SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIVAT [610207]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIVAT
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Conducător științific :
Prof. univ. dr. Luha Vasile
Absolvent: [anonimizat]
2020

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA: INSTITU ȚII DE DREPT PRIVAT
REGIMUL OBLIGAȚIONAL AL SCONTĂRII CREANȚELOR
Conducător științific :
Prof. univ. dr. Luha Vasile
Absolvent: [anonimizat]
2020

Cuprins
Introducere
Capitolul I. Considerații generale cu privire la obligațiile civile
1.1 Definiție și terminologie
1.2 Structura obligației
1.3 Condițiile generale ale prestației, enumerare
1.3 Clasificarea obligațiilor civile; modalități
1.4 Izvoarele obligațiilor
CREANTE?????
Capitolul II.Reglementarea civilă a conturilor
2.1 Noțiunea și structura civilă a conturilor
2.2 Definiție
2.1 Calitățile și limitele reglementării
Capitolul III. Realitatea tehnicii de cont; consecințe
3.1 Realitatea tehnică
3.1 Formulări juridice generale
3.2 Mecanisme
3.3 Efectul juridic al mecanismului de cont
Analiză caz practic.
Concluzii
Bibliografie

Introducere
Orice specializare în domeniul dreptului civil, și nu numai, presupune o cunoaștere
temeinică a principiilor și a instituțiilor juridice de bază. Teoria generală a obligațiilor
reprezintă, prin esență, un alfabet pentru ansamblul disciplinelor care constituie dreptul privat.
Prezenta lucrare cuprinde o analiză a legislației în vigoare în materia obligațiilor, în principal a
Codului civil de actualitate, în corelație cu vechea reglementare în materie de obligații.
În contextul prefacerilor legislative aduse de noul Cod civil și abrogării substanțiale a
Codului comercial, temelia dreptului comercial a fost restructurată, adaptată noilor nevoi pe
care societatea le impune, și nicidecum desființată. În cuprinsul Legii 84/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență putem observa modificările majore
aduse odată cu intrarea în vigoare a acesteia.
Acest studiu examinează din perspectiva teoriei generale a obligațiilor mecanismele
tehnice ale operațiunilor bancare, pornind de la conceptele de bază: contul curent, contul de
depozit și contul de plăți. Lucrarea este realizată observând sensul considerabil al
reglementărilor legale de drept comun: contractul de cont curent și contul bancar curent, ca
mai apoi, din dezvoltările teoretice mai sus enumerate, să deducem, ca rezultat, consecințe
practice și anume: efectul de plată și, mai ales, de garanție al unei operațiuni realizate prin
conturi.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA
OBLIGAȚIILE CIVILE
1.1 Definiție și terminologie
Definiție. Codul civil definește obligația civilă ca fiind legătura de drept în virtutea
căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină
prestația datorată (art. 1164 C. civ.).
În doctrină1, obligația a fost definită ca fiind raportul juridic în temeiul căruia o persoană
numită creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită
prestație, pe care acesta este îndatorat de a o îndeplini. După reglementările actuale,
obligația lato sensu desemnează acel raport juridic între subiectul activ numit creditor, care
cere subiectului pasiv, numit debitor, căruia de asemnea îi revine îndatorirea de a da, a face
sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii din partea statului, în caz de neexecutare
din proprie inițiativă, conform garanției de executare.
Din cele spuse mai sus rezultă că obligația presupune un creditor și o creanță sub
aspect activ, iar sub aspect pasiv, un debitor și o datorie. Între cele doua părți se formează
automat un raport obligațional dedus din voința lor, fapt care rezultă inclusiv din cuprinsul art.
1.164 Cod civil care denumește acest raport o legătură de drept . Pe de altă parte, dacă privim
din perspectiva laturei pasive putem defini obligația ca fiind r aportul juridic în baza căruia o
persoană, denumită debitor, este ținută (obligată) față de o altă persoană, denumită creditor,
fie la o prestație pozitivă (a da, a face), fie la o abstențiune2 (a nu face).
În urma analizării definiției mai sus expusă, observăm că raportul juridic de obligație
este alcătuit din două părți: latura activă, alcătuită dintr-un creditor și dreptul de creanță al
acestuia, și latura pasivă, aceasta din urmă fiind formată din debitor și datoria ce i se impune .
Astfel, din perspectiva creditorului se observă un raport de obligații ca un drept de creanță iar
din perspectiva debitorului acesta este privit ca o datorie.
1I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 14.
2Anca Roxana Adam. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București 2017, p. 1

