Management educational (organizatii scolare) [609961]

Management educational (organizatii scolare)
1INTRODUCERE
Școala românească se află în plin proces de reformă, atât pe plan structural, cât și funcțional.
Analiza școlii în perspectivă socio -organizațională ar putea fi considerată, la o primă privire, un demers
mai puțin obișnuit, având în vedere specificul instituției școlare, dimensiunea ei umană fundamentală. Dar
nu există activitate umană, individuală și mai ales desfășurată în timp, care să nu presupună actul
conducerii, al managementului.
Problemele științei conducerii învățământului constit uie o preocupare de înalt grad,
învățământul lărgindu -și continuu sfera și prestigiul, cerând multă creativitate, flexibilitate, prezență de
spirit, conjunctura școlii moderne fiind multilaterală și în permanentă schimbare.
Dezvoltarea economică și socială nu se poate realiza independent de actul managerului, având
în vedere că învățământul este unul dintre instrumentele importante prin care societățile stimulează,
dirijează și controlează procesele dezvoltării.
Educația, fiind o activitate socială complex ă, unde educatorul și educatul se află într -o perpetuă
acțiune, iar nevoia de organizare a activităților este generată de necesitatea obținerii unor rezultate și a
unei eficiențe superioare, presupune necondiționat managementul.
Pentru educator cunoaștere a și stăpânirea artei manageriale este esențială, deoarece cunoașterea
managementului ca pe un proces complex nu înseamnă „dirijism“, iar managerii nu asigură imediat
succesul unei acțiuni.
Managementul educațional, constituindu -se în ultimele decenii ale secolului nostru într -un
domeniu distinct al științei conducerii, are o deosebită importanță, întrucât școala este o instituție unde
valorile din sfera responsabilității, participării, altruismului și afectivității ocupă un loc primordial, iar
managementu l este implicat în fenomenul educațional, începând cu organizarea sistemului de învățământ,
organizarea instituțiilor de învățământ până la actul didactic.
Conducerea învățământului la diferite niveluri, dar îndeosebi conducerea școlii solicită o
pregătir e adecvată, care necesită un management specializat, bazat pe acumulări teoretice și practice din
acest domeniu.
Obiectivele acestui studiu este să se înțeleagă și să se cunoască concepțiile clasice și moderne
despre management, să se aplice proiectul man agerial în organizația activităților educative, să se
recunoască importanță și rolul fiecărei etape și derularea manageriatului într -o acțiune educațională sau de
conducere a unei instituții de educație și nu în ultimul rând dezvoltarea capacității de abor dare
managerială a fenomenului educațional.
TEMA I
BAZELE TEORETICE ALE MANAGEMENTULUI
1.1. Conceptul de management
Potrivit literaturii de specialitate, managementul este un termen englezesc de origine franceză.
„To manage ” înseamnă a administra, a co nduce, de aici apărând cuvintele derivate “manager” și„management“. Originea conceptului de management poate fi descoperită prin raportare la domeniul de
cercetare al economiei, sociologiei, politologiei, psihologiei.
Corespondentul semantic deosebit de c omplex al managementului în limba română este acelea
de „conducere“ a organizațiilor socio -economice și conducerea științifică a acestora, dar este tot mai des
înlocuit de „management” datorită recunoașterii lui internaționale.
Indiferent de înțelesurile d iferite care i s -au dat conceptului de -a lungul timpului „organizare“,
„dirijare“, „îndrumare“, „gestionare“, „administrare“ în dezvoltarea societății, conducerea a fost și este
considerată ca „latură esențială a activității umane”, ea dirijând sistemele î n contextul unui mediu
dinamic, urmărind o funcționare eficientă și corectă din punct de vedere social –juridic. Managementul
este asociat organizațiilor, prin organizații înțelegându -se diversele entități sociotehnice ca: firme
economice, instituții guve rnamentale, instituții civile, școli etc.
Managementul are semnificații multiple și se folosește mult în teorie și practică, punctul
esențial în analiza și tratarea lui constituindu -l determinarea conținutului, a elementelor și a direcțiilor
care-i determi nă trăsăturile.
Pionierii procesului de constituire a științei conducerii sunt Frederick Taylor –în Anglia (1856 –
1915) și Henri Fayol -în Franța (1841 -1925) cărora le revine meritul de a fi depășit etapa conducerii
empirice și de a fi pus în circulaț ie ideea “conducerii eficiente și a maximei prosperități” care s -ar baza pe
respectarea anumitor cerințe sau principii fundamentale, cum sunt: dezvoltarea și perfecționarea
activității umane pe baze științifice; selecția –tot pe baze științifice –a oamen ilor organizați în
întreprinderi; educarea și perfecționarea lor în cadrul întreprinderilor, ca sarcină de conducere;
înlocuirea autoputerniciei și autoritarismului cu colaborarea dintre conducători și colaboratori ”. Tot lor
le revine și meritul de a fi pu tut distinge funcții în procesul conducerii, ca organizare și control.
1.2. Definirea managementului
1.2.1. Definiții clasice
Datorită caracterului complex al managementului (conducere), pot fi distinse cele mai variate
definiții ale acestui concept. Cele mai dominante stiluri de definire însă sunt cele pragmatice –de tip
american și cle administrative, relaționale și organizaționale –de tip francez.
În vorbirea curentă, termenul „conducere” se referă la cele mai diverse activități cum ar fi:
dirijar ea unor discuții, însoțirea cuiva într -o direcție sau alta, dirijarea mersului unui vehicul etc.
În anumite lucrări științifice, datorită faptului că între funcțiile managementului există raporturi
de corespondență, apare tendința de a defini managementul numai din unghiul de vedere al uneia din
funcțiile ei. Așa procedează, spre exemplu, Nicolae Haneș, care definește activitatea de management ca
“un proces continuu de decizii, în prealabil fundamentate pe bază de informații studiate, transmise de la
condu cător la executant, pe calea diferitelor trepte ale piramidei ierarhice, proces care se termină prin
aplicarea acestor decizii și prin controlul îndeplinirii lor”. În această definiție apare pe primul plan
decizia, care însă se află în relație de complemen taritate cu funcția de organizare și controlul.
Din punct de vedere al categoriilor tehnologice informaționale, managementul este definit de R.
Tvilev ca “un lanț de operații legate reciproc privind culegerea, prelucrarea și interpretarea informațiilor,
cuscopul luării hotărârilor”.
Alte definiții pun accentul pe delegarea responsabilităților și a sarcinilor. Astfel, după Joseph
Massie, managementul înseamnă “a face pe alții să realizeze ce trebuie făcut”

Management educational (organizatii scolare)
2Un alt punct de vedere în definirea conceptului ge neral de management îl are David H.
Hemphil. El arată că această noțiune este un “compus al elementelor putere, autoritate și influență”,
autoritatea fiind definită ca putere acceptată, iar influența ca putere reală, în funcțiune.
În forma sa cea mai gene rală, managementul poate fi definit, potrivit lui V.V. Popescu, ca „un
ansamblu de acțiuni de planificare, organizare, îndrumare, control și decizie cu privire la un sistem
(organizație, colectiv școlar, grup de oameni, proces social, complex de mijloace t ehnice, proces
tehnologic, etc.) acțiuni susceptibile de a asigura atingerea scopului fixat, în condițiile respectării
legităților obiective generale și speciale, ale satisfacerii nevoilor sociale concrete și ale promovării
dezvoltării sociale”.
