Motto: A gândi, a crea, a comunica înseamnă a fi Om [611985]

2

Introducere
Motto: „A gândi, a crea, a comunica înseamnă a fi Om”

Argumentele care pledează în favoarea temei „Expresivitate oratorică, retorică și lingvistică
în discursul public” derivă, pe de o parte, din necesitatea de a semnala că discursul public
explicitează în modul cel mai relevant o istorie a devenirii socio -culturale a omului și, pe de alta
parte, o istorie a nevoii de comunicare umană ce avea să cunoască forme, tehnici ș i strategii diverse,
complexe, paradigmatice, de la o epocă la alta, de la un spațiu cultural la altul. De altminteri,
discursul public și interrelația sa cu domeniul comunicării, al sociologiei, al psihologiei, al
filosofiei, al religiei, al dreptului, al literaturii, al artelor în genere, al economiei și al politicii
simbolizează o summa genera a capacităților omenești de a reflecta asupra experiențelor sale
existențiale sau, cognitiv -creatoare, de a -și manifesta interesul față de alteritate prin însuși e xercițiul
comunicării concepțiilor, a ideilor și a viziunilor sale cu privire la un subiect oarecare. Or, înțelegerea discursului public nu numai ca o modalitate prin intermediul căreia Subiecții umani și -au
comunicat profunzimile gândirii și ale creativității lor, ci și ca formă și stil de a -și descoperi un loc
în societate și în istoria culturii mi se pare un referent, un domeniu pe cât de interesant și complex,
pe atât de vast. De aceea, nu întâmplător am ales cercetarea convergențelor dintre comunicare,
discurs, oratorie, retorică, lingvistică și expresivitate, stil fiindcă reliefează, deopotrivă, dimensiunile
gândirii, ale creativității, ale argumentării și ale persuasiunii omenești, și, mai mult chia r, reliefează
relația biunivocă dintre omul comunicator sau comunicatori și receptor, respectiv receptori . Altfel
spus, demersul meu are în vedere teza potrivit căreia discursul public ca formă a comunicării
generale a stimulat saltul de la a fi înțeles do ar ca o formă de transmitere de informații și mesaje de
la un emițător către un receptor la o construcție stilizată în care dimensiunea comunicativă și discursivă presupun interdisciplinaritatea, condiționări intrinsece și extrinsece de vreme ce
finalitate a oricărui act discursiv este feed back -ul.
Și dacă luăm în considerare faptul că modelele antice ale discursului public se diferențiază
de cele ale modernității sau ale postmodernității, atunci putem susține că inserțiile oratoriei, retoricii
și ale limbajului modern și postmodern în discursul public actual denotă o reformare a sa din
perspectiva constructelor verbale și paraverbale, dat fiind că deși limbajul joacă un rol determinant ,
dezvoltarea lingvisticii, a filosofiei limbajului, a psihologiei sociale , a teoriei sistemice și a
informației, a semioticii și a rețelelor de comunicare media inculcă o analiză specifică a discursului

3
public. Este , așadar , lesne de înțeles că tehnicile și metodele de prezentare a discursului s -au stilizat,
s-au axiomatizat în trucâtva deoarece pe o așa- zisă piață a ofertei și a consumului de produse tip
discurs unde schimbul comunicativ este reglat de obiectele de interes general sau individual, de
obiectele discursului în sine, de validitatea argumentării și a enunțurilor utilizate, de stilistica
expunerii, de arta oratorică și retorică și, mai ales, de limbajul comunicațional, de actanți și de
trebuințele lor ce se definesc, stricto sensu , în sfera, extensiunea temelor ș i a argumentelor valide,
celor mai incitante socio -cultur al. Neîndoios că optica discursivă include sine qua non sfera
problemelor, a intereselor ce pot dobândi generalitate și, drept urmare, actualitatea ridică o nouă
viziune de analiză a discursului public în sensul în care publicurile consumatoare de discurs sunt
eclectice iar discursul se înscrie fie în tiparele tradiționale, fie în unele regândite, reformate în conținuturi și stilistică. Nu întâmplător, practicile de discurs public consolidează o semantică proprie
unor epoci și culturi omogene, mari sau mici , polimorfe, armonizate prin constante sau contrastante
din punct de vedere stilistic. Desigur că lucrarea de față este condiționată de câteva determinante
conceptuale și practice, odată ce noțiunea de „discurs public” corespunde atâtor realități istorice și
socio -culturale.
O primă determinantă, condiționare a excursului meu asupra temei alese mi -a fost indusă de
răspunsurile la câteva întrebări care nădăjduiesc să- mi confirme expressis verbis organizarea
expunerii: Cât și cum un discurs public atinge și sensibilizează mintea și spiritul meu? Ce tip de
discurs public poate avea un caracter formator asupra generației mele? Ce pot învăța dintr -un
discurs, dezbatere, pledoarie, dintr -un discurs fi losofic, literar, psihologic, religios, social sau
științific? Care sunt interesele mele intelectuale față de subiectul demersului meu? Cât anume este
pentru mine concludent și obiectiv cognoscibil din analiza discursului? Aserțiunile mele asupra
temei pot depăși o logică a întrebărilor și răspunsurilor ? În ce măsură îmi pot îngădui extrapolări,
extensiuni ale discursului public? Dacă interesele mele de cunoaștere a temei pot transcende sfera discursului public intrând în sfera discursului literar? Consecinț a logică a răspunsului la aceste
întrebări rezidă în structurarea lucrării în temeiul unor obiective generale și al unor obiective
particulare.
Obiectivele generale implică conceptualizările și problematizările asupra discursului public,
definirea unor noțiuni strict legate de oratorie, retorică, limbaj, semiotică și comunicare,
demonstrarea confluențelor acestora în acțiunea discursivă, ilustrarea unor tipologii de discurs,
analiza de conținut și expresivitate a discursului, sublinierea valorii cognitive a discursului.
Obiectivele particulare cumulează analiza dimensiunilor argumentative, oratorice, retorice și de

