Cătinean Florin – Daniel [610742]

UNIVERSITATEA ,,PETRU MAIOR ” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI
ADMINISTRATIVE
Programul de studii: Drept

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator știițific :
Conf. Dr. Boilă Lacrima – Rodica Absolvent: [anonimizat]
2018

1
UNIVERSITATEA ,,PETRU MAIOR ” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI
ADMINISTRATIVE
Programul de studii: Drept

REMEDIILE CONTRACTULUI

Coordonator știițific :
Conf. Dr. Boilă Lacrima – Rodica
Absolvent: [anonimizat]
2018

2
UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” din TÎRGU MUREȘ LUCRARE DE LICENȚĂ
FACULTATEA DE ȘTIIN ȚE ECONOMICE, Candidat ____________________
JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE ______________________________

Programul de studii : _______________________________
______________________________________________ ____ Anul absolvirii: _________________

Coordonator științific : Viza facultății

a) Tema lucrării de licență :

b) Problemele principale tratate :

c) Bibliografia recomandată :

d) Termene obligatorii de consultații :

e) Locul și durata practicii :

Primit tema la data de :

Termen de predare :

Semnătura Director Departament Semnătura coordonatorului

Semnătura candidat: [anonimizat]

3
CUPRINS

ABREVIERI …………………………………………………………………………………………………………….. ………….. 5
INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………………….. ……6
1.TEORIA GENERAL Ă A REMEDIILOR …………………………………………. ………………………….9
1.1.DESPRE REMEDII ÎN GENERAL …………………………………………………. ………………………….9
1.2.PRINCIPII ALE INVOCĂRII REMEDIILOR …………………………………………………………..10
2. TERMENUL SUPLIMENTAR DE EXECUTARE ………………………………………. ……… 17
2.1.CONDIȚIILE TERMENULUI SUPLIMENTAR DE EXECUTARE …………………. ……….18
2.2.EXCEPȚII DE LA REGULA ACORDĂRII TERMENULUI
SUPLIMENTAR DE EXECUTARE ………………………………………………………… …………………………18
2.3.EFECTELE PUNERII ÎN ÎNTÂRZIERE ……………………………………….. …………………………19
3. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ ………… …………………….. ………………………….. …..21
3.1.CONDIȚIILE EXECUTĂRII SILITE ÎN NATURĂ ……… ……………………………….. …………21
3.2.EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAȚIILOR DE A DA, DE A FACE ȘI
DE A NU FACE …………………………………………………………………………………… …………………………23
3.2.1. OBLIGAȚIA DE A DA ………………………………………… …………….. ………… ……………..23
3.2.2. OBLI GAȚIA DE A FACE ……….. ……………………… …………… ………………………. ………24
3.2.3. OBLIGAȚIA DE A NU FACE ……………………………………… ………………… ………………26
4. EXCEPȚA DE NEEXECUTARE …………………………………………………………………… …………..27
4.1. CONDIȚIILE EXCEPȚIEI DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI …………… ………28
4.2. FUNCȚIONAREA EXCEPȚIEI DE NEEXECUTARE ………………….. …………………………30
4.3. EFECTELE EXCEPȚIEI DE NEEXECUTARE …………………………… ………………………….31
4.4. SCOPUL EXCEPȚIEI DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI ………………….. ………31
5. REZOLUȚIUNEA ȘI REZILIEREA ………………………………………………. …………………………33
5.1. DIFERENȚE ÎNTRE REZOLUȚIUNE ȘI REZILIERE …………………………………….. …….34
5.2. REZOLUȚIUNEA ȘI REZILIEREA ÎN VECHIUL COD CIVIL …………….. ……… ……….35
5.3. DREPTUL DE OPȚIUNE ……………………………………………………………………………. …………..36
5.4. DOMENIUL DE APLICARE ……………………………………………………………………. ……………..36
5.5. TIPURI DE REZOLUȚIUNE …………………………………………………………….. ………. ……………38
5.6. CONDIȚIA DE FOND A REZOLUȚIUNII …………………………………………………. ……………39
5.7. CONDIȚIILE NEEXECUTĂRII REZOLUTORII …………………………………….. ……………..41
5.8. REZOLUȚIUNEA JUDICIARĂ ………………………………………………………………….. …………..42
5.9. REZOLUȚIUNEA UNILATERALĂ …………………………………………………………….. ………….44
5.10. PACTELE COMISORII …………………………………………………………………………… ……………46
5.11. REDUCEREA PRESTAȚIILOR …………. …………………………………………………… ……………48

4
5.12. REZOLUȚIUNEA ANTICIPATĂ ……………………………………………….. …………………………49
5.13. REZILIEREA ………………………………………………………………………………………….. …………….50
5.14. EFECTELE REZOLUȚIUNII ȘI REZILIERII …………… ……………………… ………………….51
6. EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT ………………………………………………………….. …………..56
6.1. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ ………………………………………………………….. …………..56
6.2. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ PENTRU FAPTA AL TUIA ……………. ……………..58
6.3. DAUNELE -INTERESE ……………………………………………………………………………….. …………..60
6.4. DAUNELE MORATORII …………………………………………………………………….. ………………….63
6.5. DAUNELE COMPENSATORII ……………………………………………………………….. ………………67
6.6. PENALITĂȚILE PENTRU NEEXE CUTAREA CONTRACTULUI ………………………….67
6.7. ARVUNA ……………………………………………………………………………………………….. …….. …………75
CONCLUZII ȘI PROPUNERI ……………………………… ………… ……………………….. …………………………83
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………… ……… ……………………. …………………………86

5
ABREVIEIRI
alin. alineat
apud. citat după
art. articol
C. civ. Cod civil român
C. pr. civ. Codul de procedură civilă
c.f. conform
dr. dreptul
drd. doctorand
e.g. exempli gratia, de exemplu
Ed. Editura
etc. et catera
ibidem în același loc
idem același autor
L. Legea
op.cit. opera citată
p. pagina
ref. referior la
RRD A ,,Revista română de drept al afacerilor ”
RRDP ,,Revista Română de drept privat”
urm. (și) următoarele

6
INTRODUCERE

În realita tea contemporană, contractul re prezintă cea mai importantă sursă a
obligațiilor civile și totodată poate fi considerat ca fiind unul dintre cele mai însemnate
instrumente juridice existente, stând la baza a nenumărate dintre raporturile juridice ce ne
înconjoară și ne influențează existența în permanență , așadar problematica remediilor ce
se pot invoca în caz de neîndeplinire a contractului este una ce ne interesează într -o
măsură cel puțin la fel de mare.
Lucrarea de față își propune să realizeze o prezentare sistematică a principalelor
soluții la care se poate recurge în cazul neexecutării un or obligații contractuale stabilite
între părțile un ui raport juridic . Dat fiind caracterul lor mai degrabă reparator, decât
sancționator, d octrina actuală insistă că atunci când se discută despre aceste așa -zise
soluții la care creditorul unei obligații n eexecutate poate apela ar fi mai potrivită folosirea
sintagmei de “remedii ale contractului” .
Pentru o mai utilă și coerentă trecere în revistă a insti tuțiilor remediilor contractului
prezenta lucrare va debuta cu o prezentare generală a temei propuse , scurt istoric, evoluția
în timp , iar apoi o conturare a principiilor fundamentale ale remediilor. În continuare vor
fi tratate în capitole separate remediile reglementate de legislația în vigoare, anume:
termenul suplimentar de executare, executarea siltă în natură, excepția de neexecutare;
iar, datorită gravității lor în contextul contemporan, o prezentare mai apropfundată va fi
acordată instituțiilor rezoluțiunii și rezilierii dar și executării prin echivalent.
În analiza textelor legale și literaturii de specialitate ded icate acestei teme, c ele mai
importante metode1 folosite pentru întelegerea, compararea și sistematizarea informațiilor
în prezenta lucrare au fost :
a) Metoda i nterpr etării gramaticale sau literale , bazată pe procedee de analiză
morfologică și sintactică a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite.

1 L. Dogaru, Teoria generală a dreptului, Universitatea „Petru M aior” Tîrgu -Mureș, 2007, p.212
urm.
Motto: „Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu
poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi
schimbat și, mai ales, înțelepciunea de a deosebi între
cele două posibilități ”

Marcus Aurelius

7
Aceasta presupune clarificarea î n prealabil a problemei terminologiei juridice, înțelesul
unor termeni ș i expresii utilizate intr -un text juridic poate fi acelaș i cu cel din limbajul
obișnuit sau poate fi diferit. Uneori legiuitorul însuș i explică î n text sensul unor termeni
pentru a asigura î ntelegerea lor cor ectă si uniformă .
b) Metoda interpretării sistematice . Ea constă î n stabilirea intelesului unor norme pe
baza coroborării lor cu alt e norme, fie aparținând aceleiași instituț ii juridic e sau ramuri de
drept, fie unora diferite. Necesitatea aplică rii metodei sistemice decurge din caracterul de
sistem al dreptului dintr -un stat, el constituind nu o simplă î nsumare de norme, ci o
unitate alcatu ită din pă rti interdependente. O regulă consacrată în teoria dreptului este
aceea că orice interpretare trebuie să se facă subiectam materiam , adică in conformitate
cu cadrul (sistemul) din ca re face parte norma interpr etată.2
c) Interpretarea istorică. Ea se bazează pe cercetarea condiț iilor istorice, social –
politice care au determinat adoptarea unu i act normativ (occasio legis) și în funcție de
aceste condiț ii pe determinarea scopurilor urmă rite de legiuitor (ratio leg is). Aceasta
presupune studiul izvoarelor de do cumentare, al materialelor pregătitoare ale adoptă rii
actului, a l expunerii de motive, al discuț iilor care s -au purtat cu ocazi a dezbaterii
respectivului act î n parlament, presa, lucrari de specialitate.
d) Interpretarea logică . Se fundamenează pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu
poate fi separată de celelalte metode de interpretare, deoar ece chiar interpretarea istorică
sau sistemică se sprijină pe utilizarea de raționamente și judecăți :
-raționamentul “ a pari ” permite deducerea unor consecințe î n urma a nalogiei care se
face intre două situații asemanatoare, în absența unei reguli exprese care să o
reglementeze pe una dintre ele.
-raționamentul “ per a contrar io” permite deducerea din opoziția unei ipoteze a
contrariului unor consecinte: dacă o regulă este subordonată intrunirii unor condiții,
regula inversă trebuie să se aplice dacă aceste condiț ii nu sunt reunite.
-raționamentul “ a fortiori ” are la baz ă postulatul conform căruia cine poate mai mult,
poate si mai puț in.

2 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare ș i drept pozitiv, ed. C. H. Beck,
1999, București, p. 475 urm.

8
-raționamentul “ ad absurdum ” porneș te de la demonstrarea impo sibilitatii logice a
unei situații, consecința fiind inadmisibilitea practică și recurgerea la o soluție altenativă.
Rezumând într -o manieră foarte cuprinzătoare Mircea Djuvara spunea : „creativitatea
juristului trebuie să fi temperată: el trebuie să recurgă la înțelesul rațional al legii, la
tradiția istorică , la lucrarile preparatorii, la principiile dreptului, la se ntimentul de
echitate prezumat și la nevoile vieț ii”.

9
1. TEORIA GENERALĂ A REMEDIILOR

1.1. DESPRE REMEDII ÎN GENERAL
Raporturile juridice dintre părțile contractului su nt guvernate, așa cum este bine
cunoscut , și de regula conformității executării3, regulă ce cuprinde drepturile
fundamentale ale creditorului de a obține îndeplinirea conformă a obligațiilor, iar în caz
de neexecutare nejus tificată din partea debitorului și dreptul la remedii, așa cum sunt ele
prezentate fundamental în art. 1.516 C.civ.
Sistemul drepturilor creditorului î n caz de neexecutare a obliga țiilor survenite din
contract a cunoscut o evoluție focusată î nspre practicalizarea reglementă rilor în materie,
justifica rea fundamentelor și calificarea instituției. Astfel, vechea terminologie se
sprijinea pe argumente legate de coținutul moral al sancțiunii de drept , inspirat e din
dreptul canonic medieval și bazat pe principiul pacta sunt servanda.
În regelementarea modernă , concepția asupra urmărilor neexecutării este una ce
urmărește în principal satisfacerea creditorului în condiții în care să simuleze cât mai fidel
forma promisă de executare a contractului și nu doar osândirea debitorului care nu își
execută prestația . Versiunea legislației, relativ uniformă astăzi, în materie de remedii își
are sorgintea teoretică în încrucișarea legislativă dintre sistemul remediilor din common
law și cel din dreptul german, p e baza caruia , mai apoi doctrina a format un complex și
precis sistem al remediilor. În același timp, aceeași concepție reiese și din lecturarea art.
1.516 urm. C.civ, care î n mod vizibi l este în acord cu noua viziune asupra remediilor. În
ciuda faptului că întâlnim încă vechiile terminologii (e.g. art. 1.724 C. Civ. „ Sancțiunea
neplății prețului”) și legiuitorul nu s -a conformat, sub acest aspect, modernizării
instituției, denumirea de “remedii ” este totuși preferată , fiind în acord cu tendința
europeană și internațională de codificare, susținută și de doctrina recentă.4
Regleme ntarea metodică a remediilor este cuprinsă în Cartea a -V-a (“Despre
obigații”), Titlul V, Capitolul II numit “Executarea silită a obligațiilor ”, denumire ce
poate fi considerată neinspirată din moment ce rezoluțiunea și răspunderea contractuală

3 Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Curs de drept civ il, Obligațiile, Ed. Universul j uridic, București,
2015 , p. 115 urm ;
4 Ionuț Florin Popa, Conformitatea lucrului vândut, Ed. Universul juridic, 2010, p. 316;
Rezoluțiunea și Rezilierea, Ed. Universul juridic, 2012, p. 40 urm.

10
sunt cuprinse în același capitol, prin urmare, folosirea sintagmei “remedii ale neexecutării
obligațiilor” ar fi fost mai oportună. C uprinse în C. civ. se regăsesc și reglementări izolate
,specifice sau nu , dedicate acelorași remedii , printre care se află chest iunea forței majore
(art. 1.351 C. civ) , problema conexă a neexecutării fortuite (art. 1.557 C.civ), efectele
stingerii raportului obligațional (art. 1 .634 C.civ), chestiunea restitu irilor (art. 1.635 –
1.649 C.civ). A stfel de reglementări regăsim și în mate ria contractelor speciale (art. 1.695
urm. C.civ . referitoare la garanția contra evicțiunii în cadrul vânzării; art. 1 .707 C.civ.
privind garanția contra viciilor ascunse în cadrul vânzării etc.)
Reglementarea oferită remediilor de către legiuitorul român în art. 1.1516 -1.1557
C.civ . înglobează toate remediile deschise oricărei neexecutări5, indiferent de natura
contractuală sau extracontractuală a acesteia [e.g. art. 1 .523 alin (2) lit. e) C. civ. pr ivind
punerea de drept în întârziere în cazul fap telor ilicite extracontractuale și indiferent dacă
la baza neexecutării se regăsește noțiunea de culpă sau nu (art. 1.547 și art. 1 .548 C.civ .
ref. la prezumpția culpei în domeniul executării prin echivalent). Capitolul este structurat
în șase secțiuni dedicate atât mjloacelor pe care creditorul le are la îndemână în caz de
neexecutere justificată a obligațiilor contractuale (art. 1.555 -1.557 C.civ .), în special
excepția de neexecutare și imposibilitatea fortuită de executare, cât și mijloacelo r pe care
creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare “fără justificare ” a obligațiilor sale
[art. 1.516 alin . (2) C.civ .]

1.2. PRINCIPII ALE INVOCĂRII REMEDIILOR
Cu privire la ansamblul remediilor reglementate în Capitolul II al C.civ . se pot
contura o serie de principii fundamentale, cu aplicabilitate generală, ce articulează un
sistem al dreptului remediilor și conferă noțiunii o identitate și unitate juridică aparte .
1.2.1. Primul dintre principiile de bază ale invocării remediilor este cel al dreptului la
o executare conformă. Alăturându -se legislațiilor moderne C.civ. inst ituie prin art. 1.516
alin. (1) premisa dreptului creditorului la o executare conformă6 sub trei dimensiuni:
integrală, exactă și la timp; inexactitatea executării sub oricare dintre cele trei dimens iuni
ale sale naște, de regulă , dreptul la remedii. Același principiu se regăsește în C.civ . și

5 Liviu Pop, Ionuț Florin Popa , op. cit., p 182
6 Ibidem, p. 115

11
referitor la debitor, în art. 1. 518 alin. (1) care instituie o raspundere personală a
debitorului pentru neîndeplinirea obligațiilor [“Dacă prin lege nu se dispune altfel,
debitorul răspunde personal de îndepinirea obligațiilor sale ”, textul trebuie corelat cu
ideea dreptului de gaj general reglementat în art. 2.324 alin (1) C.civ. ]
1.2.2. Un al doilea principiu poate fi considerat a fi însăși condi ția esențială invocării
remediilor, anume, existența unei neexecutări. În lipsa unei neexecutări recurgerea la
remedii nu ar putea fi posibilă.
În doctrina anterioară s -au sus ținut numeroase clasificări7 ale neexecutărilor în
funcție de natura neexecutării (neexecutare totală sau parțială, întârziere în neexecutare)8,
în funcție de natura obligației încălcate (principală sau secundară), de tipul contractului
(unilatereal sau sinalagmatic) sau de gravitatea neexecutării (esenți ală sau neesențială),
respectiv de imputabilitatea neexecutării (neexecutare imputabilă sau neimputabilă ), dar
cu toate că fiecare clasificare își are trebuința ei pe planul invocării anu mitor remedii, este
de remarcat că niciuna dintre aceste clasificări nu guvernează asupra celeilalte.
Pentru a analiza mai atent principiul suscris, se dov edește a fi necesară precizarea că
dreptul la remedii ia naștere de îndată ce există o neexecutare indiferent de importanța
acesteia pentru creditor, așadar se poate spune că orice neexecutare își are remediul său,
proporțional și reactiv. În timp ce pentru unele remedii însemn ătatea nee xecutării nu este
un criteriu de validitate a invocării , de exe mplu cazul reducerii prestațiilor (pentru care
sigura condiție a invocării este posibilitatea obiectivă) sau cel al daunelor interese, pentru
altele g ravitatea neexecutării este un criteriu ese nțial pentru determinarea tipului de
remediu ce poa te fi invocat, e.g. rezoluțiunea nu va putea fi invocată decât pentru o
neexecutare “însem nată” (art. 1.551 alin. (1) C. c iv., iar excepția de neexecutare nu va
putea fi dispusă decât „într -o măsură coresp unzătoare” neexecutării obligației corelative
(art. 1.556 C.civ.) .
O altă trăsătură definitorie al acestei instituții este irelevața vinovăției debitorului în
neexecutare. “Pentru invocarea majorității remediilor nu este important dacă
neexecutarea este cu lpabilă sau nu ”9, acest criteriu se aplică executării silite în natură,

7 Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, v, II, Contractul, Ed. Universul juridic, București,
2009 , p. 648 ; I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, op. cit. p.241.nr. 169
8 Pop, Contractul, op. cit., p. 648 urm.
9 L. Pop, Popa, op. cit., p . 183

12
excepției de neexecutare, reducerii prestațiilor, rezolțiunii și rezilierii, singurul remediu
care face excepț ia acestei reguli fiind cel al da unelor-interese (art. 1.530 C .civ. și art.
1.547 -1.548 C.civ). De asemena, cu exceptia executării în natură, unele remedii pot fi
invocare chiar și în cazul unei neexecutări fortuite.
Pentru ca remediul să fie aplicat cu succes neexecutarea trebuie să nu fie imputabilă
creditorului. Cunoscută ca și mora creditoris , neexecutarea imputabilă creditorului
constituie o cauză ce poate impiedica invocarea oricărui remediu. Textul legal în care este
prevăzut acest principiu, art. 1.517 („ O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor
celeilate părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau
omisiune ”) are în vedere un domeniu vast, adică neexecutarea poate să nu presupună
neaparat vinovăția creditorului.10 Mai poate fi întâlnită și ipoteza în car e activitatea
remediilor va avea loc chiar dacă imputarea neexecutării este comună, anume de regulă în
contractele ce implică o obligație de cooperare pe care niciuna dintre părți nu o execută
crespunzător. C. c iv. prevede un mecanism de prevenire a abuzului de drept prin venire
contra factum proprium , adică acțiuni sau omisiuni ale creditorlui care au ca efect
neexecutarea sau amplificarea neexecutării din partea debitorului, concretizat și prin art.
1.534 C.civ. care se r eferă la reducerea sau înlăturarea despăgubirilor pentru neexe cutare,
atunci când este prezentă contribuția creditorului la aceasta sau când ar fi putut evita
prejudiciul cu minimă diligență .
Neexecutarea trebuie să nu fie justificată. În funcție de natura justificării invocate,
creditorului îi vor fi inaccesibile unele, sau chiar toate remediile. Justificările neexecutării
sunt cuprinse în Secțiunea 6 a capitolului remediilor și pot să presupună excepția de
neexecutare (art. 1.556 C.civ .), refuzul executării datorat ordinii legale sau contractuale a
executării pres tațiilor (art. 1.555 C.civ .) și imposibilitatea de executare (art. 1557 C.civ .),
în legătură cu care, în ipoteza imposibilității temporare sau parțiale de executare pot fi
totuși invocate rezoluțiunea, excepția de neexecutare, chiar și termenul suplimentar de
executare . Remediul daunelor -interese nu poate fi invocat în acest caz, deoarece el
presupune vinovația debitorului11.

