Lector universitar al Universității Libere Internaționale [609831]

Țurcan Serghei
Doctorand: [anonimizat], Expert al Fundației Viitorul
STATUTUL JURIDIC AL FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Pentru realizarea funcțiilor statului se înființează servicii publice corespunzătoare, care
la rândul lor sunt dotate cu funcții publice ocupate de funcționari publici.
1. Serviciul public. Definiția legală a serviciului public este dată în art. 1 al Legii
Republicii Moldova privind serviciul public, din 4 mai 1995 și înseamnă “totalitatea
autorităților publice și activitatea persoanelor ce ocupă posturi în aparatul acestor organe,
îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor autorități în scopul dezvoltării economiei,
culturii, sferei sociale, promovării politicii externe, apărării ordinii de drept și asigurării
securității naționale, ocrotirii drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor”.
Considerăm de prisos sintagma “totalitatea autorităților publice” și optăm pentru următoarea
definiție: serviciul public este orișice activitate a autorităților publice pentru satisfacerea unor
nevoi de interes general de o mare importanță, care funcționează în mod regulat și continuu.
Pentru a-și realiza sarcinile, serviciile publice sunt dotate, încă de la înființare, cu
funcții publice clasate în ordine ierarhică, stabilindu-se pentru fiecare atribuții de putere
publică, într-o anumită sferă de competență. În așa fel, funcția publică este situația juridică a
persoanei fizice învestită, în mod legal, cu capacitatea de a acționa în realizarea competenței
unui organ de stat. În art. 1 al legii serviciului public funcția publică este definită ca “unitatea
primară a autorității publice, care determină locul și rolul cetățeanului în munca socială în
sistemul serviciului public, drepturile și obligațiile, exigențele față de pregătirea lui
profesională”. Considerăm că funcția publică este complexul de atribuții, puteri și
competențe, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înființat în scopul
satisfacerii, în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici, numiți sau aleși, a
intereselor generale ale societății. Reieșind din această definiție pot fi evidențiate următoarele
caractere ale funcției publice:
•Este o totalitate de atribuții, de puteri și competențe determinate cu care sunt dotate la
înființare serviciile publice;
•Aceste atribuții, puteri și competențe se stabilesc în raport de sarcinile specifice pe care
serviciile publice le exercită în vederea satisfacerii intereselor generale ale societății și nu a
intereselor individuale;
•Aceste atribuții, puteri și competențe se exercită în mod continuu și permanent, adică
există pe un timp nedeterminat;
•Drepturile și obligațiile – atribuții ale funcției publice – sunt create și organizate în
vederea realizării puterii publice. Acele activități ale unor persoane care fac parte dintr-un
organ al statului, dar în săvârșirea cărora nu se realizează puterea publică, nu constituie funcții
publice;
•Funcțiile publice se stabilesc doar pe cale unilaterală, prin lege sau în baza legii, de către
organele de stat. Funcția publică, fiind o instituție a dreptului public nu poate fi stabilită prin
contract. Funcția publică are un statul legal, deoarece actul de instituire a acesteia este
întotdeauna un act de autoritate, iar cel ce exercită funcția exercită autoritatea statală și nu
drepturile dintr-o situație contractuală;

•Atribuțiile, puterile și competențele funcției publice se realizează de către funcționarii
publici numiți sau aleși în funcția respectivă.
Conform art. 1 al legii serviciului public “funcționar public înseamnă persoana care
ocupă funcție de stat remunerată și care dispune de ranguri și grade, stabilite în conformitate
cu principiile prezentei legi”. Pledăm pentru următoarea definiție a funcționarului public: este
acea persoană fizică care, cu respectarea condițiilor cerute de lege, a fost investită prin actul
unilateral de voință al unei autorități publice sau prin alegere, într-o funcție publică, pentru a
desfășura o activitate continuă de interes general. Deci, funcționari publici sunt persoanele
fizice care ocupă, în condițiile legii, funcții publice în cadrul serviciilor publice. Putem
menționa următoarele caractere de funcționarului public:
•Drepturile și obligațiile funcționarului public sunt stabilite în limitele competenței
organului în care el se află în serviciul public;
•Activitatea funcționarului public este supusă realizării sarcinilor care stau în fața organului
respectiv și poartă un caracter oficial;
•Prescripțiile și cerințele legitime ale funcționarilor publici sunt obligatorii pentru toți
cărora ele sunt adresate, realizarea drepturilor și obligațiunilor de serviciu ale funcționarilor
publici fiind garantată prin lege;
•Pentru funcționarii publici sunt prevăzute anumite înlesniri și o responsabilitate sporită
pentru înfăptuirea atribuțiilor sale;
•Funcționarii publici au dreptul la avansare în serviciu (dreptul la carieră) și se bucură de
stabilitate în funcție.
Prin statutul funcționarului public înțelegem totalitatea normelor juridice care
reglementează situația juridică obiectivă a funcționarilor publici, determinând drepturile,
obligațiile, garanțiile lor legale, precum și responsabilitatea funcționarului public. În general,
statutul juridic al funcționarului public este menit să creeze condiții necesare pentru
exercitarea atribuțiilor de serviciu, să garanteze stabilitatea lor în funcție, drepturile și
asistența socială. Statutul funcționarilor publici cuprinde voința statului de a reglementa, în
mod autoritar, situația juridică a funcționarilor publici, îndepărtând orice idee contractuală în
raporturile dintre serviciul public și funcționarii publici. Or, între funcționarii publici și
serviciile publice sunt raporturi administrative de subordonare față de conducătorul serviciului
public, care începe la momentul învestirii în funcția publică respectivă și ia sfârșit la încetarea
raporturilor juridice dintre funcționarul public și serviciul public.
