Caiete Odihna Minții 2016 [609969]

Caiete
ODIHNA MIN ȚII

Ciula Ciprian Claudiu

TÂRGU MURE Ș 2016

Bucură -mi sufletul, cu Chipul Tău, Hristoase!

Trăim într -un conflict permanent cu ceea ce
suntem chemați să fim: oameni frumoși. Ne e plin
zilnicul de contradicția între noi și Cuvântul cel
purtăm. În cuvântul lui Hristos sun tem toți cuprinși,
toți avem nădejde a vieții, în timp ce din cuvintele
noastre lipsește aproapele . Stăm ancorați într -o
înțelegere care nu cheamă omul spre
cunoaștere/comuniune, ci îl duce într -un conflict de
adevăr cu toate ale sale și cu cei pe care îi trăiește
zilnic. Acest adevăr al nostru ne ține departe de
comuniunea cu aproap ele, dar întărește într -un mod
egolatru pe cel care îl poartă. Cuvântul repugnă
cuvântul , iar noi ne mulțumim când acest cuvânt al
nostru strivește cuvântul celuilalt. Ne-am obișnuit
să nu mim cuvântul: al meu, arătând dorința de a
întării realitatea personală și a o poziționa în raport
de valoare cu realitatea aproapelui. Acest cuvânt al
meu nu împărtășește, nu adaugă, nu înmulțește realitatea aproapelui , ci confiscă
taina Cuvâ ntului reducând -o la ale mele realități . Tot ceea ce fac, tot ceea ce sunt,
tot ceea ce trăiesc vorbește despre mine , ca alegere a mea în raport cu tot . Cuvântul
este despre mine, al meu, pentru mine și nu al Tău, pentru Tine , despre Tine . Între
oameni nu mai este cuvânt – nu am ce să îți spun! – pentru că tot ceea ce ți -am spus
era despre mine și nu despre ceea ce am trăit , ca uitare (renunțare ) a mea și toate ale
mele, în relație cu Dumnezeu. Dumnez eu nu este Dumnezeu al celor morți ci al celor
vii, pentru că toți trăiesc în El. Iar în El putem trăi păstrând vi u Cuvântul Lui.
Dumnezeu este Izvorul cuvântului ! Înțelegem că fiecare cuvânt poartă în sine
puterea de viață dătătoare, creatoare și odihnitoare , pe care omul trebuie să o
împărtășească. Suntem oare purtători de C uvânt? Cuvântul nostru pe care îl
rostogolim în zilnicul nostru a devenit sterp. Frumusețea lui nu stă în artificii
estetice , ci în puterea cu care cheamă ființa la răspuns; puter ea cu care revendică
prezența în comuni une a omului cu Dumnezeu. Cuvântul nostru s -a rupt de Izvor ;
a devenit mundan, deșertat de acel între deja și nu încă, nu mai îmbracă prezența

divină și cade parcă într -o melancolie a ceea ce a fost sau poate doar ne -am închipuit .
Între om și Dumnezeu stă Cuvântul . Omul, spun Sfinții Părinți, trebuie să devină o
rugăciune vie , un cuvânt ce rostește întreaga creație închinând -o spre binecuvântare
lui Dumnezeu. Stăm speriați la marginea frumuseții Cuvântului, refuzând din teamă
să ne rostim, să ne înnoim gestul înțelegerii – cu bucuria Celui primit – ca o fărâmă
nouă prin gândul chemător;
 
