COLUMNA , nr. 2, 2013PERSONAJUL LITERAR [611599]

COLUMNA , nr. 2, 2013PERSONAJUL LITERAR
Roxana‑Elena ONIGA1
[anonimizat]
ABSTRACT: We are going to discuss and analyse a diachronic presentation
of literary character. The character is a major literary category of epic or
dramatic work with the action, the narrator, the time and the space. In
the historical evolution of the literature, the becoming of the character
had his configuration in different epochs. Only reading we can know
(discover) a literary character.
KEYWORDS: Literary character (protagonist, hero), diachronic presenta ‑
tion, reader (lecturer), reading
I. Definirea conceptului de personaj literar
Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu
trăsături fizice și morale distincte, pusă în lumină printr‑un șir de întâm ‑
plări situate într‑un anumit cadru temporal și social. Personajul literar
reprezintă o categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături
de acțiune, narator, timp și spațiu.
Personajul poate fi definit din perspectiva morală (raport între om și el
însuși), sociologică (raport între individ și colectivitate), ontică sau filo ‑
sofică (raport între individ și univers), estetică (raportul dintre realitate
și convenția literară).
Portretul personajului se realizează printr‑o caracterizare directă sau
indirectă. Mijloacele de caracterizare directă sunt: caracterizarea făcută de
narator, de către alte personaje sau autocaracterizarea. Mijloacele indirecte
de caracterizare sunt: felul de a gândiși a simți al personajului, comporta ‑
mentul, vestimentația, mediul în care trăiește.
De multe ori, numele personajului joacă un rol important în aflarea
identității lui spirituale, de exemplu: Lefter Popescu din Două loturi , de
I. L. Caragiale, Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților , de L. Rebreabu.
Personajul literar din Antichitate și până în secolul XX se caracteri ‑
zează prin: consecvență, unitate interioară și verosimilitate. Personajul
literar al secolului al XX‑lea este explorat de scriitor în dimensiunea lui
1 Profesor de Limba și literatura română la Școala Gimnazială „Liviu Rebreanu”
Comănești, județul Bacău.

284 | Roxana‑Elena ONIGA
interioară, cu contradicțiile intensificate prin investigația psihologică.
Construcția personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni:
una socială, exterioară, alta psihologică, interioară.
Personajul, ca semn central al operei literare narative, concentrează
toate semnificațiile majore ale acesteia. Termenul vine din franceză – per-
sonnage , prin filiera latină – persona („mască de teatru” , „rol”). Personajul
este un factor structurant al povestirii, „un fir conducător care creează
posibilitatea unei bune înțelegeri a motivelor îngrămădite și se constituie
într‑un mijloc auxiliar de clasificare și ordonare a motivelor”2.
Indiferent cum este numit – erou, protagonist, figură, actant etc. –
personajul este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături
fizice și morale distincte, pusă în lumină printr‑un șir de întâmplări situate
într‑un anumit cadru temporal și social.
Conceptul estetic de personaj literar are vârsta oricărui concept venit
din Poetica lui Aristotel, potrivit căruia personajul și acțiunea, ca principale
mijloace de realizare a textului narativ, se află într‑un raport de intercon ‑
diționare. Dacă personajul este „imitația unor oameni” , iar subiectul este
„imitația unor acțiuni” , în totalitate opera literară este considerată de poe ‑
tica antică drept „imitație cu ajutorul cuvintelor”3, adică o convenție, un joc
propus de autor pentru a procura plăcere și a produce catharsis. Fictivizarea
acțiunii și a personajului în limitele verosimilității nu a anulat vraja acestor
două concepte ale teoriei și criticii literare și funcția lor modelatoare și
estetică. „Toate cuvintele sunt semne ale spiritului” , spunea Walt Whitman,
„Nimic nu este mai legat de spirit decât ele. Oare de unde vin? Câte mii și
zeci de mii de ani au străbătut până la noi?” Dacă nu ne dăm bine seama de
profunda influență a superstițiilor legate de cuvinte, nu vom înțelege nimic
din permanența unor obișnuințe lingvistice larg răspândite, care încă mai
viciază chiar și raționamentele cele mai fine”4. Încă din timpuri străvechi,
simbolurile folosite drept sprijin al gândirii și drept memorie a izbânzilor
omenirii au fost un veșnic izvor de iluzie și uimire. Întreaga umanitate a
fost atât de izbită de proprietățile cuvintelor privite ca unelte ce pot stăpâni
obiectele, încât în fiecare epocă li s‑au atribuit puteri oculte.
