Numele meu de familie, după tată , fiind Pirrip, iar numele meu de botez fiind Philip, limba mea de copil mic n ‑a reușit să pronunțe din acestea… [610367]

Charles Dickens

MARILE SPERANȚE

Capitolul I

Numele meu de familie, după tată , fiind Pirrip, iar numele meu de botez fiind
Philip, limba mea de copil mic n ‑a reușit să pronunțe din acestea două nimic mai
mult și mai deslușit decât Pip. Și, pentru că eu îmi ziceam Pip, tot Pip mi ‑au zis și
ceilalți.
Dacă spun că Pirrip este numele d e familie al tatălui meu, îmi întemeiez
afirmația pe piatra lui de mormânt și pe spusele surorii mele – doamna Joe
Gargery, măritată cu fierarul. Cum nu mi ‑am văzut niciodată tatăl sau mama,
nici vreun portret al vreunuia dintre ei (căci au trăit cu mult î nainte de a apărea
fotografii), mi ‑am închipuit înfățișarea lor, fără să ‑mi dau seama de ce, după
cum arătau pietrele lor de mormânt. Forma literelor de pe piatra tatălui meu mi
‑a sădit în minte ciudata convingere că fusese un bărbat solid, îndesat, cu păr ul
negru și creț. După forma și rotunjimea literelor din inscripția „De asemenea,
Georgiana, soția celui de mai sus”, am tras concluzia, cu judecata mea de copil,
că mama fusese pistruiată și bolnăvicioasă. Cât despre cele cinci pietre micuțe ca
niște tăbl ițe de scris, fiecare de aproape un picior și jumătate lungime, înșiruite
lângă mormântul lor, închinate amintirii celor cinci frați mai mici ai mei – care au
renunțat foarte devreme să ‑și câștige dreptul la viață în lupta aceasta pe care o
purtăm cu toții -, sunt și acum sub înrâurirea convingerii mele de atunci,
păstrată cu sfințenie, că toți se născuseră întinși pe spate, cu mâinile în
buzunarele pantalonilor și că nu și le scoseseră niciodată de ‑acolo, în puținul
timp cât trăiseră.
Locuiam într ‑un ținut mlăștinos, la gurile unui râu, mai bine zis într ‑o buclă
pe care o făcea acesta, la vreo douăzeci de mile depărtare de mare. Cred că am
căpătat cea dintâi impresie foarte clară și cuprinzătoare despre cum stăteau
lucrurile într ‑o memorabilă după ‑amiază tâ rzie și friguroasă. Atunci am
descoperit, fără nici o urmă de îndoială, și că locul acela mohorât și năpădit de
urzici era cimitirul; și că Philip Pirrip, răposat al acelei parohii, și, de asemenea,
Georgiana, soția celui de mai sus, erau morți și îngropaț i; și că Alexander,
Bartholomew, Abraham, Tobias și Roger, pruncii abia născuți ai celor dinainte,
erau, de asemenea, morți și îngropați; și că șesul acela întunecat și sălbatic, de
dincolo de cimitir, întretăiat de șanțuri, de valuri de pământ și de zăgaz uri, pe
care pășteau, ici ‑colo, cirezi de vite, era mlaștina; și că, dincolo de ea, linia
plumburie de jos era râul; și că întinderea necunoscută, de și mai departe,
dinspre care venea vântul, era marea; și că ghemotocul de carne care începuse să
tremure ș i să se smiorcăie înfricoșat de toate acestea, era Pip.
― Ține‑ți gura! strigă o voce înfiorătoare și, în clipa următoare, un om sări în
picioare dintre morminte, lângă portalul bisericii. Fără gălăgie, împelițatule mic,
ori îți iau gâtu’!
Era un om fioros , îmbrăcat în haine cenușii, grosolane, și cu un inel de fier

greu la picior. Un om fără pălărie, cu încălțările scâlciate și cu o cârpă zdrențuită
legată în jurul capului. Un om care se cufundase în apă, care se vârâse în noroi,
care își zdrelise picioare le de pietre și se julise de cremene, care se înțepase în
urzici și se sfâșiase prin mărăcini; care șchiopăta și tremura, se holba la mine și
mormăia; și ai cărui dinți clănțăneau când m ‑a apucat de bărbie.
― Oh! Nu ‑mi tăiați gâtul, domnule, m ‑am milogit e u îngrozit. Vă rog să n ‑o
faceți, domnule!
― Ia s‑auzim cum te cheamă! zise omul. Repejor!
― Pip, domnule.
― Înc‑o dată, zise omul, holbându ‑se la mine. Dă ‑i drumul!
― Pip. Pip, domnule.
― Ia arat ă‑ne unde stai, zise omul. Arată cu degetu’!
I‑am ară tat cu degetul unde se afla satul, care se vedea pe bucata netedă de
țărm, printre arinii și copacii retezați, la o milă sau ceva mai mult distanță de
biserică.
După ce s ‑a uitat câteva clipe la mine, omul m ‑a întors cu capul în jos și cu
picioarele în sus și mi‑a golit buzunarele. Nu era nimic în ele, în afară de o bucată
de pâine. Când biserica reveni la poziția sa – căci omul fusese atât de iute și de
puternic încât mi ‑o răsturnase cu susul în jos înaintea ochilor, de ‑i văzusem
deodată turla sub picioare le mele – cum ziceam, când biserica reveni la poziția sa,
m‑am trezit așezat pe piatra înaltă a unui mormânt, tremurând, în vreme ce el
îmi mânca bucata de pâine cu lăcomie.
― Mă, țâcă, zise omul, lingându ‑și buzele, da’ ce obraji bucălați ai!
Cred că într ‑adevăr erau bucălați, deși la vremea aceea eram prea scund
pentru vârsta mea și pirpiriu.
― Afurisit s ă fiu dacă nu i ‑aș mânca, zise omul, clătinând amenințător din
cap, și dacă nu tare ‑mi mai vine s ‑o fac!
Mi‑am exprimat speranța, cu toată seriozitatea, că n‑avea s‑o facă și m ‑am
încleștat și mai tare de piatra de mormânt pe care mă pusese, pe de ‑o parte, ca să
mă țin și, pe de alta, ca să nu izbucnesc în plâns.
― Auzi, ia fii atent! zise omul. Unde ‑i mama ta?
― Colo, domnule! r ăspunsei.
El tresări, fă cu grăbit vreo câțiva pași, apoi se opri și se uită peste umăr.
― Colo, domnule! îi explicai eu, timid. „De asemenea, Georgiana.” Aceea e
mama mea.
― A! zise el, întorcându ‑se. Și cel lungit lângă mamă ‑ta este taică ‑tău?
― Da, domnule, r ăspunsei. El este, „răposat al acestei parohii”.
― Aha! morm ăi el atunci, chibzuind. Și tu cu cine stai – presupunând că o să
ți se facă hatârul să mai stai undeva, lucru pe care nu l ‑am hotărât încă?
― Cu sora mea, domnule… doam na Joe Gargery… nevasta lui Joe Gargery,
fierarul, domnule.
― Fierar zici? f ăcu el și se uită în jos, la piciorul lui.
După ce ‑și plimbă de vreo câteva ori privirea încruntată de la piciorul lui la
mine, veni mai aproape de piatra mormântului pe care stăteam, mă înșfăcă de
mâini și mă înclină pe s pate, ținându ‑mă cât să nu cad, astfel încât ochii lui se
uitau, și mai fioroși, în jos, către mine, iar ai mei se uitau neajutorați, în sus,
către el.

― Auzi, ia fii atent! zise el. Se pune întrebarea dacă meriți să fii lăsat în viață.
Tu știi ce ‑i aceea o pilă?
― Da, domnule.
― Dar haleal ă știi ce e?
― Da, domnule.
După fiecare întrebare, mă lăsa din ce în ce mai jos pe spate, ca să ‑mi
sporească sentimentul de neajutorare și de primejdie.
― Să‑mi aduci o pilă!
Mă lăsă mai jos.
― Și adu‑mi niște haleală!
Mă lăsă și mai jos.
― Să‑mi aduci și una, și alta!
Mă lăsă și mai jos.
― Că de nu, îți scot inima și ficații!
Mă lăsă și mai jos.
Eram speriat de moarte și atât de amețit, încât m ‑am agățat de el cu
amândouă mâinile și i ‑am zis:
― Dac ă ați fi atât de bun să mă lăsați să stau drept, domnule, poate nu mi ‑
ar fi rău și aș înțelege mai limpede.
M‑a îngrozit, lăsându ‑mă și mai pe spate și întorcându ‑mă iarăși cu capul
în jos, încât văzui biserica făcând din nou o tumbă peste girueta ei. Apoi, mă ținu
de brațe în p oziție dreaptă, în vârful pietrei de mormânt, și continuă, cu aceste
cuvinte înfricoșătoare:
― Să‑mi aduci, mâine, dis ‑de‑dimineață, pila și haleala. Mi ‑aduci și una și
alta la fortul vechi de colo! Așa să faci, dar să nu îndrăznești să sufli vreo vorbă or i
să dai vreun semn că ai fi văzut pe cineva ca mine sau pe oricine altcineva, și
atuncea o să te las în viață. Dacă dai greș ori te abați de la cuvântul meu în vreun
fel oarecare, cât de puțin, atuncea o să ‑ți smulg inima și ficații, o să ți le pun la
frigare și o să ți le mănânc! Auzi, bagă de seamă că nu sunt singur, cum poate ai
crezut. Colo, mai este un flăcău, care se ascunde cu mine, și, pe lângă flăcăul ăla,
eu sunt un înger. Flăcăul ăla aude ce ‑ți spun eu acuma. Flăcăul ăla are un fel al
lui, taini c, de a pune mâna pe câte un băiețel, ca să ‑i ia inima și ficații. Degeaba
ar încerca un băiețel să se ascundă de flăcăul ăla. Băiețelul ar putea să încuie și
ușa, ar putea să se vâre în pat, la căldurică, ar putea să se învelească și să ‑și
tragă pătura pe ste cap, s ‑ar putea crede la adăpost și în siguranță, dar flăcăul ăla
se va târî, încet ‑încetișor, până va ajunge la el și îi va spinteca burta. Abia ‑abia
de‑l mai țin, acuma, pe flăcăul ăla să nu ‑ți facă vreun rău. Îmi vine tare greu să
‑l țin pe flăcăul ă la departe de măruntaiele tale. Ei, ce ‑ai de zis?
I‑am spus că îi voi aduce pila și îi voi mai aduce și ce brumă de mâncare o să
pot găsi și că voi veni să ‑l caut, la fort, dis ‑de‑dimineață.
― Spune: Dumnezeu s ă mă trăsnească și să mor dacă n ‑am să fac așa ! îmi
ceru omul.
Am repetat întocmai cum mi ‑a cerut și el m ‑a lăsat pe pământ.
― Auzi, relu ă el, să ții minte ce ‑ai jurat și să ‑l ții minte și pe flăcăul ăla!
Acuma du ‑te acasă!
― Noapte bun ă, domnule! îngăimai eu.
― Cam a șa ceva! zise el, aruncând o privi re în jur, peste mlaștina umedă și

rece. Mai bine aș fi o broască! Sau un țipar!
În același timp, își cuprinse cu mâinile trupul scuturat de tremur – ținându
‑se strâns, parcă pentru a nu se desface în bucăți – și o porni șchiopătând către
zidul jos al bise ricii. Urmărindu ‑l cu privirea în timp ce mergea, croindu ‑și drum
printre urzicile și mărăcinii care mărgineau movilele înverzite, în ochii mei de
copil părea că ocolește, cu băgare de seamă, mâinile morților ce se ițeau din
mormintele lor ca să ‑l prindă d e gleznă și să ‑l tragă înăuntru.
Când ajunse la zidul bisericii, trecu dincolo, sărindu ‑l ca un om cu picioarele
rebegite și țepene, apoi se răsuci în loc și mă căută din priviri. Văzându ‑l că se
întoarce, m ‑am întors și eu mintenaș cu fața în direcția cas ei mele, fugind cât mă
țineau picioarele. După vreo câteva clipe, însă, mi ‑am aruncat ochii peste umăr
și am văzut că pornise din nou către râu, strângându ‑se în continuare în brațe,
căutând, din pricina picioarelor lui rănite, să calce numa i pe pietrele mari care
erau presărate ici ‑colo prin mlaștină, ca să le folosească oamenilor la trecere,
când ploua mult sau în timpul fluxului.
În clipa în care m ‑am oprit să mă uit după el, mlaștina se mai vedea doar ca
o linie neagră, orizontală și lung ă; râul închipuia o altă linie, dar nu la fel de lată,
și nici la fel de neagră; iar cerul era și el brăzdat tot de lungi linii roșii, furioase,
despărțite între ele de alte linii, negre. Pe malul râului abia mai deslușeam
singurele două obiecte negre, din tot peisajul, care păreau să stea în picioare;
unul dintre acestea era fanalul după care se călăuzeau marinarii – ca un butoi
fără doage înfipt în vârf de stâlp -, un obiect urât, privit de aproape; celălalt era o
spânzurătoare cu niște lanțuri agățate de ea, în care atârnase odinioară un pirat.
Omul meu se îndrepta șchiopătând către aceasta din urmă, de ‑ai fi zis că piratul
înviase și se dăduse jos, iar acum se întorcea să se spânzure singur din nou. M ‑
am simțit cumplit de îngrozit la acest gând. Iar când am văzut vitele ridicându ‑și
capetele și privind lung în urma lui, m ‑am întrebat dacă nu gândeau și ele la fel.
M‑am uitat bine în jurul meu, încercând să ‑l descopăr pe flăcăul cel
înspăimântător, dar n ‑am văzut nici urmă de el. Atunci, iarăși foarte sper iat, am
rupt‑o la fugă spre casă, fără să mă mai opresc.

Capitolul II

Sora mea, doamna Joe Gargery, era cu peste douăzeci de ani mai în vârstă
decât mine și își câștigase o indiscutabilă reputație, în ochii ei și ai vecinilor, prin
faptul că mă crescuse pe mine „pe palme”. Cum, pe vremea aceea, trebuia să aflu
singur ce însemna această expresie și cum știam că avea o mână grea, stându ‑i
în obicei s ‑o lase să cadă atât asupra bărbatului ei, cât și asupra mea, ajunsesem
la concluzia că Joe Gargery și cu min e eram, amândoi, crescuți pe palme.
Nu era o femeie cu vino ‑ncoace, sora aceasta a mea, și am avut dintotdeauna
o vagă impresie că tot cu palmele îl făcuse pe Joe Gargery s ‑o ia de nevastă. Joe
era un bărbat arătos, cu bucle bălaie ca inul încadrându ‑i chipul deschis și cu
ochi de un albastru nehotărât, părând că se amestecase, cumva, cu albul din jur.
Era un om blând, cumsecade, ușor de dus de nas și mai sărman cu duhul, dragul
de el, un soi de Hercule, atât ca forță a brațelor, cât și ca slăbiciune.
Sora mea, doamna Joe, cu părul și ochii negri, avea o piele atât de roșie,
încât uneori mă întrebam dacă nu cumva, când se spăla, folosea, în loc de săpun,

o răzătoare. Era înaltă și costelivă, și purta aproape întotdeauna un șorț de pânză
grosolană, strâns în jurul trupului cu două cordoane și cu un pieptar ca o
platoșă, întotdeauna plin de bolduri și de ace de cusut. În faptul că purta mai
mereu acest șorț, sora mea vedea un mare merit și, totodată, un aspru reproș la
adresa lui Joe. Eu, unul, nu prea înțelege am motivul pentru care trebuia să ‑l
poarte, cum nu înțelegeam nici de ce, dacă ținea să ‑l poarte, nu putea să ‑l dea
jos în nici o zi din viața ei.
Fierăria lui Joe era lipită de casă, o casă de lemn, așa cum erau, la vremea
aceea, mai toate locuințele de p rin ținut. Când m ‑am întors în fuga mare de la
cimitir, fierăria era închisă, iar Joe stătea în bucătărie, singur. Cum Joe și cu
mine eram tovarăși de suferință și ne împărtășeam unul altuia secretele, acum,
de îndată ce ridicai ivărul de la ușă și ‑i arunc ai o privire furișă, Joe, care stătea
lângă cămin, în celălalt capăt al bucătăriei, se grăbi să ‑mi spună un astfel de
secret:
― Doamna Joe a ie șit de zece ori afară, să se uite înaintea ta, Pip. Și acum
este tot acolo, pentru a unsprezecea oară.
― E afar ă, zici?
― Da, Pip, întări Joe. Ba mai mult, a luat și „scărmănătoarea” cu ea!
Auzind această veste înfricoșătoare, m ‑am apucat să învârt în neștire
singurul nasture al jiletcii mele, privind abătut spre foc. „Scărmănătoarea” era o
cravașă cu măciulia ca da tă cu ceară, într ‑atât de lustruită era de cât intrase în
contact cu preascărmănata mea făptură.
― Se tot a șeza și se tot ridica, până când a înșfăcat „scărmănătoarea” și,
ieșindu‑și din fire, s ‑a năpustit pe ușă afară. Așa a făcut! zise Joe, ațâțând ușure l
focul cu vătraiul printre barele grătarului și uitându ‑se la el. Și ‑a ieșit din fire și
s‑a repezit pe ușă, Pip.
― A ie șit de mult, Joe? îl întrebai eu, căci întotdeauna mă purtam cu el
socotindu ‑l un copil mai mare, egalul meu și atâta tot.
― Păi, zise Joe, aruncându ‑și ochii către pendula olandeză, de când și ‑a ieșit
din fire și până ce ți ‑am spus eu asta, ultima oară, s ‑au făcut vreo cinci minute,
Pip. Uite ‑o că vine! Vâră ‑te după ușă, bătrâne, și trage prosopul peste tine!
I‑am urmat îndemnul. Sora ‑mea, doamna Joe, dând ușa de perete și
descoperind o piedică în calea acesteia, ghici numaidecât pricina și o însărcină pe
„scărmănătoare” să cerceteze mai îndeaproape. Sfârși prin a mă azvârli lui Joe –
serveam adesea drept proiectil conjugal -, care, bucur os să mă primească în orice
condiții, m ‑a trecut dincolo de cămin, postându ‑și liniștit în fața mea, ca
apărare, piciorul său uriaș.
― Unde mi ‑ai fost, pui de maimuță? zise doamna Joe, bătând din picior.
Spune‑mi imediat ce ‑ai făcut, că mi ‑ai scos sufletul și mi ‑ai mâncat zilele,
altminteri te scot cu mâna mea din cotlonul ăla, chiar de ‑ar trebui să mă lupt cu
cincizeci de Pip și cinci sute de Gargery!
― M‑am dus doar până la cimitir, am scâncit eu de pe scăunelul meu,
plângând și frângându ‑mi mâini le.
― Cimitir? repet ă sora mea. Dacă n ‑aș fi fost eu, ai fi fost tu de mult în cimitir
și‑ai fi rămas acolo! Cine te ‑a crescut pe palme?
― Tu, r ăspunsei eu.
― Și, mă rog, de ce ‑ai fost la cimitir, aș vrea să știu?! strigă sora mea.

― Nu știu, am scheunat e u.
― Nu știu! replică sora mea. N ‑o să mai fac niciodată. Cunosc! Iar eu pot să
spun, cu mâna pe inimă, că niciodată nu mi ‑am mai scos șorțul ăsta de când te
‑ai născut tu. Nu era destul să fiu nevastă de fierar – și ăsta să fie Gargery -, mai
trebuia să ‑ți fiu și ție mamă!
Cum priveam nemângâiat focul, gândurile mele s ‑au abătut, curând, de la
subiect. Căci, în tăciunii răzbunători de dinaintea ochilor mei, îmi apărură
fugarul din mlaștină cu inelul de fier la picior, flăcăul misterios, pila, mâncarea și
jurământul cumplit pe care trebuia să mi ‑l țin, că voi fura din casa care mă
adăpostea.
― Ha! f ăcu doamna Joe, așezând ‑o pe „scărmănătoare” la locul ei. Cimitir!
Nu zău! Vă e ușor să spuneți cimitir, vouă, ăstora doi!
Unul dintre noi, de fapt, nu deschisese gura deloc.
―…Voi, ăștia doi, o să mă duceți pe mine la cimitir, într ‑una din zilele astea,
și oho! Ce pereche mi ‑i‑i‑nunată o să mai faceți fără mine!
Cum ea începuse să se ocupe de cele trebuincioase pentru ceai, Joe își lăsă
privirea în jos, către mine, peste piciorul său, de parcă mă cântărea și se cântărea
și pe el, calculând într ‑adevăr ce pereche am fi putut noi doi să alcătuim, în
tristele împrejurări care ni se preziseseră. Apoi își duse mâna la perciunii din
dreapta, urmărind ‑o pe doamna Joe, cu ochii lui albaștri, așa cum făcea de obicei
când izbucnea vreo furtună.
Sora mea avea un fel foarte hotărât, care nu suferea niciodată vreo abatere,
de a pregăti pâinea cu unt pentru noi. Mai întâi, cu mâna stângă, spr ijinea codrul
de pâine, iute și cu putere, în pieptarul șorțului ei – de unde întotdeauna
rămânea înfipt în pâine ba câte ‑un bold, ba câte ‑un ac de cusut, care ajungea,
apoi, în gura vreunuia din noi. După aceea, lua puțin din bucata de unt (nu prea
mult) pe vârful cuțitului și îl întindea pe pâine cu mișcările unui spițer care
prepară o alifie – folosindu ‑se de ambele fețe ale lamei cuțitului, plesnindu ‑l
peste pâine cu îndemânare, netezind și potrivind untul până în marginile cojii.
Apoi, dintr ‑o singură trecere de cuțit, de jur împrejurul suprafeței unse, curăța
untul care depășise coaja și tăia coltucul de ‑a latul, cu o mișcare de ferăstrău,
obținând o felie foarte groasă de pâine, pe care, în cele din urmă, înainte de a o
desprinde de tot, o despica pe din două, jumătate pentru Joe și ju mătate pentru
mine.
De data aceasta, cu toate că îmi era foame, n ‑am îndrăznit să ‑mi mănânc
felia. Simțeam că trebuia să pun ceva deoparte pentru înfricoșătoarea mea
cunoștință din mlaștină și pentru și mai înfricoșătorul său tovarăș, flăcăul. Știam
că doa mna Joe se arăta foarte zgârcită cu proviziile casei și că s ‑ar fi putut să nu
găsesc nimic în dulap, când aveam să caut de mâncare. Așadar, m ‑am hotărât să
îmi ascund felia de pâine pe cracul pantalonilor.
Hotărârea necesară îndeplinirii acestui plan mi s e părea cumplită. Era de
parcă ar fi trebuit să mă hotărăsc să sar din vârful unei case înalte sau să m ‑
azvârl într ‑o apă foarte adâncă. Iar lucrurile erau și mai complicate din pricina
lui Joe, care n ‑avea habar de nimic. Atât din pricina micii masonerii dintre noi,
despre care am mai pomenit și care ne unea ca tovarăși de suferință, cât și din
pricina bunăvoinței camaraderești pe care mi ‑o arăta Joe, era obiceiul nostru ca,
seara, să ne comparăm mușcăturile, ridicând feliile unul spre celălalt, din când

în când, pentru a ni le admira, ceea ce ne îmboldea la noi încercări de același fel.
În seara aceasta, Joe mă invită de vreo câteva ori să particip la întrecerea noastră
obișnuită, arătându ‑mi felia sa, care se micșora cu mare repeziciune, dar, de
fiecare d ată, mă văzu stând cu ceașca galbenă de ceai pe un genunchi și cu felia
de pâine, neatinsă, pe celălalt. În cele din urmă, în disperare de cauză, am socotit
că trebuia să duc la bun sfârșit acțiunea la care mă gândeam și că trebuia s ‑o fac
în modul cel mai puțin bătător la ochi, având în vedere împrejurările. Așadar, am
profitat de clipa în care Joe tocmai își întorsese ochii de la mine și mi ‑am
strecurat felia cu unt pe un crac al pantalonilor.
În mod vădit, Joe nu era în apele sale, din pricina presupusei mele lipse de
poftă de mâncare, și mușcă gânditor din felia lui, de care părea că nu se mai
bucură. O învârti și o suci în gură mai multă vreme decât de obicei, mestecând
îndelung la ea, înainte de a o înghiți, în cele din urmă, ca pe o doctorie. Se
pregă tea să mai muște o dată și tocmai își aplecase capul într ‑o parte, ca s ‑o
poată apuca mai bine, când îi căzură privirile asupra mea și descoperi că felia
mea de pâine cu unt dispăruse.
Uimirea și nedumerirea cu care Joe încremeni, cu felia la gură, holbând u‑se
la mine, erau mult prea bătătoare la ochi pentru a ‑i scăpa surorii mele.
― Acum ce mai e? întrebă ea răstit, punându ‑și ceașca jos.
― Nu se face, știi? murmură Joe către mine, clătinând din cap mustrător și
plin de gravitate. Pip, bătrâne, te prosteș ti! O să se înțepenească undeva. Nu se
poate s‑o fi mestecat, Pip!
― Acum ce mai e? repetă sora mea, mai răstit ca prima oară.
― Dac ă poți să tușești și să dai afară măcar o bucățică, Pip, te sfătuiesc s ‑o
faci, zise Joe, cuprins de panică. Las ‑o încolo de bună purtare, că sănătatea ta e
mai de preț!
Între timp, sora mea ajunsese la capătul răbdării, așa că se repezi la Joe, îl
apucă de perciuni cu amândouă mâinile și ‑l dădu cu capul de peretele din
spatele lui de vreo câteva ori, în vreme ce eu stăteam în colțul meu, privind scena
vinovat.
― Ei, și acum, poate că o să ‑mi spui despre ce este vorba, zise sora mea cu
răsuflarea tăiată, în loc să te holbezi așa, ca un porc înjunghiat!
Joe se uită neajutorat la ea, apoi mai luă o mușcătură, deznădăjduit, și se
uită iarăși la mine.
― Zău, Pip, zise Joe solemn și vorbind cu dumicatul în gură, pe un ton
confidențial, de parcă n ‑am fi fost de față decât noi doi. Tu și cu mine am fost
dintotdeauna buni prieteni și știi că nu te ‑aș pârî nici în ruptul capului. Dar o
astfel de…
Își împinse scaunul în lături, cercetând podeaua dintre mine și el, apoi,
ridicându ‑și iar privirea la mine, reluă:
―…dar nu s ‑a mai pomenit să ‑nghiți atâta pe nerăsuflate!
― A înghițit pe nerăsuflate, zici? sări sora mea.
― Zău, bătrâne, urmă Joe, uitându ‑se la mine fără să ‑i acorde nici o atenție
doamnei Joe, continuând să ‑și țină dumicatul în obraz. Și eu mai înghițeam
uneori pe nerăsuflate, când eram de vârsta ta… ba chiar destul de des… și, când
eram eu copil, treceam drept unul dintr e cei mai mari hulpavi. Dar n ‑am mai
văzut până acum pe cineva să înghită așa ca tine, Pip, și mare minune că n ‑ai

murit din asta!
Sora mea făcu un singur salt până la mine și mă apucă de păr. Nu ‑mi spuse
nimic altceva decât îngrozitoarele cuvinte:
― Vino să‑ți dau doctoria!
Câțiva barbari din tagma felcerilor, reînviaseră, pe atunci, moda apei de
catran, drept un medicament excelent, iar doamna Joe avea întotdeauna o
rezervă de așa ceva în dulap, ferm încredințată că leacul acesta avea cu atât mai
multe vi rtuți cu cât era mai dezgustător. În cele mai bune cazuri, mi se
administra mai puțin din acest elixir, în chip de întremător deosebit de eficace,
deși îmi dădeam seama, în timp ce mergeam pe drum, că duhneam ca un gard
proaspăt văcsuit. În seara aceasta, mai cu seamă, gravitatea cazului meu impuse
un sfert de galon
din această licoare, care îmi fu vârâtă pe gât, spre desăvârșirea „ușurării”
mele, de către doamna Joe, în timp ce îmi ținea capul la subsuoară, cum se ține
o cizmă într ‑o trăgătoare de cizme. Joe a scăpat cu numai o litră (pe care o
înghiți, de voie, de nevoie, în timp ce stătea în fața focului, mestecând încet și
cugetând), sub pretextul că de bună seamă fusese și el î ntors pe dos. Ca să spun
drept, mie mi s ‑a părut că, dacă mai înainte poate nu fusese întors pe dos,
neîndoielnic a fost după aceea.
Cugetul este un lucru groaznic, când începe să mustre un om mare sau un
băiețel. Iar când, în cazul unui băiețel, povara ac easta tainică apasă asupra lui în
același timp cu o altă povară tainică, ascunsă pe cracul pantalonilor, ea devine
(după cum pot depune mărturie) o pedeapsă de neîndurat. Conștiința vinovată că
urma s‑o jefuiesc pe doamna Joe – nici o clipă nu mi ‑a trecut prin minte că o să
‑l jefuiesc, deopotrivă, și pe Joe, căci nu m ‑am gândit niciodată la vreun lucru
din casa aceea ca aparținându ‑i lui -, laolaltă cu gr ija de a ține mereu o mână
peste felia mea de pâine cu unt, fie că eram așezat, fie că eram trimis la buc ătărie
cu vreo însărcinare oarecare, aproape că mă scotea din minți. Apoi, când vântul
dinspre mlaștină întețise puterea și strălucirea focului, mi se părea că aud, de
afară, glasul omului cu fier la picior, care mă silise să jur că voi păstra secretul,
strigându ‑mi că nu mai putea și nu mai voia să flămânzească până a doua zi și că
trebuia să primească de mâncare neîntârziat. Alteori, mă întrebam: dacă flăcăul,
care abia de putuse fi oprit să nu ‑și înfigă ghearele în măruntaiele mele, se va
lăsa mânat de n erăbdarea firii sale sau va greși momentul, socotind că are
dreptul la inima și ficații mei în noaptea aceasta și nu mâine? Dacă vreodată i s
‑a ridicat cuiva părul măciucă de groază, de bună seamă că mie, atunci, așa mi s
‑a întâmplat. Deși poate că nimănui nu i s‑a întâmplat asta vreodată.
Era Ajunul Crăciunului și eu trebuia să amestec cu un făcăleț de aramă în
budinca pentru masa de a doua zi, ceea ce și făcui, de la ora șapte până la ora
opt, după pendula noastră olandeză. Am încercat să mă achit de misi une cu
„încărcătura” pe picior (ceea ce m ‑a dus din nou cu gândul la omul cu
„încărcătura” de pe piciorul lui) și am descoperit că mișcările mele dădeau
naștere tendinței, cu neputință de împiedicat, ca bucata de pâine cu unt să iasă
pe la gleznă. Din feri cire, m‑am strecurat la un moment dat afară din bucătărie și
mi‑am pus la adăpost acea parte a conștiinței, în odaia mea de culcare, de la
mansardă.
― Auzi! am zis eu, dup ă ce terminasem cu amestecatul budincii și mă
așezasem la căldură, în colțul căminulu i, pentru ultima oară în seara aceea,

înainte de a fi trimis sus, la culcare. Astea au fost bubuituri de tun, Joe?
― Ah! f ăcu Joe. Iar a scăpat un pușcăriaș.
― Ce înseamnă asta, Joe? am mai întrebat eu.
Doamna Joe, care se simțea întotdeauna datoare să dea explicațiile, spuse
arțăgoasă:
― Evadat! Evadat! a dministrându ‑mi definiția ca pe apa de catran.
În timp ce doamna Joe stătea cu capul plecat asupra lucrului ei de mână, eu
l‑am întrebat, doar din buze, pe Joe: „Ce este un pușcăriaș?” Joe mi ‑a dat, tot di n
buze, un răspuns complicat, din care n ‑am putut înțelege nimic, în afară de un
singur cuvânt: „Pip”.
― Asear ă a scăpat un pușcăriaș, zise Joe cu voce tare, după salva de tun care
anunță stingerea. Și au tras cu tunul ca să le dea de știre tuturor. Iar ac um se
pare că au tras ca să anunțe un alt evadat.
― Cine trage? întrebai eu.
― La naiba cu b ăiatul ăsta, interveni sora mea, încruntându ‑se la mine pe
deasupra lucrului ei de mână, ce de întrebări mai pune! Cine știe multe moare
mai repede.
Nu era foarte d răguț din partea ei, m ‑am gândit eu, să ‑mi dea de înțeles că
voi muri mai repede din pricina ei, chiar dacă puneam multe întrebări. Însă ea nu
se purta niciodată drăguț, când nu era de față vreo persoană străină.
În momentul acela, Joe mi ‑a stârnit și mai tare curiozitatea, străduindu ‑se
să deschidă gura larg și să mimeze, din buze, un cuvânt care mie mi se păru că ar
fi „cu toane”. Așadar, în mod firesc, am arătat către doamna Joe și am întrebat,
tot din buze: „Ea?” Însă Joe nici nu voia s ‑audă de asta, ci își deschise iarăși gura
până la urechi, schimonosind ‑o pentru a mima, și mai apăsat, un cuvânt. Dar nu
l‑am putut desluși nicicum.
― Doamn ă Joe, am început eu, ca o ultimă soluție, aș vrea să știu… dacă nu
te superi prea tare… de unde vin detună turile?
― Dumnezeu s ă‑l binecuvânteze pe acest băiat! izbucni sora mea, de parcă n
‑ar fi vrut să spună asta, ci mai curând contrariul. De la pontoane!
― Aha! f ăcui eu, cu ochii la Joe. Pontoane!
Joe tuși cu reproș, de parcă ar fi vrut să spună: „Păi, nu ți ‑am zis eu?”
― Dar, nu te sup ăra, ce sunt pontoanele? continuai eu.
― Așa‑ți face băiatul ăsta! exclamă sora mea, arătând către mine cu acul și
ața și clătinând din cap. Răspunde ‑i la o întrebare și ‑o să‑ți mai pună încă zece,
pe nerăsuflate! Pontoanele su nt corăbiile ‑pușcării, care se află imediat dincolo de
ochiuri.
Prin părțile noastre, mlaștinilor întotdeauna le ziceam „ochiuri”.
― Mă întreb cine or fi cei închiși în aceste corăbii ‑pușcării și de ce or fi ei
închiși acolo? zisei eu, vorbind la modul gen eral, cu o disperare mută.
Dar a fost prea mult pentru doamna Joe, care izbucni imediat:
― Uite ce e, tinere, nu te ‑am crescut pe palme ca să ‑i bați pe oameni la cap și
să le scoți sufletul! Ar fi fost o rușine, și nu o laudă pentru mine, dacă așa aș fi
făcut! Sunt duși pe pontoane cei care ucid, cei care fură, cei care înșală și cei care
fac tot soiul de blestemății, și care întotdeauna încep, când sunt mici, prin a pune
întrebări. Gata! Acum du ‑te la culcare!
Niciodată nu mi se dădea voie să iau o lumânar e ca să‑mi luminez calea

până la pat, așa că, în timp ce urcam scara prin beznă, cu capul țiuindu ‑mi –
fiindcă degetarul doamnei Joe bătuse darabana în el, însoțind ultimele sale
cuvinte -, mă simțeam profund impresionat de faptul că pontoanele erau făcute
pentru mine. Fiindcă, fără tăgadă, eram pe drumul către ele. Începusem prin a
pune întrebări și urma s ‑o fur pe doamna Joe.
De atunci, deși a trecut multă vreme, m ‑am gândit deseori că prea puțini
oameni știu cât de ascunși sunt cei mici când sunt îngrozi ți. Nu contează cât de
neîntemeiată este groaza, tot groază rămâne. Iar eu eram îngrozit de moarte de
flăcăul care poftea la inima și ficații mei, eram îngrozit de moarte de bărbatul cu
piciorul în fiare, eram îngrozit de moarte de mine însumi, căci mi se smulsese un
jurământ cumplit și nu aveam nici o nădejde de scăpare de la atotputernica mea
soră, care mă respingea la fiecare încercare. Mi ‑era și teamă să mă gândesc la
ceea ce aș fi putut comite, dacă mi s ‑ar fi cerut, stăpânit de această groază!
Dacă am adormit cumva în noaptea aceea, a fost doar pentru a mă visa dus
de râu la vale, de un curent puternic, către pontoane; stafia unui pirat îmi striga,
cu o pâlnie la gură, în timp ce treceam prin dreptul spânzurătorii, că ar fi mai
bine să trag la mal și s ă fiu spânzurat pe loc, decât să mai pierd vremea. Mi ‑era
frică să adorm, chiar dacă mi se închideau ochii, căci știam că la cea dintâi geană
de lumină trebuia să jefuiesc cămara. Nu puteam face nimic în timpul nopții,
pentru că nu aveam cum să aprind o lu mină doar printr ‑o singură mișcare
ușoară, de frecare; ca să fac rost de una, trebuia să izbesc amnarul de cremene și
să produc un zgomot ca și când piratul și ‑ar fi scuturat lanțurile.
De îndată ce catifeaua nopții a pălit afară și ferestruica odăii mele a devenit
cenușie, m ‑am sculat și am coborât scara. Mi se părea că fiecare scândură de sub
picior și fiecare scârțâit din scândură strigau în urma mea „Stai, hoțule!” și
„Scoală‑te, doamnă Joe!”. În cămară, care era mult mai îmbelșugată decât de
obicei, di n pricina anotimpului, m ‑am speriat nespus de un iepure atârnat cu
capul în jos, fiindcă de fiecare dată când mă întorceam cu spatele, mi se părea că
‑l văd clipind din ochi. Nu aveam timp să mă încredințez de aceasta, nici să aleg,
nu aveam timp de nimic, căci n‑aveam nici o clipă de pierdut. Am furat niște
pâine, niște coji de brânză, vreo jumătate de borcan de carne tocată (pe care am
legat‑o în batistă, împreună cu felia mea de pâine cu unt de la masa de seară),
niște brandy dintr ‑un urcior de piatră (pe acesta l ‑am turnat într ‑o sticluță, pe
care o foloseam, în secret, sus, în odaia mea, ca să prepar acea licoare
îmbătătoare, numită suc de lemn ‑dulce spaniol), completând conținutul
urciorului de piatră turnând dintr ‑un alt urcior din dulapul de la bucătă rie, în
sfârșit, un os cu puțină carne pe el și o minunată plăcintă rotundă cu carne de
porc. Era cât pe ‑aci să plec fără plăcintă, dar am fost ispitit să mă cațăr pe un
raft, ca să văd ce anume fusese ascuns cu atâta gr ijă sub o strachină, în colț, și,
astfel, am găsit plăcinta, pe care am luat ‑o, cu speranța că nu era menită să se
mănânce prea curând și că, o vreme, n ‑o să bage nimeni de seamă că lipsește.
În bucătărie era o ușă care dădea în fierărie; am tras zăvorul, am deschis ‑o și
am luat o pilă din sc ulele lui Joe. Apoi am pus la loc zăvorul, cum îl găsisem, am
deschis ușa cealaltă, pe care intrasem cu o seară înainte, când venisem într ‑un
suflet acasă, am închis ‑o în urma mea și am rupt ‑o la fugă spre m laștina încă
învăluită în ceață .

Capitolul III

Era o dimineață rece Și cețoasă, cu foarte multă umezeală. Văzusem picurii
de apă strânși pe partea din afară a ferestruicii mele, de parcă vreun spiriduș ar
fi plâns toată noaptea și ar fi folosit geamul meu în chip de batistă. Acum vedeam
umezeala atârnâ nd pe gardurile vii desfrunzite și pe iarba rară, ca un soi de
pânză de păianjen mai groasă, agățată de la o crenguță la alta și de la un fir de
iarbă la altul. Pe fiecare grilaj și pe fiecare poartă, umezeala se întinsese ca un
clei, iar cețurile mlaștini i erau atât de dese, încât n ‑am putut zări tăblița din
vârful stâlpului care îi îndruma pe oameni către satul nostru – o cale pe care ei n
‑o urmau niciodată, căci nu trecea nimeni pe la noi – până când n ‑am ajuns chiar
lângă el. Atunci, uitându ‑mă în sus l a el, văzând cum se scurgea apa șiroaie pe
tăblie, conștiința mea încărcată l ‑a văzut ca pe o fantomă ce îmi arăta drumul
către pontoane.
Ceața era și mai deasă când am luat ‑o către mlaștini, astfel încât în loc să
alerg eu spre lucruri mi se părea că lucr urile aleargă spre mine. O senzație foarte
neplăcută pentru un cuget vinovat. Zăgazurile, șanțurile și malurile lor înălțate
țâșneau deodată înaintea mea din ceață, de parcă strigau, cât se poate de
limpede: „Un băiat cu plăcinta cu carne de porc a altcuiv a! Opriți ‑l!” Cireada de
vite mi‑a răsărit în cale fără veste, holbând ochii la mine și scoțând aburi pe nări:
„Hei, hoț mic!” Un bou negru cu guler alb la gât, care în mintea mea agitată părea
să aibă un aer preoțesc, mă țintui cu atâta încăpățânare din p riviri și, când îl
ocolii, își răsuci într ‑un mod atât de acuzator capul lui tâmp după mine, încât i
‑am bolborosit: „N ‑am avut ce face, domnule! Nu pentru mine le ‑am luat!” La
acestea, el își puse capul în pământ, suflă un norișor de aburi pe nas și dispă ru,
zvâcnind scurt pe picioarele de dinapoi și fluturându ‑și coada.
O țineam tot timpul înspre râu, dar, oricât de repede înaintam, nu ‑mi
puteam încălzi picioarele, de care umezeala înghețată parcă se prinsese ca ‑n
bolțuri, la fel cum se prinsese inelul de fier de piciorul omului pe care mă
grăbeam să ‑l întâlnesc. Știam drumul către fort destul de bine, căci coborâsem
până acolo într ‑o duminică, împreună cu Joe, iar Joe, așezându ‑se pe un tun
vechi, îmi spusese că, atunci când aveam să devin ucenicul său în toată puterea
cuvântului, vom face o mulțime de șotii pe ‑acolo! Cu toate acestea, din pricina
ceții, m‑am trezit, în cele din urmă, mult mai la dreapta, așadar trebuia să încerc
să mă întorc de ‑a lungul râului, pe malul cu pietre răzlețe, așezate prin nor oi, și
cu stâlpi care arătau nivelul fluxului. Croindu ‑mi drum pe acolo cu toată graba,
tocmai sărisem peste un șanț, despre care știam că se afla foarte aproape de fort,
și urcasem dâmbul pe malul șanțului, când l ‑am văzut pe om chiar în fața mea.
Stătea așezat cu spatele la mine, cu brațele încrucișate și cu capul căzut în piept,
îngreunat de somn.
M‑am gândit că ar fi mai bucuros dacă aș apărea lângă el cu micul dejun,
luându‑l prin surprindere, așa că m ‑am apropiat și l ‑am bătut pe umăr. A sărit
imediat în picioare, dar… nu era același om din ajun, ci altcineva!
Totuși, și omul acesta era îmbrăcat într ‑o uniformă cenușie și grosolană și
avea un inel de fier greu prins de picior – și el era șchiop, și răgușit, și rebegit de
frig, întru totul ca și celăl alt. Numai că nu avea același chip și purta o pălărie

turtită, cu boruri largi, pleoștite. Toate aceste amănunte le ‑am descoperit într ‑o
singură clipă, căci doar atât am avut la îndemână ca să ‑l văd – a slobozit o
înjurătură și ‑a dat să mă pocnească, dar ș i‑a adus roată brațul, încet și fără
vlagă, din spate către mine, fără să mă nimerească, o mișcare ce mai că ‑l puse pe
el la pământ, făcându ‑l să se poticnească, după care o luă la fugă prin mlaștină,
împiedicându ‑se și mai tare, și se făcu nevăzut.
„Ăsta‑i flăcăul!” m ‑am gândit eu, simțindu ‑mi inima gata să ‑mi sară din
piept, pentru că îl recunoscusem. Aș putea spune că aș fi simțit o gheară și în
ficat, dacă aș fi știut unde se află ficatul.
După puțin timp, ajungeam la fort, unde îl găseam pe omul căutat –
ghemuindu ‑se și șchiopătând încolo și încoace, de parcă toată noaptea nu făcuse
altceva decât să se ghemuiască și să șontâcăie – așteptându ‑mă pe mine. Îi era
îngrozitor de frig, de bună seamă. Aproape că mă așteptam să ‑l văd căzând lat în
fața mea și m urind înghețat. Ochii lui priveau înfiorător de flămânzi, astfel încât,
când i‑am întins pila și el a așezat ‑o pe iarbă, mi se păru că, dacă n ‑ar fi zărit și
bocceaua cu mâncare, ar fi încercat s ‑o înghită. Nu m ‑a mai întors cu capul în
jos, de data aceast a, ca să vadă tot ce aveam la mine, ci m ‑a lăsat pe picioarele
mele, în vreme ce eu desfăceam legăturica și îmi goleam buzunarele.
― Ce‑i în sticlă, băiete? zise el.
― Brandy, r ăspunsei.
Deja începuse să ‑și vâre pe gât carnea tocată, î n cel mai ciudat mod cu
putință – mai degrabă ca un om care ar fi încercat să scape repede de ea, punând
‑o la loc sigur, decât unul care ar fi mâncat ‑o -, dar o lăsă deoparte ca să bea din
rachiu. Tremura neîncetat din toate încheieturile, așa că abia pute a să țină gâtul
sticlei între dinți fără să muște din ea.
― Cred c ă v‑ați îmbolnăvit de friguri, zisei eu.
― Sunt întru totul de părerea ta, băiete, răspunse el.
― E tare p ăcătos prin locurile acestea, i ‑am spus eu. Ați stat printre ochiuri
și sunt grozav de rele. Te molipsesc și cu friguri, și cu reumatism.
― O s ă‑mi iau gustarea de dimineață înainte să mă curețe ele, zise omul. O s
‑o fac chiar și dacă o să fiu spânzurat în spânzurătoarea de colo imediat după ce
termin. Le vin eu de hac frigurilor până la urmă, n ‑avea gr ijă.
Înfulecă de ‑a valma carnea tocată, carnea de pe os, pâinea, brânza și
plăcinta de porc, scrutând bănuitor, între timp, ceața din jur și oprindu ‑se
deseori, chiar și din mestecat, ca să tragă cu urechea. Un zgomot aievea sau
închipuit, un clipocit al râului sau o răsuflare a vreunui animal de prin mlaștină
îl făcu să tresară deodată și să zică:
― Nu m ‑oi fi trădat, împelițatule! N ‑ai adus pe nimeni cu tine?
― Nu, domnule! Nu!
― Nici n ‑ai pus pe cineva să te urmărească?
― Nu!
― Bine, zise e l, te cred. Ar însemna să fii doar un turbat de pui de copoi dacă
la vârsta ta ai ajuta la urmărirea unui sărman schingiuit, hăituit și ‑așa de
moarte și de toți copoii, cum sunt eu.
Ceva scoase un țăcănit în gâtul lui, de parcă ar fi avut un ceasornic merg ând
înăuntru, care se pregătea să sune. Și omul își trecu mâneca aspră și zdrențuită

peste ochi.
Făcându ‑mi‑se milă de deznădejdea lui și privindu ‑l cum, treptat, se
potolea, preocupat de plăcintă, prinsei curaj să ‑i spun:
― Mă bucur că vă place.
― Ai zis ceva?
― Am zis c ă mă bucur că vă place.
― Mu lțumesc, băiete. Îmi place.
Mă uitasem, nu o dată, cum își înfuleca mâncarea un câine uriaș de ‑al
nostru, iar acum vedeam o neîndoielnică asemănare între felul de ‑a mânca al
câinelui acela și cel al omului meu. M ușca repezit și puternic, întocmai precum
câinele. Apoi înghițea sau mai degrabă hăpăia fiecare îmbucătură, prea devreme
și prea repede, pe deasupra se mai uita și ‑n dreapta și ‑n stânga în vreme ce
mânca, de parcă ar fi crezut că putea veni oricând și de o riunde cineva care să ‑i
ia plăcinta. Era prea neliniștit, în mintea lui, ca să se poată bucura de ea în voie,
mă gândeam eu, sau ca să îngăduie cuiva să mănânce împreună cu el, fără să
clănțăne amenințător din fălci către intrus. Prin toate aceste ciudățen ii semăna
foarte tare cu un câine.
― Mi‑e teamă că lui n ‑o să‑i mai lăsați nimic, am zis eu timid, după o tăcere,
în timpul căreia stătusem la îndoială dacă se cuvenea sau nu să i ‑o spun. Nu mai
am ce s‑aduc mai mult de ‑atât.
Tocmai fiindcă eram sigur de acest lucru mă simțisem îmboldit să ‑i dau de
înțeles cum stă treaba.
― Să‑i las ceva și lui? Cui adică? zise prietenul meu, oprin ‑du‑se din ronțăit
coaja plăcintei.
― Flăcăului. Cel despre care mi ‑ați vorbit. Care stătea ascuns împreună cu
dumneavoastră.
― A, lui!? r ăspunse el cu un soi de hohot grosolan. Lui? Da, da!… El n‑are
nevoie de haleală.
― Mie mi s ‑a părut că arăta de parcă ar fi avut nevoie, zisei eu.
Omul se opri din mâncat și se uită la mine pătrunzător și foarte surprins.
― Arăta? Când?
― Adineauri.
― Unde?
― Acolo, r ăspunsei eu, arătându ‑i cu mâna. Acolo, unde l ‑am găsit moțăind
și am crezut că erați dumneavoastră.
Mă apucă de guler și mă țintui cu ochii în așa fel încât crezui că ‑i reînviase
pofta de a ‑mi tăia gâtul.
― Era îmbrăcat tot ca dumneavoastră, știți… numai că avea și o pălărie, îi
explicai eu, tremurând. Și… și… – mă străduiam din răsputeri să nu ‑l supăr cu
răspunsul – și cu… același motiv ca dumnevoastră să vrea să împrumute o pilă. N
‑ați auzit tunul, aseară?
― Pesemne chiar s ‑a tras! zise el, ca pentru sine.
― Mă mir că nu sunteți sigur de asta, răspunsei, căci s ‑a auzit până la noi
acasă, deși este destul de departe și noi eram înăuntru.
― Păi, uite ce e! zise el. Când un om e singur prin pustietățile astea, cu capul
gol și cu burta goală, simțind că ‑și dă duhul de frig și de foame, nu mai aude
nimic altceva toată noaptea, decât tunuri trăgând și glasuri strigând. Ce altceva

să mai audă? Vede soldați cu uniforme roșii, luminate de torțele pe care le poartă
în mâini, apropiindu ‑se și încolțindu ‑l. Își aude numărul strigat, se aude pe sine
cum le răspunde sfidător, aude zgomotul puștilor încărcate, aude ordinele: „Fiți
gata! Acum! Puneți mâna pe el, soldați!” și vede mâinile care ‑l înhață… și, când
colo, nu ‑i nimeni! Ei, păi, am văzut o trupă întreagă pornită în urmărire, noaptea
trecută… veneau aliniați, lua ‑i‑ar naiba, bătând pasul: trop! trop! trop!… Am
văzut o sută de soldați! Ce să ‑ți mai spun despre tras! Păi, am văzut toată ceața
cutremurându ‑se de bubuituri, până s ‑a făcut ziuă pe de ‑a‑ntregul… Dar omul
acela – reîncepu el, după ce povestise toate acestea de parcă uitase că mă aflam
de față -, ai băgat de seamă ceva deosebit la el?
― Era foarte tare lovit la fa ță, zisei eu, amintindu ‑mi aces t amănunt pe care
n‑aș fi crezut că ‑l știu.
― Cumva aici? strig ă omul plesnindu ‑și fără milă obrazul stâng cu latul
palmei.
― Da, acolo!
― Unde era?
Își vârî puținele resturi de mâncare în sân, în haina lui cenușie, și ‑mi ceru:
― Arat ă‑mi pe unde a luat ‑o! O să‑l pun jos, ca un câine de vânătoare.
Afurisit să fie fierul ăsta de la piciorul meu beteag! Ia dă ‑mi pila aceea, băiete!
I‑am arătat direcția în care celălalt se pierduse în ceață, iar el a privit într ‑
acolo o clipă. Apoi, așezat în iarba înaltă și udă, începând să ‑și pilească inelul de
fier ca un apucat, nepăsându ‑i nici de mine, nici de piciorul său, unde avea o
rană veche, care, zgândărită acum, sângera, dar cu care se purta de parcă n ‑ar fi
simțit mai multă durere decât pila însăși. Mi se făcu i arăși foarte frică de el,
văzându ‑l cum muncea îndârjit și grăbit, și, deopotrivă, îmi era tare frică să
lipsesc mai mult de ‑acasă. I ‑am spus că trebuie să plec, dar nu m ‑a luat în
seamă, așa că m ‑am gândit că lucrul cel mai bun pe care ‑l puteam face era s ‑o
șterg pe furiș. Ultima oară când l ‑am privit avea capul aplecat peste genunchi și
muncea de zor la cătușa lui, blestemând ‑o printre dinți tot așa cum își blestema
piciorul. Ultimul zgomot pe care l ‑am auzit dinspre el, când m ‑am oprit, trăgând
cu ureche a prin ceață, a fost al pilei care ‑și vedea de treabă.

Capitolul IV

Eram încredințat că voi găsi în bucătărie un comisar, așteptându ‑mă ca să
mă aresteze. Însă nu numai că nu era nici un comisar acolo, dar nu fusese încă
descoperită nici o urmă de furt. Doamna Joe era ocupată până peste cap cu
pregătirea casei pentru sărbătoarea din ziua aceea, iar Joe fusese alungat dincolo
de pragul bucătăriei, pentru a ‑l ține departe de făraș, un obiect în care soarta îl
împingea să calce de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, în timp ce sora
mea mătura cu strășnicie podelele locuinței sale.
― Și tu pe unde naiba mi ‑ai fost? fu salutul de Crăciun al doamnei Joe, când
eu și conștiința mea încărcată ne făcurăm apariția.
I‑am răspuns că fusesem jos, în sat, să ascult colindele.

― Aha! Bun! coment ă doamna Joe. Ai fi putut face lucruri și mai rele!
Fără nici o îndoială, gândii eu.
― Poate c ă, dacă n ‑aș fi fost nevasta unui fierar și, ceea ce este același lucru,
o sclavă care nu ‑și dă niciodată jos șorțul de pe ea, aș fi mers și eu să ascult
colindele, urmă doamna Joe. Îmi plac foarte mult colindele și tocmai de aceea nu
mi‑e dat să aud nici unul.
Joe, care se aventurase în bucătărie pe urmele mele, după ce fărașul fusese
înlăturat din calea noastră, își trecu d osul palmei pe la nas, cu un aer
împăciuitor, în clipa în care doamna Joe îl săgetă cu privirea și, când ea își
întoarse ochii, el își încrucișă pe furiș arătătoarele de la ambele mâni, arătându ‑
mi, astfel, printr ‑un semn de ‑al nostru, că doamna Joe era în toane proaste. Dar
aceasta era într ‑atât de des starea ei firească, încât Joe și cu mine, săptămâni de
‑a rândul, încremeneam cu degetele încrucișate, ca două statui de cruciați.
Urma să avem o masă foarte îmbelșugată, constând dintr ‑un picior de porc
marinat, legume și o pereche de pui umpluți, la cuptor. O îmbietoare plăcintă cu
carne fusese pregătită cu o dimineață înainte (din care cauză nu se observase
lipsa cărnii tocate), iar budinca era deja pe foc. Din pricina acestor pregătiri de
amploare ni s ‑a tăiat, fără prea multă vorbă, gustarea de dimineață, „că doar n ‑
am să m ‑apuc acum să vă îndop ca la un chef în toată legea și ‑apoi să spăl în
urma voastră, când am atâtea pe cap, așa să știți!”
Așadar, ni se dădură feliile de pâine să le mâncăm din picioare , de parcă am
fi fost două mii de soldați în marș forțat și nu un bărbat și un copil acasă la ei, și
am băut câteva înghițituri de lapte îndoit cu apă, dintr ‑un ulcior de pe dulap, cu
fețe vinovate, parcă tot timpul cerând iertare. Între timp, doamna Joe p use
perdele albe și curate la ferestre, bătu în ținte un nou volan înflorat de ‑a lungul
poliței șemineului, înlocuindu ‑l pe cel vechi, și descoperi intrarea în salonașul de
oaspeți, care nu se deschidea cu nici o altă ocazie, ci petrecea tot restul anului în
semiîntunericul răcoros al foiței de staniol, întinse până și asupra celor patru
cățeluși ‑bibelou de pe polița de deasupra căminului, fiecare cu nasul negru și cu
un coșuleț de flori în bot, și fiecare într ‑un colț. Doamna Joe era o gospodină care
ținea casa într ‑o curățenie desăvârșită, însă avea un deosebit talent de a face
curățenia mai neplăcută și mai imposibilă decât mizeria însăși. Curățenia e soră
bună cu evlavia, iar unii oameni fac la fel cu religiozitatea lor.
Sora mea având atât de multă treabă, nu mergea la biserică decât prin
împuterniciți, adică Joe și cu mine eram trimiși în locul ei. În hainele lui de lucru,
Joe avea înfățișarea obișnuită a unui fierar bine făcut; în hainele de duminică,
arăta, în cel mai bun caz, ca o sperietoare de ciori. Nimic din ce îmbrăca atunci
nu‑i stătea bine, de parcă n ‑ar fi fost hainele sale, și parcă tot ce purta atunci îl
zgâria și ‑l înțepa. Cu prilejul acestei sărbători, când clopotele începură să bată
vesel, ieși din odaia lui, ca întruchiparea neferic irii, în veșmântul complet al
penitenței duminicale. În ceea ce mă privește, cred că sora mea avea părerea că
eram un mic răufăcător, pe care un polițai al nașterilor îl arestase (în ziua când
venise pe lume) și i ‑l lăsase ei, pentru a se purta cu el pe mă sura măreției legii
încălcate. Am fost întotdeauna tratat de parcă eu stăruisem să vin pe lume, în
ciuda regulilor înțelepciunii, religiei și moralei, și în ciuda părerilor potrivnice ale
celor mai buni prieteni ai mei. Chiar și atunci când eram dus să mi se ia măsuri
pentru un nou rând de haine, croitorului i se cerea să mi le facă strâmte ca o

uniformă de corecție și cu nici un chip să nu mi se lase libertatea de a mă folosi,
în voie, de mâinile și picioarele mele.
Mergând la biserică, Joe și cu mine înch ipuiam, de bună seamă, un
spectacol mișcător pentru sufletele miloase. Cu toate acestea, ceea ce sufeream
în afara casei nu însemna nimic pe lângă ceea ce înduram acum în sufletul meu.
Spaimele care puneau stăpânire pe mine, ori de câte ori doamna Joe se a propia
de cămară sau când ieșea din odaie, nu se puteau măsura decât cu mustrările de
cuget cu care mintea îmi judeca fapta mâinilor. Sub povara păcatului tăinuit,
cugetam dacă biserica ar fi atât de puternică încât să mă ocrotească de
răzbunarea cumplitul ui flăcău, în cazul în care aș fi mărturisit totul în acel lăcaș.
Îmi încolțise în minte gândul că, după ce se fac strigările de nuntă, când preotul
anunță: „Să mărturisim!” ar fi tocmai momentul potrivit ca să mă ridic și să ‑i cer
să stăm de vorbă, între patru ochi, în sacristie. Sunt încredințat că aș fi uluit
mica adunare a enoriașilor noștri dacă aș fi recurs la o asemenea măsură
disperată, pentru că era ziua de Crăciun și nu o duminică oarecare.
Domnul Wopsle, dascălul de la biserică, urma să ia masa l a noi acasă,
împreună cu domnul Hubble, rotarul, și doamna Hubble, cu unchiul
Pumblechook (de fapt unchiul lui Joe, dar pe care doamna Joe și ‑l însușise), care
era un negustor de grâne și nutreț, cu dare de mână, în orașul învecinat, și care
avea propria s a trăsură. Masa trebuia să înceapă la ora unu și jumătate. Când
Joe și cu mine ne ‑am întors acasă, am găsit masa pusă, pe doamna Joe gata
îmbrăcată, mâncarea pregătită, iar ușa de la intrarea din față descuiată (ceea ce
nu se întâmpla cu nici o altă ocazie ) ca să poată intra musafirii – și totul arăta
minunat. Însă nici acum nu suflă nimeni vreo vorbuliță despre furt.
Sosi ora stabilită, fără să ‑mi aducă vreo ușurare în cuget, iar musafirii se
înființară. Domnul Wopsle, pe lângă nasul său roman și o chelie strălucitoare, în
continuarea frunții largi, avea o voce baritonală, de care era deosebit de mândru;
într‑adevăr, era bine știut printre apropiații săi că, dacă ar fi fost după mintea
lui, ar fi putut citi liturghia de l ‑ar fi dat gata pe preot; el însuși mărturisea că,
dacă Biserica ar fi fost „larg deschisă”, cu alte cuvinte ar fi permis întrecerile, el
neîndoielnic ar fi făcut carieră. Însă Biserica nefiind „larg deschisă”, ajunsese
doar, cum am spus, un simplu dascăl. Oh, dar se răzbuna, când rostea Ami n‑
urile, răsunător, iar când dădea tonul pentru vreun psalm – întotdeauna cântând
versetul în întregime -, se uita mai întâi roată asupra întregii congregații, de
parcă ar fi spus: „L ‑ați auzit pe prietenul nostru de sus, din amvon; acum, faceți
‑mi onoarea să‑mi împărtășiți părerea dumneavoastră despre stilul meu!”
Întotdeauna eu deschideam ușa musafirilor – lăsând impresia că era un
obicei de ‑al nostru să deschidem ușa aceea – și acum o deschisei mai întâi pentru
domnul Wopsle, apoi pentru domnul și doamna Hubble, iar la sfârșit, pentru
unchiul Pumblechook. Trebuie să menționez că mie nu mi se îngăduia să ‑i spun
„unchi”, fiind amenințat cu cele mai aspre pedepse.
― Doamn ă Joe, zise unchiul Pumblechook – un om foarte gras, de vârstă
mijlocie, cu răs uflarea grea și mișcări încete, cu o gură ca de pește, cu ochi
spălăciți și holbați, și cu părul de culoarea nisipului stându ‑i ridicat drept în
creștetul capului, arătând de parcă tocmai s ‑ar fi înecat cu dumicatul și ‑acum
făcea sforțări să ‑și revină -, ți‑am adus, în dar de Sărbători, ți ‑am adus, doamnă
dragă, o sticlă de sherry … și ți‑am mai adus, doamnă dragă, o sticlă de vin de
Porto!

La fiecare Crăciun se prezenta, ca și cum ar fi fost o nemaipomenită noutate,
cu exact aceleași cuvinte și purtând ce le două sticle ca pe niște haltere. La fiecare
Crăciun, doamna Joe îi răspundea, cum îi răspunse și acum:
― Oh, un ‑chiu‑le Pum‑ble‑chook! Ce drăguț din partea dumitale!
Și, la fiecare Crăciun, el îi replica, întocmai ca acum:
― Meri ți cu prisosință! Ei, și sunteți cu toții sănătoși, voinici? Dar piciul de
două parale ce mai face? (Adică eu.)
De Sărbători, luam masa în bucătărie, după care ne retrăgeam, pentru nuci,
portocale și mere, în salonaș, ceea ce era o schimbare aproape tot atât de
neplăcută ca schim barea hainelor de lucru cu cele de duminică pentru Joe. Sora
mea se dovedi din cale ‑afară de vioaie, de data aceasta – într‑adevăr, de obicei era
mult mai drăguță în prezența doamnei Hubble decât în compania oricui altcuiva.
Îmi amintesc de doamna Hubble c ă era o femeie scundă, creață, colțuroasă,
îmbrăcată mereu în albastru ‑deschis și care se bucura, în general, de reputația
de‑a fi foarte tânără, pentru că se măritase cu domnul Hubble – nu se știe în ce
epocă străveche -, pe când era cu mult mai tânără decât soțul ei. Îmi amintesc că
domnul Hubble era un bătrân verde, înalt, cu umerii aduși, și cu iz de rumeguș,
care‑și ținea picioarele întotdeauna larg desfăcute – astfel încât, când eram mic și
îl întâlneam pe drum, întotdeauna mă bucuram de o priveliș te de vreo câteva mile
bune, uitându ‑mă printre ele.
Nu m‑aș fi simțit în largul meu între acești invitați nici dacă n ‑aș fi prădat
cămara. Nu pentru că eram înghesuit într ‑un colț foarte strâmt, acolo unde se
sfârșea fața de masă, cu tăblia mesei înfiptă în piept și cotul lui Pumblechook
vârât drept în ochii mei, nici pentru că nu mi se îngăduia să deschid gura (oricum
nu voiam să vorbesc), nici pentru că eram răsfățat cu vârfurile solzoase ale
ghearelor de pasăre și cu acele părți neștiute ale porcului, c u care animalul, pe
când era în viață, n ‑ar fi avut nici un motiv să se laude. Nu, nu toate acestea mă
supărau, ci faptul că nu mă lăsau deloc în pace. Păreau să considere că irosesc
momentul dacă nu îndreptau discuția asupra mea, împungându ‑mă, când și
când, cu câte o răutate. Iar eu trebuie să fi arătat ca un tăuraș nefericit, într ‑o
arenă de coridă, resimțind foarte adânc toate aceste pișcături morale.
Chinul a început din clipa în care ne ‑am așezat la masă. Domnul Wopsle
recită rugăciunea, declamând tea tral – într‑un mod pe care acum l ‑aș putea
categorisi drept o combinație religioasă a atitudinii Stafiei din Hamlet cu aceea a
regelui din Richard III – și încheind cu foarte nimerita urare de ‑a ne simți cu toții
adânc recunoscători.
La acestea, sora mea m ă pironi cu privirea și spuse, cu o voce încărcată de
reproșuri:
― Ai auzit? S ă fii recunoscător!
― Mai ales, zise domnul Pumblechook, s ă le fii recunoscător, băiete, celor
care te‑au crescut pe palme.
Doamna Hubble clătină din cap și, măsurându ‑mă cu o pr ivire de parcă ar fi
avut trista presimțire că nu o să se aleagă nimic bun de mine, întrebă:
― Oare de ce nu sunt tinerii niciodat ă recunoscători?
Această enigmă morală păru covârșitoare pentru toți cei de față, până când
domnul Hubble o rezolvă scurt, spu nând:
― Soi r ău!

Și atunci toți murmurară:
― Adev ărat! și se uitară la mine într ‑un fel din cale ‑afară de neplăcut și
încărcat de subînțelesuri.
Poziția și influența lui Joe erau și mai șterse (dacă se poate imagina așa ceva)
când se aflau de față și perso ane străine, decât atunci când eram numai între ai
casei. Dar de nenumărate ori m ‑a ajutat și m ‑a mângâiat cum s ‑a priceput, și
întotdeauna făcea la fel când ne aflam la masă, de pildă dându ‑mi un supliment
de sos, dacă se servea sos. În ziua aceea aveam s os din belșug, iar Joe îmi puse
cu lingura în farfurie aproape o litră.
Ceva mai târziu, tot la masă, domnul Wopsle reluă predica de la biserică,
înăsprind ‑o puțin, și ne împărtăși – desigur, în ipoteticul caz în care Biserica ar fi
fost „larg deschisă” – ce fel de predică ar fi ținut el. După ce ne onoră cu vreo
câteva idei din cuvântarea preotului, făcu observația că, după părerea lui,
subiectul din ziua aceea al predicii fusese prost ales, lucru care era și mai puțin
de iertat, adăugă el, când existau at âtea subiecte „la îndemână”.
― Iar ăși foarte adevărat! sări unchiul Pumblechook. Drept la țintă, domnule!
O sumedenie de subiecte la îndemână, firește, pentru cei care știu să pună mâna
pe ele. Asta ne lipsește! Nu trebuie să cauți prea departe un subiect, dacă ești
pregătit să pui mâna pe vreunul.
Iar domnul Pumblechook adăugă, după un scurt răgaz de meditație:
― Uite, de pild ă, porcul. Ăsta da subiect! Dacă vreți un subiect, uitați ‑vă la
porc!
― Adev ărat, domnule! Ce de învățăminte pentru tineri, ră spunse domnul
Wopsle (și știam că avea s ‑o întoarcă pentru mine înainte de ‑a continua), se pot
trage dintr ‑o astfel de predică!
― Casc ă urechile bine! îmi spuse sora mea, într ‑o severă paranteză.
Joe îmi mai turnă niște sos.
― Porcii, urm ă domnul Wopsle (p e cel mai coborât ton al vocii sale și arătând
cu furculița spre obrajii mei ca para focului, de parcă mi ‑ar fi rostit numele mic),
porcii au fost tovarășii celor risipitori. Lăcomia porcului a fost pusă în fața ochilor
noștri ca să fie un exemplu pentru t ineri. („Frumos îți șade, am gândit eu, tocmai
tu, care ai ridicat în slăvi porcul pentru că e atât de gras și de fraged!”) Ceea ce
este demn de dispreț la un porc este cu atât mai mult la un băiat!
― Sau la o fat ă, sugeră domnul Hubble.
― Bine înțeles că ș i la o fată, domnule Hubble, încuviință domnul Wopsle,
puțin sâcâit, dar nu este nici o fată de față.
― Fără a mai pune la socoteală, zise domnul Pumblechook, întorcându ‑se
brusc spre mine, de ce trebuie să fii recunoscător când te gândești la el. Căci,
dacă te‑ai fi născut un purcel…
― Chiar asta a fost, atât cât poate un copil să fie purcel! spuse sora mea,
foarte apăsat.
Joe îmi mai dădu niște sos.
― Da, numai c ă eu chiar mă refeream la un purcel cu patru picioare, zise
domnul Pumblechook. Așadar, dacă te‑ai fi născut așa ceva, ai mai fi fost tu aici,
acum? Nu…
― Cel mult sub forma asta, zis e domnul Wopsle, arătând din cap către
platou.
― Dar eu nu m ă refeream la această formă, domnule! replică domnul

Pumblechook, căruia nu ‑i plăcea să fie întrerupt. Vreau să spun că nu s ‑ar mai fi
bucurat de compania celor mai vârstnici și mai buni decât el, n ‑ar mai fi putut
trage foloase din discuția lor, și nu s ‑ar mai fi lăfăit, având de toate. Ar mai fi
putut? Nu, n ‑ar mai fi putut! Și care ți ‑ar fi fost, atunci, soarta? se întoarse el din
nou spre mine. Ai fi fost vândut pentru nu știu câți șilingi, la prețul la care este
cotat articolul pe piață, iar Dunstable, măcelarul, ar fi venit după tine, când ai fi
stat în paiele tale, și te ‑ar fi înhățat iute sub brațul stâng, iar pe cel drept și l ‑ar
fi strecurat sub haină ca să scoată un cuțit din buzunarul jiletcii sale și să ‑ți
verse sângele, curmându ‑ți viața. Și n ‑ai mai fi fost ținut ca pe palme, atunci!
Nici o clipă!
Joe îmi oferi iarăși sos, dar mie îmi fu frică să mai iau.
― Ți‑a dat, desigur, multă bătaie de cap, doamnă Joe, zise doamna Hubble,
compătimind ‑o pe sora mea.
― Bătaie de cap? făcu sora mea ca un ecou. Numai bătaie de cap?
Și începu să înșire un înspăimântător pomelnic al tuturor bolilor de care mă
făcusem vinovat, al tuturor dăților când nu dormisem, al tuturor locurilor înalte
de pe care căzusem și al tuturor locurilor joase în care căzusem, al tuturor
juliturilor pe care mi le făcusem și al tuturor clipelor în care ea își dorise să mă
vadă în mormân t, iar eu refuzasem cu îndărătnicie să mă duc acolo.
Cred că romanii trebuie să se fi scos din sărite unul pe altul cu nasurile lor.
Probabil că de aceea au devenit poporul fără astâmpăr pe care îl cunoaștem.
Oricum, nasul roman al domnului Wopsle mă scoas e din răbdări în timpul
relatării nelegiuirilor mele, și mi ‑ar fi plăcut să trag de el așa de tare, încât să ‑l
fac să urle. Dar tot ceea ce îndurasem până în momentul acela nu însemna nimic
pe lângă groaznicele sentimente care puseră stăpânire pe mine în c lipa în care se
lăsă liniștea, la sfârșitul litaniei surorii mele, și în care toată lumea își ațintise cu
indignare și dușmănie ochii asupra mea (iar eu mă simțeam cumplit de vinovat).
― Totu și, zise domnul Pumblechook, aducându ‑i ușurel pe cei de față îna poi
la tema de la care porniseră, porcul, privit ca aliment, este o bogăție la casa
omului, nu ‑i așa?
― Să‑ți aduc niște brandy, unchiule? se oferi sora mea.
Cerule! Se întâmplase, în cele din urmă! Pumblechook avea să descopere că
era slab, avea să spună că e slab, iar eu aveam să fiu pierdut! M ‑am apucat
strâns pe sub fața de masă de piciorul mesei, așteptându ‑mi sfârșitul.
Sora mea se duse după urciorul de piatră, veni înapoi cu el și ‑i turnă brandy
lui Pumblechook – nimeni altcineva nu mai ceru. Hainul om se jucă, un timp, cu
paharul – îl ridică de pe masă, îl privi în lumină și îl așeză din nou jos -,
prelungindu ‑mi chinurile. În tot acest răstimp, doamna Joe și Joe strângeau
grăbit masa, ca să facă loc plăcintei și budincii.
Nu‑mi puteam dezlipi ochii de la Pumblechook. Continuând să mă țin strâns
de piciorul mesei cu mâinile și picioarele, am văzut nemernica făptură plimbându
‑și în joacă degetele pe pahar, ridicându ‑l la gură, zâmbind, dându ‑și capul pe
spate și înghițind băutura dintr ‑odată. În clipa următoare, musafirii fură
cuprinși de ‑o negrăită stupoare, din cauza saltului pe care el îl făcu drept în
picioare, învârtindu ‑se în loc de mai multe ori, într ‑un înspăimântător acces de
tuse măgărească, și apoi dând buzna pe ușă afară; după aceea, putu fi văzut pe
fereastră, tușind violent și scuipând, schimonosindu ‑și fața în cele mai oribile

chipuri și părând că ‑și pierduse mințile.
M‑am încleștat și mai tare de masă, în vreme ce doamna Joe dădu fuga
împreună cu Joe la Pumblechook. Nu știam cum reușisem, dar nu aveam nici o
îndoială că îl omorâsem. În groaznica mea situație, a însemnat o adevărată
ușurare când a fost adus înapoi și când, privind cu reproș de jur împrejur la
ceilalți, de parcă aceștia nu ‑i priiseră, s ‑a prăbușit pe scaunul său, cu un icnet
lămuritor:
― Catran!
Umplusem urciorul de piatră, după ce furasem din brandy, turnând, fără să
‑mi dau seama, din sticla cu apă de catran. Știam că o să i se facă și mai rău în
scurtă vreme. Am mișcat masa, ca un medium din zilele noastre, prin forța
strân sorii nevăzute în care o țineam.
― Catran! strig ă sora mea uluită. Dar cum Dumnezeu a putut ajunge
catranul acolo?
Însă unchiul Pumblechook, atotputernic în bucătăria aceea, nu mai voia să
audă nimic despre acest subiect, alungându ‑l cu un gest poruncitor din mână și
cerând un punci din gin și apă. Sora mea, care începuse să devină îngr ijorător de
căzută pe gânduri, fu nevoită să se grăbească să aducă ginul, apa caldă, zahărul
și coaja de lămâie, amestecându ‑le. Cel puțin pentru moment, eram salvat. Încă
mă mai țineam de piciorul mesei, dar o strângeam acum profund recunoscător.
Treptat, am devenit destul de calm ca să ‑mi descleștez mâinile și să ‑mi
mănânc porția de budincă. Domnul Pumblechook se înfruptă și el din budincă.
Toată lumea mâncă budincă. Momentul critic odată depășit, domnul
Pumblechook prindea culoare, sub binefăcătoarea influență a ginului cu apă.
Începusem să cred că voi trece cu bine de ziua aceea, când sora mea îi zise lui
Joe:
― Farfurii curate… gust ările reci!
Am reînșfăcat imediat picior ul mesei și am strâns ‑o tare la piept, de parcă ar
fi fost tovarășa copilăriei mele și prietena mea de suflet. Prevedeam ce avea să
urmeze și simțeam că, de data aceasta, eram cu desăvârșire pierdut.
― Trebuie s ă gustați, zise sora mea, adresându ‑se musafi rilor cu toată
drăgălășenia de care era ea în stare, trebuie să gustați, în încheierea mesei, din
darul minunat și delicios de la unchiul Pumblechook!
Trebuia, auzi! Nici o nădejde să ‑l guste!
― Trebuie s ă vă spun, zise sora mea, ridicându ‑se, că este vorba despre o
plăcintă, o delicioasă plăcintă cu carne de porc!
Musafirii murmurară câteva complimente. Unchiul Pumblechook, conștient
că merita recunoștința semenilor săi, răspunse – chiar vioi, având în vedere cele
întâmplate:
― Ei, doamn ă Joe, fa cem și noi ce putem! Să gustăm o bucată din plăcinta cu
pricina!
Sora mea ieși s ‑o aducă, i ‑am auzit pașii îndreptându ‑se către cămară. L ‑
am văzut pe domnul Pumblechook legănându ‑și cuțitul în mână. Am zărit pofta
de mâncare retrezită la viață în nările ro mane ale domnului Wopsle. Am auzit
remarca domnului Hubble, că „o bucată dintr ‑o gustoasă plăcintă cu carne de
porc e tot ce poate fi mai bun și că nu va pica greu nimănui” și l ‑am auzit pe Joe
șoptindu ‑mi „o să primești și tu, Pip”. Niciodată n ‑am știut s igur dacă am scos

un țipăt de groază doar în mintea mea sau de ‑adevăratelea, în auzul celor de față.
Am simțit că nu mai puteam rezista și trebuia să fug. Am dat drumul piciorului
mesei și ‑am rupt ‑o la goană.
Dar n‑am ajuns mai departe de ușa casei, unde a proape că m ‑am repezit cu
capul înainte într ‑un grup de soldați, înarmați cu puști, unul dintre ei întinzând
o pereche de cătușe spre mine și zicând:
― Aici este… aten ție… hai!

Capitolul V

Apariția unui șir de soldați, lăsându ‑și cu zgomot patul p uștilor încărcate pe
treptele casei noastre, îi făcu pe meseni să se ridice buimăciți și pe doamna Joe,
care venea din bucătărie cu mâinile goale, să holbeze ochii și să ‑și curme brusc
văicăreala uluită.
― Doamne Dumnezeule mare, ce s ‑a întâmplat … cu… plăcinta…
Sergentul și cu mine intraserăm în bucătărie, iar doamna Joe rămăsese
privind încremenită. La această bruscă răsturnare de situație, am început să ‑mi
vin în fire. Sergentul care îmi vorbise se uita acum la fiecare dintre musafiri, pe
rând, parcă invitându ‑i, ținând cu mâna dreaptă cătușele întinse și mâna stângă
pe umărul meu.
― Îmi cer iertare, doamnelor și domnilor, zise sergentul, dar, așa cum i ‑am
spus la ușă acestui șmecheraș (de fapt, nu ‑mi spusese nimic), sunt în urmărirea
cuiva , în numele Majestății Sale, și îl caut pe fierar.
― Și, mă rog, de ce îl cauți pe el? ripostă sora mea, luând foc imediat la vestea
că avea cineva treabă cu Joe.
― Doamn ă, răspunse politicos sergentul, dacă ar fi să vorbesc după mine, aș
răspunde că pentr u a avea cinstea și plăcerea de a face cunoștință cu soția lui;
vorbind însă în numele Majestății Sale, răspund că am o mică problemă de
rezolvat cu el.
Aceste cuvinte fură întâmpinate ca o plăcută dovadă de fermitate a
sergentului, într ‑atât încât domnul Pumblechook exclamă cu putere:
― Bine zis!
― Vezi dumneata, fierarule, urm ă sergentul, care între timp îl descoperise
din ochi pe Joe, am avut un necaz cu astea și am văzut că încuietoarea uneia
dintre ele nu funcționează bine, iar legătura dintre inele nu se face cum trebuie.
Întrucât avem nevoie de ele imediat, te rog s ‑arunci un ochi să vezi despre ce e
vorba.
Joe își aruncă ochii asupra cătușelor și declară că reparația cerea aprinderea
cuptorului din fierărie și că avea să dureze aproape două ore, cel puțin.
― Așa? Atunci, o să te apuci de treabă numaidecât, fierarule, zise sergentul
netulburat, căci e vorba de slujirea Majestății Sale. Iar dacă oamenii mei îți pot da
vreo mână de ajutor, or s ‑o facă.
Cu acestea, își chemă oamenii, care intrară cu toț ii în bucătărie, unul după
altul, lăsându ‑și armele grămadă într ‑un colț. Apoi rămaseră în picioare, cum fac
în general soldații, care cu mâinile încrucișate în față, care spr ijinindu‑se pe un

picior, care rezemându ‑se cu un umăr de perete, care lărgindu ‑și puțin
centiroanele și curelele genților cu muniție, care deschizând ușa, ca să scuipe cu
putere în curte, peste caii lor înalți.
Am băgat de seamă toate acestea fără să ‑mi dau seama că le vedeam aievea,
căci eram mort de frică. Dar, începând să pricep că acele cătușe nu erau pentru
mine și că atenția alor casei se îndreptase asupra militarilor, iar plăcinta fusese
dată uitării, am reușit să ‑mi adun și mai bine gândurile împrăștiate.
― Îmi spuneți, vă rog, cât este ceasul? zise sergentul către domnul
Pumble chook, ca unui om a cărui experiență negustorească de a cântări
îndreptățea judecata că era precizia întruchipată.
― Tocmai a trecut de dou ă și jumătate.
― Nu‑i rău, zise sergentul, chibzuind. Chiar dacă sunt silit să mă opresc aici
aproape două ceasuri, t ot o să meargă. Cam ce distanță socotiți că ar fi de aici, de
la dumneavoastră, până la mlaștină? Mai puțin de o milă, aș zice eu.
― Chiar o mil ă, zise doamna Joe.
― Merge. O s ă începem încercuirea pe înserat. Cu puțin înainte de asfințit,
așa sună ordinul meu. Merge.
― Pușcăriași, sergent? întrebă domnul Wopsle, de parcă ar fi fost de la sine
înțeles.
― Da, r ăspunse sergentul. Doi. Se știe aproape sigur că sunt încă în mlaștină
și că nu vor încerca să fugă de ‑acolo înainte de asfințit. A văzut careva de ai ci
ceva în legătură cu asta?
Cu toții, în afară de mine, răspunseră nu, cu tărie. Dar pe mine nu mă băga
nimeni în seamă.
― Ei, bine, continu ă sergentul, o să se trezească prinși ca într ‑un clește, cel
puțin așa am de gând, și mai curând decât își închipui e. Hai, fierarule! Cînd ești
gata, e gata și Majestatea Sa.
Joe își scosese haina, vesta și cravata, își pusese șorțul de piele și trecuse în
fierărie. Unul dintre soldați deschisese ferestrele de lemn, un altul aprinsese
focul, un altul sufla din foale, i ar ceilalți stăteau în jurul cuptorului care, curând,
începu să duduie. Atunci, Joe începu să bată cu ciocanul și să zăngăne, și iar să
bată cu ciocanul și să zăngăne, în vreme ce ne uitam cu toții la el.
Interesul pentru apropiata hăituială nu numai că ab sorbi atenția tuturor, ci
o făcu pe sora mea mult mai darnică. Scoase din butoi o carafă de bere pentru
soldați și îl pofti pe sergent să servească un pahar de brandy. Însă domnul
Pumblechook zise tăios:
― Da ți‑i vin, doamnă! Garantez că în vin nu ‑i catran .
Așadar, sergentul îi mulțumi surorii mele și îi spuse că, de vreme ce el
prefera băutura fără catran, ar fi vrut niște vin, dacă nu era cu supărare. Când i
se aduse vinul, el ridică paharul în sănătatea Majestății Sale, adăugând și câteva
urări de Sărbăt ori, apoi îl dădu pe gât dintr ‑o înghițitură, plescăind din buze.
― Bun ă marfă, nu ‑i așa, sergent? zise domnul Pumblechook.
― Să vă spun ceva, răspunse sergentul. Bănuiesc că dumneavoastră ați făcut
rost de marfa aceasta!
Domnul Pumblechook, cu un râ s gros, întrebă:
― Chiar a șa? De ce?
― Pentru c ă, răspunse sergentul, bătându ‑l prietenește pe umăr,
dumneavoastră sunteți un om care știe ce ‑i bun.

― Crede ți? făcu domnul Pumblechook, cu același râs de dinainte. Mai luați
un pahar!
― Împreună cu dumneavoa stră! Amândoi deodată! răspunse sergentul. Să
ciocnim, buza paharului meu de piciorul paharului dumneavoastră, acum
piciorul paharului dumneavoastră de buza paharului meu… Să sune o dată, să
sune de două ori… cea mai plăcută muzică! În sănătatea dumnea voastră! Să
trăiți o mie de ani și să vă bucurați întotdeauna de lucrurile bune așa cum faceți
și astăzi!
Sergentul își goli din nou paharul și păru dispus să mai bea unul. Am băgat
de seamă că domnul Pumblechook, în avântul ospitalității sale, părea să fi uitat
că vinul ni ‑l făcuse nouă cadou, căci smulse sticla din mâna doamnei Joe și își
luă deplina libertate de ‑a o goli, într ‑o revărsare de veselie. Până și eu primii
puțin. Și fu atât de generos încât, când cea dintâi sticlă se isprăvi, o ceru și pe
cealaltă, din care împărți cu aceeași dărnicie.
Privindu ‑i în timp ce stăteau strânși ciorchine în jurul cuptorului din
fierărie, petrecând cu atâta voie bună, m ‑am gândit ce cumplit era că sarea și
piperul petrecerii lor era prietenul meu, fugarul din mlaști ni. Nu se distraseră
nici pe sfert atât de tare înainte ca atmosfera să fie înviorată de povestea urmăririi
lui. Iar acum, când își închipuiau cu toții, plini de însuflețire, cum aveau să fie
prinși „cei doi nemernici”, în vreme ce foalele parcă pufneau du pă fugari, focul
parcă se ațâța pentru ei, fumul parcă se grăbea să ‑i urmărească, Joe parcă bătea
cu ciocanul și zăngănea anume pentru ei, și, în vreme ce flacăra ba se înălța, ba
scădea, toate umbrele mohorâte de pe pereți parcă tremurau amenințându ‑i pe
cei doi, iar scânteile de fier înroșit săreau și mureau, mie mi se părea că după ‑
amiaza palidă de afară, care, în închipuirea mea, era și ea copleșită de milă,
pălise din pricina lor, bieții năpăstuiți.
În sfârșit, Joe își termină lucrul, iar zăngănitul și vuietul se opriră. Pe când
își îmbrăca din nou haina, prinse curaj și propuse ca vreo câțiva dintre noi să
meargă împreună cu soldații și să vadă cum se va sfârși urmărirea. Domnul
Pumblechook și domnul Hubble refuzară, chipurile dorind să fumeze o pipă î n
compania doamnelor; dar domnul Wopsle spuse că ar merge, dacă și Joe avea să
meargă. Joe zise că el ar vrea și m ‑ar lua și pe mine, dacă doamna Joe ar
încuviința. N ‑am fi fost în veci lăsați să mergem, pot să bag mâna în foc, dacă
doamna Joe n ‑ar fi fost atât de curioasă să știe totul și să afle sfârșitul întregii
povești. Astfel stând lucrurile, ea îi puse doar atât în vedere lui Joe:
― Dac ă aduci băiatul înapoi cu capul făcut zob de vreo muschetă, să nu
aștepți de la mine să i ‑l pun la loc!
Sergentul îș i luă politicos rămas ‑bun de la doamna Joe și se despărți de
domnul Pumblechook ca de prietenul său – cu toate că mă îndoiesc că, dac ‑ar fi
stat pe uscat, ar fi fost la fel de sensibil la meritele acestui gentleman, cât s ‑a
arătat a fi când a fost vorba de udătură. Oamenii lui și ‑au luat puștile și s ‑au
încolonat. Domnul Wopsle, Joe și cu mine primirăm ordinul strict de ‑a rămâne în
coadă și de a nu mai scoate un cuvânt odată ce vom fi ajuns la mlaștini. Când ne
‑am trezit cu toții în aerul rece de afară și n e‑am pus hotărât în mișcare spre
ținta noastră, i ‑am strecurat la ureche lui Joe o șoaptă trădătoare:
― Nădăjduiesc, Joe, că n ‑o să‑i găsim.
Iar Joe îmi șopti, la rândul său:

― Aș da un șiling să știu că și ‑au croit deja un drum și au fugit, Pip.
Nu ni s‑a mai alăturat nici un gură ‑cască din sat, căci vremea era mohorâtă
și amenințătoare, drumul pustiu, mersul anevoios, se lăsa întunericul, iar
oamenii aveau câte ‑un foc bun înăuntrul caselor, în jurul căruia sărbătoreau
Crăciunul. Câteva chipuri se grăbiră să se arate la ferestrele luminate și să se uite
după noi, dar nu ieși nici unul afară. Am trecut de stâlpul indicator și am ținut ‑
o drept către cimitir. Acolo, ne ‑am oprit pentru câteva minute, la un semn cu
mâna al sergentului, iar vreo doi sau trei oam eni s‑au împrăștiat printre
morminte, cercetând locul și, de asemenea, portalul bisericii. Se întoarseră fără
să fi găsit ceva, după care pornirăm spre inima mlaștinii, ieșind pe poarta laterală
a cimitirului. O lapoviță nesuferită, mânată de vântul dinspr e răsărit, începu să
ne izbească drept în față, iar Joe mă luă în cârcă.
Acum, odată ce ne aflam în pustietatea înfricoșătoare, pe unde lor nici nu le
dădea prin minte că trecusem cu vreo opt sau nouă ore mai devreme și îi văzusem
pe amândoi fugarii ascunz ându‑se, m‑am gândit, pentru prima oară, cu o groază
de nespus, că, dacă aveam să ‑i înconjurăm, pușcăriașul meu va crede că eu îi
adusesem pe soldați acolo. Mă întrebase dacă eram un împelițat de trădător și ‑
mi spusese că n ‑aș fi fost altceva decât un pui de copoi însetat de sânge, dacă m
‑aș fi alăturat celor care îl hăituiau. Oare nu avea să creadă că eram deopotrivă
un împelițat gata să înșele și un pui de copoi, și că îl trădasem?
Însă nu mai avea nici un rost să ‑mi pun această întrebare. Mă aflam deja
acolo, în cârca lui Joe, și tot acolo se afla și Joe, sărind peste șanțuri ca un
vânător și îndemnându ‑l pe domnul Wopsle să nu se poticnească în nasul lui
roman și să țină pasul cu noi. Soldații mergeau înainte, înșirați pe o linie
acoperind o arie destul de largă, păstrând o oarecare distanță între ei.
Străbăteam mlaștinile în direcția pe care apucasem și eu la început și de la care
mă abătusem din pricina ceții. Acum ceața fie nu se lăsase încă, fie o risipise deja
vântul. În strălucirea stinsă și roșiati că a asfințitului, fanalul, spânzurătoarea,
întăriturile fortului și malul celălalt al râului se vedeau ca în palmă, deși
înmuiate toate într ‑o culoare apoasă și plumburie.
Cu inima bătându ‑mi ca un ciocan într ‑o fierărie, cocoțat pe umerii largi ai
lui Jo e, mă uitam în toate părțile, ca să descopăr vreo urmă de pușcăriaș. Nu
vedeam nimic, nu auzeam nimic. Domnul Wopsle mă băgase de vreo câteva ori în
sperieți cu pufnelile și respirația lui grea, dar mă obișnuisem cu acest zgomot și
acum îl puteam deosebi d e cele ale țintei urmărite. Am tresărit îngrozit când mi s
‑a părut că aud pila încă hârșâind – dar era numai talanga unei oi. Oaia s ‑a oprit
din păscut și s ‑a uitat sfioasă la noi, iar suratele din jurul ei, ferindu ‑și capetele
de vânt și de lapoviță, ne ‑au țintuit cu o privire piezișă, de parcă ne ‑ar fi socotit
pe noi răspunzători pentru pacostea aceea de vreme. Dar, în afară de aceste
lucruri și de tremurul asfințitului din fiecare fir de iarbă, nimic nu tulbura
încremenirea lugubră a mlaștinilor.
Soldați i continuau să înainteze către vechiul fort, iar noi îi urmam, la mică
distanță, când toți deodată ne ‑am oprit, căci ajunsese până la noi, purtat pe
aripile vântului și ‑ale ploii, un strigăt prelung. Acesta se repetă. Venea de la mare
depărtare, dinspre ră sărit, dar se auzea lung și tare. Ba nu, păreau să fie două
sau trei glasuri înălțate deodată, dacă erai în stare să deslușești ceva în
amestecul acela nedeslușit de sunete!

Auzind acest strigăt, sergentul își chemase oamenii aflați aproape de el și
ținea sfat cu ei cu voce joasă, când Joe și cu mine venirăm lângă ei. După ce mai
ciulirăm urechile încă o dată, și Joe, care deslușise bine strigătele, și domnul
Wopsle, care nu le deslușise, ajunseră la aceeași concluzie – erau mai multe
glasuri. Sergentul, om dintr‑o bucată, ordonă să nu se răspundă în nici un fel
strigătului, și schimbă planul de bătaie, astfel încât oamenii lui să înainteze către
locul cu pricina din două părți deodată, în pas alergător. Prin urmare, am luat ‑o
la dreapta, către răsărit, iar Joe porni atât de iute, încât a trebuit să ‑l strâng cu
toată puterea ca să mă țin în spinarea lui.
Era o adevărată întrecere sau, cum o numi Joe, în singurele vorbe pe care le
mai rosti pe toată durata ei, „o vânturare”. Coborând și urcând maluri, sărind
peste zăgazuri și afundân ‑ du‑ne în șanțuri, croindu ‑ne drum printre tufele de
mărăcini – nimănui nu ‑i păsa pe unde o lua. Pe când ne apropiam de locul de
unde se striga, devenea din ce în ce mai limpede că nu striga un singur glas.
Uneori, păreau să se opr ească și atunci și soldații se opreau. Când izbucneau din
nou, soldații porneau mai repede ca înainte, iar noi, după ei. După un timp,
ajunserăm atât de aproape, încât auzirăm o voce strigând: „Ucigașule!” și
cealaltă: „Pușcăriași! Evadați! Gărzi! Pe aici, la pușcăriașii fugari!” Apoi, ambele
voci păreau că se înăbușă într ‑o încleștare, ca după aceea să izbucnească din
nou. Iar când mai auziră și asta, soldații țâșniră, fugind ca niște cerbi; la fel și
Joe.
Sergentul era în frunte. Când ajunserăm foarte apr oape, zgomotele încetară
ca prin farmec. Doi dintre soldați îl urmau pe sergent, nedezlipiți de el. Armele lor
erau încărcate și duse la ochi în poziție de tragere, când apărurăm și noi, ceilalți.
― Aici sunt am ândoi! gâfâi sergentul, luptându ‑se într‑un șanț. Predați ‑vă!
Fiare sălbatice afurisite! Hai, despărțiți ‑vă!
Apa era vânzolită cu îndârjire, noroiul sărea în toate părțile, răbufneau
înjurături, se cărau pumni, până când mai mulți soldați coborâră în șanț ca să ‑l
ajute pe sergent și îi scoaseră târâș , despărțindu ‑i, pe pușcăriașul meu și pe
celălalt. Amândoi sângerau și horcăiau, înjurau și se zbăteau. Bineînțeles, îi
recunoscusem pe amândoi, de la prima privire.
― Țineți minte! zise pușcăriașul meu, ștergându ‑și sângele de pe față cu
mâneca sa zdrenț uită și scuturându ‑și degetele de smocurile de păr smulse
celuilalt. Eu l ‑am prins! Eu vi ‑l predau! Țineți minte treaba asta!
― Nu înseamnă mare lucru, la ce bun să ținem minte? zise sergentul. N ‑o să
‑ți ajute prea mult, omule, căci sunteți amândoi în acee ași oală. Aduceți cătușele!
― Nu m ă aștept să ‑mi prindă mie bine. Nu vreau să ‑mi facă mai bine decât
îmi face acum! zise pușcăriașul meu, râzând cu poftă. Eu l ‑am prins. Iar el o știe.
Asta‑i destul pentru mine.
Celălalt pușcăriaș era pământiu la față și, pe lângă vânătăile vechi de pe
obrazul stâng, acum părea sfâșiat și rănit peste tot. Nu ‑și putu recăpăta
răsuflarea să vorbească decât în clipa în care amândoi fură încătușați, dar
continuă să se spr ijine de un soldat, ca să nu cadă.
― Ia aminte, soldat… a încercat să mă omoare!…
Acestea fură primele sale cuvinte.
― Am încercat să ‑l omor? zise pușcăriașul meu plin de dispreț. Am încercat
și n‑am făcut ‑o? L‑am prins și vi l ‑am predat, asta am făcut. Nu doar că l ‑am

împiedicat să iasă din mlaștini, dar l ‑am și târât până aici – l‑am târât înapoi
toată distanța asta. Dumnealui este un gentleman, dacă nu vă e cu supărare,
nemernicul ăsta de aici. Dar acum, pontoanele și ‑au recăpătat gentlemanul, cu
ajutorul meu. Să ‑l omor? Nici nu merita osteneala să ‑l omor, câtă vreme puteam
să‑i fac mult mai mult rău și să ‑l trag înapoi până aici!
Celălalt gâfâia în continuare.
― A încercat… a încercat… să… mă omoare. Fiți… fiți martori!
― Uite ce e! zise pu șcăriașul meu către sergent. Neajutat de nimeni am șters
‑o de pe vasul deținuților; mi ‑am tăiat o trapă în burta lui și ‑am șters ‑o. Aș fi
putut s‑o șterg, la fel, și din mlaștinile astea afurisite și înghețate… Uită ‑te la
piciorul meu – n‑ai să vezi nici urmă de fier pe el… Da, aș fi făcut ‑o, dacă n ‑aș fi
descoperit că mai era și el pe aici. Să ‑l las să fie liber? Să ‑l las să se folosească de
mine ca de o unealtă, iar și iar? Încă o dată? Nu, nu! Chiar de ‑ar fi fost să mor în
groapa asta (și, aici, arată spre șanț, cu o mișcare largă a mâinilor sale
încătușate), în ultima clipă de viață, tot m ‑aș fi încleștat de el, de l ‑ați fi găsit,
negreșit, prins în strânsoarea mea.
Celălalt pușcăriaș, care, în mod vădit, era îngrozit de tovarășul său, repetă:
― A încercat să mă omoare! Aș fi fost mort dacă n ‑ați fi venit voi!
― Minte! zise pu șcăriașul meu, cu o sălbatică îndârjire. E un mincinos din
născare și ‑o să moară tot un mincinos. Uitați ‑vă la mutra lui – nu se citește
limpede pe ea? Hai, să se uite în ochii mei! Îl poftesc s ‑o facă, dacă are curaj!
Celălalt, sforțându ‑se să rânjească batjocoritor – cu toate că nu reuși să ‑și
stăpânească nervii cât să ‑i dea gurii sale o expresie lămurită -, se uita când la
soldați, când peste mlaștini, când în sus, spre cer, dar, fără nici o îndoială, nu
privea către cel ce vor bea.
― Îl vedeți? continuă pușcăriașul meu. Vedeți ce nemernic e? Îi vedeți ochii
ăștia, de om de nimic, care dă din colț în colț? Așa s ‑a uitat și la proces, când am
fost judecați amândoi. Niciodată nu s ‑a uitat la mine!
Celălalt, mușcându ‑și necontenit buzele uscate și rotindu ‑și neîncetat ochii,
ba în jurul lui, ba în depărtări, îl privi, în cele din urmă, pentru o clipă, pe
vorbitor, spunând:
― N‑am ce să văd la tine! cu o ocheadă cumva în zeflemea către mâinile
încătușate.
În momentul ace la, pușcăriașul meu păru că turbează de ‑a dreptul de furie
neputincioasă și, dacă nu l ‑ar fi ținut soldații, s ‑ar fi năpustit asupra lui.
― Nu v‑am spus eu, zise atunci celălalt pușcăriaș, că m ‑ar fi omorât, dacă ar
fi putut?
Și toată lumea putu să vadă că tremura de frică și că pe buze i se iviseră niște
stropi ciudați de spumă albă, ca fulgii de zăpadă.
― Gata cu vorb ăria! zise sergentul. Aprindeți torțele!
În timp ce unul dintre soldați, care căra un coș în loc de pușcă, îngenunche
să‑l deschidă, pușcă riașul meu privi pentru prima oară la cei din jurul lui și dădu
cu ochii de mine. Coborâsem din spinarea lui Joe când ajunseserăm pe marginea
șanțului, și nu mai făcusem nici o mișcare de atunci. M ‑am uitat la el cu
înflăcărare când mă fixă, și am dat ușur el din mâini, clătinând din cap. Pândisem
momentul să ‑i prind privirea, ca să încerc să ‑l asigur de nevinovăția mea. Nu mi

‑era deloc limpede dacă mi ‑a priceput intenția, căci mi ‑a aruncat o privire pe
care n‑am înțeles ‑o – totul s‑a petrecut într ‑o singură clipă. Însă, și de s ‑ar fi
uitat la mine un ceas sau o zi întreagă, chipul lui nu mi s ‑ar fi părut mai cu luare
‑aminte ca în clipa aceea.
Soldatul cu coșul scăpără curând amnarul și aprinse vreo trei sau patru
torțe, una pentru el și celelalte pentru rest ul tovarășilor săi. Fusese aproape
întuneric mai înainte, dar acum se întunecase de ‑a binelea și, nu peste multă
vreme, avea să fie beznă deplină. Înainte să plecăm din locul acela, patru soldați,
așezați în cerc, traseră câte două focuri în aer. Îndată du pă aceea am văzut și alte
torțe aprinzându ‑se, în depărtare, înapoia noastră, și altele, în mlaștină, de
partea cealaltă a râului.
― În regulă, zise sergentul. Să mergem!
Nu făcurăm decât vreo câțiva pași, când trei tunuri își sloboziră încărcătura
pe deas upra capetelor noastre, cu așa un bubuit de mi se păru că ‑mi plesnește
ceva înăuntrul urechii.
― Sunte ți așteptați pe vas, zise sergentul către pușcăriașul meu. Au aflat că
veniți. Nu rări pasul, omule. Ține ‑aproape!
Cei doi erau duși, la o oarecare distan ță unul de altul, înconjurați de câte un
grup de paznici. Acum îl țineam pe Joe de mână, iar el purta una dintre torțe.
Domnul Wopsle ar fi vrut să ne întoarcem acasă, dar Joe era hotărât să rămână
până la sfârșit, așa că am continuat să mergem cu ceilalți . Pășeam de ‑acum pe
un drum destul de bun, care, în cea mai mare parte, se ținea de firul apei,
abătându ‑se doar din când în când, încrucișându ‑se cu vreun șanț, care avea pe
marginea lui câte o moară de vânt micuță și un stăvilar înecat de noroi. Când
priveam în jurul meu, puteam vedea celelalte lumini venind după noi. Torțele pe
care le purtam aruncau pete mari, învăpăiate, pe cărare, și mi se părea că le văd
și pe acestea fumegând și pâlpâind. În rest, nu deslușeam nimic prin bezna
groasă. Făcliile încăl zeau aerul din jurul nostru cu vâlvătaia rășinei lor, iar cei doi
prizonieri păreau bucuroși de acest lucru, în vreme ce șontâcăiau, înconjurați de
puști. Nu puteam merge prea repede, căci amândoi șchiopătau. De altfel, erau
atât de vlăguiți, încât de vreo două sau trei ori a trebuit să ne oprim ca să ‑și mai
tragă sufletul.
După aproape o oră de mers, am ajuns la o baracă grosolană din lemn, lângă
un debarcader mic. În baracă era o santinelă, care ne ceru parola. Sergentul îi
răspunse. Apoi, am intrat. Înău ntru duhnea a tutun și a var ud, ardea un foc bun
și se vedeau o lampă, un rastel cu puști, o tobă și un lung cadru de pat, din lemn,
ca un uriaș storcător de rufe fără calandru, în care puteau încăpea doisprezece
soldați o dată. Cei trei sau patru soldați care stăteau întinși pe el, înveliți cu
mantalele lor, nu se arătară foarte interesați de sosirea noastră – își ridicară doar
capetele, aruncându ‑ne niște priviri somnoroase, după care se culcară la loc.
Sergentul întocmi un soi de raport, însemnă ceva în tr‑un registru și apoi
deținutul pe care eu l ‑am numit „celălalt pușcăriaș” fu ales să plece, împreună cu
paznicii săi, cel dintâi la vas.
Pușcăriașul meu nu s ‑a mai uitat niciodată la mine, după acea singură
privire despre care v ‑am vorbit. Cât stătu în b aracă, rămase tăcut în fața focului,
ridicându ‑și, pe rând, câte un picior pe grătar ca să ‑l încălzească și uitându ‑se la
el, dus pe gânduri, de parcă se compătimea pentru necazurile din ultima vreme.

Deodată, se întoarse către sergent și anunță:
― Aș vrea să declar ceva în legătură cu evadarea mea. Ar putea scuti unele
persoane de ‑a fi bănuite laolaltă cu mine.
― Poți să spui ce vrei, răspunse sergentul, stând în picioare și privindu ‑l
rece, cu brațele încrucișate, dar nu ți se cere să vorbești aici. O să ai prilejul să
vorbești până te saturi și să tot auzi despre asta, până se încheie toată povestea,
știi doar.
― Știu, dar asta ‑i altă mâncare de pește, e o treabă aparte. Omul nu poate să
flămânzească, cel puțin, eu nu pot. Am luat niște haleală din satul de colo… de
după biserică, afară din mlaștină.
― Vrei s ă spui că ai furat, zise sergentul.
― Da, și o să‑ți spun și de unde. De la fierar.
― I‑auzi! zise sergentul, făcând ochii mari la Joe.
― I‑auzi, Pip! zise Joe, făcând ochii mari la mine.
― Erau doar ni ște resturi, nimic mai mult, și un strop de tărie, și o plăcintă.
― S‑a întâmplat să vă lipsească vreo plăcintă, domnule fierar? îl întrebă
sergentul aparte pe Joe.
― Nevasta mea v ăzuse asta, chiar în momentul în care ați intrat
dumneavoastră pe ușă. Îți amintești, Pip?
― Aha! zise pu șcăriașul meu, întorcându ‑și ochii întunecați către Joe și fără
să‑mi arunce nici o privire. Vasăzică tu ești fierarul, nu ‑i așa? Ei, bine, îmi pare
rău să ți ‑o spun, dar ți ‑am mâncat plăcinta.
― Doamne sfinte, da r bine c ă ai mâncat ‑o, cel puțin în ceea ce mă privește,
adăugă Joe, amintindu ‑și în ultima clipă de doamna Joe. Noi nu știm ce ‑oi fi
făcut, dar, oricum, nu te ‑am fi lăsat să mori de foame din pricina asta, sărman
nefericit… Nu ‑i așa, Pip?
Acel țăcă nit ciudat, ca de ceas deșteptător, pe care îl băgasem de seamă și
mai înainte, răsună din nou din gâtlejul pușcăriașului, care se întoarse cu
spatele. Barca venise înapoi, iar paznicii săi erau gata de plecare. L ‑am condus și
noi până la debarcaderul făcu t din niște pari zdraveni și din pietre și l ‑am văzut
urcând în barca la care vâslea un echipaj de pușcăriași ca și el. Nici unul nu păru
nici mirat, nici curios, nici bucuros, nici necăjit să ‑l vadă și nimeni nu rosti vreun
cuvânt, în afară de unul din fu ndul bărcii, care se răsti ca la câini:
― Voi, ăștialalți, vâsliți odată!
Ceea ce fu semnalul pentru pușcăriași, care vârâră vâslele în apă. La lumina
torțelor, am văzut pontonul întunecat, tras ceva mai departe de nămolul din golf,
ca o Arcă a lui Noe ble stemată. Închis, zăvorât și ancorat cu uriașe lanțuri
ruginite, vasul ‑pușcărie părea, în ochii mei de copil, vârât și el în fiare, aidoma
deținuților. Am văzut barca trăgând lângă vas și pe prietenul meu urcând la bord
și dispărând. Apoi, capetele torțelor fură cufundate în apă și se stinseră sfârâind,
de parcă totul se sfârșise pentru el.

Capitolul VI

Gândurile mele legate de furtișagul de care, în mod atât de neașteptat,

fusesem scutit să mai dau socoteală nu m ‑au împins la mă rturisiri complete, dar
cred totuși că mai aveam niște picături de cinste în străfundul sufletului.
Nu‑mi amintesc să fi simțit vreo slăbiciune în ceea ce ‑o privește pe doamna
Joe, când mi s ‑a risipit spaima de a fi dat în vileag. Dar îl iubeam pe Joe –
probabil pur și simplu pentru că, în acele zile ale copilăriei mele, dragul meu
prieten mă lăsa să ‑l iubesc – și, față de el, conștiința mea nu era întru totul
liniștită. Simțisem (mai ales când l ‑am văzut prima oară căutându ‑și pila) că
trebuia neapărat să ‑i spun întregul adevăr. Totuși n ‑am făcut ‑o, și aceasta
pentru că nu eram pe deplin convins că, dacă ar fi aflat, nu m ‑ar fi socotit apoi
mai rău decât eram. Teama de a pierde încrederea lui Joe și, pe viitor, de a sta în
colțul căminului, seara, uitându ‑mă trist după tovarășul și prietenul meu,
pierdut pe vecie, îmi lega limba. Îmi închipuisem perspectiva sumbră că Joe ar fi
știut – niciodată nu l ‑aș mai fi putut vedea lângă foc, pipăindu ‑și perciunii bălai,
fără să mă gândesc că medita la fapta mea. Dacă Joe ar fi știut, niciodată nu l ‑aș
mai fi putut vedea aruncând o privire, oricât de întâmplătoare, la carnea sau
budinca pregătite în ajun, când ni s ‑ar fi așezat pe masă, fără să mă gândesc că
se întreabă, de fapt, dacă nu cumva dădusem o raită prin cămar ă. Dacă Joe ar fi
știut și dacă, după această întâmplare, în oricare altă împrejurare a vieții noastre
împreună în aceeași casă, ar fi băgat de seamă că berea lui este trezită sau
tulbure, convingerea mea că în acel moment ar fi bănuit că e niște catran în ea mi
‑ar fi urcat tot sângele în obraji. Pe scurt, am fost prea laș ca să fac ceea ce știam
că era bine, la fel cum fusesem prea laș ca să nu fac ceea ce știam că era rău. Pe
vremea aceea, nu cunoșteam lumea, așa că nu imitam pe nici unul dintre
nenumăraț ii oameni care se comportă astfel. Ca un adevărat geniu, neînvățat de
nimeni, am descoperit singur acest fel de purtare.
Cum mi se făcu foarte somn mai înainte de ‑a pierde din ochi vasul
deținuților, Joe mă luă din nou în spinare și mă aduse până acasă. Ex cursia
aceasta trebuie să ‑l fi obosit foarte tare pe domnul Wopsle, fiindcă acesta nu
numai că se simțea dărâmat, dar mai era și atât de supărat încât, dacă Biserica
ar fi fost larg deschisă, probabil că ar fi excomunicat întreaga expediție, începând
cu Jo e și cu mine. Dar, ca mirean, deși era mare umezeală, a stăruit pe drumul
de întoarcere la tot pasul să stea jos, cu o îndârjire atât de nesănătoasă încât,
atunci când și ‑a scos haina ca să ‑i fie pusă la uscat la focul din bucătărie,
dovada de netăgăduit d e pe pantalonii săi l ‑ar fi pierdut, dacă aceasta ar fi fost
considerată un păcat capital.
Între timp, eu mă împleticeam prin bucătărie ca un mic bețivan, din pricină
că abia fusesem lăsat din nou pe picioarele mele – adormisem pe drum, imediat ce
Joe mă r idicase în cârcă, și mă trezisem la căldură, în lumină și în larmă de
glasuri. Când mi ‑am mai venit în fire (cu ajutorul unui ghiont puternic primit
între umeri și o exclamație înviorătoare din partea surorii mele: „Pfui! Nu s ‑a mai
pomenit un băiat ca ăst a!”), am văzut că Joe tocmai le povestea despre
mărturisirea pușcăriașului, după care toți musafirii se apucară să presupună
felul în care acesta reușise să pătrundă în cămară. După ce examină cu gr ijă
datele problemei, domnul Pumblechook emise ipoteza că t rebuie să se fi cățărat
mai întâi pe acoperișul fierăriei, apoi trecuse pe acoperișul casei și coborâse în
bucătărie pe hornul căminului, folosindu ‑se de o sfoară improvizată din
așternutul lui de pat, rupt în fâșii. Cum domnul Pumblechook era foarte

categ oric și deținea și o trăsură personală – spre deosebire de ceilalți -, toată
lumea fu de acord că așa trebuie să se fi petrecut lucrurile. Domnul Wopsle,
totuși, răcni un sălbatic „Ba nu!”, cu neputincioasa răutate a unui om răpus de
oboseală, dar, fiindcă nu avea nici o teorie a lui și nici haina pe umeri, fu ignorat
în unanimitate – asta ca să nu mai pomenim despre aburii groși ieșind din turul
pantalonilor săi în timp ce stătea cu spatele la focul din bucătărie, ca să și ‑i
usuce, ceea ce nu era nici pe d eparte un lucru care să inspire încredere.
Asta a fost tot ce ‑am auzit în seara aceea, înainte să fiu înșfăcat de sora mea,
de parcă eram o insultă somnoroasă la adresa musafirilor ei, și dus la culcare cu
așa o mână grea, încât mi s ‑a părut că aveam câte cincizeci de obezi în picioare,
din pricina cărora mă împiedicam de toate treptele. Mustrarea mea de cuget,
după cum am descris ‑o, începu înainte de a mă fi sculat, a doua zi de dimineață,
și continuă multă vreme după ce povestea fu dată uitării și nu mai fu pomenită
decât când și când.

Capitolul VII

Pe vremea când stăteam în cimitir, citind inscripțiile de pe pietrele de
mormânt ale familiei, aveam doar atâta învățătură cât să le pot silabisi. Iar
puterea mea de înțelegere, chiar și față de înț elesul lor simplu, nu era deplină,
deoarece vedeam în „soția celui de mai sus” o măgulitoare dovadă a ridicării
tatălui meu către o lume mai bună, și, dacă oricare alta dintre rudele mele
răposate ar fi fost pomenită drept „cel de mai jos”, neîndoielnic că mi‑aș fi făcut
cea mai proastă impresie despre acel membru al familiei. Nici ideile mele despre
noțiunile teologice, pe care mi le dădea catehismul, nu erau deloc conforme celor
consacrate, căci îmi amintesc foarte clar cât de convins eram că promisiunea de
„a merge neabătut pe ‑aceeași cale, în toate zilele vieții mele” mă obliga să străbat
întotdeauna satul de la casa noastră într ‑o singură direcție și numai aceea, fără
s‑o schimb vreodată, ocolind în jos, pe la rotărie, sau în sus, pe la moară.
Știam că, atunci când aveam să fiu destul de copt, voi deveni ucenicul lui
Joe, iar până ce mi ‑aș fi putut asuma acea demnitate, „n ‑aveam să fiu tratat ca
un împărat”, cum spunea doamna Joe, sau, după cum traduceam eu, „n ‑aveam
să fiu pe degeaba îndopat”. Ca atare, nu eram doar băiat bun la toate în fierărie,
ci, dacă vreun vecin se întâmpla să aibă nevoie de ajutor, fie la alungat ciorile, fie
la adunat pietrele din curte, fie pentru orice altă treabă de soiul ăsta, eu eram cel
onorat cu această misiune. Totuși, pe ntru ca rangul nostru să nu fie compromis
în acest chip, pe polița de deasupra căminului, în bucătărie, se ținea o pușculiță
în care se făcuse cunoscut tuturor că se strângeau câștigurile mele. Eu, unul,
aveam impresia că banii aveau să contribuie, în cele din urmă, la lichidarea
datoriei naționale, căci știu că nu puteam nutri vreo speranță de ‑a mă bucura și
eu de o parte din acel tezaur.
Sora bunicului domnului Wopsle ținea o școală de seară, în sat. Ceea ce vrea
să însemne că era o bătrână ridicolă, cu m ijloace limitate și cu beteșuguri
nelimitate, care obișnuia să tragă un pui de somn în fiecare seară, de la șase la
șapte, în prezența copiilor care plăteau, fiecare, câte doi penny pe săptămână
pentru a profita de ocazia de ‑a o vedea pe ea făcând acest luc ru. Bătrâna

închiriase o căsuță țărănească, în care domnul Wopsle ocupa odaia de la etaj, de
unde noi, școlarii, obișnuiam să ‑l auzim, prin tavan, citind cu voce tare, în cel
mai plin de demnitate și mai grozav stil, uneori chiar bușind cu piciorul în
dușu mea. Era o minciună gogonată că domnul Wopsle ar fi „examinat” școlarii o
dată la trei luni. Ceea ce făcea dumnealui cu acel prilej era să ‑și suflece
manșetele, să ‑și pomădeze părul și să ne țină cuvântarea funebră rostită de Marc
‑Antoniu în fața trupului neînsuflețit al lui Cezar . Aceasta era întotdeauna
urmată de Oda despre Patimi a lui Collins, în care mie îmi plăcea de domnul
Wopsle mai cu seamă când î ntruchipa Răzbunarea, aruncându ‑și sabia mânjită
de sânge ca un trăsnet pe pământ și apucând trâmbița care anunța războiul cu o
privire ucigătoare. Pe atunci încă nu le înțelegeam pe deplin, cum mi s ‑a
întâmplat mai târziu în viață, când am căzut în m ijlocul patimilor și le ‑am
comparat cu Collins și Wopsle, mai degrabă în defavoarea acestor doi domni.
Pe lângă această instituție de învățământ, sora bunicului domnului Wopsle
mai ținea, în aceeași odaie, o mică prăvălie de mărunțișuri. Habar n ‑avea ce
marfă ză cea în magazie sau care era prețul vreunuia dintre obiectele de vânzare,
dar avea un carnețel soios, pe fundul unui sertar, care ‑i servea drept catalog de
prețuri. Cu ajutorul acestui oracol, Biddy descurca toate tranzacțiile prăvăliei.
Biddy era strănepoa ta surorii bunicii domnului Wopsle – mărturisesc că nu sunt
în stare să spun ce fel de rudă îi era ea domnului Wopsle. Era orfană ca și mine;
tot ca și mine, fusese crescută „pe palme”. Din punctul meu de vedere, se
remarca mai cu seamă prin extremitățile sale, căci părul îi era întotdeauna
nepieptănat, mâinile întotdeauna nespălate și pantofii întotdeauna scâlciați,
fiindcă îi călca pe călcâi. Descrierea se vădea nepotrivită o singură zi pe
săptămână. Duminica mergea la biserică foarte îngr ijită.
Mulțumită râvnei personale și mai mult cu ajutorul lui Biddy decât al surorii
bunicii domnului Wopsle, m ‑am luptat din răsputeri cu alfabetul, de parcă ar fi
fost un desiș de mărăcini, rămânând din cale ‑afară de sleit de puteri și plin de
zgârieturi după fiecare lit eră. Iar după treaba asta, am căzut drept în m ijlocul
pârdalnicelor de cifre, nouă la număr, care, în fiecare seară, păreau să
născocească ceva nou ca să ‑și schimbe înfățișarea, râzându ‑și de strădania mea
de a le recunoaște. Dar, în cele din urmă, am încep ut, pe dibuite și orbecăind, să
citesc, să scriu și să socotesc, deși cât se poate de căznit.
Într‑o seară, stăteam în colțul căminului cu tăblița mea pe genunchi,
căznindu ‑mă din răsputeri să compun o scrisoare pentru Joe. Cred că era la
aproape un an dup ă expediția noastră din mlaștini, căci mi se părea că trecuse
mult timp de atunci, și era din nou iarnă și ger. Cu un abecedar lângă vatră, la
picioarele mele, ca îndrumar, am izbutit, în vreo două ceasuri, să scr ijelesc și să
mâzgălesc, cu litere de tipar, această epistolă:

„drAgul mEu JO spE c Eșt biNe sĂnĂtO io spE c vo fI curânD îstAre s T învĂț și
io pe Tine JO și aTUnci siGur c vom fI fOArte buCUroși și cânD io vo fI ceNicuL tĂu
JO vom Face mulLTe șoTii creDemă s nUm spUi miE PIP.”

Nu era absolut necesar să comunic cu Joe în scris, având în vedere că el
ședea lângă mine și că eram singuri acasă. Dar i ‑am înmânat acest mesaj (cu
tăbliță cu tot), scris de mâna mea, iar Joe l ‑a primit ca pe un miracol de erudiție.

― Măi, Pip, bătrâne! e xclamă Joe, căscându ‑și larg ochii albaștri. Ce învățat
mai ești! Zău că ești!
― Aș vrea eu să fiu așa, oftai eu, aruncând o privire spre tăblița din mâna lui,
cu presimțirea că scrierea mea era cam povârnită.
― Ia te uit ă, aici e un J, zise Joe, și un O î n toată legea! Aici e un J și un O,
Pip, adică J ‑O, adică Joe.
Niciodată nu l ‑am auzit pe Joe citind cu voce tare ceva mai lung decât
această unică silabă și, cu o duminică în urmă, la biserică, băgasem de seamă,
când, din întâmplare, ținusem cartea noastr ă de rugăciuni cu capul în jos, că
acest lucru păruse să nu ‑l deranjeze câtuși de puțin, de parcă ar fi fost ținută
întocmai cum trebuia. Voind să mă folosesc de acest prilej ca să aflu dacă, atunci
când aveam să ‑l învăț pe Joe, trebuia să încep chiar de l a început, am spus:
― Dar cite ște restul, Joe!
― Restul, zici, Pip? f ăcu Joe, uitându ‑se peste scrisoare fără grabă și gr ijuliu.
Unu, doi, trei. Păi, aici sunt trei de J și trei de O, adică de trei ori J ‑O, e scris de
trei ori Joe, Pip!
M‑am aplecat peste u mărul lui Joe și, ajutându ‑mă de degetul arătător, i ‑
am citit întreaga scrisoare.
― Nemaipomenit! zise Joe c ând terminai. Chiar ești un învățat!
― Cum scrii Gargery, Joe? l ‑am întrebat, cu un aer de modestie protectoare.
― Nu‑l scriu deloc, zise Joe.
― Bin e, dar s ă zicem că l ‑ai scris.
― Nu se poate zice așa ceva, răspunse Joe. Cu toate că mă înnebunesc după
citit.
― Serios, Joe?
― Mă înnebunesc! întări Joe. Dă ‑mi o carte bună sau un ziar bun, așază ‑mă
în fața unui foc bun și nu mai vreau nimic î n plus! Dumnezeule, continuă el,
după ce ‑și frecă nițel genunchii cu palma, când chiar dai peste un J și un O și îți
spui „Uite, în sfârșit un J ‑O, adică un Joe”, tii! ce interesant este cititul!
Am tras concluzia din această ultimă mărturisire că învățătu ra lui Joe, ca și
motorul cu aburi, era încă în fașă. Continuând ancheta, îl descusui:
― N‑ai mers niciodată la școală, Joe, când erai mic ca mine?
― Nu, Pip.
― De ce n ‑ai mers niciodată la școală, Joe, când erai mic ca mine?
― Ei, Pip! f ăcu Joe, luând văt raiul și apucându ‑se de ocupația lui obișnuită
când era muncit de vreo idee, și anume să râcâie încet tăciunii dintre barele
grătarului. O să ‑ți spun. Tatăl meu, Pip, căzuse în patima beției și, când era
amețit de băutură, o bătea pe mama fără nici o milă. Era aproape singurul lucru
pe care îl bătea, de fapt, în afară de mine. Și pe mine mă bătea, cu o hărnicie care
nu era niciodată ajunsă de hărnicia cu care bătea în nicovala lui… Mă asculți, mă
înțelegi, Pip?
― Da, Joe.
― Prin urmare, maic ă‑mea și cu mi ne am fugit de la taică ‑meu de mai multe
ori; și atunci maică ‑mea se ducea să muncească și zicea: „Joe, de ‑acum, cu voia
Domnului, o să faci și tu nițică școală, băiete” și mă dădea la școală. Dar taică ‑
meu era așa de bun la inimă încât nu se îndura să tră iască fără noi. Așa că venea
după noi, cu o șleahtă întreagă, speriind lumea și făcând așa un tărăboi pe la

ușile caselor pe unde stăteam noi încât, de obicei, îi silea pe oameni să nu mai
vrea să aibă de ‑a face cu noi și să ne dea pe mâna lui. Atunci, ne lua acasă și ne
bătea pe amândoi. Și treaba asta, vezi tu, Pip, îmi spuse Joe, făcând o pauză în
râcâitul său meditativ în jar și privindu ‑mă în ochi, m ‑a tras înapoi de la
învățătură.
― Cu siguran ță Joe, bietul de tine!
― Deși, nu uita, Pip, zise Joe, ati ngând măsurat, de vreo două ori, partea de
sus a grătarului din vatră cu vătraiul, ca să fim drepți față de toți și să ‑i dăm
fiecăruia după cât merită, tatăl meu avea o inimă bună, pricepi?
Nu pricepeam, dar nu i ‑am spus ‑o.
― Ei bine, continu ă Joe, cineva trebuia să țină casa, Pip, altminteri, se ducea
totul de râpă, pricepi?
Asta pricepeam și i ‑am spus ‑o.
― Prin urmare, taic ă‑meu nu s ‑a împotrivit să mă duc la muncă. Așa că m ‑
am dus la muncă și m ‑am apucat de meseria pe care o am și acum, care ar fi fost
și meseria lui, de altfel, dacă și ‑ar fi făcut ‑o, și am muncit destul de mult, crede
‑mă, Pip. Cu vremea, am ajuns în stare să ‑l întrețin și pe el și l ‑am întreținut
până când a murit, lovit de aploplexie. Și am vrut să pun să se scrie pe piatra lui
de mormâ nt așa: „Chiar dacă s ‑a purtat urât, Amintește ‑ți, cititorule, ce inimă
bună a avut.”
Joe recită acest cuplet cu atâta mândrie neascunsă și atâta gr ijă pentru
claritate, încât mă făcu să ‑l întreb dacă îl compusese el însuși.
― Eu l‑am făcut, zise Joe, eu si ngur. L‑am făcut cât ai clipi. A fost ceva ca
atunci când, dintr ‑o singură lovitură de baros, scoți o potcoavă în toată regula. N
‑am mai fost atât de surprins în toată viața mea – nu‑mi venea să cred în
ascuțimea minții mele – să‑ți spun drept, cu greu mi ‑a venit a crede că într‑
adevăr a venit din ascuțimea minții mele. Cum îți spuneam, Pip, voiam să pun să
se cioplească versurile astea pe lespedea lui, dar poezia costă bani, oricum ai
ciopli‑o, cu litere mai mici sau mai mari. Așa că nu s ‑a mai scris. Ca s ă nu‑ți mai
zic despre ciocli! Mama a avut nevoie de toți banii pe care îi pusesem eu deoparte
pentru treburile astea. O ducea rău cu sănătatea, era chiar la pământ. N ‑a
întârziat să ‑l urmeze pe tata, sărmana, și, în cele din urmă, i ‑a venit timpul să se
bucure de odihna veșnică.
Ochii albaștri ai lui Joe se umeziră puțin – și‑i frecă, întâi pe unul, apoi pe
celălalt, în cel mai nesănătos și neplăcut mod, cu măciulia mânerului vătraiului.
― Mi‑a fost tare urât, zise Joe, să stau aici singur, și atunci am cu noscut‑o
pe sora ta. Să știi de la mine, Pip – Joe se uită hotărât în ochii mei, parcă bănuind
că n‑o să fiu de acord cu el – sora ta este o femeie frumoasă.
Fără voia mea, mi ‑am întors ochii spre foc, cuprins în mod vădit de îndoială.
― Oricare ‑ar fi păre rea familiei sau a lumii despre ea, Pip, sora ta este – și Joe
își însoți fiecare cuvânt de o bătaie de vătrai în grătarul vetrei – o… femeie…
frumoasă!…
Nu mi‑a trecut prin cap nimic mai bun de zis decât:
― Mă bucur că gândești așa, Joe.
― Și eu, ră spunse Joe, prinzându ‑mi vorbele din zbor. Eu mă bucur că
gândesc așa, Pip. Un pic de roșeață a pielii sau o neînsemnată chestiune de oase,

pe ici, pe colo… ce înseamnă asta pentru mine?
Eu comentai, cu perspicacitate, că, dacă pentru el nu î nsemna nimic, atunci
nici pentru restul lumii nu avea ce să însemne.
― Neîndoielnic! încuviință Joe. Tocmai asta e. Ai dreptate, bătrâne. Când am
cunoscut ‑o pe sora ta, se vorbea mult despre cum te creștea ea pe palme. Foarte
frumos din partea ei, zicea to ată lumea, și eu ziceam la fel cu toată lumea. Cât
despre tine, continuă Joe, cu o mutră schimonosită de parcă ar fi văzut într ‑
adevăr ceva nesuferit, dacă ți ‑ai fi putut da seama, ca mine, ce nevolnic și ce
jigărit erai, Dumnezeule, ți ‑ai fi făcut cea mai proastă părere despre tine!
Nu tocmai încântat de asta, i ‑am zis:
― Las ă, Joe, nu ‑ți face gr iji din cauza mea.
― Dar eu mi ‑am făcut gr iji, Pip, răspunse el, cu o naivitate drăgăstoasă.
Când i‑am propus surorii tale să fim împreună și să facem strigările de nuntă la
biserică, în momentul în care a fost și ea dornică și gata să vină aici, la fierărie, i
‑am spus: „Și adu ‑l și pe bietul copilaș cu tine. Dumnezeu să ‑l binecuvânteze pe
bietul copilaș” – așa i‑am spus surorii tale -, „că e loc destul și pentru el l a
fierărie!”
Am izbucnit în plâns și i ‑am cerut iertare, sărindu ‑i de gât, iar Joe lăsă
vătraiul să ‑i cadă din mână ca să mă poată îmbrățișa, zicând:
― Întotdeauna o să fim cei mai buni prieteni, nu ‑i așa, Pip? Nu plânge,
bătrâne!
După această mică întreru pere, Joe reluă:
― Ei, vezi tu, Pip, uite ‑așa am ajuns noi aici! Cam așa s ‑a întâmplat, și acum
iată‑ne aici! Dar, Pip, când m ‑oi lua tu pe mâna ta, să mă înveți carte – și‑ți spun
dinainte că sunt grozav de greu de cap, cel mai greu d e cap din lume -, doamna
Joe nu va trebui să bage de seamă ce vrem să facem. Trebuie s ‑o facem, cum să
‑ți spun, pe furiș. De ce pe furiș? Păi, o să ‑ți spun eu de ce, Pip.
Ridicase din nou vătraiul de jos, fără de care mă îndoiesc că și ‑ar fi putut
continua demonstrația.
― Sora ta e st ăpânitoare.
― E st ăpânitoare, Joe?
M‑am speriat, căci întrezăream, tulbure, explicația și, mi ‑e teamă că trebuie
să adaug, speranța că Joe n ‑o mai aproba, din pricina lorzilor ‑amirali sau a
tezaurului.
― Se d ă în vânt după guvernare, zise Joe. Adică, vreau să spun, să ne
stăpânească pe noi, pe tine și pe mine.
― A!
― Și n‑ar fi deloc de acord să aibă cunoscători de carte prin casă, continuă
Joe, și, mai ales, n ‑ar fi deloc de acord să fiu eu un cunoscător de carte, de teamă
că aș putea protesta. Ca un soi de răzvrătit, înțelegi?
Mă pregăteam să ‑i dau replica printr ‑o întrebare și reușisem să spun „De
ce…” când Joe mă opri.
― Stai pu țin. Știu ce vrei să zici, Pip. Stai puțin! Nu tăgăduiesc că sora ta
tabără pe noi ca tătari i, uneori. Nu tăgăduiesc că ne dă pe spate și apoi ne face
chisăliță. În momentele acelea, când își iese din fire, Pip, zise Joe coborându ‑și
vocea până la o șoaptă înăbușită și aruncând o privire furișă către ușă,

sinceritatea mă silește să ‑mi dezleg limb a și să admit că este o urgie!
Joe rosti acest cuvânt de parcă ar fi început cu pe puțin o duzină de U ‑uri
mari.
― De ce nu m ă răzvrătesc? Asta voiai să mă întrebi când te ‑am întrerupt,
Pip?
― Da, Joe.
― Ei bine, zise Joe trec ându‑și vătraiul în mâna stâng ă, ca să ‑și poată
mângâia perciunii – și, ori de câte ori se deda acestei blajine îndeletniciri, știam că
nu mai am nici o speranță -, sora ta are o fire de stăpân. O fire de stăpân!
― Ce înseamnă asta? l ‑am întrebat eu, trăgând nădejde că o să reușesc să ‑i
rețin atenția.
Însă Joe mă lămuri mai repede decât mă așteptasem și mă încuie pe dată, cu
o demonstrație circulară, răspunzându ‑mi cu o privire fixă:
― Ea.
Apoi, când izbuti să ‑și smulgă ochii din privirea fixă și se întoarse la
perciunii lui, continuă:
― Iar eu nu am o fire de st ăpân. Mai cu seamă, Pip, – și țin să ți ‑o spun cât se
poate de serios, bătrâne – că mi‑a ajuns s ‑o văd pe biata maică ‑mea, o femeie
spetindu ‑se, trudind ca un rob, până ‑i ieșea sufletul, fără o clipă de răgaz în
toate zilele vieț ii ei, așa că mi ‑e cumplit de teamă să greșesc nefăcând ce se
cuvine față de o femeie, deci mai bine greșesc pe partea cealaltă, ducând ‑o eu mai
puțin bine. Mi ‑ar plăcea să fi fost eu singurul în capul căruia să se spargă toate,
mi‑ar plăcea să nu existe n ici o „scărmănătoare” pentru tine, bătrâne. Mi ‑ar
plăcea să le pot lua eu pe toate în seama mea! Dar astea sunt suișurile și
coborâșurile și loviturile sorții, Pip, și nădăjduiesc c ‑ai să treci tu cu bine peste
toate necazurile.
Așa necopt cum eram, cred c ă din seara aceea am dobândit o nouă admirație
pentru Joe. De atunci, am fost egali; ce ‑i drept, egali fuseserăm noi și înainte,
dar, după seara aceea, în momentele de liniște, când stăteam și mă uitam la Joe,
gândindu ‑mă la viața lui, aveam un nou sentime nt: știam că îl respect din
adâncul sufletului.
― Oricum, zise Joe, ridic ându‑se să mai pună un lemn pe foc, uite că
pendula noastră olandeză și ‑a văzut de drum, și acum se pregătește să bată de
opt, iar ea nu s ‑a întors încă! Sper că iapa unchiului Pumblechook n ‑a călcat pe
‑o bucată de gheață, să cadă grămadă.
Doamna Joe îl însoțea, uneori, pe unchiul Pumblechook, în zilele de târg, ca
să‑l ajute să cumpere lucruri dintr ‑acelea trebuincioase într ‑o casă, pentru
alegerea cărora este ne voie de mintea unei femei – căci unchiul Pumblechook era
holtei și n ‑avea deloc încredere în servitorii săi. Tocmai fusese o zi de târg, iar
doamna Joe plecase într ‑una din aceste expediții.
Joe aprinse din nou focul și mătură vatra, apoi ne duserăm amândo i la ușă,
pândind zgomotul trăsurii. Era o noapte geroasă și uscată, cu vânt tăios și
chiciură înghețată. Un om ar fi murit, cu siguranță, în noaptea aceea, dacă ar fi
stat în mlaștini, m ‑am gândit eu. Și am privit în sus, la stele, și mi ‑am imaginat
cât de cumplit ar fi să ‑și ridice cineva ochii la ele, în timp ce murea degerat, și să
nu găsească nici un ajutor, nici milă în toată puzderia de licăriri.

― Auzi c ă vine iapa, zise Joe, sună precum clopotele!
Zgomotul potcoavelor ei pe drumul înghețat bocnă er a ca o muzică și iapa se
apropia într ‑un trap mai vioi decât de obicei. Am scos un scăunel afară, pentru
ca doamna Joe să poată coborî din trăsură, și ‑am ațâțat focul, ca să se vadă
fereastra luminată, apoi ne ‑am mai rotit o dată ochii prin bucătărie, să n u fi
rămas ceva neașezat la locul lui. După ce am sfârșit cu aceste pregătiri, au ajuns
și ei, înfofoliți până la ochi. Doamna Joe coborî numaidecât, iar unchiul
Pumblechook se dădu și el jos, la fel de repede, acoperindu ‑și iapa cu o pătură,
apoi intrarăm cu toții în bucătărie, aducând odată cu noi atât de mult aer rece
încât toată căldura focului păru să piară.
― Ei, zise doamna Joe, dezbr ăcându‑se grăbită și emoționată, și împingându
‑și boneta pe spate, care ‑i rămase atârnând de panglici pe umeri. Dacă n ici în
seara asta băiatul ăsta n ‑o să fie recunoscător, atunci n ‑o să mai fie niciodată!
Încercam să arăt cel mai recunoscător băiat cu putință, deși n ‑aveam nici
cea mai mică idee de ce trebuia să ‑mi iau această înfățișare.
― Numai s ă sperăm, zise sora me a, că n‑o să fie ținut să huzurească. Tare mi
‑e teamă c ‑așa va fi.
― Nu‑i stă în obicei, doamnă, zise domnul Pumblechook. Știe ea mai bine
cum trebuie.
Ea? M‑am uitat la Joe, întrebând din buze și sprâncene: „Ea?” Joe îmi
întoarse privirea, întrebând din b uze și sprâncene: „Ea?” Sora mea îl surprinse în
timp ce făcea acest gest, iar el începu să ‑și treacă dosul palmei pe sub nas cu
aerul său împăciuitor, obișnuit în astfel de ocazii, și se uită la ea.
― Ei? zise sora mea în stilul ei arțăgos. La ce te holbe zi? A luat foc casa?
― …Cineva vorbea, se încumetă politicos Joe, despre o persoană numită „ea”.
― Păi, și? N ‑ar trebui să ‑i zic ea, mă rog? zise sora mea. Numai dacă nu ‑i
spui tu domnișoarei Havisham „el”. Și mă îndoiesc c ‑ai să îndrăznești vreodată.
― Domni șoara Havisham din oraș? întrebă Joe.
― Mai e vreo alt ă domnișoară Havisham și în afara orașului? replică sora
mea. Vrea ca băiatul ăsta să se ducă și să se joace acasă la ea. Și bineînțeles că se
va duce. Și ‑o să facă bine să se joace acolo, zise so ra mea, clătinând din cap către
mine, în semn de încurajare să fiu din cale ‑afară de vioi și jucăuș, ca să nu mi ți
‑l joc eu!
Auzisem despre domnișoara Havisham din oraș – toată lumea, pe ‑o rază de
câteva mile, auzise despre domnișoara Havisham din oraș – ca fiind o femeie
putred de bogată și rea, care locuia într ‑o casă mare și mohorâtă, baricadată
împotriva hoților, și care dusese o viață foarte singuratică.
― Păi, da, vezi bine! zise Joe înmărmurit. Mă întreb doar de unde îl cunoaște
ea pe Pip?
― Nerodul e! strig ă sora mea. Cine ‑a zis că îl cunoaște?
―…Dar cineva vorbea, se încumetă din nou Joe, politicos, despre faptul că ea
vrea să se ducă Pip pe la ea și să se joace acolo.
― Și ce‑i cu asta? Nu putea să ‑l întrebe pe unchiul Pumblechook dacă știe
vreun băiat care să se ducă și să se joace acolo? Nu este cu putință ca unchiul
Pumblechook să fie unul din chiriașii săi, care, uneori – să nu spunem la fiecare
patru luni sau la jumătate de an o dată, ci doar uneori – să meargă pe la ea ca să
‑i plătească chir ia? Și nu se poate ca, într ‑o astfel de ocazie, ea să ‑l fi întrebat pe

unchiul Pumblechook dacă nu cunoaște vreun băiat care să vină și să se joace
acasă la ea? Și nu s ‑ar putea ca unchiul Pumblechook, fiind întotdeauna atât de
atent și gr ijuliu față de noi – cu toate că, Joseph, poate că nu te ‑ai gândit la asta!
(Și rosti aceste cuvinte pe un ton de adânc reproș, de parcă el ar fi fost cel mai
nesimțitor dintre nepoți) – nu s‑ar putea, ziceam, ca unchiul Pumblechook, cu
acea ocazie, să ‑i fi pomenit de băiat ul ăsta, care stă umflându ‑se în pene pe aici,
(ceea ce pot să jur că nu făceam) și pentru care am trudit întotdeauna ca o roabă?
― Bine zis! strig ă unchiul Pumblechook. Corect expus! Precis punctat! Cu
adevărat foarte bine! Acum, Joseph, te ‑ai lămurit des pre ce‑i vorba.
― Nu, Joseph! spuse sora mea, tot ca un repro ș, în vreme ce Joe își trecea
necontenit, în semn de iertare, dosul palmei pe sub nas. Încă nu te ‑ai lămurit,
deși poate că nici nu ‑ți dai seama de asta, despre ce este vorba. Poate crezi că știi ,
dar nu știi, Joseph. Căci nu știi că unchiul Pumblechook, fiind foarte simțitor la
tot ce spunem noi și gândindu ‑se că viitorul băiatului ăstuia poate fi aranjat prin
plecarea lui la domnișoara Havisham, s ‑a oferit să ‑l ia în oraș, în seara aceasta,
în trăsura sa, și să ‑l țină la el peste noapte, ca să îl ducă mâine ‑dimineață, cu
mâna lui, la domnișoara Havisham. Și cred că mi ‑a luat Dumnezeu mințile!
strigă sora mea, aruncându ‑și boneta cât colo, cu o disperare subită. Uite ‑mă
cum stau și vorbesc unor tă lâmbi din naștere, silindu ‑l pe unchiul Pumblechook
să aștepte, cu iapa îmbolnăvindu ‑se de frig la ușă, când băiatul e năclăit de jeg și
murdărie din vârful capului până în tălpi?
Cu acestea, se năpusti asupra mea ca un vultur la un miel, iar fața mi ‑a fost
înfundată adânc într ‑o copaie de lemn, capul mi ‑a fost pus sub cepul unui butoi
cu apă de ploaie, și ‑am fost săpunit, și frământat, și frecat cu prosopul, și
înghiontit vârtos, și torturat, și răzuit, până ce n ‑am mai fost eu. (În treacăt fie
spus, mă cr ed mai deprins ca oricare alt om de pe fața pământului cu efectul
devastator al unui inel de cununie trecut cu dușmănie pe piele).
Când abluțiunile mele s ‑au încheiat, am fost vârât în lenjerie curată de cel
mai stingheritor caracter, ca un mic penitent în tr‑o pânză de sac, și ‑apoi am fost
legat fedeleș în cel mai strâmt și mai înfiorător costum de haine pe care îl aveam.
După aceea, am fost dat pe mâna domnului Pumblechook, care mă primi solemn,
ca un șef de poliție, și care mă blagoslovi cu discursul pe c are știam că murea de
nerăbdare să ‑l rostească, de când începuse toată tărășenia.
― Băiete, să le fii de ‑a pururi recunoscător tuturor rudelor tale, dar mai ales
celor care te ‑au crescut pe palme!
― La revedere, Joe!
― Dumnezeu s ă te aibă în paza lui, Pip, bătrâne!
Nu mă mai despărțisem niciodată de el până atunci și, atât din pricina
sentimentelor mele, cât mai ales din pricina urmelor clăbucilor de săpun, n ‑am
văzut, la început, nici o stea din trăsură. Dar, una câte una, ele au început să
sclipească, făr ă să arunce nici un pic de lumină asupra întrebărilor care nu ‑mi
dădeau pace: de ce, pentru numele lui Dumnezeu, mă duceam eu să mă joc la
domnișoara Havisham și de ce, pentru numele lui Dumnezeu, trebuia să mă joc
acolo?

Capitolul VIII

Locuinț a domnului Pumblechook, aflată pe strada principală a târgului,
avea un iz de boabe de piper și de făină, așa cum i se cuvine locuinței unui
negustor de grâne și semințe. După mintea mea, trebuia să fi fost cu ‑adevărat un
om fericit, având atâtea sertare m ici în prăvălia sa – și m‑am întrebat, când am
tras cu ochiul într ‑unul sau două sertare din rândurile de jos și am văzut
pachetele învelite în hârtie cafenie, dacă semințele de flori și bulbii dinăuntru nu
cumva tânjeau doar după o zi frumoasă ca să evade ze din temnițele acelea și să
înflorească.
Cugetarea aceasta am făcut ‑o a doua zi după sosirea mea, dis ‑de‑dimineață.
Cu o seară înainte, fusesem trimis direct în pat, într ‑o mansardă sub acoperișul
în pantă, care se îngusta atât de mult în colțul î n care era așezat patul, încât am
socotit că olanele se aflau la mai puțin de un picior înălțime de sprâncenele mele.
În aceeași dimineață, am descoperit o ciudată legătură între semințe și catifeaua
reiată. Domnul Pumblechook purta pantaloni de catifea re iată, la fel ca și
vânzătorul din prăvălia sa, și, într ‑un fel, pantalonii de catifea reiată aveau un
miros și un aspect general care semănau atât de mult cu mirosul și aspectul
general al grânelor, în timp ce grânele aveau un asemenea miros și aspect gene ral
de catifea reiată, încât cu greu le mai puteam deosebi. Tot atunci am putut
observa că domnul Pumblechook părea să ‑și conducă afacerile privind vizavi, la
șelar, care părea că ‑și desfășoară treburile ținând ochii pe meșterul care făcea
cupeuri de trăsu ri, care părea să reușească în viață vârându ‑și mâinile în
buzunare și contemplându ‑l pe brutar, care, la rândul său, își încrucișa brațele
și se zgâia la băcan, care stătea în pragul ușii lui și căsca gura la spițer.
Ceasornicarul, aplecat mereu peste măs uța lui de lucru, cu o lupă la ochi, și
iscodit încontinuu de un grup de oameni în halate groase de lucru, părea să fie
aproape singura persoană de pe strada principală a cărui atenție se îndrepta
către meseria proprie.
Domnul Pumblechook și cu mine am lua t masa de dimineață la ora opt, în
salonașul din spatele prăvăliei, în vreme ce vânzătorul își bea cana de ceai și își
înfuleca pâinea cu unt pe un sac de mazăre, în prăvălie. În ochii mei, domnul
Pumblechook era un tovarăș nesuferit. Pe lângă faptul că er a stăpânit de aceeași
convingere a surorii mele, că trebuia să mi se impună și în alimentație un regim
de umilire și penitență – adică îmi dădea cât mai multă pâine cu cât mai puțin unt
și îmi turna o asemenea cantitate de apă caldă în lapte încât ar fi fo st mult mai
sincer să renunțe cu totul la a ‑mi mai da lapte -, discuția cu mine se limita doar
la calcule aritmetice. De când i ‑am spus politicos „Bună dimineața”, m ‑a întrebat
pompos: „Cât fac șapte ori nouă, băiete?” Și cum era să fiu în stare să ‑i răspu nd,
luat așa de repede, pe stomacul gol? Îmi era foame, dar, mai înainte de ‑a fi
înghițit prima îmbucătură, a început o adunare, care nu s ‑a mai sfârșit tot
timpul mesei. „Și cu șapte? Și cu patru? Și cu șase? Și cu doi? Și cu zece?” Și așa
mai departe. Ia r după fiecare cifră pe care o adăuga, abia de aveam timp să mușc

o dată ori să beau o înghițitură, înainte de ‑a veni următoarea – aceasta în vreme
ce el stătea liniștit, fără să socotească nimic, înfulecând slănină și cornuri calde,
în cel mai hulpav și m ai nesățios fel cu putință, dacă mi se îngăduie această
expresie.
Din aceste motive, am fost foarte bucuros când s ‑a făcut ora zece și am
pornit către domnișoara Havisham, deși nu mă simțeam deloc în largul meu când
mă gândeam la cum aveam să mă achit de s arcina mea în casa acelei doamne. În
mai puțin de un sfert de oră, am ajuns la reședința domnișoarei Havisham, care
era o clădire din cărămidă veche, mohorâtă și cu nenumărate lacăte și zăvoare de
fier. Unele ferestre fuseseră zidite; dintre cele rămase la parter, toate erau
zăbrelite, iar zăbrelele erau ruginite. În fața casei se afla o curte, și aceasta
închisă cu gard de fier. Astfel, a trebuit să așteptăm, după ce am tras de clopoțel,
să vină cineva să ne deschidă. În vreme ce așteptam la poartă, am aru ncat o
privire furișă înăuntru (chiar și atunci domnul Pumblechook mă întrebă: „Și cu
paisprezece?”, dar m ‑am prefăcut că nu ‑l aud) și am văzut că lângă casă era o
mare fabrică de bere. Nu se lucra în ea în momentul acela, ba, mai mult, părea că
de multă v reme nu mai făcuse nimeni bere acolo.
O fereastră se deschise și o voce limpede întrebă:
― Cine e?
Iar călăuza mea răspunse:
― Pumblechook.
Vocea spuse:
― Bine.
Fereastra se închise la loc, apoi ieși o mică domnișoară, traversând curtea,
cu niște chei în m ână.
― Acesta, zise dom nul Pumblechook, este Pip.
― Așadar, acesta este Pip? repetă domnișoara, care era foarte drăguță și
părea foarte încrezută. Intră, Pip!
Domnul Pumblechook dădu să intre și el, dar ea îl opri, împingând poarta.
― Oh! zise ea. Dori ți s‑o vedeți pe domnișoara Havisham?
― Dac ă domnișoara Havisham dorește să mă vadă, răspunse domnul
Pumblechook, încurcat.
― Aha! zise fata. P ăi, nu dorește.
Spuse acest lucru pe un ton atât de hotărât și de categoric, încât domnul
Pumblechook, deși se simțea lovit în demnitatea sa, nu putu protesta. Doar m ‑a
străpuns încruntat cu privirea – de parcă eu îi făcusem ceva! – și a plecat,
aruncându ‑mi cu reproș aceste cuvinte:
― Băiete, să te porți în așa fel încât să le faci cinste celor care te ‑au crescut
pe pal me!
Eu nu scăpasem de teama că se va întoarce să mă întrebe, printre gratiile
porții: „Și cu șaisprezece?” Dar n ‑a făcut‑o.
Micuța mea călăuză încuie poarta și traversă curtea. Aceasta era pavată și
curată, dar iarba creștea prin toate crăpăturile. Din cur te se ajungea, pe o alee, la
berărie, iar porțile de lemn ale aleii stăteau deschise și întreaga berărie de dincolo
de ele era deschisă și goală, încât se vedea prin ea până departe, la zidul înalt care
împrejmuia reședința – totul era pustiu și dărăpănat. Vântul de iarnă părea să
sufle mai înghețat pe aici decât afară, în stradă, și scotea un șuierat ascuțit –
alergând năvalnic, ba intrând, ba ieșind pe ușile deschise ale berăriei – semănând

cu zgomotul făcut de v ijelie în pânzele unei corăbii în larg.
Fata văzu că mă uitam la berărie și zise:
― Poți să bei, fără să pățești nimic, toată berea care se fabrică acum în ea,
băiete.
― Așa gândeam și eu, domnișoară, răspunsei eu, sfios.
― Mai bine c ă nu mai încearcă nimeni să producă bere acum în ea; altminteri
ar ieși acră, băiete. Nu crezi?
― Așa se pare, domnișoară.
― Asta nu înseamnă că într ‑adevăr ar mai fi încercat cineva, adăugă ea, căci
s‑a terminat cu fabrica, iar clădirea asta va rămâne tot atât de pustie, cum o vezi,
până s‑o dărâma singură. Câ t despre bere, pivnițele sunt destul de pline ca să
înecăm tot conacul.
― Acesta este numele casei de aici, domni șoară?
― Unul dintre numele sale, b ăiete.
― Atunci, are mai multe nume, domni șoară?
― Încă unul. Celălalt nume era Satis – un cuvânt grecesc, s au latinesc, sau
evreiesc, sau toate trei la un loc, pentru mine toate ‑s la fel – și care înseamnă
„destul”.
― Casa Destul? zisei eu mirat. E un nume ciudat, domni șoară.
― Da, r ăspunse ea, dar înseamnă mai mult decât spune. Însemna, când a
fost botezată, c ă oricine avea această casă nu ‑și mai putea dori nimic altceva. Se
pare că se mulțumeau cu puțin, în zilele acelea, după cum îmi vine mie să cred.
Dar nu rămâne în urmă, băiete!
Cu toate că ‑mi spunea „băiete” atât de des și cu o nepăsare departe de a fi
măgulitoare, era cam de vârsta mea. Bineînțeles, părea mult mai mare, pentru că
era fată, pentru că era frumoasă și pentru că era sigură pe sine. Și mă lua peste
picior cu atâta dispreț de parcă ar fi avut douăzeci și unu de ani și ar fi fost
regină.
Am intr at în casă pe una din ușile laterale – intrarea mare, din față, era
ferecată cu două rânduri de lanțuri, de ‑a curmezișul – și primul lucru pe care l ‑
am observat a fost că toate culoarele erau în beznă și că fata lăsase o lumânare
aprinsă, lângă ușă. Acum o luă și pornirăm, trecând prin mai multe coridoare și
urcând o scară – totul fiind cufundat într ‑un întuneric adânc, alungat doar de
flacăra lumânării.
În cele din urmă, ne oprirăm la ușa unei încăperi, iar fata îmi zise:
― Intr ă aici!
I‑am răspuns, mai mu lt intimidat decât din politețe:
― Dup ă dumneavoastră, domnișoară.
La aceasta, ea îmi replică:
― Nu fi caraghios, b ăiete! Eu nu intru.
Apoi se îndepărtă disprețuitoare și, ceea ce era mai rău, luând cu ea și
lumânarea.
Situația era foarte neplăcută – eram de‑a dreptul speriat. Însă, cum singurul
lucru ce ‑mi mai rămăsese de făcut era să bat la ușă, am bătut și dinăuntru mi s
‑a răspuns să intru. Așadar, am intrat și m ‑am trezit într ‑o încăpere destul de
mare, puternic luminată cu niște lumânări de ceară. Nici o rază de lumină de
afară nu pătrundea înăuntru. Era o cameră de toaletă, cum am presupus după
mobilier, deși mare parte din acesta avea forme și utilizări necunoscute pentru

mine. Dar ceea ce ‑ți sărea în ochi era o masă, acoperită cu o pânză și împodobit ă
cu o oglindă, drept pentru care am dedus, de la prima privire, că era masa de
toaletă a unei doamne.
N‑aș putea spune dacă aș mai fi putut identifica acest obiect, în cazul în care
nu s‑ar fi aflat nici o doamnă adevărată așezată în fața ei. Într ‑un foto liu, cu un
cot spr ijinit de masă și cu tâmpla lăsată în palmă, stătea cea mai ciudată lady pe
care o văzusem sau pe care aveam s ‑o văd vreodată.
Era îmbrăcată în veșminte din stofe scumpe – satinuri, dantele și mătăsuri –
toate de culoare albă. Și pantofii îi erau albi. Avea un voal alb, lung, prins în păr
și lăsat pe spate, și flori de mireasă în păr, deși părul îi era alb. Niște giuvaiere
sclipitoare scânteiau la gâtul și pe mâinile sale, iar câteva alte b ijuterii scânteiau
risipite pe masă. Veșminte mai pu țin strălucitoare decât rochia cu care era
îmbrăcată și cufere pe jumătate pline zăceau împrăștiate pretutindeni. Nu ‑și
terminase încă toaleta, căci încălțase doar un pantof – celălalt era pe masă, lângă
mâna ei -, voalul îi era doar pe jumătate aranjat, n u‑și pusese încă nici ceasul cu
lanț, și câteva dantele, care trebuiau să ‑i împodobească decolteul, stăteau
printre celelalte b ijuterii, laolaltă cu batista, mănușile, câteva flori și o carte de
rugăciuni, toate îngrămădite de ‑a valma în jurul oglinzii.
N‑am descoperit toate aceste amănunte din primele clipe, dar în acele prime
momente am reținut mai multe decât aș fi bănuit. Însă am văzut că toate
lucrurile dinaintea ochilor mei, care voiau să fie albe, fuseseră albe cu mult timp
în urmă și că acum își pie rduseră strălucirea, se ponosiseră și se îngălbeniseră.
Am văzut că mireasa, îmbrăcată în rochie de nuntă, albise ca rochia și ca florile,
și nu‑i mai rămăsese altă strălucire decât aceea a ochilor săi, duși în fundul
capului. Am văzut că rochia aceea îmbr ăcase, odinioară, trupul împlinit al unei
femei tinere și că trupul pe care atârna acum se topise, rămânând numai piele și
os. Odată fusesem dus la un bâlci, ca să văd o figură de ceară lugubră,
reprezentând nu mai știu care personalitate zăcând pe catafal c. Altă dată, am
fost dus la una dintre bisericile vechi din mlaștini, ca să văd un schelet, în cenușa
unui veșmânt bogat, care fusese dezgropat dintr ‑un cavou aflat sub pardoseala
bisericii. Acum mi se părea că figura de ceară sau scheletul căpătaseră och i
întunecați, care se mișcau și se uitau la mine. Aș fi țipat, dacă aș fi îndrăznit.
― Cine e? întrebă doamna de la masă.
― Pip, doamn ă.
― Pip?
― Băiatul din partea domnului Pumblechook, doamnă… venit… să se joace.
― Apropie ‑te, hai să te vă d! Vino mai aproape!
Atunci când am stat în fața ei, ocolindu ‑i privirea, am observat toate
obiectele din jur în amănunțime și am băgat de seamă că ceasul se oprise la ora
nouă fără douăzeci de minute, iar pendula din cameră se oprise și ea tot la nouă
fără douăzeci.
― Uit ă‑te la mine, zise domnișoara Havisham. Nu ți ‑e frică de o femeie care n
‑a mai văzut lumina zilei de când te ‑ai născut tu?
Cu părere de rău mărturisesc că nu m ‑am dat înapoi să răspund cu o
minciună gogonată:
― Nu.
― Știi ce ating aici? zi se ea, punându ‑și amândouă mâinile, una peste alta,

în partea stângă a pieptului.
― Da, doamn ă.
Gândul m ‑a dus la flăcăul din mlaștină.
― Ei, ce ating?
― Inima dumneavoastr ă.
― Zdrobit ă!
Rosti cuvântul însoțindu ‑l cu o privire pătrunzătoare și apăsându ‑l pătimaș,
cu un zâmbet fantomatic, în care se strecura și un soi de mândrie. După care și
‑a mai ținut câteva clipe mâinile la piept, apoi le ‑a desprins încet, de parcă se
făcuseră de plumb.
― Sunt obosit ă, zise domnișoara Havisham. Vreau distracție și m ‑am săturat
de oameni în toată firea. Joacă ‑te!
Cred că și cititorii cei mai înclinați să mă critice vor recunoaște că ar fi fost
greu să‑l pui pe vreun sărman băiat să facă altceva, în lumea asta mare, mai cu
neputință de făcut, în asemenea împrejurări.
― Îmi vin câteodată niște idei nebunești, continuă ea, și una dintre acestea
este că vreau să văd pe cineva jucându ‑se. Hai, hai! și făcu un gest nerăbdător cu
degetele de la mâna dreaptă. Joacă ‑te, joacă ‑te, joacă ‑te!
Pentru o clipă, de frica pedepselor surorii mele, pe care le și vedeam înaintea
ochilor, îmi trecu prin minte gândul să pornesc în jurul odăii imitând mersul
trăsurii domnului Pumblechook. Însă nu mă simții în stare să susțin prea mult o
asemenea reprezentație, așa că renunțai și mă oprii, uitându ‑mă la domnișoara
Havisham, atitudine pe care bănuiesc că ea a luat ‑o drept încăpățânare, pentru
că mă întrebă, după ce ne măsurarăm o vreme din priviri:
― Ești morocănos și îndărătnic?
― Nu, doamn ă, îmi pare foarte rău pentru dumneavoastră și îmi pare foar te
rău că nu mă pot juca în clipa aceasta. Dacă vă veți plânge de mine, o să am
necazuri cu sora mea… de aceea, m ‑aș fi jucat, dacă aș fi putut. Dar tot ce este
aici e atât de nou pentru mine, atât de ciudat și atât de frumos… atât de trist…
M‑am oprit, temându ‑mă să spun prea multe, dacă nu cumva spusesem
deja, și ne ‑am uitat din nou unul la altul.
Înainte să ‑mi vorbească, își întoarse ochii de la mine și se uită la rochia pe
care o purta, la masa de toaletă și apoi la chipul ei din oglindă.
― Atât de nou pentru el, murmură ea, atât de vechi pentru mine. Atât de
ciudat pentru el, atât de obișnuit pentru mine. Atât de trist pentru amândoi!
Cheam‑o pe Estella!
Cum se uita mai departe la chipul ei din oglindă, am crezut că vorbea pentru
sine și nu m‑am mișcat.
― Cheam ‑o pe Estella! repetă ea, aruncându ‑mi scurt o privire. Asta poți să
faci. Cheam ‑o pe Estella! Din ușă!
Să stau în întuneric, pe un culoar misterios dintr ‑o casă necunoscută
strigând după Estella, o domnișoară disprețuitoare, care nici nu se arăta, nici nu
răspundea, simțind că este o obrăznicie nemaipomenită să ‑i strig astfel, în gura
mare, numele, fu o sarcină aproape la fel de greu de îndeplinit ca și porunca de ‑
a mă juca. Însă, în cele din urmă, domnișoara binevoi să răspundă, iar lu mina cu
care venea de ‑a lungul culoarului întunecat mi se păru că semăna cu o stea.
Domnișoara Havisham o rugă să vină mai aproape și, luând o b ijuterie de pe

masă, încercă să vadă cum i ‑ar sta, întâi la gâtul ei tânăr și frumos, apoi în
minunatul ei păr ca staniu.
― A ta o s ă fie, într ‑o bună zi, draga mea, și o să ‑ți stea foarte bine. Hai să te
văd jucând cărți cu băiatul ăsta!
― Cu b ăiatul ăsta? Bine, dar e un băiat de țăran de rând!
Am crezut că aud răspunsul domnișoarei Havisham, dar nu eram sigur, căci
mi se păru atât de neobișnuit:
― Ei, și? Poți să ‑i frângi inima!
― Ce știi să joci, băiete? mă întrebă Estella, întorcându ‑se către mine, cu cel
mai mare dispreț.
― Doar „r ăzboi”, domnișoară.
― Învinge‑l! zise domnișoara Havisham către Estella.
Așadar, ne ‑am așezat să jucăm cărți.
Abia în clipa aceea am început să înțeleg că totul, în odaia aceea, se oprise,
ca și ceasul de buzunar și orologiul din perete, cu mult timp în urmă. Am
observat că domnișoara Havisham a lăsat b ijuteria exact în același loc de unde o
ridicase. Cum Estella împărțea cărțile, am privit din nou către masa de toaletă și
am văzut că pantoful pus acolo, odinioară alb, acum îngălbenit, nu fusese
niciodată purtat. M ‑am uitat în jos, la piciorul din care pantoful lipsea și am
văzut că ciorapu l de mătase, odinioară alb, acum îngălbenit, se tocise și se
zdrențuise. Dacă n ‑ar fi fost această înghețare a tuturor lucrurilor, această
încremenire a tuturor obiectelor învechite și fără strălucire, rochia veștejită de
mireasă de pe trupul gârbovit n ‑ar fi semănat într ‑atât cu un costum de
înmormântare și vălul lung n ‑ar fi arătat ca un lințoliu.
Dar așa, stătea ca un cadavru, în vreme ce noi jucam cărți; iar dantelele și
fireturile rochiei sale de mireasă arătau ca pergamentul. Pe vremea aceea, nu
știam că se mai descoperă, uneori, trupuri îngropate în vremuri străvechi, care se
prefac în pulbere în momentul în care sunt scoase la lumină, sub ochii
privitorilor; și, de atunci, m ‑am gândit deseori că domnișoara Havisham trebuie
să fi arătat de parcă, dacă ai fi expus ‑o în lumina naturală a zilei, s ‑ar fi prefăcut
în pulbere.
― Băiatul ăsta le spune valeților „fanți”! zise Estella cu dispreț, înainte de a
se încheia primul joc. Și ce mâini neîngr ijite are! Și ce ghete grosolane!
Niciodată până atunci nu ‑mi trecuse prin minte să mă rușinez de mâinile
mele, dar am început să le socotesc deodată mai mult decât nesatisfăcătoare.
Nemulțumirea fetei față de mine era atât de puternică încât devenise
molipsitoare.
Ea câștigă jocul și îmi veni mie rândul la împărț it cărțile. Le ‑am împărțit
greșit, bineînțeles, căci știam că Estella stătea la pândă, așteptând să greșesc –
mă pârî numaidecât, spunând că sunt un băiat de țăran prost și neîndemânatic.
― Tu nu spui nimic despre ea, observ ă domnișoara Havisham, privindu ‑ne
mai departe. Ea te face cu ou și cu oțet, dar tu nu spui nimic despre ea. Ce crezi
despre ea?
― N‑aș vrea să spun, bâiguii eu.
― Spune ‑mi la ureche, stărui domnișoara Havisham, aplecându ‑se.
― Cred c ă este foarte încrezută, răspunsei eu șoptit.
― Altcev a?