Raporturile dintre funcționarul public și serviciul public nu sunt de o natură
contractuală, căci deși se cere o manifestare de voință de acceptare din partea celui care
solicită funcția, aceasta nu constituie decât una din condițiile pentru a se face numirea
(numirea în funcție nu poate fi un contract). Spre deosebire de contract, unde părțile obțin
drepturi și obligațiuni prin manifestarea acordului de voință, actul de numire în funcție
publică se limitează să-l proclame pe funcționar titular al unor drepturi și obligații, care derivă
din lege. Noțiunea “funcționar public” nu poate fi folosită decât pentru a evoca acele situații
în care funcția este ocupată printr-o manifestare unilaterală de voință, supusă unui regim de
drept public. Deci, regimul aplicat funcționarului public este un regim de drept public ( mai
exact de drept administrativ), funcționarii publici nefiind concepuți într-un raport juridic ce
are la bază contractul. Prin urmare, funcționarului public trebuie să i se aplice un regim
special de drept public, conturat într-un statut original al funcționarilor publici, distinct de
situația agenților din sectorul privat. În Republica Moldova statutul funcționarului public este
determinat prin Constituție, legea serviciului public și alte acte normative referitoare la acest
serviciu, neexistând un statut original al funcționarului public, care ar reglementa toate
aspectele exercitării funcției publice (conform alin. 2 art. 2 al legii serviciului public 2

“raporturile de muncă, de asigurare cu pensii, alte relații privind serviciul public
nereglementate prin prezenta lege se reglementează de legislația respectivă”).
2. Încadrarea în serviciul public
Dreptul la încadrarea în serviciul public este garantat de art. 39 al Constituției
Republicii Moldova (“Cetățenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea
treburilor publice nemijlocit, precum și prin reprezentații lor”) și este reglementat de legea
serviciului public. În alin. 2 art. 39 al Constituției Republicii Moldova este declarat principiul
egalității accesului la funcția publică indiferent de rasă, naționalitate, sex, confesiune
etc(“oricărui cetățean, se asigură, potrivit legii, accesul la o funcție publică”). Însă în funcții
publice pot fi încadrate, în general, persoanele care au anumite calități, instruirea intelectuală
și profesională necesare, competență. De aici rezultă principiul ocupării funcției publice pe
baza meritului. Egalitatea accesului, sub aspect juridic, trebuie înțeleasă ca o egalitate de
tratament din partea legiuitorului și a autorităților publice, ca o egalitate a șanselor, dar în
competiție nu pot intra decât cei care îndeplinesc condițiile stabilite, urmând ca dintre aceștia,
pe baza sistemului de merit, să fie aleși și apoi încadrați doar anumiți candidați.
3 .Condițiile generale de acces la funcția publică.

Condițiile sunt acele elemente specifice funcției publice, prin care legiuitorul
urmărește să garanteze valorificarea profesională a viitorilor funcționari și să limiteze
arbitrariul în selecție. Condițiile generale de acces la funcția publică în Republica Moldova
sunt stabilite în art. 13 al legii serviciului public și sunt următoarele:
•În serviciul public pot fi încadrați doar cetățenii Republicii Moldova;
•E necesară domicilierea permanentă pe teritoriul Republicii Moldova;
•Îndeplinirea cerințelor de studii;
•Persoana trebuie să fie aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea
funcției, conform certificatului medical de sănătate, dacă pentru funcția respectivă
sunt stabilite cerințe speciale față de sănătatea persoanelor în cauză.
•E necesară cunoașterea limbii oficiale a Republicii Moldova în limitele
prevăzute de legislație privind funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii
Moldova.
Legea serviciului public (în art.11) stabilește și anumite îngrădiri a dreptului la
încadrare în serviciul public care reiese din particularitățile serviciului de stat și sunt stabilite
pentru a preîntâmpina posibilitatea abuzurilor din partea funcționarilor publici. Așa nu poate
ocupa o funcție publică persoana care:
•Este considerată, prin hotărârea judecătorească, incapabilă sau cu o capacitate
de exercițiu restrânsă;
•Are antecedente penale rezultate din infracțiuni intenționate ce nu au fost
ridicate sau stinse în modul stabilit de lege;
•Funcționarul public nu poate ocupa o funcție în subordine sau sub controlul
funcțiilor deținute în aceeași autoritate publică sau în altele de rudele lui directe
sau de rudele lui prin alianță (în cazul în care este încălcată această restricție,
funcționarul public este transferat într-o funcție care ar exclude o astfel de
subordonare, iar dacă transferul este imposibil, unul este concediat, la decizia
organului ierarhic superior).3

Se admite, ca prin lege încadrarea într-o funcție publică să fie condiționată și de
îndeplinirea altor cerințe speciale, cum ar fi:
•Condiția loialității față de stat și autoritatea publică în cauză (Conform art. 15
al legii serviciului public “cetățenii încadrați pentru prima dată în serviciul public
în calitate de persoane cu funcție de răspundere și funcționarii publici promovați
pentru prima dată în posturi cu funcție de răspundere depun jurământ”. Refuzul de
a depune jurământul împiedică încadrarea persoanei în funcție publică).
•Condiția reputației care răspunde exigențelor funcției (astfel art. 12 al legii
serviciului public prevede că “la încadrarea în serviciul public și ulterior în fiecare
an, funcționarul este obligat să prezinte, în modul stabilit de lege, o declarație
privind veniturile, averea imobiliară și mobiliară de valoare, depunerile bancare și
hârtiile de valoare, angajamentele financiare, inclusiv în străinătate. Declarația
trebuie să cuprindă și bunurile care aparțin soției(soțului), precum și copiilor
minori. Refuzul de a prezenta declarația sau prezentarea de date eronate are ca
efect neîncadrarea în serviciul public sau destituirea).
