AMINTIRI DIN COPILĂRIE ION CREANGĂ Cuprins POVEȘTI Prefață la poveștile mele Soacra cu trei nurori Capra cu trei iezi Punguța cu doi bani Dănilă… [610465]

AMINTIRI DIN COPILĂRIE
ION CREANGĂ
Cuprins
POVEȘTI
Prefață la poveștile mele
Soacra cu trei nurori
Capra cu trei iezi
Punguța cu doi bani
Dănilă Prepeleac
Povestea porcului
Povestea lui Stan Pățitul
Povestea lui Harap-Alb
Fata babei și fata moșneagului
Ivan Turbincă
AMINTIRI DIN COPILĂRIE

POVESTIRI
Prostia omenească
Moș Nichifor Coțcariul
Povestea unui om leneș
Moș Ion Roată
Popa Duhu
Cinci pâini
Ioan Roată și Vodă Cuza
POVESTIRI DIDACTICE
Păcală
Inul și cămașa
Acul și barosul
Ursul păcălit de vulpe
P O V E Ș T I
PREFAȚĂ LA POVEȘTILE MELE
Iubite cititor.
Multe prostii vei fi citit, de când ești.
Citește, rogu-te, și aceste și pe unde-i vedea că nu-ți vin la socoteală, ia pana în mână și dă și tu
altceva mai bun

la iveală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut.
Autorul
SOACRA CU TREI NURORI
Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.
O răzeșie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe
păsări
alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci
lega paraua
cu zece noduri și tremura după ban.
Pentru a nu răzleți feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-
a stânga
celei bătrânești. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lângă
sine – în casa
bătrânească – și a nu orândui nimic pentru împărțeală până aproape de moartea sa. Așa făcu; și-i
râdea inima babei
de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele
nurori. Ba de
multe ori zicea în sine: – Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici
pas a ieși din
casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea – fie-i țărna ușoară! – așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu –
Dumnezeu să
mi-l ierte! – nu s-a putut plânge că l-am înșelat sau i-am risipit casa; … deși câteodată erau bănuiele…
și mă
probozea… dar acum s-au trecut toate!
Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și câștigau mulți bani. Celui mai mare îi venea vremea de
însurat, și
baba, simțind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă; și în cinci-șase sate, abia-abia putu nimeri

una după
placul ei: nu prea tânără, naltă și uscățivă, însă robace și supusă. Feciorul nu ieși din hotărârea
maică-sa, nunta se
făcu și baba își luă cămașa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie
să fie cu gura
mare și să tot cârtească de toate cele.
După ce s-a sfârșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi,
către seară,
baba începu să pună la cale viața nurori-sa. Pentru babă, sita nouă nu mai avea loc în cui. – De ce mi-
am făcut
clește? ca să nu mă ard, zicea ea. Apoi se suie iute în pod și coboară de acolo un știubei cu pene
rămase tocmai de
la răposata soacră-sa, niște chite de cânepă și vreo două dimerlii de păsat.
– Iată ce am gândit eu, noro, că poți lucra nopțile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub
pat, iar furca
după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; și când a veni barbatu-tău de la drum, vom
face plachie
cu costițe de porc, de cele afumate, din pod, și, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i
mai odihni, ia
furca în brâu, și până mâine dimineață să gătești fuioarele aceste de tors, penele de strujit și mălaiul
de pisat. Eu mă
las puțin, că mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastră. Dar tu să știi că eu dorm iepurește; și pe
lângă iști doi
ochi, mai am unul la ceafă, care șede purure deschis și cu care văd, și noaptea și ziua, tot ce se face
prin casă. Ai
înțeles ce ți-am spus?
– Da, mămucă. Numai ceva de mâncare…
– De mâncare? O ceapă, un usturoi ș-o bucată de mămăligă rece din poliță sunt destul pentru o
nevastă tânără ca
tine… Lapte, brânză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în târg ca să facem ceva parale; căci

casa s-a mai
îngreuiat cu un mâncău și eu nu vreau să-mi pierd comândul.
Apoi, când înseră, baba se culcă în pat, cu fața la perete, ca să n-o supere lumina de la opaiț, mai
dând a înțelege
nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndată, și habar n-avea de ce face noră-sa. Pe
când soacra
horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuși la strujit pene, acuși îmbăla tortul, acuși
pisa mălaiul și-l
vântura de buc. Și dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece și-și spăla fața, ca nu
cumva s-o vadă
neadormita soacră și să-i bănuiască. Așa se munci biata noră până după miezul nopții; dar, despre
ziuă, somnul o
doborî, și adormi și ea între pene, caiere, fusele cu tort și bucul de mălai. Baba, care se culcase odată
cu găinile, se
sculă cu noaptea-n cap și începu a trânti ș-a plesni prin casă, încât biata noră, care de-abia ațipise, de
voie, de
nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei și să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la
brazdă, și baba
era mulțumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăușii sosesc, și tânăra nevastă, văzându-și
bărbățelul, mai
uită din cele necazuri!
Nu trece mult, și baba pune la cale și pe feciorul cel mijlociu, și-și ia un suflet de noră întocmai după
chipul și
asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era mai în vârstă și ceva încrucișată, dar foc
de harnică.
După nuntă, feciorii se duc iarăși în cărăușie și nurorile rămân iar cu soacra acasă. După obicei, ea
le dă de lucru
cu măsură și, cum înserează, se culcă, spunând nurorilor să fie harnice și dându-le de grijă ca nu
cumva să adoarmă,
că le vede ochiul cel neadormit.

Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa cel atoatevăzător, și așa, una pe
alta se
îndemnau la treabă, și lucrul ieșea gârlă din mâinile lor. Iară soacra huzurea de bine.
Dar binele, câteodată, așteaptă și rău. Nu trece tocmai mult, și vine vremea de însurat și feciorului
cel mic. Baba
însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori… de aceea și chitise una de mai înainte.
Dar nu-i
totdeauna cum se chitește, ce-i și cum se nimerește. Într-o bună dimineață, feciorul mamei îi și aduce
o noră pe
cuptor. Baba se scarmănă pe cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face, și, de voie, de nevoie,
nunta s-a făcut, și
pace bună!
După nuntă, bărbații din nou se duc la treaba lor și nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăși le
dă de lucru
cu măsură și, cum vine seara, se culcă după obicei. Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără
codindu-se la treabă,
îi zic:
– Da nu te tot codi, că mămuca ne vede.
– Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm, și ea să doarmă?!
– Nu căuta că horăiește, zise cea mijlocie, mămuca are la ceafă un ochi neadormit, cu care vede tot ce
facem, ș –
apoi tu nu știi cine-i mămuca, n-ai mâncat niciodată moarea ei.
– La ceafă?… vede toate? n-am mâncat moarea ei?… Bine că mi-am adus aminte… Dar ce mâncăm
noi, fetelor
hăi?
– La, răbdări prăjite, dragă cumnățică… Iar dacă ești flămândă, ia și tu o bucată de mămăligă din
colțar și cu
niște ceapă și mănâncă.
– Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu n-a mâncat așa bucate! Da’ slănină nu-i în pod?

unt nu-i?
ouă nu sunt?
– Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt ale mămucăi. – Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ș-al
nostru și ce-i al
nostru e ș-al ei. Fetelor hăi! S-a trecut de șagă. Voi lucrați, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a
mâncării, știi colè,
ceva mai omenește; ș-acuși vă chem și pe voi.
– Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ziseră cele două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne
zvârlă baba pe
drum?
– Las’ dacă v-a durea capul! Când v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu
pentru toate.
– Apoi dar… dăă!… fă cum știi; numai să nu ne bagi și pe noi în belea.
– Hai, fetelor, tăceți, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, și mi-e dragă gâlceava. Și iese cântând:
Vai, săracul omul prost,
Bun odor la cas-a fost!
Nu trece nici un ceas la mijloc, ș-un cuptor de plăcinte, câțiva pui pârpâliți în frigare și prăjiți în unt,
o
străchinoaie de brânză cu smântână și mămăliguța erau gata. Apoi iute cheamă și pe celelalte două în
bordei, și se
pun la masă cu toatele.
– Hai, fetelor, mâncați bine și pe Domnul lăudați, că eu mă reped în cramă s-aduc și un cofăiel de
vin, ca să
meargă plăcintele aceste mai bine pe gât.
După ce-au mâncat ș-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura gârliciului:
Soacră, soacră, poamă acră,
De te-ai coace cât te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;

De te-ai coace toată toamna,
Ești mai acră decât coarna;
De te-ai coace-un an ș-o vară,
Tot ești acră și amară;
Ieși afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Șezi în unghi ca un junghi.
Ș-au mâncat, ș-au băut, ș-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.
Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. Iese afară speriată, dă încolo, dă pe
dincolo, și
când intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jeleau pe soacră-sa… Pene împrăștiate pe jos,
fărmături, blide
aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare!…
– Da’ ce-i acolo? strigă baba înspăimântată.
Nurorile atunci sar arse în picioare; și cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, și lasă capul
în jos de
rușine. Iar cea cu pricina răspunde:
– Da’ bine, mămucă, nu știi c-au venit tătuca și cu mămuca, și le-am făcut de mâncare, și le-am scos
un cofăiel
de vin, și de aceea ne-am chefăluit și noi oleacă. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.
– Și m-au văzut cuscrii cum dormeam? – D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!
– Ș-apoi de ce nu m-ați sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!
– D-apoi dă, mămucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi tot; și de aceea am gândit că ești mânioasă pe
tătuca și
pe mămuca, de nu te scoli. Și ei erau așa de mâhniți, de mai nu le-a ticnit mâncarea.
– Ei, lasă, ticăloaselor, că vă voi dobzăla eu de acum înainte!
Și de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. Când își aducea ea aminte de puicile cele

nadolence
și boghete, de vinișorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu munca ei, și c-au văzut-o cuscrii dormind
așa lăfăiată,
cum era, crăpa de ciudă și rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.
Se lehămetiseră până și cele două de gura cea rea a babei; și cea mai tânără găsi acum prilej să -i
facă pe obraz și
să orânduiască totodată și moștenirea babei prin o diată nemaipomenită până atunci, și iată cum:
– Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om
face toate
chipurile să scăpăm de hârca de babă.
– Ei, cum?
– Să faceți cum v-oi învăța eu, și habar să n-aveți. – Ce să facem? întrebă cea mai mare.
– Ia, să dăm busta în casă la babă, și tu s-o iei de cânepa dracului și s-o trăsnești cu capul de peretele
cel despre
răsărit, cât îi putea; tot așa să faci și tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ș-apoi ce i-oi mai
face și eu, veți
vedea voi.
– D-apoi când or veni ai noștri?
– Atunci, voi să vă faceți moarte-n păpușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu și cu
dânșii, și las’
dacă va fi ceva!…
Se înduplecară și cele două, intrară cu toatele în casă; luară pe babă de păr ș-o izbiră cu capul de
pereți până i-l
dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai șugubață decât cele două, trântește baba în mijlocul casei ș-o
frământă cu
picioarele, ș-o ghigosește ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură
cu sare și cu
piper, așa că limba îndată se umflă, și biata soacră nu mai putu zice nici cârc! și, slabă și stâlcită cum
era, căzu la

pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, așezară baba într-un așternut
curat, ca să-și
mai aducă aminte de când era mireasă; și după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de
pânză, a-și da
ghiont una alteia și a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre
găinile ori oaia
de dat peste groapă, despre strigoi și câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de
ajuns, ba și de
întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă.
Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!
Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârțâind niște care: bărbații veneau. Nevestele lor le ies
întru
întâmpinare și, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaților și încep a-i
lua cu vorba și a-
i dezmierda care de care mai măgulitor.
– Da’ ce face mămuca? întrebară cu toții deodată când dejugau boii.
– Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mămuca nu face bine ce face; are de gând să ne lase
sănătate,
sărmana.
– Cum? ziseră barbații înspăimântați, scăpând resteiele din mână.
– Cum? Ia, sunt vreo cinci-șase zile de când a fost să ducă vițeii la suhat, și un vânt rău pesemne a dat
peste
dânsa, sărmana!… ielele i-au luat gura și picioarele.
Fiii se reped atunci cu toții în casă la patul mâne-sa; dar biata babă era umflată cât o butie și nici nu
putea blești
măcar din gură; simțirea însă nu și-o pierduse de tot. Și, văzându-i, își mișcă puțin mâna și arătă la
nora cea mare și
la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie și peretele despre apus; pe urmă pe cea mai
tânără și jos în

mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puțin mâna spre gură și îndată căzu într-un leșin
grozav.
Toți plângeau și nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise,
prefăcându –
se că plânge și ea:
– Da’ nu înțelegeți ce vrea mămuca? – Nu, ziseră ei.
– Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel mare să ia locul și casa cea despre răsărit; cel
mijlociu,
cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.
– Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. Atunci ceilalți, nemaiavând încotro șovăi, diata
rămase
bună făcută.
Baba muri chiar în acea zi, și nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o
îngropară cu
cinste mare, și toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei
nurori și ziceau: –
Ferice de dânsa c-a murit, că știu că are cine-o boci!
CAPRA CU TREI IEZI
Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce
erau; iară cel
mic era harnic și cuminte. Vorba ceea: – Sunt cinci degete la o mână și nu seamănă toate unul cu altul.
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice:
– Dragii mamei copilași! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi încuieți
ușa după
mine, ascultați unul de altul, și să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu. Când voi
veni eu, am să

vă dau de știre, ca să mă cunoașteți, și am să vă spun așa:
Trei iezi cucuieți,
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ați ce-am spus eu?
– Da, mămucă, ziseră iezii.
– Pot să am nădejde în voi?
– Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieți, și ce-
am vorbit
odată vorbit rămâne.
– Dacă-i așa, apoi veniți să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămâneți cu
bine!
– Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, și Dumnezeu să-ți ajute ca să te întorni
cu bine și să
ne-aduci demâncare.
Apoi capra iese și se duce în treaba ei. Iar iezii închid ușa după dânsa și trag zăvorul. Dar vorba
veche: – Pereții
au urechi și ferestrele ochi. Un dușman de lup – ș-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei, care de mult
pândea

vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la peretele din dosul casei, când vorbea capra cu
dânșii.
– Bun! zise el în gândul său. Ia, acu mi-e timpul!… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa, halal
să-mi fie!
Știu că i-aș cârnosi și i-aș jumuli!
Cum zice, și vine la ușă: și cum vine, și începe:
Trei iezi cucuieți,
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Hai! deschideți cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
– Ia! băieți, zise cel mai mare, săriți și deschideți ușa, că vine mama cu demâncare.
– Sărăcuțul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi! Asta nu-
i mămuca.
Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar și puse să-i ascută limba și dinții, pentru a-și subția glasul,
ș-apoi,
întorcându-se, începu iar:
Trei iezi cucuieți,

Mamei ușa descuieți!…
– Ei, vedeți, zise iarăși cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? – Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi
cine-i dacă
nu-i ea?! Că doar și eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
– Bădică! bădică! zise iarăși cel mic. Ascultați-mă și pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ș-a
zice:
Deschideți ușa,
Că vine mătușa!
ș-atunci voi trebuie numaidecât să deschideți?
– D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi și s-a făcut oale și ulcioare, sărmana?
– Apoi, dă! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie
cap… Dacă
te-i potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid…
Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichici și cu nasul de funingine, tace
ca peștele
și tremură ca varga de frică. Dar frica-i din rai, sărmana! Asemene cel mijlociu, țuști! iute sub un
chersin: se-
nghemuiește acolo cum poate, tace ca pământul și-i tremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i
rușinoasă, da-i
sănătoasă!… Însă cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfârșit, trage zăvorul… Când
iaca!… ce să
vadă? Ș-apoi mai are când vedea?… căci lupului îi scăpărau ochii și-i sfârâia gâtlejul de flămând ce
era. Și, nici una,
nici două, haț! pe ied de gât, îi rătează capul pe loc și-l mănâncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți
părea că nici pe-o
măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr,
zicând:
– Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu? Parc-au intrat în
pământ…

Unde să fie, unde să fie? Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăieri!
– Mă!… că mare minune-i și asta!.. dar nici acasă n-am de coasă… ia să mai odihnesc oleacă aste
bătrânețe!
Apoi se îndoaie de șele cam cu greu, și se pune pe chersin. Și când s-a pus pe chersin, nu știu cum s-a
făcut, ori
că chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat… Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? – îl păștea
păcatul și-l
mânca spinarea, sărăcuțul!
– Să-ți fie de bine, nănașule!
– A!… ghidi! ghidi! ghiduși ce ești! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănășelul, să te pupe el!
Apoi ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește și pe acela de-i
merg
peticele!… Vorba ceea: – Că toată pasărea pe limba ei piere.
Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găsește nimic, căci
iedul cel
cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peștele în borș la foc. Dacă vede lupul și vede că nu mai
găsește nimic, își
pune în gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă
unge toți
pereții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum. Cum a ieșit
dușmanul din
casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap și a
plânge cu amar
după frățiorii săi.
– Drăguții mei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Și biata mamă nu știe de astă
mare urgie
ce-a venit pe capul ei!
Și bocește el și bocește până îl apucă leșin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, și ce-au căutat
pe nas le-a

dat.
Când jelea el așa, iaca și capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării și gâfuind. Și cum venea,
cât de colo
vede cele două capete, cu dinții rânjiți, în ferești.
– Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie și-mi râd înainte când mă văd!
Băieții mamei, băieți,
Frumușei și cucuieți!…
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece
prin vine,
picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, și ochii i se păinjinesc. Și ce era nu era a
bine!… Ea însă tot
merge pân’ la ușă, cum poate, crezând că părerea o înșală… și cum ajunge, și începe:
Trei iezi cucuieți,
Ușa mamei descuieți!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin – care acum era și cel dintâi și cel de pe urmă – sare iute și-i deschide ușa. Apoi
s-aruncă în
brațele mâne-sa și cu lacrimi de sânge începe a-i spune:

– Mămucă, mămucă, uite ce am pățit noi. Mare foc și potop au căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprin-de spaima și rămâne încremenită!… Dar mai pe
urmă,
îmbărbătându-se, și-a mai venit puțin în fire ș-a întrebat:
– Da’ ce-a fost aici, copile?
– Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă, n-a trecut tocmai mult și iaca cineva s-aude
bătând la ușă
și spunând:
Trei iezi cucuieți,
Mamei ușa descuieți…
– Și?…
– Și frate-meu cel mare, nătâng și neastâmpărat cum îl știi, fuga la ușă să deschidă.
– Ș-atunci?…
– Atunci, eu m-am vârât iute în horn, și frate-meu cel mijlociu sub chersin, iară cel mare, după cum îți
spun, se
dă cu nepăsare după ușă și trage zăvorul.
– Ș-atunci?…
– Atunci, grozăvie mare! Nănașul nostru și prietenul d-tale, cumătrul lup, se și arată în prag!
– Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a speria copilașii niciodată?
– Apoi dă, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieți!
– Ei las’ că l-oi învăța eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană, și c-o casă de copii, apoi trebuie
să-și bată joc
de casa mea? și pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată… Ticălosul și mangositul! Încă
se rânjea la
mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit
peste garduri
niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine ți-ai pus boii în plug? Apoi,
ține minte că ai

să-i scoți fără coarne!
– Of, mămucă, of! Mai bine taci și lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că știi că este o vorbă: – Nici pe
dracul să-l
vezi, da’ nici cruce să-ți faci!
– Ba nu, dragul mamei! – Că până la Dumnezeu, sfinții îți iau sufletul. Ș-apoi ține tu minte, copile, ce-
ți spun
eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’!… Numai tu, să nu cumva să te răsufli
cuiva, ca să
prindă el de veste.
Și de-atunci căuta și ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătru-său. Se pune ea pe gânduri și stă
în
cumpene, cum să dreagă și ce să-i facă?
– Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oi face eu cumătrului una de și-a
mușca labele!
Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădej-dea caprei.
– La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i de chip!… Ia, de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă,
cumătriță, că lupul
ți-a dat de lucru!
Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânecile, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face
ea sarmale,
face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple
groapa cu jăratic și
cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leasă de nuiele numai înținată și
niște frunzari
peste dânsa; peste frunzari toarnă țărna și peste țărnă așterne o rogojină. Apoi face un scăuieș de
ceară anume
pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă și se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și
să-l poftească la
praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de-o prăpastie grozavă și întunecoasă și pe-o
tihăraie dă cu

crucea peste lup.
– Bună vremea, cumătro! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici? – Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i
căutătura…
apoi
dă, nu știi d-ta că nevoia te duce pe unde nu ți-i voia? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine acasă în lipsa
mea, că știu că
mi-a făcut-o bună!
– Ce fel, cumătriță dragă?
– Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a crâmpoțit, de le-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai
fie cineva!
– Da’ nu mai spune, cumătră!
– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus către Domnul, și
datoria ne
face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de
cuviință să te
poftesc și pe d-ta, cumătre; ca să mă mai mângâi…
– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
– Te cred, cumătre, d-apoi, dă, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel-de-sus.
Apoi capra pornește înainte plângând, și lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge.
– Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ți-e mai drag în lume, tocmai de-aceea n-ai
parte…
– Apoi dă, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. Nu-ți face și d-ta atâta inimă rea,
că odată
avem să mergem cu toții acolo.
– Așa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici, de cruzi s-au mai dus!
– Apoi dă, cumătră, se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri.
– Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ți-ar fi? D-apoi așa?… – Doamne, cumătră, Doamne! Oi face și
eu ca

prostul…
Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l-am
întâlnit odată prin
zmeuriș; și mi-a spus că dacă-ai vrea d-ta să-i dai un băiat, să-l învețe cojocăria.
Și din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la cumătra!
– Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieșul și punându-l deasupra groapei cu pricina, șezi colè și să
ospătezi
oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină și i le pune dinainte. Atunci lupul nostru începe a mânca
hâlpov; și gogâlț,
gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.
– Dumnezeu să ierte pe cei răposați, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut!
Și cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieșul de ceară s-a topit, și leasa de
pe groapă
nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
– Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ți-ai pus în cârd? Capra ți-a venit de hac!
– Valeu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine!
– Ba nu, cumătre; c-așa mi-a ars și mie inima după iezișorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai
tineri; mie
însă-mi plac și de iști mai bătrâni, numai să fie bine fripți; știi, colè, să treacă focul printr-înșii.
– Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
– Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu ești bun! De-abia i-a mai trece băiețelului istuia de speriat, că
mult păr îmi
trebuia de la tine ca să-l afum! Ți-aduci aminte, dihanie răutăcioasă și spurcată, când mi te-ai jurat pe
părul tău? Și
bine mi-ai mâncat iezișorii!
– Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă și nu-ți mai face atâta osândă cu mine!
– Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dinioare cu cuvinte din

scriptură!
După aceasta, capra și cu iedul au luat o căpiță de fân ș-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se
mai
potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui și-i mai trântiră în cap cu bolovani și cu
ce-au apucat,
până-l omorâră de tot. Și așa s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da’ și de cumătru-său lupul
păgubașă a
rămas, și păgubașă să fie!
Și auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-a mai părut bine! Și s-au adunat cu toatele
la priveghi
și unde nu s-au așternut pe mâncare și pe băute, veselindu-se împreună…
Și eram și eu acolo de față, și-ndată după aceea am încălecat iute pe-o șa ș-am venit de v-am spus
povestea așa,
ș-am mai încălecat pe-o roată și v-am spus jitia toată; și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și
v-am spus,
oameni buni, o mare și gogonată minciună!
PUNGUȚA CU DOI BANI
Erau odată o babă și un moșneag. Baba avea o găină, și moșneagul un cucoș; găina babei se oua de
câte două
ori pe fiecare zi și baba mânca o mulțime de ouă; iar moșneagului nu-i da nici unul. Moșneagul într-o
zi pierdu
răbdarea și zise:
– Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi și mie niște ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
– Da’ cum nu! zice baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate și tu cucoșul tău, să facă
ouă, și -i
mânca; că eu așa am bătut găina, și iacătă-o cum se ouă.

Moșneagul, pofticios și hapsân, se ia după gura babei și, de ciudă, prinde iute și degrabă cucoșul și-i
dă o
bătaie bună, zicând:
– Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.
Cucoșul, cum scăpă din mâinile moșneagului, fugi de-acasă și umbla pe drumuri, bezmetic. Și cum
mergea el
pe-un drum, numai iată găsește o punguță cu doi bani. Și cum o găsește, o și ia în clonț și se întoarnă
cu dânsa
înapoi spre casa moșneagului. Pe drum se întâlnește c-o trăsură c-un boier și cu niște cucoane.
Boierul se uită cu
băgare de seamă la cucoș, vede în clonțu-i o punguță și zice vezeteului:
– Măi! ia dă-te jos și vezi ce are cucoșul cela în plisc. Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurii, și c-
un fel de
meșteșug prinde cucoșul și luându-i punguța din clonț o dă boierului. Boierul o ia, fără păsare o pune
în buzunar
și pornește cu trăsura înainte. Cucoșul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spunând
neîncetat:
Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:
– Mă! ia cucoșul ist obraznic și-l dă în fântâna ceea. Vezeteul se dă iarăși jos din capră, prinde
cucoșul și-l
azvârle în fântână! Cucoșul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiți la apă; și-
nghite, și-nghite,
până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară și iarăși se ia în urma trăsurii,
zicând:
Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit și a zis:

– Mă! da’ al dracului cucoș i-aista! Ei, las’ că ți-oi da eu ție de cheltuială, măi crestatule și
pintenatule!
Și cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoșul, să-l azvârlă într-un cuptor plin cu
jăratic și să
pună o lespede la gura cuptorului. Baba, câinoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său.
Cucoșul, cum
vede și astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și toarnă el toată apa cea din fântână pe jăratic,
până ce stinge
focul de tot, și se răcorește cuptorul; ba încă face ș-o apăraie prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hârca
de la
bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezii de la gura cuptorului, iese teafăr și de acolo, fuga la fereastra
boierului și
începe a trânti cu ciocul în geamuri și a zice:
Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
– Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoș, zise boierul cuprins de mirare. Vezeteu! Ia-l
de pe capul
meu și-l zvârle în cireada boilor ș-a vacilor; poate vrun buhai înfuriat i-a veni de hac: l-a lua în
coarne, și-om scăpa
de supărare.
Vezeteul iarăși ia cucoșul și-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoșului! Să-l fi văzut cum înghițea
la buhai,
la boi, la vaci și la viței; pân-a înghițit el toată cireada, ș-a făcut un pântece mare, mare cât un munte!
Apoi iar vine
la fereastră, întinde aripile în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, și iarăși începe:
Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
Boierul, când mai vede și astă dăndănaie, crăpa de ciudă și nu știa ce să mai facă, doar va scăpa de
cucoș.

Mai stă boierul cât stă pe gânduri, până-i vine iarăși în cap una.
– Am să-l dau în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca și-oi
scăpa de dânsul.
Și, cum zice, umflă cucoșul de-o aripă și-l zvârle în haznaua cu bani; căci boierul acela, de mult
bănărit ce avea,
nu-i mai știa numărul. Atunci cucoșul înghite cu lăcomie toți banii și lasă toate lăzile pustii. Apoi iese
și de-acolo,
el știe cum și pe unde, se duce la fereastra boierului și iar începe:
Cucurigu! boieri mari,
Dați punguța cu doi bani!
Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguța. Cucoșul
o ia de jos
cu bucurie, se duce în treaba lui și lasă pe boier în pace. Atunci toate păsările din ograda boierească,
văzând
voinicia cucoșului, s-au luat după dânsul, de ți se părea că-i o nuntă, și nu altăceva; iară boierul se
uita galeș cum se
duceau păsările și zise oftând:
– Ducă-se și cobe și tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!
Cucoșul însă mergea țanțoș, iar păsările după dânsul, și merge el cât merge, până ce ajunge acasă la
moșneag, și
de pe la poartă începe a cânta: – Cucurigu!!! cucurigu!!!
Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iese afară cu bucurie; și când își aruncă ochii spre poartă, ce
să vadă?
Cucoșul său era ceva de speriat! elefantul ți se părea purice pe lângă acest cucoș; ș-apoi în urma lui
veneau cârduri
nenumărate de păsări, care de care mai frumoase, mai cucuiete și mai boghete. Moșneagul, văzând pe
cucoș ul său
așa de mare și greoi, și încunjurat de-atât amar de galițe, i-a deschis poarta. Atunci cucoșul i-a zis:
– Stăpâne, așterne un țol aici în mijlocul ogrăzii. Moșneagul, iute ca un prâsnel, așterne țolul. Cucoșul

atunci
se așază pe țol, scutură puternic din aripi și îndată se umple ograda și livada moșneagului, pe lângă
păsări, și de
cirezi de vite; iară pe țol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ți lua ochii!
Moșneagul, văzând
aceste mari bogății, nu știa ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoșul și dezmierdându-l.
Atunci, iaca și baba venea nu știu de unde; și, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau
răutăcioasei ochii în
cap și plesnea de ciudă.
– Moșnege, zise ea, rușinată, dă-mi și mie niște galbeni! – Ba pune-ți pofta-n cui, măi babă! Când ți-
am cerut
ouă, știi ce mi-ai răspuns? Bate acum și tu găina, să-ți aducă galbeni; c-așa am bătut eu cucoșul, știi
tu din a cui
pricină… și iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie, de-ți venea să-i
plângi de milă!
Biata găină, cum scapă din mâinile babei, fuge pe drumuri. Și cum mergea pe drum, găsește și ea o
mărgică ș -o
înghite. Apoi repede se întoarce acasă la babă și începe de pe la poartă: – Cot, cot, cotcodac! Baba
iese cu bucurie
înaintea găinii. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă și se pune pe cuibar; și, după vrun
ceas de ședere,
sare de pe cuibar, cotcodăcind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!… Și, când se
uită în cuibar,
ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ș-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ș-o
bate, ș-o bate,
pân-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgârcită și nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului.
De-acu a mai
mânca și răbdări prăjite în loc de ouă; că bine și-a făcut râs de găină și-a ucis-o fără să-i fie vinovată
cu nimica,

sărmana!
Moșneagul însă era foarte bogat; el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine; pe
babă, de milă,
a pus-o găinăriță, iară pe cucoș îl purta în toate părțile după dânsul, cu salbă de aur la gât și încălțat
cu ciuboțele
galbene și cu pinteni la călcâie, de ți se părea că-i un irod de cei frumoși, iară nu cucoș de făcut cu
borș.
DĂNILĂ PREPELEAC
Erau odată într-un sat doi frați, și amândoi erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur,
pentru că
unde punea el mâna punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe
ori fugea el
de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai avea
și o mulțime
de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe
și foarte
zgârcită. Vorba veche: – Tot un bou ș-o belea. Fratele cel sărac – sărac să fie de păcate!- tot avea și
el o pereche
de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalți de trup, țepoși la coarne, amândoi cudalbi, țintați în
frunte, ciolănoși
și groși, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieșit cu dânșii în lume și de făcut treabă. Dar plug,
grapă, teleagă,
sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, țăpoi, greblă și câte alte lucruri ce trebuiesc omului
gospodar nici că se
aflau la casa acestui om nesocotit. Și când avea trebuință de asemene lucruri, totdeauna supăra pe
alții, iară mai
ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca
să -l poată

descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori:
– Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.
– Apoi, dă, măi nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?
Nevasta, nemaiavând încotro, tăcea și înghițea noduri. Toate ca toate, dar carul său era de haimana.
Nu treceau
două-trei zile la mijloc, și se trezea la ușa ei cu Dănilă, cumnatu-său, cerând să-i împrumute carul: ba
să-și aducă
lemne din pădure, ba făină de la moară, ba căpiți din țarină, ba multe de toate.
– Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e lehamite de frăția noastră!… Tu ai boi, de ce nu-
ți
închipuiești ș-un car? Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo, carul se
strică. Ș-apoi, știi
vorba ceea: – Dă-ți, popă, pintenii și bate iapa cu călcâiele.
– Apoi, dă, frate, zise istalalt, scărpinându-se în cap, ce să fac?
– Ce să faci? Să te-nvăț eu: boii tăi sunt mari și frumoși; ia-i și-i du la iarmaroc, vinde-i și cumpără
alții mai mici
și mai ieftini, iar cu banii rămași cumpără-ți și un car, și iaca te-ai făcut gospodar.
– Ia, știi că nu m-ai învățat rău? Așa am să fac.
Zicând aceste, se duce la dânsul acasă, își ia boii de-o funie și pornește cu ei spre târg. Dar, cum am
spus, omul
nostru era un om de aceia căruia-i mânca câinii din traistă, și toate trebile, câte le făcea, le făcea pe
dos. Târgul era
cam departe, și iarmarocul pe sfârșite. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că așa îi
era porecla,
pentru că atâta odor avea și el pe lângă casă făcut de mâna lui). El tuflește cușma pe cap, o îndeasă
pe urechi și
habar n-are: – Nici nu-i pasă de Năstasă; de Nichita, nici atâta.
Mergând el cu Duman și Tălășman ai săi, tot înainte spre iarmaroc, tocmai pe când suia un deal lung
și trăgănat,

alt om venea dinspre târg cu un car nou, ce și-l cumpărase chiar atunci și pe care îl trăgea cu mâinile
singur, la vale
cu proptele și la deal cu opintele.
– Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din funie, văzând troscotul cel fraged și mândru
de pe
lângă drum. Stai puțin cu carul, c-am să-ți spun ceva.
– Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. Dar ce ai să-mi spui?
– Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi… mai singur, nu-l vezi?
– Prietene, știi una?
– Știu dacă mi-i spune.
– Hai să facem treampa; dă-mi carul, și na-ți boii. Nu vreau să le mai port grija în spate: ba fân, ba
ocol, ba să
nu-i mănânce lupii, ba de multe de toate… Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur.
– Șuguiești, măi omule, ori ți-e într-adins? – Ba nu șuguiesc, zise Dănilă.
– Apoi dar, te văd că ești bun mehenghiu, zise cel cu carul; m-ai găsit într-un chef bun; hai, noroc să
dea
Dumnezeu! Să-ți aibi parte de car, și eu de boi!
Apoi dă carul, își ia boii, pleacă pe costișă într-o parte spre pădure și se cam mai duce. Istalalt,
adică Dănilă,
zice în gândul său:
– Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar răzgândi; dar parcă nu era țigan, să
întoarcă.
Apoi își ia și el carul și pornește tot la vale înapoi spre casă. – Aho! car nebun, aho! Când te-oi
încărca zdravăn
cu saci
de la moară, ori cu fân din țarină, atunci să mergi așa!
Și cât pe ce, cât pe ce să nu-l ia carul înainte. Dar de la o vreme valea s-a sfârșit și s-a început un
deal; când să-l
suie la deal, suie-l dacă poți!… Hârți! încolo, scârți! încolo, carul se da înapoi.

– Na! car mi-a trebuit, car am găsit!
Apoi cu mare greu hartoiește carul într-o parte, îl oprește în loc, se pune pe proțap și se așterne pe
gânduri.
– Mă!… asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi
am găsit o
căruță… Ba e Prepeleac, ba nu-i el…
Când iaca un om trecea iute spre târg c-o capră de vânzare.
– Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea, să-ți dau carul ista?
– Apoi… dă… capra mea nu-i de cele săritoare, și-i bună de lapte.
– Ce mai la deal, la vale! bună, ne-bună, na-ți carul și dă-mi-o!
Cela nu se pune de pricină, dă capra și ia carul. Apoi așteaptă până vin alte care, de-l leagă dinapoia
lor, și se
duce în treaba lui spre casă, lăsând pe Dănilă gură cască tot pe loc.
– Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra știu încaltea că bine l-am boit!
Ia apoi și el capra și pornește iar spre târg. Dar capra tot capră; se smuncea în toate părțile, încât îi
era acum
lehamete de dânsa.
– De-aș ajunge mai degrabă în târg, zise Prepeleac, ca să scap de râia asta.
Și, mergând el mai departe, iaca se întâlnește c-un om ce venea de la târg c-o gâscă în brațe.
– Bun întâlnișul, om bun! zise Dănilă. – Cu bine să dea Dumnezeu!
– Nu vrei să facem schimb? să-ți dau capra asta și să-mi dai gâsca.
– N-ai nimerit-o, că nu-i gâscă, ci-i gânsac; l-am cumpărat de sămânță.
– Da, dă-mi-l, dă-mi-l! că-ți dau și eu o sămânță bună.
– De mi-i da ceva adaos, poate să ți-l dau; iară de nu, norocul gâștelor de-acasă; că are să facă un
otrocol prin
ele, de s-a duce vestea!
În sfârșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! Apoi înșfacă

gânsacul și
pleacă tot înainte spre târg. Când ajunse în târg, gânsacul, dorit de gâște, țipa cât îl lua gura: – ga, ga,
ga, ga!
– Na! c-am scăpat de dracul și am dat peste tată-său: acesta mă asurzește! Las’ că te însor eu și pe
tine acuși, măi
buclucașule!
Și, trecând pe lângă un negustor cu pungi de vânzare, dă gânsacul pe-o pungă de cele pe talger și cu
băierile
lungi, de pus în gât. Ia el punga, o sucește, o învârtește ș-apoi zice:
– Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul să te uiți la ei am
rămas c-o pungă
goală.
Măi! măi! măi! măi! Doar știu că nu mi-i acum întâiași dată să merg la drum; dar parcă dracul mi-a
luat mințile!
Mai șede el cât șede de cască gura prin târg, ș-apoi își ia tălpășița spre casă. Și, ajungând în sat, se
duce drept la
frate-său, ca să-i ducă bucurie.
– Bine v-am găsit, bădiță!
– Bine-ai venit, frate Dănilă! Da’ mult ai zăbovit la târg! – Apoi dă, bădiță; m-am pornit cu graba și
m-am
întâlnit
cu zăbava.
– Ei, ce veste ne mai aduci de pe la târg?
– Ia, nu prea bună! Bieții boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului.
– Vro dihanie a dat peste dânșii, ori ți i-a furat cineva? – Ba! I-am dat eu singur cu mâna mea, bădiță.
Apoi spuse din capăt toată întâmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit; iar la urma urmelor zise:
– Ș-apoi, ce mai atâta vorbă lungă, dintr-o pereche de boi m-am ales c-o pungă; ș-apoi și asta pute a
pustiu,

bădiță dragă.
– Mă! da, drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești!
– Apoi dă!… bădiță! pân-aici, toate-au fost cum au fost, da’ de-acum am prins eu minte… Numai ce
folos? Când
e minte, nu-i ce vinde; când e brânză, nu-i bărbânță. Iaca îți dau dumitale punga asta, că eu n-am ce
face cu dânsa.
Și te mai rog de toți dumnezeii să-mi împrumuți macar o dată carul cu boii, s-aduc niște lemne din
pădure la
nevastă și la copii, că n-au scânteie de foc în vatră, sărmanii! ș-apoi, ce-a da Dumnezeu! cred că nu
te-oi mai
supăra.
– Ptiu! mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfârșască. Se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu
ce-a
putut. Iaca-ți mai dau o dată carul, dar asta ți-a fi cea de pe urmă.
Lui Dănilă atâta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frăține-său și pornește. Cum ajunge în pădure,
chitește un
copac care era mai mare și trage carul lângă el; fără să dejuge boii, începe a tăia copacul, ca să cadă
în car deodată.
Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocănește el cât bocănește, când pârrr! cade copacul peste car de-
l sfarmă și
peste boi de-i ucide!
– Na! că făcui pacostea și fraține-meu! Ei, ei, acum ce-i de făcut?…Eu cred căce-i bine, nu-i rău:
Dănilă face,
Dănilă trebuie să desfacă. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să
fug apoi cu ea
în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea Celui-de-sus.
Așa zicând, pornește și, mergând prin pădure, s-a rătăcit. După multă trudă și buimăceală, în loc să
iasă la drum,
dă de-un heleșteu și, văzând niște lișițe pe apă, zvârrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una
s-o ducă

peșchin frăține-său… Dar lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat; toporul s-a cufundat, și
Prepeleac a rămas
bătând în buze.
– Mă!… că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Se vede că m-a luat cineva din urmă!
Apoi dă din umeri și pornește; mai merge el cât merge, până ce, cu mare greu, găsește drumul. Apoi o
ia la
papuc și hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-său, și pe loc cârpește o minciună, care se potrivea
ca nuca în
perete.
– Frate, mai fă-mi un bine și cu iapa, ca să mân boii de călare: în pădure a plouat grozav, și s-a făcut
o mâzgă ș-
un ghețuș, de nu te mai poți de fel ținea pe picioare.
– Mă! zise frate-său, se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjești oamenii
și să
chinuiești nevasta și copiii! Haiti! lipsești dinaintea mea și du-te unde-a dus surdul roata și mutul
iapa, ca să nu mai
aud de numele tău!
Iapa! Las’ pe Dănilă, că știe el unde-a duce-o: să-și ia iertăciune de la boi și ziua bună de la car.
Apoi iese pe
ușă, pune mâna pe iapă și pe-o secure, și tunde-o! Când se trezește frate-său, ia iapa dacă ai de unde!
Prepeleac era
tocmai la heleșteul din pădure, să caute toporul. Aici îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de
călugăr, după
vorbele frăține-său.
– Am să durez o mănăstire pe pajiștea asta, de are să se ducă vestea în lume, zise el.
Și deodată se și apucă. Face mai întâi o cruce ș-o înfige în pământ, de înseamnă locul. Apoi se duce
prin pădure
și începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amânare, cela de tălpi, ista de grinzi, cela de
tumurugi, cela de

costoroabe, ista de toacă; și tot așa dondănind el din gură, iaca se trezește dinaintea lui c-un drac ce
ieșise din iaz.
– Ce vrei să faci aici, măi omule? – Da’ nu vezi?
– Stai, mă! nu te-apuca de năzbutii. Iazul, locul și pădurea de pe-aici sunt ale noastre.
– Poate-i zice că și rațele de pe apă sunt ale voastre, și toporul meu din fundul iazului. V-oi învăța eu
pe voi să
puneți stăpânire pe lucrurile din lume, cornoraților!
Dracul, neavând ce-i face, huștiuliuc! în iaz și dă de știre lui Scaraoțchi despre omul lui Dumnezeu,
cu năravul
dracului. Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dânșii, și Scaraoțchi, căpetenia dracilor, găsește cu
cale să trimită pe
unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani, să-i dea pusnicului Dănilă, ca să-l poată mătura de-
acolo.
– Na-ți, mă, bani! zise dracul trimis; și să te cărăbănești de aici; că, de nu, e rău de tine!
Prepeleac se uită la cruce, se uită la drac și la bani… dă din umeri ș-apoi zice:
– Aveți noroc, spurcaților, că-mi sunt mai dragi banii decât pusnicia, că v-aș arăta eu vouă!
Dracul răspunde:
– Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi.
Apoi lasă banii și se întoarnă în heleșteu, unde găsește pe Scaraoțchi tare mâhnit pentru pierderea
unei comori
așa de mari, cu care ar fi putut dobândi o mulțime de suflete.
Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dânsul.
– Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. Tot mănăstiri să croiești, dacă vrei să te bage dracii
în seamă, să-
ți vie cu banii de-a gata la picioare și să te facă putred de bogat!
Pe când se îngrijea el cum să ducă banii acasă, iaca un alt drac din iaz i se înfățișază înainte, zicându-
i:
– Măi omule! Stăpânu-meu s-a răzgândit; el vrea mai întâi să ne cercăm puterile ș-apoi să iei banii.

– Ia, acu-i acu! zise Prepeleac în gândul său, oftând. Dar este o vorbă: tot bogatul mintios și tânărul
frumos.
Dănilă mai prinsese acum la minte.
– Puterile? Ei, cum și în ce fel?
-Iaca cum: dintru-ntâi și dintru-ntâi, care dintre noi amândoi a lua iapa ta în spate și va înconjura
iazul de trei
ori, fără s-o pună jos și să se răsufle, ai aceluia să fie banii.
Și cum zice, umflă dracul iapa în cârcă și într-o clipă înconjură iazul de trei ori. Prepeleac, văzând
atâta putere
din partea dracului, nu-i prea veni la socoteală, dar tot își ținu firea și zise:
– Măi Michiduță! doar eu te credeam mai tare decât ești! Așa-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ți-
oi lua-o
numai între picioare; și îndată se și azvârle pe iapă și înconjură iazul de trei ori, fără să se răsufle.
Dracul atunci se miră mult de asta și, neavând ce mai zice, iscodi alta.
– Acum să ne întrecem din fugă, zise el.
– Măi Michiduță! da’ cu mine ți-ai găsit că poți tu să te întreci din fugă?
– D-apoi cu cine?
– Vină încoace, să-ți arăt eu cu cine!
Apoi merge împreună cu dracul în niște porumbei, unde vede un iepure dormind, și i-l arată.
– Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos și mititel? – Văd.
– Acela-i copilul meu cel mai mic. Aține-te! Și când l-oi trezi din somn, să te iei după el. Și-odată și
strigă: u!
ta! na! na! na!…
Atunci iepurele sare, și dracul după el. Fug ei cât fug, și de la o vreme dracul pierde urma iepurelui.
Până acum
toți râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă și el de dracul. Pe când Dănilă se ținea cu mâna
de inimă, râzând
de prostia dracului, iaca și acesta se înturna gâfuind.

– Mă! da’ sprinten și sprințăroi copil mai ai, drept să-ți spun! Când aproape-aproape să pun mâna pe
dânsul, i-
am pierdut urma, și să te duci, duluță!
– Seamănă tătâne-său, sireicanul! zise Dănilă. Ei? mai ai poftă să te întreci și cu mine?
– Ba mai pune-ți pofta-n cui!… Mai bine să ne întrecem din trântă.
– Din trântă? Doar de ți-e greu de viață. Mă! tot am auzit din bătrâni că dracii nu-s proști; d-apoi,
cum văd eu, tu
numai nu dai în gropi, de prost ce ești. Ascultă! Eu am un unchi bătrân de 999 de ani și 52 de
săptămâni; și de-l vei
putea trânti pe dânsul, atunci să te încerci și cu mine, dar cred că ți-a da pe nas.
Zicând aceste, pornește înainte și face semn dracului cu mâna, să vină după el. În fundul pădurii, sub
niște
stânci, se afla o bizunie de urși, peste care dăduse Prepeleac, umblând câteodată, ca pusnic ce se
găsea, după
vlăstari sălbatici și după zmeură. Ajungând ei aproape, Dănilă zise:
– Iaca locașul unchiului meu. Intră înlăuntru; ai să-l găsești dormind în cenușă, cu nasul în tăciuni. De
vorbit, nu
poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut mai bine de o mie de ani.
Dracul, când n-are ce face, știți ce face… Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bârligată pe la
nasul
uncheșului. Atâta i-a trebuit lui moș Ursilă, ș-apoi las’ pe dânsul! Deodată sare mânios din bârlog,
haț! dracul
subsuoară și-l strânge cu atâta putere, de era să-și dea sufletul, și ochii i-au ieșit afară din cap cât
cepele de mari.
– Na! nu cauți, ș-o găsești, zise Dănilă, care privea de departe vălmășagul acesta și se strica de râs.
Dar nu știu
ce face dracul, că face el ce face, și cu mare greu scapă din labele lui moș Ursilă. Dănilă, cum vede
pe drac scăpat,
bun teafăr… se face că-l scoate.

– Ia las’, măi omule, las’! nu-ți mai face obraz. Dacă ai știut că ai un moș așa de grobian, pentru ce m-
ai
îndemnat să mă lupt cu el?
– Da’ ce? Nu ți-a plăcut? Hai și cu mine!
– Cu tine, și numai cu tine, m-oi întrece din chiuit; și care-a chiui mai tare, acela să ia banii.
– Bun!… zise Dănilă în gând; las’ că te-oi chiui eu! Măi Michiduță! Ia chiuie tu întâi, ca să aud cum
chiui.
Atunci dracul se crăcește c-un picior la asfințit și cu unul la răsărit, s-apucă zdravăn cu mâinile de
torțile
cerului, cască o gură cât o șură, și, când chiuie o dată, se cutremură pământul, văile răsună, mările
clocotesc și
peștii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă frunză și iarbă! Și oleacă numai de nu s -a risipit
bolta cerului.
Dănilă însă ședea călare pe burduful cu bani și, ținându-și firea, zise:
– Mă! da’ numai așa de tare poți chiui? Eu mai nu te-am auzit. Mai chiuie o dată!
Dracul chiuie și mai grozav.
– Tot nu te-am auzit. Încă o dată!
Dracul chiuie ș-a treia oară, așa de tare, de credeai că s-a rupt ceva într-însul.
– Acum nu te-am auzit nici atâta… Așa-i c-a venit și rândul meu?
– Mai așa!
– Măi Michiduță! când oi chiui eu, ai să asurzești ș-au să-ți sară creierii din cap. Înțeles-ai tu? Însă
eu îți priesc
bine, dacă-i vrea să mă asculți.
– În ce fel?
– Ia să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar, dacă vrei să mai trăiești.
– Leagă-mi ce știi și cu ce știi, numai să nu mor!
Atunci Dănilă leagă strâns c-un ștergar gros de câlți ochii și urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi
ia o

drughineață groasă de stejar în mână, căci, cât era de pusnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe
drughineață decât în
sfânta cruce, și pâc! la tâmpla dracului cea dreaptă, una!
– A… leu! destul! Nu mai chiui!
– Ba nu! stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc! și la stânga una!
– Va… leu! destul!
– Ba nu-i destul! și-i mai trage și-n numele tatălui una!
– A…uleo! strigă dracul îngrozitor, și cu ochii legați, cum era, văicărându-se grozav și zvârcolindu-se
ca șarpele,
se aruncă în iaz, spunând lui Scaraoțchi cele întâmplate și că nu-i de șuguit cu vrăjitorul acesta.
Dănilă însă ofta din greu lângă burduful cu bani și se tot frământa cu gândul ce-i de făcut. Când, iaca
al treilea
drac i se înfățișază înainte, c-un buzdugan strașnic de mare în mână, pe care îl trântește la pământ și
zice:
– Măi omule! ia, acum să te văd! Cine-a azvârli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii.
– Na! Dănilă, zice el în gândul său, așă-i c-ai sfeclit-o? Dar vorba ceea: – Nevoia învață pe cărăuș.
– Ia zvârle-l tu întâi, măi dracule!
Atunci dracul ia buzduganul de coadă, și când îl zvârle, se suie așa de tare, de nu se mai vede; și abia
după trei
zile și trei nopți, căzând jos, cu mare strășnicie s-a cufundat în fundul pământului, de s-au zguduit
temeliile lumii!
– Ia azvârle-l și tu acum, zise dracul îngâmfat.
– L-oi zvârli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întâi în fața pământului, cum a fost și la tine.
Dracul ascultă și-l scoate.
– Haiti! mai repede, mai repede, că n-am timp de așteptat… – Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te
trag copiii
de poale!
Dracul îngăduie, căci n-are încotro.

Nu trecu mult și ziua se călători. Cerul era limpede, și luceferii sclipitori râdeau la stele, iară luna,
scoțând capul
de după dealuri, se legăna în văzduh, luminând pământul.
– Da’ nu-l mai zvârli, omule?
– Ba am să-l zvârl de-acum; dar îți spun dinainte, să te ștergi pe bot despre dânsul.
– De ce?
– Iaca de ce: vezi tu colo în lună niște pete? – Le văd.
– Acolo-s frații mei din ceea lume. Și, Doamne, mare nevoie mai au de fier, ca să-și potcovească
caii. Uite bine
și vezi cum îmi fac semn cu mâna, să le dau buzduganul ista; ș-odată și pune mâna pe dânsul.
– Stăi, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem
da nici
pentru toată lumea; ș-odată-i și smuncește buzduganul din mână, și fuga cu el în iaz, spunând lui
Scaraoțchi ce era
să pățească cu buzduganul.
Atunci Scaraoțchi, îngrijit și mânios grozav, chemă înaintea sa pe toată drăcimea și bătu din picior,
strigând:
– Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să meargă și să afurisească pe acest proclet și
vrăjmaș
cumplit.
Pe loc și vine unul înaintea sa, tremurând.
– Să trăiți, mârșăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă.
– Mergi! și dacă-i fi meșter și-i izbuti, să știi c-am să te fac mai mare.
Atunci dracul pornește c-o falcă-n cer și cu una-n pământ, și într-o clipă și ajunge la pusnicul Dănilă.
– Măi omule, zise dracul. Tu, cu șmecheriile tale, ai tulburat toată drăcimea; da’ acuși am să te vâr și
eu în toate
grozile morții! Hai să ne blestemăm, și care dintre noi amândoi a fi mai meșter, acela să ia banii!
Ș-odată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descânta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui

Dănilă un ochi
din cap. Săracul Prepeleac! se vede că i-a fost scris tot el să răsplătească și păcatele iepei frăține-
său, ale caprei, ale
gânsacului logodit și ale boilor uciși în pădure. Pesemne blestemul gâștelor văduvite l-a ajuns,
sărmanul!
Doamne! Multe mai are de pătimit un pusnic adevărat când se depărtează de poftele lumești și se
gândește la
fapte bune!… Ș-apoi ce este mai gingaș decât ochiul? Dănilă crăpa de durere! dar, oricât îl durea de
tare, el tot își
ținu inima cu dinții și zise:
– Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce ești! Am să te fac să-ți muști mâinile și să mă
pomenești
în toată viața ta!
– Dă, dă, nu mai dondăi atâta din gură și blestemă și tu acum, să te văd cât ești de meșter.
– Ai să iei burduful cu bani în spate și ai să mergi la casa mea, căci blestemurile părintești nu-s la
mine. Înțeles-
ai?
Și, cum zice, încalecă și Dănilă pe burduf; iară dracu-i umflă în spate și zboară iute ca gândul taman
la casa lui
Dănilă Prepeleac.
Copiii și nevasta lui, când au văzut un bivol zburând pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimântați. Dănilă,
însă, a
început a-i striga pe nume; și ei, cunoscând glasul lui, s-au oprit.
– Dragii tatei, băieți! Ia veniți încoace și aduceți cu voi și blestemurile părintești! ragila și pieptenii
de pieptănat
câlți!
Băieții încep a curge toți, care dincotro, cu blestemurile părintești în mână. Îi venise acum și lui
Dănilă apa la
moară. – Puneți mâna, copii, pe jupânul ista, și începeți a-l

blestema cum îți ști voi mai bine, ca să-i placă și dumisale. Atunci lasă pe copii, că și dracul fuge de
dânșii. Au
tăbărât
cu toții pe dânsul și l-au schingiuit după placul lui Dănilă. Ș-a început dracul a țipa cât îi lua gura; și
scăpând cu
mare greu de mâinile lor, hârșcâit și stâlcit cum era, a lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați după
ceilalți.
Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene și scăpând deasupra nevoii, a mâncat și a băut și
s-a
desfătat până la adânci bătrânețe, văzându-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale.
POVESTEA PORCULUI
Cică erau odată o babă și un moșneag: moșneagul de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amândoi
bătrânii
aceștia erau albi ca iarna și posomorâți ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Și, Doamne!
tare mai erau
doriți să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica și noaptea de mare, ședeau singurei ca c ucul și le
țiuiau urechile, de
urât ce le era. Și apoi, pe lângă toate aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânșii: un bordei ca vai
de el, niște
țoale rupte, așternute pe laițe, și atâta era tot. Ba de la o vreme încoace, urâtul îi mânca și mai tare,
căci țipenie de
om nu le deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!
În una din zile, baba oftă din greu și zise moșneagului:
– Doamne, moșnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată și mamă! Oare nu-i
păcat de
Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun
Doamne-ajută!

– Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?
– Așa este, moșnege, văd bine; dar, până la una, la alta, știi ce-am gândit eu astă-noapte?
– Știu, măi babă, dacă mi-i spune.
– Ia, mâine dimineață, cum s-a miji de ziuă, să te scoli și să apuci încotro-i vedea cu ochii; și ce ți-a
ieși înainte
întâi și-ntâi, dar a fi om, da’ șarpe, da’, în sfârșit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă și o adă
acasă; vom crește-
o și noi cum vom putea, și acela să fie copilul nostru.
Moșneagul, sătul și el de-atâta singurătate și dorit să aibă copii, se scoală a doua zi dis-dimineață, își
ia traista
în băț și face cum i-a zis baba… Pornește el și se duce tot înainte pe niște ponoare, până ce dă peste
un bulhac. Și
numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care ședeau tologiți în glod și se
păleau la soare.
Scroafa, cum vede pe moșneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, și purceii
după dânsa.
Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos și mai răpciugos, neputând ieși din glod, rămase pe
loc.
Moșneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, așa plin de glod și de alte podoabe cum era, și
pornește cu dânsul
spre casă.
– Slavă ție, Doamne! zise moșneagul, că pot să duc babei mele o mângâiere! Mai știu eu? Poate ori
Dumnezeu,
ori dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta.
Și cum ajunge-acasă, zice:
– Iaca, măi băbușcă, ce odor ți-am adus eu! Numai să-ți trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat și
frumușel de nu
se mai poate. Îți seamănă ție, ruptă bucățică!… Acum pune de lăutoare și grijește-l cum știi tu că se
grijesc băieții:

că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!
– Moșnege, moșnege! zise baba, nu râde, că și aceasta-i făptura lui Dumnezeu; ca și noi… Ba poate…
și mai
nevi-novat, sărmanul!
Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leșie, pregătește de scăldătoare și, fiindcă știa bine treaba
moșitului, lă
purcelul, îl scaldă, îi trage frumușel cu untură din opaiț pe la toate încheieturile, îl strânge de nas și-l
sumuță, ca să
nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste câteva zile îl scoate din
boală; și cu tărâțe,
cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzând cu ochii, de-ți era mai mare dragul să te uiți
la el. Iară baba
nu știa ce să mai facă de bucurie că are un băiat așa de chipos, de hazliu, de gras și învelit ca un
pepene. Să-i fi zis
toată lumea că-i urât și obraznic, ea ținea una și bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai
de-un lucru era
baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată și mamă.
Într-una din zile, moșneagul voiește a merge la târg să mai cumpere câte ceva.
– Moșnege, zise baba, nu uita să aduci și niște roșcove pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul!
– Bine, măi babă. Dar în gândul său: – Da’ mânca-l-ar brânca să-l mănânce, surlă, că mult mă mai
înăduși cu
dânsul. De-am avea pâine și sare pentru noi, da’ nu să-l mai îndop și pe dânsul cu bunătăți… Când m-
aș potrivi eu
babei la toate cele, apoi aș lua câmpii!
În sfârșit, moșneagul se duce la târg, târguiește el ce are de târguit și, când vine acasă, baba îl
întreabă, ca
totdeauna:
– Ei, moșnege, ce mai știi de pe la târg?
– Ce să știu, măi babă? Ia, nu prea bune vești: împăratul vrea să-și mărite fata.

– Și asta-i veste rea, moșnege?
– D-apoi îngăduiește puțin, măi babă, că nu-i numai atâta, că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în
vârful
capului. Și când ți-oi spune până la sfârșit, cred că ți s-a încrâncena și ție carnea pe tine.
– Da’ de ce, moșnege? Vai de mine!
– D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea, că
oricine s-a
afla să-i facă, de la casa aceluia și până la curțile împărătești, un pod de aur pardosit cu pietre
scumpe și fel de fel
de copaci, pe de-o parte și de alta, și în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe
lumea asta, aceluia
îi dă fata; ba cică-i mai dă și jumătate din împărăția lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de
nevastă și n-a
izbuti să facă podul, așa cum ți-am spus, aceluia pe loc îi și taie capul. Și cică până acum o mulțime
de feciori de
crai și de împărați, cine mai știe de pe unde au venit, și nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; și
împăratul, după
cum s-a hotărât, pe toți i-a tăiat, fără cruțare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici?
bune vești sunt
aceste? Ba și împăratul cică s-a bolnăvit de supărare!
– Of! moșnege, of! boala împăraților e ca sănătatea noastră! Numai despre feții de împărat, ce mi-ai
spus, mi se
rupe inima din mine, că mare jale și alean or fi mai ducând mamele lor pentru dânșii! Mai bine că al
nostru nu
poate vorbi și nu-l duce capul, ca pe alții… la atâtea iznoave.
– Bune-s și acestea, măi babă; da’ bună ar fi și aceea când ar avea cineva un fecior care să facă podul
și să ia pe
fata împăratului, că știu c-ar încăleca pe nevoie și, Doamne! mare slavă ar mai dobândi în lume!
Când vorbeau bătrânii, purcelul ședea în culcuș, într-un cotlon sub vatră, cu râtul în sus și, uitându-se
țintă în

ochii lor, asculta ce spun ei și numai pufnea din când în când. Și cum sfătuiau bătrânii, ei înde ei,
despre acestea,
numai iaca se aude sub vatră: – Tată și mamă! eu îl fac. Baba atunci a amețit de bucurie, moșneagul
însă, gândind
că-i Ucigă-l crucea, s-a speriat și, uimit, se uita prin bordei în toate părțile, să vadă de unde a ieșit
acel glas; dar,
nevăzând pe nime, și-a mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat:
– Tată, nu te înfricoșa, că eu sunt! Ci trezește pe mama și du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac
podul.
Moșneagul atunci zise îngăimat:
– D’apoi ai să-l poți face, dragul tatei?
– Despre asta n-aibi grijă, tată, că ești cu mine. Numai du-te și vestește împăratului ce-am spus eu!
Baba, atunci, venindu-și în sine, sărută băiatul și-i zise:
– Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie, și pe noi să ne lași, tocmai acum, străini, cu
inima arsă și
fără nici un sprijin!
– Nu te îngriji, mămucă, defel; că trăind și nemurind ai să vezi cine sunt eu.
Atunci moșneagul, nemaiavând ce zice, își piaptănă barba frumos, ia toiagul bătrâneților în mână,
apoi iese din
casă și pornește spre împărăție și, cum ajunge în târg, se duce cu pieptul deschis drept la palatul
împăratului. Un
străjer, cum vede pe moșneag că stă pe-acolo, îl întreabă:
– Da’ ce vrei, moșule!
– Ia, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul.
Străjerul, știind porunca, nu mai lungește vorba, ci ia moșneagul și-l duce înaintea împăratului.
Împăratul,
văzând pe moșneag, îl întreabă:
– Ce voiești de la mine, moșule?

