REFLECTAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE [612024]

13
CAPITOLUL 1
REFLECTAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE

1.1. Cadrul conceptual al evaluării
Definiții ale evaluării
Evaluarea este o operațiune didactică prin care măsurăm și apreciem atât
predispozițiile vocaționale și disponibilitățile pentru practicarea jocurilor
sportive cât și capacitatea de performanță achiziționată de sportivi (echipă) în
urma desfășurării procesului de pregătire (Colibaba -Evuleț, D., Bota, I., 1998).
Termenul de diagnoză a performanței reprezintă determinarea stării
de antrenament prin măsurarea și evaluarea parametrilor de performanță
în diferite sisteme funcționale cu ajutorul exercițiilor specifice
standardizate (care furnizează timpi de referință), t estelor standardizate,
testelor de profil energetic sau cu alte metode complexe de investigație (
E.W. Maglischo, 2003 ).
Înțelegem prin evaluare o activitate prin care sunt colectate, asamblate și
interpretate informații despre starea, funcționarea și/sau evoluția viitoare
posibilă a unui sistem ( Petru Lisevici, 2002 ).
Orientarea spre scop a evaluării
Existența și formularea explicită a scopului este esențială în demersul
evaluativ , atât în legătură cu delimitarea sa față de altă activitate, cât ș i în
legătură cu proiectarea acestuia.
În general, evaluarea se raportează la unul sau mai multe din
următoarele scopuri:
 Fundamentarea deciziilor – probabilitatea adoptării unor decizii corecte
crește în cazul existenței unor date relevante, criterii de apreciere
adaptate unor situații specifice sau estimări ale unor evoluții viitoare.

14
 Priza de cunoaștere – probabilitatea „succesului adaptativ” al aunui
sistem crește în cazul în care acestuia i se furnizează informații privind
propria sa funcționare:
 Influențarea evoluției sistemului evaluat – introducerea sistematică,
selectivă și persuasivă a unor date de evaluare în sistem poate costitui o
modalitate de a determina progresul sistemului în sensul dorit de
organizatorii procesului și printr -o asemenea mo dalitate de abordare se
pot limita efectele laterale ale modalităților administrative de intervenție.
Atitudinea metodologică în cadrul evaluării
Preocupările pentru a asigura demersul evaluativ asemenea calități precum
validitate și fidelitate pot fi concretizate în prescripții foarte riguroase. Utilizăm
însă sintagma „atitudine metodologică” pentru că nu întotdeauna se vor putea
aplica reguli clar definite ca re să asigure rigoarea absolută și uneori, demersul
evaluativ, va fi ghidat de criterii dificil de formalizat, situație explicată plastic în
literatura de specialitate anglo -saxonă prin formulări ca best judgement sau
educated guess.
Existența unor criteri i de evaluare
Inportanța criteriilor în cadrul demersurilor intelectuale sistematice a fost
evidențiată încă de rpimii teoreticieni ai comparativismului în educație, sub
forma „ celui de al treilea termen de comparație” (Hilker, 1964). Existența unei
prespective normative concretizateîn criterii la care sunt raportate datele
colectate este caracteristică pentru evaluare, cu toată extrema diversitate a
criteriilor potențial utilizabile (sociale, culturale, teoretice, de performanță, de
fezabilitate, etc.) ș i indiferent dacă acestea rezultă din prelucrarea sistemică a
unui mare volum de date de evaluare sau din exteriorul demersului evaluativ.
Secvența de interpretare în evaluare
Activitatea de evaluare nu poate fi concepută fără prezența a cel puțin unei
secvențe de interpretare, în cadrul căreia se realizează în varianta cea mai simplă

15
o traducere dintr -un limbaj în altul,iar cel mai frecvent prin alocarea de sens
unor informații, prin efectuarea de comparații sau prin raportarea la criterii.
Înregistrare ș i comunicare în evaluare
Rezultatele oricărui demers evaluativ vor fi înregistrate într -o formă
relevantă pentru scopul în care a fost întreprins. Înregistrarea se poate
concretiza în completarea unor fișe, saua altor documente rubricate, în rapoarte
care detaliază de o manieră discursivă obiectivele, etapele, datele parțiale și
concluziile evaluării. Comunicarea informațiilor este, de asemenea, obligatorie,
lipsa de transparență a concluziilor putând favoriza manipularea datelor de
evaluare în scopuri ili cite, diferite de cele inițiale.
Efectul retroactiv al evaluării
Indiferent de intențiile evaluatorului, demersul va afecta sistemul evaluat.
Pentru efectul exercitat de testele educaționale există în literatura de specialitate
anglo -saxonă sintagma backwa sh effect. Efecte similare au fost ănregistrate cu
surprindere încă de realizatorii celebrelor studii Howthorne: evaluarea efectului
condițiilor de muncă asupra productivității muncii a condus la creșterea acesteia
chiar în situațiile în care evaluatorii l e modificau în sens negativ, reducând, de
exemplu, iluminarea locurilor de muncă (Miftode, 1982).
Credem că în legătură cu această caracteristică a evaluării poate fi
formulată următoarea regulă utilă: în proiectarea demersurilor se va încerca
anticiparea efectelor retroactive probabile, în caz contrar acestea manifestându –
se ca efecte laterale incontrolabile.

1.2. Evaluarea în antrenamentul sportiv
Antrenamentul sportiv de înaltă performanță estre o activitate deosebit
de complexă și în cadrul acesteia evaluarea se impune de la sine ca necesară în
vederea aprecierii nivelului de realizare a obiectivelor, nu numai în finalul
activității ci și ritmic, cu caracter obiectiv și curent, constituind o variabilă
permanentă a câmpului sau spațiului antre namentului.

16

Fig. 1. 1. – Variabilele ,,câmpului” antrenamentului sportiv,
după Dragnea A. și Mate – Teodorescu S., 2002.

Scopul principal al evaluării în antrtenamentul sportiv al înotătorilor este
de a evidenția modificările biochimice, funcționale, morfologice și psihomotrice
produse în urma procesului de perfecționare a stării de adaptare la eforturi
deosebit de intense, complexe.
Obiectivele generale ale evaluării în antrenamentul sportiv sunt
următoarele :
 Evidențierea eficienței activitîții competiționale, realizată prin raportarea
rezultatelor competiționale cu obiectivele performanțiale propuse.
 Verificarea și aprecierea nivelului de dezvoltare a :
 calităților motrice;
 pregătirii tehnice;
 pregătirii tactice;
 pregătirii psihologice;

17
 Testare a capacităților funcționale ale diferitelor sisteme, organe sau
mecanisme
funcționale;
 Cunoașterea reacției biologice a organismului sportivului;
 Aprecierea capacității de refacere și a particularităților proceselor de
oboseală și restabilire;
 Verificare a indicatorilor de efort specifici diferitelor sisteme de
acționare folosite în procesul de pregătire al înotătorilor .

Fig. 1.2. – Locul și rolul evaluării în cadrul succesiunilor operațiilor de dirijare a
antrenametului, după V.V. Ivanov, 1987.

După a utorii Colibaba -Evuleț, D., Bota, I. (1998 ) evaluarea poate fi
exprimată prin formula:
o E = M + A, în care E – evaluarea; M – măsurătoarea; A –
aprecierea.
Lisevici P. ( 2002 ) consideră că evaluarea cuprinde următoarele
demersuri evaluative:

18
o măsurătoarea;
o aprecierea;
o judecata expertă .
,,Măsurătoarea este întotdeauna obiectivă, dacă reușim să exprimăm
fenomenele evaluate (disponibilitățile, capacitățile, obiectivele etc.) în unități
comensurabile, ceea ce presupune formarea obișnuinței d e a opera permanent cu
sisteme de calcul și analiză matematică.
Aprecierea este o operațiune psihopedagogică care păstrează amprenta
subiectivității examinatorului.
Ambele operațiuni sunt utilizate în practică pentru aprecierea obiectivelor
instrucționale (operaționale, intermediare, finale) mai ales dacă odată cu
stabilirea acestora am reuși să le definim comportamentul performanțial
deservabil și cuantificabil” (Colibaba -Evuleț, D., Bota, I., 1998).
,, Judecata expertă presupune emiterea de judecăți care vizează aspecte de
extremă complexitate și în legătură cu care, de regulă, nu există o teorie sau o
viziune unanim acceptată asupra criteriilor utilizabile. Purtătorii criteriilor sunt
ezperți. O altă situație în care judecata expertă își demonstrează uti litatea aste
aceea în care nu există timpul, resursele sau posibilitatea conceptuală sau tehnică
de a colecta date factuale care să fundamenteze evaluarea.
Se subliniază faptul că, luată în sine, competența experților nu conduce cu
necesitate la judecățiv experte și că domeniul de competență are o deosebită
relevanță. Specializarea aprofundată, pe de altă parte, poate asocia formularea de
judecăți evaluative cu un punct de vedere particullar limitat.
Iată de ce judecata expertă rezultă din agregarea unui nu măr de judecăți
individuale este considerată preferabilă ( Leide, 1976 ).
Sunt utilizate în acest sens o serie de tehnici, cum ar fi interviul, check –
list, tehnica Dephy, tehnica Remiss, tehnica grupurilor de referință “ ( Lisevici,
P, 2002 ).

19
Următoarel e clasificări și definiții sunt preluate după Colibaba -Evuleț,
D., Bota, I., (1998) :
,, Funcțiile evaluării sunt:
1. de diagnoză;
2. de prognoză;
3. de reglare;
4. de motivație .
Sistematizarea evaluării în funcție de u rmătorii factori:
 Moment :
 inițială
 curentă
 periodică (intermediară)
 finală
 Modul de efectuare :
 scrisă;
 orală;
 practică.
 Scopul didactic :
 formativă – vizează nucleul formativ al personalității umane
(cunoștințe, aptitudini, capacități, atitudini etc.); sumativă –
se realizează după o perioadă m ai lungă de instruire și
verifică toate cunoștințele acumulate în decursul acesteia
(trialurile);
 normativă – verificarea tuturor jucătorilor prin intermediul
aceluiași test și compararea rezultatelor obținute;
 criterială – verificarea unor obiective și s arcini pentru care
se stabilesc performanțe pentru fiecare sportiv în parte;
 calitativă – presupune luarea în considerație a relației
cantitate -calitate și calitate strategie instrucțională;

20
 eficientă – raportul dintre rezultatele obținute și eforturile
făcute de team -work -ul echipei.
Probele, normele și testele, principalele instrumente ale evaluării
Proba de control este cea mai simplă operațiune de evaluare (identificare,
constatare, descoperire, verificare etc.) a unei însușiri sau a unei componente
definite a capacității de performanță.
Norma de control este întotdeauna conexată cu proba de control și
presupune găsirea unor indicatori obiectivi (parametri) în stare să evalueze cota
valorică a unei însușiri (grad de dezvoltare, nivel de pregătire), pr ogram realizat
după parcurgerea unei anumite perioade de pregătire.
În mod obișnuit, normele de control sunt niște baremuri standardizate
prestabilite în funcție de care jucătorii sunt selecționați, promovați sau declarați
apți (inapți) pentru următorul s tadiu de pregătire.
Testul spre deosebire de proba de control care verifică și atestă existența
și valoarea unui comportament bine definit și evaluat înainte și după
desfășurarea instruirii practice, presupune neapărat o procedură standardizată de
examinar e.
Probele și normele de control permit antrenorului să aprecieze obiectiv
eficiența conținutului și metodologiei folosite în procesul de instruire, într -o
anumită etapă sau perioadă “.