•Condiții referitoare la vârstă, vechime în specialitate, aptitudini, efectuarea
unui stagiu de specialitate etc. (Conform art. 16 al legii serviciului public la
încadrarea în serviciul public prin angajarea sau numire părțile pot conveni asupra
susținerii unei perioade de probă, în care se verifică dacă persoana corespunde
funcției. Perioada de probă nu poate depăși 6 luni).
•Pentru unii funcționari publici există interdicția de a fi membru al vreunui
partid sau altei organizații social-politice (de exemplu, conform alin. 3 art. 49 al
legii privind administrația publică locală, din 6 noiembrie 1998 secretarul
consiliului local nu poate fi membru de partid).
4. Încadrarea în funcțiile publice.
În Republica Moldova încadrarea în funcțiile publice se face prin angajare, numire,
alegere și concurs (art. 14 al legii serviciului public). Funcțiile de specialiști se ocupă prin
angajare și concurs. Angajarea o efectuează autoritatea publică, unde persoana urmează să
activeze, în baza studiilor de specialitate și a particularităților individuale, cerute de funcția
respectivă. Funcțiile de conducere (de răspundere) se ocupă prin numire, alegere și concurs.
Ocuparea funcțiilor publice prin numire se efectuează de autoritatea publică ierarhic
superioară sau de persoana cu funcție de răspundere împuternicită. Procedeul de angajare prin
alegere are avantajul că funcționarul se bucură de oarecare independență față de autoritatea
centrală, oferind posibilitatea ca funcția publică să se exercite sub influența și în conformitate
cu opinia publică. Cel mai mare dezavantaj a alegerii ca modalitate de ocupare a funcției
publice este influența politică a partidelor la alegeri; prin repetate alegeri nu se poate asigura
nici unitatea de acțiune în conducerea serviciilor publice.
În opinia noastră cea mai adecvată metodă de încadrare în serviciul public este
concursul, având următoarele avantaje:
•Are ca obiectiv asigurarea respectării principiului egalității accesului la funcții
publice și a principiului meritului la încadrarea și la avansarea în serviciul public;
•Concursul presupune publicitate în procedura angajării și deaceea permite un
control al opiniei publice asupra politicii de cadre;
•Concursul oferă prin publicitatea sa posibilitatea prezentării unui număr mai
mare de candidați, ceea ce permite selectarea mai riguroasă;4

•Concursul se poate desfășura numai dacă au fost stabilite condițiile petrecerii
lui. Candidatul care a cîștigat concursul va putea pretinde numirea în funcția
respectivă (persoana care deși a câștigat concursul, dar nu a fost numită în funcția
publică pentru care a candidat are dreptul la acțiune în instanțe de judecată). În
acest fel subiectivismul în alegerea cadrelor este limitat;
•Concursul presupune existența unei comisii de specialiști (juriu), a cărei
apreciere oferă mai multe garanții de obiectivitate.
Dezavantajul concursului constă în aceea că el permite doar de a determina
aptitudinile intelectuale ale candidaților și mai puțin calitățile morale și de caracter, viitoarele
relații cu superiorii, colegii, cetățenii. Metodologia organizării concursului poate fi diversă:
verificarea pregătirii teoretice a candidaților prin probe scrise sau orale; verificarea
aptitudinilor practice, ceea ce permite o apreciere mai completă; pot fi organizate doar teste de
personalitate (concurs al dosarelor personale ale candidaților). De regulă, concursul se poate
desfășura asupra unei tematici cunoscute dinainte, preferându-se lucrările scrise secrete,
pentru a asigura garantarea egalității de tratament. De exemplu, în Franța, Spania, Belgia,
Luxemburg baza concursului o reprezintă cunoștințele teoretice și testul de logică; în Italia,
Marea Britanie, Portugalia baza concursului o formează partea practică; în Grecia candidații
completează un formular special. Pentru ca o persoană fizică să poată fi încadrată într-o
funcție publică este necesar ca:
•Să existe în cadrul serviciului public o funcție publică vacantă;
•Să se organizeze concurs pentru ocuparea acestei funcții publice. Concursul
trebuie să fie făcut public, cu precizarea datei, locului de desfășurare, probelor de
concurs, condițiilor minime de pregătire, vechime în specialitate etc., precum și
faptul dacă acest concurs se organizează sub formă de concurs al dosarelor
personale ori sub formă de examinare a cunoștințelor și a aptitudinilor practice ale
candidaților. Nepublicarea condițiilor desfășurării concursului atrage nulitatea
numirii în funcție, deoarece actul de numire va fi emis cu încălcarea legii;
•Să existe un juriu imparțial, obiectiv și independent atât de puterea politică, cât
și de șefii serviciilor în cadrul cărora urmează a fi angajată persoana respectivă.
Juriul trebuie să respecte regulamentul concursului (n-are dreptul de a fixa reguli
suplimentare sau să încalce regulile concursului stabilite de autoritatea
competentă). Juriul are puterea suverană de a aprecia aptitudinile candidaților
(autoritatea publică respectiv nu poate dicta, cere anularea sau modificarea
rezultatelor concursului stabilite de juriu); O asemenea modalitate de încadrare în
serviciul public o întâlnim, spre exemplu, în Franța, Italia, Spania, Portugalia. Pe
când în Danemarca, Germania, Olanda recrutarea în funcții publice se face
exclusiv de către administrație, iar în Marea Britanie, Belgia, Irlanda există un
organ public specializat în această operație;
•Să se participe la concurs și să se facă publice rezultatele concursului cu
indicarea mediilor obținute de concurenți în ordinea lor descrescândă;
•Să se emită în baza rezultatelor concursului (autoritatea publică fiind obligată
să respecte clasamentul juriului) ordinul sau decizia de numire în funcție, cu
precizarea datei viitoare de la care produce efecte actul de numire. Indiferent de
denumirea pe care o poartă actul de numire a unei persoane fizice într-o funcție
publică, acesta este un act administrativ de autoritate care determină natura
juridică a raporturilor ce se stabilesc între serviciul public și funcționarul public.
