I. Introducere Pentru a putea vorbi despre începuturile reprezentărilor grafice trebuie sa facem o scurtă prezentare a termenilor folosiți…. [610809]

I. Introducere
 Pentru a putea vorbi despre începuturile reprezentărilor grafice trebuie sa facem o scurtă prezentare a termenilor folosiți. Reprezentarea face referire, conform dex-ului la redarea sau reproducerea unui lucru prin mijloace plastice. Fiind vorba de reprezentarea vizuala statica, pe un suport clar definit, facem referire strict la partea grafică, metoda de reprezentare prin desen (linii, puncte, figuri). Desenul este la bază reprezentarea grafică a unui obiect, a unei figuri, a unui peisaj pe o suprafața plană sau curbă prin linii, puncte, pete sau simboluri.

II.A.1. De la maimuța la om. Evoluție. Evoluția este legea generală a naturii. Totul se află într-o continua mișcare și transformare. Ceea ce este vechi dispare, iar locul îi este luat de ceva nou, evoluat. Așa cum se întâmplă cu universul sau Pământul, așa se întâmplă și cu viața, care a evoluat de la formele celulare primitive până la organisme complexe, adaptabile oricărui mediu. Viața s-a dezvoltat și s-a amplificat, ajungând la bogăția lumii vegetale și animale, cunoscută de noi astăzi. Așa s-a întamplat și cu omul. Marii gânditori ai omenirii au încercat, cu teamă, să se apropriere de problematica întrebare ,,ce este omul?”. Răspunsul a împărțit lumea în doua. Pentru idealiști, în frunte cu teologii, omul poate fi înțeles ca fiind de natură divină, creație a ființei supreme, a creatorului universal, Dumnezeu. Pentru materialiști, omul reprezintă vârful piramidei, apogeul evoluției biologice. Cele două concepte, practic două lumi, sunt separate cronologic sau cultural. Cea veche, lipsită de cunoaștere științifică, recurge la singura sursa plauzibilă, ușor de înțeles de majoritatea populației, aceea a forțelor supranaturale. Și cea nouă, care adună și cercetează informațiile, pe care le adună, despre natură, apropiindu-se de marile legi universale, acelea ale materialismului dialectic. Astfel, ca urmare a confruntării ideologiilor asupra naturii omului, apare noua știință, antropologia. Pentru idealiști, originea era clară, primul om fiind Adam, creația lui Dumnezeu. În timp ce pentru materialiști, nu a mai fost nevoie de implicarea divinității, deoarece Adam a avut și el părinți, niste maimuțe. Afirmațiile materialiștilor au fost demonstrate riguros, pe baze științifice, folosindu-se de foarte multe documente și mărturii istorice. Cele mai multe dintre acestea au fost descoperite în peșteră. Peștera, se dovedește astfel a fi una dintre cele mai bune vase de conservare a mărturiilor începuturilor omenirii. Relația omului cu peștera devine cadrul favorizant al apariției primelor reprezentări artistice, despre care voi vorbi într-un capitolul următor. Peștera, închisă ca o capsulă a timpului, ne-a permis sa explorăm timpurile cenușii și neclare ale trecutului, când omul se desprinde de lumea animală și își începe propriul drum pe căile civilizației, acela care îl va propulsa direct în vârful piramidei trofice, ca stăpânitor al lumii. Primii care și-au pus întrebările despre omenire, cum a aparut omul, care sunt strămoșii omului, au fost filosofii antichității. Recunoscând superioritatea omului față de celelalte viețuitoare, aceștia acordă omului locul fruntaș, cea mai desăvârșita ființa din toate punctele de vedere, centrul Universului. În consecință, gânditorii antichității caută, pentru om, niște strămoși mai demni. Reușesc sa găsească un raspuns în zeități. Ideea, conform succesiunii din rândul zeităților, se găsește în mai toate religiile antice. Fie ca vorbim despre greci, egipteni, babilonieni sau chinezi, concepția de la baza fiecărei religii este că oamenii se trag din zei. Foarte putin modificată se întâlnește și în religiile mozaică sau creștina. Originea divină este prima idee asupra apariției omului. Drumul până la formularea unui raspuns științific a foarte lung și complex, deoarece a trebuit mai întâi sa die descoperită noțiunea de ,,evoluție”. O primă fază a fost cea antropică. Aceasta, pe baza scheletelor, găsite în diferite straturi ale pământului, ne oferă primele indicii în demonstrarea evoluției omului. Apariția paleontologiei, ne completează tabloul evolutiv, prin studierea fosilelor și datarea acestora, creând o imagine de ansamblu a evoluției. Datorită faptului ca omul este o ființa creativă și se folosește mereu de diverse unelte pentru a își crea un anumit avantaj în fața altor viețuitoare, arheologia ne oferă informații despre evoluția materială și spirituală a omului. Etnografia ajută cu interpretarea descoperirilor arheologice, compărându-le cu culturile contemporane aflate pe o anumită treapta a evoluției lor. Toate aceste științe se dezvoltă separat în decursul epocii moderne, în secolele XIX-XX, însă rezultatele lor s-au completat și au impus ideea conform căreia omul se supune și el legii universale a Universului, evoluției.

