Lucrare de licen ță [611945]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE DREPT

Lucrare de licen ță

Coordonator științific:

Prof. BODEA BOGDAN
Absolvent: [anonimizat]
2018

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE DREPT

Lucrare de licen ță

ÎNȘELACIUNEA

Coordonator științific:

Prof. BODEA BOGDAN
Absolvent: [anonimizat]
2018

Cuprins:
LISTA DE ABEVIERI ………………………………………………………………………..

INTRODUCERE :
(importanta sociala+personala temei abordate )………………………………

ISTORIC ……………………………………………………………………………………….

CAP. I ……………………………………………………………………………………………
ce reprezinta patrimoniul (cine il poate avea – forme), cum poate fi
atins – perturbat dreptul la patrimponiu, cum este acesta protejat de
lege

CAP. II …………………………………………………………………………………………….
partea teoretică +spete la cateva dintre ele + jurisprudenta / doctrina in
paralel
Sectiunea 1. Notiune/ art. Din cod (Cadrul legal)
Sectiunea 2. Elemente preexistente: subiect ( activ, pasiv), obiect, + elemente consti tutive: lat.
Ob.( elem material, urmarea imediata, legatura de cauzalitate), lat. Sub. ( forma de vinovatie,
existent mobilului si scopului)
Sectiunea 3. Forme(acte pregatitoare, tentativa, fapt consumat+epuizat). Modalitati(normative
si faptice).Sanctiuni ( tratament sanctionator)

Sectiunea 4. Cazuri agravante NCP vs CP
Sectiunea 5. Cauze de neimputabilitate (daca sunt) NCP vs C P

CAP III. …………………………………………………………………………………………………..
Alte f orme de inselaciune/elemente co mune & diferente + sanctiunea
lor NCP vs CP (corelatia cu alte infractiuni) – Asemanari ale infracțiunii de
înselăciunecu infracțiunile de fraudă și alte infracțiuni (furt, abuz în serviciu, luare de mită,
trafic de influență, falsificare de monede sau altevalori).

CAP IV. …………………………………………………………… ……………………………………
Aspecte /elemente procedurale si criminologice specific e
1. Cauze si conditii care determina sau favorizeaza savarsirea infractiunii de inselaciune.
2. Căi și mijloace de combatere și prevenire a infracțiunilor contra patrimoniului, precum și importanța
acestora

CAP. V . …………………………………………………………………………………………………
Combaterea infractiunii

COMPARATIE INTRE DIFERITE REGLEMENTARI ALE ALTOR TARI ………..
Sectiunea 1 . Reglementari Anglia,Germania si SUA
Sectiunea2. Reglementari Grecia si Italia/Spania

CONCLUZII ……………………………………………………………………………………….
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………..

Listă de abrevieri

art. – articolul/articolele
alin. – alineatul/alineatele
dec. – decizia
nr. – numărul/numerele
C. – Cod
pen. – penal
civ. – civil
op. cit. – opera citată
Ed. – editura
p. – pagina/paginile
s. – secția
vol. – volumul/volumele
Jud. – județean
Î. C. C. J – Înalta Curte de Casație și Justiție
C. S. J. – Curtea Supremă de Justiție
M. Of. – Monitorul Oficial
S. U. – Secțiile Unite
Trib. – Tribunal

1
INTRODUCERE

REFERINTE ISTORICE
ALE INFRACTIUNII DE INSELACIUNE

Legislațiile din toate timpurile și toate organizarile sociale au incriminat și sancționat
aspru infracțiunile împotriva averii particulare, diferentele de reglementare și tratament
datorându -se perioadei istorice și insusirile proprii – printre care tradițiile religioase și juridice –
diferitelor societati .
În perioada sclavagistă, erau pedepsite sever furtul, tâlhăria, jaful; mai puțin cunoscute
erau alt e forme de atingere a proprietății, cum ar fi înșelăciunea , abuzul de încredere, gestiunea
fraud uloasă, care erau considerate delicte civile.
În perioada feudală s -a extins treptat represiunea penală, cuprinzând în sfera sa faptele
prin care se puteau aduce atingere1 patrimoniului. Majoritatea cutumelor și legiuirile care au
guvernat epocile amintite, impunea u – în ceea ce priveste sancționarea – pedepse corporale2
aspre , privative de libertate și chiar eliminatorii. De regulă , furturile mărunte se pedepseau cu
biciuirea, dar la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea ( tres furtileus ). Dacă furturile erau
grave se pu tea aplica pedeapsa cu moartea chiar de la primul furt. A sprime a a pedepselor ne
arată atat frecvența infracțiunilor cat și gravitatea lor. Împotriva unor asemenea fapte, stăpânirea
era silită să recurgă deseori la cele mai inumane pedepse.
Sistemele de drept penal moderne, deși au eliminat unele dintre vechile pedepsele care se
aplicau anterior, au menținut totusi un regim destul de dur pentru anumite forme de activitate
infracțională împotriva patrimoniului. Totodată au extins cadrul incriminator și la alte fapte
potrivite relațiilor economice din socie tatea modernă.

1 Gh. Nistoreanu, A. Boroiu, V. Dobrinoiu și colab ., “Drept penal”, Editura Europa Nova, București, 1997, p. 189.
2 Gh. Diaconescu , “Infracțiunile în Codul penal”, Editura Oscar Print, 1997, p. 359.

2
Codul penal român din 1864 , deși copiat în mare parte după Codul penal francez,
cuprindea numeroase articole privitoare la apărarea patrimoniului menite s ă asigure cu mijloace
mai aspre ocrotirea acestuia. Dar în grupul infracțiunilor contr a proprietății, erau incluse și unele
infracțiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea patrimoniului3.
Codul penal român de la 1936 această materie se regasea în Cartea II, Titlul XIV intitulat
„Crime ș i delicte contra patrimoniului”, organizat la randul sau în cinci capitole : Cap. I – Furtul;
Cap. II – Tâlhăria și Pirateria; Cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;
Cap. IV – Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse
proprietăți; Cap. V -Jocuri de noroc, loteria, specula contra economiei publice.
După cum putem observa , Codul penal din 1936 a re strâns, în limitele sale , toate
infracțiunile contra patr imoniului, grupându -le în funcție de obiectul juridic.
În perioada anil or 1944 -1989 s -au produs unele schimbări importante, din punct de
vedere legislativ, î n toate domeniile dreptului, mai a les în domeniul dreptului penal. . Astfel a fost
adoptat Decretul nr. 192/1950 care definea noțiunea de „ obștesc ” și „avut obștesc ”4. Prin acest
act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codulu i penal din 1936 un nou capitol: „Unele
infracțiuni contra avutului obștesc”, care s -a modificat ulterior , mai ales în ceea ce priveste
agrav area pedepselor. Acest decret a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire
discriminatorie, intre „particular” si „obștesc”.
După 1989, s -au adus numeroase modificări Codului penal, ultima și cea mai importa ntă
realizand modificarea denumirii Titlului III din „Infracțiuni contra avutului personal sau
particular” în „Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV „Infracțiuni contra avutului
obștesc” fiind în întregime abrogat.
In ceea ce priveste mentionarile legate de proprietete , din Const itutia Romaniei, arată î n
art. 136 alin 1 , că aceasta este pub lică sau privată, iar în art. 44 alin 2, că proprietatea privată este
ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular.
Pe acest fond, literatura de specialitate5 a incadrat infracțiunea de î nșelăciune în categoria
faptelor de fraudă alături de abuzul de încredere, gestiune frauduloasă și însușirea bunului găsit.

3 V. Stoica , ”Drept civil. Drepturi reale principale”, ed.2, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 4.
4 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu și colectiv, Drept penal, Partea specială , Editura Europa Nova, București, 1997, p.
190
5 V. Stoica , op. cit ., p. 7 -8.

3
Inșelăciune a era considerată în vechile legislatii ca un ilicit civil 6, și lăsa loc fie unei
acțiuni de anulare a actului juridic pentru viciu de consimțământ, fie de r eparare a pagubei.
Inșelăciune a prin fals era sancționata cu modal itățile falsului.
În sistemul de drept penal modern, înșelăciunea, mai întâi sub formă calificată a
escrocheriei, apoi și sub formă simplă, a fost incriminată ca infracțiune asupra patrimoniului , iar
în secolul XIX și XX erau incriminată prin asimilarea cu înșelăciunea, anumite fapte în
săvârșirea cărora amăgirea constituia factorul determinant.
Legiuitor ul a dorit, prin incriminarea acestei infracțiuni , să asigure încrederea și buna
credință , pe care trebuie să se întemeieze relațiile sociale cu caracter patrimonial , ca și punerea
persoanei la adăpost de pagubele care i -ar putea fi pricinuite ca urmare a inducerii ei în eroare de
către o altă persoană.

Elemente de drept comparat

Toate legislațiile moderne cuprind reglementări ample pentru faptele care aduc atingere
proprietății, consecință de inteles a importanței pe care o au relațiile de proprietate pentru
dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului individului la progresul acesteia.
Cea mai recentă reglementare este aceea a CODULUI PENAL FRANCEZ . În capitolul
III este incriminată escro cheria și alte infracțiuni apropiate acesteia. Astfel, în art. 313 al. 1 se
prevede că escrocheria „ este fapta, fie prin utilizarea unui nume fals sau a unei calități false, fie
prin abuzul unei calități reale, fie prin utilizarea de manevre frauduloase, p rin care se înșeală o
persoană fizică sau juridică și prin care este determinată astfel, în prejudiciul său sau în
prejudiciul unui terț, să predea fondurile, valori sau un bun oarecare, să furnizeze un serviciu sau
să consimtă un act producând o obligație sau descărcare. Escrocheria se pedepsește cu 5 ani
închisoare și cu amenda de 375 000 euro. ”
Alineatul urmator prevede cazurile agravante ale acestei infractiuni.

6 V. Dongoroz și colab. “Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. III, Editura Academiei, 1971, p. 534

4
CODUL PENAL GERMAN , reglementează în capitole diferite, atacurile asupra
proprietății. Astfel, în capitolul XXII sunt incriminate înșelăciunea simplă, înșelăciunea prin
computer, înșelăciunea în acordarea subvențiilor, înșelăciunea în acordarea creditului, încălcarea
încrederii și altele.
CODUL PENAL SPANIOL , reglementează în Titlul XIII de lictele contra proprietății.
Printre incriminările cuprinse în acest titlu figureaz ă furtul sub toate formele lui art.234-247,
înșelăciunea art.248, infracțiunea contra dreptului de autor și de proprietate industrială art.270 și
altele.
CODUL PENAL ITALI AN, reglementează în Titlul XIII infracțiunile contra
patrimoniului. Sunt astfel incriminate fapte contra patrimoniului comise prin violență impotriva
lucrurilor sau persoanelor –furt simplu și agravat, răpire, sechestrare de persoane în scopul
obținerii d e avantaje materiale – și fapte contra patrimoniului comise prin fraudă –înșelăciunea,
tăinuirea, însușirea bunului găsit, camăta și altele.
CODUL PENAL PORTUGHEZ , reglementează infracțiunile contra patrimoniului în
Titlul IV sub denumirea de „Crime contra proprietății”, sunt incriminate fapte de furt simplu și
calificat, abuz de încredere, înșelăciune, șantajul etc.
Actualul COD PENAL ELVEȚIAN ,referitor la escrocherie prevede că „cel care, cu
intenția de a -și procura sau de a procura unei terțe persoane o îmbogățire ilegală, va induce în
eroare o persoană prin afirmațiile înșelătoare sau prin disimularea adevăratelor fapte sau î -l va
încuraja în greșeala sa și va provoca astfel victima la acte ce vor prejudicia interesele sale
pecuniare, sau ale unei terț e persoane, va fi pedepsit cu privare de libertate pentru maximum 5
ani”. Al. 2 prevede o pedeapsă mai mare dacă autorul își face o meserie din escrocherie, iar în al.
3 se stipulează că escrocheria comisă în dauna rudelor sau persoanelor apropiate va fi u rmărită
doar la plângere prealabilă. De asemenea CODUL PENAL ELVEȚIAN sancționează
înșelăciunea cu cartele bancare și cărți de credit, escrocheria de la hotel -restaurant pedepsită la
plângere prealabilă din partea celui păgubit, precum și infracțiunea de c amătă.
In CODUL PENAL AMERICAN sunt incriminate faptele de distrugere a proprietății
prin incendiere –foc sau explozie ; pătrunderea abuzivă într -o locuință în scopuri criminale; fapte
de furt cu violență; faptele de furt simplu; furtul de servicii; folosir ea neautorizată a unui
autovehicul; înșelăciunea și contrafacerea; folosirea de cecuri fără acoperire și altele.

5
CAPITOLUL I

Ce este p atrimoniu l?

Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi și obligații ale
unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunuri pe care le cuprinde la un
moment dat patrimoniul: fie că este privit ca o identitate strâns le gată de persoana subiectului, fie
ca o universalitate de drepturi, acesta există obligat oriu la orice subiect de drept. . În terminologia
legii penale, noțiunea de “ patrimoniu ” nu are același înțeles ca și în dreptul civil.
Sub aspect civil patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și
viitoare ale unei persoane. Totalitatea drepturilor în expresia lor bănească alcătuiesc activul
patrimonial, iar totalitatea obligațiilor, tot în expresia lor bănească, formează pasivul patrimonial,
astfel că patrimoniul are un activ și un pasiv7.
În dreptul penal noțiunea de patrimoniu în legătură cu infracțiunile care se pot comite
împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în
indivi dualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase, ori de a fi
distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos etc.. Uneori activitatea infracțională poate viza
și patrimoniul privit ca un iversalitate de bunuri (art . 242 N.C.pen. -gestiunea frauduloasă).
Într-o opinie8, patrimoniul a fost definit ca „totalitatea drepturilor și obligațiilor care au
valoare pecuniară, care aparțin unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică”.
Patrimoniul cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor ce au un caracter pecuniar,
respectiv drepturile și obligațiile patrimoniale. Din punct de vedere economic, patrimoniul este
alcătuit din „totalitatea bunurilor destinate să satisfacă nevoile de consum ale unei persoane,
altfel spus, averea unei persoane”9. Astfel, patrimoniul cuprinde capitaluri ș i venituri. Sub
aspect juridic patrimoniul cuprinde atât drepturi, cât și datorii cu valoare pecuniară.

7Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 1996, p. 9
8 A se vedea M. Uliescu, A. Gheorghe ”Drept civil. Drepturile reale principale ”, Editura Universul J uridic,
București, 2011, p. 10.
9 A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 7

6
În dreptul penal român, legea incriminează ca infracțiune numai acea faptă care p rezintă
pericol social, respectiv aduce atingere valorilor puse sub ocrotirea legii penale și care presupune
ca sancțiune o pedeapsă.
În Titlul I I din Codul penal, numit „Infracțiuni contra patrimoniului”, legiuitorul a
incriminat acele fapte de pericol so cial care sunt săvârșite împotriva relațiilor sociale privitoare
la existența și folosirea liberă a patrimoniului unei persoane. Din acest titlu face parte și
infracțiunea de înșelăciune, reglementată în art. 244 Cod penal.
Obiectul juridic al acestor infracțiuni constă în ansamblul relațiilor patrimoniale care
formează avutul public sau privat. Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului
îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asig urate prin
apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și, implicit,
sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta
făcând parte din gajul general al creditorilor chiro grafari.
Obiectul material al acestor infracțiuni e necesar să fie un bun material sau corporal,
mobil sau imobil, să prezinte o valoare social economică sau de întrebuințare, să se afle în
posesia sau detenția unei persoane, să aparțină patrimoniului unei persoane.

Într-o altă părere se afirmă că infracțiunea n -ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului
ca universalitate de bunuri pentru că aceasta din urmă există întotdeauna, indiferent de numărul
sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiec tul nu posedă nimic ori numai datorii; nici
o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care
compun patrimoniul său. De aceea, mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind
îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu10. S-ar putea susține că patrimoniul, ca
universalitate, fiind o abstracție nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane,
infracțiunea putându -se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asu pra unei valori
care face parte efectiv din activul patrimonial al unei persoane. Pasivul patrimoniului nu
prezintă, de regulă, nici un interes pentru cei care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului,
chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu și e cuprins în această noțiune.

10 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea
specială , Editura Europa Nova, București, 1997, p. 196

7
Este de observat că incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are
în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei. Aceasta înseamnă că
infractorul trebuie să dovedească c ă avea un drept pe care și -a întemeiat acțiunea împotriva
patrimoniului, acțiune care i se reproșează și în raport de care organele de urmărire penală au
făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, aceasta nu
este ținută să facă dovada că avea calitatea de proprietar sau de posesor ori de detentor legitim al
bunului care i -a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii11.
Un alt specific al acestei categorii de infracțiuni este că sub denumirea gl obală de
“infracțiuni contra patrimoniului” există două categorii mari de bunuri susceptibile a fi ocrotite
prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport cu formele felurite de proprietate.
Delimitarea formelor fundamentale de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale este
consacrată prin normele constituționale din art. 135 alin. 2 din Constituție, care prevede ca
“Proprietatea este publică și privată”, ceea ce înseamnă că în societatea noastră nu sunt de
conceput alte forme de propri etate și, pe cale de consecință, de patrimoniu, decâ t cele enumerate
în Constituție.
În ceea ce privește precizarea obiectelor concrete care aparțin uneia sau celeilalte forme de
proprietate, normele constituționale folosesc o tehnică diferențiată: ele nu menționează în mod
direct categoriile de bunuri care aparțin proprietății private, ci numai pe cele care formează
proprietatea publică. Cunoscând aceste categorii de bunuri, ne putem da seama de sfera bunurilor
care aparțin proprietății private; în această categorie vor intra toate bunurile care nu formează
obiectul proprietății publice.
Legiuitorul ar fi îndreptățit să creeze un regim diferențiat de ocrotire pentru
bunurile proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba cărora sunt puse acest e
bunuri12. O atare ocrotire ar putea fi extinsă într -o perspectivă mai îndepărtată și asupra bunurilor
aparținând regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat, chiar dacă în
prezent aceste bunuri au caracter privat, iar potriv it art. 41, alin. 2 din Constituție “Proprietatea
privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titularul ei”. Aceasta va atrage o ocrotire
specială și a bunurilor încredințate unei regii autonome sau unei societăți comerciale cu capital

11 V.Dongoroz, Iosif Fodor, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, Ion Oancea, C -tin Bulai, Rodica
Stănoiu, Victor Rășca, Explicații teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei,
București, 1972, vol. III, p. 444
12 Gh. Nistoreanu și colectiv., Op. cit., p. 197.

8
majorita r de stat. În toate aceste situații capitalul societății care face astfel de operații fiind al
statului, bunurile aparținând acestuia ar trebui să se bucure de ocrotirea mai deosebită, chiar prin
mijloace de drept penal, întocmai ca și bunurile aparținând proprietății publice.
Aceasta s -ar putea realiza chiar numai sub forma unor agravante la încriminările
care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice de
ocrotire a bunurilor de a căror existență și dezvoltare este interesată întreaga societate și nu
numai persoana fizică sau juridică proprietară nemijlocită a bunului.

9

CAP. II:
Sectiunea 1. (Cadrul legal)
Conform art. 244 alin. 1,2 Cod penal , constituie infracțiune de înșelăciune, inducerea în eroare
a unei persoane prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase,
în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit
o pagubă.

Inducerea in eroare
Inselaciunea este reglementata in cuprinsul art. 244 din noul Cod penal, in doua variante de
comitere a faptei. Prima, cea simpla, consta in inducerea in eroare a unei persoane prin
prezentarea ca adevarata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevarate, in
scopul de a obtine pentru sine sau pentru altul un folos patrimoni al injust si daca s -a pricinuit o
paguba, fiind pedepsita cu inchisoarea de la sase luni la trei ani. A doua varianta, cea agravata,
incrimineaza folosirea de nume sau calitati mincinoase ori alte mijloace frauduloase in vederea
savarsirii faptei, limitele pedepsei cu inchisoarea fiind de la unu la cinci ani.
In cuprinsul Codului penal din 1969, insel aciunea in conventii avea o reglementare distincta. Mai
exact, prin art. 215 alin. (3) era incriminata inducerea sau mentinerea in eroare a unei persoane
cu prilejul incheierii sau executarii unui contract, savarsita in asa fel incat, fara aceasta eroare,
cel inselat nu ar fi incheiat sau executat contractul in conditiile stipulate. Aceasta incriminare
speciala nu a mai fost preluata in actuala reglementare, fapt ce nu coincide cu o dezincriminare a
inselaciunii in conventii, fiind incidente si in aceasta i poteza dispozitiile cu arie generala din
cuprinsul art. 244 din noul Cod penal.
E de notat, totodata, faptul ca a disparut conditia privind caracterul determinant al erorii in care a
fost indusa persoana vatamata, in lipsa careia nu ar fi incheiat sau exe cutat contractul. Acest
aspect este pe alocuri redundant si, oricum, aproape imposibil de probat in practica, avand o
componenta majora de ordin subiectiv.

10
O conditie unanim acceptata pentru retinerea infractiunii de inselaciune in conventii o reprezinta
actiunea faptuitorului de amagire a unei persoane, astfel incat aceasta sa dobandeasca o
reprezentare denaturata, falsa, asupra unei anumite situatii, cu prilejul incheierii sau executarii
unui contract. In lipsa utilizarii unor metode dolosive din partea f aptuitorului, apte a induce sau a
mentine in eroare persoana vatamata la incheierea si executarea contractului, simplul refuz al
indeplinirii angajamentelor contractuale asumate nu atrage incidenta legii penale.
Elementele constitutive ale infracțiunii
1. Noțiune și definiție
Patrimoniului i se pot aduce atingeri și ca urmare a amăgirii, a inducerii în eroare a unei
persoane de către o altă persoană.
Presupunând pricinuirea unei pagube, înșelăciunea a fost inclus ă in categoria
infracțiunilor contra patrimoniului, alături de furt, tâlhărie, abuz de încredere etc. Față de toate
aceste infracțiuni, înșelăciunea se diferențiază prin aceea că, în cazul ei, paguba nu se produce
prin luarea fără consimțământ a bunului altuia, în scopul însușirii pe nedrept, în cazul furtului, și
nici prin intervertirea 1 calității de detentor al unui bun în calitate de pretins proprietar al
acestuia, în cazul abuzului de încredere, ci prin inducerea în eroare a persoanei de către
făptuitorul care urmărește prin aceasta obțin erea unui folos material injust pentru sine sau
pentru altul.
Textul incrimiator:
Art. 215 – “Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei
fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine
sau pentru altul un folos material injust și dacă s -a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu
închisoare de la 6 luni la 12 ani.

11
SPETA NOUL COD
Judecătoria BACĂU -Secția Penală Hotărâre nr. 910 din data de 15.06.2016
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
I. Situația de fapt și încadrarea juridică reținută prin rechizitoriu
Prin rechizitoriul din data de 31.08.2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău
în dosar nr. X înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. 10763/180 /2015 la data de
04.09.2015 s -a dispus trimiterea în judecată a inculpatului PA pentru săvârșirea
infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 244, alin. 1, alin. 2 C. pen., cu aplicarea
art. 77, lit. a C. pen. și art. 41, alin. 1 C. pen și art. 5 C. pen.
În cuprinsul actului de sesizare al instanței s -a reținut, în esență, că la data de
13.08.2013, cu ajutorul altor persoane rămase neidentificate, cu intenție, a indus și
menținut în eroare pe reprezentanții persoanei vătămate S.C.. Bacău, prin folosirea
unor nume și calități mincinoase, cu ocazia efectuării unei curse de trasport având ca
obiect cantitatea de 21,78 tone oțel, modificând locul de descărcare și însușindu -și
astfel mărfa, cauzându -i acesteia un prejudiciu de 56.609,38 lei.
IV. Situația de fap t reținută de instanță
Instanța reține că la data de 13.08.2013 persoana vătămată S.C.prin intermediul
martorului MC, ce avea funcția de agent transporturi, a publicat un anunț pe Bursa de
Transport în vederea efectuării unui transport de oțel beton de la furnizorul S.C.S,
punct de lucru S.C. – punct de lucru Constanța. Ca urmare a anunțului postat pe site -ul
bursei de transport , martorul MC a fost contactat telefonic pe numărul său de telefon
X de pe numărul de telefon X de către o persoana de sex feminin c are s-a recomandat
sub numele"AS";, precizând că are calitatea de manager la E. și care a răspuns pozitiv
la efectuarea cursei stabilite prin anunț.
În data de 13.08.2013, la ora 14:33 martorul MC a transmis comanda nr. X către E. de
pe adresa de e -mail X la adresa X, în comanda respectivă menționându -se că
transportul în cantitate de 21,72 tone oțel beton să fie efectuat pe ruta Focșani –
Constanța, către SCP, unul din furnizorii S.C.cu care societatea avea contract de
colaborare.
În urma discuțiilor purta te, persoana de sex feminin care s -a recomandat "AS"; a
comunicat martorului MC că șoferul din partea E. se numește MS, furnizându -i toate
datele de identificare a acestuia în vederea întocmirii avizului de însoțire a mărfii.
Totodată, persoana care s -a recomnadat sub numele "AS"; a furnizat numărul de
telefon Xca fiind al șoferului MS, precum și faptul că transportul se va efectua cu un
camion cu numărul de înmatriculare BZ -02-CMM.
Martorul MC a comunicat aceste date către colega sa de la departamentul de achiziții,
numita Cerasela Catană, care la rândul ei a luat legătura cu reprezentanții SCS.
Focșani și a comunicat datele șoferului în vederea inserării acestora pe avizul de
însoțire a mărfii.

12
În data de 13.08.2013 la sediul SCS. s -a prezentata șoferul MS , cu autocamionul cu
numărul de înmatriculare X și a încarcat cantitatea de 21,7 tone oțel beton, a semnat și
preluat avizul de însoțire a mărfii nr. 2357/13.08.2013 și a plecat în cursă.
În data de 14.08.2013, în jurul orei 8.30 martoraUM a contactat pers oana care s -a
recomandat a fi șoferul trasnportului, sens în care acesta i -a comunicat faptul că este
la Fetești la stația de taxare, cunoaște drumul și nu mai este nevoie să fie așteptat,
întrucât va ajunge la destinație la ora 12.00. Martora UM s -a depla sat la depozitul
SCP la ora stabilită, a așteptat camionul cu marfă însă acesta nu a mai venit, a încercat
să contacteze șoferul la numarul de telefon, însă postul telefonic era inchis, motiv
pentru care l -a contactat pe martorul MC și i -a relatat cele înt âmplate.
La scurt timp dupa ce a plecat în cursă martorul MOa fost contactat de pe numărul de
telefon X de către inculpatul PA stabilind locul de descărcare în Constanța. În data de
14.08.2013, în jurul orei 07.00 inculpatul l -a contactat pe șoferul MOde p e acelasi nr.
de telefon Xși i -a spus că s -a schimbat locul de descărcare, specificându -i faptul să
opreasca la intrarea în mun. Medgidia pentru că îl va prelua personal.
De pe același număr de telefon, inculpatul PA a contactat -o pe martora UM, șef de
vânzari în cadrul S.C. – punct de lucru Constanta și s -a recomandat în mod mincinos ca
fiind șoferul MO, specificând că mai întârzie, iar ulterior nu a mai răspuns deloc la
telefon, postul fiind închis.
În jurul orei 08.00, la intrarea din Medgidia, șoferul a fost așteptat de către un taxi din
care au coborat două persoane de sex masculin, unul tatuat pe umăr și unul ce a fost
recunoscut ulterior în persoana inculpatului PA, care i -a comunicat că el este peroana
cu care a vorbit la telefon pe nr. 0767.234.491; astfel, acesta s -a urcat în cabina
șoferului și l -a dirijat către un depozit de fier vechi din apropierea loc. Castelu, jud.
Constanța unde mar fa a fost descărcată. La intrarea în depozitul respectiv, asteptau
trei autobasculante pentru a fi încărcate.
Astfel, descarcărea mărfii s -a realizat în jurul orei 09.00 de către angajații depozitului
respectiv, dupa care șoferul MOși -a primit banii pentru transportul efectuat și a plecat
spre o altă destinație.
Din declarațile martorilor BMși MOrezultă faptul că un agent de poliție s -a deplasat în
jurul orelor 15.00 la depozitul respectiv, constatând faptul că marfa nu mai era acolo,
depozitul având instal ate camere de supraveghere video însă nefuncționale, iar din
discuțiile agentului de poliție cu persoanele care se aflau la depozit, aceștia nu au
recunoscut descărcarea cantității de 21,72 tone oțel beton în incinta depozitului.
A fost audiat in calitate de martor șeful depozitului, numitul PG, administrator al R
însă acesta nu a recunoscut descărcarea cantității de marfă la depozitul său, declarând
faptul ca atât el cât și angajații săi nu au cunoștință despre acest transport de marfă.
De asemenea, s -a efectuat un control economic la R (depozitul de fier vechi) cu
privire la evidențele de intrare -ieșire a cantității de oțel beton pentru perioada
respectivă (luna august 2013), ocazie cu care s -a constatat că nu există intrări/ieșiri de
oțel beton, ci numai cantități de fier vechi, ceea ce conduce la concluzia că oțelul

13
beton a fost vândut la "negru"; și nu a fost trecut prin evidența contabilă, ori există
posibilitatea ca depozitul respectiv să fie doar locul de transfer, fiind încărcat imediat
de cele trei autobasculante care așteptau, dupa cum a relatat martorul MO.

Raportat la mijloacele de probă administrate în cauză, coroborate cu poziția
procesuală a inculpatului, care s -a sustras atât de la umărirea penală, cât și de la
judecarea cauzei, imposibilitat ea acestuia de a furniza explicații cu privire la aspectele
esențiale ale cauzei indicate anterior și care îl indică ca autor al infracțiunii, instanța
constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită cu vinovăție de
inculpat dincolo de orice îndoială rezonabilă, așa cum prevăd dispozițiile art. 396 alin.
2 C. proc. pen.
V. Încadrarea jurdică a faptelor reținută de către inst anță
În drept, fapta inculpatului PA constând în aceea că în data de 13.08.2013, cu ajutorul
altor persoane rămase neidentificate, cu intenție, a indus și menținut în eroare pe
reprezentanții persoanei vătămate S.C.Bacău, prin folosirea unor nume și calită ți
mincinoase, cu ocazia efectuării unei curse de trasport având ca obiect cantitatea de
21,78 tone oțel, modificând locul de descărcare și însușindu -și astfel mărfa, cauzându –
i acesteia un prejudiciu de 56.609,38 lei, întrunește elementele constitutive al e
infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215, alin. 1, 2 și 3 C. pen. de la 1969 cu
aplicarea art. 75, lit. a C. pen. de la 1969 și a art. 37, lit. a C. pen. de la 1969, totul cu
aplicarea art. 5, alin. 1 C. pen.
Elementul material al infracțiunii d e înșelăciune constă în inducerea în eroare a
persoanei vătămate cu privire la efectuarea transportului de marfă și identitatea reală a
transportatorului.
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu forma de vinovăție a inteției
directe.
Urma rea imediată a constat în producerea unui prejudiciu în patrimoniul persoanei
vătămate, acesta nefiind recuperat.
Legătura de cauzalitate dintre acțiunea inculpatului și prejudiciul creat este dovedită
prin probatoriul administrat și rezultă din aceea că î n lipsa activității inculpatului,
paguba nu s -ar fi produs.
VII. Soluționarea acțiunii civile
Instanța reține că răspunderea civilă a inculpatului PA este întemeiată pe dispozițiile
art. 1349, alin. 1 și 2 C. civ. potrivit cărora orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă
atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această î ndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Având în vedere cele ce preced, văzând înscrisruile depuse la dosarul de urmărire
penală ce atestă valoarea totală a cantității totale de 21,78 tone oțel, instanța va ad mite
acțiunea civilă formulată de persoana vătămată constituită parte civilă S.C.și va obliga

14
pe inculpatul PA la plata către aceasta a sumei de 56.609,38 lei cu titlu de daune
materiale.
VIII. Cheltuieli de judecată
Față de soluția de condamnare dispusă î n cauză și văzând prevederile art. 272 C. proc.
Pen. și art. 274 alin. 1 C. proc. Pen., instanța îl va obliga pe inculpat la plata către stat
a sumei de 2.322,97 lei cu titlu de cheltuieli judiciare (în care sunt incluse și sumele
avansate de stat referito are la cheltuielile de transport și masă acordate martorei
UMC), din care suma de 1.200 lei aferentă urmăririi penale și suma de 1.122,97 lei în
cursul judecății, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de
260 lei – av. B, delegație nr. X/10.09.2016, să rămână în sarcina statului și să fie
avansat din fondurile Ministerului Justiției.13

Sectiunea 2.
2.1.Obiectul infracțiunii de înșelăciune.
a) OBIECTUL JURIDIC GENERIC al infracțiunilor contra patrimoniului îl
constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate
prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la
bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în
cadrul patrimoniului, a cesta făcând parte din gajul general al creditorilor
chirografari14.

Patrimoniul ocrotit prin normele juridice din această incriminare are ca titular
persoana fizică sau persoana juridică. Acestea nu sunt neapărat proprietarul
bunurilor asupra căreia fapta se săvârșește. Legea nu ocrotește numai dreptul de
proprietate. Posesia este ocrotită în aceeași măsură, iar din punctul de vedere al
legii penale, detenția precară se bucură de același regim de protecție. Aceasta

13 https://legeaz.net/spete -penal/inselaciune -jurisprudenta -infractiuni -910-2016

14 Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, I.Molnar, V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Drept Penal -partea
specială -, Editura Europa Nova, București, 1999, p. 193.

15
înseamnă că posesia sau detenția legitimă este ocrotită chiar împotriva
proprietarului15.
b) OBIECTUL JURIDIC SPECIAL al infracțiunii de înșelăciune îl formează
relațiile sociale de ordin patrimonial apărate de norma penală și bazate pe bună
credință și încredere reciprocă. (Infracțiunea de înșelă ciune are ca obiect juridic special,
relațiile sociale de ordin patrimonial ce implică încrederea și buna credință a celor ce intră în
aceste relații. ) Buna credință și încrederea celor două părți sunt necesare pentru
formarea și desfășurarea unor relații patrimoniale normale, ele constituind
atribute pentru valoarea socială a patrimoniului, fără de care această valoare nu
mai poate genera relații sociale normale. Or, tocmai asigurarea acestor relații face
obiectul de ocrotire al infracțiunii de la articolul 215 Cod Penal16.
Pe baza acestor atribute, care formează obiectul juridic special al infracțiunii de
înșelăciune, se face deosebire între infracțiunile contra patrimoniului săvârșite
prin sustragere și cele comise prin fraudă. Totodată, se face distincție între
infracțiunea de înșelăciune și cea de abuz de încredere, în sensul că la înșelăciune
încrederea este obținută prin amăgire, în timp ce la abuzul de încredere se
încalcă, prin abuz, încrederea acordată17, în mod licit. În practica judiciară se ține
seama de acest element de delimitare. De aceea, Tribunalul Suprem a statuat că
fapta inculpatului care a intrat în posesia unei delegații semnate în alb d e
conducerea unității și pe care a completat -o s-a prezentat la o altă întreprindere,
pretinzând că este delegat să ridice o parte din aparatura electronică pe care și -a

15 O.Loghin, A.Filipaș, Drept Penal Român -partea specială -, Editura Șansa, București, 1992,
p. 91.
16 Ion Gorgăneanu, Infracțiunea de înșelăciune , Editura Scaiul, 1993, p. 20.
17 Vasile Dongoroz, S.Koh one, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roșca,
Explicații teoretice ale Codului penal român , Editura Academiei, 1971, vol. III, p. 526.

16
însușit -o, constituie infracțiunea de înșelăciune, întrucât în cazul abuzului de
încre dere intrarea în posesia bunului se face licit, ceea ce în speță nu s -a realizat18.
O importanță deosebită se atribuie aliniatului 4, art. 215 Cod penal, al cărui obiect
juridic îl constituie acele relații sociale cu caracter patrimonial ce implică
încreder ea și buna credință a participanților care folosesc cecurile, ca
instrumente de plată, în cadrul acestor relații19.
Prin incriminarea infracțiunii de înșelăciune împotriva patrimoniului, s -a urmărit
ocrotirea proprietății împotriva faptelor de amăgire, de falsificare a adevărului, de inducere în
eroare, de înșelare a bunei credințe săvârșită față de o persoană, acțiune care determină acea
persoană să efectueze sau să consimtă20 la efectuarea unui act din care rezultă o situație de
fapt care are drept urmare producerea unei pagube materiale.
Recurgerea la amăgire se produce cu privire la anumite relații de ordin patrimonial sau
care au consecințe relevante din punct de vedere patrimonial, relații în formarea sau realizarea
cărora este nevoie de un minim de în credere, de bună credință reciprocă.
Pe baza acestor atribute, care formează obiectul juridic special al infracțiunii, se face
deosebirea între infracțiunile patrimoniale săvârșite prin sustragere și cele comise prin fraudă.
Totdeauna, se face distincție î ntre înșelăciunea de înșelăciune și cea de abuz de încredere, în
sensul că la înșelăciune încrederea este obținută prin amăgire, în timp ce la abuzul de încredere
se încalcă, prin abuz, încrederea acordată .

