Metode de lucru diferențiat în integrarea variantelor [610650]

Metode de lucru diferențiat în integrarea variantelor
nonconvenționale de limbaj în cadrul orelor de limba și
literatura română

Cuprins
Argument
CAP. I: Conceptul de vocabular
1.1.Cuvântul ca unitate lexicală
1.2.Structura cuvintelor românești
1.3.Structura morfologică
1.4.Structura sintactică
1.5.Structura semantică
1.6.Organizarea vocabularului
1.7.Variante nonconvenționale de limbaj ale elevilor în gimnaziu: familiar, argotic, jargonul,
termeni vulgari
CAP.II: Sistemul de formare a cuvintelor
2.1.Derivarea
2.2.Compunerea
2.3.Schimbarea clasei gramaticale
CAP.III: Particularitățile predării diferențiate în integrarea variantelor nonconvenționale de
limbaj în cadrul orelor de limba și literatura română
3.1.Identificarea tipu rilor de greșeli, pronunție, sens, plasare în context, utilizare corectă,
cauze, soluții
CAP.IV: Organizarea diferențiată a procesului instructiv -educativ în orele de limba și
literatura română în gimnaziu
4.1.Metode de predare -învățare -evaluare
4.2.Aplica rea metodelor de lucru diferențiat în sistemul de lecții folosit în predarea noțiunilor
de vocabular în gimnaziu
4.3. Obiectivele cercetării și stabilirea ipotezelor
4.4. Eșantionarea
4.5. Analiza și interpretarea datelor

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE

Capitolul I
Conceptul de vocabular

Ca și în cadrul altor ramuri ale lingvisticii, și în cadrul lexicologiei se întâmpină
dificultăți în definirea conceptelor cu care se operează. În mod tradițional, se acceptă definirea
vocabularului ca un ansamblu care cuprinde totalitatea cuvintelor unei limbi. În același timp,
s-a considerat ca echivalent, pentru vocabular, termenul de lexic .
De când a început să se aplice metoda statistică în descrierea vocabularului, adică de la
crearea statistic ii lexicale, se face distincție între cei doi termeni: lexicul desemnează
ansamblul cuvintelor cu ajutorul cărora comunică între ei membrii unei comunități lingvistice;
vocabularul cuprinde numai o parte a lexicului, care poate fi inventariată și descrisă: pe epoci,
pe domenii de activitate, pe grupuri sociale sau regionale.
În ceea ce ne privește, termenul vocabular corespunde etapei alese: română
contemporană, mai precis secolul al XXI -lea, în aspectul ei literar.
Se înțelege însă că într -o lucrare care n u urmărește coordonatele statisticii lexicale,
folosirea sinonimică a celor doi termeni nu creează nicio dificultate.. Dintr -un anumit punct
de vedere este chiar recomandabilă, deoarece cuvântul lexic a dat naștere unei familii bogate:
lexical, lexicograf, lexicografie, lexicologie, lexicolog , în timp ce vocabular a rămas singur,
vocabulă folosindu -se extrem de rar.
Dacă în planul limbii, ca produs al întregii colectivități, considerăm lexicul ca totalitate
a cuvintelor ce constituie această limbă, tot așa, în cadrul unei epoci, vocabularul reprezintă
totalitatea cuvintelor folosite de vorbitorii unei limbi în perioada respectivă. Dar chiar și în
acest sens, vocabularul ne apare ca un imens recipient în care sunt grupate și clasate diferite
tipuri de noțiuni (reprezentate prin cuvinte), unele foarte generale, cunoscute de majoritatea
vorbitorilor, altele atât de particulare, încât numai un număr restrâns din membrii grupului
lingvistic respectiv le cunoaște. Deci și în cadrul vocabularului colectiv al unei ep oci pot fi
identificate sfere mai mult sau mai puțin largi, care cuprind cuvintele grupurilor de vorbitori
ale aceleiași limbi.
În concluzie, există, pe lângă vocabulare speciale, caracteristice unor colective (după
mediu, după gradul de cultură, după pro fesii), un vocabular general, cunoscut și folosit de
întreaga masă a vorbitorilor, care cuprinde și exprimă noțiuni legate de existență, de procesele
acesteia, de relațiile sociale, precum și cuvinte care fac legătura între cele dintâi spre a
formula propo ziții și fraze, necesare comunicării interumane.

1.1. Cuvântul ca unitate lexicală

Majoritatea lingviștilor recunoaște în cuvânt o unitate lingvistică fundamentală. Dar
natura sa complexă, apartenența la mai multe nivele creează o anume dificultate a formulării
unei definiții satisfăcătoare.
Potrivit celei mai cunoscute dintre acestea , cuvântul reprezintă „asocierea unuia sau mai
multor sensuri cu un complex sau înveliș sonor susceptibil de o întrebuințare gramaticală în
procesul comunicării”1.
În noua „Gramatică a limbii române”, se discută de două unități lingvistice de bază,
pentru o descriere gramaticală realizată din perspectiva funcționalității comunicative a limbii:
cuvântul și enunțul.
„Ca manifestări ale limbii, cele două entități lingvi stice aparțin domeniului semiotic,
satisfăcând condiția de semn lingvistic. Unități biplane, asociind o unitate sau o secvență
sonoră (reprezentată în scris prin semne grafice/ litere) cu o semnificație, cuvântul și enunțul
se deosebesc de alte unități ale limbii, funcționând într -un singur plan, cum sunt sunetul sau
fonemul, silaba sau trăsăturile distinctive – fonetice sau semantice. Diferă de alte entități
lingvistice din categoria semnelor (de morfeme, de exemplu) printr -un anumit grad de
independență i nformațională: în ambele cazuri, elementul sonor (secvența fonică care le
reprezintă) este întotdeauna asociat (într -o limbă dată) cu un concept, o informație ( comp.
floarea, hai, of, plouă etc. și mas-, umbl -, sau –ă, -e etc.), particularitate care le co nferă un
anumit grad de autonomie , constând în capacitate de a transmite, în condiții determinate, un
mesaj, de a constitui o comunicare”2.
Cuvântul există ca inv ariantă, așa numita „formă -tip”, și variantă a nivelului lexical. În
lingvistica modernă cuvâ ntul a fost numit lexem (invariantă), respectiv alolexem (variantă).
Ceea ce definesc dicționarele explicative ale unei limbi sunt lexemele, titlul unui articol de
dicționar jucând rolul de simbol arbitrar al unui lexem.
Variantele sunt de mai multe feluri : semantice (inferior – „situat mai jos , inferior –
„„de calitate mai slabă”), fonetice (variante libere: adălmaș și aldămaș), gramaticale (fac,
faci, făcând etc.). La baza definirii lexemului stau calitățile sale de conținut (semnificat), care
ies în evidență din analiza rădăcinii, a morfemului lexical (în cazul cuvintelor flexibile și, în
genere, al cuvintelor numite tradițional „cu sens lexical deplin”).

1 Hristea, Th. (coord.), Sinteze de limba română , Editu ra Albatros, București, 1984, p. 8
2 ***, Gramatica limbii române , Editura Academiei Române, București, 2005

1.2.Structura cuvintelor românești

Planurile limbii nu se bucură de o autonomie absolută, barierele dintre ele sunt
aproximative , dacă nu chiar iluzori i, în unele cazuri particulare. De aceea, î ntâlnim frecvent
afirmația că un cuvânt se află la limita dintre morfologie și sintaxă, că ține de ambele nivele
sau că aparține de trei straturi ale limbii, morfologic, sintactic și lexical .

1.3.Structura morfologică

Analiza structurii diverselor cuvinte, a formelor pe care le dobândesc în comunicare
prin exprimarea diferitelor categorii gramaticale, permite delimitarea în cadrul lor a unor
unități minimale de expresie, dotate cu semnificație lexicală sau gramaticală, numite
morfeme. De exemplu, în forma verbală recurgând, în conformitate cu definiția enunțată,
distingem morfemele: re-, curg -, -înd.
Format prin analogie cu termenul fonem, morfemul reprezintă, ca și acesta, o unitate
minimală. Deosebirea esențială dintre cele două concepte constă în faptul că fonemul, ca
unitate fundamentală a fonologiei, se caracterizează prin capacitatea sa de a dist inge
cuvintele, de a servi la exprimarea semnificației (de exemplu, eră/ ară, car/ cad ), în ti mp ce
morfemul conține el însuși un sens.
Grupând elemente destul de eterogene sub aspectul formei și al conținutului, morfemele
se pot clasifica după diverse cr iterii, ajungându -se la clase și subclase caracterizate diferit.
După conținut, după semnificația exprimată, morfemele, considerate în totalitatea lor, se
împart în lexicale și gramaticale.
Morfemele lexicale sunt acele segmente distincte în analiză care au un sens lexical: se
includ aici rădăcina și afixele derivative (adică prefixele și sufixele cu ajutorul cărora se
formează diferite cuvinte: în-tiner -i, copil -aș, dez -rob-ind, stră -moș-i, stră -băt-eam etc.
Morfemele gramaticale sunt elemente cu semnif icație gramaticală marcând valorile prin
care se manifestă diversele categorii gramaticale în flexiunea cuvintelor (genul, numărul,
cazul – în flexiunea nominală; modul, timpul, numărul și persoana – în cea verbală ). Rezultă
de aici că morfemele gramatical e apar exclusiv în structura cuvintelor flexibile.
Deși cele două clase de morfeme (lexicale și gramaticale) se delimitează destul de clar,
se întâmplă uneori ca un anumit segment morfematic să cumuleze semnificații de ambele
feluri. Spre exemplu, în structura substantivului elevă, -ă funcționează ca sufix lexical

