Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2 [610426]

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
4 CAPITOLUL 2
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1 MIJLOACE ȘI TEHNICI DE RECUPERARE ÎN SPORT
Principala trăsătură a sportului este competiția, întrecerea, concursul care valorifică
acumulări înregistrate după efectuarea antrenamentelor. În pregătirea sportivilor se
folosesc exerciții fizice care pot fi clasificate după mai multe criterii.
Clasificarea exercițiilor fizice se face luând în considerare următoarele criterii:
după structurile anatomice ale corpului: poartă denumirea segmentului, articulație sau
mușchiului/g rupelor musculare implicate Gheorghe, I. (2015) ; după efectuarea mișcărilor
realizate ; după gradul de implicare al executantului ; după felul activității musculare ; după
scopul urmărit ; după efectul acestora pentru organism din punct de vedere medical .
“Conținutul exercițiului fizic reprezintă totalitatea proceselor psihice, neuro –
musculare și energetice ale organismului care intră în desfășurarea unui exercițiu ”
Gheorghe, I.( 2015).
Obiectivele recuperării sportivilor sunt:
• Controlul procesului inflamator ș i al durerii;
• Refacerea mobilității articulare și a flexibilității țesuturilor periarticulare;
• Îmbunătățirea rezistenței musculare și a forței:
• Dezvoltarea rezistenței cardio -vasculare (ameliorarea capacitații generale de efort);
• Refacerea coordonării musculare specifice;
• Stabilirea programului de întreținere.
Etapele de recuperare a le jucătorilor de baschet pentru atingerea obiectivelor
sunt următoarele:
Controlul procesului inflamator și al durerii care se efectuează prin controlul
leziunilor și al refacerii tisulare ce se vindecă cu ajutorul repausul relativ. În acest stadiu se
realizează repausul segmentar al acelei zone afectate (aparat gipsat, atele) dar ajutăm la
menținerea capacități aerobe și a tonusului prin fitnes s-ul cardio -vascular și tro ficității
musculare ale celorlalte regiuni.
Recomandări :
Efectuarea exercițiilor aerobe 20 -60 minute – exerciții care solicită grupe musculare,
exerci ții ritmice, deplasări în apă cu menținerea corpului la suprafața apei ajutându -ne de o
vestă gonflabilă , bicicleta ergometrică.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
5 Fașa elastică, atelele, orteze și aparatul gipsat ajută la protecția zonei traumatizate,
iar pentru deplasare se folosesc scaunul cu rotile ori bastonul și cârjele.
Masaj cu gheață și crioterapia locală se realizeaz ă prin aplic area unor pungi de
gheață sau prin 20 minute/oră de efectuare a masajului cu gheață. Procedura are
următoarele afecte: ameliorează durerea, reduce tumefacția și produce vasoconstricția.
Compresia țesuturilor traumatizate se face folosind un bandaj elasti c, care trebuie
schimbat odată la 4 ore. Acesta determină formarea de colagen cu o forță elastică mai mare
și limitează tumefacția.
Refacerea mobilității articulare și a flexibilității țesuturilor periarticulare se
realizează cu ajutorul kinetoterapiei ut ilizând tehnici pasive executate asistat, utilizând
tehnici de facilitare neuro -musculară prop rioceptiv ă și contracțiile statice. Pentru realizarea
mobilit ății articulare normale se vor aplica tehnici active -ajutate, urmate de mobilizări
active.
Îmbunăt ățirea forței și rezistenței musculare .
Sunt utilizate 4 tipuri diferite de exerciții fizice pentru tonifierea musculară: exerciții
izometrice, exerciții statice, cu rezistență progresivă, exerciții izodinamice.
Dezvoltarea rezistentei cardio -vasculare se realizează prin programe aerobe
recomandate cu realizare de 5 ședințe săptămânal – 30 minute, unde se v -a solicita 60 -75%
din capacitatea sportivului la efort, sub control medical.
Refacerea coordonării musculare specifice are loc printr -un proces de învăț are
neurofiziologică în care repetițiile lente preced stereotipurilor engrame, aplicate până când
se v-a atinge un grad bun de precizie, urmând ca apoi să se poată mării parametrii de viteză
și forță.
Stabilirea programului de întreținere este etapa finală de recuperare care se face în
două trepte: evaluarea de sfârșit a capacităților funcționale și stabilirea programului care v –
a face parte din ședințele de antrenament cuprinzând recomandări legate de menținerea
capacitații de flexibilitate, rezistență car dio-respiratorie și musculară, de flexibilitate și
realizarea măsurilor care previn recidivele.
Exercițiile fizice utilizate în kinetologia medicală, în kinetoterapia de recuperare a
afecțiunilor aparatului locomotor al sportivilor sunt clasificate în două categorii de tehnici:
tehnici kinetice statice și tehnici kinetice dinamice.
Biomecanica execuțiilor tehnice din jocul de baschet dar mai ales lupta în relație de
adversitate determină anumite afecțiuni conform suprasolicitărilor precum: entorsa, luxația
de umăr și de gleznă, rupturi ale meniscului, traumatisme ale falangelor etc.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
6 După gravitatea producerii traumatismelor se impune recuperarea pentru integrarea
cât mai rapidă a sportivilor în activitatea competițională. Activitatea de recuperare în
kineto logia medicală este asigurată de tehnici de recuperare (tehnici kinetice0 pe care le
prezentăm în cele ce urmează.
Tehnici kinetice statice (kinezia statică)
Kinezia statică operează cu parametri de exprimare a tonusului muscular, fapt din
care decurg două tehnici statice după Sabău, E. (2019):
• contracția musculară de tip izometric, cu efect în valoarea parametrilor de creștere a
tonusului muscular;
• relaxarea musculară, cu efect în valoarea parametrilor de scădere a tonusului
muscular.
Contracția izometri că (statică ) este acel tip de activitate musculară care se
realizează prin creșterea tensiunii musculare păstrându -se constantă lungimea fibrei.
Contracția izometrică se realizează fără deplasarea segmentelor. Cu toate acestea o foarte
mică deplasare, se p roduce între momentul tensiunii maxime și cel al relaxării.
• În timpul izometriei prin activarea unui număr mare de unități motorii ale grupului
muscular, tensiunea musculară, poate atinge valori maxime. Forța musculară maximă
necesită întreruperea contrac ției musculare cu pauza de refacere , deoarece aceasta induce
apariția oboselii.