4
limbaj în discursul public, filosofic, juridic, literar și publicitar prin prezentarea unor paradigme ale
acestora, analiza de conținut și stil istică a acestor tipuri de discurs, evidențierea statusurilor
intelectuale și sociale ale actanților din câmpul discursului public.
O a doua determinantă a demersului meu o reprezintă intenția de a da viață ideii că un
discurs urmărește utilizare unui limb aj specializat pe care, însă, sunt obligați a -l cunoaște atât
comunicatorul (comunicatorii) cât și receptorul (receptorii) în așa fel încât să nu existe disfuncții în
comunicarea discursivă, de unde rezultă analiza fondului ideatic al discursului, a modali tăților de
punere în act. Drept urmare, reliefarea tipurilor de raționamente utilizate de creatorii unui discurs
este imperios necesară fiindcă de aici își trage sorgintea persuasiunea (în cazul discursului public),
finalitatea artei (în cazul discursului artistic), finalitatea pledoariei (în cazul discursului juridic),
finalitatea socială (în cazul discursului publicitar).
Frecventarea ideilor generale și particulare cu referire la tema lucrării ridică o întrebare
fundamentală, strâns legată de actualitate, anume, de ce dezinteresul omului postmodern față de
discursul public ce angajează, desigur, treburile publice este din ce în ce mai scăzut? Voi încerca să
răspund la această întrebare ca la o dilemă a democrației contemporane, ca la o dilema culturală în
cele din urmă prin apelul la analiza discursului filosofic și literar postmodern spre a demonstra că puterea de seducție a acestor două tipuri de discurs conține un câmp ideatic și expresiv pe care un
receptor se poate extinde neîngrădit de convențiile po litice, economice sau sociale, neîngrădit, în
special, de rigorile discursului public în înțelesul său strict.
În orice caz, ceea ce voi încerca să demonstrez că un spirit discursiv este o inteligență
modelatoare care reflectă, întotdeauna , problemele unei comunități, fie că este vorba despre un
antropolog cultural, un filosof, un artist, un avocat, fie că este vorba despre un politician, un
cercetător, un om de știință sau un lider de opinie întrucât orice tip de discurs semnifică și pătrunde
în profunzimea unei teme, a unei probleme, a unei nevoi de serendipitate , a unei concepții despre
ceea ce exprimă condiția existențial ă, cognitivă, creatoare și comunicativă a omului în lume.
Așa cum am precizat, obiectivele generale și obiectivele particulare ale lucrării,
determinantele sale, tezele și ideile pe care le voi dezvolta pe parcursul expunerii, planul conceptual și planul practic al său, pozițiile personale gravitează în jurul tezei că spiritul celui ce concepe un
discurs este a sumat drept forță autonomă, putere a minții ce naște intensiunea și tensiunea
comunicării. De facto, discursul public în dependența sa de conflicte de idei, viziuni, dileme, poziții divergente față de o stare de fapt, o problemă, o situație se poate transforma într -o paradigmă a
provocărilor intelectuale ce naște nenumărate interpretări și este încadrabil fie sub specie

5
aeternitatis , așa cum sunt discursurile religioase fie sub specie temporalis , așa cum sunt discursurile
publice rostite sau scrise în vederea unui eveniment. Cu toate acestea, cred că discurs ul public
generează o interpretare semiotică în scopul de a sublinia forma mentis a celui ce- l susține, situația
istorică, mediul cultural, geografic, istoric și social proprii cronotopului în care el se află, sensurile
literale, structura de semnificații pe care le imprimă discursului.
Incontestabil, prin intermediul discursului public oamenii const ruiesc biografii culturale,
destine, fapte istorice, fapte culturale, fapte gnoseologice, fapte artistice, fapte publice, evenimente,
spectacole vii în care ei înșiși sunt actorii destinului propriu, al unei istorii proprii ce se circumscrie
istoriei umanității. Ceea ce rămâne valid este modul în care un comunicator își creează discursul și
modul în care receptorul îl interpretează, strădania unui om de a spune ceva cu înțeles și stil,
plăcerea altuia de a- l asculta sau de a- l citi, un univers uman în care se confruntă atitudinea omului
și altitudinea sa.
Perspectivele de analiză a discursului public expuse anterior trebuie completate cu una
fundamentală, critică, funcțională în societatea actuală, aceea că sfera publică a fost restrânsă în sensul în care mo dificarea publicului avizat, cultivat, interesat care judecă, raționează, valorizează
problemele de interes general în „public interesat de consum” creează o răsturnare de valori pe
fondul căreia cultura pură, autentică este substituită de cultura consumer ismului, publicurile avizate,
specializate în consumul cultural sunt înlocuite de publicuri consumatoare de falsă cultur ă de masă
care-și propun nici mai mult, nici mai puțin să atingă doar scopurile comerciale ale culturii. Or,
discursul public actual par e a fi afectat de acest declin al sferei publice, al manipulării astfel încât
discuția publică, de conținut autentic trece în plan secund. Concret, discursul public actual se
definește și el pe un circuit comunicațional bine stabilit între comunicator și receptor în care
subiectele, problemele par definibile comunicativ.
În această ordine de idei, lucrarea urmărește explicitarea componentelor standard ale
discursului public, insistând asupra ideii că ars combinatoria dintre limbaj, oratorie, retorică,
stilistică ca elemente indispensabile unui construct coerent și mijloace imagologice, metalingvistice garantează discursul persuasiv, logic, lipsit de ambiguități, sofisme materiale sau formale. În
consecință, am structu rat lucrarea în cinci capitole care urmăresc atingerea obiectivelor generale și
particulare propuse.
Capitolul I intitulat „Discursul public ca formă specializată a comunicării umane” are în
subsidiar subcapitolele „Conceptul discurs public” și „Val iditate a cognitivă a discursului public”
și conține un excurs teoretic asupra înțelesurilor conceptului discurs public. În principal, capitolul

