Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice [611064]

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova
Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice
Facultatea Artă Teatrală, Coregrafică și Multimedia
Catedra „Management artistic și Culturologie ”

Aprob: șef catedră
Galac Lucia , conf. univ. inter._______________

TEZA DE LICENȚĂ
„Ciclul vieții omului în tradiții și credințe populare ”

A elaborat: Crigan Dumitru,
student: [anonimizat],
specialitatea „Culturologie”
_____________________
(semnătura)
Conducător științific: Popa Eugenia,
dr.conf. univ
_____________________
(semnătura)

Chișinău, 2020

2

3

4

5

6

CUPRINS
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 7
CAPITOLUL I. FAMILIA ȘI SĂRBĂTORILE FAMILIALE DIN CICLUL VIEȚII ……. 10
1.1. ROLUL FAMILIEI ÎN SOCIETATE – DEFINIREA , CLASIFICAREA ,
CARACTERISTICA GENERALĂ ………………………….. ………………………….. ……………….. 10
1.2. ASPECTE TEORETICE ASUPRA OBICEIURILOR DE FAMILIE ………………………… 17
CAPITOLUL II. OBICEIURI FAMILIALE. ETAPELE EMOȚIONALE ȘI
INTELECTUALE DE LA NAȘTERE PÂNĂ LA MOARTE ………………………….. …………….. 22
2.1. O BICEIURI DE NAȘTERE. NAȘTEREA CA RIT DE TRECERE ………………………….. . 22
2.2. OBICEIRI DE NUNTĂ . PRACTICAREA CEREMONIALULUI NUPȚIAL. . …………… 48
2.3. O BICEIURI DE ÎNMORMÂNTARE . CONSIDERAȚII ASUPRA
CEREMONIALULUI FUNEBRU . ………………………….. ………………………….. ……………….. 64
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 78
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 83

7
INTRODUCERE
Milenii de -a rândul , familia a însemnat totul, a fost rezervorul uman al istoriei, a fost
primul nucleu al civilizației, a însemnat stabilitatea în timp și speranța pentru viitor. Prima formă
de organizare a societății a fost aceea bazată pe familie. Legăturile de ruden ie făceau că această
societate să aibă o mare stabilitate.
Folclorul obiceiurilor familiale contemporane nu cuprinde a tot ce masele au creat în cursul
veacurilor. Multe din aceste creații s -au pierdut în procesul dezvoltării istorice, iar altele care nu
mai corespund experienței actuale de viață a poporului, stărilor lui sufletești de astăzi, dispar.
Astfel, luându -se în vedere vechimea lor, se obs ervă că toate obiceiurile legate de momentele
importante din viața omului au păstrat semnele epocilor prin car e au trecut până au ajuns în zilele
noastre. Ele sunt documentele unei lungi evoluții istorice, care, având un nucleu inițial , a suferit
de-a lung ul timpului diverse transformări. Obiceiurile de bază, adică cele din timpuri străvechi,
ori au pierdut o seri e de elemente, ori s -au îmbogățit cu altele noi. Astfel, ceea ce corespunde
vieții, gândurilor și năzuințelor de astăzi este modificat prin adăugare, substituire sau reducere,
sau este sortit să dispară treptat. În dezvoltarea istorică a folclorului, trece rile de la o epocă la alta
se fac în răstimpuri mai mult sau mai puțin îndelungate. Fenomenele noi apar și se dezvoltă în
strânsă legătură cu tradiția. În procesul de înnoire, vechiul nu dispare și noul nu apare dintr -o dată.
Creațiile vechi, ce se transfo rmă, trăiesc un timp cu cele noi ce se impun treptat. Reflectând
momente importante din existența individului, aceste obiceiuri au avut încă din formele primare
și rituri de solemnizare, realizate prin acte cu caracter ceremonial .
Actualitatea temei: Lucra rea intitulată „Ciclul vieții omului în tradiții și credințe
populare” se axează pe cercetarea momentelor importante ce fac parte din viața de familie, și
anume a ritualurilor legate de naștere, nuntă și înmormântare.
Riturile de trecere, în contextul obiceiurilor vieții de familie, înglobează momentele
esențiale pe care le parcurge ființa umană: nașterea, căsătoria și moartea. Modalitățile de
manifestare a omului în fața acestor treceri presupun o anumită formă de comu nicare ce se
dovedește a fi, de cele mai multe ori, una simbolică, rezultat al unei gândiri, de asemenea
simbolice, prin intermediul căreia individul se instituie în lume.
Orice trecere presupune o ruptură de vechea stare, o depășire a statutului anterior , acestea
reprezentând elemente obligatorii în drumul de inițiere pe care omul îl parcurge pentru a dobândi
o nouă condiție. Renunțarea la un anumit statut determină o situație existențială precară, intrarea
într-o stare de prag sau de limită, ce aduce cu sine o anumită situație de dezechilibru existențial.

8
Astfel, manifestările ceremoniale care însoțesc schimbările de statut ale omului au, ca primă
finalitate, restabilirea echilibrului pierdut prin intermediul acestor treceri.
Gradul de cercetare: Tema cic lul vietii omului a fost studiată destul de aprofundat de
predecesorii noștri în epoca modernă, atunci când sau făcut cele mai semnificative descoperiri, în
toate domeniile. Cred că la moment nu mai avem deloc ce adăuga, chiar cât de mult nu ne -am sili
să facem acest lucru. La capitolul studierii temei date, pot să spun că, este studiată și cercetată la un
nivel destul de înalt, de savanții și cercetătorii noștri, este studiată obiectiv și subiectiv, atingând
toate ramurile gnosiologiei umane. Unul dintre c ei mai de vază cercetatori ai folclorului românesc
este Artur Gorovei, care a studiat cu daruire de sine asupra evoluției datinilor stravechi și asupra
poporului român în deosebi în cartea sa „ Datinile noastre la naștere și la nuntă ” [31]. Simion
Florea Marian este și el un mare savant și cercetător al folclorului românesc, în vestitele sale carți
„Nașterea la români ” [39], „Nunta la români ” [37] și „ Înmormintarea la români ” [38]. Omul la
rândul său este foarte superstițios, fiecare act al vieții lui este legat de tradiții de: botez, nunta și
înmormântare, toate au la bază ritualuri moștenite de la străbunii noștri.
Scopul și obiectivele lucrării: Scopul lucrării este cercetarea a celor trei mari rituri de
trecere din viața omului . Am ales această lucrare, deoarece eu fiind muzician mi -a fost interesant
sa descoper tradițiile și obiceiurile al e ciclului familial care s -au dat uitării. Maniera de abordare
a materialului prezentat es te pur descriptivă, de expunere a tradițiilor specifice celor trei mari
evenimente. Pentru realizarea scopului am trasat următoarele obiective:
1. Cercetarea, definirea, și clasificarea tipurilor de familie și a riatualurilor de familiale.

2. Descrierea specificului obiceiurilor și practicilor de botez, nuntă și înmormântare.

3. Studierea în plan teoretico -istoric tradițiile populare în formarea ca individ și
membru al unei comunități.

4. Identificarea curentelor în conservarea și transmiterea obic eiurilor și tradițiilor
populare.

Baza metodologică a cercetării: Pentru a oferi un conținut tezei, am utilizat diverse surse
bibliografice, totodată aplicând teoria cunoașterii și abordarea studiului cercetătorilor în etnografie.
Analizând materialul teo retic am utilizat diverse metode cum ar fi: metoda inducției și deducției,

9
metoda analizei și sintezei, metoda empirică care mi -au permis cercetarea din mai multe perspective a
temei date.

Noutatea lucrării: Lucrarea dată este o lucrare de studiere a trad ițiilor și a obiceiurilor
străbunilor noștri care ne aduc viziunea subiectivă a societății de atunci. Prin acest ă lucrare putem
realiza o comparație din ce a fost și ce a rămas , deoarece este trecutul nostru, bun sau nu prea bun,
dar e al nostru și suntem obligați să îl cunoaștem.

Structura lucrării: Lucrarea are o structură bine determinată , ce decurge în mod logic
pentru o descriere a temei, teza include următoarea structură: introducere, două capitole divizate ,
două subcapitole, concluzii și bibliografie.
Capitolul I. „ FAMILIA ȘI SĂRBĂTORILE FAMILIALE DIN CICLUL VIEȚII ”,
cuprinde o expunere teoretico -științifică asupra familiei și a obiceiurilor familiale din ciclul vieții.
Acest capitol vine cu o analiză a familiei cât și a sărbătorilor din c iclul vieții a omului. Aici sunt
prezente difiniri, clasificări, și noțiuni generale ce tine de familie și de obiceiurile familiale.
Capitolul II. „OBICEIURI FAMILIALE. ETAPELE EMOȚIONALE ȘI
INTELECTUALE DE LA NAȘTERE PÂNĂ LA MOARTE”, presupune analiză a studiilor
referitoare la ritualurile vieții de familie, elaborate până în prezent de către cercetători din acest
domeniu . Aici e efectuată o expunere, despre organizarea manifestărilor specifice a omului în
cele trei mari momente ale trecerii prin viață – nașterea, nunta și înmormântarea. Acest capitol
va deschide o fereastră spre trecutul unui neam.
Concluzii, include un rezumat al celor relatate, un aspect relevant al cercetătorilor în
domeniu și unul al meu personal vis -à-vis de tema abordată
Bibliografie, aici este inclus întreg material didactic la care am recurs pentru efectuarea
tezei: carți, reviste, etc.

10
CAPITOLUL I . FAMILIA ȘI SĂRBĂTORILE FAMILIALE DIN CICLUL VIEȚII
1.1. Rolul familiei în societate – definirea, clasificarea, caracteristica generală
Etnologia familiei, ca problematică, a reușit în ultimele decenii să abordeze aspecte de
o importanță, cum ar fi rolul pe care familia îl are în dezvoltarea societății, corelația dintre familie
și sistemele de rudenie, efectele căsătoriei etc. Ca o categorie etnologică microstructurală familia
s-a impus, prin complexitatea și multilateralitatea manifestărilor sale abia la o etapă relativ târzie
de dezvoltare umană. Familia a fost dintotdeauna modulu l generator de cultură și civilizație, prin
care fiecare popor și -a exprimat devenirea istorică, gândirea și sensibilitatea, aspirațiile spre
sublim, lupta cu vicisitudinile vremurilor, întreaga lui evoluție spre o viață mai bună. Astfel familia
ne apare ș i ca o reflectare a realității socio -culturale la fiecare etapă de dezvoltare istorică.
Milenii de -a rândul , familia a însemnat totul, a fost rezervorul uman al istoriei, a fost
primul nucleu al civilizației, a însemnat stabilitatea în timp și speranța p entru viitor. Prima formă
de organizare a societății a fost aceea bazată pe familie. Legăturile de rudenie făceau că această
societate să aibă o mare stabilitate. Orice atac împotriva unuia dintre membrii ei era un atac
împotriva întregului clan. Tatăl era cel care avea rolul dominant. Se mai găsesc și astăzi
asemenea formule de organizare tribală în diferite zone ale Pământului. Legăturile au rămas
aceleași, la fel de puternice, de parcă istoria ar fi rămas pe loc. În ceia ce privește istoria modernă
și civilizația acestui mileniu, se poate observa o anumită tendință, și anume: slăbirea relațiilor
de familie [27].
Istoria și alte științe se pronunță în favoarea unor definiții c ontextual -istorice a
conceptului de familie.
Etimologic , termenul familie provine din latinescul familia (ae) , care înseamnă
totalitatea membrilor dintr -o casă sau gintă. O definiție etnologică ne desemnează familia, ca,
unitate socială de factură etnică, alcătuită dintr -un bărbat și o femeie și copiii acestora, între care
s-au stabilit legături tem einice de viață conjugală și ajutor reciproc, economic (de interese și
obligații de muncă, în gospodărie și în afara ei), sociale (relații de civilizație și cul tură); instituție
socială de factură etico -juridică alcătuită din mai multe persoane înrudite între ele prin
consangvinitatea sau legături reglementate cultural,.
Fiind obiect de cercetare a mai multor științe, noțiunea de familie poate avea multiple
diver sități. În jurisprudență ea este definită sub două aspecte: din punct de vedere sociologic și
din punct de vedere juridic.

11
În sens sociologic, familia — ca formă specifică de comunitate umană – desemnează
grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație s au rudenie, care se caracterizează prin
comunitate de viață, interese și întrajutorare [18, p.200].
Familia era o realitate biologică prin uniunea ce se realizează între un bărbat și o femeie
și prin procreare; o realitate socială prin comunitatea de viață între soți, dintre părinți și copii și
alte rude. Uniunea familială era o relație specifică, complexă, care îm bină diferite aspecte ce nu
pot fi găsite la alte categorii sociale. Ea era o uniune deosebită a societății în baza căreia au
apărut mai multe formațiuni obștești, inclusiv statul și dreptul. Familia reprezintă primul factor
în educația copiilor.
Familia r eprezintă elementul natural și fundamental al societății și trebuie să fie ocrotită
de societate și de stat. În cadrul societăți, familia de bază este familia oficială, legală și complete.
Ȋn zilele noastre au apărut și alte forme de familie: familia incom pletă, cu un singur părinte și
copii, rezultat al divorțului sau concubinajului „la distanță"; familia neoficială (de probă),
formate din doi parteneri de sex opus, care trăiesc în concubinaj și copii, și „familia" de același
sex, în care nu poate fi vorba de copii și de educația acestora.
Se vorbește încă din secolele XVI -XVII despre tipurile de familii. Astfel distingem două
mari tipuri familiale: familia extinsă, patriarhală, de tip tradițional și familia nucleară, conjugală
de tip modern.
Familia extinsă, patriarhală, de tip tradițional este alcătuită atât din nucleul familial, cât
și din alte rude și generații (trei generații). Este condusă de un pater familias. Membrii familiei
conviețuiesc laolaltă iar rolurile și diviziunea muncii sunt bine sta bilite. Sistemul de reguli și
norme dăinuiește de la o generație la alta, conservatorismul fiind principala caracteristică.
Ansamblul de valori culturale, religioase, etice are un grad mare de inerție și transmisibilitate.
Stilul educațional și modalitatea de a crește copiii sunt mai rigide. Ȋn acest tip de familie există
un număr mare de membrii care contribuie la rezolvarea dificultăților de ordin material. Se oferă
de asemenea ȋn acest tip de familie multe modele de comportament.
Familia extinsă se aseam ănă cu o mică comunitate: copiii petrec mai mult timp ȋn
compania adulților, fapt ce ar putea influența ȋn sens pozitiv dezvoltarea lor. Femeile stau ȋnsă
acasă și fac menajul pentru ȋntrega familie, fiind responsabile și de educația copiilor, de însușirea
limbii ma terne sau a bunelor manière [5, p. 69].

12
“Familia nucleară” reprezintă un grup alcătuit din tată, mama și copii lor (Kif f, 2010).
De-a lungul istoriei, familia a fost considerată baza societății, expresia uniunii pe temeiul
dragostei dintre un băr bat și o femeie, care procreează și cresc copii. Se folosește fervent
sintagma “diadă nucleară”, care desemnează ansamblul interrelațiilor ce se stabilesc între cele
trei roluri din cadrul acestui tip de familie: soț – soție, tată -copil, mamă -copil. Se întâ mplă uneori
că aceste diade să nu fie complete, întâlnindu -se următoarele situații:
– Tată cu un copil/copii;
– Mamă cu un copil/copii;
– Un cuplu fără copii;
– Doi sau mai mulți frați fără părinți [3, p. 560].
Această familie, “familie intactă”, este foarte importantă ȋn creșterea și educarea copiilor
și ȋn asimilarea de către aceștia a normelor de etică. Soțul sau soția găsesc ȋn familie un refugiu ȋn
fața competiției socio -economice care poate duce la dezumanizare. De obicei familia oferă
căldură, ȋnțelegere, armonie, protecție.
O categorie specială de familie a cărei frecvență a crescut mult ȋn ultimul timp, este cea
monoparentală care este constituită dintr -un singur părinte și copii. Aceste f amilii reprezintă
consecința unor experiențe diferite: nașterea unui copil ȋn urma unei experiențe sexuale juvenile,
decizia unei femei de a avea un copil ȋn afara unei căsătorii legale. Decesul unuia dintre parteneri
sau divorțul unui cuplu cu copii minor i. Acest tip de familie se confruntă cu mai multe problem:
venit scăzut (aceste familii se luptă pentru subzistență, eșuează ȋn plan școlar sau mai rău sunt
predispuși la delicvență juvenilă), ȋndrumare parentală inadecvată, insuficientă atenție acordată
copiilor din cauza multiplelor probleme la care părintele trebuie să facă față singur, schimbarea
frecventă a domiciliului.
Un alt tip de familie este “familia compusă sau familia cu părinți vitregi” care astăzi a
devenit o adevărată regulă. Cea mai complic ată problemă care apare, este cea a raporturilor dintre
copii și părintele vitreg. Recăsătorirea produce ȋn sufletul copilului anumite schimbări: teamă de
modificarea regulilor, vinovăție, renunțarea la dorința de a -și vedea părinții din nou ȋmpreună.
Fami lia compusă parcurge trei mari stadia: timpuriu, de mijloc și târziu. Stadiul timpuriu
cuprinde: stadiul fanteziei (când fiecare ȋncearcă să fie pe placul celorlalți), stadiul absorției
(fiecare ȋncearcă să -l descopere pe celălalt), stadiul conștientizării (conturarea unei păreri,
stabilirea unor compromisur i care trebuiesc asumate).

13
Stadiul de mijloc, cupride stadiul mobilizării (ȋn care se promovează valorile proprii ale
noii familii), al acțiunii (fiecare membru ȋși asumă rol ul).
Stadiul târziu presupune stadiul contactului (rezolvarea problemelor de orice fel apărute
ȋn care părintele vitreg ȋși definitivează și clarifică rolul) și al rezoluției (ȋn care membrii familiei
se acceptă reciproc).
Familiile c u tați vitregi sunt mult m ai frecvente decât familiile cu mame vitrege. De multe
ori tatăl vitreg ȋncearcă să se implice ȋn educația copiilor ca și cum ar fi tatăl biologic. Ȋn alte
cazuri, ȋn care părinții au un nivel ridicat de educație, se permite contactul permanent cu tatăl
biologic. Copilul, ȋntr -o astfel de familie manifestă la ȋnceput antipatie față de tatăl vitreg, apoi
este distant, dar dornic să intre ȋn contact cu adultul, ȋn cele din urmă este gata să -l accepte pe
adult ca tată ȋnțelgând, ȋnsă, că adultul nou venit este ȋn primul rând soțul mamei și apoi tatăl său.
Familiile cu mame vitrege sunt rar ȋntâlnite. Ȋn general, mama vitregă este cea ticăloasă și
rea. Mama vitregă va ȋncerca să joace anumite roluri: să substituie mama biologică, să joace rolul
unei alte mame s au să devină prietenă [ 40, p. 53] .
Remariajul este un eveniment traumatic pentru copii și deci este necesară pregătirea
acestuia prin terapii individuale sau de grup.
Familia, ca element fundamental al societății, îndeplinește un sistem de funcții dintre care
le relevăm pe cele mai importante:
– Funcția naturală (biologică). Prin această funcție, familia asigură perpetuarea
(reproducerea) speciei ființei umane și de asemeni preocuparea pentru siguranța fizică (adăpost,
îmbrăcăminte, îngrijire), protejarea celui mic de diverse pericole, sănătatea lui (întreținerea
corpului, practicarea diferitelor sporturi etc).
– Funcția economică – implică asigurarea de către părinți a bazei materiale necesare
satisfacerii trebuințelor a tuturor membrilor familiei, prin fol osirea chibzuită a veniturilor. Când
vorbim despre funcția economică, ne putem gândi și la un alt aspect cum ar fi: pregătirea pentru
viață a copiilor, orientarea lor ȋn viitor către o meserie, organizarea locuinței etc. Statul își menține
si el anumite el emente ale funcției economice, contribuind la asigurarea educației, a sănătății si a
protecției sociale ale familiei etc.
– Funcția de socializare constă ȋn asimilarea normelor de conduită, ȋnsușirea unor
roluri sociale deziderabile, care asigură transformarea organismului biologic ȋn ființă socială
educabilă. Ȋnvățarea socială este văzută ca un proces psihologic ȋn cadrul căreia indivizii

14
acumulează cunoștințe, norme, reguli, valori, deprinderi comportamentale. Pentru a -și forma
deprinderi sociale copiii trebuie să asimileze valori morale, să ȋnvețe să citească, să scrie, să
calculeze etc. De aceea lor trebuie să li se asigure de către familie o atmo sferă de pace, să nu se
cultive teama sau abuzurile verbale, fizice sau emoționale. Familia trebuie să petreacă mult timp
cu copiii.
– Funcția educativă. Creșterea și educarea copiilor reprezintă responsabilități
deosebit de importante ale familiei. Mediul educogen familial are influențe deosebit de importante
ȋn formarea personalității copilului, a comportamentului lui. De aceea poporul nostru acordă o
importanță deosebită educării “celor 7 ani de -acasă". După intrarea copiilor la grădiniță sau la
școală, f uncția educativă a familiei nu încetează, dimpotrivă ea continuă să aibă aceeași
importanță, realizându -se, însă, într -o strânsă colaborare cu instituțiile de învățământ [40, p. 69].
Putem spune că funcția educativă a familiei durează toată viața, căci și atunci când copiii
au ajuns adulți și au întemeiat o familie, părinții îi consideră tot copiii lor și le oferă sprijinul lor
necondiționat. Alterarea (abandonarea sau diminuarea) funcției educative constituie principala
cauză, a apariției și amplificării d elincvenței săvârșite de copii și tineri. Este important ca familia
să-și îndeplinească în mod corespunzător funcțiile. Astfel, este necesar ca, părinții și managerii
familiei (soțul și soția), să -si creeze un statut de parteneri egali, manifestându -se în interacțiune,
cu drepturi și obligații egale, înlăturând astfel orice fel de discriminare, care dăunează vieții de
familie, educației si socializării corecte a copiilor.
Cu toate c ă societate, în general, oferă un anumit cadru social propice dezvoltării,
colectivitatea de bază, care asigură acea intimiditate și acel mediu de siguranță necesare
maturizării afective și emoționale, rămâne familia. În cadrul familiei, ființa omenească dobândește
simțământul de apartenență, de interdependență și de valoare perso nală. În cadrul familiei se
formează acea imagine de sine care va persista întreaga viață. Relațiile de interdependență dintre
părinți și copii și relația de părtășie și de susținere reciprocă dintre soț și soție au menirea de a
furniza acele resurse inter ioare care să ajute individul să depășească situațiile critice de viață și să
de-a randament la nivelul adevăratelor lui resurse interioare. Iată de ce familia este atât de
importantă, aproape esențială, pentru dezvoltarea și menținerea unei imagini de sin e realiste și a
unui tonus psihic capabil să impu lsioneze valori pozitive ale individului [27].
Ȋn timp, odată cu evoluția societății și cu modificarea unor factori sociali, economici și
tehnici, tabloul tradițional al familiei s -a modificat profund și ȋn special statutul femeii și echilibrul
tradițional al rolurilor pe care le au cei doi părinți. Trebuie conștientizat ȋnsă și faptul că părinții

15
au datoria sacră de creștere a copiilor lor, fără a deveni însă supușii acestora. La rândul lor și copiii
au obli gațiunea tot sacră, de a -și iubi și respecta părinții.
Rolul părinților în cadrul familiei
Familia în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea
copilului. Părinții joacă cel mai important rol în formarea copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca
personalități. Familia reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile
sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare. Acest
cadru al familiei este primul său intermediar în relațiile c u societatea. Și, de asemenea, constituie
matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale.
O generație sănătoasă fizic și psihic se naște ȋn contextul unui climat familial propi ce.
Iubirea, maturitatea emoțională, comunicarea empatică, responsabilitatea, spiritualitatea ȋnaltă
sunt doar câteva dintre elementele acestui climat, constituind premise ale dezvoltării copiilor.
“Meseria de părinte” ocupă primul loc ȋntre cele mai dific ile meserii. Acestă artă se ȋnvață
cel mai greu. Chiar ȋnaintea momentului concepției un părinte trebuie să conștientizeze
responsabilitatea lui față de copil.
Părinții, atât mama cât și tatăl, au același rol în evoluția și dezvoltarea ps ihologică a
copil ului. Este adevărat că rolul mamei este mult mai important și mai complex, însă și cel al
tatălui este bine definit. În primii ani de viață copilul este dependent de membrii care formează
familia, în special de părinți. Acest fapt reprezintă o etapă import antă în ciclul său de viață.
Deoarece în această perioadă sunt dobândite principalele motivații și deprinderi ale viitorului
adult. În familie copilul are parte de primele lecții de viață. Părinții sunt cei care îi oferă un prim
model de învățare.
Rolul m amei în dezvoltarea copilului:
Iubirea maternă reprezintă întâia formă de afectivitate pe care un copil o percepe. Prin
intermediul mamei, copilul reușește să descopere lumea, aceasta oferindu -i siguranța din primele
sale zile de viață.
Mama reprezintă prima autoritate cu care se confruntă copilul deoarece, în relațiile cu ea,
el cunoaște primele reguli, primele obligații, primele forme morale. Tot prin intermediul ei, care
devine tipar și model pentru el, descoperă lumea din imediata lui apropiere prin ob servarea și
imitația fiecărui gest, fiecărei acțiuni a mamei lui. Astfel că, atitudinea mamei față de lucruri,

16
evenimente, oameni și chiar față de el însuși determină și atitudinea copilului față de aceleași
lucruri, evenimente, oameni și chiar față de el. Atitudinea mamei este cea care condiționează
atitudinea copilului. De atitudinea ei depinde încrederea sau neîncrederea sa, curajul sau teama,
voiciunea sau moderația, optimismul sau pesimismul său.
Un a lt aspect al rolului matern este acela de a îi învă ța pe copii ce este și ce
reprezintă statutul de femeie . Astfel, mama înfățișează simbolul fundamental al feminității, fapt
tot atât de important atât pentru fată cât și pentru băiat. Pentru fată, mama, devine un model și un
prototip; care o învață atât să își iubească statutul de femeie; dar și cum să își iubească soțul și
copiii devenind, astfel, imagine a obiectivului adult către care tinde fetița. Pentru băiat, mama este
imaginea inversă și fond de contrast ajutându -l să ia cunoștință de sexul lui.
Rolu l tatălui în dezvolt area copilului:
Figura paternă contribuie într -un mod esențial la dezvoltarea sentimentului de protecție și
de siguranță al copilului.
Mama reprezintă simbolul afecțiunii, blândeții, feminității, iar tatăl este
simbolul autorității, a l siguranței, al puterii. Copiii obișnuiesc să se laude că mama lor este cea
mai frumoasă iar tatăl lor cel mai puternic.
Tatăl este prima persoană care “intervine” în relația mamă -copil. In prezent, rolul de
întreținător al familiei este împărțit de ambii părinți.
Acest lucru aduce o atenuare a prestigiului patern. Însă, chiar și așa, copilul este
impresionat de prestanța și forța tatălui, întotdeauna comparându -și propria forță cu acesta. În
timp ce tatăl reprezintă autoritatea supremă, autoritatea mamei se manifestă mai direct și mai
continuu in viața copilului. De cele mai multe ori, tatăl este mai puțin prezent decât mama. Iar
acest fapt îi crește și mai mult valoarea în ochii copilului

Implicarea tatălui:
In primele luni de viață ale sugarului, rolul tatălui este indirect, mai mult ca suport
psihologic pentru mama; pe ai cărei umeri cad toate responsabilitățile. Implicarea reală a tatălui
în educarea copilului ar trebui să se facă simțită și să devină din ce în ce mai activă în jurul vârstei
de 1 an. Aceasta este vârsta la care tatăl începe treptat să îl introducă pe copil în regulile jocului,
ale familiei și ale societăț ii. El este cel care impu ne limitele sau care îl învață să respecte anumite

17
reguli fără să devină sever sau autoritar. Înaintân d în vârstă, pe la 3 -4 ani, implicarea tatălui în
educarea copilului devine mai complexă. El poate iniția copilul în practicarea unui spor t, a unei
activi tăți fizice susținându -l moral în toate încercările lui fără să -l critice sau să facă comparație
cu pe rformanțele sau aptitudinile sale.
De asemenea, tatăl este important și în stabilirea identității sexuale a copilului. Pentru
băieți are rol în validarea propriei masculinități, pentru fete, iubirea și recunoașterea tatălui este
un prim pas în recunoașter ea feminității lor. Relația cu tatăl este foarte importantă atât pentru copil
cât și pentru familie. Tatăl de vine un model pentru copii și un suport pentru mam a copiilor săi,
ceea ce duce la o armonie în familie și la o dezvoltare psihologică normală a cop ilului [11].
Indiferent de tipul familiei ȋn care crește, un copil trebuie să simtă că nu este necesar ca
el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit, acceptat și respectat. Educația formativă a fiecărui
părinte ȋși va pune puternic amprenta asupra procesului de formare și dezvoltare a copiilor.
Chiar dacă există unele tensiuni, probleme, impasuri care sunt absolut de înțeles pentru
oricine, într -o familie -model avem de a face cu un mediu calm, liniștit, destins, cu responsabilități
împărțite și asumate.
O familie în care predomină armonia este o familie în care se discută cu deschidere și
înțelegere toate problemele, individuale sau colective, unde domnește afecțiunea și toleranța,
generozitatea și onestitatea.
Respectul și considerația sunt arătate fiecăruia, încrederea și bunăvoința sunt valabi le
pentru toți. O astfel de familie este un mediu sănătos pentru dezvoltarea și creșterea copiilor; ca
și pentru afirmarea și împlinirea personală și profesională a fiecăruia dintre membrii ei. Deci
totuși Familia este locușorul în care un om își petrece cel mai mult timp din viața sa. De aceea
merită să facă din casa lui un , Colț de rai “ [27].
1.2. Aspecte teoretice asupra obiceiurilor de familie
Un rol important îl ocupă în creația orală a poporului obiceiurile de familie, care se
manifestă în momentele hotărâtoare ale vieții omului: la naștere, la nuntă, la înmormântare.
Aceasta este o creație populară. Structura și conținutul folclorului obiceiurilor de familie sau
afirmat timp de multe secole într -o legătură strânsă cu istoria, cultura și felul de viață a
Moldovenilor. Ca orice altă latură a veții omului și folclorul obiceiurilor de familie trece prin un
adânc proces de înnoire, în cursul căruia unele specii vec hi dispar sau se transformă, iar altele –
principial noi –își fac apariția în viața poporului.