18 Gorgăneanu, Op. cit. , p.64.
19 Arpad Czika, Structura și sfera de incidență a infracțiunii de înșelăci une prin emitere de
CEC -uri, prevăzută de art. 215, alin. 4 Cod penal , în Dreptul nr.2/1998, p.73
20 “Infracțiuni contra avutului obștesc” – “Serviciul editorial și cinematografic” – 1987,
București, p. 132

17
c) OBIECTUL MATERIAL în cazul infracțiunii de î nșelăciune îl constituie bunurile
materiale, mobile sau imobile, precum și înscrisurile cu valoare patrimonială care
atestă drepturi, obligațiuni sau acțiuni cu caracter patrimonial aflate în momentul
săvârșirii la dispoziția, în posesia sau detenția victi mei.
De cele mai multe ori bunul obținut prin amăgire este un bun corporal mobil, remis
făptuitorului ca urmare a inducerii în eroare. Bunul însă poate fi și un înscris care încorporează
o valoare patrimonială cum ar fi o obligațiune cec sau un înscris prin car e făptuitorul
dobândește un drept real asupra unui bun corporal – mobil sau imobil sau chiar un drept de
creanță 4.
Dacă bunul a fost obținut de infractor prin remitere, acesta nu poate primi decât
bunurile mobile ca: obiecte, bani, animale iar dacă s -a obținut un înscris prin care se
dobândește dreptul asupra unor bunuri acestea pot fi și imobile.
Practica judiciară a considerat că nu constitue infracțiunea de înșelăciune, fapta de a
înstrăina bunuri cumpărate în mod legal cu plata în rate mai înainte de achitarea integrală a
prețului, întrucât contractul are valoarea unui titlu executoriu iar unitatea respectivă îl va putea
urmări pe cumpărător pentru plata ratelor scadente. Activitatea de înstrăinare nu s -a îndreptat
contra unui bun sau a unor valori ce aparțin patrimoniului și nici nu s -a urmărit vreun folos
material injust.
Ceea ce poate obține făptuitorul prin amăgire cu privire la bunuri este dreptul de
proprietate sau un alt drept real 5 ori numai posesiunea acelor bunuri. Nu are relevanță juridică
dacă bunul care constitue obiectul material al infracțiunii este remis chiar de persoana față de
care s -a folosit amăgirea sau o altă persoană, dar pe baza dispozițiilor de către cel amăgit.
A fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia obiectul materia l al infracțiunii
de înșelăciune trebuie să întrunească anumite trăsături. Acestea se referă la
existența unui bun material sau corporal; în general bunul trebuie să fie mobil,
excepție făcând câteva infracțiuni unde bunurile pot fi și imobile ( de exemplu

18
înșelăciunea în cadrul unui contract care are ca obiect un imobil); bunurile mobile
sau imobile să aibă o valoare social -economică sau de întrebuințare; să se afle în
posesia sau detenția cuiva și să aparțină domeniului public sau privat.
Caracteristic ce cului este provizia (acoperirea), respectiv disponibilul financiar din
care urmează a se face plata și care se constituie fie printr -un depozit bancar, fie
printr -un credit bancar, contracte perfectate anterior emisiunii21.
Cecurile se prezintă sub forma un or formulare tipizate care trebuie să cuprindă
următoarele mențiuni esențiale22:
– denumire de CEC;
– ordin necondiționat de a plăti o sumă de bani, prin indicarea cifrei și a monedei
în care se face plată;
– numele instituției bancare – trasul;
– locul plă ții;
– data și locul emiterii cecului;
– semnătura emitentului – trăgător;
Titlul căruia îi lipsește unul din aceste elemente nu va fi socotit cec23.
Astfel, într -o opinie se susține că „emiterea de cecuri fără acoperirea necesară
constituie infracțiunea de înșelăciune și se încadrează exclusiv în prevederile art.
215 Cod penal, cu precizarea că după modificarea Codului Penal prin Legea nr.

21 Idem.
22 Legea nr.59/1934 asupra C.E.C. -ului, art .1
23 Idem, art. 2.

19
140/1996 pedeapsa este mai severă, urmând ca, după caz, să se facă „aplicarea
legii mai favorabile”.
Într-o altă opi nie24 se susține că, până la modificarea Codului penal prin Legea nr.
140/1996, se considera că emitentul unui cec fără a dispune la tras de disponibil,
făcând acest lucru cu știință, pentru a asigura sieși sau altuia un folos material
injust, creând benefi ciarului o pagubă, răspundea atât pentru săvârșirea
infracțiunii de înșelăciune în convenții, în formă agravată prevăzută în art. 215
alin. 2 și 3, cât și pentru infracțiunea de falsificare de monedă sau alte valori
prevăzută în art. 282 alin. 1, în concur s real. Dacă trăgătorul punea în circulație
cecul astfel emis, răspundea și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 282
alin. 2 ( din moment ce trăgătorul a întreprins manopere frauduloase pentru a -l
înșela pe beneficiar, opinăm că acesta nu avea cum să nu pună cecul în circulație).
Această ultimă infracțiune se află în concurs real cu cea prevăzută în art. 282 alin.
1 și în concurs ideal cu cea prevăzută în art. 215 alin. 2 și 3 Cod penal.
În această opinie se mai susținea că retragerea proviziei după emiterea cecului și
interzicerea trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare nu
puteau fi încadrate, până la modificarea legii decât în textul art. 215 alin. 3,
eventual cu reținerea formei agravate prevăzute de art. 215 alin. 2, și nu în art.
282 alin. 1 și 2 Cod penal.
În continuare același autor susține că după modificarea Codului penal prin Legea
nr. 140/1996, infracțiunea prevăzută în art. 215 alin. 4 este o infracțiune complexă
care cuprinde atât infracțiunea din art. 282 a lin. 1, cât și cea prevăzută în art. 215

24 Horațius Dumbravă, Infracțiunea de înșelăciune. Controverse , în R.D.P. nr.4/1998, p. 33 –
35.

20
alin. 1. Dacă un astfel de cec va fi pus în circulație, încadrarea juridică corectă ar fi
aceea a concursului de infracțiuni, concurs real între art. 215 alin. 4 și art. 282
alin. 2 Cod penal, deoarece punerea în ci rculație este ulterioară.
Sub aspectul obiectului material, al infracțiunii de înșelăciune, există deosebiri
față de cel al infracțiunii de abuz de încredere.
Astfel, sfera de bunuri ce pot forma obiectul material al abuzului de încredere
este mai limitat decât la înșelăciune. Constituie obiect material al infracțiunii de
abuz de încredere numai bunurile mobile, ca de pildă: bani, titluri de credit,
obligații CEC, haine de protecție25, echipament sportiv etc., bunuri mobile prin
destinație26 (utilaje, agregat e de muncă cu utilizări specifice agriculturii), bunuri
mobile prin încorporare27 (țigle, țevi, recolte).
Deși sunt mobile, bunurile consumptibile și cele fungibile, nu pot forma obiect
material al acestei infracțiuni datorită caracteristicilor lor.
Bunurile ce pot forma obiect material al infracțiunii de abuz de încredere au, în
principiu, o valoare mai mică decât cele ce constituie obiect al înșelăciunii. De
aceea, la abuzul de încredere legiuitorul nu a prevăzut forme agravante care se
raportează d e fapt, la valoare bunului ce a format obiectul infracțiunii28.
Un alt criteriu de deosebire îl constituie locul unde se află obiectul material în
momentul săvârșirii activității infracționale.

25 I.Gorgăneanu, Op. cit. , p.65
26 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea
specială , Editura Contine nt XXI, București, 1997, p.216
27 V.Dongoroz și colectiv, Op. cit., p.508
28 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.65

21
Astfel, la infracțiunea de abuz de încredere, bunul se află la făptuitor, în virtutea
unei operații legale, de transmitere a deținerii acestui bun. Deci, bunul trece la
făptuitor ca efect al înțelegerii intervenite între victimă și făptuitor.
Ulterior, are loc însușirea bunului de către făptuitor care, profitând de
împrejurarea că bunul se află în mâinile sale, pune stăpânire pe el.
În cazul infracțiunii de înșelăciune, bunul ce formează obiectul material al
acesteia, se afla, de regulă, la persoana vătămată, el urmând să treacă la făptuitor
numai după ce întreprinde a cțiunea de inducere în eroare.

2.2. Subiecții infracțiunii de înșelăciune.
a) SUBIECT ACTIV al infracțiunii de înșelăciune poate fi orice persoană fizică, care
poate răspunde și care îndeplinește, în mod nemijlocit, acțiunea de inducere în
eroare . Autor al infracțiunii de înșelăciune poate fi numai persoana care,
prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau ca mincinoase fapte
adevărate, induce în eroare o altă persoană, în scopul de a obține pentru sine sau
pentru altul un folos material injus t.
Când subiectul a avut o calitate în raport cu partea vătămată, această calitate va
putea fi reținută ca o circumstanță, după caz, agravantă (un superior ierarhic al
celui amăgit) sau atenuantă (rudă apropiată a celui amăgit)29.
Dacă făptuitorul are calit atea de funcționar, funcționar public sau alt salariat, iar
acțiunea de amăgire se săvârșește în exercițiul atribuțiilor sale, fapta constituie

29 V.Dongoroz și colectiv, Op. cit., p.568.

22
abuz în serviciu. Ne aflăm însă în prezența infracțiunii de înșelăciune și nu a
abuzului în serviciu, dacă făptu itorul având calitatea de funcționar , face victima să
creadă că se află în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, deși, în realitate, nu se
află în exercițiul acestor atribuții30.
În cazul art. 215, alin. 4 Cod penal , subiectul activ nu poate fi orice pe rsoană, ea
neputând fi săvârșită decât de cel care e deținător legal al cecului – trăgătorul –
fiind singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului.
În situația cecului în alb se pune problema31 vinovăției sau nevinovăției
trăgătorului, în condiț iile în care are disponibil în cont, dar beneficiarul îl
completează cu o sumă ce depășește acest disponibil. De obicei, se va adăuga
clauza “înaintea plății posesorul va completa cecul fără a depăși – se indică
suma”32.
Dacă beneficiarul cecului în alb îl completează fără respectarea înțelegerii avute în
acest sens cu trăgătorul, acesta din urmă nu este subiect activ al înșelăciunii,
considerându -se că nu a emis cecul în condițiile prevăzute de art. 215, alin. 4 Cod
penal33.
Infracțiunea de înșelăciune poa te fi săvârșită și în participație , participanții putând
avea calitatea de autori, coautori, instigatori sau complici. Orice alte acțiuni prin
care nu se realizează nemijlocit acțiunea de inducere în eroare prin prezentarea

30 George Antoniu, NicolaeVolonciu – coordonatori, Practică judiciară penală , Editura
Academiei Române, Institutul de cercetări juridice, București, p.133.
31 Costel Băbălău, Elemente constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215
alin. 4 Cod Penal, în Dreptul nr.9 -1997, p.71.
32 Idem.
33 Idem.

23
denaturată a realității, pot con stitui acte de înlesnire sau de ajutor, în vederea
comiterii acestei infracțiuni, deci acte de complicitate și nu de coautorat34.
Deși sub aspectul subiectului activ, infracțiunea de înșelăciune și cea de abuz de
încredere se aseamănă considerabil, există p articularități care le diferențiază.
La infracțiunea de abuz de încredere, subiectul activ nu poate fi decât persoana
care are în detenție, cu orice titlu, un bun al altuia. Făptuitorul primește în mod
licit bunul în detenție, dar abuzează de încrederea ce lui ce l -a predat și și -l
însușește, dispune de el pe nedrept ori refuză a -l restitui.
Infracțiunea de înșelăciune se deosebește de abuzul de încredere și prin faptul că
forma de participație a coautoratului la abuz e posibilă numai dacă toți făptuitorii
au în detenție licită bunul respectiv35.
Dacă infracțiunea de înșelăciune se săvârșește frecvent în coautorat, abuzul de
încredere deși susceptibil de coautorat, în realitate, se comite foarte rar în
această formă de participație.
Pentru a se reține coautora t la infracțiunea de înșelăciune, este necesar să se
constate că făptuitorii, intenționat și pe baza unei înțelegeri, au executat în mod
nemijlocit acțiunea de inducere în eroare, în scopul obținerii unui folos material
injust, pricinuind o pagubă. De acee a, s-a apreciat corect că există coautorat la
infracțiunea de înșelăciune, în cazul în care inculpații, după ce s -au înțeles,
împreună, au indus în eroare pe magaziner, afirmând că este al lor geamantanul

34 V.Papadopol, N.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală pe anii 1969 –
1975 , Editua stiintifică și Enciclopedică, București, 1977, p.273, speța 5, Tribunalul Suprem,
secția penală, dec.nr.5850/1970.
35 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 66.

24
altei persoane și, prin această inducere în eroare l-au obținut însușindu -și
lucrurile36. De asemenea există coautorat în cazul săvârșirii înfracțiunii prin
modalitatea ,,șmen”, atunci când unul dintre coautori aflându -se în derularea unei
operațiuni de schimb valutar ilegal, celălalt distrage atenția părți i vătămate chiar
în timpul înmânării banilor de către primul inculpat dându -i acestuia posibilitatea
să introducă printre bancnotele reale mai multe bucăți de hârtie de aceeași
dimensiune înșelând astfel partea vătămată . Bineînțeles, în acest caz trebuie să
existe anterior o înțelegere între cei doi, așa încât fiecare să aibă reprezentarea de
ansamblu a întregii activități infracționale și să dorească să acționeze pentru
atingerea scopului propus.
Există complicitate la infracțiunea de înșelăciune ori de câte ori o persoană, cu
intenție, ajută sau înlesnește, în orice mod, pe autor să efectueze inducerea în
eroare, act specific acestei infracțiuni. În practica judiciară s -a statuat că acela
care procură adeverințe fictive de vechime în muncă unor persoane care,
servindu -se de aceste adeverințe, obțin pensii superioare celor la care ar fi avut
dreptul, este complice la infracțiunea de înșelăciune săvârșită de beneficiarii
adeverințelor fictive. Actelor de complicitate comise astfel, nu li se pot aplica
prev ederile art. 41 alin. 2 și art. 42 Cod penal privitoare la infracțiunea continuată,
întrucât ele fiind asociate și subordonate actelor de autorat, cu care formează un
întreg, în măsura în care toți beneficiarii adeverințelor fictive au fost condamnați
pent ru infracțiuni distincte de înșelăciune, în același mod trebuie condamnat și

36 V.Papadopol, Op. cit., speța 9, p. 274.

25
complicele pentru fapte distincte de complicitate aflate în concurs real, ceea ce
atrage aplicarea art. 33 lit. a și art. 34 lit. a Cod penal1.
Infracțiunea de înșelăciune, cât ș i cea de abuz de încredere, pot fi comise și sub
forma instigării, dar în practica judiciară penală această formă a participației
penale se întâlnește rar.
Deși participația improprie este posibilă la ambele infracțiuni, în realitate este
întâlnită numai l a infracțiunea de înșelăciune. Constituie participație improprie la
înșelăciune fapta inculpatului de a cumpăra bilete loto și pronoexpres, de a le
falsifica făcându -le aparent câștigătoare și a le vinde unor persoane, care apoi le –
au depus la diferite age nții loto -prono în vederea ridicării “premiilor”2, lucru, care
ca urmare a activității amintite anterior s -a și întâmplat.
Subiecul activ al infracțiunii de înșelăciune este necircumstanțiat de text, poate fi orice
persoană fizică care are răspundere penal ă și care îndeplinește în mod nemijlocit acțiunea de
inducere în eroare. Autor al infracțiunii de înșelăciune poate fi numai persoana care,
prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau mincinoase fapte adevărate, induce în
eroare o altă persoană , în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material
injust.
Dacă făptuitorul are calitatea de funcționar, iar acțiunea de inducere în eroare este
săvârșită în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, fapta nu constituie infracțiunea de
înșelăciune, ci infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248 Cod penal).
Ne aflăm însă tot în prezența infracțiunii de înșelăciune și nu a abuzului în serviciu, dacă
făptuitorul, având calitate de funcționar, face victima să cread ă că se află în exercitarea
atribuțiilor sale de serviciu, deși în realitate nu se află în exercițiul acestor atribuții.

1 I.Gorgăn eanu, Op. cit., p. 67
2 Gh.Nistoreanu ș. a., Op. cit., p.223

26
Când subiectul infracțiunii are o calitate anume (rude apropiate, superiori etc) și dacă
această calitate a avut vreo înrâurire în real izarea faptei, va putea fi reținută ca o circumstanță,
după caz, atenuantă sau agravantă.
Infracțiunea de înșelăciune poate fi săvârșită de o singură persoană sau de mai multe
persoane în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Orice alte a cțiuni prin care se
contribuie la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, dar prin care nu se realizează nemijlocit
însăși acțiunea de inducere în eroare prin prezentarea denaturată a realității, pot constitui acte
de înlesnire sau de ajutor, în vederea co miterii acestei infracțiuni, deci acte de complicitate și
nu de coautorat 6. Mai fregvent întâlnite în practica judiciară sunt coautoratul și complicitatea.
Există coautorat atunci când toți participanții au executat direct acte de inducere sau
menținere î n eroare, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust.
În acest sens, practica judiciară a apreciat că este coautor la infracțiunea de înșelăciune,
persoana care fără a presta o muncă, se prezintă periodic la societate, semn ează statele de
plată întocmite pe baza fișelor de pontaj falsificate prin înscrierea fictivă a numelui său de către
o altă persoană încadrată în muncă la acea unitate și încasează sumele de bani respective 7.
Această soluție este argumentată, pe de o part e, de faptul că inculpatul prin activitatea sa, a
contribuit în mod nemijlocit la săvârșirea infracțiunii, iar pe de altă parte, prin ridicarea
personală a sumelor de bani ce nu i se cuveneau, a pricinuit o pagubă petrimonială.
În cazul complicității, com plicele înlesnește sau ajută în orice mod pe autori la inducerea
sau menținerea în eroare a victimei. În practică s -a reținut ca fiind complicitate la infracțiunea
de înșelăciune, fapta de a încheia contracte fictive cu reprezentantul unei societăți, pentr u a
preda animalele îngrășate, deși aceștia nu posedau asemenea animale. Soluție asemănătoare a
fost dată și în cauza unde inculpații – șefă de magazine ori gestionară la societatea comercială,
magazionerul la întreprinderea – parte civilă a făcut diferite plăți pentru produse care în
realitate nu i -au fost livrate, contravaloarea lor fiind apoi însușită de inculpați în cadrul societății
și împărțită cu ceilalți. Aceste activități infracționale care au un caracter unitar, întrunesc
elementele constituitve a le infracțiunii de înșelăciune contra patrimoniului, în cadrul acestei

27
infracțiuni, inculpații de la societatea economică au calitatea de autori, iar cei de la
întreprindere parte civilă de complici.

b) SUBIECTUL PASIV al infracțiunii de înșelăciune este persoana fizică sau juridică
al cărei patrimoniu a fost lezat, păgubit în mod nemijlocit.
În anumite situații se poate distinge un subiect pasiv principal și altul secundar. De
pildă, dacă proprietarul anumitor bunuri m obile le încredințează unei alte
persoane să le păstreze în baza unui contract de depozit, iar făptuitorul induce în
eroare pe depozitar, spunându -i că a cumpărat acele bunuri de la proprietar și îl
determină să i le predea, vom avea un subiect pasiv princ ipal în persoana
proprietarului al cărui patrimoniu a fost diminuat prin însușirea acelor bunuri de
către făptuitor și un subiect pasiv secundar, victima subsidiară a amăgirii în
persoana depozitarului dacă prin fapta de înșelăciune s -au produs și pagube în
patrimoniul său37.
Cu privire la calitatea unei persoane de a fi subiect pasiv al infracțiunii de
înșelăciune incriminată în aliniatul 4 Cod penal, s -a pus problema2 dacă, având în
vedere mecanismul de utilizare a cecului care permite transmiterea lui p rin gir,
subiectul pasiv n -ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul la plată –
giratorul/girantul care a primit cecul de la trăgătorul de rea -credință.
Întrucât infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune instantanee care se consumă
în momentul emiterii cecului fără acoperire, subiectul pasiv principal e beneficiarul

37 Idem.
2 Costel Băbălău, Op. cit. , p.70.

28
cecului emis de trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv subsidiar, dacă fapta a
avut repercusiuni negative și asupra patrimoniului lui.
De asemenea, și societatea bancară poate fi subiect pasiv subsidiar dacă fapta a
avut consecințe negative asupra patrimoniului său.38
Prin compararea infracțiunii de înșelăciune cu cea de abuz de încreder e sub
aspectul subiectului pasiv, se constată că la ambele infracțiuni se pot întâlni,
uneori, un subiect pasiv principal și un subiect pasiv secundar sau subsidiar.
Astfel, în cazul abuzului de încredere, există subiect pasiv secundar atunci când
persoana care a încredințat bunul făptuitorului este alta decât proprietarul, însă
aceasta a fost victima directă a abuzului de încredere.
Într-o speță39 s-au pus în discuție mai multe aspecte care prezintă un vădit
interes teoretic și practic . Prima chestiune este aceea dacă minora de zece ani
poate fi subiect pasiv al infracțiunii de înșelăciune săvârșită asupra sa, din
moment ce ea nu poate să exprime un consimțământ valabil pentru a transfera de
bună voie în urma înșelăciune, detenția unui bun asupra făptuitorul ui. S -ar putea
susține că legea apară împotriva înșelăciunii orice persoană, chiar pe nevârstnici,
deoarece ceea ce se urmărește este să se împiedice obținerea pe această cale, de
către făptuitor, a unui bun, prin inducerea în eroare a celui care îl are a supra sa;
nu este necesar ca subiectul pasiv să stăpânească bunul în baza unui titlu juridic și
nici să existe, în momentul transmiterii, capacitatea acestuia de a consimți la

38 În același sens se pronunță și Arpad Czika; “în calitate de beneficiar al cecului poate fi subiect
pasiv primul posesor al cecului sau garantul ori ces ionarul, în cazul cecului transmis – după
emitere – prin gir ori cesiune. Dar, întotdeauna, subiectul pasiv va fi ultimul posesor al cecului,
persoană fizică sau juridică, ce cade victima înșelăciunii”, Op. cit., p.72.
39 Săvârșește infracțiunea de înșelăci une cel care, promițând unei fetițe că îi va da jucării în
schimbul cerceilor din ureche și a altor bijuterii luate de copil din casă, obține astfel bunurile
respective”, judecătoria Pitești, secția penală, decizia nr.3143/1987, în G.Antoniu și N.Volonciu,
Op. cit., p.133

29
predarea bunului, fiind suficient să existe o stăpânire de fapt a bunului de căt re
subiectul pasiv, iar acesta să -l predea de bună voie făptuitorului. Împrejurarea că
subiectul pasiv a fost ușor convins, datorită vârstei fragede, va fi avută în vedere
la individualizarea pedepsei.
A doua chestiune se referă la înșelăciunea comisă de i nculpat prin determinarea
fetiței să aducă din casă bijuterii care aparțineau altor persoane. În acest caz,
situația este oarecum schimbată. Așa cum s -a arătat, subiectul pasiv al infracțiunii
de înșelăciune transmite autorului bunurile care îi aparțin (ca re se află în sfera sa
de dispoziție). El ar putea să remită și un bun al altei persoane, cu condiția ca
dispoziția sa cu privire la acest bun să fie licită40, adică să fi avut loc cu
consimțământul cel căruia îi aparține bunul ori făptuitorul să fi avut un mandat
din partea acestuia ca să -i administreze bunurile: în această situație, subiectul
pasiv principal al infracțiunii devine persoana în patrimoniul căreia s -a produs
paguba, deoarece infracțiunea de înșelăciune este îndreptată contra
patrimoniului, n u contra persoanei41. Dacă făptuitorul amăgește o persoană
pentru a o determina să -i dea bunuri ce nu -i aparțin și asupra cărora ea nu poate
dispune în mod licit, s -ar părea că nu ne aflăm în fața unei infracțiuni de
înșelăciune, ci a unei instigări la furt (în speță, cel instigat fiind un minor de zece
ani, va răspunde numai inculpatul, potrivit art. 31, alin. 242, ca instigator, nu și
autorul nemijlocit al furtului). Nu sunt aplicabile43 agravante prevăzute în art. 209
lit. a și art. 75 lit. c, deoarece fapt a de furt s -a comis de minoră singură, în casă, de

40 Dongoroz, Op. cit., p.527.
41 Ibidem.
42 Art. 31 alin. 2 Cod penal – "determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la
săvârșirea unei fapte prevăzute de lege penală, de către o persoană care comite fapta fără
vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune”.
43 G.Antoniu și N.Volonciu, Op. cit., p. 137.

30
unde aceasta a luat obiectele predate ulterior inculpatului, iar prezența acestuia,
afară, așteptând ca minora să aducă lucrurile, nu poate fi asimilată unei participări
concomitente la săvârșirea furtului . Considerăm că există infracțiunea de furt
atunci când, de exemplu, infractorul convinge o fetiță de 4 ani, ca în schimbul
remiterii unor jucării, să -l lase să -i ia cerceii din urechii sau o convinge pe minoră
ca aceasta să -i dea cerceii de bună voie urmâ nd apoi ca infractorul să și -i
însușească în sensul art. 208 C.pen.
Subiectul pasiv al infracțiunii este circumstanțiat, poate fi doar acea persoană fizică sau
juridică, prejudiciată materialmente. Uneori poate exista și o pluralitate de subiecți pasivi în
cazul când obiectul material este un bun indiviz, ori un complex de bunuri. În subsidiar poate fi
subiect pasiv și o altă persoană care, dispunând de bunul altuia suferă și ea o pagubă prin
amăgire.
În practica judiciară s -a ridicat problema de a se ști care este subiectul pasiv al
infracțiunii în cazul în care făptuitorul falsificând un libret cec găsit sau sustras de o altă
persoană, la utilizat scoțând de la o agenție o sumă de bani, înainte ca agenția care a plătit
suma să fi fost anunțată de titular despre pierdere sau sustragere.
Soluția dată a fost aceea că în caz de sustragere sau de pierdere a libretelor de
economii, C.E.C -ul răspunde de plățile făcute altor persoane decât titularilor numai de la data
primirii de către unitatea C.E.C a comunicăril or juridice privind libretele de economii anuale,
pierdute sau sustrase.
Aceeași va fi încadrarea juridică și în cazul ridicării unui bun de la biroul de bagaje de
mână al unei stații CFR pe baza uei adeverințe sustrase ori găsite, sau ridicarea unei haine de la
garderobă pe baza unei fișe găsite.

31
3. CONȚINUTUL CONSTITUTIV
3.1. Latura obiectivă.
Latura obiecti vă a infracțiunii, indiferent că este varianta simplă sau specială, cuprinde
un element natural (o acțiune, o activitate), anumite cerințe esențiale , o urmare imediată (o
pagubă materială) și o legătură cauzală.
Elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă într -o acțiune de inducere în
eroare a unei persoane căreia i se prezintă în mod distorsionat o situație ori o împrejurare de
fapt – prin alterarea adevărului. Textul art. 215 alin.1 Cod penal preved e că inducerea în eroare
se poate face “prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei
fapte adevărate” 8. A prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă înseamnă a face să creadă, a
trece drept reală, existentă, o faptă sau împ rejurare care nu există, care a fost inventată sau
scornită 9. A prezenta ca mincinoasă o faptă adevărată înseamnă, dimpotrivă, a face să se
creadă ca inexistentă, ca fiind o simplă scornire, o faptă sau împrejurare care există în realitate.
Atât prin prez entarea ca adevărată a unei fapte mincinoase cât și prin prezentarea ca
mincinoasă a unei fapte adevărate, i se creează celui indus în eroare o falsă reprezentare a
realității; acesta ajunge să creadă că fapta mincinoasă este adevărată sau, dimpotrivă, că fapta
adevărată este mincinoasă.
În realitatea faptică, elementul obiectiv, material, poate fi realizat prin folosirea unui
singur mod de amăgire, prin utilizarea ambelor moduri, prin combinarea lor, dar parțial fie în
raport cu situația de fapt, fie cu c ea a numărului de victime ori de acțiuni concrete ce le
întreprinde subiectul activ al infracțiunii.
De exemplu, “fapta unui medic care, afirmând în mod mincinos că un medicament are
anumite însușiri de natură a vindeca maladia unui pacient, vinde acest me dicament cu un preț
superior celui real și dobândește astfel un folos material injust”10, deoarece, prin afirmația

8 V. Dongoroz și colaboratorii, op. cit. ,p. 528.
9 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 261.

32
mincinoasă făcută au fost apreciate drept adevărate fapte nereale. La fel cel care induce în
eroare o persoană afirmându -i în mod mincinos că vine din partea unui frate al acesteia, ce are
nevoie de o sumă de bani cu împrumut și astfel obține suma respectivă, pe care și -o însușește,
comite infracțiunea de înșelăciune, prevăzută în art. 215 alin.1 Cod penal 11, sau acela care a
indus în eroare u n cetățean străin căruia îi înmânează un pachet care avea deasupra sau
dedesubt câte un dolar S.U.A., ori o altă valută, iar în interior hârtie de ziar, comite
infracțiunea de înșelăciune ( art.215 alin.1 Cod penal)12 reprezinta De asemenea, “fapta
de a practica în mod obișnuit ghicitul, prezicerea viitorului ori vrăjitoria, constituie o formă de
amăgire”, o modalitate de săvârșire a infracțiunii 13. Și în acest caz, cel care ghicește, cel care
prezice viitorul, prezintă ca fiind adevărate fapte inexistente, inventate, scornite de el, și prin
acestea creează în mintea celor ce le ghicește o cunoaștere falsă despre evenimentele ce ar
urma să aibă loc și de care ar depinde o situație ce îi interesează, făcându -i să creadă cele dorite
de infractor.
Elementul material al laturii obiective la infracțiunea de înșelăciune poate fi realizat prin
orice mijloace capabile să provoace o inducere în eroare. Multe dintre acestea sunt la
îndemâna făptuitorilor de rând. Folosirea lor depinde însă d e abilitatea și experiența celui care
înșeală, de locul și momentul săvârșirii infracțiunii, de gradul de credulitate al victimelor. Deși
locul și timpul săvârșirii infracțiunii sunt irelevante pentru existența infracțiunii, totuși interpuse
pe anumite fap te contribuie la săvârșirea infracțiunii și trebuie să se țină cont de ele la
individualizarea pedepsei, deoarece infractorul știe să speculeze, mai rafinat sau mai puțin
rafinat, orice posibilitate favorabilă pentru comiterea infracțiunii.
În ceea ce priv ește mijloacele de inducere în eroare, acestea pot fi extrem de variate, ele
depinzând de inteligența și fantezia făptuitorului. Dacă mijlocul folosit prezintă o mare aparență
de veridicitate, legea îl caracterizează ca fiind “fraudulos”, iar folosirea unu i astfel de mijloc
determină agravarea infracțiunii. Se poate întâmpla ca mijlocul de inducere în eroare să
constituie prin el însuși o infracțiune.

12 I. Gh. Gorgăneanu – op. cit. p. 23.
13 T. jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 135/1969, în R.R.D. nr.5/1969, p. 180.

33
Fapta celui care aflat în posesia unei bancnote false de 100 D.M., pe care a cumpărat -o
neștiind că este falsă și a încercat să o dea altei persoane, dar aceasta sesizând falsul i -a
restituit -o, situație în care inculpatul printr -un intermediar a plasat -o altei persoane, constituie
infracțiunea prevăzută de art.284 Cod penal, comun cu infracțiunea de înșelăciune 14.
Simpla minciună, simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevăr nu
constituie, de regulă, un mijloc de inducere în eroare. Totuși , fapta constituie înșelăciune, dacă
simpla minciună s -a produs în strânsă legătură cu anumite împrejurări sau fapte care i -au dat o
aparență de veridicitate, astfel încât victima a crezut -o în deplină concordanță cu realitatea. În
practica judiciară, s -a decis în acest sens – de exemplu – că se săvârșește infracțiunea de
înșelăciune în următoarele împrejurări: “inculpatul, venind la reclamantul cu care jucase la
loterie și fiind întrebat de acesta dacă numerele lor ieșiseră câștigătoare, i -a cerut biletele
pentru a le verifica. După ce a controlat biletele și a constatat că sunt câștigătoare, inculpatul a
spus reclamantului că nu au câștigat, rugându -l însă, totodată, să -i lase biletele pentru a face o
combinație cu aceleași numere la tragerea viitoare. Rec lamantul i -a lăsat biletele, pe care
inculpatul le -a depus la agenție pe numele său, pentru a încasa singur banii”.15
În speță, simplul fapt de fi negat împrejurarea că numerele jucate au ieșit câștigătoare,
corelat cu împrejurarea că inculpatul a control at lista de câștiguri în prezența reclamantului, a
fost suficient pentru ca acesta din urmă să creadă că numerele jucate nu au ieșit câștigătoare.
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune nu interesează dacă, datorită împrejurărilor
concrete, victima a fost sau nu ușor indusă în eroare; legea a urmărit să apere îndeosebi
persoanele credule, mai puțin prudente, deoarece tocmai asemenea persoane sunt mai expuse
să devină victime ale infracțiunii; ceea ce interesează este ca victima să fi fost indusă în er oare,
să fi ajuns la o prezentare greșită a unei situații sau împrejurări, ca rezultat al activității
făptuitorului. Dacă victima a fost sau nu indusă în eroare, se stabilește în fiecare caz de instanța
de judecată.

14 C. S. de J. , secția penală, Decizia nr. 2048/19 iulie 1995, în “Dreptul” nr. 8/1996, p. 97.

34
Urmarea imediată întregește conținutul l aturii obiective a infracțiunii de înșelăciunii, în
sensul că acțiunea prin care s -a realizat elementul material al acesteia trebuie să fi avut drept
consecință imediată efectuarea sau comiterea unui act patrimonial care, dacă s -ar fi cunoscut
adevărul, nu ar fi avut loc.
Cerința esențială a urmării imediate constă în pricinuirea unei pagube celui indus în
eroare, adică a unui prejudiciu material. Mergând pe această linie, practica judiciară, a
considerat ca fiind înșelăciune “fapta unei persoane încadrată în muncă la o întreprindere, care
primind sarcina de a aduce anumite bunuri de la o altă unitate, falsificând actele respective,
primește mai multe bunuri, decât cele ce trebuiau aduse, pe care și le însușește”. 16
La fel s -a apreciat și cazul faptei incul paților care prezentându -se la magazia de bagaje a
stației C.F.R., pentru a ridica propriile lor bagaje, au afirmat că este al lor geamantanul altei
persoane și prin această inducere în eroare l -au și obținut, sau “fapta persoanei care, afirmând
că a uitat cifrul casetei automate de pe peronul gării în care și -a depus bagajele, a solicitat
deschiderea casetei printr -o cerere întocmită de tip formular, determinând astfel pe
magazionerul deținător al cheii speciale să -i predea bagajele altei persoane”.
Tot în practica judiciară s -a constatat că: “față de a se prezenta la Oficiul P.T.T.R. cu un
aviz de înștiințare despre sosirea unui colet, având ca destinator o persoană cu același nume al
inculpatei, dar cu menționarea altei adrese și de a afirma, la întrebare a funcționarului de la
oficiu, că s -a mutat de la adresa menționată în aviz și încă nu și -a făcut mutația în buletinul de
identitate, ceea ce nu corespunde realității și de a -și însuși în aceste condiții coletul “17,
reprezintă infracțiunea de înșelăciune.
Între acțiunea inducere în eroare și paguba pricinuită trebuie să existe un raport de
cauzalitate.
Legătura de cauzalitate exprimă relația firească, cea mai directă în cadrul laturii
obiective, dintre elementul material (acțiunea de înșelare) și urmarea imediată (paguba

16 “Infracțiuni contra avutului obștesc” – Serviciul editorial și cinematografic – București 1987,
p. 135.

35
pricinuită), prima fiind cazul și cea de a doua efectul. Dacă paguba pricinuită nu este urmarea
acțiunii de amăgire, legătura cauzală nu există și deci latura obiectivă a infracțiunii nu este
realizată. Drept urmare, nu comite infracțiunea de înșelăciune cel care solicită și obține cu
împrumut o sumă de bani de la o altă persoană, obligându -se să o restitue la o anumită dată,
fără să întreprindă acțiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data respectivă nu se achită de
obligație18.
Obține rea împrumutului nu este deci urmarea unei acțiuni de amăgire și, nu s -a realizat
una din elementele laturii obiective ale infracțiunii.
Putem conchide că între elementele componente ale laturii obiective există o legătură
indisolubilă, o intercondiționar e, lipsa unuia influențând existența celeilalte și realizarea ei la
infracțiunea de înșelăciune are loc numai atunci când din situația faptică rezultă cumulativ toate
aceste componente.
a) Elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă în induce rea în
eroare, în amăgirea persoanei față de care se îndeplinește acea acțiune. Textul
art. 215 , alin. 1 Cpen. prevede că inducerea în eroare se poate face “prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate”44. În realitatea faptică, elementul material poate fi realizat prin
folosirea unui singur mod de amăgire, prin utilizarea ambelor moduri, prin
combinarea lor, dar parțial, fie în raport cu situația de fapt, fie cu cea a numărului
de victime ori de acțiuni conc rete ce le întreprinde subiectul activ al infracțiunii.
Acțiunea de amăgire poate fi realizată prin orice mijloace apte să provoace
o inducere în eroare. Simpla minciună sau afirmație, cât și simpla reticență sau
omisiunea de a releva, pot fi mijloace de amăgire atunci când se produc în

18 Ion Gh. Gorgăneanu – op. cit., p. 25.
44 “A prezenta – ca adevărată o faptă mincinoasă – înseamnă a inventa, a scorni, a face să se
creadă ca fiind existent ceva (o anume stare, o situație, o întâmplare, un lucru, o persoană etc.)
care în realitate nu există"” – V.Dongoroz și colaboratorii: “Expl icații teoretice…”, vol. III, p. 528

36
corelație cu împrejurări sau fapte care fac ca ele să capete aparență de
veridicitate, de concordanță cu realitatea45.
Nu are importanță dacă subiectul pasiv s -a lăsat ușor convins. Legea
pedepsește acțiunea ilicită a celor care induc pe alții în eroare în scopul de a trage
profit, pentru a apăra pe cei imprudenți și încrezători46.
Folosirea mijloacelor de inducere în eroare depinde de abilitatea și
experiența autorului(escrocului), de locul și timpul săvârșirii faptei, de g radul de
credulitate al victimelor etc. Deși locul și timpul săvârșirii faptei sunt irelevante
pentru existența infracțiunii, totuși interpuse pe anumite fapte contribuie la
săvârșirea infracțiunii și trebuie să se țină cont de ele la individualizarea pede psei.
De exemplu săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prin ,,șmen” în locuri publice
aglomerate – piețe, târguri sau oboare – va fi mult mai periculoasă ceea ce justifică
o pedepsire mai aspră.
Prezentarea frauduloasă, denaturată sau alterată a realității trebuie să fie
aptă a inspira încrederea victimei și a induce în eroare, a amăgi sau a o menține
în eroarea produsă anterior47.
În continuare vom analiza elementul material în cazul primei modalități
agravante a infracțiuniii de înșelăciunne prevăzută în art. 215 alin. 2 C.pen.
Elementul definitoriu al acestei modalități de săvârșire îl reprezintă folosirea
mijloacelor frauduloase. În acest context se pune problema diferențierii mijloacelor

45 V.Dongoroz și colaboratorii, Op. cit., p. 528
46 Idem.
47 O.A.Stoica, Drept penal, partea specială , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976,
p. 169.