6
este dedicat celor mai importante repere teoretice și paradigme ale discursului public, modul
definirii conceptelor ce fundamentează construcția discursului și analizei modului în care el își
modifică structura, conținuturile, stilistica de la o constelație socio -culturală la alta. De asemenea,
capitolul urmărește o imagine de ansamblu asupra manierei în care discursul pub lic conturează
cunoașterea celor mai importante problematizări culturale într -o epocă dată și valoarea cognitivă pe
care o poartă cu sine în jocul dintre așa- numitele conștiințe sociale, înțelegând aici perfecta
comuniune dintre comunicatori în temeiul arhicunoscutei scheme generale a comunicării Emițător –
Mesaj -Receptor și în temeiul exigențelor impuse de funcțiile limbajului.
Capitolul al II-lea ce poartă titlul „Expresivitate a oratorică și retorică a discursul ui public”
este structurat în trei subcapitole : „Elocvența sau arta oratorică a lui Cicero” , „Ethos, pathos și
logos în retorica aristotelică ” și „Ideea argumentul și stilul în discursul public” . Este evident că în
acest capitol am socotit că opera lui Cicero „Arta oratoriei” este un model în cercetar ea modului în
care un anume orator utilizează și jonglează cu figurile oratorice în scopul de a obține persuasiunea și captatio benevolentia și, din această pricină, voi urmări concepția sa despre modelul discursului
public atât sub aspectul conținutului c ât și sub acela al figurilor oratorice. Mai mult chiar, Cicero ca
excelent teoretician al oratoriei realizează în opera sa „De oratore” portretul ideal al oratorului
căruia i se cere o formație culturală spre a fi un bun orator. Cât privește discursul publ ic, Cicero
concepe un arhetip ce a fost prezervat în istoria discursului public și discută detaliat structura
discursului (exordiul, narațiunea, demonstrația, dovedirea, respingerea și perorația) pentru ca
oratorul să știe cum inserează ideile și argumentele, care este logica prin intermediul căreia poate fi
sigur de reflexivitatea, încântarea și participarea publicului. Or, „Arta oratoriei” a lui Cicero este,
fără îndoială, o sursă model de cercetare a oricărui tip de discurs.
Al doilea gânditor de excepție pe care l -am ales de model teoretic este Aristotel cu lucrările
„Retorica” și „Poetica” fiindcă teoria sa retorică fundamentează capacitatea de a argumenta bine,
dialectic așa încât discursul este condiționat atât de capacitatea dialectică a oratorului cât și de
persuasiune. Extrem de interesantă este și teoria sa, expusă în „Poetica” potrivit căreia poezia își
afirmă superioritatea față de istorie întrucât nu transpune cazuri particulare, ci, dimpotrivă,
transpune cazuri universale, situându -se alături de filozofie. Or, definirea poeziei ca mimesis , adică
o formă de imitație a vieții și situarea tragediei în vârful imitației situațiilor serioase, grave ale vieții va conduce la punerea în circulație a finalității artei Katharsi s-ul ca stare de înnobilare și purificare
prin artă. Consider că discursul liric, interpretat din această perspectivă este un discurs public.

7
Capitolul al III-lea – „Valid itatea și expresivitatea limbajului discursiv” conține aspectele
teoretice cu referir e la distincțiile impuse de utilizarea limbii ca limbaj, analizează coerența
argumentativă a discursului public în strânsă relație cu filosofia limbajului și lingvistică spre a
ilustra aplicabilitatea lor în structura de conținut a discursului.
Subcapitol ul „Validitatea limbajului în discurs” expune modele de argumentare care și -au
dovedit eficiența într -o epocă. Mai exact, voi expune argumentele lui Mircea Vulcănescu din
„Ultimul cuvânt” . Mi s -a părut relevant să pot pune în dezbatere faptul că filosoful susține o
pledoarie de excepție, în anul 1946, și, în felul acesta se descrie pe sine nu numai ca orator ce își
construiește discursul sub exigențele retoricii aristotelice, ci și ca erou al unui moment istoric
românesc de grea încercare. Cred că discursul său, rostit în fața Curții de Apel București, Secția a
IX-a Criminalistică este demn de analizat fiindcă în cele două procese care i -au fost înscenate
filosofului descoperim restabilirea adevărurilor istorice ale vremii, cel puțin din punctul de vedere al
prevestirii terorii comuniste ce avea să urmeze. Aproape platonician, Mircea Vulcănescu oferă în „Ultimul cuvânt” un model de argumentare dialectică în pledoaria sa juridică.
Subcapitolul „Limba din perspectiva lingvisticii” tratează despre modalitatea î n care
aspectele lingvisticii se concentrează asupra limbii ca o unitate structurală, ca un sistem ce
semnifică ceva prin ea însăși iar aspectele care vizează un comunicator capabil de a da o formă
lingvistică unui mesaj se axează pe probleme de construcți e a discursului public atât din perspectiva
structurală cât și din perspectiva generativă.
Subcapitolul „Expresivitatea lingvistică a discursului” cercetează valorile expresive ale
unităților de conținut dintr -un discurs public, insistând asupra figurilor oratorice și retorice și asupra
forței de persuasiune ș i stilistică a argumentelor în raport cu expectanțele auditoriului, publicului.
Capitolul al IV-lea, intitulat „Analiza discursului public” tratează despre reperele teoretice
ale analizei discursului p ublic și conține subcapitolele „Analiza de conținut” , „Competența
discursivă” (analiza enunțării), „Analiza logică și stilistică” , „Analiza semiotică” .
Textul suport pentru susținerea părții teoretice a acestui capitol este „Analiza Discursului
Public” elaborat de Dumitru Borțun și Silvia Săvulescu la Școala Națională de Studii Politice și
Administrative, București, în anul 2008. Analiza practică a discursului public ia în discuție discursul
lui Andrei Pleșu „Despre succes” , discurs ce va fi atașat pe CD la sfârșitul lucrării.
Capitolul al V -lea – Concluzii.

8
Neîndoios că în integralitatea sa scopul intelectual al lucrării este acela de a oferi o bază de
idei teoretice asupra construcției discursului public și un punct de plecare în analiza sa și, nu în
ultim ul rând, de a fi un stimul pentru lucrări și cercetări studențești viitoare.

