____________________________________ ___________________ [610981]

Importanța transpunerii dreptului privat roman în sistemele dreptului contemporan

[anonimizat]

2 Cuprins :

Declarația privind propria răspundere ………………………….. ………………………….. . 3
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 4

Capitolul I. FUNDAMENTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN:
REPERE INTRODUCTIVE ………………………….. ………………………….. ……………… 7
1.1 Explica ții terminologice ale importanței și obiectului dreptului privat
roman ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 7
1.2 Etapele dezvoltării dreptului roman: obiectul și diviziunile sale …………………… 12
1.3 Evoluția sistemelor de drept contemporane : influențele dreptului privat
roman ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 16

Capitolul II. APRECIEREA TRANSPUNERII CONȚINUTULUI
SISTEMIC AL DREPTULUI PRIVAT ROMAN ÎN SISTEMELE
DREPTULUI CONTEMPORAN ………………………….. ………………………….. ………. 22
2.1 Amprentele istorice asupra procesului de recepționare a prevederilor
dreptului privat roman ………………………….. ………………………….. …………………………. 22
2.2 Transpunerea categoriilor juridice de origine romanic ă în dreptul
contemporan al statelor UE ………………………….. ………………………….. ………………….. 26

Capitolul III. DIVERSITATEA FORMELOR DE RECEPȚIONARE A
DREPTULUI ROMAN ÎN SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLICII
MOLDOVA ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 31
3.1 Recepționarea instituții lor de origine romanică în Codul Civil al
Republicii Moldova ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 31
3.2 Locul normelor juridice din dreptul roman în procesul legiferării în
domeniul dreptului penal al Republicii Moldova ………………………….. ………………… 41

Încheiere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 51
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 53

3 Declarația pe propria răspundere

a). student: [anonimizat],_______________________________________ __________________________
absolvent: [anonimizat] _________________________________________ al Academiei de Studii
Economice din Moldova, specialitatea Drept , declar pe propria răspundere că teza de licență
pe tema: ____________________________________ ___________________
____________________________________________________________ _________________
_
_____________________________________________________________________________
_a fost elaborată de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă faculta te sau
instituție de învățământ superior din țară sau din străinătate, iar exemplarul prezentat și
înregistrat la catedră corespunde integral cu varianta electronică plasată în sistemul Anti –
plagiat .
De asemenea, declar că sursele utilizate în teză, inclus iv cele din Internet, sunt indicate cu
respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
– fragmentele de text sunt reproduse întocmai și sunt scrise în ghilimele, deținând referința
precisă a sursei;
– redarea/reformularea în cuvinte proprii a textelor altor a utori conține referința precisă;
– rezumarea ideilor altor autori conține referința precisă a originalului.

_______________________
Semnătura
b). conducătorul științific

Subsemnatul(a), ________________________ ____________________ _________ la
catedra Drept, în calitate de conducător științific a tezei de licență a studentului
_________ _____________ ________________________, cu tema _____________ _____ _
________________________________________ _____________________________ _____,
declar, că teza prezentată cor espunde după structură și conținut planului aprobat și obiectivelor
stipulate și admit, pe această cale, plasarea tezei în Repozitoriul ASEM.

__________________
Data
______________________
Semnătura

4 Introducere

Importanța și actualitatea temei cercetate . În decursul evoluției istorice, majoritatea
sistemelor naționale de drept au recepționat elemente din legislația altor state, iar fenomenul
recepționării continuă și în zilele noastre. Se știe că juriștii romani au creat alfabetul dreptului,
elaborând def niții, principii și instituții juridice care, find integrate într -un sistem de drept
armonios, au ajuns până în prezent.
În unele state precum Germania, Federația Rusă, Suedia, Danemarca, Olanda ș.a. persistă o
pronunțată in fluență germană asupra dreptului roman, iar în Franța, Italia, Spania și România –
influența romanică, pe când în Republica Moldova se poate observa deopotrivă inspirația
romanică și cea germană: prima parvine din legislația României, iar a doua – din legislația
Federației Ruse (respectiv, din legislația fostei URSS).
Curgerea secolelor, deși a demonstrat din plin că dreptul roman -produs specific al unei
anumite epoci și societăți – își are limitele sale, a scos în evidență perenitatea unei bune părți a
acestei construcții juridice monument ale. De aceea, orice studiu al dreptului roman realizat astăzi
nu trebuie să se facă de pe pozițiile savante ale celui care se refugiază în trecutul societății umane
pentru a descoperi perfecțiunea juridicului. Și asta deoarece dreptul roman este astăzi ma i actual
ca niciodată, iar studiul său ne ancorează fără drept de apel în contemporaneitate.
Pusă în context ul mai larg al „ciocnirii’’ dintre civilizația occidentală și cea orientală,
problema actualității dreptului roman și a gândirii juridice romane se regăsește în acea
perspectivă culturală ce încearcă să dea viață unei noi geografii a gândirii juridice. Alături de
gândirea juridică greacă – de unde s -a inspirat din plin, gândirea juridică romană oferă lumii
occidentale o identitate proprie. Aceasta poa te fi identificată sub două aspecte: individualism și
raționalism. Individualismul a marcat încrederea în autonomia și libertatea individului în și chiar
împotriva societății, iar raționalismul a serbat întotdeauna capacitatea minții umane de a
descoperi ș i stăpâni realitatea. Pe linia tradiției romane, dreptul a devenit expresia pură a
raționalismului european și occidental: văzut ca o construcție logică, geometrică și sistemică,
dreptul reprezintă fundamentul întregii societăți.
Privită din perspectiva ma crocomparației juridice, problema actualității dreptului roman ne
descoperă fundamentul profund roman al dreptului dezvoltat pe continentul european. Preluat
prin intermediul lui Corpus Juris Civilis în codurile civile moderne europene, dreptul roman a
oferit cea mai mare parte a reglementărilor în materie de proprietate și obligații precum și cele
mai importante principii ale tuturor subramurilor dreptului civil modern. El conferă marelui

5 sistem de drept romano -germanic fundamentele sale principiale, atât în materie de drept public
cât și, mai ales, în materie de drept privat.
Recepționarea normelor și instituțiilor din dreptul roman în legislația Republicii Moldova
își are explicația în faptul că dreptul național constituie parte integrantă a sistemului ro mano –
germanic de drept. Pe această cale, numeroase principii, instituții și norme juridice din dreptul
național își au originea în principalele culegeri de acte normative din perioada romană, precum
Codul, Digestele și Institutele lui Iustinian, dar și în Institutele lui Gaius.
De fapt, recepționarea dreptului roman în legislația națională a devenit un proces
imperativ, continuîndu -și realizarea și în prezent, în mare parte prin adoptarea Codului civil
modernizat al Republicii Moldova, în vigoare din 1 mart ei 2019.
Scopul și sarcinile tezei . Scopul general anunțat a prezenti teze de licență este analiza
cadrului transpunerii conținutului sistemic al dreptului privat roman în sistemele dreptului
contemporan . Prin înțelegere mediată, ca scop secundar se propun e analiza diversității formelor
de recepționare a dreptului roman în sistemul de drept al R epublicii M oldova .
Realizarea scopului propus a pornit din următoarele obiective :
 lansarea e xplicații lor terminologice ale importanței și obiectului dreptului privat roman ;
 identificarea etapelor dezvoltării dreptului roman din obiectul ui și diviziunilor sale;
 cercetarea evoluției sistemelor de drept contemporane din perspectiva influențelor
exercitate de dreptul privat roman ;
 prezentarea dinamismului istoric al deven irii procesului de recepționare a prevederilor
dreptului privat roman ;
 trasarea cadrului sistemic al transpunerii categoriilor juridice de origine romanică în
dreptul contemporan al Republicii Moldova ;
 determinarea conținutului recepționării instituțiilor de origine romanică în Codul Civil al
Republicii Moldova ;
 aprecierea locului normelor juridice din dreptul roman în procesul legiferării în domeniul
dreptului penal al Republicii Moldova .
Obiectul studiului . Obiectul de studiu lansat în prezenta teză de li cență ține de analiza
fundamentul dreptului privat roman, prin aprecierea transpunerii conținutului sistemic al
dreptului privat roman în sistemele dreptului contemporan, inclusiv în diversitatea formelor de
recepționare a dreptului roman în sistemul de dr ept al R epublicii M oldova .
Baza științifico -metodologică a te zei. În procesul de cercetare a problemei în cauză,
autorul s -a bazat pe studierea materialului doctrinar național și internațional precum și practicii

6 din Republica Moldova. Lucrarea are la baz ă investigațiile autorului despre aspectele cadrului
transpunerii conținutului sistemic al dreptului privat roman în sistemele dreptului contemporan .
Investigarea și cercetarea cadrului transpunerii conținutului sistemic al dreptului privat roman
în sistem ele dreptului contemporan s-a bazat pe studierea materialului legislativ existent în
domeniu, folosind ca metode:
 tratarea în plan istorico -juridic,
 organizațional,
 doctrină și jurisprudență,
 legislație;
 uzanțe internaționale.
Elemente de inovație știin țifică . Sub aspect inovatoriu, teza de licență constituie o
abordare a opiniilor și propunerilor controversate expuse în literatura de specialitate a Republicii
Moldova, cât și străină, cu referire specială la instituția transpunerii conținutului sistemic al
dreptului privat roman în sistemele dreptului contemporan .
Sumarul capitolelor tezei . Structura tezei este efectuată în conformitate cu normele
impuse în întocmirea unei lucrări științifice. Lucrarea conține o introducere, la fel și ea
structurată, subi ectul lucrării propriu zis, concluziile – atît la conținutul subiectului cît și la
actualitatea temei propusă spre cercetare cît și lista bibliografică a surselor cercetate care au
servit drept bază teoretică pentru întocmirea lucrării.
În Capitolul întitu lat – FUNDAMENTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN: REPERE
INTRODUCTIVE , se prezintă: expl icații terminologice ale importanței și obiectului dreptului
privat roman ; etap ele dezvoltării dreptului roman: obiectul și diviziunile sale ; evoluția sistemelor
de drept conte mporane: influențele dreptului privat roman .
În Capitolul întitulat – APRECIEREA TRANSPUNERII CONȚINUTULUI SISTEMIC
AL DREPTULUI PRIVAT ROMAN ÎN SISTEMELE DREPTULUI CONTEMPORAN , se
identifică: a mprentele istorice asupra procesului de recepționare a prevede rilor dreptului privat
roman și transpunerea categoriilor juridice de origine romanică în dreptul contemporan al
statelor UE .
În Capitolul întitulat – DIVERSITATEA FORMELOR DE RECEPȚIONARE A
DREPTULUI ROMAN ÎN SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLICII MOLDOVA , se pr ezintă:
recepționarea instituțiilor de origine romanică în Codul Civil al Republicii Moldova ; locul
normelor juridice din dreptul roman în procesul legiferării în domeniul dreptului penal al
Republicii Moldova

7 Capitolul I. FUNDAMENTUL DREPTULUI PRIVAT ROM AN: REPERE
INTRODUCTIVE

1.1 Explicații terminologice ale importanței și obiectului dreptului privat
roman

Dreptul roman este creația unui popor demult dispărut și cu zoate acestea importanța
istorică a acestuia este de necontestat pentru toate orânduiril e sociale întemeiate pe instituția
proprietății private, deoarece se relevă a fi dreptul unei societăți producătoare de bunuri, fapt care
îi determină longevitatea și perenitatea.1
La momentul actual este cert faptul că apariția și evoluția istorică a drep tului roman
mărturisesc cel mai bine despre modul în care dreptul s -a conturat treptat în societatea umană ca
obiect al unei științe juridice autonome (jurisprudentia) . Printr -o implicare teoretică, afirmăm că
dreptul este tehnică dar și artă, arta binelui și echității – ”jus est ars boni et aequi”, așa cum
spunea Publius Iuventius Celsius. Autoarea Lupu. R . afirmă că dreptul trece în existența faptică
mai întâi prin formă, prin faptul că este pus ca lege.2
În legătură cu aspectele de mai sus, autorul din R omânia Guțan M. afirmă că într-o
societate romană arhaică, profund marcată de religios și impregnată de ideea de morală, acest
proces a dobândit forma unei disocieri lente dar sigure între drept (ius) și divin (fas), între drept
(ius) și normele morale (mores).3
Conform legendelor, societatea romană ar fi fost supusă la început unui singur corp de
norme de conduită care ar fi provenit de la zeități1. Pe măsură ce distincția între religios și
juridic se aprofundează, cele două concepte, ius și fas, se raport ează la grupe distincte de norme
de conduită. Fas erau norme de conduită imuabile, inspirate și garantate de divinitate, ce
reglementau raporturile dintre zei și oameni . În aceste condiții, fas reprezenta comportamentul
uman în concordanță cu ceea ce era p emis de către divinitate. Orice comportament uman care se
abătea de la voința divină intra în categoria lui nefas și atrăgea sancțiuni din partea zeilor.
Strâns legat de activitatea creatoare a jurisconsulților romani de după sec. III î.Hr., ius se
conture ază ca un drept uman. El era creat de către om și era destinat omului aflat în raport cu alți
oameni. Comportamentul uman ce nu aducea atingere altui om era conform lui ius. Cel care
contravenea normelor comunității intra în sfera lui iniuria.

1 HURBEAN A. Drept Privat Roman. Note de curs. București: Editura Pro Universitaria , 2018, p. 11
2 LUPU R. -O. Sistemele de drept În: Revista Jurnal de studii juridice și administrative. Vol. 5, 2014, p. 31 -33.
3 GUȚAN M. Drept Privat Roman. Ediția a III -a. București: Editura Universul Juridic , 2013, p. 26

8 Procesul de autonomizare a dreptului a condus și la separarea acestuia de normele morale
ale societății romane. Identificarea între drept și morală era redată de cuvântul mos ce concentra
atât sensul de normă morală, cât și pe cel de cutumă. Confuzia ilustrează strâns a legătură între
juridic și moral în cadrul acestor norme de conduită nescrise, neobligatorii și a căror respectare
făcea apel la conștiință (individuală sau colectivă).
Datorită lungii sale perioade de formare și geniului jurisconsulților romani, dreptul roman
poate constitui unul dintre cele mai potrivite exemple pentru modul în care instituțiile juridice
apar, evoluează sau dispar într -o societate umană.
În raport cu toate sistemele de drept din antichitate, dreptul roman se particularizează prin
aceea c ă a creat elementele de bază ale alfabetului juridic, prin intermediul cărora normele de
drept capătă dentitatea proprie față de alte norme sociale.
Aici constatăm că antichitatea a cunoscut și alte sisteme de drept, ca cel egiptean,
babilonian, iudaic, da r aceste sisteme nu au reușit să d ezvolte o terminologie juridică distinctă și
nici teoretică, rămânând la un stadiu pur pragmatic. Prin urmare, gândirea juridică a popoarelor
antice nu a produs instituții juridice clare și precise și, în consecință, nu au exercitat vreo
influen ță asupra evoluției generale a ideilor și conceptelor juridice.
Importanța dreptului roman se particularizează prin aceea că a creat elementele
fundamentale ale alfabetului juridic, datorită cărora normele de drept sunt individualiza te în
raport cu normele sociale. În accepțiunea autorului Smochină A . datorită geniului pro priu, acest
„popor al dreptului’’ cum au fost denumiți romanii au reușit să creeze mai toate conceptele care
stau astăzi la baza dreptului civil modern. Lipsiți de i nteres pentru sistematizare, jurisconsulții
romani au manifestat un interes covârșitor pentru conceptualizare. Așa au apărut concepte ca
obligație, contract, termen, condiție, transfer, stingere a obligațiilor, testament, legat etc. ce
constituie și astăzi reperele esențiale ale dreptului civil modern.4 Iată de ce, constatăm aici că
studierea dreptului roman constituie, în consecință, cel mai util și rapid m ijloc de „alfabetizare
juridică’’ .5
Astfel, numai cunoscând dreptul roman pot fi înțelese multe dintr e instituțiile dreptului
civil – și astăzi operăm cu noțiuni și categorii create de dreptul roman: obligație, contract,
termen, condiție, reprezentare, bunuri, revendicare, moștenire legală și testamentară, acțiuni în
justiție, ș.a. în decursul evoluției i storice a dreptului, forma acestor concepte s -a menținut
identică, conținutul lor variind în funcție de dezvoltarea social economică a epocii. Spre

4 SMOCHINA A. Istoria universală a statului și dreptului. Epoca Modernă și Contemporană (curs universitar).
Chișinău: F. E. –P. „Tipog. Centrală”, 2002, p. 65 -66
5 HURBEAN A. Drept Privat Roman. Note de curs. București: Editura Pro Universitaria , 2018, p. 12

9 exemplu, termenul „contract’’ presupune egalitatea juridică între părțile contractante, însă în
Roma antică egalitatea exista numai în raporturile juridice dintre cetățenii liberi, in feudalism
între membrii nobilimii funciare, iar în orânduirea burgheză acest principiu este consacrat pe
plan general, consfințindu -se această egalitate juridică între toți cei car e devin părți în contract.
Romanii au elaborat procedeele juridice necesare reglementării celor mai diverse categorii
de relații sociale, procedee care și -au dovedit eficacitatea, devenind un model pentru popoarele
de mai târziu. În același timp, dreptul r oman a reprezentat secole de -a rândul nucleul studiilor
juridice, iar atunci, când el nu a mai fost un drept direct aplicabil, a înseninat o extraordinară
sursă de ilustrare a tehnicii juridice, a modului de interpretare a normelor juridice, fiind sursa de
bază a doctrinei și legislației din toate epocile istorice.6
Autorul român Hanga V . este profund convins că dreptul roman stă la baza culturii juridice
occidentale. Autorul afirmă că ’’ pusă în c ontextul mai larg al „ciocnirii’’ dintre civilizația
occident ală și cea orientală, problema actualității dreptului roman și a gândirii juridice romane se
regăsește în acea perspectivă culturală ce încearcă să dea viață unei noi geografii a gândirii
juridice. La această accepțiune aderă și Molcuț E . și Oancea D . afir mînd că a lături de gândirea
juridică greacă – de unde s -a inspirat din plin, gândirea juridică romană oferă lumii occidentale o
identitate proprie. Aceasta poate fi identificată sub două aspecte: individualism și raționalism.
Individualismul a marcat încre derea în autonomia și libertatea individului în și chiar împotriva
societății, iar raționalismul a serbat întotdeauna capacitatea minții umane de a descoperi și
stăpâni realitatea. Pe linia tradiției romane, dreptul a devenit expresia pură a raționalismulu i
european și occidental: văzut ca o construcție logică, geometrică și sistemică, dreptul reprezintă
fundamentul întregii societăți.
În continuare, în unele cercuri științifice se admite și importanța influenței dreptului roman
asupra dreptului comun europ ean. Coșman E . este de părerea că crearea unui drept unic european
supra -național nu este însă un proces atât de simplu, pe cât pare la prima vedere. Convergența
juridică europeană trebuie realizată în condițiile în care Europa ce a urmat epocii codificări i și
naționalismului juridic cunoaște sisteme de drept marcate de profunde particularități.7
Tot aici, în căutarea unui fundament istoric pentru actualul drept unic european și, în
special, pentru un drept privat european, istoricii dreptului s -au oprit as upra dreptului roman. Pe
de o parte, acesta ar putea fi recuperat, fie sub forma lui ius gentium, fie sub forma lui ius
commune, ca model de drept uniform aplicat în epoca Imperiului roman respectiv în epoca

