Cîmpul semantic al atributelor intelectuale [611444]

Cîmpul semantic al atributelor intelectuale
în latina creștină
Ana-Cristina Halichias
Autoarea analizează un segment al lexicului latin – cel referitor la
însușirile intelectului uman -, încercînd să stabilească, pe de o parte,
elementele preluate din latina profană, iar pe de altă parte contribuția
latinei creștine la îmbogățirea acestui vocabular.
1.Considerații preliminare
1.1. In cele ce urmează, ne propunem să descriem, din perspec –
tiva teoriei cîmpurilor semantice, lexicul latin al atributelor intelec –
tuale așa cum apare el în Biblie și în operele autorilor creștini. Anali –
za noastră se bazează strict pe datele oferite de dicționare; am optat
pentru această limitare a cercetării, deoarece am socotit că, pentru a
avea o imagine de ansamblu asup ra inventarului de termeni și a
structurii cîmpului avut în vedere (fără a depăși limitele impuse de un
articol cum este cel de față), informațiile conținute de lexicoane sunt
suficiente.
1.2. După ce, în prima jumătate a secolului al II-lea, Imperiul Ro –
man atinsese apogeul, cunoscînd cea mai mare întindere și prospe –
ritate, spre sfîrșitul aceluiași veac această armonie începe să se cla –
tine sub presiunea tot mai puternică a popoarelor germanice, pentru
ca, în primele decenii ale secolului al III-lea, să se declanșeze o teri –
bilă criză politico-socială, prelungită și în viața culturală și literară
care tind să dispară. In domeniul profan, se instalează un adevărat
"deșert literar" (cf. Martin, 1994). In schimb, în literatură începe să se
manifeste creștinismul. Dacă în prima parte a secolului al II-lea nu
Caietele Institutului Catolic II (2001, 1) 63-87

64 Ana-Cristina Halichias
existau încă opere originale creștine (pentru că religia creștină s-a
dezvoltat mai întîi în clasele de jos și printre sclavi, iar, pentru a pă –
trunde în literatură, ea trebuia să cucerească clasele superioare în
care se scria și se citea), ci doar versiuni latine ale Bibliei, la sfîrșitul
aceluiași secol, cînd creștinii încep să fie recrutați din toate păturile
sociale, ia naștere o literatură creștină (în sensul larg al termenului
"literatură"). Părinții Bisericii sunt scriitori angajați care nu vor să-și
farmece cititorii, ci își pun pana în slujba propagandei creștine.
In secolul al III-lea se scrie mai puțin și mai ales în genuri relativ
periferice, în pofida progresului învățămîntului și a difuzării culturii la
orașe. Scriitorii creștini sunt cei care compensează, în parte, impasul
cunoscut de literatura păgînă.
In secolul al IV-lea, definit de unii cercetători ca "prima Renaș –
tere", relativa stabilizare a situației Imperiului coincide cu un destul
de puternic reviriment al literaturii latine. Este o epocă în care studiile
filologice iau amploare, se produce valorificarea clasicilor, iar învăță –
mîntul se dezvoltă.
Secolul al V-lea se caracterizează printr-un nou regres, definitiv,
deși latinește se va scrie și în veacurile următoare.
1.3. Vocabularul însușirilor intelectuale poartă amprenta
schimbărilor, mai ales a celor de ordin ideologic și cultural, produse
în intervalul de timp cuprins între sfîrșitul secolului al II-lea și perioa –
da imediat premergătoare nașterii limbilor romanice.
Inventarul general (care se regăsește atît în literatura profană,
cît și în cea creștină) cuprinde următorii termeni:
A. Insușiri intelectuale pozitive : acutus, agilis, argutus, astutus,
callidus, capax, catus, cordatus, doctus, eruditus, facetus,
ingeniosus, intellegens, intellectualis, peritus, prudens, rationabilis,
rationalis, sagax, sapiens, sapidus, sensatus, scius, subtilis, uafer,
uersutus
B. Insușiri intelectuale negative : absurdus, bardus, excors,
fatuus, gurdus, hebes, idiota, illitteratus, imprudens, incallidus,
indoctus, ineptus, ineruditus, infacetus, inintellegens, inscitus,
inscius, insensatus, insensibilis, insipiens, insubidus, insubtilis,
insulsus, irrationabilis, irrationalis, morio, nesapius, obtusus,
paruulus, simplex, socors, stolidus, stultus, tardus, uecors
Glosatorii mai citează și lexemele: babiger, baburrus, bargus,
blax.

Atributele intelectuale în latina creștină 65
1.3.1. Comparația cu epocile anterioare arată faptul că lexicul
atributelor intelectuale pozitive nu suferă modificări considerabile din
punct de vedere cantitativ; în cîmp sunt introduși următorii termeni
noi: intellectualis "inteligent", sapidus "înțelept" și sensatus "cu ju –
decată". De asemenea, crește frecvența utilizării lui intellegens
(lexem cu puține ocurențe în epocile anterioare) și se reiau termeni
care au circulat în latina pre- și postclasică ( catus, cordatus ).
1.3.2. În cîmpul lexical al însușirilor negative, se constată crește –
rea numărului și a frecvenței termenilor creați prin derivare cu pre –
fixul in-, utilizați pentru a exprima atribute intelectuale negative (sau
trăsături asociate acestora). Acest fapt este explicabil atît prin aspec –
tul structurii lor – asemenea vocabule erau mai ușor analizabile ca
evaluative negative, cît și sub aspect semantic – stilistic, deoarece
aveau o valoare negativă mai slabă.
1.3.3. În ceea ce privește utilizarea termenilor din ambele cîmpu –
ri în operele autorilor creștini, cuvintele respective își păstrează sen –
sul (propriu sau figurat) intelectual, dar încărcat cu o conotație creș –
tină (cf. infra 2).
1.4. Structura cîmpului este următoarea:
1.4.1. Insușiri intelectuale pozitive
a. nucleul:
– inteligent: intellectualis, intellegens
– rațional: rationabilis, rationalis
b. cîmpul asociativ:
– însușiri naturale:
– dotat în mod natural, inclusiv cu inteligență și talent: sensa –
tus, ingeniosus
– pătrunzător: acutus, sagax
– ager: agilis
– cuprinzător: capax
– spiritual: facetus
– fin, subtil: subtilis
– însușiri manifestate în viața practică și culturală:
– abil, isteț, șiret: argutus, astutus, callidus, catus, uafer, uer-
sutus
– priceput: callidus, peritus, scius
– instruit, educat: doctus, eruditus
– înțelept: sapiens, sapidus, prudens

66 Ana-Cristina Halichias
1.4.2. Însușiri intelectuale negative:
a. nucleul:
– prost: stultus
– lipsit de rațiune: irrationabilis, irrationalis
– lipsit de inteligență: inintellegens
b. substitutele lui stultus: bardus, excors, fatuus, gurdus, impru –
dens, ineptus, insipiens, insubidus, nesapius, paruulus, simplex, so –
cors, stolidus, uecors
c. metaforele "prostului": morio
d. cîmpul asociativ:
– însușiri naturale:
– neînzestrat cu facultatea de a percepe (inclusiv cu mintea):
insensatus, insensibilis
– absurd: absurdus
– mărginit, obtuz: hebes, obtusus
– lipsit de spirit, anost: infacetus, insulsus
– lipsit de finețe: insubtilis
– zăbavnic: tardus
– însușiri manifestate în practică și în domeniul culturii:
– nepriceput:: incallidus, inscitus, inscius
– neinstruit: indoctus, illitteratus, ineruditus
2. Biblia și literatura creștină
2.1. Traducerea în limba latină a Bibliei și constituirea latinei
creștine sunt cele două fenomene lingvistice importante ale perioa –
dei denumite, în general, a latinei tîrzii. Impactul produs în lumea ro –
mană de cultura ebraico-greco-creștină, structural atît de diferită, a
produs schimbări profunde la Roma.
2.1.1. Latina creștină a primelor timpuri a fost creată de vorbitori
din păturile de jos ale societății, oameni în mod curent analfabeți,
care nu frecventaseră școlile și care nu se preocupau de eleganța
exprimării, precum și de traducătorii textelor grecești, atît ai celor bi –
blice, cît și ai celor homiletice și catehetice, interesaț i mai mult de re –
producerea exactă a conținutului acestor texte decît de forma lite –
rară. Autorii creștini încep să-și scrie operele proprii abia în a doua
jumătate a secolului al II-lea.

