Introducere……… …………………………………………………………… 3 CAPITOLUL I TRADIȚII JURIDICE DACO-ROMANE………………………………….. 5 Secțiunea I. Tradi ții juridice de la traco-daci… [612112]

UNIVERSITATEA DE VEST “ VASILE GOLDI Ș” DIN ARAD
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

CONȚINUTUL OBICEIULUI JURIDIC
ROMÂNESC

Coordonator științific
Conferen țiar universitar
dr. MOLDOVAN IOSIF FLORIN

Absolvent: [anonimizat]

2017

2

CUPRINS
Introducere……… …………………………………………………………… 3
CAPITOLUL I TRADIȚII JURIDICE DACO-ROMANE………………………………….. 5
Secțiunea I. Tradi ții juridice de la traco-daci (450-100 î. Hr.)………. 5
Obiceiul p ământului……………………………………………… 10
Secțiunea II. Tradi ții juridice din perioada statului dac (sec. I î. Hr.-
112)…………………………………………………………………..…. 14
Secțiunea III. Tradi ții dacice din Dacia roman ă (112-275)…………….. 16
CAPITOLUL II
FORMAREA LEGII ȚĂRII (sec. III-IV)……………………………………. 18
Secțiunea I. Formarea conceptului de țară……………………………. 18
Secțiunea II. Formarea conceptu lui de lege…………………………… 20
CAPITOLUL III
DEZVOLTAREA LEGII ȚĂRII (sec. VIII-XIV)…………………………….. 26
Secțiunea I. Legea țării și noile transform ări social-politice………….. 26
Secțiunea II. Începutul form ării ramurilor de drept…………………… 29
Secțiunea III. Întemeierea Țării Române ști, Moldovei și Ardealului….. 32
CAPITOLUL IV
EVOLUȚIA LEGII ȚĂ RII ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE
(1330-1859)…………………………………………………………………. 36
Secțiunea I. Evolu ția legii ță rii în feudalismul dezvoltat
(sec. XIV-XVIII)……………………………………………………… 36
Secțiunea II. Legea țării și începutul moderniz ării dreptului…………. 40
Bibliografie……… ……………………………………………………………. 44

3
 INTRODUCERE

Lucrarea de fa ță definește dreptul constituț ional român care a reglementat
viața juridică a românilor pân ă la apariția Codului civil din 1865. Interesul fa ță de
legislația scrisă, modern ă, a lăsat în umbr ă vechiul drept constând în obiceiuri
juridice p ăstrate oral din genera ție în generaț ie, care nu mai erau actuale.
Legea țării a reglementat via ța juridică a poporului român de la începutul
etnogenezei sale și până în epoca modern ă. Totodată, era un drept nescris, p ăstrat
prin tradiție și respectat din convingere.
Ambele forme de drept scris și nescris au aceea și esență juridică, dar difer ă
prin modul de formare și prin condi țiile lor de existen ță. În timp ce norma scris ă se
creează printr-un act juridic (o procedur ă organizată ), norma nescrisă se creeaz ă
printr-un fapt. Condiț iile de existen ță ale ambelor norme sunt validitatea
(legitimitatea) și efectivitatea (aplicarea practic ă); la norma scrisă validitatea
precede efectivitatea, deoa rece norma este enun țată abstract, înainte de a deveni
efectivă , pe când norma cutumiar ă se creeaz ă în momentul efectivit ății și apoi
ajunge la validitate. Observarea repetat ă a unei anumite conduite reprezintă
elementul material al obiceiului juridic, iar credin ța în existen ța unei obliga ții de a
acționa astfel-în mod repetat-reprezint ă elementul psihologic al s ău.
Românii au denumit acest drept obi șnuielnic „Legea țării”. Țara fiind forma
lor politic ă de organizare, iar Legea, ansamblu l normelor juridice ce se aplicau în
fiecare țară româneasc ă. Termenii țară și lege și noțiunile juridice corespunz ătoare
s-au format în perioada etnogenezei românilor. Mai tâ rziu, când în Principatele
române s-a introdus ca limb ă oficială slavona, ace ști doi temeni au fost tradu și în
documente ca zakon (lege) și zemski (a ță rii). Apari ția primelor pravile scrise a
impus însă termenul „lege” numai pentru legi uirile scrise, iar pentru dreptul
obișnuielnic, nescris, folosindu-se termenul „obicei”. Când îns ă în secolul al XIX-
lea, limba slavon ă nu mai are caracter oficial și este puțin cunoscută , traducătorii
din slavon ă în român ă au tradus cuvântul zemlea prin „p ământ” și astfel s-a format

4
 sintagma „obiceiul p ământului”.
Pân ă la cel de-al doilea r ăzboi mondial, istoricii dr eptului s-au ocupat mai
puțin de Legea țării și mai mult de legiuirile sc rise, care prezentau avantajul c ă
textul scris ofer ă posibilitatea unor concluzii pe cale deductiv ă, pe când obiceiurile
nescrise trebuie recons tituite pe cale inductiv ă, pe baza documentelor de spe ță.
În acest sens, o preocupare deosebit ă a constituit-o problema originii
dreptului românesc, a originii dr eptului nescris. Cei mai mul ți au susț inut obârș ia
romană, fie privind ca izvor al s ău dreptul roman clasic (a șa cum afirm ă Ion Peretz
în Istoria dreptului române sc), fie ca o reminiscen ță a convie țuirii daco-romanilor
în viziunea lui S.G. Longinescu. O reac ție a fost a acelora care au sus ținut că
această origine rezid ă în dreptul slav, teorie care nu a putut fi sus ținută, deoarece
folosea o confuzie între ob ștea gentilic ă slavă și cea teritorial ă românească . O
poziț ie nouă au adoptat istoricii care au sus ținut un izvor tracic al Legii țării. Toate
aceste teze s-au completat,înf ățișându-ne un tablou mai exact al începuturilor
dreptului nostru. Îns ă, singura oper ă fundamental ă pentru Legea țării bazată numai
pe documente, a fost întocmit ă de Nicolae Iorga și avea titlul „Breve histoire de
l'ancien droit roumain”, ca preambul la cele dou ă volume de documente strânse
sub titlul de „Ancients docum ents de droit roumain” ap ărute în anul 1930.
Dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial, reforma comunist ă a învățământului
universitar a introdus în program ă Istoria statului și dreptului românesc în locul
Istoriei dreptului românesc.
Folosirea îns ă a metodei marxiste a dus la alte concluzii cu privire la Legea
țării. Tot ceea ce istoriografia român ă realizase mai înainte a fost totalmente negat.
Astfel, spre exemplu, Dumitru Firoiu, în Istoria statului și dreptului
românesc, ap ărută în anul 1976 neag ă originea roman ă sau tracă a dreptului din
Principatele Române, el precizând c ă izvorul principal a fost cutuma (legea
româneasc ă), aceasta fiind „un drept cutumiar agrar”. În mod constant, denumirea
folosită pentru vechiul drept nescris este „cutuma feudal ă”.

5
  CAPITOLUL I
TRADIȚII JURIDICE DACO-ROMANE

Legea țării este ansamblul normelor juridice obi șnuielnice-nescrise care au
dominat via ța juridică a românilor pân ă în epoca modern ă. Începuturile sale s-au
constituit pe fondul unor tradi ții juridice p ăstrate din antichitatea daco-romană , dar
s-a format ca o legiuire româneasc ă, original ă, în condi țiile procesului de
etnogenez ă a românilor, s-a dezvoltat și a evoluat ca un sistem juridic complex în
Principatele române.
Potrivit cadrului etnic, teritorial și social-politic în care au luat ființă
distingem:
– tradiț ii de la traco-daci, da tând dinainte de înfiin țarea statului dac (450-
100 î. Hr.;
– tradiț ii din timpul existen ței statului dac (100 î. Hr.-112 d. Hr.);
– tradiț ii din Dacia roman ă.

Secțiunea I. Tradi ții juridice de la traco-daci (450-100 î. Hr.)
Etnic, dacii f ăceau parte din neamul numeros al tracilor. Istoricii antichit ății
îi prezintă ca pe un popor unitar, având aceea și limbă și aceleași obiceiuri, fiind
conștienți de identitatea lor etnic ă, întrucât ei în șiși se numesc cu un singur nume,
acela de Daci, a șa cum îi numesc și romanii. De asemenea, Vasile Pârvan îi
socotește pe daci ca pe un popor deplin format1.
Teritorial, dacii ocupau o arie ce se întindea de la Nistru și Marea Neagr ă
până la Carpații Păduroș i și de acolo pe ambele maluri ale Dun ării Mijlocii pân ă la
munții Haemus (Balcani) având în centrul ei actualul spa țiu al României.
Din punct de vedere social-politic, la mijlocul mileniului I î. Hr., dacii se
aflau în etapa a II-a a epocii fierului, dep ășind nivelul celorlal ți traci, fiind
superiori barbarilor și aproape egali grecilor.

1 Vasile Părvan, Getica. O preistorie a Daciei , Ed. Meridiane, Bucure ști, 1982, p. 95

6
  Dacii sunt caracteriza ți de către Herodot ca fiind „cei mai drep ți dintre
Traci”, termenul de dreptate con ținând totalitatea liniilor directoare de conduit ă.
Istoricii au considerat sim țul de dreptate al dacilor ca fiind un aspect al
spiritualit ății acestora. Un element de baz ă al acestei spiritualit ăți este credin ța
dacilor în zei, care influenț ează modul lor de conduit ă2.
La daci, credin ța în zei a evoluat de la politeismul iniț ial la o ierarhizare a
zeilor, la henoterism (gr. heno=unul), având un zeu suprem, pe Zamolxe, un stadiu
intermediar între politeism și monoteism. Acest zeu suprem dă dea normele de
conduită și cu el dacii țineau un contact periodic prin trimiterea unui mesager la
fiecare 5 ani. Un asemenea contact permanent era posibil datorit ă credinței în
nemurire a dacilor. Dreptatea era, totodat ă, practicarea în țelepciunii, care implica-pe lângă
modestie,cump ătare și respectarea unor legi bune-posedarea unui cerc larg de
cunoș tințe: astrologie, medicină , fizică, logică, etc. Cei care posedau asemenea
cunoș tințe erau considera ți „înț elepții” societ ății. Ei erau elita societ ății și cu
prestigiul de care se bucurau puteau interveni în via ța practică a semenilor lor.
Un alt element al spiritualit ății dace în strâns ă legătură cu credinț a în zei este
și credinț a lor în magie. Este o concretizare a mentalit ății primitive care s-a
transmis în religiile orientale și în cele greco-romane
3. În sens larg, magia este arta
care pretinde a produce prin anumite practici efecte c ontrare legilor naturale.
Legătura dintre magie și spiritualitate rezidă din faptul c ă însuși Zamolxe s-a
ocupat cu magia înainte de a deveni zeu. Printre cele mai tradi ționale norme transmise românilor sunt cele referitoare
la organizarea social-politic ă a dacilor din perioada celei de a doua jum ătăți a
mileniului I î. Hr. Ea se prezenta sub dou ă forme: dava și regiunea.
În ceea ce prive ște dava, aceasta era o form ă de organizare rural ă constând
din unirea mai multor gospod ării familiale care st ăpâneau și foloseau în dev ălmășie

2 Emil Cernea , Legea țării (vechiul drept consuetudinar român), Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2008, p. 31
3 Mircea Eliade, Istoria credin țelor și ideilor religioase, ed. A II-a, vol. I, Ed. Științifică București, 1992, p.89

7
  un teritoriu ce constituia va tra sa. Documentele men ționează în acest sens c ă dacii
aveau toate în comun. Era o asocia ție de gospod ării rurale. Termenii „dava”,
„deavalma” și „vatră ” sunt de origine trac ă și s-au păstrat în limba român ă cu
sensul lor ini țial.
Dava era o com unitate de munc ă. Regula esen țială a organiz ării sale era
stăpânirea în comun a teritoriului pe ca re îl muncea. Aceast a crea o solidaritate
specifică între membrii comunit ății, care a înlocuit rela țiile de rudenie de sânge ale
vechilor gin ți. Reprezint ă o transformare care s-a petr ecut în cadrul procesului de
teritorializare a vechilor triburi. Teritoriul comun stabilea apartenen ța membrilor
davei la comunitatea respectiv ă. Dava era astfel o comunitate teritorial ă. Ea
constituia celula de baz ă a organiz ării social-politice a dacilor, care s-a transmis și
poporului român.
O alt ă regulă tradiț ională a davei era participarea membrilor s ăi la
conducerea și desfăș urarea activit ăților din cadrul comunit ății. Este o tră sătură
caracteristic ă a democratismului davei. Conducerea davei se realiza prin Adunarea
membrilor s ăi, dar fiecare membru putea fi îns ărcinat de Adunare spre a îndeplini
anumite sarcini specifice în folos comu n. Asemenea sarcini puteau fi revocate
oricând de c ătre Adunare.
Adunarea exercita un rol important în distribuirea loturilor în folosin ța
fiecă rei gospod ării familiale, respectând regula egalit ății în raport cu munca
depusă4.
O alt ă trăsătură important ă a comunit ății de munc ă a davei o reprezenta
posibilitatea membrilor s ăi de a ob ține o parte din teritoriul comun în vederea
încheierii unei c ăsătorii și a întemeierii unei noi gospod ării. Aceast ă defalcare din
teritoriul comun poart ă numele de „zestre”, termen tradi țional de origine trac ă,
transmis de asemenea și în limba român ă.
Aceast ă desprindere din teritoriul comun arat ă superioritatea comunit ății
teritoriale fa ță de cea gentilic ă, care nu îng ăduia formarea unor propriet ăți