Actul de numire este un act unilateral de voință, prin care statul întinde efectele
unei situații juridice la o anumită persoană, investind pe un particular cu toate
drepturile și obligațiile care decurg din funcțiunea publică. Acest act nu implică 5

nimic contractual, ci dimpotrivă, este un act de supunere din partea individului la o
stare legală stabilită. Actele administrative de autoritate pot fi atacate în instanțe de
judecată.
•Persoana fizică numită să presteze jurământul cerut de lege pentru investire.
Data depunerii jurământului constituie momentul investirii. Jurământul se depune
o singură dată, în prezența colectivului unității respective a autorității publice, în
fața simbolurilor de stat, la cel mult 10 zile de la ocuparea funcției. Dacă până la
depunerea jurământului persoana fizică numită sau aleasă într-o funcție publică a
emis acte juridice acestea sunt nule de drept.
•
Funcțiile publice le ocupă persoanele care au gradul de calificare necesar stabilit de
art. 9 al legii serviciului public. Trecerea funcționarului public într-un alt grad de calificare se
face succesiv, în corespundere cu pregătirea lui profesională, cu rezultatele muncii și ale
atestării. Gradul de calificare se conferă de autoritatea publică ce a angajat funcționarul.
Pentru trecerea în gradul de calificare imediat superior vechimea în grad este de cel puțin doi
ani (pentru îndeplinirea unor misiuni de răspundere deosebită, funcționarul public poate fi
trecut, înainte de termen, în următorul grad de calificare superior sau poate fi trecut în gradul
ce îl depășește pe cel anterior cu un grad). Gradele de calificare se conferă pe viață.
Funcționarul public poate fi degradat sau retrogradat numai prin hotărâre judecătorească
pentru săvârșirea unor acțiuni ilegale, ce prevăd răspundere penală, precum și pentru conferire
a gradului de calificare cu încălcarea legislației în vigoare. Dacă persoanele care se încadrează
în serviciul public nu au gradul de calificare respectiv, li se stabilește o perioadă de probă.
Comisia de atestare examinează, în perioada stabilită, corespunderea acestora funcției deținute
și decide asupra conferirii gradului de calificare. Perioada de probă nu se stabilește
funcționarilor publici încadrați în serviciul public prin alegere sau concurs, sau în cazul
transferării în o altă autoritate publică.
5. Drepturile și obligațiile funcționarului public.
În privința drepturilor și obligațiilor în exercitarea funcțiilor publice, distingem
categoria drepturilor și libertăților ce revin oricărui salariat și drepturi și libertăți specifice
funcționarului public.
Drepturile comune sunt în general prevăzute de Constituția Republicii Moldova și
legislația muncii, fiind următoarele: dreptul la muncă și la protecția muncii (dreptul la libera
alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, la protecția împotriva
șomajului, la odihnă – art. 43 al Constituției); dreptul la o salarizare corespunzătoare, dreptul
la asigurări sociale (dreptul la pensie și la ajutor în caz de incapacitate temporară de muncă),
dreptul la opinii proprii (art. 32 al Constituției), dreptul de a cunoaște și ataca deciziile
individuale care îl privesc, dreptul la petiționare (art. 52 al Constituției), dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică (art. 53 al Constituției) etc.
Drepturile specifice funcționarului public sunt prevăzute în alin. 1, art. 10 al legii
serviciului public:
•Dreptul să examineze și să ia decizii în limitele împuternicirilor sale;
•Dreptul să solicite, în limitele competenței sale, și să primească de la alte
autorități publice, precum și de la persoane juridice și fizice, indiferent de tipul de
proprietate și forma lor de organizare juridică, informația necesară;
•Dreptul să-și perfecționeze pregătirea profesională (conform art.21 al legii
serviciului public funcționarii publici își perfecționează pregătirea profesională 6

prin diverse forme de instruire în sistemul de stat de pregătire și reciclare a
cadrelor, ei urmând cursuri de perfecționare o dată la 4 ani. Rezultatele instruirii și
nivelul de calificare se iau în considerare la avansarea în serviciu);
•Dreptul să-și cunoască drepturile și obligațiile de serviciu;
•Dreptul să se asocieze în sindicate și să participe la activitatea lor în afara
orelor de program;
•Dreptul să beneficieze de protecție juridică, în corespundere cu statutul său;
•Dreptul să fie remunerat conform funcției, pregătirii profesionale și experienței
sale de muncă. (Salariile funcționarilor publici nu se negociază, ele sunt cele
menționate în statele de funcții. În doctrina franceză se vorbește despre obligația
funcționarului public de a-și ridica salariul, el neavând dreptul să-l refuze,
deoarece salariul este plătit nu în interesul funcționarului public, dar în interesul
statului, adică este destinat să asigure demnitatea serviciului public. În așa mod
funcționarul nu poate să-și refuze remunerarea);
•Dreptul funcționarului public la carieră, adică dreptul să avanseze în serviciu
corespunzător pregătirii lui profesionale, capacităților intelectuale, rezultatelor
atestării, conștiinciozității în exercitarea atribuțiilor, în cazul în care participă la
concursul pentru ocuparea posturilor vacante de un rang superior;
Obligațiile comune tuturor angajaților sunt consacrate în Constituția Republicii
Moldova (articolele 55 – 59) și în legislația muncii, fiind următoarele: îndeplinirea cu
exactitate și promtitudine a sarcinilor ce-i revin; să respecte disciplina de serviciu și
programul de funcționare a serviciului public în care își desfășoară activitatea, devotamentul
față de țară (art. 56 al Constituției – cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice,
răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în cazurile prevăzute de lege,
depun jurământul cerut de ea) și obligația de fidelitate față de instituția în care activează
(funcționarul trebuie să se abțină de la orice fapt care ar putea să aducă un prejudiciu unității
în care își desfășoară activitatea) ș.a.
