum se potcovesc caii, și

208 Descrierea cu privire la originea călugărului Petre Eremitul sau Petre cel Mic este detaliată în : H.
Hagenmeyer, Peter der Eremite, Leipzig, 1879 și tr adusă în franceză de Furcy Raynaud, Le Vrai et le Faux sur
Pierre L’Hermite, Paris, 1883, pag. 17 -63
209 Guilbert de Noget, pag. 140.
210 Ana Comnena, vol. II, pag. 207.
211 Albert d’Aix, Historia Ierosolomitana. History of the Journey ti Jerusalem, edit. and trans. Susan B.
Edgington, in Oxford Medienal Text, cartea aVII -a, 2007, pag. 486 – 488.

85
înhămându -i la cărucioare cu două roate, zdruncinau în ele bocelele și copiii cei mici "212 .
Femei și fete, bătrâni și ti neri formau o gloată de nedescris,. gata să îndure, privațiunile unei
călătorii al cărui capăt nu -1 puteau întrezări, să riște să se lase doborâți de istovire, măcinați
de boli pentru a sfârși la o -margine de drum, sub cerul liber, părăsiți de ai lor, fără a avea
mângâierea unui ultim adăpost și fără a simți căldura binefăcătoare a unui pat. înrolarea
maselor de țărani apare din cronici o enigmă chiar pentru contemporani. Același Guibert de
Nogent se întreba : „cine va putea istorisi despre bătrânii și copi ii porniți la război; cine ar
putea înșira gloatele de fete mărșăluind in zdrențe murdare? "213.
Printre nobilii recrutați de Petre Eremitul se numără și francezii Walter Sans Avoir
(cunoscut in istorie și ca G authier Sans -Avoir) , Rainaud de Breis, Godef roy Burel, Gauthier
de Breteuil și germanii Orel ș i Gottschalk, Hugo de Tübingen, contele Henric de
Schwarzenberg, Walter de Teck împreună cu cei trei fii ai contelui de Zimmern.
Imediat după ce s -au terminat sărbătorile pascale, nobilii francezi nu s-au mai arătat
dornici să mai aștepte momentul propus de papă sau inrolarea altor nobili germani, ci sub
conducerea nobilului Gauthier Sans -Avoir au plecat împreună cu câteva mii de compatrioți
spre Constantinopol ajungând pe data de 8 mai la frontiera Ungarie i214. Acolo au fost
întâmpinați de regele Koloman care i -a ajutat să traverseze regatul până la granița cu teritoriul
bizantin. Aici navând provizii au început să jefuiască satele din jurul Belgradului. Intr -o
confruntare directă cu populația indigenă sunt i nvinși și obligați să meargă spre Niș, o
localitate din Bulgaria, unde sunt întâmpinați de guvernatorul regiuni, Nicetas. Aici, după ce
le va asigura hrană, guvernatorul bizantin află de la Walter Sans Avoir despre cruciada
condusă de Petru Eremitul. La sf ârșitul lunii iulie, fiind escortați de militari bizantini, armata
lui Walter ajunge la Constantinopol215.
În vremea aceea drumul spre Constantinopol trecea de -a lungul Peninsulei Balcanice,
prin nord trecea frontiera pe la Belgrad și se îndrepta spre sud -est prin Niș, Sofia,

212 Guilbert de Noget, op. cit., pag. 162.
213 Guilbert de Noget, op. cit., pag. 167.
214 Istoricii continuă și azi să discute despre numărul participanților. Îngreunarea est e dată și de imposibilitatea
de te bizui pe estimările extreme de umflate ale contemporanilor (unele depășesc o jumătate de million de
oameni). Cea mai bună evaluare este dată de istoricul britanic Thomas Asbridge. In opinia lui au fost intre
60.000 si 100 .000 de crestini latini, dintre care 10.000 erau cavaleri, 50.000 infanteristi si restul femei si copii.
Cf. Thomas Asbridge, Cruciadele, pag. 42.
215 Călătoria lui Gauthier este relatată pe larg de Albert d’Aix, cartea I, pag. 9 -20.

86
Philippopolis, Adrianopol și via Egnatia, de la Dyrrachium prin Ohrida, Edessa, Salonic, iar
apoi prin Mosynopolis și Selymbria și de aici către capitala bizantină.
Vestea înaintării cruciadei spre Constantinopol a stârnit în rândul bi zantinilor
sentimente de teamă și de neliniște. Împăratul ceruse ostași, bine pregătiți de luptă și nu
armate numerpase de oameni, asupra cărora nu putea avea niciun control și care se așteptau să
fie hrănite, găzduite și aprovizionate cu tot strictul nece sar pentru un război.
În anul 1096, Imperiul Bizantin se bucura de un moment de liniște, mai ales după
infrângerea cumanilor din Balcani. În Asia Mică imperiul selgiucid se destrăma și nu punea
mari probleme regiunilor controlate de Alexius I. Potrivit in formațiilor furnizate de cronica
Anei Comnena, împăratul nu s -a arătat deloc încântat de venirea francilor, mai ales că îi
considera o rasă nesigură, lacomă de câștig și lipsită de orice scrupule atunci când era vorba
de respectarea angajamentelor216.
În ju rul datei de 20 aprilie 1096, călugărul Petru însoțit de un număr foarte mare de
bărbați și femei părăsea orașul Köln spre malul Rinului, până la Neckar și apoi la Dunăre.
Aici unii dintre cei mai înstăriți au ales calea maritimă, însă Petru călare pe un a sin și insoțit
de unii cavaleri germani au intrat în Ungaria pe la frontiera de la Ödenburg. Acolo, ca și
armata lui Walter, au fost întâmpinați cu bunăvoință de regele ungar Koloman, care i -a
avertizat că orice încercare de jaf va fi pedepsită. La Corlovi ț s-au alăturat și celelalte grupuri
care alesese calea maritimă pe Dunăre, iar 20 iunie, cruciada țăranilor era la Semlin. Aici,
oastea nedisciplinată și pusă la jaf a intrat în conflict cu garnizoanele maghiare. În lupta dintre
cele două armate au pierit patru mii de unguri și au fost capturate toate proviziile de care
dispunea regiunea. Îngroziți de mânia regelui ungar, s -au grabit să treacă râul Sava
construindu -și plute din lemnul caselor pe care le devastase217. După mai multe încercări, pe
26 iunie oas tea lui Petru trece peste râul Sava și inaintează spre Belgrad. Timp de șapte zile
jefuiesc tot și în cele din urmă ajung la Niș. Autoritățile de aici, deși știau de faptele
cruciaților din Belgrad, s -au arătat dispuse să îi ajute cu hrană. Bunăvoința auto rităților
bizantine este legată de posibilă scrisoare adresată de către Alexius I lui Petre Eremitul în care

216 Ana Comnena, vol. II , pag. 84.
217 S. Runciman crede că acest conflict a avut la bază frustrarea occidentalilor determinată de gestul
guvernatorului cetății de a atârna pe zidurile orașului armele unor cruciați din armata lui Gathier. La bază stă
marturia cronizarului Albert d’Aix, dar sunt foarte mulți istorici, in special unguri, care infirm cauza. Ferenc
Makk, The Arpads and the Comneni political relations between Hungary and Byzantium in the 12th Century,
Akademiai Kiado, Budapest, 1989, pag. 9 -18; S. Runciman, pag. 144 -145.

87
scria : ”…Noi iertăm violențele pe care le -au comis soldații voștri feroci, pentru că știm că voi
i-ați pe ei, și precum că voi sunteți creștini, ordonăm tuturor orașelor noastre pe care le veți
întâlni în drum să vă vândă pe bani cele necesare traiului și să nu pună pidică acestei
călătorii”218. În schimbul atitudinii de bunăvoință, Petru a trimis pe Geoffroy Burel și
Gauthier de Breteuil ostatici c a și garanție că nu vor comite vreun gest neprietenesc față de
ospitalitatea gazdelor. În ciuda angajamentului luat și cu toate îndemnurile adresate de
călugărul Petru, în drumul spre Sofia, un grup de germani se aventurează și dau foc din senin
mai multor mori de pe râu. Aflând acestea, Nicetas împreună cu armata sa îi va lua ostatici.
În momentul conflictului, Petru care era la o distanță mare nu știa nimic despre toate astea, iar
când va fi informat se va intoarce să negocieze cu Nicetas răscumpărarea p rizonierilor. Însă în
timpul negocierilor, deoarece printre cruciați începuse să se răspândească zvonuri despre lupte
și trădare, conflictul a izbucnit din nou. Garnizoana lui Nicetas i -a respins și i -a contraatacat,
împrăștiindu -i peste tot. Mulți cruciaț ii germani au fost uciși și la fel de mulți bărbați, femei și
copii au fost luați prizonieri și potrivit cronicaru lui latin Albert de Aachen, și -au petrecut
restul zilelor în captivitate sau prin împrejurimi219.
Cu oștirea simțitor micșorată, Petru Eremitul ajunge pe 12 iulie în Sofia. Acolo este
întâmpinat de mesagerii și escorta trimisă de împărat, care avea poruncă să le asigure întru
totul aprovizionarea și să nu întâ rzie mai mult de trei zile. La 1 august 1096, armata lui Petru
se va alătura celei lui Gauthier Sans -Avoir, așezată în afara cetății Constantinopolului.
La vedera armatei conduse de Petru, Ana Comnena, fiica împăratului Alexius, nota :
”Războinicii celți erau întovărășiți de o mulțime de oameni neînarmați, mai numeroși decât
grăunțele de nis ip și decât stelele, care duceau ramuri de palmieri și cruci pe umeri, de femei
și copii care își părăsiseră țara…”220.
Pentru prestigiul său și responsabilitățile sale, pe care și le asumase, călugărul Petru va
fi invitat într -o audienșă la Curte, unde cu ocazia aceasta împăratul Alexius îi va bani și sfaturi
legate de luptele cu turcii. Cronica anonimă cruciadei I, ne oferă câteva detalii despre temerea
și viziunea experimentată a împăratului Alexius arătată liderului cruciadei populare. ” Nu

218 Istoricii pun la îndoială această scrisoare, pe motiv că era imposibil să fie trimisă într -un termen atât de scurt.
Ipoteza pleacă de la faptul că Nicetas, guvernatorul cetății, ar fi trimis la Constantinopol vestea venirii lui Petru,
înainte ca aces ta să treacă frontier. Iar asta ar fi durat 5 -6 zile dus și 5 -6 zile întors. Pentru scrisoare a se vedea:
M. Le Beau, Histoire du Bas Empire, tome XVIII, Paris, 1775, pag. 208 -209; G. Schlumberger, Sigillographie
de E’Empire Bizantin, Paris, 1884, pag. 23 9; Colin Morris, Peter the Hermit and the Chroniclers, pag. 30 .
219 Albert d’Aix, cartea I, pag. 27.
220 Ana Comnena, vol. II, pag. 85.

88
traversași br ațul (Bosforului) înainte de a sosi ceilalți cavaleri ai armate creștine, căci nu
sunteți atât de numeroși și instruițipentru a -i putea învinge pe turci”221. Totuși lipsa de
disciplină și actele vandalice ale apusenilor îl va determina pe împăratul bizantin să silească
armata apuseană să treacă peste Bosfor și să -și continuie idealul cu care plecase.
Transportarea va începe pe data de 7 august 1096. De îndată ce au sosit pe malul asiatic, și -au
continuat actele de vandalism, jefuind case și profanând biserici de-a lungul coastei Mării
Marmara până la Nicomidia. Acolo datorită unor neînțelegeri între germani și italieni de -o
parte și francezi de cealaltă parte autoritatea lui Petru va fi luată în discuție astfel încât intr -un
final germanii și italieni își vor alege drept conducător pe seniorul italian Rainald, iar francezii
pe Geoffroy Burel. La mijlocul lunii septembrie armata francezilor s -a aventurat către porțile
Niceei, capitala sultanului selgiucid, Kilij Arslan ibn Suleiman, unde a jefuit și masacrat tot ce
a găsit în cale. Spre sfârșitul lunii, incurajați de succesul francezilor, armata condusă de
Rainald spre Niceea unde au cucerit cetatea Xerigordon. Pe 29 septembrie, pe cand
sărbătoreau pe Arhanghelul Mihail (după calendarul catolic), armata turcă va asedia noua
cetate a cruciaților pe care o vor cucerii in opt zile. Convertirea la islam a contelui Rainald și a
câtorva cruciați le vor salva viețile.
Următorul atac al cruciaților, va fi declanșat î n 21 octombrie. Petre Eremitul , care
înțelesese în ce pericol se află armata sa, făcuse cale de întoarcere la Constantinopol pentru a
găsi protecție și sprijin material eficace . Sunt istorici care suspectează întoarcerea lui Petru ca
pe un act de renunțare la idealul cruciadei menit mai degrabă să -i salveze p ielea decât să ceară
ajutor222. Fără să țină seama de sfaturile împăratului și sătuli să mai aștepte întoarcerea lui
Petru, cruciații vor porni în lupta pentru eliberarea orașului Niceea de sub turci. Trupele
sultanului Kilij Arslan, bine informate, a căzut asupra mulțimilor dezorganizate ale latinilor,
dintre care aproape un sfert nu știau să mânuiască o armă. Un mare număr de cruciați va fi
masacrat de către turci. Printre cei uciși se va afla Gauthier Sans -Avoir, contele de Hugo de
Tübingen, Rainaud de Bre id, Foulques de Orelans, Walter de Teck, Conrad și Albert de
Zimmern și alți mulți cavaleri germani. Singurii supraviețuitori din rândul nobililor va fi
Geoffroy Burel, Gauthier de Breteuil, Guillaume de Poissy, Henric de Schwarzenberg,
Frederick de Zimmer n și Rudolf de Brandis223. Alături de aceștia au mai supraviețuit 3000 de

221 Louis Bréhier, Histoire anonyme de la Première Croisade , Éditions Les Belles Lettres, Paris, 1924, pag. 7.
Ana Comnena, V ol. II, pag. 88.
222 Vladimir Roșulescu, Cruciadele , Edit. Scorilo, Craiova, 1999, pag. 35.
223 Albert d’Aix, cartea I, pag 30 -39; Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 6 -12; Ana
Comnena, vol.II, pag. 89 -90; Amin Maalouf, Cruciadele văz ute de arabi, trad. Marian Tiu, Ed. Proiect,

89
cruciați. Cu această înfrângere a luat sfârșit cruciada tăranilor. Supraviețuitorii s -au întors la
Constantinopol pentru a aștepta sosirea cavalerilor aristocrați.

III.3.1. Masacrul evreilor.
Plecarea lui Petre din Amiens spre răsărit nu a pus capăt entuziasmului pe care
cruciada îl stărnise în Germania. Mulți alți predicatori și conducători erau pregătiți să urmeze
exemplul acestuia. Deși răspunsese chemării cu miile, germanii s -au arătat mai puțin
nerăbdători decât francezii să pornească spre eliberarea Ierusalimului. Cuvântările celor
rămași aici, puneau accentul pe scena crucificării de la Ierusalim. Ceea ce inevitabil a atras
atenția asupra neamului din vina căruia Hristos pătimi se.
Coloniile de evrei se stabilise de multă vreme în principalele orașe ale Europei
apusene. Datorită abilităților deosebite și competențelor de care dădeau dovadă au atras
respectul autorităților laice și ecleziastice care au decis să le ofere o protecț ie specială față de
celălalte grupuri sociale.
La declanșarea cruciadei adversitatea față de evrei se accentua pe măsură ce tot mai
mulți dintre cei care își doreau să participe la această cauză împrumutau bani de la ei. Pentru
asta evreii le percepeau do bânzi și obțineau profituri foarte mari. În acest context obligațiile
financiare pe care creștinii, mai săraci, le avea față de o rasă care îl crucificase pe Hristos, a
născut frustrare și ură, astfel încât atunci când s -au constituit într -o „oaste sfântă ”, liderii care
îi conduceau s -au văzut îndreptățiți să ia tot ce le ieșea a în cale și ce le era de trebuință. Așa
s-a întâmplat ca de marșul lor, început în primăvara anului 1096, să fie legată amintirea unor
pogromuri ale evreilor din Europa, cunoscute s ub numele ebraic de gzerot al anului 4856224.

București, 2007, pag. 17 -30. A se vedea lista germanilor uciși la Niceea în Chronique de Zimmern, edit. H.
Hagenmeyer, in Archives de l'Orient Latin, tome II, Paris, 1884, pag. 29.
224 Cele mai multe informații as upra prigoanelor împotriva evreilor sunt oferite de cronicile ebraice. Cele mai
utile sunt Mainz Anonymous, Eliezer bar Nathan’s și cea atribuită rabinului Solomon bar Samson. Ediția critic a
textelor ebraice este dată de: Eva Haverkamp , Hebräische Bericht e über die Judenverfolgungen während des
Ersten Kreuzzugs , in Monumenta Germaniae Historica, vol. 1, Hannover: Hahnsche Buchhandlung, 2005.
Traducerea în engleză la Shlomo Eidelberg, The Jews and the Crusaders: The Hebrew Chronicles of the First
and Second Crusades, Madison, WI: University of Wisconsin Press, 1977. Pentru traducerea in engleză a
cronicilor Mainz Anonymous and Solomon Bar Samson’s, a se vedea Robert Chazan, European Jewry and the
First Crusade, Berkeley, University of California Press, 198 7.

90
Pretextul religios, al luptei cu „necredincioșii ”, a fost o justificare suficientă pentru gloata
flămândă ca să se năspustească asupra lor și să -i jefuiască225.
În cronica sa, Albert d'Aix (Aachen), descrie că surs a conflictelor cu evrei nu îl
reprezenta aura religioasă a cruciadei ci dorința pentru averilor acestora. ” Aceștia au distrus
casele și sinagogile evreilor, iar banii acestor victime i -au împărțit între ei”, căci ,,i -au
nimicit […] mai mult din lăcomie p entru bani, decât dintr -o judecată dreaptă pentru
Dumnezeu ”226.
Istoriografia modernă a identificat mai multe motive care au declanșat prigoana
împotriva evreilor. Pe lângă lăcomie și goana după profit, Robert Chazan crede că principalul
motiv este ideologi a religioasă desprinsă atât din predica papei Urban al II -lea cât și a
celorlalți predicatori neavizați227. În sprijinul acestei ipoteze este și Jonathan Riley -Smith care
consideră că masele populare aflate sub efectul entuziasmului religios nu au fost în mă sură să
facă diferența dintre musulmani și evrei, toți erau văzuți ca dușmani ai lui Hristos. Toate
presupusele viziuni, apocaliptice, milenare, așteptările mesianice au contribuit la masacrul
evreilor din Europa228. Alte opinii istorice au plasat violența î ntr-un context socio -teologic.
Istoricul Ivan Marcus crede că violența țăranilor era determinată de dorința de a stabilii ” o
ordine corectă ”, de a face dreptate. Astfel, în opinia sa, comportamentul lor poate fi văzut ca
un act public ritualizat229. Pentru K enneth Stow atacurile împotriva evreilor erau menite de a
crea o societate creștină pură. Același impuls creștin de a curăța Ierusalimul de musulmani i -a
condus pe cruciați să atace evreii acasă230. În cele din urmă, Jeremy Cohen vede în cruciadă o
„ideologie și o con duită a războiului sfânt “231.
Cel mai mai cu noscut persecutor al evreilor în această perioadă este un senior mărunt
din Renania, contele Emich de Leisingen care pretindea că în chip miraculor fusese însemnat

225 Shmuel Shepkaru, The Preaching of the First Crusade and the Persecutions of the Jews, in Medieval
Encounters, nr. 18, Koninklijke Brill, Leiden, 2012, pag. 102; Mareike Kern , Die Judenpogrome im Vorfeld des
ersten Kreuzzuges 1096. Verlauf und Auswirk ungen, in Das Zeitalter der Kreuzzüge, 2006, pag. 23
226 Albert d’Aix,vol.I , pag. 486 – 488.
227 Robert Chazan, The Anti -Jewish Violence of 1096: Perpetrators and Dynamics , in Religious Violence
between Christians and Jews: Medieval Roots, Modern Perspectives , Basingstoke -Palgrave, 2002, pag. 21 -43.
228 Jonathan Riley -Smith, The First Crusade and the Persecution of the Jews, in Studies in Church History , vol.
21, Oxford, 1984, pag. 51 -72.
229 Ivan G. Marcus, Hierarchies, Religious Boundaries and Jewish Spiritu ality in Medieval Germany, in Jewish
History, vol. 1, nr. 2, Fall, 1986, pag. 7 -10.
230 Kenneth Stow, Alienated Minority: The Jews of Medieval Latin Europe, Cambridge – MA: Harvard
University Press, 1994, pag. 106 -107, 110 -111.
231 Jeremy Cohen, Sanctifyi ng the name of God: Jewish Martyrs and Jewish Memories of the First Crusade,
University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 2004, pag. 39 -57.

91
pe corp de o cruce. Se credea hărăzit d e Dumnezeu să ajungă împărat al Bizanțului și rege al
Ierusalimului. Istoricii sunt de părere că mai degrabă juca o farsă pentru a pescui în apele ce
se tulburaseră. El cu ceata lui de cavaleri, urmat de sărăcime, s -a năpustit asupra evreilor din
Europa oc cidentală232.
La început i s -au alătura t o mulțime de simpli pelerini entuziaști , pe care Albert
Aachen, profund indignat de faptul că unii dintre aceștia ajunsese să urmeze o gâscă ce fusese
inspirată de Dumnezeu, îi numește în cronica sa o „ adunare de imb ecili și nesimțiți ”233. Apoi
contelui Emich i s -au alăturat și câțiva nobili francezi și germani, precum seniorii de
Zweibrücken, de Slam și de Viernenberger, Hartmann de Dillingen, Drogo de Nesle,
Clarambald de Vendeuil, Thomas de La Fere și Guillaume, vic onte de Melun234.
În vremea cruciadei, comunitatea evreilor se bucura de protecția împăratului Henric al
IV-lea. După primele conflicte, împăratul le va scrie principalilor săi vasali, laici și
ecleziastici, să asigure acestora protecție împotriva maselor r ăsculate. Cu toate acestea Emich
va ignora poruncile explicite ale împăratului. Prima lui țintă va fi comunitatea evreilor din
Speyer. Aici s -a lovit de opoziția episcopului de Speyer, care în schimbul unor sume de bani
le-a oferit sprijinul evreilor.
Ura contelui Emich arătată evreilor a fost surprinsă și de rabinul Solomon bar Simeon,
martor ocular la evenimentele cruciadei care spunea: „ trecând prin satele unde se aflau evrei,
își spuneau unul altuia: noi mergem un drum atât de lung în căutarea idolatri ei […], și iată
evreii … trăiesc printre noi; să ne răzbunăm mai întâi pe ei, să -i ștergem din rândul
popoarelor, să nu se mai pomenească numele lui Israe l 235.
De aici, în 18 mai, au plecat la Worms unde a masacrat peste 500 de evrei. Pe 25 mai
Emich aj ungea în fața porților marelui oraș Mainz, care erau închise din porunca
arhiepiscopului Rothard. Vestea venirii sale i -a făcut pe evrei să cumpere bunăvoința
arhiepiscopului Rothard și principalului senior laic din oraș, cerându -le să le ofere adăpost în
palatele lor. Însă a doua zi Emich a atacat palatul arhiepiscopului Rothard și doar evreii care

232 Florentina Căzan, pag. 59.
233 Albert d’Aix,cartea I, pag. 292 -294; S. Runciman, vol.I, pag. 157 -158.
234 Albert d ’Aix, cartea I, pag. 40, Ekkehard of Aura, Hierosolymita, pag. 20.
235 J. Prawer , pag. 189; S. Eidelberg, The Jews and the Crusades. The Hbrew Chronicles of the First and
Second Crusades, Madison, University of Wisconsin Press, 1977; H. H. Ben Sasson(ed ), A Historyof Jewish
People , Londra, 1976; Leon Poliakov, The History of anti -semitism. From the Time of Christ to the Court Jews,
vol. I, University of Pennsylvania Press, Pfiladelphia, 2003, pag. 41 -56.

92
s-au convertit la creștinism au scapt cu viață restul au fost uciși. Cronicile vremii
consemnează că în timpul masacrului de la Mainz au pierit în jur de 1000 d e evrei236. După
aceea Emich își va continua drumul spre Köln. Aici evreii, informații de ceea ce se petrecuse
la Mainz, s-au adăpostit in casele unor creștini pe care -i cunoșteau. În ziua de Rusalii, pe 1
iunie, și în ziua următoare, negăsind niciun evreu, armata lui Emich va da foc la sinagogă.
După aceea au plecat la vânătoare după evrei. În goana lor au găsit o familie de evrei, pe Isaac
bar Eliakim și soția acestuia Rebecca pe care i -a obligat să se convertească la creștinism.
Întâmpinați de refuzul aces tora și găsindu -le în mâneca de la haină aur și argint i -au ucis237.
Masacrele s -au repetat și între Rin și Dunăre timp de trei luni, cât a durat trecerea
coloanelor de cruciați, inclusiv c etele de cavaleri, prin Cehia și Ungaria, lăsând o ură de mai
multe sute de ani între evrei și creștini. Mai mult, cruciada destinată inițial să facă din creștinii
muriți în luptă martiri, a reînviat martirologia evreilor, care credeau acum că jertfa lor va duce
la izbăvirea poporului pentru care se împlinise un mileniu d e când își pierduse statul și
peregrina prin lume238.
Poemul lui Eliezer bar Nathan ce are ca titlu : ” Dumnezeule! Răufăcătorii s -au
năpustit asupra noastră ” surprinde foarte bine cruzimea cruciaților : ” Ei [prigonitorii] fără
să le fie milă au vărsat ca ap a sângele [evreilor]. Ei au atacat, au jefuit și -au desprețuit…
Uită-te Doamne și vezi cât de josnic am ajuns… ”239.
Cruciații înaintau anevoie, iar țelul final, eliberarea Ierusalimului, rămânea la o
depărtare pe care mulți încetaseră să spere că o vor s trăbate. Pe măsură ce vremea se scurgea,
mizeria creștea în rândul cruciaților istoviți de mers și foame, roși de boli și de neajunsurile
călătoriei. Psalmii de mântuire intonați nu mai erau de ajuns pentru întreținerea moralului.
Descurajarea a făcut se n ască tot felul de superstiții, amintind de străvechi mituri ale
prosperității și reușitei.
Ajunși în Ungaria, au intrat în conflict regele Koloman care nu le -a permis să
tranziteze țara sa. După șase săptămâni de lupte cu ungurii, oamenii lui Emich au aju ns la

236 Solomon Bar Simeon, Hebräische Berichte über die Judeuverfolgimgeu während der Kreuzzüge, trad. în
germană A. Neubauer und M. Stern, in Auftrage der historischen Commission für Geschichte der Juden in
Deutschland, vol. II, Berlin, 1892, pag. 87 -91.
237 Robert Chazan, European Jewry…, pag. 273 -275.
238 Leon Poliakov, pag. 47.
239 Abraham M. Habermann and Yitzhak Baer, Sefer Gezerot Ashkenaz e -Tsarefat: divre zikhronot mi -bene ha –
dorot shebi -te ufat mas’e ha -tselav u -miv ar piyu ehem , Jerusalem, 1945, pag. 87; Shmuel Shepkaru, pag. 116.

93
fortăreața din Wieselburg pe care au asediat -o. În luptele cu garnizoana cetății, cruciații au
fost complet puși pe fugă. Cei mai mulți dintre ei au căzut pe câmpul de luptă, iar Emich și
câțiva cavaleri au reuțit să scape și să se întoarcă inapoi în Germania. Cavalerii francezi,
Clarambald de Vendeuil, Thomas de La Fère si William s -au alăturat altor expediții care se
țndreptau spre Palestina.
Eșecul cruciadei lui Emich, a impresionat profund creștinătatea apuseană. Cei mai
mulți au considerat că eș ecul a fost o pedeapsă divină datorită masacrelor împotriva
evreilor240.
Prigoana împotriva evreilor a fost continuată de celălalte armate ale cruciadei pân ă la
Ierusalim unde toți necreștinii vor fi măcelăriți.

III.3 .2. Colonizarea Transilvaniei de cătr e cruciații germani
Inamicul cel mai adesea întâlnit în relatarea adevărul istoric îl reprezintă relativismul,
subiectivismul, lipsa critică a izvoarelor sau lipsa unei orientări către metodele ce pot garanta
un adevăr istoric. Este adevarăt și faptul că i storia ca reflectare a trecutului este pluralistă in
ceea ce privește interpretarea, și poate fi văzută din mai multe unghiuri, depinzând foarte mult
de mediul în care istoricul s -a format, de publicul căruia el se adresează, de religia din care
face parte și cu siguranță de prejudecățile sau stereotipurile mediului social241. O anumită
metodologie, de pildă, poate fi desprinsă chiar din natura subiectului cercetat. În acest sens,
istoricul francez Lucien Febvre susținea că „istoricul nu este cel care știe ci cel care caută”.242
Consecința acestei situații face ca în prezent să apară o serie de interpretări a
cruciadelor predicate de episcopii Romei. Cu totul deosebit ne -a atras atenția preocuparea
istoricilor români față de evenimentele desfășurate la sfârșitu l secolului al XI -lea. Horst
Klusch se înscrie printre cei care fac un pas în aflarea adevărului istoric în ceea ce privește
comunitatea germană participantă la cruciada țăranilor. În acest sens, pe baza unor chestionări

240 Ekkehard of A ura, Hierosolymita, pag. 21.
241 În accepțiunea britanicului W.H. Walsh, în An Introduction to the Philosophy of History , London,
Hutchinson, 1958, există patru factori fundamentali, influențe semnificative asupra istoricului: credințele
personale, prejude cățile sau stereotipurile mediului social, preluarea unei teorii ridicate la rangul de adevăr
absolut, adoptarea unei convingeri de factură teologică.
242 Lucien Febvre, A new kind of history , London, 1973, pag 23.

94
metodice a izvoarelor istorice și a unor deducții logice publică mai multe studii despre
colonizarea sașilor în Transilvania, lansând o nouă ipoteză. Astfel, în studiile sale publicate în
Forschungen zur Volks – und Landeskunde, revistă a Academiei Române și în cartea sa Zur
Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen , apărută în anul 2001 la editura Kriterion, expune o
nouă teorie potrivit căreia primii coloniști germani stabiliți în Transilvania nu au fost cei
chemați de regele Ungariei Géza al II -lea (1141 -1162) ci, unii din germanii care în anul 1096
au participat la Cruciada țăranilor sub conducerea călugărului Petru Eremitul. Ipoteza sa
începe prin unele deducții în ceea ce privește documentul istoric cunoscut sub denumirea de
,,Adrianum“ din 1224, ce conține pe lângã privilegii și informații privind venirea sașilor.
Regele Adrian al II -lea afirmă, că bunicul său regele Geyza al II -lea, ar fi chemat coloniștii
germani în Transilvania. Întrucât alte detalii cu privire la colonizare lipseau, Horst Klusch
consideră că istoricii au presupus că regele Geyza și -ar fi trimis solii, (în germană numiți
,,Lokatoren “), în centrul și vestul Europei, cu împuternicirea de a lămuri și convinge un
număr însemnat de țărani pentru a veni în Transilvan ia, unde îi asteapta, din rezerva curții
regale, pământ fertil și condiții favorabile de colonizare. Totodată afirmă că istoricii sași nu au
găsit mărturii pentru teoria enunțată mai sus. De aici au apărut îndoielile cu privire la adevărul
istoric în ceea ce privește colonizarea sașilor. Îndoieli cristalizate în întrebări adresate
istoricilor care susțineau cu orice preț teoria enunțată, devenită între timp clasică. Majoritatea
întrebărilor sale, regăsite și la alți istorici la alți istorici, susține că au rămas fără răspuns,
îngropându -se problematica în subconstientul istoriografiei. Câteva dintre aceste întrebări sunt
redate în capitolul ” Teoria clasică, văzută critic” din cartea sa. Printre acestea sunt: ” Cum de
nu s-au găsit în țările de origine a coloni stilor germani consemnări despre plecarea lor? Apoi
dacă pe timpul regelui Geyza II, în Ungaria încă nu a existat o arhivă la curtea regală, dacă
privilegiile regelui s -au promis doar verbal, atunci la episcopiile din țările de origine a
colonistilor, de c e nu sunt consemnate plecările în Ungaria sau Transilvania?”. Istoricul sas,
consideră că plecarea unui număr mai însemnat de credincioși s -ar fi consemnat cu siguranță.
De aici s -au nă scut alte î ntrebări: ”Cum se poate, că presupusa activitate a solilori, să nu fi
trezit și interesul autorităților locale? De ce au parcurs, cei dornici de pământ, 2.000 km prin
regiuni fertile, frumoase, nelocuite, care de fapt au fost colonizate mai târziu? Când ar fi
putut regele Geyza al II -lea să inițieze o acțiune atât de complexă, știindu -se că a fost
permanent, angajat în diferite războaie cu vecinii Ungariei? Dacă scopul colonizării ar fi fost
asigurarea granițelor Transilvaniei, din care cauză sașii nu au fost încredințați cu aceastã
misiune? În realitate secuii au răsp uns de apărarea pasului la trecătoarea Oltului, românii

95
au rãspuns de siguranța drumului regal Novaci –Sebeș. Abia în 1453 este atestat un punct
vamal în pasul Turnu Roșu, în anul 1370 se ridică cetatea de la Tălmaciu, iar cetatea numită
Lauterburg din inc inta pasuluiexistă doar din 1396. Lozinca ”ad retinendam coronam” –
pentru apărarea coroanei, a fost o inveție din secolul al XIV -lea, pe care istoricii au atestat -o
în mod greșit în secolul al XII -lea. Din ce direcție au intrat în Transilvania? Teoria cla sică
presupune că accesul s -a fãcut din vest sau nord, colonizarea s -a realizat însă de -a lungul
văilor din sud spre nord, în părțile care mai târziu vor deveni scaunele de Sibiu, Cincu si
Nocrich . De ce regele Geyza al II -lea a admis, ca cei noi veniți, d in punct de vedere al
bisericii, să fie subordonați unei episcopii, care nici nu era pe teritoriul Ungariei, asupra
căreia nu avea nicio influiență? Era normal să le subordoneze diocesei din Alba Iulia,
înființată și controlată de către curtea regală. Dar bi sericile celor trei scaune (mai târziu și
cele din țara Bârsei) au aparținut, de la colonizare până în secolul al XVI -lea, de episcopia
din Milcov din Moldova, inființată la sfârșirul secolului al XI -lea de către Biserica de la
Roma cu scopul creștinizări triburilor de păgâni, care făceau incursiuni aici din Asia
centrală243”.
Plecând de la textul unei scrisori ce aparține episcopului Laurențiu de Milcov, datată
din anul 1096 și redactată în lucrarea sa (traducere germană) în î ntregime244, istoricul sas
consi deră că germanii au fost chema ți de regele Geyza al II -lea în mijlocul secolului al XII -lea
în Transilvania, dar nu din centrul Europei, ci din sudul Carpaților, din Valach ia, unde se
refugise, ca o fracțiune a cruciadei țăranilor din 1096 și unde erau su bordonați episcopatului
din Milcov.
Cei identificați de Horst Klusch sunt cei aproape 25.000 germani, recrutați de Petru
Eremitul tocmai din regiunile de origine ale sașilor. Potrivit cronicilor latine și bizantine mulți
dintre țărani care se alăturase cr uciadei erau împreună cu familia, și cu un succint strict
necesar drumului.

243 Majoritatea întrebărilor sunt preluate di n : Hans -Dietrich Kahl, von Wendenkreuzzug nach Siebenbürgen? In
Siebenbürgisches Archiv, vol. 8, Köln, 1973 ; Thomas Nägler, Die Ansiedlung de Siebenbürger Sachsen,
Bukarest, 1979; Konrad Schünemann, Die mittelalterliche deutsche Kolonisation, in Vjschr, vol. 57, 1934;
Richard Huß, Die Einwanderung de Deutschen nach Siebenbürgenund die Gruppenverteilung ihrer Mundarten
innerhalb des Römer – straßennetzes, in Arhiv, vol. 34, Hermannstadt, 1926; Walter Horwarth, Die Landnahme
des Altlandes, in Vjschr, vol. 5 9, 1936; Friedrich Müller, Wandlungen der geschichtlichen Hauptaufgaben
unseres Volkes im Laufe seiner Entwicklung und seiner Anpassung daran, in Vjschr, vol. 55, 1933. Ultimile
două intrebări îi aparțin. Toate sunt redate în lucrarea sa: Die klassische An siedlungstheorie – Kritisch Gesehen,
in Zur Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen, edit. Kriterion, București, 2001, pag. 19.
244 Conținutul scrisorii are un alt context decât cel reținut de istoricul sas. A se vedea : Horst Klusch, pag. 51.

96
Descriere ipotezei sale pleacă de la conflictele din localitatea Semlin unde, autohtonii
unguri vor refuza să aprovizioneze cruciada cu hrană. Tensiunile dintre cele două tabere au
dus la lupte, î n care potrivit unor relatări, au fost uciși 4.000 ță rani unguri. Occidentalii când
vor afla că regele Koloman s e apropie cu o oaste pentru a răz buna masacrul , se vor grăbii să
treacă fluviul Sava, pe niște plute improvizate, în teritoriul bizantin. Trupe1e bizantine , care
aflase de masacrele provocate de cruciații lui Petru, vor încerca să împiedice trecerea
fluviului. În luptele cu armata bizantină, formată din pecenegi, aproximativ 1.000 cruciați
împreună cu familiile lor, în goana de a scăpa de furia bizantinilor și a ungurilor care se
apropiau, vor renunța la idealul cruciadei și se vor refugia în regiunile de lângă Dunăre,
întemeiind o colonie înfloritoare, numită mai târziu Țara Francofonilor245.
După aprovizionarea efectuată de bizan tini atunci când cruciada țăranilor a ajuns în
orasul Niș, a izbugnit un alt conflict, iar trupele bizantine conduse de Nicetas i -au respins, o
parte dintre ei luându -i prizonieri, printre 10.000 de germani împreună cu familiile lor. Ceva
mai tărziu, prob abil după intervenția papei Urban la împăratul Alexius, prizonierii germani
vor fi grațiați. Grațierea va fi însă legată de condiția, ca cei grațiați să părăsească teritoriul
Bizantului246. În opinia lui Horst Klusch cei 10.000 de prizioneri germani, care fu seseră
grațiați, trăiau o dilemă. Drumul spre Constantinopl le fusese interzis și închis, înapoi era
periculos să se întoarcă, dădeau de locuitorii Belgradului și de armata lui Koloman. Erau
legați și de jurământul dat, de a lupta împotriva păgânilor, jură mânt, de la care îi putea
dezlega numai papa, astfel încât, Horst Klusch consideră că singura lor șansă, care rezolva
dilema, era trecerea Dunării în Valachia, unde, episcopatul de la Milcov avea nevoie de
credincioși, gata să lupte împotriva triburilor de pecinegi și cumani, care amenințaseră
diocesa247. Fugarii germani si valoni cu timpul se vor așeza în sudul Carpaților precum și în
Moldova, subordonându -se episcopiei din Milcov. De aici, istoricul sas îți dezvoltă noua
ipoteză a colonizării ținuturilor ro mânești și apoi cele din Transilvania.
În viziunea lui, în anul 1154, când regele Geyza al II -lea se războiește cu împăratul
bizantin Emanuel, germanii din sudul Carpaților se vor alătura armatei lui Geyza, fapt

245 Informație cu t rimitere la : I. A. Fessler, Die Geschichte der Ungern und ihrer Landsassen, Leipzig, 1815,
pag. 27
246 Istoricul sas citează ca surse corespondența dintre papă și împărat, publicate H. Hagemneyer în Die
Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100 , Innsbruck , 1901 și Istoria Cruciadelor a lui S. Runciman, vol. I, pag.
147.
247 Informație preluată din : Radu Rosetti, Despre Unguri și episcopiile catolice din Moldova , în Analele
Academiei Române, seria aII -a, tom XXVII, București, 1905.

97
consemnat de cronicarii bizantini. Ca reco mpensa regele Geyza îi invită pe germani, după
terminarea războiului, să se mute din sudul Carpaților în Transilvania, unde vor fi la adapost
față de cumani, pecenegi și trupele bizantine. Trecerea s -ar fi realizat prin trecatoarea Oltului,
oaspeții (hospit es) au fost colonizați în spațiul care, mai târziu a alcătuit scaunele Sibiului,
Nocrichului si Cincului. Regele Ungariei va consimți, ca noii veniți să se subordoneze, din
punct de vedere religios, episcopiei de la Milcov, unde au rămas până în secolul al XVI-lea,
când se vor converti la protestantism.
Cercetările sale continuă și asupra grupurilor de germani, proveniți din cruciada
țăranilor, care s -au așezat între fluviile Sava și Dunare, c omunitate cunoscu tă sub denumirea
de Țara Francofonilor. Acestă regiune, care aparținea Serbiei, era condusă de principele
Tschudomil, cumnatul ducelui Belusch din Ungariei. Acesta impreună cu principele Ungariei
în anul 1150 va încearca să iasă de sub jurisdicția bizantinilor și va porni o luptă împotriva
acestora. În conflictul dintre cele două armate, colonia cruciaților va fi alungată. Klusch
consideră că populația germană, dorind să ajungă în Transilvania unde regele Ungariei îi
chemase, a intrat în țara noastră pe la Porțile de Fier și s -au așezat într -o localitat e Vrata248.
În anul 2011 noile ipoteze ale istoricului sas Horst Klusch sunt demontate punct cu
punct de către medievistul Harald Zimmermann în colocviul său cu titlul: ”Împotriva unor
noi teorii istorice despre Transilvania. Cu privire la cartea lui Hors t Klusch”, publicat în
revista Academiei Române – Forschungen zur Volks – und Landeskunde . Deoarece subiectul
nu face obiectul cercetării noastre, ne vom rezuma doar în a cita studiul lui Zimmermann care
observă că majoritatea surselor folosite de Horst Kl usch folosesc ca izvor principal cronica lui
Albert de Aachen, scrisă cu mulți ani după prima cruciadă și suspectată pentru acuratețea
informațiilor249.
III.4. Participarea femeilor la Cruciadă.
Până în secolul al XIX -lea majoritatea istoriilor cruciadelor sunt dominate de o
ierarhie bărbătească și ecleziastică, iar rolul și contribuția femeilor în cruciadă este
marginalizat. Treptat analiza istoricilor s -a desprins tot mai mult de șabloanele prejudecăților

248 Sursele citate de Klus ch în sprijinul noilor sale ipoteze sunt : Joseph Teutsch, Kurzgefaßte JahrßGeschichte
von Siebenbürgen, besonders Burzenland, in Quellen zur Geschichte von Brasso, vol.4, Kronstadt, 1903, pag.
16; Friedrich Zimmermann, Über die Wege der deutschen Einwand erer nach Siebenbürgen, Köln, 1888, pag.
125; Petre Diaconu, Les Coumans au Bas Danube aux XI -e et XII -e siecle, Bucureöti, 1978, pag. 89.
249 Harald Zimmermann, Gegen neue siebenbürgische Geschichtstheorien. Eine Stellungnahme zu Horst Klusch,
in Forschung en zur Volks – und Landeskunde, Editura Academiei Române, vol. 54, Sibiu, 2011 pag. 168 -181.

98
impuse de societatea lumii medievale și am putea a firma că în acest secol se poate vorbi de o
redefinire a interpretării istorice. Cercetarea legată de contribuția femeilor în cruciadă este
destul de dificilă, dat fiind faptul că majoritatea izvoarelor istorice se concentrează asupra
intrigilor politice, afacerilor diplomatice, controverselor religioase sau a conflictelor militare –
domenii, prin definiție, ale barbaților – menționând doar sporadic rolul anumitor femei, mai
ales a celor care faceau parte din clasa socială aristocrată. Cel mai adesea, femei le sunt
descrise în raport cu bărbații (pater familias) în calitate de soții, fiice, mame, văduve, mătuși,
surori, rude sau prostituate. Portrete de femei individuale pot fi găsite doar în cazuri
excepționale, iar majoritatea informațiilor cu privire la vi ața sau statutul femeilor sunt
menționate succint în legătură cu anumite dezastre naturale, succese sau eșecuri militare.
Totuși , în acest secol, istoria consemnează multe angajamente ale femeilor cu titluri
nobiliare față de politicile duse de episcopii Romei . Contesa Matilda de Toscana sau de
Canossa (1046 -24 iulie 1115)250, Adelaida de Torino (1047 -1079)251, Beatrice de Lorraine
(1050 -cca.1102) 252, Isabelle de Montfort sau de Conches (cca.1077 -1090)253, Emma de
Guader (cca.1059 -1096)254, Richilde de Hainaut contesă de Flandra (cca. 1031 –15 martie
1086)255, Urraca de Zamora (1033/4 – 1101)256, sau contesa Sichelgaita de Salerno (1040 –
1090)257 sunt cele mai importante figuri feminine din Evul Mediu, care își vor arăta susținerea
față de proiectele papei Grigorie al VII -lea și a succesorilor săi. Dintre toate acestea reținem
doar activitatea contesei Matilda de Toscana. Este cunoscută ca facând parte din susținătorii
de bază ai papei Grigorie al VII -lea. Printre cele mai importante evenimente se numără și
acțiunea desfășu rată la sinodul din 1080, când, ca aliat principal al papalității, va luptat

250 Valerie Eads , The Last Italian Expedition of Henry IV: Re -reading the Vita Mathildis of Donizone of Canossa ,
în Journal of Medieval Military History ,vol. 8 , 2010, pag. 23-68.
251 Richard Bünemann , Robert Guiskard 1015 -1085: Ein Normanne erobert Süditalien , Böhlau -Verlag GmbH,
Köln, 1997 , pag. 31,52, 262; Karl Rudolf Schnith, Mittelalterliche Herrscher in Lebensbildern. Von den
Karolingern zu den Staufern , Edt. Verlag Styria, Köln, 1990, pag. 219 .
252 Valerie Eads, "Women and Military Power in Eleventh -Century Italy: Adelheid of Turin, Beat rice of
Lorraine, Matilda of Tuscany, Sichelgaita of Salerno”, in the 10th International Medieval Congress, University
of Leeds, July 14 -17, 2003 , pag. 65 -70.
253 Johns Susan M., Noblewomen, Aristocracy and Power in the Twelfth -Century Anglo -Norman Realm ,
Manchester University Press, 2003, pag. 14 .
254 Chibnall Majorie, Women in Orderic Vitalis , Haskins Society Journal 2: Studies in Medieval History, 1990,
pag.116 .
255 Karen S. Nicholas, Countesses as Rulers in Flanders , în Theodore Evergates (ed.), Aristocratic Women in
Medieval France , University of Pennsylvania Press, 1999, pag. 111 -137.
256 Simon Barton , Richard Fletcher , The World of El Cid – Chronicles of the Spanish Reconquest , Manchester
University Press, 2000 , pag. 9 -24.
257 Graham A. Loud, Coinage, Wealth and Plunder in the Age of Robert Guiscard , în The English Historical
Review, Vol. 114, Nr. 458, 1999, pag. 815–843.

99
împotriva regelui german Henric al IV -lea al Germaniei (1050 -1106)258. Tot de numele ei se
leagă soarta viitorului Patriarh latin al Ierusalimului. La recomandarea ei, în 1092 papa Urban
al II-lea îl ridică la rangul de arhiepiscop de Pisa pe Dagobert , iar in iarna anului 1100, tot
prin intervenția contesei, noul papă Pascal al II -lea îl numește pe același Dagobert de Pisa
patriarhul regatului latin al Ierusalimului259. Admirația față de ajutorul oferit Bisericii Romei
cât și legitimitatea acțiunilor militare duse de contesa Matilda de Toscana sunt descrise într -o
nuanță laudativă de gramaticianul Ioan de Mantua în comentariul său biblic “ Cântarea
Cântărilor ”, scris între anii 1081 -1083 . “…Slujitor și mireasă a adevărului, când ai văzut
revolta apărută, nu ai ezitat să intervii cu sfatul și cu arma. Știți că episcopii lombarzi și toți
cei care au urmat lor…au pregatiti calea ereziei antihriste…Și cu puterea sfântă oferită de
Dumnezeu ai putut să lupți împotriva răutății lor…Ca un soldat (miles) al Bisericii, ai căutat
să împiedici această neînțelegere a sfântului papă Grigorie și a împăratului și ai suferit
atacului puternic a lui Antihrist… Vei fi binecuvântată de -a lungul veacurilor pen tru că ai
luptat ca un bărbat împotriva acestei erezii a lui Antihrist”260. Toate acestea ne arată că și în
timpul cruciadei papa Urban al II-lea s-a bucurat de susținearea unor femei aristocrate ca
Matilda de Toscana și nu numai. O lectură atentă a textelor istorice relevă faptul că printre cei
care au răspuns cauzei comune predicate de papa Urban al II -lea la Clermont au fost și
femeile. Sentimentul de bucurie din rândul femeilor pentru posibilitatea de a pleca la
Ierusalim este redat atât de Albert de Aach en, în cronica sa261, cât și Guibert de Nogent. Cel
din urmă consemna că : “…mulți bărbați și multe femei au fost printre acei nevrednici care
nu au știut să -și însușească acest miracol…”262. Ekkhard abate de Aura și participant la
cruciada din 1101, ilustreaz ă și el modul de pregătire al familiilor creștine pentru lunga
călătorie. “Bărbații împreună cu soțiile și copiii lor și -au luat întreaga agoniseală și au
plecat către Țara Sfântă. Iar ce nu au putut lua au vândut și și -au procurat arme pentru

258 Sinod care a dus la înlocuir ea papei Grigorie al VII -lea cu episcopul Wibert de Ravenna cunoscut in istorie ca
anti- papa Clement al III . A se vedea: David J. Hay, The Military Leadership of Matilda of Canossa -1046 –
1115 , Manchester University Press, 2008, pag. 72 -76.
259 Patricia Skinner, From Pisa to the Patriarchate: Chapters in the Life of (Arch)bishop Daibert, in
Challenging the Boundaries of Medieval History: The Legacy of Timothy Reuter , Brepols, 2009, p ag. 157-162;
260 Johannis Manturini, Cantica Canticorum et De Sancta Maria Tractatus ad Comitissam Matildam , ed.
Bernhard Bischoff and Burkhard Taeger, Universitatsverlag Freiburg, 1973, pag. 64; I.S. Robinson, “Gregory
VII and the Soldiers of Christ”, History 58, 1973, pag. 191; H.E.J. Cowdrey, Pope Gregory VII, 1073 -1085,
Oxfo rd: Clarendon, 1998, pag. 302 -303;
261 Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana – History of the Journey to Jerusalem , ed. and trans. Susan
B.Edgington, Oxford, 2007, pag. 48 ;
262 Cf. Guibert of Nogent, Dei Gesta Per Francos et Cinq Autres Textes , ed. R.B.C. Huygens, Corpus
Christianorum Continuatio Medievalis, 1996, pag. 330;

100
drum ”.263 De a semenea, Istoria Bisericească scrisă de Vitalis Orderic între anii 1123 -1141,
consemnează participarea în număr mare la acțiunea cruciadei. “ Printre cei care au luat calea
locurilor sfinte existau bogați și saraci, barbați și femei, călugări și funcționar i, orășeni și
țărani deopotrivă”264. Rezultatul predicilor, ținute de clericii apuseni, vorbesc și astăzi despre
entuziasmul populației occidentale. Astfel, cronica latină de la mănăstirea Monte Cassino
consemna: “La călătoria sfântă s -au alăturat femei și b arbați, împreună cu nobilii. Toți
aveau cusute pe umerii lor cruci și toți aveau același țel”265. În acest context foarte
importante sunt și mărturiile analelor de la Augsburg, al căror conținut ne surprinde cu
același tip de informații legate de participar ea femeilor la cruciadă266. Nu avem nicio îndoială
asupra faptului că printre cei care au mers la cruciadă se aflau și femeile. Dificilă sau chiar
imposibilă, în această perspectivă, este cunoșterea unei evidențe care să indice numărul ,
numele, titlul sau sa rcina pe care fiecare a avut -o în confruntarea cu adversari orientali. Însă
se cunoaște faptul că demnitatea de “ crucesignatae -cruciat” sau de miles Christi putea fi
câștigată și atât prin participarea directă cât și prin neparticipare.
III.4 .1. Implicar ea directă la cruciadă.
Cele mai importante relatări despre plecarea femeilor la cruciada o reprezintă
informațiile cronicarilor Bernold de Saint -Blaise, Guibert de Nogent sau Albert de Aachen.
Însă deosebit de valoroasă este cea a cronicarului Bernold și asta deoarece relatarea sa este un
răspuns imediat la eveniment, regăsită de altfel și în textele analelor de la Disibodenberg.
“…Și nu numai bărbați și tineri, dar chiar și un mare număr de femei s -au angajat in aceasta
călătorie. Minunat într -adevăr a fost spiritul de atunci, care i -a impins pe oameni să mearga
in această călătorie. Unele femei au avut grija ca în această expediție să imbrace haine de
bărbat și să se confunde cu armatele“267. Celebră în acest caz este expediția Sfintei Hildegung

263 Ekkehard of Aura, Hierosolymita, ed. Heinrich Hagenmeyer , Tübingen, 1877, pag. 147;
264 “Diuitibus itaque et pauperibus, uiris et mulieribus, monachis et clericis, urbanis et rusticis, in Ierusalem
eundi aut euntes adiuuandi inerat voluntas mirabilis”. Cf. Orderic Vitalis, The Ecclesiastical History , ed. and
trans.M. Chibnall, 5, Oxford, 1969 –79, pag. 17;
265 Cf. Monte Cassino Chronicle , Historia Peregrinorum euntium Jerusolymam, in Recuei l des historiens des
croisades, Historiens occidentaux 1 –5 ,Académie des inscriptions et belles -lettres: Paris 1841 –95, pag. 174;
266 “Războinicilor li s -au alăturat clericii și oameni de diverse profesii, “iobagi” si femei ( colonii et muliers )”.
Annales A ugustani , Monumenta Germaniae Historica Scriptores, Scriptores in Folio, 32, 1826 –1934, pag. 134.
267 “et non tantum viri et pueri, sed etiam mulieres quam plurimae hoc iter sunt aggressae. Mirabilis enim
spiritus illius temporis homines impulit ad hoc iter aggrediendum. Nam feminae in hanc expeditionem exeuntes
virili utebantur habitu et armatae incedebant.” Cf. Annales S. Disibodi, in Monumenta Germaniae Historica
Scriptores, Scriptores in Folio, 32 ,1826 –1934, pag.17; Bernold of St Blaisen (Constance) , Chr onicon – 1096, ed.
I. S.Robinson , Die Chroniken Bertholds von Reichenau und Bernolds von Konstanz, Monumenta Germaniae
Historica Scriptores Rerum Germanicorum nova, series14, Hanover, 2003, pag. 527 –529;

101
care ve nea din ținuturile Germaniei. Avea 12 ani când, împreună cu tatăl ei, fost cavaler în
regatul Neuss, a plecat la Locurile Sfinte într -un pelerinaj înarmat ca cel din cruciada I. Pentru
a fi protejată atât de pericolele drumului cât și de prejudecățile din societate s -a îmbracat în
haine bărbătești și și -a luat numele de Joseph . Experiența trăită pe drumul către Ierusalim au
facut -o să se ascundă în continuare sub chipul unui barbat. Deoarece rămăsese orfană a ajuns
în cele din urma la Mănăstirea Schönau (Ba den-Württemberg), unde a trăit sub identitatea
unui călugăr cistercian. Abia după moartea sa a fost descoperit adevăratul ei gen. Ea este
descrisă de multe ori ca o sfântă și este sărbătorită în calendarul catolic în data de 20
aprilie268. Atituninea sa arat ă cât mare încărcătură emoțională avea idealul cruciadei. Acțiunea
ei însemna un minim de suport social indicând dorința de a participa la această întâlnire
miraculoasă cu locurile sfinte.
Mult mai ușor este identificarea femeilor aristocrate pe câmpul de luptă al primei
cruciade. Izvoarele ne oferă în acest caz chiar și numele și rolul unora dintre participantele la
cruciada. Dintre cele care au avut o contribuție directă la cruciada amintim :
Florina de Burgundia (1083 –1097) fiica ducelui Odo I de Bur gundia și al contesei
Sibylle , împreună cu soțul ei prințul danez Svend au participat la prima cruciadă. Sursele
istorice ne relatează că în timpul luptelor purtate de cruciați în Asia Mică regiunea
Capadociei vor fi uciși. La următoarea cruciadă organiza tă 1101 va participat și tatăl acesteia,
Odo I care va murit tot pe câmpul de luptă în 1102269.
Ida de Austria (1055 -1101) , născută în ținuturile Germaniei bavareze din Cham , după
moartea soțului acesteia, principele Margrave Leopold II al Austriei , surven ită în luptele din
prima cruciada în anul 1095, va lua parte la cruciada din 1101 condcând propria sa armată
alături de Thiemo de Salzburg și de ducii Welf IV și William IX din Bavaria. În luna
septembrie a aceluiași an, ea și armata ei va fi printre cele care vor atacat la Heraclea Cybistra
pe sultanul Kilij Arslan I . Cronicarul Ekkehard de Aura relatează că Ida a fost ucisă în luptă,
însă mai sunt și alte legende care spun că ea ar fi supraviețuit, fiind prizonieră și făcând parte
din haremul califului Aq Sunqur al -Hajib de Alep. Tot legenda spune că ea a fost mama a

268 Valerie R. Hotchkiss, Clothes Make the Man. Femal e Cross Dressing in Medieval Europe, edit. Garland
Publishing, New York, 2000, pag. 33 – 48.
269 Pentru mai multe detalii a se vedea: William Bernard McCabe , Florine, Princess of Burgundy – A Tale of the
First Crusaders , Baltimore – John Murphy, 1855 ;

102
Imad ad -Din Zengi (c. 1085 – 14 September 1146) un erou musulman, dar acest lucru este
imposibil de ve rificat din motive cronologice270.
Ida de Lorena sau cea binecuvântat ă face parte dintre femeile care au susținut cruciada
I și care au fost trecute de Biserica Romei în rândul sfiților. Ida a fost fiica ducelui Godefroy
al III -lea de Lorena și în 1053 s -a căsătorit cu Eustațiu al II -lea de Boulogne , cu care a avut
trei fii printre care Godefroy de Bouillon , primul conducător în Regatul Ierusalimului și
Balwin I regele Ierusalimului Latin. Din averea rămasă, în urma decesului soțului ei, a
susținut financiar atât campania cruciadei I cât și Biserica Catolică pentru a ridica câteva
locașuri de cult. Ida a murit in data de 13 aprilie 1113 și este sărbătorit ă în calendarul catolic
tot în aceeași data271. Tot din ducatul Lorenei, ducesa Hadvide de Chiny împreună cu soțul ei
ducele Dodo of Cons -la-Grandville vasalul lui Godfroy de Bouillon vor participa la campania
militară din anul 1098272.
Godehilde (Gotrana) de Tosny (1065 -d 1097), prima soție a regelui Balduin I al
Ierusalimului aflăm din cronicile latine și bizantine că alături de soțul ei și de fratele să u
Godfroy de Bouillon a luptat in prima cruciada, iar în octombrie 1097 răpunsă de o boală a
murit undeva în regiunea Marash din Armenia273.
Apariția unor importante studii istorice de o înaltă ținută științifică, apărute în ultimii
ani, ilustrează foarte bine imaginea și rolul acestor nobile femei în confrontările directe cu
musulmanii levantini274.

