Buletinul Universității Naționale de Apărare Carol I [609956]

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”
Septembrie , 2017 19RĂZBOIUL ȘI CONFLICTUL ARMAT
DIN PERSPECTIV A DREPTULUI INTERNAȚIONAL
WAR AND CONFLICT
IN THE INTERNATIONAL LAW
Lt.col. Mădălina-Daniela GHIBA*
Războiul și conflictul în dreptul internaț ional este abordat din două perspective: jus ad bellum, care este reprezentat de
normele de drept ce îndrituiesc statele să utilizeze forța armată în soluționarea diferendelor cu alte state, și jus in bellum,
care reprezintă regulile de drept internațional umanitar, fiind o ramură de drept a dreptului internațional public. Ca urmare a
evoluției lente în dreptul internațional, dar hotărâtoare, jus ad bellum – dreptul de a recurge la război al statelor ‒ este scos în
afara legii, fără a periclita dreptul legitim la apărare individuală sau colectivă a statelor la agresiunea unui alt stat, utilizarea
forței armate reprezentând excepția de la principiul interzicerii utilizării forței sau amenințării cu forța armată. Prezentarea
cronologică a instrumentelor juridice din dreptul internațional care reglementează războiul este elocventă, pentru a evidenția
evoluția consacrării, la acest moment, în relațiile internaționale dintre state, a dreptului păcii ‒ jus contra bellum.
În dreptul internațional umanitar, dreptul cutumiar are o importanță deosebită, alături de dreptul convențional, mai ales
pentru statele care nu au ratificat instrumentele juridice, care au ca obiect de reglementare acest domeniu, motiv pentru care
acestea sunt obligate să respecte regulile cutumiare de drept internațional umanitar, în timpul conflictelor armate internaționale
sau interne, fie că au sau nu calitatea de stat parte la tratatele care reglementează modul de purtare a războiului.
The notions of war and conflict in internat ional law are approached from two perspectives: jus ad bellum –
represented by the provisions entitling states to use military force in settling disputes with other states and jus in bellum
representing the provisions of international humanitarian law, as a branch of public international law. Due to a slow but
decisive development in international law, jus ad bellum ‒ the states’ right to resort to war has been outlawed, without
jeopardizing the legitimate right to self-defense of individual or collective states facing the aggression of another state, the
use of armed force representing the exception to the principle prohibiting the use of force or threat of military force. The
chronological presentation of the legal instruments of international law governing war is indicative of the progress made at
this moment in the international relations among states of the peace right ‒ jus contra bellum.
In international humanitarian law, customary law is particularly important, just as the convention law, especially for
countries that have not ratified the legal instruments that concern the regulatory field, so they are bound by customary rules
of international humanitarian law during international armed conflicts or internal armed conflicts, irrespective of being a
state party to treaties that regulate the conduct of war.
Cuvinte-cheie : jus ad bellum; jus in bellum; război; conflict; drept internațional umanitar; Carta ONU.
Keywords : jus ad bellum; jus in bellum; war; conflict; international humanitarian law; the UN Charter .
*Universitatea Națională de Apărare „Carol I”
e-mail: [anonimizat] juridice privind reglementarea
războiului în dreptul internațional
Istoria om enirii este caracte rizată de existența
a două stări de f apt an tagonice, și anume: starea
de război și starea de pace. Războiu l și pacea sunt
strâns legate între ele, fiind în interdependență, în
sensul că începerea uneia dintre stări generează
sfârșitul celeilalte stări.
Utilizarea războiului, ca instrument de
soluționare a neînțeleg erilor dintre formațiunile prestatale și, mai târziu, dintre formațiunile statale,
se pierde în negura istoriei omenirii, astfel războiul
fiind la fe l de vechi ca și istoria.
Prezența permanentă a războiului în relațiile
interumane, încă din Antichitate, se considera
ca fiind starea naturală a popoarelor, ba chiar o
necesitate în evoluția societății umane. Plecând de
la faptul că istoria omenirii este marcată mai mult
de războaie decât de perioade de pace, ne conduce
la concluzia, reală dar sinistră, că istoria este o baltă
de sânge în care înoată popoarele1.
Hugo Grot ius considera că pricina dreaptă
(cauzele justificative) a pornirii unui război nu

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”
Septembrie , 2017 20poate fi decât o faptă nedreaptă; desigur, spunea
el, câte sunt cauzele proceselor tot atâtea sunt și
cauzele războaielor, deoarece acolo unde lipsește
justiția începe războiul2.
Războiul este un fenomen social complex,
din cauza multitudinii de caracteristici, motiv
pentru care analizarea acestuia trebuie făcută din
perspectivă multidisciplinară. Astfel, războiul a
constituit obiect de studiu pentru discipline dintre
cele mai diverse, precum sociologia, politologia,
psihologia, psihanaliza, antropologia, cibernetica
și, nu în ultimul rând, dreptul3.
Ca fenomen social, războiul are un impact
deosebit asupra ordinii juridice, care guvernează
relațiile dintre state, și, în egală măsură, asupra
celei interne4.
Una dintre dimensiunele principale ale
războiului o reprezintă modul de reglementare
juridică la nivel internațional, în raport cu fiecare
etapă istorică a omenirii.
În Antichitate și în Evul Mediu, războiul
reprezenta instrumentul cel mai des utilizat
de statele puternice, prin care își manifestau
atitudinea hegemonică asupra altor state, precum și
instrumentul prin care statele își soluționau litigiile
dintre ele. În aceste perioade, legile și obiceiurile
războiului prevalau normelor scrise, dreptul
cutumiar fiind primordial.
