ELABORAREA UNUI MODEL OPERATIONAL DE EDUCARE A APTITUDINII [609923]

ELABORAREA UNUI MODEL OPERATIONAL DE EDUCARE A APTITUDINII
MOTRICE REZISTENTA LA CICLUL GIMNAZIAL

Cuprins

Introducere
Motivația alegerii temei………………………………………………………..
Importanta și actualitatea
Capitolul I
Fundamentarea științifică și metodologică a temei
1.1. Lecția de educație fizică și sport – formă de bază a organizării și practicării exercițiilor
fizice …………………………………………………… ………….
1.2. Particularitățile somato -fiziologice, motrice și psihice ale elevilor din ciclul gimnazial
(vârsta 10 -14 ani
1.3. Densitatea lecției de educație fizică și sport ….
1.4. Cerința de tratare diferențiată în lecția de educație fizică și sport………
1.5. Fundamentarea teoretică a calității motrice – rezistența
Concluzii capitolul I ……………………………………………………………………

Capitolul II
Demersul metodologic al cercetării
2.1. Premizele cercetării .. ……………………………………………………..
2.2. Ipoteza cercetării
2.3. Scopul cercetării ………………………………………………………….
2.4. Obiectivele cercetării
2.5. Metode de cercetare folosite
2.5.1. Studi erea literaturii de specialitate și interdisciplinare
2.5.2. Metoda observației pedagogice
2.5.3. Ancheta prin chestionar
2.5.4. Experimentul pedagogic
2.5.5. Metoda statistico -matematică
2.5.6. Analiza randamentului procesului instructiv -educativ
2.5.7. Metoda grafica și tabelară

Capitolul III
Organizarea și desfășurarea cercetării ……………………………………………
3.1.Organizarea experimentului, locul, eșantionul și etapele cercetării
3.2. Ancheta prin chestionar. Analiza opin iilor profesorilor de educație fizică și sport cu
privire la și modalitatile de dezvoltare a rezistentei in lecția de educatie fizică școlară
3.3. Prezentarea modelului experimental (programul de lucru)………………………
Concluzii …………… ……………………………………………………………..
Bibliografie
Anexe……………………………………………………………………………

Introducere

Activitățile de educație fizică și sport se precizează sub forme foarte variate, atât a
structurii motrice cât și din punct de vedere al particularităților funcționale. Ele au funcționalități
biologice, psihologice și sociale, satisfăcând nevoile vitale ale creșterii și dezvoltării ființei
umane. Activitățile corporale sunt activități sociale complexe ale căror funcții trebuie privite în
raport cu direcțiile esențiale ale efectelor lor asupra dezvoltării, perfecționării și valorilor
capacităților umane fizice și psihice.
Pe plan practic educația fizică și sportul, proce sele de pregătire ce stau la baza acestora,
trebuie neapărat legate de implicațiile raportului om muncă și viceversa. Așa cum fiecare
specific de muncă solicită o anume pregătire fizică, tot așa și fiecare cetățean trebuie educat și
din punct de vedere fiz ic, pentru a face față solicitărilor diferențiate și diversificate ale
procesului muncii.
Cu alte cuvinte în ansamblul mijloacelor și preocupărilor referitoare la organizarea unor
valori aferente perfecționării însușirilor fizice cât și a celor ce definesc profilul moral al
cetățenilor țării noastre însemnătatea acțiunii educaționale în domeniul mișcării sportive este cu
atât mai mare cu cât valorile ei – intelectuale, morale, estetice, afective – constituie o resursă
inestimabilă chiar pentru realizarea pe rformanțelor sportive.
Elementele de referință ale educației fizice și sportului trebuie concepute și prospectate
în mai multe direcții: dezvoltarea fizică armonioasă; priceperi, deprinderi și calități motrice
menite să opționeze randamentul omului in proc esul de învățătură și producție, precum și
posibilitatea de a -si organiza util timpul liber; cunoștințe și capacități organizatorice și tehnice
necesare desfășurării în bune condiții a activităților independente și colective; calități și
comportamente mora le, intelectuale și estetice și caracteristice omului societății democrate.
În activitatea profesională a oricărui cetățean, dar cu precădere în cea de perfecționare
sportivă, nivelul de dezvoltare a calităților motrice are o deosebită importanță. Se consi deră că
întreaga varietate de acțiuni motrice efectuate de individ in activitatea cotidiană sau cea sportivă
se realizează corect, sau mai puțin corect, în raport direct cu gradul de dezvoltare a calităților
motrice.

Motivația alegerii temei

În această lucrare am urmărit, în ce măsură tratarea dezvoltării calității motrice –
rezistenta – de pe poziții noi, are posibilități de îmbunătățire a capacității motrice individuale în
cadrul lecției de educație fizică, la nivelul elevil or din ciclul gimnazial. Am urmărit de asemenea
să punem în practică, în cadrul lecțiilor de educație fizică, unele programe de dezvoltare a
rezistentei folosind o serie de variante metodice, consacrate de acum, în antrenamentul atletic.
Am optat pentru alegerea acestei teme datorită importanței deosebite a calităților
motrice în general și a rezistentei în special, la această vârstă (10 -14 ani), prin faptul că, pe de o
parte, rezistenta este o calitate motrică ușor perfectibilă, putându -se lucra la îmbunătățirea ei,
până la vârsta adolescenței și chiar mai mult, iar pe de altă parte nivelul dezvoltării ei asigură în
mare măsură nivelul și calitatea manifestării celorlalte calități motrice cu precădere viteza și
forța.
Rezulat ele ultimelor cercetări au arătat că rezistenta este o calitate accesibilă tuturor
vârstelor, iar dezvoltării acesteia trebuie să i se acorde o atenție sporită, începând cu vârsta cea
mai fragedă, înaintea dezvoltarii celorlalte calități motrice. În acelaș i timp, unele probe de
rezistenta constituie teste de selecție pentru activitatea sportivă.
În ultimii ani se vorbește din ce în ce mai des despre probabilitatea, chiar și despre
rațiunea formării rezistentei la vârsta copilăriei. Aceste propuneri sunt susținute de rezultatele
unor cercetări, care demonstrează capacitatea mare de adaptare a organismului tinerilor la
eforturi de natură diferită.
Se afirmă că organismul copiilor are aceleași posio bilități de adaptare la lucru ca și
adulților. Reținerile existente până acum, ca și o precauție a muncii oricărui individ, indiferent
de specificul profesiei sale.
Solicitările din ce în ce mai mari în producție, în activitatea școlară și î n viața cotidiană
creează un real disconfort, cu ajutorul calității motrice rezistenta , omul poate învinge apariția
timpurie a oboselii, atât în domeniul intelectual, sezorial, emoțional cât și cel fizic.