Atributele intelectuale în latina creștină 67
2.1.2. Cînd vorbim de limba Bibliei, ne referim atît la limba ver –
siunilor cunoscute sub numele de Vetus Latina , cît și la cea a Vulga –
tei. Între aceste versiuni există diferențe notabile, care se reflectă în
vocabularul însușirilor intelectuale și pe care vom încerca să le sem –
nalăm în măsura în care ne va sta în putință.
2.1.2.1. Deși în Vetus Latina se manifestă o puternică tendință
populară, ar fi eronat să calificăm limba primelor traduceri ale Bibliei
drept limbă vulgară pur și simplu. Aceste traduceri sunt marcate de
un literalism extrem: ele au fost făcute cuvînt cu cuvînt, păstrînd, prin
toate mijloacele, caracterul hieratic al textului sacru. Limba primelor
versiuni latine este o limbă în curs de formare, în care elementele
populare și cele "exotice" (grecești și ebraice) se întrepătrund într-un
amestec uneori bizar.
2.1.2.2. Vulgata se caracterizează și ea prin fidelitate față de
textul original, dar această fidelitate nu mai înseamnă "literalitate" ex –
tremă, ci o relativă libertate care îi permite Sfîntului Ieronim să pen –
duleze între Cicero și consuetudo Scripturarum , între lingviști și po –
por, încercînd să-i împace și pe unii și pe ceilalți și, de aceea, trecînd
cînd de o parte, cînd de cealaltă (cf. Garcia de la Fuente, 1990,
p.97).
2.1.3. Literatura creștină, exponentă a noii religii și a unui nou
univers mental, nu a rămas total străină de tradițiile antichității pă –
gîne. Autorii creștini preiau idei și concepte ale păgînilor, pe unele
menținîndu-le, pe altele modificîndu-le din perspectiva noii religii.
Granițele dintre speciile și genurile literare au tendința de a se es –
tompa. Literatura epocii creștine formează o unitate din punct de ve –
dere lingvistic. Din acest motiv, am analizat vocabularul atributelor
intelectuale fără a face cuvenitele diferențieri între proză, poezie etc.
2.2. Descrierea vocabularului
2.2.1. Termeni care exprimă însușiri intelectuale pozitive
Intellegens este un cuvînt redescoperit de Biblie și, sub in –
fluența acesteia, și de autorii creștini. Termenul apare, de obicei, co –
ordonat cu vocabule din domeniul intelectual care exprimă diferitele
nuanțe ale inteligenței: prudens "priceput", sapiens "înțelept", doctus
"învățat", sau în antiteză cu stultus: Vulg. Gen. 41,33: prudentem et

68 Ana-Cristina Halichias
intelligentem (cf. și ibid. 41,39); Ibid. Deut. 4,6: populus sapiens et
intellegens; Ibid. Prov. 17,28: stultus quoque si tacuerit sapiens puta –
bitur et, si compresserit labia sua, intellegens; Hier . Epist. 53,3,5: in-
tellegentes, id est doctos.
Lactanțiu, Inst. 2,10,3, dă o definiție a omului în cadrul căreia la –
tura intelectuală este calificată prin termenul intellegens: [homo] si-
mulacrum sensibile atque intellegens.
Sfîntul Augustin îl utilizează pe intellegens la gradul comparativ,
fie coordonat cu doctior, care exprimă aspectul cultivat al însușirii na –
turale ( Fid. et op. 16,27: intellegentiores et doctiores ), fie ca sinonim
al lui melior (Conf. 13,24,36: meliores, id est intellegentiores ).
Intellectualis , creație a epocii tîrzii, este un cuvînt cu nume –
roase ocurențe în literatura creștină. Termenul apare ca determinant
al lui animus (Tert. Anim. 18,8), coordonat cu corporalis "simțurile
corporale" (Tert. Anim. 6,4: sensus corporales et intellectuales ) sau
cu rationalis (Hesych. Lev. 7,16-20: rationalis et intellectualis est
homo ).
Intellectualis este atît atributul a tot ceea ce este dotat cu
inteligență – Ò   Ò (Hier. Epist. 124,14: intellectualem in –
quit [Origenes] rationabilemque naturam ), cît și al lucrurilor care nu
pot fi percepute decît prin inteligență (Mar. Vict. Gen. div. verb. 7, c.
1023 B: Ðà intellectualem potentiam animae illustrat et illuminat
et intellectuat. ).
La Sfîntul Augustin, intellectualis este atestat ca atribut al lui
anima și mens, fiind sinonim cu rationalis: Civ . 10,2: dicit ergo ille
magnus Platonicus [=Plotin] animam rationalem (siue potius intellec –
tualis dicenda sit, ex quo genere etiam immortalium beatorumque
animas esse intelligit, quos in coelestibus sedibus habitare non dubi –
tat), non habere supra se naturam nisi Dei, qui fabricatus est mun –
dum, a quo et ipsa facta est, nec aliunde illis supernis praeberi uitam
beatam, et lumen intelligentiae ueritatis, quam unde praebetur et no –
bis …; Conf. 12,15,20: mens rationalis et intellectualis .
Ca atribut al lui mens, intellectualis poate apărea în același
context cu intelligibilis (de remarcat figura etymologica ) care îl cali –
fică întotdeauna pe res: Trin. 9,15,24: sed potius credendum est
mentis intellectualis ita conditam esse naturam, ut rebus intelligibili –
bus naturali ordine, disponente creatore, subiuncta, sic ista uideant
in quantum luce sui generis incorporea…; Gen. ad litt. 12,10: at intel –

Atributele intelectuale în latina creștină 69
ligibilis sit res … quae solo intellectu percipi potest, intellectualis au –
tem mens quae intellegit.
Termenul definește pe omul dotat cu rațiune superioară, ilumi –
nată de Dumnezeu: Civ. 12,1: non est creaturae rationalis uel intel –
lectualis bonum, quo beata sit, nisi Deus.
Vita intellectualis (Civ. 5,11) este comună numai oamenilor și în –
gerilor, în timp ce uisio intellectualis (Gen. ad litt. 12,16) intră în
structura umană alături de uisio corporalis (a simțurilor) și de uisio
spiritalis (a memoriei sensibile); cf. și Civ. 10,27: non quidem in ani –
ma intellectuali uerum in anima spiritali.
Pentru Sfîntul Augustin, diferența dintre sapientia și scientia este
determinată de deosebirea dintre cognitio intellectualis (care privește
lucrurile divine) și cognitio rationalis (care privește lucrurile pămînteș –
ti): Trin. 12,15,23: si ergo haec est sapientiae et scientiae recta dis –
tinctio, ut ad sapientiam pertineat aeternarum rerum cognitio intellec –
tualis; ad scientiam uero temporalium rerum cognitio rationalis.
Rationalis și rationabilis , calificative atribuite omului ca ființă
superioară, au o frecvență mare în textele creștine: Ruf. Orig. princ.
3,1,3: rationabile animal (Tert. Prax. 5: animal rationale ).; Id. ibid.
2.9.1: rationabilium creaturarum uel intellectualium.; Arnob. Nat.
2,17: rationales sumus. Ambele vocabule pot avea și sensul de "spi –
ritual, mistic (cf. gr.    Ò): Vulg. Rom. 12,1: rationabile obsequium
"închinarea cea duhovnicească"; Ibid. Petr. 2,2: rationale lac "laptele
cel duhovnicesc"; Hilar. Trin. 1,22: fides rationabilis scientiae; Leo-M.
Serm. 4,1: omnes spiritales et rationabiles Christiani; Ambr. Psal.
118,5,38: uerbum Dei uel rationabile Dei … melius statuitur … in pec –
tore timentis. În Cassiod. Art. 2,4, rationalis se opune lui legalis , cali –
ficînd orice acțiune care se poate apăra numai prin aplicarea rațiunii
și a raționamentelor.
Rationalis și rationabilis apar în contexte antonimice cu irratio –
nalis, irrationabilis și în corelatie cu ratio, mens, intellegentia: Ambr.
Psalm. 118; Serm 14,23,2: omnia [facias] cum ratione, nihil sine ra –
tione, quia non es irrationabilis, o, homo, sed rationabilis.; Hier.
Epist. 98,6,4: [anima] nec irrationalis, nec absque mente et intelle –
gentia dici potest. Sed e contrario, rationalis … mentem habens et
sentiens .
In opera Sfîntului Augustin, rationalis semnifică "dotat cu
rațiune", cuvîntul calificînd fie "sufletul" ( anima ), fie ființa umană în
general ( homo ): Solil. 1,2,7: rationales animas; Civ. 9,13: medius