În aceste epoci istorice, utilizarea războiului,
ca instrument de soluționare a neînțelegerilor dintre
state, era lăsată la latitudinea acestora, în sensul că
nu era statuată nicio normă juridică prin care să fie
restricționat dreptul la război.
Dreptul războiului suferă transformări
deosebite, în perioada cuprinsă între Pacea
Westfalică, din 1648, și Primul Război Mondial,
determinate de realizarea primelor culegeri de
cutume internaționale; începe să se dezvolte practica
declarațiilor unilaterale ale statelor. Conferința
de pace de la Paris, din anul 1856, reprezintă un
moment istoric al trecerii la codificarea, prin
instrumente juridice multinaționale, a regulilor de
purtare a ostilităților militare5.
Prin Tratatele Westfalice se consacră, din punct
de vedere juridic, principiul suveranității și egalității
statelor. Pe cale de consecință, în Evul Mediu se
considera că din suveranitate derivă dreptul statului
de a utiliza forța, astfel războiul reprezentând un
instrument necesar și normal în conducerea politicii
internaționale de către statele suverane.În preambulul Declarației de la Sankt-
Petersburg, având ca efect interzicerea utilizării
anumitor proiectile în timp de război (29
noiembrie/11 decembrie 1868), se prevedea că
progresele civilizației trebuie să aibă ca efect
atenuarea, pe cât posibil, a calamităților războiului,
singurul scop legitim de utilizare a forței fiind
slăbirea forțelor militare ale inamicului6. Totodată,
prin acest tratat părțile contractante se angajau
„să renunțe reciproc, în caz de război între ele,
la utilizarea de către trupele terestre sau navale a
oricărui proiectil cu o greutate mai mică de 400
de grame, care ar fi sau explozibil, sau încărcat cu
materii fulminante sau inflamabile”7.
Declarația de la Sankt-Petersburg este un
document important din perspectiva dreptului
internațional umanitar, deoarece conține limitări
ale mijloacelor utilizate în timpul războiului, dar și
limitări cu privire la recurgerea folosirii forței de
către Statele Părți.
Ulterior anului 1868, statele elaborează noi
principii și norme juridice, care reglementau modul
de ducere a războielor, care au efect categoric asupra
artei militare, dar și asupra războaielor din epocă.
Conferințele internaționale de pace de la Haga,
din 1899 și din 1907, pe lângă faptul că prevedeau
norme juridice cu privire la conduita statelor pe
care trebuie să o aibă în timpul războiului, adoptă
și convenții pentru reglementarea pe cale pașnică
a conflictelor internaționale, care reprezintă
instrumente jurice internaționale premergătoare
interzicerii războiului, ca instrument al politicii
naționale.
De remarcat este faptul că, până în perioada
interbelică, soluționarea litigiilor dintre state atât
pe cale pașnică, cât și prin utilizarea războiului era
permisă, potrivit normelor de drept internațional
care reglementau relațiile dintre state.
În anul 1928, la Paris se semnează Pactul
Kellogg-Briand, care a intrat în vigoare un
an mai târziu. Prin Pactul Kellogg-Briand se
condamna recurgerea la război pentru soluționa-
rea controverselor internaționale, stipulându-se
renunțarea la război ca instrument al politicii
naționale a statelor în relațiile dintre ele, precum și
soluționarea tuturor disputelor și a conflictelor prin
mijloace pașnice, indiferent de natura și de originea
acestora8.
Pentru prima dată, prin dispozițiile Pactului
Kellogg-Briand, războiul devine, la nivel

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”
Septembrie , 2017 21internațional, un instrument ilegal de soluționare
a diferendelor dintre state. Prin acest document,
pacea era reglementată ca regulă în relațiile dintre
state. Respectarea acestei reguli nu a fost posibilă
pentru mult timp, deoarece scena internațională s-a
confruntat cu o serie de războaie (cele din anii ’30),
culminând cu cel de-al Doilea Război Mondial.
Încălcarea Pactului Kellogg-Briand de către
unele state semnatare, spre exemplu Japonia care,
în anul 1931, a invadat Manciuria, a fost cauzată de
lipsurile pe care le prezenta acest instrument juridic
internațional, întrucât acesta nu prevedea un sistem
de măsuri coercitive și sancțiuni pe care națiunile
ar fi putut să le utilizeze, ca răspuns împotriva
statelor care se făceau vinovate de nerespectarea
acestui tratat.
În același timp, Pactul Kellogg-Briand a
reprezentat cadrul juridic de tragere la răspundere
a celor care se făceau vinovați de crime împotriva
păcii, ca urmare a desfășurării celui de-al Doilea
Război Mondial, precum și documentul care a stat
la baza realizării, în anul 1945, a Cartei Organizației
Națiunilor Unite (ONU), fiind preluată ideea de
scoatere în afara legii a războiului.
Pactul Saavedra-Lamas (Tratatul de neagresiune
și de conciliere) a fost semnat la 10 octombrie 1933,
la Rio de Janeiro, de către majoritatea statelor latino-
americane și de către Statele Unite ale Americii și
reprezintă un document regional complementar
Pactului Kellogg-Briand. Prin Tratatul de
neagresiune și de conciliere, se condamna războiul
de agresiune și se stabilea principiul obligativității
soluționării, pe cale pașnică, a diferendelor dintre
statele părți, principiul interzicerii soluționării
problemelor teritoriale dintre state prin utilizarea
forței armate, precum și promovarea concilierii,
ca metodă alternativă de soluționare pașnică a
diferendelor dintre state9.
