JUSTIȚIA ȘI MARILE DOCTRINE PRIVIND STATUL DE DREPT [610786]

JUSTIȚIA ȘI MARILE DOCTRINE PRIVIND STATUL DE DREPT
DR. STELUȚA IONESCU
Abstract
The theme is focused on the re lationship between justice and th e rule of law, in the context of
the recognized doctrines on the rule of law. Always looking for a way to restrict the power and action
scope of the state in favor of individual liberty and, implicit ly, of the carrying out of the law, in
material sense, the rule of law is intended to and must be seen beyond the purely theoretical level. It
was always intended to be the m echanism through which the supre macy of the law in relation to the
governance would be guaranteed.
The reason behind the analysis s tems from the undeniable prese nt interest of the issue of rule
of law and from the conviction th at this interest is generated by the need to search for the concrete
means to translate the concept into reality. And because the hi story of this concept showed that the
postulate cannot guarantee effect iveness, diminishing the risk of inefficiency is only possible through
a necessary exercise: returning to the fundamental sense that w as once envisioned.
Keywords : justice, state, state power, rule of law, doctrine, juridical element.
1. Statul de drept – o problemă constant actuală
Dacă statul1 este – așa cum afirma Mircea Djuvara2 – „realitatea […] cea mai
puternică și cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă d e studiat”, încercând
a parafraza alăturarea sa dreptului face posibilă nașterea unui concept care avea să
provoace o temă de reflecție dintre cele mai frecvente, cu o no torietate deja
dobândită și de o actualitate permanentă.
Rațiunea este lesne de înțeles, d at fiind că „mersul lucrurilor ” a făcut posibilă
prezența ei în dezbaterile câtorva secole, fără să dea semne că s-ar epuiza. Și nu pentru
că, din punct de vedere științifi c, nu s-ar fi înregistrat prog rese pe această linie, ci
pentru că, deși simplă în rostire, sintagma „stat de drept” s-a dovedit a exprima adesea

1 Platon definește statul – forma tipică, în special, pentru greci, a societății – un om mare , iar
Aristotel ne învață că statul e prin natură deasupra indivizilo r, după cum întregul e deasupra părților
sale. Pentru detalii, vz. Giorgio del Vecchio, Lecții de filosofie juridică, București, Edit. Europa Nova,
1993, p. 269. Pentru o analiză circ umscrisă domeniului filosofi ei dreptului, pr ivind relația stat–drept
vz. Ioan Santai, Statul și dreptul. Între exegeza juridică și abordarea fenomeno logică, în vol. Pentru o
Teorie generală a st atului și dreptului , Edit. Arvin Press, 2003, p. 114 și urm.
2 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, București, 1930, p. 105.

ST. DE DREPT ROMÂNESC, an 20 (53), nr. 1–2, p. 107–126, BUCUREȘ TI, ianuarie–iunie 2008

108 Steluța Ionescu 2
mai degrabă un deziderat decât o realitate , iar căutările în a găsi împlinirea s-au
dovedit a fi un imperativ mere u prezent. Fenomenul este cu atâ t mai acut astăzi, când
necesitatea de a orienta evoluția fostelor state socialiste spr e valorile sociale autentice
din statele democratice dezvoltate a determinat în mod implicit și o reactualizare a ceea
ce înseamnă statul de drept, prov ocând o abordare nouă, nuanțat ă.
Trebuie spus mai întâi că preocuparea de a defini, a explica și , apoi, a înțelege
sintagma „stat de drept” nu este născută de curând. Ea s-a ivit odată cu cristalizarea
acestui nou tip de stat, a persist at și a evoluat, potrivit cu mutațiile sale istorice.
Este interesant a porni de la două unghiuri de vedere extreme ș i diametral
opuse. Pe de o parte, statul de drept avea să fie privit ca o ideologie juridică,
înțelegând prin aceasta că nu este de esența statului de a fi „ de drept”. Pe de altă
parte, dimpotrivă, s-a arătat că e greu, dacă nu imposibil de f ăcut o delimitare între
stat și drept , pentru că un stat nu poate fi decât „de drept”3. Or, ca orice extreme,
ambele orientări s-au dovedit ra dicale, absolutiste și inevitab il criticabile, ceea ce
reclamă căutarea unei căi de mijloc, a unei viziuni temperate. În încercarea de a o
afla, statul de drept poate fi înțeles ca acela în care puterea acționează conform
dreptului sau legii în sens larg , conform normelor juridice pre constituite și
răspunde ideii de guvernare (cârmuire) sub leges ș i per leges , în sensul de
guvernarea legii față de guvernarea oamenilor.
Preocuparea pentru subiect nu s-a manifestat doar în breasla au torilor de
drept. Filosofia politică a contribuit, alături de doctrina pol itică, la alcătuirea unei
concepții generale asupra a ceea ce înseamnă statul de drept. U n exemplu
concludent, în acest sens, este dat de ideologia clasică germană4. Sunt de remarcat
apoi contribuțiile gândirii de f actură liberală, europene și am ericane.
În linii generale5, căutând rădăcinile acestui concept, trebuie precizat mai întâ i că
ideea statului de drept nu este expresia unei manifestări spont ane, ușor de localizat în
timp și spațiu. Ea reprezintă rezultatul unui proces istoric ma i îndelungat, proces ce
avea ca temelie raportu l dintre puterea de s tat, societate și i ndivid.
Germenii6 acestui concept au apărut însă în cutuma constituțională engle ză,
acolo unde, întâia oară, ideea „domniei legii” a fost proclamat ă ca principiu
fundamental al vieții sociale. Mai apoi, Revoluția franceză de la 1789 avea să
proclame, de asemenea, ideea că legea reprezintă manifestarea v oinței suverane a
poporului. Pe aceeași linie, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, doctrina

3 Studiul va reveni cu dezvol tări în această privință.
4 Autori precum Hegel, Kant, Ficht e s-au impus, prin operele lor , în literatura consacrată
problematicii statului de drept.
5 Secțiunea se vrea doar o „punere în temă”, o delimitare a conc eptului; tema revine în atenție,
cu ocazia tratării problematicii puterii judiciare în principalele doctrine privind statul de drept.
6 Avem în vedere originea substa nței pe care o presupune ideea c are a fundamentat apariția
acestui nou tip de stat și nicidecum consacrarea, ca atare, a c onceptului de stat de drept. Aceasta avea
să se producă mai târziu, iar pa ternitatea sa, de-acum notorie, avea să se atribuie modelului german de
stat de drept .

3 Justiția și marile doctrine 109
germană avea să impună o nouă man ieră de înțelegere a statului de drept, acesta
fiind socotit instrumentul prin care statul își autolimitează p uterea.
Este cea mai sumară expunere p rivitoare la modelele/concepțiile consacrate
de stat de drept, scopul declarat al acesteia fiind numai acela de a schița, pentru
început, elementele de generalitate pe care le implică.
Dincolo de acestea însă, nu se poate spune cu certitudine unde poate fi
plasată cu prioritate și în mod exclusiv fundamentarea conceptu lui de stat de drept,
așa cum este el perceput astăzi. Cu atât mai mult cu cât, la ni vel internațional,
conceptul se bucură de consacrare, iar această situare dincolo de granițele unui stat
face posibilă îmbinarea, într-o sinteză unitară, a atributelor esențiale ale statului de
drept, așa cum s-au cristalizat ele în marile doctrine, enunțat e mai devreme.
Se poate afirma7 astfel că, din perspectivă conceptuală, statul de drept are în
vedere un tip particular de stat, un adevărat model de organiza re socială construit ca un
răspuns la anumite cerințe, neces ități și exigențe ale vieții r eale. Definit incontestabil ca
un rezultat istoric, o cucerire pr in care indivizi i și grupuril e sociale, în fața puterii
despotice, au căutat securitate ș i protecție efective, statul d e drept avea să capete o
marcă definitivă abia după primul război mondial. Nefiind la ad ăpost de pericol,
efectivitatea acestui concept avea să sufere sincope dezastruoa se din cauza regimurilor
totalitare instalate, mai ales, în Italia și Germania.
Pentru mediul românesc, preocupar ea pentru o problematică atât de complexă
și actuală cum este aceea a statului de drept a fost reactivată în primul rând de
consacrarea în legea fundamentală a acestui atribut esențial. A stfel, textul art. 1 (3)
avea să statueze: „România este un stat de drept , democratic și social, în care
demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, liber a dezvoltare a
personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezin tă valori supreme
(…).” Deși declarativă doar, la momentul adoptării Constituției noas tre de la 1991,
exigența construirii statului de drept a devenit ușor o temă de vaste și vii dezbateri.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât istoria noastră recentă a demo nstrat, cum era de
așteptat, că ideea statului de drept nu trebuie socotită o simp lă etichetă, ci că
dificultatea reală este aceea de a face efectivă o astfel de co nstrucție în mediul
românesc.
2. Câteva repere privind definirea statului de drept
În doctrină, problema definirii statului de drept provoacă ampl e discuții și
face posibilă existența mai multor abordări.
Din punct de vedere terminologic , conceptul se regăsește identificat în
diferitele concepții care l-au consacrat, păstrând nota specifi că. Astfel, în doctrina

7 Este definiția dată de un reputat autor al dreptului, a cărui aplecare asupra problematicii
statului de drept avea să se concretizeze, între altele, într-o monografie fără egal în literatura juridică
contemporană – a se vedea Sofia Popescu, Statul de drept în d ezbaterile contemporane, București,
Edit. Academiei Române, 1998.