10 L. Pop, Popa, op. cit., p.184
11 Ibidem, p.184

13
1.2.3. Al treilea principiu fundamental al invo cării remediilor este favor contractus
sau principiul salvagardării contractului. În primul rând, trebuie observat că legiuitorul
român a adoptat o ierarhie a remediilor12 în acord cu dreptul continental, bazată pe
principiul pacta sunt servanda , prioritizând executarea în natură a obligațiilor debitorului .
Așadar, art. 1.527 alin. (1) C.civ. prevede: “Creditorul poate cere întotdeauna ca
debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o
asemenea obligație este imposibilă ”, rezultând faptul că oricât de oneroasă ar fi
executarea silită în natură creditorul are dreptul la solicitarea și obținerea acesteia, singura
excepție fiind dată de o imposibilitate obiectivă, care poate consta în pieirea bunului (fie
ea fortuită sau da torată chiar debitorului ) sau într-o imposibilitate fortuită de executare.
Se remarcă existența unei ierarhii al invocării remediilor, stabilită de principiul
executării în natură: mai întâi, tehnica termenului suplimentar de executare denotă
exigența pun erii în întârzirere și s ubliniază încă odată prioritatea executării obligației
debitorului [art. 1.521 urm. C.civ.] , apoi distingem implicarea punerii în întârzire în
instituția rezoluțiunii [art. 1.552 alin. (1) C.civ. ], în plus, rezoluțiunea contractulu i nu
poate fi invocată decât dacă neexecutarea este însemnată [art. 1.551 alin. (1) C.civ.
interpretat per a contrario ], și în final prioritatea rezoluțiunii parțiale, spre favorizarea
supraviețiurii contractului, în cazurile în care este posibilă și dacă prestația neexecutată
nu se consideră a fi esențială [art. 1.549 alin. (2) C.civ. ]. Concluzionând, se poate spune
că legislația în vigoare, în cazul unei neexecutări contractuale, tratează remediul
executării în natură ca o soluție de prim resort, și toate celelalte remedii se vor a fi punți
de legătură care să ducă înspre aceasta, iar rezoluțiunea ca fiind o soluție de ultimă
instanță ce trebuie utilizată doar atunci când executarea contractului, așa cum a fost el
inițial elaborat, nu se mai prezintă a fi o soluție utilă .
1.2.4. Un alt principiu fundamental, se poate chiar spune subordonat favor contractus
doarece are rolul de a face executarea voluntară o prioritate, este cel al punerii în
întârziere . Regula este prevăzută în art. 1.51 6 alin. (2) C.c iv.: “Atunci când, fără
justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la
alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune -interese , dacă i se cuvin …”, și susținută de
art. 1.521 C.civ. ( cf. căruia punerea în înt ârziere trebuie invocată înainte de a se trece la

12 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 17 01

14
un remediu mai viguros)13 sau de interpretarea indirect ă a altor articole privind remediile
(e.g. art. 1.552 C.civ – necesitatea punerii în întârziere în cazul rezoluțiunii unilaterale) .
Desigur, prin excepție de la principiul ultim prezentat, punerea în întârziere nu va fi
necesară în cazurile în care va exista o punere de drept în întârziere așa cum ne arată art.
1.516 și art. 1.523 C.civ , dar nici în cazurile invocării remediului excepț iei de
neexecutare a contractului, de această dată o eventuală punere în întârziere ar însemna
tocmai o replicare nenecesară a efectului remediului.
1.2.5. Dedus din reglementarea unor remedii, fiindcă legiuitorul nu
reglemenetează expres acest fapt, este principiul cumulului remediilor . În prmul rând se
poate constata că remediile pot fi cumulate cu condiția ca acestea să nu fie incompatibile
[art. 1.522 alin. (4) C.civ . cf. căruia : „Până la expirarea termenului prevăzut de alin. (3)
creditorul poate suspenda executarea propriei obligații, poate cere daune -interese, însă
nu poate exercita celelalte d repturi prevăzute de art. 1.516 C.civ. dacă prin lege nu se
prevede altfel ”]. În al doilea rând, dreptul la daune -interese nu poate fi considerat
incompati bil cu niciunul dintre celelalte remedii, el putând fi cumulat cu oricare dintre
acestea, excepție făcând doar cazul remediilor aplicate pentru neexecutarea fortuită,
datorită caracterul imputabil al neexecutării (v. art. 1.530 C.civ). În ultimul rând,
creditorul care a făcut alegerea invocării unui remediu va avea posibilitate de a renunța în
orice moment la mijlocul ales, și să invoce un remediu diferit. Schimbarea opțiunii între
remedii este în principiu liberă [o excepție singulară fiind doar cazul rezo luțiunii
unilaterale, ce nu permite o revenire asupra alegerii inițiale din momentul comunicării
declarației de rezoluțiune către debitor – art. 1.552 alin. (4) C.civ. ], de vreme ce singura
limită a invocării remediilor pare a fi obligația de coerență contractuală . Preschimbarea
spontană, neașteptată și abuzivă de comportament și atitudine contractuală, contrară
previziunilor firești ale celelaltei părți, și în materie de remedii, reprezintă în fond o
expresie a abuzului de drept contractual și trebuie considerată o limită a dreptului de
schimbare a opțiunii la remedii.
În practica raporturilor juridice contractuale pot lua ființă o întreagă serie de clauze
contractuale destinate să dicteze tehnica de invocare a remediilor în caz de neexecutare,

13 Flaviu –Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, Ed. a II -a, partea a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 1721

15
unele di ntre acestea, chiar dacă au o menire mai largă, pot fi : pactele comisorii, clauza
penală, clauzele de nerăspundere, și altele asemenea care restricționează sau dimpotrivă
conferă drepturi suplimentare în materie de remedii. Din nefericire, actuala reglemen tare
se prezintă a fi laconică în acest domeniu deoarece, în Secțiunea 1, a Capitolului II, unde
ar fi trebuit cuprinse toate regulile generale în mate rie de remedii nu sunt incluse
prevederi ref eritoare la acest tip de clauze.
În anumite raporturi juridice sunt supuse unui control juridic exigent , atras de
calitatea subiectului beneficiar , clauzele contractuale care exclud total sau limitează
dreptul la remedii, precum și cele care extind acest drept (e.g. clauzele abuzive cu ef ecte
asupra remediilor, reglementate de L. nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate între profesioniști și consumatori )14.
În materie de remedii există și prevederi punctuale care au ca efect înlăturarea unor
clauze cu caracter abuziv , iar odată intrate sub încidența condițiilor regementate acestor
prevederi legale n u vor mai produce niciun efect. Câteva dintre aceste prevederi sunt
prezente în art . 1.541 alin. (1) lit. b) ref. la reducerea pen alităților excesive, art. 1.551
alin. (1), teza a III -a ref. la clauzele prin care s -ar permite invocarea rezoluțiunii pentru o
executare de mică însemnătate, sau pentru o singură neexecutare neînsemnată dintr -un
contract cu executare succesivă15.
Concluzia ce se poate desprinde este ace ea că limita clauzelor referitoare la remedii,
este dată tot de raportarea la normele bunei -credințe și abuzului de drept. Aceste clauze
necesită a fi înlăturate în măsura în care reunesc elementele clauzelor abuzive din
prevederile codului civil și al legislație special e.
O ultimă clasificare16 a remediilor se poate realiza luând în considerare criteriul
atingerii scopului contractual convenit de către părți. Astfel avem remedii considerate a fi
naturale, cele care duc la atingerea scopului contractual aște ptat pe calea executării
obligațiilor co ntractuale, adică într-o manieră naturală, cum ar fi termenul suplimentar de
executare, executarea silită în natură, îndreptarea sau corectarea executării, excepția de
neexecutare a contractului . Pe de altă parte sun t cele considerate a fi substitutive din

14 L. Pop, Popa, op. cit. p. 98,99.
15 ibidem , p. 92 urm.
16 I.F. Popa, Remediile neexecutării contractului de vânzare -cumpărare din perspectiva Convenției
de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri (I), în RRDP nr. 3/2008, p. 62 urm.

16
pricina reconstituirii căii naturale de îndeplinire a obligațiilor, adică rezoluțiunea,
rezilierea, reducerea prestațiilor și daunele interese, remedii care metamorfozează modul
de îndeplinire și compersare a obliga țiilor instituite prin contract.

17
2. TERMENUL SUPLIMENTAR DE EXECUTARE

În mod superficial , se poate considera că termenul suplimentar de executare apare
doar ca o condiție prealabilă invocării celorlalte remedii fiindcă nu se găsește în
repertori ul cuprins în art. 1.516 C.civ. , dar importanța sa este subliniată în Secțiunea a 2 -a
(„punerea în întârziere a debitorului”) din capitolul aferent remediilor.
Termenul suplimentar de executare17 constă în obligația creditorului, în ipoteza
ajungerii obligației la scadență fără a fi executată, de a îngădui debitorului un termen
suplimentar în care acesta să -și execute obligațiile contractuale [art. 1.522 alin. (3)
C.civ. ]. Dac ă creditorul obligați ei contractuale, prin notificarea emisă, nu a stabilit un
termen de executare, sau a stabilit un termen prea scurt, ori a formulat direct cererea de
chemare în judecată fără o punere în întârziere prealabilă, debitorul va beneficia de un
termen rezonabil [ art. 1.522 alin (4) și (5) C.civ ].
Așadar, punerea în întârziere are, în mod evident , un dublu rol. Pe de o parte
urmărește protecția debitorului împotriva apariți ei unor momente imprevizibile, de foarte
scurtă durată de inactivitate pe perioada contractu ală, a unor simple probleme tehnice,
ușor remediabile, dar care ar putea crea în minte a creditorului imaginea unei lipse
culpabile de dorință în executarea obligațiilor convenite și acesta din urmă să ceară în
mod direct rezoluțiunea, desființând în mod nenecesar contractul și păgubindu -l astfel pe
debitor . Termenul suplimentar de execuare mai are ca și scop și salvagardarea
contractului , nefiind executată obligația în termneul prevăzut contractual, creditorul este,
la rândul său, obligat să acord e debitorului o a doua șansă , un termen de executare care să
depăsească scadența contractuală a obligației, înainte de a trece la un alt remediu.
Fundamental, termenul suplimentar de executare manifestat printr -o notificare este
un remediu prealabil oricăr ui alt remediu reglementat în C.civ [art, 1.516 alin. (2) C.civ.] ,
regăsindu -se în aproape toate sistemele de drept.18

17 L. Pop, Popa, op. cit. p. 190
18 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p.194

18
2.1. CONDIȚIILE TERMENULUI SUPLIMENTAR DE EXECUTARE
Punerea în întârziere a debitorului, trebuie să cuprindă acordarea unui termen de
executare rezonabil, sub aspectul conținutului, cf. art. 1.522 alin. (3) teza I C.civ.: „ prin
notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare ținând seama de
natura obligției și de împrejurări ”. În caz ul în care termenul acordat de către creditor nu
este rezonabil , art. 1.522 alin. (3) teza a II -a C. civ. prevede că „ debitorul poate să
execute obligația într -un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării ”, iar
dacă creditorul optează pentru directa formulare a unei cereri de chemare în judecată19 a
debitorului, fără a -l pune în prealabil în întârziere, atunci „ debitorul are dreptul de a
executa obligațiile într -un teremn rezonabil, calculat de la data când cererea i -a fost
comunicată ” [art. 1.522 alin. (5) C.civ]. De la acea stă regulă fac excepție, și acordarea
unui termen suplimentar de executare nu mai este necesară, cazurile de punere în
întârziere de drept și cazurile în care creditorul poate invoca direct celelalte remedii (e.g.
situația excepți ei de neexecutare, daunele interese și cazurile în care punerea în întârziere
nu este prevăzută expres ca și condiție pentru activarea pactului comisoriu ).
În Codul civil se constată liberalitatea condițiilor de formă asupra punerii în
întârz iere, singurele cerințe obligatorii fiind forma scrisă [art. 1.522 alin. (1) C.civ.] și
realizarea comunicării prin orice mijloc care să asigure dovada comunicării [art. 1.522
alin. (2) C.civ.] (prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mod ce poate proba cea
din urmă ceri nță) și se poa te realiza chiar și în mod direct prin cererea de chemare în
judecată [art. 1.522 alin . (5) C.civ.].

2.2. EXCEPȚII DE LA REGULA ACORDĂRII TERMENULUI
SUPLIMENTAR DE EXECUTARE
Există desigur cazuri în care se poate trece direct la invocarea remed iilor dorite fără a
fi nevoie de punerea în întârzire a debitorului. Acestea sunt cazurile de punere de drept în
întârzi ere [cuprinse în art. 1.523 C.civ., prin prisma căruia se observă o enumerare mai
detaliată decât cea din art. 1.079 din V.C.civ.] ce po t fi activate dacă sunt prevăzute în
clauze contractuale exprese, precum si atunci când legea prevede.

19 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 17 01

19
După cum am precizat deja, punerea în întârzire se consideră a fi făcută de drept20
atunci când există o stipulație contractuală expresă care prevede că simpla î mplinire a
termenului contractual de executare va avea acest efect [art. 1.552 alin. (2) C.civ.] .
Totuși, chiar și în lipsa unei prevederi exprese în contract, dacă termenul de executare al
prestațiilor se consideră a avea un caracter esențial , punerea în întârziere se va face de
drept la împlinirea lui. De asemenea, atunci când există o prevedere legală expresă care
indică punerea în întârziere de drep t [art. 1.523 C.civ.] , aceasta se va produce de îndată
ce termenul prevăzut pentru executare s -a împlinit.
Un alt caz, este cel în care obligația contractuală a debitorului nu putea fi executată
în mod util decât într -un anumit termen , sau atunci când debitorul nu și -a executat
imediat obligația asumată deși prestarea obligației n ecesita urgență .
Atunci când, prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a
obligației, sau când a încălcat obligația de a nu face, punerea în înt ârzirere ar fi superfluă.
Al cincilea caz, este cel în care debitorul refuză sau neglijea ză în mod repetat să -și
execute obligațiile cu executare succesivă ori atunci când înainte de a fi notificat în orice
formă, debitorul își manifestă în mod neîndoielnic față de creditor, intenția de a nu
executa obligația.
În domeniul dreptului comercial, cu scopul de a proteja și susține f luxul rapid al
relațiilor comerciale, se remarcă lipsa necesitâții punerii în întârziere atunci când nu a fost
executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activiții une i
întreprinderi21.
Ultimul c az întâlnit de punere de drept în întârziere este acela în care obligația se
naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale (e.g. în ipote zele în care
neexecutarea contractulu i este asimilată dolului, se poa te vorbi de o punere în întârzire de
drept ).

2.3. EFECTELE PUNERII ÎN ÎNTÂRZIERE
Suspendarea dreptului creditorului la remediul executării silite în natură, la cel al
reparării sau înlocuirii sau la cel de a invoca rezoluțiunea reprezintă principal ul efect al

20 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 1 704 urm.
21 apud G. Piperea, Drept comercial, Curs universitar,vol II , Ed. C. H. Beck, București ,p. 39

20
acordării termenului suplimentar de executare [art. 1.522 alin. (4) C.civ.], dar totuși
acesta nu suspendă și dreptul creditorului de a cere daune -interese pentru prejudiciul
cauzat prin executarea întarziată , sau de a invoca excepția de neexecutare.
Un avantaj cert oferit creditorului de instituția punerii în întârziere este acela că din
acel moment debitorul va răspunde de orice pierdere, cauzată chiar și de un caz fortuit, cu
exceptia cazului în care acesta exonerează de răspundere (art. 1.525 C.civ.) .
Ultimele efecte ale punerii în întâ rziere sunt, pe de o parte, sub aspectul legăturii cu
oferta de executare, adică în ipoteza în care debitorul va fac e o ofert ă de acest fel, chiar și
fără a respecta condițiile punerii în întârzire a creditorului, iar acesta refuză să o
primească, debitorul nu va putea fi considerat pus în întârzirere [art. 1.524 C.civ.]. I ar,
desigur că punerea în întârziere a unuia dintre codeb itorii solidari va produce efecte și
asupra celorlalți debitori, la fel ca și în cauz ul cocreditorilor solidari (art. 1.526 C.civ.) .

21
3. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ

În concret , executarea silită în natură este acel procedeu, ce succede neexecutarea
nejustif icată a obligației de către debitor, prin care creditorul își procură, pe cât este
posibil, chiar obiectul contractului. Reglementa rea din art. 1.527 -1.529 C.civ. , realizată
într-o manieră nu tocmai exhaustivă, denotă inspirarea legiuitorului din sistemul
continental de drept22 unde este bazată pe principiul pacta sunt servanda și poa te fi
solicitată indeferent de cât de oneroasă și anevoioasă ar fi, cu limitele reprezentate de
imposibilite a executării în natură și de exigența neîncălcării libertății personale a
debitorului.

3.1. CONDIȚIILE EXECUTĂRII SILITE ÎN NATURĂ
Principiul de bază în această materie se regăsește chiar în art. 1.516 alin. (1) C.civ.
cf. căruia “Creditorul are dreptul la înd eplinirea integrală, exactă și la timp a
obligației ”. Așadar, în cazul unei executări neconforme sub aceste trei criterii creditorul
se va găsi îndreptățit să solicite executarea forțată a obligațiilor. Regula recurentă în
această materie este că întotdeau na când debitorul nu și -a îndeplinit obligațiile
contractuale, creditorul poate solicita executarea s ilită în natură , cu singura excepție
dată de imposibilitatea executării în natură [art. 1.527 alin. (1) C.civ.] . Așadar, indiferent
cât de oneroasă ar fi, prentru creditor sau pentru debitor, o asemnea executare silită în
natură și chiar dacă indeplinirea ei s -ar dovedi lipsită de practicalitate, creditorului tot nu i
s-ar putea refuza apelul la acest remediu, decât daca el ar fi obiectiv imposibil.
În analiza acestui remediu poate apă rea dilema dreptului de opț iune a creditorului
între remedii , anume , va putea oare creditorul să aleagă în mod liber între alte remedii
atâta timp cât executarea în na tură este posibilă? În analiza acestui subiect, unii autori23
au considerat că în ceea ce privește obligațiile pozitive, alteltele decât cele monetare
(deoarece în acest caz exe cutarea va fi mereu în natură) utilizarea termenului „poate” în
art. 1.527 alin. (1) C.civ. indică în mod clar dreptul de optiune al creditorului și că cel mai
corect ar fi de considerat că odată neîndeplinită obligația, iar chia r și termenul

22 L. Pop, I.F. Popa, op.cit. p195
23 Ibidem. p. 196

22
suplimentar de executare fiind depășit, este rezonabil să se permită creditorului libera
opțiune între a cere daune -interese, și a executa silit ș i că această alegere să nu fie
cenzurabil ă de către instanța de judecată24.
În continuare, vor fi enumera te principalele condiții ale executării silite în natură:
3.1.1. Necesi tatea punerii prealabile în întârzire a debitorului în utilizarea remediului
reiese cu claritate din art . 1.516 alin. (2) C.civ. a șadar, pentru a invoca remediul
executării silite în natur ă este es ențial remediul prealabil al punerii în întârziere.
Trebuie atrasă atenția totuși asupra lipsei de identitate dintre somația de executare,
care desemnează primul act al procedurii de executare silită și punerea în
întârziere.
3.1.2. Executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Ea nu poate fi invocată atunci
când imposibilitatea se datorează culpei debitorului ( mora creditoris impiedicând
de altfe l efectul oricărui remediu) dar nici în caz de imposibilitate fortuită de
execu tare, temporară sau definitivă, ori atunci când imposibilitatea de executare în
natură se datorează naturii obligației (cazul majorității obligațiilor de a face sau de
a nu face ).
3.1.3. Ultima condiție necesară este una negativă, anu me, debitorul trebuie să nu
dispună de o altă cauză justifi cativă de a refuza executarea propriilor prestații,
cum ar fi ipoteza excepției de neexecutare atunci când debitorului nu i se poate
cere executare a din moment ce nici credit orul însuși nu și -a executat primul,
conform înțelegerilor contractuale, propriile obligații sau nu a făcut o ofertă
conformă de executare.
Referitor la folosirea de către legiuitor a sintagmei „ creditorul poate utiliza orice al t
mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă ” [art. 1.527 alin. (2) C.civ.] și în
legătură cu însemnătatea acesteia, unii autori25 găsesc exprimarea legiuitorului a se referi
la dreptul la corectarea (îndreptarea) executării , care deși nu a fost pre luat în dreptul
român ca fiind tocmai un remediu în oglindă pentru termenul suplimentar de executare,
nu există totuși piedici obiective în invocarea lui. Un alt aspect ce poa te fi î nclus în

24 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 17 13
25 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p 197

23
sintagma menționată este posibilitatea creditorului de a uzita de alte mijloace ce ar putea
duce la remedierea executării cum ar fi de exemplu vânzarea sau cumpărarea de substitut.

3.2. EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAȚIILOR DE A DA, DE A FACE ȘI DE
A NU FACE
3.2.1. OBLIGAȚI I DE A DA26
În primul rând, trebuie menț ionat că obligațiile monetare pot fi executate doar în
natura lor specifică, prin plata unei sume de bani, deci în privința lor nu se regăsește vreo
diferență, până la un punct, îndiferent că vorbim de executare silită sau răspundere
contractuală. În cazul unui refuz al debito rului la executare, creditorul va putea recurge
chiar la urmărirea silită imobiliară (art. 812 -862 C. pr. civ.) , la urmărirea mobiliară [art.
726-811 C. pr. civ.), la propri rea sumelor dator ate debitorului de către terți ( art. 780 -793
C. pr. civ.) sau chia r la ur mărirea fructelor și veniturilor imobiliare ale de bitorului (art.
794-811 C. pr. civ.) .
Acest remediu este deseori uzitat și întâlnit în jurisprudența actuală :“Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava27 – Secția a II -a civilă la data de 06.07.2015,
sub nr. 3640/86/2015, reclamanta I.J.L. a chemat în judecată pârâta B.C.D.solicitând ca,
prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de
246.808,81 lei, reprezentând valoare a prejudiciului suferit prin plata penalităților de
întârziere și a cheltuielilor de judecată, la care a fost obligată reclamanta prin Sentința
civilă nr. 1319/08.04.2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov, precum și a dobânzii calculată
pentru suma de 246.808 ,81 lei, de la data de 18.03.2015 și până la plata efectivă a sumei
de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată. neexecutarea voluntară a obligațiilor
contractuale de către debitor, dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în
natură și la a lte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obține prestația care i se
datorează sau de a obține echivalentul economic al acestei prestații, printre mijloacele
pe care creditorul le are la îndemână în situația când una din părțile contractante nu
execută prestațiile pe care le datorează, regăsindu -se și executarea prin echivalent sau
acordarea de daune -interese. În situația în care obligația neexecutată constă în a plăti o

26 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civi l. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX -a, revizuită și
adăugită, Hamangiu București, 2008, p. 307 urm; Pop, Obligațiile, op. cit. p. 493 urm.
27 Tribunalului Suceava, Secția a II -a civilă la data de 06.07.2015, sub nr. 3640/86/2015

24
sumă de bani legiuitorul a procedat la evaluarea legală a daunelor interese, ev aluare
care este combinată, inevitabil, și cu evaluarea convențională a daunelor -interese
moratorii (pentru că în această privință, legiuitorul stabilește limite și reguli specifice) ”.
În al doilea rând, referitor la executarea în natură a prestației de a da un bun
individual determinat, pot fi identificate două obligații ale creditorului, prima fiind cea de
transferare a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real (obligație ce se va îndeplini
de fiecare dată în natură), iar a doua, cea de predare a bunului în materialitate a sa. În
conc luzie, problema neexecutării în natură a obligațiilor debitorului de acest gen se pune
doar în legătură cu predare a bunului individual determinat. Dacă creditorul întâmpină
refuzul debitorului de a preda bunul, acesta poate, cu ajutorul forței publice , să solicite
executarea silită directă, adică predarea silit ă a bunurilor imobile28 sau mobile29 (art. 892 –
894 C. pr . Civ./art. 895 -901 C. pr. civ.) , solicitare valabilă și în cazul refuzului
individualizării bunurilor de ge n.
În cazul în care debitorul va preda bunuri neconforme, bunuri cu defecte aparente
sau ascunse, executarea silită în natură include propriile sale remedii de reparare și
înlocuire, precum ș i orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă. [art. 1.527
alin. (2) C.civ.].

3.2.2. OBLIGAȚIA DE A FACE
O regulă general acceptată în dreptul modern, și regăsită în majoritatea codurilor
europene este cea conform căreia executarea silită a obligației de a face nu se poate
realiza în natură (nemo praecise potest cogit ad factum ). Motivația acestui principiu este
aceea că o constrângere a debitorului la efectuare a unei anumite prestații ar reprezenta de
facto o constângere fizică și o atingere adusă libertății sale , fapt inadmisibil și
incompatibil cu standa rdele ocrotirii și calității vieții umane din prezent.
Referitor la unele obligații de a face, se poate admite în cazuri de excepție executarea
silită în natură sau uzul de unele remedii substituitve ori unele mijloace indirecte de
constrângere asupra debi torului.

28 Pop, Obligațiile, p.500
29 Ibidem, p. 501

25
Obligațiile de a da includ uneori și obligția de predare, iar aceasta poate fi executată
silit, ne considerându -se că se produce o ingerință pricipiilor mai sus menționate. De
asemenea, obligațiile de a face care nu necesită un fapt personal al deb itorului po t fi
executate în natură30, acordul creditorului fiind suplinit de procedura execuțională31, iar
uneori se regăsesc prevederi legal e exprese privind caracterul executabil al unor obligații
de a face [e.g. pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract – art. 1.279 alin. (3)
C.civ. și art. 1.669 alin. (1) C.civ.].
Trebuie menționate și o serie de remedii sub stituitve pentru executarea silită în
natură a obligațiilor de a face. Deși în realitate repr ezintă mai degrabă o executare prin
echivalent, autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a
unor obligații pe cheltuiala debitorului [art. 1.528 alin. (1 ) C.c iv. completat de art. 903
C.pr. civ.] constă în oferirea posibilit ății creditorului de a-și executa singur obligația, ori
să facă să fie executată, pe cheltuiala debitorului. Punearea în întârzirere este necesară și
în acest caz [art. 1.528 alin. (2) C.civ.].
În ultimul rând, dacă o obligație de a face nu poate fi executată silit în natură, în mod
direct, creditorul are posibilitatea de acordare a penalităților cominatorii (numite și
penalități ) (art. 905 C. pr. civ.) . „Aceste penalități sunt sume de bani ce se v or calcula în
sumă determinată, cuprinse între limite fixe pentru obligațiile neevaluabile în bani sau în
procent calculat din datoria evaluabilă în bani, pe care debitorul este obligat, prin
hotărâre judecătorească să le plătească creditorului pentru fiec are zi de întârziere până
la executarea obligației de a face/a nu face [art. 905 alin. (1) C. pr. civ.] ”32, dacă
debitorul este singura persoană ce poate executa obligația. După un interval de 3 luni,
instanța poate converti penalitățile în daune -interese, pentru a stabili suma finală datorată.
Prin calea de atac a contestației î n anulare, su mele vor putea fi micșorate dacă debitorul
invocă cauze justificative care l -au impiedicat în executare, sau dacă obligația în cauză a
fost executată.