Importanta și actualitatea

Educația fizică alătu ri de celelalte activități motrice fundamentale din domeniu, face
parte integrantă din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă și menținerea unei stări
optime de sănătate pentru toate categoriile de populație ale țării noastre.
Educația fizică se su bordonează în principal pregătirii pentru muncă și viață.
În actuivitatea profesională a orcărui cetățean, dar cu precădere în cea de perfecționare
sportivă, nivelul de dezvoltare a calităților motrice are o impotanță foarte mare. Se consideră că
întreaga varietate de acțiuni motrice efectuate de individ în activitatea cotidiană sau sportivă se

realizează corect sau mai puțin corect, în raport direct cu gradul de dezvoltare a calităților
motrice.
În prezent, procesul de pregătire fizică a elevilor, dezvolta rea calităților motrice continuă
să constituie încă o latură secundară a preocupărilor unui număr foarte mare de cadre didactice.
Rezumându -se strict la problematica și tematica acestei lucrări, putem spune că
dezvoltarea calităților motrice se integrează și reprezintă o condiție obligatorie a întregului
proces de pregătire a elevilor.
Importanța calităților motrice reiese și din faptul că un număr apreciabil de practicieni
și teoreticieni ai domeniului susțin că întregul ansamblu de acțiuni motrice și în s pecial
corectitudinea cu care sunt executate acestea depind într -o mare măsură de nivelul de dezvoltare
al acestor calități.
Acest punct de vedere evidențiază importanța hotărâtoare pe care o exercită calitățile
motrice asupra marii majorități a acțiunilor motrice efectuate de elevi în activitățile viații
cotidiene sau în cadrul educației fizice școlare.
Nu ne propunem să analizăm puncte de vedere mai vechi sau mai noi referitor la
prioritatea sau ponderea calităților motrice față de depiderile motrice în lecția de educație fizică
sau în programarea semestrială, anuală ori pe întregul ciclu gimnazial. Ordine în această privință
o fac programele de educație fizică.
Tratată deseori ca o latură secundară a procesului de educație fizică, dezvoltarea
calităților motrice se impune azi ca o necesitate de prim ordin, costituind una din principalele
finaltăți ale acestuia.
Dezvoltarea calităților motrice trebuie să stea în centrul preocupărilor profesorului de
educație fizică, având în vedere, în primul râ nd, latura aplicativă mult mai concretă a acestora
și necesitatea armonizării obiectivelor și rezultatelor educației fizice și sportului și cerințele
producției.
Dacă am insistat asupra importanței ce o are dezvoltarea prioritară a calităților motrice,
am făcut -o pentru a ilustra gradul de actualitate al acestei probleme.
Curriculum -ul școlar de educație fizică pentru învățământul gimnazial reflectă concepția
care stă la baza reformei sistemului românesc de învățământ, urmărind realizarea finalităților
prevăzute de Legea Învățământului, referitoare la dezvoltarea complexă a personalității
autonome și creative a elevilor.
Prin obiectivele specifice disciplinei, sunt urmărite cu precădere întreținerea și
îmbunătățirea stării de sănătate, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea capacității motrice
generale și a celei specifice unor ramuri și probe sporive, educarea unor trăsături pozitive de
caracter.
Dezvoltarea calităților motrice și formarea deprinderilor motrice trebuie înțelese ca un
proces unitar, ce se desfășoară corelat în cadrul lecțiilor semestrului, anului și ciclului de
învățământ, alocându -se fiecăruia dintre aceste obiective ponderea impusă de recomandările
actuale.
Rezistenta este o calita te care influențează, în bună măsură randamentul munci i orcărui
individ, indiferent de specificul profesiei sale.

Solicitările din ce în ce mai mari în producție, în activitatea școlară și în viața cotidiană
creează un real disconfort, cu ajutorul calității motrice – rezistenta , omul poate învinge apariția
timpurie a oboselii, atât în domeniul intelectual, senzorial, emoțional cât și în cel fizic.

Capitolul I
Fundamentarea științifică și metodologică a temei
1.1. Lecția de educație fizică și sport – formă de bază a organizării și
practicării exercițiilor fizice

Integrarea spectaculoaselor cuceriri ale științei în conținutul activităților specifice
învățământului, ritmul crescut de dezvoltare a societății vizează o accentuată legare a
învățământului de necesitățile practice ale producției precum și sporirea eficienței procesului
educațional prin optimizarea conținutului, a formelor și metodelor de activitate.
Puternicul flux internațional, care generează schimburi radicale în tehnicile de muncă,
determină mutații atâ t în poziția omului ca participant activ la procesul de producție, cât și în
condițiile de desfășurare a muncii, durata, natura și ritmul solicitărilor. Acestea impun frecvente
reprofilări și restructurări și de informații cât și un continuu efort de adapt are sub raport psiho –
fizic al cetățeanului.
Copilul de astăzi trebuie pregătit pentru o societate în continuă evoluție care, după cum
rezultă din cele menționate, cere o anumită configurație intelectuală, morală, fizică, civică, un
anumit profil care să îm bine armonios laturile personalității sale. Copilul de astăzi trebuie să fie
armonios dezvoltat fizic, un om sănătos cu o înaltă calificare, cu spirit de inițiativă, cu o gândire
creatoare, cu o capacitate de a selecta rapid, sistematiza și reorganiza info rmațiile, de a alege
cele mai bune soluții și de a decide rapid aplicarea lor în practică.
Educația fizică și sportul școlar sunt orientate spre pregătirea unei generații sănătoase și
viguroase, cu o bună dezvoltare fizică, pregătită temeinic în raport cu exigențele actuale și de
perspectivă ale societății. Datorită caracterului ei practic, activ, educația fizică se înscrie printre
disciplinele cu multiple posibilități de realizare a obiectivelor generale ale învățământului și în
mod deosebit a pregătirii e levilor pentru activitatea productivă.
Educația fizică a devenit o necesitate pentru elevii din învățământul preuniversitar, a
devenit o condiție a randamentului sporit solicitat fiecărui cetățean, indiferent de vârstă și
profesie, ea are un pronunțat cara cter formativ.
Educația fizică școlară realizează un echilibru corespunzător între efortul intelectual și
cel fizic al elevului din învățământul gimnazial și liceal. Educația fizică școlară contribuie la
realizarea dezvoltării și pregătirii fizice multilat erale, la creșterea capacității generale de
rezistență la efort, a capacității de muncă, contribuie la înzestrarea elevilor cu priceperi,
deprinderi și obișnuințe transferabile în activitatea productivă. De asemenea contribuie la
dezvoltarea calităților mo trice solicitate de activitățile productive, obișnuirea cu spiritul de
echipă, cu activitatea în grup, cu disciplina, ordinea și exigența.
Prin conținutul, cerințele și formele de organizare, educația fizică asigură fiecărui elev
posibilitatea învățării și practicării unor ramuri sportive. În acest sens programele școlare prevăd
în conținutul lor obiective și mijloace menite să contribuie la îndeplinirea acestui deziderat, iar
reglementările în vigoare asigură cadrul organizatoric adecvat.