70 Ana-Cristina Halichias
homo est inferior angelis, superior pecoribus, habens cum pecoribus
mortalitatem, rationem cum angelis – animal rationale mortale (cf. și
De Mag. 8,12; Trin. 7,4,7).
2.2.1.1. Termeni care exprimă însușiri naturale asimilate inteli –
genței
Ingeniosus exprimă, în textele creștine, înzestrarea naturală
(Lact. Inst. 3,19,21: quod ingeniosus .. natus esset ) de a fi iscusit în
activități în care intelectul este direct implicat: Vulg. III Esdr. 8,3: cum
esset scriba ingeniosus in lege Moysi … docere et facere.; Hier. In Is.
6,7: ingeniosam ad intellegendum animam.
Sfîntul Augustin îi atribuie lui ingeniosus sensul "inteligent", ca –
racterul natural, înnăscut al însușirii fiind pus în evidență de prezența
în același context a lui catus și acutus: Civ. 4,21: sed si uirtus nonni –
si ad ingeniosum posset uenire, qui opus erat deo Catio patre qui ca –
tos, id est acutos, faceret, cum hoc posset conferre felicitas? Inge –
niosum quippe nasci, felicitatis est. Diversele aspecte ale facultății
raționale sunt relevate de coordonarea / antiteza lui ingeniosus cu
alte lexeme din sfera intelectuală: Civ. 7,5: o, homo acutissime
[=Varro], num in istis doctrinae mysteriis illam prudentiam
perdidisti … anima tamen tua tam docta et ingeniosa (ubi te multum
dolemus) per haec mysteria doctrinae ad Deum suum … nullo modo
potuit peruenire.; Civ. 8,6: melius ingeniosior quam tardior .
Argutus este folosit cu vechiul sens plautin "abil, iscusit". Există
diferențe între Itala și Vulgata în ceea ce privește utilizarea cuvîntu –
lui: acolo unde în primele versiuni ale Bibliei apare argutus , Vulgata
folosește pe prudens (Matth . 10,16: estote arguti / prudentes sicut
serpentes ).
Autorii creștini exprimă cu ajutorul lui argutus însușirea de a fi
"iscusit" manifestată în domenii legate strict de activitatea intelec –
tuală: Lact. Inst. 1,1,8 [polemizînd cu școlile de declamație]: ad argu –
tam malitiam [iuuenes] erudiebamus.; Id, ibid. 1,2,6: ab hominibus
argutis et eloquentibus; Hier. Epist . 82,6: argutum et callens … in –
genium; Sidon. Epist. 8,11,5: argutus artifex [poematum] erat.
Capax este unul dintre epitetele atribuite destul de frecvent spi –
ritului uman: Filastr. 139: inrationabilia id est non rationis capacia;
Mamert. St. an. 1,23: [intellectus] rationis capax; Lact . Epit. 80: ani-
mus ad discendum capax; Ambr. Iac. 1,1,1: animus [capax] rationis;

Atributele intelectuale în latina creștină 71
Aug. Serm . 23,4: mente capax; Marius Victor, Aleth . 2,529; cuncta …
oculis ac mente capaci accipit . Termenul exprimă mai ales însușirea
sufletului de a se pătrunde de Dumnezeu: Rufin. Orig. in cant. 4:
[animam] capacem spiritus sancti; Id. Symb . 13: substantia spiritualis
… capax diuini spiritus; Id. ibid.: anima quae erat Dei capax. parti –
ceps fiebat etiam carnis.
Acutus este un cuvînt cu frecvență mică în literatura creștină:
Tertullian ( Anim . 20: sapiendi dicendique acutissimos ) îl folosește
pentru a califica popoare, Prudentius ca epitet al lui cor (Apoth. 559 ),
iar Commodian ca atribut al omului în general ( Apol. 611: quisque
quasi uigilet saeculo, laudatur acutus ).
La Sfîntul Augustin, acutus califică atît spiritul ( In psalm . 103;
Serm . 1,9), cît și rezultatele activității intelectului ( Civ. 12,18: quorum
[argumentorum] acutissimum; ibid, 18,24: philosophorum subtilis et
acuta loquacitas ).
Catus , cuvînt rar în literatura creștină, este atestat la Sedulius,
Carm . 1,329, ca epitet al oamenilor abili în a purta dispute ( tantum
certare cati ), la Sidonius, Carm . 9,314, unde este sinonim cu acutus
și se opune lui stultus , la Marius Victor, Aleth . 3,413, ca atribut al lui
ductor ( auxiliumque nouis ductor catus addere castris ).
Utilizîndu-l în același context cu ingeniosus , termen care oferă
indicii asupra sensului lui catus , Augustin simte totuși nevoia unei ex –
plicații (care o amintește pe cea dată de Varro, L.L. 7,46) cu ajutorul
unui sinonim de mai largă circulație: Civ. 4,21: catos, id est acutos.
Perspicax este, la Tertullian, atributul omului care percepe cu
acuitate lucrurile ( Res. 24: perspicax eiusmodi sensuum ), iar la Au –
gustin califică intelectul ( Peccat. merit . 3,2: id quod intellectu perspi –
cacissimo assequi non ualemus ).
Sagax este întrebuințat de Tertullian cu sensul "fin cunoscător al
literaturii": Apol. 18: sagacissimus omnis litteraturae .
Facetus se numără și el printre cuvintele cu frecvență redusă
în textele creștine: Hier. Epist . 22,24,1: facetam uocant [uirginem]
et sanctam [pudicam]; Sidon. Epist . 5,5,4: uir facetissimus; Id. ibid.
2,8,3 v. 11: faceta ratio [opp. libertas grauis].
Nasutus apare numai la Ps. Cypr., Rebapt . 16 ( nasutissimus )
care folosește termenul cu o conotație peiorativă.
Subtilis primește sensul "viclean" în operele unor autori creștini
(Minuc. 14,3; 16,2), fiind uneori folosit ca atribut al diavolului: Cas –
sian. Inst. 4,9: subtilissimus diabolus.

72 Ana-Cristina Halichias
La Augustin ( Civ. 18,24), cuvîntul, coordonat cu acutus , se re –
feră la filosofi, mai exact la locvacitatea acestora: subtilis et acuta lo –
quacitas .
2.2.1.2 . Termeni care denotă însușiri manifestate
în viața practică și în domeniul culturii
Sapiens este un cuvînt curent întîlnit în Sfînta Scriptură. Sensul
său este acela de "înțelept", dar nu înțeleptul filosofilor păgîni, ci
omul care înțelege lucrurile lui Dumnezeu și trăiește potrivit precep –
telor dreptei credințe. Lexemul este folosit în mod frecvent în
contexte antitetice împreună cu stultus sau cu sinonime ale acestuia:
Vulg. Prov. 12,15: uia stulti recta in oculis eius, qui autem sapiens
est audit consilia.; Ibid. 15,20: filius sapiens laetificat patrem et stul –
tus homo decipiat matrem suam.
In Vulgata Deut. 32,6, termenul este coordonat, în litotă, cu fa-
tuus: plebs fatua et non sapiens .
Sapiens este uneori corelat cu eruditus ; Vulg. II Par . 2,12: erudi –
tus et sapiens; Ibid. Iob 34,2: audite sapientes uerba mea et eruditi
ascultate me.
Vechea sintagmă, prin care era definit cetățeanul roman tradițio –
nal: fortis et sapiens uir , se regăsește în Biblie, dar ea îl privește pe
om din perspectiva religiei: Vulg. Prov . 24,5: uir sapiens et fortis est.
Sapiens și sapientia sunt termeni fundamentali în concepția filo –
sofică a Sfîntului Augustin1. Cele două vocabule își modifică însă în
mod esențial conținutul și aceasta pentru că ne aflăm în cadrul unei
filosofii creștine, care se dezvoltă în întregime în interiorul credinței.
Activitatea inteligenței are drept scop comuniunea cu Dumnezeu, la
care nu se poate ajunge decît prin cercetare metafizică și contem –
plație. Sapiens este atributul celui care stăpînește adevărul dătător
de fericire, adevăr ale cărui natură și exigențe îi sunt oferite de cre –
dință. Pasajele în care apare sapiens sunt, în general, bazate pe an –
titeză: Civ. 22,25: uerum de animi bonis, quibus post hanc uitam
beatissimus perfruetur, non a nobis dissentiunt philosophi nobiles:
de carnis resurrectione contendunt; hanc quantum possunt, negant.
Sed credentes multi, negantes paucissimos reliquerunt, et ad Chris –
tum, qui hoc quod istis uidetur absurdum, in sua resurrectione mons –
trauit, fideli corde conuersi sunt, docti et indocti, sapientes mundi et
insipientes.; Ibid. 20,3: in ea rerum uanitate sub sole, illud etiam de –