30 Stătescu/ Bîrsan,op.cit., p. 309 urm.
31 Ibidem, p. 310
32 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit, p. 200

26
3.2.3. OBLIGA ȚIA DE A NU FACE
Art. 1.529 prevede că: “în cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul
poate cere instanței încuviințarea să înlăture sau să ridice ceea ce debitorul a făcut cu
încălcarea obligației, pe cheltuiala debitorului , în limita stabilită de pri n hotărâre
judecătorescă” . În acest caz înlăturarea rezultatului neexecutării acestei obligații poate
avea doar un caracter judiciar și numai dacă hotărârea indică desființarea. Și de această
dată, înlăturarea/ desființarea se va facea pe cheltuiala debitorului, fiind necesară, firește ,
punerea debitorului în întârziere , în prealabil.

27
4. EXCEPȚIA DE NE EXECUTARE

Articolul 1.556 C.civ., din cadrul secțiunii “cauzelor justificate de neexecutare a
obligațiilor contractuale ”, reglementează ferm institiuția excepției de neexecutare a
contractului. Acestui articol al “form ei de neexecutare licită a contractului ”, așa cum
mai este ea numită de unii autori33, i se mai alătură și alte norme juridice, care lămuresc
în mare parte care este esența acestu i remediu, parte dintre acestea fiind art. 1.555 C.civ.
privind ordinea executării prestațiilor într-un contract și art. 1.522 alin. (4) C.civ. privind
efectele principale ale termenului suplimentar de executare.
Origin ar, excepția de neexecutare a fost întâlnită într -o formă parțială în dreptul
roman, și este strâns legată de principiul pacta sunt servanda , dar forma sa de azi, își are
originea în dreptul canonic medieval, unde se considera că o neexecutare a contractului
de una dintre părți va suspenda principiul mai sus menționat.
În dreptul modern, excepția de neexecutare este general re cunoscută în dreptul
comparat , cum ar fi în Exception d’inexecution (dr. francez, belgian), Witholding
peroformance, Defence of refusal to perform sau Rescission (commo n law), Einrede des
nicht erfulten Vertrags (dr. german).
Asfel, definiția oferită de legiuitor excepției de neexecutare se regăsește în art. 1.556
C.civ.:„ Atunci când obligațiile născute dintr -un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar
una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într –
o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care
din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să
execute mai întâi ”.
Fundamentul acestei instituții se regăsește în concepția generală că prestațiile
promi se reciproc de părțile contractu lui trebuiesc executate simultan, acesta fiind un
principiu de bază al contractelor sinalagmatice34 și prevăzut expres de art. 1.555 alin. (1)
C.civ.: „ dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura
în care obligațiile pot fi executate simultan, părțile sunt ținute să le execute în acest fel ”.
Se pot regăsi numeroase exemple de acest gen în jurispudența internă, unul dintre

33 L.Pop, I.F.Popa, op.cit. p.116
34 Stătescu/Bîrsan, op.cit. p.83

28
aceastea fiind cuprins în sentința civilă nr. 1433 pronunțată la data de 10.02.2014 in
dosarul nr. …/2013 al Tribunalului Cluj35, “a fost admisă cererea de chemare în judecată
formulată de reclamanta S.C. I.P.S. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Comuna C..
Curtea apreciază că nu poate fi reținută neexecutarea obligației de către pârâtă în
termenele contractuale atâta timp cât partea care a solicitat executarea obligației nu și -a
îndeplinit în integralitate obligația asuma tă astfel că nu se poate reține ca fiind
justificată acțiunea în pretenții promovată de reclamantă nici sub aspectul executării
obligației privind plata prețului și nici cu privire la penalitățile aferente ”.

4.1. CONDIȚIILE EXCEPȚIEI DE NEEXECUTARE A CONTRACTU LUI
4.1.1. Prima condiție care trebuie avută în vederea atunci când se dorește invocar ea
acestui remediu este accea conform căreia obligațiile reciproce ale părților
trebuie să își aibă izvorul din același contract sinalagmatic [art. 1.556 alin. (1)
C.civ.]. Așadar nu este suficient ca relația creditor -debitor dintre două persoane să
fie doar sincronizată temporal vorbind , ci ea trebuie să se fi născut din aceeași
relație juridică.
Se impune a atrage atenția asupra diferențelor36 dintre excep ția de neexecutare și
dreptul de retenție37 deoarece, chiar dacă din perspectiva raportului care există
între prestații c ele două pot parea asemănătoare. D reptul de retenție presupune de
fapt dreptul creditorului de a refuza restituirea unui bun al debitorului până la
stingerea datoriei născute în legătur ă cu acel bun față de creditor (art. 2.495 urm.
C.civ.) . Diferența p rincipală dintre cele două se re marcă la nivelul izvorului
legăturii dintre creanță și bun, în cazul dreptului de retenție acesta provenind
dintr -o stare de fapt, în timp ce în situația excepției de neexecutare legătura este
una juridică ce provine chiar din interdependența cauzală a obligați ilor
contractuale.

35 Tribunalul Cluj, Secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 86 din 26
ianuarie 2015
36 L. Pop, I.F.Popa, op.cit. p. 204
37 S. I. Vidu, Dreptul de retenție în raporturile juridice civile, Universul juridic, București, 2010,
p. 17 urm .

29
4.1.2. Existența unei neexecutări a obligațiilor, chiar și parțială, dar suficient de
importantă, din partea celuilalt contractant este încă o condiție indispensabilă
invocării acestui remediu (art. 1.556 C.civ.) . Se constată și de această dat ă
exigența proporționalității între neexecutare și învocarea excepției [art. 1.556 alin.
(1) C.civ.].
4.1.3. Nu prezintă interes însă cauza neexecutării38, fie ea chiar și forța majoră sau culpa
debitorului. Trebuie precizat însă, că doar forța majoră ce cauzează o împiedicare
temporară de executare poate fi pretextul de invocare al acestui remediu, nu și cea
care produce o imposibilitate definitivă, deoarece în acest caz v om fi în prezența
încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare. În continuare,
trebuie remarcată importanța condiției speciale, dedusă per a contrario din
exprimarea art. 1.556 alin (2): „ ținând seama de mica însemnătate a prestației
neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei -credințe ”, anume : neexecutarea
trebuie să fie suficient de importantă pentru a da creditorului dreptul la acest
remediu. Problematica în materie este dată de determinarea caracterului
semnificativ al neexecutări i. În prezent, caracterul semnificativ este o chestiune de
fapt, pentru stabilirea căruia ne putem raporta la câteva criterii: a) posibilitatea
părților de a prevedea expres în contract prestațiile cu caracter esențial; b)
posibilitatea suspendării execută rii unei obligații principale pe motivul
neexecutării unei obligații secundare, daca ultima dintre ele este considerată ca
având un caracter esențial; c) rolul considerabil al bunei -credințe în observarea
importanței neexecutării. În fine, pentru ca aceast ă condiție să fie considerată
întradevăr îndeplinită doar dacă cel ce invocă excepția va emite și o ofertă de
executare a obligației, dovedind că este pregătit să execute obligația sa.
4.1.4. Cea de -a treia condiție a remediului excepției de neexecutare necesită ca
obligațiile reciproce să fie exigibile , adică să fie ajunse la sca dență sau să
trebuiască executate imediat [art. 1.556 alin. (1) C.civ.]. Î n lipsa prevederii unui
termen de executare sau dacă nu rezultă un asemnea termen din practici, uzanțe
sau din natura contractului , executarea trebuie făcută de îndată. În contextul în
care obligațiile sunt afectate de termen, iar una dintre obligații trebuie executată

38 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 17 63 urm.

30
înaintea celeilalte, este cu putință invocarea excepției de neexecutare în cazul în
care, până la scadență, una dintre părți oferă toate motivele pentru convingerea
celeilalte părți (care este gata să -și execute propria obligație) că nu și va executa
obligațiile. Cu toate că nu există o reglementare expresă în acest sens, excepția
anticipată de execut are este perfect acceptabil ă39 în prezent . A pari , pentru
termenul suspensiv de executare, știm că și în cazul termenului suplimentar de
executare, dacă debitorul declară, înainte de expirarea termenului, că nu va
executa obligațiile, creditorul are posibil itatea să invoce anticipat orice remedii
[art. 1.522 alin. (4) C.civ.]. Din reglementarea termenului suspensiv de executare ,
prin art. 1.417. C.civ. referitor la decăderea din beneficiul termenului suspensiv
(de ex. „ dacă debitorul decade din beneficiul te rmenului , dacă se află în stare de
insolvabilitate sau, după caz de însolvență declarată în condițiile legii, pre cum și
atunci când cu intenție sau dintr -o culpă gravă diminuează prin fapta sa
garanțiile constituite în favoarea creditorului ”), putem extind e raționamentul că
aceste cazuri de decădere îl îndreptățesc în mod evident pe creditor să invoce și o
excepție anticipată de neexecutare.
4.1.5. Neexecutarea nu trebuie să se datoreze faptei celui care invocă excepția de
neexecutare, neexecutarea imputabilă creditorului consitutind un impediment în
aplicarea oricărui remediu pentru neexecutare (art. 1.517 C.civ) .
4.1.6. În sfârșit, r aportul contractual trebuie să fie de așa natură încât să presupună
regula executării simultane a obligațiilor celor două părți.

4.2. FUNCȚ IONAREA EXCEPȚIEI DE NEEXECUTARE
Odată îndeplinite toate condițiile mai sus prezentate, excepția de neexecutare poate
fi invocată între părțile contractante de către cel îndreptățit, prin putere proprie și fără
intervenția instanței de judecată. Excepția d e neexecutate este un remediu preventiv, în
sensul că evită situația în care una dintre părți își va executa prestația fără a mai putea
obține nimic în schimb de la cealaltă parte, un avantaj regăsit mai ales la excepția de
neexecutare anticipată.

39 L. Pop, I.F. Popa, op.cit. p. 206

31
Se const ată c ă, datorită caracterului său, invocarea excepției de neexecutare nu
necesită îndeplinirea niciunei condiții de formă (cu excepția eventuală a celor prevăzute
expres pentru funcționarea excepției în contractul dintre părți). Astfel, pentru activarea
acestui remediu în condiții de celeritate și efectivitate maximă nu este nec esară punerea în
întârziere. A cest fapt nu este incompatibil cu invocarea excepției odată cu acordarea
termenului suplimentar, în vederea pregătirii altui remediu. În ciuda naturii sale
extrajudiciare e xcepția de neexecutare poate fi invocată și direct în fața instanței de
judecată, ca mijloc de apărare a pârâtului .

4.3. EFECTELE EXCEPȚIEI DE NEEXECUTARE
Efectul invocării excepției de neexecutare va suspenda e xecutarea prestației celui
care o invoc ă, similar situației în care el însuși ar fi beneficiat de un termen suspensiv de
executare. Contractul va continua să existe, dar acesta va rămâne provizoriu neexecutat40,
practic producându -se o suspendare a forței o bligatorii a contractului. Partea care a
invocat excepția de neexecutare nu poate fi urmărită silit în justiție pentru executarea
obligațiilor sale, dar fi ind un instrument al justiției private, invocarea acestui remediu se
va face pe riscul exclusiv al creditorului, așadar instanț a, verificând ulterior îndeplinirea
condițiilor excepției dacă va constata neregularităț i între acestea, ar putea să oblige pe cel
care a invocat -o la plata de daune – interese.
Un efect secundar al suspendării forței obligatorii a contractului este acela că partea
îndreptățită să refuze executarea obligațiilor sale n u poate fi obligată să plăteasc daune –
interese pe motiv că ar fi întârziat executarea prestațiilor ce le datorează celeilalte părți41.
Excepția de neexecutare va putea fi opusă tuturor persoanelor ale căror pretenții se
întemeiaz ă pe acel contract, astfel poate fi invocată și față de un creditor al celilalte părți
care solicită obligarea sa la executare pe calea acțiunii oblice42.

4.4. SCOPUL EXCEPȚIEI DE NEEXECUTARE A CONTR ACTULUI
Se p oate afirma în mod corect faptul că excepția de neexecutare dispune de un
efect cominatoriu foarte eficace, fiind un mijloc de presiu ne asupra celuilalt contractant.

40 Pop. Contractul, p. 721 urm.
41 idem, p.722
42 L. Pop, I.F.Popa, Op. cit. p. 208

32
În măsura în care cel de -al doilea are nevoie de prestația core lativă a celuilalt , va fi silit î n
cele din urmă să își execute propria prestație. Așadar, acest remediu reprezintă un mijloc
de apărare a părții care o invocă și un mijloc de presiune asupra celeilalte părți, fiind
totodată și un remediu preventiv de apărare a păr ții îndreptățită să o invoce.

33
5. REZOLUȚIUNEA ȘI REZILIEREA

Instituțiile rezoluțiunii și rezilierii își au sediul reglementării în Cartea a V -a din
Codului civil, Titlul V, Capitolul II, Secțiunea a -5-a, cuprinsă între articolele 1.549 și
1.554. Din nefericire, l egiuitorul nu a prevăzut o defini ție expresă pentru rezoluțiune, dar
cu toate acestea, ea reprezintă o cauză de desființare și de încetare a contractului asociată
chestiunii neexecutării, și poate fi considerată a fi cuprinsă în sintagma “ orice alte cauze
prevăzute de lege ”43 pentru încetarea contractului folosită în art. 1.321 C.civ.
C.civ. în domeniul contractelor numite , consacră rezoluțiunii și rezilierii mai multe
reglementări specifice și conturea ză mai clar această insitituție, spre exem plu cele
referitoare la vânzare, rezilierea locațiunii, rezoluțiunea sau rezilierea antreprizei,
rezoluțiunea rentei vigere, a întreținerii, joc și prinsoare, sau asigurări.
Deși în linii mari Codul civil nu a cunoscut în că о literatură bogată, chiar și î n
această etapă există deja mai multe definiții doctrinare ale rezoluțiunii și rezilierii ba zate
pe principiile și regulile Codului civil. Într-o primă opinie, rezoluțiunea contractului „ este
о sa ncțiune a neexecutării însemnate a contractului sinalagmatic cu executare
instantanee, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în
situația avută anterior încheierii contractului " iar ,,reziliere înseamnă un mod de
desfacere a unui contract cu prestații succe sive, la cererea uneia din părți, justif icat de
neexecutare a obligației corelative asumate de cealaltă parte ”44. Această definiție face
referire la un domeniu de aplicare diferit, adică la contractele cu prestații succesive . O
altă diferență între cele dou ă este că rezoluțiunea este caracterizată ca о „desființare
retroactivă", pe când rezilierea о simplă „desfacere a unui contract". Totuși, termenii
desființare și desfacere nu sunt termeni juridici exacți, chiar dacă partea predominantă a
doctrinei îi util izează. Alți autori definesc rezoluțiunea ca „ o sancțiune civilă care
desființează retroactiv actul juridic, moti vul fiind neexecutarea însemnată а unei obligații
într-un contract cu executare imediată ".

43 I. Turcu, Noul Cod Civil, Legea nr. 287/2009, Carea V. Despre obligații, art. 1.164 -1.649,
Comentarii și explicații, C.H. Beck, București, 2011, p.381
44 Valeriu Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All, București, 1997, p. 21

34
Rezilierea la râ ndul ei mai este definită ca fiind „o sancțiune care desființează
pentru viitor un contract sinalagmatic cu executare succesivă în timp (e.g. arenda) ca
rezultat al unei neexecutării importante а obligației de către una din părți , ori ca urmare
a unor neexecutări neesențiale, dar repetate ”. Diferența constatată de autori dintre
rezoluțiune și rezil iere, constă în faptul că prima are un efect retroactiv, iar cea de a doua
desființează efectele actului ce s -au produs anterior ei, adică va produc e efecte numai
pentru viitor45.
Rezilierea este o sancțiune care int ervine ca urmare a neexecutării unui contract cu
executare succesivă. Nu există o lege care să prevadă rezilierea la un anumit termen, cu
excepția termenelor considerate esențiale pentru desfășurarea activităților prevăzute în
contract. Invocarea rezilierii revine în exclusivitate părți i de bună -credință, care și -a
executat obligațiile care îi reveneau conform contractului.
În cadrul contractului sinalagmatic, dacă o parte refuza executarea contractului,
cealaltă parte poate, după caz, fie să invoce excepția de neexecutare a contractulu i și să
suspende execuția propriilor obligații până când cealaltă part e își va executa propria
obligaț ie, fie să ceară executarea silită a contractului și plata unor despăgubiri sau să
ceară rezoluțiunea contract ului și eventuale despăgubiri.

5.1. DIFERENȚE ÎNTRE REZOLUȚIUNE ȘI REZILIERE
Rezoluțiunea este un remediu al contractului, cu efect retroactiv (ex tunc) ca urmare
a neexecutării de către debitor a unei obligații considerată a fi esențială de către cealaltă
parte contractantă , drept urmare, vor fi desființate retroactiv toate contractele subsecvente
potrivit regulii resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis , cu aceleași rezolvări a
situa ției terților protejați de buna -credință ca și în cazul nulității contractului, în privința
fructelor care nu vor fi restituite, privind posibi litatea invocării uzucapiunii bunurile
imobile și a posesiei de bună credin ță în cazul bunurilor mobile.
Din definiție rezultă că efectul principal al rezoluțiunii, este desființarea retroactivă
a contractului, ceea ce constituie o asemănare cu o altă sancțiune, nulitatea. Asemănarea
este numai aparentă deoarece între rezoluțiune și nulitate există deosebiri importante.

45 Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck,
București, 2002, p. 119

35
Astfel, rezoluțiunea se deosebește de nulitate46 prin cauza care o determină,
ulterioară încheierii contractului, constând în refuzul nejustificat de executare, nulitatea
presupune o cauză concomitentă încheierii contractului.
Dacă nulitatea se întemeiază pe ideea că actul juridic nu a fost valabil încheiat,
rezoluțiunea decurge din situația unui contract valabil î ncheiat dar neexe cutat în mod
nejustificat de către una dintre părți.
Rezoluțiunea și nulitatea se deosebesc și prin natura lor, a stfel, rezoluțiunea este o
sancț iune aplicabilă pentru neexecutarea contractului, în timp ce nulitatea este o sancțiune
aplicată pentru încălcarea normelor refe ritoare la încheierea actului.47
Dreptul roman nu cunoștea rezoluțiunea contractului, în cazul contractului de
vânzare -cumpărare a fost imaginată o clauză numită lex commissoria , pe care ast ăzi noi o
numim pactul comisoriu, în temeiul căreia vânzătorul se putea elibera de contract.
Acest gen de rezoluțiune cunoscută în prezent și rezul tată din contract, a fost întâia
oară introdusă de catre canoniști plecând de la principiul frangenti fidem non est fides
servanda. Astfel, c ontractantul care nu putea obține prestația de la partenerul său
dobândea nu doar dreptul de a invoca exceptio non adimpleti contractus , dar și
rezoluțiunea contractului, numai că, pentru a obține rezoluțiunea, contractantul trebuia să
se adreseze justiției.
În prezent, legiuitorul român s -a daptat parțial ambianței juridice europene și a
preluat modelul unei rezoluțiuni fără condiț ia culpei , o condiție esențială în V.C.civ,
bazată pe o neexecutare suficient de importantă, dar a prevăzut dreptul de opțiune al
creditorului între variantele judiciare și unilaterale ale rezoluțiunii. R ezoluțiunea este, în
continuare, cel mai sever remed iu oferit cre ditorului în caz de neexecutare deoarece duce
la încetarea contractului cu efe cte retroactive.

5.2. REZOLUȚIUNEA ȘI REZILIEREA ÎN VECHIUL COD CIVIL
Aprecierea evoluției institu ției poate fi făcută doar prin prisma realizării unei
prezentări comparative cu reglementarea pe care o făcea vechiul Cod civil. În vechea
reglementare principalele puncte pe care se sp rijinea funcționarea acestor remedii erau

46 Valeriu Stoica, op. cit., p. 37
47 Ioan Adam, Drept civil – Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, Bucuresti, 2004,
p.93-94

36
criteriile48 conform că rora: rezoluțiunea se realiza exclusiv pe cale judiciară, astfel era
mereu necesar pronunțarea unei hotărâri judecătorești pentru producerea efectelor
acesteia, indiferent de existența unui pact comisoriu; rezoluțiunea se întemeia pe existența
în orice contract a unei cond iții rezolutorii tacite sau subî nțelese, iar nefiind ex ecutată
obligaț ia contractuală, era activat acel pact rezolutoriu subînțeles49; rezoluțiunea
contractului putea opera și prin efectul unor clauze rezolutorii exprese (pactele
comisorii) , ce aduceau în puterea părților puterea de decizie asupra cauzelor rezo luțiunii
și oportunității acesteia . În vechea legislație c ondițiile esențiale pentru invocarea
rezoluțiunii judiciare erau : neexe cutarea esențială, culpabilă și punerea în întârziere a
debitorului. Așadar vechiul Cod civil prevedea culpabilitatea debitorul ui în neexecutare
ca fiind o condiție de bază, în absența căreia invocarea rezoluțiunii ar fi fost imposibilă.
Dată fiind dovedirea evidentei inutilități a condiției culpei, se impunea o nouă
reglementare a acestor remedii, o reglementare inovatoare și act ualizată, în acord cu
exigențele dreptului privat contemporan.

5.3. DREPTUL DE OPȚIUNE
Potrivit art. 1.516 C.civ. în caz de neexecutare a unei obligații contractuale
creditorului i se recunoaște un drept de opțiune între remediile ce le poate declara, dintre
acestea (excepția de neexecutare, executarea silită în natură, reducerea prestațiilor
rezoluțiunea sau rezilie rea sau ori ce alt mijloc prevăzut de lege) rezoluțiunea find o
soluție de de ultim resort ce poate fi accesată doar dacă acordarea termenu lui supl imentar
de executare nu a dat roade. Creditorul obligației neexecutate este singura parte în măsură
să exercite dreptul de opțiune între remedii, în spre deosebire de d ebitor, sau chiar de
instanță care nu dispun de acest drept.

5.4. DOMENIUL DE APLICARE
Cupri nzând o serie de derogări, contractele sinalagmatice, indiferent de felul lor,
reprezintă domeniul principal al rezoluțiunii și rezilierii.