1.3. Definiții ale capacității de efort
După Weineck J1: ”Capacitatea de performanță este ansamblul factorilor
ce conduc la obținerea unui rezultat maxim, cu epuizarea tuturor rezervelor
organismului, într -un sport sau o disciplină sportivă dată”.
Cordun M.2 definește capacitatea de efort ca fiind: ” cantitate a maximă de
lucru mecanic efectuată de un individ într -o unitate de timp, fără a fi, însă,

1 WEINECK J. (1993), citat de Bota C. (2000), Ergofiziologie, Edit. GLOBUS, București, pg. 80.
2 CORDUN M (1999), Kinetologie medicală, Edit Axa, București.

21
considerate o sumă a capacităților funcționale a tuturor organelor și sistemelor
corpului omenesc”.
Dragnea A. și Mate -Teodorescu S.3 recunosc existenta unei limitări a
capacității de efort: "capacitatea de efort a întregului organism nu rezultă din
însumarea capacității funcționale a tuturor organelor și sistemelor, fiind limitată
de acele organe care, ajungând la valoarea maximă a capacității funcționale,
împiedică intensificarea efortului sau continuarea acestuia deși alte organe și
sisteme ar permite acest lucru ”.
Fiecare organism este capabil să desfășoare o activitate motrică apreciată
prin: durata efortului, lucrul mecanic și oportunitatea acestora. Din acest
motiv Demeter A.4 precizează „ posibilitatea organismului de a efectua un
travaliu, un lucru mecanic de o intensitate căt mai mare și de a -l menține un
timp cât mai îndelungat ”.
În sensul celor prezentate anterior Drăgan I .5 definește capacitatea de
efort în felul următor; „capacitatea de efort, componentă cu semnificație deosebită a
performanței sportive, reprezintă posibilitatea sistemului muscular de a elibera, prin
glicoliză anaerobă sau fosforilare oxidativă, energia necesară pentru producerea
unui lucru mecanic cât mai mare posibil și menținerea acestuia un timp cât mai
îndelungat”.

1.4. Capacitatea și puterea anaerobă
1.4.1. Delimitarea capacității și puterii anaerobe alactacide și
lactacide
În practica antrenamentu lui sportiv și în medicina sportivă, termenul de
capacitate anaerobă este folosit în sensul posibilităților organismului de a
efectua un efort fizic foarte intens, respectiv de a obține un debit energetic
maxim prin cele două sisteme energetice anaerobe: sistemul fosfagenelor și
glicoliza anaerobă.

3 DRAGNEA A., MATE -TEODORESCU S. (2002), Teoria sportului, Edit FEST, București, pg. 319.
4 DEMETER A. (1972), citat de Dragnea A., Mate -Teodorescu S. (2002), Teoria sportului, Edit FEST, Bucureș ti, pg. 319
5 DRĂGAN I. (2002), Medicină sportivă, Edit. Medicală, București, pg. 157.

22
Specialiștii în ergofiziologie fac o distincție clară , pe baza unor criterii
științifice , între capacitatea și puterea unui sistem energetic , precum și între:
 capacitatea anaerobă alactacidă și puterea anaerobă alactacidă;
 capacitatea anaerobă lactacidă și puterea anaerobă lactacidă.
Bota C .6 definește termenii de capacitate și putere specifice sistemului
anaerob , având criterii de bază intensitatea și durata efortului, astfel:
1. Capacitatea anaerobă alac tacidă – cantitatea totală de energie eliberată
în timpul unui efort maximal cu durata de 10 -15s.
2. Puterea anaerobă alactacidă – rata maximă de producere a energiei
(energie/secundă) într -un efort maximal cu durata de 10 -15s.
3. Capacitatea anaerobă lactacidă – cantitatea totală de energie eliberată
în timpul unui efort maximal cu durata de 45 -60s (după unii autori, 60 -120s).
4. Puterea anaerobă lactacidă – rata maximă de producere a energiei pe
cale predominant glicolitică.

Tabelul 1.1 – Capacitatea și puterea sistemelor energetice
(după Bouchard și Thibault, 1981, citați de Bota C., 2000).
Sistem energetic Putere maximă Kj/min Capacitate (kj)
Neantrenat Antrenat Neantrenat Antrenat
ATP – ADP+P
Glicogen – lactat
Glicogen
– CO 2 + H2O
Lipide 235-530
110-200

30-80 750
500

135-155 20-30
75-200

1500 -5300 55
130-205

45000 -8000

În tabelul de mai sus este ilustrată puterea maximă și capacitatea maximă
estimate în cele trei sisteme energetice pentru un subiect de 70kg (calculul este
efectuat pentru 20 kg. masă activă: 1Kcal = 4,2 Kj; 11O 2 = 5 Kcal = 21 Kj; 1
mol ATP = 42 Kj).

6 BOTA C. (2000), Ergofiziologie, Edit. GLOBUS, București, pg. 81 -82.

23
Se poate observa în tabel existența unor mari variații ale valorilor maxime
estimate, precum și faptul că antrenații sunt capabil i să dezvolte puteri anaerobe
maxime mai mari decât neantrenații. Aceste diferențe sunt date de antrenament
ca factor cazual principal, chiar dacă există și condiționări genetice, diferențe de
compoziție corporală etc. care pot contribui la obținerea acest or valori.

1.4.2. Factorii determinanți și limitanți ai capacității și puterii
anaerobe
Bota C .7 prezintă factorii care determină și limitează puterea și
capacitatea anaerobă alactacidă cât și lactacidă ( după Hermansen ,1969):
a. “Factorii determinanți ai capacității și puterii anaerobe:
 rata producerii de ATP în fibra musculară;
 nivelurile inițiale ale glicogenului muscular;
 posibilitatea de a tolera un nivel crescut al acidului lactic (s -au
identificat valori de 25 -26 mmoli/l în sângele arterial și 20 -30 mmoli/kg mușchi
după (Kinderman și Keul, 1977)
 posibilitatea de a tolera pH -ul scăzut intracelular (valori de 6,8 în
sângele arterial și 6,4 în mușchi);
 nivelul de antrenament ale subiecților; subiecții antrenați consumă
pentru același efort o cantitat e mai mică de fosfagen și glucide și produc mai
puțin acid lactic; de asemenea tolerează mai bine lactatul muscular și sangvin;
 distribuția tipurilor de fibre musculare și activarea enzimelor care
limitează reacțiile biochimice din fibrele roșii (ST) și a lbe (FT) (Taylor, 1980).
 Eficacitatea sistemului cardiorespirator în transportul oxigenului,
precum și a sistemelor utilizatoare de oxigen. Cu cât este mai lung lucrul
maximal, cu atât acest factor devine critic. Se știe că frecvența cardiacă, volumul
sistolic, debitul cardiac, ventilația pulmonară, presiunea sângelui, consumul de

7 BOTA C. (2000), Ergofiziologie, Edit. GLOBUS, București, pg. 83 -84.

24
oxigen și alți parametri cresc rapid în timpul efortului maximal și ating un platou
în primele 2 -3 minute ale efortului (Astrand O., 1973)”;
b. Factorii limitanți ai capacității și puterii anaerobe:
 Factorii limitanți ai puterii anaerobe alactacide:
 activitățile enzimatice implicate în hidroliza ATP -ului;
 resinteza ATP din CP;
 enzimele sinapselor neuromusculare (colinesteraza);
 Factorul limitant al capacității anaerobe alactacide:
 cantitatea de CP disponibilă care resintetizează ATP;
 Factorul limitant al puterii anaerobe lactacide:
 activitatea enzimatică implicată în glicoliza anaerobă (NAD, LDH).
 Factorii limitanți ai capacității anaerobe lactacide:
 sistemele tampon tisulare și sangvine.

1.5. Capacitatea și puterea aerobă
În mod uzual capacitatea aerobă semnifică posibilitățile organismului de
a presta un efort submaximal, moderat sau mic și de a -l menține timp cât mai
îndelungat, prin metabolism aerob, fosforilare oxidativă a substratului glucidic și
lipidic.
Ca și în cazul proceselor anaerobe, și în cazul proceselor aerobe, este mai
indicată folosirea termenilor de: putere maximă aerobă și capacitate maximă
aerobă.

1.5.1. Consumul maxim de oxigen sau VO 2max
Consumul maxim de oxigen (VO 2max) este8 cantitatea maximă de O 2 ce
poate fi prelevată (ventilație, respirație), transportată (sistemul cardiovascular și
eritrocitar) și consumată (țesuturi, în mod special muscular) în timp de 1 minut.

8 BOTA C. (2000), Ergofiziol ogie, Edit. GLOBUS, București, pg. 98.

25
VO 2max. se exprimă în valori absolute (1/min) sau în valori relative, raportat de
greutatea corporală (ml/min/kg).
Puterea maximă aerobă (PMA) este definită9 ca fiind “cantitatea maximă
de energie eliberată prin metabolism aerob în unitatea de timp, PMA semnifică
puterea maximă dez voltată prin metabolism aerob în frecvență cardiacă
maximală. Această putere se atinge când subiectul își folosește consumul maxim
de oxigen (VO 2max propriu testat în laborator). Deoarece parametrul fidel de
apropiere al PMA este consumul de oxigen, în mo d curent puterea aerobă
semnifică consumul maxim de oxigen (VO 2max.) în unitatea de timp. Deci
PMA este volumul de O 2 consumat pe minut într -un efort maximal”.
Consumul maxim de oxigen sau VO 2max este cel mai vechi parametru
fiziologic cunoscut, considerat ca cea mai bună expresie cantitativă a
capacităților aerobe ale subiectului. Acesta este unul din indicatorii cei mai
fideli ai capacității maxime aerobe, chiar dacă măsurarea sa nu este deloc
ușoară. Este posibilă determinarea valorii acestuia pe minut cu ajutorul unui test
când se obține cea mai înaltă valoare a sa, iar în timpul unei competiții
prelungite VO 2max nu depășește 70 -80% din acesta.
Manno , R.10 precizează: “ corelația VO 2max cu prestația de lungă durată
crește în același timp cu ace asta pentru a atinge procentajul maxim de r = 87
în cazul maratonului. Ea se reduce considerabil în sporturile în care greutatea
corporală este mai puțin selectivă, cum este canotajul sau natația (r = 40). După
Astrand P.O. (1970), Mike Burton, câștigătoru l probei de 400m la Roma, avea
un VO 2max de numai 3,73 l/minut. Cifrele cele mai mari sunt evidențiate în
literatura sportivă în valoare de 7,38 l/minut pentru bărbați și 4,34 l/minut pentru
femei”. Tabelul următor prezintă consumurile de oxigen în ml/kg/m in la
sportivii specializați pe distanțe lungi.

9 Bota C. (2000), Ergofiziologie, Edit. GLOBUS, București, pg. 98
10 Manno R. (1996), Bazele antrenamentului sportiv, S.D.P. 371 -374, București, pg.104 -105.

26
Tabelul 1.2 – Media VO 2max la sportivii de înaltă performanță
(după Nabatnikova M.A., 1974, citată de Manno R., 1996).
Tip de
disciplină Numele autorilor citați Calificare sportivă VO 2max
ml/kg/min VO 2max
l/min
Patinaj
artistic N.I. Wolkow (1967) Maeștrii ai sportului de
clasă internațională 72,3±4,0 –
W.W. Michailow, G.M.
Panow (1970) Maeștrii ai sportului în
U.R.S.S. 75,1
84,2 5,311
5,960
B. Eckblohm,L. Hermansen,
B. Saltin (1967) Cei mai buni patinatori
suedezi 76 – 79,5 –
B.F.Drabkin,O.S. Jelisarova,
W.A. Orlow (1967) – 74,4 5,308
Natație N. Wolkow (1967) Maeștrii ai sportului de
clasă internațională 73,2±2,6 –
J.A. Schirkowez Maeștrii ai sportului: –
sprinteri; – fondiști 65,2
72,6 5,40
5,54
Schi fond T.I.Ramenskaja,N.A.
Korjagin,
I.G. Ogolzow (1968) Maeștrii ai sportului. 81,5 5,91
P.O. Astrand (1956) Campioni mondiali și
olimpici. 81,7 5,88
Fond
și
semi -fond N.N. Wolkow (1967) Maeștrii ai sportului de
clasă internațională. 74,5±3,0 –

1.5.2. Factorii determinanți și limitanți ai capacității și puterii aerobe
În determinarea capacității maxime aerobe intervin diferiți factori centrali
și periferici . Factorii care determină sau limitează consumul maxim de oxigen
(după Bota C.11) sunt:
a. “Factorii determinanți ai capacității și puterii aerobe:
 La nivel pulmonar:
 debitul ventilator crescut furnizează o cantitate corespunzătoare de
oxigen.
 capacitatea de difuziune alveolo -capilară a oxigenului în efort.