270Cf. Karl Lechner, Die Babenberger. Markgrafen und Herzoge von Österreich 976 -1246, Böhlau Verlag Wien –
Köln -Weimar, 1992, pag.138 -209; Ekkehard of Aura, Hierosolymita, ed. Heinrich Hagenmeyer , Tübingen,
1877, pa g. 370; Regine Pernoud, The Crusaders , trans. Enid Grant, London: Oliver & Boyd, 1963, pag. 87;
Steven Runciman, A History of the Crusades – The Kingdom of Jerusalem and the Frankish East 1100 -1118,
Cambridge University Press 1952 , pag. 47;
271 A se vedea : Paul Burns , Alban Butler , Butler's Lives of the Saints , vol. I, Liturgical Press, 2005, pag. 105;
272 Sabine Geldsetzer, Frauen auf Kreuzzügen , pag. 186;
273 Cf. Jonathan Riley -Smith, The First Crusade and the Idea of Crusading, pag. 107; Ana Comnena, vol. II,
pag. 116 -122.
274 Natasha Hodgson, Nobility, Women and Historical Narratives of the Crusades and the Latin East, in Al –
Masaq: Islam and the Medieval Mediterranean, Vol. 17, Nr. 1, March 2005, pag. 68 -74; John H. Pryor, Stephen
of Blois: Sensitive New -Age Crusader or Victim of History ?, in Journal of the Sydney University Arts
Association 20 , 1998, pag. 26 -74; Daniel Cergan, Profilul femeilor în acțiunea militară a cruciadei I. Structura
socială a armatei cruciadelor pe frontul de acasă și în Levant, în Revista Teologică – Mitropolia Ardealului,
Edit. Andreiana, nr. 3, Sibiu, 2014, pag. 82 -98.

103
III.4 .2. Participarea indirectă a femeilor.
Implicarea femeilor în cruciadă nu s -a limitat doar la acțiunile directe pe câmpul de
luptă. Campaniile din Orien t vor face ca statutul femei să fie plasat intr -un context social
favorabil. În absența bărbatului, plecat în cruciadă, ea va rămâne responsabilă pentru
gestionarea și administrarea averii. Amprenta acestor interese financiare cât și a titlurilor
nobiliare va provoca un interes mare din partea Bisericii Romei. Suportul financiar vor
contribui nespus de mult la succesul "războiului din umbră” al cruciadei. Ea apare ca un
fenomen polimorf și uneori contradictoriu prin varietatea curentelor pe care le -a genera t,
afectând și integrând medii diverse, personalități diferite și strategii schimbătoare, înscrise
între radicalismul cel mai intransigent și o predispoziție, nu mai puțin marcată, pentru concesii
și compromis.
Având în vedere toate mijloacele prin care fe meile ar fi putut contribui financiar, prin
urmare, este rezonabil să presupunem că femeile din Europa de Vest au fost o sursă
importantă de finanțe pentru campanii militare, în special pentru cruciade, deși măsura exactă
în care această asistență a contri buit de fapt la succesul acestor campanii este greu de
cuantificat. Cele mai notabile exemple sunt cele ale nobilei Eva Tiptfot , Emilia de Bullion ,
contesa Adela de Blois (c. 1067 – 8 March 1137), Matilda de Boulogne (1105 -1152)
căsătorită cu Ștefan de Blo is fiul contesei Adela , Morfia de Melitene (d.1126) sau reginei
Eleonora de Castilia (1241 – 28 noiembrie 1290 ), care îi vor determina pe episcopii Romei și
pe cronicarii vremii să le acorde demnitatea de “ crucesignatae – cruciat” sau de miles
Christi275.
La fel de importante pentru succesul cruciadei, se vor dovedii a fi și alianțele unor
căsătorii aranjate. În ac est sens sunt acțiunile unor femei ca Adela de Blois, Matilda de
Bologna (1105 -1152) căsătorită cu Stefan de Blois fiul contesei Adela276, Morfia de Melitene
(d.1126) soția Balduin al II -lea, regina Melisende a Ierusalimului (1105 –11 September 1161)
sau sor a acestuia Alice de Antiohia. Cel mai clar elogiu adus unei femei nobile pentru
contribuția sa la cruciada este dat de Istoria Bisericească a cronicarului Orderic de Vitalis.
Pentru el faptele contesei Adela de Blois erau demne de urmat. O femei '' înțeleptă și

275 Cf. Maureen Purcell, Women Crusaders:A Temporary Canonical Aberration?, în Principalities, Powers and
Estates: Studies in Medieval and Ea rly Modern Government and Society, ed. L.O. Frappell, Adelaide University
Union Press, 1979, pag. 57.
276 John of Worcester, The Chronicle of John of Worcester , 3 vols., vol. III, ed.and trans. P. McGurk , Oxford:
Clarendon, 1998, pag. 302 -303

104
curajoasă, ce și -a împărțit viața în două, între mariaj și datoria față de divinitate. Și-a folosit
farmecele persuasive cu soțul ei, contele Ștefan (d. 1101) , pentru a lua crucea și a lupta
alături de ceilalți viteji. Ea l -a îndemnat să -și aminteasc ă de curajul și tinerețea sa, pentru a
salva miile de creștini și să -i biruie pe păgâni”.277 Același cuvinte de laudă le găsim și la
cronicarul Guibert de Nogent. El considera că înțelepciunea contesei, generozitatea sau
opulența ar fi putut afecta reputația de cavaler a contelui Ștefan278. În ceea ce privește aceste
două relatări, Shahar Shulamith este de părere că ele au reprezentat punctul de plecare al
idealurilor curtenești, unde cavaleri își închinau faptele eroice femeilor iubite279. Desigur că
acțiunile c ontesei Adela de Blois nu se rezuma doar la relația cu soțul ei. Este cunoscută și
pentru eforturile sale diplomatice de a concilia un conflict între Anselm, arhiepiscop de
Canterbury, și regele Henric I în 1104, prin organizarea unei discuții tête-à-tête, încheiată cu o
reconciliere între cele două părți280. De asemenea contesa Adela va avea meritul pentru
crearea unei alianțe anglo -normandă -Thibaudiană împotriva lui Ludovic al VI -lea la începutul
anului 1110, după ce acesta amenințase autonomia teritoriilor conților Thibaudieni în
Chartrain prin revocarea privilegiilor oferite castelului și revendicând anumite proprietăți
ecleziastice281.
Mai tărziu după cucerirea Ierusalimului aceste atitudini vor reprezenta o parte
importantă a procesului politic, diplomatic , desfășurat de Biserica Romei.
Legătura strânsa dintre Biserică și femeile nobile se datorau și faptului că educația
acestora se desfășura într -un cadru mănăstiresc. Politica papală era mult mai ușor de înțeles
din aceasta direcție și poate tocmai de ace ea în acțiunile politice uneori s -a cerut susținerea

277 Orderic Vita lis, The Ecclesiastical History , ed. and trans. Marjorie Chibnall, volumes VI , Oxford, Clarendon
Press, 1975 , pag. 325.
278 Guibert of Nogent, Dei Gesta Per Francos et Cinq Autres Textes , ed. R.B.C. Huygens, Corpus Christianorum
Continuatio Medievalis, 199 6, pag. 132.
279 Shulamith Shahar, The Fourth Estate: A History of Women in the Middle Ages , trans. Chaya Galai, London: –
Methuen, 1983, pag. 81;
280 Kimberly A. LoPrete, Adela of Blois: Familial Alliances and Female Lordship, in Aristocratic Women in
Medieva l France , ed. Evergates Theodore, University of Pennsylvania, 1999, pag. 33; Pentru principalele discuții
de negociere a contesei Adela a se vedea: Eadmer, History of Recent Events in England – Historia Novorum in
Anglia , trans. Geoffrey Bosanquet ,Londo n, 1964, pag. 175 -76.
281 Kimberly A. LoPrete, Adela of Blois: Countess and Lord (c.1067 -1137) , Dublin, 2007, pag. 324 -35;
“Thibaudian” in acest caz se referă la conții de Champagne, unul dintre aceștia fiind fiul contesei Adela de
Blois, Theobald al II -lea. Soțul contese, Stefan descindea din această familie. Pentru mai multe detalii a se vedea
: Robert Fawtier, The Capetian Kings of France: Monarchy and Nation, 987 -1328 , trans. Lionel Butler and R.J.
Adam, St. Martin’s Press, New York,1960, pag. 21 -22, 1 26- 27, 172;

105
femeilor. În acest context Georges Duby aprecia că această experiență a femeilor cu
învățătura ecleziastică a fost mai precoce decât cea a bărbaților ce venea din aria seculară282.
Cruciadele, diversele m ișcări evanghelice, al căror numitor comun era sărăcia
voluntară și nu în ultimul rând, tendința de a conferi o aură de firesc și naturalețe unor
conduite sociale – precum căsătoria – în mod tradițional devalorizate de pietatea monastică,
sunt expresii cât se poate de caracteristice ale inflexiunilor dobândite prin această relație
dintre mediul laic și cel bisericesc. Din punctul nostru de vedere, o asemenea alianță, ar putea
fi interpretată ca expresia unui control de facto , pe care autoritatea Papală înțe legea să -l
exercite discreționar asupra aristocrației.
III.5 . Cruciada nobililor.
Retorica emotivă a predicilor pentru cruciadă va trezi entuziasmul multor nobili,
cavaleri, ostași și auxiliari, care adunați în mai multe armate vor porni în mijlocul lui august
1096 calea spre eliberarea Țării Sfinte. Făcând o interpretare a predicilor cruciadei, istoricul
român Vladimir Roșulescu consideră că apărarea fraților din Orient nu era ținta din prin plan
al cruciaților, cu toate că avea importanța sa. Persoana o primată, care trebuia apărată, era Iisus
Hristos însuși, umilit în locurile sale terestre, Ierusalimul, Sfântul Mormânt, Betleemul, toate
locurile care pentru creștinii apuseni aveau un sens mitic și mistic, simbolul cărora se
îndreptau rugăciunile lor de multe secole283.
Atracția pentru Ierusalim nu fusese nicioadată așa de puternică. Cruciatul își asuma, în
același timp, Crucea lui Hristos, iar această asumare venea din convingerea că se pune în
serviciul direct al lui Dumnezeu. Crucea cusută pe veșminte, devenea pentru fiecare om, care
adora acest semn tangibil, apartenența la Dumnezeu, la protecția divină. Împărțiți sub ordinele
a diverși seniori, cruciații nu aveau alt șef suprem decât pe Dumnezeu, ai cărui locotenenți
pământești deveniseră nobilii cruc iați.
Dimensiunea forțelor militare adunate laolaltă sub un singur ideal arăta succesul
extraordinar de care se bucurase apelul papei Urban al II -lea. Călugărul benedictin Guibert de
Nogent, prezent la evenimentele cruciadei I, consternat de numărul mar e al cavalerilor și de
mulțimea cei urma, nota: ” În vremea noastră Dumnezeu a hotărât războiae sfinte, așa încât

282 Georges Duby, The culture of the knightly class; audience and patronage , in Renaissance and Renewal in the
Twelfth Century, eds. Robert L. Benson and Giles Constable, Oxford University Press, 1982, pag. 258;
283 Vladimir Roșulescu, pag. 26 -30.

106
ordinul cavalerilor și mulțimile ce -i urma ….să poată afla o cale nouă de a căpăta mântuirea.
Și, în felul acesta, ei nu sunt siliți să -și părăsească întru totul treburile lumești, alegând viața
călugărească sau orice juruință religioasă, așa cum se obișnuia, ci pot atinge harul lui
Dumnezeu în timp ce își văd mai departe de profesia lor, liperi și veșmântul cu care sunt
deprinși”284.
Cu toate că niciun rege nu se alăturase expediției, membrii aristocrației înalte din
Franța, vestul Germaniei, Țările de jos și Italia, din pătura socială aflată imediat sub cea
regală cu toții au fost atrași de această inițiativă a papei. Nobilii care răspunsese a pelului
papei Urban, nu erau oameni exaltați, avizi de eroism sau de martiriu, ci și militari de carieră.
Fiecare dintre aceste personaje importante vor comanda contingentele militare adunate pentru
cruciadă. Voluntarii cruciadei trebuia să -și asume toate cheltuielile călătoriei, fără a p une la
socoteală prețul armelor , armurilor, cailor și a altor materiale de război285. O altă sumă de bani
considerabilă, le era necesară pentru întreținerea pe parcursul drumului și al expediției. Pentru
unii nobili pregătir ile plecării în cruciadă au durat aproximativ un an. Mulți dintre ei nu aveau
bani lichizi așa încât s -au văzut nevoiți să -și valorizeze terenurile, prin ipotecarea sau
vinderea lor, ceea ce va face ca expediția cruciadei să aibe nu numai un impact religio s ci și
unul economic asupra Europei Occidentale. Relevante, în această privință, sunt tranzacțiile
episcopului Otbert de Liege și a regelui William al II -lea al Angliei. Cel dintâi, în urma
negocierilor și a dobânzilor impuse va intra în posesia castelulu i din Bouillon și își va asigura
bunăstarea bisericilor și mănăstirilor de sub jurisdicția sa. Regele William Cuceritorul va
apela la același măsuri de negociere încâ t fratele său plecat în cruciadă, pentru ajutorul primit
trebuia să plătească o dobândă de 10.000 de mărci de argint, o dată la cinci ani286.
Având în vedere cunoștințele și așteptările acestora de la această campanie dar și
climatul economic în care se aflau, eliminarea activelor pentru a investi în unele posibilități de
a colon iza ținuturile din est, ne face să credem că un alt factor care le -a trezit entuziasmul a
fost materialismul. Un ideal care probabil fusese hrănit și de povestirile sau ambițiile unor

284 Guibert de Noget, pag. 87.
285 După standardele vremii cavaleri cruciați erau echipați astfel: o armură grea, un coif de oțel, peste el o glugă
de zale, apoi o cămașă de zale lungă până la șolduriveanea peste o tunică protectoare. Pentru a se ferii de
loviturile directe utilizau și un scut din lemn armat cu metal. Armele standard erau lancea cu două tăișuri, lunga
de 60 cm. Infanteriștii mai intrebuințau și arcuri mari, de aproximativ 1,80 cm lungime, capabile să arunce
săgețile la o distanță de peste 26 0 de metri. Pentru o analiz ă complet ă a cavalerilor cruciași a se vedea: Alain
Demurger, Cavalerii lui Christos – ordinele religios -militare in Evul Mediu (sec. Al XI lea – Al XVI -lea), trad.
Ovidiu Pecican, Ed. Cartier, 2003, pag. 9 -18; Thomas Asbridge, Cruciadele, pag. 43.
286 Jonathan Riley -Smith, The First Crusade and the Idea of Crusading, pag. 44 -46.

107
nobili care vizitase înainte Locurile Sfinte și frumusețile oferite de capitala
Constan tinopolului. Plecarea în cruciadă putea fi o activitate ce aducea răsplata atât spirituală
cât și materială, de aceea cei ce se angajau in această acțiune erau dornici să vândă efectiv tot
ce aveau și să își finanțeze participarea. De altfel dacă ținem con t că fluxul informațiilor
istorice din această perioadă sunt oferite aproape întotdeauna de clerici nu putem să credem că
singura motivație pentru care nobilii au răspuns chemării papei Urban al II -lea a fost doar cea
spirituală. Aura febrilă de religiozit ate care învăluia convingerile lor prezenta un indicativ cert
în relativitatea evenimentelor descriese. Inventarierea diferitelor mesaje transmise de către
martori au adus o serie de critici din partea istoricilor moderni. Astfel Colins Moris consideră
că anumiți cronicari pot fi suspectați de o anumită notă de subiectivism. În opinia sa
descrierile contemporane făcute acestor momente de consacrare ce pun accentul pe motivația
spirituală a participării nobililor, erau menite să formeze o memorie colectivă ș i să determine
alți nobili să participe la idealurile cruciate287. Imaginea acestora puteau să furnizeze modele
de comportament și să constituie un element didactic pentru societatea occidentală288. Similar
cu această percepție, unul din istoricii secolului X II, William de Malmesbury afirma că istoria
"adaugă aroma învățăturii morale prin transmiterea unei conștiințe plăcute din decursul unor
evenimente trecute, îndemnându -l pe cititor prin multitudinea de exemple bune să urmeze
binele și să se ferească de rău "289. Toate acestea ne fac să credem că principalele cauze care
au determinat plecarea în cruciadă a nobililor au fost motivațiile spirituale și materiale.
Cu toate costuri le pe care le presupunea cruciada , istoricul britanic Thomas Asbridge
evaluează că î n cruciada nobililor au plecat spre Ierusalim între 60.000 și 100.000 de creștini
latini, dintre care 7.000 și 10.000 erau cavaleri, între 35.000 și 50.000 erau soldați infanteriști,
iar restul de câteva zeci de mii formau aparatul auxiliar al armatei290.
Corpul acestor armate au ajuns la Constantinopol fragmentar pe căi diferite , unele au
preferat calea maritimă, iar altele au ales căile deja cunoscute de pelerini, prin munții Balcani.
Istoricii cruciadelor a impărțit corpul acestor trupe în cinci armate.

287 Colin Morris , Picturing the Crusades: The Uses of Visual Propaganda, c. 1095 –1250, in John France, The
Crusades and their Sources, Essays Presendet to Bernard Hamilton , Aldershot, 2003, pag. 196;
288 Jean Flori, Prêcher la croisade (XIe – XIIIe siècle). Comunication et propagande, edit. Perrin, Paris, 2012,
pag.63.
289 Thompson Rodney M., William of Malmesbury , ediția a II -a, Woodbridge, 2003, pag 178;
290 Thomas Asbridge, Cruciadele, pag. 42.

108
Cea dintâi aramată care va ajunge la Constantinopol, va fi condusă de contele Hugo de
Vermandois , identificat în cronicile latine drept Le Maisné. În momentul î nrolării sale Hugo,
fratele mai mic al regelui Filip I al Franței , avea 40 de ani și era înso țit de o oaste mică
alcătuită din vasalii săi și câțiva cavaleri. Mai târziu, armatei sale i se va alătura Drogo de
Nesle, Clarambald de Vendeuil, Thomas de La Fere și Guillaume, viconte de Melun, întorși
din expediția dezastruoasă a lui Emich de Leisingen291.
Nu se cunoaște clar motivul plecării sale în cruciadă, însă istoricul francez Jean Fl ori
redă o legendă potrivit căre ia o eclipsă de lună petrecută în 11 februarie 1096 l -a influiențat pe
Hugo să-și formeze o armată și să plece î n cruciadă292. Steven Ru nciman consideră că fratele
său Filip l -a convins să ia această decizie pe ntru ca familia să intre în graț iile papalității293.
La începutul lunii octombrie, Hogo și însoțitorii săi se aflau la Bari și intenționau să
urmeze calea maritimă spre Constantinopo l și de aici spre Țara Sfântă. De Bari principele
francez va trimite peste mare, la Dyrrachium, o solie condusă de Guillaume de Melun
(Charpentier), cerând o primire strălucită: ”Află împărate, că eu sunt regele regilor, cel mai
mare din câți trăiesc sub soare. Astfel, la sosirea mea, se cuvine să fiu întâmpinat și primit cu
onoruri demne de originea mea nobilă”294. Călătoria lui Hugo a fost însoțită incidente. O
furtună i -a scufundat mica flotă, iar corabia sa a naufragiat pe țărmul la capul Palli, la câțiv a
kilometri de Dyrrachium. Acolo a fost găsit de guvernatorul bizantin Ioan Comnenul care îl
va trata cu toată atenția și îi va da cele necesare călătoriei . De aici, însoțit de amiralul Manuel
Butumites va ajunge la Constantinopol, unde împăratul Alexios î l va întâmpina cu căldură,
oferindu -i mult e cadouri dar în același timp limitându -i libertatea.
Istoricul german Hans Eberhard Mayer consideră că sosirea micuței ar mate a ducelui
Hugo de Vermandois inaintea celorlalte armate cruciate a fost un prilej favorabil împăratului
Alexius de a -și impune autoritatea și pretențiile de a recupera pământurile pierdute295.
Împăratul bizantin asistase deja la colapsul dezordonat al cruciadei populare și privea
cu neîncredere venirea francilor. De aceea ca să se asigure că va putea controla armatele
france le va cere tuturor căpeteniilor apusene să depună un jurământ de vasalitate. Jurământul

291 S. Runciman, vol.I, pag. 163 -164.
292 Jean Flori, Pierre L'Ermite et la Première Croisade , edit. Fayard, Paris, 1999, pag. 232.
293 S. Runciman, vol.I, pag. 164.
294 Ana Comnena, op.cit .,vol.II, pag. 91. În cronica sa , A na îl numește pe Hugo – ”Ubos ”
295 Hans Eberhard Mayer, Gheschichte der Kreuzzüge, pag. 48.

109
confirma dreptul lui Alexios de a conduce cruciada și dreptul de a intra în posesia tuturor
teritoriilor cucerite în Asia Mică ș i chiar dincolo de hotarele ei. Hugo, uluit de splendoarea și
generozitatea împăratului, va depune acest jurămân t de vasalitate.
În vara anului 1096, Godefroy Bouillon (1060 -1100) se găsea în fruntea unei alte
armate cruciate, compuse dintr -un conglomerat flexibil de trupe din Lorena, Lotharingia și
Germania . Era însoțit de frații săi Balduin de Boulogne și Eustache al III -lea de Boulogne , de
vărul lor, Balduin de Rethe l, Balduin al II -lea, conte de Hainault , Rainaud, conte de Toul ,
Warner de Gray , Dudo de Konz -Saarburg, Balduin de Stavelot , Petru de Stenay și frații
Henric și Godfrey d’Esch296. Născut în jurul anului 1060, ca cel de -al doilea fiu al contelui
Eustache al I I-lea și al contesei Ida de Lorena , Godefroy își ducea genealogia pe linie
feminină, până la Carol cel Mare. Este cunoscut în legendele târzii ca întruchiparea
cavalerului perfect, născut dintr -o lebădă și mai înalt decât omul obișnuit297. Mai tărziu apare
și în literatura universală ca c el mai elogiat erou al cruciadelor . În acest sens sunt notorii
poemul epic Gerusalemme Liberata – Eliberarea Ierusalimului , scris în 1581 de către poetul
italian Torquato Tasso și opera lui Dante , Divina Comedie care îl plasează pe Godefroy ca
unul dintre cei mai mari "luptători ai credinței"298.
După moartea tatălui său va moșteni doar comitatul de Anvers și s enioria de Bouillon.
Pentru că susținuse campaniile regelui Henric al IV -lea, purtate împotriva reformelor papale
ale lui Grigorie al VII -lea, în 1082 va primi în custodie ducatul Lorenei de jos. Neliniștea sa
cu privire la devotamentul și credința sa și e ntuziasmul său autentic va contribui chemării la
Cruciadă. Banii strânși din vânzarea domeniilor de la Rosay și Stenay de pe Meuse îi va
permite să înarmeze o oaste de mărime considerabilă. Cu toate acestea istoricii cred că
personalitatea sa era umbrită d e fratele sau mai mic Balduin, care va avea un rol important în
viitorul regat al Ierusalimului latin. Balduin plecase la cruciadă însoțit de soția sa normandă
Godehilde de Tosni și nu avea de gând să se mai întoarcă. El nu moștenise nimic pentru că
famili a sa îl hărăzise Bisericii. Pentru că temperamentul său nu era potrivit Bisericii se
întorsese la viața laică în slujba fratelui său Godefroy299.

296 Theodor Breisyg, Gottfried von Bouillon vor den Kreuzzuge, in Westdeutsche Zeitschrift für Gheschichte,
vol. XVII, Trier, 1898, pag. 169; Guillaume din Tyr, pag. 3 71; Albert d’Aix, cartea a II -a, pag. 229.
297 J.C Andressohn, The Ancestry and Life of Godfrey of Bouillon, Bloomington, 1947, pag. 72 -73.
298 Torquato Tasso, Gerusalemme liberata, in Literatura italiana Einaudi, Milano, 1957; Gotthard Strohmaier,
Von Demokr it bis Dante. Die Bewahrung antiken Erbes in der arabischen kultur, Hildesheim; Zürich; New
York: Olms, 1996, pag. 449 -460;
299 P. Gindler, Graf Balduin I. Von Edessa, Diss. Phil. Halle, 1901, pag. 17 -24; S. Runciman, pag. 168.

110
La 15 august 1096, Godefroy împreună cu armata sa au plecat spre Țara Sfântă pe ruta
folosită de cruciada popul ară, prin Ungaria. Petrecând căteva săptămâni de -a lungul Rinului și
apoi pe Dunăre, la începutul lunii octombrie, armata sa era la frontierele ungare de lângă râul
Leitha. Aici printr -o solie, condusă de contele Godfrey d’Esch au cerut permisiunea regelui
Koloman să treacă prin țara sa. Amintirile legate de cruciadele populare il va determina pe
regele ungar ca după opt zile să -l invite pe liderul armatei cruciade Godefroy de Bouillon la
Ödenburg, unde îi va cere, ca și garanție pentru siguranța țării sale , ostatic pe fratele său
Balduin împreună cu familia sa. Odată luate aceste măsuri de precauție, armata cruciaților a
trecut în liniște prin Ungaria și s -au așezat timp de trei zile la Mangjeloz în apropierea de
granița cu ținuturile bizantine. Imediat ce au fost înapoiați astaticii au trecut în bună rânduire
râul Sava spre Belgrad unde o escortă a guvernatorului bizantin Nicetas i -a așteptat. După ce
au fost aprovizionați cu alimente, cruciații au înaintat fără probleme prin Peninsula Balcanică.
În jur de 12 decembrie, oastea lui Godefroy ajungea la Selymbria (azi Silivri), pe malul Mării
Marmara unde timp de opt zile vor jefui satele din jur300. În urma acestor incidente, solii
împăratului, Radulph Peeldelau și Roger fiul lui Dagobert, îl conving pe Godefroy să-și
continue drumul în pace până la Constantinopol. La 23 decembrie 1096 armata condusă de
Godefroy își așeza tabăra în afara capitalei Bizanțului.
Profitând de faptul că sub zidurile capitalei sale se găseau doar ostașii lui Godefroy de
Bouillon, împă ratul Alexius a încercat să ajungă la o înțelegere cu el, trimițându -i prin contele
Hugo de Vermandois o invitație la palat. Vizitarea palatului și măreția impunătoare a imensei
capitale era una strategiile împăratului bizantin pentru intimidarea latinilor . Această metropolă
era la vremea aceea de zece ori mai mare decât cel mai mare oraș din Europa Occidentală.
Vizitatorii se puteau minuna de catedrala Sfânta Sofia, cea mai spectaculoasă biserică a
creștinătății, și puteau vedea uriașele statui triumfale ale strămoșilor legendari ai lui Alexios.
Constantinopolul mai adăpostea și o colecție fără pereche de relicve sacre, printre care
coroana de spini a lui Hristos, șuvițe din părul Sfintei Fecioarei Maria și moaștele tuturor
apostolilor301. Cu toate acestea G odefroy va refuza invitația împăratului. Istoricii au identificat
trei cauze care se ascundeau în spatele refuzului principelui latin. Unul dintre motive este dat
de către relatarea fiicei împăratului, Ana Comnena care considera că principele latin încerca
să tragă de timp pentru sosirea celorlalte trei armate cruciate când, dispunând de mai multe

300 Pentru detalii legate de călătoria lui Godefroy a se vedea cronica lui Albert d’Aix (Aachen), cartea a II -a, pag.
299-305.
301 Thomas Asbridge, Cruciadele, pag. 46 -47.

111
resusrse militare, putea trata cu împăratul Alexius de pe cu totul alte poziții. Totodată îl
suspecta de dorința de a cucerii marea cetate a răsăritului ca o reva nșă pentru victoria
împăratului împotriva contelui Bohemond în luptele de la Larissa302. Celălalte izvoare latine
relatează faptul că Godefroy era dezorientat odată pentru atitudinea contelui Hugo și apoi de
oamenii săi care intrase în legătură cu oastea lui Petre Eremitul, și care îl considera pe împărat
principalul vinovat pentru dezastrul de la Niceea303. Refuzul venea și pe fondul jurământului
de credință pe care Godefroy îl depusese față de împăratul Henric al IV -lea sau papa Urban al
II-lea.
Presat de timp, împăratul Bizanțului va incerca să forțeze lucrurile reducând
aprovizionarea armatei latine și orice cale de comunicare a acestora cu lumea din afară, astfel
încât să -l determine pe Godefroy să accepte o înțelegere. Planul nu i -a reușit împăratului
deoarece Balduin, fratele lui Godefroy, a început să jefuiască suburbiile capitalei, ajungând la
un conflict cu trupele pecenege care asigurau ordinea în regiune. Încurajați de neînsemnatul
succes asupra pecenegilor, oastea lorenilor au început să atace poa rta de intrare în Vlaherne,
unde se afla reședința împăratului. Cronica Anei Comnena indică faptul că toate aceste
conflicte se petreceau în data 2 aprilie 1097, când bizantinii petreceau Săptămâna Mare, iar
Constantinopolul era complet nepregătit pentru u n asemenea asalt într -o zi atât de sfântă.
Izvoarele occidentale indică faptul că evenimentele s -au petrecut în 13 ianuarie 1097.
Marea majoritate a istoricilor consideră că Ana Comnena a confundat aceste evenimente cu
sosirea lui Bohemond la Constantinop ol în data de 9 aprilie 1097304. În susținerea celor
afirmate, istoricul L. Huberti, făcând o analiză a jurământului și însușirilor cavalerilor
cruciați, consideră că în această perioadă, a Săptămânii Mari, acțiunile cavalerilor latini
trebuiau să fie limita te. Mariajul cavalerismului cu religiosul, prin actul de jurământ față de
Biserica Romei și prin prezența liderilor religioși în aproape fiecare armată, interziceau
acțiunile de război sau agresiunile câteva zile pe an: Săptămâna Patimilor, in timpul maril or
sărbători (Paște sau Crăciun) sau în timpul postului. Acest timp ( timpul sacru) era destinat
cavalerilor pentru ca să se întărească în credință305.

302 Ana Comnena, vol.II, pag. 99 -100.
303 Chronique de Zimmern, pag.21 -22; Albert d’Aix, cartea II, pag. 299 -306.
304 Ana Comnena, vol.II, pag. 101; Histoire de Constantinople depuis le regne de l'ancien Justin, jusqu'a la finde
l'empire , trad. Louis Cousin, tome IV, Paris, 1685, pag. 290; Wilhelm de Mamesbury, Gesta Regnum Anglorum,
edit. și trad. R.A.B. Mynors, R.M.Thom son and M. Winterbottom, vol.I, Oxford, 1998, pag. 692.
305 L. Huberti, Studien zur Rechtsgeschichte der Gottenfrieden und Landfrieden, Ansbach, 1982, pag. 317 -321;
Jean Flori, Chevaliers et Chevalerie au Moyen Âge, Paris, 1997, pag. 186;

112
Cu toate eforturile depuse de cruciați, asaltul Constantinopolului s -a încheiat în cele
din urmă printr -un eșec. După ce s -a lovit de refuzul lui Godefroy de a trece cu trupele latine
în Asia, chiar și fără să depună jurământul de vasalitate, împăratul Alexius a pornit o expediție
militară împotriva cruciaților pe care i -a înfrânt și i -a silit să accepte dep unerea jurământului
de vasalitate, cât și trecerea peste strâmtoarea Bosfor. Ceremonia depunerii jurământului a
avut loc în data de 20 ianuarie 1097, când Godefroy de Bouillon în compania nobililor săi de
frunte s -au îndreptat spre palatul imperial de la V laherne. Principii latini l -au găsit pe împărat
”șezând, după cum îi era obiceiul, arătând plin de putere pe tronul imperial, fără să se ridice
să dea sărutatea [de salut] nici contelui și nici altcuiva”306. Împăratul Alexius le -a cerut
căpeteniilor latine ș i lui Godefroy să -și recunoască vasalitatea și să se angajeze că toate
ținuturile pe care le vor cucerii le vor preda dregătorilor imperiali.
Istoriile târzii consemnează o parte din dialogul dintre împăratul Alexius și Godefroy: ”Sunt
informat că sunteți în țara voastră un principe puternic, plin de prudență și dreptate. Vă
primesc ca pe un prieten și am credința că prin intermediul vostru imperiul meu va avea
parte de liniște…”307. Într-o etalare de dărnicie tipic bizantină, împăratul a răsplătit acest ac t
de supunere cu daruri în aur și argint, alături de țesături prețioase vopsite în purpură imperială
și cai de preț. Prin această ceremonie cruciada devenea o acțiune militară subordonată nu
papalității ci intereselor statului bizantin. Acest act de vasali tate îi va determina la un moment
dat pe nobilii latini să se aștepte ca împăratul să ia însuși comanda armatelor lor, conducându –
i, ca parte a unei mari coaliții, până la porțile Ierusalimului. Însă pentru împărat primau
nevoile bizanțului și nu cele ale cruciadei. Cu timpul distanța dintre scopuri și așteptări avea
să aibe consecințe tragice.
Imediat după încheierea ceremoniilor, Godefroy și oamenii săi au fost îmbarcați și
trimiși la Calcedon, de unde au mers apoi spre Nicomidia. În lunile următoare, to ate
căpeteniile cruciadei au urmat exemplul lui Godefroy. Natura fragmentată a expediției
cruciate îl va ajuta din plin pe împăratul Alexius să -și impună autoritatea. Cu fiecare dintre
prinți, pe măsură ce aceștia ajungeau la Constantinopol, trata individu al jurământul de
vasalitate.

306 Albert d’Aix, ca rtea II, pag. 307; Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 14 -18.
307 M. Le Beau, op.cit., pag. 232 -233.

113
În 9 aprilie 1097 sosea la Constantinopol armata condusă de Bohemond de Taranto , la
care se alăturase nepotul său Tancred de Hauteville, fratele mai mare al lui Guillaume, fiul
surorii sale Emma și al marchizului Odo, verii să i Richard și Rainuf de Salerno, Richard fiul
lui Rainuf, contele Geoffrey de Rossignuolo și frații săi, Robert de Ansa, Herman de Canne,
Hunfredus de Monte Scabioso, Albered de Cagnano și episcopul Girard de Ariano. Alături de
acești normanzi din zona Sici liei i s -au mai alăturat lui Bohemond normanzii din Franța:
Robert de Sourdeval și Boel de Chartres.
Bohemond de Taranto s -a născut în jurul anului 1058, ca fiu al al contesei Alberada de
Buonalbergo și lui Robert Guiscard conte de Apulia, un aventurier normand care în secolul al
XI-lea va cucerii sudul Italiei. Bohemond primise de la tatăl sau o educație militară valoroasă,
mai ales în campaniile desfășurate împotriva bizantinilor din Balcani. În timpul plecării sale
în cruciadă avea deja o experiență bo gată în arta războiului, recunoscută chiar și de
contemporanii bizantini: ” Ca să vorbim pe scurt, înfățițarea lui Bohemond era deosebită de
aceea oricărui băbat ce se vedea în zilele acelea pe pământul romeilor, fie el barbar ori gre c.
Vederea sa stârnea a dmirație, amintirea numelui său groază….Înfățișarea acestui barbar, era
atât de înalt încât îi întrecea aproape cu un cot pe cei mai înalți bărbați….”308.
Alexius îl considera pe Bohemund cel mai periculor cruciat. Experiențele trecute îl
învățase pe îm părat că normanzii erau niște dușmani de temut, ambițioși, șireți și lipsiți de
scrupule. Ca strateg, Bohemond era întotdeauna precaut, ca diplomat era subtil și convingător,
iar ca politician evea o minte pătrunzătoare309.
În ciuda însușirilor sale Bohemo nd fusese dezmoștenit de către fratele său vitreg
Roger Borsa. În vara anului 1096, înțelegând importanța mișcării cruciadei, pe care putea să o
folosească în avantajul său, va depune jurământul de cruciat, țintind cel puțin în parte spre o
avansare ierarh ică a unui titlu nobiliar levantin. Autorul anonim al cronicii primei cruciade
relatează că atunci când Bohemund a auzit de chemarea la arme, reacția lui a fost aparent
imediată : ”Inspirat de duhul Sfânt, a poruncit să fie adusă cea mai scumpă mantie și să fie
tăiată îndată în formă de cruci, iar cei mai mulți dintre cavalerii care erau acolo au început
să i se alăture pe loc…”310

308 Ana Comnena, Vol.II, pag. 236 -237.
309 R.B. Yewdale, Bohemond I, Prince of Antiohia, Princeton, 1917, pag 121.
310 Anonymi Gesta Franc orum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 18 -22.

114
Armata sa era mai mică decât cea a lui Godefroy, dar mult mai bine înarmată și
pregătită. Spre deosebire de Godefroy, contele d e Taranto alege să meargă la Constantinopol
pe calea maritimă. În octombrie 1096 împreună cu oastea sa normandă pornește din portul de
la Bari și debarcă prima dată în Epir, între Dyrrachium și Avlona, pe coasta Albaniei. De aici
și-a continuat drumul prin Castoria, în Macedonia de vest unde și -a aprovizionat armata. După
ce a petrecut Crăciunul la Castoria, Bohemond și -a condus oamenii spre răsărit, către râul
Vadar. Încă de la debarcarea sa în Avlona, principele normand își trimisese soli la împărat
pentr u a-și anunța venirea. Pe 9 aprilie ajungea la Constantinopol unde după o noapte
petrecută la mănăstirea Sfinții Cosma și Damian va fi primit în audiență de împăratul Alexie.
Tratativele dintre cei doi lideri a durat foarte puțin și s -a desfășurat într -o admosferă
”cordială”. Bohemund, copleșit de onoruri și bani, a depus jurământul de vasalitate înaintea
împăratului, iar în 26 aprilie armata sa a fost transporată peste Bosfor și s -a alăturat oamenilor
lui Godefroy. În aceeași zi sosea la Constantinopol ar mata condusă de contele Raymond de
Toulouse, cel dintâi prinț care se consacrase cruciadei și susținător declarat al reformei papale.
Raymond al IV -lea cunoscut și contele de Saint Gilles era cel mai vârstnic conducător
al expediției militare predicate d e papa Urban al II -lea. Dintr -o legendă târzie aflăm că
Raymond ar fi po rnit într -o campanie militară împotriva arabilor din Peninsula Iberică, fiind
legat de aceste ținuturi prin căsătoria sa cu contesa Elvira de Aragon. Tot din același surse
aflăm că ar fi făcut și un pelerinaj la Ierusalim, în timpul căruia îi fusese scos un ochi ca
pedeapsă pentru că refuzase să platească o taxă foarte mare impusă pelerinilor latini de
autoritățile musulmane. Întors în Occident jurase să se răzbune pentru maltratările la care
fusese supus311. Chiar dacă unii istorici au preluat aceste relatări ca adevăruri istorice
izvoarele contemporane nu le susțin. Raymond discutase personal cu papa Urban al II -lea
despre proiectul cruciadei înainte de predica de la Clermont, iar gestu l său de a răspunde
cauzei cruciadei nu fusese în întregime spontan. El trebuia să declanșeze o reacție în lanț a
unui val de recrutare din rândul nobililor. Timp de un an Raymond s -a pregătit pentru
cruciadă. Ca să strângă bani să-și susțină armata în exp ediția militară la care se angajase va
vinde și își va arenda o parte din propietățile pe care le considera mai neînsemnate , iar restul
propietăților le va lăsa sub răspunderea fiului său Bertrand . Acținile sale dovedeau că era un

311 Legenda este relatată in istoria clericului Wilhelm de Mamesbury în Gesta Regnum Anglorum și interpretată
critic în: John Hugh Hill și Laurita Lyttleton Hill, Raymond IV, Count of Toulouse, Syracuse Univer sity Press,
1962, pag. 29 -31.

115
om mândru și neîndurător, făcând paradă cu bogățiile, puterea și influența sa, î nsă manierele
sale curtenești îi vor face pe bizantini să -l considere mai civilizat decât celilalți nobili latini.
Raymond își asumase comanda armatelor franceze provensale din miazăzi la care se alătu rase
contele Rambald de Orange, Gaston de Bearn, Gerard de Roussillon, Guillaume de
Montpelier, Raymond de Le Forez și Isoard de Gap312. Conducătorul ecleziastic al armatei
francilor era legatul pontifical, episcopul Adhémar de Puy. Acesta îi luase în aceast ă expediție
militară pe toți oamenii lui și frații săi, Francis Lambert de Monteil, Guillaume Hugo de
Monteil și episcopul Guillaume de Orange313.
Armata condusă de Raymond a trecut Alpii prin pasul Genèvre și s -a îndreptat prin
nordul Italiei spre țărmul Adriaticii. Din pricina costurilor a hotărât să nu meargă pe calea
maritimă ci să urmeze pe uscat drumul prin Croația, Dalmația, Albania și Macedonia. Aici
grăbit de solii împăratului, care aduceau mesaje prietenești, s -a despărțit de oastea sa și s -a
îndreptat către capitala Bizanțului, unde a ajuns în 21 aprilie 1097. După ce a fost găzduit într-
un palat așezat dincolo de zidurile orașului i s -a sugerat să se grăbească să depună jurământul
de vasalitate. Decizia contelui latin a fost destul de grea și a durat cinci zile. Depunerea unui
jurământ de supunere ar fi însemnat să renunțe la legătura deosebită pe care o avea cu papa
Urban al II -lea. Apoi acest jurământ nu -i hrănea visul de a fi recunoscut drept conducător
militar al întregii expediții cruciate, ci îl cobora la aceeași treaptă cu ceilalți, mai ales cu
Bohemond pe care îl considera cel mai periculor rival. Prin urmare, iritat de acestă situație, la
întrevederea cu împăratul Alexius, a declarat că a venit în Răsărit spre a împlinii lucrarea
Domnului și că Domnul era singurul său suzeran. Cronicarul Raymond de Aguilers relatează
că principele latin a adăugat că dacă armata cruciaților va fi condusă de împărat atunci va
slujii sub comanda lui314. Împăratul l -a făcut să înțeleagă că starea imperiului nu -i îngăduia să
plece în expediția cruciadei. În cele din urmă, convins poate și de Godefroy, negocierile s -au
încheiat pe 26 aprilie când Raymond a fost de acord să depună un jurământ modificat, prin
care se angaja să respecte viața și cinstea împăratului și să vegheze să nu fie vătămate

312 Dom Vaisséte, Histoire de Languedoc, edit. A. Molinier, vol.III, Toulouse, 1874, pag. 466 -477
313 Referințe cu privire la familia episcopului Adhemar de Puy sunt oferite de Albert d’Aix, cartea II, pag. 109 –
110.
314 Raymond d ’Aguilers, Historia Francorum qiu ceperunt Jerusalem, în Recueil des historiens des croisades,
seria Historiens occidentaux, vol. III, Paris, 1841 -1906, pag. 238; Traducerea în engleză : John H, and Laurita L.
Hill, Raymond d'Aguiliers: Historia francorum qui ceperint Jerusalem , Philadelphia, 1968, pag. 29.

116
interesele imperiului. La două zile după ce a depus jurământul, principele latin și -a dus oastea
dincolo de Bosfor315.
Dintre acești prinți doar cinci vor juca roluri centrale în expediția pentru recuperarea
Ierusalimului, printre care Godefroy de Bouillon, Balduin de Boulogne, Bohemond de
Taranto, Tancrede de Hauteville și Raymond de Toulouse. Armatele acestora vor modela
istoria timpurie a cruciadelor. Capnaiei i s -a adăugat și un ultim contingent, alcătuit din francii
din regiunile nordice. Această armată era condusă de un grup familiar formată din ducele
Robert al Normandiei, fiul cel mare al lui William Cuceritorul și fratele lui William Rufus,
regele Angliei316. Alături de Robert se mai afla cumnatul său Ștefan de Blois și vărul său
Robert al II -lea, conte de Flandra. Din acest grup făcea parte și clericul Foucher de Chartres ,
viitorul cronicar al cruciadei I.
Armata nordicilor a străbătut prima parte a drumului pe uscat. Apoi s -au îmbarcat la
Brindisi, în Italia, au în conjurat coastele peninsulei și au debarcat la Durazzo. De aici au mers
iarăși pe uscat prin elbassan, Ohrida, Bitolia, Vodena și Salonic și apoi spre Constantinopol
unde au ajuns la sfârșitul lunii mai în 1097 . Uimiți de măreția orașului și a darurilor pr imite de
la împăratul bizantin, căpeteniile ultimei armate au depus fără nicio rezistență jurământul de
vasalitate317. De altfel pentru contele de Flandra era firesc să lupte sub împăratul Alexius,
continua o trație de familie. Tatăl său Robert I slujise sub împăratul Alexie până la moartea sa
în 1093, iar în anul 1086 fusese ăntr -un pelerinaj la Ierusalim.
După două săptămâni petrecute la Constantinopol, armata normandă a înaintat de -a
lungul golfului Nicomidiei și s -a alăturat principalelor oști cruciate, care se pregăteau să
asedieze cetatea Niceei318.

315 Negocierile lui Raymond cu privire la jurământul de vasalitate sunt relatate de două cronici : Raymond
d'Aguiliers și Gesta Francoforum, pag.52. Ana Comnena nu amintește nimic despre aceste negocieri ,
mulțumindu -se să spună doar că împăratul îl respecta pentru curtoazia și cinstea lui și că era deranjat de prezența
lui Bohemond. Alexiada, vol.II, pag. 116 -117. Cronicarul german Albert de Aachen, ale cărui informații
provenea de la unul din ostașii lui Godefroy, confirmă că Raymond a părăsit Constantinopolul în cele mai bune
relații cu împăratul Alexius. (cartea aII -a, pag. 314)
316 Pentru mai multe informații despre Robert de Normandia a se vedea: C.W. David, Robert Curthose,
Cambridge, 1920, pag. 221 -229. Aici poate fi găsită și lista completă a însoțitorilor ducelui nordic.
317 Cele mai multe relatări despre uimirea conților și generozitatea împăratului Alexius aflăm din corespondența
Contelui Ștefan de Blois către soția sa Adela de Blois. Toate acestea sunt redate de H. Hagemneyer în Die
Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100, pag. 134 -140.
318 Foucher de Chartres, Historia Hierosolymitana (1095 -1127), ed. H. Hagenmeyer, Heidelberg, 1913, pag.
168-176.

117
În linii mari, măsurile luate de împărat pentru a face față situației a dat roade. Alexius
putea să respire din nou, însă nu -și făcea iluzii cu privire la valoarea jurământului sau la buna
credință a nobi lilor latini. Fiica și biografa lui, Ana Comnena, relata că împăratul ” se temuse
de sosirea francilor căci le cunoaștea bine patima de nestăpânit, firea neschimbătoare și
nehotărâtă, ca să nu mai vorbim de lăcomie…”319. Retorica denigratoare a cronicii biz antine a
influiențat istoricii cruciadei care au descris că întâlnirile dintre latini și bizantini, petrecute la
Constantinopol între anii 1096 -1097, au fost întinate de o profundă neîncredere și o ostilitate
adânc înrădăcinată. Cu siguranță au existat antipatii în relațiile dintre cruciați și bizantini însă
micile conflicte au fost eclipsate de cazurile de cooperare constructivă320. Totodată pentru a
înțelege călătoria primilor cruciați în Bizanț și mai departe, este necesar să analizăm cauzele
ideilor pr econcepute și a prejudecăților pe care le aveau atât francii cât și bizantinii. Istoricii
consideră că civilizația pe care o arăta Constantinopolul, cu toate bogățiile și frumusețile sale,
au stârnit în rândul latinilor un dispreț amestecat cu un neplăcut sentiment de frustrare.
Inferioritatea nobililor latini era dată și de prezența și autoritatea împăratului care își putea
duce ascendența imperială până în vremea împăratului Cezar sau a lui Constantin cel Mare. În
ochii francilor toate acestea conferea o aură aproape mistică de măreție321.
La rândul lor, pentru jafurile făcute, bizantinilor le -au displăcut cruciații, iar cel mai
bine se vede în scrisoarea arhiepiscopului Teofilact al Bulgariei trimisă împăratului Alexius.
Clericul ortodox vorbește în scris oarea sa, despre necazurile provocate de cruciați în dioceza
sa încăt credincioșii săi îndură cu greu și cu răbdare aceste poveri322.
Potrivit cronicilor arabe și armene, cruciații nu s -au bucurat de respect nici în fața
inamicilor și nici în fața creștini lor din Orient cu care s -au intersectat în drumul lor323.

319 Ana Comnena, Vol.II, pag. 110.
320 Thomas Asbri dge, Cruciadele, pag. 46.
321 Pentru mai multe detalii legate de relațiile dintre bizantini și latini, în timpul primei cruciade a se vedea :
R.J.Lilie, Byzantium and the Crusader States 1096 -1204, trad. J.C. Moris și J.E. Ridings, Oxford, 1993, pag. 1 –
60;
322 Fr. J. F. Mariae Bern de Rubeis , Theophylacti Bulgariae archiepiscopi, Opera quae reperiri potuerunt
omnia, in Patrologiae Graecae, vol. 58, pag. 324 -325.
323 Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, pag. 11 -19; Armenia and the Crusades, Tenth to Twelf th
Centuries: The Chronicle of Matthew of Edessa , trad. A.E. Dostourian, Lanham – University Press of America,
1993, pag 173 -174.

118
IV. Drumul către Ierusalim. Confictele cu musulmanii.
Pentru a ajunge la Ierusalim, era nevoie ca drumurile din Asia Mică să fie eliberate.
Drumurile cruciaților spre Ierusalim trecea prin Niceea , Anatolia, Antiohia și Siria. În
întâlnirile dintre împăratul Alexius și căpeteniile armatelor latine s -a căzut la un acord deplin
în privința strategiei, iar obiectivul principal era eliberarea orașelor creștine de sub stăpânirea
musulmană, aflate în Asi a Mică și restabilirea controlului asupra drumurilor care ducea la
Locurile Sfinte. Prima țintă stabilită în alianța dintre bizantini și cruciați era Niceea, un oraș
din apropierea Bosforului, pe care sultanul Kilij Arslan îl declarase capitala sultanatulu i de
rum324. Ignorarea acestei breșe turce nu făcea decât să pună în pericol securitatea
Constantinopolului. Momentul fusese bine ales întrucât sultanul Kilij Arslan, amețit de
succesul asupra cruciadei țăranilor, a ales să ignore informațiile cu privire la sosirea unor noi
grupuri de franci și să plece la hotarele de răsărit ca să lupte pentru suzeranitatea Melitenei325.
Convins fiind că francii nu va prezenta niciun pericol și -a lăsat orașul sub conducerea soției
sale. Această gafă le -a permis cruciaților să traverseze liber Bosforul și să -și stabilească
nestingheriți tabăra pe teritoriul inamic. Abia atunci a înțeles sultanul Kilij Arslan că armata
creștină putea să reprezinte un pericol real pentru orașul moștenit de la tatăl său, sultanul
Sulaiman . Trupele sale trimise în ajutor au ajuns prea târziu pentru a împidica marșul
cruciaților spre Niceea.
IV.1. Asediu orașului Niceea.
În 6 mai 1097 armatele creștine ajungeau la Niceea dând peste o fortăreață
impresionantă, cu o circumfer ință de aproape 6000 de m etri, care încorpora aproape 240 de
turnuri. Un martor ocular latin, uimit de mărimea orașului consemna : ” niște oameni pricepuți
au împrejmuit orașul cu ziduri atât de mărețe, încât să nu se teme nici de atacul dușmanilor și
nici de puterea vreunei mașină rii [de război]…”326. Orașul era așezat lângă lacul Iznik
(Ascania) , ceea ce permitea garnizoanelor, în timp de asediu, să primească provizii și întăriri
chiar și atunci când era încercuit pe uscat. Din acest motiv, Godefroy și -a așezat tabăra în fața
zidului nordic, iar Tancred în fața celor de răsăsrit. Partea sudică era în grija oștirii contelui

324 Teritoriile aflate sub stăpânirea sultanului Kilij Arslan erau numite Run – Roman după numele pe care și -l
dădeau bizantini i. A se vedea : Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, pag. 17 -18.
325 Atacul lui Kilij Arslan asupra cetății Melitene este descries pe larg de cronicarul armean Matei de Edessa.
Armenia and the Crusades, Tenth to Twelfth Centuries: The Chronicle of Matth ew of Edessa, pag. 211 -215.
326 Raymond d’Aguilers, pag. 42.