Dintre def inițiile date managementului mai putem aminti pe cele ale lui:
A. Mackensie considera că “managementul este procesul în care managerul operează cu trei
elemente fundamentale –idei, lucruri și oameni, realizând obiectivul prin alții”
Potrivit lui Karl Heye l “managementul este o disciplină distinctă și determinată, care conduce la
rezolvarea unor obiective prestabilite, utilizând în modul cel mai eficient potențialul uman și material”
Jean Gerbier susține că “managementul înseamnă organizare, arta de a condu ce, de a
administra”
1.2.2. Definiții moderne
Concepția filosofică și practică despre management a evoluat de -a lungul timpurilor, iar în
epoca modernă, dezvoltarea socială și tehnico -economică a transformat managementul în știință, într -un
puternic inst rument de cercetare, cunoaștere și activitate practică eficientă.
M. Dumitrescu consideră că “managementul reprezintă știința prin care se asigură conducerea
tuturor proceselor și unităților economice și din celelalte sectoare de activități, în toate funcț iile acestora,
având în prim plan omul, participarea motivată a acestuia și care presupune rezolvarea problemelor sub
raport previzional, organizatoric, de conducere, de luare a deciziilor și de control, cu concretizarea
acestora în creșterea eficienței ec onomice”.
Managementul științific, rațional, ca aplicație a științei manageriale, este potrivit lui O.
Nicolescu „ansamblul proceselor prin care toate elementele teoretico -metodologice furnizate de știința
managementului sunt operaționalizate în practica s ocială“
Din punctul nostru de vedere, managementul este ansamblul activităților de organizare și
conducere în scopul adoptării deciziilor optime în proiectarea și reglarea proceselor microeconomice în
vederea obținerii celor mai bune rezultate, este deci știința organizării și conducerii unei întreprinderi.
Făcând o sinteză a definițiilor date și pentru a putea construi un model generalizat adaptabil
apoi și în educație, putem susține că:
 managementul constituie o știință, adică un ansamblu organizat și co erent de cunoștințe
(concepte, principii, metode și tehnici) prin care se explică, în mod sistematic, fenomenele
și procesele ce se produc în conducerea organizațiilor;
 managementul reprezintă o artă, care reflectă latura sa pragmatică și care constă în
măiestria managerului de a aplica la realitățile diferitelor situații, cu rezultate bune, în
condiții de eficiență, cunoștințele științifice;
 managementul este, totodată, și o stare de spirit specifică, reflectată de un anumit fel de a
vedea, a dori, a căuta și a accepta progresul.Astfel, din punct de vedere al educației, managementul este un sistem de concepte, metode,
instrumente de orientare și conducere, coordonare, utilizat în realizarea obiectivelor educației, la nivelul
performanțelor așteptate.
Scopu l final al unui management științific nu este decât diminuarea, limitarea empirismului
conducerii curente, în favoarea uneia raționale și adaptabile (prevedere, organizare, decizie, coordonare,
îndrumare, evaluare, reglare) în activitatea oricărui manager.
1.3. Școli și curente în evoluția managementului
Activitatea de conducere nu s -a exercitat de la început, după anumite cerințe, cu un caracter
riguros, ci în mod empiric, spontan, bazându -se, în principal, pe observarea neorganizată, deciziile fiind
luate ad -hoc. Conducerea empirică a fost caracterizată ca simbolizând ceea ce s -a numit suma “ celor trei
A”–Atotputernic, Atotștiutor și Autoritar, așa cum se considera în trecut proprietarul întreprinderilor.
Această etapă cunoaște cea mai mare întindere, de la apariția primelor întreprinderi și până la începutul
secolului XX. Apariția și dezvoltarea întreprinderilor mari și foarte mari, au determinat îmbunătățiri în
concepția de conducere.
Despre o conducere științifică se vorbește abia la începutul secolu lui XX, pe măsură ce se
înregistrează o creștere a complexității activităților desfășurate ce produc modificări și în structura
procesului de conducere. În funcție de modul în care s -a constituit managementul științific, se pot
desprinde mai multe școli de management, școli ce grupează curentele principale ce s -au manifestat în
acest domeniu.
În funcție de localizarea școlilor, a abordărilor specifice și a curentelor manageriale putem
distinge:
a) Școala clasică tradițională, reprezentată de întemeietorii acestei științe –F. Taylor, H. Fayol
împreună cu Fr. Gilbreth, H. Emerson, H. Grant, se remarcă prin rolul pe care l -a avut aceasta în apariția
„managementului științific” aducând în prim plan rolul resursei umane, al managerului în prevederea,
organizar ea, decizia, coordonarea, controlul activităților, pentru obținerea unui randament sporit, prin
raționalizarea procesului, relațiilor dar aplicabile cu precădere în domeniul economic.
b) Școala conducerii funcționale: conturează un sistem de cunoștințe, pr incipii, teorii aplicabile
în realizarea funcțiilor manageriale ca dimensiuni esențiale, dar cu minimalizarea factorului uman;
c) Școala neoclasică –ce cuprinde personalități ca E. Dale, P. Drucker, O. Gelinier etc. își
propune să dezvolte tezele clasice punând accent pe eficiență, pe definirea riguroasă a creșterii profitului,
productivității, ca și preocuparea conducerii pentru obiective, pentru descentralizare, motivare, climatul
de competitivitate, pe existența unui sistem riguros de control și autocon trol etc.
d) Școala relațiilor umane, a comportamentului social –grupează printre alții pe Elton Mayo, A.
Zalesnik, C. Argyris, H.J. Leavit, M. Scott Mayers etc. așează în centrul conducerii soluționarea
problemelor prin folosirea relațiilor interpersonal e, pune accent pe comportamentul omului în grupele de
muncă, colaborarea în grup este prioritară față de activitatea individuală, relațiile de comunicare,
descentralizare, delegarea, structurarea în jurul obiectivelor, climatul organizațional ca factor mot ivațional
sunt pe primul plan.
e) Școala sistemelor sociale (dezvoltată de T. Parsons, R. Menton etc.) –insistă pe rolul
subsistemelor în organizație, integrate apoi în jurul obiectivelor, al deciziilor, pe rolul dominant al
rețelelor de comunicare, al mo tivării, al stimulării continue;

Management educational (organizatii scolare)
3f) Sistemul bazat pe comportament –promovează teza adaptării oamenilor la specificul
organizației și al muncii, după situația concretă, utilizând concepte și metode psihologice (orientarea
behavioristă), sociologice (dinam ica de grup, sistemul de valori etc.), accentuează rolul funcțiilor de
organizare, coordonare, antrenare / motivare, evaluare;
g) Școala cantitativă –reprezentată de C.W. Churchman, R. Raiffa, S. Beer, J. Lesourne, s -a
afirmat la sfârșitul celui de -al doi lea război mondial prin punerea în valoare a contribuțiilor altor
discipline exacte –matematica -pentru conducerea activităților formalizate ale întreprinderii: programare,
planificare, gestionarea stocurilor etc., introducerii metodelor și tehnicilor ca ntitative în coordonare,
organizare, a instrumentelor matematico -statistice, a echipelor interdisciplinare pentru pregătirea în
variante a deciziilor, previziunilor, a recurgerii la utilizarea calculatorului;
h) Școala teoriei deciziei –prin utilizarea c ercetărilor operaționale (matematice) raportează
managementul la selectarea din mai multe variante posibile a unui anumit curs de acțiune (felul deciziei,
procesul, persoanele implicate, natura și structura organizatorică, relațiile indivizilor și ale grup urilor,
constituirea sistemului informațional și de comunicare, analiza valorilor, măsurarea gradului de risc și
responsabilitate);
i) Școala sistemelor de comunicare este cea care vede managerul ca un centru de comunicații,
cu rolul de a primi informații, a le stoca, prelucra și coordona;
j) Orientarea sistemică, considerată a fi cea mai tânără și avându -i ca specialiști pe C.I. Barnard,
H.A. Simons, J. Melase etc., descrie managementul ca un sistem de programe și metode de analiză pentru
asigurarea unei c alități ridicate, cu reducerea gradului de risc al deciziilor prin abordarea organizației ca
sistem. În cadrul acestui curent se înscriu orientări moderne multidisciplinare din domeniul
managementului, cu explicarea interdisciplinară, analitică și sintetic ă a proceselor și relațiilor, cu
explicarea și prevederea dinamismului, cu folosirea rațională a metodelor, limbajelor, relațiilor,
structurilor.