37
,,simple” de inducere în eroare, de mijloacele caracterizate de le ge ca fiind
frauduloase.
În literatura de specialitate s -a arătat că deosebirea dintre aceste două categorii de
mijloace este mai mult cantitativă sau de intensitate48, că un mijloc trebuie
considerat fraudulos atunci când este de natură să asigure mai ușo r reușita acțiunii
făptuitorului, când are aparența unui mijloc veridic adică atunci când inspiră
încredere și înlătură orice bănuială49 fără să mai fie nevoie de o activitate ulterioară
de lănurire cu privire la un anumit aspect.
Dintre mijloacele conside rate frauduloase, legiuitorul indică cu titlu de exemplu
nume și calități mincinoase. Prin “nume mincinoase ” se înțelege un nume care nu
aparține făptuitorului, indiferent dacă a fost inventat sau dacă aparține altei
persoane. Prin “calități mincinoase ” se înțeleg calitățile pe care și le atribuie
făptuitorul, fără a le avea în realitate.
Legea nu face nici o distincție, ceea ce înseamnă că aceste calități pot fi de orice
natură (de exemplu, făptuitorul își atribuie o falsă stare civilă, o falsă calitate
profesională etc.)50. Dacă mijlocul folosit prezintă o mare aparență de veridicitate,
legea îl caracterizează ca fiind “fraudulos”, iar folosirea unui astfel de mijloc
determină agravarea infracțiunii. Astfel într -o speță51 instanta de judecată a
reținut că, în martie 1997, aflând că mai multe persoane doresc să meargă la
muncă în Israel, inculpatul le -a promis că le va facilita obținerea vizelor necesare,
în schimbul sumei de 800 de D.M. primite de la două persoane; procedând în

48 Tr.Pop, comentariu, Cod penal adnotat , București, 1973, vol .III, p. 551.
49 V.Dongoroz și alții, Op. cit., vol. III, p.532.
50 O.Loghin și T.Toader, Op. cit., p.274.
51 C.S.J. s.pen., dec. nr. 526 din 9 februarie 2000, LEGIS

38
acelați mod, în perioada octom brie-noiembrie 1998, inculpatul a contactat 4
persoane care doreau să lucreze în Germania si le -a promis că va obține vizele
necesare, primind de la aceștia câte un avans de 100 de dolari, iar în noiembrie
1997 a promis altor persoane, atribuindu -și calita tea de reprezentant al firmei
"NIRONA" din Bucuresti, că prin intermediul firmei respective le va facilita
plecarea la muncă în Israel, primind 100 de dolari de la fiecare. Atribuindu -și
mincinos calitatea de reprezentant al unei firme reale ce se ocupa cu plasarea
forței de muncă în străinatate, pentru înșelarea unor persoane care i -au dat bani
pentru obținerea de contracte de muncă și a vizelor necesare, inculpatul a săvârșit
infracțiunea de înșelăciune calificată prevazută de art. 215 alin. 2 din Codul p enal.
În rândul mijloacelor frauduloase ar putea intra și invocarea unor relații cu
o persoană ce ar fi în măsură să satisfacă anumite nevoi ori dorințe ale celui indus
în eroare. Dar, în această privință se impune o diferențiere: dacă afirmațiile
mincino ase se referă la o persoană suficient de determinată și potențial în măsură
să realizeze ceea ce se dorește, fiind deci credibilă, atunci ne aflăm în fața unui
mijloc fraudulos; dacă însă făptuitorul invocă în mod vag unele relații, fără nici o
precizare d e credibilitate a acestora, atunci putem vorbi numai de un mijloc
simplu de amăgire, ceea ce exclude incidența agravantei din art. 215 , alin. 2.52 Se
poate întâmpla ca mijlocul de inducere în eroare să constituie prin el însuși o
infracțiune. În acest caz, se aplică regulile de la concursul de infracțiune. Astfel, s –
a decis că, constituie infracțiunea de înșelăciune calificată (și nu șantaj53), în

52 G.Antoniu, N.Volonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, vol. III, p. 139.
53 “Împotriva soluției s -ar putea susține că, prin invocarea calității de ofițer, inculpatul nu a
obținut decât permisiunea de a pătrunde în locuința părții vătămate. Remiterea bunurilor este
rezultatul unei acțiuni subsecvente – căreia prima i -a servit doar c a mijloc de realizare – și anume
amenințării cu întocmirea unui dosar penal sau, cu alte cuvinte, constrângerii psihice a persoanei
vătămate. Persoana vătămată a efectuat actul păgubitor nu pentru că a fost indusă în eroare, ci

39
concurs cu infracțiunea de uzurpare de calități oficiale, fapta unei persoane care,
dându -se drept ofițer de pol iție, a pătruns în domiciliul unei persoane, sub
pretextul efectuării unei percheziții, și, amenințând -o că-i va face dosar penal și o
va trimite în judecată pentru săvârșirea de infracțiuni, a determinat -o să-i remită
unele bunuri.

În continuare vom anal iza elementul material în cazul faptei descrise în alineatul
trei, care se constituie ca prima modalitate de specie a acestei infracțiuni.
În cazul variantei de specie prevăzute în aliniatul 3 al art. 215 Cod penal,
înșelăciunea poate fi realizată nu num ai printr -o acțiune de inducere în eroare, ci
și printr -o acțiune de menținere în eroare. Menținerea în eroare, spre deosebire
de inducerea în eroare, presupune nu crearea, ci păstrarea în mintea victimei a
reprezentării greșite a realității54. Menținerea ș i inducerea în eroare sunt
prevăzute alternativ, deci pentru existența infracțiunii este suficient să se
săvârșească numai una din aceste acțiuni.

pentru că, sub imperiul amen ințării, libertatea sa psihică de a acționa a fost îngrădită. În
consecință – cum ceea ce deosebește înșelăciunea de șantaj este modul în care subiectul activ
obține bunul: prin amăgire, în primul caz, și prin amenințare, în al II lea caz – în sarcina
inculpatului ar fi trebuit să se rețină șantajul în concurs cu infracțiunea de uzurpare de calități
oficiale. În justificarea punctului de vedere adoptat de instanță s -ar putea susține că atât
pătrunderea făptuitorului în locuința persoanei vătămate, în veder ea însușirii unor bunuri, cât și
ridicarea efectivă a bunurilor s -au făcut prin inducere în eroare. Eventualitatea caracterizării
faptelor ca infracțiune de șantaj s -ar lovi, se poate susține, de două obstacole: inculpatul a
amenințat -o pe victimă cu trimi terea în judecată, adică cu folosirea unei căi legale de restabilire a
adevărului, ceea ce nu poate constitui, în sensul legii, o amenințare; pe de altă parte, remiterea
unui bun mobil, concomitent cu amenințarea, ar fi putut constitui (dacă amenințarea er a reală și
nu s -ar fi referit la folosirea unor mijloace legale), infracțiunea de tâlhărie”, G.Antoniu și
N.Volonciu, Practică judiciară penală , Editura Academiei, vol. III, 1997, p. 138
54 O.Loghin, T.Tudor, Drept penal român, partea specială , ediția a III -a, revăzută și adăugită,
Editura Șansa, București, 1997, p. 272.

40
Atât acțiunea de inducere în eroare, cât și acțiunea de menținere în eroare
trebuie să aibă loc cu prilejul î ncheierii sau executării unui contract. Prin expresia
“cu prilejul încheierii unui contract” se înțelege intervalul de timp care s -ar
scurge de la începerea tratativelor și până la stabilirea acordului de voință, iar prin
expresia “cu prilejul executării u nui contract” , se înțelege intervalul de timp în
care obligațiile contractuale se găsesc în faza de aducere la îndeplinire până la
definitiva executare”55.
Deși textul se referă numai la încheierea sau executarea unui contract, în
literatura juridică56 s-a precizat că cerința legii este îndeplinită și atunci când
acțiunea de inducere în eroare sau de menținere în eroare s -a produs cu prilejul
rezilierii unui contract. Nu interesează caracterul sau obiectul contractului; este
suficient ca acesta să fie de nat ură patrimonială.
Din cerința săvârșirii unei acțiuni de inducere sau de menținere în eroare rezultă
că neexecutarea obligațiilor ce derivă dintr -un contract încheiat nu constituie
infracțiunea de înșelăciune, dacă nu s -a stabilit că s -au folosit manopere dolosive
față de creditorul obligației cu ocazia încheierii contractului57.
Deși în practică a crescut numărul cazurilor de înșelăciune prin “șmen”, nu există
încă o părere unitară cu privire la încadrarea juridică a acestei fapte.
În esență, prin “șmen” se înțelege sustragerea banilor primiți drept plată și
înlocuirea acestora cu hârtii fără valoare, în timpul și după efectuarea operației de

55 V.Dongoroz și colectiv, Op. cit., , vol. III, p. 529.
56 Tr.Pop, Comentariu, Cod penal adnotat , București, 1973, vol. III, p. 592.
57 Dec. nr. 1663/1957 a T.S., col. pen., în CD 1957, p. 437; în același sens, dec. nr. 672/1973 a
T.S., col. pen., în J.N. nr.6/1953, p. 832 .

41
schimb ilegal de valută, profitând de neatenția păgubașului potențial, urmată de
returnarea acestora invocându -se div erse motive.
Într-o opinie se susține că înșelarea unei persoane cu ocazia schimbului ilegal de
valută, prin înlocuirea banilor sau valutei cu hârtii fără valoare, constituie
contravenție58 prevăzută în art. 1 lit. a, Legea nr. 12/1990, și nu infracțiunea de
înșelăciune săvârșită cu prilejul încheierii sau executării unui contract prevăzută în
art. 215 alin. 3 Cod penal.
În susținerea acestei soluții, instanțele au afirmat că nu poate fi vorba de
înșelăciune săvârșită cu prilejul încheierii sau executării unui contract, deoarece
contractul de schimb valutar între persoane fizice e interzis59, operațiunea de
schimb valutar fiind o faptă de comerț60, deci schimbul de valută între persoane
fizice ca operație de comerț interzisă, ar putea constitui contravenție sancționată
conform art. 1 lit. a din Legea nr. 12/1990 republicată.
Pe de altă parte, operația de schimb valutar între persoane fizice fiind interzisă de
lege, un astfel de contract are o cauză ilicită; or, obligația fondată pe o cauză
nelicită nu poate a vea efect, iar un atare contract e sancționat cu nulitate
absolută61. De aici rezultă că din moment ce contractul e lovit de nulitate
absolută, infracțiunii de înșelăciune îi lipsește latura obiectivă, deoarece

58 “Numitul P.M.L. a convenit cu I.G. să cumpere de la acesta din urmă suma de 4000 mărci
germane și să -i dea în schimb suma de 20.000.000 lei. După ce P.M.L. a înmânat suma în lei și a
primit valuta, i.G. a cerut să mai numere el odată cele 4000 DM; în timpul numărării a substituit
3900 DM cu hârtii de ziar tăiate la dimensiunile unei bancnote de 100 DM, restituindu -i lui
P.M.L. hârtiile fără valoare împachetate sub o bancno tă de 100 DM, după care a fugit”, în
Revista de Drept Penal nr.1/1995 – Încadrarea juidică a înșelăciunii prin ,,șmen” , Valerică
Dabu, p. 75.
59 Conform normelor B.N.R., nr. V/44617 din 20 februarie 1992, Anexa 4
60 Cod comercial, art. 3 pct. 11
61 Cod civil, art. 968 raportat la art. 966

42
inducerea sau menținerea în eroare a victimei trebuie să se producă cu prilejul
încheierii sau executării unui contract.
Analizând efectele unei astfel de opinii putem observa62 influența negativă pe
care o are în viața socială. Se constată că numărul victimelor crește pe zi ce trece,
fiind înșelate to t mai multe persoane care își pierd încrederea în actul de dreptate
și chiar în organele statului.
După părerea noastră, această opinie nu rezistă unei analize serioase. În astfel de
cazuri ar trebui să distingem mai multe etape ale desfășurării faptelor:
– încheierea contractului de schimb valutar presupune: oferta de valută, contra
oferta în lei; negocierea propriu -zisă; acordul de voință cu privire la preț și la suma
de schimbat;
– executarea contractului de schimb presupune: înmânarea valutei și a sumei de
bani de către cele două părți una alteia; proprietatea asupra monedelor s -a
dobândit instantaneu63;
– activitatea de inducere în eroare propriu -zisă, constând în aceea că: agentul
simulează îndoiala cu privire la exactitatea sumei de valută predate, rug ând
victima să -i restituie valuta pentru a o renumăra sau reverifica; victima, restituie
suma în valută agentului, care în timp ce număra, înlocuiește pachetul de
bancnote bune cu altele false, sau cu hârtii fără valoare; agentul/complicii
simulează interv enția poliției, a presei sau a oricărui fapt care să -i justifice
dispariția de la locul faptei cu ambele sume, pricinuind paguba, ca ultim element
al existenței infracțiunii de înșelăciune.

62 Valerică Dabu, Revista de drept penal, 1/1995, Op. cit., p. 77
63 Cod civil, art. 1909 alin. l

43
Din cele prezentate ar rezulta că în cazurile de mai sus înșelăciu nea e ulterioară
executării contractului de schimb și, deci, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 215
alin. 3 Cod penal și ale alin. 2.
E adevărat că ambele persoane, prin schimbul valutar, săvârșesc o încălcare a
legii, dar sancțiunea contravențională și confiscarea nu pot interveni decât atunci
când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și dacă fapta e constatată de
organul abilitat. Până în momentul rămânerii definitive a măsurii sancțiunii
contravenționale și a confiscării sumei în lei și a valu tei, banii sunt proprietatea
celor care îi dețin; dacă agentul constatator încalcă dispozițiile privind
constatarea contravențiilor și procesul – verbal de constatare se anulează, suma
trebuie restituită celor în drept. Acestea sunt doar câteva argumente care întăresc
concluzia că înșelăciunea e ulterioară stării de fapt creată prin schimbul de valută.
E știut că dreptul penal apără starea de fapt și, deci, sunt incidente dispozițiile art.
215, alin. 2 Cod penal, chiar dacă convenția e lovită de nulitate.1
Înșelăciunea în convenții poate avea ca obiect și unele bunuri imobiliare cum ar fi:
terenuri, case , apartamente și altele, asupra cărora inculpatul dobândește
dreptul de proprietate prin folosirea unor mijloace frauduloase . Astfel în fapt2 s-a
reținut că în anul 1983 P.K. a emigrat în Germania, iar în anul 1985 a dobândit
cetățenia germană. Manifestându -și dorința de a cumpăra o casă în România
inculpata s -a oferit să cumpere imobilul pe numele ei, urmând ca atunci când
legislația va permite, să treacă imobilul pe numele părții vătămate. În cele din
urmă înțelegerea s -a perfectat inculpata primind 10.000 DM pentru a cumpăra o

1 Valerică Dabu, Op. cit., p.79.
2 Judecătoria Hunedoara, sent. pen. nr. 491 din 24 octombrie 2001 în Mihaela Stoichiță
Înșelăciune în convenții, R.D.P. nr. 2/2003, p. 125 -126

44
casă dobândind dreptul de proprietate și asupra tenului pe care era situată casa.
Ulterior inculpata a mai primit importante sume de bani pentru a face multiple
reparații și îmbunătățiri, iar când partea vătămată a vrut să se mute în casă
inculpata i -a spus că nu are nici un drept. Inculpata a susținut că a cumpărat casa
cu bani de la un prieten din Germania și că este proprietara c asei. În speța de față
există o înșelăciune în convenții deoarece inculpata a realizat acțiunea de
inducere în eroare cu prilejul încheierii contractului , spunându -i părții vătămate
că imobilul va trecut numai provizoriu pe numele ei. De asemenea inculpa ta a
realizat și acțiunea de menținere în eroare cu prilejul executării contractului, adică
a lăsat mai departe ca partea vătămată să aibă o reprezentare greșită a realității,
convingerea că inculpata va trece imobilul pe numele ei, lucru care nu s -a
întâm plat fapt ce a determinat partea vătămată să sesizeze organele de poliție
competente.
Într-o altă părere64 în legătură cu aceeași speță, se consideră că partea
vătămată a cumpărat imobilul prin intermediul inculpatei, realizându -se un
contract de vânzare cumpărare prin interpunere de persoane. În acest sens a fost
încheiată și convenția între partea vătămată ș i inculpată, fără să existe o inducere
în eroare a părții vătămate din partea inculpatei. După cumpărarea casei, tot
conform înțelegerii, partea vătămată a trimis diferite sume de bani inculpatei care
a procedat la reparații și amenajarea imobilului. Fa ptul că, ulterior, după câțiva
ani de la cumpărarea casei și după ce s -au efectuat amenajări și reparații, între
părți au intervenit neînțelegeri, inculpata refuzând accesul părții vătămate în
imobil, sub motivul că ea este proprietara casei, nu constituie o faptă care să
dovedească decât reaua -credință a inculpatei în raportul de natură civilă cu

64 Mircea Bădilă, Despre o înșelăciune în convenții discutabilă , în R.D.P.nr. 2/2003, p. 127 -128

45
partea vătămată. Ca urmare, partea civilă va avea posibilitatea să promoveze o
acțiune în constatarea adevăratului proprietar și să intre în acest mod în posesia
imobilului.
Pentru a reține în sarcina inculpatei infracțiunea de înșelăciune ar fi trebuit ca
aceasta să realizeze manopere de inducere în eroare a părții vătămate sau de
menținere în eroare a acesteia. Inducerea în eroare ar fi trebuit să se realizeze pr in
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, respectiv să se fi prezentat o faptă care, în realitate, nu există ori o faptă
care să existe într -o cu totul altă realitate decât cea prezentată de făptuitor, ia r
partea vătămată să fie determinată să creadă că fapta, inventată sau astfel cum a
fost denaturată de făptuitor, există în realitate. Menținerea în eroare există în
situația în care victima nu cunoaște anumite fapte, situații care existau în realitate
sau le cunoaște într -o formă denaturată.
Pentru a exista înșelăciunea în convenții, inculpata ar fi trebuit să efectueze în
faza tratativelor, adică până în momentul încheierii convenției, sau în faza
executării convenției, acte de inducere în eroare a persoa nei vătămate.
In realitate a existat o convenție inițială între părți (deoarece partea vătămată era
cetățean străin și la acea vreme legea îi interzicea achiziționarea de imobile în
România) ca să eludeze legea și, prin interpunerea inculpatei, partea vătă mată să
poată achiziționa imobilul respectiv. Această convenție s -a încheiat și executat
fără să existe acte de inducere în eroare a persoanei vătămate din partea
inculpatei.
Susținerile inculpatei, prin care nu mai recunoaște convenția, declarând că a
cum părat casa cu bani de la un prieten din Germania și că este proprietara casei,
sunt nereale, dar acestea nu au caracterul unor acte de înșelăciune.

46
În cauză nu este dovedită nici o activitate de inducere în eroare a părții vătămate,
soluțiile instanțelor b azându -se doar pe prezumții.
Prin soluțiile instanțelor de fond și de apel, confirmate prin respingerea recursului
de către Curtea de Apel Alba Iulia, s -a ajuns la o situație mai puțin juridică:
inculpata a fost condamnată pentru înșelăciune în convenții, dar a rămas cu
imobilul dobândit prin infracțiunea reținută de instanțe, fiind obligată să plătească
victimei numai suma dată de aceasta pentru achiziționarea casei. In acest fel a
fost confirmat dreptul de proprietate al inculpatei asupra imobilului și s -a închis
posibilitatea persoanei vătămate de a intra în posesia și proprietatea imobilului,
întrucât instanțele i -au respins cererile de a i se elibera imobilul și de a se anula
contractul de vânzare -cumpărare.
In concluzie considerăm că, nefiind întrunite elemente constitutive ale infracțiunii
de înșelăciune în convenții, se impunea achitarea inculpatei pentru că fapta sa era
de natură civilă, iar partea civilă ar fi rămas cu posibilitatea ca, pe calea unui
proces civil, să dovedească faptul că este adevăr atul proprietar al acestui imobil și
să intre în posesia lui, pentru că ea este adevărata cumpărătoare a imobilului,
care s -a achiziționat prin interpunere de persoane, prin intermediul inculpatei.
SPETA NOUL COD
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JU STIȚIE
SECȚIA PENALĂ
Decizia nr. 51/A/2015
Dosar nr. 240/35/2014
Ședința publică din 16 februarie 2015
Asupra apelurilor penale de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

47
Prin sentința penală nr. 143/PI/2014 din 4 noiembrie 2014 pronunțat ă de Curtea de
Apel Oradea în Dosarul nr. 240/35/2014 s -a schimbat încadrarea juridică a faptelor
săvârșite de inculpatul Ș.C.A., după cum urmează:
– din infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen. în infracțiunea
de înșelăciune, p revăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art.
40 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.;
– din infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C.
pen., în infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnăt ură privată, prevăzută de art. 290
C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.
A fost condamnat inculpatul Ș.C.A., la următoarele pedepse:
– 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 21 5
alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969, art. 74 lit. c) C.
pen. din 1969 raportat la art. 76 lit. c) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.;
– 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnă tură
privată, prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969,
art. 74 lit. c) C. pen. din 1969 raportat la art. 76 lit. e) C. pen. din 1969 și cu aplicarea
art. 5 C. pen.
În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s -a desființat ca fiind fals înscrisul
„împuternicire avocațială" din 09 iulie 2012 din dosarul de urmărire penală.
În temeiul art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de
1000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele :
Prin rechizitoriul nr. 157/P/2013 din data de 24 iunie 2014 al Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Oradea a fost trimis în judecată inculpatul Ș.C.A., avocat în cadrul
Barou lui București, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, prevăzută de art.
244 alin. (2) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322
C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.
Prin actul de sesizare a instanței s -a reținut în esență că inculpatul a asistat -o în.
calitate de avocat pe numita P.M. în cadrul dosarului penal nr. 1544/296/2012 al
Judecătoriei Satu Mare, unde aceasta din urmă avea calitatea de parte civilă. Prin
sentința penală nr. 491/2012 a Judecătoriei Satu Mare s -a dispus obligarea
asigurătorului A. SA la plata unor despăgubiri civile în cuantum, de 10.000 euro în
favoarea părții civile P.M.
Hotărârea a fost atacată cu recurs, fără ca inculpatul Ș.C.A. să o mai asiste sau
reprezinte pe partea civilă î n calea de atac și a rămas definitivă prin decizia penală nr.
561/R din 12 iunie 2012.a Curții de Apel Oradea.
După rămânerea definitivă a hotărârii menționate, inculpatul Ș.C.A. a întocmit în fals
o împuternicire avocațială în care a consemnat că este abi litat să desfășoare activități
fiduciare în numele și pe seama numitei P.M. și a adresat o cerere către asigurătorul
A. SA prin care a solicitat să fie plătite despăgubirile în contul său. După efectuarea

48
plății, inculpatul și -a însușit suma menționată, ia r la momentul când numita P.M. i -a
cerut să îi restituie banii a refuzat, spunând că i -a cheltuit.
Curtea a procedat la audierea inculpatului, din declarația acestuia rezultând însă că
recunoaște doar împrejurarea că a solicitat asigurătorului plata despăg ubirilor,
susținând că era împuternicit să desfășoare asemenea activități în numele și pe seama
numitei P.M.
Analizând ansamblul probator administrat în cauză, Curtea a reținut următoarele:
Inculpatul Ș.C.A. are calitatea de avocat în cadrul Baroului Bucur ești, și își desfășoară
activitatea profesională cu preponderență în județul Satu Mare.
Martora P.M. a avut calitatea de parte vătămată în Dosarul nr. 1544/296/2012 al
Judecătoriei Satu Mare având ca obiect comiterea infracțiunii de ucidere din culpă
respe ctiv, provocarea unui accident de circulație soldat cu moartea soțului acesteia,
victima P.M.V.
Din declarația inculpatului Ș.C.A. coroborată cu declarația martorei P.M. a rezultat că
între aceștia există legătură de rudenie, iar la începutul anului 2012, inculpatul s -a
oferit să o asiste în calitate de avocat în dosarul penal menționat. Inculpatul a susținut
că martora i -a spus.că nu îi trebuie bani și că despăgubirile pe care le va obține vor
constitui onorariul său.
În acest context, între inculpat și ma rtoră a fost încheiat contractul de asistență juridică
din 09 iulie 2012, prin care inculpatul în calitate de avocat era abilitat să acorde
„asistență și reprezentare juridică", fără a se menționa în ce cauze și nici vreun
onorariu sau alte mențiuni despre activitățile pe care le putea exercita.
Prin sentința penală nr. 491 din 07 mai 2012 a Judecătoriei Satu Mare s -a dispus sub
aspectul laturii civile a cauzei, obligarea persoanei vinovată de producerea
accidentului de circulație alături de asigurătorul So cietatea de Asigurare Reasigurare
A. SA la plata către P.M. a sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune
morale.
Inculpatul Ș.C.A. a recunoscut că nu a discutat cu martora despre plata despăgubirilor
într-un cont fiduciar și că și -a însușit suma plătită de asigurător, iar după aproximativ
6 luni, când martora i -a solicitat restituirea banilor a fost de acord, dar într -un timp
mai îndelungat.
În raport de situația de fapt expusă, Curtea a reținut că fapta inculpatului Ș.C.A.,
constând în aceea că în cursul lunii iulie 2012 a întocmit în fals prin contrafacere
împuternicirea avocațială nr. xx/2012 unde a reprodus prin imitare semnătura și a
consemnat că este autorizat de către P.M. să exercite „activități fiduciare privind
hotărârea pronunțată î n Dosarul nr. 1544/2012" și să o reprezinte în fața „A. SA", pe
care apoi a folosit -o anexată la cererea adresată societății de asigurări, întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată,
prevăzută de art. 29 0 C. pen. din 1969.
De asemenea, fapta aceluiași inculpat, constând în aceea că la data de 03 iulie 2012,
folosind înscrisul sub semnătură privată menționat, a indus în eroare Societatea de

49
Asigurare Reasigurare A. SA prin susținerea ca adevărată a împreju rării nereale că
reprezintă beneficiarul despăgubirilor, determinând plata sumei de 46.100 RON către
sine și consecința producerii unui prejudiciu societății întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1 ) și (2) C. pen.
din 1969.
La încadrarea juridică a faptelor săvârșite de inculpat, Curtea a avut în vedere
următoarele:
Totodată, caracterul fals al înscrisului din prezenta cauză derivă din lipsa de
veridicitate a împrejurării consemnată de inculpat în c uprinsul său, respectiv că a fost
împuternicit de P.M. să desfășoare activități fiduciare, precum și din reproducerea prin
imitare a semnăturii acesteia din urmă. Împrejurarea că martora P.M. nu a semnat
împuternicirea avocațială nr. xx/2012 a fost recunos cută explicit de către inculpat,
care a declarat că nu a discutat și nu a informat -o pe aceasta despre intenția, sa de a
desfășura activități fiduciare.
În ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, Curtea a avut în vedere că acțiunea
imputată inculpatu lui a constat în inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a
împrejurării mincinoase că are calitatea de reprezentant al lui P.M. și că este autorizat
să exercite activități fiduciare în numele și pe seama acesteia.
Acțiunea de inducere în eroare a fost exercitată direct împotriva societății de
asigurare, prin reprezentanții săi și a avut drept consecință producerea unui prejudiciu
în patrimoniul acesteia, ca urmare a efectuării unei plăți nedatorate către inculpat.
În raport de aceste aspecte, Curt ea a reținut că sunt întrunite elementele constitutive
ale infracțiunii prevăzute de art. 215 alin . (1) și (2) C. pen. din 1969, iar calitatea de
parte vătămată revine societății de asigurări A. SA, iar nu martorei P.M. așa cum a
susținut inculpatul.
De as emenea, susținerile inculpatului în sensul că a convenit cu martora ca
despăgubirile care urmau să fie obținute să constituie onorariul său contravin
dispozițiilor art. 130 alin. (3) din Statut care interzic în mod expres onorariile care
constituie aport d in obiectul cauzei.
În cazul particular al activităților fiduciare, aceleași reglementări, care se completează
cu dispozițiile C. civ. (art. 773 C. civ.), impun încheierea unui contract de asistență
juridică în care să se prevadă expres limitele și durata mandatului încredințat, iar dacă
acestea comportă autorizarea de a dispune de bunuri sau valori, de a le stipula expres
în mandat (art. 94).
În cauza de față, deși este evident că inculpatul în calitatea sa de avocat avea
cunoștință de condițiile necesare pentru a desfășura activități fiduciare, acesta a indus
în eroare societatea de asigurări în vederea obținerii sumelor de bani la care nu era
îndreptățit.
Intenția inculpatului de a induce în eroare societatea de asigurări și de a -și însuși pe
nedrept suma de bani rezultă și din faptul că acesta a solicitat virarea banilor în contul

50
său bancar personal, iar nu al unui cont deschis în numele și pe seama lui P.M. și pe
care doar ar fi avut dreptul să îl administreze.
În raport de toate aceste aspecte, Curtea a reținut ca fiind dovedite dincolo de orice
îndoială rezonabilă faptele inculpatului Ș.C.A. care a falsificat o împuternicire
avocațială, atestând nereal că o reprezintă pe P.M. și, cu ajutorul acestui înscris, a
indus în eroare societatea de asigurări A. SA, determinând -o să îi plătească suma de
46.100 RON, deși nu era îndreptățit la aceasta.
Sub aspectul legii penale mai favorabile incidente în cauză, Curtea a constatat că prin
actul de sesizare a instanței s -au reținut prevederile noului C. pen., respectiv art. 244
alin. (2) C. pen. și art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 38 C. pen .
Având în vedere aspectele expuse, în temeiul art. 386 C. proc. pen., Curtea a dispus
schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârșite de inculpatul Ș.C.A., din
infrac țiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen., în cea prevăzută de
art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 și art. 5
C. pen. și respectiv, din infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură priva tă,
prevăzută de art. 322 C. pen., în cea prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969, cu
aplicarea art. 40 C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.
Având în vedere că inculpatul a achitat la data de 03 noiembrie 2014 amenda penală
de 10.000 RON care i -a fost aplicat ă prin sentința penală nr. 128 din 14 noiembrie
2011 a Curții de Apel Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 843 din 21 martie
2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea nu a dispus contopirea acestei
pedepse cu cele menționate anterior, întru cât în operațiunea de contopire nu pot fi
incluse decât pedepsele executabile, situație care nu se mai regăsește în cauza de față.
Curtea a avut în vedere că inculpatul este o persoană tânără, cu un grad de instrucție
ridicat și este integrat în societate, astfel încât există premisele pentru a se aprecia că
nu există riscul de recidivă și nu este necesară privarea de libertate a acestuia.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, Curtea a constatat că prin faptele ilicite comise de
către inculpat cu vinovăție a fost cauzat un prejudiciu părții civile SC A. SA, care a
efectuat o plată nedatorată în cuantum de 46.100 RON.
În speță, inculpatul Ș.C.A. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani
închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de
încercare de 4 ani pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor de înșelăciune
prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și fals în înscrisuri sub semnătură privată
prevăzută de art. 290 C. pen .65

65 https://legeaz.net/spete -penal -iccj-2015/decizia -51-2015 -4th

51
Într-o opinie se susține că infracțiunea de la art. 215 alin. 4 este una
complexă.66 În art. 41, alin. 1 Cod penal se prevede că în cazul infracțiunii
complexe nu există pluralitate de infracțiuni, iar conform alin. 3 al art. 41,
“infracțiunea e complexă c ând în conținutul său intră, ca element sau
circumstanță agravantă, o acțiune sau inacțiune ce constituie prin ea însăși, o
faptă prevăzută de legea penală”. Examinând alin. 4 al art. 215 Cod penal, rezultă
că în conținutul acestui text de lege intră ca el ement acțiunea de falsificare a unui
cec care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală – falsificarea
de monede sau de alte valori.67
Ca atare, infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal e o
infracțiune complexă68, fiind exclusă ideea pluralității de infracțiuni. În cazul
infracțiunii de înșelăciune, în condițiile prevăzute de alin. 4, nu se poate reține și
infracțiunea de falsificare de monede sau de alte valori.
În afară de această sancțiune se făcea și aplicarea prevederilor din Codul penal
referitoare la înșelăciune.
O dată cu promulgarea Legii nr. 59/1934 asupra cecului, au fost abrogate implicit
dispozițiile din Codul comercial.
La 18 martie 1936 se promulgă Codul penal Carol al II -lea, care în Secțiunea I, a
Capitolului II – “Falsul în acte”, reglementa “Falsul în acte publice și private (art.

66 Ion Dumitru, Infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215, alin. 4 Cod penal , în
Dreptul nr. 11/1998, p. 71.
67 “Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de
orice fel pentru efectuarea plăților, emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit
competente, sau falsificarea oricăror alte titluri sau valo ri asemănătoare…”, art. 282 alin. a Cod
penal.
68 Ion Dumitru, Op. cit., p. 72.

52
401-408), pentru ca în art. 406 alin. 2 pct. 1 să sancționeze fapta celor care
falsifică…” o cambie, cec sau orice titlu de credit…”.
Originea art. 406, referitor la fa lsul material în înscrisuri sub semnătură privată
este în art. 127 al Codului din 1864, completat cu dispozițiile referitoare la actele
de comerț și testamente, inspirate din art. 403 Cod penal transilvănean.

CERINȚELE ESENȚIALE.
Cerințele esențiale trebu iesc analizate în raport cu fiecare variantă a
infracțiunii de înșelăciune.
Astfel, o primă cerință esențială constă în faptul că inducerea sau menținerea în
eroare trebuie să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Deși
textul nu pre cizează caracterul contractului, se subînțelege că el trebuie să
privească angajamente de ordin patrimonial asumate pentru trecut, prezent și
viitor. În cadrul acestei cerințe esențiale, inducerea sau menținerea în eroare
poate să se producă cu prilejul în cheierii sau executării unui contract.
Expresia “cu prilejul încheierii unui contract” semnifică intervalul scurs de la
începerea tratativelor și până la realizarea acordului, la perfectarea convenției.
Expresia “cu prilejul executării unui contract” semni fică intervalul de timp în care
se derulează contractul, de la primul și până la ultimul act de executare. Pot exista
convenții executate printr -o singură acțiune, după cum sunt convenții ce se
execută prin multiple acțiuni simultane sau succesive69.