2 Boris Tomașevski, Teoria literaturii. Poetica , București, Editura „Univers” , 1973,
p. 25.
3 Aristotel, Poetica , București, Editura Academiei, 1965, p. 89.
4 I. A. Richards, Principii ale esteticii literare , în rom. De Florica Alexandrescu, Cuvânt
înainte de Anca Roșu, București, Editura „Univers” , 1974, p. 283.

285 Personajul literar |
Integrat în opera literară sub forma imaginii, chipul omului rămâne
una din modalitățile de umanizare a personajului, în felul acesta ajungând
să participe, dintr‑un plan mai îndepărtat și, oarecum indirect, la umani –
zarea acțiunilor săvârșite de eroi și de adversarii lor. În capitolul rezervat
„eroului” , B. Tomașevski în a sa Teorie a literaturii , atrăgea atenția asupra
procedeului măștilor în care includea și formele de descriere cu valoare de
portret, destinate să confere o identitate a personajului. Masca în accepția
lui B. Tomașevski, facilitează atenția cititorului, permite identificarea per ‑
sonajului, capătă funcția unui factor de ordine. Rezultă de aici concluzia
cu privire la funcția pe care o exercită portretul în opera literară: reduce
gradul de nedeterminare prin faptul că fixează imaginea unui personaj .
Observația, așa cum este formulată de B. Tomașevski într‑un pasaj destul
de vag, rămâne, totuși, confuză și incompletă, limitele ei fiind consecință
terminologiei folosite. Cercetătorul rus adeptă termenul mască traducând
probabil echivalentul grecesc prosopon , de la care pornind vechile lucrări
de retorică construiau noțiunea de descriere ce are ca obiect figura, corpul,
trăsăturile, calitățile fizice, sau numai aspectul, ținuta, mișcarea unei ființe ani –
mate, reale sau fictive, noțiune exprimată prin prosopografie.
Termenul disocia deci, descrierea fizicului de a cea a moralului, teri ‑
toriu rezervat epopeei. Termenul masca, folosit de B. Tomașevski, ar putea
primi, pornind de aici, o justificare etimologică, fără ca prin aceasta să
capete și adevăr. Obiecția are în vedere faptul ca prosopon ca si persona din
limba latină – cu semnificația mască , mască tragică, mască rituală și mască
a strămoșilor – trimite la aparențe înghețate la o configurație de forme infle –
xibile , cu o unică și definitivă semnificație .
II. Personajul literar – prezentare diacronică
În diacronia literaturii, personajul a cunoscut mutații esențiale pe
măsura schimbărilor produse în concepțiile estetice și în operele literare
aparținând diferitelor curente. În Poetica sa, Aristotel definește persona ‑
jul drept un caracter ce trebuie să întrunească trăsături precum noblețea,
potrivirea („există o fire bărbătească: nici bărbăția, nici cruzimea nu se
potrivesc cu firea femeii”), „asemănarea” (între tipul creat și modelul din
realitate), statornicirea5. Personajul antic se detașează prin logică, unitate
interioară, verosimilitate, raționalitate, inteligibilitate.
5 Aristotel, op. cit. , p. 93.

286 | Roxana‑Elena ONIGA
Clasicismul a insistat asupra unității personajului, concepând foarte
riguros ideea de consecvență, străduindu‑se să creeze caractere univer ‑
sal‑valabile, nu simplificând trăsăturile umane, ci ierarhizându‑le în
funcție de cea dominantă. Fiind inspirat din antichitatea greco‑romană,
este dominat de rațiune, are simțul onoarei și al datoriei, iar tipul uman
creat concordă cu firea, nivelul geografic, cu era istorică, cu vârsta mode ‑
lului din realitate. Personajul romantic provine din toate mediile sociale,
este sfâșiat de trăirile interioare antagonice, se transformă, suferă mutații
spectaculoase, este „un monstru de frumusețe sau de urâțenie, de bună ‑
tate sau de răutate ori de toate astea amestecate (…), e bizar, enigmatic,
rebel”6. Ca tipuri întâlnim acum visătorul, inadaptatul, geniul, demonul,
titanul, mesianicul, scepticul, cinicul etc.