18
Folclorul obiceiurilor familiale contemporane nu cuprinde tot ce masele au creat în cursul
veacurilor. Multe din aceste creații s -au pierdut în procesul dezvoltăr ii istorice, iar altele care nu
mai corespund experienței actuale de viață a poporului, stărilor lui sufletești de astăzi, dispar.
Astfel, luându -se în vedere vechimea lor, se obs ervă că toate obiceiurile legate de momentele
importante din viața omului au păstrat semnele epocilor prin care au trecut până au ajuns în zilele
noastre. Ele sunt documentele unei lungi evoluții istorice, care, având un nucleu inițial , a suferit
de-a lung ul timpului diverse transformări. Obiceiurile de bază, adică cele din timpuri străvechi,
ori au pierdut o serie de elemente, ori s -au îmbogățit cu altele noi. Astfel, ceea ce corespunde
vieții, gândurilor și năzuințelor de astăzi este modificat prin adăugare, substituire sau reducere,
sau este sortit să dispară treptat. În dezvolta rea istorică a folclorului, trecerile de la o epocă la alta
se fac în răstimpuri mai mult sau mai puțin îndelungate. Fenomenele noi apar și se dezvoltă în
strânsă legătură cu tradiția. În procesul de înnoire, vechiul nu dispare și noul nu apare dintr -o dat ă.
Creațiile vechi, ce se transformă, trăiesc un timp cu cele noi ce se impun treptat. Reflectând
momente importante din existența individului, aceste obiceiuri au avut încă din formele primare
și rituri de solemnizare, realizate prin acte cu caracter cere monial, care cu timpul s -au accentuat,
stimulând și dezvoltarea elementelor de spectacol.
A.S. Hânci și V.S. Zelenciuc considera că: Obiceiurile de familie au apărut la etapele
timpurii ale dezvoltării societății umane, din care cauză au trebuit să păstrez e o serie de
reminiscențe legate de viziunile mitologice ale străbunilor noștri, care, pe alocuri, sunt nelipsite
de anumite prejudecăți și supersti ții [28, p.1]. Cele mai importa nte evenimente din viața omului
(nașterea copilului, căsătoria, înmormântarea) au fost însoțite de unele obiceiuri, desfășurate în
sânul familiei sau împreunat cu rudele apropiate etc., obiceiuri, ce fac parte din categoria celor
mai v echi de acest fel și au apărut încă la stadiul orânduirii gentilice a societății omen ești. Fiind
strâns legate de activitatea de producție, ele aveau un caracter agrar pronunțat. Prin aceasta se și
lămurește prezența în cadrul cumătriei, nunții și înmormân tarii a elementelor c ultului agrar, prin
care forțele supranaturale erau invocate să asigure o roadă bogată și să ridice bunăstarea familiei.
Având un conținut polifuncțional, aceste obiceiuri includeau diferite elemente de ritual cu caracter
demonstrativ, simbolic sau magic. Cele mai importante aspecte din viața fiecărui om, cele mai
semn ificative ceremonii și ritualuri din cultura spirituală a fiecărui popor sânt chear acestea legate
de familie și de membrii ei.
Ciclul familial al vieții omul ui cuprinde aceste t rei etape importante de trecere: căsătoria,
nașterea, înmormântarea. Aceste ev enimente din viața fiecărei familii includ multiple etape
semnificative, care sânt respectate de întreaga comunitate. Este important pentru populația

19
credința creștină, care spune că toate aceste trei rituri de bază din viața omului: alesul – ursitul sau
ursita la căsătorie, nașterea unui copil și decesul omului sânt date de atotputernicul și bunul
Dumnezeu. Acest fapt a pus pecetea smereniei și ascultării, cumințeniei și răbdării, speranțelor și
împăcării cu tot ce se întâmplă în viața omului [43].
Pretutindeni aceste rituri semnificative au unele și aceleași scopuri, obiective, norme și
finalități, chiar dacă formulele de realizare, de desfășurare a even imentelor familiale s ânt foarte
diferite, fiindcă depind de nenumărate împrejurări, dar și de cei ce te înconjoară. Din aceasta
cauză, obiceiurile din ciclul familial trebuie îndeplinite corect, potrivit rânduielilor tradiționale,
neîndeplinirea corectă contravine bunei rânduieli îndătinate a colectivității. Îndeplinirea
obiceiurilor trebuie făcută ma i ales de familia implicată și apoi de ceilalți membri ai colectivității.
Obiceiurile vieții de familie nu se practică la date calendaristice fixe, ci în funcție de
evenimentul care le solicită, și, de regulă, o singură dată în viața aceluiași individ. Ac estor
obiceiuri le este caracteristică nu o reluare succesivă, la intervale scurte, a aceleași desfășurări, ci
o succesiune continuă, de secvențe disti ncte, dar simil are ca structură, organizare în baza anumitor
principii, deci o succesiune gradată, sublin iind momente diferite. Această continuitate poate fi
urmărită ca un fir neîntrerupt de la primele rituri în legătură cu nașterea și până la ultimele rituri
în legătură cu moarte. Astfel, ansamblul lor se proiectează întregii evoluții a unui individ. În via ța
familiei există întotdeauna praguri de trecut: al iernii și al verii, ale luminii și ale nopții, al nașterii,
al adolescenței, al bătrâneții și al morții. Dintre a cestea, cele mai importante sunt cele care implică
o mare parte a colectivității din care familia face parte, deci, nașterea, nunta și înmormântarea.
Începând din ziua nașterii și până în cea a morții omul este obligat să se supună diverselor
ceremonii și acte magice, necesare integrării în noua lume.
Participarea comunității extrafamiliale de pinde și de importanța obiceiului. Dacă la nuntă
și la înmormântare participă un număr mare de persoane din afara societății, la naș tere chiar se
recomandă participarea unui număr mai mic de persoane, în vederea protejării noului -născut și a
lehuzei.
Obiceiurile familiale sunt, pentru cei care le privesc din afară, mari spectacole. Dar, aceste
spectacole încifrează înțelesuri profunde asupra mersului normal al vieții sociale și asupra
soluțiilor pe care natura umană le -a găsit pentru a reintra î n norma l atunci când rânduiala lucrurilor
a fost stricată dintr -un motiv sau altul. Se poate observa că în cadrul acestor obiceiuri caracterul
de festivitate este mult mai accentuat. Aceasta deoarece, obiceiul este un act solemn care iese din

20
mersul comun a l vieț ii, el fiind menit să consfințească de fapt trecerea de la o situație la alta [39,
p. 127].
Pavel Ruxăndoiu este de părere că cele mai vechi obiceiuri familiale ar fi cele de
înmormântare . Primitivii nu făceau distincție între moarte și somn , de ceea înmor mântarea în
poziție chircită, de somn pare a fi un rit primar, determinat de această credință. Credințele de
continuare a vieții dincolo de moarte duc la îmbogățirea și varietatea continuă acestor obiceiuri.
Pentru cei mai mulți cercetători, moartea este văzută ca o trecere din lumea albă în lumea de
dincolo, o lume nu total necunoscută ca în momentul nașterii, ci o lume presupusă, reprezentată
printr -un model imaginar, specific fiecărei culturi etnice. Ceremonialul funebru este dominat de
sentimentul des părțirii definitive, aceasta fiind de fapt marea trecere . Locul al doilea în această
evoluție este ocupat de obiceiurile de naștere , care s -au dezvoltat mai ales în epoca matriarhatului,
când cunoaște o mare înflorire cultul femeii mame.
✓ Naște rea este văzută ca o trecere din lumea necunoscută în lumea albă, cunoscută.
În cadrul obiceiurilor de naștere domină grija pentru integrarea perfectă în această lume a noului
născut, deci, riturile și ceremonialurile de integrare.
✓ Obiceiurile de nuntă ocupă locul al treilea în ierarhia propusă de Pavel Ruxăndoiu
și se pare că sunt cele mai noi, deoarece au apărut și s -au dezvoltat o dată cu apariția și dezvoltarea
vieții de familie. Obiceiurile de nuntă realizează manifestarea cea mai deplină și mai complexă a
celor trei secvențe, implicate în structura riturilor de trecere: despărțirea, trecerea, integrarea.
✓ Obiceiurile de înmormântare sunt mai conservatoare deoarece omul este supus
veșnic în fața aceluiași fenomen, cele de nuntă fiind mai supuse înnoirilo r, deoarece f amilia este o
realitate socială mai mobilă.
Obiceiurile vieții de familie consemnează în primul rând raporturile sociale, implicând
elemente de credințe străvechi și de practici legate de logica magică, rituri menite să -l apere pe om
sau să consa cre starea nouă în care acesta trece. Evenimentele marcate prin aceste obiceiuri
reprezintă pentru individul care le traversează o schimbare a situației anterioare în cadrul familiei
și a grupului social din care face parte, deci un dezechilibru în sistemu l relațiilor sociale. Aceasta
deoarece, principiul fundamental care structurează obiceiurile vieții de familie este acela conform
căruia în momentele esențiale ale vieții sale individul suportă o trecere de la o stare la alta, de la o
existență prezentă la o existență nouă, care implică alte forme de viață, un altfel de comportament.

21
Arnold van Gennep susține ideea conform căreia „a spune că nașterea, pubertatea, moartea
– fenomene naturale – și căsătoria – fenomen social – au o dimensiune culturală, că el e sunt
marcate în toate culturile prin rituri sau ceremonii care pot să difere ca mod de realizare practică,
în detalii dar care au o funcție comună universală, a devenit de mult timp un loc comun a cărui
paternitate adesea nici nu mai interesează” [1, p.1 6].

22
CAPITOLUL II . OBICEIURI FAMILIALE. ETAPELE EMOȚIONALE ȘI
INTELECTUALE DE LA NAȘTERE PÂNĂ LA MOARTE
2.1. Obiceiuri de naștere
Nașterea este un act complex, cu aspecte fiziologice, psihologice, sociologice și culturale,
individuale și de grup. Văzută ca moment esenț ial al ciclului vieții, alături de căsătorie și moarte,
ea reprezintă o reiterare a mitului cosmogonic la nivel intim individual, dar cu implicații la nivel
familial, comunitar și prin extensie regional, zonal, chiar mondial, prin consecințele sale
demografice.
Din punct de vedere ritologic, aceste evenimente majore ale vieții nu sunt percepute ca
entități disperate și strict delimitate. În acest sens menționăm că în practicile maritale se întâlnesc
rituri de fertilitate (de asigurare a sarcinii), iar în cele natale și port natale pot apărea aspect ale
riturilor funerare, demonstrând astfel interferența riturilor de trec ere în diferite etape ale vieții .
[41].
De nașterea sa omul nu este responsabil cu nimic, deoarece el nici măcar nu știe când se
naște, iar nașterea și moartea sunt niște taine pe care el nu le poate înțelege în totalitate.
Cu condiția ca instituția familiei să fie consfințită ceremonial și ritual de comunitate,
nașterea unui copil reprezintă un semn de bun augur și constituie începutul unui nou sistem de
viață cosmică în ipostază terestră. La nivelul gândirii folclorice, nașterea reprezint ă o trecere din
lumea neagră în lumea albă, din preexistență în existență. Din perspectivă biologică și socială,
nașterea este un început; este debutul existențial al fiecărui individ, debut care continuă până la
sfârșitul implacabil, moartea.
Tinerii căsătoriți doreau și își doresc urmași care să le moștenească numele și munca
agonisită, ca să nu li se stingă neamul și să nu rămână singuri la bătrânețe sau pe parcursul vieții
să fie precum plopii fără rod.
Idealul tinerilor căsătoriți de a avea un copil, dorința firească de perpetuare a neamului își găsesc
reflecție într -o serie de practici prenatale de esență magică, substratul arhaic al cărora include vrăji,
descântece, rugăciuni, credințe având la temelie formule cu rădăcini în perioada p recreștină și în
creștină. Cele mai răspândite descântece practicate în acest context sânt de matriciu , al
zburătorului , samcei ș.a. care conțin mai multe elemente arhaice: forța plantelor și numerelor,
credința în apa neîncepută, puterea metalului (toporului), în special al argintului, analogia
răspântiei etc. Formula , să nu fie de deochi ”, rămâne să fie și astăzi una dint re cele mai uzitate.

23
Deci naștere copilului prilejuia în familie o mare bucurie, indiferent dacă se năștea în
familie primul sau mai erau și alți copii. Mentalitatea populară socotea, că cu cât sunt mai mulți
copii în familie, cu atât e mai bine. F amilia care nu avea copii se considera nefericită. , Casă fără
copii e pustie ”, se spune în popor. În acel timp bogăția cea mai mare în familei era însăși copii.
Din cele mai vechi timpuri nașterea copilului era însoțită de ritualuri, care aveau
semnificația de a proteja viața copilului, de a -i ura sănătate, avere și belșug. După conținutul
ritualurilor de naștere se pot consemna patru grupe de acte: ritualurile care se practicau înainte de
naștere, în timpul naște rii, ritualuri ce exprimau primirea copilului în comunitate, ritualuri cu
semnificație de purificare a mamei și a moașei [28, p.18].
Aceste practici grupează numeroase acte, gesturi și credințe legate de dorința de a integra
cât mai bine în societate pe mamă și noul -născut. Obiceiurilor de naș tere aproape că le lipsesc
secvențele care să marcheze despărțirea de vechea stare, deși o asemenea stare este subînțele s.
Întreaga atenție este îndreptată aproape dramatic spre primii pași pe care noul -născut îi face în
„lumea albă ”, în intenția de a i s e asigura o intrare benefică în lumea aceasta .
Ion Ghinoiu consideră că între naștere și moarte se pot stabili, pentru d efinirea lor, atât
opoziții (omul intră în lume cu capul înainte și pleacă cu picioarele; începe viața cu o inspirație și
un țipăt și o sfârșește cu o expirație și tăcere) cât și analogii (scaldele de purificare spirituală a
noului născut și a mortului), c ăci omul vine singur în această lume și pleacă tot singur.
Rituri care se practicau înainte de naștere:
Sarcina este consider ată o perioadă de prag, cu o varietate de obstacole și pericole care se
interpun în calea punctului culminant: nașterea.
În culturile tradiționale, cele mai multe ori, sarcina era ascunsă sau era împărtășită unor
persoane de încredere pentru a nu alerta forțele malefice sau pur și simplu pentru a nu sfida destinul
prin anumite pregătiri prenatale.
De exemplu în spațiu bulgăresc , secretul era împărțit numai mamei sau soacrei, înainte ca
copilul să înceapă să se miște, existând credința că în caz c ontrar copilul ar fi avut probleme psihice
sau întârziere de vorbire.Existau anumite credințe privitoare la comportarea femeii care așt epta un
copil. De rând cu interdicțiile, generate de viața practică, existau închipuiri superstițioase, legate
de credința în posibilitatea de a cțiune a spiritelor de d easupra femeii și copilului. Astfel, se credea,
că femeia gravidă nu trebuie să iasă în stradă, deoarece poate să fie deocheată și să nască înainte
de vreme” ori să nască un copil cu defecte [41].

24
Teama că nou – născutul ar putea avea semne de naștere sau alte defecte ducea la o serie
de interdicții, de exemplu, în Bulgaria o femeie însărcin ată nu trebuia să participe la
sacrificarea porcului, să se uite la foc, să privească fix la icoane (copilul ar fi avut strabism), să lo
vească un câine sau pisică (copilul s -ar fi născut păros sau bolnav), să râdă de persoane cu
dizabilități (copilul s-ar fi născut cu aceleași probleme), să fure ceva etc .
Ideile superstițioase despre posibilitatea influenței forțelor rele, supranaturale asupr a
femeii și copilului au existat sub diverse forme, într -un anumit stadiu de dezvoltare a credinței lor
religioase la toate popoarele lumii, la fiecare din ele având o numită formă națională.
Pentru Moldoveni cât și pentru popoarele romani ce de răsărit, era caracteristice credința în
forțe supranaturale, ca , zburătoarea” , și, samca”, cărora li se atribuia î nsușirea de a trimite boli și
coșmaruri de noapte asupra femeii gravide. Se credea că zburătorul, sub formă de șarpe, p ătrunde
noaptea în casă prin hogeac și aduce femeii gravide boală numită , Lipitură”. Și mai periculoasă se
consideră samca sau spurcata .
Se socotea, că , samca”, travestit ă în animal, pasăre sau insectă, supune lehuza la chinuri
groazn ice și atunci ea sau copilul puteau să moară. Pentru a preveni acțiunile , samcii” , credincioșii
apelau la mijloace tradiționale lehuzei li se legau la gât o amule tă sau cu ajutorul vrăjitoarei o
descântau. În credințele despre spiri tele rele, ce amenințau lehuza, s -a reflectat frica supersti țioasă
de veacuri a omului față de bolile, ce însoțeau nașterea și deseori duceau la moarte. Mai târziu s -a
adăugat credința î n forța protectoare a descântecelor și rugăciunilor [28, p.19].
Se descântau în trei luni, în câte trei zile de către trei ori, în rachiu și cu un pai de mătură,
un ac și biciușcă de găsit. Rachiul îl bea bolnavul și se mai spală cu el.
Descântecul samcei:
A purces pe cale, pe cărare, Numele.
Când, la jumate cale,
L-a întâlnit o Samcă cu patru picioare,
Cu păr de urs îmbrăcată până în pământ.
Bine l -a întâlnit,
Trupul i -a schimonosit,
Pieptul i -a stricat,
Ochii i -a păienjenit,
Sângele i -a băut.

25
Carnea i -a mâncat,
Toate pietrile i -a luat.
Nimeni nu l -a văzut,
Nimeni nu l -a auzit,
Numai Maica Domnului
Din poarta cerului
A auzit și l -a văzut
Și la întrebat
Ce te vaicărezi și te cainezi?
Cum nu m -oi vaicara
Și nu moi căina,
Când am purces pe cale pe cărare,
Gras și frumos
Când la jumătate de cale
M-a întâlnit o Samcă cu patru picioare,
Cu piele de urs îmbrăcată,
Trupul mi -a schimonosit,
Pieptul mi l -a stricat,
Ochii mi -a păinjenit,
Sângele mi -a băut,
Carnea mi -a mâncat,
Și nume nu m -a auzit
Și nimeni nu m -a văzut!
Și i-a zis Maica Domnului:
Du-te la cine știe a descânta,
Cu mătură te -a mătura,
De la tine l -a departe,
Cu acu l -a împunge și l -a străpunge,
De la tine s -a duce.
Cu biciu l -a biciui,

26
De la tine s -a porni,
Peste Marea Neagră l -a arunca,
Unde popa cu toaca,
Lui Dumnezeu nu se roagă.
Acolo săi fie cina și odihna
Și Numele. Să rămâie luminat,
Ca cristalul de curat,
Cum Dumnezeu l -a zidit,
Și mă-sa ce l -a făcut!
Al doilea grup de rituri este cel legat de anticipația și dete rminarea sexului copilului și a
calităților sale fizice și morale. Există chiar rituri de asigurare a nașterii unui copil de sex masculin,
în societățile profund patriarhale. Riturile se bazează pe modificările fiziologice pe care femeia le
resimte în timp ul sarcinii sau pe principiile similarității și transferului prin contact.
În Româniea și Moldova cea mai utilizată metodă de de terminare a sexului copilului e ra
prima mișcare a fetusului: dacă mama o simț ea în partea dreaptă a abdomenului, copilul va fi b ăiat,
în caz contrar va fi fată. Schimbările fiziologice reprezintă un alt indicator: dacă fața femeii este
curată și abdomenul țuguiat, va naște băiat, dacă fața ei era pătată și abdomenul mai lat, atunci va
naște fată.
O a treia me todă este presărarea s ării deasupra capului femeii, fără știrea ei, și observarea
părții corpului pe care o atinge prima dată. Dacă -și atinge nasul, copilul va fi băiat, dacă își atinge
gura, va fi fată. În unele sate, sexul copilului va corespunde cu cel al persoanei pe care f emeia
însărcinată o vede prima dată după presărarea sării, sau cine pășește primul pragul casei .
De exemplu: dacă pășește pragul casei sau vede o femeie atunci sexul va fi feminin, dacă
bărbat sexul va fi masculin.
Rituri legate de nașterea propriu -zisă:
Riturile de trecere propriu -zisă sunt reprezentate de nașterea efectivă prin care femeia
însărcinată își schimbă acest statut în cel de mamă, iar noul -născut trece în rândul semenilor săi.
În general riturile de naștere se practicau pentru asigurarea unei nașteri ușoare, incluzându -le și pe
cele de alinare a durerilor nașterii.

27
Aceste treceri erau asigurate de moa șă, care oferea asistență medicală la naștere,
tuturor femeilor din sat, indiferent de statutul lor social.
Moașa era persoană care a vea ca responsabilitate supravegherea și îngrijirea femeilor
în perioada de sarcină și în perioada care urmează nașterea , și asigura pregătirea nașterii și asi starea
nașterii.
Ion Ghinoiu consideră că moașa este un personaj hotărâtor în obiceiurile din ciclul
vieții, deoarece ea realiza „medierea între lumea moșilor și a strămoșilor, de unde se credea că se
desprinde noul -născut, și lumea în care a so sit. Prin alte cuvinte moașa era „femeie bătrână care
ajuta pe viitoarea mamă la naștere” și efectua practici rituale de integrare a noului -născut în lumea
de aici.
Moașa trebuia să aibă o vârstă înaintată, care presupunea pe de o parte o îndelun gată
experiență la nașteri, pe de altă parte faptul că moașa însăși a dat naștere multor copii. Etalonul
vârstei devine sinonim cu ocupația: sunt numite babe – moașe , în multe cazuri termenul babă fiind
singur în desemnarea persoanei cu abilități obstetricale. Aceeași caracteristică a vârstei o implică
și termenul bunică.
Alteori etatea este augmentată prin specificarea că femeile foarte bătrâne moșesc,
babel e bătrâne sau babele cele mai bătrâne . În plus față de priceperea acumulată, vârsta asigura și
curățenia rituală, în alte cazuri spunându -se că numai femeile bătrâne și văduve aduc copiii pe
lume . Când venea la femeia aflată în travaliu, moașa avea grijă s ă fie curată, să nu facă nou –
născutul rohii.
În majoritatea localităților existau anumite femei care ajutau la nașteri gravidele din
întregul sat, din fosta împărțire administrativă numită plasă sau din comună. Ele erau numite moașă
de sat (cel ma i frecvent ), moașă de țară, moașa satului, moașa din sat, „bunică din sat” , „mătuțâli
din sat”. Moșirea de ocazie era rară și în acest caz se baza pe încrederea prezentată de persoana
chemată: „o bătrână oarecare mai apropiată” .
La naștere, moașa rezolva cât mai bine actele sacre și profane menite să aducă pe
lume noul -născut, să -i integreze în familie și să garanteze sănătatea mamei și a copilului. De aceea,
moașa de plasă era o personalitate puternică, hotărâtă în luarea de ciziilor, respectată d e comunitate
pentru r olul și calitățile ei înnăscute sau dobândite: moașa trebuia să fie o femeie bărbătoasă nu
una slabă, că de altfel putea să moară și copilul și mama.