Peșterile devin subiectul cercetărilor abia în secolul al XIX-lea, însă contribuția lor, la rezolvarea problemei originilor umane, a fost esențială. În biologie, doctrina populară acelei perioade era fixismul, adica permanența formelor de viața. La baza având rațiuni teologice, era ușor de explicat succesiunea creaților divine și ca atare așa cum au fost ele create nu vor mai putea fi modificate. Karl Nilsson Linnäeus, cunoscut și ca Linné, este naturalistul care aduce în discuție, pentru prima dată, un presupus plan după care lucrase Dumnezeu. El a prezentat planul sub forma unui sistem în care ținea cont de toate viețuitoarele cunoscute, dar chiar și de unele ce ar putea fi descoperite ulterior. Sistemul lui Linné pune, astfel, bazele principiilor evolutioniste, criteriile de clasificare fiind valabile chiar și astăzi. Omul, în viziunea lui Linné, avea locul lui rezervat printre animale, denumindu-l Homo Sapiens, omul gânditor. Teoriile naturaliste erau împărtășite și de unii filosofi naturaliști, în căutarea lor de a îi contrazice pe teologi și idealiști, care făceau o separare clară intre om și animale, folosindu-se de argumentul naturii divine. Odată cu descoperirea maimuțelor antropoide, în Africa și insulele indoneziene, se întărește ideea apartenenței omului la regnul animal. Filosoful german, Ghoete, prin cercetările sale asupra anatomiei, reușește sa distrugă bariera dintre maimuța și om pe scara evoluției. Însă, cea mai revoluționara și mai răspicată afirmație, a avut-o un alt filosof german, Immanuel Kant, care scrie că ,,este posibil ca un cimpanzeu sau un urangutan să se transforme într-un om prin desăvârșirea organelor sale”. Prin aceasta se alătura și el doctrinei evolutioniste, Kant ajungând la concluzia că atât creierul cât și gândirea sunt rezultate datorită evoluției, unui produs al vieții sociale. Odată clarificată problema poziției omului în rândul animalelor, frământările gânditorilor nu se opresc aici. Aceștia se confruntă cu o altă problematică, aceea a vechimii omului pe pământ. Răspunsul hotărâtor nu putea să își aibă alte origini decât în geologie. Geologia este știință care între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea își anunță și ea primele idei de concepte și legi. Datorită acesteia fosilele își câștiga statutul de viețuitoare pietrificate. Robert Hook studiază și constată, pentru prima dată, ca diversitatea fosilelor se schimbă de la un strat la altul și că acestea pot fi separate datorită fosilelor. Datorită lui Etienne Guettard, care enunța principiul superpoziției, aflăm că straturile cele mai vechi se află la adâncimi mai mari, în timp ce straturile de la suprafața au fost depuse ulterior. Cercetările au continuat, iar săpăturile de la Aurignac, ale lui Eduoard Lartet, au demonstrat ca uneltele descoperite de acolo erau cu atât mai rudimentare cu cât se găseau într-un strat mai inferior, demostrând succesiunea straturilor. Astfel se pun bazele stratigrafiei în arheologie. Despre care voi vorbi mai pe larg în capitolul II.A.3. În 1774 se descoperă primele fosile de om în peștera de lângă Gailenreuth, unde preotul J. F. Esper le găsește împreună cu rămășițele ursului de peștera și ale altor animale dispărute. Însă omul primitiv nu era prezent doar prin rămășițele scheletului său ci și prin uneltele sale găsite în straturile geologice. Așchiile de piatră de silex care erau considerate ca fiind urme ale transformărilor naturale sunt acum recunoscute ca fiind unelte primitive, urme ale creației umane. Poveștile se repetă pe teritoriul Europei până în 1864, când Lartet găsește o legătură între diferitele unelte folosite și rămășițele de animale lângă care au fost descoperite, realizând astfel o scara cronologica a preistoriei. Reușind să separe și să denumească cronologic perioadele de timp ale preistoriei, tabloul evoluției omului devine din ce în ce mai clar. Cu timpul biologii reușesc, odată cu noile săpături să găsească o logica a evoluției anatomice a omului, însă o necunoscută tot rămâne. Veriga lipsă a evoluției, cea care face trecerea de la primate la prima treaptă a umanității.

II.A.2. Relația omului cu peștera. Nevoia reprezentărilor. Premise Începuturile acestor tipuri de reprezentări nu au o localizare temporala exactă, fiind încă un mister modul în care au început acestea să facă parte din viata omului. Cele mai vechi dintre acestea se pot localiza în jurul anului 40.000 înaintea erei noastre. Preistoria cuprinde, în exista ei, o perioadă de peste două milioane de ani, însă arta apare doar în ultimii 35.000-40.000 de ani. Arta preistorica este clar însușită de către Homo Sapiens. Acesta, făcând parte din populațiile de vânători și culegători, observă animalele de pradă, observă plantele, fructele care cresc în jurul lui, schimbările de temperatura, toate acestea făcând parte dintr-o serie de noi experiențe, pe care acesta nu le-a mai trăit. Mânat fiind și de instinctele primare de supraviețuire, își asumă rolul de explorator și începe să caute noi soluții la problemele cu care se confruntă zi de zi. Armele de vânătoare au fost inițial, obiectele cele mai la îndemâna, pietra găsită pe jos sau creanga noduroasă ruptă dintr-un stejar. Dăltițe sau acele, au fost, mai întâi, găsite printre cele mai uzuale obiecte din jurul acestora, cum ar fi spinii sau oasele peștilor. Pe măsura ce descoperă mai