Realismul promovează eroii văzuți în transformare, fără ca, în acest
mod, caracterele să‑și piardă unitatea. Dacă romanticii fuseseră interesați
de formule atipice, de genii și de monștrii, iar clasicii se ocupaseră de omul
normal, echilibrat, cei mai mulți scriitori realiști revin la omul normal,
considerat nu în generalitatea lui clasică, ci în diversitatea lui individuală
și istorică, în nenumărate le lui întruchipări pe care le conferă observarea
realului. El provine din toate straturile sociale și poate avea orice vârstă,
iar psihologia lui se poate desprinde din portret, comportament, îmbră ‑
căminte, vorbire și mediul în care trăiește. Ca tipuri, acum circulă avarul,
parvenitul, snobul, ratatul, degeneratul etc. În naturalism, comportamen ‑
tul și acțiunile personajului sunt determinate de cauze ereditare, boală,
instincte, obsesii.
Literatura modernă promovează personajul ca expresie a unei sensibi ‑
lități, nu a unei dimensiuni caracterologice; acesta își pierde consistența și
coerența pentru a întruchipa deseori un simbol. Prin analiză și autoanaliză,
se sondează zonele cele mai ascunse ale trăirii și ale gândirii personajelor,
se caută răspunsuri la întrebările ființei. Acum, eroul suferă un proces al
dezeroizării reflectat în planul vieții interioare, e capabil de acte gratuite și
refuză normele sociale, psihologia proprie încadrându‑se în sfera abisalului.
Dacă urmărim mutațiile de esență ale romanului în procesul devenirii
sale ca specie literară, ne surprinde, desigur, dinamica relației scriitor –
narator – personaj. Din acest punct de vedere, personajul literar trăiește
sub imperiul tutelar al viziunii artistului, care îi conduce destinul direct și
6 George Călinescu, Principii de estetică , București, Editura pentru Literatură
Universală, 1968, p. 101.

287 Personajul literar |
fățiș, sau indirect și disimilat. În proza clasică, romancierul nu‑și lasă eroul
să se desfășoare la voia întâmplării și să gândească ce vrea el despre situați ‑
ile în care e pus, ci îl obligă să exteriorizeze ceea ce gândește autorul. Dar
nu numai atât, ci chiar universul interior al personajului trăiește în funcție
de cât vrea să spună autorul, de optica acestuia. Situându‑se înăuntrul și în
afara fiecărui personaj, scriitorul este stăpân absolut de spațiu și timp, iar
omnisciența sa îl imobilizează, punându‑l în situația de a se lăsa manevrat.
În proza modernă, instanța auctorială și‑a pierdut prestigiul, vocea
naratorului scientist s‑a diseminat. Autorul conduce acum destinul perso ‑
najului din umbră, deghizat, fiind prezent în text sub o formă sau alta, căci
nu trebuie să uităm niciodată că „un autor poate până la un punct să‑și aleagă
deghizările; el nu poate alege niciodată să dispară”7. Confundându‑se ade ‑
sea cu eroii săi, vocea auctorială se pulverizează în ipostaze naratoriale.
Din perspectivă temporală, formula scriitor – narator – personaj înre ‑
gistrează în evoluția romanului diferite ipostaze pe care le putem urmări
în actul de receptare a textului literar, înțelegând elementele axiologice
ale acestui concept în cadrul demersului critic. De la eroul manevrat de
autor, se trece la personaj – narator. Mai apoi, protagonistul romanului
colaborează cu autorul, transformându‑se în conștiința centrală, în per ‑
sonaj – reflector. Odată cu modificările din structura naratorială, viața
personajului se diversifică și se vitalizează, el devine personaj – experiența,
personaj – rațiune, personaj – conștiință. În formula romanului auctorial,
nararea faptelor la persoana a treia înseamnă identificarea naratorului cu
autorul. În noul roman, relatarea la persoana întâi este indiciul că eroul
însuși a devenit instanță coordonatoare, conștiință de sine.