119
Raymond. Un alt sector al cetății era supravegheat de un mic detașament de meșteri bizantini,
împreună cu mașinile asediu ce se aflau sub comanda lui Manuel Butu mites.
Înainte să plece spre Niceea împăratul Alexius le oferise căpeteniilor cruciate sfaturi și
informații cu privire la lucrurile care s -ar fi putut întâmpla în călătoria lor. Având experiența
luptelor în Asia Mică i -a instruit cu privire la metodele folosite de turci în lupte, le -a arătat
cum să întocmească o linie de luptă, cum să pregătească ambuscade și au fost sfătuiți să nu
înainteze mult atunci când dușmanul fugea în goană327. Împăratul încerca să -i conștientizeze
că nu se mai aflau, ca în Europa, într-o călătorie, ci într -o expediție militară. Cruciații aveau în
față un popor de cuceritori cu calități militare deosebite, care ținea controlul sub forța armelor.
Pe 16 mai 1097 a început asediul orașului Niceea. Trupele sultanului Kilij trimise în
ajutorul garnizoanelor din capitala sa au încercat să lanseze un atac surpriză împotriva
armatelor conduse de Raymond, însă superioritatea numerică și trădarea unui spion turc i -au
făcut să se retragă. Din cronica latină Gesta Francorum aflăm că latinii au încercat să recurgă
la un soi de război psihologic. Astfel, nădăjduind să instaleze groaza între turci, au decapitat
capetele celor uciși și le -au aruncat peste zidurile cetății328. Ana Comnena afirmă că soția
sultanului, îngrozită de cruzimea latinilor, a început să trimită iscoade turcești ca să negocieze
predarea orașului329, însă Foucher de Chartres scrie în cronica sa că turci au ripostat cu
aceeași cruzime, legând și atârnând cadavrele francilor, rămase după lupte, pe zidurile cetății
ca să -i ocărască pe creștini330. În jurul datei de 21 mai, Arslan și oastea sa, ajung la Niceea și
”se aruncă cu furie în mulțime331. Asediul, care a durat câteva săptămâni, s -a dovedit a fi
dificil deoarece orașul era mare și bine apărat, iar fortificațiile era u rezistente. În cele din
urmă cooperarea dintre cele două armate creștine greco -latine a dat rezultat332. Numărul mare
al latinilor și eficiența bizantinilor, plus mașinăriile de asediu și flota bizantină adusă pe lacul
de la Iznik, l -a determinat pe sultan să predea orașul . În momentul retragerii, sultanul a trimis
un mesaj către garnizoană pentru a -i anunța de decizia lui și a le recomanda să acționeze după
cum crede de cuviință. Garnizoana turcă a înțeles că trebuie să discute condițiile capitulării
orașului cu un inamic cunoscut, împăratul Alexius, reprezentat prin generalul Tatikios. Astfel,

327 Ana Comnena, vol. II, pag. 113.
328 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 15.
329 Ana Comnena, vol. II, pag. 118.
330 Foucher de Chartres, pag. 187.
331 Amin Maalouf, Cruciadel e văzute de arabi, pag. 25.
332 Luptele dintre cruciați și turci desfășurate la Niceea sunt descrise în cronicile occidentale : Anonymi Gesta
Francorum et aliorum Hierosolimitanorum. Pag. 36 -38; Raymond d’Aguilers, pag. 239 -240; Albert d’Aix,
cartea II, pag . 319 -320;

120
în noaptea de 18 spre 19 iunie 1097, soldații armatei bizantine sunt introduși în cetate, iar
garnizoana capitulează fără nicio luptă333. Predarea orașului trupelor imperiale a creat
nemulțumiri în rândul cruciaților considerându -se văduviți de prada bogățiilor oferite de
Niceea. Ele au fost însă estompate de generozitatea împăratului Alexius care le -a oferit
aliaților săi sume extravagante de bani lichizi din visteria sultanului334. Afir mațiile
cronicarilor latini care au consemntat eventualele tensiuni prezente după căderea Niceei, sunt
contrazise de una dintre scrisorile trimise de către contele Ștefan de Blois soției sale Adela.
Aici el îi istorisește soției sale atmosfera de prietenie și cooperare dintre împărat și nobili
desfășurată după prima victorie de la Niceea335. Mai mult decât atât, după oferirea darurilor,
nobilii latini au reînoit jurământul de vasalitate. Bucuria era mare între cruciați, era
entuziasmul pe măsură, încât plin de optimism, același conte Ștefan de Bloi își continua
istorisirea către soția sa spunându -i că ”într-un răstimp de cinci săptămâni vom fi la
Ierusalim, asta doar dacă nu vom întâmpina greutăți la Antiohia”336.
În realitate principala problemă o reprezent a comunicarea dintre armatele latine. Mulți
dintre căpeteniile acestor armate fuseseră dușmani înainte de începerea expediției, iar lipsa
unui lider cu o autoritate recunoscută de toți risca ca expediția să fie hărăzită dezintegrării și
colapsului. Foucher de Chartres, cruciat din nordul Franței, privind cu uimire la grosul
armatei consemna: ”cine a mai văzut vreodată de un asemenea amestec de limbi într -o
singură armată?”337. Alexius fusese informat de aceste neînțelegeri ale liderilor cruciadei. De
aceea, î nainte de a -și continua drumul, cruciații au fost invitați într -o audiență pentru a
discutat următoarele etape ale campaniei . Probabil că în aceste discuții s -a stabilit traseul
cruciaților prin Asia Mică, și obiectivul de a cucerii orașul Antiohiei. Totod ată împăratul le -a
recomandat conducătorilor cruciadei să reducă agresiunile directe împotriva Islamului, ca un
element de diplomație pragmatică338. Pentru a le oferi consultanță asupra drumului, Alexios a
lăsat alături de armatele cr uciate, un contingent bi zantin condus de Tatikios, un veteran ce se
trăgea dintr -o familie imperială, cu descendență pe jumătate arabă și pe jumătate bizantină,
cunoscut pentru loialitatea lui față de împărat.

333 Cele mai multe informații despre negocierea dintre bizantini și turci, pentru predarea orașului Niceea, sunt
oferite de cronicarul arab Ibn al Qalanissi și fiica împăratului, Ana Comnena. Sursele latine abia amintesc de
faptul că Niceea s -a predat împăratului Alexius. A se vedea . Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, pag.
25-26; Ana Comnena, vol. II, pag. 122 -123; Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 17.
334 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 40-41.
335 Hagemneyer în Die Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100, pag. 138 -140.
336 Hagemneyer în Die Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100, op.cit, pag. 140.
337 Foucher de Chartres, pag. 202 -203.
338 Ana Comnena, vol. II, pag 127.

121
La scurt timp după plecarea de sub zidurile Niceei, cruciații s-au oprit într -un sat numit
Leuke și a trebuit să -și caute singuri drumul spre o structură organizatorică prin intermediul
unui proces de experimentare și inovație bazat în principal pe influiența unificatoare a
scopului lor spiritual comun. Cea mai bună modali tate pentru luarea deciziilor s -a dovedit a fi
discuția de grup, ceea ce a dus la alcătuirea unui consiliu format din nobili ca Raymond de
Toulouse și Bohemond de Taranto.
Nobil ii francezi și -au dat seama că dimensiunea armatei reprezenta o problemă
strategică. Era greu de aprovizionat , iar trecerea zecilor de mii de oameni dintr -un punct în
altul dura câteva zile. În cele din urmă consiliul nobililor au hotărât ca drumul spre Asia Mică
să fie străbătut de două armate, dar în același timp să mențină un co ntact relativ strâns în
timpul marșului339. Primul grup îi reunea pe normanzii din sudul Italiei și din nordul Franței,
împreună cu trupele conților de Flandra și de Blois și cu bizantinii care îndeplineau rolul de
călăuze. Al doilea grup îi cuprindea pe fra ncezii din sudul regatului și pe loreni, alături de
trupele contelui Hugo de Vermandois. Consiliul prinților au stabilit ca Bohemond să fie
considerat conducătorul primului grup, iar Raymond de Toulouse al celui de -al doilea grup.

IV.2. Confruntările de la Dorylaeum.
După eșecul eliberării capitalei sultanatului de Rum – Niceea, Kilij Arslan se retrăsese
către răsărit pentru a încheia o alianță cu emirul danișmed împotriva noii amenințări.
Înfrângerea de la Niceea îi afectase prestigiul său militar și în aintarea francilor îl îngrijora. De
aceea la sfârșitul lunii lui iunie 1097, după ce spionii săi îi relatase traseele urmate de cruciați,
se întoarce către apus împre ună cu toate trupele sale , cu cele ale vasalului său, emirul care
guverna Capadocia și cu cele danișmende, conduse de propriul lor emir. Într -o vale lângă
Dorylaeum (actualul Eskișehir) se aflau în așteptare gata să îi atace pe cruciați pe măsură ce
aceștia le ieșeau în cale340.
În aceeași periodă armata condusă de Bohemond se pusese în mișcar e spre
Dorylaeum, unde stabilise ca după patru zile de marș trebuia să se întâlnească cu cealaltă

339 Thoms Asbridge, pag. 32.
340 S. Runciman, vol.I, pag 208; Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, pag.28; Vladimir Roșulescu,
Cruciadele, pag. 44.

122
armată. În dimineața zilei de 1 iulie, turcii lui Arslan au atacat asupra principalul ui corp de
armată condus de Bohemond, scoțând strigăte de luptă.
Istori cii nu au căzut nici până astăzi la un punct comun în ceea ce privește locul acestei
confruntări. Confuzia este dată de relatările diferite ale izvoarelor. Ana Comnena relatează că
latinii au fost surprinși de către turci în câmpia de la Dorylaeum341. Acelaș i loc se poate
înțelege și din scrisorile nobililor latini, trimise către papa Urban al II -lea, unde vorbesc de
valea Dorotillei342. În schimb cronica lui Raymond d’Aguilers desemnează locul drept
Campus Floridus – Câmpul înflorit343, iar Albert de Aachen vorb ește de valea Degorganhi,
astăzi numită valea de la Ozellis344. Istoricul german H. Hagenmeyer consideră că lupta s -a
desfășurat la Bosotuk sau Inönü deoarece, potrivit cronicilor occidentale, în noaptea de 30
iunie cruciații se aflau la 22 ore distanță de m ers de Leuke, deci nu puteau ajunge la
Dorylaeum345. Mai tărziu istoricul britanic Steven Runciman plasează bătălia în câmpia de la
Sari-su, în care pătrundea drumul ce venea de la Leuke. Potrivit ipotezei sale, pentru a ajunge
în acest punct, avangarda treb uia să parcurgă 140 kilometri în patru zile, căci plecase de la
Niceea la 26 iunie, dar s -au oprit probabil o zi la Leuke. Cavaleria a părăsit Niceea cu două
zile mai tărziu și nu s -au mai oprit la Leuke ci au mers să ajungă infanteria cruciaților346.
Totuși cronica arabă al lui Ibn -al Qualanisi de la Damasc consemnează locul bătăliei la
Dorylaeum347. Cert este că turcii au lansat un atac surpriză de undeva din spatele unor dealuri
care i -au șocat pe latini. Unul dintre cronicari, participant la aceste lupte a mintindu -și groaza
în care turcii au apărut deodată nota: ”au început toți deodată să urle, să bolborăsească și să
țipe, rostind tare în limba lor cuvinte pe care nu le pricepeam”348.Un alt martor ocular din
tabăra latină a descris momentul luptei în care tu rcii i -au înconjurat din toate părțile și i -au
atacat după o tactică nomadă veche, trimițând înainte arcași care să lanseze săgeți :” turcii
urlau ca lupii și trăgeau necontenit nori de săgeți. Noi eram buimăciți de acest mod de a
lupta. Totul ne era străin . Cum eram în pericol de moarte mulți dintre noi erau deja răniți, iar

341 Ana Comnena, vol.II, pag. 127
342 Hagemneyer în Die Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100, pag. 161.
343 Raymond d’Aguil ers, cartea IV, pag. 240.
344 Albert d’Aix, cartea II, pag. 329 -330.
345 H. Hagemneyer, Chronologie de la Première Croisade, Paris, 1902, pag. 86 -87.
346 Steven Runciman, Istoria Cruciadelor, vol.I, pag. 211.
347 Ibn-al Qualanissi, The Damascus Chronicle of the Crusades, extracted and translated from the Chronicle of
Ibn-al Qualanissi, trad. H.A.R.Gibb, Londra, 1932, pag. 44.
348 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum , pag. 21.

123
alții au rupt-o curând la fugă”349. Același cuvinte de groază le găsim și în cronica Gesta
Francorum care nota: ”turcii au năvălit cu putere în tabără, aruncând săgeți din arcurile lor
de corn , omorând pelerini pedestrași , fete, femei, copii și bătrâni, necruțând pe nimeni,
indiferent de vârstă. Femeile, îngrozite de cruzimea acestor omoruri încercau să se ofere
turcilor pentru a scăpa cu viață”350.
Cu toate acestea Bohemund și -a arătat experiența militară și a reuș it să adune la un loc
trupele, să organizeze o tabără improvizată, trimițând în același timp un mesager către cea de –
a doua oaste să grăbească venirea. Pentru a le întării moralul cruciaților, Foucher de Chartres
relatează că Bohemond le -a spus :” Să ne menținem ferm pe poziții, încrezându -ne în Hristos
și în biruința Sfintei Cruci. Fie murim ca martiri, fie astăzi câștigăm cu toții mai multă
pradă…”351.
După cinci ore a sosit cealaltă armată acruciaților în frunte cu Godefroy și Raymond și
i-au silit pe turci să rupă rândurile și să fugă spre răsărit. Cronicarul arab lui Ibn -al Qualanisi
descriind luptele de la Dorylaeum consemna : ” După venirea unei noi armate, la fel de
numeroasă ca prima, francii făcură în bucăți armata tur că. Au jefuit, au omorât și au luat
mulți prizonieri pe care i -au vândut apoi ca sclavi”352.
Înfrângerea turcilor le -a asigurat cruciaților traversarea drumului în siguranță a Asiei
Mici. Sultanul Kilij Arslan învins s -a retras în regiunia Anatoliei și a de cis că era inutil să
încerce să -i mai oprească pe franci din drumul lor.
Victoria de la Dorylaeum a creat mitul puterii formidabile a cavalerilor occidentali, iar
bătălia în sine a devenit un simbol care i -a încurajat pe creștinii din statele musulmane s ă
încheie alianțe cu cruciații.

349 Cuvintele îi aparțin lui Ștefan de Blois și sunt redate în coresponde nța către soția sa Adela. A se vedea :
Hagemneyer în Die Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100, op.cit, pag. 138 -140.
350 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 21 -22.
351 Foucher de Chartres, pag. 199.
352 Ibn-al Qualanissi, pag. 45.

124
IV.3. Provocările drumului și alianțele din Asia Mică
După luptele de la Dorylaeum, la sfatul comandantului bizantin Tatikios, cruciații și –
au continuat marșul spre Antiohia, pe o rută spre sud -est de -a lungul platoului anatolian. Pe
parcursul celor 4 luni cât a durat marșul, cea mai mare provocare a cruciaților a reprezentat -o
lipsa hranei și a apei. Lipsa hranei era cauzată și de faptul că turcii în retragerea lor pustiise
satele, câmpurile erau necultivate, iar fântân ile fuseseră lăsate să sece. Foametea și setea au
lovit atât oamenii cât și animalele. Extenuarea, boala cât și insolația au au curmat viețile
multor bărbați, femei sau copii care însoțeau cavalerii cruciați. Situația cruciaților a fost
surprinsă și de aut orul normand anonim al Gestei care nota:” Lipsa apei a curmat viața a cinci
sute de oameni. Pe lângă aceștia, au îndurat aceeași moarte din lipsa apei, cai, măgari,
cămile, boi și multe animale. Mulți oameni, slăbind tot mai mult din cauza epuizării și a
arșiței încercau să prindă cea mai mică picătură de umezeală ca să -și aline setea353. Pentru
toate aceste necazuri cruciații au început să suspecteze de tradare călăuzele bizantine, conduse
de Tatikios. Nu era niciun motiv ca să fie suspectată loialitatea biza ntinilor, însă datorită
atitudinii și distanței reci pe care o afișa Tatikios față de cavalerii latini se pare că și -a atras
antipatiile acestora.
La mijlocul lui august, cruciații s -au oprit la Iconium, unde au găsit apă și hrană.
Aceste provocări, pe ca re le oferise drumul, au determinat o planificare mai atentă a
următoarei etape a călătoriei. În următoarea perioadă cruciații au început să încheie alianțe cu
armenii. La Heracleea, în data de 14 septembrie 1097, Tancred și Balduin de Boulogne au fost
trimiși spre miazăzi în Cilicia, în timp ce armata principală a mers pe ruta nordică. Alianța cu
creștinii armeni, au creat cruciaților, o sursă de aprovizionare care i -au ajutat să meragă mai
repede spre Antiohia. După expediția în Cilicia, Balduin a hotăr ât să se despartă de cruciada
principală și să meargă spre zonele de frontieră dintre Siria și Mesopotamia, unde dorea să -și
înființeze un domeniu levantin propriu. După câteva campanii de cucerire, numindu -se
salvatorul creștinilor armeni de sub jugul mus ulmanilor, Balduin a reușit să dețină controlul
asupra unui mic teritoriu care se întindea de la est până la fluviul Eufrat. Pentru reputația sa,
guvernatorul armean Thoros i -a propus să se alieze și să -l facă fiu adoptiv. Cu toate că Thoros
asigurase inde pendența orașului nu era iubit de popor. Erau deranjați de faptul că acesta era
membru al Bisericii Ortodoxe și purtător al unui titlu bizantin. De aceea, după câteva luni,
populația disponibilă de a -i ierta unui latin erorile eretice, îl vor ucide pe Thor os și îl vor numi

353 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 23.

125
pe Balduin în locul acestuia354. În felul acesta Balduin întemeia primul stat latin din Orientul
Apropiat – comitatul de Edessa355. Succesele contelui de Boulogne sau de Edessa au
reprezentat un model de urmat și pentru alți cavaleri occidenta li, care și -au schimbat direcția
față de oastea cruciată, care se apropia de Antiohia, și s -au alăturat acestuia356.
În acest timp, împăratul Alexius consolida pozițiile creștine din spatele cruciadei.
Politica sa era de a recucerii vestul peninsulei cu aj utorul puterii sale martime, ceea ce ar fi
putut să să deschidă un drum spre țărmul de sud pe care apoi l -ar fi controlat permanent.
Astfel, prima țintă a fost Smirna și a apoi toate porturile până la sud de Attalia.
La 16 octombrie 1097 oaseta cruciațil or ajunsese la trei ore distanță de Antiohiei.
IV.4. Asediul Antiohiei.
Antiohia era un oraș situat pe malurile fluviului Orontes, la aproape douăzeci de
kilometri de mare și la poalele a doi munți Staurin și Silpius . Orașul fusese întemeiat anul 300
î.d.Hr. de unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, Seleocos I al Siriei care i -a dat numele
tatălui său Antioh. Sub stăpânirea romană Antiohia devenise cel de -al treilea oraș al lumii și
unul dintre cele mai importante centre culturale și comerciale. Pent ru creștini era unul dintre
orașele sacre deoarece aici apostolul Petru întemeiase primul său episcopat , motiv pentru care
creștinii de aici înălțase o mareață bazilică în cinstea sfântului . În Antiohia apăruse pentru
prima dată în istoria creștinismului n umele de creștin purtat de cei convertiți prin predica
Sfântului Apostol Pavel și Barnaba (Faptele Apostolilor 11, 26). De numele Bisericii din
Antiohia se lega și viața Sfântului Ioan Gură de Aur și a altor sfinți creștini. Aici se afla și
reședința unuia dintre cei cinci patriarhi, iar la momentul venirii cruciaților, patriarhul
Antiohiei era Ioan al IV -lea Oxeites . De aceea, eliberarea de sub conducerea turcilor, era în
acord cu scopurile spirituale ale cruciadei.
În anul 1085, sultanul Suleiman ibn Ku tulmish îl cucearea de la bizantini, iar după
moartea acestuia, Antiohia era în stăpânirea sultanului Malik Șah, care îl instalase guvernator
pe turcomanul Yaghi -Siyan. Populația orașului era în majoritatea lor creștini, greci, armeni și
sirieni. Veștile d espre înaintarea cruciaților l -au speriat pe bătrânul turcoman Yaghi -Siyan,
care dacă până atunci fusese tolerant față de creștini, în momentul apropierii acestora a luat

354 Armenia and the Crusades, Tenth to Twelfth Centuries: The Chronicle of Matthew of Edessa, pag. 213 -215.
355 Thoms Asbridge, pag. 54; John France, Victory in the East. A Military History of the First Crusade,
Cambridge University Press, 2011, pag. 190 -196.
356 Pentru numele cavalerilor care s -au adăugat lui Balduin a se vedea : Albert d’Aix, cartea V, pag. 441 -442

126
măsuri restrictive. Cronicile arabe ne relatează că prima măsură luată de guvernatoru l turc a
fost întemnițarea patriarhului ortodox de Antiohia, Ioan Oxeites . Apoi, de frică să nu fie trădat
din interior , i-a destituit pe toți creștinii care lucrau în slujba sa, iar pe alții i -a alungat din
oraș. Tot din aceleași surse aflăm că bazilica S fântului Petru, simbolul sacru al creștinilor de
aici, a fost pângărită și transformată în grajd pentru caii emirului Yaghi -Siyan. S -a trecut apoi
la persecuțiile creștinilor din stale din apropierea orașului, ceea ce a deschis un conflict cu
garnizoana mu sulmană357. În opinia lui Ibn al At hir, expulzarea și persecutarea creștinilor din
cetatea Antiohiei, nu era o măsură anti -religioasă ci una care era menită să lovească în
simpatizanții puterii imperiale de la Constantinopol, care nu renunțase niciodată să
recucerească orașul Antiohiei358. Emirul Yaghi -Siyan încerca să instaleze gr oaza în rândul
creștinilor și să descurajeze în felul acesta înaintarea armatelor creștine. Avea suficiente
motive să se teamă. În acea perioadă Siria musulmană se găsea într -o stare de dezordine.
Potențialii săi aliați din regiune erau mai interesați să se ocupe de propriile neînțelegeri dacât
să formeze o coaliție și să răspundă rapid acestei neașteptate incursiuni a francilor. Singura lui
opțiune era să se încreadă în fortificațiile Antiohiei și să spere că va primii întăriri de la
Damasc, Alep sau Bagdad.
La sosire, cruciații și -au instalat tabăra în partea nord -estică a zidurilor orașului
Antiohiei. Bohemond a ocupat sectorul opus Porții Sântului Pavel, Raymond de Toulouse în
fața Porții Câinelui, iar în dreapta sa în fața Porții Ducelui, era așezată armata condusă de
Godefroy. O altă parte a armatei cruciațiilor era așezată în spatele lui Bohemond. Poarta
Podului și Poarta Sfântului Gheorghe, pentru o vreme cruciații le -au lă sat nesupraveghe ate.
Odată cu instalarea taberelor armatelor cruciate, Yaghi -Siyan se aștepta la un asalt imediat
asupra orașului. Însă , dimensiunile uriașe ale fortificațiilor Antiohiei și lipsa materialelor
necesare pentru construirea mașinăriilor de asediu , plus topografia accidentală a munților din
jurul orașului, i -au determinat pe prinții latini să hotărască strategia unei blocade parțiale359.
Potrivit relatărilor lui Raymond d’Aguilers, singurul care își dorea un asalt imediat al orașului

357 Ibn al Atihir, The Chronicle of Ibn al Athir for the crusading period from al -Kamil fi’l Ta’rikh, traducere in
limba engleza de D.S. Richards, vol. I, edit. Routledge, 2006, pag. 16 -17; Informațiile sunt redate succind în
cronica: Orderic Vitalis, The Ecclesiastical History of Orderic Vitalis , ed. and trans. Marjorie Chibnall, 4e
édition, retirage augmenté d’additions et de corrections nouvelles par Jacques Andrévol 6 , Oxford: Clarendon
Press, pag.118.
358 Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, pag. 32 -33.
359 Alan V. Murray, Money and logistics in the forces of the First Crusade: coinage, bullion and supply, 1096 –
99, in Logistics of warfare in the age of the Crusades : proceedings of a workshop held at the Centre for
Medieval Studies, University of Sydney, 30 September to 4 October 2002 , ed. John Pryor 2006, pag. 229 -249.

127
era Raymond de T oulouse, mânat de convingerea ajutorului divin :” Dumnezeu care ne -a
protejat până acumcu siguranță ne va da victoria”360.
Așteptarea asediului și frecventele încăierări dintre cruciați și ostașii emirului nu făcea
decât să transforme timpul într -un fel de test de rezistență fizică și psihică. În acest sens ,
Yaghi -Siyan poruncise ca persecutarea populației creștine din Antiohia să fie publică. Printre
torturați se afla și patriarhul Ioan Oxeites, pe care turcii îl atârnase de glezne pe zidurile
orașului361. Îngrozit de faptele turcilor, Foucher de Chartres consemna că : mulți greci, sirieni
și armeni care trăiau în oraș au fost torturați și uciși de turci. În văzul francilor, ei aruncau
cu catapultele peste ziduri capetele celor omărâți362.
Pe lângă aceste s chimburi malefice, asediul se rotea în jurul luptei pentru resurse.
Spre sfârsitul anului 1097, rezervele de hrană ale cruciaților se terminase. Oamenii își cătau
hrana departe în munții Taurus, unde au găsit deschiderea unor localnici creștini, armeni și
sirieni, dar și a unor călugări armeni stabiliți în munți363.
Stării de foamete i s -a adăugat cea de umezeală și de frig. Sosirea iernii le -a făcut
probleme cruciaților, deoarece la plecare, prin predicile ținute, li se vorbiseră de ținuturi calde
și plăcu te, iar realitatea era alta. Într -o scrisoare către soția sa,contele Ștefan de Blois se
plângea: ” Înaintea cetății Antiohiei, pentru Domnul nostru Hristos am suferit cât a fost iarna
de lungă din pricina frigului prea mare și a unor nesfârșite pohoaie de p loie….iarna aici
seamănă foarte mult cu iernile noastre din Apus”364. Un alt contemporan își amintea mai
târziu că în toiul acelei ierni îngrozitoare, din pricina lipsei mâncării, moartea și suferința s –
au abătut asupra oștirii francilor așa de mult, că un om din cinci a pierit și toți ceilalți se
simțau părăsiți365.
Răvășiți de această stare mulți dintre cruciați începuse să deznădăjduiască și să se
întrebe de ce Dumnezeu abandonase sfântul Său proiect. Într -o asemenea atmosferă clerul
latin considera că vina crizei în care se aflau se datora păcatelor, ceea ce imediat s -a trecut la
ritualuri purificatoare, post, rugăciuni și diverse procesiuni366.

360 Foucher de Chartres a IV, pag. 241.
361 Albert d’Aix, cartea VI, pag. 433.
362 Foucher de Chartres, pag. 221.
363 Armenia and the Crusades, Tenth to T welfth Centuries: The Chronicle of Matthew of Edessa, pag. 217.
364 Hagemneyer în Die Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100, pag. 150.
365 Armenia and the Crusades, Tenth to Twelfth Centuries: The Chronicle of Matthew of Edessa, pag. 167 -168.
366 Foucher d e Chartres, pag. 224.

128
Din cronica Historia Ierosolomitana, a lui Albert de Aachen, aflăm că cel mai mare
prijin a fost găsit în in sula Cipru. Potrivit relatării lui Albert, meritul i -a aparținut diplomației
de care a dat dovadă episcopul Adhemar de Puy în relația sa cu ierarhii răsăriteni ai Bisericii
ortodoxe, în mod special cu Patriarhul Ierusalimului Simeon al II -lea, care după mo artea
guvernatorului Artuq Ibn Aksab, de teama persecuțiilor se refugiase în Cipru367. Patriarhul
Simeon era cunoscut ca un aprig contestatar al practicilor liturgice ale apusenilor, împotriva
cărora scrisese un tratat împotriva azimei368, însă spre binele cre știnătății era deschis să
colaboreze cu clericii latini. Auzind solicitările cruciaților, Patriarhul Simeon le -a trimis cu
regularitate rodii și mere din cedrii Libanului, șuncă și vin369. Ajutorul oferit de Patriarhul
Ierusalimului este surprins și într -o corespondență de informare a succeselor cruciadei trimisă
din Antiohia în octombrie 1098, papei Urban al II -lea370. Proviziile trimise de patriarh erau
prea puține să facă față numeroasei armate a cruciaților. Pe măsură ce campania se prelungea,
datorită boli lor și mizeriei care domnea în tabăra latină, l -a făcut pe legatul pontifical
Adhemar să înțeleagă că era nevoie să ceară ajutor în Apus, în condițiile în care oastea se
diminua zilnic, iar numărul dezertorilor creștea zilnic. În acest sens se pare că a ap elat la o
înșelăciune. H. Hagemneyer redă o scrisoare atribuită lui Adhemar dar scrisă în numele
patriarhului Ierusalimului, probabil pentru a -i da autoritate, prin care se făcea apel către
credincioșii din Apus. El li se adresa celor din Occident în calit ate de patriarh apostoli și
conducător al tuturor episcopilor din Orient, atât greci cât și latini. Cei care nu răspundeau
apelului său și nu -și ducea la îndeplinire jurămintele de cruciat erau excomunicați371. Nu se
cunoaște încă dacă apelul lui Ademar, pri n această scrisoare pretinsă a patriarhului de
Ierusalim, a avut ecou în Occident.
La 4 aprilie 1098, o mică flotă de corăbii engle zești sosea în portul Sfântul Simeon,
aducând cruciaților alimente, materiale de construcții și meșteșugari. Aportul aces tor

367 Albert d’Aix, cartea VI, pag. 488
368 Tratadul împotriva azimei scris de Patriarhul Simeon al II -lea nu s -a păstrat, însă este consemnat în literatura
veche de specialitate cum ar fi: Istoria patriarhilor Ierusalimului scrisă de Pat riarhul Dositei al II -lea al
Ierusalimului și publicată la București în anul 1715. Pentru comentarii și analize a tratatului lui Simeon a se
vedea : Peter Plank, Patriarch Symeon II. von Jerusalem und der erste Kreuzzug, pag. 290 -299.
369 Albert d’Aix, cart ea VI, pag. 489.
370 Hagemneyer în Die Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100, pag. 141 -142.
371 S.Runcinam consideră că Adhemar a redactat scrisoarea în numele patriarhului Simeon cu permisiunea
acestuia. Însă din traducerea și comentariile în limba ger mană lui Hagemneyer, nu reiese nicăieri acest lucru.
Hagemneyer, Die Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100, pag. 146 -149.

129
materiale i -a ajutat pe cruciați să acopere un gol strategic în blocada lor , însă nu atât de mult
încât să pornească un asediu asupra Antiohiei372.
Momentul salvator, pentru cruciați, a venit la sfârșitul lunii mai de la Firuz, un creștin
armean renega t din Antiohia, care apăra un turn și care se hotărâse să trădeze în favoarea
creștinilor. Acesta, considerându -l pe Bohemond cel mai mare conducător al cruciaților, a
tratat în secret predarea orașului373. În noaptea de 2 spre 3 iunie 1098, oamenii lui Bohe mund,
folosind o scară din piele, au urcat în turnul păzit de Firuzși au deschis larg porțile orașului
pentru a intra armata cruciată. În revărsatul zorilor a început lupta cu garnizoana orașului. Din
relatările unui contemporan latin aflăm că cruciații nu cruțau niciun musulman, pământul era
acoperit de sânge și de cadavre374.
Emirul Yaghi -Siyan a reușit să scape călare, dar ulterior, părăsit de gărzile sale, a fost
prins de locuitorii armeni din satele din apropierea Antiohiei și l -au decapitat.
În toiu l acestor lupte și a jafului care a urmat, Bohemond plin de dorința de a -și
revendica conducerea orașului și -a înfipt stindardul lui roșu în punctul cel mai înalt al
orașului375.

IV.4.1. Regatul latin al Antiohiei. Fapte, discordi și ” minuni”.
Bucuria cu ceriri Antihohiei a fost mare în rândul cruciaților, însă la puțin timp după ce
au aflat că o altă armată musulmană condusă de Kerbogha se apropia de Antiohia și -au dat
seama că se aflau într -o poziție cu foarte puțin mai bună decât înainte. Din asediatori se
găseau asediați între zidurile Antiohiei cu o armată decimată și slăbită fizic și cu resurse
aproape inexistente. Mai mult decât atât, discuțiile legate de viitorul Antiohiei reactivase
discordiile între căpeteniile cruciadei. La început nu a existat t imp pentru aceste discuții, însă

372 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 88 -89; Raymond d’Aguilers, cartea VII –
VIII, pag. 248 -249; Albert d’ Aix, cartea III, pag. 383 -386.
373 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 100. Autorul acestei cronici îl numește
Pirrus și afirmă că era de origine turc. ; Despre originea turcă vorbește și Raymond d’Aguilers, cartea VIII, pag.
251. Cel ălalte cronici occidentale și cronica Anei Comnena spun despre el că era armean. În schimb cronicile
arabe nu îi atribuie nicio origine etnică. Ibn al Atihir, pag. 19. A se vedea și : Jacob M. Rambin, Crusaders
Under Siege: The Battle of Antioch in Documen ts and Historical Narrative , in CLA Journal, vol.1, 2013, pag.
106-109.
374 Foucher de Chartres, pag. 233.
375 Cea mai bună relatare despre cucerirea Antiohiei este dată de Anonymi Gesta Francorum et aliorum
Hierosolimitanorum, pag. 100 -110.

130
se cunoaștea faptul că Bohemond își revendica pentru sine conducerea orașului. Sarcina
imediată a cruciaților era să curețe orașul de morți și să gândească la o strategie de apărare
împotriva oștirii lui Kerbogha. Pe 7 iuni e, acesta ajunsese în fața zidurilor Antiohiei, pe locul
pe care cruciații îl ocupase recent. Strategia inițială a lui Kerboghase baza pe un asalt frontal
asupra citadelei pe care l -a pornit în data de 10 iunie. Timp de patru zile armata condusă de
Bohemon d a respins atacul turcilor. Cronicile latine ne informează că această luptă a fost cea
mai necruțătoare din toate luptele pe care cruciații le -au dus până la cucerirea Ierusalimului.
Astfel, un martor ocular al luptelorduse împotriva lui Kerbogha își amin tea: ”mulți dintre noi
își pierduse orice nădejde și la repezeală au coborât cu frânghiile de pe ziduri; iar în oraș
soldații care se întorceau din luptă răspândea zvonul că avea să urmeze decapitarea în masă
a apărătorilor”376. Lipsa hranei și asediul armat elor turce instalase în rândul cruciaților
deznădejdea, iar rata dezertorilor era în creștere. Cea mai mare speranță stătea în faptul că
armata bizantină ar fi putut ajunge pentru a -i salva. Se știa de faptul că Alexius plecase în
primăvară din Constantino pol. Dar pe când se afla în orașul Philomelion, în Anatolia
Centrală, s -a întâlnit cu contele Ștefan de Blois, care i -a spus că turcii anihilase Antiohia,
convingându -l în felul acesta să abandoneze cruciada. Acesta, prefăcându -se că este bolnav,
dezertase din armata cruciaților înainte ca Antiohia să fie cucerită. În cele din urmă va ajunge
în Franța, unde soția sa înfuriată de rușine, pentru actul său de lașitate, îl va trimite ănapoi
spre Orient377.
Cei mai mulți istorici378, ca Fernand de Mély , L.F. Sheffy, Steven Runcim an,
consideră că în această stare de spirit soarta întregii aramate a depins de superstițiile la care au
recurs , mai ales la cea a Sfinte i Lancii . Însă sunt și voci ca cea a istoricului Colin Moris sau
cea a lui Thomas Asbridge care consideră că starea critică în care se aflau cruciații a fost cea
care i-a împins să iasă afară din oraș și să lupte corp la corp cu oștile lui Kerbogha.

376 Petrus Tudebo dus, Historia de Hierosolymitano itinere, trad. and edit. J.H. Hill, L.L Hill, Paris, 1977, pag.
97.
377 Orderic Vitalis, The Ecclesiastical History of England and Normandy , ed. and trans. Thomas Forester, vol.IV,
London, 1853, pag. 118; Chibnall Majorie, Women in Orderic Vitalis , Haskins Society Journal 2: Studies in
Medieval History, 1990, pag.116 .
378 Și istoricii români, Valdimir Roșulescu și Nicolae Iorga consideră că factorul decizional al victoriei
cruciaților asupra armatei turce conduse de Kerbogha a fost euforia religioasă declanșată de viziunile lui Petru
Bartolomeu. Cf. Vladimir Roșulescu, Cruciadele, pag. 60 -61; Iorga Nicolae, Brève histoire des Croisades et de
leurs fondațions en Terre Sainte , Paris, 1924, pag. 58 -59.

131
Astfel, într -un studiu, publicat în 1904, Fernand de Mély379, afirma că singura sursă
care a ridicat moralul cruciaților, în asediul de la Antiohi a, este Sfânta Lance. Din păcate
lucrarea sa conține puține informații despre natura și cunoașterea acestei relicve. Puțin mai
târziu, în 1915, apărea o teză de doctorat scrisă de către L.F. Sheffy la Universitatea din
Texas380. Teza cu titlul The Use of the Holy Lance in the First Crusade, oferă o analiză
detaliată a relatărilor martorilor oculari cu privire la starea de spirit în timpul asediului de la
Antiohia, iar concluzia motivării cruciaților este legată tot de Sfânta Lance. Cea mai completă
analiză es te a lui Steven Runciman. Într-un articol apărut în 1950, consideră că toate
superstițiile venite de la Petru Bartolomeu și de la preotul Ștefan din Valence, au contribuit la
succesul victoriei asupra turcilor și asupra autorității unora dintre nobilii lat ini, ca Raymond
sau Bohemon. În opinia sa, pentru oamenii din Evul Mediu , supranaturalul , visele și viziunile
legate de Dumnezeu, în anumite situații, erau normale381. În 1984 istoricul Colin Moris critică
toate afirmațiile legate de superstițiile cruciațilo r. Consideră că descoperirea Sfintei Lancii a
avut efect doar asupra maselor și nu asupra cavalerilor sau a liderilor religioși, ce însoțeau
armata, deoarece aceștia din urmă văzuse relicva Sfintei Lancii în catedrala Sfânta Sofia din
Constantinopol, iar m ai mult decât atât cunoșteau reputația vizionarilor. Totodată este de
părere că ipotezele istoricilor dinainte au fost influiențate de traducerile și notele lui H.
Hagenmeyer din anii 1980 și de concluziile istoricilor Jhon Hill și Laurita L Hill care astă zi
sunt contestate și controversate de aproape toți istoricii cruciadelor382. În 2007, studiul lui
Thomas Asbridge completează analizele lui Colin Moris, dar acceptă și ipoteza superstițiilor.
Istoricul britanic consideră că la acel moment cruciații erau dis puși să accepte autenticitatea
oricăror viziuni deoarece erau condiționați de un sistem de credință bine organizat, în care cei
morți în sfințenie acționau ca mijlocitori ai lui Dumnezeu pe pământ, canalizându -i puterea
prin relicvele sacre383. Considerăm că trebuie să ținem cont de aceste atitudini atunci când
analizăm episodul ce urmează.
La 14 iunie 1098, în urma unei presupuse viziuni a unui țăran sărăcăcios ce se numea
Petru Bartolomeu, un mic grup de doisprezece franci începuse să sape în interiorul b azilicii

379 Fernand de Mély , La croix des premiers croisé s ; La sainte lance ; La sainte couronne, Paris, 1904.
380 Lester Fields Sheffy, The Use of the Holy Lance in the First Crusade, University of Texas., Austin, 1915.
381 Steven Runciman, The Holy Lance Found at Antioch, în Analecta Bollandiana, vol 68, Brusell es, 1950, 197 –
209.
382 Colin Morris, Policy and Visions: The Case of the Holy Lance at Antioch , în War and Government in the
Middle Ages: Essays in Honor of J.O. Prestwich, ed. John Gillingham and J.C. Holt, Woodbridge, 1984, pag. 33 –
45.
383 Thomas Asbridge, The Holy Lance of Antioch: Power, devotion and memory on the First Crusade, în
Reading Medieval Studies, vol. 33, 2007, pag. 3 -36;

132
Sfântul Petru din Antiohia. Bartolomeu susținea că o apariție a Sfântului Apostol Andrei îi
revelase locul unde poate fi găsită una dintre ” cele mai sfinte relicve a creștinătății” , anume
Lancea care străpunsese coasta lui Hristos atunci când fuse se răstignit pe cruce. În ciuda
scepticismului cu care a fost primită această viziune, Petru Bartolomeu a reușit să convingă
câțiva cruciați să pornească căutările în locul menționat de Sfântul Andrei. Dintre aceștia se
afla și Raymond d’Aguilers, care pov estește: ”Am săpat până seara, când unii și -au pierdut
speranța că vom găsi Lancea în pământ….însă când a văzut epuizarea muncitorilor noștri,
Petru Bartolomeu și -a dat jos veșmintele de deasupra și în picioarele goale, s -a băgat în
groapă. Dar, inainte ne-a implorat să ne rugăm la Dumnezeu ca să ne descopere Lancea Sa
care va aduce buruință pentru poporul său. În cele din urmă, în mila Sa pentru noi, Domnul
ne-a arătat Lancea Sa, iar eu Raymond, autorul acestei scrieri, am sărutat vârful lanciei
îndată ce a ieșit la iveală din pământ. Atunci, tot orașul s -a bucurat și s -a veselit384.
Descoperirea relicvei nu reușise să-l convingă pe Adhemar de Puy. Probabil că
neîncrederea sa era legată de faptul că văzuse la Constantinopol o Sfântă Lance a cărei
autenti citate fusese stabilită de multă vreme sau poate că îl suspecta pe Petru Bartolomeu, din
cauza originilor sale umile, de faptul că atunci când Basilica Sfântul Petru fusese curățată și
pregătită pentru slujba retârnosirii, acesta îngropase această bucată d e metal385. Neîncrederea
legatul pontifical era împărtășită de mulți cruciați, în special normanzii și francezii din nord.
Pe moment descoperirea acestui mic fragment de metal a avut un oarecare efect asupra
moralului cruciaților. O dovadă în acest fel o rep rezintă mărturia cronicarului anonim care
descrie efectul descoperiri acestei bucăți de metal: ” Și așa [Petru] a găsit lancea, exact cum
prezisese. Atunci toți s -au înviorat cu mare bucurie și smerenie, iar în tot orașul a fost o
bucurie de negrăit. Din ac el moment am hotărât planul unui atac și toate căpeteniile noastre
au ținut până tărziu un sfat”386. Impresia pe care o lasă această relatare este că după ce
moralul le -a fost ridicat de efectul credinței, văzând această descoperire ca un indiciu
incontestab il al sprijinului din partea lui Dumnezeu, care oarecum putea să garanteze victoria,

384 Raymond d’Aguilers, cartea X, pag. 255 -256. Toate izvoarele menționează găsirea Lăncii. În cronica
bizantină a ficei lui Alexius, Lancea este numită piron iar descoperirea îi este atribuită lui Petru Eremitul. Cf.
Ana Comnena, vol.II, pag. 139 -140. Cronicarul arab Ibn al -Athir spune că Petru era un călugăr viclean care în
ascuns a îngropat lancea lui Mesia în marele edificiu Kussyan (Basilica Sf. Petru), în Amin Maalouf, op.cit., pag.
44. Chiar și o scrisoare atribuită lui Bohemond și trimisă papei Urban al II -lea vorbește despre viziunea lui Petru
Bartolomeu și descoperirea Lancei. Cf. H. Hagemneyer, Die Kreuzzugsbriefe aus den Jahren 1088 -1100, pag.
163.
385 Marius Kjørmo , The Holy Lance of Antioch. A Study on the Impact of a Perceived Relic during the First
Crusade, (a Master Thesis in History), Institute of Archaeology, History, Culture Studies and Religion,
University of B ergen, 2009., pag. 27 -44.; S. Runciman, The Holy Lance Found at Antioch, pag. 197 -198.
386 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 128 -129.

133
cruciații s -au mobilizat imediat pentru a -i ataca pe musulmani. Datele istorice arată că abia
după două săptămâni de la descoperirea relicvei cruciații au pornit lupta împ otriva oștilor
conduse de Kerbogha. La 27 iunie 1098, deoarece erau în pragul disperări din pricina
foametei, cruciații au trimis o solie alcătuită din Petru Eremitul și un franc pe nume Herluin,
pentru a negocia cu Kerbogha termenii de predare a Antiohiei . Nu se știe sigur ce s -a negociat
cu emirul turc, însă un izvor oriental creștin spune că ”Francii erau primejduiți din lipsa
hranei și pentru asta au hotărât să capete de la Kerbogha făgăduința amnistiei cu condiția să
predea orașulîn mâinile lui și să s e întoarcă în țara lor387. Versiunea acestor evenimente sunt
confirmate și de cronicarul arab Ibn al Athir388. Chiar dacă nu obținuse nimic, cronica lui
Albert de Aachen ne încredințează că solia a furnizat princilor cruciați câteva informații
folositoare desp re starea armatei lui Kerbogha389.
Teama cruciaților după eșecul soliei arată că descoperirea relicvei de metal nu fusese
catalizatorul irezistibil al acțiunii acestui moment de răscruce în care se afla soarta
cruciadei390.
În dimineața zilei de 28 iunie 1 098, cele șase trupe ale cruciaților în frunte cu
Bohemond ieșea pe poarta Antiohiei pentru a înfrunta trupele musulmane. Preoții erau
înșiruiți pe lângă ziduri și îndreptau rugăciuni către Dumnezeu. La vederea cruciaților,
Kerbogha a adoptat tactica obișn uită a turcilor de a se retrage și de a -i atrage pe aceștia pe un
teren dificil, însă Bohemond a anticipat strategia emirului și a pornit o confruntare directă cu
acesta. Șocul brutal al hotărârii cruciaților de a înainta în formație de luptă va scoate la iveală
slăbiciunile existente în armata musulmană391. Speriați de incapacitatea de a copleși armata
latină, musulmanii au fost nevoiți să înceapă o retragere rușinoasă392. Victoria neașteptată de
la Antiohia decidea soarta cruciadei. Totuși, în următoarea peri oadă disputele și discordiile
dintre cruciați, pentru revendicarea Antiohiei, demonstrează că aceștia nu au știut să
exploateze imediat victoria ce le adusese un renume și un impact psihologic imens în rândul
inamicilor. Marii nobili uitase repede că adevă ratul lor scop pentru care plecase în expediția
cruciadei era eliberarea Ierusalimului. Bohemond considera că are toate meritele pentru a

387 Armenia and the Crusades, Tenth to Twelfth Centuries: The Chronicle of Matthew of Edessa, pag. 171.
388 Ibn al Atihir, The Chronicle of Ibn al Athir for the crusading period from al -Kamil fi’l Ta’rikh, vol.I, pag. 16.
389 Albert d’Aix, cartea IV, pag. 419 -420.
390 Thomas Asbridge, The Holy Lance of Antioch: Power, devotion and memory on the First Crusad e,pag. 16.
391 John France, Victory in the East. A Military History of the First Crusade, pag. 280 -296.
392 Ibn-al Qualanissi, The Damascus Chronicle of the Crusades, extracted and translated from the Chronicle of
Ibn-al Qualanissi, pag. 46.

134
guverna Antiohia. El fusese cel care pusese la cale căderea Antiohiei și steagul lui fluturase pe
zidurile orașului în ziua cuceriri din 3 iunie. La polul opus se afla contele Raymond de
Toulouse, care conștient de avantajele lui Bohemond, cultiva în jurul lui cauza spirituală a
cruciadei și îndatoririle deosebite pe care le avea față de împăratul Alexius, prin promisiuni le
date în fața acestuia . Consiliul prinților, cu excepția lui Bohemond, au hotărât să trimită pe
contele Hugo de Vermandois la Constantinopol pentru a -l ruga pe împărat să adjudece
personal Antiohia, în schimbul promisiunii că va trimite ajutoare pentru e liberarea
Ierusalimului393. În același timp, s -a stabilit ca oastea cruciaților să aștepte până la 1
noiembrie 1098. Răspunsul împăratului nu a mai ajuns și situația legată de viitorul Antiohiei a
revenit. La scurt timp, la 1 august 1098, în urma unei epidem ii, Adhemar de Puy a murit. El
era cel care deținea autoritatea necontestată asupra cruciadei și care avea rolul de conciliator
între nobili394. Cruciații l -au înmormântat în bazilica Sfântul Petru, chiar în groapa în care
fusese descoperită Lancea Sfântă.
Cruciada rămânea astfel fără un lider oficial. Singurul care nu regreta moartea
legatului pontifical era Petru Bartolomeu . Două zile mai târziu, acesta anunța că a avut o nouă
viziune, de data aceasta din partea spiritului lui Adhemar care -i revelase că Lancea era
autentică, iar datorită neîncrederii sale în relicvă fusese aspru pedepsit. Pe lângă aceasta
sufletul episcopului l -ar fi sfătuit că foștii lui vasali trebuia să ofere loialitate contelui
Raymond de Toulouse și să -l aleagă noul lider al expediți ei. În lipsa unui lider, asocierea lui
Raymond cu Ademar, vârsta înaintată și resursele bănești de care dispunea i -a adus acestuia
un val de susținere din partea cruciaților care îl recunoșteau drept lider al cruciadei. Sub
aparența credinței, contele tânj ea să -l înlăture pe Bohemond din Antiohia.
Textul unei scrisori redactate de către consiliul nobililor și trimis în 11 septembrie
1098 către papa Urban al II -lea, arată că Raymond încă nu se bucura deplin de autoritate ca
lider al cruciaților. În scrisoa re prinții, după ce au detaliat informații cu privire la înfrângerea
musulmanilor conduși de Kerbogha și moartea lui Adhemar, îi cereau papei Urban să vină în
Orient. În viziunea lor, scaunul patriarhal de la Antiohia, întemeiat de Sfântul Apostol Petru,
trebuia să intre în jurisdicția sa. În fruntea listei prinților se afla numele lui Bohemond395.
Scrisoarea ilustrează clar ostilitatea prinților latini față de patriarhul ortodox Ioan al IV -lea și

393 Jacques Heers, Libérer Jérusqlem. La première croisade (1095 -1107), edit. Perrin, Paris, 1999, pag. 189 -190.
394 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 166;
395 ”Epistula Boemundi et aliorum principum ad Urbanum papam ” în H. Hagemneyer, op.cit., pag. 161 -165. A
se vedea și analiza lui S. Runciman, Istoria Cruciadelor, vol. I, pag. 281 -282.

135
față de celelalte culte creștine, care în viziunea lor erau er etice. Efectele acestor ostilități se
vor vedea doi ani mai tărziu după ce Bohemond ajunge să guverneze Antiohia.
Apelul nobililor latini a făcut încă odată să amâne plecarea spre Ierusalim până în
noiembrie. Ca și în cazul celui făcut către Alexius, răs punsul a întârziat să vină.
În cele din urmă discordiile dintre cei doi conți, Bohemond și Raymond, au intrat în
atenția ostașilor și pelerinilor care erau nerăbdători să ajungă la Ierusalim și în felul acesta să
îndeplinească jurământul pe care îl depus ese față de papa Urban al II -lea. Cu un dispreț egal
față de ambițiile celor doi nobili, pelerinii le aducea la conoștință faptul că aveau să plece spre
Ierusalim. Confruntați cu această situație, conducătorii mai moderați au propus o discuție
restrânsă. R aymond urma să accepte deciziile pe care le luase consiliul și să plece înainte cu
cea mai mare parte a cruciaților la Ierusalim. Bohemund a fost pus să jure în fața episcopilor
prezenți să nu întârzie plecarea spre Ierusalim, pentru a -și atinge propriile ambiții. Totodată s –
a decis atacarea fortăreței Maarat an Numan396. După ce au cucerit și acest oraș, în jurul
Crăciunului, ostașii și pelerinii care alcătuiau aramata cruciadei i -au transmis lui Raymond că
dacă va organiza plecarea spre Ierusalim îl vor rec unoaște drept conducătorul întregii
cruciade. La 13 ianuarie 1099, Raymond cu o mare parte a armatei au plecat din Maarat an
Numan spre Ierusalim, iar Bohemund s -a întors spre Antiohia. Astfel, discuțiile și discordiile
dintre cei doi nobili părea să fi gă sit o soluție397.
În drumul spre Ierusalim a apărut o nouă dispută între Raymond și ceilalți nobili.
Asocierea strânsă a contelui Raymond cu Petru Bartolomeu și cu viziunile sale tot mai
exagerate îi provoca suspiciuni asupra reputației sale de conducător al cruciadei.
Prezența clericului normand Arnulf de Choques (viitorul patriarh al Ierusalimului) în
mijlocul nobililor latini din nordul Franței și viitoarele lui acțiuni îl vor ajuta să îndeplinească
rolul de lider spiritual, pe care îl avusese înainte episcopul Adhemar. În primăvara anului
1099, Arnulf își exprima deschis neîncrederea față de viziunile lui Petru Bartolomeu și față de
autenticitatea Sfintei Lănci. În felul acesta îl înfrunta direct pe contele Raymond care apăra
acea relicvă încât făcuse din aceasta un act de patriotism provensal. Ca să liniștească spiritele

396 Raymond d’Aguilers, cartea XIV, pag. 267 -268; Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum,
pag. 168 -170; S. Runciman, Istoria Cruciadelor , vol.I, pag. 283 -288;
397 Raymond d’Aguilers, cartea XIV, pag. 272; Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum,
pag.180. Pentru interpretări alternative ale acestor evenimente , a se vedea: John France, The crisis of the First
Crusade from the defeat of Kerbogha tothe departure from Arqua, în Byzantion, vol. 40, 1970, pag. 276 -308.

136
provensaliilor ce se raliase în jurul lui Petru, capelanul Arnulf îi propune acestuia să fie supus
unei încercări prin foc pentru a dovedi onestitatea lui și autenticitatea Lăncii. Pet ru
Bartolomeu a acceptat fără ezitare, iar în Vinerea Mare, după ce petrecuse patru zile în post, a
intrat în foc printre două grămezi de ramuri de măslin. În legătură cu ceea ce s -a întâmpla apoi
relatările cronicilor sunt diferite. Raymond d’Aguilers, un ul din partizanii lui Petru, relatează
că el a ieșit teafăr și nevătămat din foc, iar mulțimea adunată văzând această minune s -a
îmbulzit asupra lui ceea ce i -a adus apoi moartea398. Foucher de Chartres și Albert de Aachen
realtează că moartea lui Bartolomeu a survenit din cauza arsurilor399.
Toată această întâmplare i -a afectat reputația și autoritatea contelui Raymond în fața
cruciaților. La începutul lunii mai când cruciații au ieșit din Tripoli, susținătorii contelui din
sudul Franței au început să -i cont este autoritatea. De aici, Raymond urma să împartă puterea
cu ceilalți nobili latini. După mai bine zece luni de conflict și de conviețuire cruciada a
început înaintarea finală spre Ierusalim.

IV.4.2. Patriarhia Antiohiei în timpul cruciadei.
Din anul 1 089 scaunul Patriarhiei de Antiohia era ocupat de către patriarhul Ioan
Oxeites. Nu se știe cu siguranță cu ce s -a procupat patriarhul Ioan înainte să fie ales în scaunul
Antiohiei, însă potrivit istoricului Jules Pargoire a trăit ca pusnic într -una din mă năstirile din
insula Oxeia, de unde i se trage și apelativul de Oxeites400. La fel de incerte sunt și
informațiile cu privire la determinarea împăratului Alexius de al alege patriarh și de al trimite
într-un ținut nesigur ca Antiohia, din pricina faptului că din anul 1085 fusese cucerit de turci.
Dar din notele biografice întocmite de Gautier Paul, aflăm că împăratul fusese impresionat de
cuvântările pustnicului Ioan, ținute între anii 1087 -1089, care se îndreptau împotriva
pecenegilor și a tuturor dușmanilor imperiali401. Totodată atitudinea hotărâtă cu care îndemna
bizantinii să respecte pentru viața religioasă l -ar fi determinat pe împăratul Alexius să -l

398 Raymond d’Aguilers, XVII -XVIII, pag. 276 -288.
399 Foucher de Chartres, pag. 238 -241; Albert d’Aix, cartea V, pag. 452.
400 Jules Pargoire, Les monastères de saint Ignace et les cinq plus petits îlots de l'archipel des Princes , Paris,
1901, pag. 82.
401 Gautier Paul, Jean V l'Oxite, patriarche d'Antioche. Notice biographique ., în Revue des études byzantines,
tome 22, 1964, pag. 129.

137
numească în scaunul vacant de la Antiohia402. Instalarea sa pare să fi fost la Constantinopol,
deoarece timp de doi ani va rămâne aici. Situația grea a Imperiului Bizantin, după invazia
pecenegilor și politica dusă de emirii turci în Asia Mică nu favoriza plecarea lui. În timpul
șederii lui la Constantinopol va participa la Sinodul din 1089 și va fi printre cei care va semna
restaurarea numelui papei Urban al II -lea în dipticele ortodoxe403. Ceva mai târziu patriarhul
va scrie un tratat împotriva practicilor lit urgice latine legate de împărtășirea cu azimă404.
Tot în această perioadă, printr -o serie de discursuri, va începe să critice politica dusă
de Alexius, care părea să fi fost cauza tuturor problemelor cu care imperiul se confrunta405. De
fapt patriarhul era deranjat de decizia împăratului Alexius care hotărâse să valorifice bunurile
Bisericii în favoarea susține rii armatelor sale406. În primăvara anului 1091 ajunge la Antiohia
unde va sta până în anul 1100 când va fi obligat să demisioneze și să se întoarcă la
Constantinopol.
Într-un oraș ocupat de turci, patriarhul Ioan Oxeites nu a avut o viață fericită. În
scrisoarea de demisie relatează chinurile la care a fost supus în timpul celor șapte luni de
asediu al Antiohiei de către cruciați, din 21 octombrie 1097 până 03 iunie 1098407.
Despre chinurile patriarhului Antiohiei vorbes c și cronicile occidentale. C ea mai bună
relatare, care surprinde cel mai bine tortura ierarhului ortodox, este cea a cronicarului german
Albert de Aachen408. Tot din aceeași sursă aflăm că după cucerirea Antiohiei de către cruciați,
Ioan Oxeites , ”cel mai creștin bărbat,” a fost lăsat înconti nuare să -și ocupe scaunul patriarhal
"cu mult respect și devotament "409. Episcopul Adhemar de Puy a avut grijă ca bisericile și
bazilica Sfântul Petru, pe care turcii o profanaseră, să fie re stituite creștinilor ortodocși.
Niciunul dintre cruciați, conștien ți de suferințele lui Ioan pentru credința sa, nu a obiectat față

402 Gautier Paul, Réquisitoire du patriarche Jean d'Antioche contre le charisticariat , în Revue des études
byzantines, tome 33, 1975. Pag. 77 -132
403 Walther Holtzmann, Die Unionsverhandulgen zwischen Kaiser Alexios I und Papst Urban II im Jahre 1089,
in Byzantinische Zeitschrift, vol. 28, Leipzig, 1928, pag. 61 -62.
404 Nu se cunoaște cu exactitate data în care patriarhul Ioan al Antiohiei scris tratatul. S -au pastrat două versiuni
ale tratadului care sunt analizate pe larg și redate de : B. Leib, Deux inédils byzantins, sur les azymes au début du
xne siècle , in Orient christ., vol. 9, 1924, pag. 191 -192.
405 Gautier Paul, Diatribes de Jean l'Oxite contre Alexis Ier Comnène , în Revue des études byzantines, tome 28,
1970. pag. 5 -55.
406 Ana Comnena, Vol. I, pag. 221 -224
407 Gautier Paul, Jean V l'Oxite, patriarche d'Antioche. Notice biographique, pag. 131.
408 Albert d’Aix, cartea V, pag. 433 : „Patriarcham <…> urbis, virum christianissimum, quem Turci, cum adhuc
christianorum obsidione circumdaretur, saepius funibus astrictum vivum ad moenia suspenderunt in oculis
omnium, ad augendas populo christiano molestias, et cuius pedes frequenter compedum laesione attriverant".
409 Albert d’Aix, cartea V, pag. 433 : „Patriarcham <…> urbis, virum christianissimum, <…> decenter in
cathedra sua relocaverunt et principem antiochenae eccl esiae cum omni subiectione et religion praefecerunt".