• În recuperare, contracțiile izometrice pot fi realizate prin rezistența opusă de
diferite obiecte(masa, banca)sau prin acțiune contra rezistenței opuse de kinetoterapeut .
În contracția musculară izometrică tensiunea musculară internă poate atinge valori
maxime, prin activarea unui număr mare de unități motorii ale grupului muscular. Forța
musculară maximă induce apariția oboselii, fapt ce determină necesitatea întreruperii
contracției musculare, cu pauza de refacere pentru repaus (Sabău, E. 2019).
În recuperare, contracțiile izometrice se pot realiza prin acțiune contra rezistenței
externe opuse de kinetoterapeut sau a rezistenței opuse de diverse obiecte (masa, bancă).
Relaxa rea musculară este capacitatea omului de a putea să -și controleze corpul,
respectiv procesele psiho -fizice, prin reducerea tensiunii și a anxietă ții.
Relaxarea are ca scop punerea corpului și a organismului, în stare de repaus. Chiar și
atunci când nu se e xecută un anumita mișcare, act motric, mușchii corpului se află într -un
anumit grad de tensiune musculară.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
7 Efectele utilizării tehnicilor kinetice statice
Efecte favorabile recomandate de specialiști, după Sabău, E. (2019).
• Este eficientă pentru creșter ea forței musculare, care se produce mai rapid si mai
intens comparativ cu tehnica exerci țiilor dinamice.
• Această tehnică nu solicită articulațiile .
• Este bazată pe o perioadă scurtă în care se manifestă contracția musculară (6 -12
secunde) .
• Se poate aplic a chiar și în cazurile in care individul este imobilizat în aparat gipsat .
Efecte nefavorabile:
• Se reduce sau se poate chiar suprima circulația la nivelul mușchiului, producând
datorii de oxigen și creșterea lactacidemiei ;
• În această tehnică nu se mobilize ază articulația, ceea ce reduce nutri ția structurilor
periarticulare;
• Poate scădea elasticitatea musculară, din cauza activizării prin scurtare a fibrelor
musculare;
• Se poate observa o creștere a tensiunii arteriale și a frecvenței cardiace .
Relaxarea este „o tehnică psihoterapeutică și autoformativă, prin care se poate
induce decontracția musculară și nervoasă ” (Cordun, M., 1999).
Relaxarea musculară, ca tehnică kinetică statică, induce scăderea tonusului muscular,
relaxarea unui grup muscular (relaxare l ocală), dar și reducerea gradului de încordarea
psihică, respectiv relaxarea generală, a întregului organism.
Mijloacele de realizare a relaxării sunt: tehnici akinetice, tehnici kinetice, tehnici de
facilitare neuromotorie proprioceptivă (FNP), hidroterm oterapie, exerciții de respirație,
terapii medicamentoase cu produse miorelaxante.
Tehnici kinetice dinamice (kinezia dinamică)
Kinezia dinamică se fundamentează pe mecanismul contracției izotonice (izos –
aceeași) în care tensiunea musculară este constantă , se modifică în schimb lungimea fibrei
musculare, fapt ce induce deplasarea segmentelor, respectiv producerea de lucru mecanic.
Modificarea lungimii mușchiului se produce prin 2 modalități:
• scurtare, respectiv cu apropierea capetelor osoase (contracție c oncentrică);
• alungire, respectiv îndepărtarea capetelor de inserție (contracție excentrică).
Tehnicile kinetice dinamice sunt realizate de exerciții pasive și exerciții active.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
8 Tehnicile kinetice dinamice pasive se realizează prin interven ția unei forțe ex terne,
care mobilizează segmentele și în care subiectul nu efectuează contracții musculare
voluntare. Mișcările pasive se realizează cu ajutorul unei forțe externe, de obicei
kinetoterapeutul, care „mobilizează cu blândețe și prudență un segment … să se obțină o
decontracturare și o relaxare completă a subiectului” (Sidenco, E., L., 2003).
Mișcările pasive, corect conduse, pot realiza o amplitudine mai mare decât mișcările
active.
Modalitățile tehnice ale mișcărilor dinamice passive :
• Tracțiunile sunt înt inderi ale părților moi ale aparatului locomotor Acestea pot fi
aplicate manual sau mecanic, în axul segmentului sau al articulației .
• Mobilizarea forțată sub anestezie este o tehnică ortopedică, utilizată în cazul
accidentelor grave (smulgeri tendinoase, l igamentare, osoase, rupturi de țesuturi moi,
fracturi de epifize), pentru fixarea unei articulații în poziție.
• Mobilizarea pasivă pură asistată sau mobilizarea manuală, cea mai precisă formă de
mobilizare, se aplică de către kinetoterapeut, care conduce mi șcarea, cu presiuni și tensiuni
lente cu scopul atingerii limitelor reale ale mobilității. Finalizarea mișcării conduse, este
mult mai eficientă deoarece realizează o amplitudine sporită a mobilității articulare, față de
mișcarea activă. Kinetoterapeutul p entru a putea aplica cât mai eficient această tehnică,
trebuie să stea într -o poziție cât mai confortabilă, pentru a putea aplica corect priza și
contrapriza la nivelul fiecărui segment tratat.
• Mobilizarea pasivă mecanică se aplică prin utilizarea de scrip eți, arcuri, chingi,
asupra cărora acționează gravita ția, în care greutatea mobilizează segmentul respectiv.
Această tehnică nu este foarte utilizată, deoarece devine repede monotonă pentru subiectul
care nu este solicitat, cu toate că se aplică în cazul reeducării fracturilor după consolidare
și în fracturile complicate.
• Mobilizarea autopasivă – această tehnică constă în activarea unui segment cu
ajutorul altei părți a corpului (direct sau prin intermediul unor instala ții, obiecte) pe care și –
o poate apli ca și subiectul. Se aplică în redorile dureroase, prin autocontrolul și
autodirijarea mișcării conform pragului durerii .
• Mobilizarea pasivo -activă se aplică în cazul musculaturii cu forță redusă, încât nu
poate învinge iner ția membrului asupra căruia se ac ționează. Activarea mușchilor este
realizează în două faze distincte : faza pasivă – este atunci când asupra segmentului

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
9 acționează kinetoterapeutul; faza activă – este realizată de subiect cu propria forță, prin
stimul area stretch -reflex.
