Ideologiile vechi și noi în comunicarea [610164]

Ideologiile vechi și noi în comunicarea
politică – între presa scrisă și Social
Media

Introducere

Lucrarea de față își propune să analizeze evoluția co municării politic e, între două
ideologiit temporale, "vechi" și "nou", prin ilustrarea unor fa ctori care au transformat
comunicarea politică, în forma ei actuală. Vor fi analizate anu mite diferențe între mijloacele de
comunicare vechi folosite în politică și mijloacele noi, "moder ne", cum ar fi folosirea rețelelor de
socializare, în special Facebook și Instagram. Aceste diferențe se doresc a fi evidențiate atât prin analizarea lor la nivel de structură cât și
prin impactul pe care acestea îl au asupra publicului de rând.
S-a ales această temă din dorința de a scoate în evide nță modul în care s-a dezvoltat
comunicarea politică după perioada comunistă și până în prezent și de a arăta modul în care au
evoluat mijloacele de comunicare prin care politica își face si mțită prezența asupra opiniei
cetățenilor. Această lucrare va fi structurata în patru capitole, c are vor urmări definirea termenilor care
stau la baza comunicării politic e urmărind să se dovedească mod ul în care se efectuează
comunicarea politică astăzi, pe două mari direcții: o direcție care are în vedere media mainstream
și una care are în vedere rețelele sociale.
Lucrarea va fi structurată după cum urmează: în prim ul capitol se va defini procesul de
comunicare, prin prezentarea unui concept general al termenului și prin intermediul modalităților
prin care se realizează comunicar ea. Se vor identifica, apoi, e lementele cheie pe care le deține
comunicarea, în toată complexitat ea formelor ei actuale și nu n umai.
Se va identifica, în cadrul aceluiași capitol, o de finiție concretă a termenului de
comunicare politică. În acest scop, se va elabora o idee person ală asupra istoriei comunicării
politice și se vor explica metode le care stau la baza acestui t ip de comunicare.
În cel de-al doilea capitol, se va merge pe individ ualizarea conceptu lui de counicare
politică, subiectul studiului de față, între ideologiile vechi și noi, accentuându-se în special,
modul de comunicare, tipurile de comunicare, dimensiunile polit ice, cu exemplele aferente și
modul în care comunicarea s-a real izat într-o perioadă a presei scrise, urmând să se treacă apoi la

ilustrarea perioadei actuale a comunicării și modul în care ace asta a trecut de la presa scrisă la
televiziune, radio, internet. În cadrul capitolului trei, se va aborda domeniul inte rnetului și relevanța sa pentru
comunicarea politică, prezentându-se principalele aspecte ce ți n de aspectul menționat anterior.
Se vor avea în vedere, evidențierea informațiilor necesare dezv oltării unei idei de bază asupra
termenului de internet, se va defini și elementul temporal al p erioadei actuale, în ceea ce privește
comunicarea politică. Se va prezenta pe scurt cea mai populară rețea de soci alizare, și anume, rețeaua Facebook și
se va discuta termenul de comunicare, prin intermediul unor asp ecte generale care au cauzat
aparitia lui, până la dezv oltarea lui în politică.
Capitolul patru al lucrări i mele, va fi reprezentat de partea pratică a cercetării. În acest
capitol se va urmări demonstrarea modului în care a evoluat com unicarea politică, pr in analizarea
procesului de evoluție, desfășurat pe parcursul campaniilor pre zidențiale ale anilor 2010-2020.
În scopul îndeplinirii obi ectivului studiului nostru, se vor stabili și aplica două puncte de
reper, și anume, perioada veche, în care comunicarea se realiza prin intrmediul presei scrise și
perioada actuală, referitoare la rețelele sociale, respectiv me diul online. Astfel, metoda de
cercetare va cuprinde ca obiective, compararea datelor înregist rate pe parcursul campaniilor
prezidențiale, în presa scrisă, audiovizual și online, urmând c a mai apoi să se poata compara
datele obținute, pentru a demonstr a traseul situației în care s e afla astăzi comuni carea politică.
În scopul analizării mediului online, se va avea în ve dere modul în care s-a schimbat
comunicarea politică în spațiul virtual pe parcursul anilor. În acest sens, se vor urmări urmari
principalele tendințe în materie de online ale politicienilor ș i impactul acestora asupra
electoratului. În urma obținerii informațiilor legate de mijloacele de comunicare, se vor compara
rezultatele pentru a putea prezenta traseul pe care evoluția c omunicării politice l-a urmat, din
perioada de după Revoluție, până în prezent. S-a ales această abordare a lucrării întrucât s-a consi derat că prin evidențierea evoluției
comunicării politice, se va identifica modul în care procesul d e comunicare din mediul politic a
fost alterat de procesul tehnologic.