69 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 95, nota 18

53
A doua cerință esențială pentru existența laturii obiecte, în varianta prevăzută în
art. 215 , alin. 3, constă în faptul că inducerea sau menținerea în eroare să se fi
produs “în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau
executat contrac tul în condițiile stipulate”. Deci inducerea în eroare să fie
determinantă pentru ca persoana înșelată să încheie sau să execute contractul.
Pentru aplicarea art. 215 , alin. 3 Cod penal se cere ca, fie la încheierea convenției,
fie pe parcursul executării, inculpatul să fi întreprins acțiuni de inducere în eroare
prin amăgire sau întrebuințare de mijloace frauduloase și numai în acest fel să fi
determinat partea cealaltă să încheie sau să execute convenția. Simpla
neexecutare a unei obligații luate în cadru l unei convenții civile nu are caracter
penal, chiar dacă inculpatul s -a angajat că va executa obligația până la o anumită
dată, știind că nu -și va putea respecta angajamentul, dar nu a uzat de mijloace
amăgitoare pentru a convinge partea adversă că va exe cuta convenția în
termen70. Așadar, încheierea sau executarea unui contract fără inducerea sau
menținerea în eroare a celeilalte părți nu constituie infracțiune.
Dacă fără inducerea sau menținerea în eroare a persoanei aceasta tot ar fi
încheiat sau executa t contractul, existența infracțiunii de înșelăciune este exclusă,
chiar și în situația în care s -ar constata ulterior că a avut de suferit prejudicii de pe
urma acelui contract71.
În vederea facilitării diferențierii între infracțiunea de înșelăciune și ce a de
abuz de încredere, sub aspectul cerințelor esențiale, se observă că, la ambele
infracțiuni, pentru realizarea conținutului lor se cer, în principiu, anumite condiții

70 Ibidem, p. 24.
71 O.Loghin, T.Toader, Op. cit., p. 273.

54
(de exemplu, bunul să fie al altuia). Dar, în timp ce la abuzul de încredere,
întotde auna, bunul trebuie să se găsească la făptuitor și să fie deținut în baza unui
titlu, în cazul înșelăciunii o asemenea cerință nu e necesară decât la înșelăciunea
în convenții.
b) Urmarea imediată întregește conținutul laturii obiective a infracțiunii de
înșelăciune, în sensul că acțiunea prin care s -a realizat elementul material al
acestuia trebuie să fi avut drept consecință imediată, efectuarea sau omiterea
unui act patrimonial care, dacă s -ar fi cunoscut adevărul, nu ar fi avut loc, crearea
unei situa ții de fapt contrarie celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s -ar fi
săvârșit acțiunea de inducere în eroare72.
Pentru ca urmarea imediată să aibă eficiență în conținutul infracțiunii de
înșelăciune, trebuie să fie îndeplinită o cerință esențială : “să se fi pricinuit o
pagubă”, adică un prejudiciu material. Paguba poate fi produsă celui indus în
eroare sau altei persoane și poate consta în remiterea unui bun, recunoașterea
unui drept, eliberarea de o obligație etc., prin “pagubă” înțelegându -se prejudic iul
material efectiv și cert cauzat unei persoane fizice sau juridice. Paguba efectiv
produsă va avea caracter determinant în stăvilirea pericolului social concret al
faptei73.
Consecința civilă a faptei – paguba – constituie în cazul variantei simple
prevăzută în alin. 1, o cerință esențială pentru existența acestei infracțiuni.
Aceeași cerință e esențială și pentru varianta specială prevăzută în alin. 3,
dar și în alin. 4, astfel încât, în aceste cazuri, pentru întregirea laturii obiective și

72 V.Dongoroz și colectiv, Op. cit., p. 530.
73 Gh.Nistoreanu și colectiv, Op. ci t., p. 225.

55
deci pe ntru existența infracțiunii e necesar ca urmarea imediată, adică
schimbarea situației de fapt, rezultată din încheierea sau executarea
contractului74, ori din emiterea unui cec fără a exista provizia sau acoperirea
necesară, ori din retragerea proviziei în tot sau în părți, sau din interzicerea de a
plăti trăgătorului înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea la
plată, deci urmarea imediată să fie de natură păgubitoare.
Sub aspectul urmării imediate, se afirma75 că acțiunea ce constituie
elementul material al infracțiunii de abuz de încredere are ca urmare imediată
crearea unei situații de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi
fost încălcate în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului. Și în cazul laturii
obiecti ve a infracțiunii de înșelăciune este necesar ca acțiunea de amăgire ar fi
trebuit să existe dacă nu s -ar fi săvârșit inducerea în eroare.
Urmarea imediată nu poate fi confundată cu prejudiciul material. De aceea,
în cazul infracțiunii de abuz de încreder e, pentru existența laturii obiective, este
suficientă urmarea imediată. Prejudiciul apare odată cu consumarea infracțiunii,
iar acoperirea lui ulterioară sau chiar anticipată, prin existența unei garanții, nu
înlătura existența infracțiunii76.
Spre deoseb ire de abuzul de încredere, în cazul înșelăciunii, pentru ca
urmarea imediată să aibă eficiență în conținutul infracțiunii trebuie să fie
îndeplinită o cerință esențială: să fi pricinuit o pagubă.

74 V.Dongoroz și colectiv, Op. cit., p. 530.
75 I.Gorgăneanu , Op. cit., p. 71.
76 Idem.

56
Dacă fapta de inducere în eroare nu este de natură să cauz eze prejudicii, nu poate
exista infracțiunea de înșelăciune. Astfel, nu constituie infracțiunea de înșelăciune
fapta inculpatului care – falsificând unele mențiuni din cartea de muncă –
reușește să se transfere la o altă unitate, într -o funcție mai bine re tribuită decât
cea la care avea dreptul, de vreme ce a îndeplinit în cele mai bun condiții
atribuțiile specifice acestei funcții, iar unitatea nu a suferit nici o pagubă77.
Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauza) și
urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existența infracțiunii. Cu alte
cuvinte, existența infracțiunii este condiționată de legătura de cauzalitate dintre
actul de conduită interzis și urmarea socialmente periculoasă prevăzută de lege78.
Cercetar ea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul infracțiunilor
“materiale”79, adică la infracțiunile în care urmarea imediată se materializează
printr -un rezultat, printr -o schimbare în realitatea obiectivă.
Legătura de cauzalitate exprimă relația firea scă dintre elementul material –
acțiunea de inducere în eroare – și urmare imediată – paguba pricinuită -, prima
fiind cauza și cea de a doua efectul. Dacă paguba pricinuită nu este urmarea
acțiunii de amăgire, legătura cauzală nu există și deci latura obi ectivă a infracțiunii
de înșelăciune nu este realizată.
Drept urmare, nu comite infracțiunea de înșelăciune cel care solicită și
obține un împrumut de la o persoană, obligându -se să o restituie la o anumită
dată, fără să întreprindă acțiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data

77 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 71.
78 Constantin Mitrache, Drept penal român, partea generală, ediția a III -a, revăzută și
adăugată, Editura Șansa, București, 1997, p. 93.
79 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 25.

57
respectivă nu se achită de obligație. Obținerea împrumutului nu este, deci,
urmarea unei acțiuni de amăgire și, ca atare, nu s -a realizat una din componentele
laturii obiective a infracțiunii.
În cazul în care paguba produsă se datorează altor cauze decât acțiunii de
amăgire, nu va exista infracțiunea de înșelăciune, deoarece lipsește legătura de
cauzalitate.
Atât la infracțiunea de înșelăciune, cât și la abuzul de încredere, legătura de
cauzalitate rezultă din însăși realizare a acțiunilor incriminate. Totuși, în cazul
abuzului de încredere și al înșelăciunii în convenții, trebuie constatată ca fiind
îndeplinită și cerința esențială care să însoțească elementul material.
Din această prezentare rezultă că între elementele compon ente ale laturii
obiective există o legătură indisolubilă, o intercondiționare, lipsa unuia
influențând existența celorlalte, și că realizarea ei la infracțiunea de înșelăciune
are loc numai când din situația faptică rezultă cumulativ toate aceste
componen te80.
Urmarea imediată sau rezultatul socialmente periculos reprezintă o componentă a laturii
obiective a infracțiunii, fiind definită ca rezultatul pe care trebuie să -l producă acțiunea sau
inacțiunea prin care s -a realizat elementul material, o urmare de care depinde existența laturii
obiective și deci a infracțiunii. Urmarea imediată la infracțiunile contra patrimoniului constă
într-o atingere adusă relațiilor patrimoniale, de regulă, sub forma unei daune, a unui prejudiciu.
În cazul infracțiunii de înșel ăciune, pentru ca urmarea imediată să aibă eficiență în conținutul
infracțiunii, trebuie să fie îndeplinită o cerință esențială, și anume să se fi pricinuit o pagubă81și
care trebuie dovedită ca o condiție de existență a incriminării82.
Pentru întregirea lat urii obiective a infracțiunii de înșelăciune este necesar ca acțiunea de
inducere în eroare prin care s -a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată
crearea unei situații de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s -ar fi să vârșit
acțiunea de amăgire, situație care a produs o pagubă patrimoniului, ca o consecință a unei

80 Ibidem , p. 26.
81 I.Gh. Gorgăneanu, Infracțiunea de înșelăciune, Casa de editură și comerț Scaiul SRL, București 1993, p.72
82 G. Antoniu, Urmar ea imediată. Contribuții la clarificarea conceptului în RDP nr. 1/1999, p.35

58
decizii patrimoniale luate de cel indus în eroare la care nu ar fi consimțit dacă ar fi cunoscut
adevărul.

3.2.Latura subiectivă.
Infracțiunea de înșelăciune se săvârșește cu intenție directă; făptuitorul își dă seama că
desfășoară o activitate de inducere în eroare și că prin aceasta pricinuiește o pagubă, urmare a
cărei producere o dorește. Alături de acest element subiectiv, acțiunea trebuie să fie însoțită de
cerința esențială, potrivit căreia făptuitorul a efectuat -o “în scopul de a obține pentru sine sau
pentru altul un folos material injust“ ( art.215 alin.1 Cod penal).
Prin acest scop urmărit de infractor se atribuie intenției caracterul calificat, o vinovăție
calificată, chiar dacă folosul material injust nu a fost efectiv realizat. Cerința esențială vizează
scopul acțiunii, respectiv un folos, un profit material injust.
Pentru realizarea conținutului infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.215 Cod
penal, este necesar a se verifica sub aspect subiectiv existența scopului urmărit de infractor, de
a obține un folos material injust. În speță întreaga activitate dusă de inculpată, în realizarea
scopului urmărit, folosindu -se de modificarea statelor d e plată și însușirea sumelor de plată
suplimentare, a produs unității pagube mari 19. Împrejurarea că inculpatul, șef de echipă, în
urma înțelegerii de alte persoane încadrate în muncă a confirmat și semnat foi de pontaj în care
au fost trecute persoane ce nu au prestat muncă, iar pe baza acestor acte s -au obținut foloase
materiale injuste, atribuie caracterul de înșelăciune activității desfășurate, chiar dacă prin
falsificarea actelor menționate și împărțirea sumei la mai multe persoane decât au muncit,
retribuția șefu lui de echipă a fost micșorată .
Latura subiectivă a infracțiunii include și scopul obținerii pentru sine sau pentru altul a
unui folos material injust. Nu este necesar ca acest scop să fie realizat; este suficient ca
făptuitorul să -l fi urmărit în momentul săvârșirii faptei.

59
În practica judiciară s -a reținut că fapta unei persoane care, atribuindu -și un nume
mincinos s -a prezentat la cabinetul unui medic și sub pretextul că vrea să -l recompenseze
pentru modul cum i -a îngrijit soția, s -a oferit să -i procure mărci germane la un curs valutar mult
inferior celui practicat la data respectivă, după care primind în acest scop o sumă de bani, și -a
însușit -o 21.
Prin folos material se înțelege orice profit, avantaj, care poate fi evaluat în bani și care
atunci când este realizat duce la creșterea sau consolidarea patrimoniului. Folosul este injust
atunci când cu pricire la aceasta nu există nici o îndreptățire. Nu interesează dacă făptuitorul
urmărește folosul pentru sine sau pentru altul.
a) Forma de vinovăție.
Latura subiectivă ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii
cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și
voinței infractorilor față de faptă și urmările acesteia, pentru cara cterizarea faptei
ca infracțiune.
În doctrina penală, cercetarea laturii subiective se face prin prisma
elementelor sale componente. Se consideră, pe bună dreptate, că un element
important, esențial al laturii subiective este elementul subiectiv – vinov ăția – care
reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă, față de faptă și
urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăția cerută de lege pentru existența
acelei infracțiuni83. Sub acest aspect, infracțiunea de înșelăciune se comite cu
intenție directă întrucât textul de incriminare cere ca acțiunea ce formează
elementul material să se realizeze în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul,
a unui folos material injust – intenție calificată prin scop. Făptuitorul își dă seama

21 T. m. București, s. a II -a pen., dec. nr. 1177/1992, în: “Culegere de practică judiciară pe anul
1992” , V. Papadopol, Editura “Șansa”, București 1993, p. 58.
83 C-tin Mitr ache, Op. cit., p. 96.

60
că desfășoară o activitate de inducere în eroare și că prin aceasta pricinuiește o
pagubă, urmare a cărei producere o dorește.
Prin “ folos material ” se înțelege orice profit, avantaj, care poate fi
evaluat în bani și care, atunci când este realizat duce la creșterea sau consolidarea
patrimoniului. Folosul este injust atunci când cu privire la acesta nu există nici o
îndreptățire. În sfârșit, nu interesează dacă făptuitorul urmărește folosul pentru
sine sau pentru altul84.
Pentru existența laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune nu e
nevoie ca folosul material injust să fi fost efectiv realizat, fiindcă cerința se referă
la scopul acțiunii, nu la rezultatul ei85.
Conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune nu va fi realizat,
sub aspectul l aturii subiective, dacă profitul urmărit nu este de ordin material
(autorul acțiunii de amăgire a urmărit să da în vileag că cel indus în eroare e
traficant de droguri), sau nu este injust.
Condiția privitoare la profit nu privește și varianta prevăzută în art.
215 alin. 3; pentru existența laturii subiective, în acest caz, este suficient că se
săvârșește o acțiune de inducere sau de menținere în eroare cu ocazia încheierii
sau executării unui contract și că fără acea acțiune de amăgire contractul nu ar
putea fi încheiat sau socotit ca fiind executat.
În cazul art. 215 alin. 4, forma de vinovăție este tot intenția directă,
legiuitorul prevăzând expres că emiterea să se facă “știind că pentru valorificare
nu există provizia sau acoperirea necesară”. Dec i trăgătorul cu știință emite cecul

84 O.Loghin și T.Toader, Op. cit., p. 271.
85 V.Dongoroz și colectiv, Op. cit., p. 539.

61
neacoperit, retrage acoperirea sau oprește trasul să plătească, înainte d expirarea
termenului pentru plată.
Inducerea în eroare din culpă nu poate întregi latura subiectivă a
înșelăciunii. Nu comite infracțiunea de în șelăciune cel care, cu ocazia unor relații
patrimoniale, a socotit în mod imprudent ca veridice, afirmațiile pe care le făcea
cu privire la existența sau inexistența unor fapte86.
Instanțele au stabilit că nu este realizat elementul subiectiv al
infracțiu nii de înșelăciune atunci când persoana ce se pretinde înșelată a avut
cunoștință de neconcordanța dintre relatările făptuitorului și realitate, așa încât
nu se poate reține că datorită acestor relatări a fost indusă în eroare și a suferit un
prejudiciu.
În ce privește înșelăciunea în convenții, practica noastră judiciară
este constantă, în sensul că neîndeplinirea pură și simplă în termenul stipulat al
obligațiilor stabilite printr -o convenție nu poate constitui înșelăciune, atâta timp
cât nu se constată existența unor manopere dolosive, întrebuințate fie cu prilejul
încheierii contractului, fie pe parcursul executării lui. Neonorarea obligației de a
prezenta un spectacol de varietăți nu constituie infracțiunea de înșelăciune, dacă
se stabilește că inculp atul nu a acționat cu intenție frauduloasă, fapta sa având în
această situație, caracter civil87.
Autorul își dă seama că, în urma prezentării denaturate a realității,
persoana vătămată, indusă în eroare, va efectua un act patrimonial păgubitor și
urmăreș te ca, pe această cale, el sau altă persoană, să obțină un folos material

86 Ibidem.
87 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 74.

62
injust. Din moment ce autorul acționează cu o asemenea poziție subiectivă, este
indiferent, sub aspectul aplicării art. 215 , ce gândește al cu privire la comportarea
sa ulterioară, p roducerii rezultatului88, care coincide cu momentul consumării
infracțiunii. Prezența intenției trebuie verificată prin raportare la urmările faptei,
iar acestea, odată produse, determină constituirea infracțiunii în conținutul său
integral. După cum hotărâ rea autorului de a restitui, cândva, în viitor, suma
obținută prin înșelăciune nu înlătură existența intenției, care se raportează la un
moment anterior, tot astfel restituirea efectivă a acelei sume – în ipoteza că ar
avea loc – nu poate afecta existența infracțiunii, care s -a consumat. Unica lor
semnificație ar putea fi aceea de a conduce la o atenuare a răspunderii penale.
b)Existența mobilului și scopului.
Pe lângă elementul subiectiv – vinovăția – în conținutul unor infracțiuni sunt
prevăzute și anumi te condiții – cerințe esențiale – care întregesc elementul
subiectiv și pot privi mobilul sau scopul cu care se săvârșesc faptele.
Mobilul sau cauza internă a actului de conduită, desemnează acel
sentiment (dorință, tendință, pasiune) ce a condus la naște rea în mintea
făptuitorului a ideii săvârșirii unei anumite fapte89. În cele mai multe cazuri,
mobilul nu constituie un element necesar pentru existența infracțiunii, cum este
cazul infracțiunii de înșelăciune, dar cunoașterea lui de către organele judiciar e
prezintă importanță pentru individualizarea pedepsei.

88 “Săvârșește infracțiunea de înșelăciune acela care a obținut o sumă de bani afirmând, în mod
mincinos, față de persoana vătămată, că vine din partea fratelui acestuia, care îi solicită un
împrumut (împrejurarea că făptuitorul intenționa să restituie suma este irelevantă)” – judecătoria
Pitești, secția penală, decizia 3143 din 1987, în G.Antoniu și N.Volonc iu, coordonatori, Op. cit.,
p. 133.
89 Constantin Mitrache, Op. cit., p. 98.

63
Scopul sau țelul urmărit prin săvârșirea faptei întregește elementul
subiectiv al infracțiunii și presupune reprezentarea faptei, de către făptuitor. La
unele infracțiuni, scopul reprezintă o cerin ță esențială a laturii subiective.
Astfel, în cazul infracțiunii de înșelăciune, pentru realizarea laturii
subiective e nevoie de intenția de a amăgi, de a induce în eroare, iar această
intenție trebuie să fie însoțită de o cerință esențială, și anume: să fi efectuat
acțiunea de amăgire în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos
material injust. Din acest punct de vedere, înșelăciunea apare ca o infracțiune
săvârșită cu intenție directă, făptuitorul urmărind obținerea unui folos material
injust90. Pentru existența infracțiunii de înșelăciune în forma consumată nu este
necesar ca scopul urmărit să fi fost realizat, este suficient că el a existat.
Prin acest scop, se atribuie intenției caracter calificat, o vinovăție calificată.
Cerința esenț ială vizează scopul acțiunii, respectiv un folos, un profit material
injust. Pentru realizarea conținutului infracțiunii de înșelăciune este necesar a se
verifica – sub aspectul subiectiv – existența scopului urmărit de infractor, de a
obține un folos mate rial injust…91, nu numai pentru sine, dar și pentru altul.
În cazul variantei prevăzută în art. 215 , alin. 3 Cod penal, cerința cu privire
la scop nu este necesară. În cadrul acestei variante, latura subiectivă este realizată
fiind suficientă “știința că s e săvârșește o acțiune de inducere sau menținerea în
eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract și că fără acea acțiune de
amăgire contractul nu ar putea fi încheiat sau socotit ca fiind executat”92.

90 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 74.
91 T. S., secț. pen., dec. nr. 787/1975, în V. Papadopol, M. Popovici, Op. cit., p. 248, speța 5.
92 Dongoroz, Op. cit., p. 531.

64
Sectiunea 3.
Existența pagubei pretinsă de art. 244 C.pen. îmbracă două forme , alternative sau cumulate: o
pagubă materială efectivă (damnum emergens) sau pierderea ori neproducerea unui venit
așteptat în mod întemeiat și obișnuit (lucrum cessans93].
Producerea unei pagube are corespondentul în (îi corespunde) folosul material injust urmărit
de făptuitor prin inducerea în eroare a victimei94, iar între folosul material care îl privește pe
făptuitor sau pe un altul și paguba produsă victimei există o intercondiționare95. Nu trebuie
făcută confuzie î ntre pagubă și scop material și injust urmărit, chiar dacă de regulă realizarea lui
o implică, deoarece este posibil ca prin inducerea în eroare să se producă o pagubă, dar să nu
existe infracțiunea de înșelăciune dacă fapta nu a fost săvârșită în scopul o bținerii unui folos
material injust pentru făptuitor sau altul96.
Mai este necesar ca la infracțiunea de înșelăciune urmarea socialmente periculoasă să fie
imediată, adică paguba să fie rezultatul nemijlocit al acțiunii de inducere în eroare și nu un
rezult at mijlocit. Nu se poate vorbi de pagubă în cazul în care există doar o stare de pericol
pentru patrimoniu, deoarece infracțiunea de înșelăciune nu este o infracțiune de pericol, ci de
rezultat97.
Indiferent de modalitatea normativă în care se săvârșește in fracțiunea de înșelăciune, urmarea
imediată a laturii obiective constă în producerea unui prejudiciu material persoanei înșelate, iar
în absența unor acțiuni menite să producă o pagubă materială, fapta nu constituie infracțiunea
de înșelăciune98.
Legătura de cauzalitate se înfățișează ca un raport dintre acțiunea voluntară infracțională și
rezultatul socialmente periculos99, cu mențiunea că raportul de cauzalitate răspunde la
întrebarea dacă rezultatul pedepsibil constituie sau nu efectul acțiunii subiectulu i100. Legătura
de cauzalitate există în conținutul oricărei infracțiuni, însă cercetarea acesteia se impune în
cazurile în care, pentru existența infracțiunii, este necesar ca prin acțiunea sau inacțiunea

93 Tr. Pop în G.g. Rătescu ș.a. Codul penal Regele Carol al II lea adnotat, editura Socec, București 1937, p.553; P. Dumitrescu,
Studiu comparativ de drept prusian și român, tipografia aurora și legătoria de cărți D_, București, 1915, p.113; P. Pastion, M.I.
Papadopolu, Codu l penal adnotat, ed. Librăriei Socec&comp, București 1922, p. 620
94 V. Pașca, Drept penal special, ed. Universul Juridic, București 2010, p.190; Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială, Ed. CH B eck,
București 2009, p.299
95 A. Filipaș, Drept penal român. Par tea specială, ed. Universul juridic, București 2008, p.368
96 H. Diaconescu, Drept penal. Partea specială, v.I., ed. Lumina Lex, București, 2005, p.416; și în dreptul francez, cu privire la
infracțiunea de înșelăciune , se arată că nu trebuie făcută confuzi e între noțiunea de prejudiciu și cea de profit realizat de autorul
faptei, cele două fiind noțiuni independente. M.L. Rassat, Droit penal special: infracțions du code penal, ed. Dalloz, Paris 2011.
p.194
97 E.A.Donna, J.E. de la Fuente, Aspetos generales d el tipo penal de estafa, în revista Latinoamericana de Derecho nr. 1/2004,
formă electronică, p.81
98 Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 2384/1973 în C. Duvac, Înșelăciunea în noul Cod penal în vol. Sesiunii de comunicări
științifice Justiție, Stat de Drept și Cultură Juridică, ed. Universul juridic, București 2011, p. 809. Gh. Diaconescu, Infracțiunile în
Codul penal român, v.I., ed. Oscar Print București 1997, p. 434; Gh. Diaconesu, C. Duvac, Tratat de drept penal. Partea speci ală,
ed. CH Beck, Bucur ești 2009, p. 283
99 G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, ed. Științifică, București 1968, p. 50
100 Idem , p. 188

65
făptuitorului să se producă un rezultat material, cer ut expres de norma de incriminare. Chiar
dacă raportul de cauzalitate nu apare menționat explicit în norma de incriminare a infracțiunii
de înșelăciune, necesitatea stabilirii lui se deduce din cerința ca acțiunea să aducă atingere
valorii ocrotite de lege a penală, ceea ce presupune constatarea faptului că vătămarea suferită
de această valoare este consecința acțiunii101.
O acțiune ilicită și o urmare socialmente periculoasă, chiar dacă ar corespunde perfect faptei și
urmării prevăzute de conținutul juridic a l unei infracțiuni (în cazul acesta, al infracțiunii de
înșelăciune) nu pot fi elemente constitutive ale acesteia decât dacă sunt unite printr -o legătură
cauzală, iar fără legătura de cauzalitate nu se realizează unitatea elementelor laturii obiective,
nu poate exista latura obiectivă și nici latura subiectivă a infracțiunii, nu poate exista
infracțiun102]. Astfel, la infracțiunea de înșelăciune acțiunea de amăgire corespunzătoare
elementului material cerut de norma de incriminare este cauza urmării imediate prevăzute
explicit în normă (paguba produsă), iar aceasta din urmă este efectul celei dintâi.
Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune trebuie să se constate că există o
legătură de la cauză la efect între acțiunea de amăgire (elem entul material) și urmarea imediată
(pagubă produsă), iar dacă situația de fapt patrimonial păgubitoare este datorată altei cauze
decât acțiunii de amăgire, ea nu constituie urmarea imediată a acestei acțiuni fiindcă lipsește
legătura de cauzalitate103.
Legă tura de cauzalitate în cazul infracțiunii de înșelăciune rezultă din însăși realizarea acțiunilor
incriminate, iar dacă situația de fapt patrimonială este datorată altei cauze decât acțiunii de
inducere în eroare, ea nu este urmarea imediată a acestei acți uni, fiindcă lipsește legătura de
cauzalitate104. Astfel, această legătură de cauzalitate rezultă din împrejurările de fapt ale
infracțiunii. Aprecierea existenței raportului de cauzalitate în cazul înșelăciunilor depinde foarte
mult de situația concretă car e trebuie analizată, având în vedere varietatea situațiilor de fapt,
stabilirea în mod corect a raportului de cauzalitate între fapta și rezultatul conferind legitimitate
hotărârilor pronunțate. Importanța stabilirii raportului de cauzalitate în cazul infr acțiunilor de
înșelăciune este cu atât mai mare cu cât practica a arătat că există foarte multe modalități în
care pot fi aduse atingeri patrimoniului prin astfel de fapte.
Legătura de cauzalitate în săvârșirea infracțiunilor nu se limitează numai la rapor tul de
cauzalitate fizică, ci se întregește și printr -o legătură de ordin psihic, inerentă tuturor
manifestărilor umane, acest aspect privind latura subiectiv105]; iar la infracțiunea de înșelăciune
legătura psihică rezultă din constatarea vinovăției.

101 Raportul de cauzalitate nu cunoaște o reglementare legală, însă, prin excepție, art. 40 alin. 1 C.pen. italian prevede că nimeni nu
poate fi pedepsit pentru o faptă prevăzută de lege ca infracțiune dacă urmarea de care depinde existența infracțiunii nu este
consecința acțiunii sau nacțiunii sale; F Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol.I, ed. CH Beck, Bucureș ti 2008,
p.222.
102 C. Bulai, în C.Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, ș.a., Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru licență 2008 -2009 ediția 4, ed.
Trei, București 2008. p.71
103 Idem, p.498; În dreptul penal francez, în cazul infracțiunii de înșelăciune trebuie să existe o legătură de cauzalitate între
inducerea în eroare și remiterea bunului, în sensul că victima trebuie să fi remis bunurile doar în urma inducerii în eroare. C.
Mascala, Repertoire de droit penal: Escroquerie, ed. Dalloz, Paris 2001, p.4
104 I.Gh. Gorgăneanu, op.cit., p.72
105 V. Dongoroz, în V. Dongoroz, I. Fodor, S. Kahane, ș.a., Explicații teoretice ale codului penal român.Partea specială v.III, e d.
Academiei, București 2003, p.7

66
Privit or la latura subiectivă , autorul infracțiunii de înșelăciune cunoaște și dorește să inducă în
eroare și să producă o pagubă, fiind motivat de dorința de a obține un folos106.
În cazul infracțiunii de înșelăciune, intenția este calificată prin scop, adică cel de a obține
pentru sine sau pentru altul un folos material injust, în sensul că este obținut pe nedrept un
folos la care făptuitorul nu este îndreptățit107.
Acest scop apare cu rolul de a caracteriza intenția cu care trebuie să acționeze făptuitorul
pentru a exista infracțiunea de înșelăciune și astfel apare în conținutul normei ca element
constitutiv al laturii subiective, atribuind caracter calificat intenției care stă la baza faptei. Scop
devine o finalitate care se situează în afara momentului producerii rezultatului, iar această
finalitate trebuie urmărită de subiect pentru a exista poziția subiectivă cerută de lege108.
S-a susținut109 că, de cele mai multe ori, cuvântul scop este folosit de legiuitor cu sensul de
finalitate situată în afara infracțiunii și, în aceste cazuri, inclusiv în cazul infracțiunii de
înșelăciune, el reprezintă o cerință esențială atașată elementului subiectiv. Folosul material
injust apare cel mai adesea ca scop al acțiunii sau inacțiunii antipatrimoniale a făptuitorului, de
aceea ac esta va răspunde pentru dol calificat (intenție calificată prin scop)110.
Prin folos material se înțelege orice profit, avantaj care poate fi evaluat în bani și care, atunci
când este realizat, duce la creștere sau consolidarea patrimoniului, iar acest folos este injust
atunci când nu există nicio îndreptățire111.
Folosul nu dobândește caracter injust prin faptul că acesta a fost obținut prin inducerea în
eroare a subiectului pasiv112. A considera altfel, ar presupune că prin simpla acțiune de inducere
în eroare orice folos material ce este just, legitim, devine injust prin actul asocierii sale cu
manoperele dolosive, angajate în mod neinspirat de către făptuitor pentru asigurarea folosului
său material, de altfel, legitim în fond. Totodată, dacă s -ar admite aceas tă “contaminare” ope
legis a folosului material prin simplul fapt al asocierii cu acțiuni de inducere în eroare, norma de
incriminare ( inducerea în eroare (…) în scopul de a obține (…) un folos patrimonial injust) devine
superfluă înfrângând caracterul pre cis, de strictă interpretare a legii penale, iar orice acțiune de
inducere în eroare prin folosirea de acte false în scopul obținerii unui folos material ar angaja
răspunderea penală pentru un concurs de infracțiun i – înșelăciune și fals – fără distincție .
Pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenție nu poate fi suficientă știința că se
săvârșește o acțiune de inducere sau menținere în eroare cu ocazia încheierii sau executării
unui contract și că fără acea acțiune de amăgire contractul nu ar putea fi încheiat sau socotit ca
fiind executat, ci este necesar ca fapta să fie săvârșită cu scopul de a obține pentru sine sau
pentru altul un folos material injust113.

106 E.A.Donna, J.E. De la Fuente, op.cit., p.91
107 C. Duvac, Î nșelăciunea …., p.128; În același sens, și în dreptul penal italian în cazul infracțiunii de înșelăciune este necesară
obținerea de către făptuitor prin inducere în eroare a unui profit injust, caracterul injust fiind determinat de faptul că es te obținut f ără
drept. R. Pezzano, codice penale spiegato articolo per articolo. Legi complementari, 16 ed. Gruppo Editoriale Simone, Napoli, 2012.
p.913
108 G. Antoniu, Vinovăția penală, ed. Academiei, București 1995, p.189
109 V. Cioclei, Mobilul în conduita criminală, ed. All Beck, București 1999, p.265
110 G. Antoniu, Infracțiunile contra patrimoniului. Generalități în RDP nr. 4/2000, p.28
111 D.Lucinescu, în T. Vasiliu, D.Pavel, ș.a., Codul penal RSR comentat și adnotat. Partea specială vol.I., ed. Științifică și
enciclepedică, București 1975, p.322
112 A. Filipaș, în C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, ș.a., op.cit., p.449; C.Duvac, op.cit., p.129
113 M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul Cod penal, ed. Hamangiu, București 2014, p.126; M. Udroiu , Drept
penal. Partea generală. Partea specială, ed. CH Beck ediția 3, București 2011, p.388

67

4.1.Formele infracțiunii.
a) Actele pregătitoare.
În principiu, orice infracțiune inte nționată, pentru a fi comisă în condiții optime,
presupune o pregătire prealabilă care poate consta în diferite activități în funcție
de natura și împrejurările în care se săvârșește infracțiunea.
Infracțiunea de înșelăciune poate avea, fie o desfășurare s implă, fie o desfășurare
pe faze succesive. Formele variate ale infracțiunii diferă după stadiul în care se
află pregătirea sau executarea elementului material al acțiunii de amăgire.
Actele pregătitoare, faptic, pot fi foarte diversificate, atât la varian ta simplă, cât și
la celelalte variante. Ele însă nu au relevanță juridică decât în măsura în care
capătă caracterul unor acte de complicitate anterioară (atunci când s -a trecut la
acte de executare, adică la săvârșirea infracțiunii și aceasta s -a consumat , actele
pregătitoare efectuate de terți pot deveni acte de complicitate anterioară)114.
Potrivit Codului nostru penal în vigoare, actele pregătitoare nu sunt incriminate.
Ele se sancționează numai în măsura în care în partea specială a codului se
prevede ac est lucru, fiind asimilate, sub raportul sancționării, cu tentativa.
Acțiunea de inducere în eroare necesită de cele de mai multe ori o atentă
pregătire. În special în cazul variantei prevăzute la alin. 3, tratativele în vederea
încheierii unui contract, ca și operațiile prin care se ajunge la executarea

114 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 75.

68
contractului, ofer ă inevitabil prilej pentru pregătirea acțiunii de inducere în
eroare115. Și așa cum am precizat, ele nu sunt incriminate prin ele însele.
b) Tentativa
Tentativa, fiind o formă atipică, imperfectă, a infracțiunii pe care subiectul
activ și -a propus să o săvârșească, reprezintă ansamblul actelor de executare
efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare, pe de o parte, și
momentul producerii rezultatului, pe de altă parte116.
Tentativa, în cazul înșelăciunii, este pedepsită de lege117. Această for mă
imperfectă a infracțiunii există atunci când, datorită unor împrejurări
independente de voința sa, făptuitorul nu a reușit să ducă la capăt acțiunea de
inducere în eroare, precum și atunci când nu a izbutit să inducă în eroare și să
pricinuiască, prin a ceasta, o pagubă. Iată un exemplu de tentativă de înșelăciune,
care a fost însă greșit calificată ca tentativă de furt118: inculpatul, cu intenția de a
și-o însuși, a solicitat călătorilor aflați în compartimentul unui vagon de cale
ferată, o valiză aparținâ nd unui călător ieșit din acel compartiment, lăsată în
păstrarea lor, sub pretextul că a fost trimis de proprietar pentru a i -o duce la
vagonul restaurant. Cei solicitați nu i -au încredințat valiza. Fapta nu constituie
tentativă de furt deoarece, în speță, nu este vorba de o simplă încercare
neizbutită de luare, fără consimțământ, a unui bun mobil aparținând altuia, ci de
o încercare de inducere în eroare a călătorilor din compartiment, cărora

115 V.Dougoroz și colectiv, Op. cit., p. 532.
116 Gh.Nistoreanu și colectiv, Op. cit., p. 532.
117 “Tentativa infracțiunilor prevăzute în art. 215…se pedepsește”, art. 222 Cod penal.
118 Dec. nr. 288/1960 a T. reg. Cluj., col. I, în L.P. nr. 1/1961 cu notă de O.A.Stoica.

69
inculpatul le -a spus că este trimis de proprietarul valizei, dup ă ce, în prealabil,
discutase cu acesta și aflase unde își lăsase valiza.
Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deși apt de a induce în eroare, s -a dovedit
totuși a fi ineficient în situația dată, fapta nu poate constitui decât tentativă la
infracțiunea d e înșelăciune.
Infracțiunea de înșelăciune poate avea o desfășurare simplă, fie o desfășurare prin faze
succesive. Formele variate ale infracțiunii diferă după stadiul în care se află pregătirea sau
executarea elementului material al acțiunii de amăgire, a ceasta putându -se prezenta ca acte
pregătitoare, tentativă, infracțiune consumată și uneori chiar ca infracțiune epuizată (aceasta
fiind posibilă la varianta alin.3 a înșelăciunii în convenții).
Actele pregătitoare, pot fi diversificate, atât la varianta simplă cât și la cea specială. Ele
însă nu au relevanță juridică decât în măsura în care capătă caracterul unor acte de complicitate
anterioară. Potrivit codului nostru penal în vigoare, actele pregătitoare de regulă nu sunt
incriminate. Ele se sancționeaz ă numai în măsura în care în partea specială a codului se prevede
acest lucru, fiind asimilate, sub raportul sancționării, cu tentativa (exemplu prevederile art.137
alin.2 Cod penal).
Tentativa este pedepsită de lege (art.222 Cod penal). Această formă impe rfectă a
infracțiunii există atunci când, datorită unor împrejurări independente de voința sa, făptuitorul
nu a reușit să ducă până la capăt acțiunea de inducere în eroare, precum și atunci când nu a
izbutit să inducă în eroare și să pricinuiască prin acea sta o pagubă.
Astfel, fapta inculpatului de a sustrage un bilet C.E.C. aparținând soțului său, de a -l
falsifica trecând datele sale de stare civilă și de a solicita – în aceste condiții – restituirea unei
sume de la agenția C.E.C., constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune, dacă falsul a fost
descoperit înainte de a se plăti suma a cărui restituire s -a solicitat22.
Depunerea la o agenție “Loto” a unui loz falsificat, ulterior constatat nevalabil în cadrul
operației de omologare, constituie tentati vă la infracțiunea de înșelăciune. Nu pot fi invocate

70
dispozițiile de nepedepsire ale art.20 alin.3 din Codul penal, deoarece neconsumarea
infracțiunii nu s -a datorat modului în care a fost concepută, ci defectuozității mijloacelor
folosite 23.
Nu va const itui totuși tentativă la această infracțiune față de a încerca inducerea în
eroare a unei persoane prin folosirea unor mijloace total improprii – falsuri grosiere, deghizări
ușor sesizabile – deoarece acestea nu au aptitudinea de a înșela pe cineva.
Fapta unei persoane de a prezenta drept câștigător un bilet “loto” ale cărui cifre au fost
modificate în așa fel încât falsul apare evident, nu constituie tentativă la infracțiunea de
înșelăciune, deoarece biletul, fiind alterat în asemenea mod era absolut impro priu de a induce
în eroare pe angajații care aveau îndatorirea să primească și să verifice valabilitatea lui 24.
În cazul întocmirii și folosirii unor acte false în vedera obținerii unui fals material injust,
infracțiunea nu este consumată, dacă înainte să se fi pricinuit o pagubă persoanei induse în
eroare, fapta a fost descoperită, rezultatul păgubitor al înșelăciunii constituind un element
constitutiv al infracțiunii, activitatea infracțională desfășurată înainte de producerea lui
caracterizeaza fapta ca tentativă la infracțiunea de înșelăciune iar nu infracțiunea consumată 25.
În practică s -a subliniat că nu există tentativă improprie la infracțiunea de înșelăciune în
situația în care este posibil ca falsificarea actului utilizat pentru obținerea faptulu i injust să nu
fie descoperită din cauza lipsei de atenție a reprezentantului unității căruia i se prezintă actul
respectiv 26. În acest caz neconsumarea infracțiunii nu se datorează modului cum a fost
concepută executarea ei defectuozității mijloacelor fo losite.
Atunci când falsul apare evident suntem în prezența unei tentative absolut improprii.
Atunci când acțiunea se repetă în timp, aceasta dă faptei caracterul unei infracțiuni
continuate (art.41 alin.2 și 42 Cod penal). Astfel fapta unei persoane de a falsifica datele înscrise

23 T. S., Dec. nr.4298/1970, R.I. p.249.
24 T. S., Dec. nr.2687/1969, ibid. p. 253.
25 T. S. Sentința penală, Dec. nr. 740/20 martie 1986, R.R.D. nr. 12/1986, p. 87.
26 “Infracțiuni contra avutului obștesc” – Serviciul editorial și cinematografic – 1987, p.136.