Rezultatul căutăr ilor și cercetărilor științifice întreprinse de specialiști s -au concretizat
în perfecționarea continuă a conținutului programelor școlare, a cadrului organizatoric și a
tehnologiei acționării.
Tehnologia didactică este componenta care se adresează tehnici i de realizare a
obiectivelor instructiv -educative, modalităților de lucru ale profesorului și elevului, întregului
ansamblu al relațiilor profesor – elev. (Mitra Gh. – Mogoș A.)
Fiind parte componentă a procesului de educație fizică și sportul școlar își aduc o
contribuție importantă la formarea multilaterală a personalității elevilor, fie ei din ciclul
gimnazial sau liceal, sau profesional, asigurând realizarea următoarelor obiective generale:
 favorizarea unei dezvoltări fizice corecte, armonioase a organ ismului elevilor și
asigurarea unui nivel corespunzător de tonicitate și troficitate musculară;
 menținerea la elevi a unei stări de sănătate optime și asigurarea unei capacități
ridicate de randament școlar, pe plan intelectual și fizic;
 însușirea și consolidarea unor priceperi și deprinderi motrice de bază care ulterior
vor fi aplicate;
 formarea la elevi a deprinderii de practicare independentă, conștientă,
sistematică, a exercițiilor fizice și a unor ramuri sportive;
 dezvoltarea calităților motrice: îndemânare, coordonare, viteză, detentă,
ambidextrie, forță, rezistență;
 educarea esteticii corporale, a ținutei întregului corp, cu precădere la eleve.
Elevii trebuie să fie înarmați biologic și mintal pentru o viață sănătoasă.
Educația fizică are ca misi une specifică îmbunătățirea potențialului biologic și creșterea
capacității de rezistență față de anumiți agenți patogeni.
Antrenamentul cardio -respirator legat de lucrul muscular intens, devin o necesitate
biologică superioară în lumea modernă.
Profesorul de educație fizică este singurul dintre educatori care poate acționa în mod
special, specific asupra corpului și prin corp asupra personalității copilului.
Curricula educației fizice în școala generală se concretizează în Programa editată de
Ministerul Ed ucatiei Nationale pe categorii de școli și clase. Programa, pe lângă obiectivele
cadru fixează cerințele obligatorii, conținuturile cu obiectivele sale specifice care trebuie
realizate de elevi la orele de educație fizică, conținuturi și cerințe materializ ate prin cunoștințe,
priceperi și deprinderi generale ale mișcării și proprii diferitelor ramuri sportive.

1.2. Particularitățile somato -fiziologice, motrice și psihice ale elevilor din
ciclul gimnazial (vârsta 1 1-15 ani)

În gimnaziu sunt cuprinși elevii cu vârsta între 11 -15 ani. Este perioada
școlară mijlocie, care se suprapune de cele mai multe ori, peste perioada

pubertară, etapă deosebit de importantă în ev oluția ontogenetică a
individului.
Este etapa cea mai bogată în transformări, care marchează sfârșitul
copilăriei și începutul fazelor de maturizare. Această perioadă se înscrie, deci,
ca o coabitare a numeroase caracteristici ale copilăriei cu o serie de trăsături noi,
mai ales psihice, ceea ce conduce la o diferențiere netă a elevului din ciclul
gimnazial atât de copiii de vârstă școlară mică cât și de adolescenții
ciclului liceal.
Fenomenul central al pubertății îl constituie maturația sexuală produsă de creșterea
fluxului de hormoni sexuali, care determină apariția caracterelor sexuale secundar e,
concomitent cu profunde modificări sornatovegetative și psihice. Pubertatea se instalează mai
devreme la generațiile actuale decât la ascendenți (fenomen denumit accelerație) și mai
rapid la fete (10 -11 ani) decât la băieți (12 -14) .
Între instalarea pubertății și maturizarea sexuală a individului trec 2 -3
ani, întârzierea putând fi chiar mai mare în cazul băieților (până spre 16 -17
ani). Fenomenului de accelerație i se adaugă și cel de neotenie – accelerarea
fenomenului biologic de maturizare sexuală și întârzierea celui de maturizare
psihointelectuală, ceea ce prezintă și avantaje și dezavantaje. Avantajul major îl
reprezintă marea plasticitate a scoarței cerebrale care ridică capacitatea intelectuală
a puberilor la cote superioare. Consecința negativă este apariția unui conflict
biologic între nivelul scăzut al maturizării intelectuale și cel ridicat al maturizării
sexuale, conflict ce generează o stare sporită de efervescență a generației actuale.
Între fete și băieți se creează o diferență. Precocitatea fetelor le determină să îi privească de sus
pe băieț i, iar pe aceștia să le ignore, și unii și alții își manifestă opoziția față de atitudinea
adulților în legătură cu aspirațiile și tendințele lor, prin obrăznicie și încăpățânare.
În acest context, educației fizice ii revine un rol deosebit de important
în realizarea echilibrului puberilor, în disciplinarea și schimbarea atitudinii lor
comportamentale.
Particularitățile copiilor de vârstă pubertară
Perioada școlarului mijlociu (11 -15 ani) se suprapune, ad esea, peste perioada pubertară
care, așa cum arătam anterior, se caracterizează prin profunde transformări în întreg organismul,
cele mai importante din întreaga evoluție ontogenetică a omului.
Momentul instalării pubertății, ca și durata a cestei perioade, variază de la
individ la individ și depind, în mare măsură, de factorii ereditari și de
mediu (geoc1imatic, alimentari, urbanizare etc.) .
Apariția caracterelor sexuale primare și secundare este însoțită de multiple transformări
precum: creșterea în grosime a oaselor, dezvoltarea sistemului vascular, creșterea laringelui la
băieți (ceea ce duce la îngroșarea vocii), creșterea trunchiului în lungime, accentuarea
diferențelor dint re sexe etc.
Particularitățile somato -funcționale – evidente la această vârstă își pun puternic amprenta
asupra evoluției motrice a copilului.