11 BOTA C. (2000), Ergofiziologie, Edit. GLOBUS, București, pg . 102 -104.

27
 La nivel cardiac:
 debitul cardiac și O 2 sunt corelate și cresc proporțional cu puterea.
 frecvența cardiacă (FC) și VO 2max. sunt în mod direct corelate
 La nivel sangvin:
 capacitatea de transport a oxigenului de către sânge.
 La nivel periferic muscular:
 densitatea capilarelor și starea lor funcțională, conținutul crescut în
mioglobină al fibrelor musculare roșii facilitează VO 2max., mioglobina fiind
rezervorul de O 2 al mușchiului, oxigen ce este primul folosit în procesele de
oxidare celulare.
 numărul mitocondriilor, densitatea și volumul acestora;
 activitatea enzimatică specifică reacțiilor oxidative și glicolizei;
 extracția oxigenului din sângele arterial de către țesutul muscular;

b. Factorii limitanți ai puterii și capacității aerobe:
 Factorii limitanți ai puterii maxime aerobe
Sistemul aerob funcțional în prezența enzimelor oxidative are caracteristic
funcționarea în prezența oxigenului și este limitat:
 Fie prin transportul O 2 la celule (în principal implicat este sistemul
circulator).
 Fie prin utilizarea O 2 în celule, unde ac tivitatea enzimatică
oxidativă este de mare importanță.
 Factorii limitanți ai capacității aerobe
 Epuizarea rezervelor de glicogen. În timpul efortului aerob, glicogenul
nu este singurul substrat utilizat, lipidele sunt în egală măsură solicitate, dar
numai în prezența glucidelor. Deci factorul limitant rămâne glicogenul
intramuscular.

28
 Factorul termoreglator: când temperatura centrală crește, se produce o
diminuare a activității enzimatice”.

1.6. Clasificările energogenezei specifice probelor de înot
Clasificările făcute de: Nabatnikova M.A. (1962), Counsilmann J. (1977),
Olaru M. (1982), Maglischo E.W. (1982, 1993, 2003), Maglischo E.W.,
Maglischo C.W., Bishop R.A. (1982), Maglischo E.W., Maglischo C.M., Smith
R.E., Bishop R.A., Hovland P.N. (1984), Cost ill D.L. (1992), Gullstrand L.
(1992), Counsilman J.E., Counsilman B.E. (1994), Drăgan I. (1994, 2002),
Crețuleșteanu G., Marinescu G. (1995), Pedroletti M. (1997), Marinescu G.
(1998, 2002, 2003), Willmore J.H., Costill D.L. (1999), Olbrecht J.(2000),
Hannula D., Thornton N. (2001), E. Maglischo (1992, 2000, 2003), Șalgău S.,
Marinescu G. (2005) și alții, scot în evidență faptul că toți specialiștii
domeniului natației au fost de acord să încadreze efortul din înot ca fiind
predominant aerob, cu profil de rezistență în regim de forță, cu excepția
probelor de sprint de 50 m și 100 m.
Toate caracterizările sunt orientative sau relative deoarece procentele de
angrenare sau de furnizarea energiei a sistemelor energetice: anaerob alactacid,
anaerob lactacid și aerob variază în funcție de: sportiv, vârstă, sex, particularități
antropometrice, structura fibrei musculare, grad de pregătire, intensitatea
efortului, procedeu, distanța competițională, calitățile apei.
Clasificările pe care le prezentăm mai jos se bazează pe următoarele
criterii:
1. proba; distanța competițională;
2. rezultatul sportiv; durata efortului; durata solicitării;
3. productivit atea anaerobă și aerobă; capacitatea anaerobă și aerobă;
procentul de efort anaerob -aerob; capacitatea anaerobă (% creatinfosfat și %
glicoliză) și aerobă; procentul de efort aerob -anaerob; procent reacție ATP -CP,

29
anaerobă și aerobă; contribuția sistemelor anerob alactacid, anaerob lactacid și
aerob; sursa energetică;
4. frecvența cardiacă;
5. nivelul acidului lactic sanguin;
6. consumul de oxigen;
7. datoria de oxigen totală și / sau anaerobă alactacidă și anaerobă
lactacidă.
Referitor la criteriile de clasificare a eforturilor în înot, prezentăm într -o
suită de tabele părerile specialiștilor domeniului natației:

Tabelul 1. 3. – Clasificarea eforturilor în înot după furnizorul de energie
(după Saltin B. și Lundin , A., citați de Counsilman , J., 1977 ).
PROBA REZULTAT
SPORTIV PRODUCTIVITATEA
ANAEROBĂ AEROBĂ DATORIA DE OXIGEN
100 m 55 ’ 75% 25% 8-11 litri
200 m 2’00’’ 50% 50% 8-11 litri
400 m 4’10’’ 30% 70% 8-11 litri
800 m 8’37’’ 15% 85% –
1500 m 16’00’’ 10% 90% 5-8 litri

O altă clasificare aparține lui Iniașevski K .:
Tabelul 1. 4 – Caracterizarea eforturilor probelor de înot
(după Iniașevski K., citat de Dângă , I., 1979).
Distanță Capacitatea anaerobă
Capacitate aerobă %
Creatinfosfat % Glicoliză %
25 m 25 50 25
100 m 25 38 37
200 m 10 25 65
400 m 8 17 75
800 m 5 10 85
1500 m 3 5 92
,

30
Altă clasificare aparține lui Volkov și Koriaghin :

Tabelul 1.5 – Corespondența surselor energetice cu parametrii solicitării în înot
(după Volkov și Koriaghin citați de Mathews și Fox,1976).
Sursa energetică Frecvența cardiacă Durata solicitării
aerobă 120-150p/min(140 p/min) Peste 300 secunde
aerob – anaerobă 160-190p/min(175 p/min) 121-300 secunde
anaerob – lactacid 180-190p/min(185 p/min) 21-120 secunde
anaerob – alactacid 170-190p/min(180 p/min) 1-20 secunde

O altă apreciere asupra efortului aerob – anaerob în funcție de frecvența
cardiacă o face Counsilman J .( 1977):

Tabelul 1.6 – Sursele energetice și frecvența cardiacă (Counsilman J.,1977).
Frecvența cardiacă
p / min Procentul de efort aerob – anaerob
sub 120 Probabil 100% aerob, fără efect sau cu foarte mic efect
asupra sistemului anaerob
120 – 150 90 – 95% aerob 5 – 10% anaerob
150 – 165 65 – 85% aerob 15 – 35% anaerob
165 – 180 50 – 65% aerob 35 – 50% anaerob
peste 180 peste 50% anaerob

Pedroletti M .12 prezintă în figura 1.3 o clasificare a energogenezei
probelor de înot. De asemenea Maglischo E. W.13 prezintă în tab. 1.9. e stimarea
contribuțiilor ATP – ului, CP – ului, a glicolizei anaerobe și a celei aerobe în timpul
eforturilor în funcție de lungimea probei de concurs, potrivit duratei efortului care
implică procesele productive energetice ale organismului .

12 PEDROLETTI M. (1997), Natation performance, méthodologie et programmes d`entraînement, Edit. @mphora, pg. 111.
13 MAGLISCHO E.W. (2003), Swimming fastest, Edit. Human Kinetics, pg. 369.

31

Figura 1. 3. – Caracterizarea energetică a distanțelor de concurs din înot în funcție de aportul
energetic relativ al sistemelor energetice (după Counsilman, 1977 și Cazorla, 1994 , citați de
Pedroletti , M., 1997 ).

Tabelul 1.7 – Contribuția relativă a sistemelor energetice în funcție de durata și distanța de înot,
după Maglischo E.W. (2003).
Durata Dist. obișnuită a cursei %
ATP -CP % Reacției
energiei anaerobe % Reacției
energiei aerobe
10” – 20” 25 – 50 y/m 78 20 2
40” – 60” 100 y/m 25 65 10
1’30” – 2’ 200 y/m 10 65 25
2’ – 3’ 200 y/m 10 50 4
3’ – 5’ 400m – 500 y/m 7 45 53
5’ – 6’ 800m – 1000 y/m 7 38 55
7’ – 10’ 1000 y/m 5 30 65
10’ – 12’ 1500m – 1600 y/m 4 25 70
14’ – 18’ 1500m – 1600 y/m 3 20 77
18’ – 22’ 1500m – 1650 y/m 2 18 80

Tabelul este bazat mai mult pe timpul de înot și nu pe distanță pentru că
metabolismul energiei depinde mai mult de timp decât de distanță. Felul cum
este conceput tabelul permite înotătorilor cu posibilități diferite să stabilească
contribuțiile probabile ale proceselor furnizoare de energie în funcție de timp și
nu de distanță. De exemplu, un înotător care parcurge 200 m în 3’40” va primi

32
aproximativ aceeași contribuție din cele trei procente ca un înotător care
parcurge 400 m în același timp.
Prezentând în sinteză rezultatele cercetătorilor mai sus amintiți, dar și a
altor autori citați de aceștia, probele de înot prezintă următoarele caracteristici
energetice orientative:
Tabelul 1.8 . – Caracteristicile energetice ale distanțelor, probelor, de înot.
Distanță /
Probă
yarzi/metri Interval de
durată Sistem
anaerob
alactacid
% Sistem
anaerob
lactacid
% Sistem
aerob
%
Frecvența
cardiacă
b./min.
Nivel
acid lactic
mmol/l Datorie O 2
25 – 50 10” – 25” 78 20 2 170-190 2-8 –
100 40” – 60” 25 65 10 180-<200 10-20 8-11 l
200 1’30” – 2’ 10 65 25 170-190 12-22 8-11 l
200 2’ – 3’ 10 50 40 170-190 12-22 8-11 l
400 m – 500 3’ – 5’ 7 40 53 160-190 8-12 7-10l
800m – 1000 5’ – 6’ 7 38 55 160-190 3-8 5-6 l
1000 7’ – 10’ 5 30 65 150-170 3-8 5-6 l
1500 – 1600 14’ – 16’ 5 25 70 120-150 0-3 3-4 l
1500 – 1600 16’ – 18’ 3 20 77 120-150 0-3 –
1500 – 1650 18’ – 22’ 2 18 80 120-150 0-3 –

1.7. Modelul energetic al desfășurării probelor de înot
1.7.1. Intervenția sistemelor energetice pe parcursul desfășurării
probelor
La începutul unei probe de înot (fig. 2.1) energia imediată este acoperită
de sistemul anaerob alactacid (ATP -CP). Chiar înainte de depleția stocului de
creatinfosfat (încă 40 – 60 % din cantitatea de CP este disponibilă), activitatea
sistemului aerob este activată, dar deoarece acesta are o rată de energie scăzută,
pentru susținerea unui efort intens, un al treilea mecanism energetic este activat
(fig. 2.2). Este vorba de sistemul a naerob lactacid care are o rată energetică mai
ridicată, dar care produce acumulări de acid lactic.