9

I – Discursul public ca formă specializată a comunicării umane

Comunicarea a intrat în patrimoniul devenirii culturale a omului ca o trăsătură fundamentală ,
intrinsecă, esențial definibilă a ființării sale cognitive, artistice, istorice, științifice, sociale,
antropologic -culturale. Nu întâmplător, lunga tradiție a comunicării, moștenită din antichitatea
grecească și până astăzi, este pusă în relație cu domeniile sociolog iei, filosofiei, psihologiei, culturii
etc. Aproape că nu există temă, idee, problemă supusă dezbaterii în care să nu intrăm în domeniul
comunicării, chiar dacă numai din rațiuni necesare, subsidiare. În felul acesta, comunicarea
dobândește ocularitate în domeniile gândirii și creației omenești, în politică, în societate, în știință,
în istorie sau religie și capătă însemnele, accentele unor definiții lingvistice, politologice, filosofice, psihologice, religioase, matematice, pedagogice etc. Explicitarea at âtor domenii ale științelor socio –
umane prin intermediul comunicării conduce la ideea că este dificil să cercetăm o temă propusă fără a lua în considerare inserțiile comunicării aici.
În sens larg, comunicarea este înțeleasă ca modalitate prin care omul in teracționează cu
alteritatea sa, își consolidează imaginea de sine într -o societate sau într -un domeniu de strictă
specializare. În sens conceptual, comunicarea își are sorgintea în termenul religios „cuminecare”
1
care are înțelesul expres de „a fi împreun ă cu…” , „a împărtăși” și „a te împărtăși” , „a înfăptui o
comuniune de gânduri” și a devenit o știință în care teoria comunicării definește stricto sensu
termenul comunicare ca o relație interumană întemeiată pe transmiterea de informații cu ajutorul
mijloa celor verbale și nonverbale, un proces în cadrul căruia actanții au obligația coparticipării, mai
ales dacă ne gândim că odată cu redefinirea comunicării din perspectiva lingvisticii moderne, a teoriei sistemice, a teoriei informației și a teoriei semiotic ii situează în prim -planul procesului
comunicațional emițătorul, mesajul, codul, canalul, contextul și receptorul .
De facto, factorii determinanți ai unei comunicări funcționale sunt aceste instanțe.
Emițătorul sau transmițătorul este cel care are rolul de a transmite mesajul codificat către un receptor. La rândul său, receptorul sau destinatarul mesajului are rolul de a decodifica mesajul. Nu
de puține ori actul comunicării implică mai mulți emițători și mai mulți receptori care in situația recepției corecte a mesajelor reacționează prin interpretarea lor și transmiterea unor feedback -uri
către emițători, ceea ce aduce cu sine schimbarea de roluri, adică ei sunt, în același timp, emițători și

1 În conformitate cu „Dicționarul Explicativ al Limbii Române”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 249

10
receptori. Mesajul este secvența de semnale verbale, lingvistice și nonverbale transmisă de către
emițător unui receptor.
Emițătorul ca individ, grup sau instituție se diferențiază de receptor (cu aceleași statusuri ca
ale emițătorului) prin câteva atribute speciale, anume, el poseda o informație mai coerent structurată
decât receptorul, acțiunea sa comunicativă presupune o stare de spirit, o intenție și o motivație,
urmărește un sc op explicit (alăturat mesajului) și unul implicit (motivul transmiterii mesajului) care
poate rămâne necunoscut receptorului, uneori .2 Se-nțelege că receptorul ascultă sau citește în scopul
de a afla informații, ascultă sau citește critic , ascultă sau citeș te reflexiv, ascultă sau citește pentru
divertisment, știut fiind că punem în discuție nu numai comunicarea orală, ci și comunicarea scrisă.
Extrem de importante sunt reacțiile sale, așa după cum semnalează teoreticienii Saundra
Hybels și Richard L. Weaver iar în acest sens caracteristicile receptorului în ceea ce privește reacția sa la mesaj sunt „reacția instrumentală, adaptativă sau utilitară, reacția egodefensivă, de
autoapărare, reacția expresivă valoric și reacția cognitivă” .
3 Mesajul care reprezintă elementul
esențial, cheie al procesului de comunicare trebuie spus că este constituit din unități de semnale
(verbale sau nonverbale), presupunând informații reale sau ideale, judecăți de valoare, trăiri
personale, argumente, conectori log ici, figuri oratorice și retorice, mimică, intonație, capacități
fonologice, eufonie, stilul și tipul de adresare, așadar o întreagă recuzită supusă codificării. De asemenea, mesajul trebuie transmis și receptat corect, fără elemente de disturbare a sa pe canalul
transmițător (zgomot, întreruperi, diferite disfuncții).
Codul a creat o multitudine de interpretări întrucât nu întotdeauna accesibilitatea unor
mesaje se realizează prin intermediul relației biunivoce dintre cod și decodificare (receptare
reflexi vă) iar tipologia codurilor este complexă. Spre exemplu, codurile pot îmbrăca forma
limbajului natural, a limbajului specializat al unui domeniu, a limbajului nonverbal (gesturi, expresii
faciale, intonații), a limbajului abstract (formule logice, matemati ce, chimice etc.), forma
simbolurilor concrete (lumini, urale, steaguri) și pot apărea împreună sau separat. Problemele pe
care le ridică, îndeobște, codurile sunt strâns legate de capacitățile cognitive, reflexive și expresive
ale emițătorului. Ori de cât e ori codurile nonverbale apar împreună cu cele verbale ele au funcția de
a întări mesajul, însă, există și posibilitatea de a -l distorsiona. De cele mai multe ori, codurile
nonverbale se constituie în element de metacomunicare și îndeplinește rolul de accentuare a unui
anumit mod de înțelegere a mesajului sau pe acela de accentuare a elementelor verbale. Când

2 Vezi Pânișoară, Ion -Ovidiu . Comunicarea eficientă, Ediția a III -a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2008, pp.8 -50.
3 Hybels , Saundra, Weaver, Richard L. Communication Effectively, Random House, New York, 1986, p.55.