Atributele intelectuale în latina creștină 73
plorat quodammodo, quod cum sit abundantia sapientiae super insi –
pientiam, sicut abundantia lucis super tenebras, sapientisque oculi
sint in capite ipsius, et stultus in tenebris ambulet, unus tamen incur –
sus incurrat omnibus …; Doctr. Christ . 1,8, 8-9, 9: sapiens enim
mens, id est adepta sapientiam, antequam adipisceretur non erat sa –
piens; at uero ipsa sapientia nec fuit umquam insipiens, nec esse
umquam potest. Quam si non uiderent, nullo modo plena fiducia uita
incommutabiliter sapientem commutabili uitae anteponerent … nemo
est tam impudenter insulsus qui dicat: unde scis incommutabiliter sa –
pientem uitam mutabili esse praeferendam?
Sfîntul Augustin îl utilizează pe sapiens ca atribut al lui Solomon,
pildă a înțelepciunii pentru creștini ( Civ. 20,3: Salomon, sapientissi –
mus rex Israel ), precum și ca epitet al vechilor filosofi ( Civ. 18,24:
Thales Milesius … unus e septem sapientibus ), într-o sintagmă
consacrată în limba greacă și preluată ca atare de autorii latini (cf.
Cicero, Apuleius etc). In anumite contexte, sapiens apare cu sensul
"iscusit": Gen. ad litt . 11,2: Dominus dicit [Luc.16,8] sapientiores
esse filios saeculi filiis lucis .
Citatele și comentariile lui Augustin pe marginea textului biblic
ne indică faptul că, în textul sacru, sapiens este sinonim cu prudens:
Ibid.: serpens prudentissimus [Gen. 3,1] uel, sicut plures latini co –
dices habent, sapientissimus.
Alți autori îl califică drept sapiens pe înțeleptul în lucrurile
eterne, opunîndu-l lui sapiens , înțeleptul în lucrurile materiale (Isid.
Diff. 1,499). In sfîrșit, sapiens este Înțeleptul, adică Solomon, sau au –
torul înțelepciunii, Ecleziastul (Greg.-M. Past. 1,1).
Așa cum a reieșit deja din pasajele în care cele două vocabule
apar împreună, prudens este sinonim cu sapiens , avînd sensul de
"înțelept" (cf. Vulg. Prov . 28,11). In Vulg. Matth . 25,2, cuvîntul apare
în pilda celor zece fecioare, dintre care cinci sunt înțelepte, iar cinci
sunt nebune: quinque autem ex eis erant fatuae et quinque pru –
dentes [Ò   ].
Unii autori creștini atribuie cuvîntului sensul de "luminat, care
știe": Iren. 2,20,5: prudens facto a Saluatore.
Tertullian folosește lexemul ca epitet al filosofilor, punîndu-l în
antiteză cu ineptus (Apol. 49,1: illi [philosophi] prudentes, nos inepti ),
sau pentru a caracteriza un proaspăt convertit ( Apol.1).
Textele creștine recurg și la alte vocabule pentru a desemna în –
sușirea de a fi "înțelept". Acestea fie aparțin fondului vechi al limbii,

74 Ana-Cristina Halichias
cum este cordatus , fie sunt creații ale epocii tîrzii, cum sunt sensatus
și sapidus .
Cordatus are puține ocurențe atît în Biblie, cît și la autori: Vulg.
Iob. 34,10: ideo, uiri cordati, audite me. Lact. Inst. 3,20,2: fuisse
illum paulo cordatiorem quam ceteros .
Sfîntul Augustin oferă mai multe exemple de utilizare a cuvîntu –
lui. Referindu-se, în Civ. 1,3, la imprudența romanilor de a se fi pus
sub ocrotirea unor zei care nu au putut salva Troia de la dezastru și
bazîndu-și argumentarea pe versurile lui Vergiliu, Augustin scrie: non
itaque, cum de diis uictis illa conscriberentur atque canerentur, poe –
tas libebat mentiri, sed cordatos homines cogebat ueritas confiteri. In
Gen. ad litt . 11,2,4 el explică diferența de sens dintre sapiens, cuvînt
cu conotație pozitivă, și astutus , termen care denotă o însușire per –
cepută negativ, al cărui sens este definit prin sintagma male cordati:
cum proprie magisque usitate in latina dumtaxat lingua sapientes
laudabiliter appellentur, astuti autem male cordati intellegantur.
Gradul mediu al însușirii exprimate prin cordatus își află expre –
sia prin perifraza mediocriter cordati (Aug. Mor. eccl . 1,29,61). Cu –
vîntul are fără îndoială și o conotație morală, pusă în evidență de co –
ordonarea lui cordatus (folosit într-o sintagmă cu valoare superlativă,
identică cu cea folosită odinioară de Ennius Ann. 331) cu bonus:
Aug. In Psalm . 38,11: uir tam bonus et egregie cordatus .
Sensatus apare atît în textul biblic, cît și la autorii creștini: Vulg.
II Par . 2,12; Eccli . 36,21 și 5,15 ( in sermone sensati ); Iren. 1,4,1 (cf.
gr. Ü , Greg.-M. Ep . 5,53 a ( per sensatos humani colloqui mo –
dos).
Sapidus este atestat, cu sens figurat intelectual, numai la Alci –
mus Avitus (Sfîntul Avit), Carm . 6, prooem., cu referire la fecioarele
sfinte: sapidae puellae .
Astutus este sinonim, în textele creștine, cu sapiens și intelle –
gens , opunîndu-se lui fatuus și stultus : Vulg. Prov . 13,16: astutus
omnia agit cum consilio; qui autem fatuus est, aperit stultitiam.; Ibid.
15,5: stultus irridet disciplinam patris sui; qui autem custodit increpa –
tiones, astutior fit.; Ps. Lact. Mort. pers . 14,3: Diocletianus uero, qui
semper se uolebat uideri astutum et intellegentem.
Termenul apare uneori corelat cu simplex și simplicitas , sau cu
dolus: Lact. Inst. 5,2,5: ne simplicitas eorum … pabulo sit hominibus
astutis .; Optatus 1,2: nec minus astutas, sed tantum simplices …

Atributele intelectuale în latina creștină 75
mentes .; Vulg. II Cor . 12,16: sed esto: ego uos non grauaui, sed cum
essem astutus, dolo uos cepi.
Lactanțiu folosește cuvîntul ca epitet al diavolului, corelat cu uio-
lentus: Opif. 1,7: aduersarius noster scis quam sit astutus et idem
saepe uiolentus.
La Sfîntul Augustin, termenul califică pe demoni și pe diavol.
Sensul peiorativ este întărit prin utilizarea lui la comparativ și super –
lativ, ca atribut al lui calliditas , respectiv ca sinonim al lui fallax și no-
cens: Civ. 19,9: [daemones] tanto nocentiores quanto astutiores ac
fallaciores patiatur inimicos.; Ibid. 21,6: eos [homines] ipsi [dae –
mones] astutissima calliditate seducunt.; Serm. 347,3: qui cum astu –
tissimo aduersario [diabolo] continua certatione confligit. In Gen. ad
litt. 11,29,36, lexemul este folosit pentru a explica sensul lui prudens ,
atributul șarpelui biblic2: prudentissimus omnium bestiarum, hoc est
astutissimus … dictus est serpens, propter astutiam diaboli … quem
admodum dicitur prudens uel astuta lingua, quam prudens uel astu –
tus mouet ad aliquid prudenter astuteque suadendum. Uneori însă,
Augustin îi atribuie și sensul de "înțelept", "prudent" (cf. Conf .
13,21,31).
Callidus exprimă, în textele creștine, o însușire evaluată atît po –
zitiv, cît și negativ.
Insușirea pozitivă se referă la felul de a fi "chibzuit" grație lui sa-
pientia și facultății de a înțelege: Vulg. Prov. 14,8: sapientia callidi
est intelligere uiam suam. Termenul apare, de obicei, în contexte an –
tonimice alături de:
– fatuus : Vulg. Prov . 12,16: fatuus statim indicat iram suam, qui
autem dissimulat iniuriam callidus est.
– ineruditus : Hier. In Is. 57,30: alterum ineruditi, alterum callidi
est …
Conotația peiorativă a termenului este pusă în evidență fie de
cuvintele cu care apare în context (Hier. Epist. 22,29: uariis callidus
hostis pugnat insidiis ; Greg.-M. Moral. c. 779: insidiis callidus ), fie de
utilizarea lui ca epitet al lui diabolus (Hilar. C. Aux . 8: a callidissimo
diabolo ; in Matth . 3,3: fallax diabolus et ad traducendum artifex calli –
dissimus ).
La Augustin, lexemul are o puternică conotație peiorativă; cf. de
ex. Civ. 8,22, unde este combătut cultul demonilor și Apuleius: [dae –
mones] esse spiritus nocendi cupidissimos, a iustitia penitus
alienos … fallacia callidos.