Terminologie. Termenul „obligație” își are originea în dreptul roman și provine din
cuvântul obligare sau obligatio, care tradus din latina veche înseamnă a lega ( ligare) pe
cineva „din pricina” (ob, obs), în vederea obținerii a ceva sau realizării unui anume scop. În
dreptul roman vechi, termenul „ obligație” arăta strict o legătură materială, corporală ( vinculum
corporis) între cele două persoane adică creditor și debitor, asigurând creditorul de un drept
asupra înseși persoanei debitorului ( ius în personam).
Noul concept al dreptului roman reconfigurează acest raport ca o legătură juridică
(vinculum iuris), în temeiul căreia creditorul va putea cere executarea prestației, iar sub
excepția neexecutării acesteia, creditorul avea dreptul de a recurge la constrângere
(adstringimur), adică executarea silită asupra bunurilor debitorului. În zilele noastre, prin
obligație se înțelege o relație între două persoane în virtutea căreia una are dreptul de a
pretinde celeilalte, iar cealaltă are îndatorirea de a executa pretenția. În sens mai larg,
termenul de obligație este sinonim cu acela de îndatorire juridică. Automat în sens larg
trebuie să facem distincția între îndatoriri (obligații) generale care revin tuturor persoanelor
(cum ar fi respectarea drepturilor reale și drepturile personale nepatrimoniale) și îndatoririle
personale (care revin numai anumitor persoane, cum este obligația debitorului de a executa
prestația pe care o datorează creditorului).
În doctrina curentă, termenul de obligație este adeseori catalogat ca înscris
constatator, în folosul dovedirii unui raport juridic civil dintre două persoane. În acest sens,
prin obligație se înțeleg anumite înscrisuri nominative sau la purtător, întemeiate pentru
dovedirea împrumuturilor făcute de persoane fizice sau juridice, ori unități administrativ-
teritoriale de stat.
1.2 Structura obligației
Pentru identificarea structurii obligației distingem două doctrine generale și anume:
doctrina monistă (unică) conform căreia se întemeiază un singur raport juridic în care
creditorul este îndreptățit să pretindă și să obțină executarea prestației datorate de debitor3 și
o altă doctrină dualistă (conform căreia obligația cuprinde două raporturi juridice și anume: un
raport pur obligațional prin care creditorul poate pretinde executarea prestației și un raport
3Ionuț-Florin Popa, Curs de drept civil. Obligațiile, p. 12,ed. Universul Juridic, 2015

instituțional, în baza căruia creditorul poate cere executarea silită a prestației neexecutate
voluntar de către debitor). Compatibilitatea celor două teorii este atestată de practica civilă
românească, care cu toate că o susține și predominant se bazează pe ce-a dintâia, aceasta
cuprinde elemente indicate și de cea de-a doua. Astfel, prin analizarea raportului juridic
obligațional putem distinge patru elemente componente: subiectele, conținutul, obiectul și
sancțiunea.
A. Subiectele raportului juridic de obligații: conform 1.164 din Codul civil „ debitorul este
ținut să procure o prestație creditorului”; observăm că legiutorul nu formulează express
prezența anumitor tipuri de persoane așadar raportul obligațional se poate naște atât între
persoanele fizice cât și între persoanele juridice. Din aceasta distingem că obligația este o
legătură de drept dintre două persoane, așadar pot fi subiecte a unui raport obligațional toate
persoanele fizice și persoanele juridice. Astfel, raporturile obligaționale se pot naște între
persoanele fizice, persoanele juridice sau deopotrivă între persoane fizice și persoane
juridice, cu mențiunea că în unele cazuri chiar și statul poate fi subiect în cadrul unor raporturi
obligaționale.
Determinarea subiecților raporturilor juridice de obligații se face în momentul nașterii
acestora. În acest sens, regula este că atât subiectul activ (creditorul) cât și subiectul pasiv
(debitorul), se determină în momentul nașterii raportului obligațional. În cazul raporturilor
rezultate din urma faptelor juridice, momentul nașterii este cel al survenirii lor; în cazul
raportorilor izvorâte din acte juridice, momentul nașterii este acel al încheierii acestora.
Sunt prezente totuși și excepții de la această regulă, în sensul că există raporturi
juridice obligaționale la care numai unul dintre subiecte este determinat la momentul nașterii
acestora, celălalt fiind determinabil ulterior. Putem exemplifica prin situația unei promisiuni
publice de recompensă unde debitorul (în acest caz ofertantul) este determinat odată cu
momentul emiterii ofertei pe când creditorul va urma să fie determinat ulterior, ca persoana
care acceptă și îndeplinește condițiile stipulate în oferta prezentă.
În mod generic, subiectul activ se numește creditor4, pe când subiectul pasiv se
numește debitor5. Aceste denumiri generale sunt folosite în toate raporturile obligaționale,
4Termenul de creditor desemnează persoana titulară a unui drept de creanță, care este îndreptățită să pretindă debitorului
său îndeplinirea prestației la care acesta din urmă s-a obligat și anume: a da, a face sau a nu face ceva.
5Termenul de debitor desemnează persoana care are o datorie față de creditorul ei, în alte cuvinte obligația de a îndeplini
o prestație anume în favoarea acestuia. Prestația poate consta în a da, a face sau a nu face.