4 E. Cernea, op. cit., p.24

8
  personale.
În ceea ce prive ște regiunea, trebuie specificat c ă davele nu tr ăiau izolate
unele de altele . Ele se asociau în forma țiuni social-politice mai largi – f ără a-și
pierde individualitatea – și își păstrau acelea și norme privind autonomia și sistemul
democratic al autoadministr ării. Noua form ă de organizare consta din crearea unei
conduceri superioare format ă din totalitatea membrilor davelor asociate, întruni ți în
Adunarea poporului. Aceasta delibera și hotăra în problemele cele mai importante
ale comunit ății, în primul rând în situa țiile de război și pace cu alte popoare. Astfel,
în a doua jum ătate a mileniului I î. Hr., asemenea asocia ții regionale aveau în caz
de război un conduc ător militar ales de Adunarea popo rului pe durata luptelor. De
aceea o atare organizare democratic ă, având un conduc ător militar temporar, s-a
numit democra ție militară.
Aceast ă asociație a davelor a fost consacrat ă în istoriografia greac ă cu
sensul de regiune. Daci i în acea vreme pe lâng ă numele lor etni c, comun (daci),
purtau diverse alte nume dup ă regiuni: apulii (dacii din re giunea Alba Iulia), sucii
(gura Oltului), burii (nordul Munteniei și Olteniei), biegii (vestul Daciei),
costobocii (Carpa ții de nord-est), carpii (sudul Moldovei) etc.5
Aceste denumiri regionale ale dacilor nu înseamn ă o negare a unit ății
poporului dac, deoarece obiceiurile lor erau acelea și la toți.
În ceea ce prive ște normele privitoare la rela țiile de familie , trebuie precizat
familia la daci era monogam ă. Spre deosebire de familia roman ă în care pater
familias avea un drept de via ță și de moarte asupra copiilo r, la daci autoritatea
părinților se îndrepta mai mult spre protec ția acestora. To ți membrii familiei
munceau în gospodă ria comun ă a familiei, recunoscându-se și copiilor un drept
asupra averii comune în raport cu munca depus ă de fiecare. De aceea, bă ieții aveau
dreptul să -și ceară partea cuvenit ă lor în vederea c ăsătoriei, ceea ce nu era posibil
nici în familia roman ă și nici în cea slav ă de mai târziu.
Aceasta le crea copiilor o anumită stare de independență față de pă rinți,

5 Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Științifică, București, 1965, p. 23

9
 astfel că la încheierea c ăsătoriei se ținea seama de consim țământul lor liber.
Fetelor, de asemenea, li se dă dea la căsătorie o zestre din averea comun ă a familiei.
Căsătoria se f ăcea printr-un contra t de vânzare cump ărare. Prin zestre fetei se
cumpăra soțul, iar acesta le d ădea părinților fetei un pre ț în raport cu zestrea și
frumusețea fetei. Consim țământul era liber exprimat prin contractul încheiat în
public, în cadrul unui târg („la mezat”).
Referitor la normele privitoare la proprietate , aceasta era comun ă atât în
obște cât și în gospod ăririle familiale. Principalul obiect al propriet ății comune era
pământul, iar pentru folosirea lui în cadrul davelor se ț inea seama de terenul cu
care au contribuit la crearea davei șefii familiilor, numiț i și „moș i”.
Părți din terenul familiei se puteau transmite pe calea mo ștenirii către
descenden ții moșului respectiv. O modalitate de transmitere pentru cauz ă de
moarte era testamentul verbal denumit „limb ă de moarte”.
Alături de proprietatea comun ă, membrii davelor aveau și propriet ăți
personale, constând – pe lâng ă casa de locuit – din terenuri încredin țate de
Adunarea davei unor membri ai s ăi, pentru a desf ășura o activitate special ă,
proprie, de cultivare a unor plante ca in, cânep ă, construc ții de mori, iazuri etc.
Dac ă obișnuiau să încheie între ei diverse învoie li cu privire la schimbul de
produse proprii, asem ănătoare unor contracte, ele er au verbale, bazate pe
consimțământul liber și pe buna-credin ță, fără forme sacramentale, rigide. Pentru a
garanta respectarea lor se foloseau jur ăminte. O form ă a jurământului era cea
bazată pe invocarea pă mântului adorat ca o entitate spirituală superioară , care
putea interveni în rela țiile personale, pedepsind pe cei care jurau strâmb.
Diferendele iscate din nerespectar ea învoielilor erau cercetate de c ătre
înțelepți.
Ca și normele grece ști, cele dacice sunt consuetudini, pă strate oral,
caracteristice unor societ ăți care nu cunosc înc ă statul. Normele de conduit ă expuse
mai sus sunt încadrate de Herodot în cat egoria ansamblului de reguli denumite
dreptate.

10
  Dreptatea î și are originea în nevoia de a sa tisface unele nevoi sociale, pe
când dreptul pozitiv izvor ăște din presiunea statului6. Ea reprezint ă un ansamblu de
norme morale, de convieț uire, obișnuințe, păstrate prin tradi ție.

Obiceiul p ământului7
Cunoscut și sub denumirea de „ jus valachicum” obiceiul pă mântului î și are
rădăcinile în epocile traco-dac ă și romană, cărora li s-au suprapus începând din
secolul al VII-lea, dup ă formarea poporului român, formele juridice române ști.
Expresia obiceiul pă mântului , denumește vechiul nostru drept nescris. Este g ăsită
din cele mai vechi timpuri, iar uneori și în zilele noastre. Se spunea mai pe scurt
obicei , existând și o altă formă a expresiei, respectiv „ după lege” sau „ după lege ș i
după dreptate, a șa cum este obiceiul”.8
Obiceiul p ământului cuprindea norme juridice di verse, fie de drept privat, sub
forma regulilor de drept civil sau comercial, fie reguli de procedur ă, sau de drept
public (inclusiv norme de drept penal) . Aceste norme juri dice au servit ca
fundament pentru conducerea și administrarea statului, dar și pentru pedepsirea
celor care să vârșeau fărădelegi (infracțiuni). Toate se înf ățișau sub forma unui
drept nescris, adic ă nu erau stabilite de un organ cu drept de a legifera în forma
datinei sau a obiceiului.
Până la jumătatea secolului al XVII-lea, când au ap ărut pravilele lui Matei
Basarab și Vasile Lupu, aproape tot dreptul nostru laic era cuprins în obiceiul
pământului care reprezenta cel ma i important izvor de drept dup ă care era condus ă
viața privată și politică a statului. Acesta apar ține vieții române ști, oglindind
începuturile și evoluția noastră istorico-juridic ă. El a fost aplicat vreme îndelungat ă
în toate ținuturile locuite de români, iar dup ă introducerea legilor scrise a continuat
să fie folosit în subsidiar, în anumite împrejur ări. După publicarea legilor scrise,
rolul obiceiului nu a fost mai pu țin important, legile sc rise fiind foarte pu țin

6 E. Cernea, op. cit., p.33
7 Moldovan I. Florin, Originea si evoluț ia instituției juratorilor la români, Ed. Texte, Dej. 2007, p.51
8 Andrei R ădulescu, Pagini din istoria dreptului românesc , București, Ed. Academiei, 1970, p. 128.

11
  cunoscute și mai ales în țelese. Majoritatea popula ției, și în special cea de la sate,
trăia și se conducea dup ă cum știa din bă trâni că s-a mai f ăcut, adică după obicei.
Chiar și dregătorii, care ar fi trebuit s ă înțeleagă și să aplice legile scrise, mult ă
vreme au judecat tot prin concep ția obiceiului, adic ă „după cum s-a mai f ăcut”.
Cu toate c ă au apărut pe parcursul timpului legi mai clare și mai pe în țelesul
tuturor, obiceiul pă mântului a r ămas încă în vigoare. Acesta a completat legea
scrisă, apărând în toate documentele reprezentând hot ărâri sau alte acte juridice.
În epoca Regulamentelor Organice, obiceiul p ământului este înc ă menționat
ca izvor de drept și este folosit. Cu o aplicar e din ce în ce mai restrâns ă, din cauza
legilor scrise, rolul acestora devenind principal, obiceiul p ământului mai este
folosit pân ă la apariția noii orânduiri juridice stabilit ă după anul 18589, când
dispare aproape total, cel pu țin în forma în care a existat de la începuturi.
Epoca neolitic ă este cuprins ă între anii 5500 – 1900 î.e.n. ș i se caracterizeaz ă
prin progresele f ăcute de oameni. Astfel, în aceast ă perioadă s-a trecut de la tehnica
făuririi uneltelor prin cioplire, la tehnica mai avansat ă a șlefuirii pietrei. Mai mult,
omul nă scocește procedee de perforare a pietrei, topoarele fiind fixate cu cozi de
lemn. Apar me șteșuguri casnice noi, ca torsul, țesutul și olăritul. Omul se
transform ă din culeg ător și vânător în produc ător de bunuri de consum.
Domestice ște animalele ș i le folose ște la muncă . Deși uneltele perfec ționate
sporesc considerabil productivitatea muncii, continu ă să dăinuiască necesitatea
unirii eforturilor unor colec tive mari. Mijloacele de produc ție, pământul, apar țin
întregii ob ști, iar muncile se fac în comun. Această situație contribuie la întă rirea
organizării gentilice, care ajunge la cea mai mare înflorire. Treptat, ginț ile s-au
contopit, formând colective mai mari și mai puternice – triburile care foloseau
teritorii proprii, având și organisme proprii: sfatul și adunarea .

9 Este vorba despre Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dun ărene ale Moldovei și Valahiei
din 7-19 august 1858, încheiată la Paris. Aceasta a creat premisele form ării statului na țional român și a dat o lege
fundamental ă după modelul constitu țiilor apusene, România devenind un stat unitar cu o democra ție parlamentar ă
chiar din momentul apari ției sale pe harta Europei. Conven ția de la Paris din 1858 stabilea o confedera ție între
Valahia și Moldova. Prin dubla alegere ca domn a lui Al. I. Cuza, structura politic ă a fost cea a unei uniuni
personale, transformat ă prin acordul ambasadorilor celor șapte puteri de la Istanbul din decembrie 1861 într-o
uniune real ă (realizată în ianuarie 1862). România a devenit stat unitar în urma Statutului dezvolt ător al Conven ției
de la Paris din 1864.

12
  În ultima faz ă a neoliticului a avut loc și trecerea de la filia ția în linie matern ă
la filiația în linie patern ă. Tot în ultima faz ă a apărut și forma de organizare social ă
numită uniunea de triburi.10
Epoca bronzului11, cuprinsă între anii 1700 – 800 î.e.n., este caracterizat ă prin
cunoașterea metalului și prin tehnica prelucr ării acestuia în unelte, arme ș i
podoabe.
Comunitățile omene ști erau organizate pe temeiul patriarhatului. Ginț ile și
triburile continuă să existe, dar familia patriarhal ă devine celula economico-
fundamental ă a societății. Familia st ăpânește uneltele pe care le întrebuin țează și
este proprietara animalelor de munc ă pe care le cre ște. În acest fel apare pe lângă
proprietatea colectiv ă, proprietatea privat ă, care va duce treptat la diferen țe de
avere în cadrul triburilor. Astfel, di n masa membrilor tribului începe s ă se
desprindă o pă tură bogată, numită aristocra ția militară, care difer ă de masa tribal ă
prin diferen țiere lingvistic ă și etnică. În spațiul carpato – danubiano – pontic se
diferențiază triburile ge ților din masa triburilor tracice. Ge ții au venit în contact cu
grecii și sciț ii, conviețuind în anumite regiuni de pe teritoriul de azi al ță rii noastre.
Despre obiceiurile sciț ilor s-au pă strat informa ții precise, din secolul al V-lea
î.e.n. în opera lui Herodot. Marele istori c grec a judecat popoarele barbare în raport
cu grecii. Cercetând obiceiurile sciț ilor, a găsit la aceștia o practic ă asemănătoare
cu acea a jur ătorilor. Este vorba de dovedirea jur ământului unui învinuit mai întâi
cu trei, apoi cu șase sau mai mul ți „divinatori”.12
Istoria comparat ă face să admitem c ă geții, sciții, vechii greci și alte popoare
din antichitate au practicat jur ământul ca mijloc de prob ă judiciară.
În concep ția geto-dacilor, ideea de dreptate nu a putut avea alt caracter decât
cel specific comunit ăților bazate pe rela ții gentilice ș i mistică religioas ă. Dreptul
penal al geto-dacilor cuprindea, ca și celelalte drepturi antice, norme aspre care au
continuat să se mențină și după cristalizarea statului dac, ca de pild ă răzbunarea

10 Constantin, C., Giurescu, Istoria Românilor , vol. I, București, Ed. Enciclopedic ă, 2001, p. 122-123.
11 Ibidem , p. 214-215.
12 Herodot, Istorii, Bucure ști, 1961, vol. IV, p. 335, apud Ghe. Cron ț, op. cit .