48 L.Pop, I.F.Popa, op.cit, p. 212urm.
49 V. Stoica, op.cit, p.25, urm

37
C. civ. instituie o serie de excepții de la regimul general al rezoluțiunii / rezilierii
contractului, excepții care modifică complet regulile de drept comun asupra declarării
acestor remedii. Printre acestea se numără excepția instituită prin art. 2.263 C.civ. în
privința rezoluțiunii contractului de întreținere, ce ne arată că în acest caz rezoluțiunea
poate fi pronunț ată doar de către instanță, prevăzând și că oferta de întreținere făcută de
debitorul pârât după introducerea acțiunii nu poate împiedica rezoluțiunea contracutului50
[art. 1.552 C.civ. alin. (4)], e.g. Sentință civilă51 604 din 25.02.2015 , Judecatoria Pascani,
“instanța reține că se impune executarea succesivă a obligației asumate, iar
neîndeplinirea prestațiilor periodice constituie motiv pentru a se dispune rezoluțiunea
contractului.
Instanța constată așadar că pârâții, în mod culpabil nu și -au îndep linit obligația de
întreținere a reclamantei, asumată prin contract, motiv pentru care, în baza art. 2257 și
2263 Cod civil va admite acțiunea, formulată de reclamanta B. M., în contradictoriu cu
pârâții A. V. și A. I. E. și va dispune rezoluțiunea Contrac tului de vânzare -cumpărare cu
clauză de întreținere și clauză de uzufruct viager, autentificat sub nr. 2354 din data de 25
iulie 2014 la Societatea Profesională Notarială I. M. și I. D ”
O a doua excep ție privește imposibilitatea invocării rezoluțiunii în c azul obligațiil or
născute din jocuri și pariur i, care sunt considerate a fi acte juridice imperfecte și nu
dispun de san cțiune juridică. Prin urmare, nici o eventuală rezoluțiune nu ar putea fi
admisă. Totuși art. 2.265 C.civ. alin. (1) statuează că sunt s upuse din nou dreptului
comun contractele de joc și par iu în care părțile iau însele p arte la curse, la jocuri de
îndemânare sau orice fel de jocuri sportive, ceea ce înseamnă că ar putea fi avută în
vedere chiar și o posibilă rezoluțiune a unui asemena co ntract în condițiile art. 1.549 urm.
C. civ. în cazul unei neexecutări nejustificate, fa pt ce este valabil și în domeniul pariurilo r
autorizate (art. 2.266 C.civ.).
De la regimul general al rezoluțiunii, enunțat mai sus, există și o serie de excepții
aparente , adică anumite indicări sau derogări, pe care legiuitorul le face în domeniul
rezoluțiunii/ rezilierii în funcție de fiecare contract special, de exemplu precizări le în
cazul re zilierii contractului de locațiune (art. 1.791 C.civ .), pentru vicii a scunse (art.

50 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 17 56
51 Judec ătoria Pașcani , Sentința civilă 604 din 25.02.2015

38
1.792 C.civ .), pentru rezoluțiunea vânzării pentru neplata prețului (art. 1.724 C.civ .),
pentru vânzarea bunurilor mobile (art. 1.725 C.civ .), pentru vicii ascunse (art. 1.710 –
1.711 C.civ .).

5.5. TIPURI DE REZOLUȚIUNE
Noul Cod civil modernizează și inovează vechea reg lementare în raport cu
preveder ile ref eritoare la ac eastă instituție, oferind creditorului obligației neexecutate
dreptul de opțiune între două variante de rezoluțiune a co ntracutlui, opțiune legată și de
alegerea fundamenta tă pe art. 1.516 C.civ. Așadar, după alegerea invocării rezoluțiunii,
dintre celelalte remedii disponibile, el mai are posibilitatea de a opta între rezoluțiunea
unilaterală extrajudiciară și rezoluțiunea judiciară . Art. 1.550 alin. (1) C.civ. consacră
prin fraza “ Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi
declarată unilateral de către partea îndreptățită ” posibilitatea de alegere a creditorului.
Această posibilitate de a opta între tipurile de rezoluțiune este unul neîngrăd it, absolut,
care nu poate fi limitat decât excepțional prin caluze contractuale exprese (pentru
intericerea rezoluțiunii judiciare) sau printr -o dispoziție legală care interzice rezoluțiunea
unilaterală, înspre deosebire de modul limitat și cenzurabil în care acesta poate alege între
remediile posibile pentru neexecutare.
În unele împrejurări, limitate de lege creditorul va putea chiar reveni asupra alegerii
sale din domeniul rezoluțiunii.
Prevăzută expres în art. 1.550 alin. (2) C.civ. reglementarea actu ală admite și o a
treia ipoteză de funcționare a rezoluțiunii, și anume rezoluțiunea legală “de drept ”52: “în
cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate
opera pe de plin drept”. Prin urmare din textul legal pute m sintetiza existența rezoluțiunii
de drept legale, adică acele ipoteze de desființare a contractului, limitate la cazurile
prevăzute expres de legiuitor în care rezoluțiunea operează de la sine, de drept, dar și a
rezoluțiunii de drept convenționale (art. 1.553 C.civ.) , care se își are izvorul în pactele
comisorii .
De asemenea, art. 1.549 alin. (2) C.civ. acordă creditorului opțiunea suplimentară,
dar limitată de această dată, între rezoluțiunea totală sau parțială a contractului

52 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 17 52-1755

39
(„rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când
executarea sa este divizibilă ”). În măsura în care obligația principală a co ntractului este
una divizibilă, creditorul are posibilitatea să declare unilateral o rezoluțiune parțială a
contractului, sau să solicite instanței acest lucru, doar dacă partea executată este de interes
pentru creditor, și acesta dorește să o mențină astfel. Cunoaștem însă, prezumția de
divizibilitate a obligațiilor instituită de art. 1.424 C.civ. de unde reiese că de regul ă, dacă
nu se dovedește contrariul, obligația este una divizibilă iar creditorul are posibilitatea să
solicite sau să invoce rezoluțiunea parțială.
În cazul contractelor cu mai mult de două părți contractante, neîndeplinirea de către
una din părțile contractante a obligației nu oferă dreptul de rezoluțiune a contractului și
față de celelalte părți, cu excepția împrejurării în care prestația neexecuta tă trebuia, după
circumstanțe să fie considerată esențială.
Rezoluțiunea unilaterală reprezintă e inovație firească și utilă pentru dreptul
românesc și trebuie apreciată sub aspectul eficienței pe care aceasta îl prezintă în practică,
făcând preîntâmpinar ea pierderilor, de către părțile contractuale ce nu își pot obține
prestațiile promise a eventualelor pierderilor cauzate de neexecutări nejustificate , mult
mai eficace și rapidă . Parctic, acest tip de rezoluțiune, chiar și în lipsa unui pact
comisoriu e xpres, permite creditorului să invoce rezoluțiunea contractului pentru
neexecutare exclusiv prin propria voință. În acest caz, instanța de judecată are doar rolul
eventual de a verifica a posteriori respectarea condițiilor specifice declarării rezoluțiunii
(cuprinse în art. 1.550, 1.551 și 1.552 C.civ.).
Posibilitatea unilaterală de invocare a remediului re zoluțiunii se aplică întocmai și
rezilierii, fapt dedus prin prisma analogiei făcute prin intermediu art. 1.549 alin. ( 3) C.civ.
care prevede că reguli le referitoare la rezoluțiune se aplică și rezilierii, cu excepția
cazurilor în care legea prevede altfel.

5.6. CONDIȚIA DE FOND A REZOLUȚIUNII
În prezent, din reg lementarea C.civ. nu mai reiese ca printre condițiile rezoluțiunii să
se afle și culpa . Condiția cu lpei53, sau a neexecutării culpabile a fost eliminată dintre cele
necesare invocării rezoluțiunii, ea ne mai fiind prevăzută în niciun text legal, fiind

53 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 221

40
relevantă doar în privința remediului executării prin echivalent (art. 1.530 C.civ.) . Tot uși,
gravitatea neexecutării a acaparat rolul principal în materia acestui remediu, deoarece în
raport cu dreptul de a invoca rezoluțiunea, doar o neexecutare suficient de important ă
putând să atragă rezoluțiunea. Așadar doar o singură condiție mai este recunoscută în
prezent ca fiind necesară pentru invocarea rezoluțiunii, și anume neexecutarea
determinantă .
Interpretarea per a contrario a art. 1.551 alin. (1) teza I , C.civ. : „Creditorul nu are
dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate ” împinge spre
următorul raționament: creditorul va putea invoca rezoluțiunea atunci când neexecutarea
este însemnată. Se poate considera a fi „ însemnată ” acea neexecutare care îl lipsește pe
creditor de ceea la ce ar fi fost îndreptățit să se aștepte de pe urma contractului. Pentru
stabilirea a ceea ce este o executare determinantă la încheierea contractului ne putem
raporta la noțiunea de cauză a contrac tului. Prin urmare, neexecutarea unei prestații,
indiferent dacă ea este esențială sau nu din perspectiva contractului, poate atrage
rezoluțiunea dacă ea a constituit o cauza determinantă la contractarea cu cealaltă parte.
Din perspectiva contractelor înch eiate între mai multe părți diferite, trebuie subliniat
faptul că neexecutarea obligației unei părți nu va atrage dreptul la rez oluțiune și față de
celelalte pă rți54, cf. art. 1.549 alin. (2) teza a II – a: „în cazul contractului plurilateral,
neîndeplinirea de către una dintre părți a obligației nu atrage rezoluțiunea contractului
față de celelalte părți, cu excepția cazului în care prestația neexecutată, trebuia, după
circumstanțe, să fie considerată esențială ”. În altă ordine de idei, cf. art. 1.551 alin. (1)
teza a II -a C.civ „ în cazul contractelor cu executare succesiv ă, creditorul are dreptul la
reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter
repetat ”, și că „ orice stipulație contrară va fi considerată nescrisă ”, așadar și o
neexecutare minoră55, dar succesivă, poate fi considerată ca fiind suficient de importantă
în domeniul acestui tip de contract.

54 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 17 52
55 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 223

41
5.7. CONDIȚIILE NEEXECUTĂRII REZOLUTORII
Privind mai în detaliu problematica neexecutării rezolutorii, se poate contura ca
fiind esențială la declararea rezoluțiunii ca neexecutarea, în primul rând, să privească o
obligație contractulă, și să fie suficient de gravă.
Neexecutarea trebuie să fie în legătură cu o obligație contractuală. Este posibil ca
încălcarea obligației generale de bună -credință, precum ș i a altor obligații implicite, să
poată genera rezoluțiunea, în ciuda neexistenței unei reglementări legale exprese în acest
sens.
Totuși, nu p ot fi cauza unei rezoluțiuni abaterile din faza precontractuală, precum și
alte obligații născute între părți pe parcursul executării, dar al căror izvor nu este unul
contractual. Deseori temeiul activării unei obligații contractuale este precontractual, i ar
rezoluțiunea va fi un remediu valabil și pentru neexecutarea acestor obligații, desigur,
doar în măsura în care viitorul contract va fi unul pentru care legea permite rezoluțiunea.
Principala temă de discuție asupra invocării rezoluțiunii este reprezent ată de
caracterul suficient de important, esențial sau determinant al neexecutării. Această
problematică apare doar atunci când neexecutarea este parțială, deoarece în această
privință sunt necesare unele criterii utilizabile pentru determinarea gravității neexecutării,
pe când în cazul unei neexecutări totale, o asemenea evaluare ar fi lipsită de sens. În
definitiv, nu importă dacă neexecutarea va fi în legătură cu o obl igație principală sau
accesorie, esențială va fi doar condiția lipsirii sau nu de inter es, de însăși cauza pe care s –
a fundamentat încheierea contractului, a creditorului în păstrarea contractului.
Există, de asemnea, și situații în care creditorul nu trebuie să demonstreze gravitatea
neexecutării56, cum ar fi cele date de cazurile considerate a fi în domeniul rezoluțiunii de
drept , legiuitorul prevăzând în mod expres unele criterii de recunoaștere a neexecutărilor
însemnate. Alteori, sunt prevăzute în legislați a de drept comun, sau cea specială, unele
criterii speciale pentru a cont ribui la simplificarea identific ării importaței acestor
neexecutări , proces destul de an evoioas uneori . De -a lungul activității judiciare, s -au
întâmpinat numeroase dificultăți în a defini ce se poate considera a fi o neexecutare
rezolutorie, unii autori, susținând că nu se poate stabili un criteriu constant și permanant
pentru determinarea unor asemenea neexecutări, în special din perspectiva subiecti vității

56 I.F. Popa, Rezoluțiunea și rezilierea, op.cit., p. 233 urm.

42
pe care creditorul o poa te avea la î ncheiairea contractului cu privir e la ce dorește să
obțină de p e urma acestuia. Această subiectivitate a creditorului face ca stabilirea
insemnătății neexecutării să fie o chestiune de fapt. Desigur, pentru o mai rapidă
identificare a unei ast fel de neexecutări, părțile cont ractului pot dispune mereu de unealta
jurid ică a pactelor comsiorii, care prin ele însele vor determin a pentru ce tip de
neexecutare se va putea activa remediul rezo luțiunii contractului , împiedicând în acest fe l
fundamentarea rezoluțiunii pe aprecierea exclusivă și subiectivă a creditorului sau a
instanței de judecată.

5.8. REZOLUȚIUNEA JUDICIARĂ
De fiecare dată când creditorul se află în postura de a dispune de implinirea tuturor
cerințelor pentru invocarea valabilă a rezoluțiunii57, acesta o va putea face pe cale
judiciară, inclusiv atunci când este prezent un pact comisoriu. Fie din dorința de a evita
riscurile unei posibile aprecieri greșite a gravității executării, sau din cea de a se prevala
de certi tuinea oferită de forța unei hotărâri judecătorești creditorul poate apela mereu la
acest tip de re zoluțiune. Pe de cealaltă parte, și debitorul va putea sesiza instanța de
judecată pentru se pronunța asupra regularității rezoluțiunii.
În special, legiuitorul poate prevedea imposibilitatea invocării rezoluțiunii
unilaterale, impunând invocarea în mod exclusiv pe cale judiciară, atunci când consideră
că acest fapt este util prevenirii abuzului de drept și este înspre beneficiul securității
circuitului civil. Spre exemplu, contractul de întreținere va putea fi desființat prin
rezoluțiune pronuțată numai de către instanța de judecată în cazul în care neexecutarea
rezolutorie constă în comportamentul celeilalte părți care face ca executarea să fie
imposibilă în condiții conforme bunelor moravuri.
Ca și în dreptul comun în materie, declararea acestui tip de re zoluțiune necesită ca
neexecutarea să fie însemnată ( intepretat prin legea tertului exclus din art. 1.551 alin. (1)
C.civ. ), dar se constată și prezența condiției formale a acordării în plealabil a termenului
suplimentar de executare întocmai ca și la cele lalte tipuri de rezoluțiune, în condițiie art.
1.521 urm. C.civ, fapt rezultat din art. 1.516 alin. (2), art. 1.522 alin. (5) C.civ.
Consecința nerespectării acestei ultime condiții este aceea că dacă debitorului nu i se va

57 idem , op. cit. P 82

43
acorda un termen suplimentar de executare a obligațiilor înaintea formulării unei cereri de
chemare în judecată prin care se solicită rezoluțiunea contractului, atunci instanța de
judecată îi va acorda acestuia un termen rezonabil, de la data comunicării cererii de
chemare în judecată pe ntru a -și putea executa obligațiile contractuale , cu scopul de a
preîntâmpina rezoluțiunea [art. 1.522 alin. (5) C.civ.]. Cu toate acestea, dacă punerea în
întârziere se produce de drept, acordarea unui termen suplimentar de executarea nu va
mai fi necesară.
Tot art. 1.522 alin. (5) C.civ. mai prevede și u n alt efect secundar al apelării în mod
direct la rezoluțiunea judiciară, fără însă a acorda debitorului termenul suplimentar de
executare, este cel conform căruia creditorul -reclamant, în cazul în care debitorul își va
executa obligațiile înăuntrul termenului rezonabil mai sus menționat, va pierde
cheltuielile de judecată avansate.
În materia contractului de vânzare -cumpărare, legiuitorul a instituit două cazuri
speciale de rezoluțiune judiciară: re zoluțiunea vânzării pentru neplata prețului și
rezoluțiunea vânzării pentru viciile ascunse ale lucrului vândut.
Rezoluțiunea vânzării pentru neplata prețului este reglementată de art. 1 365 Cod
Civil, conform căruia ” dacă cumpărătorul nu plătește prețul, v ânzătorul poate cere
rezoluțiunea vânzării ”, desigur, în caz de neplată a prețului, vânzătorul nu e obligat să
ceară rezoluțiunea vânzării, putând opta pentru executarea silită a plății.
Vânzătorul poate solicita rezoluțiunea vânzării atât în cazul în care neachitarea
prețului este integrală, cât și în cazul în cazul în care neachitarea este doar parțială, de
asemenea, rezoluțiunea poate fi solicitată și în cazul în care ceea ce nu s -a achitat este
doar dobânda prețului, aceasta fiind o parte din preț și ga rantată în consecință.
În raporturile de comerț internațional58, arealul rezoluțiunii este mai restrâns decăt
în cazul contractelor interne, deoarece, în comerțul internațional ponderea covârșitoare o
au contractele de lungă durată care necesarmente comportă executare succesivă. În
această ramură, rezoluțiunea contractului pentru neexecutare are un regim juridic diferit
față de cel din dreptul intern, făcându -se distincție între două situații:

58 I.F. Popa, Remediile neexecutării contractului de vânzare -cumpărare din perspectiva Convenției
de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri (I), op. cit. p.67

44
a) în cazul contractelor subordonate unui termen de natur ă esențială, care prin
specificul lor sunt incompatibile cu întârzierea în executare, rezoluțiunea operează de plin
drept, dacă debitorul nu respectă s cadența convenită ;
b) în cazul contractelor cu termen de executare uzual regimul de drept comun al
rezoluțiunii este controversat, unii autori considerând că ea este judiciară, trebuind să fie
pronun țată de justiție, în timp ce alț ii consideră că rezoluțiunea contractelor de comerț
internațional se realizează prin simpla declarație notificată celeilalte părți.
Rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare pentru vicii ascunse este
reglemen tată de Codul Civil , și intervine în situația în care cumpărătorul, ulterior
încheierii contractului și predării bunurilor ce fac obiectul contractului, constată că
acestea sun t afectate de vicii ascunse și, din această cauză, ele nu pot fi întreb uințate
conform destinației lor sau întrebuințarea lor e astfel micșorată încât dacă ar fi cunoscut
viciile bunurilor nu le -ar fi cumpărat sau nu ar fi dat prețul cerut .
În această situație cumpărătorul are dreptul de a se adresa instanței de judecată
competente, solicitând ca aceasta să pronunțe rezoluțiunea contractului și acordarea de
despăgubiri.

5.9. REZOLUȚIUNEA UNILATERALĂ
Dreptul de alegere între tipurile de rezoluțiune, judiciară sau unilaterală, este
prevăzut expres de către legiuitor în reglementarea Codului civil prin art. 1.550 alin. (1),
iar art. 1.552 C.civ. prezintă modul de operare al acestuia din urmă. Rezoluțiunea
unilaterală poate fi definită ca fiind acel tip de rezoluțiune care funcționează în mod
exclusiv extrajudiciar și numai prin voința creditorului . Activitatea instaței de judecată în
legătură cu acest remediu va putea fi doar una de control a posteriori asupra modului în
care creditorul a invoc at remediul și de determinare a consecințelor exercitării abuzive a
dreptului rezolutoriu, atunci când creditorul solicită instanței recunoașterea și punerea în
practică efectelor rezoluțiunii (restabilirea situației anterioare a părților) sau când
debitorul va sesiza instanța pentru a contesta rezoluțiunea. Această repunere a părților în
situația inițială59, prin efectul retroactiv al rezoluțiunii, poate opera doar pe cale judiciară

59 V. Stoica, Modurile de operare a rezoluțiunii și mecanismul declarației u niversale de
rezoluțiune, RRDP, nr. 5/2003, p. 9 urm .

45
în lipsa unui acord expres cu debitorul, deoarece cu toate că rezoluțiun ea va opera
extrajudicar . Fără un acord prealabil al debitorului, restabilirea situației anterioare este
posibilă numa i dacă debitorul execută de bună voie obligația de restituire, ori în caz
contrar, creditorul va trebui să solicite acest lucru în justiți e.
Posibilitatea neîngrădită a creditorului de a opta, în orice situație, pentru
rezoluțiunea uniltarală reprezintă regula în materie. Însă, se conturează și câteva excepții
de la această regulă, în cazurile în care legiuitorul impune necesitatea unei rezo luțiuni
judiciare60, așa cum am prezentat în subcapitolul anterior, referitor la rezoluțiunea
judiciară.
Condiția de fond, cea a neexecutării însemnate, rămâne esențială și în acest
domeniu, asemeni rezoluțiunii judiciare.
Mai întâi, pentru a putea invoca cu succes remediul de față este necesară, și de
această dată, existența unei puneri în întârziere, fapt ce se desprinde din art. 1.516 alin.
(2) C. civ. ce reglementează punerea în întârziere, ai cărei efecte se găsesc în art. 1.522
C.civ., ca o condiție p realabilă pentru operarea remediilor, incluzând rezoluțiunea
unliaterală. Alin. (1) al aceluiași articol 1.522 prevede că în lipsa unei prevederi
contractuale contrare, este necesar ca debitorul să nu -și fi executat obligațiile în termenul
stabilit de cred itor. Desigur, așa cum am mai arătat, potrivit ar t. 1.523 C.civ nu este
necesară acordarea unui termen suplimentar de executare dacă punerea în întârziere se
produce de drept.
Sub aspectul condițiilor de formă, la nivelul acestui tip de rezoluțiune se rem arcă
diferențe în ceea ce privește forma rezoluțiunii, deoarece, înspre deosebire de
rezoluțiunea judiciară, sunt necesare u nele acte juridice suplimentare precum declarația
unilaterală de rezoluțiune și notificarea rezoluțiunii.
Principalul act al procedu rii de invocare pentru rezoluțiunea unilaterală este
reprezentat de declarația unliaterală de rezoluțiune . Prevăzută în art. 1.552 alin. (1)
C.civ. declarația unilaterală de rezoluțiune61 reprezintă un act unliateral supus
comunicării prin care creditorul s e exprimă înspre a desființa, în mod extrajudiciar,
contractul pe motiv de neexecutare. Aliniatul (2) al aceluiași articol prevede necesitatea

60 L. Pop, I.F.Popa, Vidu, op. cit. p. 221
61 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 17 57 urm.

46
emiterii declarației de rezoluțiune în interiorul termenului de prescripție prevăzut de lege
pentru posibila acțiune în rezoluțiune, iar dacă contractul este unul supus publicității
declarația va trebui supusă formalităților de publicitate pentru opozabili tate față de terți
prin înscreirea în cartea funciară sau în alte registre publice [art. 1.552 alin. (3) C.civ.]
Sub cond iția comunicării, efectul declarației de rezoluțiune va fi unul de desființare
retroactivă a contractului. Asemeni unui act unilater al supus comunicării, până în
momentul în care actul se va comunica debitorului, creditorul va avea posibilitarea de a
reveni asupra declarației sale unilterale de rezoluțiune [art. 1.552 alin. (4) C.civ. ].
Notificarea rezoluțiunii este și ultima condiție de efectivitate62 a rezoluțiunii
unilaterale. Așadar, pentru a de afla în prezența a unui contract desființat retroactiv prin
intermediul remediului rezoluțiunii unilaterale, din art. 1.552 alin. (1) C.civ. se deduce
necesitatea comunicării declarației de rez oluțiune către debitor. Trebuie însă atrasă atenția
asupra lipsei de identitate dintre notificarea declarației de rezoluțiune și notificarea
prealabilă rezoluțiunii, care în fapt este punerea în întârziere a debitorului. Notificarea
trebuie să fie scrisă ș i poate însoți declarația de rezoluțiune sau chiar să fie inclusă în
aceasta.

5.10. PACTELE COMISORII
Legiuitorul prevede [art. 1.550 alin. (2) și art. 1.553 C.civ. ] și un mecanism de
pârghii prin care părțile pot evita arbitrajul aprecierii noțiunii de neexecutare însemnată
prin inte rmediul clauzelor rezolutorii. Așadar rezoluțiunea convețională este acel remediu
care poate opera în virtutea unei clauze rezolutorii, numită de legiuitor pact comisoriu,
prin intermediul căruia, la incheieirea contractul ui, părțile pot stabili întocmai ce fel de
neexecutare va putea atrage rezoluțiunea. Rezoluțiunea conv ențională diferă categoric de
celelalte tipuri de rezoluțiune prevăzând care sunt criteriile care trebuiesc îndeplinite
pentru ca o neexecutare să aibă ca racter rezolutoriu, dar si modul de funcționare al
rezoluțiunii. Pentru ca aceste pacte comisorii63 să se dovedească a fi eficace și pentru a
avea forța juridică necesară pentru a emite o rezoluțiune valabilă, trebuie să dea dovadă

62 I. F. Popa, rezoluțiunea și rezilierea, op.cit., nr. 148
63 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 223 urm.