mult natura și explorează mai mult mediul în care trăiește, apare instinctul mimetic. Omul primitiv copiază forma uneltelor de vânătoare și de lucru după forma ciocurilor, dinților sau chiar a ghearelor animalelor. Primele oale aveau și ele forma fructelor. Articulațiile oaselor, muchiile acestora îi dau ideea scheletului construcțiilor, a îmbinările de lemn sau chiar a pârghiilor. Acesta este punctul de plecare al abstracțiunii, al formelor pure lipsite de experiența. Arta apare, mai întâi, ca instrument de utilitate imediata, ca primii pași sau primele cuvinte rostite, omul nu face decât să numească obiectele din jurul său, sa le imite sau să le modifice pentru a îi ajuta și a se folosi de ele. Bărbaților tineri le revenea rolul de exploratori, aceștia erau nevoiți sa cutreiere pădurile în căutarea de hrană, în timp ce femeile rămâneau ascunse în locuință, adăpost improvizat din lemne sau în peștera, împreună cu copii și bătrânii. Bărbatul se confruntă cu un ideal, viitorul tribului. Acesta trebuie sa prindă fiara pentru a facilita masa de seara, datorită ei vânătorii vor fi mai puternici a doua zi, iar mamele vor avea lapte pentru copii. Femeia se confruntă cu realitatea imediată, prezentul, masa care trebuie pregătită, copilul care trebuie hrănit, pieile care trebuie puse la uscat. Ea este cea care descoperă prima unealtă, primul vas, ea devine primul meșteșugar. Rolul ei realist și conservator stă la originile industriei umane. Totodata, ea adună pietricele sau dinți, pe care le prinde în șiraguri, făcând din ele podoabe, pentru a se face plăcută și a atrage atenția asupra ei. Însă destinul ei, lipsit de explorarea naturii, devine limitativ, iar primul care devine artist adevarat este bărbatul. Bărbatul, explorator al câmpurilor și al pădurilor, navigator pe râuri, care iese din caverne pentru a studia constelațiile și norii, își atribuie rolul de idealist și revoluționar. Acesta pune stăpânire pe lucrurile pe care i le făurește femeia, folosindu-se de ele, treptat, ca instrument expresiv al lumii de abstracțiuni care ii apare în mod nedeslușit. Astfel cele doua ipostaze puternice omenești realizează echilibrul care nu se va putea distruge niciodată. Femeia devine centru al vieții imediate, se îngrijește de creșterea copilului și de menținerea familiei în tradiția necesară continuitații sociale, iar bărbatul devine nucleul vieții imaginare, care se avânta în misterioasa lume neexplorată pentru a feri societatea de moarte și pentru a o îndrepta pe calea evoluției. Idealismul masculin, care va fi mai târziu o dorința de cucerire morală, se manifesta la început ca o dorința de cucerire materială. În căutarea lui de adaptare intelectuală la legea universului, omul primitiv trebuie sa omoare animale, pentru a avea carne, oase și piei, trebuie sa seducă femeia, pentru a perpetua specia și trebuie să îi înspăimânte pe bărbații din tribul vecin care vor sa îi răpească femeia sau sa îi calce teritoriul de vânătoare. Din această cauză bărbatul are nevoie de podoaba care sa atragă sau sa înspăimânte. Pene de păsări în parul strâns, coliere de gheare sau dinți, mânerele șlefuite sau sculptate ale uneltelor sau armelor,

tatuaje, culori strălucitoare cu care sa își vopsească pielea, toate acestea sunt semne care ne indică începuturile reprezentărilor. Arta s-a născut. Arta apare ca o funcție esențială a vieții omului și devine indispensabila ei. Cu ajutorul acesteia omul ajunge să se exprime complex, iar lume înconjurătoare să îi devină mai accesibilă și inteligibilă. Încă din 1865 E. B. Tylor spunea că apariția desenelor sunt rezultatul unei credințe a omului primitiv privind legătura dintre obiect și reprezentarea lui. Omul primitiv simțea ca obiectul din fața lui ar putea avea și o altfel de reprezentare decât cea reala. Édouard Lartet, enunță Teoria artei pentru artă în preistorie, conform căreia încerca să demonstreze contemporaneitatea dintre omul peșterilor și animalele cuaternare. Considera ca vânătoare era o activitate realizată atât de eficient încât îi rămânea destul timp pentru alte preocupări, chiar manifestări artistice. Omul preistoric, așa cum ne explică și Ed. Piete, avea o preocupare pentru a își perfecționa arta sa imitând și redând animalele din jurul său, făcând chiar studii complexe și detaliate pe diferite părți ale corpurilor acestora. 1903 prezintă lucrurile dintr-o altă perspectivă. Salomon Reinach vine cu o altă teorie în cartea sa Arta și magia, potrivit căreia arta rupestra face parte dintr-o preocupare a omului primitiv pentru cultura religioasă. Acesta studiază picturile ajungând la concluzia ca oamenii credeau ca reprezentarea avea cumva caracter de cerința către divinitate. Ei se foloseau de picturi pentru a își sporii resursele de hrana sau pentru a avea ocazii mai mari de reușită în goana după hrană. II.A.3. Tipuri de reprezentări primitive. Cronologie. Conform studiilor, cea mai veche umanitate cunoscută, a trăit în grotele din zona Văii Dordogne, în apropierea râurilor și a pădurilor care le furnizau hrana necesară. Omul se desprinde de animal și se înfățișează, aproape, așa cum îl cunoaștem și astăzi, biped, cu brațele scurte, fruntea dreaptă, maxilarul micșorat, iar craniul rotund și voluminos. Lumea începe sa se transforme în jurul lui, creând armonia pe care acesta încearcă sa o înțeleagă prin spirit, ca o lume imaginară, dar