LECT.UNIV.DR. LUCIANA SPINEANU -GEORGESCU CAPITOLUL 1 BAZELE TEORETICE ȘI METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO – FINANCIARE 1.1. Necesitatea analizei… [609673]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE
CONSTANȚA
MANAGEMENT

NOTE DE CURS
ANALIZA ECONOMICO -FINANCIARA
LECT.UNIV.DR. LUCIANA SPINEANU -GEORGESCU

CAPITOLUL 1
BAZELE TEORETICE ȘI METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO –
FINANCIARE

1.1. Necesitatea analizei ca metodă a cunoașterii. Tipuri de analiză economică

Analiza reprezintă o metodă de cunoaștere bazată pe descompunerea fenomenului, a
întregului, în părțile sale componente, în elementele sale constitutive, după care se studiază
fiecare parte componentă, se stabilesc relațiile de cauzalitate, se determină factorii care le
generează , se formulează concluziile cu privire la mersul activității viitoare.
Ca un corelativ al analizei apare sinteza , prin care se realizează reunirea părților, a
elementelor unui fenomen într -un tot unitar. In timp ce analiza presupune o dezmembrare a unui
rezultat, sinteza vizează o examinare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină a unei
activități sau fenomen, necesită îmbinarea într -o unitate a analizei cu sintez a, ca mijloace ale
cunoașterii.
Ce este analiza economico -financiară ?
Analiza economico -financiară a unităților economice se ocupă cu studierea fenomenelor
și proceselor economice care au loc la nivelul acestor unități, a rezultatelor economico -financiare
obținute, în raport cu sarcinile programate, stabilirea cauzelor care provoacă abateri și
desfășur area fenomenelor analizate și luarea măsurilor pentru reglarea și optimizarea întregii
activități.
Care sunt tipurile de analiză economică cunoscute?

Analiza se poate grupa după diferite criterii:
A. din punct de vedere al momentului la care se efect uează analiza și al momentului
desfășurării fenomenului :
 analiza post factum sau analiza – operatorie sau analiza activității (analiza
realizării obiectivelor);
 analiza previzională sau analiza prospectivă.
Analiza activității se referă la trecut și prezen t, iar analiza previzională pri vește
viitorul.
Un exemplu de analiză post – factum este considerat analiza diagnostic, prin care se obțin
aprecieri, pe ansamblul întreprinderii, asupra unei subdiviziuni organizatorice sau asupra unei
probleme economice.
Analiza previzională urmărește evoluția viitoare a unui fenomen economic, având la bază
relațiile cauzale dintre factori.
Dacă analiza activității se bazează pe variabile cunoscute, certe, analiza previzională se
bazează pe variabile presupuse, incerte. Ca atare, analiza activității studiază o singură variantă a
fenomenului, cea de execuție, pe când analiza previzională studiază mai multe variante în care
apar frecvent legături de tip determinist.
Analiza previzională reprezintă o etapă premergătoare, ho tărâtoare în elaborarea
programului activității economice. Programarea activității economice înseamnă mai mult decât
previziunea activității economice, înseamnă utilizarea previziunii de către un centru de decizie
economică, în vederea realizării obiectivu lui propus.
B. din punct de vedere al urmăririi însușirilor esențiale sau al determinărilor
cantitative:
 analiza calitativă;
 analiza cantitativă.
Analiza calitativă are ca scop stabilirea esenței fenomenului, a însușirilor sale esențiale,
principalilor factor i ce determină fenomenul.
Analiza cantitativă cercetează latura cantitativă a fenomenelor economice, exprimată prin
determinări cantitative, precum și prin modificări structurale intervenite în compoziția

fenomenelor. Extinderea analizei cantitative neces ită folosirea metodelor matematicii moderne.
Cu toate acestea, succesul aplicării metodelor matematicii moderne în modelarea fenomenelor
economice depinde de adâncirea (gradul de detaliere) a analizei calitative, care trebuie să
preceadă și să devanseze an aliza cantitativă.
C. după nivelul la care se desfășoară analiza :
 analiza microeconomică;
 analiza macroeconomică.
Analiza microeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul
individului sau unui agent economic. Acest tip de analiză se ocupă cu studierea rezultatelor
obținute, a factorilor de influență și a rezervelor de sporire a eficienței activității desfășurate.
Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul ramurii,
al economiei naționale sau al economiei mo ndiale și operează cu mărimi agregate (produs intern
brut, produs social, venit național, etc.)
D. după modul de urmărire în timp a fenomenelor :
 analiza statică;
 analiza dinamică.
Analiza statică studiază fenomenele economice și legăturile de condiționare car e determină
starea sau nivelul acestora la un moment dat. Acest tip de analiză permite cunoașterea
fenomenelor sau rezultatelor economice, precum și abaterile la momentul de referință ales.
Intrucât fenomenele economice se află în continuă mișcare, pentru adâncirea procesului
cunoașterii este necesară studierea lor în dinamică.
Analiza dinamică abordează procesele și fenomenele economice în mișcarea și
condiționarea lor reciprocă, evidențiind poziția pe care o dețin și modificările survenite în diferite
mom ente ale evoluției lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acționează asupra
schimbării poziționale a fenomenelor economice, precum și tendințele în evoluția viitoare.
Analiza statică și cea dinamică se îmbină în mod reciproc, ceea ce per mite cunoașterea
fenomenelor economice la un moment dat, precum și evoluția lor într -o anumită perioadă de
timp.
E. după criteriile de studiere a fenomenelor :

 analiza economică;
 analiza tehnico -economică, bazată pe îmbinarea criteriilor tehnice cu cele
economice;
 analiza economico -financiară, care studiază corelațiile dintre activitatea
economică sau de exploatare și cea financiară ;
 analiza statistico – economică, bazată pe utilizarea metodelor statistice în studierea
fenomenelor economice;
 analiza socio -economică, bazată pe îmbinarea criteriilor sociale cu cele
economice.
F. în funcție de delimitarea obiectivului analizat:
 analiza pe ramuri;
 analiza pe agenți economici;
 analiza pe probleme.