110 Steluța Ionescu 4
germană, el este definit ca Rechtsstaat, în civilizația de limbă engleză – Rule of
Law (deși este contestată adesea iden titatea de concept), în doctri na franceză – État
de droit , în cea italiană – Stato del diritto , în cea de limbă spaniolă – Estado de
derecho. Dincolo însă de nuanțările terminologice – cu excepția lui Rule of Law ,
pentru care se manifestă încă o rezervă în a fi socotită fără d ubiu un sinonim –
noțiunea statului de drept acoperă, în esență, acel ași set de exigențe.
În încercarea de a realiza un parcurs, chiar sumar, având ca pr emisă definirea,
delimitarea conceptuală a statului de drept, trebuie subliniat mai întâi faptul că
evaluările doctrinare în acest sens nu sunt nici pe departe uni tare, ci pe cât de
diverse, pe atât de surprinzătoa re și adeseori contradictorii.
Au relevanță în acest sens câteva încercări de a desluși concep tul, aduse în
atenție8, doar cu titlu de exemplu.
Revenind la cele două orientări opuse la care ne refeream în de but, sintagma
stat de drept este, rând pe rând, asociată fie cu o construcție ce trimite l a un
nonsens juridic (în optica lui H. Kelsen), expresia fiind socotită pleonastică, fie
adulată și înțeleasă ca un mit, ca o dogmă (cum arată J. Chevallier). Dincolo de
acestea, o viziune la fel de radicală este aceea care vede stat ul de drept ca un
concept inutil (cum avea să afirme A. Hauriou).
Sunt însă și definiții care uzează de moderație. Între acestea, statul de drept
presupune subordonarea statului față de drept (J. Gicquel), sau un sistem de
organizare în care ansamblul raporturilor sociale și politice s unt subordonate
dreptului (J. P. Henry), ori statul în care puterea e subordonată dreptului (M. J.
Redor), ori o sumă de garanții fundamentale ale libertăților publice, o protecție a
legilor (J. L. Quermonne), acela care implică existența regulilor constituționale care se
impun tuturor (G. Duhamel) sau în care se conciliază libertatea și autoritatea
(M. Miaille), ori, mai simplu, ordinea juridică ierarhizată și sistematizată (J. Dabin).
Sunt apoi și definiții mai ample, mai laborioase, oferite conce ptului. Una
dintre ele aparțin e Sofiei Popescu9, pentru care statul de drept este acel „ mănunchi de
principii recunoscute la scară m ondială, care semnifică asigura rea autonomiei
individului, a libertății sale de acțiune și autolimitarea sfer ei de acțiune a statului în
favoarea individului”. Este aceasta chiar proiecția societății care se
autoadministrează, care-și elaborează și realizează proiectele, i d e a l u r i l e , n u m a i c u
asistența statului, fără intervenția acestuia. Statul se vrea astfel un garant al societății
civile, o consecință firească a individualismului recunoscut, s timulat și protejat în
societățile deschise, liberale. Individul, în statul de drept, este considerat că merită
totul de la puterea pe care, pri n libertatea lui de expresie po litică, o legitimează. În
viziunea autoarei, statul de drept se întemeiază pe existența u nui corpus minimal de

8 O definiție concisă a conceptului identifică statul de drept cu acel sistem de organizare a
societății în care ansamblul relațiilor politice și sociale est e supus dreptului- El pequeño larousse,
Spes Editorial S.L., Barcelona, 2003, p. 325. Pentru detalii, a se vedea și Ion Craiovan, Tratat
elementar…, p. 37 și urm.
9 Sofia Popescu, op. cit. , p. 36 și urm.

5 Justiția și marile doctrine 111
condiții: autonomia dreptului (dreptul nu este o operă partizană, de partid, de grup de
interese; dreptul nu este deci instrumentalizat, nu este unul d e grup, de partid);
previzibilitatea (care presupune că statul nu tre buie să-l surprindă pe individ p r i n
acțiunile sale); separația puterilor în stat (puterile în stat trebuie să fie exercitate de
către autorități diferite, fără ca această separație să fie înț eleasă în mod ri gid; se are în
vedere concertarea acestora, în sensul unui echilibru); regimul constituțional al
puterii (ceea ce presupune că exercițiul puterii este reglementat din punct de vedere
juridic); promovarea drepturilor omului (care, deși enunțată în final, nu este nici pe
departe cea din urmă e xigență a existenței reale a statului de drept) .
Apelul la trăsături definitorii în opera de deslușire a concept ului îl face și
François Rigaux10. Autorul rezumă conceptul de stat de drept la următoarele:
„Statul de drept este statul legalității (…) administrația nu poate funcționa decât
după lege”. Statul trebuie să asigure administrației sale o armătură jurid ică dintre
cele mai bune, o ierarhizare a funcțiilor sale, atent elaborată .
Pentru Elias Diaz11, figură reprezentativă a literaturii hispanice, cu un interes
manifest față de subiect, „ statul de drept reprezintă instituționalizarea juridică a
criteriilor de legitimitate și de justiție care trebuie să fie consolidate prin stat”.
Pentru Ion Deleanu12, condițiile necesare pentru a fi în prezența unui stat de
drept se circumscriu la următoarele: o atitudine cordială, deschisă, cooperantă a
statului față de societatea civilă; valorizarea principiului se parației puterilor în stat;
democrație autentică și reală; instituționalizarea și garantare a drepturilor și
libertăților omului și cetățeanului; o ordine juridică coerentă și ierarhizată; un
sistem de reglare internă a autorităților publice prin control politic, prin control
administrativ ierarhic, prin control jurisdicțional; controlul constituționalității
legilor; accesul liber la justiție și organizarea activității d e judecată în mai multe
grade de jurisdicție.
Este utilizat în doctrină – Tudor Drăganu13 – și conceptul de „ mecanisme
juridice de înfăptuire a statului de drept ”, fiind inventariate sub acest titlu:
controlul constituționalității legilor; controlul legalității î n activitatea administrației
publice; independența justiției; existența instituției avocatul poporului.
Pentru Giorgio del Vecchio14, împărtășind viziunea kantiană, „scopul statului
este numai protecția dreptului”, statul (înțeles de drept) avân d mai degrabă o
funcție negativă, exprimată prin abținerea de la orice acțiune care ar îngrădi
libertatea individuală. În acest sens, statul se obligă să le a sigure cetățenilor
posibilitatea de a se bucura de drepturile lor fără însă a inte rveni (forțat – subl. ns. )

10 François Rigaux, Introduction à l`étude du droit, Bruxelles, Edition Vie Ouvrière, 1974.
11 Elias Diaz, Juristas, sociologos, y filosofos en la constructión del derech o, în „Oñati
proceedings”, nr. 19, 1995, p. 227.
12 Ion Deleanu, Instituții…, p. 235.
13 Tudor Drăganu, Introducere în teoria și pra ctica statului de drept, Cluj-Napoca, Edit. Dacia,
1992.
14 Giorgio del Vecchio, op. cit., p. 278 și urm.