care va deveni realitatea sa adevărată. Evoluția primitiva a conceptelor sale artistice, ne este foarte puțin cunoscută. Sigur este că artistul paleolitic, încearcă să reflecte prin spiritul vechii civilizații, care-i îi aparține, aspectele mediului care îl înconjoară și în care îi este menit să supraviețuiască. Vânătorul de reni devine, astfel, primul om civilizat, cunoscător al artei și focului. Dar, cu cât coborâm mai mult în adâncimea straturilor geologice, ni se relevă mai multe informații despre tradiții, obiceiuri ritualizate, puterea sa de evoluție sau despre evoluția reprezentarilor sale, a artei. Aceasta trece, din strat în strat, de la o reprezentare imitativă, lipsită de conținutul viziunii autorului, la o reprezentare convențională. Prima etapă a fost sculptura, reprezentarea spațială a obiectului, din toate profilurile sale. Printre primele profiluri au fost cele ale uneltelor sau armelor de silex, iar mai apoi obiectele cioplite în os. Următoarea fază a fost cea a basoreliefului, care devine din ce în ce mai șters, apărând, astfel, gravura. Ca ultimă fază, apariția marii concepții picturale, obiectul proiectat pe un perete. Cronologia artei paleolitice, ne este dezvăluită odata cu evoluția cercetărilor arheologice. Tradițional, acesta este împărțit în mai multe perioade de timp: paleoliticul inferior, paleoliticul mijlociu și paleoliticul superior cu subdiviziunile aurignacian, solutrean și magdalenian. Așa cum spuneam în capitolul II.A.1., Eduard Lartet aduce primele dovezi în a demonstra principiul straturilor istorice. Acesta, avocat de profesie dar, mânat de pasiunea sa pentru geologie și arheologie, începe în anii 1840-1860 o serie de cercetări și săpături în peșterile de lângă satul Aurignac, de la poalele Pirineilor. Descoperirile acestuia au avut un impact major asupra lumii

științifice. Deși nu a fost luat în serios de Academia de Științe franceză, acesta primește aprecieri dincolo de hotarele țării sale, în Geneva și Londra, reușind sa impună o primă scară cronologică privind evoluția omului pe pământ. În 1865, arheologul englez John Lubbock, introduce doi termeni noi în scara cronologică: Paleolitic, desemnând perioada pietrei cioplite și Neolotic, reprezentând perioada pietrei șlefuite. Patru ani mai târziu, periodicitatea capătă o formă și mai clară. Gabriel Mortillet preia sistemul geologilor, care botezau diferitele formațiuni cu numele localităților unde se dezvoltau, și redenumește unitățile stratigrafie. Astfel, denumită pana acum, epoca hipopotamului devine Acheulean, dupa numele localității Saint-Acheul. Epoca este caracterizată prin pietrele de silex cioplite pe ambele fețe cu lovituri directe. Așa cum spuneam și mai sus, sunt printre primele reprezentări, premise ale reprezentarilor artistice. Apoi, epoca mamutului devine Musterian, dupa peștera Le Moustier, a lui Lartet. Epoca renului, în care Lartet a distins două culturi, este acum împărțită de către Mortillet în 3 diviziuni: Aurignacianul, după peștera Aurignac, Solutreanul după localitatea Solutrele și Magdalenianul după peștera La Madeleine, cercetată tot de Latret. Primele două epoci se caracterizează printr-o tehnică specială de cioplire prin presiune, în timp ce a treia este caracterizată de apariția obiectelor sculptate din os și fildeș. Toate acestea formează epoca, deja cunoscuta sub numele de Paleolitic, căreia îi urmează Neoliticul, cu uneltele lui de piatră șlefuită, după care vin epocile bronzului și fierului. Această clasificare, de la 1869, este valabilă până astăzi, ea fiind doar completată de noi diviziuni pe parcursul evoluției cercetărilor. II.B.1. Relația om-peșteră cadru favorizant al reprezentarilor grafice. Evoluția omului-povestea desenată. Paleoliticul este perioada care ne interesează cel mai mult deoarece este strâns legată de peșteri. El se împarte, după cum spuneam, în paleoliticul inferior, mijlociu și cel superior. Diviziunile se disting în funcție de gradul de fasonare al uneltelor și de tipurile de oameni care le-au conceput. Odată cu învățarea tehnicilor și procedeelor de cioplire, se perfecționează și tehnicile de vânătoare. Mânuirea armelor devine mai ușoară, iar uneltele își fac din ce în ce mai mult loc în viața omenirii. Cunoscute deja tehnicile de cioplire, apare o preocupare pentru decorarea uneltelor, astfel că din adâncurile timpurilor, apare arta preistorică. O artă uitată, total ignorată, dispărută complet din conștiința omenirii, din cauza incredibilei distanțe temporale pe care a parcurs-o umanitatea. Reapărută la lumina abia la începutul secolului nostru, descoperirea ei constituie un adevarat roman al cunoașterii, scris de peșteri. Fără peșteri ar fi rămas necunoscută una din cele mai interesante pagini scrise de geniul uman. Descoperirile premiselor artei se plasează undeva la mijlocul secolului trecut, când știință era considerată o pasiune și nu o meserie, cum o cunoaștem noi astăzi. Putea fi practicată de orice simțea o chemare către acest domeniu, practic om de știință era oricine a împins cunoașterea omenească cu un pas inainte, indiferent de studiile pe care le avea. De aceea printre părinții arheologiei se numără, Boucher de Perthes, director de vamă, Edouard Lartet, avocat sau William Pengelley, marinar. Pasiunea acestor oameni a jucat poate cel mai important rol în descoperirea începuturilor artei.

