Societățile comerciale producătoare de bunuri și ser vicii își desfășoară activitatea în contextul [611325]

9
INTRODUCERE

Societățile comerciale producătoare de bunuri și ser vicii își desfășoară activitatea în contextul
acțiunii legilor specifice economiei de piață, unde mecanismul economico-financiar oferă instrumente ș i
posibilități de acțiune specifice, dar impune în ac elași timp și anumite restricții. Oportunitățile și
restricțiile generate de mediul financiar permit de finirea obiectului finanțelor și al gestiunii finan ciare a
întreprinderilor.
Între finanțele și gestiunea financiară a întreprin derii există o strânsă interdependență, având în
vedere faptul că teoria financiară este preponderen tă în cadrul finanțelor întreprinderii, iar practic a
financiară concretă dă conținut gestiunii financiar e. Gestiunea financiară oferă tehnicile și metodele
privind practica financiară pentru procurarea capit alului necesar și alocarea lui eficientă.
Finanțele întreprinderii se corelează tot mai strân s cu comportamentele și operativitatea pieței
financiare, considerată ca o structură instituționa lă de sprijin în vederea asigurării capitalului
întreprinderii. De aceea, problematica gestiunii fi nanciare și conținutul său tehnic sunt strâns legat e de
contextul intern și mediul extern al întreprinderii . În aceste condiții, este necesar să se identifice și să se
pună în evidență aspectele universale dovedite în t eoria și practica financiară și, de asemenea, aspec tele
ocazionale, circumstanțiale și locale, proprii tipu lui de întreprindere sau contextului național. Preze nța și
importanța pieței financiare obligă managementul fi nanciar să țină cont de posibilitățile oferite de a ceasta
și să optimizeze structura financiară a întreprind erii.
Conținutul finanțelor întreprinderii poate fi sinte tizat în matricea financiară: deciziile de finanțar e,
deciziile de investiții și politica dividendelor. A stfel, în binomul surse-investiții rezidă una din laturile
distinctive ale finanțelor întreprinderii, alături de optimizarea structurii financiare și de politica
dividendelor
Analiza financiară necesită luarea în calcul a inf luențelor neașteptate, datorate caracteristicilor
inerente sistemului financiar. Aceste influențe afe ctează atât obiectul general și sarcinile gestiunii
financiare, cât și responsabilitățile care îi sunt atribuite. Privit din acest punct de vedere, conținu tul
gestiunii financiare vizează următoarele aspecte: o biectul gestiunii financiare, care se ocupă de
coordonarea relațiilor dintre componentele mediului financiar al întreprinderii; rolul gestiunii finan ciare,
care evidențiază constrângerile financiare fundamen tale și urmărește obiectivele financiare majore;
responsabilitățile operaționale referitoare la anal iza financiară, gestiunea financiară pe termen lung și
gestiunea financiară pe termen scurt.

10
1. OBIECTUL ȘI CONȚINUTUL FINANȚELOR

1.1. Obiectul finanțelor și gestiunii financiare

Finanțele constituie un ansamblu de relații economice exprimate în formă bănească , instrumente, tehnici și
reglementări juridice prin intermediul cărora se co nstituie, repartizează și utilizează fondurile băne ști ale societății
(stat, agenți economici, populație etc.) pentru sus ținerea și creșterea producției, modernizarea stru cturilor de
producție, promovarea activității de cercetare știi nțifică, dezvoltarea tehnologică și introducerea pr ogresului tehnic,
dezvoltarea învățământului, culturii, ocrotirii săn ătății, protecției sociale, funcționarea organelor judecătorești,
apărării naționale și ordinii publice.
Finanțele întreprinderii reprezintă veriga primară, de bază a sistemului financiar și de credit, într ucât crearea
produsului intern brut și net are loc în cadrul întreprinderilor, iar repartizar ea acestora reprezintă geneza relațiilor
financiare din economie. De mărimea acestor finanțe depinde în cea mai mare măsură consistența celorl alte
subsisteme financiare.
Obiectul de studiu al finanțelor întreprinderii îl constituie problem ele referi-toare la esența, conducerea,
organizarea, planificarea și desfășurarea relațiilo r financiare ale întreprinderilor, care reprezintă un sistem de relații
(raporturi) economice prin care se formează și se r epartizează fondurile bănești și capitalurilor nece sare desfășurării
activității economice din întreprinderi și, din ace stea, se constituie resursele bănești la dispoziția statului.
Aspectele principale care fac obiectul de studiu al finanțelor întreprinderii sunt:
– constituirea capitalurilor întreprinderii din dif erite surse, la un cost cât mai redus, și folosirea lor cu
eficiență maximă;
– problemele financiare referitoare la activele fix e ale întreprinderilor (finanțarea investițiilor, r eparațiilor și
introducerea progresului tehnic, amortizarea active lor fixe corporale și necorporale);
– problemele financiare aferente activelor circulan te (dimensionarea stocurilor necesare asigurării
continuității ciclurilor de exploatare, necesarului de fond de rulment, eficiența utilizării activelor circulante etc.);
– problemele financiare referitoare la dimensionare a și repartizarea rezultatelor financiare (profitul );
– problemele financiare necesare planificării și ma nagementului financiar operativ (elaborarea și exec utarea
bugetului întreprinderii, analiza și urmărirea capa cității de plată și echilibrului financiar al între prinderii etc.).
Raporturile financiare care iau naștere la nivelul întreprinderilor se desfășoară în cadrul organizări i financiare
reglementate de legislația economică în vigoare.
Întreprinderile își desfășoară activitatea într-un mediu (sistem) financiar format dintr-o multitudine de procese
care vizează crearea, conservarea și circulația mon edei și a altor active financiare. În cadrul sistem ului financiar
complex moneda și celelalte active constituie doar una din manifestările sistemului, care are la rându l său mai
multe componente distincte:
– o gamă variată de instrumente , care îmbracă forma unor active diferite, sub fo rma titlurilor financiare ,
respectiv documente care dau dreptul de proprietate sau drepturi de creanță, deținute de unele persoan e juridice și
fizice asupra altora. Aceste documente, care se pre zintă sub formă materială sau nematerială și îmbra că forma unor
acțiuni sau obligațiuni ori altor titluri de creanț ă, stau la baza operațiunilor financiare de creare, achiziționare,
deținere sau cedare a titlurilor financiare;
– sistemul financiar presupune existența unor agenț i economici specializați în realizarea operațiilor
financiare , care sunt apreciați ca fiind instituții financiar e (bănci, societăți financiare, intermediari specia lizați în
tranzacții bursiere);
– titlurile financiare se îndreaptă către piețele de active financiare unde are loc tranzacționarea acestor
titluri. O bună parte din aceste piețe au un rol d e finanțare a întregii economii (în cazul piețelor bursiere), altele
au un rol esențial de refinanțare a instituțiilor financiare (în cazul piețelor monetare), iar altele intervin în
acoperirea riscurilor financiare (în cazul piețelor de opțiuni și piețelor de contra cte financiare la termen sau
futures );
– tranzacțiile financiare pe această piață și activ itatea instituțiilor sunt guvernate de acte juridice și norme
tehnice care definesc regulile privind desfășurarea activi tății practice;
– comportamentul financiar al agenților poate fi i nfluențat de acțiunea unor variabile de
reglare care acționează în cadrul acestor piețe specializa te (rata dobânzii, care stabilește raporturile într e
împrumutători și împrumutați; cursul de schimb, car e reglează schimburile între monedele naționale; co tațiile, care
stabilesc prețurile activelor financiare ce fac obi ectul tranzacțiilor).
Din cele prezentate rezultă că obiectul gestiunii financiare poate fi definit pornind de la componentele
sistemului financiar, și anume prin: asigurarea coordonării instrumentelor sau a ctivelor financiare, folosirea
variabilelor și a actelor juridice, respectiv normele metodologice în vederea realizării relațiilor cu partenerii
financiari întâlniți pe piețele financiare.
Gestiunea financiară constituie un ansamblu de metode de analiză și de tehnici operative care permit
agenților economici și altor organisme să-și asigur e pătrunderea eficace în mediul lor financiar.
Conținutul gestiunii financiare este în strânsă dependență de sistemul financiar g lobal, dar este determinat
și de însăși dezvoltarea întreprinderii. Astfel, as pectele specifice ale gestiunii financiare în difer itele stadii ale
dezvoltării afacerii depind de lansarea, evoluția, maturitatea sau declinul acesteia. În toate aceste stadii

11 întreprinderea se confruntă cu nevoi de finanțare s pecifice, care, în același timp, pot genera resurse , dar și cu o
multitudine de situații care au evoluții pozitive sau negative.
În faza demarării afacerii , întreprinderea are o creștere moderată și instabi lă a producției și vânzărilor,
rezultatele fiind, adesea, negative, datorită chelt uielilor fixe ridicate pe care întreprinderea le su portă, precum și
repartizării lor asupra volumului de producție încă restrâns. În acest context, întreprinderea este co nstrânsă să
solicite credite în condiții nefavorabile datorită imaginii formate, rezultatelor slabe și incertitudi nii privind viitorul
său. În această situație, întreprinderea se confrun tă cu nevoi de finanțare importante, în special pri vind investițiile
în active fixe necesare lansării producției și vânz ărilor. Problema esențială a gestiunii financiare o reprezintă
căutarea mijloacelor de finanțare care să permită m enținerea atât a solvabilității și finanțării chel tuielilor cuvenite,
cât și a investițiilor necesare începerii activităț ii. 1
În faza dezvoltării , întreprinderea cunoaște o creștere rapidă a produ cției și vânzărilor. Aceasta , sub aspect
financiar, presupune o creștere atât a investițiilo r în activele fixe necesare extinderii capacitățilo r de producție, cât
și a nevoilor de fond de rulment (respectiv, capita l circulant) determinate de necesitatea constituiri i stocurilor și
creditelor clienți. Resursele de autofinanțare răm ân încă insuficiente pentru acoperirea acestor nevo i, întrucât
rezultatele sunt limitate din cauza ponderii mari a cheltuielilor fixe necesare lansării și creșterii activității. Cu toate
acestea, întreprinderea începe să fie mai bine plas ată pentru a obține finanțări externe, în special b ancare. Gestiunea
financiară a întreprinderii, în etapa creșterii, îș i concentrează atenția asupra realizării echilibrul ui financiar și, în
cele din urmă, are grija acoperirii creșterii nevoi lor de capital fix și circulant (creșterea nevoii d e fond de rulment)
și obținerii unor resurse externe pentru finanțarea creșterii.
În faza atingerii parametrilor funcționali, întreprinderea cunoaște o creștere lentă a producți ei și a vânzărilor.
Nevoile de finanțare suplimentare se reduc consider abil deoarece s-a realizat planul de investiții în capitalul fix și
circulant fără a mai fi nevoie de a întreține creșt erea lor. Atingerea parametrilor proiectați presupu ne că
întreprinderea a atins parametrii funcționali, iar când s-a ajuns la supralichiditate se caută alocare a excedentelor în
plasamente sau investiții rentabile, renunțându-se total la orice sursă de finanțare suplimentară.
În faza de declin , cifra de afaceri și rezultatele financiare ale în treprinderii se reduc. Gestiunea financiară are
ca problemă principală dezinvestirea și orientarea către alte activități noi. Dezinvestirea permite de gajarea unor
resurse posibile de a fi investite în noi activităț i care oferă oportunități favorabile pe termen scur t, mediu sau lung.
În situația când dezinvestirea nu se realizează în timp operativ, întreprinderea este expusă eroziuni i accelerate a
rezultatelor și activității sale, riscând să nu mai poată recupera nici o resursă reinvestibilă pentr u o altă
redezvoltare.
Dimensiunea finanțelor întreprinderii vizează și an samblul de profesiuni care au ca obiectiv banii și modurile
lor de reprezentare, în special valorile mobiliare. Când facem analiza conținutului finanțelor avem î n vedere și
modalitățile de manifestare a acestora. 2 Sub acest aspect, analizăm finanțele din punct de vedere al practicii , al
politicii și ca teorie.
Practica financiară scoate în evidență faptul că finanțele stau la baz a acțiunii întreprinderii pentru atingerea
unui obiectiv bine precizat; astfel, aceasta, împre ună cu celelalte două modalități de manifestare a f inanțelor,
contribuie la maximizarea valorii întreprinderii , respectiv creșterea averii acționarilor. Totalita tea mijloacelor și
instrumentelor de realizare a obiectivului fac ob iectul gestiunii financiare.
Gestionarea eficientă presupune îndeplinirea a ce l puțin trei condiții, și anume: obținerea unei rentabilități
sperate de acționari, în raport cu alte oportunități de inv estiții oferite de piața financiară; asigurarea une i bune
solvabilități a întreprinderii în relațiile cu oricare dintre clienți, ținând cont de mediul al eator în care lucrează și
de factorii de risc; realizarea unei bune flexibilități de acțiune pentru toți „actorii” întreprinderii: a cționari,
creditori, furnizori, clienți, statul etc.
În cadrul practicii financiare se face analiza financiară internă, prin care se urmărește identificarea
potențialului de degajare de fluxuri nete de trezor erie ( cash-flow -uri), iar prin analiza financiară externă se
urmărește: echilibrul financiar realizat, nivelul f ondului de rulment, al trezoreriei nete etc. și ren tabilitatea între-
prinderii la nivelul marjelor de acumulare, al cap acității de autofinanțare etc.
Analiza financiară se desfășoară în succesiune sau ca etape independente de lucru, vizând: echilibrul financiar
pe baza bilanțului; marjele de rentabilitate pe ba za contului de rezultate; diagnosticul financiar al rentabilității și
riscului întreprinderii; analiza fluxurilor financ iare pe baza tabloului de finanțare.
Politica financiară reprezintă apanajul managerilor și este expresia u nui comportament, a unei alegeri, a unei
decizii tactice sau strategice care vizează atinger ea obiectivului propus: maximizarea valorii întrepr inderii.
La nivelul întreprinderii se pot identifica trei p olitici financiare, considerate ca fiind independen te, și anume:
politica de investiții (interne și/sau externe ); politica de finanțare (surse proprii și/sau împrumutate); politica de
dividende (distribuire și/sau reinvestire de dividende). Aces te aspecte vor fi tratate în capitole de sine stătă toare.
Conținutul finanțelor face obiectul unei teorii, în a doua jumătate a secolului XX, ca un domeniu distinct de
investigație științifică. Potrivit aprecierilor teor eticienilor, teoria finanțelor dispune de: un siste m de ipoteze pentru _______________
1 Vezi Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Didactică și Pedago-gică, București, 2000 .
2 Vezi Stancu I., Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele într eprinderilor. Analiza și gestiunea financiară , Editura
Economică, București, 1997.

12 caracterizarea pieței financiare în raport cu o pia ță perfectă; un sistem de modele pentru conturarea ipotezelor cu
grad mare de generalitate și pentru evidențierea im plicațiilor aplicării lor în realitate; verificarea empirică a
ipotezelor și modelelor realizate anterior; teste (statistice) de validare a verificărilor făcute pe segmente de
întreprinderi, cuprinzând baze mari de date empiric e.

1.2. Funcția financiară a întreprinderii

Finanțele private, care fac obiectul practicii într eprinderii, precum și activitatea economico-financi ară a acesteia
nu pot fi concepute în afara mediului în care funcț ionează și evoluează. Din acest mediu, întreprinder ea își
colectează resursele și tot în cadrul lui efectueaz ă plăți, restituiri de fonduri etc. Fenomenul fina nciar ia naștere ca
urmare a relațiilor pe care întreprinderea le are c u toți agenții economici și financiari, cu statul ș i alte organisme.
Activitatea întreprinderii este dată de interdepen dențele dintre factorul uman și factorii materiali care
evoluează într-un sistem format din mai multe subs isteme, cum ar fi: cel economic, financiar, social, public (statul
și instituțiile sale, agenții economici cu capital de stat) etc.
Mediul economic în care evoluează întreprinderea, r espectiv relațiile cu alți agenți economici efectua te prin
intermediul monedei, fac ca aceasta, în calitate de agent economic, să fie supusă mecanismelor economi ei de piață.
Agenții economici și financiari, ce se întâlnesc pe diferite piețe și între care apar nenumărate rapor turi,
constituie contextul economico-social în care func țio-nează și evoluează întreprinderea. Funcție de p iețele unde
pot fi întâlniți, agenții economici pot fi grupați astfel 3:
– furnizori de materii prime, materiale, semifabric ate, servicii și utilități;
– clienții întâlniți pe piața produselor și servici ilor;
– salariați și manageri care pot fi găsiți pe piața muncii;
– acționari sau asociați, împrumutători sau interme diari financiari de pe piața financiară etc.
Între întreprindere și actorii mediului economic ( persoane fizice și juridice) apar raporturi care vi zează
cumpărări și vânzări de mărfuri și servicii, angajă ri de personal și plata drepturilor acestuia, forma rea capitalurilor
proprii și împrumutate. Totodată, apar relații de n atură financiară cu:
– organisme financiare ale statului, care se concre tizează în plata impozitelor și taxelor sau în pri mirea de
subvenții și alocații de la bugetul statului;
– societăți de asigurări, pentru care întreprindere a plătește polițe de asigurare în vederea obține rii de
despăgubiri a daunelor ce pot apărea în situații s peciale;
– organisme ale sistemului de asigurări sociale, fa ță de care întreprinderea are obligații privind fo rmarea unor
fonduri necesare asigurării protecției sociale în conformitate cu legislația în vigoare.
Ansamblul raporturilor generate de formarea, repart izarea și utilizarea fondu-rilor bănești, necesare realizării
activităților economice, sociale, culturale etc. la nivel de întreprindere reprezintă esența finanțelo r acesteia. Rolul
principal al finan-țelor întreprinderii se manifest ă în domeniul repartiției, însă acestea au o influe nță considerabilă
asupra producției, circulației și consumului.
Finanțele întreprinderii reprezintă o componentă a științei financiare, care analizează mecanismele și
metodele de procurare și gestionare a resurselor fi nan-ciare, izvoarele și destinația acestor resurse în vederea
satisfacerii diferitelor nevoi și obținerii de prof it.
Pentru buna funcționare a unei întreprinderi este ne cesară crearea mai multor fonduri, cum sunt: fondul
pentru investiții în active fixe, fondul de rulment , fondul de rezervă etc.; sursele de formare a ace stor fonduri
diferă de la caz la caz , astfel că pentru anumite activități se poate apela și la împrumuturi.
Principalele surse pentru crearea acestor fonduri su nt: aportul asociaților sau acționarilor, autofinan țarea,
creditarea și finanțarea bugetară. Funcție de forme le pe care le îmbracă întreprinderile și de structu ra proprietății se
găsesc căile și sursele de formare a fondurilor. As tfel, întâlnim particularități în finanțele regiilo r autono-me,
societăților comerciale cu capital privat sau mixt, cooperativelor și asociațiilor cooperatiste etc.
Resursele de care dispune întreprinderea, necesare formării fondurilor, se regăsesc sub denumirea gen erică
de capital (fizic și uman). Capitalul fizic include active: financiare și reale, care se află într-un continuu proces de
transformare, în cadrul căruia activele financiare se convertesc în active reale, și invers. Activele financiare sunt
necesare pentru procurarea activelor reale și anga jarea capitalului uman, în timp ce activele reale, utilizate de
capitalul uman, produc bunuri și ser-vicii, din vân zarea cărora se procură active financiare.
Întreprinderile, pentru desfășurarea oricărei activ ități, au nevoie de capital pe care îl procură de la persoane
fizice sau juridice. Capitalul atras este folosit pentru a produce bunuri și servicii, pentru a căror realizare sunt
necesare active fixe (mașini, utilaje, terenuri) și active circulante, combinate în așa fel încât să asigure alternativa
de producție cea mai favorabilă. Cât va trebui să i nvestească și în ce active constituie conținutul de ciziei de
investiție a agentului economic.
Finanțarea activelor poate fi realizată de către ag entul economic prin procurarea de capital de pe pi ețele
financiare, pe baza emiterii de titluri de valoare, precum și pe baza combinării creditului pe termen scurt, a datoriei
_______________
3 Manolescu Gh., Petre I., Finanțele întreprinderii , Editura Fundației România de Mâine , București, 1999, p. 6.

