Programul de studii universitare de licență Drept [610390]

/V
1 din 87

Facultatea de Științe Economice, Juridice și Administrative
Programul de studii universitare de licență Drept
Anul IV de studii

DREPTUL MEDIULUI

(Suport de curs)
UZ INTERN

TITULAR DE CURS
Procuror Daniel Gheorghe ȘTEFAN

BACĂU
2018

2 din 87

3 din 87

CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………… ………..
Capitolul I .DEFINIȚIA , METODA DE REGLEMENTARE ȘI CARACTERUL NORMELOR
JURIDICE ALE DREPTULUI MEDIULUI. SUBIECTELE DE DREPT.. …………………………… .
Capitolul II.DELIMITAREA DREPTULUI MEDIULUI DE CELELALTE RAMURI ALE
DREPTULUI ………………………………………………………………………….. ……………. ………………………….
Capitolul III .IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI ……………………………. ………………………….
Capitolul IV.PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIU. MO DALITĂȚI DE IMPLEMENTARE ALE
PRINCIPIILOR ȘI ELEMENTEL OR STRATEGICE ÎN MATERIE DE MEDIU …………………
Capitolul V .DREPTUL FUNDAMENTAL LA UN MEDIU SĂNĂTOS ȘI ECHILIBRAT E
ECOLOGIC ………………………………………………………………………………………….. ……………… …………
Capitolul VI.ORGANE STATALE ȘI ADMINISTRATI VE,ORGANISME ȘI ALTE STRUCTURI
CU ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL MEDIULUI ……………………………………….. …………………………
Capitolul VII .REGIMUL GENERAL DE PROTECȚIE A MEDIULUI ……… …………………………
Capitolul VIII.RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU PREJUDICIUL ECOLOGIC ……………..
Capitolul IX.REGIMUL BIODIVERSITĂȚI I ȘI ARIILOR PROTEJATE ȘI AL
MONUMENTELOR NATURII ……………………………………….. ……………………. …………………………
Capitolul IX.PROTECȚIA SOLULUI ȘI SUBSOLULUI ȘI A ECOSISTEMELOR
FORESTIERE ………………………………………………………………………………………. …………………… …….
Capitolul X .PROTECȚIA ATMOSFEREI ……………………………………….. …………………………
Capitolul XI .PROTECȚIA APELOR ȘI A ECOSISTEMELOR ACVATICE ……………………
Capitolul XII.REGIMUL ORGANISMELOR MODIFICATE GENETIC, O BȚINUTE
PRIN TEHNICILE BIOTEHNOLOGIEI MODERNE ……………………….. …………………………
Capitolul XIII .REGIMUL DEȘEURILOR ……………………………………….. …………………………
CAPITOLUL XIV .REGIMUL SUBSTANȚELOR , PREPARATELOR CHIMICE
ÎNGRĂȘĂMINTELOR CHIMICE ȘI AL PRODUSELOR DE PROTECȚIE A PLANTELOR.
REGIMUL ACTIVITĂȚILOR NUCLEARE …………………………………………………………………….. .
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ……………………………. ……………………………….. …………………………

4 din 87

5 din 87

INTRODUCERE

Obiectiv ul dreptului mediu îl constituie asimilarea de către s tudenți în drept legislația aferen tă
acestei discipline juridice. Materia cursului este divizată 14 capitole
Astfel ,în lucrare au fost incluse, mai întâi problemele comune ale definirii unei ramuri de drept,
precum evoluția istorică a reglementărilor în materie, izvoarele, delimitarea de alte ramuri de drept, criterii
de individualizare precum obiectul, metoda de reglementare, caracterul normelor juridice componente,
formularea unei definiții. Pe conținut, problemele generale se referă la principiile de bază, dreptul la
mediu sănătos și echilibrat ecologic, instituțiil e mediului, instrumente și tehnici juridice de protecție a
mediului, răspunderea în materie.
În continurarea lucrării sunt tratate conținutul diferitelor acte normative românești referitoare la:
– regimul substanțel or și preparatelor periculoase;
-regimu l deșeurilor;
– regimul îngrășămintelor chimice și al produ selor de protecție a plantelor;
-regimul activităților nucleare;
– conservarea biodiversității și arii naturale protejate;
-protecția ape lor și a ecosistemelor acvatice;
– protecția atm osferei, sch imbările climatice,;
– protecția solului, subsolu lui și a ecosistemelor terestre.

6 din 87

7 din 87

Capitolul I

DEFINIȚIA , METODA DE REGLEMENTARE ȘI CARACTERUL NORMELOR
JURIDICE ALE DREPTULUI MEDIULUI. SUBIECTELE DE DR EPT

1.1.Definița dreptului mediului

Dreptul mediului reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice și instituțiilor stabilite în
vederea protecției, conservării și ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă.1
Rezultă că dreptul mediului are două obiective fundamentale:
-un obiectiv direct și imediat (protecția, conservarea ș i ameliorarea mediului);
-un obiectiv i indirect și pe termen lung (dezvoltarea durabilă).
Evoluțiile generale înregistrate în ultimele decenii au determinat un proces amplu de formare și
afirmare a unei ramuri noi, distincte în cadrul sistemului juridic, dreptul mediului depășind stadiul unor
simple dezvoltări în cadrul ramurilor tradiționale2.

1.2.Metoda de reglementare

In privința metodei de reglementare, pentru dreptul mediului este metoda sistematică de analiză.
Mediul se constituie ca un sistem multidimensional, care cuprinde în sens larg nu numai elementele fizico –
chimice, ci și factori culturali și sociali, deci inclusiv dreptul3.
Prin urmare , pentru a construi un drept al mediului corespunzător este necesară

elaborarea unei perspective teoretice pe baz a analizei sistematice. Un obstacolul principal în calea unui
asemenea demers îl reprezintă conceperea unor norme globale care rămân o peraționale în sectoare
particulare, adoptarea unor reguli de competență materială și teritorială într – un context diversificat și mai

1 M.Duțu,Dreptul mediului, Editura C.H.Beck, București,2007,p.94
2Asupra problematicii generale a dreptului mediului a se vedea, în special: J. Lamarque, Droit de la protection de la nature et de
l’environnement, Paris, LGDJ, 1973, lucrarea fondatoare pentru dreptul francez; M. Despax, Droit de l’environnement, Paris, Litec, 1980;
M. Prieur, Droit de l’environnement, Paris, 5 -éme edition, Dalloz, 2004; J. Morand -Deviller, Le droit de l’environnement, 7-éme editions,
Paris, PUF, col. „Que sais -je“, 2006 ; Agathe Van Lang, Droit de l’environnement, Presses Universitaires de France, Paris, 2002; Veronique
Insergent -Brisset, Droit de l’environnement, Presses Universitaires de Rennes, 2005; Claudia Pasqualini Salsa, Diritto ambientale, VIII
edizione, Maggioal i Editore, 2005; D.Hughes ș.a. Environmental Law, 4 -th editions, Butterworths Lexis Nexis, London, 2002; Ramon
Martin Mateo, Tratado de derecho ambiental, Edisofer, Madrid, 2003; P.A. Leme Machado, Direito ambiental brasileiro, Malheiros, Editoris,
Sao Paulo, 2005; Daniela Marinescu, Tratat de drept al mediului, Editura All Beck, București, 2003; Mircea Duțu, Dreptul mediului, tratat,
vol.I-II, Editura Economică, București, 2003.
3C. de Vilmorin, Protection de l’environnement et perspective juridique, în Revue d'urbanisme, nr. 171/1979, p. 24.

8 din 87
ales izolarea sistemului dreptului mediului de sistemul judiciar în ansamblul său4.
Alături de caracterul sistematic, deo sebit de evidentă este și interdisciplinaritatea dreptului mediului.
Astfel, pentru normele sale, „legile naturii“ sunt de o importanță maximă și de aceea știința este utilizată
pentru a prevedea și a regla consecințele comportamentului uman asupra fenomen elor naturale.5 In același
timp, evitarea transferului poluării dintr -un mediu într -altul presupune adoptarea unor măsuri integrate,
corelate și coordonate. Totodată, dinamica și evoluția procesuală a factorilor de mediu impun o
flexibilitate deosebită a r eglementărilor și politicilor de mediu6.

1.3. Caracterul normelor juridice

Normele dreptului mediului se caracterizează prin faptul că, în majoritatea lor covârșitoare, acestea
sunt norme tehnice sancționate pe cale juridică, stabilind termene și modalități stricte de realizare a unor
obiective precis definite, prescriind conduite și atitudini bine conturate, capabile să permită o acțiune de
valorificare rațională, corespunzătoare a naturii.
Astfel, numeroase norme juridice privind mediul ambiant sunt la orig ine norme tehnice care
urmăresc optimizarea acțiunii umane (sociale) în raport cu natura, în sensul obținerii unui maximum de
rezultat tehnico -economic, în condițiile conservării și dezvoltării calităților naturale ale mediului.
Prin urmare , dreptul mediu lui este marcat în substanța sa de strânsă interdependență cu științele
naturii și tehnologia7.
Ințelegerea semnificațiilor normelor sale – condiție prealabilă și indispensabilă a realizării lor –
reclamă un minimum de cunoștințe ecologice și impune o abor dare pluridisciplinară.
Astfel, de exemplu, regulile „de poliție“ în materie de poluare sunt exprimate sub formă de
prescripții tehnice, fizice, chimice și acustice, formând o adevărată „ordine publică tehnologică“ .8

1.4. Subiect ele raporturilor juridice

Pot fi subiecte ale relațiilor reglementate de normele dreptului mediului statul, organele și instituțiile
de stat, celelalte persoane juridice (asociații, mișcări etc.) și persoanele fizice. In raporturile juridi ce
privind mediul apare adesea statul în cal itate de reprezentant sau apărător al intereselor generale ale
societății sau un organ al său acționând în această calitate.
De asemenea, legile prevăd adeseori atribuții și răspunderi speciale pentru auto ritățile de mediu, cele

4Asupra limitelor analizei sistematice fondate pe modele a se vedea Les limites de la modelisation
globale, în Revue internationale des sciences sociales, nr. 2/1972, p. 299.
5 M.Duțu, op.cit., p.91 .
6 Ibidem.
7 M.Duțu, op. cit. p.90.
8 Pentru literatură a se vedea: M. Pollak, La regulation technologique: le difficile mariage entre le droit et la technologie, R.F.S.P., 1982,
165; T. Ivainer, De l’ordre technique a l’ordre public technologique, în Jurisclasseur perio dique, 1912, I.2495.

9 din 87
centrale și locale, și o bligații pentru toate persoanele fizice și persoanele juridice.

10 din 87

11 din 87

Capitolul II

DELIMITAREA DREPTULUI MEDIULUI DE CELELALTE RAMURI ALE DREPTULUI

2.1. Dreptul constituțional și dreptul mediulu i

Dreptul constituțional este ramura de drept ca re cuprinde normele constituționale din care decurg
conținutul și semnificațiile esențiale ale dreptului mediului.
Cu toate că acesta are ca obiectiv definitoriu reglementarea organizării și funcționării o rganelor
statului și drepturile și îndatoririle cetățenilor, legătura dintre dreptul constituțional și dreptul mediului se
manifestă pe mai multe planuri, dintre care menționăm9:
– Constituția cuprinde norme care consacră semnificații ale principiilor dreptu lui mediului, cum ar
fi exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național sau crearea condițiilor necesare
calității vieții;
– printre drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor este consacrat de
Constituție, drep tul la un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic și se stabilește faptul că
dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului;
– organele și instituțiile fundamentale ale statului reglementate de Constituție prezintă și competențe
generale în domeniul mediului, iar dispozițiile constituționale cuprind și principiile fundamentale ale
instituțiilor speciale în domeniu; de asemenea, legea fundamentală consacră principiul autonomiei locale
și descentralizării ser viciilor publice;
– garanțiile juridice ale dreptului la un mediu sănătos și ale altor drepturi fundamentale conexe sunt
consacrate în Constituție și completate prin reglementările speciale.

2.2.Delimitarea față de dreptul civil

Intre dreptul mediulu i și dreptul civil există o serie de interconexiuni, determinate în principal de
exercitarea dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor sale asupra factorilor naturali ai mediului,
supuși protecției, î n condițiile legii. Așadar, reglementând principalele a specte ale relațiilor de proprietate,
normele dreptului civil se intersectează în unele privințe cu cele privind ocrotirea și conservarea solului și
subsolului, apelor, pădurilor etc., determinând consecințe și cerințe juridice complementare. In același
timp, răspunderea pentru daune ecologice a dus la constituirea unui ade vărat „drept civil al mediului“,

9Ioan Muraru, E. Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția 12, Editura All Beck, București, 2006 , p.14.

12 din 87
întrucât legislația privind protecția mediului a consacrat o serie de reguli specifice răspunderii pentru
prejudiciul ecologic, iar dispozițiile Codulu i civil în materie r ămân dreptul comun . În acest sens și art.
44 (7) din Constituție dispune că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția
mediului, stabilind astfel raportul dintre cele două drepturi fundamentale ale omul ui.
In fine , în raporturile de drept civil titularul dreptului ca subiect activ este determinat, iar subiectul
pasiv este nedeterminat, obligația de a nu face nimic de natură să stânjenească exercițiul dreptului
revenind tuturor persoanelor pe când în cazul raporturilor de drept al mediului este determinat în primul
rând titularul obligației de a face sau de a nu face ceva privind protecția și ameliorarea mediului ș.a.

2.3.Delimitarea față de dreptul administrativ

Dintre ramurile sistemului juridic, d reptul mediului este cel mai legat de dreptul administrativ,
datorită mai ales importanței regulilor de poliție administrativ ă și rolului statului în materia mediului .
Problemele mediului au avut un impact direct și asupra evoluției științei drept ului ad ministrativ.
Formularea și aplicarea unei politici în domeniul mediului au determinat instituirea unei
administrații special organizate și cu atribuții specifice, precum serviciul public al mediului sau tehnici
juridice.
De asem enea, s -au luat o serie de măsuri menite să servească ocrotirea mediului sunt enumerate:
obligarea unităților la aplicarea (montarea și folosirea) de instalații de filtraj și purificare, aplicare de
amenzi și, în cazuri grave, oprirea sau suspendarea activității uzinelor în cauză , autorizarea activităților cu
impact asupra mediului și actelor administrative aferente etc.
Raporturile juridice administrative, cât și în cele de drept al mediului, părțile se află în poziții de
subordonare, adesea una dintre ele fiind un organ al admi nistrației publice .
Principala diferență rezidă în aceea că, pe când dreptul administrativ reglementează relațiile
sociale născute în cadrul și pentru realizarea activității executive, având la bază subordonarea în temeiul
puterii de stat a unuia dintre s ubiecte față de celălalt, raporturile de drept al mediului iau ființă în vederea
înfăptuirii protecției, conservării și dezvoltării mediului, problemă de interes general10.

10Pentru o analiză a fenomenului administrativ și a implicațiilor sale juridice a se vedea A. Iorgov an, Tratat de drept administrativ,
ediția a 4 -a, vol. I și II, Editura All Beck, București, 2005.

13 din 87

Capitolul III

IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

3.1.Constituția

Problemele mediului sunt consacrate de Constituția României din 8 decembrie 1991 (modificată și
completată prin Legea de revizuire nr.429/2003 în titlul II, capitolul II („Drepturile, libertățile și
îndatoririle fundamentale“) și în titlul IV, (intitulat „Economia și finanțele publice“).
Astfel, legea fundamentală:
-a conscarte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic
(art.35) :
– a circumstanțiat semnificațiile acestuia în raport cu dreptul de proprietate (art.44(7) „D reptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privin d protecția mediului …”).
-a statuat elementele și implicațiile din domeniul economic, prin obligația statului de a asigura:
exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul nați onal (art.135 (2) lit.d), refacerea și
ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic (lit.e) și crearea condițiilor
necesare pentru creșterea calității vieții (f).

3.2.Legea

Legea – lato sensu – reprezintă dreptul scris ( jus scriptum ), expresia, prin intermediul puterii publice
competente în acest sens, a unei reguli, a unei voințe formulate pentru viitor și enunțate într -un text oficial.
Prin urmare, în sens larg, termenul de lege cuprinde orice regulă juridică scrisă, indi ferent de titlul
dat actului legislativ: constituție, cod, lege, ordonanță, regulamente, hotărâri ale guvernului etc.
Poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în care reglementează relațiile sociale privind
protecția, conservarea sau dezvoltarea medi ului. Reprezintă unul dintre izvoarele cele mai frecvente ale
acestei ramuri de drept11.
Ordonanța de urgență nr.195/2005 privind protecția mediului (aprobată, cu modificări, prin Legea
nr.265/2006) are caracterul unei legi -cadru, care stabilește „principi ile și elementele strategice“,

11De exemplu Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei „Delta Dunării“, Legea Apelor nr.107/1996 (modificată
prin Legea nr.112/2006, Legea nr.360/2003 privind regimul substanțelor și preparatelor chimice periculoase, Legea nr.407/2006, a vânătorii
și protecției fondului cinegetic, Legea nr.24/2007, privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane.

14 din 87
elementele cadrului juridic orizontal (garanțiile dreptului la un mediu sănătos, procedura de autorizare a
activităților economice și sociale cu impact asupra mediului), regulile fundamentale ale reglementărilor
sectoriale (r egimului substanțelor și deșeurilor periculoase, precum și al altor deșeuri, regimul
îngrășămintelor chimice și al pesticidelor, regimul privind asigurarea protecției împotriva radiațiilor
ionizante și securității surselor de radiații, protecției împotriva radiațiilor ionizante și securității surselor de
radiații, protecției apelor și ecosistemelor acvatice, protecției atmosferei ș.a.), atribuțiile și răspunderile
autorităților publice, obligațiile persoanelor fizice și juridice, sancțiuni. In baza și dezvo ltarea prevederilor
sale s -au adoptat numeroase reglementări cu caracter de detaliu, specific.

3.3.Decretele -lege

Decretul – lege c onstituie izvor de drept al mediului în măsura în care reglementează probleme care
fac obiectul acestuia. Dat fiind carac terul lor excepțional, aceste acte normative se regăsesc greu în această
calitate12.

3.4.Tratatele internaționale

Potrivit art. 11 (2) din Constituția României, „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac
parte din dreptul intern“.
În caz d e contrarietate între un tratat și o lege, primează dispozițiile tratatului. În consecință, tratatele
internaționale cu privire la mediu pe care România le -a adoptat sau la care a aderat fac parte din dreptul
intern și constituie izvoare pentru dreptul med iului,
Astfel, dintre actele internaționale la care România a aderat menționăm:
– Convenția UNESCO privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, din 16 noiembrie
1972 (accepta tă prin Decretul nr. 187/1990);
-Convenția asupra zonelor umede, de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor
acvatice, încheiată la Ramsar, în 2 februarie 1971 (ratificată prin Legea nr. 51/1991 );
-Convenția de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deșeurilor periculoase și al
eliminării acestora, încheiată în 22 martie 1979 (ra tificată prin Legea nr. 6/1991);
– Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării, semnată la București în 21 aprilie
1992;
– Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor n aturale din Europa, adoptată la
Berna, în 19 septembrie 1979 ( aderare prin Legea nr. 13/1993);

12Cum au fost Decre tul CFSN nr. 11/28 decembrie 1989 privind înființarea Ministerului Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător,
Decretul -lege nr. 48/4 februarie 1990 privind abrogarea Legii nr. 2/1976, Decretul CPUN nr. 221/11 mai 1990 privind funcționarea și
atribuțiile C omisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare ș.a.

15 din 87
– Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (rat ificată
prin Legea nr. 14/1995);
– Convenția privind conservarea s peciilor migratoare de animale sălbatice, adoptată la Bonn, în 1979
(aderare prin Legea nr. 13/1998) ș.a.

3.5.Actele guvernamentale

Actele guvernamentale pot fi utilizate pentru aplicarea concretă a unor legi -cadru.
Astfel în țara noastră guvernul adop tă două categorii de acte:
– hotărâri (emise pentru organizarea executării legilor)13;
– ordonanțe (emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de
acestea) (art. 107 din Constituție) și ordonanțe de urgență. În măsur a în care aceste acte normative se
referă la protecția, ameliorarea și conservarea mediului, constituie izvoare ale acestei ramuri14.
De asemenea, ordinele ministrilor pot avea o atare calitate , în materie de mediu15.

3.6.Actele autorităților publice local e

Actele, acestor autorități sunt hotărârile adoptate de către consiliile locale în exercitarea atribuțiilor
privind „refacerea și protecția mediului înconjurător în scopul creșterii calității vieții, protecția și
conservarea monumentelor istorice și de a rhitectură, a parcurilor și rezerva țiilor naturale“.

3.7.Cutuma

Fiind d efinită drept „ uzaj implantat într -o colectivitate și considerat de ea ca obligatoriu din punct
de vedere juridic“ (Du Pasquier), cutuma (sau dreptul creat de moravuri – jus moribus constitum ) a avut
un important rol de drept înaintea adop tării codurilor moderne.
În prezent, rolul său este deosebit de redus. Totuși, în domeniul protecției naturii, cutuma poate
prezenta unele semnificații. Așa de pildă, prin art. 8 din Legea nr. 82/1 993 se recunoaște și se garantează
„dreptul populației locale din teritoriul Rezervației Biosferei «Delta Dunării» de a păstra obiceiurile

13Ca, de exemplu, Hotărârea Guvernului nr.1076/2004, privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru pla nuri
și programe, H.G. nr.878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul; H.G. nr.1213/2006 privind stabilirea procedurii -cadru
de evaluare a impactului asupra mediului pentru anumite proiecte publice și private; H.G. nr.28/2006 privind transportul tran sfrontieră al
organismelor modificate genetic.
14De ex. , Ordonanța de urgență nr.195/2005 privind protecția mediului, Ordonanța de urgență nr.152/2005 privind prevenirea și
controlul integrat al poluării, Ordonanța de urgență nr.196/2005 privind Fondul pentru mediu.
15De exemplu, Ordinul nr.117/2006 al MMGA pentru aprobarea Manualului privind aplicarea procedurii de realizare a evaluării de
mediu pentru planuri și programe, Ordinul comun nr.221/325/2006 al MAPDR și MMGA pentru definirea bunelor condiții agricole ș i de
mediu din România, Ordinul nr.237/20 06 al MAPDR privind autorizarea cultivatorilor de plante modificate genetic, Ordinul comun
nr.520/1318 al MMGA/MAI privind aprobarea Procedurii de investigare a accidentelor majore în care sunt implicate substanțe pe riculoase,
ș.a.

