ȘTIINȚE POLITICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ LUCRARE DE LICEN ȚĂ POLITIC A UN SPECTACOL TEATRAL -VALENȚE ACTORICEȘTI ȘI VERSATILITĂȚI COMUNI CAȚIONALE ÎN… [609858]

Licență

ȘTIINȚE POLITICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ LUCRARE DE LICEN ȚĂ POLITIC A UN SPECTACOL TEATRAL -VALENȚE ACTORICEȘTI ȘI VERSATILITĂȚI COMUNI CAȚIONALE ÎN… [609858]

Byadmin ianuarie 1, 2024

1

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE
SPECIALIZARE
ȘTIINȚE POLITICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

LUCRARE DE LICEN ȚĂ

POLITIC A UN SPECTACOL TEATRAL -VALENȚE
ACTORICEȘTI ȘI VERSATILITĂȚI COMUNI CAȚIONALE
ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ PREZIDENȚIALĂ DIN
ROMĂNIA DIN 2014

Coordonator științific:
Dr. Gabriel Sorin SEBE
Absolvent: [anonimizat]
2018

2

CAPITOLUL I : RECONF IGURAREA SPECTACOLUL UI TEATRAL PE
SCENA POLITICII ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 3

I.1. VIAȚA ȘI TEATRU L – SIMILI TUDINI ȘI SUBLIMĂRI …………………….. 3
I.2. ARTA DRAMATICĂ A POLI TICII ………………………….. ………………………….. ………………………. 4

CAPITOLUL II : FORȚA DE SUGESTIE A COMUN ICĂRII ………………….. 13

II.1. UN TABLOU DIACRONIC – PRESPECTIVE TEORETI CE REFERITOARE LA SU BIECTUL
ANALIZAT . ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 13
II.2. REPREZENTAREA TEATRAL Ă A POLITICII – ANALIZA CÂTORVA MOM ENTE DIN
CAMPANIA ELECTORALĂ PREZIDENȚIALĂ DIN 2014, DIN ROMÂNIA . ………………………….. …… 29

II.2.1. Întâlnirea televizată dintre Victor Ponta și Klaus Iohannis ………………………….. …….. 29
a) Analiza limbajului verbal al celor doi candidați ………………………….. ……………………. 31
b) Analiza limbajului nonverbal al celor doi competitori ………………………….. …………… 36

CONCL UZII : ARS LONGA, VI TA BREVIS ………………………….. ………………. 38

3

CAPITOLUL I : Reconfigurarea spectacolului teatral pe scena politicii

I.1. Viața și teatrul – similitudini și sublimări

„Lumea toată e o scenă și noi toți actori în ea” 1, afirma marele William Shakespeare în
comedia Cum vă place , prin intermediul personajului Jacques, sintetizând o realitate eternă a
existenței umanității. Pătruns în Panteonul spritului creator, << marele Will >>, unul dintre
geniile tutelare ale omenirii, a post ulat adevărul axiomatic al histrionismului fiecăruia dintre noi,
care trebuie să ne jucăm, zilnic, rolul, pe marea scenă a lumii.
În fond, oamenii au inventat teatrul pentru a -și legitima acțiunile lor din viață, pentru a
stigmatiza tarele morale și defici ențele sociale, aducând pe scenă sinteza transfigurată a epocii
lor. Chiar dacă este un artefact, arta dramatică reprezintă o sublimare a vieții reale din diverse
perioade și o hrană spirituală pentru omul dornic de delectare.
Fiind mereu oglinda unui ev, teatrul a creat o cutumă ciudată, cvasirespectată în toate
timpurile: pe scenă se puteau afirma adevăruri incomode, care, spuse în viața cotidiană ar fi adus
vorbitorului imense neajunsuri.
Dar, ce se înțelege prin teatru? În definirea lui, etimologia cuv ântului este destul de puțin
relevantă. Fiindcă grecii – creatorii teatrului instituționalizat – indica u prin termenul
<<theatron >> fie băncile spectatorilor, fie mulțimea acestui public, fie construcția destinată
spectacolelor. Ulterior, cuv ântul << teatru >> a ajuns să denumească întreaga producție
dramaturgică a unui autor sau chiar să se substituie noțiunii de dramaturgie.
Teatrul reprezintă o formă de cogniție și reprezentare a vieții, lui fiindu -i specifice și
indispensabile patru elem ente fundamentale : textul, actorul, scena și publicul. Actorul este cheia
de boltă oricărui spectacol, prin intermediul lui se transmite informația, emoția și sugestia către

1 William SHAKESPEARE, Cum vă place , în William Shakespeare ”Opere complete”, vol.4, traducere de Mihnea
Gheorghiu, Editura Univers, 1986, p.264.

4
spectatori. El a apărut ca individualitate scenică în teatrul grecesc, în special odată cu marile
tragedii ale lui Eschil. „Noțiunea de actor implică, sine qua non, un proce s de pr eschimbare
imaginară, de transfigurare într -un anumit personaj interpretat.”2
Și dacă pe frontspiciul teatrului elisabetan Globe trona celebra inscripție Totus mundus
agit histrionem ( Toți oamenii sunt actori ), în viața cotidiană, voit sau involuntar, oamenii joacă
teatru, interpretând roluri dintre cele mai diverse, în funcție de vele itățile fiecăruia, de interesele
și de contextul existențial.
A fi un bu n actor în viață este un lucru greu. Trebuie să ai capacitatea de sugestie și de
seducție, e nevoie să cunoști tehnicile specifice artei dramatice, e necesar să pozezi un limbaj
verbal și nonverbal adecvat, să fii veridic și spontan, să ai puterea de a -ți translata personalitatea
în rolul pe care trebuie să -l interpretezi. Interconexiunea dintre teatru și viața cotidiană este
veche de când lumea, arta dramatică folosind pe scenă procedee și modalități care copiau sau
transfigurau existența.

I.2. Arta drama tică a politicii

Cei mai redutabili actori de pe <<scena vieții>> sunt cei care îi conduc pe alții. Dincolo
de competențele specifice rolului pe care îl au în societate, toți liderii trebuie să posede și valențe
dramaturgice. Prin puterea persu asiunii ac toricești, prin veridicitatea modului cum se prefac, prin
anvergura versatilității și credibilitatea transmiterii mesajelor, prin empatie, expresivitate și
elocvență, ei trebuie să domine masele. Iar pentru a reuși acest lucru, e necesar ca liderii de
succes să cumuleze două condiții, aceleași ca și în cazul actorilor buni : să existe talent și să se
cunoască la perfecție tehnicile specifice artei dramatice.
Marile personalități ale istoriei au fost excelenți actori. Ei au știut să îmbine, cu abilitate,
interesele proprii preponderent, cu aspirațiile, uneori echiv oce, ale supușilor. Napoleon era un
excelent orator, impresionându -și soldații prin forța cuvântului, avea talentul de a -și fascina
interlocutorii pentru a -i manipula mai ușor – cum s -a întamplat c u țarul Alexandru I al Rusiei – ,

2 Ovidiu DRIMBA, Teatrul de la origini și până în prezent, Editura Albatros, București, 1973, p.8.

5
dar putea declanșa și explozii de violență prestabilite atunci când interesele i -o cereau. Juca
deseori rolul modestiei stand de vorbă cu oameni simpli sau intrând în bivuacul soldaților de pe
câmpul de luptă, avea talentu l să-i facă pe toți să creadă în providențialitatea sa și în faptul că le
este indisp ensabil, dar mai ales știe să gă sească punctele slabe ale altora.
Regina Elisabeta I a Angliei era o femeie temătoare și ezitantă, anxioasă și șovăitoare,
care trăia înt r-o veșnică încordare. Dar, în ciuda neliniștilor ei depre sive, ea afișa în public o
siguranță de sine și o stabilitate ieșite din comun, Formidab ila ei dedublare necesita un ef ort și un
talent actoricesc exceptional. Știa să improvizeze prin modul de a vo rbi și prin modul d e a se
îmbraca ( garderoba sa număra peste 5.000 de rochii), era mestră a șireteniei și după fiecare
asasinat politic se drap a în mantia inocenței, dând vin a pe alții.
Talleyrand a fost un prinț al disimulării excepționale, care a ocupat funcții importante și
în timpul Imperiului și în Regalitate. Dar condiția sa esențială a fost salvarea Franței în timpul
Congresului de la Viena din 1814 -1815, unde acest om de lume și extraordinar actor a reușit, nici
până în ziua de azi nu se știe cum, să joace pe degete și să convingă o întreagă Europă.
În marea elită a actorilor politici manipulatori, probabil, f igura cea mai proeminentă este
cea a lui Octavian Augustus. Într -o epocă marcată de o constelație de personalități excep ționale,
el era cel m ai mediocru . N-avea nici calități f izice, nici oratorice, nici for ță politică și nici
talentul militar la nivelul contemporanilor săi. Dar șiretenia și contextual politic, militar și social
l-au adus în vârful ierarhiei. Ajuns acolo, Octavianus dă măsura î ntregului său geniu de actor
disimulator. În cei 45 de ani cât a condus Roma și a deținut puterea absol ută, a știut să mențină
un surog at de republică, în care toate instituțiile acesteia existau, dar erau pur decorative. Pas cu
pas, a reușit să concentrez e puterea în mâinile sale, făcând să i se confere principalele atribuții
ale statului. A fost numite impreator (commandant supream al armatei ), princips senatus, pater
patriae, (părinte al patriei) pontifex maximus (lider religios suprem ), augustus (glorificatul de
către divinitate)
Diversionist de mare clasă, în momentele în care popularitatea sa scădea , inventa ceea ce
în limbajul contemporan numim pseudoevenimente : vrea să părăsească puterea, dar revine
asupra deciziei în urma rugăminților unor sen atori plătiți de el și a manifestațiilor populare de
adeziune abil manipulate; regizează atentate contra sa din care scapă miraculous, declanșând o

6
intense emoție populară ; își înscenează îmbolnăviri grave, transmițând poporului că odată cu
moartea sa se va declanșa haosul, iar când se însănătoțește e întâmpinat cu valuri de simpatie și
loialitate. Duplicitatea și fățărnicia sa nu au limite. Dă legi ale moravurilor prin care dorește să
limiteze luxul supușilo r, în timp ce el adună averi im ense. Este adevăr at că nu -si expune
niciodată bogăția în public și afișând o austeritate care place poporului, merge pe jos de acasă
până la Capitoliu. Mimează modestia, dar îi încurajează și îi plătește pe alții să -l laude la
superlativ și șă-i creeze o aura legendară. În tre apropiați obișnuia să spună „ cine nu știe să se
prefacă, nu știe să conducă.”3
Se spune că poți înșela un om sau o mulțime pentru un timp limitat, dar niciodată nu poți
înșela pe toată lumea pe o perioadă nedeterminată. Ei bine, se pare că Octavian A ugustus a reușit
acest lucru, cel puțin în timpul vieții lui : „ Printr -o propaganda demagogică și duplicitară, el a
știut să concentreze puterea, dând iluzia că schimbările sunt neesențiale.”4
Murind, la 19 august anul 14 d.Ch., la vârsta de 75 de ani, î n palatul din orașul Nola,
Octavianus a avut momentul de sinceritate a marii sale treceri prin această lume, și care, mai bine
decât orice caracterizare, își definește personalitate : „ Conform lui Suetonius, el și -ar fi
comparat existența cu o piesă de te atru. Primindu -și prietenii, le -a spus : << Socotiți voi oare că
am jucat destul de bine această farsă a vieții? >> Apoi a adăugat formula rituală care încheia
piesele în teatrul antic : << Dacă piesa v -a plăcut, aplaudați -mi jocul/ Strigați cu toții bravo, plini
de veselie>>. De -abia în ultima zi a vieții, Octavianus și -a scos masca pe care o purtase 45 de
ani”.5 Oare cât de mult i -a inspirat Octavianus Augustus pe dictatorii moderni ?
Un alt împărat roman care și -a comparat viața cu un rol pe care omul -actor l -a interpretat,
a fost Nero. Înainte de a se sinucide, el ar fi exclamat „ Ce mare artist moare o dată cu mine ”6
Sunt doar câteva exemple din vasta istorie a umanității. Dar în politică, ca și pe scenă,
actorii talentați și redutabili sunt rari. Fo arte mulți dintre cei care ajung lideri nu au decât
avengura unor măscărici de duzină, a unor saltimbanci mediocri. „ La naștere noi plângem,

3 Francois BLUCHE, Vorbememorabile -explicate în contextul lor istoric, traducere de Petru Cuția, Editura
Humanitas, București, 1995, p.39.
4 Iohanna ȘARAMBEI, Nicolae ȘARAMBEI, 99 de personalități ale lumii antice , Editura Albatros, București, 1983,
p.227.
5 Mircea DUDULEANU, Octavianus Augustus, Editu ra Științifică și Encicplopedică, București, 1985, p.459.
6 Francois BLUCHE, op.cit. ,p.43.