• Manipularea este o tehnică kinetică , ce realizează mobilizări pasive for țate, prin
care segmentele unei articulații sunt deplasate până la linia anatomică maximă posibilă, pe
o direcție de mișcare în sens opus celui blocat și dureros. Această tehnică se aplică, în mod
special coloanei vertebrale fiind practicată numai în serviciile de specialitate.
Prin elonga țiile se îndepărtează vertebrele, pentru a reduce compresiunea vaselor și a
nervilor . Manevrele trebuie sa fie executate în bazine cu apă caldă sau pe mese special e.
Efectele utilizării tehnicilor kinetice dinamice pasive
Influențele mobilizărilor dinamice pasive au fost ordonate în două categorii,
respectiv: efecte locale și efecte la distanță.
Efectele locale sunt situate la nivelul : articulațiilor , mușchilor, circulației sanguine și
limfatice .
Efectele la distanță sunt p entru segmentul aflat în tratament , creșterea motilit ății
viscerelor și secre ției organelor digestive ; pentru favoriza rea schimburil or gazoase
pulmonare și tisulare și nu în ultimul rând stimulea ză tranzitul intestinal și excre ția urinară .
Tehnicile kinetice dinamice active
Aceste tehnici se referă la contracția musculaturii proprii segmentului care se va
activa și se manifestă prin mobilizări active reflexe și mobilizări active voluntare.
Mișcăr ile active se execută la comanda conducătorului activității și impun: „înțelegerea de
către subiect a mișcării cerute, bună -voința și cooperarea acestuia” (Sidenco, E., L.,
2003).
Mobilizările dinamice active reflexe au loc prin contracții musculare involu ntare,
necomandate și necontrolate de subiect, adică produse prin contracții reflexe , induse de
reflexe medulare și supramedulare. Aceste mobilizări sunt exprimate prin acțiunile
organismului declan șate în mod reflex, pentru a putea menține poziția vertica lă a corpului
și pentru a putea asigura o funcționalitate normală.
Aceste acțiuni sunt prezente prin: reflexul miotatic; reflexul de întindere și relaxare a
mușchiului antagonist ; reflexul de redresare (reacțiile de echilibrare) . Concret, seria
mișcărilor active, reflexe, sunt declan șate pentru a menține echilibrul, prin menținerea
centrului de greutate în interiorul bazei de susținere. Efectele reflexului sunt concretizate în
reeducarea funcțională a membrelor.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
10 Mobilizări dinamice active voluntare
Mișcare a voluntară se desfășoară cu ajutorul unui program al mișcării, program
stabilit, transmis, respectat și ajustat, reorganizat și reinventat permanent. Acest program
are ca rezultat un model, pe care subiectul îl înțelege ca model imaginar al mișcării.
Conf orm propriei percepții asupra modelului imaginar, individul execută, acțiunile
modelului, astfel se realizează, modelul de execuție. Modelul de execuție urmărește
respectarea modelului mișcării, acest lucru realizându -se prin repetări, ce duc la formarea
de circuite neuronale, „engramele kinetice” (memoria mișcării) și în final formează
deprinderi motrice.
Tehnicile de mobilizare voluntară bazate pe contracția musculară izotonică,
dinamică, au ca scop terapeutic: creșterea forței musculare, menținerea sau c reșterea
amplitudinii mișcării la nivelul articulației, red obândirea coordonării musculare. Tehnicile
de mobilizare se sistematizează, în:
• Mobilizarea activă asistată sau mobilizarea activo -pasivă care presupune cea mai
ușoară formă de contracție dinamică, realizată de individ. Tehnica este (după contracția
izometrică) a doua etap ă a recuperării forței musculare după imobilizările în aparat gipsat;
tehnica se realizează prin ini țierea activă a mișcării de către subiect și continuată cu
ajutorul forțelor de asistare.
• Mobilizarea activă cu rezistență se realizează prin mișcări în care forțele externe
opunându -se par țial forței mobilizatoare a individului. Agoniștii sunt grupele musculare
care inițiază și conduc mișcarea iar antagoni știi sunt grupele musculare care se opun
mișcării agoniștilor. Mișcarea, cu caracteristicile de precizie și viteză, este efectuată printr –
un joc de echilibru dintre agoniști și antagoniști, care acționează simultan, dar cu rol opus:
Când acționează agoniștii, forța lor de contracție produc automat relaxarea antagoniștilor,
care se ocupa de reglarea direcției, vitezei și amplitudinea mișcării; iar când se activează
antagoniștii, mișcarea produsă de agoniștii se oprește.
Grupele musculare agoniste, care acționează contra unei rezisten țe, depun un efort de
învingere sau de cedare. Luăm ca ex emplu analiza mișcării de flexie a antebra țului pe braț,
unde bicepsul brahial se contractă concentric (se scurtează aprop riindu-și capetele), în timp
ce tricepsul brahial se contractă excentric (mușc hiul se alunge ște).
Mișcările concentrice
Acest e mișcări pot fi mișcări în interiorul sau î n exteriorul segmentului. Cele în
interiorul segmentului de contracție, se produc doar dacă mișcarea începe din punctul „zero
anatomic” sau din unghiuri articular e pozitive. Mișcările în exteriorul segmentului de

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
11 contracție (cu rsă externă) sunt produse de mi șcarea ini țiată din „unghiuri negative”. Se
desfășoară în sens fiziologic, fiind oprite în punctul „zero anatomic”.
Mișcările excentrice
Ca și mișcările concent rice, cele excentrice pot fi mișcări în interiorul sau exteriorul
segmentului de contracție. Cele din urmă, se produc în cursă externă, în cazul în care
mișcarea este ini țiată din punctul zero, sau din unghiurile negative și sunt oprite la unghiuri
negativ e mai mari.
Mișcările în interiorul segmentului de contracție (cursă internă) au loc în ca zul în
care mișcarea este începută din diferite unghiuri pozitive, se desfășoară în sens opus celui
fiziologic, fiind oprite la punctul „zero anatomic”. Mobilizarea l iberă sau denumită și
mobiliz area activă pură se realizează de către subiect, voluntar și conștient . Mobilizările
sunt vaste, în funcție de factori, precum: durata forța, viteza, amplitudinea mișcării ,
direcția.