16 din 87
specifice locale “ (ș.a.m.d.).
În țările cu „common law“ întâlnim o situație deosebită în această privință, unde dre ptul se bazează
în mod tradițional pe cutume și uzuri ale societății. Astfel, fondat pe practicile și uzurile societății, validat
prin respectul jurisprudenței, „common law“ cunoaște o evoluție relativ lentă, care nu satisface
întotdeauna nevoile protecție i mediului, care reclamă o intervenție rapidă. De aceea, în țările cu „common
law“ s -a dezvoltat cu precădere un „drept statutar“, elaborat de către legislativ, în materia protecției
mediului.16

3.8.1. Uzurile internaționale

Uzurile stabilite într -un mediu comer cial și care servesc la completarea ori interpretarea contractelor
pot să se refere și la obiceiuri, norme sau standarde ecologice folosite.

3.8.2. Mijloace auxiliare

Jurisprudența, doctrina și dreptul comparat ș.a., sunt mijloace auxiliare care se regăsesc ș i în cadrul
dreptului mediului.
Jurisprudența (practica judiciară) înțeleasă ca dreptul (obiectiv) care se degajă din hotărârile
adoptate de către instanțele judecătorești (rerum perpetuo similiter judicatorum auctorias), nu este
considerată ca un izvor de drept propriu – zis în sistemul nostru de drept (ca de altfel în toate sistemele de
drept continental), ci are un rol auxiliar, contribuind la fixarea și dezvoltarea reglementărilor existente ori
la stimularea legislatorului în adoptarea altora noi.
În apr ecierea rolului practicii judiciare trebuie să avem în vedere, pe de o parte, faptul că orice
instanță judecătorească este mai mult sau mai puțin obligat ă moral să respecte deciziile sale anterioare
(continuitatea și consecvența fiind condiții ale justiți ei), iar pe de altă parte, că o instanță superioară care,
pe cale de recurs, a reformat sau a casat o hotărâre a unei instanțe inferioare impune acesteia din urmă,
prin forța lucrurilor, jurisprudența sa.
În prezent în România , jurisprudența în domeniul m ediului fiind nesemnificativă, și efectele sale
asupra dreptului pozitiv nu sunt notabile17.

16 M.Duțu, op. cit., p.10 8.
17Totuși, cu titlu exemplificativ, putem cita două decizii ale Curții Supreme de Justiție. Prima se referă la recunoașterea baz ei
constituționale a dreptului la un mediu sănătos, „fiind vorba despre art. 134, alin. 2, lit. 2, care obligă statul să asig ure refacerea și ocrotirea
mediului, precum și menținerea echilibrului ecologic“ (C.S.J., secția de contencios administrativ, decizia nr. 1112 din 12 iu nie 1997). Cea de –
a doua a recunoscut necesitatea ca măsurile economice aferente regimului special de pr otecție și conservare al Rezervației Biosferei „Delta
Dunării“ să contribuie la realizarea acestui obiectiv și să nu urmărească cu pasivitate profitul economic (C.S.J., secția de contencios
administrativ, decizia nr.1113/1998).

17 din 87
Doctrina -operă a teoreticienilor dreptului – jurisconsulți, comentatori, cercetători, cadre didactice
etc. – doctrina ( jus prudentibus constitum ) are ca funcție an aliza dreptului pozitiv și, pe această bază,
constituirea unui ansamblu coerent și logic de noțiuni, concepte, date etc. În acest mod ea influențează
atât elaborarea și adaptarea reglementărilor juridice, cât și aplicarea acestora de către instanțele judi ciare.
În unele țări , precum și în țara noastră doctrina are un rol tot mai important datorită multiplicării
numărului lucrărilor apărute pe această temă18. Astfel, s-au creat publicații științifice specializate, precum:
– „Enviromental po licy and law“ (Bonn, după 1975);
– „Ecology law quarterly“ (Berkeley, după 1971);
-Journal of Environmental Law“ (Oxford Univer sity Press, Anglia, după 1990);
-„Revue juridique de l’env ironnement“ (Franța, după 1976);
– „Revista română de drept al mediului“ (Bucureș ti, din 2003) ș. a

Dreptul comparat urmărește în primul rând desprinderea tendințelor generale ale evoluției
reglementărilor naționale, de armonizare și chiar de unificare a lor (ca de exemplu în cadrul UE)19.
Totodată , experiențele și soluțiile adoptate î n legislația altor state pot influența procesul de elaborare
și/sau aplicare a dreptului mediului în altele. Pentru țările asociate Uniunii Europene un rol deosebit de
important joacă în acest sens procesul de aproximare a legislației naționale cu reglemen tările dreptului
comunitar al mediului, care va duce la uniformizarea continentală accelerată a normelor juridice20.

18Primul studiu asupra nece sității recunoașterii noțiunii și trăsăturilor dreptului mediului (ecologic) în România a fost Mircea Duțu,
„Despre necesitatea, conceptul și trăsăturile definitorii ale dreptului ecologic“, în Revista română de drept, nr. 5/1989, p. 21 -28. Ulterior au
fost publicate o serie de cursuri universitare, studii și articole.
19M. Brothe, „Tendences actuelles de la politique et du droit de l’environnement“, IUCN, Suisse, 1980,
p. 28 și urm.
20 M.Duțu, op. cit., 109.

18 din 87

19 din 87

Capitolul IV
PRINCIPII LE DREPTULUI MEDIU . MODALITĂȚI DE IMPLEMENTARE ALE
PRINCIPIILOR ȘI ELEMENTELO R STRATEGICE ÎN MATERIE DE MEDIU

4.1. Principiile dreptului mediu

Ordonanța de urgență nr.195/2005 privind protecția mediului (aprobată prin Legea nr.265/2006) a
reformulat sistemul principiilor dreptului româ nesc al mediului prin preluarea aproape ta le quale, a
formulărilor existente în reglementările juridice comunitare.
Legea a consacrat următoarele principii:
-a)principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale (art.3 lit.a), în mod
evident, așa cum se întâmplă și în dre ptul comunitar, mai degrabă o regulă generală de politică și mai
puțin juridică;
– b)principiul precauției în luarea deciziei (art.3 lit.b);
-principiul acțiunii preventive (art.3 lit.c);
-principiul reținerii poluanților la sursă (art.3 lit.d, prevede re mai strictă decât cea din dreptul
comunitar, care cuprinde și mențiunea „cu prioritate …”);
-principiul poluatorul -plătește (art.3 lit.e);
-principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural
(art.3 lit .f).

4.1.1. Protecția mediului: o problemă de interes național și planetar

Statutul mediului, de patrimoniu comun al umanității, ce trebuie conservat spre binele generației
prezente și transmis în bună stare generațiilor viitoare, face ca protejarea sa să constituie o problemă de
interes general, atât din perspectiva individuală, cât și din cea colectivă: comunități, popoare și state21.
Caracterul de „interes general planetar“ al protecției mediului, larg recunoscut la nivel mondial, a fost
considerat de către unii autori drept un „concept primordial“ reflectat de toate principiile dreptului
mediului22.
În plan mondial, acest principiu se exprimă ca „interes general al umanității“, protecția mediului
planetar interesând omenirea ca specie.

21 M.Duțu, op. cit., p. 118.
22Al. Kiss, Dinah S helton, Traité de droit européen de l’environnement, Editions Frison -Roche, Paris, 1995, p. 40; Al. Kiss, J.-P.
Beurier, Droit international de l’environnement, 2e edition, Editions Pedone, Paris, 2004, p.51.

20 din 87
Astfel,acest in teres major a fost releifat de Curtea Internațională de Justiție în avizul său din 8
august 1996 privind liceitatea amenințării ori utilizării armelor nucleare (par. 29) prin soluțiile sale și
reafirmate prin Decizia din cauza Nagymaros -Gabcikovo din 2 5 septembrie 1997 (pa r. 53 și 112). În
viziuinea acestora mediul nu este o abstracție, ci mai ales spațiul unde trăiesc ființele umane și de a cărui
calitate depind viața și sănătatea lor, inclusiv pentru gen erațiile care vor veni. Prin urmare , principiu l
interesului comun al umanității trebuie tradus în realități concrete, în special în ceea ce privește spațiul,
fără a uita dimensiunea temporală.
Acest principiu a fost exprimat expres și într -o serie de c onvenții internaționale precum:
-Convenția intern ațională pentru reglementarea vânătorii balenelor recunoaște că „națiunile
lumii au interesul de a salva, în profitul generațiilor viitoare, marile resurse naturale reprezentate de specia
balenieră“ („Preambul“) din 2 dembrie 1946;
– Convenția africană p entru conservarea naturii și a resurselor naturale din 1968;
– Convenția de la Washington din 3 martie 1973 asupra comerțului internațional cu specii de
faună și floră sălbatice amenințate cu dispariția („Preambul“ ),;
-Convenția de la Bonn din 23 iunie 1979 privind conservarea speciilor migratoare aparținând
faunei sălbatice („Preambul“) ș.a.
La nivel național, sunt cunoscute două modalități ( concepții) practice de afirmare a cestui principiu
Astfel se consideră că, în virtutea interesului general pe car e îl poartă, protecția mediului trebuie să
constituie o responsabilitate în primul rând publică a statului.
A doua recunoaște importanța și interesul general al protecției mediului, dar consideră că
realizarea sa are loc cel mai bine în cadrul și prin me canismele proprii economiei de piață.
Constituția din 1991 se referă în mod indirect la acest principiu atunci când stabilește obligația
statului de a exploata resursele naturale „în concordanță cu interesul național” (art. 134, alin. 2, lit. d).
Reglem entarea -cadru privind protecția mediului, Ordonanța de urgență nr.195/2005, califică
„protecția mediului ca „obiectiv de interes public major (anterior Legea protecției mediului nr. 137/1995,
cuprindea o formulare identică, iar în art. 1 din Legea nr. 9/19 73, protecția mediului reprezenta „o
problemă de interes național”).
Protecția mediului este o responsabilitate publică, o obligație a statului, ceea ce implică reglemen –
tarea activități lor de protecție și control p ublic asupra acestora. Prin urmare exigențele protecției mediului
grevează desfășurarea tuturor activităților (dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecția mediului conform art. 41 (6) din Constituție) și constituie o obligație a tuturor persoanelor fizice
și juridi ce (art. 6 și 79 di n Legea protecției mediului). De asemenea, o serie de reglementări sectoriale
cuprind dispoziții în această materie printre care:
-Legea nr. 107/1996, protecția, punerea în valoare și dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt
acțiu ni de interes gen eral (art. 1(2)).;

21 din 87
– Legea nr. 103/1996 care califică fondul cinegetic al României drept „resursă naturală de interes
național“ (a rt. 2(1));
– Codul silvic (Legea nr. 26/1996) care consideră fondul forestier național „bun de interes nați onal“
(art. 4).

4.1.2. Principiul conservării

Într-o accepțiune generală, conservarea presupune menținerea nivelurilor cantitative și calitative
durabile ale resurselor mediului; ea nu vizează în general calitatea mediului, ci numai menținerea
condițiilo r minimale necesare pentru existența resurselor permanente.23 In textele juridice mai recente,
conservarea este completată și chiar înlocuită cu referirile la conceptul de „dezvoltare durabilă“, înțeles ca
asigurare a productivității continue a resurselor n aturale exploatabile și prezervare a speciilor faunei și
florei24.
Conservarea urmărește să mențină un nivel durabil al resurselor ecologice.
Astfel, potrivit Strategiei mondiale de conservare a UICN (1980), conservarea presupune:
-menținerea proceselor e cologice esențiale și a sistemelor care reprezintă suportul vieții;
-prezervarea diversității genetice;
-realizarea utilizării durabile a speciilor și ecosistemelor.
La rândul său, Strategia europeană de conservare adoptată în cadrul Consiliului Europei (1 990) își
propune ca scop să promoveze respectarea naturii pentru satisfacerea nevoilor și aspirațiilor legitime ale
cetățenilor.
Legea protecției mediului, a formulat acest principiu drept „principiul conservării biodiversității și a
ecosistemelor speci fice cadrului biogeografic natural“.
Totodată, potrivit art. 134 (2), lit. e din Constituție, statul trebuie să asigure, printre altele, și
„refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic“.
2. Principiul ameliorării c alității mediului
Ameliorarea presupune îmbunătățirii stării și calității mediului, a factorilor săi componenți, prin
acțiuni socio -umane.
Consacrarea acestui principiu este mai evidentă la nivel comunitar, fiind expres prevăzut în art. 130
R din Tratatul CE introdus prin Actul unic european din 1987. Urmărind un obiectiv superior deopotrivă
prevenirii, conservării și protecției, care presupun, în cele din urmă, numai asigurarea unui statu quo
durabil, ameliorarea reclamă acțiuni și rezultate pozitive, spor irea datului natural.
Legea nr. 137/1995 consacra într -o manieră imperfectă acest principiu, dar sub un dublu aspect:
intern și internațional. Astfel, printre principiile și elementele strategice, legea -cadru enumera și

23 M.Duțu, op. cit.,p. 120
24 Ibidem.

22 din 87
menținerea, ameliorarea calității me diului și reconstrucția zonelor deteriorate (art. 3, lit. h), precum și
dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea calității mediului (art. 3, lit. j).

4.1.3. Principiul prevenirii

Prevenirea implică, pe de o parte, evaluarea riscurilor pentru a e vita pericolele, iar pe de altă parte,
acțiuni bazate pe cunoașterea situației prezente, pentru neproducerea degradării mediului25.
Principiul presupune atât acțiuni asupra cauzelor care produc poluarea sau degradarea (prin
retehnologizarea ecologică a proc eselor de producție), cât și activități de limitare a efectelor distructive
sau nocive pentru factorii de mediu26.
Sub forma măsurilor de gestiune a riscului cunoscut, principiul este prezent mai ales în dreptul
internațional, precum în cazul protecției bio diversității, luptei contra deșertificării, protecției stratului de
ozon. Principiul a fost evocat și în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, care a statuat că „… nu
pierde din vedere că, în domeniul protecției mediului, vigilența și prevenți a se impun mai ales ca urmare a
caracterului adesea ireversibil al prejudiciilor cauzate mediului și a limitelor inerente mecanismelor de
reperare a acestui tip de pagube“27.
Reglementat prin art. 3, lit. b din Legea protecției mediului ca „principiul prev enirii riscurilor
ecologice și a producerii daunelor“, acesta este recunoscut într -un sens bine determinat.
În înțelesul Legii nr. 137/1995, riscul ecologic potențial consta în probabilitatea producerii unor
efecte negative asupra mediului, care pot fi pr evenite pe baza unui studiu de evaluare, iar daune
(prejudicii) desemnează efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătății oamenilor, bunurilor sau
mediului provocat de poluanți, activități dăunătoare sau dezastre.
În art. 5 din Legea nr.137/19 95 se prevede printre altele: : dreptul la despăgubire pentru prejudiciul
suferit (lit. e) și dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților administrative
sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii un ui prejudiciu direct sau indirect (lit. d).

4.1.4. Principiul precauției

Acest principiu presupune că adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste precauție, prudență, o
diligență maximă, să se adopte măsuri preventive care să elimine pe cât posibil ori ce risc de degradare a
mediului.
Măsurile de precauție a mediului să fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se prefigurează la
orizontul apropiat.

25 M.Du’u, o p. cit.,p.121.
26 Ibidem.
27Affaire Gabcikovo -Nagymaros (Hongrie/Slovaquie), arret du 25 septembre 1997, 140.

23 din 87
Principiul precauției a fost enunțat pentru prima dată la nivel internațional în cadrul OCDE și într -o
declarație ministerială din 1987, adoptată în urma și sub influența celei de -a doua Conferințe
internaționale asupra protecție i Mării Nordului (Londra, 1987)iar ulterior, a fost frecvent invocat în
contextul reglementărilor vizând poluările marine, schimbă rile climatice, deșeurile toxice și produsele
periculoase.
La nivel UE, Tratatul de la Maastricht cuprinde regula precauției în art. 130 R, iar directivele
comunitare privind utilizarea și diseminarea organismelor modificate genetic din 1990 o aplică concr et. Ea
permite statelor comunitare o acțiune fără a aștepta ca toate probele care să concluzioneze în sensul
existenței pericolului pentru mediu să fie științific stabilite. În fine, Declarația Conferinței O.N.U. de la
Rio de Janeiro (1992) afirmă că, în caz de risc de pagube grave ori inevitabile, absența certitudinii
științifice absolute nu poate servi ca pretext pentru a amâna adoptarea de măsuri efective privind
prevenirea degradării mediului, teză reluată și la Convenția asupra biodiversității.
Acest principiu se regăsește și în alte documente O.N.U., fiind plasat în contextul preocupărilor
vizând „asigurarea unui viitor durabil“ și al promovării unor noi principii integrate, care să ducă sub
aspect economic la o creștere reală, „în termeni verzi“.
În țara noastră,prin cipiul precauției este prevăzut prin art. 3, lit. a din Legea pro tecției mediului ,
fiind aplicabil prin consacrarea drept modalitate de implementare a principiilor a „promovării cercetării
fundamentale și aplicative în domeniul protecț iei mediului“ (art. 4, lit. g din Legea nr. 137/1995), dar mai
ales prin impunerea analizei proiectelor și a alternativelor la acestea, în vederea prevenirii impactului
asupra mediului și implicit a îmbunătățirii calității acestuia.
Aplicarea principiului presupune deci fie să nu se acționeze, adică respectarea unei obligații de
abținere, renunțarea la o acțiune care nu este bine cunoscută și stăpânită, fie să se ia măsuri juridice și de
altă natură pentru a limita viitoarele efecte asupra mediului și sănăt ății28.

4.1.5 .Principiul protecției mediului

Reprezintă substanța însăși a dreptului mediului și cunoaște expresii juridice diverse în planul
legislațiilor naționale, reglementărilor comunitare și dreptului internațional.29 In sens larg, el cuprinde
semni ficațiile principiilor anterioare (prevenirii, precauției, conservării), dar nu se reduce la ele și
presupune elemente în plus.30

4.1.6. Principiul „poluatorul plătește“

28Legea franceză din 2 februarie 1995 privind consolidarea protecției mediului îl definește astfel: „Absența de certitudine nu trebuie
să întârz ie adoptarea de măsuri vizând să prevină un risc de pagube grave și ireversibile.“
29 M.Duțu,op. cit.,p. 124.
30 Ibidiem.

24 din 87
Adoptat în 1972 de OCDE , principiul semnifica inițial cerința imputării poluatorului a cheltuielilor
privind măsurile adoptate de către autoritățile publice pentru ca mediul să fie menținut într -o stare
acceptabilă.
Proclamarea și recunoașterea principiului cunosc situații diferite în legislațiile naționale ale statelor,
la nivel comunita r european și în cadrul OCDE.
Principalul obiectiv al reglementărilor internaționale în domeniu îl constituie armonizarea politicilor
interne, astfel încât diferențele legislației antipoluante de la o țară la alta să nu antreneze distorsiuni în
avantajele comparative și schimburile comerciale. In același timp, principiul a fost larg acceptat de
guverne, care s -au inspirat din semnificațiile sale în elaborarea politicilor lor ecologice.
În sens larg (lato sensu), principiul urmărește imputarea poluatorului a costului social al poluării pe
care o provoacă. Aceasta implică antrenarea unui mecanism de responsabilitate pentru daune ecologice,
care să acopere toate efectele unei poluări, atât cele produse asupra bunurilor și persoanelor, cât și cele
produse asupra mediului ca atare. In acest sens, în plan juridic, se recunoaște dreptul fundamental al
omului la un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic31.
Dimpotrivă, în sens restrâns (stricto sensu), acesta presupune obligarea poluatorilor la a supo rta
numai costul măsurilor antipoluante și de curățire32.
La nivel comunitar, principiul a fost consacrat prin Actul unic european (1987) și Tratatul de la
Maastricht (1993).
În țara noastră , principiul „poluatorul plătește” a fost c onsacrat pentru prima d ată prin art. 3, lit. d
din Leg ea nr. 137/1995. Semnificațiil e principiului au fost exprimate juridic prin stabilirea, ca modalități
de implementare a principiilor, a introducerii pârghiilor economice stimulative sau coercitive și elaborarea
de norme și standarde antipoluante (art. 4, lit. d și f din Legea nr. 137/1995) și, respectiv, instituirea unui
regim special de răspundere pentru prejudiciu format din două reguli principale și complementare:
caracterul obiectiv, independent de culpă și, respectiv, răspunderea solidară în cazul pluralității autorilor
(art. 80 din același act normativ).

4.2. Elementele strategice

Sunt considerate și consacrate următoarele elemente strategice:
-utilizarea durabilă a resurselor naturale (art.3 lit.g);
-informare a și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în
probleme de mediu (art.3 lit.h) și
-dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului (art.3 lit.i). În mod evident
persistă multe confuzii, în absența uno r definiții și concepții clare asupra unor noțiuni precum cele de

31 M.Duțu, op. cit., pp.124 -125.
32 Ibidem.

25 din 87
„principii”, „elemente strategice” ș.a. În orice caz, informarea și participarea publicului nu sunt simple
„elemente strategice”, ci mai degrabă, drepturi procedurale ale dreptului fundament al la mediu.

4.3. Modalități de implementare a principiilor și elementelor st rategice

Modalități le de implementare a principiilor și a elementelor strategice stabilite de reglementarea –
cadru (art.4):
-prevenirea și controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru
activitățile cu impact semnificativ asupra mediului (lit.a);
– adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerințelo r politicii de mediu (b);
-corelarea planificării de amenajare a teritoriului ș i urbanism cu cea de mediu(c);
-efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor și programelor care pot avea efect
semnificativ asupra mediului (d);
– evaluarea impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor cu impact semnificativ
asupra mediului (e);
-introducerea și utilizarea pârghiilor și instrumentelor economice stimulative sau coercitive;
rezolvarea, pe niveluri de competență, a problemelor de mediu, în funcție de amploarea acestora (f);
– promovarea de acte normative armon izate cu reglementările europene și internaționale în
domeniu (g);
– stabilirea și urmărirea realizării programelor pentru conformare (i);
– crearea sistemului național de monitorizare integrată a calității mediului;
-recunoașterea produselor cu impact r edus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice
(k);
– menținerea și ameliorarea calității mediului (e);
-reabilitarea zonelor afectate de poluare (m); încurajarea implementării sistemelor de
management și audit de mediu (n);
-promovarea cerce tării fundamentale și aplicative în do meniul protecției mediului (o);
-educarea și conștientizarea publicului, precum și participarea acestuia în procesul de elaborare
și aplicare a deciziilor privind mediul (p);
-dezvoltarea rețelei naționale de arii p rotejate pentru menținerea stării favorabile de conservare
a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică ca parte integrantă a rețelei ecologice
europene -Natura 2000 (q);
– aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilității și etichetări i organismelor modificate genetic
(r);
– înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor

26 din 87
(s).