6 GRECU R., MIHALACHE Iu. Recepționarea unor norme și instituții din dreptul roman în legislația civilă și
penală a Republicii Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2012, nr.9, p.8
7 COȘMAN E. Jurisprudența Uniunii Europene și rolul ei în armonizarea interpretării dreptului. În: Legea și viața,
2017, nr.9, p.18

10 Evului Mediu european. Pe de altă parte, dreptul roman prin principiile, instituțiile și conceptele
sale preluate de diversele coduri civile europene a r putea constitui „miezul comun ’’ al unui viitor
cod civil european.
Din toate cele prezentate anterior , două importante trăsături ale dreptului roman po t fi
identificate: în primul rând, dreptul roman a fost direct sau indirect rezultatul activității
jurisconsulților și, în al doilea rând, dreptul roman a reprezentat o totalitate de grupe sau pături
de norme juridice, pe care nimeni nu a avut interesul să le sistematizeze.
Este evident fa ptul că dreptul roman „esențial’’ așa cum s -a format el în epoca preclasică și
clasică a fost rezultatul activității depuse de jurisconsulți (juris prudentes). În primul rând,
trebuie remarcat importantul sprijin pe care j urisconsulții, ca profesioniști ai dreptului, l -au
acordat magistraților în cadrul aplicării concrete a dreptului . Recrutați pe criterii politice,
pretorii, edilii curuli, guvernatorii nu aveau cunoștințele juridice necesare soluționării cazurilor
aduse în fața lor. Î n aceste condiții, sfaturile date de către jurisconsulți au fost indispensabile, mai
ales în cazurile ce puneau probleme juridice mai dificile. Prin imperiumul de care se bucurau,
magistrații confereau sfaturilor jurisconsulților forță obligato rie. Pe lângă ma gistrați, de sfaturile
juriscon sulților (responsa) se bucurau și justițiabilii în ceea ce privește căile legale ce trebuiau
urmate și modul concret de a acționa într -un caz dat.
Ca urmare, jurisconsulții, în baza autorității câștigate prin cunoașterea dreptului, au ajuns
să controleze și să aibă în grijă întregul curs al administrației dreptului în materiile civile. Pe de o
parte, poziția influentă a acestora a oferit administrării justiției un înalt nivel de profesionalism
și, pe de altă pa rte, a ținut știința dreptului în strâns contact cu viața concretă, ferind -o de
speculațiile abstracte sterile.8
Referitor la ideea de mai sus autorul Guțan M. punctează că d e aici și importanta
dezvoltare a dreptului roman ca un drept cazuistic. El s -a conturat ca un demers practic, util,
menit să răspundă unor nevoi concrete.9
Jurisconsultul Paul era clar în acest sens: „nu deducem dreptul din regulă, ci formăm
regula după drept așa cum este’’ . Așa cum bine explica Molcuț E. , „acest lucru însemna că
juristul roman nu rezona sub forma unor reguli generale și abstracte, pe care le aplica la un caz
concret, ci că, dimpotrivă, fiecare caz era examinat în sine, pentru a defini o regulă potrivită a
oferi o soluție litigiului. Juristul nu invoca, decât rar, un pr incipiu de ordine generală sau un
argument de analogie pe ntru a justifica o soluție’’ .10

8 MIHALACHE Iu., Drept privat roman. Note de curs. Chișinău: Litera, 2012, p. 29
9 GUȚAN M. Drept Privat Roman. Ediția a II I-a. București: Editura Universul Juridic , 2013, p. 53
10 MOLCUȚ E., Drept privat roman, Ediție rev. și adăug., Universul juridic. București, 2007, p. 33

11 La fel, este necesar să amintim că o caracteristică esențială a dreptului roman e ste lipsa
sistematizării sale. Î ntr-adevăr, cu excepția Instituțiilor lui Gaius unde ac esta încearcă să clasifice
și să ordoneze izvoarele și diversele materii ale dreptului privat roman, nicio altă lucrare de o
asemenea natură și anvergură nu există.
În consecință, dreptul roman nu este un sistem de drept unitar, ci este format dintr -o seri e
de corpuri sau pături de norme juridice: ius quiritium, ius pretorium, ius gentium, ce diferă între
ele prin scopul și sursele lor de validitate. Deși au apărut aproximativ succesiv, datorită surselor
lor de formare, păturile de drept noi nu au abrogat e xpres păturile de drept mai vechi,
funcționând toate juxtapus. Dreptul s -a dezvoltat astfel în mod natural, instituțiile căzute în
desuetudine funcționând alături de noile instituții fără a fi niciodată expres abrogate.
Pe un palier necesar, se plasează in tenția de afi prezentat în prrezentul paragraf a tezei de
licență și obiectul dreptului roman . După cum afirmă autorul Anghel I., d reptul roman cuprinde
totalitatea normelor de conduită instituite sau sancționate de statul roman și constituie un sistem
vast de ramuri și instituții juridice care au cunoscut un proces continuu de transformare și
intercondiționare, începând cu epoca de formare a Romei antice și sfârșind cu moartea
împăratului Iustinian.
Fenomenul juridic roman a luat naștere în procesul trecer ii societății romane de la
societatea gentilică la cea politică. Astfel, la origine nu exista o distincție clară între diferitele
categorii de norme sociale, atât la romani cât și la alte popoare alte antichității, însă spre
deosebire de alte popoare și al te culturi, romanii au depășit această confuzie, ca dovadă că, încă
din epoca veche, normele de drept erau desemnate prin termenul ius, iar cele religioase prin
termenul fas.
Chiar dacă teoretizările marilor jurisconsulți romani fac trimitere, în egală mă sură, și la
principiile morale și la cele juridice, practica judiciară romană a reușit să creeze o delimitare
clară între gândirea juridică și practica socială
La fel, autoarea Aramă E . precizează că deoarece dreptul privat roman este domeniul în
care rom anii au dat măsura spiritului lor creator, trebuie precizat că romanii au creat și cercetat
distinct dreptul privat de dreptul public, primul reprezentând ansamblul normelor care apără
interesele indivizilor, în opoziție cu dreptul public care apără intere sele statului. Caracterul de
generalitate al intereselor generale a variat în funcție de fizionomia economică și politică a
societății romane și de poziția socială a factorilor chemați să elaboreze normele de drept.

12 Normele de drept privat vizau relațiile juridice referitoare la condiția persoanelor, relațiile cu
caracter patrimonial dintre persoane și cele care iau naștere cu cazia judecării proceselor civile.11
În concluzie la cele spuse statuăm ideea că dreptul roman a fost întotdeauna văzut drept o
const rucție perfectă, imposibil de depășit de gândirea juridică umană și, de aceea, eternă.
Curgerea secolelor, deși a demonstrat din plin că dreptul roman – produs specific al unei anumite
epoci și societăți – își are limitele sale, a scos în evidență perenita tea unei bune părți a acestei
construcții juridice monumentale. De aceea considerăm la finalul acestui paragraf a tezei de
licență că orice studiu al dreptului roman realizat astăzi nu trebuie să se facă de pe pozițiile
savante ale celui care se refugiază în trecutul societății umane pentru a descoperi perfecțiunea
juridicului. Și asta deoarece dreptul roman este astăzi mai actual ca niciodată, iar studiul său ne
ancorează fără drept de apel în contemporaneitate.

1.2 Etapele dezvoltării dreptului roman: ob iectul și diviziunile sale

Etapele de dezvoltare ale dreptului roman nu sunt identice cu etapele de dezvoltare ale
statului roman. Astfel, o primă etapă de dezvoltarea a dreptului roman cuprinde epoca dintre
întemeierea cetății și sfârșitul Republicii (ap rox. jumătatea sec. II – sec. I î.Hr.), o a doua etapă se
întinde de la sfârșitul Republicii până la începutul domniei lui Dioclețian (284 d.Hr.), iar a treia
etapă cuprinde epoca Dominatului.
Prima etapă vizează d reptul roman vechi . În mare parte cutumiar , dreptul acestei epoci
(cunoscut și sub denumirea de ius Quiritium ) aparține unei comunități rurale ce practica o
economie agrară de subzistență și era dominată de o mentalitate profund religioasă. Din 450 î.Hr.
izvorul principal al dreptului vechi roman devine Legea celor XII Table.
Legea celor XII Table (Lex duodecim tabularum), act normativ menit să sistematizeze
normele juridice romane, care prin afișarea lor în forum urmau a fi cunoscute de întregul popor.
În limbajul juridic termenul lex desemna fie acordul de voință exprimat de două persoane fizice,
situație în care el era sinonim cu acela de convenție, fie convenția încheiată între magistrat și
popor, ceea ce exprima lato sensu noțiunea de lege. Astfel magistratul propunea – rogat – iar
poporul acce pta – iubet , în urma accep tării poporului propunerea (rogatio) devenea lege (lex).
La scurt timp după redactarea Legii celor XII Table, plebeii obțin prin Legea Conu leia
edictată în anul 445 î.e.n., „ius connubit’’ , deci dreptul la un „iustum matrimonium" ce dădea
naștere la patria potestas asupra copiilor procreați în timpul căsătoriei.

11 ARAMĂ E . Istoria dreptului româ nesc, Chișinău, 1995, p. 15

13 În centrul vechiului drept roman a stat instituția familiei cu construcția ei interioară și
raporturile sale juridice cu alte familii. Stilistic, acest drept era caracteriz at printr -un formalism
excesiv, cu caracter religios, și o rigiditate ce împiedica simpla modificare a acestuia. Datorită
rarității actelor juridice, aceste caracteristici aveau menirea de a atrage atenția părților asupra
consecințelor actului juridic ce -l realizau.12
Până la Legea celor XII Table (450 î.Hr.) dreptul a avut un caracter ezoteric fiind păstrat și
cunoscut doar de către membrii inițiați ai colegiului pontifilor. După publicarea dreptului,
acestora le -a revenit, în continuare, sarcina de a intep reta dreptul în aplicarea sa concretă.
Devenită publică după anul 250 î.Hr., activitatea de consultanță juridică a deschis calea
apariției științei dreptului ca știință autonomă. Practicată de pretori cât și de juriști laici,
jurisprudența romană avea un c aracter practic și concret. Rolul jurisconsulților era de a aplica
regula juridică la situații particulare și de a o adapta noilor necesități printr -o interpretare
creatoare.
Următoarea etapă vizează dreptul roman classic. Epoca Republicii târzii (sec. III -I î.Hr.) a
adus schimbări fundamentale în societatea romană. Amplele cuceriri și contactul cu civilizația
greacă au lăsat în urmă modul rural de existență a societății romane. Agricultura de subzistență a
fost înlocuită cu o economie bazată pe comerț, ind ustrie și finanțe. Raporturile economice s -au
diversificat și s -au înmulțit considerabil ceea ce punea problema renunțării la ius Quiritium , prea
formalist și rigid pentru noile nevoi ale societății.
Locul acestuia a fost luat, în consecință, de un drept n ou, mai suplu și mai maleabil, mai
ușor de adaptat rapidelor schimbări din societatea romană. Treptat accentul se mută de pe litera
legii, a cărei respectare condusese adesea la injustiție (summum ius, summa iniustitia arăta
Cicero), spre luarea în conside rare a voinței subiectelor de drept în cadrul unui raport juridic și
spre recunoașterea unor interese pe care legea propriu -zisă nu le ocrotea. Rigiditatea lui ius
Quiritium având la bază litera legii (ius strictum) a fost ameliorată de principiile bunei -credințe
și echității ce au stat la baza noului drept (ius aequum).
Două activități, de altfel strâns legate între ele, au contribuit l a edificarea dreptului clasic.
În primul rând este vorba de activitatea creatoare de drept a pretorului urban și a celui p eregrin.
Ius honorarium este expresia clară a aplicării principiilor bunei -credințe și echității în epoca
dreptului roman clasic. Activitatea pretorilor nu ar fi fost atât de fructuoasă tară ajutorul
jurisconsulților. Funcționari ai statului recrutați pe c riterii politice, pretorii nu aveau cunoștințe
de drept și, în consecință, au trebuit în permanență să recurgă la consilierea doctrinarilor.

12 HANGA V. Drept privat roman. București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1977, p. 58

14 Activitatea jurisconsulților a fost de maximă importanță pentru conturarea trăsăturilor
dreptului roman clasic. Avâ nd la dispoziție instrumentele analizei și sintezei împrumutate de la
greci, cultura juridică romană a evoluat treptat spre conturarea unei științe a dreptului fără
precedent în cultura occidentală. Fără a se pierde în construcții sterile, pur teoretice, a ctivitatea
de creare a unor noi principii juridice și instituții de drept s -a menținut în cadrul strict al vieții
juridice concrete. Jurisconsulții romani au fost în primul rând practicieni ai dreptului și doar în al
doilea rând teoreticieni, iar dezvoltar ea conceptelor legale nu avea o finalitate teoretică, ci una
pur practică.
Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul epocii Principatului, activitatea creatoare a
jurisconsulților este părăsită în favoarea unei activități de perfecționare a celor dobândite pân ă
atunci. De aceea, originalitatea gândirii face loc acum subtilității, acurateții și preciziei gândirii
juridice. în acest context, spre sfârșitul perioadei apar și primele încercări de sistematizare în
scopuri didactice a dreptului în centrul cărora se a flă Instituțiile lui Gaius (160 d.Hr.).
Următoarea etapă vizează d reptul roman postclasic . Epoca dreptului roman post -clasic,
identificată cu epoca Dominatului (284 -565), a fost una de decadență a dreptului. Haosul
instaurat adesea în stat în ultimele deca de ale Principatului și omnipotența împăratului după
instaurarea Dominatului au pus capăt liberei administrări a justiției, direct sau indirect, de către
jurisconsulți. Criza economică și financiară a acestei perioade și -a spus și ea din plin cuvântul
asupra evoluției dreptului.13
Activitatea creatoare a pretorilor a încetat încă de la începutul secolului II d.Hr. principalul
izvor de drept devenind acum constituțiile imperiale. întinderea considerabilă a Imperiului și
incapacitatea legislației imperiale de a reglementa toate aspectele vieții provinciale au
determinat, însă și o revigorare a vechilor cutume locale.
După cum afirmă autorul Popa V ., cel mai clar semn al decadenței dreptului a fost apariția
așa-numitului drept vulgar. Acesta reprezenta un drept roman considerabil simplificat ce se preta
prea puțin la construcțiile sau distincțiile dreptului și jurisprudenței clasice, fiind mai mult
înclinat spre aspectele realității concrete decât spre subtilitățile analizei. Apărut în practica
instanțelor, el er a menit să răspundă nevoilor imediate la nivelul capitalei și provinciilor în
materie de realizare a justiți ei. Începând cu secolul IV elemente ale dreptului vulgar încep să
pătrundă masiv în legislația oficială a Imperiului.14

13 CIUCĂ V. Drept roman. Lectionibus ex jusactionum ac jus personarm. Iași: Editura Ankarom, 1996, p. 44
14 VASILE P. Drept privat roman. Timișoara : Presa Universitară Română, 1994, p. 84

15 Știința dreptului decade dram atic în această perioadă. Activitatea tradițională a
jurisconsulților se reduce acum adesea la o muncă anonimă în birourile unde se redactau
constituțiile imperiale.15
Urme ale vechilor preocupări teoretice clasice s -au mai păstrat în estul Imperiului, unde o
serie de școli de drept (mai ales cea din Beirut) s -au dedicat interpretării conceptelor legale pe
care le deduceau din practica juridică prin analiză și generalizare.
Activitatea de creare a dreptului a fost înlocuită acum cu activitatea (vulgarizatoar e) de
compilare a dreptului. Rezumatele și antologiile anonime devin principala expresie a literaturii
juridice în această perioadă. Destinate în primul rând practicii, ele se caracterizau printr -o
tendință de simplificare a materialului juridic clasic. Î n acest scop, s -a renunțat la analizele și
discuțiile de caz, în favoarea clasificărilor și definițiilor.
În măsura în care activitatea de creare a dreptului a supraviețuit, ea a luat forma
interpolațiilor. Acestea reprezentau intervenții inovatoare (anonim e) în textele clasice ale
jurisconsulților sau constituțiilor imperiale. Interpolațiile vizau suprimarea, introducerea ori
schimbarea unui termen sau introducerea unei note explicative.
Cea mai importantă compilație a epocii au fost Digestele lui Justinian . Digestele au fost
redactate în limba latină care rămăsese limba administrației, justiției și armatei și au căpătat
putere de lege. Digestele cuprind aproximativ 150.000 rânduri extrase din operele jurisconsulților
romani și se împart în 7 părți:
I. Prora (c ărți le 1 -4);
II. De iudiciis (cărțile 5 -11);
III. De rebus (cărțile 12 -19);
IV. Umbilicus (cărțile 20 -27);
V. De testamentis (cărțile 28 – 36);
VI. Fără titlu (cărțile 37 -44);
VII. Fără titlu (cărțile 45 -50).
Textul Digestelor era împărțit în 50 de cărți, fiecare carte în titluri, iar fiecare titlu în
fragmente. Comentarea Digestelor a fost interzisă prin lege, în constituția Deo autore și
constituția Tanta prevăzându -se că vor fi pedepsiți și aceia care vor crea confuzii prin
introducerea siglelor, indicarea prescurtată prin liter e a unei expresii sau a unui cuvânt. Această
interdicție se referă nu numai la jurisconsulții de mai târziu, de după Justi -nian, ci și la redactorii
Digestelor, deși aceștia nu știau să distingă întotdeauna siglele.