13
  sângelui. Versurile lui Hora țiu amintesc de pedeapsa cu moartea a so ției adultere,
iar relatările lui Ovidiu13 cu privire la persisten ța unor elemente de justi ție privată
în societatea geto-dac ă, vin să ne conving ă despre existenț a unor instituț ii și a unui
sistem de judecat ă represiv în aceast ă societate, ca de altfel în toate societ ățile
acelei perioade. Scrierile istoricului și geografului Pomponius Mela ne spun un
lucru interesant pentru teza lucr ării noastre; acela c ă în statul geto-dac era folosit
duelul judiciar. În caz de recă sătorire a văduvelor, cei care doreau s ă le ia de soț ie
trebuiau s ă cheme la lupt ă sufletul celui mort.14
Elementul esen țial al culturii geto-dace a fost religia. Ea a impresionat
profund pe to ți scriitorii lumii vechi care au cunoscut-o, începând cu Herodot, în
sec. al V-lea î.e.n. și terminând cu Iulian Apostatul în sec. al VI-lea, e. n.
Cultul consta în slujbe, ceremonii și incantații care, de obicei, se f ăceau pe
munții înalți. Preoții aveau un mod de via ță auster, fiind un adev ărat ordin
călugăresc. Erau numiț i „prea cuvio și” și „călători prin nori ”. În fruntea preo ților
se afla marele preot care putea fi și vicerege, cum a fost cazul marelui preot
Comosicus. Este cunoscut ă povestea marelui preot Decene u, care în perioada lui
Burebista, primise de la a cesta o putere aproape regeasc ă, iar după moartea lui a
devenit rege.15
Marele preot cuno ștea semnele cerului și făcea preziceri. La locuin ța lui,
aflată într-o pe șteră în munte, venea la vremuri gr ele, pentru sfat chiar regele.
Pentru popor, marele preot era aproape ca un zeu, poruncile lui fiind întotdeauna
ascultate și duse la îndeplinire. De asemen ea, în statul dacic puterea judec ătorească
era exercitat ă de marele preot și de reprezentanț ii să i, sacerdoț ii (preoții )
exercitând o domina ție efectivă asupra dacilor.16
Stăpânirea roman ă nu a putut s ă facă să dispară cu totul tradi țiile și instituț iile
juridice ale dacilor, mai ales cele din mediul rural, unde acestea erau mai puternice.

13 Marcu, L.P., și colectivul, Istoria Dreptului Românesc, vol. I, Bucure ști, Ed. Academiei, 1980, p. 74.
14 Ibidem .
15 Ibidem , p. 72.
16 C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pân ă astăzi, ediț ia II- a, Bucure ști,
Ed. Albatros, 1975, p. 76.

14
  Astfel, un obicei17 care s-a p ăstrat și în timpul ocupa ției romane a fost acela de a
trimite un sol la zeul Zamolxe, din cinci în cinci ani, sacrificând unul dintre cei mai
buni daci prin aruncarea în suli țe.
Dacii au continuat s ă trăiască în obș ti, populând ținuturile rurale, p ăstrând
cultura și tradițiile, asupra că rora nu s-au extins regulile romane de administra ție.
Acest mod de trai a convenit și stăpânirii romane, deoarece i-a înlesnit anumite
privilegii, cum ar fi strângerea d ărilor și efectuarea presta țiilor. Obiceiurile juridice
care nu contraveneau obiceiurilor romane au fost în general p ăstrate.

Secțiunea II. Tradi ții juridice din perioada statului dac (sec. I î. Hr.-112)
În preajma secolului I î.Hr. societatea dac ă tindea spre o nou ă organizare
politică. În acest sens se afirmau o serie de factori interni ca: dezvoltarea
metalurgiei fierului, adâncirea stratific ării sociale prin apari ția unei clase
aristocratice format ă din tarabostes, deosebit ă și dominant ă față de marea mas ă
compusă din comati, separarea dintre sat ș i oraș, care nu mai putea progresa în
vechile confedera ții regionale. Totodat ă, existau și anumiț i factori externi care
periclitau libertatea poporului dac, cum ar fi: invazia migratorilor și expansiunea
imperiului roman în nordul Dun ării.
Ca urmare, Burebista reu șește la începutul secolului I Î. Hr. s ă unifice
formațiunile regionale ale dacilor într-un stat puternic.
Statul dac a reprezentat cadrul politic în care s-a dezvoltat dreptul dac public
și privat și din care s-au p ăstrat și unele tradiț ii juridice mo ștenite de poporul
român.
Normele de drept public au ap ărut în procesul de formare a aparatului
statului dac. Ele reglementau noul aparat de stat, aparatul central și local al statului dac.
Aparatul central cuprindea:
– regalitatea, exercitat ă de un rege, cu atribuț ii administrative și militare,

17 Ibidem , p. 77.

15
 ales de tarabostes dintr-un cerc larg de rude ale fostului rege, adic ă aveam de-a
face cu un sistem elec tivo-ereditar cum a fost și domnia în Principatele române;
– marele preot, cu atribu ții religioase ș i judecătorești, era vârful ierarhiei
tagmei preo ților, continuatorii vechilor magi odat ă cu trecerea de la gândirea
magică la religie;
– curtea regal ă atestată prin ș tirile cu privire la existen ța unor înal ți
demnitari cu rol important în stat, cum er a Diegis, un fel de prim-ministru care l-a
reprezentat pe Decebal în tratativele cu ro manii, sau Acornion, fost timp de mai
mulți ani un adev ărat ministru de externe al lui Burebista.
În ceea ce prive ște aparatul local, se vorbe ște despre punerea unor demnitari
din jurul regelui mai mari peste treburile agricole și la paza cet ăților. Încă înainte
de constituirea statului dac, treburile agricole erau ocupa ția de baz ă a dacilor în
davele și în asocia țiile lor regionale. Aceste forme de organizare locală sunt
înglobate în aparatul de stat dac ca adev ărate circumscrip ții administrative locale.
Deosebirea este c ă la conducerea lor nu mai sunt cei ale și de către localnici, ci
demnitari pu și de curtea regal ă.
Totodată , numirea unor comandan ți militari care aveau în grijă rețeaua de
cetăți și sistemul de ap ărare a teritoriului, arat ă progresul f ăcut de statul dac în
preajma pericolului roman.
Referitor la dreptul priv at dac,acesta se află în strâns ă legătură cu apariția
legilor Belagines. Un irea dacilor într-un singur stat, înf ăptuită de Burebista, a fost
însoțită și de o mare reform ă spirituală de care este legat marele preot Deceneu,
sfătuitorul său. El a realizat unitatea religioasă a dacilor prin organizarea cultului
lui Zamolxe, ca unic zeu suprem, împotriva unor tendin țe de a accepta și alte
credințe religioase, cum era cultul lui Dionisos.
A impus sobrietatea și cumpătarea, a cerut poporului ascultarea de porunci
ca efect al educa ției prin dreptate. Rolul lui Deceneu se justifică prin calitatea sa ș i
a preoților institu ționalizați ca judec ători în aparatul de stat.
Reforma juridic ă s-a realizat prin elaborar ea legilor Belagines al c ăror text

16
  nu ni s-a transmis, acestea fiind îns ă o creație proprie a statului dac. Istoricii îns ă
au consemnat că acestea erau legi scrise. Ele au reprezentat un salt uria ș, devenind
drept pozitiv, deoarece pe lâng ă credința pe care se sprijineau mai înainte, acum
sunt institu ționalizate ca legi de stat, ap licate prin aparatul de stat.

Secțiunea III. Tradi ții dacice din Dacia roman ă (112-275)
Cucerirea roman ă a Daciei a provocat schimb ări adânci în via ța poporului
dac, etnice, politice, culturale și juridice. Ea a pus în cont act dreptul dac cu dreptul
roman, provocând modific ări în ambele sisteme juridice, atât în dreptul public, dar
și în dreptul privat.
Desfiin țarea statului dac a avut drept urmare înl ăturarea dreptului public
autohton și înlocuirea sa cu dreptul public ro man. Potrivit acestuia, Dacia a devenit
provincie roman ă imperial ă condusă de un guvernator, delegat al împ ăratului
roman (legatus augusti)18. Au disp ărut în special normele care reglementau
aparatul de stat central: curtea regal ă și demnitarii să i. În schimb s-au men ținut
normele privitoare la organizarea și administra ția locală teritorial ă a formațiunilor
rurale care erau davele și circumscrip țiile regionale.
Davele au fost înt ărite cu șanțuri de apărare ( în latin ă șanț = fossa) ceea ce
a atras pentru ele și denumirea de fossatum, pă strată la români sub forma sat.
În locul preo ților daci func ționează judices (judec ători) romani, fie judices
pedanei (delega ți ai guvernatorului), fie denumi ți jure dicundo ai ora șelor, fie
prafectus jure dicundo al castrelor19.
Lex provinciae din 107 stabilea statutul de peregrini pentru daci. Acesta
prevedea pentru ei un regim juri dic deosebit de cel rezervat cet ățenilor romani. Ei
se foloseau de jus ge ntium, acesta permi țând dacilor peregrini p ăstrarea și folosirea
normelor lor juridice. Dar, în Dacia, pe lâng ă cetățenii romani și peregrinii daci,
existau și unii locuitori apar ținând unor etnii diverse, reuni ți cu prilejul coloniz ării

18 Constantin, Daicoviciu, Hadrian, Daicoviciu , Ulpia Traiana , Ed. Meridiane, Bucure ști, 1962, p. 8
19 Gheorghe, Ciulei, Drept roman , Ed. Omega Lex, Bucure ști, 1995, p. 74

17
 provinciei, cu norme juridice proprii. Ei aveau nevoie în rela țiile dintre ei de
instrumente juridice comune, astfel c ă au recurs la jus civile pe care l-au adaptat
nevoilor și mentalit ății lor.
Astfel ei și dacii au eliminat unele elemente formaliste caracteristice lui jus
civile și au introdus unele principii proprii din partea lor, cum erau buna-credin ță,
consimțământul necondi ționat de formule sacramentale. Au rezultat astfel unele
practici juridice folosind elemente disparate, eterogene, apar ținând atât romanilor
cât și peregrinilor. A avut loc un proces de influen ță reciprocă, de asimilare a unor
elemente de drept roman, dar ș i unele schimbă ri ale rigidit ății acestuia. Asemenea
transform ări reciproce se observ ă în contractele încheiate între locuitorii din Dacia,
cunoscute sub numele de triptice, g ăsite în minele de la Ro șia Montan ă.
Comparativ cu normele dacilor, drep tul roman era un drept cult, predat în
școli, studiat de juri ști profesioni ști, tratat în lucr ări științifice scrise și publicate, în
care erau analizate principiile juridice și structura institu țiilor. În acest sens, se
constată că peregrinii din Dacia au folosit dup ă modelul roman, contracte de
muncă , de vânzare-cump ărare etc. Folosirea acestor fo rme contractuale în triptice
dovedesc c ă dreptul dac s-a îmbun ătățit cu asemenea construc ții juridice
superioare.
Influen ța romană se exercită și asupra con ținutului moral al drept ății dacilor,
prin asimilarea principiilor echit ății formulate de Ulpian.

18
 CAPITOLUL II
FORMAREA LEGII ȚĂRII
(sec. III-IV)

Retragerea pa șnică a funcționarilor „provinciali” și a legiunilor a însemnat
pentru Dacia sfârâitul domina ției imperiale romane, f ără ca a acesteia s ă i se fi
substituit o alt ă putere politic ă. Distrugerea aparatului de stat și a sistemului
legislativ instaurate de Roma în Dacia a pus în fa ța autohtonilor daci romaniza ți
acest gol politic și legislativ.
Ambele obiective au fost înf ăptuite concomitent în condi țiile transform ărilor
social-politice din perioada sec. III-IV și sub influenț a marilor procese care au avut
ca rezultat etnogeneza românilor, cre știnarea lor ș i formarea limbii române.

Secțiunea I. Formarea conceptului de țară
Retragerea autorit ăților imperiului roman a însemnat numai desființ area
aparatului central de stat, nu și a organiza țiilor administrative locale: a șezări rurale,
orașe,confedera ții regionale. În cea mai mare pa rte acestea au suferit unele
schimbări, imediat sau mai târziu, din ini țiativa localnicilor. Pân ă în sec. Al VI-lea
d. Hr., localnicii – numiț i pe rând temporar, daci romaniza ți sau vlahi-parcurg un
proces etnogenetic la finele c ăruia ei se afirm ă ca români și în acelaș i timp se
formează și limba român ă.
Îndată după retragerea roman ă se constat ă o mare diversitate a organiza țiilor
locale, unele fiind de origine dacic ă, altele romană . Denumirile celor dace s-au
păstrat în limba român ă în forma lor originar ă, pe când cele romane au suferit
unele schimb ări.
Cuvântul dava, de origine traco-dacă , are cea mai veche tradi ție în
comparație cu celelalte forma țiuni locale. Ea s-a p ăstrat până astăzi în denumirea
unor așezări rurale.
Pe lângă dave, din ini țiativa roman ă a luat fiin ță o formațiune rurală nouă ,

19
  numită fossatum. Denumirea vine de la șanțul de apărare care o înconjoar ă. O
asemenea m ăsură de fortificare a fost introdus ă de romani ș i pentru dave, sporind
asemănarea lor cu fossatum. Ulterior, îns ă, denumirile de „dava” se vor r ări, pe
când cele de fossatum se vor impune tot mai mult, dar în forma evoluat ă de sat,
păstrată și astă zi.
O alt ă formațiune similar ă este vicus, creat ă tot în timpul domina ției romane.
Dar spre deosebire de cele dou ă de mai sus, denumirea vicus dispare, fiind
înlocuită de aceea de satcare, treptat se generalizeaz ă pentru toate a șezările rurale.
Va trece îns ă în limba român ă derivatul lui vicus – vicinus – sub forma roman ă.
Vecin, cu sensul de vecin în cadrul ob știi să tești, stăpânind al ături de ceilal ți
coproprietari ai mo șiei devă lmașe. Ulterior, în feudalism, vecin va ajunge s ă
însemne iobag ca ș i termenul român, din ca uza aservirii satelor.
Eliberarea de sub domina ția roman ă a permis autohtonilor luarea unor
inițiative de îmbun ătățire a organizaț iilor administrative r ămase fără o conducere
centrală. O prim ă acțiune a fost cu privire la asigurarea independen ței lor în
condițiile inexisten ței unor asemenea conduceri.
Dezorganizarea administrativ ă, desființarea castrelor, au fă cut posibilă
desființarea acelor judices, care erau organele prin care erau conduse organiza țiile
locale, dependente de cele su perioare. Urmarea a fost că aceste organiza ții locale
și-au ales imediat judices proprii din rân durile lor. Numele acestor judices a fosr
românizat și păstrat în limba român ă până în feudalism sub forma juzi20.
Termenul de judex s-a p ăstrat datorită tradiției și prestigiului administraț iei
romane. El a ajuns s ă însemne vârful politic al societăț ii, încât a fost adoptat și de
populațiile migratoare care erau în curs de organizare politic ă.
Institu țiile romane care au creat acest termen au disp ărut, dar termenul s-a
păstrat în limba român ă sub forma jude, conduc ătorul confedera țiilor de ob ști
teritoriale române ști.
Instaurarea de judex propriu la fiecare organiza ție politică a creat o unificare