În momentul trecerii de la naratorul de persoana a treia la cel de per ‑
soana întâi, de cele mai multe ori la naratorul – personaj care se potrivește
pe sine, literatura se subiectivizează, ivindu‑se alte modalități de expunere:
fluxul conștiinței, uzitat de James Joice, presupune senzațiile înregistrate în
pagină ca imaginile pe o peliculă de film; memoria involuntară a lui Marcel
Proust permite acronia romanului, întoarcerea în timp pe baza unei senzații
inconștiente, declanșată de o imagine instantanee a unui obiect sau eveni ‑
ment din trecut. Mai vechi sau mai nou, rezultat din firescul narațiunii sau
urmărit programatic, procedeul conduce la o multiplicare a perspectivelor
și a vocilor narative, la o polifonie a narativității, cu indubitabile efecte
7 Wayne C. Booth, Retorica romanului, București, Editura „Univers” , 1976, p. 49 apud
Convorbiri didactice , nr. 54, Bacău, 2007

288 | Roxana‑Elena ONIGA
estetice, cu o savantă distribuție de roluri discursive. Personajul – narator,
povestește, în timp ce personajul – actor participă la acțiune. Personajul
alter – ego constituie o altă fațetă a autorului, conferindu‑i o mai mare
obiectivitate în discurs. Uneori naratorul, chiar exprimându‑se la persoana
a treia, își pierde calitatea de omnisciență prin preluarea funcției narative
de către un personaj prin viziunea căruia se filtrează faptele, așa‑numita
focalizare epică. Este personajul – reflector sau raisonneur, care selectează
și interpretează în mod subiectiv faptele pe care le prezintă.
Operând în actul de investigare a textului literar cu ecuația de operă
– cititor, putem descifra țesătura complicată de determinări ce dirijează
dinamica gândirii și a trăirii personajului, în raport cu virtuțile sale mode ‑
latoare. Ca factor ordonator în poetica textului literar, eroul dă unitate
perspectivei naratoriale și, recreând lumea obiectivă, o supune unui cod
estetic ce ține de conștiința subiectivă a creatorului: „Ce mă chinuie
într‑adevăr la scrierea unei cărți – mărturisea M. Preda – este începutul și
finalul. Cărțile mele sunt construite în jurul unui personaj căruia trebuie
să‑i găsesc o intrare în lume și o ieșire, care să atragă atenția”8.
III. Tipuri
Personajele sunt „ființe de hârtie” , cum le numea Roland Barthes.
Trăiesc numai în lumea ficțiunii, nu au consistență, dar mimează reali ‑
tatea și uneori „concurează starea civilă” . Alteori nu au nici o legătură cu
realitatea, sau e doar o legătură simbolică, bazată cu o idee – zmeii.
Clasificarea personajelor, în orice tip de proză, se poate face după
diverse criterii, existând următoarele tipuri de personaje: pozitiv/ negativ,
real/ fabulos, principal/ secundar/ episodic, protagonist/ antagonist, func ‑
țional/ de fundal, plat/ rotund.
Referindu‑se strict la personaje de poveste, Vladimir Propp, în
Morfologia basmului , găsea șapte mari tipuri, și anume: răufăcătorul, dona ‑
torul/ furnizorul, ajutorul, fata de împărat (personaj căutat) și tatăl ei,
trimițătorul, eroul și falsul erou. (Propp specifică faptul că, într‑un basm,
nu este obligatoriu să întâlnim toți acești actanți și că un actor poate
însuma două‑trei roluri).
Tipologia personajelor:
8 Marin Preda, Imposibila întoarcere, București, Editura „Cartea Românească” ,
1979, p. 56.

289 Personajul literar |
• Personajul – tip (caracter) este reprezentativ pentru o anumită cate‑
gorie umană: tiranul sângeros, avarul, îndrăgostitul etc. Este specific
prozei clasice și realiste;
• Personajul – narator și personajul – actor: primul este responsabil
de actul narării, pe când celălalt joacă un rol în evenimentele narate.