Dacă cel ce iubește primind gestul nou al celui iubit și -a înnoit chip ul iubirii,
adăugând parcă pe propr iul chip frumusețea celui iubit, cu mult mai mult ar trebui
să trăim întruchiparea noastră zilnică în
comuniune a cu Hristos. Orice schimbare în
atitudinea noastră față de Viață rămâne doar o
expresie înnoită a neînțelege rii noastre.
Schimbarea arată de cele mai multe ori iubirea
noastră față de lume sau față de confortul
înțelegerii noastre; alegem în schimbarea noastră
doar gesturile din care putem ieși bine fără a ne
șifona imaginea socială. Gesturile noastre sunt
evidențe ale unei realități pe care nu vrem să o mai
trăim dar nu o lăsăm uitării. Ne e drag de noi – am
muncit atât de mult ca să fim. Toate le -am făcut cu
înțelegerea că nu pentru noi le -am făcut, ci ca să
ne arătăm credința.
Cât de greu e să înțelegem că atunci când urmezi, că atunci când iubești sau
trăiești ceea ce iubești – nu ai ochi pentru tine! Cât timp ochii minții noastre poartă
imaginea noastră inima noastră nu e afierosită Celui de dorit.

Schimbarea în omul bun – pe care o experiem de atâtea ori în societate, ca o
încercare tolerantă față de chipul lumii , și față de ceea ce lumea consideră – forma
firească, principială, îngăduitoare (dar în același timp pervertită ) a omului – nu e
altceva decât o nuanțare a păcatul ui din noi. Nu lumii suntem chemați să -i purtăm
chipul în gesturile noastre , ci purtând chipul Chipului să redăm, prin gesturile

noastre zilnice, frumusețea pierdută a omului, lumii în care
trăim. Lumea nu mai poartă Lumina ce o definește, ci
forțează printr -o renunțare la Dumnezeu să -și lumineze
demersul istoric riscând astfel depărtarea și încremenirea
în această îndepărtare sau înstrăinare de Dumnezeu. Omul
nu poate îmbrăca decât forma pe care Hristos o dă omului,
ca manifestare harică în oglindirea voii lui Dumnezeu.

Inima nu se schimbă parțial și doar atât cât trebuie.
Dacă am dori apropierea , prin iubire de Dumnezeu , așa
cum în vremuri de restriște susținem , nu am dori să ne
întoarcem spre ceea ce am urât cândva – păcatul.
Schimbarea aceasta ușoară a inimii noastre ne arată încă
nenăscuți în har și în faptele credinței. Încă nu ne vedem depărtarea noastră de
Dumnezeu, prin tot ceea ce trăim (ca păcat și chiar ca bine al nostru) ca să ajungem
să ne dorim să ieșim din monoto nia zilnicului nostru și să intrăm în noutatea
permanentă a comuniunii cu Dumnezeu. Doar
păcatul ne păstrează ! Inimii nu îi e frică de jertfă,
nu cântărește jertfa zilnică raportându -se la
aproapele . În inimă totul curge, pentru că tot ce
curge în ea nu e al ei, ci e a Celui ce pune în ea
viața. Dacă nu e tot nu e nimic – dacă între mine și
Hristos e o fărâmă pătimașă de care inima se
împiedică în zadar e totul.
Uităm prea ușor chipul celui iubit,
obișnuindu -ne cu ideea că tot ceea ce facem ar fi o
oglind ire a celui iubit. Ne confiscăm iubirea –
iubind înstrăinarea.

E greu să rămâ i într -un echilibru cu tine ș i cu Dumnezeu . E greu să rămâi în
același Cuvânt rostit, să ai bucuria rostirii lui Dumnezeu î n fiecare zi , să ai bucuria
Cuvântului și pentru tine și pentru cel de lângă tine. Bucuria este fundamentu l

credinț ei noastre; neîncredințarea noastră lui Dumne zeu ne scoate din bucuria vieț ii.
Bucuria nu este o cuprindere înțelegă toare a stării de fapt , ci este o întrezărire a
prezenței dumnezeiescului har în liniș tea că mării tale (inima) . Nimic din cele ce sunt
după înțelegere nu pot aduce în om bucuria!