Aparatul locomotor al puberului este sensibil diferit de cel al adultului și chiar de
cel al adol escentului.
Creșterea oaselor în grosime prin depunerea de săruri minerale (calciu și fosfor) și prin
consolidarea structurii funcționale asigură o rezistență sporită la factorii mecanici de tracțiune,
presiune și răsucire, în dauna elasticității anteri oare.
Are loc o creștere accelerată în înălțime, superioară tuturor vârstelor, mai întâi în cazul
fetelor (din cauza instaurării mai rapide a pubertății – singura etapă ontogenetică în care acestea
sunt mai înalte decât băieți i) .
Creșterea diferită, nepr oporțională, a diverselor părți ale corpului creează dizarmonii,
ceea ce a determinat unii autori să o numească și "faza caricaturală", cu oase alungite, inclusiv
ale feței, și cu o musculatură alungită și insuficient dezvoltată.
Trunchiul lung, toracel e îngust și abdomenul suplu (chiar supt), conduc la o slabă
dezvoltare a organelor interne din cutia toracică, manifestată prin dificultăți de adaptare la efort
și printr -o rezistență funcțională scăzută. Este perioada denumită și "vârsta toracelui îngust" , ce
caracterizează prima parte a perioadei pubertare. În a doua parte (14 -15 ani) , aceste neajunsuri
diminuează, datorită dezvoltării cutiei toracice, atât ca urmare a proceselor evolutive
firești cât și ca urmare a practicării exercițiilo r fizice.
Articulațiile sunt slab dezvoltate, ligamentele neputand asigura nici stabilitatea acestora,
nici rezistența la tracțiune și răsucire.
Mușchii se dezvoltă mai ales pe seama creșterii în lungime și nu în grosime, ceea ce
conduce la o selec tie fiziologica redusă și deci, la indici scăzuți ai forței, atat la nivelul flexorilor
cât și al extensorilor. Lungimea fibrelor musculare oferă totuși un avantaj, determinând creșterea
valorilor lucrului mecanic, dar numai în situația în care rezistența opusă nu depășește forta
globală a mușchiului.
Aspectul somatic caracteristic vârstei determină un indice Erissman ( = perimetrul
toracic – talia/2) cu valori negative, iar tonusul muscular scăzut poate conduce deformări ale
coloanei vertebrale (mai ales cifoze) și apariția sau accentuarea piciorului plat.
Aparatul cardiovascular prezintă un cord bine dezvoltat în raport
cu mărimea toracelui și cu vase sanguine cu lumen îngust, ceea c e obligă
inima la eforturi suplimentare ce pot genera fenomene de amețeală și
oboseală. La acestea se mai adaugă și faptul că mecanismele de reglare
a circulației s unt tulburate frecvent, întâlnindu -se deseori sufluri funcționale,
aritmii și crize de hipertensiune. Volumul sistolic crește cu vârsta, de la 30 ml la
11 ani, până la 45 -60 ml la 14 ani, debitul ca rdiac crescând de asemenea. Frecvența
cardiacă circa 90 -100 pu1sații/minut la începutul perioadei, scade spre 14 -15 ani
la 82 -88 pu1sații/minut, pe măsură ce cordul se mărește în volum și se d ezvoltă
ca forță de contracție, iar diametrul vaselor sanguine (în special al arterelor) se
mărește.
Aparatul respirator este slab dezvoltat la începutul perioadei, în concordanță cu
dezvoltarea somatică .

Plămânii sunt insuficient dezvoltați, cu o valoare de abia 2 000 cm3 a capacității vitale
la 12 -13 ani și cu o slabă rezistență la îmbolnăviri și infecții. Ei se dezvoltă însă intens în a doua
parte a perioadei pubertare: nasul capătă forma definitivă, t raheea și bronhiile cresc, plămânii
cresc în volum și în greutate, capacitatea lor anatomică mărindu -se cu peste 50%, cantitatea de
fibre elastice din plămâni crește considerabil. Capacitatea vitală atinge valori de 3000 cm3 la 15
ani, crește amplitudinea respiratorie, scade frecvența respiratorie (de la 22 la 18
respirații/minut). Capacitatea de adaptare la efort a aparatului cardiovascular, foarte scăzută la
începutul perioadei, se îmbunătățește vizibil la 14 -15 ani permițând efectuarea unor eforturi
crescute ca volum și intensitate. Este însă necesară, mai mult că oricând, individualizarea
eforturilor, date fiind diferențele foarte mari de creștere și dezvoltare de la un subiect la
altul.
Sistemul nervos cunoaște o dezvoltare rapidă. Dat fiind că volumul creierului are deja
valorile adultului, dezvoltarea funcțională se realizează pe seama altor elemente: se adâncesc
circumvoluțiunile cortexului, crește numărul conexiunilor dintre diferitele zone corticale;
celulele corticale se diferențiază și se perfecționează, crescând baza funcțională a activității de
prelucrare a informațiilor.
Funcția de analiză și sinteză a scoarței se dezvoltă, iar procesul inhibiției interne crește,
reflexele condiționate stingându -se mai greu. Predomină funcțiile celui de-al doilea sistem de
semnalizare în raport cu primul. Excitabilitatea și mobilitatea ridicate ale sistemului nervos
asigură rapiditatea reacțiilor motrice, dar lipsa de echilibru dintre procesele nervoase
fundamentale nu permite dezvoltarea coordonării. Tendința de iradiere a procesului de excitație
determină caracterul neuniform și chiar brusc al mișcărilor, activitatea motrică
a puberilor fiind, în general, exagerată, excesivă.

Particularitatile psihice
Nivelul crescut al activ ității nervoase superioare și psihice conduce la perfecționarea
proceselor gândirii, a analizei, sintezei și abstractizării, ceea ce creează premisele de rezolvare
a situațiilor ivite. Acest fapt, ca și predominanța limbajului asupra intuitivului fac neces ară
restructurarea tehnologiilor de predare prin realizarea unei participări conștiente și active a
elevilor, prin utilizarea problematizării în rezolvarea sarcinilor didactice.