7
fiindcă pătrundem în scena asta mare, plină de bufoni”7, spune Shakespeare în Regele Lear ,
poetizând cu o incredi bilă frumusețe tragismul fiecăruia dintre noi, atunci când suntem
condamnați să trăim lângă niște oameni care își joacă rolul existenței într -un mod execrabil.
Spectacolul teatral nu se întâlnește doar în politică. El se regăsește pregnant în toat e
ritualurile religioase, indiferen t dacă ele sunt monotei ste sau politeiste. Cei care oficiază, preoți
sau preotese, fac apel la tehnici actoricești dintre cele mai diverse, în care limbajul verbal și cel
nonverbal, costumațiile și recuzita, muzica și luminile, scenografia și forța de sugestie rămân pe
primul plan.
Regu lile și mecanismele teatrului s -au reverberat în toate sferele vieții sociale. De la
eticheta curților princiare, marcată de clișeele unui spectacol care se reula mereu, la marketingul
comercial a ctual, în care talentul actoricesc este determinant. De la stereotipurile justiției, în care
și astăzi cei ce împart dreptatea poartă haine teatrale –robele -, la campaniile politice electorale,
actorii și spectatorii se află cu toții pe marea scenă a lumii .
La ora actuală, politica, în multitudinea aspectelor ei, a devenit un spectacol. Aceasta
cumulează mecanismele și tehnicile ancestral -istorice, cu invenții și procedee moderne, iar din
simbioza lor se nasc mijloace de manipulare de o incredibilă eficien ță. Tehnicile actuale de
marketing politic, publicitate, relații publice, management mediatic, propagandă, psihologie
socială, management al imaginii și al informației sunt în stare să se creeze o pseudorealitate,în
care alegerea rațională și judecata just ă sunt din ce în ce mai dificile. Ideologiile, doctrinele,
soluțiile concrete sunt puse în umbră sau chiar anihilate de forța reprezentațiilor spectaculare, în
care aparența se transformă în realitate, umbra devine substanță, iar imaginea e mai interesantă
decât originalul.
În era omnipotenței mijloacelor de comunicare în masă, spectacolul este total. Iar
cetățenii, exact ca spectatorii de la teatru, devin eminamente consumatorii de politică și nu
producători ai ei, chiar dacă uneori mai și voteză. „ Polit ica nu s -a transformat numai într -o artă a
persuasiunii, ci într -una a spectacolului, în care factori precum stilul, prezentarea, marketingul

7 William SHAKESPEARE, Regele Lear , în William Shakespeare, ” Opere complete”, vol.5, traducere de Virgil
Teodorescu, Editura Univers, 1984, p.186.

8
pozițiilor politice au o importanță egală cu conținutul și fondul acestora, dacă nu cumva mai
mare.” 8
Și astăzi, ca și în altă dată, în politică, aparența ia locul realității, numai că metodele au
devenit mai subtile. Oamenii politici trebuie să aibă o pregătire actoricească solidă, o capacitate
psihologică adecv ată și o ingeniozitate deosebită . Numai că ei nu sunt singuri. În jurul lor roiesc
consilieri specializați pe diverse domenii, un rol important avându -l creatorii de imagine. Actorii
politici de azi nu -si mai joacă rolul solitari, în ipostaza lor de fabricanți de impresii sunt ajut ați de
staff-uri impresionan te.
Se ajunge uneori la situații neverosimile , în care decidentul politic nu mai are timp pentru
rezolvarea problemelor concrete și presante, pe care le lasă pe seama experților, el ocupându -se
în mod preponderent de comunicarea artistico -mediatică. În ac est sens, Jacques Gerstle dă un
exemplu edificator: „Pornind de la experiența sa de ministeriabil, Michel Rocard apreciază că un
responsabil în funcție rezervă comunicării 70% din timpul său, extrem de importantă fiind
simbolizarea informației transmise, p rin dramatizare și spectacol9”.
La ora actuală, paradigma politicii ca spectacol teatral capătă o acuita te și o amplitudine
nemaiîntâlnită. Aproape că acest aspect estompează celelalte fațete ale managementul social,
diminuîndu -i timpul, conumându -i resur sele și disipându -i energiile deceniului. „Politica poate fi
privită și din perspectiva dramaturgică. Această abordare a fost întemeiată de către sociologul
american Erving Goffman. În fiecare situație socială jucăm un rol în fața celorlalți. Noi suntem
actorii, iar ceilalți constituie publicul nostru. Noi interpretăm reacțiile celorlalți și, apoi adaptăm
comportamente le la această situație. Interacț iunea noastră cu cei din jur se bazează pe simboluri,
gesturile, mimica, îmbrăcamintea, dar mai ales cuvint ele, limbajul. Toate aceste simboluri ne
ajută să construim ipoteze despre comportamentul celorlați, ne ajută să le anticipăm
comportamentul […]. Asemenea teatrului, politica se desfășoară pe scenă ( unde rolurile sunt
jucate de actorii politic, în fața publicului), dar și în culise. Actorii sunt, de obicei, foarte atenți,
astfel încât publicul să nu vadă cum se comportă ei în culise ”.10

8Brain McNAIR, Introducere în comunicarea politică , traducere de Claudiu Vereș, Editura Polirom, Iași, 2007, p.280.
9Jacques GERSTLE, Comunicarea politică , traducere de Gabriela Cămară Ionesi, Editura Institutul European, Iași,
2002, p.49.
10 Georgeta GHEBREA, Metamorfo ze sociale ale puterii , Editura Renaissance, București, 2007, pp.101 -102.

9
Și în spectacolul politic, la fel ca în teatru, sunt necesare cele patru elemente
fundamentale : scenariul, actorul, s cena și spectatorii. În reprezentațiile politice scenariile se
prezintă atât sub forma textelor scrise și declamate în diverse ocazii, dar mai ales sub cea a
discursurilor, expunerilor și alocuțiunilor spontane. O iluzie, desigur! Pentru că în cazul oricăr ui
politician redutabil, discursul sa u comportamentul cel mai spontan este cel care a fost repetat de
cele mai multe ori înainte.
În spectacolul teatral politic, scena nu e prestabilită. Practic poate fi oriunde, în condiții
dintre cele mai diverse, de ce le mai multe ori fără să existe culisele unde te poți concentra sau îți
poți trage sufletul. Acestă fluiditate a scenei îi crează dificultăți majore interpretului, care trebuie
să aibă un grad de adaptabilitate maximal.
Actorul este, firește omul politic. Cu singura diferență că, față de „partitura” învățată, el
poate fi pus în situații neprevăzute, poate traversa o multitudine de contexte în care trebuie să fii
versatil, flexibil și perfect stăpân pe mijloacele sale de expresie, dar în același timp să -și păstreze
” filonul esenția l” al rodului său. La fel ca și în teatru, acest ultim aspect e determinant, fiecare
actor politic joacă un anumit rol, un personaj strict individualizat, pe care spectatorii îl percep
într-un anumit mod. Atunci când actorul sau omul politic își iese din rol si vrea să fie altul, e
pierdut. Publicul se simte înșelat si îl dezavuează.
Spectatorii sunt constituiți din toți cei care urmăresc reprezentația politică. Ei sunt cei
care râd sau care suferă, care aplaudă sau huiduie, care înghit cu credibilitate minciunile sau care
nu cred în nimic. Sunt cei care decid să înlocuiască, din timp în timp actorii, pentru că piesa
rămâne invariabil, aceeași : „ Alte măști, aceeași piesă”11
Publicul înceară întotdeauna să înțeleagă realitatea, să afle adevărul, străpungând hățișul
distorsiunilor și aparențelor, a fățărniciilor și a disimulării . Dar acest paradox al căutării rămâne
aproape mereu o fata -morgana, cum atât de relevant l -a formulat Goffman : „ cu atât trebuie să -și
concentreze atentia asupra aparențelor”12

11 Mihai Eminescu, Glossă , în Mihai Eminescu, „ Poezii”, Editura pentru literature, București, 1982, p.78.
12 Erving GOFFMAN, Viața cotidiană ca spectacol , traducere de Simion Drăg an și Laura Albulescu, Editura
Comunicare.ro, București, 2007, p.97.

10
Lucr area de față își propune să analizeze aspecte din campania electorală prezidentțială
din noiembrie a anului 2014, din România, privite din punctul de vedere al reprezentației
teatrale. Se va examina versatilitatea comunicării și spectacolul teatral de factură politică. Se
deorește elaborarea lucrării sub forma unei teme de cercetare, care se vrea a fi atât un studiu
prespectiv al importanței factorilor de ” spectacol teatral”, cât și o proiecție asupra veleităților
actoricești ale candidaților.
Credem că subiectul este important atât pentru științele politice cât și pentru practica
politică, într -o lume din ce în ce mai spectacular – teatrală, în care imaginea și percepția tind să
înlocuiască realitatea. Disecarea cîtorva momente din campania electorală ne va ajuta să vedem
mediocritatea unor abordări, iar analiza aspectelor exis tențiale privite prin prisma metaforei
dramaturgice ne face să descoperim motivațiile participării actorilor politici la ascestă ” piesă de
teatru” electo rală. Dincolo de accesul la putere, resurse și influență, credem că e și o dorință
histrionică de a juca un rol primordial, de a cuceri publicul, de a fi populari și celebri.
Subiectul lucrării se referă la mecanismele specifice artei spectacolului care s unt folosite
într-o campanie electorală și la tehnicile aparținând artei dramatice, puse în practică de către
vectorii electorali de imagine.
Întrebările esențiale ale cercetării sunt :
1. Cât de importante sunt artefactele de seducție ale spectacolului poli tic într -o campanie
electorală?
2. Cum a influențat versatilitatea comunicării teatrale succesul electoral al candidaților?
Inițial am plecat de la următoarele ipoteze, pe care dorim să le verificăm în cercetarea
empirică efectuată:
a. Candidații au folosit meca nismele artei teatrale pentru a atrage electoratul.
b. Performanțele finale au fost direct proporționale cu talentul actoricesc și cu tehnicile artei
dramatice pe care candidații le -au folosit.
c. Credibilitatea jocului actoricesc a reprezentat una din cheile su ccesului electoral.
Ca metodă de lucru am adoptat observația empirică de tip calitativ și analiza de conținut a
diferitelor aspecte care au relevanță cu tema aleasă, în câteva ipostaze din campanie.

11
În studiul efectual s -au avut în vedere următoarele nivel e conceptuale de analiză:
– limbaj verbal și nonverbal;
– vigoarea expunerii mesajelor și credibilitatea transmiterii informației către publicul
electoral;
– transpunearea actoricească în rolul pe care candidatul trebuie să -l joace
– trăirea interpretativă a candi datului, în diverse etape ale ipostazelor studiate;
– veridicitatea sau falsitatea transmiterii mesajelor și credibilitatea cu care își joacă rolul;
– rolul spontaneității și al improvizațiilor;
– aspecte regizorale ale aparițiilor publice;
– aspecte scenografice ale aparițiilor publice
– aspecte adiacente ale spectacolului politico -teatral : costumații și machiaj, butaforie și
muzică, personaje secundare și fi guranți
În ipostazele alese, în cadrul limbajului verbal și paraverbal, se vor analiza :
– intensitatea vocii;
– timbrul vocii;
– claritatea vocii;
– debitul vorbirii ( viteza de reacție a vocii );
– reacția emoțională a vocii;
– ritmul respirației;
– cadența vorbirii și pauzele în interpretare;
– inflexiunile vocii și intonația;
– ruperile de ritm;
În cadrul limbajului nonverbal se vor avea în vedere :
– proximitatea;
– poziționarea;
– ținuta;
– aspectul -îmbrăcămintea;
– mimica și mișcările feței;
– mișcările corpului în ansamblu, ipostazele corporale;

12
– mișcările capului;
– mișcările mâinilor și picioarelor;
– mișcările trunchiului;
– contactul viz ual – diverse tipuri de „ privire”.
Tema propusă a fost tratată oprindu -ne asupra următoarelor evenimente observate:
– Dezbaterea televizată din ziua de 11 noiembrie 2014 13 între candidații Klaus Iohannis și
Victor Ponta, de pe postul de televiziune România TV ( preluare Realitatea TV ).
– Dezbaterea televizată din ziua de 12 noiembrie 201414 între candidații Klaus Iohannis și
Victor Ponta, de pe postul de televiziune B1 TV.

13Înregistrarea aparține postului Realitatea TV și a fost preluată de pe www.youtube.com.
14 Înregistrarea aparține postului B1 TV și a fost preluată de pe www.youtube.com

13
CAPITOLUL II : Forța de sugestie a comunicării

II.1. Un tablou diacro nic – prespective teoretice referitoare la subiectul analizat .

În vorbirea curentă, cuvântul <<comunicare >> are sensul de a << aduce la cunoștință >>,
<< a informa >>. Semnificațiile științifice ale termenului sunt însă mai ample. Comunicarea este
un pr oces care, din perspectiva << științei comunicării >>, dispune de patru componente
fundamentale : un emițător, un receptor, un canal de transmisie și informația. Dar comunicarea
nu se încheie odată cu preluarea sau receptarea informației. Aceasta poate exe rcita o influență
efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor care o receptează. Acest proces
poartă numele de efect al comunicării.
Pe parcursul timpului, oamenii au e voluat de la comunicarea prin semne și semnale la cea
prin limbaj. Ap oi, au dobândit capacitatea de a scrie, de a tipări și de a transmite informația
dincolo de spațiu și timp. Fiecare din mijloacele de comunicare, a determinat modificări
fundamentale în gândirea umană și în dezvoltarea culturală a societății. Deci, se poat e spune că
definiția clasică a comunicării ar fi : „ comunicarea este un proces prin care un emițător transmite
informația receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului
anumite efecte.”15
Ulterior, acest model inițial al comunicării a fost îmbogățit cu alte elemente: codarea,
decodarea, zgomotul de fond. „ Activitățile de comunicare implică punerea în joc a unor
semnale, corespunzătoare unor coduri, într -un mediu ce definește un număr de posibilități de
fixare a unor o biective delimitate de roluri exacte, în scopul producerii unor mesaje speciale și a
unor informații destin ate a fi primite și descifrate”16 .Primele studii moderne despre comunicare
au pornit din zona psihologiei sociale. Paul Lazarsfeld, Carl Hovland și H arold D. Laswell
abordează comunicarea prin intermediul conceptelor științifice psihologice, Studiul <<
Mecanismul votului >>, realizate de Paul Lazarsfeld, Bernand Berelson și Hazel Gaudet avea ca
obiectiv identificarea factorilor ce determină opțiunea al egătorilor, ei formulând teza că oamenii

15 J.J. van CUILEN BURG, O.SCHOLTEN, G.W. NOOMEN, Știința comunicării, traducere de Tudor Olteanu, Editura
Humanitas, București, 1998, p.24.
16 Andre de PERETTI, Jean -Andre LENGRAND, Jean BONIFACE, Tehnici de comunicare, traducere de Gabriela Sandu,
Editura Polirom, Iași, 2001, p.138.