Capitolul 1. Ce este comunicarea?

Conceptul de comunicare este o acțiune săvârșită de căt re orice ființă umană, în scopul
schimbului unor informații. Comunicarea, este un termen complex, căruia, de-a lung ul timpului, oamenii au încercat să
îi însușească tot felul de definiții pentru a-l descrie cât mai ușor. O definiție enunțată foarte
simplu este prezentată în Dicționarul explicativ al limbii rimâ ne, unde termenul de comunicare
înseamnă "acțiunea de a c omunica și rezultatul ei"
1.
Totuși, anumiți cercetători, încercând să detalieze con ceptul de comunicare, au găsit mai
multe explicații ale acestui fenomen. Charles E. Osgood afirmă faptul că "în sensul cel mai
general, se vorbeste de comunicare de fiecare data când un sist em, respectiv o sursă influențează
un alt sistem, în speță un des tinatar, prin mijlocirea unor sem nale alternative care pot fi transmise
prin canalul care le leagă". (Osgood, 2001, p.12)
Paul Watzlaick se referă la comunicare ca fiind o "co nditio sine qua non a vieții omenești
și a ordinii sociale" (Watzlaick, 1998). Conform lui, societate a noastră este la nivelul în care se
află astăzi datorită comunicăr ii. Comunicarea joacă un rol foar te important, fiind punctul central
al proceselor si al interacțiunilor, atât între persoane cat si între instituții și persoane.
Comunicarea nu este doar o acțiune, ea reprezintă mult mai mult . Atunci când vorbim despre
comunicare, vorbim așadar, despre un "proces dinamic, aflat înt r-o permanență transformare,
transformare care are loc chiar și în momentul în care se desfă șoară acest proces " și este în esență
și un proces. Acest proces al comunicării este unul amplu și poate p urta mai multe înțelesuri, în funcție
de unghiul în care este studiat. D e exemplu, profesorul Michael Kunczik spune despre procesul
de comunicare că este "un compor tament care, din punctul de ved ere al celui care comunică, are
                                                       
1 http://dexonline.ro

ca țel transmiterea de mesaje, c u ajutorul unor simboluri, cătr e una sau mai multe
persoane."(Kinczik, 1998, p.14). Această definiție subliniază foarte clar faptul că pr ocesul de comunicare este în strânsă
legătură cu comportamentul uman și cu interacțiunea dintre pers oane. Cercetătorii Shanon si
Weaver, încearcă să explice co municarea, menționând că: "Cuvânt ul comunicare are un sens
foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit p oate afecta alt spirit. Evident, acesta
include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artel e vizuale, teatrul, baletul și, în fapt
toate comportamentele umane" (Shanon, Weaver, 1894).
1.1. Cum se realizează comunicarea?

