Vom începe această lucrare prin una dintre cele mai consacrate tehnici oratorice: în medias res. Astfel, întru fixarea punctului de vedere ce se vrea… [610000]

SCOPUL LUCRĂRII

Vom începe această lucrare prin una dintre cele mai consacrate tehnici oratorice: în medias res.
Astfel, întru fixarea punctului de vedere ce se vrea a fi transmis încă de la început, propunem un exercițiu
de imaginație: în fața unui judecător absolut imparțial, făr ă cunoșțînță de cauza asupra trecutului vreunuia
dintre ei, stau trei lideri politici condamnați la moarte din cauza unui act oarecare săvârșit. Fiecare dintre
cei trei are dreptul la o pledoarie în legătură cu decizia care l -a adus în acest punct iar jude cătorul va
avea de ales, în baza acesteia, un condamnat pe care să îl elibereze.
Vom notă fiecare pledoarie cu A, B și C pentru o mai ușoară orientare:
Primul lider politic pășește în față și începe să vorbească:

A,
“Evenimentele care mi -au înăsprit su fletul atât de mult încât am ajuns atât de departe în acțiunile
mele, datează încă din 1982, când acel stat adversar nouă a permis armatelor arabe să invadeze țara
mea, iar flote trimise de el au facilitat procesul. Un bombardament a început atunci, în car e mulți au
fost răniți, mulți au fost omorâți chiar , poporul meu întreg a fost terorizat, strămutat. N -am putut să uit
acele scene traumatizante, sângeroase, poporul meu cu mâini și picioare retezate, femeile și copiii mei
sleiți la pământ, peste tot în ju r . Casele erau și ele distruse, împreună cu oamenii care locuiau în ele, de
ploile de rachete care se prăpădeau asupra căminelor noastre. A fost exact ca și când un crocodil s -ar
fi întâlnit cu un copil neajutorat, fără de altă apărare decât propriile -i țipete. Ar înțelege oare crocodilul
orice i -ar spune, atât timp cât n -ar avea o armă în mâna?”1

Al doilea lider politic îi urmează:

B.
“Sunt singurul lider […] căruia nu îi este frică să vorbească. S unt preocupat de ei atât timp cât
obstrucționează realizarea Reich -ului poporului ideal. Dar nu voi aproba acțiuni de violență, nici
măcar împotriva lor . Nu am făcut -o niciodată. Noi am ieșit țapii ispășitori pentru acțiunile de violență
ale comuniștilor . Lor nu ar trebui să le fie teamă de noi atât timp cât nu se amestecă cu noi. Asta trebuie
să învețe ei – și cred că au început să învețe foarte rapid acest lucru de la ultimele alegeri. Atât timp
cât imigranții de aici nu vor încerca să se dea drept națion alii noștri și nu vor avea cutezanța să
vorbească în numele nostru, ei nu vor fi opresați . Asta e tot ce am de spus pe acest subiect.2

Al treilea lider politic vine și el și spune:

C.

1Interviu oferit pentru AlJazera News in 2004, diposnibil online
https://www.aljazeera.com/archive/2004/11/200849163336457223.html
2Afirmatie din cadrul unui discurs de la Munich, 1923 disponibil online http://www.hitler.org/speeches/ (pasajul mentionat
tradus de Maria Floarea)

“Nu voi fi apucat să văd căderea creștinilor care mi -au fost loiali și au luptat alături de mine,
iar eu însămi voi apară creștinismul, așa cum l -am înțeles dintodeauna eu, până la ultima mea
suflare.”3

Îndrăznim chiar a ridică următoarele probleme față de judecătorul în cauza:
• Care dintre cei trei lideri pare a fi fost cel mai justificat în alegerile lui?
• Care dintre cei trei lideri pare a fi avut cele mai temeinice motive?
• Care dintre cei trei lideri pare a fi cel mai atașat de poporul sau?