Personajul‑narator relatează faptele în care este implicat ca protago ‑
nist și este necreditabil deoarece, intenționat sau involuntar, oferă o
perspectivă subiectivă asupra celor relatate;
• Personajul alter‑ego este „purtătorul de cuvânt” al autorului. În
romanul realist, prin personajul alter‑ego autorul asigură un grad
mai mare de obiectivitate discursului său (ex. Titu Herdelea, care
apare în romanele Ion, Răscoala și Gorila, de L. Rebreanu);
• Personaul reflector este „purtătorul de cuvânt” al autorului, înzestrat
cu o capacitate superioară de a înțelege resortul intim al întâmplă ‑
rilor. Faptele sunt dezvăluite pin intermediul gândurilor, trăirilor și
reacțiilor sale;
• Personajul artefact (marionetă) este un personaj care se constru ‑
iește pe parcursul narațiunii, capabil să se metamorfozeze și să se
transgreseze regnurile. Nu are psihologie distinctă. Nu are trecut sau
viitor și trăiește într‑un spațiu aglomerat de obiecte cu care intră în
raport ciudat, inclusiv amoros (personajele din proza lui Urmuz);
• Personajul rotund/ plat – distincția aparține lui E.M. Foster, în lucra ‑
rea sa Aspecte ale romanului: personajul plat este construit în jurul
unei singure idei sau calități (el impresionează pe cititor la o simplă
apariție și este ușor de recunoscut, produce propria lui atmosferă),
personajul rotund este, de cele mai multe ori, personajul principal
al narațiunii, reacțiile sale imprevizibile surprind cititorul, devine
memorabil prin gesturi și reacții;
• Personaje mobile/ statice. Personajele mobile sunt cele care se
schimbă profund pe parcursul acțiunii, transformarea lor trebuie
să fie plauzibilă, justificată, convingătoare (apar în proza psiholo ‑
gică). Personajele statice rămân neschimbate pe parcursul povestirii:
„tipul” uman (avarul, trădătorul, mizantropul) care apare în litera ‑
tura clasică.
Din punctul de vedere al raportului cu realitatea, personajul literar își
lărgește tipologia: personaj fantastic, legendar, alegoric, istoric.
În funcție de nivelul la care se situează în arhitectura operei, deosebim:

290 | Roxana‑Elena ONIGA
• Personaj care își joacă, pur și simplu, rolul în opera epică sau drama ‑
tică (ex. Cartea nunții de G. Călinescu, O noapte furtunoasă de I.L.
Caragiale);
• Personaj – martor, prin intermediul căruia sunt văzute, caracteri ‑
zate alte personaje (ex. Concert de muzică de Bach de H. Papadat
Bengescu);
• Personaj – narator, care povestește, în locul autorului, de obicei la
persoana întâi (ex. Hanu Ancuței de M. Sadoveanu);
• Un caz particular este al personajului – autor, care scrie el însuși
opera (ex. Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello;
în unele cazuri, absența se constituie ca personaj, ex. Așteptându‑l
pe Godot de Samuel Becket).
După apartenența operei la diferite mișcări și curente literare, după
viziunea artistică, potrivit căreia este creat, personajul poate fi:
• Clasic – caracter puternic dominant de atitudini morale eroice etc.
(ex. Antigona, Sofocle);
• Romantic – trăiri interioare antagonice inadaptați, răzvrătiți etc. (ex.
Sărmanul Dionis de M. Eminescu);
• Realist – caractere tipice manifestate în împrejurări tipice, personaj
provenit din diferite staturi speciale (ex. Ciocoii vechi și noi de N.
Filimon);
• Naturalist – comportament și acțiune determinate de cauze eredi ‑
tare, instincte, obsesii etc. (ex. În vreme de război de I. L. Caragiale);
• Modern – simboluri, metafore, expresii ale unei viziuni inedite asu‑
pra existenței, sondarea vieții intime și a zonelor abisale ale ființei
etc. (ex. Iona, Răceala de M. Sorescu).
Personajele pot fi și ființe supranaturale, animale, obiecte. De exemplu
pâlnia din Pâlnia și Stamate de Urmuz.
Suprapersonajul „nu este un individ uman, ci un loc, un eveniment,
o metaforă – în sistemul cărora sunt incluse un număr oarecare de
personaje”9.
Suprapersonajul planează peste indivizi, îi determină. Exemple: istoria
(C. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul ), hanul (M. Sadoveanu Hanu Ancuței ,
I. Slavici Moara cu noroc ), groapa (E. Barbu Groapa ), epidemia (Albert
Camus, Ciuma ), nașul (M. Nedelciu, Aventuri într‑o curte interioară ).