14
votează foarte adesea la fel precum anturajul lor, demonstrându -se astfel eficiența contactelor
personale. „ Interpretarea cea mai convingătoare a opțiunilor, potrivit lui Lazarsfeld, este aceea
că oamenii doresc să fie de partea câștigătorului – ceea ce el a n umit << efectul de raliere >>
(bandwagon effect ).17
Referindu -se la efectul global al unei campanii electorale, sociologul american
sintetizează într -un mod admirabil : „O campanie electorală are trei tipuri de efecte asupra
electoratului : îi activează pe cei indiferenți, îi întărește în hotărârea lor pe cei partizani și îi
convertește pe cei echilibrați”18
Harold D.Laswell 19 a studiat conduita comunicatorului. În viziunea autorului american,
pentru a descrie un act de comunicare, trebuie răspuns la întrebările : cine, ce spune, prin ce
canal, cui, cu ce efect ?
Există cinci tipuri de comunicare :
– comunicarea intrapersonală – când emițătorul și receptorul sunt una și aceeași persoană;
– comunicarea interperson ală – care se produce între doi participanți;
– comunicarea de grup;
– comunicarea publică – când există un emițător unic și o multitudine de receptori;
– comunicarea de masă – un emițător instituționalizat de mesaje adresate unor destinatari
necunoscuți.

Comuni carea este o transmitere de informație printr -o constelație de semnale și
simboluri. Pentru a împărtăși ceva semenilor, oamenii au libertatea de a recurge la
diverse coduri.
La ora actuală, efectele procesului de comunicare se resfrâng asupra întregii
societăți. În esență, există cel puțin trei teorii care explică modul cum se produce
influența comunicării în epoca modernă :

17 Paul DOBRESCU , Alina BÂRGĂOANU, Nicoleta CORBU, Istoria comunicării, Editura Comunicare.ro, București,
2007, p.142
18 Paul LAZARSFELD, Bernand BERELSON, Hazel GAUDET, Mecanismul votului –cum decid alegătorii într -o
campanie prezidențială, traducerea de Simona Drăgan, Editura Comunicare.ro, București, 2004, p.145.
19 Harold LASWELL, ” The structure and Function Of Communication in Society” în Bernand Berelson, Moris
Janowitz (eds), Reader in Public Opinion and Communication, The Free Press , New York, 1996, pp.178 -190.

15
1. Teoria agendării – Practic, mass -media fixează agenda piblică. Ea determină ce subiecte
merită să fie cunoscute, iar publicul își îndr eaptă atenția asupra acestora. Cei mai
importanți cercetători care au dezvoltat această teorie au fost Mc Combs și Shaw,
Lowery, De Fleur și Sohn.
2. Teoria spirale tăcerii – Elaborată de E. Noelle Neumann, teoria pleacă de la premisa că
opinia publică îl det ermină pe individ să nu -și divulge propriile opinii. Teama sa este
alimentată de convingearea că într -o societate, importante sunt opiniile majorității.
3. Teoria prăpastiei cognitive și a creșterii diferențiate a cunoașterii – Această teorie
argumentează dec alajul de consum mediatic dintre << cei care știu >> și << cei care nu
știu>>. În prima categorie intră cei interesați permanent de fenomenele sociale și de
reflectarea lor în presă, în timp ce pentru a doua categorie de public, televizunea și
radioul su nt mijloacele principale de informare. Cei mai importanți reprezentanți ai
acestei teorii sunt Tichenor, Donohue și Olien.
Se poate spune că, la începutul celui de -al treilea mileniu, comunicarea a ajuns o noțiune
cu simbolistică extrem de puternică. Pent ru unii, comunicarea devine o valoare în sine,
reverberându -se credința în forța excepțională a acesteia, într -o contextualitate în care
majoritatea problemelor se reduc la deficiențe comunicaționale. Este desigur un reducționism și
o absolutizare a virtuț ilor comunicării. Însă nu se poate nega faptul că, pentru oamenii politici,
modernitatea impune o pregătire specială în acest domeniu. Iar acestă instruire are în vedere atât
abilitățile de folosire a mijloacelor tehnologiei informației, cât și o resurecți e a unor vechi
discipline din practica politică, cum ar fi oratoria sau actoria. Comunicarea politică re prezintă o
formă specifică de co municare, circumscrisă fenomenului social și activității respective. În
viziunea lui Brain McNair, în definirea ei „ nu trebuie avute în vedere numai declarațiile verbale
sau scrise, ci și mijloacele vizuale de semnificație, asa cum sunt îmbrăcămintea, machiajul,
tunsoarea, gestica și întreg limbajul nonverbal, adică toate acele elemente de comunicare despre
care s -ar putea afirma că alcătuiesc o << imagine >> sau o identitate politică.”20 De altfel, în
lucrarea noastră, am abordat comunicarea politică prin prisma acestui aspect, al integrabilității
unei multitudini de mijloace, a unei plurivalențe de procedee și mijloace fo losite de << actorii >>
politici, pentru a seduce electoratul și pentru a -i canaliza opțiunea de vot.

20 Brain McNAIR, op.cit. , p.187

16
Dimensiunile comunicării politice sunt în accepțiunea lui Jacques Gerstle, în număr de
trei : pragmatică, simbolică și structurală. „ Dimensiunea pragmat ică definește stadiul practicilor
reale de comunicare. Astfel, este sugerată utilizarea comunicării politice pentru a interacționa
conform unor modalități variabile, cum ar fi, printre altele, presuasiunea, convingerea, seducția,
informarea, comandarea, ne gocierea, dominarea… Cea simbolică înseamnă a reprezenta realul și
a stabili un raport de semnificaț ie între lucruri, prin intermediul limbajului, riturilor și miturilor. ..
Dimensiunea structurală a comunicării face tri mitere la căile pe care acesta a vansează, fiind
vorba despre canale, rețele și media, prin intermediul cărora se derulează fluxul comunicării.”21
În elaborarea studiului nostru am adoptat principiile și am aderat la „ teoria pradgmatică a
comunicării” elaborată de Școala de la Palo Alto, di n care a făcut parte și celebrul sociolog
Erving Goffman. Această teorie a luat forma unei „ axiomatici”22., care propune cinci postule de
bază ale trăsăturilor distinctive ale comunic ării. Dintre aceste postulate, v om releva două, cau au
conotații cu lucra rea :
– „Imposibilitatea de a nu comunica – se pornește de la observația că orice comport ament are
valoare comunicațională, în acest context nimeni nu se poate sustrage comunicării. Faptul de a
nu manifesta o reacție echivalează tot cu o reacție. Mișcarea sau repausul, acțiunea sau
inactivitatea, cuvintele sau tăcearea, totul reprezintă un mesaj. Comunicarea depășește granițele
limbajului verbal. În acest context prin limbaj verbal, prin semnele și semnalele celui nonverbal
și prin contextualitatea unei sit uații”.23 Iar Ion Ovidiu Pânișoară aprec iază că „ trebuie să se
distingă comunicarea pe intervalul a trei paliere : ceea ce a fost spus (comunicare verbală), cum a
fost spus (comunicarea nonverbală) și de ce a fost spus (nivel la care apare metacomunicarea) .”24
– „ Comunicarea digitală și comunicarea analogică” – ființa umană utilizează pentru a
comunica două mari categorii de semnale : cele digitale (cuvintele, care pentru a fi înțelese
trimit la un cod precis) și cele analogice (gesturi , posturi, paralimba j, care nu trimit la un cod
foarte precis). Comunicarea digitală privește conținutul comunicării, iar cea analogică privește
relația dintre interlocutori. Comunicarea analogică este orice comunicare nonverbală sau
paraverbală, incluzând aici postura, gesti ca, mimica, inflexiunile vocii, succesiunea, ritmul și

21Jacues GERSTLE, op. cit. , pp.25 -26
22Paul DOBRESCU, Alina BÂRGĂOANU, Nicoleta CORBU, op.cit., p.359.
23 Alex MUCCHIELLI, Arta de a influența , traducere de Mihaea Calcan, Editura Polirom, Iași, 20 02, p.76.
24 Ion Ovidiu PÂNIȘOARĂ , Comunicarea eficientă, Editura Poliromn, Iași , 2008,p.101

17
intonația cuvintelor și orice altă manifestare non -verbală, toate acestea nelipsind niciodată din
contextul unei interacțiuni interumane.
În procesul comunicării nu se poate să nu existe un paralimbaj care să însoțească vorbele.
Se creează astfel o metacomunicare. „Experiențele sistematice privitoare la impactul asupra unui
anumit public al discursurilor însoțite sau nu de un paralimbaj congruent sau necongruent, arată
că acel public reține mai bine și e mai sensibil la discursurile în care oratorul pare în acord
profund cu ceea ce spune. Corpul și vocea trebuie să arate convingerea ăe care oratorul o pun în
vorbele sale. Cursurile de << media training >> pe care le iau oamenii politici, insistă pe
stăpânirea << expresivității >> persuasive, pe care trebuie să le dețină un bun orator. Din același
motiv, responsabililor și liderilor li se recomandă să facă efortul de a crede în ceea ce spun,
pentru a -și motiva și mobiliza auditoriul”.25
În fața oricărui au ditoriu, indiferent de compoziția sau de mărimea lui, condiția sine-qua-
non a credibilității unui vorbitor este ca să fie convins de ceea ce spune sau să se prefacă în mod
excepțional că are acele păreri. Forța și intensitatea propriilor opinii, conferă cu vintelor și
gesturilor o mai mare putere de sugestie. Gustave Le Bon explică aceste lucruri cu o remarcabilă
plascititate : „ Marii împătimiți, cei care înflăcărează inimile maselor – un apostol Petru, un
Luther, un Napoleon sau capii Revoluției de la 1789 – au fost fascinați pentru că erau ei înșiși
pătrunși de adânci convingeri. Numai astfel au putut sădi în sufletele altora puterea extraordinară
numită credință, ce face din om sclavul desăvârșit al propriului său vis.”26
Procesul comunicării are ca final itate asumarea și exprimarea unei identități.
Comunicând, te poziționezi în raportul cu altul. Pentru Goffman, „comunici pentru a avea
identiatea voită în situația de comunicare în care te găsești”27. Și este foarte adevărat că în orice
situație de comunica re interumană, fiecare << actor >> interpretează un << rol >>, menit să -i
asigure în final control situației, adică să -i ofere posibilitatea de a se face cunoscut în rolul său.
Este un truism faptul că persuasiunea și manipularea reprezintă apanajul lumii politice.
Iar omul modern este o victim a propagandei, este o victimă a manipulării din partea

25 Alex MUCCHEILLI, Arta de a comunica, traducere de Giuliano Sfichi, Gina Puică și Marius Roman, Editura
Polirom, Iași, 2005, p.107.
26 Gustave Le BON, Psiholo gia mulțimilor , traducere de Mariana Tabacu, Editura Antet, București, 2001, p.61.
27 Erving GOFFMAN, op,cit. , p.142.

18
organizațiilor politice, dar și a celor comerciale sau de media. Fiecare informație auzită la radio,
fiecare film văzut, fiecare reclamă întâlnită pe drum sau p rezentată la televizunea, fiecare discurs
politic, fiecare acțiune a societății civile, fiecare demers social, îl aruncă într -o lume tentaculară,
aunor opțiuni multiple, dar care toate sunt prefabricate și precomandate. A trăi în societate
înseamnă a accep ta persuasiunea și manipularea. Depinde însă la ce nivel.
Septimiu Chelcea definește persuasiunea ca însemnând „ acțiunea de a convinge pe
cineva să gândească într -un anume mod sau să se comporte într -un fel anumit, precum și
rezultatul acestei acțiuni”28. Iar manipularea este „ un mod de influențare a opiniilor, atitudinilor
și comportamentelor prin care se urmărește atingerea altor scopuri decât cele ale persoanelor
manipulate”29
Practic, între scopurile celor care manipulează și interesele << victimelor >> există o
clară discrepanță, iar persoanele sau grupurile manipulate nu sesizează acest contrast.
Persuasiunea și manipularea sunt două procedee asemănătoare prin caracteristicile lor și prin
obiective, dar diferite sub raport etic și moral. Este foarte adevărat că uneori diferența dinre ele
rămâne insesizabilă : „Ierarhia și -a impus dominația asupra celorlați în primul rând prin
convingere, deci prin manipulare. Teoretizarea, justificarea, ilustrarea și pentru permanentizarea
supunerii au fost pașii obli gatoriu parcurși de orice lider. Violența, constrângerile, legile și
presiunile economice sunt ulterioare acestora. Comunicarea și manipularea au precedat forța,
aceasta fiind totuși doar o soluție extremă. Miza oricărei ierarhii a fost supunerea prin simb ol,
prin construct de imagine, prin interpretarea motivate a trecutului, prin modelarea în spiritual
utilității a prezentului și prin proiectarea dezirabilă a viitorului.” 30
De-a lungul istoriei, instrumentul manipulatoriu cel mai des uzitat a fost propag anda.
Disemincarea ideilor convenabile dominatorilor s -a făcut, secole de -a rândul, prin intermediul
vectorilor umani. Apoi, odată cu apariția mass -media, aceasta a devenit mijlocul ideal de dirijare
a mesajului persuasiv către cei guvernați. „ Scopul prop agandei este de a ne schimba ideile. Ea
urmărește să ne impună noi convingeri, aspirații, puilde de credință, care ne vor modifica

28 Septimiu CHELCEA, Opinia publică – strategii de persuasiunea și manipulare , Editura Economică, București,
2006, p.123
29 Ibidem., p.226.
30 Bogdan TEODORESCU, Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, București, 2007, p.14.