Așadar, în baza acestor ultime pledoarii, ce lider a avut cel mai mare grad de îndreptățire să
procedeze atât de grav încât să ajungă în situația pedepsei capitale fără drept, dacă ne -am pun e o secundă
în pielea celui care poate lua o decizie?
Este acum momentul să precizăm un aspect foarte important în legătură cu exercițiul de
imaginație propus: niciuna dintre pledoariile A, B și C nu este fictivă, precum nici cei trei lideri și nici
conda mnarea lor la moarte în baza unor decizii luate. S -au schimbat, însă, câteva cuvinte cheie pentru a
nu se indică prea evident către factualitatea întâmplărilor și a nu se devia, așadar, de la analiz A calităților
oratorice prezente în discursurile lor, pent ru a recreea condiții similare cu cele ale audiențelor adresate
la momentul rostirii.
Să presupunem că, după ascultarea celor trei condamnați, judecătorul a luat o decizie atât cu
mintea, cu sufletul cât și cu legea și a ales să elibereze condamnatul cu p ledoaria A, căci, după cum ne
putem da seama din încărcătură emoțională a tuturor imaginilor grafice aduse în vedere (precum
“poporul cu mâini și picioare retezate” sau “ scenele traumatizante, sângeroase” , ori abuzul celor slabi
– “femeile și copii sleiți la pământ” ) ne putem da seama că motivația i -a fost destul de puternică în a
riposta, cum ar face orice lider demn. Cu -atât mai mult, doar comparația metaforică despre neputința
unui copil în faț a unui crocodil care nu ar înțelege decât atunci când o armă este orientată înspre el, a fost
suficientă pentru a oferi un punct de vedere stabil.
Pentru a da, totuși, mai mult contur situației, propunem următoarele înlocuiri: “ acest stat
adversar nouă ” – “Statele Unite ”, “țara mea ” – “Islam ”. În cadrul exercițiului de imaginație
propus, Osama Bin Laden tocmai a justificat învingător atacul asupra celor două turnuri gemene
din 2001.

Într-un alt scenariu care să -l privească pe condamnatul cu pledoaria B, judecătorul ar putea, de
asemenea, să citească printre rânduri o simplă determinare patriotică și naționalistă, poate puțin despotică
dar exact suficient cât să își impună respect în faț a unui po por cotropitor de imigranți . Ba mai mult,
condamnatul pare pur și simplu a acționa în sensul unei supremații a purita ții valorilor naționale, un
“Reich al poporului ideal ”, elitist puțin (ceea ce poate atinge chiar o coarda sensibilă a supremației în
popor ul părtinitor).
Poate din orgoliu naționalist sau poate din simplă normalitate asumată, judecătorul i -ar putea da
la fel de mult câștig de cauz ă ca și “ naționalii ” germani, căci întocmai astfel și -a promovat Adolf Hitler
ideile politice premergătoare Holocaustului.

3Sursa citatpedia.ro

Finalmente, ceea ce pare a fi un conducător creștin ce se vrea a fi unul și același cu
poporul său, ceea ce, din nou, ar putea rezona cu judecătorul nostru la fel de mult cum a
rezonat și cu poporul în sine la vremea sa, se dovedește a fi Ivan cel Groaznic, pentru care
“Complotul de la Novgrod” e doar un motiv pentru care i s -a atribuit numele de “cel
Groaznic”.