1.2. Rolul și sarcinile analizei economico – financiare
Analiza ec onomico -financiară a unităților economice joacă un rol important în
conducerea acestora, adică în exercitarea tuturor atributelor sau funcțiilor conducerii (previziune,
organizare, coordonare, comandă, control), precum și realizarea funcțiunilor fundamenta le ale
unităților (cercetare -dezvoltare, producție, comercială, financiar -contabilă și de personal).
In exercitarea funcției de previziune , analiza are un rol important, întrucât furnizează
conducerii informațiile necesare pentru elaborarea prognozelor, pe ntru fundamentarea
programelor pentru stabilirea strategiei și tacticii de acțiune în viitor și luarea deciziilor cu
caracter de previziune.
Prin îmbinarea analizei retroactive cu analiza curentă și cea previzională, se realizează
legătura între activitate a trecută , prezentă și viitoare a unui agent economic și se stabilesc măsuri
pentru conducerea fenomenelor și proceselor economice în viitor.
In realizarea funcției de organizare , analiza permite luarea deciziilor pentru organizarea
activității agenților economici, a forței de muncă, a capitalului fix și a capitalului circulant. Prin
intermediul analizei, se apreciază eficiența structurii organizatorice, se fundamentează
propunerile pentru perfecționarea acestora, în vederea sporirii eficienței activității .

In exercitarea funcției de coordonare , analiza urmărește corelarea diferitelor funcțiuni
ale întreprinderii, asigurarea și menținerea unui echilibru între necesități și resurse, între venituri
și cheltuieli sau între alte fenomene economice care au loc l a nivelul agenților. Prin analiza
situației acestor corelații, se pot preveni anumite dezechilibre în activitatea economică, iar în
cazul apariției lor se intervine pentru reglarea și funcționarea normală.
Un rol deosebit de important revine analizei econ omice în realizarea funcției de
comandă , întrucât asigură fundamentarea deciziilor operative, tactice și strategice. Rezultatele
analizei servesc la cunoașterea fenomenelor și proceselor economice în toată complexitatea și
interacțiunea lor, a influenței e xercitate de diferiți factori, lucru ce permite stabilirea unor
variante optime de acțiune.
In exercitarea funcției de control , analiza economică permite cunoașterea întregii
activități desfășurate în întreprindere, a rezultatelor economico – financiare și eficiența deciziilor
luate de conducerea întreprinderii, se pot cunoaște factorii și cauzele care au provocat abateri în
activitatea economică, se hotărăsc măsuri de reglare și prevenire a unor perturbații.
Având în vedere interdependența dintre atributel e conducerii și funcțiile întreprinderii,
rezultă că, analiza economică constituie un mijloc important pentru diagnoza, reglarea și
optimizarea activității economico – financiare la toate nivelele.

1.3.Etapele procesului de analiză a activității economice
Analiza economico – financiară studiază mecanismul de formare și modificare a
fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente, în părți simple și prin
identificarea factorilor de influență. Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul
evoluției reale a fenomenului, în sensul că ea pornește de la rezultatele obținute c ătre elemente și
factori.
Care sunt etapele de realizare a procesului de analiză?
Realizarea acestui demers presupune parcurgerea următoarelor etape :

1. delimitare a obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau
rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi și cantitativi, precum și a
modificării lor în timp și spațiu;
2. determinarea elementelor componente, a factorilor d e influență și a cauzelor care
acționează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între
elemente componente și factori de influență. Astfel, elementele reprezintă părțile
componente ale întregului, în timp ce factorii con stituie acele forțe motrice care explică
apariția și evoluția fenomenului;
3. stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influență și fenomenul analizat,
precum și între factorii care acționează;
4. măsurarea influenței fiecărui factor asupr a fenomenului analizat și stabilirea factorilor cu
acțiune pozitivă sau negativă , precum și a rezervelor interne nefolosite;
5. sintetizarea rezultatelor analizei și formularea concluziilor și aprecierilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
6. elaborar ea măsurilor și fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor și
sporirea eficienței activității economice în viitor

1.4.Metode și tehnici folosite în analiza economico -financiară
Pentru analiza activității economico -financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe
metode și procedee comune mai multor discipline sau specifice analizei .
Metodele comune folosite în analiza activității -financiare a întreprinderilor sunt
metodele s tatistico -matematice, cum ar fi: metoda indicilor, metoda grupărilor, metoda
comparației, metoda mediilor, metoda corelației, metoda funcțiilor de producție, metoda
cercetărilor operaționale, metode sociologice, etc.
Pentru analiza activității economico -financiare a întreprinderilor se mai pot folosi
unele metode și procedee specifice cum ar fi:
 metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice;

 metoda stabilirii factorilor de influență și a legăturilor de cauzalitate;
 metoda măsurării influenței f actorilor și a legăturilor de cauzalitate;
 metoda generalizării.
Prin prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, și metodele acesteia se împart în:
 metode ale analizei calitative;
 metode ale analizei cantitative
Metodele analizei calitative au ca scop studierea structurii fenomenelor, a factorilor care
le determină și a relațiilor de cauzalitate dintre factori și fenomene. Metodele și procedeele
analizei calitative utilizate sunt:
 comparația rezultatelor economice
 descompunerea sau diviziune a rezultatelor economice;
 gruparea.
Metodele analizei cantitative au menirea de a da finalitate legăturilor de cauzalitate, de a
comensura acțiunea diverșilor factori, de a ierarhiza factorii în ordinea importanței lor, de a
stabili rezervele existente și măsura în car e acestea au fost valorificate.
În ce constă metoda comparației rezultatelor economice ?
Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al
activității întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci și în raport cu un anumit
criteriu luat ca bază de comparație, ceea ce permite cunoașterea abaterilor intervenite în timp și
spațiu.
In funcție de baza de comparație folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparații :
a)comparații în timp :
 între rezultatele efective și cele prevăzute;
 între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă și cele din perioadele
anterioare.
b)comparații în spațiu :
 între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi;

 între rezultatel e obținute de întreprinderea analizată și rezultatele medii pe întreaga
ramură;
 între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din țară sau din străinătate.
c)comparații mixte , care se bazează pe îmbinarea comparațiilor în timp și spațiu;
d)compara ții cu caracter special , care se referă în general la alegerea variantei optime de
acțiune.