112 Steluța Ionescu 6
în activitățile individuale și fă ră a se îngriji de interesele individuale. El și-a
îndeplinit funcția sa când a asigurat libertatea tuturor, căci numai în acest sens,
trebuie să fie statul, de drept .
Sunt apoi opinii care insistă asupra ideii „justei măsuri”, at unci când se
vorbește despre statul de drept, fiind reamintit faptul că indi vidul și statutul său
sunt elementele esențiale, care au generat la origine acest tip nou de organizare
socială; mergând pe această linie, se atrage atenția că „ statul de drept nu se
cerșește, ci se cucerește, cu credința în om, prin muncă, prin efort, cu prudență și
demnitate (…) ”15.
O definiție tranșantă a conceptului propune și Teofil Pop16, în același an în
care constituanta noastră statuase, cu titlu declarativ, desigu r, că România este un
stat de drept. În opinia sa, conceptul de stat de drept avea să exprime „în primul
rând, ideea că orice măsură, acțiune sau dispoziție a puterilor în stat, de la
președinție și parlament, guvern, organele judecătorești, până la instituțiile locale,
trebuie să se bazeze pe lege. Căci – continua doctrinarul – ori ce măsură luată în
afara acestui cadru legislativ, bazat pe Constituția țării, constituie o negare a
statului de drept și trebuie combătută, sancționată fără ezitar e, deoarece asemenea
practici duc, în mod direct, la instaurarea abuzului și arbitra riului”.
Rezumând, statul de drept înseamnă așadar o sumă de practici de natură să
promoveze autotemperanța în exercițiul puterii sale; el se expu ne și se supune unei
critici juridice din partea supușilor săi (a resortisanților). Acest stat funcționează și
ca un garant pentru statutul fiecărui individ.
Pentru a opera cu o schemă a exercițiului puterii în statul de drept , trebuie
avute în vedere câteva reguli esențiale care definesc statul, c alificat „de drept”. Se
impun astfel: o structură piramidală a puterii și difuzarea ei unui număr mare de
organisme; garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale individului;
participarea cetățenilor la exercitarea puterii prin controlul jurisdicțional al
respectării dreptului de către o rganele statului, prin recurs j urisdicțional împotriva
actelor ilegale ale autorității; controlul de natură politică e xercitat prin adunări
alese; limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri de către cel elalte două; separația și
diviziunea puterilor în stat; ie rarhizarea puterii executive și a celei judecătorești,
care să permită controlul autor ității existente în sistemul ace leiași puteri.
Evident, toate acestea sunt doar expuneri sumare, exemplificati ve ale unor
puncte de vedere avansate în doctr ină, relativ la conceptul de stat de drept. În
esență, se spune că, pentru spațiul european continental, rece ptarea statului de
drept și maniera de a-l realiza prin instituții diferă de la o țară la alta, marcând
traseul de la o interpretare forma lă și restrictivă la una mate rială și extensivă17.

15 Petru Miculescu, Statul de drept, București, Edit. L umina Lex, 1998 , p. 299.
16 Teofil Pop, Rolul practicii judiciare a Curț ii Supreme de Justiție în conso lidarea statului de
drept , în „Studii de drept rom ânesc”, nr. 1, 1992, p. 27.
17 Astfel, în țări precum Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Rom ânia, se poate remarca
accepțiunea materială și extensivă a statului de drept. În alte le – cum este cazul Norvegiei –, doar
unele dintre elementele definitorii ale statului de drept se bu cură de consacrare.

7 Justiția și marile doctrine 113
Teoria statului de drept oferă î nsă un bagaj mult mai generos d e opinii, de
soluții privind concretețea, efectivitatea acestui concept, mai ales că există tot mai
mult un interes justificat pentru dificultățile pe care le întâ mpină existența reală a
statului de drept, pentru pericolele care îl amenință, pentru insuficiențele care fac,
nu de puține ori, ca acesta să rămână numai un deziderat18.
Problema trebuie însă privită cu realism, dacă achiesăm la punc tul de vedere
exprimat de către Edmond Picard19, pentru care „statul de drept nu este niciodată o
realitate desăvârșită și niciun stat nu poate, fără o îngâmfare vană și de
nesuportat, să pretindă că a atins perfecțiunea statului de dre pt”.
3. Puterea judiciară și marile doctrine privind statul de drept
În literatura noastră contemporană20 avea să se arate, pe drept cuvânt, că „nucleul
conceptual al statului de drept” pare să se fi format la intersecția a trei mari modele,
trei mari concepții la care vom poposi, așezând în linii mari e lementele care le definesc,
atât comune, cât mai ales specifice, fără a scăpa din vedere ce rința impusă de obiectivul
major al temei, anume urmărirea elementului judiciar .
Ordinea de preferință nu are o natură accidentală. Intenția a a vut în vedere
criteriul cronologic, iar sugestia a fost furnizată de un punct de vedere doctrinar21,
care reușește să surprindă, foarte bine și în cea mai concisă n otă, evoluția
fenomenului statului de drept. Astfel, „ideea (statului de drep t – subl. ns. ),
exprimată în diferite forme, se va contura pentru prima dată în Anglia ; ea se va
relua progresiv pe continent și va culmina, sub impulsul epocii Luminilor, în
gândirea liberală a Revoluției franceze ; readusă în atenție mai apoi de către Kant în
Germania, va da naștere la ceea ce avea să devină Școala lui Rechtsstaat” .
3.1. Puterea judiciară și Rule of Law
Cu un interes doctrinar declarat pentru subiect, Sofia Popescu22, vorbind
despre evoluția concepției statului de drept , arată că aceasta „este asociată cu

18 În aceeași problemă, Steluța Ionescu, Problemele justiției, neajunsuri ale statului de drept ,
în volumul Seminarului internațional cu tema Noile dimensiuni ale spațiului european , Târgoviște,
Edit. Bibliotheca, 2007, p. 214 -224.
19 Edmond Picard, Le droit pur: Les permannences jur idiques. Les constantes jurid iques ,
Paris, Edit. Flammarion, 1921, p. 11.
20 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan , Introducere în teoria…, p. 78.
21 Este viziunea lui Eric Carpano, op.cit., p. 41. În același context, vorbind despre geneza
teoriei statului de drept și despre contribuția doctrinei europ ene în acest sens, autorul reușește să
rezume, pornind de la concepțiile reprezentanților școlii drept ului natural, că legătura dintre primatul
individului și primatul dreptului pozitiv este indisolubilă, că ci, altfel, drepturile naturale ale omului
s-ar limita la o simplă teorie morală.
22 Pentru o expunere generoasă și cu o documentare științifică re marcabilă, pentru istoricul
concepției asupra statului de drept, vz. Sofia Popescu, op.cit. , p. 14-35.

114 Steluța Ionescu 8
evoluția doctrinei liberale, originea sa fiind situată în țăril e vest-europene”. În
același context, prima sursă invocată este Magna Carta23, document considerat
temelia remediilor tradiționale împotriva puterii arbitrare. Id eea este reluată și
invocată într-un studiu recent24, Magna Carta fiind calificată drept embrionul
variantei anglo-saxone a domniei legii.
Nu este departe de această viziune nici Hayek, care, vorbind de spre originile
statului de drept , își începe discursul prin a afirma, fără loc de tăgadă, că „i storia
libertății individuale, în epoca modernă, începe cu Anglia”25.
Și dacă mai e cumva nevoie de un argument, apelăm la A. V. Dice y, pentru a
întări ideea că rădăcinile concepției despre statul de drept sunt adânc împlântate în
pământul Angliei. Referindu-se la ecoul pe care l-a produs Revo luția franceză,
Dicey concentrează, într-un mod remarcabil, această idee, căci „Bastilia – spune el –
era semnul exterior vizibil al puterii fără lege. Căderea ei a fost simțită, simțită cu
adevărat ca prevestind pentru restul Europei acea supremație a dreptului ce exista
deja în Anglia”26.
În doctrina constituțională contem porană românească se avansea ză ideea că
domnia legii a stat la baza aceleia de constituție scrisă și s-a născut în practica
constituțională engleză27, considerându-se că organele de stat trebuie să respecte
regula de drept prestabilită și să o considere sacră, atâta tim p cât nu este abrogată.
Mai mult decât atât, în Anglia, unde regele era puternic, se co nsidera că toate
regulile ordinare alcătuiesc regimul constituțional și că nu ex istă deosebiri de forță
juridică între legile constituționale și cele juridice. În oric e caz, constituția scrisă
avea să compară astfel în cel mai eficient mijloc de afirmare a ideii domniei legii28.
Despre sistemul constituțional britanic avea să se afirme că re prezintă un
model istoric inegalabil29, iar acest statut are ca premisă faptul că, în ciuda unei
mixturi etnice și a absenței timp de sute de ani a unei constit uții sub forma unui
document unic, a reușit să convi ngă printr-un sistem de institu ții politice dintre cele
mai solide.