28
Atribuții ale moașei: ajunsă la femeia aflată în chinurile f acerii, moașa se spăla cu
agheazmă și încerca să declanșeze nașterea cât mai rapid .
Însă înainte de naștere Lehuza trebuia să aibă toate lucrurile gătite și să găsească loc
unde să nască: Informatori din mai multe localități ale Moldovei au relatat despre nașterea pe
pământ. Femeia în travaliu se așeza în genunchi la marginea patului, cu fața spre răsărit. Cel mai
frecvent, gravida era așezată jos, pe paie, în mijlocul casei, într -un colț al ei sau lângă vatră. Dacă
năștea pe paie, travaliul ei era ușor ca acestea. Alteori paie le se adăugau strict cu rolul de a ușura
travaliul, femeia stând de fapt pe pomesteală (lutul lipit pe jos) peste care se punea un țol [34,
p.184] . Lehuza rămânea pe paie până o scălda moașa la două zile după naștere, la trei sau la opt
zile ș i abia apoi se culca în pat. Alteori se năștea jos, pe o rogojină, pe strujăni, pe un lăicer ori
așternut.
O formă mai recentă a nașterii este dezvelirea patului și așezarea unui strat de paie în el,
pe care femeia își aducea pruncul pe lume. Între multe altele trebuia să fie pe lângă pat și o țeavă ,
ca fiind pericol de moarte să-i poată inspira aer pe grumaz, sau fiind astupat, o femeie știutoare îi
scotea ceva materie de pe grumaz, prin care sa împiedicat respirarea. Fânul luat de sub pi cioarele
preotului care oficia slujba la Bobotează și pus sub așternutul femeii în travali u îi diminua
suferința. Odată lehuza ridicată de pe paie, moașa dădea foc așternutului.
La nașterea femeii trebuiau îndepărtați tați copii cei mari, dacă erau pe acasă, trimițându -i
pe la vecini sau pe la consângeni, ca să se joace, căci copii lor mai măr ișori nu le erau încuviințat
de a petrece în odaia, unde se afla mama lor. Cei mai mici, de regulă, îi scoteau în altă odaie sau,
după împrejurări, rămâneau și acolo.
Bărbatul în tot timpul nașterii, îi era iertat de a intra în odaia soției sale. Despre un ele femei
se zicea că chear nu pot naște până nu vin bărbații lor să asiste la actul nașterii. Nu -i era însă iertat
nici lui și nici moașei a istorisi cazuri nenorocite. Cei mai mulți b ărbați nu stăteau în casa, unde se
aflau sățiile lor, parte pentru că n icidecum nu erau suferiți de soțiile lor, din cauza că erau prea
miloși.
În unele părți ale Oraviței înainte de naștere, se punea lângă pat o furcă de tors, un topor și
o botă (măciucă ) însemnând că de se va naște pruncă, să tragă la furcă, iar de va naște prunc, să
tragă un topor sau botă, zicând:
De va fi fată,
Să iasă la furcă.

29
De va fi fecior,
Să iasă la topor [39, p.34].
Atunci când travaliul se prelungea și devenea periculos pentru mamă și făt, moașa făcea
apel la cunoștințele ei și îmbina metode cvas imedicale cu practici magice, având o grijă sporită
pentru starea psihică a gravidei .
Pentru a scurta chinurile femeii , moașa încălzea gravida în diferite moduri. Îmbăierea era
cea mai răspândită formă (majoritatea localităților investigate), în apă punâ ndu-se sare, boabe de
mama secării, ovăz, boz, curpăn, mușețel, tărâțe de grâu, troscot, coji de fasole sau fân de luncă.
În apa de baie se băteau două gălbenușu ri, un ou cu ulei sau cu făină. Dacă gravida se așeza în apă
caldă cu spumă de la un ou năștea repede. Alteori, doar picioarele viitoarei mame erau spălate cu
apă caldă în care s -au spart ouă ori s -au pus flori și frunze de cireș, frunze de măr, frunze de nuc.
O încălzire localizată se realiza prin așezarea femeii în travaliu deasupra aburilor. Ace știa
erau produși pe bolovani de piatră încinși, de culoare albă sau pe cărămizi pe care se turna oțet .
Temperatura mijlocului era ridicată prin învelire cu cârpe calde și perne înfierbântate. Alte
surse de căldură administrate de moașă: făină sau tărâțe calde la spate, ștergar cald înfășurat peste
burtă, cojoace de oaie sub șale, mămăliguță fierbinte pe buric, un sac cu nisip cald, sticle cu apă
fierbinte puse pe burtă și la picioare.
Feme ia în travaliu i se dădea să bea rachiu cu unt de lemn, cu miere sa u ulei cu drojdie ori
ceară de albine .
Moașa scutura gravida, punându -i un brâu sub șale. O lua în brațe și o scutura, o punea să
se rostogolească, o plimba prin casă (majoritatea localităților) și o juca. Zdruncinarea mai era
obținută prin plimbarea cu căruța în ziua nașterii sau dacă gravida sărea de pe pa t.
Concentr area efortului prin respirație și încordarea mușchilor potriviți era indusă prin
suflarea într -un mosor o dată cu contracții le, imediat după îmbăierea femeii în chinuri. Moașa o
mai punea să sufle într -o sticlă sau într -o garafă și o lega la cap cu un pros op.
În unele părți când femeia năștea greu se pune în genunchi și începe a se ruga. Romanii
credeau că în genuncherea grăbea nașterea.
În unele părți ale Transilvaniei, când o femeie nu putea să nască, ea bea apă de pe icoana
Maicii Domnului, iar bărbatul ei dă dea cu pușca peste casă și moașa de trei ori cu piciorul în ușă.

30
În alte părți, când începe a durerile nașterii, bărbatul lua două topoare și le împlâ nta în cruciș într –
unul dintre stâlpi i acoperământul de la casă.
Unele moașe din Bucovina, văzând că femeia nu poate iute naște, pun e-a sub așternutul ei
un topor, un cuțit sau alte lucruri de metal, anume c a să-i aline durerile și să -i grăbească nașterea .
Bunica era sprijinul psihologic pe ntru gravidă. Ea o lua cu vorba bună, încurajând -o. Îi
spunea „cuvinte meșteșugite care îi dădeau curaj”, ba chiar îi cânta gravidei și o mângâia, îi spunea
povești [34, p.188].
Dacă cu toate acestea bolnava totuși nu putea naște degrabă, dacă îngăduia și se chinuia
mai multe ore sau ch iar și zile întregi, atunci era datină că în Bucovina și Moldova se adunau mai
multe muieri la un loc, mai ales dintre neamuri, și se consultau întreolaltă ce e de făcut. Unele
dintre fem eile adunate, fiind de părere că poate pruncul are o construcție puternică, și din cauza
aceasta femeia nu poate naște, sau că bolnava sa ostenit prea tare pe timpul purtării, sau că pruncul
e prins prin ceva înăuntru, î ntrebuința toate mijloacele ce cuget au ele că ar putea folosi și grăbi
nașterea [39, p.35].
Și altele, crezând că o altă problemă pentru care femeia însărcinată năștea greu era actul
magic:
Toate piedicile de natură magică trebuiau înlăturate cu ajutorul moașei, pentru ca femeia
să-și țin ă în brațe pruncul cât mai curând.
Astfel, gravidei i se scoteau mărgelele de la gât , cerceii. Părul era despletit și pieptănat.
Cămașa în care năștea era descheiată sau ruptă la gât ori de sus până jos. Fiecare nod de
la hainele în care năștea se desfăcea. Crezându -se că băieții se nasc mai greu decât fetele, gravida
se chinuia în cămașa bărbatului. Și opincile soțului erau desfăcu te de moașă, care îi lua obielele de
tot.
Moașa dezlega sacul de făină la gură, pentru cazul în care femeia era legată cu farmece,
deschidea toate ușile din casă , ferestrele, „smintea toate oalele, scau nele din loc și lemne și mătura
smintea din loc, scutura”. Trebuia ca toate oalele din gospodărie să fie cu gura în sus și să nu fi e
dopuri pe șâpu ri.
Alteori gravida legăna o covată goală pentru a provoca venirea pe lume a pruncului mai
curând. Gravida era pusă să măture prin casă, „cum se mătură de ușor, așa să nască de ușor ”.

31
Altă modalitate era de a turna pe gravidă apă de pe dosul icoanei. În timpul nașterii femeia
(sau moașa) citea Epistolia și Visul Maicii Domnului sau își punea Epistolia în sân ori așeza la cap
una din cărțile sfinților. M agia prin contagiune acționa, de asemenea.
Posibilitatea că femeii să i se fi făcut pe ursită pentru ca bărbatul ei să fie disponibil pentru
alta era combătută cu descântece (toate localitățile) de desfăcut . Deci, presupunându -se că bolnava
i s-a făcut pe ursita și temându -se să nu moară în cele mai crâncene dureri ale nașterii și ale ursitei
și pe urmă să -i ocupe locul fata bătrână sau văduva, care ia făcut pe ursita, una dintre femeile
adunate, care se pricepea în ale descântecelor, apuca degrabă un topo r, merge a mai întâi în unghiul
casei de către icoana spre răsărit; și, făcând acol o cruce cu toporul, zice:
Ho! Vacă roșă,
Poroșă,
Ho! Vacă neagră,
Poneagră.
Nu-ți amesteca
Blidele
Și lingurile
Și străchinile
Nu te asupri,
Nu te nărăvi,
Nu te năpăsti,
Copi ii nu-mi sărăci!
Nu te amesteca,
Nu te apuca.
Nu amesteca,
Copiii tâi cu -aceștea!
Nu te apuca
Oalele,
Tindeicile
Și strecurătările.
Casa
Și masa.

32
Că de te -i apuca
Și te-i amesteca,
Cu toporul acesta
Capul ți -oi tăia!
După ce sfârșea de ro stit cuvintele acestea, împlânta toporul în unghiul casei. Apoi merge a
la celelalte unghiuri și făcea la fel. În urmă se duce a la meșter -grindă , de este, împlânta într -acesta
toporul, din toate puteri le, și acolo îl lasă toată noaptea următoare. În chipul acest a crede a și se
zicea descântătoarea că leagă pe femeia ce -a ursit, și dezleagă pe cea îngreunată, care născând, se
mântuiește de moarte și se însănătoșe ște.
Când dă Dumnezeu în sfârșit ceasul cel bun de se naște copilul, se zicea că Maica Domnului
lovea pe femeie cu palma peste gură ca să uite toate chinurile înfricoșate și în inima ei să răsară o
frăgezime, o gingășie, o înduioșare, un farmec neînțeles, o mân drie sfântă și fiecare femeie trebuie
să zică atunci, dragul mame i, să fii drag la lume cum îmi ești și mie ”.
Și în aceleași minut femeia se simțea atât de liniștită, mulțumită, fericită cum n -a mai fost
niciodată în viață. O greutate cei apăsa sufletul i se ridica de pe inimă, frica de moarte ce o urmărise
într-una se duce a, înainte -i răsă rea viața, speranța, fericirea; are pentru ce munci și lupta, se simte
reînviată într -o viață nouă, mai blândă, cu inima într -un fir de păr, de fericire neînchipuit și
nesimțită decât de o mamă ce așteaptă să -i aducă să -și vadă oduru l. Iată ce zicea cântecul după
locul unde s -a născut copilul:
M-au făcut maica la prag,
Ca să fiu la lume drag.
M-au făcu t maica l a ușă,
Ca să fiu tot jucăușă.
M-au făcut maica pe g heață
Să fiu iute și isteață
Ca sun puișor de rață
Mi-au pus nume busuioc
Să mă cheme tot la joc.

33
Se zicea că copilul se năștea tot în aceiași zi în care se mișca și se zămâșlea. După ce a sosit
pe lume nou născutul moașa care la râdicat, nemijlocit, după ce la pri ns în mâini, i -a tăiat și legat
buricul, zecea, dacă e bă iat:
Acest băiat
Ce l-am râ dicat,
Să fie norocos
Și mintios
Și voios
Și drăgăstos,
Și sănătos
Și-nvățat
Și bogat.
Om de treabă
Și luat în seamă!
Iar de era copilă se zicea:
Această copilă
Să fie frumoasă
Și mintioasă și voioasă
Drăgăstoasă
Și-n vățată
Și bogată
Și femeie de treabă
Și luată în seamă!
Apoi îl lipea de mamă și zicea: acesta să fie la cap de masă și cuvântul lui luat în seamă de
toți cât îl vor auzi. Apoi îl însemna cu semnul sfintei cruci și zicea de trei ori dupăolaltă:, în numele

34
Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh, Amin , ! Moașa îl spăla cu apă călduță, de regulă însă rece, anume
ca să fie deștept și apoi învelindu -l într -o cămeșă de -a tatălui său, îl punea de o parte.
În Fundul Moldovei moașa, îndată ce a ridicat copilul, după ce ia tăiat și legat buricul, îl
punea într -o covătiță cu apă rece, fie iarnă, fie vară, și așa îl spăla. Apoi învelindu -l într -o
cămeșuică sau în altă hăinuță, care -i cădea mai degrabă îndemână îl pu nea, dacă era iarnă, pe
cuptor, iar dacă era vară pe laiță sau pe vatră, adică unde credea că e mai cald, ca nu cumva să
răcească copilul.
Iar în alte părți deodată ce se năște, îi turna deasupra lui apă rece, și așa îl spă la anume ca
să fie nesimțitor și târziu la frig . Iar după ce -l spăla și învele au bine într -o cămașă sau altă
pânzătură, îl puneau pe un moment jos, sub masă. În același timp, când punea moașa copilul sub
masă, toți cei ce au fost de față la naștere, numai dacă erau î n stare, aruncau peste cap o piatră
zicând:, aceasta în gura strigoiului. Prin această datină se vedea că poporul român, fără să știe,
făcea aluzie la Saturn, care își înghițeau copiii și care mai pe urmă fiind înșelați prin pietre învelite
în pelinci [39, p.41].
Iar Lehuza era îmbăiată după trei zile de la naștere. Imediat după efortul facerii, moașa
încingea cu un brâu lehuza, brâu pe care ace asta trebuia să îl poarte șase săptămâni. Se mai puneau
comprese reci , cu un ștergar înmuiat în rachiu sau se lega un căleap de in . Tot în scop terapeutic
moașa înfășura burta fe meii cu lut rece sau ud, de la un prun care face fructe albe, compre sa fiind
învelită în țol . Lutul ud se ținea trei zile și se schimba de trei ori pe zi. Febra femeii lehuze era
domolită și p rin aplicarea de chirpici uzi sau a unei ulcele . Tratamentul putea ține până la
slobozirea casei: „După ce năștea, moașâli punea să țâie pi burtâ opt zile un chirpic din pământ,
strâns la bur tâ, ca să se tragâ b urta” . Retragerea țesuturilor abdominale se g răbea și prin legarea
boțului de lut strâns, cu un brâu, „ca să nu rămânâ cu burtâ mari”. Încingerea pântecelui doar cu
un brâu era frecvent respectată, lehuza purtându -l în toată perioada de convalescență.
După naștere, moașa mergea la preot cu un vas plin cu apă și busuioc și acesta le sfințea.
La întoarcere, moașa stropea cu agheasmă lehuza, locul în care a născut și toată casa, picurându –
se din această apă și în baia copilului. Lehuza nu avea voie să mănânce până nu i se făcea
agheasma . Moașa spăla s ânii mamei cu apa sfințită pentru a -l alăpta pe nou -născut. După curățirea
casei, moașa se spăla și ea pe mâini cu agheasma adusă. Ea oprea vizitatorii să intre la lehuză timp
de trei zile sau chiar patruzeci. Moașa mătura în urma celor ce au fost să vadă lehuza și copilul, să
nu mai vină și alții [34, p.211] .

35
Timp de două săptămâni, moașa făcea toate treburile din casa leh uzei, opt zile locuind la
ea. Ea făcea mâncare vreme de nouă zile, cât le huza nu are voie, sp ăla pelincele copilul ui și nu o
lăsa pe fem eie să bea apă, să nu i se umfle burta. Atribuțiile moașei continuau cu drumul la biserica
unde era botezat nepotul, ea fiind cea care îl duce în brațe (toate localitățile). Adeseori, colacii de
botez erau închinați nașilor de către moașă .

Ritualuri ce ex primau primirea copilului în comunitate:
Complexitatea riturilor integratoare este legată de existența unor etape succesive în urma
cărora copilul dobândește un statut individual, familial și comunitar. Această succesiune ritologică
este următoar ea: integ rare nou -născutului în familie (prin recunoașterea acestuia prin anumite
gesturi familiar), integrarea în religia tradițională prin botez, integrarea în comunitate (prin
divizualizarea data de n ume).
Totodată ce a dintâi grijă a nou -născutului legată de int egrarea în societate era ca moașa
după naștere să o păzească de deochi. Diferitele rituri de apărare împotriva bolilor și a demonilor
de tot felul erau valabile simultan pentru mamă și copil. Lângă pat, jos, în nemijlocirea apropiere
a scuipatului, ba uneo ri și peste scuipat, făcea pe pământ cruce și zicea:
Cine s -o aflat
Să măsoare cerul de -nalt,
Pământul de lat
Acela să mai poată deochia pe Numele.
După ce ia descântat de deochi sau și înainte de aceasta, moașa îi le ga un fir roșu la gât
lehuzei și un fir roșu la mâna copilului . Moașele alteori cum nășteau nepoatele, făceau un canaf
de lână roșie și-l băteau cu un cuișor deasupra ușii. Acest canaf avea ca putere de a apăra orice de
ochitură și fermecătură.
În alte locuri ale Moldo vei tot pentru acest scop, puneau deasupra ușii, unde se aflau mama
și copilul, oleacă de strămătură roșie împlântată cu un ac [39, p.43].
O dată cu nașterea unui copil, moașa, dar mai ales părinții, voiau să vadă dacă acesta va fi
norocos în viață sau nu . Dacă „ un copil av ea firi de păr alb ori chiar o pată de păr alb în cap,
înseamnă că el va avea o viață norocoasă ”. De asemenea se spunea că când se naște un copil și

36
pica pe mâna dreaptă, toată viața lui fi cu dreptul, iar dacă pica pe mâna stângă, va tr ăi numai cu
strâmbul.
Un lucru important se mai spune că când se naște un băiat sau o copilă, totdeauna se înscrie
în cer într -o carte, care se numește cartea sorții , nu numai numele, ci și tot viitorul său cum are să
fie: bun ori rău, de unde vine apoi și zicala: , așa mi -a fost scris, așa mi -a fost scris în slovele
ursitoare ”, sau:, așa mi -a fost soarta ”. Dacă sa născut într -un ceas bun , în toată viața lui are să fie
norocos și fericit, iar dacă s -a născut într -un ceas rău , în toată viața lui, are să fie nefericit.
Pe lângă aceasta se mai crede că fiecare copil capătă la nașterea sa o stea, și cât timp steaua
căpătată lucește pe bolta ce rului, până atunci trăiește și copilul căruia i s -a dat, iar când îi cade
steaua din cer, atunci i se curmă și lui zilele, atunci trebuie numaidecât să moară. Popoarele de
rând se consideră că steaua, de câte ori cade, de atâtea ori moare câte un om.
Și dacă pe vreun om îl amenința vrio cursă sau nenorocire mare, atunci se zicea că i s -a
întunecat s teaua, iar dacă -i merge foarte rău, dacă este foarte necăjit, asuprit și nefericit, atunci, în
disperarea sa, zicea că n-are stea în cer , cu alte cuvinte, că n -are nimic ce mai aștepta aici pe
pământ, că i s -a curmat tot binele și fericirea.
În interpreta rea str ăveche românească „soarta” se mai numește „scris”, „dat”, „menire”,
„noroc”. Se crede că soarta își exercită puterea asupra existenței omenești cu o rigurozitate
implacabilă.
Un rol important în viața noului -născut îl are ora și ziua când acesta s -a născut, căci și de
ele depind soarta lui. În acest sens, se spune că „ acei cop ii cari -s nâscuți la niezu -nopțâi o să fie
flamânz și nihotărâți toată viața ”. Copii născuți marți, sâmbătă sau vineri „ a să aibă suflet bun,
dar n-o să aibă noroc, și o să se î nsoari de mai multi ori ”, în timp ce copii născuți în zi de
sărbătoare „ o să aibă noroc și viață bună și o să fie veseli mereu. Aiștea o să ajungă oameni ma ri,
însamnaț ”.
Un alt act important după naștere era scăldătoarea nou-născutului. De scalda copilului se
ocupa moașa, deoarece scăldarea se făcea cu o adevărată ceremonie și lucrurile necesare erau
pregătite de mai înainte. Unele moașe prepara scăldătoarea aceasta îndată după naștere, altele nici
nu mai așteptau, până ce se va naște copilului, ci, cum văd că s -a apropiat timpul și nu mai este
mult până ce va hălădui femeia bolnavă, căutau o oală și umplând -o cu apă curată o puneau la foc,
ca să se încălzească.

37
Cea mai mare grijă se acorda anume apei necesare pentru scăldătoarea copilului, deoarece
în cadrul acestui obicei apa a re un rol important:” Copilul trebuia sc ăldat numai cu apă din
fântânâ, adusă între răsăritul, și apusul soare lui că numa i aceia -i curat ă”. Oala care se folosea
de astă data la încălzirea apei, trebuia să fie nouă și numai de aceia că, precum sună oala cea nouă,
așa și copilului nou -născut să aibă o voce curate, pătrunzătoare și plăcută. Acea apă nu trebuia să
fie clocotită, și nici fiartă căci copilul va fi unul nervos, ș -agitat și un dizmațat în viață. De
asemene a, apa pentru baia noului -născut nu trebuia adăugată căci în caz contrar copilul când va
crește se va căsători de mai multe ori .
Unele moașe iarăși, înainte de al s călda pe nou -născutul copil în scăldătoare și anume cum
îl prindeau în mână, au datină de a -l spăla mai întâi cu o leacă de apă rece , anume ca să fie vioi,
sprinten, voinic, deștept, isteț. Tot atunci ca să nu i se întâmple vreun rău copilului, lua moașa o
vănuță sau o covătiță (numită și albie), care io pregătiseră părinții copilului , și punea covătița pe o
laiță sau pu un scaun și turna acolo apa din oala cea nouă. Iar apoi o rămurică de busuioc de la
Ziua Crucii unul sau mai mulți bani de argint , o floare de bujor, lemnul Domnului , o bucățică de
fagure de miere , una de pâine și alta de zahăr , un ou, puțin de lapte dulce precum și o leacă de
agheasmă sau apă sfințită și pe toate obiectele acestea le punea în scăldătoarea.
✓ Busuiocul însemna că nou -născutul și mai ales dacă e copilă, să fie curate, iubită și
atrăgătoare ca busuiocul.
✓ Banii de argint, ca să fie scump și nepătat ca argintul și precum iubește fiecare om
argintul așa să iubească și pe copilul nou -născut. Mai departe, precum s -a scăldat în tâia oară
în scăldătoare cu bani, așa să nu -i lipsească banii în toată viața.
✓ Bujorul, dacă e băiat, să fie rumen și voinic ca bujorul.
✓ Mierea, să fie dulce la vorbă ca mierea, și precum fiecare iubește mierea, așa să
iubească și pe pruncul nou -născut.
✓ Pâinea, să aibă toată viața sa îndestulare și să fie bun ca pâinea de toată zilele.
✓ Zahăru l, să-i fie viața dulce ca zahărul.
✓ Oul, să fie sănătos și întreg ca oul.
✓ Laptele dulce, să fie curat și alb la piele ca laptele, mai departe să fie bogat.