33
O parte din acidul lactic, printr -o serie de transformări, va fi utilizată ca
substrat energetic de către sistemul aerob. Acidul lactic care nu este utiliza t
pentru producerea de energie de către sistemul aerob se acumulează în
musculatură și trece gradat în circuitul sanguin unde nivelul acestuia continuă
să crească. Acțiunea intensivă a sistemului anaerob lactacid determină creșterea
acidozei musculare, a ceastă mărire conducând treptat la reducerea furnizării de
energie de către acest sistem și în mod inerent la scăderea vitezei de înot (fig.
1.4.).

Figura 1. 4. – Reprezentarea schematică a celor trei surse energetice, la începutul efortului,
după Olbrecht J.(2000).

Acidul lactic sintetizat la nivel muscular nu trebuie consideret ca un
produs toxic deoarece organismul poate utiliza acest acid în toate celulele ca re
posedă o LDH, funcționând în sensul lactat -piruvat și oxigen, în cantitate
suficientă, pentru a utiliza NADH 2 format la nivelul lanțului respirator.
Pentru a limita acidoza excesivă care conduce la reducerea vitezei de
înot, sau chiar la încetarea acti vității în cazul unor acumulări prea rapide este
important ca înotătorul să -și dozeze efortul de -a lungul întregii curse în funcție
de distanța acesteia.

34

Figura 1 .5. – Reprezentarea schematică a celor trei surse energetice, la începutul efortului, după O lbrecht
J.(2000).

Fig. 1.6. – Reprezentarea schematică a celor trei surse energetice, la finalul unui efort maximal,
după J. Olbrecht (2000).

35
1.7.2. Modelul evoluției nivelului acidului lactic sanguin, pe parcursul
desfășurării probelor de înot
Modelul evoluției nivelului acidului lactic sanguin, pe parcursul
desfășurării probelor de înot (The Lactate Race Model), a fost elaborat pe baza
variației concentrație acidului lactic sanguin în timpul efortului specific.
Olbrecht J.14 prezintă următorul model energetic al desfășurării probelor
de înot corelat cu intervenția sistemelor energetice și cu producerea acidului
lactic sanguin:
“1. Startul și primii metrii ai cursei:
– accelerare fără producere de acid lactic.
2. Mijlocul cursei – partea 1:
– decelerare la nivelul ritmului de cursă și continuarea înotului la viteza
maximă posibilă, pe care o permit sursele energetice aerobe.
3. Mijlocul cursei – partea 2:
– continuarea înotului cu viteza din “partea 1” sau este posibilă și
accelerarea, pentr u probele mai scurte, producând creșterea rapidă a nivelului de
acid lactic.
4. Partea finală a cursei:
– accelerare sau decelerare minimă, în funcție de stres și oboseală,
tolerând timpul îndelungat în care musculatura a lucrat în condiții de acidoză
constantă.
În concluzie modelul energetic al probelor de înot , elaborat pe baza
variației nivelului acidului lactic sanguin, indică ordinea în care intervin
variatele mecanisme energetice, care operează în timpul probelor de înot, în
funcție de durata acest ora și de intensitatea efortului specific.

14 OLBRECHT J. (2000), The science of winning, planning, periodizing and optimizing swim training, Edit. Luton, pg. 171 –
176.

36
1.7.3. Contribuția și interacțiunea sistemelor energetice la energia
totală necesară probelor de înot
Lavoie J.M., Montpetit R.R .15, Maglischo E.W.16, Capelli C.,
Pendergast D R., Termin B17 consideră că din punc t de vedere metabolic
performanța maximă în înot este determinată de energia totală eliberată de
cele trei sisteme energetice (anaerob alactacid, anaerob lactacid și aerob),
aceasta în cazul în care nu apar influențe determinate de particularitățile
somati ce sau alte probleme referitoare la tehnica de înot a sportivului.

Fig. 1. 7. – Contribuția relativă a sistemelor energetice la furnizarea energiei efortului competițional în
înot, pentru grupele de înotători, după Olbrecht J.(2000).

Aceasta înseamnă că performanța în competiție este corelată cu
capacitatea de eliberare a energiei pe unitatea de timp . Cu cât cantitatea de
energie eliberată pe unitatea de timp este mai mare cu atât performanța va fi mai
ridicată.

15 LAVOIE J.M., MONTPETIT R.R. (1986), Applied physiology of swimming. Sports Medicine, 3(3), pg. 165 -189.
16 MAGLISCHO E.W. (1988), T he application of energy metabolism to swimming training, Swimming science V, Edit.
Champaign, IL: Human Kinetics, pg. 209 -218.
17 CAPELLI C., PENDERGAST D.R., TERMIN B. (1998), Energetic of swimming at maximal speeds in humans, European
Journal of Applie d Physiology and Occupational Physiology, 78(5), pg. 385 -393.

37
Estimările cercetătorilor domeniului nata ției: Rushton C. (1990)18,
Gullstrand L.19, Lowensteyn I., Perry A.C., Nash M.S., Salhanick D.20,
Avlonitou E.21, Howat R.C.L., Robson M.W.22 ne arată că pentru înotătorii de
sprint aproximativ 50 % din energia totală necesară unei probe de înot de 100
de metr i este furnizată de sistemul anaerob lactacid. Restul de 50% reprezintă
contribuția sistemelor anaerob alactacid și aerob, iar pentru înotătorii pe
distanțe lungi contribuția energetică a sistemului anaerob lactacid este scăzută
în raport cu contribuția pr edominantă, cumulată, a sistemelor anaerob alactacid
și aerob și crește până la 65%, în principal prin aportul deosebit al energiei
aerobe. Astfel, se observă că tipul de înotător sau altfel spus specializarea
înotătorilor pe probe și procedee influențează paleta participării sistemelor
energetice la cantitatea totală de energie necesară unei curse .
Nivelul de performanță al înotătorilor ( Olbrecht J.23) în mod virtual nu
influențează procentele de participare ale sistemelor energetice în timpul
competiției (fig. 1.8. ).
Dacă distanța competițională crește , participarea energiei aerobe se
mărește, în opoziție cu contribuția sistemului anaerob. În timpul probei de înot
de 800 m sau 1500 m se observă, în figura următoare, că aportul sistemelor:
anaerob alacta cid și aerob sunt practic aceleași pentru sprinteri și înotătorii pe
distanțe lungi.
Dacă combinația energetică a sistemelor anaerob alactacid și aerob în
furnizarea de energie, într -o cursă de 800 de metri, este redusă înseamnă că
procentul superior de a ngrenare a sistemului anaerob lactacid determină
câștigătorul cursei. Acesta este explicația privind de ce înotătorii de clasă

18 RUSHTON C. (1990), Lactate testing for sprinters, In D.J. Smith (Ed.), Pursuit of gold: Sprint Swimming Clinic, May 18,
19, 20, 1990 : proceedings, Calgary: Swimming/Natation Canada, pg. 29 -46.
19 GULLSTRAND L. (1992), Swimming as an endurance sport, In R. J. Shephard & P.O. Astrand (Eds.), Endurance in sport,
Oxford: Blackwell Scientific Publications pg. 531 -541.
20 LOWENSTEYN I., PERRY A.C., NASH M. S., SALHANICK D.20 (1994), Differences in peak blood lactate
concentration in long course versus short course swimming, Journal of Swimming Research, 10(1), pg. 31 -34.
21 OLBRECHT J. (2000), The science of winning, planning, periodizing and optimizing swim training, Edit. L uton, pg. 79 .
22 HOWAT R.C.L., ROBSON M.W. (1999), The use of peak lactates after racing – a ten year study, Swimming Times, 76,
pg. 24 -25.
23 idem29

38
internațională ating niveluri înalte de concentrație ale acidului lactic sanguin
chiar și în cursele de 800 m și 1500 m.

Fig. 1.8. – Contribuția relativă a sistemelor energetice la furnizarea energiei efortului competițional în înot,
pentru înotătorii de niveluri diferite, după Olbrecht J.(2000).

Fig. 1.9 – Concentrațiile maxime orientative ale acidului lactic sanguin pentru distanțele competiționale în înot,
la înotătorii de diferite niveluri, după Olbrecht J.(2000).

39
Din figura următoare se observă că înotătorii sprinteri ating cele mai
înalte niveluri ale lactatului sangvin în întrecerile pe distanțe mici, în
compa rație cu înotătorii specializați pe distanțele medii și lungi . Când sprinterii
participă la competiții pe distanțe lungi ei nu sunt capabili să -și activeze
sistemele energetice într -un mod echilibrat. Este vorba în primul rând de
capacitatea lor anaerobă f oarte ridicată care determină producții masive de lactat
ce se acumulează în musculatură și determină o acidoză excesivă chiar la
niveluri scăzute de efort, raportate la consumul maxim de oxigen.
Deci chiar la un nivel scăzut de activare a sistemului aer ob, ei vor fi forțați
să încetinească . Concentrația de lactat sanguin descrește, prin utilizarea
acestuia ca substrat energetic de către sistemul aerob și astfel la sfârșitul cursei
ei vor avea niveluri mai scăzute de acid lactic chiar decât înotătorii pe distanțe
lungi.

Fig. 1.10. – Concentrațiile maxime orientative ale acidului lactic sanguin pentru distanțele competiționale în înot,
la grupele de înotători, după Olbrecht J.(2000).

40

Figura 1 .11. – Stările de echilibru ale acidului lactic sanguin, după Olbrecht J.(2000).

Deși cantitatea maximă de lactat ce poate fi acumulată în musculatură este
limitată fiziologic, este extrem de important pentru înotători să poată înota
repede fără acumulări semnificative de acid lactic .
Referindu -ne la cele ex puse mai sus se presupune că aceasta se
realizează prin preluarea unei cantități mai mari de acid piruvic pentru
producerea de energie pe cale aerobă în cadrul ciclului Krebs, reducând astfel
transformarea acestuia în acid lactic și , implicit, creșterea acidozei musculare.
Treffene R.J .24, Kelly M., Gibney G., Mullins J., Ward T., Donne B.,
O'Brien, M .25, Swaine I.26, Keskinen K.L., Komi P.V.27, Kipke L.28,
Toussaint H.M., Hollander A.P.29, Pyne D., Porter B.30, Lowensteyn I.,

24 TREFFENE R. J. (1981), Blood lactate variations in swimming. Medical and Biological Engineering and Comput ing,
19(3), pg. 370 -372.
25 KELLY M., GIBNEY G., MULLINS J., WARD T., DONNE B., O'BRIEN M. (1992), A study of blood lactate profiles
across different swim strokes, In D. MacLaren (Ed.), Biomechanics and medicine in swimming, London: E & FN Spon, pg.
227-234.
26 SWAINE I. (1992), Practical applications of lactate testing – swimming, Coaching Focus, 21, 10 -11.
27 KESKINEN K.L., KOMI P.V. (1988), Interaction between aerobic/anaerobic loading and biomechanical performance in
freestyle swimming, In B. E. Ungere chts (Ed.), Swimming science V, Champaign, IL: Human Kinetics, pg.. 285 -293.
28 KIPKE L. (1991), Medical sport diagnostics using the lactate test. In J. M. Cameron (Ed.), Aquatic sports medicine,
London: Farrand Press, pg.43 -49.
29TOUSSAINT H.M., HOLLANDER A. P. (1994), Energetic of competitive swimming. Implications for training
programmes, Sports Medicine, 18(6), pg. 384 -405.
30 PYNE D.B., PORTER B. (1994), The value of physiological testing with an elite group of swimmers : reply to Rushall
and King, Au stralian Journal of Science and Medicine in Sport, 26(1/2), pg. 24.