27 din 87

Capitolul V

DREPTUL FUNDAMENTAL LA UN MEDIU SĂNĂTOS ȘI ECHILIBRAT ECOLOGIC

5.l . Proclamarea și g arantarea constituțional ă și legislativă a dreptului fundamental la mediu
sănătos

Dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic a fost roclamat inițial în plan internațional
(Declarația de la Stockholm, 1972), consacrat cons tituțional și/sau legislativ la nivelul statelor acest drept
este receptat cu dificultate, pe cale jurisprudențială de sistemul Convenției Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (CEADOLF) și de dreptul comunitar. In lipsa unor
reglementări precise, el este recunoscut și garantat, mai ales la nivel procedural și pe cale jurisprudențială.
În România , dreptul mediului s -a constituit ca o ramură de drept autonomă , iar dreptul fundamental
la un mediu sănătos și echilibrat ecolo gic a fost recunoscut și este garantat de Constituție.
Prin legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003 aprobată prin referendumul național din 18 -19
noiembrie 2003 a fost introdus, în titlul II „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, c apitolul II
„Drepturile și libertățile fundamentale” un articol nou (nr.35), intitulat „Dreptul la un mediu sănătos ”.33
Plasat între dreptul la ocrotirea sănătății (art.34) și dreptul la vot (art.36)34 noul text constituțional
prevede:
„(1) Statul recunoașt e dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat
ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător”.
Astfel, art.35 a devenit sediul principal al reglementării constituționale a acestui drept, la care se
mai adaugă prevederile art. 44 (7) aferente dreptului de proprietate și potrivit cărora „Dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privin d protecția mediului …”, precum și cele ale art. 135 (2) lit.
e conform cu care Statul trebuie să asigure, printre altele, și: „refacerea și ocrotirea mediului înconjurător,
precum menținerea echilibrului ecologic” (articol plasat însă în titlul IV „Econ omia și finanțele publice”).

33In recunoașterea expresă a dreptului la un mediu sănătos un rol important l -a avut decizi a nr. 148 din 16 aprilie 2003 a Curții
Constituționale privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României care, constatând că propunerea
introducerii unui art. 461 care să preia dispozițiile art. 134 alin.2 lit. e (sub forma „Statul și autoritățile publice sunt obligate să ia măsuri
pentru ocrotirea și refacerea mediului, precum și pentru menținerea echilibrului ecologic”) „este contrară logicii sistematiz ării materialului
normativ” a conchis „Pentru asigurarea realizăr ii scopului propunerii legislative, Curtea consideră că este necesar să se insereze la capitolul
II al titlului II din Constituție dreptul omului la un mediu sănătos, cu obligația corelativă a tuturor de a contribui la ocr otirea și refacerea
mediului”.
34Plasarea art.35 în structura titlului II, cap. II din Constituție nu prezintă nici o relevantă asociativă, fiind pur aleatori e, în sensul că
nu permite atașarea lui la o grupă sau alta de drepturi fundamentale ale omului.

28 din 87
5.2.Titularii dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic

Potrivit art. 35 (1) din Constituție acest drept este recunoscut „oricărei persoane” preluată și în
OUG nr.195/2005, (spre deosebire de art.5 din Legea nr. 137/1995 care prevedea că statul îl recunoaște
„tuturor persoanelor”).35
Titularul dreptului la mediu este ființa umană, indiferent de aparteneța sa la un stat, de rezidență,
statul civil, ș.a . Exercitarea dreptului poate avea loc fie în mod individual, fie colectiv, un rol important
revenind în acest din urmă caz organizațiilor neguvernamentale.
Dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic este un „drept de solidaritate” între generațiile
existente, pe de o parte, și între cele prezente și viitoare pe de alta.
Primul tip de solidaritate se exprimă în interesul comun al umanității de a asigura un mediu sănătos
și echilibrat ecologic și exprimă interdependența dintre indivizii aceleiași specii și natura înconjurătoare.
36Cel de -al doilea, se exprimă ma i ales prin conceptul de „drepturi ale generațiilor viitoare37”.

5.3.Garanțiile juridice la un mediu sănătos și echilibrat ecologic

Dreptul constituțional identifică două tipuri de garanții pentru drepturile și libertățile fundamentale,
cu caracter compl ementar: garanții de fond și garanții procedurale.38
Legea-cadru în materie (OUG nr.195/2005) preluând concepția unui drept la mediu „dualist” și în
consens cu dispozițiile constituționale consacră protecția mediului și ca o obligație și o responsabilitate ale
autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice
(art.6). După ce reglementează o obligație generală a administrației, în acest sens, reglementarea -cadru în
capitolul XIV „Atribuții și răspunde ri” stabilește în secțiunea I atribuții și răspunderi ale autorităților
pentru protecția mediului, în secțiunea a 2 -a atribuții și răspunderi ale altor autorități centrale și locale, iar
în secțiunea a 3 -a obligațiile personale fizice și juridice.
Realiza rea dreptului la un mediu sănătos este asigurată mai ales din perspectivă procedurală prin
recunoașterea unor drepturi -garanții, care cunosc în prezent o largă consacrare la nivelul reglementărilor
naționale, internaționale și comunitare.
Astfel, Convenți a de la Aarhus stipulează că „cetățenii trebuie să aibă acces la informație, să fie

al popoarelor; în schimb, Protocol ul adițional de la San Salvador din 17 noiembrie 1998 la Convenția americană a drepturilor omului se
referă la dreptul individual de a trăi într -un mediu sănătos (art. 11). In modul său specific, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților sale fundamentale consideră că atingerile aduse mediului afectează drepturile individuale recunoscute de documen t.
Instrumentele privind garanțiile procedurale ale dreptului la un mediu sănătos folosesc noțiunea mai largă de „public” (acces ul publicului la
informație, participarea publicului la luarea deciziei și acesul publicului la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul
justiției în probleme de mediu), înțeleasă ca reprezentând „una sau mai multe persoane fizice sau juridice și, în concordanță cu legislația sau
practica națională, asociațiile, organizațiile sau grupurile acestora (art.2 pct.4 din Convenția de la Aarhus (1998), art.2 p ct.6 din Directiva
2003/4/CE a Parlamentului european și a Consiliului din 28 ianuar ie 2003.
36 M. Duțu, op. cit., p. 158.
37 Idem,p. 157.
38Ion Deleanu, op. cit. p.150 -157.

29 din 87
îndreptățiți de a participa la luarea deciziei și să poată avea acces la justiție în probleme de mediu” pentru
„a fi în măsură să valorifice dreptul lor de a trăi într -un m ediu sănătos și de a îndeplini îndatorirea
concomitentă și corelativă de a proteja și de a ameliora mediul în interesul generațiilor prezente și viitoare.
(Preambul).
Art.1 al Convenției subintitulat „Obiective” stipulează: „Pentru a contribui la protejar ea drepturilor
oricărei persoane din generațiile actuale și viitoare de a trăi într -un mediu adecvat sănătății și bunăstării
sale, fiecare parte va garanta drepturile privind accesul la justiție în probleme de mediu, conform
prevederilor prezentei convenți i.39
Ordonanța de urgență privind p rotecția mediului nr. 195/2005 prevede următoarele drepturi -garanții:
– accesul la informația privind mediul, cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de
legislația în vigoare (art.5 lit. a );40
– dreptul de aso ciere în organizații pentru protecția mediului (art. 5 lit. b );41
– dreptul de consultare în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii și legislației
de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor și programelo r (art.5 lit.c );42
– dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului,
autorităților administrative și/sau judecătorești, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s -a produs
sau nu un prejudiciu (art. 5 lit. d);
– dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit (art.5 lit. e).

39Interesant, din acest punct de vedere, este faptul că la nivel comunitar, în absența recunoașterii exprese și depline a drept ului la
mediu, drepturile procedurale, în frunte cu dreptul de acces la informațiile de mediu deținute de autoritățile publice sunt justificate prin aceea
că „accesul crescut al publicului la informația în materie de mediu precum și difuzarea acestei informații favorizează o mai mare
sensibili zare la problemele de mediu, o participare mai eficace a publicului la luarea deciziilor în materie de mediu și, în definitiv ,
ameliorarea mediului” (pct.1 din considerentele Directivei nr. 2003/4/CE a Parlamentului și a Consiliului din 28 ianuarie 200 3).
40Cadrul legal general pentru exercitarea acestui drept este reprezentat de: Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informa țiile de
interes public; Hotărârea Guvernului nr.123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 , Hotărârea
Guvernului 878 din 28 iulie 2005 privind accesul publicului la informația privind mediu. Aceasta din urmă, stabilește regimul asigurării
„dreptului de acces la informația privind mediul deținută de sau pentru autoritățile publice”, stabilind co ndițiile, termenii de bază și
modalitățile de exercitare a acestui drept.
41Domeniul asociativ este reglementat în prezent prin Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații.
42Ordonanța de urgență nr.195/2005 prevede printre „elemen tele strategice” și participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul
(art.3 lit. i); reglementări speciale organizează participarea și consultarea publicului în cadrul procedurii de evaluare a i mpactului asupra
mediului și autorizare a planurilo r, programelor și activităților economice.

30 din 87

31 din 87

Capitolul VI

ORGANE STATALE ȘI ADMINISTRATIVE,ORGANISME ȘI ALTE STRUCTURI CU
ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL MEDIULUI

6.1. Organe de specialitat e ale administrației publice centrale

Guvernul stabilit după alegerile din noiembrie 2004 a conservat formula prin H.G. nr.408 din 23
martie 2004 privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor (MMGA).
Definit ca „organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică”, MMGA
„realizează politica în domeniile mediului și gospodăririi apelor la nivel național, elaborează strategia și
reglementările specifice de dezvoltare și armonizare a acestor a ctivități în cadrul politicii generale a
Guvernului, asigură și coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile respectiv, îndeplinind
rolul de autoritate de stat, de sinteză, coordonare și control în aceste domenii” (art.1 (3).
Pentru atingerea a cestor obiective, ministerul îndeplinește următoarele funcții, stabilite oficial:
a) de strategie, prin care se elaborează, în conformitate cu politica economică a Guvernului și cu
tendințele pe plan mondial, strategia de dezvoltare în domeniul mediului și go spodăririi apelor și se
proiectează instrumentele financiare necesare;
b) de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional pentru
realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate;
c) de administrare, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului,
precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil, în domeniul său de activitate;
d) de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului, reprezentarea pe pl an
intern și extern, în domeniul său de activitate;
e) de autoritate de stat, prin care se asigură aplicarea și respectarea reglementărilor legale privind
organizarea și funcționarea instituțiilor care își desfășoară activitatea în subordinea, sub autoritatea și,
după caz, în coordonarea sa.
f) de coordonare a utilizării asistenței financiare nerambursabile acordate României de Uniunea
Europeană în domeniul mediului;
g) de gestionare a creditelor externe, altele decât cele comunitare, în domeniul său de activitate.
Se păstrează tradiționala diviziune a atribuțiilor în: principalele (precum cele vizând elaborarea
strategiilor și politicilor în domenii, coordonarea activității de integrare a politicii de mediu în celelalte

32 din 87
politici sectoriale, elaborarea proiectelor de acte normative) și atribuții specifice domeniilor de activitate
pe care le coordonează (respectiv protecția mediului și gospodărirea apelor).

6.2.Unități aflate în subordinea MMGA

In subordinea MMGA funcționează următoarele instituții publice cu pers onalitate juridică: Agenția
Națională pentru Protecția Mediului (ANPM), Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării” și
Garda Națională de mediu.
Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM) (înființată prin H.G. nr.1625/2003 și
reorganizată prin H.G.nr.459/2005) reprezintă un „organ de specialitate al administrației publice centrale,
cu personalitate juridică”, ale cărui atribuții privesc planificarea strategică, monitorizarea factorilor de
mediu, autorizarea activităților cu impact asupra me diului, implementarea legislației și politicilor de
mediu la nivel național, regional și local” art.1(1). Definită de actul normativ de organizare ca „autoritate
de execuție și implementare a Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor” (art.3). Indepline ște patru
funcții principale: de suport tehnic pentru fundamentarea actelor cu caracter normativ, a strategiilor și
politicilor sectoriale de mediu, de implementare a legislației de mediu, de coordonare a activităților de
implementare a strategiilor și pol iticilor de mediu la nivel național regional și local și de autoritate în
autorizarea activităților cu impact potențial asupra mediului și asigurarea conformării cu prevederile
legale, în realizarea cărora îndeplinește atribuțiile stabilite de lege.
Agenți ile regionale pentru protecția mediului (în număr de 8, conform celor 8 agenții regionale de
dezvoltare) sunt instituții publice cu personalitate juridică care îndeplinesc atribuțiile ANPM la nivel
regional, în domeniile implementării strategiilor și polit icilor de mediu, legislației în vigoare și
coordonează elaborarea planurilor de acțiune la nivel regional. Emit acte de autorizare în domeniul
protecției mediului.
La nivelul fiecărei agenții regionale pentru protecția mediului funcționează un Comitet regi onal
pentru protecția mediului, format din reprezentanți ai structurilor teritoriale de mediu, finanțelor publice,
sănătății, ai autorităților publice, care colaborează cu agenția regională la aplicarea, la nivel regional a
strategiei și politicii național e de protecție a mediului (art.74 -75 din OUG nr.195/2005).
Agențiile județene pentru protecția mediului sunt instituții publice cu personalitate juridică, în
subordinea ANPM, cu statut de servicii publice deconcentrate și îndeplinesc atribuțiile aferente
autorităților publice teritoriale pentru protecția mediului la nivel județean.
Garda Națională de Mediu (GNM) (reorganizată și funcționând conform H.G. nr.440/2005)
este instituție publică „de inspecție și control”, cu statut de „organ de specialitate al a dministrației publice
centrale”, având personalitate juridică și aflată în subordinea M.M.G.A.
Ca „un corp specializat de control și „inspecție” Garda are atribuții în materia „prevenirii,

33 din 87
constatării și sancționării încălcării prevederilor legale privind protecția mediului, apelor, solului, aerului,
biodiversității, precum și a celor prevăzute în legile specifice domeniului controlului poluării industriale și
managementul riscului, fondului de mediu și altor domenii prevăzute de legislația specifică în vi goare,
inclusiv privind respectarea procedurilor legale de emitere a avizelor, acordurilor și autorizațiilor de mediu
și gospodărire a apelor emise de autoritățile competente” (art.3(2).
In plan teritorial, GNM are în subordine 8 comisariate regionale, ins tituții cu personalitate juridică a
căror structură organizatorică include 41 de comisariate județene, Comisariatul Municipiului București și
Comisariatul Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, organizate ca servicii fără personalitate juridică în
cadrul c omisariatelor regionale de care aparțin.
Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării (ARBDD)”(constituită prin Legea
nr.82/1993, cu modificările ulterioare) este o instituție publică, cu personalitate juridică având ca misiune
„administrarea patrim oniului natural din domeniul public de interes național al rezervației, precum și
pentru refacerea și protecția unităților fizice -geografice aferente acesteia.
Conducerea ARBDD este realizată de Consiliu științific (format din 15 membri, dintre care 3
reprezentanți ai administrației publice locale) și Colegiul executiv, ambele organisme având ca președinte
pe Guvernatorul Rezervației. Corpul de inspecție și pază realizează supravegherea întregului teritoriu al
rezervației și sancționează nerespectarea măsur ilor de protecție stabilite conform legii. Administrația
îndeplinește funcția de autoritate de mediu pe teritoriul rezervației și organism de gestiune a problemelor
de protecție și conservare a patrimoniului natural al zonei deltaice, conform statutului să u intern și
internațional de rezervație a biosferei.

6.3. Organisme consultative

Pe lângă Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor funcționează următoarele organisme
consultative:
a) Comitetul Ministerial pentru Situații de Urgență;
b) Comisia Națională pent ru Siguranța Barajelor și a Altor Lucrări Hidrotehnice;
c) Comitetul Național Român pentru Programul Hidrologic Internațional;
d) Comisia națională de acordare a etichetei ecologice;
e) Comitetul consultativ de organizare și coordonare a schemelor de management de mediu și
audit;
f) Comitetul interministerial pentru coordonarea integrării domeniului protecției mediului în
politicile și strategiile sectoriale la nivel național;
g) Comisia tehnico -economică;
h) Centrul Român pentru Reconstrucția Ecologică a Râurilor și Lacuril or.

34 din 87

6.4.Structuri pentru probleme ecologice globale

Comisia Națională privind Schimbările Climatice (CNSC) (înființată prin H.G. nr.1275/1996
și reorganizată prin H.G. nr.658/2006) este un organism interministerial, fără personalitate juridică
(coord onați de MMGA, dar aflat în subordinea Consiliului interministerial pentru agricultur a, dezvoltare
și mediu!) care “promovează măsurile și acțiunile necesare aplicării unitare pe teritoriul României” a
obiectivelor și prevederilor Convenției -cadru privind schimbările climatice (1992) și ale Protocolului de la
Kyoto (1997), ratificate de România.
Comitetul Național pentru Protecția Stratului de Ozon (CNPSO) (înființat prin H.G. nr.
243/1995) constituie un organism interministerial, fără personalitate juridi că, menit să promoveze
măsurile și acțiunile necesare aplicării pe teritoriul României a prevederilor de la Viena privind protecția
stratului de ozon, adoptată în anul 1985, a protocoalelor și amendamentelor ulterioare la acestă convenție,
ratificate de st atul român.

6.5. Alte structuri

Sub autoritatea MMGA funcționează Administrația Națională de Meteorologie (ANM), iar în
coordonarea sa: Institutul Național de Cercetare -Dezvoltare pentru Protecția Mediului – ICIM București,
Institutul Național de Cerceta re-Dezvoltare Marină “Grigore Antipa” – I.N.C.D.M. Constanța, Institutul
Național de Cercetare -Dezvoltare “Delta -Dunării” – I.N.C.D.D.D.Tulcea, Administrația Fondului pentru
Mediu, Administrația Națională “Apele Române”.
Administrația Fondului pentru mediu (organizată prin Ordonanța de urgență nr.196/2005,
aprobată prin Legea nr.105/2006) este instituție publică cu personalitate juridică, în coordonarea autorității
publice centrale pentru protecția mediului.
Administrația Fondului are în principal, următoar ele atribuții:
-urmărește constituirea și gestionarea Fondului pentru mediu;
-întocmește planul anual de lucru și bugetul de venituri și cheltuieli;
-analizează, selectează și finanțează proiectele pentru protecția mediului aprobate în
conformitate cu p revederile prezentei ordonanțe de urgență și conform cu procedurile prevăzute în
Manualul de operare al Fondului pentru mediu;
d)urmărește și controlează implementarea proiectelor aprobate și finanțate din Fondul pentru
mediu;
e)finanțează lucrări desti nate prevenirii, înlăturării și/sau diminuării efectelor produse de
fenomenele meteorologice periculoase la lucrările de gospodărire a apelor (art.3(3) din OUG

35 din 87
nr.196/2005).
Ca structuri de decizie ale instituției funcționează Comitetul de avizare și Comit etul director.
Administrația Națională “Apele Române” (înființată prin Ordonanța de urgență nr.197/2002)
este caracterizată drept “instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, având ca scop
cunoașterea, protecția, punerea în valoare și utilizarea durabilă a resurselor de apă, monopol natural de
interes strategi c, precum și administrarea infrastructurii Sistemului național de gospodărire a apelor”
(art.1(1), care funcționează “pe bază de gestiune și autonomie economică”.

36 din 87

37 din 87

Capitolul VII

REGIMUL GENERAL DE PROTECȚIE A MEDIULUI

7.1.Norme tehnice de mediu

Prevenirea, limitarea și controlul efectelor negative ale activităților umane asupra mediului au impus
dezvoltarea spec ifică a unor tehnici administrative clasice și apariția altora noi, speciale în frunte cu un
sistem de avize, acorduri și autorizații, care să determine în ce măsură poluarea este admisă ori interzisă43.
Aceasta presupune instituirea de restricții, diferite ca natură și conținut și stabilirea de condiții
pentru desfășurarea activităților cu posibil impact negativ asupra mediului, cu implicații corespunzătoare
pentru exercitarea anumitor drepturi fundamentale, în frunte cu dreptul de proprietate, libertatea d e
întreprindere ori dreptul de folosință al unor bunuri comune (apă, aer ș.a.), în numele interesului public
superior al protecției mediului și al dreptului uman fundamental la un mediu sănătos.44
Constituție, prin dispozițiile art. 44 alin. 7 stipulează că ,,Dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecția mediului …”și ale art.53 (1) al legii fundamentale, în privința exigențelor
„ordinii publice” (ecologice) și sănătății publice.
Reglementările tehnice operează de altfel prin ex celență prin edictarea de norme de mediu. Acestea
pot ti de patru tipuri45:
– norme de calitate a mediului, care fixează niveluri maxime admisibile de poluare în mediile
receptoare: aer, apă, sol. Normele de calitate pot varia după utilizarea mediului dat. El e pot acoperi zone
geografice determinate (naționale, regionale ori locale), după cum o normă de calitate a apei poate să se
aplice unui întreg curs de apă ori numai unei părți a acestuia;
– norme de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanți ori concentr ațiile de poluanți care pot fi
degajați de o sursă dată (o uzină, de pildă). Aceste norme stabilesc obligații de rezultat, lăsând
poluatorului libertatea de alegere a mijloacelor pentru a se conforma exigențelor date; emisiile de
substanțe poluante pot fi măsurate pe unitatea de timp ori în cursul unei operațiuni date; ca regulă,
normele de emisie se aplică instalațiilor fixe și surselor mobile de poluare plasate în categoria vizată de
normele de produs;
– norme de procedeu, care enunță un anumit număr de spe cificații cărora trebuie să le corespundă
instalațiile fixe; acestea stabilesc obligații de mijloc și nu lasă poluatorului libera alegere a tehnicilor prin

43 M.Duțu, op. cit., p. 197.
44 Ibidem.
45 M-Duțu, op. cit., pp. 196 -197.

38 din 87
care înțelege să reducă emisiile;
– norme de produs, care tind să fixeze fie proprietăți fizice și chi mice pentru un anumit produs, fie
reguli privind condițiile, ambalajul ori prezentarea produsului, în special pentru produsele toxice sau
limitele la emisiile poluante pe care acest produs poate să le degajeze în cursul utilizării sale.
Norme tehnice pot s ă fie prevăzute și de codurile de bună conduită stabilite de către organismele
profesionale ori altele în afară chiar a normelor obligatorii impuse de către autorități. Așa de pildă, la nivel
neguvernamental , a elaborat și standarde de mediu. In special se ria de norme ISO -14000 privește
gestiunea mediului și prevede auditul de mediu, urmărirea produselor în cadrul strategiilor existente și
acordarea unei mărci ecologice.