9 M. Popa Homo fictus apud Termeni de stilistică și de poetică literară, Ecaterina Crețu,
Coca Alexandrescu, Editura Grafit, Bacău, 2007, p. 26.

291 Personajul literar |
Singura cale spre personaj este lectura, spectacolul, contemplația.
Personajul este o reprezentație mentală ghidată strict de indicațiile tex ‑
tului. Ceea ce‑l deosebește de celelalte reprezentări mentale (o stradă, un
râu) este faptul că reprezentarea mentală numită personaj există pentru
autor, pentru noi și pentru celelalte personaje ca un orizont de conștiință,
ca un subiect.
Vasile Popovici în lucrarea Lumea personajului. O sistemică a personaju –
lui literar afirmă că literatura operează cu personaje monologice, uneori cu
personaje dialogice și extrem de rar cu personaje trialogice.
Trialogicul și monologicul exprimă o viziune unitară asupra omului,
dialogicul una deschisă. „Orizontul apropiat (tu) spre care se deschide
personajul trialogic se răsfrânge neîncetat într‑un orizont mai îndepărtat,
unificator (el). Cel de‑al treilea personaj introduce în câmpul intimității
dialogice o prezență străină, a sa – ca delegat al Socialului”10. El se instituie
ca instanță suprapusă, autorizată să‑i sancționeze sau să‑i răsplătească pe
protagoniști. Prin cel de‑al treilea personaj, universul trialogic se închide.
Existența ca teatru presupune un echilibru între impulsurile fundamen ‑
tale. Dezechilibru produce o sfâșiere internă ce trebuie rezolvată fie prin
revenire la normă, fie prin autodistrugere. Personajul nu poate trăi fericit
decât prin printr‑un acord universal.
Personajul monologic locuiește și el într‑o lume unitară. Esența lui
e chiar unitatea. „El nu are a face cu tensiuni insolubile, autodistructive,
încât conștiința sa nu cunoaște posibilitatea de a se opune ei înseși. Dacă
ar cunoaște această posibilitate, personajul monologic s‑ar pune sigur sub
semnul întrebării, ceea ce l‑ar împinge spre o logică străină de natura lui
proprie. Însă unitatea monologică apare ca un dat exterior, în timp ce uni ‑
tatea trialogică este organică”11.
Personajul dialogic trăiește în orizontul unei pluralități nelimitate.
Unitatea, el o poate resimți ca o lipsă. Personajul dialogic se mișcă într‑un
univers nesigur. „Dialogul, prin care ființa sa se descoperă pe sine, repre ‑
zintă calea spre o conștiință incontrolabilă: a celuilalt, dar totodată și a sa.
10 „Colonizarea sufletului individual de sufletul colectiv” . (Serge Moscovici, L̕âge des
foules. Un traité historique de pshychologie des masses , Bruxelle, Ėditions Complexe,
1991, p. 29) apud Vasile Popovici, Lumea personajului. O sistemică a personajului literar,
Editura Echinox, Cluj‑Napoca, 1997, pp. 222–223.
11 Vasile Popovici, Lumea personajului. O sistemică a personajului literar, Editura Echinox,
Cluj‑Napoca, 1997, p. 223.

292 | Roxana‑Elena ONIGA
Cu fiecare nouă experiență, personajul dialogic descoperă distanta dintre
ce crezuse a fi celălalt și ce se dovedește a fi acela în ochii celorlalți. Și cu
fiecare nouă experiență, personajul dialogic se modifică pe sine. Dialogicul
nu cunoaște unitățile de măsură: în lumea subiectivității pure nu există
repere12”.
Câmpul de manifestare a monologicului, dialogicului și trialogicului
depășește universul personajului. Cele trei viziuni esențiale asupra omului
nu se regăsesc numai în ficțiune. Ele operează în realitatea noastră cea mai
banală cu o evidență ce disimulează.
IV. Funcțiile personajului
• Funcția de acțiune (eroul numai se mișcă);
• Funcția de interpretare (actorul se mișcă și judecă) personajul
exprimă întotdeauna atitudinea sa subiectivă față de evenimentele
narate (ex. Ion, Ana, Titu din Ion de L. Rebreanu):
• Funcția opțională de reprezentare ca personaj – narator, ca subiect
al actului narativ (actor – narator se mișcă, judecă și povestește).