(moțional) în raport cu substanti vul elev, de la care derivă, dar și ca morfem gramatical
(desinență), marcând numărul singular și cazul nominativ -acuzativ, în opoziție cu eleve .
Morfemele gramaticale pot fi grupate, în funcție de aspectul formal , în două clase
distincte:
a) morfeme segmentale – exprimate prin unul sau mai multe foneme – cuprinzând
majoritatea morfe melor ( cânt-ând, elev -e, alb -i etc.);
b) morfeme suprasegmentale, reprezentate prin accent și intonație.
Asociate întotdeauna cu morf emele segmentale, accentul și intonația au uneori valoare
morfematică, contribuind și ele la exprimarea unor valori gramaticale. Acest rol este evident
mai cu seamă în situațiile, nu prea frecvente, când cu ajutorul lor se disting form e gramaticale
omonime . Este, de exemplu, cazul formelor de vocativ identice cu cele de nominativ -acuzativ,
ca frate, prieteni, Tiberiu , sau cu cele de dativ plural, ca fraților, lașilor , precum și al formelor
de imperativ de tipul: taci, șezi, treci sau lucrați, veniți etc., omonime cu aceeași persoană (a
II-a singular sau plural) a indicativului prezent – valori puse în evidență numai prin intonația
diferită); prin accent se deosebesc, de exemplu, formele omografe de persoana a II -a singular
de la indicativul prezent ș i aceeași persoană a perfectului simplu, la o parte a verbelor de
conjugarea I.
O altă clasificare a morfemelor gramaticale are în vedere rolul lor în flexiunea
cuvintelor. Se disting, sub acest aspect, mai multe clase:
a) sufixele – sunt segmente morfemat ice care apar numai în structura verbelor, marcând
modul și, concomitent, timpul (în cazul modurilor personale) ; de exemplu, în forme ca citeam,
citeai , segmentul –ea- indică imperfectul indicativului, după cum în citii, citiși, -i- marchează
perfectul sim plu al aceluiași mod, iar –ind, din citind , gerunziul.
b) desinențele apar atât în flexiunea nominală, cât și în cea verbală, având însă
semnificații diferite în cele două situații:
– în flexiunea nominală, desinența exprimă valorile de gen, număr și caz; de exemplu, în
forma adjectivală clară , desinența –ă marchează genul feminin, numărul singular și cazul
nominativ sau acuzativ (care sunt omonime); în forma substantivală familie , desinența –e
indică (în opoziție cu –i din familii ) numărul singular, cazul nominativ -acuzativ (omonime) și,
implicit, genul feminin al acestui substantiv;
– în flexiunea verbală, desinențele (care urmează întotdeauna sufixul) exprimă valorile
de persoană și număr; de exemplu, în fugeai, -i marchează persoana a II -a singular, după cum,
în fugeați, -ți indică persoana a II -a plural, în fugeau, -u este desinență de persoana a III -a
plural.

Se observă ușor că, atât în cazul sufixelor, cât și al desinențelor, același segment
cumulează, în general, două sau trei valori gramaticale.
O clasă aparte între morfemele gramaticale o reprezintă elementele auxiliare, sau, înt r-o
terminologie mai nouă, afixele mo bile ori morfemele libere. Întâlnite în special în flexiunea
verbală, afixele mobile se deosebesc de sufixe și desinențe, în primul rând prin faptul că ele
nu se decupează din structura cuvintelor, ci, așa cum arată și numele lor, apar ca elemente
separate, alcătuind , împreună cu o formă sintetică, o formă compusă sau analitică. De
exemplu: am cântat, aș cânta, voi cânta, să cânt, a cânta .
În al doilea rând, față de sufixe și desinențe – care se succedă într -o ordine fixă, în
cadrul unei structuri nedisociabile -, afixele mobile realizează combinații mai puțin rigide : ele
pot fi uneori permutate, realizându -se astfel așa -numitele forme verba le inverse, de tipul
cânta -voi, închinare -aș, spus -am etc. (întâlnite astăzi aproape exclusiv în stilul poetic), și
permit disocierea formelor verbale, prin intercalarea formelor atone ale pronumelor sau ale
unor adverbe ca nu, mai, tot, prea (de exemplu: să o văd, învățatu -l-ai, a mai încercat, să nu
vină, s -a tot dus ).
În cadrul flexiunii verbale apar, ca afixe mobile, elemente foarte diferit e ca proveniență:
verbele a fi, a avea, a vrea , precum și să ori a – la origine conjuncție, respectiv prepoziție. Î n
cadrul gradelor de comparație ale adjectivelor și ale adverbelor, exprimate, de asemenea,
analitic, se folosesc cu acest rol adverbe și locuțiuni adverbiale: mai, foarte, tot atât de etc.
Analiza structurii morfematice presupune segmentar ea cuvântului, a unei anume forme
sub care se prezintă, prin raportarea la celelalte forme din flexiunea sa și, d acă este cazul, la
alte derivate formate de la aceeași rădăcină. De exemplu, în forma desfăceam distingem
desinența -m, prin comparație cu alte persoane ale pa radigmei de imperfect ( desfăceai,
desfăceați ), și sufixul de imperfect –ea-, prin raportarea la alte timpuri ale indicativului sau la
alte moduri ( desfăcui, desfăcuși sau desfăcând, (a) desface ); segmentul desfăc este și el
analizabil în prefixul des- (cu ajutorul căruia se formează verbul în discuție de la face și prin
care se opune altor derivate, ca (a), reface, (a) preface) și rădăcina făc-.
Compararea diverselor forme ale unui cu vânt flex ibil ne permite să constatăm că, în
raport cu modificările f lexionare, ele sunt alcătuite din două părți distincte: radicalul și
flectivul, fiecare subordonându -și unul sau mai multe morfeme.
Radicalul reprezintă partea care apare constant în tot cursul flexiunii; el cuprinde
rădăcina – cu care se identifică de cel e mai multe ori – și, în cazul cuvintelor derivate, diverse
afixe derivative: fac-e, desfac -e, pat -uri, pătuț -uri etc. Ușor de recunoscut d in compararea
diverselor forme flexionare ale unui cuvânt , radicalul nu este întotdeauna absolut invariabil

(ca în cu vintele clasă, pat, fotoliu, clar, alb, a ara, a rupe , care au un radical formal constant).
Adeseori, el prezintă modificări datorate alternanțelor fonetice : coard -ă, corz -i, fat -ă, fet -e,
cred, cread -ă, crez -i. Mai mult decât atât, există situații în care radicalul prezintă în cursul
flexiunii forme supletive, ca, de exemplu, în cazul verbelor neregulate a fi (f -i fos-t, fi-ind, fu –
sei, er -am, est -e) și a lua (ia-u, lu-a) sau al unor pronume (personale, reflexive).
Flectivul reprezintă partea cuvântului în care se manifestă modificările flexionare, deci
componenta variabilă.
În formele sintetice (simple), el se găsește la finalul cuvântului, atașându -se radicalului,
și cuprinde, în cadrul flexiunii nominale, desinența ( de exemplu: elev-i, elev -ø, bun -i, bun-ă),
iar în cadrul flexiunii verbale, sufixul + desinența – aceasta din urmă numai la modurile
personale ( de exemplu: lucr-ând, lucr -a-m, lucr -ase-răm, lucr -eaz-ă).
În cazul formelor analitice (compuse), flectivul include și afixul mobil: ai cânt-at, să
cânț-i, voi cânt -a.
Distincția dintre cele două componente ale cuvintelor flexibile are o deosebită
importanță teoretică și practică: întrucât variațiile flexionare se realizează preponderent în
flectiv, descrierea flexiunii diverselor părți de vorbire are în vedere, în mod special, această
componentă a cuvintelor.

1.4. Structura sintactică

Părțile de propoziție sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte din care este alcătuită o
propoziție și care se disting ca unități sintactice aparte după funcția specific ă pe care o
îndeplinesc în cadrul propoziției (căci propoziția este constituită dintr -un număr variabil de
cuvinte care stau în anumite raporturi unul față de altul, îndeplinind diferite funcții).
Noțiunea de parte de propoziție nu trebuie confundată cu ac eea de cuvânt folosit în
comunicare. Unitățile sintactice ale unei propoziții (părțile unei propoziții) nu se ident ifică
întotdeauna cu unitățile lexicale ale enunțului (numărul cuvintelor compone nte) în primul
rând pentru că numai unele categorii de cuvinte, și anume cele cu sens lexical de sine stătător
(substantiv, adj ectiv, pronume, numeral, ver b, adverb, interjecție) pot avea funcția de parte de
propoziție, în timp ce cuvintele ajutătoare nu sunt niciodată părți de propoziție: cele mai multe
dintre ele (artico lul, prepoziți a, adverbele din stru ctura gradelor de comparație, v erbele
auxiliare) intră în alcătuirea unor părți de propoziție alături de cuvintele din prima categorie,
ceea ce constituie unul dintre motivele pentru care definirea părților de propoziție trebuie să
cuprindă și grupurile de cuvinte; conjuncțiile nu sunt părți de propozi ție și nici nu intră în

structura unor părți de propoziți e, având exclusiv rolul de legătură între div erse unități
sintactice (spre deos ebire însă de conjuncții le prop riu-zise, adverbele și pronumele cu valoare
de conjuncție – relativ -interogative și nehotărâte – nu fac numai legătura între propoziții, ci au
și rolul de părți de pro poziție în interiorul propoziți ei subordonate).
Părțile de propoziție pot fi const ituie și din îm binări de două sau mai mult e cuvinte cu
sens lexical de sin e stătător, de exemplu din locuțiuni adverbiale s au verbale, din diverse
constru cții participiale, gerunziale și infinitivale, din a dverbul de negație nu și partea de
propoziție neg ată. Există și cuvinte care fac parte din comunicare, dar nu constitu ie părți de
propoziție, ci unită ți – considerate propoziții – neanalizabile: de exemplu, adv erbul de
afirmație da, întrebuințările cele mai obișnuite ale i nterjecțiilor și ale cuvintelor ( substantive,
pronume) în vocativ.
Între părțile propoziției se disting unele numite principale de altele secundare. Subiectul
și predicatul sunt părți principale de propoziție, iar atribu tul și compleme ntul (și elementul
predicativ suplimentar) sunt părți secundare .