Particularitățile motrice
Evoluția, în toate planurile, a elevului de vârstă școlară mijlocie face posibilă dezvoltarea
tuturor calităților motrice și formarea unui bagaj motric cantitativ și calitativ corespunzător
cerințelor de mișcare ale acestuia.
Viteza de reacție și de exec uție au valori bune la această vârstă. La 12 ani, viteza de
deplasare este mai mare la fete decât la băieți, diferența estompându -se treptat și trecând, spre
14 ani, definitiv de partea acestora. Procesul evolutiv al vitezei se încheie practic, după unii
specialiști, în jurul vârstei de 15 ani, de aici înainte îmbunatățindu -se mai ales pe seama
dezvoltării altor calități motrice.

Îndemânarea, la începutul perioadei cu valori reduse mai ales în ceea ce privește
coordonarea și precizia mișcărilor, se îmbună tățește evident și într -un ritm rapid. Alături de
viteză este calitatea cu cele mai mari posibilități de creștere a indicilor, la acest nivel de vârstă,
ceea ce reclamă o atenție deosebită din partea specialiștilor.
Forța, mai ales cea relativă, are valori scăzute și chiar regresează la
această vârstă, la nivelul tuturor mușchilor, atât flexori cât și extensori. Acest fapt
reclamă introducerea exercițiilor de forță în lecție centru a preveni scăderea activității motri ce
generale și instaurarea unor atitudini deficitare. Se recomandă exerciții dinamice efectuate cu
greutatea propriului corp sau cu încărcături mici și cu respectarea principiului de creștere gradată
a efortului, ca volum și ca intensitate. Sunt contraindi cate eforturile maximale de forță și marile
încordări neuromusculare de ordin static, care prezintă cericolul suprasolicitării aparatului
muscu1 o 1igamentar și cot influența negativ procesele de creștere.
Rezistența are indici scăzuți, mai ales la începutul perioadei, datorită slabei dezvoltări a
aparatului cardio -respirator. Este necesar să se acționeze în direcția dezvoltării rezistenței in
regim de viteză și în regim de forță, cu angajarea marilor mase musculare, permițând
funcționarea nestingher ită a aparatului cardio -respirator in regim aerob, fără solicitări mari.
Mobilitatea are valorile cele mai scăzute, ceea ce conduce la o amplitudine redusă a
mișcărilor. Exercițiile centru creșterea mobilității vor fi însoțite, obligatoriu, se exerc iții pentru
creșterea stabilității articulare.
Motricitatea generală îmbracă aspecte diferite la băieți și la fete în privința
economicității mișcărilor, ca și a expresivității și cursivității. Băieții au înclinații spre exerciții
care reclamă forță , efectuate uneori repezit dar cu eficiență, ca și spre mișcările de precizie
(aruncări din atletism, dar și procedee tehnice de aruncare la poartă sau la coș etc.) . Fetele
preferă mișcările expresive, pe muzică, un motiv în plus pentru folosirea, alături de elementele
de gimnastică acrobatică și ritmică și a elementelor din gimnastica aeorobică.
Alergarea – este deprinderea motrică cel mai des întâlnită în activitatea neorganizată a
copiilor la începutul perioadei pubertare, volumul ei sc ăzând simțitor spre sfârșitul etapei.
Acest lucru trebuie contracarat de catre specialiști prin cultivarea obișnuinței de a alerga, cu
precădere în aer liber, în paralel cu corectarea unora din greșelile transmise din
ciclul anterio r de învățământ.
Săriturile – de pe loc sau cu elan și peste aparatele gimnastică sunt grevate de forța
necorespunzătoare a trenului inferior ca și de tehnica de execuție, în general, precară. Asupra
acestor două aspecte trebuie insistat în lecție, copi ii având o viteză de elan acceptabilă și fiind
capabili să -și îmbunătățească atât forța explozivă a picioarelor, cât și coordonarea miscărilor în
aer.
Aruncările prin azvârlire la distanță și la țintă sunt mai accesibile băieților atât ca
tehnică, cât și ca forță aruncare, în timp ce fetele execută mai ușor mișcările împingere.
Această etapă de vârstă, prin caracteristicile sale, oferă mari posibilități de însușire a procedeelor
tehnice specifice unor ramuri sportive și îndeosebi a jocurilor sp ortive. Copiii învață cu ușurință
procedeele de bază și regulile jocului, ceea ce le oferă satisfacția de a -1 putea practica în scop
de destindere sau cu caracter de intrecere. Prin specificul lor, jocurile sportive asigură atat

dozarea efortului în raport de capactățile fiecăruia cat și posibilitatea formării unor
trăsături pozitive de caracter.

1.3. Densitatea lecției de educație fizică și sport

Densitatea este indicatorul care subliniaza calitatea unei lectii de educate fizica, scotand
in evidenta modul de valorificare a timpului alocat lectiei, atat din punct de vedere al volumului,
cat si al intensitatii sau complexitatii efortului. Este de fapt indicatorul numarul unu care arata
calitatea si cantitatea efortului din lectie. Ea este scmni ficativa numai daca se inregistreaza
simultan pe mai multi subiecti reprezentativi din mai multe puncte de vedere:
– numar;
– nivel de dezvoltare fizica
– nivel de motricitatc;
– sex.
In esenta este relatia dintre timpul cheltuit pentru re alizarea continutului lectiei si durata
integrala a acesteia.
Volumul efortului raportat la durata integrala a lecjiei, determina doua tipuri de
densitate:
a) densitatea motrica;
b) densitatea pedagogica
Densitatea motrica , care vizeaza activitatea motrica a subiectilor reprezinta timpul
consumat de catre subiect pentru executarea exercitiilor si durata integrala a lectiei. In sinteza
este timpul efectiv lucrat al elevului si se calculeaza dupa formula:

timpul de lucru al unui subiect
D.M. = –––––––––––- xlOO
50 minute
O densitate buna este atunci cand este egala cu 60 -65% din timpul l ectiei (30 -35minute).
Densitatea pedagogica , care se refera la timpul cat este angrenat activ subiectul
inregistrat la actiunile didactice si metodice ale conducatorului lectiei si nu la ce face si cat face
conducatorul lectiei, la care se adauga si rece ptia subiectilor, reprezinta timpul folosit de cadrul
didactic pentru rezolvarea rnomentelor didactice si durata integrala a lectiei.
Ea include timpul afectat demonstratiei explicatiei, indicatiilor metodice, corectarilor,
organizarii colectivului, organi zarii materiale si odihnei subiectului.
Se calculeaza dupa formula:
timpul consumat cu masuri didactice si metodice in care
elevul participa activ (explicatii, demonstratii),
aducerea unor materiale + timpul consumat cu pauzele necesare , „„
D.P. = –––––––––––––––––––––––– xlOO
50 minute
Din punct de vedere teoretic densitatea motrica + densitatea pedagogica trebuie sa dea
intregul (durata integrala a lectiei.