15 CIUCĂ V. Lecții de drept privat roman. Iași: Editura Graphix, 1994, p. 22

16 Nu toate fragmentele din Digeste au fost înțelese în evul mediu; părțile care nu puteau fi
înțelese au fost numite „crucile jurisconsulților", (cruces iuresconsultorum) sau „legile ble –
stemate" (leges damnates). Digestele au fost alcătuite în 3 ani, deși Justinian a acordat
compilatorilor un ter men de 10 ani având în vedere că trebuiau cercetate și compilate aproape
2000 cărți ce fuseseră alcătuite vreme de 1400 ani.
Jurisconsulții romani nu s -au ocupat amănunțit de elaborarea sistemului de drept ci ei s -au
mărginit să recunoască existența a două ramuri fundamentale: dreptul pu blic și dreptul privat.
Conținutul principal al Digestelor nu formează fragmentele privitoare la dreptul civil, mai bine
de un sfert din Digeste fiind consacrat problemelor de succesiune ab infestata și testamentară.
Digeste le alături de Instituții, Cod și Novele, a ceea ce juriștii au numit în Evul Mediu
Corpus Juris Civilis .
În final ne v -om referi și la continuitatea dreptului roman în Imperiul Bizantin . După 565,
dreptul roman așa cum a fost el codificat de Justinian a co ntinuat să stea la baza Imperiului
roman de răsărit sau Imperiului bizantin până la dispariția sa în 1453. Constituția Deo auctore
din 530, care interzicea comentariul Digestelor , a menținut intact textul acestora pentru o bună
bucată de timp.
Limba latin ă a textului original al operei lui Justinian, amploarea, complexitatea și
caracterul nesistematic al Digestelor au determinat, însă o muncă de adaptare a acesteia la
nevoile societății feudale bizantine de limbă greacă. în consecință, în epoca împăratului Leon cel
înțelept (886 -911) au apărut celebrele Basilicale. Redactată în limba greacă, lucrarea reprezintă o
versiune considerabil rezumată și simplificată a Digestelor, Codului și Novelelor, astfel încât să
constituie o singură operă unitară. Acestora le -au fost adăugate mai apoi o serie de comentarii
marginale (scholia), aparținând secolelor VI și VII.
De exemplu, legiuirile bizantine românești – cartea românească de învățătură, îndreptarea
legii, pravilniceasca condică, Codul Calimah, Codul Caragea sunt de inspirație romană, pe filieră
bizantină.

1.3 Evoluția sistemelor de drept contemporane: influențele dreptului privat
roman

La momentul actual, este evident faptul că o rice societate nu poate fi concepută în absența
unei ordini juridice, constituită d intr-un sistem ierarhizat de norme, reguli și prescripții, care
reglementează relațiile dintre oameni, reguli elaborate de autoritatea legislativă. Normele juridice
reprezintă suportul, fundamentul pe care se instituie și funcționează ordinea juridică în

17 societate.16 Ele protejează valori și relații sociale prin impunerea, permiterea sau interzicerea
anumitor acțiuni sau comportamente. De altfel, conform teoriei generale a dreptului, sistemul de
drept desemnează structura internă a dreptului, adică organizar ea lui internă, aptă să asigure
unitatea normelor juridice și gruparea lor pe subsisteme (instituții juridice, subramuri și ramuri
de drept).
Totuși, în procesul dezvoltării și perfecționării sistemului de drept este importantă
concordanța dintre izvoarele formale ale dreptului și cele materiale, adică a caracteristicilor reale
de dezvoltare a societății, evidențierea corectă a acelor valori sociale care trebuie protejate prin
intermediul normelor juridice și, dimpotrivă, evidențierea acelor relații interum ane a căror
valoare socială a devenit mai redusă și nu mai este necesar ca ele să constituie obiectul
reglementării unei norme juridice.
Influențele dreptului privat roman asupra sistemului drept romano -germanic . Elementele
care au stat la baza formării f amiliei de drept romanogermanic au avut, înainte de secolul XIII,
caracter de drept cutumiar, căci dreptul roman s -a aplicat, ca drept impus de stat, până la moartea
lui Justinian, în 565, când s -a încheiat istoria statului și dreptului roman, după care el a devenit
fie cutumă autonomă, fie drept receptat. Biserica ortodoxă, care, după schisma din 1054, s -a
dezvoltat ca biserică autocefală în Imperiul Bizantin, a avut un rol însemnat în păstrarea
dreptului și, cum avea profunde tradi ții romane, a promovat, desigur, dreptul roman. Popula ția
romanizată și conducătorii germani au preluat de la romani nu numai dreptul, dar și forma lui de
exprimare, realizările romane privind culegerea dreptului, codificările romane inspirându -i nu
numai pe conducătorii germani, dar și pe particulari.
Dar Imperiul Roman nu stăpânise întreaga Europă, astfel că, în păr țile nesupuse domina ției
acestuia, influen ța dreptului roman nu a pătruns pe căile clasice. Așa se explică faptul că normele
cutumiare ale germanilor din nord existau de sine stătător. Aceste cutume erau transmise pe calea
practicii institu țiilor de aplicare a dreptului, fiind confuze din punct de vedere terminologic, mai
puțin evoluate decât dreptul roman. Ele erau concepute de popor în mod direct și aplicate de
adună rile populare, numite Ding în Germania, Country Court, Hundred Court în Anglia. Biserica
a avut un rol de răspândire uniformă a dreptului nu numai în teritoriile foste p ărți ale imperiului
roman, pe care locuiau popula țiile romanizate, dar și în teritoriil e unde suveranitatea imperiului
roman nu a fost exercitată, dar a fost introdusă sau acceptată religia creștină, biserica devenind
universală în Evul Mediu european. Deși, oficial, biserica manifesta opozi ție față de dreptul și

16 ULIANOVSCHI Gh. Considerente asupra sistemului de sancțiuni în noul Cod penal . În: Avocatul poporului,
2004, nr. 3, p.11

18 educa ția romană, care erau c onsiderate păgâne, totuși, prin prela ți, biserica a păstrat limba și
cultura romană, inclusive
În Europa, dreptul roman a fost receptat pe mai multe căi. O primă cale de receptare a
constituit -o jurisdic ția ecleziastică. Prin Edictul de la Milano, împăratu l Constantin a acordat
episcopilor dreptul de judecată. Episcopul -arbitru aplica litigiilor morala creștină, dar și dreptul
roman, păstrat de biserică împreună cu cultura romană. Dreptul roman a fost receptat, totodată,
pe cale procedurală de către instan țele create de suverani. Carol cel Mare a înfiin țat Curia legis,
un consiliu imperial, care avea și atribu ții de judecată prin acel tribunal numit Kammergericht,
instan ță ce aplica Codul lui Justinian.
În fran ța, în secolele XVI -XVII, dreptul roman se preda sub forma usus modernus. În
Germania, școala istorică împ ărțea dreptul german în dreptul actual – dreptul pandectelor, care
era dreptul roman actualizat, și dreptul german, care era format pe baze cutumiare.
La momentul actual, pentru familia romano -germa nică sînt caracteristice existența
dreptului scris, sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public și privat,
precum și divizarea lui în ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor țărilor din familia
juridică romano -germanică es te caracterul lui codificat, fondul de noțiuni comune, un sistem mai
mult sau mai puțin comun al participiilor juridice. În toate aceste țări există constituții scrise,
normele cărora au o autoritate juridică superioară, care este susținută și de stabilire a în
majoritatea țărilor a unui control juriciar al constituționalității legilor ordinare. Constituția
delimitează competența elaborării dreptului a diferitelor organe de stat și în corespundere cu
această competență înfăptuiesc diferențierea diferitelor i zvoare ale dreptului.
Doctrina juridică romano -germanică deosebesc trei tipuri de legi ordinare: codurile, legile
speciale (legislația curentă) ,culegere de norme. În majoritatea țărilor continentale acționează
coduri civile, penale, procesual civile, proc esual penale și altele. Sistemul legislației curente este
de asemenea destul de ramificat. Legile reglementează sfere distincte ale vieții sociale, numărul
lor în fiecare țară este semnificativ.
Printre izvoarele dreptului romano -germanic este semnificati v rolul actelor normative
subordonate legilor: regulamente, decrete etc. Situația obiceiului în sistemul de izvoare al
dreptului romano -germanic este specifică, neobișnuită, el poate acționa nu numai în completarea
legii dar și pe lîngă lege. Sînt posibile situații cînd obiceiul ocupă o poziție împotriva legii, de
exemplu, în dreptul navigației italiene, unde obiceiul maritim prevelează asupra normei codului
civil. În general, însă, obiceiul în prezent și -a pierdut caracterul de sursă independentă a dreptul ui
cu rare excepții. În sistemul juridic romano -germanic un loc deosebit îl ocupă doctrina ce a
elaborat principiile generale ale structurii acestei familii juridice. Doctrina joacă un rol important

19 în activitatea de elaborare, pregătire a legilor, precum și în activitatea de aplicare a actelor
normative.
Odată cu dezvoltarea legăturilor internaționale capătă o mare importanță pentru sistemele
juridice naționale dreptul internațional. În unele țări convențiile internaționale au o putere
juridică mai mare de cît legile naționale. În toate țările familiei romano -germanice este cunoscută
divizarea dreptului în public și privat. Această divizare poartă un caracter general, este
preponderent doctrinară și în ultimul timp și -a pierdut însemnătatea de cîndva. În lin ii generale
se poate spune că la dreptul public se atribuie acele ramuri care determină statul, activitatea
organelor de stat, și relațiile individului cu organele statului; iar la dreptul privat – ramurile ce
reglementează relațiile reciproce ale indivizi lor. În fiecare dintre aceste sfere în fiecare dintre
țările familiei juridice respective nimeresc aproximativ aceleași ramuri.
Influențele dreptului privat roman asupra sistemului drept anglo -saxon. Aici, divizăm
două categorii – dreptul englez și dreptul American . În cazul dreptului englez, el s-a dezvoltat pe
două coordonate: a trăi onorabil, ceea ce și -a găsit expresia în normele de Equity, și a nu vătăma
pe altul, dând fiecăruia ce este al său, precepte care au format normele de Common Law.
Dezvoltarea istorică a dreptului englez a avut unele particularit ăți. El s -a format ca un drept
judiciar, ceea ce a dus la prioritatea procedurii, ceea ce înseamnă că mai întâi trebuie stabilită
procedura care determină rezultatul procesului.
Suveranul englez nu pute a folosi decât o legisl ație particulară, care, de fapt, era o lege a
cazului. El exercita jurisd icția supremă, dând în fiecare caz o solu ție individuală. De aici, s-au
dezvoltat două principii : Parlamentul englez, care reprezintă puterea suverană, nu poat e da decât
legi individuale, stabilind drepturi concrete, așa -numitele statute, care nu se referă la modul de
rezolvare a litigiilor; pe de altă parte, tribunalele hot ărăsc în numele suveranului, deci numai
decizia lor, în aplicarea concret ă a voin ței acestuia, poate constitui o normă de drept.
În dreptul American. Statele Unite ale Americii au apărut și s -au dezvoltat din coloniile
înfiin țate în Lumea Nouă, mai întâi de spanioli, apoi de fr ancezi și, în cele din urmă, de
englezi.În prima fază, coloniile au legiferat independent, respingând dreptul englez. Coloniile
engleze n -au optat, de la început, pentru Common Law. Unele dintre ele au optat pentru dreptul
scris; primul cod civil a fost creat în Massachusetts în 1634, urmează apoi Pennsylvania, care a
elaborat un cod propriu în 1682, Connecticut, New Haven și New Jersey.
În Canada, Michigan, Wisconsin se aplica Cutuma de Paris, în Florida, dreptul spaniol.
Ceea ce a dus la nașterea dreptului american a fost mișcarea de independen ță din 1776,
materializată în 1783 – Common Law învinge: prima Declara ție de Drept a primului Congres
constit uțional american a proclamat ca drept al fostelor colonii Common Law. Statele care au

20 aderat ulterior la federa ția nord -americană – Texas, Noul Mexic, California au declarat că adoptă
Common Law, men ținând, însă, unele prevederi din „moștenirea spaniolă” – regimul
matrimonial al comunită ții de bunuri, cu conseci nțele asupra succesiunii, și dreptul de proprietate
funciară, cu unele particularită ți. Louisiana a rămas la dreptul francez, adoptând Codul lui
Napoleon. Deosebirea fundamentală între dreptul american și dreptul englez constă în aceea că,
în S.U.A., puterea judecătorească este desemnată prin lege ca a treia putere în stat.
La momentul actual, în Anglia nu există coduri de tip european. Deaceea pentru un jurist
englez dreptul este omogen. Doctrina engleză nu cunoaște discuții despre diviziunile structurale
ale dreptului, preferînd mai mult rezultatul decît argumentări teoretice.
Revoluția Americană a înaintat pe primul pl an ideea dreptului american național
independent, care ar rupe legăturile cu trecutul său englez. Adoptarea Constituției federale scrise
din 1787, a constituțiilor statelor ce au intrat în competența SUA, a fost un prim pas pe această
cale. Se presupunea o respingere totală a dreptului englez, iar odată cu el – a principiului
precedentului și altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american
în familia juridică romano -germanică nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze
sau spaniole ( Luiziana, California ) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s -au
pomenit absorbite de dreptul comun.
În general, în SUA s -a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul
precedentului în interacțiune cu ce l legislativ. În Anglia și SUA exista aceeași concepție a
dreptului și a rolului său.17 În ambele țări există aceeși divizare a dreptului, se folosesc aceleași
metode de interpretare a dreptului.
Pentru un jurist american ca și pentru unul englez, dreptul este mai întîi de toate un drept al
practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor pătrund cu adevărat în sistemul de drept
americat numai după o aplicare și interpretare a lui repetată de către judecătorii și numai după ce
se va putea face referire l a hotărîrile judiciare care l -au aplicat și nu la norme nemijlocit. Prin
urmare, dreptul SUA, în general, are o structură analogică cu structura dreptului comun.18
Influențele dreptului privat roman asupra sistemului drept Islamic . Islamul este o religie
fondată între anii 569 -632, de Mahomed și are, potrivit unor estimări din 1983, 600 -800 de
milioane de credincioși. Fondatorii dreptului islamic au cunoscut obiceiurile, dar și legisla țiile
aplicabile în acele timpuri, printre care dreptul roman, așa cum era el aplicat în Imperiul Roman
de Răsărit.

17 LUPU GH., GH.AV ORNIC „Teoria generală a dreptului” Chișinău, 1997, p. 124
18 Postovan D., Discreția judiciară in sistemul de drept anglo -saxon // Revista Națională de Drept, 2007, nr.8, pag 44

21 Religie mahomedană este majoritară doar în anumite state, ea coabitând cu alte religii. La
rândul lor, musulmanii pot fi, ca în Fran ța, o minoritate de gradul doi între religiile acceptate de
stat. Descrierea drept ului musulman este greu de realizat, căci, deși are o filosofie comună el se
fondează pe o civiliz ație variată, cu influen țe multiple; fiecare ramură a religiei musulmane – în
special, sunni ții sau șii ții – prezintă particularită ți proprii. Șii ții, de exem plu, reglementează
căsătoria și succesiunea într -un mod diferit de sunni ți.
Dreptul musulman „coboară” direct din religie; Coranul, însă, nu dă detalii despre
procedura aplicării dreptului, el nu cuprinde decât anumite obliga ții individuale, în sfera famil iei,
a succesiunilor, obliga ții față de stat, cu toate acestea, dreptul musulman constituie un corpus
care acoperă totalitatea comportamentelor umane.

22 Capitolul II. APRECIEREA TRANSPUNERII CONȚINUTULUI
SISTEMIC AL DREPTULUI PRIVAT ROMAN ÎN SISTEMELE
DREPT ULUI CONTEMPORAN

2.1 Amprentele istorice asupra procesului de recepționare a prevederilor dreptului
privat roman

În prez entul paragraf a tezei de licență v -om supune investigației aspectul amprentei
istorice asupra procesului de recepționare a prevederil or dreptului privat roman . Ca primă
afirmație ce se impune în cadrul acestui paragraf, este că dreptul reprezintă scheletul în jurul
căruia se clădește întregul organism social, având rolul de a coordona și controla toate aspectele
vieții sociale. Celebra formulă a lui L.I. Iavici prezentată de Avornic Gh. ”Dreptul este nimic,
dacă dispozițiile lui nu -și găsesc realizarea în activitatea oamenilor și a organizațiilor lor, în
relațiile sociale”19, precum și a Anitei Naschitz „ dreptul este un complex de reguli de conduită,
avînd menirea sa, pe calea unor dispoziții generale referitoare la raporturile generale tipice, să
reglementeze, într -un anumit scop conduita previzibilă a oamenilor, cel puțin cît privește cadrul
ei (căci regula nu ar avea sens)”, nu ar pute a fi ocolite de cel care ar încerca să statueze și să
definească, în dimensiune juridică, rolul izvoarelor în realizarea dreptului.
Iată de ce, pentru a explica fenomenele juridice ce au loc în societate sau acțiuni ale
legiuitorului, știința juridică s -a preocupat de stabilirea noțiunii de izvor al dreptului în general,
iar fiecare ramură de drept a concretizat conceptul noțiunii de izvor al acestei ramuri de drept în
special. Doctrina teoriei dreptului, mai întâi, a determinat noțiunea de izvor de drept p ornind de
la accepțiunea acesteia în cele două sensuri frecvent utilizate: juridic și etimologic . Însă, pentru a
evita confuzia între aceste accepțiuni — sub influența școlii istorice germane în frunte cu
Savigny, — doctrina a făcut distincție între izvoar ele materiale (denumite și izvoare reale) și
izvoarele formale (în sensul formal) ale dreptului .
Autorii Grecu R. și Mihalache Iu. ținând cont de sintagma celebră, că “nu putem cunoaște
dreptul nostru și evoluția lui dacă nu -i știm influențele și izvoarele ce s-au exercitat asupra sa” ,
ajung la concluzia că fără a identifica originea normelor și instituțiilor juridice din dreptul
național, nu este posibil de înțeles până la urmă legislația actuală.20
Evoluția actuală a dreptului, intercalează numeroase norme de drept public în ramura
dreptului privat și invers, prin aceasta deviindu -se de la concepția romană clasică a divizării

19 AVORNIC Gh.Teoria generală a dreptului. Ediția a II -a. Cartier, 2004, p. 407
20 GRECU R., MIHALACHE Iu. Recepționarea unor norme și instituții din dreptul roman în legislația civilă și
penală a Republicii Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2012, nr.9, p.8

23 dreptului, așa încât doctrinarii uneori includ una din ramurile dreptului c onsiderată de drept
privat în ramura dreptului public.
În contextu l de mai sus , dreptul roman reprezintă temelia pe care s -a format sistemul
juridic al Republicii Moldova. După cum afirmă autorii menționați supra Grecu R. și Mihalache
Iu., știința juridică romano -bizantină a avut cea mai mare influență asupra pro cesului de creare a
dreptului Republicii Moldova . Deși au trecut mai bine de 2.000 de ani de atunci, numeroase legi,
documente, contracte, noțiuni și principii alcătuite de juriștii romani au rămas perfect valabile. Și
aici v -om enumera cele mai importante dintre acestea:
 Vasilicalele . În perioada anilor 531 -565 d. H. împăratul roman Justinian (527 -565 d. H.)
a promulgat și a editat o întreagă serie de legi adunate în așa -numitul Corpus juris civilis, care
era compus din marile lucrări: Codex Justinianus, Digeste, Institute, Novele. Ulterior, toate
aceste legi au fost culese și adunate în circa 60 de cărți, repartizate în 6 volume, de împărații
Leon și Constantin (anii 886 -893), căpătând denumirea de Libri Basilicorum (Cărți împărătești,
Basilice, Vasilical e), unele dintre care sunt împărțite în titluri, acestea din urmă în capitole, la
rândul lor divizate în paragrafe. În secolele XII -XIII, pentru a facilita folosirea acestui vast
material, au fost alcătuite rezumate alfabetice (sinopsis -uri). Alcătuitorii, în redactarea
Vasilicalelor, au folosit mai des Digestele și Novelele și, într -o măsură mai mică, Instituțiile și
Codul. Alte izvoare ale Vasilicalelor au fost Prohironul și Epanagoga. Cuprinsul Vasilicalelor
privește în mare parte dreptul civil, dreptul penal, dreptul procesual, dreptul canonic, inclusiv
dispoziții aparținând altor ram uri ale dreptului .
 Hexabiblul lui Armenopol . Dintre multiplele culegeri de legi care își aveau originea în
dreptul bizantin, cea mai răspândită și pe larg folosită în spațiu l românesc a fost Hexabiblul lui
Armenopol (Promptuarium juris civilis – după titlul latin21), cunoscut la noi și sub denumirea de
Manualul de legi al lui Armenopol sau Codul lui Armenopol. Această culegere de legi, întocmită
de un judecător grec din Saloni c, pe nume Constantin Armenopol (Harmenopulos – 1320 -1383),
cuprindea șase cărți (de unde a căpătat și denumirea de Hexabiblu) și era o prescurtare din legile
greco -romane. Istoricii consideră anul 1345 drept an al întocmirii acestei colecții care avea
următoarea denumire: Manualul de legi numit Exabiblul extras de pretutindeni și orânduit în
formă de rezumat, astfel alcătuit de prea respectatul păzitor al legii și judecător al Tesalonicului,
Constantin Armenopol. La redactarea Manualului, Armenopol a menți onat citatele din originalul
colecțiilor legilor folosite. Cu toate că era o culegere prescurtată a Vasilicalelor, Hexabiblul
cuprindea toate instituțiile dreptului civil și a fost redactat în 2344 articole.