138
de restaurarea ierarhului ortodox410. Cu toate acestea, după relatările cronicarilor Orderic
Vitalis și William de Tyre, Ioan Oxeites a trebuit să părăsească patriarhatul său după
aproximativ doi ani. Astfel, din Istoria Bisericească a cronicarului Orderic Vitalis aflăm că:
Un anumit grec care în timpul guvernării turcești era Patriarhul Antiohiei, cu greu s -a făcut
ascultator [supus] cuceritoritorilor normanzi. Aceștia [normanzii] după ce au o bținut puterea
asupra orașului, au decis să oblige clerul și oamenii să urmeze ritul latin, iar grecii, cei
[care] traiau după vechile lor ob iceiuri, au vă zut ca nepotrivită îndrăzneala. [Iar] după ce
Bohemond a fost capturat, în popor umbla un zvon că pat riarhul se pregătea să predea orașul
împăratului [bizantin]. Când [Patriarhul] a aflat că un astfel de zvon umbla prin popor, s -a
mâhnit foarte tare și nu știu dacă indignat de puritatea simplei sale conștiințe pure sau din
teama că va fi acuzat și învinui t de acestea, a părăsit Dieceza sa și s -a retras în deșert,
[luând] decizia să nu se întoarcă din nou la oamenii a căror morală el o detesta"411.
Orderi c nu evită să transmită conflictul ivit dintre patriarhul ortodox și cruciați și arată
în mod clar care au fost cauzele numulțumirilor. Albert Bayer consideră că zvonurile cu
privire la predarea Antiohiei împăratului Alexius reieșeau din cuvântările sale și din
îndemnurile pe care le furniza grecilor d e aici. Totodată simpatia pe care o purta față de
împăratul Alexius poate i -a determinat pe cruciaț i să-l suspecteze de neîncredere412.
William de Tyre, oferă în istoria lui o versiune ceva mai discretă a evenimentelor din
jurul lui Ioan al Antiohiei, dar î ncercarea sa de a prezenta într -o lumina mai bună istoria, nu
convinge, mai degrabă, relatarea sa confirmă tensiunile care au avut loc în acea perioadă413.

410 S. Runciman, Istoria Cruciadelor, vol.I, pag. 262.
411 Orderic Vitalis, Historia cclesiastica, in Patrologiae Cursus Completus, Paris, 1855, pag. 775 : Quidam
graecus, tempore Turcorum, patriarchatum A ntiochiae possidebat, qui victoribus Normannis intractabilis erat.
Nam ipsi, postquam principatum adepti sunt, secundum ritus latinos clerum et populum disponere decreverunt,
quod Pelasgi priscos mores secuti satis incongruum esse temere censuerunt. Capto autem Bohemundo, murmur
ortum est in populo quod iste praesul pararet urbem antiochenam prodere Augusto. Cumque idem comperisset
de se talem murmur esse, iratus est valde et nescio, an puritate simplicis conscientiae indignatus an nefarii
reatus accusation e et metu stimulatus, relicto episcopatu, in eremum successit, nec ultra redire ad eos, quorum
mores abhorrebat, diffinivit".
412 Axel Bayer, Spaltung der Christenheit. Das sogenannte Morgenländische Schisma von 105, edit. Böhlau,
Köln, 2004, pag. 177.
413 Guillaume din Tyr, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, pag.274 : „Dominum <…>
patriarcham, Joannem nomine, qui tanquam verus Christi confessor post nostrorum adventum infinita
abinfidehbus pertulerat supplicia, in sede propria cum multo honore locaverunt, per urbes finitimas, quae
cathedralem consueverant habere dignitatem, constituentes episcopos. Nostrae vero Latinitatis patriarcham, eo
vivente, qui pridem ibi ordinatus fuerat, eligere vel consecrare non praesumpserunt, ne duo unum et eundem
obtinere thronum viderentur, quod manifeste contra sacros canones et contra sanctorum statuta patrum esse
dinoscitur. Sed tarnen postmodum vix evoluto biennio videns ipse quod non satis utiliter praeesset Grecus
Latinis, urbe cedens, Constantinopolim abiit . Post cuius discessum convenientes eiusdem civitatis clerus et

139
Potrivit relatărilor sale după cucerirea Antiohiei Ioan era conștient că nu va fi ales ca patriarh
latin, și trebuia să evite ca două persoane să pretindă un loc, "ceea ce în mod normal era
împotriva sfintelor canoane". Dar în acelasi timp cruciații aveau deja hirotoniți " pentru
orașele adiacente " episcopi. După doi ani se pare că patriarhul ortodox însăși a simțit că va fi
înlocuit, deoarece el nu putea să accepte să slujească în rit latin și mai ales să nu fie
subordonat Bizanțului. De aceea el va părăsi Antiohia și va merge la Constantinopol, iar de
aici se va retrage la mănăstirea Hodèges unde va și muri.
După plecarea lui Ioan Oxeites, "clerul si poporul " din Antiohia s -au adunat și au ales
ca nou patriarh al regatului de Antiohia pe Bernard de Valen cia, care mai înainte fusese
capelan în armata cruciaților și episcop de Artha. De la Ioan Oxeites s -a păstrat o scrisoare
datată din octombrie 1100, în care este mentionată demisia sa din scaunul de patriarh al
Antiohiei. Cu privire la scrisorea de demisi e a lui Ioan, atât cronica a lui Orderic Vitalis cât și
cea a lui William de Tyre oferă relatări asemenatoare în ceea ce privește datarea ei.
Ca patriarh al Regatului latin de Antiohia, Bernard s -a implicat mai mult în luptele
împotriva musulmanilor și m ai puțin în viața bisericească. În 1104, își va forma propria sa
armată și va lua parte la bătălia de la Harran. Va conduce scaunul Antiohiei până la moartea
sa în 1135 când va fi ales clericul Ralph de Domfront414.

V. Ierusalimul oraș Sfânt, țara făgăduinț ei.
În epoca cruciadelor Ierusalimul era unul dintre marile orașe ale lumii medievale,
considerat inima sacră a creștinătății. Motivația sacralității Ierusalimului era dată, așa cum s -a
menționat în primele capitole ale lucrării de față, de locul Patimilo r lui Hristos , unde se găsea
Biserica Sfântului Mormânt , construită în secolul al IV -lea de Constantin cel Mare . Legătura
cu viața lui Hristos, răstignirea, răscumpărarea și învierea, făcea ca această bazilică să
cuprindă însăși esența creștinismului. Sacr alitatea orașului avea un efect foarte mare asupra
conștiinței cruciaților și va jucă un rol decisiv în câștigarea luptei contra musulmanilor care -l

populous Artasiensem episcopum, Bemardum nomine, natione Valentinum, qui, in eadem expeditiione dominum
Podiensem episcopum sequutus fuerat capellanus eius, sibi praefecerunt patriarcham".
414 Bernard Hamilton, Aimery of Limoges, Latin Patriarch of Antioch (c. 1142 – c. 1196) and the Unity of the
Churches, în Krijna Nelly Ciggaar, Adelbert Davids, Herman G. B. Teule: East and West in the crusader states.
Context, contacts, confrontations, Peeter s Publishers, Leuven, 1996 ; Jean Richard, The Crusades, c. 1071 -c.
1291, Cambridge University Press, 1999 , pag. 136

140
guverna. În general imaginea de conflict pe care o arăta Ierusalimul era legată de faptul că alte
două reli gii ale lumii, iudaismul și islamul, îl revendicau ca oraș sfânt. Aria cunoscută ca
Muntele Templului sau Haram as Sharif de pe înălțimile din estul orașului, carea cuprindea
Domul Stâncii și moscheea Al-Aqsa ( sau a lui Omar), mărginită de Zidul Plângeri i, erau
locurile sacre ale acestor două credințe. Motivul conflictelor era dat deoarece toți credeau că
au drepturi inalienabile și istorice asupra orașului. Asemenea și cruciații, care parcursese peste
3000 de kilometri într -un decurs de aproape trei ani, aveau același ambiții de eliberare a
Ierusalimului. Pentru cruciați cei care nu erau creștini profanau Locurile Sfinte, mai ales că
din cuvântările predicatorilor cruciadei se auzeau zvonuri că bisericile de aici fusese
transformate în moschei.
Reputați a latinilor de brute invincibile au determinat să apară noi schimbări în lumea
musulmană. Pe de o parte a facilitat trecerea cruciaților prin terit oriile musulmane fără nicio
rezistență. Conducătorii acestor ținuturi, ca cele ale Tyrului, Acrei sau Cezaree a, au preferat
să negocieze armistiții cu căpeteniile cruciadei ca să evite confruntarea415. Pe de altă parte
conducătorul fatimizilor din Egipt, Shah -an Shah al Afdal, profitând de temerile care
tulburase lumea sunnită selgiucidă a cucerit Ierusalimul de la turci în anul 1098. Această
transformare radicală i -a afecta pe cruciați deoarece ei contase pe neutralitatea Egiptului. De
aceea, înainte să ajungă la Ierusalim, nobilii latini au trimis soli să negocieze o înțelegere cu
Fatimizii, oferindu -le o parte di n teritoriile cucerite în schimbul Orașului Sfânt, Ierusalimul.
Discuțiile s -au năruit atunci când egipteni au refuzat propunerea latinilor, în schimb Afdal le -a
propus acestora să se instaleze în nordul Siriei și le -a garantat trecerea liberă la Locurile
Sfinte416. Situația de față i -a determinat pe cruciați să răspundă, în fața noilor dușmani, cu o
declarație de război.
La sfârșitul lunii mai, expediția și -a continuat marșul spre interiorul țărmului de la
Arsuf, apoi au urmat vechiul drum care urca spre î nălțimile Iudeei.
Cînd au ajuns la Betleem au fost primiți cu entuziasm de creștini. Cronicarul Foucher de
Chartres ne istorisește că moralul cruciaților a fost ridicat de primirea pe care localnicii
creștini le -au facut -o aici. Au ieșit în întâmpinare cu toate relicvele care se găseau în Betleem
și într -o procesiune au mers spre biserica Nașterii Domnului unde s -au închinat și unde i -au

415 Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi, pag. 49 -55.
416 Jacques Heers, Libérer Jérusqlem. La première croisade (1095 -1107), pag 213.

141
rugat să -i salveze de sub jugul musulman417. În sfârșit, pe 7 iunie 1099, cruciații ajungeau în
fața zidurilor care înconj ura Ierusalimul. Emoția latinilor a fost surprinsă în cron ica lui Albert
de Aachen, care scria că : ”atunci toți au plâns de fericire, pentru că ajunsese atât de aproape
de locul sfânt al acelui mult dorit oraș, pentru care fuseseră nevoiți să îndure atât de multe
vitregii, primejdii, foamete și multe feluri de moarte”418.
Arheologia medievală ne relatează că Ierusalimul era împrejmuit de un zid
impresionant de mare, lung de 4 kilometri, înalt de 20 de metri și gros de trei metri. La răsărit,
zidul era pro tejat de panta abruptă a Kedromului. La sud -est, se ajungea la Valea Gehenna, iar
la sud -vestzidul străpungea Muntele Sion. Cinci porți principle, protejate fiecare de o pereche
de turnuri, străpungeau acest sistem defensiv. Fortificațiile orașului dar și topografia terenului
făcea ca Ierusalimul să fie unul dintre cele mai bine apărate orașe din lumea medievală419.
Imediat după sosire, cruciații și -au dat seama că acum se confruntau cu o misiune de
nedepășit. Lipsa resurselor materialelor necesare, a hrane i, a apei sau numărul redus de
oameni pe care îl aveau la dispoziție reprezenta principalele dezavantaje ale cruciaților pentru
a cuceri Ierusalimul. Căldura, praful și și lipsa umbrei se adăugau disconfortului cruciaților,
care purtau armuri puțin potriv ite verii din Iudeea. Uimit de măreția acestor ziduri, Foucher de
Chartres a descris că ” această temută citadelă era construită din blocuri de piatră mari,
pătrate, lipite între ele cu plumb topit”, iar cu îngrijorare observa că, dacă ” ar fi fost bine
aprovizionată, 15 sau 20 de oameni puteau face față oricărui atac”420.
Apărarea orașului era făcută de garnizoana guvernatorului fatimid, Iftikhar ad -Dawla.
La vestea aproprierii francilor acesta făcuse pregătiri asidue pentru a face față unei ofensive,
devas tând regiunea înconjurătoare și expulzând creștinii răsăriteni din oraș, pentru apreveni
trădarea din interior.
Lucrile devenise și mai îngrijorătoare atunci când franci au aflat că al – Afdal se grăbea
să-și pregătească trupele fatimide și să pornească s pre Ierusalim ca să împiedice invazia
creștină. Chestiunea timpului devenea o altă provocare a cruciaților. Era clar pentru fiecare

417 Foucher de Chartres, pag. 277 -281.
418 Albert d’Aix, cartea V, pag. 464.
419 J. Prawer, The Jerusalem the crusaders captured. A contribuțion to the medieval topography of the city, în
P.W. Edbury (ed), Crusade and Settlement, edit. Cardiff, 1985, pag.1 -16.
420 Foucher de Chartres, pag. 281 -292.

142
dintre cruciați că nu -și putea permite un asediu de lungă durată, ci trebuia să cucerească rapid
Ierusalimul printr -un asalt421.
V.1. Cucerirea Ierusalimului.
După ce s -au reunit, cruciați au stabilit să se împartă în mai multe armate și să forțeze
în sectoarele în care se puteau apropia de ziduri. Astfel, Robert de Normandia s -a așezat în
apropierea Porții lui Irod, iar în dre apta lui era Robert de Flandra care supraveghea Poarta
Sfântului Ștefan. Godefroy de Lorena ocupa aria colțului de nord -vest al orașului până la
Poarta Jaffei, iar la puțin timp i s -a alăturat și Tancred. La sud, lângă Muntele Sion erau
poziționate conting entele lui Raymond de Toulouse.
Primul asalt al cruciaților asupra Orașului Sfânt a început la 13 iunie 1099 și s -a
dovedit un eșec, ceea ce i -au determinat pe nobilii francezi să regândească strategia și să
amâne orice altă ofensivă până când reușeau s ă intre în posesia unui suport logistic care să le
permită să construiască mașinăriile de asediu. Amânarea scoatea la iveală suferințele fizice ale
cruciaților provocate de lipsa apei. Aprovizionarea cu apă era tot mai dificilă, încât zilnic
mureau animale le de povară. În jurul fântânii Siloe oamenii se înghesuiau, se băteau, se călcau
în picioare pentru un strop de apă. Printre cruciați unii au început să vândă apa la prețuri
exorbitante. Unul dintre franci avea să -și amintească:” situația era atât deficilă , încât atunci
când cineva aducea în tabără apă murdară, putea obține orice preț dorea să ceară, iar dacă
cineva dorea să capete apă curată, pentru cinci sau șase monede nu putea cumpăra destul
încât să -și potolească setea”422. Albert de Aachen ne istoriseșt e că cele mai multe victime
provocate de lipsa apei erau din rândul săracilor423. Moralul oamenilor era atât de scăzut încât
nimeni nu mai voia să știe de scopul religios al expediției, nobilii sau țăranii nu -și doreau
decât să supraviețuiască.
La 17 iunie 1099, sosirea unei flote genoveze în portul de la Jaffa, cu provizii, arme și
cele necesare pentru mașinăriile de asediu, inclusiv meșteri, au trezit entuziasmul cruciaților și
le-au schimbat șansele pentru victoria Orașului Sfânt. În următoarele trei săp tămâni cruciații

421 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 194; Raymond d’Aguilers, cartea XX, pag.
293.
422 Raymond d’Aguilers, cartea XX, pag. 294.
423 Albert d’Aix, cartea VI, pag. 470.

143
s-au lansat într -un priogram furibund de construcție, fabricând mai multe turnuri de asediu,
catapulte, scări și alte auxiliare necesare asediului424.
Ca și în cazul celorlalte confruntări, asediatorii și asediații vor recurge la acte de
barbarism menite să zdruncine moralul celorlalți. Cronicarul arab Ibn al Athir consemnează
că Al -Afdal îi sugerase guvernatorului său de la Ierusalim să nu recurgă la acte de fanatism în
confruntările cu latinii, deoarece dorința acestora pentru cucerirea orașului era legată de
motive religioase. Cu toate acestea Iftikhar nu a ținut cont de sfaturile fatimidului de la Cairo
și dornic să instaleze groaza în rândul creștinilor latini, va ordona să fie atârnate pe zidurile
orașului cruci de lemn și în văzul cr uciaților va pune să fie pângărite425. În opinia aceluiași
cronicar arab, atitudinea ostilă a lui Iftikhar împotriva creștinilor latini avea ca scop apărarea
valorilor sale musulmane. Ierusalimul, supranumir de juriștii musulmani al-Quds , Beit-el-
Maqdess sau Beit al Muqadass , era considerat simbolul continuității mesajului divin426.
La rândul lor francii, pe toți musulmani pe care îi prindea îi executa prin decapitare în
fața garnizoanei Ierusalimului. Unul contemporanii latini evocă în cronica sa o astfel cr uzime:
”iar după ce un musulman a căzut prizonierul nostru a fost așezat în catapultă, [și] fiindcă
era îngreunată de corpul său aceasta nu l -a aruncat prea departe pe nenorocit. A căzut pe
stâncile ascuțite din apropierea zidurilor și a murit”427.
Fiecare relatare a cronicarilor pare să legitimeze aceste acte de brutalitate la care au
recurs cele două tabere și totodată, într -o oarecare măsură, tind să construiască o formă de
dramatism menit să stimuleze emoția asupra campaniei de eliberare sau de apărare a
Ierusalimului. C. Maier, făcând o critic ă a confruntărilor de la Ierusalim, consideră că mesajul
relatărilor pe care îl găsim în cronicile vremii, care este plin de culoare și de imagini puternic
sensibile, era mai degrabă o tehnică manipulare a cititoril or, care trebuia să favorizeze
implicarea în expediția pentru eliberarea Ierusalimului428.

424 Alan V. Murray, Money and logi stics in the forces of the First Crusade: coinage, bullion and supply, 1096 –
99, pag. 247.
425 Raymond d’Aguilers, cartea XX, pag. 296.
426 Amin Maalouf, pag. 56 -57.
427 Albert d’Aix, cartea VI, pag. 472.
428 Christoph T. Maier, Crusade propaganda and ideology: Mo del sermons for the preaching of the Cross ,
pag.70.

144
În ceea ce privește formele de violență ale cruciaților, istoricul P. Alphandéry crede că
expediția își depășise vocația unui pelerinaj și se îndrepta spre una stric t militară429.
La început de iulie, francii au aflat că o armată fatimidă a pornit din Egipt pentru a
depresura Ierusalimul. Nevoia obținerii unei victorii rapide era cât mai clară, numai că vestea
a făcut să apară deznădejdea în tabăra latină. Atunci o re levelație religioasă a unui preot,
numit Petru Desiderius, a serivit încă o dată la ridicarea moralului și la întărirea expediției ca
un sentiment de susținere a mesajului divin. La îndemnul clericului vizionar, cruciații s -au
supus unui ritual de purific are prin post timp de trei zile, iar după câteva zile, 8 iulie 1099, au
făcut o procesiune solemnă în jurul zidurilor orașului. Raymond d’Aguilers ne relatează că
elocința cuvântărilor lui Petru Desiderius a mișcat aramata astfel încât principii latini au uitat
de disputele lor și au jurat să lupte împreună pentru cruce430.
Asaltul Ierusalimului a început în noaptea de 13 spre 14 iulie. Prima misiune a
cruciaților a fost ca în timpul nopții să aducă turnurile de asediu lângă ziduri. Potrivit lui
Raymond d ’Aguilers dimineața sarazinii au rămas uluiți când au văzut poziția mașinăriilor și
corturilor francilor431.
Confruntările dintre cele două armate s -au desfășurat timp de trei zile. Atacurile din
turnurile de război au fost respinse de către garnizoana mus ulmană, cu ajutorul focului
grecesc. În timpul luptelor, cronicarul arab Ibn al Athir istorisește că Raymond de Toulouse i –
a propus lui Iftikhar să părăsească orașul în schimbul promisiunii de a i se garanta viața lui și
a garnizoanei musulmane . Iftikhar c ântărind bine situația a acceptat capitularea orașului432.
Marele merit pentru victoria cruciaților la avut Godefroy, care împreună cu oamenii
săi au pătruns în oraș printr -o punte improvizată a unui turn de asediu. Îngroziți de brutalitatea
cruciaților mu lți dintre musulmani și -au părăsit posturile și au fugit. Unii au fost văzuți sărind
peste zidurile orașului433.

429 P. Alphandéry, A. Dupront, La chrétienté et l’idée de croisade, edit Albin Michel, Paris, 1959, pag 13.
430 Raymond d’Aguilers, cartea XX, pag. 297. Relatarea este oferită succint și de cronica anonimă. Anonymi
Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 201.
431 Raymond d’Aguilers, cartea XX, pag. 298.
432 Amin Maalouf, pag. 58. Relatarea este confirmată și de cronicile occidentale. A se vedea 432 Raymond
d’Aguilers, cartea XX, 299 -300; Anonymi Gest a Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 202 -204;
Foucher de Chartres, pag. 295 -300.
433 Albert d’Aix, cartea VI, pag. 488.

145
La 15 iulie 1099, la ceasul amiezii434, cruciații intrau in Ierusalim. După intrarea în
oraș cruciații s -au dezlănțuit pe străzi. Atât izoarele latine cât și cele arabe vorb esc despre
cumplitele jafuri și ale celor care se revendicau ” soldații lui Hristos”.
Despre sălbăticia înspăimântătoarea a cruciaților vorbește și unul dintre martorii
oculari latini : ” La căderea Ierusalimului și a turnuril or sale s -au putut vedea lucruri
minunate. Unii dintre păgâni au fost decapitați cu milă, alții străpunși de săgeți trase din
turnuri, iar alții după ce au fost multă vreme torturați, au fost arși de vii în flăcările
uriașe”435.
Arabii și evreii rămași în in terior, căutând cu disperare o ultimă salvare, au alergat
spre turnul lui David; alții s -au închis în templul lui Solomon, dar și aici au fost urmăriți de
neîndurătorii cruciați. Revanșa după șase săptămâni de suferință a fost cruntă. Templul însuși,
neres pectându -se dreptul ancestral de azil recunoscut unui lăcaș de cult, a fost luat cu asalt ca
o fortăreață. Evreii, închiși în el, au susținut lupta, deși soarta le era dinainte pecetluită. Urcați
pe acoperiș, o mână de apără tori au încercat imposibilul. D ându -și seama de cauza lor
pierdută, ei au incendiat templul, în timp ce se retrăgeau. Flacăra pornită de sus a cuprins a
repede clădirea. Foc înăuntru, tăișuri de sabie în afară. Foucher de Chartres spune că numai
legat de acest episod au pierit în jur de 10000 de oameni nevinovați436. Irakianul musulman
Ibn al -Athir a estimat 70.000 numărul musulmanilor uciși437.
Wiliam de Tyre (1150 -1185), consemnează în istoria sa: cruciații care nu intraseră în
templu străbăteau orașul, căutându -i […] pe nenorociții car e se ascundeau, pentru a -i trimite
la moarte […] și îi loveau cu furie, îi străpungeau cu spada sau îi ridicau în sus și pe urmă îi
trânteau la pământ unde nefericiții se rupeau în mii de bucăți. Apoi strigau : Ad majorem
Dei gloriam!” 438.
Timp de două z ile a durat masacrul francilor, încât după spusele unui cronicar latin
sângele curgea șiroaie pe străzi: „ Dacă ați fi fost acolo, picioarele voastre s -ar fi înroșit până
la șolduri de sângele celor omorâți. Ce să spunem? Nici unul nu a rămas în viață. N -au fost
cruțați nici femeile, nici copii […], orașul prezenta spectacolul unui asemenea măcel al

434 Autorul cronicii anonime susține că ora intrării cruciașilor în Ierusalim a avut loc la ora morții lui Hristos pe
cruce. Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 204.
435 Raymond d’Aguilers, cartea XX, pag. 300.
436 Foucher de Chartres, pag. 297.
437 Ibn al Atihir, The Chronicle of Ibn al Athir for the crusading period from al -Kamil fi’l Ta’rikh, pag. 25.
438 Guillaume de Tyr, cartea a XII, 7, tom. 1, p. 329

146
dușmanilor, atâta vărsare de sânge, încât nici învingătorii nu puteau să nu fie zguduiți de
groază și dezgust"439.
Vladimir Roșulescu crede vinovați de bestial itate s -au dovedit a fi cei săraci, deoarece
cronicile surprind pe unii dintre nobili încercând să negocieze viața unuor musulmani440.
Istoricii consideră că aceste masacre ale creștinismului nu a făcut decât să resusciteze
mai târziu fanatismul islamic441.

V.1.2. Contribuțiile femeilor în luptele pentru cucerirea Ierusalimului.
Cruciada poate fi vazută ca un fenomen social deosebit de complex, o stare în care
societatea medievală s -a angajat, într -o măsură sau alta, cu toți factorii vieții sociale,
Campania cruciadei poate fi abordată din mai multe puncte de vedere și în modalități
metodologice foarte diferite. Eficiența unei asemenea campanii militare a fost dată nu numai
de acțiunea combatanților ci și de cea a necombatanților. Aparatul auxiliar din spatele
frontului era compus din scutieri, fierari, croitori, brutari, constructori, spălătorese, asistente
medicale, prostituate și așa mai departe. Astfel, suportul militar oferit de unele femei pe
câmpul de lupta au format o parte din aceasta suită. Deși preze nța femeilor pe câmpul de luptă
este mai puțin vizibilă decât cea a bărbaților, există numeroase elogi cu privire la sprijinul
oferit de femei în cruciadă442. Atât izvoarele latine cât și cele arabe nu se sfiesc să înregistreze
aportul femeilor la cruciadă. Asistența medicală, spălarea hainelor, paza în taberele militare,
furnizarea de materiale pentru luptă, procurarea de provizii sau de apă și uneori asistența
spirituală sunt doar câteva din sarcinile femeilor participante la campaniile militare din
Levant443. Descrierile contemporane făcute acestor momente de consacrare tind să pună
accentul pe aportul semnificativ adus de aceste femei. Ne -am putea îndoi de aceste dovezi, dat
fiind faptul că mărturiile sunt oferite aproape întotdeauna de clericii apuseni care încercau să
manipuleze istoria în favoarea Bisericii Romei. Însă prezența lor în relatările cronicarilor arabi

439 Foucher de Chartres, pag. 300.
440 Vladimir Roșulescu, Cruciadele, pag. 81.
441 B.Z. Kedar, The Jerusalem massacre of 1099 inthe western historiography of the crusades, în Crusades,
vol.3. 2004, pag. 25; S.Run ciman, Istoria Cruciadelor, vol. I, pag. 314.
442 A se vedea: Daniel Cergan, Profilul femeilor în acțiunea militară a cruciadei I. Structura socialăa armatei
cruciadelorpe frontal de acasă și în Levant, in Mitropolia Ardealului –revista Teologică, nr.3, edit . Andreiana,
Sibiu, 2014, pag. 82 -99.
443 Sabine Geldsetzer, Frauen auf Kreuzzügen 1096 -1291 , Darmstadt, 2003, pag. 119;

147
par să confirme importanța contributiilor aduse de femei. De pildă nobilul arab Usāmah Ibn –
Munqidh își exprima, în cronica sa numită “ Cartea Con templatiei” admirația față de curajul și
vitejia femeilor. Textul ticsit cu comentarii directe și amănunte incidentale cuprinde multe
anecdote și povestiri despre implicarea femeilor în confruntarile militare dintre creștini și
musulmani. “… Dintre combatan ți, o femeie din tabăra francilor a ieșit și cu un vas a ucis pe
unul de -al nostru”444.. Din relatările sale mai aflăm că nu numai în tabăra francilor existau
printre conbatanți femei ci și în cea a musulmanilor. În mod deosebit l -a impresionat actul de
vitejie al unei femei musulmane care în timpul unui atac, dus de regele franc Balduin I în
ținutul Shayzar445, a capturat și a ucis trei bărbați franci446. Important de reținut că Usāmah a
făcut aceste relatări la 60 de ani după ce a avut loc. În această privință istoricul Niall Christie
este de părere ca ele au fost scrise nu cu scopul de a construi un tablou cât mai exact al celor
întamplate cu adevărat în prima cruciadă, ci cu rolul de a oferi o instruire morală a viitoarelor
generații musulmane447.
Aceeași admi rație față de comportamentul militar al femeilor o găsim și la cronicarul
Ibn al -Athir . El relatează un eveniment petrecut în timpul luptelor duse pentru cucerirea
orașului Al Quds (Ierusalim) din vremea cruciadei448. Aflăm astfel că printre prizonieri
captu rați de către musulmani, au existat și trei femei războinice îmbrăcate în haine de bărbați
(armură). Curajul și spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă aceste femei se pare că au
contribuit în timp la consolitdarea imaginii femeilor în gândirea mediev ală din Orient449. Am
putea spune că rezultatul acestor admirații au avut un dublu efect. Pe de o parte a facilitat la
dezvoltarea unui dialog între cele două tabere beligerante, iar pe de altă parte a ajutat, în

444 Usāmah Ibn -Munqidh, The Book of Contemplation, trad. P.M. Cobb, Londra, 2008, pag.144;
445 “Shaizar” sau Saijar este denumirea arabic ă dată orașului situat la nord de Siria. În cronicile latine este g ăsit
sub denumirea de Caezarea (Capadocia). Ora șul reprezenta pentru crucia ți un loc important în istoria
creștinismului deoarece era legat de via ța și activitatea Sf ântului Vasile cel Mare. A se vedea: William of Tyre, A
History of Deeds Done Beyond the Sea , trans. E.A. Babcock and A.C. Krey. Columbia University Press, 1943,
pag. 266 -267;
446 Usāmah Ibn -Munqidh, An Arab -Syrian Gentleman and Warrior in the Period of the Crusades. Memoirs of
Usāmah Ibn -Munqidh (Kitāb Al -Iʻtibār), trans. Philip K. Hitti, Columbia University Press, 2000, pag. 154;
447 Pentru mai multe informati a se vedea analiza facuta de Niall Christie, “Just a Bunch of Dirty Stories?
Women in the “Memoirs” of Usāmah Ibn Munqidh”, in Eastward Bound: Travels and Travellers,1050 -1500 , ed.
Rosamund Allen, Manchester University Press, 2004, pag. 71 -87.
448 Al Quds – nume arab pentru Ierusalim. Vine de la verbul qadusa – a fi sfant. Ierusalimul este relatat in
cronicile arabe ca orasul sfant, loc legat de numele profetului Mohamed. Pentru mai multe detalii a se vedea
Jerusalem: The Blessed Land, Bible, Qur’an & History http://faithforum.wordpress.com//?s=Jerusalem
(23.03.2016 ) si Terminologies http://endeavour -peace.page.tl/Terminologies.htm (23.03.2016);
449 Izz al -Dīn Ibn al -Athīr , The Chronicle of Ibn -al Athīr for the Crusading Period from Al -Kāmil Fī'l -ta'rīkh.
Part.I – The Years 491 -541/1097 -1146: The Coming of the Franks and the Muslim Response , trads. Donald
Sidney Richards , Ashgate Publishing Company, 2010, pag. 21 -25;

148
anumite împrejurări, la consolidarea unor fam ilii mixte. Celebră în acest caz este mariajul
dintre Al-Amir Shihab -al-Din Malik ibn -Salim, califul cetății din Qal'at Ja'bar și o femeie
creștină căzută prizonieră în tabăra musulmană. Fiul acestora Salim ibn Malik ibn Badran ibn
al-Muqallad ibn al -Musay yib va fi moștenitorul cetății din Qal'at Ja'bar și al cetății Qalʿat
Ḥalab- Alep din Orientul Apropiat450.
Surprinzatoare în acest sens, sunt și relatările clericilor latini, care deși au criticat
participarea femeilor, n -au ezitat să comemoreze acțiunile unor femei pe câmpul de luptă.
Albert de Aachen, de exemplu, în descrierea asediului Ierusalimului din 1099, explica modul
în care femeile s -au adunat într -un singur loc și s -au angajat să confecționeze unele materiale
menite protejeze turnurile și celala lte mașinării de luptă împotriva populațiilor indigene451.
Același cuvinte de laudă față de femeile care au adus apă soldaților în toiul luptelor împotriva
dușmanilor musulmani le găsim și la autorul anonim al cronicii Gesta Francorum 452. Pentru
Ambrosie, un alt martor ocular participant la luptele de la Ierusalim, grija femeilor pentru
cruciații răniți și atitudinea de a se ruga pentru siguranța armatei sunt demne de admirat453.
Poemul Chanson d’Antioche oferă de asemenea o aceeași scenă: “ Baronia era însetată, era
foarte asuprită; Cavalerii din Tancred își doreau apă cu disperare. Aceștia erau serviți
excelent de către cele care erau cu ei. Doamnele și fecioarele care erau în număr
considerabil în armată. Pentru că acestea s -au pregătit, și -au aruncat hainele, Și au cărat
apa până la cavalerii epuizați, În căni, castroane sau în potire de aur. Atunci când baronii au
băut s -au revigorat ”454.
Contribuțiile și sprijinul femeilor în campanile militare din Orientul Apropiat
sunt o davadă clară că femeile nu au fost n umai victime sau observatoare ci o parte activă a
acestor conflicte. O asemenea observație vine și din partea lui Ma’en Mohammad Omoush ,

450 Pentru căsătoriile interetnice în societatea medievală din Orient a se vedea Usāmah Ibn -Munqidh, An Arab –
Syrian Gentleman and Warrior in the Period of the Crusades. Memoirs of Usāmah Ibn -Munqid h, pag. 70, 158 –
61, 163 –65; Ibn Shaddād, Muhammad ibn ‘Ali, al-A‘laq al -khatīrah fī dhikr umarā’ al -shām wa -al-jazīrah ,
edited by S. al -Dahhan, Beirut, 1963, pag. 333 -340;
451 Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana: History of the Journey to Jerusalem , ed. and trans. Susan B.
Edgington , Oxford, 2007, pag. 408 -409;
452 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum , ed. H. Hagenmeyer, Heidelberg, 1890, pag. 200;
453 The History of the Holy War: Ambroise’s Estoire de la Guerre Sainte , ed. and trans. Mari anne Ailes and
Malcolm Barber, vol. 2, Woodbridge, 2003, pag.150;
454 “Li bornages ot soi, si est molt esgorés, Molt desiroit de l’aigue li chevaliersTangrés. Mestier lor ont eü celes
de lor regnés, Les dames, les puceles dont il i ot assés. Quar eles se reb racent, s’ont lor dras jus jetés, S’
aporterent de l’aigue les chevaliers membrés As pos, as escuieles et as vaisiaus dorés. Quant ot but li bornages,
si est resvigorés”. A se vedea: Susan Edgington, Sarah Lambert, ‘‘ Sont çou ore les fems que jo voi la ven ir?’’
Women in the Chanson d’Antioche’’ , in Gendering the Crusades , Columbia University Press, 2002, pag. 155;

149
profesor la Universitatea Al – Hussein Bin Talal din Amman – Jordania, care aprecia că ” dacă
s-ar evalua comportamentul clericilor latini ce au participat la cruciadă ai fi dispus să crezi
că inamicii creștinilor apuseni erau nu numai musulmani ci și femeile care îi însoțeau”455.
Cu siguranță, cruciada a fost o acțiune militară, însă prezența femeilor într -un număr
semnificat iv scoate în evidență ”imponderabilitatea” elementului istoric cât și logica
ideologică a evenimentelor relatate.
După violențele provocate, armata latină și -au amintit de scopul pentru care venise la
Ierusalim. Într -un moment, de unde se poate observa îmbinarea dintre violență și credință,
cruciații s -au spălat de sânge, au dezbrăcat armura, au lepădat hainele de luptă, și apoi, cu
capul gol și picioarele goale, ca cei mai pașnici penitenți, vărsând lacrimi de căință au mers
către Biserica Sfântului Mor mânt456.

V.1. 3 . Sărbătoarea liturgică a victoriei Ierusalimului , 15 iulie 1099 .
Înainte de victoria cruciaților, multe dintre locurile sfinte ale creștinilor din
Ierusalimul se aflau într -o stare degradabilă457, iar tendința spre arabizarea lingvistică a
comunităților creștine, inclusiv folosirea limbii arabe în liturghia creștină, era tot mai
evidentă458. Primul pas, pe care l -au făcut cruciații pentru transformarea orașului, a fost
drastic și brutal, eliminarea întregii populații necreștine prin masacru sa u expulzare. Numai că
această transformare a fost în mod firesc un proces prelungit și nu un singur eveniment.
Tratamentul cuceritorilor latini asupra orașului a inclus decizia semnificativă de a nu distruge
sanctuarele musulmane pe Muntele Templului, ci î n a le transforma în lăcașuri de cult
creștine, o decizie care implica și o reorganizare rituală și liturgică fără precedent459.
Nevoia unei reorganizări liturgice s -a simțit încă din primele zile când cuprinși de
bucurie pentru eliberarea Ierusalimului cruciații au mers la Biserica Sfântului Mormânt să

455 Ma’en Omoush, The Interaction between the Crusaders and Muslims in the East:Myth and Reality, in Jordan
Journal for History and Archaeology, Vo l. 5, Nr.2, 2011, pag. 156 -57;
456 Thomas Asbridge, Cruciadele , pag. 80.
457 M. Levy -Rubin, The Reorganisation of the Patriarchate of Jerusalem, ARAM Periodical, vol. 15, Oxford,
2003, pag. 197 -226.
458 Kate Leeming, The Adoption of Arabic as a Liturgical Lang uage by the Palestinian Melkites , in ARAM
Periodical, vol. 15, Oxford, 2003, pag. 239 -240.
459 Konrad Hirschler, The Jerusalem Conquest of 492/1099 in the Medieval Arabic Historiography of the
Crusades: From Regional Plurality to Islamic Narrative , in Crus ades, vol. 13, nr.1, 2014, pag. 40.

150
oficieze rugăciuni de mulțumire. Raymond d'Aguilers, care se afla printre ei, a surprins în
cronica sa câteva dintre emoțiile manifestate cu acea ocazie: ” Odată cu căderea orașului a
fost o mare bucurie să [p ot] vedea închinarea pelerinilor la Sfântul Mormânt, aplauzele
mâinilor, bucuria și cântarea unui cântec nou Domnului. Sufletele lor oferite victorioși și
triumfătoare rugăciunile lui Dumnezeu de laudă pe care nu le pot explica în cuvinte ”460.
De asemenea, ca și celălalt cronicar, Fulcher de Chartres relatează și el că unii cruciați
au mers la Sfântul Mormânt să se roage: ” Mergând la Mormântul Domnului și la slăvitul
Templu, preoții și mirenii, cântând un imn nou Domnului cu gras răsunător de bucurie și
aducând ofrande și cele mai smerite rugi, au vizitat plin de bucurie Locul Sfânt, așa cum
tânjiseră vreme atât de îndelungată”461.
Contemporanii au interpretat imediat acest lucru ca un eveniment de o mare
importanță istorică. Memoria cruciadei a intrat rapid î n conștiința latină creștinătății. Studii
recente au observat că pe lângă sărbătorile tradiționale ale creștinilor din Ierusalim, cum ar fi
cea a Floriilor sau a Învierii, imediat a mai apărut o altă sărbătoare în 15 iulie în cinstea
eliberării Ierusalimu lui.
Analizând informațiile transmise de Raymond d'Aguilers, istoricul Colin Morris
consideră că sărbătoarea în cinstea victoriei Ierusalimului și oficierea unei noi l iturghi au fost
stabilite în aceeași zi, respectiv 15 iulie 1099462. Acceptând această sug estie ne permitem să
credem că sărbătoarea de ”15 iulie ” fost oficiată prima dată 1100. Relatarea la care se referă
Colin Morris este: ” O nouă zi, o nouă bucurie, o nouă fericire veșnică și împlinirea trudei și a
dragostei noastre au adus noi cuvinte și câ ntece de laudă pentru toți. Această zi, pe care o
afirm, va fi sărbătorită în secolele următoare, va schimba durerea și luptele noastre în veselie
și bucurie … Astăzi, zilele lunii iulie, vor fi comemorate la lauda și gloria numelui lui
Dumnezeu, care ca răspuns la rugăciunile Bisericii Sale și care a redat credința și

460 Le “Liber” de Raymond d’Aguilers , ed. J.H. Hill, L.L. Hill, Paris, 1969, pag. 151; ”Capta autem urbe opere
precium erat videre devotionem peregrinorum ante sepulchrum Domini. Quomodo plaudebant exultantes et
cantantes canticum novum Domino. Etenim mens eorum Deo victori et triumphanti vota laudum offerebat, quȩ
explicare verbis non poterat”.
461 Foucher de Chartres, pag. 304 -305; ”Tunc autem ad Sepulcrum Domini et Templum eius gloriosum euntes,
Clerici simul et Laici, ex sultationis altisona canticum novum voce Domino decantando, Loca sacrosancta
tamdiu dezideratele, cum oblationibus faciendis supplicationibusque humillimis, laetabundi omnes visitaverun”.
462 Colin Morris, The Sepulchre of Christ and the Medieval West , Oxfor d University Press, 2005, pag.126.

151
binecuvântarea pentru copiii Săi din Ierusalim, precum și pentru pământul pe care El îl
făgăduise Părințilo r”463.
William de Tire oferă dovezi suplimentare de la înființarea sărbătorii 15 iul ie și a noii
liturghii instituite, Festivitas sancte Hierusalem sau Dies liberationis Hierusalem . Cu
siguranță în perioada în care a fost la Ierusalim, aproximativ între 1170 și 1184464, a avut
acces la toate izvoarele cruciadei I, mai ales la cele latine. E l susține explicit că sărbăt oarea
liturgică a fost stabilită la 15 iulie 1099: ” Pentru ca memoria acestui mare eveniment
(eliberarea Ierusalimului) să poată fi mai bine păstrată, a fost emisă o hotărâre generală,
care a primit consimțământul și aprobarea t uturor. A fost rânduit ca această zi să fie ținută
sacră și pusă în afară de toate celelalte ca fiind momentul în care, pentru gloria și lauda
numelui creștin, trebuie să se reamintească tot ce au fost prezise de profeți cu privire la acest
eveniment…”465.
Chiar dacă nu ne relatează despre modul în care se desfășura sărbătoarea, este clar că
pentru istoricul latin, sărbătoarea a fost un ritual anual în timpul cărora locuitorii Ierusalimului
au redat mulțumiri lui Dumneze u pentru acordarea Sfântului Oraș primilor cruciați în 1099.
Orderic Vitali s, în principala sa operă Historia Ecclesiastica , ne descrie succint că
după ce au recuperat Ierusalimul cruciații au stabilit 15 iulie ca zi de sărbătoare466.
Izvoarele istorice transmit că a ceastă sărbătoare de elib erare a Ierusalimului a fost
fixată într -o nouă liturghie a Bisericii latine în Țara Sfântă. Mai multe ediții a acestei

463 Le “Liber” de Raymond d’Aguilers , pag 152; ”Nova dies, novum gaudium, nova et perpetua leticia laboris
atque devotionis consummatio, nova verba nova cantica, ab universis exigebat. Hȩc inquam dies celebris in
omni secul o venturo, omnes dolores atque labores nostros gaudium et exultationem fecit … Hec celebrabitur
dies, idus Iulii, ad laudem et gloriam nominis Dei, qui dedit precibus ȩcclesie sue urbem et patriam quam iuravit
patribus et reddidit in fide et benedictione f iliis.”
464 Peter Edbury and John G. Rowe, William of Tyre: Historian of the Latin East , Cambridge University Press,
1988, pag 45 –46.
465 William of Tyre, Chronique ,. in Corpus Christianorum Continuatio Mediaevalis, ed. R.B.C. Huygens, vol.2,
Brepols, 1986, t rans. in William of Tyre, A History of Deeds Done Beyond the Sea , trans. Ernest A. Babcock and
August C. Krey, vol.2, New York: Columbia University Press, 1943, pag.417; ”Ad maiorem autem tanti facti
memoriam ex communi decreto sancitum et communi omnium v oto susceptum et approbatum est, ut hic dies
apud omnes sollempnis et inter celebres celebrior perpetuo habeatur, in qua ad laudem et gloriam nominis
Christiani quicquid in prophetis de hoc facto quasi vaticinium predictum fuerat referatur et pro eorum ani mabus
fiat ad dominum intercessio, quorum labore commendabili et favorabili apud omnes predicta deo amabilis
civitas et fidei Christiane et pristine restituta est libertati”.
466 ”Quinta Decima die Iulii Sexta Feria celebritatem instituerunt, qua oraș recupe raverunt.” Orderic Vitalis,
Historia Ecclestiastica , ed. Marjorie Chibnall, vol. 6, Oxford: Clarendon Press, 1969 -1979, pag. 174 -175.

152
liturghii , care se săvârșea la de 15 iulie în Ierusalim au supraviețui467. Însă având în vedere
inaccesibilitatea tuturor arhivelor care d ețin aceste documente ne vom îndrepta atenția doar
asupra a două manuscrise, ediții critice . Primul este Vatican 659, un manuscris car e a fost
copiat în jurul anului 1173 -1175 după Liturghierul de la Sfântul Mormânt468. Al doilea
manuscris este Ordinul Sfânt ului Mormânt ținut la Bazilica del Santo Sepolcro din Barletta
(cunoscut în istorie sub pseudonimul "Barletta"). Ultimile cercetări arată că a fost copiat în
Orientul latin la începutul secolului al XIII -lea, probabil din aceeași sursă ca Vaticanul 659, și
după aceea a fost trimis la Barletta469.
Liturghia din cele două manuscrise conține două rânduieli separate, una pentru
Biserica Sfântului Mormânt și una pentru celălalte biserici care nu se aflau la Ierusalim. Prima
rânduială redă slujba în amintirea vict oriei de la Ierusalim. În Liturghierul – Vatican 659
această sărbătoare poartă titlul ” In liberatione sancti civitatis Iherusalem de manibus
turchorum – Eliberarea orașului sfânt Ierusalim din mâinile turcilor”, iar în celălalt manuscris
de la Barletta poa rtă titlul de ”In liberatione sancte civitatis Ierusalem – Eliberarea orașului
sfânt Ierusalim470. Ambele variante conțin un tipic cu instrucțiuni legate de o procesiune , cu
opriri care se făcea u în diferite locuri ale Ierusalimului, asemenea procesiunii ca re avea loc cu
ocazia sărbătorii Floriilor. Procesiunea pleca de Biserica Sfântului Mormânt până la locul
unde fusese Templul Domnului471. După ce săvârșeau anumite cântări Sfânta Scriptură
mergeau spre locurile unde cruciații intraseră în Ierusalim la 15 iu lie 1099472. Potrivit
studiului istoricului Amnon Linder, procesiunea trecea și prin Poarta de Aur , de unde se
mergea la cimi tirul cruciaților căzuți în luptele pentru eliberarea Ierusalimului473.

467 Una dintre acestea este prezentată și analizată în: Amnon Linder, The Liturgy of the Liberation of Jerusalem,
in Mediaeval Studies, vol. 52, 1990, pag 110.
468 Manuscrisul este disponibil in variant online a Bibliotecii Apostolice de la Vatican.
(http://digi.vatlib .it/view/MSS_Pal.lat.659 accesat 22.04.2017). A se vedea ediția critică: Cristina Dondi, The
Liturgy of the Canons Regular of the Holy Sepulchre of Jerusalem: a Study and a Catalogue of the Manuscript
Sources , Brepols, 2004; Sebastián Salvadó, The Liturg y of the Holy Sepulchre and the Templar Rite: Edition and
Analysis of the Jerusalem Ordinal (Rome, Bib. Vat., Barb. Lat. 659) with a Comparative Analysis of the Acre
Breviary (Paris, Bib. Nat., Ms. Latin 10478), Stanford University, 2011.
469 Cristina Dondi , he Liturgy , pag. 77 -79; O altă ediție la: Charles Kohler , Un rituel et un bréviaire du Saint –
Sépulcre de Jérusalem (XIIe –XIIIe siècle) , în Revue de l'Orient Latin , nr. 8, 1900, pag. 383 –500.
470 Barletta, col. 119, în trad. Charles Kohler, pag. 427.
471 ”…post primam cum sollempni processione procedimus anunț Templum Domini laudantes et
glorificantes…”. Vatican 659 în trad. de la Sebastián Salvadó, pag. 630.
472 ”Quibus expletis procedimus ad meridianam portam et inde divertentes convertimus contra illum l ocum
civitas Ubi fuit capta”, Vatican 659 în trad. de la Sebastián Salvadó, pag. 630.
473 Amnon Linder, A New Day, New Joy: the Liberation of Jerusalem on 15 July 1099 , in L'idea di Gerusalemme
nella spiritualiá cristiana del medioevo, ed. Walther Brandmüll er, Vaticana, 2003, pag. 51.

153
Se poate observa că sărbătoarea liturgică oficiată în fiecare an la data de 15 iulie, în
memoria evenimentelor legate de eliberarea Ierusalimului, prezenta lumii creștine o nouă
viziune a istoriei cruciadei. Acest lucru poate fi desprins și din conținutul cântărilor acestei
liturghii. O parte dintre ele se regăsesc î n cronica Historia Hierosolymitana scrisă de Fulcher
of Chartres, care prezenta cucerirea Ierusalimului interpretată in lumina textelor din Vechiul
Testament și Noul Testament, în mod special texte din cartea Apocalipsei. În acest sens Riley –
Smith consider a că, în urma evenimentelor de la Ierusalim petrecute în iulie 1099, unele
"minți inteligente " din Occident, folosindu -se de interpretarea teologică a prezentat cruciada
ca pe o continuare a istoriei biblice474. De asemenea Simon John susține că liturghia nu
prezenta un eveniment fără sens, ci ea a oferit o interpretare teologică foarte deliberată a
acestora, transmițând participanților un mesaj vizual concret în ceea ce privește locul primei
cruciade în istoria sacră. Prin asocierea cu Sfântul Mormânt și Dom ini Templum, acest ritual
devenea un simbol al primei cruciade475. Sărbătoarea a devenit o caracteristică importantă a
vieții religioase a Ierusalimului și a evoluat pe parcursul secolului al XII -lea, cu mai multe
modificări.
V. 2. Revendicarea Ierusalimul ui.
Pe 17 iulie 1099, după ce au șăvârșit ritualul răgăciunii de mulțumire lui Dumnezeu,
gândurile cruciaților s -au îndreptat spre viitorul orașului cucerit. În acest sens s -au reunit
pentru a alege un nou conducător al Ierusalimului. Din relatările croni carilor, care în marea
lor majoritate erau clerici, părerea generală era crearea unui stat teocrat condus de Biserică.
Revendicarea autorității Ierusalimului de către cler era legată de faptul că expediția fusese
inițiată de Biserică. Dar pentru asta era n evoie de alegerea unui patriarh, deoarece Simeon al
II-lea murise în exil în Cipru, iar armata cruciaților încă nu avea un lider religios care se
bucura de autoritatea pe care o avusese episcopul Adhemar de Puy.
Amenințările nu trecuse, iar Ierusalimul s e afla într -o stare degradabilă. Un stat
teocrat, nu putea să se aventureze într -o astfel de situație. William de Tyr e, el însăși
arhiepiscop, scria mai târziu în cronica sa că oamenii bisericii și -au dat seama că riscul era

474 Jonathan Riley -Smith, The First Crusade and the Idea of Crusading, edit. Athlone Press, London, 1986,
pag.139.
475 Simon John, The ‘Feast of the Liberation of Jerusalem’: remembering and reconstructing the First Crusade
in the H oly City, 1099 –1187, în Journal of Medieval History , vol.41. 2015, pag. 430.

154
prea mare , un posibil eșec pute a să pună într -o lumină negativă liderul spiritual din scaunul
patriarhiei de la Ierusalim, de aceea au înclinat către un lider secular476.
Din partea lai că singurul care își dorise poziția de rege latin era contele Raymond de
Toulouse, însă popularitatea lui era foarte scăzută din pricina apropierii lui de împăratul
Alexius și a aroganței pe care o arăta față de ceilalți nobili mai mici. La început principii au
înclinat spre Raymond, dar după ce s -a lovit de refuzul acestuia, într -un gest de reconciliere
cu oamenii bisericii, conducerea a fost acceptată de contele Godefroy de Bouillon în data de
22 iulie. Condiția acestuia a fost să i se îngăduie să nu poarte titlu de rege ci de ”Apărător al
Sfântului Mormânt ”477.
Istoricii continuă și astăzi să discute des pre natura exactă a titlului ales de Godefroy.
Unii dintre aceștia consideră că el a utilizat apelativul de ” prinț ”, însă toate dovezile înclină
spre faptul că el nu s -a prezentat niciodată ca ” rege al Ierusalimului ”478. Confuzia este dată de
relatările dife rite ale cronicarilor latini. Cronicarul anonim îl califică drept princeps
civitatis479, iar Foucher de Chartres îl numește pe Godefroy cu apelativul princeps480. Ceilalți
cronicari latini folosește titlul de Advocatus Sancti Sepulchri481.
Cu toate că relatăr ile cronicilor spun că motivul refuzării coroanei era legat de
pietatea sa și de semnificația spirituală a Ierusalimului, locul în care Hristos purtase o cunună
de spini482, istoricii cred că decizia lui Godefroy era mai degrabă una politică. În felul acesta
prințul latin putea să se bucure de sprijinul atât al Bisericii din Ierusalim cât și de cel venit de
la Roma483.
La 1 august 1099, clerul latin , împotriva opozanților care îi subliniau necononicitatea,
l-au ales temporar pe Arnulf de Choques în scaunul p atriarhiei de la Ierusalim. Conștient de
faptul că nu avea o influență necesară pentru a se implica în politica Ierusalimului, Arnulf și -a
concentrat activitatea spre problemele din biserică. Primele măsuri pe care le -a luat s -au

476 Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, cartea I, vol.I, pag. 365 -366.
477 C. Moeller. , Godefroid de Bouillon et l’avouerie du Saint Sépulcre , in Mélanges Godfried Kurth, vol. I,
Liège, 1908, pag. 290 -292.
478 Jonathan Riley -Smith, The title of Gofrey of Bouillon, in Bulletin of the Institute of Historical Research, vol.
52, 1979, pag. 83 -86. A. V. Murray, The Crusader Kingdom of Jerusalem. A Dynastic History 1099 -1125,
Oxford, 2000, pag. 63 -77.
479 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag. 206 -208.
480 Foucher de Chartres, pag. 300.
481 Raymond d’Aguilers, cartea XX, pag. 30; Al bert d’Aix, cartea VI, pag. 485 -486.
482 Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, carteaI, vol.II, pag. 366 -367.
483 Jonathan Riley -Smith, The title of Gofrey of Bouillon, pag.87.