7.2 . Autorizarea prealabilă a activităților cu impact asupra mediului

Una dintre teh nicile folosite în mod curent pentru a preveni sau a limita vătămările aduse mediului
constă în obligația de a obține o autorizație specială prealabilă pentru desfășurarea anumitor activități sau
pentru utilizarea produselor și serviciilor care prezintă un risc din punct de vedere ecologic.

7.3. Regimul juridic al actelor de reglementare privind protecția mediului în România

Instrument ul cel mai uzitat în această materie îl reprezintă autorizarea administrativă (lato -sensu)
prealabilă a unui proiect, plan, program sau activitate specifică, cu posibile efecte ecologice negative
semnificative .
Potrivit art.8 (1) din Ordonanța de urgență nr.195/2005, autoritățile competente în domeniu, cu
excepția Gărzii Naționale de Mediu și a structurilor subordonate acestei a, conduc procedura de
reglementare și emit (mai corect, eliberează), după caz, trei categorii de acte de reglementare: avize de
mediu, acorduri și autorizații/autorizații integrate de mediu.
Emiterea (eliberarea), reînnoirea, suspendarea, încetarea actelo r de reglementare sunt supuse unui
regim special, „de drept al mediului”, față de care dreptul administrativ rămâne dreptul comun, dar în
multe privințe și genul proxim în raport cu care se exprimă și manifestă diferența specifică,
individualizatoare.

7.3.1.Categorii de „acte de reglementare”.

Acestea sunt :
-avizele de mediu;

39 din 87
-acordul de mediu46;
-autorizația de mediu (lato sensu)47 este considerată ca fiind actul administrativ în baza căruia se
pot desfășura, în mod legal, activitățile existente și începe activitățile noi cu posibil impact semnificativ
asupra mediului.
Potrivit art.1 par.2 al Directivei nr.337/85/CEE din 27 iunie 1985 privind evaluarea incidentelor
anumitor proiecte publice sau private asupra mediului, autorizație înseamnă „deciz ia autorității sau
autorităților competente care naște dreptul beneficiarului obiectivului de a realiza proiectul”, iar în
termenii art.1 par.2 „Statele membre vor lua măsurile necesare pentru ca, înainte de obținerea autorizației,
proiectele susceptibile de a avea efecte semnificative asupra mediului, mai ales în privința naturii lor, a
dimensiunilor sau a localizării, să fie supuse unei evaluări a incidențelor”. Așa cum s -a statuat în
jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene (CJCE) „aceasta (autorizația) rămâne o noțiune
comunitară care ține exclusiv de dreptul comunitar” (CJCE, cauza Diane Barker c/London Borough of
Bromley, nr.C -290/03, hotărârea din 4 mai 2006).
Autorizațiile de mediu se pot grupa, în funcție de criteriul folosit, în mai multe categorii48.
Clasificarea principală este cea care le distinge în funcție de activitatea pe care o „reglementează”; din
acest punct de vedere avem, pe de o parte, autorizațiile care permit realizarea de activități care, în mod
direct ori indirect, pre supun contaminarea sau deversarea asupra unei resurse naturale, iar pe de alta,
autorizațiile care permit efectuarea de activități care, în plus, este posibil sau au efectiv un impact
(semnificativ) asupra mediului.
7.4. Studierea impactului asupra mediului
Studiul de impact asupra mediului (SIM) este un instrument procedural de prevenire a vătămărilor
mediului, prealabil și indispensabil eliberării autorizațiilor, care s -a generalizat practic în toate drepturile

46Definit de Ordonanța de urgență nr.195/2005 drept „act tehnico -juridic prin care se stabilesc condițiile de realizare a proiectului,
din punct de vedere al impactului asupra mediului”, acordul de mediu reprezintă decizia autorității competente pentru protecția m ediului care
dă dreptul titularului de proiect să -l realizeze din punct de vedere al protecției mediului. – acord de import pentru organisme modificate
genetic – act tehnico -juridic emis de autoritatea competentă pentru protecția mediului, care dă dreptul titularului să realizeze activitatea de
import de organisme/microorganisme modificate genetic și stabilește condițiile în care aces ta se poate desfășura, conform legislației în
vigoare;
47Act tehnico -juridic emis de autoritățile competente de protecția mediului, prin care sunt stabilite condițiile și/sau parametrii de
funcționare a unei activități existente sau a unei activități noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului, necesar pentru punerea acesteia
în funcțiune. În dreptul comunitar, noțiunea de „autorizație” (a proiectelor publice și private susceptibile să aibe un impac t notabil asupra
mediului, având în vedere, în spec ial, natura, dimensiunile, ori localizarea lor) este definită ca „decizia autorității sau autorităților competente,
care deschide dreptul titularului unei lucrări de a realiza proiectul” (art.1 par.2 din Directiva nr.85/337/CEE privind evalu area incidentel or
anumitor proiecte publice și private asupra mediului. La noi, legea reglementează următoarele categorii de autorizații:
– autorizația privind activități cu organisme modificate genetic -act tehnico -juridic emis de autoritatea competentă, conform dispoziț iilor legale
în vigoare, care reglementează condițiile de introducere deliberată în mediu și/sau pe piață a organismelor modificate geneti c și pentru
utilizarea în condiții de izolare a microorganismelor modificate genetic;
– autorizație privind emisiile d e gaze cu efect de seră -act tehnico -juridic emis de către autoritatea publică competentă pentru
protecția mediului pentru una sau mai multe instalații sau pentru părți ale instalației situate pe același amplasament și exp loatate de același
operator, prin c are se alocă un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră.
– certificatul de emisii de gaze cu efect de seră -titlul care conferă dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon echivalent într -o
perioadă definită.
– permisul CITES – permis de e xport și/sau de import în condițiile art. III și pentru indivizi aparținând speciilor înscrise în anexa I a
Convenției privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție (CITES), semnată la Was hington, 3 martie
1973, la care România a aderat prin Legea nr.69 din 15 iulie 1994 (Publicată în Monitorul Oficial nr.211/12.08.1994).
48 M.Duțu, op. cit.,pp.206 -207.

40 din 87
naționale, după apariția sa în SUA prin Nationa l Environmental Policy Act (NEPA) din 1969 și cunoaște
importante dezvoltări în legislațiile naționale, dreptul comunitar și dreptul internațional al mediului.49
Acesta este un document cu caracter științific, care analizează și evaluează efectele, presupu se sau
manifeste ale unei activități date asupra mediului și care permite, astfel, autorităților publice care decid și
publicului ca re este consultant, să decidă autorizarea sau nu, a respectivei activități, în cunoștință de
cauză. , Evaluarea impactului asupra mediului , potrivit Convenția de la Espoo (definită, o procedură
națională având drept scop evaluarea impactului probabil asupra mediului al unei activități propuse,
potrivit art.1 „Definiții”) reprezintă un „instrument necesar în vederea îmbunătăț irii calității informațiilor
furnizate factorilor de decizie și permițând acestora să ia decizii raționale din punct de vedere al mediului,
concentrate pe limitarea pe cat posibil a impactului negativ semnificativ al activităților” (Preambul,
considerentul 7).
Legislația românească (definițiile aferente și art.21 din Ordonanța de urgență nr.195/2005, cu
reglementările subsecvente) se circumscrie unei asemenea caracterizări50. Pe lângă procedura de realizare
și rolul conferit, regimul său juridic este defini t și prin aceea că studiul de impact este realizat de persoane
fizice sau juridice independente (de titularul planului, programului, proiectului sau al activității care
suportă însă cheltuielile aferente elaborării), atestate de autoritatea competentă pent ru protecția mediului51.
Potrivit art.21 (4) din Or donanța de urgență nr.195/2005) î n planul responsabilității aferente și în
strânsă legătură cu o asemenea situație, răspunderea pentru corectitudinea informațiilor puse la dispoziția
autorităților competen te pentru protecția mediului și a publicului revine titularului (planului, programului,
proiectului sau activității) , iar răspunderea pentru corectitudinea lucrărilor de evalua re aparține autorului
acestora . Dintr -o altă perspectivă, cea privind răspunder ea față de terți, dacă o pagubă survine ulterior,

49La nivel comunitar, principalele reglementări în materie, receptate și în legislația românească în procesul de preaderare sunt:
Directiva nr.337/85/CEE din 27 iunie 1985 privind evaluarea incidențelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (revizuită prin
Directiva nr.97/11/CE din 3 martie 1997); Directiva nr.2001/42/CE din 27 iunie 2001 privind ev aluarea incidentelor anumitor planuri și
programe asupra mediului, Directiva nr.2003/35/CE din 26 mai 2003 prevăzând participarea publicului în timpul elaborării anum itor planuri
și programe relative la mediu și care modifică, în ceea ce privește participa rea publicului și accesul la justiție, directivele 85/337/CEE și
96/61/CE. La nivel internațional, problema face obiectul Convenției privivind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră,
adoptată la Espoo la 25 februarie 1991 (ratificat ă de Romania prin Legea nr.22 din 22 februarie 2001 și intrată în vigoare la 10 septembrie
1997) și al Protocolului de la Kiev, la Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalieră, r elativ la evaluarea
strategică de mediu, adoptat la 23 mai 2003. Semnificative rămân și Obiectivele și principiile privind evaluarea impactului asupra mediului,
adoptate de Consiliulu i de conducere al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) în 1990.
publicului și a autorităților publice interesate de efectele implementării planurilor și programelor, luarea în considerare a raportului de mediu
și a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional și asigurarea informării asupra deciziei luate. Cele două definiț ii, destul de prolixe,
cuprind prima – elemente de conținut și secunda – aspecte procedurale ale SIE. După cum se poate observa legea română nu utilizează
sintagma „studiu de impact ecologic”, ci o expresie mai imprecisă, respectiv cea de „evaluarea impactului asupra mediului”, dar cu același
conținut. De asemenea, ca variante ale acesteia pot fi considerate: evaluarea riscului (ca analiză a probabilității și gravit ății principalelor
componente ale impactului asupra mediului și se stabilește necesitatea măsurilor de prevenire, i ntervenție și/sau remediere), bilanț de mediu
(analiză tehnică prin care se obțin informații asupra cauzelor și consecințelor efectelor negative cumulate, anterioare, prez ente și anticipate
ale activității, în vederea autentificării impactului de mediu efe ctiv de pe un amplasament. Rezultatele acestor expertize sunt consemnate în
documentații care pot fi: raport de mediu, raport de amplasament și raport de securitate. HG nr.1213/2006 renunță la utilizar ea termenului de
evaluare de mediu (evident, în mod ile gal!) și folosește pe cea de procedură de evaluare a impactului asupra mediului pe care o definește
drept „parcurgerea etapelor ce au ca obiect stabilirea necesității supunerii unui proiect evaluării impactului asupra mediulu i, evaluarea
impactului asupra mediului, consultarea publicului și a autorităților publice cu responsabilități în domeniul protecției mediului, luarea în
considerare a raportului evaluării impactului asupra mediului și a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional și asigurar ea informării
asupra deciziei luate”.
51 M.Duțu, op. cit., pp.208 -211.

41 din 87
prin faptul proiectului sau activității, care are consecințe ecologice neprevăzute în studiul de impact,
titularul acestora angajează răspunderea civilă, în condițiile regimului special în materie, indifere nt care ar
fi, în realitate, conținutul însăși al evaluării. Previziunile studiului nu exonerează, în nici un caz, pe
solicitant de răspunderea sa viitoare.
Referitor la răspunderea față de administrație, aceasta s -ar putea pune numai în situația unei eval uări
de mediu intenționat eronate și care ar fi indus în eroare autoritatea de mediu.
Persoana (fizică sau juridică) atestată, care a efectuat lucrările de evaluare nu răspunde, în privința
conținutului studiului, decât față de solicitant; administrația o ri terții nu pot să se întoarcă astfel împotriva
executantului, ci numai asupra titularului activității.
Deși există tendința de a se reduce evaluarea impactului asupra mediului la un simplu element al
unei proceduri speciale, rolul său rămâne mult mai com plex1, fără a constitui însă un act administrativ
special, de sine -stătător .
Absen ța studiului de impact , poate constitui un motiv de suspendare a actului de reglementare, și o
cauză de nulitate absolută a actului de reglementare emis fără existența acest uia.

7.5. Competența și procedura emiterii actelor de reglementare

Actele de reglementare în domeniul mediului sunt emise, revizuite și actualizate, după caz, de
autoritățile competente pentru protecția mediului (instituții publice cu personalitate juridică, finanțate
integral de la bugetul de stat).
De la regula generală există unele excepții, respectiv:
– Guvernul, prin hotărârea la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului
promovează:
– acordul de mediu și autorizația/autorizația integr ată de mediu pentru activitățile miniere care
utilizează substanțe periculoase în procesul de prelucrare și concentrare, pen tru capacități de producție ce
depășec o anumită cantitate de tone sau o anumită suprafață ;
– acordul de mediu sau autorizația de me diu pentru instalațiile cu risc nuclear major (centrale
nuclearoelectrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear și depozite finale ale
combustibilului nuclear ars (art.46(3).
– Autoritatea publică centrală pentru protecția med iului (Ministerul mediului și gospodăririi apelor)
emite autorizațiile și acordurile de import privind importul organismelor/microorganismelor modificate
genetic, precum și acordul și autorizația de mediu privind utilizarea în condiții de izolare a
microor ganismelor modificate genetic și introducerea deliberată în mediu și pe piață a organismelor
modificate genetic vii, după solicitarea avizelor necesare (art.40).
Actele de reglementare se emit potrivit unor proceduri specifice pentru fiecare categorie di ntre

42 din 87
acestea, aprobate prin hotărâre de guvern sau ordin al autorității publice centrale pentru protecția mediului.
Ordonanța de urgență nr.195/2005 stabilește următoarele reguli fundamentale:
– actele de reglementare se emit numai dacă planurile și programe le, proiectele, respectiv
programele pentru conformare privind activitățile existente prevăd prevenirea, reducerea, eliminarea sau
compensarea, după caz, a consecințelor negative asupra mediului, în raport cu prevederile aplicabile din
normele tehnice și r eglementările în vigoare (art.15 (2);
– titularii activităților care fac obiectul procedurilor de reglementare, din perspectiva impactului
negativ asupra mediului au obligația de a respecta termenele stabilite de autoritatea competentă de
protecția mediului în derularea acestor proceduri; nerespectarea acestora conduce la încetarea de drept a
procedurii și anularea solicitării actului de reglementare (art.15 alin.2 și 3);
– obligația autorităților competente de a asigura informarea, consultarea și participarea publicului la
luarea deciziei privind emiterea actelor de reglementare și garantarea accesului la justiție în vederea
controlului legalității acestora; organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului au
drept la acțiune în justiție în pro bleme de mediu, având calitatea procesuală activă în litigiile care au ca
obiect protecția mediului (art.20(6).

7.6.Procedura -cadru de evaluare a impactului asupra mediului pentru anumite proiecte
publice sau private

Aceasta este stabilită în prezent pr in Hotărârea Guvernului nr.1213 din 6 septembrie 2006, privind
stabilirea procedurii -cadru de evaluare a impactului asupra mediului pentru anumite proiecte publice și
private.
Legislația română utilizează sistemul listei în determinarea proiectelor supuse evaluării impactului
asupra mediului, cu două subdiviziuni:
– prima, cuprinde proiectele prevăzute în anexa nr.1 a H.G. nr.1213/2006 precum și orice proiecte
propuse a se realiza pe un amplasament situat în perimetre de protecție hidrogeologică prevăzute d e
legislația privind caracterul și mărimea zonelor de protecție sanitară și hidrologică și care sunt supuse
evaluării de mediu, datorită naturii, dimensiunii sau localizării lor;
– a adoua proiectele publice sau private în privința cărora trebuie stabilit ă necesitatea efectuării
evaluării impactului asupra mediului, prevăzute în anexa nr.2 și realizare în cadrul unei arii naturale
protejate, indirect legate de aceasta sau necesare pentru managementul ariei naturale protejate care, fie
individual, fie împre ună cu alte proiecte, pot avea efecte semnificative asupra ariei naturale protejate,
având în vedere obiectivele de conservare a acesteia, așa cum sunt prevăzute în legislația privind regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice; prin excepție, toate
proiectele prevăzute în anexa 2, ce urmează a fi realizate în zona costieră se supun evaluării impactului

43 din 87
asupra mediului.
Evaluarea identifică, descrie și evaluează, în mod corespunzător și pentru fiecare c az în parte,
efectele proiectului asupra următorilor factori:
a) ființe umane, faună și floră;
b) sol, apă, aer, climă și peisaj;
c) bunuri materiale și patrimoniu cultural;
d) interacțiunea dintre acești factori.
Totodată, stabilește măsurile de prev enire, reducere și, unde este posibil, de compensare a efectelor
semnificative adverse ale proiectului asupra factorilor de mediu și contribuie la luarea deciziei de emitere
a acordului de mediu sau de respingere a cererii respective.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului ,potrivit art.4 din H.G. nr.1213/2006, se
realizează în etape, astfel:
– etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului ;
-etapa de definire a domeniului evaluării și de realizare a rapo rtului evaluării impactului asupra
mediului; etapa de analiză a calității raportului evaluării impactului asupra mediului.

7.6. Procedura de realizare a evaluării de mediu pentru planuri și programe

Hotărârea Guvernului nr.1076 din 8 iulie 2004 privind stabil irea procedurii de realizare a evaluării
de mediu pentru planuri și programe) și implicit procedura pe care o stabilește au ca obiectiv asigurarea
unui „nivel înalt de protecție a mediului și de a contribui la integrarea considerațiilor cu privire la mediu în
pregătirea și adoptarea anumitor planuri și programe, în scopul promovării dezvoltării durabile, prin
efectuarea unei evaluări de mediu a planurilor și programelor care pot avea efecte semnificative asupra
mediului”.
Astfel,s unt supuse evaluării de med iu planurile și programele care pot avea efecte semnificative
asupra mediului, predeterminate de actul normativ (în art.5 alin.2 -4 din H.G. nr.1076/2006).
Evaluarea de mediu se efectuează în timpul pregătirii planului și programului și se finalizează
înain te de adoptarea acestuia ori de trimitere a sa în procedură legislativă;.
Procedur a parcurge următoarele etape :
-etapa de încadrare a planului sau programului în procedura evaluării de mediu;
-etapa de definitivare a proiectului de plan sau de program ș i de rea lizare a raportului de mediu; –
-etapa de analiză a calității raportului de mediu.

44 din 87

7.7.Termenele de valabilitate ale actelor de reglementare

. In funcție de natura și particularitățile proiectului sau activității supuse autorizării termenele de
valabilitate stabilite de lege (art.16) sunt:
-avizul de mediu pentru planuri și programe au aceiași perioadă de valabilitate ca și planul sau
programul pentru care a fost emis, cu excepția cazului în care intervin modificări ale acestora;
-avizul de mediu pentru stabilirea obligațiilor de mediu este valabil până la îndeplinirea scopului
pentru care a fost emis, cu excepția cazului în care intervin modificări ale condițiilor în care a fost emis;
-acordul de mediu este valabil pe toată perioada de pune re în aplicare a proiectului; neînceperea
lucrărilor de investiții aferente în termen de 2 ani de la data emiterii atrage pierderea valabilității
(perimarea) acordului, cu excepția cazurilor proiectelor cu finanțare externă pentru care acordul de mediu
își păstrează valabilitatea pe toată perioada desfășurării acestora, până la finalizarea investiției; perimarea
nu se aplică atunci când neexecutarea lucrărilor la termen este imputabilă faptei autorităților; aceasta din
urmă provoacă întreruperea termenului respectiv, ceea ce înseamnă că după dispariția piedicii, începe să
curgă un nou termen și nu operează o simplă suspendare a acestuia;
-autorizația de mediu este valabilă 5 ani, iar autorizația integrată de mediu 10 ani; cu titlul de
excepție cele emise cu program pentru conformare, respectiv cu plan de acțiuni sunt valabile pe toată
perioada derulării programului/planului.
In orice caz, aceasta nu poate depăși ultimul termen al programului sau planului.