23 Socotită primul document scris prin care se acordă și se garan tează, prin voință regală, unele
drepturi ale omului. Adoptată la 15 iunie 1215, Magna Carta est e rezultatul unei înțelegeri politice
între monarh și nobilime, rezis tența sa în timp conferindu-i va loare-simbol.
24 Sofia Popescu, Statul de drept și integrarea europeană , în „Studii de drept românesc”, nr. 1-2,
2005, p. 7.
25 Friedrich Hayek, Constituția libertății, Iași, Institutul european, 1998, p. 181.
26 A. V. Dicey, Constitution, ed. I, Londra, 1884, p. 177.
27 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, op. cit. , p. 63.
28 Problema trebuie înțeleasă în sensul în care textul scris capă tă importanță și forță juridică
mai mare în raport cu norma cutum iară, prezentă până la acel mo ment; altfel, o înțelegere trunchiată a
celor afirmate ar putea duce la concluzia că opinia doctrinară exprimată intră în vădită contradicție cu
o chestiune de notorietate, anume faptul că în Anglia nu se poa te vorbi de un text compact, cu
integralitate specifică unei veritabile Constituții.
29 Așa se exprimă prof. I. Muraru în prefața lucrării Actele constituționale ale Regatului Unit
al Marii Britanii și Irlandei de Nord , București, Edit. ALL BECK, 2003. (Autori: Simina Tănăsescu,
Nicolae Pavel).

9 Justiția și marile doctrine 115
Rule of Law, sau versiunea engleză a statului de drept, avea să se implante ze
progresiv în ambianța suveranității monarhului, ca încercare de limitare a acesteia,
iar în cele din urmă de consacr are a suveranității parlamentulu i.
Ideea primatului dreptului, așa cum anticipam în debutul lucrăr ii30, poate fi
localizată în secolul al XIII-lea, sub denominația generică de domnie a legii.
Debutul propriu-zis al lui Rule of Law este localizat în timp, mai târziu. Altfel spus,
cristalizarea regulii domniei dreptului nu coincide ca moment î n timp cu aceea a
consacrării expresiei cunoscute astăzi ca atare – Rule of Law –, aceasta fiind de
dată mult mai recentă. Utilizarea sa pentru prima dată este atr ibuită lui Philemon
Holland, cu prilejul unei traduceri în engleză a lucrării lui T itus Livius31, prilej cu
care ceea ce textul exprima în limba latină, „ de imperia legum potentiora quam
hominem” , avea să devină „ the authority and the Rule of Laws more powerful and
mighty than those of men”.
Reprezentant de marcă al literaturii de limbă engleză, A. V. Di cey32 concentrează
esența conceptului la două dimens iuni definitorii: pe de o part e, omnipotența
/supremația de necontestat a guvernării și, pe de altă parte, omnipotența/ supremația
dreptului.
Ancorată în inima tradiției politico-juridice engleze, ideea pr imatului
dreptului, exprimată astăzi prin Rule of Law , privește, la origini, problematica
încadrării puterilor regalității.
Aceasta face obiectul unei bătălii judiciare care va genera o v eritabilă operă
de teoretizare și sistematizare a common-law -ului, privit ca un drept vechi, imanent
și cu o supremație absolută, unde normele juridice sunt pur și simplu descoperite
sau declarate de judecător, cu ocazia rezolvării unui litigiu. Dreptul provincial al
Angliei, adică dreptul ei comun, se găsește, cum se știe, în statute (legi formulate)
și într-o așa-numită lege nescrisă; legea aceasta nescrisă este de altfel și ea tot atât
de scrisă ca și celelalte și cunoașterea ei poate fi și urmează să fie dobândită doar
prin lectură. Acest drept păstrează natura sa cutumiară, fiind generat în mod
spontan de mutațiile din societate și reputat ca forță juridică prin utilizarea sa timp
îndelungat și printr-o receptare universală în regat.
Testată și aprobată de generații de juriști, în primul rând de către cei care
figurează ca juriști învestiți cu puterea de a „declara dreptul ”, common-law apare
ca încarnare a rațiunii, el însuși nefiind altceva decât rațiun e. Se înțelege prin
aceasta o formă de perfecțiune artificială a rațiunii, rezultat ă prin observare și
experiență.
De-a lungul timpului, sistemul de drept britanic avea să se con solideze pe
cale experimentală. Deși adesea invocat, sistemul anglo-saxon n u este unul

30 Pentru detalii, Steluța Ionescu , La justice dans la définition de l'État de droit. Considerati ons, Le
seminaire international „ La notion de justice aujourd'hui ”, Târgoviște, coord: Petre Mareș, Jean-Pierre
Clero, 7-9 novembre, 2005 .
31 Titus Livius, Roman History, Londra, 1600, p. 55 ( apud Friedrich Hayek, op. cit, p. 163).
32 A. V. Dicey, Introduction to the Law of the Constitution, 10th Ed., London, 1959, p. 183 și urm.

116 Steluța Ionescu 10
infailibil, unanim acceptat ca fiind absolut, un model impecabi l. El are, ca orice
sistem funcțional, neajunsuri. Între acestea, câteva aveau să î l determine pe Hegel33
să adopte o poziție radicală. Cel dintâi reproș pe care îl făce a Hegel era acela că, în
exercițiul justiției, cât și în dreptul însuși al Angliei domne ște „o monstruoasă
încurcătură”, întrucât legea ac easta nescrisă este cuprinsă în deciziile curților de
justiție și ale judecătorilor, judecătorii sunt în continuu che mați să legifereze prin
aceea că ei sunt deopotrivă ținu ți să se refere la autoritatea predecesorilor lor, care
nu au făcut decât să pronunțe legea nescrisă, și, pe acest teme i, au dreptul de a se
pronunța asupra deciziilor anterioare, dacă ele sunt sau nu în acord cu această lege.
Menținându-se pe aceeași linie, avea să se spună că dreptul bri tanic, deși are
meritul de a fi „un drept viu, însă această viață, adică identi tatea determinării cu
subiectul nu constituie încă esen ța lucrului, dreptul trebuind să fie cunoscut pe
calea gândirii, să fie el însuși un sistem”.
În definitiv, raportul cu elementul judiciar este definitoriu î n acest model de
stat de drept, aici semnificația dată legii fiind redusă. Rămân e practicii creditul
primordial, pentru că „ statul de drept (…) înseamnă că tribunalele pot veghea să
nu se depășească și să nu se abuzeze de puterile oficialitățilo r și ale organelor
cărora le-a fost încredințată gu vernarea, iar drepturile cetățe nilor să fie
determinate în conformitate cu legea, promulgată sau tacită ”34.
3.2. Puterea judiciară și Rechtsstaat
Expresia Rechtsstaat, folosită pentru prima oară în 1789, paternitatea sa
fiindu-i atribuită lui Johan Wilh elm Peterson (zis Placidus), a vea să exprime
doctrina juridico-filosofică a lui Kant, denumită tocmai „ critica sau Școala
doctrinei statului de drept ”. Conceptul este „impus progresiv”, înainte de a se
difuza în Italia (1880), Franța (1901), mai târziu și în alte p ărți ale Europei, iar
astăzi face obiectul unei recunoașteri unanime35.
Rechtsstaat este socotit o calificare exclusivă a mediului german, imposibi l
de adaptat în alte sisteme de drept. Punctele de vedere care su sțin aceasta sunt
multe, însă aducem în atenție numai opinia lui Böckenförd, care înțelege că statul
de drept este o construcție lingvistică și o apariție conceptua lă proprie spațiului
lingvistic german, care nu are corelații exacte în alte limbi36.

33 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Principiile filozofiei dreptului (trad. de Virgil Bogdan și
Constantin Floru), Bucureș ti, Edit. IRI, 1996, p. 208.
34 Așa avea să se exprime, cu decenii în urmă, W. S. Hodsworth, într-o recenzie la ediția
a IX-a a volumului lui A. V. Dicey, Constitution , in „Law Quarterly Re view”, vol . LV, 1939.
35 Eric Carpano, op.cit., p. 21; considerat „valoare incont estabilă a Uniunii Europene”;
conceptul este atașat excl usiv dreptului german.
36 Rule of Law din dreptul anglo-saxon nu este o construcție conceptuală cu c onținut paralel,
iar limbajul juridic francez nu cunoaște niciun termen sau conc ept comparabil (Ernst Wolfgang
Böckenförd, Origen y cambio del concepto de estado de derecho¸ î n Estudios sobre el Estado de
Derecho y la democracia , Madrid, Edit. TRO TTA S.A., 2000, p. 18).