Pactul a fost semnat și ratificat, de asemenea,
de multe state europene. Cu toate acestea, Statele
Părți la Tratatul de neagresiune și de conciliere nu
și-au respectat obligațiile asumate, în special, de a
nu utiliza forța armată, relevant în acest sens fiind
cazul Italiei, care, deși a fost prima țară europeană
care a ratificat acest tratat, a atacat Etiopia în anul
193510.
Tratatul de neagresiune și de conciliere nu
conținea principii noi față de Pactul Kellogg-Briand,
dar a avut un aport substanțial la consolidarea în
dreptul internațional public a principiului prin care se interzice folosirea forței, ca metodă de
soluționare a diferendelor dintre state.
Prin urmare, încă din perioada interbelică
dreptul internațional era guvernat de norme juridice,
prin care pacea reprezenta principiul fundamental,
în baza căruia statele erau obligate să aibă o conduită
corespunzătoare în raport cu alte state, iar utilizarea
războiului, ca mijloc de soluționare a diferendelor
dintre state, reprezenta o violare a normelor de
drept internațional.
Desfășurarea celui de-al Doilea Război
Mondial, prin care întreaga comunitate internațio-
nală a fost șocată de efectele devastatoare, a condus
la modificarea și la completarea normelor de drept
internațional din perioada interbelică. Astfel,
principiile dreptului internațional au fost statuate
prin Carta Organizației Națiunilor Unite, care
reprezintă „Constituția” în relațiile internaționale
dintre state.
Jus ad bellum și jus in bellum
Analizarea războiului în dreptul internațional
trebuie făcută din perspectiva celor două înțelesuri
subiectiv și obiectiv. Prin dreptul războiului, sub
aspect subiectiv, se înțelege dreptul statelor de a
recurge sau nu la utilizarea forței armate pentru
a-și reglementa eventualele diferende cu alte state.
În Antichitate și în Evul Mediu, dreptul de a folosi
războiul, ca instrument al politicii interne a statelor,
în vederea impunerii voinței față de alte state, se
considera ca fiind o prerogativă licită, fiind la
latitudinea statelor puternice de a-și exercita dreptul
la război. Acest drept la război romanii îl numeau
„jus ad bellum”.
Dreptul internațional, în timp, sub aspectul
normelor privind „jus ad bellum”, a suferit
modificări, astfel că dreptul la război, ca
instrument al politicii interne a statelor, în vederea
soluționării diferendelor dintre ele este considerat
ca fiind nelegal, așa cum rezultă din scopurile și din
principiile Cartei ONU.
Motivația creării Organizației Națiunilor Unite,
așa cum reiese și din actul constitutiv al acestei
organizații, a fost aceea de a izbăvi generațiile
viitoare de flagelul războiului11, având în vedere
că omenirea, într-o perioadă de circa 30 de ani,
a trecut prin două războaie mondiale cu efecte
devastatoare.
Carta Națiunilor Unite reprezintă instrumentul
juridic fundamental în dreptul internațional, cu

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”
Septembrie , 2017 22vocație universală, care are ca scop menținerea păcii
și securității internaționale, fiind menită să ia măsuri
colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea
amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea
oricăror acte de agresiune sau a altor încălcări ale
păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în
conformitate cu principiile justiției și ale dreptului
internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor
sau a situațiilor cu caracter internațional, care ar
putea duce la o încălcare a păcii12.
Prevederile Cartei au caracter erga omnes și
sunt obligatorii pentru toți membrii, fiind în
concordanță cu principiul pacta sunt servanda, iar
„recurgerea la constrângere – militară sau nemili-
tară – este recunoscută doar cu titlu de excepție și
numai în condițiile prevăzute de Carta ONU” 13.
Din cauza urmărilor devastatoare ale
războaielor, comunitatea internațională a
conștientizat necesitatea interzicerii războiului
prin norme juridice imperative; astfel, apelarea la
acesta de către state în vederea soluționării litigiilor
dintre ele constituie excepția, pe când dezvoltarea
relațiilor de prietenie dintre națiuni și menținerea
păcii internaționale reprezintă regula sau norma
legală pe care statele sunt obligate să o respecte. Pe
cale de consecință, dreptul la război este înlocuit cu
dreptul păcii „jus contra bellum”, care sancționează
crimele contra păcii. Un rol deosebit în realizarea
dreptului internațional, ca un drept al păcii, l-a
avut reputatul diplomat român Nicolae Titulescu,
care considera că „pacea este condiția sine qua
non a dezvoltării armonioase a societății umane
și a fiecărei națiuni în parte”14. Totodată, Nicolae
Titulescu este considerat ca fiind promotorul
introducerii în dreptul internațional a principiului
interzicerii folosirii forței.
Carta ONU interzice utilizarea forței armate
sub aspectul agresiunii armate, fără a restricționa
dreptul statelor la legitimă apărare individuală sau
colectivă, așa cum este prevăzut în art. 51 din acest
document.