Efectele utilizării tehnicilor kinetice din amice active
Există o gamă largă a influen țelor pozitive pe care le au exercițiile fizice dinamice
referirile vizând : tegumente le, sistemul locomotor și sistemul neuro -psihic.
Influențe pozitive în cazul tegumentelor au fost semnalate în ceea ce privește
amplificarea afluxului de sânge la țesuturi, datorită stimulării circulației de întoarcere se
accelerează resorb ția edemelor, sunt favorizate întinderile tegumentelor.
Pentru sistemul locomotor unele din cele mai importante beneficii sunt : alungirea
elemen telor periarticulare, men ținere sau chiar uneori dezvoltarea elasticității mu sculare și
mobi lității articulațiilor, ameliorarea rezistenței și a fo rței musculare.
Nu în ultimul rând în plan neuro -psihic există o serie de beneficii importante cum ar
fi sti mularea motivației pentru a se implica și a participa activ în procesul d e recuperare,
pentru a putea dezvolta con știentiz area schemei corporale, ba chiar se amel iorează
coordonarea segmentelor.
În practica sportivilor de performanță pot interveni și aspec te care conduc la
întreruperea activității, aspecte ce țin de producerea unor traumatisme. Traumatismele sunt
leziuni pe care le suportă organismul sportivilor, din cauza unor lovituri, căderi sau a
contactului cu un agent extern (obiecte, elemente fizice, coechipieri, adversari…) Sabău, E.
(2019).
Traumatologia sportivă este o parte specifică a traumatologiei generale, care se
asociază cu profilul efortului și biomecanicii ramurii sportive practicate.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
12 Particularizarea traumatismelor apărute la sportivi sun t dependente de unele aspecte ce
se referă, la: caracterul efortului depus; complexitatea gesturilor și acțiunilor motrice
specifice tehnicii sportului practicat: sporturile cu tehnică aciclică și încărcare coordinativă
importantă; elementele materiale aso ciate tehnicii sportului practicat: aparatele (gimnastica
artistică), obiectele (gimnastica ritmică), halterele (haltere), schiurile (schi alpin, fond,
sincron, sărituri cu schiurile), mănu șile (box), por țile, panourile (handbal, baschet, fotbal),
garduril e (alergarea de garduri), patinele, crosa, pucul (hochei pe ghea ță) și altele; contactul
direct cu adversarul: lupte, box, judo, baschet, fotbal, handbal ; condițiile meteorologice în
care se desfășoară antrenamentul sau competiția: ploaie (sporturile în ae r liber: atletism,
fotbal, schi, sărituri cu schiurile, tenis..) ; greșeli de management al antrenamentului, care pot
provoca leziuni de suprasolicitare.
2.2 EFORTUL ÎN JOCUL DE BASCHET
Efortul în baschet este de intensitate maximală, alternând cu perioade scu rte de
efort submaximal, care variază ca durată și intensitate, cu întreruperi scurte.
Capacitățile motrice solicitate fiind: viteza, rezistența în regim de vitez ă și
capacitățile coordinative.
În timpul jocului aceste capacități se combină, dominând: vite za în regim de forță ,
îndemânarea în regim de viteză, îndemânarea în regim de rezistență.
Jucătorii de baschet au o solicitare mare a capacității aerobe și anaerobe datorită
ritmului de joc, cu angrenări rapide în efort și reveniri scurte. Sunt solicitate sistemele
cardiovascular și respirator. Dinamica efortului este dată și de regulamentul de joc prin:
regula de 3; 5; 8 și 24 de secunde.
Caracteristica baschetului modern se manifestă prin tendința intensificării efortului
competițional, prin imbunătățire a vitezei de deplasare și execuție, pătrunderi rapide, pase și
aruncări la coș din săritură, contraatacuri, lupta pentru recuperarea mingii, apărare activă în
zonă sau pressing pe tot terenul. Toate aceste eforturi duc la solicitări mari ale
organismului p e plan somatic și vegetativ.
Pe toat ă durata jocului sistemul nervos central este foarte solicitat în efortul specific.
Pe lângă sistemul nervos central, foarte solicitați sunt analizatorii: mioartrokinetic,
acustic și vestibular, asigurând funcția de ech ilibru în sărituri, fente, lupta la panou. Cea
mai importantă dintre toate este aportul și solicitarea analizatorului vizual.
În toate actele motorii aparatul locomotor este solicitat atât maximal cât și
submaximal. Articulațiile genunchilor și gleznelor sunt solicitate de săriturile multiple la
panou – caracteristică pentru jocul de baschet. Aparatul locomotor este solicitat în baschet:

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
13 în momentele d e prindere, dribling, aruncare sau pasare unde intervin brațele, moment în
care picioarele efectuează mișcă ri aciclice și segmentul cefalic acționează în alt ritm, cu
altă frecvență pentru derutarea adversarilor . Pregătirea și întărirea permanentă a
articulațiilor genunchilor și gleznelor este impusă cu precădere, în timp ce musculatura
brațelor și a centurii s capulare va trebui întărită prin exerciții izometrice și statice.
Calitățile psihice au de asemenea o importanță majoră în baschet: inteligența,
capacitatea de analiză și decizie rapidă, stabilitatea emoțională, atenția distributivă,
spontaneitatea și cre ativitatea.
Toate aspecte le legate de dinamica jocului competițional fac ca solicitările
organismului să fie crescute atât pe plan somatic (sistem nervos, aparat musculo –
ligamentar, analizator) cât și pe plan vegetativ (circulație, respirație, termoreglare ,
cheltuieli energetice, etc.) Popescu, F. (2002).
Mușchii, ligamentele și articulațiile jucătorilor de baschet sunt solicitate în fiecare
moment, cu intensitate variată, uneori în mod asimetric ca ritm și tempo.
Efortul în jocul de baschet este foarte com plex și diversificat în regimuri de
manifestare a calităților motrice și a factorilor performanței, respectiv rezistența în regim
de viteză, detentă, tehnică și tactică, tensiune psihică.