38
Agheasmă sau apa sfințită, era pentru a nu se apropia spiritele cele necurate de prunc.
Și zicea, ca să fie:
Scump ca argintul,
Dulce ca mierea,
Bun ca pâinea.
Sănătos ca oul,
Rumen ca bujorul,
Atrăgător ca busuiocul
Și alb ca laptele [39, p.58].
După ce era scăldat, copilul trebuia înfășat. Toate lucrurile necesare înfășării erau pregătite
dinainte de către mamă sau aduse de moașă. Obiectele care serveau spre înfășarea copilului, erau
următoarele: o fașă, un brâneț sau frânghie , mai multe pelinci numite cârpe , apoi vrio câteva
scutece, un oghelaș , un tulpănaș și o căiță .
✓ Fașă e un fel de brâușor lătăreț făcut din lână sau d in bumbac.
✓ Brânețul (pl. brânețe) e un brâușor asemenea celor ce le întrebuințează femeile la
încinsul catrinței.
✓ Frânghia , care e asemenea fașei, o împletește, de regulă, românca singură din lână
colorată, mai ales încă tricoloră: albastră, galbenă și roșie.
✓ Pelincele (sing. Pelincă ) sunt niște bucățele mici de pânză; de regulă se
întrebuințează spre scopul acesta cămeși vechi.
✓ Scutecele (sing. Scutec ) sunt niște mindirașe sau salteluțe pătrate și făcute din pânză
cu mult mai groase decât cea din care se face pelincile.
✓ Oghelașul e un ogheal în miniatură.
✓ Căiță e o cepsuică mică sau bonetă, care se pune copiilor pe cap, anume ca să le fie
mai cald și să arate mai frumoși.
Nu era recomandat, de această credință ce se păstrează și astăzi, ca noul -născut să fie
scăldat după apusul soarelui, deoarece se crede că „ vin duhurili re le și-i fură somnu și copilul nu
mai poati dormi ”. De asemene : „ nici pelincile copilului nu aveau voie să rămâie peste noapte pe

39
sârmă, căci duhurile rele intră în trinsele ori vrăjile se agată de ele și copilul nu poate dormi
noaptea” .
Apa în care a fos t scăldat copilul nu pu tea fi aruncată în orice loc, căci dacă s -ar arunca în
loc necurat ar fi rău pentru copil. De asemenea, apa aceasta nu se aruncă „nici spre Sfântul Soare,
căci era păcat pentru ce el ne -încălzește . Astfel, în multe sate ale Moldovei chear satul meu
vertiujeni , apa de la scalda noului -născut era turnată la un pom sau pe un strat de flori „ ca să fie
copilu frumos ca florili și bogat ca copacu cu roade ”.
Pentru a fi cunoscut de societate și pentru a fi cât mai bine primit de aceasta atât copilul,
cât și mama erau vizitați de oamenii din sat, astfel avea loc primul contact al no ului-născut cu
lumea în care a pătruns. După 5 -6 zile de la naște rea copilului se organiza rodina (rodinul, rodiș ).
Pentru înfăptuirea obiceiului dat se pregăteau numai femeile -rude. Fiecare aducea daruri, numite
rodine : veselă, produse, ștergare, hăinuțe etc. Darurile erau înmânate moașei înainte de a se așeza
la masă. Cu scopul purificării magice de duhuri rele , a celor prezenți, moașa le st ropea oaspeților
mâinile cu apă sfințită, amestecată cu infuzie de ierburi. Oaspeții mulțumeau, și aruncau câteva
monede în farfurie. Toți oaspeții care intrau la copil trebuia să zică:, să nu fie de deochi ”, pentru
ca să nu fie deocheat copilul.
După credințele răspândite se socotea, că în a treia, a cincea, și a șapte noapte de la naștere
la copil vin ursitoarele , care determinau viitorul copilului. Termenul ursitoare provine din verbul
a ursi , de origine latină și care înseamnă „a predestina ”. Ursitoarele , numite și altminteri și ursite,
la români, mire, albe, hărăsite și cașmete , sunt trei fete sau mai bine zis trei zâne, care, după
credința ușoară, vin, să croiască ursita copilului nou născut. Mai înainte însă de a porni, de a croi
soarta ele se sfătuiesc asupra urselei copilului. Înainte de a veni după a treia zi după nașterea
copilului, se întindea în camera unde se afla copilul, o masă mare încărcată cu mâncare, pre a
îndupleca ursitorile care vin atunci noaptea și care, dup ă credința poporului, au nevoie să mănânce
ca să -i urseze bine. Se zicea că cum e masa de bogată așa ursitoarele îi urgeau binele copilului însă
dacă masa era săracă atunci destinul copilului nu era bine ursit. În alte părți părinții punea în
camera unde d ormea, doar sare, pâine, vin și bani.
Produsele de pe masă aveau ca scop îmbunarea Ursitoarelor și determinarea lor dacă se
putea, să -i ursească copilului sănătate, frumusețe, noroc, fecunditate. Ursit oarele sunt reprezentări
feminine mitice, cel mai adesea fecioare, surori vestitoare a ceea ce trebuie să se întâmple cu omul
între leagăn și mormânt . Cele trei ursitoare care predom ina în imaginarul tradițional aveau funcții
diferite în timpul ursiri i. „Una prevestea binele, alta cumpenele, iar alta traiul”, „una îi da viață,

40
alta îi da norocul și alta moartea ”. Cea mare era ursitoarea care torcea firul vieții, cea mijlocie –
soarta care spune a pățaniile noului născut și a treia – Moartea, care rupea firul vieții.
E limpede de ce sunt identificate și ca tinerețea, bătrânețea și moartea. Cea din urmă avea
decizia finală și era respectată în consecință: „cam una -i ursâtoare”, „una ursea de bine, una de
rău, însă a treia cum hotăra ea așa era norocul copilului”. A treia ursitoare era cunoscută și după
infirmitatea pe car e o avea: „se zicea că ultima e șchioapă. Și trebuie să te supui întâmplărilo r
zicând: «Așa a zis Șchioapa»”. Invaliditatea devenea explicația pentru răutatea prezicerii: dintre
cele „trei f emei de vârste diferite, una era șchioapă, una ciungă – rea – alta frumoasă, totdeauna dă
la copil numa bini. Aceia șchioapă era cea mai puternică, dac -o supăra, făcea tot răul care dorea
ea. Aia frumoasă n -avea putere”. Fiind rele sau bune, ursitoarele se contraziceau asupra soartei
copilului și avea loc o dispută. Alteori, se credea că ele ursesc după numele lor sau după ceasul în
care s -a născut copilul . Ceasul bun atrăgea un destin fericit și copilul era deștept. Puterea lor de a
soroci copilul era anulată dacă, în timpul travaliului, mama însăși își ursea singură copilul și se
gândea să fie bun, cuminte, norocos .
De la un timp se zi cea că, dacă , copilul plângea mai mult decât trebuia , înseamnă că el se
cerea botezat” . Botezu l este act ul de cea mai mare însemnătate din viața noului -născut. Termenul
botez derivă din verbul a boteza, care provine din latinescul ‚baptizare”, ritual creștin de primire a
cuiva printre credincioșii bisericii. Botezul este un act cer emonial important, deoarece între fin și
nași se nasc legături puternice de înrudire chiar mai importante decât cele dintre frate și soră.
Botezul are semnificație ambivalentă: este un rit de s eparare de lumea anterioară (profană
sau impură), dar și un rit de integrare în comunitate și la religia tradițională.
Fiind legat de elementul sacru, botezul ca și ritual prezintă deosebiri legate în primul rând
de religia în care este celebrat (ortodoxă, catolică, protestantă etc.) și de perioada istorica la care
ne raportăm . Momentul botezului se alegea în funcție de v igurozitatea copilului : „dacă era firav se
boteza și la opt zile ori mai devreme, dacă nu până la două luni”, „nu mai târziu de trei – patru
săptămâni” . Nu se botează marțea sau vine rea, ci „sâmbăta sau în ajun de sărbătoare, pe la toacă” .
Însă înainte de botez părinții trebuia să se înțeleagă din timp, cine vor fi nănaș ii copilului
care se mai numeau părinții spirituali, fără de c are nici un prunc sănătos nu putea să se -ncreștineze.
Este evident că, copiii mici nu puteau să vie singuri și să ceară botezare lor, sau trebuiau să rămâie
nebotezați, sau trebuiau să fie cineva care să -l aducă la botez, și să ceară pentru el harul
sacram ental, care să -l țină în brațe în timpul botezului. În afară de aceasta, cel ce se botez a trebuia
să depuie mărturisire credinței sale și să renunțe la diavolul și la operele lui și la cultul lui și la

41
toată pompa lui. Această mărturisire era imposibilă să o facă copilul: și era necesar ca să fie cineva,
care să mărturisească și să răspundă î n numele copilului și să făgăduiască în locul lui, căci altfel
ar fi fost trebuința să schimbe orânduiala botezului păzită la botezarea copilului. Dar biserica,
admițând că la botez să răspundă nașul în locul copilului, n -a avut în vedere numai ca să păstr eze
timpul sau formele obișnuite a le celebrării acestui sacrament, ci a căutat, de la început, a satisface
și o altă trebuință superioară și mai profundă. Biserica consider a că o datorie a ei de a boteza pe
acei copii, despre care se putea crede că, rămânâ nd în viață și crescând, vor avea o educație creștină
și vor împlini promisiunile date la botez; de aceia, ea consider a reprezentațiunea copilului la botez
prin naș, ca un fel de garanție din partea acestuia; ea privea pe ace ia care dau răspunsurile în
numele copilului responsabili și garanți.
Cine aducea un copil la botez, cine cerea botezul pentru un copil și -l reprezenta la
celebrarea sacramentului cu mărturisire și cu răspundere, lua asupra sa o grea răspundere și
îndatorire înaintea lui Dumnezeu, a bis ericii și a copilului. El garanta pentru viitoarea instrucțiune
a copilului în învățătura creștină și educarea sa creștină. Ceea ce el a mărturisit și a făgăduit trebuia
să devin ă în viitor o adevărată faptă pentru acel copil.
În unele sate, datina era ca nașa de cununie a părinților să fie nașă de botez și la primul
născut din familie însă în cele mai multe localități obiceiul era ca toți copii să fie botezați de nașa
de cununie a părinților. Se considera un păcat să schimbi nașii iar nașii, la rândul lor , nu aveau
voie să refuze botezarea copiilor finilor lor. Deci un rol important mai erau și cumetrii, de obicei,
când erau rugați să boteze, oamenii botezau cu plăcere, cel care nu primea să boteze un copil, se
considera că face un păcat foarte mare. Astfe l, alegerea cumetrilor nu era o problemă, mai ales cei
fără copii și cu oarecare stare materială acceptau bucuroși botezul unui copil. Nașii și cumetrii erau
acei care du ceau copilul la botez unde garantau prin răspunsurile date la întrebările preotului, v iața
spirituală creștină a noului -născut. Biserica putea admite ca nași numai persoanele care făceau
dovadă că sunt buni creștini.
Ceremonialul botezului avea loc în biserică, unde copilul era dus de moașă . Zahăr, busuioc
și jăratic se așeza pe prag la pl ecarea către biserică, „să nu cadă ceva rău pe copil”, în drumul lui
spre botez. În locul pruncului, în leagăn, se pune a un scutec legat la un colț cu câțiva bani și zahăr,
să nu i se ia somnul și să aibă o viață îmbelșugată . Moașa când venea la biserică, așeza jos pruncul ,
de unde îl ridica nașa, lăsând în lo c bani pentru cea care l -a adus. Apa în care se creștina copilul
era cărată tot de moașă , se umpl ea cristelnița pe jumătate, cu două căldări pline cu apă neîncepută .

42
„Când cineva rămânea mic, se spunea că n-a avut apă de ajuns la botez ”. Cei botezați în aceeași
apă deveneau frați și nu se puteau căsători între ei. Se crede a că aceștia cresc de aceeași înălțime .
Un lucru important în cadrul botezului îl constituia lumânarea de botez , care era pregătită
de nași, din ceară curate, care se împodobea cu busuioc și alte flori și cu ștergar e frumoase . Pe
lângă lumânare, nașa mai pregătea și crijma, o bucată de pânză albă în care se punea copilul când
îl scotea preotul din cazanul cu apă ”. „Lumânarea de la botez dacă era dusă pe afară, se spunea că
copilul nu se va teme, când se va face mare, să se ducă singur afară”, însă ea trebuia ținută atent,
fiindcă dacă se rupea ea prevestea moart ea grabnică a pruncului . În timpul acela lehuza trebuia să
steie acasă. Când toate cele de trebuință erau pregătite, preotul săvârșea botezul după regulile
bisericești. Oamenii spuneau că după ce este botezat fiecare copil, el primește de la Dumnezeu un
înger păzitor, care să -l apere pe tot parcursul vieții. Pe drum trecătorii fe licita nașa: „ – Să vă fie de
bine, cumătră mare și să -ți trăiască! Sau – Să trăiești, cumătră mare, să ajungi să -l cununi !”.
Când se întorcea de l a biserică acasă, nașa stinge flacăra dintr -o singură mișcare făcând
semnul crucii pe prag ul de sus în grindă, la coardă. Ea apăsa mucul lumânării de pod, numit și
podeală, sus pe o scândură, de tavan, în mijlocul casei, cu gândul la copil, „ să creascâ nalt cât
ușa”, „să se facă băietu mare, frumos”, „să crească copilu voinic și mare”, „să crea scă până -n
pod”. Și ulterio r lumânarea de la botez primea o atenție sporită: „s -o ardă imediat ca să nu rămână
copilul mult” necăsătorit. Ea se lăsa în mijlocul casei o zi, două să ardă pe un scaun. Pe pragul
casei trecut cu copilul creștinat se pune o car te și creion, „să ajungă om mare ”.
Nașul sau nașa chiuia când stinge a lumânarea, ca să fie o fire veselă copilul și îl juca, să
fie jucăuș, adică un bun dansator. Ea închina copilul la icoane, în cele patru părți ale casei sau în
trei colțuri ale ei. Și se dădea mamei copi lul, nașa zicea: , Am dus un păgân și am adus un creș tin”.
Însemnătatea pe care o dau oamenii creștinării copiilor și solemnitatea cu care se săvârșește acest
act își au originea în frica de Diavol, acest duh necurat, de la care vin toate nenorocirile.
Ion Ghinoiu consideră că integrarea spectaculoasă a noul ui-născut în comunitatea de
credință, atribuție principală a nașilor, pare a fi o confirmare tacită a bisericii că preexistența este
o lume precreștină cu totul alta decât existența.
Un rol important a părinților înainte de botez era să -i aleagă nume copilului. De obicei
numele noului -născut era ales de tată, dar numele trebuia ales și în funcție de sărbătoarea în
preajma căreia se năștea copilul. Credința că omul care poartă numele unui sfânt îl are pe acesta
protectorul său, este vie în mentalitatea popu lară și explică dorința ce și -o manifestau părinții ca
nașterea să fie în prejma marilor sărbători. Orice copil trebuie să primească un nume, căci prin

43
denominație copilul era individualizat și integrat în societate. Acest obicei a căpătat un sens
religios în legătură cu faptul că timp de secole nașterea copilului se înregistra la biserică, unde
numele i se dădea de către slujitorul cultului după numele sfinților. Obiceiul lega t de botezul
copilului a p rimit, în mentalitatea copilului, denumirea de apă, deo arece moașa, ducându -se la
biserică să afle numele sfântului, în cinstea căruia i se dădea nume copilului, sfințea in același timp
și apa, pe care o aducea acasă. Această apă sfințită se folosea și în timpul cumetriei.
Însă nu întotdeauna copilului i se dă dea numele ales de preot. În caz că părinții nu erau de
acord cu numele propus, ei singuri alegeau numele pentru copil. Aceasta a început să se practice
mai ales la sfârșitul secolului al XIX -lea început ul secolului al XX -lea, când părinții dădeau la
copii nume larg răspândite de exemplu: Mihail, Petru, Vasile și renunțau la un șir de nume
considerate învechite. Refuzul de a pune copilului numele ales de preot constituia o manife stare a
dezicerii de la res pectarea strictă a tradițiilor religioase . Erau nume de botez pronunțate de preoți
și auzite de oameni numai la botez, la cununia religioasă și la înmormântare [28, p.20].
Orice eveniment important întâmplat în viaț a omului, fiecare îl sărbătorește cu o masă
mare. Oricât ar fi el de nevoiaș, oricât de multe necazuri ar avea, și mai ales cel de la țară, fă cea
sărbătoare din astfel de evenimente unice în viața unui om. Chir și așa cel care făce petrecerea,
oricât de sărac ar fi îș i va scoate cheltuiala făcută, din dar urile fiecărui oaspete, daruri făcute în așa
fel încât cel care le primea să nu fie jignit. O astfel de petrecere era cumetria , masa pe care o dau
părinții copilului în cinstea cumetrilor, ea având ca scop și integr area nou lui-născut în societate.
Cumătria se făcea în unele părți ziua și anume nemijlocit după botez sau mai bine zis după ce s –
au întors cumătri i cu copilul de la botez, în unele cazuri se mai numea și botejune: în altele, în
aceeași zi seara, dacă copilul se botează vineri, cumătria se fă cea sâmbătă seara, iar dacă se bo teza
sâmbăta, atunci se face duminică seara, sau cum credeau mai bine părinții copilului. În timpul
acela, când moașa cu copilul și cu cumătrii plecau la botez, tatăl copilului sau oarecine din c asă,
se duce au prin sat și pofteau pe cei m ai de aproape înnemuriți, precum și vecini, la cumă trie „pânî
la douăzeci di familii ”. Era important ca participanții să aibă pereche: „nu luau parte flăcăi, fete,
neveste fără copii”.
Ospățul începea de la naș: „Lumea întâi se aduna la cumătru m are, ap oi mergeau la copil.
Acolo se fă cea masa cu cântece, cu dans și voie bună ”, „Cumătru pune a masa pentru oamenii lui
la el acasă . Apoi se duceau l a cumătru mic”. C ei veniți la cumetrie se îmbrăcau în haine de
sărbătoare, altădată acestea fiind cele tradiționale, făcute în casă. După anver gura pe care o ia,
cumetria putea fi mare , numită și grasă sau mică (majoritatea localităților), numită și chioară ori

44
„în genu nchi”. „ Cumetria g rasă era între neamuri , cu lăutari , în zile de frupt cumetria era pregătită
ca la nuntă” ., „La cumetria grasă v enea mul tă lume, ș i se petrecea cu muzică ”. Lăutarii chemați la
marile cumetrii cânt au, în cele mai multe sate, la acordeon și vioară. În numeroase localități se
întâlnea cândva d oba, cobză, fluierul, trompetă și scripca, adeseori o fanfară cu alămuri fiind
angajată de părinți. Mai rar au fost menționate țambalul, saxofonul, clarinetul, lăuta, basul, fla utul,
armonica, cimpoiul, taragotul. Cumetria în genunchi se face în zi de post de către una sau două
persoane fără muzică, fără lăutari” .
Meniul de la cumătri e era unitar în spațiul Moldovei. În majoritatea localităților se pune a
pe masă supă de carne (n umit și borș sau zeamă), găluște, sarmale, rasol, friptură și pilaf, răcituri,
azimă și mămăligă (mălai). De sertul îl constituia cel mai frecvent cozonacul, dar și plăcintele
„poale în brâu”, „învârtite” și mai rar prăjituri. Peste tot la masa de cumătrie se bea vin și țuică.
Deși aperitivele moderne au intrat pe alocuri în meniul tradițional, amintirea meselor de altădată
este vie: „pe timpuri se făcea zămi și găluști cu crup e, mălai, pâ ine neagră”. De post se dădea „borș
cu hrighi, fasole de harag prăjit e și murătură, la urmă nuci”.
Cumătrul mare începea masa cu o orație pentru „dezlegarea mesei” , după care invitații
mănânc au într-o atmosferă de veselie, „ca să fie finul în petrecere”. Nașul îndeamn a:

„Luați și mâncați
Și vă bucurați
Pentru -al nostru fin
Să mai bem ș i vin”,
„Hai zura, zur a
C-am încălecat șura
Și-am înco njurat casa
Și am dezlegat masa!”.

Apoi, închin ând și cinstind toți, c âți se aflau la mas ă, unul după altul câte un pahar de băutură
în sănătatea copilului, anume ca copilul botezat să fie curat, începeau a ospăta din bucatele puse și
a se petrece cât se putea de bine. Când se punea însă sarmalele sau găluște le pe masă, atunci moașa
aprinde a lumina de botez; dacă erau două, le aprindea pe amândouă, le punea alăturea î ntr-o cofiță
și le pune pe masă, și zicea:

45
Bună vremea la dumneavoastră
Cinstiți meseni și gospodari,
Dar mai ales la cumătri iști mari!
Iată că v -aduc lumini frumoase
Strălucite, luminoase,
Înaintea domnii lor voastre
Să șeadă,
Să ardă.
Să vă vedeți de voioși,
De bucuroși
Și de frumoși.
Să le priviți,
Să cinstiți
Și să vă veseliți.
La ele să cătați,
Să ospătați
Și să vă bucurați!
După aceasta, lu a moașa copilul d e la nepoată și înfășându -l și îm podobindu -l, dacă e
vară, frumos cu flori, se ducea cu dânsul iarăși dinaintea cumătrilor mari și închinându -l acestora,
zice:
Bună vremea la dumneavoastră
Cinstiți meseni și gospodari,
Dar mai cu de -ales
La dumneavoastră, cumătrii mari !
Bine v -am găsit sănătoși
Și voioși!
Iată v-aduc un fin al dumneavoa stră
De la nă nași pocinoc ,
De la Dumnezeu noroc!
Poftim, cumătră mare
Dăruiește finului dumitale

46
Ce te trage inima.
Ce-i voi, ce ți -a plă cea!
Cumătra mare, răspundea:
Mulțumim, moșică dragă!
Mulțumim că l -ai adus
Și-naintea mea l -ai pus.
Ian să -l văd cât îi de mare
De isteț și de frumos
De voinic și sănătos!
După aceasta, cumătra mare lua peste masă copilul din brațele moașei, îl săruta pe frunte
și-l dădea altei cumătrițe și tot așa din mână în mână până trecea pe la fiecare, și tot așa până se
perinde toți oaspeții care se aflau la masă. Începând de la cumătru mare, care l -a luat pentru prima
dată în brațe, dădea copilului câte un dar bănesc după putința care o avea. Iar când dădea darul,
zicea: Poftim, moșică dragă De la noi cam puțintel De la dumnezeu mai mult!
După ce dădea fiecare, cât a putut să deie, moașa lua și lega banii adunați în tulpanul cu
care a fost copilul învelit, apoi, luând și copilul din brațele cumătrilor, și zicând cumătrilor mari:
Cum ați ajuns de -ați botezat Așa să ajungeți să cununați Și iarăși să botezați!
Îl ducea și -l dădea, împreună cu banii, mamei sale. Mama copilului număra, cum putea,
toți banii câți sau strâns și apoi spunând câți sunt de toți, mulțumea cumătrilor și moașei, precum
și celorlalți oas peți pentru ajutorul primit.
După ce sau strâns darurile pentru copil și sau dat mamei, înainte de încheierea cumetriei
(cele mai multe atestări), la friptură, la al doilea fel sau anterior strângerii darului, se aduc colacii
pentru cumetrii mari. Al doilea moment ales pent ru împlinirea obiceiului era după un an de la
naștere, când părul pruncului este tăiat întâia oară de către nașul lui . Unele atestări ale obiceiului
de a da colacii nașului indică deopotrivă masa de după botez și cea de la un an, într -o relație
disjunctă: ori la cumetrie, ori la tăierea părului . Cumetria reprezintă momentul de referință pentru
acest dar, de la ea pornind cronometrul ritual. Colacii se dau la botez sau mai târziu, în termen de
un an, adică inclusiv la tăierea părului de către naș. Obligativitatea de a da colacii nașilor face ca
momentul să nu fie de o exactitate strictă, ei se pot aduce oricând vor părinții. Impunerea acestui
gest părinților vine din percepția că, o dată cu botezul, pruncul nu mai aparține celor care l -au

47
conceput . Copturile rituale și celelalte daruri care îi însoțesc sunt „un dar din partea părinților
pentru a -și răscumpăra copilul de la nași”. „Dacă tatăl nu întoarce o parte din cheltuiala de la botez,
copilul botezat era al nașului” . Răscumpărarea readucea la nivel spirit ual copilul la părinții
biologici și colacii se dădeau „pentru a -și lua copilul” înapoi.
Un alt obicei întâlnit la cumătrie era că moașa lua un talger pe care se afla o plăcintă și o
punea pe masă. Acesta însemna că oaspeții trebuiau să mai deie câte un dar bănesc. Oaspeții
aruncau și pe talger câțiva cruceri. Acești bani erau meniți pentru moașă, pentru osteneala ce -a
avut-o. Și fiindcă așa era datina din moși -strămoși, cu adunarea acestor bani se încheia cumătria,
se sculau de la masă, și luându -și rămas bun de la părinții copilului, căror le doreau viață
îndelungată și nepătată, minte sănătoasă, fericire și toate cele bune, și plecau fiecare fericiți spre
locuința sa.
Astfel, mai avea loc încă o petrecere care avea ca scop integrarea copilului prin al tă scaldă
rituală. Această petrecere mai restrânsă purta numele de scăldăciune , și la ea participa numai
femeile și dintre bărbați doar nașul. Chiar dacă scăldăciunea nu avea fastul cumetriei și ea se fă cea
cu anumite formalități. Moașa era cea care pregăt ea apa pen tru baia copilului punând în ea acele
obiecte și alimente ce au rolul de a transmite copilului toate calitățile lor. Nașa era cea care scălda
copilul, în același timp femeile care erau chemate chiueau și cântau. După ce scălda copilul nașa
îl învelea într -o crijmă și -l dădeau mamei. O importanță deosebită se dădea locului unde să arunce
apa care a servit la scăldăciunea copilului. Apa trebuia aruncată la pomi, floricele deoarece în apă
era mir . La toate ceremoniile aruncării apei, nașul nu lua par te, el stătea în casă și vorbea cu mama
copilului, îi dădea sfaturi cum să -l crească și să -l facă un bun gospodar. Când intra nașa și moașa
în casă cu copilul nașul era cel care punea bani p e crijma copilului. Și cu această ocazie se făceau
urări atât copi lului c ât și mamei: se urau sănătate, bucurie și creștere ușoară etc.
După ce o femeie năștea, copilul ei trebuia apărat împotriva relelor. Diferitele rituri de
apărare împotriva deochiului, a bolilor și a demonilor de tot felul sunt valabile simultan pentru
mamă și pentru copil. De aceea, înainte de a da voie vizitatorilor să intre la lehuză și la copil
moașa -i îi descânta p e ambii de diochi ș i agăța un fir de ață roș ie deasupra ușii ca s ă nu se dioache
lehuza sau copilul [39, p. 164].
Oamenii de atunci credeau că femeia care a născut un copil și moașa care a îngrijit -o erau
spurcați . Din această cauză până la opt zile după c e năște a femeia, nu avea voie sa ias ă din cas ă că
se zicea ca pe unde calca ea, se arde pământu l. Și nici la fântână și la animal e nu avea voie s ă
mearg ă că le spurca. Pentru a se înlătura astfel de nenorociri la opt zile după ce a născut femeia,

48
preotul mergea acasă la ea și făcea aghiazmă și făc ea molifta ș i slobozea casa femeii
Adică dezlega femeia ca s ă poată ieși din cas ă. Dar până la 40 de zile femeia nu avea voie s ă iasă
din ograd ă, numai prin ograd ă trebuia s ă umble.
La 40 de zile de la nașterea copilului femeii i se făcea la biserică slujba de îmbisericire .
Atunci femeia lua copilul în braț e și se ducea la biseric ă ca să -i citeasc ă preotul. Dar nu intra direct
în biserică , ci se oprea în pridvor și acolo preotul îi cite a molifta . Abia după aceasta femeia avea
voie să intre în biserică. Dacă „ copil ul era băiat preotu l îl lua ș i-l închina la icoan e, și-l ducea și în
altar. Dacă rea fat ă n-o mai ducea în altar, numai o purta pe la icoane. Apoi preotul împărtăș ea
copilul prima dat ă, dup ă ce a împărtășit copilul o împărtăș ea și pe mama copilului. Astfel avea loc
integrarea copilului și a mamei în societate, iar viața își continu a cursul ei firesc, cu bune și rele.

2.2. Obiceiuri de nuntă. Practicarea ceremonialului nupțial.
Al doilea eveniment mare în viața să teanului roman este nun ta, socotită din vechime o
taină naștere și moarte . În tradițiile populare, transmisă din generație în generație, obiceiurile de
nuntă sau prezentat ca cele mai bogate și mai diverse acte ritualice, cercet ând în sine multiplele
idei ale maselor populare de spre fericire, frumusețe, calitățile personale ale omului etc. Aceste
idealuri populare și -au găsit existența în alegoria plastică a obiceiurilor, ritualurilor și
ceremonialurilor de nuntă. Nunta este un moment de trecere a tinerilor î n categoria oamenilor
maturi, un complex de prac tici, de rituri și manifestă ri, o modalitate pri n care se duce la
îndeplinirea și se realizează căsă toria.
Nunta își are obârșia în cre ație, și scopul ei este creația; nu numai procreația, ci și creația
propriu zisă de valori spirituale, mora le și materiale. Omul fiind și el un creator, trebuie să imprime
la rândul său, chipul său, trăsăturile, potențialul spiritului, iar întreaga creație s -o transforme, s -o
înnobileze, s -o umanizeze, s -o înalțe spre desăvârșire. Viața se renaște mereu în taina nunții și
nunta va deveni mereu o aniversare a creației, în care omul își cântă bucuria celei dintâi creații.
Creația se naște din iubire. Iubirea este trinitară. Noi ne iubim prin Dumnezeu, esența, izvorul și
modelul iubirii. „În nuntă al t reilea între bărbat și femeie, e Dumnezeu, și noi trebuie mereu să -l
avem ca icoană a dragostei, adică să ne iubim așa cum El ne -a iubit, cu iubire dumnezeiască.
Iubirea nu e poftă, iubirea exclude pofta. În taina nunții doar o singură femeie dă răspuns ul, iar
prin ace asta se afirmă iubirea adevărată”.