41
Perry A.C., Nash M.S., Salhanick D.31, au observat că înotătorii care obțin cele
mai bune rezultate competiționale sunt, de asemenea, capabili să înoate la viteze
ridicate fără să acumuleze cantități mari de acid lactic. Acest principiu este
valabil atât pentru înotătorii specializați pe distanțe scurte cât și pentru cei
specializați pe distanțe lungi .
Cunoașterea caracteristicilor efortului specific este de mare importanță,
deoarece ele reprezintă o adevărată bază de date, cu caracter obiectiv, a căror
interpretare scoate în evidență: c apacitatea de performanță a sportivilor, atinsă la
un moment dat și gradul de realizare al pregătirii, în acord cu perioada de
pregătire și scopurile acesteia.
Aplicarea științifică a acestor informații influențează decisiv
performanța sportivă, direcțio nând întreg procesul de antrenament.

1.8. Teste de evaluare ale capacității și puterii anaerobe, pe baza
consumului de oxigen din timpul înotului
Deoarece o mare parte din energia folosită în timpul sprintului în înot este
derivată din metabolismul anaerob, testele care evaluează această capacitate
sunt folositoare în determinarea potențialului de performanță în probele de înot
de la 50 de m. la 400 de m.
Spre deosebire de capacitatea aerobă (VO 2max), nu există nici o metodă
directă de măsurare a capacității anaerobe a sportivilor.
Au fost dezvoltate câteva tehnici în acest scop care durează mult timp și,
în general, oferă puține informații suplimentare față de un test specific de înot
sau a unui set de repetări de sprint maximal cronometrate:
 Meto da de estimare a capacității anaerobe prin calcularea
diferenței dintre cerințele de oxigen estimate în timpul exercițiului și
VO 2max.

31 LOWENSTEYN I., PERRY A.C., NASH M.S., SALHANICK D. (1994), Differences in peak blood lactate concentration
in long course versus short course swimming, Journal of Swimming Research, 10( 1), pg. 31 -34.

42
Una dintre metodele de estimare a capacității anaerobe este calcularea
diferenței între cerințele de oxigen estimate în t impul exercițiului și VO 2max.
Consumul de oxigen al înotătorului este determinat pentru 3 sau 4 viteze
submaximale de înot și astfel este posibil, prin extrapolare, realizarea unui grafic
estimativ a consumului de oxigen la alte viteze de înot, deasupra sa u
dedesuptului VO 2max.
Așa cum se observă în figura de mai sus, necesarul de oxigen situat
deasupra VO 2max este denumit deficit de oxigen și se presupune că reprezintă
capacitatea anaerobă în timpul înotului la nivel maximal.
Se presupune, dar nu există d ovezi, că înotătorii cu cea mai mare
capacitate anaerobă vor avea cel mai mare deficit de oxigen.
Din informațiile prezentate în figura anterioară rezultă că este posibil să
calculăm deficitul de oxigen al înotătorului sau capacitatea anaerobă a
acestuia pentru proba de 100 m. prin următoarea ecuație:
– Deficit O 2 = timpul 100 m.x VO 2 estimat – timpul 100 m. x VO 2
Un al doilea dar mai puțin complex indicator al capacității de efort
anaerob al înotătorului poate fi obținut prin imtermediul unui set de sprinturi
scurte cu pauze mari de odihnă între serii.
Exemple de asemenea seturi de repetări sunt:
– 10 x 50 m. / 1,30 min. odihnă;
– 5 x 100 m./ 3 min. odihnă ;
Timpii medii pentru aceste viteze maximale de înot pot fi folosiți ca un
indicator al toleranței înotătorului la efortul specific de sprint .
În comparație cu capacitatea aerobă, deficitul maximal de oxigen și
schimbările survenite în cadrul seriilor testului anaerob indică îmbunătățiri
mici în antrenament.
Figura următoare ilustrează schimbările în VO 2max, deficitul maxim de
oxigen și timpii medii înregistrați în cadrul seriilor testului anaerob, în timpul a
24 de săptămâni de antrenament. Este interesant de observat că majoritatea

43
adaptărilor au avut loc în timpul primelor 8 săptămâni de antrenament , un
aspect oarecum surprinzător, având în vedere că performanțele înotătorilor se
îmbunătățesc în săptămânile u rmătoare și că testele specifice nu mai indică
schimbări semnificative, în sensul îmbunătățirii pregătirii.

Fig. 1.12 . – Utilizarea consumului submaximal de oxigen pentru estimareaconsumului de oxigen al
înotătorului în timpul cursei de 100 m . Consumul de oxigen estimat ml / Kg / min( se situează peste
VO 2max al înotătorului)

1.9. Evaluarea capacității de adaptare la efort
Testele de evaluare a sistemelor eneretice aerob și anaerob sunt
completate de testele de evaluare a capacității de adaptare la efort, care surprind
alte componente cum ar fi: adaptarea sistemului cardiovascular (economia
funcțională), fenomenele de oboseală, capacitatea de revenire și refacere după
un anumit tip de efort.

1.9.1. Proba Schellong – clino ortostatică
Această probă are ca scop evaluarea adaptării neurovegetative a
sistemului cardiovascular la modificările de poziție (trecerea din clino în
ortostatism) prin aprecierea inițială și comparativă a FC și TA. După o perioadă

44
de stabilizare a valorilor în clino statism (5 min.) , timp în care se face anamneza,
se apreciază valorile de bază:
 FC, cu valori normale cuprinse între 60 -80 pulsații/minut (peste 80 =
tahicardie; sub 60 = bradicardie, întâlnită la sportivii cu un grad mare de
antrenament);
 TA sistolică, c u valori normale de 100 -145 mmHg (peste 145 =
hipertensiune; sub 100 = hipotensiune);
 TA diastolică, cu valori normale date de raportul
2ă TAsistolic + 10
mmHg (TA diferențială nu trebuie să fie mai mică de 30 mmHg).
Trecerea la ortostatism se fac e lent, menținându -se poziția verticală timp
de 1 minut, după care se recoltează din nou valorile FC și TA. În condiții
normale FC crește cu 12 -18 pulsații/minut (limita superioară la fete), TA
sistolică și diastolică cresc cu 5 -10 mmHg, fără ca TA diferen țială să fie mai
mică de 30 mmHg. Cu cât diferențele vor fi mai mici, sau chiar nule, cu atât
apreciem că echilibrul vegetativ este mai bun.

1.9.2. Proba Pachon – Martinet
Această probă scoate în evidență reglarea activității aparatului
cardiovascular la două tipuri de solicitare, și anume:
– la trecerea din clino în ortostatism, când debitul cardiac scade;
– după efectuarea a 20 de genuflexiuni, când debitul cardiac crește.
Se studiază evoluția frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale în repaus,
la trecerea din clino în orto, imediat după efort și timp de 5 min. după efort.
Examinarea după efort se realizează în clinostatism (proba modificată de dr. M.
Georgescu).
Această probă constă din:
1. Se numără frecvența cardiacă și tensiunea arterială după 15 s de repaus
în clinostatism;

45
2. Subiectul se ridică încet în ortostatism, apoi, după 1 minut nemișcat, se
ia frecvența cardiacă și tensiunea arterială pe 10 s (secundele 61 – 70);
3. Subiectul efectuează 20 genuflexiuni în 40 s, apoi trece imediat în
clinostatism și se înregistrează frecvența cardiacă și tensiunea arterială
în următoarele 5 min. după cum urmează:
o min. 1: între secundele 1 – 10 se ia frecvența cardiacă; între
secundele 11 – 50 se ia tensiunea arterială; între secundele 50 –
60 din nou frecvența cardiacă;
o min. 2: sec. 1 – 10 → frecvența cardiacă; sec. 11 – 50 →
tensiunea arterială; sec. 50 – 60 → frecvența cardiacă.
Se continuă măsurătorile la fel până la expirarea celo r 5 minute.
Prin testele cardiovasculare se măsoară starea funcțională a organismului,
și anume:
Economia funcțională – apreciată prin frecvența cardiacă și tensiunea
arterială în repaus, în ortostatism și imediat după efort. Cu cât frecvența cardiacă
este mai scăzută în repaus, și cu cât accelerările la cele două solicitări sunt mai
mici, cu atât este mai bună economia funcțională. La fel, tensiunea arterială mai
mică față de normal dovedește același lucru, o economie funcțională bună.
Armonia funcțională – apreciată prin gradul de concordanță dintre
frecvența cardiacă și tensiunea arterială în cele 4 etape ale probei.
Labilitatea funcțională – apreciată prin calitatea unei funcții de a se
adapta la o anumită solicitare (20 genuflexiuni în cazul nostru) și de a reveni la
nivelul inițial după realizarea acelei solicitări.
Revenirea rapidă a frecvenței cardiace și a tensiunii arteriale la valorile
inițiale, arată o bună labilitate funcțională (sub 4 min.). În schimb, revenirea
frecvenței cardiace și a tensiu nii arteriale la valori normale după 4 – 5 min.
înseamnă o labilitate scăzută.

46
1.9.3. Proba Ruffier
Denumită de autor ,,test de evaluare a condiției fizice” (fitness), se
bazează pe reacția FC în repaus (poziție șezând), după efort (30 genoflexiuni în
45 secunde) și revenire în poziția șezând. Măsurăm:
 FC în repaus șezând = P1 (înainte de efort pe 15 secunde);
 FC după efort = P2 (în primele 15 secunde după efort);
 FC după revenire șezând = P3 (în 15 secunde între secundele 45-60
postefort).
Valorile obținute la fiecare puls se înmulțesc cu 4 pentru a obține
frecvența cardiacă pe minut.
Formula de calcul pentru indicele Ruffier (IR):
10200)PPP(IR3 2 1 

Interpretare:
 Valori negative = foarte bine (FB);
 0-5 = capacitate de efort bună (B);
 5-10 = capacitate de efort medie (M);
 10-15 = capacitate de efort satisfăcătoare (S);
 valori mai mari ca 15 = capacitate de efort nesatisfăcătoare (NS).

1.9.4. Proba curbei de oboseală a lui Carlson
Considerată reprezentativă pentru testarea condiției fizice, datorită
gradului ridicat de solicitare a sportivilor.
Se folosește alergarea pe loc cu genunchii sus timp de 10 s, cu pauză de
10 s. Se execută 10 repetări a 10 s alergare, cu pauzele respective, și se
înregistrează frecvența c ardiacă astfel:
1 – înainte de exercițiu, în șezând;
2 – la 10 s după cele 10 repetări;
3 – la 2 min după cele 10 repetări;

47
4 – la 4 min după cele 10 repetări;
5 – la 5 min după cele 10 repetări.
Se înregistrează de asemenea numărul de contacte ale piciorului drept cu
podeaua în fiecare serie de 10 s, apoi se calculează numărul total de atingeri cu
piciorul drept.
Pentru interpretare se vor lua deci în considerare atât valorile frecvenței
cardia ce, cât și numărul de atingeri ale solului cu piciorul drept. Dacă subiectul
participă ,,activ” la experiment, oboseala care se acumulează va determina și o
scădere a numărului de contacte ale piciorului drept cu solul. Dacă nu scade
numărul de repetări de la o serie la alta, înseamnă că subiectul nu participă total
la probă sau este o greșeală de numărare.
Proba are avantajul că este aplicabilă în orice condiții, oriunde și oricând,
deoarece nu necesită aparatură specială, putându -se investiga simultan u n număr
mare de persoane. Autorul consideră că este și un bun mijloc de antrenament,
dând rezultate concrete în acest sens.
Se preconizează că, atunci când se lucrează cu un număr mare de oameni,
fiecare subiect să -și înregistreze propriile date.