21 SMOCHINĂ, A . Istoria Universală a Satului și dreptului: Epoca Antică ș i Medievală . Chișinău: 2002, p. 104

24 La sfârșitul Hexabiblului, Armenopol a inserat ș i unele Legi funciare, extrase, așa cum
susținea, din cărțile împăratului Justinian. Legile funciare constituiau 10 titluri, printre care se
enumeră cele: despre pământ, furt, păstori, răspundere pentru prejud iciu cauzat de animale,
despre sate, despre rob i, construcții noi ș.a. Hexabiblul mai conține și așa -numitele Alte legi,
înmănuncheate în trei titluri. Primul titlu, Despre funcții, reglementa dreptul și obligațiile câtorva
funcționari înalți ai imperiului. Titlul doi conținea unele norme extrase din P andecte — diferite
hotărâri ale dreptului vechi roman. Titlul trei se numea Despre însemnătatea cuvintelor.
În contextul de mai sus, este r emarcabilă afoirmația autoarei Aramă E. care ne spune că
formarea dreptului contemporan s -a produs sub influența a do uă izvoare principale de drept,
dreptul scris și dreptul nescris , de altfel, fapt caracteristic pentru majoritatea altor sisteme de
drept din familia dreptului scris. Dualitatea izvoarelor juridice ale dreptului civil din familia
dreptului scris își are ră dăcinile în dreptul roman. Astfel, celebrele Institutiones arată: “ Constat
autem jus nostrum quo utimur aut ex scripto, aut ex non scripto ” (La noi dreptul este scris sau
nescris. Instit., De jure naturali, I, 2, §3, ab initio) .22
Caracterul dublu al izvoar elor de drept pe teritoriul Republicii Moldova a fost constatat
încă de Dimitrie Cantemir (1673 -1723), în celebra lucrare “Descriptio Moldaviae”. În acest
valoros studiu domnitorul și cercetătorul moldovean, referitor la izvoarele dreptului nostru
privat, arată: “Un dublu drept a luat ființă la moldoveni și anume unul bazat pe edictele
împăraților greci și romani, precum și de hotărârile consulilor, și altul nescris, pe care l -am putea
denumi într -adevăr obiceiul pământului și chiar de însăși populația auto htonă este denumit cu
cuvântul slavon obicei, care obicei, ori datină înseamnă. Dar, așa cum aceste obiceiuri, care nu
au nici un text scris, permițând judecătorilor posibilitatea de a anula sensul adevărat și chiar a nu –
l respecta , de acei juri cumpărați” .
Este știut faptul că din anul 1812 (anul anexării Basarabiei la Imperiul Rus) pe teritoriul
Basarabiei s -a aplicat legislația rusă, care în mare parte era confuză și incompatibilă cu realitățile
sociale din acest teritoriu. Cu referire la acest aspect, a dăugăm că întrucât legăturile între
Basarabia și Moldova de peste Prut nu puteau fi totalmente rupte, oricât și -ar fi dorit -o rușii (le -a
reușit acestora doar sub aspect politic prin răpirea ei de la trupul Principatului Moldova),
autoritățile țariste au a cceptat aplicarea în justiția din Basarabia a Codului Andronache Donici,
editat doi ani mai târziu după evenimente le de la 1812, ca fiind cel mai adecvat pentru termenul
de “legiuiri locale”.

22 ARAMĂ E. Istoria dreptului românesc. Chișinău: 2003, p. 64

25 În fine, un timp relativ scurt, între 1818 și 1826, justiția din Basarabia a aplicat și Codul
Calimach, editat în 1818, precum și alte legi nespecificate în memoriul Tribunalului civil și
confirmate de Consiliul Suprem. Bănuim că acele „alte legi” neprecizate de Tribunal erau tocmai
actele emise de domnitori moldoveni — Hrisoave, Așezămin te, Anafore, Porunci etc., care
ajutau Tribunalul civil, justiția în general, la înțelegerea corectă a obiceiului pământului, a unei
sau altei norme a dreptului românesc aplicat în Basarabia.
Însă anul 1918, în ziua votării de către Sfa tul Țării a Declarației de Unire a Basarabiei cu
Vechiul Regat (27 martie), guvernul român l -a trimis la Chișinău, cu statut de reprezentant al
guvernului pe lângă instanțele judecătorești din Basarabia, pe Vespian Erbiceanu, în vederea
studierii legislați ei și justiției din Basarabia. Constatând starea jalnică a dreptului basarabean,
acesta creează o comisie de unificare legislativă care studiază oportunitatea inițierii procesului de
abrogare a legislației ruse prin înlocuirea acesteia cu legislația română .
În urma discuțiilor purtate în Comisia de unificare și în Cercul de studii juridice din
Basarabia (înființat la 9 februarie 1919 și din care făceau parte toți magistrații și avocații din
Basarabia), s -a ales următoarea soluție. Referitor la legile din d omeniul dreptului privat — s-a
decis păstrarea în continuare a legilor locale basarabene, inclusiv cele ruse introduse aici, dar
aplicarea lor să fie îmbrăcată în forme procedurale românești, întruc ât fondul legilor locale, fiind
de origine romano -bizantin ă, se identifica cu cel român, dar și extinderea unor prevederi din
legislația română necesare exercitării justiției din Basarabia. Concomitent, în ceea ce privește
legile de drept public — administrative, penale, fiscale etc., deoarece ele nu ating direct structura
vieții sociale, patrimoniale și de familie și nimeni nu poate invoca drepturi câștigate sau a se
prevala de efectele contractelor încheiate anterior, s -a decis abrogarea lor, care putea fi efectuată
relativ ușor, fără a produce dificultăți în me diul juridic și social basarabean.
Privilegiul de a aplica legislația română în Basarabia a durat până la 23 august 1944 (cu
excepția ocupației sovietice din 1940 -1941), iar în anii care au urmat, pe teritoriul dintre Prut și
Nistru s -a aplicat cu desăvârș ire legislația sovietică.
După proclamarea independenței Republicii Moldova, legislația a suportat schimbări
semnificative tocmai în anul 2002, prin adoptarea Cod civil23 și penal24. Printre ultimele

23 Codul civil al Republicii Moldova /Legea nr. 1107 -XV din 6 iunie 2002. Monitorul Oficial al RM, 2002, nr.82 -86,
art. 199. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085 (vizitat la 14.01.2019)
24 Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.985 din 18.04.2002. Republicat în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.72 -74 din 14.04.2009

26 evenimente succedate se numără și modernizarea Codul civil al Republicii Moldova prin Legea
nr. 133 din 15.11.2018 , textul căreia a intrat în vigoare la 1 martie 2019.25
Cea mai valoroasă sursă indirectă de inspirație pentru echipa de lucru au constituit -o Codul
și Digestele împăratului roman Iustinian. Spunem “su rsă indirectă”, deoarece la elaborarea
proiectului de lege, alături de profesorii moldoveni, o contribuție semnificativă au adus experții
germani, francezi, români și ruși. Datorită lor, numeroase norme și categorii juridice de origine
romanică, care se re găsesc în legislația altor state, au fost recepționate în dreptul național.
Cu referire la Digeste (din latină Digesta , iar din greacă Pandecta ), acestea conțin extrase
din operele celor mai de seamă juriști romani, puse în concordanță cu structura societă ții sec. al
VI-lea d.Hr. Salvând de la pieire textele multor juriști clasici, Digestele lui Iustinian reprezintă
cea mai importantă colecție de drept roman care. de -a lungul secolelor, a format o sursă de
inspirație pentru teoreticienii și practicienii din întreaga lume.26
A studia felul în care legislația Romei Antice a fost preluată în sistemul de drept al
Republicii Moldova nu este o misiune simplă. În acest sens, profesorul Victor Volcinschi, după o
cercetare profundă a corelației dintre dreptul roman și legislația națională, a remarcat faptul că un
număr mare de principii, instituții și norme juridice din legislația romană au fost recepționate în
legislația Republicii Moldova, dar a face o analiză câtuși de succintă a acestora în limita unor
articole ști ințifice este practic imposibil. În perspectivă, considerăm că o abordare mai amplă a
fenomenului recepționării dreptului roman ar fi posibilă la nivelul unor cercetări monografice
sau a unor teze de doctor în drept.

2.2 Transpunerea categoriilor juridice de origine romanică în dreptul contemporan
al statelor UE

În decursul evoluției istorice, majoritatea sistemelor naționale de drept au recepționat
elemente din legislația altor state, iar fenomenul recepționării continuă și în zilele noastre. Se știe
că juriștii romani au creat alfabetul dreptului, elaborând definiții, principii și instituții juridice
care, fiind integrate într -un sistem de drept armonios, au ajuns până în prezent.
Transpunerea categoriilor juridice de origine romanică în dreptul francez . Sistemul
național german și sistemul na țional francez constituie pilonii de bază ai familiei romano –
germanice. Cele două sisteme au la bază 3 elemente: dreptul roman, care a fost receptat diferit,
dreptul germanic, reprezentat de cutumele locale, și ele diferite, și dreptul canonic. Dreptul

25 Codul civil al Republicii Moldova. Legea nr. 1107 -XV din 06.06.2002. Republicat: Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.66 -75/132 din 01.03.2019
26 HANGA V. Instituțiile lui Iustinian (Iustiniani Institutiones). București: Lumina Lex, 2002, p.5

27 roman nu a fost receptat în Fran ța ca drept obligatoriu – ratio imperrii, ci ca drept care își trage
puterea din convingerea emanată de juste țea solu țiilor pe care le oferea, din logica specifică
poporului ce îl crease – ratio rationis. El a pătruns în cutume neindividualizat, căci puterea
politică nu accepta, oficial, ca un drept străin să opereze în Franța, unde regele se conducea după
regula le roi est empereur en son royaume. Cutumele, pe lângă faptul că erau incomp lete, erau și
nesigure și, în mare parte, necunoscute, atât în Germania, cât și în Fran ța.
După cum afirmă V. Volcinschi, procesul de recepționare a Dreptului privat roman de
către statele Europei continentale are o istorie multiseculară. Chiar și exemplul cel mai strălucit
de recepționare a înțelepciunii juridice din Roma Antică, precum este Codul civil francez din
1804, are deja vârsta de peste două secole. Însă, acest proces continuă și în zilele noastre.
Autorul Baltag D. a subliniat trăsăturile – carac teristici incontestabile ale Codului Civil
francez: caracterul unitar al întregii reglementări; metoda calitativ – nouă în redactarea normelor;
precizia și claritatea limbajului folosit, deși este opera de concepție și redactare a mai multor
persoane; stru cturarea reglementării; accesibilitatea dispozițiilor pe care le cuprinde.27
În martie 1804, Napoleon a semnat codul, care nu a fost niciodată abrogat, deși a suferit,
de-a lungul vremii, numeroase modificări. Codul rezerva 1766 articole dreptului de propri etate;
dreptul persoanei era reglementat în 500 de articole; succesiunile cuprindeau reglementări bazate
pe principiile revol uției: dreptul la testament, rezerva testamentară; familia era legitimă, dar
femeia nu avea putere juridică asupra bunurilor famili ale. Principiile revolu ției n u au fost
preluate în întregime: femeia era lipsită de drepturi față de bărbatul ei, succesiunea se deferea cu
prioritate rudelor, chiar fraților, în defavoarea soției; copiii nelegitimi nu erau egali cu copiii
rezulta ți din c ăsătorie; codul penal reintroduce „moartea civil ă” pentru condamna ții la pedepse
grele etc.
Transpunerea categoriilor juridice de origine romanică în dreptul german . Încă de la
înfiin țarea sa, în Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană s -a aplicat, în principiu, dreptul
roman. Spunem în principiu, căci dreptul obișnuielic a rămas valabil, în sensul că se aplica mai
întâi dreptul local și apoi dreptul comun, care era dreptul roman. Receptarea dreptului roman s -a
făcut și pe calea organizării judiciare. În Ge rmania judecătorii apelau pentru rela ții la oamenii de
știință juriști; ei nu cunoșteau obiceiul local, căci el nu era codificat ca în statele scandinave și
nimeni nu -l studia systematic pentru a -l face accesibil măcar judecătorilor.
În statele germane s -a folosit o practică numită „trimiterea dosarului”, prin care judecătorii
trimiteau cazul la facult ățile vremii, pentru ca acestea să dea o sentin ță. Dar facult ățile studiau

27 BALTAG D. Teoria generală a dreptului: Curs universitar. Chișinău: ULIM, 2010, p. 132

28 dreptul roman, deci ele nu propuneau o solu ție străină de acest drept. Carol al V -lea desăvârșește
organizarea juridică a imperiului, promulgând, în anul 1532, Constitutio Criminalis Carolina,
care combina prevederi din Codul lui Justinian cu tradițiile locale.
Transpunerea categoriilor juridice de origine romanică în dreptu l italian. După
destrămarea Imperiului Roman de Apus, teritoriile Italiei au cunoscut dreptul roman de factură
bizantină sau dreptul german adus de popula țiile germanice ocupante. În 1796, trupele
revolu ționare franceze au creat pe teritoriul actual al Italiei mai mult e state libere, care au devenit
apoi dependente de Napoleon. Starea de dependen ță a făcut ca o mare parte a acestor stătule țe să
preia legile franceze, mai ales, după apari ția Codului Civil și a celui Comercial. Codul civil
italian a fost adoptat la 5 iuni e 1865; totodată, un nou cod comercial, care a abrogat codul
introdus de Napoleon, a intrat în vigoare în 1882.
Deși original, codul civil italian era în mare parte o variantă a codului francez. El se
deosebește de Codul civil francez în special, în ceea c e privește căsătoria; consacra numai
căsătoria civilă și nu admitea divor țul, problemă care a fost mult timp negociată cu Vaticanul.
Prin Acordul de la Latran, din 11 februarie 1929, revizuit la 18 februarie 1984, s-a convenit ca
statul italian să admită î ncheierea căsătoriei în concordan ță cu condi țiile dreptului catolic, ceea ce
implica neadmiterea divor țului. Codul a fost reînnoit, în 1942.
Specific acestui cod este libertatea de formă pentru încheierea căsătoriei; dreptul comercial
este inclus în dreptu l civil; după exemplul elve țian, au fost incluse în codul civil și rela țiile de
muncă, ce cuprind toate formele de activitate – manuală, intelectuală , ca și dreptul de crea ție,
exercitată corporatist sau individual. La 1 decembrie 1970, pe baza unui refer endum în care 59%
dintre participan ți au aprobat Legea Fortuna -Bastini, în Italia s -a introdus legal divor țul.
Transpunerea categoriilor juridice de origine romanică în dreptu l spaniol. Specific
Spaniei este faptul că influen ța dreptului roman s -a exercita t aici nu pe calea receptării lui, ca la
germani, și nici pe cale procedurală, ca la francezi, ci pe cale doctrinară.
Ca peste tot în Europa Medievală, și în statele spaniole a predominat obiceiul local, dar,
spre deosebire de alte state europene, aici obi ceiul a fost de timpuriu codificat. Este vorba de acel
Fuero Juzgo, care a fost întocmit în secolul VII și s -a aplicat aproape cinci secole. Codul civil
spaniol a fost adoptat abia în 1889, chiar după unele coduri adoptate în America Latină.
Concep ția codu lui este originală: el nu se aplică în provinciile în care există dreptul foral; o
altă caracteristică specifică numai acestuia este faptul că dă prioritate cutumei, în sensul că se
aplică normele codului civil doar în lipsa obiceiului juridic. Codul spani ol a fost influen țat de
codul francez, de codul italian și de codul portughez, preluând, totodată, o mare parte din
cutumele locale, și s -a fondat prin normele canonice.