49
Nunta p oate fi comparata cu amiaza, atâta timp cât nașterii îi cuprind zorii vieții, iar morții
amurgul. În această “amiază ” omul devine un participant activ, conștient fiind în ceasul de floare
al vieții sale.
Nunții i se poate atribui noțiunea de spectacol, la care participă î ntreaga colectivitate pentru
a susține bucuria mirilor – principalele personaje (ieșind mai mult în evidenț ă, datorită tristeții,
determinată de părăsirea casei părintești), acestora alăturâ ndu-se socrii mari și mici, nunii,
vorniceii, druștele, brăzdarul și bineînțeles lă utarii. De aceea obiceiurile de nuntă au caracter
solemn. „Dansurile, strigătele, cântecel e formează un spectacol original, la care oaspeții sunt
simultan și interpreți și spectatori” [ 14, p.113].
Aceste idealuri și -au găsit expresie într -o formă alegorică în anumite datini, ritualuri,
ceremonii.
Obiceiurile tradiționale de nuntă rezumă în două cicluri de bază: „ciclul pregătitor și nunta
propriu -zisă” . La ac este cicluri se alătură un șir de obiceiuri, care se practică după petrecerea
nunții. Din cadrul obiceiurilor ciclului pregătitor fac parte formele tradiționale de „ pețit, de
încheiere a căs ătoriei și pregătirea nunții ” [17, p.32].
Ritualuri și obiceiuri prenupțiale
Primul pas într -o căsătorie era pețirea , care se făcea cu ajutorul a doi pețitori aleși de către
feciorul de însurat. Pețitorii erau aleși dintre oamenii cei mai înstăriți din sat și care erau, buni de
vorbă”. În haine de sărbătoare, cu o ploscă sau sticlă plină cu vin sau cu rachiu, ei trebuia u să
meargă la fata de măritat, pentru a -i propune căsătoria. Pețirea se fă cea la rugămintea feciorului,
după ce acesta a, pus ochii” pe fata respectivă. După ce trimișii feciorului, starostii sau pețitorii ,
primeau un răspuns, prin care fata și părinții e i sunt de acord cu propunerea făcută, feciorul de
însurat, împreună cu părinții săi și rudele apropiate, într -o zi bine stabilită și acceptată și de părinții
fetei, porneau în, pețitul adevărat ”. Ei erau însoțiți de lăutari, iar la casa fetei erau așteptaț i cu vin,
bucate și voie bună.
Un rol foarte important îl aveau starostii sau pețitorii care conduc eau întreg ceremonialul,
care include au cuvinte de laudă, aprecieri și glume. În unele zone, pentru ca tinerii să se cunoască
mai bine și fata să accepte băiatul, pețitul se repeta de mai multe ori, prilej prin care tinerii aveau
posibilitatea să se cunoască mai bine. Pentru a se convinge că cele spuse de pețitori despre feciorul
de însurat, erau adevărate, părinții împreună cu fata pețită, programau o vizită, numită, pe vedere”,
la casa feciorului. Această vizită era fără lăutari și fără neamuri. La pețit starostii întocmeau , foaia

50
de zestre”, care va fi citită chiar în ziua cununiei, ca un inventar al zestrei oferite de părinți tinerilor
căsătoriți., Foaia de zestre” a miresei trebuie să cuprindă haine de sărbătoare, și de purtat: suman,
cojoc, ilic, cămeșoi, catrință, papuci și ciubote, dar și lucruri pen tru interiorul casei (scoarțe,
lăicere, prostiri, fețe de masă, perine, pânzeturi, ștergare etc) [6].
De toate acestea se îngrijește mama fetei. La toate acestea se mai adăuga o vacă cu vițel,
sau câteva vaci, oi, capre, chiar și un cal, cal de ginere”, of erit mirelui pentru a veni călare la
cununie., Foaia de zestre” a mirelui trebuia să cuprindă, în special, un loc de casă, sau o casă
construită pentru tânăra pereche, un car cu boi, o sanie, vaci, oi, o bucată de țarină, sau de livadă.
Pe parcursul timpul ui, în locul, foii de zestre” au apărut, contractele prenupțiale” sau buna
înțelegere. În ultimul timp, zestrea mirilor s -a concretizat în diploma de studii și siguranța unui loc
de muncă. De multe ori tânăra pereche pornea, de la lingură”, cu semni ficația că singuri și -au făcut
tot ceea ce le -a fost necesar în casă.
Până la apariția, dar și în timpul creștinismului, au existat multe semne după care omul se
ghida în viață. Cununia , fiind un moment foarte important, era foarte atent urmărită și observată
de către toți cei implicați în acest eveniment, pentru norocul și reușita drumului, pe care tinerii
trebuiau să -l înceapă a -l parcurge împreună. Astfel, dacă la cununie îți ieșea cineva cu cofa sau
găleata goală, era un semn rău și, pentru a -l compensa, săten ii ieșeau cu cofe și găleți pline cu apă,
pe care le aruncau în fața mirilor. În satele din Moldova acest obicei încă mai există și astăzi. În
semn de recunoștință și pentru belșug, mirele sau nașul trebuie să arunce un ban în găleata care a
fost răsturnat ă în calea lor. Dacă în timpul cununiei și în toată perioada de pregătire a nunții urlă
câinele sau moare o vită din curte, era un semn rău și nunta se oprea sau se amână. Dacă splina
animalelor tăiate pentru nuntă era plină, însemna că tinerii vor avea o viață bogată.
Datina de a prezice soarta sau norocul celor ce urmau să se căsătorească (mai ales, soarta
miresei) a existat din cele mai îndepărtate timpuri și se făcea de către bătrânele cele mai iscusite
în descântece și vrăji. Pentru a nu i se întâmpla nimic rău, înainte de a pleca la cununie, mireasa
era descântată și stropită cu apa în care se stingeau cărbunii, în moalele capului și pe frunte. Soarta
celor ce trebuiau să se căsătorească urma să fie bună sau rea, după cum era prezisă de vreme:
vremea p loioasă indica mană și bogăție, cerul senin și vremea frumoasă indica o viață
asemănătoare, iar viforul și furtuna prezicea vifor și furtună și în viața celor care urmau să -și
unească destinele.
Așezatul reprezenta înțelegerea părinților celor doi miri și consimțământul căsătoriei. Dacă
unii dintre părinți, mai cu seamă ai fetei, nu erau de acord cu respectiva căsătorie, atunci băiatul

51
recurge a la, furatul ” fetei. Acest lucru se întâmpla cu voia fetei, însă f ata put ea fi furată și fără voia
ei. Când căsătoria se fă cea prin, furatul” fetei, fata pierdea din zestrea ce i se cuvenea și intra sub
blestemul părințilo r, tocmai de aceea mirii trebuiau să facă orice pentru a îmbuna părinții și a primi
consimțământul acestora .
Înțelegerea dintre mir i și părinții acestora se concretiza prin logodna mirilor, la care
participa preotul, rude și prieteni apropiați. Logodna prevede a schimbul de inel și năframă, prin
acest ritual fata fiind încredințată mirelui. În perioada dintre lo godnă și cununie, fecior ul trebuia
să poarte năframa primită de la fată, iar fata inelul, ca simbol al unirii și credinței nestrămutate.
Frumusețea și ra finamentul motivului popular cusut sau țesut pe năframa dăruită mirelui simboliza
maturitatea fetei, în timp ce inelul, simbol solar, reprezenta veșnicia și perpetuarea vieții. Pentru a
nu se răzgândi, perioada dintre încredințare și cununie era scurtă, doar de câteva săptămâni. În
această perioadă avea loc pregătirile pentru nuntă, alegerea nașilor , a vătăjeilor sau vorniceilor , a
druștelor , bucătăreselor etc. Timp de trei săptămâni, după o ficierea slujbei, preotul, fă cea
strigare”, adică mărturisea, anunța enoriașilor cununia , care urma să se o ficieze. Acest obicei avea
drept scop informarea consătenil or și fă cea cunoscut evenim entul. Dacă consătenii aveau obiecții
de făcut (că mirele a mai fost logodit etc.), se fă cea tot în biserică și avea drept scop posibilitatea
ca mirii să se cunoască mai bine [33, p.279]
Alegerea nașilor se fă cea din rândul rudel or sau prietenil or celor mai apropiați. Nașii
puteau fi și nașii de botez ai mirelui. Nașii jucau un rol foarte important în cadrul cununiei. Prin
cele două lumânări, nașii erau martori în fața lui Dumnezeu la acea cununie. Nașul sau nunul
conducea întreg ceremonialul și era personajul principal al evenimentului, după care urma mireasa,
mirele și nașa, sau nuna, care avea rolul de a învola (înhobota) și dezvola mireasa. Druștele și
vorniceii se aleg eau atât din partea mirelui, cât și din partea miresei. Ei puteau fi frați, surori sau
veri, și prieteni apropiați. Vorniceii invitau oamenii și conduceau ceremonialul, druștele îmbrăca
mireasa, anunța cununia prin chiuit, juca zestrea și hora miresei [6].
Nunt a propriu -zisă
În trecut, nunta propriu -zisă, pentru toată lumea, se făcea duminică și dura două, trei zile.
După tradiție nunta începea, în prima jumătate a zilei, în casa miresei, masa cea mare, seara – la
mire. Nunta o făceau părinții fetei, iar masa cei mare – socrii cei mari. Activi în această secvență
deveneau vorniceii și druștele mari, angajați în pregătirea mirelui și a mi resei de a trece din lumea
celibatarilor în categoria celor căsătoriți [ 10]. Ca însemn nupțial purtau băsmăluțe, panglici legate
peste umăr sau la mână, flori prinse la pălărie și buchete în piept. Funcția de conăcar o îndeplinea

52
orice persoană care știa orațiile de nuntă și avea prestanță de bun orator. De pregătirea meselor
ceremoniale se ocupau porăitoarele. Pe lângă persoanele cu funcții alese, erau invitați la ajutor
vecinii, cunoscuții și prietenii. Aproape tot tineretul din sat, indiferent de struct ura de neam, asista
la nuntă, având prilejul să -și găsească potențialii parteneri de viață . [36, p.480 ]. Derularea
activităților la casa miresei și a mirelui începea, în paralel, duminică dimineața sau sâmbătă, dacă
mirii erau din localități diferite.
Chemarea la nuntă revenea părinților mirelui și ai miresei. Nunul își invita aparte
neamurile și prietenii. Dar umblau și vorniceii (vătăjeii) mirelui și ai miresei cu poftitul la nuntă.
Aceștia, cu o ploscă împodobită cu cetină, flori, busuioc și cordele (panglici) colorate, plină cu vin
sau cu rachiu, merg eau din casă în casă, pentru a invita tot gospodarul. Intrând în casă, unul zice a:
„V-a poftit cuconul mirele și cucoana mireasă, și cuconii socrii cei mari, și cuconii socrii cei mici,
și noi ostenitori i, poftim, mă rog, la nuntă ”. Cu aceste cuvinte el turna din ploscă vin în pahar și -i
cinstea pe toți cei de față. Așa umblau vorniceii pe la toate rudele și pe la toți cunoscuții [36,
p.229]. În cazul când unul din tineri avea un părinte decedat, se respe ctă tradiția ca dimineață în
ziua nunții să plece la cimitir pentru „a -l pofti” simbolic la nuntă. Acest gest ținea de o credință și
un cod de legi etice de conduită și respect al memoriei strămoșilor [ 36, p.125].
Nunta la mireas ă
Înainte de a se începe n unta la mireasă un rol important îl juca mirele, care era gătit și
aranjat cu întreg alaiul de nuntă mergeau la casa nașilor. Acesta dăruind nașei buchetul de nuntă,
iar nașului îi punea năframa în piept . Nașilor le revenea datoria de a -i primi pe nuntași cu vin și
bucate alese. După ce nuntașii au fost ospă tați cum se cuvine, nașii luau lumânările de cununie,
parura și voalul miresei și împreună cu mirele cu oastea sa se îndrepta spre casa miresei, oprindu –
se dincolo de poarta miresei. În fruntea coloanei nuntașilor, venea el după mireasă, starostele încins
peste umeri și piept în diagonal cu „două lungi ștergări cu alesături” și un ulcior de vin în mână.
El ducea discuțiile la poarta miresei. Înaintea sa pe „cai împodobiți cu panglici colorate și cu
zurgălăi”, veneau conăcarii, „falnici, cu pălăriile numai flori”, și „sclipind sub laibărele pline de
nasturi de aramă” [ 36, p.481]. Unul purta ulciorul, celălalt colacul de conocărie ș i pocloanele .
Pocloanele – era o tavă mare cu dulciuri și un cadou p entru mireasă. Aceste daruri erau aduse de
conocarul mirelui până la venirea alaiului la casa miresei. În prag, erau întâmpinați de doi conocari
ai miresei, având la fel, un ulcior și un c olac.
La casa miresei, cânta muzica, răsunau chiote, și strigături, era vesel ie. În prag ieșeau
socrii -mici. Socru purta ulciorul cu vin, soacra tava cu dulciuri. Conocar ul mirelui îl cinstea pe

53
socrul mic, iar acesta, la rândul lui, îi cinstea pe conocari cu vinul său. Socrii – mici plecau de
cinsteau și pe cei din căruță , iar conocarii schimbau colacii.
Îmbrăcarea miresei
Mireasa trebuia îmbrăcată până la sosirea mirelui. Găteala miresei se făcea cu ajutorul
„stărostiței”, sau a unei „femei cunoscătoare”, sau a „druștelor”, care „ocupau funcții rituale după
rang”: drușca mare și druștele mai mititele. Druștele aduc eau o „modiță, cusută și brodată special
pentru această ocazie de mâna miresei [ 21, p.169]. În mijlocul casei, se pune a un sc aun, iar pe el
modița, pe care se așează mireasa. Două druște îi țin eau oglinda. În unele localități la îmbrăcatul
miresei participa și nuna. La împodobirea miresei nașa trece a deasupra capului pâinea de ritual,
numită „pupăza”. Acțiunea avea un caracter m agic și înseamnă urare de belșug în casă [ 13, p.329].
Voalul miresei pre supunea multe în privința originii sale. Cea mai populară dintre ele susț inea că
acesta era purtat pentru a „ascunde frumusețea miresei” de spiritele rele, capabile să i -o răpească.
Drept urmare, voalul nu era ridicat până când nu se termina ceremonia nupțială. În tr-o altă
explicație, voalul „apără mireasa de ochiul rău” sau de deochi, ce putea împieta asupra succesului
căsătoriei. Pe de altă parte, voalul de mireasă poate proveni din Orient, unde un bărbat vede fața
miresei sale numai după ce se oficiază căsătoria . La îmbrăcarea miresei prietenele, rudele îi cântau
„de jale cântecul miresei:
„Taci mireasă, nu mai plânge,
Că la maica ta te -oi aduce,
Când a face plopul mere ,
Da răchită micșunele…”
La gura coridorului conocarul mirelui rostea formula „Aveți boieri la gazdă”. Din casă i
se răspundea: „Avem, avem, poftiți” [ 14, p.14]. Mireasa ieșea cu drușca cea mare, ținând în mână
colacul miresei, la fel de frumos împodobit ca și cel al mirelui . Conocarul declama conocăria.
Schimbul colacilor urma după conocărie. Unele informații susțin eau, că și mireasa avea conocar ,
în așa fel se demonstra un spectacol cu adevărat. Reprezentanții mirelui și ai miresei trebui au să
fie foarte atenți să nu le fure colacul alți băieți, în credința că colacul furat avea valențe deosebite.
După schimbarea colacilor, doi conocari ai mirelui și doi ai miresei înconjurau căruța, alergând.
Cine ajungea primul la oiștea cailor, acela dă dea colacul mirelui, colac pregătit sp ecial. Gestul era
însoțit de multiple chiote de bucurie. Mirele, ridicându -se în picioare în căruță, își făcea semnul
crucii în patru părți cu acest colac, începând de la răsărit, apoi îl rupea deasupra capului în mult e

54
bucățele pe care le arunca celor din jur. Cei prezenți se abăteau la acest colac. Nuntașii le prindeau
și le mâncau, crezându -se сă „cel ce mănâncă din acest colac va fi fericit”. Pâinea ritualică însoțea
orice acțiune a mirelui și a miresei. Părinții îi petreceau și îi întâmpinau cu pâine, astfel
blagoslovind căsătoria lor [8, p.256].
Întâmpinarea mirelui de mireasă
Mireasa îl întâ lnea pe mire, turn ând apă înaintea lui – simbolizând fertilitate î n toate, apoi
îl stropea cu agheasmă, iar busui ocul îl arunca pe casă . Dacă acesta nu se ținea pe acoperiș, era un
semn că se va destrăma familia. Paradigma obiceiurilor de la casa miresei mai includea momentul
legătorilor, care făceau parte din categoria darurilor de nuntă pregătite din partea miresei . După
tradiția locală, nunul trebuia legat cu mai multe prosoape: două pe umere legate în cruce, unul
încins, altul în gât (după gât) . Și la mână le puneau piese vestimentare mai bunișoare. Starostele
se deosebea prin două prosoape în cruce. Invitații nun ului și ai mirelui prim eau în dar câte un
prosop prins peste umărul drept. Ca să nu fie supărări de la legat, mama fetei trebuia să respecte
întocmai obligațiile asumate la Răspuns, în ceea ce privește numărul celor onorați cu legători.
După aceste ritualuri nuntașii erau invita ți să intre în casă, și erau așezați la masă – „masa miresei”
[6]. Când se ridicau de la masă, toți se luau de mâini și ieșeau la hora comună, la dansul mir esei,
unde ea cu mirele dansau primul dans înconjurați de hora tineretului , a pri etenilor. Apoi avea loc
„luarea zestrei” (dacă nu era luată după logodnă), care de asemenea prezenta un ritual. Deasupra
lăzii de zestre în unele sate tinerilor li se puneau o găină coaptă, ca tinerii s -o mănânce singuri,
fără a se împărți cu cineva. În casa miresei, mirele era rugat „să plătească” zestrea miresei și avea
loc o „târguială” cu umor între mire și fratele miresei, surorile sau verișorii miresei, care puneau
cuțitul în ușă și „cereau plată” pentru mireasă și zestre [10].
După o plată simboli că avea loc „ scoaterea zestrei ” și „ dansul zestrei ” însoțit de un cântec
special – „Ostropățul”. Toate obiectele din zestre (covoare, perne, valuri de țoluri, lada de zestre
ș.a.) erau scoase de cavalerii mirelui, ridicate sus și „jucate”. Era o cinste să ai o zestre bogată și
frumoasă, fiindcă o vede lumea din sat, „câ nd o scotea de la mireasă” și când o aducea în casa
mirelui. Satul era acel indicator care a menținut tradiția, care a apreciat înalta hărnicie și măiestrie
a fetelor, care a judecat lenevia și zestre de nimica [10].
Tineretul rămâne afară să danseze. Aici, în casa cea mare, înainte de plecare la casa mirelui
avea loc iertăciunea, unul din cele mai importante ritualuri desfășurate în momentul de luat rămas
bun de la casa părintească. Mirele și mireasa se așezau în genunchi, pe un cojoc sau o pernă, în

55
fața părinților. Conăcarul, sau altă persoană, declama textul iertăciunii, în care se cerea
binecuvântarea tinerilor de către părinți:
Bună ziua, cinstiți socrii m ari
Și dumneavo astră nuntași,
Care sunteți aici adunați.
Cușmele din cap vă ridicați
Aceste două, trei cuvinte le ascultați.
Ca și acești fii ai dumneavoastră,
Care stau cu genunchii plecați,
Cu fețele rușinate
Și se roagă cu smerenie
Să le dați blagoslove nie.
Se roagă cu plecăciune
Să le dați iertăciune,
Că binecuvântarea părinților
Întărește casele fiilor;
Dar blestemul părinților
Risipește casele fiilor.
Că nu -i fiu pe lume
Să se nască
Și părinților să nu greșească.
Că și iarba -n câmp crește
Și lui Dumne zeu greșește,
Că vine -un vânt
Și o ploaie
Și la pământ o -ndoaie;
Și vine roua și -o rourește
Și soarele o -ncălzeste
Și se vestejește.
Ca și acesti fii ai dumneavoastr ă
Care brațele v -au rupt,
Sângele v -au supt,
Din somn dulce v -au deșteptat

56
Și cuvântul v -au înturnat.
Faceți bine și -i iertați
Și-i binecuvântaț i
Amin, amin
Un pă har de vin,
Să fie voia deplin [47].
În timpul iertăciunii mirele și mireasa plâng eau, de asemenea, și părinții lor. Cum au
căpătat binecuvântarea părintească, atât mirele cât și mireasa, sculându -se din genunchi, sărută
mânile părinților precum și ale neamurilor, care au stătut pe scaun alăturarea cu socrii, luându -și
în același timp rămas bun de la dânșii. Mireasa sărută nu numai mânile acestora, ci și ale tuturor
celorlal te neamuri ale sale.
La plecarea mirelui și a miresei din casă, mama ei arunca în urma lor cu grâu și bomboane,
ca viața lor să fie îmbelșugată și dulce, însă ce nu s -ar întâmpla mireasa nu trebuie să se uite în
urmă, „ca să nu se întoarcă acasă”. „Lua rea miresei cu zestre” era un spectacol frumos așteptat de
tot satul, toți ieșeau să vadă mirele și mireasa, care mergeau cu muzică și cu alaiul de nuntă, cu
nănașii care plecau la casa mirelui. Deseori înaintea tinerilor se turna apă, ca simbol al fertilităț ii
și mirele achita cu niște bani. Apoi cortegiul de nuntă pleca la mire, însă părinții miresei, rudele ei
căsătorite nu plecau cu ei, dar se aduna la mireasă acasă și veneau după amiază [6].
La cortegiul de nuntă erau folosiți caii, pe care vornicei i de onoare vesteau lu mii despre
nuntă. Mireasa și mirele mergeau pe jos, iar dacă era departe casa mirelui puteau folosi o brișcă,
iarna – o sanie. De rând cu „luarea miresei” în mod tradițional se întâlnea și o altă formă ca „fura tul
miresei”, ca re se deosebia prin alte formu le de înțelegere între cuscri și caracterul nunții [10].
Obiceiul „Împreunarea ” sau la dat mâna , definește felicitările și înmânarea darurilor din
partea oaspeților. Obiceiul avea loc atât la casa mirelui cât și la casa mirese i, unde mirii stăteau în
capul mesei. Din timp, se pregătea o masă în colțurile căreia se afla câte o jemnă și o farfurie cu
grâu. Ca daruri putea fi o pereche de colaci acoperiți cu un prosop, o sticlă cu vin, produse
alimentare, veselă și câte o pasăre. Treptat printre obiceiurile nupțiale nu mai figurau darurile.
Împreunarea se deosebea prin formulele de comunicare verbală și gestuală. Oaspeții rosteau
formule de felicitare, „dând mâna prin băsmăluță”, fiecare trebuia să aibă băsmăluța sa. Puneau
bani în tr-o tavă, apoi „erau îndulciți cu dulceață și serviți cu vin” [ 20, p.124].
Un obiceiul umoristic era „ vadra ”, „hulpea ” sau „ vulpea ” se realiza în cazul, când mirele
nu era din același sat cu mireasa, flăcăii din satul ei cereau hulpea , unul din multiplel e obiceiuri

57
de vânzare – cumpărare a miresei, cunoscute în toate zonele etnografice din Republică. De obicei,
punea la cale acest lucru un fost prieten al fetei. Băieții opreau cortegiul de nuntă undeva la pădure
ori în mijlocul satului, făceau un gard, în tindeau o frânghie sau puneau o masă cu o pâine și un
cuțit. Tratativele purtau un caracter pașnic până ajungeau la o învoială privitor la plata pentru
mireasă. Persoana care primea banii tăia pâinea în două și lua masa, astfel deschizând drumul.
Plata în natură sau în bani de către mire era o formă -derivat a plății în folosul obștinii [ 6]
Cununia
Cel mai important moment din timpul căsătoriei era cununia , care era plină de farmec,
frumusețe și simboluri. Cununia se desfășura a doua zi (Duminica) înainte de mas a mare, care o
făceau socrii mari . După respectarea tuturor obiceiurilor, întreg alaiul p ornea spre biserică, unde
avea loc cununia. În alaiul de nuntă nelipsiți erau mirii, nașii, vorniceii, druștele și nuntașii. În fața
alaiului mergeau făc liile, lumânările frumos împodobite. Spre cununie lumânările erau purtate de
către un fecior și o fată, la întoarcerea de la cununie lumânările fiind duse chiar de miri. În timpul
cununiei lumânările erau ținute de către nași și erau considerate mărturii a le unirii celor doi tineri
în fața lui Dumnezeu. În biserică mirele stătea de fiecare dată în dreapta miresei, nașul lângă mire,
nașa lângă mireasă, iar în spatele mirilor stăteau părinții și întreg alaiul de nuntași [6].
În biserică, prin intermediul pre otului, tinerii care se uneau liber și de bună voie în căsătorie
primeau Harul Duhului Sfânt: Se cunună robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Cununia era semnul măririi și al cinstei:
Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează -i pe dânșii . Unirea tinerilor prin
căsătorie era asemănată cu o coroană, iar coroana este simbolul demnității, cinstei și mândriei. Prin
intermediul cununiei, drumul vieții conjugale este plasat p e axa eternității; prinși de mână,
împreună cu preotul și cu nașii, mirii înconjoară tetrapodul de trei ori, dănțuind în numele lui Isaia.
Din acest moment, mersul lor comun este asemănător unei roți, care se învârte în jurul axei
nemișcate. Prin taina Sfi ntei Cununii, iubirea și fidelitatea lor se întărește și nimeni și nimic nu o
va scoate din statornicia ei. Degustarea vinului din cupă sau paharul comun, oferit de către preot
în timpul cununiei, simbolizează dulceața dragostei și a bucuriei ce o vor împă rtăși împreună. După
ce cununia a fost oficiată de către preot, întreg alaiul de nuntă se prinde în hora din fața bisericii,
alături de cei doi miri, de nași, druște și vornicei [33, p.279].
Numeroase erau obiceiurile moștenite de la străbuni, pe care mirii trebui au să le respecte
cu strictețe, dacă doreau să aibă o căsnicie fără de probleme. Tradiția românească prevede ca, în
drum spre biserică, mireasa să nu întoarcă capul înapoi, ca să nu -i pară rău că se căsătorește, la

58
întoarcerea de la cununie mirele trebuia să meargă împreună cu mireasa și să nu se dezlipească de
ea, pentru a nu se despărți niciodată, dacă în drum sau în timpul cununiei se rupe a o lumânare, e ra
semn că acela va muri mai repede. Cununile, dacă cădeau de pe capul mirilor, era semn că acea
căsnicie se va destrăma. Pentru a se simți protejat, țăranul român a respectat aceste tradiții și
obiceiuri și le -a transmis urmașilor din tată în fiu [6].
După cununia religioasă alaiul nunții se îndrepta spre casa mirelui . Unde părinții mirelui
aștepta „nunta”, adică alaiul care venia cu mirele și mireasa. Cum vedeau că a intrat nunta în
ogradă, ieșeau împreună, spre întâmpinarea miresei și a mirelui cu „pâine, sare, zahăr sau miere
de albine și miez de nucă obiecte care înse mna că tinerii căsătoriți cât vor trăi să aibă de toate cu
îndestulare și viața să le fie dulc e ca mierea”. După întâmpinarea tinerilor socrii mari țin eau în
mâini un colac, sub care nuntașii trebuia să treacă peste pragul porții sau al casei – care era simbolul
sacru al belș ugului și cinstei.
Înainte de masa de cununie sau masa tineretului avea loc “ îndulcirea mirilor ”. Primirea
mires ei de către soacra cea mare era o sec vență integratoare, ca re combina numeroase gesturi
rituale. Soacra așterne a un covor, din prag și până în „capul casei”, și o aduce a pe noră până la
masă jucând sau, după ce arunca grâu și agheasmă în calea însurățeilor, îi prinde a pe amândoi cu
un prosop și -l arunca peste mire asă și mire și -i „trăgea – primea în casă”. Apoi mirii trebuiau să
guste dintr -un ou și din același pahar cu vin îndulcit [ 33, p.281]. Esența mesajului era de a îndulci
traiul, de a crea înțelegere între oameni. După îndulcirea mirilor, părinții mirelui ca și părinții
miresei, trebuiau să deie o masă, la care erau poftiți toți nuntașii câți au luat parte mai înainte la
această nuntă. Prima, masă a nunții – „masa de cununie” – era de fapt momentul când mirii mai
petreceau o dată cu cei de vârstă lor. La acea stă petrecere, în afara tinerilor, dirijați de druște și de
vornicei participau uneori și gospodarii de curând căsătoriți.
Masa tineretului
Până nu demult, după tradiție, seara devreme avea loc „ masa tineretului ” sau „masa de
cununie” care începea cu trecerea tinerilor cu luminările aprinse, „spălatul mânilor”, „datul mânii”
și înmânarea de cadouri de la tineretul din sat, apoi toți erau serviți cu bucatele pregătite de nuntă
[22, p.124].
Tineretul ieșea de la m asă cu o horă mare, iar mirele cu mireasa dansau în centru. După ce
dansau câteva dansuri tinerii plecau acasă, iar în acest timp la nuntă veneau invitații căsătoriți.
Rudele apropiate veneau și ziua „la văzut” cum merge a nunta și pentru a ajuta la pregăti rea mesei.
Venirea rudelor căsătorite era originală. Fiecare famil ie venea cu o pereche de colaci acoperiți cu

59
un prosop frumos și o garafă cu vin. Colacii erau copți de soții, dar îi duceau bărbații. Gospodinele
erau apreciate după faptul cum erau copți c olacii și cât de frumos era dantelat și țesut prosopul [ 8,
p.235] .