În ce constă metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice?
Această metodă se folosește pentru studierea rezultatelor economice prin descompunerea
sau diviziunea lor după anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor și a rezultatelor
economice sunt următoarele:
 descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoașterea evoluției în
timp a fenome nelor analizate și evidențierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de
timp, între rezultatele efective și cele previzionate. Pe această cale se poate stabili
contribuția fiecărei diviziuni de timp (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la
modificarea totală a fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp.
 descompunerea sau diviziunea în spațiu a rezultatelor permite cunoașterea
rezultatelor obținute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secție,
uzină) , p recum și stabilirea contribuției fiecărei verigi organizatorice la modificarea
generală a fenomenelor studiate.
 descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părți sau elemente componente
contribuie la adâncirea analizei activității economice a întreprinder ilor, prin stabilirea
contribuției fiecărui element asupra modificării acestor fenomene.

În ce constă gruparea?
In procesul de analiză a fenomenelor, un rol de bază îl are gruparea, metodă prin care
colectivitatea cercetată este despărțită în grupe omogen e de unități, după variația uneia sau mai

multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de grupare este în funcție de scopul cercetării, de
esența fenomenului studiat

1.5.Metodele cantitative de analiză
Cu ajutorul acestor metode se determină mărimea și sensul influenței fiecărui factor care
acționează asupra fenomenului analizat. In acest fel se scot în evidență factorii cu acțiune
pozitivă sau negativă asupra fenomenelor economice studiate, precum și posibilitățile de
îmbunătățire a activității unei în treprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenței factorilor variază în funcție de scopul
analizei economice, de sursele informaționale, precum și de tipul legăturilor de cauzalitate dintre
factori și fenomenul analizat.
In general, legăturile de condiționare dintre fenomenele economice analizate și factorii de
influență se pot exprima prin relația:
y=f(x)
în care:
y-variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect;
x-variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză.
Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale:
 legături de tip funcțional sau determinist se întâlnesc atunci când pentru fiecare
valoare dată variabilei independente sau factoriale se obține o valoare bine determinată
pentru variabila dependentă sau rez ultativă. Acest tip de legături indică o dependență
foarte strânsă între fenomenele analizate și sunt exprimate matematic prin diferite modele
sau relații care îmbracă forma de produs, raport, sumă sau diferență între factori sau
elemente.
 Legături de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei
independente sau factoriale, se obțin mai multe valori pentru variabila dependentă sau
rezultativă, eșalonate într -o zonă de probabilitate cu o limită minimă și una maximă.

Legăturile d e tip stohastic au un caracter probabilistic sau aleatoriu și pot fi exprimate
matematic prin diferite modele sau funcții de tip liniar(y=a+bx), parabolic (x=a+bx+cx2) ,
hiperbolic (y=a+
xb ) sau exponențial (y=a x
bx).
Pe lângă aceste do uă forme, legăturile dintre factori și fenomen mai pot fi grupate în:
 legături simple și legături multiple;
 legături directe și legături inverse;
 legături liniare și legături neliniare.
Utilizarea unor anumite procedee pentru cuantificarea influențelor fa ctorilor depinde și de
modul de prezentare a fenomenului analizat. Astfel, un fenomen supus analizei poate îmbrăca
două forme:
 abatere a două niveluri ale unui indicator (
0 1RRR );
 sub forma unui șir de valori (ex: producția unei întreprinde ri pe 5 ani).
Față de cele două criterii menționate, metodele de măsurare a influenței factorilor se
grupează în:
 metode de substituire a factorilor , folosite atunci când între variabile există legături
deterministe, iar fenomenul analizat se prezintă sub forma unei abateri a două niveluri ale
unui indicator;
 metode statistico -matematice , folosite în cazul în care între variabile există legături de
tip determinist sau stohastic, dar fenomenul analizat se exprimă sub forma unui șir de
valori.
Prin ce se caracterizează metoda substituirilor în lanț?
Metoda substituirilor în lanț (denumită și metoda substituției în lanț) se folosește pentru
măsurarea influenței factorilor asupra modificării fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci
când între fenomenul analizat și factorii săi de influență există o legătură de tip funcțional,
exprimată sub forma relației de produs sau raport între factori.
La baza metodei substituirilor în lanț stau următoarele principii:

 așezarea factorilor în relația de cauzalitate se face în ordinea condiționării lor economice:
factorul cantitativ, factorul de structură și factorul calitativ;
 substituirea factorilor se realizează în ordinea condiționării lor economice: începând cu
factorul cantitativ, continuând cu factorul de structu ră și încheind cu factorul calitativ;
 factorul substituit se menține la valoarea efectivă sau valoarea din perioada curentă.
A. Relație de produs între factori. Se consideră un rezultat economic R, a cărei
relație de cauzalitate este de produs de trei factori :
a –factor cantitativ;
b –factor de structură;
c –factor calitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R 1 = a 1xb1xc1 și rezultatul din perioada de
bază R 0=a0xb0xc0, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
R= R 1 – R0= (a 1xb1xc1 )– (a0xb0xc0)
Din care:
 influența factorului cantitativ:
Ra= (a 1xb0xc0 )– (a0xb0xc0)
 influența factorului de structură:
Rb= (a 1xb1xc0 )– (a1xb0xc0)
 influența factorului calitativ:
Rc= (a 1xb1xc1 )– (a1xb1xc0)
Relația care trebuie să se verifice este următoarea:
Ra + Rb +Rc =R
B. Relație de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numărător).
Se consideră un rezultat economic R, a cărei relație de cauzalitate este de raport între doi factori:
a –factor cantitativ;
b –factor calitativ.