47
de transparență și să fie invocate cu bună -credință de către creditorul obligației
neexecutate.
În primul rând, art. 1.553 alin. (1) C.civ stipulează faptul că pentru invocarea
valabilă a rezoluțiunii convenționale pactele comisorii trebuie să fie prevăzute expres și
că ele mai tr ebuie să conțină în mod neechivoc “ obligațiile a căror neexecutare atrage
rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului ”. Dacă pactul comisoriu este lipsit de
transparență contractuală sau are un conținut abuziv și disproporționat, raportat la
gravit atea neexecutării el va putea fi supus ce nzurii instanței de judecată, și doar atunc i,
fiindcă pactul comisoriu este totuși consecința libertății de voință a părților, libertate ce se
vrea a fi un fundament de necontestat al dreptului privat.
În al doilea rând, este foarte importantă, în privința invocării unei clauze
rezolutorii, condiția exercitării dreptului conform bunei -credințe. Precum orice drept
subiectiv, și folosirea acest ui drept este guvernat ă de art. 15 Cod. civ. („niciun drept nu
poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într -un mod excesiv și
nerezonabil, contrar bunei -credințe ”). Așadar nici dreptul conținut în pactul comisoriu nu
va putea fi folosit cu intenția de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei -credinț e, în
caz contrar instanța de judecată va putea respinge pretenția creditorului de a declara
rezoluțiunea sau la considerarea retroactivă , de către înstanță , a neoperării rezoluțiunii64.
În al treilea rând, condiția caracterului însemnat al neexecutări își va găsi aplicarea
și în domeniul pactelor comisorii, atunci când se va întâmpla ca chiar și neexecutarea
definită în contract să fie una parțială. Într -o asemena situație este utilă revenirea la
criteriile generale de determinare a neexecut ării rezolutorii65.
În ultimul rând, pentru invocarea cu succes al rezoluțiunii convenționale este
necesară îndeplinrea condiției formale a notificării specializate . Pactul comisoriu va
cuprinde definirea neexecutării rezolutorii, și va prevedea modul de dr ept de operare al
acesteia, iar punerea în întârziere a creditorului va fi necesară doar atunci când pactul va
prevedea acest lucru66 [art. 1.553 alin. (2) C.civ. ]. Dacă ne vom afla în prezența unei
asemenea prevederi va fi nece sară o notificare specializat ă. În fine, pentru ca rezoluțiunea

64 I.F.Popa, Rezoluțiunea și rezilierea, op.cit. nr. 88.
65 L. Pop, I.F.Popa,Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile. op.cit. p. 224
66 V. Stoica, Modurile de operare a rezoluțiunii, art. precit. P.15. urm.

48
contractului să opereze, odată ce a fost invocată, va trebui comunicată o declarație
unilaterală de rezoluțiune, întocmai precum în cazul oricărei rezoluțiuni unilaterale.

5.11. REDUCEREA PRESTAȚIILOR
Am stabilit, prin urmare, faptul că atunci când debitorul nu va executa în mod
nejustificat o obligație însemnată din contract, se va putea apela la remediul re zoluțiunii.
Dar cum se va proceda oare, atunci când neexecutarea obligațiilor nu va fi suficient de
însemnată pentru a se putea invoca rezoluțiunea totală a contractului în condițiile art.
1.551 alin. (1) C.c iv.? Ei bine, în acestă ipoteză creditorului i se vor contura două
posibilități, în funcție de caracterul obligațiiei neexecutate, anume pe de o parte
reducerea prestațiilor , iar pe de alta acordarea de daune -interese . Potrivit art. 1.551 alin.
(2) C.civ. deși nu are dreptul să invoce rezoluțiunea, creditorul va avea dreptul la
reducerea proporțională a prestațiilor, asemeni unei rezoluțiuni parți ale, în cazul în care
aceasta este posibilă. Așadar, creditorul care a executat obligațiile corelative celor
neexecutate de debitor va avea dreptul la resti tuirea lor în aceeași proporție, iar d acă
reducerea prestațiilor nu poate avea loc, atunci creditoru l va avea dreptul la daune –
interese.
Ca și o întâie, și principală, condiție de funcționare a acestui mecanism, este
necesară existența unei neexecutări. Creditorul va avea dreptul la reducerea prestațiilor
când, potrivit celor cuprinse în art. 1.551 C.ci v., este vorba despre o neexecutare faptică
gravă, dar considerată de creditor ca nefiind esențială, sau despre o executare
neînsemnată, în ambele cazuri creditorul dorindu -și în continuare să obțină prestațiile
rămase neexecutate sau a păstra pe cele prim ite deja de la debitor. O rezoluțiune parțială
va putea fi invocată și în domeniul contractelor pluri laterale67, dacă executarea acesto ra
este divizibilă [art. 1.549 alin. (2) C.civ. ].
Pentru ca reducerea pre stațiilor să poată opera este necesar ca natura prestațiilor să
permită acest fapt, adică să fie vorba despre obligații divizibile, condiție prevăzută expres
de în art. 1.551 alin. (2) C.civ.. Per a contrario, dacă prestația creditorului nu va fi
divizibilă, atunci nu va fi posibilă reducerea acesteia, iar creditorul va avea în schimb
dreptul, așa cum prevede art. art. 1.551 alin. (3) C.civ., la daune -interese.

67 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 17 53

49
Asemeni tuturor celorlate remedii prezentate, și în situația reducerii prestațiilor
este necesară acordarea prealabilă a termenului suplimentar de executare , dacă desigur,
nu cumva pu nerea în întârziere va opera de drept (art. 1.523 C.civ. ). Reducerea
prestațiilor poate opera unilateral sau judiciar, mijlocul de invocare rămânând la
latitudinea creditorului, fiind necesare toate condi țiile formale corespunzătoare fiecărui
mijloc de invocare.

5.12. REZOLUȚIUNEA ANTICIPATĂ
În practică, în situațiile în care este evi dent că neexecutarea esențială este prezentă
deja anterior scadenței obligațiilor68 creditorul va putea invoca în mod anticipat remediul
rezoluțiunii , astfel încât ar fi inutil și nedrept pentru creditor să mai nădăjduie că până la
scandeța obligațiilor debitorul își va executa prestația. Deși în legislația română,
leguitorul nu reglemen tează nicăieri acest mecanism, el este unul aproape uniform
recunoscut în dreptul comparat actual69.
În lucrarea “Curs de drept civil. Obligațiile”, citată în bibliografia prezentei,
autorul dr. Ionuț Florin Popa abordează70 aplicabilitatea a cestui remediu în sistemul de
drept privat românesc actual și prezintă considerentele pentru care acest remediu
preventiv este posibil de a fi invocat, în ciuda lipsei unei reglementări exprese în C.civ.
Așadar, din perspectiva autorului veridicitatea ins tituției trebuie abordată sub două
coordonate, anume neexecutarea să fie determinantă și actuală.
În legătură cu primul aspect, autorul consideră că “neexigibilitatea ac tuală, a
obligației debitorului are la bază un termen suspensiv, întrucât executarea a cestora
depinde de un eveniment viitor și sigur [art. 1.411 alin. (1) C.civ. ] care constă în
împlinirea unui term en. În anumite situații debitorul poate fi decăzut din beneficiul
termenului suspensiv, astfel cum prevede art. 1.417 C.civ.” , iar fără a mai relua cazurile
care duc la pierderea beneficiului acestui termen, autorul atrage atenția că “ numeroase
dintre situațiile de neexecutare antici pată a contractului sunt lesne de încadrat într -una
dintre ipotezele prevăzute de acest articol. Dacă avem în vede re generalitatea cu care
este tratată noțiunea de stare de insolvabilitate a debitorului în contextul elgal citat, nu

68 I.F. Popa, Rezoluțiunea și rezilierea, op.cit. nr. 105 urm., nr. 159, urm
69 L. Pop, I.F.Popa,Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile. op.cit. p.225
70 ibidem. p. 226

50
se poate să nu observăm gama largă de împrejurări [ e.g.: dispariția intempestivă a
debitorului, neplata unor datorii scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de
executare silită etc. ] pe care creditorul le paote reține ca temeiuri pentru a invoca
sancțiunea decăderii debitorului din beneficiul termenului, cf. art. 1.417 C.civ.
Consecința imediată a acestei sancțiuni este aceea că obligația devine exigibilă anticipat
(cf. art. 1.418 C.civ), adică de la data pronuțării decăderii din termen. De la această
situație și până la rezoluțiunea anticipată nu este decât un pas. Odată exigibilă
actualmente obligația debitorului, creditorul poa te incvoca rezoluțiunea chiar în
condițiile art. 1.551 C.civ., adică chiar în condițiile rezoluțiunii obișnuite. Utilizând acest
detur, prin sfera de aplicare a termenului suspensiv, putem acoperi lipsa unei
reglementări speciale în materei de rezoluțiune anticipată și putem da chiar un răspuns
afirmativ chestiunii admisibilității acestui remediu în contextul noii reglementări.
Desigur că întreaga discuție de mai sus p considerăm a fortiori valabilă și cu privire la
rezilierea anticipată ”.
Tot în această se cțiune, același autor71, precizează că o eventuală rezoluțiune
anticipată ar fi de asem enea posibilă și în contextul punerii de drept în întârziere a
debitorului dacă „ și-a manifesta neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa
obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori
neglijează să își execute obigația în mod repetat ” [art. 1.523 alin.(2) lit. c) C.civ. ]. Odată
ce obligațiile debitorului devin actual exigibile, prin punerea în întârziere [art. 1.516 alin.
(2) C.civ. ], se poate crede că neexecutarea viitoare, estimată a fi una însemnată va putea
fi considerată actuală sau efectivă, iar creditorul va putea invoca orice remediu împotriva
debitorului.

5.13. REZILIEREA
Reluând o parte din cele prezentate în prima part e a capitolului 5 din prezenta
lucrare, remediul rezilierii contractului poate fi definit ca fiind o formă de rezoluțiune, dar
în contextul căreia efectele se vor produce doar ex nunc, nu și retroactiv. Pe lângă
diferența la nivelul efectelor, între cele d ouă remedii se remarcă și una la nivelul

71 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 227

51
specificității acestora, anume că rezilierea este caracteristică contractelor cu executare
succesivă, nu uno ictu72, precum rezoluțiunea.
Sub aspectul condițiilor de invocare, din punct de vedere formal rezilierea necesită
același mecanism de punere în mișcare cu cel al rezoluțiunii, adică “Dacă nu se prevede
altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică și în cazul rezilierii ” [art. 1.549 alin.
(3) C.civ. ]. Rezilierea trebuie să întrunească condițiile de formă cerute pentru
rezoluțiunea unilaterală, respectiv pe cele ale rezoluțiunii judiciare.
De asemnea, și în cazul rezilierii este nevoie de prezența unei neexecutări
însemnate, dar, la nivel obiectiv , aceste neexecutări pot fi de mică valoare , dar trebuie să
aibă caracter recurent73: “în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are
dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnatate, însă are un
caracter repetat “ [art. 1.551 alin. (1) teza a II -a C.civ. ]. Ca și jurisprudență, Decizia74 403
din 25.05.2017 al Tribunalului Zalău asupra sentinței civile nr. 2851/09/11/2016
Judecătoria Z alău: “ În ceea ce privește caracterul neexecutării obligației de plată a
impozitelor aferente terenului, instanța de apel apreciază că, deși reprezintă o
neexecutare de mică însemnătate, aceasta a avut un caracter repetat, aspect ce reiese din
cuprinsul certificatelor de atestare fiscală, care cuprind atât obligațiile fiscale curente,
cât și cele anterioare neachitate, față de care au fost stabilite majorări/dobânzi. În raport
de cele ce preced, instanța de apel apreciază că sunt îndeplinite prevederile art. 1551
teza a doua C.civ., cererea având ca obiect reziliere c ontract formulată de reclamantul
EM în contradictoriu cu pârâta S.C.. întemeiată, motiv pentru care, se va dispune
rezilierea contractului de arendare nr. 253/27/03/2012, încheiat intre părți ”.

5.14. EFECTELE REZOLUȚIUNII ȘI REZILIERII
Rezoluțiunea și rezilier ea contractului au ca efect desființarea acestuia și implicit a
raportului juridic născ ut între părțile contractante. Rezoluțiunea operează retroactiv, ceea
ce înseamnă că desfi ințarea contractului are loc atât pentru trecut, câ t și pentru viitor,
consider ându -se că părțile nu l -au încheiat niciodată .

72 Stătescu/ Bîrsan, op. cit. p.90; Pop, Contractul, p. 752 urm.
73 G. Boroi, L. St ănciulescu, Institutii de drept civil in reglementarea Noului Cod civil, ed.
Hamangiu, București, 2012, p. 185.
74 Tribunalul Zal ău, Decizia 403 din 25.05.2017

52
În cazul rezilierii se poate menționa că aceasta operează ex nunc , ceea ce înseamnă
că desființarea contractului are loc doar pentru viitor.
Sintet izat, în C.civ. sunt cuprinse în art. 1.635 -1.649 regulile care trebuie urmate în
ipoteza rezoluțiunii contractului75. Regulile ce trebuie aplicate în materie de desființare cu
efect retroactiv a unui contract, de imposibilitate fortuită de executare cu efecte
retroactive și în cazul în care condiția viit oare nu s -a mai îndeplinit (deficite conditione),
potrivit art. 1.635 vor fi cele prevăzute în titlul numit „ Restituirea prestațiilor ”.
Se consideră că cel mai important efect al aplicării unuia dintre aceste remedii este
desființarea contractului. În term eni riguroși, desființarea contractului nu este efectul, c i
chiar conținutul remediului . Sub acest aspect, ideea de desființare a contractului se poate
verifica mai ales în cazul rezoluțiunii, ținâ nd seama de caracterul retroactiv al acesteia. În
cazul rezilierii, contractul nu este propriu -zis desființat, sancțiunea punând capăt efectelor
contractului pentru viitor.
Desființarea temeiului juridic care leagă părțile, prin pronunțarea rezoluțiunii de
către instanța de judecată sau dec lararea unilaterală a acesteia, va avea ca efect nașterea
obligațiilor reciproce de restituire a prestațiilor executate, iar dacă nu au fost executate,
desființarea fundamentului lor va însemna că acestea nu vor mai trebui executate
niciodată .
De altfel, dincolo de această dif erență privind momentul de la care se produc
efectele rezoluțiunii și rezilierii, aceste sancțiuni sunt supuse acelorași reguli în ceea ce
privește fundamentul, condițiile generale de aplicare, rolul instanței de judecată și pactele
comisorii exprese.
În al doilea rând, repunerea părților în situația anterioară ( restitutio in integrum )
care este specifică, în principal, rezoluțiunii apare numai în mod indirect ca efect al
aplicării acestei sancțiuni. În mod direct, restituirea prestațiilor efectuate de părț i până în
momentul desființării contractului nu are un temei contractual, ci un ul extracontractual,
respectiv faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză sau al plății lucrului nedatorat.
Regula în materie este că res tituirea pre stațiilor se va f ace în natură ( art. 1.639
C.civ. ) și se va ține cont de momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuia să

75 C. Popa, A. Lis ievici, Probleme privind rezoluțiunea contractului în noul Cod Civil (III), în
RRDA nr. 10/2012, p. 77 urm .

53
restituie [art. 1.640 alin. (2) C.civ. ]. Dacă restituirea în natură se dovedește a fi imposibilă
sau există un impediment serios , restituirea se va face prin echivalent [art. 1.640 alin. (1)
C.civ. ]. Desigur că, în cazul în care nu este posibilă repunerea părților în situația
anterioară, respectiv restituirea în natură a prestațiilor efectuate, se va pune problema
despăgubirii părț ii îndreptățite la restituire.
Art. 1.647 C.civ.76 se referă la regula minor restitur non tanquam minor se
tanquam laesus , adică la limitarea dreptului de restiutire î n cazul incapabilului care,
înspre deosebire de d reptul comun, va fi ținut la resituirea prestațiilor doar în limita
îmbogățirii sale, evaluată de la data cererii de restituire.
Restituirea în natură sau prin echivalent77 poate fi însumată cu o cerere în
despăgubiri (daune -interese) dacă creditorului obligației contractuale neexecutate i s -a
cauzat un prejudiciu (art. 1.530 urm. C.civ.).
În legătură cu repunerea părților în situația anterioară, când este vorba de contracte
sinalagmatice pe baza cărora s -au transmis bunuri frugifere, problema restituirii fructel or
necesită o analiză nuanțată. Efectul retroactiv al rezoluțiunii ar îndemna la concluzia că în
urma admiterii acțiunii în rezoluțiune sau în urma desființării contractului pe baza
pactului comisoriu expres, debitorul ar trebui să restituie toate fructele, până în momentul
introducerii acțiunii în rezoluțiune, respectiv până la declarația de rezoluțiune sau, după
caz, comunicarea aceste ia, debitorul este practic un posesor de bună -credință. Ca urmare,
el are dreptul să rețină fructele naturale și industriale culese anterior acestei date și
fructele civile cuvenite până la data respectivă, fructele naturale și industriale culese după
această dată și fructele civile aferente perioadei ulterioare aceleiași date (fiind indiferent
dacă aceste fructe civile au fost percepute sau nu) se cuvin cr editorului.
În al treilea rând, plata daunelor -interese la care este obligat debitorul nu constituie
un efect al rezoluțiunii sau rezilierii, ci un efect al contractului, din acest punct de vedere,
deși se vorbește de desființarea sau încetarea contractulu i prin rezoluțiune sau reziliere,
totuși, în ambele cazuri, suntem în prezența unei forme speciale de executare silită prin
echivalent a obligațiilor contractuale, deci, în esență, în prezența unei forme de
răspundere contractuală.

76 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 1 849
77 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op.cit p. 221

54
Atât desființarea sau î ncetarea contractului, cât și obligarea la daune -interese au un
temei unic: contractul sinalagmatic încheiat de părți, așadar, există o deosebire esențială
între nulitate, pe de o parte și rezoluțiune sau reziliere, pe de altă parte: prima sancțiune
are un temei extracontractual, respectiv o faptă ilicită care generează răspunderea civilă
delictuală; a doua sanc țiune, considerată în prezent a fi remediu, are un temei contractual,
fiind o expresie a răspunderii contractuale.
Efectele contractului se produc î ntre părți și succesorii acestora, exigențele
principiului relativității efectelor contractului – res inter alios acta aliis neque nocere
neque prodesse potest , principiu consacrat și de art. 973 Cod civil , – împiedică nașterea
drepturilor și obligațiilor în favoarea, respectiv în sarcina terților; în dreptul civil,
excepțiile de la acest principiu privesc numai latura activă a raportului juridic
obligațional, nefiind posibil, nici măcar în mod excepțional, ca un contract civil să
genereze obl igații în sarcina unor terți78.
În mod asemănător, efectele rezoluțiunii și ale rezilierii ar trebui să se producă
numai între părțile contractante. Cu toate acestea, sunt anumite situații în care efectele
rezoluțiunii și ale rezilie rii se produc și față de terți. Astfel, drepturile născute dintr -un
contract sinalagmatic pot fi transmise de părți unor terțe persoane sau părțile pot să
constituie pe temeiul drepturilor dobândite de ele drepturi noi în favoarea terților, este
vorba, în primul rând, de drepturile reale ; nu este exclus însă ca și drepturile de creanță să
formeze obiectul unor asemenea operațiuni juridice.
În ceea ce privește rezilierea, întrucât efectele ei se produc numai pentru viitor (ex
nunc), actele încheiate de părți anterior rezilierii nu pot fi afectate de acest remediu decât
tot pentru viitor, de exemplu, un contract de subînchiriere încetează ca urmare a rezilier ii
contractului de închiriere.
În acest caz, nu este însă vorba atât de aplicarea adagiului resoluto jure dantis
resolvitur jus accip ientis, cât de aplicarea adagiului accessorium sequitur principale.
În cazul desființării contractului prin rezoluțiune, repunerea părților în situația
anterioară (restitutio in integrum) nu este posibilă decât dacă se desființează și contractele
subsecven te, încheiate între părți și terți, de regulă, actele juridice subsecvente se

78 G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Persoanele, Ed. ALL BECK, București, 2001, p. 138

55
desființează ca efect al desființării actelor translative de drepturi, nu numai în cazul
nulității sau al împlinirii condiției rezolutorii, ci și în ipoteza rezoluțiunii.
Față de terți, în principiu , rezoluțiunea contractului are ca efect79 desființarea
tuturor drepturilor consimțite în favoarea terților d e către dobânditorul prestației / lor care
au format obie ctul contractului rezolvit, dar de la această regulă există următoarele
excepții:
a) în materie mobiliară, terții dobânditori pot paraliza efectele rezoluțiunii
contractului încheiat cu primul debitor invocând dispozițiile art. 936 Cod Civil: ,, posesia
de bună -credință a unui bun mobil valorează proprietate ”;
b) nu se desființează actele de administrare încheiate de o parte a contractului
rezolvit cu terțe persoane de bună -credință;
c) rezoluțiunea nu poate fi opusă subdobânditor ului cu titlu oneros și de bună –
credință a unui bun imobil care și -a intabulat dreptul în C artea Funciară;
d) rezoluțiunea nu produce efecte față de terțul care a dobândit un imobil în cadrul
procedurii executării silite, urmare a adjudecării definitive;
e) statul nu poate fi obligat să restituie imobilul dobândit prin expropriere sau
rechiziț ie definitivă.
Rezoluțiunea este facultativă nu numai pentru partea în drept să o ceară, ci și
pentru instanța de judecată, judecătorul fiind liber să aprecieze dacă rezoluțiunea
contractului este sau nu necesară, în acest scop el va lua în considerare di feritele
considerente desprinse din starea de fapt, precum: neexecutarea e totală sau parțială,
obligația neexecutată este principală sau accesorie, cauzele intârzierii debitorului în
executarea contractului și în ce măsură îi sunt imputabile, etc.

79 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 228-230

56
6. EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT

6.1. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
Răspunderea contractuală reprezintă obligația debitorului de a repara pecuniar
prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu
întârziere a obligațiilor născute dintr -un contract valabil încheiat80.
Reglementarea instituției răspund erii contractual e își regăsește o parte din
reglementare în Capitolul IV intitulat „ Răspunderea civilă ”, din Tilul II „ Izvoarele
obligațiilor ”, al cărții a V -a „Despre obligații ” din C.civ. Identitatea specifică , distinctă
de răspunderea delictuală, a acestei forme de răspundere contractuală este dată de art.
1.350 C. civ., care prevede că „ Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciun a dintre părți
nu poate înlătura aplicarea regu lilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea
unor reguli care i -ar fi favorabile ”, fundamentele acestei instituții fi ind principiul forței
obligatorii a contractului [art. 1.350 alin. (1) C.civ. ] și principiul repar ării prejudiciului
cauzat pri n neexecutare [art. 1.350 alin. (2) C.civ. ].
Cealaltă parte a textelor dedicate răspunderii se regăsește în Capitolul II,
“Executarea silită a obligațiilor ”, din Titlul V “ Executarea obligațiilor ”, cartea a V -a
“Despre obligații ”. Art. 1.518 C.civ. privind răspunderea personală a debitorului și art.
1.519 C.civ. ref. la răspunderea contractuală pentru fapta altei persoane și secțiunea a 4 -a
a aceluiași capitol prezintă importanță deosebită pentru noțiunea de răspundere.
Printre mijl oacele pe care creditorul le are la dispoziție în situația în care una dintre
părțile contractante nu își execută prestațiile pe care le datorează se regăsește și
executarea prin ec hivalent sau acordarea de daune -interese. Despăgubir ile acordate
pentru rep ararea prejudiciului cauzat prin neexecutare se realizează prin intermediul
acestei răspunderi contractuale, debitorul răs punzând personal pentru îndeplinirea
obligațiilor sale [art. 1.518 alin. (1) C.civ. ]. În rest, atunci când se cauzează un prejudiciu
altei persoane în afara unui raport juridic contractual se va angaja răspunderea delictuală/
extracontractuală81. Așadar răspunderea contractuală apare în cazul prevederii uno r

80 Stătescu/Bîrsan, op. cit., p. 289 urm., Pop. Contractul, op.cit. p. 645
81 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 231, urm.