2.3. ANATOMIA ARTICULAȚIEI UMĂRULUI
Membrele superioare se leagă de scheletul toracic prin două oase, omoplatul
(scapula) și clavicula , ce formează centura scapulară . Aceasta cuprinde articu lațiile:
• sterno -claviculară – denumirea corectă este de articulație sterno -costo -claviculară,
deoarece la alcătuirea ei participă suprafețele articulare ce aparțin sternului, claviculei și
cartilajului primei coaste ;
• acromio -claviculară acromionul este co mponenta scapulei ce se articulează;
• scapulo -toracică – nu este o articulație propriu -zisă, dar este d enumită așa, de unii
autori, datorită importanței funcționale deosebite a spațiului dintre scapulă și torace, care
joacă rolul unei adevărate articulații. Este reprezentată de spațiul anatomic care se găsește
între fața anterioară a scapulei și fața poster o-laterală a peretelui costal, între coasta II -VII.
Umărul reprezintă joncțiunea dintre toracele osos cu membrele superioare, este cea
mai flexibilă artic ulație a corpului uman. Articulația umărului asigură mișcările membrelor
superioare în toate planurile anatomice, mișcări de mari amplitudine permițând majoritatea
gesturilor din viața cotidiană precum gestul de a duce mâna la gură, mobilitatea globală cât
și stabilitatea sa fiind foarte importante. Budilă, C. (2005).

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
14 Scheletul osos al umărului este alcătu it din trei oase: humerusul, omoplatul,
clavicula. ( figura nr. 2.1).

Figura nr. 2.1. Oasel e umărului /
http://www.lectiadeortopedie.ro/articulatia -umarului

Articulației umărului i se de scriu cinci articulații, articulația scapulo -humerală,
acromio -claviculară, sterno -claviculară (aticula ții adevărate), articula ția, scapulo -toracică
și bu rsa seroasă subacromio -deltoidiană (articulații false, numite suprafețe de alunecare ).
Articulațiile, sterno -claviculară, acromio -claviculară, scapula -toracică sunt înglobate în
centura scapulară iar articulațiile, scapulo -humerală și burs a seroasă subacr omio –
deltoidian ă aparțin umărului.
Articulația sternoclaviculară este o enartroză, une ște extremitatea sternală a
claviculei cu incizura claviculară de pe stern și primul cartilaj costal. Suprafe țele articulare
sunt acoperite cu cartilaj hialin, între supr afețele articulare intervine un fibrocartilaj numit
disc articular. Capsula articulară este puternică și se inseră la periferia cartilajului hialin.
Ligamentele sunt reprezentate de:
• ligamentul sternoclavicular anterior care se opune mi șcării posterioare ;
• ligamentul sternoclavicular posterior care se opune mișcării anterioare ;
• ligamentul interclavicular c are une ște extremit ățile claviculelor si manubriul sternal
pe marginea superioară ;
• ligamentul costo -clavicular se găsește între claviculă și coasta întâi, limitează
mișcările de coborâre a umărului.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
15 Biomecanica articulației sternoclaviculară:
Este o diartr oză prin îmbucare, p rezintă două grade de libertate care permite:
• mișcarea de ridicare a claviculei , extremitățile laterale ale acesteia urcă datorită
fibrelor anterioare ale mu șchiului Trapez și mu șchiului Sternocleidomastoidian, în același
timp extremit ățile mediale ale claviculei coboar ă.
• mișcarea de coborâre a claviculei , extremit ățile laterale ale claviculei coboară
datorită mușchilor Pectoral mare, De ltoid și Subclavicular, extremit ățile mediale ale
claviculei urcă.
• mișcarea de proiec ție înainte a cla viculei este efectuată de mușchii Pectoral mare,
Deltoid și Subclavicular iar extremitatea medială a claviculei se deplasează înapoi.
• mișcarea de proiec ție înapoi este efectuată de mușchii Trapez și
Sternocleidomastoidian, extremitatea medială a claviculei deplasându -se înainte.
Articulația acromioclaviculară , este o diartroză planiform ă, fețele articulare prezentând :
extremitatea laterală a claviculei cu f ața articulară a acromionului, între cele două suprafețe
se găsește discul articular care este un fibr ocartilaj de dimensiuni variabile. Mijloace de
unire sunt:
• capsula articulară care este înt ărită de două ligamente intrinseci ;
• ligamentul acromioclavicula r superior;
• ligamentul acromioclavicular inferior și două ligamente extrinseci ;
• ligamentul trapezoid;
• ligamentul conoid.
Biomecanica articulației acromioclaviculară
Această a rticulați e este o articulație plană în care mișcarea este de alunecare de
amplitu dine mică și prin care este permisă bascularea omoplatului prin:
• ligamentele coraco -claviculare ligame ntul trapezoid care limitează mișcarea
claviculei în sus și înainte.
• ligamentul conoid care limitează mișcarea în sus și înapoi.
Articulația scapulotoraci că, este o sissarcoză fără elemente particulare, este formată
din fața anterioară a omoplatului cu muș chiul Sub scapular și fața externă a coastelor cu
mușchii intercostali, între cele două fe țe articulare se găse ște mu șchiul Din țat mare
delimitând două spa ții de alunecare Sidenco, E. -L. (2003).

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
16 Biomecanica articulației scapulotoracică
Permite mișcările om oplatului; respectiv:
• deplasările laterale asociate cu bascularea omoplatului și în acest fel unghiul
supero -extern al acestuia se ridică și este proiectat înainte iar unghiul inferior se deplasează
față de coloana vertebrală cu 45 de grade.
• ridicarea și d epărtarea de coloană a omoplatului este realizată de mușchii
Romboizi, Trapez și Angular.
• coborârea omoplatului este realizată de mușchii Trapez fibre infe rioare, Dințat
mare, Dorsal mare.
Articu lația scapulohumeral ă este o enartroză, une ște capul humeral cu cavitatea
glenoidală, în care sunt posibile mișcări de mare amplitudine. Elementele componente ale
articulației sunt:
• fețele articulare, cavitatea gleno idă a scapulei acoperită de cartilaj hialin limitată de
o sprânceană glenoidală și capul humerusului, care este mai mare decât cavitatea glenoidă.