13 pe termen lung și a acțiunilor; combinarea trebuie să fie cea mai bună pentru îndeplinirea obiec-tivel or
întreprinderii.
Tipul de decizie luat face parte din sfera responsa bilității managerului, ea reprezentând esența funcț iunii
financiare a întreprinderii, a cărei finalitate rez idă în asigurarea performanțelor economice și de p roducție ale
firmei în condițiile utili-zării eficiente a facto rilor de producție.
1.3. Tipuri de fonduri, sursele de constituire și destinația lor
Întreprinderea, ca societate comercială, dispune de capitalul său social con-stituit la înființare și augmentat pe
parcursul existenței sale. Alături de capitalul soc ial întâlnim o serie de rezerve și fonduri.
Rezervele, ca și fondurile, pot fi obligatorii sau facultative. Cele obligatorii, la rândul lor, pot f i prevăzute de
legea fiscală (legale) sau de statut (statutare).
Mărimea lor de constituire, de dimensionare este da tă fie prin legea anuală a bugetului, fie prin legi specifice,
fie prin statut, fie prin bugetul propriu de venitu ri și cheltuieli.
Vom întâlni, cel mai adesea, fondurile comune, cum sunt:
– Fondul de rezervă, care are o reglementare legală (Legea nr. 31/1990) , iar constituirea sa este prevăzută
prin legea anuală a bugetului și prin Normele tehni ce emise de Ministerul Finanțelor Publice.
El are ca surse de constituire: disponibilul la înc eputul exercițiului financiar, sumele suportate din profit
înainte de impunerea profitului.
Destinațiile fondului privesc: acoperirea pierderil or înregistrate, alte micșorări.
– Fondul de cercetare-dezvoltare, important pentru modernizare, dezvoltare, protecți a mediului, și care se
constituie pe seama costurilor și a profitului. Tit lul fondului sugerează și destinația sa: finanțarea cercetării
(fundamentale și aplicative) cu scop declarat – dez voltarea firmei.
– Fondul de investiții (de dezvoltare) se constituie din: sume aferente reducerii impozi tului pe profitul investit
în investiții lucrative; sume din valorificarea mij loa-celor fixe scoase din funcțiune; sume din vânza rea mijloacelor
fixe; amortizarea mijloacelor (activelor) fixe (imo bilizărilor corporale); sume prelevate din profitul net; sume din
redistribuire; credite bancare; alocații de la buge tul public național. Destinația sau ceea ce se fina nțează prin acest
fond: rambursarea creditelor, plata comisioanelor ș i a altor servicii bancare, plata dobânzilor la cre ditele utilizate în
anul curent; cheltuieli pentru investiții.
– Fondul de premiere este destinat stimulării personalului firmei. Se co nsti-tuie pe seama costurilor proprii,
dar și din profitul net.
– Fondul de participare la profit este destinat motivării salariaților. Profitul net este sursa constituirii sale.
– Fondul pentru acțiuni social-culturale și sportive are o eterogenitate de surse (ca și altele amintit e): sume
preluate din profit; contribuțiile salariatului pen tru tratament balnear și odihnă, pentru întreținere a copiilor în
grădinițe; subvenții de la bugetul public național; donații; ajutoare; sponsorizări ș.a. Se utilizează pentru finanțarea
privind: costul biletelor de tratament și odihnă, c heltuielile de regie și hrană pentru creșe, pentru grădinițe, cheltuielile
de regie pentru cantine; întreținerea și reparațiil e la căminele proprii; cheltuieli culturale; cheltu ieli sportive; alte
cheltuieli.
– Alte fonduri sunt specifice unor agenți economici, unor societă ți comer-ciale din alte ramuri: de asigurări,
de construcții, în agricultură, ca: Fondul de rezer vă din prime pentru asigurări de viață; Fondul pent ru organizarea
șantierelor; Fondul de asigurare. Există și alte fo nduri, prin care se finanțează alte necesități ale între-prinderii.
Fondurile au ca surse de constituire: profitul soci etății comerciale (fie înainte de impunere, fie dup ă
impunere), costurile de exploatare, diferitele valo rificări, con-tribuția salariaților. Aceste surse s unt surse proprii
interne. Alte surse, cum sunt: subvenții, redistrib uiri, donații, ajutoare, constituie surse externe.
Sursele se dimensionează, reglementat sau voluntar, în funcție de necesitățile specifice exercițiului f inanciar,
un instrument important fiind bugetul general al în treprinderii, cu componentele sale.
Fondul de rulment (working capital) este un fond deosebit. El exprim ă ex-cedentul finanțărilor stabile
(capitalului permanent) asupra bunurilor stabile (d urabile, imobilizărilor corporale, necorporale și f inanciare).
Fondul de rulment apare ca o marjă de siguranță (se curitate) pe care și-o procură șeful întreprinderii pentru a
face față nevoilor sale de finanțare, izvorâte din exploatare. De aici importanța pe care o acordă băn cile existenței
unui fond de rulment pozitiv. Activitatea normală a întreprinderii face să apară în patrimoniul său bu nuri sub formă
de stocuri și creanțe, care formează bunuri circulante ale ciclului de exploatare.
Un anumit număr de terți participă la finanțarea ac estor bunuri circulante ale ciclului de exploatare,
reprezentând credite-furnizori, personal, bănci. Ac este credite se numesc finanțarea ciclului de exploatare.
În cazul în care bunurile circulante sunt superioar e finanțării ciclului (datorii pe termen scurt), ap are o nevoie
de rulment de acoperit.
Din compararea fondului de rulment cu nevoia de fond de rulment poate să existe un excedent, exprimând
o trezorerie pozitivă, sau un deficit, ce trebuie să fie suportat prin al te mijloace, care sunt finanțări pe termen
scurt.
Exemplu
– mii u. m. –
Bunuri stabile (Alocări stabile, durabile) 1.000.00 0
Bunuri circulante de exploatare (Alocări ciclice) 7 50.000
– Stocuri 500.000

14 – Clienți 250.000
Bancă, casă 250.000
TOTAL ACTIVE 2.000.000
Finanțări stabile (surse durabile) 1.500.000
– Capitaluri proprii 1.000.000
– Împrumuturi pe termen mediu și lung 500.000
Finanțări ale ciclului de exploatare (datorii pe
termen scurt, surse ciclice) 500.000
– Furnizori 400.000
– Creditori 100.000
TOTAL PASIVE 2.000.000
Fond de rulment = 1.500.000 – 1.000.000 = 500.000
Necesar de fond de rulment = 750.000 – 500.000 = 2 50.000
Trezoreria netă = 500.000 – 250.000 = 250.000
Bunuri stabile 800.000
Bunuri circulante ale ciclului de exploatare 1.100 .000
Casa 100.000
TOTAL ACTIVE 2.000.000
Finanțări stabile 1.200.000
– Capitaluri proprii 600.000
– Împrumuturi pe termen mediu și lung 600.000
Finanțări ale ciclului de exploatare 500.000
– Furnizori 400.000
– Creditori 100.000
TOTAL PASIVE 2.000.000
Fond de rulment = 1.200.000 – 800.000 = 400.000
Necesar de fond de rulment = 1.100.000 – 500.000 = 600.000
Trezoreria netă = 400.000 – 600.000 = -200.000
Trezoreria netă – Casa = -200.000 – 100.000 = -300. 000 = Trezoreria brută
Această sumă figurează în bilanț ca un sprijin banc ar pe termen scurt de câteva zile, zeci de zile, fi ind o
trezorerie brută de pasiv.
Fondul de rulment poate fi și negativ, atunci când finanțările stabile sunt mai mici decât bunurile st abile.
Bunuri durabile 1.500 mii lei Finanțări durabile 1.400 mii lei
Bunuri circulante ale
ciclului de exploatare 1.500 mii lei Finanțarea ciclului
de exploatare 1.720 mii lei
Banca, casa 200 mii lei Descoperire sold 80 mii lei
TOTAL ACTIVE 3.200 mii lei TOTAL PASIVE 3.200 mii lei
Fond de rulment = 1.400.000 – 1.500.000 = -100 mii lei
Necesar de fond de rulment = 1.500 – 1.720 = -220 mii lei
Excedent de finanțare a exploatării = 1.720 – 1.500 = +220 mii lei
Trezoreria netă = -100 – (-220) = +120 mii lei
Fond de rulment negativ = -100 mii lei
Excedent de finanțare a ciclului = +220 mii lei
Trezorerie (lichidități) = +120 mii lei
Trezoreria – Casa = Descoperirea soldului: 120 – 20 0 = -80 mii lei, care vor figura în pasiv ca elemen t al
trezoreriei de pasiv.
Trezoreria, ca rezultantă a fondului de rulment neg ativ și a excedentului de finanțare a ciclului de e xploatare,
este pozitivă, deoarece o parte a finanțărilor proc urate prin exploatare (D.T.S.) este neutilizată.
Oricare ar fi structura financiară a întreprinderii , trezoreria apare ca rezultantă a fondului de rulm ent (pozitiv
sau negativ) și a necesarului de fond de rulment (s au excedentul de finanțare a exploatării). Aceste a specte vor fi
reluate în capitolele următoare.
Fondurilor prezentate se adaugă și rezervele care pot fi:
• legale;
• statutare;
• facultative.
Cele legale sunt reglementate prin legi specifice. Așa este, de exemplu, Fondul de rezervă, care se constituie
reglementat de Legea nr. 31/1990 și Legea anuală a bugetului public național. Acest fond de rezervă es te alimentat
din profitul brut înainte de impozitare, din excede ntul obținut prin vânzarea acțiunilor la un curs ma i mare decât
valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuințat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat

15 amortizărilor, din excedentul din reevaluarea stocu rilor. Este destinat acoperirii pierderilor din ree valuarea patri-
moniului și altor scopuri stabilite de lege.
Societatea comercială poate să-și prevadă în statut, în concordanță cu permi-sibilitatea legilor în mat erie,
anumite rezerve privind exercițiul exploatării. În general, aceste rezerve se constituie pe seama costurilor:
rezerve pentru finanțarea operațiilor în perioada d e garanție, sau pentru reduceri de prețuri care se acoperă din
profit, sau pentru urmărirea debitorilor pentru cum părări în rate. Unele rezerve le întâlnim sub titul atura de fonduri,
îndeplinind, de fapt, funcțiile unor fonduri reale. Altele rezultă din reevaluări, diferențe de cursur i ș.a.
Atât fondurile, cât și rezervele sunt rezultatul ac tivității de exploatare a între-prinderii, al opera țiilor ce se
derulează în interiorul și în afara ei.

2. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

2.1. Fondul de rulment

Reflectarea echilibrului financiar este redată la î ncheierea exercițiului de bilanț, care reprezintă r eflectarea
materială (totalitatea activelor) a modului de util i-zare a capitalurilor proprii și împrumutate. Prin intermediul
bilanțului se stabilesc criteriile de apreciere a e chilibrului financiar la un moment dat, dar și baza de cal-cul pentru
elaborarea bugetelor întreprinderii.
Analizat din punct de vedere financiar, fiecare ele ment de activ reprezintă o alocare de fonduri bănești în
vederea constituirii unei structuri de producție ca re să ducă la realizarea obiectivului propus de căt re întreprinzător.
Elementele de activ sunt ordonate și structurate, d upă gradul lor de lichiditate (posibilitate de a fi trans-formate în
bani), în ordine crescătoare, de sus în jos, cu int enția de a obține cea mai rapidă recuperare a capit alurilor investite
și o rentabilitate ridicată (tabelul 3.2.).
Tabelul 3.2.
Bilanțul S.C. ALFA la 31 decembrie 200S
– valori în mii lei –
ACTIV 31.XII.N 31.12.N+1 PASIV 31.12.N 31.12.N+1
Imobilizări ( active fixe ) Capital
propriu 1000 1000
necorporale 75 75 Profit net
(nerepartizat) 200
corporale 600 500
financiare 125 125
Active circulante Datorii
financiare 300 300
stocuri 300 400
clienți 300 600
lichidități 100 300 Datorii de
exploatare 200 500
TOTAL 1500 2000 TOTAL 1500 2000

În bilanț se înscriu, mai întâi, activele cel mai p uțin lichide (cu perioada cea mai mare de recuperar e sau cea
mai îndepărtată); imobilizările corporale (terenuri , clădiri, mașini, utilaje, instalații etc.); imobi lizările necorporale
(soft, brevete, li-cențe, mărci de fabrică și comer ciale, studii etc.) și financiare (participații la formarea capitalurilor
altor întreprinderi, titluri cumpărate etc.). Rotaț ia lentă sau aproape inexistentă a capitalurilor in vestite în aceste
active face ca ele să se mai numească și alocări permanente (stabile). Potrivit Standardelor Internaționale de
Contabilitate (IAS), aceste active nu sunt considera te curente (necurente: non-current ).
Bilanțul firmelor românești este structurat după co ncepția patrimonială (euro-peană), începând cu activele
cele mai tangibile, durabile din punct de vedere fi zic și cu durată îndelungată de existență. În pasivul bilanțului se
înscriu, mai întâi, capitalurile atrase pe o perioa dă nedeterminată sau pe un termen cât mai îndepărta t raportat la
existența întreprinderii.
În ordinea creșterii lichidității se înscriu, apoi, activele circulante (ACR = stocuri + creanțe + lichidități),
mult mai lichide decât imobilizările, motiv pentru care ele sunt numite și alocări ciclice (temporare). Recuperarea
capitalurilor investite se face numai după încheier ea unui ciclu normal de exploatare (aprovi-zionare , producție,
desfacere). În partea de jos a bilanțului se înscr iu eventualele pierderi , care se asimilează cu dim inuare (o pierdere
sau degradare de capitaluri proprii).

16 Tot potrivit terminologiei specifice IAS, activele destinate ciclului normal de exploatare, care se ne gociază
pe diferite piețe, într-o perspectivă de maximum un an sub forma lichidităților (efective și echivalen te), sunt
denumite active curente. 1
În pasivul bilanțului sunt reflectate, din punct de vedere financiar, sursele de proveniență a capitalurilor
proprii și împrumutate. Pasivele sunt structurate du pă gradul de exigibilitate (însușirea lor de a deveni scadente la
un anumit termen). Mai întâi se înscriu capitaluril e proprii provenite de la proprietari, apoi cele di n reinvestiri ale
acumulărilor anterioare (rezerve) și din surse publ ice (subvenții, provizioane reglementate). În mod practic, aceste
surse nu au o scadență (decât în situații limită de faliment), nu sunt deci exigibile și de aceea se m ai numesc surse
permanente (stabile). Tot în categoria surselor permanente se înscriu și datoriile financiare, respectiv
împrumuturile contractate pe termen lung, cu scaden ță mai mare de un an. Terminologia SIC definește sur sele
permanente ca fiind pasive necurente ( non-current liabilities ).
Datoriile curente (D cr = credite, furnizori, decontări) sunt cele mai exi gibile și de aceea sunt numite surse
ciclice (temporare). În cea mai mare parte, ele sunt contractate pentru necesități de producție și le întâlnim sub
denumirea de datorii (ale ciclului) de exploatare c u scadență mai mică de un an. În termenii IAS, surse le ciclice se
numesc pasive curente.
Alocările permanente (în imobilizări) sunt, în prin cipiu, acoperite din surse permanente (capitaluri p roprii și
datorii financiare). Ca și în gestiunea bancară, re gula de gestiune financiară sănătoasă este aceea a parității
maturității activelor și a pasivelor: nevoile perma nente să se acopere din surse permanente, iar nevoi le temporare să
se acopere din surse temporare. Cu cât sursele perm anente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a
fondurilor bănești, cu atât între-prinderea dispune de o marjă de securitate care o pune la adăpost de evenimente
neprevăzute.
Acest surplus de surse permanente, degajat de ciclu l de finanțare al investi-țiilor, poate fi „rulat” pentru
reînnoirea stocurilor, creanțelor și a lichiditățil or. Această utilizare potențială a marcat și denumi rea lui de fond de
rulment. El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la finan țarea
activelor curente, nete față de datoriile curente ( ACR nete ). Datorită acestei destinații, fondul de rulment m ai este
denumit și capital de lucru net.

FOND DE RULMENT = SURSE PERMANENTE – ALOCĂRI PERMANENTE =
= (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Imobi lizări nete (fără amortizări) =
= Active circulante (B) +Chelt. în avans (C) – Dato rii curente (D) – Ven. în avans (I) =
= ACR nete
Reluând exemplul societății ALFA, fondul de rulment (FR), la începutul (0) și la sfârșitul (1) exerciț iului
contabil, este după cum urmează:
FR 0 = (600 + 700) – 800 = 500
FR 1 = (600 + 100 + 700) – 700 = 700
∆FR = 700 – 500 = 200
Creșterea fondului de rulment reflectă alocarea acu mulărilor nete ale exerci-țiului (profituri nerepar tizate de
100 și amortizări de 100) în creșterea activelor ci rculante.
Determinarea, prin calcul, a fondului de rulment și neînscrierea lui distinctă într-un post din pasivu l bilanțului
sunt o consecință a gestiunii globale și unitare a fondurilor întreprinderii, fără a separa distinct f ondurile pentru
investiții de cele pentru producție. Utilizarea glo bală, fără destinații prestabilite, a fondurilor bă nești oferă
întreprinderii libertatea de a le aloca acolo unde nevoia de finanțare impune acest lucru, fie că este vorba de
investiții, de producție, de cercetare etc.
Rezultă o mare responsabilitate în privința elaboră rii unei politici coerente de finanțare a întreprin derii, în
măsură să asigure dezvoltarea echilibrată a tuturor sectoarelor de activitate și să determine succesul societății în
raport cu concurența. Nu pot fi neglijate necesităț ile de finanțare ale investițiilor (cu efecte benef ice în timp) pentru
necesități stringente de finanțare ale producției ( cu efecte imediate), întrucât se afectează strategi a de dezvoltare a
întreprinderii, în raport cu o piață liberă, deschi să pentru concurență. După cum nici preponderența f inanțării
dezvol-tării, în detrimentul producției, nu poate f i acceptată în același context al unei politici fin anciare echilibrate
a întreprinderii. S-ar înregistra, în acest din urm ă caz, un fond de rulment negativ, cu implicații serioase asupra
trezoreriei și deci a capacității ei de plată (tabe lul 3.3.).
FR = (20 + 10) – 35 = – 5%
Tabelu l 3.3.
Determinarea situației nete
_______________
1 Nicolae Feleagă, Sisteme contabile comparate, volumul II, Norme Contabile Inter-naționale , Editura Economică,
București, 2000, p. 34-37.