11
codurile nonverbale apar separat de codurile verbale, ele exprimă imposibilitatea cuiva de a
verbaliza sau de a cere o informație .
În lingvistică și în semiotică, codul este considerat ca unic element ce înlesnește o
comunicare justă, ca unic element al unui limbaj întrucât orice activitate lingvistică se întemeiază pe
capacitățile inventive, creative ale subiectelor. În orice mod am căuta să cercetăm codurile ajungem
la ideea că a priori subiectul comunicator își concepe mesajul în scopul ca a posteriori receptorul
să-l poată decodifica, înțelege, interpreta corect.
Decodarea uzează modalitatea corectă prin care receptorul descifrează sensurile mesaju lui
ce-i este destinat în scopul transmiterii unui feedback și, desigur este cazul unei situații de
comunicare corectă. Cât privește feedback -ul în ipostaza sa de răspuns la un mesaj bine și corect
receptat, teoreticieni ai comunicării cum sunt Gamble T.K. și Gamble M.W. susțin că feedback -ul
este evaluativ sau nonevaluativ, că cel evaluativ poate fi pozitiv sau negativ , că poate fi și unul
formativ .4 Feedback -ul evaluativ , pozitiv prezervă comunicarea în starea în care se află. De pildă, în
cazul discursului public dacă vorbitorul a izbutit să capteze atenția auditorilor, atunci el va rămâne
pe aceeași formă de expunere. Feedback -ul evaluativ negativ îi servește emițătorului la ree valuarea
situației și la corectarea expunerii, își modifică abordarea (considerând exemplul anterior) când auditorii sunt plictisiți, neatenți sau nemulțumiți. Feedback -ul formativ denotă, în accepțiunea
acestor teoreticieni, o amânare până în momentul în care acțiunea, dezbaterea este reluată. Un
exemplu edificator al acestei situații îl oferă o dezbatere televizată în care grupul de invitați ai
moderatorului a făcut greșeli la o întâlnire anterioară. La o proximă întâlnire, programată de
moderator, el ar putea debuta în dialog prin formula „Va rog, să eliminăm astăzi greșelile de data
trecută și să nu le repetăm ”, fapt ce îi ajută pe invitați să -și remedieze greșelile.
Canalul de comunicare reprezintă mediul, calea prin intermediul căreia este transmis mes ajul
care poate fi aerul, în cazul comunicării orale, textul, în cazul comunicării scrise, televizorul, în
cazul comunicării vizuale și auditive, internetul, telefonul, faxul etc. În oricare dintre situații canalul
nu trebuie să tulbure circuitul mesajului . Comunicarea inter mediată de textul literar folosește drept
canale speciile literare proprii fiecărui gen cum ar fi poemul filosofic, meditația istorică, glossa pentru genul liric, schița, povestirea, nuvela, romanul eseul etc. pentru genul epic sau comedia,
drama, tragedia, parabola existențială pentru genul dramatic. În contextul ideilor prezentate până
acum discursul public poate folosi drept canal aerul, televizorul (în cazul dezbaterilor, simpozioanelor, conferințelor de presă, întâlnirilor cu diferit e publicuri), textul publicat , sala de

4 Vezi Communication Effectively, Random House, New York, 1986, p.58.

12
ședințe a unui tribunal (în cazul pledoariilor juridice), o dezbatere în cadrul unei instituții etc. Pe
scurt, rețeaua de comunicare se caracterizează prin exigența de a nu tulbura mesajul prin diferiți
factori (zgomo t, scris ilizibil, greșeli de tipar etc.).
Contextul comunicării reprezintă cadrul fizic sau istorico -social în care se produce o situație
de comunicare, identitatea, rolul și statutul social al interlocutorilor, supoziții despre ceea ce
interlocutorii știu sau gândesc că au înțeles de la sine opiniile, ideile, judecățile lor în situația dată,
ceea ce, de fapt, nu se spune dar se presupune de către ei. Altfel spus, în teoria comunicării există
trei dimensiuni ale contextului, „ dimensiunea fizică (ambientul) ce poate favoriza sau defavoriza
procesul de comunicare, dimensiunea psihosocială care desemnează rolurile actanților, elemente de
cultură socială, mentalități, statusuri formale sau informale, dimensiunea temporală , care include
timpul istoric și timpul zilei” .5
Funcțiile comunicării, așa cum le -a teoretizat cercetătorul rus Roman Jakobson sunt: funcția
emotivă prin intermediul căreia se exprimă stările de spirit ale emițătorului, emotivitatea sa, se
accentuează o atitudine și se realizează la nivelul trăsăturilor suprasegmentale (accent, intonație,
durată), funcția conativă (persuasivă, retorică) ce vizează efectul de persuasiune pe care mesajul îl
implică și are drept finalitate dobândirea unei reacții imediate din partea receptorului (se realizează
prin utilizarea formulelor de adresare directă, a interogațiilor și a exclamațiilor retorice, a idiomilor
și a verbelor declarative), funcția poetică care presupune concentrarea mesajului asupra limbajului
în sine, funcția referențială ce stabileșt e referentul și este strâns legată de realitatea pe care o
exprimă actul de comunicare și este axată pe aspectele concrete ale mesajului, funcția
metalingvistică cu rolul de clarificare și accentuare a mesajului prin gestică, mimică, ton, funcția
fatică pr in care sunt vizate canalul de comunicare și controlul funcționării acestuia și slujește la
stabilirea contactului și la menținerea sau întreruperea comunicării, la verificarea atenției receptorului și la asigurarea funcționării canalului de comunicare făr ă factori perturbatori .
6
S-ar mai impune semnalarea unor aspecte privitor la comunicare atât din punctul de vedere
al transmiterii mesajului, din cel al numărului de participanți și al tipurilor de relații dintre ei, cât și
din punctul de vedere al statutului interlocutorilor. În temeiul criteriului de transmitere a mesajului,
comunicarea este directă „face -to-face” când actanții în cadrul comunicațional sunt dispuși într -un
context de comunicare față în față, mediată când, pentru a comunica, partenerii folosesc epistola,
telefonul, internetul etc., bilaterală , situație în care receptorul devine emițător (dialogul …, emisiuni

5 Idem. op. cit., p.67.
6 În conformitate cu Jakobson, Roman, Essais de linguistique générale, Éditions de Minuit, Paris, 1963, p.