k) Modelul japonez cuprinde mai multe reguli privind obținerea eficienței, performanței:
conducerea centrată p e oameni și pe relații interumane, accentuarea rolului pregătirii, culturii,
competenței, valorii oamenilor și evaluării lor corespunzătoare, al controlului calității, respectarea
normelor muncii, utilizarea sistemului informațional de vârf, introducerea r apidă a noului etc.
l) Școala modernă de conducere are în prim plan punerea cercetării manageriale în domeniul
practicii concrete pentru a furniza managerilor metode eficiente cu caracter aplicativ, reglementarea
relației centralizare –descentralizare și a delegărilor de autoritate, accentuarea studierii problemelor
manageriale din domeniul creativității, cercetării / dezvoltării, introducerii procesului, ridicarea gradului
de importanță acordat aspectelor psihosociale, utilizarea în sistem a metodelor mod erne în analiză,
previziune, decizie.
Potrivit lui O. Niculescu „Nu există firme cu rezultate bune sau slabe ci numai firme bine
conduse sau prost conduse”
1.4. Procesul managerial -etape
Ansamblul proceselor de muncă ce se desfășoară în orice organiza ție se pot delimita în două
categorii: procese de execuție și procese de management.Procesele de execuție sunt acele procese în care forța de muncă acționează nemijlocit sau
intermediat cu ajutorul unor mașini, utilaje, instalații etc. asupra obiectelor muncii, realizând un ansamblu
de produse și servicii, corespunzător obiectivelor stabilite.
Procesele de management care, spre deosebire de cele de execuție, se caracterizează prin faptul
că o parte din forța de muncă acționează asupra celeilalte părți, în vederea unei eficiențe cât mai ridicate,
într-un mod multilateral, pentru îndeplinirea acelorași obiective de firmă. În cadrul proceselor de
management se delimitează mai multe componente principale cărora le corespund funcțiile sau atributele
managementu lui. Acestea sunt prevederea, organizarea, coordonarea, antrenarea și control -reglarea.
Procesul de management prezintă mai multe trăsături ca:
 Interdependența activităților componente
 Continuitatea
 Ciclicitatea
 Progresivitatea
 Eficacitatea
Procesul tipic de management se poate sintetiza în trei etape principale:
a)Faza previzională –atributele de management se concentrează pe faza prospecțională,
anticiparea evoluțiilor, a metodelor, soluțiilor de tip motivațional, organizatoric,
corespunzătoare evoluției instituției. Această fază se concentrează asupra stabilirii
obiectivelor, asupra deciziilor strategice și are un caracter anticipativ.
b)Faza operativă –are caracter preponderent organizatoric, coordonator, de antrenare a
personalului la realizarea obiecti velor dar și exercitarea previziunii pe termen mai scurt și
pe un control operativ al organizației. Se adoptă și implementează decizii curente,
majoritatea referitoare la activitățile de producție;
c)Faza postoperativă sau finală, de comensurare și interpret are a rezultatelor se caracterizează prin
exercitarea cu preponderență a activității de evaluare și control –reglare în vederea
comensurării și interpretării rezultatelor, a depistărilor abaterilor de la obiectivele stabilite
în prima fază, a identificări i cauzelor acestor abateri.
Se închide astfel un ciclu, această fază reprezentând în același timp și o pregătire a condițiilor
pentru reluarea unui nou ciclu al procesului de management.
În mod practic se poate observa că între cele trei faze există o str ânsă interdependență, ele
neputând fi disociate, procesul de management fiind unitar și complex.
În toate cele trei faze, materia primă, baza pe care se structurează și fundamentează procesele și
funcțiile managementului este informația , pe baza căreia se iau deciziile –instrumentul principal al
managementului, de a cărui calitate, acuratețe și oportunitate depinde eficacitatea managementului,
indiferent de ramura economică în care se exercită.
1.5. Statutul de manager, calitățile manageriale. Tipuri de m anageri și stiluri de
management
Managerul este reprezentat de persoana care exercită funcțiile managementului în virtutea
obiectivelor, sarcinilor, competențelor și responsabilităților specifice funcției pe care o ocupă. Managerul
are un statut social și juridic bine definit, ce prevede o serie de drepturi și obligații, prin care managerii se
deosebesc de toate celelalte categorii de profesioniști.

Management educational (organizatii scolare)
4Managerul exercită anumite funcții specifice activității manageriale (industrie, economie,
învățământ, arma tă etc.) deci conduce oameni, are subordonați și ia decizii care aplicându -le influențează
și activitatea altor persoane decât propria activitate.
Managerul școlar este, deci, un cadru didactic care pune în funcțiune programul managerial,
conduce personal ul didactic, preșcolarii și școlarii cooptați în sistemul de învățământ, precum și
personalul administrativ, în scopul creșterii eficienței procesului instructiv –educativ.
Orice persoană care ocupă o funcție de conducere trebuie să posede un ansamblu de calități,
cunoștințe, aptitudini și deprinderi corespunzătoare procesului de conducere. Dintre trăsăturile definitorii
ale activității managerului amintim:
 Dubla profesionalizare ce decurge, pe de o parte, din profesiunea de bază (economist,
inginer, prof esor, jurist etc.), iar pe de altă parte, din exigențele specifice funcției sale care
reclamă calități și cunoștințe solide în domeniul managementului precum și aptitudini
adecvate necesare aplicării lor.
 Fiecare conducător obține rezultate prin colaborat orii săi , prin membrii colectivului care îi
este subordonat. Aceasta impune, atât existența unor relații optime de lucru între manager
și colaboratorii săi, a unui climat adecvat de muncă cât și un comportament finalizator al
conducătorului, orientat perma nent spre obținerea de rezultate concrete la nivelul
planurilor și programelor stabilite.
 Caracterul accentuat creator constituie o trăsătură definitorie a managerului. Progresul
științific și tehnic din zilele noastre lărgește continuu orizontul cunoașter ii și ridică nivelul
de pregătire al tuturor cadrelor. Posibilitățile combinatorii ale unui volum de cunoștințe în
continuă creștere solicită din ce în ce mai intens imaginația, forța creativă a cadrelor de
conducere, astfel că conducerea inovațională devi ne forma dominantă de practicare a
acestui proces.
 Autoritatea cu care este investit conducătorul în exercitarea funcției sale este o altă
caracteristică a activității sale
 În procesul conducerii organizațiilor, managerul se află într -odublă ipostază în raport cu
care trebuie să -și modeleze conținutul și modalitățile de desfășurare ale activității sale: pe
de o parte, titular al unei funcții de conducere, pe de altă parte, component al unui organ de
conducere colectivă (consiliul profesoral, consiliul de a dministrație etc.) sau al unei echipe
de lucru.