1.9.5. Testul BRUE
Acest test se efectuează pe pistă. Sportivii aleargă în spatele unei biciclete
care dă viteza de alergare. Viteza de plecare este de 8 km/h. Creșterea vitezei
este de 0,3 km/h la fiecare minut. Când jucătorul nu mai poate să alerge cu
aceeași v iteză biciclistul se oprește. Viteza ultimului palier este V.M.A. (viteza
maximă aerobă – viteza de alergare pentru care consumul de oxigen este
solicitat la maxim).
Interpretarea testului BRUE. Se face diferența dintre numărul de pulsații
cardiace înregi strate la sfârșitul unui efort maximal aerobic și numărul de
pulsații constatate la un minut după oprirea din efort. În jocul de handbal un

48
I.T.R. (indice tehnic de recuperare) superior la 40 pulsații/minut este relativ
satisfăcător.
1.9.6. Testele LUC LEG ER
LUC LEGER pe pistă. Se aleargă pe pista de atletism pe care sunt
plasate jaloane la o distanță de 50 m. Jucătorii trebuie să treacă prin dreptul
fiecărui jalon când se aude semnalul acustic înregistrat pe o casetă. La fiecare
minut, viteza crește. Când jucătorul nu mai poate să păstreze cadența, se oprește.
Ultima viteză înregistrată ne dă valoarea V.M.A. Rezultatul final este aproape
egal cu cel al testului BRUE.
LUC LEGER în navetă. Acest test se efectuează în sală. Jucătorii
aleargă dus -întors pe o distanță de 20 m. Viteza de alergare este dată prin
semnale sonore înregistrate pe o casetă. Viteza se mărește regulat la fiecare
minut. Când jucătorul nu mai poate să păstreze cadența, se oprește. Ultima
viteză înregistrată ne dă valoarea V.M.A.
Valorile înregistrate pentru V.M.A. în navetă sunt inferioare pentru un
jucător cu 2 -3 km/h decât V.M.A. pe pistă.

1.9.7. Proba lui Balke
Aceaastă probă se bazează pe ideea că în timpul unui efort, când frecvența
cardiacă ajunge la 180/min., au loc o seri e de schimbări fiziologice perceptibile;
are loc o creștere bruscă a frecvenței respiratorii și a volumului pe minut în
același timp cu o scădere bruscă a tensiunii alveolare a bioxidului de carbon. În
aceste momente, nivelele lactate ale sângelui încep să crească puternic.
Proba necesită o bandă rulantă, un cronometru și un electrocardiograf
pentru numărarea bătăilor inimii. Subiectul merge cu viteză constantă pe banda
rulantă a cărei pantă se mărește la fiecare minut.
Autorul probei propune pentru apreciere, ca lucrul efectuat de subiect în
timpul ultimului minut (W i) și greutatea corporală a acestuia (K i) să fie
comparate cu media lucrului efectuat de un grup de subiecți (W a) și media

49
greutății corporale a grupului (K a) pentru a afla în procente si tuarea subiectului
examinat față de grup.
Formula de calcul:
100x KWxKW
aa
ii
Balke a realizat și o clasificare în procente în raport cu minutele de mers
susținut necesare pentru a atinge frecvența cardiacă de 180/min.

Minute pentru
FC 180 Calificativ Scor față de mediu (%)
< 12 F. slab < 74
13 – 14 Slab 75 – 84
15 – 16 Slab – Mediu 85 – 97
17 Mijlociu 98 – 102
18 – 19 Bun 103 – 115
20 – 21 F. bun 116 – 125
> 22 Excelent > 126
Tab. 1.9 . – Calificativele și scorurile lui Balke.

1.10. Importanța aplicării testelor standardizate în înot
Antrenorii de înot terbuie să fie permanent preocupați de testare și
măsurare, care să le permită să evalueze și apoi să regleze procesul de
antrenament.
Testele specifice în bazin sunt cele mai indicate în aprecierea progresului
înotătorilor și furnizează principalele informații necesare orientării efortului de
antrenament pentru atingerea obiectivelor propuse.
Testele standardizate au avantajul că sunt în acelați timp și exerciții de
antrenament și de testare. De asemenea ele pot fi adaptate de antrenori în funcție
de concepția proprie privind utilitatea unor exerciții de antrenament. În general
sunt folosite seturi de repetări care corelează puternic cu proba sau probele de
specializare ale spor tivilor.
De ce sunt necesare testele? Un program de înot eficient se bazează pe o
cunoaștere completă și precisă a stării de antrenament actuale, mai precis să știi

50
unde te aflii, de unde începi și încotro trebuie să te îndrepți cu pregătirea. Dacă
știi de la ce nivel de pregătire pleci, poți să decizi care este pasul următor pe
baza unui plan de pregătire adaptat situației reale. Astfel pe parcursul perioadei
de pregătire sunt necesare evaluări periodice care să permită reglarea procesului
de antrenament î n concordanță cu nivelul de pregătire atins pentru fiecare latură
a antrenamentului.

1.11. Reguli privind protocolul de testare pentru testele standardizate
Fiecare test cuprinde o serie de pași metodici care trebuie respectați cu
strictețe pentru a asig ura acuratețea testării. Aceștia sunt:
1. Să stabilim ceea ce vrem să măsurăm și de ce;
2. Să stabilim ce test sau set de teste ne poate furniza in formația utilă;
3. Pregătirea efectivă a echipamentului și instrumentelor necesare, a
spațiului de testare din bazinu l de înot și de pregătire a sportivilor;
4. Realizarea completă și corectă a testului;
5. Înregistrarea corectă și imediată a datelor culese;
6. Prezentarea sportivilor a datelor de testare;
7. Analiza și interpretarea rezultatelor;
8. Discutarea rezultatelor cu alți sp ecialiști;
9. Stabilirea modalităților de corectare/reglare a planurilor de pregătire;
10. Implementarea măsurilor de corecție/reglare în lecțiile de antrenament.

1.12. Testul de stabilire a vitezelor de prag
Această metodă simplă constă în înotarea unei serii lungi de repetări cu
pauze scurte. Cercetările referitoare la testul T – 30 au arătat că sportivii nu pot
înota mai mult de 30 de minute peste pragul lor anaerob individual. Din această
cauză, viteza medie a unei astfel de serii de repetări, care are o d urată de
aproximativ 30 de minute, ar trebui să se situeze foarte aproape de viteza de
prag. Prin urmare seria de repetări trebuie să aibă o durată cuprinsă între 25 și 40

51
de minute, iar intervalul de odihnă trebuie să fie asemănător celui folosit în
antre namentul de rezistență, de obicei cuprins între 10 și 30 de sec. Cele mai
bune distanțe de repetat sunt cuprinse între 200 și 400 de m. pentru că astfel
viteza de prag estimată poate fi transformată cu o exactitate rezonabilă și pentru
alte distanțe de re petări.
E.W. Maglischo (1989, 2000, 2003) a utilizat această metodă de estimare
a pragului anaerob și a găsit că ea este destul de exactă. Un grup de sportivi a
înotat 15 x 200 m. cu o pauză de 10 – 15 sec . Subiecților li s -a cerut să înoate
întreaga serie la o viteză medie apropiată de cea maximă fără a avea fluctuații
mai mari de 2, 4 sec. între repetarea cea mai rapidă și cea mai lentă. Înotătorii
au făcut trei încercări înainte de testul propriu -zis pe ntru a -și putea da seama de
ceea ce sunt capabili să înoate. Mostre de sânge au fost recoltate după a opta și a
cincisprezecea repetare. Acestea au fost comparate cu testele cele mai recente de
sânge din testul de 5 x 200 m. pentru a determina cât de apr oape se află viteza
medie și concentrația de lactat cu datele identificate prin testul anterior ca fiind
pragul lor anaerob individual .
Analizele statistice au arătat că nu a existat o diferență semnificativă între
timpul mediu al distanței de 200 m. și viteza lor de prag pentru repetările de 5 x
200 m. Diferența între valorile lactatului sanguin din timpul testului de 15 x 200
m. și cel de 5 x 200 m. nu au fost, de asemenea , semnificativ diferite.
Repetări de 30 x 100 m ., 6 x 500 m. , și 4 x 800 m. înotate cu pauze
scurte de 10 – 30 de sec. au fost folosite pentru a verifica viteza de prag
calculată prin testul de 15 x 200 m. Procedura de verificare a decurs în două
etape.
În prima etapă sportivii au înotat seria la viteza de prag stabilită prin testul
de 15 x 200 m. Mostre de sânge au fost recoltate la terminarea seriei, sau în
momentul abandonării testului, determinându -se concentrația de acid lactic.
Astfel, 26 din cei 3 3 de înotători au fost capabili să termine seria la viteza de
prag. Valorile de lactat măsurate au fost egale sau foarte aproape de cele

52
corespunzătoare pragului naerob individual, în cazul sportivilor care au terminat
testul. Aceste valori au fost cuprins e între 3,3 și 4,8 mmoli /l.

Subiect
Nr. Media timpilor
pe 200 m
(min) Lactat sanguin
(mmol/l) Viteza de prag
stabilită prin teste
de lactat sanguin
(min) Concentrația
lactatului sanguin
(mmol/l)
1 2.26 4,5 2.30 3
2 2.24 4,5 2.24 3,3
3 2.14 2 2.14 2,5
4 2.14 3,9 2.16 2,5
5 2.20 4,2 2.24 3
6 2.20 2,4 2.16 4,2
7 2.10 5,7 2.15 2,5
8 2.18 3,6 2.18 3
9 2.20 2 2.20 3
10 2.16 4,2 2.16 2,1
11 2.10 3 2.11 2,5
12 2.20 4,5 2.20 3,8
13 2.24 4,8 2.25 3,8
14 2.20 5,7 2.24 4
15 2.06 3,3 2.08 3
16 2.04 4,2 2.06 3,8
17 2.28 3,9 2.28 4
18 2.16 4,8 2.18 4
Tab. 1.10 . – Compararea vitezelor de prag, obținute printr -un test de sânge de 5 x 200 m.
și printr -o serie de 15 x 200 m.

Cele mai multe abandonuri s -au înregistrat la seria de 4 x 800 m. Se pare
că viteza de prag stabilită prin testul de 15 x 200 m. trebuie mărită cu 1, 2 sec. la
aceste distanțe de 800 m. sau mai lungi.
Scopul celei de -a doua etape de verificare a fost acela de a determina
dacă viteza de prag stabilită prin testele de repetări produce MaxLaSS -ul.
Sportivilor li s -a cerut să înoate o serie de 30 x 100 m. cu pauze de odihnă mici
la o viteză medie care era cu 2, 3 sec. pe 100 m. mai mare decăt față de viteza de
prag stabilită. Li s -a cerut să termine seria de repetări chiar dacă nu puteau să
mențină viteza de prag stabilită. S -au recoltat mostre de sânge atunci când au

53
redus viteza cu 2 sec. pe 100 m. și la terminarea seriei. Doar 10 din 32 de
sporti vi au fost capabili să termine seria la viteza cerută. Variația nivelului
acidului lactic sangvin la înotătorii care nu au putut menține viteza de prag
stabilită a fost între 2,7 și 8,4 mmoli pe litru, iar la cei care au terminat testul a
fost între 2,4 ș i 4,8 mmoli pe litru.
Aceste rezultate au arătat că testul de repetări a identificat viteza de înot
care a produs MaxLaSS -ul la marea majoritate a înotătorilor din acest grup.
Un test de repetări de acest tip este o metodă exactă pentru a stabili vitez a
de prag, scăzând puțin timpul de parcurgere în cazul repetărilor de 100 m. și
mărindu -l pentru repetările de 400, 800 m. sau mai lungi.
Avantajele acestui test față de altele sunt numeroase:
– Nu sunt necesare întreruperi ale antrenamentului pentru realizarea
testului.
– Vitezele de prag se pot etermina prin serii tipice în cadrul unor
antrenamente obișnuite.
– Vitezele de prag obținute pot fi ajustate pentru alte distanțe,
intervale de odihnă și diferite nivele ale antrenamentului de rezistență.
– În com parație cu testul T – 30, poate fi folosită și de către înotătorii de
bras și fluture.
– Testele de repetări pot fi ușor adaptate pentru înotătorii diferitelor
grupe de vârstă prin adaptarea numărului distanței repetărilor și intervalului de
odihnă în concor danță cu nivelul de pregătire al sportivilor.
Regulile de bază pentru realizarea unui test cu serii de repetări sunt
următoarele :
– Durata testului de repetări trebuie să fie cuprinsă între 25 și 40 min.
– Pauza de odihnă trebuie să fie între 10 ș i 30 de sec.

