Cuvânt introductiv [611296]

1

Cuvânt introductiv

Lucararea își propune să ia în parte fiecare disciplină în discuție și să pună în evidență zona
în care Antropologia social -culturalî se întalnește cu Geografia Umană și Geolopitica, într -o
interdisciplinaritate extrem de complexă.
Geog rafia umană, după cum arată și numele disciplinei, tratează toate aspectele legate de
spațiul și mediul natural în care omul și -a pus amprenta, spațiu pe care omul, de -a lungul vremii,
a căutat să -l adapteze nevoilor sale, fiind îngrădit, însă, de limitele pe care mediul natural le -a
impus. Chiar și așa, omul a forțat limitele mediului înconjurator, căutând mijloacele necesare de
adaptare conform spațiului în care s -a născut sau a ales să trăiască. Antropologia social -culturală
este disciplina care analizea ză acțiunea omului, ca grup social ori element component al societății,
acțiune explicată prin prisma culturii și obiceiurilor, deprinderilor, dobândite din generație în
generație. Etnografia și etnologia sunt disciplinele care iau în discuție ociceiurile și tradițiile așa
cum au luat naștere și s -au dezvoltat de -a lungul istoriei în mentalitatea și spiritul omului și a
societații, ca subiecte de cercetare văzute din unghiuri diferite.
Geopolitica se întâlnește cu Antropologia social -culturală aco lo unde este analizat raportul
dintre evenimentele social -culturale, locale și internaționale, cu spațiul geografic, evenimente care
au conturat politica internațională prin ,,jocurile’’ de putere și conflictele ce au luat naștere în lupta
pentru supremați e și control la nivel mondial, clădind istoria ca monografie realistă a umanității,
mozaic de cultură și civilizație.
Importanța lucrării constă în faptul că oferă o imagine clară a interdependenței celor trei
discipline: geografia umană, antro pologia social -culturală și geopolitica. Toate cele trei se
completează una pe cealaltă pentru a întelege, într -o ,,perspectivă holistică”, legatura dintre spațiul
geografic, mediul natural înconjurător, cultura, mentalitatea și obiceiurile umane și evenim entele
social -culturale de la nivel micro până la macro, mondial. Totul se leagă în lanț, într -un sistem
complex, complet și unitar.

2
Diferențe considerabile pot fi observate în obiceiurile sociale ale oamenilor care trăiesc în
diferite locuri în lume. Geografii sunt preocupați să înțeleagă motivul acestor diferențe, relația
dintre diferitele obiceiuri sociale și peisajul geografic. Geografii sunt interesați de două aspecte ale
obiceiurilor sociale. În primul rând, diferitele obiceiuri sociale au diferite zone de răspândire și
geografii pot observa originea, procesul de difuziune și răspândirea curentă a diferitelor
caracteristici. În al doilea rând, geografii pot studia diferite relații între obiceiurile social -culturale
și peisaje. Diferite gr upuri sociale iau diferite elemente din mediul fizic în cultura lor ce reflectă
un anumit impact asupra peisajului ;
Relația dintre obiceiurile social -culturale și peisaj poate fi văzută din două direcții:
– impactul peisajului asupra obiceiurilor social -culturale și, totodată, asupra organizării
umane a spațiului,
– efectul acțiunilor umane asupra peisajului.
Pe de o parte, condițiile specifice din mediul natural, precum climatul, topografia și
vegetația, pot în curaja grupurile culturale să adopte obiceiuri distinctive. Pe de altă parte, anumite
societăți pot crea expresii culturale unice asupra peisajului.
Peisajul unic creat de obiceiurile culturale este datorat, în parte, observației directe a
mediu lui fizic local și, în parte, valorilor culturale care, în schimb, pot fi indirect derivate din
observarea mediului natural. Obiceiuri unice sunt adoptate, în parte, ca rezultat al răspunsului față
de condițiile mediului fizic. În timp ce natura poate limi ta varietatea acțiunilor umane oriunde
societățile sunt în mod particular sensibile în fața mediului fizic.
Teoria deterministă a mediului arată că obiceiuile sociale sunt cauzate de condițiile
mediului fizic, dar cei mai mulți geografi contemp orani resping aceast concept. În general
geografii recunosc că oamenii nu ignoră mediul lor natural. Multe obiceiuri sociale se dezvoltă sub
impactul condițiilor de mediu.
Hrana, îmbracamintea, adăpostul sunt obiceiuri influențate, în parte, de către climatul, solul
și vegetația predominante, deși exemple pot fi date, de asemenea, unde condițiile mediului fizic
sunt ignorate în obiceiurile social -culturale. De exemplu, oameni trăind în diferite medii fizice pot
avea nevoie de diferite tipuri de î ncălțăminte, îmbrăcăminte. Locuitorii climatului arctic pot purta

3
cizme de blană, care protejează împotriva frigului și încălțăminte pentru zăpadă pentru a călca ușor
pe zapada mare fără să se scufunde. În climatul cald și umed încălțămintea poate să nu fi e neapărat
necesară datorită ploilor puternice și timpului petrecut în apă care o fac inutilă. În Olanda, obiceiul
de a purta pantofi de lemn poate parea bizar, dar asta se întamplă datorită condițiilor de mediu.
Fermierii olandezi poartă pantofi de lemn p entru a lucra pământul care poate fi extrem de umed
într-o țară unde cea mai mare parte a pământului se află sub nivelul mării.
Nu toți rezidenții arctici poartă încălțăminte de zăpadă, cum nici toți oamneii din climatul
temperat umed nu poartă pantofi de lemn. Geografii pur și simplu observă că aceste mari diferențe
în obiceiurile sociale nu apar fără anumite cauze legate de condițiile fizice, chiar dacă aceste
condiții pot produce o varietate de obiceiuri.
Creșterea numărului de că lătorii și dezvoltarea mijloacelor de comunicare au arătat
occidentalilor alte forme de ținută, întocmai cum oameni din alte părți ale lumii au intrat în contact
cu vestimentația vestică. Poncho din America de Sud, dashiki oamenilor Yoruba din Nigeria și
eskimo parka au fost adoptate de oameni din alte părți ale lumii. Un important exemplu de
răspândire a modei vestice sunt jeanșii, care au devenit un obiect vestimentar nelipsit pentru tinerii
din întreaga lume. La sfârșitul anilor ’60 jeanșii au dobândit o imagine a independenței tinerești în
Statele Unite.
Hainele din Vest pot deveni un simbol politic. Fundamentalismul musulman din Iran
condus de Ayatolahul Khomeini se opunea acceptării largi a obiceiurilor și atitudinilor vestice în
țară, incl uzând adoptarea hainelor. În special de către doamne în oraș. El cerea ca femeile să
renunțe la fuste și bluze și să a se întoarcă la ,,chadorul’’ negru, un voal care acoperea capul, purtat
de femeile de tradiție religioasă musulmană. Liderii moderați din Iran au tendința să poarte
costumul de afaceri, iar extremiștii poartă tradiționalele robe netăiate. Multe țări se tem să -și piardă
obiceiurile folclorice, dispariția lor poate simboliza pierderea valorilor tradiționale în societate.
Hrana este compusă în cea mai mare parte din elemente care asigură traiul, ce provin din
solul și apa unei regiuni, sub formă, fie de plante sau animale. Mediul fizic al unei regiuni poate fi
luat în considerare de locuitorii săi în decizia de a produce mâncare speci ală potrivită solului și
climei.

4
Obiceiurile privind mâncarea sunt inevitabil afectate de disponibilitatea resurselor locale,
dar oamenii nu mănâncă pur si simplu doar ce este în mediul lor. Aceste obiceiuri sunt puternic
influențate de tradiții le culturale derivate din evenimentele și condițiile din mediul fizic. Oamenii
în multe societăți folclorice cred că totul în natură are o semnificație ori caracteristici distinctive
bazate pe aspectul și proprietățile sale, prin urmare, anumite mâncăruri sunt dorite sau evitate ca
rezultat al beneficiilor percepute sau caracteristicilor natural nocive. Anumite feluri de hrană sunt
mâncate datorită proprietăților lor naturale care sunt percepute ca sporind calitățile umane dorite,
cum ar fi puterea. Indieni i din Paraguay mănâncă jaguari și tauri pentru a fi mai puternici, curajoși
și iuți. Matraguna, o planta din climatul mediteranean, este cunoscută ca sporind abilitațile
amoroase.
Anumite grupuri sociale au alcătuit diferite liste de alimente, d erivate din valorile culturale,
pentru ca anumite plante și animale se crede ca ar avea influență negativă. Grija față de mediul
natural poate determina obiceiurile umane să evite anumite mâncăruri pentru a conserva resursele
naturale rare. Vânătoarea, can siderată o activitate prestigioasă, poate fi rezervată unui segment
restrâns de oameni de rang înalt, pentru a preveni dispariția speciilor rare, în timp ce majoritatea
oamenilor cultivă cereale. Astfel de interdicții apar, în parte, din considerații ecolo gice ale vechilor
triburi evreiești, ai căror membri trăiau ca păstori nomazi pe pământurile estice mediteraneene.
Porcul, de exemplu, este interzis într -o anumită măsură datorită cărnii ușor alterabile în climatul
cald, ca acela mediteraneean. Evitarea po rcului printre musulmani, hinduși, evrei, nu putea fi
explicată de la început din motive ecologice. Valorile sociale influențează alegerea regimului
alimentar, așa cum oamenii in climate similare și la diferite niveluri de venit cunsumă diferite
alimente.
Răspândirea restaurantelor fast -food este un exemplu de uniformitate a peisajului.
Asemenea restaurante sunt de obicei organizate în francize și sunt în posesia administratorilori
locali care au contracte de a folosi metodele companiei, simbolur ile, mărci comerciale și stiluri
arhitecturale. Clădirile sunt proiectate pentru a fi ușor recunoscute ca parte a unei companii
naționale ori tradiționale pentru rezidenții locali și călători. Expunerea proeminentă a unui semn
uniform este o cale de a prom ova familiaritatea imediată. Oamenii care călătoresc sau care se mută
în alt oraș pot recunoaște un loc familiar. Noii veniți știu la ce să se aștepte în restaurant.

5
Dezvoltarea locuințelor ilustrează, de asemenea, faptul că obiceiurile se dezv oltă cu atenție
față de condițiile mediului fizic și valorile sociale. Două caracteristici distinctive ale locuințelor
oamenilor pot fi observate:
– tipul materialelor de construcție folosit și
– forma locuințelor.
Tipul mate rialelor de construcție folosit pentru construirea caseolor este influențat, în parte,
de disponibilitatea resurselor speciale din mediu. Cele mai comune două materiale de construcție
în lume sunt lemnul și cărămida, deși piatra, iarba, și pieile sunt de a semenea folosite. Lemnul este
preferat de mulți oameni pentru construcțiile de case. Oamenii pot construi un bordei din bușteni
într-o zona împădurită, în timp ce oameni cu acces la lemn astăzi pot construi o casă cu cherestea
tăiată de mașină într -o varie tate de forme. Alte materiale, ca pietrele ori țiglele, pot fi plasate pe
partea din exterior pentru a întări izolația ori pentru decorare. În zonele fără acces la păduri, alte
obiceiuri se dezvoltă pentru a construi case. În climele relativ fierbinți, usc ate, precum în sud –
vestul Statelor Unite, Mexico, Nordul Chinei și părți ale Orientului Mijlociu, cărămizile sunt facute
din pământ ud ars la soare. Casele din piatră sunt găsite în mai multe părți ale Europei și Americii
de Sud, deși piatra este folosită în alte părți ca decorație pe fațadele de cărămidă sau lemn ale
caselor.
Forma casei este legată, în parte, de condițiile fizice și cele sociale. Construirea unui
acoperiș smolit este important în climatul umed și cu zăpadă, protejând împotriva precipitațiilor.
Ferestrele sunt aliniate la sud în climatele temperate pentru a profita de căldura și lumina soarelui.
În climatele fierbinți, pe de altă parte, ferestrele pot fi mai mici pentru a proteja de căldura soarelui.
Ființa umană există într -un mediu natural, lumea fizică, pe care l -a modi ficat prin acțiunile
sale individuale și colective. Prin urmare, omul a cladit în mediul natural mediul său cultural,
modificând, schimbând ori distrugând condițiile naturii, care a existat înainte ca impactul uman să
se fi manifestat. Chiar și în absența oamenilor, aceste condiții au fost marcate de o schimbare
continuă și o adaptare care, cu toate acestea, au păstrat biosfera (sau ecosfera), pelicula subțire de
aer, apa și pamântul, intactă. Schimbarea climatică, variațiile de vreme, incendiile, furtunile ,
inundațiile, creșterea și scăderea prădătorilor și praziților, toate anunță o nouă configurație a
mediului. Aceasta este biosfera, compusă din trei părți care interacționează intre ele:

6
– 1. Atmosfera, pătura luminoasă care învelește Pământul,
– 2. Hidrosfera, apa din oceane, râuri, lacuri, ghețari și apa subterană,
– 3. Litosfera, crusta de suprafață a pământului care conține pământul ce întreține viața
plantelor, mineralele de care plantele și animalele au nevoie să trăiască, combustibilii fosili și
minereurile pe care omul le exploatează.
Biosfera este un sistem de legături complexe, conținând ceea ce este necesar pentru viață,
asemeni unui organism. Componentele ecosferei trebuie să fie constant reciclate și reînoit e în
natură, ficare are rolul său: plantele purifică aerul, aerul ajută la purificarea apei, plantele și
animalele folosesc apa și mineralele care sunt returnate sistemului pentru refolosire. Tot ce
deranjează interacțiunile ecosferei ori diminuează abilit ățile sale de a se recicla ori de a susține
viața, pune în pericol toate elementele ce o compun, incluzând și oamenii.

7

CAPITOLUL I
ANTROPOLOGIA SOCIAL -CULTURALĂ

1.1. O privire asupra Antropologiei social -culturale

Oriunde a trăit omul, antropologii găsesc ceva de făcut. Arheologi, grupuri de antropologi
interesați de trecut ul omului, au descoperit orașe vechi în Mexic și Peru, precum și situri ale
vânătorilor preistorici. Săpând în gramezi de gunoi, explorând morminte, reconstituind
instrumente și arhitecturi, studiind hrana pe care o mâncau oamenii și mediul în care traiau,
arheologii au reconstruit o mare parte din istoria trecutului omului. Este o poveste complexă a
creșterii controlului omului asupra naturii, a multora dintre adaptările sale ingenioase la diferite
medii. În același timp, arheologul mână în mână cu antropo logul, a învațat mult din tipurile fizice
ale oamenilor din vechime și a ajutat să construiască povestea complexă a dezvoltării evolutive a
omului. Dar antropologul este preocupat de om atat în trecut, cât și în prezent.
Într-un alt domeniu, ecolologiștii sunt preocupați de modul de a trai al oamenilor, cum s -a
născut omul și a fost pregătit să trăiască în societate, cum și -au ales partenerii, cum se căsătoresc,
își fac o viață și -și organizează relațiile cu ce ilalți oameni. Acestea și multe alte subiecte pe care
etnologii le explorează printre chinezi, oamenii din India și Oceania, africani, fie punându -și
întrebări despre vânătorii boșimani ori subiecte despre marile regate ale Dahomei și Ganda și
oamenii de c ulturi diverse din America autohtonă. Etnologii s -au concenrat pe așa numita cultură
primitivă. În ultimii ani, ei și -au îndreptat, de asemenea, atenția către societățile organizate mai
mari și mai complexe din Europa, Asia și America. Există studii despre orașele americane
moderne, satele de fermieri din China, orașe și sate ale Mexicului modern și studii despre națiuni
întregi.
Antropologul fizic iși petrece mult timp în cercetarea populațiilor moderne. Scopul său este
să determine caracterul g enetic în termenii în care oamenii se diferențiază în forma fizica și să

8
ofere o bază științifică în care multele probleme uimitoare se centrează pe diferențe rasiale ce pot
fi în cele din urmă întelese.
Orecum, plasată mai departe, este lingvis tică, o ramură a etnologiei care se concentrează pe
studierea limbii. Și aici găsim cercetarea istorică și nonistorică. Un set de probleme privesc
originea și dezvoltarea limbii, iar un altul descrierea structurală a multe sute de limbi vorbite în
lume ast ăzi.
La prima vedere, cercetarea antropologică și aplicațiile sale par a fi amestecate în
întreprinderi fără legătură. La suprafață este o mica relație între asemenea studii ca personalitate
și cultura între indienii ojibwa, distribuția grupelo r de sânge între aborigenii australieni, structura
limbii navahorilor și o analiză a culturii nuer din Africa Centrală. Mai departe și la o investigație
mai amanunțită, totuși, curând se arată un fir comun care leagă aceste studii și multe altele într -o
singură disciplină.
Etimologic, cuvântul ,,antropologie’’ este format din grecescul ,,antropo’’(,,om’’) și
terminația substantivală ,,logi’’(,,științ a’’). Întelesul sau literar este deci ,,știința omului’’.
Mulțimea acativităților care au fost ami ntite sugerează că antropologia a luat definiția literară a
științei în mod serios și intenționează să studieze omul și toate activitățile sale. Aceasta este
adevarat, totuși, numai în sensul în care antropologia este probabil cea mai comprehensivă dintre
științele ce au de -a face cu omul și activitățile sale. Anatomia, de exemplu, se concentrează pe
structura fizică a omului. Fiziologia, embriologia și altele au, de asemenea, de -a face cu aspecte
speciale aparatelor corpului uman. Comportamentul uman este un subiect tratat prin câteva
discipline, printre care psihologia, sociologia și istoria.
În Dicționarul Explicativ cuvântul antropologie este definit ca fiind: știință care studiază
originea, evoluția și diversele tipuri fizice ale omului, în corelație cu condițiile naturale și social –
culturale. – Din fr. anthropologie. Antropologia este, precum spune și numele (gr. ἄνθρωπος
(antropos) – om), știința care studiază omul. Antropologia studiază, deci, atât aspecte legate de
genetica, fiziologia, bi ochimia diferitelor grupuri de oameni, cât și cultura, religia, societatea și
istoria acestora.
Principala întrebare pusă de antropologie, în studierea omului, este: ce diferențiază omul
de restul animalelor, ce îl face pe om să fie om? Alte întrebări care preocupă antropologia sunt: ce

9
definește societatea omenească și viața omului? care sunt relațiile sociale dintre oamenii? care sunt
strămoșii lui Homo sapiens ? ce sunt trăsăturile fizice ale oamenilor? cum se comportă omul? care
sunt variaț iile dintre diferite grupuri de oameni? cum a influența trecutul evoluția lui Homo
sapiens , organizarea sa socială și cultura acestuia?
Antropologia este domeniul care explorează ceea ce ne face pe noi să fim noi și ce ne
apropie sau diferenț iază de ceilalți. Într -o lume globalizată, antropologia ne poate ajuta să
descoperim sisteme de organizare a societații, economice sau credințe religioase diferite de ale
noastre.
Interesul pentru natura omului, viața acestuia, cultură și soci etate a existat încă din
antichitate. Herodot și Tacitus au descris în lucrările lor diferite aspecte legate de triburile celtice
și germanice. Herodot este și primul care formulează principalele aspecte problematice ale
cercetării antropologice. La origin ile științei despre alte societăți, tradiția îl plasează pe Herodot.
În epoca clasică nu există nici un autor grec care să nu fi vorbit despre barbari, adică despre cei
care nu vorbeau grecește. Herodot este un istoric și un călător, în același timp. El se preocupă
personal de barbari, este interesat de tradițiile lor. S -a demonstrat că observațiile cele mai
sistematice ale lui Herodot (cele despre sciți, perși, egipteni) respectă un model etnocentric, în care
ceilalți se ordonează în funcție de ceeac ce es te grecesc. Din perechea antinomică grec/barbar, el
construiește o opoziție în primul rînd politică: barbarul se supune unui rege, grecul locuiește în
cetate și se supune legii (nomos).
Totodata, Aristotel poate fi considerat și el fondator al Antropologiei. În lucrarea sa
filozofică, Politica, propune, în cadrul teoriei asupra cetății, un tablou al structurilor familiale care
descrie relațiile fundamentale constitutive ale familiei.
În evul mediu Marco Polo descrie în lucrările sa le viața chinezilor și mongolilor,
obiceiurile acestora, cultura acestora etc, iar Cristofor Columb descrie cultura amerindienilor.
De-a lungul istoriei, filosofi și oameni de știința au încercat sã explice originile și varietatea
speciilor de pe Pãmânt. În timpul afirmãrii științei moderne în vestul Europei în secolele al XVII –
lea și al XVIII -lea, credința tuturor era cã Dumnezeu crease toate organismele, mai mult sau mai
puțin, așa cum existã ele astãzi. Dar în acea perioadã creste interesul p entru studierea fosilelor și a
istoriei naturale, iar teoria evoluționismului începe sã se contureze.

10
Trebuie subliniat ca în momentul nașterii antropologiei ca stiință epoca Marilor
Descoperiri Geografice se încheiase, iar lumea era pe cale d e a deveni în întregime o colonie
europeana. Diferite forme europene de colonialism se instalaseră pe tot Globul: spaniolii și
portughezii colonizasera America Centrala și America de Sud, englezii America de Nord, India si
Australia, olandezii monopolizase ră comertul cu Arhipelagul Indonezian, francezii ocupau Africa
de Nord, Polinezia, etc. În termeni geografici, militari și comerciali harta lumii nu mai prezenta
,,pete albe" semnificative. Cu o notabilă exceptie însă: oamenii care locuiau aceste teritorii ,
populații ce trebuiau integrate ordinii cosmice europene și concepțiilor europene despre om.
Tot în seria schimbărilor pe plan european trebuie amintită Revoluția Industrială, care,
declanșată în secolul XVIII in Anglia, face vizibil, un sec ol mai târziu, atât progresul material cât
și emanciparea de masă, anunțată de Iluminism.
În secolele al XIX -lea – al XX -lea cunoștințele despre civilizațiile dispărute se îmbogățesc
considerabil datorită cercetărilor arheologice efectuate de a rheologi precum Heinrich Schliemann
(german) care a studiat civilizația miceniană, Jean Champollion (francez) care a descifrat
hieroglifele, Arthur Evans (englez), civilizația minoică, Howard Carter (englez), egiptolog.
Secolul al XIX -lea este caracterizat de dezvoltarea teoriilor evoluționiste, deterministe, și
mitologiste în explicare omului și culturii sale. Ca metodologie, studiul antropologic este văzut ca
o analiză a informațiilor coroborate din scrieri istorice, jurnale de călătorii și sp eculații literar –
filozofice. Ideea centrală a antropologiei evoluționiste, care domină această perioadă, este aceea
că este posibil studiul formelor incipiente ale umanității prin studierea triburilor primitive ,
deoarece acestea se află pe o treaptă inferi oară de evoluție, informându -ne astfel exact asupra
modului în care arătam și noi, cei civilizați , la inceputurile umanității.
În perioada de la sfârșitul secolului al XIX -lea și începutul secolului al XX -lea se impune
treptat metoda etnografică a cercetării vieții oamenilor, prin integrarea efectivă în viața acelora,
locuind pentru o perioadă împreună cu aceștia și u rmărindu -i îndeaproape. Tot acum se formulează
teoriile moderne în științele sociale datorate lui Emile Durkheim și Max Weber. Secolul al XX -lea
prilejuiește diversificarea teoriilor antropologice și producerea de analize asupra unor teme
antropologice, re spectiv descrieri culturale (etnografii) dintre cele mai diverse.

11
În România este înființat în anul 1926 Institutul de Antropologie din inițiativa prof. dr.
Francisc Iosif Rainer, titular al catedrei de Anatomie la Universitatea de Medicină și Farmacie
Carol Davila din București. Inițial acesta a fost muzeu și laborator de antropologie în cadrul
facultății de medicină, iar prin legea 822, din 13 Noiembrie 1942, dobândește autonomie și este
încadrat Universității din București. Iar în 1990 antro pologul român Vintilă Mihăilescu, înființează
Societatea de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei președinte a fost între 1994 și
2000.

2.1.1. Principalele teorii ale Antropologiei social -culturale

În secolul al XlX -lea, se înmu lțesc întrebările referitoare la unitatea speciei umane, la natura
varietăților acesteia, a motorului și dinamicii istorice care antrenează progresul, la rațiunea
diferențelor culturale. Acum iau naștere marile teorii ale Antropologiei ce au dus la făurir ea marilor
idei care au traversat istoria recentă și au influiențat felul de a gîndi și valorile.

2.1.1.1 Evoluționismul

Primul curent prin care antropologia se va defini ca știință socială în a doua jumătate a
secolului XIX este ,,e voluționismul’’. Acela este momentul autonomizării discursului antropologic
ca discurs distinct ce are un obiect de analiză precis, și anume ,,omul primitiv" și societatea în care
trăiește . În sensul său cel m ai larg, acest termen oferă în antropologie o p erspectivă teoretică ce
presupune existența unei ordini imanente a istoriei umanității și are ca scop identificarea unor legi
în ordinea succesiunii fenomenelor sociale și culturale: singularitățile culturale nu sunt luate în
seamă decât în măsura în c are se dovedesc a fi de relevanță pentru fluctuațiile istorice.
Evoluționismul este concepția conform căreia viața și omul însuși se află într -un proces
continuu de evoluție, guvernat de legi ale naturii pe care acesta le poate cunoaște și cu ajut orul
cărora poate înțelege fenomenele din jur său. Conform acestei concepții, religiile au apărut ca
urmare a neputinței oamenilor de a -și explica anumite fenomene cu ajutorul legilor naturii. Rolul

12
zeilor ar fi tocmai acela de a explica tot ceea ce depășe ște puterea de înțelegere a oamenilor. S -a
trecut de la acceptarea existenței unei lumi spirituale, alături de cea materială, la anumite
personificări ale acesteia în fii nțe superioare numite „zei”. Filosofia ar putea fi mai presu s de
religie , iar cunoașterea prin știință este considerată a fi cunoașterea completă.
Evoluționismul este curen tul în care știința despre om, în postura sa de element social și
cultural , primește o unitate discursivă, devine o paradigmă , permițând recunoașterea disciplinei
ca fiind u na de sine stătătoare și oarecum independentă de alte științe sociale. Tot evoluționismului
i se datorează structurarea câmpului de interes al disciplinei, a marilor ramuri, teme și concepte:
religia, magia, tabu -ul, sistemele de rud enie, funcția și raportul funcțional.
Astfel, evoluționismul se bazează , pe două postulate. În primul postulat se afirmă că există
un progres al civilizațiilor umane, acest progres fiind necesar din punct de vedere istoric. Cel de –
al doilea postula t al evoluționismului se sprijină pe observații empirice, considerându -se că de la
apariția primilor oameni pe pământ tehnicile umane au progresat și că fenomenele culturale,
tipurile de organizare socială și modurile de producție se raportează la t ehnicile disponibile.
Multitudinea de studii demonstrează că introducerea unei noi tehnologii are consecințe în toate
domeniile vieții sociale. Se poate obiecta, totuși, că progresul tehnic are ritmuri foarte diferite, în
funcție de societăți, astfel încât devine aproape imperceptibil la societățile de vânători -culegători,
câtă vreme acest ea rămân izolate. T rebuie spus și faptul că relațiile complexe care determină
reproducerea sau transformarea sistemelor sociale nu țin de un determinism strict, astfel înc ât
viitorul unei societăți nu este niciodată previzibil, iar logicile istorice nu pot fi reduse la noțiunea
de necesitate. Astfel, paradigma evoluționistă se prezintă drept o paradigmă simplificatoare și
incapabilă să explice realitatea socială destul de c omplexă.
Evoluționi smul antropologic, ca multe dintr e conceptele folosite astăzi într -un mod
neproblematic, își are începutul în Iluminism, de unde se trage caracterul lui antireligios și
secularizant. Este enunțat pentru prima dată la Sorbona în 1749 de către economistul francez
Jacques Turgot, într -o conferință care trata stadiile dezvoltării socioeconomice și intelectuale a le
umanității. Turgot surprinde trei stadii ale dezvoltării materiale incipiente (cele de vânător, păstor
și agricultor) și trei stadii spirituale (stadiul religiei, al meta fizicii și al științei). Rolul antropologiei
ar fi elucidarea trecerii de la o stare la alta, prin cadrul unei metode care asociază comparatismul
și introspecția antropologică. Sugestia stadiilor de evolu ție va fi dezvoltată de către sociologul

13
britanic Herbert Spencer, care cosidera evoluția drept o schimbare de la omogenitate nedefinită și
incoerentă, spre o heterogenitate definită și coerentă, prin intermediul unor diferențieri și integrări
continue. Ac esta trece metodic tema evolutionismului prin întreg spectrul filozofic, plecând de la
,,primele principii" din lucrarea cu acelasi titlu, în care își propune să fundamenteze ontologic
teoria, continuând cu ,,Principiile biologiei", ,,Principiile sociologi ei" și încheind cu ,,Principiile
moralei, științei și esteticii". De interes pentru antropologie ramân considerațiile din ,,Principi ile
sociologiei" (lucrare publicată în 1860 în patru volume, și locul în care a dat cea mai extinsă
dezvoltarea asupra evolu ționismului).
Una dintre noutățile de importață propuse de Spencer est e felul în care vede societatea , ca
grup de oameni în care indivizi diferiți din punct de v edere al descendenței relaționează . Esențial
pentru Spencer este faptul că deși es te alcătuită din unități independente , societatea presupune în
acelaș i timp o existență unitară, o entitate (idee preluată ulterior de Emile Durkheim). Este o
entitate în sensul că are o viață proprie , este asemenea unui organism viu ce presupune o dezvolt are
continuă. Aceasta își complică structură pe măsură ce se crește , iar elementele ei devin din ce în
ce mai solidare. Funcțile sociale, ca și cele organice, nu sunt numai dif erite, ci sunt unite în așa fel
încât să se facă reciproc posibile. Ajutorul acesta reciproc are ca rezultat dependența mutuală a
parților înăuntrul grupărilor sociale evoluate, ca și înăuntrul organismelor vii ajunse la un gr ad
oarecare de evoluție. Sunt diferiți factori care influențe ază, în viziunea lui Spencer, evoluția unei
societați, între care factori externi precum climatul, flora, fauna și factori interni, între care sunt
considerate trasaturile fizice și sufletești ca și sentimentele dominante.
Charles Darwin (1809-1882) este cel mai cunoscut naturalist britanic, geolog, biolog și
autor de cărți, fondatorul teoriei referitoare la evoluția spe ciilor (teoria evoluționistă). El observat
că toate speciile și formele de viață au evoluat de -a lungul timpului din anumiți strămoși comuni,
ca rezultat al unui proces pe care l -a numit „selecție naturală”. El își pune problema descendenței
omului. Odată cu lucrarea sa, ,,Originea speciilor’’, apărută în 1859, Darwin aduce o nouă
perspectivă în problema selecției naturale. Prel uând o idee din ,,Eseuri asupra principiilor
populatiei" (1798), lucrarea economistului englez Thomas R. Malthus în care acesta inventaria
,,pericolele" creșterii numerice a populațiilor pentru supraviețuirea speciei, Darwin va considera
că agentul princip al al transformării speciilor nu e adaptarea ci ,,lupta pentru supraviețuire" . Astfel,

14
în fiecare generație supraviețuiește cel mai apt, se creeaza de la sine grupuri de organisme
asemănatoare.
Darwin a fost prieten cu cel mai mare geolog al ep ocii sale, Charles Lyell, cel ce a lansat
teoria despre procesul treptat de d ezvoltare al Pământului. Dupa discuții avute cu acesta, Darwin
a ajuns la concluzia că speciile au evoluat în mod asemănător cu evoluț ia în timp a Pământului.
Potrivit acestei teo rii, speciile evoluează, adică sunt supuse unor transformări treptate, de la
formele simple la cele mai avansate, deci strămoșii tuturor formelor vii de astăzi au fost organisme
monocelulare.