Comunicarea politică în societăț ile moderne nu poa te fi realiza tă în întregime și cu succes fără un
rol activ al mass-mediei. Politica are nevoie de mass-media pen tru a transmite publicului
mesajele și activitățile sale zilnice. Politica urmărește să ob țină prin intermediul mass-media
sprijinul necesar pentru atinger ea obiectivelor și misiunii pe care și-a atribuit-o în societate. Pe
de altă parte, mass-media devine parte a comunicării politice c a sursă a mesajului, intermediar și
reper al opiniei publice în domeniul politic. „de fapt, nu se ș tie dacă politica uti lizează și subjugă
mass-media sau dacă industria ma ss-media este cea care foloseșt e politicienii. Avem mai mult un
proces reciproc de interese care sunt raționalizate într-un mod instrumental decât dominația unui
politician împotriva celuilalt. (Fuga, 2014, p.520). Relațiile stabilite în cadru l acestei interacțiuni depind de nivelul general al democrației în
societatea în care au loc; de cultura politică și media general ă și de valorile speciale și diverse
care fac parte integrantă din soc ietatea respectivă. Indiferent de spațiul pe care îl dedică mass-
media evoluțiilor politice și politicienilor, în special în cap acitatea de comunicare politică,
aceștia stabilesc, de asemenea, relații ample și complexe cu po litica. Relațiile devin atât de
strânse și de intercorelate încâ t savantul Brian McNair ajunge la concluzia că „acum, într-o mai
mare măsură ca niciodată, mass-media sunt politică, iar politic a este mass-media”. (McNair,
2002, p.29) Ambele părți se implică iniț ial în procesul de comunica re reciprocă prin care își propun să
atingă obiective adesea diferite. Politica urmărește să conving ă cetățenii prin intermediul mass-
media de raționamentul activităților și pozițiilor sale; Mass-m edia, în rolul lor larg acceptat în

democrațiile occidentale, din zona publică și politică, ar treb ui să își îndeplinească misiunea în
beneficiul publicului și să furnizeze informații utile pentru a promova nivelul democrației. In
acest proces, mass-media si politica se influenteaza reciproc s i sunt influente unele de altele.
Comunicarea politica este o parte importanta a fiecăre i campanii politice, la nivel național
sau local, în majoritatea democrațiilor occidentale contemporan e. Influența opiniei publice este
un obiectiv principal al fiecărei campanii de comunicare politi că. Având în vedere faptul că
mass-media reprezintă principala sursă de informații pentru maj oritatea publicului, acestea joacă
un rol crucial în majoritatea campaniilor, în special în cele d e la nivel național. În Grecia,
utilizarea consultanților în domeniul comunicării politice s-a dezvoltat radical în ultimii ani, fapt
care va fi prezentat și în detaliu. O primă schemă a comunicării a fost realizată de către Karl Buhler, în lucrarea Die
Sprachtheorie , în anul 1934, care expune anumite elemente necesare pentru ca p r o c e s u l d e
comunicare să aibă loc, element e la care o să ne oprim puțin ma i jos.

Figura 1.1. Schema comunic ării în opinia lui Karl Buhler

Așa cum este ilustrat și-n aceas tă schemă, emițătorul este pers oana care emite un mesaj către
receptor, persoana care primește acel mesaj și oferă o opinie s au un feedback cu referire la el.
Schema de mai sus a fost, mai târziu, dezvoltată și publicată d e către Roman Jackobson, care a
oferit o imagine mai complex a e lementelor comunicării, după cu m se poate observa:

Figura 2. Schema comunicării, dezv oltată de către Roman Jackobs on
Flaviu Călin Rus, ilustrează foarte bine aspectul comunicării î n lucrarea sa, intitulată Introducere
in stiintele comunicarii si a relatiilor publice , unde exemplifică procesul de comunicare din
schema menționată anterior, prin intermediul telefonului: "Un i ndivid X, care vorbește la telefon,
reprezintă sursa de informare, care emite un mesaj prin interme diul telefonului cu valoare de
emițător. Acest emițător transformă vocea umană și o transmite, prin impulsuri electrice printr-
un fir electric cu valoarea de canal de transmitere, până la al t dispozitiv telefonic, cu valoare de
receptor; acesta va decodifica se mnalele primite, astfel încît o altă persoană Y, cu valoare de
destinatar, să poată auzi vocea p ersoanei X, care a transmis me sajul. În această convorbire
telefonică, pot apărea distorsiun i, create de sursa de zgomot." (Rus, p. 42).

1.2. Tipuri de comunicare

Comunicarea reprezintă un process dinamic, efectuat între mai m ulte persoane, fiind
identificat în diverse forme ale comunicării, cum ar fi:

Comunicarea verbală : face referire la emiterea/transmiterea unui mesaj cu o anumit ă temă,
care se poate realiza pe cale orala sau scrisă.
Comunicarea non-verbală: comunicarea care se re alizează prin gesturi, comportament și d e
obicei însoțește comunicarea verbală.