76 Ana-Cristina Halichias
Contextual, callidus îl poate avea ca antonim pe stultus: Civ.
19,23: quis ita stultus est ut non intelligat aut ab homine callido [Por-
phyrius] eoque Christianis inimicissimo haec oracula fuisse
conficta …
Doctus este frecvent utilizat în literatura creștină. Există însă o
diferență netă între uzul biblic al cuvîntului și cel al autorilor creștini.
In Biblie, doctus denotă însușirea de a fi "priceput", complementară
celei desemnate de sintagma sapiens et fortis: Vulg. Prov . 24,5: uir
sapiens et fortis est et uir doctus. Ca epitet al preoților, termenul
apare în același context cu perfectus și eruditus: Vulg. I Esdr . 2,63:
sacerdos doctus atque perfectus; Ibid. 7,65: sacerdos doctus et eru –
ditus.
Autorii creștini îl utilizează pe doctus și cu vechiul său sens, cu –
noscut din antichitatea păgînă. Cuvîntul este epitetul poeților (Hier.
Epist . 57,5,5: Horatius uir acutus et doctus ), al filosofilor (Hier. Epist .
54,11,1: doctorum hominum tractatus ) și al oricărei persoane culti –
vate (Cassiod. Var. 10,22,2: principes docti ; Sidon. Epist . 9,3,5: te
utrarumque doctissimum disciplinarum ).
La Augustin, cuvîntul califică cu precădere pe înțelepții din tre –
cut, ale căror concepții și teorii le discută; docti et sapientes este for –
mula prin care îi definește pe filosofi: Civ. 22, 4 [despre
dialecticieni]: homines docti atque sapientes; Ibid. 19,22: doctissimus
philosophorum … Porphyrius; Ibid. 18,53 [ironic]: o, hominum corda
doctorum! o, ingenia litterata digna credere ista de Christo! Substan –
tivat, doctus are sensul de "discipol", cf. Aug. Serm . (Mor. p. 497,10).
Eruditus este destul de puțin folosit în literatura creștină. Lexe –
mul poate apărea complementar cu sapiens (Vulg. II Par . 2,12) și
prouidus (Ps. Cypr. Aleat . 5,2: sollicitos esse iussit [dominus] et
prouidos atque eruditos, quoniam hostis ille antiquus circuit ), sau în
sintagmă cu uir (Hier. Epist . 49, 13,1: o, eruditissimi uiri ).
Litteratus este folosit, cu ironie, de Augustin în Civ. 18,53, în
același context cu doctus .
Scius semnifică în Biblie, Eccli . 21,18 "știutor": uerbum sapiens
quodcumque audiet scius . Coordonat cu peritus , termenul este folo –
sit de Lactanțiu, Epit. 2,14, ca epitet al demonilor ( peritos ac rerum
scios ), iar în Inst. 3,24,10 apare în sintagmă cu prudens (prudentes
et scios ).
Sollers poate fi citit tot la Lactanțiu, urmat de gerunziul în acu –
zativ al verbului care indică domeniul de exercitare a însușirii expri –

Atributele intelectuale în latina creștină 77
mate de cuvînt: Inst. 2,8,3: ad faciendum sollertissimus; Epit. 70,8:
ad inueniendum sollers.
Vafer, "șiret, subtil", este atestat la Sfîntul Ieronim ( Epist . 38,5)
și la Sfîntul Augustin unde apare în cuplu antonimic cu bardissimus ,
cei doi termeni formînd o pereche simetrică cu imperitia – astu: C.
Iul. op. imperf. 3,145: quod si totum tu per imperitiam incurris, bardis –
simus, sin autem id astu facis, uaferrimus inueniris .
Versutus este pus în corelație cu scientia și în antiteză cu insi-
piens și stultitia: Vulg. Prov . 12,23: homo uersutus celat scientiam et
cor insipientium prouocabit stultitiam. La Ambrosius, Psalm . 43,11,
cuvîntul apare în compusul uersutiloquus3 care are sensul "cu limbaj
artificios".
2.2.2. Termeni care exprimă însușiri intelectuale negative
Stultus este un lexem cu numeroase ocurențe atît în Biblie, cît
și în textele autorilor creștini. Termenul apare în contexte antonimice
cu sapiens și sapientia (Vulg. I Cor. 1,20 [în oxymoron]: nonne stul –
tam fecit Deus sapientiam huius mundi ; Vulg. Prov . 12,15: uia stulti
recta in oculis eius, qui autem sapiens est audit consilia ; cf. și ibid.
15,20), cu intellegens (Vulg. Prov . 17,28) și coordonat cu termeni din
sfera sa semantică:
– insipiens "fără minte": Vulg. Deut . 32,6: popule stulte et insi –
piens; Hier. Psalt. sec. Hebr .: stulti … insipientes ;
– imprudens "neștiutor": Vulg. Prov . 1,22: stulti … cupiunt … et
imprudentes odibunt ;
– tardus "zăbavnic, încet la minte": Vulg. Luc. 24,25: stulti et tar –
di corde
Augustin califică prin stultus pe cel care nu s-a lăsat pătruns de
adevărata credință și, în consecință, nu a ajuns la înțelepciune. Ter –
menul apare frecvent în cuplu antonimic cu sapiens, sapientia (cf.
Doctr . Christ 1,8,8; 1,9,11; 1,12,12; 1,14,13; Civ. 20,3). Uneori lexe –
mul este folosit în cuplu antonimic și cu alți termeni din sfera însușiri –
lor intelectuale (cf. supra callidus ).
2.2.2.1. Termeni folosiți ca substitute ale lui stultus
Stolidus apare atît în contexte antonimice simetrice (Sidon.
Epist . 2,7,2: sententiam tuam nec uictus ut stolidus accusat, nec uic –