17 – mil. lei –
A B

Capitaluri proprii 20%

Datorii financiare 10% Imobilizări
35%
Datorii de exploatare
55% Active circulante
65%
Credite de trezorerie
15%
Mărimea negativă a fondului de rulment reflectă abs orbirea unei părți din sursele temporare pentru fin anțarea
unor necesități permanente, contrar princi-piului d e gestiune financiară: la necesități permanente se alocă surse
permanente. Gradul de îndatorare pe termen scurt es te foarte mare (70%), ceea ce face destul de vulner abilă
trezoreria întreprinderii, iar existența întreprind erii este, deci, periclitată.

Nevoia de fond de rulment

Necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatar e (în stocuri și creanțe) sunt acoperite, în cea ma i mare parte,
din surse temporare corespunzătoare (datorii cu-ren te: furnizori, buget, salariați etc.). Diferența di ntre necesitățile
de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriil e de exploatare este numită nevoia de fond de rulment. Ea este
expresia realizării echilibrului financiar pe terme n scurt, respec-tiv, a echilibrului dintre necesaru l și resursele de
capitaluri circulante (curente).
NEVOIA DE FOND DE RULMENT = ALOCĂRI CICLICE (în stocuri și creanțe) –
– SURSE CICLICE = (Stocuri + Creanțe) – Datorii curente
Dacă această diferență este pozitivă, atunci ea semnifică un surplus de nevoi de stocuri și creanțe (ciclice) în
raport cu sursele temporare (ciclice) posibile de m obilizat. Situația poate fi judecată ca fiind normal ă dacă este
rezultatul unei poli-tici de investiții privind cre șterea stocurilor și a creanțelor. Altfel, nevoia d e fond de rulment
poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichid itatea stocurilor și a creanțelor și exigibilitatea datoriilor de
exploatare (s-au încetinit încasările și s-au urgen tat plățile).
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, atunci ea semnifică un surplus de surse temporare (ciclice) în
raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri cir culante. Ea poate fi apreciată pozitiv dacă este re zultatul
accelerării rotației acti-velor circulante și al an gajării de datorii cu scadențe mai relaxate. În caz contrar, aceasta nu
poate fi decât consecința unor întreruperi temporar e în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor, cu ef ecte
nefavorabile în perioada următoare.
Nevoia de fond de rulment, determinată potrivit met odologiei prezentate, are un caracter static. De ac eea, este
necesară completarea analizei patrimoniale cu un st udiu dinamic, care evidențiază nevoile „determinate ” ale
ciclului de exploatare calculate în funcție de cifr a de afaceri, durata stocurilor materiale și financ iare, intensitatea
fluxurilor operațiilor și structura costurilor de p roducție.
În cadrul analizei patrimoniale, diferența dintre f ondul de rulment financiar și nevoia de fond de rul ment
reprezintă trezoreria netă.

2.2. Trezoreria netă. Cash-flow -ul

Dacă fondul de rulment, la un moment dat (când se î ncheie exercițiul contabil), este superior nevoii d e fond
de rulment, atunci excedentul de finanțare se regăs ește sub forma unei trezorerii nete, concretizată în
disponibilități bănești, în conturi bancare și în c asă.

18 TREZORERIA NETĂ = FOND RULMENT – NEVOIA DE FOND DE RULMENT
Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activi-tăți echilibrate și efici ente. Ea
relevă calitatea echilibrului financiar general al între-prinderii atât pe termen lung, cât și pe term en scurt.
Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive, în cad rul mai multor exerciții succesive, demonstrează su ccesul între-
prinderii în viața economică și posibilitatea plasă rii rentabile a disponibilităților bănești pentru î ntărirea poziției ei
pe piață.
Trezoreria netă pozitivă evidențiază faptul că exercițiul financiar s-a înc heiat cu un surplus monetar, expresie
concretă a profitului net din pasivul bilanțului și a altor acumulări bănești. Acest excedent de trezo rerie urmează să
fie plasat eficient și în deplină siguranță pe piaț a monetară și/sau de capital. Plasamentul monetar sa u financiar
urmărește trei obiective: (1) lichiditatea valorilor mobiliare de plasament (VMP) cumpărate, (2) rentabilitatea
VMP și (3) securitatea VMP. De aceea, se recomandă cu mpărarea unor VMP ușor negociabile și cu o bună
reputație pe piața de capital.
Trezoreria netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar la încheiere a exercițiului. Deficitul monetar
astfel constatat a fost acoperit prin angajarea de noi credite (de trezorerie sau de scont). În aceast ă situație,
trezorierul urmărește obți-nerea de noi credite la cel mai mic cost posibil, prin negocierea mai multo r surse de astfel
de capital.
Exemplu: Pe baza situației financiare a societății ALFA se p ot determina nevoia de fond de rulment (NFR) și
trezoreria netă (TN), la începutul (0) și la sfârși tul (1) exercițiului:
NFR 0 = (300 + 300) – 200 = 400
TN 0 = 500 – 400 = 100 disponibilități bănești (lichidități)
NFR 1 = (400 + 600) – 600 = 400
TN 1 = 700 – 400 = 300 disponibilități bănești
∆TN = TN 1 – TN 0 = 300 – 100 = 200
Creșterea trezoreriei nete, pe perioada exercițiulu i financiar, reprezintă „Cash-flow” -ul (CF) și se explică
prin variația fondului de rulment și variația nevoi i de fond de rulment.
CF = ∆FR – ∆NFR = (700 – 500) – (400 – 400) = 200
Cash-flow -ul se explică prin rezultatele activității curente de gestiune (profit net reinvestit, amortizări) și
variația nevoii de fond de rulment, pe de o parte, și prin operațiile de capital (de investiții și de finanțare cu
capitaluri proprii și împru-mutate), pe de altă par te.
CF = CF gest. + CF inv. + CF fin = (100 + 100) + 0 – 0 = 200
Când nevoia de fond de rulment rămâne constantă, cash-flow -ul este egal cu profiturile nete reinvestite și
amortizările acumulate și exprimă disponibilitatea monetară efectivă pentru dezvoltarea și prosperitat ea
întreprinderii. Un cash-flow pozitiv se interpretează ca o creștere a capacității reale de autofinanțare a inves-tițiilor.
Acesta ar determina o îmbogățire a activului real, o majorare a averii pro-prietarilor.
Un cash-flow negativ sugerează o diminuare a capacității reale de autof inan-țare a investițiilor. În consecință,
acesta semnifică o sărăcire a activului net real, o reducere a valorii proprietății.
Echilibrul financiar patrimonial se fundamentează p e trei reguli principale:
a) Regula echilibrului financiar minim presupune ca resursele utilizate pentru finanțarea activelor să
rămână la dispoziția întreprinderii pe durata unei perioade egală cu cea de imobilizare a activelor. C unoscând
decalajele care se pot produce în activele cu o dur ată mai mică de un an, întreprinderea trebuie să pr e-vadă o marjă
de securitate, sub forma fondului de rulment – lich iditate pozitivă.
Fond de rulment / lichiditate > 0
b) Regula îndatorării maxime se referă la îndatorarea pe termen lung și mediu. Îndatorarea trebuie să se
încadreze între limitele:
1) suma datoriilor la termen nu trebuie să depășeas că suma capitalu-
rilor proprii:
Datoria pe termen lung ≤ Capitaluri propr ii
2) suma datoriilor pe termen lung și mediu nu trebu ie să depășească
autofinanțarea medie aferentă unei perioade de trei ani.
c) Regula finanțării maxime este, în realitate, o aplicație practică a primelo r două reguli. Adică, pentru
fiecare investiție angajată de întreprindere, trebu ie să nu se depășească 75% din valoarea investiției fără TVA.

19
3. ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII

3.1. Soldurile intermediare de gestiune

Pe baza contului de profit și pierdere se determină o serie de indicatori valo-rici privind volumul și
rentabilitatea activității întreprinderii. Construc ția în trepte a indicatorilor, pornind de la cel ma i cuprinzător
(producția exercițiului + adaosul comercial) și înc heind cu cel mai sintetic (profitul net al exerciți ului), a sugerat
denumirea seriei lor de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune.
Principalele marje de acumulare, utilizate în analiza financiară a unei între-prind eri industriale, se determină
astfel (tabelul 4.2.).

Tabelul 4.2.
Contul de profit și pierdere

Cheltuieli Venituri
(-) Consumuri externe (de la terți) (+) Vânzări (ci fra de afaceri), la preț de
facturare, fără TVA
+ Producția stocată (variația stocurilor),
la cost complet
1. (-) VALOAREA ADĂUGATĂ (+) Producția imobilizată, la cost de
producție
(-) Salarii și alte cheltuieli sociale
(-) Impozite, taxe, vărsăminte asimilate
(-) Alte cheltuieli de exploatare (+) Alte venituri de exploatare
2. (-) E.B.E. PRODUCȚIA EXERCIȚIULUI
(-) Amortizări și provizioane calculate (+) Subvenț ii de exploatare
(+) Reluări asupra provizioanelor
3. (-) PROFITUL DIN EXPLOATARE
(-) Cheltuieli financiare (+) Venituri financiare
(±) Rezultat excepțional
4. (-) PROFITUL ÎNAINTE DE
IMPOZIT (EBT)
(-) Impozit pe profit
5. (-) PROFITUL NET DIN
ACTIVITĂȚI ORDINARE
(±) Elemente extraordinare
6. (-) PROFITUL NET AL EXERCI-
ȚIULUI
(-) Dividendele propuse

Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiu nii financiare, la treapta respectivă de acumulare (figura
4.3.).

20

Figura 4.3. Cascada soldurilor intermediare de gestiune (SIG)
1. Valoarea adăugată = Producția exercițiului
– Consumuri externe (de la terți)
= 2150+100-1050 = 1200
2. Excedentul brut din exploatare (EBITDA) = Valoarea adăugată
+ Subvenții de exploatare
+ Alte venituri (din exploatare)
– Impozite, taxe, vărsăminte asimilate
– Cheltuieli de personal
– Alte cheltuieli de exploatare
= 1200-600-150 = 450
3. Profitul din exploatare = Excedentul brut de exploatare
+ Reluări asupra provizioanelor
– Amortizări și provizioane calculate
450+50-100-50 = 350
4. Profitul înainte de impozit (EBT) = Profitul din exploatare
+ Venituri financiare
– Cheltuieli financiare
+ Rezultatul excepțional
= 350+50-50 = 350
5. Profitul net = Profitul înainte de impozit
– Impozitul pe profit
± Elemente extraordinare
= 350-87,5 = 262,5
6. Profitul înainte de dobânzi = Profitul din exploatare
și de impozit (EBIT) + Venituri financiare
– Cheltuieli financiare (exclusiv dobânzi)
± Rezultatul excepțional
= 350+50 = 400
EBT = EBIT – Dobânzi = 400-50 = 350
7. EBIT – Impozit pe profit = Profitul net + Dobânzi
400-87,5 = 312,5 = 262,5 + 50
Valoarea adăugată exprimă sporul de valoare rezultat din utilizarea facto-rilor de producție, îndeosebi a
factorilor muncă și capital, peste valoarea materia -lelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumpă rate de
întreprindere de la terți. Această valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face
remunerarea participanților direcți și indirecți la activitate a de exploatare a între-prinderii:
/checkbld personalul, prin salarii, indemnizații, premii și cheltuieli s ociale;
/checkbld statul, prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate (minus subvenții pen-tru exploatare);
/checkbld creditorii, prin dobânzi, dividende și comisioane plătite;
/checkbld acționarii, prin dividende plătite;
/checkbld întreprinderea, prin ceea ce se repartizează pentru capacitatea de auto-finanțare.
Raportând remunerarea fiecărui participant la valoa rea adăugată se poate face o evaluare a distribuție i
veniturilor globale către partenerii întreprinderii .
Prin însumarea valorilor adăugate de la toate întrep rinderile din țară se obține produsul intern brut ( PIB).
Acesta reprezintă singura ofertă internă de bunuri și servicii pentru satisfacerea cererii (interne și externe) de
consumuri finale, în sec-torul privat și în cel pub lic.

21 Excedentul brut al exploatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploa tare, știind că amortizarea
și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu și plătite. De aceea, până la solicitarea lor (pen tru investiții,
riscuri sau cheltuieli), amortizarea și provizioane le calculate se regăsesc în acumulările bănești ale între-prinderii.
Excedentul brut de exploatare exprimă capacitatea p otențială de auto-finanțare a investițiilor (din amortizări,
provizioane și profit), de achitare a dato-riilor către bugetul statului și de remunerare a investițiilor de capital
(acțio-narii și creditorii).
Profitul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilității activită ții de exploatare, prin deducerea
tuturor cheltuielilor (plătibile și a celor calcula te) din veniturile exploatării (încasabile și a cel or calculate). Pentru
calculele financiare de rentabilitate se calculează profitul înainte de dobânzi și impozit. Acesta este diferența
dintre veniturile totale și cheltuielile totale (de exploatare, financiare și excepționale), cu excepț ia dobânzilor și a
impozitului pe profit. Foarte adesea, EBIT se consi deră a fi egal cu profitul din exploatare, întrucât celelalte
elemente, din afara profitului, din exploatare sunt nesemnificative.
Profitul înainte de dobânzi și impozite are, după de ducerea impozitului pe profit (EBIT – Impozit), o
semnificație deosebită. Acesta exprimă potențialul (con-tabil) de remunerare a acționarilor cu dividen de și a
creditorilor (a băncilor) cu dobânzi.
EBIT – Impozit = Profit net + Dobânzi
Analizând relația de mai sus rezultă că termenul di n stânga egalității exprimă rezultatul net al explo atării
capitalurilor investite în activele întreprinderii, iar termenii din dreapta exprimă destinația acestu i rezultat: acționari
și creditori. Mări-mea reală a remunerării acționar ilor și creditorilor este dată de cash-flow -ul disponibil (CFD),
după operațiunile de capital (de creștere economică a între-prinderii, a se vedea capitolul următor).
Profitul înainte de impozit (EBT) este determinat de rezultatul atât al ex-plo atării, cât și al activității
financiare și excepționale. Este, deci, rezultatul activi-tății ordinare (de exploatare, financiară și excepțională).
EBT = EBIT – Dobânzi = Profitul din exploatare ± Re zultatul financiar ± Rezultatul excepțional
Profitul net exprimă mărimea absolută a rentabilității financia re, cu care sunt remunerați acționarii pentru
capitalurile proprii investite. Acesta urmează să s e distribuie sub formă de dividende, în raport cu n umărul de
acțiuni.

3.2. Capacitatea de autofinanțare

Așa cum, pe baza bilanțului, s-a determinat un indi cator care să evidențieze, la modul sintetic, poten țialul de
dezvoltare și perenitate a întreprinderii, respecti v cash-flow -ul, tot așa, în mod similar și cu semnificație apr opiată,
se poate deter-mina, pe baza contului de profit și pierdere, capacitatea de autofinanțare (CAF) (tabelul 4.3.).
Aceasta reflectă potențialul financiar de creștere economică a între-prinderii, respectiv sursa financ iară generată de
activitatea industrială și comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anum ită scadență.
Capacitatea de autofinanțare se poate determina pri n două metode: deductivă și adițională (figura 4.4. ). Prin
procedeul deductiv se pornește de la excedentul brut de exploatare (E BE), care semnifică rezultatul brut al
activității industriale și comerciale), din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile al e întreprin-derii
(financiare, excepționale etc.):
CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile =
= EBE
+ Venituri financiare și excepționale încasabile
– Cheltuieli financiare și excepționale plătibile
– Impozitul pe profit

Exemplu: Soc. ALFA (tabelul 4.3.)
Tabelul 4.3.
Calculul CAF prin metoda deductivă
Excedentul brut de exploatare (EBITDA) 3S0
+ Venituri (a) 50
– Cheltuieli financiare (b) 50
± Elemente excepționale (c ) –
– Impozitul pe profit 87,5
CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE
a exercițiului 262,5
a) fără reluări asupra provizioanelor;
b) fără amortizări și provizioane financiare calcul ate;

22 c) fără: – venituri din cesiunea imobilizărilor;
– reluări asupra provizioanelor ex cepționale;
– cote-părți din subvențiile pentr u investiții virate asupra rezulta-
tului net al exercițiului;
– valoarea contabilă a imobilizări lor cedate;
– amortizări și provizioane excepț ionale calculate.
În procedeul adițional se pornește de la rezultatul (net al) exercițiului la care se adaugă cheltuielile
(amortizări, provizioane etc.), neplătibile la o an umită sca-dență, după ce s-au scăzut din acestea ve niturile
calculate (reluările asupra provi-zioanelor) (tabel ul 4.4.):
CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calc ulate = Rezultatul net al exercițiului +
Amortizări și provizioane calculate – Reluări asupr a provizioanelor – Cota-parte a subvențiilor virate în contul de
rezultate + (Valoarea netă contabilă a activelor ce date – Venituri din cedarea activelor) (figura 4.4. ):

Figura 4.4. Reprezentarea grafică a capacității de plată

Tabelul 4.4.
Calculul CAF prin metoda adițională
Profitul net al exercițiului 262,S
+ Cheltuieli calculate (amortizări, provizioane) 10 0+50 = 150
– Reluări asupra cheltuielilor calculate 50
+ Valoarea contabilă a elementelor de activ cedate
– Venituri din cesiunea elementelor de activ
– Subvenții pentru investiții virate asupra rezulta tului
CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE a exercițiului 362,5
Capacitatea de autofinanțare exprimă, deci, un surp lus financiar degajat de activitatea rentabilă a
întreprinderii. Ea nu are decât un caracter potenți al dacă nu este susținută de mijloace financiare ef ective. Or,
surplusul monetar degajat prin creșterea trezorerie i nete, adică cash-flow -ul (de 262,5), dovedește că cea mai mare
parte a acestei capacități de autofinanțare este su sținută de o trezorerie efectiv disponibilă.

4. ECHILIBRUL FINANCIAR DINAMIC

Inițierea unei afaceri sau dezvoltarea uneia mai vechi deter mină existența unui capital propriu
disponibil și/sau a posibilității de a atrage capital împrumut at. Înainte de a declanșa formarea noii structuri
patrimoniale, se apelează, în mod necesar, la piața financia ră. Principala contribuție a finanțelor la
fundamentarea deciziei de înființare a unei întreprinderi noi cons tă în evaluarea eficienței acestei investiții și
în echilibrarea necesarului de finanțare solicitat de noua str uctură patri-monială cu surse de capital
corespunzătoare.
Evaluarea necesităților de finanțare trebuie să țină seama de ansamblul fon-durilor băn ești necesare pentru:
/head2right investiții în clădiri, mașini, echipamente diverse, mijloace de transport;
/head2right cheltuieli cu specializarea personalului;
/head2right constituirea stocurilor de producție și acoperirea cheltuielilor până la înca-sarea creanțelor;

23 /head2right formarea unor rezerve de trezorerie în vederea preî ntâmpinării unor feno-mene întâmplătoare
(nefavorabile);
/head2right alte nevoi de finanțare (amenzi, penalizări, pierde ri la bursă etc.).
Sursele de capital corespunzătoare pentru finanțarea acestor necesită ți sunt constituite din :
/head2right capitalul social provenit din contribuția fondatori lor și/sau din contribuția acționarilor;
/head2right împrumuturi;
/head2right alte surse de finanțare (subvenții, ajutoare, diver se).
Exemplu: Societatea ALFA :
Necesitățile de finanțare și sursele de capital ale societății ALFA
NECESITĂȚI FINANȚARE SURSE DE CAPITAL
Imobilizări Capital propriu 400
Teren 100
Clădiri 200
Mașini. Utilaje 350 * Împrumuturi 400
Instalații 150
Acte circulante
Stocuri 200 Datorii de exploatare 450
Creanțe 200
Trezorerie netă 50
TOTAL 1250 TOTAL 1250
Terenul și clădirile în valoare de 300 mil. lei sun t contribuții în natură ale acționarilor, iar restu l de 100 mil.
lei este aportul în numerar al acestora. Capacitate a de îndatorare, pe termen lung, a societății nu tr ebuie să
depășească 100% din capitalul propriu, respectiv 40 0. Deci, necesitățile de finanțare a investițiilor în active fixe de
1380 (100 + 200 + 930 + 150) depășesc cu mult surse le permanente posibile de mobilizat (400 + 400). În aceste
condiții, societatea va iniția o operație de leasing , respectiv de închiriere pe termen lung a echipame ntelor (580), cu
posibilitatea de a le cumpăra după un timp și la un preț rezidual convenit dinainte .