20 E. Cernea,op. cit., p.51

20
  a conducerilor, dar r ămâneau denumirile lor diferite. Aceste structuri colective
cuprindeau o regiune cu mai multe organiza ții locale, numit ă hora.
Analiza forma țiunii hora a ar ătat că aceasta avea trei elemente structurale
esențiale:
– teritoriu delimitat;
– locuitorii acestui teritoriu;
– organizarea administrativ-teritorial ă a locuitorilor – această organizare era
aceea de „ țară”.
Acelea și trei elemente structurale erau și la organiza țiile denumite terrarium,
terr, reggio. Dar terrarium a disp ărut ca denumire, deoarece ea era un derivat al
terra, iar reggio era un sinonim cu territorium. Astfel s-a generalizat pentru toate
formațiunile denumirea terra. Ea a fost românizat ă prin transform ările lingvistice,
ajungându-se la denumirea țară21.
Etimonul latineas terra a fost conceput în limbile romanice cu un dublu sens:
ager sau regnum. Ager semnific ă pământul în sens material ca obiect al muncii, pe
când regnum are sensul politic de teritoriu ocupat, locuit și organizat
administrativ22.
Poporul român a p ăstrat cu consecven ță sensul politic pentru ț ară și țărani ca
locuitori ai țării. Astfel c ă acest termen se va aplica tuturor forma țiunilor politice
din perioada feudalismului timpuriu , cnezate, voievod ate etc. precum și
Principatelor române, ceea ce confirm ă sensul de regnum pe care l-a avut în
decursul evolu ției sale.

Secțiunea II. Formarea conceptului de lege
După retragerea romană se constată în Dacia o mare diversitate de norme și
principii juridice, tradi ții juridice traco-dace, norme juridice din dreptul roman
practicat în via ța juridică locală, noi concep ții în domeniul teoriei dreptului.

21 Grigore, Giuglea, Cuvinte române ști și romanice. Studii de istoria limbii, etimologie, toponimie , Ed. Ș tiințifică i
Enciclopedic ă, București, 1983, p. 175.
22 E. Cernea, op. cit., p. 53

21
  În perioada ce a urmat, românii afla ți în plin proces de formare a lor ca
popor au procedat la o selectare a valorilor juridice conform personalităț ii și
conștiinței lor juridice, ceea ce a înse mnat o românizare a acestora.
Un prim aspect al acestor transform ări îl reprezint ă crearea unei noi
terminologii române ști în locul celei vechi, daco-romane.
Astfel, grecescul dike intr ă în limba română cu termenul corespunz ător
dreptate, iar latinescul lex devine românete lege.
Termeni noi s-au introdus pentru jur ămintele care s-au aplicat tradi țional în
viața juridică a românilor. Jur ământul prestat de cei care stabileau hotarele, bazat
pe invocarea p ământului prin purtarea pe cap a unui pumn de țărână, era denumit
jurământul cu brazda.
Pentru respectarea învoielilor se folosea jur ământul prestat cu ceremonialul
amestecului sângelui, p ăstrat în limba român ă cu numele înfr ățire.
Cei care cercetau în antichitatea traco-dacă încălcarea jur ămintelor, denumi ți
„înțelepți” și jurau de partea cui este drepta tea, au primit în limba român ă numele
de jurători.
Aceste tradiț ii formeaz ă nucleul originar în jurul c ăruia se vor al ătura
normele ce se cristalizeaz ă în practica juridic ă a poporului român, în condi țiile
etnogenezei sale.
Pân ă în sec. al VI-lea se statornicesc și normele de folosire în comun a
pădurilor, apelor și câmpurilor.
În noile condi ții de libertate politic ă, normele referitoare la rela țiile
contractuale se bazeaz ă exclusiv pe principiile bunei credinț e și ale liberului
consimțământ. Jur ămintele tradi ționale vor servi în continuare la solu ționarea
diferendelor. No țiunile de lege și dreptate ale dacilor parcurg un proces de dezvoltare prin
contactul cu dreptul și echitatea romane. La acestea se adaug ă concepțiile
filozofilor greci și romani cu privire la esen ța dreptului, conform c ărora principiul
binelui reprezint ă esența dreptului.

22
  Dacii pă strau încă din perioada traco-dac ă o noț iune a binelui care satisface
nevoile modeste ale societ ății patriarhale. În contact cu via ța juridică romană, ei își
însușesc conceptul superior al binelui elaborat în dreptul cult roman, formulat în
doctrina lui Celsius: și anume, dreptul este definit ca ars boni et aequi (dreptul este
arta binelui și a echităț ii).
Ca dovad ă a asimilării sale stă românizarea sa în persoana „oamenilor buni”,
aceia care respect ă valorile sociale ș i le promoveaz ă în viața practică. Ei sunt aceia
care contribuie la crearea normelo r juridice , ceea ce îi îndreptăț ește să afirme că
legea provine din „oamenii buni”.
Dar binele nu a r ămas pentru români o simpl ă noțiune teoretic ă. Ei au
adaptat-o la realit ățile societății lor, întregind caracterizarea „oamenilor buni” ca
fiind și „bătrâni”. Astfel ei au denumit legea ca fiind „lege din b ătrâni, din oameni
buni”. Prin referire la b ătrâni, românii au legat legea lor de organizarea
caracteristic ă a obștii să tești. Bătrânii sunt proprietarii dev ălmași din obș tile sătești.
Termenul de „ b ătrân” provine din latinescul vetereanus, care a dublat pe
tradiț ionalul traco-dac „moș ”, căci legea mai este caracterizat ă de români și ca
„lege din mo și-stră moși". Moșii sau bătrânii sunt cei care întemeiaz ă obș tile
sătești, prin crearea terenurilor și a gospod ăririlor familiale, astfel c ă satul este
constituit de mo șii sau bă trânii întemeietori. Dovadă a sinonimiei mo ș=bătrân, cu
sensul de proprietar devă lmaș în obș te, stau documentele cancelariei domne ști care
folosesc termeni echivalen ți pentru a sublinia aceast ă calitate: „oameni buni și
bătrâni megie și”. Bătrânii sunt, a șadar, sinonimi cu megie șii, ca proprietari de
ocină în obște. Proprietatea dev ălmașă este chiar personificată , purtând de obicei
numele sau b ătrânului iniț ial.
În consecin ță, poporul român folose ște termenul „b ătrân”, în sintagma
„oameni buni și bătrâni”, cu semnifica ția juridică de proprietar dev ălmaș în obș te,
nu semnifica ția biologic ă de om în vârst ă.
Un alt aspect al influen ței dreptului roman asupr a conceptului de lege
româneasc ă este asimilarea termenului latinesc reus, a șa cum este definit învinuitul

23
 în procedura roman ă de judecat ă, cu sensul de românesc de r ău, pe care nu îl are în
limba latin ă, unde rău este latinescul malum. As tfel, în legea româneasc ă s-a creat,
în contrast cu „omul bun” (care î și dovedește dreptatea) o no țiune a „omului r ău”
(care se dovede ște a fi înc ălcat legea). „Omul r ău” nu numai c ă pierde procesul,
dar, totodat ă, își pierde ș i demnitatea, prestigiul, calit ăți pe care le are „omul bun”.
În acest sens, documentele vremii men ționează că „omul rău” își pierde omenia.
„Omenia” este o creaț ie originală a poporului român.
Concomitent cu influen ța dreptului roman, o altă influență important ă este
exercitată de creștinism asupra spiritualit ății daco-romanilor și anume în domeniul
religios, precum și în cel juridic, al legii și dreptății. Importan ți părinți ai bisericii
împărtășeau concep ția filosofilor greci și romani asupra binelui ca esen ță a
dreptului.
Înc ă din timpul domina ției imperiale, cre știnismul se ră spândește în
rândurile daco-romanilor prin activitatea desf ășurată de sfântul Apostol Andrei.
Din punct de vedere dogmatic, cre știnismul a fost însu șit de daco-romani în mod
liber, spontan, prin propaganda de la om la om, nu prin constrângere politic ă.
Termenul lege (lex) , înc ă din perioada traco-dac ă, a avut un în țeles dublu –
lege juridic ă și lege religioas ă – iar limba român ă a continuat s ă păstreze acest sens
dublu al legii, de norm ă juridică și de credin ță religioasă.
Aceast ă omonimie a disp ărut când denumirea de „lege religioas ă” a fost
înlocuită în limba român ă prin termenul „religie”.
În ceea ce prive ște corelarea no țiunilor de lege și țară, cele dou ă instituții au
apărut și s-au dezvoltat concomitent , într-o strâns ă corelație. Țara este un teritoriu
delimitat, proprietate devă lmașă a unei comunit ăți de munc ă organizat ă și care
constituie temeiul solidarit ății membrilor comunit ății.
La rândul s ău, legea este totalitatea normelor ce reglementeaz ă în graniț ele
acestui teritoriu, drepturile de st ăpânire și de folosire în comun a teritoriului.
Totodată , legea organizeaz ă pe baze democratice, participarea membrilor
comunității la guvernarea prin sine a acesteia..

24
  Legea și țara, unite în sintagma „legea țării”, constituie o unic ă instituție
juridico-politic ă. Dată fiind corela ția dintre ele, legea țării este o legiuire teritorial ă.
Despărțite, nici legea și nici țara nu-și mai pă strează profilul specific. Legea f ără
țară devine un fel de drept al unui grup etnic, iar țara fără lege devine un teritoriu
care aparț ine unui stat str ăin, lipsit de guvernarea în sine teritoriul nu mai este țară.
Spre deosebire de legile date de o zeitate sau insuflate de o divinitate
supremă, legii țării nu i se poate atribui o asemenea origine, chiar dac ă în trecutul
arhaic dacii au avut o asemenea credință . Odată cu trecerea la cre știnism, daco-
romanii au p ărăsit aceste credin țe. Din acest punct de vedere legea țării este o lege
laică. Totodată, legea țării se deosebe ște și de legile care poart ă numele unui autor
care le-a redactat, monarh sau jurist..
Pentru considerentele de mai sus, legea țării este o lege autonom ă. Legea
țării este o crea ție a forma țiunilor social-politice române ști: obș tea teritorial ă
sătească și uniunile de ob ști, cu diverse denumiri, dar cuprinse toate în termenul
general de „ țări”. Autorii legii sunt, a șadar, din punct de vedere social-politic
„țărani”. În mod firesc, trebuie să socotim c ă sensul termenului „ță ran” este acela
politic, de locuitor ș i membru al țării, aș a cum cet ățeanul este al statului. Este
greșită etimologia propus ă de lingvi ști, potrivit c ăreia țăranii ar fi „cei care
muncesc p ământul” (ager), pe când „ țară”, în limba român ă, derivă etimologic din
latinescul terra cu sensul de regnum.
Pornind de la calitatea social-politic ă a țăranilor creatori ai legii țării, putem
caracteriza legea țării ca o lege țărănească. Este deci o lege colectiv ă, nu a unui
autor individual.
Legea țării conține norme privitoare la toate rela țiile sociale. În domeniul
public, datând înc ă din perioada tracic ă, sunt normele la guvernarea prin sine a
obștilor și uniunilor de ob ști. Alături de aceste norme se situeaz ă cele de organizare
judecătorească, cum era tribunalul oamenilor buni și bătrâni, formele de jur ământ
folosite ca probe în procedura de judecat ă. În domeniul privat existau normele
privitoare la familie și rudenie, la obliga ții și contracte.

25
  Putem afirma c ă legea țării are un caracter global și că nu a avut nevoie de
alte legi care să -i suplineasc ă anumite lacune.
O alt ă trăsătură unitară a legii ță rii este caracterul s ău unitar deoarece nu se
constată norme diferite de la o țară la alta și nici norme regionale.
Un alt aspect car acteristic al legii țării este lipsa ordaliilor, acestea
reprezentând un mod de stabilire a dreptăț ii sau vinov ăției părților în litigiu, prin
diferite probe (a focului, a apei clocotite, a fierului încins) sau a duelului judiciar.
Aceasta este o dovad ă a unui drept ra țional.
Prin forma sa, legea țării este consuetudinar ă, orală, nescrisă, transmis ă de la
o generație la alta. For ța sa juridic ă este egală cu legea scris ă.
Forma oral ă implica importan ța cuvântului exprimat cu bun ă credință pentru
angajarea r ăspunderii juridice a persoanei. Astfel , era cazul testamentului oral zis
cu „limbă de moarte”.
Legea țării nu consacra autoritatea lu crului judecat, astfel c ă procesul putea
fi oricând redeschis, pe când învoiala consim țită de ambele p ărți nu se concepe a fi
atacată.
Un alt aspect original, deosebit al legii țării este construc ția sa arhetipal ă.
Legea țării nu este niciodat ă menționată ca aparținând unei anumite țări, dar ea este
întotdeauna ca lege model în fiecare țară românească .
La sfârâitul sec. al VI-lea d. Hr. legea țării era deplin format ă, legea ș i țara
dezvoltate concomitent, într-o strâns ă corelație, fiind contopite într-o institu ție
juridică originală . Nicolae Iorga a caracterizat legea țării, astfel format ă, ca fiind un
drept popular.