Obligațiile specifice ale funcționarilor publici sunt prevăzute de alin. 2, art. 10 al legii
serviciului public, funcționarul public fiind obligat:
•Să execute la timp și calitativ deciziile autorităților publice în problemele ce țin de
competența lui (obligațiunea de subordonare ierarhică). Dar în cazul în care funcționarului
public i se încredințează o însărcinare a cărei legalitate este îndoielnică, el are obligația să
informeze imediat șeful nemijlocit, iar dacă însărcinarea rămâne în vigoare, să se adreseze
conducerii ierarhice superioare și să execute însărcinarea, dacă se confirmă legitimitatea ei.
La solicitarea funcționarului, însărcinarea a cărei legalitate trezește îndoieli se emite în scris.
Răspunderea pentru efectele îndeplinirii unor însărcinări nelegale o poartă persoana cu funcție
de răspundere care a aprobat executarea lor;
•Să dirijeze în cunoștințe de cauză sectorul de muncă încredințat, să manifeste inițiativă și
perseverență, să asigure îndeplinirea întocmai a sarcinilor ce stau în fața autorității publice;
•Să respecte cu strictețe drepturile și libertățile cetățenilor;
•Să se călăuzească, în exercitarea atribuțiilor, de legislația în vigoare, să fie obiectiv și
imparțial, să nu dea dovadă de tergiversări și birocratism;
•Să examineze la timp propunerile, cererile și plângerile cetățenilor în domeniul activității
sale de serviciu, în conformitate cu legislația;
•Să studieze opinia publică și să țină cont de aceasta în activitatea sa;
•Să furnizeze publicului, în cadrul serviciului, informațiile cerute (obligația de informare
publică), totodată fiind obligat să păstreze secretul de stat și un alt secret ocrotit de lege, 7

precum și al informațiilor despre cetățeni de care ia cunoștință în exercitarea atribuțiilor, dacă
astfel este stabilit de legislație;
•Să-și perfecționeze în permanență pregătirea profesională;
•Să se abțină în exercitarea funcției sale de la exprimarea opiniilor personale politice și
ideologice și de la comentarea activității autorității publice unde activează (obligația de
rezervă).
Conform alin. 3, art. 11 al legii serviciului public funcționarul public nu are dreptul:
•Să dețină două funcții în același timp sau să cumuleze o altă muncă, prin contract sau
acord, în întreprinderi străine sau mixte, în întreprinderi, instituții și organizații cu orice formă
de organizare juridică și în asociații obștești, a căror activitate este controlată, subordonată sau
în anumite privințe este de competența autorității în care el este angajat, cu excepția
activităților științifice, didactice și de creație. Deci, putem vorbi de incompatibilitate de
funcție, adică de neputința funcționarului public de a se ocupa de anumite îndeletniciri în
afara funcției pe care o deține. Pornind de la faptul că o funcție publică este ansamblul de
atribuții, puteri și competențe, considerăm că o persoană fizică nu poate practic să realizeze în
același timp atribuțiile, puterile și competențele a două sau mai multe funcții publice, căci
interesul general cere ca funcționarul să-și consacre întreaga sa activitate funcției ce o
îndeplinește;
•Să fie împuternicit al unor terțe persoane în autoritatea publică în care este angajat;
•Să desfășoare nemijlocit activitatea de întreprinzător ori să înlesnească, în virtutea funcției
sale, activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice și juridice în schimbul unor recompense,
servicii, înlesniri;
•Să aibă conturi nedeclarate în băncile din străinătate;
•Să plece în delegație peste hotare din contul persoanelor fizice și juridice, cu excepția
deplasărilor de serviciu, prevăzute în acordurile internaționale la care Republica Moldova este
parte sau conform înțelegerilor dintre autoritățile publice ale Republicii Moldova și organele
respective din alte state;
•Să participe la grevele care dereglează funcționarea autorității publice respective, de a
cărei activitate depinde asigurarea societății cu bunuri și servicii de importanță vitală;
•Funcționarul public are obligația de demnitate, adică prin întregul lor comportament și
prin ținută funcționarii publici sunt obligați să se arate demni de încrederea pe care o impune
poziția lor oficială și să se obțină de la orice act de natură să compromită prestigiul funcției pe
care o dețin. Este interzis funcționarilor publici ca direct sau indirect, să solicite, să accepte
sau să facă să li se promită, pentru ei sau pentru alții pentru îndeplinirea atribuțiilor de
serviciu, daruri, servicii sau alte avantaje, cu excepția semnelor de atenție simbolice, conform
normelor de politețe și ospitalitate recunoscute.