Nunta la mire
Cu venirea nuntașilor împreună cu mireasa începe nunta la mire. Încep dansurile, vine
lumea din sat „la văzut”, „la prăjit”. Toți dansau până spre seară. Oaspeții veneau pe r ând sau
organizat, însă unul din punctele -cheie era „venirea nunilor”. Ei erau întâlniți în drum ceva mai
departe de casă, mirele cu mireasa le ieșeau cu muzică înainte, îi serveau cu cinste și toți împreună
intrau în ogradă. La fel erau întâlniți părinții fetei cu neamurile ei. Când veneau nunii ș i neamurile
miresei se servea „p rima masă de nuntă” cu bucate reci.
Nunta se juca până spre seară. Nu se zice a „a face nuntă”, ci „a juca nunta”, astfel
subliniindu -se că nunta trebuia să fie veselă. Până aproape de miezul nopții toți jucau și aș teptau
„Masa mare” .
Masa cea mare , era organizată de părinții mirelui și serbată în exclusivitate de oamenii
căsătoriți, constituia centrul de greutate al nunții, reprezentând un act magic cu rol augural.
Obiceiurile cuprinse în acest segment nupțial începeau pe la miezul nopții. Localizările spațiale
se făceau din perspectiva relațiilor de rudenie. Invitații mir elui, ai miresei și ai nunului se așezau
la masă deosebit. Cele mai bune locuri reveneau oamenilor din partea nunului și ai mirelui. În
capul mesei ședeau mirele și mireasa, nașii de cununie și starostele cu stărostița. În fața mirilor
erau puse două jemne cu lumânările aprinse înfipte în ele. Scenariul mesei mari includea câteva
momente semnificative: legătoarea , închinatul cola cilor , jocul găinii , dezbrăcatul miresei . Toate
acest ea alternau cu muzică, dans și mâncare. Mesele, ca element al tuturor fazelor nupțiale, fixau
și mențineau relațiile de solidaritate și afecțiune socială. [36, p.506].
Legătoarea avea loc după câteva rânduri de pahare. Spre deosebire de legătoarea de la
nuntă, când se însemnau mai mulți nuntași, la masa cea mare urma să fie legat cu alt rând de
prosoape doar nunul.
Spălarea mânilor – era un ritual, care amintea și demonstra atitudinea față de igienă a
moldovenilor. Igiena locuinței, a corpului, a mediulu i care întotdeau na au fost foarte importante.
Ritualul „spălatul mânilor” începe a cu faptul că mirele, în continuare, „aduce a o str achină și un
pahar cu apă”, strachina o pune a pe masă dinaintea nunilor, iar paharul îl ține a în mână. Mireasa

60
deasemenea adu cea câte un „ștergar pentru nună și nun”. Mirele turna apă pe mâ inile nașilor, iar
mireasa le dărui a un ștergar de șters mân ile, ap oi nașii turnau pe mâ inile tinerilor și le ofer ea un
ștergar. După aceasta începe a masa mare dirijată de nănași, ajutați de staroste și vorniceii de
onoare [10].
Locul central îl ocupa închinatul colacilor , o desfășurare sărbătorească, definind
strângerea darurilor pentru sprijinul familiei în curs de constituire. Acest ajutor se făcea reciproc
– oaspeții închinau darurile, onorându -și datoria față de cei care au fost la nunta copiilor lor. Sau,
dând curs invitației, într -un fel, îi angajau pe potențialii nuntași la viitoarea nuntă din familia lor.
Relevant este faptul că închinatul darurilor se făcea cu o pereche de colaci simbolizând belșugul
și fertilitatea în familiile înrudite prin căsătorie. Colacii erau aduși la masa cea mare de rudele
miresei. Cei mai mari și frumoși colaci, acoperiți cu prosop și piese vestimentare, erau primiți de
nănași. Luând colacii, nunul îi săruta, apoi ridica masa, adică începea ceremonialul de strângere a
darurilor. El trebuia să pună fruntea banului , prin aceasta, influențând mesenii să scoată mai mulți
bani. Colacii rămâneau nunului. Cu altă pereche de colaci, mai mici, închinau darurile ceilalți
meseni. Perechea de gospodari primea colacii, îi juca pe rând sau lua u câte un colac fiecare.
Paharul cu vin îl urau: „ Viață cu dulceață, să vă înmulțiți ca nisipul în mare, să fiți fericiți, zile
îndelungate, mai multe zile senine decât noapte, supărarea să vă fie pe rând ”.
Colacii de cuscri sau „ încuscrirea ”. La sfârșitul etapei de legare se realiza „schimbul
colacilor de cuscri”, care consta în oferirea reciprocă unul altuia a unei perechi de colaci acoperiți
cu prosop decorativi și cadouri – cuscrului cămașă și cuscrei țesătură de rochie. Acestea trebuiau
să fie la fel d intr-o bucată și de aceiași culoare. Acest moment era important prin faptul că ei devin
rude și se vor numi „cuscri” [ 13, p.341].
După ce se adunau darurile, starostele tăia din jemna miresei o hrincă și spunea că s -a tăiat
hrinca de la pâine. Pe această f elie de pâine se înmânau tinerilor banii strânși de la meseni. Tot
acum se servea mâncarea caldă: găluște, sos cu carne, năhut cu carne, cartofi cu carne. Găluștele
ocupau un loc aparte în meniul de sărbătoare. Femeile care le făceau se bucurau de o atenție
deosebită, la prima gălușcă pusă în oa lă ele chiuiau, ca să știe lumea la care casă se fac aceste
bucate. Mâncărurile de încheie re a mesei erau plachia dulce d in orez și învârtita. Amintim că la
masa rece se serveau rasolul de pasăre și răcitura din carne de porc. Tot aici erau servite felurit e
prăjituri. [10].
Găina nupțială , cu un sens străvechi de jertfă spiritelor casei , era jucată la finele mesei
mari. Găina pregătită la casa miresei, ornată ca o mireasă, se cerea vândută. Negocierile între naș

61
și bucătăreasă se produceau într -o atmosferă distractivă. Nașul cumpăra găina, apoi o împărțea
mesenilor.
Dezbrăcatul mires ei. Ajungând la capătul mesei mari, când majoritatea nuntașilor se
duceau pe la casele lor, când rămâneau doar rudele apropiate ale tinerilor și nănașilor se petrecea
ritualul „d ezbrăcatul miresei”. Dezbrăcarea sau legătoarea miresei se realiza în mijlocul femeilor,
care cântau special un cântec despre faptul că ea e nevastă, nu -i cu fetele, da -i cu nevestele etc.
Un episod important, lipsit de o anume încărcătură dramatică, cunos cut și sub numele de
„deshobotat” sau „desâmbălțat”. Scoaterea acestuia cade în îndatoririle nașei, care va înlocui
voalul cu o eșarfa, batic sau basma, aceasta semnificând trecerea miresei de la fată la femeie
măritată. Mirele ședea pe un scaun, în brațe ținea o pernă, iar pe pernă ședea mireasa. În acest
timp nănașa îi scotea de pe cap coronița și ghirlanda și le punea unei druște „ca să se mărite
repede”. Scotea floarea de pe pieptul mirelui și -l prindea la pieptul unui flăcău. Voalul era prins
în părul unei fete nemăritate, de cele mai multe ori cea care a prins și buchetul. Acesta pe vremurile
când părinții aranjau nunta, era scos abia după cununia religioasă, când cei doi deveneau în fata
lui Dumnezeu, soț și soție [6].
Jocul miresei . Spre dimineață, ca ritual al trecerii de la starea de fată la cea de nevastă, se
juca „ conciul niresăi ”. Primul care o lua la joc era nănașul, apoi ceilalți nuntași care plăteau o
anumită sumă de bani. Când mireasa era obosită, mirele plătea mai mult decât toți și jocul s e
încheia [6].
Învelitul miresei . După ce se sfârșea jocul miresei, nașa ajutată de surorile miresei treceau
la învelitul nevestei. Se dădeau jos hainele de mireasă și era îmbrăcată cu „straie de nevastă” și
„năframă” [ 22, p.204]. Revenită în fața nuntași lor doritorii puteau să o joace din nou ca nevastă
nouă, puteau chiar să o fure doar până în momentul în care o cumpăra mirele de la nănași cu o
sumă simbolică. Acum, mirele o juca și din acel moment nu mai avea nimeni voie să o fure, iar la
joc mergea doa r cu acordul acestuia. După aceasta, cam spre ziuă avea loc „mulțumirea
muzicanților”.
Muzica în cadrul ceremonialului nupțial . Păstrarea în repertoriul de nuntă a unor motive,
melodii și structuri arhaice, permitea descoperirea unor laturi importante pent ru înțelegerea
evoluției gândirii muzicale. Dintre toate elementele constitutive ale obiceiului nupțial îl deținea
cel muzical, fără de care nici o nuntă nu se putea realiza. „Se zicea, de altfel, că „nunta fără
lăutari”, fără muzică nu se poate”. Și într -adevăr, belșugul de ceremonii ale nunților sătești, care

62
durau altă dată zile și nopți întregi de -a rândul; vreme aproape de o săptămână se săvârșea sub
cântecele de nuntă.
Repertoriul muzical includea diverse genuri: cântece, melodii instrumentale de asc ultare
și de joc. Dintre acestea un loc aparte îl ocupa Cântecul miresei. El se interpreta în cadrul a trei
secvențe distincte ale nunții: Îmbrăcarea miresei , Iertăciunea și Legătoarea miresei . Cea m ai
stabilă dintre aceste secvențe este până în prezent Legătoarea miresei . Ea și -a menținut locul său
tradițional, se realizează cu unele modificări la sfârșitul nunții și este însoțită neapărat de cântecul
ceremonial al miresei. Îmbrăcarea și Iertăciunea și-au pierdut semnificația de act ritualic.
Cântecele respective au dispărut din cadrul obiceiului sau se interpretează la Legătoarea
miresei. „Cântecele ceremoniale ale miresei prezentau un interes deosebit, în primul rând fiind
puținele din repertoriul nupțial nonritual, care s -au păstrat în tradiția folclorică vie; în al doilea
rând, ele au conservat prin sine diferite aspecte ale concepției unei colectivități despre actul
căsătoriei; în al treilea rând, aceste cântece reprezintă riturile -cheie din cere monialul nupțial, prin
intermediul cărora se realiza trecerea lentă a miresei în rândul nevestelor, creând o atmosferă cu
totul deosebită” .
Ducerea nunului acasă . Ducerea nunului acasă avea loc a doua zi dimineață cu muzică și
veselie pe drum. La nun acasă toți nuntașii erau așezați „la masa nunului”. Și astfel nunta începută
în prima zi se încheia abia a doua z i [6]. Nunta se încheia într -o atmosferă de voie bună. În unele
localități din Moldova, socrii erau legați cu funii de paie și puși să joace, spre s fârșitul nunții, rând
pe rând, socrul mare, soacra mare, socrii mici, nunul, nuna și chiar vornicul erau așezați într -o
roabă sau pe o scară și purtați pe drum. Departe de a se simți ofensați, ei considerau că gestul îi
onorează și ca urmare îi cinsteau pe cei prezenți.
Un obicei bine prins „ la brâul nunții ” este și cel de a se atinge de cuptor, de a se așeza pe
„vatră ”, de a se ține de „ horn ” și altele, toate ce se înscriu în șirul lexemelor enumerate și se
încheagă de -a lungul veacurilor în pânza nunții. Aceste obiceiuri nu fă ceau decât să lege
pozitivitățile succesive, doar dacă nu erau expuse, pronunțate, impuse doctrinar. Dincolo de
sensurile augurale ale gestului, ale obiceiului ce ține de „ vatră ”, „cuptor ”, „horn ”, apropierea de
foc avea rolul de a an unța strămoșii și divinitățile vetrei că în familie a venit un “ nou membru”,
care tr ebuie primit după toată tradiția, obiceiul și regula nescrisă a familiei. Viața tradițională
implica o legătură între noul membru al familiei și bunăstarea cuplului [6].
Uncropul . Luni după nuntă, spre seară, se făce a uncropul sau pocân zia, obiceiul numindu –
se în unele părți nuntișoara . Altădată, această petrecere avea loc numai dacă „mireasa era cinstită”.

63
În zona centru se juca o horă a „rachiului roșu”. Nașa venea cu o farfurie cu spirt aprins și i -o da
soacrei cel ei mari, iar aceasta i-o da mamei miresei [117, p.151]. În mai multe păr ți din Moldova
exista și un postludiu al petrecerilor circumscrise nunți .
Obiceiurile post –nupțiale
În ansamblul manifestărilor specifice nunții obiceiurile post -liminare juca u un rol de
important integrarea noii famili i într -un nou context de viață. Facer ea căii sau calea primară.
După nuntă, timp de o săptămână, mireasa nu avea voie să -și vadă părinții. Interdicția înceta abia
după ce se ducea, împreună cu soțul și cu nașii, la ospățul de cale primară (cele mai multe z one).
La o săptămână după cununie sau mai târziu, adică când îi iarta împrejurările și starea, fac „părinții
miresei o petr ecere familială, la care pofteau pe însurăței, pe părinții mirelui, pe nunii cei mari și
pe neamurile cele mai de aproape” .În localitățile din nordul țării la o săptămână după nuntă avea
loc așa -zisă „facerea căii”. Nuna se gătea de mai înainte cu diferite feluri de mâncare și în ziua
anumită îi poftea pe tineri și pe rudele lor la masă, „ca să le facă cale tinerilor”. Nunii î i ospătau și
îi cinsteau pe tineri, într -aceasta și consta obiceiul „facerea căii”. Tot atunci, de la nuni, îi pofteau
și pe dânșii, rudele lor și, deasemenea, îi așeaza la masă. Astfel, ei umblau pe la toate rudele și pe
la toți cunoscuți și aceasta se ch ema că ei „umblă de cale primară”.
Calea primară, în mintea moldoveanului, este lungă și spinoasă cale a vieții sau, mai bine
zis, începutul acestei căi. Acest început îl fac tinerii sub povățuirea nunilor și a părinților miresei,
la care se duc tinerii d e la nuni. Îmbiatul, obicei, care începe de la părinții miresei. Prin acest obicei
frumos „tinerii intrau în viața lor cea nouă de gospodari și de soți, și, ca gospodari și soți tineri, ei
erau povățuiți de nunii lor, oameni pățiți și cunoscători într -ale vieții”. Prin îmblarea lor pe la rude
și cunoscuți, ei le vesteau lor și întregului sat că se despărțesc de -acuma de tinerețe și trec în rândul
oamenilor, datoria cărora este de a umbla întotdeauna cu grija în spate, pentru agonisirea și zidirea
vieții lor și a copiilor lor . Cei poftiți se adună cam pe la vre -o două ore după amiază la mire și de
aici se porneau apoi și se duc eau cu toții la părinții miresei. La cale primară părinții t inerei neveste
așeazau felurite mâncăruri și băuturi pe masă. Cei poftiți se petrec eau, ei în de ei, fără lăutari, fără
mult zgomot și fără a mai chema pe alții, doară cel mult pe unii dintre vecini pentru că așa cere a
datina ca la cale primară să fie numa i neamurile cele mai de aproape.
Vălitoarea . Taina cununi ei, după credința poporului era o taină atât de mare și de sfântă că
pe cei ce au apucat odată a se uni prin dânsa, nimeni nu-i puteau să-i despărțească, în afară de
Dumnezeu. Dintre practicile post nupțiale s -au păstrat puține elemente. După o săptămână d e la
nuntă tânăra nevastă merge a la biserică cu flori și „i se punea vălitoarea – semnul trecerii definitive

64
în rândul nevestelor”. Tot atunci, în casa tinerilor, erau chemați părinții miresei toți cei care au
ajutat la nuntă, colcerițele, rudele mai aprop iate și se dădea o masă ce se prelungea cu petrecere și
joc până noaptea târziu, numind -o „de cale -primară”. La două săptămâni după nuntă, într -o
duminică sau într -o zi de sărbătoare cuprinsă în acest interval de timp, mirii se duc eau cu lumânări
și cu col ivă la biserică, unde îi așteptau nașii. După ce li se citea „dezl egarea” în pridvor, tinerii
lăsau lumânările de cununie la icoane, apoi aleg eau hramul familiei nou întemeiate, de obicei după
numele de botez al mirelui . Exista datina ca însurățeii, la un an după ce s -au căsătorit sau mai
degrabă, trebuia să aducă nunilor două perechi de colaci ca semn de recunoștință și mulțămită
pentru că i -au cu nunat [6].
2.3. Obiceiuri de înmormântare. Considerații asupra ceremonialului funebru.
Poate mai mult decât celelalte obiceiuri familiale și poate chiar mai mult decât în alte zone,
înmormântarea a beneficiat în Moldova de o intensă preocupare pentru cunoașterea diferit elor
aspecte ale acestui obicei. Ca toate lucrurile existente în lumea aceasta, ca tot c e se află sub puterea
timpului, viața omului are și ea un caracter trecător. Moartea închide un ciclu, este sfârșitul
timpului pământean al omului, întoarcerea în lumea strămoșilor, generatoare de noi vieți. Din
această perspectivă mitologică, între nașter e, moarte și re -naștere nu exista nici o ruptură. Încă din
cele mai vechi timpuri, oamenii și -au pus diverse întrebări în legătură cu moartea, întrebări care
și-au găsit răspuns numai în religii, superstiții, moartea rămânând singurul eveniment spiritual f ără
replică ontologică, lucru evidențiat și de Mircea Eliade în afirmația „moartea e primul mister” care
tulbură adânc conștiința umană. Nimeni nu se poate opri într -unul din aceste momente. Mișcarea,
regenerarea continuă la nesfârșit. Lumea își are rândui ala ei, în care este integrată și moartea [19,
p.207].
Dintre evenimentele prin care omul în mod fatal trebuie să treacă, moarte a fost și va
rămâne încă mult timp învăluită în mister. Nimeni nu poate împărtăși din experiența universală a
morții decât, ce i care au trăit experiența morții clinice, care de fapt nu este o moarte adevărată.
Pentru liniștea spiritelor, oamenii au găsit o explicație încurajatoare: moartea nu înseamnă o
dispariție totală și definitivă a omului, ci o schimbare de „domiciliu” (I. G hinoiu). Dar, dacă rudele
greșesc ceva din ceremonialul funerar și dacă individul însuși nu este pregătit pentru plecare, atunci
există riscul rătăcirii, cel plecat din lumea aceasta neputând să ajungă în cealaltă lume .
Credințele și practicile rituale le gate de moarte, la fel ca și ceremonialul înmormântării,
erau construite pe convingerea că sufletul, în momentul morții, părăsește trupul și, după ce stă un
timp pe lângă casă, pornește pe drumul fără întoarcere și se ridică la cer. Platon spunea că moarte

65
nu poate fi altceva decât separarea a două lucruri, și anume a trupului de suflet. Înțeleasă ca cu o
trecere dintr -o lume în alta, moartea necesita anumite pregătiri și rituri de trecere, care au funcția
de a institui o diferență, o separa re, între cel care a suferit acțiunea și cei care au rămas în afara
acestei acțiuni. Și în obiceiurile privitoare de moarte întâlnim cele trei rituri principale, proprii
oricărei ceremonii de trecere: despărțirea de categoria celor vii, trecerea în lumea c ealaltă și
integrarea în lumea morților, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort [12, p.54].
Această categorie de ritualuri, obiceiuri și credințe, a inclus în sine cele mai vechi tradiții, multe
dintre ele cu conținut superstițios, care astăzi sunt, desigur, dispărute [28, p.38].
Semne prevestitoare de moarte și practici de ușurare a decesului
Potrivit mentalităț ii oamenilor, existau mai multe semne care pot prevesti apropierea
morții. Există de altfel o apropiere etimologică de lati nescul morsmortis , în cuvintele marah din
irlandeza veche, care înseamnă moarte, epidemi e sau maras din lituaniană care denumește ciuma .
Toate provin de fapt din radicalul arian mar, care înseamnă a muri [19, p.209]. În imagi narul
popular Moartea sau Cosit oarea era reprezentată astfel: dacă bolnavul își privea îndelung unghiile
la degete sau se întorcea cu fața spre perete, se considera că era un semn rău, ce prevestea moartea.
Dacă bolnavului i se arăta moartea, ce -i sta la cap, însemna că acesta va muri. La fel prevestea
moartea scârțâitul grinzilor, sau icoana care cădea de pe perete .
După vechile credințe populare, moartea apărea sub formă de femeie uscățită și urâtă, cu
dinți mari și degete lungi. Ia îi dădea omului un păhar de băutură amară, din care i se trăgea pieirea,
sau îl tăia cu coasa [28, p. 38]. Presimțirea morții apropiate se proiectează pe ecranul viselor ca o
întâlnire cu ultimii decedați din familie sau cu persoane cu care defuncții au fost mai apropiați
sufletește în timpul vieții. Un loc important îl reprezintă și motivul moarte – nuntă în vise , căci
majoritatea femeilor din sat spun eau că, dacă o fată se visa mireasă sau visa că se îmbracă cu o
rochie albă de mireasă, ea nu va mai avea mult de trăit .
În legătură cu premonițiile ref eritoare la moarte se apreciază că: „împreună cu vedeniile
muribunzilor, visele prevestitoare de moarte forma un ansamblu semantic unitar, care venea să
completeze nu numai o anumită percepere a fenomenului funerar ci și o educație specifică a
atitudinii f ață de acest moment tragic [15, p.32]
Mentalitatea populară deosebea moartea cauzată de boală la vârsta înaintată. Moartea
neașteptată năprasnică se considera de țărani, pedeapsă de la dumnezeu . Se considerau că cei
decedați în urma u nei morți forțate sau neașteptate se transformau în necurați, fiind legați de
duhurile rele și erau condamnați la existența neliniștită în viața de apoi . Existau semne despre

66
moartea ușoară și moartea grea. Dacă cineva se chinuia înainte de moarte, se credea, că el se
răsplătește pentru păcate . Moartea ușoară însemna, că decedatul a dus o viață fără păcate [28,
p.38].
În aceste cazuri oamenii practicau totuși o serie de ritualu ri moștenite de la strămoși. În
unele cazuri muribundul, era așezat pe pământ, ca să moară mai repede, în cazul în care el se
chinuia foarte mult și nu putea muri, ei credeau că așezând muribundul pe pământ, Dumnezeu îl
va lua mai repede la el . Așezarea pe pământ a celor care vroiau să moară pă rea a fi o datină
străveche îndeplinită cu precădere de agricultorii și păstorii din depresiunile intra și extra carpatice,
în credința că muribundul va suporta mai ușor moartea. Dacă la această practică nu era nici u n
rezultat atunci rudele chema preotul ca să -i citească, pentru ai face Sfântu M aslu. Dacă cei apropiați
vroiau să știe dacă bolnavul va muri sau nu, preotul „ îi dischidi a Cartea ”. Aceasta era o carte
bisericească specială, care dacă se deschide a la o pagi nă cu scris negru, care înseamna că bolnavul
nu va mai avea mult timp de trăit, iar dacă se de schidea la o pagină cu scris roșu, însemna că acel
bolnav va mai trăi. Această datină se face și -n zilele noastre.
Se povestea că uneori cel aflat la cumpăna dintre cele două lumi nu -și putea da sufletul din
cauza rudelor apropiate care îl plâng eau foarte tare. Femeile spuneau că dacă jalea rudelor
apropiate era foarte mare, muribundul se îneaca î n lacrimile acesto ra și nu poate muri. În acel
moment se scoteau toate ru dele din casă, cele care erau miloase, care plângeau pentru că din cauza
lor muribunda nu putea muri și ca ele să nu -l scoată din drumul morții .
Când se întâmpla decesul, familia trebuia să anu nțe preo tul parohiei d in care decedatul
făcea parte, solicitând slujitorului bisericii toate informațiile necesare . Preotul era cea mai
autorizat ă persoană la care membrii familiei trebuiau să apeleze. De la biserică se solicita un
sfeșnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, o cruce și o icoană. Se fixa cu preotul data și
ora înmormântării și orele potrivite pentru sl ujbele de se ară, permegătoare înmormântării (cina sau
stâlpii) [12, p.55].
Un lucru important mai era și Clopotul bisericii pentru cel care o decedat. Con form d atinii,
la sat, clopotele se tră geau în mod întrerupt, în toate zilele până la înmormântar e de trei ori pe zi,
la orele opt, doisprezece și șaisprezece. În alte locuri unde bisericile aveau în trecut două clopote,
pentru mort se trăgea întâi clopotul mic, cu două întreruperi, apoi ambele clopote deodată, un timp
mai îndelungat, bătaia clopotelor se oprea după ce mortul era pus în mormânt. În funcție de felul
cum se bătea clopotul , comunitate știa dacă a murit un bărbat, o femeie sau un copil. Astfel d acă