Considerând rezultatul în perioada curentă R 1 =
11
ba și rezultatul din perioada de bază R 0=
00
ba
, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
ΔR =
11
ba –
00
ba
Din care:
1.influența factorului cantitativ:
ΔRa =
01
ba-
00
ba
2.influența factorului calitativ :
ΔRb =
11
ba-
01
ba
Relația care trebuie să se verifice este următoarea:

ΔR = ΔRa +ΔRb
C. Relație de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numitor). Se
consideră un rezultat economic R, a cărei relație de cauzalitate este de raport între doi factori:
a –factor calitativ;
b –factor cantitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R1 =
11
ba și rezultatul din perioada de bază R 0=
00
ba
, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
ΔR =
11
ba –
00
ba

Din care:
1.influența factorului cantitativ:
ΔRb =
10
ba –
00
ba
2.influența factorului calitativ :
ΔRa =
11
ba-
10
ba
Relația care trebuie să se verifice este următoarea:

ΔR = ΔRb +ΔRa
Prin ce se caracterizează metoda balanțieră ?
Această metodă se folosește pentru determinarea influenței elementelor, atunci când între
acestea există relații de sumă și diferență.
Pentru stabilirea influențelor se procedează astfel :
Se consideră un rezultat economic a căui relație de cauzalitate este de sum ă și diferență :
R = a + b – c
Modificarea absolută se calculează astfel :
ΔR = R 1 – R0 = ( a 1 + b 1 – c1 )- (a0 + b 0 – c0 )
Din care:
1.influența factorului “a”:
ΔRa = a1 – a0
2.influența factorului”b”:
ΔRb = b 1 – b0

3.influența factorului “c”:
ΔRc = (-c1 ) – (-c0 )
Relația care trebuie să se verifice este:
ΔRa + ΔRb + ΔRc = ΔR
Prin ce se caracterizează metodele statistico -matematice?
Acestea se utilizează în situația în care fenomenul supus analizei se prezintă sub forma unui
șir de valori, iar legăturile dintre factori și fenomen sunt de tip determinist sau stocastic. Cele mai
importante metode folosite în analiza economico -financiară sunt: metoda corelației și metoda
funcțiilor de producție
Metoda corelației . Această metodă se folosește în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a
determina sensul, intensitatea și direcția legăturii între fenomenele economice analizate, precum
și gradul de influență a factorilor care acționează asupra fenomenelor respective.
Metoda corelației se poate apli ca atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât și în cele
previzionale, în vederea extrapolării tendinței de evoluție a unor fenomene economice.
Folosirea metodei corelației în analiza economică necesită identificarea legăturilor de
cauzalitate dintre fenomene, cunoașterea caracterului acestor legături și alegerea tipului de
funcție statistico -matematică sau a ecuației de regresie care exprimă cel mai bine relația dintre
fenomenele analizate. In acest scop, este necesară luarea în considerare a factoril or determinanți,
cu acțiune esențială, făcând abstracție de factorii neesențiali, cu acțiune întâmplătoare.
Metoda funcțiilor de producție . Funcțiile de producție se folosesc pentru studierea
interdependenței dintre resurse (input -uri) și rezultatele proce sului de producție (output -uri), a
eficienței folosirii factorilor de producție, precum și a posibilităților de combinare și substituire
(înlocuire) a acestor factori în vederea optimizării rezultatelor economice. Cu ajutorul funcțiilor
de producție se poa te scoate în evidență influența factorilor de producție asupra volumului
producției sau gradului de participare și solicitare a resurselor pentru a obține o anumită creștere
a producției.
In general, funcțiile de producție se exprimă matematic prin relația :
Y=f(x 1,×2,…x n),
În care:

Y –volumul producției întreprinderii:
x- factorii de producție (resursele întreprinderii).

1.6.Sursele informaționale folosite în analiza economico -financiară

Efectuarea analizei activității economico -financiare necesită folosirea unui sistem de
informații care să permită cunoașterea tuturor fenomenelor și proceselor care au loc în interiorul
întreprinderii și în afara ei. Pe baza acestor informații se pot cun oaște rezultatele obținute de
unitățile economice, factorii care acționează asupra formării lor și se pot lua decizii pentru
reglarea și redresarea activității fiecărei întreprinderi.
Informațiile folosite în analiza activității economico -financiare a înt reprinderilor se pot
clasifica după mai multe criterii:
a)în funcție de natura lor , informațiile pot fi:
 economice;
 tehnice;
 tehnologice;
 organizatorice;
 juridice;
 sociale;
 ecologice;
 politice .
In procesul de analiză un rol esențial îl dețin informațiile economico -financiare, care
reflectă rezultatele întreprinderii cu ajutorul unor indicatori de ordin cantitativ și calitativ.
b)după sursele lor de proveniență , informațiile se pot grupa în două mari categorii:
 informații interne (endogene ) provin din inter iorul fiecărei întreprinderi și reflectă
evoluția rezultatelor economico -financiare și modul de utilizare a resurselor în unitatea
analizată. Aceste informații se regăsesc în programul de activitate și în documentele de
evidență economică ale întreprinderi i, îndeosebi în situațiile financiar -contabile.