26
  CAPITOLUL III
DEZVOLTAREA LEGII ȚĂRII
(sec. VIII-XIV)

Sec țiunea I. Legea țării și noile transformă ri social-politice
După etapa procesului s ău de formare, legea ță rii va parcurge o nou ă etapă
care va dura pân ă la întemeierea Principatelor române.
În noua epoc ă , legea țării se găsește în fața unor mari schimb ări în viața
social-economic ă și politică. În primul rând, ca urmare a procesului de etnogeneză ,
se afirmă ca un factor hot ărâtor în dezvoltarea societ ății, poporul român nou
format.
Prin îmbinarea elementelor dace și romane, prin limba român ă și prin religia
creștin-ortodoxă , poporul român se prezint ă ca având o personalitate proprie în
raporturile cu celelalte popoare. Totodat ă, unitatea sa etnic ă și spiritual ă creează în
rândurile sale o soli daritate puternic ă atât de necesară în ciocnirile cu ultimii
migratori care se sedentarizeaz ă în jurul teritoriului s ău.
De asemenea, se remarc ă vigoarea poporului român sporul s ău democratic,
care se manifest ă atât în cre șterea numeric ă a aș ezărilor sale, cât și în activitatea
internă de a pune în valoare bog ățiile teritoriului locuit. Astfel sunt lucr ările de
transformare în ogoare a p ădurilor, prin defri șare , dar și folosirea lemnului,
vânătoarea, culesul din natur ă23. La acestea se adaug ă folosirea apelor pentru
pescuit, amenajarea de va durilor de mori, a podurilor ș i a iazurilor. Toate acestea
împreună cu agricultura și creșterea vitelor, ca și celelalte forme de activitate –
meșteșuguri, ateliere, minerit – au avut drept urmare o creș tere a bunurilor produse,
care pot fi schimbate prin comer ț.
În compara ție cu membrii ob știlor daco-romane, limita ți, în general, la
veniturile în cadrul agrar al ob știi, în societatea româneasc ă, după sec. al VIII-lea,

23 Ștefan, Olteanu, Societatea româneasc ă în cumpănă de milenii (secolele VIII-XI) , Ed. Științifică și Enciclopedic ă,
București, 1983, p. 205

27
  unii membrii pot ob ține venituri din diverse alte surse. Cre șterea suprafeț elor
cultivate, folosirea unor tehnologii ma i avansate de unii membrii mai
întreprinz ători vor provoca un început de inegalitate social ă, de stratificare social ă:
săteni agricultori, unii mai înst ăriți, alții mai săraci, târgove ți, meșteșugari și
comercian ți, precum și nobilii care conduc diferite forme de organizare politic ă,
alături de care încep s ă apară într-o situa ție inferioar ă primii iobagi și robii aduș i de
invazia tătarilor.
În general, formele de a șezare locuite de poporul ro mân sunt la fel cu cele
existente în perioada anterioar ă:
– satele – așezările țărănești continu ă să existe pe acelea și vetre, dup ă cum
se constat ă arheologic, dar, totodat ă, numeroase sate noi, ca rezultat al
sporului demografic;
– târgurile – pe lâng ă cele formate pe linia Dun ării în timpul st ăpânirii
romane, iau na ștere numeroase alte târguri pe întregul teritoriu locuit de
români, datorit ă intensific ării schimburilor comerc iale, ca urmare a
creșterii și diversific ării produc ției și a form ării categoriei sociale a
comercian ților24;
– confedera țiile simple de ob ști sunt forme tradiț ionale de organizare social-
politică. Ele vor continua s ă existe pân ă după întemeierea Principatelor
române. Ele î și vor continua guvernarea prin sine, f ără a fi conduse de
nobilii feudali.
Apare îns ă și o formă de organizare nou ă, și anume ora șul. Acesta reprezenta
o formă de așezare local ă, mai dezvoltat ă, în compara ție cu cele anterioare. Ora șul
are o popula ție mai numeroasă , cu ocupa ții diverse, deosebite de îndeletnicirile
agricole și pastorale ale s ătenilor. În special or ășenii se ocupă cu comer țul, cu
producția de mărfuri.
În contrast cu ora șele feudale occidentale care s-au format pe raza vechilor
orașe ale antichit ății romane, ora șele române ști nu au continuat pe cele romane,

24 Dumitru, Tudor , Orașe, târguri și sate în Dacia Roman ă, Ed. Științifică și Enciclopedic ă, București, 1968, p. 387

28
  întrucât acestea s-au ruralizat, s-au desfiin țat. Orașul românesc a ap ărut în cadrul
unor realit ăți româneș ti proprii25.
Majoritatea ora șelor române ști s-au format îns ă treptat, pe temeiul târgurilor,
al căror nume (târg) au continuat s ă-l poarte pân ă astăzi, când au devenit municipii.
În cazul noilor organiza ții social-politice ap ărute, observ ăm diversitatea
denumirilor acestora care provine din folosirea unui element constitutiv al fiec ăreia
dintre ele, anume: poporul, teritoriul, conduc ătorul politic
În primul caz (poporul), se folosesc termeni care arat ă caracterul etnic al
locuitorilor: Vla șca, Romana și etc.
În al doilea caz (teritoriul), se indic ă regiunea demografic ă: Hațeg, Vrancea,
Bârsa, etc.
În cel de al treilea caz (conduc ătorul politic), se ține seama de persoana
conducătorului politic, astfel c ă denumirea fiec ărei organiza ții este conform ă cu
titlul acestuia, cneaz – cnezat, jupan – ju panat, ban-banat, voievod-voievodat.
Cauza diversităț ii acestor denumiri rezid ă din originea lor diferită .
Tradițional, organiza țiile politice române ști erau conduse de un judex, intrat în
limba român ă sub forma jude.
Cneazul este o denumire sinonimă cu judex, el dublând pe judex. Originea
sa este atribuit ă latinescul cuneus, îns ă instituția cnezatului este îns ă tradiț ional
româneasc ă. Ca și judex, cneazul avea atribuț ii judecătorești și militare.
Jupanul este conduc ătorul unei organiza ții politice numit ă jupă , similară
cnezatului. Denumirea jupan este socotit ă a fi tradițională , derivând din traco-dacul
diurpaneus. Ulterior, în feudalismul dezvo ltat, jupan, prescurtat pan a devenit un
titlu de nobleț e, purtat de boierii statele feudale române ști.
V oievodul este conduc ătorul forma țiunii politice a voievodatului.. Institu ția
respectivă este româneasc ă, ea apărând la români în timpul descompunerii puterilor
avarilor. Ea este anterioar ă venirii slavilor și ungurilor.
Diversitatea denumirilor nu afecteaz ă diversitatea structural ă a formațiunilor

25 E. Cernea, op. cit., p.74

29
  politice din acea perioadă . Denumirea se refer ă numai la persoana conduc ătorului
politic. Toate aceste forma țiuni politice sunt denumite, f ără deosebire,” țări”, astfel,
spre exemplu, cnezatul lui Litovoi era socotit o țară, la fel și voievodatul lui
Seneslau.

Secțiunea II. Începutul form ării ramurilor de drept
Transform ările economice și social-politice care au influen țat schimb ările în
noțiunea de țară, au provocat, concomitent, modific ări și în conceptul de lege.
După cum ț ara a ajuns s ă cuprindă noi forme de organiz ări politice-cnezate,
voievodate – tot a șa, treptat, legea s-a îmbogăț it cu noi norme juridice cu privire la
dreptul public al noilor organiza ții politice evoluate, precum ș i la dreptul privat.
În ceea ce prive ște apariția primelor norme române ști de drept public,
trebuie precizat c ă inițial, potrivit legii țării, conduc ătorii confedera țiilor de ob ști
erau aleș i de membrii acestora.
Aplicarea repetată timp de secole, pe cale consuetudinar ă tradițională , a dus
la necesitatea permanentiz ării celor ale și în func țiile îndeplinite, pe m ăsura
experienței lor politice, a cre șterii atribu țiilor lor în organiza țiile noi, evoluate.
Exemplul tipic în acest sens îl ofer ă evoluția instituției cneazului: la început ales și
revocabil, conform legii ță rii, în epoca cnezatelor ș i voievodatelor pozi ția lui
devine ereditar ă26. Prin aceasta, norma alegerii este desfiin țată. Cneazul, ini țial un
simplu membru al ob știi, ales temporar în calitatea de conduc ător, este desprins din
masa obștii, fiind situat pe o pozi ție superioar ă acesteia. În noua sa calitate, cneazul
a avut posibilitatea și independen ța de a se asocia cu al ți cnezi, spre a forma
organizații politice mai mari și mai puternice, conduse de un voievod ales dintre
cnezi de că tre Adunarea cnezilor.
Totodată , s-a păstrat și tradiționala norm ă a alegerii conduc ătorilor,
conformă unui sistem normativ electivo-ereditar, potrivit c ăruia alegerea se f ăcea
dintre toate rudele fostului conduc ător.

26 Ștefan, Pascu, Voievodatul Transilvaniei , Ed. Dacia, Cluj, 1971, p.215

30
  Alte norme de drept public au fost create în leg ătura cu noile structuri
sociale. Legea țării este creaț ia unei societ ăți omogene, țărănești, de homines boni
et veterani . Dar, în epoca cnezatelor și voievodatelor, legea ță rii are în fa ță o
societate structurată : nobili, comercian ți, țărănime liber ă și iobagi, robi.
Nobilii și comercian ții s-au încadrat ei în șiși în noț iunea lărgită a oamenilor
buni ai legii țării, care le garanta un statut lega l. Ceva mai mult, nobilii vor deveni,
treptat, chiar „mai buni” de cât celelalte categorii sociale
Legea țării asigura nobilimii drepturi pentru între ținerea unui apparatus
bellicu și a locurilor înt ărite și a cetăților, precum și a curții voievodului. Curtea era
formată dintr-un grup de slujitori având doa r sarcini domestice, cu denumiri care
amintesc de treburile lor casnice, dup ă care mai târziu au primit atribu ții politice,
când noile organiza ții au evoluat.
Noua form ă de conducere prin cnezi și voievozi a noilor organisme politice
înlocuiește arhaica guvernare prin sine cu una evoluat ă, statală.
Semnul distinctiv al noilor organiza ții este aparatul politic format în jurul
cnezilor și voievozilor, cu sarcinile și facilitățile membrilor s ăi, cu grupul militar
permanent, cu fort ărețe și cetăți, cu ajutorul c ărora puteau asigura ap ărarea țărilor
respective împotriva popula ției migratoare care începuse s ă se sedentarizeze în
jurul teritoriului românesc ș i să formeze state ostile țărilor române.
În modul acesta legea țării s-a extins de la o lege a b ătrânilor, dar s-a adaptat
unei societ ăți structurate, cu diverse cate gorii sociale: nobili, comercian ți, țărani
liberi și aserviț i, robi. Noile structuri au o atitudine solidar ă, de sprijin reciproc în
fața pericolului str ăin, dar, totodat ă, de punere în valoare a bog ățiilor economice
ale țărilor. În acest scop, se constat ă interesul crescând al micilor forma țiuni
politice de a se uni în vederea form ării voievodatelor și chiar a altor organiza ții
politice mai evoluate, cum sunt statele feudale.
Cnezatele și voievodatele sunt și ele începuturi de state feudale, care î și
făuresc acum pe cale consuetudinar ă normele de drept public, de organizare și
conducere politic ă. Normele de drept public ale cnezatelor și voievodatelor

31
 reprezintă o creație proprie, româneasc ă, originală.
Prin noile norme de drept public s- a creat un cadru juridic de coeziune
socială, o nouă formă de solidaritate româneasc ă.
Dup ă cum în domeniul organiz ării politice s-au p ăstrat norme tradiț ionale
ale obștilor și al confedera țiilor de ob ști peste care s-au suprapus normele de drept
public al cnezatelor ș i voievodatelor, tot a șa, în domeniul dreptului privat, pe lâng ă
normele tradi ționale ale legii țării, se cristalizeaz ă norme noi, începuturi ale
formării ramurilor de drept.
Persisten ța obștilor sătești în feudalismul timpuriu a determinat, totodat ă, și
păstrarea normelor lor juridice care formaser ă, ceea ce N. Iorga numea dreptul
popular, propriu unor comunit ăți sătești libere.
Noile norme s-au adaptat noilor situa ții politice, fiind capabile de dezvoltare
în două direcții:
– modificarea și completarea unor norme noi;
– crearea unor norme noi.
Normele tradi ționale formau un sistem de reguli de conduit ă cu privire la
relațiile sociale bazate pe tr ăsătura fundamental ă a obș tii să tești, aceea de a fi o
comunitate de munc ă, cu principala sarcin ă de a organiza munca în comun. În
primul rând erau regulile referitoare la folosirea terenurilor de cultur ă și pășune, în
forme individuale sau comune, împ ărțirea și măsurarea terenurilor, hot ărnicirea lor,
comasarea câmpurilor și stabilirea felurilor de cultur ă, pornirea plugurilor în ob ștea
agrară și pornirea turmelor în ob ștea pastoral ă, modalit ățile de transfer ale
bunurilor între vii sau prin mo ștenire, precum și la schimburile de produse.
Schimb ări ale vechilor norme au loc în diverse domenii ale dreptului privat,
putând astfel a fi socotite ca începuturi ale form ării ramurilor de drept.
Norme de drept civil:
– Proprietatea are acum un regim juridic diferen țiat. Se p ăstrează
proprietatea devă lmașă a obștilor, dar ea trece prin transform ări
importante, cu tot caracterul s ău conservator. Prin aplicarea vechilor

32
 norme referitoare la ie șirea din proprietatea comun ă și desprinderea unor
părți pe calea succesiunii ș i a zestrei, s-a dezvo ltat tot mai accentuat
proprietatea personală . Totodată, se dezvolt ă și proprietatea nobililor, cu
un regim privilegiat potrivit sarcinilor politice pe care ei le îndeplinesc.
Tot acum se formeaz ă și norme juridice cu privire la o nou ă formă de
proprietate, aceea a comercian ților, pe baza schim burilor de produse în
condițiile pieței;
– În acest domeniu se pă strează principiul tradi țional al bunei-credin țe în
încheierea și executarea contractelor, împreun ă cu jurămintele pentru
garantarea lor.
În rela țiile dintre comercianț i va începe s ă se formeze un nou drept-dreptul
comercial, cu noi norme care s ă asigure celeritatea specific ă operațiunilor
comerciale.
Norme de dreptul familiei se caracterizeaz ă prin pă strarea normelor
tradiț ionale referitoare la consim țământul liber al tinerilor la c ăsătorie, dar se
completeaz ă cu prescrip țiile canonice cu privire la oficierea religioas ă a că sătoriei
și la rudenia spiritual ă. Aceste norme nu au fost influen țate de contactul cu slavii,
care practicau c ăsătoria copiilor dup ă voința părinților.
Regimul familiei se completează cu obiceiurile tradiț ionale, cum era cel
privitor la acordarea zestrei tinerilor c ăsătoriți, în vederea întemeierii gospod ăriei.