155
dovedit intolerante față d e celelalte culte care se aflau în oraș. Scopul patriarhului Arnulf era
latinizarea celorlalte culte, inclus a ortodocșilor. Noua sa poziție încălca flagrant drepturile
Biserici răsăritene și marca o renunțare clară la politica de cooperare cu Bizațul484.
O nouă amenințare a făcut a făcut ca cei doi lideri ai Ierusalimului să nu se bucure de
noul lor statut. Vestea că al -Afdal debarcase în sudul Palestinei punea în pericol siguranța
orașului. La 9 august 1099, Godefroy însoțit de cruciați și de către noul patriarh latin au plecat
din Ierusalim să înfrunte armata musulmană a lui al -Afdal. Cronica anonimă ne informează că
în Ierusalim a rămas doar Petru Eremitul cu o mică garnizoană. Ei erau însărcinați să țină
slujbe și să facă procesiuni pentru victoria cr eștinătății485.
Atacul prin surprindere împotriva numeroase armatei fatimide a adus victoria
cruciaților, însă a scos la ivială încă odată rivalitatea dintre Godefroy și Raymond de
Toulouse. Temându -se să nu aibe aceeași soartă ca a celor de la Ierusalim, l ocuitorii din
Ascalon au cerut să negocieze predarea orașului cu principele Raymond, singul care își ținuse
promisiunile în timpul masacrelor din 15 iulie 1099. Godefroy și -a dat seama că cererea
locuitorilor din Ascalon îi slăbea autoritatea în fața oștir ii sale și extrem de bănuitor la adresa
lui Raymond, a refuzat orice condiție de predare. Situația dintre cei doi principi latini era pe
punctul de a transforma războiul sfânt într -unul feudal. Atitudinea lui Godefroy a nemulțumit
și alți nobili încât la sfârșitul lui august s -au aliat cu Raymond și au părăsit Palestina mergând
în Constantinopol spre a -și reînoi alianța cu împăratul Alexius . Alții, dintre cei care
depuseseră jurământul de cruciat, au considerat că misiunea lor se închiase și au ales să ple ce
către Occident.
Dintre nobili, doar Tancred a rămas principalul vasal al Apărătorului Sfântului
Mormânt. Până la sfârșitul anului 1099, exploatând reputația de barbarie pe care și -o
dobândise în rândul musulmanilor, cei doi principi latini vor anexa r egatului latin al
Ierusalimului noile cuceriri asupra orașelor Betleem, Hebron, Ramla, Lyda, Jaffa, Naplus,
Caiffa, Tiberiada și Nazaret.
Primul ajutor primit de Godefroy a venit din partea Bisericii. Cu puțin timp înainte să
moară, în 29 iulie 1099, papa Urban al II -lea îl numise legat pe Daimbert, arhiepiscopul Pisei,
în locul episcopului Adhemar de Puy. Într-un studiu istoric despre Patriarhia Ierusalimului în

484 T. Asbridge, C ruciadele, pag. 80.
485 Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum, pag.209 -210.

156
timpul cruciadelor, Patricia Skinner considera că numirea lui Daimbert ca legat pontifical
fusese influiențată de contesa Matilda de Toscana486.
În ianuarie 1100, Bohemond s -a întors în Antiohia, unde l -a trimis în exil pe patriarhul
ortodox Ioan Oxeites și a instalat în locul acestuia un patriarh latin.
În următoarele luni autoritatea lui Godefro y a fost din ce în ce mai restrânsă de către
patriarhul Daimbert. Însă, flota pisană i -a permis lui Godefroy să intre în posesia unor orașe
guvernate de musulmani ca Arsuf, Acra, Cezareea și Ascalon. În schimbul supunerii,
Godefroy le -a cerut emirilor care guvernau aceste orașe să -i plătească un tribut annual de
cinci mii de besanți.
Papa Pascal al II -lea, succesorul lui Urban, a continuat apelul cruciadei și a încurajat
valuri de întăriri latine să pornească spre Levant. Astfel, l a 18 iunie 1100, ajunge a în portul de
la Jaffa o flotă venețiană. Știind cât de folositor putea fi aceast ajutor pentru controlul
tărmurilor, Godefroy a plecat să le iasă în întâmpinare. În drumul său s -a oprit la Acra.
Cronicarul arab din Damasc, Ibn al – Qalanissi ne încredințe ază că aici a avut loc o luptă unde
Godefroy a fost ucis de o săgeată487. În schimb, cronicarul armean Matei din Edessa ne
relatează că aici emirul, dornic să -și arate vasalitatea față de Godefroy, l -a invitat la un
banchet. În timpul petrecerii, principele franc ar fi fost servit cu fructe otrăvite, care după
câteva sătpămâni i -ar fi provocat moartea488. Cele mai multe surse susțin că în timpul
campaniilor sale, Godefroy ar fi luat o boală asemânătoare febrei tifoide489. Într -o miercuri,
18 iulie 1100, după ce s-a spovedit și a fost împărtășit, Godefroy a trecut la cele veșnice, iar
trupul său a fost înmormântat în Biserica Sfântului Mormânt490

486 Patricia Skinner, From Pisa to the Patriarchate: Chapters in the Life of (Arch)bishop Daibert , pag. 158.
487 Ibn al – Qalanissi, The Damascus Chronicle of the Crusades, extracted and translated from the Chronicle of
Ibn al – Qalanisi, trad. H.A.R. Gibb, Londra, 1932, pag. 46.
488 Armenia and the Crusades, Tenth to Twelfth Centuries: The Chronicle of Matthew of Edessa, pag. 299.
489 Albert d’Aix, cartea VII, pag. 519; Alan V. Murray ,The Crusader Kingdom of J erusalem. A Dynastic History
1099 -1125, pag. 81 -93.
490 Albert d’Aix,cartea VII, pag. 520 -521; B. Hamilton, The Latin Church in the Crusader State. The Secular
Church, London, 1980, pag. 52 -55.

157
V. 3. Regatul latin al Ierusalimului.
În lipsa unui moștenitor, moartea lui Godefroy, punea Ierusalimul în pragul une i noi
crize legată de succesiunea la tron. Principala dificultate era legată de susținătorii liniei de
sânge al lui Godefroy care se opunea normanzilor și italienilor, susținătorii patriarhului
Dagobert. Confuzia se pare că era dată de existența unui testa ment491, făcut de Godefroy
înainte să moară și a ultimei sale dorințe , făcută pe patul de moarte492. Prin t estament
Godefroy ceda Ierusalimul patriarhului . În schimb prin ultima sa dorintă , îi îndemna pe
supușii săi să îl aleagă pe fratele său mai mic, Baldui n de Boulogne conducătorul Orașului
Sfânt. Alan V. Murray sugerează că Balduin fusese numit moștenitor al lui Godefroy încă de
la plecarea lor în cruciadă, în anul 1096493.
Dagobert nu era de față în momentul morții lui Godefroy, ci alături de Tancred era
angajat în asediu portului Haifa. Susținătorii lui Godefroy, precum Geldemar Carpenel,
Warner de Gray și fostul patriarh Arnulf de Choques, au profitat de absența patriarhului și l -a
trimis în grabă pe episcopul Ramla spre Edessa pentru a -l chema pe Baldui n să preia
conducerea Ierusalimului494. Acesta, însoțit de doi cavaleri, a ajuns la Edessa pe la jumătatea
lunii septembrie. Contele de Edessa, Balduin s -a decis imediat să accepte propunerea vasalilor
lui Godefroy și după ce s -a asigurat că domeniul levanti n va rămâne supus autorității sale,
prin numirea la conducere a vărului său Balduin de Bourg, pe 2 octombrie a plecat spre
Ierusalim495.
Între timp patriarhul Daimbert a aflat de vestea morții lui Godefroy, dar la insistențele
Tancred a rămas să cucerească Haifa. Steven Runciman crede că Daimbert nu s -a grăbit
deoarece avea încredere în testamentul lui Godefroy496. Izvoarele ne sugerează că patriarhul
era însă neliniștit și pentru asta va trimite un mesager la Ierusalim să preia conducerea, în
numele său, a T urnului lui David497. După câteva săptămâni trimisul său l -a informat că
lorenii l -au chemat din sud pe Balduin să preia conducerea Ierusalimului. În situația de față
Daimbert și -a dat seama că pretențiile sale nu puteau fi realizate fără ajutor. Sperând că îl va

491 S. Runciman, Istoria Cruciadelor , vol.I, pag. 342 -343.
492 Thomas Asbridge, Cruciadele , pag. 89.
493 Alan V. Murray, Daimbert of Pisa, the Domus Godefridi and the Accession of Baldwin I of Jerusalem , in
Clermont to Jerusalem: The Crusades and Crusader Societies 1095 -1500 , edit. Brepols, 1998, pag. 81 -102.
494 Guillaume d in Tyr, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, X, vol.1, pag. 403 -404.
495 Foucher de Chartres, pag. 353.
496 S. Runciman, Istoria Cruciadelor , vol.I, pag. 343.
497 Albert d’Aix, cartea VII, pag. 526.

158
convinge pe Bohemund să -i ofere ajutorul îi va trimite o scrisoare prin care, în schimbul
oferiri să guverneze Palestina, contele de la Antiohia trebuia să -l oprească Balduin să
înainteze. 498. Scrisoarea nu a ajuns niciodată la Bohemund, deoarece mesa gerul lui Daimbert ,
Morellus, a fost oprit la Latakia de către oamenii lui Raymond de Toulouse499. Speranțele
ierarhului latin erau zadarnice, deoarece Bohemund era în captivitate.
Pe măsură ce își continua drumul, Balduin, își afirma calitatea sa de războ inic
obținând o victorie considerabilă asupra armatei musulmane conduse de Duqaq din Damasc.
Acțiunile diplomatice inițiate de Balduin în drumul său a făcut ca oamenii să -l primească cu
entuziasm la 9 noiembrie când a intrat în Ierusalim. În fața acestui s uport popular, Dagobert s –
a retras la o mănăstire de pe Muntele Sion.
Balduin era prea înțelept pentru a se răzbuna pe Dagobert. Știa că o reconciliere cu
Biserica îi aducea recunoașterea titlului de rege, deoarece potrivit tradiției ceremonia
încoronări i trebuia să fie făcută de către patriarhul Ierusalimului. Aceasta reprezenta o
expresie a prezenței puterii spirituale și a spijinului divin.
Atitudinea lui Balduin va face ca acest eveniment să aibe loc la 25 decembrie 1100.
Atunci, în Biserica Nașteri i Domnului de la Betleem, patriarhul Dagobert îl va încorona și îl
va unge pe Balduin de Boulogne ca primul rege latin al Ierusalimului500.
Tensiunile dintre Balduin și Daimbert au continuat să existe și după reconciliere,
deoarece patriarhul a refuza să o fere sprijin noului său rege. Daimbert a știut de la început că
trezoreria regală era săracă și că Balduin va apela la ajutorul său, dar cu toate acestea a ales să
se folosească bogăția Bisericii pentru sine, sperând că își va recăpăta autoritatea în fața
acestuia. Dar, în urma acestor suspiciuni de administrare financiară defectuoasă care plana
asupra lui Dagobert, Balduin I alege să -l înlocuiască cu Arnulf de Choques501. Jonathan Riley –
Smith consideră că alegerea lui Arnulf de Choques ca patriarh s -a datora t nu pentru că fusese

498 Scrisoarea este redată în Gui llaume din Tyr, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, X, vol.1,
pag. 405 -406.
499 Ana Comnena, vol. II, pag 146.
500 Foucher de Chartres, pag. 384 -385; Albert d’Aix, cartea VII, pag. 536 -537.
501 Despre relațiile dintre patriarhi Ierusalimului și regele Balduin I , a se vedea: B. Hamilton, The Latin Church in
the Crusader State. The Secular Church, pag. 52 -58; K.P. Kirstein, Die lateinischen Patriarchen von Jerusalem,
Berlin, 2002.

159
susținătorul lui Balduin, ci pentru că era singurul cleric latin care avea experiența
administrației502.
La puțin timp după alegerea lui Arnulf ca patriarh, în Orașul Sfânt au sosit soli ai
împăratului bizantin Alexios I Comnenul, cu s copul de a -i solicita lui Balduin I sprijinul într -o
campanie pe care o plănuiau împotriva guvernatorului Antiohiei, Tancred de Tarento503.
Arnulf l -a convins pe rege să accepte oferta bizantinului doar cu condiția ca acordul în
privința alianței să fie semn at dacă Balduin purta coroana, prin care demonstra suveranitatea
regatului față de împărat. Prin aceasta bizantinii aveau să fie nevoiți să accepte independența
totală a Ierusalimului față de Imperiu.
Relația dintre Biserică și Stat, va determina ca în pe rioada guvernării lui Balduin I,
Sfânta Cruce să devină simbolul puterii latine din Levant. Relicva crucii va fi purtată în
următoarele campanii pe care Balduin la va face împotriva musulmanilor din Palestina504.
Una dintre primele schimbări importante pe c are Balduin I o va realiza va fi
desfințarea titlului de " Protector al Sfântului Mormânt " pe care fratele său Godefroy l -a
asumat. Balduin a urmărit de la început creșterea puterii sale regale și a influenței sale asupra
numirii persoanei care va ocupa cea mai importantă poziție ecleziastică în Biserica
Ierusalimului.
Al doilea aspect al politicii lui Balduin va fi acela de a -și impune autoritatea asupra
aristocrației care se găsea în acel moment la Ierusalim. O caracteristică a abordării sale a fost
menținerea unui domeniu regal puternic, administrat direct de el. Regele a încercat ca
răsplățile, pentru serficiile oferite de nobilime, să fie oferite în bani și nu în proprietăți.
Politica aceasta îl va ajuta pe Balduin ca în următorii ani să -și creeze pen tru regatul său noi
domenii de -a lungul coastei nordice a Palestinei.
În cele din urmă, Balduin a realizat că avea nevoie să -și consolideze controlul asupra
Palestinei. Lispsa unei deschideri maritime îngreuna contactele cu Europa. Siguranța

502 Jonathan Riley -Smith, The Latin Clergy and the Settlement in Palestine and Syria 1 098-1100 , in The Catholic
Historical Review, vol. 74, 1988, pag. 543 -544.
503 Albert d’Aix, cartea XII, pag.693; Ralph Johannes Lilie, Byzantium and the Crusader States, 1096 -1204 , trad.
de l'allemand par J. C. Morris et Jean E. Ridings, Oxford, Clarendon Pr ess, 1993, pag.246 -259.
504 Pentru cultul Sfintei cruci în regatul latin de la Ierusalim, a se vedea: Alan V. Murray, Mighty against the
enemies of Christ. The relic of the True Cross in the armies of the kingdom of Jerusalem, ed. J. France and W. G.
Zajac, in The Crusades and Their Sources: Essays Presented to Bernard Hamilton, Aldershot, 1998, pag. 217 –
237.

160
plerinilor sau a posibililor coloniști era amenințată și de aceea nevoia unei consolidări
teritoriale erau primordiale. În acest sens principalul său biograf Foucher de Chartres scria:
”La începutul domniei sale, Balduin mai stăpânea numai câteva cetăți și puțini oa meni….Pe
vremea aceea, pentru pelerinii noștri drumul pe uscat era cu totul închis…Din această
pricină, ținutul Ierusalimului a rămas depopulat și nu avea mai mult de 300 de cavaleri și tot
atâția pedestrași ca să apere regatul”505.
O sursă importantă, despre pericolele pe care le îndurau pelerinii, este oferită de
mărturia starețului rus Daniel, care între anii 1106 și 1108 călătorește la Ierusalim506.
Siguranța pelerinilor, interesele comerciale și alte motive strategice impuneau așadar
acțiuni ofen sive. Însă pentru aceste acțiuni era nevoie de resursă umană și de bani.
La început ajutorul a venit de la flotele genoveze cu care Balduin a incheiat o
înțelegere, în ceea ce privea prada de război. Însă ajutorul genovezilor nu era de ajuns să facă
față pericolelor musulmane.
Balduin și -a dat seama că un mare ajutor îl poate oferi alianțele familiare. Căsătoria cu
o femeie dintr -o familie nobilă îi putea asigura această stabilitate, deoarece zestrea adusă de
aceasta era folosită pentru acoperirea cost urilor necesare campaniilor militare.
Un rol important al acestei politici, gândite de regele Balduin, l -a avut patriarhul
Ierusalimului, deoarece împotriva canoanelor a trebuit să legalizeze sau să accepte căsătoriile
regelui latin. Astfel, p rin căsător ia ce a avut loc în 1113 între Balduin I cu văduva lui Roger
de Sicilia, Adalasia507, Arnulf de Choques a revenit în prim -planul politicii de peste m are.
După ce prima lui soție murise în octombrie 1097 la Marash, regele se căsătorise la scurt timp
cu o prin țesă armeană, Arda de Antiohia . Deoarece zestrea promisă s -a lăsat mult așteptată,
Balduin a obligat -o pe regina Arda , în anul 1108 , să se călugarească508. În anii 1109 -1115,

505 Foucher de Chartres, pag. 460 -461; La plecarea sa în cruciadă, Foucher fusese capelanul lui Ștefan de Blois.
Însă după întoarcerea acestuia, Foucher l-a însoțit pe Balduin și a rămas pentru următoarele trei decenii alături de
acesta la Ierusalim. La începutul secolului al XII -lea, Foucher va alcătui o istorie a primei cruciade. Apoi își va
continua istoria sa cu relatări cu evenimente petrecute în Lev ant între anii 1100 -1127.
506 John Wilkinson, Jerusalem Pilgrimage 1099 -1185 , Londra, 1988, pag. 100 -101.
507 Alan V. Murray, The Crusader Kingdom of Jerusalem: A Dynastic History 1099 -1125, pag. 40; Édouard
Frère, Manuel du bibliographie normand, Vol. I, Rouen, A. Le Brument, 1858, pag. 32; Timothy Reuter, Vom
Parvenü zum Bündnispartner: das Königreich Sizilien in der abendländischen Politik des 12. Jahrhunderts , in
Die Staufer im Süden, 1996, pag. 42 -56.
508 Hans Eberhard Mayer, Etudes sur l'histoire de B audouin 1er roi de Jérusalem , in Mélanges sur I'histoire du
royaume latin de Jerusalem, Memoires de l'Académie des lnscriptions et Belles -Lettres, Paris, 1984, pag. 51 -71.

161
regele condusese acțiuni militare ample în nordul regatului său, pentru a garanta siguranța
Palestinei, lucru care înghițise însă sume mari de bani. De aceea, la sfatul patriarhului
Orașului Sfânt509, Balduin I hotărâse să -i ceară mâna văduvei lui Roger I, Adelaida care din
1101 guvernase regatul în locul fiului ei minor Roger al II -lea, dar căreia în 1112 Roger al II –
lea al Siciliei îi luase puterea din mâini510. Căsătoria încheiată în septembrie 1113, era
prielnică, dincolo de avantajele financiare, datorită flotei din Mediterană a Siciliei,
importantă pentru regatul Ierusalimului. Un alt motiv ar putea fi că până atunci regele nu
avusese copii și astfel nu exista niciun m oștenitor la tron. Însă Adelaida și Roger al II -lea au
cerut garanția că, dacă în urma căsătoriei nu rezulta niciun moștenitor, Roger al II -lea să
devină rege al Ierusali mului, ceea ce a dat naștere opoziției nobililor normanzi și loreni511.
După ce a beneficiat de zestrea substanțială, a readus -o pe Arda în aceași calitate de
sotie pe care o avusese mai înainte, iar pe Adelaida a repudiat -o înapoi în Vest512. Totodată,
Baldu in I s -a văzut nevoit ca în regatul său să încurajeze și căsătoriile interetnice. Toate
acestea puteau garanta siguranța regatului latin al Ierusalimului.
Succesele lui Balduin n -au fost construite doar cu ajutorul armelor, ci și pe calea
diplomației, ae xploatării financiare și a asimilării populației nelatine. La începutul anului
1118, Balduin a căzut grav bolnav. O veche rana pe care o dobândise în anul 1103 în luptele
cu musulmanii se redeschisese. Pe 2 aprilie 1118, pe când se afla intr -o așezare din Egipt, al
Arish Baldui n a murit. Trupul său a fost dus la Ierusalim și în duminica Floriilor, a fost
înmormântat în Biserica Sfântului Mormânt, lângă fratele său Godefroy513.

509 Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, cartea XI, pa g. 525 -527.
510 Bernard Hamilton, Women in the Crusader States: The Queens of Jerusalem (1100 -1190), in Medieval
Women, Oxford 1978, pag.143 -174;
511 Hans Eberhard Mayer , Herrschaft und Verwaltung im Kreuzfahrerkönigreich Jerusalem , in Historische
Zeitschrift, nr. 261, 1995, pag.700.
Genealogia, Oxford, 2000, pag. 37;
513 A. V. Murray, The Crusader Kingdom of Jerusalem. A Dynastic History 1099 -1125, pag. 115 -117.

162
VI. Patriarhia latină a Ierusalimului (1099 -1118).
VI. 1. Arnulf de Choques , primul patriarh latin al Ierusalimui.
La începutul cruciadei cauza eliberării Ierusalimului părea să unească cele două
Biserici, însă urmările negative ale acestei expediții marca sfârșitul unei iluzii pe carea papa
Urban al II -lea și împăratului Alexius I Comnenul le avusese.
Alegerea lui Arnulf de Choques în fruntea Bisericii latine de la Ierusalim și mai apoi a
lui Daimbert de Pisa ca patriarh al Ierusalimului a avut două consecințe. În primul rând a
adâncit și mai mult schisma dintre cele două Biseri ci, Ortodoxă și cea Catolică, produsă în
anul 1054, și în al doilea rând a creat o confuzie în ceea ce privește jurisdicția Patriarhiei de
Ierusalim. Situația creată de aceste numiri cerea lămuriri cu privire la înțelesul primatului
Patriarhiei de Ierusali m în cadrul pentarhiei stabilite încă de pe vremea împăratului Justinian.
Încă de la sinodul IV ecumenic, ținut la Calcedon, prin canonul 28, sistemul de
organizare bisericească a Bisericii cuprindea cinci patriarhii zise tradiționale sau vechi :
Roma, Constantinopol, Antiohia, Ierusalim și Alexandria. Toate cele cinci scaune se
considerau de origine apostolică și se bucurau de independență și autonomie .
Considerăm că este necesar să cunoaștem ce efecte a produs în ierarhia bisericească și
în lumea creștină înființarea Patriarhiei latine de Ierusalim.

VI.1.1. Arnulf de Choques în viziunea cronicarilor.
Înainte de a discuta în detaliu despre evoluția lui Arnulf de Choques, trebuie avută în
vedere o problemă ce ține de critica surselor și constă în analizele opuse pe care le găsim în
legătură cu patriarhul în i zvoarele literare din perioada cruciadelor și a regatului Ierusalimului.
Astfel autorul anonim al cronicii „ Gesta Francorum ”, un cleric normand514, ne încredințează
că Arnulf a pornit în anul 1096 alături de Boemund de Tarento în prima cruciadă. După
victor ia lui Boemund de Tarento asupra lui Kerbogha s -a alăturat grupului din jurul lui Robert
al II-lea de Normandia și al lui Raimond de Toulouse. În textul din cronica anonimă „Gesta

514 Cele mai multe informații, legate de plecarea lui Arnulf în cruciadă, le găsim în : Gesta Francorum et aliorum
Hierosolimitanorum : The Deeds of the Franks and the Other Pilgrims to Jerusalem , edit de Rosalind Hill, in
Medieval Texts, vol.17, London, 1962. De asemenea a se vedea și: Kenneth Baxter, Wolfi Crusade and
Narrativc. Bohemund and the Gesta Franc orum , in Journal of Medieval History vol. 17, 1991, pag. 207 -216;
Colin Morris, The ”Gesta Francorum” as narrative history , în Reading Medieval Studies, vol. 19, 1993, pag.
55-71.

163
Francorum” în care este descris drumul cruciaților spre Ierusalim nu apare n icio mențiune a
activității lui Arnulf. Se face pomenire doar despre alegerea lui ca patriarh al Orașului
Sfânt515, și despre învățătura către soldați înainte de bătălia de la Ascalon516 și apoi în timpul
împărțirii prăzii.517 Linia informațiilor transmise din c ronica anonimă „Gesta Francorum” sunt
continuate în cronica „ Historia Hierosolymitana ” scrisă de Balderic de Bourgueil518, care nu a
participat la cruciadă.519 Dar își completează descrierea, motivând alegerea lui Arnulf din
1099 prin cultura vastă a acestuia.520 Prin legătura pe care o avea cu stare ța Cecilia, o fiică a
lui Willia m Cuceritorul, al cărei învățător de la mănăstirea benedictină La Trinité din Caen
fusese însuși Arnulf, Baldric aflase de activitatea pedagogică a lui Arnulf din perioada
premergătoare primei cruciade.521 Informații asemănătoare se găsesc și la Robert Monahul
într-o altă variantă a cronicii anonime „Gesta Francorum ”, dar cu unele completări.522
Mai multe informații despre viața lui Arnulf se găsesc în „ Gesta Dei per Francos ” a
lui Guibert de Nogent .523 Și în relatările lui Arnulf de Choques este prezentat într -o lumină
favorabilă524, ca și Raoul de Caen, un fost ucenic al lui Arnulf, care i -a dedicat opera sa
„Gesta Tancredi ”.525 Arnulf i -a fost învățător lui Radulf probabil la mănăstirea S. Éti enne din
Caen, iar în 1107 era în suita lui Boemund de Tarento la asediul localității Durasso și, în cele
din urmă, l -a însoțit pe Tancred de Tarento la Edessa. Acesta se pare că cel care l-a încurajat

515 Gesta Francorum, pag. 93.
516 Gesta Francorum, pag. 94.
517 Gesta Francorum , pag. 97
518 Balderic de Bourgueil (1046 -1130). Între anii 1089 -1107 a fost abate la Mănăstirea Saint Píerre de Bourgueil,
iar din 1107 a devenit episcop Dol -de-Bretagne.
519 Istoricii l -au suspectat pe Balderic că s -a inspirat din Gesta Francorum . Pentru o cr itică adusă cronicii lui
Balderic de Bourgueil a se vedea: Hans Oehler, Studien zu den Gesta Francorum , în Mittellateinisches
Jahrbuch. vol. 6, 1970, pag. 58 -97.
520 Balderic de Bourgueil, Baldrici episcopi Dolensis Historia Jerosolimitana , în Recueil des H istoriens des
Croisades, Autores Occidentales, vol. 4, XII, 1866, pag. 105.
521 Louis Bréhier, Art. “Baudri de Bourgueil” , in The Dictionnaire d'histoire et de géographie ecclésiastiques,
1932, pag. 1437.
522 Robert the Monk’s , Historia Iherosolimitana, Recuei l des historiens des croisades, vol. III, pag. 870.
523 Guibert de Nogent (1055 -1124). La vârsta de 15 ani a intrat în mănăstirea Saint -Germer -de-Fly, unde a primit
formarea intelectuală și teologică. În 1104 a devenit egumenul abației de la Nogent -sous-Couc y. Istoricii
consider că informațiile lui Guibert oferite prin cronica sa” Gesta Dei per Francos” sunt inspirate dintr -o cronică
anonimă. Pentru o analiză a cronicii lui Guibert a se vedea: M.D. Coupe, The Personality of Guibert de Nogent
Reconsidered , in Journal of Medieval History, vol. 9, 1983, pag. 317 -329; Jacques Chaurand, La conception de
l'histoire de Guibert de Nogent (1053 -1124), in Cahiers de civilisation médiévale, nr. 8, 1965. Pag. 381 -395, și
comentariile de la ediția critică de la Guibert de Nogent, Dei gesta per Francos , ed. R.B.C. Huygens, Corpus
Christianorum, Continuatio Mediaevalis , l27A, Turnhout, 1996.
524 Guibert de Nogent, Historia quae dicitur Gesta Dei per Francos, in Recueil des Historiens des Croisades.
Historiens occidentaux. vol .IV, Paris, 1879, pag . 291-296.
525 Laetitia Boehm, Die „Gesta Tancredi“ des Radulf von Caen , in Historisches Jahrbuch, vol.75, 1956, pag. 47 –
72; Raymonde Fareville, L'Ecole de Caen au XII siècle et les origines normandes de l'Université d`Oxford , in
Etudes médiévales offerts au Augustin Fliche, Paris 1954, pag. 81 -100;

164
să pună pe hârtie desfășu rarea cruciadei, o muncă pe care însă avea să o ducă la capăt abia
după moartea lui Tancred de Tarento. Astfel, după toate sursele, cronica „Gesta Tancredi ” a
fost scrisă între 12 decembrie 1112, data morții lui Tancred, și 1118, anul morții patriarhului
Arnulf. Cronicarul relatează e venimentele cuprinse între 1098 și 1105 și vorbește în primul
rând despre cucerirea Antiohiei și a Ierusalimului. Ca recunoștință față mentorul său, cronica
oferă o descriere idealizată, iar acest lucru se poate obsera foarte clar în discursul pe care
Arnu lf îl ține împotriva lui Tancred de Tarento, atunci când acesta și -a însușit tezaurul
templului după cucerirea Orașului Sfânt.526 Raoul de Caen insistă asupra cunoștințelor de
astrologie ale patriarhului și a însemnătății sale ca îndrumător militar și spirit ual. În plus, este
singurul istoriograf al cruciadelor care vorbește despre testamentul lui Adhemar de Monteil,
după care Arnulf ar fi trebuit să -i ia locul lui Adhemar în armată.527 În disputa din jurul Sfintei
Lancii, Raoul se arată a fi potrivnic provensa lilor și pune la îndoială autenticitatea suliței.528
Cu totul altfel îl vede pe Arnulf de Choques francezul sudic Raimond d’Aguilers,
capelanul contelui Raimond de Toulouse, când îl descrie cu privire la îndoielile exprimate
public în legă tură cu autenticit atea sfintei Lancii .529 În descrierea alegerii lui Arnulf , din 1099 ,
ca lider în fruntea Bisericii de la Ierusalim, cronicarul Ray mond d’Aguilers este unul dintre
cei care insistă că această numire nu îndeplinea condițiile canonice necesare .530
William de Tyr e se numără printre cronicari care îl socotește pe Arnulf ca pe un om cu
o reputație îndoielnică.531 Istoricii cred că, în ceea ce privește această relatare cu privire la
reputația lui Arnulf, William a fost influiențat cronica lui Raimond de Aguiliers .532 În
descrierea pe care o face alegerii ca patriarh a lui Arnulf din 1099, respinge categoric relatarea
diferită din cronica „Gesta Francorum”, care îi era deci cunoscută.533

526 Raoul de Caen , Gesta Tancredi in expeditione Hierosolymitana , in Recueil des Historiens des Croisades,
Historiens occidentaux, tome III, Paris, 1866, pag.700.
527 Raoul de Caen , Gesta Tancredi …, pag. 673.
528 Raoul de Caen , Gesta Tancredi…, pag. 678.
529 Raymond d’Aguilers, XVIII, pag. 289.
530 Raymond d’Aguilers, XXI, pag. 303 -304. „Sed ille riec canonum decreta reverítus tanta ambitione tentus,
nec generis, nec coriscientie infamiam… “
531 Guillaume din Tyr, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, pag. 461.
532 Peter W. Edbury, John G. Rowe, William of Tyre. Historian of the Latin East, Cambridge Studies in Medieval
Life and Thought , series 4, nr. 8, Cambridge, 1988, pag. 49.
533 Peter W. Edbury, John G. Rowe, William of Tyre…, pag. 50.

165
Albert de Aachen relatează în a cincea carte din „ Historia Hierosolymitana ” disputa
din jurul sfintei sulițe și judecata lui Dumnezeu asupra celui care a găsit -o, dar t inde să fie mai
degrabă sce ptic în privința autenticității suliței.534
Imaginea lui Arnulf de Choques este descrisă și de cronicarul Foucher de Chartres .
este Î nsă spre deosebi re de „Gesta Francorum” și de cronica lui Aguilers, Foucher trece sub
tăcere alegerea lui Arnulf ca patriarh al Ierusalimului și afirmă că nimeni nu a fost numit
întâistătător al Bisericii din Ierusalim535, dar istoricul Verena Epp este de părere că Foucher a
trecut -o sub tăcere ca să nu trebuiască să lămurească neîndeplinirea de către Arnulf a
condițiilor canonice536; nu în ultimul rând și pentru că Arnulf îl însărcinase probabil cu
reforma canonică de latinizarea a Bisericii din Ierusalim, pe care patriarhul o inițiase în
1114.537
VI.1. 2. Viața, activitatea și implicarea lui Arnulf în cruciadă.
În cronicile occidentale , Arnulf de Choques, originar din dioceza Thérouanne din
nordul Flandrei, este numit „Arnulfus ” sau „Ernulfus” .538 Locul nașterii a fost mult timp
nesigur539. Studiile mai vechi afirmau că făcea parte dintr -o familie care deținea un castel
numit Rohes în regiunea Hainaut540. După mărturia lui Albert de Aachen, Arnulf se trăgea din
localitatea Rohes, un fort flamand541. Le Prevost îl identifica astfel în e diția lui din Ordericus
Vitalis: „Arnulphus de Rohes, castello Flandriae”542 și afirma că Rohes este același lucru cu
localitatea R oeulx din regiunea Valenciennes, iar Van Hasselt identifica Rohes ca fiind satul
Rode din Affligem -Belgia543. Röhricht presupun ea în 1878 că Rohes este foarte aproape de
Goodveerdegen, nu departe de Oudenaarde544.

534 Albert d’Aix, cartea V, pag. 452.
535 Foucher de Chartres, pag. 308.
536 Verena Epp, Fulcher von Chartres: Studien zur Geschichtsschreibung des ersten Kreuzzuges , Studia
humaniora, vol.15, Edit. Droste, Düssel dorf, 1990, pag. 185.
537 Verena Epp, pag. 186.
538 ”Arnulfus” în Raoul de Caen, Raymond d’Aguilers, Foucher de Chartres, Ekkehard of Aura și „Ernulfus” în
Gesta Francorum, Guibert de Nogent.
539 Ekkehard of Aura, Hierosolymita, ed. Heinrich Hagenmeyer, Tübingen , 1877, pag. 246.
540 Louis de Mas Latrie, Les patriarches latins de Jérusalem , in Revue de l'Orient latin, vol. I, 1893, pag. 17.
541 Albert d’Aix, cartea VI, pag. 489.
542 Ordericus Vitalis, Historiae ecclesiasticae libri tredecem , ed. Auguste Le Prévost, vol .5, Paris, 1855, pag. 612.
543 A. Van Hasselt, Document inédit pour servir à l'histoire des croisades , Annales de Pacadémie archéologique
de Belgique, vol. 6, 1849, pag. 93 -102.
544 Reinhold Rähricht, Beiträge zur Geschichte der Kreuzzüge , vol. 2, Berlin, 187 8, pag. 51.

166
În 1904, Charles Moeller a demonstrat în chip convingător că tezele de până la el erau
eronate și că Arnulf se născuse545 foarte probabil la Choques, o cetate distrusă în 1030 de
Robert, duce de Normandia, și reconstruită în 1070 de Robert de Béthune546. Analiza lui
Moeller reprezintă ultimile informații legate de originea lui Arnulf. În tot cazul probabilitatea
este mare ca Arnulf, născut în jurul anilor 1055 / 1060, să se t ragă pe linie paternă dintr -un
preot, lucru care avea să se dovedească un obstacol pentru cariera lui în Regatul
Ierusalimului547. William de Tyre relatează despre numele pe care i -l dăduseră oamenii,
„vulgo cognominatus est Mala Corona” .548
Arnulf de Choque s este descris în toate izvoarele latine ca fiind un „virum litteris ad
prime eruditum liberalibus549. Și-a părăsit patria încă de mic și la puțin timp după 1063 îl
găsim în Normandia, la mănăstirea St. Étienne. Până în jur de 1070 / 1075 a primit acolo o
învățătură de seamă de la Lanfranc și Guillaume de Bonne -âme550. În baza însemnării lui
Guibert de Nogent, „Is (Arnulfus) in dialecticae eruditione non hebes”551 putem presupune că
Arnulf s -a format în artele liberale. Este posibil ca acest lucru să se fi petrec ut deja în abația
benedictină Le Bec -Hellouin, unde Lafranc a predat între 1055 și 1063, dar mult mai probabil
în mănăstirea St. Étienne, întemeiată de Wilhelm Cuceritorul la Caen, unde Arnulf a rămas
până în 1070552. Lotte Kéry a arătat de curând în studiul ei despre „ Întemeierea episcopiei de
Arras ” că Lambert de Guînes, viitorul episcop de Arras, a fost format ca și Arnulf în cercul
capitolelor colegi ale din nordul Franței în jurul anului 1068, sub influența lui Ivo de Chartres,
la Saint -Quentin de Beauvai s.553
În sfârșit, avem informații despre o perioadă în care Arnulf însuși a fost învățător,
predându -i Ceciliei, fiica lui William Cuceritorul554, în mănăstirea La Sainte Trinité din Caen,

545 Charles Moeller, Les Flamands du Ternois au Royaume de Jerusalem , in Mélanges Paul Fredericq, Brüssel,
1904, pag. 189 -204.
546 Albert d’Aix, cartea VI, pag. 470.
547 Raymond d’Aguilers, XXI, pag. 302 – 303. „…de genere sacerdotali…“
548 Guilla ume din Tyr, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, pag. 519.
549 Balderic de Bourgueil, pag. 105; Guibert de Nogent, pag. 290; Raoul de Caen, pag. 604; Raymond
d’Aguilers, pag. 116; Ekkehard of Aura, pag. 264; „quídum venerabilis et bene literatu s clericus…”
550 Raymonde Foreville, L'École de Caen au XIe siècle et les origines normandes de l'Université d'Oxford ,
Études mediévales offertes à M. le Doyen Augustin Fliche, 1952, pag. 83.
551 Guibert de Nogent, pag.290 -291.
552 Margaret Gibson, Lanfranc o f Bec , Oxford University Press, 1978, pag.103.
553 Lotte Kéry, Die Errichtung des Bistums Arras 1093/1094 , in Beihefte der Francia, vol.33, edit. Sigmaringen,
1994, pag. 356.
554 Guibert de Nogent, pag. 290; Raymonde Foreville, pag. 89.

167
ctitorie a regelui englez și a soției sale Mathilda555, între 1070 / 75 și 1080 / 85556. Autorului
„Gesta Tancredi ”, Raoul de Caen, i -a predat, așa cum scrie cronicarul, cunoștințe despre
autorii clasici557. Cum Raoul s-a născut în jurul anului 1080, această etapă se situează probabil
între 1085 și 1095, când Arnulf a plecat în cr uciadă.
Pentru Arnulf această legătură strânsă cu ducii Normandiei avea să fie de mare
însemnătate: astfel Guibert de Nogent relatează că Cecilia ar fi obținut de la fratele ei, Robert
al II-lea al Normandiei, promisiunea că dascălului ei, Arnulf, îi va f i rezervat primul scaun de
episcop rămas vacant în Normandia558. Alte informații în acest sens nu se găsesc nici în
cronica lui Guibert și nici în celălalte cronici occidentale. .
Cu toate acestea activitatea lui Arnulf în calitate de capelan și cancelar al ducelui
Robert al II -lea al Normandiei559 poate fi încadrată într -o perioadă bine determinată560. La
curtea lui William Cuceritorul l -a cunoscut pe fratele vitreg al regelui englez, Otto de
Conteville561, în a cărui suită a părăsit Normandia562. În alaiul normanzi lor, sub conducerea
lui Robert al II -lea, Ștefan de Blois și Robert de Flandra, Arnulf a pornit spre Ierusalim la
sfârșitul lui septembrie / începutul lui octombrie 1096563. Oastea a urmat drumul spre Aosta,
prin Potal și peste Apenini până la Lucca, unde no rmanzii s -au întâlnit la sfârșitul lui
octombrie cu Urban al II -lea564.
De această întâlnire se leagă o controver să istorică apărută în anii 1960. Analizele unor
istorici vorbesc despre o însărcinare contestată a Papei către Arnulf de Choques, conform
căreia cel dintâi l -ar fi pus pe Arnulf pe aceeași treaptă cu episcupul Adhémar de Puy în
fruntea armatei cru ciaților și după moartea acestuia survenită la 1 august 1098, l-ar fi

555 John Walmsley, The E arly Abbesses, Nuns, and Female Tenants of the Abbey of Holy Trinity , Caen, Journal
of Ecclesiastical History, vol.48, nr.3, 1997, pag. 425 -440.
556 Raymonde Foreville, pag. 84.
557 Henri Glaesener, Raoul de Caen, Historien et écrivain , in Revue d'histoire ecc lésiastique, vol.46, 1951, pag.
6; Raymonde Foreville, pag. 89.
558 Guibert de Nogent, pag. 291.
559 Balderic de Bourgueil, pag. 105; „… Capellanum Roberti, Normanniae ducis…“; Raymond d’Aguilers, pag.
116; Guillaume din Tyr, Historia Rerum in Partibus Tra nsmarinis Gestarum, pag. 400.
560 Ordericus Vitalis,(ed. Le Prévost), pag. 114;
561 David R. Bates, The Character and Career of Odo Bishop of Bayeux (1049/50 -1097), Speculum, vol. 50 ,
1975, pag. 1 -20;
562 Foucher de Chartres, pag. 159;
563 Steven Runciman, Istoria Cruciadelor , vol.I, pag. 165
564 Foucher de Chartres, pag.. 164; ”… invenimus prope illam Urbanum aposlolicum cum quo locuti sunt
Robertus Normannus er Stephanus Blesensis comites… er ab eo benedictione suspecta, Romam gaudenrer
ivimus…” Alfons Becker, Papst Urban 11. (1088 -1099), Schriften der Monumenta Germaniae historica 19/1,
vol.2, Stuttgart, 1964 -1988, pag. 382.

168
desemnat Arnulf să-i fie urmaș în oastea cruciată.565 În opinia istoricului Rudolf Hiestand566
cea mai importantă sură de unde aflăm că Arnulf a avut calitatea de legat papal, este cronica
de la St. Pierre le Vif din Sens . Aici este relatată o întâlnire între Urban al II -lea și Arnulf567.
În schimb, în anul 1955, istoricul Jean Richard scotea în evidență mențiunea făcută de Radulf
de Caen despre contestata numire a lui Arnulf ca urmaș al lui Adhémar568. Cronica de la
mănăstirea St. -Pierre -le-Vif, care a fost începută în 1108 de monahul Arnaud și finalizată în
jurul anului 1180, relatează că , în anul 1120, monahul Clarius , care se întorcea de la un
conciliu d in Beauvais și ar fi primit mai multe părticele de sfinte moaște de la Alexandru,
fostul capelan al lui Ștefan de Blois .569 Totodată relatează că ar fi auzit de la acest capelan că
Arnulf d e Choques, care într e timp a devenit patriarh, ar fi fost „licentiam ligandi atque
solvendi accepit”, în drum spre Țara Sfântă570.
Dacă ne întrebăm care este însemnătatea acestei distincții, ea îl desemnează într –
adevăr pe Arnulf ca nunțiu, dar spune prea p uțin despre funcția lui. Pentru a lămuri despre ce
e vorba este necesar să descriem mai îndeaproape criter iile asociate unui legat papal. O
caracteristică importantă a acestei demnității era faptul că funcționa ca reprezentant personal
al Papei . De obicei un legat papal, în timpul cruciadelor, provenea din rândul cardinalilor așa
cum era de pildă Adhémar de Monteil . În unele cazuri papa dădea această calitate și
conducătorilor unor mănăstiri însemnate, cum al fi fost cazul celei de la Cluny. Karl Ruess îi
numește pe nunții papali chiar „conducători spirituali”571 ai cruciaților. Aceste indicii sunt
cele care fac ca încredințarea acestei poziții în oastea normanzilor a lui Arnulf de către Urban
al II-lea să fie puțin probabilă. Pe de o parte trebuie menționată originea ilegitimă, pe de altă
parte Arnulf nu făcea parte din clerul superior. Hiestand este de părere că în acea vreme

565 Hans Eberhard Mayer, Zur Beurteilung Adhemars von Le Puy, Deutsches Archiv, nr. 16, 1960, pag. 547 -552;
Raymonde Foreville, Un chef de la premiere croisade Arnoul Malecouronne , Bulletin phılologique et historique
du comıte des travaux historiques et scientıfiques, 1953/1954, pag. 377 – 390
566 Rodolf Hiestand, Die päpstlichen Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von
Clermont (1095) bis zum vierten Kreuzzug, Kiel, 1972, pag. 82 -84.
567 Chronique de Saint -Pierre -le Vif de Sens, dite de Clarius Chronicon Sancti Petri Vivi Senonensis , trad.
Robert -Henri Bautier , Monique Gilles, in Sources d ’histoire médiévale, Paris , 1979, pag. 184 -186.
568 Jean Richard, Quelques textes sur les premiers temps de 1'eglise latine de Jérusalem, in Recueil de Travaux
offert a M. Clovis Brunel, vol.2, Paris, 1955, pag. 420 -423. Raoul de Caen, Gesta Tancredi…, pag. 673.
569 Chronique de Sain t Pierre le Vif, LIII, pag. 184. Ale Sfântului Nicolae și un fragment din Sfânta Cruce.
570 Relatarea este controversată. Cei mai mulți istorici înclină să considere că nu poate fi adevărată, deoarece
potrivit datelor istorice Alexandru l -a însoțit pe cont ele Ștefan de Blois în a doua călătorie și nu în prima. Iar
atunci Arnulf era deja patriarh. Pentru cronologia datelor istorice, a se vedea : Rodolf Hiestand, Chronologisches
zur Geschichte des Königreichs Jerusalem um 1130, in Deutsche Archiv, vol.26, 197 0, pag. 220 -229.
571 Karl Ruess, Die Rechtliche Stellung der Päpstlichen Legaten bis Bonifaz VIII. Von der Katholisch –
theologischen Fakultät Tübingen gekrönte Preisschrift , edit. Paderborn, 1912, pag. 80.

169
Arnulf era în cel mai bun caz ipodiacon572. În plus, întrebuințarea formulei „ potestas ligandi
atque solvendi ”, folosită la numirea lui A dhémar de Puy, nu este suficientă ca dovadă pentru
numirea lui Arnulf ca legat pontifical . Criteriul decisiv nu este însă această autoritate, ci, în
plus, faptul că un legat o exercita ca adjunct ( vice nostra ) al Papei.573 În legătură cu acest
lucru nu se sp une nimic despre Arnulf.
Dincolo de acești factori care contravin criteriilor formale, trebuie ținut seama de
faptul că în acea vreme încă mai trăia unchiul lui Robert al II -lea, Odo de Bayeux, care prin
origine și poziție era mult mai sus -pus în Normand ia decât Arnulf, care călătorea în suita lui.
O altă dovadă importantă legată de activitatea de legat pontifical sunt ultimele cuvinte
ale lui Adhémar de Monteil (Puy) , așa cum ni le -a transmis Raoul de Caen, prin care l -a numit
pe Arnulf succesor al său. Dar și acest izvor este foarte îndoielnic, pentru că niciun alt
cronicar al primei cruciade nu vorbește despre acest lucru574, și Radulf nu ne spune dincolo de
aceasta nimic despre numirea lui Arnulf ca nunțiu575. Întrebarea care se pune este ce se
întâm pla dacă un nunțiu murea în timpul misiunii: întâi nunții, ca deținători ai jurisdictio
ordinaria , aveau dreptul să transfere anumit e competențe sau întreaga autoritate era lăsată
asupra altor persoane. Acest lucru nu era însă valabil decât cât trăiau. Oda tă cu moartea
deținătorului funcției se încheia astfel nu doar propria lui delegare, ci și eventualele drepturi
transferate altora. Situația dura până când Papa numea un nou nunțiu, care trebuia să -i
reconfirme pe adjuncți. Dincolo de criteriile lipsă menț ionate mai sus care să sprijine ipoteza
că Arnulf ar fi fost nunțiu, împotriva unei asemenea funcții a viitorului patriarh vine și această
procedură de drept bisericesc privind numirea și confirmarea nunțiilor576.
Astfel, în privința unei poziții legate de o presupusă numire a lui Arnulf ca nunțiu de
către Urban al II -lea, se poate trage concluzia că nu există suficiente dovezi istorice și de
drept. Tot în sprijinul acestei concluzii vine și faptul că în timpul disputei privind
autenticitatea sfintei sulițe Arnulf nu a făcut uz de autoritatea pe care ar fi avut -o ca nunțiu

572 Rodolf Hiestand, Die päpstlichen Legaten auf den Kr euzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von
Clermont (1095) bis zum vierten Kreuzzug, pag. 82.
573 Karl Ruess, pag. 81.
574 Guibert de Nogent ne relatează că după moartea lui Ahemat niciun cleric nu s -a bucurat de autoritatea
acestuia. Deci nimeni nu i-a succedat lui Adhemar de Puy. A se vedea pag. 291.
575 Raoul de Caen, Gesta Tancredi…, pag. 673; ” Sic me doctrirıae vobis quum papa ministrum /Tradidit
Urbanus, sic vobis hımc ego trado / Tradidit Arnulfum, nulli hoc in agorıe securıdum /Filiıis hic, iriquit, meus
est dilectus, in ipso / Est mihi complacitum, vos aures vertite ad ipsum. / Tu vero, fili, monitus memor esto
paterni; / Diviní large documeriti semina sparge; /Acceptam gratis sementem reddito gratis. “
576 Karl Ruess, Die Rechtliche Stellung d er Päpstlichen Legaten bis Bonifaz VIII., pag. 130 -139;

170
papal. Și Hiestand este convins că Urban al II -lea nu l -a numit nunțiu pe Arnulf, ci mai
degrabă l -a însărcinat cu cura animarum pentru Robert al II -lea577.
După ce s -au întâlnit cu Pap a la sfârșitul lui octombrie 1096 la Lucca, normanzii au
petrecut iarna 1096 / 97 în sudul Italiei578. Odo de Conteville și suita lui, din care făcea parte
și Arnulf, l -au vizitat în această perioadă pe Roger I al Siciliei la Palermo, unde Odo a
sucombat une i boli și a fost înmormântat579. Episcopul muribund l -a îmbogățit într -o anumită
măsură pe Arnulf, numindu -l executorul testamentului său și lăsându -i averea580. Studiile pun
la îndoială faptul că ar fi fost vorba despre toată averea, ci mai degrabă despre bun urile
mobile ale episcopului, pe care le luase cu el în drum spre Țara Sfântă, nu însă și despre
proprietățile pe care le lăsase în urmă în Normandia581.
Până la moartea lui Adhémar de Puy , survenită pe 1 august 1098, nu sunt cunoscute decât
puține lucruri despre viața lui Arnulf. dÎn afara celor deja menționate, ucenicul său Raoul de
Caen relatează că Arnulf i -ar fi sprijinit pe cruciați în fața Niceei, în timpul asediului582. Tot
din informațiile furnizate de Raoul, aflăm că atunci când cruciații se afla u în fața Antiohiei ,
înainte de a cucerii orașul, Arnulf prin cuvântările sale i -a îndemnat să se oprească și să se
purifice prin post și rugăciune, iar apoi le -a citit în stele și i-a încurajat să lupte cu Kherboga
(28 iunie 1098)583. Mai departe se spune c ă el ar fi fost ambasadorul – neidentificat la Alb ert
de Aachen – al lui Boemund de Tarento pe lângă Godefroy de Bouillon, care ar fi chemat în
sprijin corpul de armată care a adus victoria din bătălia de la Dorylaeum584. Chiar înainte de a
descrie cucerirea Antiohiei de către cruciați pe 3 iunie 1098, „ Gesta Francorum ” și Ordericus
Vitalis pomenesc de un oarecare „Malacorona”585, care ar fi luat legătura, în calitate de
mesager al lui Boemund de Tarento, cu unul dintre conducătorii mai mici ai orașului, care i -a

577 Rodolf Hiestand, Die päpstlichen Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von
Clermont (1095) bis zum vierten Kreuzzug, pag. 84.
578 Hagenmeyer, Chronologie , Nr. 101, pag. 49.
579 Ordericiıs Vitalis, (ed. Le Prévost), pag. 118: „…episcopo in urbe Panormilaria obiit. Corpus uero eius in
basilica Sanctae Muriae sepultum est. “
580 Guibert de Nogent, pag. 291. „ Cuius Arnulfus idem comitatui sese indidit et cum huic ipsi episcopo citra, nisi
fallor, Romaniae fines finis obligissel. ex illo maximo censu, quem post se reliquerat, hunc legatarium, pene ante
omnes, suppellectilis suae preciosoe effecit .“
581 David R. Bates, The Character and Chareer of Odo Bishop of Bayeux (1049 -1097), in Speculum, vol.50,
1975, pag. 20
582 Raoul de Caen, Gesta Tancredi…, pag. 700; „At vos, o proceres, si quid bene merui, vobiscum laboravi
nunquam deserui: ab ipso bellorum primordio Nícea vigilantiam meam sensit, ubi, me increpante pigritiam,
strenuitas fe rvebat…“
583 Raoul de Caen, op.cit., pag. 663 – 665.
584 Raoul de Caen, Gesta Tancredi…, pag. 700, ” … ego consult, ego implevi… eventum mmtiavi. victoriam
addızxv, vici…“ ; Albert d’Aix, cartea II, pag. 330; Hagenmeyer, Chronologie , pag. 86.
585 Gesta Francorum, pag. 46; Ordericiıs Vitalis, ,(ed. Le Prévost), pag. 90.

171
lăsat pe asediatori să pătrundă pe furiș în oraș în dimineața de 3 iunie și a înlesnit astfel
cucerirea orașului586, fără a putea fi identificat cu certitudine587.
Un rol esențial în modul în care a fost perceput Arnulf de istoriografii contempora ni îl
joacă poziția lui în disputele dintre cruciați în privința lancea Domini în timpul luptelor pentru
Arqa588. În timp ce Kerbogha asedia Antiohia, conform relatărilor izvoarelor contemporane
lancea contribuise mult la ridicarea moralului de luptători ai cruciaților prinși în cetate589.
Întrebarea dacă apoi Boemund de Tarento trebuia sau nu să primească domnia asupra
Antiohiei a divizat profund tabăra cruciaților590. Când, după cucerirea orașului Ma’arrat an –
Nu’man (11 decembrie 1098), Boemund I de Tarento și Raimond al IV -lea de St -Gilles își
disputau stăpânirea asupra orașului591, în cele din urmă normandul și -a exprimat public
îndoielile în privința autenticității suliței aflate în posesia provensalului592, pentru a dezavua
astfel pretențiile lui Raimond de Toul ouse. În acest context Arnulf s -a aflat alături de
normanzi și de ducele de Flandra de partea lui Boemund de Tarento.
Aceleași reproșuri au apărut încă odată în timpul asedierii orașului Arqa593, când Petru
Bartolomeu a pomenit din nou despre una din v edeniile sale, pentru a le vorbi cruciaților
divizați despre: „…Arnulfum capellanum comitis Normannie, qui quasi capud omnium
incredulorum erat… diceret quia episcopus Podiensis inde dubitavit?”594 De data aceasta
Arnulf de Choques s -a pus în fruntea cel or care puneau la îndoială autenticitatea Lancei și s-a
referit în acest context la Adhémar de Monteil (Puy) , care a fost de la început sceptic în
privința ei595. Însă după ce mai mulți clerici i -au susținut revoltați autenticitatea în baza
propriilor viziun i, Arnulf a declarat că renunță la îndoieli și i -a promis episcopului de Albara,

586 Hans Eberhard Mayer, Gheschichte der Kreuzzüge, pag. 53.
587 Rodolf Hiestand, Die päpstlichen Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von
Clermont (1095) bis z um vierten Kreuzzug, pag. 76.
588 Steven Runciman, Istoria Cruciadelor , vol.I, pag. 270; Colin Morris, Policy and Visions: The Case of the
Holy Lance at Antioch , pag. 33 -45; John France, The crisis of the First Crusade from the defeat of Kerbogha
tothe depar ture from Arqua, pag. 277 -308. Wolfgang Giese, Die „lancea Domini“ von Antiochia (1098/99) , in
Fälschungen im Mittelalter. Internationaler Kongreß der Monumenta Germaniae Historica München, nr. 16 -19,
vol.33, partea V, Hannover, 1988, pag. 485 -504.
589 Wolfgang Giese, Die „lancea Domini“ von Antiochia (1098/99) , pag. 492.
590 Hans Eberhard Mayer, Gheschichte der Kreuzzüge, pag. 54.
591 John Hugh Hill și Laurita Lyttleton Hill, Raymond IV, Count of Toulouse, pag. 106.
592 Raoul de Caen, Gesta Tancredi…, pag. 6 78.
593 Steven Runciman, Istoria Cruciadelor , vol.I, pag 272.
594 Raymond d’Aguilers, pag. 116.
595 Wolfgang Giese, Die „lancea Domini“ von Antiochia (1098/99) , pag. 588.

172
Petru de Narbonne, să se pocăiască public596. În ziua stabilită însă capelanul lui Robert al II –
lea de Normandia a mărturisit credința în autenticitatea relicvei metalice , dar c ă nu va face
pocăință publică decât după ce vorbește cu Robert al II -lea597. Singurul efect al acestei
amânări a fost că în 8 aprilie 1099 Petru Bartholomaeus a cerut să fie supus unei încercări prin
foc pentru a dovedi onestitatea lui și autenticitatea Lănc ii. Cum însă nu a supraviețuit decât 12
zile sentinței divine, venerația de care se bucura relicva metalică a scăzut considerabil.
Astăzi cercetătorii sunt unanimi în a recunoaște că sulița era un fals al lui Petru
Bartolomeu. Dacă Giese nu acceptă o influențare politică a vizionarului de către un tabără sau
alta și enunță doar teza imposibil de dovedit că Raimond de Aguilers ar fi știut mai mult
despre suliță decât scrie în a sa Liber, Mayer lasă problema deschisă, socotindu -i atât pe
provensali cât ș i pe normanzi posibili autori a i falsului din jurul suliței. Istoricul german
merge chiar mai departe, sugerând posibilitatea existenței unei „grupări bisericești greu de
identificat”, pentru care însă în izvoare nu există niciun indiciu598. Arnulf se eviden țiase în
disputa dintre provensali și normanzi, punându -se în fruntea criticilor lancea Domini și,
conform izvoarelor, nu a declarat niciodată ferm – printr -un act de pocăință de pildă – că ar
recunoaște relicva socotită autentică de provensali, căci nu se spune nicăieri nimic despre o
discuție cu Robert al II -lea sau cu un cleric de vază.
Mai departe, în legătură cu descrierea drumului parcurs de armata cruciată, Radulf de Caen
spune că, împreună cu prelatul calabrez Arnulf de Marturano, Arnulf ar fi strâns toate
obiectele de valoare de la oștenii cruciați, pentru a face din ele o statuie a lui Hristos ce urma
să fie pusă la Sfântul Mormânt599. În sfârșit mai trebuie amintit că Arnulf a ținut pe 8 iulie
1099, împreună cu Petru Eremitul, o predică vibrant ă către adunarea oștii strânse pe Mons
Gaudii, la puțin timp după ce creștinii organizaseră, batjocoriți de saracini, o procesiune de
suplicație în jurul Ierusalimului600.