78 Ana-Cristina Halichias
tor ut argutus inridet ), cît și coordonat cu alte vocabule din sfera se –
mantică a prostiei (Arnob. Nat. 1,28: nos hebetes, stolidi, fatui, obtu –
si; acestor termeni li se opun, într-o serie paralelă, cati, sapientes,
prudentissimi ).
La Augustin, stolidus este folosit cu sensul de "prost", dar în ac –
cepțiunea creștină a termenului: Civ. 22,5: uideant quam sint stolidi
qui non credunt …
Excors are o frecvență redusă în latina creștină. Cuvîntul este
prezent fie singur în context ( Itala, Act. 26,24: multae litterae te fa –
ciunt excordem ), fie coordonat cu alți termeni care exprimă însușiri
negative ( Vulg. Prov. 12,8: uanus et excors ; Lact. Inst. 5,13,21: quos
Sibylla …  Ú et ¢» uocat, surdos scilicet et excordes) . La
Augustin, C. Iul. op. imperf . 6,9 apare coordonat cu fatuus (nonnulli
etiam omnino excordes fatuique nascuntur ).
Fatuus cunoaște multe ocurențe în textele creștine, fiind substi –
tutul cel mai uzual al lui stultus: Itala, Matth. 5,22: quicunque dixerit
fratri suo "fatue" reus erit iudicio (Vulg. ibid.: qui autem dixerit "fatue"
reus erit Gehennae ).; Comm. Instr. 1,6,15: seducunt ut historiae fa –
tuos (cf. și Paul Nol. Epist . 41,2; în Epist . 41,1 termenul are ca anto –
nim pe sapiens ).
Cuvîntul apare de obicei împreună cu alte vocabule care sunt si –
nonimele / antonimele lui sau aparțin sferei însușirilor negative aso –
ciate prostiei: imprudens (Vulg. Sirach . 22,18: hominem impruden –
tem et fatuum ), stolidus (Arnob . Nat. 1,28), obtusus (Arnob. Nat. 2,6:
obtusi et fatui ), importunus (Cassiod. Var. 12,6,1), uanus (Cassiod.
Ios. c. Ap . 1,225: uani ac fatui inter omnes homines ; Itala, Is. 32,6:
fatuus autem fatua loquitur et cor eius uana ), callidus (Vulg. Prov .
12,16), astutus (Vulg. Prov . 13,16), sapiens (Vulg. Prov . 15,2 și Si-
rach. 20,13), sensatus (Vulg. Sirach . 21,19).
Substantivat, cuvîntul este sinonim cu stultitia: Hier. C. Ioan 19
(Itala I Cor . 1,25 î): recepimus Christi stultitiam quia fatuum Dei
sapientius est hominibus.
La Augustin, fatuus apare în joc de cuvinte cu fatum ( Serm . ed.
Mai 17,1: qui putauerit aliquid esse fatum, ipse fit fatuus ), uneori si –
nonim cu excors (C. Iul. op. imperf. 6,9) sau corelat cu insipidum (Tr.
eu. 10,9,3: leges libros omnes propheticos non intellecto Christo
quid tam insipidum et fatuum inuenies? ).
Imprudens este utilizat,în primele versiuni ale Bibliei, cu același
sens ca stultus (Itala, Luc. 24,25: o duri corde et imprudentes animo ;

Atributele intelectuale în latina creștină 79
în același pasaj în Vulgata apare stulti; Tert. Anim . 54: imprudentes
animas ) și fatuus (Itala Prov. 12,16, unde are ca antonim pe astutus :
imprudens enuntiat iram suam; Vulgata folosește în schimb pe fa-
tuus pentru a traduce gr. ¥ ).
In alte contexte, cuvîntul exprimă o trăsătură complementară ce –
lei indicate de stultus (Vulg. Eccles . 7,26: impietatem stulti et erro –
rem imprudentium ; Prov. 1,22: stulti cupiunt … et imprudentes odi –
bunt) și stolidus (Arnob. Nat. 5,1: stolidus et imprudens ). Imprudens
este pus uneori în legătură cu ignorantia (Vulg. I Petr. 2,15: impru –
dentium hominum ignorantiam ), simplex și idiota (Tert. Adv. Prax. 3:
simplices … quique, ne dixerim imprudentes et idiotae ).
La Prudentius, apartenența vocabulei la domeniul intelectual
este pusă în evidență de verbul sapio: Apoth . 355: non sapis, impru –
dens
Ineptus traduce în Itala (Iob 2,10: una ex ineptis mulieribus ) gr.
¢Ò Vulgata folosește în același pasaj stultis .
La Tertullian, termenul este antonimul lui prudens (Apol. 49,1),
iar la Arnobius este sinonim cu fatuus (Nat. 2,53 quid ad uos, ineptis –
sime, fatue? ).
Insipiens este sinonim, în textele biblice cu stultus , cu preciza –
rea că insipiens înseamnă "fără minte", iar stultus "fără înțelepciune":
Deut . 32,6: popule stulte et insipiens; Psalm . 93,8: intellegite, insi –
pientes … et stulti, … sapite (cf. și Prov. 8,5 unde insipiens are sen –
sul lui stultus , în timp ce paruuli4 primește sensul uzual al lui insi-
piens : intellegite, paruuli, astutiam, et insipientes, aduertite ).
Termenul are ca antonim pe sapiens (Vulg. Eph . 5,15: non qua –
si insipientes, sed ut sapientes ) și pe uersutus (Vulg. Prov . 12,23:
homo uersutus celat scientiam et cor insipientium prouocabit stulti –
tiam).
In anumite pasaje, acolo unde în Itala apare insipiens , Vulgata îl
utilizează pe stultus (Iob. 2,10: tamquam de insipientibus [= stultis
mulieribus]) sau litota minus sapiens (II Cor. 11,23: ut insipiens [= mi –
nus sapiens] dico).
Autorii creștini mențin sinonimia insipiens ~ stultus (Hier. Psalt.
sec. Hebr. stulti … insipientes ). Tertullian explică pe insipiens prin
simplex5 (Adv. Val. 2: propterea insipientes quia simplices ).
Augustin îl folosește cu sensul de "neinițiat, simplu", în litotă, ca
atribut al lui sapientia (Doctr. Christ. 1,8,8: ipsa sapientia nec fuit in –

80 Ana-Cristina Halichias
sipiens ) sau plasîndu-l în contexte antonimice cu sapiens (Civ.
22,25: sapientes mundi et insipientes ).
Termenul poate fi citit, de asemenea, la Commodian, Instr.
1,6,7: insipiens, tu credis ; ibid. 1,27,3: uinceris, insipiens .
Irrationalis și irrationabilis sunt termeni frecvenți la autorii
creștini, folosiți de obicei în contexte antonimice cu rationalis și ratio-
nabilis . Cele două cuvinte califică natura umană (Ambr. Psalm . 118;
Serm . 14,23,2: omnia [facias] cum ratione, nihil sine ratione, quia
non es irrationabilis, o, homo, sed rationabilis ; Hier. Epist . 98,6,4:
[anima] nec irrationalis nec absque mente et intellegentia dici potest )
sau pe cea divină (Rufin. Apol. Orig . 4: [dei natura] uerbum est uel
ratio, quae utique irrationabilis effici non potest ), îngerii (Iren.
2,6,3: … multis animalibus irrationabiliores noluerint angelos esse )
sau pe oamenii care se folosesc mai puțin sau greșit de facultatea
rațională (Hier. In Hab. 2,3: Moyses loquitur ad Dominum: "ego au –
tem sum ¥
 , id est irrationalis" ).
Sfîntul Augustin îl utilizează pe irrationalis ca atribut pe lîngă
animus și spiritus: Nat. bon . 5: melior est … corruptus … spiritus ra –
tionalis quam irrationalis incorruptus; Civ. 14,22: de animo rationali,
qui regit et irrationali cupiditati quae regitur.
Insensatus (¢Ò) este un termen larg răspîndit în latina
creștină, cu sensul principal "fără minte" ( Vulg. Sap. 12,25: pueris in –
sensatis iudicium in derisium dedisti ; Tert. Marc . 4,43; Iren. 1,9,3; Fi –
lastr. 53,1 în joc de cuvinte: insensatus quidam Noetus ; Ruf. Orig.
princ . 4,1,4; Aug. Epist . 119,5; id. Gen. ad litt. 3,12).
Insensibilis cîștigă teren în defavoarea adjectivelor care de –
semnau defecte ale simțurilor particulare ( caecus, absurdus )6. Cu
sensul figurat "stupid, lipsit de inteligență", el apare la Hier. In Eccl .
7, c. 442 și Greg.-M., Hom. eu. , c. 1146 B.
Socors își menține sensul cunoscut din operele autorilor păgîni.
Termenul apare în context antonimic cu callidus (Sidon. Epist 5,7: Ti-
berius callidior, Claudius socordior ).
Inintellegens poate fi citit în Itala, Prov. 17,28: inintellegenti sa –
pientiam interroganti sapientia deputatur (Vulgata, traducînd gr.
¢o»J îl preferă pe stultus ) și la Marius Victorinus, Gen. div. verb.
10.
Bardus este foarte rar întîlnit la autorii creștini: Tert. Adv. Her-
mog. 36: pictor te bardior non est .; Arnob. Nat. 3,20: bardi … sunt alii
nec possunt aliquid scitum eloqui (cf. și 2,19, coordonat cu obtusus;