54
1.13. Testul repetărilor progresive
Acest test a fost conceput pentru a stabili vitezele de înot care produc
MaxLaSS. Avantajul acestui test este că el reduce probabilitatea unor rezultate
incorecte, datorate unui efort necorespunzător.
Testul constă în înotarea unei serii de repetări, la viteze progresive,
până când sportivul nu mai poate termina repetarea la o viteză superioară
celei anterioare.
De exemplu testul de 5 x 200 m. cu pauză de 10 – 15 sec . între repetări:
– Prima repetare se înoată la o viteză situată sub nivelul pragului
anaerob individual sau MaxLaSS;
– Viteza medie crește cu aproximativ 4 s. la fiecare repetare;
– Viteza de început trebuie stabilită aqstfel încât sportivul să poată
înota cel puțin 3 repetări înainte de a abandona testul;
– Abandonul a fost definit ca incapacitatea de acontinua testul la viteza
de înot prescrisă
Estimarea vitezei de prag se realizeaz ă în felul următor:
– Dacă abandonul se produce întruna din repetările finale (4 sau 5)
viteza de prag este reprezentată de viteza medie a seriilor anterioare;
– Dacă abandonul se produce în repetarea nr. 3 viteza de prag este
reprezentată de viteza din prima repetare;
– În cazul în care abandonul se produce din primele repetări, atunci
testul trebuie reluat de la o viteză inițială mai scăzută.
Raționamentul din spatele acestei metode de selectare a vitezei de prag
este că înotătorii care au abandonat mai târziu și-au depășit MaxLaSS -ul în
timpul acelei serii. Prin urmare, viteza lor de prag a fost, probabil, timpul din
seria anterioară sau media timpilor ultimelor două serii anterioare. Pe de altă
parte, sportivii care au abandonat devreme și -au depășit MaxLaSS -ul în seria
anterioară. Din acest motiv viteza lor de prag este cea din seria dinaintea
acesteia (adică două serii înaintea abandonului).

55
Ele ar trebui să ne ajute să înțelegem metoda de estimare a vitezei de prag.
Înotătorul A a avut o viteză de prag de 1 .12 min. pe 100 m. El a abandonat în
timpul celei de -a patra repetări, din seria a treia, de 200 m., astfel că viteza lui de
prag a fost viteza medie a seriei anterioare (2.24 min .).

Rezultatele a două teste cu repetări progresive
5 x 200m / 10 -15 secunde pauză
Înotătorul A Înotătorul B
Seria 1 – 2.28 min. Seria 1 – 2.28 min.
Seria 2 – 2,24 min. Seria 2 – 2,24 min.
Seria 3 – 2.20 min. – abandon la a
patra repetare Seria 3 – 2.20 min.
– Seia 4 – 2.16 min. – abandon la
prima repetare
Viteza de prag = 1.12 min. / 100 m
(2.24 / 2 = 1.12) Viteza de prag = 1.12 min. / 100 m
(2.24 / 2 = 1.12)
Tab. 1.11 . – Estimarea vitezelor de prag prin testul vitezelor progresive

Înotătorul B a abandonat în prima repetare a seriei a patra, astfel încât
viteza lui deprag era viteza medie a seriei a doua (2.24 min.) care raportată la
distanța de 100 m. , este de asemenea de 1.12 min.
Valabilitatea acestui test a fost realizată prin compararea v itezei de prag,
stabilită printr -un test standard de sânge, la un grup de 38 de înotători, fete și
băieți, și aplicând viteza stabilită în urma testului cu repetări progresive. Testul
de sânge s -a realizat primul iar două zile mai târziu s -a făcut un test pentru
determinarea MaxLaSS. Indicele de corelație dintre testul standard de sânge și
testul cu serii de repetări progresive are o valoare ridicată de 0,94. Această
relație arată că pragul anaerob individual al unui înotător poate fi estimat în
mod exac t cu ajutorul testului cu serii de reperări progresive.
Testul cu serii de repetări progresive poate fi adaptat și pentru înotătorii
mai tineri aplicând următoarele reguli:

56
– Fiecare repetare trebiue să aibă o durată de 1,5 până la 3 min.
– Fiecare serie de repetări să aibă aproximativ 10 min.
Înotătorii mai tineri pot folosii serii de 3 x 200 m. sau 4 – 5 x 100 de m.
pentru realizarea acestui scop,
Testul poate fi aplicat și pentru antrenamentul probelor de fluture, care
întâmpină dificult ăți în înotarea repetărlor multiple de 200 m. Se pot folosi
serii de 5 x 100 m. cu pauză de 15 sec., cu rezultate satisfăcătoare pentru
stabilirea vitezelor de antrenament.
Marele avantaj al acestui test este că el reduce posibilitatea influențării
rezul tatelor datorită efortului maximal. În momentul în care înotătorul
abandonează putem fi siguri că depune un efort maximal.
Un dezavantaj îl reprezintă imposibilitatea localizării exacte a vitezei la
care MaxLaSS -ul a fost depășit În cel mai bun caz putem să estimăm timpul
mediu pe 100 m. cu o toleranță de 2 sec. Cu toate acestea, nu este un dezavantaj
serios pentru că de multe ori este la fel de dificil de apreciat viteza de prag pe
baza punctului de frângere sau de flexie a curbei lactat – viteză de înot , în urma
testelor de sânge.
Alt dezavantaj este acela că devin foarte dificil de înregistrat schimbările
survenite la nivelul capacității aerobe, spre finalul perioadei de pregătire. După
mijlocul perioadei de pregătire rata progresului tinde să scadă ia r a doua
diferență de timp pentru o serie de o sută de metri este prea mare pentru a
cuantifica creșterile sau scăderile capacității aerobe.

1.14. Testul intervalelor de croazieră
Testul cu intervale de coazieră a fost conceput de Dick Bower și a
cunoscut o largă acceptare pentru că el poate fi ușor aplicat și adaptat la
înotătorii de toate vârstele și nivelele de pregătire.
Prima versiune a testului a constat în înotarea a unei sertii de 5 x 100 m.
cu pauze cât mai scurte și la intensitatea maximă de ca re este în stare înotătorul,

57
pentru a stabili un timp mediu de referință. La acest timp se adaugă un interval
de 5 sec. pentru a determina intervalul lui de croazieră. De exemplu, un înotător
care a avut timpul mediu de referință de 1,05 min. va avea un in terval de
coazieră de 1,10 min. (1,05 min. + 5 s) pentru repetările de 100 m.
Sarcina unui înotător care face o serie de repetări de rezistență , de
exemplu 20 x 100 m. la 1,10 min., este să folosească acest interval și să înoate
în acest interval, putân d să înoate mai rapid de 1,05 min, dar nu mai încet de
1,10 min. Înotătorilor trebuie să li se ceară să înoate mai încet, față de timpul
mediu de referință, în vederea stimulării adaptărilor aerobe, fără să apară
supraantrenamentul.
Intervalele de croazier ă pot fi folosite pentru a determina timpii de
plecare pentru alte distanțe. Pentru repetările ce cuprind distanțe mai lungi,
intervalele de croazieră sunt reprezentate de multipli ai timpului de croazieră pe
distanța de 100 m. (de ex. pentru 200 m. ar fi 2,20 min.).
Ultima versiune a acestui test este mai lungă, cu scopul de a -i îmbunătății
exactitatea în stabilirea vitezelor antrenamentului de rezistență. În această
versiune sportivul înoată o serie de 16 x 100 m. cu pauze cît mai mici posibile.
Interval ul de croazieră pentru diferite distanțe de repetare se va stabili în modul
arătat mai sus.
E.W. Maglischo (1986) a folosit testul cu intervale de croazieră pentru a
stabili viteza de prag necesară pentru antrenamentul de rezistență. Testul a fost
aplica t unui grup de 12 înotători, studenți. Intervalul de croazieră al fiecărui
sportiv a fost realizat folosind intervalul de croazieră prin testul de 5 x 100 m.,
cu pauze scurte. După aceea, s -a realizat o serie de 20 x 100 m. la un timp de
plecare egal cu t impul de croazieră. Viteza medie a fost înregistrată și comparat
cu viteza de prag, care fusese calculată prin teste de sânge, efectuate cu câteva
zile mai devreme. Au fost recoltate mostre de sânge la finalul seriei de repetări,
pentru a determina concen trațiile acidului lactic sangvin pe care înotătorii le -au
produs.Viteza de croazieră a fost în general mai mică decăt viteza de prag,

58
stabilită prin testele de sânge. Concentrația acidului lactic sangvin era puțin
peste cea de prag la 5 din cei 12 subiecți și egală cu cea de prag la ceilalți 7.
Concluzia cercetătorilor a fost că viteza de croazieră aproximează viteza
de prag , însă concentrația acidului lactic sangvin ne sugerează că unii dintre
sportivi au înotat peste pragul lor anaerob individual. Acest lucru s -a datorat
faptului că intervalul de odihnă a fost mai mic de 5 sec.
D.Bower (1985) a sugerat că un interval de croazieră de 10 sec. sau mai
mult ar putea fi mai eficient în antrenamentul de rezistență decât cel de 5 sec.
Rezultatele unor cercetăr i recente susțin această modificare în sensul încetinirii
vitezei de croazieră în așa fel încât să permită majorității înotătorilor să înoate la
pragul anaerob individual sau puțin sub acesta. Metoda inițială de adăugare a
celor 5 sec. la timpul mediu de r eferință obținut prin testare este bine să fie
aplicată în cazul stabilirii vitezelor pentru antrenamentul de rezistență cu
supraîncărcare, lucru confirmat și de experimentul descris mai sus din care
reiese că înotătorii s -au antrenat la sau puțin peste pr agul lor anaerob individual
(E.W.Maglischo,1986).
Cel mai mare avantaj al intervalelor de croazieră este că ele asigură o
structurare realizabilă a antrenamentului de rezistență punând fiecare sportiv
în situația să se antreneze la viteza lui individuală, cea mai eficientă pentru
antrenamentul de rezistență.
Un alt avantaj al acestui test este că nu are nevoie de ajustări atunci
când îl aplicăm la înotători de diferite vârste sau nivele de pregătire. Toate
testele prezentate anterior aveau nevoie de anumit e ajustări pentru aceste grupe
de înotători.
Principalul dezaventaj al curselor de croazieră este acela că ele nu sunt
destul de exacte pentru a determina efectele maxime ale antrenamentului de
rezistență. Intervalele de croazieră nu determină viteza de prag, ci doar o limită
de timp care include și această viteză.

59
De asemenea, nu există nici o garanție că repetările mai lungi care se
desfășoară la viteze ce reprezintă un multiplu al vitezei intervalului de croazieră
pentru distanța de 100 m., vor încărca metabolismul aerob, în aceeași măsură în
care a fost supraîncărcat în cazul repetărilor pe distanțe mai scurte. Din această
cauză este posibil ca unii sportivi să fie subsolicitați iar alții suprasolicitați.
1.15. Testul setului de repetări
Înregistrar ea efectelor antrenamentului de sprint cu ajutorul setului de
repetări poate fi un înlocuitor excelent al testelor de sânge cu condiția ca
seturile să fie bine concepute și administrate corespunzător.
De exemplu seturile de repetări 6 – 8 x 50 m. cu plec are la 1 min., 4 – 6 x
75 m. cu plecare la 2 min., și 3 – 5 x 100 cu plecare la 3 – 10 min. sunt ideale
pentru acest scop. Timpii de plecare nu sunt hotărâtori, ei pot fi modificați fără a
a afecta validitatea testului. Testele trebuie să fie identice de l a o testare la alta.
Acest tip de test se repetă o dată la 3 – 4 săptămâni . Dacă viteza medie
a setului scade putem trage concluzia că a fost afectată capacitatea anaerobă.
Însă anumite scăderi ale vitezei se pot înregistra în timpul unei perioade de
antrenament intens de rezistență. Foarte important este ca această pierdere de
viteză să nu fie prea mare , sau să dispunem de timp suficient pentru a recâștiga
nivelul adecvat al capacității anaerobe pănâ la perioada competițională. Aceste
seturi de repetăr i nu trebuie folosite pentru a stabili vitezele de antrenament
pentru că antrenamentul de sprint trebuie făcut întotdeauna cât mai repede
posibil.