13
interactive), unilaterală, atunci când receptorul nu devine emițător, mesajul transmițându -se într-un
singur sens (ecran -telespectator, scenă- spectator).
În funcție de numărul de participanți și de tipurile de relații dintre ei, comunicarea este
interpersonală (diadică) și implică prezența unor doi participanți țelurile ei fiind influențarea opinie i
sau atitudinii celuilalt, autocunoașterea, stabilirea unor puncte de vedere asupra exteriorității, de
grup care presupune prezența unor grupuri mici, publică în care există un emițător unic și grup de
receptori, principiile și regulile sale bazându -se pe retorică, de masă unde emițătorul este o instituție
și se adresează unor destinatari necunoscuți (presa scrisă, radio, televiziune, internet). În raport cu
statutul comunicatorilor există comunicare pe verticală (lider -subaltern) sau c omunicare pe
orizont ală (actanții au același statut). În temeiul codului folosit putem distinge comunicarea
verbală în care mesajul este creat cu ajutorul limbajului, prin cuvânt care este utilizat sub aspect
fonetic, lexical, morfosintactic și fundamentează argumentul, form ele sale uzuale fiind comunicarea
orală și comunicarea scrisă, comunicarea paraverbală (metacomunicare) ce nu poate exista decât
în interdependență și simultan cu cea verbală și se remarcă prin intensitatea, caracteristicile vocii, particularitățile pronun ției, ritmul și debitul vorbirii, intonația, pauza etc., comunicarea nonverbală
care presupune realizarea unui cod printr -o diversitate de semnale legate de postura, mișcarea,
gesturile, mimica, înfățișarea partenerilor, privirea, orientarea corpului, dist anța etc.
După finalitatea actului comunicativ, există comunicarea accidentală ce presupune
transmiterea întâmplătoare de informații, nevizate voluntar de emițător și cu atât mai puțin adresate
unui receptor, comunicarea subiectivă care exprimă starea afectivă a locutorului (nervozitate,
echilibru, nerăbdare, plictis etc.) și comunicarea instrumentală despre care se afirmă că se
focalizează pe un scop precis și urmărește reacția receptorului.7
Or, succesul actului de comunicare rezi dă în prezentarea și ascultarea eficiente deși depinde
de confluența tuturor celorlalți factori prezentați. Prezentarea persuasivă este eficientă întrucât
realizează o receptare reflexivă, participativă, cu rolul de a schimba sau a sedimenta convingerile
auditoriului (în cazul comunicării orale), în pregătirea temeinică a mesajului codificat, în imaginea,
statusul intelectual al emițătorului, în reflexivitatea și tranzitivitatea mesajului, în talentul său de a
da veridicitate și viață tuturor intențiilor sa le de persuasiune. Dacă ne gândim că cel ce comunică
verbal, implicit, se comunică pe sine, atunci actul său comunicativ este, în egală măsură, propus pentru alteritate și pentru sine.

7 Vezi Pânișoară, Ion -Ovidiu. Comunicarea eficientă, Ediția a III -a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2008, pp.74- 95.

14
Considerațiile cu privire la exigențele procesului de comunicare sunt a plicabile, așa cum am
susținut în incipitul acestui capitol, și discursului public care, în epoci și culturi, s -a bucurat, poate,
de o mai largă audiență decât orice altă formă a comunicării umane.

I-2 Conceptul discurs public

Definirea discursului public nu suportă o operație pur logică, o privire, să spunem, de
dicționar întrucât domeniile de aplicabilitate a discursului sunt numeroase și, ca atare, stabilirea notelor defini torii sale presupune interdisciplinaritatea. În plus de aceasta, înseși ele mentele
corelative discursului, anume, limbajul, oratoria , retoric a, argumentarea și metalimbajul impun și ele
însele o cercetare relaționată. În sfera comunicării, discursul public poate fi definit ca o compoziție,
un mesaj ce se referă la un subiect anum e, construit prin intermediul mijloacelor verbale și
nonverbale de către un emițător, specializat într -un domeniu și care, evident, este destinat unui
receptor sau unor receptori – auditori .
În gnoseologie, discursul reprezintă „o formă de cunoaștere, care înaintează, prin înlănțuiri
și deducții, de la un concept sau enunț la altul” .
8 În interpretarea pragmaticii, discursul constituie
„o enunțare ce presupune un locutor și un auditor, precum și intenția locutorului de a- l influența pe
celălalt” (Benveniste) .9 O altă interpretare echivalează discursul cu un text, în conținutul căruia
întâlnim coincidența dintre perspectiva comunicațională și cea tematică sau cu un ansamblu de texte referindu -se la „interacțiunea dintre două sau mai multe discursuri centrate î n jurul unei singure
teme” .
10
Întru o mai bună înțelegere a discursului public trebuie lămurite câteva concepte conexe care
sunt importante din punct de vedere semantic pentru a delimita o serie de dihotomii cum sunt discurs -frază, discurs -limbă, discurs -text. De regulă, fraza reprezintă o structură sintactică,
argumentativă în conținutul căreia există cel puțin două propoziții. Or, discursul se prezintă ca o „unitate lingvistică formată dintr -o succesiune de fraze”
11 și din această pricină studiul discursului
public a fost numit fie „analiza discursului” , fie „gramatica discursului” . Dacă luăm în considerare
similitudinea discurs -unitate lingvistică -enunț, atunci enunțul se referă la componenta conceptuală a

8 Cf. Enciclopedie de Filozofie și Științe Umane, Editura All Educationa l, București, 2004, p.238.
9 Borțun, Dumitru; Săvulescu, Silvia, Analiza Discursului Public, Școala Națională de Studii Politice și Administrative,
Facultatea de Comunicare și Relații Publice, 2005, p.9.
10 Loc. cit.
11 Idem, Analiza Discursului Public, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și
Relații Publice, 2005, p.10.

15
„textului ca structurare în cadrul limbii” , pe când discursul desemnează „studiul lingvistic al
condițiilor de producere a acestui text” .12
Mai mult decât atât, limba înțeleasă ca exercitare a facultății limbajului ( facultas loquendi )
prin intermediul unui cod vorbit de o anumită comunitate se diferențiază de discurs prin aceea că
limba în integralitatea sa poate fi socotită ca un sistem utilizat de membrii unei comunități
ligvistico -geografice, iar discursul utilizează doar o parte din acest sistem, adică o utilizează într -un
dome niu de specializare a limbii. Mai exact, în utilizările sale limba devine limbaj politic, limbaj
filosofic, limbaj științific, limbaj istoric, limbaj religios, economic etc. De aici rezultă o multitudine
de tipuri de discurs, discurs politic, istoric, știi nțific etc. De pildă, Michel Foucault susține că „Se
numește discurs un ansamblu de enunțuri care aparțin aceluiași mod de formare discursivă” .13
În consecință, notele definitorii ale discursului sunt, pe de o parte, apartenența la o tipologie
discursivă (discurs politic, discurs literar, românesc, discurs juridic etc.) și, pe de altă parte,
apartenența la o categorie de locutori (discursul filosofic, discursul medicilor, discursul jurnaliștilor,
discursul sociologilor, discursul scriitorilor etc.).14 Cât privește dihotomia discurs -text, aceasta
inculcă definirea discursului ca ansamblu compus dintr -un text și determinat de contextul său.
Se-nțelege că în orice mod am defini discursul public denotă un status discursiv al
emițătorului, o unitate discurs ivă în text, un context determinat socio -cultural, un limbaj ca
principală componentă a unei acțiuni discursive, un domeniu de referință, interdependența text –
context, o motivație comunicațională, un „loc social” astfel încât discursul devine prin caracter ul
său comunicativ un produs socio- cultural.