Trebuie precizat că, din perspectiva normelor
de drept internațional prevăzute de Carta ONU,
se statuează ca procedură, în cazul diferendelor
dintre state, să se utilizeze mai întâi mijloacele
pașnice de soluționare a diferendelor (medierea,
concilierea, arbitrajul etc.), să se dispună măsuri
coercitive asupra statelor care încalcă normele de
drept internațional și, ulterior, dacă toate aceste
mecanisme au eșuat, să se utilizeze forța armată.Prevederile Cartei ONU referitoare la principiul
interzicerii folosirii forței și a amenițării cu forța
sunt dezvoltate în Rezoluția nr. 2.625 (XXV)/1970,
adoptată de Adunarea Generală ONU, prin care s-a
stabilit că acest principiu reprezintă o normă de drept
cutumiar internațional. Recunoașterea principiului
interzicerii folosirii forței sau a amenințării cu
forța, ca principiu de drept internațional cutumiar,
a fost reiterată inclusiv de Curtea Internațională de
Justiție, în cazul Activități militare și paramilitare
în Nicaragua și împotriva acesteia (1986)15.
Principiul interzicerii folosirii forței și a
amenițării cu forța în relațiile dintre state se regăseste
atât în alte documente ale Adunării Generale a ONU,
cât și în tratate internaționale, cum ar fi Rezoluția
nr. 3.314 (XXIX)/1974 privind definirea agresiunii,
Rezoluția nr. 31/9 din 1976 privind încheierea unui
tratat multilateral privind interzicerea folosirii
forței în relațiile internaționale, Rezoluția nr. 39/11
din 1984, toate adoptate de Adunarea Generală a
ONU, de Carta de la Paris pentru o nouă Europă
(1990) etc.
Cu toate că acest principiu se consideră că
are un caracter normativ de jus cogens , acesta nu
trebuie interpretat în mod absolut, deoarece ar
afecta dreptul inerent al statelor la legitimă apărare,
care reprezintă excepția de la acest principiu, drept
reglementat de dispozițiile art. 51 din Carta ONU.
Invadarea, în anul 1990, a Kuwaitului de către
Irak a fost calificată de către Consiliul de Securitate
ONU, prin Rezoluția nr. 660 (1990), o încălcare
a păcii, motiv pentru care a solicitat Irakului
încetarea acțiunii. Având în vedere că Irakul nu s-a
conformat recomandării din Rezoluția Consiliului
de Securitate ONU nr. 660/1990, prin Rezoluția nr.
678/1990 Consiliul de Securitate ONU a autorizat
„statele care coopereză cu guvernul kuwaitian să
adopte toate măsurile necesare”, pentru a asigura
retragerea imediată și necondiționată a trupelor
irakiene din Kuwait și pentru a restabili pacea și
securitatea în zonă16. Având în vedere că, prin
Rezoluția nr. 678/1990, Consiliul de Securitate
ONU a autorizat expres folosirea forței, desfășurarea
operației Furtună în Deșert, în anul 1990, potrivit
normelor de drept internațional, a fost legală.
Dreptul războiului în înțeles obiectiv reprezintă
o parte a dreptului internațional, constituită din
normele și din regulile, potrivit cărora statele
beligerante trebuie să se conformeze în modul de
purtare a războiului. Potrivit dreptului pozitiv, tot

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”
Septembrie , 2017 23statele sunt cele care au creat normele juridice pe
care trebuie să le respecte în timpul războiului,
norme juridice cunoscute sub sintagma jus in bello.
Jus in bello s-a născut din dorința de a fi
satisfăcute două obiective antagonice, și anume,
necesitatea militară, care să conducă la câștigarea
războiului și la reducerea victimelor de război și a
pagubelor materiale. Aceste obiective s-au transpus
în două principii fundamentale, care trebuie
respectate în timpul războiului, astfel: principiul
necesității militare și principiul umanității.
Dreptul războiului era, la origini, în întregime
bazat pe cutume sau pe practică (de exemplu,
declarația de război, armistițiul, predarea), care au
fost codificate prin tratate internaționale, adoptate
în conferințe internaționale17.
Conceptul de drept al războiului este cunoscut
sub diferite expresii, cum ar fi: „dreptul de la
Haga”, „dreptul de la Geneva”, „legile și obiceiurile
războiului”, „dreptul conflictelo r armate”, „dreptul
internațional militar”.
În pr ezent, conceptul de drept al războiului a
fost înlocuit cu sintagma „dreptul internațional
umanitar”, care este cel mai mult uzitată, pentru a
nu crea confuzii cu dreptul statelor de a utiliza forța
jus ad bellum , care, în concordanță cu normele de
drept internațional, acest drept este restricționat.
Dreptul internațional umanitar al conflictelor
armate reprezintă un ansamblu de norme de
drept internațional de sorginte cutumiară sau
convențională, desti nate a reglementa în mod
special problemele survenite în situațiile de conflict
armat internațional și neinternațional.18 Prin normele
de drept internațional umanitar se reglemetează
fairplay-ul în timpul conflictelor armate.
Dreptul internațional umanitar, inițial, cuprin-
dea „dreptul de la Haga”, care reglementează
drepturile și obligațiile combatanților, și „dreptul de
la Geneva”, care reglementează normele referitoare
la protecția victimelor conflictelor armate, a
populației și a bunurilor civile. Ulterior, dreptul
internațional umanitar a fost completat și cu un drept
mixt, care este format din instrumente juridice, al
căror conținut este compus din normele „dreptului
de la Haga” și ale „dreptului de la Geneva”,
cum ar fi: Convenția de la Haga pentru protecția
bunurilor culturale în caz de conflict armat, din anul
1954, Protocolul adițional I la Convențiile de la
Geneva (1977).