Cum spuneam într-unul din capitolele anterioare, Lartet începe o serie de săpături în peșterile franceze. În 1864, peștera La Madeleine devine scena unei descoperi senzaționale în istoria antropologiei. Lartet găsește pe o bucată de fildeș de mamut cum omul primitiv desenase cu multă atenție chiar pe contemporanul său, mamutul. Nimeni nu s-a putut îndoi de autenticitatea bucății de fildeș, convenind ca aparține omului primitiv, însă nimeni nu a analizat-o, în acea perioada, din punct de vedere artistic. Totuși, expresivitatea reprezentării și realismul acesteia demască o siguranța a unui artist autentic, care, probabil avea habar de tradițiile unei ,,școli” de gravură. Trecerea timpului aduce la suprafață tot mai multe astfel de obiecte preistorice care îi fac totusi, pe savanți sa se întrebe despre existența unui ,,simț artistic” al acestor primitivi. Însă acest lucru nu a fost simplu, a fost nevoie de 28 de ani de la descoperirea lui Lartet, pentru ca aceste descoperiri sa își capete locul meritat în istoria culturii. Abia în 1892, Moritz Hoernes, într-o prezentare a evoluției omului, aduce în discuție, pe langa uneltele paleolitice, și diverse piese artistice ale primitivilor. El a vorbit despre ,,extraordinarul talent” și ,,adevăratele realizări artistice” ale acestor locuitori ai peșterilor. Primele descoperi de picturi parietale, au avut loc însă puțin mai târziu, în altă țară. În 1875, Marcelino Di Sautuola, avocat în orășelul Santillana, se hotărăște sa viziteze peștera de pe colina a cărui proprietar este, peștera Altamira. Peștera nu prezintă un prea mare interes, însă acesta, pasionat de arheologie, începe să sape în căutarea de urme ale omului primitiv. Descoperirile nu întârzie sa apăra. Astfel, în 1878 în cadrul marii Expoziții internaționale de la Paris, primește confirmarea autenticității pieselor, iar pasiunea lui este din nou stârnită. Reîncepute săpăturile în peștera Altamira, cedând rugăminților acesta o aduce și pe fiica lui de 5 ani în peștera. Fata având ocazia sa descopere de la nivelul ei o alta perspectiva asupra bolții peșterii. Aceasta distinge niste siluete desenata, care mai apoi se dovedesc a fi reprezentările primitive ale unor bizoni și bouri, animale de mult dispărute din Spania. Acestea reprezentau proporțiile, mișcarea, musculatura, expresii desăvârșite, usor recognoscibile ale bizonilor. Bizonii reprezentați atât în poziție de odihna, cat și în fugă sau chiar străpunși de săgeți, impresionau prin frumusețea stranie a desenului dar și prin colorit. Modul cum erau realizate, denota o cunoaștere detaliată a acestor animale dispărute. Observatorul era un profund cunoscător, studiindule în toate detaliile și surprinzându-le toate mișcările. El era clar un vânător contemporan cu aceste animale. Studiind picturile s-au observat mai multe tipuri de reprezentări unele mai evoluate, altele mai primitive, ceea ce i-a dus cu gândul că aceasta nu este opera unui singur autor, ci a mai multor generații succesive de pictori primitivi. În urma descoperirilor, Sautuola face publice descoperirile, care peste noapte fac Altamira sa fie cunoscută în întreaga Spanie. Având de acum exemplul lui Sautuola, arheologii încep sa privească peșterile și în profunzimea lor, nu doar în adâncimea straturilor pământurilor, în încercarea de a mai găsii astfel de reprezentări grafice ale omului primitiv. Bineînțeles ca răspunsul vine imediat, în anul 1895, arheologul Daleau, găsește o noua galerie în peștera pe care o deține, peștera La Mouthe. În noua galerie se dezvăluie pe pereții ei, noi desene primitive, reprezentări ale mamuților, bizonilor, urșilor de peșteră, reni, animale demult dispărute. Apoi, altă descoperire se face cunoscută, gravurile din peștera Pair-non-Pair, descoperire a lui Riviere din anul 1896. Aceste picturi erau cunoscute încă din 1883, dar teama descoperiri îl face să nu vorbească despre ele. Și în așa fel, la începutul secolului al XX-lea, cinci peșteri devin cunoscute în lume datorită picturilor sau gravurilor parietale: Altamira (1878), Chabrol (1878), Marsoulas (1881), Pair-non-Pair (1883) și La Mouthe (1895). II.B.2. Tehnici și unelte. Cronologie. Acum 70 de ani, la numai 30 de ani de la primele descoperiri ale picturilor preistorice, acestea devin recunoscute oficial ca aparținând artei primitive. De atunci, cercetările au fost tot mai

numeroase, iar descoperirile din ce în ce mai interesante, însă întrebările nu s-au oprit aici. Au aparut noi probleme privind tehnicile, semnificația sau vârsta picturilor. Domeniile de reprezentare ale artiștilor preistorici se împart, așa cum aminteam mai sus, în trei categorii ale artei plastice: desenul, sculptura și pictura, fiecare având diverse subcategorii. Desenul. Printre primele reprezentări de aces gen erau realizate în argilă cu degetul sau cu ajutorul unui obiect ascuțit. Deși acestea sunt extrem de greu de conservat, din cauza fragilității materialului, întâlnim totuși și câteva astfel de reprezentări. De exemplu, cerbul uriaș desenat cu degetul în argilă, din peștera Pech-Merle. Un desen mai evoluat era cel din linii negre pe perete folosind ,,creioane” din oxizi de mangan, cum este și cazul peșterii Coliboaia din România. Evoluând de la primele lui