19
atitudinea și comportamentul”31, apreciază Gabriel Thoveron. Iar Milton Greenberg consideră
propaganda ca fiind „ comunicarea al cărui scop este să influențeze gândirea, emoțiile și acțiunile
unui grup, prin selectarea și manipularea atentă a informațiilor”.32
Istoria unmanității este paralelă cu evoluția propagandei, scopul fiind supunerea maselor
prin mijloace comunicațional – manipulatorii. Secolul douăzeco a consacrat dezvoltarea
tehnologică explozivă a mijloacelor de comunicare în masă, iar regimurile totalitare – comuniste
și fasciste – au făcut propagandă un << modus vivendi >> a sistemelor politice respective,
bazându -se în mod esențial pe media. Tehnicile manipulatorii folosite reprezentau însumarea
tuturor cunoștințelor omenirii în domeniu. Prin propagandă și prin media se va crea realitatea
artificială în care individul să fie captiv și depersonalizat.
Dar și regimurile democratice au folosit din plin vituțile propagandei și ale mass -media.
Campaniile electorale și cele instituționale sunt bazate tot pe comunicare și pe persuasiunea,
folosindu -se un întreg arsenal de tehnici și de mecanisme pentru a seduce electoratul. „ În
societățile democratice, rolul hotărâtor al mediei din punct de vedere strategic. Mass -media
devine o putere socială care influențează, fapt ce se datorează stabilirii agendei publice. În
campaniile electorale, pentru a reuși, trebuie să vibrezi cu age nda publică a unui post TV sau să
fii de acord cu opinia publică.”33
Exaltarea puterii mijloacelor de comunicare în masă, care ar fi putut să influențeze în
mod indubitabil opțiunile cetățenilor, s -a reverberat în teorii destul de exclusiviste. O amintim
doar pe cea a „ injectării hipodermice”. Aceasta pretindea că emitentul unei informații,
folosindu -de de media ca de un „ ac hipodermic”, poate obține efectul dorit din partea publicului,
iar influența mesajului asupra oamenilor depinde doar de felul în car e acesta fusese conceput.
Evident că era o exagerare a puterii manipulatoare a mediei într -o societate liberă și democratică,
în care cetățenii își manifestă capacitatea de selecție și de circumspecție. „ Așa cum producătorii
livrează mărfuri, așa mass -media livrează informații, iar problema de bază este dacă, de către

31 Gabriel THOVERON, Comunicarea politică azi, traducere de Marius Conceanu, Editura Antet, Oradea, 1996,
p.10.
32 Apud Bogdan TEODORESCU, Dorina GUT, Radu ENACHE, Cea mai bună dintre lumile posibile – Marketingul politic
în România 1990 -2005 , Editura Comunicare.ro, București, 2005, p.11.
33 Bruce NEWMAN, Handbook of Political marketing, (editor), Sage Publications, United Kingdom, 1999, p.167.

20
cine și cum pot fi controlate alegerile și preferințele subiecților liberi și autonomi.”34
Atotputernicia media și capacitatea ei infailibilă de influențarea au fost infirmate în mare parte în
campania electorală ce constituie obiectul studiului de față.
Teatru prin excelență o artă a persuasiunii și a transmutării de personalitate, iar actorii
sunt artizanii care vând iluzii spectatorilor, jucând roluri dintre cele mai diverse. Tot astfel,
oamenii politici sunt maeștrii manipulării unui public mult mai vast, pe marea scenă a societății,
unde tranzacționează săeranțe și unde interpretează partituri ce au impact asuprea existențelor
noastre. Singura diferență este că actorii sunt animați de volu ptatea histrionismului, iar
politicienii sunt obsedați de mirajul puterii.
În societățile moderne demicratice, punctul comunicațional culminant al activității
politice îl constituie campania electorală. Vom încerca să relevăm câteva dintre aspectele
impor tante ale acesteia, care au conotații cu tema și a căror relevanță aplicativă în campania
prezidențială din anul 2014 va fi explicată ulterior.
Marketingul politic reprezintă totalitatea mecanismelor și resorturilor care au ca scop
realizarea și diseminar ea imaginii unui om politic sau a unei instituții, obiectivul final fiind
obținearea votului sau a încrederii publice. Marketingul politic se împarte în marketing electoral
și instituțional. Într -o campanie electorală apare o relație de schimb. Candidatul oferă un
program, se angajează în rezolvarea unor probleme concrete, promite realizarea unor obiective,
<< vinde >> speranțe și certitudini viitoare, iar alegătorul îi dă pentru toate acestea, votul său.
Această << tranzac ție >> îl transformă pe candidat î ntr-un fel de produs comercial, iar în toată
această sarabandă, tehnicile de marketing au un rol extrem de important.
Orice aspirant la o funcție eligibilă trebuie să aibă calitățile presuasive necesare și să facă
uz de toate mijloacele de manipulare dis ponibile pentru a convinge votanții. El trebuie să le
transmită alegătorilor, prin limbaj verbal și nonverbal, un mesaj cât mai relevant. Indiferent dacă
acesta este transmis prin viu grai în timpul aparițiilor publice sau prin intermediul mass -media, el
constituie osatura în jurul căreia se organizează campania.

34 Marek ZIOLKOWSKI, Despre pluralitatea prezentului, în Adrian NECULAU și Gilles FERREOL (coordonatori),
”Psihologia schimbării”, traducerea de Radoslawa Lascăr și Ovidiu Lascăr, Editura Polirom, Iași, 1998, p.235.

21
Mesajul este o chintesență a programului politic, economic și social, dar trebuie să fie și
atractiv, convingător, coerent, pertient, ușor de reținut. Pentru realizarea lui, se pornește atât de la
programul partidului cât și de la agenda populației. Aceasta din urmă subsumează problemele
pentru care se așteaptă rezolvarea, dar și pericolele care îi creează anxietatea. Aceste pericole,
adunate într -o formă unitară creează imaginea inamicului colecti v. Iar în competiția electorală va
ieși învingător candidatul care va fi creditat cu cea mai mare șansă de a învinge inamicul
colectiv, în condițiile în care aceasta a fost corect identificat. În fond, candidatul trebuie să
vorbească algătorilor despre cee a ce aceștia vor să audă, transmitându -le cu obstinație atât
speranța într -un viitor mai bun cât și optimismul regenerator al v ieții. „ A le dărui oamenilor
fărâma de speranță și iluziile fără de care nu ar putea trăi – iată rațiunea de a fi a zeilor, a
erorilor, a poeților, a politicienilor.” 35
În orice campanie electorală esențiali mai sunt și alți doi factori : credibilitatea celui care
emite informația și alegerea corespunzătoare a tipului de mesaj pentru un grup electoral anume.
Un mesaj verific și ac ceptabil trebuie să pornească de la un personaj credibil, căruia să -i poată fi
atribuit. Iar aceast ecuație, notorietatea și prestigiul competitorului sunt formule magine care
aduc, de cele mai multe ori, succesul.
De asemeni, mesajul, oricât de pertinet, de inteligent și de subtil ar fi, trebuie să reflecte
doar realitatea politică și profilul celui care îl emite. Un candidat din sfera de dreapta a politicii
care transmite promisiuni de stânga este greu să treacă testul credibilității.
Într-o campanie el ectorală numărul mesajelor importante transmise de un candidat nu
trebuie să fie foarte mare, deoarece pot crea o reacție confuzivă la nivelul electoratului, obosidu -l
și derutându -l. Ele pot fi negatice sau pozitive, ample sau succinte, particulare sau ge nerale,
importantă cadența lor de lansare pe parcursul confruntării.
Ca și în alte domenii științifice sau ale sferei sociale, idealul specialiștilor în marketingul
politic este predictibilitatea. Dar acest deziderat rămâne iluzoriu, deoarece „ politica n u este un
ansamblu de date obiective, ci rezultatul deciziilor subiective, individuale, al jocului

35 Gustave Le BON, op.cit. , p.55.

22
posibilităților și probabilităților. Societățile nu sunt nici << programate >> , nici
<<programabile>> , contrazicând astfel, toate utopiile cibernetice.”36
Și existența prozaică a oamenilor obișnuiți, dar mai ales în politică, <<imaginea>> este
un lucru definitoriu, esențial. Ea reprezintă percepția colectivității asupra unei persoane sau
asupra unei instituții. Știm că orice demers public al unui lider este analizat din perspectiva
aportului sau deficitului de imagine pe care îl generează. „ Imaginea conducătorului – afirmă
Brain McNair – contează mai mult decât capacitățile acestuia, iar cursivitatea transmiterii unui
mesaj publicmai mult decât conținutul lu i.”37
Toate aceste lucruri nu sunt deloc noi, numai că epoca modernă a creat sinteza
metodologică a unor practici ancestrale, la care a adăugat forța tehnologiei contamporane.
Dintotdeauna, obținerea și deținerea puterii a avut un indubitabil caracter ima gologic, toate
acestea făcând parte din manupularea mulțimilor. De altfel, masele sunt impresionante prin
puterea și propagarea sugestiei imaginative. Iar dacă nu avem la îndemână imagini, ele pot fi
evocate printr -un judicios apel la cuvinte și formule li ngivstice, care, folosite cu iscusință, capătă
o putere uluitoare. Tăria cuvintelor stă în legătura lor cu imaginile evocate prin ele.
La începutul secolului al XIX -lea, în SUA, apar primii oameni angajați de către
structurile politice cu sarcini în domen iul construcției de imagine. De acolo până la manipularea
prin crearea imaginii oamenilor politice de azi a fost un drum lung, în care mecani smele au
rămas cam aceleași, doa r artificiile tehnologice și nuanțările specifice modernității fiind altele. În
esență, omul politic trebuie să fie providențial, să întruchipeze un mit, să se identifice cu o
doctrină importantă sau cu o entitate pe care o reprezintă.
Prin, fotografie, film, desen sau caricatură, mass -media reușește de cele mai multe ori să
dea o nouă înfățișare oamenilor politici. Consultanții politici și specialiștii în publicitate se
străduiesc să inducă în mintea cetățenilor o imagine a liderilor politici cât mai aproape de
dezideratele populare. Citându -l pe Roger Gerard Schwartzenberg, Gabriel Tho veron ne prezintă
cinci arhetipuri imagologice ale scenei politice :
„1. Eroul, omul excepțional, omul providențial – precum Charles de Gaulle

36 Georgeta GHEBREA, op.cit ., pp.100 -101.
37 Brain McNAIR, op.cit. , p.61.

23
2. Omul obișnuit – preumc Jimmy Carter, care spunea despre el însuși << nu sunt decât
un om ca toți oamenii>>
3. Liderul fermecător – de la frații Kennedy la Giscard, trecând de la Pierre Elliot
Trudeau și Olof Palme, văzând în politică o artă a seducției
4. Părintele, batrânul înțelept – precum neobositul Konard Adenauer, liniștitul Georges
Pompidou și Mit terand din epoca forței liniștite.
5. Non -femeia politică – precum Indira Gandhi, Golda Meir, Margaret Thatcher.”38
De fiecare dată când un lider politic comunică, el transmite nu numai un mesaj pentru
alegător, ci și o imagine care conține trăsături pro prii.
Probabil, cea mai importantă formă de argumentație politică este discursul. Aceasta este
„ o modalitate de organizare a conținutului comunicării printr -o serie de operații discursive,
logice, retorice, tematice,”39 Forța de fascinație a unui discurs rezidă din îmbinarea cât mai
potrivită a cuvintelor în raport cu auditoriul și cu scopul urmărit. Sursele capacității de
impresionare a auditoriului sunt două : cuvântul în sine și semnificația acestuia. Publicul este
impresinat fie de forma în care se pr ezintă o intervenție discursivă, fie mesajul pe care îl are.
În alchimia unui discurs intră, cu doze diferite, atât limbajul verbal cât și cel nonverbal.
Iar în limbajul procedeelor retorice la nivel de prin rang se află metaforele, metonimiile,
aforisme, jocurile de cuvinte, expresiile polulare, eufemismele, deplasările semnatice. Limbajul
metaforic este probabil cel mai gustat de public, acesta șochează, entuziasmează, scoate
auditoriul din inerție. Metafora are atât valoare expresivă cât și formativă, i ar a pune lucrurile în
antiteză sau a ironiza o stare de fapt înseamnă a îndrepta atenția asupra acelui fenomen. Forța de
sugestie a metaforei îi poate aduce unui politician sufragii nesperate.
În rostirea unui discurs, pe lângă conținutul său, modul în care este spus contează enorm.
Practic, este vorba de abilitățile actoricești ale politicianului, de veleitățile lui comunicaționale,
atât cele verbale cît și cele nonverbale.