• labrul glenoidal, reprezintă 1/4 din suprafața capului humeral, fibrocartilaj care se
inseră în jurul cavit ății glenoide pentru stabilitatea dintre suprafe țele articulare.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
• capsula articulară care este laxă, căptu șită în interior cu sinovială ;
• superior, ligamentul coraco -humeral care este cel mai important ligament al
articulației care întăre ște tendonul lungii por țiuni a bicepsului brahial ;
• anterior, trei fascicule glen ohumerale (supragleno -humeral, supragleno -prehumeral,
pregleno -subhumeral), care întăresc capsula în por țiunea antero -superioară. Stabilitatea
articulați ei este dat ă de tendoanele mușchilor ce alcătuiesc man șonul rotator, mu șchiul
Supraspinos, Infraspinos , Rotund mic și Subscapular, formând man șonul musculotendinos
care stabilizează și menține capul humeral în cavitatea glenoidă.
Biomecanica articulației s capulohumerale
Este cea mai mobilă articulație a corpului uman și are trei grade de libertate,
mișcările posibile în această articula ție sunt: abducția -adducția, flexia, proiec ția înainte –
înapoi, rota ția internă și rota ția externă (Nenciu, G. 2005) .
• mișcar ea de abducție , axul mișcării este antero -posterior, mișcare posibilă până
când marea tuberozitate lov ește bureletele glenoid. La această mișcare participă doi
mușchi, Deltoidul și Supraspinosul. Forța maximă a Deltoidului se observă la 90 grade

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
17 abducție. Rolul Supraspinosului este de starter al abduc ției pe primele 10 grade ale
mișcării.
• mișcarea de addu cție, se realizează sub greutatea membrului superior, mușchii
implica ți în această mișcare sunt, Pectoralul mare, Dorsalul mare, Rotund mic, Rotund
mare, Subscapularul și Coracobrahialul .
• mișcarea de proiec ție înainte – înapoi , se face în jurul unui ax tran sversal care trece
prin cavitatea glenoidă și centrul tuberozit ății mari a humerusului. Proiec ția înainte este
realizată de mu șchii, Pectoral mare, Deltoi d anterior și Coracobrahial. Proiec ția înapoi este
controlată de mușchii, Dorsal mare și Deltoid poste rior.
• mișcarea de rotație internă -externă , se realizează în jurul unui ax vertical, care
trece prin capul humerusului. În rota ția internă capul humeral al unecă dinainte -înapoi iar
cele două tuberozit ăți ale humerusului alunecă înainte si înăuntru. În rota ția externă capul
humeral alunecă dinapoi -înainte iar cele două tuberozit ăți alunecă în afară și înapoi.
2.4. EVALUAREA MIO -ARTICULARĂ A UMĂRULUI
Evaluarea art iculară și musculară reprezintă primul moment al oricărui program de
kinetoterapie și de medicină sport ivă. Este o etapă obligatorie de care depinde organizarea
activității kinetice pentru recuperarea sportivilor. De acest lucru depinde și rezultatul final
al programului kinetic.
În cele ce urmează vom prezenta evaluarea umărului după Sidenco, E. -L. (2003).
Flexia umărului
Goniometrie
Definirea mișcării : mișcarea anterioară a umărului în plan sagital între 0° și 180°
reprezentând mișcarea compusă glenohume rală + axioscapulară.
Poziția de start : supinație, brațul pe lângă corp cu mâna în pronație. Variantă:
așezat, brațul pe lângă trunchi în poziție intermediară.
Determinare : planul sagital; de evitat substituția prin: arcuirea spatelui (extensia
trunchiului ), rotația trunchiului și abducția umărului.
Goniometrul : axul mișcării = lateral la articulație, chiar sub acromion; brațul fix
paralel cu linia medioaxilară a trunchiului; brațul mobil pe linia mediană a humerusului,
între 0° și 180°.
Elementele mișcării
Factorii care limitează mișcarea : amplitudinea de mișcare este limitată de
tensionarea ligamentului co racoglenohumeral.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
18 Stabilizarea mișcării : contracția mușchilor trapez + marele dințat (marele dințat și
porțiunea superioară a trapezului ajută la rotația omoplatului în sus ca și la fixarea sa ).
Mușchii principali :
Deltoidul (partea anterioară):
Nervul ci rcumflex (C 6, C 7).
Origine : marginea anterioară + fața superioară a treimii externe a claviculei.
Inserție : pe “V”-ul deltoidian partea mijlocie fața ex ternă diafiza humerală.
Coracobrahialul :
Nervul musculo -cutanat (C 6, C 7).
Origine : vârful apofizei co racoide.
Inserție : fața internă + marginea humeru sului în op oziție cu inserția deltoidului.
Mușchii accesori : deltoidul (partea mijlocie, marele pectoral (fibrele claviculare),
biceps brahial.
Evaluarea mișcării
Forță (5) și (4)
Așezat , brațele atârnate și coatele ușor flectate, omoplatul fixat subiectul flectează
brațul la 90°, palma spre în jos pentru a împiedica rotația externă cu substituție prin bice ps
brahial; se aplică o rezistență deasupra cotului, subiectul nu trebuie să facă rotație, adducție
orizontală sau abducția brațului ( figura nr. 2. 2).
Forță ( 3)
Așezat, brațul at ârnat și cotul ușor flectat, omoplatul fixat, subiectul flectează brațul
la 90°, palma spre în jos.
Forță ( 2)
Decubit lateral, brațul sprijinit pe o planșetă netedă (sau susținut de examinator),
cotul ușor flectat, omoplatul fixat, subiectul duce brațul înainte până la flexia de 90°.
Forță ( 1) și (0)
Decubit dorsal, examinatorul palpează fibrele părții anterioare a deltoidului pe fața
anterioară a articulației umărului.
Extensia um ărului după Sidenco, E. -L. (2003).
Goniometrie
Definirea mișcării : mișcare a posterioară a humerusului în plan sagital între 0° și
60°.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
19 Poziția de start : decubit ventral, brațul pe lângă corp cu mâna în pronație. Variantă:
așezat pe marginea scaunului pent ru o mișcare înapoi a humerusului fără restricții; brațul
pe lângă trunchi în rotație internă.
Determinare : planul sagital; de evitat substituția prin: ridicarea umărului de pe
masă; rotația trunchiului; (pentru variantă ridicarea + rotația în jos a omopla tului, flexia
trunchiului, abducția umărului).