― Cred c ă este foarte drăguță.
― Altceva?
― Cred c ă este foarte batjocoritoare.
Estella tocmai se uita în clipa aceea la mine cu o privire de suprem dezgust.
― Altceva?
― Cred c ă vreau să mă duc acasă.
― Și să n‑o mai vezi niciodată, cu toate că este at ât de drăguță?
― Nu sunt foarte sigur c ă nu mi ‑ar plăcea s ‑o mai văd vreodată, dar aș vrea
să mă duc acasă, acum.
― O s ă te duci curând, zise domnișoara Havisham cu voce tare. Termină mai
întâi jocul!
În afară de zâmbetul acela fantomatic de la început, aș fi putut băga mâna ‑
n foc că fața domnișoarei Havisham nu putea zâmbi. Avea o expresie preocupată,
adâncită în gânduri, pe care se părea că o căpătase încă din momentul în care
toate lucrurile în jurul ei încremeniseră și arăta ca și când nimic nu i ‑ar mai fi
putut trezi interesul vreodată. Pieptul i se surpase, astfel că se încovoiase; vocea
i se frânsese, astfel că devenise doar o șoaptă; deasupra întregii sale făpturi se
pogorâse o amorțire de moarte. Părea zdrobită întru totul, trupește și sufletește,
pe dinăuntru și pe dinafară, sub povara unei lovituri copleșitoare.
Am jucat cu Estella până la sfârșitul jocului și am pierdut tot. A zvârlit cărțile
pe masă, după ce le câștigase, de parcă le ‑ar fi disprețuit pentru că le câștigase
de la mine.
― Când o să mai vii pe aici? zise domnișoara Havisham. Stai să mă gândesc!
Mă pregăteam să ‑i amintesc că în ziua aceea era joi, dar ea mă opri deodată,
cu mișcarea grăbită din degetele mâinii drepte pe care o mai făcuse și înainte.
― Hei, hei! Eu nu știu de zilele să ptămânii, eu nu știu de zilele anului! Vino
din nou peste șase zile. Auzi?
― Da, doamn ă.
― Estella, condu ‑l până jos. Dă ‑i ceva de mâncare și lasă ‑l să se plimbe și să
se uite în jur cât timp mănâncă. Du ‑te, Pip!
Am coborât, la fel cum urcasem, ținându ‑mă după lumânare, care se opri
exact în locul unde o găsisem. Până să deschidă Estella ușa de la intrare, îmi
închipuisem că afară trebuia să fie noapte. Răbufnirea de lumină mă năuci de ‑a
dreptul și mă făcu să cred că stătusem în odaia aceea ciudată, la lumi na
lumânărilor, mult mai multe ceasuri decât în realitate.
― Așteaptă aici, băiete! zise Estella și dispăru, închizând ușa după ea.
M‑am folosit de prilejul că mă aflam singur în curte ca să îmi cercetez
mâinile aspre și ghetele grosolane. Părerea pe care mi‑o făcui despre aceste
aspecte ale înfățișării mele nu fu deloc mulțumitoare. Niciodată nu mă
stingheriseră până atunci, dar acum mă stinghereau, ca niște apendice vulgare.
M‑am hotărât să ‑l iau la rost pe Joe și să ‑l întreb de ce Dumnezeu mă învățase
să numesc acele figuri de cărți „fanți” și nu valeți, cum ar fi trebuit. Îmi doream ca
Joe să fi fost mai bine ‑crescut, căci, atunci, și eu aș fi fost la fel.
Estella se întoarse cu niște pâine și friptură și cu o cană de bere. Așeză cana
pe dalele de piatră din curte și îmi întinse pâinea și carnea fără să se uite la mine,
cu tot atâta obrăznicie de parcă aș fi fost un câine de pripas. Mă simțeam atât de
umilit, rănit, respins, batjocorit, furios și mâhnit – nici nu găsesc cuvântul
potrivit pentru durerea ac eea usturătoare, Dumnezeu știe cum s ‑o numi -, încât

mi s‑au umplut ochii de lacrimi. În clipa în care mi s ‑au ivit, fata se uită la mine
înflorind de plăcere pentru că mi le provocase. Aceasta mi ‑a dat tăria să îi înfrunt
privirea, uitându ‑mă drept în och ii ei. Atunci, scutură nemulțumită din cap, însă
de parcă ar fi lăsat să se înțeleagă că era foarte convinsă că eram doborât, și mă
părăsi.
De îndată ce plecă, am căutat în jurul meu un loc în care să ‑mi pot ascunde
fața, așa că m ‑am vârât după una dintre porțile aleii care ducea spre fabrica de
bere, mi ‑am spr ijinit brațul de zid și capul de braț și am plâns. În timp ce
plângeam, izbeam cu pumnul în zid și ‑mi smulgeam părul din cap – într‑atât de
amare erau sentimentele mele și într ‑atât de ascuțită usturim ea fără de nume,
încât trebuia să ‑mi provoc o suferință pe măsură ca să le pot înăbuși.
Felul în care mă crescuse sora mea mă făcuse deosebit de sensibil. În micul
univers în care trăiesc copiii, indiferent cine anume îi crește, nimic nu este mai
ascuțit p erceput și mai adânc resimțit ca nedreptatea. Unui copil, este adevărat,
nu i se poate face decât o nedreptate dintre cele mai mici, dar copilul fiind mic, și
universul său este mic, iar căluțul lui de lemn se înalță cu multe palme deasupra
lui, precum ar fi, păstrând proporțiile, un ciolănos cal de vânătoare irlandez față
de un om matur. În mine, încă de când eram în leagăn, se dădea o continuă luptă
împotriva nedreptății. Știam, încă de când am început să vorbesc, că sora mea, în
felul ei plin de toane și iute la mânie în care conducea toate treburile, era
nedreaptă față de mine. Nutream convingerea de nezdruncinat că, dacă mă
creștea pe palme, aceasta nu ‑i dădea vreun drept să mă crească în ghionți. Prin
toate pedepsele, reproșurile, posturile și veghile și toate celelalte acțiuni de
penitență, îmi întărisem această convingere. Cred că eram timid și deosebit de
sensibil în mare parte pentru că o simțeam de atât de multă vreme, și eram de
unul singur și lipsit de apărare.
Până la urmă, m ‑am eliberat de simț ămintele mele călcate în picioare,
îndesându ‑le cu pumnul în zidul berăriei și smulgându ‑mi‑le odată cu părul din
cap. Apoi mi ‑am șters fața cu mâneca hainei și am ieșit de după poartă. Pâinea și
friptura erau bune, iar berea îmi încălzea și ‑mi furnica tot trupul, astfel încât, în
scurt timp, avui chef să arunc o privire în jurul meu.
Nu încăpea îndoială, locurile erau părăsite, până și cotețul porumbeilor din
curtea berăriei – care fusese sucit într ‑o rână, în vârful stâlpului său, de vreo
vijelie, și în ca re probabil că porumbeii s ‑ar fi simțit acum ca pe mare, dacă ar
mai fi existat vreunul ca să se legene înăuntru. Dar nu era nici urmă de porumbel
în porumbar, nici de cal în grajd, nici de porc în cocină, nici de malț în magazie,
nici de miros de borhot î n cazanele de aramă, nici de bere în butoaie. Și
întrebuințările și mirosurile fabricii de bere păreau să fi pierit odată cu ultimele
pale de fum ale coșurilor sale. Într ‑o curte alăturată era un talmeș ‑balmeș de
butoaie goale care mai răspândeau încă obiș nuitul iz acru, amintind de zilele lor
mai bune; dar era prea înțepător ca să poată fi socotit o urmă din berea de
altădată și, de aceea, resturile acelea abandonate acolo nu se deosebeau cu
nimic, de celelalte vechituri din jur.
În spatele celui mai îndep ărtat capăt al fabricii de bere se afla o grădină
părăginită, împrejmuită de un zid vechi, nu foarte înalt, drept pentru care m ‑am
cățărat și am rămas agățat de el, ca să văd ce era dincolo. Am descoperit, astfel,
că grădina părăsită era grădina casei și c ă era năpădită de buruieni, dar că exista

și o urmă de pași de ‑a lungul potecilor verzi și galbene, ca și cum, câteodată, se
mai plimba cineva pe aici, și că Estella tocmai trecea, îndepărtându ‑se de mine,
chiar în acel moment. Însă Estella părea să fie pr etutindeni. Căci, atunci când am
cedat ispitei întruchipate de butoaie și am început să merg pe ele, am văzut ‑o și
pe ea mergând pe butoaie, în celălalt capăt al curții. Era cu spatele la mine și își
ținea cu amândouă mâinile bogatul ei păr castaniu desple tit, fără să arunce nici
o privire în jurul său și dispărându ‑mi fără veste din vedere. La fel s ‑a întâmplat
înăuntrul fabricii de bere, și când spun fabrică înțeleg construcția aceea
pardosită și înaltă, în care, odinioară, se făcea bere și în care încă m ai puteai găsi
ustensilele trebuincioase berarilor. Când am intrat prima oară și, mai curând
înspăimântat de întuneric, am rămas în ușă, uitându ‑mă în jur, am văzut ‑o
trecând printre cuptoarele stinse, urcând treptele unei mici scări de fier și ieșind
din fabrică printr ‑o galerie de sus, aproape de tavan, de parcă ar fi pășit drept în
cer.
În acea clădire și în acel moment mi s ‑a întâmplat ca închipuirea să ‑mi joace
o festă ciudată. Și atunci l ‑am considerat un lucru ciudat, dar, mai târziu, l ‑am
socotit în că și mai ciudat. Mi ‑am întors ochii – puțin orbit după ce privisem în
sus, în lumina aceea crudă – către o grindă uriașă de lemn dintr ‑un ungher
întunecos al halei, în apropierea mea, în partea dreaptă de unde stăteam, și am
văzut o siluetă atârnând spânz urată de ea. O siluetă îmbrăcată din cap până în
picioare în veșminte alb ‑îngălbenite, încălțată cu un singur pantof. Și atârna
astfel încât puteam desluși că dantelele veștede ale rochiei sale erau ca de
pergament, iar că fața, care era a domnișoarei Havi sham, se mișca de parcă ar fi
încercat să mă strige. Îngrozit de tabloul acela și speriat din pricina faptului că
eram încredințat că nu fusese nimeni acolo, cu câteva clipe mai înainte, i ‑am
întors spatele la început, și ‑am fugit, dar după aceea am alerga t înapoi, către
domnișoara Havisham. Iar groaza mea ajunse la culme când n ‑am mai descoperit
nici urmă de ea în acel loc.
Doar lumina crudă a cerului înghețat, vederea oamenilor trecând pe drum,
dincolo de gratiile porții și întremătoarea înrâ urire a ceea ce ‑mi mai rămăsese din
pâine, carne și bere, m ‑au făcut să ‑mi revin din spaimă, cât de cât. Dar, cu toate
aceste ajutoare, poate că nu mi ‑aș fi venit în fire atât de repede, de n ‑aș fi văzut
‑o pe Estella apropiindu ‑se cu mănunchiul de chei, ca să‑mi descuie. Dacă m ‑ar
fi văzut speriat, ar fi avut de ce să se uite la mine de sus, așadar, nu trebuia să îi
dau nici un motiv.
Mi‑a aruncat o privire victorioasă, trecând pe lângă mine, de parcă s ‑ar fi
bucurat că mâinile mele erau atât de aspre și gh etele mele atât de grosolane, apoi
a deschis poarta și mi ‑a ținut‑o deschisă. Am dat să ies fără să mă uit la ea, dar
m‑a bătut pe umăr, în zeflemea, întrebându ‑mă:
― De ce nu pl ângi?
― Pentru c ă nu‑mi vine.
― Ba da, zise ea. Ai pl âns până ți ‑au ieșit ochi i din cap și ești gata să plângi
și acum.
Izbucni într ‑un râs batjocoritor, mă împinse afară și încuie poarta în urma
mea. M ‑am dus fără întârziere la domnul Pumblechook și am simțit o
nemărginită ușurare când nu l ‑am găsit acasă. După ce i ‑am lăsat vorbă, la

vânzătorul din prăvălia sa, despre ziua în care eram așteptat din nou la
domnișoara Havisham, am pornit ‑o la drum, hotărât să străbat pe jos cele patru
mile până la fierăria noastră. Cugetam, în timp ce mergeam așa, la tot ceea ce
văzusem și mă frământ am amarnic din pricina faptului că eram doar un băiat de
țăran de rând, că mâinile mele erau aspre, că ghetele mele erau grosolane, că
deprinsesem obiceiul vrednic de dispreț de a numi valeții „fanți”, că eram mult
mai necioplit decât mă crezusem cu o sear ă înainte și că, una peste alta, mă
aflam pe o cale care n ‑avea să‑mi aducă decât o viață sărmană și amărâtă.

Capitolul IX

Când am ajuns acasă, sora mea se arătă foarte curioasă să știe tot despre
casa domnișoarei Havisham și îmi puse o mulțime de î ntrebări. Curând, mă trezii
că primesc niște ghionți nemiloși după ceafă și în șale, în timp ce fața mi ‑era
stâlcită, în mod rușinos, de peretele bucătăriei, din pricina faptului că nu
răspundeam cu destule amănunte la acele întrebări.
Dacă teama de a nu f i înțeles ascunsă în sufletul vreunui copil a fost
vreodată la fel de mare ca aceea din sufletul meu – lucru foarte probabil, fiindcă n
‑am nici un motiv să cred că am fost o abatere monstruoasă – atunci aceasta este
cheia pentru multe dintre reținerile ară tate de ei. Eram convins că, dacă
descriam locuința domnișoarei Havisham așa cum o văzuseră ochii mei, n ‑aș fi
fost înțeles. În afară de asta, eram convins că nici dacă aș fi povestit despre
domnișoara Havisham însăși, n ‑aș fi fost înțeles – mai ales că ni ci pentru mine nu
era foarte limpede. Dar aveam o vagă bănuială că ar fi fost, într ‑un fel, o dovadă
de mârlănie și de trădare dacă aș fi descris ‑o așa cum era de fapt (ca să nu mai
vorbim despre Estella), în fața ochilor doamnei Joe. Ca atare, am spus cât mai
puține cu putință și, prin urmare, fața mi ‑a fost strivită de peretele bucătăriei.
Cel mai rău a fost că bătrânul acela nerușinat de Pumblechook, pradă unei
curiozități mistuitoare privind tot ceea ce văzusem și auzisem, veni în trap întins
cu brișca lui, la ora ceaiului, ca să caște gura la spectacol și să stoarcă de la mine
toate amănuntele. Văzându ‑l cum fremăta, cu ochii lui de pește și gura larg
deschisă, cu părul lui nisipiu ridicat la vârfuri de curiozitate și cu jiletca
umflându ‑i‑se cadențat d in cauza respirației, m ‑am ferecat și mai tare în tăcerea
mea.
― Ei, b ăiete? începu unchiul Pumblechook, de îndată ce se instală în
scaunul de onoare, lângă foc. Cum ai scos ‑o la capăt în oraș?
Eu îi răspunsei:
― Bini șor, domnule.
Sora mea îmi arătă pumnul .
― Bini șor? repetă domnul Pumblechook. „Binișor” nu ‑i un răspuns. Spune ‑
ne ce înțelegi prin „binișor”, băiete.
Se prea poate ca varul lipit de frunte să întărească până la îndărătnicie
creierul. În orice caz, cu varul de pe perete pe frunte, îndărătnicia mea devenise
tare ca diamantul. M ‑am gândit câteva clipe și apoi am răspuns, ca luminat de o
nouă idee:

― Adic ă… binișor.
Cu o exclamație de nerăbdare, sora mea dădu să se repeadă la mine – eram
lipsit de orice m ijloc de apărare, căci Joe avea treabă în f ierărie -, dar domnul
Pumblechook îi tăie calea, zicând:
― Nu! Nu‑ți pierde firea! Lasă ‑l pe băiatul ăsta pe mâna mea, doamnă, lasă
‑l pe mâna mea!
Domnul Pumblechook mă răsuci cu fața spre el, de parcă se pregătea să mă
tundă, și zise:
― Întâi și‑ntâi, ca să facem ordine în minte: cât fac patruzeci și trei de pence ?
Am cântărit care ar fi fost consecințele răspunsului „patru sute de lire” și,
văzând că nu ar fi fost deloc plăcute, m ‑am străduit să dau un răspuns cât mai
aproape de adevăr – greșind cu vreo opt pence. Atunci, domnul Pumblechook mă
trecu prin toată tabela de echivalențe monetare, începând cu „doisprezece pence
fac un șiling”, până la „patr uzeci de pence fac trei șilingi și patru pence”, după
care mă întrebă, victorios de parcă el calculase în locul meu:
― Ei, și‑acum, cât fac patruzeci și trei de pence?
La care i ‑am răspuns, după o matură chibzuință:
― Nu știu.
Și eram atât de scos din răbd ări, că aproape mă îndoiesc și acum că știam de
fapt.
Domnul Pumblechook își bătea capul ca să mă silească să vorbesc, și zise:
― Oare patruzeci și trei de pence fac, de pildă, șapte șilingi, șase pence și trei
farthing ?
― Da! r ăspunsei eu.
Și, cu toate că sora mea îmi trase numaidecât o scatoalcă , fu nespus de
plăcut pentru mine să văd că răspunsul îi dăduse peste cap gluma domnului
Pumblechook, retezându ‑i scurt avântul.
― B ăiete! Cum arată domnișoara Havisham? reîncepu domnul
Pumblechook, după ce ‑și reveni, încrucișându ‑și strâns mâinile pe piep t și
bătându ‑și din nou capul.
― Foarte înaltă și oacheșă, zisei eu.
― Așa arată, unchiule? întrebă sora mea.
Domnul Pumblechook închise ochii a încuviințare, de unde, dintr ‑odată, mi
‑am dat seama că n ‑o văzuse niciodată pe domnișoara Havisham, care nu ară ta
nici pe departe așa.
― Buuun! f ăcu domnul Pumblechook, încrezut. Așa trebuie să ‑l iei! Mi se
pare că începem să ‑l strunim, nu ‑i așa, doamnă?
― Cu siguran ță, unchiule, răspunse doamna Joe. Mai bine l ‑ai fi strunit
dumneata de la bun început – știi atât d e bine cum să ‑l iei!
― Acum, fii atent, b ăiete! Ce făcea astăzi, când ai intrat tu la ea? întrebă
domnul Pumblechook.
― Stătea, răspunsei eu, într ‑o trăsură de catifea neagră.
Domnul Pumblechook și doamna Joe se uitară cu ochi mari unul la altul –
cum era și cazul – și repetară într ‑un glas:
― Într‑o trăsură de catifea neagră!
― Da, zisei eu. Iar domni șoara Estella – nepoata ei, cred – îi dădea prăjiturele
și vin pe fereastra trăsurii, pe o farfurie de aur. Și toți trei aveam vin și prăjiturele

pe farfurii de aur. Și eu m ‑am suit în spatele trăsurii, ca să mănânc porția mea,
fiindcă așa mi ‑a zis ea să fac.
― Mai era și altcineva acolo? întrebă domnul Pumblechook.
― Patru c âini, răspunsei.
― Mari sau mici?
― Uria și, zisei eu. Și se bă teau pe patru cotlete de vițel puse într ‑un coșuleț
de argint.
Domnul Pumblechook și doamna Joe se uitară din nou unul la altul, amuțiți
de uimire. Eram de ‑a dreptul în delir – ca un martor care, torturat, recunoaște
orice – și le‑aș fi spus tot ce mi ‑ar fi trecut prin cap.
― Unde era trăsura asta, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă sora mea.
― În odaia domnișoarei Havisham.
Făcură din nou ochii mari unul la altul.
― Dar n ‑avea cai, am adăugat eu acest amănunt salvator, înlăturând în
ultima clipă patru arm ăsari cu valtrapuri, pe care aveam o poftă nebună să ‑i
înham.
― E cu putin ță una ca asta, unchiule? întrebă doamna Joe. Ce vrea să spună
băiatul ăsta?
― Păi, să‑ți spun eu cum vine asta, doamnă, făcu domnul Pumblechook.
Părerea mea este că stătea într ‑o lectică. Știi, e zănatică… zănatică rău… destul
de zănatică să ‑și petreacă zilele într ‑o lectică.
― Tu ai v ăzut‑o vreodată în lectică, unchiule? întrebă doamna Joe.
― Cum a ș fi putut, răspunse el, silit să recunoască, de vreme ce n ‑am văzut
‑o în viața me a? Niciodată n ‑am dat ochii cu ea!
― Dumnezeule, unchiule! Dar, totu și, ai vorbit cu ea?
― Păi, parcă nu știi, zise domnul Pumblechook, că, atunci când am fost la ea,
am fost condus până în fața ușii sale, iar ușa a rămas deschisă și ea mi ‑a vorbit
prin uș ă?! Să nu ‑mi spui că nu știai de treaba asta, doamnă! În orice caz, băiatul
a fost acolo să se joace. De ‑a ce te‑ai jucat, băiete?
― Ne‑am jucat cu steaguri, răspunsei.
Vă rog să luați seama că sunt și acum uluit de mine însumi, când îmi aduc
aminte de min ciunile pe care le ‑am îndrugat atunci.
― Steaguri! se auzi sora mea ca un ecou.
― Da, întării eu. Estella flutura un steag albastru și eu unul roșu, iar
domnișoara Havisham flutura unul spuzit peste tot cu steluțe de aur, pe geamul
ușii trăsurii. După aceea, ne ‑am agitat toți trei săbiile deasupra capului și am
strigat „Ura!”.
― Săbii!… repetă sora mea. De unde ați luat săbiile?
― Dintr‑un dulap, zisei eu. Și ‑am mai văzut acolo și pistoale… și dulceață…
și pastile. Și nu venea nici o geană de lum ină de afară în odaie, ci toată era
luminată numai cu lumânări.
― Foarte adev ărat, doamnă, zise domnul Pumblechook, dând din cap cu
gravitate. Chiar așa stau lucrurile, căci asta am putut vedea cu ochii mei.
Apoi, amândoi s ‑au holbat la mine, iar eu, cu un supărător aer de naivitate
pe față, m ‑am holbat la ei mototolindu ‑mi cu mâna dreaptă cracul drept al
pantalonilor.
Dacă mi ‑ar mai fi pus și alte întrebări, sigur m ‑aș fi dat de gol, căci fusesem

tot timpul pe punctul de a spune că era și un balon în grădi nă și aș fi riscat să fac
această afirmație, dacă n ‑aș fi șovăit asupra alegerii născocirilor, adică între
acest balon neobișnuit și un urs mare în fabrica de bere. Ei, însă, erau atât de
adânciți în comentarea minunilor pe care li le înfățișasem, încât am scăpat
basma curată. Subiectul îi mai pasiona și când Joe s ‑a întors de la muncă, dornic
să bea o cană cu ceai. Văzându ‑l, sora mea, mai mult ca să ‑și descarce propria ‑
i minte decât să ‑i satisfacă lui curiozitatea, îi povesti așa ‑zisele mele peripeții.
Ei bine, când îl văzui pe Joe că își deschide larg ochii albaștri și îi rotește prin
toată bucătăria, într ‑o neajutorată uluire, mă copleși mustrarea de cuget, dar
numai în ceea ce ‑l privea pe el, căci de ceilalți doi nu ‑mi păsa nici cât negru sub
unghie. Nu mai față de Joe mă socoteam un mic monstru, în vreme ce se
porniseră tustrei să discute ce foloase avea să ‑mi aducă faptul că făcusem
cunoștință cu domnișoara Havisham și că mă bucurasem de atenția sa
deosebită. Nu se îndoiau nici o clipă că domnișoara Hav isham va face „ceva”
pentru mine – singura necunoscută era forma pe care acest „ceva” avea s ‑o ia.
Sora mea se aștepta la vreo „proprietate”. Domnul Pumblechook înclina către o
sumă frumușică, datorită căreia aș fi putut să devin ucenic într ‑o ramură
impor tantă a negoțului – să zicem, în negoțul de grâu și semințe, de pildă. Joe se
făcu de rușine, căci le oferi strălucita sugestie că aș fi putut să fiu cadorisit cu
unul dintre câinii care se băteau pentru cotletele de vițel.
― Dac ă un cap sec nu poate veni cu o idee mai bună decât asta, zise sora
mea, și dacă mai ai vreo treabă de făcut, ar fi mai bine să te duci s ‑o termini!
Joe ieși.
După ce domnul Pumblechook ne părăsi, cu trăsura lui cu tot, iar sora mea
se apucă de spălat vasele, m ‑am strecurat în fieră rie la Joe și am rămas pe lângă
el până când și ‑a încheiat toate treburile pe ziua aceea. Atunci, i ‑am spus:
― Mai înainte să se stingă focul, Joe, trebuie să ‑ți spun ceva.
― Trebuie, Pip? zise Joe, tr ăgându‑și scăunelul de potcovar lângă cuptor. S
‑auzim, atunci! Despre ce ‑i vorba, Pip?
― Joe, începui eu, apucându ‑mă de mâneca lui suflecată și răsucind ‑o între
arătător și degetul mare. Îți amintești povestea mea despre casa domnișoarei
Havisham?
― Dac ă‑mi amintesc? exclamă Joe. Cred și eu că ‑mi amintesc! Minunat!
― Ba e groaznic, Joe. Nu ‑i nimic adevărat!
― Ce tot zici, Pip? strig ă Joe, lăsându ‑se pe spate, în culmea mirării. Doar nu
vrei să zici că…
― Ba da . Toată povestea e o minciună, Joe.
― Dar nu chiar toat ă, nu‑i așa? Cu siguranță, Pi p, că nu vrei să zici că nu era
acolo nici o trăsură de catifea… neagră? stărui el, căci eu tăgăduiam, dând din
cap. Dar cel puțin câinii erau, nu ‑i așa, Pip? Haide, Pip! zise Joe, încercând să mă
convingă. Dacă nu erau cotletele de vițel, barem câinii e rau, nu?
― Nu, Joe.
― Măcar un singur câine? întrebă Joe. Un cățeluș? Haide!
― Nu, Joe, nici urm ă de câine.
În vreme ce ‑mi ațintisem ochii, deznădăjduit, asupra lui Joe, el mă studia
consternat.
― Pip, b ătrâne! Nu merge așa, prietene! Să știi de la mine! U nde vrei s ‑ajungi

cu asta?
― Este foarte ur ât, Joe, nu ‑i așa?
― Foarte ur ât? strigă Joe. Groaznic! Ce te ‑a apucat?
― Nu știu ce m ‑a apucat, Joe, răspunsei eu, dându ‑i drumul la mânecă și
așezându ‑mă la picioarele lui, în cenușă, lăsându ‑mi capul în jos. Da r aș fi vrut
să mă fi învățat să le spun „valeți” la cărțile alea de joc, și nu „fanți”, și aș fi vrut
ca ghetele mele să nu fie atât de grosolane, nici mâinile mele atât de aspre.
Și, mai departe, i ‑am mărturisit lui Joe că mă simțeam tare nefericit și că nu
fusesem în stare să le explic acest lucru doamnei Joe și domnului Pumblechook,
care se purtau atât de aspru cu mine; că întâlnisem în casa domnișoarei
Havisham o domnișoară frumoasă, care era îngrozitor de înfumurată și care
zisese despre mine că sunt un băiat de rând, și eu știam că sunt un băiat de rând,
dar tare aș fi vrut să nu fiu de rând, și că toate minciunile mele de ‑aici se
născuseră, probabil, deși nu ‑mi dădeam seama cum.
Cazul meu era de domeniul metafizicii, adică la fel de greu de rezolvat pentru
Joe ca și pentru mine. Însă Joe îl scoase din tărâmul metafizicii și, făcînd aceasta,
îi dădu de cap.
― Un lucru este sigur, Pip, zise Joe, dup ă ce rumegă îndelung asupra
faptelor. Și anume că minciunile tot minciuni rămân. De oriunde ar veni, n ‑ar
trebui să vină, căci vin de la tatăl minciunilor și se întorc tot la el. Să nu mai spui
minciuni, Pip! Nu aceasta e calea de a nu mai fi un om de rând, prietene! Cât
despre a fi de rând, nu m ‑ai lămurit deloc. Ești cu mult peste cei de rând, în unele
privințe. Ești încă mic, dar ești peste cei de rând. De pildă, ești învățat cum nu
sunt mulți alții.
― Ba nu, sunt un prost și un înapoiat, Joe.
― Cum a șa? Ai uitat ce scrisoare ai scris aseară? Ba chiar ai scris ‑o cu litere
de tipar! Am mai vă zut eu scrisori… Ăhă! Și încă de la oameni de seamă! Pot să
jur că nu erau scrise cu litere de tipar!
― N‑am învățat aproape nimic, Joe. Ai tu o părere bună despre mine, atâta
tot.
― Ei b ine, Pip, zise Joe, c ‑o fi așa, c ‑o fi altminteri, e musai să fii u n învățat
de rând înainte să ajungi unul de seamă, așa zic eu! Nici regele care stă pe tronul
lui și ține coroana pe cap, nu poate să scrie cu litere de tipar hârtiile sale în
Parlament, fără să fi început, pe când era doar un prinț neîncoronat, cu
alfabet ul… Da, da! adăugă Joe, dând din cap, plin de înțeles. Și el a început tot de
la A și a muncit tot drumul până la Z. Iar eu știu ce înseamnă asta, cu toate că n
‑aș putea spune că am trecut și eu prin așa ceva.
Exista o rază de speranță în demonstrația ac easta înțeleaptă și mă simțeam
întru câtva încurajat.
― Dac ă, în ceea ce ‑i privește pe cei de rând, socotind după meșteșugul și
câștigurile lor, continuă Joe, meditând cu voce tare, este sau nu mai bine să
rămână tot între cei de rând, în loc să plece să s e joace cu cei de seamă… Că tot
mi‑am amintit, poate că era măcar un steag?
― Nu, Joe.
― Îmi pare rău că nu era măcar un steag, Pip. Cum ziceam, dacă este sau nu
mai bine nu putem cerceta acum, fără s ‑o scoatem din fire pe sora ta – și lucrul
acesta nu s e cade să ‑l facem, cel puțin nu voit. Ascultă ‑mă pe mine, Pip, că ți ‑o

spun ca un prieten adevărat ce ‑ți sunt. Și anume, prietenul tău adevărat îți
spune așa: Dacă nu poți să ajungi om de seamă, mergând de ‑a dreptul, n ‑ai să
ajungi niciodată luând ‑o pe oco lite. Așadar, nu mai spune minciuni, Pip, și
atunci vei trăi și vei muri împăcat.
― Nu e ști supărat pe mine, Joe?
― Nu, b ătrâne! Dar, ținând cont de toate cele spuse, și anume cele uluitoare
și îndrăznețe – precum minciunile despre cotletele de vițel și de spre lupta dintre
câini -, un om care îți vrea binele te ‑ar sfătui, Pip, să le alungi din gândurile tale
chiar acum, când urci la tine în odaie ca să te culci. Asta ‑i tot, prietene, și să nu
mai faci niciodată!
Când am urcat în odăița mea și mi ‑am rostit r ugăciunile, nu am uitat de
sfaturile lui Joe – totuși, mintea mea necoaptă era atât de tulburată și de
nerecunoscătoare, încât m ‑am gândit mult, înainte să adorm, cât de necioplit l ‑
ar socoti Estella pe Joe, un umil fierar, cât de grosolane i s ‑ar părea gh etele lui și
cât de aspre mâinile. M ‑am gândit la faptul că Joe și sora mea stăteau în
bucătărie și că eu venisem la culcare tot din bucătărie, și că domnișoara
Havisham și Estella nu stătuseră niciodată într ‑o bucătărie, ci erau cu mult
deasupra acestor o biceiuri de rând. Am adormit reamintindu ‑mi „ce obișnuiam
să fac” pe când mă aflam în casa domnișoarei Havisham – de parcă fusesem acolo
săptămâni sau luni în șir, și nu vreo câteva ore, și ca și cum mi ‑aș fi amintit de
un lucru foarte de demult și nu de o întâmplare din ziua aceea.
A fost o zi de neuitat pentru mine, căci a produs mari schimbări în firea mea.
Însă așa se întâmplă în viața oricui. Închipuiți ‑vă că o zi anume n ‑ar fi existat și
gândiți‑vă cât de diferită ar fi fost viața voastră după aceea.. . Opriți‑vă o clipă,
când citiți aceste rânduri, și închipuiți ‑vă lungul lanț de fier sau de aur, de spini
sau de flori, cu care n ‑ați fi fost niciodată înlănțuiți, dacă prima verigă nu s ‑ar fi
format în acea zi de neuitat.

Capitolul X

La vreo două zile după aceea, de cum am deschis ochii dimineața, mi ‑a venit
în minte fericitul gând că lucrul cel mai bun pe care ‑l puteam face pentru a
deveni un om de seamă și a nu mai fi unul de rând era să storc de la Biddy tot ce
știa. Pentru a ‑mi îndeplini acest plan limpede, i ‑am declarat lui Biddy, când m ‑
am dus în seara aceea la sora bunicului domnului Wopsle, că aveam un motiv
anume să ‑mi doresc să reușesc în viață și că i ‑aș fi foarte recunoscător dacă mi
‑ar împărtăși toată învățătura ei. Biddy, care era cea mai îndatoritoare dintre
fete, îmi răspunse pe loc că era de acord și, într ‑adevăr, în următoarele cinci
minute începu să se țină de promisiune.
Planul de educație sau „cursul” stabilit de sora bunicului domnului Wopsle
putea fi descris, pe scurt, după cu m urmează. Elevii mâncau mere și își îndesau
paie, unul altuia, pe spinare, până când sora bunicului domnului Wopsle își
aduna puterile și le împărțea tuturor, fără deosebire, o ploaie de lovituri cu

nuiaua. După ce ‑și primeau porția, întâmpinată cu toate semnele nepăsării și
zeflemisirii, elevii se aliniau pe ‑un singur rând și își treceau din mână în mână,
mormăind, o carte ferfenițită. Cartea aceea conținea un alfabet, câteva cifre și
tabele și un mic îndrumar de ortografie – sau, mai bine ‑zis, le conținu se cândva.
De îndată ce acest volum începea să circule, sora bunicului domnului Wopsle
cădea într ‑o stare de letargie – fie din pricina somnului, fie pradă unei crize de
reumatism. Elevii, de capul lor, se porneau atunci să studieze, pe întrecute,
subiectu l ghetelor, ca să vadă cine putea să calce mai vârtos pe degetele
picioarelor celorlalți. Acest exercițiu al minții dura până când Biddy se năpustea
asupra lor și le împărțea trei Biblii desfigurate (arătau de parcă ar fi fost tăiate
fără pricepere dintr ‑un ciot de buturugă), tipărite cu mult mai neciteț decât
oricare altă ciudățenie a literaturii pe care am mai văzut ‑o de atunci încoace,
împestrițate din belșug cu pete de rugină și având diverse exemplare din lumea
insectelor sleite între paginile lor. Ace astă parte a „cursului” era, de obicei,
înseninată de câteva lupte unul la unul, între Biddy și școlarii refractari. Când
bătăliile se încheiau, Biddy ne spunea numărul paginii la care să deschidem
Bibliile, după care începeam să citim toți odată, cu voce tare, ce puteam și ce nu
puteam, într ‑un cor înfiorător – Biddy dând tonul, cu o voce ascuțită și
monotonă, și nici unul dintre noi neavând nici cea mai vagă idee (sau respect)
despre ceea ce citeam. Când zarva aceasta îngrozitoare dura ceva mai mult timp,
de regulă o trezea pe sora bunicului domnului Wopsle, care, clătinându ‑se, se
repezea la un băiat, ales la întâmplare, și ‑l trăgea de urechi. Acest lucru era privit
ca un semnal de încheiere a „cursului” din seara respectivă și cu toții dădeam
buzna pe uș ă afară, cu urale de victorie intelectuală. Se cuvine să adaug că nu i
se interzicea nici unui școlar să ‑și facă de lucru cu tăblița și condeiul, ba chiar și
cu cerneala (când se găsea așa ceva), dar nu era lesne să continui această ramură
a învățăturii în timpul iernii, din pricina faptului că mica prăvălie de mărunțișuri
în care se desfășurau lecțiile – folosită, deopotrivă, ca salon și dormitor de sora
bunicului domnului Wopsle – era foarte slab luminată cu o lumânare de seu
anemică, pentru care nu exist au mucarnițe.
În aceste condiții, mi se părea că avea să treacă multă vreme până să devin
om de seamă. Totuși, m ‑am hotărât să încerc și, chiar din seara aceea, Biddy
respectă înțelegerea noastră, împărtășindu ‑mi câteva informații din micuțul ei
catalog de prețuri, de la rubrica zahăr rafinat, și împrumutându ‑mi, ca să ‑l
copiez acasă, un vechi „D” englezesc, pe care îl reprodusese și ea, la rândul ei,
după titlul unui ziar, și despre care eu am presupus (până să ‑mi dezvăluie Biddy
ce anume era) că este un m odel de cataramă.
Bineînțeles că în sat exista o cârciumă și bineînțeles că lui Joe îi plăcea,
uneori, să ‑și fumeze pipa acolo. Primisem ordine stricte de la sora mea să ‑l caut
la „Trei luntrași voioși” în seara aceea, la întoarcerea de la școală, și să ‑l aduc
acasă, pe riscul meu. Așadar, mi ‑am îndreptat pașii către cei „Trei luntrași
voioși”.
La cârciumă exista un răboj cu un îngr ijorător de lung șir de semne cu cretă
pe el, care se afla prins de perete, lângă ușă, și care mi se părea că niciodată n ‑
avea să fie răscumpărat. Semnele erau acolo de când mă știam și se înmulțiseră
mai repede decât crescusem eu. Dar cretă se găsea din belșug în ținutul nostru
și, pesemne, oamenii nu pierdeau nici un prilej de a o folosi.

Fiind sâmbătă seara, l ‑am găsit pe cârc iumar uitându ‑se cam încruntat la
aceste însemnări, dar cum eu aveam treabă cu Joe, nu cu el, m ‑am mulțumit să
‑i dau bună seara și am trecut în sala mare din capătul culoarului, unde se afla
un cămin uriaș în care ardea un foc zdravăn și unde Joe își fuma pipa în
tovărășia domnului Wopsle și a unui străin. Joe mă întâmpină ca de obicei,
zicând:
― Hei, Pip, b ătrâne!
În clipa în care spuse aceste cuvinte, străinul întoarse capul și se uită la
mine.
Părea un om ascuns, după înfățișare, pe care nu ‑l mai văzusem niciodată
înainte. Ținea capul într ‑o parte și un ochi închis pe jumătate, de parcă ar fi luat
în cătare ceva cu o pușcă nevăzută. În gură avea o pipă, pe care și ‑o scoase și,
după ce suflă pe îndelete tot fumul din piept, uitându ‑se stăruitor la mine în tot
acest timp, dădu din cap. Am dat și eu din cap, la care el dădu iarăși din cap și ‑
mi făcu loc lângă el pe băncuță, ca să mă pot așeza.
Dar, cum eram obișnuit să stau lângă Joe ori de câte ori intram în acel loc, i
‑am spus:
― Nu, mul țumesc, domnule!
Și m‑am dus să mă așez pe băncuța din fața lui, unde îmi făcuse loc Joe.
După ce ‑i aruncă o privire lui Joe și văzu că se gândea la altceva și nu era
atent, străinul dădu din nou din cap spre mine, după ce mă așezai, apoi își frecă
piciorul, într ‑un mod foart e ciudat, care mă umplu de mirare.
― Spuneai, întrebă străinul, întorcându ‑se către Joe, că ești fierar?
― Da, a șa am spus, vezi bine, răspunse Joe.
― Și ce bei, domnule…? Nu mi ‑ai spus numele dumitale.
Joe se prezentă, iar străinul îi zise pe nume.
― Păi, continuă Joe, ca să ‑ți spun drept, nu prea ‑mi stă în obicei să beau pe
cheltuiala altuia.
― Obicei? Nu ‑i vorba de obicei, răspunse străinul, dar, din când în când și
mai ales într ‑o sâmbătă seara, nu ‑i bai. Hai! Zi ce ‑ai vrea, domnule Gargery!
― Bine, n ‑aș vrea să ‑ți par bățos, zise Joe. Rom.
― Rom, repet ă străinul. Și celălalt domn ar vrea să ‑și exprime preferința?
― Rom, zise domnul Wopsle.
― Trei romuri! ceru străinul, strigând către cârciumar. Pahare la toți trei!
― Acest domn de aici, preciz ă Joe, v oind să‑l prezinte pe domnul Wopsle,
este un gentleman pe care ți ‑ar plăcea să ‑l auzi cum le zice. Este paracliser la
biserică.
― Aha! zise str ăinul grăbit și ‑mi făcu cu ochiul. Biserica aceea singuratică,
de la marginea mlaștinilor, cu morminte în jur.
― Chiar aceea, zise Joe.
Străinul, scoțând un soi de mârâit satisfăcut, își urcă picioarele pe banca pe
care stătea numai el. Purta o pălărie de călătorie, cu boruri largi și căzute, iar pe
sub ea, capul îi era legat cu o batistă, ca o calotă, astfel încât nu i se vedea părul.
În timp ce se uita la foc, mi se păru că văd apărându ‑i pe chip o expresie șireată,
urmată de un zâmbet reținut.
― Nu cunosc acest ținut, domnule, dar mi se pare nelocuit încolo, către râu.
― De obicei, a șa sunt mlaștinile, pustii, zis e Joe.

― Desigur, desigur. Dar nu se întâlnesc pe acolo țigani, vagabonzi sau
haimanale de tot felul?
― Nu, zise Joe. Numai c âte un pușcăriaș evadat, când și când. Și nici pe
aceștia nu ‑i găsim ușor. Nu ‑i așa, domnule Wopsle?
Domnul Wopsle, amintindu ‑și, p lin de importanță, de toate greutățile
întâmpinate de dânsul odinioară, încuviință, dar fără nici o plăcere.
― S‑ar zice că ați umblat pe ‑acolo după unii dintre aceștia? se interesă
străinul.
― O dat ă, răspunse Joe. Nu pentru că am fi vrut să ‑i prindem, în țelegi
dumneata. Noi am mers doar ca să ne uităm… eu și domnul Wopsle și cu Pip. Nu
‑i așa, Pip?
― Da, Joe.
Străinul se uită din nou la mine, m ijindu‑și iarăși ochiul, de parcă în mod
lămurit mă luase în cătare pe mine cu pușca lui nevăzută, și zise:
― Pri etenul dumitale pare un omule ț de ispravă. Cum i ‑ai spus?
― Pip, zise Joe.
― E botezat Pip?
― Nu, nu ‑i botezat Pip.
― E poreclit Pip?
― Nu, zise J oe. Vine de la numele de familie. Așa și ‑a zis el, când era mic, și
așa îi zicem și noi de atunci.
― Fiul t ău?
― Păi… zise Joe, cumpănind – firește, nu fiindcă ar fi fost cumva nevoie să ‑și
măsoare vorbele, ci pentru că așa se făcea la „Luntrașii voioși”: trebuia să lași
impresia că meditezi profund asupra tuturor lucrurilor care se discutau la o pipă
-, păi… nu! Nu‑i fiul meu.
― Nepotul? întrebă necunoscutul.
― Păi… zise Joe, cu aceeași expresie de cugetare adâncă. Nici asta nu este…
Nu vreau să te dezamăgesc, dar nu este…. nepotul meu.
― Atunci ce mama dracului îți este? întrebă străinul, iar mi e mi se păru o
izbucnire nejustificată.
În clipa aceea, domnul Wopsle se vârî în discuție, ca unul care știa totul
despre înrudirea noastră, având ocazia, datorită meseriei sale, să țină minte pe
de rost cu care dintre femeile înrudite nu se putea însura u n bărbat, așa că îi
înfățișă legăturile de rudenie dintre mine și Joe. De vreme ce tot începuse să
vorbească, domnul Wopsle încheie scrâșnind înspăimântător un fragment din
Richard III și păru convins că fusese suficient de limpede, căci spuse doar „după
cum spunea poetul”.
Aș putea să adaug că, vorbind despre mine, domnul Wopsle socotea ca
element obligatoriu pentru o astfel de referire să ‑mi ciufulească părul și să mi ‑l
vâre în ochi. Nu puteam pricepe de ce el și toți cunoscuții care veneau la noi în
vizită trebuiau, de fiecare dată, să mă supună aceluiași tratament enervant, în
împrejurări asemănătoare. Dar chiar nu ‑mi amintesc să fi fost vreodată, pe când
eram copil, subiectul de discuție în cercul nostru de prieteni de familie, fără ca
vreo persoană c u palma întinsă să nu fi recurs la vreun gest din acesta pentru a
‑mi dovedi că mă lua sub oblăduirea sa.
În tot acest răstimp, ciudatul necunoscut nu mă scăpase din ochi și mă
privea de parcă se hotărâse să mă împuște, în cele din urmă, și să mă pună la

pământ. Dar nu mai spuse nimic, după ce aruncase acea exclamație de „mama
dracului”, până când se aduseră paharele cu rom și apă. Atunci, apăsă pe trăgaci
– și ce uluitoare lovitură îmi servi!
N‑a fost o remarcă făcută cu glas tare, ci o scenă mută, jucată n umai pentru
mine. Își amestecă romul cu apa, anume ca să ‑l văd eu, și apoi gustă din pahar,
tot anume ca să ‑l văd eu. Dar îl amestecă și îl gustă nu cu lingura care i se
adusese, ci cu o pilă.
Făcuse toate acestea în așa fel încât nimeni altcineva în afară de mine să nu
vadă pila. După aceea, ștersese pila și o vârâse în buzunarul de la piept.
Recunoscusem pila lui Joe și, din momentul în care o văzusem, am înțeles că
omul îl cunoscuse pe pușcăriașul meu. Am rămas cu ochii pironiți asupra lui, ca
vrăjit. În să el s‑a întins înapoi pe băncuță, fără să ‑mi mai dea atenție, apucându
‑se să vorbească despre napi.
La noi, sâmbătă seara sătenii erau cuprinși de o foarte plăcută senzație de
isprăvire a tuturor treburilor și de intrare într ‑un tihnit răgaz, înainte de a o lua
din nou de la capăt cu forțe proaspete, ceea ce îl îmboldi și pe Joe să cuteze să
întârzie în sâmbăta aceasta o jumătate de oră în sat, față de celelalte dăți. Dar
când se scurseră atât jumătatea de oră, cât și romul cu apă, Joe se ridică să plece
și mă luă de mână.
― Mai stai un moment, domnule Gargery, zise necunoscutul. Mi se pare c ă
aveam o jumătate de șiling pe undeva, prin buzunar, și, dacă o găsesc, vreau să i
‑o dau băiatului.
Alese moneda dintr ‑un pumn de mărunțiș, o înveli într ‑o hârtie mot otolită și
mi‑o întinse:
― E a ta! Ține minte! Numai a ta!
I‑am mulțumit, continuând să ‑l privesc țintă, depășind astfel cu mult
granițele bunei ‑cuviințe, și ținându ‑mă strâns de mâna lui Joe. Străinul îi spuse
bună seara lui Joe, apoi domnului Wopsle (car e ieși odată cu noi), iar mie îmi mai
aruncă o privire cu ochiul lui m ijit – sau, mai bine zis, nu chiar o privire, căci îl
închise de tot, dar ce minuni se pot face cu un clipit din ochi!
Pe drumul spre casă, dacă m ‑aș fi simțit în stare să vorbesc, aș fi putut să
sporovăiesc după pofta inimii, căci domnul Wopsle se despărțise de noi la ușa
„Luntrașilor voioși”, iar Joe făcu tot drumul până acasă ținându ‑și gura larg
căscată, ca să scape de mirosul de rom, primenindu ‑se cu cât mai mult aer cu
putință. Dar a m tăcut, cumva amuțit de această reînviere a faptei mele rele de
odinioară și a vechii mele cunoștințe, care mă împiedica să mă gândesc la
altceva.
Sora mea nu era prea supărată, când ne ‑am făcut apariția în bucătărie, iar
Joe se simți încurajat de această neobișnuită împrejurare și îi povesti despre
șilingul minunat.
― Unul fals, pot s ă pun rămășag, zise doamna Joe, sigură pe sine, altminteri
nu i l‑ar fi dat băiatului! Ia să ne uităm la el!
L‑am dezvelit din hârtie și s ‑a dovedit a fi un șiling autentic.
― Dar, ce ‑i asta? zise doamna Joe, lăsând să ‑i scape șilingul pe jos și
înșfăcând hârtia. Două bancnote de câte o liră?
Nici mai mult, nici mai puțin decât două bancnote de câte o liră, soioase și
năclăite, care păreau să fi trecut prin toate târgurile de vite din ținut. Joe își luă

din nou pălăria și dădu fuga cu ele la „Luntrașii voioși”, ca să i le înapoieze
proprietarului. Cât timp lipsi, m ‑am așezat pe scăunelul meu obișnuit, uitându ‑
mă absent la sora mea, fiind foarte convins că omul n ‑o să mai fie de găsit acolo.
Curând, Joe se întoarse, spunând că omul plecase, dar că el, Joe, lăsase
vorbă la cârciumă în privința bancnotelor. Atunci, sora mea le înfășură bine într
‑o bucată de hârtie și le puse deoparte, sub niște petale de trandafir uscat dintr
‑un ce ainic ornamental așezat pe polița căminului din salonașul de oaspeți.
Acolo au rămas, spre necontenitul meu coșmar, multe nopți și zile la rând.
Somnul m ‑a părăsit, din păcate, când m ‑am dus la culcare, neputând să ‑
mi iau gândul de la necunoscutul ciudat, care mă ochea cu pușca lui nevăzută, și
socotind ce ticăloșie și ce dovadă de grosolănie era din partea mea faptul că eram
în înțelegere secretă cu pușcăriașii – uitasem de mult de acea întâmplare din
primii mei ani de copilărie. Eram, pe deasupra, urmărit de acea pilă. Mă cuprinse
groaza că, tocmai când mă voi aștepta mai puțin, pila avea să apară din nou. M ‑
am străduit să adorm, gândindu ‑mă că voi fi la domnișoara Havisham miercurea
următoare, dar, în somn, am văzut pila venind după mine la ușă, fără să
deslușesc cine o ținea, și m ‑am trezit țipând.

Capitolul XI

În ziua stabilită, m ‑am întors la domniȘoara Havisham, și sunetul timid al
clopoțelului de la poartă o scoase din casă pe Estella. După ce mă lăsă să intru,
încuie poarta, cum făcuse ș i data trecută, și mă conduse din nou prin culoarul
întunecat, la intrarea căruia o aștepta lumânarea sa. Nu mă băgă în seamă până
când nu luă lumânarea și atunci se uită peste umăr, zicând, cu înfumurare:
― Ast ăzi o să mergi pe aici!
Și mă conduse într ‑o altă aripă a casei.
Culoarul pe care apucarăm acum era foarte lung și părea că străbate întreg
subsolul pătrat al conacului. Totuși, nu traversarăm decât o latură a acestui
pătrat, iar la capăt Estella se opri și așeză lumânarea jos, ca să descuie o ușă.
Dincolo de aceasta, reapăru lumina zilei, și m ‑am trezit într ‑o curticică pavată, în
capătul căreia se ridica o altă casă, care părea să fi aparținut, odinioară,
administratorului sau șefului muncitorilor fostei berării. Pe zidul casei se afla un
orologiu. Ca și pendula din odaia domnișoarei Havisham, ca și ceasul
domnișoarei Havisham, orologiul era oprit la ora nouă fără douăzeci de minute.
Ne‑am îndreptat către ușa casei, care era deschisă, apoi am intrat într ‑o
încăpere întunecoasă, cu tavanul jos, la par ter, cu o fereastră care dădea în
spate. În acea încăpere mai erau niște musafiri, iar Estella îmi porunci să rămân
cu ei.
― Du‑te și stai acolo, băiete, până vei fi chemat.
„Acolo” însemna la fereastră. Am traversat camera și m ‑am postat „acolo” , cu
spatele la cameră, simțindu ‑mă foarte stingherit și privind afară.
Fereastra se afla la nivelul pământului și dădea către cel mai murdar și
neîngr ijit colț al grădinii părăsite; se vedeau un șir uscat de tulpini de varză și o
tufă de merișor, care fuse se tunsă, cu mult timp în urmă, ca o budincă, și din

care crescuseră ramuri noi în vârf, de altă culoare, stricându ‑i forma de demult,
de parcă în partea aceea budinca s ‑ar fi prins de tigaie și s ‑ar fi ars. Aceasta fu
imaginea care ‑mi veni în minte în tim p ce contemplam tufa de merișor. Ninsese
puțin, peste noapte, dar zăpada nu se așternuse pe nicăieri, topindu ‑se, din câte
știam eu. Însă în acest ungher al grădinii, apărată de umbra rece, nu se topise de
tot, iar vântul o aduna în mici vârtejuri și o aru nca în fereastră, de parcă era
furios pe mine fiindcă venisem aici.
Am ghicit că sosirea mea întrerupsese conversația din încăpere și că toți cei
de față se uitau la mine. Nu puteam desluși nimic din odaia reflectată în geamul
ferestrei, în afară de strălu cirea focului, dar m ‑am încordat, înțepenind din toate
încheieturile, știind că persoanele din spatele meu mă priveau cu luare ‑aminte.
Erau trei doamne și un domn. Nu trecuseră nici cinci minute de când
stăteam la fereastră și reușiseră să mă convingă că e rau cu toții niște lingușitori
și niște escroci, dar fiecare dintre ei se prefăcea că nu știa despre ceilalți că ar fi
lingușitori și escroci, pentru că, dacă vreunul dintre ei ar fi admis că știa acest
lucru, ar fi însemnat să se dea de gol faptul că era de aceeași teapă.
Cu toții aveau aerul plictisit și prost dispus al unora care așteaptă să
binevoiască să ‑i bage în seamă cineva. Până și cea mai vorbăreață dintre doamne
rostea cuvintele printre dinți, ca să ‑și înăbușe căscatul. Această doamnă, al cărei
nume era Camilla, îmi amintea în multe privințe de sora mea, cu deosebirea că
era mai în vârstă și (după cum am descoperit când am aruncat o privire către ea)
avea trăsături mai colțuroase. Într ‑adevăr, când am cunoscut ‑o mai bine, am
început să cred că era o binecuvântare că avea, totuși, niște trăsături, într ‑atât
de gol și de netrecut era zidul feței sale neînsuflețite.
― Bietul de el! zise doamna, vorbind repezit, întocmai ca sora mea. Își face
singur rău!
― Ar fi cu mult mai condamnabil dac ă i‑ar face r ău altuia, zise domnul, dar
ar fi de departe mult mai firesc.
― Vere Raymond, interveni o alt ă doamnă, trebuie să ne iubim aproapele.
― Sarah Pocket, replic ă vărul Raymond, dacă un om nu se consideră pe sine
cel dintâi aproape al său, atunci pe cine să mai considere?
Sarah Pocket râse, iar Camilla râse și zise (oprindu ‑și un căscat):
― Ce idee!
Dar mi s ‑a părut că o socoteau toți, deopotrivă, o idee foarte bună.
Cealaltă doamnă, care încă nu vorbise, zise cu gravitate și răspicat:
― Este foarte adevărat!
― Bietul de el! continu ă curând Camilla (iar eu simțeam că, în același timp,
nu mă scăpa nici unul din ochi). Este atât de ciudat! Cine ar fi crezut că, atunci
când lui Tom i ‑a murit soția, el n ‑a putut fi convins să vadă însemnătatea
panglicilor negre la ve șmintele de doliu ale copiilor? „Dumnezeule mare! zicea el.
Camilla, ce importanță pot avea, de vreme ce sărmanii micuți, orfani, sunt
oricum în doliu?” Tipic pentru Matthew! Ce idee!
― Are și părți bune, da, are și părți bune! zise vărul Raymond. M ‑ar bat e
Dumnezeu dacă aș nega că nu are și părți bune, dar nu va avea niciodată vreun
cât de mic simț al bunei ‑cuviințe.
― Știți că, atunci, am fost nevoită, zise Camilla, am fost nevoită să pun
piciorul în prag. I ‑am spus: „Nu se cade! În numele onoarei familie i!” I‑am

explicat că, fără panglicile negre, familia va fi făcută de rușine. Am strigat asta
continuu, de la micul dejun până la cină. Mi ‑am dat stomacul peste cap. Și, până
la urmă, a izbucnit, în felul lui violent, și a spus răspicat: „Fă cum vrei!”
Mulțumesc lui Dumnezeu, întotdeauna va fi o mângâiere pentru mine să ‑mi
amintesc că am ieșit, în aceeași clipă, pe ‑o ploaie dezlănțuită, și ‑am cumpărat
cele trebuincioase.
― Dar el a pl ătit pentru ele, nu ‑i așa? întrebă Estella.
― Nu despre asta este vorba, draga mea copil ă, nu despre cine le ‑a plătit,
răspunse Camilla. Eu le‑am cumpărat. Și mă gândesc adeseori la acest lucru, cu
împăcare, când mă trezesc din somn în toiul nopții.
Sunetul unui clopoțel de departe, împletit cu ecour ile unui țipăt sau ale unei
chemări de ‑a lungul culoarului prin care venisem, întrerupse conversația și ‑o
făcu pe Estella să zică, întorcându ‑se spre mine:
― Hai, b ăiete!
Răsucindu ‑mă pe călcâie, întâlnii privirile tuturor, pline de un dispreț
desăvârșit, și, înainte să ies, o auzii pe Sarah Pocket zicând:
― Ei, bine, sunt sigur ă! Ce mai urmează oare?
Iar Camilla adăugă, cu indignare:
― S‑a mai pomenit una ca asta? Ce i‑de‑e!
Pe când mergeam cu lumânarea noastră prin culoarul întunecat, Estella se
opri dint r‑odată și, întorcându ‑se în loc, zise, în felul ei zeflemitor, apropiindu ‑și
fața de mine.
― Ei, bine?
― Ce anume, domni șoară? i ‑am răspuns eu, mai ‑mai să cad peste ea, dar
izbutind să mă opresc în ultima clipă.
Stătea și se uita la mine și, bineînțeles, și eu stăteam și mă uitam la ea.
― Sunt dr ăguță?
― Da, cred c ă sunteți foarte drăguță.
― Sunt batjocoritoare?
― Nu la fel ca data trecut ă, zisei eu.
― Nu la fel?
― Nu.
Luase foc la această ultimă întrebare și ‑mi dădu o palmă peste obraz, cu
toată puterea, auzind răspunsul meu.
― Dar acum? f ăcu ea. Pocitanie mică și necioplită, ce crezi acum despre
mine?
― Nu spun.
― Pentru c ă o să spui sus, nu ‑i așa?
― Nu, zisei eu, nu ‑i așa.
― De ce nu pl ângi iar, ticălos mic?
― Pentru c ă n‑am să mai plâng niciodată din cauza dumneavoastră, zisei eu.
Ceea ce a fost, bănuiesc, cea mai mincinoasă declarație făcută de mine
vreodată – fiindcă, în sufletul meu, deja plângeam din pricina ei în clipa aceea și
numai eu știu câtă durere mi ‑a mai provocat și mai târziu.
După a cest episod, ne ‑am continuat drumul în sus, pe scări. Și, în vreme ce
urcam, ne întâlnirăm cu un gentleman care cobora, bâjbâind.
― Cine e aici? întrebă gentlemanul, oprindu ‑se și uitându ‑se la mine.

― Un băiat, răspunse Estella.
Era un zdrahon, cu o față grozav de oacheșă, cu un cap grozav de mare și cu
o mână pe măsură. Mă apucă de bărbie cu mâna lui mare și ‑mi întoarse fața în
sus, ca să mă vadă mai bine, la lumânare. Chelise prematur în creștetul capului
și avea o pereche de sprâncene stufoase și negre , care nu stăteau adunate, ci se
zbârleau, luând ‑o în sus. Ochii îi erau adânc înfundați în orbite, cu o privire
neplăcut de pătrunzătoare și de bănuitoare. Avea un uriaș ceas cu lanț și, pe
obraz, puncte negre, foarte vizibile, prin locurile unde ar fi tr ebuit să fie barba și
perciunii, dacă și le ‑ar fi lăsat să crească. Habar n ‑aveam cine este și n ‑aș fi avut
cum să prevăd, pe atunci, că, la un moment dat, voi avea de a face cu el și că,
întâmplător, acum aveam prilejul de a ‑l vedea îndeaproape.
― Un b ăiat din vecini, nu? întrebă el.
― Da, domnule, îi răspunsei eu.
― Și cum ai ajuns tu aici?
― Domni șoara Havisham a trimis după mine, domnule, i ‑am explicat eu.
― Bine! S ă te porți frumos! Am avut de ‑a face cu mulți băieți și pot spune că
sunteți o categorie destul de păcătoasă. Așa că bagă la cap! adăugă el,
împungând aerul spre mine cu degetul său arătător uriaș și încruntându ‑se la
mine. Să te porți frumos!
Cu aceste cuvinte îmi dădu drumul – ceea ce m ‑a bucurat, căci mâna îi
mirosea a săpun parfumat – și trecu mai departe, coborând scara. Mă întrebam
dacă nu cumva era un doctor – dar nu era cu putință, mi ‑am zis, nu putea fi
doctor, căci atunci ar fi trebuit să se poarte mult mai domol, mai prietenos. N ‑am
avut vreme să cântăresc problema, căci am ajuns cur ând în odaia domnișoarei
Havisham, unde atât ea cât și toate lucrurile dimprejurul său erau întocmai cum
le văzusem ultima oară. Estella mă lăsă, în picioare, la ușă, și am stat așa până
când domnișoara Havisham își desprinse ochii de pe masa de toaletă,
îndreptându ‑și‑i spre mine.
― Așa, deci! zise ea, fără mirare sau surprindere. Au trecut zilele, nu ‑i așa?
― Da, doamn ă. Astăzi este…
― Hei, hei, hei! m ă întrerupse, cu mișcarea sa grăbită din degete. Nu vreau să
știu. Ești gata să te joci?
M‑am simț it dator să ‑i răspund, puțin zăpăcit:
― Nu cred c ă sunt, doamnă.
― Nu mai vrei s ă joci nici cărți? întrebă ea, cu o privire cercetătoare.
― Nu, doamn ă. Dar pot s ‑o fac, dacă mi se cere.
― De vreme ce casa ace asta veche și sumbră îți taie pofta și nu mai vr ei să te
joci, zise domnișoara Havisham cu nerăbdare, înseamnă că vrei să muncești?
La această întrebare puteam răspunde cu inima mai împăcată decât la
cealaltă, la care nu fusesem în stare să găsesc un răspuns potrivit, așa că i ‑am
spus că voiam din toată inima.
― Atunci, mergi în camera de vizavi, zise ea, arătând către ușa din spatele
meu cu mâna ei stafidită, și așteaptă acolo până vin și eu.
Am traversat palierul și am intrat în camera indicată. Și din aceasta fusese
înlăturată cu desăvârșire lumina zi lei și înăuntru domnea un miros stătut, care
te înăbușea. Un foc fusese aprins de curând în căminul umed și de modă veche,
dar înclina mai degrabă să se stingă decât să se întețească, iar fumul îndărătnic
care se răspândise în odaie părea mai rece decât ae rul de afară, aidoma ceții din

mlaștinile noastre. Lumânările din cele câteva sfeșnice glaciale de pe polița
căminului înalt abia de luminau încăperea sau ar fi mai potrivit să spun că abia
de‑i tulburau bezna. Era o cameră largă și îndrăznesc să zic că, o dinioară,
trebuie să fi fost frumoasă, dar toate obiectele pe care le puteam desluși erau
acoperite de praf și atât de vechi, încât se desfăceau în bucăți. Ceea ce atrăgea
mai cu seamă atenția era o masă lungă, cu o față de masă așternută pe ea, de
parcă î n clipa în care casa și ceasornicele împietriseră tocmai se pregătea un
ospăț. Un suport de flori sau un alt obiect ornamental greu de recunoscut trona
în mijlocul acestei mese, dar era într ‑atât de bine înfășurat în pânze de păianjen,
încât mi ‑era cu neput ință să‑i ghicesc forma. Cum mă uitam la întinsa față de
masă gălbuie, din care îmi amintesc și acum că obiectul acela părea să fi crescut,
ca o ciupercă neagră, am văzut păianjeni cu picioare pestrițe și corpul plin de
pete, intrând și ieșind în fugă din el, de parcă vreo veste de cea mai mare
însemnătate publică tocmai se răspândise în comunitatea lor.
De asemenea, i ‑am auzit și pe șoareci forfotind în spatele lambriurilor care
îmbrăcau pereții, de parcă vestea era și pentru ei de cea mai mare importanță.
Numai gândacii negri de bucătărie nu dădeau nici o atenție agitației generale, ci
își vedeau de drum, mergând greoi și bătrânește pe lângă vatră, de parcă aveau
vederile împuținate și auzul slăbit și erau certați unii cu alții.
Toate aceste făpturi care m ișunau pe acolo îmi captivaseră atenția și le
urmăream de la distanță, când domnișoara Havisham își așeză o mână pe
umărul meu. În cealaltă mână ținea un baston încovoiat pe care se spr ijinea. În
clipa aceea, semăna foarte bine cu o vrăjitoare în casa ei.
― Acesta, zise ea, ar ătând cu bastonul către masa lungă, este catafalcul pe
care voi fi întinsă când voi muri. Aici or să vină ei să se uite la mine.
Cu temerea vagă că ar putea ajunge pe masa aceea din clipă în clipă și că
putea muri pe loc – devenind, ast fel, întruparea și completarea măștii mortuare
văzute la târg – am tresărit puternic la atingerea sa.
― Ce zici c ă‑i ăla? mă întrebă ea, și îmi arătă cu bastonul. Ăla de colo, unde
sunt pânzele de păianjen?
― Nu pot să ‑mi dau seama ce este, doamnă.
― Este un tort mare! Un tort de mireas ă! Al meu!
Își roti privirile prin încăpere cu ochi sticloși, apoi îmi ceru, spr ijinindu‑se de
mine și scuturându ‑mi umărul cu mâna:
― Hai, hai, hai! Plimb ă‑mă, plimbă ‑mă!
Din aceasta, am tras concluzia că munca pe care trebuia s ‑o fac era s ‑o
plimb pe domnișoara Havisham de jur împrejurul camerei. Ca atare, am pornit
imediat și, cum ea se spr ijinea de umărul meu în timp ce mergeam, aveam un pas
săltat, care ar fi putut trece drept o imitare a mersului trăsu rii domnului
Pumblechook (bazată pe felul în care ajunsesem prima oară sub acel acoperiș).
Nu avea destulă vlagă în trup și, după puțin timp, îmi zise:
― Mai încet!
Cu toate acestea, am mers mai departe, cu o viteză ce asculta de valurile de
nerăbdare care o cuprindeau, și, din când în când, își încleșta spasmodic mâna
de umărul meu și își mușca buzele, făcându ‑mă să cred că mergeam repede
pentru că și gândurile sale alergau cu repeziciune.
După o vreme, îmi zise:
― Cheam ‑o pe Estella!

Atunci, am ieșit pe p alier și i ‑am strigat numele, la fel cum făcusem și prima
oară. Când se ivi lumina pe care o purta, m ‑am întors la domnișoara Havisham și
am pornit din nou în jurul camerei.
Și dacă Estella ar fi venit singură să asiste la spectacolul cursei noastre, tot
m‑aș fi simțit îndeajuns de stingherit. Dar, cum venise împreună cu cele trei
doamne și cu domnul pe care îi văzusem în odaia de jos, nu mai știam ce să fac.
M‑aș fi oprit, din politețe, dar domnișoara Havisham m ‑a scuturat de umăr și am
continuat să ne plimbăm – eu simțindu ‑mă foarte rușinat, pentru că mă temeam
că vor crede că eu fusesem cu ideea.
― Draga mea domni șoară Havisham, zise domnișoara Sarah Pocket. Ce bine
arăți!
― Ba nu ar ăt bine, replică domnișoara Havisham. Sunt gălbejită și numai
piele și os.
Camilla înflori când domnișoara Pocket suferi această respingere și
murmură, de parcă o compătimea înduioșată pe domnișoara Havisham:
― Vai de sufle țelul ei, sărmana! Cu siguranță că nu te poți aștepta să arate
bine, biata de ea. Ce idee!
― Dar dumneata ce mai faci? zise domnișoara Havisham către Camilla.
Cum în momentul acela ajunseserăm aproape de Camilla, firește că am dat
să mă opresc, numai că domnișoara Havisham nu voi să se oprească. Am trecut
mai departe și ‑am simțit că, pentru Camilla, dev enisem din cale ‑afară de
nesuferit.
― Mul țumesc, domnișoară Havisham, răspunse ea, fac cât de bine pot, cum
era de așteptat în situația mea.
― Ei, de ce, ce ‑ai pățit? întrebă domnișoara Havisham cu deosebită asprime.
― Nimic, nu merit ă să vorbesc despre as ta, răspunse Camilla. Nu aș vrea să
fac paradă de sentimentele mele, dar am început să mă gândesc la dumneata
noaptea, mai des ca de obicei.
― Atunci, nu te mai g ândi la mine, i ‑o întoarse domnișoara Havisham.
― Ușor de spus! comentă Camilla, înăbușindu ‑și cu delicatețe un suspin, în
vreme ce buza de sus începu să ‑i tremure, iar ochii i se umplură de lacrimi.
Raymond mi ‑e martor cât ghimbir și câte săruri sunt silită să iau noaptea.
Raymond mi ‑e martor ce spasme nervoase am în picioare. Dar sunt obișnuită s ă
am spasme nervoase și sughițuri atunci când îmi fac gr iji pentru cei pe care îi
iubesc. Dacă aș putea să fiu mai nepăsătoare și mai puțin simțitoare, aș avea o
digestie mai bună și niște nervi de fier. De bună seamă că mi ‑ar plăcea să fiu așa.
Dar să nu m ă mai gândesc noaptea la tine… ce idee!
Și aici, urmă o izbucnire în lacrimi.
Am dedus că acel Raymond pe care ‑l pomenise, și despre care înțelesesem că
era gentlemanul de față, trebuia să fie domnul Camilla. El îi sări în ajutor în
momentul acela, zicân du‑i, cu glas consolator și măgulitor:
― Camilla, draga mea, este bine știut că sentimentele tale față de familie te
macină atât de tare, încât ți ‑au scurtat și un picior.
― Nu sunt de p ărere, interveni atunci doamna serioasă, a cărei voce n ‑o
auzisem decâ t o singură dată, că a te gândi la o persoană înseamnă să ai mari
pretenții de la ea, draga mea.
Domnișoara Sarah Pocket, pe care acum o vedeam mai bine – o femeie în

vârstă, măruntă și uscată, negricioasă și zbârcită, cu o față micuță, care părea
făcută d in coji de nucă, și o gură largă, ca de pisică, atâta doar că nu avea
mustăți -, sprijini această opinie, zicând și dregându ‑și glasul:
― Nu, într‑adevăr, draga mea. Hm!…
― Este destul de u șor să te gândești, adăugă doamna serioasă.
― Nimic mai ușor, înț elegi? încuviință domnișoara Sarah Pocket.
― Oh, da, da! strig ă Camilla, căreia simțămintele în clocot păreau să ‑i fi
urcat din picioare în piept. Este foarte adevărat ce spuneți! Este o slăbiciune să fii
atât de simțitor, dar n ‑am ce să fac! Fără îndoială , aș duce ‑o mult mai bine cu
sănătatea dacă aș fi altminteri, totuși nu mi ‑aș schimba firea nici dacă mi ‑ar sta
în puteri. Mi ‑o fi ea pricină de mari suferințe, dar e o mângâiere pentru mine să
știu că sunt așa, când mă trezesc în toiul nopții.
Aici urmă o nouă revărsare de sentimente.
Domnișoara Havisham și cu mine nu ne opriserăm deloc, în tot acest
răstimp, ci continuaserăm să ne plimbăm de jur împrejurul odăii – când
atingându ‑ne în treacăt de fustele vizitatoarelor, când aflându ‑ne în celălalt
capăt al încăperii lungi și întunecate.
― Uite, de pild ă, Matthew! zise Camilla. Niciodată nu i ‑a păsat de vreo rudă,
niciodată nu a venit până aici să vadă ce mai face domnișoara Havisham! Eu m ‑
am întins pe canapea, cu șireturile corsetului desfăcute, și ‑am zăcut acolo cu
orele, fără cunoștință, cu părul atârnându ‑mi pe podea și cu picioarele…. nici nu
mai știu unde…
― Mult mai sus dec ât capul, iubirea mea, zise domnul Camilla.
―…Am r ămas așa, în halul ăsta, ore în șir, din pricina purtării bizare și
inexpli cabile a lui Matthew, și nimeni nu mi ‑a mulțumit.
― Acuma, trebuie s ă‑ți spun că nu mă miră! interveni doamna serioasă.
― Vezi tu, draga mea, ad ăugă domnișoara Sarah Pocket (o făptură de o
răutate politicoasă), întrebarea pe care ar trebui să ți ‑o pui este cine te așteptai
să‑ți mulțumească?
― Fără să aștept vreo mulțumire sau altceva de genul ăsta, reluă Camilla, am
rămas în starea aceea ore în șir, iar Raymond mi ‑e martor cât de rău mă sufocam
și cum ghimbirul nu avea nici un efect… Și m ‑a auzit până și familia acordorului
de piane de peste drum, unde bieții copii, neștiind despre ce era vorba, au
presupus că ‑i gânguritul unor porumbei îndepărtați… Și acum să mi se spună…
Aici, Camilla își cuprinse gâtul cu mâna și chiar începu să se înăbușe, din
pricina noilor reacții chimice care se petreceau în organismul ei.
Când Matthew fu pomenit din nou, domnișoara Havisham mă opri și se opri
și ea, uitându ‑se nemișcată la vorbitoare. Schimbarea aceasta avu o mare
influență, curmându ‑i Camillei dintr ‑odată reac țiile chimice.
― Până la urmă, va veni și Matthew să mă vadă, zise domnișoara Havisham
categorică, atunci când o să zac moartă pe masa aceasta. Acela va fi locul lui…
Acolo, continuă ea, lovind cu bastonul în masă, la capul meu! Și locurile voastre
vor fi acolo! Al soțului tău, acolo! Al lui Sarah Pocket, acolo! Și al Georgianei,
acolo! Ei, acum știți cu toții unde veți sta când veți veni să ‑mi prăznuiți moartea.
Gata, acum plecați!
La fiecare nume rostit, lovise masa într ‑un alt loc. Apoi îmi zise:
― Plimbă‑mă, plimbă ‑mă!

Și pornirăm din nou.
― Cred c ă nu mai e nimic de făcut, exclamă Camilla, decât să ‑i dăm
ascultare și să plecăm! Tot e ceva că ai văzut persoana pe care o iubești și o
stimezi, fie și un timp atât de scurt. O să mă gândesc la această întâ lnire cu o
mulțumire melancolică, noaptea, când mă voi trezi. Mi ‑ar fi plăcut să aibă și
Matthew această mângâiere, dar se încăpățânează să ne sfideze. M ‑am hotărât să
nu‑mi mai arăt sentimentele, dar este foarte crud să ți se spună că vrei să
prăznuieș ti moartea rudei tale, de parcă ai fi vreun căpcăun, și apoi să ți se ceară
să pleci. Ce idee!
Domnul Camilla interveni, căci soția sa își apăsase mâna pe pieptul gâfâitor,
dar doamna Camilla își luă un aer de tărie de caracter ieșită din comun – despre
care am bănuit că vrea să exprime intenția de a se prăbuși și a ‑și pierde
răsuflarea îndată după ce va fi departe de ochii noștri – și, trimițându ‑i din vârful
degetelor un sărut domnișoarei Havisham, fu condusă afară. Sarah Pocket și
Georgiana se luptau car e să rămână ultima, dar Sarah era prea pricepută ca să
fie învinsă și o ocoli cu pași mărunți pe Georgiana, cu atâta dibăcie și
sprinteneală, încât aceasta din urmă se văzu obligată să iasă înaintea celeilalte.
Atunci, Sarah Pocket își jucă nestingherită i eșirea de efect, cu un „Dumnezeu să
te binecuvânteze, dragă domnișoară Havisham!” și cu un zâmbet plin de milă și
iertare pentru slăbiciunea celorlalți, pe fața ei făcută parcă din coji de nucă.
În vreme ce Estella le lumina calea, conducându ‑i jos, domniș oara
Havisham continuă să se plimbe, cu mâna spr ijinită pe umărul meu, dar
încetinindu ‑și pașii din ce în ce mai mult. În cele din urmă, se opri în fața focului
și zise, după ce murmurase și privise către el câteva clipe:
― Azi e ziua mea, P ip.
Mă pregăteam să‑i urez la mulți ani, dar ea îmi tăie avântul, ridicându ‑și
bastonul.
― Nu suport s ă mi se vorbească despre asta! Nu suport ca persoanele care au
fost aici, acum câteva clipe, sau oricine altcineva să vorbească despre asta. Ei vin
până aici, cu această ocazie, dar nu îndrăznesc să sufle un cuvânt despre asta.
Bineînțeles că nici eu n ‑am mai încercat să suflu vreun cuvânt despre ziua
ei.
― În ziua aceasta din an, cu mult înainte de a te fi născut tu, mormanul ăsta
de putreziciuni, zise ea, întinzând basto nul către cuibul de pânze de păianjen de
pe masă, fără să ‑l atingă, a fost adus în locul în care îl vezi. Și el și eu ne ‑am
mistuit, deopotrivă. Pe el l ‑au ros șoarecii, iar pe mine m ‑au ros niște dinți mai
ascuțiți decât dinții de șoareci.
Își ținea mâner ul bastonului în dreptul inimii, în timp ce stătea uitându ‑se
la masă – ea, în rochia ei, odinioară albă, acum îngălbenită de tot și ponosită, fața
de masă, odinioară albă, acum îngălbenită de tot și ponosită, totul din jur gata să
se facă praf și pulbere la cea mai mică atingere.
― Când totul se va nărui, zise ea, cu o privire înfiorătoare, și când voi zăcea,
moartă, în rochia mea de mireasă, pe masa mea de nuntă – ceea ce se va întâmpla
și va fi blestemul din urmă asupra capului lui -, cu atât mai bine da că se va
întâmpla de ziua mea!
Stătea și se uita la masă, de parcă s ‑ar fi uitat la ea însăși întinsă acolo.
Tăcu. Estella se întoarse și rămase și ea tăcută. Mi s ‑a părut că o vom ține așa
multă vreme. În aerul greu al camerei și în bezna deasă care se aș ternuse în

ungherele sale, mi se făcu frică, închipuindu ‑mi că până și Estella și cu mine
vom începe curând să ne descompunem.
În cele din urmă, revenindu ‑și din starea aceea de tulburare meditativă, nu
treptat, ci într ‑o clipă, domnișoara Havisham zise:
― Hai s ă vă văd jucând cărți! De ce n ‑ați început până acum?
Ne‑am întors în camera ei, unde ne ‑am așezat pe jos, ca și data trecută. Iar
am pierdut tot, ca și data trecută. La fel ca și atunci, domnișoara Havisham ne
urmărise tot timpul jocului, cerându ‑mi să fiu atent la frumusețea Estellei și, ca
s‑o remarc mai bine, punându ‑i bijuterii la gât și în păr.
Estella, la rândul său, se purta cu mine la fel ca data trecută, cu excepția
faptului că nu a catadicsit să ‑mi vorbească. După ce am jucat vreo șase parti de,
se hotărî iarăși o zi pentru viitoarea mea vizită. Apoi am fost condus jos, în curte,
pentru a mi se da ceva de mâncare, tot ca unui câine, ca și rândul trecut. Acolo
am fost lăsat din nou să mă plimb pe oriunde pofteam.
Nu prea mai are importanță dacă poarta din zidul grădinii, pe care mă
cățărasem ca să mă uit la ce era dincolo de el, era acum deschisă sau închisă.
Ajunge să spun că atunci nu văzusem nici o poartă și acum vedeam una. Cum
era deschisă și cum știam că Estella îi condusese pe vizitatori – căci se întorsese
ținând cheile în mână -, am intrat în grădină și m ‑am plimbat peste tot. Era chiar
o grădină părăsită și pretutindeni se vedeau coji vechi de pepeni și de castraveți,
care păreau că, putrezind, dăduseră naștere unei culturi spontane, de loc
promițătoare, de pălării și ghete vechi, având, pe ici, pe colo, câte un mănunchi
de bălării și semănând cu o strachină spartă.
După ce am terminat de cutreierat grădina și o seră în care nu se afla nimic
decât o viță ‑de‑vie căzută pe jos și niște stic le, m‑am trezit în colțul acela
mohorât și pustiu pe care îl văzusem mai devreme, când mă uitasem pe fereastră.
Fără să‑mi treacă prin minte să mă întreb dacă acum mai era cineva în casă, m ‑
am uitat înăuntru pe o altă fereastră și m ‑am pomenit, spre marea mea surpriză,
făcând schimb de priviri uimite cu un tânăr gentleman palid, cu pleoape înroșite
și păr spălăcit.
Tânărul gentleman palid dispăru cu iuțeală și se ivi lângă mine. Pesemne că
era la ora lui de studiu, când mă uitasem la el prin fereastră, căci zării că era
mânjit de cerneală.
― Hei, b ăiete! zise el.
„Hei!” fiind o exclamație generală, la care observasem că, de obicei, cel mai
potrivit răspuns este tot „hei”, am zis și eu:
― Hei! f ără să adaug, din politețe, și „băiete”.
― Cine t e‑a lăsat să intri? mă întrebă el.
― Domni șoara Estella.
― Cine ți‑a dat voie să dai târcoale pe ‑aici?
― Domni șoara Estella.
― Vino s ă ne batem! zise tânărul gentleman palid.
Ce puteam face decât să ‑l urmez? M ‑am întrebat, deseori, de atunci: ce
altceva aș fi putut fa ce? Purtarea sa era atât de hotărâtă, iar eu eram atât de
uluit, încât m ‑am luat după el de parcă aș fi fost vrăjit.
― Stai pu țin, zise el, răsucindu ‑se pe călcâie, după ce făcuserăm câțiva pași.
Trebuie să ‑ți dau și ție un motiv ca să ne batem. Uite, fii atent!

Și, în cel mai supărător mod, bătu, cât ai clipi, din palme, făcu un pas în
spate, apoi mă trase de păr, bătu din nou din palme, își coborî capul și se repezi
cu el înainte în burta mea.
Această înaintare ca de taur, de care am pomenit, în afara fap tului că
trebuia, desigur, socotită o necuviință, era deosebit de neplăcută, mai ales după
pâine și friptură. Așadar, i ‑am tras un pumn. Și mă pregăteam să ‑i mai trag
unul, când el zise:
― Aha! Deci a șa?
Și începu să danseze, săltând înainte și înapoi, înt r‑un mod chiar
nemaivăzut de mine vreodată, în destul de scurta mea viață.
― Legile jocului! zise el.
Și, cu aceasta, sări de pe piciorul stâng pe piciorul drept.
― Conform regulamentului!
Și, cu aceasta, sări de pe piciorul drept pe cel stâng.
― Vino în teren și execută pregătirile!
Și, cu aceasta, țopăi înainte și înapoi și făcu tot soiul de alte giumbușlucuri,
în vreme ce eu mă uitam neajutorat la el.
În sinea mea, mi ‑era frică de el, văzându ‑l atât de sprinten și de priceput.
Însă eram convins, moral ș i fizic, că tărtăcuța lui cu păr spălăcit nu avea ce căuta
la mine în lingurică și că eram foarte îndreptățit să consider că modul lui de a ‑
mi atrage atenția nu avea nici o legătură cu scopul. Așadar, m ‑am luat după el,
fără nici un cuvânt, și am ajuns înt r‑un colț retras al grădinii, alcătuit de două
ziduri care se întâlneau, ferit de priviri de niște mormane de gunoaie. Fiind
întrebat dacă eram mulțumit de teren și răspunzând că da, m ‑a rugat să ‑i dau
voie să lipsească un moment. S ‑a întors repede, cu o s ticlă de apă și un burete
muiat în oțet.
― Pentru am ândoi! zise, așezându ‑le lângă perete.
Apoi, se apucă să ‑și scoată nu doar jacheta și vesta, ci și cămașa, într ‑o
manieră deopotrivă lipsită de gr iji, preocupată și însetată de sânge.
Deși nu arăta foarte sănătos – avea bubulițe pe față și o erupție la gură –
aceste pregătiri înspăimântătoare chiar mi ‑au vârât frica în oase. După părerea
mea, era cam de aceeași vârstă cu mine, dar mult mai înalt și, pe lângă asta, avea
un stil de a se răsuci pe călcâie foar te impresionant. Altminteri, era un tânăr
gentleman cu un costum gri (până să se dezbrace pentru bătaie), ale cărui coate,
genunchi, încheieturi ale pumnului și călcâie erau mult mai dezvoltate față de
restul trupului.
Curajul m ‑a părăsit când l ‑am văzut l uând poziție în fața mea, cu tot soiul
de demonstrații de ‑o precizie mecanică și măsurându ‑mă din ochi de parcă își
alegea minuțios osul pe care să ‑l lovească. Nu am mai fost atât de surprins în
viața mea ca în clipa în care am slobozit către e l prima lovitură de pumn și l ‑am
văzut apoi culcat pe spate, uitându ‑se în sus la mine, cu nasul însângerat și fața
foarte turtită.
Dar într ‑o clipă fu drept în picioare și, după ce se șterse cu buretele, dând
iarăși dovadă de mare îndemânare, își luă din nou poziția de luptă. A doua
surpriză uriașă din viața mea a fost să ‑l văd din nou lat, uitându ‑se în sus la
mine, cu un ochi învinețit.
Energia lui mă umplu de respect. Părea să fie cu totul lipsit de putere, căci

nu m‑a lovit nici măcar o dată foarte tar e, iar eu îl puneam mereu la pământ; dar
se ridica imediat, ștergându ‑se cu buretele și bând o înghițitură din sticla cu apă,
foarte mulțumit de faptul că își dădea singur ajutor potrivit regulamentului, după
care venea iar la mine, cu un aer și cu o hotăr âre care mă făceau să cred că, de
data aceasta, într ‑adevăr o să mă termine. Se alese cu o mulțime de vânătăi
urâte, căci, îmi pare rău s ‑o spun, cu cât îl pocneam mai mult, cu atât îl pocneam
mai tare. Însă el se ridică iar și iar, până când, în cele din urmă, căzu rău pe
spate, izbindu ‑se cu capul de perete. Chiar și după acest moment de criză în
răfuiala noastră, se ridică și se răsuci în jurul lui, năucit, de vreo câteva ori,
nemaiștiind unde mă aflu. Dar, la sfârșit, se târî în genunchi până la buretel e său
și îl aruncă în sus, spunând, printre gâfâieli:
― Asta înseamnă că ai câștigat.
Părea atât de curajos și de nevinovat încât, deși nu eu propusesem să ne
batem, nu simțeam decât o satisfacție posomorâtă pentru victoria mea. Ba aș
spune, cu mâna pe ini mă, că, în vreme ce mă îmbrăcam, mă socoteam un pui de
lup fioros ori de altă fiară sălbatică. În orice caz, m ‑am îmbrăcat abătut,
ștergându ‑mi, din când în când, fața însângerată și i ‑am zis:
― Pot s ă vă ajut cu ceva?
― Nu, mul țumesc, mi ‑a răspuns el.
― O zi bună, i ‑am mai zis eu.
― Și ție la fel! mi ‑a răspuns el.
Când m ‑am întors în curtea din față, am găsit ‑o pe Estella așteptându ‑mă
cu cheile. Dar nu m ‑a întrebat unde fusesem, nici de ce o făcusem să aștepte.
Mai mult, fața îi radia de fericire, de parc ă se întâmplase ceva încântător pentru
ea. De asemenea, în loc să se îndrepte către poartă, intră înapoi pe culoar și mă
chemă printr ‑un semn.
― Vino aici! Po ți să mă săruți, dacă vrei.
I‑am sărutat obrazul pe care ‑l întorsese către mine. Cred că aș fi pri mit să
îndur o mulțime de suferințe doar ca să ‑i pot săruta obrazul. Dar am simțit că
sărutul acela îi fusese dăruit băiatului de rând și necioplit ca și când ar fi fost un
ban de pomană și că nu avea nici o valoare.
Mai cu musafirii domnișoarei Havisham d e ziua ei, mai cu jocul de cărți, mai
cu bătaia, vizita mea durase atât de mult încât, atunci când am ajuns aproape de
casă, lumina fâșiei de nisip de dincolo de mlaștini se contura pe cerul negru al
nopții, iar cuptorul lui Joe arunca o cărare de văpaie d e‑a curmezișul drumului.

Capitolul XII

Ori de câte ori mi ‑aduceam aminte de tânărul gentleman palid, eram cuprins
de remușcări. Cu cât mă gândeam mai mult la bătaie și ‑l revedeam pe tânărul
gentleman întins pe spate, tot mai obosit și mai plin de sâ nge, cu atât mai sigur
mi se părea că o să mi se întâmple ceva. Simțeam că sângele tânărului gentleman
palid apăsa asupra capului meu și că legea avea să ‑l răzbune. Fără să am o idee
clară despre pedepsele care mă așteptau, îmi era limpede că băieții satul ui nu
puteau merge țanțoși prin ținut, făcând prăpăd prin casele oamenilor nobili și

stâlcind tineretul studios al Angliei, fără să se expună unei pedepse aspre. Timp
de câteva zile, am stat numai în casă, uitându ‑mă afară prin ușa bucătăriei, cu
cea mai m are băgare de seamă și îngr ijorare, înainte să mai ies să îndeplinesc
vreo însărcinare, ca nu cumva să mă înhațe gardienii de la închisoarea din ținut.
Sângele din nasul tânărului gentleman palid îmi pătase pantalonii și am încercat
să spăl dovada vinovăție i mele, pe ascuns, în puterea nopții. Îmi zdrelisem
încheieturile degetelor în dinții tânărului gentleman palid și ‑mi frământam
mintea, în zeci de închipuiri încâlcite, ca să născocesc fel de fel de explicații
pentru a da socoteală de acea probă incriminat orie, când aveam să fiu chemat în
fața judecătorilor.
Când se apropie ziua întoarcerii mele la scena faptei mele violente, temerile
mele au atins culmea. Oare slujitorii legii, anume trimiși din Londra, vor sta la
pândă în spatele porții? Oare domnișoara H avisham, vrând să se răzbune
personal pentru o nelegiuire înfăptuită în casa ei, se va ridica, în hainele acelea
ale ei de înmormântare, va scoate un pistol și mă va împușca? Oare niște vlăjgani
năimiți – o bandă numeroasă de mercenari – se vor năpusti asu pra mea, în
fabrica de bere, și îmi vor aplica o ploaie de lovituri de pumn, până ce nu voi mai
sufla? Faptul că niciodată nu mi ‑l închipuiam pe tânărul gentleman recurgând la
astfel de uneltiri pentru a ‑mi plăti pentru fapta mea, ci acestea îmi apăreau în
minte întotdeauna ca niște acte de răzbunare ale rudelor lui, întărâtate de halul
în care arăta fața sa și revoltate din solidaritate cu însemnătatea familiei, era,
desigur, o dovadă a marii mele încrederi în noblețea lui.
Oricum, vizita la domnișoara Hav isham era obligatorie, așa că m ‑am dus. Și,
când colo, nu se întâmplă nimic din pricina luptei de rândul trecut. Nu se făcu
absolut nici o aluzie la aceasta și nu se văzu nici picior de tânăr gentleman palid
prin jurul casei. Am găsit aceeași poartă deschi să și am explorat toată grădina,
ba chiar am vrut să mă uit înăuntru pe aceeași fereastră a casei din spate – dar
cercetarea mi ‑a fost dintr ‑odată curmată, când am dat cu ochii de obloanele
trase peste acea fereastră. Totul era lipsit de viață. Numai în co lțul unde avusese
loc lupta am putut descoperi o dovadă despre existența tânărului gentleman. În
acel loc, pe jos, se mai zăreau urmele sângelui său, pe care le ‑am acoperit cu
țărână din grădină.
Pe palierul larg dintre camera domnișoarei Havisham și încăp erea în care se
afla masa lungă, am zărit un scaun de grădină – un scaun ușor, pe rotile, care se
putea împinge de la spate. Fusese adus acolo după ultima mea vizită și, din ziua
aceea, am primit sarcina s ‑o plimb pe domnișoara Havisham în acest scaun
(după ce obosea de mers pe jos, spr ijinită cu o mână de umărul meu) de jur
împrejurul odăii sale și, traversând palierul, împrejurul celeilalte încăperi.
Făceam mereu același lucru – plimbări care, uneori, durau și trei ore în șir. Spun
la modul general că aces te plimbări erau numeroase, atât pentru că se hotărâse
că trebuia să vin, la fiecare două zile, în acest scop, cât și pentru ca să rezum
acum o perioadă de cel puțin opt sau zece luni.
Pe măsură ce ne ‑am obișnuit unul cu celălalt, domnișoara Havisham a
început să ‑mi vorbească mai mult și să ‑mi pună felurite întrebări, de pildă
despre ce învățasem și despre ce aveam să fac când voi fi mare. I ‑am răspuns că
urma să devin ucenicul lui Joe, după cum credeam, și i ‑am vorbit pe larg despre
faptul că nu știam mai nimic și că voiam să știu totul, în speranța că poate mă va
ajuta ea să ‑mi ating ținta dorită. Însă n ‑a făcut‑o, ba, dimpotrivă, părea că e

mulțumită să mă știe fără învățătură. De asemenea, niciodată nu mi ‑a dăruit
bani sau altceva, în afară de prânzul zi lnic – n‑a zis nici măcar o dată că voi fi
plătit pentru serviciile mele.
Estella se afla întotdeauna prin preajmă și întotdeauna mă conducea
înăuntru și afară din casă, dar niciodată nu mi ‑a mai spus că pot s ‑o sărut.
Uneori îmi suporta prezența cu răceal ă, alteori îmi arăta bunăvoință; uneori se
purta cu mine prietenește de ‑a binelea, alteori îmi spunea îndârjită că mă urăște.
Domnișoara Havisham mă întreba adesea, în șoaptă sau cu voce tare, dacă eram
numai noi doi:
― Nu‑i așa, Pip, că se face din ce î n ce mai frumoasă?
Iar când eu îi răspundeam da, căci într ‑adevăr așa era, părea în culmea
fericirii. De asemenea, când jucam cărți, domnișoara Havisham ne privea și
părea să simtă o satisfacție răutăcioasă la fiecare dintre nazurile Estellei, oricare
ar fi fost acestea. Iar câteodată, când capriciile fetei erau atât de numeroase și
atât de contradictorii încât nu mai știam ce să zic sau ce să fac, domnișoara
Havisham o îmbrățișa cu o dragoste nestăvilită, murmurându ‑i la ureche ceva
care mie mi se părea că suna cam așa:
― Zdrobe ște‑le inimile, mândria și nădejdea mea, zdrobește ‑le inimile fără
milă!
Joe avea un cântec pe care obișnuia să ‑l fredoneze când lucra în fierărie, și
al cărui refren era „Bătrânu’ Clem”. Nu era un mod foarte respectuos de a ‑i aduce
omagii unui sfânt patron, dar cred că Bătrânul Clem îngăduia această libertate
din partea fierarilor săi. Era un cântec al cărui ritm imita măsura loviturilor de
ciocan pe nicovală și ale cărui versuri erau mai curând un pretext pentru a
pomeni numele vene rat al Bătrânului Clem.

Uite‑așa, băieți , cu ciocanul să loviți
– Bătrânu’ Clem !
Cu mână grea fierul să‑l izbiți
– Bătrânu’ Clem !
Bateți , bateți , bateți de zor!
– Bătrânu’ Clem !
Să răsune ‑asurzitor
– Bătrânu’ Clem !
Suflați în foc, suflați cu spor
– Bătrânu’ Clem !
Să vâjâie vârtos , să se‑nalțe arzător !

Curând după apariția scaunului cu rotile, domnișoara Havisham îmi ceruse
într‑o zi, pe neașteptate, însoțindu ‑și cuvintele de scuturatul său nerăbdător din
degete:
― Haide, haide, haide! C ântă!
Și m‑am trezit, cu mirare, că lălăi acest cântecel, în timp ce ‑i împingeam
scaunul prin odaie. S ‑a întâmplat să ‑i stârnească interesul până într ‑atât încât
să‑l îngâne și ea, cu glas abia șoptit și visător, de parcă îl cânta prin somn. De
atunci, devenise un ob icei să‑l cântăm când ne plimbam, iar adesea ni se alătura
și Estella, însă, chiar și atunci când participam toți trei, melodia era atât de

încetișor îngânată că se auzea mai slab decât cel mai firav suflu de vânt prin casa
aceea veche și mohorâtă.
Ce pute am face într ‑un asemenea mediu? Cum să nu mă fi lăsat înrâurit de
cele din jurul meu? Mai este de mirare că mintea îmi era la fel de orbită ca și ochii,
atunci când ieșeam afară, la lumina zilei, din încăperile acelea gălbui ‑
înnegurate?
Poate că i ‑aș fi povestit lui Joe despre tânărul gentleman palid, dacă nu l ‑aș
fi păcălit, mai înainte, cu născocirile acelea sfruntate, pe care apoi le
mărturisisem. În aceste împrejurări, presimțeam că Joe cu greu s ‑ar fi putut
abține să nu ‑l așeze și pe tânărul gent leman palid în trăsura de catifea neagră, ca
un călător foarte potrivit pentru ea. Așadar, nu i ‑am mai spus nimic. Pe lângă
aceasta, reținerea mea din cea dintâi zi, de a vorbi despre domnișoara Havisham
și despre Estella devenise, cu timpul, din ce în ce mai îndârjită. Nu mai arătam
nimănui în afară de Biddy încredere desăvârșită – și‑i povesteam sărmanei Biddy
totul. Nu știam pe atunci de ce mi s ‑a părut firesc să fac astfel și de ce Biddy se
arăta foarte interesată de tot ce îi spuneam eu, dar acum cred că știu.
Între timp, acasă, în bucătărie, se țineau mai departe sfaturi, cu o stăruință
aproape de neîndurat pentru spiritul meu adus la exasperare. Măgarul acela de
Pumblechook își luase obiceiul să vină pe la noi seara, ca să discute cu sora mea
despre v iitorul meu și sunt încredințat (în clipa de față, chiar cu mai puține
remușcări decât s ‑ar cuveni să simt) că, dacă mâinile mele ar fi avut puterea să
scoată cuiul de la osia trăsurii lui, ar fi făcut ‑o fără să tremure. Ticălosul era
dintre acei neghiobi cu mintea atât de îngustă, încât nu putea discuta despre
perspectivele mele fără să mă aibă înaintea ochilor, de parcă numai așa le putea
cântări, și mă sălta (de obicei, de guler) de pe scăunelul meu pe care stăteam
cuminte, într ‑un colț, și, proptindu ‑mă în fața focului, de parcă urma să fiu făcut
friptură, începea prin a spune:
― Ei, bine, doamn ă, iată‑l pe acest băiat! Iată ‑l pe acest băiat, pe care l ‑ai
crescut pe palme! Capul sus, băiete, și fii recunoscător față de cei care au făcut
astfel. Și acum, doamnă, în ceea ce ‑l privește pe acest băiat…
Și, cu acestea, îmi ciufulea părul – gest pentru care, de când mă știu, după
cum am mai spus, îi tăgăduisem, în adâncul sufletului meu, dreptul oricărei
făpturi omenești de a ‑l face – și mă ținea în fața lui, trăgându ‑mă de mânecă – un
spectacol de o imbecilitate neegalată decât de propria ‑i nerozie.
Apoi, el și sora mea se întreceau în așa niște speculații fără noimă despre
domnișoara Havisham și despre ceea ce ar trebui să facă ea din mine și pentru
mine, în cât adesea simțeam pofta chinuitoare să izbucnesc în lacrimi, de ciudă,
să mă reped la Pumblechook și să ‑i car la pumni cu nemiluita. În aceste
dialoguri, sora mea îmi vorbea de parcă îmi scotea, în gând, câte un dinte ori de
câte ori îmi rostea numele, în vreme ce Pumblechook, pe partea lui, decretat cu de
la sine putere ocrotitorul meu, stătea și mă măsura din priviri, cu un aer
disprețuitor, ca un artizan al reușitelor mele care se considera angajat într ‑o
slujbă foarte prost plătită.
Joe nu participa în nici un fel la aceste discuții. Dar ceilalți doi i se adresau
des, pe măsură ce se înfierbântau, din pricină că doamna Joe băgase de seamă că
nu privea cu ochi buni faptul că eram luat de la fierărie. Eram destul de mare
acum ca să ‑mi încep ucenicia la Jo e. Iar când Joe stătea cu vătraiul pe genunchi,

râcâind gânditor cenușa dintre zăbrelele grătarului din cămin, sora mea
tălmăcea această acțiune ca o împotrivire din partea lui și era atât de convinsă că
are dreptate, încât se arunca asupra lui, îl zgâlțâi a, îi smulgea vătraiul din mână
și‑l zvârlea cât colo. Fiecare dezbatere de acest soi se încheia în culmea enervării.
Într‑o clipă, din senin, din iarbă verde, sora mea se oprea în m ijlocul unui căscat
și dând, ca din întâmplare, cu ochii de mine, se năpust ea asupra mea, zicând:
― Gata! Destul despre tine! Du‑te numaidecât la culcare! Ai iscat destulă
bătaie de cap pentru o singură seară, slavă Domnului!
De parcă eu îi rugasem să ‑mi facă hatârul să ‑mi scoată sufletul!
Așa am dus ‑o mult timp și se părea că to t așa o să continue încă multă
vreme, dar, într ‑o bună zi, domnișoara Havisham se opri deodată în loc, când ne
plimbam amândoi și ea se spr ijinea de umărul meu, și îmi zise, cu o oarecare
nemulțumire:
― Ai crescut în înălțime, Pip!
M‑am gândit că lucrul cel mai bun de făcut era să ‑i dau de înțeles, prin
mijlocirea unei priviri îngândurate, că acesta era un fapt pricinuit de niște
împrejurări asupra cărora eu nu aveam nici o putere.
N‑a mai spus nimic o vreme, după care, însă, iar a stat pe loc și s ‑a uitat
lung la mine; apoi, iar; și, la sfârșit, m ‑a privit chiar încruntată și supărată. La
următoarea mea vizită, după ce o însoțisem, când plimbarea noastră obișnuită se
încheie și o adusei înapoi, la masa ei de toaletă, mă opri cu o mișcare din degetel e
sale nerăbdătoare:
― Ia mai spune ‑mi o dată numele fierarului aceluia al tău!
― Joe Gargery, doamn ă.
― Adic ă meșterul la care urmează să fii tu ucenic?
― Da, domni șoară Havisham.
― Ar fi bine s ă‑ți începi odată ucenicia. Crezi că ar vrea Gargery să vină până
aici, cu tine, și să aducă și contractul tău?
I‑am explicat că nu mă îndoiam câtuși de puțin că se va socoti onorat de
invitație.
― Atunci, s ă vină!
― Când anume, domnișoară Havisham?
― Ei, ei! Eu nu știu nimic despre zile. Să vină curând și să vină c u tine!
Când am ajuns în seara aceea acasă și am transmis acest mesaj pentru Joe,
sora mea „a luat foc”, dar într ‑un mod de ‑a dreptul îngr ijorător, cum nu i se mai
întâmplase niciodată mai înainte. Ne ‑a întrebat pe mine și pe Joe dacă o
socoteam preșul de l a ușă, bun doar să fie călcat în picioare de noi, cum de
îndrăzneam să ne batem joc de ea în halul acesta și pentru care anume societate
aveam bunăvoința să considerăm că ar fi ea potrivită. După ce ‑a isprăvit cu un
torent de alte asemenea întrebări, a zvâ rlit după Joe cu un suport de lumânare, a
izbucnit în hohote de plâns răsunătoare, a scos fărașul – ceea ce întotdeauna era
semn rău – și‑a legat șorțul aspru și a început o curățenie de proporții
înspăimântătoare. Nemulțumită să curețe pe uscat, a luat o găleată și ‑o perie de
frecat podelele și ne ‑a dat afară din casă, așa că am plecat să tremurăm în curtea
din spate. Se făcuse de mult zece noaptea când ne ‑am luat inima în dinți să ne
furișăm înăuntru și atunci ea l ‑a întrebat din nou pe Joe de ce nu se în surase cu
o sclavă negresă. Joe nu i ‑a dat nici un răspuns, bietul de el, ci a rămas în

picioare, mângâindu ‑și perciunii și uitându ‑se descurajat la mine, de parcă s ‑ar
fi gândit că, într ‑adevăr, o astfel de variantă s ‑ar fi dovedit o afacere mai bună.

Capitolul XIII

Am fost pus la grea încercare, trei zile mai târziu, văzându ‑l pe Joe
îmbrăcându ‑se în hainele de duminică pentru a mă însoți la domnișoara
Havisham. Cum el se gândea că ‑i trebuie neapărat costumul cel bun pentru
această ocazie, nu se că dea să‑i spun că arăta cu mult mai bine în hainele sale de
lucru, mai ales când știam că se chinuia atâta numai pentru mine și că pentru
mine își înălțase gulerul cămășii atât de mult, la ceafă, încât își ridicase părul din
creștetul capului drept în sus, ca un panaș.
În timpul micului dejun, sora mea ne dădu de știre că dorea să meargă în
oraș odată cu noi, să fie lăsată la unchiul Pumblechook și luată înapoi de acolo
„după ce vom fi terminat cu doamnele noastre cu obraz subțire” – un fel de a vorbi
care î l făcu pe Joe să prevadă ce era mai rău. Fierăria a fost închisă pentru
întreaga zi, iar Joe mâzgăli cu creta, deasupra ușii (cum îi stătea în obicei să facă,
în foarte rarele zile când nu se afla la lucru), singura silabă a cuvântului „Dus”,
însoțită de d esenul unei săgeți care părea să zboare în direcția în care pleca el.
Am mers pe jos până în oraș, sora mea înainte, cu o uriașă bonetă de biber
pe cap și ducând în mână un paner, de parcă ar fi avut Marele Sigiliu al Angliei
pus într ‑o împletitură de paie , cu saboți în picioare, cu un șal ținut de bun și cu
o umbrelă, deși era o zi frumoasă și senină. Nu ‑mi este prea clar dacă ducea
aceste obiecte ca să se chinuie sau ca să se mândrească, dar sunt mai înclinat să
cred că le purta ca pe niște avuții – la fel precum Cleopatra ori altă suverană pusă
pe gâlceavă își arăta bogățiile la vreo procesiune sau serbare.
Când am ajuns acasă la Pumblechook, sora mea intră ca v ijelia înăuntru și
ne lăsă în stradă. Era aproape ora prânzului, așa că Joe și cu mine ne
îndrep tarăm direct către casa domnișoarei Havisham. Estella veni să deschidă
poarta, ca de obicei, și, de îndată ce își făcu apariția, Joe își luă pălăria din cap,
ținând‑o de boruri cu ambele mâini, și rămase cântărind ‑o, de parcă ar fi avut în
minte un motiv a nume să ‑i afle greutatea.
Estella nu dădu atenție nici unuia dintre noi, ci ne conduse pe drumul care
îmi era atât de familiar. Eu veneam în spatele ei, iar Joe ne urma. Când,
străbătând culoarul lung, am privit înapoi la Joe, am văzut că încă își cântărea
pălăria cu cea mai mare gr ijă și se ținea după noi, făcând pași mari și călcând în
vârful picioarelor.
Estella îmi spuse că trebuia să intrăm împreună, așa că l ‑am apucat pe Joe
de mâneca hainei și l ‑am tras până în fața domnișoarei Havisham. Aceasta stăte a
la masa ei de toaletă și, când intrarăm, își întoarse imediat privirea spre noi.
― Aha! zise ea c ătre Joe. Dumneata ești bărbatul surorii acestui băiat?
Cu greu mi l ‑aș fi putut închipui pe dragul meu Joe arătând într ‑o asemenea
măsură de schimbat, de ne recunoscut, sau semănând atât de mult cu o pasăre
nemaivăzută – stând, în clipa aceea, fără piuit, cu smocul de pene din creștet
zbârlit și cu gura deschisă de parcă ar fi așteptat un viermișor.
― Dumneata, repet ă domnișoara Havisham, ești bărbatul surorii acestui

băiat?
Situația a fost foarte neplăcută, căci, de ‑a lungul întregii întrevederi, Joe a
stăruit să ‑mi vorbească mie și nu domnișoarei Havisham.
― Adic ă, aș vrea să ‑ți spun, Pip – începu în sfârșit Joe, cu un ton care îmbina
deopotrivă trăsăturile u nei explicații silite, ale unei destăinuiri și ale unei mari
politeți -, că m‑am dus și m ‑am însurat cu sora ta, fiind, la vremea aceea, ceea ce
ai putea numi, dacă ai simți cumva nevoia, un burlac.
― Bun! zise domni șoara Havisham. Și ai crescut băiatul cu gândul de a ‑l face
ucenicul tău. Am înțeles bine, domnule Gargery?
― Vezi tu, Pip, r ăspunse Joe, cum tu și cu mine am fost întotdeauna prieteni,
era de așteptat ca, și pe viitor, să fim împreună, plănuind să facem o mulțime de
șotii. Și asta nu însemna că , dacă ai fi spus vreodată că nu ‑ți place meseria, de
plidă pentru că ești veșnic plin de negreală și funingine sau treburi din astea, nu
însemna că n ‑am mai fi dus ‑o bine împreună, înțelegi?
― Dar b ăiatul, întrebă domnișoara Havisham, a avut vreodată ceva
împotrivă? Îi place meseria?
― Dar îți este foarte bine cunoscut, Pip, răspunse Joe, cu și mai multă
stăruință în tonul său amestecat, de mai ‑nainte, de explicație, confidență și
politețe, că asta a fost dorința inimii tale. (Am priceput deodată, pân ă să apuce să
continue, că îi încolțise în minte gândul că trebuia să ‑și adapteze epitaful la
ocazia de față.) Și n ‑a existat nici o împotrivire din partea ta, Pip, căci a fost cea
mai mare dorință a ta.
Era cu totul de prisos să încerc să ‑l conving că ar fi trebuit să ‑i vorbească
domnișoarei Havisham. Cu cât îi făceam mai multe strâmbături și semne,
îndemnându ‑l să facă așa, cu atât mai explicativ, mai confidențial și mai politicos
se încăpățâna să fie, vorbind cu mine.
― Ai adus contractele b ăiatului cu d umneata? întrebă domnișoara
Havisham.
― Păi, Pip, știi bine! răspunse Joe, de parcă întrebarea n ‑ar fi avut rost. Că
doar m‑ai văzut când le ‑am pus în pălărie și, prin urmare, știi că sunt acolo!
După care le scoase și mi le dădu mie, nu domniș oarei Havisham. Mă tem că
mi‑a fost rușine cu bunul și dragul meu prieten – știu că mi‑a fost rușine cu el –
când am văzut ‑o pe Estella, care stătea în picioare, în spatele scaunului
domnișoarei Havisham, cu un licăr răutăcios în ochi. I ‑am luat contractul din
mână și i l ‑am întins domnișoarei Havisham.
― Nu te ‑ai gândit, zise domnișoara Havisham, uitându ‑se peste ele, să
primești o răsplată pentru ucenicia băiatului?
― Joe! îl mustrai eu, căci nu scotea nici un cuvânt. De ce nu răspunzi?…
― Pip, îmi zise Joe, întrerupându ‑mă scurt, de parcă ar fi fost jignit. Aș vrea
să‑ți spun că aceasta nu este o întrebare la care să fie nevoie de vreun răspuns
între noi doi, căci știi și tu foarte bine. Nu! Știi că nu, Pip, așadar, de ce s ‑o mai
spun și eu?
Domnișoara Havisham îi aruncă o privire de parcă, văzând cum se purta
acolo, înțelesese mai bine decât aș fi crezut eu că ar fi cu putință ce fel de om era,
apoi luă o pungă mică de pe masa de lângă ea.
― Pip a c âștigat niște bani aici, zise ea. Iată ‑i! Sunt douăzeci și cinci de
guinee în punga aceasta. Dă ‑i‑le stăpânului tău, Pip!

De parcă și ‑ar fi pierdut cu desăvârșire mințile, din pricina uluirii stârnite de
înfățișarea ei ciudată și de încăperea la fel de ciudată, Joe, stă rui să mi se
adreseze mie chiar și după acest moment.
― Este foarte gener os din partea ta, Pip, și de aceea darul tău este bine primit
și cu mulțumiri, deși niciodată nu l ‑am așteptat, nici acum, nici altă dată. Și
acum, bătrâne, continuă Joe (făcându ‑mă s ă‑mi ia foc obrajii și apoi să ‑mi
înghețe sângele în vene, căci mi se păru că vorba aceea familiară îi era adresată
domnișoarei Havisham), și acum, bătrâne, să ne îndeplinim datoria! Să ne
îndeplinim datoria amândoi, unul față de celălalt și față de cei pe care generosul
tău dar… pe care… l ‑ai trimis… ca să fie… pentru mulțumirea sufletească… a
lor… care niciodată…
Aici Joe simți că alunecă în niște îngrozitoare încurcături, până când se
salvă, triumfător, prin cuvintele:
― Și departe de mine să fie!
Aceste cuvinte îi părură atât de pline de miez și de convingătoare încât le
spuse de două ori.
― La revedere, Pip! zise domni șoara Havisham. Condu ‑i până la ieșire,
Estella!
― Să mai vin, domnișoară Havisham? întrebai eu.
― Nu. De acum, Gargery est e stăpânul tău. Gargery! Încă un cuvânt…
Chemându ‑l astfel înapoi, după ce eu ieșisem deja pe ușă, am auzit ‑o
spunându ‑i lui Joe, cu o voce limpede și apăsată:
― Băiatul s ‑a purtat frumos aici, iar banii aceștia sunt răsplata lui.
Bineînțeles, ca un om c instit ce ești, nu vei mai cere alții vreodată.
Cum a ieșit Joe pe ușă n ‑am să fiu niciodată în stare să ‑mi dau seama, dar
știu că, odată ieșit, porni hotărât pe scări în sus, în loc să coboare, surd la toate
dojenile mele, așa că am fost nevoit să mă duc după el și să ‑l prind de mână. În
clipa următoare, ne aflam dincolo de poartă, care fusese încuiată la loc, iar
Estella dispăruse. Văzându ‑ne la lumina zilei, din nou singuri, Joe se spr ijini cu
spatele de un zid și ‑mi zise:
― Nemaipomenit!
Și rămase astfel multă vreme, repetând „Nemaipomenit” din când în când, de
atâtea ori încât începusem să cred că nu ‑și va mai veni niciodată în fire. În cele
din urmă, își prelungi exclamația:
― Pip, ascult ă‑mă pe mine, este ne ‑MAI‑po‑me‑nit!
Și, așa, încetul c u încetul, își recăpătă graiul și fu din nou în stare să meargă
mai departe.
Am motive să cred că mințile lui Joe se luminaseră în urma întâlnirii prin
care trecuseră și că, pe drumul nostru către locuința lui Pumblechook, puseseră
la cale un plan meșteșug it și adânc. Iar motivele mele se bizuie pe ceea ce s ‑a
petrecut în salonul domnului Pumblechook, unde, când am sosit, sora mea ședea
la taifas cu nesuferitul negustor de semințe.
― Ei! strig ă sora mea, către amândoi deodată. Ce vi s ‑a întâmplat, mă rog?
Pe cuvânt, mă mir că ați mai catadicsit să vă întoarceți într ‑o biată adunare ca
aceasta!
― Domni șoara Havisham, zise Joe, țintuindu ‑mă cu privirea, ca într ‑o
strădanie de a ‑și aduce aminte, a ținut neapărat să ‑i transmitem… Ce erau, Pip,

complimente sau respecte?
― Complimente, r ăspunsei eu.
― Tot a șa credeam și eu, zise Joe. Complimentele sale doamnei J. Gargery…
― Că mult mă mai încălzesc pe mine! pufni sora mea, deși părea mai curând
mulțumită.
― Și să‑i transmitem că și ‑ar fi dorit, continuă Joe, ț intuindu ‑mă din nou cu
privirea, de parcă iar se străduia să ‑și aducă aminte, și ‑ar fi dorit ca starea
sănătății domnișoarei Havisham să ‑i fi… îngăduit, nu ‑i așa, Pip?
― Să aibă plăcerea, adăugai eu.
―…Să primească vizita doamnei, zise Joe și trase adâ nc aer în piept.
― Ei! strig ă sora mea, cu o privire înmuiată către domnul Pumblechook. Ar fi
putut să aibă buna ‑cuviință să ‑mi trimită acest mesaj de la bun început, dar mai
bine mai târziu decât niciodată. Și ce i ‑a dat micului încurcă ‑lume de aici?
― Lui, zise Joe, nu i ‑a dat nimic.
Doamna Joe se pregătea să izbucnească, dar Joe continuă:
― Ceea ce a dat, a dat rudelor sale. „Iar prin rudele sale – așa ne‑a explicat
dumneaei – vreau să spun în mâinile surorii lui, doamna J. Gargery.” Acestea au
fost cuvintele dumneaei: „Doamna J. Gargery.” Poate că n ‑a știut, adăugă Joe,
luând o înfățișare îngândurată, dacă numele era Joe sau Jorge.
Soră‑mea se uită la Pumblechook, care lustruia brațele fotoliului său de
lemn, dând din cap către ea și către foc, de parcă ar fi știut toate acestea dinainte.
― Și cât ai adus? întrebă sora mea, râzând – râzând de ‑a dreptul!
― Ce‑ar spune persoanele de față despre zece lire? întrebă Joe.
― Ar spune, r ăspunse sora mea scurt, destul de bine. Nu prea mult, da r
destul de bine.
― Este, însă, mai mult de ‑atât! zise Joe.
Oribilul impostor de Pumblechook dădu numaidecât din cap și zise, frecând
brațele jilțului său:
― Este mai mult de ‑atât, doamnă!
― Cum, doar nu vrei s ă zici că…? începu sora mea.
― Ba da, asta z ic, doamn ă, răspunse Pumblechook. Dar așteaptă puțin! Dă ‑
i drumul, Joseph. Bravo ție! Continuă!
― Ce‑ar spune persoanele de față, reluă Joe, despre douăzeci de lire?
― Frumos, acesta ar fi cuv ântul, răspunse sora mea.
― Ei bine, zise Joe, este vorba de mai mult de dou ăzeci de lire!
Fățarnicul acela mizerabil de Pumblechook dădu iarăși din cap și zise, cu un
râs plin de îngâmfare:
― Este mai mult de at ât, doamnă! Și mai bine! Zi mai departe, Joseph!
― Atunci, ca s ă‑i punem capăt, zise Joe cu încântare, întin zându‑i surorii
mele punga, sunt douăzeci și cinci de guinee.
― Sunt dou ăzeci și cinci de guinee, doamnă! repetă ca un ecou cea mai
josnică dintre canalii, Pumblechook, ridicându ‑se ca să ‑i strângă mâinile surorii
mele. Și nu este mai mult decât meritul du mitale, așa cum am spus ‑o ori de câte
ori mi s‑a cerut părerea. Îți doresc să te bucuri de acești bani!
Dacă afurisitul s ‑ar fi oprit aici, vina sa ar fi fost îndeajuns de gravă, dar și
‑a înrăutățit situația ținând morțiș să mă ia în custodie, pretinzând d reptul de a
fi protectorul meu, ceea ce depăși cu mult toate celelalte ticăloșii de mai înainte.

― Acuma, știți și voi, Joseph și nevasta ta, zise domnul Pumblechook,
apucându ‑mă de braț, deasupra cotului, că eu sunt unul dintre aceia care
întotdeauna merg până la capăt în ceea ce am început. Băiatul trebuie dat la
ucenicie cu orice preț. Acesta este drumul pe care l ‑aș vedea eu. La ucenicie cu
orice preț!
― Dumnezeu știe, unchiule Pumblechook, zise sora mea, înșfăcând banii, că
îți suntem profund îndatoraț i!
― Nu‑i vorba despre mine, doamnă, răspunse ticălosul negustor de grâne.
Plăcerea tot plăcere rămâne. Însă pe băiatul acesta, știi și dumneata, trebuie să ‑
l dăm ca ucenic. Am spus că o să mă ocup de acest lucru și ‑o să vedeți că n ‑am
spus decât adevărul.
Judecătoria se afla în aceeași clădire cu primăria orașului, la o aruncătură
de băț de casa lui Pumblechook, așa că, neîntârziat, am luat ‑o cu toții cu asalt,
ca să‑i fiu dat lui Joe ca ucenic în fața judecătorilor. Am spus că am luat ‑o cu
asalt, dar adev ărul este că eu am fost îmbrâncit înăuntru de Pumblechook,
întocmai ca și când aș fi fost prins furând din buzunare sau dând foc la vreo șură.
Și chiar aceasta fu impresia tuturor în tribunal – că fusesem prins în flagrant
delict -, căci, în vreme ce Pumbl echook mă împingea de la spate prin mulțime, i
‑am auzit pe câțiva întrebând: „Ce ‑a făcut?” și pe alții zicând: „O fi el mic, dar are
mutră de ticălos, nu ‑i așa?”. O persoană cu înfățișare blândă și binevoitoare
chiar mi ‑a înmânat o broșură, împodobită cu o gravură în lemn, înfățișând un
tânăr răufăcător atârnat de o perdea de lanțuri, despre care ai fi putut jura că
este vitrina unui cârnățar, și având titlul: De citit în celula mea.
Sala de judecată era un loc ciudat, cu niște bănci mai înalte decât cele d in
biserică, cu oameni aplecați peste pupitre, privind în jos, cu onorata instanță
(unul purta o perucă pudrată) tolănită în jilțuri, cu brațele încrucișate, ba
prizând tabac, ba trăgând un pui de somn, ba scriind sau citind ziare și cu niște
portrete negr icioase și lăcuite pe pereți, pe care ochiul meu, lipsit de simț artistic,
le privi ca pe niște amestecuri de aluat întărit și ipsos.
Într‑un colț al acestei săli, contractul meu a fost semnat și parafat în bună
regulă, iar eu „dat la ucenicie” – domnul Pu mblechook ținându ‑mă în tot timpul
cât dură această operațiune, de parcă, pregătindu ‑ne să mergem la eșafod, voiam
să punem la punct câteva formalități mărunte.
După ce am ieșit și am scăpat de băieții care se bucuraseră din cale ‑afară la
gândul că aveau s ă mă vadă schingiuit în public și care rămaseră tare dezumflați
descoperind că rubedeniile mele mă înconjurau mulțumite, ne ‑am întors acasă
la Pumblechook. Atunci, sora mea se înflăcără într ‑o asemenea măsură pe seama
celor douăzeci și cinci de guinee, înc ât ținu morțiș să sărbătorim acel chilipir
printr‑o masă la „Mistrețul albastru”, și îl trimise pe domnul Pumblechook să ‑i
aducă și pe soții Hubble și pe domnul Wopsle cu trăsura lui.
Toți erau chitiți să sărbătorească, dar cât de tristă a fost ziua aceea pentru
mine! Pentru mințile tuturor celor de față, motivul din pricina căruia numai eu
nu împărtășeam buna lor dispoziție părea de neînțeles. Mai rău încă, toți mă
întrebau, din timp în timp – adică ori de câte ori nu aveau nimic altceva de făcut
-, de ce nu mă bucuram și eu. Și ce altceva puteam răspunde atunci, decât că se
înșelau, fiindcă, de fapt, eram bucuros, deși nu eram!
Oricum, ei erau oameni în toată firea și aveau felul lor de a privi lucrurile, și

nu se sfiiră s ‑o facă. Pungașul de Pumblechook, care se împăuna cu rolul său de
binefăcător căruia i se datora întreaga reușită, se așezase acum de ‑a dreptul în
capul mesei și, când le vorbi celorlalți despre intrarea mea la ucenicie –
pomenind, cu răutate, faptul că eram pasibil de închisoare, dacă aș fi jucat cărți,
aș fi băut băuturi spirtoase, aș fi fost plecat până la ore târzii sau m ‑aș fi înhăitat
cu ticăloși sau m ‑aș fi lăsat purtat în alte soiuri de isprăvi asemănătoare, care,
după cum era formulat contractul meu, erau privite ca inevitabile – mă așeză în
picioare, pe un scaun de lângă el, ca să ‑i slujesc drept exemplu viu al spuselor
sale.
Singurele lucruri pe care mi le mai amintesc de la marea petrecere sunt că
nu m‑au lăsat să mă duc la culcare și că, ori de câte ori mă vedeau că ațipeam,
mă trezeau și ‑mi cereau să mă bucur. Și apoi că, seara târziu, domnul Wopsle ne
‑a blagoslovit cu Oda lui Collins, aruncându ‑și la pământ sabia însângerată cu
un bubuit de tunet, încât un chelner veni și spuse: „Negustorii de dedesubt vă
trimit salutări, dar z ic că nu e revoluție”. Că toți erau foarte veseli pe drumul spre
casă și cântau O, frumoasă doamnă !, domnul Wopsle ținând basul și
proclamând, cu o voce teribil de puternică (drept răspuns neghiobului care dir ija
această bucată muzicală în cel mai nerușinat chip cu putință), că el era omul cu
plete ninse fluturând în vânt și că el era, dintre toți, cel mai slăbit pelerin
mergând pe calea lui.
La sfârșit, îmi amintesc că, atunci când am ajuns în mica mea odaie de
culcare, eram pur și simplu sleit de oboseală și aveam convingerea de
nezdruncinat că nu ‑mi va plăcea niciodată meseria lui Joe. Îmi plăcuse cândva,
dar acum era altă poveste.

Capitolul XIV

Cel mai cumplit lucru este să ‑ți fie ruȘine de casa ta. Poate că la m ijloc se
află o amară nerecunoștință, iar pedeapsa pentru un astfel de păcat este bine
meritată – dar eu sunt dovada că e un lucru greu de îndurat.
Acasă n ‑a însemnat niciodată un loc foarte plăcut pentru mine, din pricina
izbucnirilor surorii mele. Însă Joe sfințise acea locuință, iar eu cre zusem în ea.
Crezusem că salonașul nostru pentru musafiri era cel mai elegant salon;
crezusem că ușa din față era un portal misterios al Templului Onoarei, a cărei
solemnă deschidere se omagia prin jertfa orătăniilor fripte; crezusem în bucătărie
ca într‑un spațiu onorabil, deși deloc luxos; crezusem în fierărie ca în calea
luminoasă către bărbăție și independență. În numai un an, totul se schimbase.
Acum, toate mi se păreau grosolane și de rând, și nu le ‑aș fi lăsat pe domnișoara
Havisham și pe Estella să le vadă nici în ruptul capului.
Cât din nerecunoștința mea se datora propriei mele greșeli, cât domnișoarei
Havisham și cât surorii mele, nu mai are importanță acum nici pentru mine, nici
pentru altcineva. Schimbarea se înfăptuise în mine. Bine sau rău, de iertat sau
nu, se înfăptuise.

Odinioară, îmi închipuiam că, în momentul în care îmi voi sufleca mânecile
și voi intra în fierărie, ca ucenic al lui Joe, voi fi demn și fericit. Acum, când visul
devenise aievea, nu mai simțeam decât că eram plin de praf de la pulberea
cărbunilor mărunțiți și că purtam zilnic povara unor amintiri pe lângă care
nicovala era ușoară ca un fulg. Mi s ‑a întâmplat, uneori, în viață (cum bănuiesc
că li se întâmplă multora), să mă simt, o vreme, de parcă o cortină grea căzuse
peste toate lucrurile care mă interesau și care îmi stârneau închipuirea, rupându
‑mă de orice altceva în afară de suferința deznădăjduită. Niciodată însă cortina
nu s‑a lăsat mai grea și mai întunecată ca în clipa în care mi ‑am întrezărit
viitorul, desfășurat în aintea ochilor mei, odată ce intrasem pe noua mea cale, ca
ucenic al lui Joe.
Îmi amintesc că, mai târziu, pe la sfârșitul „perioadei” aceleia, obișnuiam să
stau pe lângă cimitir, în serile de duminică, în pragul nopții, comparându ‑mi
viitorul cu priveliș tea mlaștinilor bătute de vânturi și descoperind unele
asemănări între ele, gândindu ‑mă cât de netede și de joase erau amândouă și
cum amândouă aveau câte o cărare necunoscută, câte o pâclă la fel de
neguroasă, și, dincolo de ele, câte o mare. Am fost, de altfel, aproape tot atât de
amărât în cea dintâi zi de muncă a mea ca ucenic ca și în cea din urmă. Dar sunt
fericit la gândul că nu i ‑am șoptit niciodată lui Joe vreo vorbă de nemulțumire cât
timp a durat contractul meu. Și acesta este aproape singurul lu cru de care mă
bucur că ‑l știu despre mine în legătură cu perioada respectivă.
Căci, deși mi s ‑ar putea atribui meritul de a fi perseverat, acest merit nu ‑mi
aparține, ci îi revine în întregime lui Joe. Nu pentru că ‑mi țineam eu cuvântul
dat, ci pentru că Joe și‑l ținea pe al său n ‑am fugit de acasă să mă fac soldat sau
marinar. Nu pentru că aveam eu un puternic simț al virtuților hărniciei, ci pentru
că Joe avea un puternic simț al acestora, am muncit cu o râvnă mulțumitoare, în
pofida neîncrederii din suf let. Nu‑i cu putință de deslușit până unde ajunge
înrâurirea unui om cinstit și conștiincios asupra tuturor celorlalți, dar se poate
afla cât îl influențează el pe cel de alături, și eu știu foarte bine că orice lucru bun
care mi s ‑a întâmplat în timpul uc eniciei mele a venit de la mulțumirea simplă a
lui Joe și nu de la năzuințele neliniștite care mă tulburau pe mine.
Cine‑ar putea spune ce anume voiam? Cum aș putea spune eu, când n ‑am
știut‑o niciodată? Mă îngrozeam la gândul că, într ‑un ceas rău, tocmai când voi
arăta mai plin de funingine și mai de rând, îmi voi ridica ochii și o voi vedea pe
Estella privind înăuntrul fierăriei printr ‑una din ferestrele de lemn. Eram
urmărit de spaima că, mai devreme sau mai târziu, ea mă va găsi, cu fața și
mâinile negr e, îndeplinind partea cea mai brută a îndeletnicirii mele și va triumfa,
disprețuindu ‑mă. Adeseori, după lăsarea întunericului, când trăgeam la foale
pentru Joe și cântam împreună Bătrânu’ Clem și îmi aminteam cum obișnuiam
să‑l cânt cu domnișoar a Havisham și cu Estella, mi se părea că văd în foc chipul
Estellei, cu părul ei încântător fluturând în vânt și privindu ‑mă cu ochii ei
batjocoritori. Deseori, în astfel de clipe, mă uitam spre găvanele acelea de noapte
neagră din perete, pe care le închi puiau ferestrele de lemn, și aveam impresia că
o zăream tocmai când își ferea capul și credeam că venise, în cele din urmă.
După aceea, când intram în casă și ne așezam la masă, locul și mâncarea mi
se păreau mai de rând ca niciodată și în străfundul sufle tului meu
nerecunoscător mă simțeam mai rușinat ca niciodată de casa mea.

Capitolul XV

Întrucât devenisem prea mare pentru clasa surorii bunicului domnului
Wopsle, educația mea din partea acelei femei ridicole luă sfârșit. Totuși, nu se
încheie până c e Biddy nu ‑mi împărtăși tot ceea ce știa, de la micuțul catastif cu
prețuri, până la un cântecel caraghios, pe care îl cumpărase ea, odată, cu o
jumătate de penny. Cu toate că singura parte cu noimă din această bucată
literară erau primele versuri:

Când m ‑am dus în târgul Lunnon , domnii mei,
Tra‑la‑la‑la!
Tra‑la‑la‑la!
Oare nu m‑am făcut negru , domnii mei,
Tra‑la‑la‑la!
Tra‑la‑la‑la!

totuși, din dorința mea de a deveni mai înțelept, am învățat această
compoziție pe de rost, cu cea mai mare seriozitate. Nu ‑mi amintesc să ‑i fi
cercetat meritele, în afară de faptul că am crezut (cum mai cred și acum) că erau
prea multe Tra‑la‑la‑la în această poezie. În setea mea de cunoaștere, i ‑am cerut
domnului Wopsle să mă blagoslovească și pe mine cu vreo câteva crâmpeie din
erudiția sa, iar el se învoi cu drag. Însă, după ce s ‑a dovedit că nu voia de la mine
decât să joc rolul de figurant, adică să fiu contrazis, îmbrățișat, jelit, înjunghiat,
înșfăcat, îmbrâncit și pocnit într ‑o sumedenie de feluri, am renunțat curând l a
acest curs instructiv, totuși nu înainte ca domnul Wopsle, în furia sa poetică, să
mă fi stâlcit în bătaie.
Orice învățam, încercam apoi să ‑i împărtășesc și lui Joe. Fraza aceasta sună
atât de bine, încât conștiința nu ‑mi îngăduie s ‑o las nelămurită. Voi am să‑l fac
pe Joe să nu mai fie atât de neștiutor și de rând, ca să devină mai demn de
tovărășia mea și mai ferit de zeflemelile Estellei.
Vechiul fort din m ijlocul mlaștinilor era locul nostru de studiu și o tăbliță de
ardezie spartă și o rămășiță de cond ei reprezentau materialul nostru didactic – la
care Joe adăuga, întotdeauna, o pipă cu tutun. Nu l ‑am văzut niciodată pe Joe să
țină minte ceva de la o duminică la alta, ori să câștige, sub îndrumarea mea, vreo
fărâmă de învățătură oarecare. Totuși, își fu ma pipa la fort cu un aer mult mai
pătruns de deșteptăciune decât oriunde altundeva – aproape cu un aer de om
învățat -, de parcă era convins că făcuse progrese uriașe. Dragul meu prieten, cât
mi‑aș fi dorit să le facă!
Era plăcut și liniștitor acolo, cu p ânzele bărcilor de pe râu trecând pe la baza
meterezelor și, uneori, la reflux, dând impresia că aparțin corăbiilor scufundate,
care încă mai navigau pe fundul apei. Ori de câte ori urmăream vasele din largul
mării, cu pânzele lor albe desfășurate, gândul mă purta pe nesimțite către
domnișoara Havisham și Estella; și ori de câte ori lumina ajungea să bată pieziș
undeva în depărtare, pe vreun nor, pe vreo pânză, pe coasta vreunui deal sau pe

vreun val, mi se întâmpla același lucru. Domnișoara Havisham și Est ella, casa
aceea ciudată și modul acela ciudat de viață păreau să aibă o strânsă legătură cu
orice peisaj frumos.
Într‑una dintre duminici, când Joe își fuma cu mare desfătare pipa,
împăunându ‑se într‑atât că era „grozav de greu de cap”, încât am renunț at să‑l
mai dăscălesc în ziua aceea, m ‑am așezat pe meterez, ținându ‑mi o vreme capul
în palme, căutând să deslușesc urme de ‑ale domnișoarei Havisham și de ‑ale
Estellei în tot ce vedeam în fața mea, pe cer și pe apă, până ce, în cele din urmă,
m‑am hotărât să dau glas unui gând din puzderia celor privitoare la ele, care ‑mi
roiau prin cap.
― Joe, începui eu, nu crezi că ar trebui să ‑i fac o vizită domnișoarei
Havisham?
― Știu eu, Pip? răspunse Joe, chibzuind îndelung. Pentru ce?
― Pentru ce, Joe? Pentru ce s e face de obicei o vizit ă?
― Sunt, poate, unele vizite, zise Joe, pentru care întrebarea rămâne mereu
fără răspuns, Pip. Dar în ceea ce privește o vizită la domnișoara Havisham… Ar
putea să creadă că vrei ceva, că aștepți să ‑ți dea ceva.
― Și nu crezi că i‑aș putea spune că nu vreau nimic, Joe?
― Ai putea, b ătrâne, zise Joe. Și ea ar putea să te creadă. Dar tot atât de bine
ar putea și să nu te creadă.
Joe simți, la fel ca și mine, că pusese degetul pe rană și trase cu putere din
pipă, ca să nu repete cel e spuse, slăbindu ‑le efectul.
― Vezi tu, Pip, continu ă Joe, îndată ce scăpă din primejdie, domnișoara
Havisham a făcut un lucru foarte frumos pentru tine. Când domnișoara
Havisham a făcut acel lucru frumos pentru tine, m ‑a chemat înapoi, ca să ‑mi
spună că asta era tot.
― Da, Joe. Am auzit ‑o.
― Tot, repet ă Joe, apăsat.
― Da, Joe. Ți ‑am zis că am auzit ‑o.
― Ceea ce vrea s ă însemne, Pip, că se prea poate ca, prin asta, ea să fi vrut să
spună: „Gata! Înapoi la locurile noastre! Eu la miazănoapte, tu la miazăzi! Fiecare
cu ce are!”
Și eu mă gândisem la asta, deși nu mă încălzea cu nimic să văd că și el se
gândise, căci așa o făcea să pară mai aproape de adevăr.
― Dar, Joe…
― Da, b ătrâne.
― Uite c ă am ajuns aici, după aproape un an de când sunt ucenic și, din zi ua
în care am început, nu i ‑am mulțumit niciodată domnișoarei Havisham, nici n ‑
am întrebat ce mai face, nici nu i ‑am arătat că n ‑am uitat ‑o.
― Asta‑i adevărat, Pip, însă, doar dacă nu vrei să ‑i dai cadou un set complet
de patru potcoave – adică, vreau să spun că și un set complet de patru potcoave s
‑ar putea să nu fie un cadou tocmai potrivit, de vreme ce nu are nici urmă de
copită de cal…
― Nu m ă gândeam la modul acesta de a ‑i arăta că n ‑am uitat ‑o, Joe. Nu mă
gândeam la un cadou.
Dar lui Joe îi intras e în cap ideea unui cadou și trebuia s ‑o piseze bine.
― Păi, zise el, chiar dacă ai fi ajutat de cineva să ‑i meșterești un lanț nou

pentru ușa din față… ori, să zicem, douăsprezece duzini sau mai multe de
șuruburi cu belciug pentru folosința generală… ori vreun lucru mai ușor, un
obiect de fantezie, cum ar fi o furculiță de prăjit pâinea sau cu care să ‑și ia
chiflele cu unt din cuptor… ori un grătar pentru scrumbii sau alți peștișori
mărunți…
― Nu m ă gândeam la nici un fel de cadou, Joe, l ‑am întrer upt eu.
― Chiar și așa, zise Joe continuând să se agațe de aceeași idee, de parcă eu
însumi l ‑aș fi îndemnat să stăruiască, dacă aș fi în locul tău, Pip, n ‑aș face nimic
din toate astea. Nu, nimic. Căci la ce bun un lanț de ușă, când are deja unul,
întotde auna pus? Iar șuruburile cu belciug pot fi înțelese greșit. Iar dacă e vorba
despre o furculiță de prăjit pâinea, ajungi să lucrezi în alamă și n ‑ai s‑o scoți la
capăt cum se cuvine. Apoi, nici cel mai de seamă meșter nu poate să se
dovedească deosebit de priceput când face un grătar, pentru că un grătar tot
grătar rămâne, oricum – zise Joe, neclintit în hotărârea de a ‑mi explica pe
îndelete, de parcă s ‑ar fi sforțat să ‑mi alunge închipuirile deșarte – așa că poți să
vrei să faci orice ți ‑o trece prin minte , dar un grătar tot o să iasă, chiar dacă te
încurci și o lași baltă, presupunând că nu mai știi cum să continui.
― Dragul meu Joe, am strigat eu la cap ătul răbdării, apucându ‑l de haină,
nu te mai gândi la asta! Niciodată nu mi ‑a dat prin cap să ‑i fac vre un cadou
domnișoarei Havisham.
― Nu, Pip, consim ți anevoie Joe, de parcă încă s ‑ar mai fi bătut pentru
această idee. Și ceea ce ‑ți pot spune este că ai dreptate, Pip.
― Da, Joe. Dar ceea ce voiam eu s ă‑ți spun era că, dat fiind că nu ne omorâm
cu munca acu m, dacă ai vrea să ‑mi dai mâine o jumătate de zi liberă, cred că m
‑aș repezi până în oraș și i ‑aș face o vizită domnișoarei Est… Havisham.
― Dar, zise Joe cu gravitate, n ‑o cheamă Esthavisham, Pip, că doar nu s ‑a
botezat din nou!
― Știu, Joe, ș tiu. A fost doar o scăpare de ‑a mea. Ce zici de planul meu, Joe?
Pe scurt, Joe fu de părere că, dacă eu socoteam că era un lucru bun, atunci
și el zicea la fel. Dar stărui să mă prevină că, dacă nu aveam să fiu întâmpinat cu
bucurie sau dacă nu aveam să fi u încurajat să ‑mi repet vizita, o vizită fără vreun
alt scop decât acela de a ‑mi arăta recunoștința pentru favoarea primită, atunci
această încercare trebuia să fie prima și ultima de acest fel. Am făgăduit să
respect acești termeni.
Ei, dar Joe avea o cal fă, un om tocmit cu săptămâna, pe care îl chema Orlick.
El pretindea că numele de botez i ‑ar fi fost Dolge – ceea ce, în mod vădit, era cu
neputință -, însă cum era un individ atât de încăpățânat, nu cred că fusese
victima unei farse, ci mai curând își imp usese anume acest nume printre săteni,
ca să le zgândăre puterea de înțelegere. Orlick era negricios, cu umerii largi, cu
mâinile și picioarele atârnând șleampăte pe lângă corp, foarte puternic, niciodată
grăbit, ci abia târșâindu ‑și picioarele. Nu lăsa ni ciodată impresia c ‑ar fi venit la
fierărie ca să muncească, ci ai fi zis că nimerise pe ‑acolo din întâmplare. Iar când
se ducea la „Trei luntrași voioși” ca să mănânce ori când pleca acasă, seara, o
pornea tot așa, abia târându ‑și picioarele, precum Cain s au evreul rătăcitor, de
parcă habar n ‑avea încotro se ducea, dar nici nu ‑i trecea prin cap să se mai
întoarcă vreodată. Locuia la unul din paznicii stăvilarului din mlaștini și, în zilele
de lucru, venea târâș ‑grăpiș din sihăstria lui, cu mâinile în buzuna re și cu

merindele legate într ‑o bocceluță petrecută pe după gât și bălăbănindu ‑i‑se pe
spate. Duminicile, cel mai adesea, zăcea întins toată ziulica pe stăvilar sau
sprijinit de vreo căpiță ori vreun hambar. Întotdeauna umbla greoi pe drum, cu
ochii în păm ânt și, când îl oprea cineva sau îl silea în vreun fel să și ‑i ridice, se
uita pe sub sprâncene, pe jumătate supărat, pe jumătate buimăcit, ca și cum
singurul lucru la care se gândea era cât de ciudat și neplăcut este faptul că el n ‑
o să poată gândi niciod ată.
Calfa aceasta ursuză nu mă putea înghiți. Când eram foarte mic și temător,
îmi dăduse de înțeles că Diavolul își avea sălașul într ‑un ungher întunecat al
fierăriei și că el îl cunoștea pe Necuratul foarte bine și, de asemenea, că o dată la
șapte ani e ra nevoie să se facă focul cu un băiat viu, iar eu puteam deja să mă
socotesc lemn de foc. Când am devenit ucenicul lui Joe, lui Orlick i se adeveri,
pesemne, bănuiala că eu aveam să ‑i iau locul și, ca atare, din clipa aceea mă
plăcu și mai puțin. Nu că ar fi zis sau ar fi făcut vreodată ceva dușmănos pe față,
numai că am băgat de seamă că întotdeauna bătea fierul astfel încât scânteile să
sară spre mine și că, ori de câte ori cântam Bătrânu’ Clem , el nu păstra niciodată
ritmul.
Dolge Orlick era de față, la muncă, a doua zi, când i ‑am reamintit lui Joe de
jumătatea mea de zi liberă. N ‑a zis nimic pe moment, căci el și Joe tocmai lucrau
la o bucată de fier înroșit, iar eu eram la foale. Dar peste puțin timp spuse,
sprijinindu‑se în baros:
― Auzi, jup âne? De bu nă seamă că n ‑o să‑l răsfeți doar pe unu’ din noi. Dacă
tânăru’ Pip primește o jumătate de zi liberă, fă și pentru bătrânu’ Orlick același
lucru!
Îi dădeam vreo douăzeci și cinci de ani, dar avea obiceiul să vorbească despre
el ca despre un om în vârstă.
― Și, mă rog, ce ‑o să faci tu cu o jumătate de zi liberă, dacă o s ‑o primești?
zise Joe.
― Ce‑o să fac eu cu ea? Da’ el ce‑o să facă? O să fac cu ea ce face el cu a lui!
zise Orlick.
― Ei! C ât despre Pip, el se duce în oraș, zise Joe.
― Bine, atunci! replic ă omul dârz. Cât despre bătrânu’ Orlick, el se duce în
oraș. Pot merge și doi în oraș. Nu doar unu’!
― Nu‑ți ieși din fire! zise Joe.
― Ba o s ă‑mi ies, dacă vreau! mârâi Orlick. Unii și mersul lor la oraș! Uite ce
e, jupâne! Să ne înțelegem! Fără favoruri în prăvălia asta! Fii om întreg!
Cum jupânul nu voia să mai vorbească despre acest lucru până ce calfa nu
se potolea, Orlick se repezi la cuptor, scoase de ‑acolo un drug de fier înroșit, îl
îndreptă spre mine de parcă s ‑ar fi pregătit să mi ‑l înfigă în tru p, mi‑l învârti
deasupra capului, îl puse pe nicovală și începu să ‑l bată cu barosul – de parcă m
‑ar fi lovi pe mine, gândii eu, și scânteile ar fi fost sângele meu țâșnind -, iar la
sfârșit, când, de la atâta bătut, el se încinsese tot, în timp ce fierul se răcise, se
sprijini din nou în baros și zise:
― Ei, jup âne?
― Te‑ai potolit acum? întrebă Joe.
― Îhî! M‑am potolit, hârâi bătrânul Orlick îmbujorat.
― Atunci, fiindc ă te ții de treabă la fel ca toți ceilalți, zise Joe, hai să fie o

jumătate de zi liberă pentru toți!
Sora mea, care auzise tot, fiindcă stătuse în curte fără să scoată un cuvânt –
n‑avea pic de rușine să iscodească și să tragă cu urechea -, își iți de îndată capul
la una din ferestre.
― Da’ știi că‑mi placi, prostănacule! îi zise ea lui Joe. Le dai liber unor
trântori cât casa! Ești un mare bogătan, pe legea mea, să dai simbriile pe apa
sâmbetei! Ce mi ‑ar fi plăcut să fiu eu stăpânul lui!
― Ți‑ar plăcea să fii stăpânu’ tuturor, dac ‑ai putea, i ‑o întoarse Orlick, cu un
rânjet amenințător.
― Las‑o în pace! zise Joe.
― Aș avea eu ac de cojocul tuturor netoților și tuturor haimanalelor,
răspunse sora mea, începând să fiarbă de furie turbată. Și n ‑aș putea să am ac
de cojocul netoților, dacă n ‑aș avea unul pentru jupânul vostru, care ‑i capul sec
încoronat al netoților. Și n ‑aș putea să am ac de cojocul haimanalelor, dacă n ‑aș
avea unul pentru tine, care ești cea mai înrăită mutră de haimana ce s ‑a văzut
vreodată de aici și până ‑n Franța. Așa!
― Ești o smintită afurisită, cumătră Gargery, mârâi calf a. Dacă asta s ‑ar cere
ca să fii judecător peste haimanale, tu ai fi unu’ grozav!
― N‑ai de gând s ‑o lași în pace? zise Joe.
― Ce‑ai zis? strigă sora mea, începând să urle. Ce ‑ai zis? Ce ‑a zis lepădătura
aia de Orlick despre mine, Pip? Cum a zis că sunt… de față cu bărbatul meu? O!
O! O!
Fiecare dintre aceste exclamații era un țipăt. Și trebuie să spun, în privința
surorii mele, ceea ce li se potrivește la fel de bine tuturor femeilor țâfnoase pe care
le‑am cunoscut, că înfierbântarea asta nu era înnăscut ă, deci ușor de trecut cu
vederea, căci, fără nici o îndoială, în loc să se înfierbânte fără să ‑și dea seama, ea
se căznea din răsputeri, de bunăvoie și în deplină cunoștință de cauză, să se
aprindă și devenea orbită de furie parcurgând niște etape bine de terminate.
― Cum mi ‑a zis că sunt, în fața mocofanului care a jurat să mă apere? O!
Ține‑mă! O!
― Ah‑h‑h! șuieră calfa printre dinți. Ce te ‑aș ține eu, dacă ai fi nevastă ‑mea!
Te‑aș ține numa ‑n pumni, până ți ‑aș scoate gărgăunii din cap!
― Las‑o în pace, î ți spun! zise Joe.
― Oh! Auzi ți‑l! strigă sora mea, plesnind din palme și scoțând totodată un
țipăt – trecând la următoarea etapă. Auziți ‑l cum îmi spune! Orlick ăsta! În casa
mea! Mie, o femeie măritată! Cu bărbatu ‑meu de față! O! O!
Aici, sora mea, după accesul de bătăi din palmă și de țipete, se lovi cu pumnii
în piept și cu palmele de genunchi, își smulse boneta din cap și se trase de păr –
aceasta fiind ultima etapă pe calea spre delir. Ajungând acum furia întruchipată
și izbutind să ‑și iasă cu desăvâr șire din sărite, se năpusti la ușă, dar, din fericire,
o încuiasem mai ‑nainte.
Ce altceva mai putea face sărmanul Joe, după ce spusele sale fuseseră
nesocotite ca niște paranteze neînsemnate, decât să se proțăpească în fața calfei
lui și să ‑l întrebe de ce se amesteca între el și doamna Joe și, după aceea, dacă
avea destul curaj să ‑l înfrunte pe el? Bătrânul Orlick mirosi că situația nu ‑i mai
îngăduia decât s ‑accepte înfruntarea și luă de îndată poziția de apărare; astfel,

fără să mai piardă vremea scoțându ‑și șorțurile mânjite și pârlite, se aruncară
unul asupra celuilalt ca doi titani. Dar, dacă se afla vreun om în tot ținutul în
stare să ‑i țină piept mult timp lui Joe, eu, unul, nu l ‑am cunoscut. Orlick, de
parcă n‑ar fi fost mai breaz ca tână rul gentleman palid al meu, se trezi curând în
praful de cărbune și nu se prea grăbi să iasă din el. Atunci, Joe deschise ușa și o
ridică în brațe pe sora mea, care căzuse fără simțiri, în fața ferestrei (dar nu
înainte să vadă lupta, cred eu) și care fu d usă în casă și întinsă în pat, și căreia i
se dădură îngr ijiri, ca să ‑și vină în fire, și care nu făcu altceva decât să se zbată și
să‑și înfigă mâinile în părul lui Joe. Apoi, se lăsă acea liniște specifică și acea
muțenie care urmează după toate marile fu rtuni. Cu senzația nelămurită pe care
mi‑o trezise întotdeauna un astfel de armistițiu – mai precis că era duminică și
cineva murise – am urcat în odaia mea ca să mă îmbrac de plecare.
Când am coborât, i ‑am găsit pe Joe și pe Orlick măturând, fără nici o a ltă
urmă de vătămare, în afara unei crestături pe una din nările lui Orlick, care nu
era nici expresivă, nici ornamentală. Apăruse o ulcică de bere de la „Luntrașii
voioși”, pe care și ‑o treceau, de la unul la altul, într ‑un mod foarte pașnic.
Armistițiul avu o influență liniștitoare și filosofică asupra lui Joe, care mă
conduse până în drum, spunându ‑mi, în chip de rămas ‑bun, o observație care ar
fi putut să ‑mi fie de folos:
― În miezul iureșului, Pip, și în afara lui – așa e viața!
N‑are rost să vă mai sp un ce emoții absurde (căci simțămintele foarte
serioase la oamenii mari le socotim de ‑a dreptul caraghioase la copii) m ‑au
cuprins când am pornit ‑o iarăși spre domnișoara Havisham. Nici cum am trecut
în sus și în jos prin fața porții, de mai multe ori, pân ă m‑am hotărât să sun, nici
cum aș fi plecat, fără îndoială, dacă aș fi fost stăpân pe timpul meu, ca să vin altă
dată.
La poartă, apăru domnișoara Sarah Pocket. Nu Estella.
― Cum vine asta? Tu, aici, din nou? zise domni șoara Pocket. Ce vrei?
Când i‑am spu s că venisem doar să văd ce mai face domnișoara Havisham,
Sarah șovăi, în mod vădit, cântărind dacă n ‑ar fi mai bine să mă trimită să ‑mi
văd de treabă. Dar fiindu ‑i peste mână să ‑și asume răspunderea, mă lăsă să
intru și, curând, îmi transmise cu acreală m esajul „să urc”.
Toate erau neschimbate, iar domnișoara Havisham era singură.
― Ei, bine! zi se ea, ațintindu ‑și privirile asupra mea. Sper că nu vrei nimic! N
‑ai să primești nimic.
― Sigur c ă nu, domnișoară Havisham. Voiam doar să vă spun că o duc foarte
bine în ucenicia mea și că vă sunt foarte recunoscător.
― Haide, haide! își flutură ea degetele a nerăbdare, cu același gest de
odinioară. Mai treci pe ‑aici, din când în când. Vino de ziua ta… Aha! strigă ea
deodată, întorcându ‑se cu scaun cu tot către mi ne. Te uiți după Estella? Așa ‑i?
Mă uitasem în jur – într‑adevăr, după Estella – și‑am bâlbâit că nădăjduiam
că o duce bine.
― Este în străinătate, spuse domnișoara Havisham, își primește educația
cuvenită unei lady… Departe? Foarte departe… Și m ai frumoasă ca niciodată… și
admirată de toți cei care o văd. Simți c ‑ai pierdut ‑o?
Era așa o bucurie răutăcioasă în glasul ei când rosti ultimele cuvinte,
izbucnind apoi într ‑un hohot de râs atât de neplăcut, încât nu mai știam ce să

spun. M ‑a scutit de chinul de a ‑mi chibzui răspunsul, făcându ‑mi semn să plec.
În clipa în care poarta fu închisă în urma mea de către Sarah cea cu fața ca din
coji de nucă, m ‑am simțit mai nemulțumit ca niciodată de casa mea, de meseria
mea și de toate celelalte – iar acest lucru a fost singurul meu câștig de pe urma
vizitei aceleia.
Pe când mergeam agale pe drum, de ‑a lungul străzii principale, privind
nemângâiat în vitrinele prăvăliilor și gândindu ‑mă ce aș putea cumpăra, dacă aș
fi un gentleman, cine altul îmi ieși în cal e, dintr ‑o librărie, dacă nu domnul
Wopsle? Domnul Wopsle ținea în mână cutremurătoarea tragedie George
Barnwe ll, în care investise, în clip a aceea, șase pence, cu gând să i ‑o vâre în cap,
cuvânt cu cuvânt, domnului Pumblechook, cu care urma să se întâlnească să
bea un ceai. De îndată ce dădu cu ochii de mine, păru să fie convins că Providența
însăși îi scosese în cale tocmai un ucenic, ca să i‑o citească, așa că mă înșfăcă și
stărui să vin cu el în salonul domnului Pumblechook. Cum știam că acasă mă voi
simți îngrozitor și că nopțile erau negre ca smoala, iar drumul înfricoșător, așa că
era mai de dorit să ai pe oricine tovarăș decât să ‑l străbați singur, nu m ‑am
împotrivit cine știe ce. Prin urmare, am intrat la Pumblechook chiar în clipa în
care strada și prăvăliile își aprindeau luminile.
Cum n‑am văzut niciodată jucându ‑se piesa George Barnwell , nu știu cât
trebuie să dureze de obicei, dar știu prea bine că a durat până la nouă și jumătate
în seara aceea și că, atunci când domnul Wopsle ajunse să intre la Newgate , am
crezut că nu va mai sui niciodată pe eșafod, căc i devenise mai tărăgănat ca în
oricare dintre perioadele anterioare din deplorabila sa carieră. Mi se păru că
depășește orice măsură când începu să se vaite că va sfârși prea brusc, în floarea
vârstei, de parcă nu știa că se îndreaptă spre deznodământ, pag ină cu pagină,
încă de când începuse povestea vieții personajului. Iar aceasta, la urma urmei,
nu fusese decât o poveste lungă și plictisitoare. Ceea ce mă supăra cel mai mult
era identificarea întregii intrigi cu nevinovata mea persoană. Când Barnwell
începu să acționeze greșit, mărturisesc că mă simțeam gata să ‑mi cer iertare,
căci privirea indignată a lui Pumblechook mă acuza pe mine pentru aceasta. De
asemenea, și Wopsle se strădui să mă prezinte în cea mai rea lumină. Deopotrivă
nemilos și sentimental, am ajuns să ‑mi omor unchiul fără nici un fel de
circumstanțe atenuante; Millwood mă făcea praf cu argumentele de fiecare dată;
era curată nebunie din partea fiicei stăpânului meu să ‑i pese cât de cât de mine;
și tot ce pot spune despre purtarea mea împied icată și tărăgănată din dimineața
fatală este că aceasta a fost pe măsura șubrezeniei generale a caracterului meu.
Chiar și după ce, spre fericirea tuturor, fusesem spânzurat și domnul Wopsle
închisese cartea, Pumblechook continuă să mă țintuiască din priv iri și,
clătinându ‑și capul, spuse:
― Ia aminte, b ăiete, ia aminte!
De parcă era un lucru bine știut că deja întrezăream momentul când urma
să‑mi ucid o rudă apropiată, lipsindu ‑mi doar s ‑o mai conving să aibă
slăbiciunea să devină binefăcătoarea mea.
Se făcuse întuneric deplin când se termină totul și când pornii, împreună cu
domnul Wopsle, pe drumul spre casă. La marginea orașului, am fost învăluiți de
o ceață groasă, care ne ‑a udat până la piele. Lampa de la barieră parcă era
ștearsă, aproape scoasă din rolul său obișnuit de lampă, iar lumina ei, prin ceața

aceea, părea de ‑a dreptul vâscoasă. Tocmai vorbiserăm despre acest fenomen și
ne spusesem că pâcla fusese adusă de schimbarea vântului dintr ‑o bine
cunoscută porțiune a mlaștinii, când am dat de un om mergând greoi pe lângă
ghereta barierei.
― Ei, poftim! ziser ăm noi, oprindu ‑ne. Orlick, aici!
― Îhî! răspunse el, apropiindu ‑se târșâind picioarele. Mă oprisem o clipă, s ‑
aștept vreun minut, poate ‑oi avea norocul de un tovarăș de drum.
― Ai întârziat, spusei eu.
Orlick răspunse, cum era de așteptat:
― Ei și? Și tu ai întârziat.
― Ne‑am îngăduit, zise domnul Wopsle, îmbătat de recentul său spectacol,
ne‑am îngăduit, domnule Orlick, să petrecem o seară intelectuală.
Bătrânul Orlick fornăi, de parcă n‑ar mai fi avut ce spune la una ca asta și
am pornit apoi împreună spre casă. Îl întrebai dacă își petrecuse jumătatea de zi
liberă bătând orașul în sus și ‑n jos.
― Da, zise el, de la un cap ăt la altul. Am fost chiar pe urmele tale. Nu te ‑am
văzut, dar t rebuie să fi fost la un pas în urma ta. I ‑auzi, iar trag cu tunul!
― De la pontoane? întrebai eu.
― Mda! S ‑ar zice că iar au zburat niște păsări din colivie. Se trage cu tunul
încă de pe înserat, fără răgaz. Ai să ‑l auzi numaidecât!
Într‑adevăr, nu făcurăm nici câțiva pași, când bubuitul de care ‑mi
aminteam atât de bine răzbătu până la noi, înăbușit de ceață, rostogolindu ‑se
greoi de ‑a lungul malurilor joase ale râului, de parcă îi urmărea și ‑i amenința pe
fugari.
― O noapte potrivit ă ca s‑o ștergi și să dispari, zise Orlick. Nici nu mai știi
cum să prinzi o pasăre și s ‑o vâri înapoi după gratii, pe ‑o astfel de noapte!
Subiectul trezi multe amintiri în mine și mă cufundai în gânduri, amuțind.
Domnul Wopsle, ca și unchiul prost răsplătit din tragedia citit ă în seara aceea, în
grădina lui din Camberwell, se porni să cugete cu glas tare. Orlick, cu mâinile în
buzunare, își târa greoi picioarele pe lângă mine. Era o beznă adâncă, foarte
umedă, foarte mocirloasă, iar ghetele noastre plescăiau pe drum. Când și c ând,
bubuitul tunului izbucnea deasupra capetelor noastre, ca apoi, iar și iar, să se
rostogolească sumbru de ‑a lungul albiei râului. Eu n ‑am mai spus nimic,
ținându ‑mi gândurile pentru mine. Domnul Wopsle muri împăcat la Camberwell,
apoi își dădu duhul, s chilodit ca vai de lume, pe câmpul de bătălie de la Bosworth
Field, și pieri, în cele mai mari chinuri, la Glastonbury. Orlick mormăi a, din timp
în timp:
― „Bate ți, bateți, bateți de zor / Bătrânu’ Clem! Să răsune ‑asurzitor /
Bătrânu’ Clem!”
Crezusem că băuse, însă era treaz.
Astfel, ajunserăm în sat. Ulița pe care apucaserăm trecea prin fața tavernei
„Trei luntrași voioși”, pe care avu răm surpriza s ‑o găsim – la ora aceea,
unsprezece noaptea! – deosebit de agitată, cu ușa larg deschisă și cu neobișnuit
de multe lumini aprinse în grabă și puse pe jos, pretutindeni în jur. Domnul
Wopsle se repezi înăuntru să întrebe ce se întâmplase (bănu ind că fusese prins
vreun deținut), dar ieși curând în fuga mare.
― S‑a întâmplat o nenorocire, zise el fără să se oprească, la tine acasă, Pip.

Hai repede!
― Ce anume? a m întrebat, alergând pe lângă el.
Și Orlick fugea, cot la cot cu mine.
― N‑am priceput bine. Se pare că a spart cineva casa, când Joe Gargery era
plecat. Se crede că au fost evadații. Cineva a fost atacat și rănit.
Alergam prea repede ca să mai putem vorbi și nu ne oprirăm până ce nu
ajunserăm în bucătăria noastră. Era plină de lume; tot sa tul se strânsese acolo,
înăuntru și în curte. Am zărit și un doctor, și pe Joe, și un grup de femei, stând cu
toții pe podea, în m ijlocul bucătăriei. Restul de gură ‑cască s‑au tras în lături,
când m‑au văzut apărând, și atunci am dat cu ochii de sora mea – zăcând fără
cunoștință și nemișcată pe dușumea, în locul unde fusese doborâtă de o teribilă
lovitură în ceafă, dată de un necunoscut, pe când ea stătea întoarsă cu fața la foc
-, care urma să nu ‑și mai iasă niciodată din fire, cât timp avea să mai fie neva sta
lui Joe.

Capitolul XVI

Cu capul plin de George Barnwell, la început am fost înclinat să cred că de
bună seamă avusesem și eu un amestec în atacul asupra surorii mele sau că,
oricum, fiind ruda ei cea mai apropiată, și fiind bine știut că ‑i eram foarte
îndatorat, eu trebuia să fiu ținta tuturor bănuielilor, mai presus decât oricare
altul. Dar când, în lumina zile următoare, am început să chibzuiesc la întreaga
poveste și să aud comentariile celorlalți din jurul meu, am privit altfel lucruri le,
mult mai rezonabil.
Joe fusese la cei „Trei luntrași voioși”, ca să ‑și fumeze pipa, de la opt și un
sfert până la zece fără un sfert. Pe când el era acolo, sora mea, din pragul
bucătăriei, își dăduse bună seara cu un plugar de la o fermă, care se îndre pta
spre casa lui. Omul nu știa bine la ce oră o văzuse (se încurcă de tot când încercă
să‑și amintească), dar spuse că trebuie să fi fost înainte de nouă. Când ajunsese
acasă, la zece fără cinci, Joe o găsise zăcând pe podea și ceruse numaidecât
ajutor. Î n acel moment, focul nu dădea semne că stă să se stingă, iar fitilul
lumânării nu era prea lung – lumânarea, ce ‑i drept, fusese stinsă.
Nu lipsea nimic din casă și, în afară de lumânarea stinsă – care stătea pe
masă, între ușă și sora mea, așadar se afla î n spatele ei în clipa în care se
întorsese cu fața către foc și fusese lovită -, nimic altceva nu era clintit de la locul
lui în bucătărie, decât ce dărâmase sora mea când căzuse, sângerând. În schimb,
se găsise la fața locului o remarcabilă dovadă incrimi natorie. Sora mea fusese
lovită cu un obiect bont și greu, în cap și în șira spinării; după ce primise
loviturile, același obiect greu fusese azvârlit asupra ei cu o deosebită putere, în
vreme ce ea zăcea cu fața în jos. Și Joe găsise pe podea, lângă ea, o cătușă de
picior, care fusese tăiată în două cu pila.
Numai că Joe, cercetând bucata de fier cu ochiul său de fierar, declară că
fusese tăiată cu mult timp în urmă. Strigătele și zvonul despre atac ajungând
până la pontoane, oamenii legii veniseră până la noi, cercetaseră cătușa și
confirmaseră părerea lui Joe. Nu erau în stare să spună de cât timp nu se mai
afla cătușa aceea pe vasul cu deținuți, de unde, fără îndoială, provenise, dar
susțineau, cu foarte mare siguranță, că obiectul nu fusese purtat de ni ci unul

dintre cei doi pușcăriași evadați în seara dinainte, ba, mai mult, unul dintre cei
doi fusese deja prins și nu ‑și scosese cătușa de la picior.
Cum eu știam ce știam, mi ‑am formulat o explicație a mea. Credeam că
inelul de fier era unul și același c u al pușcăriașului meu – acela pe care îl
văzusem și îl auzisem în timp ce ‑l pilea, în mlaștină – dar mintea mea nu ‑l
învinuia pe pușcăriașul meu pentru faptul că, acum, cătușa lui devenise o armă.
Căci bănuiam că ajunsese pe mâna altcuiva care se folosise de ea pentru fapta
sângeroasă de acum. Probabil Orlick sau străinul ciudat, care îmi arătase pila.
În ceea ce îl privește pe Orlick, fusese în oraș, întocmai cum ne spusese și
nouă, când îl întâlnisem pe drum, la barieră. Fusese văzut prin oraș toată sear a,
împreună cu diverse persoane, intrase prin mai multe localuri și se întorsese
odată cu mine și cu domnul Wopsle. Nu îl învinovățea nimic, în afară de cearta
din ajun cu sora mea, dar sora mea se certase cu el și cu toată lumea din jurul ei
de nenumărate ori. Cât despre străin, dacă venise înapoi după cele două
bancnote, nu se putea să se fi supărat din pricina lor, căci sora mea oricum era
pregătită să i le dea înapoi. De altminteri, nu avusese loc nici o ceartă – atacatorul
intrase fără zgomot și pe nea șteptate, de vreme ce ea căzuse înainte să ‑și poată
întoarce privirile spre ușă.
Gândul că eu procurasem arma, chiar dacă fără voia mea, era cumplit, însă
nu‑mi puteam închipui altfel. Mă chinuiam nespus și chibzuiam, în fel și chip,
întrebându ‑mă dacă n ‑ar fi fost mai bine să pun capăt jurământului tăcerii din
copilăria mea și să ‑i povestesc lui Joe întreg adevărul. Luni de ‑a rândul, după
aceea, în fiecare zi mă hotăram să răspund „nu” la această întrebare, ca s ‑o reiau
și să reîncep să cumpănesc, a doua z i dimineață. În procesul acesta, ajunsei, în
sfârșit, la hotărârea următoare: de acum, secretul era vechi și îngropat; îl
păstrasem nesmintit atâta vreme, până ce devenise o parte din mine însumi, și
nu mai puteam să mi ‑l smulg. Pe lângă faptul că, dezvălu indu‑l acum, mă
temeam că, după ce făcuse atâta rău, ar fi însemnat să îl îndepărtez pe Joe de
mine, dacă m ‑ar fi crezut, mai presus de toate mă oprea teama că Joe nu m ‑ar fi
crezut, asemuind taina cu ogarii fantastici și cotletele de vițel, o monstruoasă
născocire de ‑a minții mele.
În orice caz, am tot amânat, pentru liniștea mea, bineînțeles, căci nu eram în
situația de a șovăi între bine și rău, câtă vreme fapta se împlinise, și m ‑am
hotărât să fac o mărturisire completă îndată ce aveam să prind o nouă o cazie sau
dacă așa aș fi putut da o mână de ajutor la descoperirea atacatorului.
Comisar ii și agenții de pe Bow Stree t din Londra – pentru că lucrurile acestea
s‑au petrecut pe vremea poliției cu tunici roșii, astăzi dispărute – s‑au învârtit pe
lângă casă vreo două săptămâni și au făcut aproape tot ce ‑am auzit și am citit că
fac oamenii legii în asemenea cazuri. Arestau mai mulți indivizi, în mod evident
fără nici o legătură cu fapta, și le împuiau capul, cu multă asprime, cu ideile lor
greșite, stăruind să potrivească împrejurările faptei la aceste idei, în loc să
încerce să extragă ideile din împrejurări. De asemenea, se proțăpeau lângă ușa
tavernei „Luntrașilor voioși”, cu aerul tăcut al oamenilor care știu mai multe
decât spun, ceea ce umplea tot ținutul de admirație; aveau un mod misterios de a
‑și ridica paharele cu băutură, aproape la fel de priceput ca acela de a ‑l ridica pe
adevăratul vinovat, deși nu chiar, căci pe acesta n ‑au reușit niciodată să ‑l ridice.
Mult timp după ce acești reprezentanți ai ordinii constituționale plecaseră,

sora mea a zăcut, foarte bolnavă, în pat. Vederea îi era tulburată, astfel încât
obiectele i se înfățișau multiplicate și întind ea mâna s ‑apuce cești de ceai și
pahare de vin închipuite, în locul celor reale; auzul îi slăbise foarte tare, ca și
ținerea de minte, iar vorbirea îi era de neînțeles. Deși, în cele din urmă, și ‑a
revenit până într ‑atât încât să coboare, ajutată, scările, tot mai trebuia să ‑i pun
la îndemână tăblița de ardezie, ca să ne comunice în scris ceea ce nu mai putea
să ne spună prin viu grai. Pe lângă faptul că scria foarte urât, stătea mai mult
decât prost la capitolul ortografie și, cum Joe stătea mai mult decât prost la
capitolul citire, între ei doi apăreau greutăți neînchipuit de mari și mă chemau
întotdeauna pe mine să le descurc. Că i se dădea miere în loc de mere, că mai
confundam șalul cu Joe și papucii cu pieptenele , acestea erau greșelile mele cele
mai n eînsemnate.
În orice caz, firea i se schimbase mult în bine și se dovedea foarte răbdătoare.
Tremurul și nesiguranța tuturor mișcărilor sale trupești deveniseră nelipsite în
starea sa actuală și, puțin mai târziu, la fiecare două sau trei luni, își ducea
mâinile la cap, după care rămânea aproape o săptămână încheiată cu mintea
răvășită și întunecată. Nu știam cum să facem să găsim pe cineva potrivit care s
‑o îngr ijească, până când, din fericire, se întâmplă un eveniment care se dovedi
pentru noi un prilej fo arte nimerit de a ieși din încurcătură. Sora bunicii
domnului Wopsle dobândi iertarea Bisericii pentru obiceiul de a trăi, de care se
dezbără, iar Biddy deveni o membră a familiei noastre.
Să fi fost la vreo lună după ce sora mea își făcuse din nou apariți a în
bucătărie, când Biddy veni la noi, cu o cutie bălțată, care conținea toate bunurile
sale pământești, și deveni o binecuvântare pentru gospodăria noastră. Mai
presus de toate, o binecuvântare pentru Joe, căci sărmanul om cumsecade era
amarnic descumpăn it din pricina faptului că avea mereu în fața ochilor lenta
descompunere a nevestei sale și căpătase obiceiul ca, seara, în vreme ce o
îngrijea, să se întoarcă una ‑două spre mine și să ‑mi spună, cu ochii săi albaștri
înotând în lacrimi:
― Ce femeie frumoas ă a fost înainte, Pip!
Deoarece Biddy o luă numaidecât în primire, de parcă ar fi făcut asta din
copilărie, Joe reuși, într ‑o oarecare măsură, să se bucure de pacea de acum din
viața lui și începu să iasă mult mai des până la „Luntrașii voioși”, o schimbare
care îi făcu foarte bine. Tipic pentru oamenii care lucrează în poliție, cu toții îl
bănuiseră, mai mult sau mai puțin, pe bietul Joe (deși el n ‑a aflat‑o niciodată) și
împărtășiseră, până la unul, părerea că avea una dintre cele mai profunde minți
pe car e o întâlniseră vreodată.
Cea dintâi victorie a lui Biddy în noua sa funcție a fost să rezolve o problemă
care mă depășise cu totul. Încercasem din răsputeri să ‑i dau de cap, dar în zadar.
Iată despre ce era vorba.
Sora mea mâzgălea pe tăbliță tot timpul o literă care aducea cu un T bizar și
apoi se îndârjea să ne atragă atenția asupra acesteia ca fiind un lucru pe care și
‑l dorea cu tot dinadinsul. Degeaba încercasem să ‑i aduc toate lucrurile care
începeau cu „t”, de la tingire până la tablou și tavă. În c ele din urmă, îmi încolți în
minte gândul că semnul acela semăna cu un ciocan și, când îi strigai din
răsputeri acel cuvânt la ureche, sora mea începu să bată în masă ca să ‑și arate,
bucuroasă, încuviințarea. Așadar, i ‑am adus, pe rând, toate ciocanele car e se
găseau în casa noastră, dar fără folos. Apoi, m ‑am gândit la o cârjă, fiindcă forma

acesteia era foarte asemănătoare cu a ciocanului, și am împrumutat una din sat,
arătându ‑i‑o surorii mele, plin de încredere. Dar, când o văzu, clătină din cap cu
atâta înverșunare încât ne ‑am temut că, în starea sa de slăbiciune și șubrezenie,
o să‑și scrântească gâtul.
Când sora mea descoperi că Biddy era foarte ageră și o înțelegea repede,
semnul misterios reapăru pe tăbliță. Biddy îl privi cu atenție, îmi ascultă
lămuririle, se uită gânditoare la sora mea, se uită gânditoare și la Joe (care
întotdeauna era reprezentat pe tăbliță cu inițiala numelui său) și dădu fuga în
fierărie. Joe și cu mine o urmarăm.
― Păi, bineînțeles! strigă Biddy cu fața luminată de bucurie. N u vedeți? El
este!
Orlick, fără nici o îndoială! Sora mea nu ‑și mai aducea aminte cum îl
cheamă și nu ‑l putea numi decât prin ciocanul său. I ‑am spus că voiam să vină
până în bucătărie, la care el și ‑a lăsat fără grabă ciocanul jos, și ‑a șters fruntea
cu m âneca, apoi cu șorțul, și a venit, târșâindu ‑și picioarele ca un vagabond, cu
genunchii ciudat de șleampăți, după care ‑l recunoșteam de la o poștă.
Mărturisesc că mă așteptam s ‑o văd pe sora mea denunțându ‑l și că am fost
tare dezamăgit de purtarea sa abso lut contrară. S ‑a dovedit nerăbdătoare să se
împace cu el, s ‑a arătat foarte mulțumită când împăcarea s ‑a produs și a început
să facă semne că vrea să ‑i ofere ceva de băut. Îi cerceta expresia feței de parcă ar
fi dorit să se asigure că lui îi făcea plăcer e tratația și dădea de înțeles, în fel și
chip, că voia să se pună bine cu el, afișând în toate gesturile un aer umil și spășit,
cum nu mai văzusem decât în purtările copiilor față de un stăpân aspru. După
aceea, aproape că nu trecea zi să nu deseneze cioc anul pe tăbliță și Orlick să nu
‑și târască pașii înăuntru, stând prostește în fața ei, de parcă n ‑ar fi știut mai
mult decât mine ce anume trebuia să facă.