– Să trăiți mulți ani cu bine, luminate și preaputernice împărate! Fecioru-meu, auzind că aveți fată de
măritat, m-
a trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoștința măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.
– Dacă poate să-l facă, facă-l, moșnege; și atunci fata și jumătate din împărăția mea ale lui să fie. Iară
de nu,
atunci… poate-i fi auzit ce-au pățit alții, mai de viță decât dânsul?! Dacă te prinzi așa, apoi mergi de-
ți adă feciorul
încoace. Iară de nu, caută-ți de drum și nu umbla cu gărgăunii în cap.
Moșneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă până la pământ; apoi iese și pornește
spre casă,
ca să-și aducă feciorul. Și, cum ajunge acasă, spune fecioru-său ce a zis împăratul. Purcelul atunci,
plin de bucurie,
începe a zburda prin bordei, dă un ropot pe sub laițe, mai răstoarnă câteva oale cu râtul și zice:
– Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul! Baba, atunci, începe a se boci și a zice:
– Se vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Până acum m-am chinuit de l-am crescut și
l-am scos
din toată nevoia, și acum… parcă văd c-am să rămân fără dânsul!
Și, tot bocind ea, o apucă leșin de supărare. Iar moșneagul, de cuvânt; pune cușma pe cap, o îndeasă
pe urechi,
își ia toiagul în mână, iese din casă și zice:
– Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta.
Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub laițe, apoi se ia după moșneag și, cât colè,
mergea în urma
lui, grohăind și mușluind pe jos, cum e treaba porcului. Abia ajung ei la porțile palatului împărătesc,
și străjerii,
cum îi văd, încep a se uita unul la altul și a bufni de râs.
– Da’ ce-i acesta, moșule? zise unul din ei.
– D’apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împăratului.

– Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie! zise un străjer bătrân; se vede că ți-ai urât
zilele!
– Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, și tot de-o moarte are să moară cineva.
– D-ta, moșule, cum vedem noi, cauți pricina ziua-miaza-mare, cu lumânare, ziseră străjerii.
– D-apoi asta nu vă privește pe d-voastre; ia, mai bine păziți-vă gura și dați de știre împăratului c-am
venit noi,
răspunse moșneagul.
Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul și strâng și ei din umeri, apoi unul din ei vestește
împăratului despre
venirea noilor pețitori, moșneagul cu purcelul său! Atunci împăratul îl cheamă înaintea sa.
Moșneagul, cum intră,
se pleacă până la pământ și stă la ușă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe covoare, grohăind, și
începe a mușlui
prin casă.
Atunci împăratul, văzând așa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iară pe de alta se
tulbură grozav și
zise: – Da’ bine, moșnege, când ai venit în cela rând, parcă erai în toată mintea; dar acum unde te
visezi, de umbli
cu porci după tine? Și cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe
mine în bătaie de joc?
– Ferească Dumnezeu, înălțate împărate, să cuget eu, om bătrân, la una ca asta! D-apoi, să avem
iertare,
luminarea-voastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai deunăzi că m-a trimis la măria-
voastră, dacă vă
mai aduceți aminte.
– Și el are să-mi facă podul?
– D-apoi așa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el, măria-ta!
– Hai! ia-ți porcul de-aici și ieși afară! Și dacă până mâine dimineață n-a fi podul gata, moșnege, are
să-ți stea

capul unde-ți stau tălpile. Înțelesu-m-ai?
– Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a întâmpla, – să nu bănuiți, puternice împărate!
– după
dorința luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteți copila acasă.
Și zicând aceste, se pleacă după obicei, își ia purcelul, iese și pornește spre casă, urmat de câțiva
ostași, în paza
cărora l-a dat împăratul până a doua zi; ca să vadă ce poate fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult râs
și mare
nedumerire se mai făcuse la palat și în toate părțile despre o astfel de batjocură nemaipomenită.
Și, către seară, ajungând moșneagul și cu purcelul acasă, pe babă o apucă un tremur, de spaimă, și
începe a se
văicăra și a zice:
– Vai de mine, moșnege! da’ ce foc mi-ai adus la casă? Mie ostași îmi trebuiesc?
– Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe
coclauri
să-ți aduc copii de suflet. Și acum, iaca în ce chichion am intrat! Că n-am adus eu ostașii, ci ei m-au
adus pe mine.
Și capului meu se vede că până mâine dimineață i-a fost scris să mai steie unde stă!
Purcelul însă umbla mușluind prin casă după mâncare și nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse.
Moșnegii
s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit și, cât erau ei de îngrijiți, despre ziuă au adormit. Iară purcelul
atunci s-a suit
binișor pe laiță, a spart o fereastră de bărdăhan și, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri
de foc, de la
bordeiul moșneagului, care acum nu mai era bordei, și până la palatul împăratului. Și podul, cu toate
cele poruncite,
era acum gata. Iară bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al
împăratului! Și,
deodată, baba și moșneagul se trezesc îmbrăcați în porfiră împărătească, și toate bunătățile de pe
lume erau acum în

palaturile lor. Iară purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile.
Tot în acea vreme, și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut, și însuși împăratul cu sfetnicii săi,
văzând această
mare minune, grozav s-au speriat, și temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat
și a găsit cu
cale să dea fata după feciorul moșneagului și de îndată a și trimis-o. Căci și împăratul, cât era de
împărat, le dăduse
acum toate pe una, și nici măcar aceea nu era bună: frica!
Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au
plăcut
palaturile și socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea
din umeri, a
zis în inima sa: – Dacă așa au vrut cu mine părinții și Dumnezeu, apoi așa să rămâie. Și s-a apucat de
gospodărie.
Purcelul toată ziua mușluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea
de porc și
rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Și n-a trecut mult, și nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de
nu-i mai era
acum așa de urât ca dintâi.
La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-și mai vadă părinții; iară pe
bărbat l-a
lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie
mare, și,
întrebând-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. Atunci împăratul a început s-o
sfătuiască, zicând:
– Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu pățești vreo
nenorocire! Căci,
după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Și trebuie să fie ceva neînțeles de
mintea noastră, de
vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!

După aceasta au ieșit amândouă împărătesele în grădină ca să se plimbe. Și aici, mama sfătui pe fată
cu totul de
alt fel:
– Draga mamei, ce fel de viață ai să mai duci tu dacă nu poți ieși în lume cu bărbatul tău? Eu te
sfătuiesc așa: să
potrivești totdeauna să fie foc zdravăn în sobă și, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc
și s-o dai în
foc, ca să ardă, și atunci ai să te mântui de dânsa!
– Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta.
Și cum s-a întors împărăteasa cea tânără seara acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Și
când dormea
bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde o punea el, și a dat-o pe foc! Atunci perii
de pe dânsa au
început a pârâi și pielea a sfârâi, prefăcându-se în cioric ars și apoi în scrum; și a făcut în casă o
duhoare așa de
grozavă, încât bărbatul pe loc s-a trezit înspăimântat, a sărit drept în picioare și s-a uitat cu jale în
sobă. Și când a
văzut această mare nenorocire, a lăcrimat, zicând:
– Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit, iară de-ai făcut-o din
capul tău, rău
cap ai avut!
Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc zdravăn de fier. Iară bărbatu-său i-a zis:
– Când voi pune eu mâna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, și
numai atunci să
se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit și căzăturile ieste de
bătrâni, m-ai
nenorocit și pe mine și pe tine deodată! Și dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să știi că mă
cheamă Făt –
Frumos și să mă cauți la Mănăstirea-de-Tămâie.

Cum a sfârșit de zis aceste, deodată s-a stârnit un vânt năprasnic, și, venind un vârtej înfricoșat, a
ridicat pe
ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a
mistuit, de nu se
știe ce s-a făcut. Iară palatul în care ședeau moșnegii și cu nora, cu toate bogățiile și podoabele din
el, s-a schimbat
iarăși în sărăcăciosul bordei al moșneagului, de mai înainte. Atunci bătrânii, văzând astă mare
nenorocire și pe nora
lor în așa hal, au început a o mustra, cu lacrimi în ochi, și a-i zice cu asprime să se ducă unde știe, că
ei n-au cu ce
s-o țină.
Ea, văzându-se acum așa de nenorocită și oropsită, ce să facă și încotro s-apuce? Să se ducă la
părinți? Se temea
de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele
trebuitoare și-i era
lehamete de mustrările socrilor. În sfârșit, s-a hotărât a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul.
Și hotărându-se
astfel, a zis Doamne-ajută! și a pornit încotro a văzut cu ochii. Și a mers ea, a mers tot înainte, prin
pustiuri, un an
de zile, până a ajuns într-un loc sălbatic și cu totul necunoscut. Și aici, văzând o căsuță tupilată și
acoperită cu
mușchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas de
femeie bătrână,
zicând:
– Cine-i acolo?
– Eu sunt, un drumeț rătăcit.
– De ești om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de ești om rău, du-te departe de pe locurile
aceste, că am
o cățea cu dinții de oțel și, de i-oi da drumul, te face mii de fărâme!
– Om bun, măicuță!

Atunci i se deschide poarta și drumeața intră înlăuntru.
– Da’ ce vânt te-a adus și cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie, hăi? Că pasăre măiastră nu
vine pe
aici, necum om pământean.
Atunci drumeața a oftat din greu și a zis:
– Ia, păcatele mele m-au adus, măicuță. Caut Mănăstirea-de-Tămâie și nu știu în care parte a lumii se
află!
– Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sunt sfânta Miercuri, de-i fi
auzit de
numele meu.
– De nume am auzit, măicuță, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.
– Vezi? Tot de noroc să se plângă omul!
Apoi sfânta Miercuri a strigat o dată cu glas puternic, și pe loc s-au adunat toate jivinele din
împărăția ei; și,
întrebându-le despre Mănăstirea-de-Tămâie, au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar
pomenindu-se de
numele ei. Sfânta Miercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău, dar, neavând nici o
putere, a dat
drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum; și i-a mai dat încă
o furcă de
aur, care torcea singură, și i-a zis cu binișorul: – Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. Apoi a
îndreptat-o la
soră-sa cea mai mare, la sfânta Vineri.
Și drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute, până ce cu
mare greu
ajunse la sfânta Vineri. Și aici i s-a întâmplat ca și la sfânta Miercuri: numai că sfânta Vineri i-a mai
dat și ea un
corn de prescură, un păhăruț de vin și o vârtelniță de aur care depăna singură; și a îndreptat-o și ea
cu multă

bunătate și blândețe la soră-sa cea mai mare, la sfânta Duminică. Și de aici drumeața, pornind chiar
în acea zi, a
mers iarăși un an de zile prin niște pustietăți și mai grozave decât cele de până aici. Și fiind
însărcinată pe al treilea
an, cu mare greutate a putut să ajungă și până la sfânta Duminică. Și sfânta Duminică a primit-o cu
aceeași
rânduială și tot așa de bine ca și surorile sale. Și făcându-i-se milă de această nenorocită și
zdruncinată ființă, a
strigat și sfânta Duminică o dată, cât a putut, și îndată s-au adunat toate vietățile: cele din ape, cele de
pe uscat și
cele zburătoare. Și atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă știe vreuna din ele în care parte a
lumii se află
Mănăstirea-de-Tămâie. Și toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a întâmplat să audă
măcar vorbindu-
se vreodată despre aceasta. Atunci sfânta Duminică a oftat din adâncul inimii, s-a uitat galeș la
nenorocita drumeață
și i-a zis:
– Se vede că vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altăceva, așa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce
cauți, fiica
mea! Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă și de mine, și oricât ai voi tu și oricare altul să
mai meargă
înainte de aici, este cu neputință.
Și atunci, numai iaca un ciocârlan șchiop se vede venind, cât ce putea; și, șovâlc, șovâlc, șovâlc! se
înfățișază
înaintea sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă și pe acesta:
– Tu, ciocârlane, nu cumva știi unde se află Mănăstirea-de-Tămâie?
– Da’ cum să nu știu, stăpână? Că doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frânt piciorul.
– Dacă-i așa, apoi acum îndată ia pe această femeie, du-o numaidecât acolo, cum îi ști tu, și
povățuiește-o cum a
fi mai bine.

Atunci ciocârlanul, oftând, a răspuns cu smerenie:
– Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpână, deși este foarte cu anevoie de mers până
acolo.
Apoi sfânta Duminică a dat și ea drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin, ca să -i fie pentru
hrană până
la Mănăstirea-de-Tămâie; și i-a mai dat o tipsie mare de aur și o cloșcă tot de aur, bătută cu pietre
scumpe, și cu
puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie; și apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a și
pornit,
șovâlcâind.
Și când ciocârlanul pe jos, când drumeața pe sus, când ea pe jos, când el pe sus. Și când biata
drumeață nu mai
putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocârlanul o lua pe aripioarele sale și o ducea. Și tot așa
mergând ei
încă un an de zile, cu mare greutate și zdruncen, au trecut peste nenumărate țări și mări, și prin codri
și pustietăți
așa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători,
vidre câte cu
douăzeci și patru de capete și altă mulțime nenumărată de gângănii și jigănii înspăimântătoare, care
stăteau cu
gurile căscate, numai și numai să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință
să
povestească limba omenească.
Și, în sfârșit, după atâta amar de trudă și primejdii, cu mare ce au izbutit să ajungă la gura unei pește
ri. Aici
călătoarea s-a suit iarăși pe aripile ciocârlanului, din care abia mai putea fâlfâi, și el și-a dat drumul
cu dânsa pe o
altă lume, unde era un rai, și nu altăceva!
– Iaca Mănăstirea-de-Tămâie! zise ciocârlanul. Aici se află Făt-Frumos, pe care îl cauți tu de-atât
amar de

vreme. Nu cumva ți-i cunoscut ceva pe aici?
Atunci ea, deși îi fugeau ochii de atâtea străluciri, se uită mai cu băgare de seamă și îndată cunoaște
podul cel
minunat din ceea lume și palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos așa de puțin, și îndată i se umplură
ochii de lacrimi
de bucurie.
– Mai stai! și nu te bucura așa degrabă, că încă ești nemernică pe aceste locuri și tot n-ai scăpat de
primejdii, zise
ciocârlanul.
Îi arată apoi o fântână, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rândul; îi spune cu cine are să se
întâlnească și ce să
vorbească; o povățuiește ce să facă, rând pe rând, cu furca, cu vârtelnița, cu tipsia și cu cloșca cu
puii de aur dăruite
ei de cele trei surori: sfânta Miercuri, sfânta Vineri și sfânta Duminică.
Apoi, luându-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi, zburând neîncetat
de frică să
nu-i mai rupă cineva și celălalt picior. Iară nemernica drumeață, lăcrimând, îl petrecea cu ochii în
zbor, mergând
spre fântâna ce-i arătase el.
Și cum ajunge la fântână, scoate mai întâi furca, de unde o avea strânsă, și apoi se pune jos să se
odihnească.
Nu trece mult și, venind o slujnică să ia apă, cum vede o femeie necunoscută și furca cea minunată
torcând
singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decât părul din cap, fuga la stăpână-sa și-i dă de veste!
Stăpâna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-
Frumos, o
vrăjitoare strașnică, care închega apa și care știa toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu
știa hârca:
gândul omului. Talpa-iadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă, să-i
cheme femeia cea

străină la palat și, cum vine, o întreabă:
– Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ți-e de vânzare, și cât mi-i cere pe dânsa,
femeie, hăi?
– Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul.
– De ce nu? Dă furca încoace și rămâi aici până la noapte, când s-a înturna împăratul de la vânătoare.
Atunci drumeața dă furca și rămâne. Știrba-baba-cloanța, știind că împăratul are obicei a bea în toată
seara o
cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus până a doua zi dimineață. Și cum a venit
împăratul de
la vânătoare și s-a pus în așternut, hârca i-a și trimis laptele; și cum l-a băut împăratul, pe loc a
adormit ca mort.
Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeață în odaia împăratului, după cum avusese
tocmeală, și a
lăsat-o acolo, zicându-i încetișor: – Șezi aici până despre ziuă, ca am să vin atunci tot
eu să te iau.
Hârca, nu doar că șoptea și umbla cătinel ca să n-o audă împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din
odaia de
alăturea, un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu dânsul la vânat.
Și cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeață a îngenuncheat lângă patul soțului ei și a
început a
plânge cu amar și a zice:
– Făt-Frumos! Făt-Frumos! Întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul
ist afurisit și
să nasc pruncul tău!
Și, sărmana, s-a chinuit așa până despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea
lume! Despre
ziuă, Tălpoiul a venit posomorâtă, a scos pe necunoscuta de acolo și i-a zis cu ciudă să iasă din
ogradă și să meargă
unde știe. Și nenorocita, ieșind cu nepus în masă și necăjită ca vai de ea, s-a dus iarăși la fântână și a

scos acum
vârtelnița. Și venind iarăși slujnica la apă și văzând și această mare minune, fuga la stăpână -sa și-i
spune că femeia
ceea de ieri are acum o vârtelniță de aur, care deapănă singură și care-i mult mai minunată decât
furca ce i-a dat.
Atunci pohoața de babă o cheamă iarăși la dânsa prin slujnică, pune mâna și pe vârtelniță, tot cu
același vicleșug, și
a doua zi dis-dimineață o scoate iarăși din odaia împăratului și din ogradă.
Însă în această noapte credinciosul împăratului, simțind ce s-a petrecut și făcându-i-se milă de
nenorocita de
străină, ș-a pus în gând să descopere vicleșugul babei. Și cum s-a sculat împăratul și s-a pornit la
vânătoare,
credinciosul i-a spus cu de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. Și
împăratul, cum a
auzit aceste, pe loc a tresărit, de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos și a început
a lăcrima. Și
pe când din ochii lui Făt-Frumos se scurgeau șiroaie de lacrimi, la fântâna știută, urgisita și
zbuciumata lui soție
scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Și cum sta ea în
preajma fântânii,
numai ce iaca pe slujnica știută iarăși o aduce Dumnezeu la fântână, și când mai vede și această mare
minunăție,
nici mai așteaptă să ia apă, ci fuga la stăpână-sa și-i spune.

– Doamne, stăpână, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de
aur, cu puii
tot de aur, așa de frumoși, de-ți fug ochii pe dânșii!
Băbornița, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicând în gândul său: – După ce umblă ea nu
se
mănâncă.
Și cum vine străina, hoanghina pune mâna și pe tablaua cea de aur și pe cloșca de aur cu puii de aur,
tot cu
același vicleșug.
Dar împăratul, când a venit în astă-sară de la vânat și când i s-a adus laptele, a zis în gândul său:
– Acest lapte nu se mai bea și, cum a zis, l-a și aruncat pe furiș, undeva, și pe loc s-a făcut că doarme
dus.
După ce hârca s-a încredințat că împăratul doarme, bizuindu-se ea și acum în puterea băuturii sale, a
adus iarăși
pe străină în odaia lui, tot cu aceeași rânduială ca și în nopțile trecute; și lăsând-o acolo, s-a
depărtat! Atunci
zbuciumata drumeață, căzând iarăși în genunchi lângă patul soțului ei, se îneca în lacrimi, spunând
iarăși cuvintele
aceste:
– Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ți milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu
osânda cea
mai cumplită! Și întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul și să se nască
pruncul tău, că
nu mai pot duce această nefericită sarcină!
Și când a sfârșit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mâna, ca prin somn, și când s-a atins de mijlocul
ei, dang! a
plesnit cercul, și ea îndată a născut pruncul, fără a simți câtuși de puțin durerile facerii. După aceasta
împărăteasa
povestește soțului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut.

Atunci împăratul, chiar în puterea nopții, se scoală, ridică toată curtea în picioare și poruncește să-i
aducă pe
hârca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleșug de la împărăteasa lui. Apoi
mai poruncește
să-i aducă o iapă stearpă și un sac plin cu nuci, și să lege și sacul cu nucile și pe hârcă de coada
iepei, și să -i dea
drumul. Și așa s-a făcut. Și când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica și din Talpa-iadului
bucățica; și când a
picat sacul, i-a picat și hârcei capul.
Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moșneagul,
crescătorul lui Făt-Frumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânu-său, Făt-Frumos, în
purcelul cel
răpciugos și răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele
unsprezece ce avea și
care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. Iară
pe credincios
cu mari daruri l-au dăruit împăratul și împărăteasa, și pe lângă dânșii l-au ținut până la sfârșitul vieții
lui.
Acum, aduceți-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a
făcut și
nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta
undeva. Și
numai cât a gândit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi,
baba și
moșneagul, îmbrăcați iarăși în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Și s-a adunat
lumea de pe lume
la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu
cumva s -a
sfârșit.

POVESTEA LUI STAN PĂȚITUL
Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Și flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin
străini, fără să
cunoască tată și mamă și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute.
Și, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la ușile oamenilor, d e unde până
unde s-a
oploșit de la o vreme într-un sat mare și frumos.
Și aici, slujind cu credință ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci și mai bine de ani, și -a
sclipuit
puține parale, câteva oi, un car cu boi și o văcușoară cu lapte. Mai pe urmă și-a înjghebat și o căsuță,
și apoi s-a
statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui și muncind ca pentru dânsul. Vorba
ceea: – Și
piatra prinde mușchi dacă șede mult într-un loc.
Și cum s-a văzut flăcăul cu casă și avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, și mai
nu-l
prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, și toate treburile și le
punea la cale
singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de
casă și de
vitișoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia
acum se
prinsese și el cu mâinile de vatră; și câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe.
De-aceea
alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stânga, că doar-doar a
încăleca pe
nevoie, ș-apoi atunci, văzând și făcând.
Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urât.
Dar în

nopțile cele mari, când era câte o givorniță cumplită și se mai întâmpla să fie și sărbători la mijloc,
nu mai știa ce
să facă și încotro să apuce, vorba cântecului:
De urât mă duc de-acasă,
Și urâtul nu mă lasă;
De urât să fug în lume,
Urâtul fuge cu mine.
Se vede lucru că așa e făcut omul, să nu fie singur. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se
însoare, dar când
își aducea aminte uneori de câte i-au spus că au pătimit unii și alții de la femeile lor, se lua pe
gânduri și amâna, din
zi în zi și de joi până mai de-apoi, această poznașă trebușoară și gingașă în multe privințe, după cum
o numea el,
gândindu-se mereu la multe de toate… Unii zic așa, că femeia-i sac fără fund. Ce-a mai fi și asta?
Alții, că să te
ferească Dumnezeu de femeia leneșă, mârșavă și risipitoare; alții alte năstrușnicii, încât nu știi ce să
crezi și ce să
nu crezi?
Numai nu-i vorbă că am văzut eu și destui bărbați mult mai ticăiți și mai chitcăiți decât cea mai
bicisnică
femeie. Și așa, trezindu-se el în multe rânduri vorbind singur, ca nebunii, sta în cumpene: să se
însoare… să nu se
însoare?!…
Și, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea
trece, flăcăul
începe și el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămâne baltă. Și apoi este o
vorbă: că până la
20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alții; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de
la 30 de ani

înainte numai dracu-i vine de hac.
Tocmai așa s-a întâmplat și cu flăcăul acesta că, până la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii,
nici babele
– câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute și iscoditoare – tot nu l-au putut face să se însoare.
Stan era om tăcut în felul său, dar și când da câte-o vorbă dintr-însul vorba era vorbă, la locul ei, și
nu-l putea
răpune te miri cine.
Mulți trăgeau nădejdea să-l ia de ginere, dar flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una, cu două.
Și așa, de
la o vreme, și prietenii și babele, lehămetindu-se, l-au dat în burduful dracului și l-au lăsat pe seama
lui, să facă de-
acum înainte ce-a ști el cu dânsul, că ei și-au luat toată nădejdea.
Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită și ce-a mai dat
Dumnezeu, pune
mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută și se duce la pădure, să-și aducă un car de
lemne. Și
ajungând el în pădure pe când se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul zdravăn și l-a cetluit
bine, și pân-or
mai mânca boii, s-a pus să mănânce și el ceva. Și după ce a mâncat cât a trebuit, i-a mai rămas o
bucățică de
mămăligă îmbrânzită și, făcând-o boț, a zis: – Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teșitura asta, că
poate-a găsi-o
vreo lighioaie ceva, a mânca-o și ea ș-a zice-o bodaproste. Și punând mămăliga pe teșitură, înjugă
boii, zice iar un
Doamne-ajută și, pe la prânzișor, pornește spre casă. Și cum a pornit el din pădure, pe loc s-a și
stârnit un vifor
cumplit, cu lapoviță în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeu ce era afară!
să nu scoți
câine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la așa vreme te face să pierzi răbdarea și,
fără să vrei, te

vâră în păcat.
În acea zi, Scaraoțchi, căpetenia dracilor, voind a-și face mendrele cum știe el, a dat poruncă tuturor
slugilor
sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, și pretutindene, pe mare și pe uscat, să vâre vrajbă
între oameni și să
le facă pacoste.
Atunci dracii s-au împrăștiat, iute ca fulgerul, în toate părțile. Unul din ei a apucat spre păduri, să
vadă de n-a
putea trebălui ceva și pe-acolo; doar a face pe vrun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul
să-și
chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vrun bou, pe
alții să-i facă
să se bată până s-or ucide, și câte alte bazaconii și năzbutii de care iscodește și vrăjește dracul.
Ce-or fi isprăvit ceilalți draci nu știm, dar acestui de la pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i
vorbă,
luntre și punte ca să-și vâre codița cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea,
tot în gol umbla.
Și tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă de-o pârtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe
urma ei și se
duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Și, când colo, găsește numai locul, pentru că
flăcăul, după
cum am spus, de mult ieșise din pădure și se dusese în treaba lui.
Văzând el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crâșcă din măsele și crapă de ciudă, pentru că era
îngrijit cu ce
obraz să se înfățișeze înaintea lui Scaraoțchi; ș-apoi, afară de aceasta, era buimac de cap și hămesit
de foame, de
atâta umblet.
Și cum sta el pe gânduri, posomorât și bezmetic, numai iaca ce vede pe-o teșitură un boț de
mămăligă. Atunci,
bucuria dracului! Odată-o și halește și nu zice nimica. Apoi, nemaiavând ce face, își ia coada între

vine și se
întoarce la stăpânu-său, și, cum ajunge în iad, Scaraoțchi îl întreabă:
– Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Câte suflete mi-ai arvonit? Dă-ți solia!
– Ia, mai nimica, stăpâne, răspunse dracul, rușinat și tremurând ca varga de frică; se vede c-am pornit
într-un
ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum știți, și numai un om a venit azi în pădure, dar și-acela
a scăpat de
mine, căci am dat în urma lui târziu, tocmai când se dusese. Noroc numai c-am găsit pe-o teșitură un
boț de
mămăligă, de-am mâncat, căci îmi gârâiau mațele de foame. Alta nu mai știu nimica, întunecimea-
voastră.
– Ei bine, zmârdoare urâcioasă ce ești, de mâncat ai mâncat boțul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul
acela când
a pus mămăliga acolo, pe teșitură, ai tu la știință?
– Ba de asta nu știu nimica, stăpâne.
– Apoi, ce păzești tu alta, dacă nu știi nici macar ceea ce vorbesc muritorii? Să-ți spun eu dară, deși
n-am fost în
pădure, ca tine: a zis că cine-a mânca boțul cel de mămăligă să zică bodaproste. Zis-ai tu ceva când
ai mâncat-o?
– Ba n-am zis nimica, stăpâne.
– Așa? În loc să-ți dai osteneală ca să afli până și gândul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce
vorbesc ei? Mai
pot eu să am nădejde în voi? Ei, las’ că-ți găsesc eu acuș leacul; te-i învăța tu minte de altă dată! Hai,
pornește
acum degrabă la omul acela, și să-i slujești taman trei ani de zile, cu credință, la ce te-a pune el!
Simbrie în bani să
nu primești de la dânsul, ci să faci tocmală că, după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i
vrea tu; și aceea
are să fie de trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpătâiele… Ia să vedem, ți-a veni în
cap ce ai să iei?

hai, gata ești? ia-ți tălpășița!
– Gata, stăpâne, iaca, pornesc!
Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce lipsește, și apoi iese iute ca scânteia și se tot
duce înainte
la slujbă, după porunca lui Scaraoțchi. Și când pe aproape de casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-
un băiat ca de
opt ani, îmbrăcat cu straie nemțești, și umbla zgribulind pe la poartă. Stan era acasă și chiar atunci
luase ceaunul de
pe foc, ca să mestece mămăliga; și numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă omul, nu altăceva, și
când se uită
mai bine, ce să vadă? Vede un băiat că se acățăra pe stâlpul porții, de teama câinilor. Atunci Stan
aleargă la poartă,
zicând:
– Țibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, dați-vă-n lături, cotarle! Da’ de unde ești tu, măi țică? și ce
cauți pe-
aici, spaima câinilor?
– De unde să fiu, bădică? Ia, sunt și eu un băiat sărman, din toată lumea, fără tată și mamă, și vreau să
intru la
stăpân. – Să intri la stăpân? d-apoi tu nici de păscut gâștele nu
ești bun… Cam de câți ani îi fi tu?
– Ia, poate să am vro treisprezece ani.
– Ce spui tu, măi?… Apoi dar bine-a zis cine-a zis, că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de când
îi… Eu de-
abia ți-aș fi dat șapte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă! pesemne că și straiele acestea pocite
fac să arăți așa
de sfrijit și închircit. Am mai văzut deunăzi umblând pe aici prin sat un ciofligar de-alde tine, dar
acela era oleacă
mai chipos și altfel îmbrăcat:
Cu antereu de canavață,

Ce se ținea numa-n ață,
Și cu nădragi de anglie,
Petice pe ei o mie.
Și când mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu drumul: căci umbla după strâns pielcele, și
cum trecea pe
la poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a pieptănat de i-au mers peticele. Vorba ceea:
– Aș veni
desară la voi, dar mi-e rușine de câini. Și acum parcă-l văd cât era de ferfenițos și cum își culegea
boarfele de pe
jos. Oleacă de n-ai pățit și tu ca dânsul. Și cum te cheamă pe tine?
– Tot Chirică mă cheamă.
– Măi parpalecule, nu cumva ești botezat de sfântul Chirică Șchiopul, care ține dracii de păr?
– Nu-l știu pe acela, dar Chirică mă cheamă.
– Apoi, despre mine, fie oricine ți-a fi nănaș, dar știu c-a nimerit-o bine, de ți-a pus numele Chirică:
pentru că
ești un fel de vrăbioi închircit.
– Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut eu și hoituri mari și nici de-o
lume: la
treabă se vede omul ce poate. Las’ să mă cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de-acolo? Da’ pe d-ta
cum te cheamă?
– Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce am avut, când eram mic, mi-au schimbat numele din Stan
în Ipate, și
de-atunci am rămas cu două nume.
– D-apoi ai la știință, bade, că și d-ta ai cântec:
Ipate, care dă oca pe spate
Și face cu mâna
să-i mai aducă una.
– Dar știi că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al dracului băiat! Parcă ești Cel-de-pe-comoară,

măi, de știi
toate cele!De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. Ia să te vedem dacă mi-i ghici tu
cimilitura
aceasta:
Lată – peste lată,
peste lată – îmbujorată,
peste îmbujorată- crăcănată,
peste crăcănată – măciulie,
peste măciulie – limpezeală,
peste limpezeală – gălbeneală
și peste gălbeneală – huduleț.
Chirică atunci începe a zâmbi și zice:
– De-oi ghici, mi-i da și mie o hrincă dintr-însa?
– D-apoi știu eu ce crezi tu că-i aceea? Ghicește întâi, să vedem.
– Ce să fie?! zise Chirică. Ia fața casei, vatra, focul, pirostiile, ceaunul, apa dintr-însul, făina și
culeșerul sau
melesteul.
– Bun, măi Chirică, ia acum văd și eu că nu ești prost! Hai! cât să-ți dau pe an ca să te tocmești la
mine?
– Apoi eu… nu mă tocmesc cu anul. – Dar cum te tocmești tu?
– Eu mă tocmesc pe trei ani odată: pentru că nu-s deprins a umbla din stăpân în stăpân, și vreau să
cunosc ceva
când voi ieși de la d-ta.
– Despre mine, cu atâta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani?
– Ce să-ți cer? Ia, să-mi dai de mâncare și de purtat cât mi-a trebui, iar când mi s-or împlini anii, să
am a lua din
casa d-tale ce voi vrea eu.

– Ce fel de vorbă-i asta? Poate că tu îi bărăni atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai știu eu ce
dracul ți-a veni
în cap să ceri!?
– Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă; nu ți-oi mai cere vrun lucru mare până pe-acolo. Ș-apoi, ce ți-oi lua
eu din casă
nu-ți face trebuință d-tale.
– Apoi na! zise Ipate. Măsoară-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu
vorbești
deslușit.
– Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mânie: mai bine să te tocmești întâi, decât pe urmă.
– Apoi aceasta-ți spun și eu, măi, ciotul dracului! dezleagă odată calul de la gard, să știu eu atunci –
de-oi ajunge
cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu.
– Ia lasă, bade Ipate, lasă, nu te mai pune și d-ta atâta pentru te miri ce și mai nimica, că doar n-are să
fie un cap
de țară…
– Măi Chirică, știi una? rămâi la mine, și ne-om împăca noi atunci. Te văd că ești un băiat isteț și –
mai știi
păcatul? – poate și harnic; sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui.
– Despre aceasta n-aibi grijă, bade, zise Chirică. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu,
nu le-a face
altul, măcar să fie cu stea în frunte.
– Mai știi? Bine-ar fi, măi Chirică, dac-ar fi toate cu lapte câte le spui. Dar tu curat că ai dat peste un
stăpân ca
pâinea cea bună; numai să avem vorba dinainte, să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din
sărite și să mă
faci câteodată să-mi ies din răbuș afară.
– Nici despre asta nu mă tem că-i bănui, bade Ipate.

– Vasăzică, ne-am înțeles. De-acum vină de-i mânca și tu ceva. Iaca niște bulughine cu mujdei și cu
mămăligă.
Hai! dă-i colb ș-apoi te apucă de treabă.
Băiatul se pune ciobănește într-un genunchi, îmbucă repede ce îmbucă și apoi se duce după trebi. Și
așa era
Chirică de liniștit și de harnic la trebile lui, că parcă era de-acolo de când l-a făcut mă-sa, și Ipate se
îndemna cu
dânsul, uitase acum de urât și huzurea de bine, și din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul
îi curgea gârlă
din toate părțile, și nu mai știa ce are la casa lui.
Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vântul putea răzbate printre ele! Ce șuri și ocoale pentru
boi și vaci,
perdea pentru oi, poieți pentru păsări, cotețe pentru porci, sâsâiac pentru păpușoi, hambare pentru
grâu și câte alte
lucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chirică, cât ai bate din palme! Să nu spun minciuni, dar
Ipate se
îmbogățise însutit și înmiit de când a venit Chirică în slujbă la dânsul. Acum văzuse el ce poate
Chirică, și-i era
drag ca ochii din cap.
Trecură vreo doi ani la mijloc și în una din zile Chirică zise stăpânului său:
– Stăpâne, să nu bănuiești, da’ am să zic și eu o vorbă: de ce nu te însori? Că mâine-poimâine te-i
trezi că ai
îmbătrânit, și nu-ți rămâne nici un urmaș. După viață este și moarte. De unde știi ce se întâmplă,
ferească
Dumnezeu! și atunci, cui rămâne atâta avere?
– Ce vorbești tu, măi Chirică? Dacă nu m-am însurat eu când am fost de însurat, apoi la vremea asta
ți-ai găsit să
mă însor? Pesemne vrei să-și facă dracul râs de mine… Nu vezi că a trecut soarele de-amiază: sunt
mai mult bătrân
decât tânăr.

– Da’ ia lasă-mă la pârdalnicul, stăpâne, că-i speria oamenii cu vorbele d-tale! Nu te mai face așa de
bătrân, că
doar nu ți-i vremea trecută. Eu gândesc că tocmai acum ești bun de însurat; pentru că ai cu ce să ții
nevasta și
copiii. Slavă Domnului! mulți ar dori să aibă ceea ce ai d-ta.
– Ți-ai găsit, zise Ipate. Parcă ești nu știu cum, măi Chirică; vorbești și tu, ia așa, în dodii, câteodată.
Am eu
semănături? am eu toate cele trebuincioase pentru casă? Tu crezi că numai așa se ține femeia… Vorba
ceea: – Când
se-nsoară, nu-i de moară.
– De asta te plângi, stăpâne?
– D-apoi, de care altă, măi Chirică? Nu știi tu că gura înainte de toate și apoi celelalte?
– Stăpâne, dacă-i numai atâta, apoi las’ că te fac eu cu grâu, să ai de unde face pâine și colaci pentru
nuntă, ba și
pentru cumătrie dacă vrei.
– De unde, măi Chirică?
– Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grâu care dă în copt?
– Le văd.
– Du-te chiar acum la stăpânul moșiei și-i spune că te prinzi să-i dai în girezi tot grâul cât îl are
semănat. Și dacă
te-a întreba cât să-ți dea pentru această ostenicioasă treabă, spune-i că nu primești bani, ci numai
atâta grâu, cu paie
cu tot, cât îi putea duce d-ta în spate și cu un băiat al d-tale.
– Cum asta, măi Chirică? Parcă vorbești de pe ceea lume. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și
strânge
atâta amar de grâu, că doar sute și mii de brațe trebuiesc acolo, nu șagă! Ș-apoi, numai pentru două
sarcini de grâu?
Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela?

– Stăpâne, ca să cunoști cine sunt eu și cât pot, ascultă-mă și du-te la boier de-i spune cum te-am
învățat.
Ipate, cu un gând să se ducă și cu zece nu. În sfârșit, își ia el inima-n dinți și se duce la curte să vadă
ce are să
fie și, cum ajunge, se înfățișază înaintea boierului și zice:
– Să nu vă supărați, cucoane! Nu cumva aveți trebuință de secerători?
– Ba încă mare nevoie am, om bun; parcă Dumnezeu te-a adus. Căci grâul e copt, nu mai poate suferi
întârziere.
– Apoi, cucoane, mă prind eu să ți-l secer.
– Cum, singur?
– Asta-i treaba mea, cucoane. Eu mă prind să ți-l dau girezi. Nu-i cuvânt gospodăresc?
– Cum văd, te bizuiești în brațe multe.
– Multe, cucoane, puține, cucoane, câte-a dat Dumnezeu; numai treaba s-o fac.
– Ș-apoi ce mi-i cere, așa cu hurta?
– Ce să cer, cucoane, ia când ți-oi da grâul în girezi, să am voie a lua numai atâta grâu, cu paie cu tot,
cât oi
putea duce în spate eu și c-un băietan al meu.
– Măi omule, vorbești înadins ori vrei să șuguiești?
– Ba ferească Dumnezeu, cucoane, vorbesc înadins. Boierul a crezut că Ipate e nebun și voia să se
mântuie de
dânsul, zicând:
– Dacă-i așa, om bun, du-te mâine dimineață și te apucă de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face și ne-
om împăca
noi.
– Împăcarea, cum ți-am spus, cucoane.
– Ei, du-te, du-te, și las’! să vedem!
Atunci Ipate se întoarnă acasă, și Chirică îl întreabă:

– Ei, stăpâne, cum a rămas cu boierul?
– Cum să rămână, măi Chirică! Ia, m-am prins hăt și bine să-i dau grâul în girezi, după cum ai zis. Dar
m-a luat
groaza când am trecut pe lângă lan și l-am văzut câtu-i de mare. Asta-i o treabă foarte grea și mare
lucru să fie ca s-
o putem noi scoate la capăt. Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun, dar nici cu minte nu sunt,
după cât văd
eu acum. Dracul știe ce avem să facem!
– N-aibi grijă, stăpâne, că doar ești cu mine! zise Chirică.
– Ia mai bine să luăm cele trebuitoare și haidem acolo chiar în astă-sară, ca mâine dimineață să ni se
facă ziuă pe
lan.
Și așa se iau ei amândoi și se duc. Și cum ajung acolo, cam pe înseratelea, Ipate zice:
– Vezi tu, măi Chirică? asta nu-i șagă; mi se pare că noi avem să dăm peste dracul.
– Stăpâne, știi ce? culcă-te și te odihnește, și mâine dimineață vom vorbi amândoi.
Ipate, ca cel cu grija în spate, se frământă el cu mintea cât se mai frământă și, obosit fiind, se lăsă
oleacă jos pe
iarbă și adormi dus. Chirică atunci, el știe ce face și cum face, că într-o clipă adună toată drăcimea
și-o pune la
lucru pe câmp. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi și suflau cu nările să se usuce, alții
cărau, alții durau
girezi, mă rog, claca dracului era! ce să spun mai mult?
Când se trezește Ipate, în zori de ziuă, se sperie ce vede: totul era mântuit; în locul grâului de pe
câmp vede
acum o gireadă mare și două mai mici, așezate pe culmea dealului, iară pe Chirică nu-l vede nicăieri.
Atunci lui
Ipate i s-a suit tot părul în vârful capului de frică și a început a căuta pe Chirică în toate părțile. Și
când colo, numai
ce iată că-l văzu dormind pe vârful unei girezi, și atunci își mai veni puțin în fire. Feciorii boierești

se sculară cu
noaptea-n cap, cum îi treaba lor, și veniră pe lanuri să vadă ce mai este. Și când văzură ei una ca
aceasta, îi cuprinse
spaima, și fuga la boier, de-i vestiră. Boierul atunci se scoală iute, se azvârle pe un cal și ține numai
o fugă până la
lanuri, și când colo, vede și el ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de când lumea și pământul.
– Ei, cucoane, am mântuit trebușoara, zise Ipate. Bine că ați apucat a veni și d-voastră, ca să fiți de
față când ne-
om lua dreptul.
Atunci Chirică, nici una, nici două, scoate o funie cu care era încins, leagă bine gireada cea mare,
cum știe el, o
ia în spate și pe ici ți-i drumul. Iară boierul, mai văzând și aceasta, a încremenit cu mâinile subsuori,
uitându-se la
dânsul cum se ducea. Și crezând că de-acum și Ipate are să ia cele două girezi mici și-l calicește de
tot, crăpa de
necaz, dar n-avea încotro. Și neștiind ce să facă, zise lui Ipate cu binișorul:
– Om bun, na-ți bani în locul grâului ce mai ai a lua, și lasă-mă în pace. N-am crezut că am a face cu
dracul.
– Ferească Dumnezeu, cucoane, cruce de aur cu noi în casă! Departe de pe locurile aceste! Ba, zău,
am muncit
de-a dat inima din noi.
– Ia lasă-mă încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă înveți pe mine ce-i plugăria!? Că doar nu samăn
eu grâu de
ieri, de alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători!… Și chiar de nu-i fi tu Ucigă-l-crucea, tot n-
ați umblat cu
lucru curat; însă ce-am eu cu sufletul vostru? voi aveți a da seamă. Primește banii, cum ți-am spus, și
mai duceți-vă
și la altă casă, că eu, unul, știu c-am pățit-o bună.
Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii cu cât se învoiește și se duce el după Chirică. Și
când ajunge

acasă, Chirică treierase, vânturase, măcinase; în sfârșit, pusese toate trebile la cale. Și Ipate, când a
mai văzut și
asta, nu mai știa ce să zică; mai că-i venea a crede că și el are a face cu dracul.
– Măi Chirică, d-apoi știi că și boierul, câtu-i de boier, a pus-o de mămăligă. Iaca, mi-a dat și bani de
am adus
acasă.
– Și aceștia-s buni, stăpâne; pune-i la chimir și taci molcum. Am știut eu dinainte că are să ne iasă și
de
cheltuială.
A doua zi după asta, Chirică zise lui Ipate:
– Ei, stăpâne, de-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mâine-poimâine mi se împlinesc anii, și rămâi făr’
de mine.
Mai nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur, dar acum are să-ți cadă greu; mai ales că ți s-a
îngreuiat și
gospodăria. Hai, ce zici, te însori ori ba?
– Apoi dă, măi Chirică, știu eu ce să fac? Parcă tot m-aș însura; când aș da peste-o parte bună, aș face
poate și eu
pasul acesta. Dar tare mă tem nu cumva să-mi iau pe dracul după cap, să-l aduc cu lăutari în casă și
pe urmă să nu-l
pot scoate nici cu o mie de popi; c-apoi atunci, lehamete și de însurat, și de avere, și de tot!
– De asta ți-i acum în grijă, stăpâne? dac-a rămas treaba până la atâta, apoi las’ pe mine, că te-oi face
eu să iei un
drăguț de femeie care nu se mai află! Căci eu șed călare în inima lor și, nu că mă laud, dar știu toate
măruntaiele
dintr-însele. Despre asta nu mi-e rușine; pot să-ți aleg una și noaptea p-întuneric. Pentru altul n-aș
face-o, să știu că
mi-ar da lumea de pe lume, dar pe d-ta vreau numaidecât să te văd om ca toți oamenii, în rând cu
lumea. Nu vezi că
cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai
fi vrednic să ții

o femeie!
– Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum! scoți omul din minți cu vorbele tale. Bun staroste mi-am
găsit! Nu
știu cine te-a îndreptat la casa mea, că știu că ești berechet bun. Ș-apoi, mult stau eu câteodată și mă
gândesc în
mintea mea, de unde ai tu atâta putere? Mai că-mi vine să zic și eu, ca boierul cela. Nu știu, nălucă să
fii, om să fii,
dracul să fii, dar nici lucru curat nu ești. Numai fii ce-i fi, asta nu mă privește; mie unuia știu că mi-ai
priit bine, n-
am ce zice! Ei, ia spune, cum zici tu că mi-i alege femeie?
– Ia, în duminica viitoare, stăpâne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte, cu băieții, iar d-ta să
te prinzi în
joc lâng-o fată care ți-a plăcea. Eu atunci mi-oi târâi piciorul pe lângă d-ta, oi ochi-o bine și apoi ți-
oi spune eu ce
zace într-însa.
– Da’ știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică?! Tot cu draci ești tu, bine zic eu.
– Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi, dacă nu-i fi și cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinții și iar nu-i
bine.
În sfârșit, ce spun ei, ce nu mai spun, cum vine duminica, Ipate și cu Chirică se iau și se duc la horă în
sat.
Chirică, cum îi treaba băieților, se acățăra pe cele garduri și se hlizea cu ceilalți băieți. Iar Ipate, de
cuvânt; se
prinde în joc lângă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de
sus până jos și
de jos până sus și, cum se învârtea hora, ba o strângea pe fată de mână, ba o călca pe picior, ba… cum
e treaba
flăcăilor. Și tropai, tropai, ropai, ropai! i se aprind lui Ipate al nostru călcăiele. Chirică era și el pe –
acolo, și, cum se
lasă Ipate din joc, spiridușul dracului îi zice:
– Ei, stăpâne, parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum; ce zici, așa-i că-ți vine la socoteală?

– Apoi dă, nu știu cum să mai zic și eu; pesemne păcatele mele mi te-au scos înainte, măi Chirică. Eu
gândesc s-
o pornesc pe treabă, fata-i hazulie și m-a fermecat de-acum.
– Ba nu, stăpâne; dacă-i vrea să mă asculți, eu te sfătuiesc să n-o iei pe asta. Și focu-i hazuliu, dar
tare rău te
pârjolește câteodată. Fetișoara asta, o vezi d-ta cât e de scumpă la râs? Parcă ți-ar veni a crede că-i
de cele cu
crucea-n sân, dar, ia, una de aceste a înălbit odată, numai într-o singură noapte, pe moșu-meu în
fântână.
– Cum asta, mă Chirică?
– Da’, ia nu mai ști și d-ta cum, stăpâne!
– Ian auzi-l, mai degrabă i-ai putea strâmba fălcile decât vorba! Măi Chirică, eu gândesc că s-a da
după mine și
s-a face și ea mai bună.
– Î… hî! da, cum nu? Eu însă îți spun prietenește că fetișoara asta are trei coaste de drac într-însa; și
chiar și cea
mai bună dintre femei încă tot mai are una. Să te mai lași, stăpâne, pân-om da măcar peste una de
acelea, ș-apoi ți-
oi mai spune eu ce mai este de făcut.
– Apoi dă, măi Chirică, tu m-ai tot cihăit de cap până acum, să mă însor, să mă însor, de mi-ai aprins
pofta de
însurat, și apoi, acum, tot tu o șurubuiești și-o întorci, cum îți vine ție la socoteală.
– Stăpâne, știi că eu nu-ți voiesc răul; ascultă-mă, că n-ai să greșești.
Ipate, auzind așa, se dă după Chirică și se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. Însă cum ajunge
acasă, parcă
nu era acela; muncea el, nu muncea, dar știu că se frământa cu gândurile și de-abia aștepta să vină
duminica
viitoare.
Duminica vine, și ei iară se duc la horă, în alt sat. Chirică, după obiceiul său, se ia cu băieții, iară

Ipate se prinde
în joc lângă o fată, care o chitește el; joacă cât joacă și lângă aceea, și, intrând în vorbă cu dânsa,
fata, bună
mehenghe, îi întoarce capul și Ipate vede că nu-i de lepădat. Dar Chirică era și el pe-acolo și, cum se
lasă Ipate de
joc, îi zice:
– Ei, stăpâne, cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături; așa-i că ți-a căzut tronc la inimă?
– Mai așa, măi Chirică!
– Apoi îți spun eu, stăpâne, că nici asta nu-i de noi. O vezi cât e de pâșină, dar și asta are două coaste
de drac
într-însa. Să te mai lași, stăpâne, cum ți-am spus eu.
– Apoi dă, măi Chirică; în ziua de azi nu știu, zău, care-a mai fi cu crucea-n sân, cum cauți tu… Eu
gândesc că
tot om alege, om alege, pân-om culege.
– Ba nu, stăpâne; lasă pe mine, că știu eu ce fac.
Ipate iar se lasă după cum zice Chirică, și se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. Dar Ipate,
acum, nici de
treabă nu-și mai căuta, nici mâncarea nu se prindea de dânsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai
rău; toată ziua
prindea buburuzi și, punându-i pe dosul mâinii, zicea:
Buburuz, buburuz,
Încotro vei zbura
Într-acolo m-oi însura.
Dă, ce să-i zici? dăduse și el în pârpăra însuratului. Ș-apoi știți că este-o vorbă: când îi omul în doi
peri, să te
ferești de dânsul, c-atunci e cum îi mai rău. Vorba ceea: – Arde focu-n paie ude. Așa și Ipate, tot
sughița, tot ofta
din greu și de-abia aștepta să vină duminica.

Duminica iar vine, și ei acum se iau și se duc la joc în alt sat. Și cum ajung acolo, Ipate se și prinde
în joc lângă
un puișor de fată căreia îi jucau ochii în cap ca la o șerpoaică. Se învățase și el, șiretul, a le alege
așa de pe
deasupra, dar numai Chirică băiatul știa ce zace în inima lor și cât le poate calul; că ce-i mai greu de
ales decât
omul? Dar Chirică era și el pe-acolo. Și ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei și lui Ipate au început a le
sfârâi inima unul
după altul. Boldul Satanei se vede că-i înghimpase. Și cum se lasă Ipate din joc, Chirică îl trage
deoparte și-l
întreabă:
– Ei, stăpâne, cum ți se pare?
– Cum să mi se pară, măi Chirică? Ia, parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a mai
fi nici asta,
apoi nu mă mai însor niciodată, că destul mi-ai tulburat mințile pân-acum.
– Asta-i bună, stăpâne! zise Chirică. Nu-i vorbă, că tot are și ea o coastă de drac; dar, trăind și
nemurind, i-om
scoate-o noi și pe-aceea.
Atunci, bucuria lui Ipate! Începe a se ține de fată ca scaiul de oaie. Și unde nu ți-o înșfacă pe sus, și
se iau ei ba
din tâlcuri, ba din cimilituri, ba din pâcâlit, ba din una, ba din alta și, de colè până colea, și -au
plăcut unul altuia. Și
Ipate, nemaiavând răbdare, se și duce la tată-său și la mă-sa, de-o cere. Vorba ceea:
Vin’ la mama de mă cere:
De m-a da, de nu m-a da,
Peste noapte mi-i fura.
Părinții fetei, când aud asta, au de bucurie că le-a picat un om așa de bun și o dau cu mâneci largi.
Peste câteva
zile nunta se face, și Ipate își ia femeia, cu zestre cu tot, o duce acasă la dânsul, și pace bună! Și așa

trăiau ei de
bine și se iubeau unul pe altul, ca niște hulubași. Și Ipate, fiind foarte mulțumit de asta, zise într-o zi:
– Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am! Bine mi-am ales-o!
– Bună, stăpâne, nu-i cuvânt, dar știi că este-o vorbă: – Când nici nu gândești, atunci te trântește!; las’
să vedem.
Ia adu-ți aminte ce ți-am spus odată, că și asta, cât îi de bună și blajină, tot are o coastă de drac într-
însa, care
trebuie scoasă numai-decât, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dânsa până la
adânci bătrânețe.
– Apoi dă, nu știu cine ți-a mai putea intra și ție în voie, măi Chirică. Câte știi tu, numai dracul cred
că poate să-
ți dea de fund.
Dar nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiat. La vro două-trei luni după asta, Ipate
se trezește
într-o zi cu socru-său că vine și-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. Chirică, simțind toate,
cum îi dracul,
trage pe stăpânu-său la o parte și zice:
– Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu copilul, iar d-ta spune că, de-i avea vreme să te
duci mai pe
urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. Și după asta, ți-oi mai spune eu ce-i de făcut.
Ipate, deprins a asculta pe Chirică, zice socrului său:
– Tată, eu n-oi putea merge, că, după cum vezi, am tare multe trebi pe capul meu și numai cu un
argățel ce-l am
de-abia le pot dovedi. Nevasta mea, însă, poate să meargă, și, de m-a ierta vremea să pot veni și eu
mai pe urmă,
bine-de-bine, iară de nu, te rog să mă ierți.
Socru-său atunci, nemaiavând ce zice, ia pe nevasta lui Ipate cu copil cu tot și se ca’ mai duce.
În ziua de uncrop, Chirică zice lui Ipate:

– Stăpâne, ia, acum a venit vremea ca să scoatem coasta cea de drac din femeia d-tale. Hai, încalecă
iute pe cal
și te du la nuntă. Dar să știi de la mine ce ai să faci când vei ajunge acolo. Alăture cu casa socru -tău
este o căsuță
tupilată, în care șede un tălpoi de babă, meșteșugoasă la trebile sale, cum îi sfredelul dracului. Du-te
de trage în
gazdă la dânsa și te fă că ești un drumeț străin. Pune-te apoi pe lângă ea luntre și punte și juruiește-i
cerul și
pământul, ca să-ți smomească pe nevasta d-tale și să ți-o aducă acolo. Și atunci să vezi ce pot babele
și cât îi de
credincioasă femeia!
– Să…ra! măi Chirică, ce spui tu? Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc.
– Ba nu fi așa de darnic, stăpâne. Mai bine cruță-ți capul, că poate ți-a mai trebui.
– Dar oare nu m-or cunoaște, măi Chirică?
– N-aibi grijă, stăpâne, poți să te duci și pe la nuntă, că am făcut ce știu eu, și nime n-are să te
cunoască.
Ipate, voind să se încredințeze și despre asta, ascultă pe Chirică și se duce. Și cum ajunge în sat,
trage la gazdă
la babă, o ia cam pe departe și-i spune ca să-i aducă deseară pe nevasta lui Stan din satul cutare la
dânsul.
Baba, când aude asta, pune mâna la gură, clatină din cap și zice:
– Doamne, om bun, cum crezi d-ta că aș face eu una ca asta, mai ales că femeia are bărbat bun, frumos
și bogat
și nu-i de-acele de care gândești d-ta?
Atunci Ipate scoate plosca de la oblânc, dă babei vreo câteva gâturi de rachiu și apoi îi mai întinde o
pungă țoșcă
de bani, zicând:
– Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai mai multe de la mine. Fii bine încredințată
că n-are să

ne știe nici pământul.
Baba, deodată, stă pe gânduri; parcă n-ar fi prea voit nici treaba s-o facă, dar nici punga s-o lase. În
sfârșit, mai
șede ea pe gânduri cât șede, apoi ia punga și zice:
– Om bun, mânca-te-ar puricii să te mănânce!… Eu știu ce va să zică durerea la inimă, bat-o
pârdalnica s-o
bată!… Nu știu, zău, cum a sta și asta! îmi plesnește obrazul de rușine când gândesc cum am să mă
înfățișez
înaintea femeii celea cu vorbe de-acestea… Mă duc și eu într-un noroc, să vedem, și de-oi putea face
ceva, bine-de-
bine, iară de nu, mi-i crede și d-ta, că știu cum se fac de greu trebile acestea, și rar le scoatem la
capăt.
– Crede și d-ta, mătușă, că de-i face pe treabă, n-are să-ți fie degeaba.
Atunci baba zice:
– Să vedem; întrebarea n-are greș. Mai știi de unde sare iepurele? Mai ales că bărbatu-său nu este
aici.
Apoi, cam înspre seară, lasă pe drumeț singur în casă și se duce alăturea la nuntă și, cum ajunge,
trage pe
nevasta lui Ipate deoparte, îi spune codoșca câte și mai multe ș-o face pe femeie să se alunece cu
mintea.
– Mătușă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine?
– Acesta nu-i vrun lucru pân’ pe-acolo, copilă, hăi, zise baba. Ia, du-te în casă, trezește-ți copilul din
somn, și el
atunci are să înceapă a plânge; pe urmă pișcă-l tot câte-oleacă, și el are să înceapă a țipa. Și atunci
tatu-tău, cum îi
el supărăcios, are să zică de la o vreme să iei băiatul și să-l dai, ia, încolo, la baba cea de-alăturea.
Tu, cum îi auzi
asta, să iei băiatul cu albie cu tot și să vii cu dânsul la mine. Ș-apoi atunci…
Femeia lui Ipate ascultă de babă, face cum i-a zis ea și, pe înserate, vine la dânsa cu copilul în brațe;
și cum intră

în casă, începe a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte, fără să cunoască pe bărbatu-său.
Atunci Ipate le dă de băut până le amețește pe amândouă, apoi își fură copilul din covățică, după cum
îl învățase
Chirică, și fuge cu dânsul acasă. Chirică, cum îl vede venind, îi iese înainte de pe la poartă și zice:
– Ei, stăpâne, minciuni ți-am spus eu, ori ba?
– Ba nu, măi Chirică; acum văd eu ce poate femeia. De-acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dânsa; am
s-o dau
dracului de pomană, soi rău ce este ea!
– Ba nu, stăpâne, să nu faci una ca asta, că femeia d-tale e una dintre cele mai bune femei. Da’ știu eu
cine-i de
vină aici. Las-o întâi să vină acasă, să-i scoatem costița ceea care ți-am spus eu, și atunci îi vedea d-
ta ce lucru de
femeie are să iasă dintr-însa.
Acum, să ne întoarcem iar din urmă.
Femeia lui Ipate și cu baba, când se trezesc din amețeală, nici tu drumeț, nici tu copil, nici tu nimica!
Atunci
odată încep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap, însă fără nici un folos! Mai
iscodește ea pe ici, pe
colea, să vadă, n-a putea afla ceva despre copil, dar copilul parcă intrase în pământ.
– Ei, ei! Acu-i acu. Vai de mine, nevastă, hăi! zise baba; ce păcat mi-am găsit cu tine! Dracul știe ce
să fac!
Și cum sta baba împietrită, dracul îi și dă în gând una:
– Nevastă, hăi! alta nu-i de făcut decât să înșomoltăcim motanul ista al meu cu niște petice, să-l
punem în albiuță
și apoi să dăm foc casei pe dinlăuntru, iară noi să ieșim afară. Și când s-a aprinde mai tare, noi să
începem a ne boci
în gura mare și a striga: foc! foc! și, pân-or sări oamenii de la nuntă, până nu știu ce, casa are să se
topească. Și
când or găsi motanul scrum, au să creadă că a ars copilul, și poate s-o tămăduim.

– Că bine zici d-ta, mătușă, asta s-o facem!
– S-o facem, s-o facem! Dar eu ce fac tocmai acum, la bătrânețe, fără leac de adăpost?
– Nu te îngriji de asta, mătușă dragă, că am să te iau cu mine și-i trăi pe lângă noi ca banul cel bun.
Bărbatu-meu
e cum îi pâinea cea bună, și te-om avea curat ca pe-o mamă.
Atunci baba se înduplecă, căci n-are încotro, dau ele foc casei, și până când sar oamenii, până nu știu
ce, și casă,
și motan, și tot se făcuse scrum. Iară ele plângeau de udau pământul, zicând:
– Vai de noi și de noi, copilașul nostru, cum au ars! Oamenii, văzându-le zbuciumându-se așa, au
început care
dincotro să le mângâie. Și a doua zi, tatăl femeii lui Ipate trimite pe un argat al său cu carul cu boi să
ducă și pe
babă și pe fiică-sa la bărbatu-său acasă, arătându-se cu mare părere de rău pentru astă cumplită
nenorocire. Pe
drum, femeia lui Ipate zice babei:
– Mătușică, vâră-te ici în sacul acesta, și când vom ajunge acasă, întâi am să spun bărbatu-meu că aici
sunt niște
buci de la mămuca, pentru făcut saci. Și aceasta numai până s-a duce de la noi un ticălos de argat
care-l avem, că
chiar azi i se împlinește.
Baba ascultă și se vâră în sac. Și cum ajung acasă și trag carul în ogradă, nevasta lui Ipate lasă toate
cele în car
și se duce de-a dreptul în casă, plângând, să găsească pe bărbatu-său și să-i spună cele întâmplate.
Însă, când colo,
nici Ipate, nici Chirică nu erau acasă. Atunci femeia lui Ipate și cu argatul tătâne-său tăbârcesc sacul
cum pot, îl pun
într-o căsoaie, pe cuptor, după horn, și apoi ea dă drumul argatului să se ducă înapoi. Și cum pornește
acesta, Ipate
și pică în loc. Femeia lui, cum îl vede, începe a boci și a zice:

– Vai de mine și de mine, bărbate, ce-am pățit!… Copilașul nostru nu mai este!
Și îi spune toată întâmplarea, după cum se înțelesese cu baba. Ipate atunci îi zice:
– Lasă, măi femeie, că, de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. Dă, cu cine să te sfădești?
pesemne
așa a fost să fie de la Dumnezeu!
Și cum vorbeau ei, numai iaca intră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o pereche de clești
în mână.
Femeia lui Ipate, cum îl vede, începe a i se tângui și lui. Dar Chirică, după ce-o ascultă, zice:
– O crezi, stăpâne, ce spune? Nu te mai uita în gura ei! Ia mai bine s-o cinătuim. Pune-o jos să-i
scoatem costița
ceea.
Atunci Ipate odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trântește la pământ ș-o ține bine. Iară Chirică începe
a-i număra
coastele din stânga, zicând: una, două, trei și, când la a patra, pune dalta, trântește cu ciocanul, o
apucă cu cleștele
ș-o dă afară. Apoi așază pielea la loc, pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește. După aceasta
zice:
– Stăpâne, ia de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frâu și să-i retezi unghiile din când
în când, ca
nu cumva să-ți pună coarne.
Și odată se duce Chirică la casa de alăturea și aduce copilul. Femeia lui Ipate, când a mai văzut și
asta, numai i
s-a încleștat gura și a înghețat de frică.
Atunci Chirică sărută mâna lui Ipate și zice:
– Ei, stăpâne, iaca, chiar azi mi s-au împlinit anii de slujbă. Rămâi de-acum sănătos, că eu mă duc de
unde am
venit. Dar să știi de la mine, și să spui și altora, că te-a slujit un drac trei ani de zile, numai pentru un
boț de
mămăligă de pe teșitura din pădure și pentru un putregai de căpătâi ce-mi trebuiește sub talpa-iadului.