 Suprasolicitarea managerului în exercitarea funcției sale este și ea o caracteristică esențială
, deoarece gama în continuă lărgire a problemelor ce se cer rezolvate, stresul decizional la
care conducătorul e ste în permanență supus, fragmentarea muncii cauzată de solicitări
extrem de diversificate cât și de întinderea timpului de lucru zilnic ce depășește sensibil pe
cel al colaboratorilor săi își pun amprenta asupra managerului.
Din seria calităților, cunoști nțelor și aptitudinilor generale pe care un manager trebuie să le
dețină amintim: inteligența, memoria, spiritul de observație, capacitatea de concentrare, sănătatea,
caracterul etc. sunt calități ce sunt necesare în orice profesiune, dar la dimensiuni mul t mai mari pentru
conducător, ținând cont de complexitatea și dificultatea activității sale.
Pe lângă aceste calități native, managerul trebuie să posede și o serie de cunoștințe de cultură
generală, economice, tehnice, psihosociologice, matematice și stat istice etc. dar și aptitudini deautoperfecționare continuă, de lucru în colectiv. Dintre acestea amintim: cunoștințele propriu -zise de
conducere, capacitatea de a decide, arta de a dirija oamenii, dorința de a conduce.
Managerii, în cadrul unei organizaț ii, pot fi grupați după cel puțin 2 criterii: după nivelul
ierarhic la care se situează și sfera activităților pentru care sunt responsabili.
Ținând cont de nivelul ierarhic la care se situează postul, avem:
 manageri de nivel inferior –cei care lucrează d irect cu muncitorii, elevii, cadrele didactice
etc. deci nu au în subordine alți manageri, ci numai executanți (este cazul profesorilor,
educatorilor, învățătorilor, șefilor de catedră)
 managerii de nivel mediu –care se situează la mai multe niveluri iera rhice ale organizației
și au în subordine alți manageri (x. directorii de școli, grădinițe, decani, inspectori de
specialitate)
 manageri de nivel superior –reprezentați de un grup restrâns de executivi, responsabili
pentru toate celelalte niveluri ierarhi ce ale managementului organizației (x. Inspectorul
general, Rectorul etc.)
După sfera de cuprindere a activităților coordonate, managerii se împart în :
 manageri funcționali –care sunt responsabili pentru o singură activitate din cadrul
organizației (dire ctorul economic, directorul administrativ etc.)
 manageri generali –care conduc unități complexe cum ar fi o școală, o grădiniță,
inspectorat județean, Ministerul Educației și Cercetării Științifice etc., în care se desfășoară
un complex de activități eter ogene (directorul general, inspectorul general, Ministrul
Educației și Cercetării Științifice etc.)
Managerii, indiferent de treapta ierarhică pe care se află, au cel puțin trei răspunderi majore:
profesională, juridică și morală.
Răspunderea profesională revine managerului în calitatea sa de specialist, care trebuie să
asigure obiectivele instituției pe care o conduce. Răspunderea juridică decurge din necesitatea realizării
procesului managerial prin respectarea legalității existente în domeniul condus. R ăspunderea morală, față
de instituția condusă și față de oamenii din subordine, este determinată de statutul și rolul managerului în
realizarea cerințelor managementului resurselor umane.
Dintre rolurile managerilor amintim:
 stabilesc obiective,
 organizea ză, coordonează și antrenează personalul la realizarea obiectivelor
 controlează modul de realizare a obiectivelor și de desfășurare a activităților etc.
 iau decizii și strategii etc.
Potrivit cercetărilor lui Henry Mintzberg s -a constatat că managerul, pri n prisma domeniilor în
care acționează, are următoarele roluri:
 în domeniul interpersonal are rolul de leader, reprezentare, agent de legătură;
 în domeniul informațional are rol de observator activ, diseminator, purtător de cuvânt;
 în domeniul decizional a re rol de: întreprinzător, mânuitor de disfuncționalități, distribuitor
de resurse, negociator;
Potrivit literaturii de specialitate, există mai multe opinii asupra cunoștințelor, calităților și
aptitudinilor de care trebuie să dispună managerii. Unele din tre ele sunt comune întregului personal al
organizației, dar pentru manageri ele se cer la un nivel superior.

Management educational (organizatii scolare)
5Potrivit lui Robert I. Katz sunt identificate trei feluri de calități necesare managerilor, luate în
proporții diferite și care diferă de la un ni vel ierarhic la altul:
Calitățile tehnice –sunt reprezentate de abilitățile de a folosi proceduri, tehnici sau cunoștințe
specifice domeniului de specialitate
Calitățile umane –constau în abilitatea de a lucra cu oamenii, de a -i înțelege, a reuși să -i
motiveze în vederea participării la realizarea obiectivelor organizației
Calitățile conceptuale –sunt acele calități reprezentate de abilitatea de a coordona și integra
toate interesele și activitățile din cadrul organizației.
Calitățile managerilor pot fi grupate și în funcție de personalitatea individului care ocupă funcția
de manager. Sub aspect social, trăsăturile de personalitate pot fi clasificate în trei mari categorii:
aptitudini, temperament și caracter. Factorii care acționează asupra personalități i conducătorului, potrivit
specialiștilor, sunt:
a) constituția și temperamentul subiectului
b) mediul fizic (climă, hrană)
c) mediul social (țară, familie, educație)
d) obiceiurile și deprinderile câștigate
Latura instrumentală a personalității este dată de aptitudin i, ca însușiri psihice, care în cazul
managementului le întâlnim în dublă ipostază:
a) aptitudini legate de meseria de bază, care asigură competența profesională
b) aptitudini necesare funcției de management, referitoare fler, intuiție, spontaneitate,
capacitate de comunicare, capacitate de a lua decizii, abilitatea de a influența oamenii,
dorința de a conduce
Latura acțională a personalității este conferită de temperament și resursele energetice,
concretizate în sănătate, îndemânare, stăpânire de sine, echilibru etc.
Cea mai întâlnită clasificare a temperamentelor managerilor, se face corespunzător celor 4 tipuri
de manifestare nervoasă:
1. Tipul managerului cu temperamentul sangvinic : vioi, dinamic, adaptabil și social, specific
unui sistem nervos puternic, echilib rat și mobil
2. Tipul managerului cu temperament flegmatic : calm, echilibrat, stabil și serios, asociat unui
sistem nervos puternic, echilibrat și inert
3. Tipul managerului cu temperament coleric : neliniștit, certăreț, inegal în manifestări, dar cu
sentimente p uternice și durabile, puternic, perfect adaptabil unui sistem nervos în echilibru
instabil și excitabil (de cele mai multe ori în mod negativ)
4. Tipul managerului cu temperament melancolic : lipsit de rezistență fizică, răbdător și
introvertit, este exponentu l tipului slab
Caracterul ca mod de manifestare a personalității în relațiile omului cu mediul este una din cele
mai importante calități cerute unui manager. Astfel se cere managerului sinceritate, sociabilitate,
fermitate, integritate, onestitate, perseve rență, curaj, modestie etc.
O a doua categorie de cerințe solicitate managerului se referă la calitățile intelectuale între care
amintim inteligența, capacitatea de a recunoaște și accepta noul, imaginația, capacitatea de prevedere .