Capitolul XVII

Am intrat pe făga șul vieții mele ca ucenic, din care n ‑am ieș it dincolo de
granițele satului și ale mlaștinii în nici o împrejurare care să merite amintită,
decât de ziua mea, când i ‑am făcut o nouă vizită domnișoarei Havisham. Am
găsit‑o pe domnișoara Sarah Pocket încă îndeplinindu ‑și serviciul la poartă, pe
domniș oara Havisham întocmai cum o văzusem ultima oară și vorbindu ‑mi
despre Estella aproape în același fel, dacă nu chiar cu aceleași cuvinte, ca și data
trecută. Întrevederea n ‑a durat decât vreo câteva minute și, când mă pregăteam
să ies, ea mi ‑a dat o guinee și mi‑a spus să vin din nou, la următoarea mea zi de
naștere. Aș putea spune că această vizită a devenit un obicei anual. Am încercat
să refuz guineea prima oară, dar n ‑am izbutit decât s ‑o stârnesc să mă întrebe,
foarte supărată, dacă nu cumva mă aștepta m la mai mult. Văzând aceasta, am
primit‑o și n‑am mai zis nimic.
Atât de neschimbată era casa dărăpănată și mohorâtă, cu lumina gălbuie
din odăile cufundate în întuneric, cu năluca veștejită stând în jilțul de la masa de
toaletă cu oglindă, încât am avut senzația că încremenirea ceasurilor oprise

timpul însuși în acel lăcaș misterios și că, în vreme ce eu și orice altceva din afară
îmbătrâneam, acolo totul rămânea încremenit. Lumina zilei nu pătrundea
niciodată în această casă. Nici în gândurile și amintir ile mele, și nici în realitate.
Acest lucru mă uluia și, sub influența sa, am continuat, în sufletul meu, să ‑mi
urăsc meseria și să mă rușinez de casa mea.
Ușor, ușor, am băgat de seamă o schimbare însemnată la Biddy. Nu mai
scâlcia pantofii, călcând pe ei , ci îi încălța cum trebuie, părul îi devenise
strălucitor și bine pieptănat, mâinile îi erau întotdeauna curate. Nu era frumoasă
– era o fată de rând și nu se putea asemui cu Estella -, dar era plăcută, sănătoasă
și blândă. Nu se împlinise încă anul de câ nd stătea la noi (îmi amintesc că ieșise
de curând din doliu în clipa în care i ‑am observat schimbarea) și, într ‑o seară, mi
‑am zis, în sinea mea, că avea niște ochi ciudat de gânditori și de prietenoși, ochi
frumoși și plini de bunătate.
Descoperirea am f ăcut‑o când mi ‑am ridicat privirile de la tema cu care mă
căzneam – să copiez dintr ‑o carte niște fraze pe care voiam să le învăț pe de rost,
ca să progresez astfel în ambele direcții deodată, printr ‑un soi de stratagemă de
lucru – și am văzut că Biddy urm ărea cu atenție ce făceam. Mi ‑am lăsat tocul jos,
iar Biddy s ‑a oprit și ea din cusut, fără să lase ghergheful deoparte.
― Biddy, am zis eu, cum reușești? Ori eu sunt foarte prost, ori tu ești foarte
deșteaptă.
― Ce anume reu șesc?… Nu știu, răspunse Bidd y, zâmbindu ‑mi.
Se descurca de minune cu întreaga noastră gospodărie, dar nu vorbeam de
această pricepere, deși asta ‑mi făcea gândul încă și mai surprinzător.
― Cum reu șești, Biddy, zisei eu, să înveți tot ce învăț și eu și să fii mereu în
pas cu mine?
Începusem să fiu tare mândru de știința mea, căci îmi foloseam guineea
primită în dar de ziua mea pentru învățătură și puneam deoparte majoritatea
banilor de buzunar pentru cheltuieli asemănătoare – cu toate că astăzi nu mă
îndoiesc că, la prețul acela, puțin ul pe care îl știam era de ‑a dreptul piperat.
― Asta te pot întreba și eu pe tine, zise Biddy, cum de reușești?
― Ba nu, pentru c ă, de fiecare dată când vin seara de la fierărie, oricine poate
vedea că mă întorc la carte. Dar tu nu te întorci niciodată la carte, Biddy.
― Pesemne c ă se prinde repede de mine, ca tusea, zise Biddy liniștită și își
văzu mai departe de cusut.
Continuându ‑mi gândul, m ‑am lăsat pe spate în scaunul meu, m ‑am uitat
la Biddy, care cosea înainte, cu capul aplecat într ‑o parte, și am a juns la
concluzia că era o fată de ‑a dreptul extraordinară. Pentru că, îmi adusei aminte,
în momentul acela, cât de bine stăpânea toate numirile din meșteșugul nostru și
toate numele diferitelor operații și ale diverselor unelte din fierărie. Pe scurt, tot
ce știam eu știa și Biddy. Teoretic, era deja un fierar la fel de bun ca și mine, dacă
nu chiar mai bun.
― Tu e ști unul dintre oamenii aceia, Biddy, zisei eu, care, de pe urma fiecărei
întâmplări, știu să tragă cât mai multe foloase. N ‑ai avut nici o ocaz ie prielnică
înainte de a veni aici și uite cât de multe știi acum!
Biddy mă privi o clipă și ‑apoi își întoarse ochii la cusutul ei.
― Biddy! str igai eu în culmea mirării. Doamne, plângi?…
― Nu, nu pl âng, zise Biddy, ridicându ‑și ochii și râzâ nd. Ce te face să crezi

asta?
Ce altceva m ‑ar fi putut face să cred asta, dacă nu sclipirea unei lacrimi
picurându ‑i pe lucrul său de mână? Am rămas tăcut, amintindu ‑mi ce cal de
bătaie fusese biata fată, până când sora bunicului domnului Wopsle își înfrân ase
prostul obicei de a trăi, la care ar face bine să renunțe și alți oameni. Mi ‑am
amintit de condițiile fără speranță de care fusese înconjurată, în prăvălioara
jalnică, și în jalnica, micuța și gălăgioasa școală de seară, cu jalnica povară a
liotei de g ăligani nepricepuți, pe care Biddy trebuia mereu s ‑o care în spate. M ‑
am gândit că până și în vremurile acelea nenorocite a existat în ea, îmbobocit,
ceea ce înflorise acum, fiindcă atunci când dădusem de greu mă întorsesem,
nemulțumit de mine, către Biddy ca să mă ajute, de parcă era de la sine înțeles că
putea s‑o facă.
Biddy stătea tăcută, cosând, fără să mai verse vreo lacrimă și, pe când mă
uitam la ea și mă gândeam la toate acestea, mi se păru că poate nu mă arătasem
destul de recunoscător față de ea. Poate că fusesem prea zgârcit cu dovezile de
îndatorare și ar fi trebuit să o spr ijin mai mult cu încrederea mea (deși n ‑am
folosit întocmai aceste cuvinte în gândurile mele).
― Da, Biddy, ad ăugai eu, terminând de întors problema pe toate fețele, tu ai
fost primul meu profesor și asta într ‑o vreme când nici nu ne trecea prin minte că
vom fi vreodată împreună, ca acum, în bucătăria aceasta.
― Ah, biata f ăptură! răspunse Biddy, și, ca și cum spusele mele o treziseră
din momentul de uitare de sine, își mută brusc atenția asupra surorii mele, se
ridică și își făcu de lucru pe lângă ea, așezând ‑o ca să stea mai bine. Asta ‑i foarte
trist, dar e adevărat!
― Ei, bine, reluai eu, trebuie să stăm de vorbă ceva mai mult, cum făceam
odinioară. Și trebuie să ‑ți cer pă rerea ceva mai des, cum făceam odinioară. Hai să
facem o plimbare liniștită prin mlaștină duminica viitoare, Biddy, și să vorbim
mai pe îndelete.
Sora mea nu mai era niciodată lăsată singură acum, iar Joe fu bucuros să
rămână să aibă gr ijă de ea în după ‑amiaza duminicii respective, în vreme ce eu și
Biddy am ieșit împreună la plimbare. Era vară și un timp minunat. După ce am
lăsat în urmă satul, biserica și cimitirul și am ajuns în mlaștină, de unde puteam
vedea pânzele bărcilor care treceau pe râu, începui, după obiceiul meu, să găsesc
asemănări între domnișoara Havisham și Estella și peisajul din jur. Când am
ajuns la malul râului și ne ‑am așezat, cu apa clipocind la picioarele noastre,
făcând liniștea să pară și mai adâncă decât ar fi fost fără acest zgomo t, mi‑am
spus că locul și momentul erau potrivite pentru a ‑i îngădui lui Biddy să pătrundă
în tainițele sufletului meu.
― Biddy, zisei eu, dup ă ce o rugasem să păstreze secretul, vreau să devin un
gentleman.
― Oh, eu nu mi ‑aș dori‑o, dacă aș fi în locul tă u! îmi răspunse ea. Nu cred că
ar fi nimerit.
― Biddy, i ‑am zis eu, cu ceva mai multă seriozitate, am motivele mele să
vreau să devin un gentleman.
― Tu știi mai bine, Pip, dar nu crezi că ești mai fericit așa cum ești acum?
― Biddy, exclamai cu o oarecare nerăbdare, nu sunt deloc fericit așa cum
sunt acum! Mi ‑e silă de ceea ce sunt și de viața mea. Nu mi ‑au plăcut niciodată

nici una, nici alta, de când am intrat ca ucenic. Nu spune prostii!
― Am spus prostii? f ăcu Biddy, ridicându ‑și domol sprâncenele. Îmi cer
iertare, n ‑am vrut. Vreau doar să te simți bine și în largul tău.
― Păi, atunci, înțelege o dată pentru totdeauna că n ‑am să mă simt și n ‑am
să mă pot simți niciodată în largul meu sau în alt fel decât nenorocit. Asta ‑i,
Biddy! Cel puțin dacă nu voi p utea să duc un alt fel de trai decât cel pe care îl duc
astăzi.
― Păcat! zise Biddy, clătinând din cap cu un aer mâhnit.
Treaba era că și eu mă gândeam adeseori că era păcat, astfel că, din pricina
ciudatei lupte cu mine însumi pe care o purtam necontenit, a fost cât pe ‑aci să
vărs lacrimi de indignare și durere, când Biddy dădu glas gândului său și al meu.
Îi spusei că avea dreptate, că știam cât de trist era, însă, deopotrivă, că nu aveam
ce să fac.
― Dac ă aș fi putut să mă resemnez, adăugai către Biddy -, smulgând firele
scurte de iarbă de sub mâna mea, așa cum îmi potolisem tulburarea cândva
smulgându ‑mi părul din cap și izbind cu pumnii în zidul fabricii de bere -, dacă
măcar m ‑aș fi putut apuca serios de lucru și să fiu măcar pe jumătate îndrăgostit
de fierărie ca atunci când eram mic, sunt sigur că ar fi fost mult mai bine pentru
mine. Tu și cu mine și cu Joe n ‑am mai fi dus, atunci, lipsă de nimic, iar Joe și cu
mine am fi continuat să fim tovarăși, după ce mi ‑aș fi încheiat ucenicia, și chiar
aș fi p utut să‑ți devin ție tovarăș de viață, și am fi venit să ne așezăm aici, într ‑o
frumoasă zi de duminică, uite, chiar pe malul acesta, fiind legați altfel unul de
celălalt, față de cum suntem acum. Aș fi fost destul de bun pentru tine, nu ‑i așa,
Biddy?
Biddy oftă, privind bărcile alunecând pe apă, și se întoarse să ‑mi răspundă:
― Da. Nu sunt prea mofturoas ă.
Nu suna prea măgulitor, dar știam bine ce voia să spună.
― Dar, zisei eu, smulg ând mai departe iarba și mestecând vreo două fire, vezi
și tu cum o duc. Nemulțumit și nelalocul meu… Și nu mi ‑ar mai păsa că sunt
grosolan și om de rând, dacă nimeni nu mi ‑ar fi spus ‑o!
Biddy își întoarse deodată fața către mine și mă privi cu mult mai multă
atenție decât se uitase la bărcile de pe apă.
― N‑a fost nici foarte adevărat, nici foarte politicos dacă ți s ‑a spus așa ceva,
zise ea și își îndreptă ochii din nou spre bărci. Cine ți ‑a spus‑o?
Am rămas descumpănit, căci izbucnisem fără să ‑mi dau prea bine seama
unde voiam să ajung. Însă oricum n ‑o mai p uteam întoarce, așa că i ‑am
răspuns:
― Micu ța și frumoasa lady de la domnișoara Havisham, care este cea mai
frumoasă din lume, pe care o ador nespus și din pricina căreia vreau să devin un
gentleman.
Odată făcută această mărturisire nebunească, am început să arunc
smocurile de iarbă smulse în râu, de parcă aș fi avut poftă să urmez și eu aceeași
cale.
― Tu vrei s ă devii un gentleman ca să ‑i faci ei în ciudă sau ca s ‑o câștigi? mă
întrebă liniștită Biddy, după o pauză.
― Nu știu, răspunsei eu întunecat.
― Pentru c ă, dacă vrei să ‑i faci în ciudă, urmă Biddy, mă gândesc că ar fi mai

bine și ai izbândi mai lesne dacă n ‑ai ține cont câtuși de puțin de cuvintele sale.
Iar dacă ‑i vorba s ‑o câștigi, mă gândesc că, deși tu știi mai bine, poate nu merită
să fie câș tigată.
Întocmai cum mă gândisem și eu, de multe ori, și cum mi se arăta foarte
limpede în clipa aceea. Dar cum aș fi putut eu, un sărman băiat năuc de la țară,
să mă feresc de acea uluitoare amăgire, căreia îi cad pradă, în fiecare zi, și cei mai
buni și mai înțelepți dintre oameni?
― Poate c ă totu‑i foarte adevărat, îi zisei lui Biddy, dar o admir așa de tare!
După ce ‑am rostit aceste cuvinte, m ‑am întors brusc cu fața în jos, băgându
‑mi mâinile în păr și trăgându ‑mă cu nădejde de el. Știindu ‑mi nebunia d in
suflet într ‑atât de dezlănțuită și de nepotrivită, eram conștient că, în loc să ‑mi
ascund fața și să mă trag de păr, mai bine m ‑aș fi dat cu capul de prundiș, drept
pedeapsă că ‑i aparține unui asemenea netot.
Biddy era cea mai înțeleaptă dintre fete și n‑a mai stăruit să mă convingă. Și
‑a așezat mâna, o mână mângâietoare, deși asprită de muncă, pe mâinile mele,
scoțându ‑mi‑le încetișor din păr, una după alta. Apoi, m ‑a bătut ușurel pe umăr,
ca să mă liniștească, în vreme ce eu, cu fața ascunsă în mânecă , am plâns puțin,
întocmai cum făcusem și în curtea fabricii de bere, cumva încredințat că eram
foarte oropsit de cineva sau de toată lumea – n‑aș putea spune prea bine.
― Mă bucur de un singur lucru, zise Biddy, și anume că ai simțit că poți avea
încreder e în mine, vorbindu ‑mi deschis, Pip. Și mai e un lucru de care sunt
bucuroasă, și ‑anume că știi că te poți bizui întotdeauna pe mine și că voi face
totul ca să ‑ți păstrez încrederea. Dacă prima ta profesoară – Doamne! una atât de
sărmană, cu atâta nevoie d e a fi ea însăși învățată de altcineva! – ar mai fi și acum
profesoara ta, ea ar crede că știe ce lecție ar trebui să ‑ți predea. Dar ar fi o lecție
greu de învățat și cum, în clipa de față, tu știi mai multe decât ea, n ‑ar mai folosi
la nimic.
Astfel, cu u n oftat ușor, de parcă i ‑ar fi fost milă de mine, Biddy se ridică de
pe malul râului și spuse, cu o schimbare plăcută, plină de prospețime în glas:
― Ne mai plimb ăm puțin sau mergem acasă?
― Biddy! strigai eu, s ărind în picioare, luând ‑o pe după gât și dân du‑i un
sărut. Ție o să ‑ți spun întotdeauna totul.
― Până când ai să ajungi un gentleman, mă corectă Biddy.
― Știi bine că n ‑am să ajung niciodată, așa că am să ‑ți spun întotdeauna
totul. Și asta nu pentru că aș avea ceva să ‑ți spun, căci tu știi tot ce șt iu și eu,
după cum ți ‑am zis și aseară, acasă.
― Ah! f ăcu Biddy, aproape în șoaptă, întorcându ‑și din nou privirile spre
bărci, după care repetă, cu plăcuta schimbare de glas de dinainte: Ne mai
plimbăm puțin sau mergem acasă?
I‑am răspuns că mai bine ne m ai plimbăm puțin, ceea ce am și făcut, în
vreme ce după ‑amiaza căpăta culorile încântătoare ale amurgului de vară. Am
început să mă întreb dacă, la urma urmelor, nu era mai potrivit și mai sănătos
pentru mine să mă aflu acolo, decât să joc „război” la lumi na lumânării, în odaia
cu ceasuri oprite, disprețuit de Estella. M ‑am gândit că mi ‑ar fi cu mult mai bine
dacă aș putea să mi ‑o scot pe Estella din minte, deopotrivă cu toate celelalte
amintiri și năluciri, și aș putea trece la muncă, hotărât să mă bucur d e ceea ce

am de făcut, și să mă țin de treabă, dându ‑mi osteneala s ‑o îndeplinesc cât mai
bine. Mi ‑am pus întrebarea dacă nu știam cu siguranță că, dacă Estella s ‑ar fi
aflat în clipa aceea lângă mine, în locul lui Biddy, m ‑ar fi făcut să sufăr foarte
tare. Am fost silit să admit că, într ‑adevăr, eram încredințat de acest lucru și mi
‑am zis, în sinea mea: „Pip, prost mai ești!”
Am vorbit mult cu Biddy, în timp ce ne plimbam, și tot ceea ce spunea ea mi
se părea îndreptățit. Biddy nu era niciodată obraznică sau năzuroasă, sau azi
așa, mâine altminteri. Dacă m ‑ar fi făcut să sufăr n ‑ar fi simțit decât durere. Mai
degrabă și ‑ar fi sfâșiat ei însăși inima, decât să mi ‑o rănească pe a mea. Și ‑
atunci, oare de ce n ‑o plăceam pe ea mai mult, dintre ele două?
― Biddy, zisei eu, c ând o pornirăm spre casă, mi ‑aș dori să mă aduci pe calea
cea bună.
― Și eu mi ‑aș dori! răspunse Biddy.
― Dac ă măcar aș reuși să mă îndrăgostesc de tine… Nu te superi că ‑ți
vorbesc atât de sincer, căci ne cunoaștem de atâta vreme?
― Oh , Doamne, deloc! zise Biddy. Nu ‑ți face gr iji pentru mine.
― Dac ă aș reuși s ‑o fac, asta ar însemna mare lucru pentru mine!
― Dar, vezi tu, niciodat ă n‑o vei face, zise Biddy.
Nu mi s ‑a mai părut chiar cu neputință, în momentul acela al serii, cum s ‑
ar fi î ntâmplat dacă am fi stat de vorbă despre acest lucru cu vreo câteva ceasuri
mai devreme. Așadar, i ‑am spus că nu mai eram foarte sigur. Însă Biddy mi ‑a
răspuns că ea, una, era foarte sigură, și a spus ‑o chiar cu hotărâre. În adâncul
sufletului meu, simțeam că avea dreptate și, cu toate acestea, nu mi ‑a picat prea
bine că se arăta atât de convinsă.
Apropiindu ‑ne de cimitir, trebuia să urcăm un val de pământ și să sărim
peste un pârleaz de lângă stăvilar. Acolo răsări deodată înaintea noastră, de
lângă stăvil ar sau din păpuriș sau din nămolul iazului (care arăta chiar ca o
băltoacă oarecare), bătrânul Orlick.
― Hei, voi ăștia! mormăi el. Încotro?
― Păi, unde în altă parte decât acasă?
― Bin e, zise el, să mă tai bucăți, de n ‑oi merge cu voi până acasă!
Această pedeapsă de a fi tăiat în bucăți era una dintre închipuirile sale
favorite. Expresia nu avea nici un înțeles anume, din câte îmi dădeam eu seama,
dar o folosea, ca și pe așa ‑zisul său nume de botez, ca să zgândăre lumea și să
înfățișeze un lucru înfiorăto r de primejdios. Când eram mai mic, aveam impresia
că, dacă el m ‑ar fi făcut bucăți pe mine, s ‑ar fi folosit de o cange ascuțită și
încovoiată.
Lui Biddy nu ‑i plăcea deloc că Orlick venea cu noi și îmi șopti:
― Nu‑l lăsa să vină, nu ‑mi place de el!
Cum nici mie nu ‑mi plăcea, mi ‑am îngăduit să ‑i zic că‑i mulțumim, dar că
nu voiam să ne ducă până acasă. A primit această înștiințare cu un hohot de râs
și a rămas în urmă, dar a continuat să ne urmărească, târându ‑și picioarele, la
mică distanță.
Curios s ă aflu dacă Biddy bănuia că Orlick a avut vreun rol în atacul despre
care sora mea n ‑a fost niciodată în stare să ne dea vreo lămurire, am întrebat ‑o
de ce nu îl plăcea.

― Oh! r ăspunse ea, aruncând o privire peste umăr și văzându ‑l că‑și târșâia
pașii în u rma noastră. Pentru că…. Pentru că eu cred că el mă place.
― Ți‑a spus el vreodată asta? am întrebat eu indignat.
― Nu, zise Biddy, uit ându‑se iar peste umăr, nu mi ‑a spus‑o niciodată în
față, dar se apucă să danseze în fața mea ori de câte ori vede că m ă uit la el.
Oricât de neobișnuită și ciudată era această dovadă de iubire, nu m ‑am
îndoit nici o clipă că Biddy avea dreptate. Mă înfuriasem din pricina cutezanței lui
Orlick de ‑a o plăcea pe Biddy, de parcă asta ar fi însemnat o insultă la adresa
mea.
― Dar pe tine nu te afecteaz ă în nici un fel, știi bine, zise Biddy calm.
― Nu, Biddy, nu m ă afectează în nici un fel, numai că nu ‑mi place lucrul ăsta
și nu sunt de acord cu el.
― Nici eu, zise Biddy. Deși asta nu te afectează în nici un fel.
― Tocmai, întării eu, dar trebuie să ‑ți spun că n ‑aș mai ști ce să cred despre
tine, Biddy, dacă el ar dansa în fața ta cu încuviințarea ta.
Am stat cu ochii pe Orlick, începând din seara aceea, și ori de câte ori se ivea
prilejul de a dansa în fața lui Biddy, mă postam în calea lui, ca să ‑i pun în umbră
spectacolul. Prinsese rădăcini în casa lui Joe, din pricina subitei simpatii a
surorii mele pentru el, altminteri aș fi încercat să fac ceva să fie dat afară. Orlick
mi‑a înțeles pe deplin bunele intenții și mi ‑a răspuns cu aceeași monedă mai
târziu.
Astfel, de parcă mintea nu mi ‑ar fi fost destul de tulburată și așa, i ‑am sporit
tulburarea înmiit, fiindcă mi se întâmpla să simt limpede câteodată că Biddy era
mult mai bună decât Estella și că viața modestă, cinstită, de m uncă, pentru care
mă născusem nu avea nimic rușinos, ci îmi oferea destule m ijloace pentru a fi
demn și fericit. În momentele acelea, îmi închipuiam că răcirea sentimentelor față
de bunul meu prieten Joe și față de fierărie îmi trecuse și că eram pe calea c ea
bună pentru a deveni tovarășul lui Joe și a rămâne împreună cu el și cu Biddy.
Însă, dintr ‑odată, o amintire perfidă a zilelor petrecute la domnișoara Havisham
venea să pună iarăși stăpânire pe mine și, ca o șarjă nimicitoare, îmi spulbera
toate gânduri le. Iar gândurile odată spulberate, îmi lua destul de mult până să le
adun din nou și, adeseori, înainte să le apuc bine, îmi erau risipite care ‑ncotro,
fiindcă îmi fulgera prin minte că domnișoara Havisham, în cele din urmă, avea să
‑mi croiască poate un v iitor, după ce îmi voi fi încheiat ucenicia.
Dacă ucenicia mea s ‑ar fi încheiat netulburată, îndrăznesc să spun că aș fi
fost tot în culmea nedumeririi. Dar ucenicia mea n ‑a mai ajuns la capăt, ci s ‑a
sfârșit înainte de vreme, după cum vă voi povesti î n cele ce urmează.

Capitolul XVIII

Era în cel de ‑al patrulea an al uceniciei mele la Joe, într ‑o sâmbătă seara. La
„Trei luntrași voioși” se strânseră câțiva oameni în jurul focului, ascultându ‑l cu
atenție pe domnul Wopsle, care citea ziarul cu voce t are. Printre ei mă aflam și eu.
Fusese comisă o crimă care stârnise mare vâlvă, iar domnul Wopsle, citind
despre ea, se scălda în sânge până la gât. Sorbea cu nesaț fiecare adjectiv oribil
din descriere și se identifica, rând pe rând, cu fiecare martor de la proces.

Scâncea slab: „Sunt pierdut!”, ca victima, și zbiera sălbatic: „Ți ‑arăt eu ție!”, ca
ucigașul. Dădea raportul medicului legist, imitându ‑l reușit pe doctorul nostru
din sat, și se bâlbâia și tremura precum bătrânul paznic de la barieră, care auz ise
loviturile, exagerându ‑i mult paralizia, cât să te facă să te îndoiești de integritatea
facultăților acelui martor. Judecătorul de instrucție, în lectura domnului Wopsle,
devenea un Timon din Atena, iar grefierul, un Coriolan. Se distra copios, cum și
noi, ceilalți, ne distram, simțindu ‑ne nemaipomenit de bine. În această dispoziție
plăcută, am ajuns la verdictul de crimă cu premeditare.
Exact în clipa aceea, și nu mai devreme, am descoperit un gentleman străin
care, spr ijinit de speteaza unei bă nci din fața mea, privea cu atenție. Avea
întipărit pe chip un dispreț adânc și își mușca vârful degetului său arătător
enorm, nedezlipindu ‑și ochii de pe fețele ascultătorilor domnului Wopsle.
― Ei, bine! îi zise străinul domnului Wopsle, când acesta sfâr și de citit. Le ‑ai
aranjat pe toate după cum ți ‑a venit bine, dacă nu mă înșel.
Toată lumea tresări și ‑și ridică ochii spre vorbitor, de parcă el ar fi fost
ucigașul. Străinul înfruntă privirile tuturor cu răceală și sarcasm.
― Verdictul dumitale este „Vin ovat”, de bun ă seamă! continuă el. Hai,
termină! Citește mai departe!
― Domnule, r ăspunse domnul Wopsle, deși n ‑am avut onoarea să facem
cunoștință, vă voi spune fără șovăială: Vinovat!
La aceste cuvinte, prinserăm cu toții curaj și ne unirăm glasurile î ntr‑un
murmur aprobator.
― Știam, zise străinul. Știam că dumneata așa l ‑ai declara. Ți ‑am spus ‑o
doar. Însă, acum, să ‑ți pun o întrebare. Dumneata știi sau nu că legea Angliei
presupune că orice om este nevinovat, până când se dovedește – repet, se
dovede ște – că este vinovat?
― Domnule, începu domnul Wopsle să răspundă, cum eu însumi sunt
englez, eu, unul…
― Haide! zise str ăinul, întinzându ‑și arătătorul spre el. Nu ocoli întrebarea!
Ori știi, ori nu știi. Care din două?
Stătu puțin, ținându ‑și capul în tr‑o parte, într ‑un mod întrebător și
sfidător, apoi își îndreptă arătătorul spre domnul Wopsle, ca pentru a ‑l desemna
pe el în mod special, înainte de a și ‑l mușca din nou.
― Zi! relu ă el. Știai sau nu știai?
― Bine înțeles că știam, răspunse domnul Wopsle .
― Bine înțeles că știai. Atunci, de ce n ‑ai spus așa adineauri? Acuma, să te
întreb altceva, continuă el, punând stăpânire pe domnul Wopsle de parcă ar fi
avut vreun drept asupra lui. Dumneata știi că nici unul dintre acești martori n ‑
a fost supus unui co ntrainterogatoriu?
Domnul Wopsle începu:
― Tot ce pot spune este c ă…
Însă străinul îl opri:
― Ce faci? Nu r ăspunzi la întrebare: da sau nu? Atunci, mai încerc o dată! – și
întinse arătătorul din nou către el – Ascultă‑mă bine! Îți dai sau nu seama că nic i
unul dintre acești martori n ‑a fost încă supus contrainterogatoriului? Hai,
răspunde, nu vreau decât un cuvânt de la dumneata! Da sau nu?
Domnul Wopsle șovăi și noi toți începurăm să ne facem o părere destul de

proastă despre el.
― Hai! zise str ăinul. O să te ajut. Nu meriți să fii ajutat, dar o să te ajut. Uită
‑te la hârtia pe care ‑o ții în mână. Ce este aceasta?
― Ce este aceasta? repet ă domnul Wopsle, privindu ‑l pierdut de tot.
― Este cumva, cont inuă străinul, pe tonul cel mai sarcastic și mai bănuitor ,
ziarul din care tocmai ai citit?
― Fără îndoială.
― Fără îndoială. Acuma, uită ‑te din nou în ziar și spune ‑mi dacă scrie acolo
clar că inculpatul a afirmat, în mod expres, că a fost instruit de consilierii săi
legali să își rezerve apărarea pentru mai tâ rziu.
― Tocmai asta urma s ă citesc, se apără domnul Wopsle.
― N‑are a face ce urma dumneata să citești, domnule! Eu nu te ‑am întrebat
ce urma să citești. Poți citi și Tatăl Nostru invers, de la coadă la cap, dacă vrei și,
probabil, ai mai făcut ‑o și până a cum. Uită ‑te din nou în ziar… Nu, nu, nu,
prietene, nu la începutul articolului, doar știi prea bine unde anume, jos! La
sfârșit!
Toți începuserăm să credem că domnul Wopsle era un om plin de
ascunzișuri.
― Ei, bine? Ai g ăsit?
― Am g ăsit, zise domnul Wopsle.
― Bun, urm ărește pasajul final cu atenție și spune ‑mi dacă este scris clar că
inculpatul a ținut să sublinieze că a fost sfătuit de către consilierii săi legali să ‑și
păstreze apărarea pentru mai târziu? Hai! Ai dat de asta?
Domnul Wopsle răspunse:
― Nu sunt întocmai aceste cuvinte…
― Nu sunt întocmai aceste cuvinte! repetă gentlemanul, cu amară ironie. Dar
înțelesul este întocmai?
― Da, zise domnul Wopsle.
― Da, repet ă străinul, uitându ‑se roată la ceilalți din jur, cu mâna dreap tă
întinsă către martorul Wopsle. Și acum, vă întreb, ce spuneți despre conștiința
omului care, având acest pasaj în fața ochilor, se poate culca liniștit, după ce l ‑
a declarat pe un semen de ‑al său vinovat mai înainte de a ‑l fi ascultat?
În sufletul nostr u se strecură bănuiala că domnul Wopsle nu era omul pe
care îl crezuserăm și că începuse să ‑și dea arama pe față.
― Și același om, țineți minte, continuă gentlemanul, întinzându ‑și degetul
acuzator către domnul Wopsle, același om ar putea fi chemat să fie jurat chiar în
acest proces și, după ce se va fi compromis atât de grav, s ‑ar putea întoarce în
sânul familiei sale, culcându ‑se liniștit, după ce a jurat, în deplină cunoștință de
cauză, că va judeca cu dreptate și potrivit adevărului în procesul dintre
Majestatea Sa, și inculpatul de la bară, și că va da verdictul corect, în funcție de
toate dovezile prezentate, așa să ‑i ajute Dumnezeu!
Eram cu toții profund încredințați că nefericitul de Wopsle mersese prea
departe și că mai bine se oprea de pe calea ace asta nesăbuită cât mai avea timp.
Cu un aer de autoritate ce nu admitea discuții și cu o atitudine care dădea de
înțeles că știa câte un secret despre fiecare dintre noi, cu care ne ‑ar fi putut da de
gol oricând, dacă s ‑ar fi hotărât să ‑l dezvăluie, gentle manul necunoscut își
părăsi locul și înaintă în spațiul dintre cele două rânduri de bănci, în fața focului,

unde rămase în picioare, cu mâna stângă în buzunar, mușcându ‑și arătătorul
mâinii drepte.
― Din informa țiile pe care le ‑am primit, zise el, trecându ‑ne în revistă, în
vreme ce noi toți ne fâstâceam, am un motiv să cred că există un fierar printre voi,
pe nume Joseph – sau Joe – Gargery. Cine ‑i acela?
― Eu! zise Joe.
Gentlemanul străin îi făcu semn să se ridice de pe locul său și Joe se apropie
de el.
― Ai un ucenic, continu ă străinul, cunoscut sub numele de Pip. Este și el
aici?
― Aici sunt! strigai eu.
Străinul nu mă recunoscu, dar eu îl recunoscusem ca fiind gentlemanul pe
care îl întâlnisem pe scări la cea de ‑a doua vizită pe care i ‑o făcusem domniș oarei
Havisham. Îl recunoscusem încă din clipa în care îl văzusem uitându ‑se la noi,
peste speteaza băncii, iar acum, stând în picioare înaintea lui, cu mâna spr ijinită
pe umărul meu, putui verifica, amănunt cu amănunt, că el era, într ‑adevăr – de
la capul său mare, chipul negricios, ochii adânciți în orbite, sprâncenele stufoase
și negre, punctele negre, foarte vizibile, din locul firelor de păr din barbă și
favoriți, până la ceasul cu lanț și mirosul de săpun parfumat al mâinilor lui mari.
― Aș vrea să sta u de vorbă numai cu voi doi, zise el, după ce mă studiase pe
îndelete. O să dureze ceva mai mult. Poate că ar fi mai bine să mergem acasă la
voi. Prefer să nu încep aici ceea ce am să vă spun. După aceea, o să le povestiți și
prietenilor voștri, mai mult s au mai puțin, după cum veți crede de cuviință. Nu ‑
i treaba mea.
În mijlocul unei tăceri uluite, am ieșit toți trei de la „Luntrașii voioși”, și, tot
într‑o tăcere uluită, am mers pe jos până acasă. Pe drum, gentlemanul
necunoscut se uita, din când în când, la mine și uneori își mușca vârful degetului
arătător. Când ne ‑am apropiat de casă, Joe, presimțind nedeslușit că
evenimentul era unul important și ceremonios, o luă înainte, ca să deschidă ușa
din față. Discuția noastră se petrecu în salonașul de musafiri , la lumina slabă a
unei lumânări.
Gentlemanul străin se așeză la masă, trase lumânarea mai aproape de el și
se uită peste niște însemnări din carnețelul său de buzunar. Apoi își vârî
carnețelul la loc și împinse lumânarea într ‑o parte, scrutând întunericu l spre Joe
și spre mine, de parcă ar fi vrut să stabilească, încă o dată, care era unul și care
era celălalt.
― Numele meu, zise el, este Jaggers și sunt avocat la Londra. Sunt destul de
cunoscut. Am o afacere neobișnuită de rezolvat cu voi și o să încep e xplicându ‑vă
că nu vine din partea mea. Dacă mi s ‑ar fi cerut părerea, n ‑aș fi fost aici. Dar,
cum n‑am fost întrebat, iată ‑mă. Ceea ce am de îndeplinit, în calitate de agent de
încredere al altcuiva, voi îndeplini. Nici mai mult, nici mai puțin.
Băgând de seamă că nu ne vedea foarte bine din locul în care stătea, se
ridică, își aruncă un picior peste spătarul unui scaun, spr ijinindu‑se în el, și
rămase astfel, cu un picior pe scaun și cu celălalt pe podea.
― Așadar, Jospeph Gargery, sunt însărcinat cu o ofe rtă de a te scăpa de
băiatul acesta, ucenicul tău. Ai avea ceva împotrivă să ‑i anulezi contractul de
ucenicie la cererea sa și spre binele său? N ‑ai cere în schimb nimic ca să faci

asta?
― Doamne p ăzește să vreau ceva în schimb ca să mă dau din calea lui P ip,
zise Joe, făcând ochii mari.
― Paza lui Dumnezeu este o chestiune cucernic ă, dar nu despre asta era
vorba, replică domnul Jaggers. Întrebarea era dacă vrei ceva. Ei, vrei ceva?
― Răspunsul este, zise Joe foarte sobru, nu.
Mi s‑a părut că domnul Jaggers îi aruncă o privire lui Joe de parcă îl socotea
un prost pentru dezinteresul său. Însă nu pot să bag mâna în foc, căci eram prea
zăpăcit de curiozitatea care ‑mi tăia răsuflarea și de neașteptatul întregii povești.
― Bine, zise domnul Jaggers. Ține minte c ă ți‑ai dat acceptul și să nu încerci
să‑ți iei vorba înapoi, mai încolo.
― Cine s ă încerce una ca asta? replică Joe.
― Eu nu spun c ă o să încerce cineva. Ai un câine?
― Da, am.
― Ține minte, atunci, că un câine care se repede și latră e un câine bun, dar
cel care nu dă drumul la strânsoare e și mai bun. Ții minte acest lucru, da?
repetă domnul Jaggers, închizând ochii și dând din cap către Joe, de parcă i ‑ar fi
trecut cu vederea ceva. Acum, revin la băiat. Ceea ce am să transmit este că are
mari speranțe d e viitor.
Joe și cu mine rămaserăm cu gura căscată și ne uitarăm lung unul la altul.
― Am primit sarcina s ă îi transmit, zise domnul Jaggers, împungând aerul
cu degetul în direcția mea, că va intra în posesia unei averi frumușele. Apoi, că
dorința actualul ui proprietar al averii este ca băiatul să fie luat neîntârziat de la
casa și traiul lui și să fie crescut ca un gentleman – pe scurt, ca un tânăr cu mari
speranțe.
Visul mi se împlinise! Închipuirile mele nebunești fuseseră depășite de fapte
– domnișoara Havisham îmi pregătise un viitor măreț!
― Acum, domnule Pip, continu ă avocatul, ceea ce mai am de spus te privește
pe dumneata. Trebuie să înțelegi, în primul rând, că este vrerea persoanei de la
care am primit instrucțiunile ca dumneata să porți întotdeau na numele de Pip.
Nu vei avea nici o obiecție, așa îndrăznesc să cred, pentru ca marile dumitale
speranțe să nu se poticnească din pricina acestei condiții neînsemnate. Dar, dacă
ai vreo obiecție, acum este momentul să vorbești!
Inima îmi bătea cu atâta re peziciune și urechile îmi țiuiau cu atâta putere,
încât abia am fost în stare să bâigui că nu aveam nimic de spus.
― Așa mă gândeam și eu! În al doilea rând, trebuie să înțelegi, domnule Pip,
că numele generosului dumitale binefăcător va rămâne un secret d esăvârșit,
până în momentul pe care îl va alege persoana respectivă pentru a ți ‑l face
cunoscut. Sunt împuternicit să precizez că persoana aceea are intenția să ți ‑l
dezvăluie direct, prin viu grai. Când și unde își va pune în fapt această intenție n
‑aș pu tea spune. Nimeni n ‑ar putea spune. S ‑ar putea să treacă ani întregi până
atunci. Acum, este neapărată nevoie să înțelegi că ți se interzice cu strășnicie să
faci vreo cercetare în acest sens, ca și orice aluzie sau referință, oricât de
îndepărtată , la orice persoană, desemnând ‑o ca fiind acea persoană, în toate
discuțiile pe care le vei purta cu mine. Dacă ai vreo bănuială în sufletul dumitale,
păstreaz ‑o pentru sufletul dumitale. Nu ajută câtuși de puțin să știi care sunt
motivele acestei interdic ții – chiar dacă ar fi cele mai puternice și mai serioase
motive din lume sau un simplu capriciu. Nu trebuie să te intereseze pe

dumneata. Aceasta este condiția. Acceptarea ei de către dumneata și făgăduiala
dumitale că n ‑ai s‑o încalci reprezintă ultimul punct din misiunea cu care am
fost însărcinat de către persoana care mi ‑a dat aceste instrucțiuni și față de care
eu nu am nici o altă obligație. Persoana despre care vorbesc este aceeași de la
care provin marile dumitale speranțe de viitor, iar acest secr et este cunoscut
numai de persoana aceea și de mine. Nici aceasta nu este o condiție prea greu de
respectat, astfel încât să împiedice un asemenea salt în situația dumitale, dar,
dacă ai vreo obiecție, acum este momentul să vorbești!
Încă o dată, am bâigui t, cu mare greutate, că nu aveam nici o obiecție.
― Așa mă gândeam și eu! Ei, bine, domnule Pip, am încheiat cu prevederile
înțelegerii.
Deși mă numea „domnule Pip” și aproape că începuse să se dea bine pe lângă
mine, încă nu putea renunța la un anumit aer de suspiciune și sfidare și, chiar și
acum, își mai m ijea ochii uneori și întindea degetul arătător către mine, în timp
ce‑mi vorbea, ca și când ar fi vrut să ‑mi arate că știa tot felul de lucruri cu care m
‑ar fi putut face de rușine, dacă ar fi vrut să le spună cu glas tare.
― Urmeaz ă, acum, micile detalii ale înțelegerii. Trebuie să știi că, deși am
folosit mai mereu termenul „speranțe”, nu ești înzestrat numai cu speranțe. Mi ‑
a fost deja înmânată o sumă de bani mai mult decât suficientă pentru educația ș i
întreținerea dumitale corespunzătoare. Mă poți considera custodele dumitale.
Oh! – făcu el, văzând că mă pregăteam să ‑i mulțumesc – îți spun de la bun
început că sunt plătit pentru serviciile mele, altminteri nu le ‑aș face. S ‑a crezut
de cuviință că va t rebui să primești o educație mai bună, mai pe măsura noii
dumitale situații, și că vei pricepe repede însemnătatea și necesitatea de a profita
numaidecât de aceste înlesniri.
I‑am spus că dintotdeauna tânjisem după ele.
― Nu co ntează după ce ai tânjit dumn eata dintotdeauna, domnule Pip, îmi
răspunse el, păstrează ‑ți părerea pentru dumneata! Dacă tânjești acum după
ele, este destul. Să înțeleg că mi ‑ai răspuns că ești gata să intri neîntârziat sub
protecția unui tutore potrivit? Am înțeles bine?
Am bâiguit c ă da, așa spusesem.
― Bine. Acum trebuie s ă‑ți aflu preferințele. Eu nu cred că acesta este un
lucru înțelept, reține, dar așa am fost însărcinat să procedez. Ai auzit vreodată
vorbindu ‑se despre cineva, pe care l ‑ai prefera ca tutore mai mult ca pe oricar e
altul?
Nu auzisem niciodată despre vreun alt tutore decât al lui Biddy, sora
bunicului domnului Wopsle. Așadar, i ‑am răspuns că nu.
― Exist ă un tutore despre care eu cunosc câte ceva și care cred că ar fi
potrivit în cazul de față, zise domnul Jaggers. N u ți‑l recomand, bagă de seamă,
pentru că eu nu recomand niciodată pe cineva. Gentlemanul despre care vorbesc
este un domn numit Matthew Pocket.
Ah! Am prins numele din zbor. Ruda domnișoarei Havisham! Acel Matthew
despre care vorbiseră domnul și doamna Ca milla! Acel Matthew, al cărui loc avea
să fie la căpătâiul domnișoarei Havisham, când avea să moară și să zacă întinsă
pe masa de nuntă, în rochia sa de mireasă!
Răspunsul meu fu că auzisem acel nume.
― Oh! f ăcu el. Ai auzit de acest nume! Dar întrebarea e ste ce părere ai despre
acest gentleman?

Am spus, mai bine zis am încercat să spun că îi eram foarte recunoscător
pentru recomandare…
― Nu, micul meu prieten! m ă întrerupse el, clătinându ‑și capul mare foarte
încet. Adună ‑te!
Fără să mă adun, am început din nou să ‑i spun că îi eram foarte îndatorat
pentru recomandare…
― Nu, micul meu prieten, m ă întrerupse el, clătinând din cap, încruntându ‑
se și zâmbind în același timp. Nu, nu, nu! E o mutare deșteaptă, dar n ‑o să țină;
ești prea tânăr ca să mă prinzi cu asta. Nu recomandare este cuvântul, domnule
Pip. Încearcă altceva!
Corectându ‑mă, am spus că ‑i sunt foarte recunoscător pentru că pomenise
numele domnului Matthew Pocket…
― Așa e mult mai bine! strigă domnul Jaggers.
― …și, adăugai eu, voi fi bucuros să îl cunosc pe acest gentleman.
― Bun! Cel mai bine ar fi s ă îl cunoști la el acasă. O să se pregătească să te
primească și o să ‑l vezi, mai întâi, pe fiul lui, care locuiește în Londra. Când ai să
vii la Londra?
I‑am răspuns, uitându ‑mă la Joe, c are stătea și ne privea fără să facă o
mișcare, că, după părerea mea, aș fi putut veni neîntârziat.
― Mai întâi, zise domnul Jaggers, va trebui să ‑ți faci niște haine noi, ca să vii
la Londra… și să nu fie haine de lucru. Să zicem, de azi într ‑o săptămân ă. O să ai
nevoie de niște bani. O să ‑ți las douăzeci de guinee.
Scoase din buzunar o pungă lunguiață, cu o desăvârșită răceală, numără
douăzeci de guinee pe masă și le împinse spre mine. Abia în momentul acesta își
dădu jos piciorul de pe scaun. Se așezas e călare pe scaun, când îmi împinsese
banii, și rămăsese legănându ‑și punga, cu ochii țintă la Joe.
― Ei bine, Joseph Gargery? Mi se pare c ă ai amuțit?
― Am amu țit! zise Joe, cu foarte multă hotărâre.
― Ne‑am înțeles că nu vrei nimic pentru tine, îți amint ești?
― Așa ne‑am înțeles, zise Joe. Și rămâne cum ne ‑am înțeles! Și la fel va
rămâne oricând, în această privință!
― Dar, zise domnul Jaggers, leg ănându ‑și punga, ce ‑ar fi dacă printre
instrucțiunile primite de mine ar fi prevăzut să ‑ți fac un cadou, drep t
compensație?
― Drept compensa ție pentru ce? întrebă Joe.
― Pentru c ă pierzi serviciile băiatului.
Joe își puse o mână pe umărul meu, atingându ‑mă ușor, ca o femeie. De
atunci, m ‑am gândit adeseori la el, cum putea zdrobi un om, ca un ciocan
pneumatic, sa u cum putea mângâia o coajă de ou, fără s ‑o spargă, cu amestecul
său de putere și de duioșie.
― Pip, zise Joe, are, din toat ă inima mea, binecuvântarea să renunțe să mă
servească și să ‑și vadă de drumul său către onoruri și bogăție, cum nici nu știu
să spu n prin cuvinte. Dacă dumneata crezi că banii pot fi o compensație pentru
pierderea copilului meu, orice ‑ar fi să se întâmple cu fierăria, și al celui mai bun
prieten al meu dintotdeauna…
O, dragul și bunul meu Joe, pe care eram atât de nerăbdător să ‑l părăsesc și
față de care eram atât de nerecunoscător! Parcă te văd și acum, acoperindu ‑ți

ochii cu brațul uriaș, de fierar, cu pieptul larg respirând greu și cu glasul
stingându ‑se, gâtuit! O, dragul și bunul, credinciosul și iubitorul meu Joe, mai
simt și a cum tremurul drăgăstos al mâinii tale așezate pe brațul meu, stârnind în
mine tot atâta pietate, astăzi, ca bătaia ușoară a unei aripi de înger!
Însă, la vremea aceea, l ‑am îmbărbătat pe Joe. Mă pierdusem în labirintul
viitorului meu măreț și nu mai puteam regăsi cărările pe care merseserăm
împreună. L ‑am rugat pe Joe să se împace cu gândul, căci (cum spusese el)
dintotdeauna fuseserăm cei mai buni prieteni și (cum spuneam eu) întotdeauna
aveam să fim la fel. Joe se frecă la ochi cu încheietura mâinii ieșit ă din manșetă,
de parcă ar fi ținut morțiș să și ‑i scoată din orbite, dar nu mai rosti nici un
cuvânt.
Domnul Jaggers privise toată scena ca unul care recunoștea în Joe pe
prostul satului și, în mine, pe cel care avea gr ijă de el. Când sfârșirăm, zise,
cântărind în mână punga pe care încetase s ‑o mai legene.
― Ei, bine, Joseph Gargery, te previn c ă aceasta este ultima ta șansă. Fără
jumătăți de măsură cu mine! Dacă vrei să primești un dar, pe care sunt
însărcinat să ți ‑l ofer, vorbește și o să ‑l ai! Dacă, di mpotrivă, vrei să spui…
Aici, spre marea lui uimire, fu oprit de Joe care începu să se învârtă în jurul
său cu toate dovezile că urmărea să ‑i facă o crâncenă demonstrație pugilistică.
― Vreau s ă spun, strigă Joe, că, dacă intri în casa mea ca să mă asmuț i și să
mă sâcâi, atuncea să vedem cine ești! Vreau să spun că, dacă ești bărbat, atunci
hai să vedem! Vreau să spun că, dacă eu am zis ceva, așa am vrut să zic și
rămâne în picioare sau cad eu!
L‑am tras pe Joe deoparte și numaidecât deveni blajin, spunân d mai
degrabă către mine, într ‑un mod binevoitor, ca pe o observație mustrătoare și
politicoasă, adresată oricui s ‑ar fi întâmplat să fie interesat, că nu avea de gând
să se lase asmuțit și sâcâit în casa lui. Domnul Jaggers se ridicase în picioare,
când J oe izbucnise, și se lipise cu spatele de ușă. Fără să arate nici cea mai mică
intenție de a veni înapoi, își rosti de acolo cuvintele de despărțire în felul următor:
― Ei, bine, domnule Pip, dup ă părerea mea, cu cât pleci mai curând de aici,
fiindcă urmeaz ă să devii un gentleman, cu atât mai bine. Rămâne hotărât că va fi
de azi într ‑o săptămână. Între timp, vei primi cartea mea de vizită cu adresa mea.
Poți să iei o birjă de la stația diligențelor din Londra și să vii direct la mine. Să fie
bine înțeles că eu nu‑mi exprim nici o părere, în nici un fel, despre misiunea pe
care o îndeplinesc. Sunt plătit să o îndeplinesc și nimic mai mult. Așadar, să fie
bine înțeles, pentru ultima oară! Trebuie să înțelegi acest lucru!
Își îndreptase degetul către amândoi, ia r eu credeam că va continua să
vorbească, dar, dând semne că ‑l socotea pe Joe periculos, plecă.
Îmi trecu deodată prin minte un gând, care mă făcu să alerg după el, în timp
ce se înapoia la „Trei luntrași voioși”, unde își lăsase trăsura.
― Vă cer iertare, domnule Jaggers!
― Ei! tres ări el, întorcându ‑se în loc. Ce s ‑a întâmplat?
― Nu vreau s ă greșesc, domnule Jaggers. Aș vrea să vă urmez dispozițiile
întocmai și, de aceea, m ‑am gândit că mai bine vă întreb. Există vreo interdicție
de a‑mi lua răma s‑bun de la vreo persoană pe care o cunosc, de aici, din ținut,
înainte de a pleca?
― Nu, zise el, privindu ‑mă de parcă făcea eforturi să mă înțeleagă.

― Nu m ă refer doar la oamenii din sat, ci la cei din oraș.
― Nu, zise el. Nu te opre ște nimic.
I‑am mulț umit și am alergat înapoi acasă, unde am descoperit că Joe deja
încuiase ușa din față și făcuse ordine în salonașul de musafiri, iar acum ședea
lângă foc, în bucătărie, cu mîinile pe genunchi, privind țintă la tăciuni. M ‑am
așezat și eu lângă foc și mi ‑am fixat ochii pe tăciuni, rămânând așa multă vreme,
fără ca vreunul din noi să scoată vreo vorbă.
Sora mea stătea pe scaunul său, între perne, într ‑un colț al odăii, iar Biddy
ședea cu ghergheful ei în fața focului, lângă ea stătea Joe, iar lângă Joe stăteam
eu, în colțul opus celui în care se afla sora mea. Cu cât priveam mai mult tăciunii
aprinși, cu atât mai greu îmi venea să mă uit la Joe. Cu cât se prelungea tăcerea,
cu atât mai greu îmi venea să vorbesc.
În cele din urmă, izbucnii:
― Joe, i‑ai spus lui Biddy?
― Nu, Pip, îmi răspunse Joe, uitându ‑se mai departe în foc și ținându ‑și
strâns genunchii, de parcă ar fi prins de veste că genunchii lui plănuiseră s ‑o
șteargă undeva. Ți ‑am lăsat ‑o ție, să i ‑o spui tu, Pip.
― Mai bine i ‑ai fi spus tu, Joe.
― Bine, atunci. Pip e un gentleman bogat, zise Joe, și Dumnezeu să ‑l ajute!
Biddy scăpă ghergheful din mână și se uită la mine. Joe își strânse genunchii
mai tare și se uită la mine. Eu mă uitai la amândoi. După câteva clipe de tăcere,
amândoi mă felicitară călduros, dar cu o umbră de tristețe de care îmi dădui
seama.
Am încercat s ‑o fac pe Biddy să înțeleagă (și, prin Biddy, pe Joe) seriozitatea
obligației pe care socoteam că trebuie s ‑o respecte rudele mele, de a nu ști nimic
și de a nu vorbi nimic despre făuritorul viitorului meu. Totul va ieși la lumină, am
ținut să adaug, la timpul potrivit și până atunci nu trebuia să se afle nimic, decât
că mă așteptau mari speranțe prin bunăvoința unui ocrotitor misterios. Biddy
dădu din cap, gânditoare, către foc, și își reluă cusutul, zicând că va fi cu băgare
de seamă, iar Joe, încă ținându ‑și genunchii, zise:
― Sigur, s ‑a înțeles, și eu voi fi, de asemenea, cu băgare de seamă, Pip!
Apoi, mă felicitară din nou și continuară să ‑și exprime într ‑atât uimirea la
gândul că voi fi un gentleman, că aproape că nu ‑mi mai plăcea.
Biddy se porni, atunci, să se căznească în fel și chip să ‑i sădească surorii
mele în minte o idee despre ceea ce se petrecuse. După cât am putut judeca eu,
aceste strădanii dădură greș. Sora mea râdea și dădea din cap, de cele mai multe
ori, ba chiar repeta după Biddy cuvintele „Pip” și „avere”, dar mă îndoiesc că
acestea aveau mai mult înțeles pentru ea decât dacă i s ‑ar fi spus o lozincă
electorală – și nu pot sugera un tablou mai sumbru despre stare a minții sale.
Dacă n‑aș fi simțit ‑o pe pielea mea, n ‑aș fi crezut ‑o niciodată, dar, în vreme
ce Joe și Biddy reveneau la vesela lor nepăsare, eu deveneam de ‑a dreptul posac.
Bineînțeles că nu puteam fi nemulțumit de norocul meu, dar se prea poate să fi
fost, fără să ‑mi dau prea bine seama, nemulțumit de mine însumi.
Oricum, am rămas cu cotul spr ijinit de genunchi și cu falca în palmă, privind
tăciunii, în timp ce ei vorbeau despre plecarea mea și despre ce ‑or să se facă fără
mine și toate celelalte. Și, ori de câte ori prindeam asupra mea privirea vreunuia
dintre ei, deși mai caldă ca oricând (mai ales Biddy mă privea adesea), mă

simțeam jignit, crezând că își arătau astfel un soi de neîncredere față de mine.
Totuși, Dumnezeu mi ‑e martor că n ‑au arătat ‑o nic iodată prin cuvinte sau
gesturi.
Fiind vară, obișnuiam să mă ridic, seara, și să mă duc la ușă, privind afară,
căci ușa bucătăriei noastre dădea spre curte și rămânea deschisă, ca să intre
aerul înăuntru. Toate stelele către care îmi ridicasem ochii până a tunci mi se
păruseră doar niște steluțe amărâte și neînsemnate, fiindcă sclipeau spre
lucrurile rustice în m ijlocul cărora îmi petreceam viața.
― E s âmbătă seara! zisei eu, când ne ‑am așezat la cina alcătuită din pâine cu
brânză și bere. Încă cinci zile și ‑apoi ajunul zilei celei mari! Or să zboare curând!
― Da, Pip, remarc ă Joe, al cărui glas sună a gol, în cana lui de bere. Or să
zboare curând!
― Or s ă zboare curând ‑curând, zise și Biddy.
― M‑am gândit, Joe, ca luni, atunci când mă voi duce în oraș și ‑mi voi
comanda haine noi, să ‑i spun croitorului că o să vin să le îmbrac la el sau să mi
le trimită acasă la Pumblechook. Ar fi tare neplăcut să se holbeze la mine tot
satul.
― Poate c ă domnului și doamnei Hubble o să le facă plăcere să te vadă în
noua ta înfă țișare elegantă, Pip, zise Joe, tăindu ‑și sârguincios bucata sa de
pâine cu brânză din palma mâinii stângi, și aruncând o privire scurtă către
bucata mea neatinsă, de parcă s ‑ar fi gândit la vremea când obișnuiam să ne
măsurăm feliile. La fel și domnul Wop sle. Și poate că și cei de la „Luntrașii voioși”
s‑ar simți măguliți.
― Tocmai asta nu vreau, Joe. Ar face at âta caz despre asta – atât de grosolan
și necioplit ar vorbi – încât eu, unul, n ‑aș putea îndura.
― Ah, asta… într‑adevăr, Pip! zise Joe. Dacă tu n‑ai putea să înduri…
Biddy mă întrebă, în timp ce stătea lângă sora mea, ținându ‑i farfuria:
― Dar te ‑ai gândit când o să te putem vedea și noi, domnul Gargery, sora ta
și cu mine? Fiindcă o să ne arăți și nouă cum îți șade, nu ‑i așa?
― Biddy, i ‑am răspuns eu cu o oarecare ciudă, ești atât de repezită încât e
greu să țină omul pasul cu tine!
― Întotdeauna a fost mai iute, observă Joe.
― Dac ă ai fi așteptat un moment, Biddy, m ‑ai fi auzit spunând că o să ‑mi
aduc hainele aici, într ‑un pachet, într ‑o seară – cel mai probabil în seara din
ajunul plecării.
Biddy nu mai scoase nici un cuvânt. Iertând ‑o cu generozitate, în scurt timp
ne urarăm noapte bună și mă dusei la culcare. Când am intrat în odăița mea, m
‑am așezat și am privit ‑o îndelung, socotind ‑o doar o odăiță sărăcăcioasă, de
care curând aveam să mă despart, pentru a mă înălța deasupra ei pentru
totdeauna. Era plină, însă, de amintiri încă proaspete, ceea ce, în momentul
acela, mă aruncă în aceeași nelămurită sfâșiere sufletească, căci șovăiam între
odaia aceasta și camerele mult mai bune spre care aveam să plec, la fel cum
șovăisem, de atâtea ori, între fierărie și casa domnișoarei Havisham sau între
Biddy și Estella.
Soarele strălucise cu putere toată ziua deasupra acoperișului mansardei
mele, iar odaia era încinsă. Deschizând fereastra și privind afară, l ‑am zărit pe
Joe, ieșind încet pe ușa întunecată de sub geamul meu și plimbându ‑se în sus și

‑n jos la aer. Apoi, am văzut ‑o pe Biddy venind și aduncându ‑i pipa, pe care i ‑o
aprinse. Joe nu fuma nic iodată la ore așa de târzii și mi se părea că deslușesc în
acest lucru faptul că, dintr ‑un motiv sau altul, avea nevoie de mângâiere.
După aceea, se opri la ușa de sub fereastra mea, fumându ‑și pipa, iar Biddy
se opri și ea acolo, vorbind liniștită cu el, iar eu am înțeles că vorbeau despre
mine, căci mi ‑am auzit numele pomenit de mai multe ori, rostit de amândoi pe un
ton drăgăstos. N ‑aș fi ascultat mai departe nici dacă aș fi putut s ‑aud mai multe,
așa că m ‑am tras de la fereastră și m ‑am așezat pe scăune lul de lângă pat,
simțindu ‑mă foarte întristat și anapoda pentru faptul că, în această primă
noapte a vieții mele strălucite, eram mai singur ca niciodată.
Privind prin fereastra deschisă, am văzut plutind rotocoalele de fum de la
pipa lui Joe și mi ‑am înc hipuit că erau un soi de binecuvântare din partea lui –
una care nu mi ‑era vârâtă pe gât, nici fluturată în fața ochilor, ci se răspândea în
aerul pe care îl respiram împreună. Mi ‑am stins lumânarea și m ‑am strecurat în
pat, însă acesta era acum neprimitor și n‑am mai reușit să am somnul adânc de
odinioară.

Capitolul XIX

Sosirea dimineții îmi schimbă părerea despre viață și o făcu să mi se pară
atât de luminoasă, încât abia de ‑mi mai venea să cred că era aceeași. Ceea ce
continua să îmi împovă reze cugetul era socoteala că mă despărțeau încă șase zile
de momentul plecării – căci nu puteam să ‑mi scot din minte presentimentul că,
între timp, s ‑ar putea să se întâmple ceva rău la Londra și că, odată ajuns acolo,
totul s‑ar putea dovedi fie mult înr ăutățit, fie năruit de ‑a binelea.
Joe și Biddy se arătau foarte simțitori și prietenoși când le vorbeam despre
apropiata noastră despărțire, dar nu aminteau despre aceasta decât atunci când
aduceam eu vorba.
După masa de dimineață, Joe scoase contractele m ele de ucenicie de la
păstrare, din salonașul musafirilor, și le aruncă în foc – și atunci simții că eram
cu adevărat liber. Cu tot entuziasmul noii mele libertăți, m ‑am dus, totuși, cu
Joe la biserică, și m ‑am gândit că pastorul poate n ‑ar fi citit tocmai pilda despre
bogătaș și Împărăția Cerurilor dacă ar fi cunoscut toată tărășenia.
După masa de prânz, servită devreme, am ieșit să mă plimb de unul singur,
vrând să străbat întreaga mlaștină, de la un capăt la altul, și să o văd, astfel,
pentru ultima oară . Când treceam pe lângă biserică, am simțit (cum simțisem și
în timpul slujbei de dimineață) o nespusă duioșie pentru sărmanele făpturi
simple, menite să vină aici, duminică de duminică, de ‑a lungul întregii lor vieți,
ca apoi, să ‑și doarmă somnul de veci, uitate, sub movilițele mici de pământ
înverzite. Mi ‑am făgăduit că voi face și eu ceva pentru ele, într ‑una din zilele
acestea, și mi ‑am schițat în minte un plan ca să le ofer tuturor oamenilor din sat
o masă, cu friptură de oaie și budincă de prune, cu o halbă de bere și o
damigeană de îngăduință.
Dacă mai ‑nainte mă gândisem adesea, cu un fel de rușine, la prietenia mea
cu evadatul pe care îl văzusem odinioară șchiopătând printre morminte, vă puteți

închipui ce ‑am gândit în duminica aceea, când locul mi l ‑a readus în minte pe
nenorocitul zdrențăros și tremurând de frig, cu lanțurile și însemnele ticăloșiei
sale! Singura mea alinare era că întâmplarea se petrecuse cu mult timp în urmă
și că el, fără îndoială, fusese dus departe, că era ca și mort pentru min e și, pe
deasupra, se putea chiar să fi murit de ‑a binelea.
În ceea ce mă privea, spuneam adio șesului acesta mustind de apă, adio
șanțurilor și stăvilarelor, adio vitelor care pășteau pe aici – cu toate că mi se părea
că, în mișcările lor nătângi, aveau u n aer mult mai respectuos acum, căci se
întorceau în loc ca să se poată holba cât mai lung cu putință la posesorul unor
asemenea mari speranțe de viitor -, rămas ‑bun, monotone cunoștințe ale
copilăriei mele, de ‑acum înainte sunt sortit Londrei ș i splendorilor, nu muncii de
fierar, în general, nici vouă! M ‑am îndreptat radios către fort, unde m ‑am întins
pe jos, ca să chibzuiesc la întrebarea dacă domnișoara Havisham mă pregătea
pentru Estella, și am ațipit.
Când m ‑am deșteptat, am fost foarte sur prins să ‑l descopăr pe Joe, așezat
lângă mine, fumându ‑și pipa. Mă salută cu un zâmbet vesel, când deschisei
ochii, și ‑mi zise:
― Fiind ultima oar ă, Pip, m ‑am gândit să vin după tine.
― Iar eu sunt foarte bucuros c ă ai venit.
― Mul țumesc, Pip.
― Poți să fii sigur, Joe, continuai eu, după ce ne strânserăm mâinile, că n ‑am
să te uit niciodată.
― Nu, sigur c ă nu, Pip! zise Joe, cu un glas domol. Sunt sigur de asta. Se ‑
nțelege, prietene! Slavă Domnului, nu ‑i nevoie decât să se închege bine gândul în
mintea o mului, ca să fie sigur de asta. Numai că a luat puțin timp până s ‑a
închegat bine, căci schimbarea asta a picat atât de pe neașteptate! Nu ‑i așa?
Nu știu cum, dar nu eram foarte încântat că Joe era atât de sigur de mine. Mi
‑ar fi plăcut să ‑l văd trădându ‑și emoția sau să ‑l aud zicându ‑mi: „Asta îți face
cinste, Pip” sau ceva de genul ăsta. Așadar, n ‑am răspuns nimic la prima parte a
cuvântării lui Joe, iar la a doua m ‑am mărginit să spun că vestea picase într ‑
adevăr pe neașteptate, dar că eu îmi dorisem din totdeauna să devin un
gentleman și nu o dată îmi închipuisem ce aș face dacă aș fi unul.
― Te‑ai gândit tu la asta? făcu Joe. Nemaipomenit!
― Ce p ăcat, Joe, zisei eu, că n ‑ai făcut ceva mai multe progrese, când ne ‑am
ținut noi lecțiile aici, nu ‑i așa?
― Păi, nu‑mi dau seama, răspunse Joe. Sunt îngrozitor de greu de cap. Mă
pricep bine doar la meseria mea. Dintotdeauna a fost mare păcat că am fost așa
de greu de cap. Dar nu e mai păcat acum, decât a fost… să zicem, acum un an,
mă‑nțelegi?
Ceea ce voisem să spun era că, în momentul în care aveam să devin stăpân
pe averea mea, aș fi putut să fac ceva pentru Joe și ar fi fost mult mai plăcut dacă
el ar fi fost mai bine pregătit pentru a crește în rang. Însă Joe se arăta atât de
departe de a ‑mi bănui gândul, în cât mi‑am spus că mai bine voi vorbi cu Biddy
despre acest lucru.
Așadar, după ce ne ‑am întors acasă și ne ‑am servit ceaiul, am invitat ‑o pe
Biddy la plimbare prin micuța noastră grădină, din lungul drumului, și, după ce

am luat ‑o pe departe, ca să ‑i dau curaj, declarându ‑i că n‑am s‑o uit niciodată,
i‑am zis că voiam să ‑i cer o favoare:
― Și anume, Biddy, să nu pierzi nici un prilej de a ‑l ajuta puțin pe Joe.
― Cum anume s ă‑l ajut? întrebă Biddy, cu o privire severă.
― Păi, Joe este un om foarte cum secade, de fapt, cred că este cel mai
cumsecade om din câți au fost vreodată pe lume, dar este destul de înapoiat în
unele privințe. De pildă, Biddy, la învățătură și la purtări.
Cu toate că mă uitam la Biddy în timp ce vorbeam și cu toate că făcuse ochii
mari ascultându ‑mă, nu‑și întoarse privirile spre mine.
― Oh, purt ările sale! Adică purtările sale nu sunt potrivite? întrebă Biddy,
smulgând o frunză de coacăză.
― Draga mea Biddy, sunt foarte potrivite aici…
― Oh, sunt foarte potrivite aici!? m ă întrer upse Biddy, privind îndeaproape
frunza din palma sa.
― Ascult ă‑mă bine… Dacă aș vrea să ‑l mut pe Joe într ‑o societate mai
înaltă, după cum sper să ‑l pot muta când voi intra în posesia averii mele, cu greu
va fi apreciat cum se cuvine.
― Și tu crezi că el nu știe lucrul ăsta? întrebă Biddy.
Întrebarea fu atât de supărătoare (pentru că mie nu ‑mi trecuse nici o clipă
prin cap), încât am izbucnit, rățoindu ‑mă:
― Biddy, ce vrei s ă spui?
Biddy strivi frunza, frecând ‑o între palme – și, de atunci, mirosul tufelo r de
coacăze negre întotdeauna îmi aduce aminte de seara aceea, din grădinița de la
marginea drumului – și‑mi zise:
― Nu te‑ai gândit niciodată că poate are mândria lui?
― Mândrie? repetai eu, cu dispreț răspicat.
― Oh, exist ă multe feluri de mândrie! zise Biddy, uitându ‑se drept în ochii
mei și clătinând din cap. Nu toate mândriile sunt de același fel…
― Hai, zi! De ce te ‑ai oprit? întrebai eu.
― Nu sunt toate de acela și fel, reluă Biddy. Poate că Joe este prea mândru ca
să îngăduie cuiva să ‑l scoată din tr‑un mediu în care știe să facă față și unde se
arată la înălțime și demn de respect. Ca să ‑ți spun sincer, eu cred că așa este el,
deși poate că ți se va părea că nu se cuvine să ‑ți spun asta, căci tu trebuie să ‑l
cunoști cu mult mai bine decât mine.
― Uite ce e, Biddy, zi sei eu, îmi pare rău să descopăr asta la tine! Nu mă
așteptam să fii astfel! Ești invidioasă, Biddy, și ranchiunoasă. Ești nemulțumită
din pricina norocului meu și nu te poți abține să nu mi ‑o arăți.
― Dac ă așa te îndeamnă pe tine inim a să gândești, răspunse Biddy, atunci
spune‑o! Spune asta iar și iar, ține ‑o tot așa, dacă astfel te îndeamnă pe tine
inima să gândești!
― La tine, Biddy, zisei eu pe un ton superior, de cunosc ător, „dacă astfel te
îndeamnă pe tine inima să fii” înseamnă „ nu da vina pe mine”. Îmi pare foarte rău
să descopăr asta și să știi că este… Este o latură urâtă a firii omenești! Voiam să
te rog să folosești fie și cel mai mic prilej ce ți s ‑ar ivi, după plecarea mea, pentru
a‑l ajuta pe Joe să facă progrese. Dar, d upă toate acestea, nu te mai rog nimic.
Îmi pare nespus de rău să văd această trăsătură la tine, Biddy! repetai eu. Este
o… este o latură urâtă a firii omenești.

― Fie c ă mă cerți, fie că ești de părerea mea, răspunse sărmana Biddy, poți
oricum să te biz ui pe mine că voi încerca să fac aici tot ce ‑mi va sta în puteri. Și
indiferent cu ce părere despre mine ai să rămâi, tot n ‑o să schimbe ceva felul în
care o să mă gîndesc la tine. Totuși, un gentleman n ‑ar trebui să fie nedrept, zise
Biddy, întorcând capu l.
I‑am spus, din nou, cu înflăcărare, că îmi arătase o latură urâtă a firii
omenești (lucru de care, lăsând la o parte persoana pe care o acuzam în clipa
aceea, am avut mai târziu prilejul să mă conving) și m ‑am îndepărtat de Biddy cu
vreo câțiva pași, pe potecuță, iar Biddy a intrat în casă. Am ieșit pe poarta
grădinii și m ‑am plimbat trist și fără țintă până la ora mesei de seară – din nou
simțindu ‑mă foarte mâhnit și ciudat, pentru că și această a doua noapte a vieții
mele strălucitoare era la fel de si nguratică și lipsită de bucurii ca și cea dintâi.
Dar, încă o dată, dimineața îmi lumină perspectivele și îmi revărsai cu
mărinimie iertarea asupra lui Biddy, îngropând pricina de nemulțumire dintre
noi. Îmbrăcând cele mai bune haine pe care le aveam, m ‑am dus în oraș la prima
oră la care puteam nădăjdui că voi găsi prăvăliile deschise și m ‑am înfățișat
domnului Trabb, croitorul, care tocmai își lua gustarea de dimineață în odaia din
spatele prăvăliei sale și care nu găsi de cuviință să și ‑o întrerupă ca să mă
întâmpine, ci mă chemă pe mine la el.
― Ei! zise domnul Trabb, în loc de „Salutare, băiete! Îmi pare bine că te văd!”,
dar pe același ton. Ce mai faci și cu ce ‑ți pot fi de folos?
Domnul Trabb își tăiase cornul cald în lung, în trei felii, pe care le u nse cu
unt și le potrivi la loc. Era un burlac bătrân și înfloritor, iar fereastra odăii sale se
deschidea către o înfloritoare grădină ‑livadă; înăuntrul odăii se mai afla și un seif
înfloritor, zidit în perete, într ‑o parte a căminului, și nu mă îndoiam c ă
agoniseala prosperității sale era pusă acolo la păstrare, în săculeți.
― Domnule Trabb, zisei eu, nu ‑mi face plăcere să te anunț, fiindcă sună a
laudă de sine, dar am pus mâna pe o avere frumușică.
Se petrecu de îndată o schimbare în întreaga persoană a domnului Trabb.
Uită feliile unse cu unt, se ridică de pe marginea patului și își șterse degetele cu
fața de masă, exclamând:
― Doamne iart ă‑mă!
― Voi pleca la custodele meu din Londra, zisei eu, sco țând cu nepăsare
calculată câteva guinee din buzunar și u itându‑mă la ele. De aceea, vreau un
rând de haine elegant, ca să am cu ce mă îmbrăca la plecare. Aș vrea să ‑l plătesc
cu bani peșin, adăugai eu, ca să nu creadă că doar i le comandam.
― Dragul meu domn, zise domnul Trabb, înclinându ‑se plin de respect,
deschizându ‑și brațele și luându ‑și libertatea de a ‑mi atinge coatele, nu ‑mi
pomeniți de acest lucru dacă nu vreți să mă jigniți. Pot îndrăzni să vă felicit? Îmi
veți face onoarea să intrați în prăvălie?
Băiatul de prăvălie al domnului Trabb era cel mai obr aznic din întreg ținutul.
Când intrasem, mătura prin prăvălie și își făcuse munca mai plăcută trecând cu
mătura peste picioarele mele. Încă mai mătura când m ‑am întors în prăvălie
împreună cu domnul Trabb, lovind cu mătura toate colțurile și obstacolele
posibile, ca să dea de înțeles, am dedus eu, că se simțea egal cu oricare fierar, viu
sau mort.
― Termin ă cu zgomotul ăsta, zise domnul Trabb, cu cea mai mare asprime,

altminteri te lovesc eu în cap până ți ‑l sparg! Faceți ‑mi cinstea să luați loc,
domnule! A cesta – începu domnul Trabb, trăgând de pe raft un sul de stofă și
desfășurându ‑l în valuri peste tejghea, ca să ‑și poată vârî apoi mâna sub
material și să ‑mi arate luciul – acesta este un articol foarte drăguț. Vi l ‑aș
recomanda pentru ceea ce vă trebuie dumneavoastră, domnule, pentru că este,
într‑adevăr, prima ‑ntâi! Dar trebuie să mai vedeți și altele! Dă ‑mi numărul
patru, tu, ăsta! îi porunci el băiatului, cu o privire teribil de severă, prevăzând
pericolul ca pușlamaua să mă lovească, în trecere, cu nu mărul patru sau să ‑și
îngăduie vreun alt semn de familiaritate.
Domnul Trabb nu ‑l scăpă din ochi, țintuindu ‑l neînduplecat până ce
ucenicul așeză sulul cu numărul patru pe tejghea și se trase înapoi, la o distanță
sigură. După aceea, îi porunci să ‑i aducă numărul cinci, apoi numărul opt:
― Și scutește ‑mă de măscările tale pe ‑aici, zise domnul Trabb, sau o să te
căiești câte zile ‑oi avea, ticălos mic!
Domnul Trabb se aplecă apoi deasupra numărului patru și, cu un aer de
confidențialitate politicoasă, mi ‑l recomandă ca pe o stofă ușoară, potrivită
pentru vară, o stofă foarte la modă printre nobilii de la oraș și din provincie, o
stofă cu care va considera întotdeauna o cinste pentru el să știe că îl poate servi
pe un distins concetățean de ‑al său (dacă îi era îngăduit să mă numească pe
mine concetățeanul său).
― Aduci odat ă numerele cinci și opt, derbedeule? zise domnul Trabb către
băiat, adăugând: Sau te zvârlu din prăvălie, cu un picior în dos, și mi le aduc eu
singur?
Am ales materialele pentru un costum, cu ajutorul sfaturilor domnului
Trabb, și m ‑am întors în salonașul din spatele prăvăliei, ca să mi se ia măsurile.
Căci, deși domnul Trabb avea deja măsurile mele și fusesem chiar mulțumit de
cum îmi făcuse hainele până acum, el îmi spuse, drept scuză că „nu se mai
potrivesc, în împrejurările de față, domnule, nu se mai potrivesc nicicum!”. Astfel,
domnul Trabb mă măsură și mă calculă în salonaș, de parcă aș fi fost vreo moșie,
iar el, cel mai ager exemplar de administrator, și se silise să ‑și bată capul atât de
tare, încât simțeam că nici un costum de haine din lume n ‑ar fi fost cu putință să
‑i răsplătească strădaniile. Când, în cele din urmă, sfârși treaba și stabilirăm să
trimită hainele acasă la domnul Pumblechook marți seara, îmi zise, cu mâna pe
clanța u șii salonașului:
― Știu, domnule, că nu li se poate cere, în general, gentlemenilor londonezi
să spr ijine activitatea locală, dar, dacă mi ‑ați mai călca pragul, când și când, în
calitate de concetățean, v ‑aș fi profund recunoscător. Vă doresc o dimineață
bună, domnule, vă sunt îndatorat. Ușa!
Ultimul cuvânt îi fusese aruncat ucenicului, care nu avea nici cea mai mică
idee despre ce ar putea să însemne și asta. Dar l ‑am văzut rămânând năuc, căci
stăpânul său îmi scutura hainele, în timp ce mă conducea la ieși re, iar prima mea
experiență incontestabilă despre nemaipomenita putere a banilor a fost aceasta
care l‑a lăsat doborât moral pe băiatul de prăvălie al lui Trabb.
După acest memorabil eveniment, am mers la pălărier, la cizmar și la
negustorul de ciorapi și m‑am simțit aproape precum câinele Mătușii Hubbard ,
al cărui echipament a cerut serviciile atâ tor negustori. Am trecut, de asemenea, și
pe la stația diligențelor și mi ‑am oprit un loc pentru sâmbătă dimineața, la ora

șapte. Nu a fost nevoie să explic pretutindeni că pusesem mâna pe o avere
frumușică, dar, ori de câte ori am pomenit ceva în acest se ns, urmarea a fost că
negustorul respectiv înceta să se mai preocupe de vitrinele confraților de pe
strada principală și se concentra numai asupra mea. După ce comandasem tot ce
aveam nevoie, mi ‑am îndreptat pașii spre locuința domnului Pumblechook și,
apropiindu‑mă de sediul afacerilor acestui domn, l ‑am zărit stând în prag.
Mă aștepta fierbând de nerăbdare. Ieșise dis ‑de‑dimineață cu brișca și
oprise pe la fierărie, unde aflase vestea. Pregătise pentru mine un prânz frugal în
faimosul salon Barnwell. Și e l, la rândul său, îi porunci vânzătorului său „să se
dea la o parte din cale” în timp ce trecea venerata mea persoană.
― Dragul meu prieten, zise domnul Pumblechook, apuc ându‑mi mâinile într
‑ale sale, când el, eu și gustarea pentru mine rămăserăm singuri. Îți urez numai
bucurii de pe urma norocului dumitale. Binemeritat, binemeritat!
Cu acestea, venea direct la subiect și am crezut că era, din partea lui, un
mijloc sensibil de a ‑și exprima simțămintele.
― Când te gândești, zise domnul Pumblechook, după ce fornăi de admirație
privindu ‑mă câteva clipe, că eu am fost umila unealtă care te ‑a condus până pe
această culme. Iată o răsplată care mă umple de mândrie!
L‑am rugat pe domnul Pumblechook să își aducă aminte că nu trebuie să
povestească ori să pomenea scă nimic despre acest subiect.
― Dragul meu t ânăr prieten, zise domnul Pumblechook, dacă îmi vei îngădui
să te numesc așa…
Am bâlbâit „Desigur”, iar domnul Pumblechook mă apucă din nou de mâini
și îi imprimă jiletcii sale foarte lungi o mișcare sugerând o tresărire de emoție.
― Dragul meu t ânăr prieten, poți să te bizui pe mine că, în absența dumitale,
voi face puținul care ‑mi va sta în putere de a ține viu acest lucru în mintea lui
Joseph. Ah, Joseph! zise domnul Pumblechook într ‑un fel de rugă fierbint e, plină
de milă. Joseph!! Joseph!!
Rostind acestea, își scutura capul și ‑l lovea ușurel cu palma, arătându ‑mi
că știa care sunt neajunsurile lui Joseph.
― Dar, dragul meu t ânăr prieten, zise domnul Pumblechook, trebuie să fii
flămând, trebuie să fii sleit de oboseală. Ia loc! Iată aici un pui de la „Mistrețul”,
iată și o limbă adusă de la „Mistrețul”, cu vreo alte două ‑trei mărunțișuri aduse
tot de la „Mistrețul” și pe care sper că nu le vei disprețui. Dar, făcu domnul
Pumblechook, ridicându ‑se din nou, în clipa imediat următoare, oare îl văd
înaintea mea pe acel copil cu care mă jucam mereu, în zilele fericite ale fragedei
sale pruncii? Și, oare aș putea să… aș putea să…?
Cu acest „aș putea să” mă întreba, de fapt, dacă îi îngăduiam să ‑mi strângă
mâna. Am încuviințat și el mi ‑a strâns ‑o cu multă căldură, după care s ‑a așezat
din nou.
― Iată și vin! zise domnul Pumblechook. Să bem! În cinstea sorții norocoase
și fie ca ea să ‑și aleagă favoriții întotdeauna cu aceeași înțelepciune! Și totuși, eu
nu pot , zise domnul Pumblechook, ridicându ‑se din nou, nu pot să ‑l văd înaintea
mea pe acela, nici să beau în cinstea aceluia… fără să ‑mi exprim încă o dată… Aș
putea să… Aș putea să…?
I‑am răspuns că putea și îmi scutură din nou mâna, după care își goli
paharul și îl întoarse cu gura în jos. Făcui și eu la fel și, nici dacă m ‑aș fi întors pe

mine cu susul în jos înainte de a bea, vinul nu mi s ‑ar fi urcat mai repede la cap.
Domnul Pumblechook mă ajută să mă ospătez cu o aripă de pui și cu cea mai
gustoas ă felie de limbă (nici una dintre ele nemaifiind, de data aceasta, „în afară
de orice discuție, căci nu sunt timpuri de mâncat carne de porc acum”), în timp
ce, prin comparație, aproape că nu avu gr ijă de el însuși.
― Ah! Pui șorule, puișorule! Nici nu ‑ți trecea ție prin cap, zise domnul
Pumblechook, cuvântând către pasărea din farfurie, pe când abia îți dăduseră
penele, ce soartă te aștepta! Nici nu ‑ți trecea ție prin cap că aveai să fii o gustare,
sub acoperișul acesta umil, pentru unul ca… Zi ‑i slăbiciun e, dacă vrei, îmi spuse
domnul Pumblechook, ridicându ‑se iarăși în picioare, dar aș putea să…? Aș
putea să…?
Începuse să nici nu mai fie nevoie să repet că da, putea , că el o făcea imediat.
Cum o fi reușit s ‑o facă atât de des fără să se taie în cuțitu l meu, n ‑am idee.
― Și sora dumitale, reluă el, după ce, vreo câteva clipe, înfulecase cu
hărnicie, care a avut onoarea să te crească pe dumneata pe palme! E trist să vezi
că nu mai este în stare să înțeleagă pe de ‑a întregul această onoare. Aș putea
să…?
Am priceput că era gata să se repeadă iarăși spre mine și l ‑am oprit:
― Să bem pentru sănătatea ei! zisei eu.
― Ah! strig ă domnul Pumblechook, lăsându ‑se pe spate, în jilțul său,
înmuiat tot de admirație. Așa ‑i cunoști, domnule! (Nu știu cine era „dom nul”,
pentru că de bună seamă că nu eram eu acela, dar nici vreo altă persoană nu se
mai afla de față.). Așa ‑i cunoști, domnule, pe cei cu suflet mare! Mereu iertători și
mereu binevoitori. Unui om oarecare, zise slugarnicul Pumblechook, așezându ‑și
grăbit paharul neatins și ridicându ‑se iar în picioare, ar putea să i se pară că mă
repet… dar aș putea să…?
După ce îmi strânse mâna, își reluă locul și bău, toastând pentru sora mea.
― Să nu închidem ochii, zise domnul Pumblecook, la cusururile sale, dar s ă
zicem că era bine intenționată.
Cam pe la momentul acesta am început să observ că i se urcase sângele în
obraji. Cât despre mine, îmi simțeam toată fața inundată în vin, toată o usturime.
I‑am spus domnului Pumblechook că voiam să mi se trimită hainele n oi la el
acasă și căzu în extaz aflând cinstea pe care i ‑o făceam. I ‑am spus și motivul pe
care îl aveam procedând astfel, fiindcă doream să mă feresc de privirile
iscoditoare ale întregului sat, iar el mă ridică în slăvi, auzindu ‑mi‑l. Care va să
zică, ni meni altul decât el și numai el era demn de încrederea mea și… pe scurt,
ar putea să…? Apoi, mă întrebă cu duioșie dacă îmi mai aminteam de jocul
nostru, de când eram noi mai mici, de ‑a aritmetica, și cum merseserăm
împreună să încheiem contractul meu de ucenic, și cum fusese el mereu
preferatul meu și prietenul meu cel mai bun? Și dacă aș fi băut de zece ori mai
multe pahare cu vin, tot aș fi știut că între noi nu existaseră niciodată astfel de
legături și, în străfundul sufletului, aș fi respins până și ideea unei asemenea
prietenii. Totuși, pentru tot ceea ce spunea în momentul acela, îmi amintesc că
mă simțeam convins că mă înșelasem mult în privința lui și că, de fapt, era un om
sensibil, descurcăreț, cu suflet mare și deosebit.
Treptat, începu să a ibă atâta încredere în mine, încât îmi ceru sfatul în
legătură cu propriile sale afaceri. Îmi dezvălui că exista un prilej, dacă și ‑ar fi

extins prăvălia, pentru o excelentă asociere și, prin urmare, o monopolizare a
negoțului cu cereale și semințe, cum nu se mai văzuse până atunci în tot ținutul
și nici în împrejurimi. Singurul lucru care îi lipsea pentru realizarea unei averi
uriașe era, după părerea lui, mai mult capital. Totul depindea de aceste trei
cuvințele: mai mult capital. Ei, și lui Pumblechook i se părea că, dacă în afacerea
aceasta ar fi intrat un capital, de la un „asociat comanditar, dom’le!” – care
asociat comanditar n ‑ar fi avut nimic de făcut decât să vină, el personal sau
împuternicitul lui, cum i ‑ar fi plăcut, să cerceteze registrele și s ă mai vină, de
două ori pe an, ca să ‑și vâre profitul în buzunar, cincizeci la sută din total – lui i
se părea că ar putea fi un început bun pentru un tânăr gentleman isteț și cu
avere, care ar fi demn de atenția sa. Dar eu ce ziceam? El avea mare încreder e în
părerea mea și, așadar, ce ziceam?
Părerea mea fu:
― Mai a șteaptă puțin!
Vastitatea și, deopotrivă, concizia acestui punct de vedere îl impresionară
într‑atât, încât nici nu mă mai întrebă dacă ar putea să îmi strângă mâinile, ci
spuse că trebuia neap ărat – și o făcu.
Am dat gata vinul, iar domnul Pumblechook se punea chezaș, fără încetare,
că‑l va ține pe Joseph la înălțimea rangului (habar n ‑am care anume rang) și că
‑mi va face un neabătut și folositor serviciu (habar n ‑am care anume serviciu).
De as emenea, îmi aduse la cunoștință, pentru prima oară în viața mea – și, cu
siguranță, după ce păstrase secretul nemaipomenit de bine – că el întotdeauna
spusese despre mine: „Băiatul acesta nu ‑i un băiat oarecare și, ascultați ce vă
spun eu, viitorul lui nu va fi unul oarecare”. Mai spuse, cu un zâmbet înlăcrimat,
că i se părea ciudat că se gândea acum la aceste lucruri, iar eu îi spusei că și mie
mi se părea la fel. În cele din urmă, am plecat și, odată ajuns la aer liber, am avut
vaga impresie că se întâmpl a ceva neobișnuit cu mersul soarelui pe cer și am
descoperit că ajunsesem la barieră ca ‑ntr‑un vis, fără să ‑mi dau seama de
drumul făcut până acolo.
La barieră, m ‑am trezit strigat de domnul Pumblechook. Era la o oarecare
depărtare de mine, pe drumul scă ldat de soare, și ‑mi făcea semne să mă opresc.
M‑am oprit, iar el m ‑a ajuns din urmă cu răsuflarea tăiată.
― Nu, dragul meu prieten, zise el, c ând își recăpătă suflul cât să poată vorbi.
Nu și dacă depinde de mine! N ‑ai să lași să treacă această ocazie, fă ră s‑arăți
bunăvoință. Aș putea să… ca un vechi prieten, care ‑ți dorește numai binele?… Aș
putea să…?
Ne strânserăm mâinile pentru a suta oară, pe puțin, și ‑i porunci unui mic
căruțaș, cu cea mai mare indignare, să se dea la o parte din calea mea. Ap oi, mă
binecuvântă și rămase pe loc, fluturându ‑și mâna, până ce dispărui după cotul
drumului. În clipa aceea, m ‑am repezit pe un ogor și ‑am tras un pui de somn
zdravăn, la umbra gardului viu, înainte de a ‑mi continua drumul spre casă.
Aveam o mână de baga je de luat cu mine la Londra, căci și din puținele
lucruri care îmi aparțineau au fost alese numai cele potrivite noii mele situații.
Cu toate acestea, am început să împachetez chiar din după ‑amiaza aceea și am
împachetat cu foc și lucruri de care știam că voi avea nevoie în dimineața
următoare, închipuindu ‑mi, însă, că nu trebuia să pierd nici o clipă.
Astfel trecură zilele de marți, miercuri și joi. Iar vineri dimineața m ‑am dus

la domnul Pumblechook ca să mă îmbrac cu hainele noi și să ‑i fac o vizită
domnișoarei Havisham. Domnul Pumblechook îmi împrumută, ca să mă gătesc,
însăși odaia lui, pe care o împodobise cu prosoape curate, anume pentru acest
eveniment. Hainele mele noi aproape că mă dezamăgiră, firește. Probabil că, de
când există hainele pe lume, fiecare costum nou și dorit cu nerăbdare a stârnit în
purtătorul lor un sentiment de înșelare a așteptărilor. Dar după ce îmi îmbrăcai
noul rând de haine, cam în vreo jumătate de oră, încercând o puzderie de
atitudini în prea mica oglindă a domnului Pumble chook, în care făceam eforturi
zadarnice să ‑mi văd picioarele, mi se păru că ‑mi vine bine.
Fiind dimineața unei zile de târg, într ‑un oraș vecin, la vreo zece mile
depărtare, domnul Pumblechook nu se afla acasă. Nu îi spusesem precis când
aveam de gând să plec și se părea că nu vom mai avea prilejul să ne strângem
mâinile înainte de plecare. Toate acestea se potriveau de minune și am ieșit afară
cu noile mele podoabe vestimentare, rușinându ‑mă îngrozitor când am trecut pe
lângă vânzătorul domnului Pumblecho ok, temându ‑mă că, la urma urmei, mă
aflam într ‑o postură care nu mă avantaja, cam ca Joe în hainele lui de duminică.
Am luat ‑o pe ocolite către casa domnișoarei Havisham, apucând ‑o pe toate
căile lăturalnice, și am tras de șnurul clopoțelului, foarte stin gherit din pricina
degetelor lungi și țepene ale mănușilor mele. La poartă veni Sarah Pocket care,
când mă văzu într ‑atât de schimbat, făcu de ‑a binelea câțiva pași înapoi –
obrazul ei semănând cu niște coji de nuci trecând din pământiu în verde și apoi
în galben.
― Tu ești? zise ea. Tu? Dumnezeule mare! Ce dorești?
― Plec la Londra, domni șoară Pocket, răspunsei eu, și aș vrea să ‑mi iau la
revedere de la domnișoara Havisham.
Nu eram așteptat, așa că mă lăsă în curte, încuind ușa după ea, până se
duse să în trebe dacă pot fi primit. După un timp foarte scurt, se întoarse și mă
conduse sus, holbând tot drumul ochii la mine.
Domnișoara Havisham își făcea plimbarea prin odaia unde era masa întinsă,
sprijinindu‑se în bastonul său. Încăperea era luminată ca și odin ioară și,
auzindu ‑ne intrând, domnișoara Havisham se opri și se întoarse. Ajunsese chiar
în dreptul tortului de mireasă mucegăit.
― Nu pleca, Sarah, zise ea. Ei, Pip?
― M ă duc la Londra, domnișoară Havisham, de mâine, începui eu,
măsurându ‑mi cuvintele cu foarte mare gr ijă, și m ‑am gândit că n ‑o să vă
supărați dacă o să ‑mi iau rămas ‑bun de la dumneavoastră.
― Ești tare fercheș, Pip, zise ea învârtindu ‑și bastonul prin fața mea, ca și
când ea, zâna bună care mă preschimbase în prinț, mă înzestra cu ultimul să u
dar.
― Am devenit foarte bogat de c ând v‑am văzut ultima oară, domnișoară
Havisham, am murmurat eu. Și sunt atât de recunoscător pentru acest lucru,
domnișoară Havisham!
― Da, desigur! zise ea, ui tându‑se cu încântare la Sarah cea înmărmurită de
uimire ș i invidie. L ‑am văzut pe domnul Jaggers. Am auzit și eu despre aceasta,
Pip. Așadar, pleci mâine?
― Da, domni șoară Havisham.
― Și ești adoptat de o persoană bogată?

― Da, domni șoară Havisham.
― Căreia nu ‑i știi numele?
― Nu, domni șoară Havisham.
― Iar domn ul Jaggers a devenit custodele t ău?
― Da, domni șoară Havisham.
Se desfăta cu toate aceste întrebări și răspunsuri, veselindu ‑se nespus pe
seama uluirii pizmașe a domnișoarei Sarah Pocket.
― Bine! co ntinuă ea. Ai un viitor promițător în fața ta. Să faci bin e să‑l meriți
și să asculți de sfaturile domnului Jaggers!
Se uită la mine, apoi la Sarah, fără să ‑i scape nimic, iar chipul domnișoarei
Havisham se schimonosi într ‑un zâmbet hain la vederea stării în care se afla
ruda ei.
― La revedere, Pip! Știi, întotde auna vei păstra numele de Pip.
― Da, domni șoară Havisham.
― La revedere, Pip!
Întinse mâna către mine, iar eu îngenuncheai și i ‑o dusei la buze. Nu mă
gândisem dinainte cum să ‑mi iau rămas ‑bun de la ea, așa mi s ‑a părut normal,
în clipa aceea, să procedez. Ea se uită la Sarah Pocket cu un licăr de triumf în
ochii săi fantomatici, și așa mi ‑am părăsit zâna bună, lăsând ‑o spr ijinită cu
amândouă mâinile de baston, în picioare, în m ijlocul odăii abia luminate, lângă
tortul miresei mucegăit și năpădit de pânze de păianjen.
Sarah Pocket mă conduse jos, de parcă aș fi fost o stafie care trebuia dată
afară din casă. Nu se putea obișnui cu felul în care arătam și era buimăcită în
ultimul hal. I ‑am spus „La revedere, domnișoară Pocket!”, dar ea și ‑a holbat
mută ochii la mine, părând că nu s ‑a putut aduna îndeajuns cât să ‑și dea seama
că îi vorbisem. O dată ieșit afară, m ‑am întors pe unde am putut la Pumblechook,
mi‑am dat jos hainele noi, le ‑am strâns într ‑o bocceluță și m ‑am dus acasă,
îmbrăcat cu vechile mel e veșminte, simțindu ‑mă, ca să spun adevărul, mult mai
în largul meu, deși aveam și bocceaua de dus.
Și cu aceasta, cele șase zile care crezusem că vor trece atât de greu s ‑au
scurs cu repeziciune. Ziua de mâine stătea drept în fața mea, țintuindu ‑mă cu
privirea atât de ferm, încât nu mă puteam uita la ea. Pe măsură ce acele șase seri
se împuținaseră la cinci, la patru, la trei, la două, devenisem din ce în ce mai
sensibil la tovărășia prețioasă a lui Joe și Biddy. În această ultimă seară, m ‑am
îmbrăcat cu hainele mele noi, spre marea lor încântare, și am rămas în ținuta
mea de gală până la ora culcării. Am mâncat o cină caldă cu acest prilej,
blagoslovită cu inevitabilul pui fript, și am băut, în încheiere, niște flip . Eram cu
toții foarte abătuți și nici unul nu a găsit tăria să pretindă că se simțea bine.
Urma să plec din sat la ora cinci dimineața, cu val ijoara mea, și i ‑am zis lui
Joe că voiam să merg singur. Mi ‑e teamă – cumplit de teamă – că această
propunere izvorâse din intuiția deosebirii dintre mine și Joe, vizibilă dacă am fi
mers împreună până la diligență. Mă amăgeam spunându ‑mi că nu era nici
urmă de mârșăvie în această hotărâre, dar, când urcai pentru ultima oară î n
odăița mea, a trebuit să admit că, de fapt, așa fusese și am avut un imbold să
cobor înapoi și să ‑l rog pe Joe să vină cu mine dimineață. Însă nu m ‑am dus.
Toată noaptea, în somnul meu zbuciumat, mi s ‑au perindat prin față numai
diligențe care ajungeau î n alte locuri decât la Londra și la care erau înhămați ba

câini, ba pisici, ba porci, ba oameni – numai cai nu. Eșecurile închipuite ale
călătoriei mă hărțuiră până se crăpă de ziuă și păsările începură să cânte.
Atunci, m ‑am sculat și m ‑am îmbrăcat pe jum ătate, așezându ‑mă la fereastră,
ca să mai privesc o ultimă dată împrejurimile. Și, tot uitându ‑mă așa, am ațipit.
Biddy fu în picioare atât de devreme, ca să ‑mi pregătească gustarea de
dimineață, încât, deși n ‑am dormit la fereastră nici o oră, simții fum ul căminului
din bucătărie și sării în sus, cu senzația îngrozitoare că era târziu, după ‑amiază.
Dar mult după aceasta și mult după ce am auzit clinchetul cănilor de ceai, deși
eram gata, mi ‑a lipsit curajul să cobor. Așadar, am rămas sus, descuindu ‑mi și
desfăcându ‑mi val ijoara la nesfârșit, ca apoi s ‑o închid și s ‑o încui la loc, până ce
Biddy mi ‑a strigat că era târziu.
A fost un mic dejun în grabă și fără nici un gust. M ‑am ridicat de la masă,
spunând, cumva repezit și de parcă tocmai îmi venise în minte această idee:
― Ei bine, cred c ă trebuie să plec!
Apoi, mi ‑am sărutat sora, care râdea, dădea din cap și sălta în jilțul său
obișnuit, am sărutat ‑o și pe Biddy și m ‑am aruncat de gâtul lui Joe. După aceea,
mi‑am luat val ijoara și am ieșit. Ultimul tablou p e care l‑am văzut a fost când am
auzit deodată ceva căzând în urma mea și, uitându ‑mă înapoi, i ‑am văzut pe Joe
și pe Biddy azvârlind după mine câte un pantof vechi . M‑am oprit, atunci, să ‑mi
scot pălăria și să le fac un semn de bun rămas cu ea, iar dragul meu Joe își
flutură brațu ‑i puternic deasupra capului, strigându ‑mi răgușit: „Urraaa!”, iar
Biddy își acoperi fața cu șorțul.
Am mers pe drum cu pas voinicesc, gândindu ‑mă că mi ‑era mai ușor să plec
decât crezusem și spunându ‑mi că nu s ‑ar fi putut, cu nici un chip, să arunce cu
un pantof vechi după diligență, în ochii tuturor celor de pe strada principală.
Fluieram și pășeam ca și când n ‑aș fi avut nici o gr ijă. Dar satul era foarte
liniștit și tăcut, iar aburul ușor al dimineții se ridica solemn, ca pentru a ‑mi arăta
lumea, iar mie mi se păru că eram atât de neștiutor ș i de mărunt acolo și totul,
dincolo de sat, îmi era atât de necunoscut și de impunător, încât, într ‑o clipă,
suspinând adânc și punându ‑mi‑se un nod în gât, izbucnii în lacrimi. Eram
lângă stâlpul indicator, la capătul satului, așa că m ‑am spr ijinit cu o mâ nă de el
și am îngăimat:
― La revedere, dragul și scumpul meu prieten!
Dumnezeu știe că n ‑ar trebui să ne rușinăm niciodată de lacrimile noastre,
căci sunt ca ploaia peste praful orbitor al pământului, căzând ca un balsam pe
inimile noastre împietrite. Dup ă ce am plâns, m ‑am simțit mai bine decât înainte
– mai plin de regrete, mai conștient de nerecunoștința mea, mai îmbunat. Dacă aș
fi plâns înainte, atunci l ‑aș fi luat pe Joe cu mine.
Atât de biruit am fost de lacrimile acestea și de cele care s ‑au pornit din nou
să curgă de ‑a lungul drumului liniștit, încât, atunci când eram deja în diligență
și părăsisem orașul, m ‑am întrebat, cu durere în suflet, dacă n ‑ar fi trebuit să
cobor la prima schimbare de cai și să mă întorc pe jos înapoi, ca să mai petrec o
noapte acasă și să plec mai frumos. S ‑au schimbat caii, dar eu tot nu m ‑am
putut hotărî, gândindu ‑mă, ca să ‑mi dau curaj, că încă mai era floare la ureche
să mă dau jos și să mă întorc – până ce s ‑au schimbat caii a doua oară. Și, în
vreme ce mă frământam cu aceste întrebări, mi se păru că văd o asemănare între

Joe și un om care venea pe drum, înspre noi, iar inima îmi bătu cu putere, de
parcă ar fi putut să fie chiar el acolo!
Am schimbat din nou caii, apoi încă o dată. De ‑acum era prea târziu și mă
aflam pr ea departe ca să mă mai întorc, așa că am rămas în diligență. Toată ceața
se ridicase solemn, iar lumea largă se desfășura înaintea mea.

Aici se sfârșește prima etapă a speranțelor lui Pip.

Capitolul XX

Călătoria din ora șul nostru până în capitală dură vreo cinci ore. Trecuse cu
puțin de amiază când diligența cu patru cai, printre ai cărei pasageri mă
numărasem, intră în încâlceala traficului ce împânzește Cross Keys, Woodstreet
și Cheapside.
Noi, englezii, consideram la vremea aceea că era o trăda re să te îndoiești că
avem și suntem tot ce ‑i mai bun pe lume – altminteri, speriat cum eram de
imensitatea Londrei, aș fi putut nutri gândul că era mai degrabă urâtă,
întortocheată, sufocantă și soioasă.
Domnul Jaggers îmi trimisese din timp adresa lui – stătea pe Little Britain – și
scrisese, în josul ei, pe cartea de vizită: „imediat la ieșirea din Smithfield, lângă
stația de diligențe”. Cu toate acestea, un birjar care părea să aibă tot atâtea
pelerine scurte peste mantaua sa jegoasă câți ani purta în c ârcă mă vârî în
trăsura lui și mă închise înăuntru, punând o popritoare zornăitoare peste scărița
pliantă, de parcă urma să mă ducă pe puțin cincizeci de mile. Suirea lui pe capră,
despre care mi ‑amintesc că era împodobită cu o husă verde ca mazărea,
decol orată de vreme și mâncată zdravăn de molii, dură o bună bucată de timp.
Era un echipaj de poveste, cu șase coroane mari pe portiere și cu niște chestii
jerpelite în spate, de care să se țină nu știu câți lachei, iar, sub ele, un soi de
grapă, care să ‑i împ iedice pe pietonii amatori să cedeze, în timpul mersului,
ispitei de a ‑i înlocui pe lachei.
Nici n‑am avut timp să mă bucur de trăsură, să mă gândesc cât semăna cu
o ogradă așternută cu paie și cât cu o prăvălie părăginită și să mă întreb de ce
oare traist ele pentru nutrețul cailor erau ținute înăuntru, când am băgat de
seamă că birjarul începuse să încetinescă, de parcă, în scurt timp, urma să se
oprească. Și chiar ne ‑am oprit, după vreo câteva clipe, pe o străduță
întunecoasă, în fața unor birouri și a un ei uși deschise, pe care era scris cu
vopsea: Domnul Jaggers.
― Cât face? l ‑am întrebat pe birjar.
― Un șiling, răspunse acesta, în caz că nu vreți să dați mai mult.
I‑am spus, firește, că nu voiam să dau mai mult.
― Atunci, un șiling e obligatoriu, răspun se birjarul. Nu vreau necazuri. Îl
cunosc eu pe ăsta! și făcu încruntat cu ochiul spre numele domnului Jaggers,
clătinând din cap.
După ce își primi șilingul, și reuși, după o bună bucată de timp, să se urce

din nou pe capră, plecă (după câte se pare, cu o senzație de ușurare), iar eu intrai
în birourile din față, cu mica mea val ijoară în mână, întrebând dacă domnul
Jaggers era acasă.
― Nu‑i, răspunse secretarul. Este la tribunal acum. Mă adresez, oare,
domnului Pip?
I‑am declarat că, într ‑adevăr, i se adres a domnului Pip.
― Domnul Jaggers a l ăsat vorbă să ‑l așteptați în biroul dumnealui. N ‑a
putut spune cât va lipsi, fiindcă are un proces. Dar se înțelege că, timpul său
fiind valoros, n ‑o să întârzie mai mult decât va fi nevoie.
Cu aceste cuvinte, secretarul deschise o ușă și mă pofti într ‑o încăpere din
spate. Aici am dat peste un domn cu un singur ochi, cu o haină de catifea din
bumbac și pantaloni până la genunchi, care, în momentul în care fu întrerupt de
noi, citea atent ziarul și își ștergea nasul cu mâ neca.
― Du‑te și așteaptă afară, Mike! zise secretarul.
Eu deja începusem să spun că speram că nu ‑l deranjez… când secretarul îl
îmbrânci afară pe domnul acela, fără pic de politețe, cum nu ‑mi mai fusese dat să
văd, și, după ce ‑i azvârli și căciula de bl ană în urma lui, mă lăsă singur.
Cabinetul domnului Jaggers avea doar un luminator și părea cel mai sinistru
loc – fiindcă geamul luminatorului era peticit în mod bizar, aducând cu un cap
spart, iar prin acele petice casele din jur apăreau deformate, ca și când își suceau
gâtul să arunce o privire jos, la mine. Nu existau vrafuri ‑vrafuri de hârtii, cum mă
așteptasem, ci niște obiecte foarte ciudate, pe care nu mă așteptasem să le văd –
de pildă, un pistol vechi, ruginit, o sabie într ‑o teacă, mai multe cuti i cu
înfățișare stranie, niște pachete aidoma, și pe un raft două mulaje înfiorătoare ale
unor fețe ciudat de umflate și încrețite în jurul nasului, într ‑o grimasă. Jilțul cu
spătar înalt al domnului Jaggers era îmbrăcat în roshar negru ca moartea, prins
de jur împrejur cu un rând de ținte de alamă, ca un sicriu – aproape că ‑l și
vedeam cum se lăsa pe spate, în acest jilț, împungând prin aer cu degetul
arătător către clienți. Încăperea era destul de mică, iar clienții pă reau că aveau
obiceiul să se lipească de ziduri cu spatele, căci mai ales peretele de vizavi de jilțul
domnului Jaggers avea urme soioase de la atâția umeri. Mi ‑am amintit, de
asemenea, că domnul cu un singur ochi mersese cu spatele de perete până la
ușă, când eu fusesem cauza nevinovată a izgonirii sale.
M‑am așezat pe scaunul clienților, aflat de partea cealaltă a mesei, în fața
jilțului domnului Jaggers, și m ‑am lăsat copleșit de atmosfera lugubră a
încăperii. Mă gândeam că și secretarul avea același aer ca stăpânul său, de parcă
ar fi știut câte un lucru compromițător despre fiecare dintre ceilalți oameni. Mă
întrebam câți secretari mai erau și la etaj și dacă toți pretindeau că dețin aceeași
putere asupra semenilor. Mă întrebam care putea fi explicația pentru straniul
talmeș‑balmeș din încăpere și cum ajunseseră toate vechiturile aici. Mă întrebam
dacă cele două fețe umflate or fi fost rude de ‑ale domnului Jaggers și, dacă
avusese atâta ghinion cât să aibă o pereche de rude care să arate atât de rău, de
ce le cocoțase acolo, pe stinghia aceea prăfuită, ca să s ‑așeze funinginea și
muștele pe ele, în loc să le țină acasă la el. Bineînțeles, cum nu știam ce
înseamnă o zi de vară în Londra, îmi simțeam creierul apăsat de aerul fierbinte,
copleșitor, și de pra ful și țărâna așternute în strat gros pretutindeni. Dar am
rămas așa, punându ‑mi fel și fel de întrebări și așteptând în cabinetul înăbușitor

al domnului Jaggers, până când n ‑am mai putut îndura să văd cele două mulaje
pe raftul de deasupra jilțului domnul ui Jaggers, așa că m ‑am ridicat și ‑am ieșit.
Când i‑am spus secretarului că aș vrea să fac câțiva pași la aer, cât timp mai
aveam de așteptat, m ‑a sfătuit să mă duc până în capătul străzii, să cotesc și să
intru în Smithfield. Prin urmare, am intrat în Smi thfield – dar locul acela rușinos,
colcăind de mizerii, de zoaie, de sânge și de spumă părea să se lipească de mine.
Așadar, l ‑am șters de pe mine cât am putut de repede, cotind pe o stradă unde m
‑am trezit cu neagra cupolă a catedralei Saint Paul care păr ea că se umflă spre
mine să mă vadă mai bine, din spatele unei clădiri mohorâte, din piatră, despre
care un trecător îmi spuse că era închisoarea Newgate. Apucând ‑o în lungul
zidului pușcăriei, am observat că drumul era așternut cu paie, ca să înăbușe
zgom otul trăsurilor. După acest amănunt și după faptul că o mare mulțime de
oameni stătea în preajmă, duhnind a rachiu și a bere, am dedus că înăuntru se
țineau procese.
În timp ce priveam în jurul meu, un slujbaș de la judecătorie, nespus de
răpciugos și pe j umătate beat, mă întrebă dacă n ‑aș vrea să intru și să aud ce se
spune la un proces și toate celelalte, șoptindu ‑mi că îmi putea face el rost de un
loc în față, pentru o jumătate de coroană, de unde l ‑aș fi văzut, în toată măreția
sa, pe lordul judecător a l Curții de Apel, cu peruca și roba sa – vorbindu ‑mi
despre temutul personaj ca despre o figurină de ceară și, curând, oferindu ‑mi‑l
la prețul redus de optsprezece pence. Cum i ‑am refuzat propunerea, spunând că
trebuia să ajung la o întâlnire, fu atât de b un încât mă luă în curtea închisorii și
‑mi arătă unde se aflau spânzurătorile și unde se țineau biciuirile în public. Apoi,
îmi arătă Poarta Datornicilor, pe care ieșeau inculpații care urmau să fie
spânzurați, încercând să ‑mi stârnească interesul pentru p oarta aceea
îngrozitoare, dându ‑mi de înțeles că „patru din ăștia” vor ieși pe acolo chiar
poimâine, la ora opt dimineața, pentru a fi spânzurați toți odată. Toate aceste
lucruri cumplite mă făcură să capăt o părere foarte proastă despre Londra – cu
atât m ai mult cu cât omul care voia să mi ‑l vândă pe lordul judecător al Curții de
Apel era îmbrăcat, din cap până ‑n picioare și invers, inclusiv batista, în haine
atinse de mucegai, care în mod evident nu erau ale lui și pe care, îmi trecu prin
minte, le cumpă rase ieftin de la călău. În aceste împrejurări, am socotit o afacere
bună că scap de el dându ‑i un șiling.
M‑am întors și ‑am intrat iarăși în birou ca să întreb dacă domnul Jaggers
sosise. Am aflat că nu, așa că am pornit din nou la plimbare. De data aceas ta, am
înconjurat Little Britain și m ‑am întors, cotind pe fundătura Bartholomew. Abia
acum mi ‑am dat seama că mai erau și alți oameni care, ca și mine, îl așteptau pe
domnul Jaggers. Erau doi indivizi cu înfățișare ascunsă, care se plimbau în sus și
‑n jos prin fundătura Bartholomew, ca să treacă vremea, și își potriveau cu mare
grijă pașii, călcând numai pe despărțiturile dintre pietrele pavajului, în timp ce
vorbeau între ei. Când trecură pe lângă mine, unul dintre ei îi spuse celuilalt:
„Jaggers ar face ‑o dacă ar fi nevoie.” Mai era un grup de trei bărbați și două
femei, stând într ‑un colț. Una dintre femei plângea, cu fața înfundată în șalul ei
murdar, iar cealaltă o consola, zicându ‑i, în timp ce ‑și strângea propriul șal în
jurul umerilor: „Jaggers e de partea lui, ’Melia, și ce ți ‑ai putea dori mai mult?”
Apoi, în timp ce mă învârteam fără rost prin fundătura Bartholomew, apăru un

evreu mărunțel, cu ochii roșii, însoțit de un alt evreu mărunțel, pe care însă îl
trimise să ducă un mesaj. Cât lipsi mesager ul, îl studiai pe evreul rămas, care de
bună seamă avea un temperament deosebit de nervos, căci executa neobosit o
gigă neliniștită sub un felinar de stradă, acompaniindu ‑se, aproape frenetic, cu
aceste cuvinte: „Oi! Oi! Jaggerz, Jaggerz, Jaggerz! tozi ăil alzi zunt flecari de doi
bani, îl vreau pe Jaggerz!” Toate aceste dovezi despre popularitatea custodelui
meu îmi făcură o impresie adâncă și ‑mi stârniră, mai mult ca oricând, admirația
și curiozitatea.
Într‑un sfârșit, pe când mă uitam prin poarta de fier a fundăturii
Bartholomew către Little Britain, îl zării pe domnul Jaggers traversând strada
spre mine. Toți ceilalți care îl așteptau îl văzură în același timp și îl luară cu asalt.
Domnul Jaggers, punându ‑mi o mână pe umăr și trăgându ‑mă lângă el, în mers ,
fără să‑mi spună nici un cuvânt, se adresă, rând pe rând, celor care ‑l urmăreau.
Mai întâi, îi luă în primire pe cei doi oameni cu fețe ascunse:
― Să știți că vouă n ‑am nimic să vă spun, zise domnul Jaggers, întinzând
degetul arătător către ei. Nu vreau să aflu mai mult decât știu deja. Cât privește
rezultatul, e o loterie. V ‑am spus de la bun început că e o loterie. I ‑ați plătit lui
Wemmick?
― Am f ăcut rost de bani azi ‑dimineață, domnule, zise spășit unul dintre cei
doi, în timp ce tovarășul lui sorbea d in ochi chipul domnului Jaggers.
― Eu nu v ă întreb când ați făcut rost de ei, nici de unde, nici măcar dacă ați
făcut, până la urmă, rost de ei. Wemmick i ‑a primit?
― Da, domnule! r ăspunseră amândoi în cor.
― Foarte bine. Atunci, pute ți pleca! Nu, n ‑am să ascult nimic! zise domnul
Jaggers, fluturându ‑și mâna spre ei, ca să ‑i oprească în spatele său. Un singur
cuvânt dacă ‑mi spuneți, renunț la caz!
― Ne‑am gândit, domnule Jaggers…, începu unul dintre cei doi, scoțându ‑și
pălăria.
― Exact ceea ce v ‑am spus să nu faceți! zise domnul Jaggers. V ‑ați gândit
voi! Eu gândesc în locul vostru și asta e destul. Dacă am nevoie de voi, știu unde
să vă caut. Nu vreau să mă căutați! Acum nu ascult nimic, nici un cuvânt!
Cei doi se uitară unul la altul, iar domnul Jaggers le făcu semn din nou să
rămână în spate și atunci, cu umilință, se dădură înapoi și nu mai auzirăm nimic
din gura lor.
― Și acuma, voi! zise domnul Jaggers, oprindu ‑se brusc și răsucindu ‑se
către cele două femei cu șaluri, de care cei trei bărbați se îndepărtaseră, sfioși.
Amelia, nu ‑i așa?
― Da, domnule Jaggers.
― Îți mai amintești, ripostă domnul Jaggers, că, dacă nu eram eu, voi n ‑ați fi
fost și nici n ‑ați fi avut cum să fiți aici?
― Oh, da, domnule! exclamar ă ambele femei într ‑un glas. Dumnezeu să vă
binecuvânteze, domnule, că știm prea bine asta!
― Atunci, relu ă domnul Jaggers, de ce veniți aici?
― Bill al meu, domnule? se milogi femeia care pl ânsese.
― Uite ce e! zise domnul Jaggers. Odat ă pentru totdeauna! Dacă tu nu știi că
Bill al tău e pe mâini bune, eu, unul, o știu. Și dacă vii aici, sâcâindu ‑mă cu Bill
al tău, o să vă dau o lecție la amândoi, și ție și lui Bill al tău, și ‑o să‑l las să‑mi

scape printre degete! I ‑ai plătit lui Wemmick?
― Oh, da, domnule! P ână la ultima lețcaie.
― Foarte b ine. Atunci, ai f ăcut tot ce trebuia să faci. Mai spune un cuvânt –
un singur cuvânt – și Wemmick o să ‑ți dea banii înapoi!
Această teribilă amenințare le convinse pe cele două femei să se retragă
numaidecât. Nu mai rămăsese decât evreul agitat, care deja ridicase poala hainei
domnului Jaggers, sărutându ‑i‑o de mai multe ori.
― Nu‑l cunosc pe acest om! se răsti domnul Jaggers ucigător. Ce vrea
individul acesta?
― Dragul mieu domnu’ Jaggerz. Tzunt fratele lu’ Abraham Lazaruz!
― Și ăsta cine e? fă cu domnul Jaggers. Dă ‑mi drumul la haină!
Petiționarul, sărutând pulpana hainei încă o dată înainte să ‑i dea drumul,
răspunse:
― Abraham Lazaruz, zuzpectat de ezcrocherie.
― V‑ați trezit prea târziu, zise domnul Jaggers. Sunt tocmit de partea
adversă.
― Sf inte Dumnezeule, domnu’ Jaggerz! strig ă evreul meu în culmea
neliniștii, făcându ‑se alb ca varul. Nu ‑mi spunezi că suntezi contra Abraham
Lazaruz!
― Ba sunt, zise domnul Jaggers, și cu asta, basta! Dă ‑te la o parte din
drumul meu!
― Domnu’ Jagge rz! Un momenzel! Înzuji vărul meu e duz la domnu’
Wemmick, chiar în clipa de fază, gata s ‑accepte orice condizii. Domnu’ Jaggerz! O
fărămiză de momenzel! Dacă doar az avea îngăduinza de a fi cumpărat de la
partea adverză… la mai mult decât vi z ‑a oferit, oricât! Banii nu zunt o
problemă!… Domnu’ Jaggerz!… Domnu’ Jaggerz!…
Custodele meu îl dădu la o parte, cu o maiestuoasă indiferență, pe omul care
‑l implora și îl lăsă țopăind pe pavelele drumului de parcă acesta ar fi fost din fier
înroșit. Fără să mai fim întrerupți, am ajuns în biroul din față, unde l ‑am găsit pe
secretar și pe omul cu haină de catifea de bumbac și căciulă de blană.
― A venit Mike, zise secretarul, d ându‑se jos de la pupitrul său și apropiindu
‑se, confidențial, de domnul Jaggers.
― Așa, deci! zise domnul Jaggers, întorcându ‑se către Mike, care se trăgea de
o șuviță de păr atârnându ‑i la m ijlocul frunții și arăta ca taurul din Povestea
măcăleandrului când trăgea clopotul de sfoară. Omul tău vine în după ‑amiaza
asta? Ei?
― Să vedeți, j upâne Jaggers, răspunse Mike, cu glasul unuia suferind de
guturai din naștere. După multă bătaie de cap, am găsit pe unul, domnule, care
ar putea s ‑o facă.
― Și ce e gata să jure?
― Să vedeți, jupâne Jaggers, răspunse Mike ștergându ‑și nasul cu căciula de
blană, de data aceasta. Ca să zic așa, orice…
Domnul Jaggers își ieși brusc din fire.
― Uite ce e, ți‑am mai spus și înainte, zise el, întinzându ‑și arătătorul către
clientul îngrozit, dacă îți trece vreodată prin cap să vorbești cum ai vorbit acuma,
o să te învăț eu minte! Ticălosul naibii, cum îndrăznești să ‑mi spui una ca asta?
Clientul părea speriat și totodată, în culmea nedumeririi, de parcă habar n ‑

avea ce anume greșise.
― Nătărăule! zise secretarul, cu voce scăzută, dându ‑i un ghiont cu cotul.
Cap sec! Trebuia să i ‑o spui în față?
― Uite, te mai întreb o dată, gogomanul pământului, zise custodele meu
foarte aspru, și să fie pentru ultima dată: ce e gata să jure omul pe care l ‑ai adus?
Mike se uită încordat la custodele meu, de parcă încerca să ‑și citească lecția
de pe fața acestuia, apoi răspunse, cu încetineală:
― Fie despre caracterul lui, fie c ă a fost împreună cu el și nu s ‑au despărțit
nici o clipă în noaptea respectivă.
― Acuma, bag ă de seamă! Ce situație are omul ăsta?
Mike se uită în că ciula sa, se uită în podea, apoi se uită în tavan, se uită la
secretar, ba se uită și la mine, înainte de a începe să răspundă, foarte neliniștit:
― L‑am îmbrăcat s ‑arate ca…
În clipa aceea, custodele meu răbufni:
― Ce? Ai s‑o spui, nu‑i așa?
― Nătărăule ! adăugă secretarul, cu încă un ghiont.
După ce căută neputincios cu privirea în jur, Mike se lumină și începu din
nou:
― Este îmbrăcat ca un plăcintar respectabil. Un soi de patiser.
― E aici? întrebă custodele meu.
― L‑am lăsat, zise Mike, să stea pe niș te trepte, de la o intrare de după colț.
― Ia‑l și treci cu el prin fața ferestrei, ca să ‑l văd și eu.
Fereastra indicată era cea a biroului mare. Toți trei ne ‑am așezat în spatele
ei, privind printre zăbrelele oblonului, și, în scurt timp, văzurăm clientu l trecând
pe acolo, ca din întâmplare, însoțit de un individ deșirat, cu mutră de borfaș,
îmbrăcat într ‑un costum din pânză albă, prea scurt și cu un coif de hârtie. Se
vedea de la o poștă că preacinstitul cofetar era abțiguit și avea un ochi vânăt,
ajuns în fața verzulie a vindecării, peste care i se dăduse cu alb.
― Spune ‑i să se descotorosească imediat de martorul lui, zise custodele meu
către secretar, dezgustat profund, și întreabă ‑l ce‑a fost în capul lui când mi ‑a
adus o creatură ca asta!
Custodele m eu mă duse, apoi, în cabinetul său și, rămânând în picioare, în
timp ce își lua gustarea, alcătuită dintr ‑un pachet cu sandvișuri și o sticluță de
buzunar cu sherry (părea că băga frica până și ‑n sandvișurile pe care le mânca),
mă înștiință despre ceea ce aranjase pentru mine. Aveam să mă duc la „Hanul lui
Barnard”, să stau în apartamentul domnului Pocket junior, unde fusese trimis
un pat pentru mine; aveam să rămân cu tânărul Pocket până luni; luni, urma să
mergem împreună în vizită la tatăl lui acasă, pen tru a vedea dacă mi ‑ar plăcea să
locuiesc acolo. De asemenea, îmi spuse ce venit urma să am – o sumă destul de
generoasă – și îmi înmână, dintr ‑un sertar, cărțile de vizită ale unor negustori la
care aveam credit și de la care puteam să iau orice fel de ha ine și toate celelalte
lucruri de care, de bună seamă, duceam lipsă.
― Ai s ă descoperi că ai un credit îndestulător, domnule Pip, zise custodele
meu, a cărui sticluță cu sherry mirosea ca un butoi întreg, ori de câte ori se
răcorea, bând în grabă din ea. Î nsă, în acest fel, eu voi fi în stare să ‑ți controlez
polițele și să te opresc, dacă văd că te îngropi în datorii. Bineînțeles, o să te
împotmolești cumva, dar asta nu este vina mea!

După ce cumpănii câteva clipe asupra acestei declarații încurajatoare, îl
întrebai pe domnul Jaggers dacă pot trimite după o birjă? El îmi răspunse că n ‑
avea rost, căci mă aflam destul de aproape de destinație și că, dacă n ‑am nimic
împotrivă, o să mă conducă Wemmick.
Atunci am înțeles că Wemmick era secretarul din biroul din f ață. Un alt
secretar fu sunat să coboare de la etaj, ca să ‑i țină locul lui Wemmick, cât avea să
fie plecat, și apoi l ‑am însoțit pe acesta din urmă în stradă, după ce am dat mâna
cu administratorul averii mele. Afară, întâlnirăm un nou grup de persoane
așteptând, dar Wemmick își croi drum printre ele, zicând calm, dar hotărât:
― Înțelegeți că n ‑are nici un rost; nu are să vă spună nimic nici unuia dintre
voi.
Curând, scăparăm de ei și merserăm mai departe, unul lângă altul.

Capitolul XXI

În vreme ce mer geam, aruncându ‑mi ochii spre domnul Wemmick, ca să văd
cum arăta la lumina zilei, descoperii că era un individ uscățiv, mai curând mic de
înălțime, cu un chip colțuros, parcă cioplit în lemn, a cărui expresie ai fi zis că
fusese tăiată stângaci, cu o dalt ă boantă. Avea unele adâncituri despre care ai fi
putut zice că sunt gropițe, dacă materialul ar fi fost mai moale și unealta
sculptorului mai fină, dar care, așa, erau doar niște scobituri. Dalta făcuse trei
sau patru încercări de înfrumusețare a chipului , în privința nasului, dar
renunțase repede la strădania de a ‑l cizela. Am ajuns la concluzia că era burlac,
judecând după cât de roase îi erau hainele, și că avusese de îndurat o mulțime de
necazuri, fiindcă purta pe puțin patru inele de doliu, pe lângă o broșă care
înfățișa o doamnă și o salcie plângătoare lângă un mormânt cu o urnă funerară
deasupra. Am mai observat, de asemenea, că mai multe inele și peceți de doliu
erau aninate de lanțul ceasului, așa încât omul părea de ‑a dreptul covârșit de
povara am intirilor de la prietenii săi dispăruți. Avea niște ochi sclipitori – mici,
vioi și negri – și o gură mare, cu buze subțiri și cu pete de culoare. După cât am
putut eu aprecia, avea între patruzeci și cincizeci de ani.
― Așadar, n ‑ai mai fost niciodată în Londra până acum? mă întrebă domnul
Wemmick.
― Nu, r ăspunsei eu.
― Și eu am fost cândva nou ‑venit aici, zise domnul Wemmick. Mi se pare
ciudat când mă gândesc acum.
― Cuno ști bine toată Londra acum?
― Oh, da! zise domnul Wemmick. Știu tot ce mișcă în ea.
― Este chiar a șa un sălaș al tuturor relelor? întrebai eu, mai mult de dragul
de a zice ceva, decât curios să aflu.
― Poți fi tras pe sfoară, furat și ucis în Londra. Dar pretutindeni întâlnești o
mulțime de oameni gata să ‑ți facă lucruri dintr ‑astea.
― Așa e, dacă există pricină de pizmă între tine și ei, zisei eu, ca să mai
îndulcesc puțin judecata lui.
― Oh, nu ‑i vorba despre pizmă! replică domnul Wemmick. Nu prea există
așa ceva pe ‑aici. Ei ți ‑o fac oricând, dacă e să se aleagă cu ceva din asta.
― Atunc i, e mai r ău!

― Crezi? zise domnul Wemmick. E aproape la fel, a ș spune eu.
Își purta pălăria împinsă pe ceafă și privea drept înainte, mergând într ‑un
mod foarte cumpănit, de parcă nimic de pe stradă nu putea să ‑l tulbure. Gura lui
semăna într ‑atât cu o de schizătură de cutie de scrisori, încât părea că zâmbește
întruna, mecanic. Ajunserăm în vârful lui Holborn Hill, înainte să ‑mi dau seama
că într‑adevăr era un zâmbet mecanic și că, de fapt, nu zâmbea deloc.
― Știți unde locuiește domnul Matthew Pocket? îl întrebai pe domnul
Wemmick.
― Da, zise el, ar ătând cu capul în direcția respectivă. La Hammersmith, în
vestul Londrei.
― E departe?
― Păi, vreo cinci mile.
― Îl cunoașteți?
― Oho, dar ai stof ă de judecător de instrucție! zise domnul Wemmick,
uitându ‑se la mine cu un aer aprobator. Da, îl cunosc! Eu îl cunosc!
Rosti aceste cuvinte pe un ton de îngăduință sau dispreț, care mă descurajă,
și încă mă mai uitam dintr ‑o parte la fața lui cioplită în lemn, căutând să citesc
pe ea vreo notă explicativă la text, ca s ă mai prind curaj, când el îmi spuse că
ajunseserăm la „Hanul lui Barnard”. Tristețea mea nu ‑și găsi alinare, auzind
acest anunț, căci îmi închipuisem că localul respectiv era un hotel ținut de
domnul Barnard, pe lângă care „Mistrețul albastru”, de la noi din orășel, nu era
decât o biată speluncă. Astfel stând lucrurile, mă trezii acum că Barnard nu era
decât un suflet fără trup sau o născocire, iar hanul său, cea mai sordidă
adunătură de clădiri prăpădite care s ‑au înghesuit vreodată una într ‑alta, într ‑
un cotlon părăginit, ca un adăpost pentru cotoii vagabonzi.
Am intrat în acest refugiu printr ‑o poartă cu ghișeu și, după ce ne ‑am
strecurat printr ‑un culoar, am ajuns într ‑o curticică pătrată deprimantă, care mi
se păru întocmai ca un cimitir. Mi se păru că aici existau cei mai amărâți pomi,
cele mai amărâte vrăbii, cele mai amărâte pisici și cele mai amărâte case (vreo
șase la număr sau pe ‑aproape) pe care le văzusem vreodată în viața mea. Mi se
păru că ferestrele șirurilor de odăi, în care acele case erau împărțite, prezentau
toate gradele de învechire și dărăpănare a obloanelor și perdelelor, de ciobire a
ghivecelor cu flori, de crăpare a geamurilor, de prăbușire prăfuită și de cârpăcire
mizeră, în vreme ce anunțurile „De închiriat! De închiriat! De închir iat!” se holbau
la mine din fiecare odaie goală, de parcă niciodată n ‑aveau să se mai ivească alți
bieți mușterii, iar setea de răzbunare a sufletului lui Barnard avea să fie treptat
ostoită, prin sinuciderea lentă a actualilor chiriași și prin îngroparea lor, fără
binecuvântarea bisericească, sub pietrișul din curte. Funinginea și fumul
îmbrăcau precum un doliu, îmbâcsind ‑o, această creație abandonată a lui
Barnard, care își presărase cenușă în cap și suferea penitența și umilirea ca o
groapă de gunoi oare care. Aceasta în ceea ce privea văzul meu. Căci, în același
timp, putregaiul uscat și putregaiul umed și toate putregaiurile mute care există
prin podurile și pivnițele neumblate, putregaiurile de șobolani, și de șoareci, și de
gândaci, și de grajduri ale cailor de birjă – din imediata apropiere – se adresau
singure mirosului meu, de mă lua cu leșin, și gemeau: „Încercați elixirul lui
Barnard!”
Atât de nereușită era această împlinire a celei dintâi dintre marile mele
speranțe, încât i ‑am aruncat o privire deznădăjduită domnului Wemmick.

― Ah! zise el, înțelegându ‑mă greșit. Locul acesta retras îți aduce aminte de
viața la țară. Și mie!
Mă conduse într ‑un colț și apoi în sus, pe un șir de trepte, întrerupte de câte
un palier, care părea să se prefacă, încetul cu încetul, în rumeguș, până când,
într‑una din zilele următoare, chiriașii de la etajele de sus aveau să se uite lung
din pragul ușilor și să descopere că nu mai există nici un m ijloc de a coborî.
Urcarăm până la un apartament de la ultimul etaj. Pe ușă era scris: „Domnul
Pocket junior”, iar pe cutia de scrisori era un anunț: „Vin îndată!”
― Nu s‑a gândit că ai să apari așa de curând, îmi explică domnul Wemmick.
Mai ai nevoie de mine?
― Nu, mul țumesc, am zis eu.
― Cum eu țin casa de b ani, adăugă domnul Wemmick, se pare că ne vom
întâlni destul de des. La revedere!
― La revedere!
Am întins mâna, iar domnul Wemmick s ‑a uitat mai întâi la ea de parcă ar fi
crezut că îi cer ceva. Apoi, s ‑a uitat la mine și ‑a zis, luându ‑și seama:
― Desigur ! Da. Obi șnuiești să dai mâna?
Eram puțin nedumerit, gândindu ‑mă că la Londra pesemne că nu exista
moda aceasta, dar i ‑am zis că da.
― Eu m ‑am dezvățat de tot! zise domnul Wemmick. Cel puțin, în ultima
vreme. Sigur, mi ‑a făcut plăcere să te cunosc. La reve dere!
După ce ne strânserăm mâinile și plecă, am deschis fereastra de pe casa
scărilor și aproape că m ‑am decapitat, căci sforile scripeților putreziseră și
geamul a căzut ca o ghilotină. Din fericire, s ‑a întâmplat atât de repede, încât n ‑
am apucat să scot capul afară. După ce ‑am scăpat astfel ca prin urechile acului,
m‑am mulțumit cu priveliștea încețoșată a hanului, prin crusta de jeg de pe
geam, și m ‑am uitat, posomorât afară zicându ‑mi în sinea mea că, în mod
hotărât, Londra era mult prea lăudată.
Noțiunea domnului Pocket junior despre „îndată” nu coincidea cu a mea,
căci aproape îmi pierdusem mințile uitându ‑mă pe fereastră, timp de vreo
jumătate de oră, și îmi scrisesem numele cu degetul pe murdăria fiecărui ochi de
geam de mai multe ori până când , în sfârșit, auzii pași pe scări. Încetul cu
încetul, înaintea mea răsăriră pălăria, capul, eșarfa de la gât, jiletca, pantalonii și
ghetele unui membru al societății care era aproape de înălțimea mea. Avea câte o
pungă de hârtie sub fiecare braț și un co șuleț cu căpșuni într ‑o mână – și
răsuflarea tăiată.
― Domnul Pip? zise el.
― Domnul Pocket? zisei eu.
― Doamn e! exclamă el. Îmi pare nespus de rău, dar știam că vine o diligență
din ținutul dumitale la amiază și am crezut că ai să vii cu aceea. Adevărul e ste că
am coborât tocmai din pricina dumitale – nu că asta ar fi vreo scuză -, căci m ‑am
gândit că, venind de la țară, s ‑ar putea să vrei niște fructe după masa de prânz,
așa că m ‑am dus până la piața de la Covent Garden, ca să găsesc unele bune.
Dintr‑un anumit motiv, simțeam că ‑mi ies ochii din cap. I ‑am mulțumit
pentru gestul său drăguț, bâlbâindu ‑mă, și am început să bănuiesc că visam.
― Doamne! zise domnul Pocket junior. U șa asta se înțepenește într ‑un hal
fără de hal!

Cum ar fi făcut într ‑o clipă terci toate fructele, împingând în ușă cu pungile
de hârtie la subsuori, l ‑am rugat să ‑mi dea voie să i le țin eu. Mi le dădu cu un
zâmbet prietenos și se luptă cu ușa de parcă ar fi fost o dihanie fioroasă. Aceasta
cedă, în cele din urmă, pe neașteptate, astfel încât el se dezechilibră, venind
grămadă peste mine, iar eu mă dezechilibrai, venind grămadă peste ușa
apartamentului de vizavi, și amândoi izbucnirăm în râs. Dar încă mai simțeam că
o să‑mi iasă ochii din cap și că visam.
― Te rog, intr ă! zise dom nul Pocket junior. Dă ‑mi voie să te conduc. Nu am
mai nimic pe ‑aici, dar sper că vei putea s ‑o scoți la capăt, cât de cât, până luni.
Tatăl meu a fost de părere că o să te simți mult mai bine mâine cu mine decât cu
el și că poate vei dori să faci o plimbar e prin Londra. Desigur, voi fi foarte bucuros
să‑ți arăt Londra. Cât despre masa dumitale, sper că n ‑ai s‑o găsești chiar atât
de proastă, căci ne va fi adusă aici de la cafenea și (se cuvine să adaug) va fi pe
cheltuiala dumitale, potrivit dispozițiilor d omnului Jaggers. În ceea ce privește
locuința noastră, nu este nici pe departe luxoasă, pentru că eu trebuie să ‑mi
câștig singur pâinea, iar tatăl meu nu ‑mi poate da nimic și nici n ‑aș vrea eu să
iau, chiar dacă ar avea ce să ‑mi dea. Acesta este salonul… doar atâtea scaune, și
mese, și covorul și așa mai departe, cum vezi, de care s ‑au putut lipsi cei de
acasă. Să nu crezi că fața de masă, lingurile și solnițele de aici sunt ale mele, au
fost trimise tot pentru dumneata, de la cafenea. Acesta este micul m eu dormitor –
cam mucegăit, dar tot „Hanul lui Barnard” este mucegăit. Acesta este dormitorul
dumitale. Mobila este închiriată anume pentru această ocazie, dar sunt
încredințat că va corespunde trebuințelor dumitale. Dacă mai ai nevoie de ceva,
mă voi duce să fac rost. Camerele sunt destul de retrase și vom fi doar noi doi, dar
n‑o să ne batem, aș îndrăzni să spun. Doamne! Te rog să mă ierți, te ‑am lăsat cu
căpșunile în mână până acum! Te rog, dă ‑mi voie să te despovărez. M ‑am făcut
de râs!
Stând în fața do mnului Pocket junior și întinzându ‑i pungile, una câte una,
am văzut ivindu ‑se și în ochii săi expresia uluită pe care știam că o au și ai mei,
iar el zise, dându ‑se un pas înapoi:
― Sfinte Dumnezeule, dumneata e ști băiatul care dădea târcoale!
― Iar dumne ata, zisei eu, e ști tânărul gentleman palid!

Capitolul XXII

Tânărul gentleman palid Și cu mine ne ‑am privit unul pe celălalt în „Hanul
lui Barnard”, până când amândoi am izbucnit în râs.
― Auzi, tocmai dumneata! spuse el.
― Auzi, tocmai dumneata! zisei eu.
Atunci, ne ‑am privit și am râs din nou.
― Bine! zise t ânărul gentleman palid, întinzându ‑mi mâna cu voioșie. Acum
gata, s‑a sfârșit, sper, și vei fi atât de mărinimos să mă ierți că te ‑am snopit
cândva în halul acela.
Am p riceput, din aceste cuvinte, că domnul Herbert Pocket (căci Herbert îl
chema pe tânărul gentleman palid) încă își mai confunda intenția avută cu modul
de punere în fapt. Dar i ‑am răspuns cu modestie și ne ‑am strâns călduros

mâinile.
― Încă nu dobândiseș i marea avere, pe atunci? mă întrebă Herbert Pocket.
― Nu, r ăspunsei eu.
― Nu, întări el. Am auzit că lucrul acesta s ‑a întâmplat abia de curând. Pe ‑
atunci, eu eram în căutarea unei mari averi.
― Pe cuv ânt?
― Da, domni șoara Havisham trimisese după mine, ca să vadă dacă m ‑ar fi
putut îndrăgi. Numai că n ‑a putut sau, în orice caz, n ‑a făcut‑o.
Am crezut că e politicos să spun că eram surprins să aflu acest lucru.
― Lips ă de gust, zise Herbert râzând, ce să ‑i faci! Da, a trimis după mine să
‑i fac o vizită , de probă, și, dacă aș fi încheiat ‑o cu bine, bănuiesc că m ‑aș fi
căpătuit, și aș fi ajuns și… cum vrei să ‑i spui, cu Estella.
― Ce înseamnă asta? am întrebat eu, dintr ‑odată foarte serios.
El aranja fructele pe farfurii, în vreme ce vorbea, ceea ce îl făcea să ‑și
împartă atenția între aceste două activități și de aceea nu găsise cuvântul
potrivit.
― Logodit, m ă lămuri el, preocupat în continuare de fructe. Promis.
Făgăduit. Mă rog, cum îi zice. Ceva de genul ăsta.
― Și cum ai îndurat dezamăgirea? întreb ai eu.
― Puah! zise el. Nu mi ‑a păsat cine știe ce. Este o scorpie!
― Domni șoara Havisham?
― Nici ea nu ‑i departe, dar mă refeream la Estella. Fata asta e răutăcioasă și
încrezută și capricioasă cum nici nu se poate spune, și a fost crescută de
domnișoara Havisham ca să se răzbune pe toți bărbații.
― Ce fel de rud ă îi este domnișoara Havisham?
― De nici un fel, zise el. E adoptat ă.
― Și de ce ar trebui ea să se răzbune pe toți bărbații? Ce să răzbune?
― Dumnezeule mare, domnule Pip! zise el. Nu știi?
― Nu, răspunsei eu.
― Of, Doamne! E o poveste lung ă, hai s‑o lăsăm până după ce mâncăm. Dă
‑mi voie să te întreb ceva. Cum ai ajuns acolo în ziua aceea?
I‑am povestit și m ‑a ascultat cu atenție până la sfârșit, apoi a izbucnit din
nou în râs și m ‑a întrebat dacă avusesem dureri, după luptă. Eu nu l ‑am
întrebat dacă pe el îl duruse, deoarece convingerea mea asupra acestui fapt era
nezdruncinată.
― Domnu l Jaggers este custodele dumitale, am înțeles? continuă el.
― Da.
― Știi că el se ocupă și de afacerile domnișoare i Havisham și e avocatul ei, și
se bucură de încrederea ei cum nu se mai bucură nimeni altcineva?
Am simțit că aceste cuvinte mă aduceau pe un teren periculos. I ‑am
răspuns, cu o reținere pe care nu făcui nici un efort s ‑o ascund, că îl văzusem pe
domnul J aggers în casa domnișoarei Havisham chiar în ziua în care ne
bătuserăm noi doi, dar niciodată după aceea, și că, după părerea mea, domnul
Jaggers nu ‑și mai amintea deloc că mă întâlnise vreodată pe acolo.
― A fost foarte amabil propun ându‑l pe tatăl meu să fie tutorele dumitale și i
‑a făcut o vizită tatei ca să ‑i spună aceasta prin viu grai. Bineînțeles că îl știa pe
tatăl meu de la domnișoara Havisham. Tatăl meu este vărul domnișoarei

Havisham – nu că asta ar însemna existența unor strânse relații familial e între ei,
fiindcă el nu știe să lingușească și n ‑o va aduce vreodată la sentimente mai bune.
Herbert Pocket avea un fel de a se purta foarte sincer și dezinvolt care te
cucerea. N ‑am mai văzut niciodată în viața mea pe cineva care să arate în
asemenea mă sură, prin fiecare privire și modulație a vocii, o incapacitate
înnăscută de a face vreun lucru ascuns și josnic. Exista ceva, în toată făptura sa,
care trăda un optimism nemărginit și, totodată, ceva care ‑mi șoptea că nu va fi,
niciodată, î ncununat de succes ori bogat. Nu știu de ce ‑mi făcea o asemenea
impresie. Am căpătat această convingere chiar din primele clipe ale întâlnirii din
ziua aceea, mai înainte de a ne așeza la masă, deși nu ‑mi dădeam seama pe ce
mă bizuiam.
Rămăsese tot un tână r gentleman palid și avea un soi de apatie cronică,
permanentă, chiar și în toiul glumelor și ‑al vioiciunii sale, ceea ce nu era deloc un
semn de vigoare trupească. Nu era frumos la chip, dar era mai mult decât
frumos, arătându ‑se prietenos și vesel. Trăsă turile sale erau întru câtva
neterminate, ca în ziua în care pumnii mei își luaseră libertatea să le altoiască,
dar, pe ansamblu, păreau că vor rămâne de ‑a pururi luminoase și tinere. E greu
de spus dacă produsul măiestriei de croitor al domnului Trabb i ‑ar fi venit mult
mai bine lui decât mie, dar îmi dau seama foarte bine că ‑și purta hainele sale,
aproape ponosite, cu mult mai multă grație decât îmi purtam eu costumul cel
nou.
Întrucât era foarte vorbăreț, am simțit că o reținere din partea mea ar fi o
răsplată nedreaptă, nepotrivită pentru vârsta noastră. Așadar, i ‑am povestit, în
câteva cuvinte, scurta mea viață, subliniind apăsat că îmi era interzis să caut să
aflu cine era binefăcătorul meu. I ‑am mai spus apoi că, din pricina faptului că
fusesem crescu t ca să devin fierar la țară și nu știam mai nimic despre regulile
bunelor maniere, i ‑aș fi foarte recunoscător dacă mi ‑ar atrage atenția ori de câte
ori m‑ar vedea în încurcătură sau greșind.
― Cu pl ăcere, îmi spuse el, deși m ‑aș încumeta să prezic că vei avea nevoie
de foarte puține îndreptări. Aș îndrăzni să spun că vom fi deseori împreună și mi
‑ar plăcea să înlăturăm dintre noi orice fel de reținere fără rost. Vrei să ‑mi faci
plăcerea și să începi chiar de acum, zicându ‑mi, Herbert?
I‑am mulțumit pentru invitație și ‑am spus că așa voi face, informându ‑l, la
schimb, că numele meu de botez era Philip.
― Nu‑mi place cum sună Philip, zise el zâmbind, fiindcă îmi aduce aminte de
băiatul din pildele morale din cartea de citire, acela care ba era atât de leneș încât
cădea într ‑o băltoacă, ba atât de gras că nu vedea dincolo de lungul nasului, ba
atât de zgârcit că și ‑a încuiat prăjitura, pe care până la urmă i ‑au mâncat ‑o
șoarecii, ba atât de încăpățânat să meargă la vânătoare de cuiburi de păsări, că l
‑au mânca t urșii din pădurea apropiată. Uite, să ‑ți spun cum mi ‑ar plăcea să te
cheme. Pentru că ne înțelegem atât de bine, și ai fost fierar… te superi?
― Nu m ă supără nimic din ce ‑mi propui tu, răspunsei eu, dar nu pricep.
― Te‑ar supăra dacă ți ‑aș spune Handel , între noi? Există o încântătoare
bucată muzicală de Handel care se numește Armonia fierarului .
― Mi‑ar face mare plăcere.
― Atunci, dragul meu Handel, zi se el, întorcâ ndu‑se către ușa care se

deschidea, iată masa! O să te rog să te așezi în capul mesei, pentru că mâncarea
e pe spezele tale!
Nici n‑am vrut să aud de așa ceva, astfel că se așeză el în capul mesei, iar eu
în fața lui. Masa a fost delicioasă – mie, cel puți n, mi s‑a părut atunci un adevărat
ospăț de ziua Lordului Primar – și cu o savoare în plus, fiindcă se petrecea în acele
împrejurări lipsite de orice constrângeri, fără oameni în vârstă de față și cu toată
Londra la picioarele noastre. Iar peste toate, mai era și plăcuta senzație de masă
câmpenească, fiindcă, în vreme ce mâncarea era, după cum ar fi zis domnul
Pumblechook, un adevărat desfrâu – în întregime adusă la comandă, de la
cafenea -, de jur împrejurul nostru, prin salon, totul întărea această impresie de
masă într ‑o poiană, deși fără iarbă, din pricina obiectelor care își schimbau
neîncetat menirea – silindu‑l pe chelner, spre mirarea l ui, să pună tacâmurile pe
podea (unde dădu de mai multe ori peste ele), untul topit pe fotoliu, pâinea pe
rafturile de cărți, brânza pe găleata de cărbuni și puiul fiert pe patul meu, în
dormitorul de alături, unde am regăsit o bună parte din pătrunjelul ș i untul său
închegate bine, când m ‑am dus la culcare, seara. Toate acestea făcură ospățul
încântător, iar când chelnerul nu mai fu de față ca să mă vadă, plăcerea mea
deveni deplină.
După ce înaintaserăm binișor cu masa, i ‑am reamintit lui Herbert că ‑mi
făgăduise să ‑mi povestească despre domnișoara Havisham.
― Adev ărat, zise el. O să ‑mi țin promisiunea numaidecât. Dă ‑mi voie să
încep, Handel, prin a ‑ți preciza că la Londra nu se obișnuiește să vâri cuțitul în
gură, de teama accidentelor, și că, dacă furculi ța este menită acestui scop, nu
trebuie, totuși, înfundată în gură mai mult decât este nevoie. Nu că ar fi neapărat
nevoie să ‑ți spun aceste lucruri, numai că e mai bine să le faci cum le face restul
lumii. De asemenea, lingura nu se ține, în general, cu m âna pe deasupra, ci pe
dedesubt. Asta prezintă două avantaje: o poți duce mai bine la gură (ceea ce, la
urma urmei este însuși scopul) și scapi în bună măsură de impresia că deschizi o
stridie, văzut dinspre cotul drept.
Îmi oferi aceste observații prieten ești cu atâta veselie, încât amândoi am râs,
iar eu abia de ‑am roșit.
― Și acum, continuă el, despre domnișoara Havisham. Domnișoara
Havisham, trebuie să știi, a fost un copil răsfățat. Mama sa a murit când ea era
încă mică, iar tatăl său nu i ‑a refuzat ni mic. Tatăl său era un gentleman de țară,
cu moșii prin ținutul vostru, și avea o fabrică de bere. Nu știu ce ‑i așa de
nemaipomenit să fii berar, dar e un lucru de netăgăduit că, în vreme ce nu ‑i cu
putință să fii nobil și să fii brutar, e foarte cu putință să fii cât se poate de nobil și
să fii berar. Asta ‑i la ordinea zilei!
― Totu și, un gentleman nu se cuvine să țină o cârciumă, nu ‑i așa? am zis eu.
― Cu nici un chip, r ăspunse Herbert, deși o cârciumă poate să țină un
gentleman. Ei, bine! Domnul Havisham era foarte bogat și foarte mândru. La fel și
fiica sa.
― Domni șoara Havisham era singurul copil, nu? încercai eu să ‑mi dau cu
părerea.
― Un moment, ajung și la asta! Nu, nu era singurul copil, mai avea și un frate
vitreg. Tatăl ei s ‑a căsătorit din nou, în secret, cu bucătăreasa, cred eu.
― Parc ă ziceai că era mândru! zisei eu.

― Bunul meu Handel, a șa și era. S ‑a căsătorit cu cea de ‑a doua nevastă în
secret tocmai pentru că era mândru, și, după o vreme, ea a murit. Când a murit,
am înțeles că el i ‑a spus pe ntru prima oară fiicei sale ce făcuse și, atunci, fiul
bastard a devenit un membru al familiei, locuind împreună cu ei, în casa pe care
o cunoști. Când fiul a crescut, s ‑a dovedit a fi un desfrânat, un risipitor fără pic
de respect, un nemernic din cap pân ă‑n picioare. Până la urmă, tatăl l ‑a
dezmoștenit, dar s ‑a îmbunat când a ajuns pe patul de moarte și i ‑a lăsat și lui
ceva avere, deși nu atât cât i ‑a lăsat domnișoarei Havisham… Mai ia un pahar de
vin și iartă ‑mă că‑ți spun, dar societatea, în ansamblu l ei, nu se așteaptă ca
omul să fie atât de conștiincios, când își golește paharul, încât să ‑l dea peste cap
până îl lipește cu marginea de nas.
Făcusem acest lucru, din pricină că eram numai ochi și urechi la povestea
lui. I‑am mulțumit pentru observație și mi‑am cerut scuze. El mi ‑a răspuns: „N
‑ai pentru ce” și a reluat:
― Domni șoara Havisham era, în acel moment, o moștenitoare bogată și poți
să‑ți închipui că era privită ca o partidă strălucită. Fratele său vitreg avea acum
la dispoziție destule m ijloace de trai îmbelșugat, însă, ba cu vechile datorii, ba cu
alte noi vicii nebunești, le ‑a pierdut, de ‑a dreptul îngrozitor, din nou. Între el și
sora lui s ‑au iscat atunci neînțelegeri mai mari decât cele între el și tatăl său și se
bănuiește că nutrea o ranch iună de moarte împotriva ei, căci credea că ea îl
influențase pe tatăl lor să ‑l dezmoștenească. Acuma, am ajuns la partea tragică a
poveștii… Dar mă întrerup, dragul meu Handel, numai cât să ‑ți atrag atenția că
un șervet nu o să încapă într ‑un pahar!
De ce mă căzneam să ‑l îndes pe ‑al meu în pahar, n ‑aș putea cu nici un chip
să spun. Știu doar că m ‑am trezit că făceam, cu o stăruință demnă de o cauză
mai bună, cele mai dârze sforțări să ‑l înghesui înăuntru. Din nou i ‑am mulțumit
lui Herbert și mi ‑am cer ut scuze, din nou el mi ‑a răspuns, cu multă veselie, „N ‑
ai pentru ce, pe cuvânt!” și a continuat să povestească.
― Acum apare în scenă – să zicem la cursele de cai sau la balurile de societate
sau în oricare altă parte vrei tu – un bărbat, care se îndrăgos tește de domnișoara
Havisham. Eu nu l ‑am văzut niciodată (căci asta s ‑a petrecut cu douăzeci și cinci
de ani în urmă, mai înainte să facem noi doi ochi), dar l ‑am auzit pe tata zicând
că era un bărbat foarte chipeș și părea tocmai omul potrivit pentru a ‑i plăcea
domnișoarei Havisham. Însă tot tatăl meu susținea cu tărie că nu putea fi luat
drept un gentleman, decât din prostie sau dintr ‑o fatală eroare. Întrucât, susține
tata, nici un om care nu este un adevărat gentleman în sufletul său nu va fi, cât
îi lumea, un adevărat gentleman în purtări. El zice că nici un fel de lustru nu
poate ascunde esența lemnului și, cu cât mai mult lustru îi dai, cu atât iese
esența lemnului mai tare la iveală. Ei bine! Acest bărbat se ținea scai de
domnișoara Havisham și decla ra că o iubește. Cred că, până în momentul acela,
ea nu se arătase un suflet atât de sensibil, dar toată sensibilitatea pe care o avea,
cu siguranță, în adâncuri a ieșit la iveală atunci. S ‑a îndrăgostit nebunește de el.
Fără nici o îndoială că îl idolatri za. El s‑a folosit de iubirea ei în mod constant,
storcându ‑i sume mari de bani și înduplecând ‑o să cumpere de la fratele ei
partea lui din berărie (pe care tatăl lor avusese slăbiciunea să i ‑o lase moștenire)
la un preț exagerat, susținând că, atunci când avea să devină soțul ei, va trebui

să stăpânească și să conducă berăria întreagă. Custodele tău nu se ocupa, pe
vremea aceea, de administrarea averii domnișoarei Havisham și, de altfel, ea era
prea trufașă și prea îndrăgostită ca să asculte de sfatul cuiv a. Rudele ei erau
sărace și urzeau mereu intrigi, cu excepția tatălui meu. Și el era destul de sărac,
dar nu era nici fățarnic, nici invidios. Fiind singura rubedenie dezinteresată, a
avertizat ‑o că făcea prea multe pentru acel bărbat și că se lăsa, cu nes ocotință, la
cheremul lui. Ea s ‑a folosit de cel dintâi prilej pentru a ‑i porunci tatălui meu să
iasă afară din casă, în prezența pretendentului ei, și, de atunci, tatăl meu n ‑a mai
văzut‑o niciodată.
Mi‑am amintit că ea îmi spusese: „Matthew va veni și mă va vedea, în sfârșit,
când o să zac, moartă, pe masa aceasta!” și l ‑am întrebat pe Herbert dacă tatăl
său era într ‑atât de înverșunat împotriva domnișoarei Havisham.
― Nu chiar a șa, zise el, dar ea l ‑a acuzat pe tata, de față cu viitorul ei soț, că
ar fi fost dezamăgit, chipurile, în nădejdea lui de a profita, la rândul său,
gudurându ‑se pe lângă ea. Dacă acum s ‑ar duce la ea, ar părea că învinuirea
aceasta se confirmă, atât în ochii lui, cât și într ‑ai ei. Dar să ne întoarcem la
bărbatul domnișoarei Havis ham și să încheiem povestirea. Ziua nunții fusese
fixată, fusese cumpărată rochia de mireasă, voiajul de nuntă fusese stabilit și
invitațiile fuseseră trimise. Ziua respectivă a sosit, însă mirele nu. I ‑a scris o
scrisoare…
― Pe care ea a primit ‑o, mă am estecai eu în vorbă, pe când se îmbrăca
pentru nuntă? La ora nouă fără douăzeci?
― Întocmai, zise Herbert, încuviințând din cap, la acea oră fără acele minute
la care, după aceea, a oprit toate ceasurile. Ce scria în acea scrisoare, în afară de
faptul că renunța, fără pic de milă, la căsătorie, nu pot să ‑ți spun, pentru că
habar n ‑am. Când și ‑a revenit după lovitura care a țintuit ‑o bolnavă la pat, a
lăsat întregul domeniu în paragină, așa cum îl știi, și n ‑a mai văzut niciodată de
atunci lumina zilei.
― Asta‑i toată povestea? am întrebat, după câteva clipe de gândire.
― Asta‑i tot ce știu eu în legătură cu aceasta și, de fapt, știu atât de multe
fiindcă am pus cap la cap, după cum am crezut eu de cuviință, toate crâmpeiele
pe care le ‑am putut afla, căci t atăl meu ocolește subiectul și, chiar și atunci când
domnișoara Havisham m ‑a invitat pe la ea, nu mi ‑a spus mai mult decât ceea ce
era strict necesar ca să pot pricepe scopul vizitei mele. Dar am uitat să ‑ți spun
ceva. S‑a bănuit că bărbatul căruia îi acor dase atâta încredere și care i ‑o înșelase
atât de crud a acționat în înțelegere cu fratele ei vitreg, că puseseră totul la cale
împreună și că și ‑au împărțit apoi câștigul.
― Mă întreb de ce nu s ‑a căsătorit, totuși, cu ea, ca să pună mâna pe toată
averea? zisei eu.
― Probabil c ă era deja însurat, iar lovitura aceasta cumplită a fost o parte din
planul urzit de fratele ei vitreg, zise Herbert. Nu uita că nu știu sigur, presupun
doar.
― Ce s‑a întâmplat cu cei doi bărbați? întrebai eu, după alte câteva clipe de
gândire.
― Au dec ăzut în ultimul hal, dacă se poate imagina că există și o treaptă mai
jos de unde se aflau deja, și s ‑au ruinat.

― Mai tr ăiesc?
― Nu știu.
― Ai spus mai devreme c ă Estella nu e ruda domnișoarei Havisham, ci a fost
adoptată. Când a adop tat‑o?
Herbert ridică din umeri.
― A existat dintotdeauna o Estella, de c ând am auzit eu prima oară despre o
domnișoară Havisham. Mai mult nu știu. Și acum, Handel, zise el, încheind
povestea în acest punct, între noi este o înțelegere absolut sinceră. Tot ce știu eu
despre domnișoara Havisham știi și tu.
― Tot ce știu eu, îi replicai, știi și tu.
― Te cred p e deplin. Așadar, asupra acestui subiect nu poate fi vorba despre
rivalitate sau nedumeriri între tine și mine. Cât despre condiția de care depinde
viitorul tău – adică faptul că ți s ‑a interzis să pui întrebări sau să discuți despre
persoana căreia i ‑l datorezi -, poți fi foarte sigur că n ‑am s‑o încalc niciodată, nici
măcar n ‑o să pomenesc despre aceasta, și nici vreunul dintre ai mei n ‑o s‑o facă.
Ce‑i drept, spusese acest lucru cu atâta delicatețe, încât am simțit că
problema aceasta se pecetluise, chiar dacă aveam să fiu, ani de ‑a rândul, sub
acoperișul tatălui său. Totodată, rostise aceste cuvinte cu atâta înțeles, încât să
‑mi dau seama că ș tia la fel de bine ca și mine că domnișoara Havisham era
binefăcătoarea mea.
La început, nu ‑mi trecuse prin minte că deschisese acest subiect în scopul
de a limpezi apele între noi. Dar, fiindcă ne ‑am simțit și mai ușurați și mai în
largul nostru după ce î l discutaserăm, am priceput că tocmai asta urmărise.
Eram amândoi foarte binedispuși și vorbăreți, iar eu îl întrebai, la un
moment dat, cu ce se ocupa.
― Sunt un capitalist, r ăspunse el, mă ocup cu asigurarea vaselor.
Bănuiesc că m ‑a văzut căutând cu priv irea prin cameră vreun indiciu despre
navigație sau despre capital, căci adăugă:
― În City .
Aveam o părere foarte bună despre prosperitatea și importanța celor care se
ocupau de asigurările de vase în City și am început să mă gândesc, cu groază, că
doborâsem la pământ un astfel de agent de asigurări, îi înnegrisem ochiul său
întreprinzător și ‑i spărsesem capul plin de asemenea răspunderi. Dar, încă o
dată, m ‑am simțit absolvit de vină, cuprins de ace a senzație ciudată că Herbert
Pocket nu va fi niciodată un afacerist de succes sau un om bogat.
― N‑o să mă mulțumesc să ‑mi folosesc capitalul doar în asigurarea vaselor.
O să cumpăr niște acțiuni puternice de la asigurări pe viață și ‑o să‑mi croiesc
drum în vreun consiliu de administrație. O să fac același lucru, dar la scară mai
mică, și cu exploatările miniere. Nici una dintre aceste inițiative nu mă va
împiedica să afretez câteva mii de tone pe socoteala mea. Cred că voi face negoț,
zise el, lăsându ‑se pe spate în scaunul său, cu Indiile de Est – mătăsuri, șaluri,
mirodenii, vopseluri, medicamente și esențe de lemn prețios. Este un negoț
interesant.
― Iar c âștigurile sunt mari? întrebai eu.
― Neînchipuite! zise el.
M‑am îndoit din nou de ceea ce auzeam ș i am început să cred că avea visuri
de viitor mai mari decât ale mele.