38 Gabriel THOVERON, op.cit., p.91
39 Loara ȘTEFĂNESCU, Retorica argumentării în discursul politic contemporan , Editura Universității din București,
București, 2008, p.10.

24
Prezentarea unei alocuțiuni. Discuțiile în grup sau aparițiile televizate au ca element
centra maniera de a vorbi. La fel ca și pe scenă, claritatea vocii este esențială, fiecare frază
trebuie „ să se audă” pentru toți spectactorii, cuvintele nu trebuie elidate, iar pronunțiile greșite
sunt inacceptabile. Intensitatea vocii depinde d e locul unde se ține discursul, dar de obicei, ea
trebuie să fie mare pentru a da senzația de forță. Este foarte adevărat că un volum al vocii ridicat
pe tot parcursul rostirii obosește auditoriul, de aceea e absolut necesar să se facă „ ruperi de
ritm”.
Viteza de reacție a vocii sau debitul vorbirii nu trebuie să fie prea mare, pentru că
publicul surprinde mai greu torentul verbal, ba chiar sunt necesare moente de „ frazare”, ca în
teatru, pentru a sublinia importanța unor idei. Reacția emoțională a vocii are o importanță
imensă, vorbirea trebuie să fie „rece”, „caldă” sau „dură” , în funcție de împrejurări. De asemeni,
cadența vorbirii și pauzele în interpretare reprezintă elemente de prim rang în captarea audienței.
Un discurs monocord obosește publicul și îi distrage întotdeauna atenția de la vorbitor.
Inflexiunile vocii și intonația sunt tehnici actoricești de o varietate enormă, și care se învață greu,
dar dacă sunt folosite adecvat au o mare putere de seducție. „Discursurile, ca și piesele de teatru,
nu sunt făcute pentru a fi citite, ele trebuie interpretate. Interacțiunea cu corpurile vii le dă
puterea.”40
Vorbitorul acționează indirect asupra auditoriului, el trebuie să convingă publicul să
gândească, să simtă sau să facă ceva, ca rezultate al discu rsului său. În afară de tehnicile
specifice vorbrii actoricești, pentru captivarea asistenței, oratorul public trebuie să facă uz și de
alte mecanisme dramaturgice. Cel mai important dintrea acestea îl preprezintă puterea
veridicității, prin care vorbitoru l crede cu tărie el însuși în ceea ce spune. Sau se preface perfect
în acest sens. Marele actor Laurece Oliver afirma : „Un actor se convinge mai întâi pe el însuși,
apoi publicul”. 41
De asemeni, discursul trebuie să fie entuziast și mobilizator, să induc ă sentimente de
speranță, chiar dacă el transmite și informații negative. Indiferent dacă discursul este liber, scris
sau improvizat, între orator și auditoriu trebuie să se creeze punți de legătură, iar acestea se

40 Deb GOTTESMAN și Buzz MAURO, Cum să v orbești în public folosind tehnicile actorilor , traducere de Nicolae
Năstase , Editura Antet, București, 2001, p.67.
41 Tudor CARANFIL, Actorul și măștile sale , Editura Meridian, București, 1990, p.78.

25
realizează prin tot felul de procedee, pr ecum : întrebări puse publicului, utilizarea umorului,
accentuarea cuvintelor sau sintagmelor importante, pledoarii prin enumerare, folosirea citatelor
sau a aforismelor, relatarea unor întâmplări cu rezonanță simbolică, utilizarea prarafrazelor,
apelul re zonabil la date, cifre, statistici, nimarea spontaneității. „ Se spune despre Bill Clinton, că
în timpul discursului, se adresa numai perosanei care era cel mai puțin de acord cu el. Cum nu
putea ști dinainte care era persoana respectivă, făcea un exerciți u de imaginație. După cum foarte
mulți sunt de acord, procedeul a funcționat bine.”42
În principiu, un comunicator trebuie să decidă inițial ce dorește să facă publicul după ce -l
va asculta, apoi să culeagă informația de care a re nevoie pentru a trece la acțiune, iar în final el
trebuie să interpreteze informația de care are nevoie pentru a trece la acțiune, iar la final el
trebuie să interpreteze informația, astfel încât să -i determine pe ascultători să facă ceea ce
dorește. „ Carierea de actor a fiecărui individ este determinată de dorința de a dobândi stimă
publică, prestigiu, reputație morală și a evita etichetările negative. Ne construim rolul în funcție
de așteptările celorlalți”.43
Comunicarea nonverbală are rolul de a co mpleta și de a multiplica celelalte forme de
exprimare, contribuind la capacitatea de sugestie a actorului politic. „ Gesturile și postura,
împreună cu mimica, utilizarea spațiului, contactul vizual, atingerile corporale, îmbrăcămintea,
mirosurile, tonul v ocii, reprezentarea timpului, însoțesc și, uneori, înlocuiesc cuvintele. Toate
acestea alcătuiesc comunicarea nonverbală”. 44 Acestea se realizează cu ajutorul semnelor și al
semnalelor, iar ele pot fi congruente sau incongruente cu alte modalități de comun icare, în
funcție de modul campatibilizării lor.
Limbajul nonverbal poate avea caracteristici statice sau dinamice, ultimile având o
anvergură mai mare în transmiterea de mesaje și reprezentări, tocmai datorită mișcării și
evoluției lor. „ Impresia exteri oară reprezintă o reflexie a presonalității individuale”.45 Studiind
mimica, mișcările corpului, ale capului, ale mâinilor, ale picioarelor sau trunchiul se pot

42 Deb GOTTESMAN și Buzz MAURO, op.cit., p.57.
43 Adrian NECULAU, ” Personalitatea – o construcție socială” , în Adrian Neculau (coordonator), Psihologie socială
– aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași, 1996, p.156.
44 Septimiu CHELCEA, Loredana IVAN, Adina CHELCEA, Comunicarea nonverbală – gesturile și postura, Editura
Comunicare.ro, București, 2005, p.11
45 Vera BIRKENBIHL, Semnalele corpului , traducere de Aurelia Mihalache, Editura Gemma Press, București, 1999,
p.34.

26
desprinde concluzii interesante despre personalitatea individului, despre starea lui de spirit,
despre sentimentele care îl animă, despre trăirile interioare și intențiile sale. „Corpurile noastre
sunt ca niște panouri de afișaj pe care ne prezentăm sentimentele”. 46 Vom încerca să urmărim
toate aceste lucruri în cazul candidaților ce se înfruntă în a legeri.
Cele mai interesante ipostaze discursive ale oamenilor politice se întâlnesc în dezbaterile
televizare. În aceste ipostaze se reliefează conceputul de << fa ță>> sau << fațadă >> introdus de
Goffman și care înseamnă „acel aspect din performarea ind ividului ce funcționează de regulă
într-un mod constant și fix pentru a degini situația în ochii celor care observă performarea ”.47
Ulterior Brown și Levinson „ au distins două tipuri de față : fața negativă – dorința unei
personae de a -și menține liberta tea de acțiune și fața pozitivă – dorința unei personae ca
imaginea să -i fie respectată de ceilalți”.48 Discursul conflictual al unei dezbateri televizate este
condiționat de valoare informative a mesajelor pe care le transmit politicienii, ei interpretând
roluri prestabilite, în care << dramti zează >> schimburile verbale.
Abilitățile comunicaționale ale candidaților sunt preponderente într -o astfel de
confruntare, cu cât schimburile de replici sunt mai dinamice și diferendele mai ample, cu atât
spectacolul este mai atractiv pentru public. Explicațiile logice, soluțiile realiste sau rezolvările
pertinente și tehnice aproape că nu mai contează, experții în comunicare știind că în mintea
publicului, după câteva zile, vor ramâne doar replicile spumoase, greșel ile grave ale candidaților
și momentele când aceștia au fost puși în dificultate. În acest context, ceea ce contează este atât
maniera de a pune întrebări pertinente sau pline de capcane, cât și abilitatea de a răspunde la cele
ale adversarului.
În a doua partea a lucrării vom analiza pe larg, în strictă conotație cu tema abordată,
confruntările televizate din campania electorală prezidențială a anului 2014.
Pentru tema lucrării noastre este important să reliefăm o teorie celebră, ale cărei conotații
și aplicabilități se extind în spectrul spectacolului politic. Este vorba de teoria disonanței
cognitive a lui Leon Festinger. Conform acesteia, dacă o persoană primește informații

46 Joe NAVARRO, Secretele comunicării nonverbale, traducerea de Mihaela Liliana Stroe , Editura Meteor Press,
București, 2008, p.107.
47 Erving GOFFMAN, op.cit., p.50.
48 Apud Daniela Rovența FRUMUSANI, Ipostaze discursive , Editura Universității București, București ,2009, p.67.

27
contradictorii despre o anumită etitate (persoană, evenimente sau situații soci ale), ea suferă o
stare de tensiune psihică, din care încearcă să iasă fie prin minimalizarea importanței elementului
disonat, fie prin căutarea unor informații care să concorde cu credințele inițiale. Deci, disonanța
desemnează în primul rând o stare psih ologică ce îl determină pe individ să -și modifice universul
cognitiv. „ Existența disonanței este psihologic inconfortabilă ; din această cauză, ea va motiva
persoana în încercarea de a reduce disonanța și de a atinge consonanța. Tot încercând să reducă
disonanța prezentă, persoana va evita în mod activ situațiile și informația care ar putea să
amplifice disonanța”. 49
Starea de disonanță cognitivă generează un disconfort psihic, iar indivizii încearcă să iasă
din această stare prin adăugarea unor noi cogni ții care să amplifice elementele consonante sau
care să micșoreze elementele disonante. Intensitatea stării de dizarmonie depinde de importanța
pe care persoana o acordă cognițiilor ce sunt în contradicție și de multitudinea informațiilor
aflate în disona nță. „ Conform acestei teorii, numprul factorlor care joacă un rol în procesul de
comunicare poate fi redus la trei :
1. Opinia (despre o persoană sau evenimente) precedentă actului de comunicare;
2. Opinia eminentului (despre acea persoană sau evenimente) așa c um această opinie
este văzută de receptor;
3. Aprecierea de care se bucură eminentul în ochii celui care receptează mesajul”, 50
Această teorie permite atât realizarea unor prognoze cu privire la schimbarea atitudinilor,
opiniilor și comportamentelor, cât și c rearea artificială de disonanțe sau de consonanțe cognitice
de către actorii politici. Bineînțeles că aceste lucruri necesită un rafinament manipulator deosebit,
fiind făcute atât de omul politic cât și de specialiști din staff -ul său.
Toți actorii care as piră să fie aleși sau să dețină funcții trebuie să aibă calități de lider.
Capacitatea de a fi lider – leadershipul – repezintă acel ansamblu de calități cu ajutorul cărora
cineva conduce eficient oamenii, punându -i pe aceștia să facă ceea ce dorește el, p rin câștigarea
încrederii și a cooperării. Liderii se disting față de mase prin faptul că au viziunea nevoilor
grupului sau a societății, prin puterea lor de a activa oamenii în realizarea unor deziderate, prin

49 Leon FESTINGER, A Theory of Cognitive Dissonance, Stanford University Press, Stanford, 1957, p.87 .
50 J.J. van CUILENBURG, O. SCHOTTEN, G.W. NOOMEN, op.cit., p.221

28
capabilitatea de a -i organiza pe alții. Cond ucătorii de calibru au atât harul nativ necesar, cât și
forța de a -l modela și completa pe acesta, învățând continuu din lecția aspră a vieții. „ Un lider de
succes trebuie să aibă : fermitate, capacitatea de a mobiliza energii, integrare, entuziasm,
inagi nație, dorință de a munci, abilitatea de a fi analitic, capacitatea de a -i înțelege pe ceilalți,
abilitatea de a sesiza oportunități, abilitatea de a trece peste situații neplăcute, de a se adapta la
orice schimbare, dorința de a -și asuma riscul”.51
Unii li deri au calități excepționale, realizează fapte remarcabile, iar prin magnetismul lor
personal îi atrag pe ceilalți oameni, canalizându -i spre un deziderat anume. Sunt acei conducători
charismatici care schimbă sensul evenimentelor și care „ fac istorie”. Pe lângă celelalte însușiri
extradimensionale ei sunt și foarte buni actori. Dar, viața politică este impregnată de impostură,
iar prin propagandă și campanii de imagine se pot crea false personalități si pseudocharisme. Pe
aceștia, masele îi urmează fie d in constrângere, fie în urma unei manipulări stabile, fie în virtutea
unei inerții sociale contagioase. „ Indivizi sau grupuri politice pot să se supună unui lider care se
pretinde charismatic întrucât toată lumea se comportă în același fel sau nu există a lte
posibilități”.52
O diferență importantă dintre actorul veritabil și omul politic este scenariul. În cazul
primului, textul interpretativ e strict determinat, iar eventualele improvizații nu aduc atingere
acțiunii sau cadrului compozițial al spectacolul ui. Politicianul însă, este pus mereu în situații
neprevăzute. Scenariul său are un caracter evoluționist, comportamentul se modifică, ceea ce
implică dificultăți sporite și calități speciale din partea „ interpretului”. Atitudinea omului politic
este flui dă și versatilă, după cum împrejurările o cer, dar este foarte importante ca el să nu -și
„iasă din rol”. „ Sub presiunea unei selecții evoluționiste, ei tind să -și modifice și să -și dezvolte
anumite trăsaturi. Selecția evoluționistă face ca o anumită conve nție să fie aleasă și să devină un
echilibru stabil în comportamentul oamenilor”. 53
Lumea politică de azi s -a transformat într -un spectacol generalizat, vizualizat de un
public din ce în ce mai vast, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Iar actorii

51 Dumitru ZAIȚ,” Intercultural în managementul maselor”, în Dumitru Zaiț (coordonator), Managementul
intercultural, Editura Economică, București, 20 02, p.261.
52 Dominique COLAS, Sociologie politică, traducere de Vasile Savin, Cătălin Simion și Diana Crupenschi, Editura
Univers, București, 2004, p.105.
53 Adrian MIROIU, Fundamentele politicii – raționalitatea și acțiunea colectivă , Editura Polirom, Ia și, 2007, p. 247.