71
în carnetul de muncă și de a prezenta acest carnet falsificat cu ocazia încadrării sale pentru a
încasa apoi în mod repetat – retribuție în locul celui care avea dreptul – constituie înșelăciune în
formă continuată.

c) Infracțiunea de înșelăciune – fapt consumat
O infracțiune se consideră consumată în momentul în care actele de executare,
fiind duse până la capăt, s -a produs rezultatul specific acestui tip particular de
infracțiuni: momentul consumării coincide, deci, c u realizarea conținutului
integral al infracțiunii.
La infracțiunile materiale, cum este cazul infracțiunii de înșelăciune, a cărei latură
obiectivă include, în mod obligatoriu, ca rezultat – o vătămare materială –
consumarea are loc în momentul producerii acestei urmări119.
Infracțiunea consumată în cazul înșelăciunii este considerată din momentul în
care acțiunea de inducere în eroare a reușit să -l determine pe cel amăgit să
adopte o poziție patrimonială păgubitoare. Urmarea tipică trebuie să se fi realizat
împreună cu cerința sa esențială: pricinuirea pagubei120.
La înșelăciunea în convenție, fapta se comite prin inducerea sau menținerea în
valoare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, eroare
fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat sau executat convenția în
condițiile stipulate.

119 V.Dobrinoiu și colectiv, Drept penal, partea generală , București, 1998, p. 181.
120 V.Dongouroz, Op. cit., p. 530.

72
În practica judiciară s -a considerat că înșelăciunea în convenții se consumă
întotdeauna la încheierea contractului. Prin urmare, din moment ce acțiunile
făptuitorului trebuie să aibă drept rezu ltat pricinuirea unei pagube materiale,
acesta este momentul când se consumă infracțiunea de înșelăciune121. În legătură
cu momentul consumării acestei infracțiuni dorim să mai facem următoarele
precizării.
În ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune în practica judiciară într -o părere se
consideră că aceasta se consumă la data producerii pagubei, și nu la data inducerii
în eroare a persoanei vătămate. Astfel, inculpata a falsificat un act la data de 9
decembrie 1989 prin care s -a dispus efectuarea unei plăți la data de 16 decembrie
1989. Având în vedere că plata s -a făcut la o dată ulterioară – 26 decembrie
infracțiunea de înșelăciune se consumă la această dată deoarece atunci s -a
produs și paguba122.
Într-o altă speță123 s-a constatat că inculpatul a vândut persoanei vătămate 15
cupoane agricole false încasând suma de 2.025.000 lei. Încadrarea juridică a faptei
este în înșelăciune art. 215 alin. 1 și 2 C.pen (înșelăciune în convenții) și se
consumă în momentul în care făp tuitorul a vândut cupoanele și a primit banii.
Faptul că ulterior partea vătămată observă că cupoanele sunt false și cere banii
înapoi nu are nici o relevanță în ceea ce privește consumarea infracțiunii. Paguba

121 “În speță, inculpata, gestionară la o unitate de profil alimentar, constatând că are o lipsă în
gestiune, a falsificat o factură emisă pe seama unui spital, adăugând la mărfurile real livrate și
altele pe care nu le -a livrat, transformând suma de 600 lei, preț real datorat, în 6000 lei. Factura a
fost emisă la 9.11.1989 și a fost achitată la 26.12.1989. rezultă că momentul consumării
infracțiunii de înșelăciune a avut loc la 26.12.1989”, C.S.J, dec. nr. 1143/1992, în Dreptul nr.
2/1993, p. 79.
122 C.S.J., s.pen., d. Nr. 1143 din 30.04.1992, CENTRUL TERITORIAL DE CALCUL
ELECTRONIC P. NEAMȚ, APLICAȚIA PE CALCULATOR LEGIS, Modulul jurisprudență
123 C.S.J., s.pen., d. Nr. 3713 din 29.09.2000, LEGIS

73
se produce în momentul efectuării tranzacției , iar recuperarea banilor de către
partea vătămată, echivalează cu o recuperare a prejudiciului care se situează în
timp după momentul consumării. În cauză nu se putea reține, o tentativă la
înșelăciune decât dacă înainte de a da banii, partea vătămată obs erva că
cupoanele sunt false și refuza efectuarea în continuare a tranzacției.
De asemenea într -o altă cauză s -a reținut infracțiunea de înșelăciune în formă
consumată și nu tentativă, chiar dacă până la urmă nu s -a produs o pagubă certă.
Astfel inculpații s-au prezentat la direcția de muncă județeană cu acte false din
care rezulta că nu posedă terenuri agricole în proprietate pentru a beneficia de
ajutor de șomaj. Sumele constituind valoarea ajutorului de șomaj au fost virate,
dar nu au mai apucat să ajung ă la infractori deoarece, faptele inculpaților între
timp au fost descoperite124.
Același raționament se poate folosi în cazul înșelăciunii prin cecuri, când
infracțiunea se consumă în momentul înmânării cecului știind că pentru
valorificarea lui nu există acoperirea necesară. Dacă partea vătămată întârzie
încasarea cecului, iar până să se prezintă la bancă, făptuitorul primise o sumă de
bani de la un debitor al său astfel încât cecul se poate încasa, considerăm că
infracțiunea de înșelăciune este în formă c onsumată încă de la momentul
încheierii tranzacției. Faptul că partea vătămată a putut încasa cecul constituie
doar o întâmplare. La fel de bine se putea deplasa mai devreme să încaseze cecul
și atunci nu mai era nici un dubiu cu privire la consumarea infr acțiunii, pentru că
disponibilul nu exista.

124 Gh.Ivan, Momentul consumăr ii infracțiunii de înșelăciune, R.D. nr. 8/1999, p. 95

74
Consumarea intervine în momentul apariției urmării immediate, adică al producerii
efective a pagubei.
Pentru a se reține infracțiunea de înșelăciune este necesar să se constate că o persoană
a fost indusă în eroa re, cu scopul de a obține un folos material, precum și producerea unei
pagube în patrimoniul persoanei înșelate. Din moment ce acțiunile inculpatului trebuie să aibă
drept rezultat pricinuirea unei pagube materiale, acesta este momentul când se consumă
infracțiunea de înșelăciune.
În speță inculpata, gestionară la o unitate cu profil alimentar, constatând că are o lipsă
în gestiune, a falsificat o factură emisă pe seama unui spital, adăugând la mărfurile reale livrate
și altele pe care nu le -a livrat, trans formând suma de 600 lei, preț real datorat în 6.000 lei.
Factura a fost emisă la 9.12.1989 și a fost achitată la 26.12.1989. Așa fiind, rezultă că momentul
consumării infracțiunii de înșelăciune a avut loc la 26.12.1989. Iar, în raport cu această dată, în
mod corect instanța de judecată a apreciat ca greșită pedeapsa aplicată inculpatei este grațiată
în temeiul Decretului – Lege nr. 3/1990, deoarece dispozițiile acestui act normativ sunt
aplicabile numai faptei săvârșite până la data de 22.12.1989 27. Consi derăm că infracțiunea de
înșelăciune, indiferent de modalitatea normativă în care este săvârșită, se consumă doar la
provocarea unei pagube persoanei vătămămate.

d) Infracțiunea de înșelăciune -fapt epuizat –
În cazul anumitor categorii de infracțiuni, es te posibil ca, după ce fapta s -a
consumat, prin producerea rezultatului specific, acesta să se amplifice, fie în
cadrul unui proces natural, fără nici o nouă intervenție, a făptuitorului, fie datorită
prelungirii acțiunii sau inacțiunii tipice și după atin gerea momentului consumativ.

27 C. S. J., Dec. nr. 1143/1992, “Dreptul” , nr. 2/1993, p. 79.

75
Momentul în care amplificarea rezultatului încetează este momentul epuizării, iar
infracțiunile care au cunoscut o asemenea amplificare a rezultatului sunt fapte
penale epuizate125.
Acțiunea de amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activități infracționale
continuate, epuizarea infracțiunii de înșelăciune fiind posibilă, mai ales la varianta
specială prevăzută în art. 215 , alin. 3 Cod penal, când executarea contractului se
face în mod eșalonat. În aceste cazuri, epuizarea are lo c în momentul executării
ultimului act din contract.
Sunt situații în practica judiciară când elementul material al laturii obiective se
prezintă sub forma unor acțiuni repetate de inducere în eroare, unele dintre ele
comise în varianta simplă a infracțiun ii de înșelăciune, iar altele în variantele
calificate.
Plenul Tribunalului Suprem, pornind de la practica judiciară neunitară a statuat că,
în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în
raport cu data săvârșirii infracțiuni i, prin această expresie se înțelege data actului
de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, iar nu data
consumării acesteia prin producerea rezultatului. La încadrarea juridică a faptei se
va avea în vedere rezultatul produs, în toate cazurile în care aceasta este
condiționată de producerea unui anumit rezultat126.

125 V.Dobrinoiu și colectiv, Op. cit., p. 182.
126 Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, în R.R.D., nr. 8/1987, p. 45 -48.

76
În cazul infracțiunilor continue, data săvârșirii este aceea a încetării acțiunii sau
inacțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, aceasta este data comiterii ultimei
acțiuni sau inacțiuni127.
În cazul în care, acționând în baza aceleași rezoluții, în săvârșirea unora dintre
acțiunile de inducere în eroare, inculpatul, pentru a câștiga încrederea victimelor,
și-a atribuit o calitate mincinoasă, există o singură infracțiune – CONTINUATĂ – de
înșelăciune, prevăzută în art. 215 alin. 2 Cod penal, chiar dacă unele dintre
acțiunile componente au fost comise în condițiile formei de bază, prevăzută în art.
215, alin. 1 Cod penal128.
Potrivit art. 41, alin. 2 Cod penal, acțiunile sau inacțiunile ce alcătuiesc
infracțiunea continuată – întregite, desigur, cu rezultatul și cu latura subiectivă –
trebuie să prezinte, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. Pentru a se
integra în unitatea pe care o constituie infracțiunea cont inuată, este indispensabil
ca acțiunile sau inacțiunile reiterate la diferite intervale de timp, considerate
individual, să realizeze, fiecare, elementul material al uneia și aceleiași infracțiuni.
Legea condiționează, așadar, existența infracțiunii contin uate de omogenitatea
juridică a termenilor săi constitutivi.

127 I.Gor găneanu, Op. cit., p. 36.
128 Prin sentința penală nr. 1085/1983 a Judecătoriei Sect. 5, București, inculpatul B.P. a fost
condamnat la câte 2 ani închisoare pentru 54 infracțiuni de înșelăciune, prevăzute în art. 215 alin.
1 Cod penal.
Instanța a reținut, în fapt, că în perioada aprilie 1981 – august 1982, inculpatul a indus în eroare
numeroase persoane, făcându -le să creadă că le va executa lucrări dentare ori le va procura
diverse medicamente și astfel a primit în total, suma de 149.762 lei.
Prin recursul declarat, procuratura Sect. 5 București susține, printre altele, că în mod greșit
instanța n -a făcut aplicarea art.215 alin.2 Cod penal, întrucât în săvârșirea unora dintre faptele de
înșelăciune, inculpatul și -a atribuit calitatea mincinoasă de medic sto matolog.
Recursul este întemeiat.

77
Condiția omogenității juridice nu trebuie înțeleasă, însă, în mod absolut. Ideea de
unitate pe care o implică această cerință este contrazisă nu atât de lipsa de
identitate a dispoziției legale î ncălcate prin fiecare dintre acțiunile sau inacțiunile
săvârșite, cât de diversitatea de conținut specific a acestor acțiuni sau inacțiuni
săvârșite: “Nu întotdeauna infracțiunile cuprinse în același articol sunt identice,
după cum iarăși se poate ca, din punct de vedere legal, infracțiunile prevăzute în
articole diferite să fie totuși identice”129.
Cerința ca acțiunile – inacțiunile săvârșite să fie omogene din punct de vedere
juridic nu implică, deci, neapărat încălcarea aceluiași text de lege, după cum
violarea aceleiași dispoziții legale nu întotdeauna realizează condiția omogenității
juridice. Ceea ce caracterizează omogenitatea juridică a acțiunilor sau inacțiunilor
ce alcătuiesc infracțiunea continuată este faptul că ele aparțin, toate, aceluiași tip
particular de infracțiune, că fiecare dintre acestea întrunește acele caracteristici
esențiale fără de care ea nu s -ar putea încadra în textul de lege care prevede
infracțiunea – tip respectivă130.
De aici rezultă că cerința omogenității juridice nu exclude p osibilitatea ca – în
condițiile unității de rezoluție – în cuprinsul aceleiași infracțiuni continuate,
acțiuni – inacțiuni specifice formei de bază, simple, a infracțiunii să coexiste cu
acțiuni – inacțiuni ce corespund uneia sau mai multor forme calificat e ale
acesteia, căci și unele și altele prezintă trăsăturile aceluiași tip particular de
infracțiune.

129 N.B.Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea , Alba Iulia, 1944, p.56.
130 A se vedea: C.Bulai, Drept penal, partea generală , vol. II, București, 1981, p. 148 -149;
M.Zolyneak, Drept penal, partea generală , vol. II, Iași , 1976, p. 204.

78
În teoria juridică și practica judiciară din țara noastră este cvasiunanim admis că,
pentru a exista unitate de rezoluție este de ajuns ca, făptuitorul să -și fi
reprezentat, în momentul luării hotărârii, activitatea infracțională, desfășurată
ulterior, în ansamblul ei. Această reprezentare nu implică însă o imagine exactă a
acțiunilor – inacțiunilor ce urmează a se înfăptui, a condițiilor de săvârșire sau a
urmărilor ce vor surveni; este suficientă chiar și o prevedere în linii generale a
activității infracționale, a rezultatelor sale, o cunoaștere doar generică a
condițiilor în care se vor comite acțiunile – inacțiunile componente131.
Rezoluția unică ce stă la baza infracțiunii continuate fiind o reprezentare de
ansamblu a activității infracționale, face posibil ca, în timpul procesului de
executare, să aibă loc unele precizări, concretizări și amplificări în conținutul
acestei reprezentări cu caracter genera l, fără a i se afecta unitatea și implicit
aptitudinea de a constitui elementul subiectiv al unei singure infracțiuni
continuate. De aici rezultă că modificarea condițiilor de săvârșire pe parcursul
desfășurării activității infracționale, nu presupune în m od necesar, o “novare” a
rezoluției și că, în cadrul aceleiași infracțiuni continuate, acțiuni – inacțiuni ce
corespund formei tipice a infracțiunii pot coexista cu acțiuni – inacțiuni ce
prezintă trăsăturile unor forme agravate ale infracțiunii respective .

4.2.Modalitățile infracțiunii de înșelăciune.
Modalități normative.

131 T.S., secț. pen., dec. nr.3876/1971, în R.R.D. nr.10/1972, p.181.

79
Potrivit art. 215 din Codul penal, infracțiunea de înșelăciune prezintă modalitatea
normativă simplă prevăzută în alin. 1, art. 215 din Codul penal în care este
incriminată inducerea î n eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține
pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s -a pricinuit o pagubă.
În alin. 3 al art. 215 din Codul penal est e prezentată modalitatea de specie
care constă în inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul
încheierii sau executării unui contract, săvârșită astfel încât cel înșelat, fără
această eroare, nu ar fi încheiat au executat contractul în condițiile stipulate.
Cele două modalități prezentate sunt diferențiate, între altele, și prin forma pe
care o ia raportul juridic patrimonial132 (fără contract sau în legătură cu încheierea
sau executarea unui contract).
În afara acestor două modalități, art. 215 alin. 2 din Codul penal reglementează și
o a treia, ce constituie o formă agravantă a înșelăciunii, fiind comună primelor
două. Această modalitate agravată este în legătură cu mijloacele folosite pentru
inducerea sau menținerea în eroare, mijloace c e sunt în măsură să asigure reușita
acțiunii. Rezultă că, atât varianta simplă, cât și cea specială sunt susceptibile de a
fi comise în această variantă agravantă, în situația în care, în latura faptică, “apar
nume ori calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase”133.
Dacă mijlocul fraudulos folosit constituie prin el însuși o infracțiune, se
aplică regulile de la concursul de infracțiuni. Astfel, infracțiunea de înșelăciune
poate fi comisă în concurs cu vreuna din infracțiunile privitoare la: uzurpare de

132 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.27.
133 Idem.

80
calități ofici ale (art. 240 Cod penal), port nelegal de uniforme (art. 241, alin. 2 Cod
penal); exercitarea fără drept a unei meserii (art. 281 Cod penal); fals material sau
intelectual (art. 288 și 289 Cod penal); uz de fals (art. 291 Cod penal).
O altă modalitate nor mativă este cea a emiterii unui cec fără acoperire,
retragerea, după emitere, a proviziei, în tot sau în parte, ori interzicerea trasului
de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obține
pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s -a pricinuit o pagubă
posesorului cecului.
Ultima modalitate normativă, deosebit de agravată, este cea prevăzută în
art. 215 alin . 5 și se realizează în situația în care prin înșelăciune se produc
consecințele deosebit de grave la c are se referă art. 146 din Codul penal.

Regim sancționator.
Sistemul de sancționare este cel cuprins în art. 215 Cod penal pentru toate
variantele infracțiunii de înșelăciune. Astfel, pentru varianta simplă, pedeapsa
este închisoarea de la 6 luni la 12 an i.
În cazul primei variante agravante, când s -au folosit mijloace frauduloase,
pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani. Aceleași pedepse, după caz, sunt
prevăzute și pentru variantele speciale prevăzute în art. 215 , alin. 3 și 4 din Codul
penal.

81
În ca drul formei agravate, dacă mijlocul fraudulos folosit constituie prin el
însuși o infracțiune, se aplică regulile de la concursul de infracțiuni, prevăzute în
art. 33 și art. 34 Cod penal.
În situația variantei deosebit de greve prevăzute de art. 215 , alin. 4 din
Codul penal, pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor
drepturi.
Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi se aplică obligatoriu
când fapta a avut consecințe deosebit de grave, și facultativ în toate celelalte
cazuri dacă pedeapsa închisorii concret stabilită de instanță este de 2 ani sau mai
mare și sunt temeiuri ce justifică aplicarea acesteia134.
În caz de participație se aplică regulile prevăzute în art. 23 -31 Cod penal.
Tentativa se pedepsește potrivit regu lilor stabilite în art. 21 Cod penal. La
individualizarea pedepselor se au în vedere dispozițiile generale cuprinse în
Capitolul V din titlul III, partea generală a Codului penal, respectiv cele privitoare
la starea de recidivă (art. 37 -40 Cod penal), unit atea infracțiunii continuate și
complexe (art. 41 -42 Cod penal), dispozițiile privind limitele generale ale
pedepselor (art. 53 Cod penal), precum și pe cele privind criteriile generale de
individualizare a pedepselor și de reținere a circumstanțelor atenu ante și
agravante (art. 72 -80 Cod penal).
De asemenea, se vor avea în vedere la stabilirea pedepsei dispozițiile din
partea specială ori din legi penale speciale, precum și orientările Curții Supreme
de Justiție în materie.

134 Gh. Nistoreanu ș. a., Op. cit., p. 251.

82
Infracțiunea de înșelăciune, î n modalitatea prevăzută în alin.1 și se pedepsește cu
închisoare de la 6 luni la 12 ani.
La individualizarea pedepselor se au în vedere dispozițiile din partea generală privind
starea de recidivă (art.37 și 40 Cod penal), unitatea infracțiunii continuate ș i complexe (art.41 –
42 Cod Penal), formele de participație (art.23 – 31 Cod penal), dispoziție privind limitele
generale ale pedepselor (art.53 Cod penal), precum și cele privind criteriile generale de
individualizare a pedepselor și de reținere a circums tanțelor atenuante și agravante (art.72 – 80
Cod penal).
SPETA NOUL COD
Sentința nr. 192/2016 pronunțată de Judecătoria ORADEA la data de 19 -02-2016 în
dosarul nr. 192/2016
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA ORADEA
SECȚIA PENALĂ
SENTINȚA PENALĂ Nr. 192/2016
Ședința publică de la 19 februarie 2016
PREȘEDINTE: I. E. S.
GREFIER: B. T. M.
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Judecătoria Oradea a fost reprezentat de
procuror G. S. .
Pe rol, sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea cu acordul de
recunoaștere a vinovăției încheiat între procurorul de caz și inculpata M. E. , sub
aspectul comiterii infracțiunilor de înșelăciune, prev. de art. 244 al. 1, 2 C.p. si fals in
înscrisuri sub semnătura privata prev. de art. 322 al.1 C.p. cu aplicarea art. 3 8 al.1 C.p.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apărătorul inculpatei M. E., av.
ales M. R., lipsă fiind inculpatul si reprezentanții părților vătămate.
INSTANȚA
DELIBERÂND:
S-a reținut de procuror în cuprinsul acordului faptul că în cur sul anului 2008 inculpata
M. E. a întocmit în fals 3 adeverințe de venit din care reieșea în mod nereal că
realizează lu nar un venit net de 2700 lei, deși ea era pensionară și realiza lunar doar
un venit de 450 lei. Ulterior, în baza acestor adeverințe de venit a solicitat și obținut
de la Pireus B., B. și B. SA 3 credite pentru nevoi personale în valoare totală de
140.150 lei, fără să mai ramburseze contravaloarea ratelor lunare aferente.

83
În drept , s-a reținut de procuror că faptele inculpatei M. E. întrunesc elementele
constitutive ale infracțiunilor de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată,
fapte prev. d e art. 244 alin. 1, 2 și art. 322 alin. 1 din Codul penal, toate cu aplic. art.
38 alin. 1 C.pen.
Astfel, instanța constată că procurorul a reținut o singură infracțiune de înșelăciune
în sarcina inculpatul, când din lecturarea dosarului rezultă că aceasta a prejudiciat 3
instituții bancare, impunându -se astfel reținerea a trei infracțiuni de înșelăciune. De
asemenea se constată că la toate persoanele vătămate inculpata a prezentat câte o
adeverință de venit falsă, motiv pentru care instanța apreciază că se impune reținerea
unei infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată. Ca
urmare a reținerii mai multor infracțiunii se impune ca atare și modificarea pedepsei
rezultante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
În baza art. 485 alin. 1 lit. b) Cod procedură penală respinge acordul de
recunoaștere a vinovăției încheiat în dosarul nr. 31/P/2013 al Parchetului de pe lângă
Tribunalul Bihor între procuror și inculpata M. E. , fiica lui I. și I., născută la data de
25.11.1958, în mun. Oradea, jud. Bihor, domiciliată în mun. Oradea, ., ., ., CNP_,
pentru infracțiunile de înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de
art. 244 alin. 1, 2 Cod penal și art. 322 alin. 1 Cod penal, toate cu aplic. art. 38 alin. 1
Cod penal.
Trimite dosarul procurorului de la P. de pe lângă Tribunalul Bihor în vederea
continuării urmăririi penale.
PREȘEDINTE, GREFIER,
I. E. S. B. T. M.

Sectiunea 4 . Cazuri agravante NCP vs CP
Forma agravată
CP: Atât înșelăciunea prevăzută în alin.1 al art.215 Cod penal cât și cea prevăzută în
alin.3 al aceluiași text sunt mai grave decât au fost săvârșite prin folosirea de nume sau calități
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Circumstanța agravată s e referă la mijloacele
folosite de făptuitori, mijloace pe care legea le caracterizează ca fiind ”frauduloase”, dând ca
exemplu nume sau calități mincinoase. Întrucât și înșelăciunea în forma simplă presupune

84
folosirea unor mijloace apte de a induce în ero are, se pune problema diferențierii mijloacelor
simple de inducerea în eroare, de mijloacele caracterizate de lege ca fiind frauduloase.
În literatura de specialitate s -a arătat că deosebirea dintre aceste două categorii de
mijloace este mai mult cantitat ivă sau de intensitate1; un mijloc trebuie considerat fraudulos
atunci când este de natură să asigure mai ușor reușita acțiunii făptuitorului, când are aparența
unui mijloc veridic, adică atunci când în mod obișnuit inspiră încredere și înlătură orice
bănu ială.
De asemenea, s -a arătat că mijlocul fraudulos este acel mijloc de inducere în eroare care
este folosit în stânsă corelație cu împrejurări de fapt care îi dau aparență de veridicitate, ceea
ce presupune de mai multe ori o adevărată punere în scenă.
Dintre mijloacele considerate frauduloase, legiuitorul indică cu titlu de exemplu nume și
calități mincinoase.
Prin “nume mincinos”2 se înțelege un nume care nu aparține făptuitorului. Numele este
“împrumutat” de la o altă persoană în locul căreia se prezi ntă, pretinzând că este acea persoană
sau este imaginar pentru a -și ascunde reala identitate și a zădărnici astfel descoperirea sa, ori
numai pentru că în acest mod reușea inducerea în eroare a victimei (se prezintă sub nume de
rezonanță germanică și vorbe ște româna cu accent german spre a convinge victima că este
“agentul” unei firme müncheneze).
Prin “calități mincinoase” se înțeleg calitățile pe care și le atribuie făptuitorul, fără a le
avea în realitate. În acest caz, își poate da calitatea evident ner eală de prieten al unui membru
al familiei, mesager al unei cunoștințe etc.
“Inducerea în eroare a unei garderobiere, prin atribuirea calității de depunător al unei
haine pentru care s -a eliberat fișă – pierdută de depunătorul real și găsită de inculpat –
constituie infracțiunea de înșelăciune, prevăzută în art.215 alin.2 din Codul penal” 3 sau

2 Gh. Diaconescu – op. cit., p. 359.

85
“Hotărându -se să obțină prin înșelăciune o sumă de dolari de la persoana vătămată –
medic – inculpatul G.G. după ce a comunicat intenția sa inculpatului T.P., i -a dictat conținutul
unei scrisori prin care un pretins medic O., persoană fictivă, solicita victimei ca împrumut (în
numele “prietenului său, ministrul sănătății), suma de 500 de dolari; după aceea G.G. a
telefonat persoanei vătămate, prezentându -se drept doc torul O., și cum acesta a consimțit să
acorde împrumutul solicitat, i -a spus că o va trimite pe “fiica sa”, în realitate inculpata T.P. să
ridice banii. Aceasta a mers la locuința victimei, i -a înfățișat scrisoarea falsificată și a primit
suma de 500 de do lari, pe care a înmânat -o inculpatului G.G., de la care a primit, pentru
serviciul făcut, 500 lei.
Faptele săvârșite de inculpata T.P. constituie, pe lângă infracțiunea de fals în acte
private (art.290 Cod penal – coautorat și nu complicitate la infracțiun ea de înșelăciune calificată
art.215 alin.2 Cod penal)”.
Sunt mijloace frauduloase, în afara celor două expres arătate de lege, toate acele
mijloace de inducere în eroare care constituie prin ele însele infracțiuni (folosirea unui înscris
fals, uzurparea d e calități oficiale, portul nelegal de uniforme, falsul în declarații făcut în scopul
obținerii unor drepturi, exercitarea fără drept a unei profesii și altele).
În speță “fapta inculpatului care, atribuindu -și calitatea de ofițer al poliției, a indus în
eroare o persoană, făcând -o să creadă că prin influența pe care o are asupra unor lucrători de
poliție din cadrul Circumscripției 16, îi va obține o viză de reședință în municipiul București și
astfel a primit de la ea o sumă de bani sub pretextul cumpărări i unor țigări străine de care să se
folosească în rezolvarea problemei, constituie infracțiunea prevăzută în art.215 alin.2 din Codul
penal 5.
Sunt mijloace frauduloase acele mijloace de inducere în eroare care, fără a constitui prin
ele însele infracțiuni , au o mare aparență de veridicitate, fie prin ele însele, fie datorită
împrejurărilor cu care sunt corelate.

5 T.M.B., Dec. nr. 215/1990; C.P.J.P.; 1990; p. 90 – 91.

86
Sub codul penal anterior, în literatura de specialitate, s -au purtat numeroase discuții cu
privire la situația în care mijlocul fraudulos constitu ie prin el însuși o infracțiune și îndeosebi, cu
privire la înșelăciunea prevăzută prin fals 6.
Legiuitorul a prevăzut în mod expres în alin.2, partea a II -a a art.215 din Codul penal în
vigoare, că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile
privind concursul de infracțiuni. Dacă mijlocul fraudulos folosit pentru inducerea în eroare a
victimei constituie prin el însuși o infracțiune, făptuitorul răspunde atât pentru infracțiunea de
înșelăciune în formă agravată prevăzută în alin.2 al art.215 Cod penal, cât și, după caz, pentru
infracțiunea de uzurpare de calități oficiale, infracțiunea de port nelegal de uniformă,
infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii.
Dacă mijlocul fraudulos folosit este un înscr is fals, făptuitorul răspunde pentru
infracțiunea de înșelăciune în formă agravată și pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată și a fost falsificat de făptuitor, sau pentru înșelăciune calificată și uz de fals,
dacă înscrisul sub sem nătură privată a fost falsisicat de o altă persoană.
În situația în care făptuitorul a folosit un înscris oficial fals, acesta răpunde pentru
înșelăciunea în formă agravată și pentru uz de fals, dacă înscrisul a fost falsificat de o altă
persoană, sau pent ru fals în înscrisuri oficiale, înșelăciune în formă agravată și uz de fals, dacă
înscrisul a fost falsificat chiar de făptuitor.
Dacă mijlocul fraudulos nu constituie prin el însuși o infracțiune, fapta se încadrează în
dispozițiile art.215 Cod penal fără a mai exista un concurs de infracțiuni.
Înșelăciunea în forma agravată se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Modalitatea deosebit de agravată

6 O. Loghin, T. Toader – op. cit., p. 266.

87
Modalitatea deosebit de agravată prevăzută de art.215 alin.5 Cod penal, se comite în
situația în care prin înșelăciune se produc consecințe deosebit de grave patrimoniului.
Pentru constatarea consecințelor deosebit de grave la care se referă art.146 Cod penal,
se are în vedere unul sau mai multe din criteriile exemplificativ enumerate între care, în primul
rând producerea unei pagube materiale mari.
Astfel, infracțiunea de înșelăciune, potrivit art.146 Cod penal, se consideră că a avut
“consecințe deosebit de grave” atunci când a produs pagube materiale mai mari de 50.000.000
lei sau o perturbare deosebit d e gravă a activității, cauzată unei activități publice sau oricăreia
dintre unitățile la care se referă art.145 Cod penal ori altei persoane juridice sau fizice.
În practică s -a reținut existența consecințelor deosbit de grave, respectiv producerea
unor pe rturbări deosebit de grave, atunci când, deși nu s -au produs pagube mari săvârșirea
acțiunii a dus la lipsirea unității de posibilitatea de a dispune, în orice moment, de totalitatea
mijloacelor sale materiale sau financiale,considerând că prin aceasta se poate produce o
stânjenire în activitate, implicând necesitatea unor eforturi suplimentare sau chiar întârzierea
realizării obiectivelor unității respective ori altor unități față de care unitatea prejudiciată direct
are obligații contractuale sau a cauzat asemenea urmări.
Când paguba materială ce s -a cauzat unităților la care se referă art.145 Cod penal, este singurul
criteriu ce poate fi avut în vedere la încadrarea juridică a faptei, importanța pagubei trebuie să
aibă o semnificație asemănătoare criteriu lui la care se referă art.146 Cod penal respectiv o
evaluare mai mare de 50.000.000 lei.

CAP III. Alte forme de inselaciune/elemente commune &
diferente + sanctiunea lor NCP vs CP (corelatia cu alte
infractiuni) – Asemanari ale infracțiunii de înselăciunecu
infracțiunile de fraudă și alte infracțiuni (furt, abuz în

88
serviciu, luare de mită, trafic de influență, falsificare
de monede sau alte valori).
1. NCP vs CP: Art. 244 Înșelăciunea (1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține
pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s -a pricinuit o pagubă, se
pedepsește cu închisoarea de la 6 lun i la 3 ani. (2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume
sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la
5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile priv ind
concursul de infracțiuni. (3) Împăcarea înlătură răspunderea penală . VS CP Art. 215
Înșelăciunea (1) Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a o bține pentru sine sau pentru
altul un folos material injust și dacă s -a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6
luni la 12 ani. (2) Înșelăciunea săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se ped epsește cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos
constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. (3)
Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui
contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat
contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente,
după distincțiile acolo arătate. (4) Emiterea unui ce c asupra unei instituții de credit sau unei
persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și
fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti
înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s -a pricinuit o
pagubă posesorului cecului, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2. (5) Înșelăciunea
care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și
interzicerea unor drepturi. =
Prin Noul Cod penal se reduce semnificativ maximul special prevăzut de lege pentru
sancționarea infracțiunii, atât pentru forma tip cât și pentru cea agravată a acesteia, în cazul
formei agravate fii nd redus și minimul special, prin urmare aceasta reprezintă legea mai
favorabilă. Caracterul de noutate în cazul infracțiunii de înșelăciune îl constituie introducerea
unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, și anume împăcarea părților. De asemenea, nu se
mai regăsesc sub forma unor alineate distincte, cu consecințe asupra încadrării juridice,
înșelăciunea în convenții și cea cu cecuri. Aceasta nu echivalează cu o dezincriminare a faptelor
de acest gen, ele rămânând incluse în forma tip sau agravată a infracțiunii urmând a fi avute în
vedere în procesul de individualizare judiciară a pedepsei. Similar altor infracțiuni contra
patrimoniului, înșelăciunea cu consecințe deosebit de grave nu mai constituie formă agravată a
infracțiunii.