29 El a influen țat, la rândul său, codurile civile din Cuba, Honduras, Panama, Porto Rico .
Codul civil spaniol cuprinde câteva păr ți: persoanele, bunurile și proprietatea, modul de a
dobândi proprietatea, obliga țiile și contractele. Codul din 1889 prevedea numai căsătoria
religioasă, dar legile actuale recunosc două feluri de căsătorii, canoni că și civilă.
Transpunerea categoriilor juridice de origine romanică în dreptul scandinav. Dreptul
roman a pătruns și în statele scandinave, în primul rând prin universit ăți. Studen ții suedezi și
danezi au studiat în secolul XVII la universită țile germane. Pe de altă parte, în statele nordice s –
au înfiin țat universit ăți în care se preda dreptul roman.
Statele nordice au o istorie aparte, cu multe trăsături comune, ceea ce face ca dreptul
scandinav să fie relativ unitar în toate statele nordice. Danezii au î ntocmit, în 1683, un cod care,
practic, a fost copiat de Norvegia, în 1867, pentru că ambele state aveau același rege, Cristian al
II-lea. În Suedia primul cod apare în 1734. Islanda nu are cod civil, ea aplică legile norvegiene și
daneze.
Cel mai bine cun oscut este codul suedez, deși limba suedeză are o circula ție mai
restrânsă. Codul suedez nu este un cod civil, ci un cod de legisla ție; el cuprinde sub formă de
titluri, materii diferite: căsătoria, succesiunea, imobilele, construc țiile, comer țul, infrac țiuni și
pedepse, procedura judiciară.
O trăsătură generală a dreptului suedez, ca și a dreptului scandinav, de altfel, este rolul
important ce se acordă cutumei. În dreptul scandinav, cutuma trebuie să fie confirmată
judecătorește, ceea ce o aseamănă cu Com mon Law. Începând din 1879 a avut loc o ac țiune de
unificare legislativă între Danemarca, Suedia, Norvegia, la care s -au alăturat Finlanda și Islanda.
Ca urmare, în materie de căsătorie, de drept civil, drept comercial, legisla țiile lor sunt identice.
Transpunerea categoriilor juridice de origine romanică în dreptul elvețian. Dreptul
elvețian actual este codificat, dar codurile sunt scrise în patru limbi oficiale: germana, franceza,
italiana și retroromana. Dreptul elve țian s -a constituit sub influen ța dre ptului roman și a
cutumelor germanice, dar dezvoltate de statele independente, care erau cantoanele. Dreptul
privat, în Elve ția, se compune din codul civil elaborat în 1907, modificat din 1952 de 15 ori,
completat cu un cod al obliga țiilor. Elve ția are dis poziții complementare de execu ție a codului
civil, care cuprind: dreptul persoanei – starea civilă și dreptul de asociere; dreptul familiei –
înregistrarea căsătoriilor, adop țiunea, autoritatea parentală; drepturile reale – proprietatea
funciară, proprieta tea asupra navelor și aeronavelor; dreptul străinilor de a achizi ționa bunuri
imobiliare, proprietatea mobiliară; gajul – imobiliar și mobiliar; registrele funciare și
măsurătoarea cadastrală.

30 Codul obliga țiilor reglementează: responsabilitatea pentru fapt ele ilicite; executarea
obliga țiilor; vânzarea și schimbul etc. Elve ția folosește aceleași prevederi pentru rela țiile civile și
cele comerciale, neavând coduri separate pentru acestea. Codul are 5 căr ți – persoanele, dreptul
familiei, succesiunile, dreptur ile reale și, cum am văzut, un cod aparte, care formează cartea a V –
a, codul obliga țiilor.
În cazul României , vechiul Cod Civil român adoptat in 1864, intrat în vigoare la 1
decembrie 1865, a reprezentat până la intrarea în vigoare a noului Cod Civil actul normativ care
cuprindea principalele norme ale dreptului civil român. Elaborat în anul 1864 după modelul
Codului Civil francez din 1804 (Codul Napoleon) și după proiectul de Cod Civil italian, vechiul
Cod Civil a fost abrogat, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Civil român.
Deci, începând cu 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod Civil . Noul Cod Civil
încearcă prin normele sale să răspundă nev oilor concrete ale societă ții româneș ti actuale și
realităților europene contemporane. Noul Cod Civil se dorește astfel a fi un instrument modern
de reglementare a rela țiilor sociale semnificativ mai dezvoltate ca cele existente la momentul
adoptării vechi ului Cod Civil. La elaborarea noului Cod Civil a fost avut în vedere un număr
important de instrumente normative naționale și internaționale. Astfel, noul Cod Civil corelează
dispoziții ce izvorăsc din tradiția durabilă a Codului Civil român din 1864 și a Codului Civil
francez de la 1804 cu prevederile conținute de instrumente comunitare și internaționale, cât și cu
actualul cadru legislativ intern, filtrând normele de bază în lumina soluțiilor oferite constant de
doctrină și ju risprudență de -a lungul anilo r.28 Principalele reglementări urmărite și preluate în
parte de noul Cod Civil din legisla țiile altor state sunt în principal cele cuprinse în Codul Civil al
provinciei Quebec din Canada, Codul Civil francez, Codul Civil italian, Codul Civil spaniol,
Codul Civil elve țian, Codul Civil german, etc. Dintre toate sursele de inspirație avute în vedere la
elaborarea noului Cod Civil, Codul Civil din Quebec a avut influența cea mai semnificativă, fiind
preluat ca model de noul Cod Civil. În acest sens, noul Cod Civ il a preluat un număr important
de noțiuni și instituții reglementate de Codul Civil din Quebec, cea mai importantă dintre ele
fiind concepția monistă.

28 BUTA G h. Noul Cod civil și unitatea dreptului privat, Noul Cod Civil. Comentarii, ed. a II -a, ed. Universul
Juridic, 2011, p. 19

31 Capitolul III. DIVERSITATEA FORMELOR DE RECEPȚIONARE A
DREPTULUI ROMAN ÎN SISTEMUL DE DREPT AL REPUBLIC II
MOLDOVA

3.1 Recepționarea instituții lor de origine romanică în Codul Civil al Republicii
Moldova

Un loc aparte în sistemul legilor ca izvoare ale dreptului civil îl ocupă Codul civil. Codul
civil, fiind o lege amplă, complexă, sistematizată, este cons iderat principalul izvor al dreptului
civil, fără a ignora existența unei alte legi, care reglementează raporturile juridice civile. Deși
este considerat principalul izvor de drept civil, Codul civil, conform legislației Republicii
Moldova, nu are superior itate față de alte legi organice.
În materia recepționării instituțiilor de origine romanică în Codul Civil al Republicii
Moldova, spunem că în Codul civil au fost preluate instituții din dreptul roman precum:
capacita tea juridică a persoanei (art.17 -25), bunurile și drepturile reale (art.284 -511), obligațiile
(art.512 -1431).29
Pe prim plan a anlizei din prezentul paragraf, va fi plasată instituția capacității juridice a
persoanei . La moment, teoria capacității juridice nu a elaborat idei și concepții princ ipial noi.
Însă trebuie să menționăm faptul că odată cu modificările ce au avut loc în legislația civilă, și
anume, adoptarea Codului civil al Republicii Moldova, la 06.06.2002 prin Legea nr. 1107 -XV,
interesul față de această instituție juridică a dreptul ui civil a crescut substanțial, atât din punct de
vedere teoretic, cât și practic. Acest fapt este condiționat, în special, de legalizarea unor categorii
de raporturi de drept civil, precum și de întemeierea noilor instituții în dreptul civil. Prin urmare,
stabilirea caracterelor speciale ale capacității civile a unor categorii de participanți la raporturile
juridice obține o deosebită importanță.
Dacă în prezent toți oamenii sunt egali, indiferent de vârstă, sex, origine socială,
naționalitate sau religie (art.16 Constituția RM), în dreptul roman a existat o situație diferită,
deoarece societatea romană era împărțită în oameni liberi și sclavi. Persoan ă – era considerat ă
ființa uman ă capabil ă să fie subiect de drept , adică să dobândeasc ă drepturi și să-și asume
obliga ții. Dețineau aceast ă calitate numai oamenii liberi , respectiv doar ei puteau avea drepturi și
obliga ții față de stat, puteau să se căsătoreasc ă conform dreptului roman , să-și lase ca moștenire
averea etc.

29 VOLCINSCHI V. Recepționarea unor principii, instituții și norme juridice din Dreptul privat roman în noul Cod
civil al Republicii Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2009, nr.10 -12, p.12

32 În condițiile dreptului privat roman s ubiectul de drept era desemnat prin termenul persona ,
termen care la originea sa, atât la grecii antici, cât și la romanii antici semnifica masca sub care
actorul își juca rolul pe scenă în timpul spectacolului. Sensul juridic dobândit ulterior de cuvântul
persona nu exclude simbolismul inițial al termenului, ci, dimpotrivă, confirmă rolul social al
omului, capacitatea juridică fiind aptitudinea de „a ju ca” un rol în viața juridică . Cu alte cuvinte,
în viața juridică, oamenii nu sunt prezentați în sens prop riu, ci în rolul lor tipic, recunoscut de
către ordinea de drept adecvat pentru raporturile juridice corespunzătoare.
Deci, aptitudinea persoanelor de a participa la viața juridică se numea capacitate juridică și
era desemnată în terminologia romană prin c uvântul caput (de la cap – partea cea mai
semnificativă a activității omului). Așadar, pentru ca cineva să poată lua parte la un raport
juridic, era necesar să fie persoană, iar pe cale de consecință – să aibă și capacitate juridică. La
rândul ei, capacita tea juridică putea fi deplină și redusă. Capacitatea deplină o avea persoana care
îndeplinea cumulativ trei condiții: om liber (status libertatis) , cetățean roman (status civitatis) și
șef de familie (pater familias) , de unde se poate ușor înțelege că foar te puține persoane întruneau
cerințele sus -menționate, astfel încât majoritatea oamenilor liberi (cetățenii care nu erau șefi de
familie, latinii, peregrinii, dezrobiții, colonii), deși erau persoane, aveau o capacitate juridică
redusă.
Se putea întâmpla u neori ca persoana să aibă capacitate juridică deplină, dar să devină
bolnavă psihic, să consume excesiv băuturi alcoolice, să fie în stare de neputință cauzată de
bătrânețe etc. În asemenea situații, persoanei i se acorda o capacitate juridică redusă. De
asemenea, capacitatea juridică putea fi redusă drept urmare a unui comportament neadecvat,
precum imoralitatea, luxul ieșit din comun, întocmirea de scrisori ofensatoare la adresa cuiva,
condamnarea pentru săvârșirea unei crime.30 Reducerea capacității avea ca efect restrângerea
unor drepturi, cum ar fi lipsirea de dreptul de a vota, interdicțiile de a ocupa anumite funcții în
stat, de a vinde și a cumpăra, de a se adresa în judecată etc.
Art 17 din CC al RM spune că p ersoană fizică este omul, privit individu al, ca titular de
drepturi și de obligații civile. Omul, luat individual, ca persoană fizică, participă la cele mai
variate genuri de raporturi juridice. Dintre acestea un loc central îl ocupă raporturile juridice
civile, la care persoana fizică participă ca subiect de drept, acest fapt argumentând studiul inițiat
în prezentul paragraf. Numai oamenii pot fi subiecți ai unor raporturi juridice civile, conduita
umană fiind unicul obiect al reglementării juridice.

30 MURZEA C. Drept roman, ed. a II -a, All Beck, București, 2003, p .65

33 Sintagma subiect de drept desemnează în egală măsură „atât participantul la raporturi
juridice – titularul de drepturi și obligații, cât și vocația unui atare titular de a participa la
asemenea raporturi, concretizată în aptitudinea de a -și pune în valoa re drepturile și obligațiile ce –
i sunt recunoscu te, respectiv impuse” .31
Una dintre problemele fundamentale în analiza capacității de folosință din perspectiva
Codului Civil actual și al Dreptului Preivat roman o constituie stabilirea cu certitudine a
momentului începutului și încetării capacității de fo losință. Acest fapt garantează în primul rând,
realizarea capacității de folosință, totodată asigurând protecția drepturilor subiective ale
persoanelor fizice, ca parte constitutivă a capacității de folosință.
Determinarea concretă și strictă a momentului de început al capacității de folosință
constituie acel fapt prin care capacitatea de folosință își dezvăluie caracterul său, se descoperă în
toată plenitudinea sa, delimitându -se de alte instituții juridice. Legiuitorul autohton începe prin a
da un răspuns vag, dar determinabil, stabilind că momentul începerii capacității de folosință este
nașterea omului. Or, procesul nașterii este unul deloc simplu.
În același timp, legiuitorul, într -un fel evită a ne relata care anume este acest fapt sau
această dată con cretă, sau un alt moment posibil. Marea majoritate a autorilor32 de obicei
concretizează aceste fapte. Este vădit că pentru a dobândi capacitatea de folosință, o condiție
prealabilă este existența de fapt a persoanei. Iar pentru aceasta este necesar ca ea s ă fie născută,
chiar dacă viața acesteia a durat extrem de puțin.
Începând cu ultima perioadă a Republicii, în Roma antică individul era considerat născut
din momentul desprinderii acestuia de mamă, desprindere naturală sau care a avut loc prin
intervenție chirurgicală. Pentru a dovedi existența vieții la copil, sabinienii considerau suficient
ca nou-născutul să fi manifestat vreun semn oarecare de viață, pe când proculienii cereau ca
acesta să dea anumite semne de viață (să strige). Copilul născut mort era considerat ca și
nenăscut, iar conform Legii celor XII Table, moștenirea ce i -ar fi revenit în calitate de succesor
era transmisă altui succesor.
De regulă, se considera că capacitatea de folosință apare din momentul nașterii, în
jurisprudența romană fiin d pe larg discutat și statutul copilului conceput ( conceptus ). Copilul
conceput putea fi recunoscut ca și născut în cazul în care cu privire la persoana decedată avea vre
un interes succesoral. Față de copilul conceput putea fi instituită curatelă, care ac orda curatorului
drepturi identice cu cele ale tutorului.

31 COSTIN M.N. Marile instituții ale dreptului civil român. Persoana fizică și persoana juridică . – Cluj-Napoca:
Dacia, 1984, p. 9
32 BAIE Ș S., RO ȘCA N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică . – Chișinău: Cartier juridic,
2004, p. 268

34 Pentru a recunoaște copilului conceput aceste drepturi, romanii au purces la ficțiune, în
temeiul căreia copilul conceput era deja considerat o persoană. Dar această ficțiune avea efecte
juridice do ar în cazul în care copilul se năștea viu. Nașterea în sens juridic, conform dreptului
roman, presupunea următoarele condiții:
– desprinderea fătului de mamă, care a avut loc în mod natural sau prin intervenție
chirurgicală ( la sfârșitul perioadei Republi cii);
– să se nască viu, indiferent de faptul cât timp acesta a trăit după naștere;
– copilul trebuie să fie viabil, apt pentru a trăi, adică să nu fie abortus ;
– să nu fie monstrum , prodigium , contra formam humani generis ;
– să fie născut de la o mamă lib eră;
– recunoașterea lui în calitate de subiect de drept să fie doar în interesul copilului.
Actualmente marea majoritate a legislațiilor atât ale statelor cu sistem continental, cât și ale
celor cu sistem anglo -saxon au preluat instituția recunoa șterii ca pacității de folosință copilului
conceput, presupunând tratări diferite. Urmînd exemplul romanilor, în Codul civil al Republicii
Moldova s -a stabilit că capacitatea de folosință a persoanei începe de la naștere (art.18 alin.(2),
iar momentul nașterii se pr obează, de regulă, cu actul medical eliberat de instituția medicală, în
care se consemnează anul. luna, ziua, ora și minutul producerii evenimentului.
Codul civil al Republicii Moldova a recepționat și instituțiile juridice de tutelă și curatelă .
prevăzute în Digestele lui Iustinian (Dig.26.1 -10).33 În Codul civil, instituțiile respective poartă
aceleași denumiri, scopuri și funcții precum în Digeste .
Conform art 33 din CC al RM, tutela se instituie asupra minorilor în vîrstă de pînă la 14
ani. Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se află sub tutelă și încheie fără mandat
în numele și în interesul ei actele juridice necesare. Iar conform art 34 din CC al RM, c uratela se
instituie asupra minorilor cu vîrstă cuprinsă între 14 și 18 ani. Curatoru l își dă încuviințarea la
încheierea actelor juridice pe care persoana fizică ce se află sub curatelă nu are dreptul să le
încheie de sine stătător. Curatorul ajută persoana care se află sub curatelă în realizarea drepturilor
și îndeplinirea obligațiilor ș i o protejează împotriva abuzurilor unor terți.
Spre deosebire de Codul civil al Republicii Moldova, legislația din Roma Antică prevedea
și măsuri specifice de răspundere a tutorilor și curatorilor pentru exercitarea necuvenită a

33 GRECU R., MIHALACHE Iu. Recepționarea unor norme și instituții din dreptul roman în legislația civilă și
penală a Republicii Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2012, nr.9, p.9

35 obligațiilor sau pentru ab uzurile comise în această activitate. Autorul Volcinschi V. ne spune că
ar fi cazul de completat Codul nostru civil cu asemenea norme.34
Codul civil al Republicii Moldova a recepționat din dreptul roman și instituția juridică a
drepturilor reale asupra lucr urilor altuia (iura in re aliena) , prevăzută în Digestele lui Iustinian la
partea a VlI -a, fragm.1 -9 (Dig.7.1 -9) și în cartea a VIII -a, fragm.1 -6 (Dig.8.1 -6). Toate aceste
drepturi reale au fost recepționate în Codul nostru civil cu aceleași denumiri (uzuf ructul –
art.395 -423, uzul și abitația – art.42 -44, servitutea predială – art.428 -442, superficia – art.443 –
453), cu aceeași natură juridică, asupra acelorași obiecte, având la baza constituirii sale aproape
aceleași acte și fapte juridice, cu aproape acel ași conținut al raporturilor juridice.
Cu referire la instituția uzufructului , spunem că din punct de vedere terminologic, cuvântul
uzufruct provine de la latinescul uzufructus , unirea cuvintelor latine usus (folosire) și fructus
(fructe), ceea ce înseamn ă un drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun ce îi
aparține altei persoane și care trebuie să -l restituie la încetarea acestui drept. Noțiunea de
uzufruct în doctrină este studiată ca un drept esențialmente vremelnic ce conferă uzufr uctuarului
puterea de a exercita asupra lucrului altuia unele atribute ale proprietății și anume cele cuprinse
în jus utendi et fruiendi .
Conform art. 395 alin.(1) C.civ., „Uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a
folosi pentru o perioadă d eterminată sau determinabilă bunul unei alte persoane (nudul
proprietar), de a culege fructele bunului întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a -I
conserva substanța. Uzufructuarul are dreptul de a poseda bunul, nu și de a -l înstrăina”. Aceasta
este o interpretare clasică a conceptului de uzufruct, care scoate în relief două din caracterele
principale ale acestuia: că este un jus in re aliena și că nu comportă facultatea de a dispune de
lucru. Altfel spus, dreptul de uzufruct este un drept real pri ncipal de folosință, derivat al
dreptului de proprietate al proprietarului, însă spre deosebire de proprietar, uzufructuarul deține
acest drept mai limitat, fiind însoțit de obligația de a conserva substanța bunului folosit.
Ca și majoritatea instituțiilor juridice ale dreptului civil, dreptul de uzufruct își are originea
în dreptul privat roman. Uzufructul ( usufructus) împreună cu uzul (usus) și abitația ( habitatio ),
care sunt specii reduse de uzufruct, se numeau în antichitate și se mai numesc în unele țăr i
(Canada, Ucraina, Rusia) și astăzi servituții personale. Dreptul privat roman a cunoscut două
categorii mari de servituți: servituțile prediale și servituțile personale. Denumirea de servitude
predială provine de la cuvântul predium (moșie, latifundie, f ond, teren de pământ), grație faptului
că se referă la terenuri sau alte bunuri imobile legate în mod durabil de acestea. În perioada cea