29
politici trebuie să -și controleze cu o forță sporită modalitățile de exprimare, să -și strunească
nervii și să -și perfecționeze metodele de persuasiune, ceea ce reprezintă și pentru ei, o uzur ă
apreciabilă. „ Statul spectacol, scena politică si mai ales importanța aproape mistică dată
comunicării, interpretării sub -textelor, ne siutează într -o inedită postură de spectatori – actori ai
unei piese universale, desfășurată pe o scenă extinsă la scara întregii planete”.54
Vom porni analiza, prin metoda e mpirico -observațională și comparativă, a câtorva
momente din campania electorală prezidențială a anului 2014, plecând de la fundamentele
teoretice expuse până acum și având ca reper sociologia interacțiunilor a lui Erving Goffman.
Pentru că, în cazul teori ei sale „un eveniment, o instituție sau o acțiune individuală pot fi
explicate în funcție de performările scenice ale actorilor. Recurgând la diverse ritualuri, actorii
sociali interpretează un personaj”,55
Calitatea interpretativă a rolurilor pe care aceș tia le construiesc va depinde în primul rând
de transpunearea „în pielea personajului”, de supreapunerea personajului cu actorul . „ Fiecare
personaj performant va părea că emană în mod organic din performerul său”.56

II.2. Reprezentarea teatrală a politici i – analiza câtorva momente din campania electorală
prezidențială din 2014, din România.

II.2.1. Întâlnirea televizată dintre Victor Ponta și Klaus Iohannis

Campania electorală din anul 2014 continuă trand -ul lansat în anul 2009, adică
încercarea con tracandidaților de a se evita cât se poate de mult, lucru care n -a mai fi putut evitat
cu câteva zile înainte de organizarea celui de al doilea tur de alegeri. Astfel sub atenta
supraveghere a celor două staff -uri s -au stabilit două întâlniri televizate, p e 11, respectiv 12
noiembrie 2014. Prima dezbatere a avut loc în platoul emisiunii „ Jocuri de putere”, fiind
mediată de Rareș Bogdan și transmisă de postul de televiziune Realitatea TV. Postul de

54 Bogdan TEODORESCU, Doina GUȚU, Radu ENACHE, Cea mai bună dintre lumile posibile, Editura Comunicare.ro,
București, 2005, p.188.
55 Camelia BECIU, Comunicare și discurs mediatic , Editura Comunicare.ro, București, 2009, p.42.
56 Erving GO FFMAN, op.cit., p.283.

30
televiziune B1 TV a avut privilegiul de a fi gazda dezbater ii organizate între aceeși doi candidați,
la data de 12 noiembrie 2014, în rolul de „arbitru” fiind Mădălina Pușcalău.
Observăm că încă din ultimii ani se acordă o mai mare importanță și se pune accent
maxim pe contactul indirect cu alegătorul și totoda tă, mediul virtual, facilitează procesul de
informare al alegătorului, dar, acest mediu aduce imense privilegii și candidaților. Astfel, odată
cu această schimbare a mediului în care se exercită partea cea mai importantă a campaniei,
oganizarea unor miting uri de amploare devine o risipă de bani și de energie, deoarce această
metodă nu mai dă același randament. Exită două motive principale pentru care s -a renunțat în
mare parte la metoda mitingurilor și la contactul direct cu alegătorul. Primul dintre aceste două
motive îi are drept actori principali pe votanți. Trâind într -o epocă a vitezei, în care tehnologia s –
a dezvoltat cu o rapiditate acerbă, am fost nevoiți să ne reorientăm spre noi metode de informare,
mai rapide, mai eficiente și bineînțeles mai como de, făcând organizarea unor mitinguri electorale
de amploare inutilă. Al doilea motiv pentru care aceste mitinguri electorale nu mai au același
impact asupra populație, se datorează personajelor principale, în cazul nostru, candidaților la
funcția de preș edinte. Lipsa charismei, a curajului, a veleităților actoricești, iar pune pe acești
actori în situația de a fi devorați de mase deoarece nu au capacitatea de a le domina. Cei doi
contracandidați la cea mai înaltă funcție în stat, au beneficiat de șansa de a-și crea, împreună cu
echipa de campanie, propriul scenariu, bazat pe ideile negociate de cele două tabere, în vederea
organizării unei dezbateri. Astfel ei au avut de urmat un scenariu bine lucrat de către experți, care
ar fi suferit puține modificări, deoarece contextul nu ne putea oferi schimbări radicale de situații.
La data de 11 noiembrie 2014, a avut loc una dintre cele mai așteptate dezbateri
televizate din România, cea dintre cei doi candidația la funcția de Președinte al României, pentru
urmă torii cinci ani, Victor Ponta – Președintele Partidului Social Democrat și Klaus Iohannis –
Președintele Alianței Creștin Liberale. Urmând ca a doua zi, aceeași candidați să aibă dreptul la
revanșă, într -un cadru asemănător.
Candidații erau așezați pe sc aune înale, în fața unui pupitru, fără a avea în imediata
apropiere susținători. Aceștia au jucat rolul de public, fără a avea nici măcar cea mai mică
implicare în dezbatere.Competitorii și moderatorul erau situați în triunghi, iar când timpul de
vorbire alocat unuia dintre candidați era pe sfârșite, se auzea un sunet, pentru a atrage atenția
vorbitorului că trebuie să concluzioneze rapid. Cele două dezbateri au fost gândite puțin diferit,

31
iar încă de la început fiecare moderator a enunțat regulile „joculu i” : Rareș Bogdan „ Vom avea
un format de emisiune, întrebări, vor fi câteva teme pe care le vom dezbate în această seară […],
colegele mele vor avea la rândul lor câte o intrebare pentru candidații la președinția României,
deci vor fi 8 întrebări venite d e la colegele mele, iar după ce vom discuta despre vot, diasporă,
politică externă, corpuție, îngrijorarile Fondului Monetar Internațional, măsuri sociale, instituții
fundamentale, campanie electorală și despre proiectul despre România, cei doi la fiecare temă
vor dialoga, vor putea să își adreseze întrebări57”. Respectiv Mădălina Pușcalău :„ Nu este un
talk show politic, este o dezbatere politică […]. Sper că vom reuși să dezbatem toate temele pe
le-am comunicat celor doi candidați în decursul acestei zil e, întrebări care au legătură cu
responsabilitățile președintelui. Fiecare candidat are dreptul la un răspuns care se întinde pe o
durată de două minute, ambii candidați ră spund la aceleași întrebări, iar la final va fi un drept la
replica, evident crono metrat, un minut pentru fiecare candidat. Pentru a fi echilibrați, am aici
două bilețele pentru a vedea cine răspunde primul la întrebare”58.
O confruntare televizată are loc în urma unei întâlniri între realizatorii emisiunii și staff –
urile de campanie a le prezidențiabililor. Ei se pun de comun acord asuprea temelor de dezbatere
și asupra timpului de răspuns. De multe ori, apar disesiuni, pentru că staff -urile știu care sunt
punctele forte ale candidaților și încearcă să mute discuția în jurul acestor tem e.
Aspectele scenografice nu sunt de mare anvergură, dezbaterea desfășurându -se într -un
studio TV, al cărui decor nu este modificat deloc, pentru a marca importanța acestei întâlniri,
dând senzația unei simple emisiuni TV, care se transmite la un interval bine stabilit de timp.

a) Analiza limbajului verbal al celor doi candidați

Sermo imago animi est; vir qualis, talis est oratio 59( Vorbirea este imaginea spiritului;
cum este omul, așa este și felul său de a vorbi). Limbajul verbal are o pondere semnific ativă într –

57 Transcriptul confrontării televizate din data de 11 noiembrie 2014:
https://www.youtube.com/watch?v=nPDCJ9 -C2pg&t=3492s , accesat la data de 15.04.2018.
58Transcrip tul confruntării televizate din data de 12 noiembrie 2018:
https://www.youtube.com/watch?v=jnmw6dxiHhQ&t=466s , accesat la data de 15.04.2018.
59 Eugen MUNTEANU, Lucia -Gabriela MUNTEANU, Aeterna Latinitas, Editura Polirom, Iași, 1996, p.277.

32
o campanie electorală. Fidelizează alegătorii constanți și îi convertește pe cei nehotărâți. De cele
mai multe ori, campaniile electorale sunt organizate pentru a convinge nehotărâții.
Limbajul de comunicare poate fi :
– Verbal – cu ajutorul cu vintelor;
– Non-verbal – constă în limbajul corpului, al spațiului, lucrurilor, îmbrăcămintei;
– Paraverbal – prin folosirea tonalității, accentuării și a ritmului de vorbire;
Primul pas prin care un om politic poate câștiga dintr -o înfruntare televizată este să se
prezinte la aceasta. Dar nu este obligatoriu. Nixon a pierdut alegerile în 1960, în urma
confruntării televizate cu Kennedy. Și -a dat seama că acest stil de confruntări nu sunt atuul lui,
astfel încât, în anii următori, când a candidat din nou la președinție nu a mai acceptat asemenea
dezbateri. Rezultatul: a câștigat alegerile. În cazul de față vom vedea dacă totuși un personaj care
nu are capacitățile necesare pentru a -și domina contracandidatul, va reuși să căștige alegerile.
Thoveron afirma că, „un candidat împotriva altui candidat… este o confruntare elementară, cea
mai simplă … este mai mult decât o luptă, un „ față în față, un politician împotriva altui politician
duel”. 60
Dezbaterea televizată dintre Victor Ponta și Klaus Iohanni a fost concepută de către staff –
urile de campanie, ca o discuție vie, bazată pe replici relativ scurte de maxim două minute și cu
intervenții spumoase. A fost ca un joc de „ ping -pong”, în care candidații trebuiau să fie extrem
de atenți, să încaseze atacul rapiditate și să riposteze dacă era cazul.
Cei doi candidați, formau împreună cu moderatorul un triunghi, fiind așezați pe scaune
înalte și având în față pupitre. Prezentările sunt făcute de către moderator, scurt, la obiect, fără
exagerări, în timp ce ce i doi contracandidați erau deja așezați la locurile lor.
Confruntarea începe avândul în prim plan pe Victor Ponta, care în ambele cazuri își
începe primul discursul și totodată încercă imediat să domine. De remarcat este că Victor Ponta
profită de orice s ecundă pentru a își susține părerea. În cazul dezbaterii de pe 11 noiembrie,
acesta a vorbit continuu timp de zece minute, fără a fi într erup de contracandidatul său de

60 Gabriel THOVERON, op.cit ., p.171.

33
moderator. Este evident că staff -ul lui Victor Ponta a dorit o abordare agresivă, acest lucru fiind
reliefat și prin multitudinea de hârtii pe care candidatul PSD îl avea în fața sa. Din dorința de a
oferi credibilitate și de a câștiga încredere, fiecare argument al lui Ponta este bazat pe o statistică
de pe una din foile acestuia.
La scurt timp după ce Klaus Iohannis a preluat cuvântul, acesta începe să pozeze în
victimă, evitând subiectul propus de moderator și argumentând că tabăra adversă ar fi primit mai
multe informații despre formatul emisiunii : „ înafară de invitația generică de nou ăzeci de
minute, nu am primit niciun fel de alte detalii, asta ca să știe toată lumea despre ce vorbim aici.
Bănuiesc că dumneavoastră v -ați un plan, nu știu în ce măsură ați comunicat cu domnul Ponta
despre acest plan”61. Imediat contracandidatul său încep e să vorbească în același timp, încercând
să argumenteze că din acest punct de vedere se află pe o treaptă de egalitate. Acestă atitudine a
ținut exact cât a fost nevoie pentru a induce telespectatorilor ideea că este o victimă a unei
colaborări dintre con tracandidatul său și producătorii de televiziune. Rolul lui Klaus Iohannis se
schimbă la două minute după ce a luat cuvântul și devine atacator, lucru absolut normal în cadrul
unei astfel de dezbateri, însă nu și -a stăpânit bine acest rol și i -a oferit lui Victor Ponta ocazia de
a îl ironiza : „nu trebuie să vă supărați, nu ne certați acuma, suntem alegători de ai
dumneavoastră, vă rog, tratați -ne cu respect, pe cei de la R TV nu i -ați tratat cu respect62”, ironie
însoțită de un zâmbet vag schițat în ambele colțuri ale gurii. De remarcat viclenia cu care Ponta
se folosește de această ironie pentru a prelua imediat rolul de atacator, lucru pe care îl reușeste cu
o subtilitate remarcabilă. De alfel, Ponta a excelat din acest punct de vedere, reușind cu o
ușurin ță ieșită din comun să răspundă atacurilor survenite din partea contracandidatului său și
într-un mod absolut natural făcea tranziția de al atacat la atacator într -un mod inteligent, evident
ajutat și de studiile universitare pe care acesta le -a absolvit, dar ajutat fiind și de tehnici
comunicaționale cum ar fi divagarea.
Ambii candidați au avut o voce bine adaptată unei astfel de întâlniri televizate. Au vorbit
coerent și au folosit o intensitatea moderată a vocii, au avut viteză normală de reacție în ce le mai
multe din cazuri și au folosit o tonalitatea medie. La capitolul modulație a vocii nu s -a făcut