Și atunci, odată și înșfacă Chirică sacul cel de după horn cu babă cu tot și se face nevăzut. Femeia lui
Ipate
începe atunci a țipa grozav și a zice:
– Aleargă după dânsul, bărbate, și nu-l lăsa! Câlții de la mămuca mi i-a luat!… din ce mai facem noi
saci?
Ipate însă nu avea acum grijile aceste; el era mâhnit pentru pierderea lui Chirică, care era bunătate de
băiat, și
nu știa unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească pentru atâtea binefaceri ce primise de la dânsul.
Dar Chirică era acum tocmai în iad și se desfăta la sânul lui Scaraoțchi, iar codoșca de babă gemea
sub talpa-
iadului și numai motanul ei cel din ceea lume îi plângea de milă, pentru că l-a cocolit așa de bine.
Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă, trăind în pace cu nevasta și copiii
săi. Și după
aceea, când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam așa și nu așa, Ipate flutura
din cap și
zicea:
– Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe pereți, că eu sunt Stan Pățitul!
POVESTEA LUI HARAP-ALB
Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai
mare, care
era împărat într-o altă țară, mai depărtată. Și împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; și
împăratul
Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulți ani trecură la mijloc de când acești frați nu mai avură
prilej a se întâlni
amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului și fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau
ei. Și așa veni
împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că

țara în care
împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, și crăia istuilalt la o altă
margine. Și apoi, pe
vremile acelea, mai toate țările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape și pe uscat erau
puțin
cunoscute și foarte încurcate și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua
de astăzi. Și
cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul poveștii.
Amu cică împăratul acela, aproape de bătrânețe, căzând la zăcare, a scris către frăține-său craiului,
să-i trimită
grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. Craiul,
primind cartea,
îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zise:
– Iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăți peste o țară
așa de
mare și bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voința cea mai de pe
urmă a
moșului vostru.
Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală și zice :
– Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare dintre frați; de aceea te
rog să -mi
dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc, fără zăbavă.
– Bine, dragul tatei, dacă te bizuiești că-i putea răzbate până acolo și crezi că ești în stare a cârmui și
pe alții,
alege-ți un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ți bani cât ți-or trebui, haine care ți-or plăcea, arme
care-i crede că-ți
vin la socoteală și mergi cu bine, fătul meu.
Atunci feciorul craiului își ia cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul

către
împăratul, zice rămas bun fraților săi și apoi încalecă și pornește cu bucurie spre împărăție.
Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum și, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de
urs, apoi
încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. Și când să treacă fiu-său
pe acolo,
numai iaca la capătul podului îl și întâmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări
în două
picioare, forăind, și cât pe ce să izbească pe stăpânu-său. Și fiul craiului, nemaiputând struni calul și
neîndrăznind a
mai merge înainte, se întoarnă rușinat înapoi la tatu-său. Până să ajungă el, craiul pe de altă parte și
ajunsese acasă,
dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs și aștepta acum să vină fecioru-său. Și numai iaca îl
și vede
venind repede, dar nu așa după cum se dusese.
– Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după
cât știu eu.
– De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav, care
m-a vârât
în toți spărieții. Și cu mare ce scăpând din labele lui, am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă
decât să fiu prada
fiarelor sălbatice. Și de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine știe, că mie unuia nu-mi trebuie
nici împărăție,
nici nimica; doar n-am a trăi cât lumea, ca să moștenesc pământul.
– Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru că nici tu nu ești de împărat, nici
împărăția pentru
tine; și decât să încurci numai așa lumea, mai bine să șezi departe, cum zici, căci, mila Domnului: –
Lac de-ar fi,
broaște sunt destule. Numai aș vrea să știu, cum rămâne cu moșu-tău. Așa-i că ne-am încurcat în
slăbăciune?

– Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei.
– Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de nu ți s-or tăia și ție cărările. Mai știi
păcatul, poate
să-ți iasă înainte vreun iepure, ceva… și popâc! m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi
atunci rușinea ta n-
a fi proastă. Dar dă, cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji norocul. Vorba ceea: – Fiecare pentru sine,
croitor de pâine.
De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai pățit și alți voinici ca tine…
Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-și cele trebuitoare și primind și el carte din mâna tată-său
către
împăratul, își ia ziua bună de la frați, și a doua zi pornește și el. Și merge, și merge, până se
înnoptează bine. Și
când prin dreptul podului, numai iaca și ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe atunci a
forăi, a sări în
două picioare și a da înapoi. Și fiul craiului, văzând că nu-i lucru de șagă, se lasă și el de împărăție
și, cu rușinea
lui, se întoarce înapoi la tată-său acasă. Craiul, cum îl vede, zice:
– Ei, dragul tatei, așa-i că s-a împlinit vorba ceea: – Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem.
– Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său rușinat; la d-ta urșii se cheamă găini? Ba, ia acum cred eu
frăține-
meu, că așa urs oștirea întreagă este în stare să o zdrumice… Încă mă mir cum am scăpat cu viață;
lehamite și de
împărăție și de tot, că doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa d-tale.
– Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise craiul posomorât, dar ia spuneți-
mi: rușinea
unde o puneți? Din trei feciori câți are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?!Apoi, drept să vă spun,
că atunci
degeaba mai stricați mâncarea, dragii mei…Să umblați numai așa, frunza frăsinelului, toată viața
voastră și să vă
lăudați că sunteți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate culca

pe o ureche
din partea voastră; la sfântul Așteaptă s-a împlini dorința lui. Halal de nepoți ce are! Vorba ceea:
La plăcinte, înainte
Și la război, înapoi.
Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roș cum îi gotca, iese afară în grădină și începe a plânge
în inima sa,
lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. Și cum sta el pe gânduri și
nu se dumerea
ce să facă pentru a scăpa de rușine, numai iaca se trezește dinaintea lui cu o babă gârbovită de
bătrânețe, care umbla
după milostenie.
– Da’ ce stai așa pe gânduri, luminate crăișor? zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul
îți râde din
toate părțile și nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluiește baba cu ceva.
– Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.
– Fecior de crai, vedea-te-aș împărat! Spune babei ce te chinuiește; că, de unde știi, poate să-ți ajute
și ea ceva.
– Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe; lasă-mă-n pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor
de necaz.
– Luminate crăișor, să nu bănuiești, dar nu te iuți așa de tare, că nu știi de unde-ți poate veni ajutor.
– Ce vorbești în dodii, mătușă? Tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor?
– Poate ți-i deșanț de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate crăișor! Cel-de-sus varsă darul său
peste cei
neputincioși; se vede că așa place sfinției-sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă și stremțuroasă, dar,
prin puterea ce-mi
este dată, știu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului și adeseori râd cu
hohot de
nepriceperea și slăbiciunea lor. Așa-i că nu-ți vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită!
Căci multe au

mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii aceștia. Of! crăișorule! crede-mă, că
să aibi tu
puterea mea, ai vântura țările și mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite așa,
pe degete, și
toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbește gârbova și neputincioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu
știu ce mi-a
ieșit din gură! Luminate crăișor, miluiește baba cu ceva!
Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban și zice:
– Ține, mătușă, de la mine puțin și de la Dumnezeu mult. – De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ți
dea, zise
baba,
și mult să te înzilească, luminate crăișor, că mare norocire te așteaptă. Puțin mai este, și ai să ajungi
împărat, care n-
a mai stat altul pe fața pământului așa de iubit, de slăvit și de puternic. Acum, luminate crăișor, ca să
vezi cât poate
să-ți ajute milostenia, stai liniștit, uită-te drept în ochii mei și ascultă cu luare-aminte ce ți-oi spune:
du-te la tată-tău
și cere să-ți dea calul, armele și hainele cu care a fost el mire, și atunci ai să te poți duce unde n-au
putut merge
frații tăi; pentru că ție a fost scris de sus să-ți fie dată această cinste. Tatu-tău s-a împotrivi și n-a
vrea să te lase, dar
tu stăruiește pe lângă dânsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci. Hainele despre care ți-am vorbit sunt
vechi și
ponosite, și armele ruginite, iară calul ai să-l poți alege punând în mijlocul hergheliei o tavà plină cu
jăratic, și care
dintre cai a veni la jăratic să mănânce, acela are să te ducă la împărăție și are să te scape din multe
primejdii. Ține
minte ce-ți spun eu, că poate să ne mai întâlnim la vrun capăt de lume: căci deal cu deal se ajunge,
dar încă om cu
om!

Și pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh, apoi
înălțându-se tot
mai sus, și după aceea n-o mai zări defel. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului, rămânând uimit
de spaimă și
mirare, dar pe urmă, venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gândea,
se înfățișază
înaintea tată-său, zicând:
– Dă-mi voie ca să mă duc și eu pe urma fraților mei, nu de alta, dar ca să-mi încerc norocul. Și ori oi
putea
izbuti, ori nu, dar îți făgăduiesc dinainte că, odată pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce,
să știu bine că
m-oi întâlni și cu moartea în cale.
– Lucru negândit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Frații tăi au dovedit că
nu au
inimă într-înșii, și din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-
mi vine a
crede. Însă, dacă vrei și vrei numaidecât să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva să te întâlnești
cu scârba în
drum și să dai și tu cinstea pe rușine, c-apoi atunci curat îți spun că nu mai ai ce căuta la casa mea.
– Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc și eu într-un noroc și cum a da Dumnezeu!
Numai, te
rog, dă-mi calul, armele și hainele cu care ai fost d-ta mire, ca să mă pot duce.
Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală și, încrețind din sprâncene, a zis:
– Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela:
Voinic tânăr, cal bătrân,
Greu se-ngăduie la drum!
D-apoi calul meu de pe atunci cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele! Că doar nu era să
trăiască un veac
de om! Cine ți-a vârât în cap și una ca aceasta, acela încă-i unul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli

după cai morți să
le iei potcoavele.
– Tată, atâta cer și eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește
pe mine;
numai vreau să știu dacă mi-l dai ori ba.
– Din partea mea, dat să-ți fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are ființă
pe lume.
– Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi,
al meu să
fie.
Și atunci, odată se suie în pod și coboară de-acolo un căpăstru, un frâu, un bici și o șa, toate colbăite,
sfarogite și
vechi ca pământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu niște straie foarte vechi, un arc, niște săgeți,
un paloș și un
buzdugan, toate pline de rugină, și se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. Pe urmă umple o
tava cu jăratic,
se duce cu dânsa la herghelie și o pune jos între cai. Și atunci, numai iaca ce iese din mijlocul
hergheliei o răpciugă
de cal, grebănos, dupuros și slab, de-i numărai coastele; și venind de-a dreptul la tava, apucă o gură
de jăratic. Fiul
craiului îi și trage atunci cu frâul în cap, zicând:
– Ghijoagă urâcioasă ce ești! din toți caii, tocmai tu te-ai găsit să mănânci jăratic? De te-a împinge
păcatul să
mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!
Apoi începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se repede și apucă o
gură de
jăratic. Fiul craiului îi mai trage și atunci un frâu în cap, cât ce poate, și apoi iar începe a purta caii
de colo până
colo, să vadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic. Și numai iaca, și a treia oară, tot gloaba cea
de cal vine și

începe a mânca la jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu, iar cât
ce poate, apoi
îl prinde în căpăstru și, punându-i frâul în cap, zice în gândul său: – Să-l iau, ori să-i dau drumul? Mă
tem că m-oi
face de râs. Decât cu așa cal, mai bine pedestru.
Și cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se și scutură de trei ori, și îndată rămâne cu părul
lins-prelins
și tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia. Și apoi, uitându-se țintă în
ochii fiului de
crai, zice:
– Sui pe mine, stăpâne, și ține-te bine!
Fiul craiului, punându-i zabala în gură, încalecă, și atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri
și apoi se
lasă în jos ca o săgeată. După aceea mai zboară încă o dată până la lună și iar se lasă în jos mai iute
decât fulgerul.
Și unde nu mai zboară și a treia oară până la soare și, când se lasă jos, întreabă:
– Ei, stăpâne, cum ți se pare? Gândit-ai vrodată că ai să ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna și
prin nouri
să cauți cununa?
– Cum să mi se pară, dragul meu tovarăș? Ia, m-ai băgat în toate grozile morții, căci, cuprins de
amețeală, nu
mai știam unde mă găsesc și cât pe ce erai să mă prăpădești.
– Ia, așa am amețit și eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, să mă prăpădești, și cu asta am vrut
să-mi
răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred că mă cunoști și de urât și de
frumos, și de bătrân
și de tânăr, și de slab și de puternic; de-aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie, și de-acum
înainte sunt gata
să te întovărășesc oriunde mi-i porunci, stăpâne. Numai să-mi spui dinainte cum să te duc: ca vântul
ori ca gândul?

– De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi, căluțul meu, zise
fiul
craiului.
– Bine, stăpâne. Acum sui pe mine fără grijă și hai să te duc unde vrei.
Fiul craiului, încălecând, îl netezește pe coamă și zice: – Hai, căluțul meu!
Atunci calul zboară lin ca vântul, și când vântul a aburit, iaca și ei la crai în ogradă au sosit.
– Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumătate de gură. Dar aista cal ți l-ai ales?…
– Apoi dă, tată, cum a dat târgul și norocul; am de trecut prin multe locuri și nu vreau să mă ia
oamenii la ochi.
M-oi duce și eu cât călare, cât pe jos, cum oi putea.
Și zicând aceste, pune tarnița pe cal, anină armele la oblânc, își ia merinde și bani de ajuns,
schimburi în desagi
și o ploscă plină cu apă. Apoi sărută mâna tată-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice
rămas bun
fraților săi și a treia zi către seară pornește și el, mergând din pasul calului. Și merge el, și merge,
până se
înnoptează bine. Și, prin dreptul podului, numai iaca îi iese și lui ursul înainte, mornăind înfricoșat.
Calul atunci dă
năvală asupra ursului, și fiul craiului, ridicând buzduganul să dea, numai iaca ce aude glas de om z
icând:
– Dragul tatei, nu da, că eu sunt.
Atunci fiul craiului descalecă, și tată-său, cuprinzându-l în brațe, îl sărută și-i zice:
– Fătul meu, bun tovarăș ți-ai ales; de te-a învățat cineva, bine ți-a priit, iară de-ai făcut-o din capul
tău, bun cap
ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu ești vrednic de împărat. Numai ține minte sfatul ce-ți dau: în
călătoria ta ai
să ai trebuință și de răi, și de buni, dar să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât îi
putea; să n-ai de-a
face cu dânșii, căci sunt foarte șugubeți. Și, la toată întâmplarea, calul, tovarășul tău, te-a mai sfătui

și el ce ai să
faci, că de multe primejdii m-a scăpat și pe mine în tinerețile mele! Na-ți acum și pielea asta de urs,
că ți-a prinde
bine vreodată.
Apoi, dezmierdând calul, îi mai sărută de câteva ori pe amândoi și le zice:
– Mergeți în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu știe când ne-om mai vedea!…
Fiul craiului atunci încalecă, și calul, scuturându-se, mai arată-se o dată tânăr, cum îi plăcea craiului,
apoi face o
săritură înapoi și una înainte și se cam mai duc la împărăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din
poveste, înainte
mult mai este. Și merg ei o zi, merg două, și merg patruzeci și nouă, până ce de la o vreme le intră
calea în codru și
atunci numai iaca ce le iese înainte un om spân și zice cu îndrăzneală fiului de crai:
– Bun întâlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? Prin locurile iestea e cam greu de
călătorit singur; nu
cumva să-ți iasă vro dihanie ceva înainte și să-ți scurteze cărările. Eu cunosc bine pe-aici, și poate
mai încolo să ai
nevoie de unul ca mine.
– Poate să am, poate să n-am, zise fiul craiului, uitându-se țintă în ochii Spânului, dar acum deodată
mă las în
voia întâmplării, și apoi, dând pinteni calului, pornește.
Mai merge el înainte prin codru cât merge, și, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iese
înainte, prefăcut
în alte straie, și zice cu glas subțiratic și necunoscut:
– Bună calea, drumețule!
– Bună să-ți fie inima, cum ți-i căutătura, zise fiul craiului. – Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu
oricui,
zise

Spânul oftând… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i știută; rogu-te, să nu-ți fie cu supărare,
drumețule,
dar fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun, ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini, și
încaltea nu mi-
ar fi ciudă, când n-aș vra să mă dau la treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar așa, muncesc, muncesc,
și nu s-alege
nimica de mine; pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Și vorba ceea: La calic slujești,
calic rămâi. Când
aș da odată peste un stăpân cum gândesc eu, n-aș ști ce să fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuință
de slugă,
voinice? Cum te văd, sameni a avea seu la rărunchi. De ce te scumpești pentru nimica toată și nu-ți
iei o slugă
vrednică, ca să-ți fie mână de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt șugubețe; de unde știi cum vine
întâmplarea, și,
Doamne ferește, să nu-ți cadă greu singur.
– Acum deodată încă tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe buzdugan; m-oi mai sluji și eu singur, cum oi
putea, și
dând iar pinteni calului, pornește mai repede.
Și mergând el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea și încep a i se încurca
cărările, încât
nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce și pe unde să meargă.
– Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai rău decât poftim la masă, zise el. Nici tu sat,
nici tu
târg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăți dai; parcă a pierit sămânța omenească
de pe fața
pământului. Îmi pare rău că n-am luat măcar spânul cel de-al doilea cu mine. Dacă s-a aruncat în
partea mâne-sa,
ce-i vinovat el? Tata așa a zis, însă la mare nevoie ce-i de făcut? vorba ceea: Rău-i cu rău, dar e mai
rău făr’ de rău.
Și tot horhăind el când pe o cărare, când pe un drum părăsit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte,
îmbrăcat altfel

și călare pe un cal frumos, și, prefăcându-și glasul, începe a căina pe fiul craiului, zicând: – Sărmane
omule, rău
drum ai apucat! Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-
ai apucat a
coborî priporul ista, că erai prăpădit. Ia, colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulți
bezmetici le-a
curmat zilele. Și eu, mai deunăzi, cât mă vezi de voinic, de-abia am scăpat de dânsul, ca prin urechile
acului.
Întoarce-te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ia-ți un ajutor pe cineva. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta,
dacă ți-a fi
cu plăcere.
– Așa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ți-oi spune drept: tata mi-a dat în grijă, când
am pornit
de-acasă, ca să mă feresc de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de a face cu
dânșii nici în
clin, nici în mînecă; și dacă n-ai fi spân, bucuros te-aș tocmi.
– Hei, hei! călătorule. Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi ciochinele umblând și tot n-ai să găsești
slugă cum
cauți d-ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ș-apoi, când este la adicălea, te-aș întreba: ca’ ce fel
de zăticneală ai
putea să întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că de păr și de coate-goale nu se
plânge nimene.
Și când nu sunt ochi negri, săruți și albaștri! Așa și d-ta: mulțumește lui Dumnezeu că m-ai găsit și
tocmește-mă. Și
dacă-i apuca odată a te deprinde cu mine, știu bine că n-am să pot scăpa ușor de d-ta, căci așa sunt eu
în felul meu,
știu una și bună: să-mi slujesc stăpânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoială, că mă tem să nu ne-
apuce noaptea
pe aici. Și când ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârțogul ista îți duc vergile.
– Apoi dă, Spânule, nu știu cum să fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sunt deprins a asculta de
tată și,

tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu știu cum. Dar, fiindcă mi-au mai ieșit până acum înainte încă
doi spâni, și cu
tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede că asta-i țara spânilor și n-am încotro; mort-copt, trebuie să
te iau cu mine,
dacă zici că știi bine locurile pe aici.
Și, din două vorbe, fiul craiului îl tocmește și după aceea pornesc împreună să iasă la drum, pe unde
arată
Spânul. Și mergând ei o bucată bună, Spânul se preface că-i e sete și cere plosca cu apă de la
stăpânu-său. Fiul
craiului i-o dă, și Spânul, cum o pune la gură, pe loc o și ia, oțărându-se, și varsă toată apa dintr-
însa. Fiul craiului
zice atunci supărat:
– Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? Și pe arșița asta o să ne
uscăm de
sete.
– Să avem iertare, stăpâne! Apa era bâhlită și ne-am fi putut bolnăvi. Cât despre apa bună, nu vă
îngrijiți; acuș
avem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi puțin, oi clătări
plosca bine ș-oi
umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, și, din partea
apei, mi se pare
că i-om duce dorul. Și cârnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte, până ce ajung într-o poiană și
numai iaca ce
dau de o fântână cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis în lături. Fântâna era adâncă și nu avea
nici roată, nici
cumpână, ci numai o scară de coborât până la apă.
– Ei, ei! Spânule, acum să te văd cât ești de vrednic, zise fiul craiului. Spânul atunci zâmbește puțin
și,
coborându-se în fântână, umple întâi plosca și o pune la șold. Apoi, mai stând acolo în fund pe scară,
aproape de

fața apei, zice:
– Ei, da’ ce răcoare-i aici! – Chima răului pe malul pârăului! Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu
să ușureze
păcatele celui cu fântâna, că bun lucru a mai făcut. Pe arșițele ieste, o răcoreală ca asta mult plătește!
Mai șede el acolo puțin și apoi iese afară, zicând:
– Doamne, stăpâne, nu știi cât mă simțesc de ușor; parcă îmi vine să zbor, nu altăceva! Ia vâră-te și d-
ta oleacă,
să vezi cum ai să te răcorești; așa are să-ți vină de îndemână după asta, de are să ți se pară că ești
ușor cum îi pana…
Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână, fără
să-i
trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Și cum sta și el acolo de se răcorea, Spânul face tranc!
capacul pe gura
fântânii, apoi se suie deasupra lui și zice cu glas răutăcios:
– Alelei! fecior de om viclean ce te găsești; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi
te-am
căptușit! Acum să-mi spui tu cine ești, de unde vii și încotro te duci, că, de nu, acolo îți putrezesc
ciolanele!
Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ține la viață înainte de
toate?
– Bine, atâta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cată să
fie așa, că,
de te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. Chiar acum aș putea să te omor, în voia cea bună,
dar mi-i milă de
tinerețile tale… Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii și să mai calci pe iarbă verde, atunci jură -mi-
te pe ascuțișul
paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. Și,
de azi înainte,
eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu – sluga mea; și atâta
vreme să ai a mă

sluji, până când îi muri și iar îi învia. Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleștești din
gură către cineva
despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pământului. Îți place așa să mai trăiești,
bine-de-bine; iară
de nu, spune-mi verde în ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac…
Fiul craiului, văzându-se prins în clește și fără nici o putere, îi jură credință și supunere întru toate,
lăsându-se în
știrea lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele
fiului de crai
și le ia la sine; apoi îl scoate din fântână și-i dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluire a
jurământului, zicând:
– De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb; aista ți-i numele, și altul nu.
După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, și pornesc, Spânul înainte, ca stăpân, Harap-Alb în urmă,
ca slugă,
mergând spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape
mari, și
într-o târzie vreme ajung la împărăție.
Și cum ajung, Spânul se înfățișază înaintea împăratului cu carte din partea craiului. Și împăratul
Verde, citind
cartea, arde de bucurie că i-a venit nepotul, și pe dată îl și face cunoscut curții și fetelor sale, care îl
primesc cu
toată cinstea cuvenită unui fiu de crai și moștenitor al împăratului.
Atunci Spânul, văzând că i s-au prins minciunile de bine, cheamă la sine pe Harap-Alb și-i zice cu
asprime:
– Tu să șezi la grajd nedezlipit și să îngrijești de calul meu ca de ochii din cap, că de-oi veni pe-
acolo și n-oi găsi
trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar până atunci, na-ți o palmă, ca să ții minte ce
ți-am spus.
Bagat-ai în cap vorbele mele?

– Da, stăpâne, zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos. Și, ieșind, pornește la grajd.
Cu asta a voit Spânul să-și arate arama și să facă pe Harap-Alb ca să-i ia și mai mult frica.
Fetele împăratului întâmplându-se de față când a lovit Spânul pe Harap-Alb, li s-a făcut milă de
dânsul și au zis
Spânului cu binișorul:
– Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mari peste alții, ar trebui să
avem milă
de dânșii, că și ei, sărmanii, sunt oameni!
– Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui obicinuită; d-voastră încă nu știți ce-i pe lume.
Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om. Și trebuie să știți că și între oameni
cea mai mare
parte sunt dobitoace, care trebuiesc ținuți din frâu, dacă ți-i voia să faci treabă cu dânșii.
Ei, apoi… zi că nu-i lumea de-apoi! Să te ferească Dumnezeu când prinde mămăliga coajă. Vorba
ceea:
Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,
Să mă mier ce m-a găsit.
Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a Spânului, cu
toate
îndreptările și înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. Vorba ceea:
Vița-de-vie, tot în vie,
Iară vița-de-boz, tot răgoz.
Și din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că Spânul defel nu samănă în partea lor, nici la
chip, nici la
bunătate; și că Harap-Alb, sluga lui, are o înfățișare mult mai plăcută și seamănă a fi mult mai
omenos. Pesemne
inima le spunea că Spânul nu le este văr, și de aceea nu-l puteau mistui. Așa îl urâse ele de tare acum,
că, dacă ar fi

fost în banii lor, s-ar fi lepădat de Spân ca de Ucigă-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de împăratul,
ca să nu-i aducă
supărare.
Amu, într-una din zile, cum ședea Spânul la ospăț împreună cu moșu-său, cu verele sale și cu alții,
câți se
întâmplase, li s-au adus mai la urmă în masă și niște sălăți foarte minunate. Atunci împăratul zice
Spânului :
– Nepoate, mai mâncat-ai sălăți de aceste de când ești?
– Ba nu, moșule, zice Spânul; tocmai eram să vă întreb de unde le aveți, că tare-s bune!… O haraba
întreagă aș fi
în stare să mănânc, și parcă tot nu m-aș sătura.
– Te crede moșul, nepoate, dar când ai ști cu ce greutate se capătă! pentru că numai în Grădina
Ursului, dacă-i fi
auzit de dânsa, se află sălăți de aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele și să scape cu
viață. Între toți
oamenii din împărăția mea, numai un pădurar se bizuiește la treaba asta. Și acela, el știe ce face, ce
drege, de-mi
aduce din când în când așa, câte puține, de poftă.
Spânul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise împăratului:
– Doamne, moșule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăți de aceste și din piatra seacă, mare lucru să fie!
– Ce vorbești, nepoate! zise împăratul; unul ca dânsul, și încă necunoscător de locurile acestea, cum
crezi că ar
putea face această slujbă? Doar de ți-i greu de viața lui.
– Ia las’, moșule, nu-i duce grija; pun rămășag că are să-mi aducă sălăți întocmai ca aceste, și încă
multe, că știu
eu ce poate el.
Ș-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb și-i zice răstit:
– Acum degrabă să te duci cum îi ști tu și să-mi aduci sălăți de aceste din Grădina Ursului. Hai, ieși
repede și

pornește, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta șoarecului nu ești
scăpat de
mine!
Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd și începe a-și netezi calul pe coamă, zicând:
– Ei, căluțul meu, când ai ști tu în ce necaz am intrat! Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a
învățat! Așa-i
că, dacă n-am ținut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă și acum, vrând-nevrând, trebuie
s-ascult, că
mi-i capul în primejdie?
– Stăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: fii
odată
bărbat și nu-ți face voie rea. Încalecă pe mine și hai! Știu eu unde te-oi duce, și mare-i Dumnezeu,
ne-a scăpa el și
din aceasta!
Harap-Alb, mai prinzând oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde vrea el să-l ducă.
Atunci calul pornește la pas, până ce iese mai încolo, ca să nu-i vadă nimene. Apoi își arată puterile
sale, zicând:
– Stăpâne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vântul, să cutreierăm pământul. Mare-i
Dumnezeu și
meșteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac și Spânului celuia, nu-i e vremea trecută.
Și odată zboară calul cu Harap-Alb până la nouri; apoi o ia de-a curmezișul pământului: pe deasupra
codrilor,
peste vârful munților, peste apa mărilor și după aceea se lasă încet-încet într-un ostrov mândru din
mijlocul unei
mări, lângă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos de o podină de gros, moale
ca mătasa și
verde ca buraticul.
Atunci Harap-Alb descalecă, și spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întâmpină în pragul ușii
cerșetoarea căreia

îi dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă. – Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la
vorbele mele, că
deal
cu deal se ajunge, dar încă om cu om? Află acum că eu sunt Sfânta Duminică și știu ce nevoie te-a
adus pe la mine.
Spânul vrea să-ți răpună capul cu orice chip și de-aceea te-a trimis să-i aduci sălăți din Grădina
Ursului, dar i-or da
ele odată pe nas… Rămâi aici în astă-noapte, ca să văd ce-i de făcut.
Harap-Alb rămâne bucuros, mulțumind Sfintei Duminici pentru buna găzduire și îngrijirea ce are de
el.
– Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfânta
Duminică
ieșind și lăsându-l în pace să se liniștească.
Și cum iese Sfânta Duminică afară, odată și pornește desculță prin rouă, de culege o poală de
somnoroasă, pe care o
fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere și apoi ia mursa aceea și iute se duce de
o toarnă în
fântâna din Grădina Ursului, care fântână era plină cu apă până la gură. Și mai stând Sfânta Duminică
oleacă în
preajma fântânii, numai iaca ce vede că vine ursul cu o falcă în cer și cu una în pământ, mornăind
înfricoșat. Și cum
ajunge la fântână, cum începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. Și
mai stă din băut,
și iar începe a mornăi; și iar mai bea câte un răstimp, și iar mornăiește, până ce, de la o vreme, încep
a-i slăbi
puterile și, cuprins de amețeală, pe loc cade jos și adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dânsul.
Atunci S fânta
Duminică, văzându-l așa, într-o clipă se duce
și, deșteptând pe Harap-Alb chiar în miezul nopții, îi zice:
– Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău, apucă pe ici tot înainte, și cum îi ajunge

în
răscrucile drumului, ai să dai de Grădina Ursului. Atunci sai repede înlăuntru de-ți ia sălăți într-ales,
și câte-i vrea
de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată întâmplarea, de-i vedea și-i vedea că s-a trezit
și năvălește la
tine, zvârle-i pielea cea de urs și apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.
Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminică. Și cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la
sălăți într-ales
și leagă o sarcină mare, mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare. Și când să iasă cu dânsa din
grădină, iaca
ursul se trezește, și după dânsul, Gavrile! Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs, și
apoi fuge cât ce
poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat.
După aceasta, Harap-Alb, mulțumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a făcut, îi sărută mâna, apoi
își ia
sălățile și, încălecând, pornește spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte
mult mai este.
Și mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție și dă sălățile în mâna Spânului.
Împăratul și fetele sale, văzând aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spânul zice îngâmfat:
– Ei, moșule, ce mai zici?
– Ce să zic, nepoate? Ia, când aș avé eu o slugă ca aceasta, nu i-aș trece pe dinainte.
– D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? numai de vrednicia lui, zise Spânul; căci altfel nu-l mai luam
după mine,
ca să-mi încurce zilele.
La vro câteva zile după aceasta, împăratul arată Spânului niște pietre scumpe, zicând:
– Nepoate, mai văzut-ai pietre nestemate așa de mari și frumoase ca acestea de când ești?
– Am văzut eu, moșule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept să-ți spun, n-am văzut. Oare pe
unde se pot

găsi așa pietre?
– Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea Cerbului. Și cerbul acela este bătut tot cu pietre
scumpe, mult
mai mari și mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cică are una în frunte, de strălucește ca soarele. Dar
nu se poate
apropia nimene de cerb, căci este solomonit și nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a
zări, nu mai scapă
cu viață. De-aceea fuge lumea de dânsul de-și scoate ochii; și nu numai atâta, dar chiar când se uită la
cineva, fie
om sau orice dihanie a fi, pe loc rămâne moartă. Și cică o mulțime de oameni și de sălbătăciuni zac
fără suflare în
pădurea lui numai din astă pricină: se vede că este solomonit, întors de la țâță, sau dracul mai știe ce
are de-i așa de
primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie să știi, nepoate, că unii oameni îs mai al dracului decât
dracul; nu se
astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au pățit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or
putea găbui
cumva? Și care dintre ei are îndrăzneala mare și noroc și mai mare, umblând pe acolo, găsește din
întâmplare câte o
piatră de aceste, picată de pe cerb, când se scutură el la șapte ani o dată, și apoi aceluia om nu-i
trebuie altă
negustorie mai bună. Aduce piatra la mine și i-o plătesc cât nu face; ba încă sunt bucuros că o pot
căpăta. Și află,
nepoate, că asemene pietre fac podoaba împărăției mele, nu se găsesc altele mai mari și mai
frumoase decât aceste
la nici o împărăție, și de-aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulți împărați și crai
înadins vin să le vadă,
și li-i de-a mirarea de unde le am.
– Doamne, moșule! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu știu ce fel de oameni fricoși aveți pe
aici. Eu pun
rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit

cum este.
Ș-odată cheamă Spânul pe Harap-Alb și-i zice:
– Du-te în Pădurea Cerbului, cum îi ști tu, și măcar fă pe dracul în patru, sau orice-i face, dar
numaidecât să-mi
aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, așa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc. Și doar te -a împinge
păcatul să
clintești vreo piatră din locul său, iară mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ți-i
leacul! Hai, pornește
iute, că nu-i vreme de pierdut!
Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar neavând încotro, iese
mâhnit, se duce
iar în grajd la cal și, netezindu-l pe coamă, îi zice:
– Dragul meu căluț, la grea belea m-a vârât iar Spânul!… De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi
tot mai am
zile de trăit. Dar nu știu, zău, la cât mi-a sta norocul!
– Nu-i nimica, stăpâne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă. Poate ai primit
poruncă să
jupești piatra morii și să duci pielea la împărăție…
– Ba nu, căluțul meu; alta și mai înfricoșată, zise Harap-Alb.
– Vorbă să fie, stăpâne, că tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, știu eu năzdrăvănii de ale Spânului;
și să fi
vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. Ce gândești? Și unii ca aceștia
sunt trebuitori
pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte… Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat
strămoșesc.
Vorba ceea: – Părinții mănâncă aguridă, și fiilor li se strepezesc dințiifi. Hai, nu mai sta la gânduri;
încalecă pe mine
și pune-ți nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum
vrei.- Ce-i e scris

omului în frunte-i e pus. Doar’ mare-i Cel-de-sus! S-or sfârși ele și aceste de la o vreme…
Harap-Alb atunci încalecă, și calul pornește la pas, până ce iese mai încolo departe, ca să nu-i ia
lumea la ochi.
Și apoi, încordându-se și scuturându-se o dată voinicește, iară-și arată puterile, zicând:
– Ține-te zdravăn, stăpâne, că iar am să zbor:
În înaltul cerului,
Văzduhul pământului;
Pe deasupra codrilor,
Peste vârful munților,
Prin ceața măgurilor,
Spre noianul mărilor,
La crăiasa zânelor,
Minunea minunilor,
Din ostrovul florilor.
Și zicând aceste, odată și zboară cu Harap-Alb
În înaltul cerului,
Văzduhul pământului;
și o ia de-a curmeziș:
De la nouri către soare,
Printre lună și luceferi,
Stele mândre lucitoare,
și apoi se lasă lin ca vântul:
În ostrovul florilor,
La crăiasa zânelor,
Minunea minunilor.

Și când vântul a aburit, iaca și ei la Sfânta Duminică iar au sosit. Sfânta Duminică era acasă și, cum a
văzut pe
Harap-Alb poposind la ușa ei, pe loc l-a întâmpinat și i-a zis cu blândețe:
– Ei, Harap-Alb, așa-i că iar te-a ajuns nevoia de mine?
– Așa este, măicuță, răspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri și galben la față, de parcă-i luase pânza
de pe
obraz. Spânul vrea să-mi răpună capul cu orice preț. Și de-aș muri mai degrabă, să scap odată de
zbucium: decât așa
viață, mai bine moarte de o mie de ori!
– Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger,
dar, după
cât văd, ești mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca o găină plouată! rămâi la mine în astă
noapte și ți-oi da eu
vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă și tu, fătul meu, că
mult ai avut
de răbdat și puțin mai ai. Pân-acum ți-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot așa are să-ți fie, până
ce-i ieși din
slujba Spânului, de la care ai să tragi încă multe necazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr,
pentru că norocul
te ajută.
– Poate așa să fie, măicuță, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu.
– Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică; așa a trebuit să se întâmple, și n-ai cui
bănui: pentru
că nu-i după cum gândește omul, ci-i după cum vrea Domnul. Când vei ajunge și tu odată mare și tare,
îi căuta să
judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.
Dar până atunci,
mai rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.
Harap-Alb, nemaiavând ce zice, mulțumește lui Dumnezeu, și de bine, și de rău, și Sfintei Duminici
pentru buna

găzduire și ajutorul făgăduit.
– Ia, acum mai vii de-acasă, fătul meu! Zică cine-a zice și cum a vrea să zică, dar când este să dai
peste păcat,
dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. Mă rog, ce mai la deal, la
vale? așa e lumea
asta și, de-ai face ce-ai face, rămâne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în
ruptul capului.
Vorba ceea: – Zi-i lume și te mântuie. Dar ia să lăsăm toate la o parte și, până la una-alta, hai să
vedem ce-i de făcut
cu cerbul, că Spânul te-a fi așteptând cu nerăbdare. Și, dă, stăpân nu-i? trebuie să-l asculți. Vorba
ceea: – Leagă
calul unde zice stăpânul.
Și odată scoate Sfânta Duminică obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea și,
dându-le lui
Harap-Alb, zice:
– Ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. Și chiar haidem, cu ajutorul Domnului,
să isprăvim
odată și trebușoara asta.
Și pe la cântatul cucoșilor se ia Sfânta Duminică împreună cu Harap-Alb și se duc în Pădurea
Cerbului. Și cum
ajung în pădure, sapă o groapă adâncă de un stat de om, lângă un izvor, unde în fiecare zi pe la
amiază venea cerbul
de bea apă, apoi se culca acolo pe loc și dormea cât un bei, până ce asfințea soarele. Și după aceea,
sculându -se, o
lua în porneală și nu mai da pe la izvor iar până a doua zi pe la amiază.
– Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminică. Tu, Harap-Alb, rămâi aici într-însa, toată ziua,
și iaca ce
ai de făcut: pune-ți obrăzarul cum se pune, iară sabia să n-o slăbești din mână; și de-amiază, când a
veni cerbul aici
la izvor să bea apă și s-a culca ș-a adormi, cu ochii deschiși, cum i-i feleșagul, tu, îndată ce l-îi auzi

horăind, să ieși
încetișor și să potrivești așa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de sabie, și apoi repede să te
arunci în
groapă și să șezi acolo într-însa până după asfințitul soarelui. Capul cerbului are să te strige până
atunci mereu pe
nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te îndupleci de rugămintea lui și să te ițești la dânsul, că are
un ochi otrăvit
și, când l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. Însă, cum a asfinți soarele, să știi că a murit cerbul. Și
atunci să iei fără
frică să-i jupești pielea, iară capul să-l iei așa întreg, cum se găsește, și apoi să vii la mine.
Și așa, Sfânta Duminică se ia și se întoarnă singură acasă. Iară Harap-Alb rămâne la pândă în groapă.
Și, când
pe la amiază, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înădușit: cerbul venea boncăluind. Și ajungând
la izvor,
odată și începe a bea hâlpav la apă rece; apoi mai boncăluiește, și iar mai bea câte un răstimp, și iar
mai
boncăluiește, și iar mai bea, până ce nu mai poate. După aceea începe a-și arunca țărnă după cap, ca
buhaiul, și
apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pământ, se tologește jos pe pajiște, acolo pe loc, mai rumegă
el cât mai
rumegă, și pe urmă se așterne pe somn, și unde nu începe a mâna porcii la jir.
Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetișor și, când îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul
gâtului, îi
și zboară capul cât colo de la trup și apoi Harap-Alb se aruncă fără sine în groapă, după cum îl
povățuise Sfânta
Duminică. Atunci sângele cerbului odată a și-nceput a curge gâlgâind și a se răspândi în toate părțile,
îndreptându-
se și năboind în groapă peste Harap-Alb, de cât pe ce era să-l înece. Iară capul cerbului,
zvârcolindu-se dureros,
striga cu jale, zicând:

– Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieși numai oleacă să te
văd încaltea,
vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere, dragul meu!
Dar Harap-Alb tăcea molcum și de-abia își putea descleșta picioarele din sângele închegat, care era
mai-mai să
umple groapa. În sfârșit, mai strigă el, capul cerbului, cât mai strigă, însă Harap-Alb nici nu
răspunde, nici se arată,
și de la o vreme se face tăcere. Și așa, după asfințitul soarelui, Harap-Alb iese din groapă, jupește
pielea cerbului cu
băgare de seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei, apoi ia capul întreg, așa cum se găsea, și
se duce la
Sfânta Duminică.
– Ei, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, așa-i că am scos-o la capăt și asta?
– Așa; cu ajutorul lui Dumnezeu și cu al sfinției-voastre, răspunse Harap-Alb, am izbutit, măicuță, să
facem și
acum pe cheful Spânului, rămânere-aș păgubaș de dânsul să rămân, și să-l văd când mi-oi vedea
ceafa; atunci, și
nici atunci, că tare mi-i negru înaintea ochilor!
– Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că și-a da el Spânul peste om vrodată; pentru că nu-i nici
o faptă
fără plată, zise Sfânta Duminică. Mergi de i le du și acestea, că i-or rămânea ele de cap odată.
Atunci Harap-Alb, mulțumind Sfintei Duminici, îi sărută mâna, apoi încalecă pe cal și pornește tot
cum a venit,
mergând spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este… Și pe
unde trecea,
lumea din toate părțile îl înghesuia: pentru că piatra cea mare din capul cerbului strălucea de se părea
că Harap-Alb
soarele cu el îl ducea.
Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap-Alb, și care dincotro îl ruga, unul să-i dea bănărit,
cât a cere el,

altul să-i dea fata și jumătate de împărăție; altul să-i dea fata și împărăția întreagă pentru asemene
odoare. Dar
Harap-Alb ca de foc se ferea și, urmându-și calea înainte, la stăpânu-său le ducea.
Și într-una din seri, cum ședea Spânul împreună cu moșu-său și cu verele sale sus într-un foișor,
numai iaca ce
zăresc în depărtare un sul de raze scânteietoare, care venea înspre dânșii; și de ce se apropia, de ce
lumina mai tare,
de le fura vederile. Și deodată toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume, fiind în mare
nedumerire, alerga
să vadă ce minune poate să fie. Și, când colo, cine era? Harap-Alb, care venea în pasul calului,
aducând cu sine
pielea și capul cerbului pe care le-a și dat în mâna Spânului.
La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți și, uitându-se unii la alții, nu știau ce să zică.
Pentru că
în adevăr era și lucru de mirare!
Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuită, nu-și pierde cumpătul. Și, luând vorbă, zice împăratului:
– Ei, moșule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele?
– Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. Ia, să am eu o slugă așa de vrednică și
credincioasă ca
Harap-Alb, aș pune-o la masă cu mine, că mult prețuiește omul acesta!
– Ba să-și pună pofta-n cui! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aș face-o eu de-ar mai fi el pe
cât este;
doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu știu, moșule, că sluga-i slugă și stăpânu-i
stăpân; s-a mântuit
vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de ce l-aș fi luat cu mine.
Hei, hei! Nu știți
d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu
dânsul. Numai eu
îi vin de hac. Vorba ceea: – Frica păzește bostănăria. Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu
Harap-Alb, cât

îi lumea și pământul. Ce te potrivești, moșule? Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supușilor. De-
aceea nu-ți dau
cerbii pietre scumpe și urșii sălăți. Mie unuia știu că nu-mi suflă nimene în borș: când văd că mâța
face mărazuri,
ți-o strâng de coadă, de mănâncă și mere pădurețe, căci n-are încotro… Dacă ți-a ajuta Dumnezeu să
mă rânduiești
mai degrabă în locul d-tale, îi vedea, moșule dragă, ce prefacere are să ia împărăția; n-or mai ședea
lucrurile tot așa
moarte cum sunt. Pentru că știi vorba ceea: – Omul sfințește locul!… Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic.
Dar acum îți
cred. Dă, bătrânețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă!
În sfârșit, Spânului îi mergea gura ca pupăza, de-a amețit pe împăratul, încât a uitat și de Harap-Alb,
și de cerb,
și de tot.
Fetele împăratului însă priveau la verișor… cum privește câinele la mâță, și le era drag ca sarea-n
ochi: pentru că
le spunea inima ce om fără de lege este Spânul. Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaintea tatălui
lor? Spânul n-
avea de cine… Vorba ceea: – Găsise un sat fără câini și se primbla fără băț. Că altă, ce pot să zic?
La vro câteva zile după asta, împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăț
au fost
poftiți cei mai străluciți oaspeți: împărați, crai, voievozi, căpitanii oștirilor, mai-marii orașelor și
alte fețe cinstite.
În ziua de ospăț, fetele împăratului s-au pus cu rugă-mintea pe lângă Spân să dea voie lui Harap-Alb
ca să
slujească și el la masă. Spânul, neputându-le strica hatârul, cheamă pe Harap-Alb de față cu dânsele
și-i învoi
aceasta, însă cu tocmală, ca în tot timpul ospățului să stea numai la spatele stăpânu-său și nici măcar
să-și ridice
ochii la ceilalți meseni, că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi și tai capul.

– Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise Spânul, arătând lui Harap-Alb tăișul paloșului, pe care
jurase
credință și supunere Spânului la ieșirea din fântână.
– Da, stăpâne, răspunse Harap-Alb cu umilință; sunt gata la porunca luminării-voastre.
Fetele împăratului au mulțumit Spânului și pentru atâta. Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, și
oaspeții, tot
gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte oleacă, numai iaca o pasăre măiastră se vede
bătând la
fereastră și zicând cu glas muieratic:
– Mâncați, beți și vă veseliți, dar de fata împăratului Roș nici nu gândiți!
Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful și au început a vorbi care ce știa și cum
îi ducea
capul: unii spuneau că împăratul Roș, având inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc;
alții spuneau
că fata lui este o farmazoană cumplită, și că din pricina ei se fac atâtea jertfe; alții întăreau spusele
celorlalți, zicând
că chiar ea ar fi venit în chip de pasăre de a bătut acum la fereastră, ca să nu lase și aici lumea în
pace. Alții ziceau
că, oricum ar fi, dar pasărea aceasta nu-i lucru curat; și că trebuie să fie un trimis de undeva, numai
pentru a iscodi
casele oamenilor. Alții, mai fricoși, își stupeau în sân, menind-o ca să se întoarcă pe capul acelui
care a trimis-o. În
sfârșit, unii spuneau într-un fel, alții în alt fel, și multe se ziceau pe seama fetei împăratului Roș, dar
nu se știa care
din toate acele vorbe este cea adevărată.
Spânul, după ce-i ascultă pe toți cu luare-aminte, clătină din cap și zise:
– Rău e când ai a face tot cu oameni care se tem și de umbra lor! D-voastră, cinstiți oaspeți, se vede
că pașteți
boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta.

Și atunci Spânul repede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și, nu știu cum, îl prinde zâmbind.
– Așa… slugă vicleană ce-mi ești!? Vasăzică, tu ai știință de asta și nu mi-ai spus. Acum degrabă să-
mi aduci pe
fata împăratului Roș, de unde știi și cum îi ști tu. Hai, pornește! Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai
dus de pe fața
pământului!
Atunci Harap-Alb, ieșind plin de mâhnire, se duce în grajd la cal și, netezindu-l pe coamă și
sărutându-l, zice:
– Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar Spânul! Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata
împăratului
Roș de unde-oi ști. Asta-i curat vorba ceea: – Poftim pungă la masă, dacă ți-ai adus de-acasă. Se
vede că mi s-a
apropiat funia la par. Cine știe ce mi s-a mai întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câine-
câinește, până
acum. Dar cu omul roș nu știu, zău, la cât mi-a sta capul. Ș-apoi, unde s-a fi găsind acel împărat Roș
și fata lui, care
cică este o farmazoană cumplită, numai Cel-de-pe-comoară a fi știind! Parcă dracul vrăjește, de n-
apuc bine a scăpa
din una și dau peste alta! Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu știu cum să mai zic, ca
să nu greșesc
înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste.
Dar m-am
deprins a târâi după mine o viață ticăloasă. Vorba ceea: – Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el
suferi.
– Stăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te mai olicăi atâta! După vreme rea, a fi el
vreodată și
senin. Dac’ar sta cineva să-și facă seamă de toate cele, cum chitești d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi
tot oameni
morți pe toate cărările… Nu fi așa de nerăbdător! De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și
pentru d-ta?
Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieții, căci știi că este o vorbă: – Nu aduce anul ce

aduce ceasul.
Când sunt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. Vorba cântecului:
Fă-mă, mamă, cu noroc,
Și măcar m-aruncă-n foc.
Las’ pe mine, stăpâne, că știu eu pe unde te-oi duce la împăratul Roș: pentru că m-au mai purtat o
dată păcatele
pe acolo cu tatu-tău, în tinerețile lui. Hai, încalecă pe mine și ține-te bine, că acum am să-mi arăt
puterile chiar de
aici, de pe loc, în ciuda Spânului, ca să-i punem venin la inimă.
Harap-Alb atunci încalecă, și calul, nechezând o dată puternic, zboară cu dânsul:
În înaltul cerului,
Văzduhul pământului
și o ia de-a curmeziș:
De la nouri către soare,
Printre lună și luceferi,
Stele mândre
Și apoi, de la o vreme, începe a se lăsa lin ca vântul, și luând de-a lungul pământului, merg spre
împărăție,
Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă după ducerea lui Harap-Alb?
– Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă: nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult
îți făceam
felul!… Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!… Paloșul ista are să-ți știe de știre… Ei,
vedeți, moșule și
cinstiți meseni, cum hrănești pe dracul, fără să știi cu cine ai de-a face? Dacă nu-s și eu un puișor de
om în felul
meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe sfoară! Bine-a zis cine-a zis: – Că unde-i cetatea mai tare, acolo
bate dracul

război mai puternic.
În sfârșit, împăratul, fetele sale și toți oaspeții rămaseră încremeniți, Spânul, bodrogănind din gură,
nu știa cum
să-și ascundă ura, iară Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar mai putea întâmpla în urmă, mergea tot înainte
prin locuri
pustii și cu greu de străbătut.
Și când să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. Ce
să facă
Harap-Alb? Stă el oleacă și se sfătuiește cu gândul: – Să trec peste dânsele, am să omor o mulțime; să
dau prin apă,
mă tem că m-oi îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să
curm viața
atâtor gâzulițe nevinovate. Și zicând Doamne-ajută, se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo, la
cela mal,
fără primejdie și apoi își ia drumul înainte. Și cum mergea el, numai iaca i se înfățișază o furnică
zburătoare zicând:
– Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun, de ți-a fost milă de viața noastră, când treceam pe pod, și nu ne-
ai stricat
veselia, vreau să-ți fac și eu un bine: na-ți aripa asta, și când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai
foc aripei, și
atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-ți venim în ajutor.
Harap-Alb, strângând aripa cu îngrijire, mulțumește furnicii pentru ajutorul făgăduit și apoi pornește
tot înainte.
Și mai merge el cât merge, și numai iaca ce aude o bâzâitură înădușită. Se uită el în dreapta, nu vede
nimica; se
uită în stânga, nici atâta; și când se uită în sus, ce să vadă? Un roi de albine se învârtea în zbor pe
deasupra capului
său și umblau bezmetice de colo până colo, neavând loc unde să se așeze. Harap-Alb, văzându-le
așa, i se face milă
de dânsele și, luându-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pământ, cu gura-n sus, și apoi el se dă
într-o parte.

Atunci, bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună ciotcă în pălărie. Harap-Alb, aflându-se
cu părere de
bine despre asta, aleargă în dreapta și în stânga și nu se lasă până ce găsește-un buștihan putregăios,
îl scobește cu
ce poate și-i face urdiniș; după aceea așază niște țepuși într-însul, îl freacă pe dinăuntru cu cătușnică,
cu sulcină, cu
mătăciune, cu poala sântă-Măriei și cu alte buruiene mirositoare și prielnice albinelor și apoi,
luându-l pe umăr, se
duce la roi, răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos, îi
pune deasupra
niște captălani, ca să nu răzbată soarele și ploaia înlăuntru, și apoi, lăsându-l acolo pe câmp, între
flori, își caută de
drum.
Și cum mergea el, mulțumit în sine pentru această facere de bine, numai iaca i se înfățișază înainte
crăiasa
albinelor, zicându-i:
– Harap-Alb, pentru că ești așa de bun și te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreau să-ți fac și eu un
bine în viața
mea: na-ți aripa asta și, când îi avea vreodată nevoie de mine, aprinde-o, și eu îndată am să-ți vin
întru ajutor.
Harap-Alb, luând aripa cu bucurie, o strânge cu îngrijire; apoi, mulțumind crăiesei pentru ajutorul
făgăduit,
pornește, urmându-și calea tot înainte.
Mai merge el cât merge și, când la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se
pârpâlea pe
lângă un foc de douăzeci și patru de stânjeni de lemne și tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de
frig. Și-apoi,
afară de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și
dăbălăzate. Și
când sufla cu dânsele, cea deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea dedesubt
atârna în jos, de-i

acoperea pântecele. Și, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă.
Nu era chip să
te apropii de dânsul, că așa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul. Și dac-ar fi tremurat numai el,
ce ți-ar fi
fost? Dar toată suflarea și făptura de primprejur îi țineau hangul: vântul gemea ca un nebun, copacii
din pădure se
văicărau, pietrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veverițele,
găvozdite una
peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii și plângeau în pumni, blestemându-și ceasul în care
s-au născut.
Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult! Harap-Alb, numai o țâră cât a stat de s-a uitat, a făcut
țurțuri la gură
și, neputându-și stăpâni râsul, zise cu mirare:
– Multe mai vede omul acesta cât trăiește! Măi tartorule, nu mânca haram și spune drept, tu ești
Gerilă? Așă -i că
taci?… Tu trebuie să fii, pentru că și focul îngheață lângă tine, de arzuliu ce ești.
– Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără mine n-ai să poți face
nimica.

– Hai și tu cu mine, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai încălzi mergând la drum, căci nu e
bine când stai
locului. Gerilă atunci se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. Și mergând ei o bucată înainte, Harap-
Alb vede altă
drăcărie și mai mare: o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga
în gura mare că
crapă de foame. – Ei, apoi să nu bufnești de râs? zise Harap-Alb. Măi, măi, măi! că multe-ți mai văd
ochii! Pesemne
c-aista-i Flămânzilă, foametea, sac fără fund sau cine mai știe ce pricopseală a fi, de nu-l poate sătura
nici
pământul.
– Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zice atunci Flămânzilă, dar, unde mergeți voi, fără mine n-aveți să puteți
face nici o
ispravă.
– Dacă-i așa, hai și tu cu noi, zise Harap-Alb, că doar n-am a te duce în spinare.
Flămânzilă atunci se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. Și mai mergând ei o postată, numai
iaca
Harap-Alb vede altă minunăție și mai mare: o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gârlă
pe care umblau
numai 500 de mori și tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.
– Măi, da’ al dracului onànie de om e și acesta! zise Harap-Alb. Grozav burdăhan și nesățios gâtlej,
de nu pot să-
i potolească setea nici izvoarele pământului; mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui! Se vede
că acesta-i
prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în zodia rațelor și împodobit cu darul suptului.
– Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Setilă, căruia începu a-i țâșni apa pe nări și pe urechi, ca pe
niște lăptoace
de mori, dar, unde vă duceți voi, fără mine degeaba vă duceți.
– Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu te-ai mai linciuri atâta în cele ape, îi scăpa
de blestemul

broaștelor și-i da răgaz morilor să umble, că destul ți-ai făcut mendrele până acum. Ce, Doamne
iartă-mă, îi face
broaște în pântece de atâta apă!
Setilă atunci se ia după Harap-Alb și pornesc tuspatru înainte. Și mai mergând ei o bucată, numai
iaca ce vede
Harap-Alb altă minunăție și mai minunată: o schimonositură de om avea în frunte numai un ochi, mare
cât o sită și,
când îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară când îl ținea închis, dar fie zi, dar
fie noapte,
spunea că vede cu dânsul în măruntaiele pământului.
– Iaca, începu el a răcni ca un smintit, toate lucrurile mi se arată găurite, ca sitișca, și străvezii, ca apa
cea
limpede; deasupra capului meu văd o mulțime nenumărată de văzute și nevăzute; văd iarba cum crește
din pământ;
văd cum se rostogolește soarele după deal, luna și stelele cufundate în mare; copacii cu vârful în jos,
vitele cu
picioarele în sus și oamenii umblând cu capul între umere; văd, în sfârșit, ceea ce n-aș mai dori să
vadă nimene,
pentru a-și osteni vederea: văd niște guri căscate uitându-se la mine și nu-mi pot da seama de ce vă
mirați așa, mira-
v-ați de… frumusețe-vă!
Harap-Alb atunci se bate cu mâna peste gură și zice: -Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de
jălit,
sărmanul!
Pe de-o parte îți vine a râde și pe de alta îți vine a-l plânge. Dar se vede că așa l-a lăsat Dumnezeu.
Poate că acesta-i
vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la
Chitilă, peste drum
de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-cați, megieș cu Căutați și de urmă nu-i mai dați. Mă rog, unu-i
Ochilă pe fața

pământului, care vede toate și pe toți altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine n u se vede cât
e de frumușel.
Parcă-i un boț, chilimboț boțit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de deochi! – Râzi tu, râzi, Harap-
Alb, zise
atunci Ochilă, uitându-se închiorchioșat, dar, unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. Fata
împăratului Roș nu
se capătă așa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ți-a da-o împăratul, dacă n-oi fi și eu pe-
acolo.
– Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb, că doar n-avem a te duce de mână, ca pe un orb.
Ochilă atunci se ia și el după Harap-Alb și pornesc tuscinci înainte. Și mai mergând ei o bucată,
numai iaca ce
vede Harap-Alb altă bâzdâganie și mai și: o pocitanie de om umbla cu arcul după vânat păsări. Ș-
apoi, chitiți că
numai în arc se încheia tot meșteșugul și puterea omului aceluia? Ți-ai găsit! Avea un meșteșug mai
drăcos și o
putere mai pe sus decât își poate dracul închipui: când voia, așa se lățea de tare, de cuprindea
pământul în brațe. Și
altă dată, așa se deșira și se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare și cât vo
ia de sus. Și
dacă se întâmpla să nu nimerească păsările cu săgeata, ele tot nu scăpau de dânsul; ți le prindea cu
mâna din zbor,
le răsucea gâtul cu ciudă și apoi le mânca așa, crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de
păsări dinainte și
ospăta dintr-însele cu lăcomie, ca un vultan hămesit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:
– Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai chemând?
-Zi-i pe nume, să ți-l spun, răspunse atunci Ochilă, zâmbind pe sub mustăți.
– Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă… nu greșești; să-i zici Lățilă… nici atâta; să-
i zici
Lungilă… asemene; să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul și
apucăturile lui, zise

Harap-Alb, înduioșat de mila bietelor păsări. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăți-Lungilă, fiul
săgetătorului și
nepotul arcașului; brâul pământului și scara cerului; ciuma zburătoarelor și spaima oamenilor, că
altfel nu te pricepi
cum să-i mai zici.
– Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb, zise atunci Păsări-Lăți-Lungilă, dar mai bine ar fi să râzi de tine,
căci nu știi
ce păcat te paște. Chitești că fata împăratului Roș numai așa se capătă? Poate n-ai știință ce vidmă de
fată e aceea,
când vrea, se face pasăre măiastră, îți arată coada, și ia-i urma dacă poți! De n-a fi și unul ca mine
pe-acolo,
degeaba vă mai bateți picioarele ducându-vă.
– Hai și tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe Gerilă de țuluc și l-îi purta cu
nasul pe la
soare, doar s-a încălzi câtuși decât și n-a mai clănțăni atâta din măsele, ca un cocostârc de cei
bătrânicioși, că parcă
mă strânge în spate când îl văd așa.
Păsări-Lăți-Lungilă se ia atunci după Harap-Alb și pornesc ei tusșase înainte. Și pe unde treceau,
pârjol făceau:
Gerilă potopea pădurile prin ardere. Flămânzilă mânca lut și pământ amestecat cu humă și tot striga
că moare de
foame. Setilă sorbea apa de prin bălți și iazuri, de se zbăteau peștii pe uscat și țipa șarpele în gura
broaștei de secetă
mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, și numai înghețai ce da dintr-însul:
Că e laie,
Că-i bălaie;
Că e ciută,
Că-i cornută.
Mă rog, nebunii de-a lui, câte-n lună și în stele, de-ți venea să fugi de ele. Sau să râzi ca un nebun,

credeți-mă ce
vă spun!
În sfârșit, Păsări-Lăți-Lungilă ademenea zburătoarele și, jumulite, nejumulite, ți le păpa pe rudă, pe
sămânță, de
nu se mai stăvilea nimene cu păsări pe lângă casă de răul lui.
Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca tovarăș, era părtaș la toate: și la pagubă, și la
câștig, și
prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânșii în călătoria sa la împăratul Roș, care, zice, cică
era un om
pâclișit și răutăcios la culme: nu avea milă de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: – La unul fără
suflet trebuie
unul fără de lege. Și gândesc eu că din cinci nespălați câți merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de
hac; ș-a mai
da împăratul Roș și peste oameni, nu tot peste butuci, ca până atunci. Dar iar mă întorc și zic: mai știi
cum vine
vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboară, unul macină la
moară. Ș-apoi
acel unul are atunci în mână și pâinea, și cuțitul și taie de unde vrea și cât îi place, tu te uiți și n-ai
ce-i face. Vorba
ceea: – Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. Așa și Harap-Alb și cu ai săi; poate-ar
izbuti să ia fata
împăratului Roș, poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte și, mai la urmă, cum le-a fi
norocul. Ce-mi pasă
mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați. Amu Harap-Alb și cu ai săi mai merg ei
cât merg și, într-
o târzie vreme, ajung la împărăție, Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Și cum
ajung, odată intră buluc în ogradă, tusșase. Harap-Alb înainte și ceilalți în urmă, care de care mai
chipos și mai
îmbrăcat, de se târâiau ațele și curgeau obielele după dânșii, parcă era oastea lui Papuc Hogea
Hogegarul. Și atunci,

Harap-Alb se și înfățișază înaintea împăratului Roș, spunându-i de unde, cum, cine și pentru ce
anume au venit.
Împăratului i-a fost de-a mirarea, văzând că niște golani au asemene îndrăzneală, de vin cu nerușinare
să-i ceară
fata, fie din partea oricui ar fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le dă
răspuns ca să
rămâie peste noapte acolo, și până mâine dimineață s-a mai gândi el ce trebuie să facă… Și pe altă
parte, împăratul
odată cheamă în taină pe un credincios al său și dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată,
ca să doarmă
pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori, poate mai ceva decât aceștia.
Atunci credinciosul împăratului se duce repede și dă foc casei celei de aramă pe dedesubt, cu 24 de
stânjeni de
lemne, de se face casa roșie cum e jăraticul. Apoi, cum înserează, vine și poftește pe oaspeți la
culcare. Gerilă
atunci, năzdrăvan cum era el, cheamă pe tovarășii săi deoparte și le zice încetișor:
– Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intrați înaintea mea unde ne-a duce omul țapului celui roș,
că nu mai
ajungeți să vedeți ziua de mâine. Doar unu-i împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru
bunătatea lui cea
nemaipomenită și milostivirea lui cea neauzită. Îl știu eu cât e de primitor și de darnic la spatele
altora. Numai de
nu i-ar muri mulți înainte! să trăiască trei zile cu cea de-alaltaieri! D-apoi fetișoara lui; a zis dracul și
s-a făcut;
bucățică ruptă tată-său în picioare, ba încă și mai și. Vorba ceea: – Capra sare masa, și iada sare
casa. Dar las’ că
și-au găsit ei omul. De nu le-oi veni eu de hac în astă noapte, nici mama dracului nu le mai vine!
– Așa gândesc și eu, zise Flămânzilă; și-a pus el, împăratul Roș, boii în cârd cu dracul, dar are să-i
scoată fără
coarne.