fără a ține cont de izvorul obligației, fiind termeni „ proprii teoriei generale a obligațiilor6”.
Pentru calitățile generice de debitor și creditor există de asemenea denumiri specifice
care sunt generate de particularitățile raportului juridic la care aceștia sunt supuși, care
adesea incorporează dubla calitate. Vom exemplifica doar câteva și anume: vânzător/
cumpărător, copermutant, donator/ donatar, însărăcit/ îmbogățit, gerant/ gerat, victimă/
persoană responsabilă).
Subiectul activ poate fi doar o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în
momentul nașterii raportului de obligații, pe când subiectul pasiv trebuie ca întotdeauna să fie
o persoană determinată în momentul nașterii obligației. În raporturile de obligații unilaterale7,
statutul de creditor îi revine unei singure părți8, în timp ce cealaltă parte este numai debitor
(exemplu: raporturile obligaționale născute dintr-un contract de comodat, donație, mandat
gratuit).
Cele mai numeroase, însă, sunt raporturile obligaționale bilaterale9 (complexe), în care
fiecare subiect are dubla calitate de creditor și debitor. Așadar, fiecare parte devine creditor al
unei prestații și debitor al altei prestații. În sfera raporturilor bilaterale se încadrează
asumarea obligațiilor contractelor de vânzare-cumpărare, promisiunilor bilaterale de vânzare-
cumpărare, contractelor de schimb, contractelor de închiriere. În cazul vânzării, spre exemplu,
vânzătorul este creditor al prețului și debitor al prestațiilor în vederea transmiterii dreptului de
proprietate și de predare a bunului, iar cumpărătorulul este creditorul prestației de predare a
bunului cumpărat și debitor pentru plata prețului propus și susținut de părți.
B. Conținutul raportului juridic de obligații: Cu toate că în literatura de specialitate
juridică au fost și sunt elaborate vaste teorii cu privire la conținutul raportului juridic
obligațional, toate având ca țintă aceeași idee, legiuitorul a ținut să reglementeze în mod
express semnificația acestei noțiuni în articolul 1.164 Cod civil. Astfel, legiuitorul a consacrat
noțiunea expressis verbis (în termeni expliciți) în cuprinsul articolului mai sus menționat prin
sintagme precum „ obligația este o legătură de drept, în virtutea căreia debitorul este ținut să
dea, să facă sau să nu facă ceva ” iar creditorul “are dreptul să obțină prestația datorată ”.
6Anca Roxana Adam. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București 2017, p. 3
7Actele juridice unialterale sunt acele acte care reprezintă rezultatul voinței unei singure părți (ex: testamentul,
acceptarea moștenirii, renunțarea la moștenire, denunțarea unui contract de către una dintre părți, oferta de a contracta,
promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui act juridic anulabil, mărturisirea etc.)
8Gabriel Boroi, Fișe de drept civil, p. 43, Hamangiu 2019
9Actele juridice bilaterale sunt acele acte care reprezintă acordul de voințe (voințele concordante) a două părți (ex:
contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de donație, contractul de locațiune, contractul de mandat etc.)

Îndeobște, creditorul are dreptul de a obține pretenția de la debitor la data scadentă
care poate fi data nașterii raportului juridic civil [în cazul în care nu a fost pre-stabilit un
termen10 pentru executarea obligației de plată a prețului ] sau o dată ulterioară (când este
stabilită o dată concretă pentru efectuarea plății obligației). Raportat la incidența în timp a
raportului obligațional, dreptul creditorului se stinge în momentul în care debitorul își execută
obligația care rezultă din contract iar în acest sens, contractul rămâne fără obiect. Așadar,
drepturile de creanță și îndatoririle care aparțin subiectelor raportului juridic civil, formează
conținutul acestuia.
Din punct de vedere al conținutului, distingem între două raporturi obligaționale și
anume:
a) raport obligațional simplu, în care o singură parte beneficiază de drepturi și cealaltă
parte doar de obligații (ca exemplu donația)
b) raport obligațional bilateral, unde situațional, ambele sau toate subiectele raportului
obligațional au simultan atât drepturi cât și obligații. (ca exemplu vânzarea).
În ceea ce privește conținutul raportului obligațional, acesta este de regulă subiectiv,
deoarece acesta este stabilit prin voința comună a părților. De asemenea există excepții și
anume: atunci când la baza raportului obligațional stau norme imperative11, aceastea
determinând caracterul obiectiv al raportului juridic obligațional (ca de exemplu obligația de
bună credință, obligația comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepus). Conținutul
raportului obligațional este alcătuit așadar din dreptul de creanță ce aparține creditorului și
obligația (îndatorirea) corespunzătoare dreptului respectiv, care incumbă12 debitorului.
În conținutul raportului obligațional putem observa din perspectiva activului
următoarele:
1) drepturile de creanță – fac parte din sfera drepturilor civile patrimoniale, alături de
drepturile reale. Aceste drepturi au ca obiect realizarea mijlocită, în cadrul unei anumite
activități, atitudini sau comportament al debitorului (ex: dreptul vânzătorului la încasarea
prețului, dreptul la despăgubiri cauzate prin delict). Spre deosebire de dreptul de creanță,
10Art. 1.412 alin. (1-2) Cod civil: „Termenul este suspensiv atunci când până la împlinirea lui, este amânată scadența
obligației. Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligația se stinge” .
11Ionuț-Florin Popa, Curs de drept civil. Obligațiile, p. 13, Universul Juridic, 2015.
12Gabriel Boroi, Fișe de drept civil, p. 20, Hamangiu 2019