1.5.Structura semantică

Ca ramură a lexicologiei, semantica se ocupă în primul rând cu studiul schimbărilor de
sens ale cuvintelor în etapele succesive ale existenței lor. Aceasta înseamnă că ea este prin
excelență o știință istorică sau diac ronică. Alături de semantica istorică, există și o semantică
statică, sincronică sau descriptivă, care analizează, sistematizează și clasifică sensurile
cuvintelor, așa cum acestea există la un moment dat în conștiința celor care le folosesc în
comunicare .
Deoarece ambele tipuri de semantică operează cu conceptul de sens, este necesar ca
acesta fie definit, deși acest lucru nu este posibil în termeni foarte riguroși.
Dintre numeroasele definiții care i -au fost date conceptului, este de reținut aceea care
vede în el însușirea obiectelor reflectate în mintea noastră (prin obiecte înțelegându -se nu
numai ceva concret, ci și procese, fenomene, caracteristici).
O altă definiție a sensului care merită să fie cunoscută o întâlnim la lingvistul R. A.
Budagov, după care acest concept reprezintă „legătura istoricește constituită între aspectul
sonor al cuvântului și acea oglindire a obiectului sau fenomenului care are loc în conștiința
noastră și -și găsește expresie în sistemul limbii”3.

3 R. A. Budagov , Introducere în știința limbii , Editura Științifică, București, 1961, p.15

De obicei , un cuvânt are mai m ulte sensuri și, uneori, chiar foarte multe (spre exemplu:
substantivele cap, carte, mână sau verbele a face, a fi, a lua ). Atunci aceluiași înveliș ori
complex sonor i se asociază un număr de două sau mai multe sensuri, avem de -a face cu
fenomenul cunoscu t sub numele de polisemie sau polisemantism. Deși cuvântul izolat se
prezintă, de obicei , ca purtător de mai multe sensuri, în context el are un singur înțeles lexical,
care pus în valoare de relațiile lui cu celelalte cuvinte. De exemplu , în fraz a: „Împăr atul…
căzând în zăcare, a scris carte frățâne -său, craiului, să -i trimită grabnic pe cel mai vrednic
dintre nepoți .” (Ion Creangă), cuvântul carte înseamnă doar „scrisoare ” sau „ epistolă ”, nu și
„tom”, „volum ”.
Atunci c ând numărul sensurilor pe care le are un cuvânt polisemantic este foarte mare,
avem de -a face cu fenomenul cunoscut sub numele de pletoră semantic ă (spre exemplu:
verbul a face ). Oricât de numeroase ar fi sensurile unui cuvânt polisemantic, ele sunt
întotdeauna mai mult sau mai puțin înrudite sau apropiate, deci au unele elemente comune,
ceea ce nu se întâmplă în cazul cuvintelor omonime, care sunt totalmente diferite ca sens.
Principalele categorii semantice sunt: polisemia, omonimia, antonimia, paronimia și
sinonimia.

1.6. Organizarea vocabularului

Definirea vocabularului ca totalitate a cuvintelor unei limbi ar putea sugera ideea că
acesta se prezintă ca un conglomerat ale cărui componente sunt nediferențiate. Această opinie
a dăinuit multă vreme în lingvistică. Studiile mai noi, în special cele pri vitoare la învățarea
unei limbi străine, au atras atenția asupra faptului că există diferențe de valoare și de frecvență
între cuvintele unei limbi, că, deci, și în vocabular, ca ansamblu, ca și în celelalte sisteme ale
limbii, pot fi identificate grupe, s ubansambluri circumscrise, organizate într -un sistem, între
care, din unele puncte de vedere, există și posibilitatea de ierarhizare.
Considerarea vocabularului ca ansamblu organizat se bazează pe existența cuvintelor ca
unități care au un corp fonetic aut onom și un conținut.
După conținut, pot fi identificate următoarele subansambluri de cuvinte:
– noționale;
– substituente;
– imitative;
– relaționale;
sau de cuvinte:

– motivate;
– nemotivate.
Din punctul de vedere al formei, cuvintele se pot grupa, după c riteriul fonematic, în:
– scurte (mono – și bisilabice);
– lungi (polisilabice)
iar după criteriul morfematic, în:
– primare;
– derivate.
Când criteriul de grupare este cel al originii, se constituie subansambluri de cuvinte:
– moștenite;
– împrumutate;
– create pe teren românesc;
– cu etimologie necunoscută.
Un alt criteriu este cel valoric (vechime, importanță, frecvență), criteriu după care se
identifică două mari subansambluri:
– fondul lexical de bază (esențial sau principal);
– masa vocabularului.
Pentru cercetarea componenței stilistico -funcționale a vocabularului se consideră drept
criteriu analiza diferitelor variante lexicale (comune, expresive, savante), prin care se
identifică mari subansambluri integrative:
– fondul comun;
– fondul expresiv;
– fondul savant.
În sfârșit, pentru a răspunde unor cerințe de ordin pedagogic în predarea limbii române
studenților străini, se studiază vocabularul din punct de vedere al necesităților minime și
imediate de comunicare, stabilindu -se un vocabular fundamen tal, pe care să se sprijine
învățarea rapidă a limbii.
Vocabularul este partea cea mai sensibilă a unei limbi, deoarece prin el se înregistrează
schimbările care se petrec în viața socială. Pe măsură ce pătrund cuvinte noi, altele se
învechesc și treptat s unt eliminate, nemaifiind corespunzătoare necesităților epocii respective.
Cu toate acestea, rămân suficiente cuvinte care străbat secolele și fac ca generațiile dispărut e
să fi înțelese și astăzi, și în viitor. Rezultă deci că vocabularul unei limbi este, în același timp,
stabil și mobil.

Partea din vocabular care îi asigură stabilitatea este fondul lexical de bază. Partea
variabilă, mai precis cu cea mai mare mobilitate, a fost denumită masa vocabularului.
Se înțelege c ă între fondul lexical de bază și ma sa vocabularului nu există o graniță
precisă. Mai mult chiar, trebuie presupus un strat lexical intermediar, de cuvinte circulante:
unele parcurgând drumul dinspre masa vocabularului spre fondul lexical de bază, altele
invers. Și la extremitatea masei voca bularului se află un strat de cuvinte periferice.
Existența unei p ărți a vocabularului care are mai mare importanță și care dă specificul
unei limbi a fost sesizată de multă vreme în lingvistică.
Pentru limba română, încă din 1830, Eftimie Murgu arătase că , pentru a se putea judeca
structura unei limbi, trebuie avute în vedere „cuvintele cele mai trebuincioase unei limbi”4, iar
acestea sunt „cuvinte ale primei necesități, verba primae necessitatis ; (…) acela care
formează legătura vieții sociale și care une sc pe oameni prin intermediul rațiunii”5. Învățatul
român era conștient de existența a două mari grupuri de cuvinte în vocabular: esențiale și
accidentale, pe care le caracterizează astfel: „Cuvintele esențiale ale unei limbi sunt acelea
care sunt indispen sabile menținerii siguranței și comodității, și în felul acesta fericirii; căci
poate celelalte (ca de exemplu, cuvintele străine strecurate în limbă, cele artificiale, inventate)
pot fi preschimbate, modificate, depind ca atare de circumstanțele care sunt ocazionale, din
care cauză eu pe cuvintele acestea le numesc întâmplătoare, și deci neesențiale în ce privește
ființa limbii, cuvinte accidentale. Din aceasta este de înțeles că trebuie judecat caracterul unei
limbi după cuvintele esențiale, nicidecum dup ă cele accidentale”6.
Din cele citate rezultă că Eftimie Murgu remarca trei dintre atributele vocabularului
esențial, care cuprinde cuvintele:
– cel mai des întrebuințate – verba primae necessitatis – privind viața materială a
vorbitorilor;
– cele care formează legăturile sociale prin intermediul rațiunii – privitoare la viața
spirituală;
– cele care au o mare stabilitate, nefiind legate de circumstanțele ocazionale.
Exemplificarea lui Eftimie Murgu evidențiază stabilitatea, precum și vechimea,
deoarece cuvintele de primă necesitate s -au transmis din latină în română.

4 Murgu , E., Scrieri , Editura pentru Literatură, București, 1969, p.89
5 Ibidem
6 Ibidem

O teorie lingvistică despre diferența de valoare dintre cuvintele unei limbi a fost
formulată de B.P.Hasdeu, limba în circulațiune7 (1881) numită de obicei circulația cuvintelor ,
în care, sp re a combate statistica lui A.D. Cihac, arată că nu toate cuvintele unei limbi au
aceeași valoare, importante fiind cel mai des întrebuințate.
De la începutul deceniului al șaselea al secolului trecut, preocuparea pentru identificarea
fondului principal s -a intensificat, pe baza unor teorii mai riguroase. Pe lângă alte contribuții,
două lucrări ample, datorate lui Alexandru Graur, „Încercare asupra fondului principal lexical
al limbii române” (1954) și „Fondul principal al limbii române” (1957) , au propus criterii de
delimitare a fondului lexical de bază.
Problema delimitării precise a acestuia este cât se poate de dificilă, deoarece este greu
să fie stabilite criteriile. Verba primae necessitatis sunt cel mai folosite de întregul popor și
exprimă noțiunile fundamentale ale vieții și activității umane. Cele mai multe cuvinte din
această categorie sunt foarte vechi, ceea ce arată că au o mar e stabilitate și că au șanse să se
păstreze și în viitor. Dar, după cum se știe , o comunicare nu poate fi formulată nici chiar
numai cu ajutorul cuvintelor care exprimă noțiunile fundamentale ale vieții și activității
omenești, ci, pentru a putea formula propoziții și fraze, este nevoie de cuvinte ajutătoare, așa –
zisele unelte gramaticale, sau, cum au mai fost numite, subst ituente și relaționale .
Iată principalele grupe semantice ale cuvintelor considerate, după criteriul primei
necesități și al stabilității, ca făcând parte din prima fondul lexical de bază :
1) corpul omenesc și părțile lui: barbă, bășică, braț, burtă, buză, cap, carne, călcâi,
ceafă, cot, creier, deget, dinte, falcă, față, ficat, fiere, frunte, geană, genunchi, gât, gleznă,
grumaz, gură, gușă, inimă, limbă, mațe, măsea, mână, mustață, mușchi, nară, nas, os, obraz,
palmă, păr, picior, piele, piept, pântece, p lămân, pleoapă, pumn, rânză, sânge, spate,
sprânceană, șale, talpă, tâmplă, trup, unghie, ureche, vână;
2) locuința și obiectele casnice: casă, cuptor, fereastră, perete, pivniță, pod, prag,
scară, treaptă, ușă, var, zid; ac, ață, cheie, ciur, cui, cuțit, lingură, masă, oală, pat, pernă,
scaun, secure, sită, vas;
3) unelte diverse: arc, căldare, ciocan, clește, coasă, fier, foarfece, frânghie, furcă, fus,
inel, jug, lanț, leagăn, lopată, lumânare, luntre, oțel, plug, roată, sanie, sapă, scară, seceră,
sul, șa, șurub, topor, țeapă;
4) cele mai importante acțiuni și procese: a afla, a ajuta, a alege, a alerga, a alinta, a
alunga, a amenința, a apăra, a apăsa, a aprinde, a arde, a arunca, a asculta, a așeza, a