Goniometrul : axul mișcării = lateral la articulație, chiar sub acromion; brațul fix –
paralel cu linia medioaxilară a trunchiului; brațul mobil – pe linia mediană a humerusului,
paralel cu axul longitudinal al a cestuia pe fața laterală a brațului.
Elementele mi șcării
Amplitudinea de m ișcare : între 0 și 50 -60 °
Factorii care limitează mișcarea : tensionarea mușchilor flexori ai brațului,
contactul marii tuberozități a humerusului cu acromionul (în spate); tensiona rea
ligamentului glenocoracohumeral.
Stabilizarea mișcării : contracția mușc hilor marele romboid, micul romboid și
trapez; greutatea trunchiul.
Mușchii principali
Marele dorsal
Nervul marelui dorsal (C 6, C 7, C8)
Origine : foița posterioară aponevroza lombo sacrală (fixată pe apofizele spinoase
ultimele 6 vertebre dorsale + vertebr ele lombare + vertebrele sacrate, pe ligamentele
supraspinoase și pe partea posterioară creasta iliacă ); buza externă, creasta iliacă, în afara
masei comune; partea posterioară ulti mele 3 -4 coaste; (în general) câteva fibre de pe
unghiul inferior al omopla tului.
Inserție : în fundul culisei bicipitale a humerusului.
Marele rotund
Nervul marelui rotund (C 5,C 6)
Origine : fața posterioară unghiul inferior omoplat.
Inserție : buza internă culisa bicipitală (în spatele marelui dorsal).
Deltoidul
Nervul circumflex (C5,C 6)
Origine : buza inferioară marginea posterioară spina omoplatului.
Inserție : pe “V”-ul deltoidian partea mijlocie fața externă diafiza humerală.
Mușchii accesori : micul rotu nd, tricepsul (lunga porțiune).

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
20 Evaluarea mișcării
Forță (5) și (4)
Decubi t ventral , brațul în rotație internă + adducție, palma spre în sus pentru a
împiedica rotația externă, omoplatul fixat; subiectul extinde brațul pe toată amplitudinea de
mișcare; se opune o rezistență deasupra cotului (figura nr. 2. 3).
Forță ( 3)
Decubit ventral, brațele pe lângă trunchi, omoplatul fixat, subiectul extinde brațul pe
toată amplitudinea de mișcare.
Forță ( 2)
Decubit lateral, brațul flectat și așezat pe o planșe tă nete dă (sau susținut de
examinator), omoplatul fixat, subiectul extinde brațul în rotație internă pe toată
amplitudinea de mișcare.
Forță ( 1) și (0)
Decubit ventral, examinatorul palpează fibrele marelui rotund, pe partea inferioară a
marginii axilare a omopl atului, și fibrele marelui dorsal puțin dedesubt.
Rotația externă a umărului
Goniometrie
Definirea mișcării : mișcarea humerusului în direcție laterală în jurul axului
longitudinal al humerusului.
Poziția de start : supinație, decubit dorsal, brațul abdus la 90° și cotul în afara mesei;
cotul flectat la 90° și mâna pronată; antebrațul perpendicular pe sol; Variantă: așezat pe
membrul superior sprijinit cu umărul în abducție 90°, cu antebrațul pronat paralel cu solul;
poziția finală: extremitatea es te într -o poziție de abducție 90° + cotul flectat 90°, antebrațul
și mâna se mișcă spre în sus până la limita mișcării (Sidenco, E. -L. 2003).
Determinare : planul transvers ; de evitat substituția prin: arcuirea spatelui (extensia
spatelui), rotația trunchiu lui; sc himbarea unghiului la umăr/cot (extensia cotului); pentru
variantă: coborârea + rotația în sus a omoplatului. .
Goniometrul : axul mișcării = prin axul longitudinal , prin olecran; brațul fix
perpendicular pe sol, paralel cu fața laterală a trunchiului , gonio metrul citește de la început
90° și se va ține cont de aceasta în măsurare; brațul mobil paralel cu linia mediană a
antebrațului, cu axul longitudinal al cubitusului; între 0° și 90°.
Elementele mi șcării
Amplitudinea de mișcare : între 0° și 90°.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
21 Factorii care limitează mișcarea : tensionarea părții anterioare a ligamentului
capsular + ligamentului coracohumeral; tensionarea mușchilor rotatori interni ai brațului.
Stabilizarea mișcării : contracția mușchilor trapez + marele romboid + micul
romboid pent ru fixa rea omoplatului.
Mușchii principali
Subspinosul
Nervul suprascapular (C 5,C6)
Origine : 2/3 interne fosa subspinoasă.
Inserție : fațeta mijlocie
Evaluarea mișcării
Forță (5) și (4) marea tuberozitate a humerusului.
Micul rotund
Nervul circumflex (C 5)
Origine : 2/3 superioare fața posterioară marginea axilară omoplat.
Inserție : fațeta inferioară marea tuberozitate a humerulsului + sub ea, uninându -se cu
partea posterioară a capsulei articulare.
Mușchiul accesor
Deltoidul (partea posterioară).
Evaluarea mișcării
Forță (5) și (4)
Decubit ventral, brațul în abducție la 90° și așezat pe masă, antebrațul atârnat la
marginea mesei, omoplatul fixat cu mâna și antebrațul, dar lasă posibilitatea de a face o
rotație; subiectul balansează antebrațul înainte și în s us, și f ace o rotație externă a brațului
pe toată amplitudinea de mișcare; rezistența se aplică pe antebraț deasupra pumnului
(figura nr. 2. 4).
Forță (3)
Decubit ventral, br ațul în abducție la 90° și așezat pe masă, antebrațul atârnat la
marginea mesei, omoplatul fixat și mâna contra feței anterioare a brațului pentru a
împiedica abducția (fără a jena mișcarea); subiectul balansează antebrațul înainte și în sus,
și face o rot ație externă a brațului pe toată amplitudinea de mișcare.
Forță ( 2)
Decubit ventral, membr ul superior atârnat la marginea mesei în rotație internă,
omoplatul fixat; subiectul face rotația externă a brațului pe toată amplitudinea de mișcare

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
22 (nu trebuie ca a ntebrațul să fie în supinație, ceea ce ar permite o amplitudine completă de
rotație extern ă).
Forță ( 1) și (0)
Se poate palpa micul rotund, pe marginea axilară a omoplatului.