Comunicarea paraverbală : comunicarea realizată prin vol umul vocii, intensitate, pauze în
vorbire, dicție. Comunicarea interpersonală : comunicarea care se realizează între doi sau mai multi parten eri
între care exista deja o legătură . Comunicarea de grup : reprezintă comunicarea care implică mai mulți receptori ai un ui singur
mesaj. Comunicarea mediatizată : reprezintă comunicarea realizată prin mijloace de informare î n masă
cum ar fi televiziunea, radioul, presa scrisă și presa online. Este o comunicare adresată unui
numar foarte mare de receptori care doresc să se informeze sau să fie la curent cu ce s-a
întâmplat în legatură cu o anumită tematică. Comunicarea în masă : reprezintă comunicarea adresată unui număr mare de receptori și este
efectuată de emitători care sunt calificați drept specialisti î n domeniul comunicării. Acesti
specialisti în domeniu se definesc ca " orice persoană care luc rează în orice fel de ramură a mass-
mediei scrise sau audio-vizuale și care contribuie, direct sau indirect, deschis sau sub acoperire,
la realizarea, prelucrarea, selecț ia și prezentarea oricăror de clarații de presă sau mai bine zis, care
lucrează la realizarea oricărui tip de materiale difuzate prin mijloace mass-media." (Rus, 2002,
p.17) Comunicarea esopică : reprezintă comunicarea realizată sub forma unui transfer de i nformație
cu înțeles indirect. Această co municare se realizează de obicei prin transpunerea unor informații
sub formă de aluzii, analogii sa u chiar sub forma unor fabule.
Comunicarea politică și electorală : reprezintă comunicarea care în urma procesului propriu-zis,
transmite informații ce au în c omponența lor elemente politice. De obicei acest tip de comunicare
este cel mai des folosită de către actorii politici. Comunicarea publică : reprezintă comunicarea realizată de instituțiile statului sau de către
instituțiile publice care au ca rol transmiterea unor informați i importante către cetățeni.
Comunicarea publicitară : reprezintă comunicarea realizat ă de agenții de publicitate în scopuri
de promovare . Comunicarea educativă : este comunicarea prin care se dorește transferul de informați i
științifice, pentru a îmbunătății cunoștiințele și cultura deja deținute de cetățeni.
Comunicarea oranizațiilor societății civile : reprezintă comunicarea cu rolul de alarmare a
populației în legătură cu element e dramatice sau posibile catas trofe.

S-au ilustrat mai sus câteva dintre principalele tipuri de comu nicare, astfel încât să putem
confirma că acest process al comunicării apare în orice domeniu , între diverse tipuri de persoane,
având la bază diverse teme.

Capitolul 2. Comunicarea politică

Termenul de comunicare este un termen complex, pe care-l putem define, având la bază
comunicarea care deține în conținutul ei un mesaj politic, tran smis cu un scop și care este
realizată de către o persoană sau o instituție politică. Acest mesaj politic face obiectul
comunicării politice, dacă este transmis către opinia publică s au către alți actori politici și are un
scop bine determinat. Sintetizând informațiile men ționate anterior, definiția enunțată ar suna cam așa: orice proces
de comunicare realizat de către actori politici către opinia pu blica și care implică în structura lui,
termeni politici, strategii politice, promovare a imaginii poli tice în campania electorala etc,
reprezintă în esență termenul de proces de comunicare politica. Mai bine spus, regăsim o
detaliere și mai exactă a procesului în definiția oferită de Fl aviu Calin Rus, și anume,
"Comunicarea politică este o for mă a comunicării prin intermedi ul căreia se transmit intenționat
și direcționat mesaje avînd conținut politic, mesaje transmise prin intermediul mijloacelor de
comunicare în masă sau prin alte instrumente și acțiuni, transf er și contransfer informațional care
se realizează într-un cîmp sau într-un spațiu de acțiune bine d efinit, într-o anumită perioadă de
timp, folosindu-se tehnici și metode de formare a imaginilor ac torilor politici specifice
publicității politice și care are drept scop principal realizar ea unei legături pe cît posibil pozitive
între actorii polit ici și opinia publică și invers." (Rus, 2002 , p. 35).
Așa cum spune definiția de mai sus,putem observa un aspe ct foarte important al comunicării
politice și anume intenția mesajului, numită "caracteristica de baza a comunicării politice”.
Camelia Beciu definește înțe legerea termenului de comun icare poltică ca fiind “o acțiune
teleologică – o acțiune orientat ă, programată, proiectată pentr u anumite scopuri” (Beciu, 2000).
Având în vedere definițiile d e mai sus, putem spune că d acă un actor politic comunică un
mesaj informațional cu elemente politice în cadrul unei activit ăți politice cum ar fi de exemplu,
sedințele parlamentare, putem încadra acest proces de comunicar e în categoria comunicării
politice, însa dacă act orul politic transmite un mesaj cu eleme nte politice către prieteni sau către
rude, în cadrul unor întâlniri private sau acasă la el, în cadr ul familiei, nu reprezintă obiectul unei