Sintetizând cele expuse mai sus, considerăm că ceea de ce are cu siguranță nevoie
funcționarul public pentru o activitate eficientă este: stabilitate în funcție; remunerare
adecvată, obiectivitate în promovarea și garantarea dreptului la carieră profesională. Dacă prin
noțiunea de funcție publică înțelegem o profesie în virtutea căreia persoana care o ocupă are
un drept la carieră, optăm pentru asigurarea stabilității în funcția publică , care ar garanta încă
de la ocuparea funcției apărarea funcționarului public de eventualele abuzuri ale conducerii
serviciului public, care ar putea să-l sancționeze, să-l transfere sau să-l înlăture din funcție
numai în condițiile legii și ar facilita obținerea experienței în exercitarea atribuțiilor, puterilor
și competențelor ce revin funcționarilor publici.
Astfel, prin stabilitate înțelegem situația juridică a unui funcționar public care nu poate
fi transferat, pedepsit, înlocuit sau destituit decât în cazurile și cu respectarea formelor 8

stabilite de lege. Stabilitatea este o consecință logică a continuității funcției publice fiind
caracteristică pentru sistemul carierii (le system de carriere) și nu pentru cel al angajării (le
system d’emploi). Or, odată ce funcționarul a ocupat o anumită funcție publică, în general
prin concurs, el poate rămâne toată viața (sau până la atingerea plafonului de vârstă) în corpul
respectiv, avansând potrivit meritelor sale și regulilor de apreciere și promovare existente.
Deci, funcționarul face o carieră din funcția publică, aceasta devine rațiunea
profesională a existenței sale. Iar dreptul la carieră conduce la existența dreptului la avansare,
avansarea fiind trecerea funcționarului public, cu acordul său, într-un alt grad sau treaptă
profesională superioară în cadrul aceleiași funcții sau trecerea într-o funcție superioară. În așa
fel fiecare funcționar public în baza capacităților sale intelectuale are dreptul la ocuparea
funcțiilor vacante de un rang superior, căci gradele superioare ar trebui să fie completate cu
funcționari care cunosc organizarea și funcționarea serviciilor publice, au experiență, numai
gradele cele mai inferioare putând fi ocupate de persoane din afara serviciului. Conform alin.
2, art. 19 al legii serviciului public de dreptul la avansarea în serviciu beneficiază funcționarii
care au obținut rezultate mai bune în muncă, au dat dovadă de spirit de inițiativă, își
perfecționează continuu pregătirea profesională, sunt incluși în rezerva de cadre și au gradul
de calificare necesar. În rezerva de cadre sunt incluși funcționarii publici care au urmat cursuri
de perfecționare, au gradul de calificare necesar și sunt recomandați, de comisia de atestare,
pentru funcții superioare, precum și persoanele care prin calitățile lor pot deține funcțiile
respective. Comisia de atestare (care activează pentru îmbunătățirea procesului de selectare și
repartizare a cadrelor, pentru stimularea perfecționării profesionale) apreciază (o dată la trei
ani) activitatea funcționarului public, competența lui profesională, cultura juridică, capacitatea
de a lucra cu oamenii și corespunderea funcției pe care o deține.
6. Încetarea serviciului public.
Ținând cont de specificul exercitării funcției publice (arătat mai sus) optăm pentru
existența unui statut original al funcționarului public, unde ar fi reglementată complet și
multilateral și problema încetării serviciului public, în așa fel excluzând aplicarea normelor
generale ale dreptului muncii funcționarilor publici. Încetarea serviciului public are loc atât
în temeiul și modul stabilit de legislația muncii (articolele 33, 36 – 38, 42, 263 ale Codului
Muncii al Republicii Moldova) cât și în cazurile reglementate de articolele 28 și 29 ale legii
serviciului public. Art. 33 al Constituției Republicii Moldova prevede temeiurile generale de
încetare a raporturilor juridice de muncă izvorâte din contractul individual de muncă, ele
fiind: acordul părților, expirarea termenului contractului, desfacerea contractului de muncă
din inițiativa salariatului, din inițiativa administrației sau la cererea Curții de Conturi,
transferarea lucrătorului la o altă instituție sau trecerea la o funcție electivă, intrarea în vigoare
a sentinței judecătorești care exclude posibilitatea salariatului de a continua munca respectivă
ș.a.
Articolele 36 și 37 ale CONSTITUȚIEI REPUBLICII MOLDOVA reglementează
desfacerea contractului de muncă din inițiativa salariatului, el având dreptul să desfacă
contractul încheiat pe un termen nedeterminat, urmând să anunțe în scris despre această
administrație cu două săptămâni înainte; iar contractul încheiat pe termen poate fi desfăcut
înainte de termen la cererea lucrătorului în cazul încălcării de către administrație a legislației
muncii și din alte motive întemeiate (de exemplu, în caz de invaliditate).
Conform art.38 al CONSTITUȚIEI REPUBLICII MOLDOVA administrația poate
desface unilateral contractul de muncă în cazurile: lichidării, reorganizării sau reprofilării
instituției, reducerea numărului sau a statului de personal; constatării faptului că salariatul nu
corespunde funcției ocupate; restabilirea la lucru a salariatului, care a îndeplinit anterior
această muncă; neîndeplinirea sistematică de către salariat a îndatoririlor sale ș.a.9

La cererea Curții de Conturi, administrația instituției poate să desfacă, în temeiul art.
