Personalitatea este astăzi studiată din perspective diferite iar pentru evaluarea sa sunt utilizate tehnici și metode [610456]

Personalitatea este astăzi studiată din perspective diferite iar pentru evaluarea sa sunt utilizate tehnici și metode
diverse.
La fel ca oricare altă știință, psihologia personalității trebuie să -și precizeze propriul său obiect, metodele de
cercetare utilizate si legitățile specifice. întrucât acest demers este destul de dificil de realizat, psihologia personalită ții
a recurs la folosirea unor „unități tematice descriptive" precum trăsături, factori, motive, Eu, roluri, atitudini, construct e.
Fiecare dintre acești termeni, precizează M. Zlate(1997), a generat o anumită teorie a personalității, autorii propunând
focalizarea cercetării fie pe constelații motivaționale, fie pe trăsături, fie pe constructe etc. Acestea la rândul lor, în
funcție de gradul de asemanare, apropiere, au contribuit la construirea modelelelor explicative ale personalități i. Cu
timpul, au fost conturate perspective mai generale de abordare a personalității, precum cea atomistă, structurală,
sistemică, psihanalitică, psihosocială etc. Fiecare dintre noi are un mod obișnuit de a se comporta, care poate fi reperat
în diferite categorii de situații particulare. De exemplu, în situațiile ce favorizează interacțiunile sociale, anumite
persoane au mai curând atitudini rezervate, în timp ce altele caută contactul cu ceilalți. Se pot deci, desprinde în
ansamblul comportamentelor noas tre configurații, nuclee coerente, relativ stabile, care ne permit să distingem indivizii
între ei. Acestea constituie personalitatea.
Dincolo de opoziția, dar mai ales de complementaritatea dintre diferitele abordări ale personalității, se poate spune (cf .
Jean-Claude Filloux) că personalitatea este unică, proprie unui individ (chiar dacă acesta are trăsături comune cu alții),
că ea nu este numai o sumă, un tot de funcții, ci o organizare, o integrare (chiar dacă această integrare nu se realizează
totdeaun a). în plus, personalitatea are o dimensiune temporală, în sensul că ea este totdeauna a unui individ care trăiește
istoric într -un anume context, într -un anume mediu.
Referitor la metodologia de cercetare folosită pentru cunoașterea personalității, I. Daf inoiu (2002)
menționează metodele preștiințifice (astrologia, chiromanția, frenologia) și abordarea științifică.
Analiza funcționala a diferitelor elemente luate separat da rezultate pozitive numai când le considerăm ca
verigi aflate în strânsă legătură al e unui întreg indivizibil. În plan psihologic, „elementele" ar fi procesele, funcțiile și
însușirile psihice; întregul – Personalitatea. Problema personalității ocupa azi un loc central atât în cercetările teoretice
cât și aplicative.
Personalitatea este o realitate complexă, unitară, dinamica de structuri psihice și fizice. Caracteristicile sale
se exteriorizează prin actele sale. Psihologia personalității, la fel ca orice altă știință, înainte de a prezenta și avansă în
construcții complicate și tehnicist e, trebuie să -și descrie propriul său obiect, adică să precizeze care și cum este acesta,
să-i atribuie caracteristici și calități. De -a lungul timpului, s -a recurs la folosirea unor unități tematice descriptive a
personalității. Ea a descris personalitate a în diferite categorii de termeni: trăsături, factori, habitudini, motive, Eu, roluri,
atitudini, constructe. Fiecare dintre acești termeni a generat o anumită teorie a personalității. De exemplu, descrierea
personalității în termeni de trăsături a condus la elaborarea teoriilor tipologice, descrierea ei în termeni de factori, la
apariția teoriilor psihometrice etc. |
În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiții, iar astăzi McClelland găsește peste 100 de definiții ale
termenului. Se apreciază ca la ora actuală pot fi delimitate cu ușurința cel puțin 10 -12 școli personologice. Teoriile
printre cele mai cunoscute sunt: teoria psihanalitică (S.Freud, A.Adler, KJung,etc); teoria factorială (G.Allport); teoria
personalistă (C.Rogers); teoria organismica; teoria socio -culturală.
Fiecare dintre aceste teorii urmărește să găsească un cadru specific de referința și un început unic care să
deducă întreaga construcție. Unii autori încearcă să exprime în definiție caracterul complex al structurii personalității,
accentuând asupra ordinii și regulii de compunere a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice
și socio -culturale.
O definiție clasică a personalității, prin gen proxim, probabil nu este posibilă. Spre deosebire de fizică,
astronomie sau chimie, în psihologia personalității trecerea de la un model teoretic general la cazul individual nue ste
niciodată rectilinie și corespondența niciodată perfectă. La nivelul personalității condiționările și relațiile se desfășoară
sub semnul po sibilului, al probabilului, și nu cel al unei cauzalității liniare.
Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem o serie de
convenții de ordin operațional și anume:
Delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare;
Organizarea ierarhică, plurinivelara;
Realizarea unei combinații bilaterale cu mediul și efectuarea unor sarcini specifice de reglare;
Caracterul emergent și independentă relativă față de elementele componente;
îmbinarea analizei strucurale cu analiza concret -istorica;

Analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcționale complementare, și nu prin reducție la elementele
substanțiale, energetice sau informaționale.
Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcție integrat iv-adaptativa a omului, care presupune existenta
celorlalte dimensiuni -biologica și fiziologică, dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conținutului
acestora. În cadrul omului real putem delimita relativ două blocuri funtionale de bază: individul și personalitatea. La
prima vedere, delimitarea pare artificială și inutilă, mai ales că, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea
că sinonime. Foloind anumite criterii cele două noțiuni se raportează la entități calitativ diferi te, corelate printr -un proces
de integrare. Prin „individ" se înțelege acea totalitate a elementelor și însușirilor, ereditare sau dobândite, care se
integreaya într -un sistem e baza mecanismului adaptării la mediu. Individul se asociază cu unicitatea.