comunicări politice, deci nu este comunicare politică. Nu trebu ie să facem o confuzie între aceste
situații pentru că așa cum menționează și Gheorghe Fârte, nu "s tatutul comunicatorilor, cât
contextul și intențiile asumate, ne îndreptățește să calificăm o forma de comunicare ca fiind
politică" (Fârte, 2005, 166). Comunicarea politică o regăsim în jurul nostru sub dife rite forme, unele directe, cum ar fi
întâlnirile politice, sau în form e mediatizate, prin intermediu l mijloacelor de comunicare în masa
care ajută la propagarea informației politice în rândul opiniei publice, prin știr i de televiziune,
radio, emisiuni cu tentă politică și de ceva vreme cu ajutorul internetului, a rețelelor sociale și a
fluxului de informații și stiri cauzate de acesta. Trebuie, îns ă, menționat că nu tot timpul
aspectele privind comunicarea po litică au fost văzute așa.
Mass-media a început să-și câștige, mai târziu, un rol i mportant în formarea opiniei publice,
devenind apoi și mai amplu datori tă influenței sondajelor de op inie asupra vieții politice, în
particular, prin studierea difere nțelor în orientările opiniei publice și a comportamentului
politicienilor. “Comunicarea pol itică cuprinde rolul comunicări i în viața politică, incluzînd mass-
media, sondajele de opinie, marketingul politic și publicitatea , cu o emfază deosebită în
campaniile electorale”. (Moraru, 2006, p.72) Cu toate acestea, comunicarea politică a jucat intotdeau na un rol foarte important în
societate, fiind singura cale de legătură între oameni și mediu l politic. In zilele noastre, politica
și-a schimbat forma, adoptând tot felul de strategii pentru a c âștiga lupta pentru putere, strategii
cum ar fi:
2.1. Propaganda

Termenul de propagandă provine de la "propagarea credinț ei” si a apărut ca instrument al
religiei, însa a fost repede împrumutat și în alte domenii/disc ipline. La început, propaganda era
văzută ca un lucru cu tentă negativă, in opinia lui Gabriel Tho veron, care spune ca propaganda
este "o acțiune de convingere prin instigare, ce tinde să înloc uiască rațiunea cu
impresionabilitatea, stergând lin ia de demarcatie între adevar și fals" (Thoveron, 1995, p. 5-7).
Aceeași părere o are și Vladimir Vulkoff, în lucrarea sa Tratat de dezinformare , unde
mentioneaza că termenul de propagandă presupune "transmiterea u nei informații către un public,

informație ce trebuie să fie salutară pentru aceasta și care nu e percepută de informator ca
mincinoasă ci, dimpotriva, ca e xpresie a singurului adevar exis tent" (Vulkoff, 2009, p.19).
Se poate confirma faptul ca comunicarea are ca scop aducerea la cunoștiință a unui singur
adevar, care să fie credibil pentru toată lumea, chiar dacă el poate reprezenta o afirmație.