Atributele intelectuale în latina creștină 81
de remarcat oxymoronul rezultat din asocierea celor două adjective
cu acumen: acuminis obtunsioris et bardi ); Mercat. Subnot . 6,1: bar-
dissime, tuo te pugione feristi (cu referire la cineva care a furnizat ar –
gumente chiar împotriva sa).
Augustin îl utilizează în două contexte, numai la superlativ, ală –
turi de imperitia și deposita stoliditas: C. Iul. op. imperf . 3,145: quod
si totum tu per imperitiam incurris, bardissimus …; Ibid. 6,9: bardissi –
mum itaque et depositae stoliditatis apparuit credere conuersum in
naturam.
Stupidus poate fi citit la Tertullian ( Nat. 2,4), ca epitet al lui cu-
riositas , caracteristică filosofilor care nu îl văd pe Dumnezeu în na –
tură.
Gurdus cunoaște puține atestări în epoca creștină: Lucif. Mo-
riend . 8, p. 301,29; Cassiod. Ios. c. Ap . 2,7,88 (la superlativ: gurdis –
simus ).
În sfîrșit, Augustin ( Epist . 166,17; Peccat. merit . 1,22,32) folo –
sește cu sensul de "prost" un termen care circula în mod curent în
epoca imperială, ca denumire a bufonilor și nebunilor: morio (cf.
Mart. 3,82,24; 6,39,17; 8,13,1; Plin. Epist . 9,17,1; 9,17,2).
2.2.2.2. Termeni care denotă însușiri naturale asociate prostiei
Caecus , cu sensul "orbit la minte", apare la Ambr. Off. 1,49,244:
caecus praesentium, futuri improuidus.
Același sens se regăsește la Tert. Pat. 1 si Lact. Ir. 4,5 (unde
este coordonat cu surdus: si peccantibus surdus est, si colentibus
caecus ).
Hebes este rar întîlnit în latina creștină cu referire la intelect. El
poate fi coordonat cu obtusus, stolidus, fatuus (cf. Arnob. Nat. 1,28)
și, ca atribut al lui cor, cu crassa rusticitas (Hier. Epist . 27,1,2).
Uneori, lexemul califică felul de a vorbi, scrie sau judeca (Hier. Hom .
Orig. in Luc . prol.: [commentarius] sensibus … hebes … et uerbis ).
Prudentius exprimă opoziția dintre inteligență și prostie punînd
în antiteză sintagmele hebes stupor și uim mentis (Ham . 61: uim
mentis hebes stupor obsidet ).
Obtusus este destul de frecvent în epoca creștină. El apare, de
obicei, complementar cu hebes, hebetudo (Arnob. Nat. 1,28: nos he –
betes, stolidi, fatui, obtusi ; Cassian. Inst. 12,25: tali hebetudine ac te –
pore cordis obtusi ne intelligere quidem potuerunt ), dar și cu alți ter –

82 Ana-Cristina Halichias
meni care denumesc însușiri negative (Aug. Serm . 162,2: apparet …
cuius tardo et obtuso ; id. Un. eccl. 11,28: ut nemo uel obtusus et tar –
do corde possit dicere: non intellexi ; Rufin. Orig. princ . 2,8,4: obtusis –
simi et penitus indociles ; mai înainte: quidam ardentioris acuminis,
alii uero tardioris ).
Arnobius, Nat. 2,22, folosește pe obtusus și hebes într-un
context comparativ în care însușirea exprimată de cele două lexeme
este pusă în paralel cu nume de animale și obiecte, folosite de obicei
metaforic în domeniul trăsăturilor intelectuale negative: omni pecore,
ligno, saxo obtusior atque hebetior .
Insulsus este folosit ca epitet al celor care nu cunosc încă
dreapta credință: Itala, in Matth. 4,1,3: [terram corporis nostri] dudum
insipientem ac sensu uanitatis insulsam euangelicae praedicationis
sapientia salierunt [apostoli].; Ibid. 4,3,4: fide … condire insulsa cor –
da credentium.
La Tertullian, cuvîntul are sensul de "prost", dar se referă la ani –
male: Res. 6: insulsissima bestia elephantus .
La Augustin, termenul este coordonat cu absurdus (Epist . 43,13:
absurdi et insulsi ), sau este amplificat semantic prin adverbul de in –
tensitate impudenter (Doctr. Christ . 1,9,9: nemo est … tam impuden –
ter insulsus qui dicat … ).
Tardus , ca atribut al intelectului, este un termen uzual la Augus –
tin, în ale cărui opere apare coordonat de obicei cu obtusus (cf. su –
pra s.u.) și ca epitet al lui cor (Un. eccl. 11,28).
Absurdus se numără, de asemenea, printre cuvintele pe care
Augustin le folosește în mod frecvent pentru a califica negativ inte –
lectul. Termenul este coordonat cu uesanus (Civ. 20,17: qui nemo
tam sit absurdus et obstinatissima contentione uesanus, qui audeat
adfirmare ), iar la superlativ cu insanus (Civ. 21,17: quod si absurdis –
simum et insanissimum est dicere ) și cu stultus (Civ. 10,30: quod si
absurdissimum et stultissimum est dicere ).
Insanus și uesanus nu semnifică aici "nebun" în sens patologic,
ci exprimă, mai puternic, lipsa de judecată.
2.2.2.3. Termeni care denotă însușiri manifestate în viața prac –
tică
Idiota califică pe oamenii de rînd, necunoscători ai doctrinei
creștine, sau pe necredincioși: Vulg. Act . 4,13: comperto, quod ho –

Atributele intelectuale în latina creștină 83
mines essent sine litteris et idiotae admirabuntur …; Ibid. I Cor.
14,16: qui supplet locum idiotae; Ibid. 14,23: intrent autem idiotae
aut infideles; Tert. Adv. Prax. 3: simplices … quique, ne dixerim im –
prudentes et idiotae; Id. Pud. 16,17: peruersis et idiotis haereticis ;
Hier. In Gal . 6,18: non posse idioten respondere … nisi intellexerit
Termenul este folosit și ca epitet al apostolilor: Rufin. Clement .
1,62: et idiota … et imperitus ac piscator et rusticus.
Imperitus este coordonat adeseori cu termeni care exprimă di –
verse nuanțe și grade ale trăsăturilor intelectului sau ale activității
acestuia: Vulg. II Cor. 11,6: imperitus sermone, sed non scientia.; Mi-
nuc. 221: imperita mens; Rufin. Clement . 3,16: o, imperitissime … et
ineruditissime; Hilar. Syn. 5: hoc mihi onus imperitissimo atque in –
doctissimo omnium ex affectu caritatis addentes ; Id. In Psalm.
136,13 : qui imperiti deo et ignari erant.
La Augustin, lexemul apare în același context cu insipiens (Gen.
c. Manich. 16,25: imperitus … si multum est insipiens ). Plasat în
context antonimic cu doctus , el are sensul de "ignorant": Civ. 22,5:
incredibile est homines ignobiles, infimos, paucissimos, imperitos
rem tam incredibilem, tam efficaciter mundo et in illo etiam doctis
persuadere potuisse.
Indoctus este, de asemenea, frecvent în textele creștine ( Vulg.
Sirach. 6,21: quam aspera est nimium sapientia indoctis hominibus ;
Hier. Epist . 52,8). Cuvîntul apare de regulă coordonat cu imperitus
(Rufin. Orig. in gen . 12,2: absurdum namque est, si ita putemus, im –
peritam fuisse Rebeccam et indoctam ; Hilar. Syn. 5), ineruditus (cf.
infra s.u.) și rudis (Arnob. Nat. 1,58).
Indoctus este folosit ca epitet al lui animus (Prud. Psych . 518:
docta, indocta simul bruta et sapientia … meae patuerunt pectora
dextrae ; Drac. Laud. Dei Praef. pros. p. 27,9).
La Augustin, termenul poate fi citit, de cele mai multe ori, în
contexte antonimice cu doctus (Civ. 22,5: resurrectionem et ascen –
sionem in supernas sedes, paucissimis remanentibus atque stupen –
tibus, uel doctis, uel indoctis, iam crediderunt, et docti et indocti).
In poezia lui Commodian, indoctus este sinonim cu inscius și
ignorans (Apol. 458: insciis indoctis ignorantibus talia fingunt ).
Ineruditus traduce în latina creștină gr. ¢…   . Termenul
apare mai ales ca epitet al lui populus, uulgus, plebs: Itala Is . 26,11:
zelus occupauit plebem ineruditam (Vulg.: zelantes populi ).; Rufin.
Clement . 4: ineruditi uulgi indocibilisque; In Matth Op. Imperf. . 35:

84 Ana-Cristina Halichias
populis ineruditis et indisciplinatis et barbaris; Aug. Civ. 22,5 (despre
apostoli): ineruditos liberalibus disciplinis .
Inscius este și el un termen intrat în uzul creștinilor. El poate
apărea coordonat cu indoctus, indocilis, ignorans (Prud. C. Symm . 1,
praef. 86: [Symmachus] spirat sacrilegiis flatibus inscius erroresque
suos indocilis fouet ; Comm. Apol. 458: insciis indoctis ignorantibus
talia fingunt [Iudaei]).
Inscius este uneori atributul lui turba (Comm. Instr. 1, Praef. 8:
doleo pro ciuica turba, inscia quod pergit periens deos quaerere ua –
nos) sau al lui cor (Comm. Instr. 1, praef. 3: quod discredunt inscia
corda ).
Illitteratus , cuvînt cu puține ocurențe la autorii creștini, este fo –
losit de Sfîntul Ieronim ( Mat. 1,4,19) ca epitet al apostolilor: pisca –
tores et illitterati mittuntur ad praedicandum.
Termenul mai pare la Augustin, Catech . 9,13.
Incallidus este folosit numai de Boetius, cu sensul profan cu –
noscut de la predecesori: Mus. 5,2: id quod sensus … confuse …
quasi quidam incallidus aestimator agnoscit.
3. Concluzii
3.1. Cîmpul însușirilor intelectuale pozitive și negative este bine
reprezentat, în toate subdiviziunile sale, în Biblie și la autorii creștini.
De altminteri, în evoluția acestui cîmp există două momente în care
se înregistrează o creștere semnificativă, atît sub aspect cantitativ,
cît și sub aspect calitativ:
– epoca clasicismului ciceronian, în care se poate vorbi de
constituirea p ropriu-zisă a cîmpului lexical al însușirilor psihice din
sfera raționalului, ca urmare a efortului depus de intelectualii romani,
în frunte cu Cicero, pentru crearea unor mijloace de expresie adec –
vate gîndirii abstracte;
– perioada latinității tîrzii, cu deosebire a celei creștine care, în
virtutea modelului sacru pe care îl reprezenta, a imprimat o nouă
structură cîmpului; efectele acestui fenomen s-au manifestat în
spațiul romanic, care își datorează în bună măsură terminologia inte –
lectuală împrumuturi lor datînd din această epocă.
Inventarul cuprinde (în ordinea frecvenței) următoarele lexeme:

Atributele intelectuale în latina creștină 85
a. Insușiri intelectuale pozitive: sapiens, intellectualis, rationabi –
lis, rationalis, intellegens, astutus, callidus, doctus, prudens, corda –
tus, sensatus, ingeniosus, argutus, capax, acutus, catus, perspicax,
sagax, facetus, nasutus, subtilis, eruditus, litteratus, scius, sollers,
uafer, uersutus, sapidus
b. Insușiri intelectuale negative: stultus, fatuus, insipiens, irratio –
nabilis, irrationalis, insensatus, idiota, imperitus, indoctus, stolidus,
insensibilis, hebes, obtusus, insulsus, ineruditus, inscius, absurdus,
tardus, morio, bardus, excors, uecors, inintellegens, stupidus, gur –
dus, illitteratus, incallidus, paruulus, simplex.
3.2. In sfera atributelor pozitive ale intelectului, se remarcă, în
primul rînd, frecventa utilizare a lexemelor care denotă trăsăturile
[+inteligent], [+rațional], determinată de mutațiile profunde petrecute
în mentalitatea romanilor creștinați; dintre aceste cuvinte, unele exis –
tau deja în limba latină, dar cu o utilizare limitată în epocile ante –
rioare, explicabilă prin caracterul lor cult, savant; este cazul lui intel-
legens, rationalis, rationabilis . Acestora li se adaugă o creație a epo –
cii tîrzii, intellectualis . Indiferent însă de momentul pătrunderii lor în
cîmp, aceste lexeme au avut o mare circulație în epoca creștină și
au jucat un rol esențial în formarea vocabularului intelectual romanic.
3.2.1. Alături de sapiens , termenul consacrat care exprima în
limba latină noțiunea "înțelept", textele creștine utilizează, pentru a
denota aceeași însușire, cuvinte specifice epocii arhaice și postcla –
sice ( cordatus ), precum și creații proprii, sapidus și sensatus , ultimul
dintre cele două lexeme pătrunzînd de asemenea în lexicul romanic.
3.2.2. Reluarea unor cuvinte specifice altor epoci sau stiluri lite –
rare (cf. de ex. catus, morio ) este o caracteristică a latinei creștine.
3.3. In sfera însușirilor negative, termenul central continuă să fie
stultus .
3.3.1. In ceea ce privește substitutele sale lexicale, textele creș –
tine manifestă o preferință evidentă pentru fatuus și insipiens . Uneo –
ri, și alți termeni (care, în mod curent, denotau o însușire asociată
prostiei) sunt folosiți cu sensul "prost" (cf. de ex. imprudens ).
3.3.2. Vom remarca de asemenea numeroasele ocurențe ale
unui cuvînt care ocupă un rol important în lexicul romanic al trăsături –
lor intelectuale negative: idiota .
3.3.3. Biblia și literatura creștină dau o largă întrebuințare deri –
vatelor cu in- privativ, preferința pentru ele explicîndu-se, pe de o
parte, prin posibilitatea de înnoire a vocabularului oferită de acest

86 Ana-Cristina Halichias
procedeu, iar, pe de altă parte, prin influența termenilor grecești for –
mați cu  privativ (cf. Creția, 1965, p.100).
3.4. Celelalte vocabule, care exprimă însușiri naturale sau prac –
tice, pozitive sau negative, sunt preluate din latina profană; aceste
cuvinte fuseseră deja întrebuințate drept calificative ale intelectului,
unele în toate perioadele și stilurile literare, altele numai în unele
dintre acestea sau numai la anumiți autori .
N o t e
1. v.. analiza la Marrou, 1997: 297 – 298 și 449 – 453.
2.cf. Itala, Matth . 10,16: astutos esse sicut serpentes; Vulg. ibid .: es-
tote ergo prudentes sicut serpentes.
3. Acest compus este atestat numai la Pacuuius, Inc. fab . 114.
4. Se pare că termenul a fost folosit în latina Bibliei cu sensul figurat
“cel nepriceput”, opus lui astutus “cel inteligent”: Vulg. Prov . 14,18: possi –
debunt paruuli stultitiam et astuti expectabunt scientiam . Că termenul a cir –
culat cu sens intelectual peiorativ este dovedit și de faptul că a fost moștenit
în limba portugheză: parvo (v. port. parvoo ) “prost”
5. Este de amintit că asocierea simplității, a naivității cu prostia ține de
mentalitatea general umană: cf. lat. imperială simplex “naiv, credul”, fr.
“simple d’esprit”.
6. v. și Florica Bechet, 1987, p.201.
B i b l i o g r a f i e
Bechet, Florica, 1987 , Tipare de gîndire umană (pe baza terminologiei lati –
no-romanice a stupidității) , în „Studii și cercetări lingvistice”, XXXVIII, 3,
pp. 196 – 207.
Blaise, A., 1986, Dictionnaire latin-français des auteurs chrétiens , Turnhout.
Cizek, E., 1994, Istoria literaturii latine , , vol. 2, București.
Creția, Gabriela, 1965, Limba latină: Derivarea cu prefixe în Istoria limbii ro –
mâne , vol. I, București, pp. 98 – 106.
Garcia de La Fuente, O., 1990, Introducción al latín bíblico y cristiano , Ma-
drid.
Marrou, H., 1997, Sfîntul Augustin și sfîrșitul culturii antice , traducere în lim –
ba romînă de Dragan Stoianovici și Lucia Wald, București.
Martin, R., 1994, Approche de la littérature latine tardive et protomédiévale ,
Paris.
***Thesaurus Linguae Latinae , 1900 sqq., Leipzig

Atributele intelectuale în latina creștină 87
L e c h a m p s é m a n t i q u e d e s a t t r i b u t e s i n t e l l e c –
t u e l s d a n s l e l a t i n c h r é t i e n
(R é s u m é )

L’auteur analyse un segment du lexique latin – celui concernant les at –
tributs de l’intellect humain -, en essayant d’établir autant les éléments assi –
milés de latin profane, que la contribution du latin chrétien à l’enrichissement
du vocabulaire intellectuel.
Universitatea din București
Facultatea de Limbi și literaturi străine
Str. Edgar Quinet 5-7, București