Teoria darwinistă
Tezele sale principale sunt :
1. Speciile se transformă treptat unele în altele prin interacțiunea următorilor factori:
variabilitatea, ereditatea, suprapopulația, lupta pentru existență și selecția naturală.
2. Variabilitatea individuală oferă material pentru acțiunea selecției. Variabilitatea este
rezultatul corelației dintre organism și mediu, dintre modificările condițiilor de mediu și acțiunea
factorilor interni specifici organismului.
3. Ereditatea fixează variațiile și face posibilă acumularea lor în cursul generațiilor.
Darwin admite inconsecvent ereditatea caracterelor dobândite.
4. Suprapopulația este creșterea excesivă a numărului de indivizi ai unei specii în raport
cu mijloacele de trai.
5. Lupta pentru mijloce le de trai dintre indivizii speciilor apropiate sau dintre indivizii
aceleiași specii duce la supraviețuirea celor mai apți care se reproduc preferențial.
6. Selecția naturală acționează totodată și prin mijlocirea factorilor abiotici și p rin
mijlocirea factorilor biotici. Selecția duce astfel la trierea formelor mai bine adaptate și la
accentuarea în curs de generații a caracterelor adaptative; selecția orientează variațiile neorientate.
În Europa secolului al XIX -lea, credin ța creștină, conform căreia omul a fost creat în mod
direct de Dumnezeu a fost înlocui tă cu teoria darwinistă, potrivit căreia omul s -ar trage din

15
maimuță. Aceasta evoluție a fost principalul motiv al extinderii rapide a rasismului, deoarece teoria
evoluției darwiniste presupunea că viața s -a dezvoltat din ființe primitive și că unele rase sunt
superioare altora.
Dupa cum se aștepta , cartea a generat controverse fără precedent. Darwin a fost criticat și
acuza t de ateism . Însă, mulți oame ni de știință l -au sprijinit pe Darwin și teoriile acestuia despre
evoluția speciilor și selecția naturală.
Charles Darwin a arătat că trăsăturile ereditare decid asupra schimbărilor speciilor și că
cele mai puterni ce gene sunt transmise gene rațiilor următoare. Darwin a demonstrat că lupta pentru
supraviețuire ar e loc nu numai între specii, ci și în interiorul acestora, iar acest lucru asigură
transmiterea urmașilor a celor mai bune trăsături. Acest fenomen a fost intitulat ,,the survival of
the fittest", adic ,,supra viețuirea celui mai bun". Cu toate acestea , lipsa anumitor noțiuni de
genetică din zilele noastre, precum ,,cromozom", legile lui Gregor Mendel (cunoscut ca ,,tatăl
geneticii moderne’’) și teoria ereditară, l -au împiedicat pe Darwi n să explice toate aspectele t eoriei
sale. A reuit să explice, însă, de ce, după opinia sa, omul provine din maimuță, teorie care nici
până azi nu a fost acceptată de creaționiști și de conservatorii religioși.
Aspecte ale teoriei darwiniste s e observă și în ideologia de tip nazist. Spre exemplu în
teoriile lui Adolf Hitler și Alfred Rosenberg pot fi gasite noțiuni ca: selecție naturală, arianizare,
lupta de supraviețuire interrasială, noțiuni ce apar și în "Or iginea speciilor" a lui Darwin. Tot
teoriile evoluționiste ale lui Darw in au stat la baza formarii comunism ului. Fondatorii
comunismului sunt cei doi filozofi germani Karl Marx și Frederich Engels care au pus bazele unei
filozofii materialiste în term eni dialectici. Pe scurt , dialectica ar ată că toate progrese le din univers
sunt rezultat al competiției, a ,,conflictelor de interese" între forțe opuse. În societate, spre
exemplu, întreaga istorie a omenirii ar fi bazată pe un conflict perpetuu între clasele sociale, între
proletariat și burghezie, în opinia celor doi filozofi. Amb ii filozofi erau atei și aveau o ură profu ndă
împotriva religiei, îndemnând ca fiind absolut necesară înlăturarea ei pentru asigurarea succesului
ideilot comuniste. Pe vremea în care Marx și Engels scriau aceste idei, este publicată cartea lui
Charles Darwin ,,Or iginea speciilor". Darwin declara c ă ființele vii evoluează și supraviețuiesc ca
rezultat al unei ,,lupte pentru existență". Acest e idei se potriveau în esență cu ideile celor doi
filozofi. Atât Marx cât și Engels erau fascinați de teoria evoluționistă a lui Darwin. Marx a dedicat
opera sa fundamentală, ,,Capitalul", lui Darwin, iar Engels a scris ,,Dialectica naturii", carte care

16
este o redare a ideilor evoluționist e de tip darwinist. Lenin, Stalin și Mao Tse Tung au aplicat, mai
târziu, ideile acestora în țările lor, realizând societatea de tip comunist, soci etate care a avut efecte
dezastroase pentru acele țări și pentru omenire .
Charles Darw in a murit pe 19 aprilie 1882, i ar ca dovadă a recunoașterii valorii operelor
sale științifice, a fost înmormântat în Westminster Abbey, lângă Isaac Newton.
Edward Brunett Taylor a fost primul care a folosit termenul de anthropology (antropologie)
pentru a desemna disciplina numită în franceză ethnologie . Taylor acceptă ideile evoluționiste , dar
nu a considerat -o niciodată un principiu exp licativ exclusiv. El este cel care introduce în
antropologie a conceptlul de supraviețuitor pentru a explica la majoritatea societăților coexistența
unor trăsături culturale ce par să țină de stadii de evoluție diferite. Tot el a introdus idee a germană
de cultură în discursul de limbă engleză. Cultura , în opinia lui, include nu numai produsele elitelor
civilizate, ci și toate deprinderile învățate, obiceiurile, modurile de comunicare și credințele ce au
dat naștere unui fel particular de viață și reprezintă obiectul adevărat al antrop ologiei. El rămâne
în istoria ideilor drept cel care a creat noțiunea de animism , teza sa fiind aceea că monoteismul a
urmat polite -ismul, care, la rândul lui, urmase stadiul animist al religiei, caracterizat prin c redința
că toate fenomenele naturale au un suflet. Potrivit lui Tylor, d in animismul primitiv s-au desprins
istoric două doctrine: cea a transmigrării sufletului, ce supravietuiește în religiile evoluate ale
popoarelor civili zate din Asia, și cea a existen ței independente a sufletului după moartea corpului,
,,doctrina ce supraviețuiește în cea mai evoluată religie a popoarelor civilizate de azi, în
creștinism". 1
Contribuția lui Lewis H. Morgan în domeniul antropologiei a fost la fel de mare: el a fost
primul care a înțeles că orice studiu trebuie să înceapă cu o culegere exhaustivă a terminologiei
utilizate. Ceea ce face din Morgan un evoluționist este convingerea sa că numai o viziune globală
asupra devenirii societăților umane ar putea dezvălui semnificația faptelor observate în societățile
actuale. În lucrarea ,,Acient Society ’’, Morgan prezintă celebra sa schemă a celor trei stadii prin
care se presupune că trebuie să treacă toate societățil e umane: sălbăti cia, barbaria și civilizația. Ce
adduce el nou este corelarea diferitelor niveluri ale realității sociale: fenomene tehnico -economice,
fenomene de organiza re și fenomene culturale. Lucrarea a avut un impact important în geneza
identități di sciplinare a antropologiei. Teza sa de căpătâi este aceea că familia a evoluat de -a lungul
istoriei parcurgând diferite stadii ascendente: de la relațiile primitive bazate pe ,,promiscuitate"

17
(un loc comun pentru gândirea moralistă a secolului XIX), prin p oliandrie și apoi prin poliginie
către familia monogamă patriarhală.
James Frazer (1854 -1941) a fost principalul discipol al lui Edward Tylor, ale cărui idei
evoluționiste le -a dus mai departe. Frazer consideră teoriile ca „accesorii de care p utem agăța
faptele”, astfel încât el preia te oria lui Tylor ca pe un cadru pentru proiectul său de sinteză a
problemei religiilor umanității. O primă evaluare este dată în lucrarea „Totemism și exogam ie”
(1910), în care pune intrebari cu privier, în specia l, la raportul dintre totem și tabu. Aici Frazer reia
o perspectivă evoluționistă mai veche, care etapizează umanitatea după vârstele magiei, religiei și
științei. La fel și teoria „supraviețuirilor”: chiar dacă este anterioară religiilor, magia nu dispare în
noul stadiu, și asta pentru că indivizii nu ar poseda aceleași abilități progresiste. Ca urmare,
rudimente ale magiei supraviețuiesc și în cele mai evoluate societ ăți. Chiar dacă acestă poziție pare
astăzi depășită, ea a avut un rol important pentru no ua știință socială și anume acela că au permis
privirea religiei și a magiei dintr -o nouă perspectivă: sistemele religioase încep să fie privite ca
producții istorice, independent de considerente asupra „veridicității” lor, pe de -o parte, și ca
sisteme cog nitive prin care oamenii interpretează experiența, pe de altă parte. Deși savantul
britanic James George Frazer a avut o formație universitară în primul rând juridică, și -a dedicat
întreaga viață studiilor etnologice, câștigându -și o celebritate mondială c a etonograf, antropolog și
folclorist, dar și ca scriitor care a contribuit, prin efectele de ordin artistic ale operelor sale, la
constituirea a ceea ce se numește stilul tradițional al literaturii engleze . Cea mai importantă dintre
operele științifice al e lui Frazer, Creanga de aur, a cărei influență asupra antropologiei și științelor
înrudite cu ea a fost tot atât de uriașă ca și influența ei asupra savanților și scriitorilor din alt e
domenii și a cărei contribuție a putut fi comparată cu cea a ,,Originii speciilor ’’ a lui Darwin, a
apărut inițial în două volume în anul 1890.

2.1.1.2. Difuzionismul

Apariția la sfârșitul secolului al XIX -lea a difuz ionismului a reprezentat pentru început o
critică la adresa evoluționismu lui. Adepții acestui curent pun accentul pe poligeneză (umanitatea
a aparut simultan în mai mul te arii geografice). Totodată , se abandonează viziunea progresistă

18
asupra culturilor și civilizațiilor, nu toate culturi le trebuie să treacă prin etape asemănăto are.
Difuzionismul afirmă, de asemenea , că asemănările diferitelor aspecte, conținuturi culturale se
explică mai bine prin împrumuturi culturale decât prin originea comună. În varianta germană a
difuzionismului (,,Școala Vieneză", reprezentată de Friedrich Ratzel, David Grabner și Wilhelm
Schmidt) se presupune că o seamă de modele c ulturale specifice anumitor zone au intrat în
expansiune influențând variate alte forme.
Conceptul principal al difuzioniștilor este cel de arie culturală, ce reprez intă o unitate
geografică relativ unică, bazată pe contiguitatea elementelor culturale. În spațiul german un
concept asemănător este cel de Kulturkreise (cercuri culturale), care se referă la complexe de
trăsături ce și -au pierdut unitatea lor geografică i nițială și care sunt în prezent dispersate pe arii
extinse. În același timp se poate vorbi de prezența unor trăsături asemănătoare cu a altor populații
situate într -o zonă geografică care a permis difuzia lor.
În jurul acestui concept central au fost grefate două inovații teoretice:
a) fiecare arie culturală posedă un centru cultural alcătuit dintr -un ansamblu
de trăsături ce s -au răspândit în afară;
b) există o lege a difuziunii, constând în aceea că trăsăturile antropologice
tind să se difuzeze în toate direcțiile, dinspre centrul lor de origine.
Difuziunea spațială . Deși natura culturii este conservativ ă în esență, culturile oamenilor
au evoluat prin adoptarea de noi idei și tehnici. În acest proces spațial, rolul difuziunii ori inovarea
difuziunii a fost văzută de către geografi ca fiind de o mare importanță . Inovația este un proces
prin care o idee nou ă, un nou element ori o nouă tehnică ia naștere și este acceptată ulterior de
către comunitate. Evoluția instrumentelor de tăiat din Epoca de Piatră, de exemplu, trebuie să fi
reprazentat o acumulare de inovații care la momentul în care au fost modelate in dividual , probabil
au dete rminat ușoare modificări. Ținta finală a fost aceea să facă vânatul mai eficient, cantitatea de
provizii de mâncare să crească și să îmbunătățească condițiile de viață. Inovația este legată de timp
și spațiu, fiind dependentă în mare măsură de fondul cultural al oamenilor. Inovațiile ce au loc în
diferite locuri și momente se pot asemăna unele de altele cu toate că nu au aceleași rădăcini sau
efecte. O multitu dine de inovații au avut momente revoluționare abi a percepute pînă ce o idee
complet nouă a apărut în lume cu adânci implicații culturale. Unele dintre acestea au fost

19
adevăratele descoperiri științifice, ca acelea ale lui Isaac Newton (1642 -1727) și Alber t Einstein
(1879 -1955). Ideile lor la vremea aceea au schimbat percepția asupra universului.
Procesul de difuziune spațială poate fi definit în diferite feluri, dar geografii, în gen eral,
depitează cateva tipuri, cele mai cunoscute fiind extind erea difuziunii și relocarea difuziunii. În
extinderea difuziunii se poate imagina raspândirea unei idei ori a unui element dintr -un loc într –
altul și de la un grup la altul astfel încât zona de impact și numarul populației de impact se largește
în mod con stant.
De-a lungul timpului trăsăturilor ori caracteristicilor culturale împreună cu rolul înovației și
difuziunii spațiale, diferite grupuri de oameni trăind pe teritorii diferite au produs zone comune de
cultură. Toate ariile de cultură posedă atributele spațiale în comun, deși caracteristicile lor
geografice fizice pot să difere pe scară largă. (Wagner, Philip L. si Mikesell, Marvin W., ,,Readings
in Cultural Geography ’’, 1962) Unele dintre aceste atribute spațiale pot fi identificate astfel:
– 1. centre sau vetre culturale,
– 2. căi de comunicare sau difuziune și
– 3. teritoriu peste care este distribuit un grup ce împărtășește trăsături comune.
Particularismul istoric
Școala americană a oferit construcția cea mai elaborată a difuzionismului, dar într -o
variantă specifică, cunoscută sub numele de particularism istoric. Prin tezele principale ale
particularismului istoric se afirmă că:
– Fieca re cultură în parte reprezintă un întreg complex care este rezultanta unui proces
istoric ce trebuie refăcut. Accentul cade acum pe particular, pe unicitatea culturilor, perspectivă ce
se opune atitudinii comparative a evoluționiștilor. Atitudinea particul arismului istoric este una de
suspiciune față de punerea în contact a unor conținuturi culturale ce aparțin unor populații foarte
diverse, fără a încerca să se înțeleagă contactele istorice dintre ele.
– Fiecare cultură este alcătuită, cel puțin în parte, din elemente receptate, împrumutate
din alte culturi.

20
– Fiecare element împrumutat este adaptat nevoilor, particularităților locale. Cultura nu
este un întreg perfect integrat, ci un sistem ce are o structură flexibilă, ceea ce nu înseamnă, însă,
că fiecare cultură nu ar fi, totuși, unică în felul său.
– Particularismul istoric pune accentul pe analiza felului de a gândi și a se comporta,
ceea ce înseamnă că fiecare cultură trebuie analizată în propriii ei ter meni, cu înțelesurile date de
către nativi.
– Culturile sunt constituite din deprinderi și tradiții care sunt adânc înrădăcinate în emoții
și sentimente. Recunoaștem aici o atitudine opusă celei de raționalitate pe care au pus accentul
evoluționiștii.
– Relativismul cultural este o temă -cheie a particularismului istoric. Imperativul
particularismului istoric este că toate culturile și valorile acestora trebuie analizate în propriul lor
context, nu prin raport la alt e concepte integratoare de genul ,,umanității ca întreg" sau a evoluției
acesteia, care conduc cel mai adesea la un comparativism ce elimină detaliile și generalizează.
Relativismul cultural promovat nu este însă unul radical, culturile nu sunt izolate și mutual
incomprehensibile.
Franz Boas (1858 – 1942). Prin ideile sale teoretice și metodologice și prin contribuțiile
lui in stituționale a dominat antropologia culturală americană până la începutul celui de -al Doilea
Război Mondial, discip lină în care , în viziunea lui, teoriile pot și trebuie să fie testate. El a depus
efort în realizarea unei strânse colaborări între universități, care să asigure calificarea academică a
antropologilor de profesie, ș i muzee, care să sprijine cercetările pe teren și publicațiile, de la reviste
și până la cărți.. Dintre lucrările lui sunt de menționat: ,,The Mind of Primitive Man, Anthropohgy
and Modem Life, Race, Language and Culture. ’’
Franz Boas a criticat metoda comparativă utilizată, de către evoluționiști, în abordările lor
generale. Aceștia urmăreau elaborarea unei scheme care să cuprindă întreaga omenire într -o
singură formulă a dezvoltării. El a considerat că evoluția uniliniară (susținută, după credința sa, de
evoiuționiști) a reprezentat un model nepotrivit pentru cunoașterea bogatiei culturilor umane.
Progresul nu urmează în mod necesar o secvență fixă și nu e întotdeauna unidirecțional, de la
simplu la complex. Pentru Franz Boas importantă este munca pe teren și strângerea datelor. Cei
care se grăbesc să tragă concluzii, fără să dea o atenție necesară faptelor, sunt ca cei ce profanează

21
un templu. Franz Boas nu a fost un generalist, ci un particularist. Culturile specifice trebuie să fie
studiate în c ontextul lor aparte. El a refuzat orice fo rmă de determinism imaginabil, a fost inteesat
de inducție și acumu larea continuă a faptelor. Doar pe o astfel de temelie se poate ajunge la
descoperirea unor legi.
O astfel de contribuție teoretică și metodologică a de schis noi perspectice în progresul
antropologiei culturale. Ea nu mai era privită ca o schemă a unei teorii atotcuprinzătoare, ce oferea
răspuns aproape tuturor probl emelor referitoare la cultură. Începând de acum, cultura se prezintă
ca domeniu uriaș de cercetare C ercetătorul poate să studieze fiecare fenomen atât de exact pe cât
este posibil, în distribuția lui geografică, în dezvoltarea lui istorică și în relațiile sau asociațiile lui
cu alte idei înrudite. Cu cât mai multe teorii vor fi abandonate, cu atât mai mu lte fapte vor fi
obținute, spre binele progresului antropologiei culturale.

2.1.1.3. Funcț ionalismul

Ca și particularismul istoric, funcționalismul s -a constituit ca o reacție împotriva
evoluționismului, dar și a difuzionismului, împotriva reconstrucțiilor hazardate ale trecutului pe
care aceste curente le -au propus, precum și împotriva caracterului lor speculativ. Funcționalismul
poate fi considerat a fi deopotrivă o doctrină și o metodă.
Pornind de la constatarea că între faptele sociale există relații de corespondență
funcțională, funcționaliștii ajung la concluzii generale privind natura societății. Societatea, în
viziunea funcționaliștilor, formează un întreg organizat și funcțional în care diferitele elemente
(comportamente, credințe modelate cultural, rituri, ritualuri, instituții) pot fi explicate prin cerințele
funcționării întregului. Ca urmare, fiecare element constitutiv al societății are un caracter
funcțional și necesar. Existența lui se datorează faptului că este nevoie de el în ansamblul
sistemului, nici un element nu este întâmplător sau în întregime autonom. Dacă în cercetare nu
înțelegem funcția unui element social, aceasta nu înseamnă, susțin funcționaliștii, că ea nu există,
ci doar că nu am cercetat îndeajuns.

22
Radcliffe -Brown (1881 -1955) a fost licențiat în antropologie la Cambridge. Î n teorii le lui
a fost influențat de sociologul francez Emile Durkheim. A organizat cercetări pe teren pe
problematica relațiilor de rudenie, în special î n Australia , însă, meritele sale importante , ca
antropolog, pot fi constatate în domeniul teoretic. Poziția lui se caracterizează prin opoziția față de
linia boasn iană și difuzionistă. El a căutat să reînvie și să susțină spiritul științific în antr opologi a
culturală. În opinia lui, antropologia boasiană, cu metodologia particularismului istoric, ne poate
spune că anumite lucruri s -au petrecut, sau este posibil să se fi petrecut. Antropologia (pe care el
o dorește socială), cu generalizările ei fundamentate pe inducție, trebuie să spună in conformitate
cu ce legi s -au petrecut lucrurile, cum și în ce fel au avut loc . El a văzut antropologia culturală ca
fiind capabilă să explice diferențele și similaritățile sociale și culturale, folosind și respectând
stand ardele științei. Din perspectivă teoretică și metodologică, poziția lui Radcliffe -Brown este
structu ralist -funcționalistă, iar p entru a o caracteriza este nevoie de specificat conceptele de funcție
și structură. Punctul lui de plecare sunt ideea lui Emile Durkheim conform cărora structura socială
se identifică cu solidaritatea socială, iar funcția este contribuția adusă de o instituție sau de un alt
fapt social. Radcliffe -Brown a trecut mai depa rte sub raport teoretic, făcând apel la conceptul mult
mai general de sistem social, pe care l -a înțeles ca pe o interdependență necesară sau o unitate între
structura socială și funcționarea părților ei, fără de care existența structurii este imposibilă. Acea sta
înseamnă că toate părțile siste mului social acționează reciproc , ca niște funcții ce se află unele cu
altele în armonie și consistență internă, adică fără să producă conflicte durabile ce să nu poată fi
rezolvate sau reglementate.
Datoria antropologului este, după părerea antropologului englez, Alfred Radcliffe -Brown,
de a studia căile prin care obiceiurile și credințele (respectiv, diferitele componente ale culturii )
funcționează în scopul rezolvării problemelor de care depinde menținerea s istemului. Doar
îndeplinind o asemenea sarcină, antropologii pot pune pe baze științifice studiul comparativ, care
trebuie să releve similaritățile și diferențele structural -funcționale, mai degrabă decât a presu pune
anumite conexiuni istoric.
Ca metodă, demersul funcționalist este cunoscut sub numele de ,,analiză funcțion ală".
Aceasta constă în analizarea oricărui fapt social din unghiul relațiilor pe care le întreține, în
sincronie, cu alte fapte sociale în interiorul unui ansamblu care nu es te epistemologic necesar să
fie privit ca fiind complet structurat. Ceea ce se admite este faptul că o societate este alcătuită

23
dintr -un număr de elemente identificabile, că aces te elemente nu sunt distribuite la întâmplare, ci
urmează o anumită logică a c onfigurațiilor și că evidențierea raporturilor dintre aceste elemente
contribuie într -o oarecare măsură la înțelegerea fiecăruia dintre el e. Funcționaliștii dispus
investigații asupra tuturor câmpurilor de organizare a vieții sociale: la început cu prepond erență
asupra familiei, economiei și magiei (Kaspar Malinowski, Raymond Firth, Audrey Richards), iar
mai pe urma , în special sub influența lui Radcliffe -Brown, asupra relațiilor de rudenie, organizării
politice și a religiei.
Functionalismul britanic. Kaspar Bronislaw Malinowski (1884 -1942) este considerat ca
fiind unul dintre fondatorii antropologiei culturale știintifice. El este cunoscut, în mod deosebit,
pentru contribuția și exemplul personal aduse la fundamentarea metodologiei specifice
antropologiei culturale, și anume a muncii pe teren, pentru aportul lui în domeniul metodologic și
rolul creației lui pe plan teoretic, atât gener al cât și particular. El face parte dintre istoricii
antropologiei culturale în aceeași orientare teoretică i ntegralistă, alături de Radcliffe -Brown. Este
totuși o deosebire destul de mare între cei doi. În timp ce Radcliffe -Brown a pus accentul pe
explicarea culturii, pe subordonarea funcțiilor diferitelor elemente ale culturii unor structuri sociale
și cultural e și funcționalismul lui a devenit un structuralism -funcționalist, Bronislaw Malinowski
a acordat atenție decisivă funcțiilor diferitelor manifestări ale culturii din perspectiva satisfacerii
nevoilor biologice și psihologice ale oamenilor. În lucrările de mai târzii ale lui Bronislaw
Malinowski, în explicarea funcțiilor culturii, a făcut apel la nevoile individuale bio -psihologice.
El a considerat că organismul social și cultural trebuie să satisfacă șapte nevoi de acest gen.
Schema oferită de el stabileșt e în principal nevoile de bază și răspunsurile directe față de acestea:
1. Nutriția, 2. Reproducția, 3. Confortul trupului, 4. Siguranța, 5. Relaxarea, 6. Mișcarea, 7.
Creșterea.
Bronislaw Malinowski a ajuns la concluzia că există trei nivelur i de nevoi pe care toate
culturile sunt chemate să le realizeze:
– 1. Să asigure satisfacerea nevoilor biologice, cum ar fi nevoia de alimente si
procreare.
– 2. Să asigure satisfacerea nevoilor instr umentale, cum ar fi nevoia de lege si
educație.

24
– 3. Să asigure satisfacerea nevoilor integrative, cum ar fi religia și arta.
Plecând de la aceste nevoi, antropologul ui cultural i se propune să urmărească modul în
care cultura satisface aceste nevoi ale diverselor societăți și, totodată, să deducă, acolo unde este
posibil, cum se mențin trăsăturile și fenomenele culturale. De exemplu, pentru un antropolog
funcționalist, ceea ce este important în analiza ritualului „ Dansul Soarelui”, practicat de indienii
Dakota, este nu unde, cum și când a fost inventat și difuzat, ci cum funcționează această ceremonie
religioasă, cum se armonizează cu celelalte domenii și laturi ale culturii indienilor Dakota.
Bronisla w Malinowski a studiat, printre altele, și problema schimbării sociale. El a
publicat treisprezece articole pe acest su biect, care apoi au fost adunate în lucrarea intitulată ,,The
Dynamics of Culture ’’. Antropologul social en glez, Max Gluckman, a criticat faptul că
Malinowski nu a oferit atenția necesară conflictului, în c adrul ei conflictul fiind luat ca un atribut
inerent al organizării sociale. Bronislaw Maîinowski a tratat conflictul, în principal, ca o formă de
patologie socială, ce nu trebuie să se b ucure de aceeași atenție ce trebuie acordată elementelor
normative și integrative. Antropologul cultural american, Marvin Harris, consideră că Bronislaw
Malinowski nu a reușit să atribuie în cercetările și lucrările lui, importanța cuvenită funcțiilor
tehnico-econo mice. În schimb, el a arătat un puternic atașament față de dogma deterministă anti –
economică. Astfel, în lucrarea ,,The Argonauts ’’, dedicată studiului monografic al insulelor
Trobriand, Bronislaw Malinowski a cercetat cercul kula, un tip de comer ț insular deosebit,
afirmând că are la bază nevoi total non -economice. Marvin Harris vede exagerată această
apreciere.
Bronislaw Malinowski, referindu -se la schimbările produse în cultura africană a vorbit
despre „situația de contact” , o realitate în care intră nu doar africanii propriu -ziși, ci și misionarul,
administratorul și alții. Ag enții de contact trebuie luați ca parte integrantă a comunității africane.

2.1.1.4. Structuralismul

Structuralismul este o orientare teoretică și metodologică interdisciplinară care studiază
structura, funcțiile și sistemele de relații ce caracterizează obiectele și procesele în științele

25
contemporane, punând în prim plan totalitatea în raport cu individul și sincronicitatea faptelor în
raport cu evoluția. Unele discipline, sub influența pozitivismului, tind să se emancipeze sub tutela
filozofiei, adoptând puncte de vedere specific e. Astfel, psihologia este marcată de behaviorism și
configuraționsm, sociologia de funcționalis m, lingvistica mai ales de semantică. De aceea nu se
poate vorbi de un structuralism unitar, ci de diverse puncte de vedere structuralistice în funcție de
obiectele cercetate. Înțelegerea unui obiect rezultă astfel din compararea cu alte obiecte și din
considerarea poziției sale într -un sistem de relații reciproce. Cunoașterea structurii clarifică
formarea și transformarea obiectului cercetat.
Structuralismul a avut momentul său culminant între anii 1960 și 1970. Metodele
structuralistice au fos t adoptate mai ales în lingvistică, semiotică și teoria literaturii. Aplicarea
acestor metode se pot regăsi și în psihanaliză, teoria cunoașterii, psihologie, științele sociale și
antropologie.
Odată cu structuralismul lui Claude Lévi -Strauss a ntropologia iese din autarhia disciplinară
în care se instalase odată cu funcționalismul, pe de -o parte, sub aspectul împrumuturilor din alte
discipline, în special din lingvistică și teoria comunicației și, pe de altă parte, sub aspectul
impactului pe car e structuralismul îl va avea asupra dezvoltării științei în general. Caracteristicile
punctuale ale structuralismului lévi -straussian sunt:
– originalitatea curentului constă în ,,analiza structurală";
– deși este u n curent universalist, nu se constituie în prelungirea celorlalte curente
universaliste − evoluționismul, difuzionismul − ci în opoziție cu acestea; încearcă, de asemenea,
să depășească particularismele antropologice (istorice, culturale, psihologice);
– concepe antropologia ca știință riguroasă, fiind un curent esențialmente raționalist;
– îmbină ceva din romantismul călătorului, animat de nostalgia societății exotice cu
pozitivismul analizelor precise;
– ținta sistemului lui Lévi -Strauss este identificarea condițiilor culturii care ar face cu
putință o știință a culturii în sensul deplin al cuvântului;
– antropologia structurală ar fi calea ce permite constituirea unei astfel de științe
riguroase.

26
Primul pas făcut de Lévi -Strauss a fost interpretarea culturii după modelul limbii. Fiind
informație împărtășită de către indivizi, cultura este, asemenea limbii, un fenomen mental. Ca
urmare, ea trebuie să posede structuri asemănătoare cu cele ale limbii. La fel cum structura limbii
este inconștientă pentru vorbitor (structura sau gramatica fiind formată din vocabular și regulile de
combinare, sintaxă), și structura culturii unei populații rămâne ascunsă în viața ei cotidiană.
Diferite sisteme culturale au structurile lor adânci. Este cazul, consideră Lévi -Straus, rudeniei,
miturilor, alimentației, codurilor vestimentare, sistemelor de clasificare. Efortul lui Lévi -Strauss
va fi acela de a pune în evidență, prin interpretarea unui material etnog rafic vast (este vorba despre
cercetările proprii din America de Sud combinate cu colecțiile etnografice despre culturile
amerindiene de la faimosul Smithsonian Institute), structura de profunzime a acestor sisteme
culturale dincolo de variațiile lor local e. Sensul cercetărilor sale a stat sub imperativul dezvăluirii
activității inconștiente a spiritului care impune forma conținutului. Scopul final al cercetării bazate
pe analiza structurală este de a ajunge la structurile inconștiente ale spiritului.
Lingvistica structurală a considerat că există o corespondență foarte precisă între structura
limbii și funcționarea creierului, fapt ce a fost infirmat ulterior din mai multe direcții disciplinare.
La fel și modelul cibernetic al creierului pe care s-a bazat analogia lévi -straussiană era mai simplu
decât cel al mâinii, ca urmare, informația stocată liniar în computer nu este un model adecvat
pentru funcționarea creierului. Cu toate acestea, structuralismul a avut o mare importanță în istoria
antropo logiei. Lévi -Strauss nu numai că a reînnoit studierea parentalității și a mitologiei,
contribuția sa s -a dovedit a fi decisivă și în alte domenii, cum ar fi teoria ritualului, antropologia
artei, studiul taxonomiilor populare, problema clasificării totemic e etc.
Unele modele aparțin unei categorii logice stricte, ca acelea utilizate de Lévi -Strauss în
lucrarea sa ,,Structures élémetaires de la parenté ’’ (1949), iar altele sunt constituite din simple
afirmatii, având între ele raporturi de opoziți e, de corelație sau de generare ( ,,Mythologiques ’’,
1964 -1971). Există modele conștiente și modele construite: primele sunt acelea care pun în mișcare
sistemul social al unei populații, celelalte sunt acelea (re)construite sau descoperite de cercetătorul
care studiază structura unei populații.
Prin cercetările lui Lévi -Strauss asupra grupurilor sociale primitive (de exemplu clanurile
totemice, miturile amerindiane), structuralismul a atins în antropologie și etnografie un grad de
perfecțiune care nu va mai fi depășit. Analiza structurală și -a arătat eficacitatea în studiul acestor

27
forme sociale fixe, devine însă insuficientă când este confruntată cu realitatea societăților
complexe, cum este aceea din zilele noastre.