Necesitățile de finanțare a ciclului de exploatare rămân exclusiv pe seama datoriilor de exploatare, a le căror
termene de scadență, în raport cu cele ale creanțel or, permit degajarea unei trezorerii nete de 50 mil . lei.
Manifestarea echilibrului financiar poate fi specif ică activității de investiții, în raport cu activit atea de
producție (de exploatare), dar trezoreria este comu nă. Pentru orice operație și în fiecare moment, acea sta determină
o restricție unică a echilibrului, respectiv egalit atea dintre încasări și plăți. Rezolvarea acestei r estricții este un
obiectiv specific al funcțiunii financiare, respect iv al tablourilor fluxurilor financiare.

4.1. Tabloul de finanțare „nevoi-resurse”

Analiza funcțională evidențiază în special activita tea întreprinderii și rezul-tatele acesteia. Instru mentele
utilizate pentru atingerea obiectivelor sale sunt t a-bloul soldurilor intermediare de gestiune și tabl oul de finanțare ca
instrument cen-tral al studiului privind echilibrul funcțional dinamic. Tabloul soldurilor interme-dia re de gestiune
reflectă diferitele paliere succesive în formarea r ezultatului final, în timp ce tabloul de finanțare evidențiază variația
trezoreriei nete rezultată din confruntarea variați ei fondului de rulment net global cu variația nevoi i de fond de
rulment pentru exploatare și în afara exploatării.
Tabloul de finanțare furnizează informații privind evoluția globală a t rezo-reriei, ca rezultantă a echilibrului
financiar, fără a evidența aportul fluxurilor finan ciare legate de exploatare, de finanțare sau de ele mentele
excepționale. Aceste explicații sunt oferite de tablourile fluxurilor financiare, respectiv de tabloul plurianual al
fluxurilor financiare, care evidențiază trezoreria la nivelurile economic , financiar și excepțional, cât și de tabloul
explicativ al variației trezoreriei, care analizează fluxurile de trezorerie rezultate din activitatea curentă, de
investiții și de finanțare.
_______________
* De la constituire, conducerea întreprinderii a reu șit procurarea de mașini și utilaje prin leasing , în valoare de 580 mil.
lei. Restul de 350 mil. lei din necesarul total de 930 mil. lei reprezintă achiziționări de mașini și utilaje procurate din surse
proprii și împrumutate (580 + 350 = 930). necorporale
Termen lung Imobilizări corporale
financiare
Necesarul brut
de finanțare
Stocuri
Termen scurt Creanțe
Lichidități

24 Tabloul de finanțare explică modul de formare a fon dului de rulment net global și modul de utilizare a
acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilanțului de la sfârșitul exerciți ului contabil. Se
stabilește, în principal, pe baza a două bilanțuri succesive și a contului de profit și pierdere, afer ent exer-cițiului
analizat.
Tabloul de finanțare arată cum s-a realizat, în cur sul exercițiului, echilibrul funcțional. Pentru acea sta este
necesar ca bilanțul de deschidere și de închidere a exercițiului să prezinte aceeași structură funcțio nală.
Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impa ctul diferitelor operații ale întreprinderii asupra trezoreriei.
Această preocupare antrenează două consecințe:
În primul rând , consecințele fenomenelor de decalaj între momentu l efectuă-rii operațiilor și cel al încasărilor
sau plăților propriu-zise care afectează trezoreria . În cazul plăților în numerar, operația are incide nță imediată
asupra trezoreriei, în timp ce creditele comerciale acordate sau obținute generează decalaje de plăți nefavorabile și,
respectiv, favorabile. Aceste decalaje apar sub for mă de stocuri, creanțe și datorii de exploatare sau în afara
exploatării la care există două niveluri ale bilanț ului funcțional consacrate nevoii de fond de rulmen t ( NFRE și
NFRAE ).
În al doilea rând , este necesar să se facă distincție între operații le generatoare de fluxuri monetare reale
(venituri încasabile, cheltuieli plătibile) și cele contabile de redresare sau corectare a unor valori care nu vor avea
impact asupra trezoreriei (operații generatoare de venituri și cheltuieli calculate).
Această distincție stă în centrul schemei de coeren ță, întrucât rezultatele contabile reflectă toate o perațiile,
inclusiv amortizările și provizioanele (calculate ș i reluările) fără consecințe asupra trezoreriei, în timp ce
capacitatea de autofinan-țare nu reține decât opera țiile cu incidență imediată sau amânată asupra trez oreriei.
Din cele prezentate rezultă că trezoreria întreprin derii variază nu numai ca efect al cheltuielilor și veniturilor
exercițiului, ci și ca urmare a variației stocurilo r de active și a soldurilor de creanțe și datorii, la sfârșitul
exercițiului față de înce-putul acestuia. Trezoreri a întreprinderii, fiind unică, se va modifica și ca urmare a
cheltuielilor plătibile pentru investiții, cât și a fluxurilor de capital și dobânzilor gene-rate de a ctivitatea financiară și
excepțională a întreprinderii în cursul exercițiulu i.
Tabloul de finanțare cuprinde două părți:
Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echi librului struc-tural între elementele stabile ale
bilanțului funcțional (utilizări și resurse), adică variația fondului de rulment net global (∆ FRNG ). Această parte a
tabloului este rezultatul politicii de investiții ș i de finanțare promovate de întreprindere în de-cur sul perioadei
analizate:

Explicarea variației FRNG pornește de la identificarea surselor de capital ( surse stabile sau durabile) și
continuă cu explicarea utilizării acestor surse în par-tea superioară a bilanțului funcțional.
Punctul de plecare în construcția tabloului de finan țare îl reprezintă exce-dentul brut de exploatare
evidențiat în contul de rezultate, ca sursă potenți ală pentru capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanțare apare în prima parte a tabloului ca sursă stabilă care permite:
/head2right finanțarea nevoilor stabile (investiții pentru creș terea imobilizărilor);
/head2right remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispo ziția întreprinderii (plata dividendelor);
/head2right rambursarea datoriilor financiare, pe termen lung ș i mediu, contractate în exercițiile anterioare.
Când capacitatea de autofinanțare este insuficientă pentru finanțarea nevoilor stabile, întreprinderea apelează
la surse externe stabile cum sunt:
/head2right aportul nou la capitalul social (prin emisiune de a cțiuni noi);
/head2right împrumuturi noi (printr-o emisiune suplimentară de obligațiuni sau prin solicitarea de împrumuturi
bancare);
/head2right cesiuni de active fixe.
Din confruntarea variației resurselor cu cea a nevo ilor stabile rezultă variația FRNG care se va înscr ie în
coloana nevoi (degajare de resurse, respectiv creșt ere), sau resurse (întrebuințări nete, respectiv di minuate).
Creșterea fondului de rulment net global evidențiaz ă ameliorarea structurii financiare a întreprinderi i și are la
origine creșterea resurselor durabile în raport cu nevoile stabilite. Această creștere dovedește capac itatea
întreprinderii de a degaja un excedent monetar net din operațiile de investiții și finanțare pe termen lung (partea
superioară a bilanțului), cât și din activitatea de exploatare (partea interioară a bilanțului) și de a-și îmbunătăți
sensibil situația trezoreriei (figura 5.2.).

ÎNTREBUINȚĂRI Exercițiu RESURSE (DEGAJĂRI) Exerciți u
• Dividende plătite în
cursul exercițiului (datorate în
exercițiul anterior) • Capacitatea de
autofinanțare a exercițiului
• Achiziționarea elementelor de
activ imobilizat • Cesiunea sau reducerea
elementelor de activ
imobilizat:
– imobilizări necorporale; – Cesiunea de imobiliză ri ∆ FRNG = ∆ RESURSE DURABILE – ∆ ÎNTREBUINȚĂRI STAB ILE

25 ÎNTREBUINȚĂRI Exercițiu RESURSE (DEGAJĂRI) Exerciți u
– imobilizări corporale; – necorporale;
– imobilizări financiare. – corporale.
• Cheltuieli de repartizat asupra
mai multor exerciții (a) – Cesiunea sau reducerea
imobilizării financiare
• Creșterea capitalurilor proprii
• Reducerea capitalurilor proprii – Creșterea capitalului social
(aport nou)
• Rambursarea datoriilor finan-
ciare (b) – Creșterea altor capitaluri
proprii
Total întrebuințări Total resurse
Variația FRNG (resurse nete) Variația FRNG (întrebuințări
nete)
Figura 5.2. Tabloul de finanțare, partea întâi
a) Suma brută transferată asupra exercițiului;
b) Fără creditul bancar pe termen scurt și soldul c reditor de bancă.
Reducerea fondului de rulment net global poate fi d eterminată de creșterea activelor imobilizate și/sa u de
diminuarea resurselor stabilite. Aceasta înseamnă c ă întreprinderea a investit foarte mult, iar efecte le viitoare ale
acestor investiții ar trebui să-i permită reconstit uirea fondului de rulment. Pe de altă parte, diminua rea surselor
stabile reflectă degradarea situației financiare da torită pierderilor înregis-trate în cursul perioade i de gestiune, sau
poate fi consecința rambursării împrumu-turilor car e, în timp, ar trebui să permită ameliorarea rezult atelor
(cheltuieli finan-ciare mai mici), deci a fondului de rulment net global.
Scăderea fondului de rulment net global dovedește un dezechilibru financiar, care, corelat cu o creșter e a
nevoii de fond de rulment, conduce la un dezechilib ru cronic al trezoreriei și, implicit, la creșterea riscului de
faliment al întreprinderii.
Metodologia elaborării tabloului de finanțare – partea întâi
Relația de calcul pentru ∆ FRNG este:
∆ RS – ∆ IS = ∆ FRNG
Resursele stabile (durabile) de care întreprinderea a dispus în cursul exerci-țiului reprezintă variaț ia resurselor
stabile (∆RS) între începutul și sfârșitul anului.
Întrebuințările stabile, realizate în cursul exerci țiului, reprezintă variația întrebuințărilor stabil e (∆IS) între
începutul și sfârșitul perioadei.
A. Resursele stabile (durabile) sunt:
CAF determinată după următoarea relație:
Rezultat net
+Amortizări calculate
+Provizioane calculate
+Valoarea net contabilă a elementelor de activ ceda te
– Venituri din cesiunea elementelor de activ
– Reluări asupra amortismentelor și provizioanelor
– Cote părți din subvenții virate asupra rezultatul ui
= C.A.F.
B. Întrebuințările stabile (nevoile) sunt:
1) Plata dividendelor datorate în exercițiul precede nt (în ipoteza simplificării în care profitul net s -a repartizat
pentru rezerve o parte, iar diferența s-a distribui t sub formă de dividende).
Dividende = Rezultat N-1 – (Rezerve N – Rezerve N-1)

2) Achiziționarea elementelor de activ imobilizat:
– imobilizări necorporale
– imobilizări corporale la valoarea brută, r espectiv prețul achiziției
– imobilizări financiare

IB N = imobilizări brute la 31.12.N; Dividende = Rezultat N-1 – (Creșterile rezervelor)
IB N = IB N-1 + A – D

26 IB N-1 = imobilizări brute la 31.12.(N-1);A = achizițion ări
D = diminuări

4.2.. Tablourile fluxurilor financiare

În funcție de evoluția teoriei și practicii financi are, s-au elaborat diferite ti-puri de tablouri pen tru analiza
fluxurilor financiare. Ele au rolul de a explica fl uxu-rile financiare care antrenează variația trezor eriei, fiind centrate
pe conceptul de excedent de trezorerie și nu pe noț iunea de echilibru financiar. Fluxurile privind inv estițiile,
operațiile financiare sau alte elemente sunt regrup ate după priorități (prioritatea investițiilor sau prioritatea
rambursării datoriilor financiare) și reflectă, de la caz la caz, fie resurse suplimentare, fie nevoi de trezorerie. În
consecință, metodologia elaborării tablourilor este diferită, dar variația trezoreriei este rezul-tatu l acelorași fluxuri.
Există diferite tablouri prezentând fluxuri financi are pe mai multe exerciții succesive regrupate în diverse
maniere în funcție de importanța conceptuală a lor, cât de cerințele utilizatorilor (bancă, analiști f inanciari care
lucrează la societăți bursiere, conducerea întrepri nderii):
/head2right tabloul fluxurilor de trezorerie;
/head2right tabloul plurianual al fluxurilor financiare;
/head2right tabloul explicativ al variației trezoreriei.
Prin structura și conținutul informațiilor furnizate , tablourile fluxurilor financiare se pretează la f el de bine la
studiile previzionare.
Tabloul fluxurilor de trezorerie
Tabloul fluxurilor de trezorerie apreciază într-o l ogică financiară și globală coerența deciziilor str ategice luate
de întreprindere. Acest raționament logic conduce l a realizarea unui demers care cuprinde mai multe ni veluri de
analiză a fluxurilor și poate fi rezumat în felul u rmător:
Excedentul de trezorerie global E.T.G. (A)
– Prelevări obligatorii
=Flux de trezorerie disponibilă F.T.D. (B)
– Investiții nete (C)
+ Aporturi la resursele stabile (D)
= Variația trezorerie (E)
Structura tabloului (figura 5.6.) se fundamentează pe următoarea logică finan-ciară:
/head2right tabloul urmărește, în primul rând, să evidențieze c apacitatea întreprin-derii de a genera trezorerie
(E.T.G.) din întreaga sa activitate;
/head2right trebuie apoi să se constate în ce măsură conducerea întreprinderii are posibilitatea de a conserva în
totalitate, sau parțial, această trezorerie. Intere sează, deci, mărimea prelevărilor obligatorii care afectează această
trezorerie, ca și partea care rămâne la dispoziția conducătorilor întreprinderii, reprezentând fluxul de trezorerie
disponibil (FTD);
/head2right demersul continuă cu cercetarea modului de utilizar e a trezoreriei rămase la dispoziția întreprinderii , în
special pentru finanțarea investițiilor, evidențiin du-se astfel logica deciziilor de investiții luate de conducătorii
întreprinderii;
/head2right în fine, în cazul în care trezoreria disponibilă (F TD) este insuficientă pentru acoperirea investițiil or nete,
care au fost arbitrajele efectuate de conducătorii întreprinderii pentru procurarea noilor resurse sta bile?
Acest model de analiză evidențiază gradul de libert ate de care dispune între-prinderea în gestionarea
lichidităților, în raport cu potențialitățile sale și ierarhi-zarea prelevărilor pe care aceasta le su portă.
Studiul fluxurilor de trezorerie permite aprecierea flexibilității trezoreriei și fur-nizează, din ace st punct de
vedere, informații privind vulnerabilitatea întrepr inderii.
Excedentul de trezorerie globală (E.T.G.) este evaluat pornind de la exce-dentul br ut global (E.B.G.) și de
la variația nevoii de fond de rulment (∆ NFR), (tab elul 5.8.) conform relației:
E.T.G. = EBG – ∆ NFR
în care:
E.B.G. = E.B.E. ± alte venituri sau cheltuieli pentru exploatare + venituri
financiare încasabile ± alte ve nituri sau cheltuieli excepționale
încasabile sau plătibile,

iar, ∆NFR = ∆NFRE + NFRAE∆
Tabelul 5.8.
Tabloul fluxurilor de trezorerie
EXPLICAȚII N-2 N-1 N
Excedent brut global
– Variația nevoii de fond de rulment

27 A = EXCEDENT DE TREZORERIE GLOBAL (E.T.G.)
– Cheltuieli financiare
– Impozit pe profit
– Dividende plătite în cursul exercițiului
– Rambursări de împrumuturi financiare
B = FLUX DE TREZORERIE DISPONIBILĂ (FTD)
(după prelevările obligatorii)
Investiții interne și externe (corporale, necorpora le, financiare)
– Subvenții pentru investiții primite
+ Variația altor imobilizări în afara exploatării
– Cesiunea imobilizărilor
C = INVESTIȚII NETE
Creșterea sau reducerea capitalului
+ Împrumuturi financiare noi
D = APORTURI LA RESURSELE STABILE (aporturi externe )
E = VARIAȚIA TREZORERIEI: (B+D) – C
= Variația disponibilităților
– Variația creditelor bancare curente
Noțiunea de excedent brut global se distinge de ace ea de capacitate de auto-finanțare, întrucât nu țin e seamă
de cheltuielile financiare plătibile și nici de imp o-zitul pe profit, ambele fiind considerate prelevă ri obligatorii.
Ordinea utilizării trezoreriei nu este indiferentă, trezoreria creată de activi-tatea întreprinderii f iind mai întâi
utilizată pentru finanțarea prelevărilor obligatori i, apoi pentru investiții.
Acest sold, neafectat de structura financiară, de i ncidența impozitului pe pro-fit și de politica de d istribuire a
dividendelor, apreciază capacitatea unei întreprin- deri de a degaja lichidități din activitatea sa, in dependent de
politica financiară și fiscală. El constituie, deci , o primă măsură a independenței unei întreprinderi față de partenerii
săi externi.
Excedentul de trezorerie global depinde, pe de o pa rte, de nivelul rezultatelor, de gradul de dezvolta re a
activității întreprinderii, iar pe de altă parte, d e structura nevoii de fond de rulment. Astfel, creș terea cifrei de
afaceri se concretizează în general într-o creștere a nevoii de fond de rulment și, implicit, o diminu are a trezo-reriei
globale, în timp ce stagnarea sau reducerea activit ății poate diminua nevoia de fond de rulment și det ermina
creșterea trezoreriei globale. De asemenea, toate s chimbările în rotația nevoii de fond de rulment pot antrena o
creștere sau o redu-cere a nevoii de fond de rulmen t cu consecințe asupra trezoreriei globale. De acee a, toate
interpretările privind variația excedentului de tre zorerie global trebuie să fie precedate de o analiz ă a rezultatelor
întreprinderii și a nevoii de fond de rulment.
Acest indicator este foarte util și pentru aprecier ea coerenței deciziilor strate-gice. De pildă, dacă se optează
pentru o strategie de dezvoltare rapidă a vânzărilo r, trebuie fixate marje comerciale suficient de rid icate pentru
acoperirea creșterii nevoii de fond de rulment. Dim potrivă, dacă se preferă o politică comercială agre -sivă, care
presupune reducerea prețurilor de vânzare, trebuie luate măsuri pentru accelerarea rotației nevoii de fond de
rulment.
În consecință, menținerea echilibrului trezoreriei globale presupune un efort continuu de gestionare a nevoii
de fond de rulment.
Dacă excedentul de trezorerie global este acoperito r pentru toate datoriile scadente ale exercițiului, atunci el
indică aptitudinea întreprinderii de autofinanțare a investițiilor interne (active corporale și necorp orale) și/sau a
investițiilor externe (în active financiare).
Fluxul de trezorerie disponibilă (FTD) apreciază gradul de stăpânire a fluxurilor d e trezorerie de către
conducătorii întreprinderii, precum și coerența dec iziilor financiare.
Acest sold rezultă din excedentul de trezorerie glo bal după acoperirea chel-tuielilor (dobânzi, impozi t pe
profit și dividende) și rambursarea împrumuturilor financiare pe care întreprinderea nu le poate rapor ta în timp.
Aceste prelevări obligatorii nu depind de voința pr ezentă a conducătorilor, ci de deciziile anterioare privind
structura financiară (dobânzi, rambursări și divide nde), sau de legislația fiscală (impozit pe profit) .
Acest flux de trezorerie, integral la dispoziția co nducerii, asigură întreprin-derii o anumită flexibi litate.
Fluxul de trezorerie disponibilă permite, de asemen ea, aprecierea coerenței deciziilor financiare. Apr ecierea
acestei coerențe presupune răspunsuri la următoa-re le întrebări: întreprinderea este în măsură să facă față
prelevărilor obligatorii, în special rambursărilor și dobânzilor? Care este suma trezoreriei disponibi le pentru a
asigura creșterea întreprinderii?
Dacă fluxul de trezorerie disponibil înregistrează valori negative pe mai mulți ani, viitorul economic al
întreprinderii este compromis (întreprinderea riscă să frâneze investițiile) și chiar sănătatea sa fin anciară
(imposibilitatea de a face față prelevărilor obliga torii). Cu cât fluxul este mai mare (puternic pozit iv), cu atât mai
mult creșterea este autofinanțată.
Studiul ultimelor două părți ale tabloului, aporturile la resursele stabile și variația trezoreriei, reflectă
modul în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanțare reziduale, sau a utilizat surplusul degaj at la acest nivel.