61 Transcriptul confrontării televizate din data de 11 noiembrie 2014:
https://www.youtube.com/watch?v=nPDCJ9 -C2pg&t=3492s , accesat la data de 15.04.2018.
62 Transcript ul confrontării televizate din data de 11 noiembrie 2014:
https://www.youtube.com/watch?v=nPDCJ9 -C2pg&t=3492s , accesat la data de 15.04.2018

34
remarcat niciunul dintre candidați, ceea ce este un lucru bun, deoarece aceasta tehnică teatrală nu
îți poate aduce beneficii majore într -o astfel de con fruntare decât dacă este executată perfect, iar
încercarea eșuată de a -ți modifica intensitatea și tonalitatea, vor induce spectatorilor nesiguranță,
falsitatea și dezgust. Neavând în spate calitățile unui lider adevârat, niciun candidat nu și -a
asumat răs punderea de a încerca să căștige publicul prin această tehnică, deoarece erau
predispuși către eșec.
Confruntarea a început fără ca vreunul din candidați să aibă un discurs bine scris, care ar
fi trebuit să creeze o imagine de impact spectatorilor. Au pr eferat să improvizeze pe urma unor
idei generale, dar care nu au avut vigoare și nu au transmis suficentă energie pentru a capta
atenția încă de la primele fraze. Niciun candidat nu are defecte de vorbire, fiind o mică diferență
doar la ritmul vorbirii. Kl aus Iohannis rostind [aprozimativ] 170 de cuvinte pe minut, în timp ce
contracandidatul său Victor Ponta [aprox imativ] 280 de cuvinte pe minut, iar conform teoriei
Verei Birkenbihl63, că al doilea s -a situat pe o poziție mediană, iar primul sub mediană în c eea ce
privește viteza de exprimare a cuvintelor.
Ruperile de ritm condimentează, întregesc și dau anvergură orcărui discurs, prin acest
procedeu tipic artei dramatice orice expunere verbal se credibilizează și devine mai veridică în
fața spectatorilor. A cestea se realizează prin râs, oftat, pause mai mari sau onomatopee, Pentru ca
ruperile de ritm să fie viabile, tehnica teatrală trebuie stapânită foarte bine. Victor Ponta
folosește această tehnică pentru a face o mica deviere de la subiect și pentru a î l ataca pe
contracandidatul său, lucru care iese bine în evidență când premierul României la acea vreme
trebuia să ofere explicații și soluții pentru problemele existente în diaspora, unde mii de cetățeni
nu au reușit să voteze, datorită numărului mic de s ecții de votare : „ dar ceea ce vreau totuși în
această discuție, vreau să fim serioși să știm despre ce vorbim… am în față un document… știam
că ma văd cu domnul Iohannis, nu credeam că o să ocolească toate dezbaterile… și am un
document legat de secțiile din Germania, știți dumneavoastră domnule Iohannis câte secții de
votare au fost în Germania ? Întreb de Germania deoarece cred că este țara pe care o știe cel mai
bine domnul Iohannis”64. Această ipostază ironică va detensiona momentul încordat, creidu -i lui

63 Vera BIRKENBIHL, Semnalele corpului…, ed. cit., p.183.
64 Transcriptul confruntării televizate din data de 12 noiembrie 2018:
https://www.youtube.com/watch?v=jnmw6dxiHhQ&t=466s , accesat la data de 18.04.2018.

35
Ponta un ascendent. Spectatorul simte nevoia unor astfel de ruperi de ritm, pentru că de cele mai
multe ori, o confruntare televizată de o asemenea anvergură, tinde să devină anostă.
Vera Birkenbihl, directorul Institutului German de Studii Cerebr ale pleacă de la premisa
că orice râs caracterizează omul. Râsul este de 7 feluri, în funcție de vocala prin care se termină,
adică : A, Ă, E, I, O, U, Î. Niciunul dintre candidați ne -a oferit, din păcate, ocazia de a le
caracteriza starea în funcție de r âsul folosit. Pe parcursul ambelor confruntări, ambii candidați au
schițat ma xim un zâmbet, ceea ce denotă faptul că niciunul dintre candidați nu a reușit să își
joace rolul degajat, fiind marcați permanent de tensiunea provocată de importanța momentului.
Astfel, candidații înloc să se elibereze de stres prin râs, metodă care i -ar fi ajutat să își păstreze
calmul și mai ales i -ar fi ajutat să rămână limpezi în argumentare, ei preferă să ridice tonul. Se
pare că problema corupției și a imunității președintel ui, îi fac pe cei doi candidați să uite de
regulile impuse și să intervină unul peste celalalt, respectiv Victor Ponta îl întrerupe în repetate
rânduri pe contra candidatul său, care își pierde controlul și ridică tonul, instigându – l pe Ponta la
un scandal nedefinit care se întinde pe parcursul a câteva zeci de secunde. Vizibil iritat din cauza
întreruperilor repetate, iar în cazul dezbaterii de la Realitatea TV și de faptul că a avut mai puțin
timp în care să își expună opinia, Klaus Iohannis cedează exac t când este pusă în discuție una
din cele mai delicate probleme cu care se confruntă sistemul românesc și ridică vizibil tonul în
încercarea de stopa aceste practici ale lui Victor Ponta.
Politicienii învață să transmită sugestii electoratului prin tot fe lul de tehnici actoricești.
Vocea, conform principiului reacției emoționale , poate fi rece, caldă și dură. O mare subtilitate
pentru un actor politic este aceea de a putea ataca un competitor cu o voce caldă. Ambii candidați
aplică bine această tehnică, f olosind în momentul atacurilor o voce asemănătoare cu aceea a unui
părinte care dă un sfat copilului, evident cei doi pigmentând aceste replici cu mici ironii.
Pentru a ataca un contracandidat trebuie să știi foarte bine ceea ce vrei să -i reproșezi.
Dacă nu cunoști situația sau evenimentul foarte bine, riști să cazi în ridicol. Ceea ce face și
Iohannis, care face o gafă de proporții spunând că amendamentul legat de votul electroni c depus
de colegii săi de breaslă a fost respins de membrii PSD. Când i se of eră dreptul la replica
domnului Victor Ponta, acesta evidențiază cu ajutorul unei copii după un act oficial, că domnul
Klaus Iohannis a venit nepregătit, deoarece amendamentul a fost retras. Klaus Iohannis,
primește dreptul la replică, știind că Ponta nu va mai putea spune nimic pe acest subiect, așa că

36
foarte relaxat răspunde: „ Da sigur, am o replică destul de simplă, amendamentul a fost
respins65”, în încercarea de a profita de faptul că are ultimul cuvânt și că poate lăsa
telespectatorii cu impresia c ă el spune adevărul.
Din punct de vedere tehnico -teatral, atunci când competitorii se află într -o stare de
confuzie sau dificultate, este imperios necesar să treacă pestea aceasta fie mărind viteza vorbirii,
fie făcând o pauză justificată. De foarte multe ori, se creează emoție tocmai printr -o pauză abil
prefabricată. Alteori, colacul de salvare este tocmai accentuarea anumitor cuvinte și îmbinarea
propozițiilor, fără a face nici o pauză. Ei bine, niciunul din cei doi candidați nu a reușit să îl pună
prea mult în dificultate pe celalat, încă o dovadă că cei doi nu stăpânesc bine arta conversației și
de aceea evită conflictele pe teme importante. Învăluiți într -o aură a seriozității contracandidații
nu recurc la prea multe tehnici teatrale pe parcursul dezba terilor, vorbind monocord, folosind
acelasi timp de voce, fără pauze în interpretare cu un debit normal de vorbire, toate acestea
provocând după prima jumătate de oră o saturație deoarece sce nariul era același, însă tema
(piesa ) era alta.

b) Analiza limbajul ui nonverbal al celor doi competitori

Într-o campanie electorală contează nu numai ce rostesc candidații, ci și cum rostesc. „ În
comunicare, 70 % din impact este asigurat de efectul vizual (imagini, gesturi, aparență, decor
ambiental), 20% de tonalitat e și numai 10% de fondul mesajului.” 66
Așezarea celor doi a fost condiționată de forma pupitrului aflat în platou. Acestia au fost
așezați față în față, în platoul B1 TV erau așezați la aceeași masă, distanța dintre aceștia fiind de
aproximativ 4 metri, i ar în platoul Realitatea TV fiecare dintre cei doi candidați avea în față un
pupitru, cu o distanță de 6 -7 metri între ele. Această proximitate a candidaților i -a determinat pe
aceștia să nu se atace foarte mult.
Ambii candidați la presedinție au fost ele gant îmbrăcați.Victor Ponta a purtat un cosum
albastru închis, cu cămașă albă și cravată albastră. Klaus Iohannis a ales un costum negru,

65 Transcriptul confruntării televizate din data de 12 noiembrie 2018:
https://www.youtube.com/watch?v=jnmw6dxiHhQ&t=466s , accesat la data de 15.04.2018.
66 Andrei STOICIU, Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni, Editura Humanitas, București, 2000, p.91.

37
cămașă albă și cravată albastră în cadrul dezbaterii de la B1 TV, respectiv o cravată neagră la
dezbaterea găzduită de Realitatea TV. Amândoi au avut mici insigne în piept.
Unii cercetători afirmă că cea mai sinceră parte a corpului omenesc o reprezintă
picioarele. „ Ele dezvăluie cu cea mai mare probabilitate adevăratele intenții ale persoanei ” 67.
Picioarele și tălpile transmit informații exterioare despre ceea ce gândește un om. „ Mișcările
picioarelor sunt cel mai ușor de observat și care nu pot fi interpretate greșit sunt cele de
dominarea teritorială”. 68
Nu avem multe ipostaze în care să analizăm această parte a li mbajului nonverbal, însă am
surprins câteva cadre mai începărtare în care am putut analiza poziția picioarelor la acel moment.
Poziția picioarelor a fost aceeași în ambele dezbateri, însă la Realitatea TV picioarele stăteau pe
suportul scaunului, care, era mult prea înalt pentru a le permite candidaților să ajungă cu
picioarele la podea, în schimb, la B1 TV scaunele permiteau acest lucru. Ei bine, Klaus Iohanni,
în ambele cazuri a stat cu varful picioarelor pe suportul scaunului, ca și um ar fi dorit să „ia
startul”, ceea ce reprezintă conform lui Navarro : „ persoana vrea să plece”. 69Ponta a stat cu
picioarele apropiate, cu talpa lipită de podea, iar când nu a avut această posibilitate, a stat cu
mijlocul tălpii sprijinită de suportul scaunului, însă cu pic ioarele la fel de apropiate. Poziție ce
denotă o atitudine neutră, dornic de discuție, dar și corectitudine, poziție adoptată deseori de
copii care răspund la întrebări în fața unei persoane cu o autoritate mai mare.
„Fața noastră este canavaua minții.” 70Ceea ce simțim se translatează automat mimicii
noastre. Ekman estimează că „oamenii pot afișa peste 10.000 de expresii faciale diferite” 71.
Multe dintre mișcările feței sunt contrafăcute, indică inadecvat adevăratele gânduri, iar
prezidențiabilii acodră a tenție sporită acestui aspect.
Ambii prezidențiabili au avut o poziție bună a corpului. Au știut sa gesticulezei și să dea
veridicitate discursului prin mișcări ale capului și ale mâinilor. Ponta a adoptat o poziție
simetrică a mâinilor, ceea ce denotă o atitudine de neutră, deschis la discuții. De partea cealaltă,

67 Joe NAVARRO, op.cit. , p.63.
68 Ibidem.,p.75.
69 Joe NAVARRO, op.cit. , p.73
70 Ibidem., p.175.
71 Paul Ekman, Wallace V. Frisen and Phobe ELLSWORTH, Emotion in human face : guidelines for research and an
integration of findings , Pergamon Press, New York, 1972, pp. 14 -15.

38
Klaus Iohannis și -a poziționat mâinile asimetric, stând cu mâna stângă (cea dinspre spectatori),
întinsă, ceea ce denotă o atitudine agresivă, dornic de a domina, superioritate.
Ochii sunt ext rem de relavanți când vorbim despre limbajul nonverbal. Astfel, se poate
observa foarte ușor că în majoritatea cazurilor, domnul Klaus Iohannis, a stat cu privirea
îndreptată undeva în spatele camerelor de filmat, probabil în public. Gest care reliefează
nesiguranță, frică de a îl privi pe celălalt ochi. Tehnica fixării unui punct fix în care să îți îndrepți
privirea, este folosită de actori în momentul în care aceștia sunt copleșiți de emoție, astfel ei evită
contactul vizual cu publicul și își joacă rolul într-o „lume” doar a lui. Este vizibil că domul Klaus
Iohannis avea privirea ațintită către o persoană din staff -ul său, care probabil îi comunica cum să
abordeze situațiile. Evident că acest lucru exprimă și o lipsă d e respect față de ceilalți participan ți
la dezbatere .
Ponta se comportă normal, este relaxat și își mișcă ochii într -un mod natural, fie la
contracandidatul său, fie la moderator. Îl privește pe contracandaidatul său foarte atent, cât timp
acesta își rostește discursul și își pregătește foil e cu statistici din timp, pentru a îl pu tea fixacu
privirea pe rivalul său pe tot parcursul replicii. Ponta exprimă siguranță, sinceritate și implicare
în discuție. Atitudinea domnului Iohanni este la polul opus, exprimă nesiguranță, cautând
permanent spri jin în public, urmând un scenariu bine stabilit înainte, fără alte impovizații.