― Mă gândesc să fac, de asemenea, negoț și cu Indiile de Vest, zise el vârându
‑și degetele mari în buzunarele de la piept ale vestei, pentru zahăr, tutun și rom.
Ba și cu Ceylonul, mai ales pentru fildeșii de elefanți.
― O s ă ai nevoie de o mulțime de vase, zisei eu.
― O flot ă în toată regula! întări el.
De‑a dreptul copleșit de măreția acestor tranzacții, l ‑am întrebat pe unde
făceau acum negoț vasele pe care le asigurase el.
― N‑am început încă să investesc în asigurări, răspunse el. Casc ochii bine
în jurul meu.
Într‑un fel, această îndeletnicire mi se părea mult mai potrivită cu „Hanul lui
Barnard”. Dar am spus, cu o voce convinsă:
― Aha!
― Da. Sunt la un contoar comercial și casc b ine ochii în jurul meu.
― Și un contoar comercial este profitabil? întrebai.
― Pentru… vrei s ă spui pentru un tânăr care lucrează acolo? întrebă el, la
rândul lui.
― Da, pentru tine, de pildă.
― Păi, nu, pentru mine nu.
Spusese aceste cuvinte cu aerul cu iva care ‑și face, cu gr ijă, niște socoteli și
întocmește apoi o balanță.
― Nu este direct profitabil. În sensul că nu mă plătesc cu nimic și eu
trebuie… să mă întrețin singur.
Cu siguranță că treaba aceasta nu părea deloc profitabilă și am dat din cap,
ca și când aș fi vrut să remarc că e cam greu să speri că vei aduna mult capital
dintr‑o astfel de sursă de venit.
― Dar principalul este, zise Herbert Pocket, c ă poți căsca bine ochii în jurul
tău. Acesta este clenciul întregii afaceri. Ești într ‑un contoar comercial, știi, și
caști ochii la ce este în jurul tău.
Mă ului din cale afară consecința că nu puteai să fii în afara unui contoar
comercial, știi, și să caști bine ochii în jurul tău – dar m‑am înclinat, în tăcere, în
fața experienței lui.
― Apoi, vine un moment, zise Herbert, c ând vezi că ți se deschide o portiță. Și
‑o pornești într ‑acolo, dai lovitura, îți faci propriul capital și gata! Odată ce ai
obținut un capital al tău, nu mai ai nimic altceva de făcut decât să ‑l folosești.
Toate acestea semănau foarte tare cu felul în care se purtase când îl
întâlnisem în grădină. De asemenea, și felul în care își suporta sărăcia se potrivea
întru totul cu modul în care suportase înfrângerea de atunci. Mi se părea că
încasa acum toate loviturile și trântele sorți i cu același aer cu care le încasase,
odinioară, de la mine. Era foarte limpede că nu avea în jurul lui decât lucrurile
strict necesare, căci tot ceea ce observasem, când privisem prin apartament,
fusese trimis, cu prilejul sosirii mele, de la cafenea sau din alte părți.
Cu toate acestea, cum deja își croise în minte un viitor strălucit, era atât de
modest încât îi eram de ‑a dreptul recunoscător că nu se umfla în pene. Era încă
o trăsătură frumoasă, pe lângă toate acelea care ‑i alcătuiau firea atât de plăcu tă,
și ne‑am înțeles minunat. Seara, am ieșit să ne plimbăm puțin pe străzi și am
intrat, cu jumătate de preț, la teatru. În ziua următoare, ne ‑am dus la biserică, la
Westminster Abbey, iar după ‑amiază ne ‑am plimbat prin parcuri, unde eu m ‑am

întrebat cine potcovea toți caii de acolo și mi ‑am dorit să fi fost Joe acela.
La prima vedere, mi se părea că trecuseră luni de zile din duminica aceea
când îi părăsisem pe Joe și pe Biddy. Distanța între mine și ei devenise și ea la fel
de mare, iar mlaștinile noastr e erau hăt, departe. Faptul că în cea din urmă
duminică petrecută acolo, fusesem la vechea noastră biserică, în hainele mele
bune, mi se părea o combinație de imposibilități geografice, sociale și
astronomice. Totuși, pe străzile, atât de pline de lume și atât de orbitor luminate
în pragul serii, ale Londrei, inima mi se mai strângea, dureros, cu reproș pentru
că lăsasem biata noastră bucătărioară veche atât de departe. Și, în neclintirea
nopții, zgomotul pașilor vreunui neisprăvit de așa ‑zis portar, defilâ nd ca un
somnambul în jurul „Hanului lui Barnard”, pretinzând că îl supraveghează, îmi
pătrundea surd până în adâncul sufletului.
Luni dimineață, la nouă fără un sfert, Herbert se duse până la contoarul său
comercial ca să facă act de prezență – și, de ase menea, să caște bine ochii în jurul
lui, presupun -, iar eu l ‑am însoțit până acolo. Avea să iasă, peste vreo oră sau
două, și să ne întâlnim la Hammersmith, unde trebuia să ‑l aștept. Mi s ‑a părut
că ouăle din care ieșeau puii agenților de asigurări se clo ceau în praf și arșiță,
precum ouăle de struț, judecând după locurile în care acești giganți de mâine se
adunau luni dimineața. Contoarul comercial unde Herbert lua lecții de viitor nu
mi se păru nici pe departe un loc de observație bun – se afla la etajul al doilea, în
fundul unei curți cu o înfățișare lugubră în toate amănuntele sale, și cu ferestrele
dând către un alt etaj al doilea, al spatelui unei clădiri, și nu către o priveliște
oarecare, dar deschisă, care să permită observația.
Am așteptat până la prânz și m ‑am dus la Bursă, unde am văzut mai mulți
oameni scorțoși stând sub afișele despre vasele în circulație, pe care i ‑am luat
drept niște mari negustori, deși n ‑am putut pricepe de ce erau toți scoși din
sărite. Când a sosit Herbert, am mers împreu nă să luăm masa la un local
celebru, pe care eu, pe atunci, îl veneram, dar despre care cred astăzi că este cea
mai abjectă plăsmuire a popularității din Europa, și unde nu m ‑am putut opri să
nu remarc, chiar și la vremea aceea, că era mai mult sos pe feț ele de masă, pe
cuțite și pe hainele chelnerilor decât pe cotlete. După acest prânz frugal, oferit la
un preț modest (ținând cont că grăsimea din jur n ‑a intrat în nota de plată), ne ‑
am întors la „Hanul lui Barnard” ca să ‑mi iau val ijoara și apoi am închiri at o birjă
până la Hammersmith. Am sosit acolo, pe la ora trei sau patru după ‑amiază, de
unde am mai avut de mers foarte puțin până la casa domnului Pocket. Ridicând
zăvorul unei porți, am intrat direct într ‑o grădină micuță, care dădea spre fluviu
și unde se jucau copiii domnului Pocket. Și, dacă nu mă înșel asupra unei
chestiuni care nu privește nicidecum interesele și preocupările mele, am văzut că
toți copiii domnului și doamnei Pocket nici nu creșteau singuri, nici nu erau
crescuți de cineva, ci se dăd eau peste cap.
Doamna Pocket stătea pe un scaun de grădină, sub un copac, citind, cu
picioarele spr ijinite de alt scaun de grădină; iar cele două dădace se uitau în jur la
copiii care se jucau.
― Mam ă, zise Herbert, acesta este tânărul domn Pip.
La acestea, doamna Pocket mă întâmpină cu un aer de demnitate
politicoasă.
― Domni șorule Alick și domnișoară Jane! strigă una dintre doici spre doi
dintre copii, dacă vă repeziți așa în tufișuri, o să cădeți în apă și ‑o să vă înecați…

Și ce‑o să zică tăt icul vostru atunci?
În același timp, doica ridică de jos batista doamnei Pocket și zise:
― Asta e a șasea oară când o lăsați să cadă, doamnă!…
La care, doamna Pocket râse și răspunse:
― Mul țumesc, Flopson.
Apoi, aranjându ‑și mai bine locul, de data aceas ta pe un singur scaun, își
reluă lectura. Chipul său căpătă într ‑o clipă o expresie concentrată și atentă, de
parcă ar fi citit de ‑o săptămână încheiată, dar, mai înainte de ‑a fi citit șase
rânduri, își îndreptă din nou privirile spre mine și zise:
― Sper că mama dumitale se simte foarte bine, nu ‑i așa?
Neașteptata întrebare mă puse într ‑o asemenea încurcătură, încât am
început să ‑i răspund cât se poate de aiuritor, că, dacă ar fi existat vreo astfel de
persoană, nu mă îndoiesc că s ‑ar fi simțit foarte bine și i‑ar fi fost foarte
îndatorată pentru atenția pe care i ‑o arăta doamna Pocket și că i ‑ar fi transmis
negreșit salutările sale…
Noroc că doica interveni și mă salvă:
― Ei, bine! strigă ea, ridicând iarăși batista de jos. Asta e a șaptea oară!… Ce
‑i cu dumneavoastră în după ‑amiaza asta?
Doamna Pocket își primi înapoi batista, la început cu o privire plină de
uimire, ca și când n ‑ar mai fi văzut ‑o niciodată, după care o recunoscu și râse,
zicând „Mulțumesc, Flopson!” și, uitând de mine, citi mai depart e.
Am descoperit, astfel, având răgazul să ‑i număr pe îndelete, că erau, nici
mai mult, nici mai puțin, de șase mici Pocket de față, în diverse stadii ale datului
peste cap. Abia ajunsesem la acest total, când se auzi un al șaptelea, parcă
venind din văzdu h și jelindu ‑se.
― Ăsta e bebelușul!… zise Flopson, de parcă ar fi fost deosebit de surprinsă
să‑l audă. Dă fuga, Millers!
Millers, care era cealaltă doică, intră în casă și, încet ‑încet, bocetul copilului
fu alinat și oprit, până când nu mai rămase decâ t un sunet înfundat, de mic
ventriloc cu gura plină. Doamna Pocket citea fără întrerupere și eram curios să
aflu ce carte era aceea.
Îl așteptam, bănuiesc, pe domnul Pocket să vină afară la noi. În orice caz,
așteptam acolo și astfel, aveam prilejul să obs erv un remarcabil fenomen familial,
constând în faptul că, de fiecare dată când vreunul dintre copii trecea, în joaca
lui, prin apropiere de doamna Pocket, negreșit se poticnea și se dădea peste cap,
venind grămadă peste ea – de fiecare dată spre marea ei uluire de ‑o clipă și spre
durerea și văicăreala lui de durată. Am încercat să găsesc vreo explicație pentru
această ciudățenie și nu m ‑am putut abține să nu fac fel și fel de presupuneri,
până când, la un moment dat, Millers ieși afară cu bebelușul, care î i fu înmânat
lui Flopson, care, când dădu să i ‑l înmâneze doamnei Pocket, veni drept cu capul
înainte peste doamna Pocket, cu bebeluș cu tot, și de ‑abia, de ‑abia am reușit
Herbert și cu mine s ‑o prindem.
― Doamne fere ște, Flopson! zise doamna Pocket, ridic ându‑și pentru o clipă
ochii din carte. Toată lumea se dă peste cap?
― Să vă ferească Dumnezeu, într ‑adevăr, doamnă! răspunse Flopson cu
obrajii arzând ca para focului. Dar ce aveți aici?
― Ce am aici, Flopson? întrebă și doamna Pocket.

― Păi, ăsta ‑i scăun elul dumneavoastră de picioare!?… strigă Flopson. Și
dacă vi‑l țineți sub fustă, așa, cine vreți să nu se dea peste cap? Hai! Luați
copilul, doamnă, și dați ‑mi mie cartea dumneavoastră.
Doamna Pocket făcu precum fu îndemnată și jucă puțin, fără pricepere ,
copilul pe genunchi, în vreme ce toți ceilalți micuți se jucau în jur. Lucrul acesta
dură foarte puțin, căci doamna Pocket dădu scurt ordinul de stingere, adică
porunci să fie duși cu toții în casă, să doarmă puțin. Astfel făcui a doua
descoperire, cu pr ilejul acelei prime vizite, și anume că sistemul de creștere al
micilor Pocket consta în alternanța dintre tumbe și somn.
Așa stând lucrurile, când Flopson și Millers mânară copiii în casă ca pe o
mică turmă de oi, iar domnul Pocket apăru, pentru a face cu noștință cu mine, n
‑am fost mirat să văd că domnul Pocket era un gentleman cu o expresie de
perplexitate pe chip și cu părul încărunțit zbârlit, de parcă n ‑ar fi avut nici o idee
despre cum să mai pu nă ordine în ceva din jurul să u.
Capitolul XXIII

Domnul Pocket îmi spuse că era bucuros că mă vede și că spera că nici mie
nu‑mi părea rău că ‑l vedeam pe el.
― Deoarece chiar nu sunt, ad ăugă el cu un zâmbet ca al fiului său, un
personaj care să sperie pe cineva.
Părea foarte tânăr, în pofida aerului de p erplexitate și a părului albit, și avea
gesturi firești. Prin cuvântul „firești”, vreau să spun că nu aveau nici urmă de
afectare. Însă era ceva nostim în zăpăceala sa, care ar fi devenit de ‑a dreptul
ridicolă dacă nu și ‑ar fi dat și el seama că era foarte aproape de ridicol. După ce
vorbi puțin cu mine, îi zise doamnei Pocket mai degrabă neliniștit, încruntând din
sprâncene, care erau negre și frumoase:
― Belinda, sper c ă i‑ai spus bun venit domnului Pip?
Ea își ridică ochii din carte și răspunse:
― Da.
După aceea, zâmbi, privindu ‑mă absentă, și mă întrebă dacă îmi plăcea apa
cu aromă de floare de portocal. Pentru că întrebarea n ‑avea nici o legătură, nici
apropiată, nici îndepărtată, cu nici unul dintre schimburile noastre de cuvinte,
am socotit ‑o arunca tă la întâmplare în conversația generală, la fel ca lucrurile pe
care mi le spusese mai devreme din dorința de a părea amabilă.
Am aflat în câteva ore, și pot s ‑o spun de la bun început, că doamna Pocket
era singura fiică a unui cavaler, răposat pur și sim plu accidental, căruia i se
năzărise și credea cu tărie că tatăl lui ar fi ajuns baronet de n ‑ar fi existat opoziția
înverșunată a cuiva, stârnită din motive cu totul și cu totul personale – am uitat a
cui era această opoziție, dacă am știut ‑o vreodată, a suveranului, a prim ‑
ministrului, a lordului cancelar, a arhiepiscopului de Canterbury sau a altcuiva?
– și, în virtutea acestui fapt, el se adăugase castei nobililor de pe acest pământ.
Eu cred că se învestise singur cavaler, pentru că luase cu asalt grama tica
engleză, în vârful peniței sale, într ‑o cuvântare disperată, copiată pe hârtie
velină, rostită cu prilejul așezării primei pietre la temelia nu știu cărei clădiri și al
înmânării către un personaj de la Curte fie a mistriei, fie a mortarului. În orice
caz, cavalerul hotărâse ca doamna Pocket să fie crescută, încă din leagăn, ca o
femeie care, prin natura lucrurilor, era musai să se mărite cu un nobil și trebuia

ferită de a dobândi orice deprindere plebee a treburilor gospodărești.
Părintele acesta înțe lept izbândise într ‑atât de categoric în acțiunea de
supraveghere și ocrotire a odraslei, încât doamna Pocket crescuse ca o deosebită
podoabă, cu desăvârșire neajutorată și nefolositoare. Cu acest caracter fericit
format, îl întâlnise în zorii tinereții sa le pe domnul Pocket – și el, de asemenea, în
zorii tinereții lui și încă mai stând în cumpănă între a alege să ajungă în Camera
Lorzilor, ori să se adăpostească sub o mitră episcopală. Să înfăptuiască ori una,
ori cealaltă era doar o problemă de timp, așad ar el și doamna Pocket au tras de
timp (când ar fi trebuit, socotind după lungimea acestuia, să ‑l reteze scurt) și s ‑
au căsătorit fără știrea părintelui înțelept, iar părintele înțelept, neavând nici o
altă moștenire de dăruit sau de refuzat în afară de bi necuvântarea sa, i ‑a
înzestrat frumos cu aceasta, după o scurtă împotrivire, și i ‑a adus la cunoștință
domnului Pocket că soția lui era „o comoară demnă de un prinț”. Domnul Pocket
investise comoara demnă de un prinț în treburile lumești și, după cum era d e
bănuit, investiția i ‑a adus un câștig neînsemnat. Cu toate acestea, doamna
Pocket rămăsese, în general, ținta unui bizar amestec de milă și respect, pentru
că nu se măritase cu un titlu de noblețe, în vreme ce domnul Pocket rămăsese
ținta unui bizar ames tec de reproș și iertare, pentru că nu obținuse niciodată
vreunul.
Domnul Pocket mă luă cu el în casă și îmi arătă camera mea – o cameră
plăcută și mobilată în așa fel încât o puteam folosi în voie drept salonaș personal.
Apoi, bătu la ușile altor două cam ere asemănătoare și mă prezentă ocupanților
acestora, pe nume Drummle și Startop. Drummle, un tânăr cu înfățișare de
bătrân, și cu o constituție solidă, fluiera. Startop, mai tânăr și ca vârstă și ca
înfățișare, citea și se ținea de cap cu amândouă mâinile , de parcă l ‑ar fi crezut
gata să explodeze, fiind încărcat peste puteri cu povara cunoașterii.
Atât domnul Pocket cât și doamna Pocket aveau, în mod vădit, aerul că se
află pe mâinile altcuiva și mă întrebam cine stăpânea, de fapt, casa și le îngăduia
să trăiască aici, până ce am descoperit că această putere nevăzută o dețineau
servitorii. Era o metodă ușoară de a rezolva problemele gospodăriei, probabil, în
ceea ce privește lipsa gr ijilor, dar părea să fie costisitoare, fiindcă servitorii
considerau drept o obligație față de ei înșiși să fie pretențioși cu mâncarea și
băutura lor și să ‑și cinstească o droaie de musafiri în odăile lor. Le ofereau o
masă foarte îmbelșugată și domnului și doamnei Pocket, totuși, mie mi s ‑a părut
întotdeauna că locul din casă u nde se mânca de departe cel mai bine era
bucătăria – și am presupus, totodată, că beneficiarii meselor de acolo erau în
stare să se apere singuri, căci nu trecuse nici o săptămână de când venisem să
locuiesc aici, și o doamnă din vecinătate, pe care famili a Pocket n ‑o cunoscuse
personal, a trimis o scrisoare în care spunea că o văzuse pe Millers trăgându ‑i
palme bebelușului. Această scrisoare o mâhni din cale ‑afară pe doamna Pocket,
care izbucni în lacrimi citind ‑o și zise că i se părea un lucru extraordina r faptul
că vecinii nu ‑și puteau vedea de treburile lor.
Încet, încet am aflat, mai ales de la Herbert, că domnul Pocket studiase la
Harrow și la Cambridge, unde se dovedise student eminent, dar că, având
fericirea să se căsătorească de foarte tânăr cu doa mna Pocket, își îngustase
perspectivele și îmbrățișase meseria de „meșter tocilar universitar”. După ce
ascuțise mai multe minți boante – ai căror tați, când se întâmpla să fie sus ‑puși,
se ofereau întotdeauna să ‑l ajute pe domnul Pocket să progreseze în c arieră, dar

întotdeauna își uitau cuvântul după ce mințile odraslelor părăseau tocilăria -, se
săturase de îndeletnicirea aceasta mizeră și venise la Londra. Aici, după ce
idealurile înalte se spulberaseră pe rând, găsise de lucru ajutându ‑i să devină
„citiți” pe unii care nu avuseseră șanse ori nu profitaseră de ele, și pe alții să
devină șlefuiți, pentru ocazii speciale, punându ‑și astfel cunoștințele în slujba
compilațiilor literare și a corecturilor, iar cu aceste m ijloace și cu vreo câteva
foarte modest e venituri personale încă izbutea să întrețină casa pe care o vedeam
eu.
Domnul și doamna Pocket aveau o vecină lingușitoare – o doamnă văduvă,
cu o fire atât de receptivă, încât era de acord cu toată lumea, binecuvânta pe
toată lumea și vărsa lacrimi sau împărțea zâmbete pentru toată lumea, după cum
cereau împrejurările. Pe această vecină o chema domnișoara Coiler și am avut
onoarea să o conduc la masă chiar în ziua în care am sosit. Mi ‑a dat de înțeles, pe
scări, ce grea lovitură era pentru draga sa doamn ă Pocket faptul că dragul său
domn Pocket se vedea silit să primească în casă niște gentlemeni pe care trebuia
să‑i strunească atât ca să devină „citiți”. Nu era vorba despre mine, mi ‑a spus ea,
într‑un șuvoi de afecțiune și confidențialitate (în momentul acela o cunoșteam de
nu mai mult de cinci minute), căci, dacă ar fi fost toți ca mine, ar fi fost cu totul
altceva.
― Dar scumpa doamn ă Pocket, adăugă domnișoara Coiler, după timpuria
decepție suferită (nu că scumpul domn Pocket ar purta vreo vină pentru a ceasta),
are nevoie de mult lux și eleganță.
― Da, doamn ă, încuviințai eu, ca s ‑o opresc, căci mă temeam că o să înceapă
să plângă.
― Și are înclinații atât de aristocratice…
― Da, doamnă, aprobai eu cu același scop ca mai înainte.
― …încât este foarte greu, continuă domnișoara Coiler, pentru scumpul
domn Pocket să ‑și împartă timpul și atenția cu altcineva în afară de scumpa
doamnă Pocket.
N‑am putut să nu mă gândesc că ar fi fost și mai greu dacă măcelarul ar fi
trebuit să ‑și împartă timpu l și atenția cu altcineva în afară de scumpa doamnă
Pocket, dar n ‑am zis nimic, fiindcă într ‑adevăr eram foarte ocupat să urmăresc,
sfios, purtările tuturor celor din jurul meu.
Am izbutit să aflu, din ceea ce se petrecea între doamna Pocket și Drummle,
în vreme ce eu mă concentram cât puteam la cuțitul și furculița mea, la lingură și
la pahare și la toate celelalte instrumente de autodistrugere, că pe Drummle, pe
numele său de botez Bentley, îl mai despărțea numai o persoană de la a moșteni
rangul de baron et. Mai departe, mi s ‑a dezvăluit că volumul pe care văzusem că
doamna Pocket îl citea în grădină era numai despre titluri de noblețe și că ea știa
data exactă la care bunicul său ar fi intrat în acea carte, dacă ar fi reușit vreodată
să fie recunoscut. Dr ummle nu vorbea prea mult, dar în puținele lucruri pe care
le spunea (mi s ‑a părut un individ posac) avea cuvinte alese și o cinstea pe
doamna Pocket ca pe o femeie deosebită și ca pe o soră. În afară de ei doi și de
domnișoara Coiler, vecina lingușitoare, nimeni nu mai arăta vreo urmă de interes
pentru acest subiect de conversație, care mi se păru că pe Herbert îl făcea să
sufere. Discuția promitea să dureze la nesfârșit, numai că, deodată, intră un
valet care anunță un necaz în gospodărie. Și anume, că bu cătăreasa greșise
friptura de miel. Spre nespusa mea uluire, l ‑am văzut, pentru prima oară, în acel

moment, pe domnul Pocket descărcându ‑și simțămintele printr ‑un exercițiu
care mie mi se păru cu totul ieșit din comun, dar care nu stârni nici o reacție din
partea nimănui altcuiva, și cu care, în scurt timp, aveam să mă obișnuiesc și eu,
la fel ca toți ceilalți. Își așeză pe masă cuțitul și furculița – fiindcă tocmai era prins
cu tăiatul fripturii -, își vârî ambele mâini în părul răvășit și păru că face un
nemaipomenit efort să se ridice de pe scaun trăgându ‑se de păr. Când sfârși cu
asta, fără să fi reușit să se ridice nici un pic, reluă liniștit îndeletnicirea de
dinainte.
După aceea, domnișoara Coiler schimbă subiectul și începu să ‑mi toarne
complimente. Câteva clipe m ‑am simțit bine, dar mă măgulea cu atâta lipsă de
măsură, încât curând plăcerea mi se spulberă. Când pretindea că moare de
curiozitate să afle despre rudele și cunoștințele mele din locurile pe care le
părăsisem, avea un fel întortocheat de a se apropia de mine, care era foarte
asemănător cu al unul șarpe cu limba despicată. Iar când se mai întorcea, pe
neașteptate, către Startop (deși acesta abia de ‑i adresa câteva cuvinte) sau către
Drummle (care vorbea și mai puțin), aproape că îi invidiam că se aflau de partea
cealaltă a mesei.
După ce am mâncat, fură aduși copiii, iar domnișoara Coiler găsi prilejul să
‑și recite comentariile sale pline de admirație despre ochii lor, despre nasurile lor
și despre picioarele lor – o metodă foarte dibace de a le forma caracterul. Erau
patru fetițe și doi băieței, în afară de bebelușul care putea fi ori una, ori alta, și de
bebelușul care avea să urmeze și care, deocamdată, nu era nici una, nici alta.
Erau crescuți de Flopson și de Millers, ca și cum acești doi ofițeri fără portofoliu
ar fi avut de recrutat niște copii și îi înrolaseră pe aceștia – în vreme ce doamna
Pocket își privea vlăstarele care s ‑ar fi cuvenit să fie de viță nobilă, mai degrabă
ca și cum s ‑ar fi gândit că avusese și mai înainte plăcerea să ‑i treacă în revistă,
dar nu prea știa ce ‑ar putea face cu ei.
― Haide! Da ți‑mi furculița, doamnă, și luați bebelușul, zise Flopson. Nu ‑l
apucați așa, c ‑o să‑i vârâți capul sub masă!
Astfel îndrumată, doamna Pocket îl apucă de partea cealaltă și îl dă du cu
capul de masă – ceea ce fu anunțat tuturor celor prezenți printr ‑o zguduitură de
proporții.
― Doamne Dumnezeule, da ți‑mi‑l înapoi, doamnă! zise Flopson.
Domnișoară Jane, vino să ‑i dansezi puțin bebelușului, hai!
Una dintre fetițe, o gâgâlice care păr ea că își asumase înainte de vreme
sarcina de a avea gr ijă de ceilalți, se ridică de la locul ei, de lângă mine, și dansă
în fața bebelușului, făcând un pas înainte, un pas înapoi, până când acesta se
opri din plâns și râse. Atunci, toți copiii râseră, iar domnul Pocket (care, între
timp, mai încercase de două ori să se ridice trăgându ‑se de păr) râse și el. Și cu
toții izbucnirăm în râs și ne simțirăm foarte bucuroși.
Flopson, stăruind să îndoaie bebelușul în două, apucându ‑l de încheieturi
ca pe o păpușă o landeză, reuși să ‑l așeze, teafăr, în poala doamnei Pocket și îi
dădu spărgătorul de nuci să se joace cu el, cerându ‑i totodată doamnei Pocket să
bage de seamă la mânerele acelui instrument, care s ‑ar fi putut să intre în
conflict cu ochii bebelușului și p oruncindu ‑i aspru domnișoarei Jane să
urmărească același lucru. Apoi, cele două doici ieșiră din salon și se apucară să
se certe pe scări, cu foarte mult năduf, cu valetul împrăștiat care ne servise la

masă și care, fără îndoială, își pierduse jumătate din nasturi la jocurile de noroc.
Începusem să mă simt foarte neliniștit, din pricină că doamna Pocket se
adâncise într ‑o discuție cu Drummle despre cei doi moștenitori ai titlului de
baron, în vreme ce își înmuia câte o felie de portocală în zahăr și vin, ui tând cu
desăvârșire de bebelușul din poala ei – care făcea cu spărgătorul de nuci niște
lucruri de ți se tăia răsuflarea de spaimă. În cele din urmă, micuța Jane observă
că fragedul creier al bebelușului era în pericol și se ridică încetișor de la locul ei ,
apoi, cu mai multe mici păcăleli, îl convinse să o lase să ‑i ia arma aceea
periculoasă din mână. Doamna Pocket terminându ‑și portocala aproape în
aceeași clipă și nefiind de acord cu manevra micuței Jane, îi zise acesteia:
― Copil r ău ce ești, cum îndră znești? Du ‑te la locul tău, în clipa asta!
― Mămissico, sâsâi fetița, bebe ssi ‑ar fi scoss ochissorii.
― Cum îndrăznești să ‑mi spui mie una ca asta! replică doamna Pocket. Du ‑
te și așază ‑te pe scaunul tău numaidecât!
Demnitatea doamnei Pocket era atât de z drobitoare, încât mă simții
stingherit, de parcă eu însumi făcusem ceva revoltător.
― Belinda, o mustr ă domnul Pocket, din capătul celălalt al mesei, cum poți fi
atât de lipsită de înțelegere? Jane a intervenit numai spre binele copilului.
― N‑am să îngădu i nimănui să se amestece, zise doamna Pocket. Sunt
surprinsă, Matthew, că încuviințezi să fiu jignită de cineva astfel, prin amestec
între mine și bebeluș.
― Dumnezeule mare! strig ă domnul Pocket, într ‑o izbucnire de deznădeje
îndurerată. Copiii să se bage în mormânt cu spărgătorul de nuci și să nu fie
nimeni să ‑i salveze?
― N‑am s‑o las pe Jane să se amestece între mine și bebeluș, zise doamna
Pocket, aruncând o privire maiestuoasă către micuța nevinovată care îi adusese
jignirea. Cred că știu mai bine car e a fost rangul bunicului meu. Tocmai Jane?
Domnul Pocket își vârî din nou mâinile în păr și, de data aceasta, chiar se
ridică vreo două degete din scaunul său.
― Auzi ți! exclamă el neajutorat către elementele naturii. Copiii să se omoare
cu spărgătorul de nuci, din pricina rangului bunicilor părinților!
Apoi, se lăsă din nou pe scaun și nu mai scoase un cuvânt.
Cât timp dură această scenă ne uitarăm cu toții stânjeniți la fața de masă.
Urmară câteva clipe de tăcere, în care bebelușul, cu sinceritatea și av ântul lui
nestăvilit, făcu o serie de salturi pe loc, chiuind către micuța Jane, care mie mi se
părea a fi singurul membru al familiei (în afară de servitori) pe care bebelușul îl
dorea într ‑adevăr prin preajmă.
― Domnule Drummle, zise doamna Pocket, vrei să suni după Flopson, te
rog? Jane, creatură mică și nerespectuoasă, du ‑te și stai jos! Hai, bebelușul meu
iubit, vino cu mămica!
Bebelușul era onoarea întruchipată și protestă cu toate m ijloacele pe care le
avea. Se îndoi necuviincios peste brațul doamnei Pocket, arătându ‑ne o pereche
de botoșei împletiți și niște piciorușe cu gropițe, în locul feței sale gingașe, și fu
scos afară în culmea revoltei. Însă până la urmă avu câștig de cauză, căci l ‑am
zărit, după câteva minute, pe fereastră, cu micuța Jane.
S‑a întâmplat ca toți ceilalți cinci copii să fie uitați la masă pentru că Flopson
își rezolva o problemă strict personală, iar altcineva nu avea sarcina să se ocupe

de ei. Astfel, am avut prilejul să observ care erau relațiile dintre ei și domnul
Pocket, ca re se pot exemplifica în felul următor. Domnul Pocket, cu perplexitatea
sa firească pe chip, puțin mai accentuată, și cu părul vâlvoi, se uită la ei timp de
câteva minute, de parcă nu reușea să priceapă cum de ajunseseră să fie hrăniți și
găzduiți în casa aceea și de ce oare nu fuseseră cazați de soartă la altcineva
acasă. Apoi, pe un ton distant, de misionar, le puse câteva întrebări – de pildă,
vru să afle de ce micul Joe avea o gaură în gulerul de dantelă, la care băiețelul
răspunse „Tati, Flopson o să m i‑o cârpească de îndată ce va avea timp”, sau cum
ajunsese micuța Fanny să aibă panarițiu, la care fetița răspunse: „Tati, Millers o
să‑mi pună o compresă dacă n ‑o să mai uite.” După care se topi de dragoste
părintească, îi dădu fiecăruia câte un șiling și le spuse să plece la joacă. Și, în
vreme ce ieșeau, domnul Pocket, cu o sforțare înmiită, se ridică în sus, trăgându
‑se de păr, și puse punct acestui subiect fără speranță.
Seara, se mergea la vâslit pe fluviu. Cum Drummle și Startop aveau fiecare o
barcă , m‑am hotărât să ‑mi iau și eu una și să ‑i întrec pe amândoi. Eram destul
de bun la cele mai multe dintre sporturile după care se dau în vânt băieții de la
țară, dar, pentru că îmi dădeam seama că îmi lipsea eleganța stilului pentru
vâslitul pe Tamisa – ca să nu mai vorbim de celelalte ape -, am aranjat imediat să
mă dau pe mâna câștigătorului unui concurs de vâslit, care se antrena trecând
chiar prin fața casei noastre și căruia i ‑am fost prezentat de noile mele
cunoștințe. Această autoritate în materie m ‑a pus într ‑o mare încurcătură,
zicând că am un braț de fierar. Dacă ar fi știut cât de aproape a fost ca, prin
complimentul său, să ‑și piardă învățăcelul, mă îndoiesc că mi l ‑ar mai fi adresat.
Când ne ‑am întors acasă, în seara aceea, platourile cu mâncare ne așteptau,
și cred că ne ‑am fi bucurat cu toții de cină, dacă nu s ‑ar fi întâmplat un necaz
domestic mai degrabă neplăcut decât tragic. Domnul Pocket era binedispus,
când o slujnică intră în salon și spuse:
― Dac ă nu vă supărați, domnule, aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră.
― Să vorbești cu stăpânul tău? întrebă doamna Pocket, a cărei demnitate se
revoltă din nou. Cum de ți ‑a trecut prin cap un asemenea lucru? Du ‑te și
vorbește cu Flopson. Sau spune ‑mi mie… dar altă dată, nu acum.
― Vă cer iertare , doamnă, răspunse slujnica, dar aș dori să vorbesc chiar
acum și să vorbesc cu domnul.
Atunci, domnul Pocket ieși din salon, iar noi încercarăm să ne vedem de cină
mai departe până la întoarcerea sa.
― E o poveste de toată frumusețea, Belinda! zise domnul Pocket, venind
înapoi, cu o față exprimând amărăciune și disperare. Bucătăreasa zace lată de
beată pe podea, la bucătărie, cu un pachețoi de unt proaspăt, pus în dulapul de
vase, pe care era gata să ‑l vândă drept untură!
Doamna Pocket se arătă, pe dată , copleșită de o emoție plină de îngăduință și
zise:
― Asta‑i mâna nesuferitei de Sophia!
― Ce vrei s ă spui, Belinda? întrebă domnul Pocket.
― Sophia ți‑a pârât‑o, zise doamna Pocket. N ‑am văzut ‑o eu, cu ochii mei, și
n‑am auzit ‑o, cu urechile mele, intrân d chiar adineauri în salon și cerând să ‑ți
vorbească?
― Bine, dar ce a f ăcut altceva decât să mă conducă până jos, Belinda,

răspunse domnul Pocket, și să mi ‑o arate pe femeie și pachetul ei cu unt!
― Și tu o aperi, Matthew, zise doamna Pocket, pentru că se amănă discordie?
Domnul Pocket scăpă un geamăt jalnic.
― Oare sunt degeaba nepoata bunicului meu, de nu însemn nimic în casa
asta? reluă doamna Pocket. Pe de altă parte, bucătăreasa a fost întotdeauna
foarte drăguță și respectuoasă, și mi ‑a spus, cât se po ate de sincer, atunci când
a venit să ‑și caute de lucru aici, că simte că eu m ‑am născut să fiu ducesă!
Domnul Pocket încremenise lângă o canapea pe care se lăsă acum să cadă,
în poziția unui gladiator pe moarte. Rămas în această poziție, îmi spuse, cu o v oce
răgușită: „Noapte bună, domnule Pip”, moment în care mi se păru că ar fi de dorit
să‑l părăsesc și să mă duc la culcare.

Capitolul XXIV
La vreo două, trei zile după ce mă instalasem în camera mea și hoinărisem,
în mai multe rânduri, încolo și ‑ncoace prin Londra, comandând tot ce îmi trebuia
de la negustorii la care aveam credit deschis, domnul Pocket și cu mine am purtat
o lungă discuție între patru ochi. Știa mai multe despre viitorul meu decât știam
eu însumi, căci îmi pomeni de faptul că dom nul Jaggers îi spusese că nu eram
destinat nici unei profesiuni anume și că era destul să primesc atâta educație,
cât „să fac față” printre ceilalți tineri cu o situație materială înfloritoare. Am
încuviințat, desigur, neavând habar cum aș fi putut avea ce va împotrivă.
M‑a sfătuit să încep prin a frecventa unele locuri din Londra, ca să deprind
cât de multe cunoștințe doream, și să ‑l învestesc pe el cu funcția de interpret și
călăuză a tuturor studiilor mele. Spera că, beneficiind de o îndrumare inteligentă ,
voi avea de întâmpinat mai puține greutăți și că, în scurt timp, voi fi în stare să
mă dispensez de ajutorul oricui altcuiva decât al lui. Prin felul într ‑adevăr
admirabil în care îmi spuse aceste lucruri, și multe altele, în scopuri
asemănătoare, stabil i cu mine o relație de încredere – pot mărturisi încă de pe ‑
acum că s ‑a arătat întotdeauna plin de râvnă și foarte cinstit în îndeplinirea
înțelegerii cu mine, ceea ce m ‑a făcut și pe mine plin de râvnă și cinstit în
îndeplinirea părții mele din înțelegere . Dacă s ‑ar fi dovedit nepăsător ca profesor,
nu mă îndoiesc că m ‑aș fi purtat și eu la fel, ca elev. Însă nu mi ‑a dat prilej de
nici o acuză și fiecare dintre noi s ‑a comportat foarte corect față de celălalt. Mai
mult, nu l ‑am privit niciodată, în discuți ile pe care le ‑a avut cu mine în calitate
de tutore, ca pe un om ridicol sau mai știu eu cum, ci mereu ca pe un om serios,
cinstit și bun.
După ce ne ‑am lămurit asupra acestor aspecte și eu ajunsesem până acolo
încât mă apucasem serios de muncă, îmi trecu prin minte ideea că, dacă aș fi
putut să ‑mi păstrez camera la „Hanul lui Barnard”, aș fi avut o variație foarte
plăcută în modul meu de trai, iar purtările mele n ‑ar fi avut cu nimic de suferit
din pricina tovărășiei cu Herbert. Domnul Pocket nu se împotri vi acestui plan,
dar stărui ca, înainte de a face vreun pas în această direcție, să ‑i cer acordul
custodelui meu. Am dedus că scrupulele sale proveneau din considerentul că,
prin planul meu, l ‑aș fi scutit și pe Herbert de o oarecare cheltuială, așa că am
pornit imediat spre Little Britain și i ‑am dezvăluit intenția mea domnului
Jaggers.

― Dac ă aș putea cumpăra mobilierul care acum este închiriat pentru mine,
am zis eu, plus alte câteva lucruri mărunte, m ‑aș putea simți ca acasă.
― Atunci, f ă‑o! zise domnul Jaggers, râzând scurt. Ți ‑am spus că ai să ajungi
la asta. Ei, bine, cât îți trebuie?
Îi răspunsei că nu știam cât anume îmi trebuia.
― Haide! replic ă domnul Jaggers. Cât îți trebuie? Cincizeci de lire?
― Oh, nu chiar at ât de mult.
― Cinci lire? zise domn ul Jaggers.
Oferta scăzuse atât de mult încât am răspuns, foarte stingherit:
― Oh, mai mult dec ât atât.
― Mai mult dec ât atât, zici? replică domnul Jaggers, continuând să ‑mi
aștepte răspunsul, cu mâinile în buzunare, cu capul într ‑o parte și cu ochii
ațintiți pe peretele din spatele meu. Cu cât mai mult?
― E greu s ă stabilesc eu o sumă, zisei eu, șovăind.
― Haide! m ă îndemnă domnul Jaggers. Hai să ajungem împreună la ea. De
două ori cinci merge? De trei ori cinci merge? De patru ori cinci merge?
I‑am spu s că, după părerea mea, atât ar fi mulțumitor.
― De patru ori cinci ar fi mul țumitor, oare? zise domnul Jaggers, încruntând
din sprâncene. Cât socotești că face de patru ori cinci?
― Cât socotesc eu că face?
― Ei! zise domnul Jaggers. C ât?
― Presupun c ă dumneavoastră socotiți douăzeci de lire, zisei eu, zâmbind.
― Las ă ce socotesc eu, prietene, făcu domnul Jaggers cu bine cunoscuta
clătinare negativă din cap. Vreau să știu cât socotești dumneata că ar face?
― Dou ăzeci de lire, firește.
― Wemmick! strig ă dom nul Jaggers, deschizând ușa biroului. Ia ordinul
scris al domnului Pip și plătește ‑i douăzeci de lire.
Această metodă foarte hotărâtă de a face afaceri îmi lăsă și mie o impresie
hotărâtă și nu dintre cele plăcute.
Domnul Jaggers nu râsese niciodată. Dar e ra încălțat cu niște ghete mari și
lucioase, care scârțâiau, și, când se lăsa cu toată greutatea pe aceste ghete,
ținându ‑și căpățâna aplecată și sprâncenele unite, așteptând un răspuns, scotea
uneori din ghete un scârțâit, de parcă ele ar fi râs într ‑un fel sec și bănuitor.
Fiindcă, întâmplător, plecă în momentul acela de la birou, iar domnul Wemmick
era vesel și vorbăreț, i ‑am mărturisit acestuia că nu știam cum să privesc
purtarea domnului Jaggers față de mine.
― Spune ‑i‑o lui și o s ‑o considere un compl iment! răspunse Wemmick. El nu
urmărește să știi cum s‑o privești… Oh! adăugă el, văzându ‑mă surprins. Nu e
ceva personal. Este profesional, doar profesional.
Wemmick ședea la pupitrul său, luându ‑și gustarea de prânz, adică
ronțăind dintr ‑un biscuit foa rte uscat și foarte tare – ale cărui bucăți le arunca,
din când în când, în gura sa ca o deschizătură de cutie poștală, de ‑ai fi zis că într
‑adevăr distribuia niște scrisori.
― Întotdeauna arată, zise Wemmick, de parcă tocmai a întins o cursă unor
oameni ș i stă la pândă. Și deodată – haț! Te‑a prins!
Fără să‑i mai spun că, după părerea mea, capcanele pentru oameni nu se
numărau între plăcerile vieții, am zis doar că presupun că este foarte dibace.

― Neb ănuit, ca Australia, zise Wemmick.
Și‑mi arătă, cu vâ rful tocului de scris, în direcția podelei biroului, sugerându
‑mi că, în această comparație, se înțelegea că Australia era exact de partea opusă
a globului pământesc.
― Dac ă ar putea exista ceva mai de nebănuit, adăugă Wemmick, aducându ‑
și din nou tocul pe hârtie, atunci el ar fi așa.
După acestea, am spus că presupuneam că afacerile îi mergeau bine, iar
Wemmick răspunse:
― Mi‑nu‑nat!
Apoi, l‑am întrebat dacă avea mulți subordonați, la care el îmi răspunse:
― Nu prea folosim mulți subordonați, pentru că nu există decât un Jaggers,
iar lumea nu vrea reprezentanți de ‑ai lui, ci pe el însuși. Suntem numai patru.
Vrei să‑i vezi și pe ceilalți? Doar ești unul dintre noi, ca să zic așa.
Am acceptat invitația. Când domnul Wemmick termină de vârât biscuitul în
gura ca o cutie de scrisori, îmi dădu banii pe care ‑i cerusem dintr ‑o casetă
închisă într ‑un seif, a cărui cheie o ținea legată de gât, atârnată pe spate, și o
scotea de sub gulerul hainei ca pe o codiță de purcel de fier, apoi urcarăm pe
scări. Coșmelia era în tunecoasă și dărăpănată, iar urmele soioase ale umerilor
clienților care își lăsaseră amprenta în cabinetul domnului Jaggers se regăseau și
aici, de parcă oamenii se frecaseră de pereții casei scărilor, în sus și în jos, ani de
‑a rândul. La etajul întâi, î n odaia din față, un funcționar care arăta cumva între
cârciumar și vânător de șobolani – un bărbat gras, palid, buhăit, plin de
importanță – era foarte prins într ‑o discuție cu vreo trei ‑patru oameni cu
înfățișare sărăcăcioasă, pe care îi trata la fel de lipsit de politețe cum părea că îi
tratează toată lumea de aici pe cei care umpleau sipetele cu bani ale domnului
Jaggers.
― Preg ătesc împreună mărturia pentru Bailey , îmi zise domnul Wemmick, î n
timp ce ieșeam.
În camera de deasupra, un funcționar lipsit de nerv și mărunțel ca un terier,
cu lațele spânzurându ‑i la spate (părea să fi uitat, de când fusese cățelandru, ce
este aceea tunsoare), purta, de asemenea, o discuție cu un bărbat cu ochii bl egi,
pe care domnul Wemmick mi ‑l prezentă ca fiind un turnător care își ținea
întotdeauna cazanul încins și care mi ‑ar fi turnat orice aș fi dorit – și care, acum,
nădușea din cale ‑afară, de parcă și ‑ar fi încercat meșteșugul pe propria
persoană. Într ‑o cameră din spate, un bărbat cu umerii mult aduși și cu fața
legată, de durere, într ‑un fular murdar, îmbrăcat în niște haine vechi și negre,
într‑atât de lustruite de ‑ai fi zis că și le dăduse cu ceară, stătea aplecat la masa
lui, copiind pe curat notițele c elorlalți doi gentlemeni, pentru uzul personal al
domnului Jaggers.
Acesta era întreg stabilimentul. Când am coborât din nou, Wemmick mă
conduse în odaia custodelui meu, zicându ‑mi:
― Pe aceasta ai v ăzut‑o deja.
― Nu‑ți fie cu supărare, domnule Wemmick, în trebai eu, căci acele două
oribile măști mortuare, cu priviri piezișe, îmi atrăseseră din nou atenția, ale cui
sunt mulajele astea?
― Astea? f ăcu Wemmick, urcându ‑se pe un scaun și suflând praful de pe
cele două tigve lugubre, înainte de a le da jos. Astea sunt două celebrități. Clienți

faimoși de ‑ai noștri, care ne ‑au adus popularitatea. Individul ăsta (ce ți ‑o fi venit
să te dai jos, noaptea, și să tragi cu ochiu ‑n călimara cu cerneală, ca să te alegi
cu pata asta pe sprânceană, ticălos bătrân!) și ‑a ucis stăpânul și, având în vedere
că nu l‑au putut determina să recunoască, planul pe care și l ‑a făcut n ‑a fost
rău.
― Chiar a șa arăta? l ‑am întrebat, trăgându ‑mă îndărăt de lângă bruta
aceea, în vreme ce Wemmick îi scuipă pe sprânceană și ‑l frecă puțin cu mâ neca
hainei.
― Dac ă arăta chiar așa? Este aidoma, pe cuvânt! Mulajul a fost făcut în
Newgate, imediat după ce l ‑au coborât. Mă îndrăgiseși grozav de tare, așa ‑i,
prefăcut bătrân? zise Wemmick și, apoi, îmi explică această scăpare tandră,
atingându ‑și broșa care o reprezenta pe doamna cu salcia plângătoare lângă
mormântul cu urna funerară deasupra: A comandat ‑o anume pentru mine!
― Doamna aceasta a existat în realitate? întrebai eu.
― Nu, r ăspunse Wemmick. E doar o glumă de ‑a lui. (Ți ‑a plăcut mica ta
glumă, nu‑i așa?) Nu, n ‑a existat nici un fel de doamnă în cazul lui, domnule Pip,
cu o singură excepție – dar nu era genul acesta de femeie delicată și fragilă și n ‑
ai fi prins ‑o uitându ‑se așa la o urnă ca asta – decât dacă în urnă s ‑ar fi aflat ceva
de băut.
Atenția fiindu ‑i astfel îndreptată către broșă, Wemmick lăsă masca
mortuară jos și lustrui broșa cu batista din buzunar.
― Individul cel ălalt a sfârșit ‑o la fel? întrebai eu. Are cam aceeași mutră.
― Ai ghicit, zise Wemmick, este mutra tipic ă! De parcă una dintre nări le ‑a
fost prinsă cu un cârlig de undiță și trasă în sus, cu un fir de păr de cal. Da, și el
a sfârșit la fel – este un sfârșit foarte firesc pe ‑aici, ți‑o spun eu. Măsluia
testamente, pușlamaua asta, în caz că nu ‑i trimitea și pe presupușii moștenitori
la odihnă veșnică. Aveai maniere! Totuși, erai plin de ascunzișuri (domnul
Wemmick iarăși vorbea cu masca) și mai ziceai că știi să scrii și în grecește. Pfui!
Ce mai făceai pe grozavul! Mare mincinos mai erai! N ‑am mai întâlnit în viața
mea u n mincinos ca tine!
Înainte să ‑l așeze pe acest al doilea prieten al său înapoi pe raft, Wemmick își
mângâie cel mai mare dintre inelele sale de doliu și zise:
― A trimis pe cineva în oraș să ‑l cumpere anume pentru mine, cu o zi
înainte…
În vreme ce suia pe raft și al doilea mulaj și se dădea jos de pe scaun, îmi
trecu prin minte că toate acele giuvaiere pe care le purta proveneau din astfel de
surse. Cum, până atunci, nu arătase nici o reținere să vorbească despre aceste
subiecte, m ‑am încumetat să ‑i pun și această întrebare, când fu înapoi în fața
mea, ștergându ‑și mâinile de praf.
― Oh, da, r ăspunse el, toate sunt daruri de același soi. Unul îl aduce pe
celălalt. Eu le primesc întotdeauna. Sunt rarități. Și sunt de valoare. Poate că, în
bani, nu înseamn ă foarte mult, dar au valoarea lor și se pot purta. Pentru
dumneata, cu perspectivele dumitale strălucite, nu au mare însemnătate, dar
mie steaua mea călăuzitoare întotdeauna îmi spune: „Strânge valori portabile!”
După ce l ‑am felicitat pentru acest princi piu, continuă să ‑mi spună,
prietenește:

― Dac ă vreodată, când n ‑ai altceva mai bun de făcut, și dacă nu ai nimic
împotrivă, ai vrea să vii în vizită pe la mine, la Walworth, ți ‑aș putea oferi un pat
și m‑aș simți foarte onorat. Nu am cine știe ce să ‑ți ară t, în afară de vreo două ‑
trei curiozități dintr ‑acestea, pe care le ‑am primit, și pe care poate ți ‑ar plăcea să
le vezi. Iar eu, unul, mă dau în vânt după o grădină micuță și o casă de vară!
I‑am răspuns că aș fi încântat să mă bucur de ospitalitatea lui.
― Mul țumesc, zise el. Atunci, rămâne stabilit că vei veni pe la mine oricând
îți va fi pe plac. Ai luat vreodată masa la domnul Jaggers?
― Nu încă.
― Ei, bine, zise Wemmick, o s ă‑ți dea vin și încă un vin foarte bun. Eu o să ‑
ți dau punci, și nu un punci fo arte rău. Să ‑ți spun ceva. Când te vei duce să iei
masa la domnul Jaggers, să te uiți bine la servitoarea lui.
― O s ă văd ceva ieșit din comun?
― Păi, zise Wemmick, o să vezi o fiară îmblânzită. Nu foarte ieșită din comun,
ai să‑mi spui dumneata. Iar eu o să‑ți răspund că depinde de sălbăticia de
dinainte a fiarei și de cât de mult a fost îmblânzită. N ‑o să‑ți știrbească părerea
despre puterea domnului Jaggers. Să fii atent la ea!
I‑am făgăduit că așa voi face, cu interesul și curiozitatea pe care acest
avertisment mi le trezise. Cum voiam să îmi iau la revedere, mă întrebă dacă mi
‑ar plăcea să ‑mi sacrific cinci minute ca să ‑l văd pe domnul Jaggers „la treabă”.
Din mai multe motive și nu în ultimul rând pentru că nu mă lămurisem prea
bine la ce fel de „tr eabă” l‑aș fi putut vedea pe domnul Jaggers, i ‑am răspuns că
da. Ne‑am croit drum prin City și am ajuns la Tribunalul de Instrucție, plin de
lume, unde o rudă de sânge (în sensul ucigaș al cuvântului) a răposatului cu
obiceiul ciudat de a oferi broșe stăte a pe banca acuzaților, mestecând foarte
încurcat ceva, în vreme ce custodele meu avea o clientă căreia îi lua interogatoriul
– sau contrainterogatoriul, nu știu care din ele – și băga groaza în ea și în jurați și
în toată lumea. Dacă vreunul, de orice rang ar fi fost el, zicea ceva cu care nu era
de acord, cerea numaidecât „Să fie notat!” Dacă vreunul nu voia să recunoască,
zicea: „O să ‑ți smulg eu mărturisirea!”, iar dacă vreunul făcea vreo mărturisire,
zicea: „Acum te ‑am prins!” Magistrații tremurau de în dată ce își întindea în aer
degetul. Hoții și cei care îi prinseseră pe hoți rămâneau încremeniți de groază, ca
vrăjiți, auzindu ‑i cuvintele și tresăreau ori de câte ori un fir de păr din
sprâncenele sale se îndrepta către ei. N ‑am putut să ‑mi dau seama de partea cui
era el, căci mi se părea că ‑i macină pe toți în aceeași moară. Știu numai că,
atunci când m ‑am strecurat afară din sală, în vârful picioarelor, el nu era de
partea Curții, căci îl făcea pe bătrânul gentleman care prezida procesul să
zvâcnească nervos din picioare pe sub masă, învinuindu ‑l pentru felul în care se
purtase în ziua aceea, stând în jilț ca reprezentant al legii și al justiției britanice.

Capitolul XXV

Bentley Drummle, care era așa un individ ursuz, încât, atunci când punea
mâna pe vreo carte, părea jignit de autorul acesteia, nu se arăta mai binevoitor
nici cu prietenii săi. Greoi în expresia feței, în mișcări și la minte – cu o înfățișare
indolentă și cu o limba mare, împleticită, care părea că ‑i atârnă moale și

lăbărțată în gură, așa cum el însuși atârna moale și lăbărțat într ‑o încăpere – era
puturos, îngâmfat, cărpănos, ascuns și suspicios. Provenea dintr ‑o familie
bogată din Somersetshire, iar ai lui îi cultivaseră această combinație de calități
până când făcuseră descoperirea c ă ajunsese la vârsta majoratului, dar era cu
desăvârșire dobitoc. Astfel, Bentley Drummle se înființase la domnul Pocket pe
când era cu un cap mai înalt decât acest gentleman și de o jumătate de duzină de
ori mai greu de cap decât oricare gentleman.
Starto p fusese răsfățat de o mamă slabă de înger și fusese ținut acasă, când
ar fi trebuit să se ducă la școală – dar era nespus de atașat de ea și o admira
nețărmurit. Avea o gingășie de ‑a dreptul feminină a trăsăturilor și era – „după
cum poți vedea, cu toate că pe ea n ‑ai văzut ‑o niciodată”, cum îmi zisese mie
Herbert – „aidoma mamei sale”. De aceea, firește că, încă din primele seri în care
ne‑am plimbat cu barca pe fluviu, noi doi vâsleam către casă unul lângă altul,
stând de vorbă de la o barcă la alta, în vreme ce Bentley Drummle venea singur în
urma noastră, pe sub malurile înalte și boltite și printre trestii. Întotdeauna se
târa pe lângă mal ca o amfibie stângace, chiar și atunci când fluxul ar fi putut să
‑l mâne cu repeziciune. Când mă gândesc la el, în totdeauna mi ‑l închipui venind
după noi prin întuneric sau pe dârele lăsate pe apă de trecerea bărcilor noastre,
în vreme ce noi înaintam pe cărarea luminoasă a asfințitului sau a lunii răsfrânte
pe m ijlocul apei.
Herbert era tovarășul meu cel mai apropiat și prietenul meu. Mă oferisem să
împart cu el barca și, din acest motiv, venea mai des în Hammersmith. El se
oferise să împartă camerele sale cu mine și, din acest motiv, plecam mai des la
Londra. Obișnuiam să ne plimbăm pe jos, între aceste două reședințe , oricând, la
orice oră. Și acum mi ‑e tare drag drumul acela (deși nu mai este tot atât de plăcut
cum era pe atunci), din pricină că mi se pare plin de tinerețea fără de gr iji și de
speranța de odinioară.
Când eram deja de vreo lună sau două în sânul famili ei Pocket, sosiră în
vizită domnul și doamna Camilla. Camilla era sora domnului Pocket. Georgiana,
pe care o întâlnisem la domnișoara Havisham cu aceeași ocazie, își făcu și ea
apariția tot atunci. Era verișoară cu domnul Pocket – o femeie nesuferită, fată
bătrână, care își ridica la rangul de religie scorțoșenia, și la cel de iubire propriul
ficat. Oamenii aceștia mă urau cu tot veninul avariției și al dezamăgirii lor. De
bună seamă că, de când devenisem bogat, mă lingușeau, cu cea mai josnică
slugărnicie. Față de domnul Pocket, pe care îl socoteau un copil mare, fără nici o
noțiune despre propriile interese, arătau îngăduința politicoasă cu care îi mai
auzisem vorbind despre el. Pe doamna Pocket o disprețuiau – deși recunoșteau,
cu o oarecare compătimire, că fusese amarnic dezamăgită în viață, pentru că
aceasta răsfrângea o palidă lumină și asupra situației lor.
Aceasta era lumea în care trăiam și în care mă dedicam desăvârșirii educației
mele. Curând, am căpătat obiceiuri costisitoare și ‑am început să chel tui atâția
bani, încât cred că, în câteva luni, am tocat o sumă fabuloasă. Însă, de bine, de
rău, mă lipisem de carte. Nu am alt merit, în aceasta, decât că aveam destul bun
‑simț ca să ‑mi recunosc lipsurile. Între domnul Pocket și Herbert, făceam
progrese rapide. Și, cu unul din ei întotdeauna lângă mine, dându ‑mi impulsul
care‑mi lipsea și netezind piedicile din calea mea, ar fi trebuit să fiu bătut în cap
la fel de tare ca Drummle, ca să nu progresez așa cum am făcut ‑o.
Nu‑l mai văzusem pe domnul Wemmick de vreo câteva săptămâni, când m ‑

am gândit că ar trebui să ‑i scriu un bilet și să ‑i propun să vin într ‑o seară să ‑l
iau de la lucru și să mergem împreună pe la el pe acasă. Mi ‑a răspuns că i ‑ar face
mare plăcere și că mă aștepta la birou la ora șase seara. Așadar, m ‑am dus și l ‑
am găsit acolo, vârându ‑și cheia de la casa cu bani pe spinare în jos, îndată ce
orologiul bătea ora exactă.
― Vrei s ă mergem pe jos până la Walworth? întrebă el.
― Desigur, zisei eu, da că ești de acord.
― Cu totul de acord, sosi r ăspunsul lui Wemmick, căci am stat la pupitru
toată ziua și aș fi bucuros să ‑mi dezmorțesc picioarele. Acuma, să ‑ți spun ce vom
avea la masă, domnule Pip. Avem tocană făcută în casă și friptură rece de pui,
care e luată de la birt. Cred că e fragedă, pentru că proprietarul birtului a fost
jurat la câteva procese de ‑ale noastre, zilele trecute, și l ‑am lăsat să scape
repede. I ‑am amintit serviciul acesta când am cumpărat puiul și i ‑am zis: „Alege
‑ne unul pe cinste, englez bătrân, căci, dacă am fi vrut să te ți nem în boxă încă
vreo două zile, am fi putut s ‑o facem fără probleme.” La care el mi ‑a răspuns: „Dă
‑mi voie să ‑ți dăruiesc cel mai bun pui din prăvălie.” Iar eu i ‑am dat voie, firește.
La urma urmei, este o proprietate portabilă. Sper că n ‑ai nimic împotri va unui
tată‑mare?
Am crezut că vorbea tot despre pui, dar el a adăugat:
― Pentru c ă locuiesc împreună cu bătrânul meu tată.
Atunci, firește că i ‑am răspuns potrivit regulilor bunei ‑cuviințe.
― Așadar, n ‑ai luat încă masa la domnul Jaggers? continuă el, î n timp ce
mergeam.
― Nu încă.
― Așa mi‑a spus și el în după ‑amiaza aceasta, când a auzit că vii. Bănuiesc
c‑o să te invite mâine. Vrea să ‑i cheme și pe prietenii tăi. Sunt trei, nu ‑i așa?
Cu toate că nu eram obișnuit să ‑l socotesc și pe Drummle unul dintre
tovarășii mei apropiați, i ‑am răspuns:
― Da.
― Ei, bine, are de g ând să cheme toată șleahta – nu m‑am simțit deloc
măgulit, la acest cuvânt – și, indiferent cu ce o să vă servească, va fi de cea mai
bună calitate. Nu te aștepta la mâncăruri felurite, dar fii sigur că, atâtea câte vor
fi, vor fi excelente. Și mai e o ciudățenie în casa lui, adăugă Wemmick, după
câteva clipe de tăcere, de parcă se ‑nțelegea că această remarcă venea la rând
după aceea despre slujnica din casă. Niciodată nu încuie vreo ușă sau fereastră
peste noapte.
― N‑a fost niciodată jefuit?
― Tocmai asta ‑i! răspunse Wemmick. El spune, și încă la toată lumea:
„Vreau să ‑l văd și eu pe cel care ‑o să mă fure pe mine!” Să fii tu sănătos, de câte
ori l‑am auzit, pe puțin de ‑o sută de ori, zicându ‑le spărgătorilor înrăiți, în fața
biroului nostru: „Știți unde locuiesc; ei bine, acolo, niciodată nu se trage vreun
zăvor; de ce nu dați și la mine o spargere? Hai, ce am eu nu vă ispiteșe?” Nici unul
dintre ei, domnule, nu va fi destul de curajos să înc erce, nici de dragul isprăvii,
nici pentru bani.
― Așa de tare se tem de el? întrebai eu.
― Dac ă se tem de el?! făcu Wemmick. Oho! Cred și eu că se tem de el. Și ‑asta

pentru că e foarte viclean, chiar și atunci când îi provoacă astfel. Căci nu există
nimic de argint în casa lui, domnule. Pretutindeni metal britanic , până la ultima
lingură!
― Așadar, nu s ‑ar alege cu prea mult, observai eu, chiar dacă ar…
― Oho! Dar cu c âte s‑ar alege el! făcu Wemmick, tăindu ‑mi vorba scurt. Iar
ei știu asta. Jaggers le ‑ar avea viețile, și nu numai pe ‑ale lor, ci pe ‑ale multora
din tagma lor, la degetul său mic. Ar avea tot ce și ‑ar dori. Și e cu neputință să
spui ce n ‑ar putea obține, odată ce și ‑ar pune în cap să obțină.
Căzusem pe gânduri, cugetând la atotputernicia custodelui meu, când
Wemmick remarcă:
― Cât despre lipsa argintăriei din casă, asta se datorează doar adâncimii firii
sale, mă ‑nțelegi? Orice râu își are, în mod natural, o anumită adâncime. Și el își
are, de asemenea, adâncimea lui. Să te uiți la lanțul său de ceas. E veritabil!
― Este masiv, zisei eu.
― Masiv? repet ă Wemmick. Cred și eu! Ceasul lui este din aur și este un ceas
cu repetiție, care, dacă nu valorează o sută de lire, atunci nu valo rează nimic!
Domnule Pip, există aproape șapte sute de hoți în orașul acesta, care știu totul
despre ceasul său. Nu există om, femeie sau copil printre ei, care n ‑ar putea
identifica fie și cea mai mică za din lanțul acesta și n ‑ar zvârli ‑o din mână de ‑
ndată, ca pe un fier înroșit în foc, dacă l ‑ar ademeni careva s ‑o atingă!
Mai cu acest discurs, mai cu discuții despre subiecte generale, domnul
Wemmick și cu mine am tot sporovăit, ca să mai treacă timpul și să ni se pară
drumul mai scurt, până ce mi ‑a dat d e înțeles că ajunseserăm în cartierul
Walworth.
Acesta se înfățișa ca o adunătură de drumeaguri întunecate, șanțuri și
grădini micuțe și, una peste alta, ca un cartier izolat și plicticos. Casa lui
Wemmick era o căsuță din lemn, în m ijlocul unui petic de gr ădină, al cărei
acoperiș era retezat la vârf și vopsit ca o baterie dotată cu țevi de tun.
― Opera mea, zise Wemmick. Arat ă drăguț, nu ‑i așa?
O lăudai mult. Cred că era cea mai mică locuință pe care am văzut ‑o
vreodată – cu cele mai năstruș nice ferestre gotice (în cea mai mare parte, false) și
cu o ușă gotică, aproape prea scundă ca să poți intra pe ea.
― Acela este un catarg de drapel autentic, îl vezi? zise Wemmick. Duminicile,
ridic în vârf un drapel veritabil. Și acum, uită ‑te aici! După ce am trecut podul
ăsta, îl ridic… uite ‑așa… și ‑am tăiat orice legătură cu exteriorul!
Podul era de fapt o scândură, pusă peste o prăpastie de vreo patru picioare
lățime și vreo două adâncime. Dar era o plăcere să vezi mândria cu care el o ridica
și o lega – zâmbind, în timp ce făcea toate acestea, cu desfătare și nu mecanic, ca
de obicei.
― La ora nou ă, în fiecare seară, după ora de la Greenwich, zise Wemmick,
trag un foc de armă. Uite, cea de colo, o vezi? Iar când o auzi bubuind, zici că ‑i un
tun ad evărat!
Piesa de artilerie la care se referea era montată într ‑o fortăreață separată de
casă, clădită din panouri de lemn zăbrelite. Era apărată de ploaie cu ajutorul
unui ingenios dispozitiv cu prelată, semănând cu o umbrelă.
― Apoi, în spate de tot, zise Wemmick, nu la vedere, ca să nu strice aspectul
de fortificație – căci acesta este un principiu de ‑al meu: dacă ai o idee, du ‑o până

la capăt și n ‑o schimba… Nu știu dacă tot așa gândești și dumneata…
I‑am spus că, în mod categoric, așa gândeam și eu.
― În spate de tot se află cotețul porcului, cotețele găinilor și cuștile iepurilor.
Apoi, acolo, unde se închide cercul în jurul micii mele proprietăți, vezi, cultiv
castraveți – și o să poți aprecia singur, la masă, ce fel de salată crește la mine.
Astfe l, domnule, zise Wemmick, zâmbind mai departe și, totodată, foarte serios,
dacă poți să ‑ți imaginezi locșorul acesta supus unui asediu, e limpede că o să
reziste o grămadă de vreme, din punctul de vedere al proviziilor.
Apoi, mă conduse într ‑un umbrar, la vreo zece ‑doisprezece iarzi mai încolo,
dar de care te apropiai urmând o potecă întortocheată atât de ingenios, încât îți
lua multă vreme până ajungeai la el; iar în acest refugiu găsirăm paharele gata
aranjate pentru noi. Punciul nostru se răcea într ‑un lac ornamental, pe marginile
căruia se înălța umbrarul. Ochiul acesta de apă (cu o insuliță în m ijloc, aproape
cât salata pe care urma s ‑o mâncăm la masă) avea o formă circulară și Wemmick
construise în el o fântână arteziană, din care, când puneai în mișcar e o morișcă și
scoteai dopul unei țevi, apa țâșnea cu o asemenea putere încât chiar îți uda podul
palmei.
― Eu sunt și inginerul, și tâmplarul, și tinichigiul, și grădinarul și meșterul
priceput la toate, zise Wemmick, după ce primi felicitările mele. Ei b ine, e un
lucru bun, mă înțelegi? Mă scutură de pânzele de păianjen de la Newgate și îi face
plăcere și bătrânului. Nu te superi dacă te voi prezenta numaidecât bătrânului,
nu‑i așa? N ‑o să te deranjeze.
Mi‑am exprimat nerăbdarea pe care o simțeam să ‑l cun osc, așa că ne ‑am
întors la castel. Aici, am găsit stând lângă foc un om foarte bătrân, îmbrăcat în
haine de flanelă – curat, vesel, sănătos și bine îngr ijit, dar surd de ‑a binelea.
― Ei, bine, tat ă‑mare, zise Wemmick, strângându ‑i mâna călduros și cu
voioș ie, cum mi te mai simți?
― Foarte bine, John, foarte bine! răspunse bătrânul.
― El este domnul Pip, tataie, zise Wemmick, și mi‑ar plăcea să auzi cum îl
cheamă. Dă din cap la el, domnule Pip, că așa ‑i place lui. Dă din cap la el, te rog,
și clipeș te din ochi!
― Aceasta este minunatul domen iu al fiului meu, domnule! îmi strigă
bătrânul, în vreme ce eu dădeam din cap din toate puterile. Este un adevărat colț
de rai, domnule! Locul acesta și frumoasele lucrări de pe el ar trebui păstrate de
stat și du pă moartea fiului meu, pentru bucuria tuturor.
― Ești mândru de el din cale ‑afară, nu ‑i așa, tată ‑mare? zise Wemmick
uitându ‑se cu drag la bătrân, și chipul său foarte aspru se îmblânzi vizibil. Uite
un semn din cap pentru tine! și ‑i făcu unul vârtos. Și î ncă unul, tot pentru tine!
și dădu din cap și mai vârtos. Îți place așa, nu? Dacă nu ești obosit, domnule Pip
– deși știu că e obositor pentru străini -, vrei să ‑l mai saluți o dată? Nici nu ‑ți poți
închipui cât de mult îi place!
Am dat din cap către el de mai multe ori și părea în culmea bucuriei. L ‑am
lăsat ducându ‑se sprinten să dea de mâncare la găini și ne ‑am întors la punciul
nostru de sub umbrar. Aici, domnul Wemmick îmi povesti, în timp ce ‑și fuma
pipa, că îi luase ani buni să aducă proprietatea pe culmea perfecțiunii sale
prezente.
― Este p roprietatea dumitale, domnule Wemmick?

― O, da! zise el. Am cump ărat‑o pe toată dintr ‑odată. Este o proprietate
personală în toată puterea cuvântului!
― Adev ărat? Cred că îi place și domnului Jaggers, nu?
― N‑a văzut‑o niciodată, zise Wemmick. Nici n ‑a auzit vreodată despre ea.
Nu l‑a văzut niciodată pe tata ‑mare și nici n ‑a auzit vreodată despre el. Nu,
biroul de avocatură este un lucru, viața privată este cu totul altceva. Când mă
duc la birou, las castelul în ur mă, iar când vin la castel, las biroul în urmă. Dacă
nu te deranjează cumva, îți voi fi recunoscător dacă vei face la fel. Nu vreau să se
vorbească despre toate acestea la locul meu de muncă.
Bineînțeles că am simțit că se adresa bunei mele credințe, cu ac eastă cerere.
Punciul fiind foarte gustos, am rămas la un pahar, tot vorbind până se făcură
aproape ceasurile nouă.
― Când sosește momentului focului de armă, îmi zise atunci Wemmick,
lăsându ‑și pipa deoparte, tata ‑mare este în culmea bucuriei.
Pornind ‑o iarăși către castel, l ‑am găsit pe bătrân încingând vătraiul în foc,
cu ochii strălucind de nerăbdare, pregătindu ‑se pentru îndeplinirea acestei mari
ceremonii de seară. Wemmick rămase privind ceasul din mână, până când veni
momentul să ia vătraiul înroșit din mâna bătrânului și să se îndrepte către
baterie. Atunci, îl luă, ieși și, în scurt timp, pușcociul bubui cu un zgomot care
zgâlțâi din temelii cutiuța aceea trăsnită de căsuță, de ‑ai fi crezut c ‑o să se
desfacă bucăți ‑bucățele, făcând să zăngăne fiecar e pahar și ceașcă dinăuntru.
La aceasta, bătrânul – care sunt încredințat c ‑ar fi fost aruncat din jilțul său,
dacă nu s ‑ar fi ținut bine de brațele acestuia – strigă, triumfător:
― A tras! L ‑am auzit!!!
Iar eu am tot dat din cap către bătrânul gentleman p ână când, nu vă mint,
nici nu l ‑am mai văzut înaintea ochilor.
În timpul rămas după acest eveniment și până la masă, Wemmick se apucă
să‑mi arate colecția sa de curiozități. În cea mai mare parte, erau de origine
criminală, cuprinzând pana cu care se scris ese un faimos act fals, unul sau două
briciuri foarte cunoscute, câteva șuvițe de păr, și mai multe mărturisiri în
manuscris, întocmite după condamnare – despre care domnul Wemmick spunea
că valoarea lor deosebită ar consta în faptul că „sunt toate numai m inciuni,
domnule”, ca să folosesc cuvintele sale. Toate lucrurile acestea erau presărate
printre micuțe obiecte de porțelan și de sticlă, diverse flecuștețe ornamentale,
făcute de însuși proprietarul micului muzeu, și câteva muștiucuri cioplite de
bătrân, expuse în acea încăpere a castelului în care intrasem mai întâi și care
servea nu doar drept salon, dar și ca bucătărie, dacă ar fi fost să mă iau după
cratița de pe plită și după ornamentul de aramă de deasupra vetrei, destinat să
susțină o frigare.
Aveau o fetiță curățică angajată să îngr ijească ziua de bătrân. După ce puse
masa, podul fu coborât pentru a ‑i permite slujnicuței să iasă din cetate și să se
ducă acasă la ea. Masa fu delicioasă. Deși castelul era năpădit de mucegai într ‑
atât încât mâncarea ave a un gust de nucă stricată, iar porcul ar fi putut să stea
mai departe de casă, eram sincer încântat de întreaga petrecere oferită. Nici
odăița mea din micul turn nu avea vreun alt cusur decât acela că tavanul care mă
despărțea de catargul drapelului era a tât de subțire încât, când m ‑am întins în
pat, mi s ‑a părut că voi legăna toată noaptea prăjina aceea pe fruntea mea.

Wemmick se trezi devreme dimineața și mă tem că l ‑am auzit făcându ‑mi
ghetele. După aceasta, s ‑a apucat de grădinărit și l ‑am ză rit, de la fereastra mea
gotică, prefăcându ‑se că are nevoie de ajutorul bătrânului și dând din cap spre
el, în cel mai devotat mod cu putință. Masa noastră de dimineață fu la fel de
gustoasă ca și cina din ajun, iar la opt și jumătate am pornit amândoi îm preună
către Little Britain. Încetul cu încetul, pe măsură ce ne apropiam de birou,
Wemmick devenea tot mai sec și mai aspru, iar gura i se crispa până ce a ajuns
din nou ca deschizătura unei cutii de scrisori. În cele din urmă, când sosirăm la
birou și îș i scoase cheia de sub gulerul hainei, părea că nu știe nimic despre
proprietatea sa din Walworth, ca și cum castelul și podul mobil, umbrarul, cu
lacul și fântâna arteziană, deopotrivă cu bătrânul ar fi sărit în aer, la ultima
detunătură de pușcă.

Capitol ul XXVI

Lucrurile s ‑au petrecut întocmai cum îmi spusese Wemmick, adică am avut
foarte curând ocazia să compar sălașul custodelui meu cu acela al casierului și
secretarului său. În clipa în care am pășit peste pragul biroului, la întoarcerea de
la Walwort h, custodele meu se afla în cabinetul său, spălându ‑se pe mâini cu
săpun parfumat. M ‑a chemat la el și mi ‑a comunicat invitația la masă, pentru
mine și prietenii mei, așa cum mă prevenise Wemmick că se va întâmpla.
― Fără etichetă, sublinie dânsul, fără haine de seară și… să zicem că rămâne
pentru mâine.
L‑am întrebat unde anume va trebui să venim (căci habar n ‑aveam unde
locuiește) și cred că, pentru că se împotrivea, din principiu, să facă orice fel de
mărturisire, a răspuns:
― Veni ți aici și ‑o să vă conduc până la mine acasă.
Mă folosesc de acest prilej ca să spun că se spăla după fiecare client, ca un
chirurg sau un dentist. Exista o cabină de toaletă amenajată în biroul său,
echipată în acest scop, care trăsnea a săpun de parcă era prăvălia unui ne gustor
de parfumuri. Avea un prosop neobișnuit de mare, pus pe un cilindru, pe partea
dinăuntru a ușii spre cămăruță, și, după ce se spăla pe mâini, și le ștergea bine
‑bine, până se uscau, cu acest prosop, ori de câte ori se întorcea la birou de la
Tribuna lul de Instrucție sau termina de vorbit cu vreun client, în biroul său
personal. Când, a doua zi la ora șase, eu și prietenii mei ne înființarăm în Little
Britain, părea să fi fost angajat într ‑un caz mai murdar ca de obicei, căci l ‑am
găsit cu capul înfun dat în cabina de toaletă, spălându ‑se nu doar pe mâini, ci
clătindu ‑și și fața, și făcând gargară. Ba chiar și când termină de făcut toate
acestea și întoarse prosopul de jur împrejur, ștergându ‑se, mai simți nevoia să ‑
și scoată și briceagul și să ‑și cureț e unghiile înainte de a ‑și îmbrăca haina.
Când am ieșit în stradă, câteva persoane dădeau târcoale pe lângă birou, ca
de obicei, fără îndoială murind de nerăbdare să ‑i vorbească lui Jaggers, însă era
ceva atât de hotărât în aura de săpun parfumat care ‑i învăluia făptura, încât
renunțară, pentru ziua aceea. În timp ce ne îndreptam către partea de vest a
orașului, domnul Jaggers era la tot pasul recunoscut de câte o față din mulțimea
de pe stradă și ori de câte ori se întâmpla așa ceva, începea să ‑mi vorbeasc ă mai
tare, dar el nu recunoștea pe nimeni sau nu observa pe nici unul dintre cei care îl

recunoșteau pe el.
Ne conduse pe strada Gerrard, în Soho, până la o casă așezată în partea
dinspre miazăzi a străzii, destul de impunătoare în felul ei, dar ducând ma re lipsă
de zugrăveală și cu ferestrele murdare. Își scoase cheia și descuie ușa. Intrarăm
cu toții într ‑un vestibul de piatră, nemobilat, întunecos și puțin folosit. Am urcat,
pe niște scări de lemn închis la culoare, la etajul întâi, străbătând un șir de trei
odăi, îmbrăcate și ele în lemn închis la culoare. Pe lambriuri erau sculptate niște
ghirlande și, cum Jaggers se opri în m ijlocul lor să ne ureze bun venit, numai eu
știu cu ce fel de lațuri de funie mi s ‑a părut că aduc.
Masa era așezată în cea mai e legantă dintre aceste trei odăi; cea de ‑a doua
era odaia de toaletă; cea de ‑a treia, dormitorul. Ne ‑a spus că toată casa era a lui,
însă rareori folosea mai mult decât ceea ce văzuserăm noi din ea. Masa era
aranjată frumos – nici un fel de argintărie, bine înțeles -, iar alături de scaunul
domnului Jaggers se afla o servantă încăpătoare, plină cu sticle și carafe și cu
patru platouri cu fructe pentru desert. Am dedus, din toate acestea, că ținea totul
în mâna lui și că împărțea, personal, lucrurile de care e ra nevoie.
În încăpere trona un dulap cu cărți și, după titlurile de pe cotor, am văzut că
toate erau despre mărturii, legi și biografii de criminali, procese, documente
parlamentare și altele de ‑același soi. Mobila era foarte solidă și de calitate, ca și
lanțul său de ceas. Cu toate acestea, avea un aer oficial și nimic pur ornamental.
Într‑un colț se afla o măsuță cu hârtii și cu o lampă cu abajur, din care pricină mi
se părea că seara își aducea biroul acasă, trăgându ‑l pe rotițe, și se adâncea din
nou î n muncă.
Cum abia de ‑i văzuse pe însoțitorii mei până atunci – fiindcă el și cu mine
merseserăm alături înaintea lor – rămase în picioare, pe covorașul din fața
căminului, după ce trase șnurul clopoțelului, și îi cercetă pe toți cu privirea. Spre
surprinde rea mea, păru de la bun început deosebit de interesat de Drummle, ca
să nu spun că doar de el.
― Pip, zise el, pun ându‑și mâna pe umărul meu și trăgându ‑mă către
fereastră. Nu știu care ‑i unul, care ‑i altul. Cum îl cheamă pe Păianjen?
― Păianjen? zisei eu mirat.
― Băiatul acela plin de bube, deșirat și ursuz.
― Ah, acela e Bentley Drummle, r ăspunsei eu. Cel cu fața delicată este
Startop.
Fără să‑i dea nici cea mai mică atenție „celui cu fața delicată”, el repetă:
― Bentley Drummle zici c ă‑l cheamă, da? Îmi place înfățișarea băiatului
ăstuia!
Și numaidecât începu să vorbească cu Drummle – deloc descurajat de
răspunsurile greoaie și reticente ale acestuia, ci folosindu ‑se de ele ca să ‑i poată
smulge alte vorbe din gură.
Nu‑mi dezlipeam privirile de la ei, când printre noi apăru servitoarea, cu
primul fel de mâncare.
Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cred, dar poate că era mai în vârstă
decât mi s ‑a părut mie. Mai curând înaltă de statură, cu o față vioaie și mobilă,
foarte palidă, cu ochi mari și stinși și cu un păr bogat, răsfirat pe umeri. N ‑aș
putea să spun dacă vreo boală de inimă o făcea să ‑și țină buzele întredeschise, de
parcă ar fi gâfâit, și să aibă pe chip o ciudată expresie de spaimă subită și de

tulburare, dar știu că fusesem la teatru, să văd Macbeth , cu o seară sau două
înainte, și că fața ei mi se păru răvășită de vâlvătaia focului, ca acelea pe care le
văzusem ivindu ‑se din cazanul vrăjitoarelor.
Așeză platoul pe masă, îl atinse pe custodele meu cu un deget pe braț, ca să
‑i atragă atenția că masa e gata și dispăru. Ne ‑am așezat la masă, custodele meu
păstrându ‑l pe Drummle lângă dânsul, de o parte, și așezându ‑l pe Startop de
partea cealaltă. Servitoarea pusese pe masă un platou ales, cu pește, după care
mâncarăm o friptură de miel, și ‑apoi u na de pasăre, la fel de alese. Sosuri, vinuri,
tot ce mai voiam – și toate de cea mai bună calitate – ne erau date de către gazdă,
de pe servanta sa, și, după ce făceau înconjurul mesei, acesta le așeza
întotdeauna la locul lor. În același fel, ne împărțea fiecăruia farfurii curate, cuțite
și furculițe, și le punea, pe cele folosite în două coșuri aflate pe jos, lângă scaunul
său. Nici o altă servitoare nu mai apăru, în afară de cea dintâi, care aducea
fiecare fel de mâncare – și îi vedeam de fiecare dată c hipul acela, parcă ieșind din
cazan. Mulți ani mai târziu, am izbutit să obțin o îngrozitoare imagine care să
semene cu femeia aceea, punând pe cineva, care nu avea altă trăsătură comună
cu a îngr ijitoarei decât părul despletit, să treacă prin spatele unui vas, în care
ardea spirt, într ‑o cameră întunecată.
Fiind foarte atent la servitoare, atât din pricina înfățișării sale, cât și din
pricină că Wemmick mă pregătise pentru asta, am băgat de seamă că, ori de câte
ori se afla în încăpere, nu ‑și dezlipea ochii de la custodele meu și că își retrăgea
repede mâinile după fiecare platou pe care îl așeza șovăind în fața lui, de parcă i
‑ar fi fost teamă că o s ‑o cheme înapoi și ar fi vrut ca el să ‑i vorbească atunci,
când era lângă el, dacă ar fi avut ceva de spus. M i s‑a părut că puteam chiar
desluși în purtările domnului Jaggers faptul că își dădea seama de încordarea
femeii și că anume o ținea, întotdeauna, în această stare.
Cina se desfășura într ‑o atmosferă de voioșie și, cu toate că administratorul
averii mele p ărea mai degrabă să urmărească discuțiile, decât să propună
subiecte, știam că ne făcea, pe fiecare dintre noi, să ne dăm în vileag toate hibele
caracterului. În ceea ce mă privește, m ‑am trezit că tind să îndrăgesc risipa de
bani și să mă dau drept protec torul lui Herbert, apoi fudulindu ‑mă cu mărețele
mele perspective, mai înainte să ‑mi dau seama că deschisesem gura. Același
lucru se întâmplă și cu ceilalți tovarăși ai mei, dar nici unul nu l ‑a întrecut pe
Drummle, a cărui mărturisire – că îi plăcea să ‑și bată joc de toți ceilalți,
pizmuindu ‑i și arătându ‑se bănuitor – îi fu smulsă mai înainte să terminăm
peștele.
Abia când am ajuns la brânză, discuția noastră a atins și subiectul
întrecerilor cu barca, iar Drummle fu ridiculizat pentru că venea mereu în u rma
noastră, pe ascuns, la adăpostul nopții, în felul lui greoi, de amfibie. La acestea,
Drummle o informă pe gazda noastră că prefera să se bucure singur de locul în
care obișnuiam să vâslim noi, decât în tovărășia noastră, că, în ceea ce privește
îndemân area, era mai mult decât profesor pe lângă noi și că, în ceea ce privește
puterea fizică, ne ‑ar fi putut spulbera ca pe pleavă. Prin nu știu ce metodă
nevăzută, custodele meu îl ațâță într ‑atât, de ajunse brusc în culmea furiei din
pricina acestui fleac și începu să ‑și dezgolească și să ‑și încordeze brațul, ca să ne
arate ce puternic era – la care noi toți ne dezgolirăm și ne încordarăm brațele, ca
niște caraghioși.

În momentul acela, servitoarea tocmai strângea masa. Custodele meu nu ‑i
dădea nici o atenție , ci, cu fața întoarsă de la ea, în profil, se lăsase pe spate în
scaunul său, mușcându ‑și vârful degetului arătător și arătând un deosebit
interes pentru Drummle, ceea ce pentru mine era greu de înțeles. Deodată, o
prinse de mână pe servitoare, ca într ‑o cursă, pe când aceasta se aplecase peste
masă. Atât de iute și de neașteptată fu mișcarea aceasta, încât ne ‑am oprit cu
toții din sfada noastră prostească.
― Dac ă tot vorbiți despre forță, zise domnul Jaggers, hai să vă arăt eu o
încheietură de pumn! Molly , arată‑le încheietura pumnului!
Mâna ei captivă era pe masă, dar deja își dusese cealaltă mână la spate.
― Stăpâne, zise ea cu voce șoptită, cu ochii ațintiți rugător și stăruitor
asupra lui. Nu!
― Să vă arăt eu o încheietură a pumnului, repetă domnul Jag gers cu o
neclintită hotărâre! Molly, arată ‑le încheietura pumnului!
― Stăpâne, murmură ea din nou, vă rog!
― Molly, zise domnul Jaggers, f ără să se uite la ea, ci privind cu încăpățânare
în partea cealaltă a camerei, arată ‑le amândouă încheieturile! Arată ‑le! Hai!
Îi eliberă mâna din strânsoare și i ‑o întoarse pe masă, cu palma în sus. Ea își
aduse și cealaltă mână de la spate și le întinse, pe amândouă, una lângă cealaltă.
Cea de‑a doua încheietură era oribil mutilată – cu cicatrice multe și adânci,
întretăiate. Cât își ținu mâinile întinse, își dezlipi ochii de la domnul Jaggers și ne
privi pe rând, cu atenție.
― E putere, nu glum ă, aici! zise domnul Jaggers, trecându ‑și liniștit
arătătorul peste tendoanele femeii. Foarte puțini bărbați au în încheieturi
puterea pe care o are femeia aceasta. Forța de a strânge a mâinilor acestora este
nemaipomenită. Am avut prilejul să observ multe mâini, dar n ‑am văzut
niciodată altele mai puternice, din acest punct de vedere, nici de bărbat, nici de
femeie.
Pe când roste a aceste cuvinte, cu liniștea expertului, ea continuă să se uite
la fiecare dintre noi, pe rând, după cum eram așezați. În clipa în care el tăcu,
femeia își întoarse din nou ochii spre el.
― Ajunge, Molly, zise domnul Jaggers, f ăcându‑i un semn ușor din ca p. Ai
fost admirată, acum poți să pleci!
Ea își retrase mâinile și ieși din cameră, iar domnul Jaggers, luând carafa de
pe servantă, își umplu paharul, apoi ne ‑o dădu și nouă, și vinul făcu înconjurul
mesei.
― La nou ă și jumătate, domnilor, zise el, va tre bui să punem punct. Rogu ‑vă,
folosiți‑vă din plin de timpul rămas! Mă bucur să vă văd pe toți aici. Domnule
Drummle, închin paharul în sănătatea dumitale!
Dacă urmărea, cântându ‑i osanale lui Drummle, să ‑l dezlănțuie mai tare și
tot mai fățiș, atunci a reu șit de minune. Triumfător și posac, Drummle își arătă
disprețul mohorât față de noi ceilalți, până când deveni de ‑a dreptul
insuportabil. De ‑a lungul tuturor acestor etape, domnul Jaggers îl urmări cu
același bizar interes. Într ‑adevăr, Drummle părea să ad auge savoare vinului
pentru domnul Jaggers.
În copilăreasca noastră lipsă de cumpătare, îndrăznesc să mărturisesc că
am băut prea mult și sunt sigur că am și vorbit prea mult. Ne înfierbântaserăm

mai ales de la o grosolănie pe care Drummle ne ‑o azvârlise î n față, rânjind
batjocoritor, voind să spună că eram prea nesăbuiți cu banii noștri. Aceasta mă
făcu să remarc, patima mea biruind discreția, că nu ‑i stătea bine să vorbească
astfel tocmai lui, căruia Startop îi împrumutase bani, de față cu mine, cu numai
o săptămână sau două mai devreme.
― Ei, și? răspunse Drummle. O să ‑și primească banii!
― N‑am vrut să spun că nu și ‑i va primi, zisei eu, dar că asta ar putea să te
facă să‑ți ții gura despre noi și despre banii noștri, cred eu.
― Crezi tu! replică Drummle . Oh, Doamne!
― Îndrăznesc să spun, continuai eu, voind să fiu foarte sever, că tu nu i ‑ai
împrumuta bani nici unuia dintre noi, dacă am avea nevoie.
― Ai dreptate, zise Drummle. Nu i ‑aș împrumuta un chior nici unuia dintre
voi! N‑aș împrumuta nimă nui nici un chior!
― Atunci, e o m ârșăvie să te împrumuți tu, în condițiile acestea, zic eu.
― Zici tu! repetă Drummle. Oh, Doamne!
Asta mi se păru atât de enervant – cu atât mai mult cu cât vedeam că nu
izbutesc în nici un chip să ‑i înfrâng obtuzitatea po sacă – încât am izbucnit, fără
să țin cont de strădaniile lui Herbert de a mă tempera.
― Haide, domnule Drummle, fiindc ă tot am deschis vorba, hai să ‑ți spun ce
s‑a petrecut între Herbert, aici de față, și mine, când ai împrumutat dumneata
banii aceia!
― Eu, unul, nu vreau s ă știu ce s ‑a petrecut între Herbert, aici de față, și
tine! mormăi Drummle.
Și cred că a adăugat, cu un mârâit mai scăzut, că puteam să ne ducem
amândoi la dracu’ și să ‑l lăsăm în pace.
― Totu și eu am să ‑ți spun, zisei eu, chiar dacă nu vrei să știi. Noi am zis că,
în vreme ce ‑ți vârai banii în buzunar, foarte bucuros că i ‑ai obținut, păreai să te
amuzi copios că Startop fusese atât de slab de înger încât să ți ‑i împrumute.
Drummle râse de ‑a binelea și, râzându ‑ne în nas, ședea cu mâinil e în
buzunare și cu umerii lui mari ridicați – dându‑ne limpede de înțeles că era foarte
adevărat și că ne disprețuia pe toți, ca niște dobitoci ce eram.
La acestea, Startop interveni și ‑l luă în primire, deși cu mult mai multă
îngăduință decât dovedisem e u, și‑l invită să fie ceva mai cuviincios. Startop fiind
un băiat isteț și vesel, iar Drummle fiind exact pe dos, acesta din urmă era
întotdeauna gata să ‑l considere pe spiritualul Startop drept un afront personal.
Acum îi răspunse grosolan și răstit, iar Startop încercă să abată discuția spre cu
totul altceva, prin câteva mici glume, care ne făcură pe toți să izbucnim în râs.
Iritat de acest succes mai tare decât orice altceva, Drummle, fără să mai
rostească vreo amenințare sau să dea vreun alt semn, își s coase mâinile din
buzunare, își lăsă în jos umerii lați, înjură, înfipse mâna într ‑un pahar și de bună
seamă că i l ‑ar fi azvârlit rivalului său în cap, dacă gazda noastră nu l ‑ar fi prins
cu dibăcie, chiar în clipa în care îl ridicase ca să ‑l arunce.
― Domnilor, zise domnul Jaggers, punând intenționat paharul înapoi pe
masă și trăgându ‑și din buzunar, de lanțul masiv de aur, ceasul său cu repetiție,
îmi pare nespus de rău să vă anunț că este nouă și jumătate.
La acest îndemn, ne ‑am ridicat cu toții să plec ăm. Mai înainte de a ajunge la

ușa care dădea în stradă, Startop îi spunea deja, cu veselie, „bătrâne” lui
Drummle, de parcă nu s ‑ar fi întâmplat nimic. Dar „bătrânului” nici nu ‑i trecea
prin minte să ‑i răspundă, ba nu voi nici să meargă până la Hammersmit h pe
aceeași parte a drumului cu el. Astfel, Herbert și cu mine, care rămâneam în
oraș, i‑am văzut pe amândoi îndepărtându ‑se, fiecare pe câte un trotuar, Startop
mergând în frunte și Drummle mai în urmă, strecurându ‑se prin umbră, pe
lângă case, î ntocmai precum venea după noi cu barca pe fluviu.
Pentru că ușa nu fusese încă încuiată, m ‑am gândit să ‑l las o clipă singur pe
Herbert și să urc în fugă scările înapoi, ca să ‑i spun câteva cuvinte custodelui
meu. L‑am găsit în camera de toaletă, înconjura t de maldărul său de ghete, foarte
preocupat de ele, și spălându ‑se pe mâini după noi.
I‑am zis că urcasem din nou ca să ‑i spun că ‑mi părea extrem de rău fiindcă
se întâmplase un lucru atât de neplăcut și că speram că nu mă va învinui pe mine
prea tare.
― Da’ d e unde! zise el, clătindu ‑și fața și vorbindu ‑mi printre stropii de apă.
Nu face nimic, Pip! Cu toate acestea, tot îmi mai place de Păianjen!
Se întoarse cu fața către mine, scuturându ‑și capul, pufnind și ștergându ‑
se cu prosopul.
― Mă bucur că vă p lace, domnule, zisei eu – mie, nu!
― Nu, nu, încuviință custodele meu, nu ‑i bine să ai prea mult de ‑a face cu el.
Ține‑te cât mai departe de el. Dar mie îmi place individul, Pip! E unul dintr ‑aceia
adevărați. Oh, dacă aș fi prezicător…
Ridicându ‑și ochii din prosop, îmi prinse privirea.
― Însă nu sunt prezicător, încheie el, înfundându ‑și capul în ciucurii
prosopului și ștergându ‑și de zor urechile. Doar știi ce sunt, nu ‑i așa? Noapte
bună, Pip!
― Noapte bun ă, domnule!
Cam la o lună după acestea, perioada de ședere a Păianjenului la domnul
Pocket se încheie de ‑a binelea și, spre marea ușurare a tuturor celor din casă, în
afară de doamna Pocket, acesta plecă acasă, în vizuina părintească.

Capitolul XXVII

Dragă Domnule Pip,
Îți scriu aceste rânduri la cererea domnului Gargery , ca să te înștiințez că el
pleacă la Londra , însoțindu ‑l pe domnul Wopsle , și ar fi foarte bucuros dacă i s‑ar
îngădui să te vadă . O să te caute la „Hotelul lui Barnard ”, marți dimineața , la ora
nouă, iar dacă ora nu este una nimerită , te roagă să‑i lași vorbă . Biata dumitale
soră se simte la fel ca atunci când ai plecat . Vorbim despre dumneata , în
bucătărie , în fiecare seară , și ne întrebăm ce mai spui, ce mai faci. Dacă acum
socotești lucrul acesta drept o îndrăzneală prea mare , iartă‑ne‑o de dragul zilelor
de odinioară . Mă opresc aici, dragă domnule Pip.
A dumitale de‑a pururi îndatorată , slujindu ‑te cu dragoste ,
Biddy .

P.S. Joe vrea cu tot dinadinsul să‑ți scriu : ce de mai șotii! Zice că vei înțelege
dumneata . Sper că fără îndoială , o să‑ți facă plăcere să‑l revezi , deși acum ești un
gentleman , căci ai avut dintotdeauna o inimă bună , iar el este un om foarte , foarte
de treabă . I‑am citit și lui scrisoarea , mai puțin această ultimă frază , și îmi cere cu
toată stăruința să ‑ți mai scriu o dată: ce de mai șotii!

Am primit această scrisoare prin poștă, luni dimineață, așadar întâlnirea era
pentru a doua zi. Îngăduiți ‑mi să mărturisesc fără ascunzișuri cu ce sentimente
așteptam sosirea lui Joe.
Nu cu plăcere – deși eram legat de el prin atâtea și atâtea amintiri -, ci cu o
uriașă tulburare, cu un soi de sufocare a amorului ‑propriu și un pătrunzător
sentiment că nu se cădea. Dacă l ‑aș fi putut ține departe de mine, dându ‑i bani
mulți, cu siguranță aș fi plătit cu oc hii închiși. Singura mea încurajare era faptul
că avea să vină la „Hanul lui Barnard” și nu la Hammersmith și, prin urmare, n
‑avea să dea ochii cu Bentley Drummle. Nu aveam cine știe ce obiecții să fie văzut
de Herbert sau de tatăl său, căci pentru amândoi nutream o adâncă stimă. Dar m
‑aș fi simțit îngrozitor ca Joe să fie văzut de către Drummle, pe care îl
disprețuiam. Așa se întâmplă în viață – slăbiciunile noastre de neiertat și
mârșăviile noastre le înfăptuim, de obicei, pentru oamenii pe care îi dispre țuim
cel mai tare.
Începusem să ‑mi împodobesc încontinuu camerele, prin diverse m ijloace,
fără rost și nepotrivite, iar lupta aceasta îndârjită cu stilul Barnard se dovedi a fi,
de altfel, foarte costisitoare. La vremea aceea, camerele erau mult diferite de
starea în care le găsisem și mă bucuram de cinstea de a ocupa câteva pagini bune
în registrele unui tapițer din vecini. Ba mai sărisem și peste etape, în ultima
vreme, și îmi născocisem un băiat de casă, încălțat cu cizme – cu carâmbul
răsfrânt -, în robi a și sclavia căruia aș putea spune că ‑mi petreceam toate zilele.
Pentru că, după ce am creat acest monstru (o lepădătură din neamul spălătoresei
mele) și l ‑am îmbrăcat cu o tunică albastră, o vestă galben ‑canar, cravată albă,
pantaloni crem și cizmele desp re care am vorbit deja, a trebuit să descopăr că n ‑
avea prea multe de făcut, dar avea o groază de mâncat – și cu aceste două
trăsături îngrozitoare îmi scotea sufletul.
Această stafie răzbunătoare primi poruncă să se prezinte la post la ora opt,
marți dimi neață, în antreu (care avea vreo două picioare pătrate suprafață, după
măsurătorile celui ce ‑mi vânduse covorașul), iar Herbert îmi sugeră pentru
gustarea de dimineață câteva lucruri care, gândea el, o să ‑i placă lui Joe. Dacă,
pe de‑o parte, îi eram sincer îndatorat pentru interesul și atenția arătate, pe de
altă parte, nu mă puteam abține să nu păstrez bănuiala ciudată și pe jumătate
neîntemeiată că, dacă Herbert ar fi fost în locul meu și Joe ar fi venit să ‑l vadă pe
el, n‑ar mai fi fost atât de să ritor.
În orice caz, am venit în oraș luni seara, ca să fiu gata să ‑l întâmpin pe Joe,
și m‑am trezit cu noaptea ‑n cap, dându ‑mi osteneala ca salonul și masa pentru
micul dejun să arate cât mai strălucitor cu putință. Din păcate, în dimineața
aceea ploua m ărunt și nici un înger n ‑ar fi putut ascunde faptul că stabilimentul
lui Barnard vărsa lacrimi negre de funingine pe dinafara ferestrelor, ca un coșar
uriaș, cuprins de slăbiciune.

Pe măsură ce se apropia ora sosirii lui Joe, îmi venea să dau bir cu fugiți i, dar
Răzbunătorul, dând ascultare ordinelor, era deja proțăpit în antreu și, în scurt
timp, l‑am auzit pe Joe urcând scările. Știam că este el, după felul stângaci în
care suia – ghetele sale de zile mari îi erau întotdeauna prea largi – și după timpul
lung pe care i ‑l lua să citească, din când în când, numele locatarilor de la celelalte
etaje, în vreme ce urca. Atunci când, în sfârșit, se opri dincolo de ușa noastră, îi
putui auzi degetul urmărind literele numelui meu vopsit pe ușă și, după aceea, îl
auzii clar răsuflând prin gaura cheii. În cele din urmă, bătu o singură dată, și
Pepper – acesta era numele predestinat al băiatului de casă, Răzbunătorul meu –
anunță:
― Domnul Gargery!
Am crezut că n ‑o să mai termine niciodată cu ștersul picioarelor și că va
trebui să ies și să ‑l urnesc de pe preș, dar, într ‑un târziu, intră.
― Joe, ce mai faci, Joe?
― Pip, ce mai faci tu, Pip?
Cu fața lui blajină și cumsecade radiind împurpurată, și cu pălăria pe podea
între noi doi, Joe îmi prin se mâinile și începu să mi le miște în sus și în jos cu
hărnicie, de parcă aș fi fost ultimul model de pompă.
― Mă bucur să te văd, Joe. Dă ‑mi mie pălăria!
Dar Joe, ridicând ‑o grijuliu cu amândouă mâinile, ca pe un cuib de pasăre
cu ouă în el, nici nu voi s ă audă să se despartă de acel obiect personal și stărui să
rămână în picioare și să vorbească pe deasupra ei, în cel mai stingheritor mod cu
putință.
― Ce‑ai mai crescut, zise Joe, și ce te ‑ai mai spilcuit și… înnobilat (Joe se
gândise puțin înainte de a găsi acest cuvânt). De bună seamă că ești o cinste
pentru regele și țara ta!
― Și tu, Joe, arăți minunat.
― Mul țumesc lui Dumnezeu, zise Joe, sunt la fel ca întotdeauna. Nici soră ‑ta
nu e mai rău decât era. Iar Biddy e la fel, sănătoasă și vioaie. Și toți prietenii sunt
la fel, nici mai rău, nici mai bine. Mai puțin Wopsle, care a avut o cădere.
În tot acest timp, având în continuare mare gr ijă cum ține cuibul de pasăre,
Joe își plimba neîncetat ochii prin odaie, întorcându ‑se mereu și mereu către
halatul m eu de casă înflorat.
― A avut o c ădere, Joe?
― Păi, da, zise Joe, coborându ‑și glasul, a părăsit biserica și s ‑a dus la o
trupă de teatru. Care trupă de teatru l ‑a luat la Londra, și pe mine odată cu el. Și
a fost dorința lui – continuă Joe, vârându ‑și la subsuoară, în stânga, cuibul de
păsări, pentru un moment, și scotocind în el ca după un ou, cu mâna dreaptă –
ca, dacă nu te superi, să ‑ți înmânez asta.
Am luat ceea ce îmi întindea Joe și am descoperit că era programul mototolit
al unui mic teatru londone z, care anunța debutul pe scenă, chiar în săptămâna
aceea, „a unui celebru actor amator, de talia lui Roscius , a cărui interpretare de
excepție, în cea mai tragică dintre piesele bardului n ostru naționa l, a stârnit
mare vâlvă, de curând, în cercurile dramatice locale”.
― Ai fost și tu la spectacolul său, Joe? întrebai eu.
― Am fost , zise Joe, cu emfază și gravitate.
― Și a stârnit mare vâlvă?
― Păi, începu Joe, da, fără îndoială că s‑au azvârlit multe coji de portocale.

Mai ales când el a văzut Stafia. Deși, domnule, te întreb eu pe dumneata, e oare
un lucru cu socotință să ‑l vezi pe un om că muncește plin de râvnă și tu să ‑l
întrerupi necontenit din vorba lui cu Stafia, strigând u‑i: „Amin!”? Se prea poate
ca omul acela să fi avut ghinionul să slujească într ‑o biserică, zise Joe coborându
‑și vocea, pe un ton convingător și înduioșat, dar asta nu te ‑ndreptățește să ‑l dai
afară într ‑un astfel de moment! Adică, vreau să spun că, dacă stafia tatălui nu
are voie să te tulbure, apoi ce altceva să te mai tulbure, domnule? Mai mult încă,
dacă pălăria de doliu ți ‑a fost, din nefericire, croită atât de mică, încât greutatea
penelor negre ți ‑o trage tot timpul jos de pe cap, atunci încerci și tu s‑o ții cum oi
putea, nu?
O schimbare pe fața lui Joe, de parcă văzuse și el o stafie, îmi dădu de veste
că Herbert intrase în cameră. Atunci, îl prezentai pe Joe lui Herbert, care îi
întinse mâna, dar Joe se trase un pas înapoi și ținu strâns de cuibu l de pasăre.
― Sluga dumneavoastr ă, domnule, zise Joe, și nădăjduiesc că
dumneavoastră și cu Pip…
În clipa aceea ochii îi căzură pe Răzbunător, care așeza niște pâine prăjită pe
masă, și fără nici un dubiu, se arătă gata să ‑l socotească pe „tânărul gentl eman”
drept unul de ‑al familiei – numai că eu mă încruntai la el, ceea ce îl zăpăci și mai
tare.
―…Adic ă, vreau să spun dumneavoastră doi, domnilor, sper că o duceți bine
cu sănătatea, într ‑o casă așa de închisă. Că ci acesta poate fi un han foarte bun,
potrivit părerilor celor din Londra, adăugă Joe, confidențial, și cred că este o
locuință de încredere… Dar eu, unul, n ‑aș ține nici măcar un porc aici, adică nu
în cazul în care aș vrea să ‑l îngraș bine și să mănânc carne fragedă și gustoasă de
la el.
Slobozind această mărturie măgulitoare despre calitățile locuinței noastre și
trădându ‑și, de vreo câteva ori, înclinația de a ‑mi spune „domnule”, Joe, invitat
să ia loc la masă, începu iarăși să privească roată prin ca meră, căutând un loc
potrivit unde să ‑și așeze pălăria – de parcă n ‑ar fi existat în natură decât vreo
câteva foarte rare materii pe care aceasta s ‑ar fi putut odihni – și, în cele din
urmă, o puse pe colțul cel mai îndepărtat al căminului, de unde, după a ceea,
cădea mereu pe jos, la intervale regulate.
― Dori ți ceai sau cafea, domnule Gargery? întrebă Herbert, care întotdeauna
se îngr ijea de masa de dimineață.
― Mul țumesc, domnule, zise Joe, țeapăn din creștet până ‑n tălpi. Ce vă
place dumneavoastră mai mul t.
― Ce‑ați zice de o cafea?
― Mul țumesc, domnule, răspunse Joe, vădit descurajat de propunere, dacă
dumneavoastră ați fost atât de drăguț să alegeți cafeaua, n ‑am să mă arăt
împotriva părerilor dumneavoastră. Dar nu vi s ‑a părut niciodată că încinge?
― Atunci, ceai! zise Herbert, turn ându‑i o ceașcă.
La acestea, pălăria lui Joe se rostogoli de pe polița căminului, iar el sări de pe
scaun, o culese de pe jos și o puse exact în același loc, de parcă ar fi fost o condiție
obligatorie de bună creștere ca aceas ta să se rostogolească din nou, peste câteva
clipe.
― Când ați sosit în oraș, domnule Gargery?
― Să fi fost… ieri după ‑amiază? răspunse Joe, după ce tuși în pumn, de

parcă ar fi avut timp să ia și tuse măgărească de când sosise. Nu, nu ieri după ‑
amiază. Ba da, ieri după ‑amiază. Da. Ieri după ‑amiază am venit, declară el cu un
aer profund, de înțelepciune, ușurare și adâncă nepărtinire la un loc.
― Ați apucat să vedeți ceva din Londra?
― Păi, da, domnule, zise Joe. Eu și cu Wopsle ne ‑am dus ață să vedem
Antrepozitele Blacking. Dar ni s ‑a părut că nu prea dau bine afișele roșii de pe
ușile magazinelor. Adică, vreau să spun, adăugă Joe, ca să ne explice, că parcă
erau desenate prea arhitecturalural .
Sunt încredințat că Joe ar fi prelungit acest cuvâ nt (perfect potrivit, după
părerea mea, pentru o anumită arhitectură pe care o cunosc), transformându ‑l
într‑o corală autentică, însă atenția îi fu providențial atrasă de pălăria sa, care
tocmai se rostogolea. Într ‑adevăr, aceasta îi solicita o constantă b ăgare de seamă
și o agerime a ochiului și a mâinii, foarte apropiate de cele necesare la o poartă de
crichet. Făcea cu pălăria niște jonglerii nemaipomenite și dădea dovadă de cea
mai mare îndemânare – ba repezindu ‑se la ea și prinzând ‑o scurt, în cădere, ba
oprind‑o pe la m ijlocul drumului, aruncând ‑o cu o lovitură în sus și apoi zvârlind
‑o, din aer, prin diverse colțuri ale odăii și izbind ‑o de tapetul de pe pereți, înainte
de a se simți sigur că o apucă și ‑o ține bine; în cele din urmă, o scăpă în lighean ul
pentru spălat pe mâini, de unde mi ‑am luat libertatea s ‑o înșfac eu.
Cât despre gulerul cămășii și gulerul hainei sale, rămâneai stupefiat
încercând să le înțelegi menirea, amândouă fiind niște mistere de nedezlegat. De
ce trebuia omul ăsta să se sugrum e așa în chingi, ca să se considere pe deplin
îmbrăcat? De ce credea că e necesar să se mântuiască prin suferința de a ‑și
purta hainele de duminică? Și ‑apoi, aluneca, din când în când, în asemenea
accese inexplicabile de meditație, cu furculița încremenită în aer, la m ijlocul
drumului dintre farfurie și gură, și cu ochii pironiți în niște direcții atât de
ciudate, și era apucat de valuri groaznice de tuse, și stătea atât de departe de
masă, de mai mult scăpa bucățelele pe jos decât mânca, după care susținea că
nu lui i ‑au scăpat, încât m ‑am bucurat din toată inima când Herbert ne ‑a
părăsit și ‑a plecat în oraș.
Nu aveam nici bunul ‑simț, nici bunele intenții ca să ‑mi dau seama că toate
acestea se întâmplau din vina mea și că, dacă m ‑aș fi purtat mai în largul m eu
față de Joe, și Joe s ‑ar fi purtat mai în largul lui cu mine. Mă scotea din răbdări
și mă înfuria și, de aceea, nici el nu făcea altceva decât să stârnească.
― Acum, fiindc ă am rămas singuri, numai noi doi, domnule…
― Joe! l‑am întrerupt eu arțăgos. C um poți să ‑mi spui „domnule”?
Joe se uită la mine doar o singură clipă cu un licăr slab de reproș. Așa
nemaipomenit de caraghioase cum îi erau cravata și gulerele, am văzut un soi de
demnitate rănită în privirea sa.
― Acum, fiindc ă am rămas singuri, numai noi doi, reluă Joe, iar eu nu
doresc, și nici nu pot să mai zăbovesc prea mult pe aici, o să închei – ori mai
curând o să încep – să‑ți spun ce m ‑a făcut să vin să mă bucur de cinstea de a te
vedea. Căci, dacă n ‑ar fi fost, zise Joe, cu vechiul său aer de om care expune
faptele cu luciditate, cea mai mare dorință a mea de a ‑ți fi de folos, n ‑aș fi avut
onoarea de a împărți bucatele cu niște gentlemeni, în casa unor gentlemeni.
Nu țineam deloc să ‑i mai văd o dată privirea de dinainte, așa că nu ‑l dojenii
pentru acest ton.

― Ei, bine, domnule, continu ă Joe, iată cum stau lucrurile. Am fost până la
„Luntrași”, deunăzi, Pip – ori de câte ori era copleșit de tandrețe, îmi spunea „Pip”
și ori de câte ori recădea în politețuri îmi spunea „domnule” -, când, deodată , a
venit și Pumblechook cu trăsurica lui. Și vreau să spun că persoana asta, zise
Joe, cotind ‑o spre alt subiect, mă cam ia în răspăr câteodată și mă scoate din fire,
bătând toba prin tot orașul și povestind că el a fost dintotdeauna prietenul tău
din cop ilărie și că tu îl socoteai cel mai bun tovarăș de joacă din câți aveai.
― Prostii! Nu te aveam dec ât pe tine, Joe.
― Și em am fost încredințat de asta, Pip, zise Joe, clătinând ușor din cap,
deși acum nu înseamnă mai nimic, domnule. Ei, bine, Pip, tot persoana asta,
care se înnebunește după lăudăroșenii, a venit la mine, pe când mă aflam la
„Luntrași” – că o pipă și ‑o halbă de bere îl mai înviorează pe om, după o zi de
lucru, domnule, fără să ‑l facă să ‑și piardă c apul -, și mi‑a zis așa: „Joseph,
domnișoara Havisham vrea să ‑ți vorbească.”
― Domni șoara Havisham, Joe?
― „Vrea – acestea au fost întocmai cuvintele lui Pumblechook – să‑ți
vorbească.”
Joe se opri și ‑și întoarse ochii spre tavan.
― Da, și? Spune mai depar te, Joe, te rog.
― A doua zi, domnule, zise Joe, uit ându‑se la mine de parcă aș fi fost hăt,
departe de el, m ‑am îmbrăcat îngr ijit și m‑am dus s ‑o văd pe domnișoara A.
― Domni șoara A., Joe? Domnișoara Havisham?
― Dup ă cum îți spun, domnule, răspunse Joe, cu aerul că îndeplinea niște
formalități legale, de parcă își dicta testamentul. Domnișoara A. sau, altfel
numită, Havisham. Iar cuvintele pe care mi le ‑a spus au fost următoarele:
„Domnule Gargery, dumneata ești în corespondență cu domnul Pip?” Cum eu
aveam o scrisoare de la tine, i ‑am putut răspunde: „Da, sunt.” (Când m ‑am
însurat cu sora dumitale, domnule, am spus „Da, vreau”, iar când i ‑am răspuns
prietenei tale, Pip, am spus „Da, sunt”.) „Atunci, vrei să ‑i spui, a zis ea, că Estella
a venit acasă și că s ‑ar bucura să ‑l vadă?”
În vreme ce mă uitam la Joe, am simțit că ‑mi iau foc obrajii. Nădăjduiesc că
una dintre cauzele îndepărtate ale îmbujorării mele a fost că mi ‑am data seama
că, dacă i ‑aș fi cunoscut solia dinainte, i ‑aș fi privit vizita cu ochi mai b uni.
― Când m‑am întors acasă și am rugat ‑o să‑ți scrie acest mesaj, continuă
Joe, Biddy s ‑a cam codit. Zicea: „Știu că ar fi foarte bucuros să ‑l primească prin
viu grai, de la tine. E zi de sărbătoare și tot vrei tu să ‑l vezi, du ‑te la el!” Cu asta,
am încheiat, domnule, zise Joe ridicându ‑se de pe scaun, și, Pip, îți doresc numai
bine și să ajungi din ce în ce mai sus!
― Doar nu vrei s ă pleci acum, Joe?
― Ba da, zise Joe.
― Însă te întorci înapoi la cină, Joe?
― Nu, nu m ă mai întorc, zise Joe.
Ochii ni s ‑au întâlnit și ‑atunci toți acei „domnule” s ‑au topit din inima
acestui om nemaipomenit, când mi ‑a întins mâna.
― Pip, dragul meu prieten, via ța e făcută din atâtea despărțiri, înlănțuite una
după alta, și, printre oameni, unul este fierar, iar altul este căldărar, un altul este
aurar și un altul este tinichigiu – deosebirile dintre ei trebuie să apară și trebuie

luate așa cum apar. Dacă a fost cineva de vină, astăzi, eu am fost acela. Tu și cu
mine nu suntem doi oameni care să poată sta alături în Londra ș i nicăieri în altă
parte decât acolo unde ne simțim la noi acasă, unde cunoaștem toate lucrurile și
unde ne înțelegem cu toții, ca între prieteni. Nu că aș fi mândru, dar vreau să fiu
la locul meu, de aceea n ‑ai să mă mai vezi niciodată în hainele astea. N u sunt la
locul meu în hainele astea. Nu sunt la locul meu dincolo de fierăria, de bucătăria
sau de ochiurile noastre. N ‑ai să găsești nici jumătate din greșelile mele de acum,
dacă te gândești la mine în hainele mele de lucru de la fierărie, cu barosul sa u cu
pipa în mână. N ‑ai să‑mi găsești nici jumătate din vina pentru greșelile mele de
‑acum, dacă, presupunând că vreodată o să vrei să mă vezi, vei veni și vei băga
capul pe fereastra fierăriei, și ‑l vei vedea pe Joe fierarul acolo, la vechea lui
nicovală, în vechiul lui șorț pârlit, muncind de zor la ale lui. Sunt îngrozitor de
tare de cap, dar nădăjduiesc că am nimerit să ‑ți spun și ceva bun între toate
acestea, până la urmă. Și Dumnezeu să te binecuvânteze, dragul meu prieten,
Pip, bătrâne, Dumnezeu să t e binecuvânteze!
Nu mă înșelasem închipuindu ‑mi că avea demnitatea lui. Joe nu se mai
împiedică de croiala hainelor sale în momentul în care îmi spuse aceste cuvinte,
cum nu s ‑ar fi putut împiedica de ea pe drumul său spre Împărăția Cerurilor. M
‑a mângâiat ușor pe frunte și a ieșit. De îndată ce mi ‑am revenit cât de cât, m ‑am
grăbit să fug după el și l ‑am căutat pe toate străzile învecinate, dar nu l ‑am mai
găsit.

Capitolul XXVIII

Mi‑era limpede că trebuie să mă întorc în orășelul nostru a doua zi ș i, pradă
primului val de remușcări, mi ‑era la fel de limpede că trebuie să mă duc să stau
la Joe. Dar, după ce mi ‑am oprit un loc la diligența de a doua zi și m ‑am dus
până la domnul Pocket și am venit înapoi, nu mai eram deloc sigur asupra celui
de‑al doi lea lucru, așa că am început să ‑mi născocesc o seamă de motive și să
ticluiesc nenumărate scuze pentru a trage peste noapte la „Mistrețul albastru”:
aș fi fost o povară la Joe acasă; nu eram așteptat și patul meu n ‑ar fi fost pregătit;
m‑aș fi aflat prea d eparte de domnișoara Havisham, iar ei îi plăcea
punctualitatea și s ‑ar fi putut supăra dacă aș fi întârziat. Toți escrocii de pe
pământ la un loc nu fac cât cei care se înșală singuri și, cu astfel de șiretlicuri, m
‑am înșelat pe mine însumi. Fără îndoială , e un lucru foarte ciudat. Că aș lua
drept bună o jumătate de coroană falsă, măsluită de altcineva, ar mai fi de
înțeles, dar, în cunoștință de cauză, să iau drept adevărată moneda falsificată de
mine însumi!… Un străin mieros, pretinzând că, de dragul siguranței, vrea să ‑mi
strângă mai bine gura pungii în care mi ‑am împăturit bancnotele și care, de fapt,
mi le fură și ‑mi dă în loc coji de nucă e una, dar cât înseamnă prestidigitația lui
în comparație cu a mea, când îmi vâr în pungă, cu mâna mea, coji de nucă și‑mi
spun că am, de fapt, bancnote?
Hotărând că trebuie să mă duc la „Mistrețul albastru”, mi ‑am frământat
grozav mintea, șovăind dacă să ‑l iau sau nu și pe Răzbunător cu mine. Eram
ispitit de gândul că acel mercenar costisitor își va plimba cizmele , în fața tuturor,
pe sub arcadele stației de poștă a diligențelor de la „Mistrețul albastru”, și era o

imagine măreață să mi ‑l închipui apărând, ca din întâmplare, în prăvălia
croitorului și buimăcindu ‑l pe obraznicul acela de ucenic al lui Trabb. Pe de a ltă
parte, băiatul de prăvălie al lui Trabb ar fi putut să se bage pe sub pielea valetului
meu și să ‑i dezvăluie unele lucruri neplăcute sau, obraznic și fără frică de nimic
cum era, l ‑ar fi putut huidui în plină stradă. Mai mult, binefăcătoarea mea ar fi
putut să audă despre el și să nu ‑l placă. Una peste alta, m ‑am hotărât să ‑l las pe
Răzbunător acasă.
Îmi rezervasem un loc la diligența de după ‑amiază și, cum ne aflam în pragul
iernii, urma să ajung la destinație abia la două sau trei ore după lăsarea
întunericului. Plecarea din Cross Keys era la ora două. Am ajuns în stație cu un
sfert de oră mai devreme, ajutat de Răzbunător – dacă pot folosi această expresie
pentru cineva care nu mă ajuta niciodată, decât dacă n ‑avea încotro.
Pe vremea aceea, deținuți i erau transportați până în porturi cu poștalionul.
Deoarece auzisem nu o dată că sunt duși cu diligența, dar niciodată în cupeul
călătorilor, și îi văzusem deseori pe drum, bălăbănindu ‑și picioarele în lanțuri pe
acoperișul trăsurii, n ‑ar fi trebuit să mă mir când Herbert, cu care îmi dădusem
întâlnire în curtea stației, a venit și m ‑a anunțat că doi pușcăriași vor călători cu
aceeași diligență cu care plecam eu. Dar aveam un motiv, acum foarte vechi, de a
tremura, în adâncul sufletului, ori de câte ori au zeam cuvântul pușcăriaș.
― Nu te sup ără prezența lor, Handel? zise Herbert.
― Oh, nu!
― Mi s‑a părut că nu ‑ți plac.
― Nu pot pretinde că îmi plac și cred că nici ție, personal, nu ‑ți plac. Dar nu
mă deranjează.
― Uite‑i că vin, zise Herbert, tocmai ies din bodegă. Ce tablou al decăderii și
al ticăloșiei!
Își cinstiseră paznicul, cred eu, fiindcă aveau un gardian cu ei și toți trei
ieșiseră din bodegă ștergându ‑se la gură cu mâna. Cei doi pușcăriași erau legați
unul de altul cu cătușe și aveau amândoi inele de fier la picioare – inele a căror
formă o știam prea bine. Purtau și niște haine pe care, de asemenea, le știam prea
bine. Paznicul lor avea o pereche de pistoale și ducea, la subsuoară, o măciucă
zdravănă, dar părea să se înțeleagă bine cu ei și stătea cu ei alături, uitându ‑se
cum se înhămau caii, având mai curând aerul că pușcăriașii erau o expoziție
interesantă, care, pentru moment, nu se deschisese încă oficial, iar el era
custodele acesteia. Unul dintre pușcăriași e ra mai înalt și mai vânjos decât
celălalt și părea de la sine înțeles, potrivit misterioaselor legi ce guvernează
lumea, atât a deținuților cât și a oamenilor liberi, că lui îi fuseseră hărăzite
hainele cele mai strâmte. Din această pricină, mâinile și pic ioarele lui semănau
cu niște pernițe mari de ace, iar hainele păreau un costum ridicol de carnaval.
Însă i‑am recunoscut, dintr ‑o singură privire, ochiul m ijit. Era același om pe care
îl văzusem pe bancă la „Trei luntrași voioși”, într ‑o sâmbătă seara, și c are mă tot
doborâse trăgând cu pușca lui nevăzută!
Mi‑a fost ușor să ‑mi dau seama că, în momentul acela, omul nu mă
recunoștea, de parcă nu mă văzuse niciodată în viața lui. Mă măsură din cap
până‑n picioare, ochiul său m ijit prețuindu ‑mi lanțul ceasului, a poi scuipă, ca
din întâmplare, și îi spuse ceva celuilalt ocnaș, drept pentru care începură să
râdă și se răsuciră în loc, ciocnindu ‑și cătușele una de alta, uitându ‑se în altă

parte. Numerele mari cusute pe spinările lor, ca numerele de pe porțile caselor ,
întreaga lor înfățișare grosolană, răpciugoasă, diformă, de parcă ar fi fost niște
animale inferioare, picioarele lor prinse în inele de fier, și înfășurate, pentru
protecție, cu batiste, și felul în care toți cei de față se uitau la ei și se țineau
deoparte din calea lor, toate făceau din ei (cum spusese Herbert) cel mai neplăcut
și mai degradant tablou.
Dar nu acesta era lucrul cel mai rău. Toată partea din spate a diligenței
fusese ocupată de o familie care se muta din Londra și nu mai existau alte loc uri
pentru cei doi deținuți decât pe banca din față, în spatele vizitiului. Aflând
aceasta, un gentleman coleric, care plătise pentru locul al patrulea de pe banca
aceea, avu un violent acces de furie și zise că era o încălcare a regulilor de
călătorie să ‑l pună pe el laolaltă cu astfel de tovarăși de drum de cea mai joasă
speță, și că situația era primejdioasă, revoltătoare, infamă, rușinoasă și nu mai
știu cum. Între timp, diligența era gata, iar vizitiul nerăbdător, așa că toți ne ‑am
pregătit să urcăm. S e apropiaseră și pușcăriașii, împreună cu paznicul lor –
aducând cu ei miasma acea ciudată, de prișniță cu pâine, postav, câlți de
frânghie și piatră ‑de‑var, care îi învăluie întotdeauna.
― N‑o luați chiar așa în nume de rău, domnule, își începu gardianul
pledoaria în fața călătorului furios. O să mă așez eu lângă dumneavoastră și o să
‑i pun pe ei în marginea rândului. N ‑o să vă deranjeze cu nimic, domnule. Nici n
‑o să simțiți că sunt aici.
― Și nu da vina pe mine, mormăi pușcăriașul pe care îl recunoscusem . Nu eu
vreau să plec. Eu sunt gata să rămân pe loc. Din punctul meu de vedere, oricine
ar vrea să ‑mi ia locul e binevenit.
― Sau s ă mi‑l ia mie! zise celălalt, răstit. Nu l ‑aș fi încurcat pe nici unul
dintre voi, dacă ar fi fost după mine!
Apoi, izbucniră amândoi în râs și începură să spargă nuci, scuipând cojile pe
jos. Și cred că și mie mi ‑ar fi venit să fac la fel, dacă aș fi fost în locul lor și atât de
disprețuit de toată lumea.
Până la urmă, se hotărî că nu era nimic de făcut pentru liniștea domnului
furios, și că acesta trebuia fie să meargă în tovărășia celor cu care avusese
norocul să pice, fie să rămână acasă. Astfel, domnul își ocupă locul, încă
protestând, gardianul se așeză lângă el, iar pușcăriașii se suiră, cum putură, pe
locurile lor – cel pe care îl recunoscusem așezându ‑se chiar în spatele meu, de ‑i
puteam simți răsuflarea în ceafă.
― La revedere, Handel! strig ă Herbert, când diligența porni.
Mă gândii ce noroc dumnezeiesc aveam, fiindcă Herbert îmi găsise un alt
nume în loc de Pip.
Mi‑este cu neputință să spun cât de pătrunzător simțeam răsuflarea
pușcăriașului, nu doar în ceafă, ci și pe șira spinării. Mă simțeam de parcă mi s
‑ar fi injectat în măduvă un acid înțepător, care se răspândea rapid în mine și ‑
mi strepezea dinții. Parcă răsufla mai greu decât oricare alt om și făcea mult mai
mult zgomot, iar eu îmi dădeam seama că ‑mi ridicasem mult un umăr,
cocoșându ‑mă într‑o parte, străduindu ‑mă să mă chircesc cât mai tare ca să mă
feresc de suflarea lui.
Vremea era nesuferit de rece și cei doi pușcăriași blestemau gerul, care ne
amorți pe toți foarte curând. Când trecurăm de hanul de la m ijlocul drumului,
majoritatea moțăiam și tremuram în tăcere. Picoteam și eu, încercând să găsesc

un răspuns la întrebarea dacă nu s ‑ar fi cuvenit să ‑i înapoiez cele două lire
sterline individului din spatele meu, înainte de a ‑i pierde din nou urma, și cum ar
fi cel mai bine să procedez. M ‑am trezit, tresărind de spaimă, că mă aplecasem
mult în față, de parcă voiam să ajung între cai, și am început din nou să întorc pe
toate fețele întrebarea.
Dar se pare că pierdusem șirul de mai multă vreme decât crezusem, căci,
deși nu puteam desluși nimic prin bezna de afară, cu zvâcnirile haotice de lumină
și de umbră de la felinarele noastre, am adulmecat ținutul mlaș tinilor în vântul
rece și umed care bătea înspre noi. Ghemuindu ‑se și ei, ca să se mai încălzească,
și adăpostindu ‑se în spatele meu ca să se apere de vânt, ocnașii se apropiaseră,
între timp, și mai mult de mine. Primele cuvinte pe care i ‑am auzit schimbâ ndu
‑le între ei, în clipa în care m ‑am trezit, au fost aceleași din gândurile mele:
― Dou ă hârtii de câte o liră.
― De unde le avea? zise pu șcăriașul pe care nu ‑l mai văzusem niciodată
până atunci.
― De unde s ă știu eu? răspunse celălalt. Le ascunsese el c umva. Pesemne că
le primise de la prieteni.
― Mi‑ar plăcea mie, zise celălalt, cu o înjurătură amarnică pentru frig, să ‑i
am și eu acuma!
― Banii sau prietenii?
― Banii! Mi ‑aș vinde toți prietenii pe care i ‑am avut vreodată pentru o astfel
de bancnotă, și aș socoti că am făcut un târg grozav. Și? După care ți ‑a spus…
― Dup ă care mi ‑a spus…, reluă pușcăriașul pe care ‑l recunoscusem, și totul
s‑a petrecut într ‑o clipită, în spatele unei grămezi de lemne din curtea depozitelor
din port: „O să fii eliberat! ” Da, urma să fiu, i ‑am spus eu. Și n ‑aș vrea să ‑l
găsesc pe băiatul care i ‑a dat de mâncare și nu l ‑a trădat, și să ‑i dau cele două
hârtii de câte o liră? Iar eu i ‑am spus că vreau. Și așa am făcut!
― Mare prost! morm ăi celălalt. Eu i ‑aș fi cheltuit ca un bărbat adevărat, pe
haleală și băutură. Ăla oricum trebuie să fi fost vreun ageamiu. Vrei să spui că nu
știa nimic despre tine?
― Nici c ât negru sub unghie. Eram în bande diferite, pe vase diferite. El a fost
judecat din nou, pentru evad are, și a primit condamnare pe viață.
― Și numai atunci, când cu treaba aia… „de onoare”… ai lucrat prin părțile
astea?
― Numai atunci.
― Și ce crezi despre locurile astea?
― Sunt cele mai afurisite cu putință! Noroi, ceață, bălți și muncă, apoi
muncă, bălți, ceață și noroi. Și tot așa!
Amândoi blestemară ținutul cu niște vorbe înfiorătoare și, treptat, își
deșertară sacul și nu le mai rămase nimic de spus.
De bună seamă că m ‑aș fi dat jos și aș fi preferat să fiu lăsat singur, în
pustietatea și în bezn a de pe drum, după ce am auzit acest dialog, dacă n ‑aș fi
fost încredințat că omul acela nu bănuia cine sunt. Într ‑adevăr, mă schimbasem
mult, atât din pricină că, în mod firesc, crescusem, cât și pentru că eram atât de
altfel îmbrăcat și într ‑o situaț ie atât de deosebită față de cea de odinioară. Prin
urmare, era greu de crezut că m ‑ar fi putut recunoaște fără ajutorul întâmplării.
Totuși, coincidența de ‑a ne afla împreună în diligență era destul de ciudată, și

gândul că s ‑ar fi putut, dintr ‑o altă coi ncidență, să ‑mi audă numele și atunci să
facă legătura între chipul meu de acum și numele meu mă umplea de groază. Din
cauza aceasta, m ‑am hotărât să cobor de îndată ce aveam să intrăm în oraș, ca
să mă feresc de ‑a mă auzi strigat în prezența sa. Mi ‑am pus planul în aplicare cu
succes. Mica mea valiză era în cupeul trăsurii, sub picioarele mele. Nu trebuia
decât să învârt piedica și s ‑o scot afară. Am aruncat ‑o din mers, apoi am coborât
și eu după ea, la primul felinar, de unde începeau pietrele pavajului d in oraș. Cât
despre pușcăriași, s ‑au dus mai departe cu diligența. Știam bine locul unde
urma să fie conduși, pe râu. Cu ochii minții revăzui barca și echipajul său de
pușcăriași așteptându ‑i pe cei doi lângă debarcaderul plin de mâzgă, și auzii din
nou st rigătul răgușit „Voi, ăștialalți, vâsliți!”, semănând cu o poruncă dată
câinilor, și zării din nou acea Arcă a lui Noe blestemată, ancorată în larg, pe
marea ca de smoală.
N‑aș putea spune de ce anume mă temeam, căci temerile mele erau
deopotrivă nelămurit e și tulburi, dar știu că muream de frică. În timp ce
mergeam spre han, mi ‑am dat seama că frica aceea, care întrecea cu mult
spaima de ‑a fi recunoscut în chip dureros sau neplăcut, era cea care mă făcea să
tremur. Sunt încredințat că nu îmbrăca nici o for mă deslușită și că nu era decât
reînvierea, pentru câteva minute, a groazei mele din copilărie.
Cafeneaua de la „Mistrețul albastru” era goală și am avut răgazul nu doar să
‑mi comand mâncare, ci să mă și așez să mănânc, mai înainte de a fi recunoscut
de că tre chelner. De îndată ce și ‑a cerut iertare pentru memoria lui slabă, m ‑a
întrebat dacă trebuia să trimită băiatul după domnul Pumblechook.
― Nu, spusei eu, hot ărât nu!
Chelnerul (cel care adusese mustrarea de la negustori, în ziua în care
intrasem ucenic ) păru surprins și se folosi de cea dintâi ocazie pentru a ‑mi pune
în față un număr vechi și soios dintr ‑o gazetă locală, cu atâta ostentație încât îl
luai și citii paragraful următor:
„Cititorii noștri vor afla, nu fără un deosebit interes, referitor la r omantica
înavuțire, petrecută de curând, a unui tânăr artizan al fierului din acest ținut (ce
temă minunată, printre altele, pentru pana fermecată a concetățeanului nostru
Tooby, care n ‑a fost încă universal recunoscut, poetul ziarului nostru!), că primul
său îndrumător, tovarăș de copilărie și prieten a fost un foarte respectat
personaj, nu cu totul străin de negoțul cu grâne și semințe, ale cărui sediu de
afaceri și depozit, excepțional de convenabile și la îndemâna tuturor, sunt situate
la mai puțin de o sută de mile de la strada principală. Nu este cu totul străin de
sentimentele noastre personale faptul că amintim de EL ca fiind mentorul
tânărului nostru Telemac, căci este bine de știut că orașul nostru a dat naștere
unui întemeietor al viitorului străl ucit al acestuia din urmă. Oare fruntea
gânditoare a înțeleptului cititor sau ochiul scânteietor al Frumuseții frumoasei
cititoare se întreabă al cui viitor strălucit? Credem că însuși Quentin Matzys a
fost Fierarul din Anvers, Verb sap.”
Sunt și acum convins, având în vedere bogata mea experiență, că, da că în
zilele acelea ale situației mele înfloritoare, m ‑aș fi dus la Polul Nord, până și acolo
aș fi întâlnit pe cineva, un eschimos rătăcitor sau un om din lumea civilizată, care
mi‑ar fi spus că Pumblechook a fost primul meu îndrumător și întemeietorul
situației mele strălucite.

Capitolul XXIX

Dis‑de‑dimineață, am fost în picioare și am ieșit din han. Era încă prea
devreme ca să mă prezint la domnișoara Havisham, așa că am pornit să mă plimb
pe câmp, în partea orașului în care locuia domniș oara Havisham – și care nu era
aceeași cu partea unde locuia Joe, la care mi ‑am zis că o să mă duc a doua zi -,
gândindu ‑mă la protectoarea mea și închipuindu ‑mi, în culori strălucitoare,
planurile sale pentru mine.
Ea o adoptase pe Estella și, într ‑o oare care măsură, mă adoptase și pe mine,
așadar, nu se putea ca intenția ei să fi fost alta decât de a ne vedea împreună. Mie
îmi rezerva misiunea de a renova casa căzută în paragină, de a face soarele să
intre în încăperile întunecate, de a pune ceasurile în mișcare și de a aprinde
focurile în vetrele reci, de a smulge pânzele de păianjen și de a stârpi gândacii – pe
scurt, de a înfăptui toate faptele strălucite ale unui Făt ‑Frumos din poveste și de
a mă căsători cu prințesa. M ‑am oprit puțin, să mă uit la cas ă, în trecere, la
zidurile sale roase, de cărămidă roșie, la ferestrele zidite și la iedera verde și
viguroasă, care năpădise până și hornurile șemineelor cu ramurile și vrejurile
sale, de parcă niște brațe bătrâne și încolăcite ar fi ascuns cine știe ce t aină
prețioasă și ispititoare, al cărei erou eram eu. Era de la sine înțeles că Estella se
afla la originea acestei taine, ea era însăși cheia misterului. Dar, cu toate că
pusese o asemenea stăpânire pe mine, cu toate că visele și speranțele mele se
înfiripau în jurul ei, cu toate că înrâurirea sa asupra copilăriei mele și asupra
caracterului meu fusese atotputernică, nu o împodobeam, nici măcar în
dimineața aceasta romantică, cu alte calități în afară de cele pe care le avea.
Anume spun acest lucru acum pe ntru că acesta este firul călăuzitor după care
voi putea fi urmărit prin bietul labirint al vieții mele. Din experiența mea, am aflat
că noțiunea convențională de îndrăgostit nu poate fi întotdeauna adevărată.
Adevărul adevărat este că, dacă o iubeam pe Es tella așa cum poate iubi un om, o
iubeam numai pentru că o găseam irezistibilă. Să fie limpede: am simțit, spre
marele meu regret, prea adesea, ca să nu spun întotdeauna, că o iubeam în
pofida rațiunii, în pofida făgăduielilor mele, în pofida liniștii, în pofida
speranțelor, în pofida fericirii, în sfârșit, în pofida tuturor piedicilor de care m ‑aș
fi putut lovi. Să fie limpede: n ‑o iubeam mai puțin din pricină că știam prea bine
toate acestea, iar faptul că le știam nu mă putea opri s ‑o iubesc mai puțin de cât
dacă mi ‑aș fi închipuit cu fervoare că Estella e desăvârșită.
Îmi calculasem plimbarea astfel încât să ajung la poartă la ora la care
obișnuiam să vin pe vremuri. După ce am tras, cu o mână șovăielnică, de șnurul
clopoțelului, m ‑am întors cu spatele la poartă, încercând să ‑mi recapăt
răsuflarea și să ‑mi domolesc bătăile inimii. Am auzit ușa laterală deschizându ‑
se, apoi niște pași care traversau curtea, dar mă prefăcui că nu aud nimic, nici
măcar când poarta scârțâi din balamalele sale ruginite.
În cele din urmă, m ‑am simțit bătut pe umăr. Am tresărit și m ‑am întors.
Am tresărit și mai tare în clipa următoare, trezindu ‑mă în fața unui bărbat
înveșmântat în haine cenușii. Era ultimul om pe care m ‑aș fi așteptat să ‑l văd ca

portar la domnișoara Havisham.
― Orlick!
― Ei, tinere domn, s ‑au petrecut și pe ‑aici schimbări, mai multe ca în viața
dumitale. Dar intră, intră! Am primit poruncă să nu țin poarta deschisă.
Am intrat, iar el trânti poarta și o încuie, scoțând cheia din broască.
― Da, zise el, întorcându ‑se către mine, după ce mersese, cu mojicie,
înaintea mea vreo câțiva pași, spre casă. Chiar eu!
― Cum ai ajuns aici?
― Am ajuns aici, r ăspunse el, pe picioarele mele și mi ‑am adus și cufărul cu
mine într ‑o roabă.
― Serios, chiar lucrezi aici?
― Că doar nu în glumă, tinere domn, după câte cred eu.
N‑aș fi putut băga mâna ‑n foc pentru asta. Am avut răgazul să ‑i cântăresc
răspunsul în minte, în vreme ce el își ridică greoi ochii, din pământ până la
picioarele mele, apoi la brațe și la față.
― Înseamnă că ai p lecat de la fierărie? zisei eu.
― Seam ănă asta a fierărie? mi ‑o întoarse Orlick, aruncând o privire de jur
împrejurul său, cu un aer batjocoritor. Ia spune, seamănă?
L‑am întrebat de câtă vreme părăsise fierăria lui Gargery.
― Pe aici, zilele seam ănă atât de tare unele cu altele, răspunse el, încât n ‑aș
putea spune dintr ‑odată. Trebuie să stau să le socotesc. Oricum, am venit aici la
ceva vreme după ce ai plecat dumneata.
― Asta o știam și eu, Orlick.
― Ah! f ăcu el sec. Atunci, trebuie să fii un învățat.
Între timp, ajunseserăm la ușa casei, unde am descoperit că odaia lui era
imediat în spatele ușii laterale și avea o ferestruică dând spre curte. Fiind atât de
mică, aducea destul de bine cu genul de încăperi destinate să slujească drept
gherete de portar la Paris. Pe perete erau agățate mai multe chei, printre care
puse și cheia de la poartă. Patul său, acoperit cu o pătură peticită, se afla la
adăpost, într ‑un intrând al peretelui, ca o nișă. Totul avea un aer neîngr ijit,
închis și adormit, ca o cușcă pentru un om‑hârciog, în vreme ce Orlick, a cărui
siluetă întunecată și greoaie se ghicea într ‑un colț, lângă fereastră, părea omul ‑
hârciog pentru care se amenajase cușca – și chiar asta era.
― N‑am mai văzut niciodată camera aceasta, remarcai eu, dar pe vremuri nu
aveau portar.
― Nu, zise el, p ână ce n ‑au înțeles că locuința este cu totul lipsită de apărare
și au socotit că e primejdios, cu toți pușcăriașii și cu liota de bandiți și haimanale
care dau târcoale prin jur. Atunci le ‑am fost recomandat eu, ca un om care poate
răspunde la atacul altuia cu aceeași monedă, și așa am luat slujba asta. E mai
ușor decât să tragi la foale și să dai cu barosul… E încărcată, zău!
Privirea îmi fusese atrasă de o pușcă atârnată deasupra căminului, cu
montură de alamă, iar och ii lui îi urmăriseră pe ai mei.
― Bine, zisei eu, c ăci nu doream să mai lungesc vorba cu el. Trebuie să urc la
domnișoara Havisham?
― Arz ă‑m‑ar focul dacă știu! răspunse el, întâi întinzându ‑se și apoi
scuturându ‑se. Atât am primit poruncă să fac, tinere domn. O să lovesc o dată în
clopotul de aici, cu ciocanul ăsta, iar dumneata o să mergi înainte pe hol până o

să întâlnești pe cineva.
― Sunt a șteptat, bănuiesc?
― De dou ă ori arză ‑m‑ar focul dacă știu! zise el.
La acestea, am luat ‑o pe culoarul acela lung prin care pășisem, cândva, cu
ghetele mele grosolane, iar Orlick făcu să sune clopotul în urma mea. La capătul
culoarului, mai înainte de a se stinge dangătul tremurat al clopotului, am întâlnit
‑o pe Sarah Pocket, care îmi păru că se face galben ‑verzuie din cap până în
picioare, din pricina mea.
― Oh! f ăcu ea. Dumneata ești, nu ‑i așa, domnule Pip?
― Eu însumi, domnișoară Pocket. Mă bucur să vă pot spune că domnul
Pocket și familia sa sunt bine, sănătoși.
― Dar sunt oare și mai înțel epți? zise Sarah, clătinând trist din cap. Mai bine
ar fi înțelepți, decât sănătoși. Ah! Matthew, Matthew!… Cunoști drumul,
domnule?
Îl cunoșteam destul de bine, căci urcasem de atâtea ori scara aceea pe
întuneric. Acum, însă, o urcai încălțat în ghete m ai ușoare decât odinioară.
Bătui, așa cum obișnuiam pe vremuri, la ușa camerei domnișoarei Havisham.
― E b ătaia lui Pip! o auzii spunând de îndată. Intră, Pip!
Stătea în jilțul său, la vechea sa masă, în rochia sa veche, cu mâinile puse
una peste alta pe m ânerul bastonului și cu bărbia spr ijinită pe ele, cu ochii
întorși către foc. Așezată lângă ea, ținând într ‑o mână pantoful alb, niciodată
purtat, al domnișoarei Havisham și capul aplecat, parcă privindu ‑l atent, se afla
o tânără elegantă, pe care n ‑o mai v ăzusem până atunci.
― Intr ă, Pip! continuă să murmure domnișoara Havisham, fără să ‑și
întoarcă ori să ‑și ridice ochii. Intră, Pip! Ce mai faci, Pip? Așa deci, îmi săruți
mâna de parc ‑aș fi regină, da?… Ei, bine?
Se uită la mine brusc, mișcându ‑și numai o chii și repetând, cu o veselie
răutăcioasă:
― Ei, bine?
― Am auzit, domni șoară Havisham, începui eu, destul de încurcat, că ați
avut amabilitatea să vă exprimați dorința să vin să vă văd și am venit neîntârziat.
― Ei, bine?
Tânăra pe care n ‑o mai văzusem n iciodată își ridică și ea ochii și se uită cu
cochetărie la mine. Abia atunci mi ‑am dat seama că aceia erau ochii Estellei. Dar
era atât de schimbată! Mult mai frumoasă, mai fermecătoare, și toate însușirile
minunate cu care fusese înzestrată înfloriseră î ntr‑atât de mult, încât mi se păru
că eu nu făcusem nici un pas înainte. În timp ce ‑o sorbeam din ochi, simțeam că
alunec, neajutorat, înapoi în timp și redevin băiatul grosolan și de rând de
odinioară. Oh, cum am simțit distanța și nepotrivirea dintre noi și cât de limpede
mi‑a fost că nu voi ajunge niciodată până la ea!
Estella îmi întinse mâna. Am bâiguit ceva despre plăcerea de a o revedea și
despre faptul că o așteptasem atât de multă vreme.
― O g ăsești foarte schimbată, Pip? întrebă domnișoara Havisha m, cu o
privire lacomă, și lovi cu bastonul într ‑un scaun care se afla între ele două, în
semn să vin și să mă așez acolo.
― Când am intrat, domnișoară Havisham, nici chipul, nici altceva din
înfățișare nu mi ‑a dat de bănuit că ar fi Estella, dar acum, că imaginea de azi s ‑

a reașezat atât de surprinzător peste vechea…
― Cum? Doar n ‑ai de gând să spui peste vechea Estella? mă întrerupse
domnișoara Havisham. Era încrezută și batjocoritoare, iar tu voiai să fugi de ea.
Nu‑ți aduci aminte?
Am răspuns, încurca t, că trecuse foarte mult timp de atunci și că, pe vremea
aceea, nu mă pricepeam… și așa mai departe. Estella zâmbea, cu o liniște
desăvârșită, și îmi zise că nu avea nici o îndoială că eu mă purtasem foarte bine,
în vreme ce ea fusese din cale ‑afară de nesuferită.
― Dar el este schimbat? o întrebă domnișoara Havisham.
― Foarte mult, r ăspunse Estella, cu ochii la mine.
― E mai pu țin grosolan și de rând? se interesă domnișoara Havisham,
jucându ‑se cu părul Estellei.
Estella râse și se uită la pantoful din mâna sa, apoi râse din nou și se uită la
mine, lăsând pantoful jos. Mă trata mai departe ca pe un copil, dar încerca și să
mă ademenească.
Stăteam toți trei în încăperea aceea ciudată, în m ijlocul obiectelor atât de
vechi și de bizare care mă impresionaseră atât de mult, și am aflat că Estella
tocmai se întorsese din Franța și că urma să plece la Londra. Rămăsese la fel de
trufașă și încăpățânată ca și odinioară, dar aceste cusururi erau acum atât de
mult puse în umbră de frumusețea sa, încâ t era cu neputință și nefiresc – ori, cel
puțin, așa credeam eu – să le mai separi de frumusețea sa. Într ‑adevăr, era cu
neputință să mai separ prezența sa de toate acele nenorocite pofte de avere și de
noblețe care îmi tulburaseră copilăria, adică de toat e acele aspirații nesăbuite –
care mă făcuseră să mă rușinez de locuința noastră sărăcăcioasă și de Joe -, de
toate acele năluciri, când chipul ei îmi apărea în strălucirea jarului, când îl
vedeam cum țâșnește odată cu scânteile din fierul înroșit de pe ni covală sau cum
se desprinde din întunericul nopții, ca să se uite înăuntru prin ferestruica de
lemn a fierăriei și apoi să dispară. Într ‑un cuvânt, mi ‑era cu neputință s ‑o separ,
în trecut sau în prezent, de viața mea lăuntrică.
Stabilirăm, apoi, împreună că voi rămâne la domnișoara Havisham toată
ziua, că o să mă întorc seara la han și că o să plec a doua zi la Londra. După ce
stăturăm de vorbă o vreme, domnișoara Havisham ne trimise să ne plimbăm pe ‑
afară, prin grădina lăsată în paragină, zicând că la înt oarcere va trebui s ‑o mai
plimb puțin și pe ea cu scaunul pe rotile, ca pe vremuri.
Estella și cu mine intrarăm, așadar, în grădină – pe aceeași portiță pe care
pornisem eu să hoinăresc, când mă întâlnisem cu tână rul gentleman palid,
devenit acum Herbert – eu, cu sufletul tremurând și adorându ‑i până și tivul
rochiei, iar ea, perfect senină și, cu siguranță, fără să ‑i pese de tivul hainelor
mele. Când ne ‑am apropiat de locul trântei mele cu Herbert, se opri și zise :
― Ciudat ă făptură trebuie să fi fost când eram mică, de m ‑am ascuns și am
privit lupta din ziua aceea. Dar am făcut ‑o și mi‑a plăcut foarte mult!
― M‑ai răsplătit foarte frumos.
― Da? f ăcu ea, cu un aer nepăsător, de parcă uitase. Îmi amintesc că nu
puteam să‑l sufăr pe adversarul tău, căci nu ‑mi plăcea deloc că îl aduseseră aici
ca să mă plictisească.
― Suntem buni prieteni acum.
― Adev ărat? Parcă mi ‑aduc aminte că studiezi cu tatăl lui, nu ‑i așa?

― Da.
Răspunsesem fără nici o plăcere, pentru că mi se pă rea că acest lucru îmi
dădea un aer prea copilăresc, iar ea oricum mă tratase deja cu asupra de măsură
ca pe un copil.
― De la schimbarea situa ției și a perspectivelor tale, ți ‑ai schimbat și
prietenii? întrebă Estella.
― Fire ște, zisei eu.
― Și, desigur, adăugă ea, pe un ton trufaș, cei cu care ți se părea potrivit
odinioară să te însoțești nu ți se mai par potriviți astăzi.
Mă îndoiesc foarte tare că ‑mi mai rămăsese o cât de mică intenție să merg să
‑l văd pe Joe, iar dacă aceasta mai existase, totuși, pân ă în clipa aceea, vorbele ei
mi‑o spulberară pe deplin.
― Nici nu ‑ți trecea prin minte, pe atunci, ce noroc te aștepta, nu ‑i așa? zise
Estella, fluturând ușor din mână, în semn că se referea la vremea luptei mele cu
Herbert.
― N‑aveam nici cea mai mică idee.
Aerul de indiscutabilă superioritate cu care mergea alături de mine contrasta
adânc cu aerul de imaturitate și de supușenie cu care mergeam alături de ea.
Aceasta mi ‑ar fi ros și mai tare inima dacă nu m ‑aș fi socotit în afara oricărei
primejdii de acest soi, pentru că fusesem pus deoparte pentru ea și sortit să fiu al
ei.
Grădina era mult prea năpădită de buruieni ca să ne putem plimba prin ea în
voie și, după ce îi dădurăm ocol de vreo două sau trei ori, ne întoarserăm în
curtea fabricii de bere. Î i arătai, cu delicatețe, locul unde o văzusem plimbându ‑
se pe butoaiele de bere, în prima zi a vremurilor de odinioară, iar ea îmi zise,
aruncând o privire rece și nepăsătoare în direcția aceea:
― Așa am făcut?
Îi arătai locul unde ieșise din casă și ‑mi ad usese de mâncare și de băut, iar
ea zise:
― Nu‑mi aduc aminte.
― Nu‑ți aduci aminte nici că m ‑ai făcut să plâng? întrebai eu.
― Nu, r ăspunse ea, clătinând din cap și uitându ‑se distrată în jurul său.
Cred că faptul că nu ‑și amintea și, mai ales, nepăsarea ei pentru toate
lucrurile acestea m ‑au făcut să plâng din nou, înlăuntrul meu – iar acesta este
plânsul cel mai sfâșietor dintre toate.
― Trebuie s ă știi, zise Estella, cu aerul îngăduitor pe care numai o femeie de
o frumusețe răpitoare îl poate avea, că e u nu am inimă… Dacă asta poate avea
vreo legătură cu ținerea mea de minte.
Am început să bolborosesc ceva foarte încâlcit, despre faptul că îmi
îngăduiam să mă îndoiesc de acest lucru, căci nu putea exista atâta frumusețe
fără de inimă.
― Ei! F ără îndoia lă că am o inimă în care se poate înfige un pumnal sau se
poate trage un glonț, reluă Estella, și de bună seamă că, dacă ea ar înceta să mai
bată, și eu voi înceta din viață. Dar, înțelegi ce vreau să spun, nu am nici urmă de
blândețe în ea. Nu tu simpatie … nu tu sentimente… prostii dintr ‑astea!
Oare ce anume impresie renăscuse în mintea mea, când mă uitam la ea cum
stătea dreaptă și nemișcată, studiindu ‑mă cu atenție? Ceva ce mai văzusem și la

domnișoara Havisham? Nu. Exista, ce ‑i drept, în unele privi ri și gesturi de ‑ale
sale, acel fel de asemănare cu domnișoara Havisham, ce se poate observa adesea
la copiii care au stat mult împreună cu persoanele mature și departe de restul
lumii și care, la sfârșitul copilăriei, va produce o izbitoare, deși pur
întâmplătoare, corespondență de expresie între chipuri care, altminteri, sunt
absolut diferite. Totuși, nu la domnișoara Havisham mă ducea gândul. Am privit
‑o din nou pe Estella, dar, deși se uita la mine, impresia pierise.
Ce anume fusese?
― Vorbesc serios, zise Estella, nu at ât încruntându ‑se, căci fruntea îi rămase
netedă, cât întunecându ‑se la față. Dacă vom fi nevoiți să stăm mai mult
împreună, ai face mai bine să înțelegi acest lucru încă de pe acum. Nu! mă opri
ea, cu un gest poruncitor , văzând că deschisesem gura. Nu mi ‑am dăruit
dragostea nimănui! De altfel, n ‑am simțit niciodată așa ceva.
În clipa următoare, intram în berăria de mult abandonată, iar ea îmi arăta
galeria de sus, pe unde o zărisem ieșind, tot în acea primă zi de demult, și îmi
spuse că ‑și amintea că se suise până acolo și mă văzuse jos încremenit de
spaimă. În timp ce ‑i urmăream mâna albă, mă fulgeră din nou acea impresie
nelămurită, care ‑mi scăpa mereu. Tresărirea mea involuntară o făcu să ‑și pună
mâna pe brațul meu. Im ediat, năluca pieri din nou și pentru totdeauna!
Ce anume fusese?
― Ce s‑a întâmplat? întrebă Estella. Ești îngrozit din nou?
― Aș fi, dacă aș da crezare lucrurilor pe care mi le ‑ai spus adineauri,
răspunsei eu, ca să închei.
― Adic ă nu crezi? Treaba ta! E u ți‑am spus ‑o, oricum. Domnișoara
Havisham te va aștepta, curând, la vechiul tău post, deși aș zice că ar fi cazul să
renunțe la obiceiul ăsta, ca și la multe alte vechituri. Hai să mai facem încă o dată
înconjurul grădinii, apoi o să mergem înăuntru. Hai ! N‑o să verși astăzi lacrimi
pentru cruzimea mea. O să fii pajul meu și o să mă lași să mă spr ijin de umărul
tău!
Rochia ei frumoasă se târâse pe pământ. Acum, o ridicase puțin cu o mână,
iar cu cealaltă se spr ijinea ușor de umărul meu î n timp ce mergeam. Ne ‑am mai
plimbat încă de vreo două sau trei ori în jurul grădinii părăginite, care mi se
părea înflorită. Și dacă buruienile îngălbenite sau verzi, crescute printre
crăpăturile zidului vechi, ar fi fost cele mai rare flori din lume, și tot n‑ar fi fost
mai scumpe în amintirea mea.
Între noi nu era nici o deosebire de vârstă care s ‑o îndepărteze pe Estella de
mine. Eram de ‑o seamă, deși, firește, în cazul ei, vârsta avea un cuvânt mai greu
de spus decât în cazul meu. Dar aerul de inaccesi bilitate pe care i ‑l dădeau
frumusețea și manierele sale mă tulbura chiar și în m ijlocul încântării mele,
chiar și în culmea siguranței pe care o simțeam la gândul că ocrotitoarea noastră
ne alesese unul pentru celălalt. Nefericitul de mine!
În cele din urm ă, ne‑am dus înapoi în casă. Spre marea mea mirare, am aflat
că, între timp, custodele meu trecuse pe la domnișoara Havisham cu treburi și
avea să se întoarcă la masă. Cât lipsiserăm noi, toate lumânările din brațele vechi
ale sfeșnicelor aflate în încăper ea cu masa putredă fuseseră aprinse, iar
domnișoara Havisham stătea în scaunul cu rotile și mă aștepta.
Parcă împingeam scaunul înapoi în trecut, când ne ‑am început vechea și

lenta noastră plimbare în jurul cenușii ospățului de nuntă. Dar, în odaia
funerar ă, cu acea figură spectală, lăsată pe spate în scaun, țintuind ‑o cu
privirea, Estella părea mai strălucitoare și mai frumoasă decât înainte, iar eu
eram și mai puternic fermecat.
Timpul se scurse pe nesimțite, astfel că, ora mesei apropiindu ‑se, Estella ne
lăsă singuri, ducându ‑se să se pregătească. Ne opriserăm la m ijlocul mesei lungi,
iar domnișoara Havisham, întinzându ‑și din scaun brațul veșted, își odihni
mâna, cu pumnul strâns, pe fața de masă îngălbenită. Când Estella își mai
aruncă o dată privirea pe ste umăr, înainte de a ieși pe ușă, domnișoara
Havisham își duse mâna la buze, trimițându ‑i o sărutare, cu o patimă hulpavă,
înspăimântătoare în felul ei.
După ce Estella ieși și rămaserăm singuri, se întoarse spre mine și ‑mi zise,
șoptit:
― Nu‑i așa că es te frumoasă, grațioasă, bine crescută? N ‑o admiri?
― Toat ă lumea care o vede o admiră fără rezerve, domnișoară Havisham.
Cum stătea în scaunul său, își trecu brațul pe după gâtul meu și mă trase
mai aproape de ea.
― Iube ște‑o, iubește ‑o, iubește ‑o! Cum se poartă cu tine?
Mai înainte de a ‑i putea răspunde (dacă aș fi fost cumva în stare să ‑i
răspund la o întrebare atât de grea), ea repetă:
― Iube ște‑o, iubește ‑o, iubește ‑o! Dacă te încurajează, iubește ‑o! Dacă te
rănește, iubește ‑o! Dacă îți sfâșie inima în bucăți – și, pe măsură ce va crește și va
deveni mai puternică, te va răni și mai adânc -, iubește ‑o, iubește ‑o!
Niciodată nu mai văzusem o răbufnire de sentimente mai înflăcărată decât
aceea a domnișoarei Havisham rostind aceste cuvinte. Îi simțeam mușchi i
brațului subțire din jurul gâtului meu umflându ‑i‑se de patima care pusese
stăpânire pe ea.
― Ascult ă‑mă, Pip! Am adoptat ‑o, ca să fie iubită. Am crescut ‑o și am educat
‑o, ca să fie iubită! Am făcut ‑o să fie așa cum este, ca să poată fi iubită! Iubește
‑o!
A rostit cuvântul acesta destul de des cât să nu mai încapă îndoială că, într
‑adevăr, îl rostise cu bună știință. Dar, chiar dacă ar fi repetat, în loc de cuvântul
iubire, un cu totul altul – ură, disperare, răzbunare, moarte cumplită -, pe buzele
ei n‑ar fi sunat mai mult a blestem.
― Să‑ți spun eu, zise ea, cu aceeași șoaptă grăbită și pătimașă, ce înseamnă
adevărata iubire. Înseamnă devotament orb, umilință de sine fără preget,
supunere desăvârșită, încredere și credință în pofida ta însuți și în pofi da întregii
lumi, abandon al inimii și sufletului în mâna care le zdrobește… Cum am făcut
eu!
Când ajunse aici, scoase un țipăt sălbatic, iar eu o prinsei pe după m ijloc,
căci se ridicase din scaun, în rochia ei zdrențuită, și bătea aerul ca și cum urma
să se izbească de perete și să cadă, neînsuflețită.
Totul se petrecu în câteva clipe. În timp ce ‑o trăgeam înapoi în scaunul ei,
am simțit un parfum pe care îl cunoșteam, și, întorcându ‑mă, l‑am văzut pe
custodele meu în încăpere.
Întotdeauna avea la el (n ‑am pomenit încă despre asta, cred) o batistă de
mătase scumpă și de dimensiuni impresionante, care juca un rol foarte

important în profesia sa. L ‑am văzut îngrozindu ‑și clienții sau martorii, prin
faptul că ‑și despăturea ceremonios batista aceasta, de parc ă în secunda
următoare avea să ‑și sufle nasul, dar făcând apoi o pauză, de parcă știa că nu va
avea timp să și ‑l sufle înainte ca respectivul client sau martor să se trădeze – iar
clientul sau martorul se trăda imediat, ca și cum ar fi fost un lucru de la sine
înțeles.
Când îl văzui în cameră, ținea această batistă expresivă în mâini și se uita la
noi. Întâlnindu ‑mi privirile, zise simplu, după o pauză de o clipă și o încremenire
mută în atitudinea aceea:
― Adev ărat? Ciudat!
Apoi îș i folosi batista cum se folosește, cu un efect miraculos.
Domnișoara Havisham îl zărise în același timp cu mine și era – ca toată
lumea – înspăimântată de el. Făcu o sforțare uriașă ca să se adune și bâlbâi spre
domnul Jaggers că era punctual ca întotdeaun a.
― Punctual ca întotdeauna, repetă el, apropiindu ‑se de noi. Ce mai faci, Pip?
Să vă plimb și eu puțin cu scaunul, domnișoară Havisham? O tură? Deci, ești
aici, Pip?
I‑am spus când sosisem și că domnișoara Havisham binevoise să mă cheme
s‑o văd pe Estell a. La care el răspunse:
― Ah! Foarte frumoas ă domnișoară!
Apoi începu să împingă cu o mână scaunul domnișoarei Havisham, pe
cealaltă vârând ‑o în buzunarul pantalonilor, de parcă acesta era plin de secrete.
― Ei, Pip! C ât de des ai văzut ‑o pe domnișoara Est ella până acum? întrebă el,
la prima oprire.
― Cât de des?
― Ei! De c âte ori? De zece mii de ori?
― Oh, nu! Cu siguran ță că nu de atâtea ori.
― De dou ă ori?
― Jaggers, interveni domni șoara Havisham, spre marea mea ușurare, lasă ‑l
în pace pe Pip și mergeți împreună la masă!
El se supuse, așa că pornirăm amândoi, pe bâjbâite, să coborâm pe scara
întunecoasă. Până să ajungem la corpurile de clădire separate de casă, aflate
dincolo de curtea pavată din spate, mă întrebă cât de des o văzusem pe
domnișoara Havish am mâncând și bând – oferindu ‑mi, ca de obicei, să aleg între
o sută de ori și o dată.
M‑am gândit bine și ‑am răspuns:
― Niciodat ă.
― Și nici n ‑ai s‑o vezi vreodată, Pip, răspunse el, zâmbind și încruntându ‑se.
N‑a îngăduit nimănui vreodată s ‑o vadă făcâ nd nici una, nici alta, de când a
început să trăiască așa cum trăiește acum. Bântuie noaptea prin casă și
mănâncă doar ce ‑i pică în mână.
― Nu v ă fie cu supărare, domnule, pot să vă pun o întrebare?
― Poți, răspunse el, iar eu pot refuza să ‑ți răspund. S ‑auzim întrebarea!
― Numele Estellei este Havisham sau…? m ă oprii, neavând nimic de
adăugat.
― Sau cum? zise el.
― Este Havisham?