Tipul de manager estecunoscut în literatura de specialitate ca fiind ansamblul caracteristicilor
principale referitoare la calitățile, cunoștințele și aptitudinile proprii unei categorii de manageri, ce le
conferă aceeași abordare a aspectelor de bază ale procesului de manage ment.Pentru a putea defini cât mai clar tipul de manager, trebuie în primul rând să ținem cont de
influența ce o are tipologia general umană de abordare a lumii exterioare. Potrivit lui Carl Jung distingem
următoarele două tipuri umane:
 extravertiții –ce se caracterizează prin persoane deschise lumii exterioare, exteriorizate,
impetuoase și
 introvertiții -ce se caracterizează prin persoane interiorizate, adâncite în propria lor lume,
meditative, rezervate
Datorită vastei literaturi de specialitate se p ot întâlni o multitudine de tipuri de manageri, însă
cele mai edificatoare sunt: organizatorul, participativul, întreprinzătorul, realistul, maximalistul,
birocratul, paternalistul, demagogul, oportunistul etc.
Managerii, se mai pot împărți, potrivit lui V endrov, ce definește cadrele conducătoare în funcție
de intensitatea muncii, în trei categorii:
 manageri care fac totul singuri
 conducători care nu fac nimic
 conducători care fac numai ceea ce trebuie
Tot Vendrov clasifică cadrele de conducere și după modu l cum adoptă hotărârile. Astfel vom
avea:
 cadre de conducere care hotărăsc totul singuri și apoi comunică subalternilor hotărârile
luate, solicitându -le observații care sunt tardive odată ce decizia a fost deja luată
 cadre de conducere care se sfătuiesc c u colaboratorii și subalternii lor înainte de a lua
decizii
 conducători care hotărăsc singuri fără a se consulta cu colaboratorii nici înainte și nici după
adoptarea deciziei.
Factorul determinant ce stă la baza clasificării tipurilor de manageri este “ autoritarismul ”, în
funcție de care avem:
 Participativul –ce se caracterizează printr -o solidă pregătire atât în domeniul de activitate al
colectivului condus, cât și în domeniul managementului, ușurința contactelor umane, aplicarea pe
scară largă a delegăr ii în realizarea unor acțiuni, crearea unui climat de muncă deschis, favorabil
dezvoltării personalității subordonaților
 Autoritarul –caracterizat prin situarea pe prim plan a relațiilor ierarhice de subordonare; utilizarea
redusă a delegării și consultăr ii subordonaților, plăcerea de a comanda, exces de îndrumări și
controale; aspectele de natură umană au o pondere redusă;
 Participativ –autoritar –este acel tip de manager ce îmbină în proporții relativ egale caracteristici
ale celorlalte două tipuri
Cele mai des întâlnite tipuri de management sunt: managerii autocrați, managerii democrați și
managerii neutri sau indiferenți.
Fiecărui tip de manager îi corespunde și un stil de management, el determinând totodată și
metodele manageriale.
Stilul de managem ent reprezintă manifestarea calităților, cunoștințelor și aptitudinilor
managerilor în relațiile cu subordonații, șefii sau colegii. Stilul de conducere, este perceput, în mod
diferit, de către cel asupra căruia se exercită (sub forma motivației și perform anței, în sens pozitiv sau
negativ) și de cel care -l practică.

Management educational (organizatii scolare)
6Stilul de management reflectă tipul de manager în ceea ce acesta are esențial, dar tipul de
manager poate să adopte și un alt stil față de anumiți subordonați.
Stilul de management este determ inat de acțiunea unor factori ca:
 Autoritarismul este exprimat prin gradul de concentrare a puterii de către manageri, de
modul de luare a deciziilor
 Directivitatea constă în natura sugestiilor pe care managerii le dau subordonaților pe
parcursul desfășură rii activității
 Relația dintre manager și subordonați în funcție de care se precizează structura socio –
afectivă a grupului
 Orientarea managerului în raport cu problema subordonaților prin prisma priorității care
se acordă problemelor organizației în raport cu interesele subordonaților
 Modele și tehnici de management utilizate
Exercitarea stilului de management are influență hotărâtoare asupra climatului de muncă și
comportamentului membrilor grupului condus (subordonaților).
Exemplu:
Autoritar –se înregist rează tendințe spre agresivitate, o ostilitate a unor membri ai grupului
asupra altora ce poate conduce uneori spre violență
Participativ –se înregistrează relații bune atât între membrii grupului, cât și între aceștia și
manager, există dorința de a real iza obiectivele, se constată o puternică unitate a grupului, iar dificultățile
se rezolvă prin analize metodice.
În practică, se întâlnesc foarte rar stiluri și tipuri de conducători într -o formă pură, de obicei ele
se combină în funcție de condițiile din colectiv și personalitatea managerilor. Stilul de management este
condiționat de trei restricții: cauza, scopul și contextul, adică motivația, performanța și conjunctura
organizației (cultura organizațională sau climatul organizatoric).
Potrivit literaturi i de specialitate, stilurile de management se pot clasifica:
a) După modul de luare a deciziilor , Kurt Lewin a conturat trei stiluri de conducere:
 autoritar sau autocratic
 democratic
 liber
În timp această clasificare s -a extins, conform schemei alăturateb)După criteriul valoric ce stă la baza fundamentării deciziilor managerilor (potrivit lui R.R.
Blake, J.S. Mouton, W.J. Reddin) întâlnim:
 stiluri manageriale orientate spre producție
 stiluri manageriale orientate spre relații umane
 stiluri man ageriale orientate spre randament
Astfel vom întâlni: manager delăsător, altruist, ezitant, autocrat, birocrat, promotor, realizator,
autocrat binevoitor
c)După spiritul de angajare și gradul de cooperare potrivit lui O. Niculescu, stiluri de
management s e pot clasifica astfel:
1. Stiluri eficiente, generând tot atâtea tipuri de conducători:
 organizator
 participativ
 realist
 maximalist
2. Stiluri ineficiente, specifice tipului de manager
 birocrat
 paternalist
 demagog
 tehnocrat
 oportunist
 utopist
d) După ar ia și volumul deciziilor raportată la nivelul informațional, avem:
 încrezut sau nechibzuit
 speculativ
 dispus la risc
 bine echilibrat
 prudent
 fricos
 nehotărât
e) După gradul de suplețe
 suplu
 prin impulsuri
f) După R. Tannenbaum șiW. Schmidt (care pledează pentru un stil continuu de conducere),
manifestarea autorității obligă managerii să adopte unul din stilurile:
 autocrat sau autoritar
 democrat sau participativ
Astfel, potrivit impactului autorității asupra stilului continuu de conducere, putem întâlni:
1. Managerul ce permite subordonaților să funcționeze înăuntrul constrângerilor
stabilite de superior
2. Managerul ce definește limitele, cere grupului să ia decizii
3. Managerul prezintă problema, dă sugestii și decideDemocrat
Liber cu
discutiiMajoritar
Liber PaternalistAutoritar:
-strict
-binevoitor
-incompetent

Management educational (organizatii scolare)
74. Managerul arată posibilități de schimbare a dec iziei referitoare la subiectul în
discuție
5. Managerul își susține ideea și așteaptă întrebări legate de decizie
6. Managerul „vinde” decizia (o sugerează înainte de a fi acceptată)
7. Managerul anunță decizia luată de el anterior
Ca o observație finală, se remar că o flexibilitate a stilurilor de management, deoarece
majoritatea managerilor sunt adepții teoriei situaționale și pentru că nu pot avea un comportament relativ
nemodificat față de evenimente și oameni, întrucât acestea reprezintă principalele variabile dinamice ale
oricărei organizații.
TEMA II
MANAGEMENTUL EDUCAȚIONAL
2.1. Considerații generale asupra științei conducerii în învățământ: definire, scop, rol
Managementul educațional reunește toate caracteristicile de bază ale managementului
organizat oric, dar deși învățământul este integrat organic în activitatea economico -socială a țării în
componența lui vom identifica acele caracteristici care -l particularizează și -l diferențiază, constituindu -l
ca un domeniu distinct al societății, ca un subsist em al sistemului social global, având obiective și funcții
specifice, organizare proprie, metode de muncă, de control și evaluare distincte.