Exemple: Allan din Maitreyi de M. Eliade, Ștefan Gheorghidiu din
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de G. Călinescu,
comisul Ioniță, călugărul Gherman etc., din Hanu Ancuței de
M. Sadoveanu.
V. Lectura și personajul literar
„Ca să găsească un răspuns în sufletul oamenilor, literatura trebuie să
vorbească despre oameni, să creeze oameni”13.
Dacă muzica se folosește de sunet și ton, pictura de culoare și lumină,
sculptura de piatră și lemn etc., literatura „nu‑și imprimă direct temele
într‑o materie”14, în care ele să reapară în chip sensibil, „ci ia calea ocolită
a cuvântului și se adresează prin mijlocirea acestuia fanteziei care citește
sau ascultă”15. Deci, materia literaturii este de cu totul altă natură decât
materia celorlalte arte, nu pur și simplu o alta. Mai mult decât muzica, deși
sugestia cuvântului a fost asemănată, frecvent cu cea a sunetului, literatura
se bazează pe materia imaginată de mintea omului, cuvântul, limba.
12 Ibidem.
13 Hertha Perez, Ipostaze ale personajelor în roman, Editura Junimea, 1979, p. 8.
14 N. Hartmann, Estetica, Editura Univers, București, 1974, p. 115.
15 Ibidem.

293 Personajul literar |
George Poulet afirmă că „lectura e un act complex încât e legat de
toate posibilitățile, aptitudinile, tendințele individului; motivațiile ei pot fi
distinse în funcție de clase sociale, vârstă, evenimentele existenței, starea
fizică etc.”16.
Lectura unei narațiuni presupune luarea în considerare a succesiunii
faptelor, a ordinii prezentării acestora, a vitezei povestirii, a timpurilor
verbale și a indicilor prezenței naratorului.
Pentru înțelegerea unui text este absolut obligatorie folosirea punc ‑
tului de vedere narativ pe parcursul lecturii pentru că punctul de vedere
narativ influențează atât sensul, cât și mizele textului.
• Punctul de vedere extern. Evenimentele par să se deruleze în fața
obiectivului unei camere de filmat ce se mulțumește să le înregis ‑
treze doar. Cititorul se găsește în fața faptelor brute, neînsoțite de
prejudecăți de valoare sau de altă natură, el nu are acces la gândirea
personajului, a cărui identitate se dezvăluie pe parcurs. Efectul pro ‑
dus e un fel de neutralitate, de obiectivitate, de absență a oricărei
emoții. Narațiunea nu orientează reacțiile cititorului.
• Punctul de vedere intern. Cititorul are impresia că percepe și judecă
lucrurile și ființele prin privirea unui personaj, prin conștiința sa,
urmărindu‑i gândurile. Cititorul împărtășește certitudinile și incer ‑
titudinile personajelor, trăirile acestora. Nu știe mai mult decât ele.
Punctul de vedere intern e ușor de reperat dacă luăm în considerare
prezența verbelor de percepție (a vedea, a auzi etc.) sau de judecată
(a crede, a gândi, a‑și spune etc.). Exprimând percepții și emoții prin
sensibilitatea și subiectivitatea unui personaj, acest punct de vedere
narativ îi permite lectorului de a desluși mai bine psihologia perso ‑
najului, de a‑l înțelege din interior. De multe ori focalizarea internă
creează, între cititor și narator, o complicitate ce favorizează atât un
fenomen de identificare, cât și împărțirea emoțiilor.
• Punctul de vedere zero. E absența focalizării. Percepția nu mai este
limitată. Acest punct de optică este numit încă punctul de vedere
omniscient, fiindcă realitatea e descrisă de către un narator care vede
tot și știe tot (cauze, suita evenimentelor, trecut, viitor, gânduri ale
personajelor etc.). Cititorul află totul în ceea ce privește destinul fie ‑
căruia dintre personaje, împărtășește privirea și judecata naratorului.