― Este Havisham.
Cu acestea, ajunserăm la masă, unde Estella și Sarah Pocket ne așteptau
deja. Domnul Jaggers se așeză în capu l mesei, Estella se așeză în capătul opus,
iar eu, față în față cu prietena mea galben ‑verzuie. Masa a fost copioasă și am
fost serviți de o slujnică tânără, pe care n ‑o văzusem niciodată în timpul vizitelor
mele de odinioară, dar care, din câte știu, fuse se în casa aceea misterioasă tot
timpul. După masă, o sticlă cu vin vechi, de Porto, fu așezată înaintea custodelui
meu (era, în mod vădit, obișnuit cu vinurile bune), iar cele două doamne ne
lăsară singuri.
N‑am mai văzut la nimeni și nici la domnul Jagge rs, în alte împrejurări, o
reticență care să se compare cu aceea de care a dat dovadă sub acoperișul acelei
case. Își ținuse privirile doar în farfuria lui și abia dacă își ridicase o singură dată
ochii spre Estella în timpul mesei. Când ea îi vorbise, o a scultase și, la momentul
potrivit, îi răspunsese, dar niciodată nu s ‑a uitat la ea, cel puțin cât să bag și eu
de seamă. Pe de altă parte, ea s ‑a uitat adesea la el, cu interes și curiozitate, ba
chiar cu neîncredere, dar pe chipul lui nu se zărise nici un semn, cât de mic, cum
că ar fi prins de veste acest lucru. Cât a durat masa, manifestase o plăcere crudă
de a o face pe Sarah Pocket și mai galben ‑verzuie, pomenind cât de des putuse, în
discuția cu mine, de speranțele mele de viitor, însă, și în acest ca z, păruse că o
face neintenționat, ba chiar lăsase impresia că ‑mi smulge fără voia mea – și într
‑adevăr mi le smulgea fără voia mea, deși nu știu cum făcea – acele amănunte.
Iar când el și cu mine am rămăs singuri, luă un aer de om stăpân pe situație,
datorită informațiilor pe care le obținuse, ceea ce fu pur și simplu prea mult
pentru mine. Își supunea unui contrainterogatoriu până și vinul din mână, în
lipsă de altceva. Își ridica paharul și ‑l privea, ținându ‑l în bătaia lumânării,
adulmeca aroma vinului de Porto, și ‑l trecea prin gură, îl înghițea, și se uita din
nou la pahar, adulmeca vinul, îl încerca, îl bea, apoi umplea iarăși paharul,
cerceta iarăși băutura… Până când am devenit foarte nervos, de parcă știam că
vinul îi șoptea ceva în defavoarea me a. De vreo trei sau patru ori m ‑am gândit,
fără destulă vlagă, să încep discuția. Numai că, ori de câte ori mă vedea pe cale să
‑l întreb ceva, se uita la mine cu paharul ridicat în mână și își plimba vinul prin
gură, de parcă îmi cerea să iau aminte că n ‑avea nici un rost să deschid gura,
fiindcă el oricum n ‑ar fi putut răspunde.
Cred că domnișoara Pocket pricepuse că vederea mea o punea în primejdia
de a fi împinsă în brațele nebuniei și, probabil, avea să ‑și smulgă boneta din cap
– o bonetă hidoasă, ca un pămătuf de mătase – și să‑și împrăștie pe podea părul
care, mai mult ca sigur, nu crescuse niciodată pe capul ei. De aceea, nu ‑și mai
făcu apariția nici atunci când, mai târziu, am urcat din nou la domnișoara
Havisham în odaie și am jucat toți patru whist . Cât lipsiserăm, domnișoara
Havisham îi prinsese la gât, în păr și mâini Estellei câteva dintre cele mai
frumoase giuvaiere de pe masa ei de toaletă și l ‑am surprins pe custodele meu
uitându ‑se la Estella pe sub sprâncenele sale stufoase și înălțându ‑și‑le puțin,
când frumusețea ei i se înfățișă în fața ochilor, cu toate acele fulgerări orbitoare și
scânteieri colorate.
Despre cum și în ce măsură domnul Jaggers ne ‑a luat atuurile în custodie,
ieșind apoi cu plevușcă de cărți, la mâinile dinspre finalul joc ului, în fața cărora
gloria regilor și reginelor noastre n ‑avea nici o putere, n ‑am să mai spun nimic.

Cum n‑am să mai pomenesc nici despre ceea ce simțeam când îl vedeam uitându
‑se la fiecare dintre noi ca la trei cimilituri amărâte și cusute cu ață albă, pe care
el le dezlegase de mult. Ceea ce mă făcea să sufăr era nepotrivirea ca de la cer la
pământ dintre prezența lui distantă și sentimentele mele față de Estella. Nu
pentru că știam că n ‑aș fi putut îndura să ‑i vorbesc despre ea, pentru că știam
că n‑aș fi îndurat să ‑l aud cum își scârțâie ghetele la numele ei și nici să ‑l văd că
se spală pe mâini după discuția despre ea. Nu, ci pentru că admirația mea era la
numai doi ‑trei metri depărtare de el, pentru că sentimentele mele se aflau în
același loc unde se afla și el – aceasta era pricina suferinței mele.
Am jucat cărți până la ora nouă, după care s ‑a stabilit că, atunci când
Estella avea să vină la Londra, voi fi anunțat din timp despre sosirea sa și o voi
aștepta la diligență. Apoi, mi ‑am luat la revedere de la Estella, i ‑am atins mâna și
m‑am despărțit de ea.
Custodele meu avea o cameră la „Mistrețul”, alături de a mea. Până târziu în
noapte, cuvintele domnișoarei Havisham, „Iubește ‑o, iubește ‑o, iubește ‑o!”, au
răsunat în urechile mele. L e‑am schimbat un pic, repetându ‑le cum îmi dicta mie
inima, și am gemut în perna mea: „O iubesc, o iubesc, o iubesc!” de sute de ori.
Apoi, un val de recunoștință m ‑a inundat deodată, la gândul că ea îmi fusese
hărăzită tocmai mie, odinioară ucenicul fiera rului. Și atunci m ‑am întrebat: dacă
Estella nu era, din păcate, nicidecum copleșită de recunoștință pentru un astfel
de destin, când oare avea să înceapă să ‑i pese de mine? Când aveam să trezesc
inima din ea, care acum era mută și adormită?
Vai mie! Crede am că emoțiile acestea erau înalte și sublime. Dar nu mi ‑a
trecut nici o clipă prin cap că era ceva josnic și meschin în faptul că mă feream de
Joe pentru că știam că ea l ‑ar disprețui. Nu trecuse decât o zi de când Joe mă
făcuse să mi se umple ochii de la crimi. Lacrimile acelea se uscaseră repede,
Dumnezeu să mă ierte!, foarte repede.

Capitolul XXX

După ce am chibzuit bine, în timp ce mă îmbrăcam la „Mistrețul albastru” a
doua zi dimineață, m ‑am hotărât să ‑i spun custodelui meu că mă îndoiam de
faptul că Orlick ar fi omul potrivit să îndeplinească o funcție de încredere în casa
domnișoarei Havisham.
― Bine înțeles că nu e omul potrivit, Pip! zise custodele meu, mulțumit
dinainte de întreaga discuție. Pentru că un om care îndeplinește o slujbă de
încredere nu este niciodată omul potrivit.
Părea chiar să se binedispună descoperind că această însărcinare nu era
îndeplinită la înălțime de un om potrivit și ascultă, cu un aer de mulțumire
deplină, când îi spusei ce știam eu despre Orlick.
― Foarte bine, Pip, remarc ă el, când terminai de povestit, o să trec de îndată
pe‑acolo și‑o să‑l dau afară pe prietenul nostru.
Mai degrabă îngr ijorat de această grabnică trecere la fapte, am propus o mică
amânare și chiar i ‑am dat de înțeles că ar putea fi destul de gre u să cadă la
înțelegere cu prietenul nostru.
― Oh, nu, nu va fi greu, zise custodele meu, aranj ându‑și colțul batistei în

buzunar, absolut încrezător. Să ‑l văd eu discutând problema în contradictoriu
cu mine!
Cum urma să ne întoarcem împreună la Londra, cu diligența de la amiază, și
cum îmi luasem gustarea de dimineață cu inima cât un purice, gândindu ‑mă că
s‑ar putea să apară Pumble ‑
chook, încât de abia puteam să ‑mi țin ceașca în mână, m ‑am folosit de prilej
pentru a ‑i spune domnului Jaggers că voiam să f ac o plimbare cât va avea el
treabă, și că voi porni de ‑a lungul drumului spre Londra, rugându ‑l să‑l anunțe
pe vizitiu că îmi voi ocupa locul pe drum, când mă vor ajunge din urmă. Astfel am
reușit să o șterg de la „Mistrețul albastru” imediat după micul d ejun. Făcând un
ocol de vreo două mile prin câmp, prin spatele casei lui Pumblechook, m ‑am
întors apoi pe strada principală, puțin mai departe de capcana Pumblechook, și
m‑am crezut ceva mai în siguranță.
Era interesant să mă aflu din nou în bătrânul și li niștitul oraș și deloc
neplăcut să fiu dintr ‑odată recunoscut, ici ‑colo, și să simt în spatele meu priviri
lungi și mirate. Unul sau doi negustori îndrăzniră chiar să iasă repede din
prăvăliile lor și să treacă pe lângă mine, făcând vreo câțiva pași îna inte, ca apoi să
se întoarcă, de parcă ar fi uitat ceva, și să dea nas în nas cu mine – prilej în care
nu știu care dintre noi se prefăcea mai prost, ei, fiindcă pretindeau că nu se
prefac, sau eu, fiindcă pretindeam că nu văd că se prefac. Cu toate aceste a, nu
eram câtuși de puțin nemulțumit de poziția mea distinsă, până când fatalitatea
nu mi l‑a scos în cale pe acel păcătos de neînchipuit, băiatul de prăvălie al lui
Trabb.
Aruncându ‑mi ochii de ‑a lungul străzii, îl zării, la un moment dat, pe
ucenicul lu i Trabb, care se apropia, bătându ‑se în mers peste picioare cu un sac
albastru gol. Socotind că a ‑i arunca o privire senină și nepăsătoare ar fi cel mai
potrivit gest din partea mea și că, cel mai probabil, așa i ‑aș fi descurajat mintea
pusă pe rele, înain tai cu expresia descrisă mai sus pe față. Era cât pe ‑aci să mă
felicit pentru izbândă când, deodată, genunchii ucenicului lui Trabb începură să
se lovească unul de altul, părul i se făcu măciucă, pălăria îi căzu, și, tremurând
puternic din toate mădularele , se clătină până în m ijlocul drumului, strigând
lumii în gura mare:
― Țineți‑mă! Mi ‑e frică! prefăcându ‑se în culmea terorii și ‑a căinței,
chipurile din pricina demnității înfățișării mele.
Când trecui pe lângă el, dinții îi clănțăneau și, cu toate semnele unei adânci
umilințe, ucenicul se prosternă în praful drumului.
De parcă toate acestea nu erau și ‑așa destul de greu de îndurat, neplăcerile
nu se sfârșiră aici. Nici nu mă depărtasem cu vreo două sute de iarzi, când, spre
nespusa mea groază, uluire și in dignare, îl văzui din nou pe ucenicul lui Trabb
apropiindu ‑se. Făcuse un ocol și ‑mi ieșise înainte după un colț. Sacul albastru îi
atârna pe un umăr, ochii îi străluceau de o cinstită sârguință și părea hotărât să
se îndrepte către prăvălia lui Trabb, cu u n zor voios, vizibil în mersul său. Tresări
puternic la vederea mea și fu din nou apucat de streche, ca și mai devreme.
Numai că, de data aceasta, mișcarea lui era de rotație, căci se clătina împrejurul
meu, cu genunchii și mai loviți de dambla ca prima oa ră și cu mâinile ridicate, de
parcă îmi cerșea îndurarea. Suferințele lui fură întâmpinate cu multă veselie de
un pumn de spectatori, iar eu mă simții înfiorător de umilit.

Nici nu apucasem să trec de poștă, când îl zării din nou pe ucenicul lui Trabb
ieșindu‑mi înainte de pe o stradă lăturalnică. De data aceasta, era cu totul
schimbat. Își purta sacul albastru cum îmi purtam eu pelerina și pășea țanțoș pe
pavaj, venind spre mine, dar pe partea cealaltă a drumului, însoțit de un cârd de
mici prieteni încânt ați de joc, către care el exclama, fluturându ‑și mâna:
― Nu v ă cunosc!
N‑am cuvinte să vă spun în ce hal de furie și de rușine m ‑a adus ucenicul lui
Trabb, când, trecând prin fața mea, și ‑a ridicat gulerul cămășii, și ‑a făcut o
cărare în păr, pe m ijlocul capului, și ‑a pus o mână în șold, luându ‑și un surâs
încrezut, strâmbându ‑se cu tot chipul și trupul, și rostind tărăgănat către
însoțitorii săi:
― Nu v ă cunosc! Nu vă cunosc, pe onoarea mea că nu vă cunosc!
Unul dintre blestemații săi tovarăși se apucă numaidecât să cotcodăcească
și se luă după mine, urmărindu ‑mă până trecui podul, cârâind, ca o orătanie
nenorocită din cale ‑afară, că mă cunoscuse pe vremea când eram fierar – ceea ce
puse capac umilinței cu care părăsii orașul sau, ca să zicem așa, cu car e orașul
mă zvârli în câmp deschis.
Dar, în afară de a ‑i fi curmat viața ucenicului lui Trabb cu acel prilej, chiar
nu știu, nici până în ziua de azi, ce altceva aș fi putut face decât să îndur în
tăcere. Să mă fi bătut cu el în plină stradă sau să mă fi m ulțumit cu oricare altă
despăgubire din partea lui mai mică decât sângele din inima sa ar fi fost degeaba
și dezonorant. Mai mult, era un băiat căruia nimeni nu i ‑ar fi putut face vreun
rău – o năpârcă alunecoasă și încăpățânată, care, odată încolțită, scă pa printre
picioarele celui care voia s ‑o prindă, șuierând batjocoritor. I ‑am scris, cu toate
acestea, domnului Trabb, cu poșta de a doua zi, spunându ‑i că domnul Pip se
vedea nevoit să renunțe la orice afacere viitoare cu o persoană care a uitat într ‑
atât că este dator să acționeze spre binele societății, încât a tocmit un ucenic care
stârnește numai scârbă în orice om respectabil.
Diligența, cu domnul Jaggers înăuntru, m ‑a ajuns din urmă la timpul
cuvenit și mi ‑am ocupat locul în cupeu, ajungând teafăr la Londra – dar nu
nevătămat, căci îmi pierdusem curajul. De îndată ce ‑am ajuns, i ‑am trimis un
batog și un butoiaș cu stridii lui Joe ca să mă ierte (fiindcă nu mă dusesem pe la
el), apoi mi ‑am continuat drumul spre „Hanul lui Barnard”.
L‑am găsit pe Herbe rt stând la masă, în fața unei fripturi reci, și încântat să
‑mi ureze bun venit. După ce îmi trimisei Răzbunătorul la cafenea, ca să mai
aducă de ‑ale mâncării pentru cină, simții că trebuie să ‑mi deschid sufletul, chiar
în seara aceea, în fața prietenului și tovarășului meu de apartament. Cum orice
confidență era exclusă câtă vreme Răzbunătorul se afla în antreu, antreu care ar
fi putut fi socotit mai degrabă ca o anticameră la gaura cheii, îl trimisei la teatru.
Nici că s ‑ar putea niște dovezi mai grăitoar e despre cât de aspră îmi era robia față
de acest stăpân, decât aceste degradante tertipuri la care eram mereu silit să
recurg, ca să ‑i găsesc ceva de făcut. La atâtea josnicii te împinge nevoia, încât,
uneori, îl trimiteam în colț la Hyde Park ca să vadă cât arăta ceasul acolo.
Odată ce sfârșirăm cu masa, ne lungirăm cu picioarele pe grătarul vetrei, iar
eu îi zisei lui Herbert:
― Dragul meu Herbert, am s ă‑ți spun ceva deosebit.
― Dragul meu Handel, r ăspunse el, îți prețuiesc și îți respect mărturisirea

încă de pe ‑acum.
― E vorba despre mine, Herbert, zisei eu, și despre nimeni altcineva.
Herbert își puse picior peste picior, se uită la foc, ținându ‑și capul într ‑o
parte și, după ce așteptă cu ochii la flăcări o bună bucată de timp, se întoarse
către mine, pentru că nu mai începeam.
― Herbert, zisei eu, a șezându ‑mi o mână pe genunchiul lui, o iubesc… o
ador… pe Estella.
În loc să rămână încremenit, Herbert răspunse repede și degajat:
― Bine. Și?
― Și, Herbert, asta ‑i tot ce zici? Și?
― Și pe urmă, voiam să spun, zise Herbert. Căci, bineînțeles că pe asta o
știam.
― De unde o știai? întrebai eu.
― Cum de unde o știam, Handel? De la tine.
― Nu ți‑am spus ‑o niciodată.
― Ei, nu mi ‑ai spus‑o! Nu mi ‑ai spus niciodată când te ‑ai tuns, dar am ochi
să văd și singu r. Dintotdeauna ai adorat ‑o, de când te știu. Ți ‑ai adus adorația
aici odată cu valiza de haine. Auzi, mi ‑ai spus‑o! Păi, mi ‑ai spus‑o neîncetat, cât
e ziua de lungă. Când mi ‑ai povestit viața ta, n ‑ai făcut altceva decât să ‑mi spui
răspicat că ai î nceput s ‑o adori din prima clipă în care ai văzut ‑o, pe când erai
foarte tânăr.
― Foarte bine, atunci, zisei eu, pen tru care această dezvăluire nouă era bine
venită. Niciodată n ‑am încetat s ‑o ador. Estella s ‑a întors în țară, și este cea mai
frumoasă și m ai elegantă ființă din lume. Și am revăzut ‑o ieri. Și, dacă am adorat
‑o înainte, acum o ador de două ori mai mult.
― Atunci, ești norocos, Handel, zise Herbert, că ești ales pentru ea și hărăzit
ei. Fără să pășim pe tărâmul interzis, ne ‑am putea încumeta s ă spunem, între
noi, că nu mai există nici un dubiu în această privință. Ai aflat ceva până acum
despre cum privește Estella problema adorației?
Clătinai din cap posomorât.
― Oh, e la mii de mile dep ărtare de mine! zisei.
― Răbdare, dragul meu Handel, e ti mp destul, e timp destul! Dar mai vrei să
‑mi spui și altceva?
― Mi‑e rușine s ‑o spun, răspunsei eu, dar parcă e mai puțin dureros s ‑o
spun decât s ‑o gândesc. M ‑ai numit norocos. Desigur, sunt norocos. Am fost,
până mai ieri, ucenicul fierarului. Iar acum s unt… ce să spun că sunt… astăzi?
― Spune un b ăiat bun, dacă vrei o caracterizare, zise Herbert zâmbind și
bătându ‑mă ușurel cu palma peste mână. Un băiat bun, entuziasmat și
șovăielnic, îndrăzneț și nesigur, impetuos și visător – toate acestea amesteca te în
el în chip ciudat.
Tăcui vreo câteva momente, ca să ‑mi dau seama dacă într ‑adevăr exista
acest amestec în firea mea. Una peste alta, nu mă recunoșteam deloc în
descrierea sa, dar mă gândii că n ‑avea rost să ‑l contrazic.
― Când m‑am întrebat cum să spun că sunt eu acum, Herbert, continuai eu,
ți‑am dat de înțeles ce se află în mintea mea. Tu spui că sunt norocos. Știu că n
‑am făcut nimic să mă ridic prin forțe proprii în viața mea și că numai Providența
m‑a ridicat – cam asta înseamnă să fii norocos . Cu toate acestea, când mă

gândesc la Estella…
― Și, mă rog, când n ‑o faci? îmi aruncă Herbert, cu ochii pironiți în foc, ceea
ce mi se păru drăguț și plin de înțelegere din partea lui.
―…Atunci, dragul meu Herbert, nu pot s ă‑ți spun cât de puț in pe picioarele
mele, și cât de nesigur mă simt, și cât de expus miilor de capricii ale sorții.
Ferindu ‑mă mai departe de ‑a păși pe tărâmul interzis, cum ai făcut și tu
adineauri, aș putea totuși să ‑ți spun că toate marile mele speranțe depind de
statorni cia unei singure persoane – fără să numesc acea persoană. Și, la urma
urmelor, cât de nelămurit și cât de supărător este să știi doar atât de puțin despre
ce sunt, de fapt, aceste speranțe!
Cu această mărturisire, îmi descărcasem sufletul de povara care mă apăsase
întotdeauna, mai mult sau mai puțin, și care, fără nici o îndoială, din ajun
devenise copleșitoare de ‑a dreptul.
― Acuma, Handel, îmi răspunse Herbert în felul său vesel și încrezător, mi se
pare că, deznădăjduiți din pricina iubirii, căutăm calul de dar la dinți. De
asemenea, mi se pare că, îndreptându ‑ne toată atenția în această căutare,
pierdem din vedere una din calitățile cele mai de seamă ale calului. Nu mi ‑ai spus
tu că domnul Jaggers, custodele tău, te ‑a anunțat de la bun început că nu ești
înzestrat doar cu speranțe? Și, chiar dacă nu te ‑ar fi prevenit astfel – deși este un
dacă foarte larg, recunosc – cum crezi tu că domnul Jaggers, dintre toți oamenii
din Londra, ar mai păstra actualele relații cu tine, dacă nu s ‑ar ști pe teren sigur?
I‑am răspuns că nu puteam nega că acesta era un argument într ‑adevăr
solid. Dar, spunând acestea, am făcut ‑o cum fac adeseori oamenii în astfel de
cazuri, mai degrabă silit la o concesie în fața adevărului și a dreptății – de parcă
mi‑aș fi dorit s ‑o pot neg a!
― Cred și eu că este un argument solid, zise Herbert, și cred că ai fi într ‑o
mare încurcătură dacă ai încerca să găsești unul mai solid. Cât despre celelalte
aspecte, trebuie să aștepți până ce custodele tău va alege momentul potrivit,
după cum și el a șteaptă ca misteriosul său client să aleagă momentul potrivit.
Probabil c ‑o să ajungi la douăzeci și unu de ani fără să afli cum stai de fapt, dar
la fel de probabil atunci o să se facă lumină. În orice caz, atunci vei fi mai aproape
de momentul adevărului , fiindcă trebuie să vină și acesta odată și odată.
― Ce optimist e ști! zisei eu, cu admirație și recunoștință pentru felul său de a
privi lucrurile.
― Trebuie s ă fiu, zise Herbert, căci nu prea am altceva. Recunosc, de altfel,
că perspectiva aceasta încre zătoare, pe care tocmai ți ‑am prezentat ‑o, nu‑mi
aparține, ci este a tatălui meu. Singura observație pe care l ‑am auzit făcând ‑o la
adresa poveștii tale a fost această judecată: „Treaba asta e bătută în cuie,
altminteri domnul Jaggers nu s ‑ar fi amestecat” . Iar acum, înainte de a ‑ți mai
spune orice altceva despre tatăl meu sau despre fiul tatălui meu, ca să ‑ți
răsplătesc confidența cu o confidență, vreau să ‑ți devin, pentru moment, foarte
neplăcut, de ‑a dreptul nesuferit.
― N‑ai să reușești, zisei eu.
― Oh, ba da, ba da! zise el. Unu, doi, trei – gata, încep! Handel, bunul meu
prieten (cu toate că vorbea pe acest ton, aparent degajat, era foarte serios), m ‑am
tot gândit, de când ne ‑am așezat la vorbă aici, cu picioarele pe grătarul ăsta, că
Estella cu si guranță nu are nici un amestec în povestea moștenirii tale, din

moment ce custodele tău n ‑a pomenit niciodată despre ea. Am dreptate când trag
această concluzie, din tot ce mi ‑ai spus tu, că el n ‑a pomenit niciodată despre
Estella, nici direct, nici indire ct, în nici un fel? Ți ‑a dat vreodată de înțeles, de
pildă, că ocrotitorul tău ar putea plănui ceva în legătură cu căsătoria ta, în cele
din urmă?
― Niciodat ă!
― Acuma, Handel, chiar n ‑am nici o treabă cu strugurii acri, pe cuvântul
meu de onoare! Dacă nu ești legat de Estella, n ‑ai putea să te detașezi de ea? Ți
‑am spus doar că o să ‑ți devin nesuferit.
Îmi întorsei capul într ‑o parte, căci, asemeni vântului din mlaștini, năvălind
deodată dinspre mare și măturând totul în cale, inima îmi fu îndurerată din n ou
de un sentiment aidoma celui care mă copleșise în dimineața în care părăsisem
fierăria, pe când cețurile se ridicau maiestuoase și eu mă spr ijinisem cu mâna de
stâlpul indicator de la marginea satului. O vreme, între noi doi domni tăcerea.
― Da. Însă, dr agul meu Handel, reluă Herbert, de parcă nu tăcuserăm nici o
clipă, fiindcă dragostea aceasta s ‑a înrădăcinat atât de adânc în sufletul unui
băiat, pe care firea sa și împrejurările l ‑au făcut atât de romantic, totul devine
foarte serios. Gândește ‑te la fe lul în care a fost crescută Estella și gândește ‑te la
domnișoara Havisham. Gândește ‑te la ceea ce este Estella astăzi (acuma sunt
chiar rău și tu nu mă poți suferi). Toate acestea pot duce la mari suferințe.
― Știu, Herbert, zisei eu, cu fața tot întoarsă, dar n‑am ce să fac.
― Nu te po ți desprinde?
― Nu. Cu neputin ță!
― Nu po ți nici măcar încerca, Handel?
― Nu. Cu neputin ță!
― Ei, b ine! zise Herbert, ridicându ‑se și scuturându ‑se energic, de parcă ar fi
dormit până atunci, și ațâțând focul din cămin. Acum o să mă străduiesc să ‑ți
devin simpatic la loc!
Și cu acestea, începu să se învârtă prin odaie, trase perdelele în lături dintr
‑o smucitură, puse scaunele la locul lor, adună cărțile și celelalte lucruri risipite
prin odaie, se uită în antreu, trase cu och iul în cutia de scrisori, închise ușa și
veni înapoi, pe scaunul lui de lângă foc, așezându ‑se cu genunchiul stâng ridicat.
― O s ă‑ți mai spun vreo două vorbe, Handel, privitoare la tatăl meu și la fiul
lui. Mă tem că fiul nu mai trebuie să specifice faptu l că familia tatălui meu nu se
pricepe în mod deosebit la treburile gospodărești.
― Au întotdeauna de toate, Herbert, zisei eu ca să ‑l încurajez cumva.
― Oh, da! A șa zice și gunoierul, cred, cu cea mai mare convingere; așa zice și
băcanul din colț . Vorbesc serios, Handel, căci problema este destul de serioasă,
de altfel, știi și tu la fel de bine ca și mine. Bănuiesc că a fost cândva o vreme când
tatăl meu încă nu se dăduse bătut. Dar, chiar dacă au existat vreodată astfel de
zile, acele vremuri s ‑au dus. Pot să te întreb dacă ai avut vreodată ocazia să bagi
de seamă, la tine în ținut, că odraslele provenite din căsătorii nu tocmai potrivite
sunt, întotdeauna, preocupate în primul rând să se căsătorească?
Era o întrebare atât de neașteptată, încât î l întrebai, la rândul meu:
― Chiar a șa?
― Nu știu, zise Herbert, tocmai asta aș vrea să aflu. Pentru că, în mod
hotărât, așa stau lucrurile în cazul nostru. Biata mea soră, Charlotte, care era

următoarea, ca vârstă, după mine și care a murit înainte să î mplinească
paisprezece ani, era un exemplu grăitor. Micuța Jane este la fel. În dorința ei de
‑a se vedea la casa ei prin măritiș, îți vine să crezi că și ‑a petrecut scurta sa
existență visând necontenit la fericirea căsniciei? Micul Alick, care mai poartă
încă sarafan, și ‑a aranjat deja căsătoria cu o fetiță potrivită din Kew. Și, într ‑
adevăr, cred că toți suntem deja logodiți, mai puțin bebelușul.
― Atunci, și tu ești? întrebai eu.
― Sunt, zise Herbert, dar în secret.
Îl asigurai că voi păstra secretul și îl rugai să ‑mi facă favoarea de a ‑mi da
mai multe amănunte. Îmi vorbise cu atâta simțire și sensibilitate despre ceea ce
reprezenta slăbiciunea mea, încât voiam să știu și eu ceva despre puterea sa.
― Pot s ă întreb cum o cheamă?
― O cheam ă Clara, răspunse Herbert.
― Locuie ște la Londra?
― Da. Poate c ă ar trebui să precizez, zise Herbert, care devenise deosebit de
melancolic și sfios de când începuse acest interesant subiect, că nu se ridică la
înălțimea așteptărilor și ideilor absurde pe care le are mama me a despre o familie
bună. Tatăl ei s ‑a ocupat de aprovizionarea vaselor de pasageri. Cred că era un
soi de casier.
― Și acum ce este? întrebai eu.
― Acum este infirm, r ăspunse Herbert.
― Și trăiește…?
― La etajul întâi, zise Herbert.
Nu la asta mă referis em, căci voiam, de fapt, să aflu care îi erau m ijloacele de
trai.
― Nu l‑am văzut niciodată, pentru că n ‑a ieșit niciodată din odaia lui de sus,
de când o cunosc pe Clara. Dar l ‑am auzit mereu. Face un tărăboi îngrozitor…
zbiară și bușește în podea cu un obiect înspăimântător.
Herbert se uită la mine și izbucni în râs, recăpătându ‑și într‑o clipă veselia
lui dintotdeauna.
― Nu te a ștepți să ‑l vezi? întrebai eu.
― Ba da, de fiecare dat ă mă aștept să ‑l văd, răspunse Herbert, pentru că, ori
de câte ori îl aud , mă aștept să apară de ‑a rostogolul prin tavan. Nu știu cât o să
mai reziste grinzile.
După ce mai râse o dată cu poftă, deveni iarăși sfios, și îmi spuse că, din
clipa în care avea să înceapă să strângă un capital, avea de gând să se însoare cu
tânăra do mnișoară. Și adăugă, ca de la sine înțeles, deși foarte abătut:
― Dar, c âtă vreme nu faci altceva decât să caști ochii la ce se întâmplă în jur,
nu te poți căsători.
Pe când priveam tăcuți focul, iar eu mă gândeam ce ideal greu de atins era,
uneori, strâng erea de capital, mi ‑am vârât mâinile în buzunare. Într ‑unul dintre
ele, o bucată de hârtie împăturită mi ‑a stârnit curiozitatea. Am scos ‑o, am
desfăcut ‑o și‑am descoperit că era programul de teatru pe care îl primisem de la
Joe, în care se vorbea elogios despre actorul amator din provincie, de talia lui
Roscius.
― Ei, Doamne iart ă‑mă! adăugai cu voce tare, fără să vreau. Este chiar în
seara asta!
Descoperirea mea schimbă imediat subiectul și ne făcu să ne hotărâm în

grabă să mergem la reprezentație . Astfel, după ce mă hotărâi că trebuie să ‑l
mângâi și să ‑l încurajez pe Herbert în problema lui sentimentală, prin toate
mijloacele cu putință, după ce Herbert îmi spuse că logodnica lui mă cunoștea
deja din auzite și că îi voi fi prezentat, ne ‑am strâns, cu căldură, mâinile, pentru
mărturisirile și încrederea reciprocă, am stins lumânările, am mai aruncat vreo
câteva lemne pe foc și am pornit la drum, în căutarea domnului Wopsle și a
Danemarcei sale.

Capitolul XXXI

La sosirea noastră în Danemarca, îi g ăsirăm pe regele și regina acelei țări
stând, în două jilțuri cocoțate pe o masă de bucătărie, la sfat cu toată Curtea lor.
Toată floarea nobilimii daneze se afla de față: un băiat, vlăstar al vreunui nobil,
încălțat în cizmele de piele de căprioară ale un ui strămoș gigantic, un pair
venerabil, cu fața murdară, care părea să se fi ridicat foarte de curând din popor,
și cavaleria daneză, reprezentată de o persoană cu un pieptene în păr și ciorapi de
mătase albi, având, una peste alta, o înfățișare foarte fem inină. Talentatul meu
concetățean stătea posomorât mai într ‑o parte, cu brațele încrucișate și tare mi
‑aș fi dorit ca buclele și bretonul lui să fi arătat ceva mai credibil.
Mai multe mici amănunte ieșiră la iveală, pe măsură ce acțiunea își urmă
cursul. R ăposatul rege al țării nu numai că părea să fi fost sâcâit de o tuse în
momentul morții sale, ci părea să o fi luat cu sine în mormânt și s ‑o fi adus acum
înapoi. Stafia regală mai căra și un manuscris fantomatic, înfășurat în jurul
sceptrului, din care pă rea să se inspire, din când în când, și făcând aceasta vădea
o mare neliniște și pornirea de a pierde șirul, ceea ce amintea de cusururile celor
vii. Tocmai din pricina aceasta, cred eu, galeria simțea nevoia s ‑o sfătuiască pe
Stafie „Dă pagina!” – sfat la care Stafia se supăra din cale ‑afară. Ar mai fi de
remarcat, despre acest suflet de suveran, că, deși întotdeauna își făcea apariția
cu aerul că fusese plecat multă vreme și străbătuse o distanță imensă, se vedea
limpede că venea de după peretele de alătu ri. De aceea, spaimele pe care ar fi
trebuit să le inspire erau luate în râs. Despre regina Danemarcei, o doamnă foarte
nurlie, deși înveșmântată în metal potrivit epocii istorice, publicul considera că ar
fi avut prea multă alamă pe domnia sa – bărbia îi era prinsă de coroană printr ‑o
bandă lată din acest metal (de parcă ar fi avut o groaznică durere de măsele),
mijlocul îi era încins tot cu o bandă de alamă și fiecare braț cu câte una, astfel
încât era numită fără înconjur „Chimvalul”. Nobilul tânăr în ciz mele strămoșului
său era tare nestatornic, prefăcându ‑se, una‑două, ba într ‑un marinar iscusit,
ba într‑un actor ambulant, ba într ‑un gropar, ba într ‑un preot, ba într ‑un
personaj de cea mai mare importanță la un concurs de scrimă de la Curte, unde
ochiul său expert și considerabila sa părtinire reprezentau autoritatea care
aprecia cele mai izbutite lovituri de spadă. Această nestatornicie dădu naștere,
treptat, unei lipse de îngăduință față de el, ba chiar unei indignări generale – când
fu descoperit în st raie preoțești vrând să împiedice slujba de înmormântare -,
care luă forma unei ploi de nuci. Apoi, și Ofelia căzu pradă unei nebunii muzicale
atât de lente încât, atunci când, după o vreme, își scoase eșarfa albă de mătase, o
împături și o îngropă, un spe ctator morocănos, care își răcea de mult

nerăbdătorul nas de o bară de fier din primul rând al galeriei, tună:
― Acum, c ă s‑a culcat copilul, hai la masă!
Ceea ce a fost cu totul nepotrivit, ca să nu spun mai rău.
Toate aceste incidente se acumulară pentru a se dezlănțui asupra
nefericitului meu concetățean. Ori de câte ori nehotărâtul prinț își punea vreo
întrebare sau își exprima vreo îndoială, publicul îi sărea în ajutor. De pildă, la
întrebarea dacă era mai demn să sufere în tăcere, unii răcniră da, alț ii nu, iar
câțiva nehotărâți îi strigară: „Dă cu banul!”, de unde se stârni un adevărat club
de dezbateri avocățești. Când întrebă ce ar trebui să facă un om ca dânsul,
târându ‑se între cer și pământ, fu încurajat cu strigăte puternice: „Atenție,
atenție!” Când apăru cu ciorapii în neorânduială (această răvășire fiind
exprimată, potrivit obiceiului, printr ‑o cută foarte frumoasă în partea de sus,
despre care eu sunt încredințat că fusese obținută cu un fier de călcat) se iscă o
discuție aprinsă la galerie p rivitoare la paloarea picioarelor sale, unii
presupunând că întoarcerea din morți a Stafiei i ‑o pricinuise. Când el apucă în
mână flautul – după cât se pare, un fluier mic și negru, care tocmai fusese folosit
în orchestră și ‑i fusese înmânat pe după ușă – toată lumea îl îndemnă să cânte
Rule Britannia . Când îl sfătui pe actor să nu spintece aerul cu mâinile, în gesturi
prea exagerate, spectatorul morocănos îi strigă: „Nici tu n‑o mai face! Eș ti mult
mai rău ca el!” Și adaug cu tristețe că hohote de râs îl salutau pe domnul Wopsle
în toate aceste împrejurări.
Însă cea mai mare încercare îl aștepta în cimitir – care se înfățișa ca o pădure
virgină, cu un soi de mică spălătorie bisericească într ‑un colț și cu o poartă cu
barieră în celălalt. Domnul Wopsle, înfășurat într ‑o amplă pelerină neagră, fu
zărit în timp ce intra pe la barieră, iar groparul fu avertizat prietenește:
― Păzea! Uite că vine antreprenorul de pompe funebre ca să vadă cum îți fa ci
treaba!
Cred că în orice țară constituțională este de la sine înțeles că domnul Wopsle
nu putea să dea înapoi craniul, după ce trăsese atâtea învățăminte de pe urma
lui, fără să ‑și șteargă mâinile de praf pe un șervet alb, pe care îl ținea în sân. Dar
chiar și această nevinovată și absolut necesară acțiune nu fu scutită de
observații căci i se strigă: „Chel ‑ner!” Apariția mortului de îngropat (într ‑o ladă
neagră și goală, al cărei capac se tot deschidea) fu semnalul pentru veselia
generală, sporită și ma i mult când fu descoperit, printre cei care purtau
coșciugul, un individ tare nesuferit spectatorilor. Veselia îl însoți pe domnul
Wopsle și în timpul luptei sale cu Laertes, la marginea scenei și a mormântului, și
nu se potoli nicicum până ce nu îl doborî pe rege de pe masa de bucătărie, și apoi
muri, încetul cu încetul, de la glezne în sus.
La început, Herbert și cu mine făcuserăm câteva eforturi anemice de a ‑l
aplauda pe domnul Wopsle – dar aplauzele noastre erau prea nevolnice ca să mai
stăruim. Așadar, am rămas pe locurile noastre, adânc mișcați de ceea ce i se
întâmpla, dar râzând, totuși, cu gura până la urechi. Eu râdeam, fără voia mea,
tot timpul, întrucât totul era nespus de caraghios. Totuși, aveam vaga impresie
că exista ceva neîndoielnic frumos în retorica domnului Wopsle – deși cred că nu
de dragul vechilor amintiri gândeam așa, ci pentru că recita foarte lent, foarte
îndurerat, cu nebănuite suișuri și coborâșuri în voce, în tot cazul foarte diferit de
modul în care s ‑ar fi exprimat orice alt om în orice altă împrejurare firească a
vieții sau a morții. Când tragedia se încheie și domnul Wopsle fu chemat la rampă

și huiduit, îi zisei lui Herbert:
― Hai s ă plecăm imediat de aici, altminteri s ‑ar putea să ne întâlnim cu el.
Ne‑am grăbit cât am putut să coborâm scările, dar nu îndeajuns. Lângă ușă,
în picioare, stătea un evreu cu sprâncenele nefiresc de cănite, care îmi prinse
privirea, în timp ce înaintam, și zise, când ajunserăm în dreptul lui:
― Domnul Pip și prietenul?
Mărturisirăm că într ‑adevăr eram domnul Pip și prietenul.
― Domnul Waldengarver, zise omul, s ‑ar bucura să aibă cinstea de a vă
vedea.
― Waldengarver? repetai eu.
Atunci Herbert îmi șopti la ureche:
― Probabil Wopsle.
― Aha! f ăcui eu. Da. Să vă urmăm?
― Câțiva pași, dacă nu vă supăra ți.
Ajunși într ‑un culoar lăturalnic, omul se întoarse și ne întrebă:
― Cum vi s ‑a părut că arată? Eu l‑am costumat!
Nu mai știam cum arătase domnul Wopsle, în afară de faptul că avusese o
mutră de înmormântare și, în plus, că un mare soare sau o stea dane ză îi
atârnase pe piept, prinsă pe după gât cu o panglică albastră, ceea ce îl făcuse să
pară că tocmai se asigurase la un neobișnuit birou de asigurări contra
incendiilor. Însă, cu glas tare, spusei că arătase foarte bine.
― Când s‑a apropiat de mormânt, continuă călăuza noastră, și ‑a pus frumos
în evidență mantia. Dar, privit din culise, mi s ‑a părut că, atunci când a dat cu
ochii de Stafie în iatacul reginei, ar fi putut să scoată un efect mai bun din
ciorapii lui.
Eu încuviințai, cu modestie, apoi intra răm toți trei, printr ‑o ușiță batantă
soioasă, într ‑o cutie foarte încinsă. Înăuntru, domnul Wopsle își dezbrăca
veșmintele daneze, iar spațiul era atât de strâmt încât noi ne uitam la el unul pe
deasupra umărului celuilalt și ținând ușa larg deschisă sau mai bine zis capacul
cutiei.
― Domnilor, zise domnul Wopsle, sunt m ândru că vă văd. Sper să mă ierți,
domnule Pip, că am trimis după dumneata. Am avut fericirea să te cunosc, în
vremurile de odinioară, iar drama a pretins întotdeauna dreptul la un public
nobil și bogat, iar acest drept i ‑a fost recunoscut.
Între timp, domnul Waldengarver, nădușind cumplit, se căznea să se
elibereze din hainele de doliu princiare.
― Trage ‑ți ușor ciorapii pe picior în jos, domnule Waldengarver, zise
proprietarul acestor podo abe, altminteri o să ‑i faci praf. Dacă ‑i faci praf, faci praf
treizeci și cinci de șilingi. Nici Shakespeare n ‑a fost răsfățat cu niște ciorapi mai
frumoși! Stai liniștit pe scaun acuma și lasă ‑mă pe mine!
Zicând acestea, se așeză în genunchi și începu să ‑și jupoaie victima, care, la
primul ciorap smuls, ar fi căzut cu siguranță pe spate cu scaunul, dacă, firește,
ar fi avut loc să cadă.
Mă temusem până atunci să spun vreun cuvânt despre reprezentație. Însă,
în clipa aceea, domnul Waldengarver își ridică oc hii spre noi, mulțumit de sine, și
ne întrebă:
― Domnilor, cum vi s ‑a părut, din sală?

Din spatele meu, Herbert zise, înghiontindu ‑mă:
― Splendid!
Așa că zisei și eu:
― Splendid!
― Cum vi s ‑a părut interpretarea pe care am dat ‑o personajului, domnilor?
ne întrebă domnul Waldengarver aproape cu îngăduință.
Din spatele meu, Herbert zise, înghiontindu ‑mă din nou:
― Masiv ă și concretă.
Așa că repetai cu îndrăzneală, de parcă de la mine ar fi venit calificativele și
trebuia să insist asupra lor:
― Masiv ă și conc retă!
― M ă bucur de aprecierile dumneavoastră, domnilor, zise domnul
Waldengarver, cu un aer de demnitate, în ciuda faptului că în acel moment stătea
răsturnat pe spate, spr ijinindu‑se de perete și ținându ‑se cu mâinile de speteaza
scaunului.
― Dar o s ă îți zic eu un lucru, domnule Waldengarver, spuse omul care
stătea în genunchi, unde n ‑ai nimerit ‑o cu interpretarea dumitale. Ia aminte! Nu
‑mi pasă cine o zice altfel, eu ți ‑o spun pe ‑a mea. N ‑ai nimerit, în interpretarea
lui Hamlet, când ți ‑ai ară tat picioarele din profil. Ultimul Hamlet pe care l ‑am
costumat făcea aceleași greșeli la repetiții, până când l ‑am convins să ‑și pună
câte o ștampilă mare, roșie, pe fluierul picioarelor și, apoi, la repetiția următoare,
care a fost și ultima, m ‑am dus în față, domnule, pe ultimul rând de la parter și,
ori de câte ori se întorcea în profil, îi strigam: „Nu ‑ți văd ștampilele!” Iar la
reprezentația din seara aceea a jucat minunat!
Domnul Waldengarver îmi zâmbi, de parcă mi ‑ar fi spus: „Deh! o slugă
credincio asă… îi trec cu vederea aiurelile!”, apoi rosti cu voce tare:
― Interpretarea mea e pu țin prea clasică și prea profundă pentru spectatorii
de aici, dar o să facă ei progrese, o să facă progrese!
Herbert și cu mine repetarăm, într ‑un glas:
― Oh, f ără nici o îndoială că o să facă progrese!
― Ați băgat de seamă, domnilor, zise domnul Waldengarver, că era un
zurbagiu, la galerie, care încerca să ia în râs slujba… adică spectacolul, voiam să
spun?
Noi doi avurăm josnicia să răspundem că parcă ‑parcă observaserăm un
astfel de om.
― Era beat, desigur, ad ăugai eu.
― Oh, Doamne! Nicidecum, domnul meu, zise domnul Wopsle, nu era beat.
Cel care ‑l plătește are gr ijă să nu fie beat, domnule. Cel care ‑l plătește nu i ‑ar da
voie să fie beat.
― Cum, dumneata îl cunoști pe cel care ‑l plătește? întrebai eu.
Domnul Wopsle își închise ochii, apoi îi deschise – înfăptuind ambele mișcări
cu mare încetineală.
― Ați observat, fără îndoială, domnilor, un măgar prost și arogant, care
răgea, și care avea o față ce trăda o r ăutate josnică, și care s ‑a vânturat – căci n
‑aș putea spune că a jucat – prin le rôle (dacă pot folosi termenul franțuzesc) de
Claudius, rege al Danemarcei. El este cel care îl plătește pe spectatorul cu
pricina. Iată cu ce se îndeletnicește el!

Fără să‑mi dau prea bine seama dacă mi ‑ar fi părut mai rău pentru domnul
Wopsle în caz că ar fi fost deznădăjduit, îmi părea atât de rău pentru el și așa cum
era în acea clipă, încât m ‑am folosit de primul prilej – când s‑a întors cu spatele
ca să‑și pună bretelele și ne‑a înghesuit, astfel, pe ușă afară – ca să‑l întreb pe
Herbert dacă ar fi avut ceva împotrivă să ‑l invităm la noi acasă, la masă? Herbert
spuse că, după părerea lui, ar fi frumos din partea noastră, așadar îl invitai pe
domnul Wopsle, care ne însoț i la Barnard, înfofolit până la sprâncene. Am făcut
tot ce ne ‑a stat în puteri să se simtă bine, iar el ne ‑a ținut până la două
dimineața, trecând în revistă succesul său și împărtășindu ‑ne planurile sale de
viitor. Am uitat amănuntele acestor planuri, dar îmi amintesc, în mare, că voia să
înceapă printr ‑o reînviere a dramei și să sfârșească prin a o zdrobi definitiv, astfel
încât, la moartea lui, aceasta să sufere o pierdere ireparabilă și să rămână
deznădăjduită, fără nici o rază de speranță.
După toate a cestea, m ‑am dus la culcare foarte amărât, m ‑am gândit foarte
amărât la Estella și am visat foarte amărât că toate speranțele mele de viitor se
spulberaseră și că trebuia să mă căsătoresc cu domnișoara Clara, a lui Herbert,
sau să joc Hamlet , pentru stafia domnișoarei Havisham, în fața a douăzeci de mii
de spectatori, iar eu nu știam nici douăzeci de cuvinte din toată piesa.

Capitolul XXXII

Într‑o zi, pe când eram ocupat cu cărțile mele și cu domnul Pocket, am
primit un bilet prin poștă, la vederea căru ia inima începu să ‑mi bată cu putere –
fiindcă, deși nu mai văzusem niciodată scrisul acela, am ghicit dintr ‑o dată a cui
mână era. Nu avea nici o formulă de început, ca „dragă domnule Pip” sau „dragă
Pip” sau „dragă domnule” sau „dragă orice”, ci spunea c am așa:

Sosesc la Londra poimâine , cu diligența de la amiază . Cred că a rămas stabilit
că mă vei aștepta ? În orice caz, domnișoara Havisham așa crede , iar eu scriu la
stăruința dânsei . Îți trimite salutări .
A dumitale ,
Estella

Dacă ar mai fi fost timp, f ără îndoială că mi ‑aș fi comandat mai multe
rânduri de haine pentru această ocazie. Însă, cum nu mai era, a trebuit să mă
mulțumesc cu cele pe care le aveam deja. Pofta de mâncare mi s ‑a spulberat ca
prin farmec și n ‑am mai avut liniște sau astâmpăr până c e n‑a venit ziua
hotărâtă. Nu pentru că ziua aceea mi le ‑ar fi adus înapoi – dimpotrivă, starea mi
se înrăutăți la culme și începui să dau târcoale stației de diligențe de pe
Woodstreet, în Cheapside, mai înainte ca diligența să fi părăsit „Mistrețul
albas tru” din orășelul nostru. Deși știam prea bine acest lucru, parcă nu mă
simțeam în siguranță să las stația de diligență nesupravegheată mai mult de cinci
minute la rând. Cu judecata astfel tulburată îmi petrecui prima jumătate de oră
din cele patru sau cin ci ore cât trebuia să dureze așteptarea, când dădui nas în
nas cu Wemmick.
― Ia te uit ă, domnul Pip! zise el. Ce mai faci? N ‑aș fi crezut că ai drum pe aici!

Îi explicai că așteptam să mă întâlnesc cu cineva care avea să vină cu
diligența și îl î ntrebai ce mai era pe la castel și cum o mai ducea tata ‑mare.
― Sunt înfloritori, și unu și celălalt, mulțumesc, zise Wemmick, mai ales tata
‑mare. Se simte minunat. Va împlini curând optzeci și doi de ani. Mă bate gândul
să trag optzeci și două de focuri, dacă vecinii n ‑o să aibă nimic împotrivă și dacă
pușcociul meu va rezista la o asemenea încercare. Oricum, nu se face să
discutăm despre aceasta în Londra. Unde crezi că mă duc?
― La birou, r ăspunsei eu, căci se îndrepta în direcția aceea.
― N‑ai ghicit! f ăcu Wemmick. Mă duc la Newgate. Ne ocupăm, în prezent, de
cazul unui bancher care a fost furat, iar eu am fost până în capul străzii, să arunc
un ochi la locul faptei, după care să pot schimba vreo două vorbe cu clientul
nostru.
― Clientul vostru a comis f urtul? întrebai eu.
― Doamne fere ște, nu! răspunse Wemmick, foarte sec. Dar este acuzat de
asta. La fel cum am fi tu sau eu. Oricare dintre noi ar putea fi acuzat de acest furt,
înțelegi?
― Numai c ă nici unul dintre noi doi nu este, remarcai eu.
― Pfui! zi se Wemmick, împungându ‑mă ușurel cu arătătorul în piept. Ești
profund, domnule Pip! Ți ‑ar plăcea să dai o raită la Newgate? Ai ceva timp liber?
Aveam atât de mult timp liber, încât propunerea sa veni ca o salvare, cu toate
că nu se împăca deloc cu dorința mea ascunsă de ‑a sta cu ochii pe stația de
diligență. Bâiguind că voi întreba dacă am timp să merg împreună cu el, intrai în
stație și obținui de la funcționarul de acolo, cu cea mai mare precizie și punându
‑i răbdarea la grea încercare, informația despre cel mai apropiat moment în care
diligența ar fi putut ajunge – ceea ce știam dinainte aproape la fel de bine ca și el.
Apoi, mă întorsei la domnul Wemmick și, prefăcându ‑mă că mă uit la ceas și că
rămân surprins de informația proaspăt primită, îi acceptai propunerea.
Ajunserăm la Newgate în câteva minute și, trecând prin ghereta portarului,
cu pereți goi, pe care atârnau doar câteva cătușe, printre plăcuțele cu
regulamentul închisorii, intrarăm în pușcăria propriu ‑zisă. Pe vremea aceea,
închisorile erau foa rte neîngr ijite și epoca protestelor exagerate împotriva tuturor
treburilor publice prost întocmite – proteste ce reprezintă pedepsele cele mai
aspre și cele mai lungi – era încă departe. Astfel, răufăcătorii nu erau adăpostiți și
hrăniți mai bine decât sol dații (ca să nu mai vorbim despre săraci) și, uneori, mai
dădeau foc pușcăriei, scuza fiind că voiau să ‑și îmbunătățească gustul zemii pe
care o mâncau. Era ora de vizită când am intrat cu Wemmick înăuntru, și un
ajutor de cârciumar tocmai își făcea rondul cu halbele sale de bere – iar deținuții,
în curte, dincolo de gratii, cumpărau bere și stăteau de vorbă cu rudele lor. Dar
întregul tablou era murdar, urât, tulburător și întristător.
Mă uimi faptul că Wemmick trecea printre deținuți ca un grădinar printr e
răsadurile sale. Impresia aceasta mi se născu în minte când dădu cu ochii de un
vlăstar care răsărise acolo peste noapte și ‑i zise:
― Cum a șa, căpitane Tom? Ești aici? Ah, într ‑adevăr?
După care:
― Acela din spatele h ârdăului este Black Bill? Ei, te ‑am cam scăpat din ochi
în ultimele două luni… cum ai ajuns aici?
Și aceeași impresie o aveam și când se oprea lângă gratii și asculta șoaptele
neliniștite – întotdeauna de la un singur deținut o dată, fiindcă i se adresau rând

pe rând – iar Wemmick, cu gura sa ca o cutie de scrisori nemișcată, se uita la el pe
când îi vorbea, de parcă era deosebit de interesat de progresul pe care îl făcuse de
la ultima examinare, și de posibilitatea de a ‑l prezenta în plină floare, la proces.
Era foarte cunoscut ș i am descoperit că preluase latura familiară a activității
domnului Jaggers – deși ceva din prestanța domnului Jaggers plutea și asupra
lui, interzicând apropierile dincolo de anumite limite. Faptul că îl cunoștea
personal pe fiecare client care se perinda în fața lui era arătat printr ‑un semn cu
capul și prin aceea că își așeza puțin mai comod pălăria pe cap, cu ambele mâini,
după care îngusta deschiderea cutiei de scrisori și își vâra mâinile în buzunare.
Într‑unul sau două cazuri întâmpină oarecare greut ăți în privința creșterii
onorariului, și atunci domnul Wemmick dădu înapoi cât mai mult cu putință în
fața sumei oferite, zicând:
― Băiete, n‑are nici un rost. Eu sunt doar un subaltern. Nu pot accepta. Nu
încerca să ‑i faci asta unui subaltern. Dacă nu eș ti în stare să aduni suma
stabilită pentru tine, băiete, atunci mai bine vorbești cu un avocat plin – sunt o
grămadă de avocați plini în barou, știi, și ceea ce nu merită osteneala pentru
unul, ar putea să merite pentru altul; acesta este sfatul pe care ți ‑l dau eu, din
punctul de vedere al unui subaltern. Nu încerca pe căi ce nu duc nicăieri. De ce ai
face‑o? Bun, cine urmează?
Astfel străbăturăm la pas sera domnului Wemmick, până ce acesta se
întoarse către mine și zise:
― Uit ă‑te bine la omul căruia o să ‑i strâng mâna.
Aș fi făcut ‑o oricum, chiar fără să ‑mi atragă atenția, mai ales că, până în
momentul acela, nu dăduse mâna cu nimeni.
Aproape îndată ce termină de rostit aceste vorbe, un bărbat cu ținută
dreaptă și impunătoare (pe care îl am și ‑acum, când scriu, în fața ochilor),
îmbrăcat într ‑o redingotă de culoarea măslinei crude, pe care o purta cu
eleganță, cu o paloare ciudată pe chipul de la care te ‑ai fi așteptat să fie rumen, și
cu ochii alunecând tot timpul în lături, ori de câte ori încerca să ‑i ațintească
asupra cuiva, se apropie, într ‑un colț al gratiilor, și își duse mâna la pălărie – care
avea o pojghiță de grăsime ca o ciorbă sleită – într‑un salut milităresc, pe
jumătate serios, pe jumătate în glumă.
― Sănătate, colonele! salută Wemmick. Ce m ai faci, colonele?
― Bine, domnule Wemmick.
― S‑a făcut tot ce se putea face, dar dovada a fost mult prea puternică să o
combatem, colonele!
― Da, a fost prea puternic ă, domnule… Dar mie nu‑mi pasă!
― Nu, nu, zise Wemmick cu r ăceală, dumitale nu‑ți pasă.
Apoi, întorcându ‑se spre mine, adăugă:
― Omul acesta a fost în serviciul Majestății Sale. Era pe front și și ‑a
cumpărat lăsarea la vatră.
― Adev ărat? zisei eu, iar omul se uită la mine, apoi se uită pe deasupra
capului meu, apoi în jurul meu și apoi îș i trecu mâna peste buze și râse.
― Cred c ă luni o să ies de aici, domnule, îi zise el lui Wemmick.
― Tot ce se poate, îi răspunse prietenul meu, dar nu se știe nimic sigur.
― Mă bucur că am prilejul să ‑mi iau rămas ‑bun de la dumneata, domnule
Wemmick, zise omul, întinzându ‑i mâna printre gratii.

― Mul țumesc, răspunse Wemmick, strângându ‑i mâna. Toate cele bune și
dumitale, colonele!
― Dac ă lucrurile pe care le aveam la mine când m ‑au arestat ar fi fost
veritabile, domnule Wemmick, spuse omul, neîndurând u‑se să‑i dea drumul la
mână, te ‑aș fi rugat să ‑mi faci onoarea de a mai purta încă un inel… drept
recunoștință pentru atenția dumitale.
― Primesc, lu ând intenția drept faptă, zise Wemmick. Apropo, îndrăgeai mult
porumbeii, nu? (Omul privi în sus, către cer.) Mi s ‑a spus că prăsiseși niște
exemplare deosebite de porumbei ‑jucători. Ai putea trimite pe vreuna dintre
rudele dumitale să ‑mi aducă și mie o pereche, dacă tot nu mai ai nevoie de ei?
― S‑a făcut, domnule!
― Foarte bine, zise Wemmick. O s ă fie bine îngrijiți. Bună ziua, colonele! La
revedere!
Își strânseră din nou mâinile și, pe când ne îndepărtam, Wemmick îmi
spuse:
― Un falsificator foarte iscusit. Raportul grefierului s ‑a întocmit astăzi și,
fără nici o îndoială, va fi executat luni. Totuși, cum v ezi, la urma urmelor, și o
pereche de porumbei reprezintă o proprietate portabilă.
Cu acestea, privi în urmă și salută cu un semn din cap planta sa moartă,
după care începu să se uite în jurul său, în timp ce ieșea din curte, ca și când s
‑ar fi gândit ce a lt ghiveci s ‑ar potrivi cel mai bine în locul ei.
Pe când ieșeam din închisoare, trecând iarăși prin gheretă, am descoperit că
importanța custodelui meu era prețuită de temniceri în aceeași măsură ca și cei
pe care îi țineau sub pază.
― Ei, bine, domnule W emmick, zise temnicerul, în timp ce ne ținu între cele
două porți, întărite cu piroane și drugi, căci încuie una cu multă gr ijă, înainte de
a o descuia pe cealaltă. Ce are de gând domnul Jaggers să facă în cazul crimei
aceleia de pe malul apei? Vrea s ‑o sco ată omor sau ce altceva?
― De ce nu ‑l întrebi pe el? replică Wemmick.
― Da, da, cum s ă nu! zise temnicerul.
― Ei, uite, cam a șa fac oamenii pe ‑aici, domnule Pip, zise Wemmick,
întorcându ‑se către mine cu deschizătura cutiei de scrisori mult lungită. N ‑au
nici o reținere să mă întrebe pe mine, subalternul, dar n ‑ai să‑i prinzi niciodată
punându ‑i vreo întrebare șefului meu.
― Acest t ânăr domn este unul din ucenicii sau învățăceii de la biroul vostru?
întrebă temnicerul, cu un rânjet pentru gluma lui Wemmick.
― Uite, iar începe! strigă Wemmick. Ți ‑am spus doar! Nici n ‑apucă să se
răcească prima întrebare pusă subalternului și vin cu alta! Ei, și dac ‑ar fi să fie
domnul Pip unul dintre ei, ce?
― Păi, atunci, zise temnicerul, rânjind din nou, știe și el cine ‑i domnul
Jaggers!
― Deh! strig ă Wemmick, dându ‑i în glumă o lovitură temnicerului. Ești la fel
de mut ca una dintre cheile tale când ai de ‑a face cu șeful meu, știi bine! Dă ‑ne
drumul, vulpe bătrână, sau îl aduc să te dea în judecată pentru arest nejustificat !
Temnicerul râse și ne spuse bună ziua, rămânând râzând în urma noastră
printre gratiile porții, în vreme ce coboram treptele către stradă.
― Ia aminte, domnule Pip, zise Wemmick p e un ton grav, la urechea mea,

luându‑mă de braț, ca să fie mai confidenția l. Nu știu dacă felul în care domnul
Jaggers păstrează întotdeauna distanța față de ceilalți nu este cel mai bun lucru
pe care‑l face. Este întotdeauna atât de sus! Superioritatea sa este din aceeași
plămadă cu imensa lui iscusință. Colonelul acela n ‑ar fi îndrăznit niciodată să ‑și
ia rămas ‑bun de la el, și nici temnicerul acesta n ‑ar fi îndrăznit vreodată să ‑l
întrebe despre intențiile sale în legătură cu un caz. Și atunci, între înălțimea la
care se află el și nivelul oamenilor acestora, el își strecoară subalternii – înțelegi?
– și, în modul acesta, îi are la mână, trup și suflet.
Eram profund impresionat, și nu pentru prima oară, de iscu ‑
sința custodelui meu. Ca să spun adevărul, îmi doream din suflet, și nu
pentru prima oară, să fi nimerit pe mâna unui custode mai puțin abil.
Domnul Wemmick se despărți de mine la birourile din Little Britain, unde cei
care cerșeau de la domnul Jaggers o clipă de atenție dădeau târcoale, ca de
obicei, iar eu mă întorsei la punctul meu de observație, pe strada staț iei de
diligențe, mai având de așteptat aproape trei ore. Îmi petrecui tot acest răstimp
gândindu ‑mă cât de ciudat era să fiu înconjurat de toată această lume murdară
a închisorilor și a crimei. Și că o întâlnisem, pentru prima oară, în copilăria mea,
dincolo de sat, în mlaștinile noastre pustii, într ‑o seară de iarnă. Că îmi fusese
dat să mai apară în alte două dăți, ieșind la iveală ca o pată care a pălit, dar nu s
‑a șters de tot. Că pătrunsese, în această nouă înfățișare, în destinul și în drumul
meu pri n viață. După ce îmi frământai astfel mintea, mă gândii la tânăra și
frumoasa Estella, trufașă și rafinată, îndreptându ‑se către mine și mă îngrozii de
contrastul zdrobitor dintre închisoare și făptura ei. Îmi zisei că mai bine nu m ‑aș
fi întâlnit cu Wemmi ck sau nu m ‑aș fi lăsat ademenit să ‑l însoțesc, pentru ca
acum, tocmai în ziua aceasta, dintre toate ale anului, să nu fi purtat miasma de
la Newgate în nări și în haine. Îmi ștersei praful închisorii de pe tălpi plimbându
‑mă încolo și ‑ncoace, î mi scuturai hainele și îmi primenii aerul din plămâni,
respirând adânc. Atât de pângărit mă simțeam când mă gândeam la cea care
venea, încât, până la urmă, diligența sosi prea repede. Mai înainte să fi scăpat de
amintirea murdară a serei domnului Wemmick, mă trezii deodată că văd fața
Estellei la fereastra diligenței și mâna sa, fluturată spre mine.
Dar ce era umbra aceea nenumită, care din nou se destrămă aproape în
aceeași clipă în care apăru?

Capitolul XXXIII

În veșmintele sale de călătorie îmblănite , Estella părea mult mai delicată și
mai frumoasă decât o văzusem vreodată. Purtările sale față de mine erau mai
cuceritoare și crezui că văd în această schimbare înrâurirea domnișoarei
Havisham.
Stăteam în curtea hanului stației de diligențe, iar ea îmi a răta care erau
bagajele sale și, când le adunarăm pe toate, îmi amintii – pentru că, până în clipa
aceea, uitasem de toate în afară de ea însăși – că nu știam încotro merge.
― Mă duc la Richmond, îmi spuse. Am aflat că există două Richmond ‑uri,
unul în Sur rey și celălalt în Yorkshire, iar eu trebuie să ajung în cel din Surrey.
Până acolo e o distanță de zece mile. Am să iau o trăsură și tu ai să mă însoțești.

Uite punga mea de bani, trebuie să ‑mi plătești cheltuielile din ea. Oh, trebuie să
iei punga! Nu av em încotro, și tu și eu suntem obligați să ascultăm de
instrucțiunile pe care le primim. Nu suntem liberi să facem după cum ne taie
capul.
Cum se uita la mine, când îmi întinse punga, în mintea mea încolți speranța
că vorbele sala au un înțeles ascuns. Le rostise cu dispreț, dar nu cu neplăcere.
― Trebuie s ă trimit după o trăsură, Estella. Vrei să te odihnești puțin aici?
― Da, o s ă mă odihnesc puțin aici și o să beau un ceai, iar tu o să ai gr ijă de
mine în tot acest timp.
Își strecură brațul pe sub al meu, de parcă așa trebuia să facă, iar eu îi cerui
unui chelner, care se zgâia la diligență ca unul care nu mai văzuse un lucru
asemănător niciodată în viața lui, să ne conducă într ‑un separeu. La acestea, el
își scoase un șervet, de parcă ar fi fost călăuza s a fermecată fără de care n ‑ar fi
fost în stare să găsească drumul în sus pe scări, și ne conduse în adăpostul
secret al localului – prevăzut cu o oglindă care micșora (un obiect cu totul
nefolositor, având în vedere dimensiunile adăpostului), o sticluță cu sos de anșoa
și galoșii cuiva. Fiindcă nu ‑mi fu pe plac acest cotlon, ne conduse într ‑o altă
încăpere, care avea o masă pentru treizeci de persoane, iar în vatra căminului, o
foaie arsă dintr ‑un caiet, sub un morman de praf de cărbuni. După ce se uită la
acest incendiu stins și clătină din cap, îmi luă comanda și întrucât aceasta
consta doar în „niște ceai pentru doamna”, ieși din odaie foarte întors pe dos.
Îmi dădeam seama, îmi dau și acum, că aerul din încăperea aceea, cu izul
său pătrunzător de gra jd și de ciorbă de carne și legume, te ‑ar fi făcut să ajungi la
concluzia că departamentul diligențelor n ‑o ducea prea bine și că
întreprinzătorul proprietar al hanului pusese la fiert caii pentru a asigura
mâncarea la han. Cu toate acestea, încăperea era o lume întreagă pentru mine,
fiindcă în ea se afla Estella. Mi se părea că, acolo, cu ea, aș fi putut fi fericit toată
viața. (Și țineți seamă că nu eram deloc fericit, în momentul acela, și o știam prea
bine!)
― Și unde anume ai să locuiești în Richmond? o întrebai pe Estella.
― Urmeaz ă să locuiesc, răspunse ea, cu mare cheltuială, împreună cu o
doamnă de acolo care are posibilitatea – sau, cel puțin, așa zice ea – de a mă
scoate în lume, de a mă prezenta, de a ‑mi arăta tot felul de oameni și de a mă
arăta la tot felul de oameni.
― Bănuiesc că ai să te bucuri de o viață palpitantă și de admirația tuturor.
― Da, cred c ă da.
Îmi răspunsese cu atâta nepăsare, încât îi spusei:
― Vorbe ști despre tine de parcă ai vorbi despre altcineva.
― De unde știi cum vorbesc eu despre alții? Ei, nu, zise Estella, zâmbind
încântător, nu te aștepta să iau lecții de la tine! Vorbesc în felul meu. Cum te
descurci la domnul Pocket?
― O duc destul de bine la el… cel p uțin…
Mi se păru că sunt pe cale să pierd o șansă.
― Cel pu țin? repetă Estella.
― Atât de bine cât poate fi undeva unde nu te afli și tu.
― Prostule, zise Estella, foarte serioas ă, cum poți să spui asemenea aiureli?
Prietenul tău, domnul Matthew, este, după câte știu eu, superior celorlalți
membri ai familiei, nu ‑i așa?

― Mult superior, ce ‑i drept. Nu este dușmanul nimănui decât…
― Nu spune „dec ât al lui însuși”, mă întrerupse Estella, fiindcă urăsc genul
acesta de indivizi. Dar, după cum am auzit, este într ‑adevăr dezinteresat și mai
presus de orice invidii mărun te și de orice ranchiună, nu ‑i așa?
― Sunt sigur c ă am toate motivele să susțin că așa este.
― Nu ai, însă, toate motivele să susții același lucru și despre ceilalți din
familia sa, zise Estella, dând din cap către mine și cu o expresie deopotrivă gravă
și batjocoritoare pe chip, căci o copleșesc pe domnișoara Havisham cu rapoarte și
plângeri împotriva ta. Te urmăresc, te bârfesc, scriu scrisori despre tine (uneori
anonime), într ‑un cuvânt, ești zbuciumul și preocuparea lor de căpetenie. Nici nu
‑ți poți înc hipui câtă ură nutresc persoanele acelea față de tine.
― Dar nu ‑mi fac nici un rău, sper?
În loc de răspuns, Estella izbucni în râs. Mi se păru o reacție foarte ciudată și
o privii profund nedumerit. Când încetă – și nu râsese cochet, ci cu o sinceră
veselie – zisei, în felul meu neîncrezător față de ea:
― Nădăjduiesc să cred că nu te ‑ai distra, dacă mi ‑ar face vreun rău, nu ‑i
așa?
― Nu, nu, stai lini știt, zise Estella. Fii convins că am râs pentru că dau greș.
Oh, oamenii aceia roind în jurul domnișoarei H avisham și torturile pe care le
îndură!
Râse din nou și, chiar și acum, când îmi spusese de ce râdea, râsul său mi se
păru foarte nelalocul lui, căci nu mă îndoiam că era sincer, dar mi se părea prea
mult pentru un motiv ca acesta. Mă gândii că la m ijloc tr ebuia să fie mai mult
decât știam eu. Ea îmi citi gândul și îmi răspunse:
― Nu e u șor, nici măcar pentru tine, zise Estella, să ghicești câtă satisfacție
simt când văd cum li se strică socotelile oamenilor acestora sau cât de tare mă
amuz, fiindcă am simțu l ridicolului, când îi văd că se fac de râs. Asta pentru că tu
n‑ai crescut în casa aceea ciudată de când erai în fașă – eu da. Tu n ‑ai avut micile
tale sclipiri de inteligență, ascuțite din pricina urzelilor împotriva ta, ascunse sub
masca simpatiei ș i a milei și a mai știu eu căror sentimente blânde și
mângâietoare – eu da. Tu nu ți ‑ai deschis ochii de copil, din ce în ce mai mari, ca
să descoperi impostura femeii aceleia care își calculează depozitele de liniște
sufletească, atunci când se trezește î n toiul nopții – eu da.
Acum Estella nu mai găsea nimic de râs, și nici nu scotea aceste amintiri din
ape puțin adânci. Nu mi ‑aș fi dorit să fiu eu pricina acelor priviri ale sale nici
pentru toate speranțele mele de viitor la un loc.
― Dou ă lucruri pot să ‑ți spun, zise Estella. Mai întâi, în pofida proverbului
că picătura macină stânca, poți fi liniștit, fiindcă oamenii aceștia n ‑or să
izbutească niciodată – nici măcar într ‑o sută de ani – să‑ți șubrezească relația cu
domnișoara Havisham, în nici o privinț ă. În al doilea rând, îți sunt îndatorată
fiindcă tu ești pricina nesomnului și umilințelor lor zadarnice. Iată mâna mea
pentru aceasta!
Cum mi ‑o întinse cu voie bună – căci posomorârea sa nu fusese decât de
moment – o luai și o dusei la buze.
― Băiețel ca raghios, zise Estella, nu ții niciodată seama de ceea ce ți se
spune? Sau îmi săruți mâna îmboldit de aceleași sentimente cu care eu te ‑am
lăsat, odinioară, să mă săruți pe obraz?
― Și ce sentimente erau acelea?

― Trebuie s ă mă gândesc puțin… Un sentimen t de dispreț față de lingușitori
și intriganți.
― Dac ă spun da, pot să mai sărut o dată obrazul?
― Ar fi trebuit s ă întrebi asta înainte de a atinge mâna. Dar bine, dacă vrei,
fie!
Mă aplecai spre ea, iar fața sa era încremenită ca a unei statui.
― Acum, z ise Estella, îndepărtându ‑se chiar în clipa în care îi atinsesem
obrazul, trebuie să te îngr ijești să beau, totuși, niște ceai și apoi să mă conduci la
Richmond.
Revenirea la acest ton, de parcă tovărășia noastră ne era impusă cu de ‑a
sila, iar noi eram sim ple marionete, mă îndureră. Dar totul, de ‑a lungul discuției
noastre, mă îndurera. Oricare ar fi fost tonul ei față de mine, nu mă puteam
încrede în el și nu ‑mi puteam clădi nici o speranță pe seama lui. Cu toate
acestea, continuam să sper, în pofida neînc rederii și în pofida zădărniciei
speranței. De ce să mai repet aceste spuse? Așa se întâmpla mereu.
Sunai după ceai și chelnerul, apărând din nou cu magicul său ștergar
călăuzitor, ne așeză pe masă, unul după altul, vreo cincizeci de accesorii pentru
servirea ceaiului, dar nici urmă de ceai. O tavă, cești și farfurii, platouri, cuțite și
furculițe (inclusiv cuțite de tăiat friptura), linguri (diverse modele), solnițe, câteva
prăjiturele anemice, ascunse cu cea mai mare precauție sub un trainic capac de
fier, un Moise în păpuriș, reprezentat printr ‑o minusculă bucățică de unt
înconjurată de o mare de pătrunjel, o felie străvezie de pâine, cu marginile
pudrate cu zahăr, două amprente doveditoare ale existenței grătarului din
bucătărie, aplicate pe niște triung hiuri micuțe de pâine, și, în cele din urmă,
ceainicul, pe care chelnerul îl aduse ca pe o urnă pântecoasă de familie,
clătinându ‑se pe picioare și având pe chip o expresie de suferință și împovărare.
După acest număr din program urmă o absență prelungită și, în sfârșit,
chelnerul își făcu din nou apariția, purtând o raclă prețioasă, judecând după
aspect, care conținea niște crenguțe. Pe acestea le cufundai în apa fierbinte și,
astfel, din mulțimea tuturor acelor dispozitive, am obținut o ceașcă de nu știu ce,
pentru Estella.
Odată plătită nota – amintindu ‑ne și de chelner, fără să uităm nici de rândaș
și ținând seama și de fata în casă, într ‑un cuvânt, mituind întregul personal,
aflat într ‑un hal fără de hal de nemulțumire și dușmănie, și ușurând
considerab il punga Estellei – ne suirăm într ‑o trăsură și pornirăm la drum.
Cotind prin Cheapside și hurducând ‑ne în sus pe strada Newgate, ajunserăm
curând sub zidurile închisorii de care îmi era atât de rușine.
― Ce este locul acesta? m ă întrebă Estella.
Mă prefă cui prostește că nu recunosc imediat clădirea, după care îi spusei
adevărul.
În vreme ce ea aruncă o singură privire, după care își trase capul înăuntrul
trăsurii, murmurând: „Nenorociții!”, am simțit că nu i ‑aș fi mărturisit despre
vizita mea acolo pentru nimic în lume.
― Domnul Jaggers, zisei eu, arunc ând scurt responsabilitatea pe spinarea
altcuiva, are reputația că știe mai multe din tainele acestui loc sinistru decât
oricare alt om din Londra.
― Cred că știe mai multe secrete decât oricine despre toate locurile, zise
Estella cu glas scăzut.

― Presupun c ă te‑ai obișnuit să ‑l vezi deseori.
― M‑am obișnuit să ‑l văd din când în când, la intervale neregulate, de când
mă știu. Dar nu ‑l cunosc mai bine acum decât l ‑am cunoscut pe vremea când de
‑abia învăț asem să vorbesc. Tu cât de bine îl știi? Sunteți apropiați?
― Odat ă ce m‑am obișnuit cu purtările sale bănuitoare, răspunsei eu, ne ‑am
împăcat bine.
― Sunte ți foarte apropiați?
― Am luat cina la dumnealui acasă.
― Îmi închipui, zise Estella, înfiorându ‑se, că are o locuință ciudată.
― Este o locuin ță ciudată.
Aș fi vrut să mă arăt scump la vorbă discutând despre custodele meu, chiar
și față de Estella. Dar poate că aș fi continuat subiectul și aș fi mers până într ‑
acolo încât să ‑i descriu cina din strada Ge rrard, dacă n ‑am fi intrat brusc în
lumina unor felinare. Sub raza lor, totul păru însuflețit de acea impresie
inexplicabilă pe care o avusesem și mai înainte – și în clipa în care ieșirăm din
bătaia lor, iar mie îmi scăpă acea impresie, rămăsei atât de or bit o vreme, de
parcă fusesem în miezul unui fulger.
Astfel, alunecarăm spre alte subiecte de conversație – despre drumul pe care
îl străbăteam, despre care părți ale Londrei le vedeam de ‑a lungul său și ce păreri
aveam despre acestea. Orașul îi era aproap e necunoscut, îmi mărturisi Estella,
căci nu părăsise niciodată împrejurimile reședinței domnișoarei Havisham până
când nu plecase în Franța, iar prin Londra fusese numai în trecere, la plecare și
la venire. Am întrebat ‑o dacă domnul Jaggers primise vreo î nsărcinare față de ea
cât timp avea să locuiască aici. La acestea, îmi răspunse apăsat: „Doamne
ferește!” și atâta tot.
Mi‑a fost cu neputință să nu bag de seamă că se străduia să mă câștige, că
încerca să fie ispititoare și că se încăpățâna să mă cucereas că, oricâte eforturi ar
fi presupus acest țel. Totuși, această observație nu mă făcu deloc mai fericit, căci,
chiar dacă nu ‑mi mai vorbea pe tonul acela, care dădea de înțeles că îndeplineam
dispozițiile altora în privința noastră, tot aș fi simțit că îmi ținea inima în palmă
pentru că așa voise ea și nu pentru că ar fi simțit vreo urmă de înduioșare dacă
mi‑ar fi zdrobit ‑o și mi‑ar fi aruncat ‑o cu dispreț.
Când am trecut prin Hammersmith, i ‑am arătat unde locuia domnul
Matthew Pocket și ‑am adăugat că nu er a prea departe de Richmond și că speram
s‑o mai văd din când în când.
― Oh, da, o s ă mă mai vezi. Poți să vii ori de câte ori crezi de cuviință. Voi
vorbi despre tine familiei la care voi locui, deși deja i s ‑a vorbit despre tine.
O întrebai dacă familia d in care avea să facă parte era numeroasă.
― Nu, sunt numai dou ă persoane, mama și fiica. Mama este o doamnă cu o
situație înaltă, deși n ‑ar avea nimic împotrivă să ‑și mărească veniturile.
― Mă miră faptul că domnișoara Havisham s ‑a îndurat să se despartă d e tine
așa de curând.
― Dar și asta face parte din planurile domnișoarei Havisham pentru mine,
Pip, zise Estella cu un oftat, de parcă era obosită de toată povestea. Va trebui să
‑i scriu mereu și s ‑o vizitez cu regularitate, ca să ‑i aduc la cunoștință cum o duc
și ce mai facem eu și b ijuteriile, căci acum sunt aproape toate ale mele.
A fost pentru prima oară când mi ‑a spus pe nume. Firește că o făcuse

intenționat și știa că am să păstrez în minte acest lucru ca pe o comoară.
Ajunserăm la Richmond mult prea r epede, iar destinația noastră era o casă
de lângă parc – o clădire veche și tihnită, în care rochiile pe cercuri de sârmă,
perucile pudrate și ținutele pestrițe, veșmintele brodate, ciorapii de mătase rulați
pe picior, gulerele plisate și săbiile cunoscuse ră, cândva, nenumărate zile de
glorie. Câțiva arbori seculari din fața casei încă mai erau tunși după moda aceea,
rigidă și nenaturală, a crinolinelor, a perucilor pudrate și ‑a fustelor bățoase. Dar
și copacii își aveau rezervate locurile în marele convoi funerar și se vedea că, în
scurtă vreme, aveau să și le ocupe, urmând toate celelalte lucruri pe drumul
tăcerii.
Un clopot cu glas bătrân – despre care aș cuteza să spun că, la vremea lui, îi
vestise de multe ori pe cei din casă: „A sosit crinolina verde! A sosit sabia cu
mânerul incrustat cu diamante! Au sosit condurii cu tocuri roșii și briliantele
albastre!” – sună cu gravitate în lumina lunii, iar două servitoare cu obrajii
trandafirii ieșiră în fugă din casă, s ‑o întâmpine pe Estella. Cadrul ușii înghi ți
curând bagajele sale, iar Estella îmi întinse mâna, zâmbi, îmi ură noapte bună și
fu, la rândul ei, absorbită înăuntru. Iar eu rămăsei pe loc, privind casa și
gândindu ‑mă ce fericit aș fi fost să locuiesc și eu acolo, împreună cu ea, dar
știind că nicio dată nu mă simțisem fericit în preajma ei, ci doar foarte trist.
M‑am urcat în trăsură ca să mă întorc la Hammersmith – și când m ‑am
urcat, aveam inima strânsă dureros, iar când am coborât, durerea era și mai
mare. La ușa noastră m ‑am întâlnit cu micuța Ja ne Pocket, care se întorcea de la
o mică petrecere, însoțită de micul ei iubit – și l‑am invidiat pe băiețel, cu toate că
trebuia să asculte de Flopson.
Domnul Pocket era în grădină, unde ținea o prelegere, căci era cel mai bun
orator în problemele de admi nistrare a unei gospodării, iar tratatele sale despre
creșterea și educarea copiilor și despre conducerea servitorilor erau socotite cele
mai prețioase lucrări pe aceste teme. Doamna Pocket era acasă și era puțin cam
încurcată, din pricină că bebelușului i se dăduse să ‑și facă de lucru cu o cutie de
ace de cusut, ca să stea liniștit pe timpul absenței nedeterminate a lui Millers
(care avea o rudă infanterist), și lipseau mai multe ace de cusut decât ar fi fost
sănătos pentru un pacient cu o vârstă atât de f ragedă, fie pentru uz extern, fie ca
întăritor.
Cum domnul Pocket era faimos, pe bună dreptate, pentru că dădea cele mai
potrivite sfaturi practice, pentru că avea o percepție clară și sigură asupra
lucrurilor și o judecată foarte bine cumpănită, îmi trecu prin minte să ‑l rog să mă
lase să‑mi descarc sufletul în fața lui. Dar, uitându ‑mă, din întâmplare, către
doamna Pocket, care stătea citind din cartea dumneaei despre titlurile nobiliare,
după ce prescrisese, în chip de cel mai bun leac pentru bebeluș, ca acesta să fie
dus la culcare, mi ‑am zis că poate ‑i mai bine să n ‑o fac.

Capitolul XXXIV

Pe măsură ce mă mai obi șnuisem cu speranțele mele de viitor, începusem, pe
nesimțite, să le observ efectele asupra mea și asupra celor din jurul meu. Mă
străduiam pe cât îmi stătea în puteri să nu recunosc înrâurirea lor asupra
caracterului meu, dar știam foarte bine că aceasta nu era întru totul bună.

Aveam mereu o stare de stinghereală din pricina purtării mele față de Joe.
Conștiința mea nu era nicidecum îm păcată în ceea ce o privea pe Biddy. Când mă
trezeam în toiul nopții – precum Camilla -, mi se întâmpla deseori să mă gândesc,
cu amărăciune în suflet, că poate aș fi fost mai fericit și mai împlinit dacă n ‑aș fi
cunoscut ‑o niciodată pe domniș oara Havisham și aș fi ajuns la vârsta maturității
mulțumit să fiu tovarășul lui Joe în vechea și cinstita lui fierărie. De multe ori,
seara, când stăteam singur în odaie, privind focul, mă gândeam că, la urma
urmei, nici un foc nu era asemenea celui din f ierăria și din bucătăria de acasă.
Totuși, Estella era atât de strâns legată de toate frământările și de zbuciumul
sufletului meu, încât într ‑adevăr nu mai știam cât din tulburările acestea mi se
datora numai mie. Cu alte cuvinte, presupunând că nu aș mai fi avut mari
speranțe de viitor, dar aș fi avut ‑o, totuși, pe Estella în minte, tot nu reușeam să
întrevăd că aș fi dus ‑o mai bine. Însă în ceea ce privește influența noii mele
situații asupra celorlalți, nu mă mai simțeam chiar așa de derutat, căci îmi
dădeam seama – deși probabil destul de nelămurit – că ea nu îi era de folos
nimănui și, mai ales, nu îi era de folos lui Herbert. Obișnuința mea de a risipi îi
înrâurise firea ușuratică, împingându ‑l la cheltuieli pe care nu și le putea
permite, pervertindu ‑i simplitatea de până atunci a vieții sale și tulburându ‑i
pacea sufletească printr ‑o mulțime de gr iji și regrete. Nu simțeam nicidecum vreo
remușcare pentru că, fără voia mea, împinsesem celelalte ramuri ale familiei
Pocket la urzirea acelor intrigi meschi ne cu care se ocupau acum, fiindcă
josniciile de soiul acesta constituiau însăși plămada firii lor și ar fi fost stârnite de
oricine altcineva, dacă eu nu le ‑aș mai fi ațâțat. Dar cu Herbert era cu totul altă
poveste și adeseori mi se strângea inima gândin du‑mă că nu îi făcusem deloc un
bine ticsindu ‑i camerele golașe cu atâtea mobile capitonate și nepotrivite, și
punându ‑i la dispoziție serviciile Răzbunătorului cu pieptar galben ‑canar.
Așadar, odată ce apucasem pe calea – care nu dă niciodată greș – de a preface
micul confort în mare risipă, am început să adun o grămadă de datorii. Nici nu
începusem eu bine, că Herbert mă imită, la rândul său. La sugestia lui Startop,
ne depuseserăm candidatura pentru a fi primiți membri într ‑un club numit
„Pițigoii din cr âng”, o instituție al cărei scop nu l ‑am ghicit niciodată, în afară de
acela că membrii clubului luau o masă foarte costisitoare, o dată la două
săptămâni, se certau fiecare cu toți ceilalți, cât mai mult cu putință, după masă,
și‑i făceau pe cei șase chel neri să cadă morți de beți pe scări. Știu doar că aceste
îndatoriri sociale binefăcătoare erau îndeplinite fără abateri – nici Herbert, nici eu
nu pricepuserăm altceva din cel dintâi toast, ținut în picioare, în m ijlocul acestei
societăți, și care sunase ca m așa: „Domnilor, fie ca buna dispoziție de acum să
domnească întotdeauna printre Pițigoii din crâng!”
Pițigoii își cheltuiau banii nebunește (hotelul unde luam masa se afla în
Covent Garden), iar primul Pițigoi pe care l ‑am văzut, când am avut onoarea de a
mă alătura celor din crâng, a fost Bentley Drummle – pe vremea aceea, se
hurduca prin oraș într ‑o brișcă și provoca o puzderie de stricăciuni stâlpilor din
colțul străzilor. Uneori, se zvârlea singur din atelajul său, cu capul înainte, peste
coșul trăsur icii. Și l‑am văzut odată basculându ‑se, în acest mod neintenționat,
la ușa „crângului”, ca un sac de cărbuni. Numai că m ‑am grăbit cu povestirea
puțin, căci eu încă nu intrasem în rândul Pițigoilor și nici n ‑aveam cum să intru,
potrivit legilor sfinte ale acestei societăți, până ce nu împlineam vârsta

majoratului.
Cu încrederea pe care o aveam în m ijloacele mele de trai, aș fi luat bucuros
asupra mea cheltuielile lui Herbert. Dar Herbert era mândru și nu ‑i puteam face
o astfel de propunere. Prin urmare, se împotmolea în încurcături bănești de tot
felul și continua să caște bine ochii în jurul său. Pe măsură ce deprinseserăm
obiceiul să petrecem până târziu în noapte cu prietenii, am băgat de seamă că,
dimineața, la micul dejun, căsca ochii în jurul său cu de znădejde, că, pe la prânz,
căsca ochii în jurul său ceva mai cu încredere, însă aceasta intra în declin înainte
de cină, ca, după cină, să înceapă să întrezărească mai clar un capital în
depărtare, că, pe la miezul nopții, deja realizase acest capital și c ă, în jur de ora
două dimineața, devenea din nou atât de profund descurajat încât vorbea despre
cum o să cumpere o pușcă și o să plece în America, pentru a ‑i sili pe bizonii de
acolo să ‑l îmbogățească.
De obicei, locuiam la Hammersmith până pe la jumătatea săptămânii, iar
când stăteam la Hammersmith mă duceam fuga, nici una, nici două, prin
Richmond, pe unde, de altfel, mai dădeam târcoale și când nu mă aflam la
Hammersmith. Herbert venea des pe la Hammersmith când eram și eu acolo și
bănuiesc că, în acele momente, tatăl său descoperea că ocazia pe care o aștepta
Herbert, căscând bine ochii în jurul său, încă nu se ivise. Dar, în poticneala
generală a acelei familii, poticneala sa în viață era o problemă care avea să se
rezolve de la sine, într ‑un fel sau în tr‑altul. În același timp, domnul Pocket
încărunțea și mai tare și încerca tot mai des să se ridice din stuporile sale
trăgându ‑se de păr în sus. Aceasta în vreme ce doamna Pocket punea piedică
întregii familii cu scăunelul său de picioare, își citea carte a cu ranguri de noblețe,
își pierdea mereu batista, ne povestea tuturor despre bunicul său și îi îndruma pe
micuți în viață îndrumându ‑i către pătuțuri ori de câte ori îi atrăgeau cumva
atenția.
Pentru că acum rezum o perioadă din viața mea, în scopul de a ‑mi netezi
calea spre lucrurile importante de povestit, trebuie să adaug aici descrierea
obiceiurilor și obișnuințelor noastre de trai la „Hanul lui Barnard”.
Cheltuiam cât de mulți bani puteam și primeam în schimbul lor atât cât
credeau de cuviință ceilal ți să ne dea. Eram întotdeauna mai mult sau mai puțin
lefteri și cei mai mulți dintre noii noștri tovarăși erau la fel. Domnea printre noi
iluzia că petreceam cu toții neîncetat, dar adevărul adevărat era că nu petreceam
niciodată. Îmi vine să cred, însă, că situația noastră era, până în cele mai mici
detalii, un caz comun.
În fiecare dimineață, cu un aer mereu vioi, Herbert se ducea în City, ca să
caște bine ochii în jurul său. Adeseori îi făceam câte o vizită în odaia aceea
dosnică și întunecoasă, unde îl găseam în tovărășia unei călimări, a unei cutii cu
sfoară, a unui almanah, a unui pupitru, a unui scaun și a unei rigle – nu‑mi
amintesc să ‑l fi văzut vreodată făcând altceva decât să caște ochii în jurul său.
Dacă toți am face ceea ce ne ‑am propus cu tot atâta conștiinciozitate ca Herbert,
cred că am trăi într ‑o Republică a virtuților. Nu avea nimic altceva de făcut, bietul
băiat, în afară de a se duce după ‑amiaza, la o anumită oră, până la Lloyd – unde
îndeplinea ritualul de a ‑și vedea șeful, cred eu. Nu făcea niciodată altceva la
Llyod, decât că venea înapoi de acolo. Când simțea că situația sa devine deosebit
de gravă și că, în mod hotărât, trebuia să găsească o soluție, se ducea la Bursă, la
o oră de v ârf, plimbându ‑se ba înăuntru, ba pe afară, ca într ‑un dans țărănesc

posac, printre magnații adunați acolo.
― Căci, îmi mărturisea Herbert mie, venind la cină după vreuna dintre aceste
ocazii însemnate, am descoperit adevărul, Handel, și anume că o soluție nu vine
singură la om, ci omul trebuie să se ducă după ea, așa că m ‑am dus și eu.
Dacă am fi ținut mai puțin unul la celălalt, cred că ne ‑am fi urât de moarte în
fiecare dimineață. În momentele căinței matinale mă dezgustau nespus camerele
acelea și nu ma i puteam suferi să văd în ochi livreaua Răzbunătorului – căci, la
ora aceea, înfățișarea lui mi se părea mai costisitoare și mai puțin folositoare
decât la oricare altă oră din cele douăzeci și patru ale zilei. Cum ne înglodam din
ce în ce mai adânc în dat orii, gustarea de dimineață devenea o convenție din ce în
ce mai găunoasă. Aflându ‑mă, odată, la ora mesei de dimineață, amenințat
(printr‑o scrisoare) cu aplicarea procedurilor legale, fiind „nu întru totul străin”,
cum ar fi putut formula ziarul local di n orășelul nostru, „de afaceri cu b ijuterii”,
mi‑am ieșit din fire într ‑atât încât l ‑am apucat pe Răzbunător de gulerul său
albastru și l ‑am ridicat de la pământ, scuturându ‑l zdravăn – iar el stătea în aer
ca un Cupidon încălțat cu cizme – pentru că se înc umetase să ‑și închipuie că
voiam să mâncăm cornuri calde.
În anumite momente – de fapt, în niște momente oarecare, căci ele depindeau
în întregime de dispoziția noastră – îi spuneam lui Herbert, ca pe o descoperire
nemaipomenită:
― Dragul meu Herbert, o du cem p rost.
― Dragul meu Handel, îmi răspundea Herbert cu toată sinceritatea, dacă mă
crezi, exact cuvintele acestea îmi stăteau și mie pe buze, printr ‑o ciudată
coincidență!
― Atunci, Herbert, continuam eu, hai s ă vedem cum stăm cu afacerile
noastre!
Întotdeauna ne alegeam cu o mulțumire profundă după ce stabileam o
întâlnire în acest scop. Mie întotdeauna mi se părea că asta însemna să te ocupi
de afaceri, asta însemna să privești lucrurile în față, asta însemna să iei taurul de
coarne. Și știu că și Herbe rt gândea la fel.
În ziua hotărâtă, comandam ceva deosebit pentru cină, cu o sticlă de
băutură, de asemenea, foarte deosebită, ca mințile noastre să fie întărite pentru o
astfel de încercare și să ne putem duce treaba la bun sfârșit. Odată cina
încheiată , făceam rost de un snop de condeie, de o considerabilă provizie de
cerneală, de un vraf de hârtii cu aspect foarte plăcut și de sugative. Căci era un
sentiment foarte liniștitor să știi că ai din belșug articole de birou.
Apoi, luam o foaie de hârtie și s criam, frumos și citeț, în capul foii, titlul:
„Situația datoriilor lui Pip”, adăugând foarte gr ijuliu numele „Hanul lui Barnard”
și data. Herbert lua, de asemenea, o foaie de hârtie și scria pe ea, cu aceleași
amănunte, „Situația datoriilor lui Herbert”.
Fiecare dintre noi făcea apoi apel la câte un maldăr de înscrisuri, așezat la
îndemână, înscrisuri care fuseseră aruncate prin sertare, mototolite prin fundul
buzunarelor, pe jumătate arse la aprinsul lumânărilor, lipite săptămâni de ‑a
rândul de oglindă și deteriorate în fel și chip. Scârțâitul penițelor la lucru ne
înviora din cale ‑afară, așa că uneori mi se părea greu să mai fac deosebirea între
această muncă de lămurire și plata banilor datorați. Din punctul de vedere al
caracterului meritoriu, ambele ope rațiuni mi se păreau perfect egale.
După ce scriam astfel o bucată de vreme, îl întrebam pe Herbert cum mergea

treaba lui. Herbert, cel mai adesea, se scărpina în cap, plin de tristețe, la vederea
cifrelor care se tot adăugau pe hârtia lui.
― Cresc, Handel , spune a Herbert, cresc întruna, pe legea mea!
― Fii tare, Herbert! îi răspundeam eu, mânuind mai departe penița cu mare
hărnicie. Privește lucrurile în față. Aruncă o privire asupra propriilor tale
cheltuieli. Intimidează ‑le! Uită‑te țintă la ele până s e pierd cu firea!
― Asta și fac, Handel, numai că se uită ele țintă la mine până mă pierd eu cu
firea!
Cu toate acestea, hotărârea mea neabătută avea efect și
Herbert se așternea din nou pe lucru. După un timp, se dădea din nou bătut,
spunând că nu găsea n ota de plată de la X sau de la Y sau de la Z, după cum era
cazul.
― Atunci, Herbert, zi o sum ă, estimează o sumă rotundă și trece ‑o acolo.
― Ce ingenios e ști! răspundea prietenul meu, cu admirație. Pe cuvânt că ai
un simț deosebit al afacerilor!
La fel gân deam și eu. În aceste ocazii, mă consideram de reputația unui om
de afaceri de primă mână – prompt, hotărât, energic, cu minte limpede și sânge ‑
rece. Când terminam de înșirat toate datoriile pe listă, le comparam pe fiecare cu
sumele de pe chitanțe și apoi le treceam în cont. Mulțumirea de sine după ce
adăugam în cont vreo nouă înregistrare era de ‑a dreptul o desfătare. Când nu
mai aveam nici o cheltuială de înregistrat, îmi împătuream toate chitanțele foarte
ordonat, le puneam deasupra o notiță despre ceea ce conțineau și apoi legam
teancul într ‑un pachet bine aranjat. Apoi, făceam același lucru și pentru Herbert
(care spunea, cu modestie, că nu avea geniul meu administrativ) și simțeam că,
astfel, îi pusesem ordine în treburi.
În modul în care ne reglam af acerile mai exista o găselniță strălucită, pe care
o numeam „a lăsa o marjă”. De pildă, să presupunem că datoriile lui Herbert erau
de o sută șaizeci și patru de lire și șase pence. Atunci, eu îi spuneam:
― Las ă o marjă și scrie un total de două sute!
Sau, presupunând că datoriile mele se ridicau la o sumă de patru ori mai
mare decât aceasta, lăsam o marjă și le înscriam cu un total de șapte sute. Aveam
cea mai bună părere despre înțelepciunea acestei marje, dar sunt silit să
recunosc că, privind în urmă, c red că a fost o născocire care ne ‑a costat foarte
scump. Fiindcă întotdeauna ne grăbeam să facem numaidecât noi datorii, până
la limita marjei și, uneori, sentimentul de eliberare și de solvabilitate pe care ni ‑
l dădea ne împingea mult mai departe, spre o nouă marjă.
Însă, după aceste cercetări asupra propriilor noastre finanțe, urma o
perioadă de calm, de tihnă, de liniște virtuoasă care îmi oferea, o vreme, o părere
deosebit de bună despre mine însumi. Alinat de ostenelile mele, de metoda mea și
de măguli rile lui Herbert, stăteam cu cele două pachete bine legate pe masă,
înaintea mea, printre articolele de papetărie, și mă simțeam mai degrabă un soi
de bancă decât un simplu individ.
În timpul acestor îndeletniciri solemne încuiam ușa de la intrare, ca să n u
fim cumva întrerupți. Într ‑o seară, când tocmai fusesem cuprins de una dintre
stările mele de seninătate descrise mai sus, auzirăm o scrisoare vârâtă prin
crăpătura ușii de la intrare și căzând pe jos.
― E pentru tine, Handel, zise Herbert, care ie șise î n antreu și se întorsese cu
ea. Sper că nu s ‑a întâmplat nimic rău.

Aceste cuvinte erau o aluzie la pecetea mare neagră și la chenarul negru de
pe plic.
Scrisoarea era semnată „Trabb & Co.”, iar conținutul era concis, numindu ‑
mă un stimat gentleman și info rmându ‑mă că doamna J. Gargery încetase din
viață, lunea trecută, la orele șase și douăzeci de minute seara, și că eram așteptat
la înmormântare, lunea următoare, la orele trei după ‑amiaza.

Capitolul XXXV

Era pentru prima oară când apărea un mormâ nt deschis pe drumul vieții
mele, iar golul făcut în pământul neted al sufletului meu fu uimitor. Chipul
surorii mele, stând în scaunul ei, lângă focul din bucătărie, nu ‑mi dădea pace
nici noapte, nici zi. Mintea mea părea că nu este în stare să cuprindă g ândul că,
fără ea, casa mai poate exista, și, dacă mai înainte de aceasta, sora mea era foarte
rar sau niciodată prezentă în gândurile mele, acum aveam strania impresie că o
văd venind spre mine pe stradă sau că o voi auzi imediat bătându ‑mi la ușă.
Până ș i în camerele mele, cu care nu avusese niciodată vreo legătură, se instalase
dintr‑odată stinghereala morții și mi se părea neîncetat că aud sunetul vocii sale
sau îi zăresc fața sau trupul întorcându ‑se spre mine, de parcă mai era încă în
viață și ar fi v enit deseori pe acolo.
Oricare mi ‑ar fi fost soarta, cu greu mi ‑aș fi putut aminti de sora mea cu
drag. Dar bănuiesc că oricine simte gheara regretului, chiar dacă la m ijloc nu
este prea multă dragoste. Sub influența acestuia (și probabil ca să ‑mi maschez
lipsa unor sentimente mai duioase), am fost cuprins de o violentă indignare
împotriva celui de pe urma căruia ea suferise atât de mult și simțeam că, dacă aș
fi avut suficiente dovezi, l ‑aș fi putut urmări până în pânzele albe, ca să mă
răzbun, pe Orlick sa u pe oricare altul.
Scriindu ‑i lui Joe, ca să ‑l consolez și să ‑l asigur că voi veni la înmormântare,
am petrecut zilele rămase până atunci în această ciudată stare sufletească,
despre care v ‑am vorbit mai devreme. În ziua cu pricina, am ajuns în oraș
dimin eața devreme și am coborât din diligență la „Mistrețul albastru”, având
destul timp să mă duc pe jos până la fierărie.
Era iarăși o vară cu vreme frumoasă și, în timp ce mergeam pe drum, zilele
când nu eram decât o mică făptură neajutorată, iar sora mea nu mă cruța deloc,
îmi reveniră în minte foarte limpede. Însă mi se întoarseră înmuiate în culori mai
dulci, care făceau mai blând până și vârful „scărmănătoarei”, căci acum până și
slaba răsuflare a frunzelor de fasole și de trifoi îi șoptea inimii mele că va veni și
ziua în care ar fi bine, pentru memoria mea, ca și alții să se plimbe sub soare și să
se simtă împăcați gândindu ‑se la mine.
În sfârșit, îmi apăru înaintea ochilor casa și văzui că „Trabb & Co.” o
împodobise cu însemnele doliului și o luase în s tăpânire. Două persoane
caraghioase și copleșite de durere, fiecare ținând cu ostentație câte o cârjă
înfășurată în pânză neagră – de parcă obiectele acelea ar fi putut aduce cuiva vreo
mângâiere – erau postate la ușa din față. Într ‑una dintre ele îl recun oscui pe un
vizitiu de poștalion, care fusese dat afară de la „Mistrețul” pentru că răsturnase o
tânără pereche într ‑o groapă cu rumeguș, chiar în dimineața nunții lor, din

pricina beției care îl adusese în situația să ‑și mâne calul cu mâinile strâns
petre cute pe după grumazul acestuia. Toți copiii satului și majoritatea femeilor
căscau gura, plini de admirație, la acești paznici cerniți și la ferestrele închise ale
casei și fierăriei. Iar, când mă apropiai, unul dintre cei doi paznici (fostul vizitiu
de po ștalion) bătu la ușă în locul meu – sugerând astfel că eu eram mult prea
sfârșit de mâhnire ca să ‑mi mai fi rămas atâta putere încât să bat singur.
Un alt paznic îndoliat (un tâmplar care mâncase două gâște odată, în urma
unui rămășag) deschise ușa și mă c onduse în salonașul de musafiri. Aici, domnul
Trabb pusese stăpânire pe cea mai bună masă, lungind ‑o cu toate tăbliile de
rezervă, și deschisese un soi de bazar cu însemne de doliu, ajutându ‑se de un
morman de ace cu gămălie neagră. Când am intrat, tocmai terminase de înfășat
pălăria cuiva în niște scutece lungi și negre, ca pe un nou ‑născut african, și
întinse mâna după a mea. Numai că eu, neînțelegându ‑i gestul și zăpăcit de toată
întâmplarea, îi strânsei mâna cu toate dovezile unei călduroase simpatii.
Bietul Joe, înfășurat într ‑o pelerină scurtă, legată cu o fundă mare sub
bărbie, stătea deoparte, în colțul cel mai retras al încăperii, acolo unde se vedea
că fusese plasat de către Trabb, fiind cel mai de seamă dintre îndoliați. Mă aplecai
spre el și îi z isei:
― Drag ă Joe, ce mai faci?
― Pip, b ătrâne, răspunse el, tu o știi de pe vremea când era o femeie
frumoasă și…
Îmi strânse mâna cu putere, dar nu continuă.
Biddy, îngr ijită și modestă în rochia sa neagră, umbla tăcută de colo ‑colo și
ajuta pe toată lu mea. După ce o salutai scurt pe Biddy, căci nu era momentul
potrivit pentru discuții, mă întorsei și mă așezai lângă Joe, începând să mă întreb
în care parte a casei se afla trupul – adică ea, sora mea. Atmosfera din salon fiind
îmbibată de mirosul dulceag de prăjituri, mă uitai în jur după masa cu gustări.
Abia de o putui desluși, până ce nu mi se obișnuiră ochii cu întunericul, dar zării
acolo o plăcintă cu prune gata tăiată, portocale gata curățate, sandvișuri, biscuiți
și două carafe, pe care le cunoște am foarte bine ca bibelouri, dar pe care nu le
văzusem folosite niciodată în viața mea, una plină cu vin de Porto și una cu
sherry . Stând lângă această masă, îl recunoscui pe lingușitorul de Pumblechook,
într‑o mantie neagră și cu vreo câțiva iarzi d e panglică de doliu la pălărie, care ba
se îndopa sănătos, ba făcea plecăciuni slugarnice, doar ‑doar mi‑o atrage atenția.
În clipa în care reuși să se remarce, veni drept spre mine (trăsnind a sherry și‑a
mâncarea din care ciugulise) și ‑mi zise, cu o voce spăsită:
― Dragul meu domn, a ș putea să?…
Și o făcu. Apoi, îi văzui pe domnul și pe doamna Hubble, cea din urmă într ‑
o muțenie paroxistică, într ‑un colț. Cu toții trebuia să ne încolonăm și, pentru
aceasta, trebuia să fim mai întâi grupați pe rând, de că tre Trabb, în mănunchiuri
ridicole.
― Vreau s ă spun, Pip – îmi șopti Joe, în timp ce „intram în formație”, cum
zicea domnul Trabb, în salon, doi câte doi, ceea ce semăna îngrozitor cu
pregătirile pentru un dans macabru -, vreau să spun, domnule, că mai deg rabă
aș fi dus ‑o eu însumi până la biserică, împreună cu vreo trei ‑patru prieteni
adevărați, care să fi venit cu inima și brațele deschise, dar s ‑a socotit că vecinii n
‑ar fi privit cu ochi buni așa ceva și ar spus că e o lipsă de respect.

― Batistele afar ă, toată lumea! strigă în clipa aceea domnul Trabb, pe un ton
întristat profesionist. Batistele afară! Suntem gata!
Astfel, ne duserăm cu toții batistele la nas de parcă ne ‑ar fi curs sânge, și ne
strecurarăm afară, în șir, doi câte doi, Joe cu mine, Biddy cu Pumblechook,
domnul Hubble cu doamna Hubble. Rămășițele pământești ale bietei mele surori
fură scoase din casă pe ușa de la bucătărie și, deoarece făcea parte din ceremonia
funebră ca, purtând coșciugul, cei șase ciocli să fie obligatoriu înăbușiți și orbiți
sub un baldachin oribil de catifea neagră cu bordură albă, arătau ca un monstru
orb cu douăsprezece picioare de om, înaintând anevoie și pe dibuite, sub
îndrumarea celor doi paznici – vizitiul de poștalion și tovarășul său.
Vecinii, totuși, apreciar ă în mod deosebit aceste aranjamente și stârnirăm
multă admirație la trecerea prin sat, căci vlăstarele cele mai tinere și mai
viguroase ale comunității ne luau cu asalt, din când în când, pe neprevăzute, ca
să ne rupă rândurile, și ne pândeau în puncte st rategice ca să ne intercepteze. În
astfel de momente, cei mai greu de ținut în frâu dintre ei strigau, plini de emoție,
de îndată ce ne făceam apariția după vreun colț, unde ne pândeau: „Uite ‑i că vin!
Uite‑i că vin!” și eram primiți cu urale. În timpul ac estui marș, am fost neîncetat
sâcâit de netrebnicul de Pumblechook, care, venind imediat în urma mea, a
stăruit tot drumul, în semn de atenție delicată, să ‑mi potrivească panglica de la
pălărie, care ‑mi flutura pe spate, și să ‑mi îndrepte pelerina. La un m oment dat,
am observat cu uluire mândria neînchipuit de mare a domnului și doamnei
Hubble, care nu ‑și mai încăpeau în piele, înfumurați și fuduli pentru că făceau
parte dintr ‑o procesiune atât de distinsă.
Apoi întinderea mlaștinilor se desfășură deslușit înaintea noastră, cu
pânzele bărcilor de pe râu ițindu ‑se, ici‑colo, pe deasupra, și intrarăm în cimitir,
apropiindu ‑ne de mormintele părinților mei, pe care nu îi cunoscusem, „Philip
Pirrip, răposat al acestei parohii, și, de asemenea, Georgiana, soția ce lui de mai
sus”. Acolo, sora mea fu coborâtă, în liniște, în pământ, în vreme ce sus, în
înalturi, ciocârliile cântau, iar jos, adierea vântului desena umbrele norilor și ale
copacilor.
Despre purtarea deloc smeritului Pumblechook în vreme ce se petreceau
toate acestea nu vreau să spun decât că îmi era adresată în întregime mie. Chiar
și în clipa în care fură citite acele pasaje biblice care ‑i amintesc omului că nu
aduce nimic cu sine când vine pe lume și nu ia nimic din ea când o părăsește, că
este trecăto r ca umbra și niciodată statornic pe pământ, l ‑am auzit tușind, ca să
insinueze astfel că există o excepție în cazul unui tânăr gentleman care a intrat,
pe neașteptate, în posesia unei mari averi. Când ne ‑am întors, avu îndrăzneala
să‑mi spună că și ‑ar fi dorit ca sora mea să fi putut afla că îi făcusem o asemenea
cinste, venind la înmormântarea ei, și să ‑mi dea de înțeles că ea ar fi considerat
că a făcut un târg bun, obținând această cinste cu prețul morții sale. După aceea,
dădu pe gât tot ce mai rămăses e din sherry , iar domnul Hubble dădu pe gât vinul
de Porto, stând la taclale amândoi (ceea ce am băgat de seamă că e un lucru
obișnuit în astfel de cazuri), de parcă ar fi fost dintr ‑o cu totul altă rasă decât
răposata, și anume una despre care se ș tia bine că este nemuritoare. În cele din
urmă, Pumblechook plecă, împreună cu domnul și cu doamna Hubble – ca să
facă, puteam să bag mâna în foc, o seară de petrecere din eveniment și să
povestească la „Luntrașii voioși” că el era întemeietorul viitorului meu strălucit și
cel dintâi binefăcător al meu.

După ce plecară cu toții și după ce Trabb și oamenii săi – mai puțin ucenicul
său, deși mă uitasem după el – își strânseră catrafusele și se duseră, casa păru că
se însănătoșește. La puțin timp, Biddy, Joe ș i cu mine luarăm o gustare rece – dar
ne așezarăm la masă în salonașul musafirilor, nu în vechea bucătărie, iar Joe se
arătă atât de atent la ce făcea cu furculița și cuțitul, cu solnița și cu toate
celelalte, încât toți trei ne simțirăm stingheri. Dar, du pă cină, când îl convinsei să
‑și ia pipa și să dăm o raită prin fierărie, așezându ‑ne apoi unul lângă altul pe
bolovanul de afară, ne simțirăm mai bine. Băgai de seamă că, după
înmormântare, Joe se schimbase de haine, dar în așa fel încât să ajungă la un
compromis între hainele sale de duminică și cele de lucru – în care dragul meu
prieten arăta mult mai firesc și mai a om adevărat, așa cum era.
Fu deosebit de încântat când îl întrebai dacă pot să dorm în odăița mea – iar
eu, de asemenea, căci simții că fac un gest foarte frumos cerându ‑i acest lucru.
Când umbrele înserării începură să ne înconjoare, prinsei un prilej pentru a ieși
prin grădină cu Biddy, să mai stăm de vorbă.
― Biddy, zisei eu, cred c ă s‑ar fi cuvenit să ‑mi scrii și mie despre această
tristă întâmplare.
― Adev ărat, domnule Pip? făcu Biddy. Ți ‑aș fi scris, dacă aș fi crezut că se
cuvenea.
― Să nu‑ți închipui că vreau să fiu rău, Biddy, dacă ‑ți spun că, după părerea
mea, ar fi trebuit să crezi că se cuvine.
― Adev ărat, domnule Pip?
Era atâ t de tăcută și avea un fel de ‑a fi atât de la locul său, de blând și de
drăguț, încât îmi venea peste mână să mă gândesc că, dojenind ‑o, aș fi putut s ‑
o fac iarăși să plângă. Așa că, după ce mă uitai puțin la ochii ei plecați, în timp ce
mergea alături de mine, renunțai la acest subiect.
― Bănuiesc că o să ‑ți fie greu să rămâi aici, acum, draga mea Biddy.
― Oh, n ‑aș mai putea, domnule Pip, zise Biddy pe un ton de regret, totuși
convinsă și liniștită. Am vorbit cu doamna Hubble și ‑o să mă duc la ea, începând
de mâine. Sper că, împreună, vom fi în stare să avem puțină gr ijă de domnul
Gargery, până se mai liniștește.
― Din ce ‑o să trăiești tu, Biddy? Dacă ai nevoie de niște bani…
― Din ce ‑o să trăiesc? îmi reteză Biddy vorba, îmbujorându ‑se o clipă la față.
Păi, hai să ‑ți spun, domnule Pip. O să încerc să obțin postul de învățătoare la
școala nouă, care e aproape gata. Pot obține recomandări de la toți vecinii și
nădăjduiesc că mă voi dovedi sârguincioasă și răbdătoare, și o să mai învăț și eu,
în timp ce o să ‑i învăț pe ceilalți. Știi, domnule Pip, continuă Biddy, cu un
zâmbet, ridicându ‑și ochii spre mine, școlile noi nu sunt la fel cu cele vechi, dar
eu am învățat destul de mult de la dumneata și, de atunci, am avut timp să mai
fac ceva progrese.
― Sunt încre dințat că tu vei face mereu progrese, Biddy, în orice împrejurări.
― Ah! Cu excep ția laturii urâte a firii omenești din mine, murmură Biddy.
Nu era atât un reproș, cât un gând scăpat cu voce tare. Ei! Socotii că ar fi mai
bine să renunț și la acest subiect . Așadar, mai făcui vreo câțiva pași împreună cu
Biddy, uitându ‑mă tăcut la ochii ei plecați.
― N‑am auzit amănunte despre moartea surorii mele, Biddy.
― Nu sunt prea multe, biata de ea. De vreo patru zile se sim țea foarte rău –

deși îi mersese mai bine în ultima vreme – când, pe neașteptate, și ‑a revenit, spre
seară, tocmai la ora ceaiului, și a spus foarte clar: „Joe”. Cum de mult nu mai
rostise nici un cuvânt, am dat fuga să ‑l chem pe domnul Gargery din fierărie. Ea
mi‑a arătat prin semne că voia ca el s ă se așeze lângă ea și voia să ‑i pun brațele
pe după gâtul lui. Așa că i le ‑am pus pe după gâtul lui și atunci ea și ‑a culcat
capul pe umărul lui, foarte mulțumită și fericită. Apoi, a zis din nou „Joe” și o
dată „iertare” și o dată „Pip”. După care nu și ‑a mai ridicat capul de acolo și abia
la o oră după aceea am așezat ‑o în patul ei, fiindcă am văzut că se sfârșise.
Biddy plângea. Grădina întunecată, drumul și stelele care începuseră să
răsară, toate se văluriră sub ochii mei.
― Nu s‑a mai aflat nimic nou despre atac, Biddy?
― Nimic.
― Ai idee ce s ‑a mai întâmplat cu Orlick?
― Aș zice, după culoarea hainelor lui, că lucrează la cariera de piatră.
― Asta înseamnă că l ‑ai mai văzut?… De ce te uiți la copacul ăla umbros de
pe drum?
― L‑am văzut acolo, în no aptea în care a murit ea.
― Și n‑a fost ultima oară când l ‑ai văzut, Biddy?
― Nu. L‑am mai văzut și adineauri, tot acolo, cam de când ne plimbăm noi pe
‑aici… N ‑are nici un rost! mă opri Biddy, punându ‑și mâna pe brațul meu,
fiindcă mă pregăteam să dau o fugă până acolo. Știi bine că nu te ‑aș păcăli.
Acum un minut era acolo, dar a plecat.
Eram revoltat la culme să descopăr că Biddy mai era încă urmărită de
individul acela și tare îndârjit împotriva lui. Îi spusei și ei asta și adăugai că aș da
oricâți bani mi s‑ar cere sau aș îndura orice doar ca să ‑l știu plecat din acest
ținut. Încetul cu încetul, mă liniști, vorbindu ‑mi despre cât de mult mă iubea Joe
și despre cum nu se plângea el niciodată – nu preciză că de mine, nu era nevoie,
căci știam ce vrea să s pună -, ci mereu își făcea datoria în viață, cu braț puternic,
cu vorbe puține și cu o inimă simți ‑toare.
― Într‑adevăr, e greu să ‑l vorbești de bine atât cât merită, zisei eu. Dar,
Biddy, o să stăm mai des de vorbă despre toate lucrurile acestea, fiindcă de bună
seamă că am să vin de ‑acum mai des pe aici. N ‑am să‑l las singur pe bietul Joe.
Biddy nu zise nimic.
― Biddy, m ă auzi?
― Da, domnule Pip.
― Ca s ă nu mai spun de faptul că îmi spui „domnule Pip”, ceea ce mi se pare
de prost ‑gust, Biddy… Ei, ce păr ere ai?
― Ce p ărere am? întrebă Biddy, timidă.
― Biddy, zisei eu într‑un mod foarte hotărât, îți cer, fiindcă vreau să știu, să
‑mi spui ce părere ai despre asta!
― Despre asta? f ăcu Biddy.
― Și nu mă mai îngâna! replicai eu. Nu obișnuiai să mă îngâ ni, Biddy!
― Nu obi șnuiam! zise Biddy. O, domnule Pip! Nu obișnuiam!
Mă gândii c ‑ar fi mai bine dacă aș renunța și la acest subiect. Însă, după ce
dădurăm un ocol, în tăcere, grădinii, revenii la punctul de plecare.
― Biddy, începui, am spus ceva în legă tură cu faptul că voi veni mai des pe
aici, să‑l văd pe Joe, iar tu mi ‑ai primit vorbele cu o tăcere apăsată. Fii atât de

bună, Biddy, și spune ‑mi de ce.
― Bine, atunci… Sunte ți foarte sigur că veți veni, într ‑adevăr, să ‑l vedeți mai
des? mă întrebă Bidd y, oprindu ‑se pe poteca îngustă a grădinii și privindu ‑mă,
sub lumina stelelor, cu ochii ei limpezi și sinceri.
― Oh, Dumnezeule! zisei eu, v ăzându‑mă silit, în disperare de cauză, să nu
‑i răspund. Asta e chiar o latură foarte urâtă a firii omenești! Te ro g, Biddy, să nu
mai spui nimic. Cu asta m ‑ai supărat foarte tare!
Din acest motiv, foarte bine întemeiat, am ținut ‑o la distanță pe Biddy în
timpul mesei de seară și, când am urcat în odăița mea, i ‑am spus noapte bună în
cel mai demn mod pe care, în suflet ul meu revoltat, l ‑am socotit potrivit cu
înmormântarea și cu celelalte întâmplări din ziua aceea. Fiindcă m ‑am trezit des
peste noapte, din sfert în sfert de oră, am cugetat amar la cât de răutăcios, cât de
jignitor și de nedrept se purtase Biddy cu mine.
Trebuia să plec dis ‑de‑dimineață. Ei, bine, dis ‑de‑dimineață am ieșit din
casă și am tras cu ochiul, nevăzut de nimeni, printr ‑una din ferestrele de lemn
ale fierăriei. Am rămas acolo, câteva minute, uitându ‑mă la Joe, deja la muncă,
având pe față o aură de sănătate și putere, care o făcea să strălucească de parcă
pusese deoparte, înlăuntrul său, soarele luminos al vieții, care își trimitea acum
razele pe chipul său.
― La revedere, drag ă Joe!… Nu, nu ‑ți șterge mâna, pentru numele lui
Dumnezeu, dă ‑mi mâna ta înnegrită, așa cum e!… O să mă întorc curând și ‑o să
vin mai des.
― Niciodat ă nu e prea curând, domnule, spuse Joe, și niciodată nu ‑i prea
des, Pip!
Biddy mă aștepta în pragul ușii de la bucătărie, cu o cană cu lapte și o coajă
de pâine.
― Biddy, zisei eu, întinzându ‑i mâna la plecare, nu sunt supărat, dar m ‑ai
rănit…
― Nu, s ă nu te simți rănit, mă imploră ea cu însuflețire. Lasă ‑mă să mă simt
eu rănită fiindcă n ‑am fost mărinimoasă.
Încă o dată, cețurile se ridicară când mă îndepărtai de casă. Dacă ele îmi
dezvăluiau, așa cum bănuiesc astăzi că se întâmpla, faptul că nu aveam să mă
mai întorc și că Biddy avusese dreptate, tot ce pot să mai spun este că nu se
înșelau.

Capitolul XXXVI

Herbert Și cu mine o duceam din ce în ce mai rău cu dator iile, analiza
cheltuielilor, acordarea unor marje și alte tranzacții exemplare de același fel. Iar
timpul își vedea de drum, că voiam sau nu, așa cum face el de obicei. Așa am
ajuns la vârsta majoratului – împlinindu ‑se prezicerea lui Herbert că voi fi maj or
înainte să aflu tot adevărul despre situația mea.
Și Herbert devenise major, cu opt luni mai devreme decât mine. Dar, pentru
că nu avea nimic altceva de dobândit decât majoratul, evenimentul nu produse
mare senzație la „Hanul lui Barnard”. Așteptam amân doi să ajung eu la cea de ‑

a douăzeci și una aniversare, construind un noian de ipoteze și presupuneri,
întrucât amândoi socoteam că domnul Jaggers nu va avea încotro și va trebui să
‑mi spună ceva lămuritor cu acest prilej.
Avusesem gr ijă să fie bine înțeles în Little Britain când urma să vină ziua
mea. În ajun, primii o înștiințare oficială de la Wemmick că domnul Jaggers s ‑ar
bucura dacă i ‑aș face o vizită la ora cinci, în după ‑amiaza fericitei zile. După
aceasta, Herbert și cu mine rămaserăm încredințați c ă avea să se petreacă un
lucru minunat, ceea ce îmi stârni o neobișnuită emoție când îmi făcui apariția, ca
un adevărat model de punctualitate, la biroul custodelui meu.
În încăperea din față, Wemmick mă felicită și își frecă nasul, pe ‑o nară, cu o
bucată de hârtie de mătase împăturită frumos, a cărei înfățișare îmi plăcu mult.
Însă nu pomeni nici un cuvânt în legătură cu ea și mă pofti, cu un semn din cap,
în biroul personal al custodelui meu. Era noiembrie, iar domnul Jaggers stătea
lângă foc, cu spatele sprijinit de cămin și cu mâinile vârâte sub pulpanele hainei.
― Ei, Pip, zise el, ast ăzi trebuie să ‑ți spun domnule Pip. Felicitări, domnule
Pip!
Ne‑am dat mâna – avea întotdeauna o strângere de mână deosebit de scurtă
și viguroasă – și i‑am mulțumit.
― Tra ge‑ți un scaun, domnule Pip! zise custodele meu.
Când mă așezai, își păstră atitudinea, plecându ‑și fruntea către ghetele cu
care era încălțat, și în clipa aceea mă simții tare neajutorat – ceea ce îmi aduse
aminte de ziua aceea de demult, când fusesem sui t cu forța pe o piatră de
mormânt. Cele două măști sinistre de pe raft nu se aflau prea departe de el și
păreau că se dau de ceasul morții încercând, prostește, să tragă cu urechea la
discuție.
― Și‑acum, tinere, începu custodele meu, de parcă eram un martor chemat
la bară, o să stau puțin de vorbă cu dumneata.
― Vă rog, domnule.
― La ce valoare apreciezi dumneata, zise domnul Jaggers, mai întâi
aplecându ‑se în față, ca să se uite în podea, și apoi dând capul pe spate, ca să se
uite în tavan, l a ce valoare apreciezi dumneata că se ridică modul dumitale de
trai?
― La ce valoare, domnule?
― La…, repet ă domnul Jaggers, continuând să se uite în tavan, valoarea
de…?
Apoi își plimbă privirile prin birou, de jur împrejur, oprindu ‑se puțin cu
batist a în mână, la jumătatea drumului către nas.
Îmi cercetasem și îmi clasasem cheltuielile atât de des, încât îmi
desființasem până și cea mai mică noțiune pe care o avusesem vreodată despre
consecințele și însemnătatea lor. Șovăind, îi mărturisii că nu sunt în stare să
răspund. Însă răspunsul meu păru să fie foarte pe placul domnului Jaggers, care
spuse:
― Mă gândeam eu!
Și își suflă nasul cu un aer de satisfacție.
― Acum, eu ți‑am pus dumitale o întrebare, prietene, continuă domnul
Jaggers. Dumneata ai ceva să mă întrebi pe mine?
― Bine înțeles că ar fi o mare ușurare pentru mine, domnule, să vă pot pune
câteva întrebări, dar îmi amintesc că m ‑ați oprit s ‑o fac.

― Pune‑mi o întrebare, mă îndemnă domnul Jaggers.
― Voi afla ast ăzi cine este binefăcătorul meu?
― Nu. Întreabă ‑mă altceva.
― Taina aceasta mi se va dezv ălui curând?
― Renun ță la subiectul acesta, pentru moment, zise domnul Jaggers, și
întreabă ‑mă altceva.
M‑am uitat în jurul meu, dar se părea că nu mai aveam altă portiță de
scăpare și că trebuia să ‑l întreb:
― Am… oare… ceva de primit, domnule?
La aceasta, domnul Jaggers zise, triumfător:
― Mă gândeam eu c ‑o să ajungem și aici!
Și îi strigă lui Wemmick să ‑i aducă hârtia. Wemmick apăru, îi înmână hârtia
și dispăru.
― Acuma, domnule Pip, zise domnul Jag gers, ascultă ‑mă bine, te rog. Ai scos
bani cu grămada de la noi – numele dumitale apare destul de des în registrul de
casă al lui Wemmick. Dar, bineînțeles, tot mai ai datorii, nu ‑i așa?
― Mă tem că trebuie să spun da, domnule.
― Știi bine că trebuie să spui da, nu ‑i așa? făcu domnul Jaggers.
― Da, domnule.
― Nu te întreb cât anume ești dator, fiindcă asta nu știi și, chiar dacă ai ști,
nu mi‑ai spune ‑o, ci ai declara o sumă mai mică. Ba da, ba da, prietene! strigă
domnu l Jaggers, dând din deget către mine să mă oprească, fiindcă eu trăsesem
aer în piept ca să protestez. Se prea poate să crezi că n ‑ai fi făcut ‑o, dar te asigur
că ai fi făcut ‑o. Iartă‑mă, te rog, dar știu mai bine decât dumneata. Acuma, ia
această foaie de hârtie în mână. Ai luat ‑o? Foarte bine. Despăturește ‑o și spune
‑mi ce reprezintă.
― Este un bilet de banc ă, zisei eu, pentru cinci sute de lire.
― Este un bilet de banc ă, repetă domnul Jaggers, pentru cinci sute de lire.
De altfel, o sumă destul de frumușică, aș zice eu. Dumneata nu ești de ‑aceeași
părere?
― Cum a ș putea crede altfel?
― Aha! Dar r ăspunde ‑mi la întrebare, zise domnul Jaggers.
― Fără îndoială.
― Fără îndoială, o consideri o sumă frumușică. Bun, această sumă
frumușică îți aparține, P ip. Este un cadou pentru aniversarea dumitale de astăzi,
un acont din averea care te așteaptă. În limitele acestei sume frumușele per
annum , și nu mai mult, va trebui să trăiești până ce își va face apariția donator ul
întregii averi. Aceasta vrea să însemne că, de acum, o să fii singurul responsabil
pentru toate chestiunile bănești care te privesc și vei scoate de la Wemmick o
sută douăzeci și cinci de lire per quarter , până ce vei intra în legătură cu sursa
acestor venituri, când nu vei mai discuta cu m ijlocitorul său. După cum ți ‑am
mai spus și înainte, eu sunt doar un m ijlocitor. Execut instrucțiunile pe care le ‑
am primit și sunt plătit pentru ceea ce fac. Personal, le consider nechibzuite, dar
nu sunt plătit să ‑mi exprim vreo părere despre meritele lor.
Începusem să spun că îi sunt recunoscător binefăcătorului meu pentru
generozitatea cu care eram întreținut, când domnul Jaggers mă opri:
― Pip, zise el rece, nu sunt pl ătit să transmit cuiva cuvintele dumitale.

Apoi își încheie pulpanele hainei, așa cum încheiase și discuția, și rămase
nemișcat, încruntându ‑se la ghete, de parcă le bănuia că uneltesc împotriva sa.
După câteva clipe de tăcere, îndrăznii să reîncep:
― V‑am pus, mai adineauri, o întrebare, domnule Jaggers, la care m ‑ați
rugat să renunț pentru moment. Sper că nu greșesc cu nimic dacă repet
întrebarea.
― Ce întrebare?
Aș fi putut să ‑mi închipui că nu ‑mi va veni în ajutor, dar mă zăpăcii văzând
că trebuia s ‑o formulez din nou, de parcă n ‑aș mai fi rostit ‑o până atunci.
― Vă întrebam, zisei eu după o scurtă șovăială, dacă ocrotitorul meu, sursa
veniturilor despre care ați pomenit și dumneavoastră, domnule Jaggers, va fi
curând…
Și aici mă oprii, din delicatețe.
― Va fi cur ând ce? stărui domnul Jaggers. După cum sună, aceasta nu ‑i o
întrebare, înțelegi?
―…Va fi cur ând la Londra, zisei eu, după ce căutasem să dau un sens precis
cuvintelor, sau îmi va da întâlnire în altă parte?
― Uite cum stau lucrurile, r ăspuns e domnul Jaggers, țintuindu ‑mă pentru
prima dată cu ochii lui negri, înfundați în orbite. Trebuie să ne întoarcem la seara
în care ne ‑am cunoscut noi doi, în satul tău. Ce ți ‑am spus eu atunci, Pip?
― Mi‑ați spus, domnule Jaggers, că s ‑ar putea să treacă ani de‑a rândul
până când va apărea persoana respectivă.
― Întocmai, zise domnul Jaggers, ăsta ‑i și răspunsul meu de acum.
Pe când ne priveam drept în ochi, am simțit că mi se iuțește respirația din
pricina arzătoarei mele dorințe de a afla ceva lămurit. Când simții că devenise
mai iute, pricepui că și el băgase de seamă acest lucru, și atunci înțelesei că
aveam șanse mai slabe ca oricând să scot ceva de la el.
― Dumneavoastr ă credeți că vor mai trece încă niște ani până atunci,
domnule Jaggers?
Domnul Jag gers clătină din cap – nu ca răspuns la întrebare, ci respingând
ideea că ar fi putut fi constrâns cumva să răspundă – și, când ochii mei se
îndreptară către cele două măști hidoase, cu fețele schimonosite, acestea arătau
de parcă atenția le era încordată la culme și erau gata să strănute.
― Fie, zise domnul Jaggers, încălzindu ‑și gambele cu dosul palmelor sale
încălzite, o să ‑ți vorbesc fără ascunzișuri, prietene Pip! Aceasta este o întrebare
care nu trebuie să ‑mi fie pusă. O să înțelegi asta mai bine, dac ă îți voi spune că
este o întrebare care mă poate compromite pe mine! Uite, merg ceva mai departe
și îți spun ceva mai mult…
În pauza pe care o făcu, se aplecă atât de mult ca să se încrunte la ghetele
sale, încât își încălzi și pulpele.
― Când această p ersoană îți va dezvălui cine este, zise domnul Jaggers,
îndreptându ‑și spatele, dumneata și persoana respectivă vă veți pune la punct
treburile. Când această persoană îți va dezvălui cine este, rolul meu în această
afacere se va încheia definitiv. Când ace astă persoană îți va dezvălui cine este, n
‑o să mai fie necesar ca eu să mai știu ceva despre această poveste. Și asta este
tot ce aveam de spus.
Ne uitarăm unul la celălalt până ce eu îmi coborâi cel dintâi ochii, ațintindu
‑i în podea. Din aceste ultime c uvinte ale domnului Jaggers, trăsei concluzia că

domnișoara Havisham, dintr ‑un anumit motiv sau fără nici un motiv anume, nu
îi împărtășise și lui faptul că mă hărăzise Estellei. Iar lui nu îi picase bine acest
lucru și era invidios din această pricină. Or i poate că era împotriva acestui plan și
nu voia să aibă nimic de ‑a face cu toate acestea. Când îmi ridicai iarăși ochii,
descoperii că domnul Jaggers se uitase pătrunzător la mine în tot acest răstimp și
încă mă mai privea.
― Dac ă asta a fost tot ce aveaț i să‑mi spuneți, domnule, observai eu, atunci
nu‑mi mai rămâne nimic de adăugat.
Încuviință cu un semn din cap, își scoase ceasul, spaima hoților, și mă
întrebă unde aveam să iau masa. Îi răspunsei că în apartamentul meu, împreună
cu Herbert. Urmând reguli le de conduită firești și necesare, îl întrebai dacă n ‑ar
vrea să ne facă favoarea de a ne onora cu prezența, iar el îmi acceptă invitația fără
să stea pe gânduri. Stărui să meargă odată cu mine până acolo, ca să mă
împiedice să fac vreo pregătire deosebit ă pentru el, rugându ‑mă să‑l aștept, căci
trebuia să mai scrie vreo două scrisori și, bineînțeles, să se spele pe mâini.
Așadar, îi spusei că, până atunci, mă voi duce în biroul din față și voi sta de vorbă
cu Wemmick.
Adevărul este că, în clipa în care hâ rtia de cinci sute de lire intrase în
buzunarul meu, îmi revenise în minte un plan la care mă mai gândisem și înainte
nu o dată, iar Wemmick mi se părea persoana potrivită cu care să mă sfătuiesc.
Îl găsii când tocmai își încuia casa de bani și făcea ultim ele pregătiri înainte
să plece acasă. Se ridicase de la pupitru, așezase cele două sfeșnice soioase de
birou pe o lespede, lângă ușă, aliniindu ‑le cu mucarnițele, ca să fie ușor de stins,
scormonise în jar, împrăștiind tăciunii, își pusese pălăria și manto ul la îndemână
și se bătea peste piept cu cheia de la casa de bani, ca într ‑un exercițiu de
gimnastică la încheierea programului de lucru.
― Domnule Wemmick, zisei eu, a ș vrea să îți cer părerea. Sunt foarte dornic
să ajut un prieten.
Wemmick își strânse g ura ca o cutie de scrisori și clătină din cap, de parcă ar
fi fost cu totul împotriva oricărei slăbiciuni fatale de acest soi.
― Prie tenul acesta, continuai eu, încearcă să intre în lumea comerțului, dar
nu are bani și a descoperit că este foarte greu și d eloc încurajator să răzbească.
Ei, bine, aș vrea să îl ajut cumva să ‑și facă intrarea.
― Cu bani ghea ță? întrebă Wemmick, pe un ton mai uscat decât rumegușul.
― Cu niște bani gheață, răspunsei eu, căci îmi fulgeră prin minte amintirea
neplăcută a pachetelo r de chitanțe neplătite, bine legate, de acasă. Cu niște bani
gheață și, probabil, un avans din averea care mă așteaptă.
― Domnule Pi p, zise Wemmick, aș vrea să număr pe degete, împreună cu
dumneata, dacă nu te superi, toate podurile din acest oraș care sunt la fel de
înalte ca și Chelsea Rich . Hai să vedem! London Bridge, unu; Southwark, doi;
Blackfriars, trei; Waterloo, patru; Westminster, cinci; Vauxhall, șase! (Punctase
pe rând fiecare nume de pod, bătând cu capătul cheii în palmă). Sunt nu mai
puțin de șase, după cum vezi, din care poți să alegi.
― Nu înțeleg, zisei eu.
― Alege‑ți podul, domnule Pip, răspunse Wemmick, apoi du ‑te în plimbare,
pe jos, pe podul dumitale, zvârle ‑ți banii în Tamisa peste balustradă și, astfel, vei
ști cum s ‑au dus. Ajută ‑ți un prieten cu ei și vei ști, de asemenea, cum s ‑au dus,
dar e un sfârșit mai puțin plăcut și mai nefolositor.

Aș fi putut vârî lesne o scrisoare prin deschizătura gurii sale, atât de larg și
‑o căscase după ce ‑mi dăduse acest sfat.
― Asta îmi taie tot avântul, zisei eu.
― Întocmai ceea ce am urmărit, zise Wemmick.
― Atunci, p ărerea dumitale, îl întrebai eu cu o oarecare undă de indignare,
este că un om n‑ar trebui niciodată să…?
―…Investeasc ă o proprietate portabilă într ‑un prieten? îmi completă
Wemmick întrebarea. Cu siguranță că n ‑ar trebui. Doar dacă nu vrea cumva să
scape de acel prieten, și atunci se pune întrebarea câtă avere merită investită ca
să scapi de el.
― Iar aceasta, zisei eu, este p ărerea dumitale bine cumpănită, domnule
Wemmick?
― Aceasta, replic ă el, este părerea mea bine cumpănită în acest birou.
― Ah! f ăcui eu, stăruind pe lângă el, căci mi se păru că aflasem o portiță de
scăpare. Dar tot aceasta ar fi părerea dumitale și la Walworth?
― Domnule Pip, îmi răspunse el cu deosebită seriozitate, Walworth este un
loc, iar acest birou este alt loc. Cam tot așa cum tata ‑mare este o persoană, iar
domnul Jaggers, alta. Să nu le c onfundăm. Sentimentele mele de la Walworth pot
fi aflate la Walworth – în afara sentimentelor mele oficiale, nici un altul nu poate fi
aflat în acest birou.
― Prea bine, zisei eu, foarte u șurat. Atunci, am să te caut la Walworth, fii
sigur de asta!
― Domnu le Pip, răspunse el, vei fi bine venit acolo, în calitate de persoană
particulară.
Purtaserăm această discuție cu voce joasă, fiind bine știut faptul că urechea
custodelui meu era cea mai ascuțită dintre toate. Cum în acel moment își făcu
apariția în prag, ștergându ‑și mâinile pe prosop, Wemmick își puse mantoul și
rămase să ne aștepte, ca să stingă lumânările. Ieșirăm în stradă toți trei, dar,
după ce coborârăm treptele de la intrare, Wemmick porni pe drumul său, iar
domnul Jaggers și cu mine pornirăm pe a l nostru.
Nu m‑am putut opri să nu ‑mi doresc în seara aceea, în repetate rânduri, ca
domnul Jaggers să fi avut un tată ‑mare în casa lui de pe strada Gerrard, sau
vreun pușcoci, sau ceva, sau pe cineva care să ‑i mai descrețească puțin fruntea.
Era foarte ne plăcut, la cea de ‑a douăzeci și una aniversare, să vezi că majoratul
nu părea să valoreze cine știe ce în lumea permanent supravegheată și
bănuitoare pe care o crea domnul Jaggers în jurul său. Era de o mie de ori mai
bine informat și mai ager la minte dec ât Wemmick și, totuși, mi ‑aș fi dorit de o
mie de ori mai mult să ‑l fi avut pe Wemmick invitat la masă. Iar domnul Jaggers
nu mă făcuse doar pe mine deosebit de trist, deoarece, după ce plecase, Herbert
mărturisi despre sine, cu ochii privind țintă la foc, că avea impresia că înfăptuise,
fără doar și poate, vreo crimă gravă căreia îi uitase amănuntele, într ‑atât se
simțea de abătut și de vinovat.

Capitolul XXXVII

Considerând duminica drept cea mai potrivită zi pentru a afla sentimentele

de Walworth ale d omnului Wemmick, mi ‑am dedicat după ‑amiaza duminicii
următoare unui pelerinaj la castel. Ajungând în fața zidurilor de apărare, zării
drapelul britanic înălțat și podul mobil ridicat, dar, fără să dau înapoi din pricina
acestei dovezi de ostilitate și de r ezistență dârză, am sunat la poartă și am fost
lăsat să intru, în cel mai pașnic mod, de către tata ‑mare.
― Fiul meu, domnule, zise venerabilul gentleman, dup ă ce puse piedica la
podul mobil, a ținut minte că s ‑ar putea întâmpla să sosești astăzi în vizită și a
lăsat vorbă că se va întoarce repede acasă, din plimbarea sa de după ‑amiază.
Este foarte strict în ceea ce privește plimbările sale, fiul ăsta al meu. Foarte strict
în toate, fiul ăsta al meu.
Am dat din cap către bătrânul gentleman, cum ar fi făcut și Wemmick, după
care am intrat în casă și ne ‑am așezat lângă foc.
― Cred, domnule, zise b ătrânelul însuflețit de veselie, în vreme ce își încălzea
mâinile la foc, că l ‑ai cunoscut pe fiul meu la birou?
Dădui tare din cap.
― Ha! Am auzit c ă fiul meu e un o m priceput în meseria lui, nu ‑i așa,
domnule?
Dădui tare din cap.
― Da, a șa mi‑au spus și ei. Meseria lui e dreptul?
Dădui tare din cap.
― Ceea ce este un lucru cu at ât mai surprinzător la fiul meu, zise bătrânelul,
căci nu s ‑a pregă tit pentru drept, ci ca să devină dogar.
Curios să aflu ce știa bătrânelul privind reputația domnului Jaggers, îi răcnii
numele la ureche. Mă nedumeri din cale ‑afară, izbucnind într ‑un râs din toată
inima și răspunzându ‑mi foarte înveselit:
― Nu, pe legea mea! Ave ți dreptate!
Nici până în ziua de azi n ‑am nici cea mai mică idee despre ce a vrut să
spună sau ce glumă și ‑a închipuit că i ‑am zis.
Cum nu puteam sta proptit acolo, dând la nesfârșit din cap, fără să fac vreo
încercare de a ‑i stârni și altfel inte resul, i ‑am zbierat întrebarea dacă și
chemarea lui în viață fusese aceea de „dogar”. Mulțumită faptului că mă străduii
să urlu din toți bojocii, de mai multe ori, această denumire, bătându ‑l ușurel în
piept pe bătrânul gentleman, ca s ‑o asocieze cu persoa na sa, în cele din urmă
izbutii să mă fac înțeles.
― Nu, r ăspunse bătrânul gentleman, negustor angrosist, negustor angrosist.
Mai întâi, dincolo – și mi se păru că arată în sus, pe hornul căminului, dar cred că
voia să‑mi spună la Liverpool – și apoi aici, la Londra, în City. Totuși, având un
beteșug, căci sunt tare de urechi, domnule…
Mi‑am exprimat, prin gesturi, profunda uimire.
― Da, sunt tare de urechi. Av ând eu acest beteșug, fiul meu a intrat în
domeniul dreptului și m ‑a luat în gr ija lui, apoi, înc etul cu încetul, și ‑a construit
această proprietate elegantă și frumoasă. Ca să mă întorc la ceea ce ‑mi spuneați,
știți, continuă bătrânul, izbucnind iarăși într ‑un râs din toată inima, părerea
mea este că nu, fără îndoială! Aveți dreptate!
Mă întrebam, cu modestie, dacă toată agerimea minții mele m ‑ar fi făcut
vreodată în stare să spun ceva care să ‑l fi amuzat măcar pe jumătate din cât îl
amuzase această presupusă glumă, când tresării din pricina unui pocnet

neașteptat, în peretele de alături de șemineu, ș i a unei clape micuțe de lemn care
se deschise fantomatic și se lăsă în jos, scoțând la iveală numele de „John” scris
pe ea. Bătrânelul, urmărindu ‑mi privirea, strigă triumfător:
― Fiul meu s ‑a întors!
Și amândoi ieșirăm la podul mobil.
Merita să dai oricâ t să‑l vezi pe Wemmick fluturându ‑și mâna și salutându
‑mă de pe malul celălalt al șanțului de apărare cu apă, când am fi putut să ne
strângem mâinile pe deasupra lui cu cea mai mare ușurință. Bătrânul era atât de
încântat să pună în funcțiune podul mobil, încât nu mă oferii să ‑l ajut, ci așteptai
cuminte până când Wemmick îl traversă și mă prezentă domnișoarei Skiffins,
care îl întovărășea.
Domnișoara Skiffins părea făcută din lemn și, la fel ca însoțitorul ei, tot din
branșa serviciilor poștale. Să fi fost cu vreo doi ‑trei ani mai tânără decât
Wemmick și îmi făcu impresia că e foarte înstărită, având multe proprietăți
portabile. Croiala rochiei de la brâu în sus, atât în față cât și la spate, o făcea să
semene cu un zmeu de jucărie și înclinam să ‑i apreciez veșmintele drept cam
prea portocalii, iar mănușile, cam prea verzi. Însă părea să fie fată cumsecade și
îi arăta bătrânului mult respect. Nu mi ‑a trebuit mult să înțeleg că era un
oaspete obișnuit al castelului, căci, intrând cu toții în casă și felicitân du‑l pe
Wemmick pentru ingeniosul dispozitiv care ‑i anunța bătrânului sosirea, el mă
rugă să fiu atent, câteva clipe, la peretele din partea cealaltă a căminului și
dispăru. În scurt timp, se auzi un alt pocnet și se deschise o altă ușiță din perete,
pe ca re era scris „Domnișoara Skiffins”. Apoi, „Domnișoara Skiffins” se închise și
„John” se deschise; apoi, „Domnișoara Skiffins” și „John” se deschiseră în același
timp și apoi se închiseră. Când Wemmick opri manevrarea acestor invenții
mecanice, îmi exprimai marea admirație pe care mi ‑o stârniseră, iar el îmi spuse:
― Ei, da, sunt deopotrivă drăguțe și folositoare pentru tata ‑mare. Și, pe legea
mea, domnule, trebuie spus că, dintre toți oamenii care vin la poarta noastră,
secretul acestor mânere este cunoscut doar de tata ‑mare, de domnișoara Skiffins
și de mine!
― Și că domnul Wemmick le ‑a făcut, adăugă domnișoara Skiffins, cu mâna
dumnealui și din mintea dumnealui.
În vreme ce domnișoara Skiffins își scotea boneta (își păstră mănușile verzi
toată seara, ca un semn exterior vizibil că existau oameni străini de față),
Wemmick mă invită să fac o plimbare cu el în jurul domeniului său și să văd cum
arăta lacul iarna. Bănuind că astfel voia să ‑mi dea prilejul să vorbim despre
sentimentele sale din Walworth, am desc his discuția de îndată ce am ieșit din
castel.
Cântărisem problema pe îndelete, așa că am expus ‑o de parcă n ‑aș mai fi
pomenit vreodată despre aceasta. L ‑am informat pe Wemmick că îmi făceam gr iji
în privința lui Herbert Pocket și i ‑am povestit cum ne cunos cuserăm și cum ne
bătuserăm. I ‑am prezentat pe scurt familia lui Herbert, firea prietenului meu și
faptul că nu avea nici un m ijloc de trai, depinzând de ceea ce ‑i putea oferi tatăl
său, aceste m ijloace fiind nesigure și deloc constante. Am făcut aluzie la
avantajele de care mă bucurasem eu, în nepriceperea și neștiința mea de
odinioară, din întovărășirea cu el; și i ‑am mărturisit teama că nu ‑l răsplătisem
cu nimic bun, fiindcă poate s ‑ar fi descurcat mai bine dacă n ‑aș fi fost eu și

speranțele mele de înavuț ire. Lăsând ‑o deoparte pe domnișoara Havisham, fără s
‑o amintesc decât în trecere, am pomenit totuși de faptul că i ‑am făcut, probabil,
concurență lui Herbert, stricându ‑i planurile, și l ‑am asigurat că nu încăpea vreo
îndoială despre mărinimia sa sufletea scă, departe de orice bănuială de
neîncredere, răzbunare sau urzeli josnice. Din toate aceste motive (i ‑am spus lui
Wemmick) și pentru că era tânărul meu tovarăș și prieten, îmi era foarte drag și
‑mi doream ca situația mea norocoasă să se răsfrângă și asup ra lui, așadar, de
aceea căutam un sfat de la experiența și cunoștințele lui Wemmick despre
oameni și despre afaceri, ca să ‑mi dau seama cum ar fi cel mai bine să încerc să
‑l ajut, cu resursele mele, pe Herbert, dăruindu ‑i un venit – să zicem de o sută de
lire pe an -, ca să‑și păstreze curajul și optimismul, și, cu timpul, să ‑i procur
mijloacele de a deveni partener într ‑o mică afacere. L ‑am rugat pe Wemmick, în
încheiere, să înțeleagă că voiam ca ajutorul meu să îi parvină lui Herbert fără ca
el să afle sau să bănuiască de la cine și că nu aveam pe nimeni altcineva pe lume
de la care să cer vreun sfat. Am încheiat punându ‑mi mâna pe umărul lui și
spunând:
― Nu m ă pot împiedica să am încredere în ajutorul dumitale, deși știu că
asta înseamnă o bătaie de cap în plus pentru dumneata. Însă e vina dumitale,
căci dumneata m ‑ai adus prima oară aici.
Wemmick rămase tăcut o vreme, apoi spuse, cu o oarecare uimire:
― Ei, bine, domnule Pip, trebuie s ă‑ți spun un lucru. Este al naibii de frumos
din partea dumita le!
― Spune ‑mi, atunci, c ‑o să mă ajuți să fac acest gest frumos! stăruii eu.
― Pe legea mea, răspunse Wemmick, clătinând din cap, nu ‑i meseria mea
asta!
― Dar nici acesta nu este locul meseriei dumitale! observai eu.
― Ai dreptate, zise el. Ai nimerit ‑o! Drept la țintă! Domnule Pip, o să mă
gândesc cu toată seriozitatea, deoarece cred că lucrul pe care îl dorești dumneata
se poate face treptat. Skiffins, fratele domnișoarei, este contabil și agent
comercial. O să ‑l caut și o să ne ocupăm împreună de proble ma dumitale.
― Îți mulțumesc de mii de ori!
― Dimpotriv ă, zise el, eu îți mulțumesc, căci, chiar dacă ne aflăm aici în
calitate de persoane particulare, trebuie spus că încă mai erau niște pânze de
păianjen de la Newgate și pe aici, dar gestul dumitale le ‑a măturat cu totul.
După ce am mai stat puțin de vorbă despre același lucru, ne ‑am înapoiat la
castel, unde am găsit ‑o pe domnișoara Skiffins pregătind ceai. Responsabilitatea
misiunii de a prăji pâinea îi reveni bătrânului, iar venerabilul gentleman se
concentră într ‑atât asupra acesteia încât fu în primejdie de a ‑și prăji și ochii.
Masa pe care ne pregăteam s ‑o servim nu era masă doar cu numele, ci o realitate
concretă. Tata ‑mare făcu o asemenea grămadă de pâine prăjită unsă cu unt încât
abia de‑l mai zăr eam în spatele ei, în timp ce o cocea la foc mic, pe un suport de
fier prins de bara de sus a căminului, iar domnișoara Skiffins fierse un ditamai
ceaunul de ceai, încât până și porcul din spatele casei deveni foarte agitat,
exprimându ‑și neobosit dorința de a lua și el parte la petrecere.
Drapelul fu coborât, iar pușca descărcată la momentul potrivit și mă
simțeam la fel de rupt de restul lumii din Walworth de parcă șanțul cu apă ar fi
avut treizeci de picioare lărgime și tot pe atâta adâ ncime. Nimic nu deranja tihna

castelului, decât deschiderea ocazională a plăcuțelor cu „John” și „Domnișoara
Skiffins” – căci micile ușițe păreau să fi căzut pradă unor beteșuguri spasmodice,
care mă făceau să nu mă simt deloc în largul meu, până când m ‑am obișnuit cu
ele. Am dedus, după felul metodic în care domnișoara Skiffins aranja toate
lucrurile, că în fiecare duminică seara pregătea ceaiul la castel. Și am mai bănuit
că broșa aceea clasică pe care o purta, reprezentând profilul unei femei urâte, cu
un nas dintr ‑o bucată și cu o lună nouă în fundal, era o proprietate portabilă care
îi fusese dăruită de Wemmick.
Am mâncat tot mormanul de pâine prăjită și ‑am băut ceai pe măsură și era
o plăcere să ne fi văzut cât de mânjiți cu unt și cât de încălziți era m cu toții după
aceea. Mai ales tata ‑mare, care ar fi putut trece drept șeful bătrân al unui trib de
sălbatici, proaspăt uns. După o scurtă siestă, domnișoara Skiffins – pentru că
micuța slujnică pesemne că se retrăgea în sânul familiei sale duminica după ‑
amiaza – spălă vasele folosite la ceai, cu gesturi uimite și nepricepute de lady,
astfel că nici unul dintre noi nu se simțea stingherit. Când termină, își puse din
nou mănușile și ne așezarăm cu toții în jurul focului, iar Wemmick spuse:
― Acuma, tat ă‑mare, citește ‑ne gazeta!
Wemmick îmi explică, în vreme ce bătrânelul își căuta ochelarii, că așa aveau
ei obiceiul, căci venerabilul gentleman se bucura nespus să citească știrile cu
voce tare.
― N‑o lua drept o scuză, zise Wemmick, dar nu mai e în stare să ‑și satisfacă
prea multe plăceri, nu ‑i așa, tată ‑mare?
― Foarte bine, John, foarte bine, r ăspunse bătrânul, văzând că se vorbește
despre el.
― Doar s ă‑i mai faci, din când în când, un semn din cap, când își mai ridică
privirile din foaie, zise Wemmick, și ‑o să fie fericit ca un rege. Suntem numai ochi
și urechi, tată ‑mare!
― Foarte bine, John, foarte bine! răspunse voiosul bătrân, atât de preocupat
și atât de mulțumit, încât era o încântare.
Lectura cu glas tare a bătrânelului îmi aminti de orele de clasă de la sora
bunicului domnului Wopsle, cu nostima deosebire că vocea părea să se audă ca
pe gaura cheii. Pentru că voia să țină lumânările aproape și întotdeauna era la un
pas de a ‑și vârî ba fața, ba ziarul în flacăra lor, bătrânul cerea tot atâta vigilență
cât o fabrică de praf de pușcă. Dar Wemmick era deopotrivă neobosit și blând în
supravegherea sa, iar tata ‑mare citea mai departe, întru totul neștiutor de
numeroasele intervenții salvatoare. Ori de câte ori se uita la noi, toți trei ne
arătam cel mai profu nd interes și cea mai mare uimire și dădeam hotărâți din cap
până ce își relua lectura.
Cum Wemmick și domnișoara Skiffins ședeau unul lângă altul, în timp ce eu
mă aflam într ‑un colț mai umbrit, observai o alungire, înceată și treptată, a gurii
domnului W emmick, care întovărășea mișcarea, înceată și treptată, cu care își
strecură brațul pe după talia domnișoarei Skiffins. Peste un timp, îi văzui palma
apărând în partea cealaltă a domnișoarei Skiffins – dar, în acel moment,
domnișoara Skiffins îl opri ferm cu mănușa ei verde, desfăcându ‑i brațul din
jurul taliei sale, de parcă ar fi fost un articol de îmbrăcăminte, și, cu cea mai mare
cumpătare a mișcărilor, așezându ‑i‑l pe masă, în fața ei. Calmul domnișoarei
Skiffins când făcu acest gest fu una dintre cele mai remarcabile priveliști pe care

le‑am văzut vreodată și, dacă mi ‑aș fi închipuit că gestul se potrivea cu starea sa
de concentrare asupra lecturii, aș fi ajuns la concluzia că domnișoara Skiffins îl
executase mecanic.
După un oarecare timp, băgai de se amă că brațul lui Wemmick se retrăgea
din nou și, treptat, dispăru din vedere. Curând, gura lui începu iarăși să se
lungească. Iar după câteva clipe de așteptare încordată și aproape dureroasă îi
zării mâna reapărând de cealaltă parte a domnișoarei Skiffin s. Numaidecât,
domnișoara Skiffins o opri, cu hotărârea unui boxer versat, apoi își desfăcu, la fel
ca mai înainte, această centură sau cordon, așezându ‑l pe masă. Dacă ne
închipuim că masa reprezenta calea virtuții, sunt îndreptățit să afirm că, tot
timpu l cât dură lectura bătrânului, brațul lui Wemmick se abătea de la calea
virtuții și era readus la aceasta de către domnișoara Skiffins.
În cele din urmă, tata ‑mare începu să moțăie citind. Acesta fu pentru
Wemmick semnalul să aducă un ibric mititel, o tavă cu pahare și o sticlă neagră
cu dop de porțelan, înfățișând o înaltă față bisericească rubicondă și prietenoasă.
Cu ajutorul acestor accesorii, în scurtă vreme, servirăm cu toții o băutură caldă –
inclusiv bătrânul, care se înviorase iarăși. Domnișoara Sk iffins se ameți și am
băgat de seamă că ea și Wemmick băuseră din același pahar. Bineînțeles că n ‑am
fost atât de nepriceput încât să mă ofer s ‑o conduc pe domnișoara Skiffins până
acasă și, date fiind împrejurările, m ‑am gândit că ar fi mai bine să plec e u cel
dintâi – ceea ce am și făcut, luându ‑mi un călduros rămas ‑bun de la tata ‑mare,
după ce petrecusem o seară plăcută.
La nici o săptămână după aceea, am primit un bilețel de la Wemmick, scris la
Walworth, prin care mă înștiința că nădăjduiește că a făcu t un pas înainte în
problema aceea, care ne privea în calitatea noastră de persoane particulare, și că
s‑ar bucura dacă i ‑aș mai face o vizită, să mai discutăm despre ea. Prin urmare,
m‑am dus din nou la Walworth, și de câteva ori după aceea, și l ‑am mai v ăzut pe
Wemmick și dându ‑ne diverse întâlniri în City, dar niciodată nu am deschis
subiectul nici în biroul de pe Little Britain, nici în împrejurimi. Deznodământul a
fost că am găsit un tânăr cinstit, negustor sau agent maritim, care nu intrase de
prea mu ltă vreme în afaceri, care avea nevoie de un ajutor inteligent și de capital
și care, după o perioadă cuvenită, de acomodare și de acumulare de capital, ar fi
acceptat și un partener. Am semnat niște înțelegeri secrete, privindu ‑l pe
Herbert. Eu îi plătii pe loc jumătate din cele cinci sute de lire ale mele și mă
angajai să mai plătesc și alte sume, unele la termen fix, din venitul meu actual,
altele stabilite pentru momentul în care aveam să intru în posesia averii. Fratele
domnișoarei Skiffins a condus ne gocierile. Influența lui Wemmick se simțea
pretutindeni, dar el nu s ‑a arătat niciodată.
Totul fu pus la cale cu atâta măiestrie, încât Herbert n ‑a avut nici o urmă de
bănuială că ar fi mâna mea la m ijloc. N‑am să uit niciodată chipul strălucind de
mulțumir e cu care a venit acasă, într ‑o bună după ‑amiază, dându ‑mi vestea
extraordinar de importantă că se întâlnise cu un anume Clarriker (așa îl chema
pe tânărul negustor), iar acesta îi arătase o neobișnuită simpatie și că, prin
urmare, credea că șansa îi surâs ese, în sfârșit. Zi după zi, pe măsură ce
speranțele sale deveneau mai întemeiate, și chipul îi devenea mai luminos, iar el
trebuie să mă fi socotit un prieten din ce în ce mai simțitor, căci de ‑abia îmi mai
puteam stăpâni lacrimile când îl vedeam atât de fericit.

În cele din urmă, primul pas fiind făcut, Herbert fu angajat într ‑o bună zi la
firma lui Clarriker, după care îmi povesti o seară întreagă evenimentul, însuflețit
de bucurie și succes. Iar eu am plâns de ‑a binelea, cu lacrimi fierbinți, când m ‑
am dus la culcare în patul meu, gândindu ‑mă că speranțele mele de viitor
făcuseră, totuși, un bine cuiva.
Și acum, ajung la un eveniment de seamă din viața mea, punctul de cotitură
al vieții mele. Însă, mai înainte de a începe să vi ‑l povestesc, și înainte s ă vă
descriu toate schimbările pe care le ‑a atras după sine, trebuie să îi mai dedic un
capitol Estellei. Nu este prea mult pentru un subiect care, atât de multă vreme,
mi‑a stăpânit inima.

Capitolul XXXVIII

Dacă vechea și tihnita casă de lângă parcul di n Richmond va ajunge vreodată
să fie bântuită, cu siguranță că o va bântui stafia mea. O, câte nopți și câte zile la
rând n‑a cutreierat sufletul meu neliniștit prin casa aceea, pe când Estella locuia
în ea! Oriunde mi s ‑ar fi aflat trupul, sufletul meu în totdeauna hoinărea neobosit
în jurul acelei case.
Doamna la care locuia Estella, doamna Brandley, pe numele său, era văduvă
și avea o fată cu vreo câțiva ani mai mare decât Estella. Mama arăta tânără, fiica,
bătrână; obrazul mamei era trandafiriu, al fiice i era gălbejit; mama avea aplecare
spre frivolitate, iar fiica spre teologie. Aveau ceea ce se numește o situație bună, și
vizitau și erau vizitate de o mulțime de persoane. Legătura sufletească dintre ele
și Estella, dacă exista vreuna, era destul de fira vă, dar era hotărât că ea avea
nevoie de ele, la fel cum și ele aveau nevoie de ea. Doamna Brandley fusese
prietenă cu domnișoara Havisham înainte ca aceasta din urmă să se fi rupt de
lume.
În casa doamnei Brandley și în afara casei doamnei Brandley, am su ferit
toate chinurile cu putință pe care mi le putea pricinui Estella. Relațiile mele cu
ea, care îmi îngăduiau să mă consider familiar, dar fără a mă bucura de vreun
favor, mă aduceau la disperare. Se folosea de mine ca să ‑și necăjească
admiratorii și se folosea de familiaritatea dintre noi ca să ia în derâdere neîncetat
adorația mea pentru ea. Dacă aș fi fost secretarul ei sau valetul ei, fratele ei vitreg
sau vreo rudă săracă, dacă aș fi fost fratele mai mic al bărbatului cu care ar fi fost
silită să se căsătorească – tot nu mi s ‑ar fi părut că sunt mai departe de
năzuințele mele ca acum, când mă aflam foarte aproape de ea. Privilegiul de a ‑i
spune pe nume și de a o auzi spunându ‑mi pe nume îmi înrăutățea, în aceste
împrejurări, caznele mele și, deși mă g ândeam că acest privilegiu aproape că ‑i
scosese din minți pe ceilalți admiratori ai săi, știam prea bine că aproape mă
scosese și pe mine din minți.
Avea admiratori cu duiumul. Fără îndoială că, din pricina geloziei mele,
vedeam un admirator î n oricine se apropia de ea, dar chiar și așa erau mulți.
O vizitam adesea la Richmond, auzeam vorbindu ‑se despre ea adesea în oraș
și obișnuiam să le invit, pe ea și pe cele două Brandley, la câte o plimbare cu
barca pe fluviu. Mai erau mese la iarbă verde , zile onomastice, ieșiri la teatru,
operă, concerte, petreceri, tot felul de distracții la care o însoțeam – dar toate erau
un chin pentru mine. N ‑am avut parte de nici măcar o oră de fericire în preajma
ei și, cu toate acestea, douăzeci și patru de ore d in douăzeci și patru nu făceam

decât să mă gândesc la fericirea de a ‑i sta alături până la moarte.
În toată această perioadă – care a durat, cum se va vedea curând, un răstimp
care mi s ‑a părut îndelungat – Estella revenea mereu la acea atitudine care dăde a
de înțeles că eram împreună doar pentru că ni se impusese acest lucru. Mai erau
și altfel de momente, în care își înfrâna deodată purtările și părea să ‑i fie milă de
mine.
― Pip, Pip, zise ea într‑o seară, cuprinsă de o astfel de înduioșare, pe când
stăteam deoparte, la o fereastră întunecată a casei din Richmond, n ‑ai să ții
niciodată seama de ce ți se spune?
― În legătură cu ce?
― În legătură cu mine.
― Vrei s ă spui că nu trebuie să mă simt atras de tine, Estella?
― Ei, vreau s ă spun! Dacă nu știi ce v reau să spun înseamnă că ești orb.
I‑aș fi răspuns că iubirea avea faima de a fi oarbă, însă am tăcut, fiindcă
întotdeauna mă reținea senzația – care nu era dintre cele mai puțin chinuitoare –
că ar fi fost o lipsă de mărinimie din partea mea să îmi impun prezența, câtă
vreme știa că nu avea de ales și trebuia să ‑i dea ascultare domnișoarei
Havisham. Întotdeauna mi ‑era groază de faptul că, Estella știind lucrul acesta,
mândria ei rănită mă respingea, iar în sufletul său mi se împotrivea.
― În orice caz, zis ei eu, de data aceasta nu mi ‑ai spus nimic de acest fel,
pentru că tu mi ‑ai scris să vin să te văd.
― Ade vărat, zise Estella, cu un zâmbet de supărare rece, care întotdeauna
mă îngheța.
După ce privi, câteva clipe, amurgul de afară, continuă:
― Se apropie ziua c ând domnișoara Havisham dorește să fiu lângă ea, la
Satis. Trebuie să mă conduci până acolo și să mă aduci înapoi, dacă vrei. Ei nu ‑
i place ideea să călătoresc singură și nu este de acord să ‑mi primească și
camerista, căci are oroare să fie bârfită d e către astfel de persoane. Mă poți duce
până acolo?
― Ce întrebare, Estella!
― Așadar, poți? Poimâine, dacă vrei. Însă va trebui să plătești toate
cheltuielile din banii mei. Înțelegi că trebuie să vii și tu?
― Și trebuie să mă supun, nu ‑i așa? zisei eu.
În asta a constat toată pregătirea care mi s ‑a făcut în vederea acelei vizite, ca
și pentru altele de același fel. Domnișoara Havisham nu mi ‑a scris niciodată, nici
nu mi‑a fost dat vreun alt prilej de a ‑i vedea scrisul de mână. Am plecat a treia zi
și am găsit‑o în odaia dumneaei, acolo unde o văzusem pentru prima oară. Cred
că n‑are nici un rost să mai spun că în Casa Satis nu se petrecuse nici o
schimbare.
Domnișoara Havisham era încă și mai îngrozitor înrobită de Estella decât
fusese când le văzusem eu ultima oară împreună. Folosesc anume acest cuvânt,
căci era ceva de bună seamă îngrozitor în patima privirilor și a îmbrățișărilor sale.
Se agăța de frumusețea Estellei, de cuvintele ei, de gesturile ei și se uita la ea,
murmurând pentru sine și cu degetel e tremurânde, de parcă ar fi vrut să ‑și
devoreze minunata creație.
De la Estella își muta ochii spre mine, cu o privire cercetătoare, care părea că
‑mi pătrunde în inimă și se încredințează de rănile mele.