57
dispoziții speciale, particula re în răspunderea civilă, în cazurile în care preju diciul este
cauzat prin neexecutarea nejustificată unei obligații contracutale.
Cu privire la utilitatea, rolul și locul instituției răspunderii contractuale, doctrina
modernă prezintă o gamă variată de păreri. În timp ce unii autori resping ideea existenț ei
răspunderii contractuale, pretinzând că acesta este doar o formă a răspunderii delictuale,
alți autori consideră că o răspunderea contractuală ar fi, din punct de verere tehnic inutilă,
iar alții sunțin că însăși ideea unei asemena discuții ar fi lipsit ă de sens, întrucât
răspunderea contractuală este consacrată în mod expres de legislația actuală și folosită
deseori în doctrină și jurisprudență82.
Individualitatea răspunderii contractuale în cadrul răspunderii civile este conturată
și de particularitățile în materie de întinderea obligației de reparare a prejudiciului cauzat
prin neexecutare, de prescripția acțiunii de răspundere sau de limitarea răspunderii , etc.
Se observă un particularism evidențiat mai ales în domeniul răspunderilo r profesionale,
adică contractele încheiate cu profesioniști pentru care s -a construit un regim de
răspundere diferit față de dreptul comun.
O altă opinie este cea a Drd. Cristian Paziuc , care a publicat în Revista Română de
Drept Privat nr. 1/2015 articol ul intitulat “Răspunderea contractuală și sistemul
remediilor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale ”83. Scopul articolului este de a
argumenta înțelesul noțiunii de răspundere contractuală precum și de a trata co nsecințele
pe care acest concept le are asupra sistemului remediior pentru neexecutarea obligațiilor
contractuale. Autorul dorește să demonstreze că trebuie acceptat un sens larg al noțiunii
de răspundere contractuală, care înglobează toate remediile pentru neexecutarea
obligațiilor contractu ale. Totodată autorul încercă să demonstreze că nu există
suprapunere între domeniile noțiunilor de neexecutare fără justificare și de neexecutare
culpabilă a obligațiilor.
În ceea ce privește noțiunea de răspundere contractuală, autorul identifică o
contr adicție internă între teoriile contemporane. Fiind o executare prin echivalent a
obligației contractuale răspunderea contractuală nu poate fi un nou raport de obligație,
distinct de cel izvorât din contract, în conținutul căruia intră îndatorirea neexecuta tă.

82 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. O bligațiile, op.cit., p. 233 .
83 C. Paziuc, Răspunderea contractuală și sistemul remediilor pentru neexecutarea obligațiilor
contractuale, în RRDP nr. 3/2008, p. 62 urm., Ed. Universul Juridic, București

58
Răspunderea contractuală este văzută ca fiind un raport obligațional distinct de cel izvorât
din contract și în conținutul căruia intră îndatorirea neexecutată84.
În opinia autorului, răspunderea contractuală la care se referă art. 1.350 Codul civil
ar trebui înțeleasă ca reprezentând ansamblul remediilor puse de lege la dispoziția
creditorului pentru restabilirea interesului vătămat prin neexecutarea obligației de către
debitor. Autorul identifică o simila ritate de scop și funcțională î ntre ansamblul re mediilor
pentru neexecutarea contractului și instituția răspunderii civile delictuale.
În concluzie autorul arată că a încercat să argumenteze că, în prezentul context
legislativ, răspunderea contractuală trebuie înțeleasă ca înglobând toate remediile pent ru
neexecutarea obligației contractuale, prin care creditorul poate obține fie realizarea
dreptului său (executarea silită în natură și prin echivalent), fie sustragerea de la
executarea obligațiilor proprii, prin determinarea ineficacității totale sau par țiale a
contractului (rezoluțiunea sau rezilierea și reducerea prestației creditorului). Astfel,
răspunderea contractuală se suprapune cu elementul de constrângere din structura
obligațiilor cu izvor contractual.

6.2. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ PENTRU FAPTA ALTU IA
În practică, se pot contura o serie vastă de situații în care, în cadrul unui contract,
creditorul își substituie în executarea obligațiilor o persoană, iar aceasta din urmă, în
activitatea sa, cauzeaz ă un prejudiciu celeilate părți. Așadar, cu toate că răspunderea
contractuală85 este directă și personală, este suficient a fi dovedită neexecutarea culpabilă
în persoana prepusului contractual pentru a se angaja răspunderea debitorului contractual.
Răspunderea contractuală pentru fapta altuia, așa cum este ea numită în doctrină86,
se bucură de fundament legal prin art. 1.519 C.civ care prevede că „ Dacă părțile nu
convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care
se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale ”.

84 https://www.juridice.ro/574034/daune -interese -ca-expresie -a-executarii -prin-echivalent -daune –
interese -consecutive -rezolutiunii -distinctie -momentul -de-inceput -al-termenului -de-
prescriptie.html , accesat în 12 aprilie 2018
85 L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, op.cit., p. 234
86 L.Pop, Răspunderea civilă pentru contractuală pentru fapta altui a, în Dreptul, nr. 11/2003,p. 66
urm .

59
Mai întâi, pentru ca acestă răspundere să fie invocată este necesar să ne aflăm în
prezența executării obligații unei contract uale care să implice și un terț care să execute
prestația în numele debitorului, în locul, ș i pe seama sau alături de acesta. Sunt și cazuri
când legiuitorul relaxează aceste condiții, e.g. în domeniul răspunderii locatarului pentru
faptele persoanelor care locuiesc cu el chiar dacă acestea nu se substituiesc în executarea
obligațiilor sale.
A doua condiție necesară răspunderii pent ru fapta altuia este desemnarea voluntară
a terțiului interpus în executarea contractului, de către creditor , desemnare ce nu trebuie
în mod neapărat să se facă în mod expres, ci putând să reiasă din împrejurările
contractuale. Altfel de terți ce pot cauza prin faptele lor acest tip de răspundere sunt și
prepușii propiu -ziși ai debitorului, auxiliarii acestuia, su bcontractanții și substituiții
contractuali87.
Potirvit art. 1.519 C.civ. („ Răspunderea se angajează numai dacă părțile nu
convin altfel ”) prevede o treia condiție pentru activarea răspunderii contractuale pentru
fapta altuia, și anume ca debitoul să nu fie scutit de răspundere de către creditorul său
contractual. Așadar, răspunderea nu va mai putea fi angajată dacă există o cauză de
nerăs pundere a debitorului principal obligat în ipoteza de neexecutare din partea
interpusului.
În fine, putem spune că avem de -a face cu răspunderea contractuală pentru fapta
altuia dacă fapta terțului se poate considera a fi o neexecutare din partea debitorul ui
principal, iar acest fapt se cumulează cu condiția, mai degrabă de imputabilitate, a culpei
interpusului (art. 1.519 C.civ.) .
Legiuitorul consacră câteva texte legale speciale în domeniu, și anume : art. 1.852
alin. (1) C.civ. legat de antrepriză, opere ază răspunderea pentru fapta altuia în cazul în
care antreprenorul a încredințat „ unuia sau mai multor subantreprenori executarea unior
părți ori elemente ale lucrării sau serviciilor ”, în raporturile cu beneficiarul,
antreprenorul va răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propia sa faptă
[art. 1.852 alin. (2) C.civ.]; art. 1.805 -1.808 C. civ. fac referire la contractul de locațiune,
caz în care locatarul principal va răspunde pentru executarea obligațiilor sublocatarului
față de locator, de asemenea locatarul va răspunde pentru fapta membrilor famili ei sale

87 Pop. Contractul, p. 702 urm.

60
sau ale altor persoane „ cărora acesta din urmă le -a îngăduit, în orice mod, folosirea,
deținerea sau accesul în locuință și care au un compartament care face imposibilă
conviețurea cu celelalte persoane care locuiesc în același imobil sau î n imobile aflate în
vecinătate, fie împiedică folosirea normală a locuinței sau a părților comune ” [art. 1.830
alin. (2) C.civ.]; în cazu l madatului, dacă mandatarul și -a substituit o persoană în
executarea mandatului: „dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandat arul
răspunde pentru actele per soanei pe care și -a substituit -o ca și cum le -ar fi îndeplinit el
însuși ” [art. 2.023 alin. (4) C.civ.] și „dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu
răspunde decât pentru diligența cu care a ales persoana care l -a substituit și i -a dat
instrucțiunile privind executarea mandatului ” [art. 2.023 alin. (5) C.civ.].

6.3. DAUNELE -INTERESE
O pr imă discuție absolut necesară în începutul acestui capitol este cea legată de
necesitatea delimitării unor termeni folosiți în această materie, și anume, noțiunile de
daune moratorii / daune compensatorii / daune cominatorii , întrucât, în materia executării
silite a obligațiilor vorbim , de multe ori, despre cele trei concepte.
Așadar , daunele moratorii88 sunt daunele -interese la care creditorul are dreptul ca
urmare a întârzierii debitorului de a executa obligația la termen (daune pentru întârziere,
din limba latină, mora ). Daunele compensatorii sunt daunele care vor fi plătite
creditorului atunci când executarea obligației nu mai este posibilă și, prin urmare,
creditorul va avea dreptul să primească altceva în schimb, adică în compensarea pierderii
suferite. Daunele cominatorii sunt o sancțiune stabilită de judecător pentru neexecutarea
dispozițiilor unei hotărâri judecătorești (în prezent, noua lege procesual civilă numește
aceste daune sub titulatura de “penalități pentru neexecutarea obligației st abilite prin
titlul executoriu ”, noțiune care nu trebuie însă confundată cu noțiunea de penalități
pentru neexecutarea obligației ).
Desigur, în materia prezent ă, discuția v a fi despre daunele -interese moratorii și
compensatorii, acestea urmând a acoperi, în fapt, echivalentul prejudiciului suportat de
creditor pentru neexecutarea sau pentru executarea cu întârziere a obligației de către
debitor. Aceste două tipuri de daune -interese reprezintă obiectul de studiu al dreptului

88 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 242

61
substanțial (material), astfel că, în cele ce urmează, când se va discuta despre daune –
interese, se va face referire la daune moratorii și compensatorii89. Daunele -interese
cominatorii (penalitățile pentru neex ecutarea obligației stabilite prin titlul executoriu) țin
de materia dreptului procesual civil, constituind nu un echivalent al prejudiciului, ci o
sancțiune suplimentară aplicată de judecător debitorului; aceste daune reprezintă sume de
bani pe care debit orul trebuie să le plătească creditorului până ce își va achita obligația
stabilită prin hotărâre judecătorească .
Majoritatea autorilor abordează instituția juridică a daunelor -interese (în principal,
prin raportare la noțiunea de clauză penală) ca fiind c uantificarea prejudiciului de către
părțile contractante; noțiunea este abordată în mod unitar, făcându -se însă deosebire în
funcție de faptul dacă o astfel de clauză penală a fost stabilită pentru neexecutarea
obligației (compensatorie) sau doar pentru si mpla întâr ziere (moratorie). În ceea ce
privește lucrarea de față, se vor aborda distinct cele două noțiuni, și anume, se va discuta
despre penalitățile de întârziere la subcapitolul privind daunele -interese moratorii (alături
de dobânzi), iar despre pena litățile pentru neexecutare la subcapitolul privind daunele –
interese compensatorii (alături de arvună); argumentul principal ar fi acela că, în realitate,
daunele -interese nu sunt datorate doar în cazul în care părțile au stipulat o clauză penală,
ci în to ate situațiile în care condițiile răspunderii contractuale sunt îndeplinite, chiar dacă
părțile nu au stipulat nimic în contract referitor la daune. Cu toate acestea, se admite
faptul că cele două noțiuni (daune -interese și clauza penală), în mod firesc, p ot interfera,
întrucât, prin definiție, clauza penală este o sancțiune impusă debitorului în cazul în care
acesta fie nu își execută obligația, fie și -o execută, însă cu întârziere; ambele modalități
pleacă așadar, de la premisa unei contravenții la contra ct. Prin urmare, deși vor fi
abordate diferit, sunt inerente abordările p aralele între cele două noțiuni. O astfel de
abordare se impune, având în vedere actuala reglementare legală, care, deși alambicată,
este suficient de cuprinzătoare, pentru a putea ex trage chestiunile e sențiale legate de
noțiunile din această materie. Față de aceste considerente, se încearcă o concretizare a
unei clasificări a daunelor -interese. De lege lata , în dreptul substanțial român, în prezent,

89 L. Pop, I.F.Popa, op.cit. p. 242

62
cu riscul producerii unor confuzii o clasificare corectă a daunelor -interese, ar trebui
reținută astfel90:
– daune -interese moratorii: dobânzile penalizatoare și penalitățile de întârziere;
– daune -interese compensatorii: penalitățile pentru neexecutare și arvuna
(confirmatorie și penalizatoare).
Noțiunea de „clauză penală” se poate referi, așadar, atât la penalitățile de întârziere
cât și la penalitățile pentru neexecutare.
Teoretic, ca principiu, daunele -interese trebuie dovedite, întrucât, potrivit legii,
simpla dovadă a neexecut ării obligației de către debitor nu îl scutește pe creditor de a
proba și prejudiciul suferit, adică de a proba existența și cuantumul daunelor -interese pe
care le pretinde, cu excepția cazurilor în care legea sau convenția părților prevede altfel91
(art. 1 .537 C.civ. ). Practic însă, din reglement area legală (reglementare care, aparent este
contradictorie sub acest aspect), daunele -interese nu trebuie dovedite, întrucât, de plano,
prima ipoteză a ”excepției” (și anume când legea prevede altfel) este îndeplin ită în
ambele situații în care avem de -a face cu o clauză penală. Astfel, în caz ul daunelor –
interese moratorii, adică a dobânzilor stabilite pentru întârzierea în executarea unei
obligații în bani sau evaluabile în bani, ori a penalităților stabilite pentr u întâr zierea
executării , legea acordă dreptul creditorului de a cere debitorului întocmai cuantumul
acestora, așa cum a fost convenit, fără a fi obligat să dovedească vreun prejudiciu și, mai
mult, chiar exclude expres posibilitatea debitorului de a face dovada că prejudiciul este
mai mic decât cel stabilit de părți prin clauza penală [art. 1.535 alin. (1) C.civ. ]. Tot
astfel, în cazul daunelor -interese compensatorii, potrivit legii, creditorul poate cere
executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovede ască vreun pre judiciu [art. 1.538 alin (4)
C.civ. ]. În fine, în afara acestor situații, în practică sunt frecvente situațiile în care părțile
înseși au prevăzut că daunele -interese nu trebuie dovedite, caz în care daunele -interese,
trebuie plătite de debit orul obligației, fără a fi necesară dovada întinderii prejudiciul ui.
Textul articolului 1.537 C.civ. citat mai sus are în vedere, prin urmare, situațiile în care
părțile contractante nu au cuantificat sub nicio formă valoarea daunelor -interese (prin
neinse rarea unei clauze penale, fie ea compensatorie sau moratorie); în acest caz, în mod

90 Gabriel Tița -Nicolescu, Daunele -interese în noul cod civil. Aspecte de noutate și delimitări
necesare, în Revista Universul juridic nr. 8 august 2016, p. 2 3
91 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 1736

63
evident, creditorul va trebui să dovedească, în concret, existența și întinderea daunelor –
interese (de altfel, aceasta este o consecință a delim itării dintre cele două noți uni).

6.4. DAUNELE MORATORII
Daunele -interese moratorii92 sunt datorate de către debitor, așa cum arătam, pentru
întârzierea acestuia în executarea obligației. Desigur, potrivit celor dezbătute la condițiile
cerute executării silite a obligației, pentru a fi obligat la plata daunelor moratorii, este
absolut nece sar ca debitorul să fie de drept în întârziere, sau, după caz, să fie pus în
întârziere de către creditor. Daunele moratorii sunt susceptibile de a fi datorate cel mai
frecvent în cazul obligațiilor bănești, dar și în cazul o ricăror alte obligații de a da.
În lumina actualelor reglementări instituite prin dispoz ițiile Codului civil actual , se
poate considera că, în prezent, vorbim despre două tipuri de daune moratorii, și anume
dobânda (mai exact, dobânda penalizatoare) și penalitățile de întârziere .
În cee a ce privește cuantumul daunelor -interese moratorii, acesta este cel convenit
de părți sau, în lipsă, cel stabilit de lege (art. 1489 și art. 1535 C.civ ). Daunele moratorii
sunt, prin urmare, din acest p unct de vedere, de două feluri:
– dobânda convenită de părți (sau penalitățile pentru întârzierea în executarea
contractului), care se percepe atunci când părțile au prevăzut expres în contract un
cuantum al daunelor moratorii;
– dobânda legală (dobânda legală penalizatoare), atunci când părțile nu prevăd u n
cuantum al daunelor moratorii în contract, însă acest cuantum este stabilit prin lege.
În p ractică, cel mai frecvent întâlnim uzitarea daunelor moratorii în cazul
obligațiilor bănești, unde aceste dobânzi curg de drept, de la scadență, fără a fi necesară
punerea în întârziere a debitorului de către creditor de ex. Decizia93 3034 din 11.09.2015
a Curții de Apel București – secția a VII -a civilă și pentru cauze privind conflicte de
muncă și asigurări socială, dispunde că “ principiul reparării integrale a pre judiciului
suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și
remedierea celui de -al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea
beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune -interese moratorii, sub

92 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 242
93 Curtea de Apel București – secția a VII -a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și
asigurări socială, decizia nr. 3034 din 11 septembrie 2015

64
forma dobânzii legale. În ipoteza dată, însă, deși nu se contestă împrejurările care au
justificat măsurile promovate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, în
scopul menținerii echilibrului bugetar, măsuri care nu au afect at substanța dreptului
creditorilor, acestea nu înlătură de plano aplicarea principiului reparării integrale a
prejudiciului, sub aspectul acordării daunelor -interese moratorii, sub forma dobânzii
legale. Atât timp cât repararea integrală a prejudiciului p resupune, cu valoare de
principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât
și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza
dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă [î n temeiul art. 1 alin. (3) din Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 71/2009], iar nu și beneficiul nerealizat, echivalează cu
nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului ”.
Prin urmare, așa cum se poate observa , în cazul în care o sumă de bani nu este
plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, fără a trebui să dovedească
vreun prejudiciu. Aceste daune moratorii sunt, de fapt, dobânzile calculate de la scadență
până în momentul plății (penalitățile pentru întârziere). Cu antumul dobânzii este cel
convenit de părți sau, în lipsă, este cel prevăzut de lege, debitorul neavând dreptul să facă
dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic decât
cel stabilit de părți sau de lege.
Dobânda legală sau, după caz, cea convenită de părți în contract cu titlu de daune
moratorii (pentru întârziere), nu trebuie confundată cu o altă noțiune, și anume, dobânda
remuneratorie. Potrivit legii, sub acest aspect (al naturii juridice) există două tipuri de
dobândă94:
– dobânda penalizatoare (daunele moratorii), definită ca fiind dobânda dato rată de
debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective, după scadență;
-dobânda remuneratorie, definită ca fiind dobânda datorată de debitorul obligației
de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară
împlinirii t ermenului scadenței obligației.
Diferența esențială și evidentă între cele două tipuri de dobândă este legată de
momentul de la care se datorează fiecar e dint re aceste dobânzi: dobânda remu neratorie

94 G. Tița-Nicolescu, Daunele -interese în noul cod civil. Aspecte de noutate și delimitări
necesare, op.cit. p. 25

65
se datorează înainte de scadență , iar dobânda penalizatoare se datorează după momentul
scadenței, desigur, dacă obligația nu a fost executată. De pildă, în cazul contractului de
împrumut (acest contract fiind exemplul tipic pentru dobânda remuneratorie), părțile
stabilesc o sumă de bani ce trebuie plătită până la momentul restituirii sumelor de către
persoana împrumutată (aceasta este dobândă remuneratorie și exclude orice culpă a
debitorului, întrucât reprezin tă o remunerație a împrumutătorului, ce i se cuvine pentru
lipsa folosinței banilor împrumutați); dar părțile pot stabili și o sumă de bani ce trebuie
plătită după ce termenul de restituire a împrumutului s -a împlinit și acesta nu a fost
restituit (aceasta este dobânda penalizatoare, întrucât penalizează debitorul, în cazul de
față, împrumutatul, pentru nerestituirea împrumutului la termenul convenit). Mai trebuie
reținut și faptul că între cele două tipuri de dobânzi există diferențe majore de regim
juridi c aplicabil, diferențe cauzate de un element esențial, și anume de existența sau nu a
vreunei culpe, ca element esențial pentru atragerea răspunderii civile. Pe cale de
consecință, rezultă o altă diferență, și anume aceea că dobânda penalizatoare ar trebui să
fie mai mare decât cea remuneratorie dat fiind că reprezintă, în fapt, o sancțiune pentru
neexe cutarea la timp a obligației.
Există însă și o asemănare dintre cele două tipuri de dobânzi: în cazul în care nu
sunt convenite de părți în contract sub aspe ctul dreptului de a fi percepute sau în cazul în
care, deși prevăzut în contract dreptul la dobândă, cuantumul acesteia nu este stabilit, se
va aplica întotdeauna o dobândă, numită dobânda legală; legea95 stabilește așadar,
întotdeauna, dreptul de a cere do bânda legală, precum și cuantumul acesteia (diferit, după
cum vorbim despre un tip de dobândă sau altul), atun ci când părțile omit să o facă.
Evident, în materia prezent ă, legată indisolubil de incidența unei răspunderi
contractuale, prezintă relevanță doa r dobânda penalizatoare; dobânda remuneratorie va fi
abordată, firesc, din punct de vedere al mecanismului juridic, la contractul de împrumut,
fiind specifică ace stui contract. Trebuie aminti t doar, ai ci, cuantumul legal al acesteia , dat
fiind că dobân da penalizatoare se raportează, la cuantumul dobânzii remuneratorii.
În prezent, dobânda legală remuneratorie este egală cu rata dobânzii de referință a
Băncii Naționale a României (care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin

95 O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatorie pentru obligațiile
bănești

66
hotărâre a Co nsiliului de administrație al Băncii Naționale a României, publicate de BNR
în Monitorul Oficial al României ori de cate ori nivelul ratei dobânzii de politică
monetară se va modifica) iar dobânda legală penalizatoare (cea care ne interesează în
mod specia l aici) este egală cu rata dobânzii de referință BNR majorată cu 4 %, însă
numai dacă este aplicabilă unor raporturi contractuale încheiate între profesioniști. În
raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ,
adică atunci când contractul nu este încheiat de un profesionist, rata dobânzii legale
penalizatoare se reduce cu 20% (dob ânda de referință + 4 % – 20 %). Dobânda
remuneratorie va fi, în acest caz, calculată astfel: rata dobânzii de referință stabilită de
BNR din care se scade 20 % . În fine, legea stabilește o dobândă legală și pentru
rapor turile juridice cu element de extraneitate, desigur, atunci când legea română este
aplicabilă și când s -a stipulat plata în monedă străină; în acest caz, dobânda legală este de
6% pe an .
Sub aspectul dobânzilor datorate pentru obligațiile bănești96, noua reglementare
este cât se poate de clară, fiind favorabilă creditorul ui, în scopul protejării intere selor
acestuia. Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda
legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență; dacă,
dimpotrivă, nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul
are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune -interese pentru repararea integrală a
prejudiciului suferit. Cu toate acestea, legea stipulează expres o limitare a dreptului
părților contractante de a stabili rata dobânzii. Astfel, în raporturile juridice care nu
decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrat iv (între neprofes ioniști), dobânda
convențională nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar orice clauză
prin care se încalcă această interdicție este nulă de drept. M ai mult, în acest caz,
creditorul este decăzut din dreptul de a mai pr etinde și dobânda legală.
Dar daunele moratorii se pot percepe și în cazul obligațiilor de a face. Potrivit
C.civ. , în cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani,
executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune -intere se egale cu dobânda legală.
Această dobândă se calculează asupra echivalentului în bani al obligației, de la data la

96 O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatorie pentru obligațiile
bănești

67
care debitorul este în întârziere, adică, în principiu, după ce a fost pus în întârziere, prin
notificare scrisă, de către creditor, nefiin d vorba, prin ipoteză, despre obligația de plată a
unei sume de bani, unde debitorul este de drept în întârziere (este posibil, totuși, ca
debitorul să fi e de drept în întârziere chiar și în cazul neîndeplinirii obligațiilor de a face,
potrivit cazurilor e xpres prevăzute97 de art. 1.523 C. civ , cum ar fi de pildă, atunci când
executarea în natură a obligației a devenit imposibilă sau când debitorul și -a manifestat
intenția de a nu își îndeplini obligația). În cazul în care creditorul poate dovedi un
prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației decât dobânda legală,
atunci debitorul va fi obligat la acoperirea acestui prejudiciu. Prin excepție, daunele –
interese moratorii în cazul obligațiilor de a face sunt egale cu penalitatea co nvenită, dacă
s-a stipulat o clauză penală în convenția părților.