I-3 Val iditatea cognitivă a discursului public

Nu întâmplător discursul public face parte integrantă din viața culturală și socială a omului.
Viața însăși, modelele culturale ilustrează că în multe dintre problemele existențial -culturale ale
omului , în evoluția sa, au făcut obiectul discursul ui public și putem admite că, de pildă, în
antichitatea greacă dialogurile lui Socrate au consacrat metoda ironico -maieutică prin intermediul
căreia Socrate aplica în discu ția cu cei adunați în agora o logică a întrebărilor și a răspunsurilor,
menită a scoate la lumină cunoștințele etice, în scolastică s -au dezvoltat ramuri ale lingvisticii și
învățământul bazat pe trivium ( gramatică, retorică și dialectică) , în modernitate „Discurs asupra

12 Idem, Op. Cit., p11.
13 Ibidem, p12.
14 Loc. cit.

16
metodei” a lui Descartes a revoluționat teoria cunoașterii, lucrările lui Avram Noam Chomsky
„Structura logică a teoriei lingvistice” și „Câteva observații asupra gramaticii generative” au
înnoit profund cercetările psihologiei și ale socio logiei, în postmodernitate discursul politic (mai
ales după sfârșitul Celui De-Al Doilea Război Mondial, căderea nazismului și apoi a
comunismului), discursul ecologic, discursul de securitate globală etc. afirmă eterna eliberare
individuală și colectivă a omului prin comunicare.
Mai mult chiar , discursul politic legitimează dreptul individual sau colectiv la dezbaterea
celor mai importante și profunde probleme de contingență istorică și culturală în diferitele
constelații de supoziții absolute și relative ale omului. Este de remarcat și faptul că, deși deciziile
politice, în genere, și actualmente mass -media influențează și condiționează discursul public
contemporan, cred că și personalitatea sau liberul arbitru al unei persoane produc activități
comunicati ve, competente, viguroase care exclud implicare în politică. O mostră de legitimare a
practicii discursului public drept formă de radiografiere a aspectelor negative ce zdruncină, ce
maculează o parte a societății românești actuale, o expune filosoful Andr ei Pleșu în cartea
„Obscenitatea Publică” . În conținutul cărții sunt luate în discuție devianțele culturale, politice,
jurnalistice, etice, sociale și, nu în ultimul rând, gravele devianțe ale u tilizării limbii române prin
înlăturarea normelor literare, a calităților generale și particulare ale stilului. În fond este vorba
despre o punere în paranteză a valorilor și a criteriilor de expunere publică, un soi de renunțare la
scrupule, raționalitate și control interior. Spre exemplu, „Not ă despre limba română” , un articol de
opinie publicat în săptămânalul „Dilema” , 10-16 ianuarie 1997 pune în discuție o problemă gravă,
anume, lipsa de respect pentru normele limbii literare și încălcarea celor mai intime valori ale limbii
vii. Autorul, Andrei Pleșu semnalează c ă lipsa „respectului pentru expresia vorbită și pentru cuvânt
în genere”15 generează grave anomalii culturale: „Demolatorii limbii nu sunt neapărat
manipulatori perverși ai ei. Sunt adesea, doar inși care o ignoră și o disprețuiesc. A vorbi incorect,
stereotip, neglijent poate însemna, put și simplu, a nu da două parale pe substanța și pe grația
cuvintelor, a nu crede în prestigiul și în energia lor. Expeditiv sau îngălat, stricătorul de limbă nu
realizează că aproximația îi subminează mesajul, că enunț ul rudimentar, asfixiat de agramatisme, e
ne-credibil și ne -funcțional. Limba noastră zilnică, e, prin urmare, atât victima totalitarismului
agresiv, cât și aceea a prostiei generale. Și dacă de totalitarism am scăpat, cu prostia avem de -a
face copios, cl ipă de clipă. E prostia care nu știe să citească, pentru că e ocupată să lectureze,
prostia care nu vede ci vizionează, prostia care concluzionează, implementează, precizează,

15 Pleșu, Andrei, Obscenitatea Publică, Editura Humanitas, București, 2005, p.158.

17
marchează și subliniază, prostia care crede că s -a deșteptat dacă în loc de „ști u că ninge” spune
„cunosc că ninge”. Prostia merge mână în mână cu vulgaritatea și cu lipsa de caracter. Stricătorul
de limbă e ignar, tembel, grosolan și imoral. În parlament, în ziare sau pe stradă, el este un focar
de infecție, o perpetuă amenințare. Iar unul dintre cele mai îngrijorătoare simptome ale ultimilor
șase ani este supraviețuirea nepedepsită a acestui personaj malefic , mai periculos pentru ființa
națională decât toate conspirațiile mondiale destabilizatoare.”16
Aserțiunile lui Andrei Pleșu îmbr acă accentele unui discurs virulent în care sunt inserate
explicitări ale sale, extrem de îngrijorătoare, dezolante referitor la maltratarea limbii române care ar
trebui să fie o componentă majoră a identității noastre culturale. Îngrijorarea sa merge până acolo
încât în finalul acestui articol se întreabă dacă utilizarea limbii și retorica politicianului contemporan nu pot fi premisele unei noi înfrângeri a limbii. Evident că Pleșu aduce în atenția opiniei publice, a
factorilor decizionali ai sistemului de educație gravele consecințe ale mutilării limbii române și în
felul acesta trage semnalul de alarmă din nevoia de prevenire a extinderii fenomenului de molestare a limbii române.
Afirmațiile sale se constituie în judecăți de valoare ce gravitează în jurul ideii că limba
română trebuie apărată și respectată ca element de identitate culturală, de ființare națională. În fond,
discursul (căci despre aceasta este vorba) denotă o formă de justiție subiectivă a filosofului, o
punere de problemă ce nu rezultă dint r-o reflecție solitară ci dintr -o observație critică ce este
analizată la nivelul conștiinței sale . Judecățile formulate, interogațiile sale se transformă într -o
analiză critică a fenomenului de mutilare a limbii și, totodată, într -un apel la reflecție individuală și
colectivă ca și cum s -ar aștepta la un proces de reafirmare colectivă a limbii române în valorile și
exigențele ei. De altminteri, retorica filosofului deține calitățile competenței practice, fără a se fi
lipsit de scrierea figurată și ornat ă.
Nu întâmplător reflecțiile lui Pleșu despre demolatorii limbii române se adresează unui
public larg. Dacă era necesară o adresabilitate largă, atunci reflecțiile sale își vor fi aflat publicurile
țintă. Validitatea cognitivă a textului lui Pleșu rezidă în aceea că explicitează un fenomen
îngrijorător care trebuie reținut și discutat, reevaluat și readus pe făgașul evidenței culturale.
Acuratețea afirmațiilor sale, dilemele cu privire la „viitorul” limbii române au fost propuse ca o
cugetare turbulentă ce demască o realitate supărătoare în scopul de a trezi, de ce nu, conștiința
colectivă și a o îndrepta într -o direcție nouă a comportamentului lingvistic. Practic filosoful invită la
discernământ fără a se dispensa de o ironie asemănătoare celei a junimiști lor și susține că în