Practic, avand in vedere numarul mare de elevi din clasa, ca si dotarea materiala
insuficienta este imposibil de realizat intregul. In lectii, indiferent de tipologia lor, predomina
cea motrica, valoarea ei este mai mare in lectiile de:
– consolidare sau perfectionare a deprinderilor si priceperilor motrice;
– dezvoltarea ca litalilor motrice.
Valoarea celei pedagogice creste, evident, in lectiile care vizeaza invatarea (initierea
primara) deprinderilor si priceperilor motrice.
Intensitatea si complexitatea efortului d etermina un al treilea tip de densitate, densitatea
functio nal. Ea reprezinta timpul afectat executiei exercijiilor in raport cu intensitatea si durata
lectiei. Aceasta densitate se apreciaza prin prisma valorilor F.C. si F.R. in succesiunea verigilor
lectiei, care dau curba sau dinamica efortului.
Densitatea motr ica, cea pedagogica si cea functionala se inregistreaza prin metoda
cronometrarii (metoda cronografica) pe baza de protocol, pe un numar reprezentativ de subiecfi
(de catre alte persoane).
In acelasi protocol se inregistreaza si valorile F.C. si F.R. la inceputul lecfiei si la
sfarsitul fiecarei verigi, pentru obtinerea densitatii functionale.
Cauzele care due la o slaba densitate sunt:
1) de natura organizatorica:
– deficient in alegerea formatiilor de lucru si a modalitatilor de exersare (neadecvate,
necorespunzatoare);
– lipsa unor conditii materiale;
– loc de desfasurare impropriu;
– starea necorespunzatoare a instalatiilor si materialelor sportive; ^
2) natura metodica
– explicatjii prea lungi si neclare;
– demonstrate sau materiale intuitive neconvingatoare;
– modele de actionare inaccesibile, irationale;
– succesiunea necorespunzatoare a mijloacelor;
– lipsa de atractivitat e a lectț iilor;
– folosirea unor improvizatii; lipsa de pregatire a lectiei.
Cauze de alta natura;
– lipsa proiectului didactic;
– lipsa atractiv itatii mijloacelor folosite;
– starea participativ a necorespunzatoare a subiectului inregistrat.
Masuri pentru imbunatatirea densitatii:
– motivate puternica la elevi;
– alegerea unor format ii de lucru si procedee metodice de exersare eficiente (lucrul frontal, in
perechi, in circuit, in torent etc.);
– promovarea lucrului pe grupe mici sau a lucrului independent;
– folosirea unor explicate concise si clare; cresterea caracterului atractiv al lectiei.
Reusita lectie i depinde de modul in care este pregatita si condusa.

Pentru ca scopul lectiei sa fie in intregime atins, iar eficienta acesteia sa creasca la
parametri superiori, se impune cu hotarare asigurarea unor cerinte de baza indiferent de tipul si
obiectivele lec tiei respective si anume: densitate optima ,dinamism, varietate, atractivitate.
Masurile luate in legatura cu sporirea_densitatii motrice si a intensitatii efortului in
lectie, constituie aspecte importante dar partiale, ale folosirii eficiente a_timpului, intre acestea
si obiectivele instructive educative ale lectiei este necesar sa existe ; o concordant perfecta.
Densitatea optima este obtinuta prin modul de organizare a exersarii, prin folosirea unui
bogat_material didactico -sportiv, prin jnlaturarea „timpilor morti", scurtarea pauzelor,
inlantuirea rationala a temelor, utilizarea unor metode si procedcc metodice adecvate, a unor
mijlo ace standardizate si bine cuantilicate.
Varietatea continutului lectiei se poate realiza pri n folosirea unui mare numar de
mijloace, prin modificari in forma de organizare, schimbandu -se perechile de lucru si stimulii
care due la cresterea interesului elev ilor pentru lecfie. Ea se poate realiza prin continutul
exercitiilor (bogat, interesant, cu grad emotional ridicat etc.), prin asigurarea permanenta a
spiritului de intrecere, prin crearea unei atmosfere placute, recreative etc. atribute specifice
intrecer ilor, jocurilor de miscare, concursului in general. Procesul de constientizare duce la
activizarea elevilor, la intelegerea executiei si scopului invatani. In momentul in care va intelege
aceste lucruri el va actiona cu mai multa placere, ambifionandu -se pentru perfect ionarea
execufiilor sale.
Lectia de educat ie fizica va trebui ancorata in atmosfera specifica sportului. Aceasta se
realizeaza prin prezenta exercitiilor, a structurilor de exercitii, a jocurilor de miscare, a stafetelor
si parcursurilor aplic ative, a intrecerilor in general. Punerea frecventa a elevilor in situatia de a
descoperi prin eforturi proprii de gandire, prin cautari laborioase, prin rezolvarea unor situatii
problema, este o alta cale de eficientizare a lectiilor.
Atractivitate a lecti ei reprezinta problema de baza a eficientei acesteia. De modul in care
izbuteste rezolvarea acestui aspect din lectie depinde interesul si participarea efectiva, constienta
si activa a elevilor, acestia daruindu -se cu intreaga lor disponibilitate psihica s i fizica pentru
activitatea planificata.
Aceste aspecte din lectie contribuie in mare masura la determinarea elevilor sa iubeasca
exercitiul fizic si sa manifeste dorinta de a -1 practica independent.
Atractivitatea exercifiilor se poate realiza prin contin utul acestora, cu un grad emotional
ridicat, bogat, interesant sau prin asigurarea permanenta a spiritului de intrecere pe fondul unei
atmosfere placute, recreative, atribute specifice mai ales intrecerii si jocurilor de miscare. Pentru
ca profesoru l sa realizeze aceste cerint e trebuie sa selectioneze continuu metode si mijloace pe
care sa le imbunatat easca permanent. Completandu -1 cu noi si interesante exercitii pe baza
experien tei proprii sau preluate din literatura de specialitate.
Motivatia activitat ii constiente a elevului pentru practicarea exercitiilor fi zice este
determinata de motivat ii imediate si motiva tii de perspective.
O influenta deosebita in amplificarea con stientizarii o pot avea explicat ia. demonstra tia,
precum si utilizarea cat mai mult or materiale intuitive.