1.1.2. Metode de cercetare f olosite în Antropologia social -culturală

Principalele metode de cercetare antropologică sunt:
– Observația. Întrebările care se pun sunt: ce se întâmplă? ce fac oamenii?, care este cadrul
acțiunii lor? ce obiecte idei și comportamente sunt implicate?, care este contextul cultural, social,
economic, politic, religios al acțiunilor lor?
– Interviul: ce spun oamenii?, care este opinia lor?, cum își descriu ei cadrul în care se mișcă
și cum își justifică ei acțiunile?, ce spun despre ceea ce fac, au făcut și vor face ei și cei cunoscuți?,
ce știu despre idei și acțiuni, cadrul ideilor și acțiunilor și contextul cultural, social, economic,
politic, religios al acestora?
– Docu mentarea: ce scrie despre oameni și acțiunile lor? cum sunt anunțate, normate,
reglementate, valorizate, sancționate ideile și acțiunile care îi vizează pe oameni?, ce descrieri
anterioare cercetării antropologice există despre acești oameni, obiectele lor , ideile lor, cadrul în
care aceștia își desfășoară acțiunile și contextul cultural, social, economic, politic și religios al
vieții lor?
Metodologia antropologică s -a dezvoltat oarecum independent de celelalte științe sociale
în cadrul a ceea ce au însemnat primele cercetări antropologice în regiuni izolate, tribale, primitive,
unde primii antropologi de teren au dezvoltat metoda observației participative (locuirea pentru o
perioadă și împărțirea unei vieți comune împreună cu oamenii studiați în vederea înțelegerii
comportamentului lor). Această metodă de teren a devenit astăzi (când granițele dintre științele
sociale tind să se estompeze) trăsătură definitorie pentru recunoașterea profesională a
antropologiei.
Perspectiva antropol ogică se referă la un anumit mod profesionist de a privi, percepe,
înțelege și explica fenomenele culturale, sau, în genere, de a oferi o analiză dinspre datele ,,umane"
sau ,,omenești" ale unui fenomen, privit în particularitatea sa ca parte a realității socio -culturale.

28
Un antropolog privește într -un anumit mod ceea ce se întâmplă, urmărind gesturi,
interacțiunea umană, îmbrăcăminte, podoabe, culori, obiecte și percepe într -un anumit mod cadrul,
condițiile și contextul în care se petrec. Antr opologul caută să înțeleagă la modul comprehensiv ce
se întâmplă, caută motivații, rațiuni, simboluri, interese ale acestui comportament și nu judecă
după criterii estetice, etice sau ale unei culturi diferite contextului în care lucrează. De asemenea
caută să explice la modul rațional, logic, după legi teoretice, de ce acești oameni fac ceea ce fac.
Astfel putem afla despre acești oameni:
– relațiile dintre ei, comunitatea lor, cultura lor, raporturile cu instituții și autorități,
– relațiile de vârstă, de gen, ierarhice, de putere, de apartenență la un anumit grup, care există
între ei, modul în care sunt construite, semnificația și urmările acestor relații,
– modul în care își fabrică obiectele și îmbrăcămintele, modul în care își organizeaza
ritualurile, dansurile și referințele pe care le conferă acestora în cultural etnică” din care provin și
cultura urbană în cadrul căreia le performează, modalitățile, strategiile pe care le urmează pentru
a performa într -un asemene a fel, într -un asemenea loc, conform condițiilor și intereselor la care se
supun,
– interesele politice (identitare ale grupului etnic, de afirmare și câștigare a unor drepturi, de
protest față de autorități), interesele economice pe care le urmăre sc.
Perspectiva antropologică este și o perspectivă critică asupra culturii și lumii sociale.
Descrierile culturale, proiectele sociale sau programele de ameliorare a vieții și a umanității au dat
adesea greș în istorie, tocmai pentru că le -a lipsit o perspectivă antropologică care să le echilibreze
la condițiile reale de viață, de comportament, de așteptări, de valori, de posibilități etc. ale unui
anumit grup uman (de exemplu: programe de dezvoltare regională, politici sociale etc.), care să
parcurgă o critică aplicată și să evalueze dimensiunile lor ideologice (naționaliste, totalitariste,
patriarhale, colonialiste, capitaliste, comuniste, ecologiste, pacifiste, liberale, feministe,
progresiste etc.), care să le indice gradul de utopie, de ina derență la realitatea umană a unor
asemenea proiecte (cum ar fi: tradiționalismul, paseismul, rasismul, clonarea etc.)
Perspectiva antropologică implică o privire holistică (sunt urmărite toate aspectele care
interesează o temă), o privire com parativă (aceste aspecte și tema în sine comportă comparații cu

29
alte aspecte și teme din alte regiuni, alte timpuri, respectiv având alte condiții de existență) și o
analiză de profunzime (nu se mulțumește cu constatarea, exemplificarea sau clasificarea un ui
fenomen ci caută să -i descopere motivațiile și sensurile manifestării sale).
Antropologul studiză originile, dezvoltarea și funcționarea societaților și culturilor umane,
precum și evoluția omenirii, caracteristicile fizice în schimbare și distribuția geografica a
populației. Rezultatele muncii unui antropolog sunt folosite în domenii ca medicina, criminologia,
arheologia, muzeologia, dar și în activitatea industrială și socială.
O calitate pe care trebuie să o aibă un cercetăt or în domeniul antropologiei culturale este
aceea de a privi obiectiv culturile studiate, fără a le raporta la propria cultură, fără să considere
cultura pe care o studiază ca fiind inferioară propriei culturi.
Pentru a se pregăti în vederea d emarării demersurilor cercetării, antropologul trebuie să
fie bine prins în diferite perspective teoretice ale antropologiei. Aceste cunoștințe sunt importante
pentru dezvoltarea unui plan de cercetare pentru lucrul de teren. Un plan de cercetare presupune
formularea unei strategii de examinare a unui subiect anume și specifică metodele adecvate de a
strânge cele mai bogate date. Designul de cercetare trebuie să ia în calcul tipurile de date care vor
fi colectate și cum aceste date se raportează cunoștințel or antropologice deja existente.
Antropologul trebuie să specifice ce tip de metode vor fi folosite pentru investigație. El analizează
date de arhiva disponibile, incluzând fotografii, filme, rapoarte misionare, ziare, documente,
înregistrări medicale, naș tere, moarte, căsătorie, documente de proprietate. Aceste date ajută la
stabilirea comunităților pentru a fi studiate într -un contex mai larg. Materialele istorice din arhive
ajută antropologul cultural să evalueze utilitatea observațiilor și interviurilor . Datele de arhivă pot
îmbogați sursa de informație pe care cercetătorii din teren le obțin odata ce ei ajung în teren. Ei
trebuie, de asemenea, să citească literatura antropologică, istorică, economică, sociologică și
politică publicată despre regiunea ge ografică către care se îndreaptă. Dupa ce primesc fonduri și
obțin autorizațiile necesare pentru cercetare de la țara în care subiectul este localizat,
antropolologul cultural se stabilește în societate pentru a -i explora instituțiile și valorile. Aceasta
este baza metodei observației participante, care implică învațarea limbii și a culturii grupului de
studiu și participarea în activitățile sale de zi cu zi. Abilitățile lingvistice sunt cele mai importante
pe care un antropolog le are pe teren.

30
Unul dintre cele mai importante mijloace de a învăța mai multe lucruri despre cutura și
comportament este observația directă, câteodată se face referire la ea ca observație naturalistă.
Observația naturalistă constă în descrierea exactă a locului fizic ș i a activității zilnice în societate.
Aceasta poate implica hărți și investigația condiției solului, rata precipitațiilor, examinarea
culturilor, a proviziilor și a altor factori de mediu. Observație naturalistă, de asemenea, implică
înregistrări exacte și solide ale observației directe a antropologului social -cultural privind
interacțiunea socială a omului și comportamentului. Unii antropologi social -culturali folosesc ceea
ce se numește ,,analiza timpului de alocare’’ pentru a înregistra cat timp petrec o amenii din
societate în diferite activități: muncă, timp liber, recreere, ceremonii religioase etc. De exemplu,
Allen Johnson a facut un studiu de alocare a timpului indienilor machiguenga, care trăiesc în Anzii
Peruvieni. El a aflat că bărbații lucrau in jur de 5 ore pe zi, iar femeile in jur de 4 ore pe zi în
producerea și prepararea hranei. Bărbații erau implicați în comerț și munca plătită, iar femeile se
ocupau de activitățile gospodărești și aveau grija de copii. Suma totală a timpului alocat pentru
această muncă era de aproape 8 ore pentru barbați si in jur de 7 ore pentru femei. Acest fel de
studiu al timpului alocat poate fi folosit în evaluarea a cum unele societăți își folosesc timpul în
diferite activități. ( Johnson, W. Allen (1975) Time allocati on in a Machiguenga community, Ed.
Cross Cultural Studies, Vol. I. ,,New Haven: Human Relations Area Files”, Ethnology 14: 301 –
310.1 )
Antropologii social -culturali folosesc un număr însemnat de interviuri nestructurate care
pot implica conversații deschise. ,,Aceste interviuri nestructurate pot include colecții ale istoriilor
deviate, narațiunilor, miturilor și poveștilor. Prin aceste interviuri, antropologul poate, de
asemenea, să găsească informații despre dispute, tranzacții legate, conflicte politice, evenimente
religioase și politice. Inerviul nestructurat cateodată presupune chestionarea informatorilor la fața
locului. Forța acestor tipuri de iuterviu este aceea ca oferă informatorilor libertate extraordinară de
exprimare în încercarea de a -și explică cultura. ’’ 3
Urmărind aceste interviuri nestructurate, antropologul cultural se concentrează pe subiecte
specifice de interes pentru proiectul de cercetare. În unele cazuri, antropologul cultural începe să
dezvolte interviuri structurate. Interviurile structurate sistematic pun aceleași întrebări fiecărui
individ într -un eșantion dat. Antropologul cultural tr ebuie să pună întrebări clare și sensibile, o
sarcină care cere cunoștințe de limbă și stil de viață a oamenilor studiați. Punând același tip de

31
întrebări fiecarui individ din eșantion, antropologul poate obține date mai exacte. Dacă
antropologul cultural primește aceleași răspunsuri la o anumita întrebare, atunci datele sunt mult
mai probabil să fie solide. În cazul unei mari varietăți în răspunsuri, este evident, datele vor fi fară
credibilitate ori pot indica o problemă complexă cu multe fațete. Interviu l structurat ajută la
evaluarea valabilițăii datelor colectate. Folosirea aceluiași tip de întrebări, antropologul încearcă
să obțină mai mult control de calitate asupra celor găsite de el. Acest tip de control de calitate a
datelor trebuie să fie un aspec t constant al strategiei de cercetare a antropologului. Pentru a
dezvolta un chestionar efectiv, el trebuie să colaboreze cu informatorii săi. Aceasta este o lucrare
metodologică obositoare și dificilă, dar necesară dacă antropologul întelege cum merge soc ietatea.
Dacă societatea este mare, el trebuie să distribuie chestionare unui eșantion al societății la
întâmplare. Un eșantion la întâmplare este un eșantion reprezentativ de oameni de diferite vârste,
genuri, statut economic și politic diferit și alte ca racteristici din societate. Într -un eșantion la
întamplare, toți indivizii din societate au o șansă egală de a fi selectați pentru sondaj.
Date cantitative și calitative. Prin interviul structurat, antropologul cultural adună date
cantitat ive de bază, materiale de recensământ, informații despre dietă, venit, gospodărie și alte date
ce pot fi exprimate ca numere. Această informație poate fi folosită ca o bază de date pentru a
dezvolta o descriere a variațiilor în latura economică, politică, sicială etc. din societate. De
exemplu, informațiile de dietă pot aduce la cunoștință antropologului social -cultural detalii despre
sănătatea de bază și probleme nutriționale pe care societatea le poate avea. Datele cantitative oferă
fundalul pentru observ ația sa directă și participantă și, mai departe, pentru interviurile deschise cu
indivizi în societate. Cateodată, datele cantitative fac referire la acest obiectiv ca la un aspect al
perspectivei etice a antropologului. Perspectiva etica este scopul din a fară, date cuantificabile care
sunt folosite pentru analize semnificative ale culturii societății.
Multe date obținute prin observația participantă și interviu sunt date calitative, informații
nonstatistice care tind să fie cele mai important e în cerecetarea antropologică. Datele calitative
includ descrieri ale organizării sociale, activităților politice, credințelor religioase etc. Datele
calitative fac adesea referira la viziunea din interior a societății și culturii. De exemplu, credințele
religioase ale unor societăți au influențat preferințele lor culturale pentru diferite feluri de mancare
De exemplu, cultura tradițională a islamiștilor și evreilor interzic consumarea porcului, iar hindușii

32
încurajează hrana fără carne, dietele vegetarien e. Astfel, datele calitative despre societate ajută
antropologul social -cultural să înțeleagă etica și datele calitative.
Antropologul se straduiește să înțeleagă cultura din perspectiva din afară și din interior.
Antropologii culturali au un n umar de metode diferit de înregistrare a datelor calitative. Metoda
ce mai bine cunoscută este adunarea ,,notelor de teren’’, care sunt înregistrările sistematice ale
observațiilor ori interviurilor din agenda de pe teren. Antropologii ar trebui să fie pre gătiți în
strângerea notelor folositoare și cum să le organizeze. Un număr crescut de antropologi folosesc
acum computerul ca mijloc de construire a bazelor de date pentru a -și organiza notele de teren. Ei
selectează categorii potrivite pentru a clasifica date. De exemplu, un antropolog social -cultural
poate stabili categorii specifice pentru termeni de rudenie, tabuuri religioase, plante, animale,
culori, feluri de mâncare etc. Aceste date pot fi ușor regăsite pentru a fi analizate. Unii antropologi
se baz ează pe materiale înregistrate pentru interviuri. Cei mai mulți cercetători de teren utilizează
fotografia pentru a înregistra și a ajuta la documentarea celor găsite de ei. Ei trebuie să fie foarte
conștienți când folosesc aceste tehnologii pentru ca în u nele culturi oamenii sunt foarte sensibili
când este vorba să fie înregistrați și fotografiați. Astăzi, mulți anatropologi folosesc camera video
când adună date. Înregistrarea video este una dintre cele mai folosite metode și a dezvoltat o nouă
zonă a cerc etării antropologice cunoscută ca ,,antropologia vizuală’’. Documentarea vizuală a
comportamentului economic, social, politic și ritual câteodată relevă elemente complicate ale
interacțiunii în societate, interactiuni care nu pot fi de altfel descrise comp let. Un dezavantaj al
înregistrării video este acela că oamenii când știu că sunt filmați se comportă frecvent diferit de
felul în care s -ar comporta în mod normal. Acest lucru poate denatura concluziile antropologului.
Pe de altă parte, înregistrarea vide o poate ajuta antropologul cultural să câștige o mai bună
înțelegere a culturii. (Prentice Hall and Scupin Raymond, ,,Cultural Anthropology. A global
perspective ’’, 2003; Barlea, Ovidiu, Mrtoda de ce rcetare a folclorului, 1969.)

1.1.3. Subramurile Antro pologiei
De-a lungul timpului s -au dat mai multe clasificări Antropologiei, Antropologia socială și
Antropologia culturală confundându -se adesea, nici până astăzi nu s -a reușit a fi bine delimitate.
Printre aceste clasifcări ale Antropologiei ar fi urmatoarele două:

33

Prima variantă expune Antropologiea pe trei niveluri, având șase ramuri. Pe primul nivel
se află antropologia culturală privită ca antropologie generală. Pe al doilea nivel disciplinele
particulare sunt: arheologia, antropologia fizică, antro pologie lingvistică și antropologia culturală.
Pe al treilea nivel se află două subdiscipline ale antropologiei culturale propriu -zise: etnografia și
etnologia.

Într-o altă variantă Antropologia cuprinde cinci ramuri, plasate, de asemenea, pe trei
niveluri:
– Antropologia fizică (denumită și antropologie biologică), care studiază omul ca organism
biologic, studiind anatomia, fiziologia, genetica acestuia, întru -un cadru evolutiv, cu alte cuvinte
studiază modificarea acestor aspect e biologice pe parcursul evoluției omului.

34
– Antropologia culturală/socială, care studiază condițiile de trai ale oamenilor, societatea
umană, instituțiile acesteia, relațiile interumane.
– Antropologia arheologică studiază civilizația uman ă prin analiza obiectelor și a altor
elemente rămase de pe urma acesteia.
– Antropologia lingvistică, care studiază structura, formarea, evoluția și contextul social –
cultural al diferitelor limbi. Această ramură a antropologiei ar putea fi denumită s implu lingvistică.
– Etnologia, care studiază caracteristicile fiecărei etnii în scopul determinării liniilor
directoare ale structurii și evoluției popoarelor.
În funcție de tradițiile naționale și de modul în care s -au dezvoltat acest e științe în diferite
țări, ceea ce se înțelege prin antropologie culturală mai este numit și antropologie socială în Marea
Britanie sau etnologie în Franța, Italia și țările din estul Europei. Există, totuși, și o accepțiune mai
restrânsă a termenului etn ologie, ca însemnând studiul comunităților rurale (îndeosebi a aspectelor
,,folclorice" ale acestora). Termenul de etnologie este folosit în statele est -europene și cu sensul
de știință al cărei obiect de studiu este studierea culturilor populare, folclori ce.
În cadrul antropologiei arheologice se distinge prezența unei discipline numite ecologie
care este studiul interrelațiilor dintre ființele vii și mediul lor înconjurător. Organismele și mediul
înconjurător împreună constituie un ecosiste m. Ecologia umană studiază ecosistemele ce includ
oamenii, accentuand căile prin care oamenii influențează natura, iar natura influențează
organizarea socială și valorile culturale. O subramură a ecologiei este paleoecologia ce își
orientează atenția înspr e ecosistemelor din trecut.
La primul nivel se află antropologia generală. Ca știință socială și umanistă antropologia
are mai multe matrici disciplinare. Avem astfel o antropologie generală, cum există o sociologie
generală, o economie polit ică generală, o psihologie generală, o pedagogie generală. Funcția
principală a antropologiei generale este formarea culturii generale. În practica academică nu vom
găsi tratate de ,,antropologie generală” după un singur tipar. Astfel, George -Hubert de Rad kowski,
a elaborat o Antropologie generală (Amarcord, 2000) din studii ce reprezintă diversitatea
abordărilor antropologice. În spațiul cultural american manualele, micile tratate și marile tratate ce
vizează o antropologie generală se numesc ,,Cultural An tropology”, cu o nuanță specifică a
termenului ,,cultural”: comportament social -uman integrat în structuri axiologice organizaționale

35
și simbolice complexe și specifice. În spațiul european ,,cultura” înseamnă creație spirituală:
filosofie, literatură, art ă, arhitectură, pe când în viziunea unei ,,cultural antropology”, cultura
reprezintă un ansamblu complex ce include cunoașterea, credințele, arta, morala, dreptul, tradițiile
și orice alte producții și modalități de viață create de omul ce trăiește în soci etate.
Pe al doilea nivel se înscriu două ramuri fundamentale: antropologia fizică, numită și
biologică și a doua ramură antropologia socio -culturală sau culturală. Trebuie menționat faptul că
termenul de antropologie socială este preferat d e antropologii britanici celui de antropologie
culturală venit dinspre antropologia americană. Al treilea nivel pleacă din antropologia socio –
culturală și se constituie din trei subdiscipline: arheologie, antropologie lingvistică și etnologie.
Principalele aspecte ale culturii umane: viață socială, viață economică, viață religioasă,
viață politică, respectiv viața urbană au dat naștere la câteva subdomenii ale antropologiei social –
culturale, cu subiecte și abordări specifice:
– antropol ogia socială
– antropologia economică
– antropologia religioasă
– antropologia politică
– antropologia urbană
Diferitele obiecte sau interese ale studiului antropologic au format treptat domenii de
studiu a utonom în cadrul antropologiei, cu propriile teorii și metode:
– antropologia rudeniei și a familiei
– antropologia feministă
– antropologia post -colonialismului
– antropologia naționalismului
– antropologia soc ialismului și a tranziției
– antropologia mass -media

36
– antropologia alimentației
– antropologia turismului
– antropologie aplicată
Această ramură a antropologiei este ajutată în studiul său de alte domenii precum:
economia, sociologia sau științele politice.
Antropologul, combină într -o singura disciplina abordările științelor biologice și sociale.
Problemele lui centrale sunt, pe de o parte, privind omul ca membru al regnului animal, iar pe de
alta parte, privind comportamentul uman ca membru al societății. Mai mult, el nu se limitează la
un grup anume de oameni ori la o anumită perioadă a istoriei. El este la fel de interesat de omul
din trecut ca și de cel din zilele noastre. În preocupările sale privind grupurile umane contemporane
și civilizațiile, antropologul pune accentul pe studii comparative. El caută, într -o ramură a științei
sale, să descopere și s ă descrie criteriile fizice care diferențiază ființa umană de toate celelalte
creaturi vii, precum și acelea care sunt folositoare în distingerea multelor varietăți în însăși familia
umană. Studiile comparative de civilizatie (ori ,,culturi’’, cum le numes c antropologii) își
centrează atenția pe diferențele și asemănările de cultura pentru a fi observate între grupurile
umane care locuiesc pe Pământ și încearcă să izoleze și să definească legile și principiile care
guvernează formarea și dezvoltarea culturi lor și societăților umane. Din studii rezultă că omul este
unic în regnul animal. În ciuda multor asemănări din structura corpului care îl înrudesc, fără
îndoială, cu animalele, omul posedă anumite atribute ale corpului care lipseste chiar și celor mai
apropiate rude din regnul animal. Omul are un creier mult mai complex decat orice animal. El
umblă și stă într -o poziție perfect dreaptă și are, ca rezultat, o structura distinctă a piciorului.
Pelvisul este mai larg decât al celorlalte animale, picioarele ma i lungi în proporție cu corpul,
lungimea mâinilor și șira spinarii este în forma de S mai degrabă decât dreapta sau în formă de arc.
De când omul își folosește mâna exclusiv pentru a apuca mai degrabă decât a se ajuta în mers, ele
sunt, de asemenea diferit e ca structură în comparație cu alte animale.
Comportamentul este ceea ce am putea aprecia la om ca fiind unic. Oriunde se află omul
și oricât de simplă este cultura lui, el are instrumente, artefacte materiale și tehnici de a obține
hrana mai mult sau mai puțin complexe, un sistem de credințe religio ase și ritualuri, o organizare
politică și socială, anumite reguli legate de muncă și abilitatea de a comunica cu confrații săi prin

37
mijloacele de vorbire a unei limbi. Cu alte cuvinte, chiar cele mai simple societăți ale omului au
caracteristici culturale mai complexe decât oricare gasite printre animale, oricât de dezvoltat poate
fi grupul de animale. Cu toate acestea ceea ce omul poate face și ceea ce nu poate face este datorat
caracteristicilor sale biologice. Sunetul undelor de înaltă frecvență poate f i auzit perfect de un
câine, dar nu și de ființa umană. Pe de alta parte un caine nu poate apuca o piatră s -o arunce ori să
rezolve construcții matematice. Desi sunt mari diferențe între om și animale, acestea pot fi înțelese
prin caracteristicile fizice ș i originea unor comportamente ce pot fi găsite comparând omul cu
animalele.
Cel mai important, omul și -a dezvoltat capacitatea de a avea cultură și aceasta îi dă un
mecanism de adaptabilitate care -l eliberează de restricțiile mediului și -i permite să se adapteze la
noi situații fără să necesite o lungă perioadă de schimbări biologice. Unde climatul este nepotrivit
naturii sale fizice (ca rudele sale apropiate, maimuțele, omul este prin natura sa un animal tropical),
omul a învațat să facă haine și să construiască adăposturi pentru a se proteja. Unde mâncarea este
în stare crudă, nepotrivită pentru el să o mănaâce, el a găsit căi să o pregătească să fie comestibilă.
De-a ungul timpului omul a descoperit soluțiile prin care să remodeleze mediul pe ntru a -și
întâmpina nevoile. Mai important, poate, este faptul că omul a învațat să coopereze cu alte specii
de-ale sale. El trăiește în grup și adesesa a descoperit că este mai bine să lucreze împreună când
vine vorba de sarcini ce depășesc puterea unui s ingur individ. Dezvoltarea culturii și a obiceiurilor
de a trăi și a munci împreună nu ar fi fost posibile fără limbă, probabil cea mai importantă valoare
a omului. Limba nu numai îi permite omului să comunice direct cu confrații săi și astfel să realizeze
activitați coordonate, dar îl ajută să rețină experiențe și cunostințe pentru a le transmite generației
următoare. De aceea, omul nu este obligat să învețe ceea ce știe prin propria experiență ori prin
observarea și imitarea acțiunilor celorlalți. El își câștigă cea mai mare parte a experienței prin
intermediul vorbirii și a cuvântului scris. Faptul că omul s -a eliberat și poate trăi aproape oriunde
pe suprafața Pământului, a avut o influență profundă asupra psihicului său, comportamentului și
culturii sal e. Deși cultura și limbile omului sunt peste tot similare în linii mari, diferențele de mediu
psihic de -a lumgul evenimentelor istorice, au adus către o diversitate culturală și lingvistică
uimitoare.
Este foare posibil ca primii oameni să se fi născut acum mai mult de un milon de ani
înainte. Locul originii a fost probabil aceeași zonă tropicală și sub -tropicală a Africii sau Asiei de

38
Sud. Oamenii care s -au născut cel mai devreme, odată ce au câștigat o limbă și o cultură
rudimentară, s -au răs pândit rapid în lume, adaptându -se gradual, prin intermediul culturii lor.
Astfel, la scurt timp după deschiderea erei geologice din prezent, au fost găsite grupuri mici de
oameni primitivi, caracterizați prin culturi diverse, dar foarte simple, în numeroa se zone
extinzându -se de la insulele englezești britanice până în nordul Chinei și insula Java. Acestea au
fost reduse gradual pînă ce, pe la mijlocul actualei ere geologice, un singur gen și o singură specie
a supraviețuit, ,,homo sapiens’’. Aceasta este specia careia -i aparțin astăzi toate varietățile de
oameni, desi sunt unele dovezi că specii mai vechi și -au lasat urmele în genurile moderne. (Beals,
L. Ralph, An introduction to anthropology, 1959, ed. 3)
În februarie 1960, după câțiva ani de investigații arheologice în nordul și sudul Mexico
City, americanul Richard MacNeish și câțiva ghizi locali au investigat 38 de peșteri fără succes.
Dar în peștera Coxcatlan au fost descoperiți șase știuleți de porumb primitivi, datând, la analize
ulterioare de carbon, de acum 5600 ani. Descoperirea știuleților a ridicat întrebarea dacă aceasta
este zona unde porumbul a fost mai întâi domesticit și, astfel, unde civilizația a luat naștere.
Oamenii de știință au fost interesați de secole să în teleagă unde a luat naștere civilizația.
Care este, de exemplu, procesul prin care vânătorii și culegătorii unui mic grup, vag organizat,
devine un grup mare, complex, care ajunge să trăiască în orașe, angajat în activități politice și
religioase și care s e asociază cu civilizația? S -a susținut că singurele realizări importante în istoria
omenirii au fost dezvoltarea agriculturii și creșterea animalelor, tocmai pentru că aceste activități
au oferit, se crede, baza tranziției de la ,,sălbaticie’’ la ,,civili zație’’. Prin domesticirea plantelor și
animalelor omul a fost capabil să parcurgă anumite etape desprinzându -se de viața nomadă a
vânătorului și culegătorului.

1.2. Antropo logia social ă
Interzisă de regimul comunist în 1948, sociologia cunoscuse în perioada interbelică o
dezvoltare fără precedent prin activitatea Școlii de la București, condusă de Dimitrie Gusti,
fondatorul ei.
Dimitrie Gusti (1880 -1955), a fost un sociolog, filozof și estetician, membru al Academiei
Române din 1919 ; este considerat a fi creatorul sociologiei românești.