7 Hasdeu, B.P., Cuvente din bătrâni , Vol. III, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1984

aștepta, a așterne, a ațâța, bănui, a blestema, b ucura, a călca, a căuta, a cere, a certa, a
chema, a câștiga, a clădi, a coborî, a cumpăra, a fierbe, a iubi, a îneca, a măcina, a năvăli, a
păzi, a rămâne, a scrie, a topi, a țese, a vedea, a zgâria;
5) familia: mamă, tată, frate, soră, unchi, nepot, văr, soț, nevastă, bărbat, socru,
soacră, fiu, fiică, maică, noră, ginere, nun, rudă, nene, cumnat;
6) nume de ființe: om, bărbat, moș, femeie, muiere, babă, fată, băiat; albină, arici,
berbec, bivol, bou, broască, capră, cățel, cioară, câine, cocoș, corb, găină, gâscă, iepure,
junc, leu, lup, măgar, miel, mânz, muscă, oaie, pasăre, pește, pisică, porc, pui, purice, rac,
rață, șarpe, șoarece, șopârlă, taur, țap, țânțar, urs, vacă, vierme, viespe, vițel, vrabie, vulpe,
vultur;
7) nume de plante (fructe, flori, pomi): afin, alun, carpen, cireș, coajă, cocean, fag, fân,
floare, fragă, frasin, ghindă, gorun, grâu, hrean, iarbă , in, măr, morcov, mure, orz, ovăz,
paie, paltin, păr, pleavă, plop, salcie, secară, sfeclă, spic, spin, stejar, stuf, tufă, urzică, varză,
vișin;
8) alimente: aluat, apă, carne, caș, drojdie, făină, friptură, lapte, legumă, miere, oțet,
pâine, sare, slăni nă, turtă, ulei, unt, untură, vin;
9) calități și defecte: ager, aspru, bătrân, blând, bun, cinstit, cârn, cuminte, deștept,
drag, dulce, frumos, gol, gras, iute, lacom, leneș, lung, mut, orb, prost, rău, scurt, slab,
subțire, surd, tânăr, trist, urât, ves el, viclean, viteaz, voinic, vrednic, zdravăn, zgârcit;
10) mediul înconjurător: afară, apă, brad, brazdă, cald, cer, câmp, curte, deal, frig,
fântână, fulger, gard, ger, gheață, hotar, izvor, întuneric, luceafăr, lună, luncă, munte, nisip,
nor, ogor, paji ște, pământ, ploaie, poiană, praf, râpă, râu, secetă, soare, trăsnet, tunet,
umbră, vale, vifor, vânt, zăpadă;
11) diviziunea timpului: zi, noapte, seară, dimineață, amiază; an, lună săptămână;
primăvară, vară, toamnă, iarnă; luni, marți, miercuri, joi, vi neri, sâmbătă, duminică; azi,
ieri, alaltăieri, mâine, poimâine, ceas, curând, târziu, devreme;
12) precizarea locului: acolo, afară, aici, aproape, departe, înăuntru, jos, sus;
13) precizarea modului: bine, greu, iute, încet, repede, ușor;
14) culori: alb, albastru, galben, roșu, verde, vânăt.
La nucleul vechi și stabil al vocabularului, numit fondul principal lexical, se atașează un
strat mai recent, format din cuvinte care exprimă realități mai noi ale progresului social, dar
tot de mare importanță. El e ste numi t lexic circulant, deoarece cuprinde și cuvinte ce
gravitează mai multă vreme spre fondul principal de bază (exprimând noțiuni legat e de
cultură, tehnică, știință) și altele referitoare la viața societății, apropiindu -se mai mult de

fondul lexical de bază, atunci când realitățile sociale o impun, depărtându -se sau chiar
părăsind lexicul circulant și trecând în masa vocabularului, când nu mai corespund, datorită
schimbărilor survenite în viața socială.
În vocabularul românesc actual, se găsesc în l egătură intimă cu fondul lexical de bază
cuvinte ca: artă, cultură, filozofie, poezie, muzică, aparat, film, teatru, cinematograf, mașină,
savant, radio, telegramă, tractor, camion, tren, tramvai, vapor, avion, bicicletă; națiune,
republică, partid, guvern , președinte, comisie, birou, serviciu, control, critică, economie,
capitalism, eliberare, criză.
Dacă ne -am referi la același strat lexical din secolele al XVII -lea și al XVIII -lea, de
bună seamă că unele din cuvintele transcrise mai sus nici nu existau î n vocabularul românesc,
în schimb se găseau apropiate de fondul lexical de bază altele precum: argat, pârcălab.
vătășel, vodă, clacă, boieresc, zeciuială, principat, peșcheș, robie; corabie, poștalion, paloș,
iatagan . Acestea s -au îndepărtat treptat de fondul lexical de bază, au trecut în masa
vocabularului, mai precis la periferia acestuia, arhaizându -se. Se înțelege, desigur, că
vocabularul unei limbi nu se reduce numai la ceea ce am numit fondul lexical de bază și
lexicul circulant, majoritatea cuvint elor făcând parte din masa vocabularului. Numeroase
derivate, care își au baza în cuvintele din fondul lexical de bază și din lexicul circulant, se
găsesc în masa vocabularului, precum și acele cuvinte – foarte numeroase și ele – care
exprimă noțiuni spec iale folosite în nenumăratele și variatele domenii ale activității sociale.
Masa vocabularului cuprinde deci toate acele cuvinte care nu fac parte din fondul
lexical de bază și lexicul circulant. Aceste a două formează în cadrul vocabularului ceea ce, în
mod obișnuit, se numește fondul principal lexical, iar restul cuvintelor din limbă constituie
masa vocabularului.
Această parte a vocabularului cuprinde termenii folosiți de diferitele domenii ale științei
și tehnicii, ideologiei, cuvinte de circulație mai largă legate de specificul unei epoci de
dezvoltare a societății, precum și acelea care nu mai corespund unor realități, dar servesc
pentru a le evoca (arhaismele).
Din masa vocabularului fac parte și acele cuvinte care, fie prin forma originală, fie prin
sensul special, sunt întrebuințate și înțelese numai de anumite grupuri sociale (soldați, elevi,
studenți, șoferi, bișnițari), constituind un fond lexical mai mult sau mai puțin închis
(argotismele), dar și cuvintele aparținând jargoanelor (jargoanele fiin d mai degrabă o
modalitate de exprimare a pretinsei superiorităț i a aristocrației sau a păturilor de sus ale
burgheziei). Se pot adăuga aici și regionalismele, cu o răspândire geografică limitată,
cunoscute doar de vorbitorii dintr -o anumită arie. O parte din acestea au pătruns în limba

literară, îmbogățind -o, adăugându -i noi nuanțe în cadrul seriilor sinonimice, o altă parte
dispare, trecând în rândul arhaismelor.
Dacă despre fondul lexical de bază se afirmă că are cea mai mare stabilitate, iar despre
lexicul circulant că este fluctuant, primenindu -se din timp în timp, masa vocabularului
prezintă cea mai mare mobilitate, în sensul că înregistrează prin cuvinte toate schimbările din
societate: noile descoperiri științifice, realizările din domeniul tehnicii, transformările sociale,
mutațiile în domeniul relațiilor interumane și interstatale. În măsura în care aceste realități
îmbogățesc, prin denumirile lor, vocabularul cu noi cuvinte, cele vechi, după un oarecare timp
de coexistență, se îndreaptă spre perife ria vocabularului, încep să fie uitate, și constituie
fondul arhaic.
Nu trebuie să se înțeleagă că între subansamblurile discutate există granițe tranșante, că
între ele n -ar exista o permanentă legătură. Aceasta se realizează atât în planul formelor, cât și
al sensurilor. Numeroase derivate din masa vocabularului au ca radical cuvinte primare din
fondul lexical de bază, iar unele sinonime sau antonime din masa vocabularului își găsesc
perechile în același fond lexical de bază. Pe lângă acestea, masa vocabu larului este în același
timp furnizor al fondului lexical de bază și depozitar al cuvintelor ce se îndepărtează de sfera
principală a vocabularului. De altfel, cea mai evidentă legătură între cuvintele din diversele
compartimente ale vocabularului se reali zează prin gramatică. Aceasta dă unitate formelor
cuvintelor (flexiunea este aceeași, și pentru cuvintele din fondul lexical de bază, și pentru
cele din masa a vocabularului), precizează valoarea substituentelor și funcția relaționalelor.
Structura etim ologică a vocabularului românesc se prezintă în felul următor:
 elemente romanice – 71,66%, din care :
o 30,33 % – latinești moștenite
o 22,12 % – franceze
o 15,26 % – latinești savante
o 3,95 % – italiene
 formații interne – 3,91 % (cele mai multe fiind bazate pe etimoane latine)
 slave – total – 14,17 %, din care:
o 9,18 % – slavă veche
o 2,6 % – bulgărești
o 1,12 % – rusești
o 0,85 % – sârbo -croate
o 0,23 % – ucrainene
o 0,19 % – poloneze

 germane – 2,47 %
 neogrecești – 1,7 %
 traco -dace de substrat – 0,96 %
 maghiare – 1,43 %
 turcești – 0,73 %
 englezești – 0,07 % (în creștere)
 onomatopee – 0,19 %
 origine incertă – 2,71 % 8.
Potrivit unei statistici mai vechi , realizate de lingvistul Dimitrie Macrea, compoziția
etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate în DLRM9 („Dicționarul limbii
române moderne ”, publicat în 1958) se poate clasifica în 76 de grupe, dintre acestea doar 14
depășind procentul de 1 %: e lementele latine – 20,02 %, slave v echi – 7,98 %, bulgare –
1,78 %, bulgaro -sârbe – 1,51 %, turce ști – 3,62 %, maghiare – 2,17 %, neogrecești – 2,37 %,
franceze – 38,42 %, latine literare – 2,39 %, italiene – 1,72 %, germane – 1,77 %,
onomatopeice – 2,24 %, de origine nesigură – 2,73 %, de origine necunoscută – 5,58 %. Din
cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sunt primite direct din latină, iar 8.071 reprezintă
derivate pe teren românesc de la rădăcini aparțin ând cuvintelor moștenite din latină. Același
lingvist a realizat în 1942, o analiză statistică a poeziilor antume ale lui M. Eminescu.
Rezultatele acesteia evidențiază că e lementele latine reprezintă 48 % din vocabularul folosit
de poet, iar în circulație (sub raportul frecvenței) procentul cre ște la 83 %. Elementele slave
reprezintă 16,81 %, iar în circulație procentul este de numai 6,93 %10. Macrea a concluzionat
că fizionomia lexicală a limbii române este latină , într-o proporție care este asemănătoare cu
aceea a limbii franceze, după ce a comparat cu examinarea sta tistică al vocabularului poetului
Paul Verlaine.