28 Acest studiu relevă arbitrajul financiar realizat d e întreprindere (în funcție de rentabilitatea globa lă, de costul
resurselor externe, de riscul pe care ea și-l asumă ) pentru a-și asigura acoperirea nevoilor reziduale . În urma
analizei se poate constata dacă: întreprinderea a p referat să facă apel la asociații săi, a recurs la îndatorare, a optat
pentru o finanțare stabilă sau pentru credite de tr ezorerie, a acumulat disponi-bilități sau și-a dimi nuat îndatorarea.
Aceste decizii financiare trebuie însă adaptate bin e la natura nevoilor de aco-perit. Astfel, dacă flu xul de
trezorerie disponibil este pozitiv, recurgerea la î nda-torare este posibilă în măsura în care fluxuril e de lichidități
așteptate vor permite rambursarea împrumuturilor. D acă fluxul de trezorerie disponibil este negativ, î ntreprinderea
nu poate să facă față prelevărilor obligatorii. Con statată pe mai multe exerciții, această situație re levă
vulnerabilitatea întreprinderii, care nu-și mai poa te conserva independența decât făcând apel la acțio narii săi.
Pe exemplul prezentat anterior se elaborează tabloul fluxurilor de trezorerie (tabelul 5.9.).
Tabelul 5.9.
Tabloul fluxurilor de trezorerie
mil. lei
Excedent brut global brut (EBG = 231+12)
– Variația nevoii de fond de rulment (∆NFR = 98+7) 243
-105
A = EXCEDENT DE TREZORERIE GLOBAL (E.T.G.) 138
-Cheltuieli financiare
-Impozit pe profit
-Dividende plătite în cursul exercițiului
-Rambursări de împrumuturi financiare -73
-28
-20
-100
B = FLUX DE TREZORERIE DISPONIBILĂ (FTD) -83
Investiții interne și externe (corporale + financi are)
-Cesiunea imobilizărilor 500
-8
C = INVESTIȚII NETE 492
Creșterea sau reducerea capitalului
+Împrumuturi financiare noi 100
+380
D = APORTURI LA RESURSELE STABILE (aporturi externe ) 480
E = VARIAȚIA TREZORERIEI: (B+D–C) -95
=Variația disponibilităților
-Variația creditelor bancare curente -65
-30
Excedentul de trezorerie global, insuficient pentru plata datoriilor financiare, generează o trezoreri e negativă,
indisponibilă pentru finanțarea investițiilor. Resu rsele proprii interne provenind din cesiunea imobil izărilor
corporale (8) fiind insuficiente pentru finanțarea investițiilor (500), întreprinderea angajează noi r esurse externe
provenind din aporturi de capital (100) și din dato rii financiare (resurse externe împrumutate în sumă de 380).
Fluxurile de lichidități negative, făcând imposibil ă rambursarea datoriilor financiare, situația trezo reriei devine
vulnerabilă, iar dependența întreprinderii față de acționarii săi și față de împru-mutători crește.

5. NECESITĂȚILE DE FINANȚARE
A ACTIVITĂȚII ÎNTREPRINDERII

5.1. Determinarea necesarului de finanțare

Pentru realizarea obiectului său de activitate, într eprinderea își constituie o structură patrimonială adecvată,
un capital economic, fix și circulant, constând din bunuri materiale (și imateriale), reunite pentru r ealizarea de alte
bunuri și/sau servicii. Este vorba de un flux real de bunuri și servicii din economie către socie-tat ea nou înființată,
compensat de un flux financiar în sens invers, din capitaluri proprii și/sau împr umutate.
Fluxul real (ca și cel financiar) nu poate exista d ecât în urma unei acumulări prealabile de bunuri, d e servicii
(sau de bani), aflate în stoc la anumiți agenți economici. Constituirea imobiliz ărilor și stocurilor la societatea nou
înființată va modifica structura imobilizărilor și stocurilor la agenții economici furnizori de elemen te patrimoniale.
În general, are loc un flux real către societatea n ouă și un flux financiar invers, către agenții furn izori. Aceștia din
urmă schimbă imobili-zările și stocurile lor reale (de mașini, utilaje, clădiri, materii prime etc.) p e imo-bilizări și
stocuri financiare (drept de participație, creanțe, lichidități), cedate de societatea nou înființată. Buna funcționare a
societății va genera, de asemenea, fluxuri compensa torii reale și financiare, dar cu preponderență pen tru activitatea
de producție, pentru ciclul de exploatare.

29 Relațiile dintre fluxuri și stocuri – baza mecanismelor f inanciare
Ciclul financiar reprezintă totalitatea operațiilor ce intervin înt re momentul transformării monedei, a
lichidităților proprii sau împrumutate, în bunuri ș i servicii, și momentul în care se recuperează mone da alocată.
Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificăr i ale stocurilor reale, datorate unor fluxuri reale (unor procese
de producție și/sau de comercializare), până la for ma de stoc de creanțe – clienți, care poate fi tran sformată în bani,
recuperând capitalul financiar, avansat inițial, și obținând un surplus monetar.
În structura de exploatare a întreprinderii disting em cicluri financiare lungi ale capitalurilor fixe și cicluri
financiare scurte ale capitalurilor circulante. Ciclurile financiare ale imobilizărilor sunt de mărimi diferite, în funcție
de natura acestora, de caracterul lor amortizabil s au neamortizabil. La actuala structură a capitaluri lor fixe din
industria românească, durata unui ciclu financiar e ste în medie de 20-25 de ani și reflectă o rotație lentă și o pondere
redusă a mașinilor și utilajelor active în totalul capitalului fix. Ciclul financiar al imobilizărilor se suprapune mai
multor cicluri financiare ale capitalurilor circula nte (cicluri de exploatare) prin care se recupereaz ă, de altfel, capitalul
financiar avansat în imobilizări = amortizări acu-m ulate (figura 7.1.).

Figura 7.1. Valoarea activelor fixe
Achiziția de imobilizări se completează cu investir ea în active circulante în vederea fructificării ac estuia în
corelație cu munca și factorii naturali. În industrie, capitalul poate fi investit în cumpărarea de mater ii prime, pentru
fabricarea și vinderea de bunuri de piață. În secto rul de comerț, capitalul poate fi investit în cumpărarea de mărfu ri „en
gross”, în scopul revânzării lor, „en detail” pe pi ață. În prestările de servicii , capitalul este folosit pentru procurarea de
informații, pentru întreținerea echi-pamentelor de prestări servicii etc., în vederea servirii populaț iei. În toate aceste
situații, ciclul financiar este mai scurt decât în cazul imobilizărilor, dar înregistrează durate mai mici sau mai mari, în
funcție de caracteristicile ciclului de exploatare: comercializarea de bunuri, construcții civile sau agro-industriale etc. Un
ciclu de exploatare începe cu aprovizionarea pentru formarea stocurilor și se închide cu încasarea cli enților pentru
mărfurile vândute sau pentru produsele finite livra te acestora (figura 7.2.).
Ciclul de exploatare se realizează ca o succesiune de stocuri în diferi te faze ale exploatării de mărimi fizice
diferite și de valori crescătoare pe unitatea de st oc. Valoarea fiecărui stoc este crescătoare, pe măs ura înaintării în
ciclul de exploatare, la valoarea inițială adăugând u-se cheltuielile de stocare și cele de prelucrare sau de circulație a
acesteia până la încasarea clienților beneficiari 4. Or, procurarea, păstra-rea, prelucrarea și circul ația acestor stocuri
generează cheltuieli bănești, care dau conținut noț iunii de nevoi de finanțare a ciclului de exploatare.
În raport cu caracteristicile ciclului de exploatar e, nevoia de finanțare a ciclu-lui de exploatare (N FCE) are
impact diferit asupra situației trezoreriei (excede nt sau deficit).
_______________
4 I. Stancu, P. Bran, V. Ilie, Finanțele unităților economice prin metoda instruir ii active, Ediția a III-a, Tipografia ASE,
București, 1989, p. 61.

30

Figura 7.2. Necesarul de finanțare a ciclului de exploatare

Dacă o întreprindere obține din partea furnizorului său un credit comercial (credit-furnizor) de 30 zi le, iar
aprovizionarea se face timp de 10 zile, aceasta det ermină derularea întregii afaceri fără a fi nevoie de un capital
inițial pentru achiziționarea activelor circulante. Întreprinderea dispune, pe durata a 30 zile, de o trezorerie
gratuită echivalentă cu încasările pe 30 zile, ce p oate fi folosită pentru alte scopuri până la data p lății furnizorilor
(figura 7.3.).

Figura 7.3. Evoluția trezoreriei în funcție de aprovizionări ș i plata furnizorilor

Nevoia de finanțare a ciclului de exploatare va cre ște o dată cu creșterea volumului și duratei stocur ilor,
precum și cu creșterea volumului și duratei creanțe lor asupra clienților. Nevoia de finanțare va scăde a (chiar până la
degajarea unei trezorerii disponibile) o dată cu cr eșterea volumului și duratei datoriilor și creditel or primite de la
furnizori.
În concluzie, fragilitatea sau, dimpotrivă, stabili tatea unei întreprinderi depinde de trei factori:
1) stocurile și intervalul lor de stocare;
2) clienții și intervalul lor de încasare;
3) furnizorii și intervalul lor de plată.
5.2. Viteza de rotație a capitalurilor
Saltul calitativ pe care-l înregistrează o întreprin dere de la o stare patrimo-nială S 0 la o stare patrimonială S 1,
se face prin procese financiare succesive de alocar e de fonduri bănești în procese productive și de ac hitare a
obligațiilor bănești, pe de o parte, și de recupera re a lor continuă din încasarea vânzărilor sau de c om-pletare cu
surse împrumutate, pe de altă parte. Aceste procese de mobilizare și alo-care de fonduri, de încasare a creanțelor și
de plată a datoriilor exprimă manifes-tarea dinamic ă a echilibrului financiar al întreprinderii. helt.

31 Echilibrul financiar sigur este cel care se realize ază pe seama încasărilor din vânzări
proprii.
În aceste încasări se regăsesc toate posibilitățile de acoperire a cheltuielilor de fabricație, de reî nnoire a
mașinilor și utilajelor, de rambursare a creditelor și de acoperire a altor nevoi de dezvoltare și sti mulare (figura
6.4.).
Cifra de afaceri cuprinde toate componentele valorice necesare pent ru acoperirea tuturor destinațiilor
menționate, ceea ce conduce spre o nouă stare patri monială a întreprinderii. Astfel, fiecare element d e activ este
reînnoit, într-un anumit timp, prin cifra de afacer i. Totodată, fiecare datorie este achitabilă, într- un interval de timp
specific, prin componenta valorică corespunzătoare dată de cifra de afaceri. Aceste perioade de timp n ecesare
pentru reînnoirea activelor și pentru plata datorii lor sunt numite durate de rotație a capitalurilor pe seama cifrei
de afaceri (lunară, semestrială sau anuală). Starea patrimonială S 1 este, deci, o rezultantă a alocării succesive a un or
părți corespunzătoare din cifra de afaceri, pentru plata datoriilor și pentru reînnoirea activelor. Ac eastă constatare
este foarte importantă pentru previziunea financiar ă pe termen scurt și mediu. Dacă nu au loc modifică ri sensibile,
în condițiile de exploatare ale întreprinderii, se poate estima că o creștere a cifrei de afaceri se t raduce sau se va
traduce într-o stare patrimonială nouă S 1, cu o creștere, în aceeași proporție, a imobilizăr ilor, a stocurilor și crean-
țelor, a capitalurilor proprii și a datoriilor într eprinderii. Acest raport de proporțio-nalitate pres upune constanța
următoarelor corelații:
Constantafaceri de Cifra Active=
Constantafaceri de Cifra Datorii=

Figura 7.4. Echilibrul financiar prin cifra de afaceri
Este posibil ca aceste raporturi să se facă sub for ma unor coeficienți abstracți. Dar se pot prezenta și sub
forma duratei de rotație (în zile) a capitalurilor prin cifra de afaceri (sau sub for mă de coeficienți abstracți):

afaceri de Cifra) Datorii sau( Active• 360 =
Se pornește de la următoarea regulă de trei simplă: dacă cifra de afaceri (CA) este
realizată (sau realizabilă) în 360 de zile, atunci reînnoirea activelor (A) sau plata datoriilor
(D) se (va) face într-un număr de zile (Nz):
360CA)sauD(ANz • =
Durata rotației capitalurilor poate fi descompusă î n elementele componente ale
activelor, respectiv ale datoriilor, și în componen tele valorice ale cifrei de afa-ceri. Se
obțin, astfel, durate de rotație specifice pentru f iecare element de activ, res-pectiv de
datorie, în raport cu partea corespunzătoare din ci fra de afaceri: Număr de zile în care cifra de
afaceri (anuală) reînnoiește activele

32

Rata I raportează fiecare element de activ (de dato rie) la componenta lui spe-cifică din cifra de afac eri:
imobilizările corporale la amortizări; stocurile de materii prime (sau datoriile către furnizori) la c onsumurile de la
terți; soldul clienților la cifra vânzărilor ș.a.m. d. Această rată, ponderată cu 360, conduce la deter minarea duratei
specifice de rotație a posturilor din bilanț, în raport cu cifra de afa ceri. Se pot calcula astfel: durata de rotație a
imobilizărilor, durata de rotație a stocurilor mate riale, durata de achitare a furnizorilor etc. Spre exemplu:
Sold materii prime și alte consumuri
ext. (bilanț)
Consumuri de la terți (cota de profit și
pierdere)
•
360 = Durata de rotație a
stocurilor de materii prime

A doua rată exprimă ponderea fiecărei părți în cifr a de afaceri, asociată pos-turilor din bilanț, față de cifra de
afaceri totală. Ea se numește, de aceea, rata de structură sau coeficient de pondere, căci aceasta indică str uctura
costurilor între-prinderii. Spre exemplu:

În concluzie, rotația activelor și a datoriilor se exprimă în raport cu cifra de afaceri
anuală. Spre exemplu:
Sold cont
„Materiale” Durata rotației
stocurilor
de materiale
=
360 •
Cifra de
afaceri anuală
5.3. Sistemul de rate cinetice

Sistemul de indicatori exprimați în număr de zile (p e care îl denumim sistem de rate cinetice) prezintă
numeroase avantaje față de indicatorii exprimați în mă-rimi absolute sau mărimi relative.
1) Indicatorii financiari în mărimi absolute au o putere informativă redusă, ca urmare a compar abilității
restrânse cu nivelurile realizate în perioadele ant e-rioare sau cu cele realizate de alte întreprinder i. Comparația
dintre activele, dato-riile sau cifra de afaceri al e unei întreprinderi alimentare cu cele ale uneia c onstruc-toare de
mașini nu servește unei analize pertinente.
2) Indicatorii financiari, în mărimi relative (rata rentabilității, norma de amortizare etc.) au o putere
informativă mai mare prin creșterea gradului de com -parabilitate, dar în conținut rămân totuși niște m ărimi
abstracte (coeficienți, pro-cente), care nu pot fi redate în termeni concreți ai realității economice.
Ratele cinetice au o putere informativă superioară atât prin gradu l ridicat de comparabilitate, precum și prin
exprimarea lor sub formă de mărimi concrete: durata amortizării, durata recuperării creanțelor, durata plății
furnizorilor etc. Ratele cinetice se obțin, deci, p rin înmulțirea duratei rotației fiecărui post de bi lanț (rata 1) cu
coeficientul de pondere corespunzător (rata 2).
Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice forme ază un sistem de indicatori financiari dinamici, pr in care se
surprinde foarte bine echilibrul financiar al între -prinderii (vezi formulele la p. 107). Relevanța ac estor indicatori îi
recomandă pentru calculele de previziune financiară , în condiții de stabilitate economică a întreprind erii.

33 Duratele specifice de rotație a capitalurilor întreprinderii
în raport cu cifra de afaceri (Rata 1) 5

a) Durata de
rotație a stocurilor de
materii prime și
materiale %M CA360 MDp
m××=
Mp = materii prime
(bilanț)
M% = pondere
consum de la terți/CA (cont
de rezultate)
b) Durata de
rotație a stocurilor de
produse în curs de
fabricație (D c) %M CA360PDc
c
+××=
Pc = produse în curs
(bilanț)
F% = ponderea
cheltuielilor de
fabricație/CA
c) Durata de
rotație a stocurilor de
produse finite (D f) %C CA360PDf
f××= Pr = produse finite
(bilanț)
C% = ponderea
costului de producție/CA
d) Durata de
încasare a clienților (D î) %1 CA360CDi××= C = clienți (bilanț)
1% = ponderea
(încasărilor +TVA)/CA
e) Durata de
achitare a furnizorilor
(D fz ) %M CA360FDz
fz××=
Fz = furnizori
(bilanț)
f) Durata de
achitare a TVA (D TVA ) TVA CATVA.SdDTVA×=
Sd.TVA = datorii
către buget pentru
TVA (bilanț)
TVA% = pondere
TVA/CA

Tot prin acest sistem se determină și duratele de a chitare a celorlalte datorii ale întreprinderii.

7. COSTURILE SURSELOR DE FINANȚARE
A CICLULUI DE EXPLOATARE

7.1. Sursele proprii de finanțare a ciclului de exploatare
_______________
5 I. Stancu, P. Bran, V. Ilie, op. cit., p. 219-220.