11 Justiția și marile doctrine 117
Statul de drept cristalizat în civilizația de limbă germană37 se definește prin
prisma câtorva trăsături esențiale . Astfel, apariția sa este di ctată de nevoia de a da o
replică statului polițienesc și a bsolutismului monarhic. Două s unt concepțiile care au
marcat parcursul evolutiv al do ctrinei, acestea aparținând lui R . V o n M o h l ș i J u l i u s
Friederich Stahl, concepții care aveau să se distingă printr-o proiecție diferită, în primul
rând, în privința car acterului formal sau substanțial al statul ui de drept.
Astfel, fără a face o expunere d ezvoltată, vom încerca să surpr indem care
sunt notele specifice celor două puncte de vedere, doar astfel putând contura în
mod complet o imagine a ceea ce înseamnă Rechtsstaat .
Dintr-un început trebuie însă adus în atenție faptul că von Moh l nu se
consideră nici pe departe autorul „ideii de stat de drept”. El îl invocă în această
poziție pe Kant, care, fără să-l definească vreodată ca atare stat de drept, s-a referit
deseori la ideile prelucrate în laboratorul dreptului englez, c u specificul său, idei ce
aveau să prindă contur în lucrările lui Hobbes, Locke, Milton. Convingerea lui
Mohl nu este gratuită, dacă avem în vedere faptul că, deși este încetățenită ideea că
statul de drept este în primă fază Rechtsstaat , germenii acestui concept sunt de
plasat într-o altă zonă geografică, mai exact Anglia, a cărei v iață politică din
secolul XIII și de mai târziu o confirmă38.
În concepția lui Mohl, una de factură liberală , statul de drept, înțeles ca
reacție față de statul polițienesc, reunește deopotrivă element e materiale și formale.
Inițial, Mohl vede guvernarea statului astfel construit doar pr in invocarea
divinității, mai exact prin guvernarea omului inspirat de provi dență, pentru ca,
treptat, locul acestei concepții să fie luat de aceea care înțe lege că rațiunea se
confundă cu Dumnezeu; mai târziu, prezența divină urmează să fi e estompată până
la dispariție. Mohl crede că statul de drept este singurul mijl oc care permite să se
ajungă la promovarea personalității umane, datoria sa începând acolo unde
mijloacele individului nu sunt suficiente39.
J. F. Stahl avansează un punct de vedere diferit, el concepe dr eptul mai ales
ca un mijloc de organizare rațională a statului și mai puțin ca o modalitate de
limitare a puterii statului. Concepția sa, opusă celei a lui Mo hl, este formală și
conservatoare. Caracterul formal al statului de drept este dat de calificarea

37 Pentru o expunere convingătoare privind originea și evoluția c onceptului, vz. Ernst
Wolfgang Böckenförd, op.cit. , p. 17-45.
38 Magna Carta Libertatum și Bill-urile privind drepturile și liber tățile omului sunt mărturii v ii,
însă, fapt deosebit de important, nici acestea nu constituie pa sul dintâi, pentru că ele nu sunt
elaborările unei adunări legiuitoare, ci „șlefuirile” date de c ătre tribunalele engle ze independente de
puterea politică (ea însăși supus ă acestora), tribunale care au creat ceea ce se numește common-law;
iar acesta, la rându-i, este bazat pe acel suflu moștenit de la spiritul dreptului roman, întemeiat pe
spiritul dreptului natural; textul documentelor este cuprins in terminis în lucrarea Elena Simina
Tănăsescu, Nicolae Pavel, Actele constituționale ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord, în col. Constituțiile statelor lumii, București, Edit. All Beck, 2003.
39 Se face astăzi o corelație a acestui unghi de vedere cu ceea c e socotim unul dintre principiile
definitorii în dreptul comunitar, cunoscut ca principiul subsidiarității (vz. Petru Miculescu, op. cit.,
p. 82 și urm , opinie față de care ne exprimăm rezerve, c onsiderând ușor forț ată comparația).

118 Steluța Ionescu 12
Rechtsstatt -ului ca un stat al administrației , adică statul în care administrația este
supusă legii și unde există căi de recurs jurisdicțional împotr iva ei. Așa se face că
preocuparea tinde să cadă tot mai mult pe aspectul formal40, în detrimentul
caracterului substanțial al dreptului. Este ceea ce sesiza Eric Carpano41, atunci când
afirma că procesul formalizării teoriei statului de drept iniți at de Stahl conduce la
asimilarea, în mod automat, a statului cu legalitatea, de așa m anieră că statul de
drept nu rămâne altceva decât „ statul de drept administrativ bine ordonat ”. Și
astfel, în mod inevitabil, teoria statului de drept părăsește p rogresiv câmpul, dreptul
constituțional și teoria politică, devenind un instrument al do ctrinei administrative
pentru „a subordona direct adm inistrația dreptului”.
După a doua jumătate a secolului al XIX-lea apare problema prot ecției
juridice oficiale, prin crearea de tribunale civile/administrat ive, ceea ce conferă
statului de drept un aspect material, arătându-se astfel consid erație, cel puțin în
plan teoretic, ideii de justiție. În acest context, Stahl refuz ă însă controlul judiciar al
activității statului, considerându- l în contradicție cu concepț ia sa despre stat, ca
imperiu moral.
Pentru că trăsătura definitorie a concepției germane privind st atul de drept
este antinomia acestuia față de statul polițienesc (Politeisstaat) , „meritele” celui
dintâi nu se pot ilustra decât în raport cu ceea ce presupunea cel din urmă. De
aceea, socotim util a aduce în atenție câteva dintre caracteris ticile esențiale ale
statului polițienesc: poliția – î n sens larg – desemnează instr umentul cu ajutorul
căruia se face administrația; prințul exercită puterea publică, în numele său și al
statului, ajutat de funcționari numiți chiar de el, prerogative le sale fiind nelimitate;
funcționarii prințului beneficiază de un statut privilegiat; ei se bucură de cele mai
largi drepturi; pentru o vreme, autoritatea prințului avea să s e întindă și asupra
justiției; astfel, prințul putea interveni în procesele existen te între părți, finalizându-
le printr-un act de autoritate.
În antiteză cu cele expuse, statul de drept vrea să fie cadrul în care puterea să
se supună dreptului, acesta creat nu doar pentru a legifera ( aspectul formal ), ci și
pentru a conferi considerație unor principii, unor valori ( aspectul material ).
Distincția dintre statul de drept ș i statul polițienesc se poate reduce la definirea
celui dintâi, în sensul că numește statul care „implică, în ace lași timp, supunerea
față de drept și folosirea unui judecător independent”42.
Cu privire la raportul dintre stat și drept, altfel spus, cu pr ivire la fundamentarea
statului de drept în concepția Rechtsstaat , trăsătura definitorie este autolimitarea ,
teorie agreată aproape în mod una nim de doctrina germană. Ea pr esupune că statul
precede dreptul, pe care îl cr eează și căruia i se supune.
Din perspectivă istorică, Rechtsstaat cunoaște o evoluție etapizată, iar câteva
repere sunt binevenite pentru a reliefa modul în care s-au prod us mutațiile pe

40 Sunt ridicate la rang de princi piu absolut suveranitatea popul ară, separația puterilor, democrația.
41 Eric Crapano, op. cit., p. 98-99.
42 Petru Miculescu, op. cit. , p. 74.