1.7.Variante nonconvenționale de limbaj ale elevilor în gimnaziu: familiar, argotic
,jargonul, termeni vulgari

Stilul colocvial este folosit în relațiile interpe rsonale în planul vieții cotidi ene. Se
caracterizează prin folosirea unor elemente suprasegmentale (ton, gestică, mimică), a unor

8Sala, M. (coord.), Vocabularul reprezentativ al limbilor rom anice, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1988
9 Macrea , D. (coord.), Dicționarul limbii române moderne , București, Editura Academ iei, 1958
10 Macrea, D., Circulaț ia cuvintelor în limba română , Sibiu, Tipografia „Dacia Traiană”, p.42

elemente de argou sau jargon, a unor particularități de limbaj regionale sau socio –
profesionale, are o mare încărcătură afectivă și regulile gramaticale pot fi în cărcate.
Argoul reprezenta, până nu de mult, orice „limbaj special”11. Astfel, terminologiile diversel or
profesii erau puse alături de vorbirea argotică a elevilor, a studenților, hoților, a vagabonzilor .
Argoul reprezintă de fapt vorbirea specială a un or grupuri sociale determinate, precum soldați,
studenți, artiști, elevi, un limbaj codificat, înțeles numai de „inițiați”. Trebuie reținute caracterul
expresiv și criptic al acestui tip de limbaj, precum și ritmul său rapid de înnoire.
Unii termeni argoti ci provin din limba comună, dar vorbitorul le atribuie sensuri noi, care au
la bază, uneori, comparația, sinonimia sau sinecdoca: bostan sau dovleac pentru ,,cap” , patefon
pentru ,,soacră ”, clănțău pentru ,,avocat” (care vorbește mult) , spital pentru ,,carceră ” , borș pentru
,,sânge ”, a da o gaură pentru ,,a face o spargere ”, boboc pentru ,,student în anul I ” .
Alți termeni provin din graiurile regionale sau s unt împrumutați din alte limbi: din cea
țigănească: gagică pentru ,,iubită ” , mișto pentru „frumos”, a ciordi pentru ,, a fura ” a hali pentru ,, a
mânca ” , din germană : vacs pentru ,, lucru fără valoare ”, caput pentru ,, distrus, zdrobit ” , din rusă:
balșoi pentru ,,mare ” , din engleză: bișniță pentru ,, afacere ” etc.
Argoul elevilor și c el al studenților sunt bine reprezentate în limbă . La aceștia , folosirea
argoului este explicată prin adolescență, vârstă caracterizată printr -o anumită atitudine de frondă, de
emancipare, de refuzare a convențiilor (în comportament, în îmbrăcăminte, în gândire, în vorbire).
Termeni argotici legați de școală: : a chiuli, a freca (,,a-l asculta pe un elev mult și din toată
materia”) , fițuică, fereastră , șase, scaun, tocilar , bac, bio , dirigul, diriga , info, profu, mate , diru
(,,directorul”),
Exemple specifice pentru argoul studenților: babac , boboc, plopist, a fi în plop, blatist .
Ambele categorii de tineri folosesc însă termeni precum. baftă, belea, beton, cafteală, haleală,
gagică, gagiu, a se înțoli, mișto, marfă, nașpa, nasol, pileală, praști e, bazat (,,cu situație materială
bună”), mortal, meseriaș, ratat, praf, rupt etc.
Și în cazul jargonului vorbim tot despre un limbaj specific anumitor categorii sociale, dar care
reflectă dorința celor care îl vorbesc de a se diferenția de masa mare a vorbitorilor. Se caracterizează
prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi.
Identificăm, în evoluția limbii române, două tipuri de jargon, grecizant și franțuzit, iar în prezent se
remarcă tendința de a fol osi în exces termeni provenind din limba engleză.

11 Iordan, I., Stilistica limbi române , Editura Științifică, București, 1975, p.307

Capitolul al II -lea
Sistemul de formare a cuvintelor

Înregistrator sensibil al prefacerilor sociale, al dezvoltării culturii și tehnicii, vocabularul
se înnoiește permanent. Omul civilizației moderne, cu o gândire complexă și cu necesități de
exprimare variată, are nevoie de un vocabular diversificat, apt să răspundă acestei explozii
informaționale înregistrate în perioada actuală.
Există două căi de îmbogățire a vocabularului unei limbi:
a) calea inter nă;
b) calea externă.
Îmbogățirea vocabularului pe cale internă se realizează prin următoar ele procedee:
– principale
– secundare;
– mixte.
Procedeele principale de formare a cuvintelor în limba română sunt:
– derivarea;
– compunerea;
– conversiunea (schim barea clasei gramaticale).
Procedeele secundare de îmbogățire a vocabularului sunt::
– scurtarea cuvintelor;
– contaminarea;
– reduplicarea.
Scurtarea sau trunchierea cuvintelor se datorează grabei în rostirea unor cuvinte mai
lungi. În afară de des folositele: profu, profa, mate, diriga (pentru: profesorul, profesoara,
diriginta, matematica ), se întrebuințează fragmentele de cuvinte, în specia l, de neologisme.
De exemplu: trafic ae ro(nauti c), atelier auto(mobile).
Prin trunchiere se obțin și noi prenume: (Corne)Lia, (Olim)Pia, Teo(dor).
Procedeul obținerii unui nou cuvânt prin împletirea formelor a două cuvinte se numește
contaminare: cocor + stârc = cocostârc, impuls + bold = imbold, cazarmă echipament =
cazarmament.
Reduplicarea sau repetarea aceleiași silabe apare în formarea unor onomatopee: cu -cu!,
hi-hi!, ronț -ronț, precum și a unor prenume ( Coco, Fifi, Gigi, Lili ).

Procedeele mixte sunt acelea care folosesc cel puțin două din cele principale sau
secundare. Cuvântul obținut prin participarea la formarea lui a ambelor feluri de derivare
progresivă (și cu sufixe, și cu prefixe) sau și a derivării, și a compunerii poartă numele de
derivare p arasintetică.
Se întâlnesc următoarele tipuri:
a) formații cu prefixe și sufixe: conlocuitor (con + locui + tor), neidentificabil (ne +
identific + abil);
b) formații prin derivare și compunere: antonpannesc (Anton Pann + esc), răsalalăieri
(răs + alaltă + ieri);
c) formații din derivate regresive și sufixe: aerodinamism (aerodinam + ism), cântuleț
(cânt + uleț).

2.1 Derivarea

Derivarea constă în adăugarea unor particule la sfârșitul sau a începutul cuvintelor
existente.
Particulele care se adaugă la sfâr șitul cuvintelor se numesc sufixe. Ele se alipesc la
sfârșitul unui cuvânt după ce se îndepărtează din acesta desinențele; de exemplu, din pasăre,
ca să putem forma păsărică, trebuie să se dea la o parte -e, apoi să se adauge sufixul –ică; de
la a cânta , ca să formăm cântăreț, trebuie întâi eliminat –a și apoi adăugat sufixul –ăreț.
Cuvântul din care s -au eliminat desinențele se numește tema derivatului. Tema lui
păsărică este, prin urmare, păsăr -, iar cuvântul de bază , pasăre . Tema lui cântăreț este cânt-,
iar cuvântul de bază, cânta .
Există și particule ca re se așază înaintea cuvântului de bază spre a forma un no u cuvânt.
Ele se numesc prefixe; de exemplu particula stră-, pusă înaintea verbului bate, dă naștere
verbului străbate .
Prefixele nu impun eli minarea desinențelor și nici nu schimbă o parte de vorbire în alta.
Astfel, descânta , format de la cânta , are prefixul des-, după cum îl are și descântec de la
cântec . În amândouă se păstrează partea de vorbire reprezentată de cuvântul de bază. Nici în
dezmorți situația nu e alta, pentru că, pe de o parte, avem pe amorți și nu e sigur că dezmorți
nu s-a format prin asemănare cu amorți care este pentru limba română contemporană cuvânt
de bază, dar chiar dacă s -ar fi pornit de la mort pentru dezmorți , ceea ce este greu de crezut,
având în vedere sensul lui dezmorți , tot ar trebui să admitem că –i a acționat în cazul de față
ca un sufix, fără de care verbul în discuție nu ar fi putut să apară.