34 VOLCINSCHI V. Recepționarea unor principii, instituții și norme juridice din Dreptul privat roman în noul Cod
civil al Republicii Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2009, nr.10 -12, p.12

36 mai veche a dreptului roman servituțile prediale erau singura categorie de drepturi reale asupra
bunurilor altuia, rel ațiile din cadrul lor se reglementau doar prin normele sistemului jus civile .
Denumirea de servituții personale provine de la caracterul personal al acestora.35
Uzufructul se considera cel mai larg drept de folosință a bunurilor străine, deoarece
uzufructua rului i se permitea să se folosească practic de două drepturi de folosință: folosința nu
numai de bun ( jus utendi ), dar și de fructele acestuia ( jus fruendi ). Potrivit definiției lui Paul,
jurisconsult roman, uzufructul era dreptul de a te folosi de lucrul altuia și de a culege fructele
păstrându -i substanța ( usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia ).
Această definiție a fost preluată de Iustinian. Astfel, în Institutele lui Iustinian ( Usufructus est jus
alienis rebus utendi, fruendi, salva rerum substantia) adică Uzufructul este dreptul de a folosi și
culege fructele unor lucruri străine, păstrând neatinsă substanța lor ). Definiția nu este completă și
generează confuzii între dreptul real de uzufruct și dreptul de folosință a locatarului (chiriaș sau
arendaș) care are, de asemenea, un drept de a se folosi de lucrul altuia, cu obligația de a -i
conserva substanța. Dar între uzufruct și dreptul rezultat dintr -o locațiune, așa cum am menționat
mai sus, există o deosebire esențială .
Dreptul de uzufruct a apărut pe terenul relațiilor dintre bărbat și femeia căsătorită fără
manus (fără avere). Deoarece, potrivit dreptului roman, femeia căsătorită fără manus nu venea la
moștenirea soțului, acesta îi lăsa prin testament anumite bunuri p entru a le folosi și a le culege
fructele. La moartea femeii dreptul se stingea, iar bunurile rămâneau în familie, deoarece nuda
proprietate asupra lor aparținea copiilor în calitate de moștenitori civili. Pe această cale s -a
realizat un dublu scop: asigur area materială a femeii după moartea bărbatului și păstrarea
bunurilor în sânul familiei agnatice. Cu timpul această figură juridică, aplicată la origine numai
între bărbatul și femeia căsătorită fără manus s-a generalizat.
În dreptul privat roman era cuno scut și quasi -uzufructul , pe care savanții îl definesc diferit.
Unii autori romani considerau quasi -uzufructul ca drept real de uzufruct care se exercita asupra
unui bun consumptibil și din această cauză, nu era un jus in re aliena , ci un adevărat drept de
proprietate. El nu a fost recunoscut de la început. Uzufructul universal sau cu titlu universal
intervenea atunci când soțul lăsa soției, prin testament, un drept de uzufruct asupra întregii averi.
În acest caz, existând diverse bunuri, din care unele era u consumptibile, dispoziția nu era
valabilă.
Printr -un sanatus -consult din primii ani ai Imperiului, un astfel de uzufruct a fost însă
considerat valabil de la început. De aceea, uzufructuarul putea consuma bunurile respective,

35 VOLCINSCHI V. Problemele definirii servituții prediale în lumina secolelor și a noului Cod civil al Republicii
Moldova . „ Leg ea și viața”, 2004, nr.8, p.4

37 urmând să le restituie în ac eeași cantitate și de aceeași calitate la moartea sa. În acest fel, s -a
născut instituția quasi -uzufructului. Quasi -uzufructul avea trăsături proprii care îl deosebea de
uzufruct și anume:
1. quasi -uzufructuarul devenea proprietar asupra bunului, și în con secință, avea facultatea
de a-l înstrăina. Vechiul proprietar pierdea această calitate, rămânând numai cu un drept de
creanță;
2. quasi -uzufructuarul nu avea obligația de a restitui același bun, ci un alt lucru în aceeași
cantitate și de aceeași calitate;
3. problema riscului pieirii fortuite în cazul quasi -uzufructului se rezolva ținând seama de
faptul că quasi -uzufructuarul avea proprietatea lucrului, deci prin aplicarea regulii res perit
domino se ajungea la regula res perit debitori .
Cît despre instituț ia servituții prediale , spunem că pentru prima dată Codul civil (cartea a
doua, „Drepturile reale”, titlul IV, „Alte drepturi reale”; Capitolul III „Servitutea”) consacră un
număr suficient de dispoziții acestui dezmembrămînt al dreptului de proprietate (a rt. 428 -442) și
nu în ultimul rînd dreptului de vecinătate (art. 377 -394). Art. 428 alin. (1) din Codul civil
definește servitutea ca fiind „o sarcină care grevează un imobil (terenul aservit) pentru uzul sau
utilitatea imobilului unui alt proprietar (tere nul dominant)” . Din prevederile alineatului
menționat s -a văzut că, în vreme ce uzufructul, uzul și abitația se constituie în favoarea unei
persoane, servitutea ia ființă pentru „utilitatea și comoditatea unui fond”.36
În acest sens, utilitatea poate consta într-o sporire a confortului terenului dominant ori
poate rezulta din destinația economică a acestuia. Sarcina constituie o servitute atunci cînd este
perpetuă sau cînd ea profită proprietarului fondului dominant. Tot ca sarcină poate fi și obligația
de a face ceva. Această obligație, chiar dacă este accesorie, poate fi conexată, conform art. 428
alin. (2) din Codul civil, la o servitute și impusă proprietarului terenului aservit și nu poate fi
stipulată decît în favoarea sau pentru exploatarea imobilului. Servitutea nu are un caracter
personal, ca uzufructul, deoarece beneficiul pe care stăpînul fondului îl are din exercitarea
servituții, este o simplă consecință a calității sale de proprietar sau posesor al fondului.
Romanii numeau servitutea „iura in re aliena” – dreptul asupra lucrului altuia. Aceasta
este departe de a fi o definiție, deoarece știm că o definiție trebuie să cuprindă caracterele
esențiale ale noțiunii definite, pentru a o deosebi de altele. Cu toate acestea, formularea romană a
fost prelu ată ca o definiție și este folosită și astăzi în legislația națională.

36 SAFTA -ROMANO E. Dreptul de proprietate privată și publică în România . Focșani, Editura „Vrantop”, 1997, p.
186

38 Deci termenul servitute provine de la faptul că în conformitate cu legislația și doctrina
Romei antice, un teren se întărea în servirea unui alt teren. Terenul grevat cu o sarcină se n umea
fundus serviens (teren aservit), iar terenul în uzul sau utilitatea căruia era impusă sarcina se
numea fuundus dominans (teren dominant). Această categorie de drepturi reale a fost bine
cunoscută în dr eptul privat roman. Apariția ei se datorează insti tuirii dreptului de proprietate
privată asupra lucrurilor ( res reales ). Servitutea face parte din categoria așa -numitelor drepturi
reale asupra lucrurilor altuia sau, cum le spunea romanii antici, iura in re aliena , în cadrul
cărora, alături de servituțile prediale, intră s uperficia, uzufructul, uzul, abitația și emfiteoza.
Dreptul privat roman a cunoscut două mari categorii de ser vituți: servituțile prediale și
servituțile personale. Denumirea de servituți personale provine de la caracterul l or personal, a l
acesteia, fiind inalienabile, adică aparținînd unor persoane concrete, avînd termenul limită –
durata vieții titularului, iar în calitate de obiect – lucruri mobile și imobile.
Servituțile prediale erau alienabile, aveau un caracter imper sonal, putea fi transmise altor
persoane, aveau durată nelimitată în timp și, în calitate de obi ect, un teren (fond) sau un alt
imobil. Particularitățile comune se manifestau prin faptul că și u nele, și altele erau incluse în
categoria drepturilor reale asupra lucrurilor altuia ( iura in re aliena ) și că ambele servituți,
personale și prediale făceau parte din așa -zisele dezmembrăm inte ale dreptului subiectiv de
proprietate.
Denumirea de servitute predială provine de la cuvîntul predium (moșie, latifundie, teren),
grație fa ptului că ele se referă la terenuri sau la alte imobile legat e în mod durabil de acestea. În
perioada cea mai veche a dreptului privat roman, servituțile pre diale erau singura categorie de
drepturi reale asupra lucrurilor altuia, în cadrul cărora relațiile se reglementau do ar prin normele
sistemului ius civile . Despre ele se pomenește în tabla a VI -a din Legea celor XII table. Raportul
juridic în cadrul acestor servituți apare între proprietarii a două te renuri , de regulă, vecine, unul
dintre care se numeșt e teren dominant ( praedium dominans ), iar altul – teren aservit ( praedium
serviens ). Titular al dreptului de servitute predială este p roprietarul terenului dominant,
indifferent cine este el și către cine va trece acest drept în viitor, dat fiind faptul că acest drept nu
este limitat în timp și este transmisibil.
Apariția și evoluția servituților ca instituție juridică de drept se află în legătură directă cu
instituția dezvoltării dreptului de proprietate priva tă asupra pămîntului . În prezent, termenul
uzua l este servitute. Creație a dreptului roman, servituțile au redevenit necesare o dată cu
trecerea pămîntului din proprietate co lectivă în proprietate privată.
Conform legendei, la fondarea Romei, fiecare persoană a pr imit cîte un lot mic de pămînt.
Aceste terenuri nu aveau calitățile necesare pentru întrebuințarea lor normală (nu aveau acces la

39 calea publică, pășune, apă etc.). Pentru a le exploata normal, trebuia folosite terenurile vecinilor,
care nu avea nici un interes să permită cuiva să se f olosească de proprietățile lor. Astfel de
probleme nu existau cînd pămîntul se afla în propri etatea colectivă a ginții. Unii autori susțin că
anume dreptul comun al ginții asupra pămîntului a ser vit drept temei pentru apariția
servituților37. Astfel, dreptul de trece re cu piciorul pe pămî nt străin, precum și dreptul de a lua
apă au fost considerate, pe drept cu vînt, cele mai vechi servituți.
Cu timpul, partajarea terenurilor dintr -o masă succesorală a generat situații care impuneau
constituirea servituților, deoarece noile loturi nu aveau acces direct l a calea publică sau la sursa
de apă, ceea ce a determinat grevarea fondurilor învecinate cu obligați a permisiunii de trecere
sau de alimentare cu apă. La început, aceste incomodități erau înlăturate prin înțeleger ea cu
vecinul care se obliga să permită trecerea, alimentarea cu apă, e tc. Aceste obligații însă aveau
caracter personal și, o dată cu vinderea imobilului sau moartea persoanei, se pierdeau. Trebuia să
intervină o nouă înțelegere. Mai mult decît atît, aceste rela ții se bazau pe buna vecinătate și era
suficient ca ele să se destrame pentru ca proprieta rul să interzică vecinului a se folosi de bunul
său.
Pentru a ieși din această situație, romanii, cu spiritul lor pragmatic, au creat dreptul de
servitute. Eficiența acestui drept se exprimă prin caracterul său real. Fiind independent de
persoană, el se răsfrînge asupra bunului, continuînd să existe chiar și după sc himbarea
proprietarului38. Servitutea, în acest caz, era o sarcină asupra terenului și nu a supra persoanei . În
situația în care bunul nu aparținea persoanei interesate, iar ea tindea să -l folo sească deși aparținea
unei alte persoane (res aliena) , dreptul roman a făcu ca dreptul să se deosebească de obiectul său
numindu -l „iura in re aliena” (dreptul asupra unu i lucru străin). La înc eputul dreptului roman,
singura categorie de drepturi reale în afară de proprietate era categoria servituțior prediale .
În perioada lui Justinian apar servituțile personale – uzufructul, uzul, abitația, iar mai tîrziu
superficia și emfiteoza. Romanii nu făceau distincție între servituțile prediale rustice și dreptul de
proprietate; pentru ei o servitute de trecere, de exemplu, echivala cu dreptul de propri etate asupra
drumului respective .
Drepturile asupra bunurilor erau privite ca o dominaț ie nemijlocită asupra lucrului,
îndreptată direct spre lucru, fără intervenția cuiva (ius in rem) . Ei confundau dreptul de
proprietate cu obiectul dreptului. În epoca clasică, și servituțile prediale era u confundate cu

37 JACOTA M . Drept roman. Vol. I, Iași, Editura „Fundației Chemarea”, 1993, p. 364
38 SÎMBRIAN T. Drept roman. Prin cipii, instituții și texte celebre. București, Casa de Editură și Presă „Șansa”,
1994, p. 244

40 bunurile. De exemplu, servitu tea de trecere se confunda cu porțiunea de teritoriu ce forma
cărărușa. Din această cauză, servituțile se puteau da în gaj .
La începutul dreptului roman, singura categorie de drepturi reale, în afară de proprietate,
erau servituțile prediale. În perioada l ui Iustinian, apar servituțile personale – uzufructul, uzul,
abitația, iar mai tîrziu superficia și emfiteoza. În ceea ce privește drepturile și obligațiile care
nasc din exercitarea unei servituți, în epoca veche nu erau precizate și nu au cunoscut limită ri.
În epoca clasică, părțile puteau, la nașterea unei servituți, să convină asupra unor reguli
proprii de exercitare a dreptul de servitute. În dreptul roman, în situația în care, ca efect al
vecinătății și al indiviziunii, titularul fondului dominant de venea coproprietar al fondului aservit,
servitutea predială preconstituită nu se stingea, ci se conserva, deoarece nu era o confuziune de
proprietăți, titularul fondului dominant fiind doar coindivizar. Servituțile prediale se divideau în
servituți urbane și rurale, clasificare ce se menține și în prezent atît în dreptul francez, cît și în
dreptul românesc. La rîndul lor, aceste servituți se subclasificau în funcție de obiectul sau de
utilitatea lor imediată.39
O altă instituție reglementată în legislația na țională, dar cu origini în dreptul roman, este
obligația. Conceptul de obligație s -a format din epoca foarte veche a dreptului roman și se
confunda, la origini, cu contractul. În Institutele sale, Gaius afirma că obligațiile izvorăsc fie din
contracte (ex contractu), fie din delicte (ex delicto) (3.88). Însă această clasificare bipartită s -a
dovedit incompletă și a fost înlocuită, tot de către Gaius, cu una tripartită: contracte, delicte și
alte tipuri de izvoare de obligațiuni (variae causarum figurae). Ma i apoi, în epoca lui Iustinian, a
fost introdusă clasificarea cvadripartită a obligațiilor la care, alături de contracte și delicte
menționate mai sus, s -au adăugat cvasicontractele și cvasidelictele. Cu referire la clasificarea
obligațiilor realizată de î mpăratul Iustinian, în literatura de specialitate pot fi întâlnite critici, dar
în pofida acestui fapt, chiar și după 1200 de ani, au existat state, precum Franța, Italia și
România, care au recepționat în ordinea lor internă o asemenea clasificare a oblig ațiilor.
Modelul tripartit de clasificare a obligațiilor propus de Gaius se regăsește și în dreptul
național. Astfel, în Codul civil al Republicii Moldova, instituția obligațiilor este reglementată în
cartea a IlI -a și cuprinde compartimente dedicate contr actelor (titlul II și titlul III, în cap.l –
XXIX), delictelor (cap.XXXIV din titlul III) și faptelor juridice ce provin din acte juridice civile
unilaterale, cum sunt: promisiunea publică de recompensă, jocuri și pariuri, gestiunea de afaceri
și îmbogățirea fără justă cauză (cap. XXX -XXXIII). Toate aceste norme și instituții juridice au
fost recepționate din dreptul privat roman cu adaptări la realitățile sociale și juridice moderne.

39 ALUNARU C . Servitutea de trecere în dreptul civil român . În: „Revista Dreptul”. 2013, nr. 8, p. 15 -27

41
3.2 Locul normelor juridice din dreptul roman în procesul legiferării în d omeniul
dreptului penal al Republicii Moldova

Vorbind despre evoluția dreptului penal după declararea independeței Republicii Moldova,
vom porni de la faptul că la 23 iunie 1990, Parlamentul R.S.S.M. a adoptat Declarația de
suveranitate a R.S.S.M40. La 23 mai 1991 este adoptată noua denumire a țării – Republica
Moldova -, care la 27 august 1991 își proclamă independența statală.41
Pe fondul acestor schimbări politice de o importanță crucială, nu mai puțin hotărâtoare
pentru destinul întregii națiuni par a fi schimbările din domeniul legislației. Sistemul și corelația
valorilor semnificative socialmente nu sunt imuabile, ele modificându -se odată cu schimbarea
condițiilor istorice. Ansamblul valorilor respective, caracterizarea fiecăreia dintre acestea,
interde pendența lor etc. se modifică în istoria fiecărei națiuni în concordanță cu schimbarea
conjuncturii sociale, politice, economice, culturale. De asemenea, intervin schimbări ale
priorităților în sistemul axiologic al apărării sociale.
În acest fel, a apărut imperial necesitatea unei reforme fundamentale a legislației, inclusiv a
celei penale, din Republica Moldova. Principalul motiv a constat în faptul că multe dispoziții ale
legislației penale nu mai țineau pasul cu imperativele economice, sociale și politi ce ale societății
contemporane, mai mult decât atât, nu țineau pasul cu normele dreptului internațional, al cărui
primat în Republica Moldova a fost declarat prin Constituția din 29 iulie 1994.
În această conjunctură a apărut ideea de concepere a Proiectul ui unui nou Cod penal, care a
fost elaborat de către un grup de lucru, format prin Hotărârea nr. 779 a Guvernului RM din 14
august 1997, în conformitate cu concepția reformei judiciare și de drept și cu Programul de
activitate al Guvernului RM. În tot aces t timp, cât s -a lucrat la Proiectul noului Cod penal, cel în
vigoare (din 1961) a continuat să se modifice neîncetat.
Noul Cod penal al Republicii Moldova a fost adoptat prin Legea nr. 985 -XV din 18 aprilie
2002 și a intrat in vigoare la 12 iunie 2003.42 În contextul temei cercetate, afirmăm că o serie de
principii, instituții și norme și -au găsit expresia în Codul Penal al Republicii Moldova.
Ca prim aspect, afirmăm că cele mai de vază norme au în vedere instituția vinovăției
(art.17, 18, 20 CP RM), care po rnește de la unele prescripții din dreptul roman. Începând cu sec.