reprezentări, desenul primește și ajutorul instrumentului de silex. În etapa următoare se dezvoltă gravura. Instrumentul folosit era silexul, care era ascuțit prin tehnici mai sus amintite. Acesta era instrumentul folosit atât la gravurile mari, pe pereții peșterilor, cât și la cele mai mici, realizate din os sau fildeș. Prin tehnica folosită ne putem imagina ca avem în față un adevarat artist. Omul primitiv poate realiza, cu o adevărată măiestrie, linii continue, cu adâncimi egale fără a se folosi de retușuri. Uneori în locul liniilor continue se folosea doar o sugestie a formei prin hașuri, tehnică ce denotă o deplină înțelegere a formelor de reprezentare. Alterori se gasesc mai multe gravuri suprapuse, semn ca artistul a avut mai multe încercări până să ajungă la forma dorită, tehnică folosită și astăzi de unii desenatori. În alte cazuri s-au gasit o serie de suprapuneri de mai multe elemente, cu intenția de a crea un anumit efect. Desen privit dintr-un unghi reprezintă ceva iar privit din altul reprezintă altceva. Asta în cazul fericit, deoarece sunt și multe cazuri în care artistul s-a folosit de mai multe ori de același suport, făcând descifrarea desenului aproape imposibilă. După gravură, următoare tehnica a fost cea a sculpturii. Prin îndepărtarea masei de material din jurul figurii reprezentate, aceasta rămâne ca formă spațială. Principalele suporturi au fost de dimensiuni mici, cornul, fildeșului, dar și calcarul sau gresia. Etapa imediat următoare a fost basorelieful. Ideea basoreliefului apare în imaginația primitivilor, bineînțeles în peștera. Pereții neregulați ai acesteia, îi oferă omului primele sugestii ale basoreliefului. Cel mai des este întâlnit pe piese mari, ca de exemplu friza cu cei șase cai în mărime naturală, de la Cap-Blanc(Eyzies). Sau, de asemenea, caii de un realism uluitor de la Angles-sur-Aeglin și Roc-de-Sers. Basorelieful oferă experiența necesară trecerii la următoare formă de reprezentare, aceea a sculpturii cu volum complet. Prima metode a fost modelare argilei, care din păcate, din cauza fragilității se mai găsește doar foarte rar. Necesită condiții excepționale de conservare, cum a fost și în cazul celor doi bizoni din Tuc d’Audoulert. Altă metodă de sculptare a fost cioplirea. Metodă mult mai dificilă, ce necesită o foarte mare precizie și abilitate, retușurile fiind practic imposibile. Sculpturile ne oferă indicii despre măiestria și inventivitatea lucrurilor create, însă forța artistică s-a manifestat cel mai mult în pictură. Pictura a fost, poate, tehnica cea mai complicată. Preocuparea omului primitiv pentru culor este incontestabilă, având la dispoziție o paletă bogată de nuanțe și culori. Pentru a obține negrul erau folosiți oxizii de mangan și cărbunele, albul era obținut din marnele albe, iar pentru brun, roșu sau galben se foloseau de oxizii de fier. Violetul este prezent foarte rar, în special în Altamira și Lascaux. Acesta era folosit cu ajutorul unui amestec care rămâne încă un mister. Verdele sau albastrul lipsesc din aceste compoziții din cauza lipsei materiei prime. În unele peșteri culorile erau folosite uscat, asemeni creioanelor folosite astăzi. La Altamira a fost găsită chiar o organizare a acestora în funcție de culori și nuanțe, așezate pe o banchetă de piatră. Dar de cele mai multe ori ele erau folosite ca pastă. Scobind pietrele sau cochiliile de scoici mari se extrăgea pigmentul care se mărunțea până devenea praf. Acesta era amestecat apoi cu un liant, pentru ai oferi coeziune. Liantul era ales dintre cele mai diverse surse. Se presupune ca au folosit mierea, rășină , apa, albușul de ou, grasimea sau chiar sângele. În peșterile unde pereții s-au uscat,

datorită schimbărilor climatice, pigmentul s-a uscat fixând pictura definitiv pe perete. În timp ce în peșterile unde pereții sunt încă umezi, procesul de fixare continua, menținând culorile, parcă, la prospețimea din ziua aplicării, lăsând cercetătorilor ușile deschise către studierea lor. Odată preparate culori, rămâne încă misterul aplicării acestora pe pereții peșterii. Omul primitiv se folosea adesea fie de mână fie de diverse instrumente, confecționate din pene, cu ajutorul cărora își crea operele. Cercetătorii au fost surprinși de precizia și priceperea, observând linii de la cele mai groase, până la linii de grosimi milimetrice. În peștera de la Lascaux s-a descoperit și o altă tehnică, stropirea. Cu ajutorul unui tub confecționat dintr-un os, omul primitiv, sufla pigmentul pe pereții peșterii. Uneori artiștii schițau contururi înaintea aplicării culorilor, în timp ce altii dovedeau o siguranța mai mare, pictând direct în culoare. De multe ori au fost descoperite și mici reprezentări gravate pe pietre sau os, ce au și reproduceri de dimensiuni mari pe pereții pesterilor. Astfel cercetătorii au ajuns la concluzia că omul primitiv își analiza și fixa intențiile înaintea realizarii picturii finale, pe pereții peșterii. Suportul pe care erau rezprezentate viziunile artiștilor, juca și el un rol foarte important. De multe ori suportul este cel care inspira figura subiectului. Proeminențele pereților sau tavanului au reprezentat sugestii ale unor trunchiuri de animale, cărora artistul le mai adaugă picioare, abdomen sau cap. O ultimă