Metodele si procedeele folosite pentru constientizare sunt stabilite in functie de varsta si
nivelul colectivului cu care se lucreaza. Constientizarea elevilor in cadrul lectiilor de educate
fizica se recomanda sa se realizeze prin oprirea colectivului si atentionarea elevilor asupra
anumitor elemente sau prin recomandari si masuri ce se iau chiar in timpul executiei (indicatii
tehnice, materiale, intuitive), deoarece acestea trezesc interesul elevilor determinandu -i la
exersarea con stienta a exercitiilor respective.

1.4. Cerința de tratare diferențiată în lecția de educație fizică și sport

Tratarea diferențiată – este strâns legată de principiul accesibilității și presupune
respectarea particularităților de vârstă.
Acest ă individualizare în exersare fiind greu de realizat în co ndițiile învățământului
nostru , datorită unor factori obiectivi , putem opta pentru lucrul pe grupe alcătuite în funcție de
disponibilitățile elevilor , grupe care se pot schimba de la o lecție la alta și vor lucra după o
strategie corespunzătoare , beneficiind de o intensitate , un volum și o complexitate adecvată și
într-un ritm corespunzător particularităților grupului sau a subiectului.

Problematizarea
Problematizarea – este considerată ca fiind cea mai importantă dintre orientările
metodologice. În lecția de educație fizică , problematizarea duce la dezvoltarea gâ ndirii
creatoare, a imaginației , trezește interesul pentru practicarea exerciți ilor fizice în condiții
variate . Prin problemati zare, procesul instructiv -educativ se transformă într -un act de
cunoaștere.

Modelarea
Modelarea – Gheorghe Cârstea definește modelul “ sistem simplificat al unui fenomen
din realitatea naturală sau socială ,sistem care cuprinde elemente definitorii , semnificative sub
aspectele conținutului , structurii și funcționalității fenomenului respectiv.”
Ca tipuri de model e folosite în educația fizică școlară, menționăm:
a. model ideal – impus de cerințele societății actuale , care s e regăsesc în obiectivele cadru ;
b. model final – sau sinteza , care reprezintă modelul absolventului unui ciclu de
învățământ ;
c. model intermediar – sau care se stabilește pentru anumite etape;
d. model operațional – care se constituie în sisteme de acționare și vizează relizarea
obictivelor curente și a celor de perspectivă. Pentru activitatea practică a modelului nostru
modelarea înseamnă crearea de m odele de instruire în conformitate cu cerințele și exigențele
de moment.

Instruirea programată

Instruirea programată – se constituie ca o metodă după sistemul ciberne tic, care vizează
în principal c antitatea informației transmise , cât însușește subiectul și de asemenea , controlul
eficienței procesului de învățământ .

Algoritmizarea
Algoritmizarea – reprezintă procesul de elaborare al algoritmilor (exerciți i metodice ,
modele operaționale) pentru procesul instructiv -educativ . Algoritmul este o specie de mo del,
dar nu orice model este un algoritm .

Autonomia educației fizice
Autonomia educației fizice – este o tendință metodologică nouă , care tinde să devină o
orientare metodologică foarte impo rtantă pentru domeniul nostru. Ea presupune un gr ad de
libertate și independență , constituie și poate fi considerată ca o diferențiere specifică și ca o
formă sau un tip de manifestare a libertății și a independenței.

1.5. Fundamentarea teoretică a calității motrice – rezistența

Rezistența este capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită
intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienței activității.
Fiziologii și biochimiștii au identificat pentru om mai multe forme de rezistență, toate
perfectibile prin exersare: rezist ența intelectuală, senzorială, emoțională și motrică.
Din punct de vedere metodologic al pregătirii, rezistența poate fi generală (se folosește
și termenul de anduranță) și specială .
Din punct de vedere fiziologic și biochimic , rezistența se diferențiază în rezistență
aerobică si rezistentă anaerobică.
Alți autori definesc rezistența ca fiind capacitatea organismului de a depune eforturi cu
o durată relativ lungă și o intensitate relativ mare, menținând indici constanți de eficacitate
optimă.
Deci, este capacitatea psiho -fizică de a depune eforturi fară apariția stării de oboseal ă
(senzorială, emoțională, fizică) sau prin învingerea acestui fenomen (de oboseală). Ea presupune
și o capacitate ridicată de restabilire rapidă a organismului după unele eforturi „obositoare ”.
Forme de manifestare
În funcție de ponderea participării grupelor musculare, majoritatea specialiștilor o
clasifică în:
a. rezistență generală; caracteristică efectuării timp îndelungat a unor acte sau acțiuni
motrice care angrenează principalele grupe musculare (aprox. 7 0%);
b. rezistentă specifică (specială): caracteristică depunerii eforturilor pe care le implică
probele sau ramurile de sport și unele profesii, cu indici constanți și eficienți de randament.
Această rezistență specifică (specială) poate să fie:
– locală, cînd în efort se angrenează mai puțin de 1/3 din musculatură;

– regională, cînd în efort se angajează între 1/3 și 2/3 din musculatura organismului
uman.
În funcție de sursele energetice și durata efortului, rezistența este clasificată în:
a. rezistența anaerobă, specifică pentru eforturile cuprinse între 45 secunde și 2 minute
(numite și eforturi de durata scurtă) ;
b. rezistența aerobă, specifică pentru eforturile care depășesc 8 minute (numite
și eforturi de durată lungă);
c. rezistența mixtă, specifică pentru eforturile cuprinse între 2 și 6 minute (numite
și eforturi de durat ă medie), în care pe fondul unor procese de tip aerob acar și unele anaerobe,
mai ales spre limita inferioară de efort.
În funcție de modul în care se combină cu alte calități motrice , rezistența se clasifică în:
a. rezistență în regim de viteză:
b. rezistență în regim de forță (sau rezistența musculară locală);
c. rezistență în regim de detentă:
d. rezistență în regim de îndemînare.
În funcție de natura efortului, rezistența poate fi:
a. rezistență în efort constant:
b. rezistență în efort variabil.