7.7.Revizuirea ,suspendarea,revocarea și transferul actelor de reglementare

Avizul de mediu pentru stabilirea obligațiilor de mediu, acordul de mediu și auto rizația de
mediu, se revizuiesc, în condițiile în care apar elemente noi cu impact asupra mediului . În acest sens
art.17(1) al Ordonanței de urgență nr.195/2005 prevede că „In acest caz se poate cere și refacerea evaluării
impactului asupra mediului și/sau a bilanțului în materie”,
Suspendarea acordului și autorizației de mediu operează și în privința actelor de reglementare
(acordului sau autor izației de mediu) cu titlu excepțional și sub cele două ipostaze posibile:
-amânarea temporară a producerii efectelor juridice ale actelor administrative sau încetarea
vremelnică a acestora.;
– în cazul schimbării condițiilor de fapt după eliberarea act ului de reglementare și punere sub
semnul întrebării a legalității sale pe considerente de oportunitate . În acest sens art.17 alin 3 -5 din
Ordonanț a de urgență nr.195/2005 prevede că , pentru nerespectarea prevederilor actelor de reglementare
și ale progr amelor pentru conformare/planurilor de acțiune, acordul de mediu și autorizația/ autorizația

45 din 87
integrată de mediu se suspendă de către autoritatea competentă pentru protecția mediului care le -a emis
(referitor la acestea din urmă, potrivit art. 19(3) din Ord onanța de urgență nr. 152/2005 “Nerespectarea
termenelor și măsurilor cuprinse în planul de acțiuni atrage suspendarea autorizației integrate de mediu în
condițiile prevăzute de legislația în vigoare”). Procedura aferentă presupune o notificare prealabilă prin
care se poate acorda un termen de cel mult 30 de zile pentru îndeplinirea obligațiilor, după care se dispune
măsura. Suspendarea se menține până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni, după care dacă nu
s-au îndeplinit condițiile stabilite prin actul de suspendare se dispune anularea acordului de mediu sau
autorizație.
Pe perioada suspendării, desfășurarea proiectului sau activității este interzisă (art.17 alin. 4). Ca
în cazul oricărui act administrativ de acest gen, dispozițiile de suspen dare și, implicit, de încetare a
desfășurării proiectului sau activității sunt executorii de drept, numai instanța judecătorească, în condițiile
legii
Revocarea actelor administrative de mediu poate avea loc în limitele obișnuite ale revocării
autorizaț iilor administrative individuale creatoare de drepturi, în sensul că nu pot fi retrase decât pentru
motive de ilegalitate și în termenele prevăzute de lege; autorizațiile obținute prin fraudă pot fi retractate
oricând.
O situație deosebită o reprezintă c ea a procedurii prealabile prevăzută de art.7 din Legea
nr.554/2004, potrivit căreia înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente,
persoana care se consideră vătămată într -un drept al său sau într -un interes legitim, printr -un act
administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. In aceste condiții autoritatea de mediu poate
să aprecieze și să decidă asupra retractării actelor de reglementare contestate . Această procedură fost
preluată și particularizată la situația autorizațiilor integrate de mediu, de Ordonanța de urgență nr.
152/2005.
Actele de reglementare pot forma obiectul unui transfer, de exemplu, î n favoarea noului
titular al proiectului, activității, planului sau programului reglementate. Transferul nu constituie o
operațiune total liberă, cerându -se o decizie a autorităților competente în acest sens, care se mulțumește
însă a lua act de schimbarea titularului, fără a putea reconsidera conținutul autorizației și nici a impune
prescripții noi52. Dacă cu această ocazie se constată că nu toate condițiile avute în vedere la emiterea
actului se păstrează, atunci se poate ajunge la modificarea (adaptarea) acestuia.

52 M.Duțu, op. cit., p. 222.

46 din 87

47 din 87

Capitolul VIII

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU PREJUDICIUL ECOLOGIC

8.1.Răspunderea civilă

Potrivit unei definiții larg acceptate – de legislațiile naționale și reglementările internaționale – dauna
ecologică reprezintă prejudiciul cauzat naturii sălbatice, neapropriabilă – res nullius – ori intereselor
colectivității prin intermediul mediului receptor – aer, apă, sol – independent de lezarea directă a unui
interes uman53.
O.U.G. nr.195/2005 definește pr ejudiciu ca fiind „efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra
sănătății oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanți, activități dăunătoare ori dezastre”.
Particularitățile prejudiciului ecologic au dus la considerarea și afirmarea de noi tipuri de pagube și
la recunoașterea unor moduri de reparare originale. Referitor la primul aspect, apar ca noi tipuri de
prejudicii: prejudiciul nefinanciar, măsurile de salvgardare, prejudiciul de dezvoltare și prejudiciul cauzat
mediului natural.54
Preju diciul nefinanciar se referă mai ales la indemnizarea unei pierderi de agrement, o pagubă
neidentificabilă material și care nu aduce atingere unui patrimoniu economic, cu alte cuvinte, un
prejudiciu moral pentru daune ecologice55.
Măsurile de salvare consti tuie o noțiune lansată prin Convenția de la Bruxelles din 29 noiembrie
1969 privind responsabilitatea civilă pentru pagube datorate poluării prin hidrocarburi și se referă la
obligația de indemnizare a colaboratorilor ocazionali și spontani ai unei operați uni de luptă contra poluării,
dacă aceștia au intervenit în mod util. Cheltuielile legate direct de operațiunile de luptă contra poluării, de
spălare ori de resta urare sunt indemnizabile de către autorul pagubei. Un serviciu public poate beneficia de
ramb ursarea cheltuielilor vizând măsurile luate în scopul prevenirii unei poluări56.
Prejudiciul de dezvoltare apare ca o aplicare a principiului precauției, răspunde obligației de
securitate subsecventă răspunderii obiective și justifică răspunderea civilă baz ată pe risc. Este vorba
despre o pagubă încă indecelabilă, dar apreciabilă de către tribunale sub unghiul dreptului contractual și al
răspunderii delictuale. Referitor la modurile de reparare, acestea se referă în special la încetarea poluării,
repararea î n natură și repararea pecuniară57.

53 M.Duțu, op. cit., p.258.
54 Idem, p. 259 -260.
55 Ibidem.
56 Ibidem.
57 Ibidem

48 din 87
Prejudiciul cauzat mediului natural rezidă în vătămări aduse naturii, biodiversității sau peisajului,
cum ar fi, de exemplu, dispariția unei specii de plante sau animale. Este greu, dacă nu imposibil de evaluat
în bani și se rezumă, în privința reparării, la măsuri de aducere în starea anterioară ori de „reparare în
natură”58.
O dată prejudiciul indiv idualizat, două ipoteze posibile: fie socializarea indemnizării daunei, fie
căutarea unei legături de cauzalitate pentru a id entifica autorul.
Socializarea prezintă un avantaj și două inconveniente. Avantajul constă, în mod evident, în faptul
că permite indemnizarea automată a victimelor prin simpla justificare a prejudiciului.
Stabilir ea unei legături de cauzalitate între pag uba produsă și fapta autorului .
Prin a rt. 41 (6) din Constituția din 1991 (devenit art.44(7) în urma Legii de revizuire nr.429/2003)
au dost introdus e (indirect) două posibile fundamente ale răspunderii în materie:
– nerespectarea de către proprietar a sarcinilor privind pr otecția mediului;
-nerespectarea obligației de asigurare a bunei vecinătăți.
Acestea operează cu predilecție în materia pagubelor produse prin poluare. De altfel, din punct de
vedere istoric și în absența unei reglementări legale e xprese, fundamentul curent a fost și este încă în unele
țări (Franța de exemplu), pentru răspunderea civilă (obiectivă) a întreprinderilor poluatoare, tulburările
anormale de vecinătate.
Legea a consacrat trei reguli generale (speciale) și complementare în materie de răspundere pentru
prejudiciu:
-răspunderea obiectivă, independent de culpă,;
-răspunderea solidară, în cazul pluralității autorilor și obligația de asigurare a riscului de pagubă
ecologică.
Câmpul de aplicare a regimului special de răspund ere determinant îl constituie natura
prejudiciului.
O.U.G . nr.195/2005 definește „prejudiciul adus mediului” ca find cel cauzat mediului, în toate
cazurile provocate de poluanți, activități dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale
periculo ase,vizează numai această din urmă categorie. Poluantul constituie orice substanță, preparat sub
formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiație electromagnetică, ionizantă,
termică, fonică sau vibrații care, introdusă în me diu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al
organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale.
Termenul de „activități dăunătoare“ nu este definit, dar din coroborarea sa cu cel de „deteriorare a
mediului“ (precizat de lege) ar fi vorba desp re alterarea caracteristicilor fizico -chimice și structurale ale
componentelor naturale ale mediului, reducerea diversității și productivității biologice a ecosistemelor
naturale și antropizate, afectarea echilibrului ecologic și a calității vieții prin su praexploatarea resurselor,

58 M.Duțu, op.cit., pp.259 – 260.

49 din 87
gospodărirea și valorificarea lor deficitară, ca și prin amenajarea teritoriului59

8.2. Răspunderea contravențională

8.2.1. Definiția contravenței și sancț ionile contravenționale

Potrivit definiței legale, contravenția const ituie fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată
prin lege, ordonanță prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei,
orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județea n ori a Consiliului
General al Municipiului București (art. 1 alin 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravențiilor).
Sancțiunile care se aplică faptelor considerate contravenții sunt principale și complementare.
Sancțiunil e contravenționale principale sunt:
– avertisme ntul, amenda contravențională ;
– prestarea unei act ivități în folosul comunității
Sancțiunile complementare sunt:
-confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contrav enții;
-suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau a autorizației de exercitare a unei
activități;
-închiderea unității;
-blocarea contului bancar;
-suspendarea ac tivității agentului economic;
-retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiu ni ori pentru activități de comerț
exterior, temporar sau definitiv;
-desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială (art.5(3) din O.G. nr.2/2001).
După criteriul cuantumului amenzilor apl icabile, legea -cadru în materie prevde trei categ orii de
contravenții:
-contravenți constând în încălcări ale prevederilor legale precum: obligațiile persoanelor juridice
de a realiza sisteme de automonitorizare și de a raporta autorităților competente rezultatele acesteia,
precum și accidentele și inci dentele care pot conduce la pericole de accidente, de a ține evidența strictă a
substanțelor și preparatelor periculoase, de a identifica și preveni riscurile pe care acestea le pot prezenta
pentru sănătatea populației și a mediului, obligația persoanelor fizice și juridice autorizate de a aplica prin
sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, de a menține în stare de
funcționare capacitatea de monitorizare a mediului local, obligația proprietarilor de terenuri cu titlu sau

59 M.Duțu, op.cit., p.267 -290.

50 din 87
fără titlu, de a menține perdelele forestiere și aliniamentele de protecția ș.a.
-contravenții constând în încălcări ale unor prevederi legale de genul: obligației persoanelor fizice
de solicitare și obținere a actelor de reglementare, obligațiile a utoritățil or administrației publice locale
privind îmbunătățirea microclimatului urban, de a informa publicul privind riscurile generale de
funcționare sau existența obiectivelor cu risc pentru mediu, obligația persoanelor fizice și persoanelor
juridice de a asigura măsuri și dotări speciale pentru izolarea și protecția fonică a surselor gener atoare de
zgomot și vibrați ș.a;
-contravenții la regimul protecției mediului, considerate cele mai grave, cel puțin din perspectiva
amenzilor aplicabile cuprinde un n umăr de 15 încălcări ale legii, ca de exemplu: obligația persoanelor
fizice și juridice de a diminua, modifica sau înceta activitățile generatoare de poluare la cererea motivată a
autorităților generatoare de poluare la cererea motivată a autorităților com petente, de a realiza în totalitate
și la termen măsurile impuse, în conformitate cu actele de reglementare și prevederile legale, în urma
inspecțiilor de mediu, obligațiile persoanelor fizice și juridice de a suporta costul pentru repararea unui
prejudici u și de a înlătura urmările produse de aceasta, restabilind condițiile anterioare producerii
prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plătește” ș.a.
Unele acte normative, că, pe lângă aplicarea amenzii, contravenienții trebuie să repare prejudiciil e
aduse mediului prin săvârșirea faptei contravenționale. Astfel, potrivit art.24(1) din Legea nr.24/2007
prejudiciile cauzate spațiilor verzi se recuperează pe baza hotărârii judecătorești definitive; în cazul
deteriorării spațiilor verzi în urma incendii lor, se stabilește compensarea nu numai a pagubei pricinuite
acestora, ci și a cheltuielilor suportate pentru stingerea incendiului și curățarea teritoriului de deșeurilor
provenite în urma acestuia și refacerea zonei verzi (art.24(2); în situația poluării chimice a spațiilor verzi,
se stabilește nu numai compensarea pagubei pricinuite spațiilor verzi, ci și a cheltuielilor suportate pentru
reecologizarea zonei și a lucrărilor pe termen lung necesare pentru decontaminarea zonei, precum și a
cheltuielilor me dicale evaluate în cazul afectării populației (art.24 (3).

8.2.2. Subiectele răspunderii contravenționale în materia protecției mediului

Regula în materie este aceea că subiect al răspunderii contravenționale este persoana fizică
responsabilă de săvârșir ea contravenției. De asemenea, legeaprevede că și persoana juridică e poate fi
subiect al contravenței și stabilește anumite reguli precise în acest sens.

8.2.3. Cauze care înlătură răspunderea contravențională

Potrivit art. 11 (1) din O rdonanța de Guv ern nr. 2/2001, C aracterul contravențional al faptei este
înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, în

51 din 87
cazul iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt, precum și infi rmității, dacă are legătură
cu fapta săvârșită, și starea de minoritate (copilul sub 14 ani).
Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei se constată numai de către instanțele de
judecată.
„Decontrave nționalizarea“ este o cauză d e impunita te, atunci când printr -un act normativ fapta nu
mai este considerată contravenție, ea nu se mai sancționează, chiar dacă a fost săvârșită înainte de data
intrării în vigoare a noului act normativ, în aplicarea principiului constituțional potrivit căruia le gea
dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile (art.15(2) din
Constituție.

8.2.4.Procedura contravențională

Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunii (amenzii) se fac de către comisari și persoane
împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu și Administrației Rezervației Biosferei „Delta
Dunării”, autoritățile administrației publice locale și personalul împuternicit al acestora, Comisia
Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, Minis terul Apărării Naționale și Ministerul
Administrației și Internelor prin personalul împuternicit, în domeniile lor de activitate, conforme
atribuțiilor stabilite prin lege, precum și de personalul structurilor de administrare și custozii ariilor
naturale p rotejate, numai pe teritoriul ariei naturale protejate (art.97).

8.3.Răspunderea penală în materie de mediu

Sediul principal al infracțiunilor ecologice rămânând astfel reglementarea -cadru în materie,
respectiv O.U.G. nr.195/2005.
În acesată ordonanță sunt prevăzute 25 infracțiuni tip și patru agravante, grupate în funcție de
pedepsele stabilite în patru categorii și forme agravante; în marea lor majoritate faptele stabilite sunt
incriminate „dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătate a umană, animală sau vegetală”.
Constatarea și cercetarea infracțiunilor prevăzute de acest act normativ se fac din oficiu de către
organele de urmărire penală, conform competențelor legale. Î n cazul descoperirii și stabilirii săvârșirilor
lor de către co misarii Gărzii Naționale de Mediu, Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților
Nucleare, jandarmi și personalul împuternicit din cadrul Ministerului Apărării Naționale, faptul se aduce
de îndată la cunoștința organului de urmărire penală competent po trivit l egii de procedură penală.

52 din 87

53 din 87

Capitolul IX

REGIMUL BIODIVERSITĂȚI I ȘI ARIILOR PROTEJATE ȘI AL MONUMENTELOR
NATURII

9.1.Regimul biodiversității

Ordonanța de urgență nr.195/2005 stabilește regimul juridic general al acestor două componente
majore ale protejării naturii, care cuprinde reglementări privind :
– ariile naturale protejate;
-conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice.
Acest regim stabilește unele reguli constitu tive dintre care menționăm :
-obligația deținătorilor, cu orice titlu, de suprafețe terestre și acvatice supuse refacerii ecologice
sau aflate într -o arie naturală protejată de a aplica și/sau respecta măsurile stabilite de autoritatea
competentă pentru protecția medi ului;
-interzicerea introducerii pe teritoriul țării, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, de culturi de
microorganisme, a exemplarelor de plante și animale sălbatice vii, fără acordul pentru import al speciilor
non-CITES sau, respectiv, permisulu i CITES pentru celelalte specii etc.

9.2.Regimul ariilor protejate și monumentelor naturii în România

Regimul juridic general al ariilor protejate este stabilit în capitolul VIII: Conservarea biodiversității
și arii naturale protejate (art.49 – 54), prin Or donanța de urgență nr.236 din 24 noiembrie 2000 privind
regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice (aprobată cu
modificări prin Legea nr.462/2001) modifica tă și completată prin Legea nr.345 din 19 iulie 2006 și alte
reglementări subsecvente.
Potrivit at.52 din O.U.G. nr.195/2005 în ariile naturale protejate sunt interzise:
-desfășurarea programelor, proiectelor și activităților care contravin planurilor de management
sau regulamentelor ariilor naturale prot ejate,
-schimbarea destinației terenurilor, pășunatul și amplasarea de stâne și locuri de târlire;
-activități comerciale de tip comerț ambulant, fără aprobarea structurilor de administrare.
De asemene a, pe aceste teritorii , pe lângă interdicțiile prevăzute în planurile de management și

54 din 87
regulamente, sunt oprite:
-distrugerea sau degradarea panourilor informative și indicatoare, construcțiile, împrejmuirile,
barierele, plăcile, stâlpii, semnele de marc aj sau orice alte amenajări aflate în inventarul ariilor naturale
protejate;
-aprinderea și folosirea focului deschis, în afara vetrelor special amenajate și semnalizate în
acest scop de către administratorii sau custozii ariilor naturale protejate;
– abandonarea deșeurilor în afara locurilor special amenajate și semnalizate pentru colectare
daca există;
-accesul cu mijloace motorizate care utilizează carburanți fosili pe suprafața ariilor naturale
protejate, în scopul practicării de sporturi, în afara drumurilor permise accesului public și a t erenurilor
special amenajate;
-exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile din parcurile naționale, rezervațiile
naturale, rezervațiile științifice, monumentele naturii și din zonele de conservare specia lă ale parcurilor
naturale. în parcurile naturale în afara zonelor de conservare specială.
Exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile este permisă numai daca acest lucru este
prevăzut în mod explicit în planurile de management și regulamentele a cestora.
Legislația în materie de mediu stabilește două categorii, diferențiate prin regimul juridic – de
ocrotire, conservare și utilizare a bunurilor din patrimoniul natural:
– categorii stabilite la nivel național: rezervații științifice, parcuri n aționale, monumente ale naturii,
rezervații n aturale și parcuri naturale;
-categorii stabilite prin reglementări internaționale: situri naturale ale patrimoniului natural
universal, zone umede de importanță internațională, rezervații ale biosferei, arii s peciale de conservare,
arii de protecție specială avifaunistică.
Ordonanța de urgență nr. 236/2000 prevede că aceste categorii se pot modifica și completa prin
hotărâre a guvernului, la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului, cu avizul
prealabil al Academiei Române, luându -se în considerare recomandările organizațiilor internaționale
autorizate, precum și criteriile pentru selectarea siturilor de importanță comunitară.
În ceea ce privește instituirea regimului de arie naturală pr otejată aceasta se realizează :
– prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal și p entru rezervațiile
biosferei;
-prin hotărâre a guvernului, pentru parcuri naționale, parcuri naturale, zone umede de importanță
internațională , arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică, rezervații științifice,
monumente ale n aturii, rezervații naturale;
-prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale pentru arii naturale situate pe suprafețe terestre sau
acvatice care aparțin domeniului public de interes județean sau local, precum și pentru cele situate pe

55 din 87
suprafețele aflate în proprietate privată.
Ariile naturale protejate și zonele de protecție trebui e evidențiate în planurile naționale, zonale și
locale de am enajare a teritoriului și de urbanism.

9.3.Regimul juridic de protecție și conservare a Rezervației Biosferei „Delta Dunării“

Ca resurse de mare valoare economică, culturală, științifică și recreativă, cele peste 300 de zone
umede înscrise pe lista Ramsa r, printre care și Delta Dunării, se bucură de un regim național și
internațional special de protecție și conservare.
Convenția din 197 160 stabilește pentru statele -părți în primul rând cerința de a elabora și a aplica
planurile lor de amenajare, astfel în cât să se favorizeze conservarea acestor zone și să asigure utilizarea
rațională a resurselor lor (art. 3). Conservarea trebuie să fie promovată prin crearea de rezervații în zonele
umede, acestea fiind sau nu înscrise pe listă, și prin realizarea supraveg herii adecvate a stării acestora (art.
4).
In realizarea angajamentelor internaționale și pentru constituirea unui regim adecvat de protecție și
conservare a Deltei Dunării a fost elaborată și adoptată de către parlament o lege specială, respectiv Legea
nr. 82 din 20 noiembrie 1993 privind constituirea Rezervației Biosferei „DeltaDunării“61.
Actul legislativ cuprinde trei mari categorii de dispoziții: a) dispoziții referitoare la regimul general
și special de protecție; b) dispoziții cu caracter instituționa l și de autorizare și c) sancțiuni.
Protecția și conservarea teritoriului rezervației se fac în mod diferențiat, în funcție de elementele
supuse ocrotirii. Potrivit legii, sunt delimitate trei zone funcționale62:
-zone cu regim de protecție integrală;
– zone -tampon cu regim diferențiat de protecție, în care se pot desfășura unele activități umane,
precum și zon e de reconstrucție ecologică;
– zone economice, în care se pot desfășura activități economice tradiționale .
Regimul specific, cu precizarea m ăsurilor concrete de protecție și al fiecărei zone va fi stabilit prin
statutul rezervației.
Pentru aplicarea regimului general de protecție și conservare a Rezervației Biosferei „Delta Dunării“
și administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes național și pentru refacerea și
protecția unităților fizico -geografice aferente, prin lege s -a înființat Administrația Rezervației, ca instituție
publică cu personalitate juridică, cu sediul în municipiul Tulcea, în subordinea autorității centrale pentru
protecția mediului63.

60Intrată în v igoare în 1975, a fost amendată în 1987 pentru a permite stabilirea unei structuri administrative formate
dintr -un comitet permanent și un secretariat.
61Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, anul V, nr. 283, din 7 decembrie 1993.
62Delim itate prin hotărâre de guvern, conform art. 9 din lege.
63Anterior, prin Hotărârea Guvernului nr. 983 din 9 august 1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului

56 din 87
Administrația Rezervației îndeplinește două mari categorii de atribuții:
– de administrare a patrimoniului natural din domeniul public de interes național al rezervației ;
– de refacere și protecție a unităților fizico – geog rafice ale acesteia.