2.2. Marketingul politic:

Atunci când vorbim despre marketing, putem spune că terme nul în sine face referire la
domeniul comercial, însă, cu ceva timp în urmă a fost implement at și în domeniul politic, scopul
principal fiind definirea unei e voluții a politicii clasice căt re politica modernă. Aplicarea acestui
termen în mediul politic își are justificarea în faptul că, la fel ca un produs, și politica trebuie
"vândută" către electorat cât mai bine cu putință. În viziunea lui Andrei Stoiciu, termenul de
marketing este "metoda globală de organizare, prezentare, promo v a r e a i n f o r m a ț i e i ș i a
resurselor necesare realizării unor obiective politice”. (Stoic iu, 2000)

2.3. Campania electorală

Campania electorala este o forma practică a democrației prin faptul că electoratul este cel
care decide cui îi acordă votul d e încredere, și totodată, pute rea de a conduce. Atunci când vine
vorba de o campanie electorală avem în atenție următoarele elem ente esențiale, care sunt
enumerate în legea electorală din anul 2008, având urmatoarele întrebuințări:
– afișul electoral
– alegătorul
– campania electorala
– candidatul – competitori electorali – perioada electorală Campania electorală este procesul cel mai important din domeniul politic, deoarece ea
vizează strict scopul ei. Lupta pentru dobândirea puterii este realizata în perioada campaniei
electorale, unde toate resursele d e ț i n u t e d e p a r t i d e ș i d e o a m e nii politici sunt arucate în joc,

pentru a obține victoria politică. Aceste resurse reprezintă de fapt, strategiile și programele
partidelor politice prin care ele încearcă să convingă electora tul de valoarea lor unică, lucru ce
face din campaniile electorale un mini-razboi, de unde apar mai mulți învinși decât învingători.
Totuși aceste resurse sunt aplicate pe o durată relativ scurtă de timp, care coincide cu durata
totală a campaniei electorale, î nsa efortul depus în realizarea obiectivelor campaniei este unul
sporit.
2.4.Discursul politic

Discursul politic este tehni ca principală de transmitere a informațiilor, folosită în procesul
comunicării politice. Prin intermediul acestui instrument se tr ansmit mesaje de natură politică,
atât adevarate cât și fa lse, către un grup social.
Discursul politic ascunde int erese bine fondate ale actori lor politici care de cele mai multe ori,
se remarca prin minciuni și prin acte imorale care au ca scop f inal, manipularea de ordin politic.
Dupa parerea lui Bogdan Ficeac, man ipularea este o situație "ca re este creată premeditat pentru a
influența reacțiile și comportamentul manipulaților în sensul d orit de către manipulator" (Ficeac,
2006, p.24). Termenul de manipulare este un instrument al politicii, fără de care acest mediu ar rămâne
total transparent și lipsit de putere în fața so cietății. Cand vorbim de manipulare, vorbim despre o
așa-zisă tradiție firească, car e există în politica de pe tot g lobul.
O altă caracteristică foarte importantă pe care o regăsi m în discursul politic actual este
persuasiunea. Persuasiunea este o formă de influențare voită pr in care o persoană încearcă să
convingă o altă persoană să facă un anumit lucru. Persuasiunea în domeniul politic se referă mai mult la partea politicianului de a fi
convingător prin atitudinea lui și prin limbajul său de a trans mite ideile necesare. Totusi cele
doua metode se întălnesc în discursul politic în momentul în ca re manipularea devine scopul
folosirii persuasiunii.
2.5.Actorii Politici