Secțiunea III. Întemeierea Ță rii Române ști, Moldovei și Ardealului
În perioada sec. IX-XIV întreg teritori ul locuit de români este organizat din
punct de vedere politic în mici state conduse de cnezi ș i voievozi. Se remarc ă o
tendință tot mai accentuat ă ca ele să se uneasc ă în formațiuni politice tot mai mari,
ceea ce este posibil datorit ă structurii lor organi zatorice identice, cât și unităț ii lor
etnice și spirituale. Procesul de uni ficare a fost întârziat îns ă din cauza celui de al
doilea val al migratorilor, din a doua jum ătate a primului mileniu d. Hr.: slavi,
bulgari, cumani, pecenegi, mai ales c ă unii au format chiar state în jurul românilor.

33
  În ceea ce prive ște Țara Româneasc ă, pe teritoriul dintre Carpa ți și Dunăre
se observ ă la români o puternic ă tendință de unire între forma țiunile politice
existente. Documente din anul 1247, Diploma ioani ților, menționează V oievodatul
lui Litovoi și Cnezatele lui Ioan și Farcaș în dreapta Oltului și un mare V oievodat
al lui Seneslau în stânga Oltului. Încercar ea lui Litovoi (1272) de a unifica Oltenia
și de alipi Țara Hațegului este z ădărnicită de opozi ția Ungariei. Ca urmare,
formațiunile din dreapta Oltului se vor al ătura cu succes voievodatului din dreapta
Oltului. Evenimentul este subliniat și de un document al Cancelariei maghiare din
1365, care consemneaz ă că alegerea s-a f ăcut cu voin ța și înțelegerea românilor,
consacrându-i lui Basarab titlul de domn al Ță rii Române ști, pe care l-au purtat și
urmașii săi Alexandru și Vladislav. Tentativa Ungariei împotriva ac țiunii de
desființare a suzeranit ății sale s-a soldat cu dezastrul armatei regelu i Carol Robert
de Anjou la Posada în 1330. Astfel, Țara Româneasc ă a devenit un stat liber de
obligații de vasalitate.
În ceea ce prive ște Moldova, teritoriul dintre Carpa ți și Nistru a cuprins
numeroase forma țiuni politice în perioada feudalismului timpuriu (sec. IX-XIV).
Unirea lor într-o singur ă țară a fost întârziat ă de dubla presiune a Ungariei și a
tătarilor. Sl ăbirea Ungariei la înce putul sec. al XIV-lea și lupta (între 1343-1346)
concertată a românilor din Moldova sprijini ți de cei din Ț ara Româneasc ă și
Maramure ș a dus la îndep ărtarea tă tarilor din centrul teritoriului, cu rezultatul
formării unei m ărci cu centrul la Baia, pe râul Moldova, în vârful c ăreia s-a instalat
voievodul Drago ș din Maramure ș, vasal al regelui Ludovic I de Anjou. Pozi ția lui
Dragoș este continuată și de urma șii săi. În anul 1359, românii cheam ă în ajutorul
lor pe voievodul Bogdan din Maramure ș, care a venit cu for țe militare și sprijinit
de moldoveni alung ă pe urmașul lui Dragoș , neagreat datorită vasalității acestuia
față de Ungaria.
Ca urmare, recunoscut ca și voievod ș i domn al Țării eliberate, Bogdan I
unifică teritoriul nordic cu Suceava, R ădăuți, Siret pân ă în anul 1365, iar urma,ul
său, Roman I, înl ătură pe tătarii din sud ș i adaugă și teritoriul până la Marea

34
  Neagră. De la nucleul ini țial situat în bazinul râului Moldova, noua Țară
emancipat ă de sub suzeranitate stră ină s-a numit Țara Românească a Moldovei,
prescurtat Valahia Minor, spre a se deosebi de cealaltă Țară Românească din sudul
Carpaților27.
În ceea ce prive ște Ardealul, în sec. IX-XIII întreg teritoriul din arcul
Carpaților era organizat în mai multe țări române ști aflate într-un proces de
unificare. Venirea ungurilor a întrer upt acest proces, prin faptul c ă o mică parte
dintre ei nu a urmat drumul majorit ății maghiare spre Panonia și Occident, ci s-a
îndreptat spre teritoriul românesc. Dup ă ciocnirea cu voievoz ii români Menumorut,
Glad și Gelu, s-au a șezat alături de români în aceste voievodate. Timp de un secol
și jumătate, cât ungurii ceilal ți au ră tăcit prin Occident, aceste forma țiuni s-au opus
încercărilor celor întor și din Occident de a le ocupa. Între timp toate forma țiunile
din cercul Carpa ților se constituiser ă într-un mare voievodat al Ardealului. Toate se
conduceau dup ă tradiția româneasc ă de a-și alege conduc ătorii. Încercarea
Ungariei de a crea un demnitar cu titlu de pr incipe în vederea cuceririi Ardealului a
rămas iluzorie. Rela țiile dintre Ungaria ș i Ardeal s-au statuat prin Tratatul de la
Seghedin din anul 1310, încheiat între Carol Robert de Anjou și voievodul
Ladislau Bor șa: voievodul recuno ștea ca suzeran pe rege, în schimb Ardealul era
recunoscut ca un regnum, adic ă un stat.
Întemeierea țărilor române constituie o treapt ă nouă în administra ția lor, care
le-a influenț at viața în secolele urm ătoare, încât se impune o analiz ă a tră săturilor
sale caracteristice.
Întemeierea a fost un proces istoric. Începuturile istoriografiei noastre
socoteau întemeierea ca fiind actul individual, spontan al unei personalit ăți
legendare, care a cucerit și a „descălecat” țara nouă.
În realitate, întemeierea a fost un pr oces îndelungat, în care s-au putut
dezvolta elementele esen țiale ale societ ății feudale și, totodată , s-a desf ășurat o
acțiune politic ă a întregii colectivit ăți românești, în două etape. Prima etap ă fiind

27 E. Cernea, op. cit., p. 92.

35
  legată de personalit ăți ca Litovoi și Dragoș care nu au dus întemeierea la un sfâr șit
deplin și a doua etap ă, hotărâtoare, încheiat ă cu realizarea întemeierii.
Întemeierea s-a înf ăptuit în cadrul juridic tradi țional al legii țării, potrivit
normelor stră vechi, tradiț ionale de alegere a conduc ătorilor forma țiunilor politice
românești
Țara va avea acum și sensul de stat, nu acela de forma țiune politic ă mică din
perioada feudalismului timpuriu.
Actul întemeierii este o crea ție româneasc ă. Originalitatea const ă în modul
cum s-a realizat și prin rezultatul s ău final: constituirea instituț iei domniei. Titlul
de Domn este un unicat, p ăstrat numai de conduc ătorii țărilor române. El are și o
semnifica ție specific româneasc ă; pe când dominus semnific a în antichitate ideea
de stă pânitor peste alte popoare , la români, el exprim ă concepția autocratic ă a
puterii în țările române28.
În concluzie, în mileniul ce a urma t retragerii romane, poporul român s-a
afirmat cu o personalitate pe deplin conturat ă, cu puternice tradi ții daco-romane, ca
o insulă într-o lume slav ă din orientul Europei. Prin for țele sale, fă ră împrumuturi
străine, românii și-au dezvoltat treptat o organizare politico-administrativ ă proprie,
culminând cu crea ția româneasc ă a statelor Țara Româneasc ă, Moldova și
Ardealului, precum și a legii ță rii, un sistem juridic consuetudinar profund original.
Ca urmare a întemeierii Principatelor înceteaz ă autonomia cnezatelor și a
voievodatelor: cnezii și voievozii vor deveni boieri credincio și Domnului, iar
cnezatele și voievodatele se vor îngloba ca subdiviziuni administrative ale
Principatelor, sub forma jude țelor ș i ținuturilor.

28 Nicolae, Iorga, Studii asupra evului mediu românesc , Ed. Științifică și Enciclopedic ă, București, 1984, p. 414

36
 CAPITOLUL IV
EVOLUȚIA LEGII ȚĂRII ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE
(1330-1859)

Întemeierea Principatelor române a deschis o etap ă nouă în evolu ția legii
țării, care cuprinde întreaga perioad ă istorică de la apariț ia Principatelor (1330)
până la unirea lor (1859). În cadrul s ău se contureaz ă o fază ascendent ă a
dezvoltă rii legii țării, în condi țiile feudalismului dezvoltat, care dureaz ă până la
mijlocul sec. al XVIII-lea, urmat ă de o faz ă a reducerii treptate a rolului s ău
datorită descompunerii rela țiilor feudale și apariț iei celor capitaliste, precum și
procesului de modernizare a dreptului în Principate.

Secțiunea I. Evolu ția legii țării în feudalismul dezvoltat (sec. XIV-XVIII)
Legea țării în acea perioadă păstrează întreaga sa plenitudine, ca și toată
capacitatea sa de dezvoltare. Era nevoie, de asemenea, de noi norme juridice pentru
a face față necesităț ilor de organizare politic ă a Principatelor, state cu mult mai
mari decât cnezatele și voievodatele sau arhaicele confedera ții de obș ti, și relațiilor
diverselor categorii sociale, cu mult ma i complexe compara tiv cu societatea
țărănească a oamenilor din ob știle sătești. Totuș i, în noile condi ții, acest drept care
se formeaz ă și-a păstrat în continuare tradi ționala denumire de „legea țării”. Acest
lucru a fost posibil prin adaptarea sale esen țiale de ț ară și lege la noile situa ții.
Prin adaptarea la condi țiile din Principate, legea țării a dobândit un conț inut
normativ amplu și complex, care dep ășește vechea separa ție în drept public și drept
privat din dreptul roman. Ea nu se ridic ă la gruparea modern ă a a normelor potrivit
ramurilor dreptului, dar tinde spre a face o trecere spre acestea.
În ceea prive ște normele de drept public, acestea sunt referitoare la situa ția
și rolul Domnului ță rii, diviziunile administrativ-teritoriale și dregătorii.
Domnul țării apare ca un personaj politic nou, care reprezint ă poziția
supremă în viața politică a țării, având sorgintea tradi țională în concep ția imperial ă

37
  romană din perioada dominatului.
Titlul complet al Domnului țării de la început era „mare voievod și domn”
Primul termen indic ă filiera originii domniei în institu ția voievodatului din
perioada feudalismului timpuriu româ nesc. Termenul „domn” semnific ă, însă, o
treaptă politică nouă : pe când voievodul era un conduc ător politic, un cârmuitor,
domnul stabile ște o domina ție asupra teritoriului și a popula ției fiecărui Principat.
Este o domina ție asupra teritoriului românesc ș i asupra poporului român. Niciodat ă
domnii români nu au impus o st ăpânire asupra teritoriilor și popoarelor stră ine29.
Realizarea obiectivelor cârmuirii domne ști aveau nevoie de un aparat politic
corespunz ător. Domnul ță rii a avut un rol hot ărâtor în privin ța creă rii sale, c ăci
vechile organiza ții politice erau insuficiente. În a cest scop, Domnul a procedat mai
întâi la preluarea lor și apoi la adaptarea lor la noile cerin țe.
În Țara Româneasc ă s-au desfiin țat formele politice ale cnezatelor,
voievodatelor și confedera țiilor de ob ști, ca efect al unirii lor pentru întemeierea
Principatului, iar teritoriul lor a fost transformat în jude țe, păstrând grani țele lor
tradiț ionale și titlul de jude pentru conduc ătorul jude țului, titlu care, de asemenea
avea o veche tradi ție. În fiecare jude ț, Domnul a avut un reprezentant al s ău numit
pârcălab.
În Principatul Moldovei, în momentul întemeierii sale teritoriul era restrâns
deoarece sudul țării era sub domina ția tătarilor. Dup ă alungarea acestora, teritoriul
lărgit până la Dunăre și Mare a fost organizat în s ubdiviziuni administrative numite
ținuturi, asemenea jude țelor din Țara Româneasc ă, fără să corespundă întotdeauna
cu vechile organiza ții politice. În ținuturi, Domnul era reprezentat tot prin
pârcălabi, la fel și în orașe.
Aceast ă organizare administrativ-teritorial ă, unificată sub forma jude țelor, se
păstrează și în prezent, dovad ă a puternicei lor tradi ții, mai ales în ceea ce prive ște
teritoriul lor. În timp ce pentru aparatul administrativ-teritorial al celor dou ă Principate s-

29 Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiin ței, Ed. Eminescu, Bucure ști, 1978, p.10