drepturile reale se manifestă prin realizare directă, nemijlocită (deptul de abitație, dreptul de
uzufruct).
2) de asemenea, în aceeași categorie de drepturi putem iclude drepturile potestative.
Acestea au puterea de a conferi unei persoane dreptul de a modifica sau de a stinge o
situație juridică preexistentă, ori de a recrea o situație juridică prin manifestarea voinței
unilaterale a unei părți. Conform art. 1.403 Cod civil, „ Obligația contractată sub o condiție
suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect .” În acest caz,
condiția este pur potestativă, atunci când depinde strict de manifestarea de voință a
creditorului, iar drepturile potestative sunt unilaterale creditorului (exemplu: dreptul de a
invoca un pact comisoriu în cazul neexecutării, dreptul de a alege prestația într-o obligație
alternativă).
Pe de altă parte, din perspectivă pasivă, putem deduce că intră în conținutul raportului
obligațional toate îndatoririle debitorului corelative drepturilor de creanță (ex: obligația de
garanție contra evicțiunii, obligația de neconcurență, obligația de plată a prețului).
C: Obiectul raportului juridic de obligații: Obiectul raportului juridic de obligații îl
formează însăși prestația, adică modalitatea concretă (particulară) a conduitei la care este
îndreptățit creditorul și la care este ținut debitorul. Așadar, raportul juridic de obligații este
constituit ca o acțiune sau inacțiune concretă la care este îndatorat subiectul pasiv și
îndreptățit subiectul activ, constând fie dintr-o prestație pozitivă ( a da, a face), fie dintr-o
prestație negativă ( a nu face ceva). Literatura de specialitate definește termenul generic de
“prestație” ca fiind comportamentul sau conduita subiectelor raportului de obliga ții13. În alte
cuvinte, obiectul raportului obligațional îl constituie acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt
îndreptățite sau de care sunt ținute. Așadar, această conduită poate consta într-o acțiune,
atunci când prestația este pozitivă sau într-o abstențiune, atunci când prestația este negativă.
Conform prevederilor art. 1.225 alin. (1) și art. 1.226 alin. (1) Cod civil, obiectul
contractului îl formează operațiunea juridică pe care părțile contractante urmăresc să o
realizeze prin acel contract, această prestație simbolizând o natură legal-abstractă în
contractele numite și având rolul de a-l proteja pe creditor, obligând debitorul la îndeplinirea
prestației asumate conform actului juridic asumat, în timp ce obiectul obligației civile îl
constituie de fapt „ prestația la care se angajează debitorul ”.
13Anca Roxana Adam. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București 2017, p. 6