― Cum se poart ă cu tine Pip? Cum se poartă cu tine? mă întreba neîncetat,
cu aerul ei iscoditor, de vrăjitoare, chiar și atunci când Estella se afla de față.
Iar când ne ‑am așezat, seara târziu, lângă focul pâlpâitor, deveni și mai
stranie, pentru că, ținând ‑o pe Estella de mână și încleștându ‑se de brațul ei,
smulgea de la ea, făcând referiri la ceea ce îi povestise Estella în scrisorile trimise
regulat, numele și averea tuturor bărbaților pe care îi subjugase. Iar domnișoara
Havisham stăruia asupra acestei înșiruiri cu patima unei minți profund
zdruncinat e și tulburate, stând cu cealaltă mână pe bastonul ei, și cu bărbia
sprijinită de ea, cu ochii rătăciți și strălucitori ațintiți asupra mea, ca o adevărată
stafie.
Oricât de nenorocit mă făcea să mă simt și oricât de amară mi se părea
înrobirea și chiar înj osirea pe care le simțeam, am văzut în aceasta că Estella era
menită s ‑o răzbune pe domnișoara Havisham împotriva bărbaților și că
domnișoara Havisham nu avea să mi ‑o dăruiască decât după ce își va fi potolit
această poftă. Am mai văzut în aceasta și motiv ul pentru care Estella îmi fusese
sortită mie dinainte. Trimițând ‑o în lume ca să sucească mințile, să tulbure
sufletele și să stârnească suferință, domnișoara Havisham o trimitea cu
încredințarea răutăcioasă că Estella va fi de neatins pentru toți admirat orii săi,
căci toți cei care s ‑ar fi încumetat urmau să piardă negreșit. Am mai văzut în
aceasta că și eu, deopotrivă, eram supus la chinuri dintr ‑o cochetărie calculată,
chiar dacă aveam să fiu răsplătit. Am văzut în aceasta motivul pentru care eu
fusesem îndepărtat atât de multă vreme, ca și motivul pentru care custodele meu
refuzase, ultima oară, să recunoască măcar că avea știință despre un astfel de
aranjament. Pe scurt, mi ‑am dat seama că domnișoara Havisham era
neschimbată, la fel cum fusese î ntotdeauna și cum avea să fie de ‑a pururi în
ochii mei. Și am mai văzut în aceasta, deslușit, umbra acelei case întunecoase și
nesănătoase, în care își ascunsese viața, ferindu ‑se de lumina soarelui.
Lumânările aprinse în odaia domnișoarei Havisham erau pu se în niște brațe
de candelabru, fixate în perete. Se aflau sus, la mare distanță de podea, și ardeau
greoi, cu flacăra încremenită a luminii artificiale într ‑un aer rar primenit.
Uitându ‑mă de jur împrejur la ele și la lumina săracă pe care o răspândeau, la
orologiul oprit, la podoabele ofilite de nuntă de pe masă și de pe podea și la
înfățișarea înspăimântătoare a domnișoarei Havisham înseși, cu umbrele sale
fantomatice și uriașe, desenate de către foc pe tavan și pe perete, am văzut în
toate același tâlc , pe care mintea mea îl deslușise, repetat și răsfrânt asupra mea.
Gândurile mele au trecut în odaia de vizavi, unde era întinsă masa, și am văzut
același tâlc înscris și acolo, în pânzele de păianjen atârnând de ornamentul din
mijlocul mesei, în forfota pă ianjenilor pe fața de masă, în urmele șoarecilor care
se îndreptau speriați spre adăposturile din spatele lambriurilor și în bâjbâielile și
șovăielile gândacilor pe podea.
Cu prilejul acestei vizite, a izbucnit un schimb de cuvinte tăioase între
Estella și domnișoara Havisham. Era prima oară când le vedeam certându ‑se.
Stăteam așezați toți trei în jurul focului, cum v ‑am povestit, iar domnișoara
Havisham încă o mai ținea pe Estella strâns de braț, când Estella începu, ușor ‑
ușor, să se desprindă din încleșta re. Și până atunci dăduse, de mai multe ori,
semne de nerăbdare și mai degrabă îndurase sălbaticele dovezi de afecțiune decât
le acceptase sau le răspunsese în același fel.

― Ce, f ăcu domnișoara Havisham, fulgerând ‑o cu privirea, te ‑ai săturat de
mine?
― Sunt doar pu țin sătulă de mine însămi, îi răspunse Estella, trăgându ‑și
brațul și îndepărtându ‑se cu vreo câțiva pași, până la șemineu, unde stătu
privind focul.
― Spune adev ărul, nerecunoscătoareo! strigă domnișoara Havisham, lovind
pătimaș cu bastonul î n podea. Te ‑ai săturat de mine!
Estella se uită la ea cu o liniște desăvârșită, după care își întoarse ochii spre
foc. Înfățișarea ei grațioasă și frumosul ei chip arătau o liniște și o nepăsare
calmă față de ardoarea sălbatică a celeilalte, care părea mai curând o cruzime.
― Piatr ă nesimțitoare! exclamă domnișoara Havisham. Inimă rece, inimă de
gheață!
― Cum a șa? zise Estella, păstrându ‑și atitudinea nepăsătoare, rămânând
sprijinită de șemineu și întorcând numai ochii spre domnișoara Havisham.
Dumneata îmi reproșezi că sunt rece? Dumneata?
― Și nu ești rece? veni sălbatica replică.
― Ar fi trebuit s ‑o știi, zise Estella. Sunt așa cum m ‑ai creat. Primește ‑ți
toate laudele, dar primește ‑ți și înfrângerile. Ia ‑ți întreg triumful, dar ia ‑ți și
reproșurile – pe scurt, ia‑mă așa cum sunt.
― O, uit ă‑te la ea, uită ‑te la ea! strigă domnișoara Havisham amar. Uită ‑te la
ea, atât de neînduplecată și de nerecunoscătoare, aici, în căminul în care am
crescut‑o! Unde am primit ‑o la pieptul acesta, sângerând de atâtea răni, și unde
am iubit ‑o, ani de ‑a rândul revărsând numai dragoste asupra ei!
― Mă rog, eu, una, n ‑am avut nici un amestec în toată povestea, zise Estella,
căci, pe când a fost pusă la cale, tot ce puteam eu face era să merg și să vorbesc.
La ce te aștepți? Ai f ost foarte bună cu mine și ție îți datorez totul. La ce altceva te
mai aștepți?
― La dragoste, r ăspunse cealaltă.
― O ai.
― Nu, n ‑o am! zise domnișoara Havisham.
― Mama mea adoptiv ă, replică Estella, nerenunțând nici o clipă la atitudinea
ei dezinvoltă ș i grațioasă, neridicându ‑și nici o clipă glasul, cum făcea
domnișoara Havisham, nealunecând, niciodată, nici spre mânie, nici spre
tandrețe. Mama mea adoptivă, doar am recunoscut că ție îți datorez totul. Tot
ceea ce am eu îți aparține negreșit. Tot ceea c e mi‑ai dăruit îți stă la dispoziție,
numai o vorbă să spui. În afară de asta, eu nu am absolut nimic. Dar, dacă îmi
ceri să‑ți dau ceea ce tu nu mi ‑ai dăruit niciodată, recunoștința și datoria mea
nu pot face lucruri peste putință.
― Nu i‑am dat niciodată dragoste? strigă domnișoara Havisham, întorcându
‑se sălbatic spre mine. Nu i ‑am dat niciodată o dragoste fierbinte, de fiecare dată
amestecată cu gelozia și cu durerea ascuțită? Iar ea îmi vorbește mie așa! Să ‑mi
spună că sunt nebună, să ‑mi spună că sunt nebună!
― De ce s ă‑ți spun că ești nebună, răspunse Estella, tocmai eu, din toată
lumea asta? Mai există vreun om pe lume care să știe, fie și pe jumătate cât știu
eu, ce țeluri urmărești? Mai există vreun om pe lume care să știe, fie și pe
jumătate cât șt iu eu, ce amintire neștirbită ai tu? Eu, care am stat chiar lângă
acest cămin, pe scăunelul care se mai află și acum acolo, lângă dumneata,

învățându ‑ți cuminte lecțiile și privind în sus, la chipul dumitale, deși chipul
dumitale mi se părea ciudat și mă î nspăimânta!
― Prea cur ând le‑ai dat uitării! gemu domnișoara Havisham. Prea curând ai
dat uitării vremurile acelea!
― Nu, nu le ‑am dat uitării, replică Estella. Nu le ‑am dat uitării, ci le ‑am
păstrat cu gr ijă în amintire. M ‑ai văzut vreodată încălcându ‑ți învățăturile? M ‑ai
văzut vreodată că nu iau aminte la vreuna dintre lecțiile pe care mi le ‑ai dat? M ‑
ai văzut vreodată îngăduind să ‑mi pătrundă aici – și își duse mâna la piept –
vreun singur lucru dintre cele pe care tu le ‑ai alungat? Nu fi nedreaptă cu mi ne!
― Ești atât de mândră, atât de mândră! gemu domnișoara Havisham, dându
‑și părul nins pe spate.
― Și cine m ‑a învățat să fiu mândră? răspunse Estella. Cine m ‑a lăudat când
mi‑am învățat bine lecția?
― Bine, bine, dar s ă fii mândră și neînduplecată cu mine? aproape că țipă
domnișoara Havisham, întinzându ‑și mâinile în lături. Estella, Estella, să fii
mândră și neînduplecată cu mine?
Estella se uită un moment la ea cu un soi de nedumerire calmă, însă fără nici
un alt semn de tulburare. Apoi își plecă din nou ochii spre foc.
― Nu pot s ă înțeleg, zise Estella, ridicându ‑și ochii după câteva clipe de
tăcere, de ce ești atât de neînțelegătoare, când vin să te văd după ce ‑am fost
plecată departe de tine. N ‑am uitat niciodată nedreptățile care ți s ‑au făcut și nici
pricina acestora. Nu ți ‑am fost niciodată necredincioasă dumitale sau
învățăturilor dumitale. Niciodată n ‑am arătat vreo slăbiciune pe care să mi ‑o pot
reproșa.
― Ar însemna o slăbiciune să ‑mi răspunzi cu dragoste la dragostea mea?
strigă domnișoara H avisham. Da, da! Ai fi în stare s ‑o numești așa!
― Încep să cred, zise Estella gânditoare, după alte câteva clipe de nedumerire
stăpânită, că pricep cum vine asta. Dacă ți ‑ai fi crescut fiica adoptivă numai și
numai în întunericul pustiu al acestor odăi și n‑ai fi lăsat ‑o niciodată să știe că
exista și lumina zilei, la care ea nu ți ‑a văzut nici măcar o dată chipul – dacă ai fi
făcut așa și apoi, dintr ‑un anume motiv, ai fi vrut ca fiica ta să înțeleagă ce este
aceea lumina zilei și să știe totul despre ea, ai mai fi fost dezamăgită și supărată
dacă n‑ar fi reușit?
Domnișoara Havisham, ținându ‑se de cap cu mâinile, scoase un geamăt
stins, legănându ‑se în scaun, fără să ‑i dea nici acum vreun răspuns.
― Ori, continu ă Estella, dacă ai fi învățat ‑o, ceea ce este mai aproape de
adevăr, încă de la cele dintâi sclipiri ale inteligenței, punându ‑ți la bătaie, pentru
aceasta, întreaga dumitale energie și putere, că există un lucru ca lumina zilei,
dar că aceasta este dușmanul și moartea ei, iar ea va trebui să lupte î ntotdeauna
împotriva luminii, fiindcă pe dumneata te ‑a nimicit și o va nimici, la fel, și pe ea –
dacă ai fi făcut așa și, apoi, dintr ‑un anume motiv, ai fi vrut ca ea să vadă lumina
zilei ca pe un lucru firesc, iar ea n ‑ar fi putut s ‑o facă, ai mai fi fos t dezamăgită și
supărată?
Domnișoara Havisham stătea și ‑o asculta (sau, cel puțin, așa părea, căci eu
nu îi puteam zări fața), dar nu dădu nici acum vreun răspuns.
― Așadar, zise Estella, trebuie să mă accepți așa cum m ‑ai făcut. Gloria nu ‑

mi aparț ine, nereușita nu ‑mi aparține, dar amândouă fac parte din mine.
Domnișoara Havisham ajunsese jos, pe podea, fără să ‑mi dau prea bine
seama cum, printre podoabele de mireasă împrăștiate pe acolo. Am profitat de
moment – pe care îl așteptam de mult – ca să p ărăsesc încăperea, după ce o
implorai pe Estella făcându ‑i un semn cu mâna să ia aminte la domnișoara
Havisham. Când am ieșit, Estella încă mai stătea lângă șemineu, la fel ca mai
înainte. Părul domnișoarei Havisham era răsfirat în dezordine pe podea, prin tre
rămășițele podoabelor de mireasă, alcătuind un tablou sfâșietor.
Cu inima strânsă, m ‑am plimbat mai mult de o oră sub lumina stelelor, prin
curte, prin fabrica de bere și prin grădina părăginită. Când, în cele din urmă, mi
‑am făcut curaj să mă întorc î n odaie, am găsit ‑o pe Estella stând la picioarele
domnișoarei Havisham, cârpindu ‑i unul dintre acele veșminte care se
destrămaseră în fâșii, și de care, de atunci, îmi aduc aminte ori de câte ori văd
zdrențele decolorate ale vechilor prapuri atârnați prin catedrale. Mai târziu,
Estella și cu mine am jucat cărți, ca odinioară – numai că eram mai îndemânatici
acum și jucam jocuri franțuzești – și, astfel, seara trecu și eu mă dusei la culcare.
Stăteam în clădirea separată de casă, de cealaltă parte a curții. Era prima
oară când rămâneam peste noapte la Casa Satis, iar somnul nu voia să se
lipească de mine. O mie de domnișoare Havisham mă bântuiau. O simțeam în
stânga și în dreapta pernei, și la capul patului, și la picioare, în spatele ușii
întredeschise de l a odaia de toaletă, și în odaia cu masa de toaletă, și în camera
de deasupra, și în camera de dedesubt – pretutindeni. În cele din urmă, când
noaptea înaintă, fără grabă, către ora două, am simțit că nu mai puteam îndura
cu nici un chip locul acela ca pe u n loc de odihnă și că trebuia să mă scol. Așadar,
m‑am dat jos din pat și m ‑am îmbrăcat, am străbătut curtea, intrând în gangul
lung, pavat cu piatră, cu gând să ajung în curtea din spate și să mă plimb pe ‑
acolo ca să ‑mi răcoresc mințile înfierbântate. Îns ă, de cum am intrat în gang, mi
‑am stins lumânarea, căci am văzut ‑o pe domnișoara Havisham trecând de ‑a
lungul acestuia ca o stafie și scoțând suspine înăbușite. Am urmărit ‑o de la
depărtare și am văzut ‑o urcând scările. Avea în mână un crâmpei de lumânare ,
pe care îl luase, pesemne, dintr ‑un candelabru din odaia sa, și la flacăra acesteia
părea o siluetă nepământeană. Oprindu ‑mă la prima treaptă a scării, am simțit
izul de mucegai al sălii de ospețe, fără să o văd pe domnișoara Havisham
deschizându ‑i ușa, și am auzit ‑o plimbându ‑se pe acolo, ba traversând culoarul
și intrând în odaia sa, ba întorcându ‑se și intrând din nou în sala de ospețe, fără
să înceteze o clipă cu suspinele înăbușite. După o vreme am încercat, prin beznă,
să ies afară și să mă întorc l a mine, dar n ‑am putut face nici una, nici cealaltă,
până ce n ‑au pătruns înăuntru câteva dâre din lumina zorilor și am reușit să
deslușesc ceva în fața ochilor. Cât am stat acolo, ori de câte ori mă apropiam de
trepte, îi auzeam pașii, îi zăream lumânarea trecând, în capul scărilor, dintr ‑o
parte într ‑alta, și îi ascultam suspinele neîncetate.
A doua zi, până la plecare, între Estella și ea nu a mai izbucnit nici o ceartă,
iar neînțelegerea n ‑a mai fost pomenită, în vreo ocazie asemănătoare, cel puțin
din câte îmi aduc eu aminte. Nici purtările domnișoarei Havisham nu se
schimbaseră vreun pic față de Estella, deși mie mi se păru că văd și o umbră de
frică adăugându ‑se la felul ei de ‑a fi.
Este cu neputință să întorc această pagină din povestea vieții mele f ără să

aștern pe hârtie numele lui Bentley Drummle – însă, dacă aș putea, aș face ‑o cu
dragă inimă.
Odată, când Pițigoii erau întruniți în efectiv complet, și când buna dispoziție
era cultivată la modul obișnuit, și anume nici unul nu era de acord cu ceila lți,
Pițigoiul ‑șef chemă „crângul” la ordine, din pricină că domnul Drummle încă nu
ridicase paharul în cinstea vreunei lady – or, potrivit regulilor sacre ale societății,
era rândul acelei brute să o facă, în ziua aceea. Mi s ‑a părut că se uita chiorâș la
mine, în felul lui, în timp ce carafele treceau din mână în mână, în jurul mesei,
dar cum între noi, Pițigoii, nu exista nici urmă de bună înțelegere, gestul său
putea fi socotit foarte firesc. Însă care nu ‑mi fu indignarea și uluirea când el
declară a dunării că închină paharul în cinstea Estellei!
― Estella și mai cum? sării eu.
― Nu‑i treaba ta, replică Drummle.
― Estella de u nde? întrebai eu. Ești obligat să spui de unde!
Și, într‑adevăr, în calitate de Pițigoi, era obligat.
― De la Richmond, domnii mei, zise Drummle ignor ându‑mă, și este o
frumusețe fără seamăn.
― Că multe mai știe despre frumusețile fără seamăn un idiot josnic ca ăsta!
șoptii eu către Herbert.
― O cunosc și eu pe acea lady! zise Herbert peste masă, după ce toată
adunarea bău, onorân d, cum se cuvenea, toastul lui Drummle.
― Zău? făcu Drummle.
― La fel și eu, adăugai cu fața stacojie.
― Zău? făcu Drummle. Oh, Doamne!
Acesta fu singurul răspuns – în afară de zăngănitul paharelor și ‑al veselei –
pe care fu în stare să mi ‑l dea făptura ac eea greoaie, însă eu luai foc de parcă m
‑ar fi împuns cu cine știe ce ironie și țâșnii în picioare, declarând că socoteam o
lipsă de respect față de rangul de Pițigoi să se prezinte în fața „crângului” –
întotdeauna vorbeam de prezentarea în fața „crângulu i” în sensul parlamentar
strict al expresiei – să se prezinte în fața „crângului” și să propună un toast
pentru o lady, despre care nu știa nimic. La acestea, domnul Drummle, sărind și
el în sus, mă întrebă ce voiam să spun. Atunci, eu îi dădui cel mai gra v răspuns,
și‑anume că, după părerea mea, știa unde mă putea găsi.
Discutând dacă mai era cu putință, într ‑o țară creștină, ca acest schimb de
cuvinte să nu se lase cu vărsare de sânge, Pițigoii se împărțiră în două tabere.
Dezbaterea în jurul subiectului deveni atât de înfierbântată, încât pe puțin șase
onorabili membri le declarară altor șase, în timpul controversei, că, după părerea
lor, ceilalți știau unde puteau fi găsiți ei. Totuși, „crângul” funcționând ca o
veritabilă curte judecătorească, în cele d in urmă, se luă decizia că, dacă domnul
Drummle va putea aduce vreo dovadă din partea acelei lady, prin care să ateste
că avusese cinstea să o cunoască, atunci domnul Pip va trebui să ‑și ceară scuze,
ca gentleman și ca Pițigoi, pentru faptul că „se lăsase dus de val”. Lămurirea fu
stabilită pentru a doua zi (ca din pricina întârzierii să nu ni se răcească onoarea
înfierbântată), când Drummle se înfățișă cu o mică mărturisire politicoasă scrisă
chiar de mâna Estellei, că avusese cinstea să danseze cu el în m ai multe rânduri.
Aceasta nu ‑mi mai lăsă nici o portiță de scăpare și recunoscui că „mă lăsasem
dus de val” și că nu mai aveam nici un motiv să susțin că puteam fi găsit undeva.
Drummle și cu mine fornăirăm unul la celălalt vreo oră după aceea, în vreme ce

„crângul” se angajă într ‑o ceartă de ‑a valma, iar în final toată lume fu de acord că
buna dispoziție întrecuse orice așteptări.
Povestesc acest lucru cu seninătate, deși pe atunci numai senin nu am fost.
Căci n‑am cuvinte să descriu câtă durere îmi stârne a gândul că Estella îi dăduse
atenție unui asemenea ticălos, bădăran, posac și neghiob cum nu se mai văzuse.
Până în ziua de azi cred că datorită flăcării pure, generoase și dezinteresate, care
însuflețea dragostea mea pentru ea n ‑am putut îndura ideea că își plecase
urechea la vorbele acelei javre. Fără îndoială că m ‑aș fi simțit la fel de nenorocit,
oricui i‑ar fi arătat bunăvoință, însă un personaj mai merituos mi ‑ar fi pricinuit o
suferință mai ușor de îndurat.
Mi‑a fost ușor să aflu – și am aflat curâ nd – că Drummle începuse să o
curteze pe Estella cu destulă stăruință și că ea îi dădea voie s ‑o facă. Peste puțin
timp, deveni de ‑a dreptul nelipsit din preajma ei, și ne ciocneam unul de altul în
fiecare zi. El se ținea după ea cu o încăpățânare de catâr , iar Estella îl ținea pe
lângă ea, ba încurajându ‑l, ba dându ‑i peste nas, ba măgulindu ‑l, ba
disprețuindu ‑l fățiș, ba dând dovezi că ‑l cunoștea foarte bine, ba arătând că abia
de‑și amintea cine era.
Păianjenul, cum îl numise domnul Jaggers, era obișnuit să aștepte și avea
răbdarea speciei sale. Mai mult, avea o încredere neghioabă în banii și în noblețea
familiei sale, ceea ce îi era deseori de folos, căci îl scutea de bătaie de cap în
atingerea vreunui scop. Astfel, urmărind ‑o cu îndârjire pe Estella, P ăianjenul
întrecea multe alte insecte mai de seamă și, adeseori, se lăsa în jos pe firul său și
pica la momentul cel mai potrivit.
La un bal dat la Richmond (pe atunci se dădeau mai peste tot astfel de
baluri), la care Estella pusese în umbră toate celelal te frumuseți feminine,
prostovanul de Drummle se ținu cu atâta stăruință de Estella, iar ea îi arătă atâta
îngăduință, încât mă hotărâi să ‑i spun câteva vorbe despre el. Mă folosii de cel
dintâi prilej, și anume de momentul în care Estella o aștepta pe doa mna
Brandley, cu care să se întoarcă acasă, și stătea deoparte, gata de plecare, printre
niște flori. Mă aflam lângă ea, căci aproape întotdeauna le însoțeam pe
amândouă când se duceau sau se întorceau de la astfel de petreceri.
― Ești obosită Estella?
― Destul, Pip.
― E firesc.
― Mai bine spune ‑mi că n‑ar trebui, căci mai am de scris și scrisoarea către
Casa Satis, înainte de a mă duce la culcare.
― Ca s ă povestești succesul din seara aceasta? zisei eu. De bună seamă,
unul foarte jalnic, Estella.
― Ce vrei s ă spui? Nu mi ‑am dat seama de vreun succes.
― Estella, zisei eu, uit ă‑te și tu la individul acela, din colțul de colo, care se
holbează la noi.
― De ce s ă mă uit la el? răspunse Estella, ațintindu ‑și în schimb ochii
asupra mea. Ce anume are indiv idul acela, din colțul de colo, ca să mă folosesc de
cuvintele tale, ca să merite să mă uit la el?
― Tocmai asta ‑i întrebarea pe care vreau să ți ‑o pun, zisei eu. Căci s ‑a
învârtit în jurul tău toată seara.
― Moliile și tot soiul de făpturi urâte, răspunse Estella, aruncând o scurtă

privire către el, se învârt mereu în jurul unei lumânări aprinse. Ce poate face
lumânarea?
― Nimic, r ăspunsei eu. Dar Estella n ‑ar putea face ceva?
― Ei! zise ea dup ă o clipă, râzând. Poate. Da. Cum vrei.
― Atunci, Estella, ascu ltă ce‑ți spun. Mă simt îngrozitor că îi dai apă la
moară unuia ca Drummle, disprețuit de toată lumea. Doar știi că e disprețuit.
― Ei, și? zise ea.
― Știi că este la fel de urât la suflet cum este și la trup. Un individ găunos,
arțăgos, josnic și prost.
― Ei, și? făcu ea.
― Știi că nu se poate lăuda cu nimic în afară de banii lui și de un șir ridicol de
capete seci de strămoși. Recunoști?
― Ei, și? repetă ea și, de fiecare dată când o spunea, ochii ei minunați se
deschideau tot mai mari.
Ca să trec peste o bstacolul acestor două cuvinte, le ‑am împrumutat,
repetându ‑le apăsat:
― Ei, și iată de ce mă simt atât de nefericit!
Adevărul este că, dacă aș fi putut crede că îl încuraja pe Drummle ca să mă
facă pe mine – pe mine – nefericit, m ‑aș fi simțit mai uș urat, dar, ca de obicei, pe
mine mă scotea cu totul din discuție, și atunci nu mă mai puteam bizui pe așa
ceva.
― Pip, zise Estella, plimb ându‑și privirea prin încăpere, nu te mai amăgi în
privința purtării mele față de tine. Se prea poate să mă port așa c u ceilalți pentru
că așa este plănuit. N ‑are rost să discutăm despre aceasta.
― Ba da, are rost, zisei eu, pentru c ă nu pot îndura să aud lumea că spune:
„Uite‑o cum își risipește atențiile și farmecele pe un bădăran, cel mai josnic
dintre toți!”
― Eu pot, zise Estella.
― Oh! Nu fi a șa de trufașă, Estella, și așa de neînduplecată.
― Poftim! În clipa asta mă numește trufașă și neînduplecată! zise Estella,
deschizându ‑și brațele. Iar cu o clipă mai înainte îmi reproșa că ‑i arăt prea multă
îngăduință unui bădă ran!
― Fără nici o îndoială că asta faci, am zis eu întru câtva dintr ‑o suflare, căci
te‑am văzut aruncându ‑i priviri și zâmbete în seara aceasta, așa cum mie, unuia,
nu mi‑ai oferit niciodată!
― Atunci, zise Estella întorcându ‑se deodată spre mine, cu o p rivire fixă și
gravă, dacă nu chiar mânioasă, atunci, ai vrea să te înșel și să te prind și pe tine
în cursă?
― Oare pe el îl înșeli și îl prinzi în cursă, Estella?
― Da, pe el și pe mulți alții, pe toți, în afară de tine. Iat ‑o pe doamna
Brandley. Nu mai am nimic de zis.
Cu acestea, după ce am consacrat un capitol suferințelor care îmi stăpâneau
pe atunci inima într ‑o asemenea măsură și care, atât de adesea, mi ‑o îndurerau
și mi‑o chinuiau, voi trece mai departe, la întâmplarea care mă pândise mai
multă vr eme – întâmplare pusă la cale încă dinainte de a o cunoaște pe Estella,
adică de pe vremea când mintea sa crudă de copil suferea primele deformări în
mâinile vătămătoare ale domnișoarei Havisham.

Într‑o poveste orientală, lespedea grea, care avea să se pră bușească peste
patul sultanului aflat în culmea gloriei sale, a fost cioplită, încetul cu încetul,
dintr‑o carieră de piatră; tunelul prin care trebuia să treacă frânghia care s ‑o
țină la locul ei a fost, încetul cu încetul, săpat prin măruntaiele stâncii; apoi,
lespedea a fost ridicată, încetul cu încetul, și potrivită în acoperiș, frânghia a fost
înfășurată în jurul ei și întinsă, tot încetul cu încetul, de ‑a lungul nesfârșitului
tunel, până la inelul de fier. Când, după multă trudă, totul a fost gata și a sosit
ceasul, sultanul a fost trezit în puterea nopții, iar securea ascuțită, care trebuia
să taie frânghia legată de inelul de fier, i ‑a fost pusă în mână – și el a lovit!
Frânghia a fost retezată și ‑a zburat într ‑o clipă, iar tavanul s ‑a năruit. La fel s ‑
a întâmplat și în cazul meu. Întreaga lucrare, atât din apropiere, cât și din
depărtare, care țintea spre acest sfârșit, fusese înfăptuită. Într ‑o clipă, lovitura a
fost dată, iar acoperișul fortăreței mele s ‑a prăvălit peste mine.

Capitolul XXXIX

Împlinisem douăzeci și trei de ani. Nu mai auzisem nici un cuvânt care să mă
lămurească în privința speranțelor mele de viitor și trecuse o săptămână de la
ziua mea. Herbert și cu mine plecaserăm din „Hanul lui Barnard” de mai bine de
un an și acum locuiam în Temple. Camerele noastre se găseau în Garden Court,
lângă fluviu.
Domnul Pocket și cu mine nu ne mai aflam, de la o vreme, în aceleași relații
ca la început, deși continuam să ne înțelegem bine. Deși nu eram în stare să mă
apuc de nimi c – și pun aceasta pe seama faptului că nu ‑mi cunoșteam m ijloacele
de trai – îmi plăcea să citesc și citeam zilnic ore la rând. Afacerea lui Herbert
mergea bine, iar în ceea ce mă privește, toate rămăseseră așa cum vi le ‑am
descris la sfârșitul capitolului de mai sus.
Treburile îl mânaseră pe Herbert într ‑o călătorie la Marsilia. Eram singur și
cumva trist din pricina singurătății mele. Fără chef de nimic și neliniștit, sperând
neîncetat că ziua de mâine sau săptămâna viitoare aveau să ‑mi lămurească
situația și neîncetat dezamăgit în această nădejde, simțeam lipsa chipului vesel și
a răspunsurilor vioaie ale prietenului meu.
Era o vreme câinoasă, cu v ijelie și ploaie, apoi iar v ijelie și iar ploaie, și cu
noroi, noroi, și iar noroi pe toate străzile. Zi după zi , un văl greu și imens trecea
peste Londra, venind dinspre răsărit, de parcă acolo era tărâmul ploilor și ‑al
vânturilor veșnice. Atât de furioase fuseseră rafalele, încât clădirile mai înalte din
oraș rămăseseră fără tabla acoperișurilor, iar în cartierele mărginașe copacii
fuseseră doborâți și aripile morilor de vânt, smulse. Dinspre coastă soseau
zvonuri sumbre despre naufragii și morți. Violente ruperi de nori însoțiseră
ravagiile vântului, iar ziua aceea, care tocmai se încheia pe când eu mă așezasem
să citesc, fusese cea mai turbată dintre toate.
În partea aceea a cartierului Temple s ‑au schimbat de atunci multe lucruri.
Nu mai există atmosfera de pustietate de odinioară, și nici nu mai are deschidere
către fluviu, cum avea pe atunci. Locuiam la ultimul etaj al ultimei case. În seara
aceea, vântul care se năpustea dinspre fluviu zgâlțâia toată casa din temelii, cu
bubuituri ca de tun sau de talazuri sparte la țărm. Când v ijelia aduse după sine

și ploaia, izbind ‑o în ferestre, iar eu îmi ridicai fără voie ochii spre ele, căci
zăngăneau, am avut senzația că mă aflu într ‑un far bătut de furtună. Uneori,
fumul se întorcea în rotocoale pe horn în jos, de parcă nu s ‑ar fi înduplecat să
iasă afară pe o astfel de noapte. Când am deschis ușile și am privit în josul scării,
am văzut că lămpile de pe scară se stinseseră; iar când mi ‑am pus mâna
streașină la ochi, privind prin ferestrele întunecate (să le fi deschis, oricât de
puțin, în colții v ijeliei și ai ploii de afară, nici nu încăpea vorbă), am văzut că ș i
felinarele din curte se stinseseră, că felinarele de pe poduri și de pe mal abia mai
pâlpâiau și că focurile de cărbuni ale șlepurilor de pe fluviu erau spulberate de
vânt ca niște picături roșietice de ploaie.
Citeam ținând ceasul pe masă, cu gând să în chid cartea la ora unsprezece.
Când o închisei, orologiul de la Saint Paul laolaltă cu multe alte orologii ale
bisericilor din City – unele dând tonul, altele îngânându ‑le, altele în contrapunct
– începură să bată. Sunetul purtat de vânt părea ciudat, iar eu ascultam și
urmăream cum vântul îl lua pe sus și ‑l sfâșia… când auzii niște pași pe scară.
N‑are rost să vorbim despre neliniștea absurdă, care m ‑a făcut să tresar și
să mă gândesc, cu un fior, la zgomotul pașilor răposatei mele surori, căci n ‑a
durat decât o clipă. Ciulii din nou urechea și auzii pașii împiedicându ‑se, în
vreme ce se apropiau. Aducându ‑mi aminte că lămpile de pe scară se stinseseră,
îmi luai lampa la care citeam și ieșii în capul scării. Cel care urca se opri la
vederea luminii mele, căci nu mai auzii nimic.
― Este cineva jos, nu ‑i așa? strigai eu, privind într ‑acolo.
― Da, r ăspunse o voce din bezna de dedesubt.
― Ce etaj c ăutați?
― Ultimul. La domnul Pip.
― Eu sunt acela… S ‑a întâmplat ceva?
― Nu s‑a întâmplat nimic, răspunse vocea și omul se apropie.
Stăteam cu lampa întinsă peste balustrada scării, iar omul urca încet în
această rază de lumină. Era o lampă cu abajur, pentru citit, iar mănunchiul de
raze pe care îl trimitea era foarte îngust, așa că omul intra o clipă în bătaia sa,
apoi ieșea imediat. Curând, zării fața unui necunoscut, uitându ‑se în sus cu un
aer de neînțeles, părând mișcat și încântat că mă vede.
Pe când încercam să ‑i luminez drumul, am băgat de seamă că era înfofolit în
haine grosolane, de călător pe mare. De asem enea, am observat că avea părul
lung și cărunt, de un cenușiu metalic, că avea vreo șaizeci de ani, că era bine
legat, cu picioarele vânjoase, și că avea obrazul smead și înăsprit al celor ce stau
în bătaia soarelui, ploii și vântului. Când urcă și ultimel e două trepte, iar conul
de lumină al lămpii ne cuprinse pe amândoi, văzui, cu uimire prostită, că omul își
ținea brațele întinse către mine.
― Rogu‑vă, ce doriți? îl întrebai.
― Ce doresc? repet ă el, oprindu ‑se o clipă. Ah, da! O să vă explic ce doresc,
cu voia dumneavoastră.
― Vre ți să intrați?
― Da, r ăspunse el. Vreau să intru, dragă domnule.
Îi pusesem această întrebare destul de neprimitor, căci nu ‑mi plăcea aerul
acela bucuros și mulțumit de recunoaștere pe care îl citeam mai departe pe
chipul său. Nu ‑mi plăcea pentru că mi se părea că ‑mi dădea de înțeles că se

aștepta de la mine să ‑i răspund în același fel. L ‑am condus în odaia din care
ieșisem și, așezându ‑mi lampa pe masă, l ‑am rugat, cât de politicos am putut, să
mă lămurească.
El privi în jur cu o expresie ciudată – un soi de uimire plăcută, de parcă ar fi
avut vreun amestec în lucrurile pe care le admira, și își scoase întâi pălăria, apoi
își trase peste cap pelerina grosolană. Atunci văzui că fața îi era zbârcită și capul
chel, lungile sale plete cărunte, de un cenușiu metalic, crescându ‑i doar
deasupra urechilor. În schimb, nu văzui nimic care să mă lămurească asupra lui.
Dimpotrivă, în clipa următoare, mă trezii că își întinde încă o dată brațele către
mine.
― Ce înseamnă asta? zisei eu, pe jumă tate convins că era nebun.
El încetă să mă mai privească, și își frecă ușor țeasta cu mâna dreaptă.
― Este o dezam ăgire pentru cineva, zise el, cu glasul spart și aspru, după ce
a așteptat atâta, la o așa de mare depărtare, ca, atunci când vine în sfârșit atât de
aproape… Dar nu ești tu de vină pentru aceasta, nici unul dintre noi nu e de vină
pentru aceasta. O să vorbesc într ‑un minuțel. Dă ‑mi un minuțel, te rog.
Se așeză pe un scaun de lângă foc și își acoperi fruntea cu mâinile sale mari,
negricioase ș i cu venele proeminente. Atunci, îl privii mai atent, trăgându ‑mă un
pas înapoi, dar degeaba, tot nu ‑l cunoșteam.
― Nu mai e nimeni pe ‑aici, zise el, uitându ‑se peste umăr, nu ‑i așa?
― Și, mă rog, de ce îmi pui dumneata, un străin care ‑a venit la mine la ora
asta târzie din noapte, o asemenea întrebare?
― Ești îndrăzneț, răspunse el, clătinând din cap către mine, cumpănit și
drăgăstos, gest cu totul de neînțeles și din cale ‑afară de supărător. Mă bucur că
te‑ai făcut îndrăzneț! Dar nu te repezi să mă iei de gât. O să ‑ți pară rău mai
târziu.
Renunțai la intenția pe care mi ‑o ghicise, căci îl recunoscusem! Deși nu ‑mi
puteam aminti nici măcar o trăsătură a chipului său, îl recunoșteam! Dacă
vântul și ploaia ar fi spulberat toți anii trecuți de atunci încoace, dacă ar fi risipit
toate lucrurile care se petrecuseră între timp și ne ‑ar fi dus pe sus în cimitirul
unde stătuserăm prima oară față în față, privindu ‑ne de la înălțimi atât de
diferite, tot n ‑aș fi putut să ‑l recunosc mai fără șovăială pe pușcăriașul meu
decât îl recunoșteam acum, așa cum stătea pe scaunul din fața focului. Nu era
nevoie să scoată o pilă din buzunar și să mi ‑o arate. Nu era nevoie să ‑și ia batista
de la gât și să și ‑o lege în jurul capului. Nu era nevoie să se cuprindă în brațe și
să înconjoare camera tremurând și uitându ‑se peste umăr la mine, ca să ‑l
recunosc. Am înțeles că el era mai înainte să ‑mi fi dat vreunul dintre aceste
indicii, cu toate că, o clipă mai devreme, nu bănuiam nici pe departe cine era.
Se întoarse c ătre locul unde încremenisem și întinse din nou brațele spre
mine. Neștiind ce trebuia să fac – pentru că, în uluirea mea, îmi pierdusem cu
totul stăpânirea de sine – îi dădui, de voie, de nevoie, mâinile mele. Mi le strânse
călduros, le ridică la buze, le sărută și continuă să mi le țină strâns.
― Te‑ai purtat nobil, băiatul meu, zise el. Nobilul meu Pip! Și n ‑am s‑o uit
niciodată!
Cum schiță o mișcare, de parcă ar fi vrut să mă îmbrățișeze, îi pusei o mână
în piept și ‑l împinsei în lături.
― Stai a șa! zis ei. Oprește ‑te! Dacă îmi ești recunoscător pentru ceea ce am

făcut pe când eram copil, nădăjduiesc că ți ‑ai arătat recunoștința schimbându ‑ți
felul de viață. Dacă ai venit aici să ‑mi mulțumești, nu era nevoie. Totuși, m ‑ai
găsit, și trebuie să fie ceva bun în sentimentul care te ‑a adus până aici, așadar, n
‑am să te gonesc. Dar, cu siguranță, trebuie să înțelegi că… eu…
Atenția îmi fu atrasă în asemenea măsură de felul neobișnuit în care mă
țintuia cu privirea, încât vorbele îmi muriră pe buze.
― Spuneai , deci, relu ă el, după ce ne măsuraserăm din priviri unul pe altul
în tăcere, câteva clipe, spuneai că trebuie să înțeleg, cu siguranță. Ce anume
trebuie să înțeleg, cu siguranță?
― Că n‑aș vrea să reînnoiesc acea relație întâmplătoare cu tine, de odinioar ă,
în împrejurările de față. Mă bucură gândul că te ‑ai căit și ți ‑ai băgat mințile în
cap. Mă bucură faptul că pot să ți ‑o spun. Mă bucur că, gândindu ‑te că merit
mulțumiri, ai venit să ‑mi mulțumești. Dar drumurile noastre sunt diferite, cu
totul diferite. Ești ud și pari obosit. Vrei să bei ceva înainte să pleci?
Își înnodase din nou batista la gât și mă privea stăruitor, mușcând unul din
capetele ei.
― Cred, r ăspunse el, continuând să țină colțul batistei în gură și să mă
privească atent, că o să beau ceva înainte să plec, mulțumesc.
Pe o măsuță de lângă perete era o tavă gata pregătită. Am adus ‑o pe măsuța
de lângă foc și l ‑am întrebat ce ‑ar dori să bea. Atinse cu mâna una dintre sticle,
fără să se uite la ea ori să zică vreun cuvânt, iar eu îi pregătii niște rom fierbinte
cu apă. Încercai să ‑mi țin în frâu tremurul mâinilor, dar privirea lui ațintită
asupra mea și felul în care stătea lăsat pe spate în scaunul său și cu colțul
batistei de la gât între dinți – de care era vădit că uitase – mă făceau să nu mă pot
stăpâni. Când, în sfârșit, îi așezai paharul dinainte, observai cu uimire că avea
ochii plini de lacrimi.
Până în momentul acela rămăsesem în picioare, ca să nu ‑i ascund faptul că
voiam să ‑l văd plecat. Însă mă înduioșă înfățișarea demn ă de milă a bietului om
și simții un fior de remușcare.
― Nădăjduiesc, zisei eu, grăbindu ‑mă să‑mi torn și mie ceva într ‑un pahar și
trăgând un scaun mai aproape de masă, că nu vei socoti că ți ‑am vorbit prea
aspru adineauri. N ‑am vrut nici pe departe una ca asta și îmi pare rău dacă s ‑a
întâmplat așa. Îți doresc numai bine și fericire!
Pe când îmi duceam paharul la buze, el se uită mirat la colțul batistei sale,
care‑i căzuse dintre dinți, când deschisese gura să bea. Îmi întinse mâna. I ‑o
întinsei și eu p e‑a mea, apoi el bău și își trecu mâneca hainei peste ochi și peste
frunte.
― Ce‑ai mai făcut de atunci? îl întrebai.
― Am fost oier la o ferm ă, crescător de vite și multe altele dincolo, în Lumea
Nouă, zise el, la multe mii de mile de mare furtunoasă depă rtare de aici.
― Sper c ă ai dus ‑o bine.
― Am dus ‑o minunat. Mai erau și alții împreună cu mine, care o duceau și ei
bine, dar nici unul n ‑a izbutit atât de bine ca mine. Mi ‑am câștigat chiar faima în
această privință!
― Mă bucur să aud asta.
― Iar eu s peram s ă te aud spunând ‑o, dragul meu băiat.
Fără să mă opresc și să încerc să deslușesc înțelesul acestor cuvinte sau

tonul cu care fuseseră rostite, întorsei discuția spre un subiect care tocmai îmi
fulgerase prin minte.
― L‑ai mai văzut vreodată, îl înt rebai, pe mesagerul pe care mi l ‑ai trimis,
odinioară, după ce și ‑a îndeplinit misiunea pe care i ‑ai încredințat ‑o?
― N‑am mai dat ochii cu el a doua oară. Nici n ‑aveam cum.
― A venit, ținându ‑și cuvântul dat, și mi ‑a adus cele două bancnote de câte
o liră . Eram un băiat sărac, pe atunci, după cum știi, iar pentru un băiat sărac
bancnotele acelea au însemnat o mică avere. Dar, ca și tine, am dus ‑o din ce în ce
mai bine de atunci, iar acum trebuie să ‑mi dai voie să ți le înapoiez. Le vei pune
în slujba unui alt băiat sărac.
Mi‑am scos punga. El mă urmări cu atenție când așezai punga pe masă și o
deschisei, alegând două bancnote de o liră din banii dinăuntru. Bancnotele erau
curate și noi, iar eu le netezii și i le întinsei. Țintuindu ‑mă cu privirea, le așeză
una peste cealaltă, le îndoi, le răsuci, le aprinse de la flacăra lămpii și lăsă cenușa
să cadă pe tavă.
― Pot s ă îndrăznesc să te întreb, zise el atunci, cu un zâmbet ce aducea a
încruntare și cu o încruntare ce aducea a zâmbet, cum de ți‑a mers bine de c ând
tu și cu mine ne ‑am întâlnit în mlaștinile acelea pustii și înghețate?
― Cum?
― Îhî!
Își goli paharul, se ridică și se spr ijini cu mâna lui grea și negricioasă de
poliță, într ‑un colț al căminului. Își ridică un picior pe grătarul căminului, pentru
a‑l usca și a ‑l încălzi, iar gheata sa udă începu să scoată aburi. Însă nu se uita
nici la ea, nici la foc, ci mă privea pe mine drept în ochi. Abia în momentul acesta
începui să tremur.
Am deschis gura, mișcându ‑mi buzele și rostind muțește câteva cuvinte,
după care mă căznii să ‑i spun, foarte încâlcit, că fusesem ales să moștenesc o
avere.
― Ar putea un umil ocna ș să întrebe ce avere? întrebă el.
― Nu știu.
― Ar putea un umil ocna ș să întrebe a cui avere? urmă el.
Am îngăimat din nou:
― Nu știu.
― Îmi dai voi e să ghicesc, te ‑aș întreba eu, care a fost venitul tău de când ai
devenit major? Să începem cu prima cifră. Cinci?
Cu inima bătându ‑mi în piept ca un baros mânuit alandala, mă ridicai de pe
scaun, rămânând cu o mână pe spetează și uitându ‑mă înnebunit la el.
― Și acum să vorbim despre custode, continuă el. Trebuie să fi fost vreun
custode sau ceva asemănător, câtă vreme ai fost minor. Vreun avocat, probabil.
Prima literă a numelui avocatului, ia să vedem, să fie J?
Am fost izbit, ca de un fulger, de adevăr ul situației mele. Iar dezamăgirile,
primejdiile, necazurile și urmările acesteia se năpustiră în mintea mea puzderie,
și mă doborâră sub greutatea lor, așa că de ‑abia mai răsuflam.
― Să zicem, reluă el, că omul care l ‑a angajat pe acel avocat al cărui num e
începe cu J și ar putea fi Jaggers a venit de peste ocean până la Portsmouth, a
debarcat acolo și a vrut să ‑ți facă o vizită. „Totuși, m ‑ai găsit” ai spus tu
adineauri. Ei! Cum te ‑am găsit? Păi, i ‑am scris de la Portsmouth unei persoane

din Londra, cerâ ndu‑i amănunte despre adresa ta. Numele acelei persoane?
Wemmick.
N‑aș fi putut rosti un cuvânt nici dacă viața mea ar fi atârnat de aceasta. Am
rămas în picioare, cu o mână pe speteaza scaunului și cu cealaltă apăsându ‑mi
pieptul, căci simțeam că mă înăbu ș. Am rămas în picioare, uitându ‑mă
înnebunit la el, până când m ‑am încleștat de scaun, căci odaia începuse să se
învârtă și să salte. El mă prinse în brațe, mă trase către canapea, mă întinse,
sprijinindu‑mă cu perne, și se lăsă într ‑un genunchi lângă mine – apropiindu ‑și
de ochii mei fața, pe care acum mi ‑o aminteam fără greș și la vederea căreia mă
înfiorai.
― Da, Pip, dragul meu b ăiat, eu am făcut un gentleman din tine! Eu sunt cel
care a făcut asta! Am jurat atunci, demult, că, dacă vreodată aveam să ma i câștig
vreo guinee, acea guinee avea să fie a ta. Am jurat, mai apoi, că, dacă vreodată am
să dau o lovitură și ‑am să devin bogat, tu vei fi cel bogat. Am trăit greu, ca tu să
trăiești bine. Am trudit amarnic, ca tu să nu fii nevoit să muncești. Ce te
nedumerește, băiete dragă? Crezi că ‑ți spun toate acestea ca să te simți obligat?
Nicidecum! Ți ‑o spun ca să știi că nenorocitul acela de câine hăituit, pe care l ‑ai
salvat, și ‑a ridicat fruntea atât de sus încât să poată crește un gentleman – și,
Pip, tu eș ti acela!
Scârba pe care o simțeam față de omul acela, groaza pe care o aveam față de
el, sila cu care mă feream de atingerea lui n ‑ar fi putut fi mai mari nici dacă ar fi
fost cine știe ce fiară turbată.
― Ascult ă‑mă bine, Pip, eu sunt al doilea tată pent ru tine. Tu ești fiul meu și
pentru mine însemni mai mult decât oricine. Am pus bani deoparte numai ca să
ai tu ce cheltui. Pe când eram tocmit ca oier și mă aflam într ‑o cocioabă, în
singurătate, nevăzând alte ființe vii decât oile, până ce aproape că uit asem cum
arată chipurile omenești, vedeam aievea chipul tău. Îmi scăpa cuțitul din mână
de nenumărate ori, în cocioaba aceea, pe când stăteam la masă, și atunci îmi
ziceam: „Iar e băiatul aici, uitându ‑se la mine când mănânc și beau!” Te ‑am
văzut acolo de multe ori, la fel de limpede cum te văzusem în mlaștinile acelea
cețoase. „Să mă bată Dumnezeu! – ziceam eu, de fiecare dată, și apoi ieșeam
afară, sub cerul liber, ca s ‑o strig către Ceruri – să mă bată Dumnezeu dacă,
atunci când oi fi liber și bogat, n ‑oi face din băiatul acela un gentleman!” Și am
făcut‑o! Păi, nu? Uită ‑te la tine, dragă băiete! Uită ‑te la casa asta a ta de acum,
potrivită pentru un lord! Un lord? Ha! O să faci rămășag, pe banii tăi, cu ceilalți
lorzi și‑o să‑i întreci!
Înflăcărat și t riumfător, știind că aproape îmi pierdusem cunoștința, nu băga
de seamă felul în care primeam eu spusele sale. Și aceasta era singura mea
fărâmă de ușurare.
― Ascult ă‑mă bine! continuă el, scoțându ‑mi ceasul din buzunar și
întorcând spre el un inel de pe d egetul meu, în vreme ce eu mă trăgeam înapoi,
ferindu‑mă de atingerea sa de parcă ar fi fost un șarpe. E de aur și e o
frumusețe… e un ceas de gentleman, zic eu! Un diamant înconjurat de rubine… e
un inel de gentleman, zic eu! Uită ‑te la rufăria ta… o rufărie fină și frumoasă! Uită
‑te la hainele tale… nici că s ‑ar găsi haine mai bune! Pe deasupra, cărțile tale,
făcu el și își întoarse privirile roată prin odaie, iată ‑le, unele peste altele, pe

rafturile lor, cu sutele! Și le ‑ai citit, nu ‑i așa? Am v ăzut că citeai una, când am
intrat. Ha, ha, ha! Să mi le citești și mie, băiete dragă! Chiar dacă sunt în alte
limbi, pe care eu nu le înțeleg, o să mă simt la fel de mândru ca și când le ‑aș
înțelege.
Îmi apucă din nou mâinile și le duse la buze, iar mie î mi îngheță sângele în
vene.
― Să nu te superi că ‑ți vorbesc deschis, Pip! zise el, după ce își trecu din nou
mâneca peste ochi și peste frunte și scoase din gât țăcănitul acela de care îmi
aminteam atât de bine – și‑mi era cu atât mai groază de el cu cât î l vedeam mai
emoționat. Tu nici n ‑ai putea face altceva mai bun decât să taci, dragul meu
băiat. Fiindcă tu nu ai așteptat atât de multă vreme aceste clipe, așa cum le ‑am
așteptat eu. Tu nu te ‑ai pregătit pentru întâlnirea asta așa cum m ‑am pregătit
eu. Da r, zău așa, chiar nu ți ‑a trecut niciodată prin minte că eu eram acela?
― Oh, nu, nu, nu! r ăspunsei eu. Niciodată, niciodată!
― Ei bine, vezi tu, eu eram , eu și numai eu. Nimeni n ‑a mai luat parte la asta,
în afară de mine și de domnul Jaggers.
― Nimeni al tcineva? întrebai eu.
― Nu, zise el cu o privire mirat ă. Cine ar mai fi trebuit să fie? Ei, dragă băiete,
ce chipeș te ‑ai făcut! Nu ‑s pe undeva niște ochi frumoși… ia zi! Nu ‑s pe undeva
niște ochi frumoși la care tu să te gândești cu drag?
Oh, Estella, E stella!
― Vor fi ai t ăi, dragă băiete, dacă se pot cumpăra cu bani. Nu vreau să spun
că un gentleman atât de șlefuit ca tine n ‑ar putea să ‑i câștige prin merite proprii.
Dar banii o să te spr ijine! Lasă ‑mă să termin ce ‑am început să ‑ți spun, dragul
meu băia t. De la cocioaba aceea și de la slujba mea de acolo m ‑am ales cu banii
pe care mi i ‑a lăsat stăpânul meu, care a murit și care fusese ce fusesem și eu,
bani cu care mi ‑am cumpărat libertatea și ‑am pornit pe picioarele mele. Toate
lucrurile pe care le făce am, le făceam pentru tine. „Trăsni ‑m‑ar Dumnezeu – așa
ziceam, ori de câte ori m ‑apucam de ceva – dacă n‑o să fie pentru el!” Totul
mergea ca pe roate. Așa cum ți ‑am spus adineauri, mi ‑am câștigat chiar faima că
îmi merge strună. Banii care mi ‑au fost lăsa ți și cei pe care i ‑am câștigat în vreo
câțiva ani după aceea au fost cei pe care i ‑am trimis acasă, la domnul Jaggers –
toți pentru tine – atunci când a venit prima oară să te caute, așa cum îi cerusem
în scrisoare.
Oh! De n ‑ar fi venit niciodată! De m ‑ar fi lăsat la fierărie – departe de a fi
mulțumit, totuși cu mult mai fericit decât acum!
― Și atunci, băiete dragă, pentru sufletul meu a fost o răsplată, ascultă ‑mă
bine, să știu, în sinea mea, că eu creșteam un gentleman. Chiar dacă armăsarii
de rasă ai coloniștilor de acolo mă umpleau de praf, trecând pe lângă mine, în
vreme ce eu mergeam pe jos… știi ce ‑mi spuneam? Păi, spuneam în gândul meu:
„Eu cresc un gentleman mai de seamă decât o să ajungeți voi vreodată!” Dacă
vreunul dintre ei îi spunea altuia : „Ăsta a fost un ocnaș, în urmă cu vreo câțiva
ani, și a rămas și ‑acum un prostănac de rând, cu tot norocul lui la afaceri!”… știi
ce‑mi spuneam? Păi, spuneam în gândul meu: „Chiar dacă nu sunt eu un
gentleman, nici educat nu sunt, totuși sunt proprieta r de așa ceva! Voi toți
sunteți proprietari de vite și pământuri, dar care dintre voi e proprietarul unui

gentleman educat la Londra?” Și asta îmi dădea curaj să ‑mi văd de treabă. Și în
felul acesta am avut mereu în minte gândul că, de bună seamă, o să vin într‑o zi
să‑mi văd băiatul și o să ‑i spun cine sunt, chiar acasă la el.
Îmi puse o mână pe umăr. Mă înfiorai la gândul că nu știam nimic despre el,
iar mâna sa ar fi putut fi pătată de sânge.
― N‑a fost ușor, Pip, să plec din părțile acelea, nici lipsit de primejdii. Dar m
‑am ținut tare și, cu cât mai greu mi ‑a fost, cu atât mai tare m ‑am ținut, căci
eram foarte hotărât și țineam morțiș s ‑o fac. În cele din urmă, am reușit. Dragul
meu băiat, am făcut ‑o!
Încercam să ‑mi adun gândurile, dar eram înmărmurit. Tot timpul cât
vorbise, mi se păruse că sunt mai atent la vuietul vântului și ‑al ploii decât la el.
Nici în momentul acela nu puteam face deosebirea între glasul lui și glasul
vijeliei, deși cel din urmă se auzea puternic, iar al lui amuțise.
― Unde o s ă să stau? mă întrebă el deodată. Trebuie să stau undeva, dragul
meu băiat.
― Ca s ă dormi? zisei eu.
― Da. Ca s ă dorm mult și bine, răspunse el, căci am fost zgâlțâit de mare și
bătut de valurile ei luni în șir.
― Prietenul cu care locuiesc, zisei eu, ridic ându‑mă de pe canapea, nu este
acasă. Poți sta în odaia lui.
― N‑o să se întoarcă mâine, nu ‑i așa?
― Nu, r ăspunsei eu aproape mașinal, în ciuda tuturor sforțărilor mele. Nu
mâine.
― Pentru c ă, ascultă ‑mă bine, dragă băiete, zise el, coborându ‑și vocea și
împu ngându‑mă prietenește în piept cu degetul, e nevoie de prudență.
― Ce vrei s ă spui? Prudență?
― Ce Dumne… e moarte sigur ă!
― Ce anume este moarte sigur ă?
― Am fost surghiunit pe via ță. E moarte sigură că m ‑am întors. S ‑au întors
prea mulți î n ultimii ani, și o să fiu neîndoielnic spânzurat dacă or să mă prindă.
Asta mai lipsea! Nenorocitul acela, după ce mă împovărase ani de zile cu
lanțurile sale blestemate de aur și argint, își riscase viața ca să vină până la mine,
iar eu îl țineam acolo, la adăpost, în casa mea! Dacă, în loc să ‑mi fie groază de el,
l‑aș fi iubit, dacă, în loc să mă cutremur și să mă feresc din calea lui cu dezgust,
m‑aș fi simțit legat de el prin cele mai puternice sentimente de admirație și
dragoste, tot nu m ‑aș fi simțit mai rău. Dimpotrivă, poate mi ‑ar fi fost mai bine,
căci l‑aș fi adăpostit dintr ‑o pornire firească a inimii mele.
Prima mea gr ijă fu să trag obloanele, ca să nu se vadă nici o geană de lumină
de‑afară și apoi să încui și să zăvorăsc ușile. Pe când fă ceam acestea, el stătea în
picioare, lângă masă, bând rom și ronțăind biscuiți – iar când dădui cu ochii de el,
bând și mâncând, mi se păru că îl văd din nou pe pușcăriașul meu în mlaștină,
înfulecându ‑și mâncarea. Mă așteptam să se oprească brusc și să se aplece să ‑
și pilească inelul de fier de la picior.
După ce m ‑am dus și în odaia lui Herbert, închizând orice altă trecere între
aceasta și scări, în afară de cea prin odaia unde tocmai stătuserăm de vorbă, l ‑
am întrebat dacă vrea să se culce. El îmi răspu nse că da, însă îmi ceru să ‑i dau

ceva din „rufăria mea de gentleman”, ca să se îmbrace dimineață. I ‑am adus
câteva lucruri și i le ‑am pregătit, să le aibă la îndemână, iar sângele mi ‑a
înghețat din nou în vine, când m ‑a prins iarăși de mâini, urându ‑mi no apte
bună.
Am scăpat și m ‑am îndepărtat de el, fără să știu cum anume, apoi m ‑am
apucat să scormonesc în jar, în odaia unde stătuserăm de vorbă, stând în fața
căminului și fiindu ‑mi frică să mă duc la culcare. Am rămas acolo mai bine de o
oră, prea năucit ca să pot judeca și, până ce n ‑au început să mi se lege gândurile,
nu mi‑am dat seama pe de ‑a‑ntregul cât de nenorocit eram și cum mi se
sfărâmase în bucăți corabia speranțelor, care mă purtase până atunci.
Intențiile domnișoarei Havisham în privința mea n u erau decât pură
închipuire. Estella nu ‑mi era sortită. Eram primit în Casa Satis de ochii lumii,
slujind drept ghimpe pentru rudele lacome și drept un manechin, cu inimă
mecanică, bun pentru a exersa asupra sa, în lipsă de altceva la îndemână.
Acestea au fost primele revelații usturătoare. Dar cea mai ascuțită și mai adâncă
durere dintre toate era că, din pricina acestui ocnaș vinovat de cine știe ce crime,
care putea fi oricând luat din odăile acelea, unde stăteam eu acum cufundat în
gânduri, și spânzura t la poarta din Old Bailey, îl părăsisem pe Joe.
Nu m‑aș fi întors la Joe și la Biddy acum pentru nimic în lume! Pur și simplu
pentru că sentimentul că mă purtasem ca un ticălos față de ei era mai puternic
decât oricare alt gând. Nici toată înțelepciunea d in lume nu mi ‑ar fi putut da
alinarea pe care aș fi găsit ‑o în simplitatea și dragostea lor și știam că niciodată,
niciodată nu aveam să repar răul făcut.
La fiecare răbufnire de vânt și la fiecare pală de ploaie, auzeam urmăritorii.
În două rânduri aș fi putut jura că am auzit o bătaie în ușă și niște șoapte la
intrare. Cu toate aceste spaime din mintea mea, am început să ‑mi închipui sau
să‑mi amintesc că avusesem tainice presimțiri despre sosirea acestui om. De
pildă că, săptămâni în șir, vedeam pe stradă chipuri care mi se păreau că
seamănă cu al său. Că numărul acestor înfățișări asemănătoare devenise din ce
în ce mai mare, pe măsură ce el, străbătând oceanul, se apropiase de mine. Că
duhul său rău își trimisese astfel dinainte vestitorii și că acum, în noaptea
aceasta v ijelioasă, el se ținuse de cuvânt și ajunsese la mine.
În năvala acestor gânduri se strecură și acela că, de la bun început, privindu
‑l cu ochii mei de copil, îl socotisem un om îngrozitor de violent. Că îl auzisem pe
celălalt pușcăriaș rep etând întruna că încercase să ‑l omoare. Că îl văzusem în
fundul șanțului, zbătându ‑se și luptându ‑se ca o fiară sălbatică. Din toate aceste
amintiri mi se născu, la lumina focului, spaima nelămurită că poate nu eram în
siguranță î ncuiat cu el, departe de toată lumea, în puterea acelei nopți
dezlănțuite. Și spaima aceasta crescu până ajunse să umple întreaga încăpere și
mă împinse să înșfac o lumânare și să mă duc să mai arunc o privire la cel care
era o povară cumplită pentru cuget ul meu.
Își înfășurase batista în jurul capului, iar chipul îi împietrise, cufundat în
somn. Dormea de ‑a binelea, liniștit, deși avea un pistol cu țeava lungă așezat
alături, pe pernă. Ceva mai ușurat să ‑l văd astfel, am scos cu gr ijă cheia din ușă
și l‑am încuiat pe dinafară, după care m ‑am întors lângă foc. Treptat, am
alunecat din scaun și m ‑am întins pe podea. Când m ‑am deșteptat, fără să fi
uitat o clipă, în somn, de nenorocirea mea, clopotele bisericilor din cartierul East

Side băteau de cinci, lumânăr ile arseseră până la capăt, focul se stinsese, iar
vântul și ploaia făceau și mai groasă bezna de afară.

Aici se sfârșește cea de‑a doua etapă a speranțelor lui Pip.

Capitolul XL

Faptul că am fost nevoit să iau măsuri (pe cât mi ‑a stat î n puteri) pentru
siguranța temutului meu vizitator a fost un adevărat noroc, fiindcă, frământat de
acest gând la trezire, toate celelalte au fost ținute la distanță, într ‑un amestec
nelămurit.
Era de la sine înțeles că nu ‑l puteam ține închis în apartament ul meu. Nu
aveam cum s ‑o fac și orice încercare de acest fel ar fi stârnit, negreșit, suspiciuni.
E drept că nu mai aveam nici un Răzbunător în serviciul meu, dar intrasem în
grija unei bătrâne cotoroanțe cu gură mare, ajutată de o boccea vie de zdrențe, pe
care ea o numea nepoată ‑sa, iar a păstra o cameră departe de privirile lor n ‑ar fi
făcut decât să le ațâțe curiozitatea și să dea apă la moară presupunerilor.
Amândouă aveau vederea slabă, cusur pe care eu îl puneam pe socoteala
năravului lor de a se uita pe gaura cheii, și întotdeauna te împiedicai de ele când
n‑aveai chef – într‑adevăr, aceasta era singura lor calitate, în afară de mâna ‑
lungă. Ca să nu le dau de bănuit acelor făpturi că ar fi vreo taină la m ijloc, m‑am
hotărât să le anunț, chiar de dimine ață, că unchiul meu sosise pe neașteptate de
la țară.
Hotărârea aceasta îmi fulgerase prin minte pe când începusem să orbecăi
prin odaie, căutând cele trebuincioase să fac lumină. Cum n ‑a fost chip să găsesc
ceva de soiul ăsta, mă văzui silit să ies până l a ghereta portarului, de lângă casă,
și să‑l chem pe paznic să vină să mă ajute cu felinarul său. Ei bine, coborând
scările pe bâjbâite, am dat peste ceva, iar acel ceva se dovedi a fi un om ghemuit
într‑un colț.
Cum omul acela nu ‑mi răspunse nimic când îl întrebai ce făcea acolo, ci
doar se feri pe mutește de atingerea mea, o rupsei la fugă spre gheretă și îl rugai
pe paznic să vină repede cu mine, povestindu ‑i întâmplarea pe drum. Vântul
sufla mai turbat ca niciodată, așa că ne gândirăm că n ‑avea rost să mai punem în
primejdie lumina din felinar, încercând să aprindem lămpile de pe scară, dar
cercetarăm casa scărilor de la prima până la ultima treaptă, fără să găsim pe
nimeni. Atunci, mă gândii că necunoscutul s ‑ar fi putut strecura în camerele
mele. Așad ar, aprinzându ‑mi lumânarea de la felinarul paznicului și lăsându ‑l
pe el în prag, am cercetat cu mare gr ijă fiecare cotlon al apartamentului, cu tot cu
odaia în care dormea temutul meu oaspete. Totul era în ordine și, cu siguranță,
nu intrase nici un nepof tit.
Mă tulburase grozav faptul că se întâmplase să fie un om ascuns pe scări
tocmai în noaptea aceea, dintre toate nopțile din an, și îl întrebai pe paznic, în
speranța că am să capăt o lămurire liniștitoare, în timp ce îi dădeam un păhărel,
la ușă, dacă, peste noapte, trecuse pe la poarta sa vreun gentleman care părea să
fi cinat în oraș până târziu. Da, răspunse el, trecuseră trei, la diferite ore din
noapte. Unul locuia în Fountain Court, iar ceilalți doi în Lane, dar îi văzuse

îndreptându ‑se către case le lor. În plus, singurul chiriaș permanent, în afară de
mine și de Herbert, care avea un apartament în casa aceea, era plecat la țară de
vreo câteva săptămâni și cu siguranță nu se întorsese în noaptea aceea, pentru
că îi văzuserăm amândoi ușa zăvorâtă pe dinafară, când urcaserăm cu felinarul.
― Fiind o noapte a șa de urâtă, domnule, zise paznicul întinzându ‑mi
paharul gol, neobișnuit de puțini oameni au trecut pe la bariera mea. Pe lângă cei
trei gentlemeni de care am pomenit, nu ‑mi amintesc să mai fi veni t cineva până
la ora unsprezece, când a întrebat un străin de dumneata.
― Unchiul meu, murmurai eu, da…
― L‑ați văzut, domnule?
― Da. Oh, da!
― Și pe cealaltă persoană cu care era?
― Persoana cu care era? repetai eu buimac.
― Mie a șa mi s‑a părut, că era cu el, răspunse paznicul, căci s ‑a oprit când s
‑a oprit gentlemanul ca să mă întrebe despre dumneavoastră, și a plecat mai
departe când gentlemanul a plecat mai departe.
― Cum ar ăta?
Paznicul nu fusese foarte atent, ar fi zis că e un lucrător oarecare . Tot ce își
putea aminti era faptul că avea niște haine de culoarea prafului și o pelerină
întunecată. Paznicul nu punea mare preț pe întâmplare, și era firesc, pentru că
nu avea motivele mele.
După ce mă descotorosii de el, ceea ce am socotit că era mai bine să fac fără
să mai lungesc vorba, mintea îmi fu adânc tulburată de cele două întâlniri
deopotrivă. Chiar dacă, luate în parte, fiecare putea avea o explicație – de pildă, să
fi fost un chefliu care petrecuse până târziu la cârciumă sau la vreun priete n și
care nu mai dăduse pe la ghereta paznicului, ci nimerise drept pe scările mele,
unde‑l luase somnul; sau vizitatorului meu fără nume cineva care ‑i arătase
drumul -, totuși, luate împreună, păreau destul de îngr ijorătoare pentru cineva
neîncrezător și s periat, cum ajunsesem eu din pricina întâmplărilor din ultimele
ore.
Am aprins focul, care împrăștia prin odaie o lumină palidă, în momentul
acela al dimineții, și ‑am ațipit puțin în fața lui. Mi se păru că dormisem o noapte
întreagă, când auzii clopotele bătând de șase. Cum mai era o oră și jumătate
până ce avea să se crape de ziuă, am ațipit din nou, tresărind mai mereu,
neliniștit fiindcă ba îmi răsuna în urechi o discuție nelămurită, ba auzeam
vuietul vântului pe horn. În cele din urmă, m ‑am cufundat în tr‑un somn adânc,
din care mă trezii speriat, din pricina luminii de afară.
În tot acest răstimp, nu fusesem nici o clipă în stare să ‑mi cântăresc
situația, și nu mă simțeam în stare nici acum. Nu aveam puterea nici să încep să
mă gândesc. Eram foarte abăt ut și mâhnit, dar într ‑un fel nedeslușit. Cât despre
a‑mi făuri vreun plan de viitor, mai ușor aș fi putut făuri un elefant. Nici atunci
când am tras în lături obloanele și m ‑am uitat pe fereastră, la dimineața umedă
și neîmblânzită, muiată toată într ‑o culoare plumburie, nici când am făcut câțiva
pași, trecând dintr ‑o cameră într ‑alta, nici când m ‑am așezat din nou lângă foc,
tremurând, așteptând să vină servitoarea, n ‑am putut gândi altceva decât că
eram tare nefericit – deși n‑aș fi putut spune din ce pr icină, nici cât timp aveam
să rămân așa, nici în ce zi a săptămânii făceam eu această constatare, nici măcar

cine eram eu, cel care se simțea astfel.
În sfârșit, bătrâna menajeră și nepoata sa sosiră – cea din urmă cu o
căpățână greu de deosebit de pămătuf ul ei de praf – și se arătară foarte mirate de
faptul că mă găsiră deja în picioare și cu focul aprins. La acestea, le adusei la
cunoștință că unchiul meu venise pe la mine în noaptea aceea, că dormea încă și
că ele trebuie să facă mai multe pregătiri pent ru gustarea de dimineață, dată fiind
situația. Apoi, m ‑am spălat și m ‑am îmbrăcat, în vreme ce ele mutau mobila prin
casă și stârneau praful. Astfel, într ‑un soi de vis cu ochii deschiși, m ‑am trezit
din nou așezat în fața focului, așteptându ‑l pe el să vină la masă.
După un timp, ușa camerei sale se deschise și își făcu apariția. Nu reușeam
să‑i îndur prezența, socotind că arăta și mai rău la lumina zilei.
― Nu știu nici măcar cum să ‑ți spun, zisei eu cu glas coborât, când el se
așeză la masă. Le ‑am spu s celorlalți că ești unchiul meu.
― Asta e, dragul meu b ăiat! Spune ‑mi unchi.
― Presupun c ă le‑ai zis un nume, când te ‑ai urcat pe vas.
― Da, drag ă băiete. Le ‑am zis că mă numesc Provis.
― Vrei s ă‑ți păstrezi numele ăsta?
― Păi, da… De ce nu, băiete drag ă? E la fel de bun ca oricare altul, cel puțin
dacă nu ‑ți este ție altul pe plac.
― Care e numele t ău adevărat? l ‑am întrebat șoptit.
― Magwitch, r ăspunse el, pe același ton. Botezat Abel.
― Ce ai fost înainte?
― Ocna ș, băiete.
Îmi răspunsese chiar serios și folosise cuvântul de parcă ar fi însemnat vreo
meserie.
― Când ai intrat în Temple, azi ‑noapte…, începui eu, dar mă oprii să mă
întreb dacă nu se petrecuse cumva foarte de demult.
― Da, b ăiete dragă?
― Când te‑ai dus la ghereta paznicului și l ‑ai într ebat pe omul de ‑acolo cum
să ajungi aici, mai era cineva cu tine?
― Cu mine? Nu, drag ă băiete.
― Dar mai era cineva de fa ță?
― N‑am băgat de seamă, zise el, căzând pe gânduri. Nu cunosc drumurile pe
aici. Dar parcă da, parcă mai era cineva care venea î n urma mea.
― Ești cunoscut în Londra?
― Sper c ă nu! zise el, dându ‑și un bobârnac cu degetul în gât, ceea ce mă
făcu să roșesc dezgustat.
― Ai fost cunoscut în Londra cândva?
― Mai mult sau mai pu țin, dragă băiete. Mai degrabă la țară.
― Ai fost… judecat… în Londra?
― Când anume? zise el, cu o privire pătrunzătoare.
― Ultima oar ă.
Dădu din cap.
― Atunci l ‑am întâlnit prima dată pe domnul Jaggers. Jaggers era de partea
mea.
Mi‑a stat pe buze să ‑l întreb pentru ce fusese judecat, dar ap ucă un cuțit, îl
învârti prin aer, zicând:

― Pentru tot ce am f ăcut am plătit cu vârf și ‑ndesat! și începu să mănânce.
Înfuleca lacom, într ‑un mod dezgustător, iar gesturile sale erau barbare,
zgomotoase și nesățioase. Îi lipseau câțiva dinți încă de când îl întâlnisem în
mlaștină, iar acum, în vreme ce molfăia dumicatul în gură și își lăsa capul într ‑
o parte, ca să ‑l prindă mai bine între cei mai puternici colți, semăna leit cu un
câine bătrân și înfometat.
Și dacă aș fi avut un dram de poftă de mâncare în ainte de a mă așeza la
masă, el mi l ‑ar fi spulberat, iar eu aș fi rămas, tot ca în momentul acesta,
cuprins de un dezgust neînfrânat și uitându ‑mă posomorât la fața de masă.
― Sunt un mare m âncău, dragul meu băiat, zise el, în chip de scuză
politicoasă, c ând sfârși de mâncat, dar așa am fost de când mă știu. Poate că,
dacă aș fi fost din fire un mâncău mai mic, aș fi dat și de necazuri mai mici. La fel
și cu fumatul. La început, în primele zile după ce m ‑am tocmit ca oier, în capătul
celălalt al lumii, sun t încredințat că aș fi ajuns și eu o oaie bolnavă de tristețe,
dacă n‑aș fi avut fumatul.
Spunând acestea, se ridică de la masă și, vârându ‑și mâna în buzunarul de
la piept al surtucului său mărinăresc, scoase un soi de pipă scurtă, neagră, și un
pumn de t utun tocat, dintr ‑acela căruia i se zice „cap ‑de‑negru”. După ce ‑și
îndesă pipa, își puse tutunul rămas înapoi, de parcă buzunarul său era un
sertar. Apoi luă cu cleștele un tăciune din cămin, își aprinse pipa și se întoarse pe
călcâie, pe covorașul din fa ța căminului, cu spatele la foc, dedându ‑se celei mai
plăcute îndeletniciri ale sale, aceea de a ‑și întinde brațele spre mine.
― Vas ăzică acesta, zise el scuturându ‑mi mâinile în sus și ‑n jos cu mâinile
sale, în vreme ce pufăia din pipă, acesta este gentle manul pe care l ‑am făcut eu!
Unul adevărat, din cap până ‑n picioare! E o bucurie să mă uit la tine, Pip. Tot ce
‑mi doresc este să stau pe lângă tine și să te privesc, dragul meu băiat.
Îmi eliberai mâinile îndată ce putui și descoperii că gândurile privind situația
mea începuseră, ușor ‑ușor, să se închege. Când îi auzeam vocea răgușită și mă
uitam în sus la țeasta sa pleșuvă și lățoasă, cu păr cărunt crescându ‑i doar pe
margine, înțelegeam, în sfârșit, de ce anume eram înlănțuit și cât de grele erau
aceste lanțuri.
― Nu se cade s ă‑l văd pe gentlemanul meu mergând pe jos, prin mocirla de
pe stradă! Nu se cade să existe noroi pe ghetele sale! Gentlemanul meu trebuie să
aibă cai, Pip! Cai de călărie, cai de trăsură și, de asemenea, cai de călărie și de
trăsură pentru valetul său. Adică toți coloniștii să aibă caii lor (și încă unii pur ‑
sânge, ca să zic așa, Dumnezeule mare!), iar gentlemanul meu londonez nu? Nu
se poate! O să le arătăm noi câteva perechi de potcoave mai valoroase decât ale
lor, nu‑i așa, Pip?
Scoase din buzunar un portofel gros și ticsit cu bancnote, pe care îl aruncă
pe masă.
― E o sum ă frumușică de cheltuit în portofelul ăsta, dragul meu băiat. E a ta.
Tot ce am nu e al meu, ci al tău. Nu ‑ți fie teamă. Mai sunt destui bani în locul din
care v in. M‑am întors în țara mea ca să ‑l văd pe gentlemanul meu cum își
cheltuie banii ca un adevărat gentleman. Asta va fi plăcerea mea. Plăcerea mea
va fi să‑l văd făcând așa. Și la naiba cu voi toți! sări el în picioare, răsucindu ‑se
pe călcâie, uitându ‑se roată prin odaie și pocnind o dată tare din degete. Dracu’

să vă ia pe toți, de la judecătorul cu perucă, până la colonistul care stârnește
praful drumului când trece! O să vă arăt eu un gentleman mai bun decât toată
șleahta voastră laolaltă!
― Stai! zisei eu, gata s ă‑mi pierd mințile de spaimă și dezgust. Vreau să
vorbesc puțin cu tine. Vreau să hotărâm ce ‑i de făcut. Vreau să știu cum te vei
păzi de primejdie, cât ai de gând să rămâi aici și ce planuri ai.
― Ascult ă‑mă bine, Pip, zise el, punându ‑mi o mână pe braț, pe un ton
schimbat și supus. Mai întâi și mai întâi, ascultă ‑mă bine. Am uitat de mine
însumi adineauri. Ce am spus a fost necuviincios… Așa a fost, da, necuviincios.
Uite cum stă treaba, Pip. Trece ‑mi‑o cu vederea. N ‑am de gând să mă port
necuviincios.
― Mai întâi și mai întâi, zisei eu, aproape mârâind, ce măsuri de prevedere
trebuie luate ca să nu fii recunoscut și prins?
― Nu, dragul meu b ăiat, zise el, pe același ton de mai înainte, nu ‑i asta prima
problemă. Necuviința este cea dintâi. N ‑am muncit atâția ani ca să fac un
gentleman, fără să știu ce i se cuvine. Ascultă ‑mă bine, Pip. Am fost necuviincios.
Asta am fost, necuviincios. Trece ‑mi‑o cu vederea, dragul meu băiat!
Simțind ridicolul și grotescul situației, izbucnii într ‑un râs nelalocu l lui, și‑i
răspunsei:
― Ga ta, ți‑am trecut ‑o cu vederea! În numele Cerului, nu mai stărui cu asta!
― Da, numai c ă, ascultă ‑mă bine, reîncepu el. N ‑am venit până aici ca să fiu
necuviincios. Bun, acum zi mai departe, dragul meu băiat! Spuneai că…
― Întrebam cum ai să te păzești de primejdia care te amenință?
― Ei, bine, dragul meu, primejdia nu ‑i așa de mare. Fiindcă nu sunt un
ramolit flecar, primejdia nu ‑i atât de însemnată. Știe Jaggers, știe Wemmick și
știi tu. Cine altcineva să mai știe?
― Și nu există nici o altă persoană care te ‑ar putea recunoaște întâmplător
pe stradă? întrebai eu.
― Păi, răspunse el, n ‑ar fi prea multe. Doar n ‑am de gând să bat toba prin
ziare că numitul A. M. s ‑a întors de la Botany Bay ! Apoi, au trecut atâția ani…
Cine ar mai avea acum ceva de câștigat dintr ‑un denunț? Totuși, ascultă ‑mă
bine, Pip. Să fi fost primejdia și de cincizeci de ori mai mare de atât, tot aș fi venit
să te ăd, crede ‑mă, tot aș fi venit!
― Și cât timp vei rămâne aici?
― Cât timp? zise el, scoțându ‑și pipa neagră din gură și lăsându ‑și falca în
jos, în vreme ce se uita la mine. Nu mă mai întorc acolo. Am venit înapoi pentru
totdeauna.
― Unde ai s ă locuiești? zisei eu. Ce ‑i de fă cut cu tine? Unde ai putea fi în
siguranță?
― Dragul meu b ăiat, răspunse el, se pot cumpăra cu bani perucile, pudra de
păr, ochelarii și hainele cu care te poți deghiza… și câte și mai câte. Au mai făcut
‑o și alții înaintea mea, în deplină siguranță, iar ceea ce au putut să facă ei mai
înainte se va putea face din nou. Cât despre unde și cum o să trăiesc pe viitor,
dragă băiete, tu ce părere ai?
― Acum nu pari s ă te temi, zisei eu, dar aseară erai foarte serios, când jurai
că‑i moarte curată!
― Și jur și ‑acum că ‑i moarte curată, zise el, vârându ‑și la loc pipa în gură,

moartea prin ștreang, în plină stradă, nu departe de aici, și trebuie să înțelegi
faptul că sunt foarte serios. Dar ce mai contează, odată ce ‑am făcut ‑o deja? Iată
‑mă! Să mă întorc acum acol o ar fi la fel de rău, ba chiar mai rău decât să rămân
pe loc. De altfel, Pip, mă aflu aici pentru că ani de zile nu mi ‑am dorit decât să fiu
lângă tine. Cât despre ce îndrăznesc acum, după ce am îndrăznit să înfrunt tot
soiul capcane, de când mi ‑au dat pe nele, azi sunt o pasăre bătrână, așa că nu mi
‑e frică să mă așez pe ‑o sperietoare de ciori. Iar dacă înăuntrul acesteia se
ascunde moartea, asta e! N ‑are decât să iasă la lumină, căci eu o voi înfrunta.
Numai atunci o să cred în ea, nu mai înainte. Iar acu m dă‑mi voie să ‑l mai
privesc pe gentlemanul pe care l ‑am crescut!
Mă apucă încă o dată de mâini și mă cercetă cu un aer de proprietar mândru
de avuția sa, fumând cu sete în tot acest timp.
Cel mai bun lucru pe care ‑l puteam face pentru a ‑l pune la adăpost , am
socotit eu, era să ‑i fac rost de o locuință pe undeva prin apropiere, în care să se
poată muta când avea să se întoarcă Herbert – pe care îl așteptam peste vreo două
‑trei zile. Mi ‑era limpede că taina trebuia împărtășită și lui Herbert, ca o
problemă de neocolit, chiar dacă aș fi lăsat deoparte imensa ușurare pe care aș fi
obținut‑o din simplul fapt de a o împărtăși cu el. Însă domnului Provis (mă
hotărâsem să ‑i spun pe numele acesta) lucrurile nu i se păreau deloc la fel de
limpezi și spuse că nu va f i de acord cu participarea lui Herbert până când nu ‑l va
vedea și nu ‑și va forma o părere bună despre caracterul acestuia, judecând după
înfățișarea lui.
― Dar chiar și atunci, dragă băiete, zise el, scoțând din buzunar o Biblie
mică, neagră și soioasă, cu închizătoare metalică, chiar și atunci o să ‑l punem să
jure.
Dacă aș spune că ocrotitorul meu cel cumplit căra cu el micuța cărțulie
neagră prin toată lumea numai pentru a ‑i sili pe oameni să jure pe ea la nevoie ar
însemna să spun un lucru pe care nu l ‑am dovedit niciodată, însă pot să spun că
nu l‑am văzut vreodată folosind ‑o în alt scop. Biblia însăși părea să fi fost furată
din vreun tribunal și, pesemne, faptul că el îi cunoștea istoria, împreună cu
propria sa experiență în această direcție, îi dădea încredere în puterile ei, privind
‑o ca un soi de vrajă legală sau descântec. Când a scos ‑o prima oară din
buzunar, mi ‑am amintit cum mă pusese să jur că nu ‑l voi trăda, în cimitir,
demult, și cum îmi povestise în ajun că întotdeauna își însoțise cu jură minte
hotărârile pe care le luase în exil.
Deoarece era îmbrăcat într ‑un costum impermeabil, de om care călătorește
pe mare, în care arăta de parcă ar fi avut papagali și trabucuri de vânzare, am
stat de vorbă cu el despre ce fel de veșminte ar fi mai potr ivit să îmbrace. Credea
nestrămutat în virtuțile de deghizare ale pantalonilor scurți și își schițase în
minte o costumație care l ‑ar fi făcut să arate între pastor și dentist. Cu multă
bătaie de cap am izbutit să ‑l fac să accepte niște haine mai curând de fermier
înstărit și ne ‑am înțeles să ‑și tundă părul și să ‑l pudreze puțin. Fiindcă nu
fusese încă zărit de menajeră sau de nepoata ei, am hotărât că era mai bine să
stea deoparte și să nu se arate până ce nu se vor fi îndeplinit toate aceste
schimbări.
Pare foarte ușor să iei astfel de măsuri de precauție, însă, în zăpăceala, ca să

nu zic sminteala mea de atunci, a durat atât de mult încât n ‑am putut să ies în
oraș să fac rost de cele trebuincioase decât abia pe la ora două sau trei după ‑
amiaza. El avea să rămână închis în casă, cât urma să lipsesc eu, și cu nici un
chip nu trebuia să deschidă ușa.
Deoarece știam un imobil cum se cuvine, cu apartamente de închiriat, pe
strada Essex, situat cu spatele spre Temple și foarte aproape de ferestrele mele,
mai înt âi de toate m ‑am îndreptat spre acela și am avut marele noroc să ‑i pot
închiria unchiului meu, domnul Provis, apartamentul de la catul al doilea. Apoi
am mers din prăvălie în prăvălie, făcând toate cumpărăturile necesare pentru
schimbarea înfățișării lui. Când toate aceste mici treburi au fost îndeplinite, mi ‑
a trecut prin minte să fac o vizită în Little Britain. Domnul Jaggers era în
cabinetul dumnealui, la masa de lucru, dar, de îndată ce mă văzu intrând, se
ridică și rămase în picioare, în fața căminului .
― Hei, Pip, zise el, ai gr ijă!
― O s ă am, domnule, îl asigurai eu, căci pe drum mă gândisem bine la ce
aveam să ‑i spun.
― Nu te compromite, zise domnul Jaggers, și nu compromite pe nimeni.
Înțelegi, pe nimeni ! Nu‑mi spune nimic, nu vreau să știu nimic, nu sunt curios.
Bineînțeles, am priceput că știa că omul său venise.
― Vreau, domnule Jaggers, zisei eu, nu mai să mă încredințez că ceea ce mi s
‑a spus este adevărat. Nu că aș spera să nu fie adevărat, dar cel puțin pot
verifica.
Domnul Jaggers dădu din cap.
― Cum ai zis, „mi s ‑a spus” sau „am fost informat”? mă întrebă el, cu capul
plecat într ‑o parte și fără să se uite la mine, ci privind, ca și când ar fi ascultat cu
atenție, în podea. „Mi s ‑a spus” presupune o discuție. Nu poți avea o discuție cu
o persoa nă din New South Wales , înțelegi?
― Atunci, o s ă spun „am fost informat”, domnule Jaggers.
― Bine.
― Am fost informat de către o persoană pe nume Abel Magwitch că el este
binefăcătorul atât de multă vreme necunoscut pentru mine.
― Acesta este omul, zise domnul Jaggers, din New South Wales.
― Și numai el? întrebai eu.
― Și numai el, zise domnul Jaggers.
― Nu sunt atât de nesăbuit, domnule, cât să vă socotesc răspunzător în
vreun fel pentru înțelegerea greșită și concluziile mele neî ntemeiate, dar
întotdeauna am crezut că e vorba de domnișoara Havisham.
― Dup ă cum spui, Pip, răspunse domnul Jaggers, întorcându ‑și privirea cu
răceală spre mine și împungând aerul cu degetul arătător, nu sunt răspunzător
pentru aceasta.
― Totu și, părea a tât de adevărat, domnule! mă apărai eu, cu inima zdrobită.
― N‑aveai nici cea mai mică dovadă, Pip, îmi zise domnul Jaggers, scuturând
din cap și adunându ‑și poalele hainei. Niciodată să nu te iei după aparențe, să
cauți întotdeauna dovezile. Nu există reg ulă mai bună .
― Nu mai am nimic de spus, oftai eu, dup ă ce stătusem tăcut câteva clipe. Mi
‑am verificat informația și cu asta, basta!
― Iar pentru c ă Magwitch – din New South Wales – și‑a dezvăluit, în cele din
urmă, identitatea, zise domnul Jaggers, vei î nțelege, Pip, cât de neabătut am

urmat linia stabilită de ‑a lungul întregii noastre relații. Niciodată n ‑a existat nici
cea mai mică abatere de la linia strictă a faptelor. Ești conștient de asta?
― Pe deplin, domnule.
― I‑am comunicat lui Magwitch – din N ew South Wales -, când mi ‑a scris
prima oară – din New South Wales -, să țină cont că nu trebuie să se aștepte de la
mine să mă abat vreodată de la linia strictă a faptelor. De asemenea, i ‑am
comunicat să aibă în vedere și un alt lucru. Mi s ‑a părut că deslușesc vag în
scrisoarea sa o oarecare intenție de a te vizita aici, în Anglia. L ‑am prevenit că nu
trebuie să mai aud nimic de soiul ăsta, că în situația lui este departe de a obține
iertarea, că a fost expatriat pentru tot restul vieții și că, făcând u‑și apariția în
țara sa, gestul va fi considerat un delict și îl va face pasibil de pedeapsa capitală.
L‑am prevenit pe Magwitch, zise domnul Jaggers uitându ‑se încruntat la mine. I
‑am scris în New South Wales despre aceste lucruri. Fără îndoială că a țin ut cont
de avertisment.
― Desigur, întării eu.
― Am fost informat de c ătre Wemmick, continuă domnul Jaggers, uitându ‑
se mai departe încruntat la mine, că a venit o scrisoare, marcată la Portsmouth,
de la un colonist pe nume Purvis sau…
― Sau Provis, îi suflai eu.
― Așa, sau Provis – mulțumesc, Pip. Poate că e chiar Provis, nu? Poate că tu
știi că este Provis, nu?
― Da, zisei eu.
― Știi că este Provis. O scrisoare, ziceam, din Portsmouth, de la un colonist
pe nume Provis, care cerea detalii despre adresa t a, în numele lui Magwitch. Am
înțeles că Wemmick i ‑a trimis detaliile cerute, tot prin poștă. Probabil că tot de la
Provis ai primit și tu lămuririle despre Magwitch… din New South Wales, nu ‑i
așa?
― Da, de la Provis le ‑am primit, răspunsei eu.
― La reve dere, Pip, zise domnul Jaggers, întinzându ‑mi mâna. Mă bucur că
te‑am văzut. Dacă o să ‑i mai scrii lui Magwitch – în New South Wales – sau dacă
o să‑i trimiți vorbă prin Provis, fii bun și anunță ‑l că raportul amănunțit și
documentele doveditoare ale lungi i noastre socoteli îți vor fi trimise ție, laolaltă cu
restul de bani, căci încă au mai rămas bani. La revedere, Pip!
Am dat mâna, iar el a continuat să mă privească încruntat. M ‑am întors
către ușă și el tot se mai uita încruntat după mine, în vreme ce, d e pe raft, cele
două măști mortuare păreau că încearcă să ‑și deschidă pleoapele și să scoată din
gâtlejurile lor tumefiate exclamația: „Oh, ce mai om!”
Wemmick era plecat în oraș, dar și dacă s ‑ar fi aflat la pupitrul său, tot n ‑ar
fi putut să mă ajute cu nimic. M ‑am întors direct în Temple, unde l ‑am găsit pe
cumplitul Provis bând rom cu apă și fumând tutun „cap ‑de‑negru”, în deplină
siguranță.
A doua zi, hainele pe care i le comandasem sosiră acasă, iar el le îmbrăcă.
Orice ar fi pus pe el îi venea și mai prost (cel puțin așa gândeam eu, cu tristețe)
decât ce purtase înainte. Am început să cred că avea ceva în el care zădărnicea
orice încercare de a ‑l deghiza. Cu cât îl îmbrăcam cu haine mai elegante, cu atât
mai tare aducea cu ocnașul șchiopătând din mlaș tină. Această impresie născută
din mintea mea bolnavă de neliniște se datora, fără îndoială, faptului că

înfățișarea și purtările sale de demult îmi redeveniseră familiare, și tot mai eram
încredințat că își târa unul din picioare, de parcă ar mai fi avut încă inelul greu de
fier prins de el, și că din creștet până ‑n tălpi era pușcăriaș, pușcăriaș până ‑n
străfundurile ființei sale.
Pe de altă parte, urmările vieții singuratice pe care o dusese în coliba aceea
încă își mai spuneau cuvântul și îi dădeau o înf ățișare sălbatică, pe care nici un
fel de haină n ‑o putea îmblânzi. Mai erau și urmările vieții stigmatizate, duse
printre cei aidoma lui și, mai presus de toate, conștiința faptului că se furișa și se
ascundea. Fie că stătea așezat sau în picioare, fie că mânca sau bea, în felul în
care chibzuia, cu capul vârât între umeri, chinuit, sau în care își scotea cuțitul
mare, de marinar, cu mâner de os, și întâi îl ștergea pe picior și abia pe urmă își
tăia mâncarea, sau în felul în care își ridica paharul sau ce așca la gură, de parcă
erau niște blide prost făcute, sau în care își tăia o bucată de pâine cu care ștergea
de jur împrejur, până la ultima urmă de sos, farfuria, de parcă voia să ‑și
prelungească plăcerea mâncării cât mai mult, după care își curăța și deg etele pe
bucata de pâine și o înghițea – în toate aceste împrejurări și în nenumărate alte
situații mărunte, care se iveau la tot pasul într ‑o zi, el era în mod vădit și fără
putință de tăgadă pușcăriașul, răufăcătorul, omul în lanțuri.
Fusese ideea lui să ‑și pudreze părul, iar eu mă înduplecasem, după ce
izbutisem să ‑l conving să renunțe la pantalonii scurți. Dar nu pot descrie efectul
pudrei asupra lui decât prin priveliștea fardului pe fața unui mort, într ‑atât de
cumplit era felul în care tot ce era de dorit să rămână ascuns din înfățișarea lui
străbătea prin stratul subțire al acelei măști și părea să iasă strălucitor la iveală,
ca un nimb în creștetul capului. Am fost nevoiți să renunțăm la pudră de la prima
încercare și să păstrăm părul lui așa cum er a, numai că tuns scurt.
N‑am cuvinte să spun ce simțeam, în același timp, în privința groaznicului
mister pe care îl reprezenta el pentru mine. Când mai ațipea, seara, cu mâinile
sale noduroase încleștate de brațele fotoliului și cu capul său pleșuv, brăzd at de
cute adânci, căzut în piept, ședeam și mă uitam la el, întrebându ‑mă ce făcuse și
punându ‑i în cârcă toate faptele rele din lume, până când mă cuprindea o poftă
de nestăvilit să sar în picioare și să fug. Cu fiecare ceas, dezgustul meu față de el
creștea într ‑atât încât cred că, până la urmă, ajuns la capătul puterilor din
pricina atâtor gânduri negre, fără să mai țin seama de tot binele pe care mi ‑l
făcuse și de riscul pe care îl înfrunta acum, chiar aș fi ascultat această pornire,
dacă n‑aș fi știu că Herbert avea să se întoarcă în scurt timp. Odată, m ‑am dat de
‑a binelea jos din pat, în toiul nopții, și ‑am început să mă îmbrac în cele mai
jerpelite haine ale mele, grăbit să ‑l las acolo, să ‑l las cu tot ce aveam și să mă
înrolez ca soldat în India.
Mă îndoiesc că vreo stafie m ‑ar fi îngrozit mai tare, acolo, în odăile pustii, în
serile și nopțile acelea lungi, cu vânt și cu ploaie izbind neîncetat. O stafie n ‑ar fi
putut fi prinsă și spânzurată din pricina mea, în schimb, gândul că el ar fi putut
să pățească așa ceva și spaima cumplită că, până la urmă, chiar așa se va
întâmpla îmi sporeau teama. Când nu dormea sau nu făcea pasiențe cu un
pachet de cărți ferfenițite de ‑ale lui – un joc pe care nu mi ‑a fost dat să ‑l văd
nicăieri altundeva, în care el îș i însemna cărțile câștigate înfigându ‑și cuțitul de
marinar în masă – așadar, când nu avea aceste două îndeletniciri, mă ruga să ‑i
citesc ceva:

― Într‑o limbă străină, dragul meu băiat!
Îi îndeplineam dorința, iar el, neînțelegând o iotă, stătea în fața fo cului,
urmărindu ‑mă atent, cu aerul unui judecător căruia i se prezintă dovezile într ‑
un proces și îl vedeam, printre degetele mâinii puse streașină la ochi, cum
îndemna, pe mutește, mobila din jur să ia aminte și ea cât de învățat eram.
Savantul legendar hărțuit de monstruoasa creatură pe care, în chip nelegiuit, o
zămislise nu era mai vrednic de plâns decât mine, urmărit cum eram de monstrul
care mă crease și chircindu ‑mă în fața lui, pradă unui dezgust cu atât mai
puternic, cu cât admirația și dovezile s ale de dragoste sporeau.
Îmi dau seama că am povestit toate acestea de parcă ar fi durat un an. De
fapt, totul a durat numai vreo cinci zile. Așteptându ‑l din clipă în clipă pe
Herbert, n ‑am îndrăznit să mai ies prin oraș, în afară de o singură dată, când l‑
am dus pe Provis să ia o gură de aer, după lăsarea întunericului. În cele din
urmă, într ‑o seară, după ce sfârșisem masa, iar eu căzusem într ‑un somn greu,
fiind rupt de oboseală – căci nopțile îmi erau zbuciumate și odihna întreruptă de
coșmaruri înspă imântătoare -, am fost trezit de zgomotul bine venit al pașilor pe
scară. Provis, care adormise și el, tresări când mă auzi străbătând odaia și într ‑
o clipă văzui cuțitul de marinar lucindu ‑i în mână .
― Stai lini știt! E Herbert! zisei eu.
Și Herbert dădu b uzna pe ușă, cu aerul proaspăt al celor șase sute de mile
străbătute în Franța.
― Handel, dragul meu prieten, ce mai faci, ce mai faci și iar ce mai faci? Mi se
pare că am plecat de un an încheiat! Oh, chiar un an trebuie să fi trecut, căci ai
slăbit și te ‑ai gălbejit! Handel, bunul meu… Ah! Vă rog să mă iertați!
Se oprise din turuit și din dat mâna cu mine, fiindcă îl zărise pe Provis.
Acesta, măsurându ‑l din priviri stăruitor, își vârâse la loc cuțitul de marinar și se
scotocea după ceva în celălalt buz unar.
― Herbert, dragul meu prieten, zisei eu, închizând cele două rânduri de uși,
în vreme ce el rămăsese pironit locului, uitându ‑se la noi plin de mirare. S ‑a
întâmplat ceva foarte ciudat. Dumnealui este… un oaspete de ‑al meu.
― E‑n regulă, băiete dra gă! zise Provis, înaintând câțiva pași, în mână cu
Biblia sa micuță, neagră și cu închizătoare metalică, după care îi vorbi lui
Herbert. Ia ‑o și ține ‑o în mâna dreaptă. Să te trăsnească Dumnezeu pe loc, dacă
ai să trădezi în vreun fel, în oricare! Sărut ‑o!
― Fă așa cum îți cere! îl îndemnai eu pe Herbert.
Așadar, Herbert, uitându ‑se la mine cu nedumerire și mirare prietenească,
dădu ascultare îndemnului, iar Provis, dând mâna cu el imediat după aceea, îi
zise:
― De‑acuma ești sub jurământ, cum știi. Și să n u mai crezi nici un cuvânt de
la mine, dacă Pip n ‑o să se poarte ca un gentleman cu tine!

Capitolul XLI

În zadar m ‑aș strădui să vă descriu uluirea și neliniștea lui Herbert, când el,

eu și Provis ne ‑am așezat la gura căminului și i ‑am povestit toată tărășenia. Am
revăzut toate sentimentele mele oglindindu ‑se pe chipul lui Herbert și, nu în cele
din urmă, repulsia mea față de omul care făcuse atâtea pentru mine.
Lăsând la o parte alte pricini, simplul fapt că, ascultându ‑mi povestea,
plesnea de mândri e ar fi fost destul ca să provoace o prăpastie între omul acela și
noi. În afară de sentimentul neliniștitor că fusese „necuviincios” într ‑un singur
moment de când se întorsese – pe marginea căruia se porni, de îndată ce eu
sfârșii de vorbit, să ‑i țină un discurs lui Herbert -, nici nu ‑i trecea prin cap că aș
avea vreun motiv să mă plâng de soarta mea. Împăunându ‑se că făcuse din mine
un gentleman și că venise să vadă cum îmi joc rolul, folosindu ‑mă de marea lui
avere, rostea laudele atât pentru sufletul lu i, cât și pentru al meu. În mintea sa
era înrădăcinat gândul că laudele acestea erau deosebit de plăcute pentru
amândoi și că trebuia să ne simțim deosebit de mândri când le auzeam.
― De și, ascultă ‑mă bine, prietene al lui Pip, îi zise el lui Herbert, după ce
perorase multă vreme, știu prea bine că o dată, o singură dată de când m ‑am
întors, pentru un minuțel, am fost necuviincios. I ‑am spus lui Pip că mi ‑am dat
seama că m ‑am purtat necuviincios. Dar nu vă îngr ijorați din pricina aceasta. N
‑am făcut un gentl eman din Pip, iar Pip n ‑ar mai fi pe cale să facă un gentleman
din tine, ca să nu știu acum ce se cuvine față de voi amândoi! Dragă băiete și tu,
prietene al lui Pip, amândoi puteți conta pe mine că întotdeauna voi tăcea mâlc,
în această privință. Mâ lc am tăcut din minuțelul acela, când m ‑am lăsat pradă
necuviinței, mâlc tac și în momentul de față și mâlc voi tăcea de ‑a pururea!
― Desigur, zise Herbert, ar ătând de parcă nu găsea nici o consolare, cât de
mică, în făgăduiala aceasta și rămânând împietri t de uimire și adânc mâhnit.
Așteptam amândoi cu nerăbdare momentul când Provis avea să plece la casa
lui și să ne lase singuri, dar, în mod vădit, omul ne pizmuia pentru faptul că o să
rămânem singuri și stătu cu noi până târziu. Bătuse de mult de miezul nopții
când l‑am condus până pe strada Essex și l ‑am urmărit intrând, în siguranță, pe
ușa locuinței sale și dispărând în întuneric. Când ușa se închise în urma lui mă
simții, pentru prima oară din noaptea în care sosise, ușurat.
Nu reușisem să scap de nel iniștitoarea amintire a necunoscutului de pe
scară, așa că întotdeauna eram cu ochii în patru când îmi scoteam oaspetele la
plimbare, după lăsarea întunericului, și când îl aduceam înapoi. Și acum tot cu
ochii în patru am mers. Oricât de greu ar fi, într ‑un oraș mare, când mintea îți
este înfierbântată și te aștepți la o primejdie de acest soi, să scapi de bănuiala că
ești urmărit, nu am putut găsi dovezi convingătoare că vreuna dintre persoanele
întâlnite s ‑ar fi sinchisit de mișcările mele. Cei câțiva tre cători își văzură de
drumul lor, iar strada era pustie când mă întorsei în Temple. Nimeni nu ieșise la
poartă odată cu noi, nimeni nu veni la poartă odată cu mine. Când trecui pe
lângă fântână, zării ferestrele din spate ale imobilului unde locuia Provis
luminate și liniștite, iar când stătui câteva clipe în pragul clădirii unde locuiam
eu, înainte de a o lua pe scări, Garden Court mi se arătă la fel de nemișcat și de
lipsit de viață ca și scara pe care am urcat ‑o apoi.
Herbert mă întâmpină cu brațele desch ise și niciodată până atunci nu mai
simțisem atât de deslușit ce binecuvântare era să ai un prieten. După ce îmi
spuse câteva cuvinte de simpatie și de încurajare, ne așezarăm să chibzuim ce
era de făcut.

Scaunul pe care șezuse Provis rămăsese neatins, la locul lui – căci Provis
avea un fel cazon de a se agita fără rost, plin de neastâmpăr, când stătea undeva
și de a începe o inspecție amănun ‑țită asupra pipei sale, a tutunului „cap ‑de‑
negru”, a cuțitului marinăresc, a pachetului de cărți și a tot ce mai av ea la el, de
parcă toate ar fi fost trecute pe o listă de inventar pe numele lui – așadar,
spuneam că scaunul lui rămăsese acolo unde stătuse el ultima oară. Herbert,
fără să‑și dea seama, vru să ‑l apuce, dar în clipa următoare tresări, îl împinse
mai înco lo și luă un altul. N ‑a avut niciodată prilejul, după aceea, de a ‑mi
mărturisi dacă simțise vreo aversiune față de ocrotitorul meu, cum nici eu n ‑am
avut vreun prilej de a mi ‑o mărturisi pe a mea. Ne ‑am comunicat unul altuia
acest sentiment fără să rostim vreun cuvânt.
― Ce‑i de făcut? zisei eu către Herbert, care se așezase pe alt scaun.
― Bietul meu Handel, r ăspunse el, cu capul în mâini, sunt prea uluit ca să
gândesc.
― Așa am fost și eu, Herbert, prima oară, de parcă mă lovise trăsnetul. Dar
ceva tot tr ebuie făcut. Vrea să facă noi cheltuieli – cai și trăsuri, tot soiul de
lucruri scumpe cu care să ia ochii. Trebuie oprit cumva.
― Vrei s ă spui că nu poți accepta…
― Cum s ă pot? îl întrerupsei eu și Herbert se opri. Gândește ‑te la el! Uită ‑te
la el!
Un fior ne străbătu pe amândoi.
― Totu și, mi‑e teamă că adevărul cumplit este că mă îndrăgește, mă
îndrăgește foarte tare. S ‑a mai pomenit o soartă ca asta?!
― Bietul meu Handel, repet ă Herbert.
― Și apoi, zisei eu, la urma urmelor, chiar dacă aș pune punct ac um și n‑aș
mai lua nici un penny de la el, gândește ‑te numai la cât îi datorez deja! Și apoi, de
asemenea, sunt înglodat în datorii – ceea ce este foarte grav pentru mine, căci
acum nu mai am nici o speranță de viitor strălucit… și n ‑am nici o pregă tire, nu
mă pricep la nimic.
― Ei, haide, haide ! mă dojeni Herbert. Nu spune că nu te pricepi la nimic.
― Și, mă rog, la ce mă pricep? Știu un singur lucru pe care l ‑aș putea face, și
‑anume să mă înrolez ca soldat. Și m ‑aș fi dus deja, dragul meu Herbert, dacă nu
m‑aș fi lăsat ispitit să ‑mi amân plecarea ca să mai stau o dată de vorbă cu tine,
să ascult sfatul pe care mi l ‑ai da tu, cu prietenie și dragoste.
Firește că la aceste vorbe m ‑am pierdut cu firea, iar Herbert mă apucă de
braț, strângându ‑mă cu căl dură, prefăcându ‑se că nu bagă de seamă .
― În orice caz, dragul meu Handel, zise el deodată, înrolarea nu ține. Dacă ai
de gând să renunți la ocrotirea lui Provis și la favorurile sale, presupun că vrei s
‑o faci nutrind o rază de speranță că, într ‑o bună z i, o să‑i plătești înapoi ceea ce
ai deja. Deși se pare că nu ‑i prea puternică speranța asta a ta, de vreme ce vrei să
te înrolezi. De altfel, e absurd. Te ‑ai descurca mult mai bine la firma lui Clarriker,
așa micuță cum e ea. Eu sunt pe cale să devin part ener, știi doar.
Bietul meu prieten! Nici nu ‑i trecea prin cap cu ai cui bani!
― Dar mai e o problem ă, adăugă Herbert. El este un om fără carte, însă foarte
hotărât, care multă vreme a avut un singur gând. Mai mult decât atât, mie mi se
pare – poate că ‑l judec greșit – că este un om cu o fire îndârjită până la
încrâncenare și sălbatică .

― Chiar a șa este, știu, răspunsei eu. Dă ‑mi voie să ‑ți spun și ce dovezi am eu
în această privință .
Și îi povestii ceea ce nu ‑i pomenisem până atunci: lupta lui Provis cu celălalt
pușcăriaș.
― Vezi? f ăcu Herbert. Ia gândește ‑te puțin! Omul vine până aici, punându ‑și
viața în pericol, ca să ‑și îndeplinească singurul țel. În clipa în care și ‑l atinge,
după atâta trudă și așteptare, tu îi tai craca de sub picioare, îi năruiești visul și
‑l faci să vadă cât de zadarnic e tot ce s ‑a chinuit să câștige până acum. Nu te
gândești ce ‑ar fi în stare să facă, odată dezamăgit astfel?
― Ba m ‑am gândit, Herbert, și am întruna coșmarul ăsta, din noaptea î n
care a apărut. Nimic nu e mai limpede în mintea mea decât faptul că, prin tot
ceea ce face, se bagă singur în gura lupului și va fi prins.
― Atunci, po ți să fii sigur, zise Herbert, că asta e primejdia cea mare: s ‑o
facă! Și poți fi sigur că te are la mâ nă cu ea, cât timp va fi în Anglia, și că nu va sta
pe gânduri s ‑o facă dacă îi întorci spatele.
Eram atât de îngrozit de gândul acesta, care mă apăsase de la bun început,
și de ideea că, dacă s ‑ar fi întâmplat așa, m ‑aș fi simțit cumva un ucigaș, încât
nu mai putui sta pe scaun, ci începui să mă plimb în sus și ‑n jos prin odaie. Îi
mai spusei lui Herbert că și dacă Provis va fi recunoscut și arestat fără voia lui, eu
tot nenorocit o să mă simt, tot am să cred că eu am fost cauza, oricât de
nevinovată. Da, cu toate că eram atât de nenorocit să ‑l știu în libertate și în
preajma mea și mai degrabă mi ‑aș fi dorit să muncesc la fierărie toată viața mea,
orice era mai bine decât să se întâmple vreodată una ca asta.
Însă nu trebuia să ne abatem de la întrebare – ce era de făcut?
― Cel dint âi și cel mai important lucru, zise Herbert, este să ‑l scoatem din
Anglia. Tu va trebui să ‑l însoțești, fiindcă numai așa se va lăsa înduplecat să
plece.
― Și unde să ‑l duc, mă rog, ca să ‑l împiedic să se mai întoarcă?
― Bunul meu Handel, dar e foarte limpede c ă, aici, cu închisoarea Newgate la
doi pași, este de o mie de ori mai primejdios să ‑i dezvălui adevăratele tale
sentimente față de el și să ‑l faci să ‑și iasă din minți, decât dacă ați fi oriunde în
altă parte! Dacă am putea g ăsi un motiv pentru plecarea lui departe… ceva legat
de pușcăriașul celălalt sau de orice altceva din viața lui!…
― Păi, uite, asta ‑i încă una! zisei eu, oprindu ‑mă în fața lui Herbert, cu
mâinile întinse în lături, cât să cuprindă toată disperarea sit uației. Nu știu nimic
despre viața lui! M ‑am simțit la un pas de nebunie să stau aici o noapte întreagă
și să‑l văd înaintea ochilor mei, atât de strâns legat de norocul și nenorocul vieții
mele, fără să știu altceva despre el decât că este amărâtul ăla mi zerabil, care mi
‑a băgat groaza în oase două zile din copilăria mea!
Herbert se sculă și mă luă de braț, și ne ‑am plimbat încet, împreună, de ‑a
lungul și de ‑a latul odăii, studiind atent covorul.
― Handel, zise Herbert oprindu ‑se, ești convins că nu mai po ți accepta nici
un ajutor din partea lui?
― Pe deplin. La fel ai fi și tu, dacă ai fi în locul meu.
― Și ești convins că trebuie să rupi legăturile cu el?
― Herbert, m ă mai întrebi?

― Dar e ști înduioșat și se cuvine să fii înduioșat din pricină că își risc ă viața
pentru tine, așa că trebuie să i ‑o salvezi, dacă se poate. Bun, atunci trebuie să ‑l
scoți din Anglia mai înainte de ‑a mișca vreun deget pentru a te scoate pe tine din
încurcătură. Odată ce ‑ai s‑o faci, ai să scapi de bucluc ș i, pentru numele lui
Dumnezeu, o să ieșim noi doi la liman cumva, dragul meu prieten!
A fost tare plăcut să ‑i strâng mâna pentru aceste cuvinte și apoi să ne
reluăm plimbarea în sus și ‑n jos prin cameră, cu această chestiune lămurită .
― Uite, Herbert, zise i eu, în legătură cu ce aș putea face ca să aflu mai multe
despre viața lui. Nu văd decât o singură cale: să ‑l întreb de ‑a dreptul.
― Da, întreabă ‑l! aprobă Herbert. Întreabă ‑l mâine‑dimineață, când ne vom
așeza la masă!
Când își luase la revedere de la He rbert, Provis făgăduise că va veni să ia
micul dejun cu noi.
După ce am pus la cale aceste prime măsuri, ne ‑am dus la culcare. Eu am
fost chinuit de cele mai ciudate vise în legătură cu Provis și m ‑am trezit tot obosit.
De asemenea, m ‑am trezit ca să ‑mi re găsesc spaima, pe care o pierdusem în
timpul nopții, că Provis va fi dat în vileag ca deportat întors din exil. Odată treaz,
n‑am mai putut scăpa de spaima aceasta.
Provis își făcu apariția la ora stabilită, își scoase cuțitul de marinar și se
așeză la mas ă. Avea tolba plină de planuri pentru „cum să iasă în lume, cu
dreptul înainte, gentlemanul său, ca un adevărat gentleman” și mă îndemnă să
mă grăbesc să folosesc portofelul pe care mi ‑l lăsase. Socotea apartamentul
nostru și pe al lui doar niște locuințe vremelnice și mă sfătui să caut fără
întârziere „un bârlog mai elegant” pe lângă Hyde Park, în care să aibă și el „un
culcuș” al lui. Când sfârși de mâncat și își șterse cuțitul de picior, îi zisei, fără
vreo altă introducere:
― Dup ă ce‑ai plecat, aseară, i‑am povestit prietenului meu cum te ‑au găsit
soldații în plină luptă, atunci, în mlaștină, când am venit și noi cu ei. Îți aduci
aminte?
― Dac ă‑mi aduc aminte! făcu el. Cred și eu!
― Am vrea s ă știm și noi ceva despre omul acela… și despre tine. E ciuda t că
nu știu nimic mai mult despre nici unul dintre voi, și mai ales despre tine, în
afară de ce ‑am putut povesti aseară. Mi se pare un prilej la fel de nimerit ca
oricare altul ca să ne spui mai multe, nu crezi?
― Bine, zise el, dup ă câteva clipe de gândi re. Ești sub jurământ, știi bine,
prietene al lui Pip!
― Cu siguran ță, răspunse Herbert.
― Pentru tot ce spu n eu, știi? stărui Provis. Jurământul e valabil pentru tot.
― Așa l‑am înțeles și eu.
― Și ascultă ‑mă bine! Orice am făcut cândva, am ispășit ș i am plătit cu vârf
și îndesat! stărui el din nou.
― Așa să fie!
Își scoase pipa neagră și se pregăti s ‑o umple cu un șomoiog de „cap ‑de‑
negru”, dar, aruncând o privire la firele de tutun din mâna lui, păru că socotește
că i‑ar putea încurca firul povestir ii. Le vârî la loc, își înfipse pipa în butoniera
hainei, își puse palmele pe genunchi și, după ce se uită câteva clipe încruntat
spre foc, își ridică ochii spre noi și ne spuse cele ce urmează.

Capitolul XLII

― Dragul meu b ăiat și tu, prietene al lui Pip. N‑am de gând să vă povestesc
viața mea ca pe ‑o baladă sau ca pe ‑un basm. Scurt și cuprinzător, s ‑ar putea
spune în câteva cuvinte: În închisoare și afară din închisoare, în închisoare și
afară din închisoare, în închisoare și afară din închisoare. Și cu asta, știți tot!
Cam asta ‑i toată viața mea, până când am fost îmbarcat, după ce Pip s ‑a dovedit
prietenul meu.
Am fost condamnat la aproape toate pedepsele, mai puțin spânzurătoarea.
Am fost ținut sub cheie ca un ceainic de argint. Am fost dus când ici , când colo,
am fost scos ba din orașul ăsta, ba din orașul celălalt, și băgat la carceră, și
biciuit, și pus la munci. Nu știu mai mult decât știți voi acuma despre locul unde
m‑am născut. Când am început să înțeleg câte ceva despre mine, mă aflam în
Essex și furam napi ca să ‑mi duc zilele. Și mai știu, ca prin vis, că mă părăsise
cineva… un bărbat… un spoitor de cazane… și luase și focul cu el și mă lăsase
într‑un frig cumplit.
Știam că numele meu era Magwitch și că fusesem botezat Abel. Cum de
știam? Păi, tot cam așa cum știam că păsările din tufișuri se numesc cinteză,
vrabie, sturz. Aș fi putut crede că și numele lor și al meu sunt false, dar, pentru
că ale păsărilor s ‑au dovedit a fi adevărate, am presupus că și al meu era
adevărat.
După cum am d escoperit, nu era om pe lume care să ‑l vadă pe Abel
Magwitch – pe vremea aceea, tot atât de golaș la trup ca și la suflet – și să nu se
sperie de el și, prin urmare, ba să ‑l gonească, ba să ‑l prindă și să ‑l închidă. Am
fost închis o dată, de zece ori, d e mii de ori, încât pot spune că, una peste alta, am
crescut tot închis.
Cam așa s ‑a întâmplat că, pe vremea când eram o ființă micuță și
zdrențăroasă, de ți se făcea mai mare mila să mă vezi (nu că m ‑aș fi uitat în vreo
oglindă, căci nu știam prea multe c ase pe dinăuntru și cu atât mai puțin case
mobilate), mi ‑a ieșit numele că ‑s înrăit. „Ăsta e unul teribil de înrăit”, le spuneau
gardienii vizitatorilor de prin închisori, arătându ‑mă. „S‑ar putea spune că
băiatul ăsta trăiește doar în închisoare.” Apoi, v izitatorii se uitau la mine și eu mă
uitam la ei, iar unii dintre ei îmi măsurau țeasta – mai bine mi ‑ar fi măsurat
burta – și alții îmi dădeau broșurici pe care nu puteam să le citesc și ‑mi țineau
cuvântări pe care nu le puteam pricepe. Toți mă băteau la cap cu dracul. Dar ce
dracu’ era să fac eu? Trebuia să vâr ceva în burtă, nu ‑i așa?… Uite, na! Iar am
început să vorbesc necuviincios, și eu știu ce se cuvine. Dragul meu băiat și tu,
prietene al lui Pip, să nu vă temeți c ‑o să vorbesc necuviincios!
Vaga bondând, cerșind, furând, muncind uneori, când găseam – deși nu mi
se întâmpla atât de des, după cum vă puteți și voi închipui, punându ‑vă
întrebarea dacă voi v ‑ați fi grăbit să ‑i dați ceva de lucru unuia ca mine -, făcând
puțin braconaj, puțin plugărit, p uțină cărăușie, puțină muncă la fân, puțină
negustorie ambulantă, puțin din toate acele lucruri care nu sunt plătite și care
aduc numai necazuri, am ajuns om în toată firea. Un soldat dezertor, care stătea
ascuns îngropat până la gât într ‑o grămadă de cart ofi într‑un han pentru

călători, m ‑a învățat să citesc, iar un uriaș vagabond, gata să ‑și iscălească
numele dacă ‑i dădeai un penny, m ‑a învățat să scriu. N ‑am fost vârât la
închisoare mai des decât înainte, dar mi ‑am luat totuși porția mea bună de stat
sub cheie.
La cursele de cai de la Epsom, – asta s‑a întâmplat acum mai bine de
douăzeci de ani – am făcut cunoștință cu un om… căruia i ‑aș crăpa țeasta cu
vătraiul ăsta, ca pe ‑un clește de homar, dacă l ‑aș avea acum pe grătarul
căminului, colea! Numele lui adevărat era Compeyson și ăsta ‑i omul, dragul meu
băiat, pe care m ‑ai văzut cotonogindu ‑l în șanț, după cum i ‑ai povestit
prietenului tău după ce ‑am plecat eu aseară .
Se dădea drept un gentleman, Compeyson ăsta. Fusese la o școală cu
internat ș i avea carte. Vorbea îngr ijit și era mare meșter în purtările
gentlemenilor. Era și chipeș, pe deasupra. În seara de dinainte de marea cursă, l
‑am întâlnit în bodega de pe câmp, la care mă duceam și eu. Când am intrat, el și
încă vreo câțiva stăteau pe la m ese, iar cârciumarul, care mă știa și era un om
vesel din fire, l ‑a strigat atunci și i ‑a zis: „Cred că ăsta ‑i omul potrivit pentru
tine!” (Adică eu.)
Compeyson s ‑a uitat la mine cu atenție și eu m ‑am uitat la el. Avea un ceas,
un lanț, un inel, un ac de c ravată și un costum elegant.
„Dacă e să judecăm după cum arăți, ești lipsit de noroc”, mi ‑a zis
Compeyson.
„Da, jupâne, n ‑am prea avut niciodată din plin.”
Ieșisem proaspăt din pușcăria de la Kingston, unde fusesem vârât pentru
vagabondaj. Nu că nu m ‑ar fi putut închide și pentru altceva, dar atunci așa
fusese.
„Norocul e schimbător, a zis Compeyson. Poate că și ‑al tău tocmai e pe cale
să se schimbe.”
„Sper să fie așa cum zici, am răspuns. Ar cam fi timpul.”
„Ce poți să faci?” m ‑a întrebat Compeyson.
„Să mă nânc și să beau, i ‑am zis, dacă îmi vei găsi tu ce.”
Compeyson a râs, s ‑a uitat iarăși scrutător la mine, mi ‑a strecurat cinci
șilingi și mi ‑a dat întâlnire pentru seara următoare, în același loc.
M‑am dus să ‑l văd pe Compeyson în seara următoare, în acela și loc, iar
Compeyson m ‑a luat să ‑i fiu om de încredere și asociat. Ei, care era, mă rog,
afacerea lui Compeyson în care urma să fim parteneri? Afacerea lui Compeyson
însemna escrocheria, falsificarea înscrisurilor de mână, plasarea bancnotelor
furate și a ltele asemănătoare. Tot felul de înșelăciuni, pe care le punea la cale cu
mintea lui, ținându ‑și spinarea la adăpost, adunând câștigurile de pe urma lor și
lăsând pe altcineva să plătească oalele sparte – asta era afacerea lui Compeyson!
N‑avea inimă nici cât o pilă de fier, era rece ca un mort, și avea o minte ca a
dracului de care am pomenit mai devreme.
Mai lucra unul mână în mână cu el, căruia i se zicea Arthur – nu‑l chema
așa, era o poreclă. Ăsta era bolnav de moarte și arăta ca o umbră. El și
Compeys on i‑o copseseră urât unei domnișoare bogate, cu vreo câțiva ani mai
înainte, și făcuseră rost de ‑o grămadă de bani. Dar Compeyson pariase și jucase
la jocuri de noroc, și îi cheltuise, aruncându ‑i în dreapta și ‑n stânga ca un rege.

Așa că acum Arthur era pe moarte și avea să moară sărac și cu toate relele asupra
lui. Nevasta lui Compeyson (pe care Compeyson mai mult o bătea) se arăta
miloasă față de el, când putea și ea, în schimb, Compeyson nu se arăta milos cu
nimeni și cu nimic.
Ar fi trebuit să iau sea ma la ce pățise Arthur, dar n ‑am luat. Și n ‑o să
pretind acuma că eram eu mai cu moț, căci la ce mi ‑ar folosi, dragul meu băiat și
tu, prietene ‑al său? Așadar, am început să lucrez cu Compeyson și nu eram
decât o biată unealtă în mâinile lui. Arthur locuia în podul casei lui Compeyson
(pe undeva pe lângă Brentfort) și Compeyson îi ținea gr ijuliu socoteala pentru ce
mânca și pentru locuință, ca să ‑l aibă la mână în cazul în care s ‑ar fi însănătoșit
și‑ar fi vrut să iasă din afacere. Însă, curând, Arthur și ‑a încheiat toate socotelile
cu lumea asta. S ‑a întâmplat cam a doua sau a treia oară când l ‑am văzut. A
venit, aproape ieșit din minți, în salonul lui Compeyson, noaptea târziu, îmbrăcat
doar în flanela de noapte, cu părul năclăit de sudoare, și i ‑a zis neve stei lui
Compeyson:
„Sally, pe cuvânt că este sus, la mine, în clipa asta, și nu pot să scap de ea.
Este îmbrăcată toată în alb, a mai zis el, cu flori albe în păr și este turbată de
furie. Are un giulgiu în mână și zice c ‑o să‑l pună pe mine, la cinci dim ineața.”
Atunci, Compeyson i ‑a zis:
„Păi, bine, prostule, ea nu e făcută din carne și oase? Atunci cum ar putea fi
sus, la tine, fără să fi intrat pe ușă sau pe fereastră și să fi urcat scările?”
„Nu știu cum a ajuns acolo, i ‑a răspuns Arthur, cutremurându ‑se din
adâncul sufletului de groază, dar stă în colț, la picioarele patului, turbată de
furie. Și în dreptul inimii sale zdrobite – tu i‑ai zdrobit ‑o! – sunt picături de
sânge.”
Compeyson vorbea obraznic, dar întotdeauna a fost un laș.
„Du‑te sus cu smint itul ăsta care îndrugă prostii, i ‑a zis el nevesti ‑sii. Iar tu,
Magwitch, dă ‑i o mână de ajutor, te rog.”
Dar el, unul, nu s ‑a apropiat cu nici un pas.
Nevasta lui Compeyson și cu mine l ‑am dus pe Arthur înapoi, în patul lui,
dar el aiura de mai mare groaz a.
„Oh, uitați ‑vă la ea! striga. Scutură giulgiul către mine! N ‑o vedeți? Uitați ‑vă
la ochii ei! Nu este înfricoșător s ‑o vezi atât de furioasă?”
După puțin, striga iar:
„O să mi ‑l pună peste cap, și atunci s ‑a zis cu mine! Luați ‑i‑l din mână, luați
‑i‑l din mână!”
Și apoi se țineau strâns de noi și continua să ‑i vorbească și să ‑i răspundă
arătării, până ce aproape mi se părea că o văd și eu.
Nevasta lui Compeyson, obișnuită cu Arthur, îi dădu să bea ceva, ca să ‑i mai
treacă spaimele, și el, după un timp, s ‑a potolit.
„Oh, a plecat! A venit administratorul ei s ‑o ia?” a întrebat.
„Da”, a răspuns nevasta lui Compeyson.
„I‑ai spus s ‑o încuie și s ‑o țină zăvorâtă în casă?”
„Da.”
„Și să ia porcăria aia din mâna ei?”
„Da, da, totul e bine.”

„Ești o femeie bună , a zis Arthur, să nu mă lași, orice ‑ar fi, și‑ți mulțumesc.”
S‑a odihnit, destul de liniștit, până pe la vreo cinci fără ceva, când a dat un
țipăt, a sărit în sus și a început să urle:
„Uite‑o! Are iar giulgiul! Îl despăturește! Se apropie din colț ! Vine spre pat!
Țineți‑mă, țineți ‑mă amândoi, fiecare de ‑o parte, n ‑o lăsați să mă atingă cu el!…
Aha! Nu m ‑a nimerit de data aceasta! N ‑o lăsați să mi ‑l arunce peste cap! N ‑o
lăsați să mă ridice și să mă înfășoare cu el! Mă ridică! Țineți ‑mă jos!”
Apoi, s‑a mai ridicat o dată, anevoie, în capul oaselor și a murit.
Lui Compeyson nu i ‑a păsat, zicând că era mai bine, fiindcă scăpaseră unul
de altul. Curând, el și cu mine am trecut la treabă și, mai întâi de toate, m ‑a pus
să jur (era foarte viclean) pe Bi blia mea – Biblia asta micuță și neagră de aici,
dragul meu băiat, pe care l ‑am pus și pe prietenul tău să jure.
Fără să vă povestesc în amănunt loviturile pe care le plănuise Compeyson,
că mi‑ar lua o săptămână întreagă, o să vă spun doar, dragul meu băia t și tu,
prietene al lui Pip, că individul ăsta m ‑a vârât în asemenea urzeli, încât am
devenit sclavul lui. Întotdeauna îi datoram bani, întotdeauna eram la cheremul
lui, întotdeauna pus la treabă și întotdeauna în primejdie. Era mai tânăr decât
mine, dar mai șiret, mai învățat și de cinci sute de ori mai dibaci decât mine și,
cum spuneam, n ‑avea nici o milă. Femeia mea, când am dat de greu… Stai un
pic! N‑am vârât ‑o și pe ea în…
Provis se uită în jurul lui, zăpăcit, de parcă pierduse rândul din cartea
amintirilor sale. Apoi se întoarse cu fața la foc, își rășchiră degetele pe genunchi,
după care își ridică o dată palmele și le așeză la loc.
― Nu‑i nevoie să pomenesc și de ea, zise el, privind încă o dată în jur. Timpul
petrecut în slujba lui Compeyson a fost cel mai greu pe care l ‑am trăit vreodată.
Și cu asta am spus tot. V ‑am povestit cum am fost judecat numai eu, pentru
înșelăciune, deși eram cot la cot cu Compeyson?
Eu am răspuns:
― Nu.
― Ei, bine, zise el, pe mine m‑au judecat și m ‑au condamnat. Mai fusesem
reținut, ca suspect, de vreo două sau trei ori, în cei patru sau cinci ani cât a durat
tovărășia noastră. Dar au lipsit dovezile. În cele din urmă, eu și Compeyson am
fost amândoi arestați pentru escrocherie – fiind acuzați că pus esem în circulație
niște bani furați și de încă vreo câteva nelegiuiri. Compeyson mi ‑a zis: „Ne
apărăm separat, fiecare cu a lui” și asta a fost tot. Iar eu eram sărac lipit
pământului și mi ‑am vândut toate bulendrele pe care le aveam, în afară de
hainele de pe mine, doar ‑doar o să mi ‑l pot lua pe Jaggers.
Când am fost aduși pe banca acuzaților, primul lucru care mi ‑a sărit în ochi
a fost cât de gentleman arăta Compeyson, cu părul buclat, cu hainele negre și cu
batista albă, și ce ticălos de rând arătam eu pe lângă el. Când a început acuzarea
și s‑au adus dovezile, am băgat de seamă cât de greu apăsau toate asupra mea și
cât de puțin asupra lui. Când s ‑au depus mărturiile, am băgat de seamă că eu
fusesem mereu tartorul, toți puteau să jure acest lucru, că eu fusesem mereu cel
căruia i se plătiseră banii, că eu fusesem mereu cel care înfăptuise totul și luase
tot câștigul. Abia când a venit rândul apărării, am priceput limpede planul, căci
avocatul lui Compeyson zicea: „Domnule judecător și domnilor jurați, av eți aici,
în fața ochilor dumneavoastră, unul lângă altul, doi oameni pe care îi puteți

deosebi clar, dintr ‑o ochire. Unul, cel mai tânăr, bine crescut, despre care
mărturiile vor vorbi ca atare, și celălalt mai în vârstă, crescut în rele, despre care
mărturiile vor vorbi, de asemenea. Unul, cel mai tânăr, foarte rar, dacă nu deloc
văzut participând la asemenea afaceri, și numai bănuit. Celălalt, cel mai în
vârstă, întotdeauna văzut luând parte la ele și a cărui vină a fost întotdeauna
dovedită. Vă mai pute ți îndoi, de vreme ce nu există decât un singur vinovat, care
este acela și, dacă există doi vinovați, care dintre ei este mai vinovat?”… Și așa
mai departe. Iar când a venit vorba despre caracter, n ‑a fost Compeyson descris
ca unul care fusese la școală , și nu aveau acum colegii lui cutare și cutare
situație, și nu fusese el cunoscut de către martori la cutare cluburi și la cutare
societăți, și nimic din ceea ce se spunea nu îi aducea daune? În schimb, n ‑am
fost eu descris ca fiind condamnat și înainte ș i ca fiind cunoscut în lung și ‑n lat
prin țară, pe la toate aresturile și închisorile? Iar când a venit momentul să luăm
cuvântul, nu Compeyson a vorbit înfundându ‑și mai mereu fața în batista lui
albă – ah! și cita și versete biblice în mărturia lui – iar eu n‑am fost în stare să zic
decât: „Domnilor, individul ăsta de lângă mine e un ticălos fără pereche pe
lume”? Iar când s ‑a cerut verdictul, nu pentru Compeyson s ‑a solicitat îndurare
și să se țină seama atât de faptul că avea un caracter bun, dar avuses e parte de o
tovărășie rea, cât și că dăduse toate informațiile pe care le avusese împotriva
mea? Iar pentru mine nimeni n ‑a avut vreun alt cuvânt de rostit decât „vinovat”?
Iar când i ‑am spus lui Compeyson: „Odată ieșiți din tribunalul ăsta, o să ‑ți
poces c mutra aia a ta!”, nu l ‑a implorat Compeyson pe judecător să fie apărat și
a obținut doi temniceri care să stea între noi? Iar când ni s ‑a citit sentința, n ‑a
primit el decât șapte ani, iar eu, paisprezece, și nu de el i ‑a părut rău
judecătorului, pentru că ar fi putut s ‑o ducă atât de bine, și nu pe mine m ‑a
văzut judecătorul ca fiind un vechi răufăcător, cu apucături violente, dintre cele
mai rele?
În timp ce povestea, Provis se lăsase cuprins, treptat, de revoltă, dar și ‑o
înăbuși, respiră adânc de vreo două sau trei ori, înghițind în sec de tot atâtea ori,
după care, întinzând mâna către mine, zise, liniștitor:
― N‑am să fiu necuviincios, dragă băiete!
Se înfierbântase într ‑atât, încât își scoase batista și își șterse fața, gâtul și
mâinile, mai înainte de a continua:
― I‑am spus lui Compeyson că o să ‑i pocesc mutra și am jurat să mi ‑o
pocească Dumnezeu pe a mea dacă n ‑am s‑o fac. Eram amândoi pe același vas al
deținuților, dar multă vreme n ‑am putut ajunge până la el, deși m ‑am străduit.
Până la urmă, m ‑am apropiat de el pe la spate și i ‑am dat un pumn în obraz, ca
să‑l răsucesc spre mine și să ‑i pocesc mutra, dar am fost văzut și m ‑au ținut
gardienii. Carcera de pe vasul acela nu era prea solidă, pentru cineva obișnuit cu
carcerele și care știa să înoat e și să se scufunde. Am evadat și am ajuns pe mal,
ascunzându ‑mă printre mormintele de ‑acolo, pizmuindu ‑i pe morți, pentru că
erau la adăpost și terminaseră cu toate cele, și atunci l ‑am văzut prima oară pe
băiatul meu!
Se uită la mine cu o privire drăgăst oasă, care aproape că mi ‑l făcu din nou
nesuferit, cu toate că mi ‑era tare milă de el.
― De la b ăiatul meu mi ‑a fost dat să pricep că și Compeyson era liber prin

mlaștină. Pe legea mea, fugise de frică, doar ca să scape de mine, fără să știe că
eu ajunsese m primul la mal. L ‑am urmărit și l ‑am prins. I ‑am pocit fața. „Și ‑
acum, i‑am zis eu, pentru că e cel mai rău lucru pe care ți ‑l pot face și pentru că
de mine nu ‑mi pasă, o să te duc târâș înapoi!” Și aș fi înotat până în larg,
trăgându ‑l de păr, dacă aș fi apucat s ‑o fac, și l ‑aș fi urcat din nou pe vas, chiar
fără soldați.
Bineînțeles că, până la urmă, tot el a ieșit cel mai bine – caracterul lui era
atât de bun! Cică evadase pentru că aproape își pierduse mințile din pricina mea
și a gândurilor mele uciga șe, așa că pedeapsa lui a fost blândă. Eu am fost pus în
fiare, dus din nou la judecată și deportat pe viață. Dar n ‑am rămas acolo toată
viața, dragul meu băiat și tu, prietene al lui Pip, de vreme ce sunt acum aici.
Se șterse din nou, ca mai înainte, după care scoase, fără grabă, o priză de
tutun din buzunar și își desprinse pipa de la butonieră, îndesând ‑o încet și
începând să fumeze.
― A murit? întrebai eu, după câteva clipe de tăcere.
― Cine s ă moară, dragul meu băiat?
― Compeyson.
― Fii sigur c ă asta s peră el despre mine, dacă mai trăiește, zise el cu o privire
fioroasă. N ‑am mai auzit nimic de el.
Herbert scrisese ceva cu creionul pe partea dinăuntru a copertei unei cărți.
Împinse ușor cartea deschisă spre mine, în vreme ce Provis fuma cu ochii pironiț i
asupra focului, iar eu citii:

Numele lui Havisham junior era Arthur . Compeyson este bărbatul care s‑a
prefăcut că o iubește pe domnișoara Havisham .

Am închis cartea, făcând un mic semn din cap către Herbert, și am pus ‑o
deoparte. Nici unul dintre noi n ‑a mai scos vreo vorbă, ci amândoi am rămas
uitându ‑ne la Provis, care fuma lângă foc.

Capitolul XLIII

De ce ar trebui să mă opresc și să cântăresc cât din repulsia mea față de
Provis i se datora Estellei? De ce aș zăbovi ca să asemuiesc starea mea
sufletească de când încercam să scap de miasma închisorii, înainte de a mă
întâlni cu ea, la stația de diligențe, cu starea în care mă aflam acum, când
cugetam la prăpastia dintre Estella, cu mândria și frumusețea ei, și deportatul
întors din exil pe care îl adăposteam? Nici firul istoriei nu s ‑ar depăna mai ușor
din pricina asta, nici deznodământul n ‑ar fi mai fericit – nici povestirii nu i ‑ar
ajuta, nici eu n ‑aș fi scuzat.
O nouă spaimă răsărise în mintea mea după povestirea lui Prov is sau, mai
bine zis, povestirea lui dăduse un chip și un înțeles unei spaime care se afla deja
încolțită în mine. Dacă acel Compeyson mai trăia și avea să descopere că Provis
se întorsese, cu greu mă mai puteam îndoi de urmări. Știam mai bine decât ei
amândoi că acel Compeyson se temea de moarte de el. Era greu de crezut că un
individ precum cel descris de Provis ar fi șovăit să scape o dată pentru totdeauna
de un dușman de temut, folosindu ‑se de metoda sigură a denunțului.

Nu‑i șoptisem lui Provis nicioda tă și nici nu aveam de gând să ‑i șoptesc – cel
puțin așa mă hotărâsem – vreo vorbă despre Estella. Dar i ‑am spus lui Herbert
că, înainte să plec în străinătate, trebuia să le văd pe Estella și pe domnișoara
Havisham. Și i ‑am spus ‑o chiar în seara aceea, câ nd am rămas singuri, după ce
Provis ne povestise viața lui. M ‑am hotărât să mă duc până la Richmond a doua
zi și așa am făcut.
Când am sunat la ușa casei doamnei Brandley, fu chemată camerista
Estellei, care îmi spuse că Estella plecase în provincie. Unde? La Casa Satis, ca de
obicei. Nu chiar ca de obicei, am zis eu, căci până atunci nu plecase niciodată
fără mine; când avea să revină? La aceasta, în răspunsul cameristei se strecură
un fior de reținere, care îmi spori nedumerirea: după părerea ei, n ‑avea s ă se
întoarcă prea curând. Nu înțelegeam nimic din toate acestea și m ‑am întors
acasă buimăcit de tot.
Încă o dată mă sfătuii cu Herbert, noaptea, după plecarea lui Provis
(întotdeauna îl duceam până acasă la el și mă uitam bine în jurul meu), și
cântărire a faptelor ne conduse la concluzia că nu trebuia să ‑i pomenesc nici un
cuvânt lui Provis despre plecarea în străinătate, până ce nu aveam să mă întorc
din vizita la domnișoara Havisham. În același timp, trebuia să ne gândim, fiecare
în parte, la modul în c are era cel mai bine să ‑i aducem la cunoștință acest plan –
dacă ar trebui să născocim vreun motiv, precum că ne ‑ar fi teamă că era urmărit,
sau dacă eu, care nu fusesem niciodată peste hotare, ar trebui să ‑i propun o
călătorie. Amândoi eram convinși că n ‑aveam decât să ‑i sugerez ceva lui Provis și
el ar fi încuviințat pe loc. Oricum, amândoi eram de părere că nici nu încăpea
vorbă să ‑l lăsăm mai departe la voia întâmplării, ca acum.
În ziua următoare, am avut josnicia să pretind că eram obligat să ‑mi țin
făgăduiala de a ‑l vizita pe Joe – nu‑i de mirare, fiindcă eram în stare de aproape
orice fel de josnicie față de Joe sau față de numele lui. Provis avea să fie cât se
poate de atent cât timp aveam să lipsesc, iar Herbert trebuia să preia sarcina de a
avea g rijă de el. Urma să lipsesc o singură noapte și, la întoarcere, aveam să încep
să‑i satisfac nerăbdarea de a mă vedea debutând în societate ca un gentleman
care trăiește pe picior mare. Atunci mi ‑a trecut prin minte, la fel cum, după
aceea, am descoperit că și lui Herbert îi trecuse prin minte, că acesta ar putea fi
cel mai bun motiv pentru a ‑l convinge pe Provis să plece în străinătate – chipurile
pentru a face niște cumpărături deosebite sau ceva asemănător.
După ce îmi netezii astfel calea spre domnișoara Havisham, pornii cu prima
diligență de dimineață, mai înainte de a se lumina. Eram în câmp deschis când
ziua începu să se arate, pe furiș, poticnindu ‑se, scâncind și tremurând, înfășată
în scutece de nori și în cețuri zdrențuite, ca o cerșetoare. Când ne oprirăm la
„Mistrețul albastru”, după călătoria prin picurii fini de apă, pe cine mi ‑a fost dat
să văd ieșind în poartă, cu scobitoarea în mână, ca să se uite la diligență? Pe
nimeni altul decât Bentley Drummle!
Fiindcă s ‑a prefăcut că nu mă vede, m ‑am pre făcut și eu că nu ‑l văd. Era un
joc foarte nereușit, din partea amândurora, cu atât mai lipsit de temei cu cât
amândoi intrarăm în același timp în salonul unde el tocmai își sfârșise gustarea
de dimineață și unde eu o comandai pe a mea. Mă umplea de venin faptul că îl
vedeam aici în oraș, căci știam foarte bine de ce venise.
Prefăcându ‑mă apoi cufundat în lectura unui ziar soios, foarte vechi, pe a

cărui hârtie nu deslușeam nici pe jumătate atât de limpede știrile, cât corpurile
străine – petele de cafea, d e saramură, de sos de pește, de sos de friptură, de unt
topit și de vin, cu care era împroșcat peste tot, de parcă s ‑ar fi molipsit de un
pojar foarte ciudat -, stăteam la masa mea, în timp ce el stătea lângă foc. Treptat
mă simții peste măsură de iritat d e faptul că el stătea lângă foc. Așa că mă ridicai,
hotărât să ‑mi iau și eu porția de căldură. Când mă apropiai de cămin să ațâț
focul, mă văzui silit să ‑mi întind mâna pe după picioarele lui, ca să ajung la
vătrai, dar continuai să pretind că nu ‑l cunosc.
― Asta vrea s ă fie o insultă? zise domnul Drummle.
― Ah! zisei eu, cu v ătraiul în mână. Dumneata erai? Ce mai faci? Chiar mă
întrebam cine lasă focul să se stingă!
Cu acestea, scormonii în jar cu furie, după care mă proțăpii lângă domnul
Drummle, umăr la umăr, îndreptându ‑mi spatele și încălzindu ‑mă la foc.
― Acum ai venit? zise domnul Drummle, împingându ‑mă puțin mai în lături
cu umărul său.
― Da, r ăspunsei, împingându ‑l și eu pe el puțin mai în lături cu umărul
meu.
― Groaznice locuri, zise Drummle. E ținutul dumitale… dacă nu mă înșel.
― Da, încuviințai eu. Am auzit că seamănă foarte mult cu ținutul dumitale,
Shropshire.
― Nici pe departe! zise el.
Aici, domnul Drummle se uită la ghetele sale și eu mă uitai la ale mele, după
care domnul Drummle se uită la ghetele mele și eu mă uitai la ale lui.
― Ești de mult aici? întrebai eu, hotărât să nu ‑i cedez nici un centimetru de
loc în fața focului.
― Destul c ât să fiu sătul de locul ăsta, răspunse Drummle, simulând un
căscat, dar la fel de hotărât să nu cedeze.
― Mai stai mult pe aici?
― N‑aș putea spune, răspunse domnul Drummle. Dar dumneata?
― N‑aș putea spune, răspunsei la rândul meu.
În clipa aceea am simțit, cu o furnicătură prin vene, că, dacă umărul
domnului Drummle ar mai fi pretins puțin loc, fie și cât un fir de păr, l ‑aș fi
aruncat pe fereastră. De asemenea, am simțit și că, dacă umărul meu ar mai fi
avut vreo pretenție asemănătoare, domnul Drummle m ‑ar fi azvârlit grămadă în
lada de alături. El fluieră nițel. Fluierai și eu nițel.
― Mla ștină întinsă cât vezi cu ochii, după câte îmi dau seama? întrebă
Drummle.
― Da. Și ce‑i cu asta? zisei eu.
Domnul Drummle se uită la mine, apoi la ghetele mele și în final spuse,
râzând:
― Oh!
― Ești binedispus, domnule Drummle?
― Nu, r ăspunse el, nu chiar. M ă duc să dau o raită călare. Am de gând să
explorez mlaștinile astea, ca să mă distrez puțin. Mi s ‑a spus că, pe aici, satele
sunt pierdute de lume. Cârciumioare ciudate… și fierării… și altele asemenea.
Chelner!
― Da, domnule.
― Calul meu e gata?

― E în fața ușii, domnule.
― Bine. Fii atent, jup âne! Domnișoara n ‑o să călărească astăzi, din pricina
vremii neprielnice.
― Prea bine, domnule.
― Iar eu n ‑am să iau masa de prânz aici, pentru că mă duc să iau masa la
domnișoara acasă.
― Prea bine, domnule.
Atunci, Drummle îmi aruncă o privire, având întipărită pe fața lui cu fălci
late o expresie de triumf obraznic, care mă săgetă până ‑n inimă, din pricina
grosolăniei de care dădea dovadă, și mă zgândări din cale ‑afară, de ‑mi venea să
‑l apuc în brațe (cum zice povestea că a apucat ‑o tâlharul pe cotoroanță) și să ‑l
azvârl în foc.
De un lucru eram amândoi siguri și anume că, până nu vom cădea la pace,
nici unul nu va putea să plece de lângă foc. Stăteam acolo țepeni, bine proțăpiți în
fața căminului, umăr la umăr , atingându ‑ne șoldurile, cu mâinile la spate, fără
să ne clintim. Calul se zărea în dreptul ușii, afară, în burniță, gustarea mea se
răcea pe masă, a lui Drummle fusese strânsă; chelnerul mă pofti să încep să
mănânc, eu dădui din cap, dar și eu și Drummle rămaserăm pe poziții.
― Ai mai fost pe la „cr âng” în ultima vreme? întrebă Drummle.
― Nu, r ăspunsei eu, mi s ‑a acrit de Pițigoi ultima oară când am trecut pe ‑
acolo.
― Asta a fost atunci când am avut noi doi o divergență de opinii?
― Da, r ăspunsei eu foart e sec.
― Haide, haide! Te ‑am lăsat să scapi destul de ieftin, rânji Drummle. N ‑ar fi
trebuit să ‑ți pierzi cumpătul.
― Domnule Drummle, zisei eu, nu e ști în măsură să ‑ți exprimi părerea în
această problemă. Când îmi pierd cumpătul – nu că n‑aș recunoaște că așa mi s
‑a întâmplat cu acel prilej -, eu nu arunc cu paharele în meseni.
― Eu da, zise Drummle.
Îl privii pieziș de vreo două ori, în vreme ce ura mea mocnită prindea puteri
din ce în ce mai mari, și îi zisei:
― Domnule Drummle, n ‑am stârnit eu această discuție și nu cred că este
plăcută pentru nici unul dintre noi.
― De bun ă seamă că nu este, zise el în zeflemea, peste umăr. N ‑am nimic de
comentat în această privință .
― Pr in urmare, continuai eu, cu permisiunea dumitale, aș propune să
renunțăm la orice fel de comunicare pe viitor.
― Tocmai aceasta era și părerea mea, zise Drummle, și este exact ceea ce aș
fi propus și eu… sau, mai bine zis, ceea ce aș fi făcut fără să mai propun. Dar nu
‑ți pierde cumpătul! N ‑ai pierdut oricum destul de mult?
― Ce vrei să spui, domnule?
― Chelner! strig ă Drummle, în loc de răspuns.
Chelnerul reapăru.
― Uite ce e, jup âne. Ai înțeles bine că domnișoara nu călărește astăzi și că eu
iau masa de prânz la domnișoara acasă?
― Desigur, domnule!
După ce chelnerul cercetă cu palm a cana mea de ceai, care se răcea cu
repeziciune, și se uită rugător la mine înainte să iasă, Drummle, având gr ijă să

nu‑și miște umărul de lângă al meu, își scoase o țigară de foi din buzunar și îi
reteză cu dinții capătul, dar nu dădu semne că ar vrea să se urnească din loc.
Înăbușindu ‑mă și fierbând în suc propriu, pricepui că nu mai puteam să rostim
nici un cuvânt în plus fără să rostim și numele Estellei, iar eu n ‑aș fi îndurat să
‑l aud ieșind din gura lui. Așadar, împietrii cu privirea țintă în peretel e din fața
mea, de parcă n ‑ar mai fi fost nimeni de față, și mă străduii să păstrez tăcerea. N
‑aș putea spune cât timp am mai fi rămas în poziția aceea ridicolă, dar, la un
moment dat, trei fermieri vânjoși – aduși înăuntru de chelner, bănuiesc – intrară
în salon, descheindu ‑și nasturii de la haine și frecându ‑și mâinile, și ne văzurăm
siliți să ne dăm la o parte când se apropiară de foc.
Îl urmării pe fereastră cum se apucă de coama calului și se suie în șa, în felul
lui greoi și brutal, înclinându ‑se pe o coastă și lăsându ‑se pe spate totodată.
Credeam că plecase, dar îl văzui întorcându ‑se, strigând după un foc pentru
trabucul său, de care uitase. Un om îmbrăcat în haine de culoarea prafului
înaintă spre el dându ‑i ce dorea – n‑aș putea spune de unde răsă rise, dacă din
curtea hanului, de pe drum sau din altă parte – și, după ce Drummle se aplecă
peste șa, aprinzându ‑și trabucul și izbucnind într ‑un hohot de râs, făcând un
semn cu capul către ferestrele salonului, umerii pleoștiți și părul vâlvoi al acelui
om care stătea cu spatele la mine îmi aduseră aminte de Orlick.
Prea cătrănit ca să mă gândesc, în acele clipe, dacă într ‑adevăr era Orlick și
prea cătrănit ca să mă ating de gustarea din fața mea, mă spălai pe mâini și pe
față, ca să scap de urmele vremii de afară și ale călătoriei, după care o pornii la
drum către acea casă veche, de neuitat, pe care ar fi fost cu mult mai bine să n ‑
o fi vizitat niciodată și să n ‑o fi văzut vreodată .

Capitolul XLIV

În odaia în care se afla masa de toaletă și î n care ardeau lumânări de ceară
de‑a lungul pereților, le găsii pe domnișoara Havisham și pe Estella – domnișoara
Havisham așezată pe o canapea, lângă foc, iar Estella pe o pernă, la picioarele ei.
Estella tricota, iar domnișoara Havisham o supraveghea. Am ândouă ridicară
ochii în același timp când intrai și amândouă văzură că eram schimbat. Am
dedus acest lucru după schimbul de priviri dintre ele.
― Ce v ânt te‑aduce pe ‑aici, Pip? făcu domnișoara Havisham.
Deși se uita drept în ochii mei, băgai de seamă că e ra foarte nedumerită.
Estella se opri puțin din împletitul ei, își îndreptă ochii asupra mea, apoi își reluă
lucrul și mi se păru că citesc în mișcarea degetelor sale, ca și cum mi ‑ar fi spus
‑o în alfabetul surdomuților, că își dăduse seama că descoperisem cine era
adevăratul meu binefăcător.
― Domni șoară Havisham, zisei eu, am fost la Richmond, ieri ca să ‑i vorbesc
Estellei. Dar, aflând că un anume vânt a adus ‑o pe ea până aici, am urmat ‑o.
Domnișoara Havisham îmi făcuse semn de vreo trei sau patru ori să mă așez,
așa că am ales să stau pe scaunul de la masa de toaletă, unde o văzusem pe ea
șezând de atâtea ori. Cu toate lucrurile acelea distruse de la picioarele mele și din
jurul meu, mi se părea locul cel mai potrivit pentru sufletul meu, în ziua aceea.

― Ceea ce voiam s ă‑i spun Estellei, domnișoară Havisham, o să ‑i spun în
prezența dumneavoastră, în câteva clipe. Nu o să vă surprindă și nici nu o să vă
nemulțumească. Sunt nefericit, mai nefericit decât v ‑ați fi dorit vreodată să fiu.
Domniș oara Havisham continua să se uite drept la mine. Puteam citi în
mișcările degetelor Estellei, în timp ce lucra, că mă asculta cu atenție, dar fără să
‑și ridice privirile.
― Am aflat cine e ste binefăcătorul meu. Nu este o descoperire fericită, nici
una care ar putea vreodată prinde bine reputației mele, poziției mele în societate
sau averii mele. Din motive bine întemeiate, nu pot spune mai mult. Nu este taina
mea, ci a altcuiva.
Fiindcă am tăcut, pentru vreo câteva clipe, uitându ‑mă la Estella și
cântărind cum ar fi mai nimerit să continuu, domnișoara Havisham repetă:
― Nu este taina ta, ci a altcuiva. Și?
― Când ați trimis vorbă, prima oară, să fiu adus aici, domnișoară Havisham,
pe când locuiam în satul vecin, pe care mai bine nu l ‑aș fi părăsit niciodată,
presupun că, de fapt, ați fi putut chema pe oricare alt băiat în locul meu – ca să vă
fie un soi de paj, să vă satisfacă un capriciu sau o nevoie adevărată și să fie plătit
pentru acest serviciu, nu ‑i așa?
― Da, Pip, r ăspunse domnișoara Havisham, dând țea pănă din cap. Așa e.
― Și presupun că domnul Jaggers…
― Domnul Jaggers, zise domni șoara Havisham, întrerupându ‑mă pe un ton
hotărât, n ‑are nimic de ‑a face cu treaba asta și n ‑a știut nimic despre ea! Este o
pură coincidență că este avocatul meu și, totod ată, al binefăcătorului tău.
Păstrează același tip de relații cu o mulțime de alți oameni și, ca atare, acest lucru
se putea întâmpla oricând. Oricum s ‑a întâmplat fără vina nimănui.
Se vedea de la o poștă, după chipul ei furios, că nu îmi ascundea nimic ș i că
nu îmi răspundea pe ocolite.
― Și, atunci când eu am căzut în greșeala în care rămas atât de multă vreme,
m‑ați încurajat să stărui pe calea asta? întrebai eu.
― Da, r ăspunse ea, încuviințând din nou cu un semn hotărât din cap. Te ‑am
încurajat să stăr ui pe calea asta.
― A fost frumos din partea dumneavoastr ă?
― Drept cine m ă iei? strigă domnișoara Havisham, izbind cu bastonul în
podea și înfuriindu ‑se atât de brusc, încât Estella îi aruncă o privire mirată.
Drept cine mă iei, Dumnezeule mare, de te așt epți să mă port frumos?
Nu avusesem temei să mă plâng și nu ‑mi venise în minte înainte. M ‑am
grăbit să ‑i spun acest lucru, în timp ce ea stătea și se gândea la ceva, după
izbucnirea de mai devreme.
― Bine, bine! f ăcu ea. Altceva?
― Am fost r ăsplătit cu gen erozitate pentru serviciul meu de odinioară, de aici,
zisei eu ca s ‑o potolesc, prin faptul că am fost apoi luat în ucenicie, și v ‑am pus
aceste întrebări numai din curiozitate. Ceea ce urmează are un alt scop, mai
dezinteresat, sper. Lăsându ‑mă să stărui în greșeala mea, domnișoară
Havisham, este adevărat că ați vrut să le pedepsiți… sau să le păcăliți – poate veți
găsi dumneavoastră cuvântul potrivit pentru intenția pe care ați avut ‑o, așa încât
să nu vă jignească – pe rudele dumneavoastră lacome?
― Da, asta am vrut. Dar o meritau! Și tu o meritai! Cine sunt eu, mă rog, ca

să mă chinui să ‑i conving pe ei sau să te conving pe tine să nu vă închipuiți una
sau alta? Ți ‑ai întins singur capcane. Nu eu ți le ‑am întins.
Așteptând până se liniști din nou, c ăci și la cuvintele acestea mânia îi
răbufnise sălbatic și brusc, zisei mai departe:
― Am fost trimis în familia unei rude de ‑a dumneavoastră, domnișoară
Havisham, și am trăit aproape nedespărțit de membrii ei de când am plecat la
Londra. Știu că și ei au picat în plasa aceleiași amăgiri, la fel de nevinovați ca și
mine. Ar însemna să fiu fățarnic și lipsit de rușine dacă nu v ‑aș spune, fie că vă
face plăcere, fie că nu, și fie că vreți să ‑mi dați crezare, fie că nu, că îl nedreptățiți
adânc pe domnul Matth ew Pocket, ca și pe fiul său Herbert, dacă îi considerați
altfel decât generoși, corecți, deschiși și incapabili de orice intrigi sau josnicii.
― Sunt prietenii t ăi, zise domnișoara Havisham.
― Mi‑au devenit prieteni, răspunsei eu, ba chiar într ‑un moment în care
credeau că i ‑am înlăturat și în care Sarah Pocket, domnișoara Georgiana și
doamna Camilla nu erau deloc prietenele mele, după câte știu eu.
Faptul că îi puneam pe domnul Pocket și pe Herbert în contrast cu celelalte
neamuri părea să fie de folos, ș i mă bucurai să observ acest lucru. Se uită la mine
pătrunzător, câteva clipe, apoi mă întrebă, calmă:
― Ce vrei s ă‑mi ceri pentru ei?
― Un lucru, r ăsunsei eu. Să nu ‑i credeți de ‑o teapă cu ceilalți. Poate că au
același sânge, dar nu au aceeași fire, crede ți‑mă.
Uitându ‑se pătrunzător la mine, domnișoara Havisham repetă:
― Ce vrei s ă‑mi ceri pentru ei?
― Nu sunt at ât de priceput, vedeți bine, spusei eu drept răspuns, simțind că
roșisem puțin, încât să vă ascund, chiar dacă mi ‑aș dori s ‑o fac, că vreau într ‑
adevăr ceva pentru ei. Domnișoară Havisham, dacă ați putea să vă lipsiți de niște
bani, ca să ‑i faceți lui Herbert, prietenul meu, primul și ultimul serviciu din viața
lui, dar care, din pricina împrejurărilor deja create, va trebui să ‑i fie făcut fără
știrea lui, v ‑aș arăta eu cum să procedați.
― De ce trebuie s ă fie făcut fără știrea lui? întrebă ea, spr ijinindu‑se cu
amândouă mâinile în baston, ca să mă cerceteze mai bine.
― Pentru c ă, zisei eu, am început să ‑i dau o mână de ajutor eu î nsumi, acum
vreo doi ani, fără știrea lui, și n ‑aș vrea să fiu dat acum în vileag. Nu pot să vă
spun de ce nu mai sunt în stare să ‑i fac acest serviciu până la capăt. Ține de
taina care nu e a mea, ci a altcuiva.
Puțin câte puțin, își dezlipi ochii de la m ine și îi întoarse spre foc. După ce îl
privi un timp îndelungat, judecând după tăcerea care se lăsă și după lumina
firavă a lumânărilor care se topeau încet, tresări din pricina surpării câtorva
tăciuni și se uită din nou la mine, la început fără să mă va dă, atenția sporindu ‑i
apoi treptat. În tot acest răstimp, Estella nu se oprise din împletit. Când deveni
din nou atentă la mine, domnișoara Havisham zise, vorbindu ‑mi de parcă
discuția noastră nu s ‑ar fi întrerupt:
― Altceva?
― Estella, zisei eu, întorcân du‑mă spre ea, și încercând să ‑mi stăpânesc
tremurul vocii, știi că te iubesc. Știi că te iubesc de mult și nebunește.
Își ridică ochii spre chipul meu, când îi adresai astfel cuvântul, dar degetele

ei continuară să lucreze. Se uita la mine cu o față necli ntită. Am zărit ‑o pe
domnișoara Havisham uitându ‑se curioasă de la mine la Estella și de la Estella la
mine.
― Ar fi trebuit s ă‑ți mărturisesc asta mai demult, dar am tăcut din pricina
greșelii aceleia în care am stăruit atâta vreme. Datorită acestei greșe li am nutrit
convingerea că domnișoara Havisham ne ursise unul altuia. Și, câtă vreme am
crezut că tu n ‑ai fi putut hotărî altfel, m ‑am abținut să ‑ți spun ceva. Însă trebuie
să ți‑o spun acum.
Păstrându ‑și expresia încremenită, cu degetele văzându ‑și mai d eparte de
împletit, Estella clătină din cap.
― Știu, zisei eu drept răspuns la gestul ei, știu! Nu trag nădejde că te voi
putea vreodată numi a mea, Estella. Habar n ‑am ce se va întâmpla cu mine peste
foarte puțin timp, cât de sărac voi deveni sau încotro îmi voi îndrepta pașii. Cu
toate acestea, te iubesc. Te ‑am iubit dintotdeauna, din clipa în care te ‑am văzut
prima oară în această casă .
Uitându ‑se la mine cu expresia feței absolut neclintită, dar cu degetele în
mișcare, ea clătină din nou din cap.
― Ar f i fost crud din partea domni șoarei Havisham, îngrozitor de crud, dacă
și‑ar fi bătut joc de naivitatea unui biet băiat și m ‑ar fi chinuit în toți acești ani cu
o speranță zadarnică și cu un scop neîntemeiat, dându ‑și seama de gravitatea
faptelor sale. Însă eu cred că nu și ‑a dat seama. Cred că, în suferința provocată
de încercările prin care a trecut, a uitat de suferința mea, Estella.
O văzui pe domnișoara Havisham ducându ‑și mâna în dreptul inimii și
apăsând ‑o, în vreme ce continua să ‑și plimbe ochii de l a Estella la mine și înapoi.
― Se pare, zise Estella foarte calm, c ă există unele sentimente sau închipuiri
– nu știu cum să le numesc – pe care eu, una, nu sunt în stare să le înțeleg. Când
spui că mă iubești, știu ce vrei să spui, recunosc ală turarea de cuvinte, dar nimic
mai mult. Nu atingi nici o coardă în sufletul meu, nu se întâmplă nimic în pieptul
meu. Nu ‑mi pasă deloc de ceea ce îmi spui. Am încercat să te previn de acest
lucru. Spune, te ‑am prevenit?
I‑am răspuns întristat:
― Da.
― Da. Dar tu n ‑ai vrut să iei seama, căci te ‑ai gândit că nu vorbesc serios.
Spune, n ‑ai gândit așa?
― Am g ândit și am sperat că nu vorbești serios. Ești atât de tânără, atât de
neîncercată de viață și atât de frumoasă, Estella! Cu siguranță, nu stă în firea
lucrurilor!
― Dar st ă în firea mea, răspunse ea, după care adăugă, apăsând cuvintele:
Stă în firea care a crescut înăuntrul meu. Fac o mare deosebire între tine și
ceilalți când îți spun atât de multe despre mine. Însă nu pot face mai mult.
― Dar nu e adev ărat, zisei eu, că Bentley Drummle este aici, în oraș, și te
urmărește?
― Este foarte adev ărat, răspunse ea, rostindu ‑i numele cu un dispreț
suprem.
― Și că îl încurajezi și că ieși la plimbare călare împreună cu el și că ia masa
cu tine în fiecare zi?
Păru p uțin surprinsă că știam lucrurile acestea, dar răspunse din nou:

― Este foarte adev ărat.
― Nu se poate s ă‑l iubești, Estella!
Degetele sale se opriră pentru prima oară, iar ea îmi răspunse, aproape
mânioasă:
― Ce ți‑am spus eu? Tot mai crezi, î n pofida spuselor mele, că nu vorbesc
serios?
― N‑ai să te căsătorești niciodată cu el, Estella?
Se uită spre domnișoara Havisham și se gândi puțin, apoi zise:
― De ce s ă‑l mint? Ba da, o să mă căsătoresc cu el.
Îmi înfundai fața în palme, dar mă descoperi i în stare să mă stăpânesc mai
bine decât m ‑aș fi așteptat, judecând după suferința în care mă aruncaseră
aceste cuvinte rostite de ea. Când îmi ridicai din nou fruntea, văzui pe chipul
domnișoarei Havisham o expresie atât de nepământeană, încât mă impresi onă,
chiar și în focul patimii mele și al mâhnirii mele adânci.
― Estella, scumpa și iubita mea Estella, n ‑o lăsa pe domnișoara Havisham
să te împingă la pasul ăsta fatal. Înlătură ‑mă pentru totdeauna, ai făcut ‑o deja,
știu prea bine, dar păstrează ‑te pent ru cineva mai bun decât Drummle.
Domnișoara Havisham îi dă lui mâna ta pentru că asta este cea mai grea lovitură
și batjocură pe care le ‑ar putea ‑o aduce tuturor celorlalți bărbați, cu mult mai
buni, care te admiră și celor câțiva care te iubesc cu adevăra t. Printre aceștia din
urmă s‑ar putea să fie unul care să te iubească la fel de mult, deși nu tot de atât
de multă vreme, cum te iubesc eu. Ia ‑l de soț pe acela și o să îndur mai ușor
lovitura, de dragul tău.
Însuflețirea mea trezi în Estella o mare mirar e, de parcă ar fi fost gata să
simtă milă, dacă mintea ei ar fi putut să mă înțeleagă cât de cât.
― O s ă mă căsătoresc cu el, zise ea din nou, cu o voce mai blândă. Se fac deja
pregătirile pentru nuntă și o să fiu, curând, măritată. De ce o jignești pe mam a
mea adoptivă, amestecându ‑i numele în toată povestea asta? Este numai
hotărârea mea.
― E hot ărârea ta, Estella, să te arunci în brațele unei brute?
― Și, mă rog, în brațele cui ar trebui să mă arunc? replică ea, cu un zâmbet.
Ar trebui să mă arunc în bra țele celui care ar simți foarte curând (dacă oamenii
simt lucrurile acestea) că nu ‑mi pasă de el? Lasă! Hotărârea e luată. Am s ‑o duc
destul de bine, la fel și soțul meu. Cât despre faptul că m ‑am lăsat împinsă spre
ceea ce numești tu pas fatal, după pă rerea domnișoarei Havisham ar fi trebuit să
mai aștept și să nu mă mărit de acum, dar eu m ‑am săturat de viața mea de până
acum, care a avut prea puțin farmec pentru mine și pe care îmi doresc foarte mult
să o schimb. Nu, nu ‑mi mai spune nimic! Noi n ‑o să ne înțelegem niciodată unul
pe celălalt.
― O asemenea brut ă mizerabilă, o asemenea brută stupidă! stăruii eu,
disperat.
― Nu‑ți fie teamă, nici eu n ‑am să fiu o binecuvântare pentru el, zise Estella.
Nici pe departe. Hai! Uite mâna mea. Ne putem despărți a cum, băiat visător ce
ești… sau bărbat?
― Oh, Estella! îi răspunsei eu, în vreme ce lacrimi amare mi se rostogoleau
grăbite pe mâna ei, oricât încercam să mă stăpânesc. Chiar dacă aș rămâne în
Anglia și aș putea să ‑mi țin fruntea sus, cu toate celelalte necazuri, cum aș putea

să văd că ești soția lui Drummle?
― Prostii, r ăspunse ea, prostii! O să ‑ți treacă în scurtă vreme.
― Niciodat ă, Estella!
― O s ă‑ți ies din minte în mai puțin de o săptămână.
― Să‑mi ieși din minte? Tu ești o parte din viața mea, din mine însumi. Ai
fost prezentă în fiecare rând pe care l ‑am citit, din prima zi în care am venit aici,
un băiat necioplit și grosolan, a cărui biată inimă ai rănit ‑o încă de atunci. Ai fost
zărită în fiecare priveliște pe care am văzut ‑o atunci – în aceea a râului, a
pânzelor bărcilor, a mlaștinilor, a norilor, în lumină, în întuneric, în vânt, în
păduri, pe mare, pe străzi. Ai fost întruchiparea tuturor visărilor plăcute pe care
mintea mea le ‑a zămislit vreodată. Pietrele din care sunt făcute cele mai train ice
clădiri din Londra nu sunt mai adevărate sau mai cu neputință urnit cu mâna
decât au fost și cum vor fi de ‑a pururi prezența și înrâurirea ta asupra mea, aici
și oriunde în altă parte. Estella, n ‑ai de ales, până în ultima clipă a vieții mele vei
rămân e o parte din ființa mea, o parte din puținul bine care sălășluiește în mine,
o parte din răul din mine. Dar eu pun pe seama ta numai cu ceea ce este bun și
întotdeauna te voi păstra, cu credință, numai între cele bune. Și, pentru că
socotesc că mi ‑ai făcu t cu mult mai mult bine decât rău, fie ‑mi acum durerea
oricât de ascuțită! O, Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumnezeu să te ierte!
N‑aș ști să spun în ce ardoare a nefericirii am reușit să smulg aceste cuvinte
din mine. Rapsodia aceasta izvora din adâncul f iinței mele ca sângele dintr ‑o
rană ascunsă și se revărsa în afară. I ‑am ținut mâna lipită de buzele mele,
zăbovind câteva clipe, și apoi am părăsit ‑o. Dar, mai târziu, întotdeauna mi ‑am
amintit – având după aceea, motive mai întemeiate – că, în vreme ce E stella se
uita la mine doar cu un soi de mirare neîncrezătoare, chipul nepământesc al
domnișoarei Havisham, care încă își acoperea pieptul cu mâna în dreptul inimii,
părea să se fi topit, într ‑o privire fantomatică, plină de părere de rău și de milă .
Pierd usem totul, se isprăvise totul! Când am ieșit, îndreptându ‑mă spre
poartă, până și lumina zilei părea mai întunecată decât atunci când intrasem. O
vreme, m ‑am furișat pe niște ulițe lăturalnice și pe scurtături, după care m ‑am
hotărât să străbat p e jos tot drumul până la Londra, pentru că în clipele acelea
îmi venisem în fire atât cât să înțeleg că nu mă puteam întoarce la han și da ochii
cu Drummle, că n ‑aș fi suportat să stau într ‑o diligență și să mi se vorbească și
că n‑aș fi putut face nimic m ai bun decât să ‑mi epuizez forțele.
Era trecut de miezul nopții când am traversat London Bridge. Luând ‑o pe
străduțele strâmte și întortocheate care, la vremea aceea, duceau spre vest, până
la debarcaderul Middlesex, cea mai scurtă cale de acces spre Templ e era pe lângă
malul fluviului, prin Whitefriars. Nu eram așteptat până a doua zi, dar aveam un
rând de chei și, dacă Herbert se dusese la culcare, aș fi putut să mă culc și eu,
fără să‑l mai deranjez.
Rar se întâmpla să intru în Temple prin poarta dinspre Whitefriars după ce
se dădea stingerea, și eram plin de noroi și obosit, așa că nu i ‑am luat în nume de
rău paznicului de noapte faptul că m ‑a examinat cu multă atenție, pe când ținea
poarta întredeschisă ca să trec înăuntru. Ca să ‑i împrospătez memoria, i‑am
spus cum mă numeam.
― Nu eram foarte sigur, domnule, dar m ‑am gândit c ‑ați putea fi

dumneavoastră. Aveți un bilet, domnule. Cel care a adus mesajul a zis să
binevoiți să ‑l citiți la lumina felinarului meu.
Foarte surprins de această cerință, am luat b iletul. Îi era adresat domnului
Philip Pip, iar deasupra destinatarului erau scrise cuvintele: „Te rog, citește acest
bilet pe loc”. L ‑am deschis, în timp ce paznicul ținea felinarul ridicat, și am citit
conținutul, scris de mâna lui Wemmick:

Nu te duce acasă!