67
era bărbat primul era tras clopotul cel mare, dacă era femeie bătaia începea cu clopotul mijlociu
iar dacă era cop il cu clopotul mic [19, p.216].
Pregătirea mortului pentru cealaltă lume , marele drum
Ca în toate satele, în momentul în care moare un om, rudele apropiate au o deosebită grijă
pentru îndeplinirea tuturor actelor ritual e – ceremoniale necesare unei bune integrări a sufletului
în lumea cealaltă. Potrivit datinii, cel aflat pe moarte era supravegheat tot timpul de cineva din
familie. Când c ei din jur observa că muribundul își dă ultima suflare, îi aprind ea o lumânare și i -o
punea în mâna dreaptă, în credința „că dacă moare fără lumânare pe cealaltă lume va sta în
întuneric” (Hălmagiu). O persoana din afara familiei îi ține a muribundului mâna ca să nu -o scape.
Lumânarea era pusă în mâna mortului de o persoana de același sex, mai în vârstă. Acea lumânare
era mare, iar la mijlocul ei, se lega o pânză în care se punea un ban și tămâie [19, p.215].
După ce omul a murit, era oprit ceasul și, în înc ăperea în care urma să fie ținut, se acoperea
oglinda, ca mortul să nu se vadă în ea, și se deschid ea geamurile, în credința ca astfel se deschide
drumul pentru suflet. A ceste practice erau generale în toate societățile tradiționale .
Familia începea la scu rtă vreme să pregătească mortul pentru drumul fără întoarcere. D e la
un sat la altul, datina era ca el să fie spălat fie de cineva din cas ă, fie de o rudă mai îndepărtată, fie
de cineva mai în vârstă din sat, un vecin sau vecină . Dacă mortul era bărbat era spălat de bărbat,
dacă era feme ie, de femeie. Ei primeau de la rudele mortului prosop și săpun obligatoriu și o
cămașă, precum și pieptenele și briciul care au fost folosite la pieptănatul și bărbieritul mortului.
În funcție de calitatea spirituală a mort ului, adică dacă în viață a fost un om rău sau un om bun,
apa folosită se arunc a la rădăcina unui pom neroditor, sau în locuri ferite de lume. Cei care spălau
mortul, lăsau cada sau covata în care a fost scăldat mo rtul acolo unde au aruncat apa considerată a
fi rea , cu gura în jos. Femeile ziceau că dacă cineva călca în locul unde a fost vărsată apa de la
mort, cu el se va întâmpla un lucru rău sau chear va muri. Iar î n alte regiuni apa de la mort era
însemnată ca fiind bună și trebuia să fie aruncată la un pom roditor sau la flori pentru că în acea
apă a mai rămas sufletul celui care a murit [19, p.216].
Cu timpul î n form a veche, spălarea se făcea jos, pe pământ, cu ap ă caldă, însă, corpul
mortului era șters cu o cârpă udă, în locul în care a murit. Cu vasul și cârpa folosită, contaminate
prin atinge rea mortului, se aruncau, se îngropau sau se ardeau.
În ceea ce privește părul mortului femeile considerau c ă acesta nu se taie, ci doar se rătează
putin din trânsul și se cheaptănă. Părul tăiat era pus în raclă, iar dacă mortul era o femeie, care și –

68
a strâns în timpul vieții părul pe care l -a tuns, se pune a și acest păr în sicriu, mai ales pentru că
acesta a fost scopul pent ru care a fost strâns.
Unghiile și părul berberi t la bărbații morți, erau tăiate și puse în copârșeu cu mortul, însă
hainele în care a murit omul se spălau și se dădeau de pomană, celui care l -a spă lat. Iar în alte
locuri hainele se puneau în sicriu cu mortul.
Încă din timpul vieții majoritat ea persoanelor din sat manifestau o grijă deosebită pentru
îmbrăcămintea pe care o vor purta când vor muri. De aceea ei își pregăteau din timp îmbrăcămintea
nouă sau Zestrea de moarte „care trebuia purtată măcar odată la bisărică ca să știi mortul că -i a
lui”, dar mai ale s că mortul nu trebuia să fie îmbrăcat sub nici o formă cu hainele altcuiva el lasă
vorba să fie îmbrăcat neapărat cu hainele lui. Se zicea , că mortul care e îmbrăcat c u hainele
altcuiva nu -și va găsi liniște pe lumea cealaltă”, deoarece el nu are hainele lui. Nu numai
îmbrăcămintea trebuie să fie nouă, ci și încălțămintea. Femeile erau îmbrobodite cu batic, iar
bărbaților „ li se puneau pălări e ori căciulă de niel ”, în f uncție de anotimpul în care au murit, iar
în alte locuri la bărbați nu s e punea nimic pe cap, deoarece se zicea că ei sunt fiii domnulu i și când
intră în biserică ei la fel intrau fără căciulă.
Fetele tinere decedate er au îmbrăcate în rochie de mireasă, iar flăcăilor decedați li se
puneau în piept un buchet de mire. În așa cazuri moartea era privită ca o căsătorie, iar
înmormântarea – ca o nuntă. Mentalitate populară considera căsătoria simbolică a celui decedat la
fel de inevitabilă ca și aprovi zarea cu mâncare, băutură și bani, tot de ce are nevoie omul în viața
de toate zilele, îi va trebui și în viața de apoi.
Morților li se puneau în buzunarele de la haine o batistă pentru a avea cu ce să își șteargă
„sudorile ” în lungul drum pe care îl aveau de făcut.
Astfel după pregătirea mortulu, el era așezat în casa cea mare , cu capul spre icoană și se
acoperea din cap până în picioare cu o pânză albă. Alături de decedat era așezat un vas cu apă. În
unele sate se lega și un prosop, considerându -se, că su fletul dece datului să se spele cu apă sau să
se potolească setea pe lumea cealaltă. Obiceiul acesta era legat de semnificația purificatoare a apei.
O atenție deosebită se atrăgea casei mortului sau care apărea în două ipostaze casă –sicriu
și casă –mormân t. Sicriul era o copie la scară redusă a casei vechi cu plan molecular, cu patru
pereți și acoperiș în patru ape . Sicriul se făcea din lemn de brad, mai rar de stejar, pe măsura
mortului, care se lua cu un lemn de alun sau cu o trestie , el se măsura și cu o ață . Se zicea că dacă
sicriul era mai lung, mortul cheamă alte rude după el. Capacul sicriului avea forma unui acoperiș

69
în patru ape de la vechile case țărănești. Sicriul era făcut de un om din sat care nu era rudă cu
mortul, deoarece lui trebuia să -i deie bani și punte în memoria decedatului. După ce se termina de
făcut sicriul, cu ața care a fost măsurat mortul trebui să fie pusă cu el în sicriu, deoarece se zicea
că era doar a lui și dacă cineva se măsura cu ea putea deceda în puțin timp după el. Sicri ul nu
trebuie să fie nici mai mare, nici mai mic decât mortul. El era făcut din scânduri cât mai noi pentru
a nu putrezi prea repede. Sicriul are forma unei lăzi lunguiețe, mai largă în partea dinspre cap și
mai îngustă la picioare. În sicriu se așezau pai e sau talaș rezultat în urma geluirii scândurilor. Acest
talaș se acoperea cu o pânză albă ca la Iisus. Sub capul omului se punea o pernă, care era umplută
tot cu talaș sau paie, iar fața de pernă trebuia să fie și ea albă. Atât, în casă, cât și în cimitir, sicriul
era orientat ca mortul să privească răsăritul soarelui. În sicriul mortului se punea câțiva bani, pentru
ași putea plăti vămile prin care trebuia să treacă ”[19, p.220] .
La scurtă vreme după dece s se confecționează toiagul mortului sau toiag de înmormântare ,
care era o lumânare de lungimea mortului , făcută de o femeie care se pricepea să facă așa ceva. Ea
lua o ață de cânepă de lungimea mortului și o îmbrăca cu ceară curată. Toiagul se făcea mai g ros
și mai mic pentru copii și mai lung și subțir i pentru acei mai bătrâni . El se ardea în cele trei zile
cât stă tea mortul în casă și preotul citea , iar restul se arde a când bătea clopotele, în biserică, când
era dus mortul acolo, iar restul în timpul înm ormântării, și trei zile în camera unde și -a dat sufletul
muribundul. Durata de ardere a toiagului era inițial de 40 de zile, mai târziu s -a redus la nouă zile,
ca în zilele de astăzi să rămână la cele trei zile cât stă mortul în casă și cele trei zile ult erioare
înmormântării. Oamenii din sat spun eau că acest toiag „ îi viața omului ” viața care s -a scurs așă
cum arde toiagul până ce se stânge, mai repede pentru unii, mai târziu pentru alții. De fapt, toiagul
funebru reprezintă un alter al mortului și, în ac elași timp, drumul acestuia spre lumea „de dincolo”.
Forma de spirală a lumânării indică un drum foarte lung, interminabil parcă, simbol al infinitului
[45].
Doliul, priveghiul și bocetul
Plecarea definitivă a unuia dintre membrii familiei îi obligă pe aceștia la un comportament
special în rapor t cu cel de dinaintea decesului. Doliul începe a în mo mentul decesului și se păstra
cu strictețe până la praznicul de 40 de zile, când se considera c ă are loc integrarea definitivă a celui
dispărut în cealaltă jumătate a lumii [23].
Semnele de doliu apăreau imediat după deces și ele priveau membrii familiei: acel obicei
era acela de a purta pe haina o panglică mică de culoare neagră , numita doliu , care de obicei era
purtat ă timp de 40 de zile. Odată cu acest e principii bărbații nu se bărbiereau timp de 40 de zile,

70
iar femeile în semn de jale până la înmormântare își lăsa pă rul despletit. Salutul tradițional era
înlocuit cu expresia „ Dumnezeu să -l/s-o ierte ”, cuvi nte ce se rosteau până în ziua înmormântării.
Nu în ultimul râ nd, hainele tuturor celor prezenți trebui au să fie în conformitate cu sobrietatea
evenimentului iar culorile vii să fie pe câ t de mult posibil evitate. Culoarea neagră a doliu lui a fost
asociată și cu practica arhaică a ungerii cu noroi sau a presărării țărânii pe cap, sugerând că urmașii
împărtășesc soarta defunctului. Cât timp în casă se afla decedatul, pe pereții din odăi se desenau
cruci negre și timp de trei zile în care s e află mortul pe ușa unde intră oaspeț ii la priveghi se punea
o pânză de culoare neagră, cu scopul de a marca evenimentul petrecut în acea casă.
Reunind un ansamblu de rituri, credințe, gesturi și practici ceremoniale, în cadrul
ceremonialului funerar, priveghiul se impunea prin arhaicitatea elementelor pe care le conserva.
În toate satele exista credința că, în fiecare noapte până la înmormântare, mortul nu poate fi lăsat
singur. Corpul omului care a murit de moarte bună trebuia să stea în casa în care a trăit trei zile și
două nopți. Acea stă supraveghere și păzire intra în riturile de protecție a mortului față de orice
agresiune malefică venită dinspre lume a de dincolo. Ca urmare el era privegheat de familie, rude
și vecini tot timpul, „ de când apune so arele până răsare ”.
Din acea cauză în odaia, unde se afla răposatul, noaptea se organiza priveghiul, la care lua
parte mai des tineretul. În timpul priveghiului se organiza jocuri distractive, se istoriseau povești,
se spuneau ghicitori, se jucau cărți . Dacă mortul era bătrân făceau glume: legau mâna mortului cu
o ață și o mișcau în timpul nopții spre groaza femeilor . La sosire, datina era ca fiecare să spună
„Dumnezeu să -l ierte ” sau „ Dumnezeu să -l odihnească ”, la care cei deja prezenți răspund eau
„Ierte -l Dumnezeu ” sau „ Odihnească -l Dumnezeu ”. A. Mateevici arăta explicația acestui obicei
prin următoarele: răposatul, conform mentalității moldovenil or, nu trebuia să rămână singur nici o
clipă, altfel el se plictisește și se supăra pe acei ai casei. Conț inutul și denumirea jocurilor erau
diverse în diferite raioane ale Moldovei. Cât timp mortul se afla în casă trebuiau întoarse toate
lucrurile împrumutate de la vecini, ca să nu moară și la ei cineva. Un astfel de caracter de protecție
avea și interzicerea de a se mătura în casă atât timp, cât acolo se afla răposatul . În timpul
priveghiului se cântau cântece funebre și se spuneau rugăciuni. Datina era ca după ora zece sau în
alte locuri după miezul nopții, cei veniți la priveghi să fie serviți cu băutură și cev a mâncare. Când
gustau oamenii ei nu închinau pentru sănătate ci ziceau: „ Dumnezeu să primească ”, „Fie-i primit ”
sau „ Dumnezeu să -l ierte ” [19, p 224].
Bocirea a apărut în cele mai vechi timpuri, ca un act natural, fiind practicată de toate
popoarele (egipteni, greci, romani, evrei) vechi. Născute din durere, aceste bocete au avut un

71
caracter spontan, o formă instabilă iar conținutul lor era adaptat la datele co ncrete ce privesc
defunctul. La o analiză, constatăm însă că în ciuda personalizărilor, acest tip de poezie cântată
utilizează totuși, în funcție de gradul de rudenie, un anumit schelet (bocete „pentru tată”, „pentru
mamă”, „pentru fiu”, „pentru fiică” etc .) transmis în sat de la o bocitoare de ocazie la alta. Devenită
o obligație rituală în ceremonialul înmormântării, a n u boci mortul era conside rat de comunitățile
tradiționale un păcat și implicit o rușine pentru familie, se zicea că dacă nu plângea nimen i la mort,
însemna că nu are pe nimeni. Cântate pe o melodie lentă, în public, principala funcție a bocetelor
a fost de data aceasta una s pectaculară, de a arăta comunității cât de mult era regretat decedatul.
Dincolo de aceasta întrecere „de a te cânta câ t mai mândru”, potrivit mentalității populare, mortul
trebuia plâns, cu vorbe, și pentru el, ca să nu creadă că nu a fost iubit de cei care au rămas . În
sfârșit, dincolo de durerea consumată public, bocetele au reprezentat în trecut și niște forme
mediate de comunicare, în care mortului i se dădeau indicații precise despre ce trebuie să le spună
celorlalți din familie, plecați mai demult în lumea de dincolo. De la un sat la altul, de la o bocitoare
la alta, au existat o mare varietate de asemenea cântece, c ompuse aproape pe loc. Pentru că nu se
scriau pe hârtie, uitarea, pierderea lor a fost mare. S -au păstrat totuși o parte din cele mai izbutite,
care, la vremea cântării lor, au impresionat femeile din comunitate, care au dorit să le rețină.
„După mamă
Drag a me, măicuța me
Doamne cum dă te -ndurași
De pe noi tu ne lăsași.
Nu și -e ție maică jale
De noi, ficuțele tale
C-am rămas noi sângurele
Ori măicuță -n pământ îi bine
Că din el nimeni nu vine.
Auo io și maica mea
Nu pleca, nu ne lăsa”
În alte sate era o femeie care bocea la toți la mort, însă dacă nu cunoaște mortul atunci ea
era plătită, și ia își adaptă bocetul după mort. De exemplu , dacă murea o femeie mai tânără se cânta
astfel:
„Da scoală nepoată dragă

72
Să mă pun în locul tău,
Că mie îmi stă mai bine
Lasă -mă dragă pă mine.”
Conform datinii, bocitul începea după câteva ore de la moarte, ca nu cumva regretele
exprimate și plânsul zgomotos, să -l aducă pe mort înapoi. De bocit se bocea ziua, mai ales în
camera unde era mortul dar și pe drumul spre cimitir sau la groapă. Conform unui s cenariu vechi,
femeia care bocea se ținea cu mâinile de sicriu sau punea mâinile pe capul mortului. Bocitul se
oprea când venea preotul pentru a face Stâlpi dar se relua după plecarea acestuia . Bocit ul era plâns
de mai multe fe mei, unele cântându -se după mortul ei și rugând decedatul să -i ducă vești „de
acasă”. Când cineva murea departe de casă, o biceiul era să i se pună pe masă hainele sau fotografia
și acestea să fie bocite. După ace ea hainele erau date de poma nă [19, p.228].

Constituirea cortegiului funerar
Ion H. Ciubotaru consideră că „momentul constituirii convoiului funerar prilejuiește împlinirea
unor alte categorii de rituri, ce nu mai sunt învăluite în eufemismul tendințelor de a îl îmbuna pe
cel dispărut ” [15, p. 96]. Conform datinii, prohodirea mor tului începe a în casă și continua în curte,
indiferent de vreme sau de anotimp. Mortul era scos din casă cu picioarele înainte. Sicriul era scos
de către patru bărbați din rândul neamurilor, când ajungeau la mijlocul pragulu i, ei făceau de trei
ori cu sicriul o mișcare înainte -înapoi, apoi îl ating eau de prag și abia după aceea ieșeau. După
scoaterea mortului, se închide a imediat ușa, familia rămânând înăuntru. Îndată ce se închide ușa,
cel care a spăla t mortul, arunca dintr -o sită sau ciur boabe de porumb peste cei ai casei. În felul
acesta se credea că belșugul nu se va risipi, că va rămâne la urmași . Masa pe care a fost mortul era
scoasă afară iar scaunele se întorc eau cu picioarele în sus , scaunele erau întoarse doar când mortul
era mai tânăr, „ ca cel rămas să se poată recăsători ”.
În camera unde și -a dat sufletul decedatul, preotul trebuia să facă sfeștania . În acest timp
familia mortului dădea pomeni peste sicriu (hainele mortului, perne, oghealuri, ștergare). La
fiecare lucru dat de pomană se mai dădea un colac și o lumânare. Primii care tr ebuiau să primească
pomana erau rudele cele mai apropiate (soțul sau soția și copiii, frații, surorile), după care urmau
ceilalți [19, p.30].

73
Pentru hrana sufletului se face și pomul de înmormântare sau pomul vieții care nu putea
lipsi sub nici o formă din cadrul ceremonialului funerar, deoarece era păcat. Acest pom se fă cea
dintr -o ramură cu mai multe crenguțe a unui pom roditor (măr, păr sau prun). P omul vieții era făcut
împreu nă cu ceilalți pomi, dându -i-se însă o semnificație mai deosebită și fiind primul care era
împodobit. El av ea trei sau patru ramuri. În una din ramuri se punea un colac frumos împletit sau
câte un colac în fiecare ram al pomului. Apoi în jurul celor trei ramuri se leg a o ață neagră sau
roșie pe care erau puse „ băcălii ” (Roșieticii Vechi – Florești), „ cofeturi ” (Țâpala – Ialoveni),
„zacuște ” (Rogojeni – Florești), covrigi, biscuiți, miez de nucă (Trebujeni – Orhei) . În vârful
crengilor era plasat câte un măr sau felii de măr, în care se înfigea câte o lumânare. În pomul vieții
se mai punea și o scară din pâine (să se poată urca sufletul mortului să ia d arurile) . În perioada
sărbătorilor pascale, în vârful pomului se înfigeau și ouă roșii. În unele localități din centrul
Moldovei se legau cordele colorate. La pomul cel mare de peste groapă se făceau punți de ceară
lipite una de alta „ca să treacă sufletul mai ușor pe unde n -o putut trece” (Nimoreni – Ialoveni).
Acest pom al vieții mai era împodobit cu haine bărbătești, dacă decedatul era bărbat, sau
femeiești în cazul când răposata era femeie. Se punea o rochie, o bluză, o „șalincă” sau o basma,
o cămașă, pantofi sau papuci de casă; la bărbați – un costum bărbătesc, o cămașă, ciorapi, pălărie
sau pan tofi sau papuci . Hainele mortului se mai dădeau de pomană și la praznicul de 40 de zile sau
de un an . În dependență de localitate, pomul vieții se dă dea de pomană acasă, la cimitir peste
groapă sau la praznicul de după înmormântare, de 40 de zile și un an [7].
Alături de pomul de înmormântare, un loc aparte în convoiul funebru îl au paosul și coliva .
Sub nici o formă paosul nu putea lipsi din ceremonialul funerar , deoarece se dă pentru mort . Paosul
se sfințea la biserică la „veșnica pomenire”. Era o pomană, de obice i, din colac i și vin, agheazmă
sfințită, lumânare, făcută la înmormântări și parastase, cu care preotul cu această băutură stropește
mortul înainte de al da în groapă, iar colacul și lumânarea se dau d e pomană [43].
Coliva se fă cea la înmormântare, cât și la praznice, dar prezența ei în cadrul convoiului
funer ar era obligatorie. Se nsul inițial al colivei nu se mai cunoaște, iar oamenii oferă diferite
explicații folosirii ei în cadrul ceremonialului de înmormântare. Se spune că, acea sta „se face din
sufletul decedatului ”, ca acesta să meargă cu bine pe lumea cealaltă sau că „ boabili di n grâu sunt
păcatele decedatului ”. Rostul colivei pare a fi acela de a asigura, pe plan ritual, condiția renașterii
celui dispărut.

74
Coliva , care era o fiertură din grâu amestecat cu zahăr și cu nuci pisate, ornată cu
bomboane, stafide, cacao, zahăr pudră, etc., se așează în diferite vase, forme și se împarte
credincioșilor adunați la înmormântare și celor car e i-au parte la masa de după înmormântare [ 38,
p.280] .
Ultimul drum și reflexe ale traseului mitic
Se credea că, după deces, sufletul defunctului are un statut incert. Din această cauză,
întreaga comunitate încearcă să -l îmbuneze, pentru a nu se întoarce cu gânduri rele, și în același
timp să -l ajute sa străbată cu bine drumul spre lumea de dincolo. Deoa rece sufletul decedatului nu
avea de unde să știe cum va fi drumul spre cealaltă lume, el trebuia susținut și ajutat. Acest lucru
le făceau rudele, prietenii, dar mai ales cei care cunoșteau foar te bine obiceiurile și rânduielile
înmormântării . În ceea ce privește posibila întoarcere a sufletului defunctului, atitudinea celor vii
era ambiguă. Unele persoane doreau ca rudele apropiate să se în toarcă , căci le erau greu fără ele ,
iar altele se temeau de posibila întoarcere a celor decedați. Astfel se dovedea existența unei
ambivalențe comportamentale a celor vii a căror sentiment de dor erau amestecat cu cele de teamă
în fața revenirii sufletelor celor morți . În acest sens existau în calendarul sărbătorilor anuale
anumite zile destinate pomenirii morților.
Drumul spre cimitir avea un rol important în trecerea defunctului din lumea celor vii în
lumea ceal altă. Pornirea pe acel drum se fă cea lent pe ntru a nu emoționa rudele apropiate, îndoliate
printr -o despărțire bruscă: „când se pornea mortul nu -l lua dintr -o dată , îl pornea și mergea mai
încet la biserică, și la cimitir ca să steie mortul mai mult timp cu neamurile”. Căruța sau năsălia
care purtau sicriul se deplasa la fel într-un ritm foarte lent, iar cei adunați pentru petrecerea pe
ultimul drum al defunctului me rgeau și ei foarte încet. De aici se tră gea vorba bătrânească a merge
ca la mort (sau ca după mort) pentru „a merge foarte încet”.
Convo iul mortului era aranjat astfel: în frunte mergea un credincios cu crucea (care era pus
la căpătâiul mortului); urm au cei cu coliva și vin ul, pomul cu darurile ce se împărțiau săracilor,
cei cu c oroanele, purtătorii de sfeșnice, cântăreții și preotul, că ruța cu sicriul, rudele mortului și
ceilalți participanți. Când sicriul ajungea la anumite răspântii de drumuri ori în locuri legate de
viața și activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zicea în dreptul sicriului ectenia
pentru mort. Numărul de opriri erau douăsprezece pentru maturi și șase sau opt pentru copii. Aceste
opriri purtau denumirea de prohoduri , iar la ele se dădeau de pomană punți , punț ile să dădeau
atunci când se oprea căruța cu mortul la un pod, la o fântână ori la crucea drumului. Opririle
reprezentau în plan simbolic depășirea obstacolelor (vămilor) pe care le avea de trecut defunctul.