problemă studiată a fost cea a iluminatului. În tehnica de pictură, iluminatul era esențial. Despre acesta avem informații că omul primitiv se folosea de diverse lămpi scobite în oase sau pietre, în care era ars un combustibil, de cele mai multe ori, grăsime. II.B.3. Evoluția reprezentarilor. Percepția omului asupra mediului ce îl înconjoară Preocupările omului primitiv erau foarte variate. Pe lângă preocupările existențiale, legate de obținerea hranei, menținerea adăpostului, grija copiilor sau procrearea, în viața acestuia își fac loc și preocupări de altă natură. Deși foarte solicitante, acesta reușește sa rezolve destul de facil aceste sarcini, rămânându-i timp pentru explorarea câmpiilor și a pădurilor, observarea cerului și a stelelor, preocupări religioase sau chiar artistice. Așa cum aminteam și mai sus, nevoia omului primitiv pentru artă este încă îndelung dezbătută, existând mai multe teorii, printre care teoria artei pentru artă sau cea a apariției artei din considerente religioase. Totuși cert este ca acesta avea o pasiune aparte pentru anumite tipuri de reprezentări. Prima preocupare a omului primitiv erau animalele. Acesta observa animalele și le reprezenta uneori în cele mai mici detalii anatomice, le studia mișcările și dinamica lor, și uneori comportamentul lor în turmă sau individual. Multe dintre animalele reprezentate în picturi sunt animale dispărute, printre aceste: mamutul, rinocerul cu blană, ursul de peșteră, bourul, bourul moscat. În peșterile din Franța sau Spania au fost descoperite reprezentări ce aveau ca subiect renul, hemi-onul(explicație în subsol – măgar sălbatic ce trăiește astăzi în Asia centrală), antilopa saiga, bizonul, calul sălbatic, bufnița de zăpada, foca, capra neagră. Iar dintre animalele pe care le putem întâlni și astăzi, în regiunile peșterilor pictate: ursul brun, Lupul, căprioara, cerbul, mistrețul, iepurele, salamandra, dar mai rar și reprezentări de păsări sau pești. O altă preocupare era reprezentarea omului. Aceștia de cele mai multe ori nu se gasesc în același stil ca al animalelor. Reprezentările grafice ale animalelor erau mult mai studiate, realiste, având foarte multe detalii, în timp ce reprezentările oamenilor erau mult mai schematice, uneori caricaturizate, ireale. De multe ori, oamenii erau reprezentați mascați sau costumați în piei de animale, însă deși nu ne permit să vedem adevarata față a omului primitiv, ne introduc totuși în lumea gândurilor și obiceiurilor acestora.

În alte reprezentări se gasesc armele de luptă, cele mai numeroase fiind săgeți sau sulițe. S-au mai descoperit și alte reprezentări grafice geometrice folosite ca decor sau chiar reprezentând stilizarea ale animalelor sau oamenilor. Reprezentările vegetale au fost descoperite într-un singur caz, în peștera La Vache din Pirinei, sugerând copaci pictate sau plante. Tot efortul savanților de a ordona și a grupa descoperirile nu duce decât la o concluzie simpla, aceea ca a existat o evoluție, atât a tehnicilor cât și a stilurilor. Ceea ce naște o altă întrebare, cum au evoluat strămoșii noștri din punct de vedere spiritual, de ce au simțit nevoia de a reproduce grafic lucrurile și natura ce îi înconjoară. Începuturile ideii de a desena probabil își are origini în urmele lăsate de urșii de peștera pe pereții acestora. Zgârieturile ghearelor urșilor au servit drept model privind începuturile tehnicilor de desenare. În Spania la Hornos de la Pena sau în Franța la Gargas au fost descoperite urme ale degetelor sau unghiilor, linii paralele spirilate care încă nu au căpătat vreo semnificație. Aceste urme au reprezentat începuturile artei și a reprezentarilor grafice pe pământ. Aparțin perioadei Aurignacianului inferior. Pictura apare și ea tot în aceeasi perioada. Oamenii din Neandertal avea cunoștințe despre culori, fiind găsite bucăți de ocru în peșterile din Franța și mai recent și în România. Aceștia băgau mâna în culoarea roșie iar apoi o plesneau de perete lăsând urme colorate ale degetelor, cum au fost descoperite în peștera Gargas din Franța. Tot în peștera Gargas sau în peștera Altamira din Spania, au fost descoperite și contururi ale palmelor. Oamenii preistorice lipeau palma de perete iar apoi suflau pigmentul peste aceasta creând astfel de amprente. Astfel omul preistoric învață ca vopseaua folosită de el pe corp se poate prinde și de piatră, iar combinat cu experiența zgarieturilor urșilor dă naștere la primele reprezentări de animale. Deși stângace, din primele intenții se pot recunoaște reprezentări de mamuți, bizoni, cai sau cerbi, precum cele de la peștera La Baume-Latrone. În Aurignacianul mijlociu începem să distingem un stil. Desenele evoluează apărând gravurile și picturile, însă stilul se păstrează simplu, liniar. Se pot distinge siluete clare ale animalelor, trăsături sigure, practic în acest moment își face apariția geniului. Exemple ale acestui geniu putem observa în peștera La Greze sau chiar în peștera Coliboaia din România. În Aurignacianul superior artistul câștiga experința. Acum știe să deseneze animalel în perspectivă, le poate desena picioarele și poziția corpului în diferite ipostaze, însă imaginile rămân încă statice. Aurignacianul final vine cu o revoluție a formei de reprezentare. Așa