Capitolul XLV

Întorcându ‑mă de la poarta spre Temple de îndată ce ‑am citit acest
avertisment, mă îndreptai, târâș ‑grăpiș, către Fleet Street, de unde luai o birjă
târzie, care mă duse până la „Hummums”, în Covent Garden. La vremea acea,
întotdeauna puteai găsi la „Hummums” un pat de închiriat, la orice oră din
noapte, iar servitorul de la ghișeu, îngăduindu ‑mi să intru, aprinse lumânarea
care venea la rând pe raft și mă conduse drept la dormitorul care venea la rând în
registru. Acesta era un soi de vizuină, la parterul din spatele imobilului, cu un
pat monstruos și amenințător, cu baldachin și cu patru stâlpi, dominând întregul
spațiu, spr ijinindu‑și unul dintre picioarele sale de despot în vatra focului și un
altul în cadrul ușii, înghesui nd cumplit bietul lavoar minuscul, de parcă s ‑ar fi
bucurat de drepturi divine.
Când cerui să am lumină în odaie peste noapte, servitorul îmi aduse, înainte
să se retragă, o lumânare cu fitil de trestie, la mare preț în vremurile acelea pline
de virtuți – un obiect asemenea stafiei unei trestii, care se frângea din șale de
îndată ce o atingeai, cu care nici o încăpere nu se putea lumina vreodată și care
fu plasată într ‑o temniță, izolată pe fundul unei cutii înalte de metal, ca un turn
și cu găuri rotunde, care desenau pe pereți niște pete de lumină ca ochii unei
făpturi treze, ațintiți asupra mea. Când mă vârâi în pat, stând întins, cu
picioarele umflate de atâta mers, sleit de oboseală și nespus de abătut, descoperii
că nu puteam închide ochii, nici pe ‑ai mei, nici pe ‑ai acelui Argus stupid din
odaie. Și astfel, în întunericul și neclintirea nopții, ne holbam unul la altul.
Ce noapte plină de jale! Cât de neliniștită, cât de lugubră, cât de nesfârșită!
În odaie plutea o miasmă neprimitoare, de funingine rec e și de praf încins și,
aruncând o privire deasupra mea, în colțurile baldachinului, îmi imaginai
imensul număr de muște albastre de carne, de urechelnițe din piață și de râme de
la țară care trebuie să fi fost agățate acolo, hibernând până la vară. Gândul
acesta mă făcu să mă întreb dacă nu s ‑ar putea întâmpla ca unele gângănii să
cadă peste mine și atunci mi se năzări că simt ușoare atingeri pe față – o
întorsătură foarte neplăcută a gândurilor, care mă făcu că simt alte atingeri, și
mai nesuferite, pe sp inare. După ce stătui treaz la pândă o vreme, începură să se
facă auzite acele voci stranii care umplu tăcerea. Pereții de lemn ai odăiței
șopteau, vatra focului ofta, micul lavoar cu picior ticăia și, din rărunchii
dulapului, din când în când, răsuna un s oi de coardă de chitară. Aproape în
același timp, ochii de pe pereți căpătară o nouă expresie, astfel încât în fiecare
dintre aceste priviri pironite asupra mea vedeam scris: „Nu te duce acasă!”
Oricare ar fi fost nălucirile și zgomotele nocturne care mă n ăpădeau, nici

unul nu uita să mă avertizeze: „Nu te duce acasă!” Și sfatul acesta se împletea
strâns cu fiecare senzație, de parcă mi s ‑ar fi înfipt în trup, provocându ‑mi o
rană dureroasă. Nu cu mult înainte, citisem în ziare cum un gentleman
necunoscut v enise, noaptea căutându ‑și adăpost la „Hummums”, se dusese la
culcare și se omorâse, fiind găsit dimineața într ‑o baltă de sânge. Îmi trecu prin
minte că trebuie să fi ocupat chiar vizuina mea și mă dădui jos din pat ca să mă
încredințez că nu erau urme de sânge pe undeva. Apoi, deschisei ușa, privind de
‑a lungul culoarului și îmi mai veni inima la loc, zărind, departe, lumina ce ‑mi
ținea tovărășie în clădirea aceea și lângă care picotea servitorul. În tot acest
răstimp, mă întrebam neîncetat de ce nu trebu ia să mă duc acasă și ce anume se
întâmplase, când aș fi putut să mă întorc și dacă Provis mai era în siguranță
acasă – încât ai fi putut crede că în capul meu nu putea să încapă nimic altceva.
Chiar și atunci când mi ‑o aminteam pe Estella și felul în care ne despărțiserăm în
ziua aceea, pentru totdeauna, revăzând toate împrejurările în care se petrecuse
despărțirea noastră, toate privirile și tonurile vocii sale și mișcările degetelor ei
tricotând, și atunci eram urmărit, de pretutindeni de avertismentul: „Nu te duce
acasă!” Când, în sfârșit, ațipii cu mintea și trupul obosite peste măsură,
avertismentul se prefăcu într ‑un verb amenințător și uriaș, pe care trebuia să ‑l
conjug la modul conjunctiv, timpul prezent: „Tu să nu te duci acasă, el să nu se
ducă ac asă, noi să nu ne ducem acasă, voi să nu vă duceți acasă, ei să nu se ducă
acasă”. Apoi, la diversele forme de condițional ‑optativ: „Eu n ‑ar trebui și nu m ‑
aș putea duce acasă” și „eu n ‑aș avea cum, n ‑aș putea, n ‑aș vrea și n ‑ar trebui
să mă duc acasă” – până ce simții că m ‑am zăpăcit, pierzând șirul, și îmi răsucii
capul pe pernă, uitându ‑mă din nou la privirile ațintite asupra mea de pe pereți,
de jur împrejur.
Lăsasem vorbă să fiu trezit la ora șapte, știind că trebuia să mă întâlnesc cu
Wemmick mai înai nte de a vedea pe oricine altul și fiindu ‑mi limpede că acesta
era un caz în care numai sentimentele sale de Walworth contau. Am fost ușurat
când am ieșit din odaia în care ‑mi petrecusem o noapte atât de zbuciumată și n
‑a fost nevoie să mi se mai bată la u șă și a doua oară, ca să mă scol într ‑o clipă
din patul acela neprimitor.
Parapetul castelului răsări înaintea ochilor mei la ora opt. Micuța slujnică
tocmai intra în fortăreață cu două cornuri calde. Mă îndreptai către poartă și
trecui podul mobil însoțit de fetiță. Astfel, ajunsei neanunțat în fața lui
Wemmick, care pregătea ceaiul pentru el și tata ‑mare. O ușă deschisă oferea
vederii priveliștea bătrânului în pat.
― Hei, domnule Pip! zise Wemmick. Te ‑ai întors, așadar?
― Da, m ‑am întors, dar nu m ‑am dus acasă .
― Foarte bine, zise el, frec ându‑și mâinile. Am lăsat, pentru orice
eventualitate, câte un bilet la fiecare dintre porțile spre Temple. Dumneata la care
ai ajuns?
Îi povestii.
― O s ă trec eu pe la celelalte, în cursul zilei, ca să rup restul biletel or, zise
Wemmick, fiindcă e o regulă sănătoasă să nu lași, dacă poți, nici o dovadă scrisă
în urma ta, căci nu se știe niciodată când va fi folosită împotriva ta. O să ‑mi
îngădui o mică familiaritate cu dumneata… Vrei, te rog, să frigi cârnatul ăsta
pentru tata‑mare?

Îi răspunsei că mă încânta s ‑o fac.
― Atunci, po ți să‑ți vezi de treabă, Mary Anne, îi zise Wemmick micuței
slujnice. Și astfel, rămânem doar noi doi, după cum vezi, domnule Pip, adăugă el,
făcându ‑mi cu ochiul când fetița ieși.
Îi mulțumii p entru prietenia și gr ija de care dăduse dovadă, iar discuția
noastră continuă cu voce joasă, în vreme ce eu frigeam cârnatul pentru tata ‑
mare, iar Wemmick ungea cu unt bucățile de corn pentru bătrân.
― Vezi dumneata, domnule Pip, zise Wemmick, n oi doi ne în țelegem unul pe
altul. Acum vorbim în calitate de persoane particulare și am mai întreținut noi
niște discuții confidențiale și înainte de ziua aceasta. Sentimentele oficiale sunt
altceva. Acum suntem în afara domeniului oficial.
Încuviințai cu căldură. Er am atât de nervos, încât nu dădui atenție la
cârnatul bătrânului, care luă foc, aprinzându ‑se ca o torță, de ‑am fost silit să
suflu peste el ca să ‑l sting.
― Am auzit, din întâmplare, ieri dimineață, zise Wemmick, pe când vizitam
un anume loc, acolo unde t e‑am dus și pe dumneata o dată – chiar dacă suntem
numai noi doi de față, este mai bine să nu menționăm numele, dacă le putem
ocoli….
― Mult mai bine, zisei eu. Te înțeleg.
― Am auzit, din întâmplare, ieri dimineață, reluă Wemmick, că o anumită
persoană, nu fără legătură cu coloniile și, deopotrivă, înzestrată cu proprietăți
portabile – nu știu cine anume ar putea fi… n ‑o să numim această persoană …
― Nu este nevoie, zisei eu.
―…a st ârnit o mare vâlvă, într ‑o anumită parte a globului, unde sunt trimi și
mulți oameni, nu neapărat drept răsplată pentru pornirile firii lor și nu tocmai
fără legătură cu cheltuielile guvernului…
Urmărindu ‑i atent fața în timp ce vorbea, stârnii un adevărat foc de artificii
cu cârnatul bătrânului, tulburând astfel, în bună măsură, atenția mea și a lui
Wemmick, drept pentru care îmi cerui o mie de scuze.
― Persoana a iscat v âlvă, spuneam, dispărând din locul respectiv și
nemaiauzindu ‑se nimic despre ea prin părțile acelea. Ca atare, zise Wemmick, au
început să se facă unele presupuneri și să prindă contur unele teorii. De
asemenea, am auzit că dumneata și apartamentul dumitale din Garden Court, în
Temple, ați fost supravegheați și probabil că veți mai fi supravegheați.
― De c ătre cine? am întrebat eu.
― N‑am să dau amănunte, zise Wemmick alunecos, căci s ‑ar putea să intru
în conflict cu unele informații oficiale. Îți spun doar că am auzit, cum am auzit și
alte lucruri interesante, tot atunci și tot în locul acela. Nu ‑ți povestesc despre
informații pe care le ‑am primit, ci desp re ce am auzit.
Luă furculița pentru fript și cârnatul din mâna mea, în timp ce vorbea, și
aranjă gustarea pentru tata ‑mare pe ‑o tavă. Înainte de a i ‑o duce, intră în odaie
cu un ștergar alb imaculat, pe care îl legă sub bărbia bătrânului gentleman, îi
potrivi pernele în jur și îi puse scufia de noapte pe ‑o ureche, ceea ce îi conferea
un aer ștrengăresc. Apoi îi așeză mâncarea înainte, cu multă gr ijă, și‑i zise:
― E bine, nu ‑i așa, tataie?
La care veselul bătrân răspunse:
― Foarte bine, John, b ăiete, foarte bine!

Cum părea că există o înțelegere tacită că bătrânul nu se afla într ‑o stare
prezentabilă și, prin urmare, trebuia să fie considerat invizibil, mă prefăcui că nu
bag de seamă nici una dintre aceste pregătiri.
― Supravegherea aceasta a mea, în apartame ntul meu – pe care am avut, o
dată, motive s ‑o bănuiesc -, îi zisei eu lui Wemmick, când se întoarse, este în
strânsă legătură cu persoana despre care mi ‑ai povestit adineauri, nu ‑i așa?
Wemmick mă privi foarte serios.
― N‑aș putea să garantez, din câte șt iu eu. Vreau să zic că n ‑aș putea să
garantez că așa a fost de la început. Însă pot să afirm că așa este sau că așa va fi
sau că există marele pericol să fie.
Văzând că era constrâns de loialitatea față de birourile din Little Britain să
nu spună tot ce ‑ar fi putut și știind – fiindu‑i recunoscător pentru acest gest – cât
de mult își încălcase principiile spunându ‑mi și ceea ce ‑mi spusese, nu aveam
cum să mai stărui. Însă, după câteva clipe de gândire în fața focului, i ‑am zis că
voiam să ‑l mai întreb ceva, iar el avea toată libertatea să ‑mi răspundă sau nu,
după cum socotea c ‑ar fi mai bine, căci eram sigur că alegerea sa va fi cea
dreaptă. El se opri din mâncat, își încrucișă brațele și, suflecându ‑și mânecile
cămășii (după părerea lui, confortul de acasă însemna să umble fără haină),
încuviință din cap să ‑i pun întrebarea.
― Ai auzit despre un om cu purt ări foarte urâte, al cărui nume adevărat ar fi
Compeyson?
El răspunse cu un alt semn din cap.
― Este în viață?
Încă un semn din cap.
― Este în Londra?
Îmi făcu încă un semn din cap, strângându ‑și puternic gura ca o cutie de
scrisori, apoi îmi mai făcu unul, de încheiere, și se întoarse la gustarea sa.
― Cu acestea, zise Wemmick, întrebările fiind terminate – și rosti aceste
cuvinte apăsat, de două ori, ca să înțeleg – revin la ceea ce am făcut eu, după ce
am auzit ce am auzit. Am fost până la Garden Court, ca să te găsesc. Cum nu te
‑am găsit, m ‑am dus la firma lui Clarriker, ca să ‑l găsesc pe domnul Herbert.
― Și l‑ai găsit? zisei eu, cu mare neliniște.
― L‑am găsit. Fără să ‑i pomenesc de vreun nume, fără să intru în amănunte,
i‑am dat de înțeles că, dacă avea cunoștință de vreo persoană – Tom, Jack sau
Richard – care se afla în apartamentul dumitale sau în imediata vecinătate, ar fi
mai bine să ‑l ia de acolo pe Tom, Jack sau Richard câtă vreme vei fi dumneata
plecat.
― Trebuie s ă fi fost foarte încurcat, neștiind ce să facă!
― A fost foarte încurcat, neștiind ce să facă și mai cu seamă când i ‑am spus
părerea mea, și anume că n ‑ar fi lipsit de primejdii să înce rce să‑l ducă pe Tom,
Jack sau Richard prea departe, în prezent. Domnule Pip, să ‑ți spun și dumitale.
În împrejurările de față, nu există loc mai potrivit ca un oraș mare, de vreme ce
ești deja în el. Nu părăsi adăpostul prea curând. Rămâi pe aproape. Aște aptă
până se liniștesc apele, înainte să încerci ieșirea în larg, chiar și spre mări
străine.
Îi mulțumii pentru sfatul său prețios și îl întrebai ce a făcut Herbert.
― Domnul Herbert, zise Wemmick, dup ă ce a fost depășit de evenimente vreo

jumă tate de ceas, a pus la cale un plan. Mi ‑a împărtășit o taină de ‑a dumnealui,
și anume că îi face curte unei domnișoare, care are, după cum desigur cunoști,
un tată bolnav, țintuit la pat. Care tată, fiind odinioară un funcționar în domeniul
aprovizionării vaselor, zace într ‑un pat, așezat lângă o fereastră boltită, de unde
poate vedea pânzele bărcilor trecând pe fluviu. Foarte probabil că o cunoști și
dumneata pe acea domnișoară?
― Nu personal, r ăspunsei eu.
Adevărul era că fata nu fusese de acord cu priete nia mea cu Herbert,
socotindu ‑mă un tovarăș risipitor, care nu ‑i făcea lui Herbert nici un bine, și că,
atunci când Herbert îi propusese prima oară să mă prezinte, ea primise
propunerea cu atât de puțină căldură, încât el se simțise obligat să mă înștiințe ze
despre cum stăteau lucrurile pentru a lăsa să mai treacă puțin timp înainte să fac
cunoștință cu ea. În clipa în care începusem să ‑l ajut, în ascuns, pe Herbert să ‑
și realizeze planurile de viitor, mă simțisem în stare să îndur reticența fetei cu o
senină înțelepciune. Herbert și logodnica sa, la rândul lor, firește că nu erau
foarte nerăbdători să introducă și o a treia persoană în întrevederile lor. Astfel că,
deși eram sigur că îmi câștigasem respectul în ochii Clarei, deși schimbam de
mult mesaje prietenești și salutări prin intermediul lui Herbert, eu n ‑o văzusem
încă niciodată. Totuși, nu l ‑am plictisit pe Wemmick cu aceste detalii.
― Casa cu fereastra boltit ă, continuă Wemmick, fiind aproape de malul
fluviului, lângă P ool, între Limehouse și Greenwich, și fiind proprietatea unei
văduve foarte respectabile, care mai are un etaj mobilat și de închiriat, domnul
Herbert m ‑a întrebat ce părere aveam despre acela ca locuință provizorie pentru
Tom, Jack sau Rich ard. Ei, bine, m ‑am gândit îndelung la această problemă și
am încuviințat, din trei motive pe care ți le voi spune imediat. Și anume, întâi
pentru că este, deopotrivă, în afara drumurilor dumitale obișnuite. În al doilea
rând, fără să te apropii dumneata p ersonal de această zonă, vei putea
întotdeauna să ai vești, în siguranță, despre Tom, Jack sau Richard, prin domnul
Herbert. În al treilea rând, după o vreme și când va fi prudent, dacă vei dori să ‑l
strecori pe Tom, Jack sau Richard la bordul unui pachebo t străin, acolo el va fi…
cel mai aproape de țintă .
Mult mai liniștit de aceste considerații, îi mulțumii lui Wemmick încă o dată,
și îl încurajai să continue.
― Ei, bine, domnule. Herbert s ‑a apucat de treabă cu mult zel și, pe la ora
nouă, aseară, îl c aza cu mult succes pe Tom, Jack sau Richard, cum s ‑o fi
numind, căci nici dumneata, nici eu nu vrem să știm. La vechea sa adresă s ‑a dat
de înțeles că omul fusese chemat de urgență la Dover și, de fapt, chiar a pornit ‑
o pe drumul către Dover, cotind abia m ult mai încolo, după ce ieșise din vedere.
Acuma, un alt mare avantaj al întregii povești este că s ‑a petrecut în absența
dumitale, așadar, dacă se va interesa cineva de deplasările dumitale, va afla că ai
fost văzut la multe mile distanță, în afara orașul ui, și chiar prins în cu totul alte
probleme. Aceasta adoarme bănuielile și încâlcește firul. Din același motiv, am
fost de părere că, în cazul în care te ‑ai fi întors aseară, n ‑ar fi trebuit să te duci
acasă. Cu aceasta ai să arunci și mai multă confuzie asupra situației, iar confuzia
îți este de folos.
Aici, Wemmick, care își terminase gustarea de dimineață, se uită la ceas și
începu să se îmbrace.
― Cu acestea, domnule Pip, zise el, pe c ând își vâra mâinile pe mânecile

hainei, am făcut, cred eu, tot ce î mi stă în puteri. Dar dacă vreodată voi putea face
mai mult – din punctul de vedere de la Walworth și strict în calitate de persoană
particulară -, voi fi bucuros să dau o mână de ajutor. Iată noua adresă! Nu va fi
nimic nelalocul lui să te duci acolo în s eara aceasta și să vezi, cu ochii dumitale,
dacă totul e ‑n regulă cu Tom, Jack sau Richard, mai înainte de a ajunge acasă la
dumneata. Dar, odată întors acasă la dumneata, nu vei mai trece pe acolo. Te
asigur, domnule Pip, că aici ești î ntotdeauna primit cu brațele deschise! adăugă
Wemmick și, cum mâinile îi ieșeau acum, cuminți, la capătul mânecilor, i le
strânsei călduros.
― Dă‑mi voie, în final, să mai stărui pe lângă dumneata asupra unui
amănunt important.
Își puse mâinile pe umerii m ei și continuă, într ‑o șoaptă solemnă:
― Folose ște‑te de seara aceasta ca să intri în posesia proprietăților sale
portabile. Nu se știe ce i se poate întâmpla lui. Nu lăsa să li se întâmple ceva și
proprietăților portabile!
Descumpănit de ‑a binelea, fiindc ă nu‑i puteam expune limpede lui
Wemmick părerea mea asupra acestui amănunt, n ‑am încercat s ‑o fac.
― Timpul s ‑a dus, zise Wemmick, și trebuie să plec. Dacă nu ai altceva mai
urgent de făcut, te ‑aș sfătui să rămâi aici până se întunecă. Arăți foarte îngr ijorat
și ți‑ar face bine să petreci o zi perfect liniștită, cu tata ‑mare – o să se dea jos din
pat, curând – și cu un pic din… Ți ‑aduci aminte de porcul nostru?
― Bine înțeles, zisei eu.
― Ei, bine, cu un pic din el. C ârnatul acela, pe care l ‑ai fript, prov enea din el
și era, din toate punctele de vedere, de cea mai bună calitate. Încearcă să ‑l guști
și dumneata, barem de dragul vechii cunoștințe. La revedere, tată ‑mare! strigă el
vesel.
― Foarte bine, John, foarte bine, b ăiatul meu! piui bătrânul dinăuntru.
Curând, am adormit în fața focului din casa lui Wemmick. Apoi, bătrânul și
cu mine ne bucurarăm unul de tovărășia celuilalt, adică dormirăm la foc toată
ziua, cu unele mici excepții. Am avut la masa de prânz mușchi de porc și legume
crescute pe domeniul c astelului, iar eu dădeam din cap către tata ‑mare, plin de
bunăvoință, ori de câte ori nu picam de somn. Când s ‑a întunecat de ‑a binelea, l
‑am lăsat pe tata ‑mare pregătind focul pentru pâinea prăjită și am dedus, după
numărul ceștilor de ceai, ca și după oc headele sale către cele două ușițe din
perete, că și domnișoara Skiffins era așteptată.

Capitolul XLVI

Bătu de opt înainte de a intra în atmosfera puternic îmbălsămată, deloc
neplăcut, de mirosul de lemn cioplit și de rumeguș al lungului chei al
constructorilor de bărci, de catarge, de vâsle și de grinzi. Toată acea zonă dinspre
apă, de mai sus și de mai jos de Pool, sub London Bridge, era necunoscută pentru
mine și, când coborâi către fluviu, descoperii că locul pe care îl că utam nu se afla
acolo unde crezusem eu și numai ușor de găsit nu era. I se spunea Mill Pond
Bank, în Chinks’s Basin, iar eu nu aveam alt reper către Chinks’s Basin decât

atelierul de parâme „Old Green Copper”.
Nu mai contează cum m ‑am rătăcit printre vasel e eșuate, urcate pe uscat în
docuri, pentru reparații, printre vechile epave ce urmau să fie făcute bucăți, prin
mocirle, mâluri și fel de fel de resturi de ‑ale fluxului, printre șantierele
constructorilor de vase și cele ale demontatorilor de vase, printr e ancore ruginite,
înfipte aiurea în pământ, de ani de zile ieșite din uz, prin ce ținut muntos cu
masive de butoaie și de cherestea și prin ce ogoare de parâme care nu erau
fabricate în atelierul „Old Green Copper”. După ce, de mai multe ori, trecusem
foarte aproape pe lângă destinația mea și, tot de atâtea ori, o căutasem unde nu
era, dădui pe neașteptate, la o cotitură, de Mill Pond Bank. Era o zonă foarte
aerisită, în sensul propriu al cuvântului, căci vântul dinspre fluviu își găsea aici
destul loc să se răsucească. Nu se vedeau decât vreo doi sau trei copaci,
rămășițele unei foste mori de vânt dărăpănate și atelierul de parâme „Old Green
Copper”, a cărui galerie deschisă, lungă și îngustă, o puteam desluși în lumina
lunii ca un culoar de ‑a lungul unui șir de schele de lemn, înfipte în pământ, care
semănau cu niște furci abandonate, vechi și știrbe.
Alegând dintre cele câteva case ciudate din Mill Pond Bank una cu fațadă de
lemn și cu trei rânduri de ferestre boltite (dar nu din acelea cu arcadă, care su nt
altceva), mă uitai la plăcuța de pe ușă și citii: Doamna Whimple. Acesta fiind
numele căutat, bătui la ușă și o femeie în vârstă, cu o înfățișare plăcută și
plesnind de sănătate, veni să ‑mi răspundă. Fu de îndată înlocuită de către
Herbert, care mă cond use, în tăcere, în salon și închise ușa în urma sa. Era
ciudat să ‑i văd chipul atât de familiar instalat ca la el acasă în încăperea aceea
străină și ‑n acel decor necunoscut, așa că mă trezii uitându ‑mă lung la el, la fel
cum mă uitam și la vitrina cu vese lă din colț, plină de sticlărie și porțelanuri, la
cochiliile de melc de pe polița căminului și la gravurile colorate de pe perete,
reprezentând moartea căpitanului Cook, lansarea la apă a unui vas și pe
Majestatea Sa regele George III, cu o perucă de suru giu pe cap, cu pantaloni de
piele și cu cizme înalte, cu carâmbii răsfrânți, pe terasa de la Windsor.
― Totul e ‑n regulă, Handel, îmi zise Herbert, iar Provis este chiar mulțumit,
deși nerăbdător să te vadă. Iubita mea este sus, la tatăl ei, și, dacă o să aștepți
până coboară, o să ‑ți fac cunoștință cu ea și apoi mergem la etaj… Îl auzi pe taică
‑său?
Intrai în panică, auzind un răget înfiorător, venind din odaia de deasupra, și
probabil că faptul se răsfrânse pe chipul meu.
― Mă tem că nu ‑i decât un ticăl os bătrân și trist, zise Herbert zâmbind. Eu
nu l‑am văzut niciodată. Simți mirosul de rom? E nedezlipit de el.
― De rom? întrebai.
― Da, r ăspunse Herbert, și poți să ‑ți închipui cum îi alină romul guta. Ține
morțiș, de asemenea, să țină toate proviziile s us, la el în odaie, și să le împartă cu
mâna lui. Le ține pe niște rafturi de deasupra capului și le cântărește pe toate.
Odaia lui trebuie să arate ca prăvălia unui negustor de mărunțișuri.
În vreme ce ‑mi spunea acestea, răgetul deveni un urlet prelung, u rmat de
tăcere.
― Cum ar putea fi al tfel, zise Herbert, lămurindu ‑mă în continuare, dacă
numai el taie brânza? De la un om cu mâna dreaptă atinsă de gută, și nu numai
mâna, nu te poți aștepta să taie o brânză de Gloucester fără să aibă dureri.
Părea să ‑și fi provocat o teribilă suferință, căci slobozi un alt urlet furios.

― Pentru doamna Whimple, s ă‑l aibă pe Provis chiriaș deasupra bătrânului
este un adevărat dar de la Dumnezeu, adăugă Herbert, căci bineînțeles că
oamenii, în general, nu suportă hărmălai a asta. E un loc ciudat, Handel, nu ‑i
așa?
Era, într ‑adevăr, un loc ciudat, dar foarte bine îngr ijit și curat.
― Doamna Whimple, zise Herbert, c ând îi comunicai această impresie, este
cea mai bună gospodină cu putință și chiar nu știu ce s ‑ar face Clara mea fără
ajutorul său ca de mamă. Pentru că draga mea Clara nu are mamă, Handel, și
nici o altă rudă pe lume în afară de bătrânul Gruffandgrim .
― Chiar a șa îl cheamă, Herbert?
― Nu, nu, zise Herbert, a șa îi zic eu. Îl cheamă domnul Barley. Și n ‑ai idee ce
binecuvântare este pentru fiul tatălui și ‑al mamei mele faptul că iubește o fată
care nu are nici o rudă și care nu ‑și va bate niciodată capul, nici pe ‑al ei, nici pe
‑al altora, cu familia sa!
Herbert îmi povestise, cu o altă ocazie, iar acum îmi reaminti, că prima oară
când o întâlnise pe domnișoara Clara Barley fusese atunci când aceasta își
desăvârșea educația la un pension din Hammersmith. Mai târziu, când fata
fusese obligată să se întoarcă acasă, ca să‑l îngr ijească pe tatăl ei, ea și Herbert
își mărturisiseră sentimentele doamnei Whimple, femeia cu inimă de mamă, iar
de atunci aceasta îi spr ijinise și îi îndrumase cu o statornică bunătate și discreție.
Se înțelegea de la sine că bătrânului Barley nu i s‑ar fi putut mărturisi nici un
sentiment de tandrețe, din pricină că îi era cu neputință să cuprindă cu mintea
vreun subiect mai profund psihologic decât guta, romul și proviziile sale.
Pe când stăteam noi astfel de vorbă, cu glas coborât, iar mârâitur ile
neîntrerupte ale bătrânului Barley făceau să vibreze grinzile tavanului, ușa
salonului se deschise și o fată foarte drăguță, de vreo douăzeci de ani, delicată și
cu ochi întunecați intră ținând în mână un paner. Herbert îi luă drăgăstos
panerul din mân ă și mi‑o prezentă, roșind:
― Clara.
Într‑adevăr, era o tânără fermecătoare și ar fi putut trece drept o zână
captivă, pe care nemilosul căpcăun, bătrânul Barley, o silise să ‑i devină roabă .
― Fii atent, zise Herbert, ar ătându‑mi panerul cu un zâ mbet plin de
compasiune și tandrețe, după ce eu și domnișoara schimbaserăm câteva cuvinte
de salut. Asta este cina bietei Clara! Atât îi dă, în fiecare seară. Asta este porția ei
de pâine, asta este felia ei de brânză și ăsta este romul ei – pe care îl bea u eu. Asta
este gustarea pentru mâine ‑dimineață a domnului Barley, pe care i ‑a dat‑o s‑o
gătească. Două bucățele de carne de oaie, trei cartofi, câteva boabe de mazăre,
puțină făină, două uncii de unt, un praf de sare și tot piperul ăsta negru de aici.
Se fierb laolaltă și se mănâncă fierbinți… Ideal pentru gută, n ‑am ce zice!
Era ceva atât de firesc și de cuceritor în resemnarea cu care urmărea Clara
inventarul detaliat al acestor provizii, în vreme ce Herbert le enumera, și ceva atât
de încrezător, drăg ăstos și nevinovat în felul său modest de a se lăsa înconjurată
de brațul lui Herbert, ceva atât de delicat în toată făptura sa, care cerea atâta
protecție în Mill Pond Bank, între Chinks’s Basin și atelierul de parâme „Old
Green Copper”, cu bătrânul Barle y mormăind prin tavan – încât nu aș fi
încuviințat desfacerea logodnei dintre ea și Herbert nici pentru toți banii din
portofelul lui Provis, pe care nu ‑l deschisesem încă .

Mă uitam la ea cu plăcere și admirație, când, deodată, mormăitul se prefăcu
din nou în urlet și o bufnitură înfricoșătoare se auzi deasupra, de parcă un uriaș
cu un picior de lemn ar fi încercat să pătrundă prin tavan și să ajungă la noi.
Atunci, Clara îi zise lui Herbert:
― Tata are nevoie de mine, dragul meu! și ieși în fugă.
― Un rech in bătrân și nesățios! zise Herbert. Ce crezi că mai vrea acum,
Handel?
― Habar n ‑am, zisei eu. Ceva de băut?
― Asta este! strig ă Herbert, de parcă ghicisem un lucru nemaipomenit. Își
ține la îndemână grogul, gata preparat, într ‑o butelcă de pe masă. Aștea ptă un
moment și ai s ‑o auzi pe Clara ridicându ‑l ca să bea… Începe!
Se auzi un urlet, urmat de o zguduitură grozavă.
― Acum, zise Herbert, c ând se lăsă o clipă de liniște, tocmai înghite. Și acum,
făcu el, când reîncepu să zbârnâie lemnăria tavanului di n pricina mormăitului
bătrânului, este din nou culcat pe spate!
Clara se întoarse curând după aceea, iar Herbert mă conduse la ultimul etaj,
să îl vedem pe omul din gr ija noastră. Când trecurăm pe lângă ușa odăii
domnului Barley, îl auzirăm bodogănind răguș it, cu un glas care răbufnea și ‑
apoi se stingea ca vântul, următorul refren, în care eu înlocuii, fără voia mea,
urările de bine cu exact opusul acestora:
― Ahoe! Binecuv ântați fie ochii voștri, aici e bătrânul Bill Barley! Aici e
bătrânul Bill Barley, bin ecuvântați fie ochii voștri! Aici e bătrânul Bill Barley,
întins pe spate, pe Dumnezeul meu! Zăcând întins pe spate, ca o bătrână
caracudă moartă, dusă de curent, aici e bătrânul Bill Barley, binecuvântați fie
ochii voștri! Ahoe! Fiți binecuvântați!
Herber t îmi spuse că, prin această litanie mângâietoare, nevăzutul Barley
stătea de vorbă cu el însuși zi și noapte, necontenit. Adeseori, pe lumină, o intona
în vreme ce își ținea un ochi lipit de ‑un ochean, fixat de patul lui ca să poată
cerceta fluviul în sus și‑n jos.
La ultimul etaj, în mansarda împărțită cu ajutorul unui perete de scânduri
în două încăperi răcoroase și aerisite, în care domnul Barley se auzea mult mai
slab decât în salonul de sub odaia sa, l ‑am găsit pe Provis, instalat confortabil.
Nu pome ni despre nici o îngr ijorare, de parcă nu simțea nici una care să merite
rostită cu glas tare, dar mă izbi faptul că era mult mai blând – greu de spus cum
anume, căci nu ‑mi puteam da seama și n ‑am putut nici mai târziu, oricât am
încercat să ‑mi amintesc, da r fără nici o îndoială că era mult mai blând.
Prilejul pe care ziua aceea de odihnă mi ‑l oferise pentru a gândi pe îndelete
avusese drept rezultat convingerea mea fermă că nu trebuia să ‑i spun nimic lui
Provis în legătură cu Compeyson. După tot ce aflasem, dușmănia sa față de omul
acela l‑ar fi împins să iasă din casă și să pornească în căutarea lui, grăbindu ‑și
astfel pieirea. Așadar, când Herbert și cu mine ne așezarăm, împreună cu Provis,
în fața focului din odaia sa, îl întrebai, mai întâi de toate, dac ă are încredere în
părerile lui Wemmick și în sursele sale de informații.
― Desigur, dragul meu b ăiat, se înțelege! răspunse el, făcând un semn din
cap cu gravitate. Jaggers știe lucrul acesta.
― Atunci, uite! Am stat de vorb ă cu Wemmick, zisei eu, și am v enit să‑ți spun
ce măsuri m ‑a îndemnat să iau și ce sfat mi ‑a dat.
Și i‑am redat întocmai discuția mea cu Wemmick, mai puțin cele privitoare

la Compeyson, cum ziceam. I ‑am povestit că Wemmick auzise, la închisoarea
Newgate (de la vreun slujbaș de acolo sau de la vreun deținut, asta nu mai știam),
că era bănuit că s ‑a întors și că apartamentul în care locuiam era supravegheat.
I‑am spus că Wemmick ne sfătuia ca el, Provis, să stea ascuns o vreme, iar eu să
mă țin departe de el. Apoi i ‑am spus și ce‑mi zisese Wemmick despre plecarea din
țară. Am adăugat că, bineînțeles, când va veni momentul, voi pleca odată cu el
sau îl voi urma, la scurtă vreme, după cum ar fi fost mai lipsit de primejdii în
opinia lui Wemmick. Despre ce avea să se întâmple după aceea n‑am adus vorba
– într‑adevăr, nici mie nu ‑mi era deloc limpede în minte, nici plăcut în conștiință,
mai ales acum, când îl vedeam atât de împăcat sufletește, deși se afla
neîndoielnic în primejdie, de dragul meu. Cât despre schimbarea modului meu d e
trai, l‑am întrebat dacă, în împrejurările în care ne aflam în prezent, nesigure și
grele, n‑ar fi pur și simplu caraghios, dacă nu mai rău, să ‑i dau ascultare și să ‑
mi înmulțesc cheltuielile.
Provis nu putu să nu ‑mi dea dreptate și, într ‑adevăr, se arăt ă rezonabil în
tot ceea ce discutarăm. Întoarcerea sa în Anglia fusese un gest periculos,
recunoscu el, și știuse că avea să rămână întotdeauna astfel. Mai spuse că nu va
întreprinde nimic ca să ‑și forțeze norocul și că își făcea prea puține gr iji în ceea c e
privea siguranța sa, câtă vreme se bucura de ajutorul nostru atât de prețios.
Herbert, care privise îndelung în foc, chibzuind, zise atunci că îi trecuse prin
minte un gând, inspirat din sfaturile lui Wemmick, și care poate ar merita
încercat.
― Am ândoi suntem buni vâslași, Handel, și l ‑am putea duce noi înșine pe
fluviu în jos, când va sosi ceasul. Astfel, n ‑ar mai fi nevoie să închiriem atunci
nici vreo barcă, nici vreun vâslaș străin, ceea ce ne ‑ar scuti cel puțin de o
bănuială – și este bine să preînt âmpini cât mai multe motive de suspiciune. Nu
contează anotimpul… Nu crezi că ar fi un lucru bun dacă ai începe chiar de acum
să ții o barcă la debarcaderul din Temple și să ‑ți faci obiceiul să vâslești pe
fluviu? O dată ce ‑ți vei face acest obicei, cine va mai băga de seamă sau cine se va
mai mira, când va sosi clipa plecării? Dacă o vei face de douăzeci sau de cincizeci
de ori până atunci, la momentul respectiv nu va fi nimic neobișnuit că o faci și a
douăzeci și una oară sau a cincizeci și una oară.
Îmi plăcu acest plan, iar Provis se arătă de ‑a dreptul încântat de el. Am
hotărât că merita pus în aplicare și că Provis va trebui să nu dea niciodată vreun
semn că ne cunoaște, dacă ne va vedea trecând pe sub London Bridge sau prin
dreptul lui Mill Pond Ban k. Ne‑am înțeles că va trebui să ‑și tragă obloanele
ferestrelor, care dădeau spre răsărit, ori de câte ori ne va vedea trecând, dându ‑
ne de veste, astfel, că totul este în regulă .
Cu acestea, odată ce totul fusese stabilit, discuția noastră se sfârși. Mă
ridicai să plec, atrăgându ‑i lui Herbert atenția că ar fi mai bine să nu ne
întoarcem acasă amândoi o dată, așa că eu urma să plec cel dintâi, iar el după o
jumătate de oră .
― Nu‑mi face plăcere că trebuie să te las aici, îi zisei lui Provis, deși nu mă
îndoiesc că ești mai în siguranță aici decât în preajma mea. La revedere!
― Dragul meu b ăiat, răspunse el, strângându ‑mi mâinile, nu știu când o să
ne mai putem întâlni și nu ‑mi plac despărțirile cu „La revedere”. Spune mai bine
„Noapte bună”!

― Noapte bun ă! Herbert o să facă mereu drumul între noi și, când va sosi
clipa, poți fi sigur că voi fi pregătit. Noapte bună, noapte bună!
Ne‑am zis că ar fi bine ca el să rămână în camerele lui, așa că îl lăsarăm pe
palier, în fața ușii, ținând o lumânare deasupra ba lustradei ca să ne lumineze
scările la coborâre. Privind înapoi către el, m ‑am gândit la prima noapte când
sosise și la cum se schimbaseră rolurile de atunci, când nici nu ‑mi trecea prin
minte că voi fi atât de trist și de neliniștit ca acum fiindcă mă des părțeam de el.
Bătrânul Barley bodogănea și înjura, când trecurăm iarăși pe lângă ușa lui,
de parcă nu făcuse nici o pauză și nu avea de gând să se mai oprească vreodată.
Când ajunserăm la capătul scării, îl întrebai pe Herbert dacă omul nostru își
păstras e numele de Provis. Herbert îmi răspunse că nu, firește, și că pe noul
chiriaș în chema domnul Campbell. De asemenea, îmi explică el, tot ceea ce se
știa despre domnul Campbell era că el, Herbert, îl avea în gr ijă și, prin urmare,
avea tot interesul ca domn ul Campbell să ducă o viață îndestulătoare și retrasă.
Astfel, când am intrat în salonul unde doamna Whimple și Clara ședeau ocupate
cu lucrul lor de mână, eu n ‑am mai zis nimic despre interesul meu față de
domnul Campbell, ci am păstrat totul pentru mine. După ce îmi luai rămas ‑bun
de la frumoasa și gingașa fată cu ochi întunecați și de la femeia cu inimă de
mamă, care nu ‑și putuse înfrâna simpatia sinceră pentru mica poveste de
dragoste adevărată, mi se păru că atelierul de parâme „Old Green Copper” se
înălța, de fapt, pe un cu totul alt teren. Bătrânul Barley putea fi bătrân cât lumea
și putea să înjure cât două armate la un loc, fiindcă în bazinul Chinks se aflau
destulă tinerețe, încredere și speranță mântuitoare cât să ‑l umple până la buză,
ba chiar să dea pe dinafară. Dar atunci, gândurile îmi zburară la Estella și la
despărțirea noastră și mă întorsei acasă foarte trist.
Totul era mai liniștit ca niciodată în cartierul Temple. Ferestrele odăilor din
clădirea din față, pe care Provis le ocupase până nu demult, erau întunecate și
încremenite. Nu se vedea nici țipenie de om în Garden Court. Am trecut pe lângă
fântână de două sau trei ori înainte să cobor treptele care duceau spre locuința
mea, dar eram într ‑adevăr singur. Când Herbert se întoarse, veni pâ nă la mine la
pat – căci mă dusesem drept la culcare, abătut și frânt cum mă simțeam – și mă
înștiință de același lucru. După aceea, deschizând una dintre ferestre, se uită pe
stradă, în lumina lunii, și îmi spuse că totul era la fel de pustiu și de solemn ca o
catedrală.
A doua zi, m ‑am dus să caut o barcă. Am găsit curând una, pe care am adus
‑o până la debarcaderul din Temple, legând ‑o într‑un loc la care puteam să ajung
în vreo două minte. Apoi, am început să ies zilnic, chipurile pentru a mă antrena
și a face mișcare – uneori singur, alteori însoțit de Herbert. Ieșeam adesea și pe
vreme rece, pe ploaie și pe grindină, însă nimeni nu mă mai băga în seamă, după
ce fusesem văzut de vreo câteva ori. La început, mă țineam aproape de
Blackfriars Bridge, dar, când orele de flux se schimbau, o luam către London
Bridge. Pe vremea aceea, era vechiul London Bridge și, la unele faze ale fluxului,
se iscau în jurul său vârtejuri și un curent perfid care îi aduseseră locului o faimă
proastă. Însă eu știam destul de b ine cum să „țintesc” podul, când le vedeam
iscându ‑se, și astfel am început să vâslesc printre vasele puse la apă în Pool și
mai jos, spre Erith. Prima oară când am trecut pe lângă Mill Pond Bank, Herbert
și cu mine trăgeam fiecare la câte o pereche de ram e și, atât la dus, cât și la
întors, am văzut obloanele ferestrelor dinspre răsărit coborând. Herbert vizita

casa doamnei Whimple de trei ori pe săptămână – rar s‑a întâmplat să se ducă de
mai puține ori – și niciodată nu mi ‑a adus vreo cât de mică informa ție care să mă
pună pe jar. Totuși știam că există motive întemeiate de neliniște și nu puteam să
alung gândul că sunt supravegheat. Odată ce ți se naște în minte, gândul acesta
te urmărește neîncetat. Mi ‑ar fi greu să vă spun câte persoane nevinovate am
bănuit, pe ‑atunci, că ar fi pe urmele mele.
Pe scurt, trăiam mereu cu frică din pricina acelui om nesăbuit, care trebuia
să rămână ascuns. Herbert îmi spusese, odinioară, că îi plăcea să zăbovească la
câte o fereastră a apartamentului nostru, după căderea s erii, când începea
refluxul, și să ‑și închipuie că apele se îndreptau, purtându ‑i toate gândurile,
spre Clara. Însă eu îmi închipuiam acum că ele se îndreptau spre Magwitch și că
fiecare pată întunecată de la suprafață ar fi putut să fie urmăritorii lui, d ucându
‑se grăbiți, tăcuți și siguri, să ‑l prindă .

Capitolul XLVII

Trecură câteva săptămâni, fără să aducă nici o schimbare. Așteptam un
semn de la Wemmick, dar nu ne dădea nici unul. Dacă nu l ‑aș fi cunoscut și în
afara birourilor din Little Britain ș i nu m‑aș fi bucurat niciodată de privilegiul de
a fi în relații prietenești cu cei de la castel, poate m ‑aș fi îndoit de el, dar,
cunoscându ‑l așa, nu i ‑am pus nici o clipă cuvântul la îndoială .
Și celelalte treburi ale mele începuseră să capete culori în tunecate și eram
somat de mai mulți creditori să fac rost de bani. Chiar și eu, personal, începusem
să simt lipsa banilor (vreau să spun a banilor peșin din buzunare) și, atunci, ca
să scap de strâmtorarea aceasta, m ‑am împrumutat, lăsând amanet câteva
dintre b ijuteriile care îmi mai rămăseseră. Eram neclintit în părerea că ar fi
însemnat o pungășie neasemuită să mai accept bani de la ocrotitorul meu, mai
ales în împrejurările date, când gândurile și planurile mele erau atât de
încețoșate. De aceea, când îi trimisesem înapoi lui Provis, prin Herbert, portofelul
neatins, simțisem un soi de satisfacție – n‑aș putea spune sigur dacă reală sau
închipuită – pentru faptul că nu profitasem de generozitatea sa după ce îmi
dezvăluise cine era de fapt.
Odată cu trecere a timpului, în sufletul meu prindea rădăcini, din ce în ce
mai dureros, presimțirea că Estella se măritase. Temându ‑mă să nu mi se
adeverească, deși, mai mult decât o simplă presimțire, era o convingere, nu am
mai citit ziarele și îl rugasem pe Herbert (că ruia îi povestisem cum decursese
ultima mea întrevedere cu Estella) să nu ‑mi pomenească niciodată despre ea. De
ce păstrasem ca pe o comoară sfântă acest petic zdrențuit din mantia speranței
care mi se sfâșiase și se împrăștiase în vânt? De unde să știu eu ? De ce oare și tu,
cel care citești aceste rânduri, ai făcut astfel de gesturi fără noimă, doar pentru
sufletul tău, chiar anul trecut sau chiar luna trecută sau chiar săptămâna
trecută?
Viața pe care o trăiam acum era nefericită, iar neliniștea sa de căp ătâi,
ridicându ‑se deasupra tuturor celorlalte neliniști ca un pisc semeț deasupra
unui lanț de munți, nu dispărea nici o clipă dinaintea ochilor mei. Cu toate

acestea, nu se ivise nici o pricină nouă de îngr ijorare. Dar cum să nu fi sărit
mereu din pat cum săream eu, cuprins de reînnoita groază că Provis a fost
descoperit? Cum să nu fi ciulit urechea cum o ciuleam eu, cu spaima de moarte
în suflet, pândindu ‑i pașii lui Herbert, când se întorcea seara acasă, și încercând
să ghicesc dacă nu erau mai grăbiți d ecât de obicei, mânați de veștile proaste? În
pofida tuturor acestor frământări și a multor altora asemănătoare, lucrurile își
urmau cursul. Condamnat la inactivitate și la o permanentă stare de nerăbdare
și încordare, vâsleam pe fluviu în sus și în jos cu barca mea, așteptând mereu,
cum puteam mai bine.
Se întâmpla uneori, în timpul fluxului, ca, după ce coborâsem pe fluviu, să
nu mă mai pot întoarce printre pilonii colțuroși ai arcurilor vechiului pod London
Bridge. Atunci, îmi lăsam barca la un chei micu ț, din apropierea punctului de
vamă, lăsând vorbă să ‑mi fie adusă mai târziu la treptele debarcaderului din
Temple. Aceste ocazii nu mă supărau, fiindcă întâmplarea îmi slujea pentru a ‑mi
face chipul și barca niște apariții obișnuite pentru oamenii de pe m alul acela al
fluviului. În două astfel de ocazii neînsemnate am avut parte de întâlnirile despre
care vă voi povesti mai jos.
Într‑o după‑amiază de pe la sfârșitul lunii februarie, am tras la micuțul chei
de dincolo de London Bridge, pe înserat. Coborâsem pe fluviu până la Greenwich
cu refluxul și mă întorsesem cu fluxul. Fusese o zi frumoasă și senină, dar către
asfințit se lăsase ceața și acum trebuia să bâjbâi, căutându ‑mi cu multă gr ijă
calea de întoarcere printre vase. Atât la dus cât și la întors, obs ervasem semnalul
convenit la ferestrele lui Provis, prin care aflam că „Totul e în regulă” .
Cum seara era rece și mi se făcuse frig, m ‑am gândit că ‑mi voi reveni dacă
voi lua masa cât mai repede, și pentru că, dacă m ‑aș fi dus direct acasă, în
Temple, m ‑ar fi așteptat ore în șir de deznădejde și singurătate, mi ‑am spus că n
‑ar fi rău să merg la un spectacol după cină, ca să ‑mi mai treacă timpul. Teatrul
unde domnul Wopsle dobândise discutabilul său triumf se afla aproape de locul
unde trăsesem la mal, pe aceeași parte a fluviului (astăzi, însă, nu mai există) și
mă hotărâi să mă duc acolo. Îmi dădusem seama că domnul Wopsle nu izbutise
să reînvie drama, ci, dimpotrivă, contribuise la declinul ei. Aflasem despre el, de
prin afișele care îl anunțau drept un negru credincios, prieten cu o fetiță de neam
nobil și cu o maimuță, lucruri care nu prevesteau nimic bun. Iar Herbert îl văzuse
o dată în rolul unui jefuitor tătar, cu aplecări caraghioase, cu o față roșie ca o
cărămidă și o pălărie revoltătoare pe cap, î mpodobită în întregime cu zurgălăi.
Luai masa la ceea ce Herbert și cu mine numeam un birt „geografic” – căci se
aflau acolo niște hărți ale lumii, desenate cu fundurile halbelor de bere neagră pe
fiecare jumătate de metru a fețelor de masă, și niște schiț e din sos pe toate
cuțitele (până și în zilele noastre, cu greu găsești un birt, pe întreg cuprinsul
domeniilor Lordului Primar al Londrei, care să nu fie „geografic”) – și îmi omorâi
timpul picotind peste firimiturile de pâine, zgâindu ‑mă la lampa cu gaz și
rumenindu ‑mă la suflul fierbinte al mâncărurilor. Într ‑un târziu, mă ridicai de la
masă și mă dusei la teatru.
Acolo, văzui un nostrom virtuos din serviciul Majestății Sale – un om cu totul
deosebit, deși parcă mi ‑aș fi dorit ca pantalonii săi să nu fie chiar atât de strâmți
în unele locuri, și chiar atât de largi, în altele – care nostrom le împingea
oamenilor mici de statură pălăriile peste ochi, deși era foarte mărinimos și viteaz,
și nici nu voia să audă de la cineva de plata birurilor, deși era foar te patriot. Avea

o pungă cu bani în buzunar, ca o budincă învelită într ‑un ștergar, și, datorită
acestei averi, se căsători cu o tânără persoană, posesoare a unei mobile de
dormitor, veselindu ‑se grozav la nuntă, când întreaga populație din Portsmouth
(constând în nouă oameni, la ultimul recensământ) ieși pe plajă, pentru ca fiecare
să‑și frece mâinile și să le strângă pe ale tuturor celorlalți, cântând Umple
paharul , umple‑l bine! Cu toate acestea, un marinar negricios, care nu voia să și
‑l umple pe al său , așa cum nu voia să facă nimic din ceea ce i se propunea, și al
cărui suflet fu declarat fără înconjur (de către nostrom) la fel de întunecat ca și
mutra sa, plănui, împreună cu alți doi mateloți, să pună toată suflarea
omenească în încurcătură. Planul fu atât de bine dus la îndeplinire (familia
acestui marinar având o considerabilă influență politică), încât fu nevoie de o
jumătate de spectacol pentru a restabili ordinea, ceea ce se întâmplă mulțumită
unui băcan, micuț și cinstit, cu o pălărie albă, jambi ere negre și nasul roșu, care
se vârî într ‑un orologiu, cu un grătar pentru friptură în mână, unde trase cu
urechea la ce vorbeau ceilalți și apoi ieși, culcându ‑i la pământ cu câte o lovitură
de grătar, dată pe la spate, pe toți cei pe care nu ‑i putu redu ce la tăcere
șantajându ‑i cu ceea ce auzise când îi iscodise. Acestea conduseră la scena în
care domnul Wopsle (de care nu mai fusese vorba până atunci), își făcu apariția,
decorat cu o stea și cu Ordinul Jartierei, în calitate de plenipotențiar cu mare
trecere, venind direct de la Amiralitate ca să spună că marinarii aveau să meargă
numaidecât la închisoare și că nostromul era lăsat la vatră și avea să i se
înmâneze un Union Jack , în semn de modestă recunoaș tere a serviciilor aduse
obștii. Nostromul, rămas fără echipaj pentru prima oară în viața lui, își șterse
respectuos lacrimile pe drapel, după care, înveselindu ‑se și adresându ‑i‑se
domnului Wopsle cu „Onorată instanță”, îi solicită permisiunea să ‑l ia de braț.
Domnul Wopsle îi oferi brațul cu o demnitate plină de grație și fu numaidecât
îmbrâncit într ‑un colț întunecos al scenei, în vreme ce toți ceilalți se dezlănțuiră
într‑un dans marinăresc, iar, din colțul său, supraveghind publicul cu ochi
nemulțumiți , domnul Wopsle mă zări în sală.
A doua piesă era cea mai recentă dintre marile pantomime comice de
Crăciun și în prima sa scenă am avut durerea să bănuiesc că ‑l descopăr pe
domnul Wopsle, cu ciorapi roșii de lână, sub o înfățișare măreață și strălucitoare ,
cu un smoc de franjuri roșii de draperie în chip de păr, îndeletnicindu ‑se cu
fabricarea trăsnetelor într ‑o mină și arătându ‑se deosebit de laș când stăpânul
său, uriașul, a venit acasă (foarte răgușit) ca să mănânce. Dar, după un oarecare
timp, domnul W opsle se prezentă în niște împrejurări mai demne, căci Duhul
Primei Iubiri având mare nevoie de ajutor – din pricina brutalității paterne a unui
fermier ignorant, care se împotrivise alegerii făcute de inima fiicei sale, în acest
scop aruncându ‑se asupra o biectului acestei alegeri, ascuns într ‑un sac de
făină, de la o fereastră aflată la primul etaj – invocă judecata unui vrăjitor. Care
vrăjitor, venind tocmai de la antipozi, mai curând clătinându ‑se decât pășind
drept, după o călătorie atât de grea, se dov edi a fi domnul Wopsle, cu o pălărie
foarte înaltă pe cap și cu un tratat de necromanție într ‑un volum la subsuoară.
Deoarece menirea acestui vrăjitor pe pământ era, în principal, să ‑i lase pe ceilalți
să‑i vorbească, să ‑i cânte, să ‑l împungă cu ace, să da nseze în fața lui și să ‑i ia
ochii cu lumini de felurite culori, avea la dispoziție o grămadă de timp liber. Iar eu
observai, cu mare surprindere, că el și ‑l dedica holbatului în direcția mea, de

parcă și ‑ar fi pierdut cumpătul de uluire.
Era ceva atât de ciudat în privirea fixă, cu ochii din ce în ce mai ieșiți din
orbite, a domnului Wopsle, care părea să ‑și frământe creierii cu o sumedenie de
lucruri contradictorii, care ‑l nedumereau peste măsură, încât nu puteam pricepe
ce l‑a apucat. M ‑am tot gândit la purtarea sa mult timp după ce el se suise la
ceruri, într ‑o uriașă cutie de ceas, dar tot n ‑am reușit să mi ‑o explic. Încă mă
mai gândeam la aceasta când am ieșit din teatru, o oră mai târziu, și l ‑am găsit
așteptându ‑mă lângă ușă .
― Ce m ai faci? zisei eu, str ângându ‑i mâna și pornind împreună cu el pe
stradă în jos. Am văzut că m ‑ai observat.
― Dac ă te‑am observat, domnule Pip? exclamă el. Ei, da, firește că te ‑am
observat. Dar cine mai era cu dumneata?
― Cine?
― E foarte ciudat, zise domnul Wopsle, alunec ând din nou în atitudinea
aceea cu privirea rătăcită. Și, totuși, aș fi putut să jur că el era!
Brusc alarmat, îl rugai pe domnul Wopsle să ‑mi spună și mie despre ce era
vorba.
― Acuma, n ‑aș putea să bag mâna în foc că l‑am observat de la început, de
când te‑am văzut pe dumneata în sală, continuă domnul Wopsle la fel de rătăcit.
Totuși, cred că așa a fost.
Fără să vreau, mă uitai în jurul meu, cum îmi intrase în obicei să mă uit
când mă întorceam acasă, căci cuvin tele sale de neînțeles făcuseră să ‑mi înghețe
sângele în vene.
― Oh! Nu se poate s ă mai fie încă pe aici, îmi zise domnul Wopsle. A ieșit din
sală înainte să părăsesc eu scena. L ‑am văzut plecând.
Având motivele mele de a fi bănuitor, îl bănuii chiar și pe bietul actor de
intenții necurate. Îl suspectai că ‑mi întindea o cursă ca să ‑mi smulgă o
mărturisire. Așadar, îl privii atent, în timp ce mergeam alături de el, fără să ‑i
spun nimic.
― Nu știu de ce, la început, mi ‑am închipuit prostește că trebuie să fi venit
împreună cu dumneata, domnule Pip, până când am văzut că dumneata nu aveai
habar că el se afla acolo, stând chiar în spatele dumitale, ca o stafie.
Fiorul rece de mai devreme mă străbătu din nou din cap până în picioare,
dar mă hotărâi să nu vorbesc încă, pentru că mi se păru că înțeleg limpede, din
vorbele sale, că voia să mă oblige să fac chiar eu legătura dintre informațiile sale
și Provis. Și, bineînțeles, eu eram absolut sigur că Provis nu fusese în sală.
― Aș zice că te minunezi de ceea ce îți s pun, domnule Pip… Ba da, văd bine
că te minunezi. Însă este atât de ciudat! N ‑ai să crezi ce ‑ți voi spune! Nici mie nu
mi‑ar veni să cred, dacă mi ‑ai spune dumneata așa ceva.
― Nu? f ăcui eu.
― Nu, pe cuv ânt. Domnule Pip, îți mai aduci aminte că, odată, d emult, într ‑
o zi de Crăciun, pe când dumneata erai doar un copil și eu venisem la masă la
Gargery acasă, au apărut niște soldați la ușă, cerând să li se repare o pereche de
cătușe?
― Mi‑aduc foarte bine aminte.
― Și îți aduci aminte că a fost o urmărire a doi evadați, că noi ne ‑am alăturat
soldaților, că Gargery te ‑a luat în cârcă și că eu mergeam în frunte, iar voi vă

țineați, cum puteați, după mine?
― Mi‑aduc foarte bine aminte.
Ba chiar mai bine decât își închipuia, mai puțin ultimul amănunt.
― Și îți aduci aminte că i ‑am găsit pe cei doi într ‑un șanț, unde se luaseră la
bătaie, și că unul dintre ei primise niște pumni zdraveni de la celălalt și avea fața
stâlcită rău?
― Văd clar în minte toată scena.
― Și că soldații au aprins torțele și i ‑au luat pe cei doi la m ijloc, și că noi ne
‑am dus cu ei să vedem cum îi îmbarcă, dincolo de mlaștina întunecată, iar când
mergeam, flăcările torțelor le luminau puternic chipurile – insist asupra acestui
amănunt! – flăcările torțelor le luminau puternic chipurile, în vreme ce, de jur
împrejurul nostru, totul era cufundat în bezna nopții?
–  Da, zisei eu. Mi ‑aduc aminte de toate acestea.
–  Atunci, domnule Pip, mă crezi dacă îți spun că unul dintre acei doi
pușcăriași a stat în spatele dumitale, în seara aceasta? L ‑am văzut peste umărul
dumitale.
„Păstrează ‑ți calmul!” îmi zisei în sinea mea și apoi îl întrebai cu glas tare:
–  Pe care dintre cei doi crezi că l ‑ai văzut?
― Pe cel st âlcit în bătaie, răspunse el fără șovăială. Pot să jur că l ‑am văzut!
Cu cât mă gândesc m ai bine, cu atât mai convins sunt că el a fost.
― Foarte ciudat! zisei eu, pref ăcându‑mă, cât putui, că nu mă interesa deloc
povestea asta. Foarte ciudat, pe cuvânt!
Nu cred că exagerez când spun că această discuție m ‑a neliniștit la culme,
nici că am simț it o groază cu totul aparte aflând că în spatele meu stătuse „ca o
stafie” însuși Compeyson. Căci, dacă îl înlăturasem vreodată, câteva minute la
rând, din gândurile mele, de când începusem să mă feresc de ochii lumii, aceasta
se întâmplase tocmai în clipe le în care el fusese, de fapt, cel mai aproape de mine.
Urmarea faptului că dădusem dovadă de atâta negl ijență și de lipsă de prevedere,
după ce mă străduisem să am gr ijă de toate, era de parcă aș fi încuiat o sută de
uși de pe un culoar, doar ca să ‑l țin af ară, și, la sfârșit, l ‑aș fi descoperit lângă
mine. Nu aveam nici o îndoială că venise în sală din pricină că și eu intrasem
acolo și că, oricât de nelămurită ar fi părut primejdia care plutea deasupra
capetelor noastre, ea era totuși prezentă, întotdeauna foarte aproape și foarte vie.
Îi pusei, apoi, o ploaie de întrebări domnului Wopsle. Când intrase în sală
omul acela? N ‑ar fi putut să spună – mă văzuse pe mine și, peste umărul meu, îl
văzuse pe acel om. Abia după ce se uitase la el o bucată de vreme înc epuse să ‑l
recunoască. Dar chiar din primul moment asociase, fără să ‑și dea seama, chipul
lui cu chipul meu și știa despre el că avusese, cumva, o legătură cu mine,
odinioară, pe când locuiam în sat. Cum era îmbrăcat? Ca un om înstărit, dar fără
să iasă în evidență prin ceva anume. Parcă în haine negre. Mai avea vreo urmă pe
obraz? Nu, nu i se păruse că ar fi avut vreuna. Și eu credeam, de asemenea, că nu
mai avea vreo urmă, pentru că, deși nu le prea dădusem atenție celor din spatele
meu, pierdut în gândur ile mele cum eram, pesemne că un obraz desfigurat mi ‑ar
fi atras atenția.
După ce domnul Wopsle îmi împărtăși tot ce își putea aminti sau, mai bine
zis, tot ce am putut eu să ‑i smulg și după ce îi făcui cinste cu un rând de băutură
întăritoare, bine venită după emoțiile din seara aceea, ne despărțirăm. Era trecut

de miezul nopții când am ajuns la Temple, unde am găsit poarta închisă. Nu era
nimeni prin preajmă când am intrat, așa că mă dusei drept la apartamentul
nostru.
Herbert se întorsese și, stând în fa ța căminului, ne gândirăm la noua
problemă cu toată seriozitatea. Însă nu era nimic de făcut, în afară de a ‑i
comunica lui Wemmick ceea ce descoperisem în seara aceea și de a ‑i aminti că
așteptam un semn de la el. Întrucât credeam că l ‑aș compromite dacă m ‑aș duce
prea des în vizită la castel, îi dădui aceste vești printr ‑o scrisoare. O întocmii
înainte să mă vâr în pat, după care ieșii și o pusei la poștă – nici de data aceasta
nu văzui pe nimeni prin preajmă. Herbert și cu mine hotărârăm că nu puteam
face nimic altceva decât să stăm cu ochii în patru. Și am stat cu ochii în patru,
într‑adevăr – cu mai multă băgare de seamă ca înainte, dacă era cu putință așa
ceva -, iar în ceea ce mă privește, nu m ‑am mai apropiat niciodată de Chinks’s
Basin, decât atunci când vâsleam, trecând prin dreptul lui, și, în momentul
acela, mă uitam la Mill Pond Bank ca din întâmplare, cum mă uitam la toate
celelalte lucruri din jurul meu.

Capitolul XLVIII

A doua dintre întâlnirile neaȘteptate pe care le ‑am anunțat în capitolu l
precedent a avut loc la aproape o săptămână după cea dintâi. Îmi lăsasem iarăși
barca la chei, în josul fluviului, dincolo de London Bridge. Era după ‑amiază, cu o
oră mai devreme ca rândul trecut și, încă nehotărât unde să mă duc să iau masa,
mă îndrepta m agale către Cheapside. Continuam să merg în pas de plimbare de
‑a lungul străzii, fiind cu siguranță trecătorul cel mai lipsit de țintă din toată
lumea aceea care forfotea, cu treabă, în jurul meu, când mâna grea a unei
persoane care mă ajunsese din urmă se lăsă pe umărul meu. Era mâna domnului
Jaggers, pe care acesta și ‑o strecură pe sub brațul meu.
― Cum avem aceea și direcție, Pip, putem să ne plimbăm puțin împreună.
Încotro te duci?
― Spre Temple… cred, r ăspunsei eu.
― Nu știi sigur? se miră domnul Jaggers.
― Păi, ca să spun așa, zisei eu, bucuros că ‑i pot răspunde și eu o dată în doi
peri într ‑un contrainterogatoriu, nu știu sigur, de vreme ce nu m ‑am hotărât.
― Te preg ătești să iei masa? întrebă domnul Jaggers. Presupun că nu te
deranjează s‑o recunoști.
― Nu, nu m ă deranjează s ‑o recunosc.
― Și nu ai nimic stabilit?
― Nu m ă deranjează să recunosc nici că nu am nimic stabilit.
― Atunci, zise domnul Jaggers, vino s ă iei masa cu mine.
Era cât pe ce să mă scuz, când el adăugă:
― Vine și Wemmick .
Am renunțat pe loc la scuză, acceptându ‑i invitația – cele câteva cuvinte pe
care începusem să le rostesc servindu ‑mi drept introducere pentru celelalte. Am
străbătut împreună Cheapside și am coborât spre Little Britain, în vreme ce

luminile răsăreau, st rălucitoare, în vitrinele magazinelor, iar lampagiii, abia
găsindu ‑și loc pentru a ‑și așeza scările în toiul înghesuielii de pe străzi de la ora
aceea a după ‑amiezei, se vânturau în sus și în jos, alergând de colo până colo,
aprinzând în ceața care se lăsa mai mulți ochi roșii decât ochii albi pe care îi
deschisese lumânarea mea din tubul de tablă de la „Hummums” pe peretele
fantomatic al odăii.
La birourile din Little Britain se desfășurau obișnuitele întocmiri de scrisori,
spălări pe mâini, stingeri de lu mânări și încuieri de seifuri cu care se sfârșeau
activitățile zilei. Între timp, eu trândăveam lângă focul din cabinetul domnului
Jaggers, urmărind cum flăcările sale, înălțându ‑se și coborând, dădeau viață
măștilor mortuare de pe raft, ca și cum ar fi ju cat un diabolic joc de ‑a v‑ați‑
ascunselea cu mine, iar lumânările de birou grosolane, de seu, care abia îl
luminau pe domnul Jaggers scriind ceva într ‑un colț, erau împodobite cu niște
lințolii murdare, parcă în amintirea clienților spânzurați.
În sfârșit, pornirăm toți trei către strada Gerrard, luând o birjă, și, de îndată
ce ajunserăm, ni se servi masa. Deși nu mi ‑ar fi trecut prin gând să fac vreo
aluzie, în casa aceea, printr ‑o vorbă sau printr ‑o privire, la sentimentele de
Walworth ale lui Wemmick, n ‑aș fi avut nimic împotrivă să ‑i prind prietenește
privirea, din când în când. Dar n ‑am avut prilejul. Își întorcea ochii spre domnul
Jaggers ori de câte ori acesta și ‑i ridica din farfurie și, în general, se arăta atât de
rece și distant față de mine, de p arcă ar fi existat doi frați gemeni Wemmick, unul
bun și altul rău, iar cel din seara aceasta era cel rău.
― Ai trimis biletul a cela de la domnișoara Havisham către domnul Pip,
Wemmick? întrebă domnul Jaggers, curând după ce începurăm să mâncăm.
― Nu, domnule, r ăspunse Wemmick. Urma să ‑l trimit prin poștă, când
tocmai ați intrat cu domnul Pip pe ușa biroului. Iată ‑l!
Și îi întinse biletul șefului său, în loc să mi ‑l dea mie.
― Este un bilet de dou ă rânduri, Pip, zise domnul Jaggers, întinzându ‑mi‑l,
la rândul său, pe care domnișoara Havisham mi l ‑a trimis mie, din pricină că nu
era sigură care mai este adresa dumitale. Spune că vrea să te vadă cu privire la o
mică afacere despre care i ‑ai vorbit. O să te duci?
― Da, zisei eu, arunc ându‑mi ochii pes te bilet, care era scris întocmai cum
mi‑l redase el.
― Când crezi că ai să pleci?
― Am o obliga ție de îndeplinit foarte curând, zisei eu, privind furiș către
Wemmick, care ‑și vâra niște pește în gura ca o cutie de scrisori. Asta mă
împiedică să fiu foarte sigur pe timpul meu. Însă, oricum, cred că mă voi duce cu
prima ocazie.
― Dac ă domnul Pip are intenția să plece cu prima ocazie, observă Wemmick
către Jaggers, înseamnă că nu mai este nevoie să ‑i dea un răspuns în scris, zic
eu.
Înțelegând aceste cuvinte ca pe un îndemn să nu amân vizita, mă hotărâi să
mă duc chiar a doua zi și le adusei la cunoștință și lor acest lucru. Wemmick bău
un pahar de vin și se uită cu un aer de mulțumire sumbră la domnul Jaggers, și
nu la mine.
― Așa deci, Pip! zise domnul Jagge rs. Prietenul nostru, Păianjenul, și ‑a jucat
cartea. Și a câștigat potul.

Tot ce putui face fu să încuviințez cu un semn din cap.
― Ha! Es te un băiat care promite, în felul lui, dar poate că lucrurile n ‑o să
iasă în felul lui. Voința cea mai puternică va c âștiga, până la urmă, dar, mai întâi,
trebuie să se vădească a cui este voința cea mai puternică. Dacă se va apuca s ‑o
bată…
― De bun ă seamă, îl întrerupsei eu, cu obrajii și inima ca para focului, nu
credeți cu adevărat că este într ‑atât de ticălos încâ t să facă una ca asta, domnule
Jaggers!
― N‑am spus asta, Pip. Era doar o ipoteză. Dacă se va apuca s ‑o bată, s ‑ar
putea să câștige, având forța de partea lui. Dacă va fi vorba să se măsoare în
puterea minții, cu siguranță că va pierde. Și ar însemna să mă joc de‑a
presupunerile dacă aș încerca să ‑mi dau cu părerea despre cum va reacționa un
individ de teapa lui în asemenea împrejurări. Oricum, e ca și cum ai da cu banul
între două rezultate.
― Aș putea să întreb care ar fi acestea două?
― Un individ ca pri etenul nostru, P ăianjenul, răspunse domnul Jaggers, ori
învinge, ori se ploconește. Se poate ploconi bombănind, ori se poate ploconi fără
să murmure. Oricum, fie învinge, fie se ploconește. Întreabă ‑l și pe Wemmick
care e părerea lui.
― Fie învinge, fie se ploconește, zise Wemmick, fără să mi se adreseze mie,
nici măcar în treacăt.
― Așadar, să bem în cinstea doamnei Bentley Drummle! zise domnul
Jaggers, luând carafa cu vinul de cel mai bun soi de pe măsuța de serviciu și
umplând paharele pentru noi doi și pentru el, adăugând: Fie ca problema
supremației să se rezolve în favoarea doamnei! În ceea ce privește satisfacția
doamnei și a domnului, aceasta nu va exista niciodată. Of, Molly, Molly, Molly, ce
încet te miști astăzi!
Servitoarea era lângă e l, când a dojenit ‑o astfel, tocmai punând un platou pe
masă. După ce își retrase mâinile de pe platou, se dădu înapoi vreo doi pași,
îngăimând nervos un soi de scuză. Și o anumită mișcare a degetelor sale, în timp
ce vorbea, îmi atrase atenția.
― Ce s‑a întâmplat? mă întrebă domnul Jaggers.
― Nimic. Doar c ă subiectul despre care vorbim, zisei eu, este mai curând
dureros pentru mine.
Mișcarea degetelor femeii era asemănătoare cu aceea pe care o fac niște
degete când tricotează. Stătea în picioare, uitându ‑se stăruitor la stăpânul ei,
neînțelegând dacă era liberă să plece sau dacă el mai voia să ‑i spună ceva și avea
s‑o cheme înapoi, dacă ar fi ieșit. Privirea sa era foarte intensă. Cu siguranță,
gândii eu, mai văzusem întocmai această privire și întocmai acea stă mișcare a
degetelor, într ‑o ocazie de neuitat, nu demult!
El îi făcu semn să plece, iar ea se strecură afară din odaie. Dar imaginea sa
rămase pur și simplu înaintea ochilor mei, de parcă ar mai fi fost încă de față.
Văzui din nou acele mâini, acei och i și acel păr despletit și le comparai cu
celelalte mâini, ceilalți ochi, celălalt păr, pe care le știam de mult, gândindu ‑mă
apoi cum aveau să arate acestea din urmă peste douăzeci de ani de viață
zbuciumată, lângă un bărbat mitocan. Privii din nou, în mi nte, mâinile și ochii
servitoarei lui Jaggers și ‑mi amintii senzația neînțeleasă care mă cuprinsese
când mă plimbasem ultima oară – și nu singur – prin grădina părăginită. Îmi

amintii cum aceeași senzație pusese din nou stăpânire pe mine, nedeslușit, când
văzusem o anumită față uitându ‑se intens la mine și o anumită mână fluturând
un salut către mine, de la fereastra unei diligențe. Îmi amintii cum o mai
simțisem și altă dată, ca o străfulgerare, când mă aflam, și nu singur, într ‑o birjă
care trecuse, la un moment dat, printr ‑un mănunchi de raze de lumină, ivit pe
neașteptate pe drumul întunecos. Mă gândii cum o singură verigă între două
înfățișări ajutase, de curând, la acea identificare de la teatru, și mă gândii cum
tot o astfel de verigă, care îmi scăpas e mai înainte, se sudase în mintea mea
acum, când întâmplător trecusem repede de la numele Estellei la degetele acelea,
care se mișcau de parcă ar fi tricotat, și la ochii aceia privind foarte intens. Și am
fost foarte sigur că femeia aceea era mama Estell ei.
Domnul Jaggers mă văzuse împreună cu Estella și probabil nu ‑i scăpaseră
sentimentele mele, pe care nu ‑mi dădusem nici o clipă osteneala să le ascund.
Dăduse din cap aprobator când îi spusesem că subiectul era dureros pentru
mine, mă bătuse ușurel pe sp ate, turnase încă un rând de vin și își văzuse de
mâncarea din farfurie.
Servitoarea își mai făcu apariția numai de două ori, și atunci rămase în odaie
doar câteva clipe, iar domnul Jaggers îi vorbi foarte tăios. Însă mâinile femeii erau
mâinile Estellei, iar ochii ei erau ochii Estellei, și chiar de ‑ar mai fi intrat de o
sută de ori, n ‑aș fi fost nici mai sigur, nici mai puțin sigur că părerea mea e
întemeiată.
Seara aceea fu plicticoasă, căci Wemmick își trăgea paharul cu vin în față,
după ce carafa își f ăcea turul, întocmai ca pe o sarcină de serviciu – întocmai cum
și‑ar fi tras în față salariul cuvenit, când s ‑ar fi făcut plățile și i ‑ar fi venit rândul
– și îți ținea neîncetat privirea îndreptată asupra șefului său, stând încordat, de
parcă ar fi fost gata în orice clipă pentru un contrainterogatoriu. În ceea ce
privește cantitatea de vin băută, gura sa ca o cutie de scrisori era la fel de
nepăsătoare și de gata s ‑o înghită, ca orice altă cutie de scrisori față de cantitatea
scrisorilor vârâte în ea. Di n punctul meu de vedere, a fost tot timpul celălalt frate
geamăn, care nu avea decât înfățișarea lui Wemmick din Walworth.
Ne luarăm la revedere devreme și ieșii odată cu Wemmick. Încă de când
bâjbâiam prin rezerva de ghete a domnului Jaggers după pălăriil e noastre, am
simțit că geamănul cel adevărat era pe cale să se întoarcă și n ‑am făcut nici o
jumătate de duzină de iarzi în jos pe strada Gerrard, îndreptându ‑ne către
Walworth, și m ‑am trezit că merg braț la braț cu adevăratul frate geamăn și că
fratele celălalt se mistuise în aerul serii.
― Ei, bine! zise Wemmick. S ‑a terminat! Este un om nemaipomenit, fără
pereche pe lumea asta, dar mă simt de parcă ar trebui să ‑mi strâng șuruburile
când iau masa cu el, iar eu iau masa mult mai în voie dacă nu îmi strâ ng
șuruburile.
Mi se păru că descrisese foarte corect situația și îi mărturisii această părere.
― Nu i‑aș spune ‑o nimănui altcuiva, în afară de dumneata, îmi răspunse el.
Știu că tot ce se vorbește între dumneata și mine nu ajunge mai departe.
Îl întrebai dacă o văzuse vreodată pe fiica adoptivă a domnișoarei Havisham,
doamna Bentley Drummle. Îmi răspunse că nu. Ca să nu îl iau prea din scurt, îi
vorbii atunci despre bătrânul său tată și despre domnișoara Skiffins. Când
menționai numele domnișoarei Skiffins , căpătă un aer șmecheresc și se opri în

mijlocul drumului ca să ‑și ridice nasul pe sus, rotindu ‑și capul de la dreapta la
stânga și invers, împurpurându ‑se de un sentiment foarte asemănător cu
îngâmfarea.
― Wemmick, zisei eu, îți amintești că mi ‑ai spus, î nainte de a mă duce prima
oară la domnul Jaggers acasă, să fiu atent la servitoarea sa?
― Oare? r ăspunse el. Da, parcă așa ți ‑am spus. Dracu’ să mă ia! adăugă el
întors pe dos. Știu bine că așa ți ‑am spus! Văd că nu mi ‑am slăbit încă
șuruburile de tot.
― O fiară sălbatică îmblânzită, nu așa ‑i spuneai?
― Dar dumneata cum i ‑ai spune?
― La fel. Dar cum a îmblânzit ‑o domnul Jaggers, Wemmick?
― Este taina lu i. Se află de mulți ani în slujba lui.
― Aș vrea să ‑mi spui povestea ei. Sunt deosebit de curios s ‑o aflu. Știi doar
că ceea ce se vorbește între noi doi nu ajunge mai departe.
― Bine! se înduplecă Wemmick. Nu cunosc povestea vieții ei… adică nu știu
totul despre ea. Dar îți voi spune ceea ce știu. Vorbim acum ca persoane
particulare, bineînțeles.
― Bine înțeles.
― Acum vreo dou ăzeci de ani, femeia aceasta a fost judecată la Old Bailey
pentru crimă și a fost achitată. Era o tânără foarte frumoasă pe atunci, cred că
avea și ceva sânge de țigancă în vene. Oricum, a stârnit un mare interes când a
fost judecată, p oți să‑ți închipui.
― Dar a fost achitat ă.
― Domnul Jaggers a pledat pentru ea, continu ă Wemmick, cu o privire plină
de înțelesuri. Și a rezolvat cazul într ‑un mod de ‑a dreptul uimitor. Era un caz cu
foarte puține șanse de reușită și, pe atunci, el era la începutul carierei, dar l ‑a
dus la bun sfârșit, spre admirația tuturor. De fapt, aproape că aș putea zice că
procesul ăsta i ‑a adus faima. A lucrat personal la biroul de poliție, zi de zi,
săptămâni de ‑a rândul, împotrivindu ‑se până și arestării preventive a femeii. Iar
la proces, unde nu putea pleda el însuși, a stat lângă avocați și – toată lumea știa
– el a adus în toate pledoariile sarea și piperul. Victima era tot o femeie – cu vreo
zece ani mai în vârstă decât criminala și mult mai voinică, mult mai puternică.
Mobilul fusese gelozia. Amândouă duceau o viață de vagabondaj, iar femeia
aceasta, din strada Gerrard, se măritase de foarte tânără, fără cununie (cum
spunem noi), cu un vagabond și era nebună de gelozie. Femeia ucisă – mai
potrivită pentru un bărbat, desigur, ca vârstă – a fost găsită moartă într ‑un
hambar, lângă Hounslow Heath. Se zbătuse cumplit, poate se și luptase. Fusese
lovită, zgâriată, sfâșiată și, în cele din urmă, apucată de gât și sugrumată. Ei
bine, nu exista nici o dovadă clară car e să acuze pe altcineva decât pe clienta lui
Jaggers și domnul Jaggers și ‑a construit apărarea stăruind tocmai asupra
faptului că acuzata n ‑ar fi putut să înfăptuiască toate acestea. Poți să fii sigur,
adăugă Wemmick, atingându ‑mă pe mâneca hainei, că la p roces n‑a amintit
niciodată despre puterea din mâinile ei, deși acum o mai face uneori.
Îi povestii lui Wemmick că domnul Jaggers o pusese să ne arate încheieturile
mâinilor sale, atunci când cinasem la el.
― Ei, bine, domnule! continu ă Wemmick. S ‑a întâmp lat – s‑a întâmplat,
pricepi? – ca această femeie să fie atât de meșteșugit îmbrăcată, din clipa în care

fusese pusă sub acuzație, încât arăta mult mai plăpândă decât era în realitate.
Și, mai ales, îmi amintesc că mânecile hainelor îi erau aranjate cu atâ ta dibăcie
încât brațele sale arătau pur și simplu gingașe. De altfel, avea doar vreo două
vânătăi – o nimica toată pentru o femeie de teapa ei. Numai că podul palmelor îi
era sfâșiat, iar acuzarea se întreba dacă rănile nu ‑i fuseseră provocate de niște
unghii. Ei, bine, domnul Jaggers a dovedit că fusese nevoită să treacă printr ‑un
desiș de rugi de mure, care nu ‑i ajungeau până la față și prin care n ‑ar fi putut
să‑și croiască un drum fără să ‑și rănească mâinile. Într ‑adevăr, chiar s ‑au găsit
câțiva spini înfipți în pielea ei, care au fost arătați drept dovadă la proces, și s ‑a
subliniat și faptul că tufele de muri în chestiune, la cercetări, s ‑au dovedit rupte
de cineva care trecuse prin ele și mai păstrau câteva zdrențe din rochia ei, iar ici
‑colo erau st ropite cu sânge. Dar mutarea lui cea mai îndrăzneață a fost
următoarea. Pentru a dovedi gelozia femeii se încercase sugerarea faptului că, tot
pe la vremea omorului, ea și ‑ar fi sfârtecat, într ‑o criză de nebunie, copilul pe
care îl avea cu așa ‑zisul ei bă rbat – un copil de vreo trei anișori – pentru a se
răzbuna împotriva lui. Domnul Jaggers a pledat în felul următor: „Noi spunem că
rănile din palmele acestea nu sunt făcute de niște unghii, ci sunt urme de spini
de la rugii de mure și vă arătăm rugii respe ctivi. Voi spuneți că sunt urme de
unghii și născociți ipoteza că și ‑ar fi ucis copilul. Trebuie să vă asumați toate
urmările acestei acuzații. Din câte știm noi, se poate ca ea să ‑și fi omorât copilul,
iar copilul, agățându ‑se de ea, să ‑i fi zgâriat palme le. Și atunci? N ‑o judecați
pentru uciderea copilului, dar de ce n ‑o faceți? Cât despre acest caz, dacă țineți
să vorbim de zgârieturi, atunci noi spunem că, din câte știm, vorbiți din
convingere despre ele și, de dragul argumentației, ar trebui să ne pref acem că nu
le‑ați născocit!” Ca să închei, domnule, zise Wemmick, domnul Jaggers a fost,
una peste alta, prea mult pentru juriu și oamenii au cedat.
― Și de atunci ea a fost mereu în slujba lui?
― Da, dar nu numai at ât, zise Wemmick. Când a intrat ca servi toare în casa
lui, imediat după ce a fost achitată, era gata îmblânzită, cum este și acum. De
atunci, a mai învățat câte ceva despre îndatoririle sale de servitoare, dar de la bun
început s ‑a arătat gata îmblânzită .
― Îți mai amintești care era sexul copil ului?
― S‑a spus că fusese fetiță .
― Nu mai ai și altceva să ‑mi spui, astă ‑seară?
― Nimic. Am primit scrisoarea ta și am rupt ‑o. Nimic.
Ne‑am spus un călduros noapte bună și m ‑am dus acasă, cu un nou subiect
de gândire, deși fără să mă fi eliberat de povar a celor vechi.

Capitolul XLIX

Având gr ijă să pun biletul domniȘoarei Havisham în buzunar, ca să ‑mi
servească drept scrisoare de acreditare pentru faptul că îmi făceam apariția la
foarte puțină vreme după ultima mea vizită, în cazul în care, din cine ș tie din ce
capriciu, s ‑ar fi simțit ispitită să se arate uimită că mă vede atât de curând, am
pornit din nou spre oraș, cu diligența de a doua zi. Dar am coborât la hanul de la

mijlocul drumului, am luat acolo micul dejun și am parcurs pe jos restul
distanț ei, căci voiam să intru în oraș cât mai neobservat, pe străzile cel mai puțin
umblate, și să plec apoi în același fel.
Când am ajuns să trec de ‑a lungul curților tăcute din spatele străzii
principale, în care stârneam ecoul cu pașii mei, lumina zilei încep use să
pălească. Ungherele ruinelor pe unde, odinioară, călugării bătrâni își aveau
refectoriile și grădinile, și unde zidurile solide erau acum înghesuite de
improvizații noi, închipuind umile staule și grajduri, erau aproape la fel de mute
ca bătrânii că lugări de odinioară în mormintele lor de astăzi. În vreme ce îmi
grăbeam pașii, ca să mă feresc de privirile străine, mi se păru, deodată, că
dangătul clopotelor de la catedrală răsună mai trist și mai îndepărtat decât
altădată. La fel, foalele vechii orgi îmi ajunseră parcă pentru prima oară la urechi
ca o muzică funebră. Iar ciorile, dând târcoale turnului cenușiu și legănându ‑se
pe crengile desfrunzite ale copacilor înalți din grădina mănăstirii, păreau să ‑mi
dea de veste că locurile s ‑au schimbat și că Estella a plecat de acolo pentru
totdeauna.
O femeie în vârstă, pe care o mai văzusem și înainte și despre care știam că
este una dintre servitoarele care locuiau în cealaltă casă, dincolo de curtea din
spate, veni să ‑mi deschidă poarta. Ca în vremurile de odinioară, lumânarea
aprinsă era așezată la intrare, înăuntru, la capătul culoarului întunecos, iar eu o
luai și urcai scara singur. Domnișoara Havisham nu se afla în odaia sa, ci în
odaia mai mare aflată de cealaltă parte a treptelor. Aruncând o privire în aceasta,
după ce bătui zadarnic la ușă, o văzui stând lângă cămin, într ‑un scaun jerpelit,
pierdută în gânduri, ghemuită și aplecată în față către focul aproape stins.
Cum făcusem adeseori pe vremuri, am intrat și am rămas în picioare,
sprijinindu‑mă de colțul căminului, astfel încât să mă poată vedea când avea să
‑și ridice ochii. Era o atmosferă de singurătate deplină în jurul ei, care mi ‑ar fi
strâns inima chiar dacă domnișoara Havisham mi ‑ar fi provocat, cu bună știință,
o suferință mai adâncă decât ac eea pentru care o puteam învinui acum. În timp
ce o căinam astfel, în tăcere, gândindu ‑mă cum, de ‑a lungul timpului, eu însumi
devenisem o parte din blestemul acestei case, ochii ei se îndreptară asupra mea.
Tresări și întrebă în șoaptă:
― E de‑adevăratale a?
― Este. Sunt eu, Pip. Domnul Jaggers mi ‑a dat ieri biletul de la
dumneavoastră și n ‑am vrut să ‑mi mai întârzii vizita.
― Îți mulțumesc, îți mulțumesc.
După ce îmi adusei și eu un scaun, la fel de jerpelit, în fața căminului,
observai o expresie nouă pe chipul ei, de parcă i ‑ar fi fost frică de mine.
― Vreau, zise ea, s ă mai discutăm despre acea afacere pe care mi ‑ai pomenit
‑o ultima oară când ai fost pe aici și să ‑ți arăt că nu sunt chiar de piatră. Dar
probabil că nu mai crezi în ruptul capului acum că mai există ceva omenesc în
inima mea.
Îi spusei câteva cuvinte liniștitoare, iar ea își întinse, tremurătoare, mâna
dreaptă către mine, de parcă ar fi vrut să mă mângâie, numai că și ‑o trase înapoi
mai înainte să ‑i pricep intenția sau să mă dumiresc cum tr ebuie să ‑i răspund la
acest gest.
― Ai spus, vorbind despre prietenul t ău, că îmi poți arăta cum să fac ceva

folositor și bun. Ceva ce ți ‑ar fi plăcut să faci tu, nu ‑i așa?
― Da, ceva ce mi ‑ar fi plăcut foarte, foarte tare să fi făcut eu.
― Ce anume?
Am în ceput să ‑i spun povestea aceea secretă despre parteneriatul lui
Herbert. Nici nu intrasem prea bine în amănunte, când am observat, după
privirile sale, că este atentă mai mult la mine, decât la ceea ce îi spuneam. M ‑am
convins că așa stăteau lucrurile câ nd am tăcut și au trecut mai multe minute
până să dea vreun semn că a băgat de seamă că mă oprisem.
― Te‑ai oprit, întrebă ea atunci, cu expresia de mai devreme, de parcă îi era
frică de mine, te ‑ai oprit pentru că mă urăști prea mult ca să mai vorbești cu
mine?
― Nu, nicidecum! r ăspunsei eu. Cum puteți crede așa ceva, domnișoară
Havisham? M ‑am oprit doar pentru că mi s ‑a părut că nu erați atentă la ceea ce
vă spuneam.
― Poate c ă nu eram, răspunse ea, ducându ‑și o mână la frunte. Începi din
nou și lasă ‑mă să mă uit la altceva. Stai puțin! Acuma, spune ‑mi!
Se spr ijinise cu mâna în baston, în felul acela foarte hotărât care îi stătea
uneori în fire, și se uita la foc, cu fața încordată, străduindu ‑se să înțeleagă ce
asculta. Am continuat cu lămuririle mele și i ‑am spus cum nădăjduisem să
închei eu afacerea, cu m ijloacele mele, dar cum, în această privință, fusesem
dezamăgit. Acea parte a istorisirii, mi ‑am reamintit eu, avea drept cauză niște
probleme pe care nu le puteam înfățișa, căci reprezentau secretele foar te
importante ale altcuiva.
― Așa, deci! zise ea, încuviințând cu un semn din cap, dar tot fără să se uite
la mine. Și de câți bani mai este nevoie pentru a desăvârși afacerea?
Aproape că mă temeam să rostesc suma, pentru că mi se părea foarte mare.
― Nou ă sute de lire.
― Dac ă îți dau ție banii pentru aceasta, păstrezi secretul ajutorului din
partea mea, așa cum l ‑ai păstrat și pe cel din partea ta?
― Cu aceeași strășnicie!
― Și așa te vei simți mai liniștit?
― Cu mult mai lini știt.
― Ești foarte nefericit acum?
Îmi puse această întrebare din urmă tot fără să se uite la mine, dar pe un ton
neobișnuit, înduioșat. Eu nu ‑i putui răspunde imediat, căci îmi pierise glasul. Ea
își rezemă brațul stâng pe mânerul bastonului și își culcă ușor fruntea deasupra.
― Sunt departe de a fi fericit, domni șoară Havisham, dar am acum alte
motive de frământare decât cele pe care le cunoașteți. Sunt secretele despre care
v‑am pomenit.
După puțin timp, își ridică fruntea și privi din nou la foc.
― Este foarte delicat din partea ta să‑mi spui că ai alte motive de nefericire.
Chiar e adevărat?
― Prea adev ărat.
― Nu te pot ajuta și altfel, Pip, decât ajutându ‑ți prietenul? În afară de
aceasta, n ‑aș putea face nimic pentru tine?
― Nimic. V ă mulțumesc de întrebare. Vă mulțumesc și mai m ult pentru
tonul întrebării. Dar nu, nu puteți face nimic altceva pentru mine.

Se ridică deodată de pe scaun și începu să caute, prin odaia în paragină, cele
trebuincioase scrisului. Nu găsi nimic de acest soi și atunci scoase din buzunar
niște tăblițe de fildeș îngălbenit, cu chenar de aur mat, și scrise pe ele, cu un
creion pe care ‑l scoase dintr ‑un toc tot de aur mat, atârnat la gâtul ei.
― Ești încă în termeni buni cu domnul Jaggers?
― Desigur. Chiar ieri am luat masa la el.
― Aceasta este o dispozi ție către el, ca să ‑ți plătească banii aceia, pe care să
‑i cheltui tu cum dorești pentru prietenul tău. Eu nu țin nici un ban în casă, dar,
dacă preferi ca domnul Jaggers să nu știe nimic despre asta, o să ‑i cer aici și ți ‑
i trimit eu.
― Vă mulțumesc, domniș oară Havisham. N ‑am nimic împotrivă să ‑i primesc
direct de la el.
Îmi citi ceea ce scrisese. Totul era scurt și limpede, în mod vădit cu intenția
de a alunga orice bănuială că aș primi banii aceia pentru folosul meu. Am luat
tăblițele din mâna sa cuprinsă din nou de un tremur care s ‑a întețit când și ‑a
scos lănțișorul de care era prins creionul și l ‑a pus în mâna mea. Făcuse toate
acestea fără să se uite în ochii mei.
― Numele meu este pe prima fil ă. Dacă ai putea cumva să scrii, sub numele
meu, „O iert”, d eși, după atâta vreme, inima mea zdrobită este praf și pulbere… te
‑aș ruga s ‑o faci!
― O, domni șoară Havisham, zisei eu, pot s ‑o fac chiar acum. Au fost greșeli
dureroase, iar viața mea a fost orbită și lipsită de recunoștință, așa că am prea
multă nevoi e de iertare și de îndrumare eu însumi, ca să fiu crud cu
dumneavoastră.
Își întoarse pentru prima oară fața către mine, sorbindu ‑mă din ochi, și, spre
uluirea, ba aș putea adăuga chiar spre groaza mea, îngenunche la picioarele
mele, cu mâinile împreunate și înălțate spre mine, așa cum, pe vremea când
sărmana sa inimă era tânără, proaspătă și nevătămată, trebuie să și le fi înălțat
adesea către Ceruri și, deopotrivă, către mama sa.
Văzând‑o astfel, cu părul albit și fața zbârcită de ani, îngenuncheată la
picioarele mele, mă cutremurai din adâncul ființei mele. Am dat s ‑o ridic, și mi ‑
am petrecut brațele în jurul ei s ‑o ajut, dar ea îmi apucă strâns mâna cu care o
atinsei mai întâi și își lipi fruntea de ea, stropind ‑o cu lacrimi. N ‑o mai văzusem
niciodată în ainte vărsând vreo lacrimă și, din speranța că ușurarea aceasta ar
putea să ‑i facă bine, m ‑am aplecat asupra ei, fără să zic nimic. Acum nu doar
stătea în genunchi, ci se prăbușise cu totul la pământ.
― Oh! strig ă cu deznădejde. Ce ‑am făcut! Ce ‑am făcut!
― Dacă vă gândiți la ceea ce ați făcut rău față de mine, domnișoară
Havisham, dați ‑mi voie să vă răspund eu: foarte puțin. Aș fi iubit ‑o oricum… S ‑
a măritat?
― Da!
Fusese o întrebare fără rost din partea mea, căci noua mâhnire din casa
aceea atât de trist ă mi‑o spusese dinainte.
― Ce‑am făcut! Ce ‑am făcut!
Își frângea mâinile, își răvășea părul alb și se întorcea mereu la strigătul
acela:
― Ce‑am făcut!

Nu știam ce să ‑i răspund sau cum s ‑o liniștesc. Că făcuse o greșeală dintre
cele mai mari, câ nd luase o copilă neștiutoare și lipsită de apărare, pentru a o
turna în tiparul acela prin care ura sa sălbatică, sentimentele sale călcate în
picioare cu dispreț și mândria sa rănită să ‑și găsească o răzbunare, o știam prea
bine. Că, alungând din jurul s ău lumina zilei, alungase din jurul său nenumărate
alte lucruri, că, rupându ‑se de lume, de fapt se rupsese pe sine însăși de miile de
înrâuriri firești și tămăduitoare, că mintea sa, mistuindu ‑se în singurătate,
ajunsese bolnavă, așa cum se întâmplă, cum trebuie să se întâmple și cum se va
întâmpla întotdeauna cu toate mințile care încearcă să răstoarne rânduiala
Creatorului, știam la fel de bine. Și atunci, cum aș fi putut să nu o privesc cu
milă, văzându ‑i pedeapsa în prăbușirea făpturii sale de acum, în adânca
nepotrivire a ființei acesteia cu lumea în care se născuse, în deșertăciunea durerii
care îi devenise obsesia de căpătâi, aidoma deșertăciunii penitenței, deșertăciunii
remușcărilor, deșertăciunii nimicniciei și altor deșertăciuni monstruoase cu ca re
a mai fost blestemat pământul acesta?
― Până când nu i ‑ai vorbit, în ziua aceea, și până când nu am văzut în tine ca
într‑o oglindă tot ceea ce am simțit și eu odată, nu mi ‑am dat seama ce ‑am făcut.
Ce‑am făcut! Ce ‑am făcut!
Și tot așa, repetă de douăze ci de ori, de cincizeci de ori acest „ce ‑am făcut!” .
― Domni șoară Havisham, zisei eu, când plânsul i se potoli, pe mine puteți să
mă dați la o parte din mintea și din conștiința dumneavoastră. Dar cu Estella este
altceva și, dacă veți putea vreodată să înd reptați măcar o fărâmă din răul pe care
l‑ați făcut ținând ‑o departe de partea bună a firii ei, mai bine încercați să faceți
asta, decât să deplângeți necontenit trecutul.
― Da, da, știu. Dar, Pip… dragul meu!
În noua dragoste pe care mi ‑o arăta era o si nceră compasiune feminină
pentru mine.
― Dragul meu! Crede ‑mă, când a venit prima oară la mine, n ‑am vrut decât
s‑o scutesc de o suferință ca a mea. La început, n ‑am vrut mai mult decât atât.
― Bine, bine! zisei eu. Sper c ă așa a fost.
― Dar, pe m ăsură ce creștea și promitea să ajungă o frumusețe, am făcut din
ce în ce mai rău. Cu laudele, b ijuteriile și sfaturile mele, arătându ‑i veșnic numai
acest chip al meu, ca un îndemn să nu uite și să învețe bine lecțiile mele, i ‑am
prefăcut inima într ‑un bulgăr de gh eață.
Nu mă putui opri să ‑i spun:
― Mai bine a ți fi lăsat ‑o cu inima ei, chiar dacă i ‑ar fi fost rănită sau zdrobită .
După aceste cuvinte, domnișoara Havisham se uită un timp pierdută la
mine, apoi izbucni iarăși:
― Ce‑am făcut!… Dacă ai cunoaște toată p ovestea suferinței mele, adăugă ea
apărându ‑se, ai avea un pic de milă și ceva mai multă înțelegere pentru mine.
― Domni șoară Havisham, îi răspunsei eu cu toată blândețea de care eram în
stare, cred că pot spune că vă cunosc povestea și că am știut ‑o încă de când am
părăsit locurile acestea. Mi ‑a stârnit multă părere de rău și sper că am înțeles ‑o
bine, deopotrivă cu urmările sale. Acum, după tot ce s ‑a petrecut între noi, mă
veți ierta dacă vă voi pune o întrebare despre Estella? Nu despre Estella de acum ,
ci despre cea de atunci, când a venit aici prima oară?
Domnișoara Havisham stătea pe jos, cu mâinile pe jilțul ei ponosit,

sprijinindu‑și capul pe brațe. Se uită drept în ochii mei când îmi auzi rugămintea
și zise:
― Întreabă ‑mă!
― Al cui copil era Estell a?
Clătină din cap.
― Nu știți?
Clătină din nou din cap.
― Dar domnul Jaggers a adus ‑o sau a trimis ‑o aici?
― A adus ‑o aici.
― Îmi povestiți, vă rog, cum a fost?
Îmi răspunse într ‑o șoaptă firavă și cu multă băgare de seamă:
― Stăteam de multă vreme închis ă în aceste odăi (nu știu de cât timp anume;
ai văzut ce oră arată mereu ceasurile de aici), când i ‑am spus că mi ‑aș dori o
fetiță pe care s ‑o cresc, s ‑o iubesc și s ‑o feresc să aibă soarta mea. L ‑am văzut
prima oară la față pe Jaggers atunci când am trimi s după el ca să mă ajute să
golesc locul acesta. Aflasem despre el de prin ziare, înainte de a mă înstrăina de
toată lumea. Mi ‑a spus că o să încerce să găsească undeva un copil orfan. Într ‑
o noapte, mi ‑a adus‑o aici, adormită, iar eu i ‑am dat numele de Es tella.
― Pot s ă întreb ce vârstă avea pe atunci?
― Doi sau trei ani șori. Ea nu știe nimic altceva decât că a rămas orfană și eu
am adoptat ‑o.
Atât de încredințat eram că femeia din casa lui Jaggers era mama Estellei,
încât nu mai aveam nevoie de nici o alt ă dovadă ca să fac o dată pentru totdeauna
legătura dintre lucruri în mintea mea, căci, pentru mine, acestea erau foarte
limpezi.
Ce altceva mai puteam spera să capăt prelungind întrevederea cu
domnișoara Havisham? Reușisem să obțin ce ‑mi doream pentru Her bert,
domnișoara Havisham îmi povestise tot ce știa despre Estella, iar eu spusesem și
făcusem tot ce îmi stătuse în puteri ca s ‑o liniștesc. Nu avea însemnătate cu ce
alte cuvinte ne despărțeam. Am plecat.
Se însera când am coborât scările și am ieșit la aer. M‑am dus la femeia care
îmi deschisese poarta la sosire și i ‑am spus că nu aveam nevoie să vină să mă
conducă imediat, căci doream să mă mai plimb puțin înainte de plecare. Aceasta
pentru că presimțeam că nu voi mai veni niciodată pe acolo și mi se pă rea că
lumina muribundă a zilei era foarte potrivită ca să văd locurile pentru ultima
oară.
Printre butoaiele abandonate, pe care mersesem cândva, demult, și pe care
ploile le spălaseră în toți anii aceștia, îmbibând lemnul în mai multe locuri și
lăsând în urmă mici băltuțe și ochiuri de apă pe capacele celor puse în picioare,
m‑am îndreptat către grădina părăginită. I ‑am făcut înconjurul, trecând pe la
colțul unde Herbert și cu mine ne susținuserăm lupta, pe cărăruile pe care mă
plimbasem cu Estella… tot ul era atât de rece, atât de însingurat, atât de mohorât!
Luând‑o, la întoarcere, pe la berărie, am ridicat zăvorul ruginit de la ușița
care dădea în grădină și am intrat înăuntru. Voiam să ies pe ușa din partea
cealaltă – greu de deschis acum, căci scâ ndurile umede se desprinseseră din
lăcașurile lor și se umflaseră, balamalele nu mai țineau, iar pragul era acoperit de
un strat gros de licheni – și am mai întors o dată capul să privesc înăuntru. O

amintire de ‑a copilăriei reînvie cu o uimitoare forță în momentul în care
deschideam nepăsător ușa și mi se păru că o văd pe domnișoara Havisham
spânzurată de grindă. Impresia fu atât de puternică, încât rămasei pironit sub
grinda aceea, tremurând din toate încheieturile, înainte de a ‑mi da seama că era
doar o închipuire – deși, cu siguranță, nu durase decât o clipă.
Tristețea îndoliată a locului și ‑a ceasului acelora, groaza provocată de
nălucirea aceea de o clipă mă făcură să mă simt cuprins de o spaimă de nedescris
în clipa în care ieșii pe portița dublă de l emn, unde mă ascunsesem odinioară să
‑mi smulg părul din cap, după ce Estella îmi smulsese inima din piept. Trecând
în curtea din fața casei, șovăii, neștiind dacă să chem femeia să ‑mi descuie
poarta, căci cheia era la ea, sau să mai urc o dată și să mă înc redințez că
domnișoara Havisham era teafără și nevătămată, ca atunci când ne luaserăm
rămas‑bun. Am ales varianta din urmă și am urcat.
Aruncai o privire în odaia în care o lăsasem și o văzui așezată în jilțul ei
jerpelit, lângă cămin, aproape de foc, cu s patele la mine. În clipa în care mă trăsei
înapoi, voind să plec pe furiș înainte să mă zărească, văzui țâșnind o flacără mare
drept în sus. În același moment, o văzui alergând către mine, țipând, cu un vârtej
de flăcări arzând de jur împrejur și înălțându ‑se deasupra capului ei încă o dată
cât ea.
Aveam o pelerină largă, cu guler dublu și, pe braț, un palton. Că mi le ‑am
scos de pe mine și am învelit ‑o cu ele, aruncând ‑o la pământ și acoperind ‑o bine;
că am tras fața de masă în același scop și, o dată cu a ceasta, am tras și grămada
de putreziciuni din m ijloc, cu toate urâciunile care sălășluiau în ea; că ne ‑am
tăvălit pe podea, luptându ‑ne cu disperare ca doi dușmani și, cu cât o înfășuram
mai strâns, cu atât mai sălbatic țipa și încerca să se elibereze din strânsoare știu
numai după urmări, căci n ‑am simțit nimic, n ‑am gândit nimic, n ‑am știut că
am făcut așa ceva. Nu mi ‑am dat seama de nimic până ce nu am văzut că eram
pe podea, lângă masa cea lungă, și că bucăți de cenușă, încă arzând, din ceea ce
fusese c u o clipă mai înainte rochia sa de nuntă, pluteau prin aerul îmbâcsit de
fum.
Atunci, m ‑am uitat în jur și am văzut gândacii și păianjenii zăpăciți,
îndepărtându ‑se în fuga mare pe podea, în timp ce servitorii apăruseră la ușă,
gâfâind și strigând. Încă o mai țineam cu forța jos, din toate puterile mele, ca pe
un prizonier care mi ‑ar fi putut scăpa – și mă îndoiesc că mai știam măcar cine
era, ori de ce ne luptaserăm, ori că fusese cuprinsă de flăcări, ori că flăcările se
stinseseră, până ce n ‑am văzut bucă țile de cenușă din fostele sale veșminte, care
nu mai ardeau, ci cădeau într ‑o ploaie măruntă și neagră în jurul nostru.
Își pierduse cunoștința și mi ‑era frică s ‑o mișc, ba chiar și s ‑o ating. S ‑a
trimis după doctor, iar eu am ținut ‑o până când veni acest a, de parcă mi ‑aș fi
închipuit fără temei (cel puțin așa cred că am făcut) că, dacă îi dădeam drumul,
focul va izbucni din nou și ‑o va mistui. Când m ‑am ridicat, la intrarea
chirurgului și a ajutorului său, am fost uluit să descopăr că mâinile mi ‑erau
arse, întrucât habar n ‑aveam, nu simțeam nimic.
După ce fu examinată, se declară că avea răni grave, dar că acestea nu erau
nici pe departe fatale, primejdia adevărată fiind șocul nervos suferit. La indicațiile
doctorului, patul i ‑a fost adus în camera aceea ș i așezat pe masa cea mare, care,

întâmplător, era foarte potrivită pentru a ‑i bandaja rănile. După un ceas, când
am revăzut ‑o, stătea întinsă chiar în locul pe care ‑l arătase cu bastonul și unde
spusese cu gura ei că avea să zacă într ‑o bună zi.
Deși toate rămășițele rochiei sale arseseră, după cum mi se spusese, încă
mai avea ceva din vechea sa înfățișare de mireasă, căci o înfășuraseră până la gât
în scamă de bumbac și, cum stătea cu un cearșaf alb aruncat pe deasupra, încă
mai păstra aerul fantoma tic al înfățișării sale de odinioară, acum schimbate.
Am aflat, întrebând servitorii, că Estella era la Paris și am obținut
promisiunea doctorului că îi va scrie, cu prima poștă. Anunțarea familiei
domnișoarei Havisham am luat ‑o asupra mea, intenționând să ‑i comunic vestea
numai domnului Matthew Pocket și să las la alegerea sa dacă și cum îi va
înștiința pe ceilalți. M ‑am achitat a doua zi de sarcina aceasta, prin Herbert, de
îndată ce m ‑am întors în Londra.
În seara aceea, domnișoara Havisham a vorbit o vr eme deslușit despre ceea
ce s‑a întâmplat, deși neobișnuit de grăbit. Pe la miezul nopții, a început să
aiureze și, după aceea, cu voce gravă și repetând la nesfârșit, mai spunea doar:
„Ce‑am făcut!”, apoi „Când a venit prima oară, n ‑am vrut decât s ‑o scut esc de o
suferință ca a mea” și apoi „Ia creionul și scrie, sub numele meu, «O iert»„. N ‑a
schimbat niciodată ordinea acestor fraze, însă din când în când mai sărea câte un
cuvânt dintr ‑una sau alta, fără să pună vreun altul în loc, ci întotdeauna oprindu
‑se și continuând cu următorul cuvânt.
Cum nu ‑i mai puteam fi cu nimic de folos și cum aveam, în preajma casei
mele, motive presante de neliniște și teamă, pe care nici măcar delirurile sale nu
mi le puteau scoate din minte, am hotărât, în timpul nopții, să plec dimineața, cu
prima diligență, mergând pe jos vreo milă sau două în afara orașului și urcându
‑mă de pe drum. Așadar, pe la șase dimineața, m ‑am aplecat deasupra ei și i ‑am
atins buzele cu buzele mele, tocmai când spunea, fără să se oprească la atinge rea
mea: „Ia creionul și scrie, sub numele meu, «O iert»„.

Capitolul L

În timpul nopții, mi se schimbaseră bandajele de la mâini de vreo două sau
trei ori și încă o dată dimineața. Brațul stâng era ars urât până la cot și mai puțin
grav până la umăr; m ă durea foarte tare, dar, deși flăcările se înaintaseră în sus,
m‑am simțit norocos că n ‑o pățisem mai rău. Mâna dreaptă nu era atât de rău
arsă și îmi puteam mișca degetele. Era bandajată, bineînțeles, dar mă încurca
mult mai puțin decât mâna și brațul st âng, pe care le țineam legate de gât cu o
eșarfă. Îmi purtam paltonul ca pe o pelerină, pe umeri și încheiat doar la gât.
Părul îmi fusese pârlit, dar nu și capul sau fața.
După ce se dusese la Hammersmith și vorbise cu tatăl său, Herbert se
întorsese la m ine, în apartamentul nostru, și restul zilei și ‑l petrecuse îngr ijindu
‑mă. Era cea mai blândă infirmieră din lume și, la timpul cuvenit, îmi scotea
bandajele și le îmbiba într ‑o soluție răcoritoare, gata pregătită, după care mi le
înfășura la loc, cu o drag oste răbdătoare pentru care mă simțeam foarte
recunoscător.
La început, când stăteam întins pe canapea, am descoperit că îmi era foarte

greu, ba chiar cu neputință, să alung din mintea mea flăcările, graba cu care se
întindeau, zgomotul pe care îl făceau ș i înfiorătorul miros de ars. Dacă ațipeam
un minut, mă trezeau țipetele domnișoarei Havisham, pe care o vedeam alergând
către mine, cu focul înălțat încă o dată cât ea deasupra capului. Cu suferința din
cuget era mult mai greu de luptat decât cu oricare di ntre durerile din trup, iar
Herbert, văzând acest lucru, se străduia din răsputeri pentru a ‑mi ține atenția
trează .
Nici unul dintre noi nu pomenea despre barcă, dar amândoi ne gândeam la
ea. Acest lucru se vedea în faptul că amândoi ocoleam subiectul și î n faptul că
amândoi ne înțeleseserăm – deși fără să folosim cuvinte – că vindecarea mâinilor
mele trebuia să fie o chestiune de ore, nu de săptămâni.
Prima mea întrebare, când îl văzusem pe Herbert, fusese, bineînțeles, dacă
era totul în regulă lângă fluvi u. Cum el încuviințase, cu o perfectă încredere și
voioșie, n ‑am reluat subiectul până pe înserat. Dar atunci, în timp ce Herbert
schimba bandajele, mai mult la lumina focului decât la cea de afară, l ‑am deschis
brusc.
― Am stat de vorb ă cu Provis aseară, Handel, două ore încheiate.
― Și Clara unde era?
― Mititica de ea! zise Herbert. Era c ând sus, când jos, la cheremul lui
Gruffandgrim toată seara. El bătea neîncetat în podea, de îndată ce n ‑o mai avea
în fața ochilor. Mă îndoiesc, totuși, că o mai duce mu lt. Ținând ‑o tot cu rom și
piper, și cu piper și rom, îmi vine să cred că bătutul lui în podea e aproape de
sfârșit.
― Și atunci te vei căsători, Herbert?
― Cum al tfel aș putea avea gr ijă de biata copilă?… Întinde ‑ți brațul pe
speteaza canapelei, dragul m eu prieten, iar eu o să mă așez aici și o să ‑ți scot
bandajul încet ‑încet, de nici n ‑o să știi când e gata. Ziceam de Provis. Știai,
Handel, că a făcut progrese?
― Ți‑am spus că mi s ‑a părut mai blând ultima oară când l ‑am văzut.
― Așa mi‑ai spus și așa es te. A fost foarte vorbăreț aseară și mi ‑a povestit
mai multe despre viața lui. Îți amintești cum s ‑a întrerupt când a dat să
vorbească despre o femeie cu care a avut multe necazuri… Te ‑a durut?
Făcusem o mișcare bruscă, dar nu din pricina atingerii lui. Cuvintele sale
fuseseră cele care mă făcuseră să tresar.
― Uitasem de asta, Herbert, dar îmi amintesc acum, când îmi spui tu.
― Ei, bine! A deschis discu ția și despre această parte a vieții sale, și ce
întunecată și sălbatică poate fi! Să ‑ți povestesc? Sau îți va face rău s ‑o auzi
tocmai acum?
― Poveste ște‑mi, orice ‑ar fi. Cuvânt cu cuvânt.
Herbert se aplecă să se uite la mine mai de aproape, de parcă răspunsul meu
fusese mai grăbit sau mai înflăcărat decât s ‑ar fi așteptat.
― Ai capul limpede? întrebă el, atingându ‑mi fruntea.
― Perfect limpede, zisei eu. Spune ‑mi ce ți ‑a povestit Provis, dragul meu
Herbert.
― Se pare…, începu Herbert, – iată un bandaj scos cu măiestrie, iar acum
vine cel rece… te înfioară, la început, dragul meu prieten, nu ‑i așa? , dar o să
devină curând mai ușor de îndurat – se pare că femeia lui era tânără, geloasă și

răzbunătoare. Dar răzbunătoare, Handel, în ultimul grad.
― În ultimul grad?
― Până la crimă… Ți se pare prea rece pe porțiunea aceea sensibilă?
― Nici nu ‑l simt. Cum a ucis? Pe cine a ucis?
― Ei, bine, fapta poate c ă nu merită un nume chiar atât de groaznic, zise
Herbert, dar a fost judecată sub această acuzație, iar domnul Jaggers a fost
apărătorul ei. Și tocmai faima adusă de această apărare i ‑a făcut numele
cuno scut și lui Provis. Mai exista o femeie, victima, mai puternică decât ea, dar a
avut loc o luptă într ‑un hambar. Cine a început ‑o, cât de dreaptă sau nedreaptă
a fost, aici lucrurile nu sunt sigure. Dar deznodământul, bineînțeles, e sigur, căci
victima a f ost găsită moartă, strânsă de gât.
― Și femeia lui a fost condamnată?
― Nu, a fost achitat ă… Dragul meu Handel, te ‑am lovit!
― E cu neputin ță să fie cineva mai blând ca tine, Herbert. Da? Și ce s ‑a mai
întâmplat?
― Tânăra aceasta achitată ș i cu Provis aveau un copil, o fetiță la care Provis
ținea ca la ochii din cap. Cu o seară înainte de aceea când victima geloziei femeii
a fost strânsă de gât, cum ți ‑am spus, tânăra a venit până la Provis, doar pentru
câteva clipe, și a jurat că va omorî c opilul (care locuia cu ea) și el nu ‑l va mai
vedea niciodată, după care a dispărut… Gata, cel mai dureros braț e înapoi în
eșarfă și acum a mai rămas numai mâna dreaptă, cu care e mai ușor. Mă descurc
mai bine pe lumina asta, decât pe una mai puternică, fiindcă nu ‑mi tremură
mâna dacă nu ‑ți văd bine bășicile de la arsuri… Nu crezi că și respirația ți ‑a fost
afectată, dragul meu? Pari să respiri foarte repede.
― Tot ce se poate, He rbert. Femeia și ‑a ținut jurământul?
― Aici vine partea cea mai întunecată a povestirii lui Provis. Și l ‑a ținut.
― Adic ă zice el că și l ‑a ținut, nu ‑i așa?
― Păi, bineînțeles, dragul meu, răspunse Herbert, pe un ton de surpriză și,
încă o dată, se aplecă spre mine să se uite mai bine la fața mea. De la el știu toate
acestea. Nu am alte informații.
― Nu, desigur.
― Acuma, continu ă Herbert, dacă s ‑a purtat rău cu mama copilului sau dacă
s‑a purtat bine, Provis nu mi ‑a mai spus, dar sigur este că ea a împărțit cu el vreo
patru sau cinci ani din necazurile vieții pe care ni le ‑a povestit cu gura lui aici, în
fața căminului, și s ‑ar zice că el simte milă și îngăduință față de ea.
Așadar, temându ‑se că ar putea fi chemat să depună mărturie despre copilul
ucis și, astfel, să devină unealta morții ei, Provis, cu toată durerea pentru
pierderea copilului, s ‑a ținut în umbră, cum zice el, s ‑a dat la o parte din drum și
a stat departe de proces, unde s ‑a amintit numai în trecere de un bărbat numit
Abel, care ar fi pricinuit gelozia acuzatei. După achitare, ea a dispărut, și, astfel,
el a pierdut și copilul, și mama copilului.
― Aș vrea să te întreb…
― Un moment, dragul meu, și am terminat. Acel geniu al răului de
Compeyson, cea mai mare canalie dintre canalii, știind că Provis s ‑a ținut ascuns
pe tot timpul procesului și știind și din c e motiv, firește că s ‑a folosit, după aceea,
de ceea ce știa, ca un m ijloc de a‑l sărăci și mai tare și de a ‑l munci mai din greu.
Am înțeles limpede, aseară, că acest lucru a pus sare pe rană în dușmănia lui

Provis față de el.
― Aș vreau să știu, Herbert, zisei eu, când anume a spus Provis că s ‑au
petrecut toate acestea.
–  Păi, hai să vedem care au fost cuvintele sale când a vorbit despre aceasta.
A zis așa: „acum vreo douăzeci de ani, de îndată ce m ‑am certat cu Compeyson”.
Ce vârstă aveai tu când l ‑ai întâlnit în cimitir?
― Cred c ă abia împlinisem șapte ani.
― Bun! Asta înseamnă că s ‑a întâmplat cu trei sau patru ani înainte, căci i
‑ai amintit de fetița pe care o pierduse în niște împrejurări atât de tragice și care
ar fi avut aproape vârsta ta.
― Herbert , îl întrebai eu grăbit, după o scurtă tăcere, cum mă vezi mai bine,
la lumina de la fereastră sau la lumina focului?
― La lumina focului, r ăspunse Herbert, apropiindu ‑se din nou.
― Uit ă‑te la mine!
― Mă uit la tine, dragul meu.
― Pune m âna pe mine!
― Pun mâna pe tine, dragul meu.
― Nu te temi c ă am febră sau că mintea îmi este foarte tulburată de
întâmplarea de aseară?
― N‑n‑nu, dragul meu, zise Herbert, după ce mă cercetă mai bine. Ești mai
degrabă agitat, dar ești în toate mințile.
― Știu că sunt î n toate mințile. Iar omul pe care îl ținem ascuns pe malul
fluviului este tatăl Estellei!

Capitolul LI

Ce anume urmăream înverșunându ‑mă astfel să descopăr și să dovedesc
cine sunt părinții Estellei, n ‑aș putea spune. Se va vedea, curând, că această
întrebare nu mi ‑era limpede în minte, până când nu mi ‑a fost adresată de cineva
mai înțelept decât mine.
Oricum, când Herbert și cu mine stăteam de vorbă despre aceste lucruri, am
fost cuprins de convingerea febrilă că trebuia să fac lumină în această probl emă,
că nu mai aveam nici o clipă de pierdut, ci trebuia să mă duc să ‑l caut pe domnul
Jaggers și să aflu adevărul adevărat. Chiar nu știu dacă simțeam că fac acest
lucru pentru binele Estellei sau dacă mă bucuram că puteam răsfrânge asupra
omului meu, pen tru a cărui siguranță îmi făceam atâtea gr iji, câteva raze din
interesul romantic cu care el mă învăluise pe mine atâta vreme. Cred că această
presupunere din urmă este mai aproape de adevăr.
Oricum, cu greu m ‑am înfrânat să nu mă duc în strada Gerrard chia r în
seara aceea. Nerăbdarea mi se mai potoli numai când Herbert începu să ‑mi
explice că, dacă plecam în clipa aceea, probabil aveam să fiu țintuit la pat și
incapabil să dau o mână de ajutor tocmai când siguranța fugarului nostru ar fi
depins de mine. Înd uplecându ‑mă, în sfârșit, după ce repetai încă o dată că, orice
s‑ar întâmpla, aveam să mă duc la domnul Jaggers a doua zi, acceptai să nu mai
stărui, să ‑mi las rănile să fie îngr ijite și să rămân acasă. A doua zi, dimineața
devreme, ieșirăm împreună, îl lă sai pe Herbert, care la cotul străzii Giltspur o

apucă spre Smithfield, să își vadă de drum spre City, iar eu mă îndreptai către
Little Britain.
Din când în când, domnul Jaggers și domnul Wemmick treceau în revistă
conturile biroului, verificau actele și p uneau în ordine dosarele. În aceste ocazii,
Wemmick își ducea registrele și documentele în cabinetul domnului Jaggers, iar
un secretar dintre cei de la etaj cobora în biroul din față, ținându ‑i locul. Găsind
un astfel de suplinitor la postul lui Wemmick în dimineața aceea, înțelesei ce se
petrecea, dar nu ‑mi păru rău că aveau să fie amândoi de față, căci astfel
Wemmick se putea convinge că nu ‑i spuneam domnului Jaggers nimic care să ‑l
compromită pe el.
Apariția mea, cu brațul bandajat și cu haina neîncheiat ă, aruncată peste
umeri, îmi înlesni scopul. Deși îi trimisesem domnului Jaggers de îndată ce
sosisem în oraș un scurt raport despre accident, trebui acum să ‑i dau toate
detaliile. Împrejurările fiind ieșite din comun, discuția noastră fu mai puțin seacă
și rigidă, mai puțin controlată de regulile depozițiilor juridice decât cele de până
atunci. Când am descris dezastrul, domnul Jaggers a stat, potrivit obiceiului său,
în fața căminului. Wemmick se lăsase pe spate în scaunul său, uitându ‑se țintă
la mine, c u mâinile în buzunarele pantalonilor și tocul vârât în gura sa ca o cutie
de scrisori. Măștile celor două brute, pe care mintea mea nu le putea despărți
niciodată de procedurile oficiale, păreau să se întrebe, schimonosindu ‑se, dacă
nu simțeau cumva miros de fum în momentul acela.
Povestirea mea încheindu ‑se, iar întrebările celor doi încetând, scosei din
buzunar împuternicirea prin care domnișoara Havisham îmi dădea nouă sute de
lire pentru Herbert. Ochii domnului Jaggers se înfundară și mai mult în orbite
când îi înmânai tăblițele, dar i le dădu imediat lui Wemmick, cu ordinul de a
completa un cec, pe care să i ‑l dea apoi lui, să ‑l semneze. Pe când se pregătea
cecul, mă uitam la Wemmick, care scria, iar domnul Jaggers, legănându ‑se și
apăsând cu toată greu tatea pe ghetele sale bine lustruite, se uita la mine.
― Îmi pare rău, Pip, zise el când îmi vârâi cecul în buzunar, după ce îl
semnase, că nu facem nimic pentru dumneata .
― Domni șoara Havisham a avut bunăvoința să mă întrebe dacă n ‑ar putea
face nimic pen tru mine, iar eu i ‑am răspuns că nu.
― Toat ă lumea ar trebui să ‑și cunoască interesul! zise domnul Jaggers, și îl
zării pe Wemmick schițând din buze cuvintele „proprietate portabilă” .
― Eu nu i‑aș fi răspuns nu, dacă aș fi fost în locul dumitale, mai zise domnul
Jaggers, dar fiecare își cunoaște mai bine propriul interes.
― Interesul fiec ărui om, îmi zise și Wemmick, cu reproș abia mascat, trebuie
să fie „proprietatea portabilă”.
Socotind că venise timpul pentru a deschide discuția despre ceea ce aveam
pe suflet, am zis, întorcându ‑mă spre domnul Jaggers:
― Totu și, i‑am cerut ceva domnișoarei Havisham, domnule. I ‑am cerut să ‑
mi dea mai multe informații cu privire la fiica ei adoptivă, iar ea mi ‑a spus tot ce
știa.
― Da? f ăcu domnul Jaggers, aplecându ‑se să î și privească ghetele și, apoi,
îndreptându ‑se. Ha! Eu nu cred că aș fi făcut așa, dacă aș fi fost în locul
domnișoarei Havisham. Dar ea trebuie să‑și fi cunoscut mai bine interesul.
― Știu mai mult despre povestea copilei adoptate de domnișoara Havisham

decât știe domnișoara Havisham însăși, domnule. Știu cine este mama fetei.
Domnul Jaggers se uită întrebător la mine și repetă:
― Mama?
― N‑au trecut mai mult de trei zile de când i ‑am văzut mama.
― Da? f ăcu domnul Jaggers.
― Și la fel și dumneavoastră , domnule. Iar dumneavoastră ați văzut ‑o și mai
de curând.
― Da? continu ă domnul Jaggers.
― Și cred că știu mai multe despre povestea Estellei și decât dumneavoastră,
zisei eu. Pentru că îi cunosc și tatăl.
În gesturile domnului Jaggers avu loc o poticnire – se stăpânea mult prea
bine ca să arate vreo schimbare, dar nu ‑și putu împiedica un fel de tresărire
atentă, greu de definit – când mă încredință că el, unul, nu știa cine era tatăl
Estellei. Începusem să bănuiesc acest lucru când auzisem cele spuse de P rovis (și
repetate, mai târziu, de Herbert) despre faptul că omul meu stătuse în umbră în
timpul procesului femeii, și făcusem legătura dintre această mărturisire și faptul
că Provis nu era, pe atunci, clientul domnului Jaggers – ceea ce urma să se
întâmpl e abia peste patru ani, când nu mai avea nici un motiv să ‑și dezvăluie
rolul în cazul de dinainte. Dar nu fusesem sigur că domnul
Jaggers nu cunoștea și această parte a poveștii, deși acum nu mai aveam
nici o îndoială.
― Așa! Știi cine este tatăl domnișoar ei, Pip? zise întrebător domnul Jaggers.
― Da, r ăspunsei eu, numele său este Provis… din New South Wales.
Chiar și domnul Jaggers tresări când rostii aceste cuvinte. Fusese cea mai
slabă tresărire care i ‑a scăpat cuiva vreodată, cea mai gr ijuliu înăbușită și cea
mai iute stăpânită, dar fusese o tresărire, deși o mascase, în parte, prin mișcarea
de a‑și scoate batista din buzunar. N ‑aș putea spune cum a primit Wemmick
vestea, căci nu m ‑am uitat la el tocmai în clipa aceea, de teamă ca ochii
pătrunzători ai domnului Jaggers să nu deslușească din aceasta că între noi s ‑a
înfiripat o legătură despre care el nu avea habar.
― Și pe ce dovadă, Pip, întrebă domnul Jaggers foarte rece, oprindu ‑se cu
batista la jumătatea drumului către nas, se bizuie Provis când pret inde aceasta?
― N‑o pretinde, zisei eu, niciodată n ‑a pretins ‑o, căci n ‑are habar și nici nu
bănuiește că fiica sa e în viață .
Pentru prima oară, puterea batistei dădu greș. Răspunsul meu fu atât de
neașteptat, încât domnul Jaggers își puse batista în buzu nar fără a ‑și mai duce
la capăt gestul obișnuit, își încrucișă brațele și mă privi cu atenție hotărâtă, deși
fața îi rămăsese neclintită .
Atunci, i ‑am povestit tot ce știam și de unde știam – însă lăsându ‑l să creadă
că aflasem de la domnișoara Havisham ce ea ce, de fapt, aflasem de la Wemmick.
Am avut într ‑adevăr mare gr ijă în această privință. Nici măcar nu m ‑am uitat la
Wemmick până ce nu am terminat tot ce aveam de spus și nu am mai înfruntat o
vreme, în tăcere, privirea domnului Jaggers. Iar când, în cel e din urmă, mi ‑am
întors ochii spre Wemmick, am descoperit că își scosese condeiul din cutia sa de
scrisori și era foarte absorbit de hârtiile de pe masă .
― Ha! f ăcu domnul Jaggers, într ‑un târziu, când secretarul mută hârtiile de
pe masă. La ce act rămăse seși, Wemmick, când a intrat domnul Pip?

Însă nu puteam îngădui să fiu dat afară în felul acela, așa că i ‑am cerut
pătimaș și aproape indignat domnului Jaggers să se poarte mai sincer și mai
bărbătește cu mine. I ‑am reamintit speranțele înșelă toare cu care mă amăgisem,
lunga vreme cât duraseră și descoperirea cu care se încheiaseră – dându‑i de
înțeles primejdia în care era Provis și care îmi împovăra cugetul. I ‑am spus că
meritam, cu siguranță, ceva mai multă încredere din partea lui, în schim bul
mărturisirii pe care tocmai i ‑o făcusem. L ‑am asigurat că nu ‑l învinovățeam, nici
nu‑l bănuiam, nici nu îmi pierdusem încrederea în el, ci doar voiam să mă
asigure de adevărul celor descoperite de mine. Și, dacă m ‑ar fi întrebat de ce
aveam nevoie de a sigurările sale și de ce credeam că am vreun drept să i le cer, i
‑aș fi răspuns, oricât de puțin ar fi prețuit el astfel de visuri sărmane, că o iubeam
pe Estella nespus de tare și de foarte multă vreme și că, deși o pierdusem pe veci
și urma să duc o viaț ă pustie, tot ce avea legătură cu ea încă mi ‑era mai drag și
mai aproape de suflet decât orice altceva pe lume. Văzând că domnul Jaggers
rămăsese în picioare, nemișcat și tăcut, arătând neînduplecat și după această
rugăminte, m ‑am întors către Wemmick și i ‑am zis:
― Wemmick, te știu un om cu o inimă simțitoare. Ți ‑am văzut încântătoarea
casă, ți‑am cunoscut bătrânul tată și am văzut toate m ijloacele nevinovate și
vesele cu care petreci vremea după viața de la birou. Te implor să pui o vorbă
bună pentru mine la domnul Jaggers și să ‑l faci să înțeleagă că, ținând cont de
împrejurările date, ar trebui să fie mai sincer cu mine!
N‑am mai văzut niciodată doi oameni care să se uite mai ciudat unul la altul
decât s‑au uitat domnul Jaggers și Wemmick după această rug ăminte a mea. La
început, am avut presimțirea că Wemmick va fi de îndată concediat. Dar
presimțirea mi s ‑a risipit când l ‑am văzut pe domnul Jaggers destinzându ‑și
chipul într ‑un soi de zâmbet, iar pe Wemmick prinzând curaj.
― Ce înseamnă toate acestea? zi se domnul Jaggers. Dumneata ai un tată
bătrân și m ijloace de distracție plăcute și vesele?
― Ei! replic ă Wemmick. Câtă vreme nu le aduc cu mine aici, ce contează?
― Pip, zise domnul Jaggers, pun ându‑și o mână pe brațul meu și zâmbind
deschis, omul acesta tr ebuie să fie cel mai dibaci prefăcut din toată Londra!
― Nici pe departe! replic ă Wemmick, devenind din ce în ce mai îndrăzneț. Sau
cred că și dumneavoastră sunteți unul.
Schimbară din nou acele priviri ciudate, de parcă fiecare s ‑ar fi temut să nu
fie pri ns pe picior greșit de celălalt.
― Dumneata ai o căsuță încântătoare?
― De vreme ce nu o amestec cu serviciul, replic ă Wemmick, să zicem că așa
este. Acuma, uitându ‑mă la dumneavoastră, domnule, nu m ‑aș mira ca și
dumneavoastră să plănuiți și să vă strădui ți în taină să aveți o casă plăcută, într
‑o bună zi, când vă veți simți obosit de toată munca aceasta.
Domnul Jaggers dădu din cap, cu gândul la trecut, de vreo două sau trei ori
și oftă de ‑adevăratelea.
― Pip, zise el, n ‑o să‑ți vorbesc despre „sărmane vi suri”. Dumneata știi mai
multe decât mine despre astfel de treburi, având și o experiență mai proaspătă de
acest soi. Dar hai să vorbim despre cealaltă problemă. O să ‑ți înfățișez un posibil
caz, dar ia aminte! Nu recunosc nimic!

Apoi așteptă să ‑i declar c ă înțelesesem bine precizarea că nu recunoștea
nimic.
― Și‑acuma, Pip, zise domnul Jaggers, să ne închipuim cazul. Să ne
închipuim că o femeie, în niște împrejurări ca acelea pe care le ‑ai menționat tu,
își ține copilul ascuns și este silită să ‑i mărturise ască acest lucru avocatului,
când acesta reușește s ‑o convingă că el trebuie să știe, ca să ‑și poată concepe
apărarea, care este adevărul despre soarta copilului. Să ne închipuim că, în
același timp, este însărcinat să găsească o fetiță pentru o lady excen trică și
bogată, care vrea s ‑o adopte și s ‑o crească .
― Vă urmăresc cu atenție, domnule.
― Să ne închipuim că el trăiește într ‑o atmosferă de iad și că tot ce a văzut el
despre copii este faptul că sunt aduși pe lume în număr mare și sortiț i unei pieiri
sigure. Să ne închipuim că a văzut adesea copii judecați în toată puterea
cuvântului la tribunalele penale, ridicați în brațe ca să poată fi văzuți mai bine.
Să ne închipuim că știe că, de obicei, copiii sunt băgați la închisoare, biciuiți,
aruncați de colo ‑colo, negl ijați, alungați, pregătiți în fel și chip pentru a ajunge pe
mâna călăului și crescuți doar pentru a fi spânzurați. Să ne închipuim că, știind
soarta copiilor pe care i ‑a văzut el în viața de zi cu zi a meseriei sale, are motive
întemeiate să îi considere pe aceștia doar puietul de pește care va crește ca să ‑i
ajungă lui în plasă – urmăriți, apărați, puși să jure strâmb, rămași orfani,
chinuiți într ‑un fel sau altul.
― Vă ascult, domnule.
― Să ne închipuim, Pip, că în toată grămada aceasta de copii ar fi și o fetiță
drăguță, care ar putea fi salvată; tatăl ei o crede moartă și nu îndrăznește să
stârnească valuri în această privință, iar asupra mamei ei consilierul legal are
puterea să zică: „Știu ce ai făcut și cum ai făcut. Ai venit așa, ai făcut cutare și
cutare lucru ca să înlături bănuielile. Ți ‑am descoperit urmele, pas cu pas, și pot
să‑ți spun tot ce s ‑a întâmplat. Desparte ‑te de copil, dacă nu va fi nevoie să
apară la tribunal ca să te scape și, atunci, va apărea. Lasă ‑ți copilul pe mâna mea
și o să fac tot ce ‑mi stă în puteri să te scot basma curată. Dacă tu ești salvată, și
copilul tău va fi salvat; dacă tu ești pierdută, copilul tău va fi oricum salvat”. Să
ne închipuim că s ‑au înțeles așa și că femeia a fost achitată .
― Înțeleg pe deplin.
― Dar înțelegi și că nu recunosc nimic?
― Înțeleg și că nu recunoașteți nimic.
Iar Wemmick repetă:
― Nu recunoa ște nimic.
― Să ne închipuim, Pip, că patima și groaza morții i ‑au zdruncinat puțin
mintea femeii și că, atunci când a fost pusă în libertate, i s ‑a făcut frică de toată
lumea și a venit la consilierul său legal, cerându ‑i adăpost. Să ne închipuim că el
a primit ‑o în casa lui și că îi ține în frâu apucăturile violente mai vechi ale firii
sale, ori de câte ori o simte că este g ata să izbucnească, folosindu ‑se de vechea
putere asupra ei. Înțelegi acest caz ipotetic?
― Foarte bine.
― Să ne închipuim că fetița a crescut și s ‑a măritat pentru bani. Că mama ei
încă mai trăiește. Că tatăl ei încă mai trăiește. Că mama și tatăl, fără s ă știe unul
despre celălalt, locuiesc la câteva mile, sau la câțiva furlongs ori iarzi distanță

unul de celălalt. Că taina a rămas ascunsă pentru toată lumea, în afară de
dumneata, care i ‑ai găsit dezlegarea. Să ne închipuim această din urmă situație
cu foarte mare atenție.
― Sunt foarte atent.
― O s ă‑i cer lui Wemmick să și ‑o închipuie și el cu foarte mare atenție.
Wemmick spuse, de asemene a:
― Sunt foarte atent.
― Pentru binele cui ai da în vileag acest secret? Al tatălui? Nu cred că va avea
o purtare mai bună față de mamă. Al mamei? Cred că, dacă a comis o faptă ca
aceea pentru care a fost judecată, ar fi mai în siguranță acolo unde se afl ă acum.
Pentru binele fetei? Nu prea îmi vine să cred că i ‑ar folosi la ceva să se afle cine i
‑au fost părinții și vestea să ajungă la urechile soțului, să fie târâtă în mizerie,
după o evadare de douăzeci de ani, care părea că va ține toată viața. Și, adm ițând
că dumneata ești îndrăgostit de ea, Pip, și ți ‑ai clădit în jurul ei „sărmanele
visuri” care, la un moment dat, se nasc în mințile mai multor oameni decât ai
putea crede, atunci îți spun eu că ar fi mai bine – și poate ai fi făcut ‑o, dacă te ‑ai
fi gândit mai mult – să‑ți retezi mâna stângă, bandajată, cu mâna ta dreaptă
bandajată și apoi să ‑i dai securea lui Wemmick, aici de față, ca să ți ‑o reteze și pe
cealaltă .
M‑am uitat la Wemmick, a cărui față era foarte serioasă. El își duse, foarte
grav, deget ul la buze. Făcui și eu la fel. Domnul Jaggers făcu la fel.
― Așadar, Wemmick, zise acesta din urmă, reluându ‑și atitudinea
dintotdeauna, la ce act rămăseseși, când a intrat domnul Pip?
Am mai stat puțin, în vreme ce ei se așternuseră pe treabă, și am băga t de
seamă că privirile ciudate pe care și le aruncaseră unul altuia s ‑au repetat de mai
multe ori, cu deosebirea că, acum, fiecare dintre ei părea că bănuiește, ca să nu
spun că știa, că dăduse dovadă, în fața celuilalt, de o slăbiciune deloc
profesională . De aceea, cred eu, se arătau acum neînduplecați unul cu celălalt.
Domnul Jaggers își luase un aer poruncitor, iar Wemmick se apăra cu îndârjire,
ori de câte ori se ivea vreun punct, cât de mic, asupra căruia nu erau lămuriți. Nu
‑i mai văzusem niciodată î n raporturi atât de proaste; de obicei, se împăcau
foarte bine.
Amândoi, însă, fură scoși din încurcătură de apariția foarte nimerită a lui
Mike, clientul cu căciula de blană și cu obiceiul de a ‑și șterge nasul cu mâneca,
pe care îl văzusem chiar în prima zi în care pășisem în acel birou. Acest individ,
care, atât în ceea ce ‑l privea pe el cât și pe unii membri ai familiei sale, părea să
fie întotdeauna într ‑o încurcătură (ceea ce, într ‑un loc ca acela, însemna să fie la
Newgate), veni acum să anunțe că fii ca lui mai mare a fost arestată, acuzată că ar
fi furat dintr ‑o prăvălie. În vreme ce îi împărtășea această veste tristă lui
Wemmick, iar domnul Jaggers stătea, autoritar, în fața focului, neluând parte la
discuție, în ochii lui Mike se ivi o lacrimă .
― Ce crezi c ă faci? întrebă Wemmick, cu cea mai mare indignare. Ce, ai venit
aici ca să te smiorcăi?
― N‑am venit pentru asta, domnule Wemmick.
― Dar asta ai f ăcut! zise Wemmick. Cum îndrăznești? Nu ești în starea
potrivită să vii aici, dacă nu poți să vii făr ă să dai apă la șoareci! Ce înseamnă
asta?

― Omul nu ‑și poate stăpâni sentimentele, domnule Wemmick, se apără
Mike.
― Ce nu ‑și poate stăpâni? întrebă Wemmick sălbatic. Mai spune o dată!
― Uite ce e, omule! zise domnul Jaggers, f ăcând un pas înainte și arăt ându‑
i ușa. Ieși afară din biroul ăsta! N ‑am nevoie de sentimente aici! Ieși afară!
― Bine‑ți face! zise Wemmick. Ieși afară!
Astfel, nefericitul Mike se retrase cu umilință, iar domnul Jaggers și
Wemmick părură să regăsească buna înțelegere care domnise î ntre ei și se
așezară la treabă din nou, având un aer vioi, de parcă tocmai luaseră prânzul.

Capitolul LII

De la biroul din Little Britain m ‑am dus, cu cecul în buzunar, la fratele
domnișoarei Skiffins, contabilul; iar fratele domniș oarei Skiffins, contabilul, s ‑a
dus drept la firma lui Clarriker și l ‑a adus pe Clarriker însuși până la mine, cu
care, spre marea mea mulțumire, am încheiat înțelegerea. Era singurul lucru
bun pe care îl făcusem și singurul lucru pe care îl făcusem până l a capăt de când
aflasem prima oară de marile mele speranțe de viitor.
Cu această ocazie, Clarriker mă înștiință că afacerile firmei sporeau cu
repeziciune, astfel încât acum era în măsură să înființeze o mică filială în Orient,
foarte necesară pentru extin derea afacerilor, și că Herbert, ca nou partener, se va
duce să preia conducerea acelei filiale. Din acestea am înțeles că ar trebui să fiu
pregătit să mă despart de prietenul meu, chiar dacă afacerile mele nu erau deloc
lămurite. Și atunci, într ‑adevăr, a m simțit cum ultima mea ancoră se desfăcea
din strânsoare și că urma să fiu târât în voia valurilor și a vânturilor.
Dar m‑am simțit răsplătit de bucuria cu care Herbert a venit acasă în seara
aceea, fără să ‑i treacă o clipă prin minte că nu îmi aducea veș ti noi, și m ‑a făcut
părtaș la închipuirile sale, în care el o ducea pe Clara Barley pe tărâmul celor O
mie și una de nopți, iar eu mă duceam acolo, alături de ei (cu o caravană de
cămile, cred), și toți trei aveam să urcăm spre izvoarele Nilului și să ved em
minunile lumii. Fără să pun mare preț pe rolul meu în aceste planuri
strălucitoare, am simțit că drumul lui Herbert se netezea rapid și că bătrânul Bill
Barley n ‑avea decât să bată cerându ‑și piperul și romul, căci fiica sa avea să le
aibă în curând din belșug.
Venise luna martie. Brațul meu stâng, deși nu dădea motive de îngr ijorare,
se vindeca atât de greu, încât tot nu eram în stare să îmbrac cum trebuie o haină.
Brațul drept mi se refăcuse cât de cât – era urâțit, dar mă puteam sluji de el.
Într‑o lun i dimineață, când Herbert și cu mine luam micul dejun, am primit
prin poștă următoarea înștiințare de la Wemmick:

Walworth .
Arde acest bilet îndată ce îl vei citi. La începutul săptămânii acesteia , să zicem
miercuri , poți face ceea ce știi că trebuie să faci, dacă te simți în stare de aceasta .
Acum , arde biletul !

După ce i ‑l arătai lui Herbert și îl aruncai pe foc, nu înainte să ‑l fi învățat
amândoi pe dinafară, ne sfătuirăm ce urma să facem. Căci, desigur, faptul că nu
mai aveam cum să fiu de folos nu putea fi trecut cu vederea.
― M‑am gândit de nenumărate ori la asta, zise Herbert, și cred că am o idee
mai bună decât să tocmim un vâslaș de pe Tamisa. Îl luăm pe Startop. E un băiat
de treabă, priceput, care ține la noi, este om de cuvân t și foarte inimos.
Și eu mă gândisem, nu o dată, la el.
― Dar c ât ai de gând să ‑i spui din toată povestea, Herbert?
― Nu este nevoie s ă‑i spunem prea multe. Să ‑l lăsăm să creadă că e o toană
de‑a noastră, dar una secretă, până în dimineaț a cu pricina. Atunci, o să ‑l
înștiințăm că, din motive care nu suferă amânare, trebuie să ‑l urci pe Provis pe o
corabie și să plecați departe. O să te duci cu el, nu?
― Bine înțeles.
― Unde?
Mi se păruse întotdeauna, în frământările mele pe marginea acestui punct,
că portul în care ajungeam – Hamburg, Rotterdam, Anvers – nu avea prea mare
însemnătate atâta vreme cât Provis era departe de Anglia. Orice steamer străin
care ne‑ar fi ie șit în cale și ne ‑ar fi lăsat să urcăm la bord ar fi fost la fel de bun.
Întotdeauna avusesem de gând să coborâm mult cu barca pe fluviu în jos, cu
siguranță dincolo de Gravesend, care era un loc unde se puteau face cercetări și
obține informații, dacă s ‑ar fi iscat bănuieli. Cum steamerele părăseau Londra pe
la ceasul fluxului, planul nostru era să coborâm în josul fluviului o dată cu
refluxul și să stăm cuminți, într ‑un loc adăpostit, până ce am fi putut vâsli în
calea vreunuia. Dacă ne ‑am fi interesat di nainte, am fi putut calcula destul de
precis momentul când vasul ar fi ajuns în dreptul ascunzătorii noastre, oriunde
ar fi fost aceasta.
Herbert fu de acord cu ideile mele și ieșirăm îndată după micul dejun, ca să
începem cercetările. Aflarăm că exista un steamer, care părea să se potrivească
de minune cu scopul nostru, cu destinația Hamburg și asupra aceluia ne
îndreptarăm cu deosebire gândurile. Dar am mai notat și ce alte steamere străine
vor părăsi Londra pe la aceeași oră, și am fost foarte mulțumiți să le aflăm
fiecăruia înfățișarea. După aceea, ne despărțirăm pentru câteva ore, eu ca să mă
duc să obțin pe loc pașapoartele de care aveam nevoie, Herbert ca să ‑l viziteze pe
Startop acasă la el. Amândoi făcurăm ceea ce aveam de făcut fără să întâmpinăm
nici o piedică și, când ne reîntâlnirăm, la ora unu, amândoi declararăm „E ‑n
regulă!”. În ceea mă privește, aveam pașapoartele, iar Herbert stătuse de vorbă cu
Startop și acesta era mai mult decât dornic să ni se alăture.
Ei doi aveau să vâslească la câte o pereche de rame, am hotărât noi, iar eu
aveam să țin cârma. Pasagerul nostru avea să stea pe băncuță și să nu scoată un
cuvânt. Cum nu ne păsa de iuțeala înaintării, vâslitul avea să dureze destul de
mult. Ne ‑am înțeles apoi ca Herbert să nu vină acasă, l a cină, până ce nu va trece
pe la Mill Pond Bank; să nu treacă deloc pe acolo în seara următoare, marți; să îl
pregătească pe Provis să coboare pe o scară, pe lângă casă, miercuri, numai în
momentul când ne va vedea și nu mai devreme; că toate lucrurile ca re trebuiau
hotărâte cu Provis aveau să fie discutate în seara aceea de luni și că el nu trebuia
să mai încerce să ia legătura cu noi prin nici un fel de m ijloace, până ce nu s ‑ar fi
suit în barca noastră .
Odată hotărâte aceste mă suri de prevedere, plecai spre casă.

Când descuiai ușa de la intrarea în apartament, descoperii o scrisoare în
cutia poștală, pe numele meu – o scrisoare foarte murdară, deși îngr ijit scrisă. Nu
fusese adusă de poștaș, ci venise printr ‑un curier (firește, î n timp ce nu eram
acasă) și conținutul suna în felul următor:

Dacă nu te temi să vii în vechea mlaștină diseară sau mâine seară , la ora
nouă, și să vii până la baraca stăvilarului de lângă cuptorul de ars varul , ai face
bine să vii. Dacă vrei informaț ii despre unchiul tău Provis, ai face bine să vii, să nu
mai spui nimănui altcuiva și să nu mai pierzi nici o clipă. Trebuie să vii singur. Adu
și scrisoarea aceasta cu tine.

Îmi pusesem mintea la încercare destul de mult înainte de primirea acestei
scrisori ciudate. Ce trebuia să fac în acel moment nu mai știam. Iar cel mai rău
era că trebuia să iau repede o hotărâre, altminteri aș fi pierdut diligența de după
‑amiază, care m ‑ar fi dus până acolo la timp pentru întâlnirea din seara aceea. A
doua zi nici nu ‑mi trecea prin cap să mă duc, căci ar fi fost prea aproape de
momentul fugii. Mai mult, îmi închipuiam că informațiile care mi se promiteau ar
fi putut avea vreo importanță hotărâtoare pentru fuga noastră.
Chiar dacă aș fi avut mai mult timp de gândire, c red că tot m ‑aș fi dus. Cum
nu aveam deloc așa ceva, întrucât ceasul îmi arăta că diligența avea să pornească
la drum în jumătate de oră, mă hotărâi să mă duc. Desigur, n ‑aș fi plecat dacă în
scrisoare nu ar fi fost pomenit „unchiul” meu Provis. Venind dup ă scrisoarea lui
Wemmick și după pregătirile din cursul dimineții, aceasta răsturnă situația în
favoarea plecării.
Este atât de greu să înțelegi limpede conținutul unei scrisori, orice fel de
scrisoare, când ești foarte grăbit, așa că am fost nevoit să cit esc epistola aceea iar
și iar mai înainte ca îndemnul de a nu spune nimănui să ‑mi pătrundă, mecanic,
în minte. Supunându ‑mă acestuia, tot în chip mecanic, am pus mâna pe creion
și i‑am lăsat lui Herbert un bilet în care îi spuneam că, din pricină că aveam să
plec curând, pentru nu știu câtă vreme, mă hotărâsem să dau o fugă până în
orășelul meu și să mă întorc repede, ca să mă încredințez că domnișoara
Havisham se simțea bine. Apoi, abia am mai avut timp să îmi iau paltonul, să
încui apartamentul și să ajun g la stația de diligențe, apucând ‑o pe scurtături.
Dacă aș fi luat o birjă și aș fi mers pe străzi, n ‑aș fi ajuns la timp. Mergând cum
v‑am spus, am prins diligența chiar când ieșea din curte. Când mi ‑am mai
revenit, m ‑am trezit că sunt singurul călător di n diligență, cu picioarele
înfundate până la genunchi în paie.
Spun asta pentru că într ‑adevăr mă pierdusem cu firea de la primirea
scrisorii, care mă zăpăcise de tot, după toată vânzoleala de dimineață. Fusesem
tare zorit și împrăștiat, căci, oricât de mu lt și cu oricâtă nerăbdare îl așteptasem,
semnalul de la Wemmick, fusese totuși o surpriză. Iar acum începusem să mă
mir că mă aflam în diligență și să mă îndoiesc că aveam destule motive pentru a
fi aici, să mă gândesc mai bine dacă nu ar fi trebuit să mă dau jos imediat și să
mă întorc, să ‑mi găsesc argumente potrivnice pentru care ar fi trebuit să nu dau
ascultare unei scrisori anonime și, pe scurt, să trec prin toate stările de încurcare
și nehotărâre, pe care, cred eu, mai toți oamenii agitați le cunos c. Cu toate
acestea, faptul că se pomenise numele lui Provis mi se părea mai important decât
orice. Am judecat, așa cum judecasem, fără să ‑mi dau seama, și mai devreme –

dacă așa ceva se poate numi judecată – că, dacă i s ‑ar fi întâmplat ceva rău din
cauză că eu nu m ‑am dus unde mă chema scrisoarea, nu mi ‑aș fi iertat ‑o
niciodată!
Se întunecase bine înainte să cobor, iar drumul mi se păru lung și plictisitor,
câtă vreme nu vedeam mare lucru înăuntrul diligenței, iar afară nu puteam ieși,
din pricina rănilor mele. Ocolind „Mistrețul albastru”, am tras la un han mai
puțin cunoscut din oraș, unde am comandat ceva de mâncare. Până să mi se
pregătească cele cerute, m ‑am dus până la Casa Satis să întreb despre
domnișoara Havisham – se simțea în continuare foarte r ău, deși se socotea că
mergea spre vindecare.
Hanul la care trăsesem făcuse parte, odinioară, dintr ‑o fostă mănăstire, așa
că luai cina într ‑o mică sală comună, de formă octogonală, ca o cristelniță. Cum
nu eram în stare să ‑mi tai singur bucățile, hangiul, un bătrân cu capul
strălucitor de chel, o făcu pentru mine. Intrarăm astfel în vorbă și el avu
bunătatea să ‑mi povestească viața mea – firește, cu înfloritura larg răspândită,
potrivit căreia Pumblechook fusese pentru mine cel dintâi binefăcător și
înteme ietorul norocului meu.
― Dumneata îl cunoști pe acel tânăr? îl întrebai eu.
― Dac ă‑l cunosc!? exclamă hangiul. Încă de când era… de când era de ‑o
șchioapă!
― Dar mai vine vreodat ă pe aici?
― Sigur, zise hangiul, mai vine c ând și câ nd pe la prietenii lui nobili, iar
omului care l ‑a făcut un gentleman îi dă cu piciorul.
― Și cine e omul acela?
― Cel despre care ți‑am vorbit, zise hangiul, domnul Pumblechook.
― Față de altcineva nu se mai arată nerecunoscător?
― Fără îndoială că s ‑ar arăta, dacă ar putea, răspunse hangiul, numai că nu
poate. De ce? Pentru că Pumblechook este singurul care a făcut totul pentru el.
― Pumblechook spu ne asta?
― Dac ă spune asta!? făcu hangiul. N ‑are de ce să spună asta. Se știe!
― Dar o spune?
― I s‑ar preface sângele în oțet oricui l ‑ar auzi vorbind despre asta, zise
hangiul.
Mi‑am spus în sinea mea: „Totuși, Joe, dragul meu Joe, tu nu vorbești
niciodată despre asta. Îndelung răbdătorul și iubitorul meu Joe, tu nu te plângi
niciodată. Nici tu, scumpa și blânda mea Biddy!”
― S‑ar zice că v ‑a pierit și pofta de mâncare în urma accidentului
dumneavoastră, spuse hangiul, aruncând o privire la brațul meu bandajat, de
sub haină. Încercați o bucățică mai fragedă!
― Nu, mul țumesc, răspunsei eu și mă întorsei cu spatele la masă, căzând pe
gânduri, cu ochii spre foc. Nu mai pot mânca. Poți să strângi.
Niciodată nu mă apăsase atât de dureros nerecunoștința mea față de Joe ca
acum, din pricina șarlatanului nerușinat de Pumblechook. Cu cât mai fățarnic
era el, cu a tât mai sincer era Joe; cu cât mai josnic era el, cu atât mai nobil era
Joe.
Mai bine de ‑un ceas, cât am stat în fața focului cu aceste gânduri în minte,
m‑am simțit umilit până în adâncul sufletului, și pe bună dreptate. Bătaia

ceasului m ‑a smuls din gând uri, dar nu și din mâhnirea și remușcările mele.
Atunci m ‑am ridicat, mi ‑am încheiat haina în jurul gâtului și am ieșit afară.
Scotocisem prin buzunare mai devreme după scrisoarea primită, ca s ‑o mai
citesc o dată, dar nu reușisem s ‑o găsesc și mă gândeam cu neplăcere că îmi
căzuse, pesemne, în paiele din trăsură. Știam, totuși, foarte bine că locul de
întâlnire era baraca stăvilarului de lângă cuptorul de var, în mlaștină, iar ora
întâlnirii era nouă. Am pornit ‑o grăbit drept spre mlaștină, nemaiavând nici o
clipă de pierdut.

Capitolul LIII

Era o noapte neagră, deși luna plină răsărise de cum lăsasem în urmă
grădinile și pătrunsesem în mlaștină. Dincolo de marginea sa întunecată se
vedea o panglică de cer senin, lată numai cât să cuprindă luna, mare ș i roșie. În
câteva minute, aceasta urcă deasupra fâșei senine, pierzându ‑se în norii groși,
îngrămădiți unul peste altul.
Sufla un vânt lugubru, iar mlaștina era posomorâtă. Un străin n ‑ar fi putut
îndura priveliștea, ba chiar și mie mi se părea atât de ap ăsătoare, încât șovăiam,
pe jumătate ispitit să mă întorc îndărăt. Însă o cunoșteam bine și puteam să
nimeresc drumul și printr ‑o beznă mai adâncă, așa că nu aveam nici o scuză să
mă întorc, o dată ce ajunsesem aici. Așa că am continuat să merg, împotriva
voinței mele, la fel cum venisem până aici.
Nu mă îndreptam către vechea mea casă și nici nu mergeam pe drumul pe
care străbătuserăm cândva mlaștina, în urmărirea pușcăriașilor. Mergeam acum
cu spatele la pontoane și, când priveam peste umăr, puteam zări î n depărtare
luminile lor bine cunoscute pe fâșia de nisip. Cunoșteam cuptorul de ars varul la
fel de bine ca pe vechiul fort, deși se aflau la mai multe mile distanță unul de
altul, și, dacă s ‑ar fi aprins câte o torță în fiecare dintre aceste două puncte, în
noaptea aceea s ‑ar fi văzut o lungă dâră de orizont albicios între două pete
strălucitoare.
La început, a trebuit să închid niște porți în urma mea. Din când în când,
înmărmuream, căci vitele culcate pe potecile cu maluri înalte se ridicau în
picioare și porneau la fugă, împiedicându ‑se prin ierburi și păpuriș. Însă, după
puțin timp, mi se păru că rămăsesem singur în tot șesul.
Mai trecu încă o jumătate de oră până să mă apropii de cuptorul de var.
Varul ardea cu un miros greu și înecăcios, iar focul fu seseră aprins și lăsat în
voia sa, căci nu se vedea nici un lucrător prin preajmă. Imediat lângă cuptor se
afla o micuță carieră de piatră. Era chiar în drumul meu și băgai de seamă, după
uneltele și roabele risipite în jur, că se lucrase acolo toată ziua.
Urcând din nou la nivelul mlaștinii, dincolo de această groapă mare, pe
poteca plină de hârtoape care o traversa, zării o lumină în baraca veche a
stăvilarului. Îmi iuții pașii și bătui la ușă. Așteptând un răspuns, mă uitai în
jurul meu, observând că stă vilarul era părăsit și rupt, că baraca de lemn cu
acoperiș de țiglă nu avea să mai apere mult de vânt și ploaie, în caz că acum o
făcea, că noroiul și mocirla erau acoperite cu var și că aburii înăbușitori din

cuptor se târau fantomatic spre mine. Nu primi i nici un răspuns, așa că mai
bătui o dată. Tot fără răspuns, așa că încercai ivărul.
Ivărul sări sub mâna mea și ușa se deschise. Uitându ‑mă înăuntru, văzui o
lumânare aprinsă pe masă, o bancă, și o saltea pe un cadru de pat pe rotițe. Cum
mai era și un p od deasupra, am strigat:
― E cineva aici?
Dar nici acum nu mi se răspunse. Atunci, mă uitai la ceas și, văzând că e
trecut de nouă, strigai din nou:
― E cineva aici?
Cum nu primii nici un răspuns, ieșii pe ușă afară, neștiind ce să fac.
Începuse o ploaie deasă. Nevăzând nimic altceva decât ceea ce văzusem și
până atunci, intrai înapoi în baracă și rămăsei în prag, privind afară, în noapte.
Pe când îmi spuneam că, de bună seamă, fusese cineva înăuntru de curând și că
avea să se întoarcă în scurtă vreme, altminteri lumânarea n ‑ar fi fost aprinsă, îmi
dădu prin minte să mă uit cât de lung era fitilul ars. Mă răsucii pe călcâie să mă
duc la lumânare și, când pusei mâna pe ea, se stinse deodată, izbită puternic, iar
în clipa următoare înțelesei că fuse sem prins și strâns zdravăn într ‑un laț, pe
care cineva mi ‑l aruncase din spate peste cap.
― Ei, zise o voce înăbușită, cu o înjurătură, acum te ‑am prins!
― Ce‑i asta? am strigat, zbătându ‑mă. Cine e? Ajutor, ajutor, ajutor!
Brațele îmi erau lipite pe lâng ă corp, iar strânsoarea lațului pe brațul rănit
îmi provoca dureri înfiorătoare. Uneori o mână de zdrahon, alteori un piept de
zdrahon îmi astupa gura, ca să ‑mi înăbușe strigătele. Simțeam mereu o răsuflare
fierbinte lângă mine, în timp ce mă luptam din ră sputeri, dar zadarnic, pe
întuneric, și eram legat fedeleș de perete.
― Și acuma, zise vocea înăbușită cu o altă înjurătură, mai strigă tu și ‑o să te
curăț cât ai clipi!
Gata să leșin și amețit de durerea din brațul rănit, năucit de surpriză și
totuși dând u‑mi seama cât de ușor ar fi fost ca această amenințare să fie pusă în
fapt, mă oprii și încercai să ‑mi eliberez brațul puțin. Dar eram legat mult prea
strâns ca să izbutesc. Simțeam că, dacă înainte brațul îmi fusese ars, acum îmi
era pus la fiert.
Deodat ă, noaptea de afară dispăru, fiind înlocuită cu o beznă ca de smoală,
ceea ce mă făcu să înțeleg că necunoscutul trăsese oblonul. După ce bâjbâi puțin
prin jur, găsi cremenea și amnarul pe care le căuta și se căzni să aprindă o
lumină. Eu îmi încordai vede rea către scânteile care cădeau pe iască și peste care
el sufla neîncetat, ținând un băț de chibrit în mână, dar nu ‑i putui desluși decât
buzele și vârful albastru al bățului de chibrit, dar și pe ‑acestea doar pe apucate.
Iasca era umedă – nici nu era de mirare, într ‑un astfel de loc – și scânteile
piereau, una după alta.
Omul nu se grăbea deloc și o lua de la capăt, scăpărând amnarul de
cremene. Cum scânteile cădeau ploaie în jurul lui, i ‑am putut vedea mâinile și
câteva linii ale feței, ș i‑am priceput că era așezat și aplecat peste masă. Curând,
i‑am zărit din nou buzele vinete, suflând peste iască, apoi izbucni o flacără ce mi
‑l arătă pe Orlick.
Nu știu pe cine mă așteptasem să găsesc acolo. Oricum, nu pe el. Văzându ‑
l acum, simții că era m la mare ananghie și îmi ațintii ochii asupra lui.