Aceste particularități provin, pe de o parte, din specificul școlii ca organizație și, pe de altă
parte, din caract eristicile managementului psihologic, din care managementul educațional face parte.
Principala particularitate a managementului educațional se referă la faptul că, spre deosebire de
ramura industrială, unde între conducător și executant se regăsesc adesea utilajele tehnice, mașinile, în
educație conducerea se efectuează asupra oamenilor (profesori, elevi și alte categorii de personal), deci se
centrează pe dimensiunea umană și utilizează strategii de tip comunicativ.
Managementul educațional este un manage ment participativ datorită naturii inerent umane a
activității educative, ca finalizare, organizare, desfășurare, evaluare.
Potrivit lui J.J. Servan Schreiber substanța managementului educațional o constituie mobilizarea
resurselor umane, ca “gestiune a ta lentelor și competențelor”.
Tratarea conducerii ca un domeniu distinct s -a realizat încă din Antichitate, o dată cu apariția
primei cărți despre conducere Kiropaidaia –Xenofon.
Până în deceniul nouă, V.V. Popescu –1973, I.Gh. Borca –1978, N. Andrei, I. Dumitrescu –
1983, I. Jinga –1983, au căutat să definească specificul conducerii în planul învățământului, adaptând
îndeosebi elementele din domeniul economic.
În ultimul deceniu, preocupările pentru trecerea către managementul științific și căutarea de noi
posibilități de aplicare a lui la specificul educației, sunt tot mai numeroase. În acest sens amintim pe: I.
Jinga (1993, 1998), Șt. Toma (1994), R.M. Niculescu (1994), E. Joița (1995), M. Cerchez, E. Mateescu
(1995), S. Cristea (1996,1998), E. Păun (1 999), R.B. Iucu (1999, 2000), S. Iosifescu (2000) etc.Știința conducerii în învățământ, deși la început, și -a conturat câteva probleme și principii,
acestea fiind caracterizate prin:
 elaborarea celor mai avansate teorii, principii și metode de conducere și desfășurare a
activității instructiv educative;
 stabilirea regulilor de funcționare și informare în cadrul structurii, a raporturilor de
supraordonare și subordonare, dintre îndrumare și control, dintre conducere și execuție;
 instituirea formelor, met odelor și a problematicii pedagogice a formării și perfecționării
cadrelor de conducere corespunzătoare acestei structuri;
 optimizarea, sub raport gnoseologic și practic –operațional, a tuturor acțiunilor de
conducere, începând cu manifestările educațion ale în cadrul relației educator –educat,
până la cele mai importante probleme de politică școlară;
 dezvoltarea unor discipline ca teoria conducerii actului educațional, teoria conducerii
școlii, planificarea învățământului, organizarea științifică a învă țământului, teoria deciziei
în învățământ.
Școala, fiind principala instituție în care se realizează instrucția și educația tineretului,
îndatoririle colectivului ei de conducere sunt numeroase și variate. Aceste îndatoriri se pot grupa în două
mari catego rii: didactice –care privesc munca instructiv –educativă și administrative care contribuie la
buna desfășurare a procesului de învățământ, deoarece acesta este condiționat și de baza materială.
Ideea centrală a conducerii învățământului la oricare din ni velurile unde se exercită constă în
orientarea și dirijarea forțelor umane și materiale de care dispune societatea (colectivitatea locală) la un
moment dat, pentru realizarea obiectivelor proiectate, în condițiile unei calități și eficiențe maxime.
Scopul managementului învățământului este acela de a realiza o funcționare corespunzătoare a
sistemului, atât luat în ansamblul său cât și a fiecărui element în parte, adaptându -l și racordându -l
continuu la cerințele dezvoltării economice, științifice și cultur ale ale societății, dezvăluind și înlăturând la
timp neajunsurile, obstacolele care apar în procesul realizării obiectivelor propuse.
Astfel, în domeniul managementului educațional se dorește acordarea unei atenții sporite
conducerii, deoarece dacă în indu strie rebuturile pot fi recondiționate și reintroduse în circuitul economic,
în educație, eșecurile înregistrate în procesul de formare a copiilor și tinerilor au consecințe sociale dintre
cele mai nefaste (incompetență, inadaptare profesională și socială, delicvență, etc.).
O primă definiție poate fi aceea că managementul educațional se constituie ca teorie și metodă a
dirijării activității tuturor instituțiilor, organismelor, compartimentelor și factorilor din ierarhia
învățământului –începând cu acțiuni le specifice ale corpului didactic în cadrul relației fundamentale
educator –educat, până la organul central de politică școlară –în raport cu sarcinile de optimizare a
procesului instructiv –educativ, prin intermediul valorilor cultural -științifice, tehnice și morale ale
societății noastre.
Din alt unghi de vedere, managementul educațional ar putea fi definit ca aplicarea științei
generale a conducerii la aspectele de planificare, organizare, îndrumare, control și decizie ale activității
instructiv –educative instituționalizate.
Potrivit lui G. De Landsheere (1992) managementul educației apare ca disciplină pedagogică
interdisciplinară, ce studiază „evenimentele ce intervin în decizia organizării unei activități pedagogice
determinate și în gestiunea programelor educative“.
I. Jinga consideră că managementul educațional poate fi definit “știința și arta de a pregăti
resursele umane, de a forma personalități, potrivit unor finalități acceptate de individ și de societate … un

Management educational (organizatii scolare)
8ansamblu de principii și fun cții, de norme și metode de conducere care asigură realizarea obiectivelor
sistemului educativ, la standarde de calitate și eficiență cât mai înalte”
Managementul educațional admite dinamismul în consolidarea bazelor sale teoretice și în
construirea de mo dele strategice, în găsirea de noi aplicații în domeniu, utilizează date, concepții, modele,
metodologii din domenii conexe și proprii, pe care le sintetizează specific.
Problematica managementului educațional este axat pe un grup de reprezentanți desemnaț i atât
de structura sistemului de învățământ cât și a procesului de învățământ.
Noțiunea de sistem de învățământ este, potrivit pedagogiei contemporane, cea referitoare la
ansamblul instituțiilor de învățământ dintr -o țară, prin care se realizează instrui rea și educarea ființei
umane prin conținuturi și metodologii specifice, în concordanță cu caracterul formațiunii social –
economice a țării și cu scopul urmărit de statele respective. Aceste instituții (organizate formal sau / și
nonformal) se află în cor elație reciprocă, sunt organizate și funcționează pe baza anumitor principii.
Noțiunea de proces de învățământ este definită ca activitate de instruire și educare a tinerilor,
organizată în cadrul școlii, sub conducerea profesorilor, deci reprezintă princi palul subsistem al sistemului
de învățământ care asigură cadrul instituțional specializat în realizarea activității didactice de predare –
învățare -evaluare. Procesul de învățământ are un caracter bilateral, cunoscând două laturi: pe de o parte,
exercitarea influențelor instructiv educative de către profesori, iar pe de altă parte, asimilarea
cunoștințelor de către elevi. Deci celor două laturi ale procesului de învățământ la corespund cei doi
factori inseparabili –profesorii și elevii. Nici unul dintre aceș ti doi factori nu -și poate îndeplini rolul fără
participarea celuilalt. În relația dintre acești doi factori, rolul conducător revine profesorilor care, prin
intermediul metodelor și mijloacelor de învățământ, devin mediatori ai însușirii valorilor științi fice și
culturale de către elevi, principalii agenți motivaționali și îndrumători ai colectivelor de elevi.