16 Loc. cit.

18
interiorul vieții actuale utilizarea improprie a limbii române obiectivează o experiență socio –
culturală postdecembristă nefericită, tragică din perspectiva sa. Devalorizarea limbii române este, în
concepția sa, echivalentă cu un cataclism cultural.
La un prim nivel de analiză, discursul lui Pleșu este ușor de urmărit întrucât îmbracă forma
unui argument deductiv în care probele, temeiurile, dovezile conduc spre o concluzie certă,
adevărată, aceea că maltratarea limbii române este un fenomen convingător pentru publicul, actorii
sociali contemporani reflexivi, conștienți de gravitatea stării de fapt pe care o pune în discuție filosoful. La un al doilea nivel de analiză discursul are un profund caracter asertoric, ca rezultantă a
diserta ției, analizei, comparației și sintezei pe care le -a aplicat filosoful asupra fenomenului de
molestare a limbii române. La un al treilea nivel de analiză, discursul se remarcă printr -o
expresivitate subliniată prin alternanțe verbale ce au rolul de amplifi care a ideilor, ( „nu ști e să
citească … e ocupată să lectureze” , „prostie care concluzionează, implementează, precizează,
marchează și subliniază” ), sau prin afirmații categorice de tipul „Anul 1996 va fi, de aceea, în
istoria contemporană a țării, anul în care românii au ales un alt tip de discurs, o altă imagine a
propriei limbi. Un sunet nou s -a auzit dintr -o dată pe scena publică. Nu înseamnă că noii aleși sunt,
stilistic, ireproșabili. Dar, dincolo de toate stângăciile, spectacolul global al prezentări i lor
lingvistice a mai aproape de firesc, mai fraged” .
17
Se observă că Andrei Pleșu ia in discuție și discursul politic al anilor 1996 considerând că
aparițiile publice ale celor din corpusul politic au un impact hotărâtor asupra fenomenelor
lingvistice ac tuale. Aș conchide prin a sublinia că articolul „Not ă despre limba română” poate fi
socotit „un manifest” formulat în apărarea limbii române împotriva oricăror încălcări a grației
cuvintelor. Or, demersul lui Andrei Pleșu poate fi considerat și o premisă pentru o viitoare
reînsănătoșire a limbii prin eforturile convergente ce sunt acum și cetățeni europeni. Nu numaidecât
paradigma postmodernității strivește comportamentul lingvistic al omului actual, ci mai ales,
spectacolul hipnotic al publicității și magia tehnicizării și computerizării vieții. Omul postmodern și
discursul său public pare a fi unul eclectic asemenea simbolurilor și ritualurilor vieții.
Oricum, valoarea cognitivă a unui discurs public, postmodern sau nu, rezidă în tocmai
capacitatea sa de a se constitui într -un catalizator al problematizărilor esențiale, într -o formă de
comunicare și de manifestare a culturii. Discursul public devine simbolul istoriei, culturii și al schimbului de informații, idei, viziuni ce își au geneza în nevoia de ster ilizare a tot ceea ce pare a fi
distructiv într -o realitate socio -culturală. Însă, unicitatea cognitivă a discursului public este aceea că

17 Loc. cit.

19
nu exclude aspirația, idealurile de mai bine. Efectul produs este instituirea reflecției prin scoaterea ei
din hârtia de staniol a imobilismului socio -cultural fiindcă discursul public rămâne dominat de
intenționalitatea subiectului comunicator. Și cum intenționalitatea subiectului comunicator reprezintă, în mod clar și distinct, concepția sa de construcție a discursului public, angajat într -o
problemă, situație, temă, idee anume, nu încape îndoială că întreaga recuzită de construcție (ideatică, argumentativă, oratorică, retorică, lingvistică, metalingvistică) urmărește soluționarea
problemei pe care o ridică discursul. N u este exclusă, nicidecum, intenția de manipulare prin
discurs, ceea ce impune analiza din perspectiva manipulării a oricărui discurs public. Cu toate
acestea, voi trata acest aspect al problemei în capitolele următoare.
În încheierea acestui capitol voi susține că valoarea cognitivă a discursului public și -a
demonstrat validitatea în situații sociale din cele mai diverse (greve, adunări publice, manifestații),
în situații politice, în situații culturale, științifice, juridice etc. prin punțile de comunica re, legături
între personal și social, între individual, grup, instituție și comunitate, între individual comunitar și
global care dau viață cursului și stilului de a trăi.

20

II – Expresivitate oratorică și retorică în discursul public
Cel mai indicat mo d de analiză a expresivității oratorice și retorice a discursului public
pornește de la modelele consacrate în documentele aceste de Cicero și Aristotel. Marcus Tullius
Cicero a fost filosof, orator și om politic roman (106- 43 i.e.n.) a cărui a cărui filoz ofie s -a născut la
intersecția dintre pledoaria avocățească și retorică, ceea ce i -a dat posibilitatea de a discuta despre
orice temă printr -o argumentație în favoarea contrariilor până acolo încât să obțină o soluție menită
a satisface cel mai larg consen s printre oamenii de cultură. De aici, derivă aspectul cultural și erudit
al gândirii sale. Temele sale filosofice se axează pe etică („De Re Publica”, „De Finibus Bonorum et
Malorum ”, „De Affuis”, „De Senectute”, „De Amicitia”). Domeniile sale predilecte rămân oratoria
și retorica. Tratatele sale de retorică „De oratore”, „Brutus”