42 din Constituția Republicii Moldova, acordul de muncă cu conducătorul (persoana cu
funcții de răspundere) care a încălcat legislația sau nu a asigurat respectarea ei. Art. 263
CONSTITUȚIEI REPUBLICII MOLDOVA prevede temeiuri suplimentare pentru încetarea
contractului de muncă ale unor categorii de salariați în anumite condiții, ele fiind: încălcarea
gravă o singură dată a îndatoririlor de muncă de către conducătorul ales, confirmat sau numit
în funcție de organele supreme ale puterii de stat și ale administrației de stat, de ministere și
departamente, de organele administrației publice locale; neachitarea de către persoana cu
funcții de răspundere a instituției, indiferent de tipul de proprietate și forma organizatorico-
juridică, a salariilor ce li se cuvin salariaților în termenul și modul stabilit; încălcare de către
funcționari a prevederilor legislației privind combaterea corupției și protecționizmului. Legea
serviciului public, spre deosebire de Codul Muncii, stabilește temeiuri specifice de încetare a
raporturilor dintre serviciul public și funcționarul public, ele conform art. 28 fiind
următoarele:
-neexecutarea obligațiilor prevăzute la art. 10 alin.2 (neexecutarea la timp a deciziilor
autorităților publice, nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, divulgarea secretului
de stat și a altui secret ocrotit de lege, neperfecționarea pregătirii profesionale și altele
obligații arătate mai sus);
– încălcarea restricțiilor prevăzute la art.11, alin.3. (incompatibilitatea funcțiilor,
nedeclararea conturilor în bănci din străinătate, participarea la greve care dereglează
funcționarea autorității publice respective, desfășurarea activității de antreprenor și altele
enumerate mai sus);
-comiterea încălcărilor enumerate la art. 30, alin. 4. (încălcarea regulilor concursului de
angajare în serviciul public, angajarea ignorând restricțiile prevăzute la art. 11 (arătate mai
sus), nerespectarea regulilor de atestare a funcționarilor publici și de conferire a gradelor de
calificare);
-nerespectarea exigenților speciale prevăzute la art.12 alin.1 (neprezentarea declarației
privind veniturile);
-refuzul de a depune jurământul prevăzut la art. 15;
-pierderea cetățeniei Republicii Moldova;
-expirarea împuternicirilor în funcția publică;
-demisionarea în legătură cu schimbarea conducătorilor autorității publice, a persoanelor
care dețin funcții de rangul întâi și a persoanelor care dețin funcții prevăzute la art. 14 alin.8
(intrarea în funcție a unor noi conducători ai aparatului Parlamentului, Președintelui
Republicii Moldova, Cancelariei de Stat, ministerelor și altor autorități publice centrale are ca
efect încetarea activității în funcțiile respective prin demisionare a consilierilor, ajutorilor,
funcționarilor serviciilor de presă și secretarilor);
-dimisionarea conform art. 29 alin.1 (depunerea cererii de demisie din funcția de rangul
întâi din propria inițiativă, demensionarea condiționată de atingerea unei anumite vârste și a
unei anumite vechimi în muncă, inclusiv în serviciul public).
–
Conchidem următoarele modalități de încetare a raporturilor dintre serviciul public și
funcționarul public: demisia, pensionarea, eliberarea din funcție, distituirea din funcție,
expirarea mandatului și decesul.
Demisia constă în manifestarea de voință a funcționarului public de a înceta
raporturile de serviciu în care este încadrat.10

Pensionarea constă în dreptul funcționarului public ca la îndeplinirea condițiilor
cerute de lege (cu privire la vechimea în muncă și a unei anumite vârste) să înceteze
raporturile de serviciu și să se pensioneze.
Eliberarea din funcție constă în încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarului
public, ca urmare a dispoziției unilaterale a conducătorului serviciului public ori a
organului ierarhic superior, luată în anumite cazuri (ivirea unor motive de
incompatibilitate, pierderea cetățeniei etc).
Distituirea din funcție constă în încetarea raporturilor de serviciu, în condițiile legii, ca
măsură disciplinară de către conducătorul serviciului public sau organul ierarhic superior,
numai în cazul săvârșirii unor abateri disciplinare grave sau când funcționarul public a
fost condamnat prin sentința instanței de judecată.
Expirarea mandatului este modalitatea de încetare a raportului de serviciu care se
referă la funcționarii publici aleși, precum și la cei numiți pe o perioadă anumită.
7. Răspunderea juridică a funcționarului public.
Conform alin.1. art.30 al legii serviciului public răspunderea juridică a funcționarilor
publici poate îmbrăca mai multe forme: răspundere disciplinară, materială, administrativă
și penală. Răspunderea disciplinară a funcționarului public este reglementată atât de
legislația muncii (articolele 143-147 CMRM), cât și de alte acte normative (statute și
regulamente disciplinare). Ea survine în cazul neexecutării sau executării
necorespunzătoare a obligațiilor funcției deținute. Art.143 din Constituția Republicii
Moldova stabilește sancțiunile disciplinare, ele fiind observația, mustrarea, mustrarea
aspră și concedierea. Alte sancțiuni disciplinare pot fi prevăzute de statute și regulamente
disciplinare ale unor categorii de funcționari. Legea serviciului public nu stabilește
sancțiuni disciplinare specifice funcționarilor publici, făcând trimitere la sancțiunile
prevăzute de Codul Muncii (doar în art. 30 alin.4. al legii serviciului public sunt prevăzute
unele sancțiuni disciplinare: retrogradarea pe un termen de până la un an și concedierea).
Considerăm aceste măsuri insuficiente pentru o abatere disciplinară a unui funcționar
public, care exercită o activitate de interes general. Sancțiunile disciplinare se aplică de
organul căruia i se atribuie dreptul de angajare a funcționarului respectiv.
Funcționarilor care poartă răspundere disciplinară conform statutelor, regulamentelor
și altor acte legislative cu privire la disciplină, li se pot aplica sancțiuni disciplinare și de
organele ierarhic superioare. Hotărârea (ordinul, dispoziția) referitoare la aplicarea sancțiunii
disciplinare poate fi atacată în fața organelor ierarhic superioare sau a instanței de judecată.