– Ba mi se pare c-a da el și teleagă, și plug, și otic, și tot, numai să scape de noi, zise Ochilă.
– Ia ascultați, măi! zise Gerilă: – Vorba lungă, sărăcia omului. Mai bine haidem la culcare, că ne
așteaptă omul
împăratului cu masa întinsă, cu făcliile aprinse și cu brațele deschise. Hai! Ascuțiți-vă dinții și
porniți după mine.
Și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Și, cum ajung în dreptul ușii, se opresc puțin. Atunci
Gerilă suflă de
trei ori cu buzișoarele sale cele iscusite și casa rămâne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de
dormit într-însa.
Apoi intră cu toții înlăuntru, se tologește care unde apucă, și tac mă cheamă. Iară credinciosul
împăratului, încuind
ușa pe din afară cu repejune, le zice cu răutate:
– Las’ că v-am găsit eu ac de cojoc. De-acum dormiți, dormire-ați somnul cel de veci, că v-am
așternut eu bine!
Vă veți face scrum până mâine-dimineață.
Apoi îi lasă acolo și el se duce în treaba lui. Dar Harap-Alb și cu ai săi nici nu bindiseau de asta; ei,
cum au dat
de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele și au început a se întinde și a se hârjoni în ciuda fetei
împăratului Roș.
Ba încă Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchile de gură. Și hojma morocănea pe
ceilalți, zicând:
– Numai din pricina voastră am răcit casa; căci pentru mine era numai bună, cum era. Dar așa pățești
dacă te iei
cu niște bicisnici. Las’ că v-a mai păli el berechetul acesta de altă dată! Știi că are haz și asta? Voi să
vă lăfăiți și să
huzuriți de căldură, iară eu să crap de frig. Bu…nă treabă! Să-mi dau eu liniștea mea pentru hatârul nu
știu cui?
Acuși vă târnâiesc prin casă, pe rudă pe sămânță; încaltea să nu se aleagă nimica nici de somnul meu,
dar nici de al
vostru.

– Ia tacă-ți gura, măi Gerilă! ziseră ceilalți. Acuși se face ziuă, și tu nu mai stinchești cu brașoave de
-ale tale. Al
dracului lighioaie mai ești! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar. Cine-a mai dori să facă
tovărășie cu tine
aibă-și parte și poarte-ți portul. Că pe noi știu că ne-ai amețit. Are cineva cap să se liniștească de
răul tău? I-auzi-l-
ăi: parcă-i o moară hodorogită. Numai gura lui se aude în toate părțile. Hojma tolocănește pentru
nimica toată, curat
ca un nebun. Tu, măi, ești bun de trăit numai în pădure, cu lupii și cu urșii, dar nu în case împărătești
și între niște
oameni cumsecade.
– Ia ascultați, măi, dar de când ați pus voi stăpânire pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal
măgar, că vă
veți găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar și când mă scoate cineva din răbdare, apoi nu-i
trebuie nici
țigan de laie împotriva mea.
– Zău, nu șuguiești, măi Buzilă? Da’ amarnic mai ești la viață; când te mânii, faci sânge-n baligă, zise
Flămânzilă. Tare-mi ești drag!… Te-aș vârî în sân, dar nu încapi de urechi… Ia mai bine ogoiește-te
oleacă și mai
strânge-ți buzișoarele acasă; nu de alta, dar să nu-ți pară rău pe urmă, că doar nu ești numai tu în casa
asta.
– Ei, apoi! Vorba ceea: – Fă bine, să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici
înaintea mea, așa
mi se cade; ba încă și mai rău decât așa. Cine-a face de altă dată ca mine, ca mine să pățească.
– Ai dreptate, măi Gerilă, numai tu nu te cauți, zise Ochilă. Dar cu prujituri de-a tale, ia acuși se duce
noaptea, și
vai de odihna noastră. Măcar tu să fii acela, ce ai zice, când ți-a strica cineva somnul? Ba încă ai dat
peste niște
oameni ai lui Dumnezeu, dar, să fi fost cu alții, hei, hei! mâncai papara până acum.
– Dar nu mai tăceți, măi? Că ia acuși trec cu picioarele prin pereți și ies afară cu acoperământul în

cap, zise Lăți-
Lungilă. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astâmpără dracul nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se
pare că tu ești
toată pricina gâlcevei dintre noi.
– Ba bine că nu! zise Ochilă. Are el noroc de ce are, dar știu eu ce i-ar trebui.
– Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă și pântecele cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici nu e de
chip s -o
scoți la capăt cu buclucașul acesta.
Gerilă, văzând că toți îi stau împotrivă, se mânie atunci și unde nu trântește o brumă pe pereți, de trei
palme de
groasă, de au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămășa de pe dânșii.
– Na! încaltea v-am făcut și eu pe obraz. De-acum înainte spuneți ce vă place, că nu mi-a fi ciudă,
zise Gerilă,
râzând cu hohot. Ei, apoi? Cică să nu te strici de râs!… De Harap-Alb, nu zic. Dar voi, mangosiților
și farfasiților,
de câte ori îți fi dormit în stroh și pe târnomată, să am eu acum atâția bani în pungă nu mi-ar mai
trebui altă! Oare
nu cumva v-ați face și voi, niște feciori de ghindă, fătați în tindă, că sunteți obraze subțiri?
– Iar cauți sămânță de vorbă, măi Buzilă? ziseră ceilalți. Al dracului să fii cu tot neamul tău, în vecii
vecilor,
amin!
– De asta și eu mă anin și mă închin la cinstita fața voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de
vin și cu unul
de pelin, zise Gerilă. Și hai de-acum să dormim, mai acuși să ne trezim, într-un gând să ne unim, pe
Harap-Alb să-l
slujim și tot prieteni să fim; căci cu vrajbă și urgie raiul n-o să-l dobândim.
În sfârșit, ce-or fi mai dondănit ei, și cât or mai fi dondănit, că numai iaca se face ziuă!… Și atunci,
credinciosul
împăratului, crezând că s-a curățit de oaspeți, vine cu gândul să măture scrumul afară, după

rânduială. Și când
ajunge mai aproape, ce să vadă? Casa cea de aramă, înfocată așa de strașnic de cu sară, era acum
toată numai un
sloi de gheață, și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii, nici obloane la
ferești, nici nimica;
iar înlăuntru se auzea un tărăboi grozav; toți bocăneau la ușă cât ce puteau și strigau cât le lua gura,
zicând:
– Nu știm ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără scânteie de foc în vatră, să degerăm aicea… Așa
sărăcie de
lemne nu s-a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios. Vai de noi și de noi, că ne-a înghețat limba în
gură și
măduva în ciolane de frig!…
Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit
de ciudă. Și
dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atâta. Pe urmă, ce să facă? Aleargă și vestește
împăratului
despre cele întâmplate. Atunci vine și împăratul cu o mulțime de oameni, cu cazmale ascuțite și cu
cazane pline cu
uncrop; și unii tăiau gheața cu cazmalele, alții aruncau cu uncrop pe la țâțânile ușii și în borta cheii și
după multă
trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa și scot pe oaspeți afară. Și când colo, ce să vezi? Toți
erau cu părul, cu
barba și mustețile pline de promoroacă, de nu-i cunoșteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte arătări. Și
așa tremurau
de tare, de le dârdâiau dinții în gură. Iară mai ales pe Gerilă parcă-l zghihuiau toți dracii; pozne
făcea cu buzișoarele
sale, încât s-a îngrozit și împăratul Roș când l-a văzut făcând așa de frumușel.
Atunci Harap-Alb, ieșind dintre dânșii, se înfățișază cuviincios înaintea împăratului, zicând:
– Prea înălțate împărate! Luminarea-sa, nepotul prea puternicului Verde-împărat, m-a fi așteptând cu
nerăbdare.

De-acum înainte, cred că mi-ți da fata, ca să vă lăsăm în pace și să ne ducem în treaba noastră.
– Bine, voinice, zise împăratul, uitându-se la dânșii cam acru oarecum; a veni ea și vremea aceea…
Dar acum,
deodată, ia să ospătați ceva, ca să nu ziceți că ați ieșit din casa mea ca de la o casă pustie.
– Parcă v-a ieșit un sfânt din gură, luminate împărate, zise atunci Flămânzilă, că ne ghiorăiesc mațele
de foame.
– Poate ni-ți da și ceva de udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfârâie gâtlejul de sete.
– Ia lăsați, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene, că luminarea-sa știe ce ne trebuie.
– Așa cred și eu, zise Păsărilă, doar, de-a putere-a hi, am căzut la casă împărătescă, să nu vă temeți,
că are
înălțimea-sa atâta purtare de grijă, ca să nu fim chinuiți cu frig, cu foame și cu sete.
– Mai rămâne îndoială despre asta, zise Gerilă, tremurând cumplit. Dar n-aveți știință că înălțimea-sa
este tata
flămânzilor și al însetaților? Și tocmai de asta mă bucur și eu, că de-abia m-oi mai încălzi oleacă
bând sângele
Domnului.
– Ei, tacă-vă gura de-acum! zise Flămânzilă. Destul e o măciucă la un car de oale. Nu tot cetărați pe
măria-sa, că
om e dumnealui. Pentru niște sărăcuți ca noi e greu de făcut trebi de acestea. Dar la o împărăție, ca
cum te-ar pișca
un purice; nu se mai bagă în seamă.
– Din partea mea, mâncarea-i numai o zăbavă; băuturica mai este ce este, zise Setilă; și aș ruga pe
luminarea-sa
că, dacă are de gând a ne ospăta, după cum s-a hotărât, apoi să ne îndesească mai mult cu udeala,
pentru că acolo
stă toată puterea și îndrăzneala. Vorba ceea: – Dă-i cu cinstea, să piară rușinea. Dar mi se pare că ne-
am prea întins
cu vorba, și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie.
– Acum, de ne-ar da odată ce ne-ar da, zise Flămânzilă, căci mă roade inima de foame ce-mi e!

– Ia mai îngăduiți oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas șoarecii în pântece. Acuși s-or aduce
și bucatele,
și vinul, și numai de-ați avea pântece unde să le puneți.
– Îndată vi s-a aduce și demâncare, și băutură, zise împăratul, numai de-ți putea dovedi cât vă voi da
eu; că de
nu-ți fi mâncători și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine, nu vă pară lucru de șagă!
– De ne-ar da Dumnezeu tot atâta supărare, luminarea-voastră, zise atunci Flămânzilă, ținându-se cu
mâinile de
pântece.
– Și înălțimei-voastre gând bun și mână slobodă, ca să ne dați cât se poate mai multă mâncare și
băuturică, zise
Setilă, căruia îi lăsa gura apă, că din mâncare și băutură, las’ dacă ne-a întrece cineva; numai la
treabă nu ne prea
punem cu toți nebunii.
Împăratul tăcea la toate aceste, îi asculta cu dezgust și numai înghițea noduri. Dar, în gândul său: –
Bine, bine!
Cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? Vă vor ieși ele toate aceste pe
nas. După aceea
îi lasă și se duce în casă.
În sfârșit, nu trece mult la mijloc, și numai iaca li se aduc 12 harabale cu pâine, 12 ialovițe fripte și
12 buți pline
cu vin de cel hrănit, de care, cum bei câte oleacă, pe loc ți se taie picioarele, îți sclipesc ochii în
cap, ți se încleie
limba în gură și începi a bolborosi turcește, fără să știi bechiu măcar. Flămânzilă și Setilă ziseră
atunci celorlalți:
– Măi, mâncați voi întâi și beți cât veți putea, dar nu cumva să vă puneți mintea cu toată mâncarea și
băutura, c –
apoi al vostru e dracul!
Atunci Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beau cât le trebuie.
Dar ce are

a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mâncat și au băut; că doar mâncare și băutură era acolo,
nu șagă; dă, ca
la o împărăție.
– Hai, ia dați-vă deoparte, măi păcătoșilor, că numai ați crâmpoțit mâncarea, ziseră atunci Flămânzilă
și Setilă, care
așteptau cu neastâmpăr, fiind rupți în coș de foame și de sete. Și atunci unde nu începe Flămânzilă a
cărăbăni
deodată
în gură câte o haraba de pâine și câte o ialoviță întreagă, și repede mi ți le-a înfulecat și le-a forfecat,
de parcă n-au
mai fost. Iară Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! ți-o sugea dintr-o singură sorbitură; și,
repede-
repede, mi ți le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage.
După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare că moare de foame și a zvârli cu ciolane în
oamenii
împărătești, care erau acolo de față.
Iară Setilă striga și el cât ce putea că crapă de sete și zvârlea cu doage și cu funduri de poloboc în
toate părțile,
ca un nebun.
Împăratul atunci, auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, când vede aceste, își pune mâinile în cap
de necaz.
– Măi, măi, măi! Aceștia-s curat sărăcie trimisă de la Dumnezeu pe capu meu, zise împăratul în sine,
plin de
amărăciune. Mi se pare că, ia acum, mi-am dat și eu peste oameni.
Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișază înaintea împăratului, zicând:
– Să trăiți, luminate împărate! De-acum cred că mi-ți da fata, ca să vă lăsăm în pace și să ne ducem în
treaba
noastră, căci nepotul împăratului Verde ne-a fi așteptând cu nerăbdare.
– A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul cam cu jumătate de gură. Dar ia mai aveți puțină

răbdare,
căci fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întâmpla. Ia să mai vedem cam cum
ar veni
trebușoara asta. Nu-i vorbă, de mâncat ați mâncat și de băut ați băut fiecare cât șaptesprezece. Însă
de acum înainte
mai aveți și ceva treabă de făcut: iaca, vă dau o mierță de sămânță de mac, amestecată cu una de
nisip mărunțel; și,
până mâine dimineață, să-mi alegeți macul de-o parte, fir de fir, și nisipul de altă parte; nu cumva să
găsesc vreun
fir de mac printre nisip sau vreunul de nisip printre mac, că atunci am stricat pacea. Și dacă -ți putea
scoate la capăt
trebușoara asta, atunci oi mai vedea eu… Iară de nu, veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat
față cu mine, ca
să prindă și alții la minte văzând de patima voastră.
Și apoi, ducându-se împăratul în treaba lui, i-a lăsat să-și bată capul cum vor ști.
Atunci Harap-Alb și cu ai săi au început a strânge din umere, nepricepându-se ce-i de făcut.
– Ei, apoi șagă vă pare? Cu chițibușuri de aceste să ne zăbovim noi? Pâclișit om e împăratul Roș! se
vede el, zise
atunci Ochilă. Eu, nu-i vorbă, măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele
de nisip. Dar
numai iuțeală și gură de furnică ar trebui să aibi ca să poți apuca, alege și culege niște flecuștețe ca
aceste, în așa
scurtă vreme. Bine-a zis cine-a zis ca să te ferești de omul roș, căci e liștai dracul în picioare, acum
văd eu.
Harap-Alb își aduce atunci aminte de aripa cea de furnică, o scoate de unde-o avea strânsă, apoi
scapără și-i dă
foc cu o bucățică de iască aprinsă. Și atunci, minune mare! Numai iaca au și început a curge furnicile
cu droaia,
câtă pulbere și spuză, câtă frunză și iarbă; unele pe sub pământ, altele pe deasupra pământului și
altele în zbor, de

nu se mai curmau venind. Și, într-un buc, au și ales nisipul de-o parte și macul de altă parte; să fi dat
mii de mii de
lei, nu găseai fir de mac printre nisip sau fir de nisip printre mac. Și apoi, în zori de ziuă, când e
somnul mai dulce,
de doarme și pământul sub om, o mulțime de furnici de cele mărunțele au străbătut înlăuntrul palatului
și au început
a pișca din somn pe împăratul, de-l frigeau, nu altăceva. Și văzându-se el cuprins de așa usturime, s-a
sculat cu
nepus în masă, căci nu mai era de chip să doarmă, cum dormea alte dăți, până pe la amiază, nesupărat
de nimene.
Și, cum s-a sculat, a și început a căuta cu de-amănuntul prin așternut, să vadă ce poate să fie. Dar a
găsit nimica
toată, căci furnicile parcă intrară în pământ; s-au mistuit, de nu se știe ce s-au mai făcut.
– A dracului treabă! Uite ce blândă mi-a ieșit pe trup. Să fi fost nimica… parcă nu-mi vine a crede.
Însă mai știu
eu?… Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două, una trebuie să fie
numaidecât. Dar,
până una-alta, ia să mă duc să văd: ales-au nisipul de mac acei nespălați, care-mi rod urechile să le
dau fata?
Și când se duce împăratul și vede cum se îndeplinise de bine porunca lui, se umple de bucurie… Și,
nemaiavând
ce pricină să le caute, rămâne pe gânduri.
Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalți și se înfățișază împăratului, zicând:
– Preaînălțate împărate, de-acum cred că mi-ți da fata, ca să vă lăsăm în pace și să ne ducem de unde
am venit.
– A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngânând vorba printre dinți, dar până atunci
mai este încă
treabă; iaca ce aveți de făcut: fata mea are să se culce desară unde se culcă totdeauna, iară voi să mi-
o străjuiți toată
noaptea. Și dacă mâine dimineață s-a afla tot colo, atunci poate să ți-o dau; iară de nu, ce-i păți, cu
nime nu-i

împărți… Înțeles-ați?
– Să trăiți, luminate împărate, răspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai multă întârziere, căci
stăpânul mă
așteaptă și grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină.
– Stăpânu-tău, ca stăpânu-tău; ce ți-a face el, asta-i deosebit de bașcă, zise împăratul, uitându-se
chiorâș la
dânșii. Ieie-vă macar și pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Însă pe mine căutați să nu mă smintiți:
fata și ochii din
cap, căci atâta vi-i leacul; v-ați dus pe copce, cu toată șmecheria voastră.
După aceasta, împăratul îi lasă încurcați și se duce la ale sale.
– Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă, clătinând din cap.
– Ba încă de cei bătrâni; săgeata de noapte și dracul cel de amiazăzi, răspunse Ochilă. Dar nu și-a
juca el
mendrele îndelung, așa cred eu.
În sfârșit, durai-vurai, seara vine, fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei, iară
ceilalți se
înșiră tot câte unul-unul până la poartă, după poruncă.
Și, când pe aproape de miezul nopții, fata împăratului se preface într-o păsărică și zboară nevăzută
printre cinci
străji. Dar când ajunge pe la străjerul Ochilă, el, sireicanul, mi ți-o vede și dă de știre lui Păsărilă,
zicând:
– Măi, fetișoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată! s-a prefăcut în păsărică, a
zburat ca
săgeata pe lângă ceilalți și ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasă-te în seama lor dacă vrei să
rămâi făr’ de cap.
De-acum, numai noi o putem găsi și aduce la urma ei. Taci molcum și haidem după dânsa. Eu ți-oi
arăta-o pe unde
se ascunde, iară tu să mi-o prinzi cum ți-i meșteșugul și să-i strâmbi gâtul oleacă, să se învețe ea de
altă dată a mai

purta lumea pe degete.
Și atunci, odată și pornesc ei după dânsa, și nu merg tocmai mult și Ochilă zice:
– Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pământului, tupilată sub umbra iepurelui; pune mâna pe
dânsa și n-o lăsa!
Păsărilă atunci se lățește cât ce poate, începe a bojbăi prin toate buruienile și, când să pună mâna pe
dânsa, zbr! pe
vârful unui munte, și se ascunde după o stâncă.
– Iacătă-oi, măi, colo, în vârful muntelui, după stânca ceea, zise Ochilă.
Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stânci; și când să pună mâna pe dânsa,
zbr! și de
acolo și se duce de se ascunde tocmai după lună.
– Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo, după lună, zise Ochilă; căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o
scărmănătură bună.
Atunci Păsărilă se deșiră odată și se înalță până la lună. Apoi, cuprinzând luna în brațe, găbuiește
păsărica, mi
ți-o înșfacă de coadă și cât pe ce să-i sucească gâtul. Ea atunci se preface în fată și strigă
înspăimântată:
– Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești, așa să trăiești!
– Ba că chiar că erai să ne dăruiești cu milă și cu daruri împărătești, dacă nu te vedeam când ai
pașlit-o,
farmazoană ce ești! zise Ochilă. Știu că am tras o durdură bună căutându-te. Ia, mai bine hai la culcuș,
că se face
ziuă acuși. Ș-apoi, ce-a mai fi a mai fi.
Și odată mi ți-o înșfacă ei, unul de-o mână și altul de cealaltă și hai! hai, hai! în zori de ziuă ajung la
palat și,
trecând cu dânsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei, tot cum a ieșit.
– Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu și cu Păsărilă, ce făceați voi acum? Iaca așa, tot
omul are
un dar și un amar; și unde prisosește darul nu se mai bagă în seamă amarul. Amar era să fie de voi, de

nu eram noi
amândoi. Și cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!
Harap-Alb și ceilalți, nemaiavând ce zice, pleacă capul rușinați, mulțumind lui Păsărilă și vestitului
Ochilă, căci
le-au fost ca niște frați.
Și atunci, numai iaca și împăratul vine ca un leu-paraleu, să-și ia fata pe seamă și, când o găsește sub
strajă,
după cum nu se aștepta el, numa-i scânteiau ochii în cap de ciudă, dar nu avu ce face.
Atunci Harap-Alb iar se înfățișază înaintea împăratului, zicând:
– Luminate împărate, de-acum cred că mi-ți da fata, ca să vă lăsăm în pace și să ne ducem în treaba
noastră.
– Bine, voinice, zise împăratul posomorât; a veni ea și vremea aceea. Însă eu mai am o fată, luată de
suflet, tot
de o vârstă cu fata mea; și nu e deosebire între dânsele nici la frumusețe, nici la stat, nici la purtat.
Hai, și dacă-i
cunoaște-o care-i a mea adevărată, ia-ți-o și duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi, de
când ați venit.
Iaca, mă duc să le pregătesc, zise împăratul. Tu vină după mine, și, dacă-i ghici-o, ferice de tine a fi.
Iară de nu,
luați-vă catrafusele și începeți a vă cărăbăni de la casa mea, căci nu vă mai pot suferi!
Și ducându-se împăratul, pune de piaptănă și îmbracă la fel pe amândouă fetele și apoi dă poruncă să
vie Harap-
Alb să ghicească fata împăratului.
Harap-Alb, văzându-se pus în încurcală, nu mai știa ce să facă și încotro să-o dea ca să nu greșească
tocmai
acum, la ducă. Și, mai stând el pe gânduri oleacă, cum e omul tulburat, își aduce aminte de aripa cea
de albină și,
scoțând-o de unde-o avea strânsă, scapără și-i dă foc cu o bucățică de iască aprinsă. Și atunci, numai
iaca se

pomenește cu crăiasa albinelor.
– Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea, zburând pe umărul său. Spune-mi, căci sunt gata
să te slujesc.
Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amănuntul
și o roagă de toți dumnezeii ca să-i dea ajutor.
– N-ai grijă, Harap-Alb, zise crăiasa albinelor; las’ că te fac eu s-o cunoști și dintr-o mie. Hai, intră
în casă cu
îndrăzneală, căci am să fiu și eu pe-acolo. Și cum îi intra, stai puțin și te uită la fete; și care-i vedea-o
că se apără cu
năframa, să știi că aceea este fata împăratului.
Atunci Harap-Alb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde era împăratul și cu fetele, apoi stă puțin
deoparte și
începe a se uita când la una, când la alta. Și cum sta el drept ca lumânarea și le privea, cu băgare de
seamă, crăiasa
albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, odată începe a țipa și a se apăra
cu năframa, ca
de un dușman. Lui Harap-Alb atâta i-a trebuit: îndată face câțiva pași spre dânsa, o apucă frumușel
de mână și zice
împăratului:
– Luminarea-voastră, de-acum cred că nu mi-ți mai face nici o împiedicare, pentru că am adus întru
îndeplinire
tot ceea ce ne-ați poruncit.
– Din partea mea poți s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise împăratul, ovilit și sarbăd la față de supărare
și rușine;
dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o stăpânești, căci acum ți-o dau
cu toată inima.
Harap-Alb mulțumește atunci împăratului și apoi zice fetei: – De-acum putem să mergem, căci
stăpânu-meu,
luminarea-sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrânit așteptându-mă.

– Ia mai îngăduiește puțin, nerăbdătorule, zise fata împăratului, luând o turturică în brațe, spunându-i
nu știu ce
la ureche și sărutând-o cu drag; nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stai, că mai ai și cu mine
oleacă de vorbă:
înainte de pornire, trebuie să meargă calul tău și cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr
dulce și apă vie și
apă moartă de unde se bat munții în capete. Și de-a veni turturica mea înainte cu smicelele și apa, ia-
ți nădejdea
despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu! Iară de-i avea noroc și-a veni calul tău mai întâi și
mi-o aduce cele
poruncite, să știi că merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mântuit socoteala.
Și atunci, odată pornesc și turturica și calul, fugind pe întrecute, când pe sus, când pe jos, după cum
cerea trebuința.
Dar turturica, fiind mai ușoară, ajunge mai înainte; și pândind tocmai când era soarele în cruce, de se
odihneau
munții numai pentru o clipită, se repede ca prin foc și ia trei smicele de măr dulce și apă vie și apă
moartă, și apoi
ca fulgerul se întoarce înapoi. Și, când pe la poarta munților, calul îi iese înainte, o propește în cale
și o ia cu
măgulelile, zicându-i:
– Turturică-rică, dragă păsărică, adă la mine cele trei smicele de măr dulce, apa cea vie și cea
moartă, și tu du -te
înapoi de-ți ia altele și mi-i ajunge pe drum, căci ești mai sprintenă decât mine. Hai, nu mai sta la
îndoială și dă-mi-
le, căci atunci are să fie bine și de stăpânu-meu, și de stăpână-ta, și de mine, și de tine; iară de nu mi
li-i da,
stăpânu-meu Harap-Alb este în primejdie, și de noi încă n-are să fie bine.
Turturica parcă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreabă de ce-i e cojocul; se repede și-i ia apa și
smicelele cu
hapca și apoi fuge cu dânsele la fata împăratului și i le dă, de față cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-
Alb i s-a umplut

inima de bucurie.
Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce-ți e bună?
– Alei, țolină ce-mi ești, zise fata împăratului; da’ bine m-ai vândut. Dacă e așa, hai, pornește chiar
acum la
împăratul Verde și vestește-i că venim și noi în urmă.
Atunci turturica pornește. Iară fata împăratului îngenunche dinaintea tătâne-său și zice:
– Binecuvântează-mă, tată, și rămâi sănătos! Se vede că așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să
merg cu
Harap-Alb, și pace bună!
După aceasta, își ia cele trebuitoare la drum, apoi încalecă și ea pe un cal năzdrăvan și stă gata de
pornire. Iară
Harap-Alb, luându-și oamenii săi, încalecă și el și pornesc spre împărăție, Dumnezeu să ne ție, ca
cuvântul din
poveste, înainte mult mai este.
Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cât au mers; și, de la un loc, Gerilă, Flămânzilă și Setilă, Păsări-
Lăți-
Lungilă și năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toții în cale, se opresc și zic cu jale:
– Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul câteodată prinde bine la ceva.
Harap-Alb le mulțumește ș-apoi pleacă liniștit. Fata vesel îi zâmbește, luna-n cer a asfințit. Dar în
pieptul lor
răsare… Ce răsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos și în sine arzător, ce se naște din scânteia unui
ochi
fermecător!
Și mai merg ei cât mai merg, și de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile,
uitându-se la
fată și văzând-o cât era de tânără, de frumoasă și plină de vină-ncoace.
Sălățile din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la stăpânu-său cu toată inima. Dar pe
fata

împăratului Roș mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din
luna lui mai,
scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului și
neatins de ochii
fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai
uita, iar la
dânsa ba. Și de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu
ochii, din când în
când, pe Harap-Alb, și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i
venea a-l spune.
Vorba cântecului:
Fugi de-acole, vină-ncoace!
Șezi binișor, nu-mi da pace!
sau mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? Dar știu atâta, că ei mergeau fără a simți că merg,
părându -li-se calea
scurtă și vremea și mai scurtă; ziua ceas și ceasul clipă; dă, cum e omul când merge la drum cu
dragostea alăturea.
Nu știa sărmanul Harap-Alb ce-l așteaptă acasă, căci nu s-ar mai fi gândit la de-alde acestea.
Însă vorba cântecului:
De-ar ști omul ce-ar păți,
Dinainte s-ar păzi!
Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul Verde și-l
înștiințase
că vine și Harap-Alb cu fata împăratului Roș.
Atunci împăratul Verde a și început a face pregătire, ca pentru o fată de împărat, dând și poruncă să
le iasă întru
întâmpinare. Iară Spânul icnea în sine și se gândea numai la răzbunare.
În sfârșit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât mai merge, și de la o vreme ajung și ei la
împărăție.

Și, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul și toată curtea
împărătească, ca
să-i primească. Și văzând Spânul cât e de frumoasă fata împăratului Roș, odată se repede să o ia în
brațe de pe cal.
Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brâncește cât colo și zice:
– Lipsește dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-Alb, căci el
este
adevăratul nepot al împăratului Verde.
Atunci împăratul Verde și fetele sale au rămas încremeniți de ceea ce au auzit. Iar Spânul, văzând că i
s-a dat
vicleșugul pe față, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură
lovitură de paloș,
zicând:
– Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurământul!
Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede și el la Spân și-i zice:
– Pân-aici, Spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, și
apoi, dându-i
drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere. Iară fata împăratului Roș, în vălmășagul
acesta, repede
pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă
moartă, să stea
sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie și,
ștergându-se cu mâna
pe la ochi, zice suspinând:
– Ei, da’ din greu mai adormisem!
– Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag și
dându-i
iar paloșul în stăpânire.
Și apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, își jură credință unul altuia, primind

binecuvântare
de la dânsul și împărăția totodată.
După aceasta se începe nunta, ș-apoi, dă Doamne bine!
Lumea de pe lume s-a strâns de privea,
Soarele și luna din cer le râdea.
Ș-apoi fost-au fost poftiți la nuntă:
Crăiasa furnicilor,
Crăiasa albinelor și Crăiasa zânelor, minunea
minunilor
din ostrovul florilor!
Și mai fost-au poftiți încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în seamă băgați, ș-un păcat de povestar,
fără bani în
buzunar. Veselie mare între toți era, chiar și sărăcimea ospăta și bea!
Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi,
cine are
bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.
FATA BABEI ȘI FATA MOȘNEAGULUI
Erau odată un moșneag și-o babă; și moșneagul avea o fată, și baba iar o fată. Fata babei era slută,
leneșă,
țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsând tot
greul pe fata
moșneagului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o
împodobise
cu toate darurile cele bune și frumoase. Dar această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță,
și de mama
cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar
de pielea ei.
Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în

spate la moară,
ea, în sfârșit, în toate părțile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-și mai strângea picioarele;
dintr-o parte
venea și-n alta se ducea. Ș-apoi baba și cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare și nemulțumitoare erau.
Pentru babă,
fata moșneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei – busuioc de pus la icoane. Când se duceau
amândouă
fetele în sat la șezătoare seara, fata moșneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar
fata babei
îndruga și ea cu mare ce câte-un fus; ș-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata
babei sărea
iute peste pârlaz și zicea fetei moșneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ție până va sări și ea.
Atunci fata
babei, vicleană cum era, lua ciurul și fuga în casă la babă și la moșneag, spunând că ea a tors acele
fuse. În zadar
fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz
baba și cu fiică-
sa și trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica și sărbătorile, fata babei era
împopoțată și
netezită pe cap, de parc-o linseseră vițeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata
babei, iar fata
moșneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ș-apoi, când venea moșneagul de pe unde era
dus, gura
babei umbla cum umblă melița; că fata lui nu ascultă, că-i ușernică, că-i leneșă, că-i soi rău… că-i
laie, că-i bălaie;
și că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde știe, că nu-i de chip s-o mai ție; pentru că poate
să
înnărăvească și pe fata ei.
Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei, și ce-i spunea ea
sfânt era.
Din inimă, bietul moșneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui,

și cucoșul nu
mai avea nici o trecere; ș-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba și cu
fiică-sa îl umplea
de bogdaproste.
Într-una din zile, moșneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata și-i zise:
– Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculți, că ești rea de gură și înnărăvită și că
nu este de
chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te și tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă
atâta
gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ți sunt, că, orișiunde te-i duce, să
fii supusă,
blajină și harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost și mila părintească la
mijloc!… dar prin
străini, Dumnezeu știe peste ce soi de sămânță de oameni îi da; și nu ți-or putea răbda câte ți-am
răbdat noi.
Atunci biata fată, văzând că baba și cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său
și, cu
lacrimi în ochi, pornește în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de
întoarcere!
Și merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieși înainte o cățelușă, bolnavă ca vai
de capul ei
și slabă de-i numărai coastele; și cum văzu pe fată, îi zise:
– Fată frumoasă și harnică, fie-ți milă de mine și mă grijește, că ți-oi prinde și eu bine vrodată!
Atunci fetei i se făcu milă și, luând cățelușa, o spălă și-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo și-și
căută de drum,
mulțumită fiind în suflet că a putut săvârși o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mult, și numai iaca ce vede un păr frumos și înflorit, dar plin de omizi în toate
părțile.
Părul, cum vede pe fată, zice:

– Fată frumoasă și harnică, grijește-mă și curăță-mă de omizi, că ți-oi prinde și eu bine vrodată!
Fata, harnică cum era, curăță părul de uscături și de omizi cu mare îngrijire și apoi se tot duce înainte
să-și caute
stăpân. Și, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită și părăsită. Fântâna atunci
zice:
– Fată frumoasă și harnică, îngrijește-mă, că ți-oi prinde și eu bine vrodată!
Fata rânește fântâna și-o grijește foarte bine; apoi o lasă și-și caută de drum. Și, tot mergând mai
departe, numai
iaca ce dă de-un cuptor nelipit și mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:
– Fată frumoasă și harnică, lipește-mă și grijește-mă, că poate ți-oi prinde și eu bine vrodată!
Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, își suflecă mânecile, călcă lut și lipi
cuptorul, îl
humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul să-l privești! Apoi își spălă frumușel mâinile de lut și
porni iarăși la
drum.
Și mergând ea acum și zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-și pierdu nădejdea
în
Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineață, trecând printr-un codru
întunecos, dă de-o
poiană foarte frumoasă, și în poiană vede o căsuță umbrită de niște lozii pletoase; și când s-apropie
de acea casă,
numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândețe și-i zice:
– Da’ ce cauți prin aceste locuri, copilă, și cine ești?
– Cine să fiu, mătușă? Ia, o fată săracă, fără mamă și fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus știe câte-am
tras de
când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut și, necunoscând pe nime și umblând din
loc în loc,
m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povățuit de-am nimerit la casa d-tale și te rog să-mi dai sălășluire.
– Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine și te-a scăpat de

primejdii. Eu
sunt Sfânta Duminică. Slujește la mine astăzi și fii încredințată că mâine n-ai să ieși cu mâinile goale
de la casa
mea.
– Bine, măicuță, dar nu știu ce trebi am să fac.
– Ia, să-mi lai copilașii, care dorm acum, și să-i hrănești; apoi să-mi faci bucate; și, când m-oi
întoarce eu de la
biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinți, ci cum îs mai bune de mâncat.
Și, cum zice, bătrâna pornește la biserică, iară fata suflecă mânecile și s-apucă de treabă. Întâi și-ntâi
face
lăutoare, apoi iese afară și începe a striga:
– Copii, copii, copii! Veniți la mama să vă lăie! Și când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse
și pădurea
fojgăia de-o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine mici și mari! Însă, tare în credință și cu
nădejdea la
Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una și le lă și le îngrijește cât nu se poate mai bine. Apoi
s-apucă de
făcut bucate, și când a venit Sfânta Duminică de la biserică și a văzut copiii lăuți frumos și toate
trebile bine făcute,
s-a umplut de bucurie; și după ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod și să-și aleagă de-acolo
o ladă, care-a
vrea ea, și să și-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod și
vede acolo o
mulțime de lăzi: unele mai vechi și mai urâte, altele mai noi și mai frumoase. Ea, însă, nefiind
lacomă, ș-alege pe
cea mai veche și mai urâtă dintre toate. Și când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încrețește
din sprâncene,
dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care își ia lada în spate și se întoarnă spre casa
părintească cu bucurie,
tot pe drumul pe unde venise.

Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute și rumenite… Și mănâncă
fata la
plăcinte, și mănâncă, hăt bine; apoi își mai ia câteva la drum și pornește.
Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cum îi
lacrima, dulce
și rece cum îi gheața. Și pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a
răcorit. Apoi a
luat paharele cu sine și a pornit înainte.
Și mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte
ce erau, și
dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, și-a plecat crengile-n jos; și ea a mâncat la pere și și-a luat la
drum câte i-au
trebuit.
De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlnește și cu cățelușa, care acum era voinică și frumoasă,
iară la gât
purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulțumită pentru că a căutat-o la boală. Și de aici,
fata, tot
mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moșneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi
și inima de
bucurie. Fata atunci scoate salba și paharele cele de argint și le dă tătâne-său; apoi deschizând lada
împreună,
nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi ies din ea, încât moșneagul pe loc a întinerit,
văzând atâtea
bogății! Iară baba a rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă. Fata babei atunci și-a luat inima-n
dinți și a zis:
– Las’, mamă, că nu-i prădată lumea de bogății; mă duc să-ți aduc eu și mai multe.
Și cum zice, pornește cu ciudă, trăsnind și plesnind. Merge și ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde
fusese
fata moșneagului; se întâlnește și ea cu cățelușa cea slabă și bolnavă; dă și ea de părul cel ticsit de
omide, de

fântâna cea mâlită și seacă și părăsită, de cuptorul cel nelipit și aproape să se risipească; dar când o
ro agă și
cățelușa, și părul, și fântâna, și cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă și în
bătaie de joc:
– Da’ cum nu!? că nu mi-oi feșteli eu mânuțele tătucuței și a mămucuței! Multe slugi ați avut ca mine?
Atunci, cu toatele, știind că mai ușor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te
îndatorească o
fată alintată și leneșă, au lăsat-o să-și urmeze drumul în pace și n-au mai cerut de la dânsa nici un
ajutor. Și
mergând ea tot înainte, a ajuns apoi și ea la Sfânta Duminică; dar și aici s-a purtat tot hursuz, cu
obrăznicie și
prostește. În loc să facă bucatele bune și potrivite și să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata
moșneagului de
bine, ea i-a opărit pe toți, de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. Apoi bucatele le-a făcut
afumate, arse
și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură… și când a venit Sfânta Duminică de la
biserică, și-a pus
mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă și îngăduitoare, n-a vrut să-și
puie mintea c-o
sturlubatică și c-o leneșă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o
ladă, care i-a
plăcea, și să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit și și-a ales lada cea mai nouă și mai
frumoasă; căci
îi plăcea să ia cât de mult și ce-i mai bun și mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi,
cum se dă jos din
pod cu lada, nu se mai duce să-și ia ziua bună și binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci pornește ca
de la o casă
pustie și se tot duce înainte; și mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta
Duminică să
pornească după dânsa, s-o ajungă și să-i ieie lada.
Și când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele și

să-și prindă
pofta, focul o arde și nu poate lua. La fântână, așijderea: păhăruțele de argint, nu -i vorbă, erau, și
fântâna plină cu
apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar și să ia apă, paharele pe loc s-au
cufundat, apa din
fântână într-o clipă a secat, și fata de sete s-a uscat!… Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă
era bătut cu
lopata de pere multe ce avea, dar credeți c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut
de-o mie de
ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Și-atunci… scobește-te, fata babei, în dinți!
Mergând mai
înainte, cu cățelușa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea și acum la gât; dar când a vrut fata să i-o
ia, cățelușa a
mușcat-o de i-a rupt degetele și n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Își mușca fata acum degețelele
mămucuței și ale
tătucuței de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. În sfârșit, cu mare ce a ajuns și ea acasă, la mă-sa,
dar și aici nu
le-a ticnit bogăția. Căci, deschizând lada, o mulțime de balauri au ieșit dintr-însa și pe loc au mâncat
pe babă, cu
fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, și apoi s-au făcut balaurii nevăzuți cu ladă cu tot.
Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei și avea nenumărate bogății: el a măritat pe fiică -sa
după un om
bun și harnic. Cucoșii cântau acum pe stâlpii porților, în prag și în toate părțile; iar găinile nu mai
cântau cucoșește
la casa moșneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că
moșneagul a
rămas pleșuv și spetit de mult ce-l netezise baba pe cap și de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i
copt mălaiul.
IVAN TURBINCĂ

Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Și rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Și slujind el
câteva
soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Și mai-marii lui, văzându-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au
slobozit din
oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i și două carboave de cheltuială.
Ivan atunci mulțumi mai-marilor săi și apoi, luându-și rămas bun de la tovarășii lui de oaste, cu care
mai trase
câte-o dușcă, două de rachiu, pornește la drum cântând.
Și cum mergea Ivan, șovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să știe unde se duce, puțin
mai
înaintea lui mergeau din întâmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu și cu Sfântul Petre, vorbind ei
știu ce.
Sfântul Petre, auzind pe cineva cântând din urmă, se uită înapoi și, când colo, vede un ostaș
mătăhăind pe drum în
toate părțile.
– Doamne, zise atunci Sfântul Petre, speriat: ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva
ostașul
cela să aibă harțag, și să ne găsim beleaua cu dânsul. Știi c-am mai mâncat eu o dată de la unul ca
acesta o
chelfăneală.
– N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu. De drumețul care cântă să nu te temi. Ostașul acesta e un om bun
la inimă și
milostiv. Vezi-l? Are numai două carboave la sufletul său; și, drept cercare, hai, fă-te tu cerșetor la
capătul ist de
pod, și eu la celălalt. Și să vezi cum are să ne dea amândouă carboavele de pomană, bietul om! Adu –
ți aminte,
Petre, de câte ori ți-am spus, că unii ca aceștia au să moștenească împărăția cerurilor.
Atunci Sfântul Petre se pune jos la un capăt de pod, iară Dumnezeu la celălalt și încep a cere de
pomană.

Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strânse și dă una lui
Sfântul
Petre și una lui Dumnezeu, zicând:
– Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau, și Dumnezeu iar mi-a da, că are de
unde.
Și apoi Ivan începe iar a cânta și se tot duce înainte. Atunci Sfântul Petre zice cu mirare:
– Doamne, cu adevărat bun suflet de om e acesta, și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta!
– Dar, Petre, las’ că am eu purtare de grijă pentru dânsul. Apoi Dumnezeu pornește cu Sfântul Petre
și, cât ici,
cât colè, ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cântec, de parcă era toată lumea a lui.
– Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cânți, cânți, nu te-ncurci!
– Mulțumesc d-voastră, zise Ivan, tresărind. Dar de unde știi așa de bine că mă cheamă Ivan?
– D-apoi, dacă n-oi ști eu, cine altul are să știe? răspunse Dumnezeu.
– Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că știi toate?
– Eu sunt cerșetorul pe care l-ai miluit colo la pod, Ivane. Și cine dă săracilor împrumută pe
Dumnezeu, zice
scriptura. Na-ți împrumutul înapoi, căci noi nu avem trebuință de bani. Ia, numai am vrut să dovedesc
lui Petre cât
ești tu de milostiv. Află acum, Ivane, că eu sunt Dumnezeu și pot să-ți dau orice-i cere de la mine;
pentru că și tu
ești om cu dreptate și darnic.
Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmețit, a căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu și a zis:
– Doamne, dacă ești tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagoslovește-mi turbinca asta, ca ori
pe cine-
oi vrea eu, să-l vâr într-însa; și apoi să nu poată ieși de aici fără învoirea mea.
Dumnezeu atunci, zâmbind, blagoslovi turbinca, după dorința lui Ivan, și apoi zise:
– Ivane, când te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea, căci nu ți-a
fi rău.

– Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecât, zise Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd, nu
mi-a pica
ceva la turbincă?
Și zicând aceste, apucă peste câmpii de-a dreptul, spre niște curți mari, care de-abia se zăreau
înaintea lui, pe
culmea unui deal. Și merge Ivan, și merge, și merge, până când, pe înserate, ajunge la curțile cele. Și
cum ajunge,
intră în ogradă, se înfățișază înaintea boierului și cere găzduire. Boierul acela cică era cam zgârcit,
dar, văzând că
Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. Și vrând-nevrând, poruncește unei slugi să dea lui Ivan
ceva de mâncare
și apoi să-l culce în niște case nelocuite, unde culca pe toți musafirii care veneau așa, nitam-nisam.
Sluga, ascultând
porunca stăpânului, ia pe Ivan, îi dă ceva de mâncare și apoi îl duce la locul hotărât, să se culce. –
Las’ dacă nu i-a
da odihna pe nas, zise boierul în gândul său, după ce orândui cele de cuviință. Știu că are să aibă de
lucru la noapte.
Acum să vedem care pe care! Ori el pe draci, ori dracii pe dânsul!
Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o pereche de case, mai de-o parte, în care se zice că
locuia
necuratul. Și tocmai acolo porunci să culce și pe Ivan!
Ivan însă habar n-avea de asta. El, cum a intrat în odaia unde l-a dus omul boierului, și-a pus armele
în
rânduială, s-a închinat după obicei și apoi s-a tologit așa, îmbrăcat cum era, pe un divan moale ca
bumbacul,
punându-și turbinca cu cele două carboave sub căpătâi și așternându-se pe somn; căci de-abia îl
țineau picioarele de
trudit ce era. Dar poate, bietul, să se odihnească? Căci cum a stins lumânarea, odată se trezește că-i
smuncește
cineva perna de sub cap și i-o aruncă cât colo! Ivan atunci, punând mâna pe sabie, se scoală repede,
aprinde

lumânarea și începe a căuta prin casă, în toate părțile, dar nu găsește pe nimene.
– Măi! Dar acest păcat! Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul, de mi-a sărit perna de
sub cap, și
eu umblu bădădăind ca un nebun! Ce-or mai fi și cutremurele ieste?! zise Ivan, mai făcând câteva
cruci până la
pământ, și apoi iară se culcă.
Dar, când să ațipească, deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, care de care mai urâcioase:
unele
miorlăiau ca mâța, altele covițau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mornăiau ca ursul, mă
rog, fel de fel de
glasuri schimonosite se auzeau, de nu se mai știa ce mama dracului să fie acolo! Ivan, atunci, se cam
pricepe ce-ar
fi asta.
– Apoi, stai dar! că are Chira socoteală, cum văd eu. Și odată începe a striga puternic:
– Pașol na turbinca, ciorti!
Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă, de parcă-i aducea vântul. Și
după ce intră
ei cu toții înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi muscălește. După aceea leagă turbinca strâns la gură, o
pune sub cap,
mai trântindu-le prin turbincă niște ghionturi rusești, colè, cum știa el, de da inima din draci. Apoi se
culcă cu capul
pe dânșii și, nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești… Dar, când aproape
de cântători,
Scaraoțchi, căpetenia dracilor, văzând că parte din slugile lui se zăbovesc, pornește cu grăbire la
locul știut, să le
caute. Și, ajungând într-o clipă, se vâră, el știe cum și pe unde în odaie la Ivan și-i șterge o palmă
prin somn, cât ce
poate. Ivan, atunci, sare ars și odată strigă:
– Pașol na turbinca!

Scaraoțchi, atunci, intră și el fără vorbă și se înghesuiește peste ceilalți dimoni, căci n-are încotro.
– Ei, las’ că vă judec eu acuși, necuraților; voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-ați
găsit de
jucat? Am să vă muștruluiesc de au să râdă și câinii de voi!
Și odată se îmbracă și se înarmează Ivan cu toate ale lui și, ieșind afară, începe a face un tărăboi de
s-a sculat
toată ograda în gura lui.
– Dar ce-ai pățit, mă pohonțule, de te-ai sculat cu noaptea-n cap și faci așa larmă, ziseră oamenii
boierului, care
dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor.
– Ce să pățesc? zise Ivan dârz. Ia! am căptușit niște iepuroi și am de gând să-i jumulesc.
Boierul, în zgomotul ista, se scoală și el și întreabă: – Ce vuiet e acolo prin ogradă?
– Ia, mai toată noaptea nu ne-am putut odihni din pricina rusului celuia. Dracul știe ce are… Cică a
prins niște
iepuroi și vrea să-i jumulească, să iertați d-voastră!
În vorbele aceste, numai iaca ce se înfățișază și Ivan înaintea boierului, cu turbinca plină de draci,
care se
zbăteau ca peștii în vârșă.
– Iaca, gospodin, cu cine m-am vânjolit toată noaptea… dar încaltea ți-am curățit și eu casa de draci
și vi-i aduc
poclon dis-dimineață. Poruncește să-mi aducă niște palce, că am să-i bat la stroi, să pomenească ei
cât or trăi că au
dat peste Ivan, robul lui Dumnezeu.
Boierul, văzând aceasta, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta nu mai știa ce să facă de
bucurie; căci
multe sărindare mai dăduse el până atunci pe la popi, în toate părțile, ca să-i poată izgoni dracii de la
casă, și nici că
fusese chip. Dar se vede că pân acum le-a fost și lor veleatul. Cu Ivan și-au găsit popa.

– Bine, Ivane, zise boierul cu mulțumire. Să-ți aducă palce câte vrei, și fă-ți datoria cum știi; c-apoi
om oi fi și eu,
helbet! În sfârșit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan
cu un car de palce cum îi plăcea lui. Le ia și le leagă la un loc, tot câte două-trei, după cum își știa
meșteșugul.
Dar, până la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci
lucru de
mirare era acesta, nu șagă! Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor, numai cât poate să încapă
mâna, și luând
câte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. Și după ce-l răfuia bine, îi
da drumul, cu
tocmeală, să nu mai vie pe acolo, altă dată.
– N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, și se tot
ducea
împușcat. Iară oamenii ce priveau și mai ales băieții leșinau de râs. Dar, mai la urma urmelor, Ivan
scoate de barbă
și pe Scaraoțchi și-i trage un frecuș, de cele moschicești, de-i fuge sufletul.
– Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupâne Scaraoțchi! Să te înveți tu de altădată a
mai bântui
oamenii. Sărsăilă spurcat ce ești! Și apoi, dându-i drumul, – na! fuge și Scaraoțchi după ceilalți, ca
tăunul cu paiul…
– Dumnezeu să te înzilească, zise atunci boierul, cu-prinzând pe Ivan în brațe și sărutându-l. De-acum
rămâi la
mine, Ivane, și, pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă.
– Ba nu, gospodin, zise Ivan. Mă duc să slujesc pe Dumnezeu, împăratul tuturor.
Și, zicând aceste, se încinge cu sabia, pune turbinca la șold, își ia ranița în spate și pușca de-a umăr
și, pornind,
se tot duce înainte, la Dumnezeu. Iară privitorii, cu căciulile în mână, îi urau drum bun, oriîncotro s-a
întoarce.
– Călătorie sprâncenată! zise boierul; de rămâneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi ești ca doi.

Mi se pare mie că și boierul, cât era de boier, luase frica turbincăi, de nu-i păru așa de rău după Ivan,
care-i
făcuse atâta bine.
Ivan însă nici nu se gândea la asta; el își căuta acum de drum, întrebând din om în om unde șede
Dumnezeu. Dar
toți pe câți îi întreba dădeau din umere, neștiind ce să răspundă la așa întrebare ciudată.
– Numai Sfântul Nicolai trebuie să știe asta, zise Ivan, scoțând o iconiță din sân și sărutând -o pe dos
și pe față.
Și atunci, ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului! Și, nici una, nici două, odată începe a
bate în
poartă cât putea. Atunci Sfântul Petre întreabă dinlăuntru:
– Cine-i acolo?
– Eu.
– Cine eu?
– Eu, Ivan.
– Și ce vrei?
– Tabacioc este?
– Nu-i.
– Votchi este?
– Nu-i.
– Femei sunt?
– Ba.
– Lăutari sunt?
– Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăiești de cap?!
– Dar unde se găsesc de aceste?
– La iad, Ivane, nu aici.

– Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai!… zise Ivan. Și, nemailungind vorba, îndată și pornește
la iad. Și el
știe pe unde cotigește, că nu umblă tocmai mult și numai iaca ce dă și de poarta iadului. Și atunci,
odată începe a
bate în poartă, strigând:
– Ei! Tabacioc este?
– Este, răspunde cineva dinlăuntru.
– Votchi este?
– Este.
– Femei sunt?
– Dar cum să nu fie?!
– Lăutari sunt?
– Ho, ho! Câți poftești.
– A! harașo, harașo! Aici e de mine! Deschideți iute, zise Ivan, tropăind și frecându-și mâinile.
Dracul de la poartă, gândind că e vreun mușteriu vechi de-al lor, deschide; și atunci, numai iaca ce se
trezesc pe
neașteptate cu Ivan Turbinca!
– Vai de noi și de noi! ziseră atunci dracii, scărmănându-se de cap în toate părțile. Așa-i c-am pățit-
o?
Ivan, însă, poruncește să-i aducă mai degrabă votchi, tabacioc, lăutari și femei frumoase, că are gust
să facă un
guleai.
Se uită dracii unii la alții și, văzând că nu-i chip de stat împotriva lui Ivan, încep a-i aduce, care
dincotro, rachiu,
tutun, lăutari și tot ce-i poftea lui Ivan sufletul. Umblau dracii în toate părțile, iute ca prâsnelul, și-i
intrau lui Ivan
în voie cu toate cele, căci se temeau de turbincă ca de nu știu ce, poate mai rău decât de sfânta cruce.
De la o vreme se chefăluiește Ivan cum se cade, și unde nu începe a chiui prin iad și a juca

Horodinca și
Cazacinca, luând și pe draci și pe drăcoaice la joc, cu nepus în masă; și în vârtejul cela, răsturna
tărăbi și toate cele
în toate părțile, de-ți venea să te strici de râs de iznoavele lui Ivan. Acum, ce să facă dracii, ca să-l
urnească de-
acolo? Gândesc ei, se sucesc ei, se frământă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce
să facă.
Talpa-iadului însă, mai ajunsă de cap decât toți dracii, zise atunci lui Scaraoțchi:
– Haram de capul vostru! de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău decât așa. Aduceți-mi degrabă o
putină, o piele
de câine și două bețe, să fac o jucărie, cum știu eu, și acuși vi-l mătur de-aici.
Și atunci, îndată i se aduc cele cerute, și Tălpoiul face iute o darabană; și apoi, furișându-se de Ivan,
iese cu
dânsa afară și începe a bate ca de război; brr… br…
Ivan, atunci, își vine în simțire și într-un buc iese afară cu pușca la umăr, să vadă ce este.
Talpa-iadului, atunci, face țuști! înlăuntru, și dracii, tronc! închid poarta după Ivan, și, punând
zăvoarele bine,
bucuria lor că au scăpat de turbincă. Bate el Ivan în poartă cât poate, se răcăduiește el cu pușca, dar
au prins ei
acum dracii la minte.
– Ei las’, cornoraților! De mi-ți mai pica vrodată în mână, turbinca are să vă știe de știre.
Văzând Ivan că porțile iadului sunt ferecate în toate părțile și că dracii n-au gând să-i deschidă, se
lehămetește el
acum și de lăutari, și de tabacioc, și de votchi, și de tot, și pornește iar la rai să slujească pe
Dumnezeu.
Și cum ajunge la poarta raiului, din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte, tot
întruna, fără
să se clintească din loc.
Și nu mult după aceasta, numai iaca ce vine și Moar-tea și vrea numaidecât să intre la Dumnezeu, ca

să
primească porunci.
Ivan atunci îi pune șpaga în piept și zice:
– Ștoti, Vidma! Unde vrei să te duci?
– La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a mai porunci.
– Nu-i voie, zise Ivan; las’ că mă duc eu să-ți aduc răspuns.
– Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu.
Ivan atunci, văzând că Moartea dă chioară peste dânsul, se stropșește la ea zicând:
– Pașol, Vidma, na turbinca!
Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i
plângi de
milă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare ș-o anină într-un copac. Apoi începe a bate în
poartă. Sfântul
Petre, atunci, deschide și, când colo, se trezește cu Ivan.
– Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume după crancalâcuri?
– M-am săturat, și m-am prea săturat, Sfinte Petre. – Ei, și ce vrei acum?
– Ia, vreau să mă duc la Dumnezeu, să-i spun ceva.
– Bine, Ivane, du-te; nu ți-e oprită calea. De-a putere-a fi, acum ești de casa noastră.
Ivan atunci se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu și zice:
– Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. Și acum
vine Moartea
și întreabă ce mai porunciți.
– Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară trei ani de zile de-a rândul numai oameni
bătrâni, așa ca
tine… zise Dumnezeu, zâmbind cu bunătate.
– Bine, Doamne, zise Ivan, uitându-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poruncit.

Și, ducându-se el, scoate Moartea de la închisoare și-i zice:
– Dumnezeu a poruncit ca să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure bătrână; de cea tânără
să nu te-
atingi! Înțeles-ai? Hai, pornește și-ți fă datoria!
Moartea, atunci, pornește prin codri, supărată ca vai de ea, și începe a roade la copaci bătrâni, de-i
pocneau
fălcile.
Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește la Dumnezeu, să primească porunci. Dar când
știa că are să
dea peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strângea în spate de frică. – Turbinca! afurisita de turbincă mă
vâră în toate
boalele, zicea Moartea, suspinând. Decât n-am încotro; trebuie să mă
duc, zise ea oftând.
În sfârșit merge ea, nu merge, și de la o vreme ajunge la poarta raiului. Dar, când colo, dă iar cu oc
hii de Ivan.
– Tot aici ești, Ivane? tot?
– Ba bine că nu! zise Ivan, făcând stânga-mprejur și punându-se drept în calea Morții. Dar unde
gândeai să fiu,
când asta mi-e slujba?
– Gândeam că te-i fi dus prin lume, după berbantlâcuri de-ale tale.
– Da că doar de lume am fugit; o știu eu cât e de dulce și de amară, bat-o pustia s-o bată! I-s roase lui
Ivan
urechile de dânsa. Dar ce-ai slăbit așa, Vidmă?
– De bunătățile tale, Ivane. Acum cred că nu ți-i mai face blestem cu mine, mi-i da drumul să intru la
Dumnezeu, că tare mare treabă mai am.
– Da, cum nu?! ia mai pune-ți pofta la o parte, că doar nu piere lumea… nu cumva ai pofti oare să te
pui la
taifasuri cu Dumnezeu?