9.4.Protecția animalelor

În ceea ce privește protecția animalelor sălbatice și protecția animalelor domestice urmăresc
finalități diferite: în primul rând, ocrotirea acestora de acte de cruzime, rele tratamente și abandon, iar în al
doilea rând, protejarea lor față de captură, distrugere și comercializare, ca acte care pot duce la dispariția
speciilor.
Protecția juridică a animalelor este realizată prin a nsamblul reglementărilor referi toare la situația
animalelor domestice, domest icite (îmblânzite) ori ținute în captivitate. Animalele sălbatice nu intră în
această categorie, fiind considerate res nullius (lucruri fără stăpân), și nu beneficiază cu acest titlu de nici
o măsură de protecție individuală, ci numai dacă animalul respect iv aparține unei specii protejate.
La nivel internațional nu au fost ad optate documente juridice care să consacre un statut juridic
special în favoarea animalelor, fiind în prezența unor simple „declarații de drepturi“ proclamate de către
organizații negu vernamentale.
Astfel, la 15 octombrie 1978, sub auspiciile UNESCO, a fost proclamată solemn Declarația
universală a drepturilor animalului (revizuită în 1989).
Legea nr.205 din 26 mai 2004 p rivind protecția animalelor a stabilit o serie de măsuri necesa re
pentru asigurarea condițiilor de viață și bunăstarea animalelor cu sau fără deținător.
Definind deținătorul ca fiind proprietarul, persoana care deține cu orice titlu valabil, precum și orice
persoană fizică sau juridică în îngrijirea căreia se află ani malul, legea îi stabilește următoarele obligații:
-să aplice normele sanitare veterinare și de zooigienă privind adăpostirea, hrănirea, îngrijirea,
reproducția, exploatarea, precum și a celor referitoare la protecția și bunăstarea animalelor.
-să aibe un c omportament lipsit de brutalitate față de acestea, de acestea, să le asigure condițiile
elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, precum și să le nu le părăsească sau izgonească.
-de a asigura acestora, în funcție de nevoile etologice, specie , rasă, sex, vârstă și categorie de
producție, următoarele:
a) un adăpost corespunzător;
b) hrană și apă suficiente;
c) posibilitatea de mișcare suficientă;

Mediului, pentru coordonarea și controlul întregii activități științifice, de turism ș i agrement din Deltă a fost creată
Administrația Deltei Dunării, rezervație a biosferei, instituție cu personalitate juri dică în subordinea Ministerului Mediului.
Ulterior, toate hotărârile guvernamentale privind organizarea și funcționarea ministerului d e resort (inclusiv Hotărârea nr.
792 din 17 decembrie 1992 privind Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului) au prevăzut Administrația
Rezervației, cu regim de serviciu public descentralizat al ministerului în unitățile administrativ -teritoriale .

57 din 87
d) îngrijire și atenție.
De asemenea, deținătorilor de animale le este interzis să aplice rele tratamente, prec um: lovire,
schingiuirea și alte asemenea cruzimi.
In sensul legii, prin rău tratament se înțelege comportamentul brutal, abuzul în utilizarea animalelor,
maltratarea și supunerea animalelor la eforturi inutile, precum și neasigurarea condițiilor minime ne cesare
vieții și bunăstării acestora, iar, prin cruzime față de animale:
a) omorârea animalelor, din perversitate, precum și prin practicarea tirului pe animale domestice
sau captive;
b) organizarea de lupte între animale sau cu animale;
c) folosirea de animale vii pentru dresajul câinilor sau pentru a le controla agresivitatea;
d) folosirea de animale pentru expoziții, publicitate, realizare de filme sau în scopuri
asemănătoare, dacă aceste activități le provoacă acestora suferințe fizice și psihice, afecțiuni sau răn iri;
e) abandonarea unui animal a cărui existență depinde de îngrijirea omului;
f) administrarea de substanțe destinate stimulării capacităților fizice ale animalelor în timpul
competițiilor sportive, sub forma dopajului.
Autoritatea națională în domeniul protec ției animalelor este Autoritatea Națională Sanitară
Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.
De asemenea, legea instituie condiții privind deținerea, comerțul, transportul și folosirea animalelor
în scop publicitar.
Animalele sălbatice pot fi deținute nu mai pe bază de autorizație, eliberată de direcțiile județene
veterinare și în condițiile prevăzute de reglementările în vigoare; deținătorii au obligația de a îngriji și trata
în mod corespunzător un animal bolnav sau rănit; persoana care contribuie coresp unzător la dresarea unui
animal are obligația de a folosi mijloace de dresaj care să nu provoace traume psihice sau fizice, precum și
de a folosi metode care să nu prejudicieze sănătatea ori bunăstarea animalului.
Animalele nu vor fi supuse unor suferințe inutile în cazul tăierii sau uciderii; tăierea acestora se
efectuează cu respectarea normelor în materie.

9.5.Protec ția faunei de interes cinegetic

Legii nr.407 din 9 noiembrie 2006, a vânătorii și protecției fondului cinegetic prevede că f auna de
interes cinegetic reprezintă totalitatea exemplarelor din populațiile din speciile de faună sălbatică existente
pe teritoriul României și prevăzute de lege
Aceasta este considerată o resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și
internațio nal .Legeăa stabilește că fauna este de două feluri: fauna sălbatică, în fauna de interes
vânătoresc, la care vânarea este permisă (stabilind perioadele de vânare și cuantumul despăgubirilor în

58 din 87
cazul unor fapte ilicite) și, respectiv, mamiferele de interes vânătoresc și păsări din fauna sălbatică la care
vânarea este interzisă (prevăzându -se și cuantumul despăgubirilor în cazul unor fapte ilicite).
Protecția faunei presupune respectarea următoarele regului :
– gospodărirea faunei de interes cinegetic cu respe ctarea principiului durabilității, pe baza studiilor
de evaluare și a planurilor de management de specialitate și prin interzicerea anumitor acțiuni vătămătoare
(art.17(1) și art.23;
– obligația de realizare a pazei faunei de interes cinegetic, în condițiile legii (art.18);
– vânarea mamiferelor și păsărilor admise la vânătoare numai în cadrul cotei de recoltă aprobate, cu
respectarea reglementărilor tehnice privind organizarea și practicarea vânătorii (art.19 (1);
-exemplarele din speciile de interes vânătores c, mamifere și păsări din fauna sălbatică la care
vânarea este interzisă, pot fi vânate numai dacă se constată degenerate ori dacă produc daune, în
baza reglementărilor emise de autoritatea publică centrală care răspunde de protecția mediului
(art.19 (3).
– instituirea și delimitarea, în fiecare fond de vânătoare, a uneia sau mai multor zone de liniște a
faunei cinegetice în are exercitarea vânătorii este interzisă și care trebuie să acopere cel puțin 10% din
suprafața fondului (art. 20(1), (2);
– popularea cu e xemplare din speciile de vânat inexistente în fondurile de vânătoare din România
numai în anumite condiții și pe bază de autorizare (art. 21);
– admiterea acțiunii de capturare a vânatului viu în cadrul cotei de recoltă aprobate, prin metode și
mijloace regle mentate care nu vatămă exemplarul/exemplarele, numai sub directa îndrumare a
personalului de specialitate (art. 22).
În acest scop, legea prevede că exercitarea vânătorii trebuie să se facă „ scopul asigurării
echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor faunei de interes cinegetic, cercetării științifice,
precum și în scop didactic sau recreativ -sportiv” (art.3), la care se adaugă regimul special de administrarea
și gestionare a fondului cinegetic al României.

59 din 87

Capitolul X
PROTECȚ IA SOLULUI ȘI SUBSOLULUI ȘI A ECOSISTEMELOR FORESTIERE

10.1.Protecția juridică a solului

În scopul prevenirii poluării și conservării calității solului au fost întreprinse și adoptate o serie de
măsuri politico -strategice și reglementări juridice în pl an național, internațional și comunitar.
Astfel , în art. 44 (7) din Constituție), a fost consacrată o obligație generală, deopotrivă în
sarcina deținătorilor de terenuri și a autorităților publice, de întocmire a studiilor și proiectelor lucrărilor
de protecție și ameliorare a solului și de executare a lor.
Prin Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, modificată și completată prin Legea nr . 169/1997 și
Legea nr.247/2005 a stabilit r olul primordial revine în acest sens instituției perimetrului de amelior are,
privind recuperarea pentru utilizarea agricolă sau silvică a terenurilor care, prin degradare și poluare, și -au
pierdut total sau parțial ace astă capacitate . În acest sens art. 82 din lege prevede că terenurile care, prin
degradare și poluare, și -au pierdut, total sau parțial, capacitatea de producție pentru culturi agricole sau
silvice vor fi constituite în perimetru de ameliorare. Grupele de terenuri care intră în acest regim se
stabilesc de către Ministerul Agriculturii, Alimentației și Dezvoltări i Rurale și Ministerul Mediului și
Gospodăririi Apelor, la propunerile ce au la bază situațiile înaintate de comune, orașe și municip ii.
Stabilirea grupelor se face potrivit Regulamentul ui privind stabilirea grupelor de terenuri care intră în
perimetrele de ameliorare, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 786/1993.
Potrivit Regulamentului s unt considerate terenuri degradate terenurile care, prin eroziune, poluare
sau prin acțiunea altor factori antropici, și -au pierdut total sau parțial capacitatea de pr oducție pentru
culturi agricole sau silvice, și anume:
a) terenuri cu eroziune de suprafață foarte puternică și excesivă, indiferent de folosință;
b) terenuri cu eroziune în adâncime (ogașe, ravene, torenți);
c) terenuri afectate de alunecări active, prăbușiri, sur pări și curgeri noroioase;
d) terenuri nisipoase expuse erodării de către ape sau vânt;
e) terenuri cu aglomerări de pietriș, bolovăniș, grohotiș, stâncării și depozite de aluviuni torențiale;
f) terenuri cu exces permanent de umiditate și mlaștini;
g) terenuri sărătu rate și acide;
h) terenuri poluate cu substanțe chimice, petroliere sau noxe;
i) terenuri ocupate cu halde miniere, deșeuri industriale și/sau menajere, gropi de împrumut;

60 din 87
j) terenuri neproductive;
k) terenuri cu biocenoze afectate sau distruse.
Terenurile degra date și poluate, incluse în perimetrul de ameliorare, sunt scutite de taxe și impozite
către stat, județ sau comună, pe timpul cât durează ameliorarea lor.
Prin Legea îmbună tățirilor funciare nr. 138/2004 a fost reglementată p rotecția solului prin
lucrări de amenajări și îmbunătățiri funciare următoarele principii (art.4):
-exploatarea echitabilă a amenaj ărilor de îmbunătățiri funciare, sistemelor de irigații sau
desecare și drenaj și a lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor și combatere a eroziunii solului pentru
asigurarea protecției intereselor tuturor beneficiarilor;
-consultarea și, după caz, implicarea beneficiarilor, organizațiilor neguvernamentale și a altor
reprezentanți ai societății civile în luarea deciziilor în scopul promovării adoptăr ii raționale, eficient e și
transparente a acestora;
-realizarea, în principal, de către proprietarii de teren, individual sau prin organizațiile de
îmbunătățiri funciare ori federațiile de organizații de îmbunătățiri funciare a exploatării, întreținerii și
reparațiilor amenajărilor de îmbunătățiri funciare situate pe terenurile pe care le dețin, inclusiv a lucrărilor
de reabilitare, executare de investiții și suportarea costurilor acestor activități; statul intervine prin
Administrație și prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat în completarea surselor proprii ale
Administrației sau ale beneficiarilor amenaj ărilor declarate de utilitate publică, în cazurile în care
proprietarii de teren nu pot desfășura ei înșiși activități de îmbunătățiri funciare;
-exploatarea amenajărilor de îmbunătățiri funciare astfel încât să se prevină folosirea ineficientă
a apei, excesul de umiditate, eroziunea și poluarea solului și să se promoveze protecția mediului în
conformitate cu standardele de mediu.
De asemenea,p rin Ordonanța Guvernului nr. 8l din 25 august 1998 (aprobată prin Legea nr. 107 din
16 iunie 1999) s -au instituit unele măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate.
Astfel, potrivit acetui act normativ s unt considerate terenuri degradat e, terenurile care, prin eroziune,
poluare sau acțiunea distructivă a unor factori antropici, și -au pierdut definitiv capacitatea de producție
agricolă, dar pot fi ameliorate prin împădurire, și anume:
a) terenurile cu eroziune de suprafață foarte puternică ș i excesivă;
b) terenurile cu eroziune de adâncime – ogașe, ravene, torenți;
c) terenurile afectate de alunecări active, prăbușiri, surpări și scurgeri noroioase;
d) terenurile nisipoase expuse erodării de către vânt sau apă;
e) terenurile cu aglomerări de pietriș, bol ovăniș, grohotiș, stâncării și depozite de aluviuni
torențiale;
f) terenurile cu exces permanent de umiditate;
g) terenurile sărăturate sau puternic acide;

61 din 87
h) terenurile poluate cu substanțe chimice, petroliere sau noxe;
i) terenurile ocupate cu halde miniere, deșeuri industriale sau menajere, gropi de împrumut etc.;
j) terenuri cu biocenoze afectate sau distruse;
k) terenuri neproductive.
Fac obiectul împăduririi și, în consecință, al acțiunii de ameliorare următoarele categorii de terenuri
degradate, în funcție de na tura proprietății:
a) terenurile degradate proprietate publică a statului;
b) terenurile degradate proprietate publică a unităților administrativ -teritoriale (comune, orașe și
municipii);
c) terenurile degradate proprietate privată.
Terenurile degradate care pot fi ameliorate prin împădurire se constituie, în acest scop, în perimetre
de ameliorare.

10.2. Protecția subsolului

Art. 136 (2) din Constituție prevede că bogățiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv
al proprietății publice, cu consecin țele juridice care decurg de aici. In condițiile legii, ele pot fi date în
administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate .Această
dispoziție consti tuțională consacră în art. 136 (2), lit. e, obligația statului de a s asigura exploatarea
resurselor naturale în concordanță cu interesul național, fapt care implică și respectarea normelor de
protecție și conservare a mediului.
Persoanele fizice sau juridice care prospectează sau exploatează resursele subsolul ui au obligația :
a) să ceară acord și/sau autorizație de mediu potrivit legii și să respecte prevederile acestora;
b) să refacă terenurile afectate, aducându -le la parametrii productivi și ecologici naturali sau la un
nou ecosistem funcțional, în conformitate c u prevederile și termenele din acord și/sau autorizație,
garantând mijloacele financiare pentru aceasta și monitorizând zona;
c) să anunțe autoritățile pentru protecția mediului sau competente, potrivit legii, despre orice
situații accidentale care pun în per icol ecosistemul terestru și să acționeze pentru refacerea acestuia.
În ceea ce privește petrolul ca resursă situată în subsolul s -a instituit r egimul de explorare,
dezvoltare și exploatare a petrolului prin Legea petrolului (nr. 238/2004) .
Resursele de petrol aflate subsolul țării și al platoului continental românesc al Mării Negre, fac
obiectul exclusiv al proprietății publice și aparțin statului român.

62 din 87

10.3. Regimul de protecție a pădurilor

Acesta este reglementat prin Codul silvic , care la art. 1 care prevede că , pădurile, terenurile
destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrație silvică, iazurile,
albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, indiferent d e natura
dreptului de proprietate, consti tuie fondul forestier național.
Fondul forestier este un bun de interes național, indiferent de forma de propri etate, publică sau
privată, fiind supus regimului silvic (art. 9), ce constituie un sistem de norme t ehnice silvice, economice
și juridice privind amenajările, cultura, exploatarea, protecția și paza acestui fond, având ca finalitate
asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere, elaborat și controlat în privința aplicării sale de
către auto ritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate privată este stabilit prin amenajamente silvice
și se exercită în conformitate cu regimul silvic și cu regulile privind protecția mediului (art. 64, alin. 2).
Legea nr. 26/1996 stabilește o serie de dispoziții comune aplicabile fondului forestier proprietate
publică și fondului forestier proprietate privată, respectiv în privința controlului circulației materialelor
lemnoase și al instalațiilor de transformat lemn rotund în cherestea, și referitoare la fondul cinegetic și
fondul piscicol din apele de munte. In calitatea sa de avuție de interes național ocrotită de lege, acest fond
este în administrarea, ocrotirea, gospodărirea unitară și rațională a autorității publice centrale care
răspunde de silvicultură.
La rândul său, vegetația forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier național este
constituită din vegetația forestieră de pe pășunile împădurite, perdelele forestiere de protecți e a terenurilor
agricole, plantațiile și perdelele forestiere de protecție, zonele verzi, parcurile dendrologice etc. (art.
6),care i ndiferent de forma de proprietate este supusă unor norme tehnice silvice și de pază, precum și de
circulație și transport pentru materialul lemnos recoltat, unei norme emise de către autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură, care controlează aplicarea și respectarea lor.
Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează de către Regia
Națională a Pădurilor, care funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară și exercită
atribuții de serviciu public cu aspect silvic.
Protecția pădurilor constă în asigurarea stării de sănătate a lor (prin măsuri de prevenire și de
combatere a dăunătorilor și bolilor, indiferent de forma de proprietate a acestora) și obligația persoanelor
juridice și fizice care desfășoară activități ce pot aduce prejudicii, prin poluare, fondului forestier de a lua
toate măsurile necesare pentru respectarea indicatorilor de calitate a aerului, apei și solului.
Regia Națională a Pădurilor asigură paza fondului forestier împotriva tăierilor ilegale de arbori,
furturilor, distrugerilor, degradărilor, pășunatului, braconajului și altor fapte păgubito are, precum și

63 din 87
măsurile de prevenire și stingere a incendiilor .
Asigurarea integrității și dezvoltării fondului forestier național constituie o preocupare
fundamentală, de interes națio nal (art. 50). În acest sens este statuat dreptul de preemțiune a l statului la
toate vânzările de bună voie sau silite, la preț și în condiții egale, pentru enclavele din fondul forestier
proprietate publică și terenurile limitrofe acestuia, precum și pentru terenurile acoperite cu vegetație
forestieră (art. 52).
Admin istrarea fondului forestier proprietate privată se face de către proprietarii săi, individual
sau în asociații.
Proprietarii de păduri și alte terenuri din fondul forestier proprie tate privată au obligația de a le
gospodări în conformitate cu regimul si lvic și cu regulile privind protecția mediului; ei sunt obligați de
asemenea să respecte prevederile amenajamentelor silvice și să asigure permanența pădurii (art. 64, alin.
2; art. 67)., să mențină în stare bună de sănătate pădurile și terenurile din fond ul forestier și să execute la
timp lucrările de igienă, precum și cele de protecție; tot ei au obligația să asigure paza acestora împotriva
tăierilor ilegale de arbori, distrugerilor de semințe, incendiilor, furturilor, pășunatului neautorizat, precum
și altor fapte păgubitoare.
Vegetația forestieră din afara fondului forestier se administrează de către proprietarii acesteia,
se gospodărește potrivit scopului pentru care a fost creată și este supusă unor norme tehnice silvice și de
pază, precum și de circ ulație și transport pentru materialul lemnos recoltat emise de către autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură (art. 87).
Deținătorii de terenuri cu vegetație forestieră din afara fondului forestier național au
următoarele obligații :
-de a asigura paza vegetației ;
-de a lua măsuri de prevenire și stingere a incendiilor ;
-de a respecta rdispozițiile cu privire la protecția pădurilor și circulația materialelor lemnoase.
În ceea ce privește conservarea biodiversității și a peisajul ui forestier , aceasta se asigură în
principal prin constituirea de parcuri naționale și alte arii protejate în fondul forestier sau în vegetația
forestieră din afara acestuia. Constituirea lor se face la propunerea institutelor de specialitate și a altor
foruri științifice, pe baza cercetărilor întreprinse în acest scop și se aprobă prin lege.
Regia națională a pădurilor poartă r esponsabilitatea administrării și gospodăririi parcurilor naționale
și a celorlalte arii protejate din fondul forestier.

64 din 87

65 din 87

Capitolul X I
PROTECȚIA ATMOSFEREI

Pentru protejarea atmosferei există o serie de reglementări și convenții internaționale și europene.
Astfel , rezoluția din 8 martie 1968 a Consiliului Europei (prin care s -a aprobat De clarația de principii
asupra luptei contra poluării aerului) cuprinde următoarea definiție: „Există poluare a aerului atunci când
prezența de substanțe străine ori o variație importantă în proporția constituenților săi este subsceptibilă să
provoace un efe ct dăunător, ținând seama de cunoștințele științifice ale momentului, sau să împiedice o
utilizare legitimă a acestuia.“ Caracter ul obligatoriu nu poate avea decât definiția cuprinsă în Convenția de
la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluării atmosferi ce transfrontaliere pe distanțe lungi, ratificată
de România prin Legea nr. 8/1991 și conform căreia poluarea atmosferică desemnează introducerea în
atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanțe sau energie care are o acțiune nocivă de natură să
pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice și ecosistemelor, să deterioreze bunurile
materiale și să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement și alte utilizări legitime ale mediului.
În România,p rotecția atmosferei este reglementată de Ordonanța de urgență nr.195/2005 privind
protecția mediului (art. 59 -64), iar regimul juridic special este prevăzut în Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 243/2000 privind protecția atmosferei (aprobată prin Legea nr. 655/2001), care
îndeplinește rolul de reglementare -cadru în domeniu.
Legislația în materie definește atmosfera ca fiind „masa de aer care înconjoară suprafața terestră,
incluzând și stratul protector de ozon“. Reglementarea specială folosește, totuși, și noțiunea de aer
înconjurător, înțeles ca aerul troposferic, exclusiv cel din locurile de muncă, respectându -se astfel
delimitarea clasică dintre mediu ambiant și mediul muncii. Ordonanța nr. 243/2000 cuprinde și alte
definiții legale importante ale unor termeni precum: polu ant, prag de alertă, marjă de toleranță, valoare –
limită, valori de prag ș.a.
De asemenea, Ordonanța de urgență nr.195/2005, cuprinde o definiție generală a poluării ,iar potrivit
Ordonanței de urgență nr. 243/2000, poluantul reprezintă „orice substanță in trodusă direct sau indirect de
către om în aerul înconjurător, care poate avea efecte dăunătoare asupra sănătății umane sau asupra
mediului” ceea ce cuprinde o referire implicită la definiția Convenției din 1979.
Prin prisma acestor definiții, poluarea atm osferică ne apare fie ca orice modificare a compoziției
naturale ideale a aerului (atmosferei), fie ca orice emisie antrenând depășirea unui prag de calitate a
aerului considerată periculoasă pentru om și mediu.
Cadrul juridic specific actual privește pre venirea, eliminarea, limitarea deteriorării și
ameliorarea calității atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătății omul ui și asupra

66 din 87
mediului ca întreg este instituit prin OUG.nr.243/200.
Regimul juridic al protecției atmosferei are la bază „respectarea principiului de abordare integrată a
protecției mediului“ (art. 2).
De asemenea, u n alt principiu important al dreptului mediului, afirmat specific în domeniu, este cel
al informării publice privind calitatea aerului înconjurător (art.2 1(1) și al obligației colective al tuturor
autorităților publice de a asigura accesul la informația respectivă (art.21).
Depășir ea pragurilor de alertă trebuie adus la cunoștință publicului în mod operativ, prin cele mai
eficiente mijloace de informare în masă, de către autoritatea de mediu competentă, indicându -se măsurile
ce se impun pentru protecția populației și a mediului.
De asemenea, în acest caz operează și principii generale în domeniul dreptului mediului, precum:
principiul precauției, „poluatoru l plătește“, prevenirii, corectarea la sursă, regula folosirii celor mai bune
tehnici disponibile care nu implică costuri excesive.
Reglementarea -cadru în materie prevede expres că dispozițiile sale urmăresc și trebuie interpretate
în sensul „asigurării dr eptului fiecărei persoane la un mediu de calitate“ care, în acest context, reprezintă
mai ales un drept la un aer de calitate.
Totodată, Strategia națională privind protecția atmosferei are următoarele obiective , elaborată,
actuaalizată și aprobată de Guve rn64 prevede :
-menținerea calității aerului înconjurător în zonele în care se încadrează în limitele prevăzute de
normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
-îmbunătățirea calității aerului înconjurător în zonele în care nu se încadrează în limite le
prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
-adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea până la eliminare a efectelor negative asupra
mediului în context transfrontier;
-îndeplinirea obligațiilor asumate prin acordurile și trata tele internaționale la care România este
parte și participă la cooperarea internațională în domeniu.
În ceea ce privește, cadrul instituțional de aplicare a legislației protecției atmosferei la nivel
național este asigutat de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului „ cea mai înaltă autoritate de
decizie și control în domeniul protecției atmosferei“ (art. 7); acțiunea sa este completată de cea a
autorităților publice centrale pentru sănătate, transport, industrie și comerț, agricultură și ali mentație,
pentru lucrări publice și amenajarea teritoriului, pentru coordonarea administrației publice locale, mai ales
prin strategiile de dezvoltare a sectoarelor de activitate pe care le coordonează și care trebuie să poarte
avizul autorității de mediu.
Pe plan local acționează, în principal, autoritățile publice teritoriale pentru protecția mediului,

64Strategia în curs a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.731 din 14 mai 2004 și are ca scop declarat «
crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea și implementarea unui sistem integrat de gestionare a calității aerului, eficient
din punct de ved ere economic ».