Prin dreptul internațional umanitar s-au
impus restricții juridice combatanților, în timpul conflictelor armate, cu scopul de a diminua numărul
victimelor și pagubele materiale inutile.
Aspecte privind respectarea normelor
de drept internațional umanitar în timpul
conflictelor armate
Analizând izvoarele dreptului umanitar
aplicabil actelor de violență armată internațională,
observăm că obiectul de reglementare a acestuia este
determinat de existența a patru tipuri de conflicte
armate care intră sub incidența lor: a) conflictele
armate internaționale dintre state, guvernate de
convențiile de la Haga și prevăzute în art. 2 comun
celor patru Convenții de la Geneva, din 1949, și în
art. 1 par. 3 din Protocolul I, din 1977; b) războaiele
de eliberare de sub dominația colonială, de sub
ocupația străină și cele împotriva regimurilor
rasiste, prevăzute în art. 1 par. 4 din Protocolul I;
c) conflictele armate neinternaționale, stipulate de
art. 3 comun în cele patru Convenții de la Geneva,
din 1949 și d) conflictele armate neinternaționale,
vizate de art. 1 al Protocolului II, din 1977. La cele
patru categorii de conflicte armate, se pot adăuga
și războaiele de gherilă sau de partizani, care pot
fi atât interne, cât și internaționale, așa cum rezultă
din art. 44 par. 3 din Protocolul I adițional la
Convențiile de la Geneva. Având în vedere că există
situații în conflictele armate, în care, potrivit naturii
ostilităților, un combatant nu se poate diferenția
de civili, el își păstrează statutul, cu condiția ca,
în astfel de situații, să poarte armele la vedere pe
durata fiecărei acțiuni militare și în timpul când este
expus vederii adversarului, atunci când ia parte la
o acțiune militară care precede lansarea unui atac19.
Raportat la dreptul clasic al războiului, această
nouă formă a violenței armate internaționale,
caracterizată prin conceptul de „conflict armat”,
nu mai implică, în mod obligatoriu, recunoașterea
formală de către beligeranți a stării de război, astfel
încât termenul de „conflict armat internațional”
poate include orice luptă armată între doi sau
mai mulți actori cu personalitate internațională
recunoscută (state, mișcări de eliberare națională,
populații organizate etc.), iar violența poate fi
la scară redusă, în timp ce termenul de „conflict
armat neinternațional” se referă la confruntarea
armată, desfășurată pe teritoriul unui stat, între
forțele armate guvernamentale și cele dizidente ori
grupuri armate organizate, sub conducerea unui
comandament responsabil, capabil să controleze o

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”
Septembrie , 2017 24parte a teritoriului statal și să desfășoare operații
armate continue și concertate, pe baza respectării
dreptului internațional umanitar, iar violența
trebuie să aibă cote ridicate. Situațiile în care se
aplică normele de drept internațional umanitar
sunt expres reglementate, dar situațiile, de fapt,
au arătat că există violențe armate cărora nu sunt
incidente normele de drept internațional umanitar,
cum ar fi neaplicarea prevederilor Protocolului în
timpul tensiunilor și tulburărilor interne ori actele
sporadice și izolate de violență, în aceste situații
fiind aplicabile normele de drept național sau cele
ale dreptului internațional al drepturilor omului20.
În dreptul internațional umanitar, se înscrie
un nou concept, cel al „conflictului armat intern
internaționalizat”, care, în opinia specialiștilor,
a fost definit ca fiind un conflict armat inițial
neinternațional și care, ca urmare a sprijinului
progresiv din exterior (de exemplu, în primul
rând sub forme materiale, mai târziu, în mod
egal cu combatanți, chiar formațiuni de luptă
complet echipate), devine un „conflict armat intern
internaționalizat” sau în totalitate internațional, dacă
forțele armate ale diferitelor state se opun unora sau
altora21. Referitor la aplicarea dreptului internațional
umanitar de către actorii internaționali implicați
în „conflictele armate interne internaționalizate”,
aceasta reprezintă o problemă actuală și spinoasă,
deoarece entitățile recunoscute internațional și care
acordă sprijin „conflictelor interne” nu-și recunosc
implicarea, în mod oficial, astfel fiind dificil să fie
trași la răspundere pentru efectele devastatoare,
rezultate în urma violării grave a normelor de drept
internațional umanitar.
Dreptul internațional umanitar prevede expres,
în situația războaielor convenționale, faptul că
războiul se termină oficial printr-un tratat de pace,
sau neoficial printr-o revenire la relațiile normale
(de exemplu, după un armistițiu)22.
Ca urmare a dezvoltării tehnologice în diferite
domenii, apar noi metode și mijloace de luptă, iar
războaiele convenționale sunt înlocuite cu alte
tipuri de războaie și conflicte, cum ar fi conflictele
înghețate, războaiele asimetrice, războaiele hibride
etc., astfel fiind greu de determinat momentul când
acestea încep și când se încheie, neexistând norme
juridice, care să reglementeze conduita celor
implicați în astfel de conflicte. Cu alte cuvinte,
problema juridică invocată este aceea referitoare
la momentul când normele de drept internațional umanitar sunt incidente și când acestea nu mai sunt
aplicabile.
O soluție pertinentă a fost dată de jurisprudență,
având în vedere că, potrivit art. 38 pct. 1 lit.
d) din Statutul Curții Internaționale de Justiție
hotărârile judecătorești reprezintă un „mijloc
auxiliar de determinare a regulilor de drept”23.