596 Raymond d’Aguilers, pag. 120; „His atque pluribus aliis audilis, credidit Arnulfus, er c onfessus est.
Promísirque episcopo albariensis quod coram omni populo pro incredulitate sua veniam faceret“
597 Raymond d’Aguilers, pag. 120. „ Arnulfus…dicere quod bene crederet, sed cum domíno suo volebat loqui
anlequam veniam faceret“ .
598 Wolfgang Giese, Die „lancea Domini“ von Antiochia (1098/99) , pag. 503; Hans Eberhard Mayer,
Gheschichte der Kreuzzüge, pag. 54.
599 Raoul de Caen, Gesta Tancredi…, pag. 683.
600 Albert d’Aix, cartea VI, pag. 470; Guibert de Nogent, pag. 284 -291; Raymond d’Aguilers, pag. 1 44;
Hagenmeyer, Chronologie , pag. 248; Elisabeth Siberry, Critizism of Crusading 1095 -1274 , Oxford, 1985, pag.
75, 91; Steven Runciman, Istoria Cruciadelor , vol.I, pag. 280.

173
VI.1.3. Alegerea ca patriarh
Importantă pentru înțelegerea personalității lui Arn ulf este adunarea căpeteniilor
cruciadei după cucerirea Ierusalimului pe 22 iulie 1099, atunci când s -a discutat despre
numirea unei autorități spirituale și laice a Orașului Sfânt , respectiv despre alegerea unui
stăpânitor lumesc, un grup de clerici conduși de prelatul calabrez Arnulf de Marturano a luat
cuvântul și a spus că în orașul în care a pătimit și a murit Hristos nu se cade să stăpânească
decât un conducător spiritual601. Dacă provensalul Raimond de Aguilers nu -l numește pe
Arnulf în relatarea sa, Will iam de Tyre , care aici îl urmează pe Raimond în descrierea
faptelor, îl numără pe Arnulf printre membrii acestui grup. Dar nu este nicidecum sigur că
Arnulf chiar făcea parte din acest grup, pentru că William de Tyre, este singurul care
menționează acest l ucru602.
Pe 1 august 1099, capelanul lui Robert al II -lea al Normandiei, Arnulf de Choques, a
fost numit întâistătător al Bisericii latine din Ierusalim. Înainte de a discuta aspectele de drept
bisericesc legate de această alegere și întrebările ce rez ultă din ele în legătură cu
recunoașterea patriarhului Arnulf, se impune o privire asupra izvoarelor: „ Gesta francorum ”
spune că Arnulf a fost ales patriarh603; Raimond de Aguilers604 și Robert Monahul605 confirmă
acest lucru. După Guibert de Nogent și Ordericus Vitalis, Arnulf ar fi fost doar reprezentant al
patriarhului606. În relatarea lui Baldric de Dol (Bourgueil)607 se spune că conducătorii
hotărâseră să i se încredințeze lui Arnulf sarcinile legate de scaunul patriarhal rămas vacant,
până când, în urma unor re flecții, demnitatea i -ar fi fost încredințată lui sau altcuiva. Radulf
de Caen, ucenicul lui Arnulf de Choques, nu pomenește nimic despre toate acestea. În sfârșit,

601 Raymond d’Aguilers, pag. 152 -153; Guillaume din Tyr, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum,
pag. 421. Relatările lui William urmează celor transmise de Raymond. După William cererea clerului era
aparent justificată, însă intențiile lui Arnulf puteau fi suspectate ca fiind neloiale.
602 Peter Edbury and John G. Rowe, Willia m of Tyre: Historian of the Latin East , pag. 49; Rodolf Hiestand, Die
päpstlichen Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von Clermont (1095) bis
zum vierten Kreuzzug, pag. 79.
603 Gesta Francorum, pag. 93; „ Similiter elegerunt pa triarcham…“
604 Raymond d’Aguilers, pag. 154; „ Sed ille nec canonum decreta reveritus tanta ambitione tentus, nec generis,
nec conscientíe infamiam, contra bonus popu lum conscitavit, atque se cum ymnis et canlicis in sede patriarchali
magno populorum plaus u elevari fecit .”; Guillaume din Tyr, Historia Rerum in Partibus Transmarinis
Gestarum, pag. 425; : predictum Arnulfum aliis contradicentibus elegit et auxlio fietus camitis Normannorum in
sedem patriarchalem. fatuo populo suffragia inconsulta ministrante, intronizavit.“
605 Robert the Monk’s , Historia Iherosolimitana, Recueil des historiens des croisades, vol. III, pag. 870.
606 Guibert de Nogent, pag. 299; „ Arnulfo patriarchae vocato atribuit.“; Ordericus Vitalis, pag.612.
607 Balderic de Bourgueil, pag.105.

174
mai trebuie menționată mărturia lui Albert de Aachen, care îl descrie pe Arnulf ca
administ rator al Sfântului Mormânt608.
Într-o scrisoare trimisă din Rhodos pe 1 noiembrie 1099 a episcopului de Castello,
Enrico Contarini , și a conducătorului flotei venețiene, Giovanni Michiel , către conducătorii
cruciaților, Arnulf este numit explicit patr iarh609. Un alt indiciu se găsește în scrisoarea lui
Manase de Reims către Lambert de Arras din noiembrie sau decembrie 1099 conform căreia
Arnulf însuși l -ar fi informat în legătură cu alegerea sa610. În mod surprinzător Foucher de
Chartres nu spune absolut n imic despre alegere, ceea ce nu trebuie să ne ducă la concluzia că
aceasta nu a avut loc. În schimb în prima variantă a cărții lui, „ Historia ”, găsim un indiciu
care nu dispare din a doua redactare: „locati sunt in ecclesia dominici Sepulcri canonici…
patriarcham decreverunt prolongare / patriarcham autem decreverunt nondum ibi fieri”611 .
Verena Epp interpretează acest indiciu spunând că e posibil să fie vorba doar despre o
prelungire a calității unui grec. Decizia de a recunoaște sau nu unui grec autorit atea ar fi fost
lăsată în seama papei și ar fi evident că cruciații nu știau de moartea lui Simeon612.
În acest context, pentru evaluarea raporturilor între Biserica greacă și cea latină, este
nevoie să supunem unei examinări critice a izvoarelor data morții ultimului patriarh ortodox al
Ierusalimului, Simeon al II -lea613. De regulă, literatura de specialitate pornește de la premisa

608 Albert d’Aix, cartea VI, pag. 489; „… procuratorem sanctarum reliquiarum et custodem elemosynarum
Fidelium praefacerunt.“ cartea VI, pag. 490; Arnulfo…donec eligeretur patríarcha a Deo et populo
accetabilis…“; cartea VI, pag. 491; „… et Arnufulm, qu em cancellarium ac custodem Dominici sepulcri
statuerant…”
609 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana (MXCVII -MCCXCI), Innsburck, 1893, nr.31; Le Comte
Raint , Inventaire critique des lettres historiques des croisades, in Archeves de l’Orient lati n, tome I, Paris, 1881,
pag. 204.
610 Patrick Demouy, Actes des archevêques de Reims d'Arnoul à Renaud II 997 -1139 , Tome I -II, Nancy II,
1982, Nr..117. Manase a fost arhiepiscop la Reims între ani 1070 -1080. Istoria încă nu cunoaștea data nașterii
sau a mor ții sale. Cronicile vremii amintesc despre un conflict avut de Manase cu papa Grigorie al VII -lea și
papa Urban al II -lea. I se reproșa de către legatul papal că nu administrase responsabil proprietățile diocezei sale.
La 17 aprilie 1080 a fost caterisit d in scaunul său de arhiepiscop, iar potrivit cronicii lui Guibert de Nogent s-a
alăturat împăratului Henric al IV -lea, iar din 1081 suntem încredințați de aceeași cronică, că a devenit
ambasadorul regelui Franței în problemele cu scaunul Romei. După 1081 se pare că a revenit în dioceza sa.
Guibert de Nogent, pag. 332.
611 Foucher de Chartres, pag. 308.
612 Verena Epp, Fulcher von Chartres: Studien zur Geschichtsschreibung des ersten Kreuzzuges, pag. 185;
Johannes Pahlitzsch, Symeon II. und die Errichtung der lateinischen Kirche von Jerusalem durch die
Kreuzfahrer, in Militia Sancti Sepulcri, 1998, pag. 355.
613 Peter Plank, Patriarch Symeon II. von Jerusalem und der erste Kreuzzug, pag. 275 -327; Johannes Pahlitzsch,
Symeon II. und die Errichtung der lateinischen Kirche von Jerusalem durch die Kreuzfahrer, pag. 355 -360.

175
că a murit în vara lui 1099, înainte de cucerirea Ierusalimului de către cruciați614. Sursa acestei
afirmații este mărturia lu i Albert de Aachen615. Există însă trei izvoare care pun această
relatare sub semnul întrebării616. Pe de o parte, patriarhul iacobit Mihail Sirianul scrie în
cronica sa că în timpul cuceririi Ierusalimului acesta avea un patriarh, care nu este numit617.
Conform relatării scrise în jur de 1125 a unui călugăr anonim din Schaffhausen , Simeon al II –
lea le -a dat personal latinilor Sfânta Cruce pe care o pusese la adăpost618. În sfârșit, Matei din
Edessa situează minunea luminii de Paști de la Ierusalim din anul 1101 în perioada păstoririi
patriarhului Simeon al Ierusalimului619. Mărturiile prezentate aici nu sunt desigur suficient de
sigure pentru a dovedi că Simeon era în viață, dar din prima variantă a relatării lui Foucher de
Chartres despre alegerea patriarhului se po ate trage concluzia că la început latinii mai credeau
că Simeon al II -lea era în viață și la început ar fi putut avea în plan să -l țină în funcție pentru
că voiau să -și consolideze legătura cu împăratul bizantin și mai mult decât atât aveau nevoie
de o dec izie papală să-l înlocuiască620.
Alegerea lui Arnulf apare problematică mai ales din perspectiva faptului că nu
îndeplinea condițiile canonice necesare pentru a fi ales patriarh al Ierusalimului621, de vreme
ce nu făcea parte din clerul superior. Din oas tea divizată în două tabere a cruciaților îl
sprijineau mai ales normanzii din sudul Italiei și nordul Franței și locuitorii din Lorena grupați
în jurul lui Godefroy de Bouillon, împotriva voinței provensalilor. Raimond de Aguilers
relatează că Arnulf înch eiase chiar înainte de cucerirea Ierusalimului o înțelegere cu Arnulf de
Marturano, conform căreia prelatul calabrez urma să devină episcop de Betleem, dacă îl
sprijinea să ajungă patriarh al Ierusalimului622. Putem trage concluzia sigură că la prima sa
alegere ca patriarh latin al Ierusalimului, Arnulf de Choques nu a fost nici hirotonit, nici

614 B. Hamilton, The Latin Church in the Crusader State. The Secular Church, pag.12. Și astăzi data morții
patriarhului ortodox al Ierusalimului din perioada cruciadelor, Simeon al II -lea, este subiec t de dezbatere pentru
istorici.
615 Albert d’Aix, cartea V, pag. 489.
616 Johannes Pahlitzsch, Symeon II. und die Errichtung der lateinischen Kirche von Jerusalem durch die
Kreuzfahrer, pag. 358.
617 Chronique de Michel le Syrien patriarche jacobite d'Antioche 1166 -1199 , trad.J.B. Chabot, in Recueil des
historiens des croisades, vol.4, Paris, 1899 -1924, pag. 329.
618 Monachi Anonymi Scaphusensis:Dde reliquiis Sanctissimi Crucis et Dominici Sepulchri Scaphusam allatis, in
Recueil des Historiens des Croisades, His toriens Occidentaux, tome V, Paris 1859, pag. 336.
619 Armenia and the Crusades, Tenth to Twelfth Centuries: The Chronicle of Matthew of Edessa , pag. 55.
620 Johannes Pahlitzsch, Symeon II. und die Errichtung der lateinischen Kirche von Jerusalem durch die
Kreuzfahrer, pag. 360.
621 Hans Eberhard Mayer, Gheschichte der Kreuzzüge, pag. 58; Foucher de Chartres, pag. 185.
622 Raymond d’Aguilers, pag. 152; Peter Edbury and John G. Rowe, William of Tyre: Historian of the Latin East ,
pag. 49; Rodolf Hiestand, Die päpstlichen Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom
Konzil von Clermont (1095) bis zum vierten Kreuzzug, pag.100.

176
consacrat și că nu a cerut sau primit vreodată un antimis papal pentru confirmarea alegerii
sale, mai ales că în 1112, când a fost reales, se spune clar că a fost doar consacrat623. În ce
măsură Arnulf poate fi socotit doar ales sau „conducător cu situația de drept nelămurită al
Bisericii din Ierusalim”624 nu poate fi stabilit din cauza situației contradictorii a izvoarelor625.
Cu toate acestea, privind în urmă devine clar că această alegere a depins de sprijinul mai –
marilor zilei și de interesele lor politice. Contele de Toulouse părăsise cu o mare parte a
armatei sale Ierusalimul în jur de 28 iulie, astfel încât principalul oponent al lui Godefroy de
Bouillon, opus candidatu lui normand la patriarhie (Arnulf) sprijinit de acesta nu putea face
nimic împotriva lui. Faptul că nobilul din Lorena nu -l sprijinea totuși fără rezerve pe Arnulf
avea să se arate de Crăciunul aceluiași an, când s -a folosit de situația juridică cel puțin
controversată a lui Arnulf , înlocuindu -l cu arhiepiscopul de Pisa, legatul papal, care sosise în
Țara Sfântă cu o flotă puternică din Pisa. În acest fel nobilul originar din Lorena scăpase î n
același timp de două greutăți. P e de o parte, Godefroy de Bouil lon se sustrăsese autorității
conducerii bisericești ortodoxe încă prezente într -o anumită măsură în Ierusalim, înlocuindu -l
cu un ul latin, iar pe de altă parte îi lăsase fără argumente pe oponenții latini ai lui Arnulf,
propunându -l ca patriarh pe un epis cop hirotonit și care era legat pontifical , Daimbert de Pisa.
În săptămânile ce au urmat alegerii s ale, Arnulf a fost foarte activ. Noul patriarh îl va
obliga pe Tancred de Tarento să înapo ieze o parte din tezaurul jefuit al Templum Domini , și a
apărat astfel drepturile Bisericii împotriva pretențiilor nobilului626. Mai departe Arnulf a ieșit
în evidență când, pe 5 august, a găsit în Biserica Sfântului Mormânt fragmentul din Sfânta
Cruce care fusese ascuns acolo de creștinii sirieni627.
Este foarte probabil ca, încă din august 1099628, Godefroy de Bouillon să le fi făcut
danii canonicilor seculari numiți de el la Biserica Sfântului Mormânt și la Templum Domini și

623 B. Hamilton, The Latin Church in the Crusader State. The Secular Church, pag. 14.
624 Hans Eberhard Mayer, Gheschichte der Kre uzzüge, pag. 58;
625 Rodolf Hiestand, Die päpstlichen Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von
Clermont (1095) bis zum vierten Kreuzzug, pag. 79.

626 Wiliam G. Zajog, Captured property on the First Crusade , in First Crusade, 1 997, pag. 153 -180; Ludwig
Buisson, Heerführertum und Erobererrecht auf dem ersten Kreuzzug , in Zeitschrift der Savigny -Stiftung für
Rechtsgeschichte: Germanistische Abteilung, vol. 112, 1995, pag. 316 -344;
627 Foucher de Chartres, pag. 309; Albert d’Aix, car tea VI, pag. 488; Guibert de Nogent, pag. 245 -249; Raymond
d’Aguilers, pag. 154; Guillaume din Tyr, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, pag. 425.
628 Hans Eberhard Mayer, Bistümer, Klöster und Stifte im Königreich Jerusalem , in Monumenta Germa niae
Historica, nr. 26, Stuttgart, 1977, 2.

177
să le fi dăruit case pentru întreținerea proprie629. Acest lucru este confirmat de cronicil e lui
Foucher de Chartres și Albert de Aachen . Însă în timp ce cronicarul din Aachen nu spune
nimic despre numirea de canonici în Templum Domini630, Foucher nu pomenește nimic despre
mijloacele de trai ale c anonicilor631. Nu sunt pomenite nici donațiile făcute de Godef roy
despre care vorbește Wiliam . Clericii greci de la Sfântul Mormânt avuseseră parte de venituri
substanțiale din proprietăți europene, în special din sudul Italiei632. Este de presupus că latinii
nu știau nimic exact despre această proprietate, re spectiv că le -a fost cunoscută doar în parte,
după cucerirea Orașului Sfânt. În plus, existența clericilor greci punea o problemă de principiu
în relația dintre Biserica latină și cea ortodoxă, mai ales că grecii aveau pretenția să
beneficieze și pe viitor de proprietatea Bisericii633. Din acest context s -ar desprinde și motivul
pentru care Arnulf i -a alungat prob abil mai întâi pe clericii ortodocși din Biserica Sfântului
Mormânt634.
VI.1.4 . Arhidiacon la Sfântul Mormânt
La 25 decembrie 1099 , Daimbert de Pisa a fost ridicat l a rangul de p atriarh al
Ierusalimului, în locul lui Arnulf. După sărbătoarea Învierii din 1100635, ierarhul de la
Ierusalim a trmis o scrisoare către omnibus Teutoniae636, în care solicita sprijin pentru regat,
pentru că de Paște pelerinii engl ezi și flota din Pisa părăsiseră Țara Sfântă. Solicita trimiterea
altor cruciați și a unor donații însemnate în bani, pentru că altfel ar fi fost imposibil ca
ținuturile cucerite să rămână în mâinile creștinilor. Po menește de Ierusalim, Betleem, J afa,
Sama ria, cetățile Sfântul Avraam și Ramla (toate cucerite în 1099). Hotzelt arată că patriarhul
ar fi adresat o chemare de ajutor asemănătoare și altor țări și papei. Acest lucru este confirmat

629 Guillaume din Tyr, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, pag. 430 -432; Mayer, Bistümer,
Klöster und Stifte im Königreich Jerusalem , pag. 222 -229.
630 Albert d’Aix, cartea VI, pag.490.
631 Foucher de Ch artres, pag. 308.
632 Regesta pontifıcum Romanorum ab condita ecclesia ad annum post Christum natum MCXCVIII, hg. v.
Philipp Jaffé, Berlin , 1851, 7318 și 1128; O relatare de unde aflăm existența a șaizeci de biserici din diferite
episcopii din Palestina păs torite de clericii ortodocși, care potrivit surselor, au primit substanțiale donații din
partea unor mănăstiri din Apus, chiar și după schizma din 1054, cum ar fi de la abatele mănăstirii Saint -Pierre -de
Moissac din Toulouse. A se vedea și : Alexander Giey sztor, The Genesis of the Crusades. The Encyclica of
Sergius IV (1009 -1012) , in Medievalia et Humanistica, nr. 6, 1950, pag. 3 -34.
633 Mayer, Bistümer, Klöster und Stifte im Königreich Jerusalem , pag. 233.
634 Armenia and the Crusades, Tenth to Twelfth Centuri es: The Chronicle of Matthew of Edessa , pag. 178;
Raymond d’Aguilers, pag.154; Johannes Pahlitzsch, Graeci und Suriarıi im Palästina der Kreuzfahrerzeit.
Beiträge und Quellen zur Geschichte des griechisch -orthodoxen Patriarchats von Jerusalem, in Berliner
historische Studien, vol.33, edit. Duncker und Humblot, Berlin, 2001, pag. 191 -193.
635 Hagenmeyer, Chronologie , pag. 290; Hagenmeyer, Epistulae, pag. 176.
636 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana , nr. 30 și 42.

178
de o scrisoare a lui Pascal al II -lea din aprilie 1100, în care pa pa anunță că l -a trimis în ajutor
pe un legatul papal , Mauriciu de Porto.
Aceste strigăte de ajutor au avut un puternic ecou în Lombardia, sudul Franței,
Normandia și estul Franței. În imperiu efectul s -a resimțit doar în Bavaria și Austria: în 1101 /
02 au pornit cu crucea în mână bătrânul Welf al IV -lea, duce de Bavaria, alături de numeroși
nobili de la curtea lui. Împreună cu el se aflau printre alții văduva lui L eopold al II -lea,
margravina Id a de Austria, arhiepiscopul Thiemo de Salzburg, episcop ul Ulrich de Passau,
abatele de Admont și cronicarul Ekkehard de Aura637.
Chemare a la cruciadă a fost trimisă prin „Arnulfum fratrem” . Pentru Riant și
Hagenmeyer acest sol este complet necunoscut638, dar se poate specula că este vorba despre
Arnulf de Ch oques, care după înlăturarea sa devenise arhidiacon al Sfântului Mormânt și
căruia astfel Daimbert îi luase pentru o vreme posibilitatea de a acționa împotriva lui în regat,
cu atât mai mult cu cât instrumentul pe care se sprijinea puterea lui Daimbert în regat, flota
din Pisa, părăsise Țara Sfântă. Pesemne în amintirea predicii ținute pe Mons Gaudii chiar
înainte de cucerirea Ierusalimului de către cruciați, arhidiaconul Sfântului Mormânt, Arnulf de
Choques639, și nu patriarhul Ierusalimului, Daimbert, a fo st cel desemnat să țină o predică
chiar în ainte de bătălia de la Ramla / J afa, adresată armatei regelui, care, întărită și de prezența
Sfintei Cruci, urma să pornească lupta împotriva unui dușman superior numeric (4 septembrie
1101)640.
Cele mai multe i poteze indică faptul că Arnulf de Choques a fost pentru prima dată ca
arhidiacon al Sfântului Mormânt în anul 1100 (aprilie -iunie) și nu, așa cum este de opinia
istoricului german Hans Mayer , care face referire la cronica lui Albert de Aachen, în care

637 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana , nr. 32; Regesta pontifıcum Romanorum ab condita
ecclesia ad annum post Christum natum, 5835; Hagenmeyer, Epistulae, pag. 178; Wilhelm Hotzelt,
Kirchengeschichte Paläsvtinas im Zeitalter der Kreuzzüge 1099 -1291 , pag. 52. Karl Lechner, Die Babenberger.
Markgrafen und Herzoge von Österreich 976 -1246 , Böhlau Verlag Wien -Köln -Weimar, 1992, pag.138 -209;
Ekkehard of Aura, Hierosolymita, pag. 370.
638 Paul-Édouard Riant, Une lettre historique de la première croisade. Comptes rendus des séances de
l'Académie des Inscriptions et Belles -Lettres, tome 12, Paris, 1885, pag. 213; Hagenmeyer, Epistulae, pag.120.
639 Albert d’Aix, cartea VI, pag. 489; El era pe atunci „ cancellarium sanctae Eclesiae Iherusalem, procuratorem
sanctarum reliquiarum et custodem ele monsynarum Fidelium…”; Raymond d’Aguilers, pag. 154; Apoi este
numit ”subdiaconus..”
640 Steven Runciman, Istoria Cruciadelor. Regatul Ierusalimului și Orientului Latin, 1100 -1187, trad. Maria
Pakus Wilcocks, Ovidiu Criste, Marian Coman, vol. II, edit. Nemi ra, București, 2015, pag. 90 -91.

179
Arnu lf e numit „clericus et cancellarius regis” , în toamna lui 1102641. Din lipsă de
documente putem exclude ipoteza ca Arnulf să fi exercitat funcția de cancelar al Sfântului
Mormânt, chiar dacă mărturia lui Albert de Aachen lasă să se întrevadă posibilitatea d eținerii
acestei funcții642. Cu atât mai puțin a deținut normandul demnitatea de cancelar al regilor din
Ierusalim, deși în studiile mai vechi acest lucru a fost susținut în mod constant643. Însă Arnulf
nu a fost doar arhidiacon și custode al relicvelor de la Sfântul Mormânt, ci și administrator al
relicvelor și prin aceasta membru în capela de curte al lui Balduin I644.
Într-o scriere din anul 1102 / 1103 se vorbește despre împărțirea anuală a prebendelor
capitolului Sfântului Mormânt înființat în 1099 de Godefroy de Bouillon. Patriarhul Ebremar
se angajează să -i plătească anual subdecanului capitolului după moartea lui „Arnulfus” 150
de bizantini, în loc de cei 100 plătiți de Arnulf645. Rămâne deschisă întrebarea dacă aceste
venituri proveneau din averea pe care Arnulf o obținuse în 1097 în Sicilia din mâna lui Odo
de Conteville, muribund, sau din donațiile pe care le primea ca administrator al Sfântului
Mormânt.
VI.1.5 . Autoritatea regelui asupra patriarhiei latine de la Ierusalim .
Pentru a înțelege istoria politică a Țării Sfinte sub stăpânirea francilor , trebuie
analizate conflictele și interesele pentru scaunul patriarha l dintre anii 1099 și 1118 .
Vom menționa în acest loc doar punctual principa lele momente ale conflictelelor.
Primul dintre ace stea este î n anul 1099, când de Crăciun, Daimbert de Pisa a fost numit în
scaunul de patriarh. Apoi sunt discuțiile aprinse din jurul persoanei sale din anul 1101 , când
episcopul Mauriciu de Porto, în calitatea sa de legat papal, a trebuit să intervină și să-i retragă
lui Daimbert demnitatea de patriarh, fiind influențat de regele latin Balduin I646. Daimbert i -a
cerut ajutorul lui Tancred de Tarento, cu al cărui sprijin a fost repus în scaunul patriarhal în

641 Albert d’Aix, cartea IX, pag. 599; Hans Eberhard Mayer, Die Hofkapelle der Könige von Jerusalem , in
Deutsche Archiv, vol.44, 1988, pag. 489 -509.
642 Hans Eberhard Mayer, Die Kanzlei der lateinischen Könige von Jerusalem , in Monumenta Germaniae
Historica Schriften, vol. 40, nr.1 -2, Hannover, 1996, pag. 47.
643 Foucher de Chartres, pag.481; Hans Eberhard Mayer, Die Kanzlei der lateinischen Könige von Jerusalem,
pag. 57. Reinhold Röhricht, Die Gheschichte des Königreichs Jerusal em (1100 -1291) , Innsburck, 1898, pag. 96.
644 Chronique de Saint -Pierre -le Vif de Sens, dite de Clarius Chronicon Sancti Petri Vivi Senonensis , pag. 186;
”Rex vocavit Arnulfum scriniarium suum et ait ei, ut quicquid scriniarii in capela sua eligerat, totum a bsque
mora sibi tribueret..”.
645 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr. 40; Le Cartulaire du Chapitre du Saint -Sépulcre de
Jérusalem (Documents relatifs à l'histoire des croisades), publ.Geneviève Bresc -Bautier, Paris, 1984, pag. 72 -74;
646 Albert d’Aix, cartea VII, pag. 545 – 548.

180
1102. În octombrie 1102 Daimbert a fost revocat di n nou la un sinod din Ierusalim, condus de
alt legat pontifical , cardinalul Robert de S. Eusebio , iar în locul lui a fost numit la rangul de
întâi-stătător al capitolului Sfântului Mormânt, clericul flamand Ebremar de Chocques . Dar
lucrurile nu s -au închei at aici deoarece cel revocat s -a adresat în anul 1104 / 1105 Romei647,
unde cazul său a fost judecat în primăvara lui 1106 în Palatul Lateran. Acolo i s -a dat dreptate
și a fost reinstalat . Însă pe drumul de întoarcere spre Țara Sfântă, Daimbert a murit la
Messina. Când s -a aflat la Ierusalim că Daimbert murise, Ebremar a fost ales probabil din nou
patriarh și trimis la Roma pentru a fi confirmat. Cunoscând însă bine decizia papală, Balduin I
l-a trimis la Roma pe arhidiaconul Sfântului Mormânt, Arnulf, care astfel a reapărut în
conflictele din jurul scaunului patriarhal, împreună cu diaconul Sfântului Mormânt,
Aichard648. În mod evident disputele din jurul patriarhatului de Ierusalim l -au convins pe papă
să încerce o limpezire a situației din Țara Sfântă, lucru pentru care un nunțiu papal urma să fie
trimis în Țara Sfântă. Într -o scrisoare din 4 decembrie 1107 adresată lui Baldu in I, Pascal al
II-lea îl informa că trimite un alt legat papal în Orient, care să pună rânduială în treburile
bisericești, pentru că „Ecclesie vestre scandalis tanto vehementius”649. Este vorba despre
viitorul patriarh Gibelin de Arles . Hotărârile mai vechi ale curiei pomenite în scrisoarea
papală și conținutul diferitelor documente scrise papale în această chestiune nu au ajuns
separat pân ă la noi. Acela a convocat în 1108 un conciliu la Ierusalim. Aici trimișii regelui
Ierusalimului au cerut ca Ebremar să fie revocat650. După confirmarea plângerilor lui
Daimbert, papa retrăsese sprijinul pentru ca Ebremar să ocupe scaunul de patriarh al
Ierusalimului. D in lipsa documentelor sau a mărturii lor scrise este foarte dificil să înțelegem
cu exactitate ce s-a aflat în spatele acestor întâmplări .
Abia după câțiva ani Arnulf de Choques avea să reușească să dobândească din nou
demnitatea de patria rh al Ierusalimului. Este de presupus că Arnulf l -ar fi cunoscut pe Gibelin
la Roma și l -ar fi impresionat pe legatul pontifical cu personalitatea sa. În cele din urmă acest
lucru a dus la situația în care patriarhul muribund l -a propus pe Arnulf ca urmaș. Foarte

647 H. Hagemneyer, Chronologie de la Première Croisade, pag. 304; Foucher de Chartres, pag.467.
648 Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, cartea IX, pag. 512 -515; Reinhold
Röhricht, Regest a regni Hierosolimitana, Nr. 59; Documentele fac referire organizarea Biserici latine de la
Ierusalim și a nou înființate Episcopii de la Betleem. În 1107 Arnulf și Aichard se adresa papei împotriva
funcționării la Betleem a unei episcopii, iar în 1108 pri n decizia unui sinod ținut la Ierusalim activitatea
episcopiei a încetat. Tot atunci a fost ales noul patriarh latin Gibelin de Arles. Decizia regală cu privire la
incetarea funcționării episcopiei de la Beteleem a fost luată între septembrie 1109 și augus t 1110.
649 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.49; Regesta pontifıcum Romanorum ab condita
ecclesia ad annum post Christum natum, 6175; Le Cartulaire du Chapitre du Saint -Sépulcre de Jérusalem, pag.
204-206; Ekkehard of Aura, Hierosolymita, pag.388.
650 Foucher de Chartres, pag. 512 -518; Albert d’Aix, cartea X, pag. 659.

181
probabil că din momentul în care fusese revocat din demnitatea de patriarh , din perioada
Crăciunul ui a anul 1099, Arnulf reușise în disputele ulterioare să -și consolideze poziția
pentru o nouă candidatură în contextul tensionat creat între regele Ierusalimului, canonicul
Sfântului Mormânt și patriarhul Daimbert de Pisa, Ebremar de Choques și Gibelin de Arles.
După moartea lui Gibelin de Arles de la începutul lui aprilie 1112, Arnulf a reușit să
fie ales din nou patriarh al Ierusalimului. Pent ru a stabili ordinea cronologică a acestor
evenimente este necesar să studiem mai îndeaproape următoarele documente.
Din anul 1112 ni s -au păstrat o serie de donații către biserica Sfânta Maria din Valea
lui Iosafat651, care fusese distrusă de saracini și era în proces de reconstrucție. Interesantă la
acest document este actul de donație. Röhricht apreciază că datează din jurul anului 1112, însă
conține mențiunea „Arnulphus patriarcha Hierosolymitanus”, un indiciu sigur că e posibil să
fi fost redactat după alegerea, respectiv consacrarea în demnitatea de patriarh. Alegerea a avut
loc înainte de 26 aprilie 1112 „a rege, clero et populo”652, înscăunarea probabil pe 20 iunie,
când le -a transferat ioaniților posesiunile legate de Spitalul din Ierusalim. Dacă ar fi făcut așa
ceva înainte, adversarii lui i -ar fi putut reproșa că înstrăinează bunuri bisericești de care nu îi
este permis să dispună653.
Ultimul care a pus sub semnul îndoielii cronologia acceptată până de curând a fost
Hans Eberhard Mayer . Dacă până la el cercetătorii porneau de la premisa că Arnulf fusese
înscăunat pe 20 iunie 1112654, Mayer este de părere că în această zi a fost înregistrată
înscăunarea, dar în realitate aceasta a avut loc încă de pe 26 aprilie 1112. Mayer face în acest
sens trim itere la încoronarea festivă a lui Balduin I, pentru care era nevoie de un patriarh
înscăunat, așa cum arată ceremonialul asemănător din 1158, de la încoronarea lui Amalric

651 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr. 67; H. E. Mayer, Bistümer, Klöster und Stifte im
Königreich Jerusalem , pag. 266; H. E. Mayer, Die Kanzlei der lateinische n Könige von Jerusalem , pag.85.
652 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr. 75; Le Cartulaire du Chapitre du Saint -Sépulcre de
Jérusalem, pag. 74 -77; Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, XI, pag. 519.
653 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr. 64; H. E. Mayer, Bistümer, Klöster und Stifte im
Königreich Jerusalem , pag. 267; Pentru ordinul Ioaniților a se vedea: Alain Belljens, Aux origines de l`ordre de
Malte, de la fondation de l'Hôpital de Jerusalem à sa transfomation en ordre militaire , Brüssel, 1995; Alain
Demurger, Cavalerii lui Christos. Ordinele religios militare în Evul Mediu (se. al XI -lea-XVI-lea), trad. Ovidiu
Pecican, Edit. Cartier, București, 2003, pag. 30 -56; Michael Matzke, De origine Ho spitalariorum
Hierosolymitanorum. Vom klosterlichen Pilgerhospital zur internationalen Organisation , in Joumal of Medieval
History, vol. 22, 1996, pag. 1 -23 .
654 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr. 68.

182
(I)655. Despre trimiterea unui antimis papal către Arnulf în momentul respectiv nu se știe
nimic.
Cercetătorii au enunțat de curând teza că imediat după ce a fost ales patriarh în 1112,
Arnulf a făcut din „grija pentru Spitalul din Ierusalim (din care a luat mai târziu naștere
Ordinul Ioaniților) o preocupare imperioasă a păstoririi sale”656. Prin această acțiune Arnulf
a dus la capăt opera predecesorului său, Daimbert de Pisa. În plus această măsură așa -zis
pregătitoare pentru privilegiile lui Pascal al II -lea asupra abației S fânta Maria Latina și a
spitalului din anii 1112 și 1113, a fost în folosul unei asigurări legale a celor două instituții.
Este incontestabil că prin intermediul privilegiului său Arnulf a asigurat Spitalul din
Țara Sfântă din punct de vedere instituțional, dar este imposibil de dovedit că a socotit
dezvoltar ea Spitalului ca pe scopul cel mai important al viitoarei sale păstoriri. Cu atât mai
greu este de înțeles faptul că patriarhul ar fi adus prejudicii privilegiilor lui Pascal al II -lea.
Dacă așa s -ar fi întâmplat, cum este de părere Matzke, atunci ar fi fo st de așteptat ca în ambele
privilegii ale papei să apară măcar un indiciu în acest sens. Însă plasarea Spitalului sub
jurisdicția lui Pascal al II -lea poate fi văzută în legătură cu primul privilegiu festiv asupra
abației S. Maria din Valea lui Iosafat și cu conflictul celor două patriarhii, a Ierusalimului și a
Antiohiei, în legătură cu jurisdicția asupra Arhiepiscopiei Tirului657.
VI.1.6. Reformele patriarhului Arnulf.
În „a doua” perioadă a lui Arnulf de Choques ca patriarh al Ierusalimului apare și
conflictul care a ținut tot secolul al XII -lea și apoi al XIII -lea între patriarhatele latine ale
Antiohiei și Ierusalimului în privința jurisdicției anumitor eparhii sufragane.
Unul dintr e documentele ajunse până în zilele noastre se ocupă de acest aspect deosebit de
interesant pentru istoria structurilor bisericești din Țara Sfântă și se referă la disputa pentru
jurisdicția Arhiepiscopiei Tirului658. În 1110, cruciații conduși de Balduin I izbutiseră să

655 Hans Eberhard Mayer, Zur Geschicht e der Johanniter im 12. Jahrhundert , Deutsche Archives, vol. 47,
1991,pag. 139 -157.
656 Michael Matzke, De origine Hospitalariorum Hierosolymitanorum. Vom klosterlichen Pilgerhospital zur
internationalen Organisation. pag.22 -23.
657 Regesta pontifıcum Romanorum ab condita ecclesia ad annum post Christum natum, 6343 -6344; Reinhold
Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr. 73.
658 Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr. 72; Robert Samerville, The Council of Clermont and the first
crusade , in Studia Gratiana , Seria. 19 -20, Roma, 1976, pag. 323 -337; John Gordon Rowe, The Papacy and the

183
cucerească Beirutul, Sidonul și Akkonul (1104)659. Din scrisoarea de răspuns datată februarie
/ martie 1113 a papei din Benevento către conducătorul de oști Roger din Antiohia și
patriarhul Bernard de Valence, reiese că aceștia îl reclamaseră pentru a dobândi jurisdicția
asupra episcopiilor sufragane de Tir, Beirut și Akkon pe patriarhul Arnulf la Sfântul Scaun660.
În spatele acestei plângeri se află numirea unui episcop, Balduin (1112 – aprox. 1140) de
Beirut de către regele Balduin I, care îl recunoștea pe patriarhul de Ierusalim, nu pe cel de
Antiohia661. Pascal al II -lea a respins cererea antiohienilor, citând în decizia sa o hotărâre a lui
Urban al II -lea de la Conciliul din Clermont (1095): „Sancte memorie venerabilis Urbanus
papa, quando concilium populosissime congregationis in Monte Claro celebravit, viamque
ierosolimitanam suscitavit, decrevisse memoratur et scitur, quod quicumque principes
eliminatis gentium ritibus, ecclesie restitute pertinerent”.662
În acest context trebuie văzute și scrisorile papei din 9 iunie 1110 către regele Balduin I și
patriarhul de Ierusalim Gibelin663, în care le comunica acestora că orașele cucerite de rege
erau subordonate și ierarhiei patriarhului Orașului Sfânt. În acest conflict se pune întrebarea în
ce măsură granițele bisericești trebuie să coincidă cu cele politic e. De la jumătatea secolului
IX, încă din scrierile lui Isidor de Sevilia și ale lui Pseudo -Isidor fusese formulat principiul
provincia = regnum664, care de la sfârșitul secolului XII fusese respectat întotdeauna. Dar
Pascal al II -lea nu și -a menținut univoc decizia: în alte două scrisori din 18 martie 1113 către
patriarhul Antiohiei și Balduin I al Ierusalimului665 și-a limitat aprobarea afirmând că doar
acele orașe trebuie să intre sub stăpânirea eliberatorilor, a căror apartenență bisericească nu

Ecclesiastical Province of Tyre (1100 -1187) , in Bulletin of the John Rylands Library, vol. 43, 1960 -1961, pag.
160-189.
659 Steven Runciman, Istoria Cruciadelor. Regatul Ierusalim ului și Orientului Latin, 1100 -1187, vol., pag. 96.
660 Julius von Pflugk Harttung, Acta Pontificorum Romanorum Inedita 748-1198 , vol.II, Tübingen, 1880, pag.
205; Rudolf Hiestand, Vorarbeiten zum Oriens pontificius, ed. Papsturkunden für Templer und Johanni ter, in
Abhandlungen der Akademie der Wissenschaften in Göttingen, vol.III, nr. 15, Göttingen, 1985, pag.120;
„Temporibus (enim) chrıstianitas antequam gentiles Ierusalem et Antiochiam prouinciasque illis pertinentis
su(e) ditioni subiugassent (Tyrus, Ber i)to, Sydon, Acco et provincia lota usque ad flumen quod iuxta Accon mare
ínfluil, dyocesis Antiochene fuerunt.“
661 B. Hamilton, The Latin Church in the Crusader State. The Secular Church, pag. 61.
662 Foucher de Chartres, pag. 739 -42; Rudolf Hiestand, Vorarbei ten zum Oriens pontificius, vol.III, nr. 15, pag.
121. Robert Somerville, The Councils of Urban II , pag. 34 -37.
663 Rudolf Hiestand, Vorarbeiten zum Oriens pontificius, vol.III, nr.9, pag. 107.
664 Robert L. Benson, Provincia = Regnum , in Prédication et propag ande au Moyen Age. Islam, Byzance,
Occident, eds. George Makdisi, Dominique Sourdel, Sourdel -Thomine, Paris, 1983, pag. 59.
665 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.73; Rudolf Hiestand, Vorarbeiten zum Oriens
pontificius, vol.III, nr.16, pag. 121-122; Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum,
cartea XI, pag. 539.

184
mai putea f i stabilită clar666. În practică acest lucru nu a schimbat mare lucru. Eparhiile de
Beirut, Sidon, Akkon și Banyas, precum și cea a orașului Tir, cucerit în 1124, au rămas în
stăpânirea regilor Ierusalimului și implicit sub jurisdicția patriarhiei de Ierusal im.
Una dintre măsurile importante pentru istoria bisericească a Palestinei, luată de
arhidiaconul Arnulf de Choques a fost rânduiala comunității canonicatului Sfântului
Mormânt: „Canonicis autem ejusdem Dominici Sepulcri, filis nostrís er confratribu s nostrís,
in ullimis positus omnem voluntalem meam sic plenissíme aperui, ut eis per obedientiam
firmiter preciperem quatínus insimul comederent secundum bonarum aecclesiarum,specialius
Lugdunensis vel Remensis, consuetudinem. ”667
Patriarhul muribund G ibelin l -a rugat pe Balduin I, la sfatul lui Arnulf de Choques , să
întreprindă reforme între canonicii Sfântului Mormânt, în special după modelul constituțiilor
de la Reims și Lyon. Prin acest lucru, patriarhul aflat pe patul de moarte a încercat să iniție ze
o reformă pe care o socotea ca pe o datorie față de dorința generală pentru o urmare mai
strictă a lui Hristos și a Apostolilor. Aici se face referire la un aspect important al vieții
religioase din secolele XII și XIII, pe care Herbert Grundmann îl car acterizează după cum
urmează: Vita apostolica și dorința după sărăcia evanghelică668, au constituit o mișcare
importantă a acestei perioade, în care Urban al II -lea pusese pe același plan reforma vieții
duhovnicești a clericilor de rând669 și pe a l călugărilor ca apostolicae instituta disciplinae670.

666 Peter Edbury and John G. Rowe, William of Tyre: Historian of the Latin East ,pag.116 -118; Istoricul pune
decizia papei Pascal al II -lea intr -un context de separarea între puterea laică și cea spirituală.
667 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.63; Le Cartulaire du Chapitre du Saint -Sépulcre de
Jérusalem, pag. 86; H. E. Mayer, Die Kanzlei der lateinischen Könige von Jerusalem , pag.85; Klaus Her bers;
Nikolas Jaspert, Jerusalem im Hoch – und Spätmittelalter: Konflikte und Konfliktbewältigung , pag. 56.
668 Herbert Grundmann, Religiöse Bewegungen im Mittelalter, in Historische Studien ,vol.I,
Darmstadt , 1977, pag.14. Joachim Schmiedl, Religiöse Bewegungen im Mittelalter. Die Rezeption Herbert
Grundmanns in der marxistischen Mediävistik der DDR , in Zeitschrift für Geschichtswissenschaft, vol. 47, 1999,
pag.293 -307; Herbert Grundmanns, Religiösen Bewegungen , in Mittellungen des Instituts für Österreichische
Geschichtsforschung, vol.104, 1996, pag. 286 -309;
669 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.41, pag. 365-406; Christopher N.L. Brooke, Monk and
Canon: Some Patterns in the Religious Life of the Twelfth Century , in Monks, Hermits and the Ascetic Tradition,
ed. W.J. Sheils,Studies in Church History, vol.22, Oxford, 1985, pag.109 -129; Ludo Mills, The Regular Canons
and Some Socio -Religious Aspects ab out the Year 1100 , in Etudes de Civilisation médiévale (IX° – XII“ siècles).
Mélanges offerts à Edmond -Réné Labande, Poitiers 1974,pag. 553 -561; Caroline Walker Bynum, The
Spirituality of Regular Canons in the Twelfih Century: a New Approach , Medievalia et Humanistica, vol. 4,
1973,pag. 3 -24; Jean Châtillon, La crise de l'Église aux XIe et XIIe siècles et les origines des grandes fédérations
canoniales , in Revue d'histoire de la spiritualité,vol. 53, 1977, pag. 3 -46.
670 Herbert Grundmann, Religiöse Bewegunge n im Mittelalter, pag. 34; Jakob Mois, Das Stift Rottenbuch in der
Kirchenreforrn des X1. -X11. Jahrhunderts (Beiträge zur altbayerischen Kirchengeschichte III/19), München –
Freising ,1953; Horst Fuhrmann, Das Papsttum zwischen Frömmigkeit und Politik – Urban I1. (1088 -1099) und
die Frage der Selbstheiligung , in Deus qui mutat tempora, 1987, pag. 157 -172; Johannes Laudage, Ad exemplar

185
Reims și Lyon sunt centre timpurii ale acestei mișcări care a cuprins tot apusul: Reims era
scaunul unui primat și locul unde erau încoronați regii francezi671, unde episcopul Ghervasie
introdusese în 1067 în capitolul Saint -Denis672, strâns legat de catedrala Notre -Dame, în locul
regulii de la Aachen pe cea augustiniană, cu îndemnurile ei la viață în comun și sărăcie
personală a clericilor. În ceea ce privește rânduielile necesare din cauza faptului că regula
augustinian ă 673 avea caracter mai degrabă omiletic decât legislativ, la sfârșitul secolului XI
s-au folosit statutele făcute de Ivo de Chartres pentru Saint -Quentin din Beauvais în 1079,
care s -au răspândit prin Reims și Paris până în Renania674.
Alături de Lyon, Gibe lin de Arles face referire pe patul de moarte la o a doua
componentă a mișcării canonicilor: cercurile canonicilor regulați de la Saint Ruf675, asociate
ordo antiquus. Acest canonicat este unul dintre primele (1039) și cele mai influente ale
reformei, mai al es prin răspândirea statutelor sale în sudul Franței, printre altele la Arles, în
Spania și Portugalia, dar și în Germania și Austria. În privința unei posibile legături a lui
Gibelin de Arles cu S f. Ruf și cu influența ce rezultă de aici asupra regulilor, a componenței și
a prezenței unor sfinți din sudul Franței în calendarul capitolului Sfântului Mormânt, Kaspar
Elm a lansat teza – care contrazice părerea susținută încă în 1950 a lui Carrier de Belleuse –
că reformele introduse în 1114 de Arnulf de Choqu es și -ar afla aici modelul. Analizând
documentele, textele liturgice și istoriografia contemporană, Elm ajunge la concluzia că, în
afară de regulile privind postul ce ne -au rămas în Codexul de la Barletta, nu se poate stabili o
legătură evidentă între can onicii de la Sfântul Mormânt și Saint -Ruf. Ca și cele care le -au
precedat, statutele de la 1114 nu s -au păstrat, de aceea este practic imposibil să se recurgă la
alte tipuri de verificări. Cu toate acestea putem presupune că statutele introduse în vremea

primitivae ecclesiae. Kurie, Reich und Klerusrefonn von Urban 11. bis Calixt II., in: Reformidee und
Reformpolitik im spätsal isch-frühstaufischen Reich. Vorträge der Tagung der Gesellschaft für mittelrheinische
Kirchengeschichte vom 11. bis 13. September 1991 in Trier (Quellen und Abhandlungen zur mittelrheinischen
Kirchengeschichte 68), Mainz, 1992, pag. 47 -73.
671 Carlrichard Brü hl, Reims als Krönungsstadt des französischen Königs bis zum Ausgang des 14. Jahrhunderts ,
Diss. phil. 1949, Frankfurt/M. 1950, pag. 3 -14;
672 Charles Dereine , Saint -Ruf et ses coutumes au XIe et XIIe siècle , Revue bénédictine, vol. 59, 1949, pag. 375.
673 Medioevo canonicale (Pubblicazioni dell'Università Cattolica del Sacre Cuore. Contributi 111/2), Mailand,
1970, pag. 193 -195; Nicola Bux, Codici liturgici latini di terra santa. Liturgical latin codices of the Holy Land
(Studium Biblicum Franciscanum. Museum 8), Brindisi ,1990.
674 Charles Dereine , Les coutumiers de Saint -Quentin de Beauvais et de Springiersbach , in Revue d'histoire
ecclésiastique, vol. 43, 1948,pag .411-431.
675 D. Misonne, La législation canoniale de Saint -Ruf d'Avignon à ses origines. Règle de S aint Augustin et
coutumier , in Annales du Midi: revue archéologique, historique et philologique de la France méridionale, vol.75,
1963, pag. 471 -489; Rudolf Hiestand, Saint -Ruf d'Avignon, Raymond de Saint -Giles et 1’Eglise latine du Comté
Tripoli, in Annal es du Midi: revue archéologique, historique et philologique de la France méridionale, vol.98,
1986, pag.327 -336.

186
morții lui Gibelin de Arles (1112) până la introducerea Vita communis și Vita apostolica
(1114) își au modelul în cele de la Saint -Quentin dar și în cele de la Saint -Ruf676.
Subordonarea capitolului introdusă de către Arnulf este numită de patriarh „tran smutatio
canonicorum secularium in regulares”677. Introducerea de către Arnulf de Choques a mensa
communis a fost un prim pas către reorganizarea capitolului. Documentul reglementează și
împărțirea averii bisericești în mensa patriarchalis și mensa canonical is. De asemenea,
canonicii au primit venituri fixe pentru întreținere și îmbrăcăminte. Pe lângă acestea, a hotărât
construirea de clădiri în care urmau să locuiască toți canonicii regulați678. Trebuie precizat aici
că aceste măsuri reformatoare nu au fost lu ate fără nicio împotrivire din partea celor în cauză.
Cu toate acestea, lucrul nu le -a fost de mare folos, pentru că Arnulf i -a exclus din capitol pe
clericii care i se opuneau. Cronicarul Wilhelm de Tir, care nici în rest nu îl privește cu ochi
foarte bun i, notează în acest sens: „Cui rei colorem querens, ordinem, quem primi principes
studiose et cum multa deliberatione in ecclesia Ierosolimitana instituerant, regulares
canonicos introducendo commutavit…679
Pe lângă eforturile lui Arnulf de a stabili o r ânduială pentru comunitatea canonică a
Sfântului Mormânt, ne -au rămas informații despre activitatea lui pentru diferite mănăstiri și
ctitorii. De pildă în 1112 Arnulf și -a dat acordul pentru înfrățirea în rugăciune a canonicilor de
la Sfântul Mormânt cu be nedictinii de la Fruttuaria680.
În 1114, Balduin I le -a confirmat canonicilor de la Sfântul Mormânt proprietățile pe
care le primiseră de la fratele lui, Godefroy de Bouillon681. Aici se vorbește despre
„patriarcha… sancte civitatis Ierusalem, venerabili A rnulfo” . Se pune întrebarea în ce măsură
această nouă confirmare are legătură cu „transmutatio canonicorum secularium in

676 Kaspar Elm, Der Ordo SS. Sepulcri Dominici Hierosolymitani. Untersuchungen zu Geschichte und
Selbstverständnis des Kapitels vom Heilige Grab , Habilitationsschrift, Freiburg, 1967; Kaspar Elm, Secundum
formam Sancti Sepulcri: Die Chorherren des Ordens vom Heiligen Grab und ihre Nachbildungen der
Jerusalemer Grabeskirche , in Miszellen aus dem Schülerkreis, Berlin, 1994, pag. 25 -40; A. Carrier de Belleuse,
Les Coutimiers du Xie siècle de l'Ordre de Saint – Ruf en usage a la cathedrale de Maguelone, ( Etudes et
documents sur l’orde de Saint Ruf, nr.8), Sherbrooke, 1950;
677 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.75; Le Cartulaire du Chap itre du Saint -Sépulcre de
Jérusalem, pag. 74 -77 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.63; Le Cartulaire du Chapitre du
Saint -Sépulcre de Jérusalem, pag. 86;
678 Camille Enlart, Les Monuments des croisés dans le royaume de Jérusalem, in Archite cture religieuse et
civile,vol. 2, Paris, 1928, pag. 173 -180; Kaspar Elm, Der Ordo SS. Sepulcri Dominici Hierosolymitani.
Untersuchungen zu Geschichte und Selbstverständnis des Kapitels vom Heilige Grab , pag.88.
679 Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Parti bus Transmarinis Gestarum, cartea XI, pag. 519.
680 Kaspar Elm, Fratres et Sorores Sanctissimi Sepulcri. Beiträge zu fraternitas, familia und weiblichem
Religiosentum im Umkreis des Kapitels vom Hlg. Grab , in Umbilicus Mundi, 1998, pag. 139 -217
681 Reinhold Rö hricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.74.

187
regularis”682 (26-31 august) care a avut loc în aceeași perioadă, de vreme ce altfel nu exista
vreun motiv special din partea regelui sau a capitolului de a confirma proprietățile, atâta timp
cât nimeni altcineva nu emitea pretenții asupra lor. Pentru întreținerea canonicilor regulați
care trăiau în sărăcie asumată și pentru îndeplinirea datoriilor lor – pe lângă slujba adusă
Domnului care a pătimit și a înviat, era vorba despre cura animarum și despre învățătura
catehetică și activitatea din spital – aceste venituri erau indispensabile. Același lucru se vede
la ctitoriile de la Muntele Măslinilor, de la Templu și de pe Muntele Sion: restaur area celor
sfinte, construcțiile adiacente și înlocuirea prebendelor clericilor cu mensa communis683. Cum
însă nu toți canonicii erau dispuși să se alăture reformei capitolului și trăiau în casele proprii,
putem presupune că privilegiul oferit de Balduin I s e referea și la eventuale pretenții ale
adversarilor lui Arnulf.
În 1115 îl găsim pe Arnulf de Choques menționat într -un document de la Mănăstirea
Sfintei Maria din Valea lui Iosafat684. Cum s -a spus deja mai sus, încă din 1112 patriarhul
transferase î n beneficiul mănăstirii mai multe taxe bisericești, iar prețuirea deosebită de care
se bucura mănăstirea reiese și din numeroasele confirmări ale proprietății venite din partea
papei, a guvernatorului Antiohiei și a regelui Ierusalimului în numai doi ani ( 1113 -1115)685.
Eberhard Mayer a arătat că în acest caz nu este v orba despre o donație a regelui Balduin al II –
lea mai degrabă donațiile făcute către biserica Sfintei Maria dinainte să devină mănăstire și pe
cele primite de Mănăstirea Sfânta Maria din Valea l ui Iosafat din alte surse686. În acest context
este interesant de observat că întemeierea propriu -zisă a mănăstirii, de sub domnia lui Balduin
I, este opera patriarhului Ierusalimului Gibelin din anul 1110 / 1111, continuată de Arnulf.
În plus, în 1115, Arnulf a dus la capăt construcția palatului patriarhal687.
La sfârșitul lui 1114688 știrile despre reformele lui Arnulf, în special cele despre
circumstanțele favorabile arătate căsătoriilor lui Balduin, au ajuns la Roma. În urma acestor
informații, Pascal a l II-lea l -a trimis la Ierusalim pe episcopul aflat la curie, Berengar de

682 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.75; Le Cartulaire du Chapitre du Saint -Sépulcre de
Jérusalem, pag. 74 -77.
683 Kaspar Elm, Der Ordo SS. Sepulcri Dominici Hierosolymitani. Untersuchungen zu Geschichte und
Selbstverständnis des Kapitels vom Heilige Grab , pag. 78 -101.
684 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.80.
685 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.76.
686 H. E. Mayer, Bistümer, Klöster und Stifte im Königreich Jer usalem , pag.282.
687 Camille Enlart, Les Monuments des croisés dans le royaume de Jérusalem, pag.137.
688 Fulcher de Chartres, pag. 591; Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum,
cartea XI, pag. 534.