67 din 87
direcțiile departamentale de sănătate publică, consiliile județene, primăriile și consiliile locale.
Potrivit art. 5 ,a utoritățile publice centrale și loc ale au obligația să asigure schimbul de informații,
inclusiv al celor necesare în activitatea de elaborare și punere în aplicare a strategiilor sectoriale legate de
protecția atmosferei și al celor referitoare la cele mai bune tehnici disponibile care nu i mplică costuri
excesive
Totodată, , autoritățile teritoriale cu atribuții pertinente au obligația de a pune la dispoziția
autorităților teritoriale de protecție a mediului informațiile și documentele necesare în activitatea de
gestionare a calității aerul ui.
În privința gestiunii de protecție a aerului se are în vedere evaluarea și, respectiv, monitorizarea
calității aerului și a nivelului emisiilor precum și controlul surselor de poluare (pe categorii). Evaluarea
calității aerului înconjurător pentru te ritoriul României se efectuează pe baza valorilor limită și a valorilor
de prag, în raport cu standardele naționale și comunitare.
Evaluarea și gestionarea calității aerului se asigură prin Sistemul național de evaluare și gestionare
integrată a calității aerului, din care fac parte: Sistemul național de inventariere a emisiilor de poluanți
atmosferici și Sistemul național de monitorizare a calității aerului.
O altă măsură care interesează comunitatea internațională ,europeană și națională este p rotecția
stratului de ozon .
Astfel în vederea promovării acțiunilor necesare aplicării la nivel național a prevederilor
Convenției de la Viena privind protecția stratului de ozon, a Protocolului de la Montreal (1987) și a
Amendamentului la acesta (Londra 1990), p recum și a legislației interne specifice, prin Hotărârea
Guvernului nr. 243/1995 s -a constituit Comitetul Național pentru Protecția Stratului de Ozon (CNPSO) și
s-au adoptat o serie de măsuri legate de obligațiile per soanelor fizice și juridice care produ c, importă,
exportă, recuperează, reciclează, regenerează, stochează, comercializează sau utilizează substanțele
menționate în anexele Protocolului de la Montreal. De asemenea, prin Ordinul ministrului apelor,
pădurilor și protecției mediului nr. 506 din 1 7 septembrie 1996 s -a aprobat Procedura de reglementare a
activităților de import și export cu substanțe, produse și echipamente înscrise în anexele Protocolului de la
Montreal privind substanțele care epuizează stratul de ozon. Potrivit acestuia, activită țile de import și/sau
export cu substanțe, produse și echipamente înscrise în anexele A, B, C, D și E ale Protocolului de la
Montreal sunt supuse eliberării acordului de mediu (de către autoritatea centrală în materie), care
fundamentează emiterea licenței de import sau export (de către autoritatea centrală cu atribuții în domeniul
comerțului).
De asemenea, Ordonanța Guvernului nr. 89/1999 (aprobată și modificată prin Legea nr. 159/2000)
privind regimul comercial și introducerea unor restricții la utilizare a hidrocarburilor halogenate care
distrug stratul de ozon a instituit un ansamblu de măsuri vizând importul, exportul, vânzarea, utilizarea,
recuperarea, reciclarea și reglementarea substanțelor care epuizează stratul de ozon, aflate în stare pură sau

68 din 87
amestecuri în care depășesc concentrația de 1 %, exprimată în procente de masă, atunci când ele se află în
vrac în containerele lor de transport, precum și a echipamentelor și produselor care conțin substanțele
aferente (precizate în anexa actului normativ).
În vederea atingerii obiectivelor Protocolului de la Montreal s -au stabilit astfel o serie de
restricții privind regimul comercial și utilizarea hidrocarburilor halogenate care epu izează stratul de ozon,
precum interzicerea:
-importului și exportului s ubstanțelor chimice prevăzute în anexă, al echipamentelor,
tehnologiilor și produselor din sau către țările care nu sunt p arte la protocol;
– importului și exportului și punerea în circulație pe piață a substanțelor chimice prevăzute la
pct. 4 din anexă ( alte cloro fluorocarburi total halogenate);
-importul ui unor substanțe chimice provenite din operațiuni de recuperare, reciclare sa u
regenerare, reexportul altora;
-importul ui, exportul ui și punerea în circulație a autovehiculelor de orice fel, inclusi v a navelor
și aeronavelor echipate cu unități de aer condiționat, noi sau folosite, care funcționează cu substanțe
chimice clasificate ș.a. (art. 3 alin. 1).
De asemenea, s-a dispus măsura contingentării consumului (art. 3, alin. 2) pentru fiecare tip de
substanțe chimice și pentru fiecare perioadă cuprinsă între 1 ianuarie și 31 decembrie a fiecărui an. De
asemenea, s -au interzis importul, exportul și punerea în circulație pe piață a aerosolilor care conțin
substanțe clasificate periculoase pentru stratu l de ozon, cu unele excepții, utilizarea anumitor substanțe
chimice în sisteme noi de răcire industrială, la fabricarea unităților mobile de climatizare, a produselor de
sterilizare și în alte domenii noi ori producerea pe teritoriul României, inclusiv în unele zonele libere, a
substanțelor cuprinse în anexa 4, a stingătoarelor de incendii ș.a.
Etichetarea produselor și echipamentelor este o altă măsură care vizează substanțe clasificate le
ca periculoase pentru stratul de ozon, în sensul obligației a plicării pe acestea a unei etichete, situate la loc
vizibil, având inscripția „Conțin substanțe care epuizează ozonul“.
Prin Hotărârea Guvernului nr.58 din 22 ianuarie 2004 s -a aprobat Programul național de eliminare
treptată a substanțelor care epuizează stratul de ozon, actualizat.

69 din 87

Capitolul XI I
PROTECȚIA APELOR ȘI A ECOSISTEMELOR ACVATICE

12.1. Reigimul juridic al apelor

Art.136(2) din Constituția României prevede că apele cu potențial energetic valorificabil, de interes
național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, fac
obiectul exclusiv al proprietății publice; bunurile proprietate publică sunt inalienabile, în condițiile legii
organice ele pot fi date în administrarea regiilor autonom e ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate
ori închiriate.
În lumina dispozițiilor constituționale, Legea nr.213 din 17 noiembrie 1998, privind regimul
regimul juridic al acesteia dispune că fac parte din domeniul public al statului:
-apele de s uprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele
maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil,
marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navi gabile interioare (anexă, pct.3);
-canalele navigabile (pct.13),
– canalele magistrale și rețelele de distribuție pentru irigații , cu prizele aferente (pct.16);
-lacurile de acumu lare și barajele acestora (19);
-digurile de apărare î mpotriva inundațiilor (pct.19);
-porturile maritime și fluviale (pct.22).
Legea nr.107/1996 are ca obiectiv principal stabilirea unui regim de protecție, conservare,
îmbunătățire a calității și de utilizare rațională a surselor de apă, indiferent statutului juridic (de
proprie tate) al acestora.
Aceasta conferă apei un dublu statut:
-de „factor determinant în menținerea echilibrului ecologic” (resursă naturală regenerabilă,
vulnerabilă și limitată, element indispensabil pentru viaț ă și pentru societate, art.1(1);
– de „patri moniu natural” (materie primă pentru activități productive, sursă de energie și cale de
transport) care, nefiind „un produs comercial oarecare”, „trebuie protejat, tratat și apărat ca atare”. (art.11).
O.U.G. nr.195/2005 (art.55) face o deosebire între pr otecția apelor de suprafață și subterane și a
ecosistemelor acvatice (care are ca obiect menținerea și îmbunătățirea calității și productivității biologice
ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane și bunurilor
materiale) și conservarea, protecția și îmbunătățirea calității apelor costiere și maritime (care urmărește

70 din 87
reducerea progresivă a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritare/prioritar periculoase în
scopul atingerii obiectivelor de cali tate stipulate în Convenția privind protecția Mării Negre împotriva
poluării din 1992).
Legislația prevede o seie de principii și măsuri și reguli de conservare, protecție , îmbunătățire și
folosire a mediului subacvatic, „în condițiile utilizării durabi le a resurselor de apă” cum ar fi :
-principiul precauției, preveniri i, evitării daunelor la sursă
-poluatorul -plătește, cu mențiunea legală că „trebuie să se țină seama de vulnerabilitatea
ecosistemelor acvatice situate în Delta Dunării și în Marea Neagr ă, deoarece echilibrul acestora este strâns
influențat de calitatea apelor interi oare care se varsă în acestea”;
-integrarea aspectelor cantitative și calitative atât pentru apele de suprafață cât și pentru apele
subterane care aparțin aceluiași sistem eco logic, hidrologic și hidrogeologic (ab ordarea integrată, art.2
lit.i);
– gospodărirea durabilă a apei și repartiția rațională și echilibrată a acestei resurse, cu menținerea și
cu ameliorarea calității și regenerării natural a apelo r (art.2 lit.f);
– promo varea utilizării durabile a apelor pe baza protecției pe termen lung a resurselor disponibile de
apă (art.2 lit k).
-apa subterană poate fi folosită de către proprietarul terenului numai în măsura în care este utilizată
cu respectarea normelor sanitare și de protecție a calității mediului (art. 3(4) din Legea nr. 107/1996).
Gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarității umane și interesului comun, care presupun,
spre realizare, colaborarea și cooperarea strânsă, la toate nivelurile administrație i publice, a utilizatorilor
de apă, a reprezentanților colectivităților locale și a populației pentru realizarea maximului de profit social
(art.6(2).
Gestionarea cantitativă și calitativă a resurselor de apă, cu respectarea regimului juridic în domeniu
se realizează de Administrația „Apele Române” prin direcțiile de ape din subordinea acesteia, iar
elaborarea strategiei și politicii naționale în domeniul gospodăririi apelor se realizează de către MMGA.
Gospodărirea cantitativă a apelor presupune obligația utilizatorilor de apă de a economisi apa prin
folosire judicioasă (ceea ce implică folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, care permit utilizarea
unor cantități reduse de apă, precum și un consum mic de apă prin recircularea și/sau refolosirea ape i),
precum și cea de a asigura întreținerea și repararea instalațiilor proprii și, după caz, a celor din sistemele
de alimentare cu apă și canalizare (art.12).
Gospodărirea calitativă se bazează pe regula generală conform căreia poluarea în orice mod a
resurselor de apă este interzisă (art.15 (1).
Gospodărirea cantitativă și calitativă a apelor se realizează și prin reglementarea regimului de
folosire a apelor.
Regimul de folosire a apei presupune respectarea următoarelor reguli:

71 din 87
-apele de suprafață sau s ubterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare și de protecție
a calității apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat și alte trebuințe gospodărești, în anumite
condiții (art.9(2);
– apele interioare din afara zonelor de restricți e pot fi utilizate liber, pe propria răspundere, de orice
persoană fizică (art.9(3);
-utilizarea apelor subterane se face pe baza rezervelor determinate prin studii hidrogeologice (art.9
(4).
Pentru protecția resurselor de apă, legea stabilește o serie de interdicții (art.16), iar în scopul folosirii
raționale și protejării calității resurselor de apă, se instituie o serie de obligații pentru utilizatorii de apă
(art.17).
Un alt instrument de prevenire și combatere a poluării apelor îl reprezintă controlul prealabil al
activităților poluante pe calea obligativității unor avize, notificări și/sau autorizații administrative. Potrivit
definiției legale, avizul și autorizația de gospodărire a apelor sunt acte ce condiționează din punct de
vedere tehnic și jurid ic execuția lucrărilor construite pe ape sau în legătură cu apele și cu funcționarea sau
exploatarea acestor lucrări, precum și funcționarea și exploatarea celor existente și reprezintă principalele
instrumente folosite în administrarea domeniului apelor; acestea se emit în baza reglementărilor elaborate
și aprobate de autoritatea administrației publice centrale cu atribuții în domeniul apelor.

72 din 87

73 din 87

Capitolul XII I

REGIMUL ORGANISMELOR MODIFICATE GENETIC, O BȚINUTE PRIN TEHNICILE
BIOTEHNOLOGIEI MODERNE

Potrivit O.U.G. nr. 195/2005 prin organismul modificat genetic se înțelge orice organism, cu
excepția ființelor umane, în care materialul genetic a fost modificat printr -o modalitate ce nu se produce
natura l prin împerechere și/sau recombinare natur ală (art. 2 ). Astfel, modificarea genetică este o
consecință a utilizării tehnicilor specificate în anexa nr. 1, partea A a O.G. nr. 49/2000.
Legea prevede că activitățile care implică organisme modificate genet ic (O.M.G.), obținute prin
tehnicile biotehnologiei moderne sunt supuse unui regim special de reglementare, autorizare și
administrare, astfel încât să se desfășoare numai în condițiile asigurării protecției mediului, precum și a
sănătății oamenilor și a a nimalelor.
Aceste activități includ:
– utilizarea în condiții de izolare a micro -organismelor modificate genetic;
-introducerea deliberată în mediu și pe piață a organis melor modificate genetic vii;
– importul organismelor / microorganismelor modificat e genetic.
Regimul special de reglementare, autorizare și administrare al activităților care privesc obținerea,
testarea, utilizarea și comercializarea organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei
moderne este stabilit printr –o serie de a cte normative precum:
-O.G. nr. 49/2000;
– H.G. nr. 173/2006 privind trasabilitatea și etichetarea O.M.G. și trasabilitatea alimentelor și hranei
pentru animale, obținute d in organisme modificate genetic;
– H.G. nr. 256/2006 privind hrana pentru animale ș i alimentele modificate genetic;
– Ordinul M.M.G.A. nr. 237/2006 privind autorizarea cultivatorilor de plante modificate genetic
ș.a.).
Aceste acte normative cuprinde dispoziții care reblementează:
-activitățile privind utilizarea microorganismelor modific ate ge netic în condiții de izolare;
– condițiile de introducere deliberată în mediu și de plasare pe piață a organismelor modificate
genetic și a produselor rezultate din acestea, astfel încât între activități să se desfășoare în deplină
siguranță pentru sănătatea umană și pentru protecția mediului;
– condițiile de import / export al organismelor modificate genetic și produselor rezultate din acestea

74 din 87
(art. 1).
Principala autoritate publică centrală cu atribuții în domeniu este Ministerul Mediului și
Gospodăririi Apelor, responsabil cu emiterea autorizațiilor / acordurilor și controlul activităților de
obținere, testare, utilizare și comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei
moderne, precum și a produselor rezultate di n acestea. De asemenea, atribuții de avizare și control mai
au,după caz, și autoritățile publice centrale din domeniile: agriculturii, alimentației, sănătate și Autoritatea
Națională pentru Protecția Consumatorilor.
Un rol important îl deține Comisia pent ru Securitatea Biologică, ca autoritate științifică cu rol
consultativ în procesul de luare a deciziilor de către MMGA, compusă din 12 membri, specialiști în
domeniile respective, care au dobândit titluri academice și/sau universitare și sunt personalități științifice
consacrate. In exercitarea atribuțiilor sale, Comisia are „funcție consultativă, deciziile fiind luate prin
consens” (art. 4/5) din O.G. nr. 49/2000).

75 din 87

Capitolul XIV

REGIMUL DEȘEURILOR

Regimul juridic general al de șeurilor stabilit prin O.U.G. nr.195/2005 stabilește reguli,atribuții
și obligații revin autorităților administrației publice locale, precum și persoanelor fizice juridice care
desfășoară activități de gestionare a deșeurilor privind gestionarea deșeuril or în condiții de protecție a
sănătății populației și mediului .
Astfel , actul normativ amintit stabilește următoarele măsuri:
-interzicerea introducerii pe teritoriul României a deșeurilor de orice natură, în scopul eliminării
acestora;
-realizarea introducerii pe teritoriul României a deșeurilor, în scopul recuperării, în baza
reglementărilor specifice în domeniu, cu aprobarea Guvernului, în conformitate cu reglementările
comunitare și naționale;
-valorificarea deșeurilor numai în instalații, prin procese sau activități autorizate de autoritățile
publice competente;
-realizarea tranzitului și exportului de deșeuri de orice natură în conformitate cu acordurile și
convențiile la care România este parte și cu legislația națională specifică în domeniu (art.32)
-realizarea transportului intern al deșeurilor periculoase conform prevederilor legale specifice,
iar a transportului internațional și tranzitul deșeurilor periculoase în conformitate cu prevederile
acordurilor și convențiilor internaționale la care România este parte (art.33).
Regimul de gestionare a deșeurilor la nivelul UE este reglementat prin următoarele directive:
-Directiva nr.75/442 privind deșeurile, publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene (JOC E)
nr. L 194 din 25 iulie 1975,;
-Directiva nr.91/689 privind deșeurile periculoase, publicată în Jurnalul Oficial al Comunității
Europene (JOCE) nr .L 377 din 31 decembrie 1991;
– Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2006/12/CE privind deșeurile, publicată în
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr. L 114/9 din 27 aprilie 2006.
În legislația noastră acest regim a fost transpus prin Ordonanța de urgență nr. 78 din 16 iunie
2000 privind regimul deșeurilor (aprobată cu modificări prin Legea nr. 426 din 18 iu lie 2001) și
modificată prin Ordonanța de urgență nr.61/2006 (aprobată prin Legea nr.27/2007) și Legea serviciului de
salubrizare a loca lităților nr.101/2006.Potrivit acestui actului normativ prin deșeu se înțelge orice

76 din 87
substanță sau orice obiect din ca tegoriile stabilite de acesta, de care deținătorul se debarasează, are intenția
sau obligația de a se debarasa.65 Categoriile de deșeuri vizate de Ordonanța în anexa 1B a stabilit o serie
de categorii de deșeuri printre care amintim : reziduri de produc ție sau consum, produse în afara
standardelor sau cu valabilitate expirată, materiale deversate accidental, contaminate sau impurificate,
reziduri de la procese industriale, materiale contaminate ș.a.
Gestionarea deșeurile are în vedere următoarele obiec tive prioritate :
a) prevenirea sau reducerea de deșeuri și a gradului de periculozitate al acestora prin:
-dezvoltarea de tehnologii curate, cu consum redus de resurse naturale;
dezvoltarea tehnologiei și comercializarea de produse care prin modul de fabri care, utilizare sau
eliminare nu au impact sau au cel mai mic impact posibil asupra creșterii volumului sau periculozității
deșeurilor ori asupra riscului de poluare;
-dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea finală a substanțelor periculoase din
deșeurile destinate valorificării;
b) reutilizarea, valorificarea deșeurilor prin reciclare, recuperare sau orice alt proces prin care se
obțin materii prime secundare ori utilizarea deșeurilor ca sursă de energie (art.3 (1).
În ceea ce privește administ rarea deșeurilor aceasta se desfășoară pe baza unor condiții generale,
prin autorizarea activităților legate de deșeuri și se asigură prin controlul acestora.
Aceste condiții impun ca p rocesele și metodele folosite pentru valorificarea sau eliminarea
deșeurilor trebuie să nu pună în pericol săn ătatea populației și a mediului și respecte în mod deosebit
următoarele reguli:
-să nu prezinte riscuri pentru apă, aer, sol, faună sau vegetație;
-să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut;
-să nu afectez e peisajele sau zonele protejate/zonele de interes special.
-interzice abandonarea, aruncarea sau eliminarea necontrolată a deșeurilor.
Persoanele fizice sau juridice care desfășoară operațiunile de eliminare și valorificare a
deșeurilor au obligația sol icitării și obținerii autorizației/autorizației integrate de mediu de la autoritatea
competentă pentru protecția mediului.
Aceste autorizații trebuie să cuprindă:
-tipul și cantitatea de deșeuri;
-cerințele te hnice; c)măsuri de precauție;
-locul de des fășurare a activității;

65O.U.G. nr.195/2005, cuprinde următoarele definiții: deșeuri -orice substanță sau orice obiect din categoriile stabilite
de legislația specifică privind regimul deșeurilor, pe care deținătorul le aruncă, are intenția sau are obligația de a -l arunca;
deșeuri reciclabile -deșeu care poate constitui materia primă într -un proces de producție pentru obținerea produsului inițial
sau pentru alte scopuri; deșeuri periculoase -deșeuri încadrate generic conform legislației specifice privind regimul deș eurilor,
în aceste tipuri sau categorii de deșeuri și care au cel puțin un constituient sau o proprietate care face ca acestea să fie
periculoase.