Astfel spus, jurisprudența reprezintă izvor de drept
internațional.
Încercând să clarifice aspectul cu privire la
întinderea aplicării normelor de drept internațional
umanitar, Tribunalul Penal Internațional pentru
Fosta Iugoslavie, în hotărârea, din 2 octombrie
1995, în cazul Tadič, indică, după cum urmează:
„Dreptul internațional umanitar se aplică de la
inițierea conflictelor armate și se extinde după
încetarea ostilităților, până când se ajunge la un
consens asupra păcii; sau, în cazul conflictelor
armate interne, până când se obține o înțelegere
pașnică”24. Tribunalul respinge, astfel, criteriile de
fapt, care semnifică încetarea ostilităților. Aceasta
înseamnă că ajungerea la o încetare a focului –
temporară sau definitivă – sau chiar ajungerea la
un armistițiu nu este suficientă pentru a suspenda
sau a limita aplicabilitatea dreptului internațional
umanitar.
Un alt aspect care trebuie evidențiat este faptul
că tratatele și convențiile în materia dreptului
internațional umanitar nu prevăd o definiție a
conflictului armat. O asemenea lipsă este ușor de
explicat, întrucât la elaborarea dreptului de la Haga
sau a dreptului de la Geneva nu s-a dorit elaborarea
unei definiții care să limiteze aplicarea dreptului
internațional umanitar. De aceea, în jurisprudența
internațională s-a simțit nevoia să se propună o
definiție a conflictului armat.
Aceasta a fost oferită de către Camera de
Apeluri a Tribunalului Internațional pentru Fosta
Iugoslavie, în cazul Tadič, care consideră că, prin
conflict armat, se înțelege orice recurgere la forță
armată între state sau la violență armată între
autoritățile guvernamentale și grupuri armate
organizate sau între asemenea grupuri într-un
stat. Dreptul internațional umanitar se aplică de la
inițierea unui asemenea conflict armat și se extinde
dincolo de încetarea ostilităților până la încheierea
păcii sau, în cazul conflictelor armate interne, o
rezolvare pașnică a conflictului este obținută25.
Tratatele care reglementează normele de drept
internațional umanitar au fost încălcate flagrant în

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”
Septembrie , 2017 25cei peste 60 de ani de la adoptarea Convențiilor de
la Geneva, din anul 1949, precum și a celor două
Protocoale adiționale la aceste convenții, adoptate
în anul 1977, având în special consecințe tragice
asupra populației civile. Unul dintre motivele
încălcării normelor de drept internațional umanitar
este aprecierea, potrivit căreia normele de drept
internațional sunt desuete, acestea fiind depășite în
raport cu noile tipuri de conflicte armate. La aceasta
se adaugă și practica unor state, în special, a statelor
care nu au semnat și nu au ratificat anumite convenții,
în special Protocolul II la Convențiile de la Geneva,
cum este cazul Statelor Unite ale Americii, Turciei,
Israelului etc., în domeniul dreptului internațional
umanitar, considerând că aceste norme nu le sunt
opozabile și, pe cale de consecință, nu sunt obligate
să le respecte în conflictele armate pe care acestea
le desfășoară.
Aceste încălcări nu se datorează motivelor
arătate mai sus, ci mai degrabă lipsei dorinței de a
respecta normele de drept internațional umanitar, a
„insuficienței mijloacelor de garantare a respectării
lor, a incertitudinii legate de aplicabilitatea acestor
reguli în anumite împrejurări și a necunoașterii lor de
către liderii politici, comandanți și combatanți”26.
Așa cum se desprinde din definiția dreptului
internațional umanitar, această ramură de drept
are un caracter cutumiar, iar, în conformitate cu
dispozițiile art. 38 pct. 1 lit. b) din Statutul Curții
Internaționale de Justiție, cutuma internațională,
„ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca
drept”27, reprezintă izvor de drept internațional. Mai
mult decât atât, în dreptul internațional umanitar a
fost statuat principiul substitutiv, cunoscut și sub
denumirea de Clauza Martens .
Clauza Martens a fost prevăzută prima dată în
preambulul Convenției IV de la Haga, din 1907,
privitoare la legile și la obiceiurile războiului
terestru, regăsindu-se mai târziu și în art. 1, pct. 2 al
Protocolului I adițional la Convențiile de la Geneva.
Prin Clauza Martens se prevede că, în cazurile
neacoperite de tratatele internaționale, „persoanele
civile și combatanții rămân sub ocrotirea și sub
autoritatea principiilor dreptului internațional, așa
cum rezultă din uzanțele stabilite, din principiile
umanității și din exigențele conștiinței publice”28.
Prin urmare, apreciem că dreptul cutumiar
este mai activ ca oricând, chiar dacă sunt opinii
superficiale, conform cărora, prin codificarea
regulilor de drept internațional, dreptul cutumiar a intrat în con de umbră. Pentru ca o normă
cutumiară să devină o regulă pentru toate statele,
aceasta trebuie să aibă un caracter general și/sau
să fie validată prin jurisprudență. În cazul Kassem,
din 1969, Curtea Militară israeliană din Ramallah
a recunoscut protecția (imunitatea) civililor față
de atacurile directe ca o regulă fundamentală a
dreptului internațional umanitar, regulă care este
consacrată prin principiul distincției29.