Managementul educațional studiază conducerea atât la nivel macropedagogic cât și la nivel de
acțiuni în cadrul clasei, apelează la abordarea sistemi că, ce determină ordonarea elementelor, a relațiilor,
evidențiază problemele cheie, poate aborda general și pe subsisteme activități cu deschidere și spre alte
sisteme.
2.2. Baza juridică folosită în activitatea managerială
În România, baza juridică a ma nagementului educației este asigurată prin:
-Constituția României (1991) ce prevede dreptul la educație, face referiri la protecția copiilor și
tinerilor;
-Ordinul nr. 30.583/10.05.1994 al Ministerului Învățământului, Direcția Perfecționarea
Personalului Didactic.
Acest document are ca obiectiv general „dezvoltarea cunoștințelor și abilităților necesare
managerului școlar pentru dinamizarea întregii activități cu elevii din perspectiva reformei
învățământului“. Obiectivele specifice vizează operaționaliz area informațiilor fundamentale ale
domeniului, necesară pentru declanșarea strategiilor de conducere democratică, eficientă a școlii.
-Legea Învățământului nr. 84/1995, modificată prin ordonanța de urgență a Guvernului
României nr. 36/1995 reglementează toate nivelurile și problemele învățământului. Principiile de bază ale
acestei legi sunt: educația ca prioritate națională, șanse egale la educație a tuturor cetățenilor României,
gratuitatea învățământului de stat, adaptarea rețelei de învățământ la evolu ția demografică și la nevoile deinstruire profesională, caracterul apolitic și interzicerea prozelitismului ideologic și religios în învățământ,
acceptarea sistemelor alternative de organizare a învățământului etc.)
-Legea nr. 128/1997 privind Statutul p ersonalului didactic –conform căruia profesiunea
didactică este definită ca una dintre cele mai prestigioase și se încearcă recompensarea sa
corespunzătoare, este stimulat interesul personalului didactic pentru formarea continuă și pentru inovație
în educ ație;
-H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unitățile bugetare
-H.G. nr. 945/1990 cu privire la inventarierea patrimoniului
-Legea nr. 82/1991 a contabilității
-Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor
-H.G. nr . 761/1995 privind procedurile de organizare a licitațiilor și prezentarea ofertelor
pentru investiții publice
-Ordinul M.I. nr. 3320/1996 privind închirierea bunurilor disponibile din unitățile de
învățământ
-Legea nr. 98/1994 privind stabilirea și sanc ționarea contravențiilor la normele legale de igienă
și sănătate publică
-Legea nr. 90/1996 privind protecția muncii
-Ordinul nr. 994/1994 privind aprobarea instrucțiunilor pentru aplicarea Legii nr. 32 privind
sponsorizarea
-Hotărârea nr. 205/1992 priv ind modificarea și completarea H.G. nr. 715 din 10.10.1991
privind scutirea de taxe vamale a tehnicii de calcul destinate învățământului
-Legea nr. 16/1996 privind Arhivele naționale,
-Legea Educației Naționale nr.1/2011, modificată prin ordonanțe de u rgență a Guvernului
României reglementează toate nivelurile și problemele învățământului. Principiile de bază ale acestei legi
sunt: educația ca prioritate națională, șanse egale la educație a tuturor cetățenilor României, gratuitatea
învățământului de sta t, adaptarea rețelei de învățământ la evoluția demografică și la nevoile de instruire
profesională, caracterul apolitic și interzicerea prozelitismului ideologic și religios în învățământ,
acceptarea sistemelor alternative de organizare a învățământului et c.)
-Diverse hotărâri, decrete, ordonanțe de urgențe, ordine emise de ministerul de resort și
Guvern, etc.
2.3. Principii ale managementului educației
Activitatea managerială are la bază o serie de idei fundamentale, un set de principii care -i
orient ează și ghidează pe manageri în munca lor.
Astfel, potrivit distinsului prof.dr. I. Bontaș (1994) printre principiile care orientează și
fundamentează managementul educației, amintim:
a) conducerea democratică și interactivă ;
b) îmbinarea conducerii și răspun derii unice (unipersonale) cu conducerea și răspunderea
colectivă ;
c) promovarea cadrelor de conducere pe bază de competență ;
d) operativitate : ce presupune receptivitate la nou, preocupări și eforturi susținute, dialog,
documentare, analiză atentă etc.

Management educational (organizatii scolare)
9e) deontolo gia conducerii impune dovedirea de către managerii procesului de învățământ a
competenței, conștiinței și probității profesionale, etice și manageriale, dragoste față de
oameni, de colegii de profesie, față de membrii colectivității pe care o conduce, spir it de
dreptate, echitate și corectitudine;
Conform teoriilor lui M. Stoica (2001), avem:
a)principiul eficienței activității manageriale , ce are la bază aplicarea metodelor de informare
și elaborare a deciziilor, de angajare a personalului în elaborarea deci ziilor, de activizare a
personalului în subordine, de stimulare a inițiativei de conducere, de îndrumare și control;
b)principiul conducerii participative și al unității de acțiune a tuturor factorilor care
cooperează la realizarea obiectivelor managerial e, pe baza cunoașterii temeinice a unității
școlare;
c)principiul organizării și programării raționale a tuturor activităților manageriale, în raport de
obiective;
d)principiul conducerii dinamice, pe baza unui stil eficient;
e)principiul inovării perma nente a metodelor și tehnicilor manageriale, a metodelor de predare
–învățare –evaluare, de cercetare științifico -metodică și de inovare a învățământului;
În concepția lui S. Cristea (1996), ce consideră că „principiile activității de management
pedagogi c reflectă cerințele metodologice necesare pentru conducerea globală –optimă –strategică a
sistemului și a procesului de învățământ, la toate nivelurile acestuia”, semnificative în plan managerial
sunt:
a)principiul priorității funcțiilor resurselor în raport cu structurile de organizare ale sistemului
și ale procesului de învățământ ;
b)principiul subordonării resurselor în raport cu finalitățile manageriale de conducere globală
–optimă –strategică a sistemului și a procesului de învățământ ;
c)princi piul unității dintre acțiunile manageriale de informare –evaluare –comunicare și
decizia managerială finală;
d)principiul corespondenței dintre decizia managerială finală și acțiunile ulterioare care asigură
reluarea ciclului managerial la parametri cal itativi superiori;
Pentru sistemul de învățământ din România, aceste principii ale managementului educațional,
sunt precizate în Legea Învățământului (nr. 84 din 24.06.1995), la titlul I, Dispoziții generale
2.4. Metode manageriale
Eficiența activității manageriale se realizează și datorită folosirii unor strategii adecvate
(metode, mijloace, procedee, tehnici) de investigații, acțiune, analiză, evaluare etc.
În acest context, pot fi luate în considerare unele strategii metodologice generale, ca:
brainsto rmingul, metoda Delphi, studiul de caz, modelarea, stimularea, cooperarea, metodele de
creativitate, dialogul, discuția, schimbul de experiență, masa rotundă etc.
Se pot folosi și o serie de forme și procedee metodologice mai adecvate activității manageria le,
cum sunt: ședințele, negocierea, concilierea, medierea, arbitrajul, delegarea, extrapolarea, competiția,
consultanța, informatizarea, studiul de fezabilitate, jocul managerial computerizat etc.