6.5. DAUNELE COMPENSATORII
Daunele -interese compensatorii sunt daunele care trebuie plătite de către debitor
creditorului său în cazul neexecutării obligațiilor. Daunele compensatorii sunt, pot rivit
noilo r reglementări, de două feluri: penalitățile p entru neexecutarea contractului și
arvuna.
Daunele -interese compensatorii98 nu se pot cumula cu executarea în natură a
obligațiilor, întrucât finalitatea acestor daune -interese este tocmai compensarea
prejudiciilor pe care creditorul le suportă ca urmare a neexecutării în natură a obligațiilor.
Precizarea este necesară, dat fiind că daunele -interese moratorii, spre deosebire de
daunele -interese compensatorii, se pot cumula cu executarea în natură a obl igației,
întrucât acestea sunt percepute pentru întârzierea în executa re, iar nu pentru neexecutare.

6.6. PENALITĂȚILE PENTRU NEEXECUTAREA CONTRACTULUI
Clauza penală este re glementată expres de actualul C od civil, lege care aduce
modificări importante ,ce vor fi prezentate, după câteva noțiuni introductive și scurte
considerații prealabile.

97 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 1705
98 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 242

68
Clauza penală este reglementată în prezent de art. 1538 -1543 C.civ. în aceeași
secțiu ne cu arvuna (art. 1544 -1546 C.civ. ). Noțiunea nu are nicio legătură cu dreptul
penal, c lauza în discuție fiind o instituție juridică eminamente civilă, care stabilește o
sancțiune juridică exclusiv de natură civilă, de drept privat.
Potrivit legii, clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se
obligă la o anumită pres tație în cazul neexecutării obligației principale, iar în caz de
neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie
clauza penală. Definiția dată de lege este cât se poate de relevantă, fiind de reținut, în
opinia noastră, ur mătoarele elemente definitorii:
– Clauza penală este o clauză cuprinsă într -un contract, însă, același timp, poate fi
considerată, prin natura sa, și ca o convenție, astfel că poate apărea și separat, sub forma
unei convenții prin care părțil e stabilesc prestația de efectuat în cazul neexecutării
obligației principale. Important, sub acest aspect, este caracterul accesoriu al clauzei
penale; așadar, referitor la natura juridică a clauzei penale, trebuie precizat că aceasta este
o convenție acc esorie contractului principal în care este inserată, întrucât, deși prevede
obligația de plată a unei sume de bani (sau unei alte prestații), această obligație este
subsidiară, depinzând de obligația principală. Prin urmare, contractul în care este inserat ă
este convenția principală, în timp ce clauza penală este convenția accesorie. Numai dacă
obligația principală nu se execută, atunci devine aplicabilă clauza penală. Dar, în același
timp, trebuie precizat faptul că, de aici, derivă și un alt efect: nulita tea obligației
principale o atrage pe cea a clauzei penale, însă nulitatea clauzei penale nu atrage
nulitatea obligației principale (ac cesorium sequitur principalem).
– Clauza penală este incidentă numai în cazul în care obligația contractuală asumată
nu a fost îndeplinită; de noutate99 sub acest aspect este faptul că se prevede în mod expres
acordarea clauzei penale pentru neexecutarea obligației principale, spre deosebire de
vechea reglementare, unde clauza penală era raportată la neexecutarea unei obligaț ii,
adică putea fi stipulată pentru situația în care debitorul nu își executa oricare dintre
obligațiile sale (cu toate acestea, practica judiciară era constantă în a recunoaște dreptul

99 G. Tița-Nicolescu, Daunele -interese în noul cod civil. Aspecte de noutate și delimitări
necesare, op.cit. p. 27

69
creditorului de a cere executarea clauzei penale doar în cazul neexe cutării obligației
principale ).
– Clauza penală este instituită în sarcina debitorului obligației, care se obligă să
plătească creditorului o sumă de bani sau să îndeplinea scă o altă prestație deter minată în
favoarea acestuia, în cazul în care nu își va exec uta obligația principală; corespunzător
acestei sancțiuni impuse debitorului, rezultă dreptul de opțiune al creditorului, care poate
alege, după cum va considera de cuviință, fie executarea silită în natură a obligației
principale, fie executarea clauzei p enale convenite cu debitorul.
Eficacitatea și finalitatea stipulării unei clauze penale într -un contract au fost
amplu dezbătute în literatura juridică, dar și în jurisprudența instanțelor din România.
Sintetizând toate aceste opinii , trebuie reținut faptu l că o clauză penală are o natură
juridică mixtă, întrucât, scopul acesteia este unul complex. Funcția clauzei penale este de
prevenți e (previne încălcarea sau neres pectarea obligației de către debitor), reparatorie
(asigură repararea prejudiciului cauzat creditorului), dar și sancționatorie (pedepsirea
comportamentului debi torului).
Ca efecte ale clauzei penale compensatorii, c reditorul nu va putea cere de la
debitor și clauza penală și executarea obligației în natură, în afară de cazul în care
penalitatea a fost stabilită pentru neexecutarea obligației la timpul sau l a locul convenit
(art. 1.539 C.civ. ). Cu alte cuvinte, legea exclude expres posibilitatea cumulului o bligației
principale cu clauza penală compen satorie; în schimb, nu este exclus cumulul în cazul în
care clauza penală este stabilită sub forma daunelor -interese moratorii sau când nu este
respectat locul de executare a obligației. Practic, există, potrivit legii, două situații
posibile în care penalitățile pot fi cerute a lături de obligația principală: când acestea sunt
percepute pentru simpla întârziere în executarea obligației, iar nu pentru neexecutarea ei,
adică atunci când debitorul și -a executat oblig ația dar cu întârziere; acestea sunt de fapt,
așa cum am văzut, daune -interese moratorii (stabilite sub forma penalităților de
întârzier e) iar nu daune -interese compen satorii, pentru că obligația a fost executată sau
este posibil să fie executată; sau când penalitățile sunt percepute pentru neexecutarea
obligației la locul stabilit, adică atunci când debitorul, de pildă, livrează marfa, dar la o
altă locație decât cea convenită cu creditorul; și în acest caz, creditorul poate cere atât

70
executarea obligației principale100, cât și a penalității, întrucât obligația principală poate fi
executată sau chiar a fost executată, însă într -un alt loc decât cel convenit, ceea ce poate
cauza prejudicii creditorului.
În ceea ce îl privește pe debitorul obligației neexecutat e, acesta, spre deosebire de
creditor, nu are opțiunea de a alege între a executa obligația principală sau penalitatea.
Dimpotrivă, el este obligat să își îndeplinească exact și la timp obligația principală, așa
cum a fost asumată, pentru că aceasta a fost obiectul convenției pe care părțile l -au avut
în vedere și cu privire la care au contractat în deplină cunoștință de cauză. Debitorul nu se
poate eschiva de la executarea obligației principale oferind penalitatea convenită, decât în
cazul în care creditor ul este de acord cu această prestație.
Întocmai ca și în cazul clauzei penale moratorii, stabilite pentru întârziere ,
creditorul poate cere executare a clauzei penale compensatorii, stabilite pentru
neexecutare, fără a fi ținut să dovedească vreun prejudici u, ceea ce înseamnă că simpla
stipulare a acesteia în contract îi acordă dreptul creditorului de o pretinde și corelativ, îl
obligă pe debitor să o execute. Ca regulă, penalitățile101 (fie că sunt moratorii sau
compensatorii) sunt prevăzute procentual din va loarea obligației neexecutate, cu
precizarea că, în cazul penalităților pentru neexecutare, în mod firesc, procentul este cu
mult mai mare (de cel puțin 100 % din valoarea obligației principale neexecutate), în timp
ce în cazul penalităților pentru întârzi ere procentul este unul redus (în practică, cuprins
între 0,15 și 1 %). De asemenea, penalitățile pot fi prevăzute și într -o sumă forfetară (de
exemplu, suma fixă de 10.000 euro pentru neexecutarea obligației sau 100 de euro pentru
fiecare zi de întârziere în executarea obligației). Dacă însă părțile nu au stipulat
cuantumul penalităților, în caz de neexecutare, creditorul va trebui să dovedească
valoarea daunelo r-interese pe care le pretinde.
În cazul în care obligația nu mai poate fi executată din motive de care debitorul nu
se poate face în niciun fel vinovat (motive fortuite), întrucât, potrivit legii, debitorul este
liberat de obligația principală, este firesc să fie liberat și de clauza penală. Așadar,
penalitatea nu poate fi cerută atunci când executa rea obligației a devenit imposibilă din
cauze neimputabile debitorului.

100 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 249
101 G. Tița-Nicolescu, Daunele -interese în noul cod civil. Aspecte de noutate și delimitări
necesare, op.cit. p. 28

71
Dispozițiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile și convenției prin care
creditorul este îndreptățit ca, în cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa
debitorului , să păstreze plata parțială făcută de acesta din urmă. De pildă, cumpărătorul
achită o sumă de bani vânzătorului, însă nu mai achită și diferența de preț; penalitatea
este reprezentată, în acest caz, de sumele de bani plătite deja de către debitor, pe car e
vânzătorul le va reține cu t itlu de daune -interese. Se poate observa, că această formă de
penalitate este, în fapt, o arvună, întrucât suma de bani era deja plătită creditorului în
avans, așa cum se întâmplă și în cazul arvunei, unde debi torul plătește î n avans o sumă de
bani, cu titlu de ga ranție a executării obligației.
Discuții particulare pot apărea în cazul oblig ațiilor indivizibile sau, dimpo trivă,
divizibile între mai mulți debitori. Problema se pune în cazul în care mai mulți debitori se
obligă fa ță de un singur creditor, însă obligația asumată de codebitori nu este îndeplinită.
Două situații sunt posibile aici. Atunci când obli gația principală este indivizibilă, fără a fi
solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, creditorul are
două posibilități: penalitatea poate fi cerută în totalitate celui care nu a executat;
penalitatea poate fi cerută celorlalți codebitori, însă fiecăruia numai pentru partea sa (în
acest caz, debitorii care au plătit penalitatea p ăstrează dreptul de regres în contra celui
care a provocat neexecutarea și din vina cărora au fost obligați să plătească). Atunci când
obligația principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă, fiind
suportată numai de codebitorul car e este vinovat de neexecutare și numai pentru partea de
care acesta este ținut. Totuși, această regulă nu se aplică atunci când clauza penală a fost
stipulată pentru a împiedica o plată parțială, iar unul dintre codebitori a împiedicat
executarea obligație i în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia
din urmă, iar de la ceilalți codebitori numai proporțional cu partea fiecăruia din datorie,
fără a limita regresul acestora împotriva celu i care nu a executat obligația.
Referitor la clauze de modificare a con dițiilor legale ale răspunderii102, în materia
răspunderii civile, mai exact, a răspunderii contractuale , în principiu, dispozițiile legale
referitoare la repararea prejudiciilor sunt supletive (dispozitive) iar nu imperative.
Această regulă se poate deduce, din inter pretarea dispoz ițiilor art. 1.355 alin. (1) C.civ. ,

102 G. Tița-Nicolescu, Daunele -interese în noul cod civil. Aspecte de noutate și delimitări
necesare, op.cit. p. 30

72
text de lege potrivit căruia nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte
unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr -o fapt ă săvârșită
cu intenție sau din culpă gravă. Per a contrario, se poate exclude sau limita, prin acte
juridice, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat din culpă simplă, adică din
imprudență sau neglijență (de altfel, în materia răspunderii civile de lictuale, nu numai că
se poate deduce, dar le gea prevede expres, în alin. ( 2) al aceluiași articol, că sunt valabile
clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr -o simplă imprudență
sau n eglijență, bunurilor victimei).
Acest mod de reglementare legală face posibilă stipularea așa -numitelor clauze de
nerăspundere sau a chiar a unor convenții de nerăspundere. C lauzele de nerăspundere
sunt stipulate în chiar contractul încheiat între părți iar convenția de nerăspundere este
încheiată se parat, însă înainte de executarea prestați ilor contractuale. De asemenea , este
posibilă și stipularea unor clauze contractuale de agravare a răspunderii.
Înainte de a puncta modalitățile practice pe care le poate îmbrăca, în mod concret,
o clauză de neră spundere, se poate remarca , spre deosebire de preju diciile materiale,
prejudiciile morale nu pot face obiectul unor astfel de convenții. Astfel, p otrivit art. 1.355
alin. (3) C.civ. , răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice103 ori
sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii. Cu alte cuvinte,
numai legea este cea care poate diminua sau înlătura obligația plății despăgubirilor care
să acopere prejudiciile nepatrimoniale, părțile neavând dreptul de conven i în acest sens.
Clauzele de nerăspundere po t apărea sub următoarele forme: clauze prin care
răspunderea este cu totul î nlăturată , adică prin care debi torul este exonerat de
răspundere; într -o astfel de situație, debitorul nu va răspunde sub nicio formă fa ță de
creditorul obligației neexecutate sau clauze prin care răspunderea este limitată , adică
prin care părțile convin o anumită valoare, prin definiție, redusă, a daunelor -interese pe
care creditorul le -ar putea suporta din neexecutarea obligației; în acest caz, chiar dacă
prejudiciul suferit de creditor este mai mare, daunele -interese vor fi limitate la valoarea
convenită de părți.
Trebuie însă reiterat, în mod esențial, că o astfel de clauză de nerăspundere
produce efecte numai în anumite condiții, strict prevăzute de lege. Astfel, atât clauza prin

103 Coord. F.A. Baias, Noul Cod c ivil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 1523

73
care este înlăturată cu totul răspundere a debitorului, cât și clauza prin care această
răspundere este limitată, produce efecte doar în cazul în care debitorul a încălcat obligația
contractuală din culpă simplă ( culpa levis sau culpa levis sima), adică fie din neglijență ,
când a prevăzut rezultat ul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce, fie din imprudență, când nu a prevăzut rezultatul faptei s ale, deși trebuia să îl
prevadă . Dacă însă debitorul încalcă cu intenție obligațiile contractuale (intenție directă
sau in directă) sau din culpă gravă ( culpa lata – când debitorul a acționat cu o neglijență
sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsita de dibăcie nu ar fi manifestat -o față
de propriile interese), o astfel de clauză, deși convenită de părți, nu produce niciun efect,
întrucât încalcă oric e principii ale bunei -credințe.
Dar, așa cum se poate limita sau înlătura răspunderea contractuală, în aceeași
măsură această răspundere se poate și agrava. O astfel de clauză de agravare104 poate fi
stipulată, în practică, sub forma unei prevederi contractuale prin care debitorul răspunde
și de prejudiciile cauzate creditorului prin neexecutarea contractului, atunci când această
neexecutare este justificată, în accepțiunea legii. De pildă, părțile pot conveni că debitorul
va răspunde pentru neexecutare din caz fortuit sau din forță majoră sau pot elimina
anumite situații tipice care, în mod normal, ar putea fi invocate de către debitor ca forță
majoră exoneratoare de răspundere. O astfel de clauză este valabilă, atrăgând, în caz de
neexecutare, răspunderea debitorului față de creditor, deși, potrivit regulilor generale,
incidența cazului fortuit sau a forței majore ar fi trebuit să pună problema riscului
contractual iar nu a răspunder ii contractuale.
Reducerea cuantumului pen alităților de către instanța de judecată. Penalitățile,
așadar, reprezintă daunele -interese cuantificate exact de către părți, urmând a fi achitate
întocmai în cuantumul stabilit de acestea. Totuși, ca și î n reglementarea anterioară, Codul
civil prevede că instanțele judecătorești pot reduce conținutul clauzei penale, prin
reducerea cuantumului penalităților. În concret, acest lucru este posibil în două situații:
– Atunci când există o executare parțială în natură a ob ligației. De pildă, debitorul s –
a obligat să livreze o anumită cantitate de marfă, sub sancțiunea plății unei penalități de
10.000 euro pentru neexecutarea obligației; dacă debitorul a livrat o parte din marfă (de
pildă, o treime din marfă) iar creditorul a primit marfa, instanța poate r educe penalitatea

104 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 248

74
cu până la o treime, întrucât în această limită creditorul a avut beneficii de pe urma
executării parțiale a obligației;
– Atunci când penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut
de părți la încheierea contrac tului. De pildă, dacă părțile au stipulat, pentru neîndeplinirea
obligației de executare a unei lucrări, un penalitate de 100.000 euro, deși, în mod evident,
valoarea lucrării la care se adaugă și prejudiciile sub forma beneficiilor nerealizate, nu
depășeș te 50.000 euro, instanța poare reduce penalitatea de 100.000 euro la o valoare
rezonabilă. În acest caz însă, sub nicio formă, instanța nu poate reduce penalitatea sub
valoarea obligației neexecutate105.
Câteva precizări se impun a fi făcute cu privire la re ducerea cuantumului
penalităților. În primul rând, posibilitatea reducerii cuantumului penalităților pe cale
judecătorească trebuie privită ca o excepție, dar, în același timp, și ca un beneficiu
acordat de lege debitorului, beneficiu care nu poate fi sub nicio formă refuzat. Astfel,
instanța de judecată nu poate proceda oricând, în mod arbitrar, ori de câte ori este sesizată
cu o astfel de cerere, la modificarea clauzei penale (clauză care este, în fapt, o convenție,
este legea părților) prin diminuarea pe nalității stabilite de comun acord de către părți. Se
reține, așadar, cu caracter de principiu, că instanțele de judecată nu pot interveni asupra
clauzei penale, cu excepția celor două situații expres și limitativ prevăzute de lege, când
penalitatea, deși convenită de părți, poate fi redusă pe cale judecătorească. Chiar și în
astfel de situații, instanța nu este obligată să dispună asupra cuantumului penalităților,
fiind la latitudinea acesteia de a aprecia dacă se impune sau nu acest lucru. În niciun caz
însă, nu se poate admite că instanța poate suprima cu totul clauza penală, ci doar o poate
reduce în condițiile menționate. În același timp însă, posibilitatea reducerii cuantumului
penalităților pe cale judecătorească este un drept al debitorului, un benef iciu acordat de
lege debitorului, care poate cere acest lucru, în cazurile expres și limitativ prevăzute de
lege, indiferent dacă acesta este stipulat sau nu în contract. Mai mult decât atât, chiar dacă
părțile ar prevedea în contract că debitorul nu poate , în nicio situație, să ceară instanței
reducerea cuantumului penalității, o astfel de clauză este considerată nescrisă, adică este
nulă, nu va produce niciun efect.

105 G. Tița-Nicolescu, Daunele -interese în noul cod civil. Aspecte de noutate și delimitări
necesare, op.cit. p. 27

75
În al doilea rând, față de reglementarea actuală, am putea crede că, în prezent,
instanța nu poate reduce, în cazurile prevăzute de lege, decât cuantumul penalităților
pentru neexecutare, nu și cel al penalităților stabilite pentru întârziere. Se poate considera
astfel, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1.541 C.civ .106, care se referă la
executarea în parte a obligațiilor, iar nu la executarea cu întârziere [alin. (1)], respectiv la
valoarea penalităț ii, care trebuie să rămână supe rioară obligației principale, lucru posibil,
în mod firesc, doar în cazul penalităților stabilite pentru neexecutare [ alin. (1) lit. b )
coroborat cu alin. (2)]. Deși legea nu prevede expres, se poate considera că instanța de
judecată are posibilitatea reducerii cuantumului penalităților și în cazul în care acestea au
fost stabilite pentru întârzierea în executarea obligației princi pale, iar nu numai pentru
neexe cutarea acesteia; reducerea penalităților de întâr ziere este posibilă însă doar într -un
singur caz, și anume atunci când acestea sunt excesive față de prejudiciul ce putea fi
prevăzut de părți la încheierea contractului. D in inter pretarea aceluiași alin. (1) lit. b) din
art. 1.541 C.civ ., text care nu fac e deosebi re; iar deosebirea pe care alin . (2) o face prin
referirea implicită la penalitățile pentru neexecutare nu exclude aplicarea ipotezei
prevăzute la alin. (1) lit. b) și pentru penalitățile de întârziere. În plus, nu ar fi nicio
justificare, niciun motiv temeinic pentru care instanța să poată interveni doar în cazul
unei penalități de neexecutare excesive, nu și în cazul penalităților de întârziere excesive,
cu atât mai mult cu cât, sunt suficiente cazuri în practică în care penalitățile de întârzier e
sunt de -a dreptul exorbitante (2, 3 sau chiar 5 % pentru fiecare zi de întârziere). În fine,
aici sunt incidente și dispozițiile exprese ale OG 13/2011, care, sancționează oricum, cu
nulitatea absolută, o clauză penală stabilită pentru întârziere (dobând ă penalizatoare
contractuală) care depășește cuantumul dobânzii legale cu mai mult de 50 % pe an.

6.7. ARVUNA
Arvuna este, ca și clauza penală, o convenție accesorie unei convenții principale,
prin care una dintre părți predă celeilalte părți anumite bunuri fungibile, bunuri
determinabile care po t fi înlocuite unele cu altele în executarea obligații lor, sau o sumă de
bani, ca o garanție pentru executarea obligației principale107. Dicționarul Explicativ al

106 Coord. F.A. Baias, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit. p. 1743
107 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 251

76
Limbii Române108 descrie arvuna prin sinonimul “acont ”, iar “acontu l”109 este definit ca
fiind parte dintr -o sumă de bani plătită sau încasată înainte, la o cumpărare sau la
încheierea unei tranzacții, ca garanție. Chiar dacă este o convenție accesorie, arvuna este
consemna tă, de cele mai multe ori, ca și clauza penală, în contractul principal, pe ntru
executarea căruia se garan tează cu arvuna („arvuna” fiind denumirea atât a convenției cât
și a bunului sau a sumei de bani date cu titlu de garanție). Potrivit principiului accesorium
sequitur principalem , arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag
răspunderea vreuneia dintre părți, de pildă, în cazul a nulării contractului principal, caz în
care se anulează și arvuna, astfel că prestațiile trebuie restit uite, sau în cazul în care
obligația nu mai poate fi executată din cauze exoneratoare de răspundere (caz fortuit,
forță majoră). În schimb, potrivit aceluiași principiu, nulitatea clauzei referitoare la
arvună nu afectează sub nicio formă valabilitatea con tractului principal în care arvuna a
fost inserată.
Potrivit dispozițiilor noului Cod civil, în prezent, vorbim despre două tipuri de
arvună: arvuna confirmatorie și arvuna penalizatoare .
Arvuna confirmatorie est e reglementată de art. 1.544 C.civ. , fiind o chest iune
oarecum de noutate în legisla ția națională , cel puțin prin reglementarea ei de lege lata în
Codul civil. În primul rând, trebuie înțeles modul de fun cționare a arvunei confirmatorii ,
pentru a o putea deosebi față de arvuna penalizatoare și faț ă de penalitate.
Arvuna confirmatorie este o convenție prin care, la momentul încheierii
contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de garanție pentru executarea obligației, o sumă
de bani sau alte bunuri fungibile. Așadar, chiar dacă legea nu foloseș te expres termenul
de garanție , esența acestui tip de arvună este garantarea executării obligațiilor, întrucât
soluțiile reținute de lege pleacă de la ideea de garanție. Sigur că nu vor fi excluse nici
celelal te funcții ale arvunei confirma torii reținute în literatura juridică recentă110, și
anume aceea de confirmare a executării obligației, respectiv cea de penalizare a
debitorului, însă, acest tip de arvună pleacă de la premisa că, prin plata arvunei, debitorul
oferă o garanție creditorul ui că își va executa obligația.