13 Justiția și marile doctrine 119
această linie. Astfel, etapa interbelică surprinde pașii pe care îi face statul de drept
de la înfrângerea suferită de Germania în 1919 la Republica de la Weimar
(proclamarea constituției), apoi preluarea puterii de către naz iști, ceea ce avea să
determine suprimarea în mare măsură a principiilor statului de drept, pentru ca, în
final, conceptul să degenereze în ceea ce se va numi stat național de drept/statul de
drept al lui Hitler.
După 1945, Germania cunoaște un parcurs ce se va orienta în dou ă direcții
principale: statul de drept material și statul social (acesta c a o replică dată statului
de drept liberal și burghez al cărui eșec zguduise civilizația de limbă germană).
Atenția se îndreaptă acum, tot mai mult, asupra aspectului subs tanțial al dreptului,
fără însă a fi în totalitate neglijată latura formală a statulu i de drept. Se încearcă
însă transpunerea în practică a ideii exprimate în doctrină, po trivit căreia ceea ce se
impunea în noile condiții era concordanța „ legilor pozitive cu idealul dreptului și
justiției, conform principiului legalității și legitimității”43.
În alți termeni, se poate spune că versiunea germană a statului de drept
cunoaște patru mari etape în evoluția sa istorică sau, așa cum avea să le surprindă
Kaarlo Heikki Tuori44, patru modele de Rechtsstaat.
Primul model, cel liberal, corespunde fazei societății moderne sau capitaliste,
caracterizată prin aceea că sunt reclamate legi care să satisfa că cerințele de
egalitate ale competiției economice, prin considerația acordată sferei private, dar în
măsură să mențină preeminența pa rlamentului, punctul culminant al sferei politice,
cum îl definește Sofia Popescu45.
O nouă etapă de evoluție a statului de drept consacră preocupar ea pentru
caracterul material al acestuia. În această perioadă, Rechtsstaat devine conceptul
constituțional central, statul realizându-și scopurile numai pr in drept și în cadrul
dreptului.
Îi urmează apoi modelul formal , căruia specifică îi este ascensiunea
pozitivismului juridic. În această perioadă46, statul nu mai este iden tificat cu poporul, ci
privit ca persoană juridică distinctă, iar dreptul nu mai este situat deasupra statului,
fiind creația statulu i și urmând ca acesta d in urmă să se autol imiteze.
Referitor la caracterul formal al dreptului și la efectele nega tive ale accentuării
formei în detrimentul substanței dreptului, se considera, pe drept cuvânt, că acestea

43 Ibidem , p. 85.
44 Kaarlo Heikki Tuori, Four Models of the Rechtsstaat, în Öffentliche oder private Moral, sub
redacția Werner Krawietz și Ge org Henrik von Wright, Berlin, 19 93, p. 451-462, apud Sofia Popescu,
op. cit., p. 31-34.
45 Sofia Popescu, op. cit., p. 31.
46 Momentul istoric evocat este situat după crearea celui de-al d oilea Reich și adoptarea
constituției (1871). Amploarea pe care o dobândește curentul po zitivist de gândire juridică va produce
mutații semnificative în planul percepției generale asupra drep tului, preocuparea pentru interpretarea
și sistematizarea dreptului luând locul preocupării pentru cara cterul etic al normelor. Pentru o analiză
critică relativ la preocuparea excesivă pentru formă în această perioadă, vz. E. Bodenheimer,
Jurisprudence , New York – London, 1940, p. 95.

120 Steluța Ionescu 14
au constituit calea sigură spre instaurarea unor regimuri total itare, căci a te baza pe
procedură pentru a produce justiție reprezintă eroarea liberali smului modern47.
În cele din urmă, prefigurat de prefacerile istorice care l-au precedat48,
modelul de Rechtsstaat care avea să se i mpună este cel democratic . Acum, accentul
cade pe ideea de Constituție, pe principiul suveranității și pe promovarea
drepturilor omului. În consecință, decizia oficială a organelor statului este acum
adoptată doar conform unei proce duri ce are la bază consimțămân tul exprimat al
cetățenilor.
Dincolo de parcursul istoric, pentru modelul german de stat de drept și pentru
relația acestuia cu elementul jur isdicțional sunt definitorii d ouă viziuni doctrinare.
Una își atribuie paternitatea lui Otto Bahr, a cărui operă avea să constituie
pentru teoria statului de drept un impuls evolutiv fără precede nt. Concepția pe care
o construiește Bahr pleacă de la ideea substituirii formei trad iționale a statului de
drept, care socotea Parlamentul ca fiind protectorul tuturor li bertăților, prin
pozitivarea lor și înzestrarea cu g aranții formale, legea fiind astfel sursa ultimă a
dreptului cu o formă de protecție jurisdicțională. Potrivit ace steia, judecătorul
devine figura centrală a statului de drept, soluția sa fiind su rsa formală ultimă a
dreptului. În lipsa judecătorului, dreptul – consideră Bahr – v a risca să-și piardă
funcția primordială, aceea de a-și cunoaște eficacitatea. Model ul de la care pleacă
autorul este împrumutat din dreptul privat, unde regula de drep t și soluția judiciară
sunt puternic legate. Ceea ce propune Bahr este tocmai extinder ea acestui model la
nivelul dreptului public49. Judecătorul este încărcat astfel cu puterea de a examina
deciziile administrației, în măsura în care niciunul dintre mec anismele politice de
garantare a dreptului public nu o poate face în mod eficient.
Raționamentul propus de Bahr con tinuă, conferind jurisdicțiilor ordinare
puterea de a controla administra ția, ceea ce este justificat pr in argumente de ordin
istoric, adică faptul de a fi o consacrare a procesului de juri sdicționalizare a
controlului administrației, anunțată la începutul anilor 1830. Totodată, teoria
propusă de Bahr face apel și la rațiuni de ordin politic: magis trații, recrutați de
regulă din rândul burgheziei, apar ca o contraputere, în raport cu administrația, și
ca un mijloc prin care să triumfe valorile liberale în dreptul administrativ. Lor li se
adaugă și rațiuni de ordin juridic. În măsura în care statul – concepției organiciste
propuse de O. Bahr – este ca o corporație ca oricare alta, divi ziunea clasică drept

47 Allan Keith-Lucas, Decisions about People in Need: A Study of Administrative Respo nsiveness in
Public Assistance , University of North Carolin a Press, 1957, p. 156. Consecința, arată autorul, este
aceea că o atare stare de lucruri a făcut posibil legalismul pr omovat în regimurile totalitare, exemplul
elocvent fiind tocmai acela care avea să marcheze istoria statu lui german.
48 După cel de-al doilea război m ondial, în lumea de limbă german ă se impune revenirea la un
curent nou de gândire menit să r econsidere dreptul, conceptul f ormal de stat de drept fiind înlocuit
din nou cu unul material, dreptu rile omului constituind punctul esențial.
49 Trebuie precizat însă că, pentru Otto Bahr, statul nu este dec â t o c o r p o r a ț i e î n t r e a l t e l e ,
asemenea lui, iar dreptul public nu se bucură astfel de autonom ie, nefiind considerat o ramură
distinctă.

15 Justiția și marile doctrine 121
public și drept privat se cere a fi reconsiderată. Și pentru că dreptul public nu
dispune de autonomie în cadrul ordinii juridice, judecătorii or dinari vor fi chemați
în mod natural să rezolve și litigii de drept public.
În termenii descriși, Bahr accen tuează ideea caracterului juris dicțional al
statului de drept și, fidel până la capăt viziunii care avea să îl inspire – cea liberală
de factură anglo-saxonă –, optează pentru o jurisdicție ordinar ă care să soluționeze
litigiile apărute în raporturile cu administrația, fără însă să excludă eventualitatea
înființării unor instanțe specializate. Ceea ce accentuează aut orul, ca notă esențială
a discursului său, este necesitatea de a se înțelege că statul de drept trebuie să
funcționeze, înainte de toate, pe baza unei justiții independen te față de putere.
În acord cu exigența impusă de O. Bahr, Rudolf Gneist afirmă ac eeași
preocupare de a găsi un mecanism prin care să se poată depăși m odelul clasic
liberal al statului de drept. Mergând pe aceeași linie, Gneist pleacă și el de la ideea
insuficienței asigurării unui sistem real de garantare a dreptu rilor și libertăților,
considerând că parlamentul face o operă imperfectă când se iden tifică deopotrivă
cu un protector al acestora și cu un mediator între societate ș i stat.
Dat fiind că, pentru Gneist, administrația apare ca „organismul esențial al
statului de drept”, se accentuează tot mai mult ideea potrivit căreia organizarea
administrativă trebuie să constituie, de fapt, o veritabilă rel ație administrativă între
societatea civilă și stat. Pornind de la aceasta, instaurarea u nei justiții
administrative, efectivă și eficace, devine implicit elementul central al stat ului de
drept. Invitată să participe la controlul administrației, socie tatea civilă este chemată
să se implice în căutarea compoziției ideale a organelor care v or realiza controlul
administrației. Și aceasta pentru că, având în vedere cele două soluții previzibile
relative la conferirea atribuției de a judeca – funcționarilor înșiși (miniștrilor, în
particular) ori judecătorilor ordinari –, Gneist le dezaprobă categoric pe amândouă,
propunând o a treia, considerată singura realistă și funcțional ă. Soluția este crearea
unei jurisdicții specializate, a unor curți administrative inde pendente, mai exact, a
căror misiune esențială ar fi asigurarea coerenței și stabilită ții dreptului public, în
măsura în care „domeniul dreptu lui administrativ antrenează pro blema unei ordini
juridice cu caracter obiectiv, ce trebuie menținută independent de nemulțumirile de
partid, de interesul dreptulu i public și de binele comun”50.
Trebuie însă bine precizat că nu este vorba aici de protecția d repturilor
individuale în fața omnipotenței administrative. După Gneist, s tatul și individul nu
dispun de drepturi echivalente. Litigiul de drept public este a stfel condus spre o
apreciere de interes individual, însă în considerarea și cu res pectarea interesului
public care trebuie să prevaleze. Acesta este un model de stat de drept, situat foarte
departe de modelul democratic pe care, la o primă vedere, l-ar fi prefigurat teoria
lui Rudolf Gneist. Controlul administrației este, în lumina cel or expuse, controlul
destinat a garanta preeminența dreptului public și autoritatea de stat.