Desigur că, având acum o perspectiv ă în ansamblu asupra lucrurilor (care să includă atât aparență
cât și esență, cu faptele istorice întâmplate) este ușor de judecat la rece justețea fiecăruia dintre cele trei
discursuri – adevăr cu -atât mai clar valabil atunci când rezonanț a audienței față de chintesența lor nu mai
este la fel de ridicată (cum se întâmplă în cazul unei analize ca cea de față).
Vom clarifica astfel, mai întâi, ce NU își propune această lucrare. Nu ne vor preocupă aspectele
politice de facto. Dorim doar o aduce re în vedere, de la început, a popularității acestora în rândul
audiențelor, în ciuda extremităților înspre care ele au dus la timpul lor. Se poate discuta, așadar, de o
tehnică manipulativă de construcție a discursurilor în sfera politică, ceea ce este exact obiectul acestei
lucrări.
În această ordine de idei, vom propune un studiu de caz asupra unui foarte interesant
fenomen psihologic în istoria p oporului român: popularitatea lui Nicolae Ceaușescu printre oameni
– căci este, cel puțin, fascinant cum același lider a reușit să cunoască atât culmile adularii cât și
înjosirea absolută din partea poporului sau.
Se va analiz a, în primul rând, care este “rețeta” unui discurs de succes, începând cu bazele stabilite
încă din vremea lui Cicero și terminând cu finisajele stilistice. În al doilea și cel mai important rând, vom
întocmi o lista cu tehnicile oratorice de manipulare a societății . Finalmente, vom a naliza stilul oratoric
al lui Ceaușescu raportat la contextul politic și social și vom încerca să identificăm corelațiile dintre
acesta și destinul său ca dictator.

Așadar…
… cum i -a convins Ceaușescu pe români că comunismul era ceea ce le trebuia l a
momentul respectiv?
…cum a continuat să îi facă să creadă că extremismul stilului de viață comunist era ceva la care
și-ar fi dorit să adere?
…cum a știut el să se facă un lider iubit?

Și ce similarități și diferențe există între stilul oratoric comunist și cel democratic?

CUPRINS

1. Retorica și oratoria în mediul politic – analiză teoretică

1. Definirea termenilor de “retorică” și “oratorie”
În ce a constat arta de a vorbi bine de -a lungul timpului?
2. Importan ța retoricii și aplicabilitatea ei în mediul politic
3. Începuturile delimitării științei “de a vorbi bine”. Mic istoric.
4. Figuri de stil cu specific reto ric
5. Strategii persuasive generale în retorică și oratorie.
• tertipuri în construcția ethos -ului omului politic
• tehnici de formare a identitățîi publice a unui om politic
• exploatarea emoțiilor umane în retorică și oratoria discursului politic
• exploatarea imaginilor și senzațiilor în mod grafic
6. Argumentarea. Strategii argumentative. Conectori argumentativi.Argumente falacioase
tipice. Strategii comunicative.
7. Structura culturii de masă

2.Studiu de caz: Nicolae Ceaușescu și instaurarea ideologiei comuniste în psihologia maselor
române

A, Analiz a stilului oratoric ceaușist.
B. Analiză în detaliu a unui discurs concret.
C. O comparație a oratoriei ceaușiste cu cea a adversarului politic imediat, I on Iliescu

BIBLIOGRAFIE – inițială 🙂

FISKE, John “Introduction to Communication Studies”, Routledge, Londa – New York 1990, traducerea
de Mitrică Monica, Iași: Polirom, 2003

CICERO, “Artă Oratoriei”, Editura Saeculum Vizual

COHEN, Herb, “Orice se poate negocia”, Bucureșți: Colosseum, 1995, traducerea de Nefoiu Aurel Liviu

ZALESKA, Maria, “Rhetorics and Politics: Central/Eastern European Perspec tives”, Newcastle:
Cambridge Scholars Publishing, 2012

SĂVULESCU, Silvia, “Retorica si teoria argumentării“, București : Școala Națională de Studii Politice
și Administrative , 2001.

CAPITOLUL I

În ce constă art a de a vorbi bine? De la Antichitate și până în
zilele noastre.