34 Surplusul de surse permanente, degajat din finanțar ea pe termen lung a nevoi-lor permanente, îl consti tuie
fondul de rulment. Așa cum am mai arătat, fondul de rulment (FR) se d etermină ca diferență între capitalurile
proprii și datoriile finan-ciare, pe de o parte, și activele fixe nete (la valoarea rămasă), pe de alt ă parte.
FR = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Ac tive fixe nete
Întrucât toți termenii părții a doua a ecuației de mai sus sunt variabili, mări-mea fondului de rulmen t
înregistrează variații pe toată perioada viitoare. Aceste variații sunt determinate de diferența dintr e fluxurile de
venituri și cele de cheltuieli din partea de sus a bilanțului: creșteri de capital, contractări de noi împrumuturi pe
termen lung, rambursări împrumuturi anterioare, pro fituri și amortizări nereparti-zate, provizioane co nstituite,
rezerve reglementate etc. În aceste condiții, previ ziu-nea fondului de rulment va face apel la rezulta tele tabloului
de finanțare (Cap. X). În funcție de previziunile b ugetului investițiilor și ale bugetelor exploatării , se poate aprecia
mărimea fondului de rulment pentru anul viitor.
Afectarea unei părți a capitalurilor permanente pen tru acoperirea nevoilor ci-clice este motivată de
caracterul continuu reînnoibil al stocurilor și cre anțelor etc., care fac din aceste active temporare o necesitate
cvasipermanentă de capitaluri bănești.
De aceea se pune întrebarea: Care va fi mărimea opt imă a FR ?
Fiind o sursă permanentă, este recomandabil ca mări mea FR să fie egală cu o nevoie cvasipermanentă din
domeniul exploatării. Or, se știe că, în cadrul cic lului de exploatare, stocurile și creanțele sunt re înnoibile. Pentru
reînnoire, întreprinde-rea are permanent nevoie de capitaluri ca să-și constituie un stoc optim de mat e-riale, de
produse și de cash . Deci, caracterul reînnoibil al stocurilor face ca și în ciclul de exploatare să se manifeste o
nevoie permanentă de capitaluri. O dată cu reînnoir ea stocurilor și a creanțelor în pasivul bilanțului se reînnoiesc,
în aceeași proporție, și datoriile către furnizori.
În domeniul ciclului de exploatare există o nevoie netă de capitaluri (ACRnete) și acestea ar fi contr apartida
fondului de rulment (FR) ca sursă de finanțare.

ACRnete =

FR optim ar fi cel necesar pentru acoperirea ACR ne te minime și permanente .
ACR nete variază în corelație cu variațiile cifrei de afaceri (CA). Pentru realizarea unei cifre de af aceri, mai
mare decât cea anterioară, se vor angaja stocuri și creanțe mai mari. Acestea pot determina o creștere a ACR nete
chiar și atunci când are loc creșterea economică co ncomitentă a datoriilor de exploatare.
Exemplu :
CA 0 = 2000 CA 1 = 2200 ∆CA% = 10%
ACR 0 = 950 ACR 1 = 1045
PCR 0 = 350 PCR 1 = 385
ACR nete 0 = 650 mld. ACR nete 1 = 715 mld./∆ ACR nete% = 10%
Această creștere a ACR nete se va finanța din fondu l de rulment și, în com-pletare, din credite bancar e. În
cazul reducerii ACR nete, surplusul de FR se va reg ăsi în creșterea trezoreriei nete (TN). În aceste c ondiții,
surplusul de FR trebuie să fie cât mai mic (costul surselor pe termen lung > costul creditelor de trez orerie).
Deci, FR trebuie să fie minim și trebuie să acopere ACR nete minime și per-manente, urmând ca surplusu rile
ACR nete să fie acoperite din credite de trezorerie sau alte credite pe termen scurt mai ieftine (figu ra 13.2.).
Active circulante – Pasive circulante =
Stocuri +
Creanțe – Datorii de
exploatare

35 Figura 13.2. Corelația dintre NFR, FR și FR minim

7.2. Sursele atrase (datoriile din exploatare)

Sursele atrase sau datoriile din exploatare rezultă din relațiile contractuale ale întreprinderii cu t erții (care
asigură furnizarea de materii prime, materiale, man o-peră, servicii) sau cu statul (către care întrepr inderea are
obligația, prin lege, de a plăti impozite și taxe). Pe intervalul de la intrare și recepția materialel or, servi-ciilor,
manoperei sau la nașterea datoriilor către stat și până la momentul plății efective a acestei datorii, întreprinderea
beneficiază de o sursă de capitaluri, furni-zată de acești terți în mod gratuit.
Angajarea acestor datorii este reglementată prin co ntracte sau prin legi de impo-zitare, astfel că înt reprinderea va
fi penalizată pentru depășirea termenului de plată.
Amenzile și penalizările pentru amânarea plății fur nizorilor nu sunt destul de penalizatoare, ceea ce face ca
amânarea plății furnizorilor să devină un fenomen r eal și critic în economia românească. Din motive ce țin de
întreprindere (lipsa de lichidități), dar și de sis temul bancar (privind încetinirea decontării plățil or), s-a ajuns la
un blocaj financiar considerabil, cu o creștere foa rte mare a arieratelor (plăți întârziate), de peste 30% din PIB la
nivelul anului 1996.
Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajez e întotdeauna datorii cu sca-dențe relaxate (întins e în timp), în
raport cu încasările pentru care se va căuta să se re-alizeze foarte repede. Dacă trezorierul va ajung e să aibă datorii de
exploatare mai mari decât stocurile și creanțele în treprinderii, el va reuși să realizeze ACRnete nega tive, adică să aibă
un surplus de pasive circulante, un surplus de trez orerie, provenită gratuit de la terți (cum este caz ul întreprinderilor de
comerț cu ridicata și cu amănuntul).
Fiind surse gratuite de capital, o gestiune eficientă a pasivelor circu lante ar fi aceea care realizează un
volum al decalajelor favorabile de plăți, mai mare decât al decalajelor nefavorabile de încasări. Deca lajele de
încasări sunt nefavorabile întreprinderii, întrucât reprezintă capitaluri interne alocate în produse l ivrate și în
servicii prestate, sunt deci capitaluri atrase grat uit de către clienții acesteia. În literatura noast ră de specialitate,
sursele atrase de capitaluri circulante sunt denu-m ite pasive stabile, respectiv datorii ale întreprinderii către terți
(furnizori, personal, stat etc.), minime și atrase pe o perioadă de timp permanentă, ca urmare a reînn oirii continue
a acestora. În mărime efectivă, acestea se evalueaz ă la nivelul soldurilor de exploatare din bilanț, i ar ca mărimi
previzionate se estimează după două metode: procent din vânzări și viteza de rotație.
Ambele metode sunt identice cu cele folosite în pre vizionarea nevoii de fi-nanțare a stocurilor și a a ctivelor
circulante nete. Ca și în cazul activelor circulant e, cele două metode de previziune a pasivelor circu lante pornesc
de la relația de pro-porționalitate dintre datoriil e de exploatare și cifra de afaceri, relație care s e consi-deră
constantă în timp.
Procent de vânzări =Datorii de exploatare
Cifra de a faceri constant în timp sau =

Datorii de exploatare Durata medie a plăților
= Cifra de afaceri • 360 = constantă în timp
În consecință, mărimea previzionată a datoriilor de exploatare planificate (Dexpl.pl.) va fi determina tă de
cifra vânzărilor estimată pentru anul de plan și pr ocentul din vânzări sau durata de plată a datoriilo r de
exploatare înregistrate în anul precedent.
Dexpl.pl. = CApl. • Procent de vânzări 0
Dexpl.pl. = CApl. • Durata de plată/360
Aplicație . Întreprinderea ALFA a înregistrat, în anul de bază, un volum al datoriilor de exploatare de 350 la o
cifră de afaceri de 2000. Prin urmare, procentul din vânzări și durata de rotație a datoriilor de explo atare sunt :
Procent de vânzări = 350/2000 = 0,175, respectiv 17 ,5%
Durata medie a plăților = 63 3602000350=⋅ zile

În ipoteza că aceste măsuri ale corelației Dexpl. – CA rămân constante în anul de plan și la o creșter e a cifrei
de afaceri de 10%, mărimea previzionată a datoriilo r de exploatare va fi :
Dexpl. = 2000 • 1,10 • 17,5% = 385
Dexpl. = 2000 • 1,10 • 63/360 = 385

7.3. Sursele împrumutate pentru finanțarea ciclului de exploata re

Completarea surselor proprii și atrase se face prin apelarea la credite ban-care de trezorerie sau de scont.
Acestea au rol de amortizor între creșterea sau red ucerea nevoii de capitaluri circulante și diminuare a sau

36 majorarea surselor pro-prii și atrase de capitaluri circulante. Aceste oscilații se vor reflecta în mă rimea sol-dului
creditelor bancare. Față de perioada precedentă, so ldul creditelor planificate poate fi diminuat cu ex cedentul de
trezorerie degajat în perioada respectivă sau poate fi majorat cu deficitul de trezorerie rezultat la finele perioadei
precedente. Majorarea soldului creditelor bancare p oate fi făcută până la o limită, și anume cea a unu i plafon
stabilit de bancă în relațiile sale de credit cu în treprinderea.
Exemplu : Determinarea creditelor de trezorerie se face confo rm planului de trezorerie, care se întocmește
la începutul fiecărui trimestru ( tabelul 13.1.)
Tabelul 13.1.
Planul de trezorerie
Nr.
crt. Explicații Trim.
I Trim.
II Trim.
III Trim.
IV
1 Nevoia de finanțare a stocurilor și
creanțelor (1) 1012 1033 1075 1096
2 Cheltuieli planificate (2) 492 502 523 533
3 Alte cheltuieli planificate (3) 101 36 36 36
4 Total stocuri și cheltuieli 1605 1571 1634 1665
5 Fondul de rulment planificat (4) 674 674 674 674
6 Datorii de exploatare planificate (5) 365 373 388 466
7 Vânzări planificate (6) 528 539 561 572
8 Total resurse și vânzări 1567 1586 1623 1712
9 Soldul perioadei (8-4) -38 15 -11 47
10 Sold inițial -12 -50 -35 -46
11 Sold final (9+10) -50 -35 -46 1
12 Necesar minim permanent în cash 30 30 30 30
13 Necesar planificat de credite de
trezorerie (11-12) 80 65 76 29

Din datele prezentate mai sus rezultă:
(1) Durata de rotație a stocurilor și creanțelor este e gală cu 360 · 950/2000 = 171 zile. Nevoia de finanț are s-
a planificat în corelație cu vânzările trimestriale planificate (a se vedea rândul 7 din tabel).
(2) Cheltuielile variabile reprezintă 78% din vânz ări, cheltuielile fixe anuale sunt de 28 mld. lei, amortizarea
anuală este de 85,8 mld. lei (750 · 1,10 · 10,4%), dobânzile anuale sunt de 114 mld. lei [(700 + 60,5) · 0,15], iar
impozitul pe profit este de 107 mld. lei. Suma anual ă a cheltuielilor, 2000 mld. lei, s-a repartizat pe trimestre, ca și
vânzările, în următoarele procente: 24%, 24,5%, 25, 5% și 26%.
(3) S-a luat în calcul achiziția în trim. I de noi imobilizări de 65 mld. lei și rambursări de credit e (angajate în
perioada anterioară) în sumă de 36 mld. lei în fiec are trimestru.
(4) Fondul de rulment a fost planificat cu aceeași creștere ca și cifra vânză-rilor de 10%.
(5) Durata de rotație de 63 zile s-a aplicat la vâ nzările trimestriale planificate (a se vedea rândul 7 din tabel).
(6) Vânzările anuale au fost planificate cu o creștere de 10% și s-au repar-tizat pe trimestre în următoa rele
procente: 24%, 24,5%, 25,5% și 26%.
Soldul perioadei exprimă deficitul sau excedentul d e încasări în raport cu plățile fără a lua în calcu l soldul
inițial (din perioada precedentă) al trezoreriei. A cest sold inițial rezultă ca diferență dintre soldu l inițial al
creanțelor de încasat și soldul inițial al datoriil or de plătit: Si cash = Si cr – Si dat .
Așadar, soldul final de trezorerie poate să rezulte și din următoarea exprimare a dif erenței dintre încasările
și plățile perioadei:
(Si cr + Vânz.pl. – Sf cr ) – (Si dat + Chelt.pl. – Sf dat ) =
= (Si cr – Si dat ) + (Vânz.pl. + Sf dat ) – (Chelt.pl. + Sf cr ) =
= Si cash (rd.10) + Total resurse și vânzări (rd.8) – Total s tocuri și cheltuieli (rd.4)

Soldul final, determinat ca diferență dintre încasă rile și plățile perioadei, poate exprima un deficit de
trezorerie (plățile, inclusiv deficitul precedent, mai mari decât încasările perioadei) sau un excede nt de trezorerie
(încasările inclusiv exce-dentul precedent, mai mar i decât plățile perioadei).
Deficitul de trezorerie determină nivelul noilor credite pe care întreprin -derea le va solicita în trimestrul
respectiv pentru acoperirea plăților mai mari decât încasările. Necesarul de credite mai poate lua în calcul și
nevoia de formare a unui sold minim permanent de cash ca un stoc de siguranță pentru plăți imprevizibile .
Excedentul de trezorerie determină volumul creditelor în sold care urmează a se rambursa în trimestrul
respectiv și/sau volumul plasamentelor de trezoreri e (dacă soldul de trezorerie rămâne în cele din urm ă
excedentar).

37 Așa cum se relevă și în aplicația de mai sus, între prinderile, îndeosebi cele cu oportunități de creșt ere, se
confruntă în primele trimestre cu deficite între în casări și plăți până la momentul în care acestea su nt absorbite din
profitul net. Acoperirea acestora se face, cel mai adesea, prin solicitarea de credite de trezorerie ș i, mai rar, prin
scontarea de efecte comerciale (cambii, bilete la o rdin, cecuri) sau prin afactuarea creanțelor de înc asat
(factoring ).
La rândul lor, băncile analizează aceste solicitări de credite prin prisma standing-ului, a bonității clienților
săi în funcție de care se fixează rata de dobân-dă, comisioanele, condițiile de garantare a rambursări i creditelor
etc. Analiza soli-citării de credite are ca scop id entificarea clasei și a subclasei de risc ( rating ), care va
fundamenta decizia de acordare a creditelor.

7.3. Fundamentarea costului creditelor

În cadrul gestiunii ciclului de exploatare, costul creditelor reprezintă un cri-teriu important în pro cesul de
selectare a tipului de credite pe termen scurt. Opt imi-zarea costului procurării capitalurilor circula nte și
negocierea diferitelor surse de proveniență a lor s unt decizii financiare fundamentale pentru strategi a și tactica
întreprinderii.
Se face distincție între costul aplicabil la credit ele solicitate și costul lor real. Costul aplicabil , deși complex
și destul de încărcat cu elemente de remunerare a c apitalului avansat și a riscului asumat, este totuș i mai mic
decât costul real al creditelor. Ca urmare a tehnic ii de calcul al dobânzilor (privind dobânda proporț io-nală, ziua
de operare, numărul zilelor dintr-un an), creditele au întotdeauna un cost real mai mare decât cel exp licit
(aplicabil).
Costul aplicabil este determinat de doi factori: rata dobânzii și c omisioanele aferente. La rândul ei, rata
dobânzii este formată din:
/head2right rata dobânzii de referință , care poate fi rata oficială a scontului (rata apl icată de Banca Națională a
României la creditele acordate băncilor comerciale din țară); rata dobânzii aplicată de primele bănci comerciale
române către cei mai importanți clienți ai lor (PRI ME RATE) sau poate fi o rată interbancară la credit ele
reciproce dintre bănci (BIBOR = Bucharest Interbank Operating Rate );
/head2right majorarea ratei de referință pentru compensarea riscului implicat de tipul de credit: creditele de
trezorerie prezintă un risc mai mare de nerambursar e decât creditele de scont. În caz de insolvabilita te a
debitorilor din credite de scont, aceștia pot fi ur măriți și pe calea judecătorească a dreptului cambi al. Ca urmare,
majorarea specifică creditelor de trezorerie poate ajunge până la 1,5 puncte, în timp ce la creditele de scont
majorarea poate fi până la 0.5 puncte;
/head2right majorarea ratei de referință pentru compensarea riscului de întreprin-dere , în funcție de mărimea
patrimoniului și de bonitatea acesteia. În raport c u mărimea patrimoniului se presupune o clasificare de risc a
întreprinderilor după cifra de afaceri realizată de acestea:
A) pentru întreprinderi cu cifra de afaceri mai mar e de 1.000 mld. lei anual nu se aplică majorare de risc
specific;
B) pentru cifre de afaceri între 500 și 1.000 mld. lei, majorarea specifică este de 0.15 puncte;
C) între 100 și 500 mld. lei este de 0.4 puncte;
D) pentru cifre de afaceri mai mici de 200 mld. lei , categorie în care se află majoritatea întreprinde rilor,
majorarea este diferențiată între 0.6 și 6.5 puncte , în funcție de bonitatea acestora.
Așa, spre exemplu, dacă rata oficială a scontului e ste de 9%, atunci rata efec-tivă de dobândă poate f i, pentru
categoria D de întreprinderi, de minim 11.1% (9+1.1 5+0.6) sau de maxim 17% (9+1.5+6.5).
Costul real (implicit) al creditelor este mai mare decât cel a plicabil (expli-cit), din cel puțin trei motive: a) se
aplică o dobândă proporțională și nu una echi-valen tă; b) ziua de decontare este întârziată față de zi ua de operare
și c) anul este considerat cu 360 zile și nu cu 365 zile, cât se ia efectiv în calculul dobânzii.
a) Rata dobânzii (Rd) este calculată ca rată anuală, dar creditele pe termen scurt se acordă pe fracțiu ni
dintr-un an, cel mai adesea pe trimestru (90 zile). Așadar, rata dobânzii, la nivelul unei fracțiuni d intr-un an, se
poate determina ca o rată proporțională, în funcție de mărimea fracțiunii: rata trimestrial ă, într-o proporție de 1/4
din cea anuală, rata lunară, în proporție de 1/12 ș .a.m.d. Având în vedere însă posibilitatea de capit alizare de
către bancă a dobânzii, rata pro-porțională este ma i mare decât rata echivalentă a fracțiunii de timp respective.
Astfel că o rată anuală de 12% , care conduce la o rată proporțională pe trimestru de 12/4 = 3%, va fi în realitate
o rată anuală de 12,55% , rezultată conform cu ecua ția: (1+0.03) 4 = 1.1255. Drept urmare, rata trimestrială de
dobândă (rata echivalentă) ar trebui să fie de 2.87 37% = 112. 014−+ și nu de 3%.
b) Mărimea dobânzii (D) este în continuare determi nată de volumul creditu-lui (C) și de numărul de zi le
efective de creditare (Nr):
D = 100360NrRdC
⋅⋅⋅

38 În ceea ce privește numărul de zile de creditare, a pare important pentru gestionarul financiar să facă
distincție între ziua de decontare , ca zi efectivă de primire a creditului, și ziua de operare în documentele bancare
(contract de credit, extras de cont), ca zi efectiv ă de calcul al dobânzii. Între operațiile de virame nt în contul
bancar al întreprinderii și înregistrările contabil e privind aceste operații apar decalaje de timp, cu implicații
asupra trezoreriei întreprinderii și asupra dobânzi i calculate. La operațiile de plăți, ziua de decont are este
anterioară celei de operare în extrasul de cont, ia r la operațiile de încasări, ziua de decontare este posterioară
zilei de operare în extrasul de cont.
Costul aplicabil al creditelor cuprinde, pe lângă d obândă, o serie de comi-sioane de riscuri și de cheltuieli
administrative. În marea lor majoritate, acestea su nt variabile, stabilite în raport cu mărimea creditului sau cu
mărimea riscului. Cheltuielile administrative, cu m anipularea mijloacelor de plată (cecuri, efecte com erciale etc.)
și cu îndosarierea lor, sunt remunerate prin comis ioane fixe (o taxă forfetară fixă pe fiecare titlu).
În concluzie, costul real al creditelor este mai mare decât cel aplicabil. L ua-rea în calculul dobânzilor și
comisioanelor (variabile) a numărului de zile calen da-ristice și nu al celor lucrătoare determină un c oeficient de
majorare a costului real cu cel puțin 1,0139 = 365/ 360. Operarea cu rata anuală a dobânzii, fracționat ă
proporțional cu perioada de acordare a creditelor p rin raportul Nr. / 360, determină, de asemenea, o m ajorare a
costului real (corect ar fi raportul: Nr. / 365).
Elementele de fundamentare a costului creditelor, p rezentate mai sus, se constituie ca veritabile crit erii de
selecție și de optimizare a structurii surselor de finanțare a activelor circulante.