Actorii politici sunt repr ezentați de entitățiile politic e prin care se realizează procesul
comunicării politice. Aceștia au rolul de a controla și comunic a informațiile din interiorul
domeniului politic, de a guverna sub anumite principii și ideol ogii ale formațiunilor de care
aparțin și de a conduce, prin puterea care li se acorda în urma voturilor democratice. Ei pot fi
reprezentați fie de organizații politice, instituții politice, de către participanți ai sectorului politic
sau chiar de către mass-media, ca mijloc de transmitere a infor mației politice.
Partidele politice sunt “asociații cu caracter politic al e cetățenilor români cu drept de vot,
care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune
publică garantată de Constituție”2. Acestea au la bază o doctrină politică dupa care se orienteaz a
în încercarea lor de a aduna câți mai mulți susținători. Partid ele politice au în componența lor
politicieni și oameni publici di n partid, care au rolul de a îm bunătăți imaginea partidului.
Această organizație politică are ca și scop principal caș tigarea puterii politice într-un guvern
sau parlament și încearcă realizarea acestui scop prin promovar ea ideologiei și a doctrinei pe care
o au la bază. Atunci cand vorbim despre ideologie și doctrina p olitică ne referim la "un sistem
coerent de idei, ca o concepție politică închegată privind orga nizarea și conducerea societății pe
baza unui sau a mai multor principii călăuzitoare."3Astfel, ideologia este practic, preluarea
anumitor idei dintr-o doctrină și promovarea lor in randul opin iei publice pentru a aduce
sustinatori care coreleaza cu accea idee.
Aceste ideologii sunt plasate între două extreme diametr al opuse, denumite " spectru politic".
Spectrul, conform definiției pe care o regăsim p e siteul dexonl ine.ro este "ansamblul de valori
fizice pe care le poate lua, în condiții determinate, o mărime dată"4, iar prin analogie la politică,
putem spune că spectrul politic est e ansamblul valorilor politi ce pe care le au în componența lor
ideologiile. În România, există două extre me care sunt interpretate d upă valorile pe care se focusează.
Astfel, avem politica de stânga prin care înțelegem omul și nev oile lui, iar prin politica de dreapt,
întelegem tipul de politică, care se axează mai mult pe dezvolt area economico-financiară a
poporului.
                                                       
2 http://cdep.ro  
3 http://politicaromaneasca.ro   
4 http://dexonline.ro

2.5.1. Politicianul
Este persoana prin care se r ealizează politica și totalita tea acțiunilor domeniului politic.
Politicianul poate fi reprezentantul unui partid, însa poate fi și un simplu candidat independent,
pe propria răsăundere, neaparțin ând de nicio formațiune politic ă. Totuși, chiar dacă nu are un
partid de susținători, care sa îl sprijine în acțiunile sale, p oliticianul independent tot poate ocupa
un rol important în stat. Princi palele roluluri de conducere pe care politicianul le poate ocupa
într-un stat democratic, cum este de exemplu România, sunt:
2.5.2. Președintele României

El "reprezintă statul român și e ste garantul independenței nați onale, al unității și al integrității
teritoriale a țării. Președintele României veghează la respecta rea Constituției și la buna
funcționare a autorităților publ ice. În acest scop, Președintel e exercită funcția de mediere între
puterile statului, precum și între stat și societate."
5 El este ales prin "vot universal, egal, direct,
secret și liber exprimat" pe o durată de 5 ani.
2.5.3. Prim-ministrul

Este "șeful guvernului român. Este desemnat de președintele Rom âniei și validat de către
Camera Deputaților și Senat în ședință comună."54 El, la rândul lui, are dreptul de a numi un
vice prim-ministru alături de care să lucreze pentru bunul deme rs al statului.

2.5.4. Președintele Senatului

Este șeful senatului și conduce lucrarile acestuia alături de doi secretari. Este ales prin "vot
secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise numele și pren umele tuturor candidaților propuși
de grupurile parlamentare.".
6

                                                       
5  
6 http://senat.ro

2.5.5.Președintele Camerei Deputaților

Se alege prin vot secret la începutul legis laturii, iar ceilalți membri ai Biroului permanent
sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni parlamentare."
7 El are printre principalele atribuțiuni:
convocarea deputațiilor în sesiuni ordinare sau extraordinare, conduce lucrările plenului Camerei
Deputatiilor cât și Biroului perma nent, asigura ordinea și resp ectarea regulamentului în timpul
dezbaterilor, "asigură trimiter ea de îndată la Senat, spre dezb atere, a proiectelor de legi adoptate
sau respinse de Camera Deputaț ilor ori, după caz, Președintelui României, spre promulgare, a
legilor votate, în termenele legale;
2.5.6.Ministrul

Este un "înalt funcționar de stat, membru al guvernului, care c onduce un minister". Printre
atribuțiunile lui se poate mentiona faptul ca, ministrul trebui e sa aplice deciziile cu privire la
politicile statului în cola borare cu alți miniștri.

2.5.7.Deputat

Este "persoana aleasă pentru a face parte, pe o anumită perioad ă, dintr-un organ reprezentativ al
statului"
8. Un deputat poate să ceară modificarea unei legi, să propună o lege nouă, să controleze
(împreună cu colegii din comisiile de specialitate) activitatea anumitor instituții ale statului, să
pună întrebări și să ceară explic ații de la diferite autorități .