“La ce lucrez? Îmi pregătesc remarcile spontane. ”
(Winston Churchill)

În vorbele lui Vasile Ghica în “În ghiarele râsului”, s -ar spune că “ în retorică orice spontaneitate
miroase a transpirație“ .
Conceptul de ars bene dicendi l -am avut consemnat prima dată de către Platon, în “Gorgias”, sub
numele lui Corax din Siracuza (470 i.Hr.): “ arta vorbirii care produce convingeri ”4. Aristotel a adus în
vedere, și el, două definiții pentru retorică: una substanțială care spune că “ retorica este tehnica
discursurilor “, și una relațională conform căreia “ retoric a este reversul dialecticii, căci amandoua se
referă la chestiuni comune tuturor oamenilor fără să presupună o știință specială ” [Retorica. I, 1]5. Mai
departe în timp, Quintilian va sesiza și diferența dintre: " ars bene dicendi " (ceea ce reprezintă
antemenționata artă de a vorbi bine), și ceea în ce constă, în fapt, obiectul gramaticii, definită drept: "ars
recte dicendi" (artă de a vorbi corect). [Arta oratorică, 2, 17, 37].6
Este de menționat că adverbul “bene” are un dublu sens. Pe de -o parte, el indică înspre virtutes oratores ,
ce se dorește a fi virtuozitatea oratorului, iar pe de -altă, aduce în vedere reluarea termenului cheie din
definiția oratorului propusă de Cato cel Bătrân – “vir bonus dicendi peritus ” – bărbat cu ținută morală
și priceput în art a vorbirii.7
Mai sunt de adus în vedere, de asemenea, și definițiile retoricii apărute în momentul în care s -a
decis o dihotomizare a obiectului acesteia prin școala ciceroniană; în acest sen s, criteriile de bază utilizate
erau 1) domeniul de aplicare, contextul în care abilitățile retorice aveau să se desfășoare – cel mai adesea
viața publică (civiles questiones) -"bene dicere în civilibus questionibus " (“a vorbi bine în chestiunile
publice, sintagm a propusă de Fortutianus în Artă retorică și de Cicero în De inventione ) și 2) scopul –
convingerea auditorului: " Retorica este posibilitatea de a descoperi în fiecare caz ceea ce este susceptibil
de a crea convingerea " – Aristotel, Retorica , 1, 2, 1 (definiția reluată și de Cicero în De oratore – Despre
orator).8 În 560 d.Hr, cele două definiții sunt preluate de Isidor din Sevilla și unite în ceea ce el a formulat
astfel: Rhetorica est bene dicendi scientia în civilibus questionibus ad persuadendum iusta et
bonă "( Retorica este știința de a vorbi în chestiunile publice pentru a convinge despre lu crurile drepte și
bune)9. Iată câteva dintre bazele înțelegerii noastre asupra retoricii de astăzi.

De-a lungul istoriei, însă, au existat mai multe extinderi ale termenului. În preajma secolului
XVIII, Denis Diderot tratează și el problematica retoricii în Enciclopedia sa, dedicându -i un întreg
articol în care punctează trei accepțiuni fundamentale pentru aceasta: primul – calitatea de bien dire
(vorbirea frumoasă, dezbătută și de precursorii lui), al doilea – mijlace de exprimare și de conving ere
proprii unei persoane și, al treilea – elocință sau stil declamator al retorului.10
Atitudinea popoarelor față de retorică a variat în timp, aflându -se adesea într -o strictă corelație
cu împrejurările politice în care aceast a s-ar fi putut mani festa. Încă de la începuturile delimitării
termenului începuseră și primele contraziceri. Atunci când sofiștii implementaseră conceptul de kairos ,
in accepțiunea unei adaptări cu totul a discursului oratoric la audiența scontată, Platon s -a opus vehement

4Platon, Gorgias , Bucuresti: Editura Paideia, 2010

5Savulescu, Silvia, Retorica si teoria argumentarii, Bucuresti : Scoala Nationala de Studii Politice si Administr , 2001.