39
Activitatea sociologica a lui D. Gusti are la bază urmatoarele enunțuri, conturând sistemul
său sociologic:
– Societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între
ei printr -o organizare activă și o interdependență sufletească;
– Esența societății este voința socială;
– Voin ța socială presupune ca manifestări de viață: o activitate economică și una
spirituală, reglementate de o a activitate juridică și de o activitate politică;
– Voința socială este condiționată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre
care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic și istoric;
– Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activitățile ei și sub
înrâurirea factorilor condiționanți, se numesc pr ocese sociale;
– Începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și, deci,
le putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendințe sociale.
Paul Henri Stahl a fost elevul lui D. Gusti ș i unul dintre cei care a aplicat și dezvoltat
metoda numită de profesorul său (înaintea lui Lévi -Strauss) antropologie socială . Antropologia
socială pornește de la premisele unei cercetări stiințifice bazate pe interdisciplinaritate și în special
pe îmbina rea istoriei cu sociologia, marele câstig fiind o viziune mai complexă și mai completă
asupra faptului social și cultural.
Paul Henri Stahl face parte din ultima generație de sociologi aparținând Școlii Sociologice
de la București, cea mai c unoscută în țară și peste hotare, înainte de interzicerea sociologiei în
1948. Trei dintre ideile de bază ale școlii se reflectă cu o mare continuitate în lucrările sale:
– legatura permanentă cu realitatea de teren,
– colaborarea cu an samblul tuturor științelor sociale și
– locul aparte pe care îl au legăturile sociologiei cu istoria.
La aceste idei directoare ale Școlii Sociologice de la București, Paul H. Stahl a adaugat
preocuparea sa constantă de a integra so ciologia românească pe plan european, prin abordări
comparative în care analizează instituții, norme, sisteme de drept cutumiar, forme de proprietate și

40
structura socială, tipuri de habitat, obiceiuri, urmărindu -le specificitățile atât în spațiul românesc
cât și în cel european.
Atras de aspectele noi ale cercetării sociologice, el prezintă în aprilie 1948, în cadrul
Institutului Social Român o comunicare intitulată ,,Monografia sociologică și metoda statistică
reprezentativă ’’, prin care încerca să aducă o nouă perspectivă, de abordare prin tehnici
statististice, în ceea ce D. Gusti numea cunoa șterea de ansamblu a țării . Comunicarea a fost extrem
de bine primită, mai ales de profesorul D. Gusti, care i -a oferit posibilitatea de a merge în Franța
cu o bursă acordată de specialistul francez în metode statistice, Jacques Stoetzel. Nu a avut însă
permisiunea să iasă din țară și în scurt timp sociologia a fost interzisă, iar Institutul Social Român
desființat.
Original ă și novatoare, opera lui Paul H. Stahl permite științelor sociale românești să stea
alături de cele mai noi direcții ale occidentului european. Pe de altă parte el a fost un continuator
al tradiției sociologiei interbelice românești, care a prezentat evid ente caracteristici de avangardă
în științele sociale europene, mai ales prin dimensiunea interdisciplinarității și prin apropierea
sociologiei de istorie; dacă în Franța numele lui Jacques Le Goff se impune începând mai ales din
anii 60, cel al lui Julio Caro Baroja în Spania din anii 50, școala lui D. Gusti poate ilustra aceste
preocupări de sociologie (antropologie) istorică, încă de la sfarșitul anilor 20. Atunci apar primele
studii asupra Țării Vrancei, ale lui P. H. Stahl, ce aveau să conducă la mar ea lucrare colectiva,
aparută în 1939 și coordonată de același P. H. Stahl – ,,Nerej, un village d’une region archaique ’’,
lucrare cu specific interdisciplinar, care a reprezentat contribuția României la Congresul Mondial
de Sociologie ce urma să se desfaș oare în același an la București, dar începutul razboiului a făcut
imposibilă organizarea lui.
Sintagmă științe socio -umane este dominantă în dimensiunea expresivă a gândirii umane
și concentrează o seamă de discipline istorice, economice, lingv istice, sociologice, filosofice,
teologice și antropologice, care, în timp și spațiu, se ocupă succesiv și în același timp de om și
societate. Acest socio -uman primește din partea fiecărei științe o anumită întruchipare. Astfel,
există un socio -uman specif ic științelelor istorice, științelor economice, lingvistice, filosofice,
științele teologice, sociologice și științele antropologice. Toate acestea cu specificul fiecăreia
alcătuiesc sistemul științelor despre om și societate, un sistem diferit de științel e naturii (biologie,

41
fizică, matematică, etc.). În cadrul acestui sistem distingem între subsistemul științelor sociale și
subsistemul științelor umaniste. Antropologia este atât o știință socială, cât și o știință umanistă.
De asemenea, domeniul Geaografiei umane se concentrează asupra oamenilor: unde se
așează, cum sunt, cum interacționează cu spațiul în care trăiesc și ce tipuri de peisaje construiesc.
Punctele sale de interes sunt legate de științele sociale analizând comp ortamentul uman, mediul
politic, economic ori geografia socială.
Când geografia studiază caracteristicile umane, precum limba, industriile și așezările,
geografia este o știința socială. Utilitatea geografiei, ca a celorlalte științe sociale, constă în
capacitatea de a studia problemele umane. Într -o lume cu probleme, o asemenea știință trebuie să
ajute la clarificarea situațiilor cu care ne confruntăm în contemporaneitate.
Geografia umană, de asemenea, analizează distribuția acti vităților umane și, prin urmare,
se folosește de aceleași materiale ca economia și sociologia.
Câteva discipline ale antropologiei moderne – antropologia preistorică, antropologia fizică,
antropologia socială, antropologia culturală și antropolo gia psihologică – s-au separat de
antropologia generală care în a doua parte a secolului al XIX -lea și -au propus să studieze omul
biologic și social, în primul rând în SUA apoi în Europa.
Aantropologia socială s -a specializat într -o disciplină separată, ca extindere a științelor
sociologice și politice. Ea este bazată pe studiul relațiilor și sistemelor sociale proprii diverselor
societăți umane. Acest tip de investigare se ocupă cu compararea sistemelor sociale în timp și
spațiu, cu scopul de a înțelege structura și caracteristicile care disting fiecare formă de
comportament. În acest sens, una dintre finalitățile principale ale antropologiei sociale este să știm
de ce și în ce fel oamenii se comportă diferit în funcție de societatea în care tră iesc.
Din cele spuse anterior rezultă interesul pronunțat pentru cunoașterea formelor de
comportament, individuale și de grup, care sunt instituționalizate sau care participă la consensul
social, și organizațiile în interiorul cărora este legit im un comportament social, cum sunt: familia,
rudenia, căsătoria, funcțiile economice, politice și juridice, la fel și cele cu caracter religios, și
unitatea sistemelor care fac referire la morală, la etică și la rezultatele pe care le produc relațiile
sociale.

42
Ca încununare a creației, avand conștiință de sine, omul este singura ființă ce -și pune
întrebări despre natura sa, cum ar fi: Cine suntem noi?, Care e menirea mea în această viață? El
este pentru sine însuși un mare mister manifestat în istoria tuturor popoarelor.
,,Definiția conform căreia sociologia apare ca știință a societății este suficientă din punct
de vedere logic, însă, din punct de vedere istoric, nu e satisfăcătoare deoarece nu se poate vorbi de
ea ca fiind si ngurul domeniu ce studiază societatea, interpretată ca o reuniune de indivizi supuși
acțiunii lor reciproce și acțiunilor exterioare. De aceea, de societățile omenești se mai ocupă și
științele istorice, demografice, etnografice, economice, juridice, cultu rale, politice, etc. ’’ 3 Astfel,
în timp ce sociologia năzuiește spre universal, spre generalizare, având în vedere colectivitățile
umane și preocupându -se de realitatea socială ca întreg, ca totalitate, antropologia sau cuvântul
despre om vizează particularul, manifestat aici pr in ființa umană care reprezintă mereu punctul de
referință al oricărei științe sau al ramurilor ei.
În concepția lui Claude Levi -Strauss, ,,antropologia derivă dintr -o anumită concepție
despre lume sau dintr -o modalitate originală de a pune pr oblemele cu ocazia studiului fenomenelor
sociale, este o știință prea tânără pentru ca predarea ei să nu reflecte circumstanțele locale și istorice
care se află la originea fiecărei dezvoltări particulare. Este o știință în devenire a cărei autonomie
nu es te încă universal recunoscută.’’ 4
Religiile, ca și știință, au fost mereu interesate și preocupate să stabilească locul omului în
univers. Discuții în jurul expresiilor: ,,omul e un animal rațional “(Aristotel), ,,omul e un animal
social” (,,Zoon Politikon ’’ – Aristotel), n -au încetat să apară și să lase loc unor noi și noi idei care
vor evidenția și mai mult faptul că acțiunea ființei umane nu se răsfrânge numai în exterior prin
acte detașate de propriul sine. ,,Omul își construiește în i nterior o a doua lume, poate mai bogată,
cu probleme și orizonturi noi. Poate trăi adesea numai într -însa și printr -însa inventează științele,
tehnicile, etc. ’’ 5 Tocmai datorită acestui univers care i se oferă prin lume și pe care el îl oferă celor
din ju r prin atitudinea sa creatoare și constructivă, omul devine un adevărat macrocosmos ce
cuprinde întreaga creație spre a o modela pe gustul său. Rămâne însă de văzut dacă alegerile sale
făcute în acest sens vor fi cele mai bune.
Antropologia viz ează o cunoaștere globală a creaturii raționale cuprinzând subiectul în
toată extinderea lui istorică și geografică. De aceea s -a încercat în cadrul ei o structurare,
ajungându -se la antropologia culturală. Aceasta a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă în SUA și

43
Franța, dar în special în Marea Britanie, având ca bază tocmai comparația dintre oameni. Anglia
are predilecție pentru termen ul de ,,antropologie socială’’ 6 ,iar SUA pentru cel de ,,antropologie
culturală’’.
Noțiunea de cultură este d e origine engleză, antropologul Edward Taylor, fiind cel care a
definit cultura ca reprezentând acel tot complex ce include cunoaștere, credință, artă, moravuri,
lege, tradiție și alte câteva aptitudini dobândite de om ca membru al societății. (Edward Tayl or,
Anthropology. An introduction to the study of man and civilization, 1896.)
Antropologia socială se reduce la studiul organizării sociale, ceea ce reprezintă numai un
capitol printre altele care alcătuiesc antropologia culturală. De multe ori se spune că cele două
acoperă exact același program, una pornind de la tehnici și de la obiecte, pentru a a junge la acea
,,supertehnică “ 7, care este activitatea socială și politică, făcând posibilă și condiționând viața în
societate (cea culturală), cealaltă pornind de la viața socială, pentru a descinde până la lucrurile
asupra cărora își pune amprenta și până la activitățile în care se manifestă. Amândouă cuprind
aceleași capitole așezate într -o ordine diferită, ceea ce nu exclude, însă, câteva deo sebiri subtile.
,,Antropologia socială a luat naștere din descoperirea conform căreia toate aspectele vieții sociale:
economic, tehnic, politic, juridic, religios, constituie un ansamblu semnificativ și că este imposibil
să înțelegem unul dintre ele fără a-l reașeza printre celelalte. ’’ 8
Indiferent dacă se proclamă socială sau culturală antropologia aspiră întotdeauna la
cunoașterea omului total. O orientare culturalistă o apropie de geografie, tehnologie, preistorie, pe
când orientarea soc iologică îi creează afinități cu arheologia, istoria și psihologia. În ambele cazuri
există o legătură deosebit de strânsă cu lingvistica pentru că ,,limbajul este faptul cultural prin
excelență”. 9 Omul nu poate fi înțeles decât relațional. Comunicarea e baza existenței în
colectivitate, e piatra de temelie fără de care nu se poate vorbi de societate, de grupuri sociale bine
organizate, sancționate prin legi și dominate de instituții.
Dacă antropologia socială tinde să se confunde într -un vast a nsamblu de cercetări a căror
apartenență la științele sociale nu e deloc evidentă, totuși, printr -un paradox singular, aceste
cercetări sunt frecvent asociate științelor sociale pe un alt plan; multe secții universitare, mai ales
în SUA, poartă denumirea d e ,,antropologie și științe sociale” sau “antropologie și sociologie”. 10
Este important să realizăm că antropologia nu se deosebește de celelalte științe umaniste și sociale
printr -un obiect de studiu care i -ar fi propriu.

44
O problemă interesan tă pentru prima jumătate a secolului trecut, și nu numai, s -a arătat a
fi cea legată de ,,modelul sistemului anthropologic, mai precis de studiul care are la bază
următoarea întrebare: De ce analiza societăților primitive a facilitat mult mai devreme contu rarea
ideii de sistem, de totalitate, decât cercetăril e asupra societăților moderne?’’ 11 Într-un prim stadiu
al analizei lor, comunitățile primitive se prezintă sub forma unor complexe social -culturale cu un
grad de organizare, întindere și variație tempo rală mult mai redusă decât societățile moderne. În
cercetarea unui trib, a unei colectivități primitive, cât și în procesul de comparare a acestora,
teoreticianul poate si reține majoritatea aspectelor specifice lor, dintre care cel economic, politic,
cultural, religios, familial, etc. De aici posibilitatea și necesitatea de a privi faptele socio -culturale
împreună, asamblate într -un tot unitar funcțional. Caracterizate prin multiplicitatea elementelor
sociale și culturale adesea contradictorii, societățile avansate se deosebesc fundamental de cele
primitive. Dacă pentru o comunitate primitivă sistemul social era relativ omogen, închis și deci,
observabil, societățile moderne difuz întinse nu permit constituirea imaginii unui ansamblu
coerent. În timp ce com unitățile primitive se caracteriează printr -o oarecare stabilitate în timp, cele
moderne se prezintă mai degrabă ca multitudini de procese sociale neomogene care nu ajung la o
stare de stabilitate și integrare reciprocă. Imaginea vieții sociale și cultural e, ca o entitate
funcțională perfect coerentă, era mult mai verosimilă și aplicabilă societăților primitive decât celor
moderne.
Oamenii trăiesc de fapt în familii, triburi și popoare. Întâlnirea dintre ei face să se pună
veșnica întrebare: Ce este omul?, de data aceasta pe un plan diferit. Când Cristofor Columb a
descoperit America s -a întrebat dacă indienii erau de asemenea oameni: bula lui Paul al III -lea din
1537 declara că ,,indigenii erau într -adevăr oameni pentru că primeau credința cato lică și
tainele.’’12 Se observa așadar în acel timp o oarecare reticență inițială a lumii civilizate față de
grupurile de oameni necunoscute care nu aveau posibilitatea dialogului intercomunitar. De aceea,
după cum vedem în lucrarea ,,Omul – Eseu de antropologie creștină'', a profesorului german Jürgen
Moltmann, autoritățile timpului, cele eclesiale și politice aveau anumite criterii pe care, dacă le
îndeplineau, triburile respective erau considerate sau nu umane. De ce oare o astfel de ati tudine
care evidențiază o veșnică superioritate a omului față de om? Comunitatea tuturor oamenilor, prin
fondul ființei lor, are mai multă importanță decât diferențele istorice și culturale dintre popoare.
Ideile înnăscute ale rațiunii comune tuturor permi t recunoașterea și evidențierea naturii omului.
Problema umanității a constituit dintotdeauna un punct esențial comun tuturor popoarelor și

45
religiilor. ,,În ceea ce privește istoria religiilor, ideea de umanitate era legată de depășirea
politeismului întâl nit la cea mai mare parte a neamurilor, în câștigul panteismului nat urii divine
comună oamenilor”. 13 Și dacă un sociolog de renume ca Traian Herseni afirma că: ,,În trăire omul
se găsește de -a dreptul în lume și că nu are voie să treacă de la sine dincolo ”, iată că avem și
problema transcendentului, a găsirii unui răspuns la această viață care să se confirme într -un
,,dincolo” de trăirea aceasta palpabilă. Ar trebui să dea de gândit tocmai faptul că fiecare ființă
umană nu este numai ce se vede și numai o simplă manifestare a actelor ce le percepem și le
observăm zi de zi. Dacă omul reușește într -adevăr să fie altceva decât animalul, e tocmai fiindcă
depășește prin ceva animalitatea. Prin rațiune el se retrage și se închide încetul cu încetul în ambiția
de a deveni o insulă izolată, reușind să rupă prin voință și putere robia de natură. Domină mediul
exterior printr -o viață puternic interioară, construindu -și o a doua lume, poate mai bogată cu
probleme și orizonturi deosebite. Elementele esențiale pentru o s ocietate care la Traian Herseni se
concretizează în: ,,conviețuire umană, acțiune și faptă, spirit obiectiv și ființă obiectivă ’’ 14 , trebuie
să țină cont și chiar să accentueze latura interioară a omului ca parte principală a universului social.
Existenț a societății e legată deci de existența eului și amândouă ne sunt date nemijloc it prin însăși
trăirea noastră.

1.2.1. Bronislaw Malinowski

Este interesant de amintit teoria lui Bronislaw Malinowski, conform căreia ,,societatea în
general, cultura, sunt privite ca un tot organizat, ca o entitate în care fiecare element își are o poziție
a sa bine organizată și, prin aceasta, o contribuț ie specifică, deci o funcție“. 15 Sectoarele vieții
sociale și culturale încep să -și evidenție ze legăturile reciproce pe baza unui mecanism de integrare
într-o structură generală, într -un sistem.
Folosit de Emile Durkheim în sociologie, conceptul de funcție este preluat de Malinowski
și transformat într -unul fundamental ce duce la apariția funcționalismului. De la acesta din urmă
pornește o întreagă mișcare a analizei funcționale și structurale în antropologia socială și culturală,
mișcare conform căreia cultura și societatea trebuie cercetate ca un tot coerent, în care fiecare
aspect se leagă de toate celelalte și le evocă pe acestea. ,,Societatea, cu diferitele ei componente,

46
apare ca un ansamblu coerent, perfect integrat, caracterizat printr -o armonie corespunzătoare,
necesară a asigura, în final, autocon servarea sistemului.” 16
O idee cel puțin bizară este aceea că Malinowski acordă prioritate materialismului,
spiritualul fiind puțin îndepărtat. Lumea interioară a omului care dă sens celei exterioare are foarte
mult de suferit din pricina primatului biologic: ,,Corpu l uman, afirmă el, este sclav diverselor nevoi
organice. Datorită acestui fapt teoria culturii trebui e să se sprijine pe biologie”. 17 Ceea ce este de
fapt punct de referință în societate se află pe planul secund și nicidecum nu se arată a fi un
îndrumător al elementelor necesare formării unei bune culturi. Termenului de funcție Malinowski
i-a dat înțelesul de nevoie: funcția nu este altceva decât satisfacerea unei nevoi care are drept
corespondent un răspuns cultural în jurul căruia se conturează un sector al culturii. ,,Nici un sistem
important de activitate nu poate persista dacă nu este legat direct sau indirect de nevoile omului și
de satisfacerea lor.” 18 Ca exemple sunt date: nevoia de metabolism care are ca răspuns cultural
subzistența, bunăstarea corporală – adăpost, securitate – protecție, mișcare – activitate, creștere –
educație, sănătate – igienă. Această reducere a culturalului și a socialului la b iologic i -a adus
autorului numeroase critici. Este cert că elementele unei culturi nu sunt independente unele față de
celelalte, ci formează împreună o unitate funcțională, contribuind fiecare la menținerea întregului.
Așadar, o idee ca cea a lui Malinowsk i nu poate fi bine primită în sânul antropologiei sociale și
culturale și, de ce nu, în sociologie ca știință, deoarece evidențiază numai anumite părți ale
sistemului.
Pentru a evidenția unitatea și relațiile dintre sistemele existente în societ ate, sociologul
francez, Jacques Leclerq, numește antropologia culturală ,,parte a treimii culturale’’19 , alături de
psihologia socială și sociologie. Și dacă este înțeles bine sensul creștin al Treimii, atunci fiecare
din cele trei e de sine stătătoare, nu se amestecă, deși au puncte comune, nu se schimbă, cu toate
că sunt într -un continuu progres, ci doar se completează. Fiecare unitate vine în ajutorul celeilalte
și toate la un loc definesc esența culturii, care cu greu poate fi exprimată și reliefată.
Comparația dintre oameni în întâlnirea civilizațiilor poate lua diferite direcții. Dintre
acestea antropologia culturală devine uneori etnologie și chiar se confundă cu aceasta în descrierea
diferitelor culturi pe care încearcă să le înțeleagă. În fiecare tip de civilizație omul încearcă să arate
ceea ce este, antropologia culturală devenind o parte importantă a sociologiei care vizează
promovarea umanității. Kant o numea ,,antro pologie cu privire pragmatică”.20 Comparația dintre

47
oameni dă naște re așadar antropologiei sociale ce caută răspuns la întrebarea: Ce este omul? Ființa
umană este creator și creație a civilizației. Toată cultura este o cale care duce la regăsirea de sine
a sufletului (Georg Simmel). 21

1.2.2. Émile Durkheim

Émile Durkheim (1858 ¬ 1917), figură remarcabilă, este adesea considerat fondatorul
sociologiei franceze moderne, fiind deopotrivă interesant de antropologie, atât în calitatea sa de
teoretician al societății în general, cât mai ales prin anali zele sale asupra totemismului australian
și, pornind de aici, asupra faptului religios în general. Tot de la el provin o seamă de concepte
cheie care au devenit bun comun al științelor sociale, între care trebuie amintite cele de ,,conștiință
colectivă", , ,fapt social", ,,întreg social".
Proclamând ireductibilitatea întregului social, Durkheim apare ca inițiatorul holismului
sociologic, conform căruia individul este produsul societății, ale cărui postulate metodologice le
va ad opta antropologia în Franța și Marea Britanie.
Elaborarea asupra conceptului de fapt social este întreprinsă de Durkheim în lucrarea ,,Les
regles de la méthode sociologique ’’, din 1895. Aici Durkheim afirmă că în toate societățile există
un grup determinat de fenomene care se disting de cele studiate de științele naturii, iar acestea
trimit la o ordine de fapte care prezintă caracteristici foarte speciale: ele țin de modalitat ea de a
acționa, de a gândi și simți (exterioare individului) a individului. Ele nu se confundă cu fenomenele
organice (țin de reprezentare și acțiune), nici cu cele fizice (pentru că nu au existență în și prin
conștiința individuală). Neavând ca substrat individul, ele nu pot avea, crede Durkheim, alt substrat
decât societatea. Aceste fenomene alcătuiesc domeniul propriu al sociologiei. Fundamental pentru
observarea faptelor sociale este considerarea lor ca și lucruri (choses), în sensul că ele sunt ,,date ",
se impun, se oferă observatorului cu o realitate incontestabilă, fiind deopotrivă ,,naturale" și
constrângătoare pentru cei care le trăiesc. Exemplul dat de Durkheim este cel al adunărilor publice
(ceremonii, ritualuri, adunări cu scop politic) unde mar ile mișcări de entuziasm, indignare, milă,
care se produc, nu au ca origine nici una dintre conștiințele particulare. Acestea survin, în cazul
fiecărui individ, din exterior și sunt susceptibile să antreneze indivizii chiar împotriva voinței lor.

48
Tema acea sta va fi utilizată în cazul analizelor religiei întreprinse de Durkheim în ,,Formele
elementare ale vieți religioase ’’, o lucrare mai târzie (1912) în care explica care este ,,motorul"
funcționării societății.
Căutând forma cea mai simplă de religiozitate, Durkheim se oprește asupra totemismului,
credință conform căreia oameni sunt relaționați cu anumite animale, plante sau obiecte naturale în
virtutea unei descendențe din spirite ancestrale comune. Acest sens conferit totemismului le oferă
adeptilor explicația privind descendența (de unde vin) și principi ul ordinii tribale sau de clan.
Totemul are două funcții: este pe de -o parte zeu, iar pe de altă parte este simbol al clanului. De
unde pare a rezulta o identitate între cele două elemente: i dentitatea între zeu și clan, clanul și zeul
se suprapun în religiozitatea totemică. Durkheim încearcă să clarifice identitatea dintre acestea.
Primitivii nu pot proiecta o transcendență ,,îndepărtată", așa cum se întâmplă în societățile
complexe, iar acea stă imposibilitate face vizibilă o identitate care nu este evidentă: cea dintre
religie și societate. Societatea dispune de tot ceea ce e necesar pentru a trezi ideea divinului. Un
concept important, introdus de Durkheim, este cel de ,,conștiință colectivă ", concept ce
desemnează un ansamblu de cunoștințe cu încărcătură emoțională și fără o structură riguroasă,
ansamblu care ne determină obiceiurile, acțiunile, gesturile, sentimentele.
Pe măsură ce o religie devine din ce în ce mai elaborată raportul de identitate cu societatea
devine tot mai opac. Demistifacată însă, pe seama analogiei cu religiile simple, orice religie
,,modernă" poate fi redusă la mecanismul ei social, mecanism care trimite la faptul că atunci când
individul crede că este interesat de relația sa cu zeul, este de fapt interesat de legătura sa cu
societatea.
Meritul lui Durkheim în interpretarea religiei este acele de a fi adus transcendența ,,în
lume", singura transcendență reală este cea a socialului. El este printre prim ii gânditori care
interpretează în mod total desacralizat religia, a cărei origine este identificată în ceva real,
împotriva oricărei metafizici.

2.3. Antropologia cultura lă
Antropologia culturală st udiază originile și istoria culturii umane, evoluția lor, dezvoltarea,
structura și funcționarea culturilor omului în toate locurile și timpurile. Disciplina este preocupată

49
de cultură, fie că aparține omului primitiv din Epoca de Piatră, fie locuitorilor orașelor europene
de astăzi. Antropologii culturali sunt interesați de toate culturile și au adus dovezi ale manifestării
oamenilor în formele culturale legate de problemele actuale ale mediului fizic, ale încercării
oamenilor de a trăi, munci și a interac ționa în cadrul grupului uman.
De când antropologia culturală acoperă o asemenea largă paletă de activități umane, este
tradițional divizată în trei ramuri principale: arheologia, etnologia și lingvistica. Fiecare dintre
acestea are propriile obiecte și ca urmare și -au dezvoltat o metodologie distinctă.
Un tip de divizare mai recentă a împărțit întreg domeniul antropologiei în două ramuri
principale: una a pus accent pe abordarea istorică, iar cealaltă pe abordarea nonistorică, abordarea
generalizatoare. Nici o terminologie satisfacatoare nu a fost încă descoperită pentru aceste doua
abordări care diferă nu atât de mult în privnța obiectului cât în modul de tratare a datelor.
Prima abordare ce pune acce nt pe istorie, este numită ,,integrarea descriptivă’’. În această
zonă este inclusă mare parte din preistorie și etnologie, împreună cu un accent strict istoric de
antropologie fizică și lingvistică. Scopul acestei abordări a datelor antropologice ar fi or ganizarea
datelor, fie despre structura fizică a omului ori despre cultura sa, pentru a se evidenția relația
istorica semnificativă. Cea de -a doua abordare, cu accent pe generalizare, caută să stabilească
principiile generale ce se aplică multor feluri de date, fără să privească perioada în istorie căreia
ele se aplica ori distribuției lor geografice.
Antropologia culturală este o disciplină științifică care studiază viața culturală a omului
așa cum este aceasta prezentă în societate și istori e, cu obiectele, ideile și acțiunile sale.
Antropologia culturală este considerată o știință socială complexă (și uneori numită antropologie
socială, sau antropologie socio -culturală), care adesea îmbină perspective ale altor științe sociale,
precum sociol ogie, psihologie, istorie. Ca știință socială, antropologia studiază omul social, prin
tot ceea ce acesta presupune. De exemplu, de la modul în care își construiește relația cu divinitatea,
până la modul în care se îmbracă, considerând că toate aceste lucr uri sunt utile pentru înțelegerea
acestuia ca om cultural. În acest sens, antropologia studiază omul ca ființă culturală.
Înțelesul Antropologiei culturale este diferit de la un spațiu național la altul și cunoaște
chiar și terminologii diferi te. De exemplu, în Statele Unite, ea face parte dintr -un ansamblu de
discipline antropologice mai vast, care include antropologia culturală, alături de arheologie,

50
antropologie lingvistică, antropologie fizică și antropologie aplicată. În tradiția franceză , studiul
culturilor este alocat etnografiei și etnologiei.Tradiția engleză, pe de alta parte, aloca studiul
culturii Antropologiei sociale. În fine, în Germania, studiul culturii vizează, cu preponderență,
cultura populară, înțeleasă ca expresie a „spirit ului poporului” sau a națiunii.
Cultura cuprinde valori abstracte, credințe și percepții ale lumii înconjurătoare care se
găsesc în spatele comportamentului indivizilor și care sunt reflectate de către comportamentul lor.
Ele sunt împărtășite de membrii unei societăți, și, când sunt utilizate, ele produc comportamente
care sunt inteligibile pentru alți membri ai respectivei societăți. Culturile sunt învățate, mai degrabă
prin intermediul limbajului decât moștenite biologic, iar părțile componen te ale culturii
funcționează ca un tot unitar. Antropologii studiaza o cultură experimentând -o și vorbind despre
ea cu cei care trăiesc după regulile sale. Prin observație și discuție atentă (interviul) cu indivizi
care sunt, în mod particular, cunascător i ai căilor propriei culturi, antropologii ordonează un set
de reguli pentru a explica cum se comportă indivizii într -o anume societate.
Deși dificil de definit, arta poate fi considerată ca utilizarea creativă a imaginației umane
de a inter preta, exprima și a se bucura de viață. Dincolo de plusul de frumos și plăcere vieții
cotidiene, variatele forme de artă au deferite funcții. De exemplu miturile fixează standarde pentru
comportamentul potrivit, iar artele orale transmit și conservă în gen eral valorile și obiceiurile unei
culturi. Orice formă de artă, în măsura caracteristică unei societăți anume, poate contribui la
coeziunea și unitatea acelei societăți. Antropologii au găsit că arta reflectă valorile culturale și
preocupările oamenilor, e xprimate în mituri, legende și povești. Din acestea antropologul poate
afla cum un popor își ordonează universul și, de asemenea, poate descoperi multe lucruri despre
istoria acestor oameni. Cultura s -a înrădăcinat în natura biologică a omului, iar antropo logii văd
cultura ca pe un set de reguli și standarde în cadrul cărora societățile umane (grupuri de persoane)
acționează. Devenirea umanității este înainte de toate devenire culturală. Manifestările culturii
variază considerabil de la loc la loc pe planet ă, dar în sens antropologic nici o persoană și nici o
populatie nu este lipsită de cultură.
Antropologia culturală este și ea legată de alte științe, dintre care foarte apropiată este
sociologia. În timp ce sociologia se referă la societatea u mană modernă, antropologia culturală
abordează întreaga umanitate în toate locurile și în toate timpurile. Termenul de cultură semnifică
deci pentru antropolog, tot ceea ce se referă la modul de a gândi și la obiceiurile unei anumite

51
populații sau societăț i. Cultura unui grup social este formată din limbă, credințe religioase,
cunoștințe generale, obiceiuri alimentare, muzică, modul de a munci etc. Antropologia culturală
încearcă să cuprindă prin ramurile sale (arheologie, lingvistică și etnologie) toate as pectele
enumerate mai sus.
Arheologia ori preistoria are de -a face, în primul rând, cu vechile culturi și cu fazele
civilizațiilor moderne. Ea încearcă să reconstruiască formele culturale ale trecutului și să
urmarească creșterea și dezvolta rea lor în trecut. În mare parte, din ceea ce știm, istoria se bazează
pe documente scrise de indivizi care au trăit în timpul evenimentelor despre care ei au scris. Cu
ajutorul unor asemenea documente istoricul poate adesea să plaseze evenimente exact înt r-o
secvență de timp și să le lege unele de altele. Istoricii antropologi ori arheologii nu au acest avantaj.
Scrierea este o invenție destul de recentă în istoria omenirii. Culturile umane își au începutul acum
în jur de un milion de ani, în timp ce scris ul a început acum 5 000 de ani.
Arheologul, prin urmare, deși folosește însemnările scrise unde le găsește, trebuie, în cele
mai multe cazuri, să reconstruească culturile trecutului doar din rămășițele lor materiale. El poate
găsi adăposturi, precum peșteri, în care stramoșii au trăit, instrumente și arme pe care ei le -au făcu
și le-au folosit, recipiente și alte ustensile îngropate cu decedații lor ori în resturile lor menajere,
picturi, sclupturi în piatră ori figurine de lut, ruine ale vechi lor temple, locuințe, ziduri de orașe și
atle obiecte fără numpr care au fost facute din materiale durabile. Aceste obiecte și modul cum au
ajuns ele în pământ relevă diverse aspecte ale evoluției umanității. Asta -i permite arheologului să
descrie aspecte ale culturii vechi. De exemplu simpla acumulare de pământ oxidat, cărbuni,
fragmente de oase, plante carbonizate și unelte simple de preparare a hranei, găsite în straturile
cele mai adânci ale siturilor arheologice, indică începuturile consumului hranei p regătite, etapă cu
un impact major în dezvoltarea omenirii. Arheologia încearcă deci reconstituirea vieții obișnuite
și a obiceiurilor populațiilor care au trăit în trecut. Dar multe civilizații vor rămane pentru
totdeauna inaccesibile pentru arheologi. El nu poate, de exemplu, să afle nimic despre limba
oamenilor fără carte din trecut, ci poate deduce aspecte din viața lor de familie, organizare po litică
ori credințe religioase.
2.3.1. Ling vistica
Lingvistica se ocupă cu studiul limbilor, iar vorbirea reprezintă caracteristica cea mai
reprezentativă a oamenilor. Deși comunicarea simbolică prin sunete și gesturi se întâlnește și la

52
alte animale, în special la maimuțe, nimic nu se poate co mpara cu vorbirea. Aceasta permite
oamenilor să conserve și să transmită cultura lor din generație în generație. Prin studiile de
antropologie lingvistică putem înțelege cum se percep oamenii pe ei însuși și cum percep ei lumea
din jurul lor.
Lingviștii sunt preocopați de limba veche și modernă a oamenilor învațați și acelora cărora
le lipsește tehnica scrisului. Lingvistul este interesat în principal de limba însăși, originile sale,
dezvoltarea și structura. Prin aplicarea unor metode riguroas e și de înaltă tehnică, reconstruește
istoria limbii și grupurile de limba. El, de asemenea, compară limbile una câte una pentru a
determina trăsăturile comune a limbii de pretutindeni. Dar lingvistul care este și antropolog nu este
exclusiv interesat de p robemele lingvistice. El este interesat, de asemenea, de interelațiile ce se
stabilesc între limba vorbită a oamenilor și celelalte aspecte ale culturii lor. Astfel, de exemplu, el
poate studia felul în care limba vorbită de grup este legată de statutul gr upului ori poziția socială,
simbolurile lingvistice angajate în ritualurile religioase, ceremonii și cum acestea se diferențiază
de vorbirea comună de fiecare zi, felul în care schimbarea vocabularului limbii reflectă schimbările
culturale ale oamenilor ca re o vorbesc și procesele prin care limba este transmisă de la o generație
la alta și cum aceste procese ajută în transmiterea credințelor, ideilor și tradițiilor generației
urmatoare. Pe scurt, lingvistul încearcă să înțeleagă rolul limbii în societatea u mnă, partea pe care
o joacă în marele tablou al civilizațiilor umane. Aspecte de interes despre om și cultura se găsesc
în aproape toate societățile umane, trecute și przente, indiferent de nivelul lor de dezvoltare
culturală. Mare parte dintre aceste aspe cte de interes sunt exprimate în mituri și legende. În acestea
este descrisă creația omului. Mitul poate fi luat în considerare pentru semnificașiile sale culturale,
descoperirea focului, invenția ori aciziționarea instrumentelor folosite, artele ori încep uturile
diferitelor tehnicii de preparare a hranei.
1.3.1. Etnologia și Etnogrfia
Etnologia studiază modurile de gândire și obiceiurile unei societăți, forma de organizare
politică și economică, religia, folclorul, muzica. În plus studiază și diferențele existente, din acest
punct de vedere, între societăți, fiind chiar denumită uneori antropologie socio -culturală. Dacă
arheologia se concentrează pe trecut, etnologia este axată pe cultura prezentului. În timp ce
arheologul lucrează cu obiecte m ateriale, etnologul studiază devenirea umană prin examinarea
vizuală, discuții și coviețuire în comun cu cei a căror cultură vrea să o înțeleagă.