Inima dă sensul , bogăția și frumuseț ea omului! Pentru că fiind că mara de nunta
a Mirelui Hristos , gătită fiind de jertfa iubirii, poartă în sine, și în zilele încercă rii
noastre , mireasma de viață dătătoare a prezenței vii ș i netulburat e a lui Hristos.
Inima nu e după înț elegerea noastră, o deschidere față de cee a ce înțelegem,
acceptăm sau iubim, ci trebuie să fie expresia (dincolo de vârstă ) prezenț ei harice . O
inimă mare, largă î n care se odihnesc în Cuvântul șoptit al fiecărei pulsații – toți cei
chemați la mântuire . Cunoașterea pogor âtă în inimă ajunge prin asumare iubitoare ,
înțelegătoare , iar înțelegerea se deschide ca frică a tensiunii de neînțeles la care
suntem chemați, în apropierea continuă față de Dumnezeu .
Dumnezeu la creat pe om să -I spun ă poveș ti!
Toți avem și purtăm în noi aceeaș i poveste – visul divin , fericirea la care suntem
chemați. Amănuntul este cât de mult
tânjim să ducem povestea vieții
noastre într -o rostire zilnică , ca o
tinerețe fără bătrânețe. Și ca orice
poveste trebuie să fie limpede,
odihnitoare, plină de viață , o cale la
care raportându -te să te poți vedea și
să-ți vezi măsura înțeleg erii. Povestea
vieții noastre se încarcă de iz divin
prin gustarea Vieții din Potirul de
viață Dătător – Euharistia.
Crisparea noastră arată că nu suntem încă pregătiți să ne trăim bucuria
prezenței lui Hristos ș i a aproapelui din viața noastră . Nu exista bucurie î n afara lui
Hristos , Hristos este Cel care scoate în evidență detaliul frumuseții noastre! Dacă
Dumnezeu îmbracă omul eu trebuie să mă înveșmâ ntez cu Dumnezeu! Îmbrăcarea
cu Hristos este o îmbrăcare cu bucuria aproapelui meu! 

Mintea poartă Chipul Celui iubit în inimă. Privind cu
ochii inimii toate poartă frumusețea Celui odihnit pe
scaunul inimii. Tot ceea ce facem devine o cercetare a
inimii. Povara noastră e atunci când mintea noastră
tributară înțelesului caută să se despri ndă de Împărăția din
lăuntrul nostru. Întrebat fiind omul, păstrat în ale sale – în
idolul minții sale, de către Mântuitorul Hristos: ce este mai
lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală -te
și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ
a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală -te, ia -ți patul și
mergi la casa ta. Și, sculâ ndu-se, s-a dus la casa sa.” (Matei 9,
2-7), rămâne în dificultatea sensul ui, blocându -și parcă
viața în afara ființei lui. Slăbiciunea noastră nu stă în neputința firii noastre , ci în
greutatea dezrobirii noastre de sub jugul minții noastre. Cât de pribeag poate fi omul
sănătos , fiind departe de a fi în el viață. Vieții noastre î i lipsește fundamentul ce o
definește – bucuria (ca stare comună a tuturor, în care Hristos e prezent) . Sfântul
Efrem Sirul spune: Ochii desfătați în plăceri nu pot să țină mintea curată . Curăția
minții ne descoperă taina pe care fiecare om o trăiește în relați e cu Dumnezeu . Nu
ceea ce nu sporește înțelegerea trebuie căutat în aproapele (păcatul) ci ceea ce
întărește credința: ce poate f ace Dumnezeu prin
om – pentru om. Cât d e sărac în gesturi a ajuns
omul!
Ascultarea este cultura cunoașterii de
Dumnezeu –spunea arhimandritul Sofronie,
ascultătorul stă de -a dreapta lui Hristos. Curăția
minții prin har ne face cunoscută lucrarea cea
bună ce trebuie să o păstrăm , prin răbdare ,
înfrânarea dorințelor și a mâniei. Răbdarea aduce
înțelegere , iar înțelegerea dragoste!