38
  au putut folosi și norme tradiț ionale ale vechilor organiza ții politice, pentru
aparatul central nu existau asemenea elemente, ele trebuind s ă fie create
corespunz ător teritoriului și populației fiecărui Principat. În acest scop, ini țiativa a
aparținut Domnului ță rii, care s-a sprijinit pe boi eri, membrii clasei politice
dominante30.
Boierii au fost rezultatul întemeie rii Principatelor, ei provenind din cnezi și
voievozi. Ei au c ăpătat un statut politic nou, ca va sali ai Domnului, cu anumite
privilegii în cadrul Principatelor
Domnul s-a sprijinit pe boieri în virtutea rela țiilor de vasalitate și în virtutea
activității pe care ei o desf ășurau ca membrii ai Marii Adun ări a Țării și ai Sfatului
domnesc în problemele cele mai importante ale țării.
Boierii l-au sus ținut pe domn în calitate de dreg ători, numi ți de el în ramurile
principale ale vieț ii de stat, cu titlul de: vornic, logof ăt, spătar, vistier etc.
Metoda întrebuinț ată de Domn pentru folosirea dreg ătorilor a fost numirea
lor ca delega ți ai Domnului, împuternici ți cu autoritatea de a îndeplini sarcinile
respective. Izvorul autorit ății lor era puterea Domnului. Astfel, pentru apari ția
funcției de dreg ător, la început a fost cuvântul Domnului sau „spusa Domnului”
Spusa Domnului este actul verbal prin care Domnul nume ște pe dreg ător în
sarcina respectiv ă. Nu se întocmeau documen te scrise de numire și nici
regulamente scrise de funcț ionare. Asemenea reguli s-au format pe cale
consuetudinar ă, din precedentele și funcționarea institu țiilor nou create.
Dreg ătorii apar treptat, pe m ăsură ce puterea Domnului cre ște și aparatul
administrativ se m ărește .
Dup ă întemeierea Principatelor, parale l cu dezvoltarea normelor de drept
public, se dezvolt ă și normele privind rela țiile dintre persoane, referitoare la
regimul obliga țiilor, contractelor, familiei, succesiunilor, cu tendin țe de a forma o
ramură codificat ă de drept civil, care se va realiza treptat, începând din a doua
jumătate a sec. al XVIII-lea. În cea mai mare parte, sunt create de boierii feudali,

30 E. Cernea, op. cit., p. 104

39
 care le vor impune cu ajutorul aparatului de stat de care dispun. Structura feudal ă a
societății se oglinde ște în con ținutul noilor norme privitoare la obliga țiuni și
răspunderea civil ă, la contracte, succesiuni și relațiile de familie.
Proprietatea dev ălmașă continuă să subziste datorit ă existenței obș tii să tești
tradiț ionale. Ea sufer ă, însă, unele schimb ări, în sensul mic șorării și descompunerii
sale, datorit ă retragerilor tot mai numeroase de p ărți indivize, de unii membrii ai
obștii, în scopul constitu irii unor propriet ăți individuale. Totodată , proprietatea
indiviză se mai mic șorează treptat și din cauza presiunilor boirilor de a- și însuși
părți din pământul din ob ști al țăranilor.
Proprietatea nobiliar ă, aparținând Domnului țării, boierilor și mănăstirilor,
este o form ă nouă de proprietate, în continu ă dezvoltare, pe m ăsură ce puterea
clasei feudale se dezvolt ă. Domnul țării gestioneaz ă și domeniul statului pe lâng ă
proprietatea sa personal ă. Proprietatea nobiliar ă se deosebe ște de toate celelalte
forme de proprietate printr-un regim special de favoare, facilit ăți și scutiri de
impozite.
Proprietatea personal ă a ță ranilor individuali ia o mare dezvoltare prin
inițiativa și munca lor personal ă. Ei pun în valoare resursele naturale ale p ădurilor,
apelor și terenurilor. Prin defri șări ei creeaz ă terenuri agricole, iar prin construirea
de mori în vadurile râurilo r folosesc energia natural ă a acestora.
Proprietatea comercian ților este, de asemenea, o form ă nouă de proprietate
care se dezvolt ă în legătură cu apariția târgurilor și orașelor tot mai numeroase. Ea
se deosebe ște de proprietatea asupra p ământului prin resursele sale provenind din
schimburile de produse în condiț iile pieței, ceea ce îi asigur ă o anumit ă
independen ță în cadrul regimului juridic feudal.
Contractele se încheie, tradi țional, verbal, prin consim țământul liber al
părților contractante. Încep să se încheie ș i contracte scrise-prin zapise-înt ărite prin
obligații personale, dar și materiale, cum este z ălogul. Sunt și unele caracteristici
tipic feudale. Astfel, obiectul contractului de vânzare-cump ărare poate fi și o
persoană umană-cum este cazul vânz ării robilor, iar pre țul poate fi și în natură nu

40
  numai în bani31.
În privin ța normelor de drept penal, trebuie precizat c ă încălcarea normelor
penale se nume ște faptă, iar după gravitatea pedepselor lor, ele se împart în fapte
mari și fapte mici.
Întemeierea Principatelor aduce o no țiune nouă în dreptul penal, aceea a
ordinii publice, menit ă să asigure pacea în societate.
O particularitate feudal ă reprezint ă fapta penal ă cea mai grav ă – viclenia –
care este conceput ă ca o trădare a Domnului, nu ca o tr ădare a statului.
Unele schimb ări în evoluț ia legii țării au fost determinate de apari ția
pravilelor. Pravilele sunt colecț ii de norme de conduită canonice sau cu caracter
juridic selectate de autori români din opere biserice ști creștine sau din dreptul
bizantin. Ele aveau un rol educativ. Prav ilele canonice erau editate sub egida
bisericii, iar cele laice prin grija Domnilor Principatelor.
Ele se deosebeau de legea țării deoarece legea țării era o lege
consuetudinar ă, orală, în timp ce legea pravilelor era o lege scris ă. Legea țării are
temeiul în credin ță, în conștiința proprie, pe când legea scris ă are la baz ă o porunc ă
a autorității. Legea țării este o crea ție româneasc ă, în timp ce legea pravilelor este o
creație străină, împrumutat ă.
Pentru a se evita omonimia legii, în practica judiciar ă româneasc ă s-a
adoptat termenul „obi cei”, care se refer ă la o deprindere de orice fel, întregit cu
determinantul „juridic”, astfel c ă obiceiul juridic exprim ă exact specificul legii
țării.
Pravilele laice sunt opere de cultur ă juridică, așa cum pravilele canonice sunt
opere de educa ție morală, creștină.

Secțiunea II. Legea țării și începutul moderniz ării dreptului
Până in mijlocul veacului al XVIII-lea, legea țării a atins apogeul dezvolt ării
sale. Ea și-a păstrat denumirea tradi țională de legea țării-cu varianta obiceiul țării-

31 E. Cernea, op. cit., p.108

41
 dar prin conț inutul să u normativ, elaborat de boierimea dominant ă în perioada
anterioară , încetase s ă mai fie o legiure țărănească , întrucât devenise, cu prec ădere,
o legiure feudal ă, boiereasc ă, cu excep ția tradiț iilor pă strate. De la mijlocul
veacului al XVIII-lea, îns ă, apar mari conflicte sociale: lupta ță rănimii și a boirimii
pentru dreptul de proprietate absolut ă asupra pământului; apari ția unei noi categorii
sociale – burghezia – cu revendic ări proprii.
Potrivit dreptului feudal, puterea domneasc ă avea un caracter personal, fiind
un atribut al persoanei Domnului. În concep ția modernă , însă, puterea este
despărțită de persoana Domnului, formând o institu ție juridică de drept public, o
formă de stat, reglementată amănunțit printr-o constitu ție. De la mijlocul veacului
al XVIII-lea, în Principate apar diverse constitu ții care reglementeaz ă într-un sens
modern instituț ia domniei, ca form ă de stat. Obl ăduirea domneasc ă este înlocuit ă
cu Administra ția de stat, iar în locul cumulului de" puteri întrupate în aceea și
persoană" se propune prin proiectul de constitu ție al lui I. Câmpineanu (1938) o
domnie stâmp ărată (limitată), iar Dimitrie I. Sturdza preconizeaz ă să se înlăture
Domnia, fiind o cârmuire monarhicească și să se înlocuiasc ă cu o cârmuire
democraticeasc ă. Totodată Alecu Russo propune în locul puterii unice a domnului,
introducerea principiului modern, numit de el „împ ărțirea puterii” (separa ția
puterilor). Fiind o institu ție juridic ă nouă , era nevoie și de o terminologie
corespunz ătoare fiec ărei puteri. Ea s-a constituit treptat, folosindu-se ini țial
următorii termeni:
– pentru puterea executiv ă s-a propus „puterea împlinitoare” sau „puterea
săvârșitoare”;
– pentru puterea legiuitoare: „puterea dă tătoare de pravil ă”, „puterea
legiuitivă ”;
– pentru puterea judec ătorească: „puterea hot ărâtoare” sau „puterea
socotitoare”.
Cel care a folosit terminologia modern ă definitivă a celor trei puteri a fost
M. Kogălniceanu.

42
  Introducerea principiului modern al separa ției puterilor în stat în dreptul
public român a necesitat totodată , constituirea unor organe administrative
corespunz ătoare noilor forme de activ itate. În acest scop, de și s-au păstrat unităț ile
administrativ-teritoriale ale jude țelor și ținuturilor, totuș i în locul pârc ălabilor s-au
introdus la conducere ispravnicii, c ăpitanii de jude ț și în cele din urm ă prefecții.
Pentru îndeplinirea atribu țiilor ce le reveneau celor trei puteri, era nevoie ș i
de un personal corespunz ător. Și de aceast ă dată s-a pornit tot de la ceea ce era
existent, anume de la dreg ători și de la subalternii lor. Printr-un proces treptat de
adaptare și transformare a lor s-au desp ărțit atribuțiile de persoana titularului lor,
astfel că s-a trecut de la dreg ător la dreg ătorie, de la persoană la instituț ia
administrativ ă.
Forul colectiv al marilor dregă tori, care forma înainte Sfatul domnesc,
devine acum Sfatul administrativ, numit și Guvern, iar membrii s ăi sunt numi ți
miniștri.
Pentru puterea legiuitoare se va forma Adunarea ob ștească, mai târziu
electivă , reprezentan ții județelor și ținuturilor în aceast ă Adunare se vor numi
vechili (conform Constituț iei cărvunarilor), apoi deputa ți în Regulamentele
organice.
Pentru puterea judec ătorească se vor introduce termenii „instan ță” în timpul
lui C-tin Mavrocordat ș i „departamente și tribunale” în perioada lui Al. Ipsilanti.
Principiul egalit ății și libertăț ii sunt redate în limbajul vremii sub forma
„fără nici o deosebire de obraze”, în mod concret în desființ area privilegiilor.
Terminologia dreptului public român s- a format treptat, în mod tacit, nu
printr-o dispozi ție oficială de sus.
În ceea ce prive ște dreptul penal, schimbarea esen țială constă în trecerea de
la fapta înc ălcării normelor penale la instituț ia juridică a infracțiunii, adic ă de la
aspectul material, obiectiv, la no țiunea juridic ă, abstractă a unei instituț ii juridice
care pune accentul pe elementul subiectiv – inten ția – al celui care a s ăvârșit fapta,
atitudinea sa fa ță de fapta comis ă.

43
  În ceea ce prive ște normele de drept civil, pân ă la mijlocul sec. al XVIII-lea,
acestea aveau un caracter feudal, reprezentând voin ța nobilimii care î și construise
aparatul de stat propriu în vederea impunerii lor întregului popor.
Odat ă însă cu începutul rela țiilor capitaliste, normele de drept civil au suferit
o acțiune de adaptare la noile realit ăți.
Astfel, hot ărârea de judecat ă se dă numai pe baza drept ății, iar solu țiile date
pe baza noilor motiva ții formeaz ă în dezvoltarea dreptului o instituț ie juridic ă
specifică, și anume precedentul.
Aceast ă formă de adaptare a legii ță rii s-a dovedit îns ă insuficientă , sortită
eșecului, deoarece era înf ăptuită de pe poziț ia nobilimii-chiar dac ă aceasta era
animată de concep ții iluministe- și nu corespundea noilor rela ții de trecere de la
feudalism la capitalism. De aceea, forurile politice conducă toare ale Principatelor
române au procedat la el aborarea unor legi scrise al ături de tradi ționala lege a țării.
Spre deosebire de pravilele canonice și laice, care erau culegeri din operele
juridice str ăine, noile legi scrise sunt creaț ii originale, române ști. Ele sunt:
hrisoavele legislative, legi organice, codurile32.
Dezvoltarea legii scrise a fost înso țită și de proclamarea limbii române ca
limbă oficială în locul slavonei.
Rolul legii țării înceteaz ă din viața juridică a României-dup ă o milenar ă
existență-în baza art. 1912 Cod civil (1865), care abrog ă ceea ce nu este conform
prescripțiilor acelui cod.