cum se observa la peștera Pech-Merle, artistul începe să simtă profunzimi, reușind sa redea moliciunea blănii mamutului și chiar să redea mișcarea ei. A. Leroi-Gourhan reușește să identifice patru stiluri diferite: primul reprezintă capete și piepturi de animale, al doilea reprezintă animale complete cu o accentuare a proporțiilor părților anterioare, iar în ultimele doua gasim un realism figurativ policrom, pe care il putem identifica în peșterile de la Pech-Merle, Lascaux și Gabillou. Cele mai des întâlnite sunt reprezentările bizonului sau ale calului organizate în grupuri. Solutreanul aduce dimensiunea nu doar în plan ci și în volum a figurilor. Apar basoreliefurile, precum cele de la Cap-Blanc. Conturul își pierde puțin din importantă, iar preocuparea se mută către relieful mușchilor spatelui sau a coapselor. Astfel în Magdalenian avem toate premisele create. Cunoaștem lucrul cu culoare, înțelegem perspectiva, există preocuparea pentru volum sau mișcare. Magdalenianul mijlociu prezintă poate momentul cel mai important al artei paleolitice. Apar picturi precum cele de la Altamira sau Font-de-Gaume, apar gravuri ca cele de la Trois-Freres sau desene la Rouffignac și Niaux. Pictura capătă alte tehnici de reprezentare. Conturul se formează din pete sau hașuri și nuanțe de culoare. Lumina și umbra devin importante, sunt cele care sugerează profunzimea reprezentării. Linia conturul își pierde din importanță, artistul cunoscând alte tehnici de reprezentare. Imaginile capătă viața prin jocul volumelor și al luminii. Apare chiar sugerarea volumelor ca în cazul turmei de reni gravată în peștera Teyjan. Turma este reprezentată în perspectivă, dimensiunile animalelor se micșorează odata

cu depărtarea, iar reprezentarea completă se găsește doar la capete restul renilor fiind doar sugerați prin coarnele acestora. Magdalenianul superior aduce o evoluție însă una represivă. Se revine la preocuparea pentru contur, însă de data asta cu o mult mai mare siguranța și măiestrie. În arta paleolitică reprezentările umane sunt rar întâlnite și sumar figurate, în mare parte au putut fi recunoscute statute feminine, caracterizate prin adipozitate abdominala și dorsala. Cele masculine fiind și mai rar întâlnite definite prin chipuri schematizate. Preocuparea pentru artă se încheie odată cu perioada paleolitică. În perioada ce urmează, Mezolitic, reprezentările sunt tot mai puține și lipsite de urmă de preocupare artistică.
Bibliografie: ÉLIE FAURE, Istoria artei – arta antică, Ed. Combinatul Poligrafic, București, 1970 XA VIER BARRAL I ALTET, Istoria artei, Ed. Meridiane, București, 2002

J. J. WINCKELMANN, Istoria artei antice, Ed. Meridiane, București, 1985 MARIN NICOLAU-GOLFIN, Istoria artei, Ed. Didactică și pedagocică, București, 1972 RUDOLF ARNHEIM, Arta și percepția vizuală, Ed. Meridiane, București, 1979 E. H. GOMBRICH, Artă și iluzie – studiu de psihologie a reprezentării picturale, Ed. Meridiane, București, 1973 UMBERTO ECO, Istoria frumuseții, Ed. Rao, București, 2005 VLADIMIR DUMITRESCU, Arta preistorica în România, Ed. Meridiane, București, 1974 MARIN CÂRCIUMARU, Mărturii ale artei rupestre preistorice în România, Ed. sport-turism, București, 1987 MARIN CÂRCIUMARU, MONICA MĂRGĂRIT, Arta mobilieră și parietală paleolitică, Ed. Cetatea de scaun, Târgoviște, 2002 MARIN CÂRCIUMARU, Paleoliticul, Epipaleolitic și Meîoliticul lumii, Ed. Cetatea de scaun, Târgoviște, 2006 ELISABETH HARTENSTEIN, Milenii într-o zi – O istorie a cercetării peșterilor, Ed. științifică, București, 1958 P. A. MIHĂILESCU, Arta primitivă un univers fascinant, Ed. Enciclopedică Română, București, 1970 MARCIAN BLEAHU, Omul și peștera, Ed. sport-turism, București, 1978 EDUARDO PALACIO, Cave art and the theory of art: The origins of the religious interpretation of paleolithic graphic expression, Ed. Blackwell, Oxford, 2011 JEAN YVES PAUTRAT, L’homme primitif, la vie, l’historire, în L’homme prehistorique – Images et imaginare, Ed. L’Harmattan, Paris, 2000 GOULHEM LAURENT, Images de l’homme, în L’homme prehistorique – Images et imaginare, Ed. L’Harmattan, Paris, 2000 GREGORIU ȘTEFĂNESCU, Când a apărut omul pe pământ? și De când trebue să înceapă istoria artelor?, Conferință ținuta la Ateneul român în seara datei de 16 februarie 1903, Ed. Atelierul grafic I. V . Socecu, București, 1903 T. ORGHIAN, ȘT. NEGREA, GH. RACOVIȚĂ, C. LASCU, Peșteri din România, Ed. sport-turism, București, 1984 DANIELA COCORU, 20 de științe ale secolului XX, Ed. Albatros, București, 1981 POMPEI OCEAN, Întâlniri cu peștera, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979 IOSIF VIEHMANN, Speologie generală. Cunoașterea peșterii, Ed. Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2004 EMIL RACOVIȚĂ, Speologia. O știință noua a străvechilor taine subpământești, Ed. Științifică, București, 1963 JEANNEL R., RACOVITZA E., Enumeration des grottes visitees, Ed. Arch. Zoo, Paris, 1929 LASCU C., Turism specializat. ABC-ul turistic, Ed. U.T.C.-B.T.T., București, 1971 L. V ALENAȘ, M. BLEAHU, P. BRIJAN, G. HALASI, Inventarul speologic al Munților Bihor, Ed. Nymphaea, Oradea, 1977 IOANA MORARU asist. Arh., Arhitectura tipografica, concepte și momente cheie ale secolului al XX-le-a, Ed. UAUIM, București, 2013