50 C. Argyriadis-Kervegan , Rudolf Gneist: La justice administrative, institution necessa ire de
l’État de droit, p. 244, apud Eric Carpano , op.cit., p. 101.

122 Steluța Ionescu 16
Pornind de la aceeași premisă și concentrându-se în jurul acele iași formule
ideale de stat de drept, Otto Bahr și Rudolph Gneist fixează în țelesul acestui
concept prin „jurisprudență și protecție judiciară”, punctul de delimitare dintre cele
două concepții rămânând numai cu privire la natura instanțelor care aveau să
realizeze contenciosul administrativ51, primul fidel sistemului englez (tribunale
civile), cel de-al doilea fidel tradiției franceze (tribunale s pecializate).
Opțiunea științifică exprimată de Bahr și Gneist avea să facă d in judecător
pivotul statului de drept , opera lor aducând în teoria statului de drept o contribuție
decisivă, cel puțin sub două aspecte.
Sub aspect teoretic, asimilarea dreptului judecătorului din per spectiva lui
Bahr se relevă ca o veritabilă premoniție, așa cum aveau să ilu streze dezbaterile
contemporane în materie.
Sub aspect practic, modelul de justiție administrativă descris de Gneist avea
să aibă un impact hotărâtor în reorganizarea administrației loc ale și a justiției
administrative în Germania, și nu numai52.
Dezbaterea în jurul problematicii instaurării unei justiții adm inistrative va
constitui astfel un punct de refer ință, controlul jurisdicționa l al administrației
devenind criteriul principal de determinare a statului de drept ; este vorba despre
perioada debutului procesului de „jurisdicționalizare” a statul ui de drept. Din
această perspectivă, accentuându-se astfel poziția judecătorulu i, statul de drept este
tot mai mult asociat cu statul de drept al judecătorului.
3.3. Puterea judiciară și L'État de droit
Conceptul de stat de drept în Fr anța își reclamă paternitatea c elei dintâi
utilizări în opera lui Carré de Malberg53, căruia i se atribuie meritul de a-l fi
primenit de orice elemente de factură germanică și de a-l fi ad aptat specificului
realității politice franceze a vremii. În legătură cu specifici tatea amintită, Carré de
Malberg susține că în Franța nu se aplică principiul „statului de drept” , ci
principiul „statului legal”. Dar, pentru a da conținut unei atare concepții, vom
încerca să surprindem premisele care aveau să favorizeze o astf el de viziune.
Asupra problemei privind concepția asupra statului de drept înt âlnită în
Franța, precizarea care se impune este aceea că, aici și-a făcu t simțită prezența
influența a două Școli. „Astfel , până la cea de-a V-a Republică , modelul a fost
acela al statului legal , promovat de Școala juridică națională și în contextul căruia
statul de drept apare ca stat-națiune, pentru ca apoi să fie ur mat modelul statului de

51 Petru Miculescu , op.cit., p. 64.
52 Influențele sale aveau să se resimtă și în alte state ale Euro pei, de pildă Italia (pentru detalii,
vz. Eric Carpano, op.cit., p. 124).
53 În anii 1920-1922, odată cu apariția lucrării sale intitulate La contribution à la théorie
générale de l'etat , 1960, p. 315.

17 Justiția și marile doctrine 123
drept, conceput ca persoană juridică autonomă și complet distin ctă de națiune,
model promovat de Școala juridică germană”54.
Din perspectivă istorică, două sunt elementele pe care se grefe ază teoria
statului de drept în Franța: moștenirea Revoluției și instituți ile celei de-a treia
Republici franceze (1870-1940), cărora teoria le aduce critici vehemente.
Ideea domniei legii, prezentă aici, cunoaște anumite nuanțări, căci teama ca
nu cumva locul absolutismului monarhului să fie luat de o formă de absolutism mai
periculoasă, aceea a Parlamentulu i, avea să se concentreze, în primul rând, asupra
unei delimitări între legi, în funcție de forța lor juridică.
Printre elementele definitorii ale modelului francez de stat de drept este acela
că ideea centrală pe care se fondează l'État de droit , definitoriu de altfel pentru
lumea continentală, este aceea care dezvoltă cultul normei juridice, elaborate de
aparatul de stat , dreptul fiind de fapt perceput ca un drept de stat .
Operă a Revoluției franceze, expresie prin excelență a spiritul ui revoluționar,
nota particulară a acestui model de stat de drept o reprezintă ordinea juridică
ierarhizată . Aceasta presupunea o construcție juridică ce avea în vârful p iramidei,
previzibil de altfel, Declarația Universală a Dreptu rilor Omului și Cetățeanului55,
care avea să statueze drepturile naturale, inalienabile și sacr e ale omului56.
Pe nivelul următor al ierarhiei se află Constituția , menită să consacre
separația puterilor în stat și transferul drepturilor indicate în cuprinsul Declarației ,
devenind astfel drepturi civile.
Legea, în sens restrâns, este situată la nivelul următor, pentr u ca, la baza
piramidei, să se afle actele elaborate de către Executiv, care „nu dispun de o veritabilă
putere normativă, ci doar de posibilitatea de a dispune publica rea și afișarea legilor sau
actelor conforme legilor pentru a ordona sau cere executarea lo r”57.
Chevallier socotea că edificiul acesta are și lacune, care treb uie serios
observate și, eventual, amendate cu remedii. O primă notă criti că se referă la faptul
că slăbiciunea acestei ordonări constă tocmai în absența unor g aranții reale pentru
respectarea normelor. Astfel, avea să se deschidă calea spre pe ricolul de a duce la
extrem considerația față de lege, evident, în detrimentul unei minime și necesare
considerații pentru condițiile conc rete de exercitare a dreptur ilor și, implicit, pentru
statuarea lor. Acest gen de viziune a fost ușor de alimentat de convingerea pe care
o imprimase spiritul revoluționar, care nu concepea că o lege a r putea fi abuzivă.

54 Sofia Popescu, Statul de drept și Uniunea Europeană , în „Studii de drept românesc”, nr. 1-2,
2005, p. 7.
55 Adoptată la 27 august 1789, aceasta avea să constituie un cor pus normativ de o valoare
incontestabilă, cu forța de a-ș i pune amprenta și dincolo de g ranițele Franței, căci avea să se
constituie într-o veritabilă „ lege fundamentală a legilor națiuni i franceze care, la urma urm elor, este
dotată cu o importanță universală” , cum arăta Jacques Chevallier, L'État de droit, P a r i s ,
Monchretien, 1992, p. 12.
56 Între acestea, „libertatea, proprietatea, siguranța și reziste nța la opresiune” (art. 2 din
Declarația Universală a Drepturilor Omului și Cetățeanului).
57 Jaqcues Chevallier, op. cit., p. 22.