În cuprinsul textelor legale de la art. 1.483-1.488 și art. 1.525- 1.529 Cod civil,
legiuitorul precizează prestațiile pozitive ca fiind acțiuni care pot fi de „ a da” și de „a face”, iar
prestația negativă evocă întotdeauna o inacțiune sau abținere14 și precedă obligația de „ a nu
face”. În acest sens în cazul obligației de a nu face, corelativă unui drept absolut presupune
îndatorirea generală15 de a nu aduce atingere dreptului proscris, iar în cazul obligațiilor
corelative unui drept de creanță (relativ), aceasta revine debitorului și constă în a nu face
„ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abținere”16.
a) prin obligația de a da înțelegem îndatorirea debitorului de a transmite sau de a
constitui un drept real în patrimoniul creditorului. Legătura dintre strămutarea implicită a
dreptului și predarea implicită a bunului este evidențiată de legiuitor în curpinsul art. 1483 alin
(1), cu mențiunea că această acțiune (pozitivă) se va îndeplini la momentul constituirii actului,
excepție făcând cazurile în care este stipulat altfel. De asemenea, în unele cazuri, apare
obligația de conservare a bunului până la predarea acestuia. Reglementările Codului civil
cuprind modalitățile de înfățișare a acestei obligații astfel: obligația de a strămuta proprietatea
(art. 1486 Cod civil), obligația de a da bunuri de gen (art. 1486 Cod civil), obligația de a da o
sumă de bani (art. 1488 Cod civil). În acest sens se observă încercarea legiuitorului de a
clarifica diferențele între obligațiile de a da și obligațiile de a face, punând în evidență
diferențele dintre aceste obligații.
b) cea de-a doua conduită pozitivă o constituie obligația de a face, care nu se
încadrează sub incidența conținutului și structurii obligației de a da. Aceasta îl obligă pe
subiectul pasiv la efectuarea unei lucrări, a unui serviciu sau în general la o prestație pozitivă
față de subiectul activ. Obligația de a face se diferențiază de obligația de a da, prin excepția
transmisiunii sau constituirii drepturilor reale, adică în momentul în care apare transmisiunea
sau o constituire de drepturi reale, apare și obligația de a da. Obligația de a face poate să
aibă urmare imediată (exemplu restituirea sau repararea unui bun individual determinat) dar
și cu executare succesivă (în cazul efectuării transportului în comun de persoane).
c) în cel de-al treilea rând întâlnim prestația de a nu face. Aceasta este întotdeauna o
abținere a debitorului de la a face tot ceea ce i-ar fi fost în putință să facă, dacă nu ar fi fost
îndreptățit în respectarea angajamentului obligațional, fapt care determină această obligație
14Ionuț-Florin Popa, Curs de drept civil. Obligațiile, p. 14, Universul Juridic, 2015.
15Gabriel Boroi, Fișe de drept civil, p. 21, Hamangiu 2019
16Ibidem

să fie o conduită negativă. A nu se confunda această obligație cu obligația negativă generală
care revine subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real, de așa natură încât să nu
pericliteze exercițiul sau existența unui drept real. În cazul obligației de a nu face -mai sus
enunțată- este vorba despre o abstențiune particulară care nu ar fi existat în lipsa asumării ei
de către subiectul pasiv.
Oricare obligație de a nu face se supune unei executări continue, deoarece în
momentul în care debitorul se abate de la abținerea datorată (asumată), aceasta rezultă într-o
încălcare a obligației (exemplu: obligația unui actor de a nu juca pe altă scenă de teatru).
D. Sancțiunea obligațiilor: Pentru ca o obligație să fie un raport juridic, aceasta trebuie
să aibă o sancțiune. După convingerea unilor autori17, obligația fără sancțiune este automat o
obligație morală. În literatura de specialitate românească, au existat vaste opinii cu privire la
sancțiunea obligațiilor. Într-una din opinii18 sancțiunea obligației civile a fost definită ca o
totalitate a mijloacelor juridice ofensive și defensive pe care creditorul le poate exercita, de
regulă prin intermediul forței coercitive a statului. Caracterul defensiv al sancțiunii intervine în
apărarea dreptului de creanță, ca un impediment în neexecutarea acesteia de către debitor.
În acest sens, debitorul este legat de executarea datoriei față de creditor, interesul principal al
acestuia devenind stingerea raportului obligațional, prin executare.
Din punctul de vedere al subiectului activ, sancțiunea este dreptul creditorului de a
recurge la forța de constrângere a statului în vederea realizării dreptului său, pe calea unei
acțiuni. Deoarece obligația se naște și poate fi executată de bunăvoie și nu doar prin
constrângere, deducem că sancțiunea obligației civile este un atribut caracteristic raportului
juridic obligațional dar nu și o parte componentă a acestuia, în sensul că apare ca o soluție
impusă de legiuitor doar în cazurile de neexecutare. Fundamentul acestor afirmații se
regăstește în cuprinsul art. 1164 Cod civil, unde legiuitorul precizează conținutul raportului
juridic obligațional prin enumerarea următoarelor elemente: subiectele raportului (creditor și
debitor); drepturile de creanță și obligațiile corelative aparținând subiectelor acestora,
obiectul raportului juridic de obligații care constă în obligația debitorului de a da, a face sau a
nu face, fără a menționa express despre sancțiunea ce poate interveni în cazul neîndeplinirii
de bunăvoie a prestației de care se face dator debitorul.
17L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 15
18L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I (Regimul juridic general) Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 42