89
Art. 245 Înșelăci unea privind asigurările (1) Distrugerea, degradarea, aducerea în stare de
neîntrebuințare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării,
uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul , suma asigurată, se
pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. (2) Fapta persoanei care, în scopul prevăzut în alin.
(1), simulează, își cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc
asigurat se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (3) Împăcarea înlătură
răspunderea penală. VS CP -fără corespondent în vechea legislație =
Infracțiunea este nouă, fără corespondent în actuala legislație, deși în anumite situații particulare
s-ar putea reține înșelăciunea în convenții din actualul Cod penal. În raport de acest aspect,
pentru ca faptele de acest gen săvârșite anterior intrării în vigoare a Noului Cod penal să poată fi
instrumentate după modificarea legislativă, trebuie analizată în fiecare caz concret cores pondența
cu infracțiunea prevăzută de art.215 alin.3 din actualul Cod penal. Prin această nouă infracțiune
se sancționează atât înșelăciunea privind asigurările de bunuri ( alineatul 1), cât și cea privind
asigurările de persoane( alineatul 2). În prima va riantă fapta constă în distrugerea, degradarea,
aducerea în stare de neîntrebuințare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva
distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru
altul, suma asigurată. În cea de -a doua variantă infracțiunea se săvârșește prin simularea,
cauzarea sau agravarea leziunilor sau vătămărilor corporale produse de un risc asigurat, în scopul
mai sus menționat. Obiectul juridic special al infracțiunii, în ambele varia nte de săvârșire, îl
constituie relațiile sociale care privesc încrederea ce trebuie să guverneze raporturile juridice
dintre asigurați și asigurători. Obiectul material, în prima variantă a infracțiunii constă în bunul
asigurat împotriva distrugerii, degr adării, uzurii, pierderii sau furtului la care se referă acțiunea
incriminată, iar în a doua variantă în corpul persoanei asigurate. Subiectul activ al infracțiunii, în
prima variantă a acesteia poate fi orice persoană, iar în cea de -a doua variantă este c alificat,
acesta fiind persoana asigurată. De asemenea, subiectul pasiv secundar este calificat fiind
asigurătorul. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii, în prima variantă, este
reprezentat de acțiunile de distrugere, degradare, aducere î n stare de neîntrebuințare, ascundere
sau înstrăinare a bunului asigurat. Distrugerea constă în nimicirea bunului asigurat astfel încât
acesta nu mai există; degradarea înseamnă deteriorarea sau stricarea bunului; aducerea în stare de
neîntrebuințare semni fică aducerea bunului în situația de a nu mai putea fi folosit conform
propriei destinații; ascunderea reprezintă așezarea unui lucru într -un loc în care nu poate fi găsit;
iar înstrăinarea constă în trecerea bunului în patrimoniul altei persoane. În cea d e-a doua variantă
a textului de lege, elementul material al infracțiunii constă în simularea, cauzarea sau agravarea
unor leziuni sau vătămări corporale care pot fi produse de un risc asigurat. Verbum regens în
acest caz poate fi o acțiune de simulare, per soana asigurată prefăcându -se că a suferit leziuni sau
vătămări în urma producerii riscului asigurat; o acțiune de cauzare a unor astfel de leziuni, adică
de producere a acestora prin variate modalități sau o acțiune de agravare a unor leziuni survenite
în urma producerii riscului asigurat, respectiv de amplificare a rezultatului acestora. Urmarea
imediată a infracțiunii constă în prejudiciul cauzat asigurătorului, astfel infracțiunea este de
rezultat, iar legătura de cauzalitate trebuie stabilită. Sub aspe ctul laturii subiective a infracțiunii,

90
scopul prevăzut de legiuitor pentru ambele variante ale acesteia, respectiv acela de a obține suma
asigurată, califică intenția, aceasta fiind directă Tentativa infracțiunii este posibilă și se
pedepsește potrivit ar t.248 din Noul Cod penal, iar consumarea acesteia are loc în momentul
producerii rezultatului, respectiv al cauzării pagubei. Ca și în cazul infracțiunii de înșelăciune și
în situația înșelăciunii privind asigurările legea prevede o cauză de înlăturare a r ăspunderii
penale, și anume împăcarea părților.
Art. 246 Deturnarea licitațiilor publice Fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un
participant de la o licitație publică ori înțelegerea între participanți pentru a denatura prețul de
adjudecar e se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. VS CP -fără corespondent în vechea
legislație =
Deturnarea licitațiilor publice este o infracțiune nouă neavând corespondent în actuala legislație.
Totuși, în funcție de particularitățile concrete ale fi ecărei fapte săvârșite, acestea ar putea fi
încadrate juridic în dispozițiile privind înșelăciunea, abuzul în serviciu sau luarea de mită din
actualul Cod penal. Acest aspect prezintă importanță în cazul faptelor de acest gen săvîrșite
anterior intrării în vigoare a Noului Cod penal, existând posibilitatea legală a instrumentării lor
după acest moment numai în situația în care ele ar constitui infracțiuni și potrivit actualului Cod
penal. Infracțiunea poate fi săvârșită prin două modalități: -îndepărtarea p rin constrângere sau
corupere a unui participant de la o licitație publică și -înțelegerea între participanți pentru a
denatura prețul de adjudecare. Doctrina a statuat cu caracter unanim că infracțiunea este
incidentă în cazul licitațiilor publice organiz ate de executorii judecătorești sau de alte persoane
prevăzute de lege, dar nu este aplicabilă în privința achizițiilor publice realizate în temeiul
O.U.G. nr.34/2006. Obiectul juridic special al infracțiunii îl reprezintă relațiile sociale referitoare
la desfășurarea corespunzătoare a licitațiilor publice. Infracțiunea este lipsită de obiect material;
prin excepție, dacă îndepărtarea participantului de la licitația publică are loc prin acte de
constrângere fizică, obiectul material al acesteia îl constitui e corpul persoanei lezate. Subiectul
activ al infracțiunii în prima modalitate nu este calificat, astfel acesta poate fi orice persoană,
însă, în cea de -a doua modalitate subiectul activ este calificat, acesta fiind reprezentat de
participanții la o licita ție publică. Particularitatea acestei modalități de săvârșire constă în faptul
că infracțiunea are cel puțin doi subiecți activi. Subiectul pasiv secundar al infracțiunii este
persoana păgubită prin desfășurarea nelegală a licitației. În cazul acestei infr acțiuni legea impune
o situație premisă constând în existența unei licitații publice inițiate de un executor judecătoresc
sau de către organele de executare fiscală. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii se
prezintă sub forma a două modali tăți alternative de realizare. Astfel, aceasta se poate realiza prin
îndepărtarea prin constrângere sau corupere a unui participant de la licitația publică, în sensul de
a-l înlătura, sau de a -l împiedica să participe la licitație, precum și de a -l determi na să se retragă
de la aceasta. Această acțiune poate avea loc prin constrângere fizică sau morală, respectiv
violență ori amenințare, și de asemenea, prin corupere, aceasta presupunând oferirea sau
promisiunea de bani sau bunuri în scopul mai sus arătat. În cazul celei de -a doua modalități de
săvârșire, elementul material al infracțiunii constă într -o înțelegere între participanți pentru a

91
denatura prețul de adjudecare. Această înțelegere este frauduloasă pentru că se urmărește
păgubirea debitorului și câș tigarea licitației la un preț situat sub cel de pornire stabilit de
executorul judecătoresc. Urmarea imediată a infracțiunii constă într -o stare de pericol pentru
valorile sociale lezate, iar legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. Latur a
subiectivă a infracțiunii presupune, în prima modalitate de săvârșire, intenția care poate fi directă
sau indirectă, iar în cea de -a doua modalitate aceasta este directă, fiind calificată prin scopul
urmărit, respectiv deturnarea prețului de adjudecare. Tentativa infracțiunii este posibilă și se
pedepsește conform art.248 din Noul Cod penal, iar consumarea acesteia se realizează odată cu
comiterea oricăreia dintre acțiunile incriminate. Fiind o infracțiune nouă, textul de lege devine
incident odată cu int rarea în vigoare a Noului Cod penal.

2. Acte conexe coruptiei: camataria, evaziunea fiscala, spalarea de bani si inselaciunea:
„Asociația Națională Anticorupție din România, cu informațiile deținute până în acest moment și
aspectele importante care au fost făcute asupra actelor și declarațiilor victimelor – martori ai
inselaciunilor prin cămătărie, având date, elemente informaționale și informații este pregătită să
aprecieze că, există indicii temeinice privind existența unui potențial ridicat al fenome nului de
inselaciune prin cămătărie de a implica acte, activități de corupție și infracțiuni în legătură
directă – indirectă cu infracțiunile de corupție (abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor,
abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuzul în serviciu în formă calificată, neglijența
în serviciu, purtarea abuzivă, luarea de mită, traficul de influență) precum și de obținere a unor
sume de bani pe căi ilicite tot mai frecvente în astfel de afaceri imobiliare disimulate sub masca
ispiti toare a împrumuturilor financiare din partea unora dintre funcționari ,componente ale
economiei subterane, forme de criminalitate aducătoare de venituri sustragerea de la controlul
fiscal al statului a unor activități în esență ilicite.
Astfel, Asociația N ațională Anticorupție din România este obligată să tragă un semnal de
alarmă asupra modului în care inselaciunea prin cămătărie se încadrează în diversitatea formelor
de criminalitate organizată, cu legături în lumea interlopă și în anumite structuri plasat e în sânul
societății, inselaciunea prin cămătărie devenind astfel o formă de abuz de putere dominantă în
rândul comunității, prin aservirea celui care poartă povara plății unor dobânzi incomensurabile
pentru sumele împrumutate, în același timp, prin ilega litãțile din sfera impozitelor (înregistrarea
unor
cheltuieli fictive pentru diminuarea profitului și implicit a impozitului aferent, datorat statului;
neînregistrarea, în tot sau în parte, a veniturilor realizate din tranzacțiile financiare, nedeclararea
surselor de venit, mai ales în cazul acestor persoane care obțin în mod curent venituri din mai
multe surse nedeclarate fiscal; nedeclararea obiectului generator de impozite, fiind complet
illicit).
Având în vedere ascensiunea fenomenului de inselaciune pr in cămătărie și în prezent,
recepționat ca un adevărat flagel care tinde să erodeze în seși bazele instituțiilor fundamentale ale
statului de drept precum, Poliția, Instanțele de judecată, Parchetul (Victimele se adresează
justiției, însă fără folos, pent ru că nu au șanse să recupereze paguba deși, nici polițiștii, nici

92
procurorii, nici judecatorii nu sunt naivi să creadă că, încheierea mai multor acte notariale care
vizează împrumuturi de bani, garantate cu un imobil nu sunt, logic, inselaciuni prin cămăt ărie,
dar opinia lor personală nu contează, ci dovezile ce pot fi instrumentate în asemenea cauze.
Deasemenea, victimele actelor de cămătărie care au reclamat înșelăciuni la instanțele
judecatoresti, au pierdut irevocabil procesele de nulitate în civil, de și au achitat intergral
împrumuturile, întrucât se ignoră că victimele sunt atrase prin mijloace dolosive promovate de
persoane neautorizate care oferă împrumuturi cu dobândă sau autorizate în tranzacții financiare
dar care folosesc metode persuasive speci fice inselaciuni prin cămătărie, precum și faptul că se
ignoră că toate contractele de împrumut cu garanție imobiliară conțin o disproporție mare a
profitului obținut), Parlamentul (tergiversarea intrării în vigoare a legilor penale care să interzică
cămă tăria) sau credibilitatea și etica profesională a notariatelor (notarii nu sunt interesați de
faptul că există persoane care încheie sute de contracte de împrumut într -un timp scurt sau sunt
interesați, fiind în cârdășie cu cămătarii), Fiscul (nu verifică riguros veniturile celor care fac
astfel de afaceri imobiliare disimulate sub masca ispititoare a împrumuturilor financiare care au
devenit proprietari peste noapte a zeci de case, cămătăria reprezintând activitatea unei persoane
neautorizate de a împrumut a bani cu camătă, adică cu o dobândă ce nu este controlată de nici o
instituție, ei neplătind niciun fel de taxe sau impozite la stat pentru veniturile pe care le obțin,
Asociația Națională Anticorupție din România trebuie să alerteze instituțiile statului
competente în materie , care au obligația de a contracara extinderea acestui fenomen, în mod
special în orașele României, unde presiunea socială și economică își dezlănțuie pe deplin forța,
iar cămătarii, deghizați în interlopi, își dispută zonele de influ ență.
Asociația Națională Anticorupție din România, în măsura în care, inselaciunea prin cămătărie
este conexă actelor, activităților și infracțiunilor de corupție, va lupta prin informare, instruire,
cercetare și advocacy să dezvolte capacitatea de luptă a victimelor și posibilelor victime contra
inselaciunii prin cămătărie, a formelor disimulate de împrumut prin acte care imită legalitatea în
scopul acaparării fără drept a imobilelor puse în garanție, în aest sens, elaborând un PLAN, în
care, va analiza s ituația, alege strategia, concepția acestuia, determinarea activităților și a
nevoilor pentru a le realiza, definirea surselor și mijloacelor de verificare precum și
managementul riscului.
Asociația Națională Anticorupție din România furnizează informații clare și practice obținute din
cazurile în care se cere consultanță juridică solicitată de către cetățeni – victime sau martori ale
faptelor de inselaciune prin cămătărie sau din cercetări proprii precum și colaborarea cu instituții
ale statului și alte or ganizații neguvernamentale, ajută la obținerea mijloacelor de probă
(înregistrări audio/video, martori corespunzători, înscrisuri, cereri de certificare de fapte privind
plata sumei la notar etc.) și își pune la dispoziție capacitatea în scopul sprijinirii celor în drept să
instrumenteze cauzele – polițiști, procurori -, să-i responsabilizeze, sprijinindu -i să-și
demonstreze competența și implicarea lor în dovedirea inselaciuni prin cămătărie, prinderea în
flagrant a infractorilor, demasacarea și combaterea fenomenului infracțional, în fapt o formă de
sclavie modernă, protejată de cutumele societății moderne, să își concentreze eforturile în
vederea asigurării credibilității, eficienței și sustenabilității activității profesionale în
instrumentarea cazurilor de corupție – fraudare fiscală –inselaciune prin cămătărie, creând astfel
un sistem judiciar corect și echitabil.

93
Asociația Națională Anticorupție din România va efectua cercetǎri, studii, analize comparative
între cămătărie, sistemul bancar, fondurile de investiții din România în vederea stabilirii
cauzelor, condițiilor și efectelor fenomenului infracțional al inselaciunii prin cămătărie.
Asociația Națională Anticorupție din România va desfășura activități utile pentru a fi bine
pregătiți pentru a avea el ementele necesare derulării activităților și acțiunilor de combatere a
fenomenului cămătăresc: studii ale rapoartelor factorilor abilitați în domeniul crimei organizate,
ziare, reviste de specialitate pe aspectele ce se doresc a fi rezolvate în domeniul vi zat, caută să fie
informată asupra actualității acestui domeniu, va contacta persoane din cadrul altor instituții
guvernamentale, ONG -uri, mediul academic, finanțatori etc., experți în investigații criminale
pentru a putea beneficia de experiența lor etc.
Asociația Națională Anticorupție din România apreciază că, deși activitatea de cămătărie este
prevăzută ca infracțiune în Noul Cod Penal, persoanele fizice neautorizate să desfășoare
tranzacții financiare vor găsi noi căi de eludare a legii penale folosind metode și mijloace mai
complicate, diversificate și complexe în condițiile în care, au clienți obligați de nevoi impuse de
continuarea recesiunii în România și de deficiențele sistemului legal al băncilor sau fondurilor de
investiții și există, din tradiț ie – vechime acest tip de afaceri cu beneficii uriașe pentru cel care
înșeală, drept care, va testa impactul și eficiența măsurilor impuse factorilor abilitați de
către legislația curentǎ.
În contextul creșterii în mod dramatic cu implicații sociale negati ve a expansiunii fenomenului
ilegal al inselaciunii prin cămătărie în România, fenomen cunoscut și sub forma de “imobiliare
disimulate sub masca ispititoare a împrumuturilor financiare”, pe fondul unei legislații permisive
desfășurării fără probleme a aces tei activități potrivit vechiului Cod Penal, legea lăsând loc de
interpretare, precum și a nevoilor stringente de bani a persoanelor fizice în condițiile recesiunii
financiare – economice și convulsiilor sociale prin care a trecut (trece) societatea român ească,
fenomenul având o legătură directă și indirectă cu corupția din partidele politice și Parlament,
din sectorul public cât și a celui privat, din mediul de afaceri și serviciile de utilități publice
(notariate, cărți funciare) precum și frauda fiscală , prin acțiunile ilicite desfășurate în scopul
sustragerii de la plata impozitelor și orice contribuții datorate statului sau obținerea ilegală a unor
sume de bani din astfel de activități, Asociația Națională Anticorupție din România a fost
informată de p ersoane ajunse în pragul disperării odată cu apariția riscului sau chiar a situației de
pierdere a imobilelor după ce, pentru a -și rezolva probleme financiare urgente, au apelat la
cămătari, împrumutul oferit de aceștia fiind garantat imobiliar la notariat printr -un
veritabil contract de vânzare -cumpărare solicitat imperios de cămătar – persoană
neautorizată -, în fapt un contract simulat de vânzare -cumpărare a unui imobil , deși legea
prevede că, actul care stă la baza relațiilor financiare dintre două pers oane fizice este contractul
de împrumut cu ipotecă și, nu contractul de vânzare -cumpărare.
De evidențiat că, și în cazul persoanelor juridice autorizate având ca obiect de activitate
derularea tranzacțiilor financiare, nu se urmărește de către acestea nici măcar “dobânda mai mare
decât dobânda stabilită de lege” ci, din start se dorește acapararea imobilului (locuință sau teren),
în acest scop, operațiunile de împrumut de bani sau titluri de valoare nefiind efectuate cu titlu
profesional direct ci, prin per sonae interpuse, de regulă rude de gradul I –IV, prin acte simulate,
prin același contract de vânzare -cumpărare veritabil solicitat imperios de cămătar, în fapt

94
un contract simulat de vânzare -cumpărare a unui imobil iar tertipurile folosite în continuare
pentru însușirea imobilului fără drept sunt cele specifice cămătarilor.
Menționăm că, există cerere pentru acest tip de tranzacții financiare și pentru că, băncile nu
acordă credite din cauza altor credite, sunt personae aflate în situații limită care, cred că, în
timpul stabilit, vor găsi să dea banii inapoi, persoane care au nevoie pentru o oportunitate
imediată dar banca nu se mișcă la fel de repede, dar, și pentru afaceri la limita legalității sau chiar
ilegale (contrabandă, investiții speculative cu val ută sau imobiliare etc.) sau în cazul persoanelor
vicioase împătimite de jocurile de noroc electronice, pariuri legale (ilegale), al celor dependente
de droguri sau naivelor care cred ca au dat lovitura cu o afacere beton .
Spețele juridice prezentate la A sociația Națională Anticorupție din România relevă că, în
condițiile în care, deși proprietatea era subevaluată de câteva ori comparativ cu împrumutul,
victimele (împrumutații) au semnat la notariat în condiții de necunoaștere – neștiință a a tuturor
clauz elor stipulate în contractul simulat de vânzare – cumpărare (vânzatorul este cel care dorește
să împrumute banii, iar cumpărătorul este cămătarul) sau în condiții de cunoaștere , acceptând
conștiente tranzacția având convingerea rambursării împrumutului și dobânzilor stipulate în
contract precum și, luând în considerare seriozitatea locului încheierii operațiunii financiare:
notariatul.
Documentele prezentate de victimele acțiunilor cămătarilor evidențiază că, relevă că, aceștia au
un Plan bine stabilit înai nte de a porni la drum pentru a urma calea cea mai scurtă sau cea mai
eficientă pentru a atinge respectiva destinație, pentru a parcurge distanța dintre o stare existentă
și o stare dorită –obținerea imobilului la un preț excesiv de mic -, astfel încât, deși tranzacțiile
sunt doar aparent legale, la notariat, actele sunt foarte bine întocmite – cămătarii beneficiind
de colaborarea ,experiența și complicitate directă sau pasivă a notarilor -, efectul tranzacțiilor
fiind, în cvasitotalitate, o simplă formalita te: chemarea poliției pentru evacuarea fostului
proprietar sau aplicarea de către magistrați a legii în favoarea creditorilor .
Din declarațiile victimelor rezultă:
– în timpul derulării tranzacțiilor, cămătarii înșiși au folosit metode de de viciere a voin ței
împrumutatului, de la “recomandarea” unei grăbiri a semnării actelor deoarece, “notarul este
foarte ocupat” în scopul neanalizării detaliate a termenilor contractului;
– se abuzează de posibilitatea semnării contractului în “orb”, cămătarii folosindu -se de starea
psihică a împrumutaților entuziasmați că, “își vor putea rezolva problemele” sau înșeală grosolan
prin declararea verbală a unui termen de rambursare a împrumutului și dobânzii mai mare decât
cel înscris efectiv de notar în contract iar în cazu l în care se observă de către victimă își cer scuze
și se reface contractul;
– în cazul în care debitorul plătește în rate lunare, sumele se scad din dobânda mascată, nu din
suma împrumutată care rămâne veșnic neplatită, în același timp, cămătarul nu elibe rează nici o
chitanță (cei vinovați nu sunt niciodată trași la răspundere, pentru că atât timp cât nu este
consemnat undeva că au încasat dobânda, nu pot fi acuzat de înșelăciune și abuz de încredere) și
în consecință pot să solicite dobânzi uriașe după se mnarea contractului, cauză care are ca efect
ajungerea rapidă la executarea silită, adica la scoaterea la licitație a imobilului pus gaj sau
vândut. Si în cazul executării silite a imobilului, prin licitație publică, cel mai adesea, este
“cumpărat” tot de cămătar, întrucât, în asemenea situații, posibilii ofertanți cunosc situația și nu

95
participă de frica acestuia;
– întrucât cămătarul a primit o garanție bună, nu dorește să -și primească banii înapoi chiar și cu
dobandă și inventează încă o plată pentru a o bliga împrumutatul să amâne plata finală sau, la
scadență, la data stabilită, nu este de găsit, nu mai răspunde la telefon, iar adresa la care susține
că poate fi găsit este uneori, una fictivă, astfel, încât, împrumutatul se află inopinant în situația în
care un ordin judecătoresc îl anunță că și -a pierdut imobilul stipulat ca și gaj la împrumut.
Teoretic, soluția legală de returnat banii este ”consemnarea unei sume de bani în numele și pe
seama unei persoane” și se face la orice Agenție CEC dar, practic, împrumutatul nu cunoaște
unde și cum se aplică;
– presiunea psihică pe care o fac acești cămătari este neimaginabilă, după ce le împrumută sume
diverse, cămătarii îi fac să trăiască într -o permanență stare de frică, cerându -le sume nejustificate
ca dobândă .
Totodată, analiza documentelor relevă:
– folosirea unor interpuși;
– neincluderea modalității de plată;
– neprevederea unei clauze prin care să se stabilească dreptul ca debitorul să rămână în imobil pe
toată perioada creditării (doar se prezuma) astfel, încât, chiar și după achitarea integrală a
împrumutului, se poate efectua evacuarea, nefiind garantat că, și înainte de termenul convenit cel
care împrumută banii nu va solicita evacuarea rău -platnicului;
– împrumutarea banilor, de regulă, în baza unui co ntract semnat în fața notarului aparent fără
dobândă, cu gaj imobiliar însă dobânda este mascată în suma împrumutată și sunt impuse
penalități de 1 -5% pe zi în caz de întârziere care, majorează creanța de câteva ori și justifica
executarea silită imobiliar ă;
– se uzează, îndeosebi, de contractul simulat de vânzare -cumpărare a unui imobil deoarece, în
cazul încheierii unui contract de imprumut cu ipotecă nu se poate efectua evacuarea “pur și
simplu”, existând șansa procedurii de executare silită imobiliară d in codul de procedură civilă,
timp în care se poate plăti datoria sau vinde imobilul și rămîne cu diferența de bani;
– majoritatea tranzacțiilor sau derulat când inselaciunea prin cămătărie nu era incriminată în
Codul Penal, cei care o practică nu puteau f i pedepsiți, decât dacă își șantajau, tâlhărea sau înșela
clienții. Astfel, potrivit vechiului Cod Penal, în Titlul XI privind crime și delicte contra
economiei, industriei, comerțului și regimului fiscal – capitolul „Delicte contra vieții
economice“, la a rticolul 450, punctul 2, litera a), „se pedepsesc cu închisoare de la unu la cinci
ani operațiunile de împrumut de bani sau titluri de valoare efectuate cu titlu profesional de către
persoane neautorizate, direct sau prin acte simulate, dacă dobânda stabil ită este mai mare decât
dobânda stabilită de lege“ deci doar persoanele neautorizate care percep dobândă mai mare decât
cea stabilită de lege sunt trase la răspundere. Codul Penal mai prevede că se sancționează cu
același cuantum al pedepsei operațiunile d e împrumut de bani sau titluri de valoare, efectuate de
către persoane neautorizate, direct sau prin acte simulate, dacă se stabilește o capitalizare a
dobânzii pentru dobânzi datorate pe o perioadă mai mică de un an.
Se apreciază că, exista un vid legisla tiv care permitea persoanelor neautorizate, cămătarii, să
acționeze nestingherit atât timp cât nu o fac cu titlu profesional și nu percep dobândă mai mare
decât cea stabilită de lege în actele oficiale, cu succes în justiție, întrucât există metode
numero ase de a eluda această lege rămânând totuși în cadrul legal, mai ales că nu plătesc niciun
fel de taxe sau impozite pentru sumele obținute din dobânzi.

96
Astfel, prin acțiuni specifice cămătăriei desfășurate în paralel, altele interdependente și
intercondiți onate, în sensul că, începutul lor depinde de încheierea (cu succes) a altora, atunci
când resursele, de o varietate deosebită, sunt alocate în momente de timp diferite, când finanțarea
provine din surse ilegale, când banii de la împrumutat vin în tranșe, când există mai
mulți parteneri cu un rol operațional și diverse grade de implicare în tranzacții (persoane
interpuse, notari), când “echipa” de lucru este asamblată din diferite forme, când o parte din
activități este subcontractată către personae docile cămătarului (de regulă, rude sau personae
dincolo de orice bănuială, personae în vârstă, naive), derularea activităților interlopilor cămătari
este cât se poate de complexă și de riguroasă, astfel încât, de la o formă legală de împrumut de
către persoane j uridice autorizate, aparent, „foaia de parcurs” la cămătărie să fie foarte scurtă, iar
împrumutatul să devină în totalitate aservit împrumutătorului.
În prima etapă, dorind a fi soluționate problemele identificate, Asociația Națională Anticorupție
din Româ nia a oferit consultanță juridică gratuită persoanelor martori sau victime a actelor de
cămătărie din perspectiva mijloacelor legale de plângere și a pârghiilor legale pe care le pot
folosi în combaterea fenomenului infracțional, prin:
– sfaturi juridice c oncrete pentru a -și proteja drepturile într -o asemenea situație:
1. consemnarea sumei de bani încă datorate în numele și pe seama cămătarului la orice Agenție
CEC și notificarea acestuia,
2. apărarea prin contestație la executare, invederând instanței refuzul ne justificat al creditorului,
faptul că a fost notificat creditorul precum și faptul că i s -au pus la dispoziție banii într -un cont
deschis la CEC, deoarece nu poate fi tras la răspunde debitorul pentru refuzul nejustificat al
creditorului de a încasa restul de bani.
3. să solicite cămătarului ca, pe lângă contractul de vânzare -cumpărare să fie încheiat și un
contract de împrumut, nu neapărat la notar, întrucât dacă neoficial se încheie un act din care să
rezulte că nu a fost o vânzare, ci un împrumut, actul de vânzare -cumpărare simulat își pierde
valabilitatea deoarece, actul de imprumut contrazice cele declarate de părți în contractul de
vânzare -cumpărare etc.
4. să depună plângeri pentru înșelăciune în vederea deschiderii unei posibile acțiuni penale etc.
Situați a cunoscută din reclamațiile sau sesizările victimelor cămătarilor, evaluatǎ și analizatǎ de
Asociația Națională Anticorupție din România, evidențiază că, sistemul este bine pus la punct
pentru a ocoli legea, iar cei chemați să facă dreptate nu o pot face, legea lăsând loc de
interpretare.
Consecintele acestor actiuni atrag dupa sine obtinerea unor venituri ilicite prin transferarea ilicita
a unor bunuri si ascunderea provenientei baniilor sanctionata si de prevederiile Legii nr. 656 din
2002 privind spala rea baniilor.
Studiul legislației în domeniu de către Asociația Națională Anticorupție din România relevă
următoarele:
– La sfârșitul lunii februarie 2008, cămătăria se afla încă în nomenclatorul de meserii,
Clasificarea Ocupatiilor din România (COR) din 1 995, putând fi practicata cu acte în

97
regulă, Ministerul Muncii dând acestei practici perfectă legalitate. În COR, cămătarul intra în
grupa funcționarilor administrativi, cu un nivel de pregătire medie și, eventual, cursuri de
specializare, profesia fiind pr insă în capitolul „funcționari în servicii cu publicul”, alături de
casieri, operatori la ghișeu, numărători de bani și vânzători de bilete, crupieri, colectori de note
de plată, polițe și bani cash, precum și funcționari la recepție și de informare a clie ntelei.
Cămătăria a redevenit o ocupație ilegală la sfârșitul lunii martie 2008, această meserie fiind
exclusă din listă, aparând în schimb „amanetării“.
– Activitatea de cămătărie este prevăzută ca infracțiune în Noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009
privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 510 din 24 iulie
2009). Astfel, dobânda excesivă încasată pentru o sumă împrumutată este infracțiune, conform
art. 351 din noul Cod Penal român, reiterat prin Legea nr.286/2009. Potriv it art. 351 „ darea de
bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată , se pedepsește cu
închisoarea de la 6 luni la 5 ani.” Pedeapsa închisorii demonstrează gradul de pericol social al
acestei infracțiuni față de întreaga populație a Ro mâniei și subliniază la nivelul politicii penale
importanța incriminării unei asemenea fapte cu implicații sociale determinante. Fiind săvârșită cu
vinovăție, cu intenție directă sau indirectă, reprezentând un înalt grad de pericol social și
încadrându -se în prevederile legii penale, camăta reprezintă în mod irecuzabil o infracțiune, și
astfel se impune răspunderea penală a făptuitorului. Sunt prevăzute și circumstanțele agravante,
care duc la majorarea pedepsei. Spre exemplu, atunci când convenția de împru mut cu dobândă
este urmată de plăți în valoare mai mare decât suma împrumutată, când creditorul nu eliberează
chitanță pentru plățile efectuate sau când este urmată de executare silită pentru o sumă mai mare
decât cea împrumutată plus dobânda legală, se ap lică normele referitoare la infracțiunea
continuată, deci crește și pedeapsa. În cazul în care, pe lângă cămătărie, sunt comise și alte
acțiuni, „care constituie prin ele însele fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi fapta de
înșelăciune, amenințare, v iolență, șantaj, exercitarea fără drept a unei activități pentru care legea
cere autorizație și altele asemenea”, se aplică normele referitoare la infracțiunea complexă și,
implicit, pedeapsa crește. Dincolo de prevederile noului Cod Penal român, trebuie s ubliniată
preocuparea legiuitorului față de incriminarea activității de cămătărie, concretizată în inițiativa
legislativă de interzicere deplină prin legea penală, numai astfel, drepturile și libertățile
persoanei, valorile vieții sociale fiind ocrotite și garantate.”

LEGĂTURI ȘI CORELAȚII CU ALTE INFRACȚIUNI.

SECȚIUNEA 1 : PROBLEME INTRODUCTIVE

98

Infracțiunea de înșelăciune , poate prezenta, în tot sau în parte, unele asemănări
și deosebiri față de alte infracțiuni reglementate în Codul penal. Uneori,
asemănările și deosebirile vizează toate elementele constitutive ale infracțiunii,
iar alteori numai unul sau unele din aceste elemente, după cum poate exista chiar
o denumire legală asemănătoare, dar cu un tratament juridic diferit. Pentru a
compara între ele, două sau mai multe infracțiuni, trebuie să existe cel puțin două
elemente juridice esențiale comune acestora, care să le apropie, să le facă
comparabile. Acestea sunt, în primul rând, obiectul și latura obiectivă a
infracțiunilor comparabile, element e în baza cărora legiuitorul a procedat, în
procesul legiferării, la alcătuirea grupelor și subgrupelor de infracțiuni, având în
vedere coeficientul lor de omogenitate. Așa se explică faptul că în partea specială
a Codului penal există mai multe titluri, i ar în cadrul lor capitole și secțiuni ce
grupează unele infracțiuni care au un obiect juridic generic comun tuturor
infracțiunilor din acest grup.
În cele ce urmează, având în vedere doctrina și practica judiciară în materie, vom
trata tocmai asemenea deos ebiri existente între infracțiunea de înșelăciune și alte
infracțiuni reglementate de legea noastră penală, evidențiind elementele
caracteristice, de distingere , dintre ele.

SECȚIUNEA a 2 -a:INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE, ÎNȘELĂCIUNEA LA
MĂSURĂTOARE ȘI ÎNȘE LĂCIUNEA PRIVIND CALITATEA MĂRFURILOR.

99
Infracțiunile de care ne ocupăm fac parte din grupe diferite, chiar dacă denumirea
lor marginală pare a fi asemănătoare.
Astfel, înșelăciunea este reglementată în cadrul infracțiunilor contra patrimoniului
( art. 215 Cod penal), în timp ce înșelăciunea la măsurătoare și înșelăciunea cu
privire la calitatea mărfurilor sunt reglementate în cadrul infracțiunilor cu privire
la regimul stabilit pentru anumite activități economice ( art. 296 și art. 297 Cod
penal ). Așadar, de la bun început se impune precizarea că obiectul juridic al celor
trei infracțiuni este total diferit și, ca atare, nu se poate face comparație între ele.
Domeniile în care pot fi săvârșite sunt, de asemenea, diferite, bine delimitate. De
altfel, din de numirea celor două infracțiuni – înșelăciunea la măsurătoare și
înșelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor – rezultă că ele privesc circuitul
economic în general și circulația bunurilor materiale în special, circulație ce
implică efectuarea unei operaț ii de măsurare a bunurilor ce fac obiectul acestei
activități ori o comportare necorectă a unei persoane ce falsifică sau substituie
mărfuri sau orice alte produse ori le expune spre vânzare sau le vinde, cunoscând
că acestea sunt falsificate sau substitui te. Deși specificul acestor două fapte
constă în inducerea în eroare, în amăgirea unei persoane fizice sau juridice și, sub
acest aspect se aseamănă cu infracțiunea de înșelăciune, ele privesc însă
cantitatea sau calitatea bunurilor sau a mărfurilor ce fac obiectul circuitului
economic.
Pentru a nu depăși explicațiile care ni le am propus a le prezenta, conchidem că
între infracțiunea de înșelăciune și celelalte două infracțiuni la care ne -am referit
nu există legături de conținut care să le facă comparabil e, rezultând de aici că,

100
denumirea marginală din Codul penal – înșelăciunea -, nu este suficientă a le
apropia și a le face comparabile135.
Aceste infracțiuni fac parte din grupe diferite, chiar dacă denumirea lor marginală din
Codul penal pare a fi asemănăt oare.
Înșelăciunea este reglementată în Codul penal în cadrul infracțiunilor contra
patrimoniului, în timp ce înșelăciunea la măsurătoare și înșelăciunea cu privire la calitatea
mărfurilor (art.296 și 297 Cod penal) sunt cuprinse în cadrul infracțiunilor la regimul stabilit
pentru anumite activități economice. Obiectul juridic al acestor infracțiuni este total diferit.
Domeniile în care pot fi săvârșite asfel de fapte sunt diferite iar pentru înșelăciunea la
măsurătoare și cea cu privire la calitatea mărfu rilor, bine delimitate.
Din denumirea celor două infracțiuni rezultă că ele privesc circuitul economic, în
general, și circulația bunurilor materiale în special, circulație ce implică efectuarea unor
operațiuni de măsurare a bunurilor ce fac obiectul acest ei activități ori o comportare necorectă
a unei persoane ce falsifică ori substituie mărfuri sau orice alte produse, ori le expune spre
vânzare sau le vinde, cunoscând că acestea sunt falsificate ori substutuite. Deși specificul
acestor două fapte constă î n inducerea în eroare, în amăgirea unei persoane și, sub acest aspect
se aseamănă cu infracțiunea de înșelăciune, ele privesc cantitatea sau calitatea bunurilor ori a
mărfurilor ce fac obiectul circuitului economic.
Între înșelăciune și aceste două infracț iuni nu există legături de conținut.

SECȚIUNEA a 3 -a: INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE ȘI TRAFICUL DE INFLUENȚĂ.

135 I.Gh.Gorgăneanu, Aspecte teoretice și practice privind infracțiunea de înșelăciune ,
Serviciul editorial și cinematografic, București, 1984, p. 50 -51.

101
Inducerea în eroare a unei persoane, săvârșită în anumite condiții, poate realiza
conținutul altei infracțiuni, ceea ce este de natură să ridice u neori dificultăți în
practică, mai ales când se pune problema încadrării unei fapte ca înșelăciune sau
trafic de influență.1 Traficul de influență2, care este o infracțiune în legătură cu
serviciul, presupune și el o acțiune de inducere în eroare, deoarece făptuitorul
pretinde că are influență asupra unui funcționar, deși în realitate nu are, făcând ca
o persoană interesată în cumpărarea influenței să -i dea, să -i promită daruri sau
orice alt folos. Dar, spre deosebire de înșelăciune, pentru existența căreia este
suficientă o activitate de inducere în eroare urmată de pricinuirea unei pagube, în
cazul traficului de influență, făptuitorul obține folosul în urma promisiunii că va
interveni la acel funcționar în legătură cu atribuțiile de serviciu ale acestuia, ceea
ce înseamnă că, traficul de influență presupune condiții în plus, care îl
particularizează și care constituie, în felul acesta, tot atâtea criterii de diferențiere
a acestei infracțiuni, de înșelăciune.3 Pe baza acestor criterii, în practica judiciară
s-a decis că – de exemplu, nu constituie infracțiunea de trafic de influență, ci
infracțiunea de înșelăciune, fapta inculpatului care, sub pretextul de a
recompensa un funcționar, după ce acesta efectuase un act în cadrul atribuțiilor
sale de serviciu, a pretins reclamantului un dar, pe care și l -a însușit. Fapta nu
constituie într -adevăr infracțiunea de trafic de influență, deoarece pentru
existența acestei infracțiuni este necesar să nu fi îndeplinit actul care constituie
obiectul intervenției.

1 O.Loghin și T.Toader, Drept penal român, partea specială , Editura Șansa, București, 1997, p.
217.
2 “Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct
sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de o persoană care are influență sau lasă să se
creadă că are influență asupra unui funcționar sau alt salariat, pentru a -l determina să facă ori să
nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu…” – art. 257 Cod penal.
3 O.Loghin, T.Toader, Op. cit. , p. 217.

102
Infracți unea de înșelăciune prevăzută în art. 215, alin. 2 nu absoarbe infracțiunea
de fals și uz de fals136. Când persoana vătămată a fost indusă în eroare prin
uzurpare de calități mincinoase, prin fals în declarații ori prin fals privind
identitatea137, în sarcina făptuitorului se va reține doar infracțiunea de
înșelăciune, nu și vreuna din infracțiunile prevăzute în art. 240, art. 292 și art.
293138.
Din dispozițiile art. 215, alin. 2, rezultă că înșelăciunea, în această variantă, nu
poate fi niciodată o infracțiune complexă. Dacă mijlocul fraudulos folosit pentru a
înșela nu are relevanță penală de sine stătătoare, neconstituind prin el însuși, o
infracțiune, activitatea infracțională e redusă la o singură infracțiune: cea
prevăzută în art. 215 alin. 2 teza I. Dacă, dimpotrivă, mijlocul fraudulos prezintă el
însuși elementele unei infracțiuni (exemplu, uz de fals), înșelăciunea se va afla în
concurs cu infracțiunea pe care o reprezintă mijlocul fraudulos. De aceea soluțiile
citate dau expresia unui punct de vedere ce nu poate fi acceptat. În speță,
inculpatul – atribuindu -și o calitate mincinoasă pentru a dobândi, prin înșelăciune,
un folos injust și efectuând acte legate de acea calitate – va răspunde atât pentru
înșelăciune (art. 215, alin. 2), cât și pentru uzurpare de calități oficiale (art.
240)139.

136 T.S., decizia de îndrumare nr. 9/1971, în R.R.D. nr. 2/1972, p. 37; T.S., secț. Pen., dec. nr.
2243/1974, R.1, p. 312.
137 -art. 292 – fals în declarații – “declararea necorespunzătoare a adevărului făcută unei
organizații din cele prevăzute în art. 145, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru
sine sau pentru altul, atunci când potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește pentru
producerea acelei consecințe”.
138 T.S., secț. pen., dec. nr. 2099/1970, în R.R.D nr. 2/1971, p. 182.
139 G.Antoniu, N.Volonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, Editura Academiei
Române, Institutul de cercetări juridice, vol. III, București, p. 139.