– Dar știi că te prea întreci cu șaga, Ivane…
– Așa ți-e treaba? Încă mă iei la trei parale? Pașol na turbinca, Vidma!
Moartea, atunci, se vâră în turbincă și Ivan o pune la pastramă, zicând:
– Șopârcai cu cine șopârcai, dar cu Ivan nu șopârcai.
Dumnezeu, însă, știa de toate acestea, dar voia să mai facă și pe cheful lui Ivan, nu tot pe-a Morții;
căci multe
bunătăți mai făcuse și ea în viața ei!
– Ia deschide, Sfinte Petre, zise Ivan, bătând apoi la poartă. Sfântul Petre deschide, și Ivan se duce iar
de se
înfățișază
înaintea lui Dumnezeu și zice:
– Doamne, Moartea întreabă ce mai porunciți? Și să nu vă supărați, dar tare-i neastâmpărată și avană,
drept să vă
spun; șede ca pe spini și vrea numaidecât să-i dați răspuns.
– Du-i răspuns, Ivane, că poruncesc să moară de acum înainte trei ani de zile de-a rândul numai
oameni tineri, și
alți trei ani de zile să moară numai copii obraznici.
– Bine, Doamne, zise Ivan, închinându-se până la pământ. Mă duc să-i spun cum ai poruncit… și cum
ajunge
Ivan din afară de poartă, scoate Moartea din turbincă și-i zice:
– Dumnezeu a poruncit ca de-acum înainte să mănânci trei ani de zile de-a rândul numai pădure
tânără; și alți
trei ani de zile, numai vlăstare fragede, răchițică, smicele, nuiele și altele de seama acestora; de
pădurea cea bătrână
să nu te-atingi, că-i poznă! Auzit-ai, Vidmă? Hai, pornește până te văd, și-ți fă datoria cu sfințenie.
Moartea atunci, înghițind noduri, pornește prin dumbrăvi, lunci și huceaguri, supărată ca vai de capul
ei. Și, de
voie, de nevoie, începe când a roade la copaci tineri, când a forfeca smicele și nuiele de-i pârâiau

măselele și o
dureau șelele și grumajii întinzându-se pe sus, la plopii cei înalți, și plecându-se atâta pe la
rădăcinile celor tufari,
după mlădițe fragede. Se zămorea și ea, sărmana, cum putea. În sfârșit, s-a chinuit Moartea așa trei
ani de zile de-a
rândul, și încă alți trei ani, și după ce i se împlinesc cei șase ani de osândă, iar pornește la Dumnezeu
să vadă ce
porunci i-a mai da. Nu-i vorbă, că știa Vidma ce-o aștepta, dar ce era să facă?
– Turbinca! Mânca-o-ar focul s-o mănânce! zicea Moartea, ducându-se la rai ca și cum ar fi mers la
spânzurătoare. Nu știu ce să mai zic și despre Dumnezeu, ca să nu greșesc.
Pesemne c-a ajuns și el în mintea copiilor, Doamne iartă-mă, de i-a dat lui Ivan cel nebun atâta putere
asupra mea.
Bine mi-ar părea să-l văd și pe Dumnezeu într-o zi, cât e de mare și puternic, în turbinca lui Ivan; ori
de nu, măcar
pe Sfântul Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie.
Și mergând ea tot bodrogănind vrute și nevrute, ajunge la poarta raiului; și când dă iar de Ivan, i se
întunecă
lumea înaintea ochilor și zice oftând:
– Dar bine, Ivane, iar ai de gând să mă chinuiești cu turbinca ceea a ta?
– Ba dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe
frigare, zise
Ivan cu ciudă, că din pricina ta s-a prăpădit atâta amar de lume, de la Adam și până astăzi. Pașol na
turbinca,
Vidma! Și de-acum, nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină bătrână ce ești! Tu și cu
Talpa-iadului
sunteți potrivită pereche. Îmi vine să vă rup cu dinții de bunișoare ce sunteți. Am să te țin la
pastramă, hăt și bine!
De-acum în turbincă au să-ți putrezească ciolanele. Hă, hă!
Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o vede, nici n-o aude. În sfârșit, trece ea așa o

bucată de
vreme, cât ar fi trecut, și într-una din zile vine Dumnezeu la poartă să vadă ce necazuri mai face Ivan
cu turbinca
ceea.
– Ei, Ivane, ce mai direguiești? Moartea n-a mai venit pe-aici?
Ivan, atunci, lasă capul în jos și, tăcând, începe a face fețe-fețe. Iară Moartea răspunde înădușit din
turbincă:
– Iată-mă-s, Doamne, pusă la opreală; m-ai lăsat de râsul unui șui ca Ivan, nenorocita de mine!
Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul Morții și zice lui Ivan:
– Ei, Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat mălaiul! De milostiv, milostiv ești; de bun
la inimă,
bun ai fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe când ți-am blagoslovit turbinca
aceasta, te-ai făcut
prea nu știu cum. Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleai de ți s-a dus
vestea ca de
popă tuns. Cu Moartea te-am lăsat până acum de ți-ai făcut mendrele, cum ai vrut; n-ai ce zice. Dar
toate-s până la
o vreme, fătul meu. De-acum ți-a venit și ție rândul să mori; n-am ce-ți face. Trebuie să dăm
fiecăruia ce este al
său, căci și Moartea are socoteala ei; nu-i lăsată numai așa, degeaba, cum crezi tu.
Ivan atunci, văzând că s-au trecut de șagă, se pune în genunchi dinaintea lui Dumnezeu și-l roagă cu
lacrimi,
zicând: – Doamne! Rogu-te să fiu îngăduit macar trei zile, în care
să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez racla cu mâna mea asta slăbănoagă și să mă așez singurel într-
însa; și după
aceste facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strâns funia la par; încep a slăbi
văzând cu ochii.
Dumnezeu îi învoiește cererea aceasta și apoi, luându-i turbinca din stăpânire, îl dă pe seama
Vidmei, ca după

trei zile să-i ia sufletul!
Ivan acum, rămânând singur, supărat ca vai de el, pe de-o parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de
alta că are
să moară, s-a pus pe gânduri.
– Mă rog, ia să stau și să-mi fac socoteală cu ce m-am ales eu cât am trăit pe lumea asta, zise Ivan în
gândul său.
În oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! De-atunci încoace am umblat ia așa,
teleleu Tanasă.
M-am dus la rai, de la rai la iad, și de la iad iar la rai. Și tocmai acum, la adică, n-am nici o
mângâiere! Rai mi-a
trebuit mie la vremea asta? Ia, așa pățești dacă te strici cu dracul; aici, la sărăcăciosul ist de rai,
vorba ceea: – Fală
goală, traistă ușoară; șezi cu banii în pungă și duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă decât asta
nici că se mai
poate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lăutari nu-s, guleai nu-i, nimica nu-i! Mai am numai trei zile de trăit,
și te… ai
dus, Ivane, de pe fața pământului! Oare nu-i de făcut vreo șmecherie până mai este încă vreme?
În sfârșit, mai stă el Ivan oleacă așa, cu fruntea rezemată pe mână, și-i și trăsnește în gând una:
– Taci! Că i-am dat de meșteșug. Încaltea, ce-a fi, a fi; dar degeaba n-are să fie… văd eu bine că tot
de una mi-e
acum. Și odată se duce Ivan repede cu cele două carboave, el știe unde, și cumpără unelte de teslărie,
două
lătunoaie groase, patru balamale, câteva piroane, două belciuge și un lăcătoi zdravăn, și se aruncă de
-și face el
singur o drăguță de raclă,
să poată ședea și împăratul într-însa.
– Iaca, Ivane, și casa de veci, zise el. Trei coți de pământ, atâta-i al tău! Vezi în ce se încheie toată
scofala de pe
lumea asta?

Dar n-apucă Ivan a sfârși bine vorba din urmă, și numai iaca se și trezește cu Moartea la spate:
– Ei, Ivane, gata ești?
– Gata, răspunse el, zâmbind.
– Dacă ești gata, hai! Așază-te mai repede în raclă, că n-am vreme de pierdut. Poate mă mai așteaptă
și alții să le
dau răvaș de drum.
Ivan, atunci, se pune în raclă cu fața în jos. – Nu așa, Ivane, zise Moartea.
– Dar cum?
– Pune-te cum trebuie să șadă mortul.
Ivan se pune într-o râlă și lasă picioarele spânzurate afară. – Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i
treaba; mult ai
să mă ții? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune!
Ivan, atunci, se întoarce iar cu fața-n jos, cu capul bălălău într-o parte și iar cu picioarele afară.
– Ă… ra… ca’ de mine și de mine! Dar nici atâta lucru nu știi? Se vede că numai de blestemății ai fost
bun în
lumea asta. Ia fugi de-acolo, să-ți arăt eu, nebunule ce ești!
Ivan atunci iese din raclă și stă în picioare umilit. Iară Moartea, având bunătate a dăscăli pe Ivan, se
pune în
raclă cu fața-n sus, cu picioarele întinse, cu mâinile pe piept și cu ochii închiși, zicând:
– Iaca așa, Ivane, să te așezi.
Ivan, atunci, nu pierde vremea și face tranc! capacul deasupra, încuie lăcata, și, cu toată rugămintea
Morții,
umflă racla în spate și se duce de-i dă drumul pe-o apă mare, curgătoare, zicând:
– Na! că ți-am făcut conețul. De-acum du-te pe apa sâmbetei! Și să ieși din raclă când te-a scoate
bunica din
groapă. Mi-a luat el Dumnezeu turbinca din pricina ta, dar încaltea ți-am făcut-o bună și eu!
– Ei, ei! Doamne, zise apostolul Petru râzând, vezi de ce s-a mai apucat acum Ivan al sfinției tale?
Bine-a mai

zis cine-a zis: – Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan.
Dumnezeu atunci, văzând până unde merge îndrăzneala lui Ivan, a început a se cam lua și el pe
gânduri de
năzdrăvăniile lui! Și așa, a zis Dumnezeu să se desfacă sicriul acolo unde era și să iasă Moa rtea la
liman ca să-și
răzbune și ea acum pe Ivan. Și îndată s-a făcut așa, și când nici nu visa Ivan că are să mai dea vrodată
ochii cu
Moartea, numai iaca ce se trezește cu dânsa față-n față, zicându-i:
– Dar bine, Ivane, așa ne-a fost vorba?
Ivan, atunci, a rămas încremenit, fără să mai poată zice un cuvânt măcar.
– Încă te faci niznai? Ei, Ivane, Ivane! Numai răbdarea și bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini
poate să
precovârșască fărădelegile și îndărătnicia ta. De demult erai tu mătrășit din lumea asta și ajuns de
batjocura
dracilor, dacă nu-ți intra Dumnezeu în voie mai mult decât însuși fiului său. Să știi, Ivane, că de-acum
înainte ai să
fii bucuros să mori; și ai să te târâi în brânci după mine, rugăndu-mă să-ți iau sufletul, da eu am să mă
fac că te-am
uitat și am să te las să trăiești cât zidul Goliei și Cetatea Neamțului, ca să vezi tu cât e de nesuferită
viața la așa de
adânci bătrânețe!
Și l-a lăsat Moartea de izbeliște să trăiască:
Cât e lumea și pământul,
Pe cuptor nu bate vântul.
Și așa, văzând Ivan că nu mai moare, zise în sine:
– Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? Ba, zău, nici nu gândesc. Deie-și
ea, dacă
vrea!

Și cică atunci unde nu s-a apucat și el, în ciuda Morții, de tras la mahorcă și de chilit la țuică și
holercă, de parc-
o mistuia focul.
– Guleai peste guleai, Ivane; căci altfel înnebunești de urât, zicea el.
Dă, ce era să facă bietul om, când Moartea-i chioară și nu-l vede?…
Și așa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate, și poate că și acum a mai fi trăind, dacă n-a
fi murit.
AMINTIRI DIN COPILĂRIE
Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când
începusem și eu,
drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste
apa
Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și
Bejenii.
Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi
răzeșes c,
întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre,
care știau a
învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște
preoți și dascăli
și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.
Și părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce
mai pomi
s-au pus în țintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streșinit cu șindilă, și ce chilie durată s-a
făcut la poarta
bisericii pentru școală; ș-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă,
împreună cu

bădița Vasile a Ilioaei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oameni să
-și dea copiii
la învățătură. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un
băiat prizărit,
rușinos și fricos și de umbra mea.
Și cea dintâi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de
silitoare, de
întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la
școală și vedea
ce se petrece… Și ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și
lung, și
după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului –
Calul Balan
și l-a lăsat în școală.
În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar
de școală
nouă, un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos, și părintele îi pune nume – Sfântul Nicolai,
după cum este
și hramul bisericii din Humulești… Apoi poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele
bune, să mai facă
așa, din când în când, câte unul, și ceva mai grosuț, dacă se poate… Bădița Vasile a zâmbit atunci,
iară noi, școlarii,
am rămas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se
procitească băieții
și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână; și câte greșeli va
face să i le
însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i ardă școlarului câte un
sfânt-Nicolai.
Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana! – Ia,
poftim de
încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel

din cui.
Și cu toată stăruința lui Moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papara, și pe urmă
ședea cu
mâinile la ochi și plângea ca o mireasă, de sărea cămășa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am
rămas înlemniți.
Iar părintele, ba azi, ba mâine, aducând pitaci și colaci din biserică, a împărțit la fiecare, de ne-a
îmblânzit, și treaba
mergea strună; băieții schimbau tabla în toate zilele, și sâmbăta procitanie.
Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, așa, câteodată; căci, din bățul în care era așezată fila cu cruce-
ajută și
buchile scrise de bădița Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de la trătaji la ceaslov, ș-apoi, dă,
Doamne, bine!
în lipsa părintelui și a dascălului intram în ținterim, țineam ceaslovul deschis, și, cum erau filele cam
unse, trăgeau
muștele și bondarii la ele, și, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam
deodată; potop
era pe capul muștelor! Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele și, când le vede așa
sângerate cum
erau, își pune mâinile în cap de necaz. Și cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Balan și a
ne mângâia cu
sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muște și ale cuvioșilor bondari, care din pricina
noastră au
pătimit.
Nu trece mult după asta, și-ntr-o zi, prin luna lui mai, aproape de Moși, îndeamnă păcatul pe bădița
Vasile
tântul, că mai bine nu i-oi zice, să pună pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitească. Nică, băiat
mai mare și
înaintat în învățătură până la genunchiul broaștei, era sfădit cu mine din pricina Smărăndiței popii,
căreia, cu toată
părerea mea de rău, i-am tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște… Și Nică
începe să mă

asculte; și mă ascultă el, și mă ascultă, și unde nu s-apucă de însemnat la greșeli cu ghiotura pe o
draniță: una, două,
trei, până la douăzeci și nouă. – Măi!!! s-a trecut de șagă, zic eu, în gândul meu; încă nu m-a gătit de
ascultat, și câte
au să mai fie! Și unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor și a tremura de mânios… Ei,
ei! acu-i acu.
– Ce-i de făcut, măi Nică? îmi zic eu în mine. Și mă uitam pe furiș la ușa mântuirii și tot scăpăram din
picioare,
așteptând cu neastâmpăr să vină un lainic de școlar de afară, căci era poruncă să nu ieșim câte doi
deodată; și -mi
crăpa măseaua-n gură când vedeam că nu mai vine, să mă scutesc de călăria lui Balan și de
blagoslovenia lui
Nicolai, făcătorul de vânătăi. Dar adevăratul sfânt Nicolai se vede că a știut de știrea mea, că numai
iaca ce intră
afurisitul de băiat în școală. Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre ușă, ies repede și nu mă mai
încurc primprejurul
școlii, ci o iau la sănătoasa spre casă. Și când mă uit înapoi, doi hojmălăi se și luaseră după mine; și
unde nu încep a
fugi de-mi scăpărau picioarele; și trec pe lângă casa noastră, și nu intru acasă, ci cotigesc în stânga și
intru în
ograda unui megieș al nostru, și din ogradă în ocol, și din ocol în grădina cu păpușoi, care erau chiar
atunci prășiți
de-al doilea, și băieții după mine; și, până să mă ajungă, eu, de frică, cine știe cum, am izbutit de m-
am îngropat în
țărnă la rădăcina unui păpușoi. Și Nic-a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt
hojmălău, au
trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; și se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut găbui.
Și de la o
vreme, nemaiauzind nici o foșnitură de păpușoi, nici o scurmătură de găină, am țâșnit odată cu țărna-n
cap, și tiva la
mama acasă, și am început a-i spune, cu lacrimi, că nu mă mai duc la școală, măcar să știu bine că m-
or omorî!

A doua zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înțeles cu tata, m-au luat ei cu binișorul și m-au dus iar
la școală. –
Că, dă, e păcat să rămâi fără leac de învățătură, zicea părintele; doar ai trecut de bucheludeazla și
bucherițazdra: ești
acum la ceaslov, și mâine-poimâine ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învățăturilor, și, mai
știi cum vine
vremea? poate să te faci și popă aici, la biserica Sfântului Nicolai, că eu pentru voi mă strădănuiesc.
Am o singură
fată ș-oi vedea eu pe cine mi-oi alege de ginere.
Hei, hei! când aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gânduri, alte
măsuri:
încep a mă da la scris, și la făcut cadelnița în biserică, și la ținut isonul, de parcă eram băiat. Și
părintele mă ia la
dragoste, și Smărăndița începe din când în când a mă fura cu ochiul, și bădița Vasile mă pune să
ascult pe alții, și
altă făină se macină acum la moară. Nic-a lui Costache, cel răgușit, balcâz și răutăcios, nu mai avea
stăpânire
asupra mea.
Dar nu-i cum gândește omul, ci-i cum vrea Domnul. Într-una din zile, și chiar în ziua de Sfântul Foca,
scoate
vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre
mănăstiri. Și
bădița Vasile n-are ce lucra? Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă, când a
trece pe aici, că
satul nostru e mai leneș decât alte sate. Și ne luăm noi de la școală și ne ducem cu toții. Și care săpau
cu cazmalele,
care cărau cu tărăboanțele, care cu căruțele, care cu covețile, în sfârșit, lucrau oamenii cu tragere de
inimă. Iar
vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul, vătămanul și câțiva nespălați de mazili se purtau printre oameni
de colo până
colo, și când deodată numai iaca vedem în prund câțiva oameni claie peste grămadă, și unul din ei

mugind puternic.
– Ce să fie acolo? ziceau oamenii, alergând care de care din toate părțile.
Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătușe, să-l
trimită la
Piatra… Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Așa, cu amăgele, se prindeau pe
vremea aceea
flăcăii la oaste… Afurisită priveliște mai fu și asta! Flăcăii ceilalți pe dată s-au făcut nevăzuți, iară
noi, copiii, ne-
am întors plângând pe la casele noastre. – Afurisit să fie câinerul de vornic, și cum a ars el inima unei
mame, așa să-
i ardă inima Sfântul Foca de astăzi, lui și tuturor părtașilor săi! blestemau femeile din sat, cu lacrimi
de foc, în toate
părțile. Iar mama lui bădița Vasile își petrecea băiatul la Piatra, bocindu-l ca pe un mort! – Las’,
mamă, că lumea
asta nu-i numai cât se vede cu ochii, zicea bădița Vasile mângâind-o; și în oaste trăiește omul bine,
dacă este
vrednic. Oștean a fost și Sfântul Gheorghe, și Sfântul Dimitrie, și alți sfinți mucenici, care au pătimit
pentru
dragostea lui Hristos, măcar de-am fi și noi ca dânșii!
Ei, ei! pe bădița Vasile l-am pierdut; s-a dus unde i-a fost scris. Și părintele Ioan umbla acum cu
pletele în vânt
să găsească alt dascăl, dar n-a mai găsit un bădița Vasile, cuminte, harnic și rușinos ca o fată mare.
Era în sat și
dascălul Iordache, fârnâitul de la strana mare, dar ce ți-i bun? Știa și el glasurile pe din afară de
biserică, nu-i vorbă,
dar clămpănea de bătrân ce era; ș-apoi mai avea și darul suptului… Așadar, școala a rămas pustie
pentru o bucată de
vreme, și câțiva dintre noi, care ne țineam de părintele Ioan, calea-valea: biserica deschide pe om.
Duminicile
bâzâiam la strană, și hârști! câte-un colac! Și, când veneau cele două ajunuri, câte treizeci-patruzeci
de băieți

fugeau înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta, și la Crăciun nechezam ca mânzii, iar la
Bob otează
strigam chiraleisa de clocotea satul. Și, când ajungea popa, noi ne așezam în două rânduri și-i
deschideam calea,
iară el își trăgea barba și zicea cu mândrie către gazdă:
– Aiștia-s mânzii popii, fiule. Niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei, cu mare bucurie, tot anul.
Gătitu-le-ați
ceva bob fiert, găluște, turte cu julfă și vărzare?
– Gătit, cinstite părinte; poftim de ne blagosloviți casa și masa și poftim de mai ședeți, să ne șadă
pețitorii.
Când auzeam noi de masă, tăbăram pe dânsa, ș-apoi, aține-te, gură! Vorba ceea: – De plăcinte râde
gura, de
vărzare, și mai tare.
Ce să faci, că doar numai de două ori pe an este ajunul! Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am grămădit
așa de
tare și am răsturnat masa omului, cu bucate cu tot, în mijlocul casei, de i-am dogorit obrazul
părintelui de rușine.
Dar el tot cu bunătate:
– De unde nu-i, de-acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică!
Apoi la hramul bisericii se ținea praznicul câte-o săptămână încheiată, și numai să fi avut pântece
unde să pui
coliva și bucatele, atât de multe erau. Și dascăli, și popi, și vlădici, și de tot soiul de oameni, din
toate părțile, se
adunau la hramul bisericii din Humulești, și toți ieșeau mulțumiți. Ba și pe la casele oamenilor se
ospătau o
mulțime de străini. Și mama, Dumnezeu s-o ierte, strașnic se mai bucura când se întâmplau oaspeți la
casa noastră
și avea prilej să-și împartă pâinea cu dânșii.
– Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mâna mea. Că,
oricum ar fi, tot

îs mai aproape dinții decât părinții. S-au văzut de acestea!
Și când învățam eu la școală, mama învăța cu mine acasă și citea acum la ceaslov, la psaltire și
Alexandria mai
bine decât mine, și se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.
Din partea tatei, care ades îmi zicea în bătaie de joc: – Logofete, brânză-n cui, lapte acru-n călămări,
chiu și vai
prin buzunări!, puteam să rămân cum era mai bine: – Nic-a lui Ștefan a Petrei, om de treabă și
gospodar în
Humulești. Vorba ceea:
Decât codaș în oraș,
Mai bine-n satul tău fruntaș.
Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, și să învăț mai departe. Și tot cihăia mama pe tata să mă mai
dea
undeva la școală, căci auzise ea spunând la biserică, în – Parimei, că omul învățat înțelept va fi și pe
cel neînvățat
slugă-l va avea. Și afară de aceasta, babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toți zodierii și
cărturăresele pe la
care căutase pentru mine și femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulțime de bazaconii în
cap, care de care
mai ciudate: ba că am să petrec între oameni mari, ba că-s plin de noroc, ca broasca de păr, ba că am
un glas de
înger, și multe alte minunății, încât mama, în slăbăciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să
ies un al doilea
Cucuzel, podoaba creștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe
lume în pustiul
codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său.
– Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ți mai trebuie! zicea tata, văzând-o așa de ahotnică
pentru mine.
Dac-ar fi să iasă toți învățați, după cum socoți tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele. N-ai auzit
că unul cică s-

a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, și a venit vacă? Oare Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din
sat pe la școli
a învățat, de știe a spune atâtea bongoase și conocăria pe la nunți? Nu vezi tu că, dacă nu-i glagore-n
cap, nu-i, și
pace bună!
– Așa a fi, n-a fi așa, zise mama, vreau să-mi fac băiatul popă, ce ai tu?
– Numaidecât popă, zise tata. Auzi, măi! Nu-l vezi că-i o tigoare de băiat, cobăit și leneș, de n-are
pereche?
Dimineața, până-l scoli, îți stupești sufletul. Cum îl scoli, cere demâncare. Cât îi mic, prinde muște
cu ceaslovul și
toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani și să-mi dea ajutor la trebi, după
cât îl ajută
puterea. Iarna, pe gheață și la săniuș. Tu, cu școala ta, l-ai deprins cu nărav. Când s-a face mai
mărișor, are să
înceapă a-i mirosi a catrință, și cu astă rânduială n-am să am folos de el niciodată.
Și după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s-a făcut între tata și mama pentru mine, până ce a
venit în vara
aceea, pe la august, și cinstita holeră de la ‘48 și a început a secera prin Humulești în dreapta și în
stânga, de se
auzea numai chiu și vai în toate părțile. Și eu, neastâmpărat cum eram, ba ieșeam la pârlaz, când
trecea cu mortul pe
la poarta noastră și-l boscorodeam cu cimilitura:
Chițigaie, gaie, ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, că șede într-un vârf de soc
Și se roagă rugului și se-nchină cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapă,

Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă,
ba îl petreceam până la biserică și apoi veneam acasă cu sânul încărcat de covrigi, mere turture, nuci
poleite,
roșcove și smochine din pomul mortului, de se încruceau tata și mama când mă vedeau cu dânsele. Și
ca să mă
scape de belea, m-au trimis la stână în dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiței, unde erau și oile
noastre, să șed
acolo până s-a mai potoli boliștea. Însă peste noapte a și dat holera peste mine și m-a frământat și m-
a zgârcit
cârcel; și-mi ardea sufletul în mine de sete, și ciobanii și baciul habar n-aveau de asta, numai se
întorceau pe ceea
parte în țipetele mele și horăiau mereu. Iară eu mă târâiam cum puteam până la fântână, în dosul
stânii, și pe nimică
pe ceas beam câte-un cofăiel întreg de apă. Pot zice că în noaptea aceea la fântână mi-a fost masul, și
n-am închis
ochii nici cât ai scăpăra din amânar. Abia despre ziuă s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru,
de s-a dus în
Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul, și a înștiințat pe tata, de a venit cu căruța și m-a luat
acasă. Și pe drum,
necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, până a dat Dumnezeu de
am ajuns în
Humulești. Și, când colo, doftorii satului, moș Vasile Țandură și altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi
acasă și
prăjeau pe foc într-un ceaun mare niște hoștine cu său; și după ce mi-au tras o frecătură bună cu oțet
și leuștean, mi-
aduc aminte ca acum, au întins hoștinele ferbincioase pe o pânzătură și m-au înfășat cu ele peste tot,
ca pe un copil;
și nu pot ști cât a fi trecut la mijloc până ce am adormit mort, și d-abia a doua zi pe la toacă m-am
trezit, sănătos ca
toți sănătoșii; Dumnezeu să odihnească pe moș Țandură și pe tovarășul său! Și, vorba ceea: – Lucrul
rău nu piere cu

una, cu două. Până-n seară, am și colindat mai tot satul, ba și pe la scăldat am tras o raită, cu
prietenul meu
Chiriac al lui Goian, un lainic și un pierde-vară ca și mine. Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimica; m-
a lăsat în voia
mea pentru o bucată de vreme.
Peste iarnă, mama iar s-a pus pe capul tatei, să mă dea undeva la școală. Dar tata spunea că nu mai
are bani de
dat pentru mine.
– Lui dascălul Vasile a Vasilcăi (îi) plăteam numai câte un sorocovăț pe lună. Iar postoronca de
dascălul Simeon
Fosa din Țuțuieni, numai pentru că vorbește mai în tâlcuri decât alții și sfârcâiește toată ziua la tabac,
cere câte trei
husăși pe lună; auzi vorbă! Nu face băiatul ista atâția husăși, cu straie cu tot, câți am dat eu pentru
dânsul până
acum!
Când a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc.
– Sărmane omule! Dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi? Când tragi sorocoveții la
musteață, de ce
nu te olicăiești atâta? Petre Todosiicăi, crâșmarul nostru, așă-i că ți-a mâncat nouă sute de lei? Vasile
Roibu din
Bejeni, mai pe-atâția, și alții câți? Ruștei lui Valică și Măriucăi lui Onofrei găsești să le dai și să le
răsdai? Știu eu,
să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi! Și pentru băiat n-ai de
unde da? Măi
omule, măi! Ai să te duci în fundul iadului, și n-are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ți faci
un băiat popă!
De spovedanie fugi ca dracul de tămâie. La biserică mergi din Paști în Paști. Așa cauți tu de suflet?
– Ian taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului, și dacă voi muri, tot la biserică am să șed, zise
tata; nu mai
face și tu atâta vorbă, ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mâna peste gură și zi ca vameșul:

Doamne,
milostiv fii mie, păcătoasei, care-mi tot îmbălorez gura pe bărbat degeaba. În sfârșit, cât s-a
bălăbănit mama cu tata
din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas; căci într-o duminică, prin cârneleaga, a venit tatăl mamei,
bunicu-meu
David Creangă din Pipirig, la noi și, văzând cearta iscată între tata și mama din pricina mea, a zis:
– Las’, măi Ștefane și Smărănducă, nu vă mai îngrijiți atâta; că azi e duminică, mâine luni și zi de
târg, dar
marți, de-om ajunge cu sănătate, am să iau nepotul cu mine și am să-l duc la Broșteni, cu Dumitru al
meu, la
profesorul Nicolai Nanu de la școala lui Baloș, și-ți vedea voi ce-a scoate el din băiat; că de ceilalți
băieți ai mei,
Vasile și Gheorghe, am rămas tare mulțumit cât au învățat acolo. De douăzeci și mai bine de ani, de
când port
vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. Ce folos că citesc orice carte
bisericească; dacă nu știi
a însemna măcar câtuși de cât, e greu. Însă de când mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin
socoteala ban cu ban
și huzuresc de bine; acum zic și eu că poți duce vornicia pe viață, fără să te simți. Zău, mare pomană
și-a mai făcut
Alecu Baloș cu școala ceea a lui, cine vrea să înțeleagă! Și, Doamne, peste ce profesor înțelept și
iscusit a dat! Așa
vorbește de blând și primește cu bunătate pe fiecare, de ți-i mai mare dragul să te duci la el! Ferice
de părinții care
l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice! Și mai ales pentru noi, țăranii munteni, este o mare
facere de
bine. Când am venit eu cu tata și cu frații mei, Petrea și Vasile și Nică, din Ardeal în Pipirig, acum
șasezeci de ani
trecuți, unde se pomeneau școli ca a lui Baloș în Moldova? Doar la Iași să fi fost așa ceva și la
Mănăstirea
Neamțului, pe vremea lui mitropolitu Iacob, care era oleacă de cimotie cu noi, de pe Ciubuc

Clopotarul de la
Mănăstirea Neamțului, bunicul mâne-ta, Smărandă, al cărui nume stă scris și astăzi pe clopotul
bisericii din Pipirig.
Ciubuc Clopotarul tot din Ardeal știa puțină carte, ca și mine; și apoi a pribegit de-acolo, ca și noi,
s-a tras cu
bucatele încoace, ca și moș Dediu din Vânători și alți mocani, din pricina papistașiei mai mult, pe cât
știu eu. Și atât
era de cuprins, de s-au umplut munții: Hălăuca, Piatra lui Iepure, Bărnariul, Cotnărelul și Boampele,
până dincolo
peste Pătru-Vodă, de turmele și tamazlâcurile lui. Și se pomenește că Ciubuc era om de omenie;
fiecare oaspe ce
trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă și ospătat cu îndestulare. Și se dusese vestea în toate
părțile despre
bunătatea și bogăția sa. Până și Vodă cic-ar fi tras odată în gazdă la Ciubuc, și întrebându-l cu cine
mai ține atâta
amar de bucate, el ar fi răspuns: – Cu cei slabi de minte și tari de virtute, măria-ta. Atunci Vodă nu s-
a putut
stăpâni de mirare, spunând: – Ia, aista-i om, zic și eu; de-ar fi mulți ca dânsul în domnia mea, puțină
lipsă ar duce
țara la nevoi! Și l-a bătut Vodă cu mâna pe umăr, zicându-i: – Moșule, să știi că de azi înainte ești
omul meu, și la
domnie ți-i deschisă ușa orișicând. Și de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omul lui Vodă, încât și
până astăzi
un deal, în partea despre Plotunul, unde era mai mult așezarea lui Ciubuc, se cheamă Dealul Omului.
Pe acest deal,
Smarandă, am fugit în vremea zaverei, cu mă-ta, cu tine și cu frate-tău Ioan, de frica unei cete de
turci, care se
bătuse chiar atunci cu volintirii la Secu și apoi se îndreptară spre Pipirig, după jefuit. Iar pe soră-ta
Ioana, de grăbit
ce-am fost, o uitasem acasă, pe prispă, în albiuță. Și mă-ta, când a dat de copilă că nu-i, a început a-
și smulge părul

din cap și a boci înnădușit, zicând: – Vai de mine și de mine, copila mea, au străpuns-o turcii!
Eu însă m-am suit în vârful unui brad și, cum am văzut că apucă turcii spre Plotunul, m-am azvârlit
fără sine pe
părul unui cal, am alergat acasă și, când colo, am găsit copila teafără, însă răsturnată cu albiuța de
niște porci, care
grohăiau împrejurul ei, cât pe ce să o rupă. Iar pe la capătul albiuței am găsit câteva rubele puse de
turci, se vede, la
capul copilei. Atunci am luat copila și, de bucurie, nici nu știu când am ajuns cu dânsa la mă-ta, în
Dealul Omului.
Și după ce mi-am venit puțin în sine, am zis și eu în amărăciune, ca mulți înainte de mine: cei care n-
au copii nu
știu ce-i necazul. Bună minte mai au unii, în felul acesta, de nu se însoară! Și unul dintr-aceștia a fost
și Ciubuc
mocanul, care, neavând femeie, nici copii, ce i-a venit mai târziu, de evlavia cea multă ce avea, sau
din alte
împrejurări, a închinat toată averea sa Mănăstirii Neamțului, și el s-a călugărit, mai cu toți haidăii
lui, făcând multe
pomeniri cât a fost în viață. Iar astăzi petrece în liniște lângă zidurile mănăstirii, Dumnezeu să-l ierte
și să-l
odihnească întru împărăția cerească! Căci și noi ca mâine avem a ne duce acolo! Așa-i că voi habar
n-aveți de toate
aceste, de nu v-aș fi spus eu? zise bunicul oftând.
– Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum
chitește
Smaranda, că și popia are multe năcăfale, e greu de purtat. Și decât n-a fi cum se cade, mai bine să nu
fie. Dar
cartea îți aduce și oarecare mângâiere. Eu, să nu fi știut a citi, de mult aș fi înnebunit, câte am avut pe
capul meu.
Însă deschid Viețile sfinților și văd atâtea și atâtea și zic: – Doamne, multă răbdare ai dat aleșilor tăi!
Ale noastre
sunt flori la ureche pe lângă cele ce spune în cărți. Ș-apoi, să fie cineva de tot bou, încă nu este bine.

Din cărți
culegi multă înțelepciune, și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare.
Băiatul văd că are
ținere de minte și, numai după cât a învățat, cântă și citește cât se poate de bine.
De aceste și altele ca aceste a vorbit bunicul David cu mama și cu tata, mai toată noaptea, duminica
spre luni și
luni spre marți; căci la noi mânea când venea din Pipirig la târg să-și cumpere cele trebuitoare.
Iar marți dis-dimineață puse tarnițile și desagii pe cai și, legându-i frumușel cu căpăstrul: pe cel de-
al doilea de
coada celui întâi, pe cel de-al treilea de coada celui al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui al
treilea, cum îi
leagă muntenii, a zis:
– Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămâneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. Hai, nepoate, gata
ești?
– Gata, bunicule, haidem, zisei, necăjindu-mă cu niște costițe de porc afumate și cu niște cârnați
fripți, ce mi-i
pusese mama dinainte.
Și, luându-mi rămas bun de la părinți, am purces cu bunicul spre Pipirig. Și era un pui de ger în
dimineața aceea,
de crăpau lemnele! Și din sus de Vânători, cum treceam puntea peste apa Neamțului, bunicul în urmă,
cu caii de
căpăstru, și eu înainte, mi-au lunecat ciubotele și am căzut în Ozană cât mi ți-i băiatul! Noroc de
bunicul! – Și
scroambele iestea a voastre îs pocite, zise el scoțându-mă repede, murat până la piele și înghețat hăt
bine, căci
năboise apa în toate părțile; și iute mi-a scos ciubotele din picioare, că se făcuse bocnă. – Opinca-i
bună, săraca! îți
șede piciorul hodinit, și la ger huzurești cu dânsa. Și până a vorbit aceste, eram și învelit într-o sarică
ghițoasă de
Cașina, băgat într-o desagă pe cal, purces pe drum, și hai la Pipirig. Și când m-a văzut bunica în ce

hal mă aflam,
ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste, cât pe ce să se prăpădească plângând. Încă n-am văzut
așa femeie, să
plângă de toate cele: era miloasă din cale-afară. Carne de vită nu mânca în viață, tot din astă pricină;
și când se
ducea sărbătoarea la biserică, bocea toți morții din țintirim, fie rudă, fie străin, fără deosebire.
Bunicul însă era
așezat la mintea lui, își căuta de trebi cum știa el și lăsa pe bunica într-ale sale, ca un cap de femeie
ce se găsea.
– Oi, Doamne, Davide, cum nu te mai astâmperi; de ce-ai scos băiatul din casă pe vremea asta?
– Ca să te miri tu, Nastasie, zise bunicul, scoțând o piele de porc sălbatic din cămară și croind câte -o
pereche de
opinci pentru Dumitru și pentru mine; apoi le-a îngruzit frumos și a petrecut câte-o pereche de ață
neagră de păr de
cal prin cele nojițe.
Și a treia zi după asta, dându-ne schimburi și câte două perechi de obiele de suman alb, ne-am
încălțat cu
opincile binișor și, sărutând mâna bunicăi, am luat-o prin Boboiești, iar cu bunicul și cu Dumitru,
fratele mamei cel
mai mic, și suind pe la fundul Hălăucii, am ajuns după un târziu în Fărcașa, unde ne-a fost și masul,
împreună cu
părintele Dumitru de la Pârăul Cârjei, care avea o gușă la gât cât o ploscă de cele mari și gârâ ia
dintr-însa ca dintr-
un cimpoi, de n-am putut închide ochii de răul său mai toată noaptea. Nu era vinovat bietul preot, și,
după cum
spunea și el, e mai rău de cei ce au gușă în cap decât de cei ce o poartă pe din afară…
A doua zi am purces din Fărcașa pe la Borca spre Pârăul Cârjei și Cotârgaș, până ce am ajuns și la
Broșteni. Și
după ce ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la
profesor și pe la

biserică, de ne-a închinat pe la icoane, și pe urmă ne-a lăsat cu sănătate și s-a întors acasă,
trimițându-ne din când în
când cele trebuitoare.
Și satul Broștenii fiind împrăștiat, mai ca toate satele de la munte, nu se rușinau lupul și ursul a se
arăta ziua-
miaza-mare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo de Bistriță, sub altă tihăraie, mă rog,
unde i-a venit
omului îndemână să și-o facă. Și Irinuca avea o cocioabă veche de bârne, cu ferestrele cât palma,
acoperită cu
scânduri, îngrădită cu răzlogi de brad și așezată chiar sub munte, pe malul stâng al Bistriței, aproape
de pod. Irinuca
era o femeie nici tânără, nici tocmai bătrână; avea bărbat, și o fată balcâză și lălâie, de-ți era frică să
înnoptezi cu
dânsa în casă. Noroc numai că de luni dimineața și până sâmbătă seara n-o mai vedeai; se ducea cu
tată-său în
munte, la făcut ferestrea, și lucra toată săptămâna ca un bărbat pentru nimica toată; doi oameni cu doi
boi, la vreme
de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. Ba la mulți se întâmpla de veneau sâmbătă noaptea câte cu
un picior frânt
sau cu boii stâlciți, și aceasta le era câștig pe deasupra.
Cocioaba de pe malul stâng al Bistriței, bărbatul, fata și boii din pădure, un țap și două capre slabe și
râioase, ce
dormeau pururea în tindă, era toată averea Irinucăi. Dar și asta-i o avere, când e omul sănătos. Însă
ce mă privește?
Mai bine să ne căutăm de ale noastre.
Noi, cum a plecat bunicul, a doua zi ne-am dus la școală; și văzând profesorul că purtam plete, a
poruncit unuia
dintre școlari să ne tundă. Când am auzit noi una ca asta, am început a plânge cu zece rânduri de
lacrimi și a ne

ruga de toți Dumnezeii să nu ne sluțească. Dar ți-ai găsit; profesorul a stat lângă noi, până ce ne-a
tuns chilug. Apoi
ne-a pus în rând cu ceilalți școlari și ne-a dat de învățat, după puterea noastră, între una-alta, și –
Îngerul a strigat,
pe dinafară.
Și am dus-o noi așa până pe la Mezii-Păresii. Și unde nu ne trezim într-o bună dimineață plini ciucuri
de râie
căprească de la caprele Irinucăi! Ei, ei! ce-i de făcut? Dascălul nu ne mai primea în școală, Irinuca
nu ne putea
vindeca, pe bunicul n-avea cine-l înștiința, merindele erau pe sfârșit, rău de noi!
Nu știu cum se întâmplă, că, aproape de Buna-vestire, unde nu dă o căldură ca aceea, și se topește
omătul, și
curg pâraiele, și se umflă Bistrița din mal în mal, de cât pe ce să ia casa Irinucăi. Și noi, pe căldurile
celea, ne
ungeam cu leșie tulbure, ședeam afară la soare cu pielea goală, până se usca cenușa pe noi, și apoi ne
băgam în
Bistrița de ne scăldam. Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de râie. Vă puteți închipui
ce va să zică a te
scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare! Și nici tu junghi, nici tu
friguri, nici altă
boală nu s-a lipit de noi, dar nici de râie n-am scăpat. Vorba ceea: – Se ține ca râia de om.
Într-o zi, fiind Irinuca dusă în sat și având obicei a ședea uitată, ca fata vătămanului, noi n-avem ce
lucra? Ne
suim pe munte, la deal de casa ei, câte c-o bucată de răzlog în mână, și cum curgeau pâraiele grozav,
mai ales unul
alb cum îi laptele, ne pune dracul de urnim o stâncă din locul ei, care era numai înținată, și unde nu
pornește stânca
la vale, săltând tot mai sus de un stat de om; și trece prin gardul și prin tinda Irinucăi, pe la capre, și
se duce drept
în Bistrița, de clocotea apa! Asta era în sâmbăta lui Lazăr, pe la amiază. Ei, ei! ce-i de făcut? Gardul
și casa femeii

dărâmate la pământ, o capră ruptă în bucăți, nu-i lucru de șagă. Uitasem acum și râie și tot de spaimă.
– Strânge repede ce mai ai, până când nu vine baba, și hai să fugim cu pluta ceea la frate-meu Vasile,
în Borca,
zise Dumitru, căci plutele începură a umbla.
Înșfăcăm noi te miri ce mai aveam, ne ducem degrabă la plută, și plutașii, de cuvânt, și pornesc. Ce-a
fi zis
Irinuca, în urma noastră, ce n-a fi zis, nu știu; dar știu atâta, că eram cu gheața-n spate, de frică, pân-
am ajuns la
Borca, unde ne-a fost și masul. Iar a doua zi, în duminica de Florii, dis-dimineață am plecat din
Borca pe Plaiul-
Bătrân, împreună cu doi plăieși călări, spre Pipirig. Era o zi frumoasă în duminica aceea, și plăieșii
spuneau că n-au
mai apucat așa primăvară devreme de când îs ei.
Eu cu Dumitru însă o duceam într-un cântec, strângând viorele și toporași de pe lângă plai, și
mergeam tot
zburdând și hârjonindu-ne, de parcă nu eram noi râioșii din Broșteni, care făcusem atâta bucurie la
casa Irinucăi. Și
mergând noi tot așa, cam pe la amiază, deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie
cumplită, să
răstoarne brazii la pământ, nu altăceva! Pesemne baba Dochia nu-și lepădase toate cojoacele. Începe
a bura, apoi o
întoarce în lapoviță, pe urmă o dă în frig și ninsoare cumsecade și, într-un buc, ne astupă drumul de
nu știai încotro
să mergi. Și tot ninsoare și pâclă până la pământ, de nu se vedea om pe om alăture fiind.
– Așă-i că s-a deocheat vremea? zise unul dintre plăieși oftând. Mă miram eu să fi mâncat lupul iarna
asta așa de
în pripă. De pe la Înțărcători am prăpădit drumul. De-acum s-o luăm de-a chioara, și unde ne-a fi
scris, acolo vom
ieși.
– I-auziți glasul unui cucoș, zise celălalt plăieș. Haideți să apucăm într-acolo și poate să ieșim în sat

undeva.
Și ne coborâm noi, și ne tot coborâm, cu mare greutate, pe niște povârnișuri primejdioase, și ne
încurcăm printre
ciritei de brad, și caii lunecau și se duceau de-a rostogolul, și eu cu Dumitru mergeam zgribuliți și
plângeam în
pumni de frig; și plăieșii numai icneau și-și mușcau buzele de necaz; și omătul se pusese pe une
locuri până la brâu,
și începuse a înnopta când am ajuns într-o fundătură de munți, unde se auzea răsunând glasul unui
pârăuaș ce
venea, ca și noi, din deal în vale, prăvălindu-se și izbindu-se de cele stânci fără voința sa… Numai
atâta, că el a
trecut mai departe în drumul său, iar noi am stat pe loc și am pus-o de mămăligă, fără apă.
– Ei, măi băieți, ia amu trageți la aghioase, zise un plăieș, scăpărând și dând foc unui brad.
– Ce ți-i scris în frunte ți-i pus; chef și voie bună, zise celălalt scoțând o hrincă înghețată din desagi,
pârpâlind-o
pe jăratic și dându-ne și nouă câte-o harchină.
Și așa luneca hrinca aceea de ușor pe gât, parcă era unsă cu unt! După ce ne-am pus bine-rău gura la
cale, ne-am
covrigit împrejurul focului; și deasupra ninsoare, dedesubt udeală; pe-o parte înghețai, pe una te
frigeai, ca la
vremea și locul acela. Și tot chinuindu-ne așa, era să ne pască alt păcat: cât pe ce să ne toropească
bradul aprins, de
nu băga de seamă unul dintre plăieși. Pesemne blestemul Irinucăi ne ajunsese.
În sfârșit, se face ziuă și, după ce ne spălăm cu omăt și ne închinăm după obiceiul creștinesc, apoi
pornim cu
plăieșii la deal, pe unde ne coborâsem. Ninsoarea mai încetase, și după multă trudă am găsit drumul;
și hai, hai! hai,
hai! către seară am ajuns la bunicul David din Pipirig. Și când ne-a văzut bunica, de bucurie a și tras
un bocet.
– David al meu are de gând să mă bage de vie în mormânt, cu apucăturile lui, cum văd eu. Inca ce

rană-i pe
dânșii, sărmanii băieți! Cum i-a mâncat râia prin străini, mititeii!
Și după ce ne-a căinat și ne-a plâns bunica, după obiceiul ei, și după ce ne-a dat demâncare tot ce
avea mai bun
și ne-a îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns
peste tot trupul
din creștet până în tălpi și apoi ne-a culcat pe cuptor la căldură. Și tot așa ne-a uns de câte două-trei
ori pe zi cu
noapte, până ce în Vinerea-Seacă ne-am trezit vindecați taftă. Dar până atunci a venit și veste de la
Broșteni despre
stricăciunea ce făcusem, și bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni.
Apoi, în Sâmbăta Paștilor, m-a trimis la părinți acasă la Humulești. Și în ziua de Paști am tras un –
Îngerul a
strigat la biserică, de au rămas toți oamenii cu gurile căscate la mine. Și mamei îi venea să mă înghită
de bucurie.
Și părintele Ioan m-a pus la masă cu dânsul, și Smărăndița a ciocnit o mulțime de ouă roșii cu mine.
Și bucurie
peste bucurie venea pe capul meu. Iar la Învierea a doua nu mi-a mai mers așa de bine, căci toate
fetele din sat,
venind la biserică și unele din ele fiind mai drăcoase, cum au dat cu ochii de mine, le-a și bufnit
râsul, și au început
a-mi zice:
– Tunsul felegunsul, tunsul felegunsul, câinii după dânsul!
București, 1880, septembrie
II
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din
Humulești, la
stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la
prichiciul vetrei

cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam,
când ne jucam
noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi
saltă și acum
inima de bucurie! Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații și surorile îmi erau
sănătoși, și casa ne
era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi
mergeau după plac,
fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!
Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa.
Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi
soarele
dintre nori după o ploaie îndelungată: – Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a
îndrepta vremea
și vremea se îndrepta după râsul meu…
Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea cu adevărat că știa
a face
multe și mari minunății: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte
părți,
înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea ușii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se
încrucea lumea
de mirare; bătea pământul, sau peretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la
picior, zicând: –
Na, na!, și îndată-mi trecea durerea… când vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că făce a vânt și
vreme rea,
sau când țiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbește cineva de rău, mama îl mustra acolo, în
vatra focului, și-l
buchisa cu cleștele, să se mai potolească dușmanul; și mai mult decât atâta: oleacă ce nu-i venea
mamei la socoteală
căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină din colbul adunat pe opsasul încălțării
ori, mai în

grabă, lua funingine de la gura sobei, zicând: – Cum nu se deoache călcâiul sau gura sobei, așa să nu
mi se deoache
copilașul și-mi făcea apoi câte-un benchi boghet în frunte, ca să nu-și prăpădească odorul!… și altele
multe încă
făcea…
Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte; și-mi aduc bine
aminte,
căci brațele ei m-au legănat când îi sugeam țâța cea dulce și mă alintam la sânu-i, gângurind și
uitându-mă în ochi-i
cu drag! Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am
învățat. Iar
înțelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău.
Dar vremea trecea cu amăgeli, și eu creșteam pe nesimțite, și tot alte gânduri îmi zburau prin cap, și
alte plăceri
mi se deșteptau în suflet, și, în loc de înțelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat, și dorul meu era
acum
nemărginit; căci sprințar și înșelător este gândul omului, pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit
și nu te lasă în
pace, până ce intri în mormânt!
Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiș apa la adânc, și din veselia cea mai
mare cazi
deodată în urâcioasa întristare!
Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată. Și, drept
vorbind, acesta -i
adevărul. Ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le
aducă ziua de
mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se
află călare pe
un cal de cei mai strașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot
dinadinsul, și

răcnește la el din toată inima, de-ți ia auzul; și de cade jos, crede că l-a trântit calul, și pe băț își
descarcă mânia în
toată puterea cuvântului… Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când
îi lumea asta
și pământul, măcar să zică
cine ce-a zice.
Când mama nu mai putea de obosită și se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieții, tocmai
atunci
ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, înghețat de frig și plin de
promoroacă,
noi îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Și el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la –
baba-oarba,
ne ridica în grindă, zicând: – ’tâta mare! și ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se aprindea
opaițul, și tata se
punea să mănânce, noi scoteam mâțele de prin ocnițe și cotruță și le flocăiam și le șmotream
dinaintea lui, de le
mergea colbul; și nu puteau scăpa bietele mâțe din mâinile noastre până ce nu ne zgârâiau și ne
stupeau ca pe noi.
– Încă te uiți la ei, bărbate, zicea mama, și le dai paièle! Așă-i?… Ha, ha! bine v-au mai făcut,
pughibale spurcate
ce sunteți! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul vostru. Iaca, dacă nu v -am
săcelat astăzi,
faceți otrocol prin cele mâțe și dați la om ca câinii prin băț. Ăra! d-apoi aveți la știință că vă prea
întreceți cu
dedeochiul! Acuși iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg peticele!
– Ia lasă-i și tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură și ei de venirea mea, zicea tata, dându-ne huța. Ce le
pasă?
Lemne la trunchi sunt; slănină și făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechi în
poloboc, slavă
Domnului! Numai de-ar fi sănătoși să mănânce și să se joace acum, cât îs mititei; că le-a trece lor
zburdăciunea

când or fi mai mari și i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ș-apoi nu știi că este-o
vorbă: –
Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească…
– Ție, omule, zise mama, așa ți-i a zice, că nu șezi cu dânșii în casă toată ziulica, să-ți scoată peri
albi, mânca-i-
ar pământul să-i mănânce, Doamne, iartă-mă! De-ar mai veni vara, să se mai joace și pe-afară, că m-
am săturat de
ei ca de mere pădurețe! Câte drăcării le vin în cap, toate le fac. Când începe a toca la biserică, Zahei
al tău cel
cuminte fuga și el afară și începe a toca în stative, de pârâie pereții casei și duduie fereștile. Iar
stropșitul de Ion, cu
talanca de la oi, cu cleștele și cu vătrarul, face o hodorogeală și un tărăboi, de-ți ia auzul. Apoi își
pun câte-o țoală
în spate și câte-un coif de hârtie în cap și cântă – aleluia și – Doamne miluiește, popa prinde pește, de
te scot din
casă. Și asta în toate zilele de câte două-trei ori, de-ți vine, câteodată, să-i coșești în bătaie, dac-ai
sta să te
potrivești lor.
– ‘Poi dă, măi femeie, tot ești tu bisericoasă, de s-a dus vestea; încaltea ți-au făcut și băieții biserică
aici pe loc,
după cheful tău, măcar că-ți intră biserica în casă, de departe ce-i… De-amu puneți-vă pe făcut
privigheri de toată
noaptea și parascovenii câte vă place, măi băieți; dacă vi-i voia să vă dea mă-ta în toate zilele numai
colaci de cei
unși cu miere de la – Patruzeci de sfinți și colivă cu miez de nucă.
– Ei, apoi! minte ai, omule? Mă miram eu, de ce-s și ei așa de cuminți, mititeii; că tu le dai nas și le
ții hangul. Ia
privește-i cum stau toți treji și se uită țintă în ochii noștri, parcă au de gând să ne zugrăvească. Ian să-
i fi sculat la
treabă, ș-apoi să-i vezi cum se codesc, se drâmboiesc și se sclifosesc, zise mama. Hai! la culcat,
băieți, că trece

noaptea; vouă ce vă pasă, când aveți demâncare sub nas!
Și după ce ne culcam cu toții, noi, băieții, ca băieții, ne luam la hârjoană, și nu puteam adormi de
incuri, până ce
era nevoită biata mamă să ne facă musai câte-un șurub, două prin cap și să ne dea câteva tapangele la
spinare. Și
tata, săturându-se câteodată de atâta hălăgie, zicea mamei:
– Ei, taci, taci! ajungă-ți de-amu, herghelie! Știu că doar nu-s babe, să chirotească din picioare!
Însă mama ne mai da atunci câteva pe deasupra, și mai îndesate, zicând:
– Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteți! Nici noaptea să nu mă pot odihni de incotele voastre?
Și numai așa se putea liniști biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! Ș-apoi socotiți că se
mântuia
numai cu-atâta? Ți-ai găsit! A doua zi dis-dimineață le începeam din capăt; și iar lua mama nănașa,
din coardă, și
iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?… Vorba ceea: – Pielea rea și răpănoasă ori o bate,
ori o lasă.
Și câte nu ne venea în cap, și câte nu făceam cu vârf și îndesate, mi-aduc aminte de parcă acum mi se
întâmplă.
Mai pasă de ține minte toate cele și acum așa, dacă te slujește capul, bade Ioane.
La Crăciun, când tăia tata porcul și-l pârlea, și-l opărea, și-l învelea iute cu paie, de-l înnădușa, ca să
se poată
rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei, știind că mie
are să-mi dea
coada porcului s-o frig și beșica s-o umplu cu grăunțe, s-o umflu și s-o zurăiesc după ce s-a usca; ș-
apoi vai de
urechile mamei, până ce nu mi-o spărgea de cap!
Și, să nu-mi uit cuvântul! Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vro câțiva băieți din sat să ne
ducem cu
plugul; căci eram și eu mărișor acum, din păcate. Și în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat de
capul tatei, să-

mi facă și mie un buhai ori, de nu, batăr un harapnic.
– Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea? Vrei să te
bușască cei
nandralăi prin omăt? Acuși te descalț!
Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă numai cu beșica cea de porc,
nu cumva
să-mi ia tata ciubotele și să rămân de rușine înaintea tovarășilor. Și nu știu cum s-a întâmplat, că nici
unul din
tovarăși n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o iau? În sfârșit, facem noi ce
facem și
sclipuim de colè o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea
de porc a mea,
și, pe după toacă, ne pornim pe la case. Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul satului
din sus, cu gând
să umblăm tot satul… Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară și, cum a văzut că ne așezăm la
fereastră și ne
pregătim de urat, a început a ne trage câteva nașteri îndesate și a zice:
– De-abia s-au culcat găinile, și voi ați început? Ia stați oleacă, blestemaților, să vă dau eu!
Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om hursuz și
pâclișit popa
Oșlobanu. Și din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice
popii: – Drele pe
podele și bureți pe pereți; câte pene pe cucoși, atâția copii burduhoși, cum obicinuiesc a zice
plugarii pe la casele
ce nu-i primesc.
– Măi, al dracului venetic și ceapcân de popă! zicem noi, după ce ne adunăm toți la un loc, înghețați
de frig și
speriați. Cât pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vedea-l-am dus pe năsălie la biserica
Sfântului Dumitru
de sub cetate, unde slujește; curat Ucigă-l-crucea l-a colăcit să vie și să-și facă budihacea casă la noi

în sat.
Ferească Dumnezeu să fie preoții noștri așa, că nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la biserică în vecii
vecilor! Și
până-l mai menim noi pe popa, până-l mai boscorodim, până una alta, amurgește bine.
– Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici, în ograda asta, zise Zaharia lui Gâtlan, că ne trecem
vremea stând în
mijlocul drumului.
Și intrăm noi la Vasile-Aniței și ne așezăm la fereastră după obicei. Dar parcă naiba vrăjește: cela nu
sună
coasa, că-i e frig; celuia că-i îngheață mâinile pe cârceie; văru-meu Ion Mogorogea, cu vătrarul
subsuoară, se punea
de pricină că nu ură, și numa-ți crăpa inima-n tine de necaz!
– Ură tu, măi Chiriece, zic eu lui Goian; și noi, măi Zaharie, să pufnim din gură ca buhaiul; iar
iștialalți să strige:
hăi, hăi!
Și-odată și începem. Și ce să vezi? Unde nu se ia hapsâna de nevasta lui Vasile-Aniței cu cociorva
aprinsă după
noi, căci tocmai atunci trăgea focul, să dea colacii în cuptor.
– Vai, aprinde-v-ar focul, să vă aprindă! zise ea, burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? În
obrazul cui v-a
învățat!… Atunci noi, la fugă, băieți, mai dihai decât la popa Oșlobanu… – Dar bun pocinog a mai fost
ș-aista, zicem
noi, oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserică. Încă una-două de
aiestea, și ne scot
oamenii din sat afară ca pe niște lăieși. Mai bine să mergem la culcare. Și după ce ne arvonim noi și
pe la anul, cu
jurământ, să umblăm tot împreună, ne-am despărțit unul de altul, răbegiți de frig și hămesiți de foame,
și hai fiecare
pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare. Și iaca așa ne-a fost umblarea cu

plugul în anul acela.
D-apoi cu smântânitul oalelor, ce calamandros făceam! Când punea mama laptele la prins, eu, fie
post, fie
câșlegi, de pe-a doua zi și începeam a linchi grosciorul de pe deasupra oalelor; și tot așa în toate
zilele, până ce
dam de chișleag.Și când căuta mama să smântânească oalele, smântânește, Smarandă, dacă ai ce…
– Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci, mămucăi, ziceam eu, șezând închincit și cu limba
scoasă afară
dinaintea mamei, jos lângă oale.
– Doamne, prinde-l-voi strigoiul cela odată la oala cu smântână, zicea mama, uitându-se lung la mine,
ș-apoi
las’! Nănașa din grindă are să-i știe de știre, de nu l-or putea scoate din mâna mea tot neamul
strigoilor și al
strigoaicelor din lume!… Se cunoaște el strigoiul, care a mâncat smântâna, de pe limbă… Urât mi-a
fost în viața mea
omul viclean și lingău, drept să-ți spun, dragul mamei! Și să știi de la mine că Dumnezeu n-ajută celui
care umblă
cu furtișag, fie lucru de purtat, fie de-a mâncării, fie ori de ce-a fi.
– Ei, apoi! unde-o plesnește mama și unde crapă! zic eu în gândul meu, că doar tot nu eram așa de
prost până pe-
acolo, să nu pricep atâta lucru.
D-apoi cu moș Chiorpec ciubotarul, megieșul nostru, ce necaz aveam! Ba adică, drept vorbind, el
avea necaz cu
mine; căci una-două, mă duceam la om și-l tot sucăleam să-mi dea curele, ca să-mi fac bici. Și cele
mai de multe ori
găseam pe moș Chiorpec răbuind ciubotele cu dohot de cel bun, care făcea pielea cum îi bumbacul.
Și dacă vedea
omul și vedea că nu se poate descotorosi de mine cu vorbe, mă lua frumușel de bărbie cu mâna
stângă, iar cu cea
dreaptă muia feleștiocul în strachina cu dohot și-mi trăgea un pui de răbuială ca aceea pe la bot, de-i

bufnea râsul pe
toți ucenicii din ciubotărie. Și când îmi da drumul, mă duceam tot într-o fugă acasă la mama,
plângând și stupind în
dreapta și în stânga.
– Uite, mamă, Chiorpecul dracului, ce mi-a făcut!…
– Doamne, parcă l-am învățat eu, zicea mama, cu părere de bine; am să-l cinstesc, zău așa, când l-oi
întâlni; că
șezi lipcă unde te duci și scoți sufletul din om cu obrăzniciile tale, ușernic ce ești!
Dacă auzeam așa, mă spălam binișor pe la gură și-mi căutam de nevoie… Și cum uitam ciuda, fuga iar
la moș
Chiorpec după curele! Și el, când mă vedea intrând pe ușă, îmi zicea cu chef: – He, he! bine-ai venit,
nepurcele! Și
iar mă răbuia, făcându-mă de râs; și eu iar fugeam acasă, plângând, stupind și blestemându-l. Și
mama avea un chin
cu mine din pricina asta…
– Of! De-ar veni iarna, să te mai dau odată la școală undeva, zicea mama, și să cer dascălului să-mi
dea numai
pielea și ciolanele de pe tine.
Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza-mare, la moș Vasile,
fratele tatei cel
mai mare, să fur niște cireșe; căci numai la dânsul și încă la vro două locuri din sat era câte-un cireș
văratic, care se
cocea-pălea de Duminica Mare. Și mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Intru mai
întâi în casa
omului și mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.
– Nu-i acasă Ion, zise mătușa Mărioara; s-a dus cu moșu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni,
s-aducă
niște sumani.
Căci trebuie să vă spun că la Humulești torc și fetele și băieții, și femeile și bărbații; și se fac multe

giguri de
sumani, și lăi, și de noaten, care se vând și pănură, și cusute; și acolo, pe loc, la negustori armeni,
veniți înadins din
alte târguri: Focșani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, și de pe aiurea, precum și pe la iarmaroace în
toate părțile. Cu
asta se hrănesc mai mult humuleștenii, răzeși fără pământuri, și cu negustoria din picioare: vite, cai,
porci, oi,
brânză, lână, oloi, sare și făină de păpușoi; sumane mari, genunchere și sărdace; ițari, bernevici,
cămeșoaie, lăicere
și scorțuri înflorite; ștergare din borangic alese, și alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare,
sau joia pe la
mănăstirile de maice, cărora le vine cam peste mână târgul.
– Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătușă Mărioară! vorba de dinioarea; și-mi pare rău că nu-i vărul
Ion acasă, că
tare-aș fi avut plăcere să ne scăldăm împreună… Dar în gândul meu: – Știi c-am nimerit-o? bine că
nu-s acasă; și, de
n-ar veni degrabă, și mai bine-ar fi!…
Și, scurt și cuprinzător, sărut mâna mătușei, luându-mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă
cu chip că
mă duc la scăldat, mă șupuresc pe unde pot și, când colo, mă trezesc în cireșul femeii și încep a
cărăbăni la cireșe în
sân, crude, coapte, cum se găseau. Și cum eram îngrijit și mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă,
iaca mătușa
Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireșului.
– Dar bine, ghiavole, aici ți-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbați la mine; coboară-te jos, tâlharule, că
te-oi învăța
eu!
Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea și vede că nu mă dau, zvârr! de vro două
-trei ori cu
bulgări în mine, dar nu mă chitește. Apoi începe a se aburca pe cireș în sus, zicând: – Stai, măi

porcane, că te
căptușește ea, Mărioara, acuș! Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, și odată fac zup!
în niște cânepă,
care se întindea de la cireș înainte și era crudă și până la brâu de naltă. Și nebuna de mătușa
Mărioara, după mine, și
eu fuga iepurește prin cânepă, și ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând
vreme să -l sar,
o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepurește, și ea după mine până-n dreptul ocolului pe
unde-mi era iar
greu de sărit; pe de lături iar gard, și hârsita de mătușă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului!
Cât pe ce să
pună mâna pe mine! Și eu fuga, și ea fuga, și eu fuga, și ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la
pământ; căci,
să nu spun minciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă și deasă cum îi peria,
de care nu s-a
ales nimica. Și după ce facem noi trebușoara asta, mătușa, nu știu cum, se încâlcește prin cânepă, ori
se împiedică
de ceva, și cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite,
mă azvârl peste
gard, de parcă nici nu l-am atins, și-mi pierd urma, ducându-mă acasă și fiind foarte cuminte în ziua
aceea….
Dar mai în deseară, iaca și moș Vasile, cu vornicul și paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun
pricina și-l
cheamă să fie de față când s-a ispăși cânepa și cireșele… căci, drept vorbind, și moș Vasile era un
cărpănos ș-un pui
de zgârie-brânză, ca și mătușa Mărioara. Vorba ceea: – A tunat și i-a adunat. Însă degeaba mai
clămpănesc eu din
gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, și vinovatul trebuia să plătească. Vorba
ceea: – Nu
plătește bogatul, ci vinovatul. Așa și tata: a dat gloabă pentru mine, și pace bună! Și după ce-a venit
el rușinat de

la ispașă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:
– Na! satură-te de cireșe! De-amu să știi că ți-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe
stricăciuni
am să mai plătesc eu pe urma ta?
Și iaca așa cu cireșele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute și degrabă: – Că Dumnezeu n-ajută
celui care
umblă cu furtișag. Însă ce ți-i bună pocăința după moarte? D-apoi rușinea mea, unde o pui? Mai pasă
de dă ochi
cu mătușa Mărioara, cu moș Vasile, cu vărul Ion și chiar cu băieții și fetele din sat; mai ales duminica
la biserică, la
horă, unde-i frumos de privit, și pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliștea flăcăilor și a
fetelor, doriți unii
de alții, toată săptămâna, de pe la lucru!
Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai chip să scoți obrazul în lume de
rușine; și mai
ales acum, când se ridicaseră câteva fete frumușele în sat la noi și începuse a mă scormoli și pe mine
la inimă.
Vorba ceea:
– Măi Ioane, dragi ți-s fetele?
– Dragi!
– Dar tu lor?
– Și ele mie!…
Însă ce-i de făcut?… S-a trece ea și asta; obraz de scoarță, și las-o moartă-n păpușoi, ca multe altele
ce mi s-au
întâmplat în viață, nu așa într-un an, doi și deodată, ci în mai mulți ani și pe rând, ca la moară. Și
doar mă și feream
eu, într-o părere, să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba mă împingea, de le făceam atunci
cu chiuita.
Și tocmai-mi-te! Îndată după cea cu cireșele, vine alta la rând.