6Ibidem
7Remarcă facută de D.Dan în Arta Oratoriei Antice, Bucuresti: Editura Eminescu, 1970 (pag. 127)
8Savulescu, Silvia, Retorica si teoria argumentarii, Bucuresti : Scoala Nationala de Studii Politice si Administr , 2001.
9Ibidem
10Ibidem

încercând să sublinieze că retorica nu ar trebui să fie atât de mult despre audiență cât despre promovarea
valorilor morale, fundamental adevărate. Undeva la mijloc, în “ Etică nicomahică ”, Aristotel a punctat și
el că retorica ar consta, în fapt, în " căutar ea speculativă a mijloacelor de a produce un lucru, mijloace a
căror origine se află în agentul creator , nu în agentul creat ". (Aristotel, Etică nicomahică)11
Prin Cicero, apar două stiluri de oratorie: un stil aticist, caracterizat prin măsură, eleganță și
rafinament, rezervat am putea adăuga, și un stil asianic, cumva înflorit, amplu ritmat și afectat, chiar
patetic în unele cazuri. Ambele stiluri sunt apreciate, adoptandu -se o poziție de mijloc prin intermediul
școlii de la Rhodos.12 Mai târziu, la Roma se făurește un manual complet de retorică, sub semnătură lui
Quintillian. Până ce republ ica avea să cadă, retorică a cucerit interesul și fascinația tuturor, de la scholari
și până la oamenii de rând și forumuri.
Odată cu instaurarea sistemelor totalitare în capitalele culturale, brusc, retorică a căzut pe locul
doi însă, liberă exprimare na migăsindu -și locul în mediile opresive cultivate. Ea se reîntoarce în Evul
Mediu, când devine una dintre cele șapte arte liberale (alături de gramatică și logică, fiind a două artă
din chiar trivium, urmate de quadriviumul cu aritmetică, astronomie, muzică și geometrie).13 Până în
secolul XVII, este o știință indubitabil indispensabilă.
Odată cu romantismul, totuși, din “artă de a vorbi bine”, retorica devine un instrument superficial, “ care
conduce la construirea unui discurs inutil și pompos ”, iar regulile impuse de această trec “ drept stavilă
în calea originalității ” (V .Hugo). Alți romantici, că Baudelaire de pildă, nu sunt neapărat de aceeași
părere ([…] niciodată prozodiile și retoricile nu au împiedicat originalitatea să se producă în mod distinct.
Contrariul, că ele au ajutat originalitățîi să se manifeste, ar fi infinit mai adevărat ” – Boudelaire).14
Începând cu secolele XVII și XIX românii devin și ei preocupați de această a rtă. În Țările
Române, apar primele manuale de retorică, sub nume ca Ioan Molnar Piuariu sau Simion Marcovici.

Astăzi, ce înțeleg românii în mod oficial drept obiectul retoricii sună astfel:

• Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX, ediția din 1996 ), consemnează trei sensuri
pentru termenul de “retorică”
– “arta de a vorbi frumos”
– “arta de a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr -o argumentație
bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales”
– “ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei a rte”

• Dicționarul de Științe ale Limbii vine, și el, cu următoarea definiție:
“Arta și știință a elaborării discursului în general, având funcție primordială persuasivă, dar și
funcție justificativă, demonstrativă sau deliberativă ”.

11Informatii preluate de pe www.historia.ro
12Cicero, On the Ideal Orator, Cambridge: Cambridge Greek and Latin Classics
13https://ro.wikipedia.org/wiki/Arte_liberale
14Baudelaire, Charles, Curiosités esthétiques d isponibil online: https://archive.org/details/curiositsesthti00baudgoog/page/n8
(traducere libera)