Între altele, aceasta este și cauza pentru care unii consid eră că prefixele nu fac parte din
sistemul derivării, ci al compunerii sau că reprezintă o categorie parte.
Compunerea este reunirea într -un singur cuvânt a două sau mai multe cuvinte existente,
ca în tustrei din toți + trei , cuminte din cu + minte , deocam dată din de + o + cam + dată ,
binecuvânta din bine + cuvânta , sare-de-lămâie .
Derivarea cu sufixe este denumită adesea și derivare proprie, pentru a fi deosebită de
două modalități asemănătoare, dar în care nu se mai recurge deloc la sufixe și, cu toate
acestea, se formează cuvinte noi. Prima modalitate, cunoscută sub numele de conversiune,
constă în trecerea unei părți de vorbire din clasa în care se află de obicei în altă clasă. Când,
de exemplu, adverbul bine apare în enunțuri ca: I -am făcut un mare bin e., se vede clar că el a
fost transformat în substantiv și putem spune că în limba română există un substantiv bine,
alături de adverbul omonim. Tot astfel în propoziția El lucrează frumos ., adjectivul frumos nu
mai este adjectiv, ci adverb. Ar trebui deci să înregistrăm două cuvinte frumos , un adjectiv și
un adverb omonim. Cum însă cea mai mare parte a adjectivelor românești pot funcționa și ca
adverbe, în dicționare nu se înscriu două cuvinte frumos sau două cuvinte bine, ci se fac
numai mențiunile de tre cere. În principiu, orice parte de vorbire își schimbă calitatea prin
procedeul discutat mai sus, dar nu oricum. Trecerea unor interjecții, ca hai!, iată! la verbe sau
substantivizarea altora (ofuri ) este excepțională, pe când transformarea adjectivelor în adverbe
sau în substantive este curentă, după cum curentă este și substantivizarea infinitivului lung, ca
intrare, ieșire, mâncare , a supinului fumatul (oprit), adjectivizarea participiilor.
A doua modalitate, numită derivare regresivă, este caracterizată prin aceea că dă naștere
la cuvinte noi prin îndepărtarea sufixelor din cuvântul de bază. Așa s -au petrecut lucrurile cu
plac ( a fi pe placul cuiva) , un derivat de la verbul corespunzător, cu auz (are auzul fin), de la
a auzi , cu zbor, de la a zbura , și chiar cu fugă, de la a fugi , unde apare –ă, dar ca desinență.
Derivatul care conține un sufix se distinge relativ ușor de cuvântul de bază; de exemplu,
ascultător provine din asculta , degetar din deget, însurățel din însurat .
Sunt însă derivate la care recunoașterea cuvântului de bază prezintă dificultăți, precum:
a) baza nu mai este în uz.
Adverbul pieziș este derivat dintr -un substantiv, piez, atesta t numai în expresia în piez ,
„cruciș”. Verbul pomeni derivă din pomană , cu sensul primitiv ieșit din uz de amintire .
Substantivul făptură provin e din vechiul participiu fapt al lui a face , frecvent în limba veche.
b) baza există numai regional.

Substantivul brutar are la bază pe brut, „pâine”, regionalism din Transilvania, unde a
fost împrumutat din graiurile săs ești, termenul german fiind Brot. Adjectivul morocănos are la
bază verbul morocăni , utilizat numai regional.
c) baza nu se poate identifica î n limba română.
Mămular, „negustor de mărunț ișuri”, de exemplu, este un derivat clar cu sufixul –ar.
Baza lui ar trebui să fie mamul , dar ea nu este atestată în limba română. O găsim în limba
trucă însă, unde înseamnă obiect (mărunt) fabricat . Fără îndoială că mămular are legătură cu
turcescul mamul , dar mai mult nu se poate spune, de vreme ce nu știm dacă mamul a existat
vreodată în limba română.
d) baza există, dar derivatul prezintă o caracteristică formală care exclude posibilitatea
formării lui în limba română.
Adjectivul virtuos, de exemplu, nu se explică prin simpla asociere a sufixului –os, cu
tema din virtute , cum se întâmplă în derivate ca bățos, colțos, dințos . Virtuos este format după
francezul virtueux .
e) baza există, dar derivatul prezintă o caracteristică de conținut care exclude
posibilitatea formării lui integral în românește.
Verbul înrâuri , de exemplu, este în aparență un derivat de la râu(ri), dar formativul în-
nu poate da lui î nrâuri sensul de influență , căci în- introduce în d erivat ideea de a face ceva să
devină (ca) baza . În fapt, înrâuri este o copie – un calc al germanului beeinflussen , în care
fluss = râu, iar bein-(be)ein corespunde în linii general lui în- din limba română.
f) baza nu este forma -tip a cuvântului, ci una din formele lui de flexiune.
Utilizarea unei for me din flexiunea cuvântului de bază ca punct de plecare pentru un
derivat are mai multe aspecte. Dintre ele, cel mai important este fără îndoială precizarea
gramaticală a locului deținut de forma în discuție. Cum însă în limba română, formele de
flexiune n u pot proveni ca bază a derivării decât de la substantive, adjective sau de la verbe și
cu titlu excepțional de la pronume, rămâne de rezolvat numai situația temelor de singular, de
plural și de caz oblic pentru substantive și a temelor de infinitiv, perfe ct și gerunziu pentru
verbe.
Majoritatea derivatelor au la bază tema de singular a substantivului.
Următoarele au însă tema de plural:
colțuros „care are colțuri”
mofturos „care are mofturi”
noduros „care are noduri”
preoțime „totalitatea preoților”

țărmuri „a se delimita, a se învecina” (despre ținuturi, regiuni geografice)
Situația se prezintă întrucâtva diferit la verbe.
În cazul de mai jos, derivatul păstrează sensul gramatical al temei:
infinitiv participiu gerunziu
amețeală coptură amețitor
frângere frântură cocător
mulgere mulsoare crezământ
rupere ninsoare crezare
spargere ruptură mulgător
tragere spărtură spărgător
vedere trăsură trăgător
vânzător vânzare văzător
În mai multe derivate din tema participiului apare ideea de rezultat al acțiunii verbului;
de exemplu, coptură, „ceea ce a rezultat din infectarea unei bube, unei răni”, frântură –
„ceea ce a rezultat din frângerea unui obiect” .
În conținutul derivatelor din tema gerunziului, domină id eea de acțiune în curs: arzător
– „care arde”, amețitor – „care amețește”, crezământ –„ceea ce se crede”, vânzare –
„faptul de a vinde”.
g) baza însăși este un derivat.
Într-un substantiv ca butoiaș se recunoaște formativul –aș, atașat la o temă care este ea
însăși derivată: bute (+ oi), tutungereasă derivă din tutungerie , care este la rândul lui, derivat
din tutungiu , iar în acesta este vizibilă combinația tutun + giu .
h) baza este un compus .
Caz mai rar în limba română, derivarea de la un compus se întâlnește în întruni, a cărui
bază este într(-un); mărinimos derivă de la mărinimie (mare + inimă + ie).
Formativele sunt sufixele și prefixele lexicale. Unii au introdus în această serie și
interfixe le.
Pentru formative se întrebuințează termenul de afix, care, cuprinzând însă și morfeme
auxiliare, trebuie evitat într -o discuție ca cea de față.
Sufixul lexical reprezintă deci particula plasată la sfârșitul unei teme (în continuare a
acesteia ) și care are capac itatea de a forma un nou cuvânt de la tema în cauză. Această
capacitate se datorează sensului sufixului.
Sufixul –iu, de exemplu, indică î n gălbiu, verziu, vinețiu aproximarea de culoare,
cuvintele enumerate însemnând „cam galben (verde, vânăt)”.

În derivatele de la aceste baze, în cafeniu, castaniu, vioriu același sufix exprimă
echivalența de culoare, cafeniu fiind (egal cu) „ de culoarea cafelei ”, castaniu – „de culoarea
castanei”, vioriu – „de culoarea viorelei”.
Atât aproximarea, cât și echiva lența cromatică fac parte integrantă din –iu, ceea ce arată
cât se poate de simplu că sensul unui sufix este din principiu abstract. Gradul în care se
manifestă acest caracter abstract nu se poate măsura cu pr ecizie.
Sufixul lexical se deosebește de desine nțe și de sufixele gramaticale prin calitatea lui de
a produce cuvinte noi, căci celela lte două categorii nu pot face cest lucru. Există însă un
domeniu în care sufixele lexicale par a se suprapune cu cele gramaticale, domeniul așa –
numitei moțiuni, de unde și considerarea unor sufixe drept moționale, de exemplu –oi din
rățoi , fiindcă formează mascu linul de la rață. Același lucru se poate spune și despre sufixele
de infinitiv, care au pentru acest mod, și calitatea de desinență.
Stabilirea claselor de sufix e lexicale se face în mod curent din două puncte de vedere:
după rezultatul morfologic al atașării sufixului la temă și după rezultatul semantic (înțelesul
derivatului).
După primul dintre criteriile de mai sus, sufixele se grupează, printr -o evaluare mai
strânsă, în patru categorii și, printr -una mai largă, în șapte.
După evaluarea mai strânsă avem:
1. sufix e substantivale (rezultatul este un substantiv)
– a: bucătar, cuibar, fierar, furnicar, lăptar, strungar;
– easă: generăleasă, lăpt ăreasă, l enjereasă, mireasă, tutungereasă;
– ime: acrime, cruzime, junime, muncitorime; prospețime;
– iță: bădiță, casieriță, fetiță, lădiță, oiță, zidăriță;
– uș: culcuș, gălbenuș, urcuș, vițeluș;
2. sufixe adjectivale (rezultatul este un adjectiv):
– esc: bănesc, ceresc, mo ldovenesc, oltenesc, românesc, pământesc;
– iu: albăstriu, argintiu, auriu, ruginiu, vișiniu;
– os: băț os, câinos, dureros, furios, păros, spătos, leșios;
3. sufixe verbale (rezultatul este un verb):
– a: aiura, brăzda, înflora, înspica, purica;
– i: dibăci, înflori, îngălbeni, mahmuri;
– iza: mușamaliza, orășeniza, româniza;
– ui: biciui, chinui, drăcui, drămui, împrejmui;
4. sufixe adverbiale (rezultatul este un adverb):