188
Orania (1107 -1127)689, pentru a cerceta starea lucrurilor. Acesta a ajuns în Palestina în vara
lui 1115690 și a convocat un sinod pentru a lămuri cele ce se întâmplau la patriarhie691. Printre
adversarii lui Arnulf nu trebuie să -i căutăm doar pe nobilii din Țara Sfântă, care acționau
împotriva lui din pricină că încheiase căsătoria regelui cu fosta regentă a Siciliei, ci și pe
reprezentanții clericilor pe care Arnulf îi exclusese din capito lul Sfântului Mormânt, după ce
îl transformase în canonicat regulat, în frunte cu fostul patriarh Ebremar, acum arhiepiscop de
Cezareea (1108 -1128 / 1129) . Legatul papal l -a suspendat pe Arnulf din funcție, chiar dacă
Wilhelm de Tir și Foucher de Chartres vorbesc despre „destituire”, și cel astfel afectat a
plecat imediat la Roma alături de câțiva dintre susținătorii săi, cu o scrisoare a regelui în
sprijinul său, și a protestat în fața lui Pascal al II -lea.
Din descrierea făcută de papă procesului care a avut loc în 1116 reiese de ce era acuzat
Arnulf: de curvie, naștere ilegitimă și simonie. Dincolo de problema relației dintre cler și rege,
importantă în Țara Sfântă, spre deosebire de Occident, și definită în alte condiții în Palestina
față de Europa, cl ericii care îl însoțiseră au afirmat sub jurământ că Arnulf fusese ales
„communi voto et consensu… remota violentia regis”692. Arnulf a făcut un jurământ de curăție
prin care a fost exonerat de acuzația de curvie; în privința nașterii ilegitime l -a rugat p e papă
să fie îngăduitor, iar acesta i -a acordat o dispensă. În cele din urmă i -a dat antimisul, l -a
„restituit” și l -a „confirmat”693.
Aceasta a fost prima dată când patriarhului Ierusalimului i s -a încredințat un antimis,
după ce Daimbert și Gibelin primiseră antimisul ca arhiepiscopi de Pisa, respectiv Arles694. În
consecință, aceasta nu a fost o realegere, ci doar o „repunere în drepturi”695.
Legat de căsătoria lui Balduin I cu Adalasia, cronicarul Albert de Aachen ne relatează
că Arnulf a fost ob ligat să -i promită papei că îl va convinge pe rege să anuleze căsătoria696.

689 Rodolf Hiestand, Die päpstliche n Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von
Clermont (1095) bis zum vierten Kreuzzug, Kiel, 1972, pag. 156 -166.
690 Pentru o cronologie a evenimentelor a se vedea : Rodolf Hiestand, Die päpstlichen Legaten auf den
Kreuzzügen un d in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von Clermont (1095) bis zum vierten Kreuzzug, pag. 159.
691 Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, cartea XI, pag. 534.
692 Kaspar Elm, Der Ordo SS. Sepulcri Dominici Hierosolymitani. Untersuc hungen zu Geschichte und
Selbstverständnis des Kapitels vom Heilige Grab , pag. 125 -126.
693 Bernhard Schimmelpfennig, Zölibat und Lage der „Priestersöhne“ vom 11. bis 14. Jahrhundert , in
Historische Zeitschrift, nr. 227, 1978, pag. 1 -44.
694 Rodolf Hiestand, Die päpstlichen Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von
Clermont (1095) bis zum vierten Kreuzzug, pag.163.
695 Rodolf Hiestand, Die päpstlichen Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von
Clermont (10 95) bis zum vierten Kreuzzug, pag.170.

189
Când, în iarna 1116 / 1117 regele, încă fără copii, s -a îmbolnăvit grav și astfel problema
urmașilor a revenit în prim -plan, patriarhul a reușit să -l facă pe Balduin I să accepte anu larea
căsătoriei, după ce Arnulf a făcut trimitere la căsătoria lui încă valabilă formal cu prințesa de
Edessa. Un sinod întrunit la Akkon în 1117 a confirmat despărțirea.
Punctul de vedere exprimat de Hamilton și Runciman , conform căruia încă de la
sinodul de la Ierusalim din 1115 patriarhul fusese acuzat și de încheierea acestei căsătorii, se
bazează cel mai probabil pe interpretarea greșită a celui de -al doilea capăt de acuzare:
„mulierum commixtione”697. În scrisoarea lui Pascal al II -lea din februa rie se vorbește însă, la
sfârșit, despre două femei cu care Arnulf ar fi avut legături strânse: pe de o parte soția unui
anumit Girardus, pe de altă parte o saracină, despre care se spunea că i -ar fi dăruit un copil698.
Doar Wilhelm de Tir ne dă inform ații care ar putea confirma aceste legături: „… qua
obtenta dominam Emolatam, Arnulfi patriarche neptem, doini et mangnifi viri Eustachii
Grener viduam, duxit uxorem”699. În legătură cu moartea lui Gibelin de Arles, ne spune că
Arnulf ar fi „neptem suam ap ud dominum Eustachium Grener… ecclesiastici patrimonii
optimas portiones, Iericho videlicet cum omnibus pertinentiis suis, cuius hodie redditus
annualis quinque milium dicitur esse aureorum”700. De aici reiese că această cununie avusese
loc cel târziu în 1 112. În ce măsură Emma, pomenită de Wilhelm de Tir, este într -adevăr
nepoata sau mai degrabă fiica lui Arnulf de Choques nu poate fi dovedit, însă Hamilton a
arătat că foarte adesea nepoții și nepoatele preoților pomeniți în izvoare sunt de fapt fiii sau
fiicele lor701.
Arnulf de Choques a murit pe 28 aprilie 1118702. Data a fost stabilită în conformitate
cu informațiile furnizate de Albert de Aachen, pentru că el descrie cel mai în detaliu
evenimentele. Arnulf s -a îmbolnăvit în ziua în care Balduin I a fost înmormântat la Ierusalim,
adică în Duminica Floriilor, pe 7 aprilie 1118. „…spacio trium ebdomadarum male

696 Albert d’Aix, cartea XII, pag. 704.
697 Bernard Hamilton, Women in the Crusader States: The Queens of Jerusalem (1100 -1190), pag.146; S.
Runciman, Istoria Cruciadelor. Regatul Ierusalimului și Orientului Latin, 1100 -1187, vol.II, pag. 114.
698 Kaspar Elm, Der Ordo SS. Sepulcri Dominici Hierosolymitani. Untersuchungen zu Geschichte und
Selbstverständnis des Kapitels vom Heilige Grab , pag. 126; „… mulieris ille de quibus….idem patriarcha
infamabetur aliera dicebatur u xor girardi, altera Sarracena, de qua filium genuerit."
699 Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, cartea XIV, pag. 651.
700 Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, cartea XI, pag. 519.
701 B. Hamilton, The Latin Church in the Crusader State. The Secular Church, pag. 63.
702 Fulcher de Chartres, pag. 608; Albert d’Aix, cartea XII, pag.708; Guillaume de Tyre, Historia Rerum in
Partibus Transmarinis Gestarum, cartea XII, pag. 553.

190
habens”703. Cu puțin timp înainte, în ziua de Paște 1118, pe 14 aprilie, Arnulf îl consacrase și
îl unsese rege704 pe un văr al lui Balduin I, Baldu in de Bourcq, dar nu îl încoronase. Acest
lucru s -a întâmplat abia de Crăciunul 1119.
Disputa privind succesiunea la tron între fratele lui Balduin I, Eustahie al II -lea, duce
de Boulogne, care locuia în Europa, și Balduin al II -lea, vărul răposatulu i, este pusă de Mayer
în legătură cu dezbaterea virulentă din Occident în privința investirii, iar controlul de către
rege al zeciuielilor din averea bisericească este văzut de Mayer ca parte a investirii laice,
condamnate de Biserică. În regat ambii cand idați beneficiau de sprijin, ne spune mai ales
relatarea lui Wilhelm de Tir, din partea lui Ioscelin al II -lea de Galileea și Arnulf de
Choques705. Dacă cronicarul menționează prețul partizanatului lui Ioscelin, investirea ca duce
al Edessei, în privința pat riarhului nu spune nimic. Însă acordul lui Arnulf pentru Balduin de
Edessa era absolut necesar, de vreme ce era prerogativa patriarhului de a -l unge și a -l
încorona pe viitorul rege. Cercetătorii presupun că Arnulf i -ar fi solicitat lui Balduin dreptul
neîngrădit de a dispune de proprietatea asupra zeciuelii bisericești. Regele ar fi anulat această
promisiune pe 16 ianuarie 1120 la Nablus706.
Din ce relatează Albert de Aachen, Arnulf de Choques a fost înmormântat în Hebron,
lângă mormintele patriarhilor Avraam, Isaac și Iacob707. Această informație trebuie însă
privită cu precauție, căci cruciații au descoperit aceste morminte abia în 1119 sau 1120. Este
însă posibil ca în timpul regenței lui Balduin I, cu siguranță după 1112, la Hebron să fi fost
înființa t un capitol de canonici augustinieni sub conducerea unui superior. Așadar este posibil
ca locul de veci să fie într -adevăr la Hebron, în schimb trimiterea la mormintele patriarhilor
nu trebuie supralicitată708.

703 Albert d’Aix, cartea XII, pag. 709.
704 Hans Eberhard Mayer, Etudes sur l'histoire de Baudouin 1er roi de Jérusalem , pag. 73 -91.
705 Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, cartea XII, pag. 550.
706 A. V. Murray, The Crusader Kingdom of Jerusalem. A Dynasti c History 1099 -1125, pag. 119 -123.
707 Albert d’Aix, cartea XII, pag. 708.
708 B. Hamilton, The Latin Church in the Crusader State. The Secular Church, pag. 77.

191

VI.2. Daimbert de Pisa patriarh al Ierusal imului
2.1. Viața și activitatea ecleziastică.
Dacă e să dăm crezare unei vechi tradiții a orașului, Daimbert709 este originar chiar din
Pisa710. În primul volum al „ Historia ecclesiae Pisanae ” a franciscanului Antonio Felice ,
apărută în 1768 la Luc ae, sunt enumerate amănunțit legendele privind originea lui
Daimbert711. Aici se spune că cea mai veche se bazează pe o informație de la cronicarul
Bernardo Marragone din Pisa , din secolul XII. Canonicul Ottavio Angelo d’Abramo, tot din
Pisa, adaugă că Daimbert f ace parte din neamul localnicului Lanfranchi Rossi sau Lanfranchi
de Rubeis712. Legătura cu familia Lafranchi Rossi poate fi socotită neverosimilă, de vreme ce
această familie nu este de găsit în oraș în secolele XI și XII, mai ales că istoria familiei
Lanfr anchi , patrivit surselor istorice este atestată începând cu secolul XI713.
Și originea din Pisa, fără ca Daimbert să poată fi identificat ca membru al unei familii
anume, este improbabilă, cum s -a stabilit recent după o examinare a documentelor și
cronicilor în cauză714.
Împotriva punctului de vedere comun în literatura de specialitate, conform căruia
originea lui Daimbert nu poate fi determinată, în ultima vreme s -a stabilit probabilitatea ca,
din perspectiva unei cercetări de istorie lingvistică, pornind de la forma destul de rară a
numelui Daibert, respectiv Daibertus în forma latinizată, acesta să fi fost răspândit de la

709 În cronicile latine îl găsim pe Daimbert sub următoarele nume: în cronicile lui Guibert de Nogen t și Fulcher
Chartres (ediția lui Hagenmeyer) ierarhul latin este numit Daibertus. William de Tyre ( Chronique , ediția lui
R.B.C. Huygens) îl numește „ Daybertus“, „Diabertus“, „Daimbertus“, „Dainbertus“ și „Daigbertus “. Albert
de Aachen îl menționează ca Dagobertus. În scrisori și codexuri apare ca Daibertus, iar în istoriile cruciadelor
este tradus ca Daimbert sau Daibert .
710 Paul Fridolin Keh, Der angebliche Brief Paschals II. an die Consuln von Pisa und andere Pisaner
Fälschungen, in Quellen und Forschu ngen aus italienischen Archiven und Bibliotheken, vol. 6, 1904, pag. 316 –
342; Joseph Martini, Appendix ad Theatrum basilicae Pisanae , Rome, 1723.
711 Antonio Felice Mattheo, Historia ecclesiae Pisanae, tome I, Lucae, 1768, pag.180.
712 Ottavio Angelo d’Abram o, Pisanae Primatialis Dignitatum, ac Praebendarum omnium descriptio , vol. I,
1717; Raniero Tempesti, Daiberto arcivescovo di Pisa e patriarca di Gerusalemme , in Angelo Fabroni,
Memorie istoriche di più uomini illustri pisani, vol.3, Pisa, 1791; Ingo Fleis ch, Rom und die Iberische Halbinsel
: das Personal der päpstlichen Legationen und Gesandtschaften im 12. Jahrhundert , in Römisches Zentrum und
kirchliche Peripherie, Berlin, 2008, pag. 135 -189; Wilhelm Kurze, Bemerkungen zu Ubertus und anderen
Pisaner Er zbischöfen des 12. Jahrhunderts , in Società, Istituzioni, Spiritualità. Studi in onore di Cinzio Violante,
vol.1, Spoleto, 1994, pag. 477 -487.
713 Michael Matzke, Daibert von Pisa: Zwischen Pisa, Papst, Kommune und erstem Kreuzzug , in Vorträge und
Forschunge n 44,edit. Jan Thorbecke Verlag Sigmaringen, 1998, pag.11.
714 Michael Matzke, Daibert von Pisa: Zwischen Pisa, Papst, Kommune und erstem Kreuzzug , pag. 15 -25.

192
sfârșitul secolului X și în timpul secolului XI în Lombardia și Emilia715. Deci este posibil ca
Daimbert să fie originar din nord ul Italiei, probabil din Lombardia sau Emilia.
Din lipsă de mărturii, nu avem alte informații biografice despre data nașterii sau
familia lui Daimbert. La fel de puțin știm și despre educația lui, despre profesori și locurile
unde a studiat. Se poate stabili însă că a beneficiat de o educație clericală cuprinzătoare, căci
după mărturia lui Fulcher Chartres cunoștea foarte bine Scriptura716.
În 1088, papa le -a trimis o scrisoare episcopului de Pistoia , Petru , și abatelui de la
Vallombrosa , Rusticus , în care se apăra de reproșurile conform cărora Daimbert ar fi fost
hirotonit diacon de episcopul simoniac, deci eretic, Wezilo de Mainz (1084 -1088). În scrisoare
papa le comunică celor doi că el însuși l -ar fi rânduit din nou pe Daimbert diacon și apoi l -ar
fi hirotonit episcop de Pisa717. Contextul istoric al acestei scrisori aduce primele știri despre
viața lui Daimbert . Cum hirotonia întru diacon a lui Daimbert ar fi avut loc înainte de
excomunicarea lui Wezilo , însă apoi papa Urban al II -lea, o reînnoie ște și îl numește
episcop718. Urban al II -lea subliniază că Daimbert a fost confirmat de el ca diacon și apoi
hirotonit episcop după ce a slujit Bisericii Romei din toate puterile în vreme de nevoie719.
Wezilo din Mainz era unul dintre acei arhiepiscopi germani care, în momentul
schismei dintre Grigorie al VII -lea și Clement al III -lea se situase de partea fostului
arhiepiscop de Ravenna, Wibert, aliatul lui Henric al IV -lea720. După ce Henric al IV -lea a
cucerit Roma în anul 1084 și după fuga lui Grigorie al VII -lea la Salerno, cel izgonit a mai

715 Franz Neiske, Das ältere Nekrolog des Klosters S. Savino in Piacenza. Edition und Untersuchung d er Anlage,
in Münstersche Mittelalterschrifien, vol. 36, München, 1979, pag. 280 -282; Thomas Frank, Studien zu den
italienischen Memorialzeugníssen des XI. und XII., in Jahrhunderts Abhandlungen zur Frühmittelalterforschung,
vol. 21, Berlin, 1991.
716 Fulch er Chartres, pag. 446, William of Tyre, Chronique , pag. 439.
717 Paul Ewald, Die Papstbriefe der Britischen Sammlung , in Neues Archiv der Gesellschaft für ältere deutsche
Geschichtskunde, vol. 5, Hannover ,1880, pag. 360; B. Urbani II pontificis romani epist olae, diplomata,
sermones, in Patrologiae cursus completus (MPL 151), 1853, pag 664; Stephen Kuttner, Urban II and the
Doctrine of interpretation: A Turning Point?, in Studia Gratiana, vol. 15, 1972, pag. 55 -68, Charles M. Radding,
Antonio Ciaralli, The Co rpus Iuris Civilis in the Middle Ages: Manuscripts And Transmission from the sixth
Century to the Juristic Revival, in Brill Studies in the intelectual History 147, Leiden -Boston, 2007, pag. 85 -100.
718 Paul Ewald, Die Papstbriefe der Britischen Sammlung , pag. 360; „Daibertum a Guezelone, licet simoniaco,
non simoniace eiusdem confessione reperimus in diaconum ordinatum…Daibertum, ab haeriticis corpore et
spiritu digressum atque utilitatibus ecclesiae pro viribus insudantem, ex integro, ecclesiae necessitat e irigruente,
diaconum constituimus Quod non retirationem existimari censemus, sed tantum integram diaconıi dationem
quonıam. ut praediximus, qui nihil habuıt, nihil dare potuit…”
719 Kuttner, Urban II and the Doctrine, pag. 61.
720 Ingrid Heidrich, Ravenna unter Erzbischof Wibert (1073 -1100). Untersuchungen zur Stellung des
Erzbischofs und Gegenpapstes Clemens III. in seiner Metropole, edit. Jan Thorbecke Verlag Sigmaringen, 1984,
pag. 156.

193
trimis doi nunții, care trebuiau să transmită excomunic area lui Wibert și a salianului, pe Petru
Igneus , episcop de Albano , și Odo de Châtillon , episcop -cardinal de Ostia , viitorul papă
Urban al II -lea. La un sinod din Gerstungen și Berka pe Werra, în Thüringen, de pe 20
ianuarie 1085, la care au luat parte printre alții Odo de Châtillon și Wezilo de Mainz, nunțiul
papal a vestit excomunicarea pronunțată de papă împotriva lui Henric al IV -lea. Arhiepiscopul
din Mainz i-a replicat făcând referire la o decretală a lui Pseudo -Isidor și spunând că acest
lucru era imposibil și deci excomunicarea nu era valabilă, pentru că din cauza răscoalelor
ducilor saxoni și suabi , împăratul nu fusese stăpân pe părți însemnate ale pro priei împărății721.
De Paștele 1085 (20 -26 aprilie), Odo de Châtillon a organizat un sinod la Quedlinburg,
în Saxonia, unde i -a reunit pe susținătorii lui Grigorie al VII -lea și adversarii lui Henric al IV –
lea din Germania722. S-a vorbit în special despr e primatul papal, simonie, celibat, relațiile cu
cei excomunicați și dreptul de proprietate al laicilor asupra zeciuielii. La încheierea sinodului
a repetat sentința de excomunicare împotriva salianului și a lui Clement al III -lea și a aruncat
anatema asup ra lui Wezilo de Mainz și a adepților săi. În plus a declarat că toate hirotoniile
lui Wilbert de Ravenna, acuzat de erezie, în primul rând „ordinatio Wezelonis invasoris”,
sunt nule723. Cum nu există nicio dovadă că Wezilo ar fi fost după acea perioadă în I talia,
hirotonia întru diacon a lui Daimbert de Pisa de către arhiepiscopul de Mainz trebuie să fi avut
loc înainte de sinodul de la Quedlinburg, adică între preluarea demnității de episcop de către
Wezilo, în 1084, și 20 aprilie 1085. Opoziția celor de la Vallombrosa nu a fost îndreptată în
primul rând împotriva reînnoirii numirii ca diacon a lui Daimbert de către Urban al II -lea, ci a
faptului că papa l -a promovat în cea mai înaltă funcție bisericească a orașului pe un candidat
compromis de un simoniac sc hismatic724.
Cum reiese din scrisoarea citată mai sus a lui Urban al II -lea către abatele de
Vallombrosa, papa l -a hirotonit din nou pe Daimbert ca diacon și apoi ca episcop de Pisa725.

721 Otto Schumann, Die päpstlichen Legaten in Deutschland zur Zeit H einrichs IV. und Heinrichs V. (1056 –
1125) , Marburg,1912, pag. 55; Horst Fuhrmann, Pseudoisidor, Otto von Ostia (Urban II.) und der Zitatenkampf
von Gerstungen (1085) , in Zeitschrift der Savigny -Stiftung für Rechtsgeschichte: Kanonistische Abteilung, vol.
68,1982, pag. 52 -69.
722 Lutz Fenske, Adelsopposition und kirchliche Reformbewegung im östlichen Sachsen. Entstehung und
Wirkung des sächsischen Widerstandes gegen das salische Königtum während des Investiturstreite , in
Veröffentlichungen des Max -Planck -Instituts für Geschichte, vol. 47, Göttingen 1977, pag. 110; Stefan Beulertz,
Das Verbot der Laieninvestitur im Investiturstreit , in Monumenta Germaniae Historica. Studien und Texte,
tome.2, pag.96.
723 Ingrid Heidrich, Ravenna unter Erzbischof Wibert (1073 -1100 ), pag. 160.
724 Michael Matzke, Daibert von Pisa: Zwischen Pisa, Papst, Kommune und erstem Kreuzzug ,pag.30 .
725 Paul Ewald, Die Papstbriefe der Britischen Sammlung , pag. 360;

194
Imediat după alegerea papei care a avut loc la Terracina pe 12 marti e 1088 , Urban al II -lea
începuse să caute aliați, care să -l recunoască ca urmaș al lui Victorin al III -lea. În Italia a găsit
repede sprijin la contesa Matilda de Toscana și la vasalii ei, precum și la multe mănăstiri și
episcopii din regiune, de la Pistoi a și Pisa până la Mantua, de la Vallombrosa până la
mănăstirea ctitorită de Matilda, Polirone (S. Benedictus super Padum)726. De aceea nu era
lucru neînsemnat ca în anul alegerii sale episcopul de Pistoia și abatele de la Vallombrosa să
critice aspru alegere a unui diacon pe care ei îl socoteau simoniac ca episcop de Pisa și
confirmarea lui de către Urban al II -lea, mai ales că se pare că Daimbert se bucura de sprijinul
contesei727. Neclar rămâne însă motivul acestui sprijin, în special pentru că singurul izvor
legat de acest aspect, tot o scrisoare a papei din anul 1091 sau 1092 către abații de la
Vallombrosa și Camaldoli, nu spune nimic în acest sens728.
Cea mai recentă teză enunțată, conform căreia hirotonia lui Daimbert are legătură cu
expediția militară a flotei din Pisa împotriva al-Mahdijja , ca început al unei coaliții între Pisa
și papalitatea reformatoare, împotriva „statelor maritime islamice și pentru recuperarea
părților de dincolo de mare ale ‚patrimonium beata Petri’” . Mult mai aproape de adevăr este
presupunerea că „Daibert” a devenit „simbolul și garantul reînnoirii politicii de obediență a
Pisei față de noul papă și al fidelității margravinei Matilda”729.
Între moartea predecesorului său, Gerhard730, și prima mențiune documentară a lui
Daimbe rt ca episcop de Pisa se scurge o perioadă de trei ani. Însă poziția lui Daimbert în oraș
nu era pesemne de neclintit, din cauza legăturii lui strânse cu Urban al II -lea și opoziția fermă
a acestuia împotriva lui Henric al IV -lea și a lui Wibert de Ravenna , antipapă sprijinit de el,
pentru că într -un document împărătesc din 1 februarie 1089 către capitolul domului din Pisa

726 David J. Hay, The Military Leadership of Matilda of Canossa -1046 -1115 , Manches ter University Press,
2008, pag. 75; Patricia Skinner, From Pisa to the Patriarchate: Chapters in the Life of (Arch)bishop Daibert in
Patricia Skinner ed, Challenging the Boundaries of Medieval History: The Legacy of Timothy Reuter , Brepols,
2009, p ag. 158; Johannis Manturini, Cantica Canticorum et De Sancta Maria Tractatus ad Comitissam
Matildam , ed. Bernhard Bischoff and Burkhard Taeger,Universitatsverlag Freiburg, 1973, pag. 64; I.S.
Robinson, “Gregory VII and the Soldiers of Christ”, History 58, 1973, p ag. 191; H.E.J. Cowdrey, Pope Gregory
VII, 1073 -1085, Oxford: Clarendon, 1998, pag. 302 -303.
727 Patricia Skinner, From Pisa to the Patriarchate: Chapters in the Life of (Arch)bishop Daibert , pag.159.
728 Reinhold Röhricht, Regesta regni Hierosolimitana, Nr.545; B. Urbani II pontificis romani epistolae,
diplomata, sermones, Patrologiae cursus completus (MPL), pag. 333 -335;.
729 Michael Matzke, Daibert von Pisa: Zwischen Pisa, Papst, Kommune und erstem Kreuzzug , pag. 57.
730 Ultima sa mărturie provine din 19 ianuar ie 1085, deoarece la puțin timp a survenit moartea acestuia, 8 mai
1085. Pentru o analiză completă a se vedea: Antonio Felice Mattheo, Historia ecclesiae Pisanae, pag. 174 -197.

195
se subliniază explicit fidelitatea locuitorilor din Pisa față de Henric al IV -lea731. Acest lucru
trebuie privit în context istoric: de la victoria lombarzilor împo triva armatei Matildei de
Toscana (octombrie 1080), orașul Pisa, până atunci fidel partidei reformatoare, trecuse de
partea lui Henric al IV -lea732. În următorii ani, între 1083 și 1085, în oraș a izbucnit un război
civil în care au fost implicați și episcopii. În documentul sus -menționat împăratul întărise în
special puterea locală733. Un semn al obedienței imperiale este transferul pădurii Tombolo
(Tumulus Pisanus) de la gura vechiului râu Serchio până la cea a râului Arno, precum și a
unei treimi din produsele de pescuit din golful aflat aici ( stagnum ), pe care împăratul le -a
dăruit capitolului domului imediat după ce a fost încoronat pe 23 mai 1084, și astfel le -a luat
episcopiei. În plus împăratul a confirmat că în cadrul acestei p roprietăți intrau inclusiv
câmpiile mlăștinoase dorite ca pășuni ( guariganhae ) și a plasat pădurea și proprietățile sub
propria protecție. În acest fel Henric al IV -lea voia să întărească în mod evident poziția
capitolului domului față de episcop, cu atât mai mult cu cât, în aceeași diplomă, a respins
ingerințele puterii episcopale – și pe cele ale margravului și ale altor autorități. În ciuda
retragerii împăratului din Italia, cetățenii orașului și capitolul domului nu s -au întors spre
partida lui Grigorie al VII -lea și a episcopului de Pisa dependent de el.
Ne-au rămas mai multe mărturii despre activitatea lui Daimbert la Pisa, care arată că
episcopul s -a străduit pe de o parte să reinstaureze drepturile episcopale și pe de altă parte să
păstreze pe termen lung pax și concordia în oraș. Pe lângă sarcina lor de conducători spirituali
ai orașului, episcopii de Pisa erau foarte familiarizați și cu aspectele politice și economice734.
Unul dintre primii pași făcuți de Daimbert pentru a pacifica orașul reiese dintr -un
arbitraj în privința înălțimii turnurilor de locuit din Pisa și localitățile limitrofe, pentru
restaurarea păcii și a obligației de respectare a jurământului pentru toți adulții735. Arbitrajul
era important în primul rând ca document decisiv pentru și în constituția comunei Pisa, căci
conținutul deciziei lui Daimbert stabilea că pe viitor un acord întărit de jurământ avea să fie
posibil doar după consultări generale, care urmau să împiedice ca facțiunile nobiliare din oraș
să se poată război în continuare, de vreme ce trebuiau să -și dea acordul în privința deciziilor,

731 Karl Friedrich Stumpf, Die Reichskanzler vornehmlich des X., XI. und XII. Jah rhunderts , in Die
Kaiserurkunden des X., XI. und XII. Jahrhunderts chronologisch verzeichnet, vol.II, Innsbruck, 1883, pag. 242.
732 David J. Hay, The Military Leadership of Matilda of Canossa -1046 -1115 , pag. 77;
733 Michael Matzke, Daibert von Pisa: Zwisch en Pisa, Papst, Kommune und erstem Kreuzzug , pag. 54.
734 Jean Michel Poisson, A Pise: Eglise et État à la conquête de la Sardaigne , in Cahiers de civilisation
médiévale, 27e année, 1984, pag. 122.
735 Michael Matzke, Daibert von Pisa: Zwischen Pisa, Papst, Kommune und erstem Kreuzzug , pag. 61 -65.

196
cu scopul restaurării pax și concordia în oraș. Urma să fie restabilită vechea ordine, prevăzută
în privilegiul din 1081 al lui Henric al IV -lea, conform căreia turnurile nu pute au depăși 36 de
coți. Exceptate erau doar turnurile lui Hugo Visconti și Petru (al II -lea) Albizio, care astfel
dobândeau o poziție privilegiată față de celelalte familii din oraș.
Pe 23 iunie 1090, Daimbert este menționat ca episcop de Pisa într -un document din
Petrarossa. Frații Albertus și Ranieri din casa Gualandi, împreună cu soția lui Albertus, au
donat în prezența judecătorului din palatinat Ildebrandus la cetatea Petrarossa jumătate din
proprietatea lor asupra cetății , jumătate din partea lor (1/6) din cetatea și curtea de la Colle
Romuli și mai ales jumătate din cetatea și curtea Cugnano cu toate proprietățile adiacente
Bisericii din Pisa736. Daimbert reprezenta comunitatea locală și i -a asigurat astfel puncte de
sprijin pentru expansiunea în a fara orașului, precum și siguranța zonei Contado și a
importantului Porto Pisano. Cum bunurile menționate au fost puse sub protecția episcopului și
a comunității, rolul politic al lui Daimbert în afacerile interne ale Pisei devine vizibil, căci
episcopul a acționat ca reprezentant al comunității locale.
Pe 28 iunie 1091, Urban al II -lea a reînnoit privilegiul acordat sc aunului episcopal din
Pisa, arhiepiscopului Daimbert737. Acest lucru s -a întâmplat și la insistențele margravinei
Matilda. Aceasta sprijinis e deja în 1087, alături de Victor al III -lea, eforturile războinice ale
orașelor Pisa și Genova împotriva reședinței de la al -Mahdijja738 a emirului Tammin, aliat cu
Roger al II -lea. În aprilie 1091, în a treia sa campanie italiană, Henric al IV -lea cucerise
Mantua, fără să poată însă șubre zi prea tare puterea contesei de Matilda . Din această
perspectivă, privilegiul acordat lui Daimbert trebuie privit ca măsură al cărei scop era să
asigure sprijinul militar al Pisei pentru Roma și pe ntru contesa strâns aliat ă cu Sfântul
Scaun739. Biserica din Pisa urma să dobândească autoritate asupra Corsicăi numai dacă
episcopii orașului aveau să fie aleși pe viitor în conformitate cu directivele Bisericii Romei. În
plus, papa urma să primească anual o contribuție bănească ma i însemnată740.
Ca urmare a fidelității lui Daimbert față de papalitat ea reformatoare și de contesa aliată și a
misiunilor încununate de succes din Sardinia și Corsica, la rugămintea Matildei de Toscana ,

736 Silio Pietro Paolo Scalfati, Les actes des archives de l'archevêque de Pise : inventaires, éditions, études , in A
propos des actes d'évêques / études réunies par Michel Parisse, Nancy, 1991, pag. 169 -173.
737 Wilhelm Kurze, Bemerkungen zu Ubertus und anderen Pisaner Erzbisch öfen des 12. Jahrhunderts , pag.481.
738 Patricia Skinner, From Pisa to the Patriarchate: Chapters in the Life of (Arch)bishop Daibert , pag.159;
Michael Matzke, Daibert von Pisa: Zwischen Pisa, Papst, Kommune und erstem Kreuzzug , pag. 57.
739 Alfons Becker, Papst Urban 11. (1088 -1099), pag. 123.
740 Michael Matzke, Daibert von Pisa: Zwischen Pisa, Papst, Kommune und erstem Kreuzzug , pag. 75 -79.

197
pe 21 aprilie 1092 Urban al II -lea a ridicat Pisa la rang de arhiepiscopie, cu drepturi
mitropolitane asupra diocezelor corsicane. Papa i -a acordat arhiepiscopului antimisul cu
formula „plenitudo pontificalis officio”. Daimbert devenea astfel primul episcop occidental
pentru care această formulă era folo sită în momentul încredințării antimisului741. Tot atunci,
în același an arhiepiscop ii de Pisa au fost numiți legați potificali permanenți . În decizia sa ,
papa a subliniat că arhiepiscopii de Pisa trebuie să fie aleși de cler și popor și investiți și
consacr ați de reprezentantul Sfântului Scaun. Urban al II -lea a motivat acest lucru prin
ajutorul dat curie i, mijlocirea Matildei de Toscana și ajutorul lui Dumnezeu, care s -ar fi
manifestat în victoria în război a locuitorilor din Pisa împotriva saracinilor742. În același timp
papa și -a asigurat o influență însemnată asupra alegerii arhiepiscopilor, prin obligația celui
ales de a fi consacrat. Împotriva voinței nobilimii, Daimbert a impus alegerea liberă a
consulilor de către oraș, pentru că arhiepiscopii orașului erau și conducătorii lui religioși.
Astfel privit, Daimbert de Pisa a fost „uno dei pilastri della politica ecclesiastica di Urbano
II”743.
De la începutul anului 1094, Daimbert s -a aflat în imediata apropiere a papei Urban al
II-lea, unde a rămas până când a fost trimis ca nunțiu papal în Țara Sfântă.
Începând cu februarie 1094 Daimbert a fost la Roma, pentru că semnătura lui poate fi
găsită, pe lângă cele ale cardinalilor prezenți, pe o scrisoare a lui Urban al II -lea către toți
creștinii din Sa xonia, prin care le era recomandat Herrandus de Halberstadt, hirotonit recent la
Roma744. Pe 13 martie 1094 a fost prezent la curie la sosirea episcopului Lambert de Arras și,
împreună cu aristocratul roman Pierleone, s -a ocupat de găzduirea și hrana acestui a745. A fost
de asemenea prezent la hirotonia lui Lambert și la consfătuirile ce au precedat -o, pe 19 martie
1094. Apoi, potrivit relatărilor cronicii lui Bernold de St. Blasien, Daimbert l-a găzduit pe
Urban al II -lea la Pisa de Cr ăciunul 1094, ceea ce ne f acem să credem că la începutul lui

741 Rodolf Hiestand, Die päpstlichen Legaten auf den Kre uzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von
Clermont (1095) bis zum vierten Kreuzzug, pag.457.
742 Max Seidel , Dombau, Kreuzzugsidee und Expansionspolitik. Zur Ikonographie der Pisaner Kathedralbauten ,
in Frühmittelalterliche Studien, vol.11, Berli n, 1977, pag. 346.
743 Max Seidel op.cit., pag. 346.
744 Urkundenbuch des Hochstifts Halberstadt und seiner Bischöfe , in Publikationen aus den
königlichpreußischen Staatsarchiven 17, ed. Gustav Schmidt, vol. 1, Leipzig, 1883, (reeditat la Osnabrück,
1965), pag. 77.
745 Gesta Lamberti , in Patrologiae cursus completus (MPL), 1854, pag. 637; B. Urbani II pontificis romani
epistolae, diplomata, sermones, in Patrologiae cursus completus (MPL 151), pag.119 -122.

198
septembrie 1094, acesta fusese adesea în preajma lui Urban al II -lea în T oscana746. Este
posibil ca, plecând de aici, să -l fi însoțit pe papă la conciliul de la Piacenza747 și în călătoria pe
care a făcut -o în Franța748, pentru că poate fi identificat în mai multe puncte de oprire de pe
traseul lui Urban al II -lea: pe 18 / 19 august era la La Chaise Dieu , la Tarascon a semnat ca
martor o donație a ducesei Ștefania de Provence către Saint -Victor din Marsilia , între 12 și 15
septembrie a fost la Avignon; între 20 septembrie și 7 octombrie 1095 la Cruas , între 18 și 25
octombrie a sfințit la Cluny un altar în biserica nouă, dar neterminată, a abației749. A participat
la conciliul de la Clermont (18 -28 noiembrie 1095)750. Pe 21 decembri e 1095 este din nou la
Uzerche; de pe 23 decembrie 1095 până în jur de 6 ianuarie 1096 a fost la Limoges; pe 10
ianuarie 1096 la Charroux, unde Urban al II -lea a sfințit un altar din mănăstirea S. -Sauveur; la
St. Hilaire / Poitiers s -a aflat în jur de 29 -30 martie 1096; în mai 1096 la Toulouse și între 28
iunie și 2 / 3 iulie 1096 la Maguelone. În iulie 1096 a fost la Nîmes, unde prezența lui este
consemnată alături de cea a arhiepiscopului Gibelin de Arles. Daimbert a participat la
conciliul de acolo și a confirmat cu semnătura lui și renunțarea ducelui Raimond de St. Gilles
și reînnoirea privilegiilor acordate mănăstirii din St. Gilles. În aceeași lună a fost și la St. –
Gilles, una dintre ultimele opriri ale papei în Franța751.
În legătură cu căsătoria ofici ată la Pisa de Urban al II -lea pe 10 aprilie 1095 între fiul
lui Henric al IV -lea, Conrad, și fiica normandului Roger I, Maximila, Daimbert nu este
menționat752. Deși episcopul de Pisa nu este pomenit, se poate presupune că Daimbert a fost
prezent la încheie rea acestei căsătorii, atât de importantă pentru politica lui Urban al II -lea,
din orașul „lui”, atâta timp cât nu există documente care să ateste contrariul.
Este momentul să sintetizăm legătura reciprocă vizibilă între Ur ban al II -lea, Matilda
de Toscana și Daimbert de Pisa.

746 Bernoldi Chronicon , Annales et chronica aevi Salici, ed. Georg Heinrich Pertz , in Monumenta Germaniae
Historica , Scriptores V, Hannover, 1844, pag. 461.
747 Pierre Racine, Piacenza e la prima crociata , edit. Diabasis, 1995, pag. 63; Robert Somerville, Pope Urban
II’s Council of Piancenza, Oxford University Press, 2011, pag. 45 -47;.
748 René Crozet, Le voyage d'Urbain II en France (1095 -1096) et son importance du point de vue archéologique ,
Annales du Midi : revue archéologique, historique et philologique de la France méridionale, Vol. 49, nr. 193,
1937, pag.42 -69.
749 Alfons Becker, Papst Urban 11. (1088 -1099), pag. 437 -439.
750 C. Krey, The First Crusade: The Accounts of Eyewitnesses and Participants , Princeton, 1921, 23 -36; Rodolf
Hiestand, D ie päpstlichen Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom Konzil von Clermont
(1095) bis zum vierten Kreuz zug, Kiel, 1972, pag. 82 -84; Robert Samerville, The Council of Clermont and the
first crusade , in Studia Gratiana, Seria. 19 -20, Roma, 1976, pag. 323 -337;
751 Alfons Becker, Papst Urban 11. (1088 -1099), pag. 242 -254.
752 Bernoldi Chronicon , pag.463.

199
Izvoarele nu lămuresc decât în treacăt unde sau când l -a remarcat fostul nunțiu al lui
Grigorie al VII -lea, Odo de Châtillon , viitorul Urban al II -lea, pe Daimbert, originar din Italia.
Este posibil ca Daimbert, hirotonit diacon de Wezilo de Mainz , să fi fost prezent la sinodul de
la Quedlinburg din 1085 și să -i fi ținut acolo partea greu -încercatului papă reformator. Așa s –
ar putea explica cel puțin de ce în 1088 Urban al II -lea l-a ridicat pe Daimbert la rangul de
episcop de Pisa, în ciuda obiecțiilor critice ale abatelui de Vallombrosa.
În 1091 și 1092 Matilda de Tuscia a fost cea care a susținut puternic cauza Bisericii din
Pisa, cu Daimbert în fruntea ei. A insistat ca episcopului să i se încredințeze vicariatul pe ste
Corsica și ca episcopia din Pisa să fie ridicată la rangul de arhiepiscopie. Promovarea
puternicei metropole comerciale Pisa de către papali tatea reformatoare și contesă se cuvine
privită într -o schemă interpretativă mai extinsă începând încă din 1080, când Matilda își
donase toate bunurile de pe amândouă laturile Alpilor , Bisericii Romei, lucru pe care l -a
reconfirmat în noiembrie 1102, din cauză că documentul inițial care dovedea donația se
pierduse. Acest lucru are o legătură directă cu luptele perma nente începute în 1071 între ea și
regele salian753. Fostul călugăr și superior din Cluny și nunțiu în Germania, ales în 1088 sub
numele de Urban al II -lea ca succesor al lui Victor al III -lea, a avut parte la început de o
opoziție puternică în Italia. Cu at ât mai surprinzător este în primă fază faptul că, încă din
primul an al pontificatului său, a ridicat un personaj necunoscut la rangul de episcop al
orașului Pisa, atât de important pentru el și aliații săi. Matilda organizase în 1087, împreună
cu cei din Pisa, din Genova și Victor al III -lea, o campanie militară încununată de succes
împotriva orașului nord -african al -Mahdijja , reședința emirului Tammin, aliat al lui Roger de
Sicilia –, indicând astfel perspectiva unei coordonări între papii reformatori, o rașele
comerciale din Italia superioară și aliații lor. Încheierea căsăto riei între Welf al IV -lea fiu al
contelui Azzo al II -lea și Matilda, la inițiativa lui Urban al II -lea, îi adusese laolaltă pe
germanii din sud, pe antisalieni și pe cei mai importanț i aliați ai Papei din partea italiană aflată
sub imperiu.
A treia campanie italiană organizată de Henric al IV -lea împotriva margravinei și a
forțelor aliate ei a eșuat în toamna lui 1092 în fața localității Canossa. Ridicarea Pisei la rang
de arhiep iscopie în același an, conferirea calității mitropolitane față de Corsica și nunțiatura
permanentă în Sardinia al arhiepiscopilor nu au fost, din această perspectivă, nicidecum
întâmplătoare: Daimbert se afla în centrul planurilor politice și bisericești a le lui Urban al II –

753 Patric ia Skinner, From Pisa to the Patriarchate: Chapters in the Life of (Arch)bishop Daibert , pag. 154.

200
lea, pentru că se dovedise un apărător fidel și capabil al intereselor papei, asigurându -i lui
Urban al II -lea sprijinul Pisei împotriva lui Henric al IV -lea și al burgheziei locale aliate cu el,
precum și propriul capitol al domului.
Când drumul papei a mers, la începutul lui 1095, de la Tuscia la Piacenza, unde a
organizat în martie un conciliu și a anunțat solicitarea de ajutor a unei solii bizantine
mărimilor adunate ca luptă a creștinilor împotriva păgânilor pentru eliberarea b isericilor
orientale, a continuat cu siguranță planurile lui Grigorie al VII -lea în privința Orientului.
Cronicarul latin Albert de Aachen istorisește că Daimbert a fost ales ca legat pontifical
pentru Orient înainte ca papa Urban să afle că Adhemar a mur it754. În schimb Ana Comnena
spune că Daimbert și -a asumat singur calitatea de legat după ce a ajuns în Orient și a auzit că
episcopul de Puy a murit755. Daimbert era un episcop energic, motivat de ambiții personale
dar devatat Bisericii de la Roma.
VI.2.2. Alegerea ca patriarh
În 21 decembrie 1099, Daimbert care se afla în fruntea unei flote pisane și care era
însoțit de Bohemond de Taranto și Balduin de Boulogne, ajungea la Ierusalim. Godefroy a
anticipat speranțele pe care arhiepiscopul de Pisa și cei doi nobili Bohemond și Balduin le
avea cu privire la soarta Ierusalimului. De aceea, după ce au petrecut Crăciunul la Betleem,
Godefroy la ales, în locul lui Arnulf, pe arhiepiscopul Daimbert ca patriarh al Ierusalimului.
Wiliam de Tyre sugerează că alegerea a avut loc în urma unei negocieri. În schimbul celor
120 de vase care îl însoțise pe Daimbert, Godefroy oferea scaunul patriarhiei de Ierusalim
împreună cu dăruirea unei părți din Orașul Sfânt și promisiunea dăruirii unui cartier în portul
Jaffa756. Albert de Aachen relatează că Daimbert i -a cerut lui Godefroy să primească
recunoașterea pentru jurisdicția Antiohiei757. René Grousset consideră că Bohemond a profitat
de acestă ocazie și și -a însușit titlul de principe al Antiohiei. De asemenea și nepotul său,
Tanc red, a luat titlul de principe al Galileeei758. Steven Runciman crede că gestul celor doi

754 Albert d’Aix, cartea VII, pag. 501 -505.
755 Ana Comnena, vol.II, pag. 248.
756 Guillaume de Tyre, Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, IX, vol. I, pag. 387.
757 Albert d’Aix, cartea VII, pag. 511 -512.
758 René Grousset, Histoire des Croisades et du Royaume Franc de Jerusalem, vol. 3, Paris, 1934 -1936, pag.
194-196.

201
nobili, de a -și însușii aceste titluri, arătau că suzeranul lor nu era Godefroy, ci patriarhul
Daimbert759.
Istoricul Hagenmeyer a încercat să stabilească, prin relat area cronicilor760, locația
exactă și participanții care au fost de față la alegerea lui Daimbert ca patriarh al Ierusalimului.
În opinia sa, potrivit relatărilor lui Fulcher761, alegerea de patriarhului a avut loc în Biserica
Sfântului Mormânt unde a fost con sacrat de către episcopul de Ramla. De asemenea cu
această ocazie au fost hirotoniți patru episcopi, Roger din Tars, Bartolomeu de Mamistra,
Bernard de Artesia și Benedict al Edessei762.
Alegerea lui Daimbert a fost recunoscută de către „communi omnium con silio“ , de
Godefroy, de cler și de popor. Cu toate acestea nu era confirmată de către scaunul Romei, însă
Daimbert se bucura de susținerea lui Bohemund de Tarent, Balduin de Edessa și apărătorul
Sfântului Mormânt, Godefroy.
Albert de Aachen insinuează c ă arhiepiscopul pisan s -a folosit de influența regelui
Alfonso al VI -lea al Catiliei pentru a fi numit legat papal în Orient, iar cu tezaurul trimis de
către rege papei Urban al II -lea, a cumpărat de susținerea conților, Bohemond și a lui Balduin
de Edess a763. Cu toate acestea este cunoscut faptul că interesul celor doi nobili latini era să
câștige anumite drepturi și recunoașteri din partea noului patriarh.
Nu se cunosc clar care au fost motivele invocate de Daimbert pentru al înlătura pe
Arnulf de pe sca unul patriarhal. William de Tyr ne spune că a fost invocată

759 S. Runciman, Istoria Cruciadelor , vol.I, pag. 333.
760 William of Tyre, Chronique , pag.440; „Demumque post multa deliberationum liberamina predictum
venerabilem virum dominum Daibertum de communi omnium consilio in sedem collant patriarchalem, nam quod
de Arnulfo prius factum fuisse diximus, sicut inprudenter factum fuerat, ita et subito et facile dissolutum est.
Predicto ergo viro dei in sede collocata tam dominus dux Goderidus quam dominus princeps Boamundus, hie
regni, ille principatus, humiliter ab eo susceperunt investituram, Ei arbitrantes se honorem impendere, cuius
tanquam ministe r ille in terris vicem gerere credebatur”; Fulcher von Chartres, pag. 333; ”…et patriarcham in
ecclesia S. Sepulcri tam dux quam ceteri optimales praefecissent, scilicet dominum Daibertum superius
memoratum redintegrato slipendio et lumenlis nostris oner atis regredientes descendimus ad flumen
Iordameum…” , Raoul de Caen, pag. 704; ”Daybertus…in patriarchatum Jerusalem sublimatur, Arnufuls autem
magnae indolis vir, quanquam dignitatis hujus electione donatus fuerat tamen libentissime annuit, sperans
Christianitatem ibi magis in illo, quam inse profuturam…”; Albert d’Aix, cartea VII, pag.511; ” Aliquod deinde
diebus transactis, episcopus Pisanus, multum fatoribus Boemundo et Baldewino sibi conquistis, Duce gratus et
dilectus adeo fieri coepil, quousque ad patriarchatus dignitatem provehi meruit, collatione pecuniae quam
electione novae Ecclesia…”; Hagenmeyer, Chronologie , pag. 276.
761 Hagenmeyer, Fulcher von Chartres , pag. 334.
762 Raoul de Caen, pag. 704.
763 Albert d’Aix, cartea VII, pag.512; „… ac Boemıı ndum Baldewinumque his muneribus corrumpens, Godefrido
ducís arietem et cetera munera contulít, sicque patriarchatus honore sublimatus est.“

202
necanonicitatea764, iar Guibert de Nogent ne relatează că acuzațiile împotriva lui Arnulf erau
legate de comportamentul inadecvat și de suspiciunea că ar fi avut copii nelegitimi765. De
asemenea s -a invocat suspiciunea de simonie, însă istoricii sunt de părere că învocarea acestei
acuzații este lipsită de argumente766.

Concluzii
Datorită laturei sale religioase, a istoriei dar și a locului important pe care îl deține în
conștiința celor trei mari rel igii monoteiste, Ierusalimul nu poate fi considerat ca un oarecare
oraș. Dintre numeroasele evenimente care se leagă de istoria acestui oraș este și expediția
religios -militară a cr eștinilor din Europa Occidentală predicată de papa Urban al II -lea. Un
even iment ce a adus laolaltă Europa și Asia, confruntarea și conviețuirea.
Din analiza cercetării de față putem concluziona că acestă expediție a avut mai multe
efecte secundare sau principale atât asupra creștinătății cât și a celorlalte religii monoteiste .
Pe termen scurt cruciada a contribuit, în Europa, la atenuarea dezordinilor care
domneau în rândul creștinătătii, dar a favorizat, totodată, recrudescența antisemitismului. În
Orient, a stăvilit pentru o vreme înaintarea arabo -turcă, a dus la crearea unei „colonii”
originale fără o metropolă bine definită și au contribuit cel puțin în parte la dezvoltarea unuei
spiritualități creștine medievale.
Pe termen lung, pe lângă faptul că nu au izbutit să păstreze Țara Sfântă, au accentuat
în Orient ruptura d intre creștini și musulmani, au antrenat în neîncredere și pe creștinii din

764 William of Tyre, Chronique , pag. 387.
765 Guibert de Nogent, pag. 292; „…nec multo post, electionem quae de Arnul fo fuerat facta eventilans,
secundum canonum iura refutandum duxit.Discusso nimqirum hominis genere sacerdotis filius repperitur, qui
non solum a Albert d’Aix, cartea VII, pag.512; „… ac Boemıındum Baldewinumque his muneribus corrumpens,
Godefrido ducís a rietem et cetera munera contulít, sicque patriarchatus honore sublimatus est.“
765 William of Tyre, Chronique , pag. 387.
765 Guibert de Nogent, pag. 292; „…nec multo post, electionem quae de Arnulfo fuerat facta eventilans,
secundum canonum sacrís arcerí pra ecipitur gradibus …“
766 Paul Fridolin Kehr, Der angebliche Brief Paschals II. an die Consuln von Pisa und andere Pisaner
Fälschungen, in Quellen und Forschungen aus italienischen Archiven und Bibliotheken vol. 6, 1904, pag. 316 –
342; Hagenmeyer , Epistulae , pag. 179 -181: „..per simoniae labem in Hierosolymílanam sedem intrudere sese
praesumebat …

203
țările arabe, săpând de asemenea între latini și ortodocși o prăpastie durabilă, care dăinuie
până în zilele noastre767.
Cu toate acestea se pot identifica și imagini de conviețuire . Căci Ierusalimul Încă de la
începuturile sale, în relația dintre civilizația islamică și cea occidentală au alternat perioadele
de confruntare și conviețuire prin dialog. Departe de a se afla într -o stare permanentă de
confruntare sau ciocnire, așa cum c onsideră unii analiști, de cele mai multe ori istoria a arătat
că civilizația islamică și occidentală au fost angajate într -un schimb cultural activ.
La nivelul interpretării sacrului este de menționat că diferențele dintre religia islamică
și cea crești nă sunt funcționale. Nici chiar susținătorii fervenți ai islamului nu se temeau de
creștinătate, ci de occidentalizarea lumii musulmane și de faptul că aceasta putea conduce la
„o reducere a funcției islamului, așa cum s -a întâmplat cu religia creștină în lumea
occidentală ”. Așadar, considerăm, că lupta nu a fost între religia islamică și cea creștină, ci
mai degrabă între interesele politice sau economice. Religia a constituit un factor de
manipulare a masei, sub care s -a ascuns strategiile politice cu un caracter de hegemonie. De
asemenea, se poate observa că percepția negativă a Occidentului față de Islam își are
rădăcinile în atitudinea anti -islamică manifestată de clerici și scriitorii medievali. George
Malek, în articolul său intitulat: „ Teologia confe sională : Calea înspre dialog între
creștinătate și Islam ”, sublinia că: „ Occidentul creștin a perceput în mod tradițional Islamul
prin ochii lui Dante, care a plasat filozofii musulmani alături de greci în zonele de pedeapsă
moderată în iad. Însă pe profet ul Mahomed, Dante l -a așezat în al IX -lea cerc al iadului, cel
de-al X-lea fiind rezervat pentru Satan. Apoi, Dante vede Islamul nu ca o religie ci ca o viață
imorală. În acest context, Islamul era perceput de lumea creștină ca fiind o erezie apărută din
învățăturile creștine, împrumutate de Mahomed de la călugărul Bahira. Dacă în prezent,
Islamul este recunoscut de teologii creștini ca fiind o religie validă, de sine stătătoare, acum
Islamul este cel care contestă validitatea religiei creștine ”768
În mod i ronic, problemele cu care se confruntă în zilele noastre, lumea musulmană se
datorează trecutului său glorios, care face ca tranzația spre o lume dominată de Occident să fie
dificil de acceptat. Din punct de vedere istoric, relațiile dintre creștinătate și lumea islamică au
oscilat între război deschis și contact cultural act iv. Când expansiunile și cuceri rile timpurii au

767 Morrisson Cécile, Cruciadele, trad. Răzvan Junescu, Ed. Meridiane, București, 1998 , pag.153.
768 Malek George N. , Confessional Theology: A Way to Dialogue Betwe en Christianity and Islam,
ww.alislam.org (accesat 1.05.2017)

204
răspândit civilizația islamică, musulmanii nu au încercat să subjuge religios popoarele
cucerite. Ca „ oameni ai Cărții ” – Bibliei , evreii și creștinii erau priviți ca populații protejate,
permițându -li-se să -și păstreze și să -și practice religia. Se stie că o asemenea toleranță nu
exista în teritoriile controlate de creștini, unde evreii și musulmanii erau supuși la convertirea
forțate, per secuții sau expulzări. Am amintit în cuprinsul lucrării, că, de -a lungul acestei
expediții, cruciații nu au aplicat î ntotdeauna doctrina lui Hristos, ci uneori au preferat actele
de barbarie.
Imaginile de confruntare și de conviețuire pentru Ierusalim a flate sub aura febrilă de
religiozitate confirmă cât de ușor pot fi manipulate suspiciunea și ura față de celălalt.
Confruntările pentru Ierusalim nu au incetat nici astăzi. Lupta pentru Ierusalim a insemnat din
punct de vedere teologic, amputarea universa lității lui Dumnezeu. Poate că membrii celor trei
religii ar trebui să înțeleagă că Dumnezeu nu poate fi luat in posesie și poate trecutul îi va
ajuta să depășească conflictele de astăzi.

205

Bibliografie

Cronici și Colecții de documente:
Acta Pontificorum Romanorum Inedita 748 -1198 , ed. Harttung Julius von Pflugk, vol.II,
Tübingen, 1880.
Albert d’Aix , Historia hierosolzmitana, cartea 7, 62, Recueil des historiens des croisades, ,
(seria Historiens occidentaux), vol. V, tom. IV. Paris, 1841 -1906.
Albert d’Aix , Historia Ierosolomitana. History of the Journey ti Jerusalem, edit. and trans.
Susan B. Edgington, in Oxford Medienal Text, cartea aVII -a, 2007.
Annales Augustani , Monumenta Germaniae Historica Scriptores, Scriptores in Folio, 32,
1826 –1934.
Annales S. Disibodi , in Monumenta Germaniae Historica Scriptores , Scriptores in Folio,
32,1826 –1934.
Annales ecclesiastici a Christo nato ad annum 1198 , ed. Caesar Baronius, volumulele 1 – 12,
Roma, 1588 -1607.
Anonymi Gesta Francorum et aliorum Hieros olymitanorum , edit. de Heinrich
Hagenmeyer, Heidelberg Winter, 1890, tradusă în Gesta Francorum et aliorum
Hierosolimitanorum : The Deeds of the Franks and the Other Pilgrims to Jerusalem ,
de Rosalind Hill, in Medieval Texts, vol.17, London, 1962.
Armenia and the Crusades, Tenth to Twelfth Centuries . The Chronicle of Matthew of
Edessa , trad. A.E. Dostourian, Lanham – University Press of America, 1993.