Totuși, este foarte probabil ca st ilul asianic sau stilul aticist să nu fie chiar actuale pentru
standardele retoricii de astăzi, așa cum apare ea definită în sursele oficiale citate mai sus.
După cum, în “Questions de Rhetorique. Langade, raison et seduction”, Michael Meyer afirmă,
“retorica este întâlnirea dintre oameni și limbaj în prezentarea diferențelor și identităților lor ”. Astfel,
a apărut termenul de “neoretorică”.15
Neoretorica își propune o reinterpretare a retoricii clasice, o nouă abordare mai potrivită și mai
apropiată nevoilor și rezonanțelor audiențelor secolului XXI.
Definirea sa oficială conform DEX (antecitat) sună astfel:

neoretorică sf [At: DN3 / P: ne -o~ / Pl: ~ici / E: neo – + retorică] Curent în gândirea filozofico –
lingvistică modernă, care reia dintr -o perspectivă nouă, pluridisciplinară, art a antică a vorbirii.

Prin urmare, după cum s -a demonstrat, termenul de “retorică” este unul larg, un termn -umbrelă
ce poate acoperi o gamă prea variată și prea complexă de subiecte pentru a fi tratate în doar câteva
pagini. În consecință, în lucrarea de față, ne vom preocupă de aspecte ce țin de neoretorică.
De remarcat este că, chiar și după 2000 de ani, funcțiile retoricii (și implicit ale neoretoricii) au
rămas aceleași. Unii autori16 consideră că se pot identifica patru funcții primordiale ce funcționează ca
motorașe în manifestarea unui act oratoric:

1. Funcția persuasivă, ce poate face apel la diferite mijloace de a convinge o audiență:
◦ seducția, fie că scop inițial sau efect final al discursului
◦ demonstrația, în strânsă legătură cu argumentația, ce se bazează mai mult pe domeniul
științelor
◦ manipularea, care c ombină tehnici din psihologie cu sociologie și lingvistică
2. Funcția hermeneutică, privită c a o retorică a adversarului
3. Funcția euristică, atunci când modelele certitudinii dau greș în a veni cu o soluție pentru o
problema sau altă, fiind nevoie de o abord are creativă
4. Funcția pedagogică, a cărei realizare presupune o activitate în două etape: prima, a
demonstrării discursului public (politic, publicitar, mediatic), a două, a remontării și
generării din perspectiva retorică a textelor; privește retoric a în calitatea sa de disciplină al
cărei studiu permite descifrarea și elaborarea textelor literare sau a discursurilor.17

Vom conchide as tfel această încercare de definire a termenului de retorică, urmând a demonstra
cum este aceasta importanta, mai exact, in domeniul in care in zilele noastra pare a fi aplicat ă cel mai
divers: mediul politic.

15Meyer, Michael, Questions de rhetorique. Langage, raison et seduction, Paris, Hachette, 1986, idee preluată de Fru mușani,
Rovența in Argumentarea. Modele si strategii, Bucuresti: Editura All, 2000
16Săvulescu, Si lvia: În general se poate vorbi de existența unui set de metode în influențare/coerciție: a). exercițiul puterii
(care este adesea predominant față de celelalte și include folosirea forței, a șantajului) b).seducția c).argumentația
(care poate în mod real sa modifice punctul de vedere al unei persoane) d).manipularea,
17Savulescu, Silvia, Retorica si teoria argumentarii, Bucuresti : Scoala Nationala de Studii Politice si Administr , 2001.

Un vir bonus dicendi peritus din regnul lui apex predator.
Importanta stapanirii artei discursului in mediul politic.

In 330 iHr., cand Demostene sustinea discursul sau “Despre Coroana” in apararea propriei sale cariere,
avea sa intre in istorie drept cel mai mare orator al lumii. Timp de 30 de ani, a coalizat cetatenii Atenei
in chestiuni de opunere impotriva puterii militare a lui Filip si a lui Alexandru Macedon si chiar si la sute
de ani dupa moartea sa, inca i s -a dovedit foarte multa recunostinta – seria de discursuri tinute de Cicero
impo triva lui Marc Antoniu in circumstante asemanatoare celor rostite impotriva lui Filip, a devenit, si
ea, cunoscuta tot drept “seria Filipicelor”.