Potrivit concepției lui M. Stoica (2001), metodele manager iale se pot grupa în:
a)Metode de informare și elaborare a deciziilorManagerul școlar, în acest scop, va utiliza: metoda observării, studiul legislației și al
documentelor școlare, chestionare, înregistrări audio și video, asistențe la lecții, la activit ăți educative,
culturale și administrative, referate, analize, dezbateri, informări, dări de seamă, consfătuiri, interasistențe,
schimburi de experiență etc.
b) Metodele de activizare în scopul participării personalului didactic la procesul managerial
sunt: explicația, convorbirea, convingerea, observația critică și autocritică, exemplul, schimbul de
experiență, sugestia, îndemnul, lauda, aprobarea, dezaprobarea, cooperarea etc.
c) Metodele de stimulare a inițiativei și a creativității sunt: brainstormingul (asaltul de idei),
care constă în punerea problemei și emiterea liberă de ipoteze de rezolvare, analogia, dezbaterea liberă,
fuzionarea mai multor idei, extrapolarea etc.
d) Metodele operative se referă la conducerea prin obiective precise, la procesele a dministrative
și bugetare
Succesul managementului în general și al celui educațional în special, pot fi sporite de
„acțiunile inteligente ale managerilor și de realizarea a mai mult și mai performant, cu mai puțin” (I.
Bontaș, 2001) acestea referindu -se la timp, resurse materiale și financiare, resurse umane, eforturi etc.
scopul final fiind maxima eficiență și calitate -succesul.
2.5. Niveluri ierarhice în managementul educației
Managementul educațional se structurează pe trei nivele ierarhice (I. Jing a, 1993):
-național
-teritorial: județ, municipiu, oraș, comună
-unitate de învățământ și educație
Lanivelul național , managementul învățământului se realizează prin legi, decrete, hotărâri ale
Guvernului, prin alte acte normative elaborate de Ministe rului Educației Nationale –instanță ce are în
responsabilitate aspectele de politică și legislație școlară generală, care le aplică unitar la nivelul
sistemului național de învățământ, atât pentru învățământul de stat cât și pentru cel particular (de exem plu
elaborarea și acreditarea standardelor curriculare și de evaluare cu caracter național). Acestea sunt
activități manageriale centralizate.
La acest nivel se stabilesc orientările de bază, direcțiile principale de acțiune, obiectivele pentru
întregul în vățământ și pentru diferitele sale subsisteme, ținând cont de finalitățile educației, de obiectivele
strategice ale guvernului, de cerințele de dezvoltare economico -socială a țării. Toate aceste atribuții sunt
stipulate în Legea nr. 84/1995 , Legea nr. 1/20 11și în Hotărârile Guvernului de organizare și funcționare a
Ministerului Educației Nationale . Atribuțiile organismelor consultative sunt stabilite prin legi speciale,
prin hotărâri ale guvernului, dar și prin regulamente proprii aprobate de ministrul înv ățământului.
Nivelul național (central de conducere al învățământului) este reprezentat de Ministerului
Educației Nationale , organ de stat chemat să transpună în practică politica școlară privind dezvoltarea și
perfecționarea învățământului românesc în co ndițiile statutului de drept, care pentru exercitarea
atribuțiilor sale, se sprijină pe organisme consultative și-și constituie structuri de experți .
Lanivelul județelor , teritorial, intermediar de conducere a învățământului, conducerea unităților
de înv ățământ preuniversitare subordonate se realizează de către inspectoratele școlare. Inspectoratele
școlare județene sunt organe de specialitate subordonate Ministerului Educației Nationale (M.E. N.) cărora
le delegă responsabilități esențiale cu privire la o rganizarea, coordonarea, funcționarea și dezvoltarea

Management educational (organizatii scolare)
10învățământului preuniversitar. Dintre atribuțiile Inspectoratelor –stabilite prin Legea învățământului, prin
Statutul personalului didactic, prin Regulamentul de organizare și funcționare aprobat de M.E.N., prin
ordine ale M.E. N., precum și prin alte reglementări valabile pentru toate organele administrației locale
(cum sunt cele din domeniul financiar –contabil sau igienico -sanitar) amintim: proiectarea rețelelor
școlare pe baza recensământului anual a l populației școlare de vârstă școlară obligatorie; asigură condițiile
pentru cuprinderea preșcolarilor și elevilor potrivit cifrelor de școlarizare aprobate de M.E. N.și pentru
menținerea la cursuri a elevilor din învățământul obligatoriu; înființează uni tăți de învățământ în limitele
de competență stabilite prin lege; creează condiții pentru completarea studiilor persoanelor adulte care
doresc acest lucru; asigură aplicarea unitară a planurilor de învățământ, a programelor școlare și a
norm elor metodologi ce emise de M.E. N.cu privire la organizarea și desfășurarea procesului instructiv –
educativ; răspund de perfecționarea continuă a procesului de învățământ, de ridicarea nivelului de
pregătire teoretică și practică a elevilor; asigură încadrarea unitățilo r de învățământ cu personal didactic
de predare și conducere, în conformitate cu prevederile Statutului personalului didactic și cu alte acte
normative legale în vigoare; țin evidența personalului didactic, organizează transferarea personalului
didactic ti tular, concursuri pentru ocuparea posturilor și catedrelor vacante, numirea suplinitorilor;
organizează, îndrumă și sprijină activitatea de perfecționare a pregătirii personalului didactic; stimulează
participarea acestuia la cercetarea științifică, psihop edagogică și la activitatea educativă și social –
culturală; asigură dezvoltarea și folosirea eficientă a bazei didactico -materiale; se preocupă de asigurarea
condițiilor de muncă și de viață ale elevilor și personalului didactic; organizează –potrivit no rmelor
metodologice elaborate de M.E. N.–concursurile de admitere în liceu, în școala profesională, postliceală,
examenele de absolvire și bacalaureat; elaborează bugetele anuale de venituri și cheltuieli; asigură
aplicarea dispozițiilor legale privind nor mele unitare de structură, de muncă și salarizare pentru unitățile
subordonate și urmăresc respectarea legalității în aceste unități etc. ). Acestea sunt activități manageriale
semicentralizate la nivelul inspectoratelor.
Inspectoratele școlare, pentru exe rcitarea atribuțiilor ce le revin, efectuează studii și controale,
inspecții școlare, asigură cunoașterea și extinderea experienței pozitive a unităților de învățământ și a
personalului didactic, fac propuneri organelor ierarhic superioare și iau ele însel e măsuri pentru
perfecționarea activității în învățământul preuniversitar.
Lanivelul de bază, al unității de educație , conducerea se asigură atât de diferitele organisme
democratice de conducere (organ colectiv) –consiliul de administrație, consiliile pr ofesorale școlare și
consiliul pedagogic, cu rol consultativ și care funcționează dup ă regulamente elaborate de M.E. N.–cât și
de director și directori adjuncți, cărora le revin responsabilități privind politica de dezvoltare a școlii din
zona respectivă și care au atribuții și competențe stabilite prin Legea învățământului, prin Statutul
personalului didactic, prin regul amente și instrucțiuni ale M.E. N.Acestea sunt activități manageriale
descentralizate la nivelul școlii și al comunității locale.
În con siliile de administrație din școli sunt aleși și reprezentanți ai elevilor și părinților, potrivit
legii.
Unitățile de învățământ preuniversitar sunt conduse de directori, ajutați, potrivit normelor de
structură stabilite de M.E. N., de directori adjuncți. În exercitarea atribuțiilor ce le revin, directorii se
bazează pe consiliul profesoral și pe consiliul de administrație. Directorul îndeplinește și funcția de
președinte al acestor organisme de conducere colectivă.