În anul 2005, Comitetul Internațional al Crucii
Roșii a publicat un raport, fiind cunoscut sub
denumirea de Studiu privind dreptul internațional
umanitar cutumiar , prin care s-au stabilit 161 de
reguli cutumiare aplicabile în conflictele armate
internaționale și neinternaționale, cu scopul de a
îmbunătăți respectul pentru dreptul internațional
umanitar, mai ales prin măsurile preventive, care
pot asigura o cunoaștere mai bună și o aplicare
mai eficientă a acestei ramuri de drept30. Totodată,
menționăm că acest studiu este fundamentat atât pe
baza prevederilor din dreptul internațional umanitar,
cât și pe baza jurisprudenței internaționale, iar
„principalul obiectiv al studiului a fost de a
determina care dintre regulile dreptului internațional
umanitar fac parte din dreptul cutumiar, fiind astfel
aplicabile tuturor părților la un conflict, indiferent
dacă acestea au ratificat sau nu tratatele care conțin
reguli similare sau identice”31.
Prin urmare, niciun stat nu poate invoca lipsa
calității de stat parte la un tratat care are ca obiect
de reglementare norme de drept internațional
umanitar, în cazul încălcării acestora în timpul
operațiilor armate pe care le desfășoară, deoarece
regulile cutumiare privind conflictele armate
internaționale și neinternaționale îi sunt opozabile,
fie că este parte, fie că nu, la un astfel de tratat.
Din considerentele precizate, îmi exprim
opinia, potrivit căreia în dreptul internațional
umanitar dreptul convențional coexistă cu dreptul
cutumiar, amândouă având o egală importanță în
cunoașterea și în respectarea lor.
Concluzii
Dreptul statelor de a utiliza forța armată ca
mijloc de soluționare a diferendelor dintre ele a
avut o evoluție lentă, dar decisivă, de la admiterea
dreptului la război, în primele epoci istorice, până
la recunoașterea universală, în această epocă, a
dreptului păcii, așa cum se observă și din cronologia
instrumentelor juridice, prezentată în acest articol.

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”
Septembrie , 2017 26Principiul interzicerii utilizării forței,
recunoscut în mod universal și considerat ca
fiind o normă de jus cogens (de la care nu se
poate deroga), s-a realizat pe baza caracterului
consensual al dreptului internațional actual. Acest
principiu nu afectează dreptul inerent al statelor la
legitimă apărare individuală sau colectivă, în cazul
unei agresiuni din partea altui stat, drept care este
recunoscut în mod convențional, prin dispozițiile
art. 51 din Carta ONU, reprezentând o excepție de
la principiul interzicerii forței.
La acest moment, există discrepanțe între
normele de drept internațional și realitatea relațiilor
internaționale dintre state, deoarece utilizarea
forței, ca mijloc de realizare a intereselor politice
ale unor state, s-a datorat speculării unor breșe
în sistemul normativ internațional, precum și ca
urmare a interpretării extinse a dreptului la legitimă
autoapărare, prin dezvoltarea în doctrina de
specialitate a teoriei apărării preventive și a teoriei
apărării preemtive, în baza cărora unele state și-au
motivat operațiile militare desfășurate, realizând
abuzuri grave, prin care s-au adus încălcări ale
normelor de drept internațional.
Din perspectiva jus ad bellum , apreciem că
statele ar trebui să aibă o conduită adecvată, prin
care să respecte întocmai normele de drept pozitiv,
care guvernează dreptul internațional, fără a
interpreta în mod extensiv aceste norme, în raport
cu interesele lor politice.
Jus in bellum se află sub auspiciile normelor
de drept internațional umanitar, care reglementează
regulile aplicabile în timpul conflictelor armate
internaționale și neinternaționale. Având în vedere
și caracterul cutumiar, alături de cel convențional
al dreptului internațional umanitar, toate statele
sunt obligate să aplice principiile de sorginte
cutumiară, în conflictele armate internaționale și
neinternaționale, fie că au, fie că nu, calitatea de stat
parte la tratate care au ca obiect de reglementare
dreptul internațional umanitar. Prin urmare, este
necesar ca părțile implicate într-un conflict armat
internațional sau neinternațional să dorească să
cunoască normele de drept internațional umanitar,
pentru a le respecta. Considerăm că respectarea
normelor de drept internațional umanitar nu
afectează sub nicio formă îndeplinirea obiectivelor
militare și nu face altceva decât să protejeze valorile
fundamentale ale umanității.NOTE:
1 Ion Dragoman (Col.dr.), Contribuții la studiul dreptului
războiului în perioada interbelică, Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, București, 2000, p. 13.
2 Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii ,
Editura Științifică, București, 1968, p. 221.
3 Vasile Secăreș, Polemologia și problemele păcii ,
Editura Politică, București, 1976, p. 16.
4 Quincy Wright , A Study of War , The University of
Chicago Press, 1976, p. 54.
5 Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Drept internațional
umanitar , Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L, București,
1992, pp. 16-25.
6 Declarația de la Sankt-Petersburg, având ca efect
interzicerea utilizării anumitor proiectile în timp de război ,
Dreptul Internațional Umanitar al conflictelor armate
– documente , Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L.,
București, 1993, p. 12.
7 Ibidem.
8 Textul Pactului Kellogg-Briand, din 1928, în limba
engleză, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/pac
tul-kellogg-briand-de-la-idealism-politic-la -realitate, accesat
la 15.06.2017.
9 http://encyclopedia2.thefreedictionary.com/Saavedra
+Lamas+Pact+of+1993 3, accesat la 16.06.2017.