 Informațiile externe (exogene) provin din afara întreprinderilor și sunt reflectate în
diferite publicații de specialitate, în presă, în legislația economico -financiară, etc.
c)după conținutul lor , informații le se pot grupa astfel:
 informații de plan , care reflectă obiectivele curente ale întreprinderii;
 informații normative , care sunt reglementate prin anumite norme, normative financiare,
bugete sau standarde;
 informații efective , care reflectă rezultatele economico -financiare obținute în activitatea
unei întreprinderi în perioada curentă sau în perioadele precedente;
 informații de prognoză , care estimează evoluția viitoare și consecințele anumitor
fenomene sau procese economice pe o perioadă mai îndelungată de timp.
d)în funcție de periodicitatea lor , informațiile pot fi:
 curente sau operative ;
 periodice.
Aceste informații caracterizează activitatea întreprinderii pe intervale de timp mai scurte
sau mai lungi, ceea ce permite efectuarea unor analize complexe , precum și cunoașterea stadiului
de realizare a obiectivelor pe diferite perioade de timp.
e)în raport de rolul lor în procesul conducerii , informațiile pot fi:
 informații active , când se referă la activitatea curentă a întreprinderilor și pot genera
diferite măsuri concrete de reglare în timpul desfășurării fenomenelor respective.
 informații pasive, care se referă la activitatea anterioară a întreprinderii, dar care sunt
necesare în fundamentarea deciziilor privind evoluția viitoare a activității unitățil or
economice.
Sursa unor astfel de informații o reprezintă situațiile financiar -contabile de sinteză, planul
de afaceri, bugetul de venituri și cheltuieli, completate cu informații privind potențialul tehnic și
uman al firmei, intensitatea concurenței și p oziția firmei pe piață, imaginea firmei și a produselor
sale, evoluția prețurilor, a cursului bursier pe piață, precum și o serie de date operative din
evidența curentă.
Informațiile folosite în analiza economico -financiară trebuie să îndeplinească următoa rele
cerințe :

 utilitatea , ceea ce presupune servirea conducerii în procesul de cunoaștere și reglare a
funcțiunii sistemelor;
 exactitatea informațiilor , ceea ce presupune grijă pentru reflectarea corectă, dar și grijă în
filtrarea informațiilor, pentru a n u altera obiectivitatea informațiilor;
 operativitatea informației , respectiv decidenții să dispună la timp de informația necesară
(de exemplu, reglarea ritmicității implică o informație zilnică sau chiar orară);
 valoarea informației , ce constă în crearea condițiilor pentru sistemul conducător de a lua
decizii eficiente;
 costul informației , ceea ce presupune o eficiență ridicată realizată de pe urma
informației.

1.7.Organizarea și etapel e analizei economico -financiare
Pentru efectuarea în bune condiții a analizei activității economico -financiare, este
necesară parcurgerea următoarelor etape:
 întocmirea tematicii de analiză . Analiza economică începe prin stabilirea tematicii ce
urmează a fi cercetată, fapt pentru care trebuie specificate problemele supuse analizei.
 culegerea materialului pentru analiză. În funcție de obiectivele concrete ale analizei,
se realizează gruparea informației. Se poate realiza documentarea la fața locului,
obținându -se informații utile, de fundamentare.
 verificarea complexă a dat elor supuse analizei. Garantarea veridicității datelor
presupune , în esență, două laturi: una de fond și alta de exactitate, privind forma de
exprimare.
Latura de fond privește măsura în care se oglindesc veridic evenimentele economice,
având în vedere de finirea lor, în esență și structură.
Latura formală se referă la etalonul de exprimare utilizat, la metoda de calcul, la
exactitatea datelor de intrare.
 prelucrarea și studierea datelor, pe baza metodelor și procedeelor analizei
economice. Materialul obțin ut pentru a fi analizat necesită o sistematizare și o prelucrare

prealabilă, adaptată studierii evoluției indicatorilor, comparației rezultatelor obținute cu
sarcinile programate și cu rezultatele perioadelor precedente.
Determinarea cauzelor necesită o lo calizare detaliată a rezultatelor , în timp și spațiu, o
analiză care să depășească cadrul indicatorilor generali în care se nivelează rezultatele .
Analiza necesită o stabilire a factorilor, a gradului și sensului ce au influențat activitatea
economică. M ăsurarea influenței acestora se face prin metode de analiză adecvate
fenomenului care se cercetează.
 elaborarea concluziilor și a măsurilor pentru sporirea eficienței. Pe baza materialului
prelucrat, se stabilesc concluziile care privesc laturile principal e ale activității
întreprinderii și propunerile privind îmbunătățirea ei.

În concluzie:
 Analiza economico -financiară a unităților economice se ocupă cu studierea
fenomenelor și proceselor economice care au loc la nivelul acestor unități, a rezultatelor
economico -financiare obținute, în raport cu sarcinile programate, stabilirea cauzelor care
provoacă abateri și desfășur area fenomenelor analizate și luarea măsurilor pentru reglarea și
optimizarea întregii activități.
 Analiza economico -financiară a unităților economice joacă un rol important în
conducerea acestora, adică în exercitarea tuturor atributelor sau funcțiilor conducerii
(previziune, organizare, coordonare, comandă, control), precum și realizarea funcțiunilor
fundamentale ale unităților (cercetare -dezvoltare, producție, comercială, financiar -contabilă și de
personal).
 Realizarea procesului de analiză economică presupune parcurgerea următoarelor etape :
1. delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau
rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi și cantitativi, precum și a
modificării lor în timp și spațiu;
2. determinarea elementelor componente, a factorilor de influență și a cauzelor care
acționează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între
elemente componente și factori de influență. Astfel, elementele reprezintă păr țile

componente ale întregului, în timp ce factorii constituie acele forțe motrice care explică
apariția și evoluția fenomenului;
3. stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influență și fenomenul analizat,
precum și între factorii care ac ționează;
4. măsurarea influenței fiecărui factor asupra fenomenului analizat și stabilirea factorilor cu
acțiune pozitivă sau negativă , precum și a rezervelor interne nefolosite;
5. sintetizarea rezultatelor analizei și formularea concluziilor și apreci erilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
6. elaborarea măsurilor și fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor și
sporirea eficienței activității economice în viitor