103
Cât privește înșelăciunea și abuzul de încredere, ambele sunt infracțiuni comisive:
elementul material constă întotdeauna într -o acțiune – la înșelăciune – într-o
acțiune de inducere sau menținere în eroare prin care se o bține un folos, – iar la
abuz de încredere – într-o acțiune de însușire, dispunere ori de refuz de restituire
a bunului140.
Deși ambele infracțiuni se realizează prin fraudă, pot fi evidențiate și elemente de
diferențiere. Astfel, la abuzul de încredere, ini țial ambii suspecți sunt de bună
credință, pe când la înșelăciune, încă de la început făptuitorul este de rea
credință141.
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale a
căror formare și dezvoltare se întemeiază pe încreder ea și prestigiul de care
trebuie să se bucure orice funcționar și orice salariat care exercită o însărcinare în
serviciul unei persoane juridice, cerințe pentru realizare cărora este necesară
înlăturarea oricăror suspiciuni care s -ar putea crea cu privire la activitatea
acestora prin săvârșirea faptei prevăzută la art. 257 Cod penal
În schimb, obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune îl constituie relațiile
sociale privind strict patrimoniul unor persoane fizice sau juridice, relații ce iau
naștere și se desfășoară pe baza bunei credințe a subiecților acestor raporturi, a
încrederii ce și -o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziția unor
unități sau persoane juridice terțe ( ca subiecte pasive secundare) de către ambii
partic ipanți sau cel puțin de către subiectul activ al inducerii în eroare.

140 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 70.
141 Idem.

104
În cazul infracțiunii de trafic de influență, subiectul pasiv este persoana juridică,
sau în subsidiar funcționarul determinat în a cărui atribuție de serviciu intră
îndeplinirea unui ac t anumit sau un funcționar care poate fi determinat prin
precizarea catului pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influența: chiar
dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă
determinarea actului, a sferei de atribuți i a unui funcționar anume, singurul care
are asemenea atribuții, și deci făcându -se posibilă indicarea – chiar imediată – a
funcționarului.
Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, „ publice”;
în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o
înșelăciune sau, eventual, un șantaj, în funcție de manoperele folosite, respectiv
de metodele folosite de autor în scopul obținerii folosului material injust142.
Nu constituie infracțiunea de trafic influen ța afirmată de infractor asupra unor
activități ce intră în sfera atribuțiilor legale ale altor organe143, sau după ce
funcționarul, în cadrul atribuțiilor sale legale, îndeplinise deja actul144.
În asemenea situații, faptele pot constitui infracțiunea de înșe lăciune, dacă
cumpărătorul de trafic nu a avut cunoștință de neconcordanța dintre relatările
traficantului și realitate, și deci a fost indus în eroare145.
Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două
infracțiuni, și anume crearea u nei stări de pericol pentru activitatea persopanei

142 A se vedea, de exemplu, T.S. secț. pen., dec. nr. 2287/1 970, în CD/1970, p. 412 și în RRD. nr.
9/1970, p. 159.
143 A se vedea, de exemplu, T.S., col. pen., dec. nr. 41/1970, în CD./1970, p. 381.
144 T. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/1963, în J.N. nr. 1/1965, p. 172.
145 T.reg. Maramureș, dec. pen. nr. 253/1962, în J. N. nr. 8/1963, p. 170.

105
juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar, stare de pericol ce
constă în atingerea adusă prin expunerea reputației și corectitudinii anumitor
funcționari și a unor persoabne juridice detrminate la neîncredere și suspiciuni146.
Ori de câte ori se constată că o persoană care are influență sau lasă să se creadă
că are influență asupra unui funcționar primește ori pretinde foloase sau acceptă
promisiuni pentru a -l determina pe acel funcționa r să facă sau să nu facă un act ce
intră în atrbuțiile sale de serviciu, vom fi în prezența cel puțin a unui trafic de
influență, acesta putând coexista cu alte infracțiuni, în concurs.
Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcționar pentru
îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat și de
infracțiunea de dare de mită147, sau de infracțiune de primire de foloase
necuvenite148.
Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcționar pentru a -l determin a la o
acțiune ilicită, ne aflăm în fața unui concurs între un tracfic de influență și o
instigare la infracțiunea de abuz în serviciu149.

146 S.Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ș.a., Explicații
teoretice ale Codului penal român. Paretea specială, vol. IV, Editura Academiei, București, 1972,
p. 156.
147 Gh. Dârângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal al R. S. R. comentat și adnotat.
Partea specială, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 102.
148 Dacă funcționarul primește foloase după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției și la care era
obligat , dar după ce săvârșise infracțiunea de trafic.
149 Remiterea unei sume de bani unui funcționar, din partea unei persoane, pentru ca aceasta să
îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întrunește elementele complicității la
infracțiune a de luare de mită, iar nu ale infracțiunii de trafic de influență, întrucât inițiativa
ilicității aparține funcționarului (T. S., secț. Pen., dec. nr. 1435/1983, în C. D., p. 247 -248).

106
De asemenea, traficul de influență trebuie sancționat în concurs cu infracțiunea
de înșelăciune dacă traficarea reprezi ntă un mijloc de amăgire pentru o inducere
în eroare150.
Dar nu orice intervenție, chiar remuneratorie, este ilicită, persoanele care
intermediază pe lângă autorități în virtutea profesiei lor neintrând în cadrul
prohibitiv al legii.
Infracțiunea aduce atige re unor activități de interes public, fără a defini interesul
decât prin trimitere la art. 145 Cod penal. Prin interes public, în sensul art. 145
Cod penal, se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială
ce impune instituirea de ac tivități de servicii de utilitate colectivă de către
autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor
servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în
serviciul statului și al societății civile .
Considerăm referirea la instituții inutilă, aceste entități operând în sistem de
autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de
regii autonome sau de societăți comerciale151.
În consecință, interesul public privește or ice persoană juridică, altele decât
societățile comerciale în relații civile sau comerciale.

150 Peste plata influenței, pretinde mincinos un folos și pentru funcțio nar, amăgirea prin care s -a
săvârșit și traficarea constituind prin ea însăși o înșelăciune, iar traficul servește ca mijloc
fraudulos pentru realizare amăgirii.
151 Cuprivire la domeniul public a se vedea L.Giurgiu, Domeniul public , Editura tehnică,
Bucure ști, 1997, p.69.
Cu privire la serviciile publice a se vedea A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ , Editura
Nemira, București, 1996, p.106 și p.193.

107
Deși în ambele infracțiuni făptuitorul urmărește prin activitatea sa, realizarea unui
beneficiu ce nu i se cuvine, infracțiunea de trafic de influență nu este cond iționată de
producerea unui prejudiciu, pe când esența înșelăciunii este cauzarea unei pagube materiale.
Pe de altă parte, în timp ce realizarea înșelăciunii nu este posibilă fără alterarea adevărului,
traficul de influență există și fără denaturarea reali tății, în ipoteza că trecerea de care se
prevalează infractorul este reală.
Prevalarea de o trecere inexistentă constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte
mincinoase 5, deci o manoperă similară celor cerute pentru existența infracțiunii de înșelăciune.
Astfel, ori de câte ori făptuitorul va folosi acest mijloc, afirmând sau lăsând să se creadă
că are influență – deși în realitate nu are – pe lângă un funcționar competent să îndeplinească
un act, pentru a putea să pretindă, să primească bani sau alte foloase ori să accepte promisiuni
sau daruri în scopurile arătate în art.257 Cod penal, vom fi în prezența infracțiunii de trafic de
influență.
Ori de câte ori însă, el va folosi alte mijloace de inducere în eroare decât prevalarea de
influență as upra unui funcționar și va cauza pagubă materială persoanei induse în eroare, vom
fi în prezența infracțiunii de înșelăciune.
Aceasta nu înseamnă că traficul de influență nu ar putea constitui uneori infracțiune,
mijloc pentru realizarea unei înșelăciuni, care devine infracțiune scop.2. Elemente de drept
comparat

Cadrul incriminărilor și regimul sancționator al infracțiunilor care aduc atingere
proprietății, variază de la legislație la legislație, în funcție de condițiile economico – sociale a
fiecărei țăr i în parte, de nivelul fenomenului infracțional în domeniu dar și în funcție de rolul pe
care îl atribuie fiecare stat mijloacelor de drept penal în ocrotirea acestor valori sociale.

5 V. Dobrinoiu : “Traficarea funcției și a influenței în dreptul penal” , Editura științifică și
enciclo pedică, București, 1983, p. 227.

108
În fiecare legislație, aceste infracțiuni apar sub denumiri și sistematiz ări diferite.
În Codul penal francez 6, (în) Cartea a III -a, Titlul I, sunt incriminate: ”Crimele și delictele
contra bunurilor”. Textul art.405 are următorul cuprins: “Oricine, fie făcând uzaj de nume false
sau de false calități, fie folosindu -se de manev re frauduloase pentru a convinge existența unor
intreprinderi ireale, a unei puteri sau a unui credit imaginar sau pentru a stârni speranța sau
teama unui succes, a unui accident sau a oricărui alt eveniment himeric sau va fi eliberat sau
depus, sau va fi încercat să depună sau să elibereze fonduri, bunuri mobile sau obligații,
dispoziții, bilete bancare, promisiuni, chitanțe sau va fi înșelat sau va fi încercat să înșele printr –
unul din aceste mijloace, totalitatea sau parțialitatea bunurilor altuia va fi pedepsit cu
închisoarea pentru un an cel puțin și pentru 5 ani cel mult și cu o amendă de 3.600 de franci cel
puțin și de 2.500.000 de franci cel mult”.
Acțiunile tipice prevăzute în textul de incriminare constând în aceea că autorul induce în
eroare victi ma prin folosirea de “nume false sau false calități, fie folosindu -se de manevre
frauduloase”, în scopul obținerii unui folos material injust, sunt oarecum identice cu cele
cuprinse în Codul penal român, dar sub o altă redactare.
În ceea ce privește pedeps ele, observăm că, pe lângă privațiunea de libertate, se
prevede, cumulativ pedeapsa amenzii, tot ca pedeapsă principală.
Codul penal ungar7 din 1879 nu prevede în mod expres infracțiunea de înșelăciune, deși
reglementează un capitol denumit: “Contravenții contra proprietății”.
Codul penal italian8 intrat în vigoare în anul 1930, reglementează în Titlul XIII
infracțiunile contra patrimoniului: “Delicte împotriva patrimoniului cu ajutorul fraudei”.
Înșelăciunea, denumită în cod “escrocherie” este incriminată în art.640: “Oricine, cu
ajutorul unor artificii sau viclenii, inducând în eroare pe cineva, procură pentru sine sau pentru

6 Code pénal – Dalloz , 1988 -1989
7 Code pénal Hongrois – 1879.
8 Code pénal d'Italie – 1930.

109
o terță persoană un profit injust pe cheltuiala altuia, e pedepsit cu recluziunea de la 6 luni la 3
ani și cu o amendă de la 5 cenți la 10.000 de lire”.
Pedeapsa este recluziunea de la 5 ani și amendă de la 3.000 la 15.000 de lire:
Dacă faptul e comis în prejudiciul statului sau al altei instituții publice, sau sub pretextul
de a dispensa pe cineva de serviciul militar;
Dacă faptul e comis inspirând persoanei lezate teama unui pericol imaginar sau a unei
false convingeri că ar fi obligată să execute un ordin al autorității.
Reglementarea – în măsura în care privește forma simplă a infracțiunii – este similară
celei cuprinse în codul no stru penal și nu necesită sublinieri speciale.
Semnificative, sub aspectul incriminării sunt cele două modalități prevăzute la alin.2, în
raport cu prevederile legii noastre penale. De asemenea Codul penal italian nu face referire la
înșelăciunea în conven ții și înșelăciunea prin cecuri.
Pedeapsa este mai ușoară în forma simplă spre deosebire de cea prevăzută în alin.2.
Codul penal elvețian 9, în vigoare din anul 1939, prevede la art.148 infracțiunea de
înșelăciune: “Cel care cu scopul de a -și procura sau d e a procura unei alte persoane o
îmbogățire ilegitimă, va fi indus în eroare cu viclenie o persoană prin afirmații amăgitoare sau
prin discriminarea unor fapte reale, sau va fi exploatat cu șiretenie eroarea în care se găsea o
persoană și va fi determinat în acest mod victima la acte prejudiciabile intereselor sale
pecuniare sau ale unei terțe persoane, va fi pedepsit cu recluziunea pentru 5 ani sau mai mult
sau cu închisoarea.
Pedeapsa va fi recluziunea pentru 10 ani cel mult și amendă dacă delicventul își face o
obișnuință din escrocherie.
Escrocheria comisă în prejudiciul semenilor sau familiei nu va fi urmărită decât prin
plângere”.

9 Code pénal Suisse – 1939.

110
Nu sunt de semnalat deosebiri, în raport cu reglementarea noastră, la alin.2, nici în ceea
ce privește latura obiectivă ni ci cu privire la subiect sau la latura subiectivă.
Deosebiri semnificative sunt la alin.2 și 3.
Legiuitorul elvețian sancționează mai sever fapta celui care transformă activitatea de
înșelare într -o obișnuință.
Însă potrivit alin.3: “înșelăciunea comisă î n prejudiciul semenilor sau familiei nu va fi
urmărită decât prin plângere”.
Observăm deci că fapta este condiționată de existența sau inexistența unei plângeri
prealabile. În măsura introducerii acestei plângeri, făptuitorul va fi pedepsit.
Codul penal ge rman în vigoare de la 15 mai 1871 reglementează în capitolul XXII
infracțiunile de înșelăciune.
O preocupare importantă a reformei10 legislative penale germane a constituit o
formulare mai clară și precisă a conținutului infracțiunii de înșelăciune prevăzu tă în art.263 Cod
penal, precum și ale infracțiunilor de înșelăciune nou introduse: 264 – înșelăciunea în subvenții;
265b – înșelăciunea în acordarea creditelor; 263a – înșelăciunea prin intermediul
calculatoarelor, iar în 264a – înșelăciunea în investiția de capital.
Potrivit legii penale germane, o faptă penală este susceptibilă de a atrage o sancțiune
penală numai dacă ea a fost săvârșită cu vinovăție. Fapta din culpă este sancționată numai când
aduce atingere unor valori superioare. Nu este sancționată fapta din culpă în cazul infracțiunilor
contra proprietății.
Sub aspectul elementelor constitutive ale infracțiunii sunt asemănări cu reglementarea din
Codul penal român.
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND
INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE ÎN CONTRACTE.

111

SECȚIUNEA 1 : ÎN ȘELĂCIUNEA ÎN CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT – GAJ FĂRĂ
DEPOSEDARE –
În practică se întâlnește tot mai des situația contractelor de credit încheiate
între unități bancare și persoane fizice sau juridice, garantarea împrumutului
obținut realizându -se sub forma unui gaj instituit prin contractul de credit asupra
unor bunuri mobile, bunuri care sunt cel mai frecvent autoturisme.
Gajul fiind fără deposedare, respectiv fără punerea lucrului gajat în posesia
creditorului, de cele mai multe ori debitorii înstrăinează bunur ile gajate înainte de
achitarea integrală a creditlui bancar.
Prevalându -se de mențiunea făcută în contractele de credit prin care debitorul „se
obligă să nu înstrăineze bunurile gajate”, ca urmare a neachitării la termen a
împrumutului, băncile formulează plângerea penală sub aspectul săvârșirii
infracțiunii prevăzute în art.215 alin.3 C.pen., considerând actul de înstrăinare a
bunului gajat drept o acțiune de inducere în eroare cu prilejul executării
contractului de credit.
Acest fapt generează o serie în treagă de discuții, cu privire la săvârșirea de către
debitor a unei fapte penale.

112
Contractul de gaj este, după cum se știe, un contract real, pentru încheierea sa
fiind necesar, pe lângă acordul de voință al părților, ca debitorul să remită
creditorului b unul mobil care face obiectul gajului152.
Codul comercial, cuprinzând doar anumite reguli speciale, se completează cu
dispozițiile Codului civil privind contractul de gaj (art.1 C.com.). În acest sens
art.1685 și art.1686 C.civ. prevăd remiterea bunului gaja t creditorului sau unui
terț ales de părți ca una din condițiile contractului de gaj. Ca atare, gajul implică
deposedarea debitorului de bunul său, art.480 C.com. prevăzând că privilegiul
creditorului de a fi satisfăcut cu preferință „nu există decât dacă lucrul s -a pus și
se află în posesiunea creditorului sau a unei alte persoane aleasă de părți”153.
De la principiul remiterii efective a bunului gajat există o singură derogare,
reglementată în art.480 alin.4 C.com., care prevede că nu se iau din posesia
debitorului „produsele pendinte încă prin rădăcini sau deja culese, precum și
asupra materiilor industriale prime, în stare de fabricațiune sau deja fabricate și
aflate în fabrici sau depozite”, gajul fiind constituit în această situație prin simplul
efect al convenției între părți.
Față de cele prezentate mai sus, s -ar părea ca fapta de înstrăinare a obiectului
gajat nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune,
unitatea bancară trebuind să -și recupereze paguba potrivit normelor drept ului
civil.

152 Cas. I dec.876/1946, Practica judiciară în materie comercială , Editura Lumina, București,
1991, p. 233.
153 C.S.J., s.com., d.769/1995; C.S.J., s.com., d.1436/1996.

113
Fapta proprietarului de a vinde bunul gajat fără deposedare antrenează o
răspundere civilă numai dacă nu se poate dovedi o inducere în eroare sau o
menținere în eroare a creditorului cu prilejul încheierii sau executării unui
contract, săvârșit ă în așa fel încât fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat
sau executat contractul, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii
prevăzute în art.215 alin.3 C.pen.154
SECȚIUNEA a 2 -a: ÎNȘELĂCIUNEA ÎN CONTRACTELE INFORMATICE PRIN
INTERM EDIUL INTERNETULUI.
Evoluția extraordinar de rapidă a informaticii a făcut posibilă și în România
săvârșirea unor fraude pe Internet cu numere de cărți de credit. Folosindu -se
programele existente pe Internet s -au putut cumpăra bunuri în numele unor
poses ori de carduri155.
Cu titlu de exemplu, arătăm că în Marea Britanie, în cursul anului 1986,
companiile au avut mai multe fraude cu cecuri și cărți de credit decât alte tipuri
de fraude, iar companiile nu raportează decât fraudele cu valori foarte mari. De
cele mai multe ori infractorii sunt insiders156 .
Infracțiunile prin computer au costat guvernul american și industria privată între
145 și 730 milioane $ numai în anul 1990157. În anul 1993, pierderile financiare

154 A se vedea Dorin Ciuncan, Înstrăinarea de către proprietar a bunului gajat, în R.D.P. nr.
4/1995, p. 76 -79, Înșelăciunea. Gaj fără deposedare., Elisabeta Cocârlă, în R.DP. nr. 3/ 1999, p.
103
155 Daniel Popa, Tinerii români fură pe rupte din uriașele magazine virtuale de pe Internet,
„Adevărul”, 4 iunie 1998.
156 A se vedea Micael Levi, Prevenirea fraudelor, 1995, p.3.
157 L. P. Arbetman, E. L. O’Brien, E. T. McMahan, Street Law, A Course in Practical Law, 4thed,
West Publishing Company, St. Paul, N. Y., San Francisco, 1990, p. 82.

114
cauzate de crimele săvârșite cu ajutorul calcul atorului s -au ridicat, în S.U.A. și în
Europa de vest la 140 miliarde $158.
Se știe că activitatea informatică presupune numaroase forme contractuale
definite generic drept contracte informatice159. Acestea pot fi de mai multe feluri;
contracte de furnizare de echipament (hardware), contracte de furnizare de
programe (software), contracte de asistență tehnică (computer service,
maintenance), cele mai variate forme de consultanță, know -how etc.
Îmbrăcând elementele mai multor categorii de contracte și elementele noi
specificeactivității informatice, aceste contracte innominati, au caracteristice
comune contractelor de prestări -servicii, de asigurare de rețea, ale contractelor
de credit sau de cont curent, ale contractelor de vânzare -cumpărare sau de
tranzacție. E ste și cazul vânzărilor/cumpărărilor prin Internet.
Prima componentă este abonamentul la rețea, în cadrul unui contract de prestări
servicii. Internetul este o magarețea de calculatoare, o supermagistrală
informatică deschisă cu servicii informatice realiz ate după modelul „clients –
servers . El a apărut în Statele Unite ale Americii, în 1970, prin unirea a două rețele
de calculatoare, una pentru cercetări aparținând guvernului (ARPANET) și cealaltă
militară (MILNET)160 și s-a impus calităților sale (descentrali zarea activității

158 I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Editura Nemira, București, 1998, p. 135; A. Bequai,
Computerlated crime, Council of Europe, Strasbourg, 1990.
159 Isabelle de Lamberterie, Les techniques contractuelles suscitées par l’informatique, Paris,
1977, p. 72 și Les contracts en informatique, Paris, 1983; A. R. Bertrand, Contracts
informatiques, Paris , 1983; C. Tapper, Computer Law, London, 1978; E. Bonazzi, Guida ai
contratti di informatica, Milano, 1984; V. Hanga, Dreptul și calculatoarele, Editura Academiei,
București, 1991, p. 55.
160 De exemplu, prof. Larry Schumer, Chris Negus, Utilizare UNIX , 1995 , Editura Teora,
București, p.285.

115
informatice, integrarea rapidă a bazelor de date, conectarea mașinilor eterogene
constructiv etc.).
A doua componentă este cadrul ; acesta reprezintă un suport de informație
standardizat, securizat și individualizat care conferă accesul la serviciile oferite de
emitent pentru realizarea unui transfer de fonduri (debit transfer sau credit
transfer)161. Posesorul unei cărți de credit (card) nu mai efectuează plata direct
comerciantului în numerar sau prin cec, ci prezintă cardul și semnează fac tura pe
care comerciantul o trimite clientului, de la care va obține plata. La rândul său,
emitentul cardului se adresează băncii consumatorului care debitează, cu suma
cerută, contul clientului. Aici avem de a face cu două tipuri de contracte de
adeziune, cu clauză prestabilită de bancă, unul de debit (client/banca sa), celălalt
între comerciant și emitent, care acceptă o astfel de plată162.
Sunt permise și ordinele de plată transmise prin telefon sau prin Minitel
(echivelentul francez al unei rețele). Astfe l, în cazul cumpărătorilor prin
corespondență, este suficient ca deținătorul să comunice numărul codului și
datele facturii; printr -o carte bleue debitarea se face chiar și în absența facturii.
Pentru a evita consecințele unui abuz din partea unui terț car e ar afla numărul
codului, este prevăzută (în carte bleue ) un termen de grație de contestare în scris.

161 A se vedea B.N.R., Regulamentul nr.6/1995, privind principiile și organizarea plăților cu card
de către societățile bancare, publicat în Monitorul Oficial nr.272/1995; I.Turcu, Plata prin card
bancar , în RDC., nr.6/1996 , p.14 și urm.; I.Turcu , Operațiuni și contracte bancare , Introducere
în teoria și practica dreptului bancar , Editura Lumina Lex, bucurești, 1994, p.257 și
următoarele.
162 A se vedea Benjamin N. Henszey ș.a., Introducțion to basic Legal Priciples , 5th ed, 1991;
Kendal/Hunt, Dubugne, Iowa, în special capitolul Banks, Checks and Electronic Fund Transfere ,
p.753.

116
Codul persoanl de identificare aferent unui card codificat PIN este un cod
personal atribuit univoc de către emitent unui deținător de card, pe care
utilizatorul poate fi pus în situația de a -l reproduce în vederea verificării identității
deținătorului cu ocazia unei plăți cu card.
Acolo unde plata cu card se poate face prin transfer electronic de date (EFTPOS),
PIN poate fi considerat din punct de vedere al dreptului civil echivalentul
electronic al semnăturii deținătorului cardului163.
Utilizarea frauduloasă a cardului pierdut sau furat este, în principiu, imposibilă
pentru că numărul de cod confidențial nu este cunoscut decât de deținător164.
Cu toate acestea există posibilitatea ca folosind Internet -ul să se ajungă la
interceptarea comunicării serverului (vănzătorului) și să se afle numele de
identificare al utilizatorului precum și parola sa cu care se va face ulterior o
cumpărare.
În general, vânzăto rul nu verifică contul deținătorului (provizia) la cumpăr[turi
mai mici de 100 $, astfel încât se produce o înșelăciune în paguba unui subiect

163 Art. 2 pct. 21 din Regulamentul nr. 6/1995 coroborat cu art. 1 pct. 3 din același regulament.
EFTPOS înseamnă Electronic Fund Transfer Point Sale S ystem .
164 Curtea de Casație franceză (secția penală, dec. din 24 noiembrie 1983) a decis că răspunde
deținătorul cardului pentru sumele retrase de autorul furtului înainte de anunțarea băncii. În
același sens sunt și deciziile secției comerciale din 18 ap rilie 1989 în „Lamy droit économique”,
1989, nr. 2146 și 2339; pentru 1992, sub nr. 36 și 40, la p. 7 și respectiv 14; I. Turcu, op. cit., p.
21. Decretul -lege francez din 30 octombrie 1935 a modificat reglementarea în materie de cecuri
și a cărților de pl tă, reglementare actualizată prin Legea nr. 91 -1382 din 30 decembrie 1991. Ca
infracțiuni alăturate înșelăciunii sunt prevăzute contrafacerea sau falsificarea unui cec sau unei
cărți de plată sau de pensii, pedeapsa fiind închisoarea până la 7 ani sau/și a mendă de 5 milioane
FF. Există infracțiuni asemănătoare și cu privire la cecurile bancare, și la cecurile poștale ( Codul
poștelor și telecomunicațiilor, Decretul nr. 62 -273 și nr. 62 -274 din 22 martie 1962 modificate
prin Legea nr. 75 -4 din 3 ianuarie 197 5 și Legea nr. 85 -695 din 11 iulie 1985).

117
pasiv principal – proprietarul, posesorul, deținătorul cardului PIN – și aunui
subiect pasiv subsidiar – vânzăto rul – dacă plata este refuzată.
Elementul definitoriu al infracțiunii, condiția pagubei , este îndeplinit în momentul
efectuării expediției sau al debitării contului. Este indiferent dacă, ulterior,
proprietarul contului refuză sau acceptă plata. Dacă plata va fi refuzată
(returnată) paguba este cantonată la vânzător; dacă plata este acceptată, paguba
este a titularului contului. Mărturisirea făptuitorului ( hacker) , împreună cu proba
materială a lucrului dobândit prin săvârșirea infracțiunii face dovada exis tenței
pagubei, chiar în lipsa unui act contabil, extras de cont, plângere a păgubitului.
Proba poate fi oricând răsturnată prin davada acceptului titularului, care
(anticipat) a cceptat să -l împrumute pe făptuitor. Dacă (ulterior) proprietarul sau
vânzăt orul ăși manifestă intenția de a gratula/dona sponsorizarea, fapta își
păstrează caracterul penal, infracțiunea fiind consumată în momentul realizării
acțiunii tipice: inducerea în eroare.
Acțiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înșe lăciune,
amăgire) a vânzătorului, în cazul unui contract de vânzare -cumpărare, astfel încât
acesta are o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realității) asupra
persoanei deținătorului și a dreptului său de a face acte juridice prin card,
repr ezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziții de
expediere a lucrurilor cumpărate, acțiune care îi cauzează o pagubă.
În concluzie, folosirea frauduloasă a numerelor de cărți de credit la cumpărarea
de bunuri prin Internet constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții

118
prevăzută în art. 215 alin. 3 Cod penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
140/1996165.
Fapt a constă în inducerea în eroare a vânzătorului cu prilejul încheierii unui
contract de vănzare -cumpărare, fiind săvârșită în așa fel încât, fără această
eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate în
protocoale și în contractele de adeziune în materie, faptă sancționată cu
pedeapsa prevăzută în alineatul 2 al aceluiași articol, cu închisoare de la 3 la 15
ani, întrucât inducerea în eroare a fost făcută prin mijloace frauduloase în scopul
de a obține (pentru sine sau pentru altul) un folos material injust; chiar dacă nu s –
a pricinuit o pagubă cumpărătorului (ea existând în contul posesorului cardului,
dacă acesta acceptă plata), infracțiunea s -a consumat la data acordului de voință.
Nu vor exista consecințe deosebit d e grave întrucât vânzătorul are obligația – la
unele contracte – de a verifica provizia cumpărătorului (pentru bunurile ce
depășesc o anumită valoare). Nu va exista infracțiunea de înșelăciune prin cecuri,
întrucât plata prin card reprezintă un angajament de plată, un ordin al
vănzătorului, un cec emis de cumpărător, ori normele zalin. 4 sunt de strictă
interpretare, limitate la acel titlu, specific determinat numit cec166.

165 În S.U.A. fapta se încadrează în fals, dar în cele mai multe state fapta constituie o infracțiune
de sine stătătoare, de înșelăciune prevăzută în Credit Card Statute sau infracțiunea de înșelăciune
ori o înșelăci une prin poștă.
166 A. Czika, Structura și sfera de incidență a infracțiunii de înșelăciune prin emiterea de
cecuri, prevăzută de art. 215 alin. 4 din Codul penal , în Dreptul nr. 2/1998, p. 100.

119
CAP IV. Aspecte/elemente procedurale si criminologice
specific
Aspecte de ordin cr iminologic
“Înșelăciunea învăluie întotdeauna delictul într -o aparentă legalitate: ceea ce se vede
este legitim, ceea ce stă ascuns este înșelător” (Seneca).
Ocupând un loc superior în arealul infracționalității, în deosebi în ultimii ani (creștere a
număr ului de infracțiuni constatate în 1996 față de 1990 cu 2.840% – de la 939 la 26.670 –
conform raportului anual al Poliției Române 1996) , infracțiunea de înșelăciune se
caracterizează prin faptul că victimele ei își cedează bunurile unor infractori, datori tă
reprezentărilor false ce li se induc prin diverse acte înșelătoare asupra stărilor reale de fapt.
Desigur, cel ce intră în relații sociale cu caracter patrimonial trebuie să fie diligent,
procedând cu toată grija și atenția ca interesele sale să nu fie vătămate. Doi, pentru formarea și
desăvârșirea nestânjenită a relațiilor cu caracter patrimonial, este necesară în același timp și o
anumită încredere pe care cei ce intră în această relație trebuie să și -o acorde reciproc, de o
anumită bună credință a păr ților.
Fapte ca furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea,
distrugerea, tulburarea de posesie, împreună cu cele de corupție au devenit tot mai fregvente
în peisajul fenomenului infracțional.
Înșelăciunea prin modul în care este concepută și săvârșită, prin urmările ce le produce,
prezintă un grad de pericol social și în concurs cu alte infracțiuni cauzează importante prejudicii
patrimoniale.
Problema prevenirii infracțiunilor a suferit unele mutații 167 privind conținutul aces tei
activități, cu implicații directe asupra modalităților de acțiune ale organelor cu atribuții în

167 T. Dianu: “ Strategii de prevenire a criminalității de tranziț ie” – în “Studii de drept
românesc ”, nr. 1/1994, p. 57.

120
domeniu. Indiferent de schimbările pe plan conceptual, constatate vor rămâne acele direcții
privind înlăturarea situațiilor, stărilor ori împrejurărilor car e pot influența pe subiect, ori pot fi
folosite de o persoană în vederea săvârșirii de infracțiuni.
Pornind de la faptul că scopul legii penale este acela de a preveni și combate faptele
antisociale, se impune cerința intensificării luptei împotriva oricăr ei încălcări ale normelor
juridice.
Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este
ocrotit prim mijloacele energice ale legii penale. Această ocrotire se realizează prin incriminarea
faptelor care îi aduc atingere.

ASPECTE DE DREPT PROCESUAL PENAL.
Aceste aspecte privesc urmărirea și judecarea infracțiunilor de înșelăciune. Astfel,
acțiunea penală se exercită din oficiu. În modalitățile prevăzute în art. 215, alin. 1 –
4 Codul penal, competența de cercetare revine unităților locale de poliție, sub
supravegherea procurorului din parchetul de pe lângă judecători, iar judecarea
cauzei în primă instanță revine în competență judecătoriei168.
În modalitatea agravată reglementată de alin. 5, competența de cercetare
și judecare revine însă autoritățile judiciare de la nivelul județului, respectiv
municipiului București – poliție, parchet, tribunal169.
Acțiunea penală se exercită în condițiile prevăzute de art. 9, 10, 234 -235,
262, 335 -337 și 486 din Codul de procedură p enală, de către procuror.

168 Gh.Nistoreanu ș.a., Op. cit., p.251
169 Idem.

121
În materia probării faptelor, de multe ori se utilizează înscrisuri, se
efectuează expertize tehnico -contabile, se folosesc mijloace materiale de probă.
Pentru a se recupera pagubele produse prin infracțiune, pot fi luate măsuri
asigurătorii.
Când infracțiunea de înșelăciune este continuată, săvârșită în stare de
recidivă ori de concurs de infracțiuni, se aplică dispozițiile art. 33 -42 Cod penal și,
corespunzător, cele din art. 33 -38 Cod de procedură penală, 335 și 449, lit. c, C od
de procedură penală.
Acțiunea civilă exercitată în procesul penal ca urmare a pagubelor produse
prin infracțiunea de înșelăciune se desfășoară după regulile prevăzute în art. 14 –
21, 346 -348 din Codul de procedură penală. Când urmărirea și judecarea se
realizează după procedura specială pentru unele infracțiuni flagrante, se au în
vedere și dispozițiile cuprinse în art. 476 Cod de procedură penală.
Toate dispozițiile invocate privesc obiectul și exercitarea acțiunii civile,
constituirea de parte civilă, introducerea în cauză și intervenția din proprie
inițiativă a părții responsabile civilmente, exercitarea din oficiu a acțiunii civile,
cazuri de susținere a ei de către procuror.
Când acțiunea civilă se pune în mișcare și se exercită din oficiu, și în c auză
există vreuna din organizațiile prevăzute în art. 145 Cod penal, organul de
urmărire sau instanță de judecată cere acestei organizații să prezinte situația cu
privire la întinderea pagubei, precum și date referitoare la faptele prin care
paguba a fost pricinuită, iar acestea să le prezinte. În plus, organizația păgubită
este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală despre săvârșirea

122
infracțiunii, să prezinte datele arătate mai sus și să se constituie parte civilă.1
Instanța de judecat ă, la rândul său, are obligația să se pronunțe din oficiu asupra
reparării pagubei, chiar dacă organizația nu s -a constituit parte civilă.2 În
asemenea cazuri, dacă procurorul participă la judecată, este obligat să susțină
interesele civile ale acesteia ch iar și atunci când nu s -a constituit parte civilă (art.
18, alin. 2 Cod procedură penală).
Instanța sesizată cu ambele acțiuni, penală și civilă, se pronunță din oficiu,
prin aceiași hotărâre, și cu privire la acțiunea civilă sau la despăgubiri (art. 17, alin.
1 și 3, art. 346, alin. 1 și art. 348 Cod procedură penală). Rezolvarea separată a
acțiunii civile, într -o altă ședință de judecată, se poate face doar când
soluționarea acesteia ar întârzia rezolvarea acțiunii penale (art. 347 Cod
procedură penală) .

1. Cauze si conditii care determina sau favorizeaza
savarsirea infractiunii de inselaciune.

În ceea ce privește aspectele criminologice în materia acestei infracțiuni, de
înșelăciune, problemele pe care le ridică sunt foarte ample și ridică numeroase
semne de întrebare asupra societății în care trăim. Dezvoltarea societății
românești precum și mutațiile politice care au avut loc în Europa de S -E după
1989, odată cu prăbușirea regimurile comuniste, care încă mai supraviețuiau în
această parte a Europei, au determinat apariția unor fenomene infracționale care
au cunoscut o dezvoltare fără precedent în istoria omenirii.

1 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.48; a se vedea art.17 alin.2 și art.221 alin.4 Cod procedură penal.
2 A se vedea art.117 alin.3 Cod procedură penală.

123
Creșterea ratei infracționalității, după 1989 în această parte a Europei, a fost
determinată, în primul rând, de perioada de tranzație, pe care au fost nevoite să o
traverseze statele ex -comuniste de la economia de tip socialist, fără concurență ,
la cea de tip capitalist, de piață. Populația acestor state a perceput foarte greu
această schimbare, iar infractorii au profitat pe deplin de acea stă stare de letargie
a societăților, reușind să ridice rata infracționalității la cote alarmante.
În România, revoluția de la 1989 a dus la schimbarea regimului comunist și
totodată a economiei care caracterizase până atunci societatea românească.
Această schimbare bruscă, precum și instabilitatea politică care a caracterizat
România până acum, a determinat o creștere a infracționalității, care în ultimii ani
ai secolului 21 a ajuns la cote alarmante.
Promovarea liberei concurențe, a spiritului competitiv, a avut, pe lângă efectele
pozitive, un revers nedorit. Numeroși indivizi, unii chiar cu statut onest bine
definit în trecut, au ales calea infracțiunii, a furtului, a escrocheriei, a delapidării și
abuzului pentru a se îmbogăți cu orice preț.
Procesul de privatizare a economiei naționale a fost perceput, inițial, ca o afacere
personală a celor care au avut puterea de decizie. Hotărâți și netemători, ei au
obținut avantaje meteriale enorme din acest proces170. Astfel, politicul a avut și
are în continuare un cuvânt de spus foarte puternic în ceea ce privește economia
națională171 (s.n.).

170 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie , Editura Europa Nova, București, 2000, p.277.
171 Vezi cazul „Caritas”, care a reprezentat cea mai mare escrocherie – în fapt nu era altceva
decât o infracțiune de înșelăciune – din istoria post decembristă a statulu i român.