– ește: bărbătește, prietenește, românește, vitejește;
– iș: cruciș, furiș, piep tiș.
După evaluarea mai largă, apar în plus:
1. sufixe pronominale (rezultatul este un pronume):
– uță: mătăluță;
– ică: mătălică;
2. sufixe care formează numerale:
– ime: doime, șesime, zecime ;
3. sufixe care formează interjecții:
– ică: aolică!
Sufixele prezintă o serie de caracteristici semantice foarte asemănătoare cu cele ale
cuvintelor, fiind și ele polisemantice, omonime, sinonime și antonim e, dar într -un mod
întrucâtva diferit. Astfel, sufixul –tor are polisemie – la prima vedere indiscutabilă – în cele
șase valori ale sal e reprodus e mai jos:
1. ca adjectival, indicând o însușire dedusă din verbul de bază: apăsător, -toare, „care
apasă”; înfiorător, -toare, „care produce fiori”, mângâietor, -toare, „care mângâie” ;
2. ca substantival, formând nume de agent: croitor, desenator, încasator, scriitor ;
3. ca substantival, formând nume de instrumente: stingător, ascuțitoare, strecurătoare,
treierătoare;
4. ca substantival, formând nume de plante: plesnitoar e, sunătoare ;
5. ca substantival, formând nume de animale: ciocănitoare, lipitoare, privighetoare ;
6. ca substantival, formând nume abstracte: însurătoare, măsurătoare, numărătoare,
sărbătoare.
Sufixele sunt și sinonime. Același –tor este sinonim cu –ar din cuvinte ca: berar,
cizmar, dogar, fierar, cu –aș din arcaș, căruțaș, poștaș , cu –giu din țambalagiu , cu –uș din
cărăuș și cu –ist din fochist sau vardist , dar numai în măsura în care aceste sufixe sunt nume
de agent.
Sinonimia sufixelor se rezumă deci și ea la semnificațiile globale ale derivatelor.
Și omonimia sufixelor este mai slabă decât cea a cuvintelor. În exemplele: ciocănaș –
„ciocan mic” și ciocănaș – „muncitor din saline care sparge sare cu ciocanul ”, primul –aș
este diminutival, iar al doilea exprimă ideea de agent.
Antonimia sufixelor nu ridică probleme speciale.
Pe lângă fenomenele semantice arătate, sufixele capătă și alte valori datorate relațiilor
dintre derivate și obiectele denumite, sau dintre elementel e contextului lingvistic propriu -zis.

Astfel, augmentativele introduc adesea o nuanță semantică depreciativă, în timp ce
diminutivele introduc una opusă, de mângâiere, de simpatie.
Clasele semantice ale sufixelor se întemeiază pe interpretarea valorii d erivatului. În
funcție de semnificația lui particulară rezultată din raportarea lui la obiectul denumit se
stabilește și valoarea sufixului.
Astfel întâlnim:
1) sufixe augmentative – care arată că obiectul denumit este mai mare decât de obicei:
– andru (copi landru, băiețandru), -an (băietan, grăsan, sărăcan) și –oi (-oaie) (băiețoi,
căciuloi);
2) sufixe diminutivale – care arată că obiectul denumit este mai mic decât de obicei: -aș
(copilaș, fecioraș, trandafiraș), -el, -ea (berbecel, ciobănel, norocel, mitit ea, frumșea,
ușurea), -ic, -ică (legăturică, nepoțică, nevestică, pielicică), -ior, -ioară (bălă ior, obrăjor,
albior, oglinjoară, frunzișoară, țărișoară ), -iță (albiniță, odăiță, turtiță, tigăiță), -uc (-ug)
(-ugă) (lanțug, năsuc, pătuc, sătuc, mămucă) , -uș, -ușă (cățeluș, cerceluș, măgăruș,
urechiușă, mielușă), uț, -uță (acuț, firuț, gărduț, măicuță, liniuță, perdeluță, săbiuță), -uleț
(cerculeț, cornuleț, geruleț, săculeț, vântuleț);
3) sufixe pentru denumirea agentului: -ar (acar, dogar, olar, oțelar, tâmplar, stegar), –
aș (arcaș, birfaș, făptaș, nuntaș, pușcaș), -easă (bucătăreasă, lenjereasă, spălătoreasă), -eț.
–eață (petrecăreț, plimbăreț, vorbăreț, zâmbăreață), -giu (camionagiu, cusurgiu, mahalagiu,
reclamagiu), -ist, -istă (căminist, norm alist, modistă, junimist, rapidist), -tor, -toare
(apărător, băutor, judecător, țesător, vrăjitoare);
4) sufixe pentru denumirea însușirilor obiectelor: -al, -ală (vamal, săptămânal), -ar,
-ară (fugar, muscular), -aș, -așă (fruntaș, mărginaș), -at, -ată (inelat, moțat), -bil, –bilă
(atacabil, demascabil), -esc, -ească (armenesc, tineresc), -eț, -ăreț, -ăreață (băgăreț,
certăreț), -ist, -istă (microbist, ceferist), -iu, -ie (auriu, portocaliu, rubiniu), -os (-ios, -cios, –
oasă, -ioasă, -cioasă) (arțăgo s, geros, lucios, mintos), -tor, -toare (ascultător, grăitor,
iubitoare, triumfătoare);
5) sufixe pentru denumirea plantelor și animalelor:
a) nume de plante: -aș (toporaș, ciucuraș), -el, -ea (albăstrea, mărgăritărel, stânjenel,
zorea), -ică (răchițică, v ulturică), -ior ( -cior, -sor, -ioară, -cioară, -șoară) (cimbrișor,
grâușor), -uță (feriguță, părăluță, urzicuță), -iță (albăstriță, crăiță, garofiță), -uș (cerceluș,
păiuș), -uleț (pufuleț), -ariță (măseraliță, inaliță), -ar (gogoșar), -iș (brădiș), -oi (păpușoi),
-easă (cârciumăreasă);

b) nume de animale: -ar (viespar), -aș (prunduraș), -ean(că) (dumbrăveancă), -el
(pescărel), -oi (pițigoi), -ior (domnișor), -iță (inăriță, pescăriță), -tor (-toare) (ciocănitoare,
privighetoare), -uș(ă) (p escăruș, țig ănuș);
6) sufixe p entru denumirea instrumentelor: -ar (alfabetar, cenușar, florar, porumbar),
-niță (botniță, zaharniță, paporniță), -tor (-toare) (încălțător, răcitor, trăgător, afumătoare,
clocitoare, secerătoare),
7) sufixe pentru denumiri abstracte: -are (adunare, afectare, evacuare, fecundare,
sărutare), -ere (adi ere, părere, plângere, ședere, tăcere, vedere), -ire (acoperire, ciocnire,
economisire, lămurire, vorbire), -ătate (bunătate, noutate, vietate), -eală (acre ală, bârfeală,
dădăceală, găteală, hoinăreală), -ie (boierie, robie, sclavie), -ărie (dulcegărie, me schinărie),
-anță ( -ință) (dorință, voință, obișnuință, cutezanță, siguranță), -ime (acrime, grăsime, iu țime,
micime), -ism (afacerism, gândirism, hulig anism, poporanism, trăirism), -ură (acritură,
ieșitură, secătură, vechitură);
8) sufixe pentru denumirea unei colectivități: -ărie (ierbărie, rufărie), -ăraie (apăraie,
fumăraie), -et (alunet, figet, tineret, puiet), -ime ( boierime, dăscălime, școlărime), -iș (alu niș,
desiș, ulmiș, zmeuriș), -iște (aluniște, goruniște, rariște);
9) sufixe care implică ideea de loc : -ie (benzinărie, gogoșărie) , -iș (aluniș, mestecăniș),
-et (nucet), -ean (muntean, ardelean, craiovean, brașovean);
10) sufixe pentru indicarea modalității: -ește (armenește, copilărește, românește,
voinicește), -esc (copilăresc, tiner esc, nebunesc, omenesc), -iș (pieziș, pieptiș, furiș), -mente
(actualmente, singularmente);
11) sufixe pentru nume proprii de familie: -escu ( Popescu, Adamescu, Fil ipescu), -eanu
(Câmpeanu, Bârlădeanu), -iu (M anoliu, Eftimiu) .
Față de numărul, de varietatea și de complexitatea sufixelor, prefixele productive
propriu -zise sunt, în limba română, mai puține și mai unitare.
Ele pot fi clasificate astfel:
1) prefixe priva tive: des- (dez-) (descălța, desface, dezlega, dezmorți), de – (deșuruba,
deșira, desăra);
2) prefixe negative: ne- (nedescoperit, neînțeles, necinstit, nefumător);
3) prefixe delocutive: în- (îm-) (încolăci, îngălbeni, îmbelșugat, îmbătrâni), de –
(deosebi, dedulci, deochea) ;
4)prefixe iterative: răs- (răz-) (răscunoscut, răsciti), re – (reînarma, reprimi, reafla,
readormi, regăsi).

Un alt tip de derivare este cea regresivă. Ea este o anal ogie din care rezultă un cuvânt
nou, caracterizat prin faptul că are înfățișarea unui termen de bază, deși el este d erivat.
Contradicția dintre aparențe și realitate este greu de desco perit în planul sincronic al limbii.
Pentru clarificare, trebuie să se recur gă la istorie. Procedeu este productiv și astăzi.
Exemple: derivate mai vechi: alint ˂ alinta, câștig ˂ câștiga, desfăt ˂ desfăta, jur ˂
jura; derivate mai noi: aerodinam ˂ aerodinamic, transla ˂ translaț ie, furniza ˂ furnizor .