CAPITOLUL II
ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂȚII DE PRODUCȚIE ȘI
COMERCIALIZARE LA O SOCIETATE COMERCIALĂ

2.1. Analiza situației generale a activității de producție și comercializare pe baza
indicatorilor valorici
Pentru dimensionarea activității de producție și comercializare , se utilizează un sistem de
indicatori valorici, prin conținut și mod de calcul prezintă anumite aspe cte ale activității unei
firme.

Care sunt indicatorii valorici utilizați ?

În teoria și practica economică, analiza rezultatelor firmei se realizează cu ajutorul
următorilor indicatori valorici :
 Cifra de afaceri (CA) reprezintă suma totală a veniturilor din vânzarea mărfurilor și
produselor într -o perioadă determinată – în contabilitate rulajul creditor al conturilor din
grupa 70;
 Cifra de afaceri din activitatea de bază sau valoarea producției marfă vândute
reprezintă vânzările din activitatea de bază a unei firme ;
 Producția marfă fabricată (Qf) reprezintă valoarea bunurilor realizate și destinate
livrării sau cu alte cuvinte , cuprinde valoarea produselor finite și a semifabricatelor
destinate vânzării , valoarea lucrărilor executate și serviciilor prestate ;
 Valoarea adăugată (VA) exprimă mărimea bogăției realizate de activitatea firmei, ea
‘‘dimensionând capacitatea de a produce avere ‘‘ ; se determină ca diferență între
valoarea producției e xercițiului (Qe) și consumurile intermediare (consumul de materii
prime, materiale auxiliare, combustibil,energie,apă,etc.) ; Dacă se realizează și activitate
comercială se adaugă suma adaosului comercial.
 Producția exercițiului(Qe) dimensionează întreaga activitate a unei firme și cuprinde :
o valoarea producției vândute,
o creșterea sau descreșterea producției stocate, în care se includ stocurile de
produse finite, semifabricate,
o producția imobilizată, adică imobilizările corporale și necorporale realizate în
regie proprie
Analiza dinamicii activităților de producție și comercializare are menirea de a pune în
evidență obiectivele stabilite în raport cu realizările perioadelor trecute, gradul de realizare a
cestora, cauzele care pot determina anumite abate ri, precum și măsurile ce se impun pentru
corectarea situațiilor nefavorabile intervenite într -o perioadă determinată.
În practică, analiza situației concrete dintr -o întreprindere se face în raport de corelațiile
ormale care trebuie să existe între indica torii valorici. Din punct de vedere teoretic , se admite
egalitatea : ICA = IQf = IQe = IVAn = IVA ; dar ,această situație nu poate fi întâlnită în practică și nici
nu este de dorit , deoarece de la o perioadă la alta, în cadrul unei întreprinderi trebuie să intervină
atât schimbări cantitative cât și calitative.

Care sunt corelațiile considerate a fi normale existen te între indicatorii valorici ?
În practică, se consideră ca fiind normale situațiile următoare :
 ICA
 IQf – relația arată menținerea ponderii imobilizărilor în cadrul stocurilor; în
practică,tendința este de a reduce imobilizările iar cifra de afaceri ar trebui să prezinte o
dinamică superioară ;
 IQf > I Qe – inegalitatea prezintă reducerea stocurilor de producție neterminată și a
consumului intern, dar până la limita la care se asigură o desfășurare normală a procesului de
producție ;
 I VA > I Qe – inegalitatea rezultă din reducerea ponderii cheltuielilor materiale și cu serviciile
prestate de terți cu implicații directe asupra costurilor și profitul întreprinderii (o asemenea
situație nu trebuie să afecteze calitatea produselor și a serviciilor) .
Rezultă că, într -o situaț ie normală apar inegalitățile :
ICA
 IQf > IQe < I VA .
In ce constă analiza raportului static și dinamic dintre indicatorii valorici ?
Această analiză este realizată din necesități complementare ale diagnosticării, deoarece
raporturile statice și dinamice sunt utile în realizarea modelelor de analiză multiplicative.
Raportul static dintre indicatorii valorici permite caracterizarea evoluț iei elementelor care -i
diferențiază. De exemplu :
 raportul dintre cifra de afaceri și valoarea producției marfă fabricate (
QfCA ) exprimă
modificările intervenite în stocurile de produse finite și alte venituri, exclusiv cele financiare
și cele extraordinare ;
 raportul dintre valoarea producției marfă fabricate și valoarea producției exercițiului (
QeQf )
caract erizează evoluția stocurilor , precum și a consumului intern ;
 raportul dintre valoarea adăugată și valoarea producției exercițiului (
QeVA ), evidențiază
creșterea respectiv reducerea ponderii cheltuielilor privind materialele.

Raportul dinamic se stabilește pe baza indicilor indicatorilor valorici (în baza fixă) și
caracterizează evoluția comparativă a indicatorilor valorici față de un anumit criteriu, respectiv
perioada precedentă.