1.16. Testul – 30 minute sau T 30
Testul de 30 de minute înot continuu – T30 (Timed – 30 minute Swim) a
fost cel mai popular test folosit de către antrenorii de înot (Maglischo E. W.,
2003).
Testul de 30 minute oferă o evaluare destul de precisă a rezistenței
înotătorului.

60
Evaluarea capacității aerobe cu ajutorul acestui test nu e la fel de
precisă ca ac eea care folosește testul lactatului, dar îi oferă antrenorului
posibilitatea să:
 măsoare rezistența aerobă;
 calculeze intensitatea antrenamentului pentru exercițiile de rezistență.
 să facă un plan pentru antrenamentele viitoare;
Testul cere ca înotător ul să înoate cât mai departe posibil în decurs de
30 minute la o viteză constantă. Înotătorul care folosește acest tip de test
pentru prima oară poate spera la timpi de parcurgere care sunt cu 1 -2 secunde /
100 m mai mari decât timpii lui la 1500 m sau 800 m. Dacă înotătorii înoată cu
corectitudine, la efortul maxim pe care îl pot susține timp de 30 de minute,
acesta furnizează informații foarte precise privind viteza de înot la pragul
anaerob și a nivelului de acid lactic sanguin asociat acestuia.
Acest te st poate fi de asemenea utilizat ca un exercițiu de antrenament.
Înotătorii pornesc la intervale de un minut, iar antrenorul îl oprește pe fiecare
înotător între minutul 29 și 40 secunde și 30 minute și 20 secunde, întotdeauna
la terminarea lungimii de baz in. Apoi înregistrează timpul final și distanța totală
pe care acesta a parcurs -o.
Distanța parcursă trebuie apoi transformată în distanța pe care acesta ar fi
parcurs -o cu viteză constantă în exact 30 de minute. Deci vom folosi următoarea
formulă:
– Distanț a în 30 minute ț î ă
, în care distanța înotată
este exprimată în metri și timpul realizat este exprimat în secunde.
De exemplu: un înotător parcurge 2150 m în 29 minute și 39 secunde,
timpul înotat = (60×29) + 39= 1779 sec. și distanța parcursă în exact 30 min.=
1800 x 2150/1779 = 2175 m
Cercetările au arăta că:

61
 viteza medie înregistrată în timpul testelor (distanța totală/timp în
secunde) corespunde destul de mult capacității aerobe stabilite cu ajutorul
testului lactat ului;
 în general, cu cât e mai mare distanța parcursă în 30 minute, cu atât e mai
bună rezistența aerobă;
 viteza medie a uni înotător cu o puternică rezistență aerobă este mai mică
decât viteza de înot la o concentrație a acisului lactic sanguin de 4
mmol/l viteză a testului lactatului la 400 m submaximal.
Această formă de testare permite nu doar estimarea capacității aerobe
bazată pe distanța parcursă în aproximativ 30 minute, ci și aflarea timpilor de
înot pentru seturile clasice extensive și intensive ale antrenamentului de
rezistență.

Tab 1.12. Timpi de înot de referință pentru antrenemantul de rezist ență extensiv (Ext.) și intensiv (Int.) folosind
distanțe de 100m, 200mși 400m, utilizând pauze de l0 -30 secunde – feminin
Înotătoare
Distanța
înotată
în 30 min. Serii de 100m Serii de 200m Serii de 300m
Ext. Int. Ext. Ext. Int. Ext.
1825 m 1:38 1:33 3.22 3:10 6:50 6:27
1850 m 1:37 1:32 3:20 3:07 6:45 6:22
1875 m 1:36 1:30 3:17 3:05 6:41 6:17
1900 m 1:35 1:29 3:15 3:03 6:36 6:12
1925 m 1:34 1:28 3:13 3:01 6:32 6:08
1950 m 1:33 1:27 3:10 2:59 6:28 6:04
1975 m 1:32 1:26 3:08 2:57 6:23 6:00
2000 m 1:31 1:25 3:06 2:55 6:19 5:56
2025 m 1:30 1:24 3:04 2:53 6:15 5:52
2050 m 1:29 1:23 3:02 2:51 6:11 5:48
2075 m 1:28 1:22 3:00 2:49 6:07 5:44
2100 m 1:27 1:21 2:58 2:47 6:03 5:40
2125 m 1:26 1:20 2:57 2:45 5:59 5:36
2150 m 1:25 1:20 2:55 2:43 5:56 5:33
2175 m 1:24 1:19 2:53 2:41 5:52 5:29

62
2200 m 1:23 1:18 2:52 2:40 5:48 5:26
2225 m 1:22 1:17 2:50 2:38 5:45 5:22
2250 m 1:21 1:16 2:48 2:37 5:42 5:19
2275 m 1:21 1:16 2:47 2:35 5:39 5:16
2300 m 1:20 1:15 2:45 2:33 5:35 5:12
2325 m 1:19 1:14 2:43 2:32 5:32 5:09
2350 m 1:19 1:13 2:42 2:30 5:29 5:06
2375 m 1:18 1:13 2:40 2:29 5:26 5:03
2400 m 1:17 1:12 2:39 2:27 5:23 5:00
2425 m 1:16 1:11 2:37 2:26 5:20 4:57
2450 m 1:16 1:10 2:36 2:24 5:17 4:54
2475 m 1:15 1:10 2:35 2:23 5:14 4:51
2500 m 1:14 1:09 2:33 2:22 5:12 4:48
2525 m 1:14 1:08 2:32 2:20 5:09 4:46
2550 m 1:13 1:08 2:31 2:19 5:06 4:44
2575 m 1:12 1:07 2:29 2:18 5:04 4:41
2600 m 1:12 1:07 2:28 2:16 5:01 4:38
2625 m 1:11 1:06 2:27 2:15 4:58 4:35

Tab. 1.13. – Timpi de înot de referință pentru antrenemantul de rezistență extensiv (Ext.) și intensiv (Int.)
folosind distanțe de 100m, 200m și 400m, utilizând pauze de l0 -30 secunde – masculin
Înotători
Distanța
înotată
în 30 min. Serii de 100m Serii de 200m Serii de 300m
Ext. Int. Ext. Ext. Int. Ext.
1850 m 1:44 1:37 3.41 3:28 7:25 7:03
1875 m 1:42 1:36 3:36 3:23 7:16 6:54
1900 m 1:41 1:35 3:31 3:18 7:07 6:45
1925 m 1:39 1:33 3:26 3:14 6:58 6:36
1950 m 1:38 1:32 3:23 3:11 6:54 6:30
1975 m 1:36 1:30 3:19 3:07 6:46 6:22
2000 m 1:35 1:29 3:16 3:04 6:38 6:14
2025 m 1:33 1:27 3:12 3:00 6:32 6:08
2050 m 1:32 1:26 3:09 2:57 6:26 6:02
2075 m 1:31 1:25 3:07 2:55 6:19 5:56
2100 m 1:30 1:24 3:04 2:52 6:14 5:51
2125 m 1:29 1:23 3:02 2:50 6:10 5:47
2150 m 1:28 1:22 3:00 2:48 6:06 5:43

63
2175 m 1:27 1:21 2:58 2:46 6:02 5:39
2200 m 1:26 1:20 2:56 2:44 5:58 5:35
2225 m 1:26 1:20 2:55 2:43 5:55 5:31
2250 m 1:25 1:19 2:54 2:41 5:51 5:27
2275 m 1:23 1:18 2:52 2:39 5:47 5:23
2300 m 1:22 1:17 2:49 2:38 5:43 5:19
2325 m 1:21 1:17 2:47 2:36 5:39 5:15
2350 m 1:20 1:15 2:45 2:33 5:35 5:11
2375 m 1:19 1:14 2:43 2:31 5:31 5:08
2400 m 1:18 1:13 2:41 2:29 5:27 5:04
2425 m 1:17 1:12 2:39 2:27 5:23 5:00
2450 m 1:16 1:11 2:37 2:25 5:19 4:56
2475 m 1:15 1:10 2:35 2:23 5:15 4:52
2500 m 1:14 1:09 2:33 2:22 5:12 4:49
2525 m 1:13 1:08 2:31 2:20 5:08 4:45
2550 m 1:13 1:07 2:29 2:18 5:05 4:42
2575 m 1:12 1:06 2:28 2:16 5:01 4:38
2600 m 1:11 1:06 2:26 2:15 4:58 4:35
2625 m 1:10 1:05 2:24 2:13 4:54 4:31
2650 m 1:09 1:04 2:23 2:11 4:51 4:28
2675 m 1:09 1:03 2:21 2:10 4:48 4:25
2700 m 1:08 1:02 2:20 2:08 4:45 4:22

Limitări ale testului – 30 minute
Testul de 30 de minute nu poate înlocui testul lactatului, deoarece el nu
poate estima capacitatea anaerobă. În plus, pentru calcularea capacității aerobe
trebuie să ne bazăm pe contribuția medie a energiei anaerobe la maximum de
efort în timpul celor 30 de minute de înot. Dacă un înotător cu o capacitate
anaerobă peste medie pune mai multă energie anaerobă în cursu l testului de 30
de minute și înota câțiva zeci de metri în plus datorită acesteia, distanța totală
parcursă va supraestima adevărata capacitate aerobă. Pe de altă parte, un sportiv
cu o slabă capacitate anaerobă, va folosi puțina energie anaerobă în cursu l
testului, ducând la o subestimare a capacității sale aerobe.

64
De exemplu : înotătorii A și B parcurg aceiași distanță (1075 m) în timp de
30 minute înot maxim continuu. Dacă înotătorul B are o mai bună capacitate
anaerobă și folosește mai multă energie ana erobă în acest test, contribuția
sistemului său de producere de energie aerobă va fi, în ciuda unei performanțe
egale, mai mică decât cea a înotătorului A. Dacă, în acest caz, nu sunt
disponibile testele lactatului, nu poate fi determinată folosirea indivi duală a
energiei anaerobe. Antrenorul își asumă riscul când evaluează rezultatele,
supraestimând capacitatea aerobă și modul de antrenare al înotătorului B, și
subestimând ambele comportamente în cazul înotătorului A.
Siguranța testului de 30 minute mai de pinde, destul de mult, de motivația
înotătorului de a face performanță. Deci, e foarte important ca antrenorul să
adapteze testul procesului de antrenament în așa fel încât înotătorii să fie
motivați să dea ce au mai bun.

1.17. Testul T 2000 (2000 m – Time trial)
T2000 este principalul test folosit în ultimii ani (Maglischo E.W., 2003)
deoarece este ușor de aplicat și constă din înotul pe 2000 m la posibilitățile
maxime individuale. Înotătorii nu trebuie să se oprească în mijlocul bazinului, ca
în cazul T 30 care este mai scurt decât acesta și modificările măsurate ale
metabolismului aerob sunt juste și valide.
Pe baza timpilor intermediari pe: 100 m, 200 m, 400 m, 800 m și 1500 m,
din cadrul înotului pe această distanță, specialiștii diverselor școli de î not au
realizat programe de calcul ce indică timpi de înot de referință pentru diferite
zone de efort.