53
Etnologia, în aspectele sale teoretice se preocupă de problemele ce explică asemănările și
diferențele din cultura umană. Investigatorul poate compara sistematic culturile între ele pentru a
determina cum ele sunt construite și cum funcționează. Astfel de investigații pot oferi informații
despre răspândirea asemănărilor și despre diferențele specifi ce. Studii comparative ample ale
culturilor umane, din prezent și din trecut, pot ajută mai mult la explicarea procesului prin care
civilizațiile umane s -au schimbat și astfel s -a realizat deiversitatea copmlexă pe care o putem
observa azi. Analize moderne de structură și funcționare descoperă, de asemenea, condițiile în care
diferite culturi și forme sociale sunt posibile ori nu.
În ultimii ani, etnologii și -au îndreptat atenția spre rolul individului în societate, către
dezvoltarea personalit ății legată de tradiția culturală. Asemenea studii, de asemenea, au tendința
să fie generalizate. Ele încearcă să găsească răspunsuri la probleme precum: rolul pe care -l joacă
individul în societae, invenția, descoperirea, raspândirea și difuzia trăsăturil or culturale prin care
o cultura crește și se dezvolă, mijloacele prin care societățile umane caută să modeleze
personalitatea persoanei, comportamentele ce sunt încurajate și apreciate și cât de mult poate un
individ să se îndeparteze de standardele cultu rale ale comportamentului acceptabil, măsurile ce pot
fi luate în privința oamenilor care încalcă legea. Studii de acest gen ne -au dat informații precise
despre procesul în care cultura se extinde, se dezvoltă și oferă noi perspective asupra problemelor
naturii și dezvoltării personalității și caracterului, educației tinerilor și controlului social.
Fundamentală pentru etnologi este etnografia . Etnologia înseamnă etnografia ajunsă la
maturitate. Ea se ocupă de studiul comportamentului uman în fu ncție de mediu, habitat, populație,
obicei etc. Omul traiește în mai multe dimensiuni. El se instalează în spațiul în care mediul natural
exercită o influență constantă asupra lui. El exista în timp, ceea ce îi da un trecut istoric și
sentimentul viitorulu i. Omul își desfasoară activitățile într -un în interiorul unei societăți din care
face parte și se indentifică cu ceilalți membri ai comunității respective cooperând, comunicând cu
aceștia și asigurându -și o continuitate în spațiul respectiv. Numai descope rind cum instituțiile
sociale, politice, economice și religioase se îmbină reciproc, poate fi înțeles un sistem cultural.
Antropologii denumesc aceasta ,,perspectivă holistică”.
Metoda principală de cercetare a Antropologiei culturale este cea etnografică, prin care se
realizează descrieri și interpretări minuțioase pe seama observației nemijlocite pe teren este o
metodă calitativă, prin care antropologii evaluează deopotrivă aspe cte ce țin de viatâța comunitară

54
ca întreg și altele ce țin de individ și de felul în care acesta interiorizează normele comunității în
viața sa de zi cu zi, aspecte ce sunt în strânsă legătură cu mediul și spațiul geografic în care oamenii
trăiesc. Așadar , în ceea ce privește metoda de cercetare, antropologia este strâns legată de
etnografie si geografie, care, în timp a dobândit sensul de știință ce observă, analizează, descrie și
clasifică particularitățile modului de viață și ale formei de civilizație a unei grupări etnice. Se poate
afirma că, în general, antropologul își verifică ipotezele în munca de teren, prin intermediul căreia
el studiază în amănunt legat de un tip de cultură și ajunge la concretizarea unor trăsături specifice,
a unor patternuri. M etoda pe care o folosește este aceea a observației participative. Chiar dacă o
astfel de anchetă ridică probleme de acomodare, de integrare, chiar de reflectare a culturii în care
cercetatorul se introduce, este totuși singura capabilă să descrie, să sinte tizeze și să interpreteze
realitățile observate fără teama de a cădea în ficțional. Antropologia tinde să se orienteze spre acele
grupuri, de obicei, marginale, care sunt greu investigat prin ancheta sau sondajul de tip sociologic,
grupuri marginale din pu nct de vedere comportamental, economic, etnic: bande sau gang -uri
urbane, minorități sociale de tip homeless ,minorități sexuale, dependenți de droguri, secte
religioase, grupuri ce practică activități semilegale, de tipul economiei subterane, minorități e tnice
defavorizate etc.
Ceea ce distinge omul de celelalte viețuitoare este cultura. El dezvoltă medii culturale
legate într -un sistem unitar al forțelor ce se exercită asupra omului, integrând în favoarea
individului mediul său natural, trecut ul istoric al grupului său și relațiile sociale ale acestuia.
Cultura reunește toți acești factori și îl ajută să se adaptapteze lumii complexe în care traiește.
Aceasta îi dă omului sentimentul și, de cele mai multe ori, certitudinea că el este creatorul.
Importanta Antropologiei culturale a crescut în viața politică în preajma celui de -al Doilea
Război Mondial. Puterile Axei, în anii tensionați ce au dus la conflict, au înțeles foarte bine
posibilitațile de utilizare a tehnicilor antropologi ce în colonii și au fost gata să le folosească în
cazul în care evenimentele ar fi plasat populații indigene sub dominația lor. Ei au creat deci centre
de formare pentru viitorii guvernatori coloniali, în cazul în care etnologia și lingvistica comparată
au jucat un rol esențial. Dogmele rasiste de credință nazistă au adus pentru prima dată antropologii
în arena politică. Este un fapt istoric că antropologia a fost utilizată în scopuri politice, dar și ca
majoritatea antropologilor s -a opus pretutindeni, de multe ori cu prețul libertății sau chiar al vieții.

55
Definită ca știință care se ocupă cu studiul originii, evoluției și variabilității biologice a
omului, în corelație cu condițiile naturale și social -culturale, Antropologia își însușește cali tatea
de instrument cultural prin care se poate radiografia o largă sferă științifică, socială și culturală, cu
aplicație și în peisajul cultural specific unui ansamblu, sit, areal, subzonă, zonă. Relaționările
filosofic -epistemologice, precum și împrumutu l de metode în diversificarea cercetării Peisajului
Cultural în sens transdiciplinar, s -au dezvoltat odată cu apariția ramurii Antropologiei sociale și
culturale, având ca obiect societatea în ansamblu ca produs al activității umane și ca mod de
existență a acesteia, precum și totalitatea produselor umane care formează un sistem structurat dar
și structurant al socialului, respec tiv cultura unei colectivități.
1.3.3. Peisajul cultural
Integrarea termenului de peisaj cultural, în multitudinea sa de sensuri in funcție de
domeniul cercetării, precum și în interdependență cu peisajul urban natural și antropic (construit)
generează noi domenii de cercetare holistică și studii de graniță.
Peisajul, termen folosit astăzi în înțeles holisti c, ca punte de legătură între diferite domenii,
devine una din preocupările majore ale societății în care trăim. Pentru domeniul peisagistic, urban –
arhitectural, cultural, istoric -antropologic, etnografic și etnologic, dar și geografic și ecologic, al
științelor mediului și al științelor sociale, acesta este un termen fără de care nu se poate defini
modernitatea preocupărilor contemporane în domeniul patrimoniului natural și antropic.
Desemnând o parte de teritoriu perceput ca atare de către populație, al c ărui caracter este rezultatul
acțiunii și interacțiunii factorilor naturali și/sau umani, peisajul se regăsește practic la toate
nivelurile și scările vieții urbane, de la macropeisaj, la micropeisaj, contribuind în spiritul
Convenției Europene a Peisajulu i, la formarea culturilor locale, fiind o componentă de bază a
patrimoniului natural și cultural, conducând la bunăstarea umană și la consolidarea identității
culturale locale. Antropologia culturală și -a adjudecat ca obiect al preocupărilor sale, comunita tea
complexă, orașul ca organism urban și peisaj antropic.
Deși nu sunt clar recunoscuți de către antropologi, întelegerea factorilor geografici este la
fel de importanta în studiul activității umane. Domeniul geografiei umane, într -adevăr rămân e în
zona conceptului cultural, precum spunea antropologul englez, Forde Daryll: ,,Geograful, care este
fără experiență în cultura oamenilor de pe pământ, … trebuie să învețe, curând, cum începe să ia
în cosiderare cauzele principale ale activitații umane, el însuși caută pe bâjbâite factorii geografici

56
nesiguri a căror semnificație el nu o poate evalua într -adevăr. Geografia umană cere la fel de multe
cunoștințe despre omenire precum geografia (fizica).’’ 22
În anii mai recenți, antropologi și tehnici antroplogice au fost folosite într -o varietate de
situații aplicate precum descoperirea și înlaturarea cauzelor de conflict în managementul muncii
din industrie, având de -a face cu grupuri minoritare și asigurare a practicilor corecte de angajare și
o mai bună organizare a proiectelor. Antropologia este, de asemenea, folosită tot mai mult în
legatură cu proiectele desemnate să dezvolte standardele de trai și să îmbunătățească sănătatea și
educația în zonele nedezvo ltate.
Perioada modernă a antropologiei a fost marcată de noi abordări foloisind metode istorice
de dezvoltare a metodelor nonistorice. Ambele abordări au fost tot mai mult interesate în procesul
culturii și de căutarea generalizărilor ori leg ilor despre cultură. În general, adepții abordării istorice
au avut tendința de a cerceta o știință a culturii, ceea ce înseamnă că acest concept de cultură apare
în toate timpurile și locurile. Adepții metodelor nonistorice s -au concentrat, în general, în
dezvoltarea a ceea ce poate fi numită o știință a culturii, punând accent pe societațile individualiste
și caracteristicile lor. În ambele cazuri, cercetările au tins tot mai mult către centrul de căutare a
răspunsurilor la întrebări și probleme specifice . În timpurile moderne, de asemenea, a fost o
tendință crescândă de utilizare a rezultatelor antropologiei pentru a rezolva probleme practice. 65
2.3.4. Culturalismul
Culturalismul este un curent antropologic ce se impune la începutul sec. al XX-lea. În sens
larg, termenul de culturalism este utilizat pentru a opune două curente de gândire din istoria
antropologiei: antropologia culturală americană și antropologia socială engleză care se apropie mai
mult de sociologie prin originile sale, consi derând că analiza structurilor sociale este condiția
prealabilă pentru a pune în perspectivă studierea problemelor culturale în diferitele lor dimensiuni
lingvistice, tehnice, psihologice și istorice. Expresia teoria culturalistă a personalității a fost
folosită pentru prima dată în anii 1950 -1960 în legătură cu lucrările elaborate de Margaret Mead
(antropolog cultural) și Ruth Benedict (antropolog si folclorist), fiind interesate de raporturilor
dintre cultură și personalitate.
Culturalismul a permis crearea unei punți între științele psihologice și cele sociale. Această
orientare face parte din moștenirea lăsată de Franz Boas, tatăl antropologiei americane, urmașilor

57
săi. M. Mead, în urma cercetărilor întreprinse, a publicat cartea ,,Coming of Age in Samoa ’’,
considerată a fi fundamentală în domeniul relației dintre cultură și personalitate. În această lucrare,
ea a analizat raportul dintre cultură și personalitate, subliniind condiționarea culturală a
personalității, și nu condiționarea culturi i de personalitate. Însă, cea mai cunoscută lucrare a lui M.
Mead rămâne ,,Sex and Temperament in Three Primitive Societies ’’, în care, comparând trei
societăți din Noua Guinee, s -a străduit să demonstreze că diferențele între sexe sunt mai puțin
fondate b iologic și mai mult create de educație. Accentul pus pe particularismul cultural este dus
mai departe de către Ruth Benedict, care înțelege cultura ca un ,,întreg puternic integrat și coerent".
Studentă și ulterior asistentă a lui F. Boas, Benedict va desc hide un nou capitol de analiza în
antropologie, și anume: acela al raportului dintre personalitatea individului și condiționarea
socioculturală. Concentrarea interesului asupra personalității, a procesului formării și modelării
sale prin enculturație și a procesului creației culturale explică tendința de a apela la date din
psihologie și psihiatrie. Tema de care rămâne legat numele ei este cea a relației dintre cultură și
personalitate, o temă mult discutată ulterior în antropologia americană. În concepția lui Benedict,
cultura este ,,harta întinsă a personalității", între personalitate și cultură existând un izomorfism.
Tipurile de personalitate sunt predeterminate cultural și, la fel, culturile pot fi interpretate după o
tipologie a personalității.
Culturalismul a jucat un rol important în istoria antropologiei, atât în plan teoretic, cât și în
plan ideologic. În plan teoretic culturalismul a permis crearea unei punți între științele psihologice
și cele sociale. Cu toate că principalii reprezent anți și -au elaborat propriile concepții pe baza unei
critici a tezelor culturaliste, antropologia psihanalitică, etnopsihiatria și antropologia cognitivă fac
parte din moștenirea acestui curent de gândire. Principala obiecție împotriva culturalimului este
tendința lui de a izola fenomenele culturale de fenomenele sociale, ca și cum cultura ar constitui o
realitate în sine. Acest fapt este cauza principală a prăpăstiei care a despărțit mult timp, în mod
artificial, antropologia socială de antropologia cultur ală.
Acest curent a reprezentat o reflectare a preocupărilor antropologice, etnologice, social –
politice, economice, morale, juridice etc. din acea perioadă. Istoria științelor sociale este
incomparabilă cu istoria științelor reale, unde o para digmă nouă o înlocuiește aproape în totalitate
pe cea veche. În științele sociale lucrurile sunt mai complexe și teoriile precedente conțin mai întâi

58
fundamentele, baza de dezvoltare a antropologiei și necesită un studiu aprofundat, deoarece oferă
o perspe ctivă viitoare de dezvoltare a antropologiei.

1.4. Etnografia – reflectare a Antropologiei social -culturale

Etnografia, al cărei nume se compune din cuvintele grecești ethnos (= popor, nație, grup
uman) și graphein (= a scrie, a descrie, a prezenta), este concepută până astăzi ca o disciplină ce
corespunde unei munci descriptive de observație și scriere ce presupune culegerea de date și
documente și o primă descriere empirică sub forma înregistrării faptelor umane, a traducerilor,
clasării elementelor care sunt socotite pertinente pentru înțelegerea unei societăți.
Această disciplină ce s -a conturat cu două veacuri în urmă ca demers de cunoaștere și
prezentare a tradițiilor și modului de viață ale unor co munități considerate revolute („primitive”),
este socotită astăzi o componentă a disciplinelor sociale, însă lucrurile nu au stat dintru început
așa. Primele încercări de cunoaștere și interpretare (înțelegere) a popoarelor extraeuropene le
datorăm călător ilor, misionarilor și mai apoi exploratorilor. Pe de altă parte, așa cum s -a dovedit
în timp, descrierea manifestărilor de viață ale unui grup uman nu exclude o „coborâre în timp”,
adică o abordare istorică, dar și o minimă interpretare.
În mod surprinzător, cuvântul etnologie (derivat din același ethnos și logos = cuvânt,
discurs, cunoaștere, știință) a precedat termenul etnografie atribuit istoricului german Barthold
Georg Niebuhr (1810). Inițial (in secolul al XIX -lea), termenul etnologie aco perea studiul
societăților primitive, în mod special al omului fosil și clasificarea raselor.
În accepțiunea francezilor, elaborând materialele furnizate de etnografie, etnologia
vizează, după o analiză și o interpretare a acestora, să constru iască modele și să studieze
proprietățile lor formale la nivel de sinteză teoretică prin analiza comparativă.
În epoca actuală, britanicii utilizează termenul antropologie ca echivalent al etnologiei
franceze, iar cuvântul etnologie, pentru a desemna problemele de origine și reconstituire a
trecutului, de difuziune a trăsăturilor culturale și de contact care nu relevă în mod direct studiul
instituțiilor sociale.

59
Conceptul de etnie (ethnos = popor) ce a stat în secolul al XIX -lea la baza constituirii
etnologiei ca știință nu mai corespunde astăzi obiectului de studiu întrucât nu toate societățile
umane întrunesc toate condițiile spre a se defini astfel, ceea ce a condus la preferința pentru
termenul antropologie.
Ca o ten dință actuală remarcăm poziția etnologului contemporan care nu mai este neapărat
un martor al unei lumi care dispare, se destramă, nici recuperatorul unor mărturii ale vieții rurale
de odinioară (atât al celor care vizează aspectele ei materiale, cât și pe cele spirituale), ci poate să –
și concentreze atenția asupra faptelor vieții moderne și urbane (antropologia muncii, a hranei, a
sportului, a divertismentului etc.).
Substituirea termenului mai sus menționat cu acela de antropologie socială și culturală este
o tendință din ce în ce mai pregnant afirmată. Calificativele diferențiază această disciplină de
antropologia filozofică (discurs abstract despre om) și de antropologia fizică (studiul biologic și
fizic al caracterelor rasei, eredității, nut riției, sexului ce beneficiază de concursul științelor
medicale).
Antropologia culturală, știința despre om (cuvânt provenit din latinescul anthropos = om și
logos), disciplină apreciată ca extrem de actuală, se definește ca una globalizantă, m ult mai
generalizatoare decât etnologia. După majoritatea opiniilor, aceasta s -a născut în Statele Unite ale
Americii la începutul secolului trecut, cel dintâi reprezentat fiind socotit Franz Boas (1858 -1942),
însă termenul de antropologie a fost lansat în că din Antichitatea elenă de filozoful Aristotel, în
sensul literal de discurs despre om și se referea pe atunci la o istorie naturală a omului.
Un alt reputat etnolog francez, François Laplant ine, susține că antropologia nu există
niciodată „î n stare pură” și că n -ar fi potrivit, mai ales pentru antropolog, s -o izoleze de propriul
ei context. Cât privește raportul cu celelalte două discipline definite anterior, același autor
menționează faptul că interesează mai ales variațiile, dar pentru a fi studiate din punct de vedere
antropologic și nu doar etnografic, acestea trebuie puse în relație cu un anumit număr de invariante
căci acest lucru stă la baza demersului ce caracterizează această disciplină.
Prin urmare, ceea ce comparăm astăzi – obiceiuri, comportamente, instituții – nu pot fi
tratate ca fiind izolate de contextele lor, ci făcând parte integrantă dintr -un sistem de relații.
Pornind de la descriere (etnografie), continuând cu analiza unei inst ituții, a unui obicei, a unui

60
comportament (etnologie), căutăm să descoperim progresiv ceea ce Lévi -Strauss numește
,,structură inconștientă’’ care poate fi reperată sub forma unei dispuneri diferite într -o altă
instituție, într -un alt obicei, într -un alt comportament. Altfel spus, termenii comparației nu rezidă
doar în realitatea faptelor empirice însele, ci în sisteme de raporturi pe care le construiește
cercetătorul ca ipoteze operative pornind de la fapte.
Pe scurt, diferențele nu sunt cules e ca atare de etnolog: confruntate unele cu altele și cu
ceea ce este în final comparat, rezultă un sistem al acestora, adică de ansambluri structurate,
gândite și expuse de cercetător. Rezumând, François Laplantine arată că „Antropologia este studiul
social în condiții istorice și culturale determinate.” 23
Prin urmare, antropologia este preocupată de totalitate, antropologul studiază omul sub
toate aspectele și dimensiunile. Spre exemplu, elementele economiei nu pot fi înțelese și explicate,
decât în relație cu fenomenele politice, religioase, parentale, tehnice, estetice. Fiecare element
izolat capătă semnificația ansamblului cultural și social în care este inserat. Același ansamblu
social poate fi de asemenea remarcat de alte discipline cu ca re antropologia intră în
complementaritate.
Un set minimal de întrebări în legătură cu societățile studiate la care antropologul își
propune să răspundă ar fi:
• Care este natura obiceiurilor și a instituțiilor?
• Care este maniera în care indiv idul vede propria cultură?
• Ce semnificație îmbracă între grupurile vecine diferențele sociale și culturale?
Conceptul de folclor definește multitudinea de manifestări tradiționale / populare / rurale:
dansul , muzica și creațiile transmise pe cale orală (basme și povestiri, proverbe și ghicitori,
povestiri cântate și poezii cu finalitate ceremonială și augurală). Cuvântul folclor, derivat din două
substantive englezești: folk (= popor) și lore (= știință, cunoaștere), a fost propus de W. J. Th oms
în 1846, impunându -se apoi destul de rapid în ciuda ambiguității lui (traducerea ad litteram fiind
,,știința poporului”). Prin urmare, prin folclor este desemnată o realitate (știința deținută de popor,
patrimoniul său cultural) devenită obiect de stud iu pentru cercetători, dar și o disciplină (știința
despre popor, demersurile de cunoaștere a patrimoniului său cultural).

61
Deși creația populară este prin excelență una sincretică prin formă, limbaj și funcționalitate,
din necesități metodologi ce, s -au creat subramuri ale folclorului (literar, muzical, coregrafic).
Pentru a risipi orice urmă de confuzie, în literatura română de specialitate sunt utilizați termenii
folcloristică și artă populară , ce desemnează suma acestor demersuri. În studiul m anifestărilor ce
țin de aspectul material se disting specializările în tehnica populară (ocupații și meșteșuguri) de
cele care au în vedere virtuțile artistice (artă populară), cu toate că și aici ne confruntăm cu aceeași
realitate, cea a obiectului utilit ar cu aspect estetic.
De-a lungul timpului, cercetătorii români s -au străduit să armonizeze această terminologie
cu obiectul de studiu – cultura populară și segmentele ei – și totodată, cu tipul de abordare și
metodele specifice. Rămân notabile trei contribuții la delimitarea și definirea disciplinelor: ideile
și principiile formulate de Ovid Densusianu, în 1909, la inaugurarea cursului de folclor de la
Universitatea din București, cele rostite de Romulus Vuia, la deschiderea cursului de etnogra fie de
la Universitatea din Cluj (1926) și cele propuse de profesorii bucureșteni Mihai Pop și Pavel
Ruxăndoiu în capitolul „Cultură populară și folclor. Delimitări” al cursului „Folclor literar
românesc”. 24
Monografia este o lucrare care evidențiază tot ceea ce înseamnă viața unei etnii (grup) de
la faptele ecologice la cele spirituale, pornind de la realitatea socioeconomică și de la coordonatele
istorice ale așezării studiate. Rezultatele monografiei prezintă ,,două mari inconveniente: se
bazează mult prea mult pe observație și prea puțin pe analiza din perspectiva reprezentanților
comunității studiate și reclamă o omnicompetență greu de realizat din partea cercetătorului. O
monografie trebuie să fie, la modul ideal, atât descriptivă, cât și explicativă, unică și comparabilă,
să atragă atenția atât asupra singularului (particularului), cât și asupra generalului. Etnologia, chiar
dacă s -a oprit multă vreme asupra studiilor monografice locale, nu s -a limitat la microsoci al, orice
monografie lăsând să se întrezărească rețele, relații globalizante, raporturi sociale și culturale la
scară amplă. Tocmai de aceea au fost preferate, în locul marilor lucrări monografice, cele ale
satelor, cartierelor, familiilor, ce servesc drep t modele la scară redusă ale unor grupuri și arii mai
mari. De asemenea, sunt preferate monografiile orientate spre un fenomen care permite regruparea
în jurul lui a principalelor aspec te ale vieții unei societăți.’’ 25
Cercetarea aprofundată de specialitate în domeniul folcloristicii are în Ovidiu Bârlea și
Alexandru I. Amzulescu două exemple ilustre în Romania. Desfășurate după rigorile științifice ale

62
domeniului în arii culturale ample și reprezentative pentru epica populară în proză și, re spectiv,
pentru cea cântată, demersurile celor doi oameni de știință s -au finalizat prin lucrări impresionante
de texte (Ov. Bârlea, ,,Antologie de proză populară epică ’’, București, ESPLA, 1966) și tipologii
(Al. I. Amzulescu, ,,Cântecul epic eroic ’’ (Tipologie și corpus de texte poetice), București,
Ed.Academiei, 1981 și ,,Balada familială ’’ (Tipologie și corpus de texte poetice), București, Ed.
Academiei, 1983 – amblele incluse în ,,Colecția Națională de Folclor ’’) ce constituie astăzi
martori -tezaur ai unor subcategorii trecute în fondul latent al culturii populare. Cercetarea
monografică a căpătat o mare amploare în deceniile al treilea și al patrulea ale secolului trecut fiind
pusă sub semnul afirmării unei discipline noi: sociologia. Cunoscute sub num ele de „campaniile
Școlii sociologice de la București”, amplele cercetări inițiate de Institutul Social Roman (azi
Institutul de Socio logie al Academiei Român e) și coordonate de savantul Dimitrie Gusti s -au
derulat de -a lungul unui deceniu și jumătate în O ltenia (1925, Goicea Mare (Gorj); 1930, Runcu
(Gorj), Moldova (1927 și 1938, Nerej – Putna (actualul județ Vrancea); 1928, Fundu Moldovei
Câmpulung (actualul județ Suceava) și Basarabia (1931, Cornova – Orhei (Republica Moldova),
în Transilvania 1929 și 19 32, Drăguș – Făgăraș (actualul județ Brașov); 1933, Făgăraș; 1935, Șanț
– Năsăud (actualul județ Bistrița -Năsăud); 1939, Țara Oltului – Făgăraș) și în Muntenia (1926,
Rușeț – Brăila; 1939, Plasa Dâmbovnicului (în actualul județ Dâmbovița). Au fost alese cu
precădere zone cu identitate bine conturată și pregnant afirmată, așa numitele „țări” ce avuseseră
în epoca premodernă autonomie politico -administrativă consolidată de poziția geografică: Hațeg,
Vrancea, Orhei, Câmpulung, dar și așezări plasate în zone de interferență precum cele
subcarpatice. Definindu -și intențiile, profesorul Gusti arăta că o cercetare monografică nu este o
excursie de scurta durată, ci constituie o mun că într -un laborator social viu ; observatorul trebuie
să fie așadar informat cu serio zitate despre tot ce s -a scris despre localitatea și regiunea studiată;
trebuie să fie apoi echipat cu toate instrumentele tehnice necesare asigurării unei documentații cât
mai vaste posibil, începând cu aparatul de fotografiat și până la camera de luat ve deri. (Dimitrie
Gusti, ,,Știința și pedagogia națiunii ’’, 1941)
Cercetarea concepută de profesorul Gusti se desfășura pe patru coordonate – cosmologic,
biologic, psihologic și istoric – și avea în vedere manifestările spirituale, economice, etico -juridice,
politico -administrative, precum și unitățile și proc esele sociale. Membrii echipelor sociologice
aveau formații și specializări diferite: sociologi, istorici, medici, ingineri, dar și filologi,
muzicologi și artiști. S -au lansat în acest context conceptul de sociologie militantă care punea în

63
evidență o nou ă condiție, cea a cercetătorului angajat într -un demers de cunoaștere aprofundată a
satului, urmat de implicarea lui în activitați de de educare și culturalizare a locuitorilor satelor
românești, căci, încă din 1934, mentorul acestei școli afirma: „Monogra fia însemnează în același
timp o disciplină sufletească din care participantul se alege cu mai multă putere de inițiativă, cu o
exercitare și o verificare a aptitudinilor științifice și cu o mai mare iubire de țară, de care se leagă
printr -o cunoaștere adâ ncită și o convingere științifică. Adevăratul monografist mai învață apoi a
fi sincer, dezinteresat, îndrăzneț în inițiative și totuși modest și, mai ales, deprinde marile virtuți:
a observa și a ști ceva înainte de a judeca și a judeca înainte de a vorbi și hotărî. ’’ 26
Observarea îndelungată, tihnită și repetitivă îl ajută pe etnograf să înțeleagă faptele, apoi
să confrunte sensul pe care este capabil să -l confere acestora cu cel dat de membrii comunității
studiate. Numai locuind neîntrerupt în aceeași așezare etnolograful poate să elimine riscul de a
pierde ceva, fiindcă o serie de evenimente sunt recurente și periodice, aceste caractere fiind impuse
de practica socială (obiceiurile de trecere cu caracter ocazional, obiceiurile vieții de fami lie) sau
se proiectează pe un fundal magico -ritual (riturile de invocare a ploii, magia curativă).
Așa cum arată Jean Copans, ,,asemenea evenimente pot fi generate de un sejur prea scurt,
de reveniri complementare, de o percepție trunchiată și /sau inadecvată a semnificațiilor
manifestărilor vieții sociale și culturale ’’. 27
Ancheta de lungă durată este fructoasă în măsura în care cercetătorul este dispus să -și
sacrifice un timp apreciabil pentru adaptare tinzând să devină, la modul ideal, „unul dintre ai lor”,
cât și să reconsidere „din mers” strategia și tacticile aplicate în atingerea scopului. Cercetarea de
tip etnografie în propria cultură se poate face prin anchetă de lungă durată ce nu implică în mod
necesar și obligatoriu pre zența neîntreruptă în teren. Este așa numita anchetă prin metoda panel
(Vulcănescu, Romulus (1979), Dicționar de etnologie. Dicționarele Albatros, p. 180) ce
desemnează revenirea la intervale de timp stabilite în urma unei cercetări prealabile de durată
medie în cursul căreia cercetătorul a obținut suficiente informații pent ru a-și fixa reperele
temporale necesare. Prin urmare, o asemenea anchetă se poate derula de -a lungul mai multor luni
sau ani.
Etnografia nu trebuie confundată cu etnologia. Cea dintâi înseamnă studiul unei singure
societăți, sub multiple asp ecte, pe când cea de -a doua reprezintă studiul comparativ al mai multor
societăți: „Etnografia ne vorbește despre ceea ce este distinctiv la o cultură particulară; metoda de

64
comparare trans -culturală ne spune ce anume este general, ce este adevărat pentru două, pentru
mai multe sau chiar pentru toate culturile umanității.” 28
Antropologia a plecat întotdeauna de la particular, de la studiul etnografic, pentru a ne
oferi descrieri cât mai complete ale unor societăți umane, însă a manifestat mereu și o tendință
către generalitate, pentru a ne indica acele trăsături generale, proprii oricărei culturi, din orice timp
și loc. „Cu sigurantă că fără etnografie, studiul comparativ trans -cultural ar fi imposibil. Dar în
absența studiului comparativ trans -cultural nu am putea vorbi sau scrie despre ceea ce este
universal și ceea ce este variabil în culturile umane, și nu am putea afla de ce există această
variație.” 29 Etnologia, sau studiul comparativ al culturilor este fundamentul a ceea ce se numeș te
astăzi Antropologie culturală . Etnografia, pe de altă parte, reprezintă metoda antropologiei în
genere, așa încât
trebuie să vedem în ce constă ea mai precis.
În antropologie, termenul „etnografie” are două înțelesuri: ,,etnografia ca prod us –
documentele etnografice, articolele sau monografiile scrise de către cercetători – și etnografia ca
proces, ca metodă, cercetarea etnografică de teren pe care o întreprind aceștia în vederea redactării
documentelor etnografice. ’’ 30

1.4.1. Relatia Etnografie – Geografie Umana

a. Așezarea și locuința
Cercetările etnografice evidențiază un raport de interdependență între așezare -gospodărie,
pe de o parte, și mediul geografic, condițiile economice, istorice și demografice, pe d e altă parte,
care, evident, s -au manifestat în timp în forme diferite. Nu întâmplător se poate vorbi despre
așezarea umană ca despre un produs al civilizației și culturii.
Privit sub aspect spațial și temporal, raportul de interacțiune și int erdependență dintre
mediul înconjurător și comunitățile rurale a fost determinat pentru viața societății.