124
În același timp, perioada scursă de la Revoluție atestă indubitabil că organizațiile
criminale din străinătate caută legături în rândul infractorilor autohtoni și al unor
oameni de afaceri dispuși a face compromisuri oneroase, astfel încât actele de
contrabandă, traficul de droguri, prostituția, proxenetismul, afacerile cu
autoturisme furate, spălarea banilor, penetrarea sistemului financiar, plasarea de
valută falsă, sustragerea de opere de artă sau alte valori din patrimoniul național,
escrocarea forței de muncă, introducerea ilegală în țară a unor cantități mari de
deșeuri toxice, precum și transferurile ilegale de capital în străinătate și altele, să
dobândească un caracter câ t mai organizat și o dimensiune internațională.
Imaginea acestei noi realități interne este întregită de amploarea fără precedent a
actelor de corupție, a numărului tot mai mare de persoane, unele cu funcții de
conducere în instituțiile statului, care sunt atrase sau promovează acțiuni de
corupție. Recent, personalități de prestigiu ale lumii politice afirmau că fenomenul
corupției costă România peste 2 miliarde dolari anual172.
În ceea ce privește infracționalitatea îndreptată împotriva patrimoniului, aceast a a
cunoscut , poate, cea mai mare crește dintre toate infracțiunile incriminate la ora
actuală în țara noastră. Tocmai această dorință, orbească a unora de a se
îmbogății foarte repede și foarte mult a determinat această creștere a
infracționalității.
Facilitățile oferite de procesul schimbării politice, sociale și economice în
România, coroborate cu insuficiența și, uneori, ineficiența controlului legitim, au
favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, care are tendința de a
dobândi caracter global, explosiv și organizat, agresând patrimoniul în ansamblul

172 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, op.cit. , p.278.

125
său, structurându -se și multiplicâdu -se neîncetat, concretizându -se în fapte
penale de o mare diversitate și complexitate sub aspectul numărului de
participanți, metodelor folosite, prejudici ilor cauzate și importanței agenților
economici și instituțiilor vizate.
După decembrie 1989, criminalitatea economică, în complexitatea sa, a cuprins
practic toate sferele economico -financiare, pornind de la aprovizionarea tehnico –
materială din economie și terminând cu procesul de privatizare și decontare a
operațiunilor financiar bancare.173
Într-un raport al Ministerului de Interne, se prezintă o statistică a ratei
infracționalității din 1989 până în anul 2000 pe diferiți indicatori174.
Această statistică operativă demonstrează cât se poate de concludent că,
infracțiunile contra patrimoniului reprezintă cele mai des întâlnite infracțiuni
săvârșite pe teritoriul României.
Din această prezentare reiese un aspect care ridică multe semne de întrebare. Din
1989 și până în prezent, la guvernare nu s -a găsit aceeași formațiune politică, iar
acest lucru a generat practic acest haos și vid legislativ care a dat posibilitatea mai
multor persoane de a se îmbogății fără a suporta rigorile legii, reprezentând
practic o s fidare morală și un permanent pericol public. Se observă că la fiecare
început de mandat, precum și la sfârșitul acestuia rata infracționalității scade
simțitor în comparație cu ceilalți ani în care aceste partide se află la guvernare.

173 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, op.cit. , p.284.
174 Nr. S/1240020 din 30.01.2000.

126
2. Căi și mijloace de combatere și prevenire a infracțiunilor contra
patrimoniului, precum și importanța acestora
VICTIME ȘI FĂPTUITORI POTENȚIALI AI INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE. PROTECȚIA
VICTIMEI, PRIN MĂSURI DE PREVENIRE A INFRACȚIONALITĂȚII PRIVIND
ÎNȘELĂCIUNEA.
Ca oric e fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăți
și funcții proprii, distinctiv calitativ de cele ale elementelor componente.
Prin aceasta, acest model de analiză evită considerarea criminalității ca o
totalitate a infracțiunilor săvârș ite pe un anumit teritoriu, într -o perioadă de timp
dată, poziție care subliniază doar latura cantitativă a fenomenului studiat.
Această analiză operează, de asemenea, o distincție între criminalitatea reală,
aparentă și legală.
Criminalitatea reală este u n concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor
penale săvârșite pe un anumit teritoriu, într -o perioadă de timp determinată.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate sistemului
justiției penale și înregistrate ca atare.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s -au
pronunțat hotărâri de condamnare rămase definitive.
Diferența dintre crimina litatea reală și criminalitatea apareantă este denumită
cifra neagră a criminalității și reprezintă faptele antisociale care, din diverse
motive, rămân necunoscute organelor din sistemul justiției penale.

127
Ca element component al sistemului, infracțiunea reprezintă manifestarea
particulară a fenomenului infracțional, având identitate, particularități și funcții
proprii.
Considerăm că includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al
criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale. Extind erea obiectului
prin includerea fenomenului mai larg al devianței determină dificultăți
metodologice și conceptuale175 precum și o nedorită interferență cu alte
discipline, cum ar fi sociologia și psihologia socială.
Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăție, săvârșește o faptă
sancționată de legea penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul de
infractor are o semnificație complexă datorită condițiilor bio -psiho -sociale care îl
determină pe om să încalce legea. Întrucât, până în pre zent, nu s -a dovedit
existența unor trăsături de ordin bio -antropologic care să diferențieze infractorul
de non -infractor, persoan care încalcă legea penală este considerată ca un eșec al
procesului de socializare.
Ultimele două decenii au evidențiat un as pect teoretic nou, de real interes pentru
obiectul criminologiei, anume victima infracțiunii. Pe bună dreptate s -a reproșat
criminologiei că și -a concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la
infractor, neglijând aproape total studiul victimolo gic.

175 Nu orice comportament deviant constituie infracțiune, după cum nu orice infracțiune poate fi
considerată ca o faptă dev iantă.

128
Pe de altă parte, se susține176 importanța pa care studiile de victimizare o prezintă
pentru identificarea dimensiunii criminalității reale.
În România criminalitatea apare ca un indicator al stării morale a națiunii, ca o
consecință a ineficienței cont rolului social exercitat de cele mai importante
instituții ale statului sau chiar a implicării acestor instituții într -o sferă ilicit privată.
Fenomenul infracțional reprezintă o adevărată „maladie” a ansamblului social, o
stare endemică care erodează baze le societății civile și ale statului de drept, cu
atât mai nocivă cu cât, în formele sale rafinate, orientează finalitățile procesului
economic global către interesul privat al unor persoane sau al unor grupuri de
persoane.
Cu privire la infracționalitatea îndreptată împotriva patrimoniului, consecința
practică a unor astfel de fapte o constituie perturbarea gravă a funcționalității
unităților cu capital de stat și consolidarea pe căi ilegale a societăților cu capital
privat, concomitent cu pericolul apariț iei șomajului. După opinia noastră, acesta
constituie una din principalele cauze care au determinat apariția acestui flagel
care macină societatea românească chiar din interiorul ei. Cei peste un milion de
șomeri, care se află la ora actuală în țara noastr ă, constituie cea mai impotantă
categorie de victime ale acestor infracțiuni contra patrimoniului.
Pe de altă parte, practicile evidente de subminare a economiei din sectorul public
sunt ascunse, în multe cazuri prin invocarea blocajului financiar sau apar iția unor
așa-zise conjuncturi nefavorabile177.

176 Ph.Robert, Les comptes du crime , Paris, Editura Le Sycomore, 1985, p.5; M.Killias, Précis
de criminologie , Berna, Stamempfil and Cie S.A., 1991, p.81 -98.
177 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, op.cit. , p.284 -287.

129
O altă verigă foarte importantă a „ dezvotării ” acestui flagel o constituie societățile
comerciale de tip bancar,care după 1990 s -au impus pe piața românească într -un
ritm alert și care ridică multe semne de înt rebare în ceea ce privește constituirea
lor și funcționarea lor. Aceste trusturi financiare au reușit într -un timp foate scurt
să atragă capitaluri uriașe, după care s -au prăbușit asemenea unui joc de
„domino”, foarte multe pesoane ,fizice în special, rămâ nând fără economiile
pentru care munciseră aproape o viață întreagă. Deși aceste practici se manifestă
încă din primi ani ai perioadei post -decembriste, autoritățile nu au putut face sau
nu au vrut să facă absolut nimic în fața unor asemenea „inginerii eco nomice” care
au înșelat foarte multă lume, pe unii aducândui chiar în situația de a rămâne fără
un adăpost sau, mai rău, împingându -i spre gesturi disperate. Notorii sunt cazurile
„Caritas” – Cluj-Napoca, 1992; „Safi” -București, 1995; F.N.I. -București,2000, în care
liderii acestor fonduri de investiții au reușit să scape de asprimea legii deși foarte
multor persoane le -a fost înșelată încrederea în momentul în care au venit și și -au
depus economiile la aceste fonduri.
De altfel, unul din fenomenele cele mai grave care se manifestă după 1989 este
corupția . Având ca rădăcină cauzală sărăcia, corupția devine extrem de
periculoasă în circumstanțele perioadei de tranziție, deoarece infractorii
acționează fără teama de a fi, eventual, supravegeați. Așa cum rezultă din
analizele efectuate, escaladarea corupției în toate sferele vieții economice și
comiterea acestor fapte de funcționarii publici, au condus de multe ori la
dereglarea unor mecanisme economice și pagube însemnate în sectorul public și
privat. Astăzi, cor upția nu este un fenomen singular, separat sau izolat de
fenomenele anomice, deviante și delincvente care se manifestă în societatea
românească, ci el este în corelație și interdependență cu acestea. Corupția este

130
sensibil influențată de agravarea stării d e anomie care a determinat dereglarea
funcționalității normative și morale a unor instituții fundamentale ale statului,
influențând scăderea eficienței legii și justiției, creșterea permisivității și
toleranței față de diferitele manifestări și comportamen te coruptive care însoțesc
trecerea la economia de piață.
De altfel, în sondajele de opinie principalele instituții ale statului sunt organele în
care cetățenii au cea mai puțină încredere; se consideră că printre cele mai
corupte instituții ale statului, sunt acelea care ar trebui să vegheze la buna
funcționare a socității civile și la respectarea ordinii de drept. Astfel, justiția este
considerată coruptă în proporție de 55%; lucrătorii vamali, în proporție de 52%,
iar poliția 46%178. Aceste procente denotă faptul că societatea românească
traversează o perioadă foarte dificilă în ceea ce privește existența unor structuri
democratice, care să -și îndeplinească atribuțiile în conformitate cu legislația în
vigoare, dar și faptul că această legislație încă nu sat isface pe deplin cerințele unei
societăți democrate.
Pornind de la o simplă prevedere constituțională, art. 16 alin.2 „Nimeni nu este
mai presus de lege”, legislația ar trebui armonizată fără a se mai lăsa loc de
interpretări, cum se procedează la ora actu ală.

CAP. V . Combaterea infractiunii

178 În Europa, România se află pe locul 4, într-o ierarhie a celor mai corupte state, după unele
republici din fosta Uniune Sovietică.

131

COMPARATIE INTRE DIFERITE REGLEMENTARI ALE
ALTOR TARI
Reglementari Anglia,Germania si SUA . Reglementari Grecia si
Italia/Spania
În elaborarea proiectului s -a urmărit atât valorificarea tradiției legislației penale române (cum ar fi
prevederile Codului penal din 1936, ce a avut ca sursă de inspirație codul penal italian și Codul penal din
Transilvania, de inspirație aust riacă), cât și reglementările actuale ale unor sisteme juridice de referință
în dreptul penal european, prin prisma unei analize atente a evoluției legislației penale române.
În contextul în care în prezent, reglementările penale cu cea mai largă influență în dreptul
european aparțin în continuare spațiului german și italian, membrii comisiei nu s -au raliat opțiunii
comisiei de elaborare a Legii nr. 301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul
nostru penal în 1936) ca p rincipală sursă de inspirație pentru reglementările nou introduse, dar nici
ignorarea soluțiilor adoptate de alte sisteme europene (dreptul francez, belgian, olandez sau cel al
unora dintre țările scandinave), asigurând valorificarea creativă a tradiției n aționale concomitent cu
realizarea unor reglementări racordate la tendințele actuale ale dreptului penal european.
Potrivit Legii nr. 286 din 2009, normele de încriminare a faptelor contra patrimoniului, ca valoare
socială ocrotită indiferent d e titular, au fost sistematizate în cinci capitole, ținând seama de situațiile de
fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite
prin care pot fi modificate aceste situații de fapt: Capitolul I Furtul, 2 Hotărâre nr. 1183 din 24/09/2008,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 686 din 08/10/2008, pentru aprobarea tezelor prealabile ale
proiectului Codului penal. 3 Expunerea de motive a Proiectului noului Cod Penal, p. 3. Reglementarea
infracțiunii de înșelăciune în noul Cod penal, in contextul … 69 Capitolul II Tâlhăria și pirateria, Capitolul
III Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, Capitolul IV Fraudele comise prin sisteme
informatice și mijloace de plată electron ice, Capitolul V Distrugerea și tulburarea de posesie”. Această
sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română, ci o revenire la tradiție: Codul
penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni; Codul pen al de la 1936
prevedea crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole179. În privința
infracțiunilor contra patrimoniului se urmărește atât o simplificare a reglementării prin renunțarea la
numeroase variante agravate cât ș i o reconsiderare a limitelor legale de pedeapsă, în vederea readucerii
acestora în limite normale.

179 Idem, p. 28.

132
Soluția clasificării infracț iunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este promovată și în
codurile penale ale uno r țări membre ale Uniunii Europene, cum este cazul Codului penal francez,
italian, german sau al Codului penal spaniol.
Spre deosebire de soluț ia adoptată de actualul Co dul penal, trebuie observată opț iunea
legiuitorului italian de a împărț i, în Codul penal, fa ptele contra patrimoniului în două categorii: „delicte
contra patrimoniului prin violenț ă împotriva bunurilor sau persoanelor" și „delicte împotriva
patrimoniului prin înșelăciune”, delimitarea fiind făcută pe criteriul modului de săvârșire a faptelor – prin
violenț ă sau prin înșelăciune ori fraudă; infracț iunea de înșelăciune și formele acesteia sunt incriminate
în capitolul intitulat „delicte împotriva patrimoniului prin înșelăciune", în aces t fel fiind subliniată
importanț a acordată incriminării acestor f apte datorită pericolului social spori t.
Clasificarea, devenită tradiț ională, din legea p enală italiană, distinge infracț iunile contra
patrimoni ului după cum au la bază violenț a contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la bază frauda.
Această cla sificare devenită tradiț ională a fost preluată de la juriștii evului mediu care făceau deosebirea
între faptele contra p atrimoniului comise prin violență și cele comise prin fraudă180.
Capitolul II intitulat „delicte împotriva pat rimoniului prin înșelăciune" din Titlul XIII din Codul
penal italian include următoarele fapte: înșelăciunea (art. 640); în șelăciunea calificată pentru obț inerea
de alocaț ii publice (art. 640 bis); înșelăciune informatică (art. 640 ter); insolvabilitatea f rauduloasă (art.
641); distrugerea frauduloasă a bunului propriu și mutilarea frauduloasă a propriei persoane în sc opul
obŃinerii preț ului unei asigurări (art. 642); înșelăciunea asupra persoanelor incapabile (art. 643); camătă
(art. 644); camătă improprie (art. 644 bis); frauda de emigraț ie (art. 645); abuzul de încredere (art. 646);
însușirea bunurilor pierdute sau ajunse din greșeală sau caz fortuit la făptuitor (art. 647); tăinuirea (art.
648); spălarea banilor (art. 648 bis) și folosirea banilor, bunur ilor sau foloaselor de proveniență ilicită
(art. 648 ter)181 .
Potrivit art. 640 din Codul penal italian, înșelăciunea constă în fapta aceluia care prin diferite
manopere frauduloase induce pe altul în eroare pentru a -și procura lui sau altuia un profit injust,
producând o daună altei persoane.
Doctrina italiană subliniază că tendința legislaț iei moderne este de a apropia înșelăciunea cu
relevanț ă penală de cea civilă (care putea exista chiar prin simpla minciună a făptuitorului sau prin orice
mijloc de a amăgi victima); instanț ele italiene ad mit în prezent că există infracț iunea de înșelăciune chiar
cu privire la orice acte de natură să inducă în eroa re sau să surprindă buna -credinț ă a altuia (nu se mai
pretinde ca simpla minciună să fie însoț ită de manevre fraudul oase care să consolideze afirmaț iile
mincinoase), fiind suficientă simpla minciună înșelătoare sprijinită pe argumente adecvate. Nu este

180 George Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, Revista de drept penal
nr. 2/2001, p. 125.
181 Ilie Pascu, InfracŃiunile contra patrimoniului. Drept comparat, Revista de drept penal nr.
1/2007, p. 146 -147.

133
suficientă însă o simplă tăcere, chiar dacă făptuitorul avea obligaț ia juridică de a informa, nici
exploatarea unei stări anterioare de eroare, nici o min ciună neînsoțită de argumente înșelătoare182 .
Soluț ia actuală a legiuitorului român de a cuprinde în tr-un singur titlu toate infracț iunile
contra patrimoniului nu este promovată nici de Codul penal francez, care incriminează faptele contra
patrimoniului în Cartea a III -a „Crime și delicte contra bunurilor”, care cuprinde două titluri, titlul I
„Însușirea frauduloasă de bunuri" și titlul II „Alte atingeri aduse bunurilor", fiecare st ructurate pe 4
capitole; infracț iunea de înșelăciune este incriminată în primul titlu (art 313 -1 – art. 312 -2), existând
incriminări distincte pentru infracț iunile înrudite cu aceasta (art. 312 -5 – art. 312 -6-1).
Potrivit legii penale franceze, comite infracț iunea de înșelăciune (escroquer ie) acela care, fie
prin folosirea u nui nume fals sau a unei calităț i false, fie abuzând de o calitate adevărată, fie prin
folosirea de manopere frauduloase, înșeală o persoană fizică sau juridică determinând -o ca, în
prejudiciul său ori a unui terț , să re mită bani, valori sau un bun, oricare ar fi, să -i presteze un serviciu sau
să consimtă la un act referitor la o obligaț ie sau o descărcare. În viziunea doctrinei franceze, art. 313 din
noul Cod penal care incriminează înșelăciunea în forma simplă, deși nu mai reproduce ipotezele
existente în reglementarea anterioară (art. 405), acestea sunt subînțelese ca scopuri ale acț iunii de
înșelăciune și anume pentru a convinge victima asupra existenț ei unei întreprinderi care în realitate nu
există, pentru a convinge victima asupra existenț ei unor puteri sau a unui credit imaginar, sau p entru a
face să se nască speranț a unui succes sau teama de un accident sau producerea oricărui alt eveniment
himeric183 .
Nici Codul penal german nu împărtășește sol uŃia actuală a legiuitorului român de a cuprinde
într-un singur titlu toate infracŃiunile contra patrimoniului, ci alege soluŃia de a grupa incriminările
privind faptele contra patrimoniului pe mai multe secŃiuni (cum sunt secŃiunea 19 „Furtul și
sustrager ea", secŃiunea 20 „Tâlhăria și șantajul", secŃiunea 22 „înșelăciunea și abuzul de încredere",
secŃiunea 25 „InfracŃiuni comise în interes personal", secŃiunea 27 „Distrugerea de bunuri"). Datorită
importanŃei acordate și a consecinŃelor grave provocate, pe ntru infracŃiunea de înșelăciune legiuitorul
german a consacrat o secŃiune distinctă, intitulată „înșelăciunea și abuzul de încredere" din care fac
parte următoarele fapte: înșelăciunea (art. 263), înșelăciunea prin intermediul computerului (art. 264),
înșelăciunea privind subvenŃiile (art. 264); înșelăciunea privind investiŃiile de capital (art. 264 a),
infracŃiunile privind asigurările (art. 265), obŃinerea prin înșelăciune a unui serviciu (art. 265 a),
înșelăciunea privind creditele (art. 265 b), abuzul de încredere (art. 266), reŃinerea fără drept și
însușirea salariilor (art. 266 a) și folosirea abuzivă a carnetelor de cecuri și cărŃilor de credit (art. 266 b).
Potrivit art. 263 din legea penală germană, comite infracŃiunea de în șelăciune acela care,
în scopul obŃinerii pentru sine sau altul a unui folos patrimonial ilicit, prejudiciază patrimoniul altuia
inducându -1 sau menŃinându -1 în eroare prin crearea unor reprezentări false sau prin denaturarea și
nesocotirea faptelor reale, iar pedeapsa este închis oarea până la 5 ani sau amendă184 .

182 G. Antoniu, op. cit., p. 135.
183 Idem, p. 143.
184 Idem, p. 158.

134
Codul penal spaniol incriminează faptele contra patrimoniului împreună cu cele împotriva
ordinii socio -economice în Titlul XIII și le sistematizează pe 14 capitole; în Capit olul I este incriminat
furtul (art. 234 -236); în Capitolul II, furtul cu folosirea forŃei (art. 237 -242); în Capitolul III, extorcarea
(art. 243); în Capitolul IV, furtul și sustragerea de vehicule în vederea utilizării (art. 244); în Capitolul V,
uzurpare a (art. 245); în Capitolul VI, frauda, care include: înșelăciunea (art. 248 -251), însușirea
necuvenită (art. 252), fraudarea fluidului energetic sau a altora analoage (art. 255); în Capitolul VII este
incriminată insolvabilitatea pedepsibilă (art. 257 -261) ; în Capitolul VIII, denaturarea preŃului în cadrul
concursurilor și licitaŃiilor publice (art. 262); în Capitolul IX, cauzarea de daune (art. 263 -267), Capitolul
X, cuprinde dispoziŃii comune (art. 268 -269); în Capitolul XI, sunt incriminate faptele privi nd
proprietatea intelelectuală și industrială, piaŃa și consumatorii, în care se includ: delicte privind
proprietatea intelectuală (art. 270 -272), delicte privind proprietatea industrială (art. 273 -277), delicte
privind piaŃa și consumatorii (art. 278 -286) , în Capitolul XII, sustragerea unui bun public de utilitate
socială sau culturală (art. 289); în Capitolul XIII, delicte privind societăŃile (art. 290 -297) și în Capitolul
XIV, tăinuirea și spălarea banilor (art. 298)185.
Codul penal mod el american enumera sub titlul „InfracŃiuni contra proprietăŃii" toate
incriminările care au ca obiect juridic relaŃiile sociale privitoare la proprietate, acestea fiind grupate pe
mai multe categorii: infracŃiuni de distrugere a bunurilor aparŃinând altei persoane (art. 220.1, art.
220.2 și art. 220.3), faptele de spargere (burglary) și de pătrundere ilicită (art. 221), tâlhăria (robbery,
art. 222.1), furtul și infracŃiunile corelative acestuia (art. 223), faptele de contrafacere (forgery) și alte
activită Ńi fraudu loase (art.224)186.Prin această ultimă categorie, din care face parte, de exemplu, art.
224.14 care incriminează fapta aceluia care, prin amăgire, determină pe altul să semneze orice
document de natură să influenŃeze sau cu scopul de a influenŃa int eresele bănești ale unei persoane,
dar și prin celelalte texte care sancŃionează diferite forme de procedee frauduloase, legiuitorul
american a urmărit incriminarea acelor fapte realizate prin fraudă sau amăgire.
Spre deosebire de modul de reglementare din Codul penal în vigoare, în Legea nr. 286 din
2009, în cadrul infracŃiunilor contra patrimoniului sunt incriminate, în mod distinct, în Capitolul III
intitulat “InfracŃiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii”, acele faptele contra
patrimoniului care se savarsesc prin nesocotirea increderii, categorie in care au fost incluse, in primul
rand, faptele incriminate în Codul penal în vigoare cum sunt: abuzul de încredere, gestiunea
frauduloasă, însușirea bunului găsit și înșelăciu nea. În același timp, la acestea au fost adăugate și alte
fapte împotriva patrimoniului ale căror acŃiuni ilicite se întemeiază pe nesocotirea încrederii și anume:
abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, înșelăciunea privind asigurările, deturnare a licitaŃiilor
publice și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, dar și infracŃiunile bancrută simplă și
bancrută frauduloasă preluate din legislaŃia specială, datorita opŃiunii legiuitorului de a cuprinde în cod
unele dintre actualele incri minări din legile speciale.
Deși iniŃial au fost aduse în acest capitol și infracŃiunile de înșelăciune la măsurătoare,
respectiv înșelăciunea privind calitatea mărfurilor care, în penal în vigoare, sunt prevăzute în Titlul VIII

185 I. Pascu, op.cit., p. 148.
186 G. Antoniu, op.cit., p. 159 -167.

135
“InfracŃi uni la regimul stabilit pentru anumite activităŃi economice“, ulterior s -a renunŃat la această
variantă. Faptul că acestea nu au fost prevăzute în mod distinct cadrul unui alt titlu din Legea 286,
conduce la concluzia că faptele care cad sub incidenŃa aces tor incriminări vor fi sancŃionate în
contextul infracŃiunii de înșelăciune, în reglementarea sa cuprinzătoare din art. 244; se poate considera
că astfel se renunŃă la opŃiunea legiuitorului de a incrimina în mod autonom aceste forme distincte ale
înșelăci unii și, astfel, își pierde din actualitate necesitatea delimitării infracŃiunii de înșelăciune faŃă de
de înșelăciune la măsurătoare, respectiv înșelăciunea privind calitatea mărfurilor.
La prima categorie de fapte (cele prevăzute și în Codul penal în vigoare), au fost operate și
unele modificări, menite a pune textele în situaŃia de a răspunde mai bine necesităŃii reprimării unor
modalităŃi de comitere a respectivelor fapte, evidenŃiate de practica judiciară.
La inf racŃiunea de înșelăciune187, reglementată în noul Cod penal la articolul 244, putem
observa că incriminarea reŃinută a primit o redactare mai generală și, în același timp, mai cuprinzătoare,
prin aceea că legiuitorul a Ńinut să circumscrie această sferă a in fracŃiunii de înșelăciune tuturor acelor
fapte care presupun inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obŃine pentru sine sau pentru altul
un folos pat rimonial injust, cu imediata consecinŃă a păgubirii acestei persoane. OpŃiunea legiuitoruluia
fost aceea de a renunŃa la incriminarea în mod separat în cadrul articolului 215 atât a formei speciale de
înșelăciune în convenŃii (art. 215 alin. 3) cât și a în șelăciunii prin emiterea de cecuri fără acoperire (art.
215 alin. 4) existente în actuala reglementare, motivat de faptul că o enumerare a unor situaŃii
particularizate prin contextul săvârșirii faptei ar creea riscul omiterii altor situaŃii, la fel de imp ortante.
Prin această opŃiune a legiuitorului nu trebuie sa înŃelegem ca aceste forme speciale și -au pierdut din
importanŃă sau actualitate, ci trebuie să avem în vedere faptul că ele vor face obiectul tragerii la
răspundere penală în contextul art. 244, c a înșelăciune, în redactarea sa cuprinzătoare, datorită
creșterii, în condiŃiile vieŃii moderne, a formelor și metodelor de agresiune a patrimoniului.
Se revine astfel la modelul îmbrăŃișat de Codul penal de la 1968, în forma sa iniŃia l
adoptată, potrivit căruia infracŃiunea de înșelăciune prin cecuri, nu a mai fost prevăzută în mod separat,
considerându -se că ea constitutie o înșelăciune și poate fi sancŃionată ca atare.
Un argument în plus este acela că noile in criminări referitoare la înșelăciunea privind
asigurările, deturnarea licitaŃiilor publice și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, deși
reprezintă forme speciale de înșelăciune, reglementarea lor separată este justificată în contextul
realităŃii sociale, fiind necesară riguroasa individualizare și sancŃionare a acestor fapte care au devenit
din ce în ce mai frecvente în ultimii ani.

187 Art. 244 din L egea 286/2009 “Înșelăciunea: (1) Inducerea în eroare a unei persoane prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul de a obŃine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s -a pricinuit o
pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. (2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea
de nume sau calităŃi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de
la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos consti tuie prin el însuși o infracŃiune, se aplică regulile
privind concursul de infracŃiuni. (3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.”

136
Conform art. 245, înșelăciunea privind asigurările constă în distrugerea, degradarea,
aducerea în stare de neîntrebuinŃare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva
distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obŃine, pentru sine sau pentru altul,
suma asigurată; alin. 2 incriminează fapta persoanei c are, în scopul prevăzut în alineatul precedent,
simulează, își cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat.
Astfel, în ceea ce privește înșelăciunea privind asigurările, ca variantă de specie a înfra cŃiunii
de înșelăciune, expunerea de motive remarcă faptul că, în condiŃiile dezvoltării susŃinute a pieŃei
asigurărilor, a creșterii numărului și ponderii asigurărilor obligatorii, a crescut și tentaŃia unor persoane
de a frauda asigurătorii în scopul obŃ inerii unor foloase patrimoniale injuste. Incriminări similare se
găsesc și în art.642 C. pen. italian (înșelăciunea în asigurări contra accidentelor, care constă în fapta celui
care, pentru a obŃine pentru sine sau altul suma cuvenită ca urmare a unei asi gurări contra
accidentelor, distruge, risipește, degradează sau ascunde lucruri din proprietatea sa, ori își provoacă o
leziune personală sau agravează leziunea personală produsă de accident), art. 219 C. pen. portughez, §
272 C. pen. norvegian etc.
Se poate afirma că înșelăciunea privind asigurările reprezintă o sancŃionare ca infracŃiune
distinctă a tentativei la infracŃiunea de înșelăciune, comisă într‐un caz special, faptă a cărei consumare
nu este condiŃionată de producerea unui rezultat material constând într‐o pagubă; astfel „tentativa”
ajunge să fie sancŃionată între limite mai mari (închisoare de la unu la 5 ani – art. 245 al. 1) decât faptul
consumat (închisoare de la 6 l uni la 3 ani – art. 244 al. 1)188 .
De asemenea, s -a propus reglementarea celor două forme de înșelăciune privind asigurările ca
circumstanŃe agravante ale faptei de înșelăciune, deoarece acestea reprezintă o incriminare specială a
tentativei la infracŃiunea agravată de înșelăciune, săvârșit ă în domeniul asigurărilor, faptă reglementată
însă ca infracŃiune de pericol. S -a pus problema încadrării juridice pe care o poate primi fapta în ipoteza
în care acŃiunile descrise de norma de incriminare din art. 245 au produs și un rezultat constând înt r‐o
pagubă echivalentă folosului patrimonial urmărit, putând exista controverse dacă fapta constituie fie
înșelăciunea din art. 245, reglementarea acoperind ambele ipoteze, fie infracŃiunea prevăzută de alin. 2
al art. 244, privind fapta consumată189.
Potrivit art. 246 deturnarea licitaŃiilor publice constă în fapta de a îndepărta, prin
constrângere sau corupere, un participant de la o licitaŃie publică, ori înŃelegerea între participanŃi
pentru a denatura preŃul de adjudecare.
În ceea ce privește deturnarea licitaŃiilor publice, practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în
puŃine cazuri, participanŃii la o licitaŃie publică au recurs a diferite manopere frauduloase, în scopul
îndepărtării de la licitaŃie a unor potenŃiali participanŃi, alterând astfel preŃul de adjudecare. Faptele

188 ObservaŃiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de CasaŃie și JustiŃie cu privire la
proiectul Codului Penal, http://www .mpublic.ro/Cp/observatii_piccj_cp.pdf, paragraf 23 b.
189 ObservaŃiile Parchetului …, paragraf 24.

137
de această natură sunt incriminate și de alte legislaŃii, cum este cazul art.313 -6 C. pen. francez, art.230
C. pen. portu ghez, art.262 C. pen. spaniol190.
Ministerul Public a propus m ajorarea limitelor de pedeapsă, având în vedere gradul de pericol
social abstract al faptei și importanŃa valorilor sociale protejate, astfel încât fapta să fie sancŃionată cu
închisoare de la 2‐7 ani, în loc de sancŃiunea cu î nchisoare de la unu la 5 ani191.
Potrivit art. 247, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile constă în fapta
creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de starea de vădită
vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stă rii de sănătate, infirmităŃii, ori relaŃiei de dependenŃă
în care debitorul se află faŃă de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un
drept real ori de creanŃă de valoare vădit disproporŃionată faŃă de această prestaŃie; alin. 2
sancŃionează, ca formă agravată, punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin
provocarea unei intoxicaŃii cu alcool sau substanŃe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă
la constituirea sau transmiterea unui drept real o ri de creanŃă sau să renunŃe la un drept, dacă s -a
produs o pagubă.
Prin incriminarea exploatării patrimoniale a unei persoane vulnerabile se dorește reprimarea
unor fapte care au proliferat în ultimii ani și care au produs uneori conse cinŃe sociale devastatoare
pentru persoanele care le -au căzut victimă, fiind aproape zilnic semnalate în presă cazuri ale unor
persoane în vârstă sau cu o stare de sănătate precară care au ajuns să își piardă locuinŃele în urma unor
asemenea înŃelegeri pat rimoniale disproporŃionate. Acest gen de fapte sunt incriminate în majoritate
legislaŃiilor europene: art.157 C. pen. elveŃian, art.226 C. pen. portughez, care au inspirat redactarea
textului din proiect, dar și art.644 C. pen. italian, art.313 -4 C. pen. f rancez, § 295 C. pen. norvegian192.
În privinŃa faptelor de înșelăciune, o multiplicare a variantelor de incriminare nu va conduce
la o reducere a fenomenului în acest domeniu, dar va realiza o mai riguroasă individualizare legală a
pedeps elor în raport cu pericolul social diferit al faptelor și, implicit, o mai bună corelare a normelor de
incriminare cu realitatea vieŃii sociale într -un stat democratic și în care funcŃionează economia de
piaŃă.
Spre deosebire de situaŃia actuală, în dispoziŃiile articolului 244 din noul Cod penal este
menŃinută, ca formă agravată, doar înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calităŃi
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, renuntându -se la forma agravată a infracŃiunii din art. 215
alin. 5 din actuala reglementare – fapta de înșelăciune care a avut consecinŃe deosebit de grave.
În același timp, ca element de noutate sub aspect procesual, în cazul infracŃiunii de
înșelăciune s -a prevăzut că împăcarea înlătur ă răspunderea penală, aspect pe care îl regăsim și în cazul
înșelăciunii privind asigurările.

190 Expunerea de motive a Proiectului noului Cod Penal, p. 30.
191 ObservaŃiile Parchetului …, paragraf 27.
192 Expunerea de motive a Proiectului noului Cod Penal, p. 30.

138
Trebuie avut în vedere faptul că Ministerul Public a propus modificarea art. 244 alin. 3 astfel
încât condiŃia plângerii prealabile să fie prevă zută doar la ipotezele reglementate de alin. 1 deoarece
caracterul agravat al faptei incriminate prin dispoziŃiile alin. 2 impune exercitarea din oficiu a acŃiunii
penale, dar și pentru aceea că în cazul unui concurs de infracŃiuni, se poate ajunge la situ aŃia
nefirească prin care făptuitorul este sancŃionat doar pentru infracŃiunea mijloc, în timp ce infracŃiunea
scop, înșelăciunea, mai gravă, rămâne nesancŃionată prin re tragerea plângerii prealabile193.
Normele legii penale si mecanismul procedural al punerii lor în mișcare ar trebui configurate
juridic cu o astfel de claritate si eliberate de orice fel de literaturizare sau elemente ambigue ori incerte,
încât mesajul lor să fie, în aceeași măsură, ferm si exact, perceput astfel de destin atarii legii chiar înainte
de săvârșirea infracŃiunii. Noul cod trebuie să asigure, în esenŃă, o reacŃie socială mai eficace la
fenomenul criminalităŃii, fără a lăsa virtualului infractor nici o speranŃă în ce privește evitarea
răspunderii penale și valori ficarea rezultatelor obŃinute prin săvârșirea infracŃiunii194.
În contextul în care elaborarea unui nou Cod, ca prioritate legislativă, reprezintă o
concluzie logică care întărește ideea că actualul cod penal, oricâte completări sau modificări i s -ar aduce,
rămâne expresia unei alte perioade istorice decât cea pe care Romania o străbate în prezent, trebuie
avut în vedere faptul că respectul faŃă de patrimoniu nu înseamnă numai recunoașterea acestuia, ci
asigurarea unei protecŃii efect ive și prompte, inclusiv prin incriminarea acelor fapte menite să înșele
încrederea participanŃilor la raporturile juridice. (ANALELE ȘTIINłIFICE ALE UNIVERSITĂłII „AL.I.CUZA”
IAȘI Tomul LV, ȘtiinŃe Juridice, 2009 REGLEMENTAREA INFRACłIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE ÎN NOUL COD
PENAL, IN CONTEXTUL UNOR ASPECTE DE DREPT COMPARAT MIRELA CARMEN IACOB)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
Infracțiuni contra patrimoniului:  furtul,  furtul calificat,  tâlhăria,  tâlhăria calificată, 
abuzul de încredere,  bancruta frauduloasă,  gestiunea frauduloasă,  înșelăciunea, 
înșelăciunea privind asigurările,  distrugerea,  tulburarea de posesie.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

193 ObservaŃiile Parchetului …, paragraf 23 a.
194 Iulian Poenaru, Elaborarea noilor Coduri penale, Revista Dreptul, Nr. 6/2001, p. 61.

139
1. Antoniu George (coordonator) și alții, Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Ed.
Universul Jurid ic, București, 2010.
2. Antoniu George (coordonator) și alții, Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed.
Universul Juridic, București, 2011.
3. Dungan Petre, Medeanu Tiberiu, Pașca Viorel, Manual de drept penal. Partea specială, Ed.
Unive rsul Juridic, București, 2011.
4. Dobrinoiu Vasile, Neagu Norel, Drept Penal. Partea Specială, Teorie și practică judiciară, Ed.
Universul Juridic, București, 2011.
5. Lefterache Lavinia Valeria, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucur ești,
2011.
6. Buneci Petre, Pascu Ilie, Noul Cod penal – Partea generală; Codul penal în vigoare – Partea
generală – Prezentare comparativă, Ediția a II -a, Ed. Universul Juridic, București, 2011
7. Cioclei Valerian, Drept penal. Partea specială. Infracț iuni contra persoanei și infracțiuni contra
patrimoniului, Ed. C.H. Beck, Bu curesti
8. Dobrila Mirela Carmen – Infractiunea de inselaciune in vechiul si noul cod penal – Ed.
Hamangiu 2014

140