Concluzii : Ars longa, vita brevis

Fără îndoială, studiul nostru de caz asupra campaniei electorale din 2014 poate fi
translatat și în alte sfere sociale. Tehnicile și manie ra de a electriza publicul sunt vechi de când
lumea, iar procedeele prin care aceste mecanisme teatrale sunt puse în scenă sunt limitate.
Candidații la președinție, după cum am reliefat și în lucrarea de față, încearcă să fie cât mai buni
actori, prin vigo area transpunerii mesajului, cât și prin veridicitatea transmiterii informației către
publicul electoral.
În continuare, vom trece în revistă cele trei ipoteze din debutul lucrării și vom comenta
pertinența și valabilitatea acestora, pr in prisma rezultate lor obținute, iar următoarele tabele conțin
notele acordate celor doi candidați în funcție de analizele de mai sus.

39
Tabelul nr.1 : Limbajul verbal

Tabelul nr.2: Limbaj nonverbal
Elemente analizate Victor Ponta Klaus Iohannis
Proximitatea Au stat la o distanță de aproximativ 5 metri
Ținuta 10 10
Aspectul – îmbracămintea 10 10
Mimica – mișcările feței 7 6
Mișcările capului 9 9 Elementele analizate Victor Ponta Klaus Iohannis
Intensitatea vocii 10 10
Timbrul vocii 9 9
Claritatea vo cii 9 9
Debitul vorbirii 8 7
Reacția emoțională a vocii 6 6
Cadența vorbirii 7 8
Inflexiunile vocii 6 6
Ruperile de ritm 7 6
Ritmul respirației 10 10

40
Mișcările corpului 6 6
Mișcările mânilor și picioarelor 8 9
Mișcările trunchiului 6 6
Contactul vizual 10 7

a. Candidații au folosit mecanismele artei teatrale pentru a atrage electoratul.
Această primă prezumție s -a confirmat. După cum am văzut, candidații au folosit tehnici
teatrale și au oferit atenție sporită modului în care a fost transmis mesajul , au folosit limbajul
nonverbal și au încercat să își iasă cât mai puțin din rol.
b. Performanțele finale au fost direct proporționale cu talentul actoricesc și cu tehnicile
artei dramatice pe care candidații le -au folosit.
Această supoziție se confirmă parțial. Cu toate că Victor Ponta a avut un limbaj
nonverbal mai superior nu a reușit să convingă totuși electoratul. Tehnicile teatrale folosite,
strategia staff -ului și cel mai important, imaginea candidatului PSD, nu fost cele câștigătoare. În
încercar ea de a fi extrem de corect și convingător, poți crea imaginea opusă a ceea ce vrei să
arăți, astfel încercând să fii sincer, ești văzut drept mincinos, încer când să pari corect și onest,
ești perceput drept corupt.

c. Credibilitatea jocului actoricesc a reperezentat una din cheile succesului electoral.
Indiscutabil, această presupunere s -a adeverit. Diferența s -a făcut în momentul alegerii
rolurilor. Candidatul PSD a încercat să joace un rol pe care nu a reușit să îl ducă cu brio la capăt,
iar acest ro l a fost perceput greșit de electorat și i -au determinat pe aceștia să voteze în

41
consecință. De partea cealaltă, candidatul PNL, împreună cu staff -ul său, s -au limitat la
interpretarea unui rol extrem de sărac în folosirea tehnicilor actoricești. A fost o abordare
naturală, simplă, fără prea multe încercări a impresiona publicul, care s -a dovedit a fi
câștigătoare.
Putem aprecia că cei doi rivali au avut, în campania electorală, evoluții actoricești destul
de modeste. Nici unul dintre ei nu a excelat în ca pacitatea de a electriza electoratul, iar uneori nu
aveau credibilitate tocmai pentru că nu treceau prin inimă ceea ce spuneau, pentru că erau falși și
neveridici. O parte dintre tehnicile actoricești specifice limbajului verbal și nonverbal le erau
străin e sau dacă le știau, nu au găsit ad ecvarea necesară folosirii lor. Cei doi competitori n -au
avut o pregătire teatrală anterioară, intensă și redutabilă.
Trăim într -o lume din ce în ce mai teatral -spectaculară, în care iluzia, construcția imaginii
și falsa percepție înlocuiesc realitatea. Aceasta este noutatea șocantă a contemporaneității :
instaurarea unei filosofii a superficialității la cele mai înalte nivele ale piramidei sociale.
Între marea dramaturgie și teatrul politic există o diferență esențială : prima înfruntă
vicistudinea timpului, cea de -a doua este efemeră. În fond, Ars longa, vita brevis ! 72(Viața este
scurtă, arta este perenă!)

72 Eugen MUNTEANU, Lucia – Gabriela MUNTEANU, op.cit., p.42

42

Bibliografie

Lucrări de specialitate :
BECIU, Camelia, Comunicare și discurs mediatic , Editura C omunicare.ro, București, 2009.
BIRKENBIHL, Vera, Semnalelel corpului , traducere de Aurelia Mihalache, Editura Gemma
Press, București, 1999.
BIRKENBIHL, Vera, Antrenamentul comunicării sau arta de a înțelege , traducere de Aurelia
Mihalache, Editura Gemma Pr ess, București, 1998.
BON, Gustave Le, Psihologia mulțimilor ,traducere de Mariana Tabacu, Editura Antet,
București, 2001
CHELCEA, Septimiu, IVAN, Loredana, CHELCEA , Adina, Comunicarea nonverbașă -gesturile
și postura , Editura Comunicare.ro, București, 200 5.
CHELCEA, Septimiu, Opinia publică – strategii de persuasiune și manipulare , Editura
Economică, București, 2006.
CUILENBURG, J.J. van, SCHOLTEN, O., NOOMEN, G.W., Ștința comunicării, traducere de
Tudor Olteanu, Editura Humanitas, București, 1998.
COLAS, Dominique, Sociologie politică , traducere de Vasile Savin, Cătălin Simion și Diana
Crupenschi, Editura Univers, București, 2004.
DOBRESCU, Paul, BÂRGÂOANU, Alina, CORBU, Nicoleta, Istoria comunicării, Editura
Comunicare.ro, București, 2007.
EKMAN, Paul, FR ISEN, Wallace V. And ELLSWORTH, Phode, Emotion in the human face:
guidelines for research and an integration of findings, Pergamon Press, New York, 1972.

43
FESTINGER, Leon, A Theory of Cognitive Disonance , Stanford University Press, Stanford,
1957.
FRUMUȘAN I, Daniela Rovența, Ipostaze discursive, Editura Universității din București,
București, 2009.
GERSTLE, Jacques, Comunicarea politică , traducere de Gabriela Cămară Ionesi, Editura
Institutul European, Iași, 2002.
GHEBREA, Georgeta, Metamorfoze sociale al e puterii, Editura Renaissance, București, 2007.
GOFFMAN, Erving, Viața cotidiană ca spectacol, traducere de Simona Drăgan și Laura
Albulescu , Editura Comunicare.ro, București, 2007.
GOTTESMAN, Deb, MAURO, Buzz, Cum să vorbești în public folosind tehnic ile actorilor ,
traducere de Nicolae Năstase, Editura Antet, București, 2001.
LASWELL, Harold, ” The sctructure and Function of Comunication in Society”, in Bernard
Berelson, Morris Janowits (eds), Reader in Public Opinion and Comunication , The Free Press,
New York, 1966.
LAZARSFELD, Paul, BERELSON, Bernand, GAUDET, Hazel, Mecanismul votului – cum decid
alegătorii într -o campanie prezidențială, traducere de Simona Drăgan, Editura Comunicare.ro,
București, 2004.
McNAIR, Brain, Introducere în comunicarea poli tică, traducere de Claudiu Vereș, Editura
Polirom, Iași , 2007.
MIROIU, Adrian , Fundamentele Politicii – raționalitate și acțiune colectivă, Editura Polirom,
Iași, 2007.
MUCCHIELLI, Alex, Arta de a comunica, traducere de Giuliano Sfichi, Gina Puică și Mar ius
Roman, Editura Polirom, Iași, 2005.
MUCCHIELLI, Alex, Arta de a influența , traducere de Mihaela Calcan, Editura Polirom, Iași,
2002

44
MUNTEANU, Eugen, MUNTEANU, Lucia -Gabriela, Aeterna Latinitas, Editura Polirom, Iași,
1996.
NAVARRO, Joe, Secretele co municării nonverbale, traducere de Mihaela Liliana Stroe, Editura
Meteor Press, București, 2008.
NECULAU, Adrian, ”Personalitatea – o construție socială”, în Adrian Neculau (coordonator),
Psihologia socială -aspecte contemporane , Editura Polirom, Iași, 1996 .
NEWMAN, Bruce, Handbook of Political marketing , (editor), Sage Publications, United
Kingdom, 1999.
PÂNIȘOARĂ, Ion Ovidiu, Comunicare eficientă¸ Editura Polirom, Iași, 2008.
PERETTI, Andre de, LEGRAND, Jean -Andre, BONIFACE, Jean, Tehnici de comunicare,
traducere de Gabriela Sandu, Editura Polirom, Iași, 2001.
STOICIU, Andrei, Comunicare politică. Cum se vând idei și oameni, Editura Humanitas,
București, 2000.
ȘARAMBEI, Iohanna, ȘARAMBEI, Nicolae, 99 de personalități ale lumii antice, Editura
Albatros, Buc urești, 1983.
STEFĂNESCU, Loara, Retorica argumentării în discursul politic contemporan, Editura
Universității din București, București, 2008.
TEODORESCU, Bogdan, GUTU, Dorina, ENACHE, Radu, Cea mai bună dintre lumile
posibile – Marketingul politic în Româ nia 1990 -2005 , Editura Comunicare.ro, București, 2005.
TEODORESCU, Bogdan, Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, București, 2007.
THOVERON, Gabriel, Comunicare politică azi, traducere de Marius Conceanu, Editura Antet,
Oradea, 1996.
ZAIȚ, Dumitr u, ”Intercultural în managamentul maselor”, în Dumitru Zaiț (coordonator),
Managmentul intercultural, Editura Economică, București, 2002.

45
ZIOLKOWSKI, Marek, Despre pluralitatea prezentului, în Adrian NECULAU și Gilles
FERREOL (coordonatori), ”Psihologia s chimbării”, traducere de Radoslawa Lascăr și Ovidiu
Lascăr, Editura Polirom, Iași, 1998.
Alte lucrări :
BLUCHE, Francois, Vorbe memorabile – explicare în contextul lor istoric, traducere de Petru
Cuița, Editura Humanitas, București, 1995.
CARANFIL, Tudor, Actorul și Măștile sale, Editura Meridian, București, 1990.
DUDULEANU, Mircea, Octavianus Augustus, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1985.
DRIMBA, Ovidiu, Teatrul de la origini și până în prezent, Editura Albatros, București, 1973.
SHAK ESPEARE, William , Cum vă place, în William Shakespeare ”Opere complete”, vol.4,
traducere de Mihnea Gheorghiu, Editura Univers, 1986.
SHAKESPEARE, William, Regele Lear, în William Shakespeare, ”Opere complete”, vol.5 ,
traducere de Virgil Teodorescu, E ditura Univers, 1984.
Website -uri
Confruntarea electorală dintre Victor Ponta – Klaus Iohannis din data de 11 noiembrie 2014
respectiv 12 noiebmrie 2014. Înregistrarea aparține Postului Realitatea TV respectiv B1TV și a
fost preluată de pe www.youtube.com .
https://www.youtube.com/watch?v=nPDCJ9 -C2pg&t=3587s
https://www.youtube.com/watch?v=jnmw6dxiHhQ&t=482s

46

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: ȘTIINȚE POLITICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ LUCRARE DE LICEN ȚĂ POLITIC A UN SPECTACOL TEATRAL -VALENȚE ACTORICEȘTI ȘI VERSATILITĂȚI COMUNI CAȚIONALE ÎN… [609858] (ID: 609858)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

ȘTIINȚE POLITICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ LUCRARE DE LICEN ȚĂ POLITIC A UN SPECTACOL TEATRAL -VALENȚE ACTORICEȘTI ȘI VERSATILITĂȚI COMUNI CAȚIONALE ÎN… [609858]

Copyright Notice

AUTOMATICĂ ȘI INFORMATICĂ APLICATĂ FORMA DE INVĂȚĂMÂNT ZI Proiect de diplomă COORDONATOR ȘTIINȚIFIC Conf.dr.ing.Barabaș Tiberiu ABSOLVENT Patca… [309693]

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE CERCETĂRII Scopul prezentei lucrări este identificarea, monitorizarea și aprecierea evoluției dinamicii populațiilor dăunătoare… [303027]

UTILIZAREA METODELOR DE MANAGEMENT IN PROCESUL DECIZIONAL COORDONATOR ȘTIINȚIFIC Conf.univ.dr. MIRELA BUCUREAN ABSOLVENT HEGEDUS ADRIAN -MIHAI ORADEA… [603668]

Organizarea generală a tractoarelor [307263]

LICEN ȚĂ, DISERTA ȚII ȘI C ĂRȚI Oradea, Iunie 2014 2 CUPRINS CUPRINS……………………………………….. [600972]

CAP ɻITOLUL 1. NOȚIU ɻNI TEORET ɻICE PRIVIND [624644]

Copyright Notice

Similar Posts