75
Punțile care se d ădeau erau niște bucăți de pânze de sac. Ele semnificau trecerea simboli că peste
o punte, un pod și erau date pent ru a ajuta defunctul să treacă mai ușor peste acestea. Aceste punți
nu puteau fi date unde vroiau rudele, ci doar în locuri care zicea preotul: la răscruci, poduri și
fântâni. Mai era obicei ul că când a jungeau la poduri și fântâni trebuiau aruncați bani pe ntru a trece
mai repede defunctul vămile.
Când ajungeau la biserică și preotul făcea cele necesare, după sfârșitul slu jbei, membrii
familiei și ceilalți credincioși sărutau icoana aflată pe pieptul mortului, iar cei mai apropiați ca
rudenie, mâna sau fața mortului, aceasta reprezentând sărutarea cea de mai pe urmă. Gestul acesta,
era semnul iertării și al împăcă rii prin care se lu au rămas bun de la cel ce pleca dintre noi, se făcea
în perfecta ordine și liniște, întrucâ t se aflau în lăcașul bisericii și nu trebuia perturbată atmosfera
slujbei de înmormântare. În timpul slujbei era obligatoriu ca vinul, coliva, colacul să rămână
înăuntru bisericii. În colivă și colac se puneau câte o lumânare care trebuiau să ardă toată slujba.
Coroanele și pomul vieții trebu iau să rămână la ușa bisericii. La căpătâiul celui decedat se așeza
unul sau două sfeșnice, în care cei prezenți aprindeau lumânări. Când plecau la cimitir icoana de
pe pieptul mortului se lua acasă de către rude, ca folosindu -se de regulă, și la pomenirea de
patruzeci de zile. De asemenea și toiagul se lua acasă pentru a fi aprins în zilele de pomenire pentru
cel decedat [12, p. 57]. Un obicei important era ultima punte care se dădea la coborârea sicriului
în mormânt: „ Sicriu se cobo ra în groapă pe două șâ tori”, care sunt de fapt două bucăți lungi și
mai late de pânză albă. Acestea se puneau în cele două părți ale sicriului care era c oborât de cei
patru gropari. După ce sicriul era coborât în groapă, cele două „ șâtori ” erau împărțite groparilor.
Însă cu tim pul le dădeau traiste în care le puneau colaci și lumânări, pe lângă aceasta le mai dădeau
câte o găină, o găleată cu puțină apă și mai era legată o cană de toartă, în cană de asemenea se
punea puțină apă. Toate acestea se dădeau peste groapă pentru a pece tlui mormântul și pentru a nu
se mai întoarce sufletul celui decedat .
Groapa era făcută de patru gropari în cazul decedaților adulți, iar în cazul în care era un
tânăr, ea era făcută de doi tineri. Înainte, groapa era săpată în dimineața din ziua înmormântării
pentru ca să nu intre în ea duhurile cele rele. Dimensiunile gropii nu trebuie să fie mai mari decât
sicriul, pentru a nu chema defunctul și pe alții la el. Cei care începeau să sape groapa trebuiau întâi
de toate să aștepte preotul să înfigă hârlețul de trei ori în pământ, iar la final la înmormântare, lua
hârlețul cu care s -a săpat la început groapa și turna peste capacul sicriului țărână de trei ori.
Datul pomenilor peste groapă era „un rit de purificare a celor ce sapă mormântul, o răsplată
oferită pământului pentru primirea răposatului și în același timp, o modalitate de îmbunare a

76
sufletului călător” . Se observa rolul important pe care îl au punțile în contextul riturilor funerare.
Cum drumul spre cealaltă lume presupune, în majoritatea mitologiilor, trecerea peste o apă, s -a
găsit această modalitate de a da punți, prin c are are loc o unire simbolică a celor două maluri ale
mormânt ului. Respectarea riguroasă a practicilor rituale, legate de popasurile până la cimitir și
implicit vămile corespunzătoare de pe cealaltă lume, era considerată esențială pentru soarta
postumă a d efunctului [15, p. 109].
Un obicei foarte important era și masa de pom ană care se făcea în memoria celui decedat.
Această masă se făcea după ce mortul era îngropat, la această masă erau invitați toți oamenii
prezenți la cimitir, fie neamuri, vecini, străini sau care dorea familia să -i invite. Când intrau în
curte toți cei invit ați la pomană, inclusiv preotul, cantorul, cântăreții, se spălau pe mâini și se
ștergeau cu un ștergar pregătit dinainte. Cu puține excepții, înainte de a binecuvânta bucatele
pregătite și de a se așeza la masă, preotul fă cea sfeștanie a în camera în care a stat mortul. Pe masă
se puneau colaci, mâncare și băutură. Dacă era post, pe masă se punea fasole făcăluite, mazăre,
varză, gălu ci care se făcea cu oleacă de ulei de floarea soarelui, dacă nu era post pe masă se punea
carne de vițel, de porc prăjită, zeam ă de găină, plăcinte, etc. Mâncarea era făcută de rude, de vecini
și de persoanele care veneau la mort și doreau să ajute. Pâinea și colacii care se dădeau de pomană
erau făcuți de gospodinele casei.
A doua zi, după înmormântare mai multe muieri dintre nea murile mortului se duce au
dimineața devreme la mormânt, cu colaci, vin, rachiu și mâncare, pe care le dădeau de pomană
pentru sufletul mortului. Una din femei înconjura de trei ori mormântul ținând în mână o lumânare
aprinsă, un b acal cu jar, tămâie și câr pa, cu care a fost spălat mortul, zicând: „ Aici ai vinit, aici să
stai și pe noi să ne lași liniștiți ”. În urma ei, o altă femeie stropea mormântul cu apă sfințită și la
sfârșit spărgea ba calul de cruce iar cioburile le punea pe m ormânt. Această tradiție se făcea trei
zice la rând ducă ce a fost îngropat mortul. Mâncarea și băutura se trecea peste mormânt apoi era
dată de pomană oamenilor întâlniți pe drum.
Cercurile acestea încep eau cu intervale de timp mai mici (trei zile) și se sfârșea u cu
intervalul celor șapte ani. Se spune a că timp de trei zile după deces sufletul stă prin prejurul casei ,
următoarele nouă zile sufletul merge până la hotarul satului, își vizitează ogoarele, pășunile, până
în patruzeci de zile sufletul hoinărește și vizitează toate locurile prin care o umblat când o fost viu.
Aceste cercuri existențiale erau marcate prin praznicele care se f ăceau la diverse intervale de timp.
Oamenii satului asociau aceste praznice cu plata pentru fiecare vamă prin care are de t recut sufletul

77
mortului. O formă frumoasă de pomenire a mortului era săparea unei fântâni sau construirea unui
pod în cinstea lui. De pomenirea răposaților era și legat și obiceiul focurile morților .
Acest ob icei se desfășura în Joia Mare, considerate în popor zi de pome nire a morților. În
popor se credea, că în această zi sufletele morților se întorc în casele lor de pe pământ. Cu această
ocazie disdedimineață în ogradă se aprindeau ruguri pentru a încălzi sufletele rudelor venite. În
afară de aceasta, după un an de la î nmormântarea răposatului i se organiza comând, nimit masă
sau praznic . În această zi rudele dădeau de pomană masa cu vesela, pe care se afla mâncarea și
băutura. În martie, în ziua celor 40 de mucenici , rudele vizitau mormintele răposaților, dăruind
colaci sfințiți. Zi de pomenire a morților se considera și ultima perioadă a paștelui – paștele
blajinilor . Un caracter asemănător îl avea și sărbătoarea sâmbetei rusaliilor , care, din această
cauză, se mai nu mea sâmbăta morților [28, p.41].
Riturile post –liminar
Cele mai puternice se dovedeau a fi riturile postliminale, care aveau ca scop integrarea
celui decedat în lumea morților. La sfârșitul acestei perioade, cei vii se reintegrează, purificați, în
comunita tea din care fac parte, iar sufletul mortului se integrează în comunitatea strămoșilor. De
acum, comunicarea directă d intre cele două lumi nu mai era posibilă, ea fiind mediată prin
dezlegări, pomeni. Atât timp cât ritualurile privesc defunctul (ritualuril e din perioada de separare
și din cea liminală), ele aveau drept scop „îndepărtarea” firească a acestuia de cei vii. După
încheierea perioadei liminale, când mortul s -a integrat în comunitatea strămoșilor și era pomenit
împreună cu aceștia, la anumite ocaz ii (la moși), practicile de pomenire postli minale căpătau alte
caracter. Sinucigașii nu beneficiau de același ritual uri al înmormântării cu persoanele care mureau
de moa rte naturală, nu erau îngropați la un loc cu aceștia, nu li se punea cruce la mormânt, nu erau
pomeniți numele nici la propria înmormântare, nici la dezlegări, ei fiind excluși și excluzându -se
prin gestul lor din comunitatea strămoșilor .

78
CONCLUZII
În ansamblul culturii populare tradiționale, obiceiurile formează un capitol important,
fiindcă întreaga viață a omului era și este întrețesută cu diferite obiceiuri. Astfel, obiceiurile din
folclorul românesc au păstrat și până astăzi forme ample de desfășurare în care vechile rituri se
îmbină cu actele ceremoniale și cu manifestă rile spectaculoase. Dar, aceste adevărate sărbători
populare sunt din ce în ce mai rare, căci ele presupun contribuția tuturor domeniilor folclorului. În
comunitățile tradiționale, obiceiul a fost și este o manifestare folclorică îndătinată, căci obiceiuri le
populare sunt în cea mai mare parte transmise prin tradiție. Dar, cu toate că au fost supuse unui
continuu proces de adapt are la noi contexte socio -culturale, obiceiurile, și în special cele familiale,
și-au păstrat trăinicia, deși, astăzi oamenii creea ză și obiceiuri noi. Deoarece obiceiul are un
caracter colectiv și general, colectivitățile tradiționale au tendința de a păstra obiceiurile, căci
păstrarea obiceiurilor a fost în anumite momente un mod de apărare împotriva influențelor
distructive venite din afară.
Obiceiul, deși obligatoriu pentru întreaga colectivitate nu se realiz a în totdeauna colectiv.
Astfel, la nașter e, nuntă sau înmormântare nu particip a chiar tot satul. În urmă cu câțiva ani,
obiceiurile vieții de familie erau respectate mult mai strict, spre deosebire de astăzi. Colectivitatea
tradițion ală credea în aceste obiceiuri și le respecta. Orice membru al colectivității căuta să
îndeplinească obiceiurile în virtutea tradiției, căci în credința în obligativitatea obiceiului stătea în
lume a satului puterea obiceiului.
Individul și familia lui nu aveau altă soluție decât să acționeze potrivit cu datina, să se
conformeze rigorilor tradiționale și să respecte buna cuviință îndătinată. Obiceiurile vieții de
familie, și nu numai, trebuiau și er au îndeplinite corect, potrivit rânduiel ii tradiționale.
Neîndeplinirea corectă contravenea bunei rânduieli îndătinate a colectivității. Astăzi, această
rânduială îndătinată nu mai este respectată cu aceeași strictețe.
Respectul pentru tradiție și grija pe ntru forma obiceiului au făcut ca anumite persoane cu
aptitudini și interes să fie așa zise „specialiste” în anumite obiceiuri, în statutul lor social intrând
practicarea anumitor rituri sau ceremonii ale obiceiurilor. Spre exemplu în acest sens trebuie
amintită moașa care sfătuia și ajuta femeia la naștere, starostele și vorniceii la nuntă, femeile care
supravegheau îndeplinirea corectă a obiceiurilor de la înmormântare.
Obiceiurile, ceremoniile și riturile reflectă, ca orice fapt de folclor, concepția despre lumea
oamenilor, contextul în care ei trăiesc. Din această cauză, o dată cu sch imbarea contextului socio –
cultural sau modificat și unele obiceiuri. Astfel, obiceiurile, și în general cele ale vieții de familie,

79
se adaptează dezvoltării rapide a societății. Astăzi, în viața satului nu se mai fac șezători, clăci,
unde oamenii se adunau și spuneau basme, povești, intonau cântece. În schimb, se ascultă tot mai
mult cântecele transmise prin mijloacele moderne de comunicare. Depășind universul culturii
tradiționale, societatea rurală românească începe să devină și ea o societate de consum. Totuși,
obiceiurile fiind parte integrantă permanentă a modului de viață al oamenilor, ele continuă să -și
păstreze în mare parte funcțiile și formele vechi. Realități culturale complexe, în care modul de
expresie artistic este doar o parte a întregului lor sincretic, obiceiurile vieții de familie sunt și ele
expuse procesului de orientate spre bunuri de consum, dar într -o măsu ră mai mică. Momente
hotărâtoare ale vieții omului, nașterea, căsătoria, moartea se cer marcate și astăzi prin obiceiuri.
Dar, alături de obiceiurile tradiționale apar obiceiuri noi, care corespund noilor condiții de viață
ale societății contemporane.
Astfel, prezența moașei în cadrul obiceiurilor de naștere este de domeniul trecutului.
Activitatea ei a fost înlocuită de maternitate, sfaturile pe care le dădea ea tinerelor mame sunt date
astăzi de surorile medicale sau de femeile mai învârstă. Doar o mică parte a riturilor de anticipație
mai sunt astăzi respectate de tinerele mame, mai ales din teama de a nu naște copilul cu diferite
malformații. Totuși, deși există mijloace mo derne care permit tinerelo r mame să afle dacă copilul
va fi fată sau băiat, fie d in lipsa mijloacelor materiale, fie în virtutea unor credințe străvechi
viitoarele mame apelează tot la vechile practicile pentru a afla sexul copilului. În ceea ce privește
riturile de separare de vechea stare . Riturile de trecere propriu -zisă, cu ajutoru l moașei, au fost
înlocuite complet, cu activitatea maternității. Din riturile de integrare a noului -născut, astăzi se
mai păstrează doar o parte dintre ele.
În ceea ce privește scalda copilului , aceasta se face cu aceeași ceremonie ca în anii
anteriori, î nsă bineînțeles că fără prezența moașei aceasta fiind înlocuită cu femei mai învârstă,
care având și ele copii cunosc rosturile acestui act. Și astăzi mamele manifestă aceeași grijă ca
lucrurile noului -născut să fie noi, atât hăinuțele cât și cădița în car e este scăldat.
Mersul în rodine la noul -născut și la l ehuză s-a păstrat până astăzi. În ceea ce privește
credința în ursitoare, doar o mică parte a femeilor din sat mai cred în ele. Aceeași importanță
deosebită se acordă și astăzi botezului, act de mare însemnătate în viața noului -născut. Ca și
înainte, alegerea numelui copilului se face și astăzi în funcție de diferite sărbători religioase sau de
influențe din afară țării.
Nașii copilului împreună cu mama acestuia încearcă și astăzi să afle dinainte ce meserie va
îndrăgi copilul. Cumătria își păstrează același scop de integrare a noului -născut în societate,

80
petrecerea făcându -se astăzi cu mult mai mult fast și cheltuială. La fel și obiceiul de a da nașilor
colaci de botez este săvârșit astăzi cu mult fas t, ca și obiceiul tăierii moțului și a unghiilor
copilului.Cât despre reintegrarea mamei în societate, se păstrează și astăzi molitva de opt zile care
i se citește femeii acasă de către preot, precum și îmbisericirea de la 40 de zile.
În ceea ce privește obiceiurile în legătură cu nunta , se poate constata că și acestea au suferit
diferite schimbări datorate mai ales impactului civilizației moderne asupra lumii satului. Însă,
aceste schimbări nu sunt chiar atât de semnificative ca în cazul obiceiurilor în le gătură cu nașterea.
Astăzi, în lumea satului, oamenii nu mai pun atât de mare accent pe riturile preliminare. Starostele
nu mai are rolul pe care îl avea altă dată; astăzi tinerii se cunosc în diferite împrejurări și hotărăsc
să se căsătorească. Pețitul pr in intermediul starostelui, când se mai face, se face doar în virtutea
unui respect pe care băiatul vrea să -l arate părinților fetei. Locul horelor și al balurilor de altă dată
este luat de disco teci, a căror acțiune asupra tinerilor nu este chiar benefică , având în vedere că ei
încep să le frecventeze începând chiar de la vârsta de unsprezece, doisprezece ani. Importanța
acordată altă dată momentului ales pentru ceremonia căsătoriei este înlocuită de zilele când
oamenii nu sunt ocupați; foarte rar se ține seama de zilele faste și zilele nefaste, cele mai multe
nunți având loc sâmbăta și nu duminica cum ar fi corect. Astăzi, deși cele mai multe nunți se fac
toamna, multe dintre ele se fac și vara între posturi. Averea tinerilor joacă și astăzi un rol importa nt
în cazul în care aceștia doresc să se căsătorească. De multe ori părinții care sunt mai înstăriți refuză
să-și căsătorească copilul cu cineva mai sărac. Nașii de cununie nu sunt numai o pereche, ci de
multe ori chiar două.
Chematul la nuntă nu mai are astăzi spectaculozitatea de altă dată, iar rolul druștelor și al
vorniceilor a fost înlocuit cu cel al domnișoarelor și cavalerilor de onoare. Ca și altă dată, mirele
și mireasa, în special, constituie centrul atenției unei nunți și din această cauză îmbră cămintea lor
este influențată de modernitate. Petrecerile de logodnă și pe țeală dăinuiesc până astăzi și au aceeași
importanță atât pentru tineri și familiile lor, cât și pentru cei care iau parte la ele. Destul de mare
importanță se acordă și astăzi ritur ilor liminare, în special gătirii mirelui și miresei, și despărțirii
miresei de casa părintească. În schimb, obiceiul colăcăriei a dispărut cu desăvârșire, în timp ce
plata vulpii își continuă tradiția. Iertăciunile mirelui și ale miresei continuă să aibă aceeași
încărcătură afectivă, atât pentru participanții activi, mirele, mireasa, părinții lor și nașii, cât și
pentru cei pasivi, privitorii.
Despărțirea miresei de casa părintească este și în zilele noastre un moment puternic
dramatizat iar drumul mirilo r este făcut după aceleași reguli îndătinate. În ceea ce privește cununia

81
civilă și religioasă, rolul lor în cadrul obiceiurilor de nuntă a rămas același. În schimb, obiceiurile
în legătură cu nunta au pierdut majoritatea orațiilor care se spuneau la desch iderea mesei și la
închinarea paharelor dulci.
Obiceiul aducerii găinii și al furării miresei continuă să mențină atmosfera de petrecere în
cadrul nunții. Dezbrăcat ul miresei este considerat și astăzi un moment important atât în cadrul
ceremonialului nupți al, cât și în viața miresei. În schimb, datul colacilor la nași, obiceiul de cale
primară, precum și îmbisericire femeii numai au astăzi aceeași fastuozitate ca altă dată.
După cum se observă, modernizarea și urbanizarea au afectat și o parte a obiceiurilor de
nuntă, dar numărul lor este relativ mic în comparație cu obiceiurile în legătură cu nașterea care în
cea mai mare parte au dispărut aproape î n totalitate.
Obiceiurile în legătură cu înmormântarea au suferit cele mai puține prefaceri o dată cu
trecerea timpului, căci dintre evenimentele vieții prin care omul este dator să treacă, moartea a
fost, este și va rămâne mult timp o taină pentru toți. Oamenii cred în continuare în semnele
prevestitoare de moarte și se înfricoșează când le descoperă î n viața de zi cu zi, și mai ales atunci
când ele se adeveresc. Deși nu cred neapărat că moartea poate fi ușurată, oamenii săvârșesc, atunci
când este nevoie, practicile de ușurare a decesului mai ales în virtutea tradiției. Pregătirea
defunctului pentru „m arele drum” reprezintă o secvență importantă a ceremonialului funerar,
secvență ce se cere respectată și astăzi cu aceeași strictețe de altă dată în vederea asigurării unei
cât mai bune integrări a defunctului în lumea de dincolo. Nici purtarea doliului nu a suferit vreo
schimbare importantă, căci și astăzi plecarea definitivă a unuia dintre membrii familiei o obligă pe
aceasta la un comportament special, diferit de cel de dinaintea decesului. Doar priveghiul a suferit
unele modificări în ceea ce privește s pectaculozitatea cu care se desfășura altă dată. Această
spectaculozitate le era dată de jocurile care aveau loc în serile de priveghi și care astăzi au încetat
să mai fie făcute. În rest, priveghiul și -a păstrat funcțiile pe care la avea altă dată: de sup raveghere
a defunctului și a lumânărilor și de ajutare a familiei obosite.
Riturile de trecere rămân în majoritatea lor neschimbate și performate în virtutea tradiției.
Înmormântarea tinerilor nelumiți și -a păstrat organizarea aparte, căci, în aceste cazu ri se îmbină
într-un tot unitar două rituri de trecere: căsătoria și moartea. Riturile de integrare sunt cele care, în
cazul obiceiurilor de înmormântare, au suferit o ușoară schimbare, mai ales în ceea ce privește
credința în strigoi, moroi, stafii. Deși afirmă că nu mai cred în aceste întrupări demonice, oamenii
încă mai păstrează în subconștient teama de acestea și de aceea ei încearcă să îndeplinească cat
mai corect toate riturile necesare în cazul unei înmormântări.

82
Oamenii respectă cu strictețe inter valul celor patruzeci de zile și toate celelalte intervale de
timp când trebuie să se facă praznicele necesare bunei integrări a sufletului celui decedat. Tot în
acest sens, la diferitele sărbători de peste an, când se pomenesc morții, și nu numai atunci, oamenii
continuă să întrețină vie amintirea celor morți prin praznicele și pomenirile pe care le înfăptuiesc.
Cu toate că înmormântarea a suferit mai puțin în urma m odernizării, se pare că și în cazul
acestor obiceiuri, oamenii încep să devină mai interesa ți de reprezentările materiale decât de
bună starea de după moarte.

83
BIBLIOGRAFIE
1. Arnold van Gennep. Riturile de trecere. Iași: Editura Polirom, 1996. 196 p.
2. Băieșu N. Folclorul ritualic și viața . Chișinău: Știința, 1981. 108 p.
3. Bădescu, I., Cucu -Oancea, O. Dicționar de sociologie rurală . București: Editura Mica
Valahie, 2011. 646 p.
4. Balaci, A. Mic dicționar mitologic greco -roman . Sibiu: Editura Științifică, 1966. 447 p.
5. Bonchiș. E. Familia și rolul ei în educarea copiilor. Iași: Editura Polirom, 2011. 424 p.
6. Buletinul științific al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală a Moldovei
Volumul 13 (26) [online]. http://www.muzeu.md/buletin -stiintific/vol -13-26-chisinau –
2010/ (accesat 12.05.2020).
7. Bușilă, A. Pomul Pomenilor – Element al comunicării simbolice în cadrul riturilor
funerare [online]. https://www.academia.edu/4131311/Na%C5%9Fterea_ca_rit_de_trecer
e_%C3%AEn_cultura_tradi%C5%A3ional%C4%83._Perspectiv%C4%83_trans_europea
n%C4%83 (accesat 12.05.2020).
8. Buzila V. Pâinea: aliment și simbo l: experiența sacrului . Chișinău: Știința, 1999. 373 p.
9. Cantemir, D. Descrierea Moldovei. Postfață și bibliografie de Magdalena Popescu.
București: Editura Minerva, 1986. 207 p.
10. Căsătorea [online]. https ://moldovenii.md/md/section/497 (accesat 12.05.2020).
11. Chiș, A. Care este rolul fiecărui părinte în dezvoltarea copiilor [ online].
https://tikaboo.ro/care -este-rolul -fiecarui -parinte -dezvoltarea -copiilor/ (accesat
12.05.2020).
12. Chivu, Oana -Claudia. Obiceiuri de nastere si botez in mediul rural. Iași: Editura
Lumen, 2011. 102 p.
13. Ciubotaru S. Nunta în Moldova . Iași: Editura Universală „Alexandru Ioan Cuza”, 2000.
343 p.
14. Ciubotaru S. Obiceiuri nupțiale din Moldova . Iași: Editura Universală „Alexandru Ioan
Cuza”, 2009. 782 p
15. Ciubotaru, I. H. Marea trecer e. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova .
București: Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 1999. 323 p.
16. Ciubotaru, S. Obiceiuri nupțiale de Moldova: Tipologie și corpul de texte . Iaș: Editura
Universității Al. I. Cuza, 2009. 782 p.
17. Cojocaru L. Pețitul în tradiția nupțială din Basarabia . În: Glasul Națiunii, 1998. 22 iul.,
25-32 p.

84
18. Colac, T. Familia: Valori și dimensiuni culturale. Chișinău: ISBN, 2005. 364 p.
19. Colta, R.E. DE LA NAȘTERE LA MOARTE . București: Editura Etnologică, 2015. 3 40 p.
20. Constantinescu N. Etnologia folclorul relațiilor de rudenie. București: Univers, 2000. 247
p.
21. Dăncuș I. Femeia în cadrul ceremonialului de nuntă . În: Acta Musei Maramoresiensis,
2002. Nr. 1, 167 -169 p.
22. Danion V. Cartea nunții: Cum să -mi întemeiez o familie? Ed. a 3 -a. Galați: Cartea
Ortodoxă, 2004. 297 p.
23. Dicționar explicativ al limbii române . București: Editura Academiei republicii socialiste
Române, 1975. 1047 p.
24. Elena D. O. Sevastos. Literatură populară . Vol. I. București: Editura Minerva, 1990. 4 06
p.
25. Elena D. O. Sevastos. Literatură populară . Vol. II. București: Editura Minerva, 1990. 406
p.
26. Familia celula de bază [online]. https://ru.scribd.com/document/123130160/familia –
celula -de-baza#scribd (accesat 12.05.2020).
27. Familia și importanța acesteia într -o societate sănătoasă [online]. https://occidentul –
romanesc.com/familia -si-importanta -acesteia -intr-o-societate -sanatoasa/
(accesat 12.05.2020).
28. Floclorul obiceiurilor de familie . Chișinău: Editura Științifică, 1979.
29. Ghinoiu, I. Obiceiuri populare de peste an: Dicționar . București: Editura Fundației
Culturale Române, 1997. 284 p.
30. Golban, V. Estetica ceremonialului social în obiceiuri . București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1983. 152 p.
31. Gorovei, A. Datinile noastre la naștere și la nuntă. București: Editura „Profile
Publishing”, 2002. 147 p.
32. Gorovei, A. Literatura popular. Vol. II. București: Editura Minerva, 1985. 457 p.
33. Graur T. Pragurile riturilor de trecere – de la momentele importante din viața omului la
„treceri” între perioade istorice și milenii . În: Anuarul Muzeului Etnografic al
Transilvaniei. 2000, p. 279 -298.

85
34. Hulubaș, A. OBICEIURI DE NAȘTERE DIN MOLDOVA. Iași: Editura Universității „Al.I.
Cuza”, 2012. 4 05 p.
35. Înmormântarea [online]. https://www.coroanefunerare.com/obiceiuri -inmormantare/toiagul –
mortului –un-obicei -funerar -deosebit.htm l (accesat 12.05.2020).
36. Marian S.Fl. Nunta la români: st. istorico -comparativ etnografic . București: Saeculum,
2000. 575 p.
37. Marian, S. FL. Nunta la români . București: Editura „Grai și Suflet – Cultura Națională”,
1995. 606 p.
38. Marian, S. FL. Înmormântarea la români . București: Editura „Grai și Suflet – Cultura
Națională”, 1995. 380 p.
39. Marian, S. FL. Nașterea la români . București: Editura „Grai și Suflet – Cultura Națională”,
1995. 278 p.
40. Mihai, P. Obiceiuri tradiționale româneș ti. București: Institutul de Cercetări etnologice și
dialectologice, 1976. 192 p.
41. Nasi, Ilie, Stupacenco, Lidia. Pedagogie generală . Bălți: Note de curs, 2010.
42. Nașterea ca rit de trecere în cultura tradițională. Perspectivă trans – europeană [online]
https://www.academia.edu/4131311/Na%C5%9Fterea_ca_rit_de_trecere_%C3%AEn_cu
ltura_tradi%C5%A3ional%C4%8 3._Perspectiv%C4%83_trans_european%C4%83
(accesat 12.04.2020).
43. Paosul [online]. https://www.dictionarroman.ro/?c=paosul (accesat 12.05.2020).
44. Pop M. Obiceiuri tradiționale românești . București: ICED, 1976. 192 p.
45. Toiagul mortului – un obicei funerar deosebit [online].
https://www.coroanefunerare.com/obiceiuri -inmormantare/toiagul -mortului –un-obicei –
funerar -deosebit.html (accesat 12.05.2020).
46. Sărbători de familie. Obiceiuri ale ciclului vieții [online]
https://www.moldovenii.md/md/section/420 (accesat 12.05.2020).
47. Silvia Ciubotaru. Nunta în Moldova , Cercetare Monografică . Iași: Editura Universi tății Al.
I. Cuza, 2000. 343 p.
48. Un obicei pierdut din ritualul nuntii, „ iertaciunea ” [online]. http://www.visual -ads.ro/un –
obicei -pierdut -din-ritualul -nuntii -iertaciunea/ (accesat 12.05.2020).