65
În satul tradițional omul s -a integrat mediului formând împreună un tot armonios.
Așezările și gospodăria relevă această dorință a omului de adaptare la condițiile naturale. De -a
lungul timpului umanizarea mediului s -a făcut fără distrugerea lui. De aceea se discută despre
ecosisteme de munte, de dealuri, de câmpie, toate acestea reflectându -se atât în manifestările vieții
sociale, cât și l a nivelul mentalităților. Adaptarea rațională la mediul geografic, folosirea judiciară
a resurselor locale pentru amplasarea și amenajarea satului și gospodăriilor, pentru dezvoltarea
acestora în condițiile de viață concrete ale fiecărei etape socio -istori ce, presupune o continuă
îmbogățire de cunoștințe, o continuă perfecționare a mijloacelor și tehnicilor de muncă.
Similitudinea, ca aspect al conlocuirii etnice la nivelul așezărilor implică prezentarea
acestora din perspectiva structurii și t exturii, pe de o parte, și a funcțiilor economice, pe de altă
parte.

b. Gospodăria
Structura gospodăriei este determinată de un complex de factori ce acționează în
interdependență, și anume: habitatul în care este amplasată, vechimea așezării, tipul de așezare în
raport de structură, textură și funcția economică, ocupația de bază a locuitorilor, etapa în care a
fost construită gospodăria și fazele de constituire a acesteia etc.
În funcție de aceste aspecte și gospodăria este adaptată satisfacerii necesităților cotidiene
ale familiei, adăpostirii atelajelor, unelt elor, animalelor și produselor activității economice
desfășurate.
Analiza structurii gospodăriei evidențiază:
– a) segmentarea spațiului gospodăriei în două curți: ,,curtea casei" și ,,curtea
(oborul) animalelo r", grădina, fapt ce ține de necesitățile și de ocupația de bază a locuitorilor.
– b) prezența următoarelor construcții componente ale gospodăriei: casa,
bucătăria de vară, adăpostul pentru animale, cuptorul, baia, curnicul pentru păsări.
Menționăm că prezența acestor construcții variază de la o gospodărie la alta, în funcție de
starea economică a proprietarului și de starea în care se află gospodăria, fiind bine cunoscut
fenomenul demografic din aceste localități . Exemplificăm în acest sens: gospodării în care nu se

66
mai găsesc adăposturile pentru animale; gospodării în care se găsește numai un tip de adăpost
pentru animale în funcție de cele pe care le are proprietarul; gospodării în care se refac sau se
construie sc anexe (magazia, cuptorul, bucătăria de vară).
Împrejmuirile exterioare erau altădată numai din stuf, acum sunt făcute din diferite
materiale: papură, nuiele, scândură, plase de prins pește.
În mai multe legende cosmogonice rom ânești, „centrul” satului, de unde începe și în jurul
căruia se relizează macrocosmosul, este denumit „axis mundi”, Referindu -se la satul românesc ca
„axis mundi”, ca centru spiritual, sufletesc al vieții țăranului, Lucian Blaga afirma că „satul nu este
situat într -o geografie pur materială și în rețeaua determinantelor mecanice ale spațiului, ca orașul;
pentru propria sa conștiință, satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit. Satul se
integrează într -un destin cosmic, într -un mers de viață totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai
exista nimic. Aceasta este conștiința latentă a satului despre sine însuși.” 31
Teritorial, satul reprezintă un complex format din terenul pe care se construiește (vatra) și
terenul productiv (moși a).
Alegerea locului pentru sat se făcea, în trecut, prin tragere cu arcul (gestul acesta
miticosimbolic, amintind de vânătoarea rituală) sau prin aruncarea unui par (a unei bâte).
Momentul -cheie al întemeierii satului și apoi al casei îl constituia bătutul țărusului, al
parului, care devenea „axis mundi”, unind Cerul patern cu Pamântul matern.
Întemeierea constituie fără îndoială o practică de natură magică, deoarece prin bătutul
parului se consideră că se realizează transferul vieții întemeietorului pentru însufletirea creației
(„Cine bate parul nu mai trăiește mult”, spune o credință populară). În unele sate, parul a fost
înlocuit cu crucea creștină. Nu este deloc lipsit de importanță faptul că, potrivit cutumei și unei
puternice credințe populare, bărbatul care caută și decidea locul de amplasare a viitoarei așezări
sau a viitoarei locuințe trebuia să fie un om sănătos, cu copii și fără defecte fizice. Niciodată locul
nu se stabilea întâmplător, fiind decis prin act e magice (de exemplu, animale domestice erau lăsate
libere în spațiul ales și dacă nu aveau manifestări ciudate însemnă că locul era benefic; un rol
important în mentalul colectiv îl aveau și visele premonitorii).

67
Pâna la mijlocul secolului a l XX -lea, în jurul satului se trăgea brazda satului (brazda
țarinii) care, de fapt, reprezenta terenul productiv al comunității respective. Era foarte important
ca terenul ocupat să fie suficient de mare pentru satisfacerea nevoilor de hrană, tinându -se se ama
și de numărul locuitorilor comunității cu putere de muncă. Adesea, mărimea terenului productiv
(moșiei) era egală cu sprafața pe care o putea înconjura un om într -o zi sau într -o zi și o noapte,
călare sau pe jos. Un exemplu interesant, este cel care s e referă la o practica magică de stabilire a
terenului productiv, în felul următor: în centrul satului se bătea toaca de lemn, suprafața fiind
extinsă pâna acolo unde nu mai era auzită. Hotarele, din momentul în care erau stabilite, aveau
valoare absolută, demarcând satul de tot ceea ce se afla în afara lui. Țaranii credeau ca hotarul era
circulat de spirite malefice (strigoi, iele, ciumă, moartea) și, de aceea, acolo nimănui nu îi era
îngaduit să doarmă și nici să construiască vreun adăpost. Potrivit menta litații românului, numai
spațiul din interiorul hotarului putea să asigura liniște. În acest sens, ceea ce afirma etnologul și
antropologul, Andrei Oișteanu, este relevant: „În hotar omul merge liniștit, merge ca pe locul lui,
n-are de ce se teme. Hotarul e așa ca o îngrădire ce cuprinde satu -ntreg. ‹‹Hotarul nost e satul
nost››, cu precizarea că ‹‹Cine a trecut hotarul nu mai e la el acasă. Dincolo e altceva și nu știi ce;
poate -i o lume bună. Eu știu că de trec hotarul nu mă mai simt bine; am așa o teamă› ›” 32
Deci, hotarul a fost secole de -a rândul pentru mentalul românesc un reper material, locul
cert de demarcație a „înăuntrului” de „afară”, și, în același timp, un reper
cu valențe simbolice.
Lucian Blaga, în Discursul de Recepție în Academia Româna, rostit în anul 1937, Elogiul
satului românesc, spunea despre „cosmocentrismul” 33 satului românesc, că ,,nu trebuie înșeles ca
o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate ce derivă dintr -o supremă
rodnică naivitate. Fiecare sat își are sub acest unghi mândria sa, care -l împinge spre o diferențiere
de celelalte sate în vecinate sau mai depărtate.’’ 34 De aici, putem deduce că acest „cosmocentrism”
poate fi privit el însuși „ca un posibil izvor pen tru individualismul românesc” 35, dar și ca o
dimensiune simbolică a permanenței și a imuabilului, pentru că, în viziunea țăranului român,
reperele, coordonatele ontologice stabilite clar prin cutumă nu puteau fi modificate, înnoite decât
dacă noile elemen te corespundeau tiparului său mental, structurii sale interioare.

68
De-a lungul veacurilor, în fața vicisitudinilor de tot felul, satul românesc, metaforic numit
de Lucian Blaga „satul -idee”, și -a păstrat atributul autenticității, credința, arta , creațiile spirituale,
tocmai pentru că, crezându -se situat în „inima unei lumi”, și -a fost suficient sieși.
În satul tradițional românesc, casa reflectă particularitați de construcție ce îi confereau un
profil arhitectonic specific, imprima t de ocupații, de gradul de spiritualitate etnoistorică și, mai
ales, de un deosebit simț artistic.
Menționăm că o casă se clădea numai după ce se desfășurau riturile specifice de
construcție. În trecutul îndepartat, pentru consolidarea în ans amblu a casei, se zidea de viu un om,
în Evul Mediu se punea la temelia construcției măsura umbrei furate a unei ființe umane. Mai
târziu s -au introdus în ziduri înscrisuri apotropaice cu valoare de talismane, iar în ultimele două
secole se sacrifica o pas are de curte. Acest din urmă ritual se practica și în zilele noastre.
În satele noastre, pâna la începutul secolului al XX -lea, specifice erau casele din
bârne de lemn (de obicei de brad), rotunde ori cioplite în muchii și „prinse în unghiuri pe sistemele
numite coadă de pește sau cheotori” 36 sau din chirpici și foarte rar se întâlneau case din cărămidă,
din piatră.
La început acoperișul era din paie (îndeosebi în zona moților), iar apoi a fost facut din
sindrilă și din draniță. În regiunile de munte, acoperișurile erau foarte înalte în raport cu pereții,
deoarece asigurau o întreținere mai bună în fața ploilor și zăpezilor abundente.
Casa tradițională românească era construită pe orizontală, pe suprafața pământului, și nu
pe verticală ca în spațiul mediteranean (de exemplu). Planul de construcție diferea, în general, de
la o zonă a țării la alta. Totuși, o notă comună a caselor poate fi remarcată, și anume distribuirea
încăperilor. Țăranul nostru avea în vedere în pr imul rând o odaie mare (i se spunea „casa mare”),
destinată musafirilor (oaspeților), o odaie în care se pastrau obiectele de strictă necesitate, unde se
afla și vatra sau soba cu plită și camara (celarul) pentru depozitarea alimentelor.
Modu l în care se construiau casele reliefează un modus vivendi specific, un tipar mental
care evidențiază spiritul deschis, felul primitor de a fi al românilor și simțul estetic. Lucian Blaga,
scriind un eseu despre casele din Ardeal, intitulat ,,Case româneșt i’’, inserat în volumul ,,Zări și
etape’’, face câteva observații notabile despre specificul caselor românilor și diferențele dintre

69
acestea și casele sașilor. Astfel, „casele săsești stau una lângă alta, formând un singur mare zid
către stradă, impunătoar e, cu ferestre înalte, care nu îngăduie priviri din afară, purtând
convențional pe frontispiciu câte o maxima biblică. Comuna săsească e o colectivitate raționala de
oameni închiși, fiecare afișând pe frunte imperativul categoric. Casele românești sunt mai libere
laolaltă, ele se izolează prin grădini, au pridvoare împrejur și ferestruici așa de joase, că poți vedea
totul înăuntru, casele formează grupuri asimetrice, ca țăranii când se duc în dezordine la o
înmormântare sau la o nuntă. Comuna românească e o colectivitate instinctivă de oameni deschiși,
iubitori de pitorescul vieț ii.” 37
Pentru țăran, casă nu a reprezentat doar un obiect, ceva pur material care aparținea unei
ordini economice, ci, cum spunea socilogul și etnograful, Ernest Berne a, era și „o problemă de
ordin spiritual și social”, „o expresie a orizontului său de viată, o expresie a nevoilor sale interioa re,
de orientare spirituală”. 38
Nu întâmplător, pe fruntarul casei erau sculptate palme deschise ridicate, șarpel e casei,
însemne astrale (soarele, luna), iar în dreapta și în stânga intrării capete de cai stilizate, ce
simbolizau spiritele solare protectoare ale locuinței, aceste elemente simbolice neavând vreun
caracter utilitar, material, ci doar unul estetic, spi ritual. Prispa (cerdacul) care, în general, înconjură
construcția, reprezentă un element arhitectonic de protecție exterioară a pereților împotriva
intemperiilor, însă era și un spațiu cu valență mitică, de tranziție între exterior și interior, între
curte și casă și invers. În acest loc se desfășurau câteva activități mitico -magice (la naștere, nuntă,
înmormântare), pe prispa erau primiți colindătorii la sărbătorile de iarna și, câteodată, femeile
aruncau de pe prispă, noaptea, farmece și vraji în direcția unde se afla destinatarul.
Un alt loc important al casei îl constituiau pragurile, cu rol major în riturile de trecere (de
exemplu, la nuntă, mirii erau întâmpinați pe prag de către socri și nași). Trebuie precizat că, la
construcția casei, sub prag se îngropau bani pentru a atrage, prin
magie simpatetică, bogația în locuința respectivă.
O importanță majoră î n activitățile cotidiene, dar și în practicile mitico -magice
au avut, de asemenea, vatra și hornul (coșul). Vatra simboliza contactul divin al Pamântului cu
Cerul. Pe vatră se pregatea hrana, tot acolo femeia năștea primul copil, ca să aduca noroc, pe vatr ă
se făceau descântece, vrăji de dragoste, se ghicea viitorul. Era, în același timp, și un spațiu al

70
siguranței, întrucât sub vatră se păstrau banii într -o ulcică de lut, ca să nu fie furați de răuvoitori.
În jurul acestui element central, unde se producea u lumina, căldura și hrana, se organiza casa
propriu -zisă.
Coșul (hornul) reprezenta una dintre intrările locuinței, deschisă permanent și se credea că
prin aceasta „deschidere” magică circulau vrajitoarele, demonii, zburătorii, în timpul activ ității lor
nocturne. Țăranii considerau că prin horn ieșea sufletul celui care deceda pe vatră.
Toate aceste elemente compuneau casa țăranului român, care la rândul ei facea parte din
gospodărie, alaturi de curte și anexe. Potrivit credinței r omânilor, gospodăria, deci spațiul locuit
de om, era protejată magic de gard și de poartă. Conform tradiției, nimeni nu avea voie să treacă
pragul porții sau să intre în casa rămasă deschisă, dacă cel care locuia acolo nu era acasă. De aceea,
erau lăsate a numite semne (un ciomag, un topor) pe pragul casei sau sprijinite de ușă, prin care
străinii erau avertizați asupra absenței membrilor familiei. Dacă semnele respective de interdicție
erau desconsiderate și cineva pătrundea totuși în casă fără permisiune, faptul era considerat
profanare a locuinței. În situația când intrușii, „profanatorii” erau prinși, își primeau pedeapsa (prin
lovirea cu ciomagul sau cu toporul) de la proprietar, iar acesta nu putea fi sancționat în nici un fel.
Casa considerată profanat ă era imediat purificată prin fumigații cu rășină de brad. De asemenea,
purificarea casei se făcea cu o ocazie specială, și anume de Anul Nou. Acest rit ancestral de
purificare a fost preluat de ortodoxism în Evul Mediu.
Potrivit mentalității tradiționale, orice eveniment semnificativ din existența omului
(naștere, nuntă, moarte) trebuia să se desfășoare în casă, acasă, pentru că altfel
era considerat atipic, nefiresc.

c. Ocupațiile
Etnografii împart ocupațiile în două mari categorii:
– a). de bază sau principale și
– b). secundare.

71
În sistemul economic de tip european ocupațiile de bază era cultura cerealelo r și creșterea
animalelor sau agricultura și păstoritul, iar ocupații secundare: culesul din natură, vânătoarea,
pescuitul, albinăritul, lemnăritul. Sistemul ocupațional era flexibil, permițând schimbări
accentuate între cele două componente în funcție de zonă sau imprejurări instorice. Acest sistem
se deosebește radical de alte sisteme ocupaționale tradiționale din lume ca orezăriile chinezești
care lasă loc puțin pentru animale sau culturile amerindiene de porumb și cartof, fără intervenția
animalelor. În Europa cultura cerealelor presupune creșterea animalelor: pentru forța de tracțiune,
pentru transportul gunoiului de grajd, folosirea de către turme a resturilor vegetale. Din perspectiva
creșterii animalelor sistemul tradițional european permitea deschid erea periodică a cîmpurilor
cultivate către turmele de animale proprii sau din alte zone, venite prin transhumanță. Economiștii
vorbesc de un cerc vicios: există o permanentă dispută între crescătorii de animale și cultivatori,
această dispută fiind sesiza tă și la nivelul gospodăriilor.
Agricultura are mai multe componente în economia tradițională, cea mai importantă este
cultura cerealelor la care se adaugă cultura legumelor, plantelor oleagenoase etc. și ramurile ei
specializate, pomicultura ș i viticultura.
Studiile aheologice și paleontologice evidentiază prezența timpurie, de mii de ani, a
varietății vechi a grâului, păstrat în denumirea românească de alac (grâu primar). Arheologii l -au
descoperit, în special, în stare carbonizată. Grâul este o plantă care se cultivă în două varinate: de
primăvară și de toamnă. Necesită gunoire, două arături: înainte de semănat ,iar după semănat se
mai aplică o operațiune, anume plivitul. Riturile pentru grâu: pentru încolțit, pentru a -l feri de
pericol, la seceratul grâului (cel mai important moment al ,,dramei anuale” – M. Eliade). Bine
încadrat ritualic, cununa de seceris era împletită de fete din ultimele spice din holdă. Ea era dusă
acasă de către o fată pe cap, oamenii din drumul fetei udând cu nuna. Prin forma și faptul că purta
ultimele boabe, cununa, avea rol de a transmite principiul fertilității de pe un an pe altul. Cununa
era păstrată pentru anul următor, boabele erau amestecate în sămânța din anul următor. În Bihor
se fac cununi de spice de Rusalii fiind tot un rit al fertilității, făcute de fete de măritat. Ca mijloace
de treierare cea mai rudimentară, pentru cantități mici, este îmblătitul, fiind folosit îmblăciul. Altă
modalitate, folosită, în special, în zona mediteraneana, era călcatu l grâului cu ajutorul animalelor,
fiind preferat calul, acesta fiind mai rapid decăt boul care avea și copită despicată. Doasca era
folosită pentru treierat, un fel de sanie de lemn care avea pe fund încastrate bucăți de cremene ce

72
era trasă peste grâu. Ta valugul era o altă modalitate. În timp, de la jumatatea secolului al XIX -lea,
se răspândesc mașinile de treierat. Cea mai veche era ghipul, acționat manual.
Mijloacele de depozitare a grâului erau diverse. În gropi de cereale, în trunchiuri d e copaci
scobiți (buduroaie), în coșuri de nuiele împletite, în hambare din lemn de fag sau de stejar, în vase
mari din ceramică (pentru semănatul grîului și a cânepii, în special.
Sistemele agricole. Agricultura de tip european are multe impedimente majore. Grâul
epuizează pământul apărând problema refacerii productivității solului. Aceasta se poate realize
prin două mijloace: lăsarea pământului necultivat sau prin gunoire. Cele două modalități erau
combinate.
Cel mai vechi sistem agricol este cel cu pârloagă. Etnograful Valer Butură îl numește și
sistemul desțelenirii și defrișării permanente. Acest sistem presupune cultivarea unei suprafețe de
pământ pentru un anumit număr de ani apoi abandonarea sa în favoarea altor utilit ăți și luarea în
circuit a altor suprafețe. Acest sistem este încă în folosință în România, în zonele montane din
Apuseni (o bucată de pămînt este cultivat doi sau trei ani apoi este lasată să se odihnească 7, 10
sau 15 ani fiind folosit în alt scop). Sist emul cu un câmp este un alt tip de sistem. Presupune
existența unui habitat compact, cu hotare rstrânse sau cu hotare foarte întinse pe care nu le pot
cultiva din cauza lipsei forței de muncă. Primul este un sistem individual, al doilea este unul
comunitar . Cele două sisteme clasice europene sunt cu două și trei câmpuri. Sistemul cu două
câmpuri este numit și sistemul roman, este specific spațiului mediteranean și presupune împărțirea
hotarului arabil în două părți aproxiamtiv egale, jumătate cultivat într -un an, cealaltă în anul
următor. În anul necultivat unul din câmpuri are destinație pastorală sau este ogorat.

Creșterea animalelor
Păstoritul reprezintă unul din elementele culturale definitorii pentru români. Folclorul
românes c este în mare măsură unul pastoral. Ideea a fost politizată, vorbind de vocația pastorală
migratorie a poporului român – teoria părăsirii Daciei. Păstoritul românesc s -a impus cultural în
această zonă, terminologia pastorală românească intrând și în alte limbi: poloneză, slovacă,
maghiară etc. O altă problemă este legată de speciile crescute, accentuat fiind caracterul ovin. Oile
au reprezentat o specie importantă în anumite regiuni cu specific pastoral. Creșterea vitelor s -a

73
dezvoltat în acele perioade în care instabilitatea politico -militară fîcea imposibilă practicarea
agriculturii.
Cel mai frecvent a fost păstoritul agricol local, caracterizat printr -o mare diversitate a
speciilor animaliere, prin complementaritatea culturilor cerealiere – creșterea vitelor. Turmele de
animale nu depășeau niciodata hotarul satului. Al doilea sistem este păstoritul pendulant cu două
variante: pendulare simplă și pendulare dublă. Exista în acest tip de păstorit și prezența uneori a
vitelor (toamna și primavara ) în zona fânețelor pentru pașunat. Cea de -a doua variantă, ce
presupune mișcarea din hotarul satului, are un element în plus: văratul se face în zona alpina iar
iernatul în zona de câmpie adiacentă. Forma de păstorit intermediară este între cel local și c el
transhumant.
Păstoritul transhumant este cea mai spectaculoasă formă de păstorit la nivel național și
european. Fernand Braudel identifică două zone majore de păstorit transhumant în Europa:
– 1. Cel mai spectaculos prin numă rul mare de animale antrenate, funcționând la scară
istorică în Spania,
– 2. A doua este cea oferită de păstorii din Sudul Transilvaniei. Păstoritul transhumant
este o formă de participare a muntelui la economia șesului folosind resturile ve getale sau pământul
necultivat. Păstoritul transhumant din România are trei zone majore:
– a. Una, și cea mai importantă, este cea practicată de oierii din Mărginimea Sibiului
având ca destianții Campia și Lunca Dunării sau Campia Tisei și Dobrogea,
– b. A doua zonă este cea reprezentată de oierii din zona Bran cu deplăsări la sud de
Carpați,
– c. A treia zonă este a oierilor din zona Bretcu cu deplasări în Bugeac, zona Moldovei.

Viticultura și pomicultura
Mai mult decât cultura cerealelor, cele două ramuri specializate asigură stabilitatea
popoarelor agricole. Ambele sunt vechi realități în spațiul românesc, fapt evidențiat de
terminologia viniviticolă și pomicol ă de origine preponderent latină. Viticultura s -a dezvoltat atât

74
din considerente economice, cât și spirituale. La nivelul României de azi viticultura a fost
documentată încă din Antichitate. În evul mediu sunt atestate podgorii importante în toate regiuni le
românești (via era cultivată atât pe domeniile particulare cât și pe cele mari).
Viticultura a dezvoltat un patrimoniu instrumental foarte important: de la cosoare și cuțite
de tăiat via până la vase speciale pentru cules strugurii, vase pen tru zdrobit (cea mai cunoscută
tehnică de zdrobit este cea prin călcarea cu picioarele). A mai dezvoltat buți pentru depozitare,
teascuri pentru stors (de la cele obișnuite cu șurub vertical, central, la cele cu șurub latral). Trebuie
remarcate și pivnițel e care se constituie într -un patrimoniu architectural.
Pomicultura este pomenită în documentele evului mediu foarte frecvent, fructele
constituind o importantă componenta a hranei tradiționale atât proaspete cât și uscate. Acestea erau
și obie cte de comerț (un document din 1770 amintește zeci de sate ca fiind cele care fac schimb la
câmpie cu fructe în favoarea cerealelor). Pomicultura are nevoie de un minimum de instrumentar
care devine mai complicat în două cazuri: instalațiile de producere a țuicii și a instalațiilor de uscat
poamele. Documentele medievale înregistrau cazanele de fiert țuica, proprietarii lor fiind, în
general, mai instăriți.

Ocupațiile secundare
Sub acest nume cunoaștem o serie de indeletniciri ca v ânătoarea, pescuitul, culesul din
natură, lucrul la pădure etc. Culesul din natură, cea mai veche îndeletnicire, s -a perpetuat până azi,
cu precizarea că a fost mult mai prezentă în societatea anterioară din considerente economice.
Culegerea plantelor medi cinale este o altă îndeletnicire cu vechime.

Vânătoarea
Vanatoarea și pescuitul constituie două ocupații de tradiție veche, ce preced celelalte
ocupații. Vănătoarea a dus la creșterea animalelor și a asigurat la scară largă a ist oriei grupurilor
umane importante resurse energetice și de proteine în scop alimentar, dar și blănuri, piei etc.
Carnea obținută din vânat (până la începutul epocii moderne) a fost foarte importantă. De
asemenea, vânătoarea a suscitat interesul tuturor soc ietăților umane până în ziua de azi. Vânătoarea

75
tradițională a presupus o gamă de mijloace tehnice, multe dintre ele sunt prezente încă în zilele
noastre. Unele tehnici și mijloace atestate de studiile etnografice sunt adaptate speciilor de animale
vânate, la condițiile de relief și climă, la sezon etc.
Pentru animalele mari un mijloc tradițional de vânatoare erau gropile care se săpau pe
drumurile obișnuite ale animalelor pentru adăpat sau pentru procurarea hranei. Aceste gropi erau
de mai mul te tipuri: simple sau cu țepi (pentru animalele carnivore). De obicei se puneau momeli
în fața gropii. Alte mijloace de vânatoare sunt cursele. Și acestea sunt de mai multe tipuri, de la
simple la cele mai avansate. De asemenea, se foloseau și lațurile car e prindeau animalele de cap
sau de picioare. Pentru animalele mai mari se foloseau cursele/ capcanele care le prindeau de
picior. Mai existau și alte mijloace: arcul cu săgeți, armele de foc etc. Prezența bourului a fost
foarte importantă, el fiind mamifer ul cel mai mare al Europei. Prima atestare a vânării sale apare
pe la aproximativ anul 1200 în judetul Sălaj, la inceputul sec XVII era încă liber în Transilvania,
însă azi este dispărut. Alte animale care azi au dispărut, dar care în trecut au fost import nate în
vânătoare, sunt castorii (sau brebii), dropiile etc.

Lucru l la pădure
Lucrul la pădure este o alta ocupație a lumii moderne. Ea exploatează pădurile pentru
valoarea lor industrială. A dus la o specializare apărând așa numitele sate de stâjenari, oameni care
erau foarte apreciați pentru modul lor de a munci în păd ure.

Pescuitul
Pescuitul este o altă formă de vânat aparținând mediului acvatic. Mijloacele tehnice de
pescuit țin cont de mărimea și calitatea apei, mărimea speciei etc. Mijloacele de pescuit
tradiționale: prinderea peștilor cu mâna, coșurile de pescuit (vârșele), plasele adaptate pentru ape
mari sau mici (plasele de dimensiuni mari erau numite năpaste), mijloace cu percuție (cea mai
reprezentativă unealtă de acest fel este ostia), harponul etc.

76
Apicultura
Albinăritul s -a practicat din timpuri străvechi, în multe regiuni, acolo unde condițiile
naturale erau favorabile. Produsele – mierea și ceara – au ocupat un loc de seamă în hrana și
iluminarea locuinței tradiționale. Procedeele folosite au evoluat în decursul vremii menținându -se
concomitent și procedee străvechi, primitive, cu deosebire în gospodăria țărănească. Materialele
din care se făceau altă dată știubeile erau: buturuga de copac, nuiele împletite și lipite cu lut.
Creșterea alb inelor în stupi a apărut târziu, în secolul al XIX -lea și a căpătat extindere
treptat. În zonele cu păduri și în cele de baltă, această ocupație se practica de un număr mare de
localnici. Astăzi, apicultura a luat un mare avant, apicultorii deplasând stupi i adesea la mari
depărtări, în zone de pădure, la baltă, la câmpie.

Meșteșuguri tradiționale
Meșteșugurile au cunoscut o amplă și variată dezvoltare în cursul timpului, studierea
etnografică a produselor meșteșugărești definește trăsături caracteristice ale culturii populare,
aspecte regionale sau zonale, particularități locale.
Dintre meșteșugurile practicate ar fi de amintim: prelucrarea lemnului, prelucrarea
metalelor, prelucrarea lutului, prelucrarea nuielelor și a stufului, prelucrarea pietrei, confec ționarea
și reparatul bărcilor.

Prelucrarea lemnului
Prelucrarea lemnului avea o gamă foarte largă de meșteșuguri. Cele mai multe produse
meșteșugărești din lemn erau produse în gospodării: unelte de lemn, cozi pentru unelte etc. Alte
produse sunt rezultatul meșterilor specializați. Lădăritul er a meșteșugul ce asigura mobilierul
gospodăriei țărănești sau recipientele pentru cereale. Principala piesă de mobilier era lada de zestre,
loc de depozitare a hainelor. Lada de zestre avea funcția de depozitare, dar și estetică și, în egală
masură, și soci ală. Funcția estetică ținea de ornamentarea ei puternică, de plasarea ei într -un loc
special. Funcția socială ține de prezentarea inevitabilă în ceremonia nupțială. Lemnul era din
esență tare la români (fag, stejar) și la maghiari (brad). Lăzile de zestre se confecționau în mai

77
multe etape. Existau mai multe tipuri de lăzi: cu capac plat (Budureasa), cu capac în formă de
sarcofag românesc (lăzile de Arad). Tehnicile de ornamentare erau creștarea, dar și pictarea (Sălaj
– Preoteasa). Centre de producție vest ite erau din Bihor: Vârciorog, Dersida.
În ceea ce privește prelucrarea lemnului, menționăm faptul că, datorită trăsăturilor
generale ale zonei, nu întâlnim manifestări ale prelucrării artistice, ci practicarea unor meșteșuguri
ca: dulgheritu l, tâmplăria. Aceste meșteșuguri se practicau pentru a răspunde nevoilor cotidiene
ale oamenilor. Deseori, însă, obiectele de tâmplărie, ferestre, uși, anumite obiecte de mobilier
țărănesc, erau aduse de la oraș sau din localitățile unde se confecționau.