2.5. LUXAȚIA UMĂRULUI
Patologia umărului, în special luxația umărului, reprezintă un a dintre cele mai
comune patologii existente în practica clinică la adultul tânăr care prac tică activități
sportive. Luxația scapulo -humerală este o cauză frecventă de apariție a durerii și limitare
funcțională a extremității superioare. Astfel, lezarea ar ticulației umărului are un impact
negativ asupra calității vieții și provoacă dizabilitate.
Articulația umărului este cea mai mobilă articulație a aparatului osteo -articular, care
leagă extremitatea liberă a membrului superior de centura scapulară. Reprezi ntă o
articulație complexă, care oferă o mobilitate crescută a extremității superioare și c are
contribuie la executarea activităților zilnice ale individului. Aceasta este alcătuită din
humerusul proximal, scapulă și claviculă unite între ele prin ligament e, tendoane, mușchi și
capsula articulară. Astfel, articulația umărului permite mișcări de rotație la 180 de grade pe
3 planuri diferite, contribuind la efectuarea unor activități complexe.
(http://ww w.ziare.com/viata -sanatoasa/afectiuni/sanatate -la-ndemana -cu-dr-tarek –
nazer -luxatia -de-umar -simptome -si-tratament -1380692 )
Luxația este o afecțiune traumatică ce cons tă în separarea completă a extremităților
osoase care alcătuiesc o articulație. Cea mai f recventă articulație afectată este articulația
glenohumerală .
Luxația umărului este clasificată în trei tipuri, în funcție de direcția de deplasare,
astfel:
• Luxația anterioară – partea superioară a humerusului se deplasează către partea
anterioară a cavită ții glenoide. Este cel mai frecvent tip de luxație a umărului, reprezentând
mai multe de 95% din cazuri. În cazul adulților tineri, principala cauză e ste legată de
practicarea sportului.
• Luxația posterioară – descrie poziția capului humeral în spatele cav ității glenoide.
Reprezintă 4% din numărul de cazuri de luxație a umărului .
• Luxația inferioară sau erectă constă în deplasarea inferioară a capului h umeral.
Acest tip de luxație a umărului este rar întâlnită, reprezentând aproximativ 1% din cazuri;
apare din cauza diferitelor tipuri de traumatisme în care membrul superior este în abducție.

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
23

Figura nr. 2. 2. Luxația umărului/
https://www.google.com/search?q=luxatia+scapu lo-humerala&safe=strict&tbm
Simptome
Simptomele luxației de umăr includ:
• Durere intensă și severă;
• Edem local;
• Limitarea mișcării active sau pasive a articulației scapulo -humerale;
• Parestezii sau furnicături din cauza compresiei mănunchiului vasculo -nervo s;
• Deformarea importantă a regiunii afectate, cu pierderea conturului normal al
umărului și a părții superioare a brațului;
• Cracmente articulare;
• Echimoză și hematom. ( http://www.ziare.com/viata -sanatoasa/afectiuni/sanatate -la-
ndemana -cu-dr-tarek -nazer -luxatia -de-umar -simptome -si-tratament -1380692 )
Diagnostic
Principala metodă de diagnostic a luxației cu sau fără fractură asociată este
reprezentată de examenul radiologic. Acesta trebuie efectuat în două planuri: antero –
posterior și axial. Luxația umărului este însoțită adesea de compresiuni vasculare sau
distrugerea unui nerv. În funcție de gravitate, poate fi nec esară completarea investigațiilor
imagistice cu rezonanță magnetică nucleară (RMN). Luxația umărului nu pune dificultăți
în stabilirea diagnosticului. Cu toate acestea, diagnosticul diferențial trebuie să includă
condiții precum: artrită acută, bursită acu tă subdeltoidiană, leziuni ale nervului spinal,
circumflex, suprascapular sau rupturi la nivelul bicepsului .

Spirea (Ionescu) P. Daniela Paula ___________________ __________________ Capitolul 2
24 Tratament
Luxația umărului reprezintă o ur gență ortopedică și tratamentul presupune reducerea
luxației cât mai repede posibil. Reducerea constă în repunerea în articulație a celor două
capete osoase prin tracțiunea brațului. Această manevră poate necesita anestezie generală
sau anestezie locală in traarticulară, în funcție de gradul de relaxare musculară și de
complianță ale pacientului. Cu toate aces tea, numărul cazurilor de luxație sau subluxație
recurentă este de aproximativ 30%. Prin urmare, dacă au existat două episoade recurente
de luxație sau subluxație a umărului este indicată stabilizarea chirurgicală.
Reducerea
Imediat ce luxația umărului a f ost redusă de către medicul specialist, durerea va
scădea în intensitate. Este recomandată administrarea de medicamente antiinflamatoare
nesteroidiene sau analgezice. De asemenea, gheața este importantă în controlul durerii,
contribuind la scăderea edemulu i asociat traumatismului umărului.
Imobilizarea
În anumite condiții este posibilă reducerea imediată a dislocării umărului. În cazul
persoanelor care practică activități sportive, această manevră poate fi efectuată de către
medic chiar în câmpul de joc. Î n mod obișnuit, după reducerea luxației, umărul este
imobilizat cel puțin 3 săptămâni. Odată ce umărul a fost luxat, articulația poate deveni
instabilă și crește riscul de apariție a luxațiilor recidivante sau a altor tipuri de traumatisme
la acest nivel .
Recuperarea medicală
Recuperarea medicală este deosebit de importantă în restabilirea, pe cât posibil, a
mobilității articulației umărului. Kinetoterapia alături de electroterapie și masaj joacă un
rol important în combaterea durerii, refacerea forței și s tabilității, reluarea activităților
zilnice, efectuarea mișcării controlate a umărului. Recurența luxației umărului poate fi
diminuată prin continuarea programului de cultură fizică medica lă după primul episod de
luxație (https://www.google.com/search?q=luxatia+scapulo -humerala&safe=strict&tbm )
Intervenția chirurgicală
Unele cazuri pot necesita intervenți i chirurgicale, cum ar fi luxația umărului
recidivantă sau asocier ea unei fracturi osoase. De asemenea, tratamentul chirurgical este
indicat atunci când luxația de umăr asociază leziuni la nivelul mușchilor și tendoanelor .