Factori determinanți
– stabilitatea proceselor nervoase (fundamentale, excitația si inhibiția, în sensul
menținerii unui raport constant între acestea (în „favoarea" excitației!) un timp cât mai
îndelungat;
– posibilitățile de activitate a sistemelor și funcțiilor organismului, mai ales pe plan
cardio -vascular și respirator;
– tipul fibrelor musculare implicate în activitate (fibrele roșii sînt „lente ”, deci
favorabile pentru eforturile de rezistență);
– calitatea metabolismului și resursele energetice ale organismului ;
– capilarizarea și reglarea periferică;
– calitatea proceselor volitive, determinate motivațional , și mai ales nivelul de
perseverență și d ârzenie.

Procedee metodice de dezvoltare
1. Procedee bazate pe variația volumului efortului;
a. procedeul eforturilor uniforme – efortul își menține, permanent, aceeași intensitate;
se modifică in sens de creștere, pentru a se putea realiza progres în dezvoltarea rezistenței,
volumul (du rata, dis tanța, numărul de repetări) ;
b. procedeul eforturilor repetate (,,relativ standard ”) – se efectuează aceeași „unitate” de
efort (distanță, repriză, serie etc) , cu un număr variabil de repetări.
2. Procedee bazate pe variația intensității efortului:
a. procedeul eforturilor variabile – presupune modificarea tempoului de lucru, a

intensității efortului, pe parcursul repetării unei por țiuni de distanță, a unei reprize etc.;
b. procedeul eforturilor prog resive – presupune tot variația intensității efortului, dar
numai în sensul creșterii acesteia; această creștere progresivă se poate realiza fie pe parcursul
repetării unei porțiuni de distanță, a unei reprize etc ., fie de la o repetare la alta.
3. Procedeul „cu intervale” (numit frecvent „antrenamentul cu/pe intervale”) presupune
atât variația volumului (de la o lecție la alta) cît și a intensității ( în cadrul aceleiași lecții) . Câ teva
cerințe trebuie să reținem pentru acest procedeu metodic:
• se poate aplica nu numai la ramurile sau probele sportive, ciclice (alergări, ciclism, înot,
canotaj, schi fond etc), ci și la cele aciclice (jocuri sportive, box, lupte etc.);
• efortul etalon stabilit (distanța de parcurs, durata „reprizei" etc) trebuie să fie repetat, în
aceeași lecție, de atîtea ori înc ât prin însumare să f ie depășit modelul competițional pentru
ramura sau proba sportivă respectivă;
• Elementul care determină reglarea intensității efortului pe parcursul repetărilor din
aceeași lecție este Frecvența Cardiacă (F.C.) adică pulsațiile pe minut. Se apreciază că
organismul este apt să efectueze acest procedeu dacă reușește, prin „încălzirea ” din lecția
respectivă, să ajungă cu F.C. la aprox. 120 -130 pulsații/minut. Intensitatea cu care se efectuează
prima repetare trebuie să rid ice valorile F.C. la aprox. 170 -180 pul sații/minut. Dacă nu se ating
aceste valori, la următoarea repetare trebuie să crească intensitatea efortului; dacă sînt depășite
aceste; valori, la următoarea repetare va fi mi cșorată – intensitatea efortului. Pauza dint re
repetări, adică „intervalul” (de aici provine și denumirea procedeului!), este de maximum 90
secunde.
În timpul intervalului F.C. trebuie să coboare către valorile de la care s -a plecat (aprox.
120-130 pul sații/minut). Dacă valorile nu coboară aproape de aceste valori, în cele 90 secunde
cît durează intervalul, înseamnă că intensitatea a fost prea mare și trebuie redusă la repetarea
următoare; dacă se ating valorile inițiale, chiar mai repede dec ât în 90 secu nde, înseamnă c ă
intensitatea efortului a fost prea mică și trebuie crescută la repetarea următoare.
În timpul „intervalului” dintre repetări subiectul poate să facă unele exerciții cu o
intensitate scăzută (pauză activă) sau să întrerupă efortul comple t (pauză pasivă) .
Exerciții pentm dezvoltarea, rezistenței. Metode de antrenament .
Există mai multe metode pentru dezvoltarea rezistenței. Ele include serii de alergări fără
minge, cu diferite viteze, în linie dreaptă, sau în slalom, alergări cu minge în linie dreaptă sau
cu ocolirea unor obstacole, trecerea peste garduri combinată cu ocolirea unor obiecte, sărituri
peste obiecte din alergare cu minge sau fără minge, combinate cu execuții tehnice si tactice.
Există mai multe metode de a or ganiza antrenamentul. De exemplu, pentru dezvoltarea
rezistenței se folosesc două metode. Toate aceste se aplică pentru a solicita organismul în mod
planificat, oferindu -i pauze cu durate diferite, în vederea refacerii, pentru a obține în final,
adaptarea acestuia la efort.
Metodele de antrenament ce se pot folosi pentru dezvoltarea rezistenței și menținerea
acesteia la un nivel oarecare sunt următoarele:
a. metodele de antrenament aerob, care presupun solicitarea continuă folosind sistemul
intervale lor repetate și antrenamentul cu intensitate variabilă;

b. metodele de antrenament anaerob, care presupun solicitări maxima le și submaximale
(alactacid și lactacid);
c. metoda fartlek pentru fotbal, care combină cele două metode de mai sus.
d. metoda competițională și a jocului, folosită pentru dezvoltarea rezistenței specifice.

Concluzii capitolul I

În zilele noastre suntem martorii unei creșteri impetuoase a performanțelor la toate
ramurile și probele sportive. Această evoluție este consecința faptului că pe zi ce trece, în
pregătirea sportivilor pătrund tot mai adânc cunoștințe din diferite domenii ale științei, iar ca
urmare întregul proces instructiv -educativ se desfășoară la un nivel tot mai înalt, ținându -se din
ce în ce mai m ult seama de substratul biologic al organismului și de posibilitățile sale de
adaptare.
Dezvoltarea calității motrice se impune ca o necesitate de prim rang, fiind necesară o
preocupare permanentă și sistematică, de -a lungul întregului an școlar pentru exersarea și
creșterea calităților de viteză, forță, rezistență și îndemânare.
Trecând la perioada pregătitoare unde dezvoltarea calităților motrice, creșterea gradului
de adaptare a organismului la efort este sarcina de bază, putem afirma că prez ența mijloacelor
specifice nu numai că este posibilă și chiar necesară.
Calitățile motrice în general și rezistenta în special se pot dezvolta mult peste nivelul pe
care îl ating în cursul dezvoltării obișnuite, normale organismului, la vârsta de 1 0-14 ani, atunci
cand se acționează direct în cadrul procesului de educație fizică școlară.