Mă trezește mama într-o dimineață din somn, cu vai-nevoie, zicându-mi: – Scoală, duglișule, înainte
de răsăritul
soarelui; iar vrei să te pupe cucul armenesc și să te spurce, ca să nu-ți meargă bine toată ziua?… Căci
așa ne
amăgea mama cu o pupăză care-și făcea cuib, de mulți ani, într-un tei foarte bătrân și scorburos, pe
coasta dealului,
la moș Andrei, fratele tatei cel mai mic. Și numai ce-o auzeai vara: – Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-
dimineață, în toate
zilele, de vuia satul. Și cum mă scol, îndată mă și trimite mama cu demâncare în țarină, la niște
lingurari ce-i aveam
tocmiți prășitori, tocmai în Valea-Seacă, aproape de Topolița. Și pornind eu cu demâncarea, numai
ce și aud pupăza
cântând:
-Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!
Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam
grozavă
ciudă pe dânsa: nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu
noaptea-n cap
din pricina ei. Și cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos în cărare pe muchea dealului, mă
sui încetișor în
tei care te adormea de mirosul… florii, bag mâna în scorbură, unde știam, și norocul meu!… găbuiesc
pupăza pe ouă
și zic plin de mulțumire: – Taci, leliță, că te-am căptușit eu! îi mai pupa tu și pe dracul de-acum! Și
când aproape să
scot pupăza afară, nu știu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai
văzusem pupăză
până atunci, și-i dau iar drumul în scorbură. Și cum stam eu acum și mă chiteam în capul meu că șarpe
cu pene nu
poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată și șerpi, unde nu mă
îmbărbătez în
sine-mi și iar bag mâna să scot pupăza… pe ce-a fi…; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise de frica

mea prin
cotloanele scorburii, undeva, căci n-am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în pământ. – Măi!
anapodă lucru ș-
aista! zic eu înciudat, scoțând căciula din cap și tuflind-o în gura scorburii. Apoi mă dau jos, caut o
lespede
potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei, îmi iau căciula și în locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieși ea
pupăza de undeva
până m-oi întoarce eu din țarină. După aceea mă dau iar jos și pornesc repede cu demâncarea la
lingurari… Și oricât
oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhăind cine știe pe unde și cât am
bojbă it și
mocoșit prin tei, să prind pupăza, și lingurarilor, nici mai rămâne cuvânt, li se lungise urechile de
foame așteptând.
Ș-apoi, vorba ceea: – Țiganului, când i-e foame, cântă; boierul se primblă cu mâinile dinapoi, iar
țăranul nostru își
arde luleaua și mocnește într-însul. Așa și lingurarii noștri: cântau acum îndrăcit pe ogor, șezând în
coada sapei,
cu ochii păinjeniți de-atâta uitat, să vadă nu le vine mâncarea dincotrova? Când, pe la prânzul cel
mare, numai
iacată-mă-s și eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind așa de
cu chef…
Atunci au și tăbărât balaurii pe mine, și cât pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tânără între
dânșii, să-mi
ție de parte.
– Hauileo, mo! ogoiți-vă! ce tolocăniți băiatul? Cu tatul său aveți ce-aveți, iar nu cu dânsul!
Atunci lingurarii, nemaipunându-și mintea cu mine, s-au așternut pe mâncare, tăcând molcum. Și
scăpând eu cu
obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă sui într-însul, pun
urechea la gura
scorburii și aud ceva zbătându-se înăuntru. Atunci iau lespedea cu îngrijire, bag mâna și scot pupăza,
vlăguită de

atâta zbucium; iar ouăle, când am vrut să le iau, erau toate numai o chisăliță. După asta vin acasă, leg
pupăza de
picior c-o ață ș-o îndosesc de mama vro două zile în pod prin cele putini hârbuite; și una-două, la
pupăză, de nu
știau cei din casă ce tot caut prin pod așa des. Însă a doua zi după asta, iaca și mătușa Măriuca lui
moș Andrei vine
la noi, c-o falcă-n cer și cu una în pământ, și se ia la ciondănit cu mama din pricina mea:
– Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătușa cu jale, ne
trezește dis –
dimineață la lucru de atâția ani?
Grozav era de tulburată, și numai nu-i venea să lăcrimeze când spunea aceste. Și acum văd eu că avea
mare
dreptate mătușa, căci pupăza era ceasornicul satului. Însă mama, sărmana, nu știa de asta nici cu
spatele.
– Ce spui, cumnată?! Da’ că l-aș ucide în bătaie, când aș afla că el a prins pupăza, s-o chinuiască.
De-amu bine
că mi-ai spus, las’ pe mine, că ți-l iau eu la depănat!
– Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smarandă, zise mătușa, căci de zbânțuitul ista al
dumnitale nimica
nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc!
Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sar
cu dânsa
pe sub streașina casei și mă duc de-a dreptul în târgul vitelor, s-o vând, căci era tocmai lunea, într-o
zi de târg. Și
cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta țanțoș printre oameni, de colo până colo, cu pupăza-n mână,
că doar și eu
eram oleacă de fecior de negustor. Un moșneag nebun, c-o vițică de funie, n-are ce lucra?
– De vânzare-ți e găinușa ceea… măi băiate? – De vânzare, moșule!
– Și cât cei pe dânsa?

– Cât crezi dumneata că face!
– Ia ad-o-ncoace la moșul, s-o drămăluiască!
Și cum i-o dau în mână, javra dracului se face a o căuta de ou și-i dezleagă atunci frumușel ața de la
picior, apoi
mi-o aruncă-n sus, zicând: – Iaca poznă, c-am scăpat-o! Pupăza, zbrr! pe-o dugheană și, după ce se
mai odihnește
puțin, își ia apoi drumul în zbor spre Humulești și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz,
uitându-mă după
dânsa!… Eu atunci, haț! de sumanul moșneagului, să-mi plătească pasărea…
– Ce gândești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai
dat drumul?
Că nu scapi nici cu junca asta de mine! Înțeles-ai? Nu-ți pară lucru de șagă! Și mă băgam în ochii
moșneagului, și
făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la comèdie împrejurul nostru; dă, iarmaroc nu era?!
– Dar știi că ești amarnic la viață, măi băiete?! zise moșneagul de la o vreme, râzând. În ce te bizui de
te
îndârjești așa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei vițica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te
mănâncă
spinarea, cum văd eu, măi țică, și ia acuș te scarpin, dacă vrei, ba ș-un topor îți fac, dacă mă crezi,
de-i zice – aman,
puiule când îi scăpa de mâna mea!
– Dă pace băiatului, moșule, zise un humuleștean de-ai noștri, că-i feciorul lui Ștefan a Petrei,
gospodar de la noi
din sat, și ți-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta.
– He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun; d-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan
a Petrei?
zise moșneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat
sumani, cum
îi e negustoria, și trebuie să fie pe-aici undeva, ori în vro dugheană, la băut adălmașul. Apoi bine că
știu a cui ești,

măi țică! ian stai oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăzi de vânzare, să
spurci iarmarocul?
Toate ca toatele, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi încet-încet m-am furișat
printre
oameni, și unde-am croit-o la fugă spre Humulești, uitându-mă înapoi să văd, nu mă ajunge
moșneagul? Căci îmi
era acum a scăpare de dânsul, drept să vă spun. Vorba ceea: – Lasă-l, măi! L-aș lăsa eu, dar vezi că
nu mă lasă el
acum! Tocmai așa pățisem și eu; ba eram încă bucuros că am scăpat numai cu-atâta. Bine-ar fi s-o pot
scoate la
capăt, măcar așa, cu mama și cu mătușa Măriuca, gândeam eu, bătându-mi-se inima, ca-ntr-un iepure,
de frică și de
osteneală.
Și când ajung acasă, aflu că tata și mama erau duși în târg; și frații îmi spun, cu spaimă, că-i poznă
mare cu
mătușa lui moș Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupezei din tei; zice că i-am fi
luat-o noi, și pe
mama a pus-o în mare supărare cu asta. Știi că și mătușa Măriuca e una din cele care scoate
mahmurul din om; nu -i
o femeie de înțeles, ca mătușa Anghilița lui moș Chiriac, s-a mântuit vorba. Și cum îmi spuneau ei
îngrijiți, numai
ce și auzim cântând în tei:
-Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Soră-mea Catrina zise atunci cu mirare:
– I-auzi, bădiță! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfânta dreptate!
– Mai așa, surioară!… Dar în gândul meu: – Când ați ști voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, și
eu din
pricina ei, i-ați plânge de milă!
Zahei însă ne lăsase vorbind și se ca’ mai dusese în târg, după mama, să-i spună bucurie despre
pupăză…
Și a doua zi, marți, taman în ziua de lăsatul secului de postul Sân-Petrului, făcând mama un cuptor

zdravăn de
alivenci și plăcinte cu poalele-n brâu, și pârpâlind niște pui tineri la frigare, și apoi tăvălindu-i prin
unt, pe la
prânzul cel mic, cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi și-i zice cu dragă inimă:
– Doamne, cumnățică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luându-se după gurile cele
rele! Ia
poftim, soro, mai bine să mâncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim câte-un pahar de vin în
sănătatea
gospodarilor noștri și: – Cele rele să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piare, și
neghina din ogoare!
Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii!
– Așa, cumnată dragă, zise mătușa Măriuca, strângând cu nedumerire din umeri, când se punea la
masă. Văzut -ai
dumneata? Să mai pui altă dată temei pe vorbele oamenilor!
Apoi începem cu toții a mânca. Și alții ca alții, dar eu știu că mi-am pus bine gura la cale, să-mi fie
pe toată
ziua. Și îndată ce m-am sculat de la masă, luându-mi rămas bun de la călcâie, fuga la scăldat; și când
sar odată
voinicește de pe-un mal nalt în ștoalnă, din greșeală, drept cu fața-n jos, numai scântei s-au făcut pe
dinaintea
ochilor de durere; și am crezut că mi-a plesnit pântecele, nu altăceva. Și după ce-am ieșit cu mare
greu din apă și
m-am pus pe mal, ținându-mă cu mâinile de inimă, băieții s-au strâns ciotcă împrejurul meu și m-au
înmormântat
cu nisip, și m-au prohodit cum știau ei, și de-abia mi-am venit în simțire peste vrun ceas; ș-apoi am
început a mă
scălda în tihnă, până pe la asfințitul soarelui, potrivind-o să vin acasă odată cu vacile și spunând
mamei că,
scăpându-le văcarul din ocol pe ale noastre la amiază, eu singur le-am dus la păscut, și de-aceea m-
am întârziet

până acum. Și mama, creștină bună, crezându-le toate lăptoase, după răbuș, cum i le spusesem eu cu
măguleli, m-a
lăudat de vrednicia ce făcusem și mi-a dat și demâncare. Iară eu, mâncând lupește, mă făceam smerit
și numai
râdeam în mine, mirându-mă tot atunci de ghibăcia minciunilor ce potrivisem, de-mi venea mai-mai
să le cred și eu
singur pe jumătate.
Iaca, așa se poate înșela omul de multe ori, când nici n-a gândit, dacă nu știe a judeca bine. Însă iar
mă întorc și
zic: – Tot pățitu-i priceput!
Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulțime de trebi pe capul
mamei: niște
sumani să-i scoată din stative; alții să-i nividească și să înceapă a-i țese din nou; un teanc de sumane
croite, nalt
până-n grindă, aștepta cusutul; pieptănușii în laiță n-avea cine-i ținea de coadă; roata ședea în
mijlocul casei, și
canură toarsă nu era pentru bătătură! Ș-apoi, vorba ceea: – Nu ședea, că-ți șede norocul; țevi de făcut
la sucală;
copil de țâță în albie, pe lângă alții vro cinci-șase, care așteptau să le faci demâncare. Treabă era
acolo, nu
încurcală; și încă se cerea degrabă, căci venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce
este. Și mă scoală
mama atunci mai dimineață decât alte dăți și-mi zice cu toată inima:
– Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos; și eu
asemene nu-mi văd
capul de trebi; tu mai lasă drumurile și stai lângă mămuca, de-i fă țevi și leagănă copilul; c-apoi și eu
ți-oi lua de la
Fălticeni o pălăriuță cu tăsma ș-o curălușă de cele cu chimeri, știi colè, ca pentru tine!
– Bine, mamă! dar, în gândul meu, numai eu știam.
Toate ca toatele, dar la cusut și sărăduit sumane și mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari

din tors; și
din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea
adeseori în ciuda
mea și-mi bătea din pumni, poreclindu-mă – Ion Torcălău, cum îi zicea unui țigan din Vânători. Însă
pentru asta tot
îmi era dragă, și torceam împreună cu dânsa, la umbra nucului lor, câte-o movilă de drugi de canură,
de mă săruta
mama, când i le arătam seara acasă.
Așa ne duceam băieții și fetele unii la alții cu lucrul, ca să ne luăm de urât, ceea ce la țară se cheamă
șezătoar e și
se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al său; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute
cu Măriuca, și
cum sfârâia fusul roții, așa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Măriucăi! Martor îmi este
Dumnezeu! Și-mi aduc
aminte că odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpușoi, i-am scos Măriucăi un șoarec din sân,
care era s-o bage
în boale pe biata copilă, de n-aș fi fost eu acolo.
D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice și mai ales prin luncile și
dumbrăvile ce le
pline de mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic și
sulcină de pus
printre straie, cine umbla? Povestea cântecului:
Fă-mă, Doamne, val de tei
Și m-aruncă-ntre femei!
Și, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea.
Dar când auzeam de legănat copilul, nu știu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu
mai mare
între frați. Însă ce era să faci când te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era un
senin pe cer și așa

de frumos și de cald afară, că-ți venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am
șparlit-o la
baltă, cu gând rău asupra mamei, cât îmi era de mamă și de necăjită. Adevăr spun, căci Dumnezeu e
deasupra! De
la o vreme, mama, crezând că-s prin livadă undeva, iese afară și începe a striga, de da duhul dintr-
însa: – Ioane!
Ioane! Ioane! Ioane! și Ion, pace! Văzând ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă toate în pământ și se
ia după mine
la baltă, unde știa că mă duc; și, când colo, mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip, cât mi ți-i
gliganul; apoi, în
picioare, țiind la urechi câte-o lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, și aci săream
într-un picior,
aci în celălalt, aci plecam capul în dreapta și în stânga, spunând cuvintele:
Auraș, păcuraș,
Scoate apa din urechi,
Că ți-oi da parale vechi;
Și ți-oi spăla cofele
Și ți-o bate dobele!
După aceea zvârleam pietrele, pe rând, în știoalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu și una
pentru dracul,
făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe dracul în fundul știoalnei,
cu bulbuci la
gură; ș-apoi, huștiuliuc! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de un picior, căci așa ne
era obiceiul să
facem la scăldat, de pe când Adam-Babadam. După asta, mă mai cufundam de trei ori în rând, pentru
Tatăl, pentru
Fiul și Duhul Sfânt, și înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetișor pe-o coastă, la marginea
bălții, cât mi ți-i
moronul, și mă uitam pe furiș cum se joacă apa cu piciorușele cele mândre ale unor fete ce ghileau
pânza din susul

meu. Mai frumos lucru nici că se mai poate, cred!
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un
dâmb din
prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. În totului tot, a fi trecut la
mijloc vro
jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă, ș-ar fi
trebuit să înceapă a
mi se pune soarele drept inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu, în starea în care
mă aflam,
fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În sfârșit, mama, cât era ea de tare de cap,
de la o vreme
pierde răbdarea și vine tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele mele, când mă uitam la fete, cum vă
spun, îmi ia
toate hainele frumușel de pe mal și mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh:
– Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ș-apoi atunci vom avea altă vorbă! Și se tot
duce.
Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzură asta, numa-și dau ghiont una alteia și
chicoteau pe
socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de rușine, și cât pe ce să mă înec, de ciudă
ce-mi era. Și
din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum să le strâng de gât, nu altăceva. Dar vorba
ceea: – Poți
opri vântul, apa și gurile oamenilor? De-aceea le-am lăsat și eu pe fete să râdă, până li s-a duce gura
la ureche, și
pândind vreme pe când șed ele plecate și dau pânza în apă la ghilit, fac țuști! din baltă ș-o iau la
sănătoasa; și așa
fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Și
fuga, și fuga, fără
să mă uit în urmă, până ce dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg pe drum,
de rușine să nu
întâlnesc vrun om, ci sar în grădina lui Costache și merg tupiluș prin păpușoi; apoi într-o hudiță, din

hudiță în
grădină la Trăsnea, și iar prin păpușoi; și când aproape să ies din grădină, mă simțesc câinii lui
Trăsnea, și la mine,
să mă rupă! Ce-i de făcut? Auzisem eu din oameni că, dacă vrei să nu te muște câinii și să te lase în
pace, cum îi
vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pământ și să-i lași să te latre cât le place, fără să te urnești din
loc; căci ei bat
cât bat și, de la o vreme, te părăsesc și se duc. Și adevărat este, căci așa am scăpat și eu de câinii lui
Trăsnea, atunci
când am dat peste păcat cu ei și ei cu mine. Noroc din cer până-n pământ că nu m-a prins melianul și
haramninul de
Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de cănd mă zăpsise în grădina lui la furat mere domnești și
pere sântiliești,
căci m-ar fi snopit în bătaie. Ș-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit! În
sfârșit, după ce
m-au lăsat câinii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, am sărit în răspintenele unui drum; de acolo, în
grădină la noi,
și atunci mi s-a părut că mă aflu în sânul lui Dumnezeu. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi,
până în dreptul
ogrăzii, și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vânt după trebi, când în casă, când afară;
și-mi era mai
mare mila de dânsa, dar și de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: – Milă-
mi e de tine, dar
de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este. Și nemaiputând suferi foamea, încep a mărnăi ugilit
printre gard: –
Mămucăi, iacată-mă-s! Ș-odată și sar în ogradă, mă înfățișez dinaintea mamei, așa chipos cum eram,
îi apuc mâna
cu sila, o sărut și zic, scâncind: – Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce știi cu mine; numai
dă-mi ceva de
mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: – Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul. Ea,
atunci, cum e mama

cu bunătate, se uită galeș la mine și zice oftând: – Bine-ți șede, coșcogeme coblizan, să umbli lelea pe
drumuri în
halul acesta și să mă lași tocmai la vremea asta fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să știi că mi
te-ai lehămetit
de la inimă; doar să te porți de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu știu, zău!
Și, scurtă vorbă, văzând că m-am pus rău cu mama, îi juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face. Apoi
umblu tot
cu binișorul pe lângă dânsa și nu ies din cuvântul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba, căci: – Vorba
dulce mult
aduce; la trebi-s hărnicuț cât se poate: derdicam și măturam prin casă ca o fată mare, de n-avea mama
grijă când se
ducea undeva. Și-ntr-o zi o văz că mă sărută și-mi zice cu blândețe:
– Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, și să-ți dea de toate darurile sale cele bogate dacă
te-i purta
cum văd că te porți de-o bucată de vreme încoace!
Atunci eu, pe loc am început a plânge, și bucuria mea n-a fost proastă. Și mai multă mustrare am
simțit în
cugetul meu decât oricând. Și de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile și de m-ar fi izgonit de la casă
ca pe un
străin, tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci când m-a luat cu binișorul! Și să nu credeți
că nu mi-am
ținut cuvântul de joi până mai de-apoi, pentru că așa am fost eu, răbdător și statornic la vorbă în felul
meu. Și nu că
mă laud, căci lauda-i față: prin somn nu ceream demâncare, dacă mă sculam, nu mai așteptam să-mi
dea alții; și
când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ș-apoi mai aveam și alte bunuri: când mă
lua cineva cu
răul, puțină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binișorul, nici atâta; iar când mă lăsa din capul meu,
făceam câte-
o drăguță de trebușoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o
desface cu tot

meșteșugul ei. Povestea ceea: – Un nebun arunc-o piatră în baltă, și zece cuminți n-o pot scoate.
În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o
bucată de
humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la
treizeci și nici bogat
până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când
sunt, niciodată n-
am fost!
București, 1881, aprilie
III
– Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi și tu ceva și de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar așa, un
boț cu ochi
ce te găsești, o bucată de humă însuflețită în sat de la noi, și nu te lasă inima să taci; asurzești lumea
cu țărăniile
tale!
– Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci și eu sunt om din doi oameni; și satul Humulești, în care m-am
trezit, nu-i
un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate; și locurile care înconjură satul
nostru încă-s
vrednice de amintire. Din sus de Humulești vin Vânătorii Neamțului, cu sămânță de oameni de aceia
care s-au
hărțuit odinioară cu Sobieski, craiul polonilor. Și mai în sus, mănăstirile Secul și Neamțul, altădată
fala bisericii
române și a doua vistierie a Moldovei. Din jos vin satele Boiștea și Ghindăoanii, care înjugă numai
boi ungurești la
carele lor, unde plugurile rămân singurele pe brazdă în țarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar,
holdele fără
jitar, și nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu știu ce-i judecata. Aproape de Boiște
vine satul
Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice: – Să fie de sufletul tatei!

Înspre apus miază-zi vin mănăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Văraticul, unde și-a petrecut viața
Brâncoveanca cea bogată și milostivă, și satele Filioara, hățașul căprioarelor cu sprâncene scăpate
din mănăstire;
Bălțăteștii, cei plini de salamură, și Ceahlăieștii, Topolița și Ocea, care alungă cioara cu perja-n
gură tocmai
dincolo, peste hotar; iar spre crivăț, peste Ozana, vine Târgul-Neamțului, cu mahalalele Pometea de
sub dealul
Cociorva, unde la toată casa este livadă mare; Țuțuienii, veniți din Ardeal, care mănâncă slănină
râncedă, se țin de
coada oilor, lucrează lâna și sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloi; și Condrenii, cu morile de pe
Nemțișor și
piuăle de făcut sumani. Iar deasupra Condrenilor, pe vârful unui deal nalt și plin de tihărăi, se af lă
vestita Cetatea
Neamțului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie și
străjuită de ceucele
și vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa.
Dar asta nu mă privește pe mine, băiat din Humulești. Eu am altă treabă de făcut; vreau să-mi dau
seamă despre
satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot.
Câți domnitori și mitropoliți s-au rânduit la scaunul Moldovei, de când e țara asta, au trebuit să
treacă măcar o
dată prin Humulești spre mănăstiri. Apoi, unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru, și
tot lume mai
mult bogată și aleasă. Mă rog, la Mănăstirea Neamțului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni,
hram de Ispas
și iarmaroc în târg, tot atunci; apoi, tot pe aici, treacăt spre iarmaroace: la Piatra de Duminica Mare,
și la Folticeni
de Sânt-Ilie; la Secu, hram de Tăierea capului sf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal, hram de
Schimbarea la față; la
Agapia-n vale, hram de Sf. Voievozi; și la Văratic, hram de Sânta Maria mare; lume și iar lume!

Și câte târnosiri și sfințiri de biserici din nou, și câte soboare și revizii de fețe bisericești și
politicești, și câți
străini din toată lumea, și câte inimi purtate de dor, și câte suflete zdrobite și rătăcite n-au trecut prin
satul nostru
spre mănăstiri! Lume, lume și iar lume!
Și câte oștiri străine și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au
trecut în
vremea copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humulești, spre mănăstirile de maice, după Nătălița
cea frumoasă! Și
au făcut nemții mare tărăboi prin mănăstiri, și au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-
au găsit-o, căci
și beciul privighe-torului Parvu din Târgul-Neamțului putea să tăinuiască la nevoie o domniță. Și
noroc de
vărăticence, care au știut a-i domoli luându-i cu binișorul, și a-i face să-și bage săbiile în teacă,
spunându-le că cei
ce scot sabia de sabie vor pieri!
Dar ce-mi bat eu capul cu craii și cu împărații, și nu-mi caut de copilăria petrecută în Humulești și de
nevoile
mele? Așa era cu cale să fac de la început, dar am ținut să arăt că humuleștenii nu-s trăiți ca în
bârlogul ursului, ci
au fericirea de a vedea lume de toată mâna.
La 1852, în ziua când s-a sfințit paraclisul spitalului din Târgul-Neamțului și s-a deschis școala
domnească de
acolo, eu, împreună cu alți băieți, isonari ai bisericii, stam aproape de Ghica-vodă, care era față la
acea serbare,
înconjurat de o mulțime de lume, și nu ne mai săturam privindu-l. Și el, frumos la chip și blând cum
era, văzându-
ne pe mai toți de-a rândul, îmbrăcați cu cămeșuice cusute cu bibiluri și albe cum e helgea, cu bondițe
mândre, cu
ițari de țigaie și încălțați cu opincuțe, spălați curat și pieptănați, cu rușinea zugrăvită pe față și cu
frica lui

Dumnezeu în inimă, aruncă o privire părintească spre noi și zise:
– Iată, copii, școala și sfânta biserică, izvoarele mângâierii și ale fericirii sufletești; folosiți-vă de ele
și vă
luminați, și pe Domnul lăudați!
Aceste vorbe, rostite de gură domnească, au brăzdat adânc inima norodului adunat acolo, și fără
întârziere
școala s-a umplut de băieți doriți de învățătură, între care eram și eu, cel mai bun de hârjoană și
slăvit de leneș;
leneș fără pereche mă făcusem, căci mama, după câtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum
nici la o
cofă de apă, numai să învăț carte și să mă fac popă, ca părintele Isaia Duhu, profesorul nostru.
Bun mai era și părintele Duhu, când se afla în toane bune, Dumnezeu să-l ierte! Pus-a el băieții în
rânduială cum
nu mai văzusem până atunci; cumpăra-ne el vara, din banii săi, cofe de zmeură și fel de fel de
puricale de ne da să
mâncăm, și mai în toată sâmbăta ne încărca în o droagă de-a Mănăstirii Neamțului și ne ducea la
stăreție, să dăm
examen dinaintea starețului Nionil, un bătrân olog, care ne sfătuia cu duhul blândeții să ne ținem de
ceaslov și
psaltire; căci toate celelalte învățături, zicea el, sunt numai niște ereticii, care mai mult amărăsc
inima și tulbură
sufletul omului. Dar fost-a scris părintelui Duhu să nu asculte în totul sfaturile cuviosului stareț, ci să
ne învețe și
câte oleacă de aritmetică, de gramatică, de geografie și din toate câte ceva, după priceperea noastră.
Odată, venind părintele Duhu supărat foc de la mănăstire, ne dete la regula de trei tema următoare:
– Dacă o para luată pe nedreptul îți mănâncă o sută drepte, apoi șase mii de lei (leafa mea pe un an),
care mi-a
oprit-o starețul Nionil, pe nedreptul, câte parale drepte vor mânca de la Mănăstirea Neamțului?
– Douăzeci și patru de milioane de parale, cinstite părinte, sau șase sute de mii de lei, răspunse unul
din noi, cu

crida la tabelă.
– Ia să-mi facă Nică Oșlobanu încredințarea, zise pă-rintele Duhu.
Nică Oșlobanu, ca de obicei, se scoală în picioare, cât mi ți-i melianul, și se roagă de iertare,
spunând că-l doare
capul. Și atunci, nu știu cum îi cade un urs mare din sân și… de-a dura prin clasă; nu din cei pe care-i
joacă ursarii,
ci de mămăligă, umplut cu brânză, rotund, prăjit pe jăratic și de pus drept inimă, când ți -e foame.
Băieții dau să-l
prindă, Oșlobanu se aruncă în mijlocul lor să și-l ia, și se face o chirfosală ș-un râs în școală din
pricina ursului
celuia, de-i poznă! Atunci, parcă-l văd cum s-a plesnit părintele Duhu cu palma peste frunte, zicând
c-un oftat
adânc:
– Pesemne păcatele mele cele mari și grele m-au aruncat și aici, să învăț niște țopârlani sălbatici!
Mai fericit erai
de-o mie de ori să paști porcii la Cogeasca-Veche, Isaie, decât să mai fi ajuns și zilele aceste! Iar tu,
moglanule de
Oșlobene, care te robești pântecelui și nu-ți dai câtuși de puțină osteneală minții, te-i face popă ca
tată-tău când s-or
pusnici toți bivolii din Mănăstirea Neamțului!
Oșlobanu, prost-prost, dar să nu-l atingă cineva cu cât e negru sub unghie, că-și azvârle țărnă după
cap, ca
buhaiul. Cum se duce seara acasă, și spune tătâne-său ce a zis părintele Isaia. Ș-apoi, las’ pe popa
Niculai
Oșlobanu, căci el nu prea știe multe; slujește câte trei liturghii pe zi și pomenește la hurtă: pe monahi
și ieromonahi,
pe stareți, pe mitropoliți și pe soțiile și copiii lor, de le merge colbul!
Într-o dimineață, n-are ce lucra părintele Duhu?! Ia pe Teofan, alt călugăr de la spital, și se duc
împreună la
biserica Sfântului Lazăr de sub dealul Cetății. Și cum intră în biserică, încep a căuta pricină

părintelui Oșlobanu,
care slujea, că nu se ține de tipic.
– Tipic, boaite fățarnice? Ia să vă dau eu tipic! zise părintele Oșlobanu, lăsând sfintele încolo. Ne-ați
luat cu
șmecherie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, și ne-ați dat, în locul acestui sfânt vestit,
pe Lazăr, un
jidan tremțuros, care tot moare și iar învie, și învie și iar moare, de nu mai știe nime de numele lui.
Acesta-i hram?
Și după ce ne-ați calicit, luându-ne moșia și închizându-ne biserica cu zid, închideți acum în ciudă și
poarta
spitalului; ba până și clopotele ni le-au oprit de tras câinerii de doftori, tot din pricina voastră, de ni
s-au împrăștiat
poporenii; nici chioară de babă nu mai dă pe la biserică! Și încă una: de șaizeci și mai bine de ani,
de când slujesc
preoția, voi aveți să mă învățați tipicul, pui de năpârcă ce sunteți! Ia stați oleacă să vă scot eu
gărgăunii din cap!…
Și zvârr! cu pravila cea mare după călugări. Apoi, umflând un sfeșnic zdravăn de alamă, după dânșii,
să -i
afurisească!… Și, na! părintele Duhu și Teofan și-au prăpădit papucii, fugind mai mult pe brânci decât
în picioare;
chiar după tipic!
A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să dea pe la școală; dar nici părintele Duhu pe la biserica
Sfântului Lazăr,
că l-ar fi pironit părintele Oșlobanu pe cruce și l-ar fi pus în podul bisericii, spre păstrare, cu parte
din icoanele
rămase aici de la Cetatea Neamțului.
Și mi se pare că avea mare dreptate bietul bătrân, căci în locul bisericii Sfântului Lazăr fusese altă
biserică, de
lemn, al cărei hram era Sfântul Dimitrie, făcută și înzestrată cumoșie de Vasile Lupu-voievod, ca și
cea de la noi

din Humulești. Însă Mănăstirea Neamțului, bună mehenghe, când a făcut spitalul din Târgul-
Neamțului, face și
biserica Sfântului Dumitru de piatră, îi schimbă hramul, numind-o Sfântul Lazăr, o închide cu zid în
cuprinsul
spitalului, și hramul Sfântului Dumitru l-a pus la paraclisul de la spital, iar moșia preoților a păpat-o,
ca și pe moșia
Humuleștii. Și de aici supărarea părintelui Oșlobanu ajunsese la culme; să nu vadă sămânță de
călugăr pe la biserica
lui, că-i potopește! Ca prin urechile acului de n-a făcut mucenic pe părintele Duhu, în locul sfântului
Dumitru,
izvorâtorul de mir.
Peste câteva zile după asta, auzim că Nică Oșlobanu s-a dus să învețe la școala catihetică din
Folticeni, vorbă să
fie! Văru-meu Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea și alți cunoscuți ai mei se duseseră tot acolo, mai de
demult;
bineînțeles, pe socoteala pungii părinților lor. Și eu, rămânând fără tovarăși de ispravă, și mai dându
-mi și părintele
Isaia un pui de bătaie, așa din senin, cihăiam pe mama să se pună pe lângă tata, ca doar m-a da și pe
mine la catihet,
măcar că eram un ghibirdic și jumătate.
Galbeni, stupi, oi, cai, boi și alte bagateluri de alde aceste, prefăcute în parale, trebuia să ducă
dascălii poclon
catihetului de la fabrica de popi din Folticeni; ș-apoi lasă-te în conta sfinției-sale, că te scoate
poponeț, ca din
cutie… Pentru mine însă numai două mierțe de orz și două de ovăs a dat tata cui se cuvine, de am fost
primit în
Folticeni, căci școala era numai de mântuială; boii să iasă!
Ajungând acolo toamna târziu, m-am așezat în gazdă la Pavel ciubotarul din ulița Rădășenii, unde
erau și ceilalți
tovarăși ai mei. Catihetul, care făcea ziua noapte și noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la școală.
Noi, dacă

vedeam așa, ne duceam și mai rar; dar nebunii știu că făceam de-ajuns!
Pavel era holtei, și casa lui destul de încăpătoare: laițe și paturi de jur împrejur; lângă sobă, altul, și
toate erau
prinse. Iară gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptor, între șanuri, calupuri, astrăgaciu,
bedreag, dichiciu
și alte custuri tăioase, mușcheà, piedecă, hască și clin, ace, sule, clește, pilă, ciocan, ghinț, piele, ață,
hârbul cu
călacan, clei și tot ce trebuie unui ciubotar.
Cu noi ședea și Bodrângă, un moșneag fără căpătăi, însă de tot hazul. Pentru puțină mâncare și câte-
oleacă de
pașcă de cea de trei ocă la para, slujea toată casa: tăia lemne, ațâța focul, aducea apă, mătura, ne
spunea la povești
nopți întregi, șezând cu nasul în tăciuni, și ne cânta din fluier: Doina, care te umple de fiori,
Corăbiasca, Măriuța,
Horodinca, Alivencile, Țiitura, Ca la ușa cortului, hore și alte cântece sculățele ca aceste, de jucam
până ce asudau
podelele și ne săreau talpele de la ciubote cu călcâie cu tot, că doar acum o dădusem și eu pe
ciubote. Și din pricina
lui Pepelea de moș Bodrângă, Pavel mai nu le putea dovedi din cârpit; ba și el, uneori, sărindu-și din
minți, își
rupea ciubotele ferfeniță, jucând împreună cu noi.
Odată venise lui Oșlobanu rândul să cumpere lemne, și așa, cu toată cărpănoșia lui, iese câine-
câinește în medean,
aproape de gazda noastră, și găsește un țăran de la Sasca, pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car
încărcat cu lodbe de
fag. – Cât ceri pe car, bade? zise Oșlobanu, căruia nu-i era a
cumpăra lemne cum nu mi-e mie acum a mă face popă. – Trei husăși, dascăle.
– Ce spui, bădișorule, pentru un braț de lemne? Da’ că le duc în spate pe toate odată pân-acasă.
– Dacă le-i duce, dascăle, ți le dau degeaba. – Zău, nu șuguiești, bade?

– Nici o șagă, dascăle; să vedem cum le-i duce, și halal să-ți fie!
Oșlobanu ia atunci lemnele din carul omului câte unul-unul și le reazemă în picioare lângă brațu-i,
după aceea
descinge brâul de pe lângă sine și le împrejură, legându-le frumușel, să nu se hrentuiască; apoi,
săltându-le și
aburcându-le cam anevoie, le umflă-n spate și la gazdă cu dânsele. Un băietan nebunatic de-alăturea,
văzând asta,
zise cu glas mare:
– Dascăle-Trascăle, be-he-he; dracul să te iè!
Iar țăranul, făcându-și cruce, a rămas cu gura căscată, fără să bleștească un cuvânt.
Acum nu vă mai spun cât era de încărcat carul cu lemne, care, la așa loc, ținea pe vremea aceea șapte
lei și
jumătate, și cât era de mare și de tare Nică Oșlobanu, și alți vro șaizeci ca dânsul, între care mulți,
lăsându-și
nevestele câte cu doi-trei copii acasă, în creierii munților, venise la Folticeni să se pricopsească de
învățătură…
Ș-apoi carte se învăța acolo, nu glumă! Unii cântau la psaltichie, colea, cu ifos:
Ison, oligon, petasti,
Două chendime, homili,
până ce răgușeau ca măgarii; alții, dintr-o răsuflare, spuneau cu ochii închiși cele șapte taine din
catihisul cel mare.
Gâtlan se certa și prin somn cu uriașul Goliat. Musteciosul Davidică de la Fărcașa, până tipărea o
mămăligă,
mântuia de spus pe de rost, repede și fără greș, toată istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban,
împărțită în
perioade, și pronumele conjunctive de dativ și acuzativ din gramatica lui Măcărescu: – Mi-ți-i, ni-vi-
li, me-te-îl-o,
ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ți-i, ni-vi-li.
Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu! Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca amețeală; alții o duceau

numai într-un
muget, citind până le pierea vederea; la unii le umblau buzele parcă erau cuprinși de pedepsie; cei
mai mulți umblau
bezmetici și stăteau pe gânduri, văzând cum își pierd vremea, și numai oftau din greu, știind câte
nevoi îi așteaptă
acasă. Și turbare de cap și frântură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu mi s-a mai dat a vedea;
cumplit
meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!
De-a mai mare dragul să fi privit pe Davidică, flăcău de munte, cu barba în furculiță și favorite
frumoase, cu
pletele crețe și negre ca pana corbului, cu fruntea lată și senină, cu sprâncenele tufoase, cu ochii
mari, negri ca
murele și scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subțire la
mijloc, mlădios
ca un mesteacăn, ușor ca o căprioară și rușinos ca o fată mare, Dumnezeu să-l ierte! că n-avu parte să
se preoțească.
A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele să le
piară, că au
mâncat juvaier de flăcău!
Mai bună minte avea Mirăuță din Grumăzești, care umbla trela-lela, în puterea iernii, pe la tărăbile
jidovești,
întrebând ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie de la corabia lui Noe, ba fragi și căpșune
pentru cineva
care pornise într-adaos, ba cânta în pilda jidovilor:
Nu-mi e ciudă de gândac,
C-a mâncat frunza de fag;
Dar mi-e ciudă pe omidă,
C-a mâncat frunza de crudă:
N-a lăsat să odrăslească,

Voinicii să se umbrească.
Și alte drăcării ce-i trăsneau în cap. Nebun era el să-și piardă viața din pricina lui mi-ți-i, ni-vi-li,
me-te-îl-o, ne-
ve-i-le, ca Davidică?
Eu, ca și Mirăuță, nu mă prea osteneam până-ntr-atâta, să mor învățând; că doar nu-mi plângeau
copiii acasă,
nici dădusem catihetului cel poclon mare până pe-acolo. Pentru două mierțe de orz și două de ovăs,
nu era să las
copila popii de la Folticenii-Vechi nemângăiată. Afară de aceasta, când mă uitam în oglindă, barbă și
mustăți ca în
palmă; și doar le și pârleam eu într-o privire și le ungeam în toată seara cu seu amestecat cu muc de
lumânare și
alună arsă, dar degeaba muncă! Ș-apoi, intrat în asemenea școală, mai numai barba și punga, bat-o
pustia, te făcea
să calci a popă!
D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i pățea sufletul cu gramatica! Odată îmi zise el, plin de mâhnire:
– Ștefănescule (căci așa mă numeam la Folticeni), astăzi nu mai mergem la școală, că nu știu tabla și
vreau să
învăț pe mâine la gramatică. Mă rog ție, hai cu mine la câmp spre Folticenii-Vechi; vom învăța
împreună, sau câte
unul, eu la gramatică și tu la ce-i vrea; apoi mi-i asculta, să vedem, nu s-a prinde și de capul meu
ceva? Las’ că nici
la celelalte nu prea pot învăța cu slova asta nouă, care-a ieșit, însă afurisita de gramatică îmi scoate
peri albi, trăsni-
o-ar fi s-o trăsnească! Parcă ai ce face cu dânsa la biserică? Dar dacă se cere!… Am s-o iau și eu din
capăt, și, poate,
cu tine, care ai trecut pe la părintele Duhu, să mă pot desluși…
Fiindcă la Folticenii-Vechi era ceva mângâiere pentru mine, mă potrivesc lui Trăsnea, și ne ducem
împreună. Și
era un ger uscat prin luna lui noiembrie, și bătea un vântișor subțire în ziua aceea, de-ți frigea

obrazul! Cum
ajungem la câmp, Trăsnea se tologește pe-un hat și începe la gramatică, din capăt, întrebarea și
răspunsul întâi:
Întrebare: Ce este gramatica română?
Răspuns: Gramatica română este cartea ce ne învață a vorbi și a scrie o limbă corect.
Iar în altă ediție: Gramatica este o învățătură ce ne arată modul de a vorbi și de a scrie bine într-o
limbă.
Asta-i asta! Din ceaslov și psaltire, și acele bălmăjite rău, ca vai de ele, să treci la gramatică, și încă
ce
gramatică! Nu ca aceste de acum, puzderie de gramatici; unele – raționate, altele – dezvoltate și ticsite
de –
complimente, care, trebuie spus fără compliment, îți explică… până ce nu se mai înțelege nimica;
adică făcute
anume pentru copii, de se joacă cu dânsele, de ușoare ce sunt!… Însă ce folos? Peste Trăsnea n-a dat
asemene
noroc… să umble într-ales… El, păcătosul, uitați-vă ce fel de gramatică trebuia să învețe: – artea,
corect, într-o
limbă; silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consune, sau și cu mai multe
consune, care
însă să se pronunțe cu o scoatere de voace. Iar în altă ediție: – Prin silabă înțelegem rostitura unei
părți de cuvânt
ș.c.l.
Ei, ei! de-acum drege-ți – voacea și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți!
Iar, la a treia pagină, îndată altă năzbâtie: Întrebare: Câte părți are gramatica română?
Răspuns: Gramatica română are patru părți, care sunt: 1. Etimologia; 2. Sintaxa; 3. Ortografia și 4.
Prosodia. Întrebare: Ce ne învață fiecare din părțile aceste?
Răspuns: 1. Etimologia ne învață a cunoaște părțile vorbei, adică analisul gramatical.
2. Sintaxa ne învață a lega părțile vorbei după firea limbii noastre, adică sintesul gramatical.

3. Ortografia ne învață a scrie bine, adică după regulile gramaticei.
4. Prosodia ne învață a accentua silabele și a le rosti după firea cuvintelor și scopul ce-l avem în
vorbire.
Apoi: mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le. Și alte iznoave hăzoase ca aceste!
Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vârstă, bucher de frunte și tâmp în felul său; că
profesorul,
care și el se mira cum a ajuns profesor, zicea: – Luați de ici până ici, cum mi se pare că se mai face
pe une locuri și
astăzi, și poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea, ci
întâmplării, care a
făcut pe oameni așa cum sunt: ori cuțite de oțel, ori de tinichea…
Ș-apoi gândiți că Trăsnea citea întrebarea și răspunsul, fiecare pe rând, rar și lămurit, ca să se poată
înțelege
ceva? Nu așa, necredincioșilor, ci iată cum: – Ce este gramatica română, este… ce este, este… este
arata… nu arata,
artea… artea… ce… ce… ce ne învață, învață… învață… ce ne învață; a vorbi… bi… bi… ce ne învață…
ce este, este…
este arata, uite dracu! nu arata, artea ce ne învață… ce este, este… Și tot așa dondănind foarte repede,
bâlbâit și fără
pic de cugetare, până la – a scrie într-o limbă corect rar ajungea, sărmanul! Și după ce turba de cap
hăt bine, mă
striga să-l ascult, că știe. Luam eu cartea din mâna lui și-l întrebam: – Ce este gramatica, măi Trăsne?
Iar el,
închizând ochii, răspundea iute, iute și mornăit, cum cer calicii la pod:
– Ce este gramatica română, este… ce este, este… și celelalte, după obicei, schimonosind cuvintele și
îndrugându-le fără nici o noimă, de-ți venea să-i plângi de milă!
– Nu așa, măi Trăsne! – Dar cum?
– Nu mai zice română, și spune numai răspunsul; ce ai cu întrebarea?
Și se și opintea el, într-o privire, să răspundă bine, dar degeaba; se încurca și mai rău, începea a ofta

și-i venea
să-și spargă capul.
– Mai lasă-mă oleacă, zicea el necăjit și, când te-oi striga, să vii iar să mă asculți; și de n-oi ști nici
atunci, apoi
dracul să mă ia! Dă, gramatica să zicem că n-o înțeleg și s-o lăsăm la o parte; artea, asemene; corect,
tiji. D-apoi –
română, este… ce… ne învață a vorbi și a scrie bine într-o limbă parcă-s cuvinte românești, ce naiba!
Numai și aici
trebuie să fie ceva: – a vorbi și a scrie bine într-o limbă, îndrăcit lucru! Cum – să scrii într-o limbă?
Poate cu
limba, mai știi păcatul? Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las’ că, de scris, talpa gâștei, dar apoi și de
vorbit,
păcatele noastre, se vede că vorbim pogan și rău de tot; nu românește, ci țărănește… Doamne,
Doamne! Învățat mai
trebuie să fie și acel care face gramatici! Însă și-n gramatică stau eu și văd că masa tot masă, casa tot
casă și boul
tot bou se zice, cum le știu eu de la mama. Poate celelalte bâzdâgănii: – rostitură, artea, corect,
pronunțe, analisul,
sintesul, prosodia, ortografia, sintaxa, etimologia, concrete, abstracte, conjunctive: mi -ți-i, ni-vi-li,
me-te-îl-o, ne-
ve-i-le și altele de seama acestora să fie mai românești… și noi, prostimea, habar n-aveam de
dânsele! Noroc mare
că nu ne pune să le și cântăm, c-ar fi și mai rău de capul nostru cel hodorogit! Decât țăran, mai bine
să mori! Hai,
du-te, Ștefănescule, că m-apuc de învățat!…
Și lăsându-l, m-am dus și eu în ciudă la fata popii, am găsit-o singură-singurică și m-am jucat cu
dânsa în ticnă
până-ndeseară; căci mamă n-avea, și tată-său ca popa, umbla după căpătat… Apoi m-am întors la
câmp, cu zgărdița
de la gâtul copilei, c-o năframă cusută frumos cu flori de mătase și cu sânul plin de mere domnești; și,
când colo,

zărghitul de Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas, și habar n-avea de frig. – Sărace, sărace! nu
ești nici de
zeama ouălor; decât așa, mai bine te făcea mă-ta un mânz și te mâncau lupii, zic eu în mine.
– He! Trăsnea, mă! scoală! știi tabla? Sare el de jos, îl ascult, clei. Haidem acasă, măi Trăsne, că m-
au răzbit
foamea și frigul, și mor de urât aicea pe câmp!
– Da, că și eu… Ducă-se dracului gramatica! Mi s-a înăcrit sufletul de dânsa! Și osebit de asta, nici
nu-mi e bine. –
Un fel de lene, amestecată cu slăbăciune, măi Trăsne,
nu-i așa?
– Ba chiar ai nimerit: un fel de leșin la inimă, amestecat cu întinsori, sau cam așa ceva.
– Poate fiorile gramaticii, zic eu.
– Mai știi păcatul? Poate că ș-aceea să fie, zise Trăsnea; căci, dracul s-o ia! cum pui mâna pe dânsa,
îndată-ți
vine somn… Flecuștețe de-aceste nu se potrivesc cu rânduiala bisericii, s-a mântuit vorba… –
Osmoglasnicul este ce
este… Vorba tatei: – Condacul umple sacul, și troparul hambarul, măi băiete! Ce umblăm noi
chinuindu-ne cu
gramatica, Ștefănescule? Haidem!
Și ne întoarcem noi la gazdă pe la asfințitul soarelui, mâncăm ce mâncăm ș-apoi rugăm pe moș
Bodrângă să ne
cânte; și unde nu se adună o mulțime de dăscălime la noi, căci aici era staniștea lor; și ne întărtăm la
joc, știi colè,
ca la vârsta aceea, de nici simțirăm când a trecut noaptea. Și așa am scăpat, și eu de urât, și Trăsnea
de bolborosit
prin somn: – ce este gramatica română, este… ce este, este…, ca alte dăți.
Însă veselia nu s-a încheiat numai cu atâta; alta și mai și s-a început din capăt. N-apucase moș
Bodrângă a lua
bine fluierul de la gură, și iaca ne trezim cu popa Buligă, ce-i ziceau și Ciucălău, din ulița
Buciumenii, tămăiat și

aghezmuit gata dis-dimineață. Dumnezeu să-l iepure! Și cum ne binecuvântează, după obiceiul său, cu
amândouă
mâinile, ca vlădicii, ne și trage câte-un ibrișin pe la nas despre fata popii de la Folticenii-Vechi: ba
că-i fată
cuminte, ba că-i bună de preoteasă, ba c-ar fi potrivită cu mine, ba că are să mi-o lege tată-său de gât,
și câte
ponosuri și tâlcuri de-a lui popa Buligă cel buclucaș, pân-a început Gâtlan a-l lua cu măguleli,
zicând:
– Ia las’, las’, cinstite părinte! nu mai umbla și sfinția-ta cu scornituri de-aceste chiar în ziua de
lăsatul secului.
Mai cântă încaltea, moș Bodrângă, un răstimp, să ne veselim de-ajuns, că părintele a fi bun și ne-a
ierta…
Moș Bodrângă de cuvânt; iar începe a cânta, și la joc, băieți! Popa Buligă, deși era bătrân, dacă vede
că ni-i
treaba de-așa, unde nu-și pune poalele antereului în brâu, zicând:
– Din partea mea, tot chef și voie bună să vă dea Domnul, fiilor, cât a fi și-ți trăi!
Apoi zvârle potcapul deoparte, și la joc de-a valma cu noi, de-i pălălăiau pletele. Și tragem un ropot,
și două, și
trei, de era cât pe ce să scoatem sufletul din popă. Și așa l-am vlăguit, de-i era acum lehamete de noi.
Dar vorba
ceea: – Dacă te-ai băgat în joc, trebuie să joci! De la o vreme, văzând bietul popă că s-a pus în cârd
cu nebunii,
începe s-o întoarcă la șurub:
– Mă așteaptă niște fii de duhovnicie, dragii mei, și trebuie să mă duc mort-copt, căci acesta ni-i
plugul.
Pavel, gazda noastră, și pune atunci un talger de uscături ș-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligă,
zicând:
– Ia poftim, cinstite părinte, de-ți lua din masa noastră oleacă de gustare ș-un pahar, două de vin, ș-
apoi vă-ți
duce, dacă spuneți c-aveți așa de mare grabă.