2.2. Compunerea

Compunerea, celălalt procedeu de formare a noi cuvinte, este reunirea a două sau mai
multe cuvinte într -o unitate lexicală nouă.
Condițiile pe care nou a unitate trebuie să le îndeplinească sunt aceleași cu cele cerute
unui cuvânt de bază sau unui derivat.
La prima vedere, determinarea calității de compus este foarte simplă. Piatră -vânătă , de
exemplu, este un compus, fiindcă denumește sulfatul de cupru, fiindcă nu permite deplasarea
sau dislocarea termenilor componenți, fiindcă se supune regulilor morfologic e și sintactice ale
limbii române. La fel, sare-de-lămâie , numele comun și popular al acidului tartric sub forma
utilizată în arta culinară, este tot un compus, deci și el răspunde la condițiile amintite.
Compunerea pune deci trei feluri de probleme de ana liză:
a) probleme semantice;
b) probleme de comportare morfologică;
c) probleme de sintaxă, privind atât relațiile dintre elementele compusului, cât și relațiile
dintre el și contextele în care intră.
a) Nu este întotdeauna ușor să se caracterizeze unitate a denumită de două sau mai multe
cuvinte combinate într -unul singur. Este, de exemplu, motanul încălțat din basme un cuvânt
compus sau o reuniune lexicală accidentală și liberă? Dintr -un punct de vedere, acela al
personajului din compozițiile literare, num ele lui ar putea fi considerat o unitate semantică și
ar părea – în situația particulară amintită – un cuvânt compus, dar, în afara acestei situați i,
ipoteza nu se confirmă. De notat , de altminteri, că motan încălțat permite introducerea între
primul și al doilea termen a unor determinative ca: cel, acesta, acela , care îi desființează
calitatea de compus.
Dar dacă acest caz se rezolvă relativ simplu, combinația șoricar -încălț at, numele unei
păsări răpitoare , nu arată prin ea însăși dacă este sau nu un compus și trebuie să recurgem la
un nomenclator de specialitate spre a vedea dacă pasărea astfel numită este sau nu o specie de

șoricar. Cum așa stau lucrurile, unitatea și specificul referentului sunt determinate, deci Buteo
lagopus are, în românește, în limbajul specialiștilor, un nume compus: șoricar -încălțat . În
afara limbajului lor este greu să ne pronunțăm, fiindcă, popular , păsărilor cu pene pe gheare li
se spune în mod curent încălțate (porumbel încălțat, găină înc ălțată) . Două lucruri s -ar
cuveni reținute: primul – precizarea raportului dintre denumirea alcătuită din mai mulți
termeni și referent nu se rezolvă numai prin datele limbii; al doilea – două sau mai multe
combinații cu structuri formale identice pot să n u fie identice semantic și una să constituie un
cuvânt compus, iar cealaltă un grup sintactic oarecare.
b) Comportarea morfologică a unui compus depinde de poziția elementelor morfologice
alcătuitoare, fiind aproape de la sine înțeles că atunci când, de ex emplu, într -un substantiv
compus, unul dintre elementele lui – de obice i cel de -al doilea – se află în genitiv (articulat),
genitivul și dativul întregului nu se mai redau decât prin primul termen, de exe mplu, Calea-
Robilor devine potrivit acestei reguli, Căii–Robilor . Dacă însă ambii termeni suportă
flexiunea, faptul este marcat la amândoi; de exemplu, Valea –Roșie devine Văii–Roșii . Regulii
acesteia i se o pune adesea tendința de păstrare a formei -tip. De aceea, compusele ca vorbă –
lungă nu au, practic vorbi nd, flexiune. Cauza pare a fi contradicția d intre unitatea conceptuală
și riscul de o desființa prin modificări morfologice care ar reintroduce pe vorbă -lungă în seria
substantivelor comune urmate de un adjectiv și ar masca faptul că termenul denumește o ființă
umană (bărbat sau femeie), vorbei -lungi . În situația aceasta sunt și alte compuse, mai cu
seamă cele care conțin un complement: papă -lapte, încurcă -lume .
c) Relațiile sintactice dintre termenii compuselor sunt parataxa și subordonarea
(hipotaxa), cu tot ce aduc cele două fenomene în diverse construcții sintactice. Parataxa
caracterizează compunerea savantă, hipotaxa pe cea populară. Prin parataxă se adaptează
cuvintele compuse din alte limbi. Hipotaxa reprezintă în esență o izolare de construcții
sintactice cărora li se atribuie calitatea de părți de vorbire, cel mai des substantiv, prin
determinări corespunzătoare ( un coate -goale, acest mațe -fripte ).
Compunerea sistematică se întâlnește în limbajul popular numai la nume de plante, de
păsări, de insec te, la toponime, unde se s imte necesitatea diferențierii speciilor, a localităților
prin denumirea fiecăreia.
Compunerea prin subordonare cuprinde:
1. Subordonare atributivă (atributul este adjectiv, rezultatul substantiv).
Exemple: bot-gros, coate -goale, mână -spartă, Satul -Nou, V alea-Călugărească .
Atributul este substantiv în genitiv: Muma -Pădurii, Calea -Laptelui, boala -copiilor,
calul -dracului, traista -ciobanului.

Atributu l este substantiv în acuzativ cu prepoziție: apă-de-plum b, floare -de-colț, șarpe –
cu-clopoței, Baia -de-Aramă, Coțofenii -din-Dos.
2. Compusul – substantiv conține un complement, direct sau circumstanțial.
Compusele în care al doilea element este un complement direct sau circumstanțial sunt
în realitate izolări, deci nu au o structură care s ă servească prin analogie la formarea unor
cuvinte noi de același tip, în mod frecvent și organizat. Ele se și comportă din punct de vedere
morfologic într -un mod propriu, neavând de fapt flexiune.
Compusul – substantiv – este izolarea unui verb urmat de u n complement direct: bate-
poduri, fluieră -vânt, încurcă -lume, papă -tot, zgârie -brânză.
Foarte rar, complementul precede: gură -cască .
Compusul – substantiv – este izolarea unui verb urmat de un circumstanțial: ducă -se pe
pustii, vino -încoace , sau a unui adjectiv urmat de un circumstanțial: ieftin -la-mălai, rău -de-
lucru.
3. Compusul – adjectiv – este un adjectiv nume de culoare, urmat de un adjectiv.
Adjectivele nume de culori au două modalități de compunere:
a) termenul care denumește culoarea se combină cu închis sau deschis , aflate
întotdeauna în poziția a doua, sau
b) cu alt adjectiv din seria celor care denumesc o culoare.
Gradul de compunere este relativ, căci adjectivul purtător al determinării suportă
comparația: roșu mai închis, roșu foarte deschis, bleu mai deschis, verde -auriu .
4. Compusul – adjectiv – este izolarea unui adjectiv verbal precedat de un
circumstanțial.
Această categorie corespunde simetric substantivelor bună -credință, bunăvoie , fiind
formată ca și acestea dintr -un grup izolat, puțin productiv astăzi, a cărui origine trebuie
căutată în calcuri mai vechi. Circumstanțialul este la cele mai multe dintre ele adverbul bine:
binevenit, drept -credincios, răufăcător.
5. Compunerea numeralelor c ardinale
Numeralele cardinale sunt eterogene din punctul de vedere al compunerii. Seria de la 11
la 19 este alcătuită prin subord onare circumstanțială. Seri a zecilor de la 20 la 90 inclusiv este
formată prin subordonare atributivă. Numeralul care exprimă canti tatea zecilor ( trei, patru ,
este atributul lui zece). Numărarea cu unități de la 20 în sus este o coordonare.
Alături de compunerea prin subordonare, compunerea prin parataxă dă naștere în limba
română contemporană la substantive și adjective. Cele ma i multe au un model cu circulație

internațională largă și deci sunt adaptări, formații românești reprezentând copii ale
procedeului general.
Parataxa reproduce de obicei zona semantică de întreținere a conținutului cuvintelor
unite (de exemplu, pușcă -mitra lieră denumește un obiect, având caracteristicile ambelor
arme).
Locul termenilor dintr -un compus paratactic este adesea fix. Aceasta dovedește că, din
punct de vedere semantic, termenii unui compus nu îndeplinesc exact același rol. Dacă, de
exemplu, artist -cetățean este schimbat cu cetățean artist , i se desființează unitatea, căci
cetățean are altă semnificație în compus decât combinarea curentă.
Viața modernă, cu varietatea și complexitatea ei, cu numeroasele organizații și
organisme sociale, economi ce, politice, culturale, științifice, a dus și duce la apariția unor
denumiri adesea foarte lungi pentru aceste asociații, organizații, organisme. Pentru a face
economie, vorbitorii extrag părțile cele mai semnificative ale anumitor denumiri, le combină
și formează din ele un singur cuvânt, fiind bineînțeles mult mai comod să se spună
S.N.C. F.R., Agerpres. C.E.D.O.

2.3. Schimbarea clasei gramaticale

Spre deosebire de compunere sau derivare, schimbarea clasei gramaticale este un
procedeu prin excelență gra matical. În acest caz, formarea unui nou cuvânt se face prin simpla
trecere de la o parte de vorbire la alta.
Cel mai adesea, un adjectiv devin substantiv prin articulare ( albastrul cerului, frumosul
din artă).
Prin același procedeu al articulării se mai pot transforma în substantive unele adverbe
(binele, aproapele ), unele pronume ( eul) sau unele forme verbale nepersonale. Astfel,
substantivele abstracte mâncatul, spălatul, plimbatul, cititul provin din supinul verbelor
respective, tot așa cum un rănit, u n prăpădit (întrebuințate și ca adjective) provin din formele
de participi u ale verbelor a răni, a prăpădi . În general vorbind, ori de câte ori o parte de
vorbire capătă articol hotărât, nehotărât sau adjectival, ea se substantivizează.
Deosebit de intere santă este situația substantivelor care denumesc anotimpurile anului,
ca și a lui zi, noapte, dimineață, seară . Ori de câte ori sunt întrebuințate sub forma lor
articulată, astfel de substantive au valoare adverbială: Vara merg la mare.
Fenomenul schimbări i clasei gramaticale are forte multe aspecte . Dintre realizările lui
cele mai frecvente, e bine să fie reținute în special substantivizarea adjectivelor (prin

articulare), substantivizarea infinitivelor lungi ( mâncare, cântare, alergare, vedere ),
adjectivi zarea participiilor trecute ( ușă deschisă, lampă aprinsă ). Adjectivizarea gerunziului
este un alt aspect, dar în limba română se întâlnește destul de rar ( rană sângerândă, mână
tremurândă, lebădă murindă ). Concurate fiind, din ce în ce mai mult, de adjec tivele
participiale și de cele derivate cu sufixul –tor, majoritate gerunziilor adjectivizate au dispărut,
cu timpul, chi ar din stilul artistic, unde au apărut ele, în secolul al XIX -lea, apreciate fiind
pentru concizia lor și pentru că aduceau o notă inedită în tehnica poetică a vremii.