206
Augustin de Hippo, De Civitate Dei, trad. Paul Găleșeanu, cartea a III -a, Editura Științifică,
Bucur ești, 1998.
Balderic de Bourgueil , Baldrici episcopi Dolensis Historia Jerosolimitana , în Recueil des
Historiens des Croisades, Autores Occidentales, vol. 4, XII, 1866.
Baronius Caesar Kardinal , Der Anfang der katholischen Kirchengeschichtsschreibung im
16. Jahrhundert (Katholisches Leben und Kirchenreform im Zeitalter der
Glaubensspaltung 38), Münster, 1978.
Barton Peter F ., Matthias Flacius lllyricus , in Gestalten der Kirchengeschichte, hg. v. Martin
Greschat, Volumul 6, Stuttgart – Berlin – Köln – Mainz 1981.
Baudri de Dol , Historia Iherosolimitana, Recueil des historiens des croisades, vol. IV,
Académie des Inscriptions et Belles -Lettres, Paris, 1841 -1906.
Bernard Joassart , L`accuei1 reserve aux 'Acta Sanctorum' â Rome en 1643 , en marge d'un
anniv ersaire, An1Boll, 1993.
Bernold of St Blaisen (Constance) , Chronicon – 1096, ed. I. S.Robinson , Die Chroniken
Bertholds von Reichenau und Bernolds von Konstanz, Monumenta Germaniae
Historica Scriptores Rerum Germanicorum nova, series14, Hanover, 2003.
Bernoldi Chronicon , Annales et chronica aevi Salici, ed. Georg Heinrich Pertz , in
Monumenta Germaniae Historica , Scriptores V, Hannover, 1844.
Bréhier Louis , Histoire anonyme de la Première Croisade , Éditions Les Belles Lettres, Paris,
1924.
Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București,1988.
Chronique de Michel le Syrien patriarche jacobite d'Antioche 1166 -1199 , trad.J.B. Chabot,
in Recueil des historiens des croisades, vol.4, Paris, 1899 -1924.
Chronique de Saint -Pierre -le Vif de Sens , dite de Clarius Chronicon Sancti Petri Vivi
Senonensis , trad. Robert -Henri Bautier , Monique Gilles, in Sources d’histoire
médiévale, Paris, 1979.

207
Chronique de Zimmern , edit. H. Hagenmeyer, in Archives de l'Orient Latin, tome II, Paris,
1884.
Codici litu rgici latini di terra santa . Liturgical latin codices of the Holy Land (Studium
Biblicum Franciscanum. Museum 8), trans. Nicola Bux, Brindisi ,1990.
Comnena Ana , Alexiada, trad. de Mariana Marinescu, prefata si note de Nicolae -Serban
Tanasoca, vol. I, II, Ed. Minerva, Bucuresti, 1977.
Coranul , tradus de George Grigore, Bucuresti, Editia Kriterion, 2000.
Demouy Patrick , Actes des archevêques de Reims d'Arnoul à Renaud II 997 -1139 , Tome I –
II, Nancy II, 1982.
Dom Vaisséte , Histoire de Languedoc, edit. A. Mo linier, vol.III, Toulouse, 1874.
Édouard Frère , Manuel du bibliographie normand, Vol. I, Rouen, A. Le Brument, 1858.
Elm Kaspar , Der Ordo SS. Sepulcri Dominici Hierosolymitani. Untersuchungen zu
Geschichte und Selbstverständnis des Kapitels vom Heilige Gr ab, Habilitationsschrift,
Freiburg, 1967.
Ekkehard of Aura , Hierosolymita, ed. Heinrich Hagenmeyer, Tübingen, 1877.
Encyclopaedia Judaica, Vol. IX, Ed. Encyclopaedia Judaica Jerusalem, Israel, 1972.
Eusebiu de Cezareea , Istoria Bisericeasca, Vol I, 4, 2, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
Ewald Paul , Die Papstbriefe der Britischen Sammlung , in Neues Archiv der Gesellschaft für
ältere deutsche Geschichtskunde, vol. 5, Hannover ,1880.
Freidberg E., Corpus J uris canonici, Leipzig, 1879.
Foucher de Chartres , Historia Hierosolymitana (1095 -1127), ed. H. Hagenmeyer,
Heidelberg, 1913.
Guibert de Nogent , Dei gesta per Francos , ed. R.B.C. Huygens, Corpus Christianorum,
Continuatio Mediaevalis , l27A, Turnhout, 199 6.

208
Guibert de Noget , Dei gesta perFrancos, Recueil des historiens des croisades, (seria
Historiens occidentaux, vol. V, tom. IV), Paris, 1841 -1906.
Guibert de Nogent , Historia quae dicitur Gesta Dei per Francos, in Recueil des Historiens
des Croisades. Historiens occidentaux. vol.IV, Paris, 1879.
Guillaume din Tyr , Historia Rerum in Partibus Transmarinis Gestarum, in Recueil des
Historiens des Croisades, Historiens Occidentaux, Tome I et II, vol. 1, Paris, 1844 –
1859.
H. Hagemneyer , Die Kreuzzugsbrief e aus den Jahren 1088 -1100 , Innsbruck, 1901.
Ibidem , Peter der Eremite, Leipzig, 1879.
Haverkamp Eva , Hebräische Berichte über die Judenverfolgungen während des Ersten
Kreuzzugs , in Monumenta Germaniae Historica, vol. 1, Hannover: Hahnsche
Buchhandlung, 2005.
Hasselt A. Van , Document inédit pour servir à l'histoire des croisades , Annales de
Pacadémie archéologique de Belgique, vol. 6, 1849.
Histoire de Constantinople depuis le regne de l'ancien Justin, jusqu'a la finde l'empire ,
trad. Louis Cousin, to me IV, Paris, 1685.
Historia Francorum qiu ceperunt Jerusalem , în Recueil des historiens des croisades, seria
Historiens occidentaux, vol. III, Paris, 1841 -1906.
Houtsma, M. Th.; Weffening, A.J., Encyclopedie de L’Islam, Dictionnaire Gèographique,
ethnogr aphie et biographique des peuples musulmans, Auguste Picard éditeur, vol.
II, Paris, 1927.
Ian S. Robinson , Die Chroniken Bertholds von Reichenau und Bernolds von Konstanz 1054 –
1100, in Scriptores Rerum Germanicarum, Nova series 14 , Hannover , 2003.
Ibn al Atihir , The Chronicle of Ibn al Athir for the crusading period from al -Kamil fi’l
Ta’rikh, traducere in limba engleza de D.S. Richards, vol. I, edit. Routledge, 2006.

209
Ibn-al Qualanissi , The Damascus Chronicle of the Crusades, extracted and translated from
the Chronicle of Ibn -al Qualanissi, trad. H.A.R.Gibb, Londra, 1932.
Isidor de Séville , Étymologies, XVIII, 1, Patrologiae cursus completus. Series latina, vol 221,
tom. 82, col. 639, Paris, 1844 -1855.
Izz al -Dīn Ibn al -Athīr , The Chronicle of Ibn -al Athīr for the Crusading Period from Al –
Kāmil Fī'l -ta'rīkh. Part.I – The Years 491 -541/1097 -1146: The Comin g of the
Franks and the Muslim Response , trads. Donald Sidney Richards , Ashgate
Publishing Company, 2010.
Jean Richard , The Société de l`Orient latin described by its founder , in Bulletin of the
Society the Study of the Crusades and the Latin East, vol. 4, 1984.
Ibidem, Quelques textes sur les premiers temps de 1'eglise latine de Jérusalem, in Recueil de
Travaux offert a M. Clovis Brunel, vol.2, Paris, 1955.
Joseph van der Straeten , ”La Bibliotheca hagiographica latina ”et sonprochain supplément ,
in Hag iographie. Cultures et sociétés 1V° -XII“ siècles, Actes du Colloque organise a
Nanterre et a Paris (2 -5 mai 1979), Centre de recherches sur l'Antiquité tardive et le
Haut Moyen Age Université de Paris, Paris, 1981.
Keh Paul Fridolin , Der angebliche Brie f Paschals II. an die Consuln von Pisa und andere
Pisaner Fälschungen, in Quellen und Forschungen aus italienischen Archiven und
Bibliotheken, vol. 6, 1904.
Lair Jules , Encyclique de Sergius IV relative à un projet de croisade , in Bibliothèque de
l'école des chartes., tome 18, Paris, 1857.
Latrie Louis de Mas , Les patriarches latins de Jérusalem , in Revue de l'Orient latin, vol. I,
1893.
Le Cartulaire du Chapitre du Saint -Sépulcre de Jérusalem (Documents relatifs à l'histoire
des croisades), publ.Ge neviève Bresc -Bautier, Paris, 1984.
Le Comte Raint , Inventaire critique des lettres historiques des croisades, in Archeves de
l’Orient latin, tome I, Paris, 1881.

210
M. Le Beau , Histoire du Bas Empire, tome XVIII, Paris, 1775.
Maalouf Amin, Cruciadele văzute de arabi, trad. Marian Tiu, Edit. Proiect, București, 2007.
Martini Joseph , Appendix ad Theatrum basilicae Pisanae, Rome, 1723.
Mattheo Antonio Felice , Historia ecclesiae Pisanae, tome I, Lucae, 1768.
Matthias Flacíus lllyricus , Ecclesiastica Historia, i ntegram Ecclesiae Christi ideam
secundum singulas centurias perspicuo ordine complectens , volumul 8, Basel, 1559 –
1574.
McCabe William Bernard , Florine, Princess of Burgundy – A Tale of the First Crusaders,
Baltimore – John Murphy, 1855.
Medioevo canonicale (Pubblicazioni dell'Università Cattolica del Sacre Cuore. Contributi
111/2), Mailand, 1970.
Michaud Joseph -François , Histoire des croisades , volumul 7, Paris, 1812 -1822.
Monachi Anonymi Scaphusensis :Dde reliquiis Sanctissimi Crucis et Dominici Sepulchri
Scaphusam allatis, in Recueil des Historiens des Croisades, Historiens Oc cidentaux, t
ome V, Paris 1859.
Monte Cassino Chronicle , Historia Peregrinorum euntium Jerusolymam, in Recueil des
historiens des croisades, Historiens occidentaux 1 –5 ,Académie des inscriptions et
belles -lettres: Paris 1841 –95.
Orderic Vitalis , The Ecc lesiastical History of England and Normandy , ed. and trans. Thomas
Forester, vol.III, London, 1853.
Orderic Vitalis , The Ecclesiastical History , ed. and trans. M. Chibnall, 5, Oxford, 1969 –79.
Orderic Vitalis , Historia cclesiastica, in Patrologiae Cursus Completus, Paris, 1855.
Ottavio Angelo d’Abramo , Pisanae Primatialis Dignitatum, ac Praebendarum omnium
descriptio , vol. I, 1717.

211
Raoul de Caen , Gesta Tancredi in expeditione Hierosolymitana , in Recueil des Historiens
des Croisades, Historiens occidentau x, tome III, Paris, 1866.
Les Regestes des actes du patriarcat de Constantinople. Vol. I, Les actes des patriarches ,
fasc. II et III, Les regestes de 715 à 1206, ed. Venancel Grumel, Jean Darrouzès, Seria
,edit. Institut Français d'études Byzantines , Paris, 1989.
Regesta pontifıcum Romanorum ab condita ecclesia ad annum post Christum natum
MCXCVIII, hg. v. Philipp Jaffé, Berlin , 1851.
Ríant Paul E.D ., lnventaire des matériaux rassemblés par les Bénédictines au XVIII' siècle
pour la publication des Historiens des Croisades, in Archives de l`Orient latin ,
vol. 2, Paris, 1884.
Ibidem, Une lettre historique de la première croisade. Comptes rendus des séances de
l'Académie des Inscriptions et Belles -Lettres, tome 12, Paris, 1885.
Robert the Monk’s , Historia Iherosolimitana, Recueil des historiens des croisades, vol. III,
Académie des Inscriptions et Belles -Lettres, Paris, 1841 -1906.
Röhricht Reinhold, Regesta regni Hierosolim itana (MXCVII -MCCXCI), Innsburck, 1893.
Ibidem, Beiträge zur Geschichte der Kreuzzüge , vol. 2, Berlin, 1878.
Ruess Karl , Die Rechtliche Stellung der Päpstlichen Legaten bis Bonifaz VIII. Von der
Katholisch -theologischen Fakultät Tübingen gekrönte Preissch rift, edit. Paderborn,
1912.
,,Papsturkunden in FIorenz ", ìn W. Wiederhold, Nachrichten von der Gesellschaft der
Wissenschaften zu Göttingen, Phil. -hist. Kl., Göttingen, 1901.
Petrus Tudebodus , Historia de Hierosolymitano itinere, trad. and edit. J.H. Hi ll, L.L Hill,
Paris, 1977.
Salvadó Sebastián , The Liturgy of the Holy Sepulchre and the Templar Rite: Edition and
Analysis of the Jerusalem Ordinal (Rome, Bib. Vat., Barb. Lat. 659) with a
Comparative Analysis of the Acre Breviary (Paris, Bib. Nat., Ms. Latin 10478),
Stanford University, 2011.

212
Shlomo Eidelberg, The Jews and the Crusaders: The Hebrew Chronicles of the First and
Second Crusades, Madison, WI: University of Wisconsin Press, 1977.
Scalfati Silio Pietro Paolo , Les actes des archives de l'arc hevêque de Pise : inventaires,
éditions, études , in A propos des actes d'évêques / études réunies par Michel Parisse,
Nancy, 1991.
Schlumberger G., Sigillographie de E’Empire Bizantin, Paris, 1884.
Solomon Bar Simeon , Hebräische Berichte über die Judeu verfolgimgeu während der
Kreuzzüge, trad. în germană A. Neubauer und M. Stern, in Auftrage der historischen
Commission für Geschichte der Juden in Deutschland, vol. II, Berlin, 1892.
Stumpf Karl Friedrich , Die Reichskanzler vornehmlich des X., XI. und X II. Jahrhunderts , in
Die Kaiserurkunden des X., XI. und XII. Jahrhunderts chronologisch verzeichnet,
vol.II, Innsbruck, 1883.
Tempesti Raniero , Daiberto arcivescovo di Pisa e patriarca di Gerusalemme , in Angelo
Fabroni, Memorie istoriche di più uomini il lustri pisani, vol.3, Pisa, 1791.
Theophylacti Bulgariae archiepiscopi, Opera quae reperiri potuerunt omnia , in Patrologiae
Graecae, Fr. J. F. Mariae Bern de Rubeis , Tomus 126, Belguim, 1981.
Urbani II pontificis romani epistolae, diplomata, sermones , in Patrologiae cursus completus
(MPL 151), 1853.
Urkundenbuch des Hochstifts Halberstadt und seiner Bischöfe , in Publikationen aus den
königlichpreußischen Staatsarchiven 17, ed. Gustav Schmidt, vol. 1, Leipzig, 1883.
Usāmah Ibn -Munqidh , The Book of Conte mplation, trad. P.M. Cobb, Londra, 2008.
Usāmah Ibn -Munqidh , An Arab -Syrian Gentleman and Warrior in the Period of the
Crusades. Memoirs of Usāmah Ibn -Munqidh (Kitāb Al -Iʻtibār), trans. Philip K. Hitti,
Columbia University Press, 2000.
Walzer Nígg, Die K irchengeschiehtsschreibung , München, 1934.

213
Watterich Johann Matthias , Pontificum Romanorum qui fuerunt inde ab exeunte saeculo IX
usque ad Finem Saeculi XIII Vitae , vol. I, Scientia Verlag, 1966.
Wilken Friedrich , Geschichte der Kreuzzüge , vol. 7, Leipzig 1807 -1832.
Wilhelm de Mamesbury , Gesta Regnum Anglorum, edit. și trad. R.A.B. Mynors,
R.M.Thomson and M. Winterbottom, vol.I, Oxford, 1998.
William of Tyre , A History of Deeds Done Beyond the Sea , trans. E.A. Babcock and A.C.
Krey. Columbia University Press, 1943.
William of Tyre , Chronique ,. in Corpus Christianorum Continuatio Mediaevalis, ed. R.B.C.
Huygens, vol.2, Brepols, 1986, trans. in William of Tyre, A History of Deeds Done
Beyond the Sea , trans. Ernest A. Babcock and August C. Krey, vol.2, Ne w York:
Columbia University Press, 1943.
Yves Thoraval , Dicționar de civilizație musulmană, trad. de Nadia Anghelescu, Ed. Univers
Enciclopedic, București, 1997.

Lucrări în volum:
Alphandery P. , La chrétienté et l’ideé de Crosaide. Les premiéres crosaid es, Vol. II, Paris ,
1959.
Andressohn J.C, The Ancestry and Life of Godfrey of Bouillon, Bloomington, 1947.
Thomas Asbridge , Cruciadele – Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt, trad.
Cornelia Dumitru și Miruna Andriescu, Edit. Polirom, B ucurești, 2011.
Barton Simon , Richard Fletcher, The World of El Cid – Chronicles of the Spanish
Reconquest , Manchester University Press, 2000.
Bautier Genevieve Bresc, Cruciadele. Sfântul Mormânt, trad. George Miciacio, Ed. Artemis,
București, 1988.

214
Bayer Axel , Spaltung der Christenheit. Das sogenannte Morgenländische Schisma von 105,
edit. Böhlau, Köln, 2004.
Belljens Alain , Aux origines de l`ordre de Malte, de la fondation de l'Hôpital de Jerusalem à
sa transfomation en ordre militaire , Brüssel, 1995
Benson Robert L ., Provincia = Regnum , in Prédication et propagande au Moyen Age. Islam,
Byzance, Occident, eds. George Makdisi, Dominique Sourdel, Sourdel -Thomine,
Paris, 1983
Bernhard Kugler , Alben von Aachen , Stuttgart, 1885.
Bréhier Louis , Art. “Baudr i de Bourgueil” , in The Dictionnaire d'histoire et de géographie
ecclésiastiques, 1932.
Brooke Christopher N.L ., Monk and Canon: Some Patterns in the Religious Life of the
Twelfth Century , in Monks, Hermits and the Ascetic Tradition, ed. W.J. Sheils,St udies
in Church History, vol.22, Oxford, 1985.
Brühl Carlrichard , Reim s als Krönungsstadt des französischen Königs bis zum Ausgang des
14. Jahrhunderts , Diss. phil. 1949, Frankfurt/M. 1950.
Burns Paul , Butler Alban , Butler's Lives of the Saints , vol. I,, Liturgical Press, 2005.
Bünemann Richard , Robert Guiskard 1015 -1085: Ein Normanne erobert Süditalien ,edit.
Böhlau, Köln, 1997.
Cardini Franco , Europa si Islamul. Istoria unei neintelegeri, trad. Dragos Cojocaru, Ed.
Polirom, Iasi, 2002.
Căzan Florentina , Cruciadele, Ed. Academiei Române, București , 1990.
Chazan Robert , European Jewry and the First Crusade, Berkeley, University of California
Press, 1987.
Cohen Jeremy , Sanctifying the name of God: Jewish Martyrs and Jewish Memories of the
First Crusade, University of Pennsylvania Press, Philadelph ia, 2004.

215
Cowdrey H.E.J ., Pope Gregory VII, 1073 -1085, Oxford, 1998.
C.W. David , Robert Curthose, Cambridge, 1920.
Dondi Cristina , The Liturgy of the Canons Regular of the Holy Sepulchre of Jerusalem: a
Study and a Catalogue of the Manuscript Sources , Brepols, 2004.
Demurger Alain , Cavalerii lui Christos. Ordinele religios militare în Evul Mediu (se. al XI –
lea-XVI-lea), trad. Ovidiu Pecican, Edit. Cartier, București, 2003.
Diaconu Petre , Les Coumans au Bas Danube aux XI -e et XII -e siecle, Bucureöti, 1978 .
Duby Georges , The culture of the knightly class; audience and patronage , in Renaissance
and Renewal in the Twelfth Century, eds. Robert L. Benson and Giles Constable,
Oxford University Press, 1982.
Edgington Susan , The First Crusade: reviewing the evid ence, in First Crusade ,1997.
Ibidem, ‘‘Sont çou ore les fems que jo voi la venir ?’’ Women in the Chanson d’Antioche’’ , in
Gendering the Crusades , Columbia University Press, 2002.
Eidelberg S. , The Jews and the Crusades. The Hbrew Chronicles of the First and Second
Crusades, Madison, University of Wisconsin Press, 1977.
Eliade Mircea , Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucuresti, 1978.
Eadmer M ., History of Recent Events in England – Historia Novorum in Anglia , trans.
Geoffrey Bosanquet, London, 1964.
Edbury Peter, John G. Rowe , William of Tyre: Historian of the Latin East , Cambridge
University Press, 1988.
Erdman Carl , Die Entstehung des Kreuzzugsgedanken, Stuttgart, W. Kolhammer Verlag,
1935.
Fawtier Robert , The Capetian Kings of France: Monarchy and Nation, 987 -1328 , trans.
Lionel Butler and R.J. Adam, St. Martin’s Press, New York,1960.
Febvre Lucien , A new kind of history , London, 1973.

216
Fleisch Ingo , Rom und die Iberische Halbinsel : das Personal der päpstlichen Legationen
und Gesandtschaften im 12. Jahrhundert , in Römisches Zentrum und kirchliche
Peripherie, Berlin, 2008.
Flori Jean, La Première Croisade : L'0ccident chrétien contre l'Islam , Bruxelles, 2001.
Ibidem , Prêcher la croisade (XIe – XIIIe siècle). Comunication et propagande, edit. Pe rrin,
Paris, 2012.
Ibidem, Pierre L'Ermite et la Première Croisade , edit. Fayard, Paris, 1999.
Ibidem , Chevaliers et Chevalerie au Moyen Âge, Paris, 1997.
France John , Victory in the East. A Military History of the First Crusade, Cambridge
University Pr ess, 2011.
Foreville Raymonde , L'École de Caen au XIe siècle et les origines normandes de
l'Université d'Oxford , Études mediévales offertes à M. le Doyen Augustin Fliche,
1952.
Garand M. C ., Geste de Dieu par les francs, Trunhout, 1998.
Giese Wolfgang , Die „lancea Domini“ von Antiochia (1098/99) , in Fälschungen im
Mittelalter. Internationaler Kongreß der Monumenta Germaniae Historica München,
nr. 16 -19, vol.33, partea V, Hannover, 1988.
Gibson Margaret , Lanfranc of Bec , Oxford University Press, 1978.
Gindler P ., Graf Balduin I. Von Edessa, Diss. Phil. Halle, 1901.
Goff le Jacques , Civilizația Occidentului Medieval, trad. și note Maria Holban, Ed.
Stiințifică, București, 1970.
Habermann Abraham M ., Yitzhak Baer, Sefer Gezerot Ashkenaz e -Tsarefat: di vre
zikhronot mi -bene ha -dorot shebi -te ufat mas’e ha -tselav u -miv ar piyu ehem ,
Jerusalem, 1945.

217
Hamilton Bernard , Aimery of Limoges, Latin Patriarch of Antioch (c. 1142 – c. 1196) and
the Unity of the Churches, în Krijna Nelly Ciggaar, Adelbert D avids, Herman G. B.
Teule: East and West in the crusader states. Context, contacts, confrontations, Peeters
Publishers, Leuven, 1996.
Ibidem, The Latin Church in the Crusader State. The Secular Church, London, 1980.
Hay David J., The Military Leadership of Matilda of Canossa -1046 -1115 , Manchester
University Press, 2008.
Hotchkiss Valerie R ., Clothes Make the Man. Female Cross Dressing in Medieval Europe,
edit. Garland Publishing, New York, 2000.
Hausberger Karl , Das kritische hagiographische Werk der Bollandisten , in: Historische
Kritik in der Theologie, 1980.
Heidrich Ingrid , Ravenna unter Erzbischof Wibert (1073 -1100). Untersuchungen zur
Stellung des Erzbischofs und Gegenpapstes Clemens III. in seiner Metropole, edit. Jan
Thorbecke Verlag Sigmari ngen, 1984.
Heers Jacques , Libérer Jérusqlem. La première croisade (1095 -1107), edit. Perrin, Paris,
1999.
Heydte Friedrich August , Die Geburtsstunde des souveränen Staates, Regensburg, 1952.
Hiestand Rudolf , Vorarbeiten zum Oriens pontificius, ed. Papsturkunden für Templer und
Johanniter, in Abhandlungen der Aka demie der Wissenschaften in Göttingen, vol.III,
nr. 15, Göttingen, 1985.
Ibidem, Die päpstlichen Legaten auf den Kreuzzügen und in den Kreuzfahrerstaaten vom
Konzil von Clermont (1095) bis zum vierten Kreuzzug, Kiel, 1972.
Hill John Hugh, Hill Laurita L yttleton , Raymond IV, Count of Toulouse, Syracuse
University Press, 1962.
Ibidem , Raymond d'Aguiliers: Historia francorum qui ceperint Jerusalem , Philadelphia,
1968.

218
Huberti L ., Studien zur Rechtsgeschichte der Gottenfrieden und Landfrieden, Ansbach, 198 2.
Karen S. Nicholas, Countesses as Rulers in Flanders, în Theodore Evergates (ed.),
Aristocratic Women in Medieval France, University of Pennsylvania Press, 1999.
Kern Mareike , Die Judenpogrome im Vorfeld des ersten Kreuzzuges 1096. Verlauf und
Auswirku ngen, in Das Zeitalter der Kreuzzüge, 2006.
Kimberly A. LoPrete , Adela of Blois: Countess and Lord (c.1067 -1137) , Dublin, 2007.
Kirstein K.P ., Die lateinischen Patriarchen von Jerusalem, Berlin, 2002.
Krey C., The First Crusade: The Accounts of Eyewitness es and Participants , Princeton,
1921.
Kéry Lotte , Die Errichtung des Bistums Arras 1093/1094 , in Beihefte der Francia, vol.33,
edit. Sigmaringen, 1994.
Klusch Horst , Zur Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen, editura Kriterion, București, 2001.
Kjørmo Mari us, The Holy Lance of Antioch. A Study on the Impact of a Perceived Relic
during the First Crusade, (a Master Thesis in History), Institute of Archaeology,
History, Culture Studies and Religion, University of Bergen, 2009.
Kühn Fritz , Geschichte der erst en lateinischen Patriarchen von Jerusalem , edit. F.A.
Brockhaus, Leipzig 1886.
Laudage Johannes , Ad exemplar primitivae ecclesiae. Kurie, Reich und Klerusrefonn von
Urban 11. bis Calixt II., in: Reformidee und Reformpolitik im spätsalisch –
frühstaufische n Reich. Vorträge der Tagung der Gesellschaft für mittelrheinische
Kirchengeschichte vom 11. bis 13. September 1991 in Trier (Quellen und
Abhandlungen zur mittelrheinischen Kirchengeschichte 68), Mainz, 1992
Lechner Karl , Die Babenberger. Markgrafen und Herzoge von Österreich 976 -1246 , Böhlau
Verlag Wien -Köln -Weimar, 1992.
Lester Fields Sheffy , The Use of the Holy Lance in the First Crusade, University of Texas.,
Austin, 1915.

219
Leib B ., Rome, Kiev et Byzance á la fin du Xi -siècle. Rapports religieux des Latins et des
Gréco -Russes sous le pontificat d’Urban II (1088 -1099), Paris,1924.
Lilie R.J ., Byzantium and the Crusader States 1096 -1204, trad. J.C. Moris și J.E. Ridings,
Oxford, 1993.
Linder Amnon , A New Day, New Joy: the Liberation of Jerusalem on 15 July 1099 , in L'idea
di Gerusalemme nella spiritualiá cristiana del medioevo, ed. Walther Brandmüller,
Vaticana, 2003.
Lutz Raphael , Epochen der französischen Geschichtsschreibung , in Geschichtsdiskurs,
1993;
Iorga Nicolae , Brève histoire des Croisad es et de leurs fondațions en Terre Sainte , Paris,
1924.
Ibidem, Elemente de unitate ale lumii medievale, moderne contemporane, Papi și Împărați,
București, 1921.
Ibidem, Histoire des Croisades , Paris, 1924.
Ibidem , Histoire de la Vie Byzantine, vol.3, P aris, 1934.
Ibidem , Les Narrateurs de la Premiere Croisade , Paris, 1928.
Ibidem, Elemente de unitate ale lumii medievale, moderne contemporane, Papi și Împărați,
București, 1921.
Makk Ferenc , The Arpads and the Comneni political relations between Hungary and
Byzantium in the 12th Century, Akademiai Kiado, Budapest, 1989.
Manturini Johannis , Cantica Canticorum et De Sancta Maria Tractatus ad Comitissam
Matildam , ed. Bernhard Bischoff and Burkhard Taeger, Universitatsverlag Freiburg,
1973.
Ma’en Omoush , The Interaction between the Crusaders and Muslims in the East:Myth and
Reality, in Jordan Journal for History and Archaeology, Vol. 5, Nr.2, 2011.

220
Matzke Michael , Daibert von Pisa: Zwischen Pisa, Papst, Kommune und erstem Kreuzzug ,
in Vorträge und Forschu ngen 44,edit. Jan Thorbecke Verlag Sigmaringen, 1998.
Mayer Hans Eberhard , Aspekte der Kreuzzugsforschung , in Geschichte und Gegenwart,
Festschrift für Karl Dietrich Erdmann, hg. v. Hartmut Boockmann / Kurt Jürgensen
/Gerhard Stoltenberg, Neumünster, 19 80.
Ibidem, Gheschichte der Kreuzzüge, Stuttgart – Berlin –Köln, 2000.
Ibidem, Etudes sur l'histoire de Baudouin 1er roi de Jérusalem , in Mélanges sur I'histoire du
royaume latin de Jerusalem, Memoires de l'Académie des lnscriptions et Belles –
Lettres, Pa ris, 1984.
Ibidem , Zur Kritik Alberts von Aachen, in Neues archiv der Geseleschaft für ältere
deutsche Geschichtskunde, vol.12, 1887.
Ibidem , Bistümer, Klöster und Stifte im Königreich Jerusalem , in Monumenta Germaniae
Historica, nr. 26, Stuttgart,1977 .
Ibidem, Crusade propaganda and ideology: Model sermons for the preaching of the Cross ,
Cambridge, 2000.
Mély Fernand , La croix des premiers croisés ; La sainte lance ; La sainte couronne, Paris,
1904.
Menache Sophia, The vox Dei: Communication in the Middle Ages, Oxfo rd University Press,
New York , 1990.
Mills Ludo , The Regular Canons and Some Socio -Religious Aspects about the Year 1100 , in
Etudes de Civilisation médiévale (IX° – XII“ siècles). Mélanges offerts à Edmond –
Réné Labande, Poitiers 1974.
Moeller Charles. , Godefroid de Bouillon et l’avouerie du Saint Sépulcre , in Mélanges
Godfried Kurth, vol. I, Liège, 1908.
Ibidem, Les Flamands du Ternois au Royaume de Jerusalem , in Mélanges Paul Fredericq,
Brüssel, 1904.

221
Mois Jakob , Das Stift Rottenbuch in der Kirchenr eforrn des X1. -X11. Jahrhunderts (Beiträge
zur altbayerischen Kirchengeschichte III/19), München – Freising,1953.
Morris Colin, Peter the Hermit and the Chroniclers, in The First Crusade. Origins and
Impact, Manchester, 1997.
Ibidem, Picturing the Crusa des: The Uses of Visual Propaganda, c. 1095 –1250, in John
France, The Crusades and their Sources, Essays Presendet to Bernard Hamilton ,
Aldershot, 2003.
Ibidem, Policy and Visions: The Case of the Holy Lance at Antioch, în War and Government
in the Mi ddle Ages: Essays in Honor of J.O. Prestwich, ed. John Gillingham and J.C.
Holt, Woodbridge, 1984.
Ibidem, The Sepulchre of Christ and the Medieval West , Oxford University Press, 2005.
Morrisson Cécile , Cruciadele, trad. Răzvan Junescu, Ed. Meridiane, Buc urești, 1998.
Munro D.C ., The Speech of Pope urban II at Clermont , in American Historical Review, vol.
XI, New York, 1906.
Murray Alan V ., Money and logistics in the forces of the First Crusade: coinage, bullion
and supply, 1096 -99, in Logistics of warfare in the age of the Crusades : proceedings
of a workshop held at the Centre for Medieval Studies, University of Sydney, 30
September to 4 Oc tober 2002 , ed. John Pryor, 2006.
Ibidem, The Crusader Kingdom of Jerusalem. A Dynastic History 1099 -1125, Oxford, 2000.
Ibidem, Daimbert of Pisa, the Domus Godefridi and the Accession of Baldwin I of Jerusalem ,
in Clermont to Jerusalem: The Crusades an d Crusader Societies 1095 -1500 , edit.
Brepols, 1998.
Nägler Thomas , Die Ansiedlung de Siebenbürger Sachsen, Bukarest, 1979.
Neiske Franz , Das ältere Nekrolog des Klosters S. Savino in Piacenza. Edition und
Untersuchung der Anlage, in Münstersche Mittela lterschrifien, vol. 36, München,
1979.

222
Niall Christie , “Just a Bunch of Dirty Stories? Women in the “Memoirs” of Usāmah Ibn
Munqidh”, in Eastward Bound: Travels and Travellers,1050 -1500 , ed. Rosamund
Allen, Manchester University Press, 2004.
Pahlitzsch J ohannes , Symeon II. und die Errichtung der lateinischen Kirche von Jerusalem
durch die Kreuzfahrer, in Militia Sancti Sepulcri, 1998.
Ibidem, Graeci und Suriarıi im Palästina der Kreuzfahrerzeit. Beiträge und Quellen zur
Geschichte des griechisch -orthod oxen Patriarchats von Jerusalem, in Berliner
historische Studien, vol.33, edit. Duncker und Humblot, Berlin, 2001.
Pargoire Jules , Les monastères de saint Ignace et les cinq plus petits îlots de l'archipel des
Princes , Paris, 1901.
Paulot L. , Un Pape Fra nçais: Urban II, Paris, 1903.
Pernoud Régine , The Crusaders: The Struggle for the Holy Land , trans. Enid Grant, ed.
Ignatius Press – San Francisco, 2003.
Ibidem, The Crusaders , trans. Enid Grant, London: Oliver & Boyd, 1963.
Plank Peter, Patriarch Symeon II. von Jerusalem und der erste Kreuzzug, in Ostkirchliche,
vol.43, Augustin Verlag, Würzburg, 1994.
Poliakov Leon , The History of anti -semitism. From the Time of Christ to the Court Jews, vol.
I, University of Pennsylvania Press, Pfiladelphia, 2003.
Prawer J., Histoire du Royaume Latin de Jerusalem , vol.I, Paris, 1969.
Ibidem, The Jerusalem the crusaders captured. A contribuțion to the medieval topography of
the city, în P.W. Edbury (ed), Crusade and Settlement, edit. Cardiff, 1985.
Racine Pierre , Piacenza e la prima crociata , edit. Diabasis, 1995.
Radding Charles M., Antonio Ciaralli, The Corpus Iuris Civilis in the Middle Ages:
Manuscripts And Transmis sion from the sixth Century to the Juristic Revival , in Brill
Studies in the intelectual History 147, Leiden -Boston, 2007.

223
Raynaud Furcy , Le Vrai et le Faux sur Pierre L’Hermite, Paris, 1883.
Reinhold Röhricht , Die Gheschichte des Königreichs Jerusalem (1 100-1291) , Innsburck,
1898.
R. Regout , La Doctrine de la guerre juste de saint Augustin á nos jours d’après les
théologiens et les canonistes catholiques, Paris, 1935.
Reuter Timothy , Vom Parvenü zum Bündnispartner: das Königreich Sizilien in der
abendländischen Politik des 12. Jahrhunderts , in Die Staufer im Süden, 1996.
Richard Jean , The Crusades, c. 1071 -c. 1291, Cambridge University Press, 1999.
Rodney Thompson M., William of Malmesbury , ediția a II -a, Woodbridge, 2003.
Roșulescu Vladimir , Cruciade le, Edit. Scorilo, Craiova, 1999.
Rudeanu Ioan Octavian, Cruciadele, Ed. Călăuză , Deva, 2003.
Runciman Steven , A History of the Crusades – The Kingdom of Jerusalem and the Frankish
East 1100 -1118, Cambridge University Press, 1952 .
Ibidem, Istoria Cruciadelor. CruciadaI și întemeierea regatului Ierusalimului, trad. Ovidiu,
Marian Coman, Maria Pakucs Wilcocks, vol.I, edit. Nemira, București, 2014.
Ibidem, Istoria Cruciadelor. Regatul Ier usalimului și Orientul latin, 1100 -1187, trad. Ovidiu,
Marian Coman, Maria Pakucs Wilcocks, vol.II, edit. Nemira, București, 2015.
Sasson H. H. Ben , A Historyof Jewish People , Londra, 1976.
Semen Petre , Arheologia biblica in actualitate, Ed. Mitropoliei M oldovei si Bucovinei
“Trinitas”, Iasi, 1997.
Schnith Karl Rudolf , Mittelalterliche Herrscher in Lebensbildern. Von den Karolingern zu
den Staufern , Edt. Verlag Styria, Köln, 1990.
Schumann Otto , Die päpstlichen Legaten in Deutschland zur Zeit Heinrichs IV . und
Heinrichs V. (1056 -1125) , Marburg,1912.

224
Shulamith Shahar , The Fourth Estate: A History of Women in the Middle Ages , trans. Chaya
Galai, London Methuen, 1983.
Skinner Patricia , From Pisa to the Patriarchate: Chapters in the Life of (Arch)bishop
Daibert, in Challenging the Boundaries of Medieval History: The Legacy of Timothy
Reuter , Brepols, 2009.
Siberry Elizabeth , Images of the crusades in the ninetheenth and twentieth centuries, in The
Oxfors Ilustrated History of the Crusades, ed. J.S.C. Ri ley Smith, Oxfort, 1995.
Ibidem , Critizism of Crusading 1095 -1274 , Oxford, 1985.
Smith Jonathan Riley , The Crusades : Idea and Reality , 1095 -1274 , Londra, 1981.
Ibidem , The First Crusade and the Persecution of the Jews, in Studies in Church History ,
vol. 21, Oxford, 1984.
Ibidem , The First Crusade and the Idea of Crusading, edit. Athlone Press, London, 1986.
Sivan E. , L’Islam et la Croisade. Idèologie et propagande dans les reactions musulmanes aux
croisades, Maison –neuve, Paris, 1968.
Somerville Rober t, Pope Urban II ’s Council of Piancenza, Oxford University Press, 2011.
Sourdel Dominique, Janine Sourdel -Thomine , Civilizația Islamului clasic, trad. Eugen
Filoti, vol. I, II, III, Ed. Meridiane, 1975.
Stancu Ioan , Templul din Ierusalim, Ed. Tiparg, Piteș ti, 1999.
Stow Kenneth, Alienated Minority: The Jews of Medieval Latin Europe, Cambridge – MA:
Harvard University Press, 1994.
Susan Johns M., Noblewomen, Aristocracy and Power in the Twelfth -Century Anglo –
Norman Realm , Manchester University Press, 2003 .
Sybel Heinrich , Geschichte des ersten Kreuzzuges , Düsseldorf, 1841.
Strohmaier Gotthard , Von Demokrit bis Dante. Die Bewahrung antiken Erbes in der
arabischen kultur, Hildesheim; Zürich; New York: Olms, 1996.

225
Torquato Tasso , Gerusalemme liberata, in Lit eratura italiana Einaudi, Milano, 1957.
Tourac Jean , Melchisedec sau tradiția primordială, traducerea George Scrima, Ed. Herald,
București, 2009.
Trocmé E ., Le Livre des Actes et l’Histoire, Paris, 1957.
Ware Timothy, The Orthodox Church, Penguin Books, Lo ndon, 1993.
Walsh. W.H., An Introduction to the Philosophy of History , London, Hutchinson, 1958.
Worcester John , The Chronicle of John of Worcester , 3 vols., vol. III, ed.and trans. P.
McGurk , Oxford: Clarendon, 1998.
Wilkinson John , Jerusalem Pilgrimage 1099 -1185 , Londra, 1988.
Yewdale R.B ., Bohemond I, Prince of Antiohia, Princeton, 1917.
Zajog Wiliam G ., Captured property on the First Crusade , in First Crusade, 1997.

Studii și articole:

Abbès Zouache , L’ordalie au Proche -Orient, à l’époque des croisa des, în Journal of
medieval and humanistic studies, vol. 25, Paris, 2013
A. Michel, Amalfi und Jerusalem im griechieschen Kirchenstreit , in Orientalia Christiana, nr.
121, Roma, 1939.
Asbridge Thomas , The Holy Lance of Antioch: Power, devotion and memory on the First
Crusade, în Reading Medieval Studies, vol. 33, 2007.
Babus Emanoil , Ierusalimul, orașul sfânt al creștinilor, evreilor și musulmanilor, Anuarul
Facultatii de Teologie Ortodoxă “Patriarhul Justinian”, Editura Universității din
București, VI I, 2007.
Ibidem, Conflictul în traditia coranicã si la Bizant, în Teologia, nr.2, Arad, 2005.

226
Bates David R. , The Character and Career of Odo Bishop of Bayeux (1049/50 -1097),
Speculum, vol. 50 , 1975.
Baxter Kenneth, Wolfi Crusade and Narrativc. Bohemund and the Gesta Francorum , in
Journal of Medieval History vol. 17, 1991.
Benoît Lacroix, Deus le volt! La théologie d’un cri , in Études de Civilisation Médiévale
(IXe- XIIe siècles): Mélanges offerts à Edmond -René Labande, Poitiers – Centre
d’études supér ieures de civilisation medieval, 1974.
Beulertz Stefan , Das Verbot der Laieninvestitur im Investiturstreit, in Monumenta
Germaniae Historica. Studien und Texte, tome.2, pag.96.
Boehm Laetitia , Die „Gesta Tancredi“ des Radulf von Caen , in Historisches Jahr buch,
vol.75, 1956.
Breisyg Theodor , Gottfried von Bouillon vor den Kreuzzuge, in Westdeutsche Zeitschrift für
Gheschichte, vol. XVII, Trier, 1898.
Braniște Marin , Însemnările de călătorie ale pelerinei Egeria , în Mitropolia Olteniei, nr. 4 –
6, 1982.
Buisson Ludwig , Heerführertum und Erobererrecht auf dem ersten Kreuzzug , in Zeitschrift
der Savigny -Stiftung für Rechtsgeschichte: Germanistische Abteilung, vol. 112, 1995.
Bynum Caroline Walker , The Spirituality of Regular Canons in the Twelfih Century: a Ne w
Approach , in Medievalia et Humanistica, vol. 4, 1973.
Cergan Daniel , Profilul femeilor în acțiunea militară a cruciadei I. Structura socială a
armatei cruciadelor pe frontul de acasă și în Levant, în Revista Teologică –
Mitropolia Ardealului, Edit. An dreiana, nr. 3, Sibiu, 2014.
Châtillon Jean , La crise de l'Église aux XIe et XIIe siècles et les origines des grandes
fédérations canoniales , in Revue d'histoire de la spiritualité,vol. 53, 1977.
Chaurand Jacques , La conception de l'histoire de Guibert de Nogent (1053 -1124), in
Cahiers de civilisation médiévale, nr. 8, 1965.

227
Chazan Robert , The Anti -Jewish Violence of 1096: Perpetrators and Dynamics , in Religious
Violence between Christians and Jews: Medieval Roots, Modern Perspectives ,
Basingstoke -Palgrave, 2002.
Coupe M.D. , The Personality of Guibert de Nogent Reconsidered , in Journal of Medieval
History, vol. 9, 1983.
Dereine Charles , Saint -Ruf et ses coutumes au XIe et XIIe siècle , Revue bénédictine, vol. 59,
1949.
Eads Valerie, The Last Italian E xpedition of Henry IV: Re -reading the Vita Mathildis of
Donizone of Canossa , în Journal of Medieval Military History,vol. 8 , 2010.
Ibidem, "Women and Military Power in Eleventh -Century Italy: Adelheid of Turin, Beatrice
of Lorraine, Matilda of Tuscany, Sichelgaita of Salerno” , in the 10th International
Medieval Congress, University of Leeds, July 14 -17, 2003.
Edbury Peter W., John G. Rowe , William of Tyre. Historian of the Latin East, Cambridge
Studies in Medieval Life and Thought , series 4, nr. 8, Cam bridge, 1988.
Epp Verena , Fulcher von Chartres: Studien zur Geschichtsschreibung des ersten
Kreuzzuges , Studia humaniora, vol.15, Edit. Droste, Düsseldorf, 1990.
Enlart Camille , Les Monuments des croisés dans le royaume de Jérusalem, in Architecture
religieuse et civile,vol. 2, Paris, 1928.
Fenske Lutz , Adelsopposition und kirchliche Reformbewegung im östlichen Sachsen.
Entstehung und Wirkung des sächsischen Widerstandes gegen das salische Königtum
während des Investiturstreite , in Veröffentlichungen de s Max -Planck -Instituts für
Geschichte, vol. 47, Göttingen 1977.
France John , The crisis of the First Crusade from the defeat of Kerbogha tothe departure
from Arqua, în Byzantion, vol. 40, 1970.
Fuhrmann Horst , Das Papsttum zwischen Frömmigkeit und Politi k – Urban I1. (1088 -1099)
und die Frage der Selbstheiligung , in Deus qui mutat tempora, 1987.

228
Ibidem , Pseudoisidor, Otto von Ostia (Urban II.) und der Zitatenkampf von Gerstungen
(1085) , in Zeitschrift der Savigny -Stiftung für Rechtsgeschichte: Kanonisti sche
Abteilung, vol. 68,1982.
Gautier Paul , Jean V l'Oxite, patriarche d'Antioche. Notice biographique ., în Revue des
études byzantines, tome 22, 1964.
Ibidem, Réquisitoire du patriarche Jean d'Antioche contre le charisticariat , în Revue des
études byza ntines, tome 33, 1975.
Ibidem, Diatribes de Jean l'Oxite contre Alexis Ier Comnène , în Revue des études byzantines,
tome 28, 1970.
Gerish Deborah , Men, Women, and Beasts at Clermont – 1095 , Middlebury College,
Working Paper, Series 20, 2005.
Gieysztor Al exander , The Genesis of the Crusades. The Encyclica of Sergius IV (1009 –
1012) , in Medievalia et Humanistica, nr. 6, 1950.
Glaesener Henri , Raoul de Caen, Historien et écrivain , in Revue d'histoire ecclésiastique,
vol.46, 1951.
Hans -Dietrich Kahl , von Wendenkreuzzug nach Siebenbürgen? In Siebenbürgisches Archiv,
vol. 8, Köln, 1973.
Hamilton Bernard , Knowing the Enemy: Western understanding of Islam at the time of
crusades, in Journal of the Royal Asiatic Society, seria III, vol. 7, 1997.
Herbert Grundman n, Religiöse Bewegungen im Mittelalter, in Historische Studien ,vol.I,
Darmstadt , 1977.
Ibidem, Religiösen Bewegungen , in Mittellungen des Instituts für Österreic hische
Geschichtsforschung, vol.104, 1996.
Hodgson Natasha , Nobility, Women and Historical Narratives of the Crusades and the Latin
East, in Al -Masaq: Islam and the Medieval Mediterranean, Vol. 17, Nr. 1, 2005.

229
Heyd Wilhelm , Die Kolonien der römischen Ki rche in den Kreuzfahrerstaaten , Zeitschrift
für historische Theologie, vol. 26, Sttutgart, 1856.
Hiestand Rodolf , Chronologisches zur Geschichte des Königreichs Jerusalem um 1130, in
Deutsche Archiv, vol.26, 1970.
Ibidem, Saint -Ruf d'Avignon, Raymond de Saint -Giles et 1’Eglise latine du Comté Tripoli, in
Annales du Midi: revue archéologique, historique et philologique de la France
méridionale, vol.98, 1986.
Holtzmann Walther , Die Unionsverhandulgen zwischen Kaiser Alexios I und Papst Urban II
im Jahre 1089, in Byzantinische Zeitschrift, vol. 28, Leipzig, 1928.
Horwarth Walter , Die Landnahme des Altlandes, in Vjschr, vol. 59, 1936.
Hirschler Konrad , The Jerusalem Conquest of 492/1099 in the Medieval Arabic
Historiography of the Crusades: From Regional P lurality to Islamic Narrative , in
Crusades, vol. 13, nr.1, 2014.
Huß Richard, Die Einwanderung de Deutschen nach Siebenbürgenund die
Gruppenverteilung ihrer Mundarten innerhalb des Römer – straßennetzes , in Arhiv,
vol. 34, Hermannstadt, 1926 .
Pr. Lect. D r. Ignat Adrian, Ideea „războiului sfânt”în confruntarea dintre Occident și Orient,
în Revista Teologică Mitropolia Ardealului, Edit. Andreiana, nr. 1, Sibiu, 2012 .
Ivan G. Marcus , Hierarchies, Religious Boundaries and Jewish Spirituality in Medieval
Germany, in Jewish History, vol. 1, nr. 2, Fall, 1986.
Ittu Constantin , Cruciadele clasice: teologia politică a Europei heraldice între domniile
regilor Ierusalimului Balduin I și Henric al II -lea, Ed. Universității „ Lucian Blaga”
din Sibiu, 2000.
Kedar B.Z ., The Jerusalem massacre of 1099 inthe western historiography of the crusades,
în Crusades, vol.3. 2004.

230
Kimberly A. LoPrete , Adela of Blois: Familial Alliances and Female Lordship, in
Aristocratic Women in Medieval France , ed. Evergates Theodore, Unive rsity of
Pennsylvania, 1999.
Kohler Charles, Un rituel et un bréviaire du Saint -Sépulcre de Jérusalem (XIIe –XIIIe siècle),
în Revue de l'Orient Latin , nr. 8, 1900.
Kurze Wilhelm, Bemerkungen zu Ubertus und anderen Pisaner Erzbisch öfen des 12.
Jahrhunde rts, in Società, Istituzioni, Spiritualità. Studi in onore di Cinzio Violante,
vol.1, Spoleto, 1994.
Kuttner Stephen , Urban II and the Doctrine of interpretation: A Turning Point?, in Studia
Gratiana, vol. 15, 1972.
Lieb B., Deux inédits Byzantins sur les azymes au début du XIIe siècle , in Orient christ, vol.
9, Paris, 1924.
Linder Amnon , The Liturgy of the Liberation of Jerusalem, in Mediaeval Studies, vol. 52,
1990, pag 110.
Loud Graham A., Coinage, Wealth and Plunder in the Age of Robert Guiscard , în The
English Historical Review, Vol. 114, Nr. 458, 1999. .
Majorie Chibnall , Women in Orderi c Vitalis , Haskins Society Journal 2: Studies in Medieval
History, 1990.
Matzke Michael , De origine Hospitalariorum Hierosolymitanorum. Vom klosterlichen
Pilgerhospital zur internationalen Organisation , in Joumal of Medieval History, vol.
22, 1996.
Maye r Hans Eberhard , Herrschaft und Verwaltung im Kreuzfahrerkönigreich Jerusalem , in
Historische Zeitschrift, nr. 261, 1995.
Ibidem , Zur Beurteilung Adhemars von Le Puy, Deutsches Archiv, nr. 16, 1960.
Ibidem , Die Hofkapelle der Könige von Jerusalem , in Deut sche Archiv, vol.44, 1988.

231
Ibidem , Die Kanzlei der lateinischen Könige von Jerusalem , in Monumenta Germaniae
Historica Schriften, vol. 40, nr.1 -2, Hannover, 1996.
Ibidem , Zur Geschichte der Johanniter im 12. Jahrhundert , Deutsche Archives, vol. 47,
1991.
Misonne D ., La législation canoniale de Saint -Ruf d'Avignon à ses origines. Règle de Saint
Augustin et coutumier , in Annales du Midi: revue archéologique, historique et
philologique de la France méridionale, vol.75, 1963.
Morris Colin , The ”Gesta Franco rum” as narrative history , în Reading Medieval Studies,
vol. 19, 1993.
Müller Friedrich , Wandlungen der geschichtlichen Hauptaufgaben unseres Volkes im Laufe
seiner Entwicklung und seiner Anpassung daran, in Vjschr, vol. 55, 1933.
Oehler Hans , Studien zu den Gesta Francorum , în Mittellateinisches Jahrbuch. vol. 6, 1970.
Pryor John H ., Stephen of Blois: Sensitive New -Age Crusader or Victim of History ?, in
Journal of the Sydney University Arts Association 20, 1998.
Panaite V. , Din istoria dreptului Isla mic al popoarelor : doctrina djihadului, în Anuarul
Institutului de Istorie și Arheologie „ A. D. Xenopol”, Iași, 1985.
Purcell Maureen , Women Crusaders:A Temporary Canonical Aberration?, în Principalities,
Powers and Estates: Studies in Medieval and Ear ly Modern Government and Society,
ed. L.O. Frappell, Adelaide University Union Press, 1979.
Rambin Jacob M., Crusaders Under Siege: The Battle of Antioch in Documents and
Historical Narrative , in CLA Journal, vol.1, 2013.
Rosetti Radu , Despre Unguri și e piscopiile catolice din Moldova , în Analele Academiei
Române, seria aII -a, tom XXVII, București, 1905.
Rowe John Gordon , The Papacy and the Ecclesiastical Province of Tyre (1100 -1187) , in
Bulletin of the John Rylands Library, vol. 43, 1960 -1961.

232
Rubin M . Levy , The Reorganisation of the Patriarchate of Jerusalem, ARAM Periodical, vol.
15, Oxford, 2003.
Runciman Steven , The Holy Lance Found at Antioch, în Analecta Bollandiana, vol 68,
Bruselles, 1950.
Samerville Robert , The Council of Clermont and the fi rst crusade , in Studia Gratiana, Seria.
19-20, Roma, 1976.
Ibidem , The Councils of Urban II , in Decreta Claromontensia -Annuarium Historiae
Concilioruin, Internationale Zeitschrift für Konziliengeschichtsforschung, vol. 1,
Amsterdam 1972.
Schein S. , Die Kreuzzuüge als volkstümlich – messianische Bewegungen , in Deutsches Archiv
für Erforschung des Mittelalters, 47, 1991.
Schimmelpfennig Bernhard , Zölibat und Lage der „Priestersöhne“ vom 11. bis 14.
Jahrhundert, in Historische Zeitschrift, nr. 227, 19 78.
Schünemann Konrad , Die mittelalterliche deutsche Kolonisation, in Vjschr, vol. 57, 1934.
Shepkaru Shmuel , The Preaching of the First Crusade and the Persecutions of the Jews, in
Medieval Encounters, nr. 18, Koninklijke Brill, Leiden, 2012.
Simon John , The ‘Feast of the Liberation of Jerusalem’: remembering and reconstructing
the First Crusade in the Holy City, 1099 –1187, în Journal of Medieval History ,
vol.41. 2015.
Simion Marian Ghe ., Teoria războiului drept și creștinismul ortodox, in Revista Teologică,
nr. 4, Sibiu,2010.
Schmiedl Joachim , Religiöse Bewegungen im Mittelalter. Die Rezeption Herbert
Grundmanns in der marxistischen Mediävistik der DDR , in Zeitschrift für
Geschichtswisse nschaft, vol. 47, 1999.
Smith Jonathan Riley , The title of Gofrey of Bouillon, in Bulletin of the Institute of
Historical Research, vol. 52, 1979.

233
Ibidem, The Latin Clergy and the Settlement in Palestine and Syria 1098 -1100 , in The
Catholic Historical Re view, vol. 74, 1988.
Sprenger Kai -Michael , The Tiara in the Tiber.An Essay on the damnatio in memoria of
Clement III (1084 -1100) and Rome’s River as a Place of Oblivion and Memory, in
Reti Medievali Rivista, vol.13, Firenze University Press, 2012.
Strack Georg , The Sermon of Urban II in Clermont and the Tradition of Papal Oratory, in
Medieval Sermon Studies, Vol. 56, Munich, 2012.
Stouratis Ioannis , Jihād and Crusade: Byzantine positions towards the notions of “holy
war”, in Byzantina Symmeitika,vol. 21, 2011.
Timofte Răzvan , Interferențe islamico -creștine (politico -religioase) în perioada cruciadelor ,
în Revista Teologică – Mitropolia Ardealului, Edit. Andreiana, nr. 3, Sibiu, 2009 .
Ulrich J. Kurt , Frühmitelalterliche Festkrönungen? Überlegungen zu T erminologie und
Methode, in Historische Zeitschrift, vol. 211, R. Oldenburg – München, 1970.
Walmsley John , The Early Abbesses, Nuns, and Female Tenants of the Abbey of Holy
Trinity , Caen, Journal of Ecclesiastical History, vol.48, nr.3, 1997.
Zimmermann Harald , Gegen neue siebenbürgische Geschichtstheorien. Eine Stellungnahme
zu Horst Klusch, in Forschungen zur Volks – und Landeskunde, Editura Academiei
Române, vol. 54, Sibiu, 2011.

234

Anexe

235

236

237

238

239

240

241

242

243

244

245