Sfinția-sa, nemaipunându-se de pricină, încrucișază mâinile, după obicei, își drege glasul și spune cu
smerenie: –
Binecuvântează, Doamne, mâncarea și băuturica robilor tăi, amin! După aceea ridică un pahar,
zicând: – Mă închin,
băieți, la fața voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Când ne-a fi mai rău, tot așa să ne fie! Și dă
paharul de
dușcă; apoi încă vro două-trei, și peste acele alte câteva; după aceea ne binecuvântează iar cu
amândouă mâinile,
zicând: – Ei, băieți, de-acum liniștiți-vă! Ș-apoi ne lasă în pace și-și caută de drum. Însă noi, vorba
ceea:
Nici toate-ale doftorului,
Nici toate-a duhovnicului;
De ce petreci,
De ce-ai mai petrece!
Cam pe înserate, ne luăm târâș, cu moș Bodrângă cu tot, și ne băgăm într-o cinstită crâșmă, la fata
vornicului de
la Rădășeni, unde mai multă lume se aduna de dragostea crâșmăriței decât de dorul vinului; căci era
și frum oasă,
bat-o hazul s-o bată! Ș-apoi, măritată de curând după un vădăoi bătrân ș-un – lă-mă, mamă, cum e mai
bine de tras
la om în gazdă. Crâșmărița, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte și ne-a dus deoparte, într-o odaie
mare, cu
obloane la ferești și podită pe jos, unde eram numai înde noi și crâșmărița, când poftea, ca la casa ei.
Într-un colț al odăii, câteva mierțe de fasole; în altul, sămânță de cânepă; în al treilea, o movilă de
mere
domnești și pere de Rădășeni, care trăiesc până după Paști; în al patrulea, mazăre și bob, despărțite
prin o scândură
lată, iar alăture, niște bostani turcești; într-o putină, pere uscate și dulci ca smochinele; mai încolo, un
teanc de chite
de cânepă și de in; pe-o grindă, călepe de tort și lânuri boite fel de fel pentru scoarțe și lăicere; apoi

câlți, buci și
alte lucruri, zăhăite prin cele polițe și colțare, ca la casa unui gospodar fruntaș de pe vremea aceea.
Și cum ne aflam noi în această binecuvântată casă, crâșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins
lumânarea și,
cât ai bate din palme, ni s-a și înfățișat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești; și turnând
prin pahare,
săreau stropii din vin de-o șchioapă în sus, de tare ce era. Gâtlan, bun mehenghi, ia un pahar și-l
întinde gazdei,
zicând:
– Ia poftim, puiculiță, de cinstește dumneata întâi! să vedem, poate c-ai pus ceva într-însul.
Crâșmărița cea frumoasă, luând paharul, se închină la toți cu sănătate, râzându-i ochii, și, după ce
gustă puțin, se
roagă să n-o zăbovim, că mai are și alți mușterii, și bărbatu-său nu poate dovedi singur. Dar ți-ai
găsit; noi, ațiindu-i
calea, o pofteam, cu stăruință, să cinstească de la fiecare. Și ea tot ar fi stat mai mult cu noi, dacă n –
am fi alungat-o
prostește, mulțumindu-i câte c-o sărutare plină de foc!
– Așa e tineritul ista, bată-l să-l bată, zise moș Bodrângă, șezând cucuiet pe niște buci și molfăind la
pere uscate.
Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea!
– Și cum zici, moșule, răspunse crâșmărița, intrând atunci pe ușă c-o strachină de plăcinte fierbinți, c-
o găină
friptă și punându-le pe masă dinaintea noastră. Și, zău, mare pomană și-a făcut, căci eram flămânzi ca
niște lupi!
După ce mântuim de băut cana ceea, ni se aduce alta, pentru care mulțumeam crâșmăriței tot cu
sărutări, până ce
se făcea că se mânie și iar fugea dintre noi. Mai pe urmă iar venea și iar fugea, căci cam așa se vinde
vinul, pe unde
se vinde… Ori, mai știi păcatul? Poate că nici crâșmăriței nu-i era tocmai urât a sta între noi, de ne
cerca așa des. La

urma urmelor, unde nu-i dă și Trăsnea cel urâcios un pupoi, fără veste! Căci la de-aceste mai tot
prostul se pricepe.
Și atunci, crâșmărița cea frumoasă curat că s-a mâniat. Dar ce să-i facem? Vorba ceea: – În care
cămașă s-a mâniat,
într-aceea s-a dezmânia. Că altfel n-ai cum s-o ghibăcești.
De la o vreme, prinzând moș Bodrângă la curaj, să nu înceapă a cânta din fluier o Corăbiască de cele
frământate
în loc? Noi, atunci, să nu ne întărtăm la joc? Și așa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa, și dam
chiorâș prin
fasole, prin mazere și bob, și sămânța de cânepă se făcea oloi, pârâind sub tălpile noastre.
Cam pe după miezul nopții, văzând că moș Bodrângă ne-a părăsit, începem și noi a ne strecura câte
unul, unul,
spre gazdă; eu, cu sânul încărcat de pere uscate și c-un bostan mare, ce mi l-a dat crâșmărița, căci pe
cât era de
frumoasă, pe atâta era și de darnică, mititica!… Și când ajung la gazdă, ce să vezi? mai fiecare
tovarăș al meu
furluase câte ceva: unul mere domnești, altul pere de Rădășeni; moș Bodrângă pașlise o grămadă de
buc i pentru
ațâțat focul, și Trăsnea, sămânță de cânepă. Iar Oșlobanu, cu ciubotele dintr-o vacă și cu tălpile din
alta, venind mai
în urma tuturor, numai ce-l vedem că se pune cu creștetul pe pat și cu tălpile în grindă, așa încălțat și
îmbrăcat cum
era; și, ce să-ți mai vadă ochii? Să nu spun minciuni, dar peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci
din turetce, pe
care de obicei le purta suflecate, iar atunci le desuflecase, anume pentru trebușoara asta… Numai
văru -meu, Ioan
Mogorogea, fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de ață. Iar Zaharia lui Gâtlan se
mulțumise c-un
sărutat din partea frumoasei crâșmărițe. Mare mângâiere pentru un băiat străin, în ziua de lăsatul
secului!… Și ia
acum înțeleg eu că Gâtlan, căruia-i zicea în școală Zaharia Simionescu, a fost mai cu minte decât noi

toți; căci el
din cele aduse de noi s-a folosit; iară noi, din fericirea lui, pace!
Ei, ei, toate bune și frumoase la vremea lor; dar de-acum trebuie să ne mai punem și câte pe-oleacă
de carte, căci
mâine-poimâine vine vacanța de Crăciun, și noi stricăm pâinea părinților degeaba; nimic fără
cheltuială, și banii nu
se iau din drum. Unul cu altul la un loc aveam acum, la începutul postului, vro patru-cinci ulcioare de
oloi, trei-
patru saci de făină de păpușoi, câteva oci de pește sărat, perje uscate, fasole, mazăre, bob, sare și
lemne pentru
câteva săptămâni; căci stam la masă toți împreună, făcând mâncare cu rândul, fiecare dintr-al său
pentru o zi. Însă
Oșlobanu, care mânca cât șaptesprezece, ne cam pusese pe gânduri. Tată-său, popa Neculai, nu-i
vorbă, avea de
unde să-i trimită; dar – Ce-i în mână nu-i minciună.
Multe sunt de făcut și puține de vorbit, dacă ai cu cine te înțelege. Mă sfătuiesc eu într-o zi cu Gâtlan,
c-aici ar
trebui ceva de făcut, să putem scăpa de câțiva mâncăi, căci tovărășia nu ni se părea dreaptă. Și găsim
un mijloc nu
se poate mai nimerit: noaptea, când vor dormi toți, să punem poștă la tălpi cui vom socoti noi; mai
ales că vro
câțiva adormeau duși, cum începea moș Bodrângă a spune la povești. Și după ce-am pus la cale unele
ca aceste,
pândim când erau ceilalți duși de-acasă și ne apucăm de făcut poște, ca s-avem pe mai multă vreme.
Câteva pături
de hârtie, lipite una peste alta cu seu de lumânare topit pe lângă foc, puse încet la tălpi, când doarme
omul greu, și
aprinse c-un chibrit, mai sfânt lucru nici că se poate!… Și fiindcă pe Oșlobanu toți aveau ciudă mai
mare, lui i -am
făcut pocinog întâi. Și când l-a ajuns arsura la os, a sărit din somn, răcnind ca un taur, și nu-și găsea
loc prin casă,

de usturime. Dar, neaflând care-i vinovatul și nebizuindu-se în putere a se bate cu toți, se puse la
făcut metanii și ne
blestema, de-i curgea foc din gură. Noi însă, cu toate blestemele lui, mai punându-i în alte nopți
câteva poște și
făcându-i-se tălpile numai o rană, a fost nevoit să-și ia tălpășița spre Humulești, lehămetindu-se de
popie și lăsând
toate merindele sale în stăpânirea noastră.
Îndată după asta, Gâtlan scrise lui Oșlobanu:
– Iubite Oșlobene,
Mă închin cu sănătate de la golătate, despoieții din urmă. De n-aveți ce mânca acolo, poftim la noi să
postim cu
toții.
Al tău voitor de bine,
Zaharia,
Mare căpitan de poște
Peste vro câteva zile am mai tăiat gustul de popie unuia, care venise în gazdă la noi din proaspăt;
Nic-a lui
Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu tălpile bășicate pe urma lui Oșlobanu. Și cu
atâta mai bine,
căci tot își pierdeau vremea în zadar. Iar Trăsnea, fiind mai chilos și mai tare de cap, rabdă el cât
rabdă și, dacă
vede că-l răzbim cu poștele, se mută la altă gazdă, luându-și partea de merinde. Și cu astă rânduială,
am rămas noi
acum numai trei la Pavel ciubotarul: eu, Gâtlan, văru-meu Ioan, poreclit Mogorogea, și moș Bodrângă
pe deasupra.
Văru-meu, care văzuse de patima celorlalți, luase obicei în toată seara, la culcare, a-și coase
mânecile contășului și,
vârându-și picioarele într-însele, dormea fără grijă. Vorba ceea: – Paza bună trece primejdia rea.
Aproape de Crăciun, Pavel făcu o pereche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prieten un

ghie și
carne. Doi icusari plătise Mogorogea lui Pavel pentru ciubote. Dar, ce-i drept, făceau paralele acele,
căci pusese
piele bună, talpă de fund, și erau cusute de tocmală. Numai scârț uitase Pavel să pună… și pentru asta
rău i s -a
stricat inima lui Mogorogea! Noroc mare că era o iarnă geroasă, și omătul ajuta la scârțâit. În
vacanță ne duceam
acasă, ș-apoi, vorba țiganului cu – Crăciunul sătulul… Costițe de porc afumate, chiște de buft umplut,
trandafiri
usturoiați și slănină de cea subțire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine în tigaie și cu
mămăliguță caldă, se
duc unse pe gât. Mai face el țăranul și alte feluri de mâncări gustoase, când are din ce le face. Și,
mulțumită
Domnului, părinții noștri aveau de unde, căci sărăcia nu se oploșise încă la ușa lor, pe când știu eu.
Și să nu-mi uit
cuvântul! Petrecem noi sărbătorile frumos la părinți, în Humulești, și după Bobotează ne întoarcem
iar în Folticeni,
la Pavel, gazda noastră. Pe la școală mai dam noi așa, câteodată, de formă. Dar, drept vorbind, nici
n-aveam ce
căuta, căci bucheaua poate s-o învețe și acasă cine vrea. Iar cine nu, ferice de dânsul! Și eu, unul,
eram dintr-acei
fericiți: când e vorba de credință, ce-ți mai trebuie învățătură? De la moș Bodrângă zic și eu că aveai
ce învăța:
fluierul său te făcea să joci fără să vrei, și poveștile lui nu-ți dau vreme de dormit. Afară de asta, mai
aveam noi cu
ce ne trece vremea când voiam: țencușa, ba tăbăcăreasca sau concina, ba alteori, noaptea, ne puneam
la taclale până
se făcea ziua albă. Iar în sărbători, o luam hăbăuca prin cele sate, pe unde știam că se fac hore. În
Rădășeni, sat
mare, frumos și bogat, am jucat la trei jocuri într-o singură zi: unul de flăcăi tomnatici, la care venise
fetele cele

mai tinere; altul de flăcăi tineri, la care venise fetele cele stătute; iar al treilea, de copilandri, la care
venea cine
poftea… Flăcăii abia se legănau în joc, și hora se învârtea foarte încet. Fetele nu se așteptau rugate,
ca pe-aiurea, ci
fiecare desprindea mâinile a doi flăcăi, unde-i venea la socoteală, spunea bună ziua! și urma jocul
înainte. Văru-
meu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lângă fata vornicului, soră cu crâșmărița cea
frumoasă din
Folticeni. Și
Gâtlan, care juca lângă mine, îmi spuse la ureche:
– Las’ că-i vedea tu ce-am să-i fac lui Mogorogea; de i-a ticni ziua de azi, păcat să-mi fie!
– Taci, măi, zic eu, ce mai vorbești în bobote, că s-a mânia omul și s-a duce și el acasă.
– Ei, ș-apoi? Ce mare pagubă? Vorba ceea: – Dacă s-a da baba jos din căruță, de-abia i-a fi mai ușor
iepeifi. Și
jucăm înainte.
Seara ne întoarcem la gazdă, și Mogorogea, băiat grijuliu, își curăță ciubotele frumos și le pune la
uscat pe
vatră, deoparte, cum făcea totdeauna. A treia zi după asta, ciubotele văru-meu se rup hăbuc în toate
părțile… Și el,
supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora, ori să-i dea banii îndărăt
numaidecât.
– Mi-ai pus piele scoaptă, cârpaciule, zise Mogorogea înfuriat; așa fel de prieten îmi ești? Haiti!
alege-ți una din
două, căci altfel dai cinstea pe rușine; îți trântesc scroambele de cap! Auzitu-m-ai?
Pavel, neștiindu-se vinovat, zise cu dispreț:
– Ia ascultă, dascăle Mogoroge, nu te prea întrece cu vorba, că nu-ți șede bine. Pe cine faci cârpaci?
După ce-ai
purtat ciubotele atâta amar de vreme, umblând toată ziua în pogheazuri, și le-ai scrombăit pe la jocuri
și prin toate
corhanele și coclaurile, acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi, ori să-ți fac pe loc altele nouă? Dar
știi că ești ajuns

de cap?! Nu-ți e destul că m-ai amețit, punându-ți sfârloagele pe calup, trăgându-le la șan, și
ungându-le aici, pe
cuptor, la nasul meu, în toate diminețile? Ba de câte ori mi-ai pus și poște la picioare, și eu, ca omul
cel bun, tot am
tăcut și ți-am răbdat. Îmi pare rău că ești gros de obraz! Ei, las’ că te-oi sluji eu de-acum, dacă ți-i
vorba de-așa!
– Ce spui, cârpaciule? zise văru-meu; și tu mă mogorogești? D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu,
bicisnicule? Încă te obrăznicești? Acuș te-oi otânji, cu ceva, de nu te-i putea hrăni în toată viața!
– Până ce mi-i otânji, zise Pavel, eu acuș te cinătuiesc frumușel cu dichiciul; înțeles-ai?
Văzând noi că era cât pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu:
Ioan să mai
dea un irmilic lui Pavel, iar el să-i căputeze ciubotele, și pace bună!
Mai glumeau ei după aceasta câine-câinește, dar lui Mogorogea nu-i ieșea de la inimă afrontul ce i-l
făcuse Pavel.
În săptămâna hârții, sau cârneleaga, moș Vasile, venind
la Folticeni, între alte merinde, aduce feciorului său și trei purcei grijiți gata.
– Bine-ai venit sănătos, tată, zise Ioan, sărutându-i mâna. Așă-i că ne-ai nimerit?
– Bine v-am găsit sănătoși, măi băieți, răspunse moș Vasile. D-apoi, vorba ceea: – Nimeresc orbii
Suceava, și eu
nu eram să vă nimeresc?
Apoi, din vorbă în vorbă, ne întreabă:
– Ei, ce mai zice Mecetul despre popia voastră? Are gând să vă dea drumul degrabă? Căci eu, drept
să vă spun,
m-am săturat de-atâta zdruncen și cheltuială.
– Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan rușinat. – Na, na, na, măria-ta! parcă asta grijă am eu
acum!…
vorba ceea: – Nu-i Tanda, și-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i belei-tei… de curmei. Și ce mai atâta
înconjur?… Mecet,

Berechet, Pleșcan, cum s-a fi chemând, Ioane, știu că ne jupește bine, zise moș Vasile. Ș-apoi cică
popa-i cu patru
ochi!… Ia mai bine rugați-vă cu toată inima sfântului hărășc (
ierarh
) Nicolai de la Humulești, doar
v-a ajuta să vă
vedeți popi odată; ș-apoi atunci… ați scăpat și voi deasupra nevoii: bir n-aveți a da, și havalele nu
faceți; la mese
ședeți în capul cinstei și mâncați tot plăcinte și găini fripte. Iar la urmă vă plătește și dințăritul…
Vorba ceea: –
Picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă se cer unui popă, și nu-i mai trebuie
altceva. Bine-
ar fi, Doamne iartă-mă, ca fețele bisericești să fie mai altfel!… dar… veți fi auzit voi că popa are
mână de luat, nu de
dat; el mănâncă și de pe viu, și de pe mort. Vedeți cât de bine trăiește mecetul, fără să muncească din
greu ca noi…
Numai… dă!… darul se cinstește!… Ioane, eu ți-am și ochit un potcapic, zise moș Vasile, la pornire.
Cată de nu te
lăsa pe tânjală, pune mâna pe afiștat (
atestat
) mai repede și vin-acasă; căci Ioana lui Grigoraș Roșu,
de la noi,
așteaptă cu nerăbdare să-ți fie preoteasă. Mai rămâneți cu sănătate, dascăle Zaharie și nepoate, că eu
m-am dus!…
– Mergeți sănătos, moș Vasile, zicem noi, petrecându-l până mai încolo, și vă rugăm, spuneți
părinților, din
partea noastră, că ne aflăm bine și-i dorim.
După ce se duce moș Vasile, eu zic lui Ion cu binișorul:
– Vere, ia să frigem în astă seară un purcel de ceia, că tare mi-i dor!…
Mogorogea, nătâng și zgârcit cum era, începe a striga la mine:
– Mă! ia ascutați; eu nu-s Nică Oșlobanu, să mă suciți cum vreți voi… Cu ce mă hrăniți, cu aceea am
să vă
hrănesc. Nu vă dau nici o bucățică de purcel, măcar să crăpați!
– Iar de nu, cel ce zice, răspunde Gâtlan. – Amin, bleștesc eu cu jumătate de gură.

– Și eu mă anin, spuse Pavel de după sobă.
– Amin, neamin, ștergeți-vă pe bot despre purcei, zise Mogorogea cu ciudă; înțeles-ați? Nu tot
umblați după
bunătăți; mai mâncați și răbdări prăjite, că nu v-a fi nimica!
– Ia lăsați-l încolo, măi; sta-i-ar în gât pe ceea lume! zise Zaharia.
Și ne punem, dragă Doamne, la învățat. Însă, fie vorba între noi, nu ne era a învăța, cum nu i-e
câinelui a linge
sare. În sobă arsese un foc strașnic; îl învelisem și astupasem, căci era ger afară. Moș Bodrângă se
încurcase nu știu
pe unde în seara aceea, și Pavel, neavând lucru ca alte dăți, se culcase devreme. Iar Mogorogea,
nădăjduindu-se în
potca-picul tătăne-său, adormise înaintea lui Pavel cu picioarele în mânecile contășului, după obicei,
și horăia
zdravăn. Vorba ceea: – Lasă-mă, să te las! Mai târziu stingem și noi lumânarea și ne culcăm; însă nu
puteam
adormi, gândindu-ne la purcel.
– Măi Zaharie, nu mai ai tu vro poștă de cele undeva? zic eu încet.
– Nu, bre, răspunse Zaharia și mai încet; și, Doamne, ce bine-ar fi să trântim una lui Mogorogea! Dar,
până la
poștă, până la nu știu ce, na cuțitașul meu, taie încetișor custura de la mâneca lui Mogorogea, în
dreptul unei tălpi,
dă-i o pârleală bună cu niște chibrituri de ieste, care ard mocnind, și las’ dacă i-or mai ticni purceii…
Numai cată de
nu te mocoși atâta!
– Adă cuțitașul încoace, zic eu, și, la toată întâmplarea, cred că nu mă vei da prin șperlă și nu-l vei
lăsa să mă
bată!
– Nici vorbă nu mai rămâne, zise Zaharia; dă-i pârleală înainte, fără grijă.
Atunci… îmi iau inima în dinți și fac tocmai așa cum fusesem povățuit de Gâtlan; tai cusutura

încetișor și țin
cîtu-ți-i smocul de chibrituri aprinse la călcâiul văru-meu, unde era pielea mai groasă, până ce-l
răzbește focul. Și
când răcnește odată cât ce poate, eu zvrrrr! chibriturile din mână, țuști! la spatele lui Zaharia și –
ncepem a horăi, de
parcă dormeam cine știe de când… Ion însă, împiedicat cu picioarele în mânecile contășului, căzuse
alivanta la
pământ, zvârcolindu-se ca șarpele și blestemându-ne cum îi venea la gură:
– Vai! osândi-v-ar Dumnezeu să vă osândească, soiuri ticăloase ce sunteți! Nime n-are chip să se
odihnească în
casa asta de răul vostru! Cine oare mi-a făcut șotia? Pe Zaharia și Nică îi aud horăind și nu cred să fi
îndrăznit…
Numai că hoțomanul de Pavel mi-a făcut-o… be-l-ar tăunii să-l beie, când i-a fi somnul mai dulce! Și
încă se
preface că doarme, ticălosul! Ia să-l învăț eu a-și mai bate altă dată joc de om!
Și repede ia cu cleștele un cărbune aprins din vatră, și cu dânsul pe cuptor la Pavel. Și cum dormea,
sărmanul,
cu fața în sus, îi pune cărbunele pe pieptul gol, zicând:
– Na! satură-te de făcut șagă cu mine, cârpaciule!
Atunci se aude un răcnet spăimântător, și, odată cu răcnetul, Pavel, izbind cu picioarele în sobă, o și
darmă la
pământ. Și în buimăceala ceea, trezindu-se cu Ion față în față, unde nu se încinge între dânșii o bătaie
crâncenă; ș-
apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima…
– Sai, Zaharie, că se face moarte de om în casa asta, și noi avem să dăm seama! zic eu tremurând ca
varga de
frică.
– Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia sărind ca un vultur între dânșii. Casă de oameni de treabă se
cheamă asta?…

Iară eu, amandea pe ușă, afară, plângând, și încep a răcni cât îmi lua gura, strigând megieșii. Oamenii
săriră
buimaci, care dincotro, crezând că-i foc, ori ne taie cătanele, Doamne ferește!… Căci era oștire
nemțească în
Folticeni pe vremea aceea. După ce se mântuie clăcușoara asta, lumea ne lasă în cât ne-a găsit și se
împrăștie,
huiduindu-ne. Să fi văzut ce blestemăție și gălămoz era în casă: fereștile sparte, soba dărâmată,
smocuri de păr
smuls din cap, sânge pe jos, Pavel, cu pieptul ars, și Ion, cu călcâiul fript, ședeau la o parte gâfuind;
eu cu Zaharia,
de alta, mirându-ne de cele întâmplate… iar nevinovații purcei, fiind spânzurați în tindă, la răceală,
nu se știe ce s-
au făcut!… Zaharia, de la o vreme, voind a curma tăcerea, zise:
– Cântă-le de-acuma, Ioane: – cei fără prihană, aliluia! și nu mai tânji atâta după dânșii; se vede că
așa le-a fost
scris, mititeii!…
– Ia nu mai clămpăni și tu din gură, măi, răspunse Ion, plin de năduh; ați tot strigat asupra lor, și iaca
vi s-a făcut
pe voie.
În vorbele aceste, venind și moș Bodrângă, chiurluit, începe a-și face cruce de la ușă.
– Ei, moșule, zic eu; place-ți cum ne-ai găsit?
Pavel, care până atunci șezuse ca mut, uitându-se prin casă amărât, zise:
– Ia ascultați, dascălilor: ca să se mântuie toată dihonia, cărăbăniți-vă de la mine, și mă lăsați în
pace!
Noi, bucuroși c-am scăpat numai cu-atâta, ne luăm ce mai aveam și ne mutăm la un fierar peste drum,
dimpreună cu moș Bodrângă, mângâietorul nostru.
Prin postul cel mare se răspândește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea
celor mai tineri
dintre noi la Socola.

– Na-ți-o bună, că ți-am frânt-o! zise Trăsnea; când la adică, nu-i nimică. Vorba ceea: – Ne-am
pricopsit cu cai
cu tot… Dracul mă punea să-mi bat capul de gramatică?… De știam asta, mai bine ședeam acasă; și cu
banii câți s-
au dat, pe ici, pe colea, își prindea tata altă nevoie.
– D-apoi noi, ziseră dascălii cei însurați, oftând; ne-am calicit cu desăvârșire: zimți, ba oițe, ba stupi,
ba cai și
boi s-au dus pe gura lupului! Părintele catihetul să trăiască!…
– Ia tăceți, bre, răspunse Zaharia; banu-i ochiul dracului, s-a mântuit vorba!… Ce-l mai cisluiți atâta
pe bietul
catihet? Parcă numai el e de-aceia?… Ș-apoi și vouă, nu știu, zău, cum v-a mai intra cineva în voie.
Vorba ceea: –
Hai în car!- Bai!- Hai în căruță! – Bai! – Hai în teleagă – Bai! – Hai pe jos! – Bai! Ziceți mai bine că
vă trageți la
teapa voastră, ca apa la matcă. Eu-s mai bucuros că s-a întâmplat asta. La Socola să mergem, dacă
voim să ieșim
dobă de carte!… Acolo-s profesorii cei mai învățați din lume, după cum aud eu.
– La Socola! strigă dascălii cei mai tineri.
– Duceți-vă pe pustiu, dacă vă place! duce-v-ați învârtindu-vă ca ciocârlia! strigă cei bătrâni.
Și așa, aproape de Paști, ne-am răzlețit unii de alții, și la Socola a rămas să meargă cine-a vrea în
toamna
viitoare, anul 1855.
București, 1881, septembrie
IV
Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp, și pruncul, dezlipit de la
sânul mamei
sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola,
după
stăruința mamei. Și oare de ce nu m-aș fi dat dus din Humulești, nici în ruptul capului, când mereu îmi

spunea
mama că pentru folosul meu este aceasta? Iaca de ce nu: drăgăliță Doamne, eram și eu acum holtei,
din păcate! Și
Iașii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamț, ca Fălticenii, de unde, toamna târziu
și mai ales
prin câșlegile de iarnă, fiind nopțile mari, mă puteam repezi din când în când, pașlind-o așa cam de
după toacă, și
tot înainte, seara pe lună, cu tovarășii mei la clăci în Humulești, pe unde știam noi, ținând tot o fugă,
ca telegarii. Și
după câte-un sărutat de la cele copile sprințare, și până-n ziuă fiind ieșiți din sat, cam pe la prânzul
cel mare ne-
aflam iar în Fălticeni, trecând desculți prin vad, în dreptul Baiei, Moldova înghețată pe la margini, și
la dus și la
întors, de ne degera măduva-n oase de frig! Inima însă ne era fierbinte, că ce gândeam și izbândeam.
De la Neamț
la Fălticeni și de la Fălticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimba
vorba: o cale
scurtă de două poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șase poște, lungi și
obositoare, de la
Iași până la Neamț. Căci nu vă pară șagă: de la Neamț până la Iași e câtu-i de la Iași până la Neamț,
nici mai mult,
nici mai puțin. Și mai bine rămâi pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea cea proastă, decât să plângi
nemângâiat și să
te usuci, de dorul cui știu eu, văzând cu ochii!… Dar, vorba ceea: – Ursul nu joacă de bună voie.
Mort-copt, trebui
să fac pe cheful mamei, să plec fără voință și să las ce-mi era drag!
Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se
oglindește cu
mâhnire Cetatea-Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții
satului,
tovarășii mei din copilărie, cu care, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar

vara, în zile
frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu
știoalnele, țarinile
cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica
vârstă a tinereții!
Asemenea, dragi-mi erau șezătorile, clăcile, horele și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu
cea mai
mare însuflețire! De piatră de-ai fi fost, și nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie când auzeai,
uneori în puterea
nopții, pe Mihai scripcarul din Humulești umblând tot satul câte c-o droaie de flăcăi după dânsul și
cântând:
Frunză verde de cicoare,
Astă noapte pe răcoare
Cânta o privighetoare
Cu viersul de fată mare.
Și cânta cu glas duios,
De picau frunzele jos;
Și cânta cu glas subțire
Pentru-a noastră despărțire;
Și ofta și ciripea,
Inima de ț-o rupea!
Și câte și mai câte nu cânta Mihai lăutarul din gură și din scripca sa răsunătoare, și câte alte petreceri
pline de
veselie nu se făceau pe la noi, de-ți părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei babe: – Să dea D-zeu
tot anul să fie
sărbători și numai o zi de lucru, și atunci să fie praznic și nuntă.
Apoi lasă-ți, băiete, satul, cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de te du în loc străin și așa
depărtat, dacă te

lasă pârdalnica de inimă! Și doar mă sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțelege pe mama că pot să
mă bolnăvesc de
dorul ei… și să mor printre străini! că văru-meu Ion Mogorogea, Gheorghe Trăsnea, Nică Oșlobanu și
alții s-au lăsat
de învățat și, despre asta, tot mănâncă pâine pe lângă părinții lor. Dar zadarnică trudă! Mama avea
alte gânduri; ea
îmi pregătea cu îngrijire cele trebuitoare, zicându-mi de la o vreme cu asprime:
– Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă!… Ai să pleci unde zic eu. Și Zaharia
lui Gâtlan
merge cu tine. Luca Moșneagu, megieșul nostru, vă duce cu căruța cu doi cai ca niște zmei. Ia, mai
bine, repezi -te
până la el de vezi, gata-i de drum? Că mâine desdimineață, cu ajutorul Domnului, plecați.
– Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori! ziceam eu, plângând cu zece rânduri de
lacrimi.
Mai trăiesc ei oamenii și fără popie.
– Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare! la mine nu se trec acestea… Pare –
mi-se că știi
tu moarea mea… Să nu mă faci, ia acuși, să iau culeșerul din ocniță și să te dezmierd cât ești de mare!
Apoi cheamă pe tata și-i zice hotărâtor:
– Spune-i și d-ta băiatului, omule, ce se cuvine, ca să-și ia nădejdea și să-și caute de drum.
– Mai rămâne vorbă despre asta? zise tata posomorât. Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el, că
doar nu-i
de capul său. Când m-ar bate numai atâta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gândul cum
să-i port de
cheltuială, căci banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele. Și la iști vro șase, afară de dânsul, dacă
rămân acasă, nu
le mai trebuie nimica? Dar fiind el cel mai mare, norocul său; trebuie să căutăm a-l zburătăci, căci nu
se știu zilele
omului! Și poate vreodată să fie și el sprijin pentru iștialalți.

Văzând eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gândi la pornire, zicând în sine-mi
cu
amărăciune: – Ce necaz pe capul meu! Preoții noștri din sat n-au mai trepădat pe la Socola, și mila
sfântului! nu-i
încape cureaua de pântecoși ce sunt. D-apoi călugării, o adunătură de zamparagii dugliși, din toată
lumea, cuibăriți
prin mănăstire, ce nu ajung? Și eu să înșir atâtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților, în
Neamț, la
Fălticeni, și acum la Socola, pentru a căpăta voie să mă fac, ia, acolo, un popă prost, cu preoteasă și
copii; prea mult
mi se cere!…
Acuși îi spun mamei că mă duc la călugărie, în Neamț, ori la Secu. Și cu câtă carte știu, cu câtă nu
știu, peste
câțiva ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc și să strâng un știubei plin de galbeni, ca părintele
Chirilaș, de la jugărit,
din Vânătorii Neamțului. Ș-apoi atunci… pune-ți, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la șold, icrișoare
moi cât se poate
de multe și altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele în brâu, pe sub rasă, comanacul pe-o
ureche, și, cu
sabia Duhului în mână și pletele în vânt, ia-o la papuc, peste – Piciorul Rău, spre – Cărarea Afurisită
dintre Secu
și Agapia din deal, unde toată vara se aude cântând un glas îngeresc:
Ici în vale, la părău,
Mielușa lui Dumnezeu!
Iar câte-un glas gros răspunde:
Hop și eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!…
Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu
băieții după…

bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie.
În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte de plecare, până s-au revărsat zorile, m-
am frământat
cu gândul, fel și chip, cum aș putea îndupleca pe mama să mă dea mai bine la mănăstire; și tocmai
când eram
hotărât a spune mamei acestea, iaca și soarele răsare, vestind o zi frumoasă, și Luca Moșneagu,
însurățel de-al
doilea, a cărui tânără nevastă avusese grijă să-l trezească la timp și să-l pregătească de pornire… se
și aude strigând
afară: – Gata sunteți? Haidem! că eu vă aștept cu caii înhămați. Mama atunci mă și ia repede-repede
la pornit, fără
să am când îi spune de călugărie.
Și, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în ogradă la moș Luca, sărutăm noi
mâna
părinților, luându-ne rămas bun cu ochii înecați în lacrimi și, după ce ne suim în căruță, supărați și
plânși, ca vai de
noi, Luca Moșneagu, harabagiul nostru, dă bici cailor, zicând nevestei sale, care închidea poarta după
noi:
– Olimbiadă, ia sama bine de borta ceea! Căci niște porci, spărgând gardul într-un loc, se înnădise în
grădina lui
la păpușoi.
Era dimineață, în ziua de Tăierea capului lui Ioan Botezătorul, când ieșeam din Humulești, și fetele și
flăcăii,
gătiți frumos, ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părțile, cu bucuria zugrăvită pe fețe!
Numai eu cu
Zaharia, ghemuiți în căruța lui moș Luca, ne duceam surgun, dracului pomană, că mai bine n-oi putea
zice.
– Rogu-te, mână mai tare, moș Luca, zic eu, să nu se mai uite satul ca la urs la noi!
Luca Moșneagu, însă, mâna cum știa el, căci smârțoagele lui de cai erau vlăguiți din cale-afară, și
slabi, și

ogârjiți ca niște mâți de cei leșinați, nu zmei, cum zicea mama, care nu știa cum să mă urnească mai
degrabă din
casă.
– Fire-ar afurisit să fie cine a mai desființat și catihețiile cele, tocmai acum în vremea noastră! zise
Zaharia lui
Gâtlan, plin de năduh, după ce-am ieșit la drum, afară. Când să-ți petreci și tu tinerețea, apucă-te de
cărturărie;
parcă are omul zece vieți! Tot umblând noi din școală în școală, mai mult, ia, așa – de frunza
frăsinelului, mâine,
poimâine avem să ne trezim niște babalâci gubavi și oftigoși – numai buni de făcut popi, ieșiți din
Socola.
– Ce zici dumneata, moș Luca, despre unele ca aceste?
– Ce să zic, dascăle Zaharia; știm noi cum vi-s formele? Eu trebuie să vă duc la locul hotărât, și, de-
aici încolo,
cum v-a sluji capul. Hi, căluții tatei, să ne întoarcem cât mai degrabă acasă!
Cum auzeam noi pe moș Luca pomenind cu drag de casă și când mai vedeam cum rămân satele și
locurile
frumoase în urmă, și tot altele necunoscute se înfățișază înainte-ne, supărarea noastră creștea la
culme! Pentru
fiecare fântână, pârâu, vâlcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce lăsam în urmă-ne scoteam câte-
un suspin adânc
din piepturile noastre! Și, după mintea ce-o aveam, ne-am fi întors înapoi chiar atunci, de nu eram
dați în seama lui
moș Luca, de care ne rușinam ca și de părinții noștri.
După un scurt popas, făcut la podul de la Timișești, de pe Moldova, pornim înainte spre Moțca și
suim încet-
încet codrul Pășcanilor. Apoi, din vârful acestui codru, mai aruncăm, nemernicii de noi, câte-o
căutătură jalnică
spre munții Neamțului: uriașii munți, cu vârfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele și se
revarsă pâraiele

cu răpejune, șopotind tainic, în mersul lor neîncetat, și ducând, poate, cu sine multe-multe patimi și
ahturi omenești,
să le înece-n Dunărea măreață!
– Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborându-ne la vale spre Pășcani; de-acum și munții i-am pierdut din
vedere, și
înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtă vreme! – Cum ne-a fi scris de la Dumnezeu
sfântul, zise
Zaharia,
cu glasul aproape stins, ș-apoi rămase dus pe gânduri tot drumul, până la Blăgești, peste Siret, unde
ne-a fost și
masul în noaptea aceea.
Dar vai de masul nostru! Aici, pe prispa unui rotar, puțin de nu era să rămânem chiori. De cu seară și
până după
miezul nopții am stat numai într-o fumăraie de baligi, ca la carantină, și tot ne-au coșit țânțarii.
– Așa-i viața câmpenească, zise moș Luca, cioșmolindu-se și învârtindu-se ca pe jăratic, de răul
țânțărimii. Cum
treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură, și țânțarii te chinuiesc
amarnic. N-aș trăi
la câmp, Doamne ferește! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața; lemne,
de-ajuns;
vara, umbră și răcoare în toate părțile; oamenii, mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai
voioși, iar nu ca iști
de pe la câmp: sarbezi la față și zbârciți, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viața
lor.
– Știi una, moș Luca, zise Zaharia de la o vreme. Găinușa-i spre asfințit, rarițile de-asemene, și
luceafărul de
ziuă de-acum trebuie să răsară; haidem să pornim la drum!
– Că bine zici, dascăle Zaharie! parcă ț-a ieșit un sfânt din gură! Decât ne-om tot învârti și cioșmoli
pe iastă
prispă, mai bine să scurtăm din cale. Căci mare-i Dumnezeu, ne-a feri el de întâmplări!

Și așa, luându-ne rămas bun de la gazdă, care era tot afară culcat, pe altă prispă, plecăm. Și cum
ieșim în șleah,
părerea noastră de bine: întâlnim câțiva oameni, cu niște care cu draniță, mergând spre Iași. Ne
întovărășim cu
dânșii, de frica lăieșilor din Ruginoasa, și hai-hai, hai-hai, până-n ziuă, iacă-tă-ne în Târgul-Frumos,
unde-am și
înjunghiat câțiva harbuji într-ales, de ne-am potolit, deocamdată, și foamea, și setea. Apoi, după ce s-
au hodinit
caii, am pornit înainte, spre Podu-Leloaie; și de aici, tot înainte spre Iași, mai mult pe jos decât în
căruță, căci zmeii
lui moș Luca se muiaseră de tot; și țăranii noștri, glumeți cum sunt ei, ne tot șfichiuiau, în treacăt, care
dincotro, de
ni-era mai mare rușinea de rușinea lui moș Luca. Iar, mai ales, pe la asfințitul soarelui, tocmai când
intram în Iași,
pe rohatca Păcurari, un flăcăuan al dracului ne-a luat în râs cum se cade, zicând:
– Moșule, ia sama de ține bine telegarii ceia, să nu ia vânt; că Iașul ista-i mare și, Doamne ferește, să
nu faci vro
primejdie!…
Atâta i-a trebuit lui moș Luca, ș-apoi lasă pe dânsul! câte parastase și panaghii, toate i le-a ridicat…
– Iauzi, măi! Dac-ar ști el, chiolhănosul și ticăitul, de unde am pornit astă noapte, ș-ar strânge leoarba
acasă, n-ar
mai dârdâi degeaba asupra căișorilor mei! Ș-apoi doar nu vin eu acum întâiași dată la Iași, să-mi dea
povăț unul ca
dânsul ce rânduială trebuie să păzesc. Patruzecile mâne-sa de golan! Dacă n-a stat oleacă, să-l învăț
eu a mai lua de
altă dată drumeții în râs!
Văzând noi că ne iau oamenii tot peste picior și pe moș Luca tulburat din cale-afară, cum eram în
căruță, ne
acoperim peste tot c-un țol, zicând eu, cam cu sfială:
– Moș Luca, de te-a întreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii așa de greu, să spui că aduci niște

drobi de
sare de la Ocnă, și las’ dacă nu te-a crede fiecare!…
– Ei, apoi?! Știutu-v-am eu că și voi mi-ați fost de-aceștia? zise moș Luca, mergând pe lângă cai, plin
de năduh;
nu mă faceți, că ia acuși vă ard câteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul!
Auzind noi ce ni se pregătește, ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind înnădușit, și ca’ mai ba să
zicem nici
cârc! În sfârșit, după multe șfichiuiri ce-a primit moș Luca de la unii-alții, cum e lumea a dracului,
mergând noi în
pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile de pe ulițele Iașilor, am ajuns într-un târziu,
noaptea, în
crieriul Socolei și am tras cu căruța sub un plop mare, unde-am găsit o mulțime de dăscălime adunată
de pe la
catiheți, din toate județele Moldovei: unii mai tineri, iar cei mai mulți cu niște târsoage de barbe cât
badanalele de
mari, șezând pe iarbă, împreună cu părinții lor, și preoți și mireni, și mărturisindu-și unul altuia
păcatele!

P O V E S T I R I
PROSTIA OMENEASCĂ
A fost odată, când a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se
potcovea
puricele cu nouăzeci și nouă de ocă de fier la un picior și tot se părea că-i ușor.
Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil
de țâță, era
cam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Într-una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-și scăldă
copilul, îl
înfășă și-i dete țâță, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă și-l dezmierdă, până ce-
l adormi.
După ce-l adormi, stătu ea puțin pe gânduri ș-apoi începu a se boci cât îi lua gura: – Aulio! copilașul
meu,
copilașul meu!
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână și furca din brâu cât colo
și, sărind
fără sine, o întrebă cu spaimă:
– Ce ai, draga mamei, ce-ți este?!
– Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
– Când și cum?
– Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
– Îl văd. Și?
– De s-a sui mâța, are să-l trântească drept în capul copilului și să mi-l omoare!

– Vai de mine și de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârșit mititelului zilele!
Și, cu ochii pironiți la drobul de sare de pe horn și cu mâinile încleștate, de parcă le legase cineva,
începură a-l
boci amândouă, ca niște smintite, de clocotea casa. Pe când se sluțeau ele, cum vă spun, numai iaca și
tatăl
copilului intră pe ușă, flămând și necăjit ca vai de el.
– Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor?
Atunci ele, venindu-și puțin în sine, începură a-și șterge lacrimile și a-i povesti cu mare jale despre
întâmplarea
neîntâmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
– Bre! mulți proști am văzut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în toată lumea! Și
de-oi găsi
mai proști decât voi, m-oi mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Așa zicând, oftă din greu, ieși din casă, fără să-și ia ziua bună, și plecă supărat și amărât ca vai de
om!
Și mergând el bezmetic, fără să știe unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se
întâmplă
iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ținea puțin un oboroc deșert cu gura spre soare, apoi
repede-l înșfăca și
intra cu dânsul într-un bordei; pe urmă iar ieșea, îl punea iar cu gura la soare, și tot așa făcea…
Drumețul nostru,
nedumerit, zise:
– Bună ziua, om bun!
– Mulțumesc dumitale, prietene! – Da’ ce faci aici?
– Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei, ca să am lumină, și nici că-
l pot…
– Bre, ce trudă! zise drumețul. N-ai vrun topor la îndemână? – Ba am.

– Ia-l de coadă, sparge ici, și soarele va intra singur înlăuntru.
Îndată făcu așa, și lumina soarelui intră în bordei.
– Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând
soarele
cu oborocul.
– Încă un tont, zise drumețul în sine și plecă.
Și mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat și, din întâmplare, se opri la casa unui
om. Omul de
gazdă, fiind rotar, își lucrase un car și-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ș-acum, voind să-
l scoată afară,
trăgea de proțap cu toată puterea, dar carul nu ieșea. Știți pentru ce? Așa: ușile erau mai strâmte
decât carul. Rotarul
voia acum să taie ușorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumețul l-a învățat să-l desfacă în toate
părțile lui, să le
scoată pe rând afară ș-apoi iarăși să-l înjghebe la loc.
– Foarte mulțumesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învățat! Ia uită-te dumneata! Era să dărâm bunătate
de casă
din pricina carului…
De aici drumețul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă.
Acolo, ce să
vadă? Un om, c-un țăpoi în mână, voia s-arunce niște nuci din tindă în pod.
– Din ce în ce dau peste dobitoci, zise drumețul în sine. – Da’ ce te frămânți așa, om bun?
– Ia, vreau să zvârl niște nuci în pod, și țăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…
– Că degeaba te trudești, nene! Poți să-l blestemi cât l-îi blestema, habar n-are țăpoiul de scârbă. Ai
un oboroc?
– Da’ cum să n-am?!
– Pune nucile într-însul, ia-l pe umăr și suie-le frumușel în pod, țăpoiul e pentru paie și fân, iar nu
pentru nuci.

Omul ascultă, și treaba se făcu îndată.
Drumețul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând și alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunse ca să mai vadă aiurea și altă năzbâtie. Un om legase
o vacă cu
funia de gât, și suindu-se pe-o șură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să
urce vaca pe
șură. Vaca răgea cumplit, și el nu mai putea de ostenit…
– Măi omule! zise drumețul, făcându-și cruce; dar ce vrei să faci?
– Ce să fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi? – Ba văd, numai nu pricep.
– Ia, haramul ista e hămesit de foame și nu vrea nici în ruptul capului să vină după mine sus, pe astă
șură, să
mănânce fân…
– Stai puțin, creștine, că spânzuri vaca! Ia fânul și-l dă jos la vacă!
– Da’ nu s-a irosi?…
– Nu fi scump la tărâțe și ieftin la făină. Atunci omul ascultă, și vaca scăpă cu viață.
– Bine m-ai învățat, om bun! Pentru-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!
Așa drumețul nostru, mirându-se și de această mare prostie, zise în sine: – Mâța tot s-ar fi putut
întâmpla să dea
drobul de sare jos din horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu țăpoiul
și să tragi vaca
pe șură, la fân, n-am mai gândit!
Apoi drumețul se întoarse acasă și petrecu lângă ai săi, pe care-i socoti mai cu duh decât pe cei ce
văzuse în
călătoria sa. Ș-am încălecat pe-o șa, ș-am spus povestea așa. Ș-am încălecat pe-o roată, ș-am spus-o
toată. Ș-am
încălecat pe-o căpșună, și v-am spus, oameni buni, o mare minciună!
MOȘ NICHIFOR COȚCARIUL

Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii; el a fost odată, când a fost,
trăitor din
mahalaua Țuțuenii din Târgul Neamțului, dinspre satul Vânătorii-Neamțului. Cam pe vremea aceea
trăia moș
Nichifor în Țuțueni, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoiaș la cumătria lui moș Dediu din
Vânători, fiind
cumătru mare Ciubăr-vodă, căruia moș Dediu i-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai
de câte un
ochi; iară popă, unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamțului, care
făcuse un
clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari;
pentru aceea îi
și ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia și moș Nichifor din Țuțueni.
Moș Nichifor era harabagiu. Căruța lui, deși era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruță bună,
încăpătoare și îndemânatică. Un poclit de rogojini oprea și soarele și ploaia de a răzbate în căruța lui
moș Nichifor.
De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, când mergea
căruța, și
făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! Iară în belciugul de la carâmbul dedesubt, din stânga, era
aninată o bărdiță,
pentru felurite întâmplări. Două iepe, albe ca zăpada și iuți ca focul, se sprijineau mai totdeauna de
oiștea căruței;
mai totdeauna, dar nu totdeauna, căci moș Nichifor era și geambaș de cai, și când îi venea la
socoteală, făcea
schimb, ori vindea câte-o iapă chiar în mijlocul drumului, și atunci rămânea oiștea goală pe de-o
parte. Îi plăcea
moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slăbiciunea lui. Mă veți întreba, poate: De ce
iepe, și
totdeauna albe? Vă voi spune și aceasta: iepe, pentru că moș Nichifor ținea să aibă prăsilă; albe,
pentru că albeața

iepelor, zicea el, îi slujea de fanar noaptea la drum.
Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe – că nu-i bine să te pui viziteu la cai albi și slugă la
femei; el
știa și aceasta, dar iepele erau ale lui, și, când le grijea, grijite erau, iar când nu, n-avea cine să-i
bănuiască.
Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii; el se ferea de ridicături, pentru că se temea de
surpătură.
Harabagia, zicea el, e mai bună, că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale, pe
jos, iar la
popas, în căruță. Moș Nichifor avea o biciușcă de cele de cânepă, împletită de mâna lui și cu șfichiul
de mătase, cu
care pocnea de-ți lua auzul. Și cu încărcat și cu descărcat, la deal moș Nichifor se da pe jos și trăgea
de-a valma cu
iepele. La vale iar se da jos, ca să nu se spetească iepele. Chiriașii, vrând-nevrând, trebuiau să se
dea și ei, căci le
era lehamete de morocăneala lui moș Nichifor, care îndată troncănea câte una cam de aceste:
– Ia mai dați-vă și pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul, să poată vorbi…
Dacă știai să potrivești din gât pe moș Nichifor, apoi era cât se poate de șăgalnic. De întâlnea vrun
om călare, pe
drum, întreba: – Departe ai lăsat pe vodă, voinice? Și apoi îndată da bici iepelor, zicând:
Alba-nainte, alba la roate,
Oiștea goală pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galații, hii!!! De întâlnea pe drum neveste și fete mari, cânta cântece
șăgalnice,
de-alde-aceste:
Când cu baba m-am luat
Opt ibovnice-au oftat:
Trei neveste cu bărbat

Și cinci fete dintr-un sat
ș.a.
Ei, ei! Apoi zi că nu-ți venea să pornești la drum, mai ales în luna lui mai, cu asemenea om vrednic și
de-a
pururea vesel! Câteodată numai, când prin dreptul crâșmei te făceai niznai și nu știai să potrivești din
gât pe moș
Nichifor, nu-l prea vedeai în cheji buni, dar și atunci tot repede mâna de la o crâșmă până la alta.
Mai ales într-un rând îi plăcea lui moș Nichifor două iepușoare, care mergeau de minune la drum.
Dar la
crâșmă, mort-copt, trebuiau să stea, căci le cumpărase de la un popă, nefiind pe vremea aceea
pojărnicii, de unde să
cumpere altele, care să țină fuga tot întruna!
Spunea tata că i-au spus și lui bătrânii, care auziseră din gura lui moș Nichifor, că pe vremea aceea
era bine să
fii harabagiu în Târgul-Neamțului, că te-apucau pe-a-mâinile. Cum ieșeai din Văratic, intrai în
Agapia, și cum
ieșeai din Agapia, intrai în Văratic: apoi în Războieni, apoi pe la mitoace, și aveai mușterii, de nu
erai bucuros; ba
să-i duci la Piatra, ba la Folticeni, ba pe la iarmaroace, ba la Mănă-stirea Neamțului, ba la Secu, ba
la Râșca, ba în
toate părțile, pe la hramuri.
Tot tata mai spunea că ar fi auzit de la bunicul bunicului meu că protopopul de la Neamț, de pe
vremea aceea, ar
fi zis unor călugărițe, care pribegeau în săptămâna mare prin târg:
– Maicelor!
– Blagoslovește, cinstite părinte!
– De ce nu vă astâmpărați în mănăstire și să vă căutați de suflet, măcar în săptămâna patimilor?
– Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele
noastre… Dar n -am

mai veni noi, căci, cum știi sfinția-ta, mai mult cu șiacul ne hrănim, și apoi, de nu curge, măcar
picură, și cine
mișcă tot pișcă.
Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat din greu, înghițind noduri…, și ar fi dat vina tot pe moș
Nichifor,
zicând:
– De-ar crăpa odată să crape și harabagiul care v-a adus! C-atunci știu că n-ar avea cine să vă mai
cărăbănească
așa de des pe la târg.
Și cică auzind moș Nichifor de aceasta, tare s-ar fi mâhnit în sufletul său și s-ar fi jurat cu jurământ ca
să nu mai
aibă a face cu parte duhovnicească cât a trăi el; căci, din păcate, era și evlavios moș Nichifor și tare
se mai temea să
nu cadă sub blestemul preoțesc! De-aceea, cu fuga a alergat la schitul Vovidenia, la pusnicul Chiriac
din sfânta
Agură, care-și cănea părul și barba cu cireșe negre, și în Vinerea Seacă, prea cuviosul cocea oul la
lumânare, ca să
mai ușureze din cele păcate. Și apoi s-a hotărât el ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte
negustorească.
– Numai negustorul, zicea moș Nichifor, trăiește din seul său și pe seama lui. Când întrebai: – Pentru
ce? moș
Nichifor răspundea, tot glumeț: – Pentru că n-are Dumnezeu stăpân.
De glumeț, glumeț era moș Nichifor, nu-i vorbă, dar de multe ce dăduse peste dânsul, se făcuse cam
hursuz.
Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scârțâi: ba c-o doare ceea, ba c-o
doare ceea,
ba i-e făcut de năjit, ba că i-e făcut pe ursită, ba că i-e făcut de plânsori și tot umbla din babă în babă
cu descântece
și cu oblojeli, încât lui moș Nichifor acestea nu-i prea veneau la socoteală, și de-aceea nu-i erau
acum mai niciodată

boii acasă. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsân, când sta câte două-trei zile pe
lângă casă, încât
biata băbușca lui era bucuroasă uneori și răsbucuroasă în sufletul ei să-l vadă cum l-a vedea urnit de-
acasă.
Se vede lucru că și moș Nichifor era făcut pe drumuri, căci cum ieșea afară la drum parcă era altul;
nu mai sta
din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe câți îi întâlnea și de povestit despre toate locurile
însemnate pe
unde trecea.
Într-o dimineață, miercuri înainte de Duminica Mare, moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea;
când numai
iaca se trezește la spatele lui cu jupân Ștrul din Târgul-Neamțului, negustor de băcan, iruri, ghileală,
sulimeneală,
boia de păr, chiclazuri, piatră-vânătă, piatra sulimanului sau piatră bună pentru făcut alifie de obraz,
salcie, fumuri
și alte otrăvuri.
Pe vremea aceea nu era spițerie în Târgul-Neamțului, și jupânul Ștrul aducea, pentru hatârul
călugărilor și al
călugărițelor, tot ce le trebuia. Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii… În sfârșit, nu știu cum să
vă spun, era
mai mult decât duhovnicul, că fără de dânsul nu puteau mănăstirile.
– Muni dimineață, moș Nichifor!
– Bună să-ți fie inima… jupâne Ștrul. Da’ cu ce treabă ai venit pe la noi?
– Ia, noră-mea vrea să meargă la Piatra. Cât să-ți dau ca să mi-o duci?
– D-apoi a fi având chilotă multă, cum e treaba d-voastră, jupâne, zise moș Nichifor, scărpinându-se
în cap;
numai nu-i vorbă, că poate să aibă, căci și căruța mea e largă; poate să încapă într-însa cât de mult.
Apoi, fără să ne
zbatem, jupâne Ștrul, mi-i da șasesprezece lei, un irmilic de aur, și ți-oi duce-o, știi colè, ca pe
palmă; că, după cum

vezi, căruța acum am adus-o de la încălțat și i-am mai tras și o unsoare de cele a dracului, de are să
meargă cum e
sucala.
– Ai să lași cu nouă lei, moș Nichifor, și te-a mai cinsti și fecioru-meu la Piatra.
– Apoi dar, dă! cu bine să dea Dumnezeu, jupâne Ștrul! Mă bucur și eu că-i tocmai în dricul
iarmarocului și
poate mi-a pica ceva și când voi veni înapoi. Numai aș vrea să știu, când avem să pornim?
– Și acuma, moș Nichifor, dacă ești gata.
– Gata, jupâne Ștrul, numai s-adăp iepușoarele aceste. Du-te și d-ta de-ți pune nora la cale, că acuș
te-ajung și eu
din urmă.
Și cum era moș Nichifor strădalnic și iute la trebile lui, repede zvârle niște coșolină în căruță,
așterne deasupra o
pereche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umeri și biciul în mână și tiva, băiete! N-
apucase
jupânul Ștrul a ajunge bine acasă, și moș Nichifor și trăsese căruța dinaintea ușii.
Malca – așa era numele nurorii lui jupân Ștrul – a ieșit afară să-și vadă harabagiul. Ș-apoi, povestea
cântecului;
las’că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbujorată Malca… din pricina plânsului, că se
despărțește de socri,
pentru că întâiași dată venise ea la Neamț, de cale primară la socri, cum se zice la noi. Căci nu erau
mai mult decât
două săptămâni de când se măritase ea după Ițic, feciorul lui jupân Ștrul, sau mai bine ar fi să zic, în
voia cea bună,
că se măritase Ițic după Malca; căci el lăsase casa părintească, după cum li-i obiceiul, și la două
săptămâni Ițic au
adus pe Malca la Neamț, a încredințat-o în mâna părinților lui și s-a întors repede la Piatra, să se
gândească pe
negustorie.

– Da’ te-ai ținut de cuvânt, moș Nichifor!
– Apoi dă, jupâne Ștrul, vorba-i vorbă: eu nu mă cioșmolesc atâta, că la drum e bine să pornești cât
de
dimineață, iar seara să poposești devreme!
– Oare-i ajunge până deseară la Piatra, moș Nichifor?
– Ă… ra! da’ ce stai de vorbești, jupâne Ștrul? Eu gândesc, de mi-a ajuta Dumnezeu, pe după amiază
să-ți pun
nora în Piatra.
– D-ta, moș Nichifor, ești om purtat, știi mai bine decât mine, dar tot te rog să mâi cu băgare de
seamă, ca să nu-
mi prăvali nora!
– Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltăieri, jupâne Ștrul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu
maice
boieroaice și cu alte fețe cinstite, și, slavă Domnului! nu s-au plâns de mine… Ia, numai cu maica
Evlampia,
desăgărița din Văratic, am avut eu odată oleacă de clenci: că, oriunde mergea, avea obicei să-și lege
vaca dinapoia
căruței, pentru schiverniseală, ca să aibă lăptișor la drum; și cu asta-mi aducea mare supărare, pentru
că vaca, ca
vaca, îmi irosea ogrinjii din căruță, ba câteodată rupea leuca, ba la deal se smuncea, de era, într-un
rând, cât pe ce
să-mi gâtuiască iepușoarele. Și eu, cum îi omul la necaz, îndrăzneam să zic: – Măicuță, de ce ești
scumpă la tărâțe și
ieftină la făină? Ea atunci se uita galeș la mine și-mi zicea cu glas duios: – Ia taci și d-ta, moș
Nichifor, taci, nu
mai striga atâta pe biata văcușoară, pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nimic. Părinții pusnici din
sfânta Agură
mi-au dat canon să mănânc lapte numai de la o vacă, ca să nu îmbătrânesc degrabă; și dă, ce să fac?
trebuie să-i
ascultăm, că sfințiile lor știu mai multe decât noi, păcătoasele! Dacă am auzit așa, am zis și eu, în

gândul meu, că
are întrucâtva dreptate maica desăgărița, și am lăsat-o în plata lui Dumnezeu, pentru că am văzut-o că
este
pidosnică și voiește cu orice chip să se adape de la un izvor. D-ta, jupâne Strul, cred că nu mi-i face
necaz la drum
și cu vaci. Și apoi, giupâneșica Malca, unde-a fi vale mare ori deal mare, s-a mai da și pe jos câte-
oleacă; mai ales
că acum e o frumusețe afară la câmp, de turbă haita! Da’ ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. Hai
sus,
giupâneșică Malca, să te duc la bărbățel acasă; știu eu cum îi treaba nevestelor celor tinere, când nu-
s bărbații cu
dânsele: fac zâmbre și trag acasă, cum trage calul la traista cu orz.
– Iaca, mă sui, moș Nichifor!
Și îndată încep cu toții a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură cu demâncare și alte
mărunțișuri. Apoi
Malca își ia ziua bună de la socri și se suie deasupra saltelelor, în fundul căruței. Iară moș Nichifor
se azvârle pe
capră, dă bici iepelor și lasă pe jupânul Ștrul și cu ai săi cu lacrimile pe obraz.
Prin târg, așa mâna de tare moș Nichifor, de ți se părea că zboară iepele, nu altăceva.
Prundul, satul și dealul Humuleștilor le-a trecut într-o clipă. De la Ocea până aproape de Grumăzești
a ținut numai
o fugă. Dar de pe la Grumăzești încolo, moș Nichifor a ras o dușcă
de rachiu din plosca lui cea de Brașov, și-a aprins luleaua și a început a lăsa iepele mai la voie.
– Doamne, jupâneșică, Doamne! Vezi satul ista mare și frumos? se cheamă Grumăzeștii. De-aș avea
eu atâția
goni-tori în ocol și d-ta atâția băieți, câți cazaci, căpcâni și alte lifte spurcate au căzut morți aici din
vreme în
vreme, bine-ar mai fi de noi!
– Să te-audă Dumnezeu, să am băieți, moș Nichifor!

– Asemene și eu gonitori, jupâneșică… că de băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o
sterpătură; n -a
fost harnică să-mi facă nici unul, nu i-ar muri mulți înainte să-i moară! De oi pune eu mâinile pe
piept, are să
rămână căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște!
– Nu te supăra, moș Nichifor, zise Malca, că poate așa a fost să fie de la Dumnezeu; pentru că așa
scrie și la noi
în cărți despre unii, că tocmai la bătrânețe au făcut copii!
– Ia lasă-mă, jupâneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu, degeaba mai bați
apa-n chiuă să
s-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată! Am auzit și eu spunând în biserică la noi că – Pomul care nu
face roadă se
taie și în foc se aruncă. Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decât asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut
răbdare să țin
casa cu baba pân-acum. În privința asta, îi mai bună legea d-voastră de-o mie de ori. Nu-ți face una
copii, iei alta,
nu face nici aceea, alta. Și de la o vreme trebuie să nimerești una blagoslovită de Dumnezeu; da nu ca
la noi, să fii
nevoit să trăiești cu una beteagă până la sfârșitul vieții, și copii, tufă! Că doar Dumnezeu cel mare și
puternic nu s -a
răstignit numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i așa, jupâneșică? Mai zi, dacă ai ce!
– Poate să fie ș-așa, moș Nichifor.
– Ba chiar așa-i, jupâneșică dragă, cum îți spun eu. Ptru! ciii!… Da’ bună bucată am mers! Doamne,
cum se ia
omul la drum cu vorba și, când se trezește, cine știe unde a ajuns; bun lucru a mai lăsat Dumnezeu
sfântul și
tovărășia asta! Hi!!! zmeoaicele tatei, îndemnați înainte! Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija
negustorilor și spaima
ciocoilor. Hei! jupâneșică, când ar avea codrul ista gură să spună câte a văzut, cumplită pătăranie ne
-ar mai auzi

urechile; știu că am avea ce asculta!
– Da’ ce-a fost pe-aici, moș Nichifor?
– Of! jupâneșică, of! Ce-a fost, să nu dea Dumnezeu să mai fie! Dar avea cineva chip să treacă pe-
aici, fără să
fie jefuit, bătut ori omorât? Nu-i vorbă, că acestea se întâmplă mai mult noaptea decât ziua. Însă pe
mine, unul, de
n-aș grăi într-un ceas rău, până acum, dă, m-a ferit Dumnezeu. Lupi și alte dihănii mi-au ieșit înainte
câteodată, dar
nu le-am făcut nimica; le-am dat bună pace, m-am făcut că nici nu-i văd, și ei s-au dus în treaba lor.
– Ă…ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem! V-am spus că era șăgalnic moș Nichifor,
și, când
spunea
câte una, ori te țineai cu mâna de inimă, râzând, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică.
– Iaca un lup vine spre noi, jupâneșică!
– Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu?
– Despre mine, ascunde-te unde știi, că eu, unul, ți-am spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.
Atunci biata Malcă, de frică, s-a încleștat de gâtul lui moș Nichifor și s-a lipit de dânsul, ca
lipitoarea. A șezut
ea așa cât a șezut și apoi a zis tremurând:
– Unde-i lupul, moș Nichifor?
– Unde să fie?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. Dar cât pe ce erai să
mă gâtui,
jupâneșică, ș-apoi, dacă scăpam iepele, știu că era frumos.
N-apucă a sfârși bine moș Nichifor, și Malca zice cătinel:
– Să nu mai zici că vine lupul, moș Nichifor, că mă vâri în toate boalele!
– Nu că zic eu, da’ chiar vine, iacătă-l-ăi! – Valeu! Ce spui?
Și iar se ascunde lângă moș Nichifor.