Pe de altă parte, din punctul de vedere al subiectului pasiv, sancțiunea devine
motivația acestuia în vederea stingerii raportului obligațional, prin executare de bună credință.
Prezența sancțiunii devine astfel mecanismul prin care creditorul are garanția executării
obligației interpusă debitorului, aceasta fiind în cele mai multe cazuri o suficientă motivație în
vederea atingerii scopului ambilor participanți în raportul juridic obligațional.
În vederea soluționării raporturilor juridice în care sancțiunea obligației civile constă în
mijloace juridice ofensive, apar așa-numitele obligații perfecte , care sunt acoperite de
acțiunea în justiție și executarea silită.
Pe de altă parte, în situația obligațiilor naturale , executarea este asigurată numai pe
cale indirectă, în cazul cărora apare mijlocul defensiv ca mecanism de apărare prin refuzul
restituirii executării, conform art. 1.471 Cod civil „ Restituirea nu este admins ă în privința
obligațiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”.
În vederea rezolvării oricăror dispute de natură obligațională, legiuitorul ne-a prezentat
și mijloace juridice la care debitorul poate recurge cu scopul eliberării de datorie. Există
circumstanțe în care creditorul nu vrea să primească plata dar de asemenea și situații care îl
pun în imposibilitatea de a o primi. În aceste cazuri, legiuitorul conferă anumite posibilități
debitorului: punerea în întârziere a creditorului (art. 1.510-1.511 Cod civil), oferta reală de
plată urmată de consemnațiune19 (art. 1.512-1.513 Cod civil, respectiv art. 1.005-1.012 Cod
procedură civilă) în vederea eliberării creditorului de datorie.
IZVOARELE OBLIGAȚIILOR
Spre deosebire de Codul civil vechi care susținea o clasificare cvadripartită a
izvoarelor de obligații (contracte, cvasicontracte, delicte și cvasidelicte), reglementări
moștenite din dreptul roman care ulterior au fost considerate necuprinzătoare și neștiințifice,
în teoria Codului civil de actualitate regăsim o reglementare fără echivoc a acestora, iar în
acest sens art. 1.165 Cod civil prevede: „ Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și
din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații ”. În sens larg, legiuitorul
19Consemnațiune= operație juridică prin care o persoană fizică sau juridică dispune păstrarea unei sume de bani pe
numele și la dispoziția altei persoane la o instituție autorizată în acest scop. Rolul consemnațiunii este acela de a stinge
imediat obligația, odată cu punerea creditorului în posibilitatea de acceptare a creanței.

reglementează ca izvor de obligații „ orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei
obligații”.
Așadar, pot fi izvor de obligații faptele juridice care dau naștere, modifică sau sting
raporturi juridice, în urma unor acțiuni omenești și evenimente sau fenomene naturale cărora
legea le conferă eficacitate juridică20. Această sintagmă este menționată cu intenția de a
permite legiuitorului includerea în categoria izvoarelor de obligații a altor acte21 sau fapte
juridice22 în afara celor numite expres în textul de lege. Noțiunea de „ fapte juridice” leagă
faptele (prin acțiune sau inacțiune) de anumite efecte juridice.
Datorită faptului că sintagma enunțată în cuprinsul legii este largă și cuprinzătoare,
aceasta permite încadrarea ca izvor de obligații și a unor fapte ori împrejurări prevăzute în
alte texte de lege în afara celui de la art. 1.165 Cod civil [exemplu: cauzarea de prejudicii prin
ruina unui edificiu conform art. 1.378 Cod civil; cauzarea de prejudicii de către animale și
lucrurile pe cale ele avem în paza noastră juridică conform art. 1.375-1.377 Cod civil, precum
și alte fapte prevăzute în legi speciale și anume cauzarea de prejudicii de către defectele
produselor puse în circulație conform Lege nr. 240/2004, cauzarea de prejudicii prin erori
judiciare conform art. 52 alin. (3) din Constituția României ].
20Stelian-Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, p. 26, Universul Juridic, 2015.
21actele juridice reprezintă acorduri de voință sau manifestări de voință ale persoanelor fizice și juridice făcute, cu
respectarea sau în executarea legii, cu intenția de a produce efecte juridice.
22faptele juridice reprezintă toate acele împrejurări, cu excepția manifestării de voință, indiferent că sunt sau nu conduite
umane, legate de săvârșirea sau producerea cărora legea leagă nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice
(de obligații) cum ar fi: comportamentul păgubitor al unui animal domestic sau sălbatic, ruina unui gard, distrugerea
bunurilor altuia etc.)