8. DECIZIA DE FINANȚARE

Decizia de finanțare stă la baza alegerii între sur sele proprii de capital și cele împrumutate. Aleger ea
surselor de finanțare se face funcție de costul pro curării capitalurilor. Costul capitalului este un c ost mediu
ponderat al diferitelor surse de finanțare la dispo ziția întreprinderii, determinat cu ajutorul relați ei:

Cmpk =

8.1. Autofinanțarea

În cadrul surselor proprii , gestiunea financiară are de ales între autofinanț are (capital intern) și aporturi noi
la capital (surse proprii externe). Autofinanțarea este, la rândul ei, determinată de coordonatele pol iticii de dividend
adoptată de con-ducerea întreprinderii.
Capacitatea de autofinanțare este determinată de mărimea amortizărilor și provi zioanelor, calculate și
neconsumate încă, de mărimea profiturilor nereparti zate și de veniturile din dezinvestiții. În cea mai mare parte,
capitalul intern din auto-finanțare este oneros. Am ortizarea nu este altceva decât recuperarea treptat ă, prin cifra de
afaceri, a capitalului alocat în active fixe. În fu ncție de sursa de prove-niență, capitalul inițial e ste remunerat fie
prin dividende (capital social), fie prin dobânzi ( capital împrumutat). Autofinanțarea din amortizare are, aprioric,
un cost egal cu costul mediu ponderat al întregului capital al întreprinderii.
Amortizarea și provizioanele sunt cheltuieli calcul ate care se exonerează de la plata impozitului pe p rofit.
Economiile fiscale rezultate din această deductibi- litate fac să scadă costul autofinanțării.
Profitul net, după deducerea impozitului pe profit, rămâne o sursă gratuită de finanțare până la încor porarea,
în capitalul social, a rezervelor astfel constituit e. După distribuirea de acțiuni gratuite, autofinan țarea devine în
întregime genera-toare de costuri pentru remunerare a prin dividende a capitalului intern, convertit în capital social.
Dezinvestiția oferă și ea o sursă internă de capita l impozabilă la nivelul pro-fitului excepțional din cesiunea
de active fixe, respectiv la nivelul plusvalorii pr e-țului de vânzare a activelor cesionate în raport cu valoarea lor
contabilă rămasă neamortizată. În țările dezvoltate se impozitează doar jumătate din plusvaloarea obți nută din
cesiunea activelor fixe dezinvestite. Economiile fi scale obținute din deducerea valorii rămase neamort izate și,
eventual, o jumătate din plusvaloarea cesiunii dete rmină diminuarea corespunzătoare a costului autofin anțării.
Fiind o sursă internă cu un cost mai mic decât cel mediu, autofinanțarea este cea mai eficientă soluți e de
acoperire a nevoilor permanente de capitaluri. Însă capacitatea de autofinanțare este adesea insuficie ntă, de aceea se
apelează la surse externe de capital:
/head2right proprii, prin noi aporturi de capital (în numerar și/sau în natură) sau prin subvenții de la bugetul statului; Capitaluri proprii ● Rentabilitatea financiară ● Datorii ●
Capitaluri proprii ● Datorii

39 /head2right împrumutate, prin emisiunea și vânzarea de obligațiuni și/sau p rin con-tractarea de credite bancare pe
termen mediu și lung;
/head2right închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preț prestabilit, a activelor fixe (leasing).
Selecția și combinarea acestor surse formează conți nutul deciziei de finanțare pe termen lung, iar cri teriul de
optimizare îl constituie valoarea actualizată netă ajustată (VANA), ce rezultă din fiecare variantă de finanțare.
8.2. Împrumuturile obligatare din emisiunea de obligațiuni
Obligațiunile sunt titluri negociabile, reprezentân d un drept de creanță asupra capitalurilor împrumut ate unei
societăți. Împrumuturile obligatare au, în principi u, un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul
social și nu afectează dreptul de proprietate al ac ționarilor. Împrumutul obligatar se definește prin mai multe
caracteristici privind condițiile de emisiune, dobâ nda remuneratorie, durata și modalitatea de ramburs are etc.
Decizia pentru emisiunea de obligațiuni corporative aparține, de asemenea, Adunării Generale a Acționa rilor,
dacă întreprinderea este autorizată legal să lan-se ze obligațiuni. Emisiunea și vânzarea obligațiunilo r se fac prin
instituții ale pie-ței de capital care acționează c a intermediar, în nume propriu (cumpără ferm obli-g ațiunile emise),
sau ca garant al emisiunii.
Mărimea împrumutului obligatar se stabilește în fun cție de necesitățile de finanțare a investițiilor
întreprinderii, dar și în funcție de gradul de lich iditate al pieței de capital (oferta de capitaluri bănești).
Valoarea de emisiune a obligațiunilor poate fi egal ă cu valoarea nominală (la paritate) sau mai mică d ecât
aceasta (subpari), ceea ce le face mai atractive (f oarte rar emisiunea se face suprapari).
Diferența dintre valoarea nominală și valoarea de e misiune formează prima de emisiune , care acționează ca
posibilitate de ajustare a condițiilor de emisiune, specifice unei obligațiuni, cu cele ale pieței de capital.
Spre exemplu, un împrumut obligatar, cu o valoare n ominală de 2000 mii lei/obligațiune și cu o dobândă
anuală de 10% (în termeni reali), rambursabilă inte gral după 5 ani, poate fi ajustat la condițiile pie ței de capital,
care a oferit, pentru aceleași condiții de împrumut , o dobândă de 11%, astfel 6:

= =++++5 4 3 2 1)11, 1 (200. 2
)11, 1 (200
)11, 1 (200
)11, 1 (200
)11, 1 (2001.926 mii lei/oblig.

Prima de emisiune = 2000 – 1926 = 74 mii lei/obliga țiune
Obligațiunea poate fi remisă la valoarea ei nominal ă (la paritate), dar, pentru a o face atractivă, po ate fi
rambursată, la scadență, la o valoare de rambursat mai mare. Se obține, astfel, o primă de rambursare .
În exemplul de dinainte, aceasta poate fi calculată astfel:
2000 = 6 5 4 2)11, 1 (200
)11, 1 (200. 2
)11, 1 (200
)11, 1 (200
11, 1200 PR+++++
de unde:
PR = 125 mii lei/obligațiune
Există, de asemenea, posibilitatea emisiunii unei o bligațiuni subpari și ram-bursării ei suprapari, ca re ar
înregistra atât o primă de emisiune, cât și o primă de rambursare.
Rambursarea (amortizarea) unui împrumut obligatar s e poate face în mai multe modalități, în funcție de
prevederile contractului de emisiune:
a) prin amortizări constante și anuități variabile;
b) prin anuități și amortizări variabile;
c) integral, la scadență;
d) prin răscumpărări la bursă. _______________
6 F. le Bihan, Obligations et titres divers, Ed. Eyrolles, Paris, 1991, p. 31 și următoarele. Valo
area de

40
a) Prin amortizări egale și anuități variabile, întreprinderea împrumutată va rambursa în fiecare a n tranșe
egale din împrumut și va plăti dobânzi proporțional mai mici în funcție de împrumutul rămas nerambursa t.
Rambursarea se face prin tragerea la sorți a obliga țiunilor. În scopul respectării egalității între de ținătorii de titluri
sunt concepute sisteme de repartiție proporțională a obligațiunilor trase la sorți.
Exemplu: un împrumut de 1 mld. lei, cu o dobândă de 10% și cu o durată de 5 ani, poate fi rambursat în
tranșe egale de câte 200.000 mii lei/an și dobânzi descrescătoare de la 100.000 mii lei în primul an, la 20.000 mii
lei în ultimul an (tabelul 16.1).
b) Pentru a păstra anuități constante este necesar ca rambursările anuale ale împrumutului să varieze
crescător și compensator cu variația descrescătoare a do-bânzii anuale. Complexitatea determinării anuității
constante este depășită prin apelarea modelului mat ematic consacrat de calcul al anuității constante ( A):
A = aI , cu a =
iin)1 (11+−

în care:
I = mărimea împrumutului;
a = factorul de anuitate;
i = rata dobânzii;
n = durata împrumutului.
Tabelul 16.1.
Rambursarea unui împrumut în tranșe egale

Pentru k = 10%, VAN =
0 – valori în mii lei –
Anul Împrumut
nerambursat Dobânzi Amortizări
anuale Anuități
1 1.000.000 100.000 200.000 300.000
2 800.000 80.000 200.000 280.000
3 600.000 60.000 200.000 260.000
4 400.000 40.000 200.000 240.000
5 200.000 20.000 200.000 220.000
Total 0 300.000 1.000.000 1.300.000

În cazul nostru:
48,797.263790794, 3.mld1A = = mii lei cu a = 790794, 3100, 0)10, 01 (115
=+−

Amortizarea anuală se calculează, în fiecare an, ca diferență dintre anuitatea constantă și dobânda ca lculată la
împrumutul nerambursat (tabelul 15.2.)
Tabelul 16.2.
Rambursarea unui împrumut în anuități constante
Pentru k = 10%, VAN =
0 – valori în mii lei –
Anul Împrumut
nerambursat Dobânzi Amortizări
anuale Anuități
1 1.000.000 100.000 163.797 263.797
2 836.203 83.620 180.177 263.797
3 656.026 65.603 198.194 263.797
4 457.831 45.783 218.014 263.797
5 239.817 23.982 239.815 263.797
Total 0 318.988 999.997 * 1.318.985
* aproximarea calculelor, a anuităților și a dobânzi lor a condus la o diferență
nesemnificativă
– am 1 = 263.797 – 100.000 = 163.797 mii lei

41 – împrumut nerambursat 2 = 1.000.000 – 163.797 = 836.203 mii lei
– am 2 = 263.797 – (836.203 · 10%) = 180.177
– împrumut nerambursat 2 = 836.203 – 180.177 = 656.026
– am 3 ……………
– împrumut nerambursat 3 ………………
Se constată un cost (dobânzi totale) mai ridicat(e) al(e) împrumutului ram-bursat în anuități constant , întrucât
amortizările mai mari sunt către sfârșitul duratei de rambursare. Retragerea obligațiunilor din circul ație, la nivelul
amortizărilor anuale de capital, se face, de asemen ea, prin tragere la sorți.
c) Rambursarea integrală a împrumutului în ultima zi a duratei acestuia (in fine) devine tot mai utilizată din
motive de simplificare a gestiunii financiare. Pent ru întreprinderea împrumutată prezintă avantajul di spunerii de
capital împrumutat pe toată durata de acordare a ac estuia, trezoreria nefiind afectată decât de plata dobânzilor. În
momentul rambursării, există însă un inconvenient, acela de a afecta trezoreria cu întreaga sumă împru mutată ce
trebuie rambursată dintr-o dată. Costul procurării acestui împrumut este cel mai ridicat, întrucât dob ânda se
calculează de fiecare dată la suma totală a capital ului împrumutat (tabelul 16.3.). Trebuie reținut în să că
întreprinderea capitalizează de 5 ori (în cei 5 ani ) acumularea brută anuală realizată din exploatarea investiției, ceea
ce este de natură să reducă din dezavan-tajul costu lui ridicat.
Tabelu l 16.3.
Rambursarea unui împrumut în final

Pentru k = 10%, VAN =
0 – valori în mii lei –
Anul Împrumut
nerambursat Dobânzi Amortizări
anuale Anuități
1 1.000.000 100.000 0 100.000
2 1.000.000 100.000 0 100.000
3 1.000.000 100.000 0 100.000
4 1.000.000 100.000 0 100.000
5 1.000.000 100.000 0 100.000
Total 1.000.000 100.000 1.000.000 1.100.000

d) Răscumpărarea prin bursă este interesantă pentru întreprinderea împru-mutat ă, atunci când cursul bursier
al acestora este inferior valorii de rambursat (va- loarea nominală + prima de rambursat). Există însă limite legale
privind numărul de obligațiuni răscumpărate: în pri ncipiu, nu pot fi răscumpărate prin bursă mai mult de jumătate
din numărul obligațiunilor amortizabile într-un an. O altă moda-litate de răscumpărare, prin bursă, co nstă în
lansarea de către întreprinderea împru-mutată a une i oferte publice de schimb (sau de cumpărare).
8.3. Leasing
Faptul că finanțarea investițiilor, îndeosebi a cel or de valori mari, provoacă, adesea, un efect dezec hilibrant
asupra trezoreriei întreprinderii a determinat apar iția leasingului, care este o adaptare a pieței de capitaluri la
capacitatea limitată de finanțare a investițiilor.
Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor im obiliare (sau mo-biliare), prin care chiriașul
(utilizatorul) obține avantajele legate de folosinț a bunu-lui închiriat, în timp ce finanțarea achiziț iei acestuia și
amortizarea investiției de capital sunt făcute de c ătre societatea de leasing (locatorul). În schimbul obținerii
avantajelor legate de folosința bunului, întreprind erea care l-a închiriat plătește societății de leasing o redevență
(chirie) care cuprinde: (1) amortizarea bunului înc hiriat, (2) costul de oportunitate (dobânzile) afer ent(e) fondurilor

42 avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv și (3) marja d e profit a societății de leasing .
Chiriașul (utilizatorul) poate intra în proprietate a bunului, închiriat la încheierea contractului de leasing , prin plata
valorii reziduale a bunului, convenită dinainte. Pe durata contractului, redevența (chiria) se înregis trează ca o
cheltuială de exploatare, iar la încheierea acestui a, valoarea reziduală se înregis-trează la active f ixe. La încheierea
contractului se pot face și alte două opțiuni:
/head2right prelungirea leasingului cu negocierea unei noi redevențe;
/head2right restituirea bunului închiriat către societatea de leasing.
Durata (m) a contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata de viață ec onomică a bunului
închiriat, dar se poate conveni și asupra unei dura te mai scurte. Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului
până la scadența contractului, cu excepția cazurilo r (mai rare) când utilizatorul formulează o ofertă fermă și
irevocabilă de cumpărare a bunului înainte de expir area contractului de leasing. Contractul de leasing este, în
general, irevocabil.
Există trei tipuri principale de leasing: operațional, financiar și, respectiv, vânzare + le aseback.
• Leasingul operațional oferă atât închirierea bunului, cât și serviciile de întreținere și asigurare (service-ul
echipamentelor închiriate etc.). Costurile întreți- nerii și asigurării se includ în chiria echipamente lor. Din aceste
motive, leasingul operațional este numit și leasing de mentenanță (î ntreținere).
Leasingul operațional are, pe lângă serviciile de î ntreținere și asigurare impli-cite, alte două carac teristici:
/head2right o clauză de anulare care dă posibilitatea utilizato rului să renunțe la închi-riere și să restituie ech ipamentul
înainte de expirarea contractului de leasing;
/head2right în mod frecvent, echipamentul nu este complet amort izat pe durata con-tractului de leasing. Durata „m” a
contractului de leasing este mai mică decât du-rata „n” de viață (de exploatare) a echipamentului înch iriat.
Locatorul se așteaptă să recupereze valoarea echipa mentului fie prin reînnoirea contractului de leasin g cu vechiul
utilizator sau cu alți utilizatori, fie prin revânz area echipamentului. În consecință, locatorul păstr ează riscul
neutilizării bunului în aceste circumstanțe.
• Leasingul financiar este o formă de finanțare a bunului intrat în folo sința chiriașului pe toată durata „n” de
viață a obiectului închirierii. În consecință, leasing -ul financiar presupune:
1) selectarea de către utilizator a producătorului sau a distribuitorului de bunuri;
2) negocierea prețului și a condițiilor de livrare;
3) contactarea unei societăți de leasing financiar pentru cumpărarea bunului și stabilirea condițiilor
locației (ale contractului de leasing );
4) încheierea simultană a contractului de vânzare-c umpărare între furnizor și locator și a contractulu i
de leasing între locator și utilizator.
În contractul de leasing financiar, de obicei, nu se asigură întreținerea ș i asigurarea echipamentelor, nu se
oferă opțiunea de anulare prematură a locației, iar bunul va fi complet amortizat la încheierea contra ctului. Durata
„m” a închirierii bunului va fi egală cu durata „n” de exploatare a acestuia. La expirarea contractulu i, utilizatorul
leasingului financiar are posibilitatea de a reînno i închirierea (cu o redevență semnificativ mai mică ) sau de a
cumpăra bunul (la un preț rezidual prestabilit la u n nivel modic).
• Vânzare și leaseback, prin care o întreprindere vinde unei societăți de leasing sau altui investitor
(individual ori instituțional) bunuri din proprieta tea sa la valoarea lor de piață și, în același timp , încheie un contract
de închiriere a respec-tivelor bunuri în condițiile specifice ale leasingului financiar. De altfel, vânzarea și leaseback
sunt similare leasingului financiar și chiar ipotecii. Vânzătorul primește i mediat prețul de piață al bunurilor sale

43 prin care se transferă proprietatea, urmând să plăt ească redevențe societății de leasing pentru a rămâne în folosința
bunurilor până la amortizarea lor completă (m = n). La încheierea contractului de leaseback , societatea de leasing
(locatorul) are drept de dispoziție asupra valorii reziduale a bunului închiriat.
Interesul deosebit pentru leasing ca formă de finanțare pe termen lung este motivat de avantajele fiscale pe
care autoritățile financiare le conferă. În primul rând, redevențele sunt cheltuieli de exploatare ded uctibile din
profitul impozabil. Prin urmare, cheltuielile cu re devențele sunt însoțite de economii fiscale direct proporționale cu
mărimea redevențelor și cu cota de impozit pe profi t.
În al doilea rând, închirierea terenurilor prin vân zare și leseback poate fi o măsură de amortizare a valorii lor
(altfel neamortizabilă). Pe lângă recuperarea va-lo rii terenurilor, prin vânzare, se obțin economii fi scale din
includerea amortizării lor în redevența leaseback.
În sfârșit, bunurile mobile care sunt importate, în scopul utilizării lor în lea-sing, sunt asimilate în regim de
bunuri admise temporar la import, fără plata taxelo r vamale. Cumpărătorul bunului importat în sistem d e leasing va
achita, la încheierea contractului, taxa vamală cal culată la valoarea din momentul vânzării, în baza d eclarației
vamale de import definitiv 7.
Autoritățile fiscale sunt deci motivate să verifice legitimitatea obținerii acestor avantaje fiscale ș i vamale. În
principiu, acestea verifică dacă leasingul este veritabil și nu doar o simplă vânzare cu plat a în rate (vânzare
deghizată).
leasingului.

6. GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE

6.1. Gestiunea stocurilor
Desfășurarea normală și continuă a ciclului de expl oatare necesită existența unor stocuri circulante î n toate
fazele activității economice din întreprindere.
Stocurile de mijloace circulante reprezintă cantită țile fizice de materii prime și materiale, de produ se sau de
mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploa -tare (aprovizionare, producție, desfacere), pentru a asigura
desfășurarea continuă și ritmică a activității de e xploatare. Caracterului continuu al producției (sau al desfa-cerilor)
i se opune, din motive economice, caracterul discon tinuu al aprovizionărilor.
Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă alocări de capital ce nu pot fi recuperate până câ nd aceste
stocuri nu parcurg întregul ciclu de exploatare și sunt valorificate prin vânzarea și încasarea produs elor, lucrărilor
sau serviciilor realizate de întreprindere. Această remarcă ne-ar îndemna să înțelegem, la prima veder e, că procesul
de exploatare cel mai economic ar fi cel care s-ar desfășura fără stocuri sau cu stocuri foarte mici. Însă, o
aprovizionare „în timp real” sporește considerabil cheltuielile de aprovizionare (transport, manipular e etc.).
Pe de altă parte, gestiunea modernă a stocurilor es te departe de a mai consi-dera eficientă formarea d e stocuri
mari peste necesitățile rezonabile ale exploatării. Stocurile supranormative sunt însoțite, în plan fi nanciar, de
pierderi prin imobi-lizarea inutilă a capitalurilor în aceste stocuri, prin cheltuielile de depozitare mari pe care le
ocazionează, prin dobânzi peste cele curente, prin deteriorări și degradări de stocuri etc. Cheltuieli le suplimentare
inutile, în gestiunea stocurilor, pot rezulta atât din stocuri insuficiente, cât și din stocuri excesi ve.
În aceste condiții, mărimea optimă a stocurilor est e cea care armonizează relația contradictorie dintr e
cheltuielile de aprovizionare (Ca), care variază în func-ție de numărul de aprovizionări, și cele de d epozitare (Cd),
variabile în raport cu mărimea stocurilor. Se demon strează ușor că această mărime optimă a stocurilor este cea care
minimizează cheltuielile totale (CT) cu formarea st ocurilor și maxi-mizează rentabilitatea activității de exploatare
(figura 10.2.).

_______________
7 Art. 25 din O.G. nr. 51/28 august 1997 privind ope rațiunile de leasing și societățile de leasing în „Monitorul Oficial”,
nr. 224/30 august 1997. Cheltui
C

44

Figura 9.2. Evoluția cheltuielilor stocuri-aprovizionări

Figura 10.2. Evoluția cheltuielilor stocuri – aprovizionări
6.2. Optimizarea mărimii stocurilor

Cheltuielile (Ca), determinate de declanșarea unei noi aprovizionări (a unei noi comenzi), sunt cele o cazionate de
studiul pieței, de deplasare a salariaților pentru aprovizionări, de întocmirea documentelor de aprovi zionare, de control al
mărfurilor și de analiză a eșantioanelor etc. Chelt uielile totale de pregătire a comenzilor într-un ex ercițiu financiar vor fi cu
atât mai mici, cu cât mărimea comenzilor va fi mai mare. La nivelul unei comenzi se poate stabili însă un cost unitar fix
(c a). Cheltuielile de depozitare (c d, numite și de antrepozitare), variabile în funcție de mărimea stocurilor, sunt ocazionate de
transportul, manipularea, depozitarea, degradarea ș i deteriorarea stocurilor, precum și de costul capi talului necesar pentru
procurarea lor. Cum stocurile sunt epuizabile prin darea lor în consum sau prin vânzare, cheltuielile de antrepozitare sunt o
medie a cheltuielilor din prima zi a constituirii s tocului și a celor din ultima zi de existență a ace stuia (practic, costul de
unitate de stoc – c d – se corectează cu coeficientul 1/2

Figura 10.3. Relația dintre stocuri și mărimea cheltuielilor de antrepozitare
Mărimea
Chel
tuieli de

45 Modelul Wilson-Whitin, care optimizează mărimea sto cului, pornește de la relația costului total pentru
formarea lui:
CT = Ca + Cd = da
a c2pScSN⋅⋅+⋅
Minimul costului total se obține în punctul în care derivata întâi a costului total, în raport cu mări mea
stocului, este egală cu zero:
0dSdCT=, din care rezultă:
S =
d aa
cpcN2
⋅⋅⋅
în care:
S = mărimea optimă a stocului;
N = necesarul anual din materialul, produsul sau ma rfa de aprovizionat;
ca = costul fix unitar pentru pregătirea unei noi apr ovizionări;
pa = preț unitar de aprovizionare;
cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc.
În continuare, se pot determina, pe baza oricărui e xemplu, numărul de comenzi de aprovizionare (Nr) și
intervalul dintre aprovizionări (i):

în care:
T = număr de zile calendaristice din perioada c onsiderată (T an = 360 zile)
Acest model poate fi extins și pentru optimizarea s tocurilor de produse în curs de fabricație și a cel or de
produse finite. Variabilele Ca și Cd au semnificați i apropiate: Ca = cheltuielile de aprovizionare cu loturi de
produse în curs și de pregătire a fabricației acest ora și, respectiv, cheltuielile de lansare a unei n oi comenzi de
livrare de produse finite; Cd = cheltuielile de păs trare a stocurilor de produse în curs și finite, și costul de
oportunitate al capitalurilor imobilizate, pe durat a de staționare a acestor stocuri. Prin aplicarea m odelului, se obțin
mărimi optime ale loturilor de fabricat și ale celo r de livrare, precum și intervale optime ale ciclur ilor de fabricație
și de expediere a produselor, în condiții de minimi zare a costurilor ce însoțesc formarea și păstrarea stocurilor de
produse în curs și a celor de produse finite.
6.3. Planificarea nevoii de finanțare a stocurilor
Nevoia de finanțare a stocurilor (NF s) este determinată de totalitatea chel-tuielilor de formare și păstrare a
stocurilor de active circulante, în toate fazele ci clului de exploatare, astfel încât să se asigure de sfășurarea continuă
și ritmică a producției. Din motive de simplificare a calculului, mărimea acestei nevoi de capi-taluri nu se stabilește
prin însumarea elementelor componente ale cheltuiel ilor de procurare și păstrare a stocurilor (cheltui eli de
transport-aprovizionare, retribuții, amortizare etc .), ci prin calculul influenței a doi factori (figu ra 10.4.):
/head2right cheltuielile medii zilnice , cu elementul respectiv de stoc, determinate pe ba za cheltuielilor anuale din
planul costurilor de producție și pe baza unor coef i-cienți (k) de corectare (la materiile prime și la produsele în curs
de fabricație);
/head2right intervalul de timp (t) dintre două reconstituiri succesive ale stocurilor , stabilit prin normele tehnice care
reglementează desfășurarea proceselor de apro-vizio nare, producție, desfacere etc. sau cel preluat la nivelul
realizărilor din anii anteriori. Nr
i

46 NF s = tk360anuale.prod de. Chelt⋅⋅

Figura 10.4. Evoluția nevoii de finanțare a stocurilor, pe dura ta unui circuit economic
În acest fel, nevoia de finanțare a stocurilor se d efinește ca suprafață a alocă-rilor de capital de l a darea în
consum a materialelor până la încasarea produselor vândute (pe durata ciclului de exploatare). Nevoia de finanțare
va fi mai mare sau mai mică dacă cheltuielile medii zilnice vor fi mai mari sau mai mici și/sau durata de exploatare
va fi mai lungă sau mai scurtă.
În practica planificării nevoii de finanțare a stoc urilor (NF s) se folosesc metode sintetice bazate pe viteza de
rotație a stocurilor înregistrată în anii anteriori (și care se consideră repetabilă în viitor). În ce le din urmă, se
folosește relația de proporționalitate dintre cifra de afaceri (sau costurile exploatării) și NF s. Deși mai riguroase,
metodele analitice, bazate pe elementele specifice de cheltuieli și de du-rată a ciclului de exploatar e, se folosesc
foarte rar (la înființarea sau la restructu-rarea f irmei), deoarece antrenează costuri mai mari decât utilitatea
acurateței esti-mării obținută prin utilizarea lor.
Mai mult, se pornește de la premisa că întreaga nev oie de capitaluri pentru active circulante (ACR) ar e o
finanțare cvasigratuită pe seama datoriilor de ex-p loatare, respectiv a surselor de capitaluri atrase de la furnizori,
salariați, buget și în curs de achitare. Or, intere sul investitorului de capital privește nevoia de fi nanțare a activelor
circulante nete de datoriile de exploatare. Acestea din urmă sunt capitaluri atrase cu cost zero de pr ocurare și nu
capitaluri investite în scop profitabil.
Așadar, investiția netă de capitaluri în active cir culante se restrânge la nevoia de finanțare a activ elor
circulante (ACR nete ), ca diferență dintre ACR și datoriile de exploata re.
ACR nete = ACR – Datorii de exploatare
Fundamentarea nevoii de finanțare a ciclului de exp loatare (NFCE) se rezu-mă deci la fundamentarea nev oii
de finanțare a ACR nete . În previziunea ACR nete se pornește de la premisa existenței unui raport c onstant între
ACR nete și cifra de afaceri (CA) care a determinat-o. În b aza acestei ipoteze, se determină o rată cinetică ( D ACRnete în
zile), pe baza realizărilor din anul precedent.
CA an . . . . . . 360
ACR nete . . . . D ACRnete
de unde: D ACR nete =
00nete
CA360 ACR⋅
în care:
ACR nete0 = ACR nete medii din anul precedent;
CA 0 = cifra de afaceri din anul precedent.
Având estimări (prin bugetul vânzărilor) asupra cif rei de afaceri din trimes-trele anului viitor (CA t rim),
previziunea ACR nete se face simplu pe baza relației:

47 ACR nete (trim) = 90D CAACRnete trim⋅
Se consideră, deci, că D ACR nete este o durată de rotație valabilă și pentru anul v iitor. Cu alte cuvinte, raportul
de proporționalitate dintre CA și ACR nete va rămâne constant în anul viitor.
Determinarea gestiunii activelor și pasivelor circulante preocupă teoria și practica financiară, ca urmare a
ponderii acestor elemente patrimoniale, a reînnoiri i permanente a acestora și a impactului lor direct asupra situației
financiare a între-prinderii. De aceea:
a) Optimizarea gestiunii capitalului de lucru urmăreș te armonizarea relației rentabilitate-risc cu preferința sau,
dimpotrivă, aversiunea investitorilor față de risc. Se pot analiza, în acest context, trei tipuri de politică a ciclului de
exploatare :
/head2right politica agresivă (riscofilă) cu stocuri cât mai reduse și cu fond de rul-ment c ât mai mic. Se
mizează pe costuri de gestiune mai mici și pe renta bilitate mare, care sunt însoțite inevitabil de ris curi
corespunzătoare mai mari (cu ruptura de stoc și de surse de finanțare);
/head2right politica defensivă (riscofobă) cu stocuri cât mai mari și cu fond de rul-ment cât mai mare. Se
urmărește acoperirea oricăror cerințe de exploatare cu sto-curi suficiente și cu surse de capital pe t ermen lung.
Politica defensivă determină costuri mari de gestiu ne, rentabilitate redusă, dar și riscuri mici de ru ptură de stoc și de
surse de finanțare;
/head2right politica neutră este intermediară între cele două extreme, se real izează cu costuri medii de gestiune
și se obține o rentabilitate medie însoțită de risc uri medii.
b) Stocurile de materiale și produse, precum și soldurile de creanțe-clienți și de trezorerie sunt alocări d e
capital în active circulante, care asigură continui tatea exploatării în condițiile în care aproviziona rea și desfacerea
sunt discontinue. Mărimea optimă a acestor alocări de capital se obține la echilibrul (egalitatea) din tre costurile de
formare și cele de păstrare a soldurilor de active circulante, costuri cu evoluție contradictorie:
• Ca = cheltuielile de aprovizionare , respectiv de desfacere, care cresc direct proporțional cu
numărul de aprovizionări, respectiv de livrări;
• Cd = cheltuielile de depozitare (de stocare și păstrare), care cresc direct proporțional cu
volumul stocurilor și soldurilor formate, și invers proporțional cu numărul de aprovizionări sau livră ri.
c) Modelul Wilson-Whitin de optimizare a mărimii stocurilor (soldurilor) în mediu cert, cu aprovizionări
(livrări) discontinue, este obținut din minimizarea costurilor totale de gestiune (CT = Ca + Cd = mini m, atunci când
Ca = Cd);
Soptim =
a aa
cpcN2
⋅⋅⋅
Nr. optim aprov. = N/S optim
Interval între aprov. = 360 · S optim /N
în care: N = necesar anual total de aprovizionare ( de livrat);
c a = cost fix unitar pentru pregătirea unei noi aprov izionări (livrări);
c d = cost de depozitare pe unitatea de stoc;
p a = preț unitar de aprovizionare (de livrare).

48 d) În mediu economic aleator cu întârzieri în aproviz ionări (livrări) se for-mează, pe lângă stocul cure nt
optim, un stoc de siguranță la echilibrul dintre co s-turile de depozitare (inclusiv costul de oportuni tate al capitalului
alocat) și costurile ocazionate de lipsa de stoc. Î ntr-o matrice a consecințelor probabile se va alege acea mărime a
stocului de siguranță cu cele mai mici costuri de d epozitare, de oportunitate și de ruptură de stoc.
În cazul general al aprovizionărilor (livrărilor) l a intervale variabile și în cantități variabile, st ocul curent și
cel de siguranță se determină cu ajutorul unor inte rvale medii ponderate:
i = ∑∑
iii
qtq
și i360NScrt⋅=

s = ∑∑
aaa
qtq
și i360NSsig⋅=
în care:
qi = cantități de aprovizionat (livrat), conform cont ractelor încheiate;
ti = intervale între aprovizionări (livrări), conform contractelor încheiate;
qa = cantități aprovizionate (livrate) cu întârzieri evidențiate în statistici anterioare;
ta = timpi de întârziere în aprovizionare (livrare), înregistrați anterior;
N = necesar anual planificat de aprovizionare (de l ivrare).
e) Metoda ABC grupează stocurile după numărul de articole și dup ă valoarea unitară:
• grupa A , stocuri cu număr redus de articole față de total, dar de valori mari pe fiecare articol:
• grupa B , stocuri care ocupă un număr mediu de articole faț ă de total și cu valori unitare medii;
• grupa C , stocuri numeroase ca articole, dar cu valori mici pe fiecare articol.
Metoda ABC recomandă o urmărire analitică, cu model e de optimizare a costurilor de gestiune, a stocuri lor
din grupele A și B, și o gestiune globală a celor d in grupa C cu aprovizionări (livrări) mai mare și î n cantități mai
mari.
f) Nevoia de finanțare a stocurilor NF este determinată de doi factori:
• Cheltuielile medii zilnice (Chmz) cu formarea și păstrarea elementului respectiv de stoc (de materiale, de
produse etc.), corectate cu un coeficient k pri-vind ritmul de evoluție a acestor cheltuieli p e perioada de stocare;
• Intervalul t între două reconstituiri succesive de stocuri potr ivit contrac-telor și normelor tehnice s-a
înregistrat, statistic, astfel:
NF s = Chmz · k · t
În practica de planificare nu se folosește acest mo del analitic pe fiecare fel de stoc, cu fiecare che ltuială
specifică privind formarea și păstrarea lui, și cu fiecare interval specific între reconstituirile de stoc. În consecință,
se folosesc metode sintetice de planificare a NF s ca „procent de vânzări” sau bazate pe viteza de ro ta-ție. Mai mult
decât atât, se planifică nevoia de finanțare a activelor circulante nete, și nu a tuturor activelor circulante. Astfel
că, pe baza vitezei de rotație din anul anterior (D ACR nete ) și a cifrei de afaceri planificate anual și trime strial (CA trim ),
nevoia de finanțare a activelor circulante nete (AC R nete pl. ) se poate estima după relația:
ACR nete pl. =90D CAACRnete .trim⋅
în care:
DACR nete = 360 ·
. anpreced.ed neteanprec
CAACR

49 Se pornește de la ipoteza că durata de rotație a AC R nete din anul precedent rămâne constantă în anul de pla n.
Tot constant rămâne, deci, și raportul de propor-ți onalitate dintre ACR nete și CA planificată (procent constant din
vânzări).

BIBLIOGRAFIE

1. Adochiței M, Finanțele întreprinderii , Editura Sylvi, București, 2000.
2. Anghelache G., Dardac N., Stancu I., Piețe de capital și burse de valori, Editura Ade-vărul, București,
1992.
3. Anghelache G., Vintilă G., Politica de dividend , revista „Finanțe, Credit, Contabilitate” nr. 1-2/1996,
București.
4. Barreau J., Delahaye J., Gestion financière , Édition Dunod, Paris, 1991.
5. Bihan, F., Obligations et titres divers , Édition Eyrolles, Paris, 1991.
6. Bistriceanu Gh., Adochiței M., Negrea E., Finanțele agenților economici , Editura Di-dactică și
Pedagogică, București, 1995.
7. Bistriceanu Gh., Finanțe și credit , Editura Oscar Print, București, 1999.
8. Bran P., Decizia financiară în unitatea economică , Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1980.
9. Bran P., Finanțele întreprinderii , Editura Economică, București, 2002.
10. Charreaux, G., Gestion financière , Édition Litec, Paris, 1994.
11. Charreaux G., Finance de l’entreprise , Édition Litec, Paris, 1994.
12. Constantin R., Dimitriu M., C. Popescu-Bogdănești, T iberiu D., Zaman Gh., Privati-zarea,
metodologie și practică , Editura Tribuna Economică, București, 1994.
13. Dumitrescu D., Dragotă V., Evaluarea întreprinderilor , Editura Economică, București, 2002.
14. Dumitru M., Gestiunea financiară a întreprinderii , Editura Fundației România de Mâine , Ediția a II-a,
București, 2005.
15. Dumitru M., Gestiunea financiară a întreprinderii , Teste grilă, Răspunsuri, Aplicații, Probleme , Ediția
a II-a, revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine , Ediția a II-a, București, 2005.
16. Feleagă N., Ionașcu I., Contabilitate financiară , volumele 1-4, Editura Economică, București, 1993.
17. Feleagă N., Ionașcu I., Tratat de contabilitate , Editura Economică, București, 2000.
18. Feleagă N., Sisteme contabile comparate , ed. a II-a, vol. II, Editura Economică, Bucu-rești, 20 00.
19. Halpern P. and co-authors, Finanțe manageriale , Editura Economică, București, 1998..
20. Maniu Al.I., Mitruț C., Voineagu V., Statistică pentru managementul afacerilor , Edi-tura Economică,
București, 1995.
21. Mărgulescu D., Niculescu M., Robu V., Diagnostic economico-financiar , Editura Romcart, București,
1994.
22. M.H. Miller and D. Orr, A Model of the Demand for Money by Firms, Quarterly Jour-nal of
Economies , 80, 1966.
23. Niculescu M., Diagnostic strategic global , Editura Economică, București, 1996.
24. Pestre-Roire D., La gestion financière en 12 questions de cours , Édition Organisation, Rouen, 1989.
25. Ristea M., Contabilitatea societăților comerciale , vol. I, editată de C.E.C.C.A.R., București, 1995.
26. Stancu I., Gestiunea financiară a agenților economici , ediția a II-a, Editura Economică, București,
1994.
27. Stancu I., Finanțe. Teoria Piețelor Financiare. Finanțele Într eprinderilor. Analiză și Gestiune
Financiară , Editura Economică, București, 1996.
28. Stancu I., Finanțe , ediția a III-a, Editura Economică, București, 2002.