16 Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii , (În loc de prefață), Editura Minerva,
București, 1988

294 | Roxana‑Elena ONIGA
Absența limitării permite o viziune globală, o cunoaștere „polifonică”
a tuturor datelor intrigii și situației epice, îi dă cititorului impresia că
domină povestirea, că știe cauzele și consecințele unei circumstanțe,
că are cheile unui caracter. Punctul de vedere „omniscient” îi garan ‑
tează cititorului cel mai mare număr de informații, fiind extrem de
eficace în romanul social sau acela istoric.
Paul Cornea afirma în lucrarea sa Introducere în teoria lecturii „…că
nici computerul, nici televizorul nu vor duce la dispariția cărții, că lectura
va continua să joace un rol cardinal în viața oamenilor, că accelerarea pro ‑
gresului tehnic va fi mereu însoțită de remedierea compensatoare a unui
spațiu liber pentru închipuire, visare și căutare de sens… Cred, vreau sa
cred că vom continua să citim chiar dacă nu vor mai fi cărți. O vom face,
la nevoie, pe ecrane portabile sau fixe, de buzunar ori de mari dimensiuni,
dar vom continua s‑o facem câtă vreme vom persevera să gândim și să
producem bunuri simbolice” .
Concluzii
În evoluția istorică a literaturii, devenirea personajului a avut în epoci
diferite configurația sa. Personajul de tip aristotelic se caracterizează prin
logică, unitate interioară, verosimilitate și coerență a atitudinilor sale în
acțiune. Personajele medievale sunt, în măsură, schematice deoarece ele
nu sunt chemate atât să reprezinte individualități, cât valori umane trans ‑
personale. În clasicism personajele sunt caractere construite pe o trăsătură
psihică dominantă: avariția, mizantropia, ipohondria. Eroii romantici sunt
personaje excepționale , dominate nu de rațiune, ci de pasiune, de senti ‑
mente și de imaginație. Ele sunt construite pe raporturi antitetice , cu ei
înșiși și cu alte personaje. În realism , eroii sunt tipici , puternic determinați
social în raport cu mediul; în naturalism , personajele sunt marcate de mani ‑
festările eredității în evoluția lor, dezvăluind latura patologică a umanului.
Personajul naturalist este construit din realități dure și morbide, naturalis ‑
mul fiind latura dusă la extreme a realismului. Mediul social influențează
omul, dar și ereditatea, vor demonstra naturaliștii.
În literatura secolului XX, criza noțiunilor de „persoană” și de „carac ‑
ter” a făcut personajele să‑și piardă coerența și consecvența, să trăiască un
conflict între esență și mască; să devină generice (în expresionism), simbo –
lice pentru condiția umană (personajele din opera lui Kafka).

295 Personajul literar |
Un rol important în descoperirea personajelor literare îl reprezintă
lectura. Orice text se adresează unui destinatar. Fără destinatar, textul nu
există decât ca virtualitate, ca suport material al unei încărcături simbolice.
Lectorul are datoria de a înțelege, de a afla ce vor să spună semnificanții,
adică să decodifice semnele și să le interpreteze.
Bibliografie:
[1] Aristotel, Poetica , București, Editura Academiei, 1965.
[2] Boghiu, Emilia, Vulpeș Lăcrămioara, Hermeneutică și naratologie aplicată,
Editura Eurocart, Iași, 2003.
[3] Călinescu, George, Principii de estetică , București, Editura pentru Literatură
Universală, 1968.
[4] *** Convorbiri didactice, nr. 54, Bacău, 2007.
[5] Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii , Editura Minerva, București, 1988.
[6] Crețu, Ecaterina, Alexandrescu, Coca , Termeni de stilistică și de poetică literară,
Editura Grafit, Bacău, 2007.
[7] Hartmann, N., Estetica, Editura Univers, București, 1974, p. 115.
[8] Richards, I. A., Principii ale esteticii literare , în rom. De Florica Alexandrescu,
Cuvânt înainte de Anca Roșu, București, Editura Univers, 1974.
[9] Perez, Hertha, Ipostaze ale personajelor în roman, Iași, Editura Junimea, 1979.
[10] Popovici, Vasile, Lumea personajului. O sistemică a personajului literar,
Cluj‑Napoca, Editura Echinox, 1997.
[11] Preda, Marin, Imposibila întoarcere, București, Editura Cartea Românească,
1979.
[12] Tomașevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica , București, Editura Univers, 1973.