40 DECLARAȚIA suveranității Republicii Sovietice Socialiste Moldova nr. 148 -XII din 23.06.90. Veștile nr.8/192,
1990
41 Legea privind Declarația de independență a Republicii Moldova nr. 691 -XII din 27.08.1991. Monitor nr.11 –
12/103,118 din 1991
42 Codul penal al Republicii Moldova nr. 985 -XV din 18.04.2002. Republi cat: Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.72 -74/195 din 14.04.2009

42 II, în gândirea juridică și în practica legislativă a Romei antice este prezentă tot mai frecvent
ideea corelației psihice dintre faptă și autor. Ceva mai frecvent, elementul intențional ap are în
legile adoptate în perioada Republicii – prin unele expresii, cum ar fi dolo malo ( Lex Bantia ) –
intenție rea, scientem dolo malo – intenționat cu știință ( Lex Acilia ). Romanii făceau distincție
dintre dolus bonus (dolul bun) și dolus malus (dolul r ău).
Anume dreptul roman, în cazul infracțiunilor intenționate, apariția ideii de a comite
infracțiunea se numea formarea intenției, iar punerea la cale a infracțiunii – intenție pură. În
asemenea mod, omorul comis din culpă – ca rezultat al unui incendiu – atrăgea după sine o
pedeapsă mai mică comparativ cu faptele comise cu rea -voință.
Autorii Grecu R. și Mihalache Iu. Ne aduc drept exemplu și normele din Digeste care
reglementează răspunderea pentru fapta de incendiere a miriștei sau a tufarilor, în urma căreia
incendiul s -a răspândit asupra semănăturilor sau plantației de vie aparținând altei persoane.
Legea romană obligă în asemenea cazuri să se investigheze, dacă cele întâmplate s -au comis din
“lipsă de experiență sau din imprudență”.43
La fel autorii m enționați supra afirmă că Digestele stipulează că vinovăția este prezentă,
atunci când nu s -a prevăzut ceea ce poate prevede un “om grijuliu” sau când un pericol este
anunțat tardiv, astfel că nu mai poate fi preîntâmpinat. Vom menționa că în normele respe ctive se
întrevăd foarte bine începuturile instituției vinovăției în formă de imprudență.
În înțelegerea actuală a termenului de imprudență, apelăm la prevederile CP al RM, în care
la art 18 se menționează că ’’ se consideră că infracțiunea a fost săvîrșită din imprudență dacă
persoana care a săvîrșit -o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii
sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod ușuratic că ele vor putea fi
evitate ori nu își dădea seama de caracter ul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, nu a
prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deși trebuia și putea să le prevadă ’’.
În sensul dat de doctrina contemporană, imprudența, ca și intenția, este o formă de sine
stătătoar e a vinovăției penale și se caracterizează printr -o evoluție complicată și de lungă durată.
Problema imprudenței penale se află demult în atenția juriștilor. Imprudența, ca formă de sine
stătătoare a vinovăției, pentru prima dată a fost definită în doctrin a medievală italiană, fiind
separată din noțiunea intenției indirect. Imprudența era concepută drept o astfel de îmbinare a
factorilor psihici, în virtutea cărora persoana nu a prevăzut, deși putea și trebuia să prevadă
posibilitatea survenirii urmărilor p rejudiciabile ale faptei sale ilegale. În plan teoretic,
evidențierea imprudenței ca formă de sine stătătoare a vinovăției și stabilirea posibilității

43 GRECU R., MIHALACHE Iu. Recepționarea unor norme și instituții din dreptul roman în legislația civilă și
penală a Republicii Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2012, nr.9, p.9

43 prevederii rezultatului drept condiție necesară a răspunderii pentru culpă a însemnat un anumit
progres, deoarece aceasta a consolidat principiul incriminării subiective.
Cu alte cuvinte, imprudența mai reprezintă și o formă a vinovăției care constă în
neprevederea sau atitudinea ușuratică a făptuitorului față de rezultatul social periculos prevăzut
al fapte i sale, rezultat pe care el l -ar fi putut evita, adică ar fi fost mai prevăzător sau mai puțin
ușuratic". Imprudența reprezintă cea de -a doua, formă a vinovăției, consacrată legislativ mai
tîrziu decît intenția, avînd un caracter excepțional subsidiar și relevînd o periculozitate mai mică
decît intenția .44 Ea are caracter excepțional, deoarece, regula în dreptul penal o reprezintă
incriminarea faptelor comise cu intenție, principiul minimei intervenții impunînd limitarea
incriminării faptelor din imprudență la situațiile în care sînt afectate valorile sociale
fundamentale. În același timp, se consideră că incriminarea faptelor din imprudență are un
caracter subsidiar, ea găsindu -și întotdeauna locul pe lîngă o incriminare intenționată principală.
Ar fi fără s ens ca legiuitorul să incrimineze o faptă doar atunci cînd se comite din imprudență,
fără a incrimina comiterea ei cu intenție.
Principiul individualizării răspunderii penale și pedepsei penale (art.7 CP RM) era și el
cunoscut în dreptul roman. În temeiul art 7 din CP al RM, la aplicarea legii penale se ține cont de
caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii săvîrșite, de persoana celui vinovat și de
circumstanțele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.
Spunem că această instituție este transpusă din dreptul roma, deoarece încă din epoca
romană începe să se afirme distincția fundamentală între delicate publice și delicte private,
apărând conceptul de justiție penală , ca funcție suverană a statului, care va constitui apoi una din
bazele caracteristice ale dreptului penal și la Roma. Dreptul roman nu avea la început nici un
termen general, nici pentru infracțiune, nici pentru pedeapsă. De fapt, în vechiul drept roman,
expresia echivalentă pedepsei era „fraus” , concluzie desprinsă și di n scrierile jurisconsultului
Ulpian care arăta: „fraudem pro poena ponere soleban” . În plus, legiuitorul roman utiliza pentru
pedeapsă și cuvântul „supplicium” sau „damnum” . În felul acesta, termenul „poena” , era folosit
în două sensuri:
 în sensul de răscu mpărare a daunelor pricinuite prin actul ilicit, sens ce amintește de
compoziția antichității;
 în sensul de ispășire , adică sensul religios al pedepsei.
Excesele individuale și încălcarea regulilor de conviețuire erau sancționate prin excluderea
celui vino vat din sânul comunității, ceea ce echivala cu moartea dacă ne gândim că individual

44 BRÎNZĂ S., Drept penal. Partea special. Chișinău 2015, p. 220

44 izolat era neputincios de a se apăra și de a -și agonisi cele necesare traiului. Condițiile vitrege în
care trăiau oamenii făceau ca pedeapsa să apară ca un adevărat instrum ent de desființare a
individului recalcitrant, de purificare, curățire a societății, asemenea rolului atribuit în legendele
grecești primilor eroi de a scăpa țara de monștri și tâlhari. Aplicarea sancțiunii în acele vremuri
avea și un caracter de răzbunare a victimei împotriva celui care a greșit, răzbunare la care
participau și familia sau ginta celui vătămat până dobândeau o deplină satisfacție.
În Roma, după fazele arhaice ale jus sacrum, găsim în Legea celor XII Table norme
privind răzbunarea, talionul și compozițiunea , aceasta fiind o explicație a faptului că în Roma
antică (ca și în Grecia antică) poena însemna compensație, adică tot ce este necesar reparării
ofensei.
Din aceeași perioadă datează și distincția fundamentală între delictul public și delictul
privat, urmărite și pedepsite, unele în interesul statului prin reprezentanții săi și altele prin și în
interesul ofensaților. Sfera dreptului public este delimitată ca precizie față de cea a dreptului
privat; crimele comise împotriva statului provoac ă nemijlocit justiția acestuia și sunt pedepsite
întotdeauna cu moartea, crimele comise împotriva cetățeanului sau oaspetelui sunt reglementate,
de regulă, pe calea compromisului, prin acordarea satisfacției din partea celui ofensat și nu sunt
pedepsite ni ciodată cu moartea, ci, în cel mai grav caz, cu pierderea libertății.
Nu mai puțin elocvent este și apelul dreptului roman la unele motive, circumstanțe ale
comiterii infracțiunii, care astăzi le identificăm drept atenuante (art.76 CP RM) sau agravante
(art.77 CP RM). Autorii Costică Bulai și Bogdan N. Bulai susțin că sub noțiunea de circumstanțe
sunt cuprinse diferite stări, situații, întâmplări, calități sau alte date ale realității, care stau în afar a
conținutului infracțiunii, dar care având legătură fi e cu fapta săvârșită, fie cu persoana
infractorului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea
infractorului, putând determina, datorită acestei influențe, fie o agravare, fie o atenuare a
pedepsei concrete.
Astfel, la mo mentul actual, prin circumstanțe agravante înțelegem acele stări, situații,
împrejurări, calități ce țin de infracțiune sau de infractor anterioare, concomitente sau
subsecvente comiterii infracțiunii, reglementate expres (limitativ) de legea penală și car e măresc
gradul prejudiciabil al infracțiunii sau de periculozitate al infractorului, agravînd răspunderea
penală. Art. 77 din CP al RM prevede următoarele circumstanțe agravante:45 a) săvîrșirea
infracțiunii de către o persoană care anterior a fost condamn ată pentru infracțiune similară sau
pentru alte fapte care au relevanță pentru cauză; b) provocarea prin infracțiune a unor urmări

45 Alin 1 art 77, Codul penal al Republicii Moldova nr. 985 -XV din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.72 -74/195 din 14.04.2009

45 grave; c) săvîrșirea infracțiunii prin orice formă de participație; d) săvîrșirea infracțiunii din
motive de ură socială, naț ională, rasială sau religioasă; e) săvîrșirea infracțiunii cu bună știință
împotriva unui minor sau a unei femei gravide ori profitînd de starea de neputință cunoscută sau
evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori
altui factor; f) săvîrșirea infracțiunii asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a
obligaț iilor de serviciu sau obștești etc. Iar în temeiul art 76 din CP al RM, la stabilirea pedepsei
se consideră circumstanțe atenuante : a) săvîrșirea pentru prima dată a unei infracțiuni ușoare sau
mai puțin grave; b) săvîrșirea infracțiunii de către un minor sau de către o persoană care a atins
vîrsta de 18 ani, dar nu a atins vîrsta de 21 de ani; c) săvîrșirea infracțiunii ca urmare a unui
concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial; d) săvîrșirea faptei de o persoană cu
responsabilitate redusă; e) prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracțiunii
săvîrșite, repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate etc.
În cazul similitudinilor urmărite în dreptul roman ale acestor două instituții, afirmăm că
Imperatorul Adrian dispunea să se stabilească motivele unei asemenea fapte. Dacă se va dovedi
că învinuitul a comis -o din cauza un or suferințe insuportabile, din motiv de decepție în viață, din
cauza bolii, demenței, din sentiment de rușine, el nu va fi supus pedepsei capitale, ci doar izgonit
dezonorabil din armată. La fel se va proceda și cu cei care au comis fapta respectivă în st are de
ebrietate sau de “sineîncredere nestăvilită”. Dacă însă învinuitul nu poate aduce întru
îndreptățirea sa probe ce ar confirma motivele respective, el va fi supus pedepsei capitale.
Și mai multe tangențe depistăm între unele norme din legislația roma nă și actualele
prevederi din Codul penal ce țin de instituția cauzelor care înlătură caracterul penal al fapte i
(cap.III CP RM), și anume, constrângerea fizică sau psihică (art.39 CP RM). După cum ne
comunică autorul Mihalache Iu., d eși purtând o evidentă semnificație civilistă, normele
respective din Digestele lui Iustinian sunt perfect valabile pentru dreptul penal contemporan în
ceea ce privește caracteristicile constrângerii fizice sau psihice. De exemplu, dispunând că
acțiunile comise sub imperiul for ței sau al fricii urmează a fi recunoscute nule, romanii
caracterizau forța fizică drept presiunea unor acțiuni mai puternice, care nu pot fi combătute
(Dig.4.I.2). Se remarcă că este vorba despre forța brutală și aceasta urmează a fi deosebită de
forța pe care o aplică magistratul – permisă de lege și exercitată în virtutea atribuțiilor de serviciu
(Dig.4.I.3). Frica era interpretată ca neliniștea rațiunii cauzată de un pericol real sau viitor
(Dig.4.I.1).46

46 MIHALACHE Iu., Drept privat roman. Note de curs. Chișinău: Litera, 2012, p. 44

46 În continuare v -om sublinia faptul că în dreptul roman se cunoștea semnificația instituției
participației (art.41, 42 CP RM). În limitele actualei interpretări a instituției date, semnalăm că
participa ția penală ridică numeroase probleme teoretice și de reglementare concretă și la
moment. Prin calificare a de ansamblu a participației penale urmează a se constata dacă
activitatea infracțională desfășurată de către făptuitori poate fi calificată ca infracțiune săvârșită
prin participație.
Se știe, menționează autorul român Petre Dungan , că marea majoritate a infracțiunilor sunt
săvârșite de o singură persoană, altfel zis sunt rezultatul acțiunii unui singur subiect activ. În
cazul în care, însă, la comiterea unei infracțiuni își aduc contribuția (materială sau morală) mai
multe persoane, adică rezultatul acti vității infracționale constituie produsul conlucrării tuturor
acestor persoane, suntem în prezența unei participații penale. M. Grama și S. Botnaru operează
cu aprecieri asupra imposibilității imputațiunilor infracțiunilor comise cu vinovăție dublă asupra
partcipațieii penale la rezultatul infracțional mai grav.47
Ulianovschi X., făcînd aprecieri asupra situației cînd persoanele cooperează la săvîrșirea
infracțiunii cu o pluralitate de infractori care se poate realiza prin mai multe forme: pluralitatea
neces ară, constituită sau ocazională atestă discuțiile în legătură cu posibilitatea existenței
participației ocazionale la infracțiunile praeterintenționate.
Autorul Mariț A. ne spune c ă se cunosc mai multe forme de pluralitate de infractori la
comiterea infrac țiunii, și anume: pluralitatea ocazională (participație proprie și improprie) –
există atunci când o infracțiune, prin conținutul său, se poate săvârși de o singură persoană, dar
se comite în concret de mai multe. Existența participației proprii implică cu necesitate săvârșirea
faptei cu aceeași formă de vinovăție de către participanți .
În literatura de specialitate s -a arătat că, sub aspect subiectiv, existența și caracterul
participației penale sunt determinate de existența unei duble legături psihice înt re participanți; pe
de o parte, voința lor comună de a coopera la săvârșirea aceleiași infracțiuni, iar, pe de altă parte,
scopul sau rezultatul comun urmărit de participanți prin săvârșirea faptei . Însă, unii autori
constată că la participația penală poat e să lipsească în deplinul sens al cuvântului înțelegerea
prealabilă sau vinovăția lor comună în sensul participației simple sau al celei fără înțelegere
prealabilă, sau participația cu executarea diferitelor roluri, sau forma covinovăției.

47 GRAMA M. BOTNARU S. Participația la infracțiunile săvârșite cu vinovăție dublă. În: Revista Națională de
Drept, nr. 5/2003, p. 38

47 Conform art 41 din CP al RM, se consideră participație cooperarea cu intenție a două sau
mai multor persoane la săvîrșirea unei infracțiuni intenționate.48 Din conținutul art.41 CP rezultă
că despre participație poate fi vorba numai în cazul în care la săvîrșirea infracți unii au participat
două sau mai multe persoane. Indiferent de numărul de persoane care au participat la săvîrșirea
infracțiunii, persoana trebuie să fie responsabilă și să atingă vîrsta de la care legea penală
prevede răspundere penală. Nu va fi participan t dacă, în calitate de participant, va fi atrasă o
persoană iresponsabilă sau de vîrstă fragedă și nu se recunoaște ca subiect al infracțiunii
persoana care se înșeală în caracterul acțiunilor săvîrșite de ea. În asemenea cazuri e de față așa –
numita „vinov ăție mediată". Persoanele care au utilizat asemenea mijloace de săvîrșire a
infracțiunii vor purta răspundere ca un singur autor (nemijlocit) al infracțiunii.
Legea penală consideră participația la infracțiune drept una dintre cele mai periculoase
forme de activitate infracțională după gradul de răspundere și gravitatea urmărilor penale,
participația la infracțiune constituind un grad prejudiciabil sporit. Astfel, mai mult de jumătate
din infracțiunile intenționate, precum și 70 -80% din infracțiunile săvîrș ite de minori sînt comise
în participație. Activitatea prin cumul de eforturi a două sau mai multe persoane înlesnește
săvîrșirea infracțiunii, îngreunează depistarea infracțiunilor și, drept urmare, ei devin mai fermi
în hotărîrea de a continua activitate a lor comună criminală. Afară de aceasta, după cum
mărturisește practica infracțiunilor grave, deosebit de grave și excepțional de grave săvîrșite cu
participație, ele sînt bine planificate, chibzuite și urmările lor sînt foarte grave.
Deși aspectele inst ituției participației penale, sunt abordate preponderent în contextul
dreptului civil, se poate ușor deduce că romanii cunoșteau esența instituției. Astfel, tratând
despre furtul comis cu ajutorul sau urmând sfatul unei persoane, legea romană stipulează cl ar că
ultima răspunde pentru furtul respectiv (Dig.13.I.6). În același mod norma de drept roman o
tratează și pe soția, aflată în proces de divorț cu soțul, care a permis accesul infractorilor (“i -a
introdus”) în casa soțului pentru sustragerea bunurilor, indiferent de faptul că ea personal nu a
intrat în posesia bunurilor respective (Dig.25.II.19).49
În final, ne v -om referi la instituția legitimei apărări (art.36 CP RM) care a fost sesizată în
în normele dreptului roman, din prevederile cărora decurge că n oi trebuie să ripostăm violența și
ilegalitatea, deoarece legea stabilește că cel care va întreprinde ceva pentru a -și apăra integritatea
corporală, se consideră a fi comis o faptă legală (Dig.1.I.3).