– Ce-i tânăr, tot tânăr; îți vine a te juca, jupâneșică, așa-i? și, după cum văd, ai noroc că eu îmi țin
firea, nu mă
prea tem de lup; dar să fie altul în locul meu…
– Nu mai vine lupul, moș Nichifor?
– Apoi, na! ești de tot poznașă și d-ta; prea des vrei să vină, că doar nu-i de tot copacul câte un lup!
Ia, pe la
Sfântul Andrei umblă și ei mai câte mulți la un loc. Ș-apoi, vânătorii ce păzesc? La goană mare, crezi
d-ta că puțini
lupi dau cinstea pe rușine, lăsându-și pieile zălog? Să mai răsuflăm iepele oleacă. Iaca și Dealul
Balaurului,
jupâneșică! Ia, aici a căzut odată un balaur grozav de mare, care vărsa jăratic pe gură, și când șuiera,
clocotea
codrul, gemeau văile, fiarele tremurau și se băteau cap în cap, de spaimă, și țipenie de om nu cuteza
să mai treacă
pe aici.
– Valeu! și unde-i balaurul, moș Nichifor?
– D-apoi mai știu eu, jupâneșică? Pădurea-i mare, el știe unde s-a fi înfundat! Unii spun că după ce a
mâncat
foarte mulți oameni și a ros toată coaja copacilor din codru, ar fi crăpat chiar aici, în locul acesta. De
la unii am
auzit spunând că i-ar fi dat lapte de vacă neagră și cu acesta l-ar fi făcut să se ridice iar la cer, de
unde a căzut. Mai
știu eu pe cine să cred?… Că oamenii vorbesc vrute și nevrute. Noroc numai că eu unul știu solomonii
și nu mă prea
tem nici de balauri. Pot să prind șarpele din culcuș, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul.
– Da’ ce-s acele solomonii, moș Nichifor?
– Ei, jupâneșică dragă, asta nu se poate spune. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani,
de câ nd
trăiesc cu dânsa, și ce n-a făcut ea și cât nu m-a cihăit de cap să-i spun, și tot nu i-am spus. Și ea, din
pricina asta

are să moară, când a muri, de nu i-ar muri mulți înainte; că atunci mi-aș lua și eu una tinerică, și
macar trei zile să
trăiesc în ticnă cu dânsa, cum știu eu, și apoi să mor! M-am săturat până-n gât de mucegaiul de babă,
că hojma mă
morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. Când gândesc, amărâtul de mine, că am să mă întorc
iar la dânsa
acasă, îmi vine să turbez, să iau câmpii, nu altăceva.
– Ia lasă, lasă, moș Nichifor, că așa sunteți d-voastră, bărbații.
– Ei, ei! jupâneșică, iată-ne și aproape de vârful codrului! Ia mai dă-te și d-ta oleacă pe jos, pân’ vom
sui dealul,
că nu mi-i de alta, dar mă tem că-i înțepeni în căruță. Uite florile cele frumoase de prin marginea
pădurii cum
umplu văzduhul de miroznă! Și d-ta să șezi ghemuită acolo, nu-i păcat de Dumnezeu?
– Mă tem de lup, moș Nichifor, zise Malca, tremurând.
– Ia mai sfârșește odată cu lupul cela! Altăceva n-ai de vorbit?
– Stai dară să mă dau jos!
– Ptru! ciii!… Sai binișor pe ici, pe crucea căruței. Ho… pa! Ia, acum te văd și eu că ești voinică; așa
mi -e drag să
fie omul: fătat, nu ouat.
Și pe când Malca culegea niște dumbravnic, să ducă lui Ițic, moș Nichifor stătuse în loc și nu știu ce
bichirea și
cisluia primprejurul căruței. Apoi repede strigă:
– Gata ești, jupâneșică? Hai, sui, și să pornim cu ajutorul lui Dumnezeu, că de-acum e tot vale mai
mult.
Malca, după ce se suie, întreabă: – Oare nu-i târziu, moș Nichifor?
– D-apoi de acum suntem scăpați deasupra nevoii; acuș te pun în Piatra. Ș-odată dă bici iepelor,
zicând:
Alba-nainte, alba la roate,

Oiștea goală pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galații, hii!!!
N-apucă a merge nici douăzeci de prăjini, și prrr! se rupse un capăt!
– Na, asta încă-i una!
– Vai de mine, moș Nichifor, avem să înnoptăm în pădure! – Ia nu mai meni a rău, jupâneșică, că doar
n-am pățit
eu asta numai o dată în viața mea. Până-i îmbuca d-ta ceva, și iepele iestea ș-or șterge gura c-oleacă
de coșolină, eu
am și pus capătul.
Când se uită moș Nichifor la belciug, bărdița nicăieri! -Apoi toate-au fost cum au fost, zise moș
Nichifor,
încrețind din sprâncene și oțărându-se, dar asta pică de coaptă. Bat-o Dumnezeu de babă s-o bată!
Iaca cum
îngrijește ea de mine! Așa-i că nu-i securea?
Malca, sărmana, când mai aude și asta, începe a suspina și a zice:
– Moș Nichifor, ce facem noi?
– Ia las’, jupâneșică, nu te împuțina cu inima, că tot mai am oleacă de nădejde.
Ș-odată scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amânar și începe a ciocârti un gârneț de stejar din anul
trecut… L-a
tăiat el cum l-a tăiat, apoi a început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frânghie; dar de
unde să iei dacă
n-ai pus?
Dacă vede și vede, taie băierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe și face cum poate, de
leagă
gârnețul unde trebuia; pune roata la loc, vâră leuca, sucește lamba ș-o strânge la scară; apoi își
aprinde cioanca și
zice:
– Iaca, jupâneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă… Cu moș Nichifor țuțuianul nu piere

nimene la
drum. De-acum, numai să te ții bine de carâmbi și de speteze, că am să mân iepele iestea de au să
scapere fugind.
Da’ să știi d-ta că babei mele n-are să-i fie moale când m-oi întoarce acasă… Am s-o iau de cânepa
dracului și am s-
o învăț eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat; că femeia nebătută e ca moara neferecată. Ține-te,
jupâneșică!
Hi, ha!!!
Ș-odată încep iepele a fugi, de pârâiau roatele și sărea colbul în naltul cerului. La vro câteva
obrațuri, gârnețul s-
a înfierbântat, s-a muiat și… folfenchiu! iar sare roata!
– Bre! c-anapoda lucru; se vede că azi-dimineață mi-a ieșit înainte vrun popă, sau dracu știe ce!
– Moș Nichifor, ce facem noi?
– Om face noi ce-om face, jupâneșică. Dar acum, deodată, liniștește-te acolo și taci molcum. Bine că
nu s-a
întâmplat asta în mijlocul câmpului, undeva. Lemne, slavă Domnului, sunt de ajuns și de-ntrecut în
pădure. Poate să
ne-ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte și să-mi împrumute vro secure. Și cum
vorbea,
numai iaca că vede venind un om din urmă cu traista în băț.
– Bun ajuns, om bun! Așă-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței?
– Ia las’ șaga la o parte, măi omule, și mai bine vin’ de-mi ajută să pun capătul ista, că vezi că-mi
crapă inima de
necaz.
– D’apoi eu mă grăbesc să ajung la Oșlobeni. D-ta poți să mâi astă-noapte și în pădure; nu cred că-i
muri de
urât!
– Mă mir că nu ți-e oarecum, să-ți fie, zise Nichifor posomorât; ești un cheag zbârcit, mai ca și mine,
și iaca ce-

ți urlă prin cap!…
– Da’ nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu. Bun rămas! Te-a învăța Dumnezeu ce să faci… și
s-a tot dus
înainte. – Vezi, jupâneșică, câtu-i de-a dracului lumea asta? Numai
de pleșcuit umblă. Ia să fie un antal cu vin ori cu rachiu, și să vezi atunci, ar ședea carul stricat atâta
timp în
mijlocul drumului? Cum văd eu, tot moș Nichifor are să facă ce a face. Ia să mai fac o încercare.
Și iar începe a tăia alt gârneț. Mocoșește el cât mocoșește, până îl pune și pe acela. Apoi dă bici
iepelor și iar
mai trage un ropot; când, numai iaca ce ajunge roata de-o teșitură, și iar se rupe capătul.
– Acuma, jupâneșică, mai că-mi vine să zic și eu ca omul cela, că are să ne fie masul în pădure.
– Vai de mine și de mine, moș Nichifor, ce spui?!
– Ia! spun și eu ce văd cu ochii. Uită-te! Nu vezi și d-ta că dă soarele după deal, și noi tot pe loc
stăm? Da’ nu-i
nimica, jupâneșică, să n-ai nici o grijă, că știu eu o poiană în pădure, chiar aici, pe-aproape; să
tragem acolo, și
suntem ca și în casă la noi. Locul e ferit, și iepele au ce paște. D-ta te-i culca în căruță, și eu te-oi
străjui toată
noaptea. Helbet, o noapte nu-i legată de gard, a trece ea cum a trece, dar a pomeni ea baba mea, câte
zilișoare a
avea, de necazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage…
– Apoi dar, fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine.
– Las’, jupâneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cât se poate de bine.
Ș-odată moș Nichifor apucă iepele de dârlog, cârnește căruța ș-o târăște cum poate până în poiană.
– Iaca, jupâneșică, ce rai al lui Dumnezeu e aici; să tot trăiești și să nu mai mori! Numai d -voastră nu
sunteți
deprinși cu ce-i frumos pe lume. Ia mai dă-te oleacă pe jos, până se mai vede, ca să strângem niște
târșuri și să

facem toată noaptea foc, să fugă tânțarii și toate gângăniile pe lume!
Biata Malca vede și ea că tot de una îi e acum. Se dă jos și începe a strânge la târșuri.
– Doamne! bine-ți mai șede, jupâneșică; parcă ești una de-a noastre! Nu cumva a ținut vreodată tatăl
d-tale
orândă în sat, undeva?…
– Ba a ținut mult timp ratoșul de la Bodești.
– Apoi mă miram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește și aduci la mers cu de-a noastre. De-
acum n-am să
te mai cred că te temi de lup. Ei! ei! cum ți se pare aici în poiană? Așă-i că erai să mori și să nu știi
ce-i frumos pe
lume? Ia auzi privighetorile ce haz fac! Ia auzi turturelele cum se îngână!
– Moș Nichifor, oare n-om păți ceva în noaptea asta? Ce-a zice Ițic?
– Ițic? Lui Ițic i s-a părea c-a prins pe Dumnezeu de-un picior, când te-a vedea acasă. Da’ ce crezi d-
ta, că Ițic
știe ce-i pe lume? Cum sunt întâmplările la drum? Așa, numai să se mute de pe vatră pe cuptor, știe și
hleabul de
baba mea, de-acasă. Jupâneșică, ia să te vedem, știi cum să faci focul?
Malca așază gătejele, moș Nichifor scapără, și îndată amândoi ațâță focul. Apoi moș Nichifor zice:
– Vezi, jupâneșică, cum pârâie de frumos gătejele?
– Văd, moș Nichifor, dar îmi tremură inima în mine de frică!
– Ă… ra? Da’ ce, Doamne iartă-mă, parcă ești din neamul
lui Ițic. Da’ fii mai cu inimă oleacă! Ori, dacă ești așa de fricoasă, apoi sui în căruță și te-așterne pe
somn, că
noaptea-i numai un ceas; acuș se face ziuă!
Malca, îmbărbătată de moș Nichifor, se suie în căruță și se culcă. Iară moș Nichifor își aprinde
luleaua, așterne
cojocul și se pune într-o râlă jos, lângă foc; și pâc! pâc! pâc! pâc! Din lulea, cât pe ce era să-l prindă
somnul, când

numai iaca că-i sare o scânteie pe nas!
– Ptiu, drace! asta trebuie să fie scânteie din gătejele culese de Malca, că tare m-a fript… Dormi,
jupâneșică Malcă?
– Parcă era să mă prindă somnul oleacă, moș Nichifor, dar
mi-au venit o mulțime de năluciri prin cap, și m-am trezit.
– Și eu mai tot așa am pățit: mi-a sărit o scânteie pe nas, și mi s-a speriat somnul, de parcă am dormit
o noapte
întreagă. Las’ că poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? parcă-și fac de
cap, nu
altăceva! Da’ acum li-e și lor vremea să se drăgostească… Dormi, jupâneșică?
– Parcă iar era să mă prindă somnul, moș Nichifor.
– Știi una, jupâneșică? Mie-mi vine să sting focul, că tocmai acum, în durătul ista, mi-am adus aminte
că dihania
de lup adulmecă și vine după fum.
– Stinge-l, moș Nichifor, dacă-i așa.
Atunci moș Nichifor odată începe a turna la țărnă peste foc și-l înnădușă.
– De-acum, jupâneșică, dormi fără grijă, că acuș se face ziuă. Na, c-am stins focul și am uitat să-mi
aprind
luleaua! Dar las’ că am scăpărător. Bată-vă pustia, privighetori, să vă bată, că știu că vă drăgostiți
bine!
Mai șede moș Nichifor așa pe gânduri, până-și gătește de băut luleaua, apoi se scoală binișor și se
duce în vârful
degetelor lângă căruță. Malca începuse a horăi puțin. Moș Nichifor o clatină încetișor și zice:
– Jupâneșică, jupâneșică!
-Aud, moș Nichifor, răspunse Malca tresărind spăimântată. – Știi ce-am gândit eu cât am stat lângă
foc?
– Ce, moș Nichifor?
– Ia, după ce-i adormi d-ta, să încalec pe o iapă și să mă reped acasă la mine, să-mi aduc un capăt și

securea și,
când s-a zări de ziuă, sunt aici.
– Vai de mine, moș Nichifor, ce vorbești? Vrei să mă găsești moartă de frică când îi veni?
– Ba să te ferească Dumnezeu de una ca asta, jupâneșică! Ia las’, nu te spăimânta, că am zis și eu, ia
așa, o vorbă
în vânt…
– Ba nu, moș Nichifor! De-acum nici nu vreau să mai dorm; mă dau jos și am să șed toată noaptea
lângă d-ta.
– Ba păzește-ți treaba, jupâneșică; șezi binișor unde șezi, că bine șezi.
– Ba iaca vin; ș-odată se dă jos și vine pe iarbă, lângă moș Nichifor.
Și ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amândoi, și-au adormit duși. Și când s-
au trezit ei,
era ziulica albă!…
– Iaca, jupâneșică, și sfânta ziuă! Scoală-te și hai să vedem ce-i de făcut. Vezi că nu te-a mâncat
nimica? Numai
frica ți-a fost mai mare.
Malca, în vorbele acestea, iar a adormit… Iar moș Nichifor, ca cel cu grija, s-a suit în căruță și a
început a
scormoli în toate părțile pe sub coșolină, și numai iaca că dă de secure, de-o funie și de un sfredeleac
pe pomoștina
căruței!
– Iaca, păcatele mele! Cine-i cu pagubă, și cu păcat; mă miram eu să nu se îngrijească biata babă de
mine, până
într-atâta. Pentru c-am năpăstuit-o chiar pe sfânta dreptate, am să-i duc un fes roș și un tulpan
undelemniu, ca să-și
mai aducă aminte din tinerețe. Eu se vede că m-am luat ieri cu luleaua. Dar biata baba mea, bună, rea,
cum este, tot
a știut ce-mi trebuie la drum, numai nu le-a pus la locul lor… Dar ți-ai găsit să știe femeia trebile
bărbatului!

– Jupâneșică, jupâneșică! – Ce-i, moș Nichifor?
– Da’ nu știi una! Scoală-te, că am găsit și secure și frânghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie.
– Unde, moș Nichifor?
– Ia, pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. Am pățit și noi ca un cerșetor care
ședea pe
comoară și cerea milostenie… Da’ bine că s-au găsit și acum; tot biata babă se vede că le-a pus.
– Vezi cât ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?
– Apoi dă, jupâneșică, văd și eu că am greșit, de-am ponegrit-o așa de tare către d-ta. Da de-acum am
să-i cânt și
eu un cântec de împăcare:
Sărmana băbușca mea!
Fie bună, fie rea,
Am să țin casă cu ea.
Ș-odată suflecă moș Nichifor mânecile, taie un stuhariu de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază
cum
trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum și zice:
– Sui, jupâneșică, și haidem să mergem de acum!
Iepele, fiind hrănite și odihnite bine, pe la prânzul cel mare i-au pus în Piatra.
– Iaca, te-am văzut ș-acasă, jupâneșică!
– Slavă lui Dumnezeu, moș Nichifor, că și-n pădure nu mi-a fost rău…
– Așa este, jupâneșică, nu-i vorbă, dar ca la casa omului nu-i nicăiurea.
Și, din vorbă în vorbă, au și ajuns la poarta lui jupân Ițic. Ițic tocmai atunci venea de la școală și,
când a văzut
pe Malca, nu mai știa ce să facă de bucurie. Dar când a mai auzit și despre întâmplarea ce au avut, și
cum i-a scăpat
Dumnezeu din primejdie, nu știa cum să mulțumească lui moș Nichifor. Cu ce nu l-au dăruit ei? Că se
mira și el

singur ce dăduse peste dânsul.
A doua zi, moș Nichifor a pornit înapoi cu alți mușterii. Și când au ajuns acasă, era foarte vesel, încât
nu știa
baba lui ce l-a găsit, de-i așa cu chef, cum nu mai fusese de multă vreme. După aceasta, tot la două-
trei săptămâni,
jupâneșica Malca venea la Neamț la socri și se întorcea acasă numai cu moș Nichifor, fără să se mai
teamă de lup…
După un an, sau după mai mulți, moș Nichifor s-a răsuflat, la un pahar cu vin, către un prieten al său,
despre
întâmplarea din codrul Grumăzeștilor și frica ce a tras jupâneasa Malca… Prietenul lui moș Nichifor
s -a răsuflat și
el către alți prieteni ai săi, și de-atunci oamenii, cum sunt oamenii, ca să-i pună sânge rău la inimă…
au început a
porecli pe moș Nichifor și a-i zice: – Nichifor Coțcariul, Nichifor Coțcariul. Și poate acum a fi oale
și ulcioare, și
tot Nichifor Coțcariul i-a rămas bietului om numele și până în ziulica de astăzi.
POVESTEA UNUI OM LENEȘ
Cică era odată într-un sat un om grozav de leneș; de leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o
mesteca. Și
satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure, pentru a nu
mai da pildă de
lenevie și altora. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl
pun într-un
car cu boi, ca pe un butuc nesimțitor, și hai cu dânsul la locul de spânzurătoare!
Așa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om
care

semăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi țărani, zicând:
– Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, și-l duceți la vro doftoroaie undeva,
să se
caute.
– Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre țărani; să ierte cinstită fața dumneavoastră, dar aista e un leneș
care nu
credem să fi mai având pereche în lume, și-l ducem la spânzurătoare, ca să curățim satul de-un
trândav.
– Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câine, fără de lege!
Mai bine
duceți-l la moșie la mine; iacătă curtea pe costișa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia
așa, pentru
împrejurări grele, Doamne ferește! A mânca la posmagi și-a trăi și el pe lângă casa mea, că doar știu
că nu m-a
mai pierde Dumnezeu pentr-o bucățică de pâine. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alții.
– I-auzi, măi leneșule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteț, într-un hambar cu posmagi, zise unul
dintre
săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din
car și
mulțumește cucoanei că te-a scăpat de la moarte și-ai dat peste belșug, luându-te sub aripa dumisale.
Noi gândeam
să-ți dăm săpun și frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îți dă adăpost și posmagi; să tot
trăiești, să nu mai
mori! Să-și pună cineva obrazul pentru unul ca tine și să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i
și asta! Dar
tot de noroc să se plângă cineva… Bine-a mai zis cine-a zis că – Boii ară și caii mănâncă. Hai, dă
răspuns
cucoanei, ori așa, ori așa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
– Dar muieți-s posmagii? zise atunci leneșul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
– Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.

– Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă, că muieți-s posmagii?
– Vai de mine și de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da’ el nu poate să și-i moaie?
– Auzi, măi leneșule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
– Ba, răspunse leneșul. Trageți mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul din săteni zise cucoanei:
– Bunătatea dumnevoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiți a strica orzul pe gâște. Vedeți
bine că nu -l
ducem noi la spânzurătoare numai așa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiți? Un sat întreg n-
ar fi pus oare
mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă
mare, ce-ți bați
capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoința ce avea, se lehămetește și de binefacere și de tot, zicând:
– Oameni buni, faceți dar cum v-a lumina Dumnezeu! Iar sătenii duc pe leneș la locul cuvenit și-i fac
felul.
Și iaca așa au scăpat și leneșul acela de săteni, și sătenii aceia de dânsul.
Mai poftească de-acum și alți leneși în satul acela, dacă le dă mâna și-i ține cureaua.
Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.
MOȘ ION ROATĂ
(Anecdotă)
La 1857, pe când se fierbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache
Hurmuzachi, M.
Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul de
fiecare județ, spre
a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. Cum au ajuns țăranii la Iași, boierii au
pus mână de

la mână, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau
țăranii ce
berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe seama unuia dintre boieri să le țină cuvânt, ca să-i
facă a înțelege
scopul chemării lor la Iași.
– Oameni buni, știți pentru ce sunteți chemați aici, între noi? zise boierul cu blândețe.
– Vom ști, cucoane, dacă ni-ți spune, răspunse cu sfială un țăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.
– Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două țări surori, creștine și megieșe, Moldova noastră și
Valahia
sau Țara Muntenească, de care poate-ți fi auzit vorbindu-se, se sfâșie și se mănâncă între dânsele,
spre cumplita
urgie și pieire a neamului românesc. Țări surori și creștine, am zis, oameni buni; căci precum ne
închinăm noi,
moldovenii, așa se închină și frații noștri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea și toate
obiceiurile
câte le avem noi le au întocmai și frații noștri munteni. Țări megieșe, am zis, oameni buni; căci numai
pârăuașul
Milcov, ce trece pe la Focșani, le desparte. – Să-l secăm dar dintr-o sorbire și să facem sfânta Unire,
adică
înfrățirea dorită de strămoșii noștri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci.
Iaca, oameni
buni, ce treabă creștinească și frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne-ajute! Înțeles-ați, vă
rog, oameni
buni, pentru ce v-am chemat? Și dacă aveți ceva de zis, nu vă sfiiți; spuneți verde, moldovenește, ca
la niște frați
ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții și Dumne-zeu să ne
lumineze pe toți
cum a ști el mai bine!
– Înțelegem, cucoane, așa a fi, răspunseră câțiva țărani mai rușinoși; că, dă, dacă nu-ți ști
dumneavoastră ce-i pe

lume, noi, țărănimea de la coarnele plugului, avem să știm ce-i bine și ce-i rău?…
– Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înțeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre țărani, anume
Ion Roată. Ș-
apoi, chiar dacă ne-am pricepe și noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea,
cucoane: – Țăranul,
când merge, tropăiește, și când vorbește, hodorogește, să ierte cinstită fața dumneavoastră. Eu socot
că treaba asta
se putea face și fără de noi; că, dă, noi știm a învârti sapa, coasa și secera, dar dumneavoastră
învârtiți condeiul și,
când vreți, știți a face din alb negru și din negru alb… Dumnezeu v-a dăruit cu minte, ca să ne
povățuiți și pe noi,
prostimea…
– Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în țara aceasta ș-o
storceau
după plac. Astăzi toți, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile și la fericirea
țării. Muncă și
câștig, datorii și drepturi, pentru toți deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum și de cine au fost ei aduși pe aceste locuri;
despr e
suferințele lor și cum au ajuns a fi dezbinați și împrăștiați prin alte țări. Le dă el pilde câte și mai
multe: cu smocul
de nuiele, cu taurii învrăjbiți și, în sfârșit, se silește bietul creștin din răsputeri a-i face să înțeleagă
care sunt roadele
binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot – pentru unirea tuturor se roagă și sfânta biserică
în toate zilele,
mai bine de 1.850 de ani.
– Ei, oameni buni, cred că acum ați priceput!
– Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toți. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
– Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moșul Ion Roată.

– Dumnezeu să mă ierte, moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în
grădină, să vă
fac a înțelege și mai bine. Moș Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?
– Îl vedem, cucoane.
– Ia fă bine și adă-l ici lângă mine, zise boierul, care ședea acum pe un jilț în mijlocul țăranilor.
– S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu șagă.
– Ia cearcă și vezi.
Moș Ion Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
– Ia du-te și dumneata, moș Vasile, și dumneata, bade Ilie, și dumneata, bade Pandelachi.
În sfârșit, se duc ei vro 3-4 țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier.
– Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus
câțiva într-
ajutor, treaba s-a făcut cu mare ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului:
Unde-i unul, nu-i putere,
La nevoi și la durere;
Unde-s mulți, puterea crește,
Și dușmanul nu sporește.
Așa și cu Unirea, oameni buni! Credeți dumneavoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu
Valahia,
avem să fim numai atâția? Frații noștri din Transilvania, Bucovina, Basarabia și cei de peste Dun
ăre, din
Macedonia și de prin alte părți ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, și ei se vor bucura și ne vor
iubi, de n -or
mai îndrăzni dușmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi frații noștri de sânge: franțujii,
italienii,
spaniolii și portughezii, ce așteaptă? La orice întâmplare, Doamne ferește, stau gata să-și verse
sângele pentru noi…
Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-ați înțeles și răsînțeles.

– Ba eu, unul, să iertați dumneavoastră, cucoane, încă tot n-am înțeles, răspunde moș Roată.
– Cum se face asta, moș Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, și un copil putea să înțeleagă.
– Mai așa, cucoane, răspunseră ceilalți.
– Moș Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneata, în legea dumitale,
cum ai
înțeles, cum n-ai înțeles, de când se face atâta vorbă; să auzim și noi!
– Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă și până la faptă este mare deosebire…
Dumneavoastră, ca
fiecare boier, numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul, dar n-ați pus umărul împreună cu noi la
adus, cum ne
spuneați dinioarea, că de-acum toți au să ia parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi
dac-ar fi așa,
cucoane, căci la război înapoi și la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală… Iar de la
bolovanul
dumneavoastră am înțeles așa: că până acum noi, țăranii, am dus fiecare câte-o piatră mai mare sau
mai mică pe
umeri; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre… Să
dea Domnul,
cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părea rău…
La aceste vorbe, țăranii ceilalți au început a strânge din umeri, a se uita lung unul la altul și a zice :
– Ia, poate că și Roată al nostru să aibă dreptate!…
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum.
Iași, 4 mai, 1880
POPA DUHU
Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuțe, scurt la stat, smolit la față, cu
capul

pleș, mergând cu pas rar, încet și gânditor, răspunzând îndesat – sluga dumitale cui nu-l trecea cu
vederea,
căscând cu zgomot când nu-și găsea omul cu care să stea la vorbă, făcând lungi popasuri prin aleile
ascunse ale
grădinilor publice din Iași, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păsărelelor și oprindu-se cu
mirare lângă
moși-noaiele de furnici, pe care le numea el – republici înțelepte, dezmierdând iarba și florile
câmpului, icoane
ale vieții omenești, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi și apoi, cuprins de foame și
obosit de
osteneală și gândire, își lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aștepta sărăcia cu masa întinsă.
Acesta ere părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din județul Iași.
Patru pereți străini, afumați și îmbrăcați cu rogojini; teancuri de traftoloage grecești, latinești,
bulgărești,
franțuzești, rusești și românești, pline de painjeni și aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean
de lut cu
ibric pentru spălat, în mijlocul odăii, apărie pe jos, gunoi și gândaci fojgăind în toate părțile, o pâine
uscată pe
masă și un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinției-sale.
Mare de inimă, iar la gură și mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viață mai bună; dar se
vede că
nici poftea el una așa, de vreme ce nu-și astâmpăra gura către mai-marii săi măcar să-l fi picat cu
lumânarea.
De copil, în seminarul Socola, unde-a învățat carte, mai mult singur decât de la profesori, își punea
degetele pe
o piatră și le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că
nici dascălu l
nu putea să-i tălmăcească bine ceva, și vai de școlarii care-l sminteau de la învățătură!
Așa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l – Duh diavolesc,
și de unde

până unde l-a și călugărit, și Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Și din
școlar, profesor a
ajuns la Socola; și duh din duhul său a dat școlarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulți nu făcea
el într-un loc,
Doamne ferește, căci era duh neastâmpărat și neîmpăcat chiar cu sine însuși. Nici lacom de avere,
nici de chinuri;
mulțumit cu cât avea, cu cât n-avea, când te miri ce nu-i venea la socoteală, ia-ți, popo, desagii și
toiagul, și pe ici
ți-e drumul! Vorba ceea: – Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele.
Aci era la Socola, aci în Iași, aci la mănăstirea și în Târgul-Neamțului profesor, de unde cutreiera
munții în
sudoarea frunții, și mai la tot pasul cânta:
Ruinată cetățuie, ce acopere-acel munte,
Și de unde ochiul vede lucruri multe!
Apoi:
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde curge-n vale un râu mititel.
Iar la urma urmelor:
Pasăre galbenă-n cioc,
Rău mi-ai cântat de noroc!…
Și tot așa, și iar așa, până i se făcea viața neagră și aici; apoi iar se întorcea la Iași, îndrăgindu-l
pentru o bucată
de vreme.
Duh neastâmpărat și cutezător în predicile sale de pe amvoanele bisericilor, înțepa ca viespea,
zicând:
– Elisei a curățit de lepră pe Neeman Sirianul, trimițându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă
trimit la
Căcaina (
mic râușor din Iași, care se varsă în Bahlui
), ca să vă curățiți de lepra ignoranței și a

trândăviei!
– Odată era o floare, numită rușinea fetelor, foarte răspândită în țară la noi; dar de când au luat –
mârșavele de
modă (
marșandele
) locul gospodinelor românce, această floare a început a dispărea din grădinile și
țarinile noastre.
– Cine are urechi de auzit să audă!
Iar pe cei slugarnici, mândri și luxoși, îi arăta cu degetul, zicând:
– Fățarnice, a zis Hristos, curăță mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, ca să fie și
cea din afară
curată!
Și câte și mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul,
până i-a luat
chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.
Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericii, la Bunavestire din Iași, părintele Duhu intră
în biserică,
se închină rar pe la icoane, și cum era lume multă adunată, și episcopul sta în strana arhierească,
îmbrăcat pompos
și cu mitra pe cap, părintele Duhu se oprește în față-i și zice cu gura mare, clătinând din cap:
– Dragul mamei Cânilic, bine-ți șede mitropolit! Unde-i neneaca-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc,
mai adaugă:
Când veți vedea urâciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să stea, să știți că aproape este
sfârșitul, a zis
Hristos.
După aceea se trage cu dispreț din fața episcopului și, ieșind din biserică, își caută de drum.
Iară ceilalți popi, înlemniți cu mâinile la piept, cât pe ce să cadă amețiți din picioare, de frica și de
rușinea
arhipăstorului.
Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să
poarte straie

de mii de lei, fără să aibă cu ce să și le cumpere.
Și părintele Isaia, în loc să umble morțiș, ca alți popi, după cerșitorit, luând și de pe viu și de pe
mort, să aibă cu
ce se împopoțona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, și anume: – Decât să dai de pomană la
calici sâmbăta,
mai bine ceva de băut mahmurilor, marțea…
Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuțe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinția-
sa și-a
atârnat la piept o cruce mare, de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:
– Iartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu ață, neavând lanț de aur, nici de argint, cu care te spânzură
mai marii
mei, arhiereii.
La Mănăstirea Neamțului, stând adeseori de vorbă cu starețul Naftanail, părintele Duhu îi zicea,
șfichiuindu-l,
că rușii din această lavră românească s-au puiezit, ca și holera adusă în Moldova pe cozile cailor
rusești la 1828.
Starețul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: – Hai pacam, părinte Isaia, cinstindu-l cu
rachiu
îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:
– Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârtește lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusească; mai bine să
ne
împăcăm. Și începea a-i cânta irmosul următor, pe glas al doilea: – Umblat-au Israil prin valul cel
învăluit, c-un
ulcior legat de gât și c-un curcan fript, că s-a proslăvit.
Apoi antifoanele bețivilor, pe glas al patrulea: – Din tinerețile mele, multe oale și ulcele se luptă cu
mine; dar
mai multe păhărele, câte stele sunt pe cer…
Ploscuța mea, iubit vas,
Pasare cu dulce glas,

Eu la gură te ridic,
Tu îmi cânți; coglic! coglic!
Și nu mă-ndur să te las,
Căci mă plesnești tot în nas…
Vai, sărace poloboace,
De te-ai face mai încoace;
Să ne strângem vro câțiva,
Noi, spre mântuirea ta.
Ș-om mai veni vro doi-trei
Și ți-om pune-un căpătăi,
Ș-om aduce-un popă rus,
Și te-a da cu fundu-n sus!
Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: – Să îndrepteze Domnul pașii lui spre tot
lucrul bun,
părintele Duhu îi zise:
– Ba mai bine să îndrepteze Domnul pașii voștri peste Dunăre, cuvioșilor, că destul ne-ați pângărit
biserica și
neamul cu smeritele voastre blagoslovenii.
Profesorului Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia – Bună dimineața, Duhule, el îi
răspunse:
– Mulțumesc, cadavrule! Și cred că ai la știință că cuvintele popă și profesor se încep cu – pocoi, ca
și
substantivul porcule.
Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare:
– Diaconii și cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preotese, beția din cap nu
le mai iese!
Și câte ponturi și ponosuri nu da dintr-însul, de-i era și lui lehamete câteodată să se mai întâlnească

cu cineva și
să-l mai stârnească la vorbă.
Odată, ieșind supărat de la Mitropolie, îl întâlnește părintele Arbore de la Bărnovschi și-l întreabă:
– De unde vii, părinte Isaie?
– Nu știu!
– Încotro ai luat-o, părinte Isaie?
– Nu știu!
– Cum așa, de nu știi nici de unde vii, nici încotro te duci?! – Iaca cum, răspunse părintele Duhu: când
eram
băiat,
stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit și, în care parte sărea el,
într-acolo
apucam și eu.
– Și acum tot așa faci? întrebă părintele Arbore. – Tot, batăr să crape dracul!
– Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia (
biserica din Iași, care cuprinde și casă de
nebuni
), cum ți s-ar
părea?
– Dar știi că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-și tălpășița, Dunăre de mânios.
La cea din urmă, strângând părintele Duhu para către para, și-a comisionat cărți spiritiste și, citindu-
le, cică a zis
către oarecine:
– Aceste cărți, încăpând în mâna unor șarlatani ignoranți, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca
sfinții.
Și sfânt să fie rostul părintelul Duhu, căci tocmai așa s-a întâmplat.
Într-una din zile, neavând el cu ce să-și cumpere pâine, le-a luat cu vravul și le-a vândut
directorașului unei școli
primare cu te miri ce. Și de-atunci începutul spiritiștilor în Iași. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem
Sirul, Solomon

înțeleptul și alți răposați de veacuri nu se mai pot liniști în morminte; întrebare peste întrebare li se
face. Ș-apoi, ia
să nu răspundă, că dracu-i al lor pe șapte ani!
Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iași despre niște năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat
sfinția-sa pe
gân-duri, zicând:
– Vai de cel ce se smintește, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!
Și poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, și-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la
biserica
Nicorița din Tatarași; de unde aproape fiindu-i țintirimul Eternitatea, și-a luat acolo casă de veci,
fie-i țărna ușoară!
Și de-atunci, ca’ mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe ulițele Iașilor.
CINCI PÂINI
(Anecdotă)
Doi oameni, cunoscuți unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei
pâini, și
celălalt două pâini. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase, lângă o
fântână cu
ciutură, scoate fiecare pâinile ce avea și se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de
mâncare.
Tocmai când scoaseră pâinile din traiste, iaca un al treilea drumeț, necunoscut, îi ajunge din urmă și
se oprește
lângă dânșii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i dea și lui ceva de mâncare, căci e tare flămând și
n-are nimica
merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.
– Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeți călătorului străin; căci, mila
Domnului!

unde mănâncă doi, mai poate mânca și al treilea.
Călătorul străin, flămând cum era, nemaiașteptând multă poftire, se așază jos lângă cei doi, și încep a
mânca cu
toții la pâine goală și a bea apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Și mănâncă ei la un loc
tustrei, și mă –
nâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâini, de parcă n-au mai fost.
După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă și-i dă, din întâmplare, celui
ce
avusese trei pâini, zicând:
– Primiți, vă rog, oameni buni, această mică mulțumită de la mine, pentru că mi-ați dat demâncare la
nevoie;
veți cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veți face cu banii ce veți pofti. Nu sunt vrednic să vă
mulțumesc de
binele ce mi-ați făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruință din partea celui al treilea, au primit. De
la o
vreme, călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi și apoi și-a căutat de drum. Ceilalți mai rămân
oleacă sub
răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Și, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâini dă doi lei
celui cu două
pâini, zicând:
– Ține, frate, partea dumitale, și fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâini întregi, doi lei ți se cuvin. Și
mie îmi
opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâini întregi, și tot ca ale tale de mari, după cum știi.
– Cum așa?! zise celălalt cu dispreț; pentru ce numai doi lei, și nu doi și jumătate, partea dreaptă ce ni
se cuvine
fiecăruia? Omul putea să nu ne dea nimic, și atunci cum rămânea?
– Cum să rămână? zise cel cu trei pâini; atunci aș fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de
la trei

pâini, iar tu, de la două, și pace bună! Acum, însă, noi am mâncat degeaba, și banii pentru pâine îi
avem în pungă
cu prisos: eu trei lei și tu doi lei, fiecare după numărul pâinilor ce am avut. Mai dreaptă împărțeală
decât aceasta nu
cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul…
– Ba nu, prietene, zise cel cu două pâini. Eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne
judecăm, și cum
a zice judecata, așa să rămână.
– Haide și la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulțumești. Cred că și judecata are să-mi găsească
dreptate, deși
nu m-am târât prin judecăți de când sunt.
Și așa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Și cum ajung într-un loc unde era judecătorie,
se înfățișază
înaintea judecătorului și începe a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit
întâmplarea de au
călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâini a avut fiecare, cum a mâncat drumețul cel
străin la masa
lor, deopotrivă cu dânșii, cum le-a dat cinci lei drept mulțumită și cum cel cu trei pâini a găsit cu cale
să-i împartă.
Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâini:
– Și nu ești mulțumit cu împărțeala ce s-a făcut, omule?
– Nu, domnule judecător, zise nemulțumitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumețul străin
pentru
mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-așa, apoi trebuie să împărțim drept în două
ceea ce ne-a
dăruit oaspetele nostru. Așa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.
– Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoiește un leu istuilalt, care spui c-a
avut trei
pâini.

– De asta chiar mă cuprinde mirarea, domnule judecător, zise nemulțumitul cu îndrăzneală. Eu am
venit înaintea
judecății să capăt dreptate, și văd că dumneata, care știi legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot
așa și judecata
dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
– Așa ți se pare dumitale, zise judecătorul liniștit, dar ia să vezi că nu-i așa. Ai avut dumneata două
pâini?
– Da, domnule judecător, două am avut. – Tovarășul dumitale avut-a trei pâini?
– Da, domnule judecător, trei a avut. – Udătură ceva avut-ați vreunul?
– Nimic, domnule judecător, numai pâine goală și apă rece din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o
acolo, în
calea trecătorilor.
– Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că ați mâncat toți tot ca unul de mult; așa este?
– Așa este, domnule judecător.
– Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată ști hotărât care câtă pâine a mâncat. Să
zicem că s-
a tăiat fiecare pâine în câte trei bucăți deopotrivă de mari: câte bucăți ai fi avut dumneata, care spui
că avuși două
pâini?
– Șase bucăți aș fi avut, domnule judecător.
– Dar tovarășul dumitale, care spui că avu trei pâini? – Nouă bucăți ar fi avut, domnule judecător.
– Acum, câte fac la un loc șase bucăți și nouă bucăți?
– Cincisprezece bucăți, domnule judecător.
– Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți de pâine?
– Trei oameni, domnule judecător.
– Bun! Câte câte bucăți vin de fiecare om? – Câte cinci bucăți, domnule judecător.
– Acum, ții minte câte bucăți ai fi avut dumneata? – Șase bucăți, domnul judecător.

– Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneata? – Cinci bucăți, domnule judecător.
– Și câte ți-au mai rămas de întrecut? – Numai o bucată, domnule judecător.
– Acum să stăm aici, în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rând. Ții minte câte
bucăți de
pâine ar fi avut tovarășul d-tale?
– Nouă bucăți, domnule judecător. – Și câte a mâncat el de toate?
– Cinci bucăți, ca și mine, domnule judecător. – Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?
– Patru bucăți, domnule judecător.
– Bun! Ia, acuși avem să ne înțelegem cât se poate de bine! Vasăzică, dumneata ai avut numai o bucată
de
întrecut, iar tovarășul dumitale, patru bucăți. Acum o bucată de pâine rămasă de la dumneata și cu
patru bucăți de la
istalalt fac la un loc cinci bucăți?
– Taman cinci, domnule judecător.
– Este adevărat că aceste bucăți de pâine le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat
cinci lei
drept mulțumită?
– Adevărat este, domnule judecător.
-Așadar, dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâine ai avut de întrecut, și
aceasta, ca și
cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece ați primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarășului
dumitale i se
cuvin patru lei, fiindcă patru bucăți de pâine a avut de întrecut.
Acum dară fă bine de înapoiește un leu tovarășului dumitale. Și dacă te crezi nedreptățit, du-te și la
Dumnezeu, și
las’ dacă ți-a face și el judecată mai dreaptă decât asta!
Cel cu două pâini, văzând că nu mai are încotro șovăi, înapoiește un leu tovarășului său, cam cu
părere de rău, și

pleacă rușinat.
Cel cu trei pâini, uimit de așa judecată, mulțumește judecă-torului și apoi iese, zicând cu mirare:
– Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a le cânta cucul din față, cei ce n-au
dreptate n-ar
mai năzui în veci și-n pururea la judecată.
Corciogarii, porecliți și apărători, nemaiavând chip de trai numai din minciuni, sau s-ar apuca de
muncă, sau ar
trebui, în toată viața lor, să tragă pe dracul de coadă…
Iar societatea bună ar rămânea nebântuită.
Iași, 22 ianuarie, 1883
IOAN ROATĂ ȘI VODĂ CUZA
Între tăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la
Divanul ad-
hoc din Moldova, în 1857, era și moș Ion Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii
români de
pretutindeni. Numai atâta, că moș Ion Roată, după câte văzuse și după câte pățise el în viața sa, nu
prea punea
temei pe vorbele boierești și avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi,
când îl
scormolea ceva la inimă. Așa e țăranul: nu prea știe multe. Și moș Ion Roată, fiind țăran, cum v-am
spus, deși se-
nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.
În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: și mai mari, și mai mici; și mai bătrâni, și
mai tineri;
și mai învățați, și mai neînvățați, cum îi apucase timpul. Între acești din urmă erau de-alde bătrânul
Alecu Forăscu,

poreclit și Tololoiu, Grigore Cuza și alți câțiva de-alde aceștia, care, ținându-se de obiceiurile
strămoșești, în toate
sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă bisericească de la început până la sfârșit, cântând și citind la
strană de-a
valma cu dascălii și preoții bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărțeau bucățica
de pâine cu
orfanii, cu văduvele și cu alți nevoiași, cum apucară din părinți. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau și
ei pe vremea
lor, Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai aveau!
Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acestora, se făcea
vorbă multă; și
era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de față cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a
neamului
românesc: Unirea, sfânta Unire!
Boierii cei mai tineri, crescuți de mici în străinătate, numai cu franțuzească și nemțească, erau
cârtitori asupra
trecutului și cei mai guralivi totodată. Vorba, portul și apucăturile bătrânești nu le mai veneau la
socoteală. Și din
această pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, ișlicari, strigoi și câte
le mai venea
în minte, după cum le era și creșterea; dă, învățați nu-s?…
Nu-i vorbă că și nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau și ei tinerilor câte –
un ibrișin pe
la nas, numindu-i: bonjuriști, duelgii, pantalonari, oameni smintiți la minte și ciocoi înfumurați,
lepădați de lege,
stricători de limbă și de obiceiuri. În așa împoncișare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din
Divanul ad-hoc
al Moldovei, cu toate că și unii și alții erau pentru – Unire. Numai atâta, că bătrânii voiau – Unire cu
tocmală, iar
tinerii – Unire fără socoteală, cum s-a și făcut.

Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una –
două, îi
tolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc drept românește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit
graiul
strămoșesc, de nu-i mai înțelege nimene; ba că – umblați cu șurubele, să ne trageți butucul; ba că –
face omul cu
cineva o tovărășie cât de mică, și tot urmează învoială între părți, iar nu așa cu ochii închiși, căci, –
dacă n-ai carte,
n-ai parte, scurtă socoteală; ba că, – de când cu străinătatea, v-ați înstrăinat și legea, și limba, și
inima, și chiar
dragostea sătenilor; și după nepăsarea și risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puțin
mai avem de
înstrăinat, și nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebați pe bieții nemernici de săteni, să
spuie ei dacă mai
cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca niște câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală mai
dimineață, acela e
mai mare în sat la ei, de-i horopsește și-i țuhăiește mai rău decât pe vite! Ciocoismul și străinii să
trăiască, și las’ pe
dânșii, că ne scot ei la covrigi! Ba că – vai de țara care ajunge s-o puie copiii la cale; ba că – vorba
multă, sărăcia
omului, și, dacă li-i treaba de-așa, facă ei ce-or ști, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în
spate și-i stau
vitele cu dinții la stele, din pricina slugilor, cărora puțin le pasă de munca stăpânului; și câte și mai
câte năzdrăvănii
de-alde aceste. Las’ pe bătrâni să te descânte și să te judece ei, în legea lor, că nu-ți mai trebuie alt
popă… Și iaca
așa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.
Acum vine alta la rând.
Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca și moș Ion Roată sare cu gura:
– Aveți bunătate de vorbiți mai moldovenește, cucoane, să ne dumerim și noi; căci eu, unul, drept vă
spun, că nu

pricep nimica, păcatele mele!
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moș Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor și răutăcios:
– Dar ce nevoie mare este să înțelegi tu, mojicule? Tacă-ți leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-
ne-vom noi
acasă, și helbet! nu ți-a lua nime din spate ce știu eu… Auzi obrăznicie! Tu… cu optzeci de mii de
fălci de moșie, și
el un ghiorlan c-un petic de pământ, și uite ce gură face alăturea cu mine!…
Moș Ion Roată, simțindu-se lovit până în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:
– Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să picepem și noi câte ceva din cele ce spuneți
dumneavoastră,
de ce ne-ați mai adus aici să vă bateți joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic ești, megieș îmi
ești, ca răzeș ce
mă găsesc, și știu bine că n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă, unde mă așteaptă nevoile.
Dar să nu vă fie
cu supărare, ia, palmele aceste țărănești ale noastre, străpunse de pălămidă și pline de bătături , cum
le vedeți, vă țin
pe dumneavoastră de-atâta amar de vreme și vă fac să huzuriți de bine. Și mai mult decât atâta: orice
venetic, în țara
asta, este oploșit de dumneavoastră, și-l priviți cu nepăsare cum ne suge sângele, și tăceți și-l
îmbrățișați! Numai
noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojici, din ghiorlani și din dobitoci nu ne
mai scoateți!
Dumnezeu să ne ierte, și să ne iertați și dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat așa este: v-ați
deprins a lua focul
totdeauna cu mâinile noastre cele mojicești… și tot noi cei horopsiți!
– Sfânt să-ți fie rostul, moș Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; și
sunt fericit
că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învățătură, mai bine un țăran cu un car de
minte!
La aceste vorbe, mulți dintre boieri s-au simțit atinși; cel cu pricina… a rămas ca opărit. Iar colonelul

Alexandru
Cuza a dat mâna prietenește cu moș Ion Roată.
În sfârșit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviințat – Unirea, și apoi
deputații s-
au întors fiecare pe la vetrele lor.
Peste câțiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre București, a poposit la Agiud, unde l-a
întâmpinat o
mulțime de lume, ca pe un domnitor.
Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zărește o hârtie fâlfâind pe deasupra
capetelor
mulțimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă, înțelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn
să i se
deschidă calea. Și, când colo, un țăran bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i
mâna, cu
lacrimile în ochi, și dându-i o hârtie scrisă pe toate fețele.
– He, he! moș Ion Roată, prietenul și tovarășul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit!
Ridică-te, moș
Ioane, și spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ți-a făcut cineva vrun neajuns?
Moș Ion Roată, văzând că, după atâția ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza și că l-a
primit cu atâta
bunătate, a început a plânge cu hohot și a-l ruga să-i citească hârtia.
Vodă, fiind gata de plecare și văzând că hârtia lui moș Roată cuprinde multă polologhie, zise cu
blândețe:
– Spune, moș Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înțeleg!
Atunci moș Roată, venindu-și în sine, începe a se jelui cum urmează:
– Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de – ad-hoc, n-am mai avut zi bună cu megieșul meu cel
puternic,
stăpânul unei moșii foarte mari, pe care-l cunoști măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că
dumnealui, un

boier așa de mare, putred de bogat și cu învățătură, să-și pună mintea cu unul ca mine, de la niște
vorbe nesocotite
ce le-am zis și eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate și bine, dar amarnic m-a
lovit în avere și
în cinste! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost așa de sec, între cei de-o seamă cu mine. Dar, de cum
am ajuns
acasă, goană și prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.
Întâi și-ntâi, a pus înadins pe feciorii boierești să-mi caute pricină și să mă aducă la sapă de lemn. Și
aceștia, ca
oameni fără judecată și pizmași, făceau toate chipurile satanicești, sau ei de-a dreptul, sau prin alții,
cum să dea
vitișoarele mele măcar de-un pas pe moșia boierească; ș-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să
mi le poată
ucide fără nici o cruțare! Și astăzi împușcă-i porcii; mâine, vacile și boii; poimâine, căișorii; în altă
zi ie-i oile
dinapoi cu grămada și du-le la curte. Îți poți închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!
Văzând eu de la
o vreme că nu mai încetează cu jafurile,
mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la boier să mă jeluiesc. Și boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a
scuipat drept
în obraz, de față cu slugile sale și cu alți oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut
cerul pe mine
de rușine! Ba încă m-a și amenințat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are
să poruncească
să mă întindă la scară și să mă bată cu biciul! Și cu rânduiala asta, măria-ta, în câțiva ani de zile m-a
calicit cu
desăvârșire, și mi-a ridicat și cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!
Cuza-vodă a stat neclintit și s-a uitat țintă la moș Ion Roată, cât a vorbit el. Și când a isprăvit vorba,
vodă i-a pus
două fișicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:

– Ține, moș Ioane, acest mic dar de la mine, și întâmpină-ți nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina
Cel-de-sus!
Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci – El nu bate cu ciomagul. Lui moș Ion Roată i se
umplură din nou
ochii de lacrimi,
și, sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulțumire, zice oftând: – Dar cu rușinea ce mi-a făcut, cum
rămâne, măria-
ta?
– Cu rușinea, iaca așa rămâne, moș Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz și pe altul, în fața
mulțimii
adunate acolo. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a
sărutat
domnitorul țării și ți-a șters rușinea.
Iași, 1882, noiembrie 13
POVESTIRI DIDACTICE
PĂCALĂ
Un negustor, umblând prin mai multe sate și orașe, ca să cumpere grâu, păpușoi și altele, într-o zi
ajunse la un
pod și când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să
afle ceva de la
el, ca oricare negustor, se apropie de dânsul și-l întrebă:
– De unde ești, măi creștine?
– Ia din sat de la noi, răspunse Păcală. – Din care sat de la voi?
– Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
– Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l știu.

– Ei! cum să nu-l știi; e satul nostru, și eu de acolo vin.
– Nu așa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moșie este și cum îi botezat?
– Doamne! da’ nu știi că moșiile sunt boierești și asta-i a cuconului nostru, ce șede la București? Iar
satu-l
botează popa într-o căldărușă cu apă, cum îi scrie lui în cărți.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!… aista-i chiar Păcală.
– Dar cum te cheamă pe tine?
– Iaca!… ce mă-ntreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin aici!
Negustorul începu a-și face cruce ca de naiba și iar îl întrebă:
– Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă? – Iaca așa: vino! u! mă! răspunse Păcală.
Negustorul începu atunci a râde și zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:
– Dar ce bucate se fac acolo la voi?
– Mai mult terci cu mămăligă mâncăm, zise Păcală. – Înțelege-mă, prostule! Nu te-ntreb de bucate
fierte. –
D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
– Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz și altele.
– Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.
– Nu te-ntreb de înălțime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aș voi să știu ce fel este la voi
grăuntele
orzului. – Să-ți spun, dacă nu știi, zise Păcală. Grăuntele orzului este
lungăreț, îmbrăcat c-o coajă cam gălbâie și c-o țeapă în vârf. – Bine, știu de astea; dar spune-mi ce
fel se vinde, că
aș voi să cumpăr și eu.
– De! Nu știi domnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, și altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori
altăceva.
– Nu mă-nțeleseși nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
– Bre!… Nici asta n-o știi. Să-ți spun eu: ei banița ori dimerlia și pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi

cu coada
lopeții o razi ș-o torni în sac, pe urmă iarăși o umpli și tot asemene faci.
– Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce ești! – Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.
– Cu ce preț se vinde chila ori banița; câți lei? – Așa cum te-nvoiești; și câți lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
– Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
– U! hu!… este badea Mușat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman și alții.
– Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toți la voi în sat?
– Cine-i mai mare? Badea Chițu; el e mai nalt decât toți; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la
umărul
său.
– Bre!… proastă lighioaie mai ești! Nu te-ntreb așa. – Dar cum? zise Păcală.
– Eu îți zic: pe cine ascultați voi aici în sat?
– I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moș Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii și
urechile țintă la
el.
– Nu zic așa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
– Ei, cum?
– Eu te-ntreb de cine aveți frică aici în sat mai mult.
– Valeu, maică! Ia de buhaiul lui moș popa, mare frică mai avem, mămulică! Când vine seara de la
păscut,
fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoșat, de gândești că e turbat; când începe să
mugească, sperie
chiar și copiii din sat.
– Mă!… da’! ce namilă de om ești tu? Nu cumva ești vrun duh rău, frate cu Miazănoapte sau cu
Spaima-pădurii?
– Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă privești? Ce? Nu mă vezi că-s om ca și dumneata: cu cap, cu

ochi,
gură, nas, mâini și cu picioare, mă mișc și mă uit ca toți.
– Așa te văd și eu, dar ai minte și simțire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveți butnari sau
dogari în sat la
voi?
– Avem.
– Na cinci bani, și du-te să-ți pună doagele ce-ți lipsesc. Prostia din născare, leac în lume nu mai are;
ea este o
urâcioasă boală, ce nu se vindecă în școale, ba nici în spitale.
INUL ȘI CĂMEȘA
Inul:
– Știi tu, cămeșă dragă, ce erai odată?
– Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămașă albă, cu care se îmbracă oamenii.
– Nu-i așa! Ai fost o sămânță, apoi o buruiană, clătinată de vânt, ca toate buruienile: așa naltă,
subțirea, tocmai
de potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. Când ai fost crescut și copt, cum sunt eu acum,
oamenii te –
au smuls din pământ, te-au legat în fuioare, te-au pus copăcel, și te-au lăsat la soare, ca să te usuci.
După aceea te-
au culcat pe țol și te-au bătut cu bețe, ca să-ți scoată sămânța; apoi, bătut și stâlcit cum erai, te-au dus
la baltă și te-
au pus în topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca să te topești, adică să-ți putrezească hlujul. După
asta, te-au scos
și te-au pus iarăși la soare, ca să te usuci, rezemându-te de gardul pe care ești întinsă acum. Fiind
uscat, te-au
melițat, și hlujul tău s-a prefăcut în puzderie, iară cojița ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat, te-au

periat și te-au
făcut fuior frumos și moale ca mătasa; din fuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă și au început a
toarce,
prefăcându-te în tort sau ață. Tortul l-au depănat pe râșchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fiert
cu leșie, să se
înălbească, apoi le-au pus pe vârtelniță, de pe care au început a le depăna pe mosoare cu letca; de pe
mosoare te-au
urzit pe urzoi, apoi te-au luat și te-au învelit pe sulul de dinapoi, punând vergele printre pături, ca să
nu se
hrentuiască urzeala; și fuscei printre rost, ca să nu se încâlcească natra. După asta te-au nevedit,
trecându-te prin
ițe și prin spată; și, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului și al lopățelei, te-au întins în stative,
legându-te de sulul
de dinainte, de unde se începe – gura pânzei. Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe țevi cu
sucala, apoi,
punând țevile în suveică, au început a țese, adică a trece bătătura printre urzeală cu ajutorul
tălpigilor, al scripților
și al ițelor. Ca să se îndesească firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e așezată spata. Și iaca
așa te-au
prefăcut în pânză. Când era cald afară și frumos, femeile te-au dus la baltă și te-au ghilit; apoi te-au
fiert cu leșie și
iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au
croit și au făcut
din tine ceea ce ești acum.
– Mică buruiană, nu știu de unde-ai mai scos atâtea despre mine.
– Ei, dragă, dar poate nu știi că oamenii mai fac pânză și din sora noastră cânepă, și din fratele nostru
bumbac,
ba și din înghimpătoarea urzică mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se țes fel-de-fel de pânzeturi,
mult mai ușor
și în timp mult mai scurt.

– Bre! multe mai auzi!
– Mai așteaptă, că n-am sfârșit încă. Din cămașă sau rufă, peste câtva timp ai să te faci tearfă, din
care se face
scamă pentru bolnavii din spitale și pentru soldații răniți în bătălie. Apoi te caută, ca iarba de leac,
să facă la fabrică
din tine hârtie.
– Mare minune mi-ai spus, dragă buruiană, zise cămășa. De-a fi așa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea
ce se văd,
ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum și altăceva au să fie.
– Tocmai așa, soro! Gardul, pe care ești tu întinsă acum, a fost altădată pădure. Ce are să fie de acum
înainte?
Mătasă, frunză de dud intrată în pântecele unor gândaci. Varul, ce-a fost mai înainte? Dar funiile și
odgoanele? ș.a.
Femeile leneșe de la țară au cântecul acesta:
Pusei pânza, când da frunza,
Ș-o gătii la Sân-Văsii (Sf. Vasile)
Și-mi păru că mă grăbii…
Și de lungă-i ca o pungă
Și de lată… toată-i spartă!
Pe sulul de dinapoi
O sută de lătunoi,
Pe sulul de dinainte
Cioprea le mai ține minte.
Printre ițe și-ntre spată
Paște-o iapă deșelată;
Pintre ițe și fuscei
Paște-o scroafă cu purcei.

ACUL ȘI BAROSUL
Acul:
– Moșule, de ce ești zurbagiu? Te sfădești necontenit cu soră-ta nicovala, țipați și faceți larmă,
de-mi țiuie urechile. Eu lucrez toată ziua, și nime nu-mi aude gura.
– Iaca, mă!… da de unde-ai ieșit, Pâcală?
– De unde-am ieșit, de unde n-am ieșit, eu îți spun că nu faci bine ceea ce faci.
– Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să știi că din sfădălia
noastră ai
ieșit; ș-apoi tu ne cauți pricină?
– Mă rog, iertați-mă! că dacă n-ar fi fost focul, foile, pleaftura și omul care să vă facă și să vă dea
nume, ați fi
rămas mult și bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi.
– Măsoară-ți vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acușorul?
– Aud, dar n-am gură să-i răspund; și văd, dar trebuie să rabd.
– Vorba ceea, soro: – Șede hârbu-n cale și râde de oale. Măi pușchiule! ia să vedem, ce ai făcut tu
mai mult decât
noi? – Ce am făcut și ce fac, îndată ț-oi spune. Ca să nu lungesc vorba, hainele bărbătești și femeiești,
din creștet
până în tălpi, și alte nenumărate lucruri frumoase și scumpe, fără mine nu se pot face. Mergi la
croitor, intră în
bordei, suie-te în palat, ai să mă găsești. Fetele mă pun în cutiuțe aurite, mă înfig în
pernuțe de mătasă și îngrijesc de mine ca de un mare lucru. – Da’ în stogul de fân nu vrei să te pună,
mititelule?
– Nici în stogul de fân, dar nici trântit într-un ungher al fierăriei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ia cineva
în mână
decât fierarul?

– Ia ascultă, te prea întreci cu șaga, piciule! Dacă șezi la cinste, și toți îngrijesc de tine, cum zici, de
ce le
împungi degetele?
– Da, împung pe cască gură cel somnoros, pentru că voiesc să iasă din mâna lui, prin ajutorul meu,
multe lucruri
folositoare și frumoase. Tu, pentru ce bați fierul cel culcat pe nicovală și ruginit ca și tine? Nu ca să
faci din el
lucruri mai bune și mai frumoase?
– Măi… da’ bun ești de gură! – Și de gură, dar și de lucru.
– Ei bine, tu mi-ai înșirat verzi și uscate; ia stai să-ți spun și eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul,
cleștele,
vătrarul și nenumăratele unelte și mașini de fier, unele de-o mărime uriașă, iar altele mici și bicisnice
ca tine,
pututu-s-au face până n-au trecut printre nicovală și ilău? Casa, bisericile, corabia, puștile, tunurile și
alte lucruri
nenumărate, așa-i că n-ar fi, de nu eram eu? Tu îmi spui de haine frumoase; eu ți-oi spune de casă, de
sapă, de
secere, de coasă și de plug. Tu îmi spui mai mult de frumos, eu ți-oi spune de cele neapărat
trebuincioase.
– Mă faci să te-apuc iar la scărmănat, moșule baros. Haine i-au trebuit omului întâi, căci nu era să
umble cu
pielea goală și desculț ca gâștele.
– Te-ai încurcat în socoteli, măi băiete. Ba de mâncare și casă i-a trebuit omului întâi ș-apoi haine
frumoase,
cum zici tu; cu rufe de ale tale îți ghiorăiesc mațele de foame. Ai auzit vorba ceea, că – Golătatea
încunjură, iar
foamea dă de-a dreptul.
– Măi! da’ ruginit mai ești!
– Ruginit cum sunt, eu v-am făcut și trebuie să asculți de sfaturile mele.

– Așa este, dar te prea lauzi; las’ mai bine să te laude alții. Și tu faci trebi bune, și eu; numai atâta că
tu faci
lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu șezi totdeauna cu fierarul cel uns de cărbuni, iar eu șed cu
croitorul și cu
tot felul de persoane.
– Iar ai început, ghibirdic fudul și guraliv?
Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori, până când fierarul meu mă ridică o dată;
croitorul tău
rupe altă dată pe zi câte zece ace; fierarul însă mă are pe viață, ba mă poate lăsa și de zestre la copiii
de copiii săi.
Ș-apoi încă una: cine dintre acești doi meșteri e mai grebănos și mai gubav? Fierariul meu ori
croitoriul tă u?
– Moșule! ești bătrân și multe mai știi; fie pe-a dumitale. – Bine, mititelule! Ia acum ai mai venit de-
acasă. Zi
mai
bine că industria sau meșteșugurile noi le-am adus în lume; că bogățiile cele mari, nouă se datoresc.
Mi-ai zis
ruginit și ți-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca strănepoții mei să fie mai ciopliți decât mine; cu
timpul se cioplesc
toate… Numai nu vă fuduliți și nu uitați obârșia voastră, ca nu cumva să vă ciopliți prea tare și să
rămâneți care fără
urechi, care fără dinți, care fără gură, care fără zimți, adică niște cioarse de nici o treabă. C-apoi
atunci iarăși mi-ți
ajunge drăguș la căuș, și soră-mea nicovala vă va ține în spate, iar eu vă voi bate pe rudă pe sămânță,
ca să prindeți
la minte.
URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană și nu găsise
nicăieri.
Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului și se culcă sub tufă, gândindu-se ce să mai
facă, ca să
poată găsi ceva de mâncare.
Șezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea ridică puțin
capul și, uitându-
se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de doi boi. – Bun! gândi vulpea. Iaca hrana
ce-o așteptam
eu. Și îndată iese de sub tufă și se lungește în mijlocul drumului, ca
și cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, țăranul ce mâna boii o vede și, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă
la boi:
Aho! aho! Boii se opresc. Țăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape și, văzând-o că nici nu
suflă, zice: Bre!
da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!… ce frumoasă cațaveică am să fac nevestei mele din
blana istui
vulpoi! Zicând așa, apucă vulpea de după cap și, târând-o până la car, se opintește ș-o aruncă
deasupra peștelui.
Apoi strigă la boi: hăis! Joian, cea! Bourean. Boii pornesc.
Țăranul mergea pe lângă boi și-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă și să ia
pielea
vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. Țăranul
mâna, carul
scârțâia, iar peștele din car cădea.
După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, bini…șor! sare și ea din car și, cu mare
grabă,
începe a strânge peștele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa și începe
a mânca, că

ta…re-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul. – Bună masa, cumătră! Ti!!! da’ ce mai de
pește ai! Dă-
mi
și mie, că ta…re! mi-i poftă!
– Ia mai pune-ți pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ți-i așa de
poftă, du-
te și-ți moaie coada-n baltă, și-i avea pește să mănânci.
– Învață-mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele.
Atunci vulpea rânji dinții și zise: – Alei, cumătre! da’ nu știi că nevoia te duce unde nu-ți e voia și te-
nvață ce
nici gândești? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci pește? Du-te deseară la băltoaca cea din marginea
pădurii, vâră-ți
coada-n apă și stai pe loc, fără să te miști, până despre ziuă; atunci smuncește vârtos spre mal și ai să
scoți o
mulțime de pește, poate îndoit și-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca din marginea pădurii și-și vâră-n
apă toată
coada!…
În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheța limba-n gură și chiar cenușa de sub foc.
Îngheață
zdravăn și apa din băltoacă, și prinde coada ursului ca într-un clește. De la o vreme ursul,
nemaiputând de durerea
cozii și de frig, smuncește o dată din toată puterea. Și, sărmanul urs, în loc să scoată pește, rămâne
făr’ de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit ș-a sări în sus de durere; și-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce
s-o ucidă în
bătaie. Dar șireata vulpe știe cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieșise din bizunie și se vârâse
în scorbura unui

copac din apropiere; și când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga:
– Hei, cumătre! Dar ți-au mâncat peștii coada, ori ai fost prea lacom ș-ai vrut să nu mai rămână pești
în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ia și în râs, se înciudează și mai tare și se repede iute spre copac; dar
gura scorburii
fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig și începe a
cotrobăi prin
scorbură, ca să scoată vulpea afară și să-i dea de cheltuială…
Dar când apucă ursul de piciorul vulpii, ea strigă: – Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de
copac…- Iar
când anina cârligul de copac, ea striga: – Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!
În zadar s-a necăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Și iaca așa a rămas ursul păcălit de vulpe!