124 Steluța Ionescu 18
Ierarhia normelor juridice tinde astfel să fie expresia unei si mple preeminențe
a legii (privită în sensul larg) și asimilată cu ceea ce va con stitui nota particulară a
statului de drept în concepția franceză, anume principiul legalității.
Despre „pasiunea pentru lege”, un contemporan preocupat de prob lematica
statului de drept, Eric Carpano58, afirmă, într-o recentă lucrare dedicată
fenomenului europenizării acestui concept, că État de droit are rădăcini istorice
mult mai adânci, ea fiind amprenta pe care o lăsase de fapt fil osofia Epocii
Luminilor. Mai târziu59, sacralizarea legii avea să devină expresia voinței generale
și instrument al libertății.
Statul legal pe care-l proclamă doctrina franceză se diferenția ză de ceea ce se
dorea statul de drept prin aceea că, pe de o parte, legea este și condiția activității
administrative, iar funcția corespunzătoare, cea executivă, se reduce doar la
executarea legii și, pe de altă parte, legea este incontestabil ă, ea nefiind supusă
niciunei forme de recurs. Statul legal, astfel construit, își a re izvorul într-o
percepție rigidă a principiului separației puterilor în stat, d e natură să-i fi conferit
legislativului o poziție lipsită de orice mecanism de limitare a puterii. Chiar și în
materie de drepturi ale omului – proclamate cu atâta entuziasm de Revoluția
franceză – legislativul are întreaga autoritate, dispozitivele de protecție a acestora
lipsind. Legea întruchipează valori supreme, precum Adevărul, R ațiunea, Justiția ,
temeiul ei neputând fi pus vreodată la îndoială.
Trebuie remarcat totodată că spiritul lui Rechtsstaat se face simțit aici prin
aceea că „statul de drept implică faptul că autoritatea adminis trativă nu poate uza
decât de mijloacele autorizate de către ordinea juridică în vig oare”, aceasta fiind la
rându-i „ținută să respecte legea și neputând acționa decât în virtutea unei abilitări
legale, iar cei administrați di spun de o putere juridică de a a cționa în judecată
instituțiile administrative în fața unei autorități jurisdicțio nale, cu scopul de a se
obține anularea, modificarea sau n eaplicarea actelor administra tive vătămătoare”60.
Pe fondul acestei realități, elementul judiciar în statul de drept francez este
ușor de relevat. Caracterul incontestabil al legii face ca auto ritatea judecătorească
să fie tratată cu neîncredere, cu suspiciune. Este astfel expl icabil faptul că
tribunalelor avea să li se reprime multă vreme dreptul de a jud eca litigii
administrative, contenciosul administrativ fiind tratat ca o ch estiune pur tehnică,
administrativă. În atare condiții, administrația – parte și jud ecător deopotrivă –,
putea oricând să se scutească de stricta observare și respecta re a legalității, pe care
ea însăși o considera cheia de bo ltă a statului nou edificat.
De aici, nu mai rămânea decât un pas până la a conferi ierarhie i normelor
statutul de simplă „proclamație solemnă”.

58 Pentru detalii, Eric Carpano, op. cit., p. 56.
59 Convenția Europeană a Drepturilor Omului confirmă o atare orientare, dispozițiile art. 5 și
6 reputând legea ca fiind liberatoare.
60 Jacques Chevallier, L'Ètat de droit , în „Revue de Droit Public et de Science politique”,
nș 2/1988, p. 330.

19 Justiția și marile doctrine 125
Cucerire revoluționară de esență, suveranitatea națiunii este a cum, potrivit
ideii reprezentativității, transferată către reprezentanți, iar aceștia constituie un corp
legislativ care tinde să-și aroge o formă accentuată de suprema ție în raport cu
celelalte puteri. Atât de dorită la origine, suveranitatea nați onală degenerează astfel
în suveranitate parlamentară.
Trebuie subliniat că statul de drept construit în Franța avea s ă cunoască nu
doar influența Școlii juridice franceze, ci, în egală măsură, ș i p e a c e e a a Ș c o l i i
juridice germane. Tocmai de aceea avea să se spună că aici, „pâ nă la cea
de-a V-a Republică a existat modelul statului legal conceput ca stat-națiune, pentru
ca apoi să se treacă la modelul statului de drept, conceput ca persoană juridică
autonomă și complet distinct de națiune”.
Sub aspectul elementului jurisdicțional, problema care preocupă este aceea a
contenciosului administrativ și a naturii jurisdicției chemate să judece. Din această
perspectivă, l'État de droit parcurge și el o evoluția istorică, câteva etape fiind
definitorii. Astfel, între 1789-1872 este perioada în care juri sdicția administrativă
se implantează în interiorul administrației. Abia după 1864, ju risdicția
administrativă începe să cunoască o transformare vizibilă. Cons iliul de stat, organul
suprem în materie, avea să fie acum recunoscut ca jurisdicție ș i considerat drept
garantul legalității administrative.
Începând cu monarhia (1830), liberalii solicită abolirea privil egiului
administrativ de a avea jurisdicție separată de cea ordinară. A ceasta continuă încă
să „scape” judecătorului ordinar, deși competența acestuia se e xtinde asupra actelor
administrației; în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ea r ămâne totuși o
excepție. Mai târziu (1872), prin atribuțiile justiției delegat e, se consolidează
independența Consiliului de Stat și ia sfârșit confuzia creată de teoria
administratorului judecător; totodată, se lărgește câmpul de co ntrol, judecătorul
administrativ devenind un judecător adevărat.
În Franța, realizarea statului de drept nu va trece prin supune rea
administrației, jurisdicția de drept comun. Aici se va proceda la construirea unei
ordini jurisdicționale separate, fiind cunoscută dualitatea ord inelor de jurisdicție
care caracterizează și astăzi dreptul francez.
Postulatele Rechtsstaat- ului se regăsesc astfel în forme diferite în doctrina
franceză. Așa se face că accentele de ordin material, prezente în modelul german,
nu vor fi prezente într-o concepție care pune semnul egalității între statul de drept
și statul legal . Teza personalității juridice a statului este substanțial regâ ndită,
doctrina franceză legând statul de națiune (cele două nu sunt s ocotite subiecte
distincte), statul nefiind altceva decât „personificarea juridi că” a națiunii.
Cât privește fundamentarea jurid ică a statului de drept în conc epția franceză,
opiniile sunt împărțite, iar linia de separație este trasată de modul în care avea să fie
percepută, ca forță juridică, Declarația Universală a Drepturilor . Astfel, aceia care
socoteau că ea are superioritate – Duguit, Hauriou – consideră totodată că statul de
drept își are originea într-o ord ine juridică anterioară, exter ioară și superioară. Într-o

126 Steluța Ionescu 20
altă viziune, ai cărei adepți sunt Esmein și Carré de Malberg, valoarea juridică
originară a Declarației Universale se atenuează și, în consecință, statul suveran nu
poate fi limitat decât prin reguli pe care el însuși le creează , ceea ce dă expresie
teoriei autolimitării.
4. Concluzii
Dezvoltat în cadrul preocupărilo r de determinare a unei relații î n t r e s t a t ș i
drept, de natură să garanteze exercitarea drepturilor indivizil or la adăpost de
abuzurile guvernanților, conceptul de stat de drept evocă o construcție juridică de
mare interes științific, cu o istorie ce avea să mențină vie pr eocuparea pentru
cercetare, timp de câteva secole. Astăzi, rostirea sa cu ușurin ță, poate prea des și
aproape stereotip, îndreaptă tot mai mult atenția spre căutarea substanței a ceea ce
se dorise dintru început. Căci, deși seducătoare, reușitele ști ințifice ale doctrinarilor
nu au făcut posibilă epuizarea subiectului. Convingerea pe care o e x p r i m ă m e s t e
aceea că actualitatea incontestabilă a subiectului rezidă, de f apt, în actualitatea nevoii
de a căuta mijloacele concrete pe ntru a face din concept o evid ență, o realitate.
Căutând permanent o cale de a restrânge puterea și sfera de acț iune a statului în
favoarea libertății individului și, implicit, de realizare a dr eptului, în sens material,
statul de drept se vrea și trebuie privit dincolo de planul pur teoretic. El e ste
mecanismul prin care s ă se poată asigura primatul dreptului în raport cu politicul.
Și, pentru că istoria acestui concept a arătat că postulatul nu poate garanta
efectivitatea, diminuarea riscului de a-l face ineficient nu se poate asigura decât
printr-un exercițiu necesar: recu rgerea la fundamentul a ceea c e s-a dorit, la
origine. În același sens, se exprima și doctrina când afirma „n u trebuie uitat așadar
că elementul esențial al statului modern, ca stat ce deține în mod legitim puterea și
competența de a decide și a-și asuma forma de guvernământ, este acela chemat să
stabilească și să asigure o situație de normalitate , de pace în interiorul statului”61.
Tocmai de aceea, dintre toate încercările de definire propuse î n timp, cea care
avea să anime cercetarea subiectu lui din perspectiva domeniul j ustiției este aceea
care readuce în atenție exigența ca dreptul invocat în sintagm ă să fie unul just. Căci
nu trebuie uitat faptul că statul de drept, înțeles ca extrema ratio , a fost invocat atunci
când s-a căutat o protecție reală și un mijloc de opoziție față de excesul puterii. El nu
poate fi decât forma de organizare socială în care domnesc justul, ideea de dreptate,
spiritul echitabil, simțul măsur ii, binele sub toate formele lu i.

61 Ernst Wolfgang Böckenförd, op. cit. , p. 44-45.