48 Codul penal al Republicii Moldova nr. 985 -XV din 18.04.2002. Republicat: Monitorul Oficial al R.Moldov a
nr.72 -74/195 din 14.04.2009
49 GRECU R., MIHALACHE Iu. Recepționarea unor norme și instituții din dreptul roman în legislația civilă și
penală a Republicii Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2012, nr.9, p.10

48 Legislația Romei antice în cele XII Table, întocmite în mijlocul secolului 5 î.e.n.
menționează că se permite de a omorî nu numai pe hoțul de noapte, ci și pe cel care a săvârșit un
furt și a opus rezistență înarmată în timpul capturării lui. Anume cu regulile înscrise în cele XII
Table apar primele elemenet e din care reieșea că se are în vedere și elementul psihic (Gaius face
aluzie la o regulă înscrisă în cele XII Table după care, în materie de incendiu, s -ar fi făcut
deosebire între „scius” (cu știință) și „casu” (fortuit). Legitima apărare este recunoscut ă ca un
drept natural, specific omului. Ideea legitimei apărări este foarte bine redată de un proverb apărut
în acele timpuri: „Este mai bine de prevenit un pericol, decât după aceasta jignitul să recurgă la
ajutorul instanței de judecată”. Romanii spuneau că este îngăduit a respinge forța prin forță, și
acest drept îl are omul de la natură.
O caracteristică foarte vie a conceptului de legitimă apărare a dat -o Cicero, remarcabilul
orator și ideolog al Romei antice, în cazul de apărare a lui Milo. Există caz uri, spunea Cicero, iar
aceste cazuri nu sunt rare, când o persoană are dreptul la viața asupra semenilor și acest drept
este echitabil când apare necesitatea de a respinge o forță cu o altă forță.
Există o lege sacră, legea nescrisă, dar care s -a născut î mpreună cu omul; lege apărută
înaintea tuturor legilor, tradiție apărută înaintea tuturor cărților, dar înscrisă de natură în codul ei
nemuritor, pe ea noi am sesizat -o și am învățat -o de la natură; această lege nu atât am învățat -o,
cât am simțit -o, nu at ât am studiat -o, cât am intuit -o. Dacă este necesar și echitabil pentru apărare
de a scoate sabia din teacă, atunci nu i se poate de incriminat omorul făcut din apărare. Astfel și –
a încheiat discursul său Cicero. Judecători, să nu pierdem din vedere acest principiu, care ar
trebui să garanteze în ochii dumneavoastră triumful cauzei noastre, numai dacă nu uitați axioma
care nu trebuie uitată, și anume: oricine încearcă să ne ia viața poate fi ucis fără ezitare50. Cicero
mai spunea: „Atunci când viața noastră e primejduită de silnicia hoților sau de armele
vrăjmașilor orice chip ce ne îngăduie scăparea este bun și cinstit”.
Avocații romani se ghidau în discursurile lor de principiile enunțate de Cicero și
considerau că persoana este în legitimă apărare dacă sun t suplinite condițiile:
1. Atac nedrept (inechitabil);
2. Pericol iminent.
În interpretarea actuală, legitima apărare, fiind o cauză legală de împiedicare a constituirii
infracțiunii care se întemeiază pe lipsa vinovăției, va pr oduce efecte personale (in p ersonam), iar
nu generale (erga omnes) . Din acest punct de vedere, atunci cînd la înlăturarea atacului, alături

50 RUSNAC C. Problematica definirii cauzel or care înlătură caracterul penal al faptei în dreptul penal al Republicii
Moldova. În: Anale Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii
Moldova, Stiințe socioumane, Ediția a XIII -a, nr. 1, Chișinău, 2013, p . 81-88

49 de cel atacat au participat și alte persoane, vor beneficia de legitimă apărare numai aceia care au
acționat sub imperiul constrîngerii create d e nevoia de apărare. Importanța unei asemenea analize
rezidă în faptul că s -ar putea întîmpla ca o persoană, profitînd de prilejul ivit, să intervină în
conflict pentru a se răzbuna pe agresori.
Dacă legitima apărare ar produce efecte față de toți particip anții, indiferent de poziția
psihică a acestora în momentul faptei, ar conduce la consecințe contrare dreptului deoarece ar
putea favoriza pe cei față de care nu sunt întrunite condițiile stării de legitimă apărare. Cu toate
acestea, trebuie să precizăm că legitima apărare produce efecte și in rem în ceea ce privește
existența atacului, caracterul său material etc., condiții a căror îndeplinire se constată în mod
obiectiv, indiferent de starea psihică a celui ce se prevalează de legitima apărare.
Din cele de mai sus nu trebuie să se concluzioneze că fapta în apărare nu poate fi comisă și
de mai multe persoane, care să se afle, de asemenea, toate în legitimă apărare, câtă vreme au
acționat datorită constrângerii generate de atacul agresorului și dacă sunt în deplinite toate
celelalte condiții cerute de lege.
Efectul in personam al legitimei apărări presupune însă a se verifica, de către organele
judiciare, existența cumulativă a condițiilor acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei
în raport cu f iecare participant la săvârșirea acesteia, iar sub aspect procesual, implică scoaterea
de sub urmărire penală sau achitarea acelor participanți față de care operează legitima apărare și
trimiterea în judecată, respectiv condamnarea celor ale căror fapte co nstituie infracțiuni.
În principiu, constatarea legitimei apărări înlătură nu numai caracterul penal al faptei, ci și
caracterul acesteia de faptă ilicită civilă, ca temei al răspunderii civile. Această soluție de
principiu este incidentă și în situațiile de legitimă apărare prevăzute în art.36 alin.(3) C.p.R.M.
din moment ce legea asimilează pătrunderea fără drept în modurile prevăzute și în locurile
protejate cu atacul material, direct, imediat și real.
În practica judiciară s -a decis că în caz de apăra re legitimă perfectă (prevăzută în art.36
alin.(2) și (3) C.p.R.M., adică atunci când fapta a fost săvârșită pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat și injust, care punea în pericol grav persoana celui atacat ori un interes public, fără
ca în s arcina sa să se rețină vreo culpă, nu există temei pentru obligarea acestuia la despăgubiri.
Cu toate acestea, depășirea limitelor unei apărări proporționale ca urmare a tulburării sau temerii
nu constituie, prin ea însăși, o prezumție de culpă civilă, ins tanța având obligația de a constata
existența acesteia. Această culpă civilă ar putea să constea, pe lângă aspectele tratate, în
comportarea făptuitorului în fața atacului, care, datorită impulsivității sau sensibilității sale
exagerate, l -ar putea face să aprecieze eronat gravitatea atacului și să riposteze, de asemenea,
exagerat din punctul de vedere al dreptului civil.

50 Așa cum s -a arătat în literatura juridică română, problema de rezolvat, sub raport
patrimonial, rămâne aceea că agresorul, deși culpabil din punct de vedere civil, suportă
consecințe păgubitoare mai grave decât ar fi fost necesar și tocmai pentru "diferența dintre ceea
ce a suferit și ceea ce trebuia să sufere" poate fi angrenată răspunderea civilă a celui care s -a
apărat, depășind limitel e unei apărări legitime.
Deoarece fapta săvârșită prin depășirea limitelor legitimei apărări constituie
Prin adoptarea și punerea în aplicare a actualului Cod Penal al Republicii Moldova
instituția legitimei apărări a fost reexaminată, regândită și extin să legislativ prin introducerea în
textul normei ce reglementează această instituție a prevederilor referitoare la apărarea pentru a
împiedica pătrunderea, însoțită de violență periculoasă pentru viața sau sănătatea persoanei ori de
amenințarea cu aplicare a unei asemenea violențe, într -un spațiu de locuit sau într -o altă încăpere.
Prezumția de legitimă apărare astfel instituită este relativă51, pentru că așa cum s -a spus cu
justificat temei este de neacceptat ca orice pătrundere în locurile limitativ prevăz ute de lege să
poată fi respinsă prin orice mijloace și care să fie astfel legitimate.
Fapta săvîrșită în legitimă apărare, neavînd caracter ilicit, nu poate atrage nici o altă formă
de răspundere juridică. Numai în măsura în care prejudiciul s -a produs di n culpa persoanei care a
respins atacul, aceasta va trebui să răspundă civil. În consens cu alți autori52, putem conchide că
legitima apărare este o instituție de ocrotire a persoanei , în principal și a proprietății , în subsidiar.
Pe cale de consecință, pr evederile legislative nu pot fi interpretate de pe pozițiile unei
persoane care ar profita de împrejurarea pătrunderii ilicite pe proprietatea sa a altei persoane,
spre a se răzbuna, ori din alte motive nelegate de ocrotirea proprie sau de o persoană exces iv
preocupată de apărarea proprietății chiar prin uciderea unui eventual intrus clandestin. Teoria
modernă asupra legitimei apărări interpretează această instituție ca pe un instrument de ocrotire a
persoanei și a bunurilor acesteia care trebuie folosit ra țional, echilibrat, selectiv și fără excese;
mai ales apelul la mijloace letale trebuie făcut cu chibzuință și numa i în cazurile bine justificate.

51 MATEI D. G., Ulmeanu P. Legitima apărare. În: Rev de drept penal, 2007, nr. 2, p. 105
52 BICĂ Gh., ALECU Gh. Drept penal. Partea generală. Ediția a II -a. București; Ed. Fundației România de Mâine,
2008, p. 175

51 Încheiere

1. Generalizând cele expuse, ajungem la concluzia că deși organizarea socială și politică
romană a dispărut demult, Roma a supraviețuit datorită spiritului său cu multe valențe, din care
vom remarca creștinismul , pe care Roma a reușit să -l internaționalizeze și știința juridică , care,
grație aportului extraordinar al împăratului Iustinian, a creat ba zele dreptului modern, începând
cu școala din Bologna și continuând cu marile structuri juridice occidentale, până în zilele
noastre.
2. Dincolo de inegalitatea socială și consecințele juridice ale acesteia, vom remarca că nu
doar buchia, dar și spiritul d reptului roman îndreptățesc apelul nostru la prevederile dreptului
roman în procesul elaborării și aplicării normelor de drept penal contemporan. Mai mult decât
elocventă este, în sensul dat, definiția legii formulată de marele filozof Hrisippe, reiterată în
Digestele lui Iustinian . Conform acesteia legea este împăratul tuturor faptelor divine și omenești;
ea trebuie să -i guverneze pe cei buni și răi; trebuie să fie conducătorul ființelor vii ce trăiesc în
stat; măsura dreptății și a nedreptății, care dispu ne ceea ce urmează să se facă și interzice ceea ce
nu se poate face.
3. Un considerabil segment al moștenirii Republicii Moldova își are rădăcinile în tradițiile
spirituale ale civilizației romane. Romanii au contribuit, la rândul lor, la promovarea cultur ii
eline antice. Venerând artele frumoase, filozofia și științele antice grecești, romanii le -au
perceput în totalitate, imprimându -i acest caracter feudalismului european. În același timp, Roma
a contribuit substanțial în „construcția” civilizației europe ne, mai ales, prin intermediul dreptului
roman.
4. Din acest considerent, atenția juriștilor teoreticieni cât și a celor practicieni asupra
normelor romane de drept este sporită, deoarece putem constata că transpunerea categoriilor
juridice de origine roma nică în sistemele de drept europene, inclusiv și în tradițiile juridice ale
Republicii Moldova, sunt comune prin intermediul viziunilor și a concepțiilor tuturor
europenilor, constituindu -se într -un limbaj juridic comun, influențând, în mare măsură, cultur a
juridică și atribuind dreptului roman rolul de arbitru până în zilele noastre.
5. Procesul de transpunere a categoriilor juridice de origine romanică în dreptul
contemporan al Republicii Moldova s-a manifestat și pe cale procedurală . Locul central în via ța
juridică romană a constituit -o problema protejării intereselor legitime a persoanelor. Ca și în
dreptul modern, în dreptul roman persoanele ce comiteau fapte ilicite erau supuse judecății
conform unei proceduri speciale, denumită procedură. În acest con text, o importanță deosebită
revenea acțiunilor, deoarece fiecare drept era ocrotit printr -o acțiune și erau recunoscute numai

52 atâtea drepturi, câte acțiuni existau (Gaius, 4.11). În cazul în care un drept nu era ocrotit de o
acțiune, se considera că acest a este lipsit de eficiență, fiindcă persoana păgubită cu greu își putea
revendica dreptul pe cale judiciară. Prin urmare, se aplica regula potrivit căreia “numai dacă am
o acțiune pot pretinde recunoașterea dreptului meu”. Din acest considerent, se spunea că dreptul
roman este “un drept al acțiunilor”.
6. Cu referire la judecarea cauzelor, în dreptul actual au fost introduse și unele schimbări,
fapt ce a determinat distanțarea de modelul roman. De exemplu, în privința intentării acțiunii în
judecată există o situație inversă celei din Roma Antică. Dacă la romani se acorda prioritate
acțiunii, în legislația actuală mai întâi se identifică dreptul lezat și apoi este intentată acțiunea. Cu
alte cuvinte, “pentru a mă adresa în judecată, trebuie să constat care d rept subiectiv mi -a fost
încălcat, iar acțiunea nu e o problemă, se găsește oricând”. Enumerarea drepturilor subiective
este prevăzută în legi, precum Constituția Republicii Moldova, codurile penal, contravențional și
civil ale Republicii Moldova, Legea cu privire la protecția consumatorilor etc., iar intentarea
acțiunii în instanța de judecată se realizează în conformitate cu prevederile Codului de procedură
penală și Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, în care sunt stabilite drepturile și
obligațiile părților la proces, ordinea desfășurării ședinței de judecată, întocmirea și pronunțarea
hotărârii de către judecător.
7. Din nefericire, în învățământul juridic național, studierii Dreptului privat roman i se
acordă un spațiu mult prea restrâns pentru a înțelege pe deplin mecanismul de recepționare a
dreptului roman în legislația Republicii Moldova. Efectuând o cercetare a programelor
universitare din alte state (Italia, Franța etc.), vom constata că Dreptului roman i se acordă o
atenție deosebi tă, și nu Ia anul întâi, cum este cazul universităților din Republica Moldova, ci la
ultimul an de studii, când studenții sunt bine pregătiți pentru a -l înțelege.

53 Bibliografie

ACTE NORMATIVE
1. Codul civil al Republicii Moldova. Legea nr. 1107 -XV din 06.06.2002. Republicat: Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.66 -75/132 din 01.03.2019
2. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985 -XV din 18.04.2002. Republicat: Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.72 -74/195 din 14.04.2009
3. Legea privind Declarația de independență a Re publicii Moldova nr. 691 -XII din 27.08.1991.
Monitor nr.11 -12/103,118 din 1991
4. DECLARAȚIA suveranității Republicii Sovietice Socialiste Moldova nr. 148 -XII din 23.06.90.
Veștile nr.8/192, 1990
MANUALE, MONOGRAFII, LUCR ĂRI DIDACTICE, BROȘURI
5. ARAMĂ E. Istoria dreptului românesc. Chișinău: 2003, p. 64
6. AVORNIC Gh.Teoria generală a dreptului. Ediția a II -a. Cartier, 2004, p. 407
7. BAIE Ș S., RO ȘCA N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică . –
Chișinău: Cartier juridic, 2004, p. 268
8. BALTAG D. Teoria generală a dreptului: Curs universitar. Chișinău: ULIM, 2010, p. 132
9. BICĂ Gh., ALECU Gh. Drept penal. Partea generală. Ediția a II -a. București; Ed. Fundației
România de Mâine, 2008, p. 175
10. BRÎNZĂ S., Drept penal. Partea special. Chișinău 2015, p. 220
11. BUTA Gh. Noul Cod civil și unitatea dreptului privat, Noul Cod Civil. Comentarii, ed. a II -a, ed.
Universul Juridic, 2011, p. 19
12. CIUCĂ V. Drept roman. Lectionibus ex jusactionum ac jus personarm. Iași: Editura Ankarom,
1996, p. 44
13. CIUCĂ V. Lecții de drept privat roman. Iași: Editura Graphix, 1994, p. 22
14. COSTIN M.N. Marile instituții ale dreptului civil român. Persoana fizică și persoana juridică . –
Cluj-Napoca: Dacia, 1984, p. 9
15. GUȚAN M. Drept Privat Roman. Ediția a III -a. București: Editura Universul Juridic , 2013, p. 26
16. HANGA V. Drept privat roman. București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1977, p. 58
17. HANGA V. Instituțiile lui Iustinian (Iustiniani Institutiones). București: Lumina Lex, 2002, p.5
18. HURBEAN A. Drept Privat Roman. Note de curs. București: Editura Pro Universitaria , 2018, p.
11
19. JACOTA M . Drept roman. Vol. I, Iași, Editura „Fundației Chemarea”, 1993, p. 364
20. MIHALACHE Iu., Drept privat roman. Note de curs. Chișinău: Litera, 2012, p. 29
21. MOLCUȚ E., Drept privat roman, Ediție rev. și adăug., Universul juridic. București, 2007, p. 33
22. MURZEA C. Drept roman, ed. a II -a, All Beck, București, 2003, p.65
23. SAFTA -ROMA NO E. Dreptul de proprietate privată și publică în România . Focșani, Editura
„Vrantop”, 1997, p. 186
24. SÎMBRIAN T. Drept roman. Principii, instituții și texte celebre. București, Casa de Editură și
Presă „Șansa”, 1994, p. 244
25. SMOCHINA A. Istoria universală a statului și dreptului. Epoca Modernă și Contemporană (curs
universitar). Chișinău: F. E. –P. „Tipog. Centrală”, 2002, p. 65 -66

54 26. SMOCHINĂ, A . Istoria Universală a Satului și dreptului: Epoca Antică și Medievală . Chișinău:
2002, p. 104
27. VASILE P. Drept priva t roman. Timișoara: Presa Universitară Română, 1994, p. 84
ARTICOLE DIN EDIȚII PERIODICE
28. ALUNARU C . Servitutea de trecere în dreptul civil român . În: „Revista Dreptul”. 2013, nr. 8, p.
15-27
29. COȘMAN E. Jurisprudența Uniunii Europene și rolul ei în armonizar ea interpretării dreptului.
În: Legea și viața, 2017, nr.9, p.18
30. GRAMA M. BOTNARU S. Participația la infracțiunile săvârșite cu vinovăție dublă. În: Revista
Națională de Drept, nr. 5/2003, p. 38
31. GRECU R., MIHALACHE Iu. Recepționarea unor norme și instituți i din dreptul roman în
legislația civilă și penală a Republicii Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2012, nr.9, p.8
32. LUPU R. -O. Sistemele de drept În: Revista Jurnal de studii juridice și administrative. Vol. 5,
2014, p. 31 -33.
33. MATEI D. G., Ulmeanu P. Legitima apărare. În: Rev de drept penal, 2007, nr. 2, p. 105
34. RUSNAC C. Problematica definirii cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei în dreptul
penal al Republicii Moldova. În: Anale Științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a
Ministerului Af acerilor Interne al Republicii Moldova, Stiințe socioumane, Ediția a XIII -a, nr. 1,
Chișinău, 2013, p. 81 -88
35. ULIANOVSCHI Gh. Considerente asupra sistemului de sancțiuni în noul Cod penal . În:
Avocatul poporului, 2004, nr. 3, p.11
36. VOLCINSCHI V. Problemele de finirii servituții prediale în lumina secolelor și a noului Cod
civil al Republicii Moldova . „ Legea și viața”, 2004, nr.8, p.4
37. VOLCINSCHI V. Recepționarea unor principii, instituții și norme juridice din Dreptul privat
roman în noul Cod civil al Republici i Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2009, nr.10 -12,
p.12