32 E. Cernea, op.cit.,p. 125

44
 BIBLIOGRAFIE
Istorice
1. Cernea, Emil, Legea țării (vechiul drept consuetudinar român) , Ed.
Universul Juridic, Bucure ști, 2008.
2. Ciulei, Gheorghe, Drept roman , Ed. Omega Lex, Bucure ști, 1995.
3. Daicoviciu, Constantin, Daicoviciu , Hadrian, Ulpia Traiana , Ed.
Meridiane, Bucure ști, 1962.
4. Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Ed. Științifică, București, 1965.
5. Eliade, Mircea, Istoria credin țelor și ideilor religioase , ed. a II-a, vol. I, Ed.
Științifică București, 1992.
6. Grigore, Giuglea, Cuvinte române ști și romanice. Studii de istoria limbii,
etimologie, toponimie , Ed. Științifică și Enciclopedic ă, București, 1983.
7. Iorga, Nicolae, Studii asupra evului mediu românesc , Ed. Științifică și
Enciclopedic ă, București, 1984.
8. Noica, Constantin, Sentimentul românesc al ființ ei, Ed. Eminescu,
București, 1978
9. Pârvan, Vasile, Getica. O preistorie a Daciei , Ed. Meridiane, Bucureș ti,
1982
10. Ștefan, Pascu, V oievodatul Trans ilvaniei, Ed. Dacia, Cluj, 1971
11. Tudor, Dumitru , Orașe, târguri ș i sate în Dacia Roman ă, Ed. Științifică și
Enciclopedic ă, București, 1968
Drept
1. Bădărău, Gabriel, O istorie a dreptului românesc , Editura Universit ății
“Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1999.
2. Băltariu, Ion, Vechile institu ții juridice din Transilvania: contribu ții la
istoria dreptului român , Tipografia Bob, Aiud, 1934.
3. Beleiu, Gheorghe, Drept civil român, Editura „ Șansa”, Bucure ști, 1992.
4. Berechet, Ștefan, Grigore, Istoria vechiului drept românesc, Tipografia
Goldner, Ia și, 1933.

45
 5. Idem, Judecata la români pân ă în secolul al XVIII-lea: (cercet ări pe baza
documentelor slavo-române) , Tipografia Eparhial ă „Cartea Româneasc ă”,
Chișinău, 1926.
6. Idem, Particularit ățile cojurătorilor la români, dup ă documente slave ,
Tipografia și Legătoria Eparhial ă, Chișinău, 1925
7. Idem, Procedura de judecat ă la slavi și români , Tipografia Eparhială
„Cartea Româneasc ă”, Chișinău, 1926.
8. Bogdan, Damian P., Despre jur ători și două răvașe din secolul XVI , în
Revista Arhivelor , vol. III, 2, 1939, nr. 8, p. 216-226.
9. Cazangiu, Al., Istoricul probei cu martori , în Justiț ia Nouă, XIII, 1957, nr.
6, p. 1040-1050.
10. Cernea, Emil, Contribuția la istoria dreptului românesc , vol. I,
Universitatea „Titu Maiorescu”, Bucure ști, 2001.
11. Cernea, Emil, Molcuț , Emil, Istoria statului ș i dreptului românesc , Editura
„Șansa”, Bucure ști, 1992.
12. Ciocan, Eugenia, Curtea de Apel Bucure ști, în Revista Arhivelor, XII, 1969,
nr. 2, p. 231-237.
13. Ciulei, Gheorghe, Despre hot ărnicie în dreptul roman , Monitorul Oficial și
Imprimeriile Statului, Imprimeria Na țională , București, 1945.
14. Compilatae Constitutiones , în Corpus Juris Hungarici . 1540-1848 évi
Erdély törvenyek (Legile din Transilvania între 1540-1848), Budapesta,
1900, p. 247-355.
15. Condurachi, Ioan D., Formarea vechiului drept românesc nescris. Obiceiul
pământului , Editura Unirea, Bra șov, 1935.
16. Idem, Recherches sur l’ancienne organ isation judiciaire des Roumains ,
Arthur Rousseau, Paris, 1913.
17. Constantinescu, Al., Jurământul judiciar în vechiul drept bisericesc , în
Biserica Ortodox ă Română, XCII, 1974, nr. 9-10, p. 1261-1265.
18. Constituțiile aprobate ale Transilvaniei – 1653 , autori: Alexandru Herlea,

46
 Valeriu Șotropa, Romul POP, Iuliu Nasta, Ioan Floca, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1997.
19. Cronț , Gheorghe, Instituții medievale române ști. Înfrăț irea de mo șie.
Jurătorii, Editura Academiei R.S.R., Bucure ști, 1969.
20. Idem, Justiț ia bisericeasc ă din Moldova și Țara Româneasc ă în secolele
XIV – XVIII, în Mitropolia Moldovei și Sucevei , LI, 1975, nr. 3-4, p. 258-
274; LII, 1976, nr. 5-6, p. 338-359.
21. Dimiu, Radu, Primele hrisoave pentru organizarea judec ătorească ale lui
Alexandru Ipsilanti în Ț ara Româneasc ă (1775), în Studii și Cercetări
Juridice, XX, 1975, nr. 4, p. 385-392.
22. Dumitrescu, Traian, Jus Valachicum și continuitatea poporului român , în
„Noi Tracii”, Centro Europeo di Stud ii Traci, Roma, XIX, 1990, nr. 196, p.
14-19.
23. Dvoracek, V . Maria, Istoria dreptului românesc , vol. I, Editura Funda ției
„Chemarea”, Ia și, 1992.
24. Idem, Istoria statului și dreptului românesc , vol. I, Ia și, 1976.
25. Firoiu, Dumitru V ., Istoria statului și dreptului românesc: manual
universitar, Editura Funda ției „Chemarea”, Ia și, 1993.
26. Idem, Încercări de vechi drept românesc. Obiceiuri la fixarea hotarelor ,
Tiparul Scrisul Românesc, Craiova, 1925.
27. Idem, Pagini din istoria dreptului românesc , Editura Academiei R.S.R.,
București, 1972.
28. Georgescu, Valentin Al., Popescu-Mihu ț, Emanuela, Organizarea de stat a
Țării Române ști 1765-1782, Editura Academiei, București, 1989.
29. Georgescu, Valentin Al., Sachelarie, Ovid, La tradition juridique et les
réformes dans le droit roumain, în Revue Roumaine des Sciences Sociales.
Sciences Juridiques , București, XXII, 1978, nr. 1, p. 65-78.
30. Georgescu, Valentin Al., Strihan, Petre, Judecata domneasc ă în Ț ara
Româneasc ă, 1611-1831. Partea I. Organizarea judec ătorească, vol. I

47
 (1611-1740), Editura Academiei, Bucure ști, 1979.
31. Georgescu, Valentin Al., Sachelarie, Ovid, Judecata domneasc ă în Ț ara
Româneasc ă, 1611-1831 . Partea a II-a, Procedura de judecat ă, Editura
Academiei, Bucure ști, 1982.
32. Giurescu, C. C., Cum se împ ărțea dreptatea la noi. Jur ământul cu brazda
în cap , în Din trecut , București, 1942, p. 182-203.
33. Hanga, Vladimir, Istoria dreptului românesc: dreptul cutumiar , Editura
Fundației „Chemarea”, Ia și, 1993.
34. Idem, Istoria general ă a statului și dreptului , vol. I, Litografia
Învăță mântului Unitatea Ia și, 1956.
35. Idem, Istoria statului și dreptului în R.P .R. , vol. I-II, Cluj, 1957.
36. Hanga, Vladimir, Jacot ă, Mihai, Drept roman privat , Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, București, 1977.
37. Hașdeu, Bogdan-Petriceicu, Juriul la români ș i la sârbi, în Arhiva istoric ă
a României , III, 1867, p. 145-157.
38. Idem, Obiceiele juridice ale poporului român , Editura Tipografic ă a
Societății Academiei Române, Bucure ști, 1878.
39. Herlea, Alexandru, Studii de istorie a dreptului , I. Organizarea de stat.
Ediție îngrijită de Valeriu Șotropa, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
40. Ilea, Ana, Instituții sătești din comitatul Bihor în secolul al XVIII-lea , în
Crisia , Oradea, 1976, 6, p. 61-73.
41. Iliescu, Th., Stoenescu, C., Regulamentul hot ărniciilor adnotat , București,
1912.
42. *** Istoria dreptului românesc , coordonator Ioan Ceterchi. V ol. I (din
antichitate pân ă în secolul XVIII). Responsabil de volum: Vladimir Hanga,
colectiv de autori. Editura Academiei, Bucure ști, 1980.
43. *** Istoria dreptului românesc , coordonator Ioan Ceterchi, vol. II, partea
întâi. Responsabili de volum : Dumitru Firoiu și Liviu P. Marcu, colectiv de
autori. Editura Academiei R.S.R., Bucure ști, 1984. V ol. II, partea a doua,

48
 1987.
44. Ivaniuc, Floren ța, Hotărnicia în Ț ara Româneasc ă – determină ri
diplomatice și juridice , în Revista Arhivelor , 1989, nr. 3, p. 260-269.
45. Idem, Instituția hotă rniciei în Țara Româneasc ă, secolele XIV – XVIII ,
Editura Academiei Române, Bucure ști, 2003.
46. Longinescu, Ștefan G., Istoria dreptului românesc din vremile cele mai
vechi și până azi, Editura Socec, Bucure ști, 1908.
47. Marcu, Liviu P., Istoria dreptului românesc , Editura Lumina Lex,
București, 1997.
48. Marta, Alexandru, Organizarea judec ătorească în Transilvania, Banat și
părțile ungurene în compara ție cu cea din vechiul regat , Ministerul
Justiț iei, Directoratul General Cluj, f.a.
49. Meteș, Ștefan, Cercetă ri și sentințe judecătorești privitoare la românii din
ținutul Cet ății de Piatr ă (Chioara) în secolul al XVII-lea (1661) , în Revista
Arhivelor , VII, 1946, nr. 1, p. 10-56.
50. Idem, Din istoria dreptului românesc din Transilvania, în Analele
Academiei Române. Memoriile Sec țiunii Istorice , seria a III-a, tom XVII,
Mem. 4, Bucure ști, 1935, p. 87-118.
51. Moldovan, Iosif Florin, Istoria statului si dreptului romanesc, Editura
Cordial Lex, Cluj Napoca, 2013
52. Moldovan, Iosif Florin, Istoria dreptului romanesc, Editura Limes, Cluj
Napoca, 2016
53. Moldovan, Iosif Florin, Originea si evolutia institutiei jur ătorilor la
români, Editura Texte, Dej, 2007
54. Mototolescu, Dumitru D., Jurământul cu brazda în cap întrebuinț at la
hotărnicii, în dreptul vechiu românesc , Editura Cartea Româneasc ă,
București, 1922.
55. Idem, Jus Valachicum în Polonia , Institutul de Arte Grafice Carol Göbl,
București, 1916.

49
 56. Mureșan, Mircea, Drept civil, partea general ă, Editura „Cordial Lex”,
Cluj-Napoca, 1996.
57. Idem, Drept civil: persoanele , Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994.
58. Negulescu, Paul, Studii din istoria dreptului român , I. Instituția jurătorilor,
în „Dreptul”, XXVIII, 1899, nr. 27, p. 217-222.
59. Idem, Studii de istoria dreptului român, Tipografia Gutenberg, Joseph
Göbl, Bucure ști, 1900.
60. Onișor, V ., Istoria dreptului românesc , Tipografia Fondul C ărților
Funduare, Cluj, 1925.
61. Oroveanu, Mihai T., Istoria dreptului românesc și evoluț ia instituț iilor
constituționale , Editura Cerna, Bucure ști, 1992.
62. Pál Antal, Alexandru, Scaunul Mure ș. Istoricul institu ției scăunale (secolul
al XIV-lea – 1849), în Revista Arhivelor , X, 1967, nr. 2, p. 129-146.
63. Pascu, Ștefan, Judecata la români. Scaunele s ătești – instituț ie juridic ă
fundamentală . Scaunele cneziale. Scaunele voievodale , în Magazin Istoric ,
XXII, 1988, nr. 9, p. 4-5, 32; nr. 10, p. 14-16; nr. 11, p. 7-8, 12.
64. Idem, Procedura de judecat ă la români în Transilvania voievodal ă, în
„Istorie și civilizație”, Universitatea „Al. I. Cuza”, Facultatea de Istorie și
Filosofie, Ia și, 1998, p. 87-110.
65. Pascu, Ștefan, HANGA, Vladimir, Crestoma ție pentru studiul istoriei
statului și dreptului . 3 vol., Bucure ști: vol. I, Editura de Stat pentru
Literatură Economică și Juridică, 1955; vol. II, Editura Științifică, 1958;
vol. III, Editura Științifică, 1963.
66. Prodan, David, Judele satului iob ăgesc în Transilvania în secolele XVII-
XVIII, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie”, Cluj-Napoca, IV ,
1961, p. 217-235.
67. Prodan, David, Ursu țiu, Liviu, Ursu țiu, Maria, Urbariile Țării Făgărașului,
Editura Academiei R.S.R., Bucure ști, 1970.
68. Rădulescu, Andrei, Pagini din istoria dreptului românesc , Editura

50
 Academiei R.S.R., Bucure ști, 1970.
69. Idem, Pagini inedite din istoria dreptului vechi românesc , Editura
Academiei Române, Bucure ști, 1991.
70. Sacerdoț eanu, Aurelian, Dimitrie Onciul despre unele institu ții române ști
vechi, în Revista Arhivelor , XVI, 1973, nr. 3, p. 435-451.
71. Sachelarie, Ovid, Autoritatea hot ărârilor judec ătorești în vechiul drept
românesc , în Studii și Materiale de Istorie Medie , 1974, 7, p. 243-250.
72. Stoenescu, Dem D., Instituția juraților. Studiu istorico-juridic , ediția a
doua, Institutul de Arte Graf ice Samitca S.A., Craiova, 1921.
73. Idem, Instituția jurătorilor: studiu istorico-juridic: teza pentru licen ță,
Tipografia N. I. Macavei, Craiova, 1908.
74. Șotropa, Valeriu, Instituții și obiceiuri juridice – m ărturii ale continuit ății
românești, în Samus , Dej, 1978, 2, p. 23-31.
75. Idem, Judecăți și norme române ști în Transilvania feudal ă, în Steaua, Cluj-
Napoca, XXIV , 1983, nr. 12, p. 44-45.
76. Vasiu, Ioana, Istoria vechiului drept românesc, Editura Albastr ă, Cluj
Napoca, 2009