108 Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II -a revăzută și adăugită), Academia Română,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009
109 Ibidem
110 L. Pop, op. cit., p. 320

77
Efectele arvunei confirmatorii111 sunt clar reglementate de a ctualul Cod civil,
acestea fiind diferențiate, în mod firesc și c oerent, după cum obligația prin cipală a fost
sau nu executată.
În prima situație, când contractul a fost executat, arvuna trebuie imputată asupra
prestației datorate; evident că, dacă arvuna a constat în plata unei sume de bani iar
obligația principală constă tot în plata unei sume de bani, arvuna urmează a fi imputată,
ceea ce înseamnă că, practic, debitorul va trebui să mai a chite numai diferența de bani (ar
fi ilogic să se restituie arvuna în acest caz). Dar, tot în cazul executării, arvuna poate fi
restituită, o astfel de soluție fiind posibilă dacă arvuna a fost constituită în bunuri
fungibile iar obligația principală a constat în plata unei sume de bani, în prestarea unor
servicii sau în livrarea altor bunuri decât bunurile fungibile date ca arvună; în acest caz,
creditorul este obligat să restituie arvuna dacă debitorul și -a îndeplinit întocmai obligația
principală, î ntrucât această arvună nu a fost primită decât pentru garantarea obligației
principale, iar interesul primordial al creditor ului îl reprezintă executarea obligația
principală, ac easta fiind cauza contractului, prin urmare, scopul actului juridic fiind atin s,
creditorul nu mai poate fi interesat d e arvună, urmând a o restitui .
În a doua ipoteză, când contractul nu a fost executat, soluțiile posibile diferă în
funcție de cine se face vinovat de neexecutare. Astfel, dacă cel care a dat arvuna nu
execută obliga ția, cealaltă parte (creditorul obligației neexecutate) are două variante:
poate declara rezoluțiunea contractului, reținând arvuna, sau poate opta pentru executarea
contractului și repararea prejudiciului prin plata unor daune -interese, potrivit dreptului
comun, caz în care v a imputa arvuna. Iar dacă neexe cutarea provine de la partea care a
primit arvuna, cealaltă parte (partea care a plătit arvuna) poate declara rezoluțiunea
contractului și poate cere înapoi dublul acesteia; și în acest caz, creditorul ob ligației (cel
care a plătit arvuna) are posibilitatea legală de a opta, în sensul de a cere executarea silită
a obli gației sau rezoluțiunea contrac tului cu daune -interese (care, în acest caz, sunt
cuantificate de lege, la dublul sumei plătite cu tit lu de a rvună).
Trebuie însă reținut faptul că punctul comun și esențial al celor două ipoteze care
pot deschide calea acțiunilor permise de lege este ca, pentru neexecutarea obligației, să nu
existe nicio justificare; dacă debitorul obligației poate invoca un caz legal de justificare a

111 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 253

78
neexecutării obligației (caz fortuit sau forță majoră), atunci nu se mai pune problema nici
a rezoluțiunii, nici a daunelor -interese, nici a exe cutării silite, ci se va pune problema
riscului contractual. În acest caz, soluționarea riscului contractual are o reglementare
expresă, clară și cât se poate de co ncisă: arvuna va fi restituită.
Arvuna penalizatoare112 se referă, așa cum reiese din denumire, la o penalitate
plătită de către una dintre părți celeilalte părți, cu titlu de daune -interese, pentru că a ales
să nu mai execute contractul. Așadar, de pildă, o parte contractantă se obligă la efectuarea
unor prestații, însă, ulterior, pur și simplu, se răzgândește și înțelege să nu mai execute
obligațiile asumate. Evident, acest lucru es te posibil numai în cazul în care părțile au
prevăzut în contract dreptul de a se răzgândi, adică dreptul de a nu mai executa
contractul, drept care trebuie să reiasă însă expres din contract, fiind o e xcepție de la
principiul obliga tivității efectelor con tractului; dacă părțile au fost de acord cu acest
drept, el este considerat valabil, pentru că acordul lor devine lege. O astfel de clauză se
mai numește și clauză de dezicere , iar arvuna penalizatoare mai poate fi denumită și su b
titulatura de arvună -dezicere113. Practic și logic, arvuna penalizatoare este legată, de fapt,
de dreptul de dezicere, aceasta fiind denumirea dată de lege dreptului de a se răzgândi,
așa cum l -am descris mai sus. Legea însăși leagă expres soarta arvunii penalizatoare de
dreptul de dezicere. Astfel , potrivit art. 1.545 C.civ. , dacă în contract este stipulat expres
dreptul uneia dintre părți sau dreptul ambelor părți de a se dezice de contract, vor fi
incidente efectele clauzei de dezicere, așa cum sunt ele reglementate de lege, astfel că vor
fi posibile două situații: în cazul în care se dezice de contract cel care a plătit a rvuna, el
va pierde arvuna dată, iar în cazul în care, dimpotrivă, se dezice de contract cel care a
primit arvuna, el va trebui să restituie către cel care a plătit-o, dublul arvunei primite.
Discut ând despre clauze le de modificare a reglementării legale a arvunei trebuie
reamintit , faptul că dispozițiile legale referitoare la arvună sunt dispoziții cu caracter
supletiv, iar nu imperativ. Așa cum s -a arătat mai sus, părțile pot prevedea că aceste
dispoziții legale relative la arvună nu se aplică, chiar dacă s -a plătit o astfel de arvună,
sau, dimpotrivă, pot prevedea o altă soartă a arvunei. De pildă, părțile pot prevedea că
creditorul va fi obligat să resti tuie arvuna, chiar dacă debitorul nu și -a îndeplinit obligația

112 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 254
113 L. Pop, op. cit., p. 321

79
la timp sau că va fi obligat să restituie doar arvuna primită (iar nu dublul arvunei) dacă el
însuși nu și -a îndeplinit obligația asumată prin contract. Tot astfel, se poate prevedea, de
pildă: creditorul va trebui să restituie de trei ori valoarea arvunei în caz de dezicere. Sau,
deși neexecutată obligația, creditorul va putea să renunțe la ambele soluții legale,
nesolicitând nici executarea silită a obligației și nici rezoluțiunea cu re ținerea arvunei. În
fine, cel care a plătit arvuna confirmatorie va putea cere, la rândul său, executarea silită a
obligației, cu deducerea arvunei plătite deja, așa cum o poate face și creditorul, dacă
părțile au prevăzut expres acest lucru. Exemplele pot contin ua114, părțile fiind libere să
determine în contract cuantumul și soarta arvunei, în situații particulare, cu rezerva că,
după părerea noastră, în cazul în care arvuna urmează a fi restituită într -un cuantum mai
mult decât dublul prevăzut de lege, să poată f i considerată excesivă, și, pe cale de
consecință să poată fi diminuată de instanță, ca și în cazul penalităților (excesiv e) pentru
neexecutare. Î n acest caz, instanța va putea constata, la cererea părții i nteresate și
nulitatea arvunei , pentru cauză ilici tă, situație care trebuie îns ă dovedită de cel care o
invocă , dar poate dispune și reducerea sumelor ce trebuie plătite, mai ales când este vorba
despre o arvună penalizatoare.
Dacă însă părțile au prevăzut în contractul lor plata unei sume de bani cu titl u de
arvună și această arvună a fost plătită, însă nu au particularizat în niciun fel chestiunile
legate de arvună (situație care reprezintă regula), atunci se vor aplica dispozițiile legale.
Practic, soluțiile legale referitoare la arvună, inclusiv aplica țiile clauzei de dezicere, vor
deveni obligatorii , actualul cod civil rezolvând toate problemele ce pot apărea sub acest
aspect, spre deosebire de codul civil anterior, unde erau discuții aprinse legate mai cu
seamă de admis ibilitatea clauzei de dezicere.
Totuși , libertatea părților de a determina valoarea, întinderea și soluțiile referitoare
la arvună, este limitată de principiile generale ale dreptului, în sensul că părțile nu pot
deroga de la dispozițiile legale în următoarele cazuri:
– în cazul executării integrale din partea debitorului, creditorul obligației nu va
putea reține și obligația principală și arvuna, pentru că s -ar aduce atingere principiului de
drept potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se îmbogățească fără un jus t temei; în

114 G. Tița-Nicolescu, Daunele -interese în noul cod civil. Aspecte de noutate și delimitări
necesare, op.cit. p. 25

80
acest caz, așa cum am arătat, arvuna va trebui obligatoriu imputată sau dedusă din
obligația principală sau, după caz, restituită, d upă precizările făcute mai sus;
– în cazul desființării arvunei ca urmare a anulării contractului principal în c are este
cuprinsă, când părțile nu pot înlătura efectele principiului de drept quod nullum este
nullum producit efectum și accesorium sequitur principalem ; în acest caz, părțile nu pot
evita încetarea efectelor referitoare la arvună, indiferent de eventual ele înțelegeri avute în
contract.
Câteva delimit ări necesare relative la arvună sunt acelea că, m ai înt âi, trebuie
observat faptul că , la o primă vedere, nu există deosebiri majore între arvuna
confirmatorie și arvuna penalizatoare. Ba chiar, se poate spun e că, în caz de neexecutare,
soluția legală a reținerii arvunei sau, după caz, a restituirii dublului arvunei, este similară
în ambele situații. Între cele două tipuri de arvună există totuși, câteva deosebiri,
delimitate în esență, de cauza (scopul) pentr u care părțil e instituie o clauză de arvună.
Astfel, arvuna confirmatorie115 este stipulată pentru garantarea executării unei
obligații, pe când arvuna penalizatoare este o evaluare convențională a despă gubirilor ce
trebuie plătite de partea care renunță la contract, fiind legată, invariabil, de dreptul
(clauza) de dezicere. Apoi, premisele stipulării unei astfel de clauze delimitează cele două
tipuri de arvună; în cazul arvunei confirmatorii, părțile pleacă de la premisa că executarea
obligațiilor contractua le va decurge în bune condiții, în timp ce în cazul arvunei
penalizatoare, încă de la momentul încheierii contractului, părțile admit că oricare dintre
ele se poate răzgândi, în sensul de a denunța contractul.
Din aceste considerente, legate de premisele ș i de cauza arvunei, derivă o altă
deosebire, mai importantă, legată de efectele arvunei în cele două situații, atunci când
obligația principală nu este executată. Astfel, în cazul arvunei confirmatorii, în caz de
neexecutare, se reține arvuna sau se restit uie dublul arvunei, la care se adaugă și daune –
interese pentru neexecutare (care trebuie plătite de către debitorul obligației neexecutate),
daune -interese care vor trebui însă dovedite în condițiile legii de către creditorul
obligației neexecutate. Soluți a este firească, întrucât aici vorbim despre neexecutarea
obligației, ceea ce acordă dreptul creditorului de a cere rezoluțiunea contractului cu
daune -interese, daune -interese care nu pot fi limitate la valoarea arvunei sau la dublul

115 L. Pop, I.F. Popa, op. cit. p. 251

81
acesteia; prin urmare, suplimentar, creditorul va putea face dovada altor prejudicii
încercate ca urmare a neexecutării obligațiilor de către debitor. În cazul arvunei
penalizatoar e (a clauzei de dezicere) se poate vorbi despre o excepție (permisă d e lege) de
la principiul obli gativității efectelor contractului și nu despre o răspundere contractuală
cauzată de neexecutarea contractului. Cu alte cuvinte, în temeiul unei astfel de clauze,
oricare dintre părți poate denunța contractul, când dorește și fără a fi ținută să justifice
decizia, însă va fi obligată să suporte consecințele unei astfel de denunțări, consecințe
care constau fie în pierderea arvunei, fie, după caz, în obligația restituiri dublului acesteia.
Prin urmare, nefiind vorba despre o neexecutare culpabilă și dat fiin d faptul că părțile au
prevăzut dreptul de dezicere, dacă acest drept este exercitat, se va reține arvuna sau se va
restitui dublul, fără însă ca cel care se dezice de contract să mai poată fi obligat și la plata
unor daune -interese suplementare.
O a doua delimitare116 pleacă de la ideea că arvuna, atât cea confirmatorie, cât și
cea penaliza toare, reprezintă, ca și penalitățile pentru neexe cutare, daune -interese
compensatorii. Prin u rmare, este oportun a delimita, aici, arvuna de penalitățile pe ntru
neexecuta re. Trebuie stabilită , mai cu seamă, o comparație între penalitățile pentru
neexecutar e, adică daunele -interese compensatorii, și arvuna confirmatorie, întrucât
arvuna penalizatoare nu reprezintă altceva decât despăgubiri preconizate de către părți,
adică penalități pentru neexecutare ce trebuie plătite în caz de denunțare a contractului;
prin urmare, între cele două noțiuni nu există diferențe de esență, am pute a spune chiar că
sunt similare.
Încercând, așadar, o comparație între penalitățile pentru neexec utare și arvuna
confirmatorie trebuie avute în vedere următoarele aspecte. În primul rând, penalitatea
pentru neexecutare se datorează numai în cazul neexecutării obligației principale, pe când
arvuna se plătește de către debitor fără a se pune problema e xecutării sau neexecutării
obligației, pentru că, prin definiție, obligația principală nici măcar nu este scadentă la data
plății arvunei; cu alte cuvinte, arvuna se plătește „în avans”, spre deosebire de penalitatea
de întârziere, care se plătește doar în cazul neexecutării obligației. Apoi, garantarea
obligațiilor principale stabilite în contract prin plata unei arvune este o modalitate de a

116 G. Tița-Nicolescu, Daunele -interese în noul cod civil. Aspecte de noutate și delimitări
necesare, op.cit. p. 29

82
asigura înde plinirea acestora de către ambele părți, debitor, dar și creditor (prin
sancțiunea pierderii arvunei sa u, în anumite situații, prin obligația creditorului de a
restitui dublul arvunei); în schimb, penalitatea pentru neexecutare ia naștere, ca noțiune,
doar dacă există premisa incidenței acesteia („neexecutarea”, așa cum reiese din
denumire) și numai în sarc ina părții împotriva căreia s -a stipulat această clauză penală. În
fine, din aspectele de mai sus, reiese o altă diferență impo rtantă, pe care deja am antamat –
o. Penalitatea este legată, esențial, de materia răspunderii civile contractuale, pe când
arvuna (mai ales cea confirmatorie) se întemeiază, în esență, pe ideea de garantare a
obligației, pentru ca acesta este singurul scop pentru care este constituită; evident, fiind
constituită ca garanție, în cazul neexecutării obligațiilor principale, arvuna confi rmatorie
devine tot o penalitate, întrucât se pune, din nou, problema răspunderii civile
contractuale.

83
7. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Se poate admite negreșit poziția contractului de a fi cel mai important izvor al
obligațiilor civile, și unul dintre cele mai î nsemnate instrumente juridice existente, stând
la baza a nenumărate dintre raporturile juridice ce ne înconjoară și ne influențează
existența în permanență . Dar având în vedere componenta umană a raportului contractual,
precum și caracterul fundamental imp erfect al naturii umane, nerespectarea cuvântului
dat este un eveniment mai mult decât des întâlnit în activitatea contractuală a părților.
Așadar problematica soluțiilor la care se poate recurge în caz de neîndeplinire a
contractului este una ce ne intere sează într -o măsură cel puțin la fel de mare.
Dat fiind caracterul lor mai degrabă reparator, decât sancționator, doctrina actuală
insistă că atunci când se discută despre aceste așa -zise soluții la care creditorul unei
obligații neexecutate poate apela ar fi mai potrivită folosirea sintagmei de “remedii ale
contractului” .
Invocarea remediilor pentru neexecut area contractului este guvernată de principii
fundamentale, cu aplicabilitate generală, ce articulează un sistem al dreptului remediilor
și conferă noțiunii o identi tate și unitate juridică aparte: principiul dreptului la o executare
conformă, principiul existenței unei neexecutări, principiul favor contractus, principiul
punerii în întârziere, principiul cumulului remediilor și principiul cenzurii cl auzelor
contractuale privind remediile.
Termenul suplimentar de executare nu este doar o condiție prealabilă invocării
celorlalte remedii, el fiind de facto un remediu în sine cu dublu rol, atat de protecție a
debitorului cât și de salvagardare a contractului.
Un al doilea remediul la care s -ar putea apela este executarea silită în natură, fiind
acel procedeu, ce succede neexecutarea nejustificată a obligației de către debitor, prin
care creditorul își procură, pe cât este posibil, chiar obiectul c ontractului. Reglementarea
din art. 1.527 -1.529 C.civ. Principiul de bază în această materie se regăsește chiar în art.
1.516 alin. (1) C.civ. cf. căruia “ Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și
la timp a obligației ”. Așadar, în cazul u nei executări neconforme sub aceste trei criterii
creditorul se va găsi îndreptățit să solicite executarea forțată a obligațiilor.

84
Din nefericire, maniera de reglementare al acestui remediul este una sumară și
axiomatică, ea putând constitui un temei de ap reciere a nevoii de noi reglementări mai
consistente din partea legiuitorului.
Excepției de neexecutare se regăsește în art. 1.556 C.civ.:„ Atunci când obligațiile
născute dintr -un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau
nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într -o măsură corespunzătoare, să
refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților
sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi ”. Fundamentul
acestei instituții se regăsește în concepția generală că prestațiile promise reciproc de
părțile contractului trebuiesc executate simultan, acesta fiind un principiu de bază al
contractelor sinalagmatice117 și prevăzut expres de art. 1.555 alin. ( 1) C.civ.: „ dacă din
convenția părților sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care
obligațiile pot fi executate simultan, părțile sunt ținute să le execute în acest fel ”.
De lege ferenda, după cum sunt prezentate nume roase puncte de vedere în doctri nă,
este de considerat faptul că excepția de neexecutare ar trebui să fie extinsă la toate
raporturile de natură sinalagmatică, chiar și dacă acestea nu rezultă din contract, cu
precădere aceste extensii ar trebui să cuprindă și restituiril e subsecvente rezoluțiunii și
nulității contractului.
Cele mai energice remedii ce pot fi invocate pe cale unilaterala sau judiciară,
rezoluțiunea contractului „ este о sa ncțiune a neexecutării însemnate a contractului
sinalagmatic cu executare instantanee, constând în desființarea retroactivă a acestuia și
repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului " iar ,,reziliere a
înseamnă un mod de desfacere a unui contract cu prestații succesive, la cererea uneia
din părți, justif icat de neexe cutare a obligației corelative asumate de cealaltă parte ”.
În cazul în care prin neexecutarea nejustificată a obligațiilor contractuale se produc
prejudicii creditorului, se va recurge la răspunderea contractuală, ce reprezintă obligația
debitorului de a r epara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea,
executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute dintr -un contract
valabil încheiat. Printre mijloacele pe care creditorul le are la dispoziție în situația în care

117 Stătescu/Bîrsan, op.cit. p.83

85
una dintre părțile contractante nu își execută prestațiile pe care le datorează se regăsește și
executarea prin echivalent sau acordarea de daune -interese.
În articolul publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2015 “Răspunderea
contractuală și sistemul remediilor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale ”118.
Autorul Drd. Cristian Paziuc dorește să demonstreze că trebuie acceptat un sens larg al
noțiunii de răspundere contractuală, care înglobează toate remediile pentru neexecutarea
obligațiil or contractuale. Totodată autorul încercă să demonstreze că nu există
suprapunere între domeniile noțiunilor de neexecutare fără justificare și de neexecutare
culpabilă a obligațiilor.
În opinia autorului, răspunderea contractuală la care se referă art. 1. 350 Codul civil
ar trebui înțeleasă ca reprezentând ansamblul remediilor puse de lege la dispoziția
creditorului pentru restabilirea interesului vătămat prin neexecutarea obligației de către
debitor. Autorul identifică o simila ritate de scop și funcțională între ansamblul remediilor
pentru neexecutarea contractului și instituția răspunderii civile delictuale , iar în prezentul
context legislativ, răspunderea contractuală trebuie înțeleasă ca înglobând toate remediile
pentru neexec utarea obligației contractua le.

118 C. Paziuc, Răspunderea contractuală și sistemul remediilor pentru neexecutarea obligațiilor
contractuale, în RRDP nr. 3/2008, p. 62 urm., Ed. Universul Juridic, București

86
BIBLIOGRAFIE

Doctrină
1. Ioan Adam, Drept civil – Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck,
Bucuresti, 2004 ;
2. Flaviu –Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei,
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. a II -a, partea a II -a, Ed. C.H. Beck,
București, 2014;
3. G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Persoanele, Ed. ALL BECK, București,
2001;
4. G. Boroi, L. Stănciulescu, Institutii de drept civil in reglementarea Noului Cod
civil, ed. Hamangiu, București, 2012 ;
5. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv,
ed. C. H. Beck, 1999, București ;
6. Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All
Beck, București, 2002 ;
7. L. Dogaru, Teoria generală a dreptului, Universitatea „Petru Maior” Tîrgu -Mureș,
2007 ;
8. Gheorghe Piperea, Drept comercial, Curs universitar,vol II, Ed. C. H. Beck,
București ;
9. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, v, II, Contractul, Ed. Universul
juridic, București, 2009 ;
10. Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul
Juridic, București, 2015 ;
11. Ionuț Florin Popa, Conformitatea lucrului vândut, Ed. Universul juridic,
București, 2010;
12. Ionuț Florin Popa, Rezoluțiunea și rezilierea, Ed. Universul juridic, București,
2012;
13. C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civi. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX -a,
revizuită și adăugită, Hamangiu, București, 2008.

87
14. Valeriu Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All,
București, 1997;
15. I. Turcu, Noul Cod Civil, Legea nr. 287/2009, Carea V. Despre obligații, art.
1.164 -1.649, Comentarii și explicații, C.H. Beck, București, 2011 ;
16. S. I. Vidu, Dreptul de retenție în raporturile juridice civile, Universul juridic,
București, 2010

Articole
1. L. Pop, Răspunderea civilă pentru contractuală pentru fapta altui, în revista
“Dreptul ”, nr. 11/2003;
2. C. Popa, A. Lisievici, Probleme privind rezoluțiunea contractului în noul Cod
Civil (III), în RRDA nr. 10/2012 ;
3. I.F. Popa, Remediile neexecutării contractului de vânzare -cumpărare din
perspectiva Convenției de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri (I), în
RRDP nr. 3/2008, p. 62 urm ., Ed. Universul Juridic, București ;
4. Valeriu Stoica, Modurile de operare a rezoluțiunii și mecanismul declarației
universale de rezoluțiune, RRDP, nr. 5/2003 ;
5. Gabriel Tița -Nicolescu, Daunele -interese în noul cod civil. Aspecte de noutate și
delimitări necesare, în Revista Unive rsul juridic nr. 8 august 2016.

Legislație
O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatorie pentru
obligațiile bănești

Surse web
https://www.juridice.ro/574034/daune -interese -ca-expresie -a-executarii -prin-echivalent –
daune -interese -consecutive -rezolutiunii -distinctie -momentul -de-inceput -al-termenului –
de-prescriptie.html , accesat la 12 aprilie 2019 ;

Jurisprudență
1. Tribunalul Suceava, Secția a II -a civilă la data de 06.07.2015, sub n r.
3640/86/2015 ;

88
2. Tribunalul Cluj, Secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia
nr. 86 din 26 ianuarie 2015 ;
3. Judecătoria Pașcani, Sentința civilă 604 din 25.02.2015 ;
4. Tribunalul Zalău, Decizia 403 din 25.05.2017 ;
5. Curtea de Apel București – secția a VII -a civilă și pentru cauze privind conflicte
de muncă și asigurări socială, D ecizia nr. 3034 din 11 septembrie 2015 .

Alte surse
Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II -a revăzută și adăugită), Academia
Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold,
2009 .