Capitolul II.Reglementarea civilă a conturilor
Observații teoretice privind raporturile obligaționale ce rezultă din operațiunile
pe conturi
Orice rezultat al raporturilor obliga ționale care iau naștere în urma efectuării de
operațiuni pe conturi bancare presupune o examinare juridică a conceptului de cont iar mai
apoi a celui de cont bancar. În acest capitol vom examina studiul juridic al conturilor prin
observarea și analizarea prealabilă a reglementărilor.
Conform Codului civil actual sunt surprinse două tipare de reglementare; în primul rând
sunt stabilite reguliile contractului de cont curent (art. 2.171- 2183) iar în cel de-al doilea rând
ne sunt expuse reglementările contului bancar curent (art. 2.184-2.190). Nu vom neglija însă
nici prevederile art. 2.191-2.192 ale prezentului Cod, ce privesc depozitul bancar. În cea din
urmă situație, se observă în chip evident că este necesară realizarea unui depozit de titluri,
care firesc nu poate fi format pe altă cale decât prin deschiderea unui cont absolut necesar și
adecvat situației. Această acțiune ia naștere ca efect al mecanismelor bancare în vigoare.
În reglementările noului Cod civil sunt preluate, cu câteva modificări, vechi prevederi
ale Codului comercial (art. 370-373). În acest sens, părțile contractului, numite curentiști,
consimt ca toate creanțele și datoriile lor provenite din remiteri reciproce să fie înscrise într-un
cont, considerându-le neexigibile și indisponibile până la încheierea acestuia. Deopotrivă,
soldul final ar urma să stabilească definitiv poziția unuia față de celălalt, la încetarea contului.
Putem observa că în contul curent vor fi revărsate sume de bani pe care și le
datorează curentiștii, acestea provenind din alte raporturi juridice decât cele specifice contului
curent. Această remarcă atribuie contului curent legătura stransă cu raporturi juridice
principale, în temeiul cărora se realizează remiterile precizate în normal legală.
Modelul mai sus prezentat presupune nașterea unor prestații succesive reciproce,
corelative, derulate în timp cu regularitate (operații, prestații curente, relații) de ordin
economic și juridic, între părți. În doctrină23 este subliniată această realitate cu privire la
necesitatea de a face distincție între convenția de cont, care are reguliile ei, și convenția ori
suma convențiilor care produc prestațiile (remisele). Valoarea economică a acestora se
conturează în cont după un algoritm tehnic stabilit convențional în contractul de cont.
23Monna Lisa Belu Magdo, Contractul de cont curent, Revista de drept comercial nr. 10/2004, p. 33; Ion Turcu, Revista
de drept comercial nr. 4/1993, p. 34

Relația sinalagmatică a părților este dată de rezervarea dreptului de a calcula debitele
și creditele reciproce încă de la încheierea provizorie a contului, de către contractanți. În
funcție de rezultatul calculelor și sensul operațiilor înregistrate, soldul va numi pozițiile părților
(creditor sau debitor). Prin aranjamentul convențional al contractanților ia naștere astfel un
instrument de lucru cu semnificație juridică care determină consecințele juridice ale
mecanismului.
În acest sens, părțile, prin operațiuni civile, adeseori profesionale24,convin la utilizarea
instrumentului tehnic de desocotire prin interemdiul contului de operațiuni civile. Așadar
subiecții contractuali își asumă și execută prestații reciproce prin intermediul acestui
mecanism. Putem distinge astfel între corelativitatea părților determinată de remiterile
reciproce și rezultatul urmărit adică lichidarea creanțelor opozabile acestora.
Efectele principale ale contractului de cont curent sunt indicate în curpinsul art. 2.173
al Codului civil iar mai jos le vom explica pe scurt: proprietatea remiterilor se transferă
primitorului, prin înregistrarea în cont; obligațiile născute din remiterile făcute deja se novează
după care, creanțele reciproce se compensează până la concurența creditului și debitului,
sub rezerva plății soldului debitor; dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în
cont până la încheierea contului și se socotesc pe zile; evident convențional se poate stabili
și altfel, fiind vorba de norme supletive. În acest sens, înțelegem, că legea descrie fenomenul
tehnic ce transformă o creanță intrată în cont, într-o unitate de cont și apoi, în final într-un
sold. Așadar soldul se constituie, numai la încheierea sau, după caz, la încetarea contului.
De cele mai multe ori, plata se face în urma predării bunurilor, prin diferite instrumente
bancare25,. Judecând după realitățile practice la care face trimitere textul de lege, acesta
consacră regimul juridic al titlurilor de credit precum și a cesiunilor de creanțe. Astfel, conform
art. 2.177 Cod civil, se prezumă intrarea în cont a unui titlu de credit sub rezerva încasării, în
lipsa unei prevederi contrare. Pe cealaltă parte, legat de cesiunea de creanță, textul de lege
prevede că în lipsa a voiței contrare a părților sau dacă nu este făcută cu rezerva expresă
privind încasarea acesteia, cesiunea este făcută pe riscul cesionarului.
În ceea ce privește regimul juridic al contractului de cont bancar curent sau cel de
depozit, prevederiile legii sunt aproape inexistente. Într-adevăr, aflăm că o operațiune
bancară se înfăptuiește printr-un cont curent, titularul contului poate dispune de sold în
24art. 2172 al 2 C. civ.: în cazul contractului încheiat între profesioniști, se vor înscrie în cont exclusiv creanțele derivate
din exercițiul activității profesionale, dacă nu se prevede contrariul.
25Vasile Nemeș, Drept comercial, ediția a 3-a revizuită și adăugită, ed. Hamangiu, 2018, București