Fierăritul

Fierăritul nu putea fi ocolit. În Bihor a fost foarte dezvoltat (ex. de sat care prelucra fierul,
Briheni, a dezvoltat o manufactură țărănească proprie pentru topit fierul, Vărzarii de Jos, Vărzarii
de Mijloc, Bărăști, unele dintre aceste sate au produs unelte de fier până după a doua jumatate a
secolului al XX -lea).
Uneltele de fier produse la Vărzari sunt ușor de recunoscut dupa forma și, mai ales, prin
semnul de meșter ca simbol al calității lor. Acestea erau ștanțate pe motive florare (pupi) care le
fac de neconfundat.
Fieraritul era practicat pentru a satisface cerințele imediate ale locuitorilor și era legat de
creșterea animalelor, de practicarea agriculturii și de reparația mijloacelor de transport, alături de
reparația uneltelor agricole. În ce privește, însă, prelucrarea uneltelor agricole (pluguri, grape)
acestea erau procurate din prăvăliile deschise în sat sau de la oraș.

Olăritul
Olaritul era unul din cel e mai vechi meșteșuguri dezvoltate la scara istoriei odată cu apariția
ceramicii în neolitic. Ceramica a oferit în timp cea mai mare cantitate de recipiente pentru nevoile
oamenilor; apariția ei era legată de prepararea hranei.

78
Pe teritoriul Ro mâniei s -a dezvoltat ceramica roșie, neagră și albă, eramica roșie era cea
mai obișnuită, fiind obținută în condiții normale de ardere. Ceramica neagră era obținută în condiții
speciale de ardere. Obținerea ceramicii presupunea o tehnologie cu mai multe fa ze: extragerea
lutului, modelarea lutului, frământarea, amestecul (cu nisip de obicei), arderea, smălțuirea (dacă
era cazul, însoțită de o ardere secundară). Uneltele erau folosite foarte puțin, modelarea era facută
cu mână. Vasele mai complicate erau comp use din mai multe părți. Centrele de ceramică roșie
pentru Bihor erau: Lelești (ceramica nesmaltuiță), Seliște de Vașcău, Leheceni, Cristorul de Jos,
Carpinet, Valea Neagră de Jos (ceramica smălțuită), Salonta, Oradea (centre maghiare). Pentru
Arad: Târnăv ița, Halmageu (smălțuite), Barșa (nesmălțuite). În Banat: Biriș (ceramica
nesmălțuită), în Oltenia: Hurez, Oboga, iar în Transilvania: Corund (maghiar). Ceramica neagră
era facută în: Marginea din Moldova, Baia Mare, iar cea albă în Vadul Crișului.
Prelucrarea lutului este unul dintre meșteșugurile ce se reduce la prelucrarea pământului
sub formă de ceamur sau chirpici pentru ridicarea p ereților casei și a unor anexe.

Prelucrarea stufului și a răchitei
Un rol deos ebit ca importanță îl are prelucrarea stufului și a răchitei. Stuful și răchita, ca
materii prime, se folosesc la construcția de case (construirea pereților, a podului, acoperișului),
construcția anexelor, realizarea împrejmuirilor, confecționarea împletit urilor de uz casnic (coșuri
de diferite dimensiuni, rogojini).
Stuful, răchita erau 100% folosite în construirea podului, la legatul pereților de stuf etc.
În ce privește construcțiile de case, menționăm faptul că activitatea se conturează ca un
meșteșug. Meșterii constructori lucrează în echipă și ridică de la temelie până la acoperiș casa. Un
rol deosebit revine în această acțiune meșterilor care învelesc, aceasta implicând cunoașterea
deosebită a tehnicilor de prelucrare a stuf ului.
O caracteristică a zonei este, în construcția de case, multitudinea de materii prime și
materiale folosite, chiar îmbinarea acelorași materiale în ridicarea unei case, și de aici și o
diversitate a tehnicilor de prelucrare.

79
Prelucrarea cânepii
O altă gamă importantă a meșteșugurilor primare era industria casnica textilă, responsabilă
de dotarea gospodăriei țărănești cu îmbracaminte și textile de interior (uneroi în proporție de 100
%). Tipuri de materii prime f olosite erau: cânepa, inul și lâna. Existau și piese de îmbrăcaminte
din piele și blană.
Cultura cânepii era foarte importantă pentru români. Era o cultura de care se ocupau
femeile și impotanța ei este vizibilă și din încadrarea spirituală a culturii, doar grâul întrecând -o.
Din punct de vedere tehnic se semănă primăvara, iar recolta era diferențiată (cânepa de vara era
lucrată de bărbați, iar cea de toamnă se baza pe munca femeii), se leaga și se așeaza la uscat, apoi
se bătea, urmând topitul cânepii în apă curgătoare mică sau în locuri special amenajate (numite
topile în Bihor). După topit era uscată și se melițea, urmând periatul cu piepteni speciali. Rezultau
trei calități de fibră: fuiorul (pentrut haine), stupa (pentru saci) și câlții (pe ntru țesături de proastă
calitate, de exemplu ștergarele). Urmează torsul, jirebilele rezultate erau fierte (albite) în leșie, apoi
urzitul, năvăditul și țesutul. În final se realizau piesele de îmbracaminte cu ormanente specifice.

Activitatea artizanală
Actvitatea artizanală constituie o activitate complementară importantă în lumea rurală.
Din punctul de vedere al timpului, ea ocupă, în general, intervalul de timp mai puțin solicitant din
punct de vedere agric ol al iernii. Într -o economie de subzistență, în care banii sunt puțini,
activitatea artizanală este una prin care oamenii își asigură nevoia de hrană, îmbrăcăminte,
instrumentar etc. și se desfășura în gospodaria țărănească. Nu toate produsele artizanale pot fi
confecționate la nivelul gospodăriei, ele necesitând specializarea artizanală a unor grupuri sau
indivizi fie la nivel de localitate sau la nivel zonal.
Satele cu posibilități agrare și pastorale reduse au fost nevoite să ia în conside rare
specializarea artizanală ca o sursă importantă de existență prin care puteau să -și completeze sau
să-și asigure cea mai mare parte din veniturile necesare gospodăriei.
La nivelul țării s -au dezvoltat mai multe asemenea zone de specia lizare românească,
dintre care amintim zona Munților Apuseni și, mai ales, zona etnografică Beiuș. Specializarea în

80
practicarea unor meșteșuguri este un apanaj al unor zone montane (în cazul României) dar nu
numai. Între satele artizanale și cele producăto are de cereale a existat un schimb comercial, uneori
muntenii participând la muncile sezoniere.
Complementaritatea economică a satelor artizanale cu cele producătoare de cereale trebuie
explicată și prin promovarea unei politici duse în Im periului Habsburgic în secolul al XVIII -lea,
adică a încurajării valorificării resurselor naturale în scopul comercializării lor. Aceasta politica s –
a materializat în înființarea unor manufacturi de către stat sau de către domeniile feudale puternic
afilia te la politica vieneză (este și cazul domeniului ecleziastic bihorean al romano -catolicilor și
domeniul romano -catolic de Oradea). Mai ales pe domeniul Episcopiei romano -catolice s -au
înfințat o serie de manufacturi de fier, de prelucrare a lemnului, de be re, de confecționare a potasei
(materia prima de fabricare a sticlei). Una dintre zonele preferate era cea a Beiușului, unde
episcopia avea manufacturi, încă din sec. al XVII -lea, pentru exploatarea minereurilor neferoase
și prelucrarea de la Băița sau pre lucrarea fierului de la Vașcău. Participarea țăranilor la diferite
activități legate de funcționarea manufacturilor, cu specializare artizanală, au dus la apariția unor
sate care au preluat de la manufacturi prelucrarea, sub formă de unelte, a fierului pro dus, a lemnului
prelucrat din scânduri etc. Produsele lor erau preluate de domeniu în schimbul unei sume de bani
ceea ce a indus în gândirea țăranilor ideea posibilității de a trăi din activitățile artizanale. Tot acest
complex de factori a dus la apariția satelor cu meștesugari specializați într -un număr important de
meserii la nivelul zonei Beiusului. Până după jumatatea sec. al XX -lea erau sate de olari, de fierari,
specialiști în confecționarea obiectelor de lemn (sate de lădari), de cojocari, de sumană ri etc.

d. Credințe, superstiții și metode populare de p revenire și tămăduire a bolilor
În zilele noastre a crescut interesul față de metodele medicinei naturiste. Apar sute de cărți
și lucrări din acest domeniu. Cauza principală se datorează întoarcerii omului la natură. Omul fiind
speriat de efectele nedorite ale antibioticelor, ale tehnicii moderne, nu prea are încredere în
produsele secundare ale industriei chimice. Paralel cu apariția noilor medicamente, apar și boli
noi, necunoscute pînă acum, cu efecte înprevizbile.
Legătura între natură și omul simplu este o s imbioză, din care fiecare trage folos. Acest
om simplu, totdeauna (crezând în Dumnezeu) a știut că fiecare element din natură are rolul lui în

81
acest sistem greu de înțeles. Toată viața lui a căutat acest rol. Așa a ajuns să cunoască animalele și
plantele p e care le poate folosi.
Treptat, a cunoscut animalele sălbatice și pe cele pe care ulterior le -a domesticit, precum
și plantele cultivate și cele sălbatice comestibile. Cînd s -a îmbolnăvit, a încercat să se vindece
singur. A căutat leac î n cele ce se aflau în jurul lui. De multe ori a reușit să se vindece. Și a pus
„medicamentul” la o parte pentru alte ocazii. Așa, încet -încet a ajuns să aibă o „farmacie” utilă în
jurul casei.
La fiecare popor putem întîlni acei oameni, care în raport cu așezarea satului au cunoscut
bine ce element al naturii poate folosi, ce floare să puna în ceaiul contra tusei, care contra durerii
de stomac, ce fel de rădăcină tămăduitoare să pună la arsură. Cînd afecțiunea este mai serioasă,
puterea leacur ilor este întărită prin rugăciuni și descîntece. Aproape în fiecare sat, între cei mai
vîrstnici se află persoane, despre care se știe că practică descîntecul cu mult succes, fiind foarte
experimentat, pentru că a învățat meseria de la cei de dinaintea sa.
Oameni mureau la vârste înaintate fără să îi consulte vreun medic, deoarece medicul era
departe, iar medicamentele scumpe. Nu au avut nici timp, nici mijloace de transport, ci apelau la
„moașa” și „baba” din sat, din apropiere. Ele au tămădui t bolnavii din sat cu ierburile și
descîntecele lor, iar dacă nu reușeau, considerau că așa era sortit de Dumnezeu.
După cum știm, naționalitățile mici din Europa, își mențin existența etnică mai mult prin
tradițiile, credințele și obiceiurile populare proprii. Privind cu ochii folcloristului, găsim o lume
arhaică, în care medicul este acceptat mai greu.
Este interesant că sunt găsite metode de vindecare similare la diverse popoare. De
exemplu, tămîia o foloseau și egiptenii, macul era cultivat pentru opiu de către chinezi încă din
antichitate, folosirea căldurii în vindecarea bolilor de răceală e o metodă aplicată și azi, dar, în loc
de pâine, acum este folosită perna electrică sau împachetatul cu ceară. Există multe plante de leac,
folosite și de alte popoare. Unele sînt folosite și în farmacoterapia modernă, pe ntru prepararea
medicamentelor .

82
1.5. Etnologia
În DEX, cuvantul ,,etnologie’’ este definit ca stiință care studiază caracteristicile fiecărei
etnii în scopul d eterminării liniilor directoare ale structurii și evoluției popoarelor. Termenul de
etnologie provine din cuvântul grecesc ,,ethnos’’ (grup uman cu trăsături comune, tagmă, societate
de indivizi asemănători), tradus în epoca modernă drept etnie, grup ling vistic sau rasial,
comunitate, popor, națiune. Este știința care studiază liniile directoare ale structurii și evolutiei
popoarelor, având un conținut tangent cu alte discipline, ca etnografia, antropologia și istoria
culturii. Termenii cu care a fost denu mită stiința ce are ca obiect cercetarea grupurilor umane și
definițiile acestei științe s -au modificat de -a lungul anilor și confuzia, numărul mare de termeni
încă persistă. Deși interesul pentru celălalt (numit cu un termen mai modern ,,alteritate’’) est e
atestat încă din Antichitate, etnologia are o vechime de mai puțin de două secole.
Cu mai bine de un mileniu înainte de Hristos egiptenii erau preocupați de viața altor
popoare. Unele basoreliefuri reprezintă populații pigmee care pot fi ho tentoți din Africa de Sud
sau boșimani din Deșertul Kalahari.
Mărturii din călătoriile făcute au fost consemnate de scriitori antici precum Homer,
Hesiod, Herodot, apoi marii călători din Evul Mediu.
Între români putem aminti pe S pătarul Nicolae Milescu, autor al unor impresii din Rusia
și China și pe Dimitrie Cantemir, cu a sa lucrare ,,Descriptio Moldaviae’’ ( Descriere a Moldovei ).
Termenul etnologie a fost utilizat în Franța, uneori paralel cu cel de etnografie, și
avea în vedere studiul societăților numite primitive, adică populațiile din fostele imperii
coloniale ale Occidentului.
Etnologia a primit două accepțiuni:
– 1. Studiu al etniilor sau grupurilor/comunităților etnice, diferite de etnia și cultura națională
a cercetătorului;
– 2. studiu al propriei etnii naționale, al obiceiurilor și folclorului național, considerat a fi
exprimat de grupuri sociale ,,privilegiate’’ (precum țăranii), care moștenesc trăsături culturale
arhaice și astfel descriu forme culturale ,,autentice’’.

83
Prima accepțiune se datorează Școlii franceze de etnologie și antropologie și este legată
de cercetările etnologilor/antropologilor francezi asupra culturilor coloniale. Cea
de a doua, Școlii germane și este legată de studierea poporului și culturii naționale germane
(Völkerkunde).
În România și țările estice a predominat și predomină a doua accepțiune a termenului,
pentru prima accepțiune fiind folosit din ce în ce mai mult termenul de antro pologie culturală.
În lucrarea sa ,,Antropologia structurală’’ (1959), antropologul francez Claude Levi –
Strauss, propune o clasificare care depașește această separare între două științe, vorbind despre trei
etape ale unei aceleiași discipline, astfel:
– 1. Etnografia ,,corespunde primelor stadii ale cercetării: observație și descriere, muncă de
teren; o monografie referitoare la un grup destul de restrâns pentru ca autorul să fi putut strânge
cea mai mare parte a informației sale da torită unei experiențe personale’’.
– 2. Etnologia reprezintă un prim pas spre sinteză. Fără a exclude observația directă, ea
tinde spre concluzii suficient de largi. Această sinteză se poate opera în trei direcții:
a) geografică – dacă dorim să integrăm cunoștințe relative la grupuri învecinate;
b) istorică – dacă urmărim reconstituirea trecutului uneia sau mai multor populații;
c) sistematică – dacă izolăm, pentru a -i acorda atenție specială, un anumit tip d e tehnică, un
obicei, sau o instituție.
În toate cazurile, etnologia cuprinde ca demers preliminar etnografia și constituie
prelungirea acesteia.
– 3. Antropologia vizează o cunoaștere globală a omului, cuprinzând subiectul în toa tă
extinderea lui istorică și geografică, aspirând la o cunoaștere aplicabilă ansamblului dezvoltării
umane de la, să spunem, hominizi până la rasele moderne și căutând să ajungă la concluzii, pozitive
sau negative, valabile însă pentru toate societățile u mane, de la marele oraș modern până la cel mai
mic trib melanezian.

84
Putem vorbi astfel, de asemănări între: antropologie – etnologie – etnografie ,,În acest sens
se poate spune, așadar, că între antropologie și etnologie există același raport care a fost definit
mai sus între ace asta din urmă și etnografie" 39
Claude Levi -Strauss susține, în lucrarea sa, că etnografia, etnologia și antropologia nu
constituie trei discipline diferite sau trei concepții diferite despre aceleași stud ii. Ele sunt, de fapt,
trei etape sau trei momente ale aceleiași cercetări. De -a lungul timpului, mai precis după 1960, și
după 1990 și mai evident, limbajul antropologiei culturale tinde să se unifice sub influența
antropologiei americane sau anglo -americ ane. În acest context termenii englezești țind tot mai
mult, precum și în alte domenii, să devină canonici în limbajul științific antropologic la nivel
global.
Se poate observa că, treptata renunțare la termenii de ,,etnologie’’, ,,etnografie’’ , ,,folclor’’,
cu tot ce însemnau ei, și înlocuirea lor sau, mai frecvent, încercarea de integrare a lor în termenul
mai generos de ,,antropologie culturală’’. În același timp termeni precum ,,Volkerkunde’’ sau
,,ethnologie’’ tind să fie utilizați doar în sensul indicării unui ,,specific local’’ (cu istoria lui),
german sau francez.
Se păstrează o relativă distincție între antropologia culturală ca știință socială complexă,
integratoare și etnografie, ca însemnând partea descriptivă a antropo logiei.
Totodată tinde să se extindă accepțiunea termenului etnografie înspre:
– 1. alte domenii, însemnând partea descriptivă sau supusă unei metodologii calitative a
cercetărilor din: sociologie, studii culturale, politologie, p edagogie, mass -media și comunicare,
studii asupra dezvoltării sau relațiilor de putere (din scoli, spitale, închisori etc.)
– 2. dimensiunea reflexiv -critică a antropologiei, punând accent pe faptul că antropologul
reflectează asupra a ceea ce face tocmai în postura sa de etnograf.
În spațiul științific românesc aceste accepțiuni ale etnografiei nu sunt curente, metodologia
etnologică fiind mult mai mult asociată cu o ,,perspectiva folclorică’’, și în cele din urmă cu o
viziune tex tuală, literaturizată a culturii.

85
În istoria științelor sociale din România există însă o perspectivă metodologică mult mai
apropiată de etnografia modernă, metoda monografică, care nu a fost însă adoptată de știința
etnologică românească.
Terminologia etnologică este datată și în funcție de curentele de idei în circulație în
anumite epoci, dar și de tradițiile academice naționale. De exemplu, etnologia românească are
rădăcini filologice și istorice, la care se vor adăuga, în secol ul al XX -lea, substanțialele contribuții
geografice și sociologice.
Anul 1989 este un prag temporal simbolic, dincolo de care discursul etnologic nu
mai este cenzurat oficial. Pentru a da doar un exemplu, „folclorul” și familia lui semantică s unt
considerate astăzi compromise de către o parte a comunității stiințifice,
pentru că au participat la construcția ideii de națiune, cu toate consecintele decurse dintr -o
asemenea întreprindere: politizare, artificializare, uniformizare etc. Cu toate a cestea, folclorul face
parte din cultura contemporană, fiind un concept a cărui circulație justifică interesul nostru
profesional și încercarea de a -i înțelege și interpreta câmpul semantic actual.
Opera lui Mihai Pop, folclorist, antropolog cu ltural și etnolog român, constituie un reper
proeminent pentru demersul conceptual ulterior deoarece, deși nu a scris mult, forța teoretică a
profesorului bucureștean a marcat indiscutabil literatura etnologică. Un concept absolut original
propus de el est e cel de cultură orală negramaticalizată. Celelalte sunt fie preluări ale descoperirilor
valoroase ale înaintașilor, cum ar fi ideea că folclorul nu este doar o colecție de antichități, ci fapt
de viață, formulată de Ovid Densusianu încă din 1909, fie raco rdări la terminologia internațională,
cum este, de exemplu, identificarea structurii unui act de comunicare în desfăsurarea unui obicei
popular.
Trei categorii de concepte sunt definitorii pentru statutul științific al unei discipline:
referito are la obiect, la delimitările operaționale din cadrul acestuia și la
metodele specifice pentru disciplina respectivă.
Alternanța etnologie/ antropologie culturală (sau socială), știință al cărei obiect este, în
opinia lui Mihai Pop, realitatea folclorică (etnologică/ de antropologie socială), adică expresia
culturală a unui grup social sau, mai precis, cultura orală negramaticalizată, acea cultură care, deși

86
funcționează pe baza unor reguli îndelung elaborate, bine cunoscute de cei ce le folose sc, și
consecvent bine aplicate, nu a elaborat niciodată, la nivel teoretic, sistem ul complex al acestor
reguli. 40
Nicolae Panea propune, în acord cu antropologia internațională a finalului de mileniu, un
teritoriu etnologic definit de recer cetarea diferențelor constitutive ale identității culturale și descrie,
printr -o întoarcere oarecum sociologică la învățăturile lui Claude Lévi -Strauss și Clifford Geertz
(antropolog american), esența filosofică a etnologiei ca fiind studierea raportului d intre a face
lumea și a înțelege lumea, deci situarea în spatiu și sensurile pe car e ni le conferim unul altuia. 41
Trecând la concepte operaționale pentru demersul etnologic, găsim tot la Nicolae
Panea o definiție complexă a ritualului, formulată în ,,Gramatica funerarului’’: construct
social și cultural, care îndeplinește simultan trei funcții:
– 1) canal de comunicare și de mediere socială care legitimează identități prin semantizarea
spațiului și timpului cu ajutorul simbolului, o baterie informațională infatigabilă;
– 2) instrument de normare, asigurând accesarea infinită a codurilor sociale și culturale;
– 3) instrument de gestiune simbolică a prezentului, dar și a viitorului, asigurând reglarea și
reproducerea ordinii sociale. 42
În opinia autorului citat, prin opera lui Mihai Pop, teoria românească a ritualului se
racordează ideologiei structurale și recurențelor acesteia, fundamentând existența rit ualului ca act
de comunicare socială.

1.5.1. Etnicitataea
Termenul de ethné apare în antichitatea greacă și sensul lui poate fi decelat în legătură cu
polisul (orașul stat) grecesc. În acest context ethné însema populații care n u aveau o organizare
socială și politică complexă ca polisul grecesc. Dacă ar trebui să traducem sensul termenului în
contextul de astăzi, probabil am folosi termenul de societăți tribale. (Richard T. Schaefer,
Sociology. A brief introduction, 2002)

87
Deci ethné, în sensul originar, era un concept utilizat mai degrabă referitor la gradul,
nivelul de civilizație și avea o conotație peiorativă. Termenul de ethné a fost folosit și pe parcursul
Evului Mediu, desemnându -i pe cei care nu erau nici creștini, n ici evrei, ci aparțineau credințelor
din afara sferei religiilor iudeo -creștine, și câteodată era chiar înțeles cu sensul de păgân.
În vocabularul contemporan, termenul de etnic intră în uz în ultimele decenii ale secolului
al XIX -lea, primii ani ai secolului al XX -lea, în contextul în care se încercă introducerea unor
nuanțe în terminologia analitică intrată în uz pe parcursul secolului al XIX -lea ce se dovedea din
varii motive inadecvate. Astfel termenul de popor era considerat prea vag. Te rmenii de rasă sau
trib erau dificil de utilizat pentru a descrie diversitatea culturală a Europei, iar termenul de națiune
sau naționalitate era impropriu în situațiile în care se făcea referire la populații diferențiate cultural,
dar care nu erau mobiliz ate politic în jurul unui proiect național.
După introducerea sa în vocabular, termenul de grup etnic a evoluat în două direcții majore
de utilizare:
– una prin dobândirea de conotații pe axa tradițional -modernă,
– cealaltă capătă sensuri ce pot fi înțelese din prisma ideologiei culturale a statului națiune,
în varianta sa culturală.
Cei care utilizează termenul de etnie în sensul de comunitate tradițională îl folosesc în
legătură cu populații cu un profil cult ural istoric aparte, care, în raport cu standardele modernității
sunt considerate rămase în urmă, tradiționale.
Cel mai des, prin termenul de etnic se face referire la imigranți care rețin și articulează un
profil cultural vădit diferit de cu ltura publică dominantă a societății care îi incorporează. În acest
context, mai ales în Marea Britanie, dar nu numai, la nivelul limbajului cotidian, dar și analitic,
termenul de etnic devine sinonim cu termenul de minoritar, mai precis se folosește în le gătură cu
imigranții care s -au constituit în minorități vizibile, populații diferențiate și subordonate din cadrul
unor societăți complexe, care sunt clar identificabile fie datorită unor trăsături biologice, fie
datorită unor practici culturale, prin car e se evidențiează în mod clar în sfera publică.
Modul de utilizare a termenului de etnic, pentru a desemna o exprimare culturală
tradițională, comportând elemente de exotism, cel puțin diferită de formele de expresie culturală

88
devenite, dato rită globalizării, cvasi universale, are un ecou și în România, genul muzical care
utilizează elemente de folclor fiind denumit muzică etno.
Etnia înțeleasă în contextul statului națiune, în varianta ei culturală, estică, deja capătă
conotații politice evidente. În varianta culturală, estică a proiectului național comunitatea politică
era considerată o comunitate de origine ce și -a păstrat în timp unitatea ei culturală și funcționează
ca un cadru natural al solidarității politice, aspiranți la statutul de națiune, context în care termenul
de națiune și mai ales de naționalitate a fost folosit ca termen sinonim pentru termenul de grup
etnic. Situația a fost caracteristică pentru centrul și estul Europei, inclusiv România. În timpul
comunismului, tendința era de a folosi termenul de naționalitate, iar după prăbușirea sistemului
comunist acesta este înlocuit parțial cu conceptul de etnic, fără ca termenul de naționalitate să
dispară din vocabularul cotidian, politic sau analitic. Cu toate că există unele încercări de a conferi
conotații și semnificații diferite termenului de naționalitate și etnie, în prezent, cel puțin în
România, acestea sunt sinonime.
În concluzie, se poate afirma că termenul de etnic este unul problematic din cel puț in două
puncte de vedere:
– a). termenul comportă, inclusiv la nivelul discursului analitic al științelor socio -umane, mai
multe semnificații;
– b). se suprapune cu alți termeni (minoritate culturală, imigranți, naționalitate).
Cu toate aceste aspecte, deloc pozitive, termenul de etnic, haloul conceptual elaborat în
jurul lui a devenit dominant în ceea ce privește organizarea reflecției științifice (dar și politice)
legată de variatele aspecte ale diversității culturale a so cietăților contemporane.
Descendenți ai imigranților secolului al XIX -lea în SUA, din estul Europei, se identifică
astăzi prin etnicitate mai mult decât prin naționalitate. Când cei mai mulți dintre cehi, germani,
polonezi și sloveni au migrat în SUA, nu existau țări cu numele de Republica Cehă ori
Cehoslovacia, Germania, Polonia ori Slovenia. Aceste etnii au trăit în Europa ca supuși ai
împăratului Austriei, țarului Rusiei ori ai kaiserului Prusiei.
Oficialii imigrației SUA au înregi strat naționalitatea imigranților, asta însemnând locul
nașterii, locul de plecare din Europa și datele SUA, privind originea imigranților au fost organizate

89
după naționalitate. Dar imigranții au considerat etnicitatea mult mai importantă decât naționalita tea
și asta este ceea ce au păstrat în o biceiurile sociale distincte. 43
Mulți americani se identifică ca aparținând unei etnii, unui grup cu care împărtășesc fondul
cultural. O cincime dintre americani își identifică etnicitatea cu cea afr o-americană ori hispanica,
iar alți americani au rădăcini în Europa și Asia.
Etnicitatea se presupune a fi un motiv de mândrie , o legătură cu experiențe ale strămoșilor
și cu tradițiile culturale, porecum hrana și preferințele muzicale. Grupul etnic căruia cineva îi
aparține are importante diferențe măsurabile, cum ar fi media de venit, așteptările privind nivelul
de trai și rata de mortalitate infantilă. Etnicitatea, de asemenea, prezintă o mai mare importanță în
locurile cu o istorie a discri minării unui grup etnic de către un altul.
Etnia se identifică cu un grup de oameni care împărtășesc tradițiile culturale ale unei
anumite țări natale ori vetre. Cuvântul etnie provine din cuvântul grecesc ethnikos care înseamnă
național. Etnia este distinctă de rasă, care este identificată cu un grup de oameni ce au acelși
ascendent biologic.
Geografii sunt interesați de etniile ce au fost răspândite în spațiu, ca și de alte elemente ale
culturii. Un grup etnic este strâns legat de un anumit loc, pentru că membrii grupului ori stramoși
de-ai lor au fost nascuți și au crescut acolo. Trăsăturile culturale expuse de o etnie se trag din
condiții speciale practice ale grupului țării natale.
Motivul pentru care etniile au trăsături distinctive ar trebui să fie familiar acum. Ca și
celelalte elemente culturale, identitatea etnică se trage din interacțiunea conexiunilor cu alte
grupuri și izolarea de ele.
Etnia este un element cultural important al diversității locale deoarece identitatea noastră
etnică este imuabilă (neschimbătoare). Putem nega ori suprima etnicitatea noastră, dar nu putem
alege a o schimba în același fel în care alegem să vorbim o limbă diferită ori a practica o religie
diferită. Dacă părinții noștri provin din două grupuri entice ori bunicii noștri din patru, o identitate
etnică poate fi extrem de diluată, dar care nu dispare niciodată.
Studiului etniei îi lipsește extensibilitatea în scară dintre păstrarea diversității locale și
globalizarea observată în alte elemente culturale. În ciuda eforturilor de a păstra limba locală nu

90
este exagerat a imagi na o lume în care efectiv toți oamenii educați vorbesc engleza, iar
universalizarea religiei continuă să câștige aderenți în toată lumea.
Dar nici o etnie nu încearcă ori aspiră să realizeze dominarea globală, deși grupurile entice
se lupt ă unele cu altele să controleze anumite zone ale lumii.
Etnicitatea este importantă pentru geografi, în special, pentru că în fața tendințelor de
globalizare în cultură și economie, ea este cel mai pternic parapet pentru conservarea diversități i
locale. Chiar dacă globalizarea înghite limba, religia și alte elemente culturale, părți distincte ale
identității entice, vor rămâne.
Într-o țară, creșterea etnicității poate avea loc pe două scări. Grupurile entice pot trăi în
anumite regiu ni ale țării, în anumite cartiere în orașe. De exemplu, pe o scară regională, etniile se
răspândesc diferit în SUA, hispanicii în sud -est, americanii asiatici, în vest, americanii indieni, în
sud-vest și în statele de câmpie.
Rasa și etnia sunt adesea confundate. În SUA, trei grupuri etnice sunt considerate
proeminente – americanii asiatici, afro -americanii și hispanicii americani. Toate cele trei etnii
expun tradiții culturale distincte provenite din țări diferite, dar care sunt privite în dife rite feluri:
– Asiaticii sunt recunoscuți ca o rasă distinctă de către Biroul de Recensământ al SUA,
iar americanii asiatici ca o etnie ce cuprinde fundamental același grup de oameni. Etnia
americanilor asiatici cuprinde oameni cu legătu ri în multe țări din Asia.
– Afro -americanii și negrii sunt grupuri diferite, deși recensământul din Biroul de
Recensamant le -a pus la un loc pe cele două. Cei mai mulți afro -americani sunt descendenți din
imigranții africani și, prin ur mare, ei aparțin unei etnii afro -americane. Unii negri americani își
trag moștenirea culturală din alte regiuni decât Africa, precum America Latina, Asia, Insulele
Pacificului.
– Hispanic ori latino nu este considerată ca fiind o singura rasă, așa ca, în formularele
de recensăminte, membrii etniei hispanice ori latino selectează ce rasă doresc (albă, neagră ori
alta).
Termenul afro -american se identifică cu un grup cu o tradiție culturală extinsă, în timp ce
termenul negru den otă, în principal, nimic mai mult decât o piele neagră. Pentru că mulți oameni