2.2. Analiza diagnostic a valorii adăugate
Ce este valoarea adăugată ?
Valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai activității unei
întreprinderi.
Prin conținut , valoarea adăugată exprimă creșterea (plusul) de bogăție care se obține prin
utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorilor de muncă și capital , peste valoarea
materiilor prime, materialelor și serviciilor cumpărate de întreprindere de la terți. Valoarea
adăugată netă reprezintă valoarea nou creată fără să țină cont de amortizare, adică de
remunerarea imobilizărilor .
Care sunt metodele prin care se poat e determina valoarea adăugată ?
Valoarea adăugată (VA) se poate determina prin două metode:
a) metoda sintetică ( indirectă sau sustractivă) potrivit căreia , valoarea adăugată se
calculează după una din formulele următoare :
1.ca diferență dintre producția realizată (globală;PG)și consumul intermediar (CI) :
VA = PG – CI
Consumurile intermediare, respectiv consumu rile provenind de la terți cuprind : materiile
prime și materialele ă la cost de achiziție ), energie, combustibil, apă, servicii externe.
Valoarea adăugată calculată după această relație este cunoscută în teoria economică sub
denumirea de „valoare adăugat ă produsă”.
2.ca diferență între cifra de afaceri ( CA)și consumul intermediar(CI) :
VA = CA – CI

Valoarea adăugată calculată după această formulă se numește „valoare adăugată realizată”
;aplicarea în practică a acestei formule este dificilă deoarece presupune identificarea acelei părți
a consumurilor intermediare ale exercițiului aferente producției vândute (respectiv vânzărilor de
mărfuri).
3. VA = CA – (Cc + Ci )
VA= Mc – Ci, unde:
Cc – costul de cumpărare al mărfurilor vândute
Ci – alte consumuri provenind de la terți
Mc – marja comercială
4.în literatura de specialitate se utilizează un nou concept, cel de” valoare adăugată de
piață’’, denumită MVA (Market Value Added), care este operațional în activitatea de evaluare a
firmelor. MVA se determină ca diferență între valoarea de piață a firmei (V ) și valoarea actuală
cumulată a capitalurilor investite de acționari (Ci) și a profitului reinvestit ( Pr ), astfel:
MVA = V – (Ci + Pr )
Valoarea adăugată de piață reprezintă un surplus față de v aloarea actuală a capitalului
investit de acționari și, respectiv, a profitului reinvestit în firmă.

b) prin metoda directă ( aditivă) , valoarea adăugată se calculează prin însumarea
elementelor sale componente :salariile și cheltuielile sociale , impozitele și taxele,
amortizările, dobânzile, dividendele , rezultatul net . În această accepțiune valoarea
adăugată înglobează remunerarea :
 muncii, prin cheltuielile cu personalul :
o salarii,indemnizații, prime,sporuri, compensații ;
o impozite pe salarii
o contribuți a la asigurări sociale,pensie suplimentară,fond de șomaj ;
o alocații pentru copii, avantaje în natură.
 capitalului propriu (prin dividende) ;

 capitalului tehnic (prin amortizare) ;
 capitalului împrumutat (prin dobânzi) ;
 statului, ca generator de infrastructură (prin impozite și taxe) :
o impozit pe profit,TVA ;
o impozit pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru
folosirea terenurilor proprietate de stat, taxe vamale, taxa de
timbru, impozit pe dividende.

Care sunt indicatorii ce p ot fi calcu lați pe baza valorii adăugate ?
Pe baza valorii adăugate și a elementelor sale structurale, pot fi construiți anumiți
indicatori, cum ar fi :
 gradul de integrare pe verticală =
afaceride Cifraadaugata Valoarea
 contribuția factorului uman la formarea valorii adăugate =
adaugata Valoareaaferente elemente Salarii
 aportul activelor fixe =
adaugata Valoareaperioadei aferentaa Amortizare
Dacă primul indicator are o valoare care tinde spre 1 , înseamnă că în întreprindere există
un grad ridicat de integrare.
Pentru a aprecia eficiența integrării indicatorul trebuie corelat cu rata cheltuielilor totale, cu
rata rentabilității și cu profitul. În acest context se poate aprecia dacă este eficient sau nu să se
acționeze în direcția sporirii grad ului de integrare pe v erticală.
Descrieți modelele utilizate pentru analiza factorială a valorii adăugate.
A.Modelul utilizat pentru analiza factorială a v alorii adăugate este următorul:
VAB = PB x


PBCI1 , unde :
VAB – valoarea adăugată brută
PB – producția brută

CI – consumul in termediar
Comparabilitatea indicatorilor de valoare adăugată, în dinamică sau față de program,
reprezintă una din sarcinile principale ale analizei. Pentru aceasta, la agentului economic, trebuie
utilizate, pentru dinamică, aceleași prețuri, iar structura organizatorică în cele două momente
trebuie să fie identică.
Fiind îndeplinite aceste condiții ,variația valorii adăugate brute se calculează astfel :
ΔVAB = VAB 1 – VAB 0 =








11
1PBCI1PB –








00
0PBCI1 PB
Indicele valorii adăugate brute se calculează :
IVAB =







00
011
1
PBCI1 PBPBCI1 PB X 100
În vederea determinării contribuției fiecărui factor asupra modificării ΔVAB și asupra I VAB
, se utilizează metoda substituirilor factorilor în lanț.
Factorul de ordin cantitativ este PB iar factorul calitativ :


PBCI1 .
Influența factorilor asupra indicelui valorii adăugate :
 Indicele valorii adăugate , ca urmarea modificării producției brute, se calculează
IVAB PB =







00
000
1
PBCI1 PBPBCI1 PB X 100
 Indicele valorii adăugate , ca urmarea modificării ponderii consumului intermedia în
producția brută, se calculează :

IVAB CI =







00
111
1
PBCI1 PBPBCI1 PB X 100
Influența factorilor asupra valorii adăugate :
1.Influența modificării PB asupra modificării valor ii adăugate va fi :
ΔVABPB =