oricare moment (conform art. 2184 Cod civil). În acest sens, norma admite diferența dintre
contractul de cont bancar curent -unde soldul se poate stabili în orice moment, instantaneu-
față de stabilirea soldului într-un cont curent civil.+
De asemenea putem observa că în maniera de realizare a depozitelor bancare, și
acestea se păstrează într-un cont (de depozit), acesta fiind nereglementat dar totuși există și
funcționează eficient din punct de vedere economic și juridic, bazat pe mecanismele tehnice
de evidență și a prevederilor consensuale asumate de părți.
2.1 Calitățile și limitele reglementării
Fenomenul de transformare obligațională a unei creanțe care intră în cont este
reglementat în contractul de cont curent (art. 2.171 și următoarele, Cod civil), acestea fiind
singurele prevederi legale care surprind mecanismul de cont. Doctrina surprinde diferențele
fundamentale26 ale celor două instituții juridice (contul curent civil și contul bancar curent).
Observăm că atât conturile organizate de părți (în raporturile civile) sau de bancher pentru
clienți (în raporturile bancare) se folosesc de instrumente de evidență care dezvoltă
mecanisme esențialmente similare.
Fenomenul de transformare obligațională – chiar dacă este neindicat de normele
legale – devine astfel comun tuturor procedurilor de cont, modelul tehnic bancar fiind în
general același, la care sunt alăturate reguli convenționale, după caz. Această realitate
tehnică ridică semne de întrebare cu privire la procesul de transformare a creanței într-o
unitate de cont, și consecințele juridice practice opozabile partenerilor contului sau între
curentiști și creditorii lor, în curpinsul ei.
În doctrină cât și în practica bancară sau judiciară, se observă o veritabilă evoluție27 a
explicației, cu privire la punctele de vedere diferite, reglementările și consecințele lor juridice,
fiind departe de un consensualism monist. Așadar, în următoarele rânduri vom încerca să
schițăm elementele fundamental-esențiale ce deosebesc cele două instituții dar și elementele
comune ale acestora, în materie de obligații.
26Gh. Piperea, în Fl. A. Baias, E. Chelaru, I. Macovei, R. Constantinovici , Noul cod civil. Comentariu pe articole, ediția
a II-a, editura C.H. Beck, București, 2014, p. 2160
27I. L. Georgescu, Contul curent, Revista de drept comercial nr. 2/1996, p. 8-9.

Textul legal indică în teorie contul curent civil și explică procedeul de cont prin novație,
care precedă transferul de proprietate asupra remiterilor înregistrate în acest cont urmând ca
mai apoi să fie supuse compersării acestora.
Odată cu înregistrarea remiterilor, primitorul devine titularul de drept al valorilor care
fac obiectul acestora. În acest sens, dispoziția asupra valorilor transmise în cont cât și gajul
general al creditorilor săi, este lipsită din putererea remitentului. Așadar, remitentul este lipsit
de posibilitatea revendicării bunului trecut în contul curent iar riscurile28 privitoare acestor
bunuri revin primitorului.
Din perspectiva analizei noastre, ca mod de stingere a obligațiilor, novația presupune
lichidarea vechii obligații (justificată prin remitere) și dă naștere unei obligații noi, care
presupune plata valorii soldului. Transformarea remiterii în obligația de sold este în
contradictoriu cu textul de lege al art. 2.176 Cod civil. În acest sens, Codul prevede că
garanțiile remiterilor se păstrează după înregistrare, asupra soldului.
Conform reglementării dobânzile curg de la data înscrierii lor în cont pentru fiecare
sumă depusă până la încheierea contului (art. 2.173), idee care ne sugerează faptul că
fiecare creanță intrată în cont își păstrează individualitatea până la calcularea soldului deci
novația va putea opera doar la închiderea contului. Acest lucru este subliniat și de prevederile
art. 2.175 alin. (1) Cod civil care prevede că „ excepțiile referitoare la validitatea actelor sau
operațiunilor care au dat loc remiterilor” pot fi invocate și după înscrierea unei creanțe în cont.
28Claudia Roșianu în Fl. A. Baias, E. Chelaru, I. Macovei, R. Constantinovici , Noul cod civil. Comentariu pe articole,
ediția a II-a, editura C.H. Beck, București, 2014, p. 2152