91
fac aprecieri despre valorile și comportamentul altora doar după culoarea pielii, termenul negru
este substituit de afro -american în limbajul cotidian. 44
Trăsăturile care caracterizeaza rasa sunt acelea care pot fi transmise genetic de la parinți
către copii. De exemplu, intoleranța la lactoza afectează 95% dintre americanii asiatici și 50%
dintre hispanici, comparativ cu doar 15% dintre americ anii cu ascendența europeană. Aproape
oricine se naște cu capacitatea de a produce lactoza, care permite sugarilor să digere o mare
cantitate de lactoză din lapte.
Trăsăturile biologice ale tuturor oamenilor, precum culoarea pielii, tipul păru lui și
culoarea, caracteristicile sângelui, forma corpului, capului, trăsăturile feței au fost considerate a fi
clasificabile științific în câteva rase ale lumii. Trăsăturile biologice sunt atât de variabile printre
membrii unei rase încât orice clasificar e anticipată este fără însemnatate. Probabil multe zeci ori
sute de mii de ani înainte oamenii trăiau în izolare astfel că erau într -adevar distincți genetic. Dar
gradul de izolare, de care este nevoie pentru a se păstra trăsăturile biologice distincte gen etic, a
dispărut.
Clasificarea biologică după rasă este baza rasismului, credința că rasa este primul
determinant al trăsaturilor umane și al capacităților și ca diferențele rasiale produc o inerentă
superioritate a rasei.
În 1758, Carl Linne, reprezentant al naturalismului suedez, a realizat o clasificare a
oamenilor în patru rase:
– Albă (europenii);
– Galbenă (asiaticii);
– Roșie (indienii din America de Nord);
– Neagră (Africanii);
Johann Blumenbach, antropolog si biolog german, a împărțit oamenii în cinci categorii,
luănd în considerare pe langă culoarea pielii și forma bărbiei, culoarea părului și infățișarea feței:
– Caucaziană (albă);
– Mongoloidă (galbenă);

92
– Malaeziană (brună);
– Etiopiană (neagră);
– Nativii americani (roșie).
Clasificarile de mai sus nu țin cont de principiile selecției naturale, eredității și geneticii
populației.
În 1950 William Boyd, imunolog american, a realizat o clasificare a raselor după grupele
de sânge. El a semnalat rasele:
– europeană,
– africană,
– asiatică,
– a indienilor americani,
– australoidă și
– europeană timpurie.
O persoană poate avea una din urmatoarele tipuri de sânge: O, A, B sau AB. Studiile unor
populații diferite au arătat existența unor procente diferite ale frecvenței distribuției acestor grupe
de sânge în rândul oamenilor.
Pe baza conștiinței identității, membrii unei etnii construiesc o comunitate specifică
manifestată prin relații strânse între ei, uneori partinitoare în raport cu membrii altor etnii.
Trăsăturile ce caracterizează o etnie sunt de natură culturală. În societatea contemporană
comunitățile etnice se afirmă uneori ca unități organizate, în special în instituții culturale, dar și
economice și politice. Biologizarea difer ențelor culturale înseamnă interpretarea acestora prin
referire la factori ereditari -biologici, reprezentând o caracteristică frecvent întâlnită a cunoașterii
cotidiene. Exemple pentru asemnea maniere de interpretare a diferențelor culturale se datorează
faptului că grmanii au în sânge precizia și spiritul ordinii, persoanele de culoare sunt atleți mai
buni pentru că, în comprație cu albii, natura i -a înzestrat cu o rezistență mai mare, rromii au un
talent muzical înnăscut, etc. Ideologia raselor reprezintă una dintre formele de biologizare a

93
diferențelor culturale, dar, spre deosebire de alte forme, este o variantă elaborată, cu implicații
politice și profund sociale, ce a marcat, nu o dată, în mod tragic, istoria secolului al XX -lea.
Termenul de rasă este o categorie a biologiei preluată de științele socio -umane în secolul
al XIX -lea. În sens biologic, rasa reprezintă un sistem de clasificare menit să ordoneze specia
umană în funcție de anumite caracteristice antropo -fizice (culoarea pielii, co nstituția facială,
textura părului, înălțime, etc.) în categorii distincte și separate. Cu toate că există mai multe
taxonomii rasiale, ce se disting în funcție de numărul variabilelor avute în vedere pentru clasificare
și numărul categoriilor și subcatego riilor cu care operează (unele ajung la 300 -400), în esență
fiecare admite trei categorii majore, rase în sens tradițional:
– caucaziană (albă),
– negroidă și
– mongoloidă.
Evoluția biologiei a dus la o reconsider are a utilității științifice a clasificărilor rasiale.
Astfel, în contextul evoluției geneticii, rasa, în sens biologic, este definită ca o populație în care
există o dominanță statistică și de durată a coocurenței unor gene cu anumite caracteristici fizic e.
Problema o reprezintă lipsa consensului asupra genelor ce pot fi considerate drept „delimitatori
rasiali”, dar și faptul că varietatea genetică înlăuntrul acelorași rase luate în sens tradițional este
mult mai mare decât varietatea dintre rase. Deci, ca tegorizarea rasială se dovedește a fi ineficientă
în explicarea varietății genomului uman.
Multe cercetări accentuează varietatea și multitudinea categorizărilor folosite în diferitele
culturi sau în diferite perioade în cadrul aceleiași soci etăți pentru a descrie și ordona cognitiv
varietatea antropo -fizică a societății lor. De exemplu, în SUA, începând cu secolul al XIX -lea s-a
imprimat tendința de dihotomizare între albi și negri, deci de a încadra un individ fie între albi, fie
între cei d e culoare. Comparativ cu această tendință, în Brazilia categorizarea este mult mai fluidă,
utilizându -se foarte multe categorii rasiale intermediare. La nivelul societății putem observa o
relativitate a sistemului de clasificare utilizat, dar și o fluidita te a delimitărilor, ceea ce
fundamentează ideea că la nivelul gândirii cotidiene rasa și sistemele de clasificare rasială
reprezintă un construct social. În acest sens și sociologia a renunțat definitiv la a considera
sistemele de calsificare rasială ca un dat biologic, tratându -le ca produse ale relațiilor sociale care,

94
cu toate că fac apel la diferențele fizice vizibile dintre oameni, pot fi interpretate ca o formă de
gestionare a diferențelor culturale și sociale.

1.6. Educația interculturală și comunit ățile multi culturale

Educația interculturală caută să clarifice ceea ce se petrece în spațiul educațional al
psihologiei, antropologiei, științelor socialului, politicii, culturii și istoriei. Interculturalitatea face
ca școala să accepte unele principii precum: toleranța, egalitatea, complementaritatea valorilor și
va exploata specificul spiritual al valorilor locale atașându -le la valorile generale ale umanității.
Interculturalitatea reprezintă o nouă abordare a realității sociale ce presupune așezarea
pluralismului cultural care se referă la toate domeniile vieții și care anal izează realitatea
contemporană complexă și fluidă. În demersul educațional înseamnă mai ales a face ceva altfel.
Acest altfel înseamnă o nouă deschidere a orizontului de gândire spre existența unei realității
sociale.
În per spectiva integrăr ii europene și euro -atlantice, ș coala trebuie să -și propună ca scop
asigurarea coerenței existențiale și a identității individului în condiții de eficiență socială și
interculturală. Educația înseamnă asigurarea unei comunicări autentice c u sine de a lua cunoștință
cu propria identitate, dar și comunicarea cu un individ sau grup. Ea ajută să integreze în spațiul
educațional unele principii precum: toleranța, egalitatea, complementaritatea valorilor, dar mai
ales să exploateze specificul spi ritual al valorilor locale atașându -le la valorile generale ale
umanității. Toate acestea fac posibilă funcționarea unei structuri a minorităților, dar și a
diversității.
Problematica minorităților și a relațiilor interetnice se realizează prin existența unei
polarități sociale și economice. Inegalitatea dezvoltării sociale și economice între diferitele regiuni
se pliază pe modele culturale diferite, specific regionale și fac posibile incidente cu caracter
interetnic. Toate provocările etnice și multicultu rale fac necesară orientarea educației spre
interculturalitate ca sferă a dialogului cultural, resursă pentru dezvoltarea comunităților
multiculturale.

95
Societatea din zilele noastre devine tot mai accentuat pluriculturală. Problema coexistenței
diferitelo r culturi în sânul aceleași societăți aduce după sine riscul unui dezechilibru transcultural.
Simultan cu dezvoltarea comunicării, culturi le și identitățile se modifică și fiecare ia parte
la transformarea altor culture, fapt care duce la întă rirea spiritului critic și cultivarea reflexivită ții
față de experiența de zi cu zi, prin angajare voita în procesul d efinirii de sine prin contactul cu
celălalt . Eficiența comunicării în pe rspectivă interculturală presupune diminuarea incertitudinii și
a anxietății legate de construcția unei noi perspective a celuilalt, ce se cere experimentată. Eludarea
etnocentrismului și deschiderea spre pluralismul cultural implică o decentrare a teoriilor educației
și ale comunicării, de pe emițător pe receptor. Princ ipiul priorității receptorului este poate
principiul călăuzitor al educației interculturale. Receptorul este creator de sensuri în comunicare,
uneori cu totul altele decât cele scontate de emițător. Așadar , a decodifica sistemul de referință și
sistemul de valori al receptorului este o datorie pe care emițătorul trebuie să și -o asume în
momentul comunicării interculturale. Pentru ca indivizii să surprindă nuanțat dinamica actului de
comunicare interculturală, trebuie să se faciliteze exercițiul comunicării prin cultivarea proactivă
a interacceptării prin intercunoaștere și respectare în fapt a individualității fiecăruia, care va duce
la încredere și la acceptarea necondiționată.
O adevărată provocare este probabil aceea de a oferi experiențe de c omunicare
optimizatoare, care să permită ieșirea din sine și deschiderea spre celălalt, ceea ce poate duce
câteodată la lupta cu propriile prejudecăți și stereotipuri și reconsiderarea acestora. Aceste
experiențe relevante ce permit autoanaliza și autoresp onsabilizarea pentru ceea ce sunt și ceea ce
gândesc își pierd din importanță dacă școala nu facilitează formarea și exersarea competențelor de
participare și influențare a vieții comunitare.
Comunicarea inte rculturală ne îndeamnă la anumite exigențe: să construim o atitudine de
învățare și acceptare a diversității, să arătăm respect pentru partenerii culturali, să ascultăm atent
o altă persoană, să suspendăm discriminările și prejudecățile, să ne formăm competențe lingvistice
așa încât să pu tem comunica în alte limbi, să învățăm să ne adaptăm la situații noi.
Este nevoie de un anumit inteval de timp pentru acomodarea și descoperirea valorilor noii
culturi în vederea stabilirii unei ierarhii valorice din perspectiva căreia să se poată stabili
perspectiva noului spațiu s piritual. Persoana care pășește într-un alt orizont cultural se va vedea
confruntată cu un alt sistem de percepție a realului, cu un ansamblu de viziuni culturale și cu un

96
mod diferit de relaționare. De aceea trebuie să se exploateze simbolurile comune și elementele
culturale asemănătoare care pot facilita trecerea dintr -o lume cu valorile ei, în alta mai bogată și
mai permisivă la valorile eterogene. Elementele comune se pot converti în suporturi pentru
catali zarea procesului de integrare.
Astfel , educația interculturală reprezintă o opțiune ideologică în so cietățile democratice și
prevede pregătirea tinerilo r ca viitori cetățeni astfel încât ei să aleagă cea mai bună pțiune și să se
orienteze în contextele mu ltiplicării sistemului de valori.
Probleme interetnice au existat din perioade istorice anterioare, iar rezolvarea acestora a
fost, fie ignorarea lor, fie impunerea asimilării și purificării etnice, fie enclavizarea și
autonomizarea pe criterii etnice.
Noua generație trebuie să fie îndrumată în așa fel încât să suporte modificarea și varietatea
culturală de care este nevoie atât pentru minoritari cât și pentru majoritari. În orice caz, delimitarea
clasică între minoritari ș i majoritari e tot mai complicat și periculos de realizat.
Se poate vedea că în comunitățile pluriculturale cu etnii eterogene, unde se manifestă
tensiuni interetnice, demersul inte rcultural trebuie să se focuseze pe scopuri terapeutice de
înțelegere, conviețuir e pașnică și completare în mod const ructiv. Cu siguranță soluțiile aplicate de
către școală, biserică, diferitele organizații și fundații cult urale trebuie să acționeze pentru a realiza
unele programe care în final trebuie să ducă la buna conviețuire și ef ort susținut pentru bunăstare
materială.
Obiectivele specifice ale educației interculturale:
– Dobândirea de cunoștințe privind cultura în general și impactul acesteia asupra
comportamentului individual și de grup privind propria cu ltură sau alte culturi;
– Dezvoltarea deprinderii legate de viață într -o societate interculturală (conștientizarea
propriilor determinări culturale, capacitatea de a relativiza punctele de vedere, abilități
comunicaționale și relaționare);
– Formarea de atitudini: respect pentru diversitatea culturală, pentru identitatea culturii
proprii și a celorlalți și refuzul discriminării și al intoleranței;

97
– Stimularea participării în sensul promovării principiilor unei societăț i interculturale și a
combaterii discriminării și a intoleranței.
Educația interculturală est o nouă manieră de manifestare a diversității și diferențelor.
Abord area interculturală nu se limitează la o prezentare cumulativă a unor cunoștințe de spre
valorile altora, ci înseamnă cultivarea unor atitudini de respect și de deschidere față de diversitate.
Această atitud ine se naște printr -o continuă comunicare cu ceilalții și printr -o cercetare atentă față
de propriile norme culturale.
Istorie și i nterculturalitate
Interculturalitatea și -a găsit expresia în geneza civilizațiilor, contactele între civilizații, între
religiile universale, între care și creștinismul, nașterea și evoluția unor popoare, între care și
poporul român sau conviețuirea acestora cu a lte etnii. Nu există în lume popor sau limbă pură.
În lucrarea ,,Studiu asupra istoriei”, Amold J. Toynbee, ajunge la concluzia că ,,au existat
în lume douăzeci și una de civilizații, dintre care șapte sunt încă în viață, printre care cea egipte ană,
cea sumeriană și cea minoică. Pe lângă societățile civilizate, autorul identifică și peste 650 de
societăți primitive, studierea cărora i -a permis să formuleze anumite legi. Din cele 21 de civilizații,
câteva sunt atât de strâns legate între ele, încâ t sunt greu de stabilit diferențele. Societățile socotite
primitive sunt tot atît de vechi pe cât de vechi este neamul omenesc, iar un element permanent și
fundamental de diferențiere între societăți primitive și civilizații nu a putut fi stabilit. ’’ 45
S-a observat că această evoluție, de la o condiție statică, la o activitate dinamică, s -a
efectuată într -un cadru organizat.
Spații interculturale
Statele universale, religiile universale, epocile istorice, sunt factori care unesc între e le
civilizații care pot fi atât contemporane, cât și necontemporane în timp și spațiu. Statele universale
sunt întotdeauna produse ale minorității creatoare care constituie condiția indispensabilă pentru
instituirea și menținerea lor.
Formate ca state universale, toate au crezut în ,,mirajul nemuririi”, între ele aflându -se și
Imperial Roman. A fost considerat ca fiind înzestrat cu harul nemuririi, Si Tit Liviu scria despre
,,cetatea întemeiată pentru vecie”.

98
Aceste imperii au supravie țuit într -adevăr prin statele succesorale, prin instituții, prin limbile
moderne care au avut la bază limba lor clasică, prin religie, prin popoarele sau comunitățile etnice
păstrate.
Francul Clovis, care a fost ,,cel mai mare norocos dintre toț i întemeietorii de state
succesorale barbare în urma destrămării Imperiului Roman, a căpătat, îndată după convertirea sa
la catolicism, titlul de proconsul și însemnele consulare de la împăratul Anastasie care domnea în
Constantinopol. Și succesul lui Clov is se poate măsura prin aceea că nu mai puțin de optsprezece
regi care au domnit în Franța, țară cucerită de el, au purtat în scurgerea vremii, numele regesc
Louis (Ludovic), adică o variantă a numelui lui Clovis. ’’ 46
La fel ca alte state universale, Imperiul Roman a creat și implantat instituții care au dus la
interculturalitate.
Comunicațiile
Ele se află în fruntea listei pentru că reprezintă instituția cheie de care depinde existența
însăși a unu i stat universal. Ele sunt insrtumente de control politic asupra lor. Aceste linii imperiale
vitale sunt multe făcute de ființa umană , cum sunt șoselele amenajate, dar includ și căi de
comunicație ,,naturale”, adică fluvii, mări, stepe, toate acestea neput ând fi căi eficiente de
comunicare dacă nu sunt controlate de autorități. Ele includ și mijloacele de transport, care în multe
cazuri au fost organizate în serviciul poștal imperial pentru menținerea controlului asupra tuturor
provinciilor. Totodată , un si stem de comunicație odată construit, a fost utilizat de alți beneficiari
pentru care n -a fost conceput. Cazurile au fost atât de numeroase încât putem considera o asemenea
tendință ca ilustrând o ,,lege” istorică. Comunicați ile au dus în final la o unifica re de nivel global.
Capitalele statelor universale au constituit întotdeauna așezări favorabile pentru iradierea
tuturor varietăților de influență culturală.
Limbaje și scrieri oficiale . Statele universale își construiesc mijloace oficia le de comunicație
mentală și un sistem vizual de comuni cație. În aproape toate situațiile , un sistem vizual a luat forma
însemnării limbii oficiale. Limba latină, ca limbă oficială a Imperiului Roman, a repurtat un triumf
extraordinar în provinciile occide ntale ale imperiului și în Dacia. În aceste provincii, după căderea
Romei s -au format popoarele și limbile neolatine, existente azi: poporul și limba italiană, franceză,
spaniolă, portu gheză și română, care constitue cea mai prețioasă moștenire a Imperiulu i Roman.

99
Dreptul . Statul universal trebuie să țină cont de moștenirea juridică a statelor cucerite, atât în
domeniul dreptului, cât și în alte domenii. În Imperiul Roman, a trăi sub acțiunea dreptului roman,
era un privilegiu specific și foarte prețuit al cetățeniei romane. Extinderea progresivă a cetățeniei
romane în mase tot mai largi de supuși ai imperiului, n -a ajuns la capătul ei decât în clipa
promulgării edictului lui Caracalla, în anul 212 d.H. În pre zent, principalii moștenitori direcți ai
sistemului juridic roman, trebuie căutați printre canoanele Bis ericii creștine -ortodoxe răsăritene și
ale Bisericii creștine -catolice occidentale.
Calendarele; moneda . Unitățile pentru măsurarea timpului, distanței, lungimilor, volumelor,
greutăților și valorilor, constituie nevoi sociale indispensabile. Sist emele de circulație de acest gen
sunt mai vechi ca statele organizate. Ele devin probleme importante de soluționat pentru state de
îndată ce acestea se constitue, cu atât mai mult această obligație având -o statele universale. Din
toate felurile de măsuri s tandard, sistemul de măsurare a timpului este cel a acărui nevoie se resimte
în mod deosebit. Din seria calendarelor cunoscute ne este mai aproape calendarul iulian și cel
gregorian de azi. Iulius Cezar a impus pe cale dictatorială concluziile la care ajun seseră astronomii,
a introdus calendarul ce -i poartă numele, care se apropia atât de mult de exactitatea astronomică
încât a rămas în uz mai mult de un mileniu și jumătate. Asocierea calend arelor cu religia este
reliefată de același calendar iulian. În se colul al XVI -lea acesta rămăsese în urmă cu zece zile, așa
încât sarcina corectării acestuia și -a luat -o Papa Grigore al XIII -lea în 1582, de unde provine și
numele calendarului gregorian. Anglia protestantă l -a adoptat în anul 1752, iar România în 1919.
Astăzi este un calendar universal, folosit de unele popoare, în paralel cu cel propriu.
Primul pas spre baterea și răspândirea monedei a constat în alegerea unui anumit bun care să
poată fi investit cu funcția de mijloc de schimb și prin aceasta să capete o valoare de circulație,
independentă de valoarea lui intrinsecă, de folosință. Din punct de vedere comercial au existat
strânse legături între lumile egipteană, babilonică, siriacă și elenă. În cadrul acestor legături,
folosirea metalelor prețioas e ca măsură a valorilor, sub formă de bare ușor de cântărit, ajunsese să
fie de uz curent, cu sute și chiar mii de ani înainte ca guvernele anumitor cetăți grecești de pe
țărmul asiatic al Mării Egee să ajungă să bată monedă în primele decenii ale secolulu i al VI -lea î.
H. De atunci mon eda și -a urmat drumul ei important în istorie. Cârmuirea romană a realizat rapid
marea importanță a baterii unei monede de circulație universală – denarul – mai întâi republican și
apoi imperial, care a unit ,,orbis romanus” în plan comercial. Metodele moderne de a răspândi

100
știrile, mijloacele contemporane de propagandă, de la timbrele poștale, până la presă și radio, își
află corespondența în sistemul monetar imperial roman, unde moneda și -a dovedit marea și unica
ei capacita te ca mijloc de propagandă.
Administrația civilă . În decursul timpului statele universale au adoptat sol uții foarte diferite
în ceea ce privește structura administrațiilor civile. În cadrul Imperiul Roman pentru a forma
instituțiile administrative, s-au utilizat elementele transmise de moștenirea socială și culturală a
epocilor anterioare. Ulterior, ,,în cadrul administrației civile romane s -a angajat ordinul ecvestru,
sau cu alte cuvinte, clasa mijlocie, care se îndeletnicea cu negoțul și care a aj uns să câștige teren,
atât pe seama lumii inferioare, a sclavilor, cât și pe seama aristocrației senatoriale. Biruința acestui
ordin asupra rivalilor săi a fost îndreptățită prin eficiența și cinstea desăvârșită cu care funcționarii
administrativi din ordi nul ecvestru și -au îdeplinit îndatoririle. Provinciile romane au fost
administrate eficient. Dar, cele care au beneficiat cel mai mult de pe urma sistemelor administrative
imperiale romane, au fost bisericile, care au preluat acest model prin mai mulți fun cționari deveniți
clerici și mari prelați. ’’ 47

Creștinismul și impactul său intercultural – Izvoarele
La fel ca toate marile religii, iudaismul, islamismul, hinduismul și budhismul, creștinismul
se definește ca mare religie prin ponderea influenței istorice, originalitatea și profunzimea
mesajului său, precum și prin numărul mare al adepților săi. Marile religii au modelat și continuă
să modeleze cultura universală a omenirii . Creștinismul a devenit de -a lungul timpului cea mai
globală și universală dintre toate marile religii care au apărut în trecut în Orientul apropiat și
îndepărtat, iar influen ța sa a crescut devenind tot mai mare.
Creștinismul, ca expresie a interculturalității, poate fi urmărit de la apariția, dezvoltarea,
afirmarea și globaliz area sa până în present. A luat naștere in Imperiul Roman, unde exista un
sentiment al un ității omenirii su b o lege universală. Acest context a fost favorabil pentru primirea
unei Evanghelii care proclama unitatea omenirii căreia i se oferea salvarea din păcatul originar și
apartenența la Biserica creștină, cea a trupului lui Hristos. Această lume, relativ pașnică, ce
beneficia de un sistem de drumuri excelente, a facilitat deplasarea primilor creștini dintr -un loc în
altul, astfel că aceștia au putut predica oamenilor de pretutindeni Evanghelia.

101
Imperiul Roman poate fi asociat cu m ediul politic al creștinismului. Atena a fost cea care a
ajutat la asigurare a unui mediu intelectual potrivit pentru propagarea Evangheliei. Romanii au fost
cuceritorii politici ai grecilor, care, așa cum spune poetul Horațiu, i -au cucerit pe romani din pu nct
de vedere cultural. Evanghelia universală avea nevoie de o limbă universală ca să poată avea un
impact cât mai mare asupra lumii. Așa cum engleza a devenit limba universală în lumea modernă
și cum latina era limba oficială în lumea învățaților medieval i, tot așa greaca a fost limba univesală
pentru lumea antică. În Imperiul Roman orice om cult cunoștea atât greaca, cât și latina. Doar
recent s -a descoperit că limba greacă Noului Testament a fost limba omului de rând în timpul lui
Iisus Hristos.
De asemenea f ilozofia greacă a pregătit apariția creștinismului prin faptul că ,,a distrus
religiile mai vechi. În timpul venirii lui Iisus Hristos filozofia greacă decăzuse, iar acest faliment
a predispus mințile oamenilor spre o abordare mai spirituală a vieții. Creștinismul a fost singurul
capabil să umple golul din viața spirituală a vremii. ’’ 48 Contribuțiile religioase la împlinirea
vremii, le include atât pe cele ale grecilor și romanilor, cât și pe cele ale iudeilor. Dar oricât de
mari au fost contr ibuțiile Romei și Atenei la creștinism, cele ale iudeilor ies în evidență ca ereditate
a creștinismului. ,,Creștinismul s -a dezvoltat în mediul politic al Romei și a trebuit să facă față
mediului intelectual creat de gândirea greacă, dar legătura lui cu iu daismul a fost mult mai intimă.
Iudaismul poate fi considerat ca tulpina pe care să înflorească trandafirul creștinismului.” 49
Cel care a oferit creștinismului Vechiul Testament a fost poporul evreu, datorită căruia mulți
prozeliți evrei au putut trece de la iudaism la creștinism. Cărțile Vechiului Testament și cele ale
Noului Testament, date sub inspirația Duhului Sfânt, aveau să fie literatura Bisericii, întruchipate
în Biblie, cartea sfântă a creștinismului. Sinagoga a fost instituția de mare folos pentru apariția și
dezvoltarea creștinismului primar, ea făcând parte din viața evreilor. Ea a fost locul în care
apostolul Pavel, evreu prin origine, cunoscător a limbii grecești și cetățean roman, a mers să
predice în toate orașele în care a ajuns în cursul călătoriilor sale misionare. Însuși Iisus Hristos, ca
orice evreu, s -a rugat rostind psalmi (pe cruce El a repetat psal mul 21, în care își exprima credința
în Dumnezeu). Urmând exemplul lui Iisus Hristos creștinii reiau mereu psalmii compuși de regele
David în rug ăciunile publice ale Bisericii.

102
Interculturalitatea în spațiul românesc
Singurul popor romanic europe an de expresie religioasă creștin -ortodoxă este poporul român,
iar prin așezarea sa geografică face legătura între civilizația occidentală și cea orientală.
Această civilizația românească și -a construit de timpuriu un stil original de viață și cult ură nu
prin izolare sau închidere în sine, ci prin modul în care a știut să -și trăiască destinul istorico –
geografic – decurgând din situarea sa la ,,confluența a două mari tipuri de civilizație: occidentală
și orientală, prin modul în care a știut să facă din acest lucru precum și din alte contacte sau impacte
mai de durată, factori de creație culturală și civilizatie. Nobila sa plămadă originară, împrejurările
aspre ale vieții i -au modelat caracterul, l -au ferit de șovinisme și intoleranțe belicoase, conf erindu –
i în același timp o înaltă conștiință de sine, demnitate și fermitate în apărarea intereselor sale
fundamentale, a pământului strămoșesc, a însăși ființei naționale. ’’ 50
Creativitatea și originalitatea unei culturi nu constau în puritate et nică, ceea ce implică
intoleranță și exclusivism, ci în capacitatea de asimilare și reconstrucție, în deschidere benefică
față de adevăratele surse de creație a rhietipală. Din această perspectivă au fost respinse excesele
de orice fel – atât cele latinizan t occidentaliste sau bizantine, orientaliste. Noi am fost și suntem
situați geografic și istoric, la confluența celor două lumi, împrejurare din care au decurs pericole
și frustrări, dar și mari șanse pentru viitorul nostru dacă știm să preluăm ceea ce est e mai bun și
mai corespunzător cu nevoile noastre, pentru o dezvoltare liberă.
Făcând parte din Europa, aparținând ca descendență spirituală Răsăritului, cultura și istoria
noastră modernă și -a îndreptat privirile spre occident. Între Orient și Oc cident, vocea românească
sună inconfundabil.
În țara noastră a existat întotdeauna, pe lânga confruntări, tensiuni și conflicte de tot felul, un
dialog benefic al diferitelor forme de cultură, ceea ce presupune interinfluențe, circulația de
modele, impulsuri reciproce. Aceste interinfluențe se pot constata încă de la începuturile statalității
românești în construcții de genul cetăților fortificate, al construcțiilor civile sau în ar hitectura
religioasă. Î nsuși Basarab I, întemeietorul de țară , și-a legat numele de asemenea ctitorii, între care
strălucește și azi Biserica Sfântul Nicolae din Curtea de Argeș. Această ctitorie, evident de
inspirație bizantină, a fost adaptată la condițiile locale care să marcheze gustul pentru frumos și
armonie ș i să ilustreze totodată voința de independență a Țării Românești.

103
În Moldo va influențele de arta bizantină se îmbină armonios cu trăsăturile locale dând naștere
stilului moldovenesc, specific în arhitectura religioasă, reprezentat de capodoperele pictate care
extind această artă și în exterior. Tehnica și arta picturii e xterioare se păstrează în biseric i până azi,
cum ar fi Voronețul, supranumit ,,Capela Sixtină” a Moldovei. În Transilvania, românii autohtoni
au conviețuit cu alogenii unguri, secui , sași și alte grupuri etnice m ai restrânse, cultura este o
expresie a interdependențelor în multi ple forme .
În Țărilor Române, devenite România, s -au plasat treptat alte etnii care formează în prezent
minoritățile naționale împreună cu cele mențio nate mai sus, între care enumerăm: bulgarii, turcii,
ucrainienii, rușii -lipovenii, polonezii, slovacii, cehii, grecii, sârbii, evreii, țiganii, armenii,
albanezii, tătarii, cr oații și italienii. Minoritățile s -au așezat pe teritoriul românesc în urma
perse cuțiilor din propriile țări, din care au fugit.
Conform Constituție, cu modificările ad use prin referendumul din octombrie 2003,
minoritățile naționale dobândesc noi drepturi, inclusiv pe acelea de a -și folosi limba maternă în
administrație și ju stiție. Din această perspectivă, politica României față de minorități poate
constitui un exemplu pentru țările vecine și chiar pentru unele țări occidentale. Recomandările
Consiliului Europei au contribuit și ele la elaborarea acestei politici dar și la le gitimarea educației
pentru minorități.
Pe viitor trebuie să se țină cont de creșterea nivelului de internaționalizare a populației școlare
în spațiul european, iar politica educațională să nu mai admită discriminarea grupurilor minoritare
față de cele majoritare. Numai așa interculturalitatea se va realiza în mod pașnic și egal pentru toți.