El aprinse pe îndelete lumânarea de la chibritul arzând și aruncă bățul pe
jos, călcându ‑l cu piciorul. Apoi, împinse lumânarea pe masă mai departe de el,
ca să mă poată vedea, și stătu câteva clipe așa, cu mâinile încrucișate pe masă și
cu ochii la mine. Eu descoperii că eram legat de o scară solidă, aflată la câteva
degete de perete, și pe care puteai urca în pod.
― Ei, zise el, dup ă ce ne urmăriserăm din priviri o vreme, acuma te ‑am prins!
― Dezleag ă‑mă! Dă‑mi drumul!
― Ei! r ăspunse el. O să ‑ți dau drumul! O să ‑ți dau drumul spre lună, o să ‑ți
dau drumul spre stele! Toate la timpul lor.
― De ce m ‑ai ademenit aici?
― Nu știi? întrebă el, cu o privire înfricoșătoare.
― De ce te ‑ai aruncat asupra mea pe înt uneric?
― Pentru c ă vreau să fac totul cu mâna mea. Unul păstrează o taină mai
sigur decât doi. O, diavole, diavole!
Bucuria lui în fața priveliștii pe care i ‑o ofeream, în vreme ce stătea cu
brațele încrucișate pe masă, parcă îmbrățișându ‑se, și clătinând din cap spre
mine, vădea o ură de moarte, care îmi dădea fiori. Cum îl priveam în tăcere, el
întinse mâna în colțul de lângă el și ridică o pușcă al cărei pat era bătut în alamă.
― O știi pe‑asta? zise el, prefăcându ‑se că mă ochește. Știi unde ai mai văz ut
‑o? Vorbește, câine!
― Da, r ăspunsei eu.
― M‑ai făcut să pierd locul ăla. A fost vina ta. Vorbește!
― Ce altceva puteam face?
― Tu mi ‑ai făcut asta. Și ar fi fost de ajuns și ‑atâta, fără să ‑mi mai faci și
altele. Cum ai îndrăznit să te vâri între mine și fata pe care o plăceam?
― Când am făcut asta?
― Când n‑ai făcut‑o? Tu, ca întotdeauna, ai fost cel care i ‑ai scos un nume
rău bătrânului Orlick în fața ei!
― Tu singur ți l‑ai făcut, ți l ‑ai câștigat singur. Eu nu ți ‑aș fi putut face nici
un rău, dacă nu ți‑ai fi făcut tu nici unul.
― Ești un mincinos! Ai face orice și ‑ai cheltui oricât ca să mă alungi din
ținutul ăsta, nu ‑i așa? zise el, repetându ‑mi întocmai cuvintele pe care i le
spusesem lui Biddy, ultima oară când vorbisem cu ea. Stai să ‑ți spun eu ce va.
Niciodată n ‑a meritat mai mult să ‑ți dai osteneala să mă scoți afară din ținut ca
în noaptea asta. Da! Chiar dacă te ‑ar fi costat de douăzeci de ori mai mulți bani
decât ai, până la ultima lețcaie!
Și, văzându ‑l cum dă din mâna lui greoaie către mine ș i își arată colții ca o
fiară, simțeam că spune adevărul.
― Ce ai de g ând să‑mi faci?
― Am de g ând, zise el, izbind o dată puternic cu pumnul în masă și ridicându
‑se în timp ce lovitura cădea, ca să ‑i dea și mai multă putere, am de gând să ‑ți
iau viața!
Se aplecă înainte, holbându ‑se la mine, își descleștă încet pumnul și își
șterse gura cu mâna, de parcă i ‑ar fi lăsat gura apă după viața mea, apoi se așeză
din nou.
― Mereu ai stat în calea bătrânului Orlick, de când erai copil. În noaptea asta

ai să ieși d in calea lui. N ‑o să mai audă de tine. Ești mort.
Simțeam că mi ‑a sunat ceasul. Pentru o clipă, m ‑am uitat înnebunit de jur
‑împrejurul capcanei în care căzusem, nădăjduind să descopăr o portiță de
scăpare. Dar nu exista nici una.
― Mai mult de ‑atât, zise e l, spr ijinindu‑și iarăși coatele de masă, n ‑o să
rămână nici o fărâmiță din tine, nici un oscior pe fața pământului. O să ‑ți arunc
leșul în cuptorul cu var – aș putea căra doi ca tine o dată pe umeri – și, orice și ‑
ar închipui lumea că ți s ‑a‑ntâmplat, n ‑o să se afle niciodată nimic.
Cu o iuțeală de necrezut, mintea mea își închipui toate urmările acestei
morți. Tatăl Estellei va crede că l ‑am părăsit, va fi arestat, va muri dând vina pe
mine. Chiar și Herbert se va îndoi de mine când va afla că, în pofida biletului pe
care i‑l lăsasem, am întrebat de domnișoara Havisham doar o clipă, din poartă.
Joe și Biddy nu aveau să afle niciodată cât de mult regretam, în seara aceea,
purtarea mea față de ei și nimeni nu avea să știe vreodată cât am suferit, cât de
sincer doream să fiu și prin ce cazne am trecut. Moartea care se arăta în fața
ochilor mei era groaznică, dar mai groaznică decât moartea era spaima cumplită
că voi lăsa o amintire urâtă în urma mea. Și cu atâta iuțeală mi se perindau
imaginile în minte, încâ t mă văzui disprețuit de generații încă nenăscute – copiii
Estellei, copiii copiilor săi – înainte de a se stinge amenințările acelea pe buzele
ticălosului de Orlick.
― Acuma, c âine, zise el, înainte să te omor ca pe ‑o sălbăticiune oarecare, că
asta vreau să fac și pentru asta te ‑am legat așa, o să mă mai uit o dată bine la
tine și‑o să te mai înțep o dată bine. O, diavole!
Îmi trecu prin cap să strig din nou după ajutor, cu toate că știam prea bine
cât de pustii erau locurile acelea și cât de fără speranță era să capeți vreun
ajutor. Dar, cum el mă sorbea din ochi, mă simții copleșit de o ură disprețuitoare,
care îmi pecetlui buzele. Mai presus de toate, eram hotărât să nu ‑i dau satisfacție
și să mor împotrivindu ‑mă cât pot. Gândurile mele către lume erau î mpăcate și
îmi ceream cu umilință iertare de la Ceruri, cu inima frântă la gândul că nu îmi
luasem rămas ‑bun și nici n ‑aveam să ‑mi mai iau vreodată rămas ‑bun de la cei
dragi sau să ‑mi explic greșelile și să le cer iertare pentru păcatele mele, dar, dacă
aș fi putut să ‑l omor, fie și cu prețul vieții mele, eram hotărât s ‑o fac.
Orlick băuse, iar ochii îi erau roșii, injectați. De gât îi atârna o sticlă de tablă,
așa cum deseori, pe vremuri, îl văzusem purtându ‑și mâncarea și băutura la el.
Își duse sticla la gură și bău cu lăcomie o înghițitură, iar eu simții mirosul
rachiului care i se prelingea pe față.
― Câine! zise el, încrucișându ‑și iarăși brațele. Bătrânul Orlick o să ‑ți spună
ceva. Tu i ‑ai făcut ce i ‑ai făcut afurisitei de soră ‑ta!
Încă o dată, mintea mea, cu nemaipomenita iuțeală de dinainte, refăcu
întreaga poveste, atacul asupra surorii mele, boala și moartea ei, mai înainte ca
vorbirea lui greoaie și împleticită să apuce să lege acele cuvinte.
― Ba tu ai f ăcut‑o, ticălosule! zisei eu.
― Iar eu îți spun că a fost fapta ta… îți spun că din pricina ta s ‑a întâmplat!
ripostă el, apucând pușca și lovind cu patul prin aer, între noi doi. Am prins ‑o pe
la spate, așa cum te ‑am prins și pe tine, în seara asta. Și i ‑am dat eu ei! Am
crezut că am lăsat ‑o moartă și, dacă ar fi fost pe ‑acolo vreun cuptor de var la fel

de aproape de ea cum e ăsta de aici de tine, n ‑ar mai fi înviat dup ‑aia. Dar nu
bătrânul Orlick a făcut ‑o, tu ai făcut ‑o! Tu erai ocrotit, iar el era înjugat și bătut.
Bătrânul Orlick înjugat și bătut, hai? Acuma plătești pentru asta! Tu ai făcut ‑o,
acuma plătești pentru asta!
Bău din nou și deveni mai întărâtat. Pricepui, după cât ridica sticla, că nu
mai rămăsese prea mult în ea. Îmi dădeam seama foarte limpede că se asmuțea
cu rachiul din s ticlă împotriva mea, ca să ‑mi vină de hac. Știam că fiecare
picătură dinăuntru era o picătură din viața mea. Știam că, de îndată ce mă voi
preface într ‑o părticică din aburii de var care, puțin mai înainte, se târâseră către
mine ca o stafie rău prevestito are, Orlick va face cum făcuse și cu sora mea – va
da fuga în oraș, va fi văzut șontâcăind pe ‑acolo, îmbătându ‑se prin cârciumi.
Mintea mea febrilă îl urmări prin tot orașul, și ‑l închipui pe străzi și văzu
deosebirea dintre luminile și viața din tabloul a cela și mlaștina singuratică și
aburii albi răspândindu ‑se deasupra ei, aburii în care aveam să mă mistui eu.
Nu numai că puteam retrăi ani și ani în timp ce el rostea câteva cuvinte, dar
și spusele lui mi se înfățișau ca niște imagini aievea, nu ca niște vorbe. În starea
de fierbere și încordare în care se afla creierul meu, nu mă puteam gândi la un loc
sau la o persoană fără să le și văd în fața ochilor. Este cu neputință să descriu cât
de vii erau acele imagini și, totuși, mă uitam cu atâta încordare la el – cine nu s ‑
ar uita cu încordare la tigrul ghemuit, gata să sară! -, încât îmi dădeam seama și
de cel mai mic zvâcnet al degetelor lui.
După ce bău a doua înghițitură, se ridică de pe banca unde stătea și împinse
masa în lături. Apoi luă lumânarea și, ț inându‑i pavăză cu mâna lui ucigașă, ca
să îndrepte lumina spre mine, se proțăpi în fața mea, privindu ‑mă și desfătându
‑se la vederea mea.
― Câine, să ‑ți mai spun ceva. Bătrânul Orlick a fost cel de care te ‑ai
împiedicat atunci, în seara aia, pe scara case i tale.
Am revăzut scara și lămpile sale stinse. Am revăzut umbrele balustradei, pe
care felinarul paznicului le arunca pe perete. Am revăzut camerele pe care nu
aveam să le mai văd vreodată – aici, o ușă întredeschisă, colo, o ușă închisă și
toate mobilel e din jur.
― Și de ce se afla bătrânul Orlick acolo? O să ‑ți mai spun ceva, câine. Voi m
‑ați gonit, tu și cu ea, din ținutul ăsta, ca să nu mai duc un trai bun pe aici, și eu
mi‑am făcut noi tovarăși și mi ‑am găsit noi stăpâni. Unii din aceștia îmi scriu
scrisorile când am nevoie să fie scrise, mă înțelegi? Îmi scriu scrisorile, câine! Mi
le scriu cu cincizeci de scrisuri, nu ca tine, prăpăditule, care scrii doar într ‑un
singur fel. Sunt foarte hotărât și vreau cu tot dinadinsul să ‑ți iau viața încă de
când ai venit aici, la înmormântarea soră ‑tii. N‑am găsit prilejul să pun mâna pe
tine și te ‑am urmărit, pas cu pas, ca să ‑ți aflu drumurile pe unde umbli. Căci și
‑a zis bătrânul Orlick: „Într ‑un fel sau altul, pun eu mâna pe el!” Și ce să vezi?
Când te că utam pe tine, am dat de unchiu ‑tău Provis, he!…
Mill Pond Bank, și Chinks’s Basin, și atelierul de parâme „Old Green
Copper”, totul era atât de clar și deslușit! Provis în camerele sale, semnalul care
nu mai avea nici un rost, scumpa Clara, blânda femeie cu inimă de mamă,
bătrânul Bill Barley întins pe spate, toate trecură cu repeziciune prin fața mea,
parcă purtate de cursul rapid al vieții mele, gonind drept către mare!
― Tu și cu unchiu ‑tău! Păi, cum? Te știu în casa lui Gargery de când erai atât

de mi c încât te ‑aș fi putut apuca între degetul ăsta și degetul mare, strivindu ‑te
ca pe‑un păduche (ceea ce chiar îmi venea să fac, în vremurile de demult, când te
vedeam hoinărind duminicile prin păpuriș), și nu ‑ți găsiseși nici un unchi pe ‑
atunci! Nu, nici g ând! Dar când bătrânului Orlick i ‑a ajuns la urechi cum că
unchiu‑tău Provis e omul care a purtat cătușa de picior, cătușa pe care bătrânul
Orlick o culesese, tăiată în două cu pila, din smârcurile astea, acum nu știu câți
ani, și pe care o păstrase la el până ce o doborâse pe soră ‑ta cu ea, ca pe un taur
jugănit, așa cum vrea să te doboare și pe tine acuma, hai?… Când i ‑a ajuns la
urechi una ca asta… hai?…
În batjocura lui sălbatică, împingea flacăra lumânării spre fața mea, și a
trebuit să ‑mi întorc capul, ca să nu mă ardă .
― Aha! strig ă el, râzând, după ce repetă gestul, copilașul care s ‑a ars se teme
de foc! Bătrânul Orlick a știut că te ‑ai ars, bătrânul Orlick a știut că vrei să ‑l
scoți pe furiș din țară pe unchiu ‑tău Provis, bătrânul Orlick a fost mai șiret decât
tine și a știut că o să vii aici în seara asta! Acuma, să ‑ți mai spun ceva, câine, și
cu asta, gata! Sunt unii mai șireți decât unchiu ‑tău Provis, așa cum a fost și
bătrânul Orlick mai șiret decât tine! Să se păzească de ăștia, când și ‑o pierde
nepotul. Să se păzească de ei când nici un om pe lumea asta nu va mai putea găsi
nici o zdreanță din hainele rudei sale dragi, nici măcar un oscior din trupul său.
Sunt unii care nu pot și nu vor să ‑l lase pe Magwitch în viață – ei, da! îi cunosc
numele! – pe același pământ cu ei și care, pe când trăia el pe alte meleaguri, știau
atâtea lucruri despre el, încât să nu poată și să nu vrea să le părăsească fără
știrea lor, punându ‑i în pericol. Aceștia trebuie să fie cei care scriu în cincizeci de
feluri diferite și nu ca prăpăditul de tine, care scrii doar într ‑unul. Păzește ‑te de
Compeyson, Magwitch, și de spânzurătoare!
Împinse din nou flacăra lumânării spre mine, pârlindu ‑mi fața și părul și
orbindu ‑mă pentru o clipă, întorcându ‑mi apoi spatele uriaș ca s ‑o așeze pe
masă. Am spus o rugăciune și le ‑am adresat câte un ultim gând lui Joe, Biddy și
Herbert, înainte de a se întoarce din nou cu fața către mine.
Între masă și peretele de vizavi era un spațiu liber de vreo câteva picioare .
Acolo se plimba acum Orlick, înainte și înapoi, legănându ‑se de pe un picior pe
altul. Uriașa sa putere părea să sporească în timp ce pășea astfel, cu mâinile
atârnându ‑i lăbărțate și greoaie pe lângă trup și privindu ‑mă cu ochi
amenințători. Pierdusem ș i ultimul licăr de speranță. Înnebunit de freamătul
meu lăuntric și minunându ‑mă de forța imaginilor care mi se perindau prin
minte în locul gândurilor, puteam totuși să pricep limpede că niciodată nu mi ‑ar
fi spus tot ceea ce ‑mi spusese dacă nu ar fi fost hotărât ca, în scurt timp, să mă
dea pieirii și nimeni de pe lume să nu mai știe de mine.
Deodată, se opri, scoase dopul de la sticlă și ‑l azvârli cât colo. Așa ușor cum
era, îl auzii căzând ca plumbul. Bău cu înghițituri rare, ridicându ‑și sticla din ce
în ce mai mult, fără să mă mai privească. Își scurse în palmă ultimele picături de
băutură și le linse. Apoi, cu o izbucnire violentă bruscă și înjurând înfiorător,
aruncă sticla și se aplecă – văzui în mâna sa un ciocan de spart piatra, cu un
mâner lung ș i solid.
Hotărârea pe care o luasem nu mă părăsi, căci, fără să mai rostesc nici un
cuvânt zadarnic de îndurare, am început să strig și să mă zbat din răsputeri.

Puteam să ‑mi mișc doar capul și picioarele, dar am făcut cu toată îndârjirea,
luptându ‑mă cu t oată forța care zăcea neștiută în mine. În aceeași clipă, am
auzit alte strigăte care ‑mi răspundeau, am văzut niște chipuri și o rază de lumină
năvăli pe ușă! Am auzit glasuri și zgomot de încăierare și l ‑am văzut pe Orlick
ieșind din învălmășeala de oamen i, dându ‑i de‑a dura ca un vârtej de apă,
făcând un salt peste masă și dispărând în noapte!
Am leșinat. Când m ‑am trezit, am descoperit că zăceam dezlegat pe podea, în
același loc, cu capul pe genunchii cuiva. Când mi ‑am venit în fire, ochii îmi erau
ațintiți asupra scării de la perete – și i‑am deschis înainte ca mintea mea să
înțeleagă ce vedeam – și astfel, pe măsură ce îmi recăpătam cunoștința, am
priceput că mă aflam în același loc în care mi ‑o pierdusem.
La început prea nepăsător ca să mă uit în jur ș i să‑mi dau seama cine mă
ținea în poală, zăceam cu ochii la scară, când între mine și aceasta se ivi un chip.
Chipul băiatului de prăvălie al lui Trabb!
― Cred c ă și‑a revenit! zise ucenicul lui Trabb, cu voce serioasă. Da’ ce palid
mai e încă!
La aceste cuvinte, fața celui care mă ținea se aplecă peste a mea și văzui că
era…
― Herbert! Dumnezeule mare!
― Ușurel! zise Herbert. Binișor, Handel! Nu te repezi!
― Și prietenul nostru Startop! strigai eu, când și acesta se aplecă deasupra
mea.
― Adu‑ți aminte la ce trebuia să ne dea o mână de ajutor, zise Herbert, și fii
calm.
Aluzia sa mă făcu să mă ridic brusc, dar căzui înapoi, săgetat de durerea din
braț.
― A trecut momentul, Herbert, nu ‑i așa? În ce noapte suntem acuma? De cât
timp sunt aici?
― N‑a trecut momentul. Este încă luni noaptea.
― Slav ă Domnului!
― Și ai toată ziua de mâine, marți, ca să te odihnești, zise Herbert. Dar tot
mai gemi, dragul meu Handel. Unde te ‑a rănit? Poți să te ridici?
― Da, da, zisei eu, pot s ă merg. N ‑am nici o rană, numai că î mi zvâcnește
brațul.
Mi‑l dezgoliră și mă ajutară cum putură. Era foarte umflat și copt, de abia
înduram să ‑mi fie atins. Își sfâșiară batistele, făcându ‑mi un nou bandaj, și ‑mi
prinseră apoi brațul din nou în eșarfă, până ce aveam să ajungem în oraș și să
facem rost de un balsam răcoritor cu care să mi ‑l ungă. În scurt timp, închideam
ușa barăcii de lângă stăvilar, lăsând ‑o în întuneric și goală, și treceam prin
carieră, luând drumul înapoi spre oraș. Băiatul de prăvălie al lui Trabb – acum,
un tânăr în to ată puterea cuvântului – mergea în frunte, cu un felinar, a cărui
lumină o văzusem mai devreme dând buzna pe ușă. Luna străbătuse încă două
ceasuri din drumul ei de când o văzusem eu ultima oară pe cer, iar noaptea, deși
ploioasă, era mult mai luminoasă. A burii albi din cuptorul de var pe lângă care
am trecut se scurgeau printre noi și, la fel cum spusesem o rugăciune înainte,
acum îi mulțumii Cerului.
Rugându ‑l pe Herbert să ‑mi povestească și mie cum de venise să mă salveze

– căci, la început, refuzase cu hotărâre să ‑mi spună, stăruind să stau liniștit –
aflai că, în graba mea, îmi pierdusem scrisoarea deschisă, pe jos, în apartamentul
nostru, unde o găsise când ajunsese acasă împreună cu Startop, pe care îl
întâlnise pe stradă, venind spre mine, la puțină vreme după ce plecasem. Tonul
scrisorii îl îngr ijorase, cu atât mai mult cu cât nu se potrivea cu cele scrise de
mine în biletul pe care îl lăsasem pentru el. Întorsese problema pe toate părțile
vreun sfert de oră, dar neliniștea, în loc să piară, crescuse și mai mult, așa că
pornise către stația de diligențe, împreună cu Startop, care se oferise să ‑l
însoțească, și întrebase când pleca următoarea diligență. Aflând că diligența de
după‑amiază tocmai plecase, neliniștea îi ajunsese la culme cu fiecare nouă
piedică ivită și se hotărâse să vină după mine, închiriind o birjă. Astfel, el și
Startop coborâseră la „Mistrețul albastru”, fiind încredințați că fie mă vor găsi
acolo, fie vor afla informații despre mine. Dar, negăsind nici una, nici alta, se
duseseră pân ă la casa domnișoarei Havisham, unde îmi pierduseră urma. Ca
atare, se întorseseră la han (fără îndoială, la vremea când eu ascultam legenda
locală despre viața mea), ca să mănânce și să facă rost de o călăuză care să ‑i
ducă prin mlaștină. Printre acei gur ă‑cască de la poarta „Mistrețului” se întâmplă
să fie și băiatul de prăvălie al lui Trabb – credincios obiceiului său mai vechi de a
se afla acolo unde nu avea ce căuta -, care mă văzuse trecând, la întoarcerea mea
de la domnișoara Havisham, înspre cârcium a unde îmi luasem masa. Astfel,
ucenicul lui Trabb deveni călăuza lor și apoi porniseră împreună către baraca
stăvilarului, apucând ‑o totuși pe cărarea dinspre oraș către mlaștină, de care eu
mă ferisem. Pe când mergeau așa, Herbert se gândise că s ‑ar fi p utut, la urma
urmelor, ca eu să fi fost chemat acolo de vreun vagabond nevinovat și îndatoritor,
care să fi dorit binele lui Provis, așa că, dacă ne ‑ar fi întrerupt, ar fi putut strica
totul, îi lăsase pe călăuză și pe Startop la marginea carierei de piatr ă și înaintase
de unul singur, dând târcoale de vreo două sau trei ori barăcii, căznindu ‑se să se
asigure că înăuntru totul era bine. Cum nu putuse auzi decât sunetul nedeslușit
al unei voci scăzute și răgușite (aceasta în timp ce mintea mea lucra cu
repez iciune), începuse, în cele din urmă, să se îndoiască de faptul că mă aflam
înăuntru. Deodată, eu am strigat din răsputeri, iar el mi ‑a răspuns strigătelor și
s‑a năpustit înăuntru, urmat îndeaproape de ceilalți doi.
Când îi povestii ce se petrecuse în bara că, Herbert fu de părere că trebuia să
mergem numaidecât la un judecător din oraș, oricât de târzie era ora, ca să ‑i
cerem un mandat de arestare. Dar eu deja mă gândisem că o astfel de mișcare,
care m‑ar fi ținut la fața locului sau ne ‑ar fi silit să ne în toarcem, i ‑ar fi putut fi
fatală lui Provis. Nu se putea tăgădui o astfel de piedică, așa că ne lăsarăm
păgubași să ‑l urmărim pe Orlick atunci. Deocamdată, date fiind împrejurările,
socotirăm că ar fi mai înțelept să nu dăm prea multă atenție întâmplării î n fața
ucenicului lui Trabb, care sunt încredințat că ar fi suferit o crâncenă dezamăgire
să afle că apariția sa mă scăpase de cuptorul cu var. Nu că ucenicul lui Trabb ar
fi fost hain la suflet, ci pentru că avea prea multă energie de cheltuit și stătea î n
firea lui să caute distracție și emoții pe seama oricui. Când ne ‑am despărțit i ‑am
oferit două guinee (gest care părea să răspundă așteptărilor sale) și i ‑am spus că
îmi părea rău că avusesem cândva o părere proastă despre el (ceea ce îl lăsă rece).
Ziua de miercuri fiind atât de aproape, ne hotărârăm să ne întoarcem la
Londra în seara aceea toți trei, cu brișca, astfel încât să fim departe de locurile

acestea mai înainte să înceapă lumea să vorbească despre aventura din timpul
serii. Herbert făcu ros t de o sticlă mare cu balsam pentru mine și numai datorită
acestui leac pe care mi ‑l turna mereu pe braț reușii să îndur cât de cât durerile în
timpul călătoriei. Se luminase de ziuă când ajunserăm în Temple, iar eu mă dusei
fără întârziere în pat, unde ră măsei toată ziua.
Într‑atât tremuram de groază, în timp ce zăceam așa, să nu cad răpus de
boală și să nu fiu în stare să mă țin pe picioare a doua zi, încât mă mir că nu m ‑
a țintuit la pat tocmai frământarea aceasta. Chiar asta mi s ‑ar fi întâmplat, mai
mult ca sigur, groaza adăugându ‑se la zbuciumul meu și la suferințele îndurate,
dacă n‑ar fi fost încercarea supraomenească prin care urma să trec a doua zi –
așteptată cu atâta înfigurare, având urmări dintre cele mai însemnate și ale cărei
rezultate de nep ătruns erau atât de apropiate.
Nici o măsură de prevedere nu era mai firească decât faptul că ne
interziseserăm cu desăvârșire să luăm legătura cu Provis în ziua aceea. Totuși,
până și această măsură îmi sporea neliniștea. Tresăream la fiecare zgomot de
pași sau de altă natură, închipuindu ‑mi că fusese descoperit și arestat, iar eu
auzeam mesagerul care venea să ‑mi spună acest lucru. Ajunsesem să mă
încredințez că știam că fusese arestat, că în mintea mea faptul acesta era mai
mult decât o teamă sau o presi mțire, că se întâmplase cu adevărat și eu aveam în
mod tainic cunoștință despre el. Pe măsură ce ziua se scurgea și nu sosea nici o
veste rea, pe măsură ce se lăsa întunericul, groaza mea neștirbită că nu voi fi în
stare să mă pun pe picioare până dimineaț ă se înstăpâni cu desăvârșire asupra
mea. Brațul ars îmi zvâcnea dureros, capul meu înfierbântat zvâcnea, de
asemenea, și mi se părea că încep să ‑mi pierd mințile. Am numărat până la cifre
foarte mari, ca să mă conving că nu e așa, și am repetat toate frag mentele de
proză și de versuri pe care le învățasem. Mi se mai întâmpla, uneori, în timpul
vreunui scurt răgaz al minții mele obosite, să ațipesc sau să uit de mine câteva
clipe. Atunci, tresăream și ‑mi spuneam: „Acum, gata, am înnebunit!”
Tovarășii mei m ‑au lăsat în pace toată ziua, mi ‑au schimbat bandajele și mi
‑au dat să beau răcoritoare. Ori de câte ori adormeam, mă trezeam cu gândul pe
care‑l avusesem și în baraca de lângă stăvilar, că trecuse multă vreme și că
pierdusem prilejul de a ‑l salva pe Provis . Pe la miezul nopții, m ‑am dat jos din pat
și m‑am dus la Herbert, încredințat că dormisem douăzeci și patru de ore și că
ziua de miercuri trecuse. Acesta fu cel din urmă act al zbuciumului meu, căci
după aceea adormii buștean.
Tocmai se iviseră zorii dim ineții de miercuri când mă uitai pe fereastră.
Luminile pâlpâitoare de pe poduri deja păliseră, iar la orizont răsăritul soarelui
semăna cu o mlaștină de foc. Fluviul, încă întunecat și misterios, era întretăiat de
poduri de un cenușiu înghețat, având, ici ‑colo, pe la vârfuri, câte o pată caldă de
la văpaia din cer. În timp ce priveam pe deasupra acoperișurilor strânse
grămadă, din care cupole de biserici și turle ascuțite țâșneau drept în aerul
neobișnuit de limpede, apăru soarele și atunci parcă se luă un văl de pe fluviu,
milioane de scântei izbucnind din apele sale. Și de pe mine păru să cadă un văl,
căci mă simții puternic și sănătos.
Herbert încă mai dormea în patul său, iar vechiul nostru tovarăș de
învățătură dormea întins pe canapea. Nu mă puteam î mbrăca fără ajutor, dar am
pus lemne pe focul care încă mai ardea și am făcut cafeaua pentru prietenii mei.

La timpul potrivit s ‑au trezit și ei, de asemenea puternici și sănătoși, și am
deschis fereastra, lăsând să intre aerul pătrunzător de afară, privin d la fluxul
care încă mai urca spre noi.
― Când s‑o face de nouă, zise Herbert, vesel, uită ‑te după noi și fii gata, tu,
cel de la Mill Pond Bank!

Capitolul LIV

Era una dintre acele zile de martie când soarele arde cu putere și vântul suflă
înghețat, c ând la lumină este vară și la umbră iarnă. Ne luaserăm tunicile de
postav cu noi, iar eu mai aveam și un sac de voiaj. Din tot ce îmi aparținea pe
lumea asta nu alesesem decât puținele lucruri foarte necesare care încăpuseră în
sac. Unde aveam să mă duc, c e trebuia să fac sau când aș fi putut să mă întorc
erau întrebări fără răspuns pentru mine. Nici nu ‑mi băteam capul cu ele, căci
toate gândurile mele se îndreptau numai spre siguranța lui Provis. M ‑am întrebat
numai o clipă, în trecere, oprindu ‑mă în prag și uitându ‑mă înapoi, în ce
împrejurări, cât de schimbate, aveam să mai văd aceste camere, dacă mi ‑era dat
să le mai văd vreodată .
Am coborât agale treptele din Temple către fluviu și am mai stat puțin acolo,
ca și cum nu eram deloc hotărâți dacă să pornim sau nu cu barca pe fluviu.
Bineînțeles, avusesem gr ijă ca barca să fie gata pregătită și totul să fie în ordine.
După ce ne prefăcurăm astfel că șovăim puțin, deși numai pentru broaștele și
viețuitoarele de apă ce ‑și făceau veacul pe scările dinspre
Temple , căci nu era nimeni altcineva să ne privească, ne urcarăm în barcă și
ne îndepărtarăm de mal, cu Herbert la prova și cu mine la cârmă. Apele erau încă
în plin flux, căci era ora opt și jumătate.
Ne făcuserăm planul în felul următor: voiam să vâslim ajutân du‑ne întâi de
reflux, care avea să înceapă la ora nouă și să dureze până la ora trei, după care să
continuăm să vâslim, în contracurent, până pe înserat. Atunci, am fi ajuns deja
în dreptul malurilor joase de dincolo de Gravesend, între Kent și Essex, und e
fluviul este larg și pustiu, unde localnicii de pe maluri sunt puțini, iar hanurile,
rar vizitate, sunt risipite ici ‑colo, astfel încât am fi putut alege liniștiți unul dintre
ele ca loc de odihnă. Aveam de gând să ne oprim și să rămânem acolo toată
noap tea. Steamerul pentru Hamburg și cel pentru Rotterdam plecau din Londra
pe la ora nouă, joi dimineața. Am fi putut socoti pe la ce oră vor ajunge în dreptul
nostru, în locul unde am fi poposit, și am fi putut ieși în calea celui dintâi
cerându ‑i să opreasc ă, iar dacă acesta nu ne ‑ar fi luat la bord, ne ‑ar mai fi rămas
încă o șansă. Cunoșteam însemnele fiecărui vas.
Mă simțeam într ‑atât de ușurat la gândul că pornisem, în sfârșit, la
înfăptuirea acestui plan, încât cu greu îmi mai aminteam în ce stare mă afl asem
cu numai câteva ore înainte. Aerul tare, lumina soarelui, vâslirea pe fluviu și
curgerea fluviului însuși – apele sale care alergau o dată cu noi și care păreau că
țin cu noi, că ne îndeamnă și ne încurajează la drum – mi‑au dat noi speranțe. Mă
simțe am umilit în sufletul meu pentru că eram atât de puțin folositor în barcă,
dar nu erau mulți vâslași mai pricepuți ca prietenii mei, care mânuiau lopețile cu
o hotărâre constantă, care avea să se mențină toată ziua.

Pe vremea aceea, erau mult mai puține va se pe Tamisa decât în prezent, iar
bărcile mici erau cu mult mai numeroase. Cred că erau la fel de multe barje,
șlepuri de cărbuni și ambarcațiuni comerciale de coastă ca și în zilele noastre,
dar vase cu aburi, mici și mari, nu vedeai nici a zecea sau a d ouăzecea parte din
câte se văd acum. Cu toate că era foarte devreme, fluviul era înțesat de bărci cu
vâsle, trecând în sus și în jos, și de o mulțime de șlepuri, care coborau profitând
de reflux. Navigația între două poduri de pe fluviu, cu ambarcațiuni si mple, fără
punți, era, în zilele acelea, un lucru mult mai lesne de făcut și mai obișnuit decât
astăzi, iar noi înaintam cu repeziciune, printre multele schifuri și lotci.
Depășirăm curând bătrânul London Bridge și vechea piață Billingsgate, cu
stridii și cu olandezi, apoi trecurăm de White Tower și Traitor’s Gate, pătrunzând
printre șirurile de vase ancorate. Văzurăm steamere din Leith, Aberdeen și
Glasgow, încărcând sau descărcând mărfuri, și când trecurăm pe lângă ele ni se
părură uriașe, ridicându ‑se cu mult deasupra luciului apei. Văzurăm zeci și zeci
de șlepuri cu cărbuni – lucrătorii care ajutau la descărcat construiseră schele pe
lângă punte, ca să contrabalanseze șlepul în momentul ridicării cupelor cu
cărbuni, care apoi se răsturnau, rostogolindu ‑se cu zgomot peste bord, în bărci.
Și, de asemenea, văzurăm ancorat steamerul ce avea să plece a doua zi la
Rotterdam, pe care îl privirăm cu atenție, iar mai încolo, steamerul către
Hamburg, pe care îl depășirăm trecându ‑i chiar pe sub bompres. Acum, așeza t la
pupa, puteam zări, cu inima bătându ‑mi mai repede, malul și treptele de la Mill
Pond.
― E acolo? întrebă Herbert.
― Nu încă.
― Bun! Nu trebuia s ă coboare până ce nu ne vedea. Poți să ‑i zărești
semnalul?
― Nu foarte bine, din locul ăsta, dar cred că î l văd… Acuma îl văd pe el! Hai,
vâsliți amândoi! Ușurel, Herbert! Ține ritmul!
Am șters ușor ultima treaptă, o singură clipă. Provis sări în barcă și, în clipa
următoare, ne îndepărtam din nou de mal. Provis avea o manta pescărească la el
și un sac de pâ nză neagră, aducând cât se poate de mult cu un cârmaci de apă
dulce.
― Dragul meu b ăiat! zise el, punându ‑și mâna pe umărul meu, în clipa în
care se așeză. Bine lucrat, credinciosul meu băiat! Îți mulțumesc, îți mulțumesc!
Ne‑am strecurat din nou printre ș irurile de vase trase la mal, ocolind
lanțurile de ancoră ruginite, ștergând în trecere odgoanele de cânepă și
geamandurile, scufundând pentru o clipă coșuri sparte, plutitoare, împrăștiind
surcelele și așchiile de pe apă, despicând spuma de cărbune; apoi, am trecut pe
sub statuetele de la prora reprezentându ‑l ba pe John din Sunderland, ținând o
cuvântare în vânt (cum fac mulți Johni), ba pe Betsy din Yarmouth, cu pieptul
plin și ochii bulbucați ieșindu ‑i cu vreo două degete din cap; apoi, am fost însoțiți
de zgomotul ciocanelor bătând în șantierele constructorilor de vase, al
ferăstraielor tăind lemnul, al mașinăriilor care izbeau cu zgomot în lucruri
neștiute, al pompelor scoțând apa din ambarcațiunile găurite, al cabestanelor
învârtindu ‑se, al vaselor po rnind către mare, și al oamenilor mării, răcnind
blesteme de neînțeles peste parapet, către marinarii de pe șlepuri care nu se
lăsau mai prejos; în cele din urmă, le ‑am depășit, ajungând în ape mai puțin
aglomerate, unde mușii își puteau retrage tranchetel e, nemaifiind nevoiți să

pescuiască în apele tulburi rămase înapoia lor, și unde pânzele festonate cu
ochiuri de parâmă matisate se puteau întinde în vânt.
Și la scări, de unde îl luasem în barcă pe Provis, și tot drumul după aceea,
mă uitasem cu ochii în patru după fie și cel mai mic semn că am da de bănuit. Nu
văzusem nici unul. Cu siguranță, nu fusesem și nici nu eram precedați sau
urmați de vreo barcă. Dacă aș fi văzut vreo barcă așteptându ‑ne, aș fi tras la mal
și aș fi silit ‑o să plece mai departe sau să‑și declare intențiile. Însă ne ‑am văzut
de drum, nestingheriți de nimeni.
Provis îmbrăcase o haină de marinar și părea, după cum am mai spus, o
figură foarte obișnuită în acel peisaj. Era nemaipomenit de calm (pesemne
datorită vieții lui zbuciumate de dinainte), cel mai puțin îngr ijorat dintre noi toți.
Nu era nepăsător, căci îmi spuse că nădăjduia să trăiască pentru a ‑l vedea pe
gentlemanul său ajungând unul dintre cei mai de seamă gentlemeni din
străinătate. Nu era înclinat nici să stea cu mâinile încr ucișate sau să se
resemneze, după câte înțelesei eu, dar nici nu voia să se gândească la vreo
primejdie care să ‑l fi pândit la jumătatea drumului. Dacă avea s ‑o întâlnească,
era hotărât s ‑o înfrunte, dar nu voia să ‑și facă gr iji mai înainte.
― Dac ă ai ș ti, dragă băiete, îmi zise el, ce înseamnă să fiu lângă băiatul meu
și să îmi fumez pipa, după ce am stat închis, zi după zi, între patru pereți, m ‑ai
invidia. Dar tu nu știi cum e!
― Cred c ă știu plăcerea libertății, răspunsei eu.
― Oh! f ăcu el, clătinând din cap cu gravitate. Dar nu o cunoști la fel ca mine.
Ar fi trebuit să stai sub lacăt și sub cheie, băiete dragă, ca s ‑o poți cunoaște în
aceeași măsură ca mine… dar n ‑am de gând să fiu necuviincios.
Mi se păru cu totul deplasat faptul că, din cauza un ui gând încăpățânat, își
primejduise libertatea, ba chiar și viața. Însă mă gândii că, poate, libertatea fără
de primejdie ar fi însemnat o ciudățenie pentru felul său de trai, la fel cum pentru
oricine altcineva ar fi însemnat contrariul. N ‑am fost prea d eparte de adevăr, de
vreme ce îmi zise, după ce trase din pipă în tăcere, un timp:
― Vezi tu, drag ă băiete, când eram acolo, departe, în partea cealaltă a lumii,
întotdeauna îmi țineam privirile îndreptate către lumea de aici, și mi se părea tare
searbăd s ă trăiesc acolo, cu toate că mă îmbogățeam. Acolo toți îl cunoșteau pe
Magwitch, iar Magwitch putea să vină și să plece fără să ‑și bată nimeni capul cu
el. Aici, oamenii nu sunt la fel de nepăsători în ceea ce mă privește, dragă băiete…
ba chiar nu s ‑ar arăta deloc nepăsători, dacă ar ști cumva unde sunt.
― Dac ă totul merge bine, zisei eu, vei fi iarăși în deplină libertate și siguranță
peste vreo câteva ore.
― Ei, r ăspunse el, trăgând adânc aer în piept, sper c ‑așa o să fie.
― Și crezi că așa o să fie?
Își vârî mâna în apă, peste marginea bărcii, și zise, zâmbind în chipul acela
blând pe care i ‑l mai văzusem și înainte:
― Da, a ș zice că așa cred c ‑o să fie, dragă băiete. Ne ‑am simți tare încurcați,
dacă am fi mai liniștiți și mai în largul nostru decâ t suntem acum. Dar… apa asta
curge atât de molatic și de plăcut, încât poate de aceea gândesc așa… Mă
gândeam, când fumam adineauri, că nu putem vedea ce ‑o să se întâmple peste
cele câteva ore, cum nu putem vedea nici fundul fluviului ăstuia, pe care î ncerc
să‑l apuc eu acum cu mâna. Căci îmi alunecă printre degete și se duce, vezi? făcu

el, arătându ‑mi mâna șiroind de apă .
― Judec ând după fața dumitale, îmi vine să cred că ești puțin descurajat,
zisei eu.
― Nicidecum, drag ă băiete! E de la apa asta, ca re curge așa de liniștit, și de la
clipocitul din vârful bărcii, care seamănă cu o cântare de duminică. Poate că
îmbătrânesc și eu nițel.
Își vârî pipa din nou în gură, fără să ‑și schimbe cu nimic expresia feței,
rămânând într ‑atât de liniștit și de mulțum it de parcă am fi fost deja în afara
Angliei. Cu toate acestea, se arăta la fel de supus când i se dădea vreun sfat ca și
când ar fi fost speriat încontinuu. De pildă, la un moment dat, când noi dădurăm
o fugă pe mal, ca să aducem câteva sticle de bere în barcă, iar el voi să ne
însoțească, eu îi dădui de înțeles că ar fi mai în siguranță dacă ar rămâne pe loc
și atunci el zise:
― Crezi, b ăiete dragă?
Și se așeză, ascultător, pe locul lui.
Aerul era rece pe fluviu, dar era o zi senină, iar razele soarelui n e înveseleau.
Apele scădeau cu repeziciune, iar eu aveam gr ijă să nu pierdem nici o clipă
ajutorul lor, iar vâslitul nostru nu slăbea și înaintam binișor. Pe nesimțite, cum
refluxul continua să ne poarte, ne ‑am îndepărtat din ce în ce mai mult de
pădurile ș i dealurile din vecinătățile Londrei și am coborât tot mai jos pe fluviu,
printre maluri noroioase. Totuși, refluxul încă ne mai împingea și când am
depășit Gravesend. Cum călătorul nostru era bine înfășurat în mantaua sa, am
trecut dinadins la o lungime s au două de barcă de bacul vămii fluviale și, ceva
mai departe, pentru a regăsi curentul principal, de ‑a lungul a două vase cu
emigranți și pe sub bompresul unei corăbii mari, de pe puntea căreia ne priveau
niște soldați. Îndată ce refluxul începu să înceti nească și vasele ancorate să se
legene, acestea se răsuciră deodată cu provele spre Londra, ca să profite de flux și
să urce spre Pool, îngrămădindu ‑se în jurul nostru ca o adevărată flotă. Noi ne ‑
am retras mai spre mal, ca să fim cât mai feriți de curent cu putință, ținându ‑ne
departe de ochiurile cu ape mici și de malurile mocirloase.
Vâslașii noștri erau destul de odihniți, din pricină că, din când în când,
lăsaseră barca să înainteze numai împinsă de reflux un minut sau două, astfel
încât acum nu aveau nevoie mai mult de un sfert de oră ca să ‑și refacă puterile
pe de‑a‑ntregul. Am oprit la mal, trăgând barca printre niște pietre alunecoase,
ca să mâncăm și să bem din proviziile noastre, uitându ‑ne în jur cu luare ‑
aminte. Locurile semănau foarte tare cu ț inutul mlaștinilor mele, joase și
monotone, cu un orizont întunecat, prin care fluviul șerpuia în numeroase
meandre și doar balizele de pe apele sale se învârteau și se suceau, în vreme ce
restul peisajului părea încremenit și amuțit – deoarece acum ultimu l vas din flota
întâlnită mai devreme cotea după ultima porțiune de mal înalt pe care o
depășiserăm, iar ultimul șlep verde, încărcat cu paie și având pânze maronii, îl
urma la mică distanță. Câteva șlepuri cu lest, construite de parcă ar fi fost cele
dintâi imitații grosolane ale unor bărci făcute de copii, zăceau adânc afundate în
mâl. Un far mic și ghebos, înfipt în niște pari, stătea ca un olog în nămol pe
picioroangele și cârjele sale. Și din mâl se mai ițeau niște țăruși năclăiți, niște
bolovani năclă iți, câțiva stâlpi indicatori și niște stadii pentru flux năclăite, și un
vechi debarcader și o clădire fără acoperiș, înghițite de mâl, și aproape totul în
jurul nostru nu era decât nemișcare și noroi.

Pornirăm din nou pe apă, descurcându ‑ne cum puteam. V âslitul era mult
mai greu acum, dar Herbert și Startop nu s ‑au lăsat și au vâslit mereu până la
apusul soarelui. Pe la ceasul acela, fluviul ne mai ridicase puțin, astfel încât
puteam zări peste mal. Vedeam soarele roșu, imediat deasupra pământului,
colorâ ndu‑l în purpuriu, deși se prefăcea cu iuțeală în negru. Vedeam șesul
pustiu și mlăștinos, iar la mare depărtare, platoul înalt, și între acesta și noi
părea să nu fie nici o urmă de viață, în afară de câte un pescăruș din apropiere,
zburând trist, din cân d în când.
Cum noaptea se lăsa repede și cum luna, aflată în al treilea pătrar, nu se
grăbea să răsară, am ținut un sfat, unul scurt, căci era limpede că drumul nostru
trebuia să se întrerupă la prima tavernă singuratică pe care am fi găsit ‑o. Așadar,
băieții cufundară vâslele în apă încă o dată, în timp ce eu iscodeam malul să
zăresc orice ar fi semănat cu o casă. Am continuat să înaintăm, vorbind rar, încă
vreo patru sau cinci mile monotone. Se făcuse foarte frig, iar un șlep cu cărbuni,
venind către noi, cu un foc bun la cambuză, scoțând fum și strălucind, ni se păru
un adăpost minunat. Noaptea era neagră și așa avea să rămână până dimineață.
Geana de lumină care rămăsese părea să vină mai degrabă de la fluviu decât din
cer, căci ramele, afundându ‑se în a pă, loveau cele câteva stele oglindite în ea.
În atmosfera aceea lugubră, firește că ne chinuia pe toți gândul că eram
urmăriți. În creșterea lui, fluxul lovea cu putere malul, la intervale neregulate, și
ori de câte ori un zgomot din acesta ajungea până l a urechile noastre, negreșit
unul sau altul dintre noi tresărea și întorcea speriat ochii într ‑acolo. Ici ‑colo,
curentul scobise în mal niște intrânduri mici, pe care toți le bănuiam și le
cercetam cu privirea. Uneori mai zicea câte unul, cu voce șoptită: „Ce‑a fost
vălurirea aceea?” Sau altul: „Aceea de colo este o barcă?” După care cădeam într
‑o tăcere de moarte și eu mă gândeam, în culmea neliniștii, ce zgomot puternic
făceau vâslele în furcheții care le țineau prinse de marginea bărcii.
În cele din urmă , zărirăm o lumină și un acoperiș și, curând, alunecam de ‑
a lungul unui chei micuț, făcut din pietre adunate de prin apropiere. Lăsându ‑i
pe ceilalți în barcă, sării pe mal și descoperii că lumina venea de la fereastra unei
cârciumi. Era un loc destul de m urdar și aș îndrăzni să spun că le era bine
cunoscut contrabandiștilor, dar în bucătărie ardea un foc zdravăn, se găseau de
mâncat ouă și șuncă și de băut fel de fel de tării. De asemenea, mai erau și două
odăi cu câte două paturi – „de bine, de rău”, cum zise cârciumarul. Nu mai era
nimeni în toată casa, în afară de cârciumar, de nevastă ‑sa și de o făptură
bărbătească cu părul albit, „omul” cheiului, atât de slinos și de jegos de parcă tot
el ar fi fost deopotrivă și stadia de apă joasă de pe mal.
Însoțit de acest ajutor, mă întorsei la tovarășii mei și debarcarăm cu toții,
luând vâslele, cârma, cangea și restul lucrurilor și urcând barca pe mal, pentru
noapte. Am mâncat pe săturate lângă focul din bucătărie, după care ne ‑am
împărțit odăile: Herbert și Star top într ‑una, eu și călătorul nostru în cealaltă.
Descoperirăm că aerul fusese cu gr ijă înlăturat din amândouă, de parcă ar fi fost
dăunător vieții, și că sub pături erau îndesate mai multe haine murdare și cutii
goale decât mi ‑aș fi putut închipui că poate avea familia cârciumarului. Totuși,
ne socotirăm norocoși, pentru că un adăpost mai singuratic nici c ‑am fi putut
găsi.
Pe când ne încălzeam liniștiți oasele la foc, după ce ne ospătaserăm, „omul” –

care ședea într ‑un colț și avea o pereche de încălță ri puhave, pe care ținuse să ni
le arate în timp ce noi mâncam ouăle cu șuncă, ca pe niște relicve de preț, de care
făcuse rost în urmă cu vreo câteva zile, din picioarele unui marinar înecat, ieșit la
mal – mă întrebă dacă n ‑am văzut o luntre mare, cu pat ru lopeți, urcând cu
fluxul. Când îi răspunsei că nu, el zise că, atunci, pesemne c ‑o apucaseră în josul
fluviului, dar „o porniseră în sus”, când plecaseră de aici.
― S‑or fi gândit mai bine, zise „omul”, și, dintr ‑o pricină sau alta, or fi
coborât.
― O l untre cu patru lope ți, ai spus? întrebai eu.
― Cu patru lope ți și cu doi inși pe bancă.
― Au cobor ât pe mal aici?
― Au intrat încoace, cu un urcior de piatră de vreo două galoane, după bere.
Tare mi‑ar mai fi plăcut să le pun vreo spurcăciune î n bere sau niște prafuri care
să le răscolească măruntaiele.
― De ce?
― Știu eu de ce, zise „omul”.
Vorbea cu o voce mocirloasă, de parcă mâlul îi intrase și ‑n gâtlej.
― El crede, zise cârciumarul – un bărbat rareori vizitat de gânduri, cu ochi
spălăciți, care părea să aibă multă încredere în sluga lui – el crede că ar fi fost
ceea ce nu erau.
― Știu eu ce cred, stărui „omul”.
― Și tu crezi că erau de la vamă, omule? întrebă cârciumarul.
― Da.
― Atunci gre șești, omule.
― Oare!
Cu nenumăratele înțelesuri din răspunsul său și cu încrederea nețărmurită
în părerile sale, „omul” își scoase unul din pantofii umflați de apă, se uită
înăuntru, scutură vreo câteva pietricele pe podeaua bucătăriei și îl încălță la loc.
Făcu toate acestea cu aerul unuia care are atâta dreptate încât își îngăduie să
facă orice.
― Bine, dar atunci tu ce ‑ți închipui că au făcut cu nasturii? întrebă
cârciumarul, încercând să se îndoiască puțin.
― Ce‑au făcut cu nasturii? repetă „omul”. I ‑au aruncat în apă. I ‑au înghițit.
I‑au semănat în păm ânt să răsară salată. Ce ‑au făcut cu nasturii!
― Nu fi neobr ăzat, măi, omule! îl certă cârciumarul, trist și abătut.
― Un vame ș știe ce are de făcut cu nasturii, zise „omul”, repetând cu cel mai
mare dispreț cuvântul care îi era nesuferit, dacă nasturii îl încurcă în treaba lui.
Patru vâslași și doi inși pe bancă nu se vântură de colo ‑colo degeaba, în sus cu
fluxul, în jos cu refluxul și înapoi, dacă nu e vreo treabă de ‑a vămii la m ijloc.
Spunând acestea, ieși cu nasul pe sus, iar cârciumarul, nemaiavând pe cine
să se bizuie, se trezi că îi era cu neputință să continue discuția.
Schimbul acesta de cuvinte ne îngr ijoră pe toți, iar pe mine cu atât mai mult.
Vântul mugea sinistru în jurul casei, apele fluxului plescăiau la mal, iar eu
aveam senzația că suntem în colțiți și amenințați. O luntre mare, cu patru rame,
care dădea târcoale pe acolo într ‑un mod atât de ciudat încât bătea la ochi era o
împrejurare foarte neplăcută, pe care nu mi ‑o puteam scoate din minte. După ce
l‑am convins pe Provis să se culce, am ieș it până afară, împreună cu prietenii mei
(Startop aflase, între timp, toată tărășenia), și am ținut un nou sfat. Încercam să

găsim un răspuns la întrebarea dacă era mai bine să rămânem la cârciumă până
avea să treacă steamerul, adică pe la ora unu după ‑amiaza, sau să pornim pe
fluviu dimineața devreme. În cele din urmă, am socotit că era mai înțelept să
rămânem pe loc și să plecăm doar cu vreo oră înainte de trecerea steamerului,
când aveam să ‑i ieșim în cale, și să ne lăsăm duși de curent. Odată hotărât acest
plan de acțiune, ne ‑am întors în casă și ne ‑am dus la culcare.
M‑am întins în pat aproape îmbrăcat și am dormit adânc vreo câteva ore.
Când mă deșteptai, vântul se întețise, iar placa de lemn pe care scria numele
cârciumii („Corabia”) scârțâia și se trântea de perete, cu zgomote care mă făceau
să tresar. Ridicându ‑mă încetișor, căci Provis încă dormea, aruncai o privire pe
fereastră. Avea vedere către micul chei unde ne urcaserăm barca pe uscat și,
când ochii mi se obișnuiră cu lumina lunii acoperite de nori, văzui doi oameni
uitându ‑se în ea. Aceștia trecură apoi prin dreptul ferestrei, fără să se mai uite și
la altceva, dar nu coborâră spre debarcader, de care putui să mă conving că era
pustiu, ci își croiră drum prin mlaștină, îndreptându ‑se către Nore.
Prima mea pornire fu să ‑l trezesc pe Herbert și să ‑i arăt pe cei doi oameni
îndepărtându ‑se. Însă, gândindu ‑mă puțin înainte să intru în odaia lui, care se
afla în spatele casei, perete în perete cu a mea, și socotind că el și Startop
avuseseră o zi mai grea decât mine și că, de bună seamă, erau obosiți, renunțai.
Întorcându ‑mă iarăși la fereastră, îi mai putui zări pe cei doi cum înaintau prin
mlaștină. Totuși, la lumina aceea, îi pierdui curând din vedere și, făcându ‑mi‑se
foarte frig, mă urcai din nou în pat, cu gând să cumpănesc mai bine problema,
dar adormii la loc.
Ne‑am sculat devreme. În timp ce ne plimbam în sus și în jos, toți patru,
așteptând gustarea de dimineață, am socotit că era momentul să le povestesc
ceea ce văzusem. Și de data aceast a, Provis se arătă cel mai puțin îngr ijorat dintre
toți. Fuseseră pesemne funcționarii de la vamă, zise el calm, care nu aveau nimic
de împărțit cu noi. Am încercat să mă conving și eu că într ‑adevăr așa stăteau
lucrurile – căci, firește, putea avea dreptat e. Cu toate acestea, i ‑am propus ca noi
doi să mergem pe jos, până la un punct pe care l ‑am arătat în zare, iar barca să
ne ia de acolo sau din apropiere de locul acela, unde ne ‑ar fi venit mai la
îndemână, pe la ora prânzului. Această măsură de siguranță fiind bine venită,
curând după gustarea de dimineață, Provis și cu mine ponirăm la drum, fără să
spunem nimic la cârciumă .
Provis își fuma pipa, în vreme ce mergeam, iar uneori se oprea să mă bată
ușurel pe umăr. Priviți din afară, ai fi putut crede că eu eram cel în primejdie, și
nu el, cel care încerca să mă liniștească. Vorbeam foarte puțin. Când ne
apropiarăm de locul hotărât, îl rugai să rămână adăpostit cât aveam să mă duc
eu în recunoaștere, căci tot în direcția aceasta apucaseră și cei doi oameni în
timpul nopții. El se înduplecă, iar eu înaintai de unul singur. Nu se vedea nici o
barcă pe fluviu în dreptul locului de întâlnire, nici vreuna trasă la mal prin
preajmă, nici vreo urmă că pe aici s ‑ar fi îmbarcat niște oameni. Însă, de fapt,
apele crescu seră mult și sub ele s ‑ar fi putut afla niște urme de pași.
Când Provis privi în zare din adăpostul lui și mă văzu făcându ‑i semn cu
pălăria, veni lângă mine și rămaserăm amândoi în așteptare – ba întinși pe mal,
înfășurați bine în hainele noastre, ba mișc ându‑ne de colo ‑colo, să ne mai
încălzim – până când zărirăm barca noastră apropiindu ‑se. Ne suirăm cu

ușurință în ea și vâslirăm în calea steamerului. Mai erau numai zece minute
până la ora unu și începuserăm să ne uităm după fumul coșului său.
Însă abia la ora unu și jumătate îi zărirăm fumul, iar curând după aceea în
urma lui apăru fumul altui steamer. Cum amândouă veneau cu toată viteza, ne
pregătirăm sacii de călătorie și ne luarăm rămas ‑bun de la Herbert și Startop. Ne
strânseserăm călduros mâinile, î n ochii lui Herbert și într ‑ai mei jucând câteva
lacrimi, când, deodată, văzui o luntre mare, cu patru lopeți, țâșnind de undeva de
pe mal, puțin mai jos de unde ne urcaserăm noi, și îndreptându ‑se tot în calea
steamerului.
Până în clipa aceea, fuseserăm d espărțiți de fumul vasului de o porțiune
destul de întinsă de mal, din pricina cotului pe care îl făcea fluviul acolo, însă
acum îl vedeam venind drept către noi. Le strigai lui Herbert și lui Startop să se
mențină în calea steamerului, ca să poată să ne v adă că îl așteptam, și îl implorai
pe Provis să stea liniștit pe banca lui, înfășurat bine în manta. El îmi răspunse
vesel: „Ai încredere în mine, dragă băiete!” și rămase neclintit, ca o statuie. Între
timp, luntrea, condusă cu multă pricepere, tăiase flu viul înspre noi, așteptase să
ajungem lângă ea și acum mergea pe lângă noi. Păstrând o distanță doar atât cât
le trebuia vâslelor, se ținea scai de noi, lăsându ‑se în voia curentului, când ne
lăsam și noi în voia lui, dând vreo două lovituri de lopeți, dac ă dădeam și noi vreo
două. Dintre cei doi oameni care ședeau pe bancă, unul ținea cârma și se uita cu
atenție la noi, cum fac toți cârmacii, iar celălalt stătea înfășurat până la ochi în
mantaua lui, la fel ca Provis, și părea să se chircească și să ‑i șopt ească niște
instrucțiuni cârmaciului. Nici un cuvânt nu se rosti în vreuna dintre bărci.
Startop, care stătea în fața mea, putu desluși după câteva minute care era
cel dintâi steamer și ‑mi șopti ușor „Hamburg”. Vasul se apropia de noi cu mare
viteză, iar b ătaia paletelor sale devenea din ce în ce mai puternică. Mi se părea că
umbra lui se înălțase deja peste capetele noastre, când barca ne somă. Eu
răspunsei.
― Aveți un deportat care s ‑a întors, zise omul care ținea cârma. Acela de colo,
înfășurat î n manta. Numele său este Abel Magwitch, zis și Provis. Îl arestez și îi
cer să se predea, iar vouă, să mă ajutați.
În aceeași clipă, fără vreun ordin dat echipajului, luntrea se lipi de barca
noastră. Luntrașii trăseseră o singură dată, cu putere, de vâsle , își ridicaseră
lopețile înăuntru, se repeziseră de ‑a curmezișul bărcii noastre și o apucaseră cu
mâinile de copastie, mai înainte să ne dăm seama ce făceau. Manevra aceasta
stârni mare confuzie la bordul steamerului și îi auzii pe marinari strigând la no i,
auzii ordinul de oprire a paletelor, le auzii oprindu ‑se, dar simții că vasul venea
mai departe, neabătut, drept peste noi. În aceeași clipă, îl văzui pe cârmaciul
luntrei punând mâna pe umărul arestatului său, văzui ambele bărci învârtindu ‑
se în loc, m ânate de curent, și îi văzui pe toți marinarii steamerului dând fuga la
provă înnebuniți. Tot atunci îl văzui pe arestat sărind în picioare, întinzându ‑se
peste cel care îl prinsese și trăgând mantaua de la gâtul celui care stătea ghemuit
pe banca luntrei de alături. În aceeași clipă văzui că fața descoperită era fața
celuilalt pușcăriaș, de odinioară, și tot atunci văzui acea față trăgându ‑se înapoi,
atât de albă de groază că n ‑am s‑o uit niciodată, auzii un strigăt de mai multe
glasuri venind de pe puntea steamerului, un plescăit zgomotos în apă și simții
barca scufundându ‑se sub picioarele mele.
Timp de o clipă mi se păru că mă lupt cu o mie de aripi de mori de vânt și cu

o mie de fulgere luminoase. Clipa trecu, iar eu mă trezii urcat în luntre. Era ș i
Herbert acolo, la fel și Startop. Dar barca noastră dispăruse și cei doi pușcăriași
de asemenea.
Cu strigătele de pe puntea steamerului, cu șuieratul furios al aburilor săi, cu
deriva sa și deriva noastră, la început nu putui desluși cerul de apă sau un mal
de altul. Dar echipajul luntrei îndreptă cu mare iuțeală barca și, după câteva
lovituri puternice și grăbite în apă, vâsli viguros, fiecare om uitându ‑se tăcut și
pătrunzător în valurile de la pupă. Curând, un obiect negru apăru în partea
aceea, îndrep tându‑se spre noi, mânat de curent. Nimeni nu scoase un cuvânt.
Cârmaciul își ridică mâna și oamenii începură să tragă la rame, ținând luntrea pe
loc, drept în calea obiectului. Când se apropie mai mult, am văzut că era de fapt
Magwitch, înotând, însă nu c u mișcări libere. Fu ridicat în barcă și imediat i se
puseră cătușe la mâini și la picioare.
Luntrea fu ținută pe loc, iar supravegherea tăcută și atentă a apei continuă.
Însă acum apăru steamerul de Rotterdam, care nu dădea semne că a înțeles ce se
întâmp lase și venea cu toată viteza. După i se dădu de veste și se opri, ambele
steamere se îndepărtară de noi, luntrea săltând și coborând pe valurile stârnite
de ele. Supravegherea continuă mult după ce totul reveni la nemișcarea de
dinainte și cele două steam ere dispăruseră. Însă cu toții știau, de acum, că
așteptarea era zadarnică.
Într‑un târziu, renunțară și vâsliră spre mal, trăgând în dreptul cârciumii pe
care o părăsiserăm de dimineață, unde am fost întâmpinați cu multă mirare. Aici
putui să ‑i dau o oare care îngr ijire lui Magwitch – cu Provis se sfârșise -, care
primise mai multe lovituri în piept și avea o tăietură adâncă la cap.
Îmi spuse că bănuia că fusese târât de apă sub chila steamerului și se lovise
la cap când se ridicase din nou la suprafață. Ran a de la piept (care îi îngreuna
dureros respirația) credea că o căpătase când căzuse peste marginea bărcii
urmăritorilor. Mai zise că nu putea spune ce i ‑a făcut lui Compeyson, dar că, în
clipa în care își înfipsese mâna în haina lui ca să ‑l descopere, can alia se ridicase
și se dăduse înapoi, astfel că amândoi căzuseră în apă, iar când el fusese smucit
peste marginea bărcii, omul care îl arestase se căznise să nu ‑i dea drumul și,
astfel, răsturnase barca. Îmi mai povesti, în șoaptă, că amândoi se duseseră l a
fund, încleștați sălbatic unul de brațele celuilalt, și că fusese o luptă sub apă, din
care el se desprinsese, ieșise la suprafață și se îndepărtase înot.
N‑am avut niciodată vreun motiv să mă îndoiesc de adevărul spuselor sale.
Ofițerul care ținuse cârm a luntrei povesti același lucru despre cum căzuseră cei
doi în apă .
Când i‑am cerut ofițerului permisiunea să ‑i schimb pușcăriașului meu
hainele ude cu orice fel de veșminte pe care le ‑aș fi putut cumpăra de la
cârciumar, el încuviință pe dată, spunând doa r că trebuia să confiște tot ce avea
prizonierul asupra lui. Astfel, portofelul care fusese odată în mâinile mele trecu în
mâinile ofițerului. După aceea, el îmi dădu voie să ‑l însoțesc pe prizonier până la
Londra, însă le refuză același hatâr și celor doi prieteni ai mei.
„Omului” de la cârciumă i se arătă unde se dusese la fund înecatul și i se
dădu sarcina să caute leșul prin locurile unde ar fi putut să apară la mal. Mi se
păru că interesul său pentru recuperarea cadavrului sporește vădit când auzi că
mortul avea ciorapi. Probabil i ‑ar fi trebuit o duzină de înecați ca să se echipeze
complet și probabil că acesta era și motivul pentru care hainele de pe el se aflau

în diverse stadii de deteriorare.
Am rămas la cârciumă până ce începu din nou fluxul. Atun ci, Magwitch fu
dus până la barcă și suit în ea. Herbert și Startop urmau să ajungă la Londra pe
uscat de îndată ce vor fi putut. Despărțirea de ei fu sfâșietoare și, când îmi luai
locul pe bancă, alături de Magwitch, simții că lângă el avea să fie locul m eu tot
timpul care îi mai rămânea de trăit.
Căci acum repulsia mea se topise și în ființa hăituită, rănită și încătușată
care mă ținea de mână vedeam numai un om care voise să fie binefăcătorul meu
și care se purtase cu o statornică dragoste, recunoștință și mărinimie față de
mine, ani de ‑a rândul. Vedeam în el numai un om cu mult mai bun decât
fusesem eu față de Joe.
Respirația lui devenea mai grea și mai dureroasă, pe măsură ce se lăsa
noaptea și, deseori, nu ‑și putea înăbuși gemetele. Încercai în fel și chip să‑l
sprijin cu brațul de care mă puteam folosi. Dar mă înfioram la gândul că, în
adâncul sufletului meu, nu regretam faptul că fusese grav rănit, căci, fără
discuție, pentru el cel mai bine era acum să moară. Nu mă îndoiam că mai erau
încă în viață de stui oameni care ar fi fost în stare și ar fi dorit să ‑l denunțe. Nu
puteam nădăjdui că va fi judecat cu îngăduință. Fusese înfățișat în cea mai
neagră lumină la primul său proces, evadase din pușcărie și fusese condamnat
din nou, se întorsese din exilul î n care fusese trimis pe viață și provocase moartea
celui care ajutase la arestarea sa.
Pe când ne întorceam cu fața către apusul pe care, ieri, îl lăsaserăm în urma
noastră, pe când șuvoiul speranțelor noastre părea să curgă înapoi, îi spusei cât
de mult m ă îndurera gândul că se întorsese în țară numai de dragul meu.
― Dragul meu b ăiat, răspunse el, sunt foarte mulțumit că mi ‑am încercat
norocul. Mi ‑am văzut băiatul, iar el poate fi un gentleman și fără mine.
Nu. Mă gândisem și eu la acest lucru, cât stătus erăm acolo, unul lângă altul.
Nu. În afară de ceea ce mă îndemna pe mine cugetul, înțelegeam acum și sfaturile
lui Wemmick. Prevedeam că, odată condamnat, bunurile sale aveau să fie
confiscate de Coroană.
― Ascult ă‑mă, băiete dragă, zise el. Acum este mai bine pentru un
gentleman să nu se afle că are vreo legătură cu mine. Vino să mă vezi ca și când
l‑ai însoți, din întâmplare, pe Wemmick. Să stai undeva ca să te pot vedea, când
voi fi judecat pentru ultima oară după atât de multe procese – nu‑mi doresc nimic
mai mult.
― N‑am să mă mișc de lângă dumneata, zisei eu, ori de câte ori mi se va
îngădui să ‑ți stau alături. Cu vrerea lui Dumnezeu, îți voi fi tot atât de credincios
cum mi‑ai fost și dumneata mie!
Îi simții mâna tremurând în mâna mea. Ap oi, stând lungit pe fundul bărcii,
își întoarse capul în lături și ‑l auzii scoțând din gât sunetul acela al lui, pe care i
‑l cunoșteam de mult – acum mai înmuiat, precum era toată ființa sa. Era un
lucru bun că adusese vorba despre aceasta, căci îmi dădu p rilejul să mă gândesc
la un lucru care, altminteri, nu mi ‑ar fi trecut prin cap până ce n ‑ar fi fost prea
târziu – și anume că el nu trebuia să afle niciodată cum se năruiseră toate
speranțele sale de a face din mine un om bogat.

Capitolul LV

A doua zi a fost dus la birourile poliției și ar fi fost înaintat numaidecât spre
judecată, dacă n ‑ar fi fost nevoie mai întâi să fie chemat un bătrân gardian de pe
pontonul de unde evadase odinioară, ca să ‑i confirme identitatea. Nu că s ‑ar fi
îndoit cineva d e identitatea sa, dar Compeyson, care ar fi vrut să depună
mărturie, murise și fusese luat de ape, iar la vremea aceea s ‑a întâmplat să nu fie
la Londra nici un slujbaș de la închisoare care să poată oferi mărturia cerută. Mă
dusesem drept la domnul Jagger s acasă, chiar în noaptea în care sosisem, ca să
mă asigur de ajutorul său, dar domnul Jaggers nici nu voise să audă de așa ceva.
Îmi mai spusese că amânarea obținută era cea din urmă, căci, în clipa în care
martorul avea să ajungă la Londra, procesul se v a sfârși în cinci minute și nici o
putere de pe pământ n ‑ar fi putut să împiedice o sentință împotriva noastră .
I‑am împărtășit domnului Jaggers dorința de a nu ‑l lăsa pe Magwitch să afle
despre soarta averii sale. Domnul Jaggers se rățoi la mine, supă rat că „o lăsasem
să‑mi scape printre degete”, și zise că ar trebui să facem un memoriu și să
încercăm, totuși, să recuperăm măcar o parte din ea. Însă nu ‑mi ascunse faptul
că, deși erau multe cazuri în care confiscarea nu se înfăptuia, în cazul de față nu
putea fi găsită nici o circumstanță care să schimbe hotărârea. Înțelesei acest
lucru foarte clar. Nu eram rudă cu omul scos în afara legii, nici nu aveam cu el
vreo legătură care să poată fi recunoscută; Magwitch nu scrisese nici un act, nici
o donație în favoarea mea mai înainte de arestare, iar acum nu mai avea nici un
rost s‑o facă. Nu aveam nici un drept, așa că m ‑am hotărât – și m‑am ținut
întotdeauna, după aceea, de hotărârea mea – să nu îmi amărăsc niciodată inima
străduindu ‑mă zadarnic să ‑mi demons trez vreunul.
Din câte se părea, înecatul sperase să capete o recompensă din confiscarea
averii și obținuse câteva informații foarte lămurite despre afacerile lui Magwitch.
Când trupul lui fu descoperit la multe mile depărtare de locul morții și atât de
cumplit desfigurat încât nu putu fi recunoscut decât după ce avea în buzunare,
se găsiră, într ‑o casetă pe care o purta la el, niște hârtii încă lizibile. Printre
acestea, se afla numele unei bănci din New South Wales, la care era depusă o
sumă de bani, și c âteva însemnări despre niște terenuri de o valoare
considerabilă. Ambele informații apăreau și pe o listă pe care Magwitch, din
închisoare, i ‑o dădu domnului Jaggers, și care conținea inventarul averilor pe
care el credea că le voi moșteni. Faptul că bietu l om nu cunoștea adevărul îi fu de
folos, în cele din urmă, căci nu se îndoi nici o clipă că moștenirea mea era în
deplină siguranță, cu ajutorul domnului Jaggers.
După o întârziere de trei zile, în care procurorii regali așteptară să vină
martorul de pe v asul deținuților, acesta sosi, în sfârșit, oferind veriga lipsă din
acest caz foarte simplu. Magwitch fu desemnat pentru a compărea în fața curții în
sesiunea următoare, care urma să înceapă peste o lună.
În această perioadă neagră a vieții mele, Herbert s e întoarse acasă într ‑o
seară foarte abătut și ‑mi zise:
― Dragul meu Handel, m ă tem că te voi părăsi curând.
Cum partenerul său de afaceri mă pregătise din timp pentru această veste,
am fost mai puțin uluit decât se aștepta Herbert.
― Am pierde un prilej m inunat dac ă mi‑aș amâna plecarea la Cairo și, din

păcate, trebuie să plec, Handel, tocmai când ai mai multă nevoie de mine.
― Herbert, întotdeauna voi avea nevoie de tine, pentru că întotdeauna îmi vei
fi tare drag. Dar n ‑o să am acum mai multă nevoie de t ine ca altă dată .
― Vei fi at ât de singur!
― N‑am răgazul să mă gândesc la acest lucru, zisei eu. Tu știi că sunt mereu
cu el, tot timpul care ni se îngăduie, și că, dacă aș putea, aș sta toată ziua
împreună cu el. Iar când plec de lângă el, știi că toate gândurile mele tot către el
se îndreaptă.
Situația fără scăpare în care se afla Magwitch ne îngrozea atât de tare încât
nu puteam s ‑o pomenim mai deslușit.
― Dragul meu prieten, zise Herbert, dă ‑mi voie ca apropiata noastră
despărțire, căci este foarte apr opiată, să ‑mi fie scuza pentru faptul că te voi mai
sâcâi și eu acuma. Te ‑ai gândit la viitorul tău?
― Nu, c ăci mi‑e teamă să mă gândesc la orice fel de viitor.
― Dar nu trebuie s ă‑l dai uitării pe ‑al tău. Pe cuvâ nt, dragul meu, scumpul
meu Handel, nu trebuie să ‑l dai uitării. Mi ‑ar plăcea să arunci o privire acum
asupra sa, măcar cât te pot ajuta cu vreo câteva cuvinte prietenești.
― Bine, zisei eu.
― În noua filială a firmei noastre, Handel, am avea nevoie de un. ..
Înțelesei că ocolea, din delicatețe, numele slujbei, așa că îi șoptii:
― Un func ționar.
― Un func ționar. Și sper că nu va fi cu neputință să avanseze (așa cum i s ‑
a întâmplat și unui funcționar pe care îl cunoști tu) și să devină partener. Așadar,
Hande l… pe scurt, dragul meu prieten, vrei să vii la mine?
Era ceva nespus de fermecător, de prietenesc și de îmbietor în felul în care
rostise propunerea, după cuvintele „Așadar, Handel”, care păruseră începutul
grav al unui discurs de rău augur, schimbând i mediat tonul, întinzându ‑mi
mâna sa cinstită și vorbindu ‑mi ca unui coleg de școală .
― Clara și cu mine am vorbit și ‑am răsvorbit despre acest lucru, continuă
Herbert, iar ea m ‑a rugat chiar azi, cu lacrimi în ochi, să ‑ți spun că, dacă vrei să
locuiești îm preună cu noi, când vom fi noi acolo, ea va face tot ce îi va sta în
putință să te simți fericit și să ‑l convingă pe prietenul soțului său că este și
prietenul ei. Am duce ‑o atât de bine împreună, Handel!
Le‑am mulțumit din tot sufletul, dar am spus că, de ocamdată, nu eram sigur
că mă voi putea alătura afacerii lui, cum avusese bunătatea să ‑mi propună. În
primul rând, pentru că mintea mea era prea ocupată cu altele acum, ca să fiu în
stare să judec bine această propunere. În al doilea rând, pentru că… Da! În al
doilea rând, pentru că mai exista o nelămurire, n ‑aș fi putut spune care anume,
în gândurile mele – și care va ieși curând la iveală, la sfârșitul acestei mici
povestiri.
― Dar dac ă tu crezi, Herbert, sau dacă poți, fără să păgubești cu nimic
afacer ea ta, să lași întrebarea deschisă încă puțin timp…
― Oric ât de mult! strigă Herbert. Șase luni, un an!
― Nu at ât de mult, zisei eu. Două sau trei luni, cel mult.
Herbert era în culmea fericirii când ne ‑am strâns mâinile, pecetluind această
înțelegere, ș i‑mi zise că acum avea curajul să ‑mi dea de veste că va trebui să
plece chiar la sfârșitul săptămânii.

― Și Clara? întrebai eu.
― Draga de ea, r ăspunse Herbert, va rămâne credincioasă lângă tatăl ei, cât
va mai trăi, deși n ‑o s‑o mai ducă mult. Doamna Whimple mi ‑a mărturisit că,
fără nici o îndoială, e pe ducă .
― Nu vreau s ă par lipsit de inimă, zisei eu, dar nici c ‑ar putea face altceva
mai bun decât să moară .
― Din p ăcate, trebuie să recunosc că așa este, zise și Herbert. După aceea, o
să mă întorc s ‑o iau și pe draga de ea, iar scumpa de ea și cu mine vom merge
liniștiți la prima biserică. Ține minte! Micuța mea dragă nu provine din nici o
familie nobilă, dragul meu Handel, nu s ‑a uitat niciodată în cartea roșie și habar
n‑are cine a fos t bunicul ei. Ce noroc pe mine!
În aceeași săptămână, sâmbătă, mi ‑am luat rămas ‑bun de la Herbert – plin
de speranțe luminoase, dar abătut și mâhnit că trebuia să mă părăsească -, în
vreme ce el se așezase deja într ‑unul dintre poștalioanele care mergeau s pre port.
Apoi, am intrat într ‑o cafenea, ca să ‑i scriu Clarei un bilet, spunându ‑i că
Herbert a plecat și că îi trimite toată dragostea lui, după care m ‑am întors în casa
mea singuratică – dacă merita numele de casă, pentru că, acum, nu mai era o
casă pen tru mine, iar alt cămin nu mai aveam pe nicăieri.
Pe scări, mă întâlnii cu Wemmick, care tocmai cobora, după ce își tocise
degeaba încheieturile degetelor în ușa mea. Nu ‑l mai văzusem singur de la
dezastruosul deznodământ al încercării noastre de fugă. Iar acum venise, în
calitate de persoană particulară, să ‑mi spună câteva cuvinte privitoare la eșec.
― Răposatul Compeyson, zise Wemmick, a ghicit, puțin câte puțin, mai bine
de jumătate din afacerea care se judecă acum. Eu am aflat ce ‑am aflat din
spusele un ora dintre oamenii săi, intrați într ‑o încurcătură (unii dintre oamenii
săi intră mereu în câte o încurcătură). Am stat cu urechile ciulite, prefăcându ‑
mă că n ‑aud, până ce am aflat că era plecat din Londra și atunci m ‑am gândit că
ar fi momentul potrivit să faceți încercarea. Abia acum am început să bănuiesc că
și acest zvon făcea parte din planul lui de om foarte inteligent, obișnuit să ‑și
înșele propriile unelte. Nu mă învinuiești pentru asta, sper, domnule Pip? Crede
‑mă, am încercat din toată inima să t e ajut.
― Sunt sigur de asta, Wemmick, la fel de sigur cum e ști dumneata însuți, și
îți mulțumesc din suflet pentru interesul și prietenia arătate.
― Îți mulțumesc, îți mulțumesc. Este o treabă murdară, zise Wemmick,
scărpinându ‑se în cap, și te asigur că n‑am mai fost de mult atât de întors pe
dos. Când mă gândesc la câtă proprietate portabilă s ‑a pierdut, Dumnezeule!
― Iar eu m ă gândesc, Wemmick, la sărmanul posesor al proprietății.
― Da, desigur, zise Wemmick. Bine înțeles că nimeni nu ți ‑ar putea reproșa
că‑ți pare rău de el, și aș pune chiar eu la bătaie o bancnotă de cinci lire pentru a
‑l scoate de acolo. Dar eu mă gândesc la următorul lucru. Răposatul Compeyson
era dinainte înștiințat de întoarcerea omului și, fiind atât de înverșunat să ‑i
ceară socoteală, cred că oricum n ‑ar fi putut fi salvat. În schimb, proprietatea
portabilă ar fi putut fi salvată, cu siguranță. Asta este deosebirea între
proprietate și posesorul său, înțelegi?
Îl invitai pe Wemmick să urce până la mine și să bea un pahar de grog,
înainte să pornească spre Walworth. El primi invitația. În timp ce ‑și sorbea mica

sa porție de băutură, mă întrebă, fără nici o introducere, după ce păruse să se
perpelească o vreme:
― Ce‑ai zice dacă aș vrea să ‑mi iau liber luni, domnule Pip?
― Oh, bănuiesc că n ‑ai mai făcut așa ceva de douăsprezece luni încoace!
― Mai bine zis, de doisprezece ani încoace, zise Wemmick. Da. O să ‑mi iau
liber. Mai mult decât atât, o să te invit să facem împreună o plimbare.
Era cât pe ‑aci să mă scuz, socotindu ‑mă un t ovarăș nesuferit în clipele
acelea, când Wemmick mi ‑o luă înainte:
― Știu de făgăduiala făcută, zise el, și că nu ești în apele dumitale, domnule
Pip. Dar aș socoti acest serviciu drept un gest nobil din partea dumitale. N ‑o să
mergem prea mult și n ‑o să p ornim foarte de dimineață. Să zicem că ar putea să
‑ți răpească (socotind și gustarea de dimineață din timpul plimbării) patru
ceasuri, de la opt la douăsprezece. N ‑ai putea să ‑ți calci pe inimă și să vii?
Făcuse atât de multe pentru mine, nu o dată, încât ceea ce îmi cerea acum
însemna foarte puțin. I ‑am spus că puteam să vin și că voi veni sigur, iar el s ‑a
arătat atât de încântat de consimțământul meu, încât m ‑am simțit și eu
mulțumit. La stăruința sa, i ‑am făgăduit să ‑l caut la castel, luni dimineța, la ora
opt și jumătate și, cu acestea, ne ‑am despărțit.
Punctual la întâlnire, sunai la poarta castelului, luni dimineața, și Wemmick
însuși îmi ieși în întâmpinare. Ceea ce mă surprinse de la prima privire fu că
părea mai țeapăn ca de obicei și purta o pălăr ie mai lustruită. Înăuntru ne
așteptau două pahare de rom cu lapte și doi biscuiți. Bătrânul pesemne se
sculase cu noaptea în cap, căci, aruncând o privire în odaia lui, văzui că patul era
gol.
După ce ne înviorarăm bând romul cu lapte și mâncându ‑ne biscu iții, odată
încheiate aceste pregătiri, eram gata să ieșim la plimbare, dar nu mică mi ‑a fost
mirarea să ‑l văd pe Wemmick că ia o undiță și o pune pe umăr.
― Ei, doar nu mergem la pescuit! zisei eu.
― Nu, r ăspunse Wemmick, dar îmi place să umblu cu o undiț ă.
Mi‑am zis în sinea mea că era o ciudățenie, dar n ‑am dat glas acestui gând și
am pornit la drum. Ne îndreptarăm către Camberwell Green și, când ajunserăm
mai aproape, Wemmick spuse deodată:
― Hei! Uite ‑o biserică!
Nu era nimic surprinzător în acest lucr u, dar, din nou, mă mirai foarte tare
când el adăugă, de parcă îi venise în minte o idee strălucită:
― Hai s ă intrăm!
Am intrat, Wemmick lăsându ‑și undița sub portal și uitându ‑se bine de jur
împrejur. Apoi, Wemmick își afundă mâna în buzunarele hainei și scoase de
acolo o bucată de hârtie.
― Hei! zise el. Uite ‑o pereche de mănuși! Hai să le încercăm!
Cum mănușile erau din piele de căprioară, albe, iar gura sa ca o cutie de
scrisori era deschisă cât se poate, începui să am puternice bă nuieli. Acestea mi se
preschimbară în certitudini când îl zării pe tata ‑mare intrând pe o ușă laterală,
însoțit de o doamnă .
― Hei! zise Wemmick. Uite ‑o pe domnișoara Skiffins! Hai să facem o nuntă!
Domnișoara discretă era înveșmântată în haine obiș nuite, numai că acum
tocmai se străduia să își înlocuiască mănușile de piele verzi cu unele albe. De

altfel, și tata ‑mare se ocupa cu pregătirea unei jertfe asemănătoare pe altarul lui
Hymeneu . Bătrânul gentleman, totuși, întâmpina mari dificultăți în a ‑și pune
mănușile, încât, până la urmă, Wemmick trebui să ‑l sprijine cu spatele de un
pilastru, apoi să treacă în spatele stâlpului, proptindu ‑se în el, și să înceapă să
tragă de mănuși, în vrem e ce eu îl țineam pe bătrân pe după m ijloc, ca să poată
opune o rezistență deopotrivă mare și nevătămătoare. Prin această ingenioasă
stratagemă, mănușile fură îmbrăcate perfect.
Când se iviră pastorul și dascălul, ne aliniară pe toți, în ordine, în fața
balustradei fatale. Credincios ideii sale de a face să pară că nimic din toate
acestea nu fusese aranjat dinainte, îl auzii pe Wemmick zicând, ca pentru sine, în
vreme ce scoase ceva din buzunarul jiletcii, mai înainte de începerea slujbei:
― Hei! Uite ‑un inel!
Eu jucai rolul de martor sau cavaler de onoare al mirelui, în vreme ce o fetiță
șchioapă, care deschidea ușile stranelor prin biserică și purta o bonețică de copil
mic pe cap, se prefăcu prietena de suflet a domnișoarei Skiffins. Răspunderea de
a conduce mireasa la altar îi reveni bătrânului, care izbuti, fără să vrea, să ‑l
supere pe pastor, ceea ce se întâmplă după cum vă voi spune. Când pastorul
întrebă: „Cine i ‑o dă pe această femeie de nevastă acestui bărbat?”, bătrânul
gentleman, neavând nici o bănuială unde ajunsese ceremonia, rămase neclintit,
zâmbind cu toată îngăduința la cele zece porunci. Atunci, pastorul întrebă din
nou: „Cine i ‑o dă pe această femeie de nevastă acestui bărbat?” Bătrânul
gentleman continuând să rămână în starea sa de neș tiință venerabilă, mirele îi
strigă, pe tonul său obișnuit: „Ei, tată ‑mare, doar știi… Cine o dă?” La care
bătrânul răspunse, cu mare vioiciune, înainte de a spune că el era acela: „Foarte
bine, John, foarte bine, băiatule!” Iar pastorul făcu o pauză atâ t de sumbră după
aceasta, încât pentru moment mă cuprinse îndoiala că în ziua aceea se va mai
săvârși căsătoria.
Totul se încheie cu bine și, când ieșirăm din biserică, Wemmick ridică
acoperământul cristelniței, puse mănușile înăuntru și o acoperi la loc. Doamna
Wemmick, mai gr ijulie față de viitor, își vârî mănușile albe în buzunar și își puse
în loc mănușile sale verzi.
― Și acum, domnule Pip, zise Wemmick, punându ‑și din nou, triumfător,
undița pe umăr, ca la venire, dă ‑mi voie să te întreb dacă i ‑ar pute a trece cuiva
prin minte că acesta este un alai de nuntă?
La o cârciumioară drăguță, aflată la vreo milă și ceva pe dealul înverzit de
dincolo de o pajiște, luarăm micul dejun. În salon se mai afla și o masă de biliard,
în cazul în care am fi dorit să ne d estindem după ceremonie. Băgai de seamă cu
plăcere că doamna Wemmick nu mai desprindea brațul domnului Wemmick
când acesta i se încolăcea în jurul taliei, ci rămânea nemișcată, într ‑un scaun cu
spătar înalt de lângă perete, ca un violoncel în cutia lui, și îngăduia să fie
îmbrățișată, la fel cum ar fi îngăduit ‑o și instrumentul muzical amintit.
Masa fu excelentă și, dacă vreunul dintre convivi refuza ceva din cele puse pe
masă, Wemmick zicea:
― Sunt prev ăzute prin contract, să știți, nu vă fie teamă să luaț i!
Am băut în cinstea tinerei perechi, am băut în cinstea bătrânului, am băut în
cinstea castelului, am salutat mireasa la plecare și am încercat să fiu un tovarăș
de petrecere cât mai plăcut cu putință.
Wemmick mă conduse până la ușă, unde ne strânserăm d in nou mâinile și îi

urai numai bucurie.
― Mul țumesc! zise Wemmick, frecându ‑și palmele. Ea se pricepe atât de bine
la găini, cum nici n ‑ai idee! O să ‑ți dau câteva ouă, ca să ‑ți dai seama singur. Și,
domnule Pip!… mă chemă el înapoi, vorbindu ‑mi în șoap tă. Și acesta este tot un
sentiment de Walworth, dacă nu te superi.
― Înțeleg. De care nu trebuie să pomenesc în Little Britain, zisei eu.
Wemmick încuviință printr ‑un semn din cap.
― Dup ă cele ce ți ‑au scăpat zilele trecute, ar fi mai bine ca domnul Jagge rs
să nu mai afle și de asta. Ar putea crede că mi s ‑a moleșit creierul sau ceva de
soiul ăsta.

Capitolul LVI

Provis zăcu în închisoare, foarte bolnav, tot timpul scurs între punerea lui
sub acuzație și deschiderea sesiunii de judecată. Avea două coaste rupte, unul
din plămâni îi fusese atins și respira cu mare greutate și cu dureri care creșteau
pe fiecare zi. Din pricina rănilor sale, vorbea cu glas foarte scăzut, abia de ‑l
auzeam, și, de altfel, vorbea foarte puțin. Dar era întotdeauna dornic s ă mă
asculte, iar aceasta deveni cea mai de seamă misiune a vieții mele: să ‑i vorbesc și
să‑i citesc ceea ce știam că are voie să audă .
Fiind mult prea bolnav ca să poată rămâne în închisoarea comună, fu mutat,
încă de a doua zi, la infirmerie. Aceasta mi ‑a dat prilejul să fiu mai des împreună
cu el decât ar fi fost posibil în alte condiții. Dacă n ‑ar fi fost bolnav, ar fi fost pus
în lanțuri, căci era privit ca un înrăit într ‑ale evadării și altor blestemății.
Deși îl vedeam în fiecare zi, vizitele erau sc urte, și, din pricina orelor lungi de
despărțire, puteam să ‑i văd pe chip chiar și cea mai mică schimbare care se
petrecea în starea sănătății sale. Nu ‑mi amintesc să fi găsit vreodată o schimbare
în bine. Se topea văzând cu ochii din clipa în care ușa î nchisorii se închisese
pentru totdeauna în urma lui și era tot mai slăbit și mai bolnav.
Supunerea și resemnarea pe care le arăta erau cele ale unui om la capătul
puterilor. Uneori, din ținuta sa ori din cele vreo două șoapte pe care le scăpa, îmi
dădeam s eama că a chibzuit îndelung asupra întrebării dacă, în împrejurări mai
puțin rele, n ‑ar fi fost și el un om mai bun. Dar niciodată nu și ‑a găsit vreo scuză
pentru faptele sale folosind acest argument, și nici n ‑a încercat să ‑și înfățișeze
trecutul altfel d ecât fusese.
Se întâmpla, mai bine zis, s ‑a întâmplat de două sau trei ori, când mă aflam
și eu de față, ca una dintre persoanele însărcinate să ‑l păzească să pomenească
faima sa de individ primejdios. Atunci, zâmbea și își întorcea ochii spre mine cu o
privire plină de încredere, ca și cum era convins că văzusem la el un început de
îndreptare, încă de când eram copil. Pentru toate celelalte, se arăta spășit și plin
de remușcare și nu l ‑am auzit niciodată plângându ‑se de felul în care era tratat.
Când sosi vremea deschiderii sesiunii de judecată, domnul Jaggers ceru o
amânare a susținerii procesului până la următoarea sesiune. Firește că o făcuse
din convingerea că acuzatul nu avea să mai trăiască până atunci, dar cererea îi fu
refuzată. Procesul începu prin tre primele și, când Magwitch fu adus în banca

acuzaților, fu așezat pe un scaun. Nu se ridică nici o împotrivire ca eu să vin
lângă boxă și, peste balustradă, să ‑l țin de mâna pe care mi ‑o întindea.
Judecata fu foarte scurtă și limpede. Toate lucrurile ca re se puteau spune în
apărarea lui fură spuse – cum dobândise gust pentru muncă și cum prosperase
prin m ijloace cinstite și onorabile. Însă nimic nu putu știrbi faptul că se întorsese
din exil și că se afla acolo, în prezența judecătorului și a juraților. E ra cu
neputință să ‑l judeci pentru aceasta și să nu ‑l găsești vinovat.
La vremea aceea, era obiceiul (după cum am aflat din cumplita mea
experiență la sesiunea aceea) să se dedice o zi încheierii procesului, înainte de a
se rosti sentința, și să se pună la cale un final de efect când această sentință era
de condamnare la moarte. Dacă nu ar fi tabloul de neșters pe care amintirea mea
mi‑l aduce și astăzi înaintea ochilor, cu greu mi ‑ar veni să cred, chiar și acum,
când scriu aceste rânduri, că am văzut treiz eci și doi de acuzați, bărbați și femei,
aduși în fața judecătorului pentru a ‑și primi toți odată sentința. Printre cei
treizeci și doi se afla și Magwitch, singurul așezat, ca să poată să respire
îndeajuns cât să mai păstreze un strop de viață în el.
Întreaga scenă îmi revine acum în minte în culorile vii ale acelei clipe, încât
văd și picăturile ploii de aprilie, rămase pe ferestrele curții, sclipind în razele
soarelui primăvăratic. Stăteam și de data aceasta dincolo de boxă, într ‑un colț,
ținând mâna lui Magwitch în mâna mea. Îngrămădiți ca într ‑un țarc, cei treizeci
și doi de bărbați și femei stăteau în boxa acuzaților, unii semeți, alții copleșiți de
groază, unii suspinând și plângând, acoperindu ‑și obrazul, alții privind
posomorâți în jur. Se auziseră câteva țipete dinspre femeile condamnate, care
fuseseră chemate la ordine, și apoi se lăsase tăcerea. Șerifii, împopoțonați cu
colane, cu buchete de flori și alte zorzoane oficiale monstruoase, aprozii, portăreii
și o galerie plină de spectatori – un publi c de teatru considerabil – priveau cu
atenție cum cei treizeci și doi de acuzați și judecătorul erau puși față în față. Apoi,
judecătorul începu să le vorbească. Printre nefericitele făpturi dinaintea lui,
cărora ținea în mod deosebit să li se adreseze, ex ista un bărbat care încă din
copilărie încălcase legea, care, după repetate detenții și pedepse, fusese, în cele
din urmă, condamnat la exil pentru mulți ani și care, în urma unor fapte deosebit
de violente și de îndrăznețe, evadase și fusese condamnat din nou la deportare pe
viață. Acest nelegiuit păruse, o vreme, că se căiește de greșelile lui, cât fusese
departe de locurile vechilor sale fapte rele, și dusese un trai liniștit și cinstit. Dar,
într‑un moment nenorocit, cedând apucăturilor și patimilor car e îl făcuseră atât
de multă vreme o pacoste pentru societate, își părăsise locul de odihnă și căință
și se întorsese în țara unde fusese proscris. Fiind dat în vileag, reușise pentru o
vreme să le scape agenților de poliție, deși, în cele din urmă, fusese prins în clipa
în care voia să fugă, și atunci le opusese rezistență și pricinuise – el știa mai bine
dacă dinadins sau în orbirea nerușinării sale – moartea denunțătorului său, care
îi cunoștea întreaga istorie. Pedeapsa prevăzută pentru întoarcerea sa în țara de
unde fusese surghiunit fiind moartea, iar cazul lui prezentând circumstanțe
agravante, trebuia să se pregătească de moarte.
Soarele pătrundea înăuntru prin fereastra largă a tribunalului, trecând prin
strălucitorii picuri de ploaie de pe geam, și desena un con de lumină între cei
treizeci și doi de acuzați și judecător, unindu ‑i pe toți laolaltă și amintindu ‑le,
poate, câtorva dintre spectatori că și acuzații și judecătorul vor ajunge deopotrivă
la Judecata de Apoi, în fața Judecătorului care e ato tștiutor și care nu poate

greși. Ridicându ‑se pentru o clipă, ca o pată distinctă în calea razei de lumină,
condamnatul spuse:
― Domnule judec ător, eu mi ‑am primit deja condamnarea de la
Atotputernicul, dar mă înclin în fața sentinței dumneavoastră.
Și se așeză la loc.
Se iscă o rumoare, apoi judecătorul continuă cu ceea ce mai avea de spus și
celorlalți. După ce au fost cu toții condamnați oficial, ieșiră – unii avură nevoie să
fie spr ijiniți, alții pășiră agale, cu priviri neîmblânzite, bravând, câțiva fă cură
semne din cap către galerie, vreo doi sau trei își strânseră mâinile, iar restul
ieșiră mestecând în gură fire de iarbă, pe care le smulseseră din ghivecele
plantelor din sală. Magwitch ieși cel din urmă, pentru că trebuia să fie ajutat să
se scoale d in scaunul său și pentru că mergea foarte încet. Îmi ținuse mânile
strâns, în timp ce se scurseseră din boxă toți ceilalți și în timp ce publicul se
ridicase în picioare (aranjându ‑și hainele, ca și cum ar fi fost la biserică sau mai
știu eu unde), arătând cu mâna, în jos, ba pe nelegiuitul acela, ba pe celălalt, de
cele mai multe ori pe Magwitch și pe mine.
Îmi doream și mă rugam fierbinte să moară înainte ca procesul ‑verbal al
grefierului să fie încheiat, dar, îngrozit că agonia nu i se va sfârși până atu nci, am
început să scriu, chiar în noaptea aceea, o petiție către ministrul de interne,
povestindu ‑i cum îl cunoscusem pe Magwitch și cum se întorsese în țară de
dragul meu. Am scris ‑o cât am putut de pătimaș și de înduioșător, iar după ce
am terminat ‑o și am trimis ‑o m‑am apucat să scriu și alte petiții către oameni cu
puteri asemănătoare, alegându ‑i pe cei care speram să fie cei mai îndurători; ba
chiar am întocmit una și pentru Coroană. Câteva zile și câteva nopți după ce își
primise sentința, nu m ‑am ma i odihnit deloc, doar mai ațipeam din când în când
pe scaun, fiind adâncit în scrierea acestor petiții. Iar după ce le trimiteam, nu mă
mai puteam dezlipi de locurile în care ajungeau, căci mi se părea că ar avea mai
mulți sorți de izbândă dacă rămâneam în apropierea lor. În această stare de
agitație nebunească și fierbere a minții, cutreieram străzile în fiecare seară,
întrebându ‑mă pe la care dintre birouri și case îmi depusesem petițiile. Până și în
ziua de azi, într ‑o seară prăfuită și rece de primăvară , străzile obositoare din
vestul Londrei, cu șirurile lor de case severe și bine zăvorâte și cu lungile lor
rânduri de felinare, mi se par foarte triste, căci îmi amintesc de timpurile acelea.
Vizitele zilnice pe care i le mai puteam face se scurtaseră și acum era păzit cu
strășnicie. Văzând sau închipuindu ‑mi că eram bănuit că i ‑aș fi putut aduce
otravă, am cerut să fiu percheziționat înainte să mă așez lângă patul său și i ‑am
spus ofițerului care se afla mereu acolo că sunt gata să fac orice ca să ‑l convi ng
de sinceritatea gândurilor mele. Nimeni nu se purta aspru cu Magwitch sau cu
mine. Gardianul mă înștiința, în fiecare zi, că Magwitch se simțea mai rău decât
în ajun, iar ceilalți deținuți din odaie, și cei vreo câțiva deținuți care îngr ijeau de
bolnavi ca infirmieri (răufăcători, dar dând dovadă de sentimente nobile, slavă
Domnului!) îmi spuneau același lucru.
Pe măsură ce zilele treceau, îl vedeam rămânând din ce în ce mai des
nemișcat, cu privirea goală ațintită în tavanul alb, cu chipul lipsit de oric e
expresie, până când vreun cuvânt de al meu îi lumina obrazul, pentru o clipă, dar
apoi aluneca din nou în letargie. Uneori nu era în stare să vorbească deloc sau
aproape deloc și, atunci, îmi răspundea apăsându ‑mi ușor mâna, iar eu
ajunsesem să înțeleg f oarte bine acest limbaj.

Numărul de zile scurse se ridicase la zece, când descoperii la el o schimbare
cum nu mai văzusem. Ochii îi erau îndreptați către ușă și se însuflețiră când
intrai eu.
― Dragul meu b ăiat, zise el, când mă așezai lângă patul său. Mă temeam că
o să întârzii. Dar știam eu că nu e cu putință.
― N‑am întârziat, zisei eu. Am așteptat la poartă să se facă ora.
― Întotdeauna aștepți la poartă, nu ‑i așa, băiete dragă?
― Da. Ca s ă nu pierd nici o clipă.
― Mul țumesc, dragul meu băiat, mulțumesc . Dumnezeu să te
binecuvânteze! Nu m ‑ai părăsit niciodată, dragul meu băiat!
Îi strânsei mâinile amuțit, căci nu puteam să uit că odată voisem să ‑l
părăsesc.
― Și, mai presus de toate, zise el, ai fost mult mai aproape de mine de când
viața mi s ‑a întunecat, decât în vremea când îmi strălucea soarele. Ăsta ‑i lucrul
cel mai bun din toate!
Stătea întins pe spate, răsuflând cu mare greutate. Orice ar fi făcut și oricât
de drag i ‑aș fi fost, lumina i se stingea de pe față încetul cu încetul, și un văl i se
așternea peste ochii goi ațintiți în tavanul alb.
― Ast ăzi suferi foarte tare?
― Nu m ă plâng de nimic, dragă băiete.
― Tu niciodat ă nu te plângi.
Își rostise ultimele cuvinte. Zâmbi, iar eu înțelesei, din felul în care îmi
strânse mâna, că voia s ‑o ridi c și să i‑o așez pe piept. Îmi ținui mâna acolo, iar el
zâmbi din nou și mi ‑o acoperi cu mâinile sale.
Timpul vizitei se încheiase, iar noi încă mai stăteam așa. Dar, uitându ‑mă în
jur, îl descoperii lângă mine pe guvernatorul închisorii, care îmi șopti:
― Poți să mai rămâi.
Îi mulțumii cu recunoștință și îl întrebai:
― Aș putea să ‑i mai spun ceva, poate încă mă mai aude?
Guvernatorul se trase câțiva pași mai înapoi și îi făcu semn gardianului să
iasă. Mișcarea aceasta, deși se petrecuse fără zgomot, retras e vălul de pe ochii goi
ațintiți în tavanul alb, care îndreptară o privire plină de dragoste către mine.
― Drag ă Magwitch, trebuie să ‑ți mai spun ceva, acum, la sfârșit. Înțelegi ce
îți spun?
O apăsare ușoară pe mâna mea.
― Ai avut c ândva o fetiță pe care ai iubit‑o și ai pierdut ‑o.
O apăsare mai puternică pe mâna mea.
― A tr ăit și a găsit niște prieteni puternici. Trăiește și acum. Este o adevărată
lady și este foarte frumoasă. Iar eu o iubesc!
Cu o ultimă sforțare firavă, care n ‑ar fi reușit dacă n ‑aș fi fost pregătit și nu
l‑aș fi ajutat, îmi ridică mâna la buzele sale. Apoi, o duse din nou pe piept și ‑o
apăsă ușor, odihnindu ‑și mâinile sale deasupra. Privirea goală ațintită în tavanul
alb își recăpătă strălucirea o clipă, dar apoi pieri, și capul îi căzu liniștit în piept.
Amintindu ‑mi atunci de ceea ce citisem împreună, m ‑am gândit la cei doi
oameni care au intrat în templu să se roage, și mi ‑am dat seama că nu știam alte
cuvinte mai potrivite de rostit la căpătâiul său decât: „O, Doamne, îndură ‑Te de
el, păcătosul!”

Capitolul LVII

Acum, fiindcă rămăsesem singur și de capul meu, l ‑am înștiințat pe
proprietar că vreau să părăsesc apartamentul din Temple de îndată ce ‑mi va
îngădui contractul meu de închiriere și că, între timp, aș vrea să ‑l subî nchiriez.
Numaidecât am pus afișe în ferestre, căci aveam multe datorii și atât de puțini
bani, încât situația mea începuse să mă îngr ijoreze cu ‑adevărat. Mai bine zis, m
‑ar fi îngr ijorat, dacă aș fi avut destulă energie și putere să reușesc să văd
limpede o rice adevăr în afară de acela că eram foarte bolnav. Încordarea
nemăsurată în care trăisem în ultima vreme mă făcuse în stare să ‑mi amân
boala, dar nu să scap de ea. Știam că acum mă înhățase, așa că uitasem de
celelalte, ba chiar nici de boală nu ‑mi mai p ăsa.
O zi sau două, am zăcut întins pe canapea sau pe podea – oriunde se
nimerea, fiindcă mi se întâmpla să leșin -, cu capul greu și cu dureri în toate
oasele, fără nici un gând, fără nici o putere. Apoi veni o noapte care mi se păru
nesfârșită, plină de neliniște și groază. Dimineața, când am încercat să mă ridic
în capul oaselor în pat și să mă gândesc la visele avute, am văzut că nu puteam să
fac nici o mișcare.
Dacă într ‑adevăr am coborât până în Garden Court în puterea nopții,
bâjbâind după barca desp re care credeam că se află acolo; dacă de vreo două sau
trei ori m ‑am deșteptat, îngrozit, descoperindu ‑mă pe scară, fără să ‑mi dau
seama cum mă dădusem jos din pat; dacă m ‑am trezit aprinzând lampa, urmărit
de gândul că Magwitch urca pe scară și că lămpil e erau stinse; dacă m ‑am simțit
nespus de hărțuit, tot auzind vorbele fără șir, râsetele și gemetele cuiva și dacă
am avut bănuiala că eu însumi scoteam acele sunete; dacă într ‑un colț al
camerei vedeam un cuptor de fierărie închis, în timp ce o voce îmi s triga fără
încetare că domnișoara Havisham se mistuia înăuntru – tuturor acestor lucruri
încercam să le dau de cap și să le găsesc o oarecare ordine în mintea mea,
dimineața, stând în pat. Dar aburii unui cuptor de var veneau să se așeze între
mine și ele, amestecându ‑le iarăși, până când, printre acești aburi am văzut, în
cele din urmă, doi oameni uitându ‑se la mine.
― Ce vre ți? întrebai eu, tresărind. Nu vă cunosc!
― Ei, bine, domnule, r ăspunse unul dintre ei, aplecându ‑se spre mine și
atingându ‑mă pe umă r, aceasta este o chestiune pe care o vom rezolva curând,
aș zice eu. Sunteți arestat.
― Cât de mare este datoria?
― O sut ă douăzeci și trei de lire, cincisprezece șilingi și șase pence. Factura
bijutierului, cred.
― Ce‑i de făcut?
― Ar fi mai bine s ă veniț i la mine, zise omul. Țin o pensiune foarte
convenabilă.
Am făcut câteva strădanii să mă scol și să mă îmbrac. Când mi ‑am dat din
nou seama de prezența lor, stăteau ceva mai departe de pat, uitându ‑se la mine.
Eu încă eram întins în pat.
― Vede ți și dumnea voastră care ‑i situația, zisei eu. Aș veni cu

dumneavoastră, dacă aș putea, dar nu sunt în stare. Dacă mă luați de aici, cred
că o să mor pe drum.
Pesemne mi ‑au răspuns, ori m ‑au contrazis asupra acestui punct, ori m ‑au
încurajat să cred că, de fapt, mi ‑era mai bine decât mi ‑aș fi închipuit. Dar câtă
vreme amintirea mea despre ei atârnă doar de acest firav fir de păr, nu știu ce au
făcut până la urmă, în afară de faptul că s ‑au abținut să mă ia pe sus.
Apoi, știu că am avut febră și că am scăpat de ea, că a m suferit cumplit, că
adeseori îmi pierdeam cunoștința, că timpul mi se părea nesfârșit, că mi se
întâmpla să confund existențe închipuite cu viața mea; că eram ba o cărămidă
din peretele casei, și mă rugam să fiu luată din locul acela amețitor în care mă
așezaseră zidarii, ba o osie de oțel a unei mașinării uriașe, care duduia și se
învârtea deasupra unei prăpastii și, cu toate acestea, eu mă rugam să opresc
mașinăria și, cu o lovitură de ciocan, să înlătur piesa aceea pe care o reprezentam
eu în ea – că am străbătut toate aceste trepte ale bolii, știu atât din faptele pe care
mi le‑am amintit mai târziu, cât și din cele pe care le înțelegeam, într ‑o oarecare
măsură, chiar în timp ce se petreceau. De asemenea, știu, tot de atunci, că uneori
mă luptam cu oam eni în carne și oase, fiind sigur că erau niște ucigași, dar că îmi
dădeam deodată seama că, de fapt, îmi voiau binele și, atunci, mă prăbușeam
sleit de puteri în brațele lor și le îngăduiam să mă așeze în pat. Însă, mai presus
de toate, știu că toate aces te persoane – care, când îmi era foarte rău, se înfățișau
cu chipul schimonosit – tindeau să se arate mai devreme sau mai târziu sub
chipul și asemănarea lui Joe.
După ce am depășit cel mai greu moment al bolii mele, am început să bag de
seamă că, în vreme ce toate celelalte simptome trecuseră, acesta din urmă nu
voia să treacă. Oricine venea lângă mine încă mai lua chipul lui Joe. Deschideam
ochii noaptea, și pe cine vedeam în jilțul de lângă pat? Pe Joe. Deschideam ochii
ziua, și pe cine vedeam pe banchet a de lângă fereastră, fumându ‑și pipa în
cadrul umbrit al ferestrei deschise? Tot pe Joe. Ceream ceva de băut să mă
răcoresc, și mâna cui îmi dădea cana? Mâna dragă a lui Joe. Mă cufundam din
nou în perne, după ce beam, și fața cui se apleca asupra mea, at ât de plină de
speranță și de dragoste? Fața lui Joe.
În cele din urmă, într ‑o zi, mi‑am făcut curaj și am întrebat:
― Joe?
Și glasul drag, cel dintotdeauna, cel de acasă, îmi răspunse:
― Dup ă cât se pare, da, bătrâne.
― Oh, Joe, îmi rupi inima! Privește ‑mă supărat! Bate ‑mă, Joe! Spune ‑mi că
am fost nerecunoscător! Nu fi atât de bun cu mine!
Căci Joe își culcase capul pe pernă, lângă mine, și își trecuse brațul pe după
gâtul meu, bucuros că îl recunoscusem.
― Știi bine, dragul meu Pip, bătrâne, zise Joe, că tu și cu mine am fost
întotdeauna prieteni. Iar când vei fi destul de sănătos ca să ieșim la o plimbare…
ce de mai șotii!
După care Joe se retrase lângă fereastră, cu spatele la mine, ștergându ‑și
lacrimile. Cum marea mea slăbiciune mă împiedică să mă r idic și să mă duc la el,
rămăsei întins acolo, șoptind plin de căință:
― O, Dumnezeule, binecuv ântează ‑l! Binecuvântează ‑l, Doamne, pe
creștinul acesta atât de bun!
Ochii lui Joe erau roșii, când îl descoperii din nou lângă mine, dar eu îi

strângeam mâna ș i amândoi eram foarte fericiți.
― De c ând, dragă Joe?
― Vrei s ă spui, Pip, de când ești bolnav, dragă prietene?
― Da, Joe.
― Este sf ârșitul lunii mai, Pip. Mâine este întâi iunie.
― Și tu ai fost aici tot timpul ăsta, dragă Joe?
― Cam a șa ceva, bătrâne. Că ci, după cum i ‑am zis și lui Biddy, când am
primit vestea că ești bolnav, printr ‑o scrisoare pe care ne ‑a adus‑o poștașul, care
mai înainte a fost burlac, dar care acum s ‑a însurat, deși e tare prost plătit
pentru cât umblă el și pentru câte pingele își to cește, dar nu ‑și face gr iji cu
sănătatea, iar însurătoarea era cea mai mare dorință a inimii lui…
― E a șa de bine să te aud, Joe! Dar te întrerup ca să ‑mi spui ce i ‑ai zis lui
Biddy.
― Ceea ce i ‑am zis a fost cam așa, spuse Joe, că, de vreme ce s ‑ar putea să te
afli printre străini și de vreme ce noi doi am fost întotdeauna prieteni, o vizită într
‑un astfel de moment poate că nu s ‑ar fi dovedit… in‑ac‑cep‑ta‑bob‑blă. Cât
despre Biddy, cuvintele ei au fost: „Du ‑te la el, nu mai pierde nici o clipă !”
Acestea, zise Joe, reluând, cu aerul său gânditor, acestea au fost cuvintele lui
Biddy. „Du ‑te la el, a zis Biddy, nu mai pierde nici o clipă!” Pe scurt, adăugă Joe,
după un moment de matură chibzuință, nu greșesc cu mult dacă îți spun că
acestea au fos t cuvintele acelei tinere femei: „fără să mai pierzi nici măcar o
clipă!”.
Aici, Joe își curmă brusc povestirea, și ‑mi dădu de veste că trebuia să ‑mi
vorbească puțin, iar eu trebuia să mănânc puțin și des, la ore regulate, chiar
dacă aveam sau nu poftă de mâncare, și să mă supun la tot ceea ce ‑mi cerea el să
fac. Așadar, i ‑am sărutat mâna și am stat liniștit, în vreme ce el se apucase să
ticluiască un bilet pentru Biddy, prin care îi transmitea toată dragostea mea.
De bună seamă, Biddy îl învățase pe Joe să scrie. Cum stăteam în pat,
uitându ‑mă la el, în starea mea de slăbiciune, mă podidiră din nou lacrimile de
bucurie, văzând mândria cu care se apucase să ‑și scrie misiva. Patul meu,
văduvit de draperii, fusese mutat cu mine cu tot în salon, aceasta fiind c ea mai
aerisită și cea mai largă odaie, din care fusese luat și covorul și care era ținută
întotdeauna curată și bine primenită, fie noapte, fie zi. La măsuța mea de scris,
împinsă într ‑un colț și încărcată cu sticluțe, Joe ședea acum în fața operei sale.
Mai întâi, își alese o pană din suportul de pene, de parcă ar fi căutat într ‑o ladă
cu unelte, și își suflecă mânecile de parcă s ‑ar fi pregătit să mânuiască o rangă
de fier sau un baros. Trebuia negreșit să se spr ijine zdravăn de masă cu cotul
stâng și să ‑și ducă piciorul drept mult înapoi, înainte de a începe, iar când
începu, pictă atât de încet fiecare trăsătură de sus în jos, de ‑ai fi jurat că avea pe
puțin șase picioare lungime, în vreme ce, la fiecare trăsătură de jos în sus, îi
puteam auzi pana împro șcând cerneală din belșug. Nu prea știa locul în care se
afla călimara, înșelându ‑se tot timpul și înmuind mereu pana în aer, după care
arăta de ‑a dreptul mulțumit de rezultat. Din când în când, se poticnea în vreo
capcană ortografică, dar, una peste alta, o scoase la capăt într ‑adevăr cu bine.
După ce își iscăli numele și își mută, cu ajutorul celor două degete arătătoare, o
pată de cerneală de pe hârtie în creștetul capului, se ridică și se învârti în jurul
mesei, cercetându ‑și opera din diverse unghiuri, cu o nemărginită mulțumire.

Ca să nu ‑l încurc pe Joe vorbindu ‑i prea mult, deși aș fi fost în stare să
vorbesc mult, îmi amânai întrebările despre domnișoara Havisham până a doua
zi. Când îl întrebai dacă s ‑a însănătoșit, Joe clătină din cap.
― A murit, Joe?
― Păi, vezi tu, bătrâne, zise Joe, pe un ton de mustrare și încercând să
ajungă la răspuns în pași mici. N ‑aș merge chiar până ‑ntr‑acolo încât să spun
așa ceva, căci nu e floare la ureche să spui așa ceva. Dar ea nu mai est e…
― În viață, Joe?
― Asta se apropie mai mult de felul în care este, zise Joe. Nu mai este în
viață.
― A z ăcut mult, Joe?
― Dup ă ce te‑ai îmbolnăvit tu, a zăcut o vreme pe care tu ai putea ‑o numi –
dacă ți s ‑ar cere asta – o săptămână, zise Joe, încă ho tărât să nu mă obosească și
să‑mi răspundă la orice întrebare luând ‑o pe departe.
― Drag ă Joe, știi ce s ‑a întâmplat cu averea ei?
― Ei, bine, b ătrâne, zise Joe, din cât se pare, a lăsat ‑o prin testament, în cea
mai mare parte, vreau să spun că i ‑a lăsat‑o domnișoarei Estella. Dar a adăugat
un mic co‑di‑dic‑cil, cu mâna ei, cu o zi sau două înainte de accident, lăsându ‑i
patru mii de lire gheață domnului Matthew Pocket. Și de ce, poate te întrebi tu, la
urma urmei, Pip, i ‑a lăsat aceste patru mii de lire g heață? „Din pricina celor
raportate de Pip despre numitul Matthew.” Mi ‑a zis Biddy că întocmai așa era
scris, întări Joe, repetând formula testamentară de parcă i ‑ar fi făcut o nespusă
plăcere: „raportate despre numitul Matthew”. Patru mii de lire gheață, Pip!
N‑am descoperit niciodată la ce anume se gândea Joe când hotărâse
temperatura celor patru mii de lire, dar asta părea să le crească valoarea în ochii
lui, căci repeta cu o desfătare vădită că erau gheață.
Această veste mă bucură mult, căci pecetluia c umva singurul lucru bun pe
care‑l făcusem. L ‑am întrebat pe Joe dacă auzise că vreuna dintre celelalte rude
a moștenit ceva.
― Domni șoara Sarah, zise Joe, are douăzeci și cinci de lire pe an, ca să ‑și
cumpere hapuri, din pricină că suferă cu bila. Domnișoa ra Georgiana are numai
douăzeci de lire, plătibile o dată. Doamna… cum le zice animalelor acelora
sălbatice cu cocoașe, bătrâne?
― Cămile? zisei eu, întrebându ‑mă de ce oare o fi vrând să știe.
Joe dădu din cap.
― Doamna C ămile – din care eu înțelesei de odată că se referea la Camilla –
are cinci lire, ca să cumpere niște lumânări și să ‑și poată veni în fire când se
trezește noaptea.
Aceste amănunte grăitoare erau de ‑ajuns ca să primesc cu cea mai mare
încredere informațiile lui Joe.
― Și acum, zise Joe, p arcă nu ești destul de întremat, bătrâne, ca să poți să
mai înghiți încă un calup de vești pe ziua de azi. Bătrânu’ Orlick a spart casa
cuiva.
― A cui? întrebai eu.
― Nu c ă merita, recunosc, dar purtările lui îl făcuseră prea lăudăros, zise Joe
în chip de scuză. Totuși, casa unui englez este castelul său, iar castelele nu
trebuie sparte, lăsând la o parte împrejurarea că este război. Și oricâte metehne

ar fi avut, era un adevărat negustor de grâne și semințe.
― Casa lui Pumblechook a fost spart ă?
― Întocmai, Pip, zise Joe. Și i ‑au luat sertarul de bani de la tejghea, i ‑au luat
casa de bani, i ‑au băut vinul, i ‑au mâncat proviziile, l ‑au pălmuit peste obraji, l
‑au tras de nas, l ‑au legat de stâlpul patului, i ‑au tras o mamă de bătaie, i ‑au
astupat gu ra cu semințe de flori, ca să ‑l împiedice să strige. Dar el l ‑a recunoscut
pe Orlick, așa că Orlick este acum în închisoarea ținutului.
Prin astfel de destăinuiri, ajunseserăm să vorbim fără opreliști. Îmi refăceam
greu forțele, însă deveneam, încet, dar s igur, mai puțin nevolnic, iar Joe stătea tot
timpul pe lângă mine și mi se părea că sunt din nou micul Pip.
Din pricină că îngr ijirile drăgăstoase ale lui Joe se potriveau atât de bine
nevoilor mele, eram ca un copil în mâinile lui. Se așeza și îmi vorbea c a pe
vremuri, destăinuindu ‑se cu simplitatea de demult și în felul lui ocrotitor pe care
‑l știam atât de bine, așa că eram pe jumătate convins că toată viața mea de după
zilele petrecute în vechea noastră bucătărie nu fusese decât una dintre
tulburările mi nții pe care mi le dăduse febra ce ‑mi trecuse. Făcea totul pentru
mine, mai puțin curățenie – pentru aceasta tocmise o femeie foarte cumsecade,
după ce o dăduse afară pe spălătoreasă din prima zi în care sosise.
― Căci, crede ‑mă pe cuvânt, Pip, îmi spunea el adesea, ca să îi iert libertatea
luată, am găsit ‑o sfredelind salteaua patului liber, ca pe un butoi de bere, și
trăgând penele într ‑un coș, ca să le vândă. Și l ‑ar fi sfredelit și pe al tău, după
aceea, și ar fi tras penele cu tine întins deasupra, și apoi ți‑ar fi cărat și cărbunii,
treptat, în castronul de supă și în bolurile de salată, apoi și vinul și rachiul în
cizmele tale.
Așteptam amândoi ziua în care aveam să ies la o plimbare, așa cum
așteptaserăm, odinioară, ziua în care aveam să intru ucenic . Iar când ziua aceea
veni și o trăsură deschisă fu adusă în Lane, Joe mă înfofoli, mă luă în brațe, mă
duse până jos și mă așeză în trăsură, de parcă încă mai eram făptura mică și
neajutorată asupra căreia el își revărsase din belșug, cândva, comorile suf letului
său mare.
Apoi, Joe se urcă alături de mine și pornirăm la drum amândoi prin ținut, pe
unde bogatele roade ale verii se arătau deja în pomi și în iarbă și mireasmele
dulcegi îmbălsămau tot văzduhul. S ‑a întâmplat ca ziua aceea să fie o duminică
și, când mă uitai la minunățiile naturii din jurul meu, mirându ‑mă de cât
putuseră să crească și să se schimbe, cât de mult se înfoiaseră măruntele flori de
câmp, și câtă vigoare prinseseră glasurile păsărilor, zi după zi și noapte după
noapte, sub soare și sub stele, în vreme ce bietul de mine zăcusem arzând și
zvârcolindu ‑mă în patul meu, simpla amintire a fierbințelii și a chinurilor îmi
curmă deodată toată pacea. Însă, când auzii clopotele de duminică și privii mai
bine în jur la toată frumusețea aceea d esfășurată cât vedeam cu ochii, simții că
nu eram destul de recunoscător – că eram încă prea slăbit ca să simt recunoștință
– și îmi spr ijinii capul de umărul lui Joe, cum făceam odinioară, când mă ducea la
târg sau mai știu eu unde, și totul mi se părea pr ea mult pentru simțurile mele
plăpânde.
După un timp, liniștea îmi coborî din nou în suflet și stăturăm iarăși de
vorbă ca pe vremuri, întinși pe iarbă, la vechiul fort. Joe nu se schimbase deloc.
Era și acum întocmai cum fusese pe atunci în ochii mei, la fel de credincios, la fel
de drept.

Când am ajuns din nou înapoi, după ce mă ridicase și mă purtase în brațe –
cu atâta ușurință! – de‑a lungul curții și în sus, pe scări, îmi veni în minte acea zi
de Crăciun, plină de întâmplări, când mă dusese în cârcă p rin mlaștină. Totuși,
încă nu făcuserăm nici o aluzie la schimbarea norocului meu, nici nu știam cât
aflase el din povestea vieții mele din ultimul timp. Acum, mă îndoiam atât de tare
de mine și aveam atât de multă încredere în el, încât nu mă puteam hotăr î dacă
să aduc sau nu vorba despre aceasta, câtă vreme el n ‑o făcuse.
― Ai auzit, Joe, îl întrebai eu în seara aceea, după o matură chibzuință, în
vreme ce el își fuma pipa la fereastră, cine era binefăcătorul meu?
― Am auzit, r ăspunse Joe, că nu era domni șoara Havisham, bătrâne.
― Și ai auzit cine era, de fapt, Joe?
― Ei! Am auzit c ă ar fi fost un om care îl trimisese pe acel om care ți ‑a dăruit
bancnotele la „Luntrașii voioși”, Pip.
― Așa a fost.
― Nemaipomenit! zise Joe, cu o voce c ât se poate de calmă.
― Ai auzit c ă a murit, Joe? îl întrebai deodată, cu din ce în ce mai puțin curaj.
― Care din ei? Cel care a trimis bancnotele, Pip?
― Da.
― Cred, zise Joe, dup ă ce medită îndelung uitându ‑se pierdut la tocul
ferestrei, că am auzit spunându ‑se că așa și pe dincolo și că i s ‑ar fi întâmplat
ceva de felul acesta.
― Ai auzit ceva despre via ța lui, Joe?
― Nimic deosebit, Pip.
― Dac ă ai vrea să asculți, Joe… începui eu, dar el se ridică și veni să se așeze
pe canapea, lângă mine.
― Uite ce e, b ătrâne, zise Joe, aplecându ‑se deasupra mea. Întotdeauna cei
mai buni prieteni, nu așa suntem, Pip?
Mă rușinai să ‑i răspund.
― Prea bine, atunci, zise Joe, de parc ă i‑aș fi răspuns. E în regulă, ne ‑am
înțeles! Și atunci, de ce să deschizi un subiect, bătrâne, care între noi doi n ‑ar
avea nici un rost? Doi prieteni ca noi au de vorbit despre destule lucruri, fără a le
mai pomeni și pe cele care n ‑au nici un rost. Doamne! Numai gândește ‑te la biata
soră‑ta și la izbucnirile ei de mânie! Nu ‑ți mai duci aminte de „ scărmănătoare”?
― Ba chiar îmi amintesc prea bine, Joe.
― Uite ce e, b ătrâne, zise Joe. Am făcut tot ce am putut ca să vă țin pe tine și
pe „scărmănătoare” departe unul de celălalt, însă putința mea nu a fost mereu pe
măsura voinței. Căci, dacă biata soră ‑ta își punea în minte să se dezlănțuie
asupra ta, mereu mi s ‑a părut c ‑ar fi ieșit mai rău, zise Joe, argumentând în felul
care îi era atât de drag, dacă m ‑aș fi pus de ‑a curmezișul în calea ei, nu pentru că
s‑ar fi dezlănțuit la fel și asupra mea, ci pent ru că s‑ar fi dezlănțuit asupra ta și
mai și. Am băgat de seamă acest lucru. Nu faptul că este înșfăcat de favoriți, nici
că este scuturat o dată sau de două ori – lucru la care soră ‑ta se pricepea de
minune! – îl împinge pe un bărbat să stea deoparte și s ă nu scape un copil de
pedeapsă. Dar, când copilul acela este scărmănat și mai tare tocmai din pricina
trasului aceluia de favoriți sau a scuturatului aceluia, atunci bărbatul firește că
se oprește și se întreabă, în sinea lui: „Unde e binele în ceea ce vr ei să faci?
Recunosc că văd răul – zice omul -, dar nu văd binele. Așadar, te poftesc pe

dumneata, domnule, să ‑mi arăți binele!”
― Zice omul? f ăcui eu întrebător, căci Joe mă aștepta să vorbesc.
― Zice omul, încuviință Joe. Are dreptate omul acela?
― Drag ă Joe, el întotdeauna are dreptate.
― Ei, bine, b ătrâne, zise Joe, atunci mă spr ijin pe vorbele tale. Dacă el are
întotdeauna dreptate (deși, una peste alta, mai curând greșește), atunci are
dreptate și când spune așa: Presupunând că vreodată ai pă strat vreo mică
problemă numai pentru tine, pe când erai copil, atunci ai păstrat ‑o mai ales
pentru că știai că putința lui J. Gargery de a te ține departe de „scărmănătoare”
nu era pe măsura voinței sale. Așadar, să nu ne mai gândim la acest lucru și să
nu mai vorbim despre treburi care n ‑au nici un rost între doi prieteni ca noi.
Biddy a avut mult de furcă cu mine înainte să plec (căci sunt îngrozitor de tare de
cap), ca să mă facă să văd lucrurile în această lumină și, văzându ‑le în această
lumină, să pu n și eu umărul. Acestea amândouă, zise Joe, de ‑a dreptul încântat
de înlănțuirea logică a spuselor sale, fiind astfel împlinite, acum iată ce îți spune
un prieten adevărat. Și anume: Nu trebuie să te ostenești peste măsură în
această privință, ci trebuie s ă mănânci la cină, să ‑ți bei vinul cu apă și să te duci
la culcare.
Delicatețea cu care Joe încheie această discuție, tactul blând și bunătatea cu
care Biddy – ghicindu ‑mă atât de repede cu înțelepciunea sa de femeie – îl
pregătise pe Joe pentru aceasta fă cură asupra mea o adâncă impresie. Dar nu
puteam să înțeleg dacă Joe știa cât de sărac eram și cum se risipiseră marile mele
speranțe până la una, ca pâcla de pe mlaștinile de la noi în fața soarelui.
Și mai era un lucru pe care nu l ‑am putut înțelege la J oe, când a început să
mi se arate, dar pe care, curând, l ‑am priceput cu amărăciune. Și anume că, pe
măsură ce eu îmi recăpătam puterile și mă însănătoșeam, Joe devenea tot mai
reținut față de mine. Cât fusesem foarte slăbit și depinsesem în întregime de e l,
dragul meu prieten își reluase tonul său de odinioară, mă numea, ca pe vremuri,
„dragă Pip”, „Pip, bătrâne”, „Pip, prietene”, vorbe care erau acum o muzică
plăcută pentru urechile mele. Și eu mă reîntorsesem, de asemenea, la purtarea
mea de pe vremuri, fericit și mulțumit că mi ‑o îngăduia. Însă, pe nesimțite, deși
eu mă agățam de toate acestea, Joe începu să slăbească strânsoarea lui și, oricât
de mirat am fost, în primele momente, să văd această schimbare, am început
curând să înțeleg că pricina era în mine și că vina îmi aparținea pe de ‑a‑ntregul.
Ah! Oare nu ‑i dădusem lui Joe nici un prilej să se îndoiască de statornicia
sentimentelor mele și să creadă că, dacă voi ajunge din nou bogat, o să mă arăt
rece față de el și o să ‑l îndepărtez? Oare nu ‑i dădus em inimii curate a lui Joe nici
un prilej să simtă, că, pe măsură ce îmi recăpătam puterile, înrâurirea lui asupra
mea va fi mai slabă și că mai bine o slăbea el din vreme și mă lăsa să plec, mai
înainte de a mă smulge eu singur?
A treia sau a patra oară c ând ieșirăm la plimbare pe jos, în parcul din
Temple, spr ijinindu‑mă de brațul lui Joe, văzui limpede la el această schimbare.
După ce stăturăm așezați la soare, care ardea cu putere și orbitor, uitându ‑ne la
fluviu, eu îmi încercai norocul să ‑i spun, când ne ridicarăm:
― Vezi, Joe? Pot s ă merg chiar foarte bine. Acuma o să ‑ți arăt că mă întorc
neajutat, pe picioarele mele.
― Nu trebuie s ă te ostenești prea tare, Pip, zise Joe. Dar voi fi fericit să te văd

în stare s ‑o faci, domnule.
Acest cuvânt din urmă mă îndureră, dar cum era să îl cert pentru aceasta? N
‑am mers mai mult decât până la poarta parcului, unde mă prefăcui că eram mai
slab decât crezusem, cerându ‑i lui Joe să ‑mi dea brațul. Joe mi ‑l dădu, dar era
gânditor.
Și eu, la rândul meu, eram gâ nditor, căci, cuprins de remușcări, nu reușeam
să aflu cum să opresc această schimbare treptată la Joe. N ‑o să încerc să ascund
faptul că îmi era rușine să ‑i spun ce se întâmplase și unde ajunsesem, dar sper
că motivul meu nu era chiar lipsit de înțelepciu ne. Joe ar fi vrut să mă scoată la
liman ajutându ‑mă cu agoniseala sa, știam, dar mai știam și că nu se cuvenea să
mă ajute și că nu trebuia să ‑i îngădui s ‑o facă .
A fost o seară îngândurată pentru amândoi. Dar, înainte să ne ducem la
culcare, mă hotărâsem să aștept până a doua zi, a doua zi fiind duminică, și, de
luni, să încep să mă port altfel. Luni dimineață aveam să ‑i vorbesc lui Joe despre
această schimbare, să las deoparte orice urmă de reținere, să ‑i spun fără
ocolișuri ce gândeam (acel „în al doile a rând” la care nu mai ajunsesem) și de ce
nu mă hotărâsem să mă duc la Herbert și, astfel, aveam să ‑i câștig încrederea lui
Joe pentru totdeauna. Pe măsură ce gândurile mi se limpezeau, și ale lui Joe
păreau să facă la fel și crezui că, prin simpatie, și el ajunsese la o hotărâre.
Am petrecut o duminică liniștită și am ieșit cu trăsura în afara orașului,
plimbându ‑ne apoi pe jos, pe câmp.
― Mă simt recunoscător că am fost bolnav, Joe, zisei eu.
― Dragul meu Pip, b ătrâne, aproape că ți ‑ai revenit de tot, do mnule.
― Au fost zile de neuitat pentru mine, Joe.
― La fel și pentru mine, domnule, răspunse Joe.
― Am petrecut acest timp împreună, Joe, și n ‑am să‑l pot uita. Au mai fost
cândva niște zile, știu, de care o vreme am uitat. Dar n ‑am să le uit niciodată pe
acestea.
― Pip, zise Joe, p ărând grăbit și tulburat, a fost un timp de șotii. Și, dragă
domnule, ce a fost între noi a fost.
Seara, când mă dusei la culcare, Joe veni în odaia mea, cum făcuse tot
timpul convalescenței mele. Mă întrebă dacă eram sigur c ă mă simt la fel de bine
ca de dimineață.
― Da, drag ă Joe, la fel.
― Și te simți din ce în ce mai în puteri, bătrâne?
― Da, drag ă Joe, cu siguranță.
Joe îmi așeză mai bine pătura pe umăr, cu mâna lui mare și bună, și zise, cu
un glas care mi se păru înăbuș it:
― Noapte bun ă!
Când m ‑am trezit în zori, odihnit și întremat, eram hotărât să ‑i spun totul
lui Joe, fără întârziere. Aveam să ‑i vorbesc în timpul gustării. Aveam să mă
îmbrac imediat și să mă duc la el în odaie, ca să ‑i fac o surpriză, că ci era prima zi
în care mă sculasem devreme.
Intrai la el în cameră, dar nu era acolo. Nu numai că nu era el acolo, dar nici
geamantanul său nu mai era.
Dădui fuga, atunci, la masa pe care era gustarea de dimineață și găsii o
scrisoare. Conținea doar acest e cuvinte:

Nedorind să deranjez am plecat pentru că tu ești iar sănătos dragă Pip și o s
‑o duci mai bine fără Jo.
P.S. Întotdeauna cei mai buni prieteni .

Împăturită în scrisoare era o chitanță de plată a tuturor datoriilor ș i
cheltuielilor pentru care fusesem arestat. Până atunci îmi spusesem că poate
creditorul meu și ‑a încetat ori și ‑a amânat acțiunile, așteptând să mă
însănătoșesc pe deplin. Nu ‑mi trecuse o clipă prin minte că Joe plătise tot. Dar
Joe plătise, iar chitanț a era pe numele lui.
Ce‑mi mai rămânea de făcut acum, decât să mă duc după el, la draga și
vechea fierărie, și să ‑i vorbesc deschis, să ‑i mărturisesc remușcările și să ‑mi
eliberez mintea și sufletul de acel „în al doilea rând”, care începuse prin a pluti
nedeslușit printre gândurile mele și care se închegase într ‑o hotărâre trainică?
Hotărârea era să mă duc la Biddy, să ‑i arăt cât de umil și de plin de căință
mă întorceam înapoi, să ‑i spun cum am pierdut tot ce visasem odată să am, să ‑
i amintesc de discuții le noastre pline de încredere din vremurile fericite de
demult. Apoi, voiam să ‑i spun: „Biddy, cred că odinioară mă plăceai mult, când
inima mea rătăcitoare, chiar dacă se îndepărta de tine, s ‑a simțit mai liniștită și
mai bine lângă tine decât s ‑a mai sim țit vreodată de atunci. Dacă mă mai poți
plăcea măcar pe jumătate din cât m ‑ai plăcut odinioară, dacă mă poți accepta cu
toate greșelile și dezamăgirile de pe capul meu, dacă mă poți primi înapoi ca pe
un copil iertat (și într ‑adevăr îmi pare rău, Biddy, ș i am la fel de multă nevoie de
o voce mângâietoare și de o mână duioasă ca un copil), sper că sunt ceva mai
demn de tine decât am fost – nu cu mult, doar puțin. Și, Biddy, te las pe tine să
spui dacă e mai bine să muncesc la fierărie cu Joe, dacă trebuie s ă‑mi caut o altă
îndeletnicire aici, în țară, sau dacă trebuie să plecăm împreună, într ‑un loc
îndepărtat, unde încă mă așteaptă o situație pe care am refuzat ‑o, când mi s ‑a
oferit, și pe care n ‑o voi primi până ce nu voi afla răspunsul tău. Și acum, dragă
Biddy, dacă poți să ‑mi spui că mă vei însoți oriunde în lume, cu siguranță vei
face lumea mai bună pentru mine și din mine un om mai bun pentru ea, iar eu o
să mă străduiesc, din toate puterile mele, să fac din ea o lume mai bună pentru
tine.”
Aceasta era hotărârea mea. După încă trei zile de convalescență, m ‑am dus
în orășelul meu, ca să ‑mi pun planul în aplicare. Și ce s ‑a ales de el este tot ce ‑
mi mai rămâne de povestit.

Capitolul LVIII

Vestea despre năruirea deplină a situației mele de seamă se ră spândise până
în orășelul meu și în vecinătăți înainte de a ajunge eu acolo. Am descoperit că
„Mistrețul albastru” deținea informația și am descoperit că aceasta produsese o
mare schimbare în purtările celor de la han. Dacă ținuse să ‑mi câștige părerea
bună despre el, cu o călduroasă sârguință, atunci când intrasem în posesia
averii, „Mistrețul albastru” se arătă din cale ‑afară de rece în această privință

acum, când eram lipsit de avere.
Ajunsei seara, foarte obosit de călătoria pe care o mai făcusem de atâ tea ori
cu ușurință. „Mistrețul”nu ‑mi putu oferi dormitorul pe care îl închiriam de
obicei, fiindcă era deja dat (cuiva pe care îl așteptau mari speranțe, probabil) și
nu‑mi putu ceda decât un adăpost foarte umil, printre porumbeii și trăsurile
poștei din fundul curții. Dar am adormit curând în acea vizuină, de parcă ar fi
fost cea mai primitoare odaie pe care „Mistrețul” mi ‑ar fi putut ‑o oferi, iar visele
mele fură aproape la fel de frumoase ca în cel mai frumos dintre dormitoare.
Dis‑de‑dimineață, în timp ce mi se pregătea gustarea, mă plimbai puțin în
jurul Casei Satis. Văzui niște afișe tipărite, prinse de poartă și de marginile
covoarelor scoase la aerisit pe fereastră, care anunțau scoaterea la licitație a
mobilelor și a celorlalte lucruri, săptămâna u rmătoare. Casa însăși avea să fie
vândută, ca material de construcție vechi, și dărâmată. Pe fabrica de bere era
scris cu litere de o șchioapă, pictate cu var, „Lotul 1”, iar pe acea aripă a casei
care fusese atât de multă vreme ținută închisă scria „Lotul 2”. Și celelalte părți ale
clădirii fuseseră marcate ca loturi, iar iedera fusese smulsă pentru a face loc
inscripțiilor, mare parte din ea zăcând acum pe jos, în praf, deja ofilită. Făcând
câțiva pași înăuntru, pe poarta deschisă, și privind în jurul meu cu aerul
stingherit al unui străin care n ‑are nici o treabă în acel loc, zării un agent al
evaluatorului de bunuri puse în vânzare, mergând printre butoaie și numărându
‑le cu voce tare pentru un alt funcționar, care le înregistra într ‑un catalog, ținând
condeiul în mână și folosind drept pupitru scaunul cu rotile pe care îl
împinsesem de atâtea ori cântând Bătrânul Clem .
Când mă întorsei să ‑mi iau gustarea de dimineață în salonul de la
„Mistrețul”, îl găsii pe domnul Pumblechook stând de vorbă c u hangiul. Domnul
Pumblechook (care încă nu ‑și venise în fire, se părea, după recenta pățanie
nocturnă suferită) mă aștepta și mi se adresă în termenii următori:
― Tin ere, îmi pare rău să văd că ai căzut atât de jos. Dar la ce altceva ne ‑am
fi putut aștept a? La ce altceva ne ‑am fi putut aștepta?
Își întinse mâna spre mine, cu un măreț aer iertător, iar eu, fiind prea
doborât de boală ca să mă mai cert cu el, i ‑o acceptai.
― William, zise domnul Pumblechook c ătre chelner, adu o brioșă pe masă!
Aici am ajuns! Aici am ajuns!
Mă așezai încruntat la masă. Domnul Pumblechook rămase în picioare lângă
mine și‑mi turnă ceai – mai înainte să întind mâna după ceainic – cu aerul unui
binefăcător hotărât să ‑mi rămână credincios până la capăt.
― William, zise domnul Pumblechook m âhnit, adu sare la masă! În vremurile
fericite, îmi zise el mie, mi se pare că puneai și zahăr, nu? Puneai și lapte?
Puneai. Zahăr și lapte. William, adu niște salată!
― Mul țumesc, zisei eu scurt, dar nu ‑mi place salata.
― Nu m ănânci salată, răspunse domnul Pumblechook, oftând și dând din
cap de mai multe ori, de parcă s ‑ar fi așteptat la așa ceva și de parcă tocmai din
aceasta mi se trăsese căderea. Sigur! Roadele simple ale pământului. Nu. Nu mai
e nevoie să aduci, William!
Îmi văzui mai dep arte de micul meu dejun, iar domnul Pumblechook
continuă să stea pe lângă mine, holbându ‑și ochii de pește și pufnind zgomotos
pe nări, cum făcea dintotdeauna.

― Ceva mai mu lt decât piele și os! cugetă domnul Pumblechook cu voce tare.
Și, cu toate acestea, când a plecat de aici (cu binecuvântarea mea, aș putea
spune) și i ‑am întins dinainte umilele mele bucate, ca albina, era dolofan ca o
piersică!
Aceste cuvinte îmi reamintiră de uluitoarea deosebire dintre felul slugarnic
în care îmi întindea mâna, când d e‑abia aflasem de averea care mă aștepta,
întrebând mereu „Aș putea să…?” și îndurarea fățișă cu care adineauri tocmai își
fluturase în fața mea cele cinci degete grase.
― Ha! continuă el, întinzându ‑mi pâinea și untul. Și acum, te duci la
Joseph?
― Pent ru numele lui Dumnezeu, zisei eu, izbucnind în pofida voinței mele, ce
‑ți pasă dumitale unde mă duc? Lasă ceainicul în pace!
Fu cea mai proastă cale pe care puteam apuca, căci îi oferi lui Pumblechook
prilejul pe care îl pândea.
― Da, tinere, zise el, d ând drumul mânerului vasului în chestiune, trăgându
‑se cu un pas sau doi mai departe de masă și vorbind pentru a fi auzit de hangiul
și de chelnerul din prag. Voi lăsa ceainicul în pace! Ai dreptate, tinere. De data
asta, ai dreptate. Uit de mine când arăt o asemenea gr ijă pentru gustarea
dumitale de dimineață, când vreau ca trupul dumitale, sleit de puteri ca urmare
a exceselor, să fie înviorat prin sănătoasa hrană a strămoșilor dumitale. Și, cu
toate acestea, zise Pumblechook, întorcându ‑se către hangiu și ch elner și
arătând spre mine cu brațul întins, iată ‑l pe cel cu care întotdeauna m ‑am jucat
în zilele fericitei sale pruncii! Să nu ‑mi spuneți că nu se poate să fie acesta, căci
eu vă spun că el este!
Un murmur stăpânit dinspre cei doi îi răspunse. Chelnerul părea adânc
mișcat.
― Acesta este, zise Pumblechook, cel cu care m ‑am plimbat în trăsurica mea.
Acesta este cel pe care l ‑am văzut crescut pe palme. Acesta este cel pentru a cărui
soră eu eram unchi prin căsătorie, numele ei fiind Georgiana Maria, ca al m amei
sale. Să tăgăduiască asta, dacă poate!
Chelnerul părea sigur că n ‑am să pot tăgădui și că aceasta dădea o
întorsătură tristă întregii povești.
― Tinere, zise Pumblechoo k, înșurubându ‑și capul către mine, cu gestul lui
obișnuit, te duci la Joseph. Ce ‑mi pasă mie, mă întrebi, unde te duci? Îți spun eu,
domnule, că te duci la Joseph.
Chelnerul tuși, de parcă mă invita, cu modestie, să trec peste asta, fără să
încerc să mă împotrivesc zadarnic.
― Acum, zise Pumblechook, continu ând cu acel foarte enervant a er al unuia
care apără cauza virtuții și care este absolut convingător și decisiv. O să ‑ți zic eu
ce să‑i spui lui Joseph. Iată, sunt aici de față preanobilul stăpân al „Mistrețului”,
cunoscut și respectat în acest oraș, și William, al cărui nume după tată este
Potkins, dacă nu mă înșel.
― Nu v ă înșelați, domnule, zise William.
― În prezența lor, urmă Pumblechook, o să ‑ți zic eu, tinere, ce să ‑i spui lui
Joseph. Să ‑i spui: „Joseph, l ‑am văzut astăzi pe cel dintâi binefăcător al meu și
întemeietorul noroculu i meu în viață. N ‑o să ți‑l mai numesc cu vreun alt nume,
Joseph, căci așa le place oamenilor să ‑l numească prin oraș, și eu l ‑am văzut pe

acel om.”
― Jur c ă nu‑l văd aici, zisei eu.
― Poți să‑i spui și asta, replică Pumblechook. Poți să ‑i spui că aș a ai spus și
până și Joseph se va arăta uimit!
― Aici chiar te înșeli asupra lui, zisei eu. Știu eu mai bine.
― Să‑i spui așa, turui Pumblechook mai departe, „Joseph, l ‑am văzut pe acel
om, iar acel om nu ‑ți poartă pică și nu ‑mi poartă pică nici mie. El îț i cunoaște
firea, Joseph, și îți cunoaște bine neghiobia și prostia. El îmi știe și mie firea,
Joseph, și îmi știe și lipsa de recunoștință. Da, Joseph, să ‑i spui – aici
Pumblechook clătină din cap și dădu din mână către mine -, el îmi cunoaște lipsa
recun oștinței omenești firești. El o cunoaște, Joseph, ca nimeni altul. Tu n ‑o
cunoști, Joseph, fiindcă nu ai putința s ‑o cunoști, dar acel om o are!”
Măgar flecar cum știam că e, mă năucea de ‑a dreptul cu îndrăzneala cu care
îmi vorbea.
― Să‑i spui dumneata: „ Joseph, m ‑a rugat să ‑ți aduc următorul mesaj. Și
anume că el vede, în faptul că am ajuns rău, mâna Providenței. El a știut că este
mâna ei de cum a văzut ‑o, Joseph, și a văzut ‑o limpede. A văzut ‑o scriind aceste
cuvinte, Joseph: Răsplata ingratitudinii față de cel dintâi binefăcător și
întemeietorul norocului . Dar omul acela a spus că nu regretă ceea ce a făcut,
Joseph. Nicidecum. A fost un lucru drept că a făcut ‑o, a fost nobil din partea lui
că a făcut ‑o, a fost un gest binevoitor că a făcut ‑o și ar mai f ace‑o o dată la fel.”
― Mare p ăcat, zisei eu disprețuitor, când terminai de mâncat după atâtea
întreruperi, că omul acela n ‑a spus ce anume a făcut și ar mai face o dată la fel.
― Preanobile stăpân al „Mistrețului”, se întoarse Pumblechook către hangiul
și chelnerul din ușă, și dumneata, William! N ‑am nimic împotrivă să pomeniți
prin oraș, în sus și în jos, dacă așa veți dori, că a fost un lucru drept că am făcut
‑o, că a fost nobil din partea mea că am făcut ‑o, că a fost un gest binevoitor că am
făcut‑o și că aș mai face o dată la fel.
Cu aceste cuvinte, șarlatanul fără pereche dădu pompos mâna cu amândoi
și părăsi hanul, lăsându ‑mă mai mult uluit decât încântat de virtuțile acelui
nelimpezit „ce” făcut de el. La scurt timp după el, părăsii și eu hanul și, pe când
coboram strada principală, îl văzui cuvântând (fără îndoială despre același lucru)
în ușa prăvăliei sale, în fața unui grup de persoane alese care mă onorară cu
priviri dușmănoase când trecui prin dreptul lor, pe cealaltă parte a drumului.
Dar acea sta nu făcu decât să ‑mi sporească plăcerea de a mă întoarce la
Biddy și la Joe, a căror nesfârșită îngăduință mi se părea că strălucește încă și
mai puternic, dacă așa ceva era cu putință, prin contrast cu acest escroc
nerușinat. Mă îndreptam către casa lo r încet, căci încă mă simțeam slăbit, dar cu
senzația din ce în ce mai deslușită că, pe măsură ce mă apropiam de ei, mi se lua
o povară de pe suflet și lăsam aroganța și prefăcătoria din ce în ce mai departe în
urmă.
Era o zi minunată de iunie. Cerul era s enin, ciocârliile pluteau în zbor în
înalturi, deasupra lanurilor verzi, și mi se părea că întreg colțul acela de țară era
cu mult mai frumos și mai tihnit decât îl văzusem eu vreodată. Multe vise dulci –
despre viața pe care o voi duce aici și despre schi mbarea în bine a firii mele, când
voi avea un spirit călăuzitor alături de mine, de ale cărui credință simplă și
înțelepciune curată și prietenoasă mă convinsesem – îmi făcură drumul parcă

mai scurt și treziră în mine un fior de duioșie. Inima îmi era ușoa ră acum, că mă
întorceam, căci după atâtea schimbări care se petrecuseră în viața mea mă
simțeam ca unul care își târa anevoie acasă picioarele desculțe, după o
peregrinare care durase ani de ‑a rândul.
Nu văzusem niciodată clădirea școlii unde era Biddy în vățătoare, dar ulița
lăturalnică prin care intrai în sat, ca să nu stârnesc curiozitatea, mă făcu să trec
chiar prin fața ei. Mă simții dezamăgit să aflu că era zi de vacanță – nici un copil
nu era prin preajmă, iar casa lui Biddy era închisă. Mă bucurase gândul s ‑o
găsesc prinsă în treburile ei zilnice și să apar pe neașteptate, dar speranța îmi fu
zădărnicită.
Însă fierăria nu era departe și m ‑am îndreptat către ea, pe la umbra plăcută
a teilor, ciulind urechea să prind bătăile ciocanului. Multă vreme dup ă ce‑ar fi
trebuit să le aud și mult după ce mi se păru că le aud, dar nu fu decât o părere,
domni o liniște deplină. Când mă oprii să ascult mai atent, teii erau la locul lor, la
fel și rugii și castanii, ale căror frunze foșniră ca un cântec, dar băta ia ciocanului
lui Joe lipsea din glasul vântului de vară.
Aproape speriat, fără să știu de ce, să dau cu ochii de fierărie, o văzui, în cele
din urmă și descoperii că era încuiată. Nici o flacără în cuptor, nici o ploaie de
scântei strălucitoare, nici un v uiet de foale, totul era pustiu și nemișcat.
Însă casa nu era pustie, iar în salonașul de musafiri părea să fie cineva, căci
zării perdelele albe fluturând la fereastra deschisă și înveselită cu flori. M ‑am
îndreptat agale către ea, voind să arunc o privir e furișă peste flori, când Joe și
Biddy apărură în fața mea, ținându ‑se de braț .
La început, lui Biddy îi scăpă un țipăt, de parcă ar fi văzut stafia mea, dar în
clipa următoare era în brațele mele. Văzând ‑o, plânsei de emoție, iar ea plânse la
vederea mea ; eu, pentru că arăta atât de proaspătă și de drăguță, iar ea, pentru
că arătam atât de tras și de palid la față.
― Oh, drag ă Biddy, dar ce gătită ești!
― Da, drag ă Pip.
― Și, Joe, ce gătit ești și tu!
― Da, dragul meu Pip, b ătrâne.
M‑am uitat lung la ei, de la unul la altul, și atunci…
― E ziua nun ții mele! strigă Biddy, într ‑o izbucnire de fericire. M ‑am măritat
cu Joe!
….. …… …… ..
Mă duseră în bucătărie, unde îmi culcai capul pe vechea masă de brad.
Biddy îmi săruta mâna, iar pe umărul celăl alt simțeam atingerea încurajatoare a
lui Joe.
―… c ă nu era destul de în putere, draga mea, ca să facă față veștii
neașteptate, zise Joe.
Iar Biddy răspunse:
― Ar fi trebuit s ă mă gândesc la asta, dragă Joe, dar eram prea fericită!
Erau amândoi atât de c opleșiți de bucurie și de mândri că mă vedeau, atât de
mișcați că venisem pe la ei, atât de încântați de faptul că se nimerise să vin
tocmai în ziua aceea, ca să le întregesc fericirea!
Primul meu gând fu să ‑i mulțumesc fierbinte Cerului că nu ‑i suflasem
niciodată vreun cuvânt lui Joe despre această ultimă speranță a mea, acum
zădărnicită. Și cât de adesea, pe când se afla lângă mine, în timpul bolii mele, nu

‑mi stătuse pe buze! Ar fi aflat ‑o negreșit, dacă ar mai fi rămas la mine măcar un
ceas!
― Drag ă Biddy, zisei eu, ai cel mai bun bărbat din toată lumea asta și, dacă l
‑ai fi văzut cum a stat lângă patul meu, ai fi… Dar nu, nu l ‑ai fi putut iubi mai
mult decât îl iubești.
― Nu, n ‑aș fi putut, într ‑adevăr, zise Biddy.
― Și, dragă Joe, ai cea mai bună ne vastă din toată lumea asta, și o să te facă
foarte‑foarte fericit, așa cum meriți să fii, dragul, bunul și nobilul meu Joe!
Joe se uită o clipă la mine, cu buze tremurânde, și apoi își duse sincer
mâneca la ochi.
― Joe și Biddy, pentru că ați fost la biser ică astăzi și sunteți îngăduitori și
iubitori față de toată omenirea, primiți umilele mele mulțumiri pentru tot ceea ce
ați făcut pentru mine, fiind răsplătiți cu atâta nerecunoștință! Vă spun că vă voi
părăsi în mai puțin de un ceas, căci voi pleca foarte curând în străinătate, și că
nu voi avea liniște până ce n ‑am să câștig prin munca mea banii cu care m ‑ați
scăpat de închisoare și până ce n ‑am să vi ‑i trimit, dar să nu credeți, dragă Joe și
dragă Biddy, că, dacă aș putea să vă dau înapoi de o mie de ori mai mult, aș
socoti că pot șterge vreun sfanț din datoria mea către voi!
Se arătară amândoi adânc mișcați de cuvintele mele și mă rugară, într ‑un
glas, să nu mai spun nimic.
― Bine, d ar trebuie să mai spun. Dragă Joe, sper că vei avea copii pe care să
‑i iubești și că în colțul acesta al căminului va mai sta într ‑o seară de iarnă vreun
prichindel care o să ‑ți aducă aminte de alt prichindel, care a plecat de aici pentru
totdeauna. Să nu ‑i spui, Joe, că am fost nerecunoscător. Să nu ‑i spui, Biddy, că
am fo st lipsit de mărinimie și nedrept. Spuneți ‑i doar că v ‑am respectat pe
amândoi pentru că ați fost atât de buni și de cinstiți și că, pentru că el este copilul
vostru, am zis că este firesc să ajungă un om mult mai bun decât mine.
― Ba n‑am să‑i spun, zise Joe, din dosul mânecii, nimic de soiul ăsta, Pip.
Nici Biddy n ‑o să‑i spună. Nimeni, nimeni n ‑o să‑i spună așa ceva.
― Și acum, deși știu că ați făcut ‑o deja în inimile voastre minunate, vă rog
din suflet să ‑mi spuneți amândoi că mă iertați! Vă rog, lăsați ‑mă să vă aud
rostind aceste cuvinte, ca să pot duce amintirea sunetului lor cu mine, și atunci
o să fiu în stare să îmi închipui că aveți încredere în mine și că veți gândi lucruri
mai bune despre mine odată și ‑odată!
― Oh, dragul meu prieten, Pip, b ătrân e! zise Joe. Dumnezeu știe că te iert,
dacă e ceva pentru care să te iert!
― Amin! Dumnezeu știe că te iert! se auzi Biddy, ca un ecou.
― Acum da ți‑mi voie să mă duc până sus, să văd vechea mea odăiță și să mă
odihnesc acolo câteva clipe, singur. Iar după ce o să stau cu voi la masă, să veniți
cu mine, până la stâlpul indicator, dragă Joe și Biddy, înainte să ne luăm rămas
‑bun!
Am vândut bruma de lucruri rămase și ‑am pus deoparte tot ce am putut,
pentru a mă înțelege cu creditorii – care mi‑au acordat un ră gaz generos ca să le
dau toți banii înapoi – și am plecat din țară, alăturându ‑mă lui Herbert. Cam într
‑o lună am părăsit Anglia, iar în vreo alte două luni eram agent la „Clarriker &
Co.”, și după alte patru luni primeam cea dintâi sarcină pe cont propriu . Căci
grinda tavanului care traversa salonul de la Mill Pond Bank a încetat să mai

tremure sub tunetele și fulgerele bătrânului Bill Barley și acum era liniștită, așa
că Herbert plecase să se însoare cu domnișoara Clara, iar eu rămăsesem cu
întreaga răspu ndere a filialei orientale, până ce aveau să se întoarcă amândoi.
Au trecut mai mulți ani până să ajung partener la firmă. Dar am trăit fericit
lângă Herbert și soția sa un trai modest și mi ‑am plătit toate datoriile și am
corespondat mereu cu Biddy și Joe . Abia când am devenit al treilea asociat al
firmei, Clarriker m ‑a pârât lui Herbert, mărturisindu ‑i că taina parteneriatului
lui Herbert îi împovărase destulă vreme cugetul, așa că trebuia să i ‑o spună.
Așadar, i ‑a dezvăluit ‑o, iar Herbert a fost nespus d e emoționat și de surprins, iar
prietenia noastră n ‑a avut de suferit din pricina îndelungatei mele tăceri. Nu
trebuie să las lumea să ‑și închipuie că firma noastră era uriașă sau că scoteam o
grămadă de bani de pe urma ei. Nu făceam afacer i pe picior mare, dar ne
bucuram de o reputație bună, munceam mult pentru câștigurile noastre și ne
descurcam mulțumitor. Datoram atât de mult sârguinței voioase a săritorului
Herbert, încât adeseori mă întrebam cum am putut vreodată să cred, în primele
zile când ne întâlniserăm, că nu va fi în stare să reușească în viață, până când
într‑o bună zi m ‑a luminat gândul că, pesemne, neputința aceasta n ‑a fost
niciodată în el, ci în mine.

Capitolul LIX

Timp de unsprezece ani nu îi mai văzusem, cu ochii mei, pe Joe și pe Biddy –
deși amândoi îmi răsăreau adesea înaintea ochilor minții, în Orient – când, într ‑
o seară de decembrie, la vreo oră sau două după ce se lăsase întunericul, mi ‑am
așezat ușor mâna pe clanța vechii noastre bucătării. O apăsa i atât de ușor, încât
nu mă auzi nimeni, și aruncai o privire înăuntru înainte să fiu văzut. Acolo,
fumându ‑și pipa în locul lui dintotdeauna, în fața focului din bucătărie, la fel de
sănătos și de în putere ca întotdeauna, deși puțin încărunțit, stătea Jo e; iar
dincolo de el, vârât într ‑un colț și apărat de piciorul lui Joe, așezat pe vechiul
meu scăunel și uitându ‑se la foc… eram iarăși eu!
― I‑am pus numele Pip, de dragul tău, prietene, zise Joe încântat, când mă
așezai pe un alt scăunel, alături de copil (dar fără să ‑i ciufulesc părul), căci
speram să semene puțin cu tine, când va mai crește, și credem că ‑ți seamănă .
Și eu credeam la fel, așa că l ‑am luat la o plimbare a doua zi dimineața și am
stat de vorbă o grămadă, înțelegându ‑ne minunat unul cu altul. Și l ‑am dus și la
cimitir, suindu ‑l pe o piatră de mormânt, iar el îmi arătă, de la înălțimea aceea,
care piatră era dedicată memoriei lui „Philip Pirrip, răposat al acestei parohii, și,
de asemenea, Georgiana, soția celui de mai sus”.
― Biddy, zise i eu, c ând am ajuns să vorbesc cu ea, după masă, în timp ce
fetița îi adormise în poală, va trebui să mi ‑l dai pe Pip într ‑una din zilele acestea
sau să mi ‑l împrumuți, cum vrei să ‑i spui.
― Nu, nu, zise Biddy cu blândețe. Trebuie să te însori.
― Așa îmi s pun și Clara și Herbert, dar nu cred că o să mă însor vreodată,
Biddy. M ‑am înrădăcinat atât de tare în casa lor, încât nu cred că se mai poate.
Sunt deja un holtei bătrân înrăit.

Biddy se uită în jos, la copil, îi luă mânuța și o duse la buzele sale, apoi își
puse mâna ei, de mamă și de om bun, aceea cu care atinsese copilul, în mâna
mea. Era ceva deosebit de grăitor în gestul și în apăsarea ușoară a verighetei lui
Biddy în palma mea.
― Drag ă Pip, zise Biddy, ești sigur că nu mai oftezi după ea?
― Oh, nu.. . Cred c ă nu, Biddy.
― Ia spune ‑mi, așa, ca unui vechi prieten. Chiar ai uitat ‑o?
― Draga mea Biddy, n ‑am uitat nimic din lucrurile care au avut o mare
însemnătate în viața mea și prea puține dintre cele care au avut o mai mică
însemnă tate. Dar visul acesta sărman, cum obișnuiam să ‑l numesc odinioară,
mi‑a trecut, Biddy, mi ‑a trecut cu totul!
Cu toate acestea, am știut, din clipa în care am rostit aceste cuvinte, că, în
taină, voiam să mai văd o dată în seara aceea, singur, locul unde f usese vechea
casă, de dragul ei. Da, de dragul Estellei.
Auzisem că dusese o viață foarte nefericită, că se despărțise de soț, care se
purtase cu ea foarte crud și devenise chiar faimos pentru amestecul de trufie,
avariție, brutalitate și grosolănie din fi rea lui. Auzisem apoi de moartea soțului ei,
într‑un accident de călărie, din pricină că ‑și bătuse calul. Această eliberare
avusese loc cu vreo doi ani în urmă, după care, din câte știam eu, se măritase din
nou.
Cum la Joe acasă masa de seară se servea des tul de devreme, îmi rămăsese
timp destul ca, fără să ‑mi scurtez răstimpul petrecut cu Biddy, să îmi îndrept
pașii într ‑o plimbare până acolo, mai înainte de căderea nopții. Dar, cu răgazul
pe care mi ‑l luai pe drum, pentru a mă uita la toate lucrurile bine cunoscute și
pentru a mă gândi la vremurile de demult, lumina zilei scăpătase în clipa în care
am ajuns.
Nu mai era acolo nici o casă, acum, nici o fabrică de bere, nici o clădire
oarecare, ci doar zidul vechii grădini. Spațiul rămas liber fusese împrejmu it cu un
gard grosolan și, când mă uitai la el, văzui că o parte din bătrâna iederă prinsese
din nou rădăcini și crescuse, verde, pe scundele și tăcutele mormane de ruine. O
poartă în acest gard era întredeschisă. O împinsei și intrai.
O ceață rece, argint ie, învăluise după ‑amiaza, iar luna încă nu răsărise ca s
‑o destrame. Dar stelele străluceau deasupra ceții, luna era pe ‑aproape și
noaptea nu era prea întunecoasă. Puteam să refac din amintire fiecare colț al
casei dispărute, știam unde anume fusese fabri ca de bere, unde anume porțile,
unde butoaiele. Mi le reînviasem în minte și priveam de ‑a lungul aleii care ducea
în grădina părăginită, când am zărit o siluetă singuratică .
Mă îndreptai spre ea și atunci silueta păru că mă vede, la rândul ei. Făcu
vreo câ țiva pași către mine, dar se opri. Apropiindu ‑mă, văzui că era o femeie. Iar
când mă apropiai și mai mult, se întoarse, pregătindu ‑se să plece, dar iarăși se
opri și mă lăsă să ajung lângă ea. Atunci tresări, uluită, și îmi murmură numele,
la care eu strig ai:
― Estella!
― M‑am schimbat mult. Mă și mir că mă recunoști.
Într‑adevăr, prospețimea frumuseții sale se dusese, dar maiestuozitatea și
farmecul ei de nedescris rămăseseră neatinse. Îi cunoșteam aceste trăsături, dar
nu mai văzusem niciodată î nainte lumina întristată și blândă din ochii săi,
odinioară atât de trufași. Nu mai simțisem niciodată înainte atingerea

prietenească a mâinii sale, odinioară atât de nepăsătoare.
Ne așezarăm pe o bancă din apropiere și îi zisei:
― Dup ă atâția ani, este ci udat că s ‑a întâmplat să ne întâlnim din nou,
Estella, tocmai aici, unde ne ‑am întâlnit și prima oară! Te întorci adesea pe aici?
― N‑am mai fost niciodată de ‑atunci.
― Nici eu.
Luna începu să se ridice și îmi amintii de privirea goală ațintită în tavanul
alb, care se stinsese. Luna începu să se ridice și îmi amintii apăsarea de pe mâna
mea, când îi spusesem cele din urmă cuvinte pe care le auzise el pe lumea
aceasta.
Fu rândul Estellei să rupă tăcerea care se lăsase între noi:
― Am sperat și‑am plănuit des eori să mă întorc, dar am tot fost împiedicată
de fel și fel de împrejurări. Sărmanele locuri de demult!
Ceața argintie fu străpunsă de primele raze ale lunii și aceleași raze
străbătură și prin lacrimile care curgeau din ochii ei. Fără să știe că le văzus em și
străduindu ‑se să și le ascundă, îmi zise, cu o voce stăpânită:
― Te‑ai întrebat, când ai trecut pe aici adineauri cum de s ‑a întâmplat să fie
lăsate toate așa?
― Da, Estella.
― Terenul îmi aparține. Este singurul lucru pe care nu l ‑am înstrăinat. Pe
toate celelalte le ‑am pierdut, încetul cu încetul, dar pe acesta l ‑am păstrat. A fost
singurul pentru care m ‑am luptat, în toți anii aceștia nenorociți.
― Se va mai construi ceva pe el?
― În cele din urmă, da. Am venit aici ca să ‑mi iau rămas ‑bun de la el, înainte
să se schimbe. Și tu, zise ea, cu o voce care i ‑ar fi mers drept la inimă unui
rătăcitor, tot în străinătate?
― Tot.
― Și o duci bine, nu ‑i așa?
― Muncesc destul de mult pentru un trai mul țumitor și prin urmare… Da, o
duc bine.
― M‑am gândit adesea la tine, zise Estella.
― Adev ărat?
― În ultima vreme foarte des. A fost un timp destul de lung și de greu în care
mă feream să ‑mi amintesc de ceea ce alungasem pe când nu prețuiam aceste
amintiri. Dar acum, când datoria mea nu mă mai împie dică să depăn aceste
amintiri, le ‑am făcut loc în inima mea.
― Tu ți‑ai păstrat întotdeauna locul din inima mea, îi răspunsei eu.
Tăcurăm din nou, până când ea zise:
― Nu mi ‑aș fi închipuit că, venind să ‑mi iau rămas ‑bun de la locurile
acestea, o să ‑mi iau rămas‑bun și de la tine, totodată. Sunt foarte bucuroasă de
acest lucru.
― Ești bucuroasă că ne despărțim din nou, Estella? Pentru mine, despărțirea
este un lucru dureros. Pentru mine, amintirea ultimei noastre despărțiri a fost
întotdeauna cernită și dur eroasă.
― Dar mi ‑ai spus atunci, răspunse Estella cu însuflețire, „Dumnezeu să te
binecuvânteze, Dumnezeu să te ierte!”. Dacă ai putut să mi ‑o spui atunci, n ‑ai să
refuzi să mi ‑o spui acum… Acum, când suferința a fost mai puternică decât toate

celelalte învățături și m ‑a învățat să înțeleg ce era în inima ta. Am fost învinsă și
frântă, dar sper că astfel am devenit mai bună. Fii la fel de blând și de îngăduitor
față de mine cum ai fost altădată și spune ‑mi că suntem prieteni.
― Suntem prieteni, zisei eu , ridicându ‑mă și aplecându ‑mă spre ea, când se
ridică și ea de pe bancă .
― Și vom rămâne prieteni, oricât de departe vom fi, zise Estella.
O luai de mână și ieșirăm din locul în ruină. Și, la fel cum ceața dimineții se
ridicase odinioară, atunci când părăsi sem pentru prima oară fierăria, la fel se
ridică și acum ceața înserării, iar în întinderea uriașă, luminată liniștit, pe care
mi‑o dezvălui, n ‑am zărit nici o umbră care să prevestească altă despărțire.