10 Ibidem.
11 http://www.anr.gov.ro./docs/legislație/internațională/
Carta.Organizația_Națiunilor_Unite. ONU.pdf., accesat la
16.06.2017.
12 http://www.anr.gov.ro./docs/legislație/internațională/
Carta.Organizația_Națiunilor_Unite. ONU.pdf., accesat la
16.06.2017.
13 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului , Editura
Actami, București, 1994, p. 161.
14 Ion Grecescu, Nicolae Titulescu, Gândire și Acțiune ,
Editura Politică , București, 1980, p. 54.
15 Cazul C.I.J., Activități militare și paramilitare
în și împotriva statului Nicaragua (Nicaragua vs. United
States), Judgment of 27 June 1986 (Merits), 1986 ICJ
Reports 14, para. 187, http://www.icj-cij.org/docket /?
sum=367&p1=3&p2=3&case=70&p3=5, accesat la
17.07.2017.
16 https://documents-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION
/GEN/NR0/575/28/IMG/NR057528.pdf?OpenElemen t,
accesat la 17.07.2017.
17 Frederic de Mulinen, Manual de drept al războiului
pentru forțele armate, Ediția a III-a, Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei, București, 2006, p. 2.
18 Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, op.cit ., p. 11.
19 Asociația Română de Drept Umanitar, Drept inter-
național umanitar al conflictelor armate – documente,
Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1993,
p. 301.
20 Fight it Richt – Model Manual on the Law of Armed
Conflict for Armed Forces , Supplementary Information, Part
B, International Commitee of the Red Cross, Geneva, 1999,
p. 204, 206.
21 Frederic de Mulinen, op.cit ., p. 32.

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I”
Septembrie , 2017 2722 Idem , p. 34.
23 Art. 38 pct. 1 lit. d) din Statutul Curții Internaționale de
Justiție, http://www.anr.gov.ro./docs/legislație/internațională/
Carta.Organizația_Națiunilor_Unite. ONU.pdf., accesat la
18.08.2017.
24 Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta
Iugoslavie, Camera de Apel, Procurorul împ. Tadič, Decizia
privind Moțiunea de Apărare pentru Apel Interlocutoriu
privind Jurisdicția, 2 octombrie 2005, para. 70, http://www.
icty.org/x/cases/tadic/tjug/en/tad-sj970714e.pd f , accesat la
18.08.2017.
25 Ibidem.
26 International Review of the Red Cross, Drept
cutumiar , V olumul 87, Numărul 857, Martie 2005, Avenue de
la Paix nr. 19, Geneva, p. 1.
27 Art. 38 pct.1 lit. b) din Statutul Curții Internaționale
de Justiție, http://www.anr.gov.ro./docs/legislație/
internațională/Carta.Organizația_Națiunilor_Unite.ONU.
pdf., accesat la 18.08.2017.
28 Asociația Română de Drept Umanitar, op.cit ., pp. 23, 282.
29 J.M. Henckaerts, L. Doswald-Beck, Customary
International Humanitarian Law , vol. I, ICRC, Cambridge
University Press, 2005, p. 4.
30 International Review of the Red Cross, Drept
cutumiar , V olumul 87, Numărul 857, Martie 2005, Avenue de
la Paix nr. 19, Geneva, p. 2.
31 Idem, p. 3.
BIBLIOGRAFIE
Cloșcă Ionel, Ion Suceavă, Drept internațional
umanitar , Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL,
București, 1992.
Dragoman Ion (Col.dr.), Contribuții la studiul
dreptului războiului în perioada interbelică, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, București,
2000.
De Mulinen Frederic, Manual de drept al
războiului pentru forțele armate, Ediția a III-a,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
București, 2006.Grecescu Ion, Nicolae Titulescu, Gândire și
Acțiune , Editura Politică, București, 1980.
Grotius Hugo, Despre dreptul războiului și al
păcii , Editura Științifică, București, 1968.
Henckaerts J.M., L. Doswald-Beck, Customary
International Humanitarian Law , vol. I, ICRC,
Cambridge University Press, 2005.
Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului ,
Editura Actami, București, 1994.
Secăreș Vasile, Polemologia și problemele
păcii , Editura Politică, București, 1976.
Wright Quincy , A Study of War , The University
of Chicago Press, 1976.
Declarația de la Sankt-Petersburg, având ca
efect interzicerea utilizării anumitor proiectile în
timp de război , Dreptul Internațional Umanitar al
conflictelor armate – documente , Casa de Editură
și Presă „Șansa” SRL, București, 1993.
International Review of the Red Cross, Drept
cutumiar , V olumul 87, Numărul 857, Martie 2005,
Avenue de la Paix nr. 19, Geneva.
http://www.anr.gov.ro./docs/legislație/interna
țională/Carta.Organizația_Națiunilor_Unite. ONU.
pdf
http://www.historia.ro/sectiune/general/arti
col/pactul-kellogg-briand-de-la-idealism-politic-
la-realitat e
http://encyclopedia2.thefreedictionary.com/Sa
avedra+Lamas+Pact+of+1993 3
http://www.icty.org/x/cases/tadic/tjug/en/tad-
sj970714e. pdf
http://www.icj-cij.org/docket /? sum=367&p1=
3&p2=3&case=70&p3=5
http://documents-dds-ny.un.org/doc/RESO
LUTION/GEN/NR0/575/28/IMG/NR057528.pdf?
OpenElemen t