Sancțiunea disciplinară se aplică imediat după constatarea abaterii, dar nu mai târziu de o lună
după ziua constatării ei, neputând fi aplicată după trecerea a 6 luni din ziua săvârșirii abaterii,
iar în urma reviziei sau a controlului activității economice și financiare cel mai târziu după doi
ani de la data săvârșirii ei. Dacă în decurs de un an de la data aplicării sancțiunii disciplinare
nu se va aplica funcționarului o nouă sancțiune disciplinară, se consideră că acesta nu a fost
atras la răspundere disciplinară.
Răspunderea materială intervine atunci când printr-o faptă ilicită în legătură cu ori în
timpul exercitării atribuțiilor de serviciu funcționarul public cauzează un prejudiciu direct
serviciului public în care își desfășoară activitatea sau particularilor (persoanelor fizice și
juridice). Răspunderea materială constă în stabilirea obligației de reparare a daunei efectiv 11

cauzate. Conform art. 53 alin.1 al Constituției Republicii Moldova persoana vătămată într-un
drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în
termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins,
anularea actului și repararea pagubei.
Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a
cere despăgubiri fie de la funcționarii vinovați de producerea pagubei, fie de la organele
administrației publice unde activează respectivii funcționari (autoritatea având dreptul la
acțiune în regres asupra funcționarului public). Răspunderea pentru pagubele pricinuite în
urma îndeplinirii unor însărcinări nelegale o poartă persoana cu funcție de răspundere care a
aprobat executarea lor.
Răspunderea administrativă intervine atunci, când în timpul executării funcției sale,
funcționarul public săvârșește o contravenție administrativă, adică nu îndeplinește sau
îndeplinește difectuos o funcție. Sancțiunile administrative sunt prevăzute de art. 23 al
Codului cu privire la Contravențiile Administrative și pot fi aplicate pentru săvârșirea
contravențiilor administrative cum ar fi: încălcarea legislației muncii (art. 41), încălcarea
legislației funciare (art. 52 al Constituției), încălcarea regulilor și a normelor sanitaro-
igienice și sanitaro-antiepidemice (art.42); încălcarea excesivă a energiei electrice și
termice (art. 96); încălcarea legislații cu privire la petiții (art. 199 (3) ) ș.a.
Răspunderea penală survine în cazul săvârșirii de către funcționarii publici a unei
infracțiuni, conducătorul autorității publice fiind obligat în cazurile când acțiunile
funcționarului, legate de îndeplinirea obligațiilor de serviciu, întrunesc elemente componente
ale infracțiunii, să prezinte materialele respective organelor de cercetare sau anchetă penală,
și, în baza deciziei acestora, să-l înlăture de la executarea obligațiilor de serviciu. Capitolul al
optulea al Codului Penal al Republicii Moldova prevede infracțiuni, subiecți ai cărora pot fi
numai funcționarii publici-persoane cu funcții de răspundere (conform art.183 al CPRM ele
fiind persoanele cărora li se acordă permanent sau provizoriu-în virtutea legii, prin numire,
alegere sau prin încredințarea unei însărcinări – anumite drepturi și obligații în vederea
exercitării funcțiilor autorității publice sau a acțiunilor administrative de dispoziție ori
organizatorico-economice). Aceste infracțiuni sunt următoarele:
– abuzul de putere sau abuzul de servicii (art. 184 CPRM) – folosirea intenționată de
către o persoană cu funcție de răspundere a atribuțiilor sale contrar obligațiilor de serviciu,
dacă ea a cauzat daune considerabile intereselor publice, fie drepturilor și intereselor
ocrotite de lege ale persoanelor fizice și juridice;
-excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu (art. 185 CPRM) – săvârșirea de
către o persoană cu funcție de răspundere a unor acte, care depășesc în mod vădit limitele
drepturilor și atribuțiilor acordate de lege, dacă acestea a cauzat dauna considerabile
intereselor publice sau drepturilor și intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice și
juridice;
– neglijența (art. 186 CPRM) neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o
persoană cu funcții de răspundere a îndatoririlor sale ca rezultat al atitudinii neglijente sau
neconștiincioase față de ele;
-nerespectarea cerințelor legii Republicii Moldova cu privire la funcționarea limbilor pe
teritoriul Republicii Moldova (art. 1861 CPRM);
-luarea de mită (art. 187 CP RM);
-mijlocirea mituirii (art. 1871 CP RM);
-darea de mită (art. 188 CPRM);12

-falsul în actele publice (art. 189 CP RM) – înscrierea în actele oficiale a unor date
intenționat false, precum și întocmirea și eliberarea unor acte intenționat false.
-primirea de către funcționar a recompensei nelegitime (art. 1893 CP RM) – primirea de
către un funcționar care nu este persoană cu funcție de răspundere a unei recompense
nelegitime pentru îndeplinirea acțiunilor ce intră în atribuțiile sale de serviciu;
-nerespectarea de către persoana cu funcții de răspundere a prevederilor legii privind
combaterea corupției și protecționismului (art. 1894 CP RM)
Bibliografie.
•A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, București, 1996
•V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ roman (partea generală), București, 1993
•Guy Braibant, Le droit administratif francais, Dalloz; 1984.
•Rene Chapus, Droit administratif general, tome II, Montchrestien, 1989.
•Yves Meny, Politique comparee. Les democraties: Allemagne, Etas-Unis, France, Grande-
Bretagne, Italie, Montchrestien, 1993.
•Victor Popa, Igor Munteanu, Victor Mocanu, De la centralism spre descentralizare,
Cartier, 1998.
•A. Bantuș, Statutul juridic al funcționarului public în Republica Moldova. Teză pentru
obținerea gradului științific de doctor în drept, Chișinău, 1999.13