77 din 87
-metoda de tratare.
Operațiile de eliminare se suportă de către:
-deținătorul de deșeuri care încredințează deșeurile unui colector sau unui operator economic
și/sau
deținătorul anterior al deșeurilor sau producătorul produsului din care a rezultat deșeul.
-în situația în care producătorul/deținătorul de deșeuri este necunoscut, cheltuielile legate de
curățarea și refacerea mediului sunt suportate de către autoritatea administrației publice locale. După
identificarea făptuitorulu i, acesta urmează să suporte atât cheltuielile efectuate de autoritatea
administrației publice locale, cât și pe cele legate de acțiunile întreprinse pentru identificare (art.131).
În ceea ce privește,c ontrolul activităților legate de deșeuri acesta se ex ercită de
autorităților publice pentru protecția mediului, prim arii,autorități de sănătate și vamale astfel:
-autoritățile publice pentru protecția mediului competente teritorial sunt obligate să efectueze,
iar persoanele fizice autorizate și persoanel e juridice care efectuează operațiuni de valorificare și eliminare
a deșeurilor să se supună unor inspecții periodice pe tematică adecvată;
-autoritățile teritoriale de protecție a mediului inspectează și iau măsuri pentru respectarea de către
cei implicaț i în gestionarea deșeurilor a legislației de mediu în vigoare și a condițiilor de autorizare impuse
conform legii, țin evidența și comunică celor interesați inf ormațiile legate de deșeuri;
– autoritatea centrală de protecție a mediului inspectează și ia mă suri pentru respectarea de către cei
implicați în gestionarea deșeurilor a legislației de mediu în vigoare și a condițiilor de autorizare impuse
conform legii pentru investițiile și activitățile ce se desfășoară pe un teritoriu mai mare decât un județ.
-primarii unităților administrativ -teritoriale și persoanele autorizate de aceștia
controlează: generarea, colectarea, stocarea, transportul și tratarea deșeurilor menajere și de construcție și
implementarea planului de gestiune a acestora;eliminarea deșeurilor de producție și a celor periculoase și
implementarea planului local de gestiune a acestora;facilitățile și instalațiile pentru stocarea și
neutralizarea deșeurilor menajere și de construcție și cele pentru eliminarea deșeurilor industriale și
periculoase ;
-autoritățile publice teritoriale pentru sănătate exercită controlul sanitar al activităților din domeniul
gestiunii deșeurilor cu impact asupra sănătății populației.
-aautoritățile vamale, cele de control al frontierei și reprezentanți ai autorității de protecție a
mediului controlează împreună cu alte autorități publice centrale și locale și iau măsuri pentru asigurarea
conformității încărcăturilor cu documentele însoțitoare și pentru respectarea prevederilor legale referitoare
la îndeplinirea condițiilo r de import, export și tranzit ale deșeurilor.
În cea ce privește gestionarea deșeurilor aceasta presupune, ca operațiuni legale, desfășurarea
activităților propriu zise de colectare, transport, tratare și eliminare a deșeurilor, obligațiile aferente ale
actorilor implicați și măsurile de realizare a obiectivelor propuse (stimulative și sancționatoare).

78 din 87
Potrivit art 14 din Ordonanța de urgență nr.78/2000 în funcție de proprietăți, compoziție, valoare și
de alte calități deșeurile sunt tratate și transport ate astfel încât să nu împiedice utilizarea lor ulterioară și
rațională; deșeurile depuse în depozite temporare sau deșeurile de la demolarea ori reabilitarea
construcțiilor sunt tratate și transportate de deținătorii de deșeuri, de cei care execută lucrăr ile de
construcție sau de demolare ori de o altă persoană, pe baza unui contract, primăria indicând
amplasamentul pentru eliminarea acestora precum și modalitatea de eliminare și ruta de transport până la
acesta.
Controlul privind colectarea și operațiunil e de transport în cazul deșeurilor periculoase se efectuează
de către organismele abilitate prin lege și are în vedere, în mod deosebit, originea și destinația unor astfel
de deșeuri.
In cazul transportării dintr -un loc în altul transportul trebuie să fie însoțit de un formular de
identificare tipizat.
În privința gestionării deșeurilor,l egislația în vigoare prevede următorele categorii de obligații în în
raport cu titularul(ii) lor:
– obligațiile transpor torilor de deșeuri (art.22 -24),;
-obligațiile oper atorilor în domeniul valorificării și elim inării deșeurilor (art.25 -26);
-obligații ale persoanelor fizice, ale persoanelor fizice autorizate să desfășoare activități
independente și ale persoanelor juridice (art.27 -art.28).
La capitolul atribuții și răspu nderi, titularii acestora sunt autoritățile administrației publice centrale,
având în vedere că autoritatea competentă de decizie și control în domeniul gestiunii deșeurilor este
Ministerul Mediului și Gospodării Apelor, alte autorități publice cu atribuți i în domeniul gestionării
deșeurilor sunt: Ministerul Sănătății Publice, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și dezvoltării Rurale,
Ministerul Economiei și Comerțului, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Transporturilor,
Construcțiilor și Tu rismului, Ministerul Apărării, autoritățile administrației publice locale, care sunt
obligate, în acest sens, să creeze structuri proprii cu atribuții în materie (art.38).
Potrivit art.34 din O.U. nr.78/2000, în scopul stimulării investițiilor în domeniul gestionării
deșeurilor, al extinderii activităților de gestionare a deșeurilor, prin utilizarea instrumentelor economice și
a pârghiilor specifice economiei de piață, Guvernul poate stabili facilități fiscale pentru cei care
gestionează deșeuri și, în mod deosebit, pentru cei care valorifică deșeuri.
Astfel,p rin legea bugetului de stat, la propunerea autorității centrale de protecție a mediului se vor
aloca anual, resurse destinate pentru construirea și funcționarea unor instalații și aplicarea de tehnolog ii
destinate tratării și eliminării deșeurilor pentru care procesarea în sistem centralizat este avantajoasă
economic și rezolvă probleme de mediu la nivel regional sau chiar național, iar prin hotărâre a Guvernului
se pot nominaliza agenți economici care fac dovada că au astfel de facilități cu echipamente adecvate și
care nu mai reclamă costuri excesive pentru import.

79 din 87
Totodată, consiliile locale hotărăsc, în condițiile legii, asigurarea cu prioritate a unor terenuri, în
vederea realizării depozitelor și i nstalațiilor de valorificare și eliminare a deșeurilor pentru localități, ce
constituie cauză de utilitate publică, cu implicațiile juridice aferente.
Pentru atingerea acestui scop, autoritățile competente asigură, în condițiile legii, accesul
investitoril or și al întreprinzătorilor în domeniul gestionării deșeurilor la informațiile disponibile în acest
domeniu (art.36).
De asemenea, actul normativ în materie stabilește o serie de infracțiuni (art.53) și, respectiv,
contravenții (art.51 -53).

80 din 87

CAPITOLUL X V
REGIMUL SUBSTANȚELOR , PREPARATELOR CHIMICE ÎNGRĂȘĂMINTELOR
CHIMICE ȘI AL PRODUSELOR DE PROTECȚIE A PLANTELOR. REGIMUL
ACTIVITĂȚILOR NUCLEARE

15.1. Regimul substanțelor și preparatelor chimice

Acesta este reglementat de Ordonanța de urgență nr.195/2005 privind protecția mediului care
instituit regulile generale ale regimului special de reglementare și gestionare a activităților privind
fabricarea, introducerea pe piață, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, tra nsportul intern,
eliminarea, manipularea, precum și introducerea și scoaterea din țară a substanțelor și preparatelor
periculoase.
Acrul normativ stabilește următoarele reguli:
-activitățile de mai sus sunt permise numai în baza acordului și/sau autorizaț iei de mediu, în vederea
obținerii cărora solicitantul trebuie să prezinte organului competent fișa tehnică de securitate și alte
informații, în cadrul unei proceduri speciale de autorizare.
-transportul internațional și tranzitul acestor substanțe și pre parate, precum și importul și
exportul celor restricționate sau interzise la utilizare de către anumite state sau de către România, se
realizează în conformitate cu prevederile acordurilor și convențiilor internaționale la car e România este
parte (art.25);
-controlul respectării reglementărilor privind regimul substanțelor și preparatelor periculoase
este efectuat de către autoritatea publică centrală și autoritățile publice teritoriale pentru protecția
mediului; pentru controlul importului, exportului și tranzitului acestora în vamă, autoritatea vamală
convoacă autoritățile competente în domeniu (art.26 – 27).
În sarcina persoanelor fizice și juridice care gestionează subs tanțe și preparate periculoase, sunt
instituite următoarele obligațiir :
-să țină evi dența strictă – cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare – a substanțelor și
preparatelor chimice periculoase, inclusiv a recipientelor aferente și să furnizeze informațiile cerute,
autorităților competente;
-să elimine, în condiții de siguranță p entru sănătatea populației și pentru mediu, substanțele și
preparatele periculoase care au devenit deșeuri;
-să identifice și să prevină riscurile pe care substanțele și preparatele periculoase le pot

81 din 87
reprezenta pentru sănătatea populației și să anunțe im inența unor descărcări neprevăzute sau accidente
autorităților pentru protecția mediului și de apărare civilă.
În cee ce privește r egimul juridic special al substanțelor și preparatelor chimice periculoase acesta
este stabilit prin Legea nr.360 din 2 septe mbrie 2003 privind regimul substanțelor și preparatelor chimice
periculoase, iar cel privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice
periculoase pentru om și mediu, în vederea introducerii pe piață este prevăzută de Ordo nanța de urgență
nr.200 din 9 noiembrie 2000 (aprobată, cu modificări prin Legea nr.451/2001 modificată prin Ordonanța
nr.53/2006).
Substanțele și preparatele periculoase sunt prevăzute în art.7 din O.U.G. nr.200/2000 (explozive,
oxidante, extrem de infla mabile, foarte inflamabile, foarte toxice, toxice, nocive, corozive, iritante,
sensibilizante, cancerigene, mutagene, toxice pentru reproducere și periculoase pentru mediu). Lista
acestora este stabilită prin hotărâre de Guvern.
Reglementarea activitățilo r ce implică substanțe și preparate periculoase, are l a bază
următoarele principii și reguli:
-principiul precauției în gestionarea substanțelor și a preparatelor chimice periculoase, în
vederea prevenirii pagubelor față de sănă tatea populației și de medi u;
-principiul transparenței față de consumatori, asigurându -se accesul la informații privind
efectele negative pe care le pot genera substanțele și pre paratele chimice periculoase;
-principiul securității operațiunilor de gestionare a substanțelor și preparatelor chimice
periculoase (art.2 din Legea nr.360/2003). Pentru asigurarea protecției mediului și al sănătății populației,
anumite substanțe și preparate chimice periculoase stabilite prin hotărâre a Guvernului se restricționează la
introducerea pe piață și la utilizare; cele care sunt interzise la producere și utilizare sau a căror utilizare
este sever restricționată de către unele țări sunt supuse unui control special atunci când sunt importate sau
exportate din România (art.8) ;
-introducerea pe piață a substanțelor și preparatelor chimice periculoase care îndeplinesc
cerințele prevederilor legale privind clasificarea, ambalarea, etichetarea și procedura de notificare nu poate
fi interzisă, restricționată sau împiedicată (art.19).
– utilizatorii au obligația să folosească substanțele și preparatele chimice periculoase
restricționare legal stabilite (art.20), iar importatorii și exportatorii de asemenea substanțe și preparate al
căror import/export este controlat prin procedura consimțământului pre alabil în cunoștință de cauză (PIC),
prevăzută de Convenția de la Rotterdam din 10 septembrie 1998, au obligația să efectueze
importul/exportul numai pe bază de notificare, conform acestei proceduri (art.21).
Activitățile de clasificare, etichetare și amba lar substanțelor și preparatelor chimice periculoase.
Se desfășoară pe baza următoarele principii prevăzute de O.U. nr.200/2000 :
-principiul asigurării unui nivel de protecție adecvat pentru om și mediu;

82 din 87
-principiul liberei circulații a bunurilor; c)pr incipiul progresului tehnic (art.2).
În ceea ce privește ambalarea și etchitarea sunt prevăzute o serie cerințe speciale pentru admiterea
introducerii pe piață a substanțelor periculoase (privind evitarea oricărei pierderi de conținut, etanseizarea,
sisteme de închidere, existența sigiliului conform art.14) și preparatelor periculoase (condiții privind
etichetarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase (art.16 – 17) și publicitatea și fișele de
securitate (art.20 -22). De asemenea, sunt stabilit e atribuții și răspunderi, precum și unele sancțiuni
(contravenționale și penale) .

15.2. Regi mul îngrășămintelor chimice și al produselor de protecție a animalelor

Îngrășămintele chimice și produsele de uz fitosanitar sunt su puse unui regim juridic sp ecial,datorită
efectelor negative pe care le pot produce asupra sănătății umane, bunurilor și mediului în general cum ar
fi:
-poluările legate de utilizarea pesticidelor și îngrășămintelor chimice determină importante
limite pentru producția agricolă;
-contaminarea apelor cu nitrați ori distrofizarea lacurilor prin fosfați a făcut necesară limitarea
folosirii fertilizanților, precum și a pesticidelor.
Principala metodă de prevenire a efectelor negative asupra mediului ale acestor substanțe constă în
omologarea lor,care are ca scop autorizarea producerii și/sau comercializării diverselor produse de acest
gen numai dacă sunt conforme unor norm e și standarde stricte. Astfel,sunt supuse omologării două
categorii de produse:
-produsele chimice care fac obi ectul unui control preventiv al impactului lor, prin intermediul unor
autorizări sau declarații prealabile pe lângă autoritățile competente;
-produsele agricole, fitosanitare ori fertilizante, prin care se urmărește asigurarea unor parametri
minimi de noc ivitate, în special pentru sănătatea umană.

15.3. Regimul activităților nuclea re

Aceste activități se desfășoară potrivit legislației specifice în domeniu (respectiv Legea nr.
111/1996 cu privire la desfășurarea în siguranță a activităților nucleare și actele normative subsecvente) și
regulilor generale instituite de Ordonanța de urgență nr.195/2005 privind protecția mediului.
Prin activitatea nucleară , în sensul legii,rse înțelege ori ce practică umană care introduce surse sau
căi de expunere suplime ntare, extinde expunerea la un număr mai mare de persoane sau modifică rețeaua
de căi de expunere, plecând de la sursele existente, mărind astfel expunerea ori probabilitatea expunerii
persoanelor sau numărul de persoane expuse.

83 din 87
Instrument ul de gestionare în siguranță a activităților nucleare îl reprezintă autorizarea
administrativă.
În acest sens, art.46 din O.U. nr.195/2005, prevede că acordul de mediu pentru o practică sau o
activitate din domeniul nuclear se eliberează înainte de eliberarea autorizație i de către autoritatea
competentă de autorizare, re glementare și control în domeniul nuclear, conform legislației în vigoare;
autorizația de mediu se emite după eliberarea autorizației de către autoritatea competentă de autorizare,
reglementare și control în domeniul nuclear.
În cazul instalațiilor cu risc nuclear major – centrale nuclearo -electrice, reactoare de cercetare,
uzine de fabricare a combustibilului nuclear și depozite finale de combustibil nuclear ars – acordul sau
autorizația de mediu se emi t prin hotărâre de Guvern, la propunerea ministerului de resort.
Autorizația este documentul emis de autoritatea națională competentă în domeniul activităților
nucleare, în scopuri exclusiv pașnice, în baza unei evaluări de securitate nucleară și control, către o
persoană juridică, la cererea acesteia, pentru desfășurarea unei activități nucleare.
Persoana fizică sau juridică este răspunzătoare legal pentru desfășurarea unei activități, prin drepturi
de proprietate, concesiune sau altă formă de împuternici re legală asupra dreptului de folosință a
amplasamentului și/sau instalațiilor supuse procedurii de autorizare.
Legea nr. 111/1996 și actele normative subs ecvente sunt aplicabile următoarelor activități și surse:
-cercetarea, proiectarea, amplasarea, p roducția, construcția, montajul, punerea în funcțiune,
exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul și exportul obiectivelor și instalațiilor nucleare;
-mineritul și prepararea minereurilor de uraniu și toriu;
-producerea, furnizarea, tratarea, utili zarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul,
tranzitul, importul și exportul materialelor nucleare și radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al
deșeurilor radioactive și al dispozitivelor generatoare de radiații ionizante;
-furniza rea și utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiațiilor ionizante, a materialelor și
dispozitivelor utilizate pentru protecția împotriva radiațiilor ionizate, precum și a mijloacelor de
containerizare sau de transport, special amenajate în acest scop;
-producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deținerea, exportul, importul materialelor,
dispozitivelor și echipamentelor prevăzute în anexa 1 la prezenta lege;
-deținerea, transferul, importul și exportul informațiilor nepublicate, aferente m aterialelor,
dispozitivelor și echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor nucleare sau a altor dispozitive
nucleare explozive;
-realizarea produselor și serviciilor destinate obiectivelor și instalațiilor nucleare.
Activitățile nucleare și surs ele de radiații ionizante sunt supuse cerințelor legale de autorizare,
conform unei proceduri specifice fiecărui gen de activitate sau surse.
In înțelesul legii , fazele de autorizare a obiectivelor și instalațiilor nucleare sunt, după caz,

84 din 87
următoarele:pro iectarea;amplasarea;producerea;construcția și montajul;punerea în funcțiune;funcționarea
de probă;funcționarea și întreținerea;repararea sau modificarea;conservarea;dezafectarea.
Autorizația se retrage fără compensație în următoarele situații:
-titularul autorizației a obținut autorizația făcând uz de declarații false;
-titularul autorizației a încălcat prevederile prezentei legi, dispozițiile organelor de autorizare și
de control în materie sau limitele și condițiile prevăzute în autorizație;
-retragere a autorizației s -a dispus datorită faptului că personalul titularului, terții, populația sau
mediul a fost expus la riscuri peste limitele reglementate, generate de activitatea autorizată.
Autorizațiile din domeniul nuclear se eliberează de către autorităț ile competente numai dacă
solicitantul autorizației îndeplinește următoarele condiții, după caz:
-este în măsură să demonstreze calificarea profesională, pe funcții, a personalului propriu,
cunoașterea de către acesta a cerințelor reglementărilor privind securitatea nucleară și protecția împotriva
radiațiilor ionizante, precum și probitatea persoanelor pe timpul construcției și funcționării instalației sau
în conducerea altor activități nucleare, dintre cele menționate la acel articol;
-dă dovadă de capac itate organizatorică și responsabilitate în prevenirea și limitarea
consecințelor avariilor, cu posibile efecte cu impact negativ asupra vieții și sănătății personalului propriu,
populației, mediului, proprietății terților sau asupra patrimoniului propriu;
-răspunde ca restul personalului propriu, care asigură funcționarea instalației, să aibă nivelul
necesar de cunoștințe specifice funcției pe care o îndeplinește, privind exploatarea instalației în condiții de
securitate nucleară, riscurile asociate și mă surile de securitate nucleară aplicabile;
-ia toate măsurile necesare, la nivelul normelor tehnologice și științifice în vigoare, pentru a
preveni producerea daunelor care ar rezulta în urma construcției și funcționării instalației;
-instituie o asigurar e sau orice altă garanție financiară care să -i acopere răspunderea pentru
daune nucleare, cuantumul, natura și condițiile asigurării sau garanției fiind conforme celor prevăzute de
lege și de convențiile internaționale la care România este parte;
-răspund e de luarea măsurilor necesare pentru prevenirea amestecului de orice natură sau pentru
înlăturarea perturbărilor datorate oricăror terți în procesul decizional, în timpul construcției și pe durata
funcționării instalației nucleare;
-propune un amplasamen t al instalației care nu contravine prevederilor legale și intereselor
publice prioritare, cu privire la necontaminarea apei, aerului și solului, și nu afectează funcționarea altor
instalații situate în vecinătate;
-dispune de aranjamente materiale și fi nanciare corespunzătoare și suficiente pentru colectarea,
transportul, tratarea, condiționarea și depozitarea deșeurilor radioactive generate din propria activitate,
precum și pentru dezafectarea instalației nucleare, atunci când va înceta definitiv activi tatea autorizată, și a
achitat contribuția pentru constituirea fondului pentru gospodărirea deșeurilor radioactive și dezafectare;

85 din 87
-instituie și menține un sistem conform reglementărilor specifice de protecție împotriva
radiațiilor ionizante;
-instituie și menține un sistem conform reglementărilor specifice de protecție fizică a
combustibilului nuclear, a materialelor nucleare și radioactive, a produselor și deșeurilor radioactive,
precum și a instalațiilor nucleare, inclusiv a depozitelor de combustibil nuclear, de materiale nucleare și
radioactive, de produse și deșeuri radioactive;
– instituie și menține un sistem autorizat de asigurare a calității în activitatea proprie și se
asigură că furnizorii săi de produse și de servicii, precum și subfurnizori i acestora, în lanț, instituie și
mențin propriul lor sistem contro lat de asigurare a calității;
– instituie și menține un sistem propriu, aprobat, de pregătire a intervenției în caz de accident
nuclear;
-instituie și menține un sistem în conformitate cu reglementările de apli care a garanțiilor
nucleare;
-deține toate celelalte acorduri, autorizați i și avize prevăzute de lege;
– instituie și menține un sistem de informare a publicului în conformitate cu reglementările
legale.

86 din 87

87 din 87

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Lucrări cu caracter general

Capacelea, A, Dreptul ecologic, Editura Științifică, Chișinău,2000;
Charboneneau S, Droit commnunautaire de l environnement, Ed. Harmanttan, Paris ,2000 ;
Duțu M.Dreptul mediului, Editura C. H.Beck, București, 2007;
Duțu M.,Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului, Editura Economică
București,2005;
M.Duțu,Drept internațional al mediului, Editura Economică, București,2004;
Lupan E., Tratat de dreptul protecției mediu lui , Editura C.H.Beck, București, 2009;
Marinescu D., Tratat de dreptul mediului, ediția a II -a. Editura Universul Juridic, București, 2007;
Uliescu M., Dreptul mediului înconjurător, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir, București
1997

Reviste
Revis ta română de dreptul mediului ;
Le courrier de la nature.

Site –uri internet

Uniunea Europeană:http:// europa.eu. int
Comsia Eurpeană:// europa.eu. int
Agenția Europeană pentru Mediu:http:// www.eea.dk
CEDO:www.scj.coe.int