                                                       
7 Ibidem. 
8 http://dexonline.ro

2.5.8.Prefect
Este numit de către Guvern și r eprezintă acesta instituție publ ica pe plan local. Între prefect, pe
de o parte, și autoritățile administrației publice locale, pe d e altă parte, nu există raporturi de
subordonare.
2.5.8. Primarul

Reprezintă autoritatea publi că și are ca scop rezolvarea acțiunilor publi ce dintr-o comună,
dintr-un oraș sau dintr-un munici piu. Primarul asigură respecta rea drepturilor și libertățiilor
cetățenilor localității, a hotărarilor și ordonanțelor date de către Guvern și respectarea
prevederilor Constituție în plan local etc.
2.6. Dimensiunea comunicării politice

Atunci când vorbim despre c omunicare politică, trebuie să menționăm neaparat și limitele
acestui termen. Fie ca este vorba despre limitele ce privesc st rict modul din care trebuie abordată
comunicarea politică sau modul cum se justifică ea în mediul so cietătii, acest proces trebuie
încadrat într-o dimensiune apa rte și de sine stătătoare.
Dimensiunea comunicării polit ice este un asp ect foarte im portant care nu trebuie omis, el
fiind cercetat de multi specialisti si analiști politici, primi nd diferite definiții. În cartea sa,
Camelia Beciu, face trimitere la abordarea lui Kees Brants și K atrin Voltmer, unde termenul de
comunicare politica se desparte în două dimensiuni fundamentale : "dimensiunea orizontală a
comunicării politice (comunicarea între politicieni spre media) și dimensiunea
verticală(comunicarea dinspre politicieni și media către cetățe an)". Dimensiunea orizontală este
realizată în acest caz sub forma mediatizării politice, prin tr ansmiterea informațiilor către mass-
media într-o maniera aparte, unde acesta din urmă are rolul de a structura informațiile și agenda

politică. Dimensiunea verticala ar e rolul în această abordare d e a transmite faptul că politicianul
modern nu mai pune mult accent pe ideologii datorită faptului c ă se adresează unui cetățean, care
beneficiază de mijloace de informație mult mai evoluate din pun ct de vedere tehnologic decât
predecesorii săi, astfel, se naște fenomenul de "de-centralizar e", care atribuie politicienilor noi
resurse prin care ei pot să dezbată politica în directia cetăte nilor, cum ar fi: forumurile online și
mișcările sociale.
2.6.1.Dimensiunea pragmatică
Conform abordării lui Tănase Tasențe, dimensiunea pragmat ică face referire la anumite
"strategii de discurs prin care se dorește stabilirea unei rela ții între actorii comunicării politice și
un anume mod de acțiune" (Tasente, 2014, p. 45). Această dimens iune urmărește modul în care
politicienii recurg la anumite strategii urmărind ca prin discu rsul lor politic să existe o
concordanță legată de dorințele publicului alegător, stabilindu -se astfel o "relație socială prin
intermediul comunicării" (Ibidem, p. 49). 2.6.2. Dimensiunea simbolică
Dimensiunea simbolică se referă, așa cum spune și Camelia Beciu, la "formele de
reprezentare a realității socio-politice – discursul vizual, ve stimentar, umorul popular (Beciu,
2009, p.28).

2.6.3.Dimensiunea structurală
Dimensiunea structurală aduce în context "canale, rețele și medii prin intermediul carora se
desfasoară fluxul comunicării" (Beciu, 2009, p. 30). Astfel în opinia lui Tănase Tasențe,
dimensiunea structurală cuprinde "infrastructura tehnologică ca re concură la circulația mesajului
politic" (Tasențe, 2014, p. 52) de la cei care emit mesajul căt re receptori, chiar daca în anumite
cazuri este vorba despre receptori intermediari, care preiau me sajul politic și il transmit mai
departe către receptorii finali; iar a doua perspectivă este re prezentată de reteaua socială, care
este o "organizație socială neconstituită, adică cu limite impr ecise, cu actanți putin specializati în
rolurile și conexiunile aleatorii" (Ibidem, p.55).