00
1PBCI1 PB –








00
0PBCI1 PB
2.Influența modificării ponderii consumului i ntermediar în producția brută :
ΔVAB =








11
1PBCI1PB –








00
1PBCI1 PB
Dar atât factorul cantitativ cât și cel calitativ se pot descompune în continuare.
Producția brută se poate calcula astfel : PB = W T , unde
– W :productivitatea medie orară ;
– T :fondul total de timp de muncă.
Valoarea adăugată devine astfel :

VAB = TW


PBCI1 .
1.1.Influen ța fondului de timp de muncă :
ΔVABPB(T) =








00
0 1PBCI1WT –








00
0 0PBCI1WT
1.2.Influenț a productivității medii orare :
ΔVABPB(W) =








00
1 1PBCI1WT –








00
0 1PBCI1WT

Consumul intermediar la 1 leu producție brută se calculează astfel : [ 1 -(α +β)], unde :
– α : ponderea consumului intermediar aferent cifrei de afaceri
– β : ponderea consumului intermediar al diferențelor de stoc, produse finite,
semifab ricate și producție neterminată
α =

PBCICA , CI(CA) –consumul interm ediar aferent cifrei de afaceri
β =

PBCI CICA
Valoarea a dăugată devine astfel :
VAB = PB [ 1 -(α +β)]
2.1.Influența ponderii consumului intermediar aferent cifrei de afaceri :
ΔVABCI( α) = PB 1 [ 1-(α1 +β1)] – PB1 [ 1-(α0 +β1)]
2.2. Influența ponderii consumului intermediar al diferențelor de stoc, produse finite,
semifab ricate și producție neterminată
ΔVABCI(β ) = PB 1 [ 1-(α0+β1)] – PB1 [ 1-(α0 +β0)]

B.Un alt model multiplicativ folosit pentru analiza factorială a valorii adăugate este :
VA = T x
QeVAxTQe = T x Wh x γ , unde :
T- fondul de timp de muncă
Qe- producția exercițiului
Wh – productivitatea medie orară
γ – valoarea medie adăugată la 1 leu producție a exercițiului
Variația valorii adăugate :

ΔVA = VA 1 – VA 0 = (T 1x Wh 1 x γ1 ) – (T0 x Wh 0 x γ0 )
Influența modificării factorilor :
1.Influența fondului de timp asupra valorii adăugate :
ΔVAT = (T 1 – T0) (Wh 0 x γ0 )
2.Influența productivității medii orare asupra valorii adăugate :
ΔVAW = (Wh 1 – Wh 0) (T 1 x γ0 )
3.Influența valorii medii adăugate la 1 leu producție :
ΔVA γ = ( γ 1 – γ0) (T 1 x Wh 1 )
Care sunt implicațiile valorii adăugate asupra principalilor indicatori economico –
financia ri ?
Modificarea valorii adăugate influențează următorii in dicatori economico -financiari :
1.rezultatul exploatării :
(VA 1 – VA 0)
0pr
unde :
0pr – profit mediu la 1 leu valoare adăugată
2.eficiența utilizării potențialului uman :


10 1
NsVA VA

3.eficiența utili zării activelor de exploatare :

10 1
AeVA VA
1000
4.rata rentabilității economice :

100 1
Atpr VA VA
100

5.eficienț a utilizării mijloacelor fixe :

10 1
MfVA VA
1000

2.3. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri
În condițiile actuale, când factorii pieței primează în sistemul de variabile care explică
rezultatele unei întreprinderi, analiza cifrei de afaceri este esențială pentru aprecierea locului
întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziției sale pe piață, a aptitudinilor acesteia de a
lansa, respectiv de a dezvolta diferite activități într -o manieră profitabilă. În funcție de nivelul
cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este suficient de importantă, dacă are
semnificație raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, respectiv dacă partea sa de piață e
neglijabilă, putându -se lua de cizii strategice în consecință.
Care sunt noțiunile ce po t fi abordate în legătură cu cifra de afaceri ?
Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca : cifră de afaceri totală, cifră de afaceri
netă, cifră de afaceri încasată , cifră de afaceri critică(minimă) , cifră de afaceri de realizat în
cazul unor re stricții date, cifră de afaceri medie pe unitate de produs sau de prestație și cifră de
afaceri marginală.
 Cifra de afaceri totală (CA) ,conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilității
nr. 82/1991, se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri,
executarea de lucrări și prestările de servicii și alte venituri din exploatare, mai puțin
rabaturile, remi zele și alte reduceri acordate clienților.
 Cifra de afaceri netă reprezintă, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului
finanțelor nr. 94/2001 privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu
Directiva a -IV-a a Comunității economice Eur opene și cu Standardele Internaționale de
Contabilitate, un indicator al Contului de profit și pierdere și cuprinde sumele provenind
din vânzarea de bunuri și servicii ce intră în categoria activităților curente ale
întreprinderii, după scăderea reducerilo r comerciale, a taxei pe valoare adăugată și a altor
impozite și taxe aferente.

 Cifra de afaceri minimă reprezintă suma vânzărilor care permite acoperirea cheltuielilor
variabile aferente și a cheltuielilor fixe ale firmei. Relația de calcul a cifrei de af aceri minime
(CA min) este următoarea :
CA min =
cv1Chf
 unde, Chf – suma cheltuielilor fixe

cv – cheltuieli variabile la 1 leu cifră de afaceri
O asemenea fo rmulă se utilizează a tunci când se începe o afacere.
 Cifra de afaceri de realizat în cazul unor restricții date (CAr) . Restricțiile cunoscute
se referă la capitalul social (Ks), rata dividendelor (Rd), cota de repartizare a profitului
net pentru autofinanțare (caf) , cota de impozit pe profit (ci) și rata rentabilității resurselor
consumate ( Rrc).
Calculul cifrei de afaceri de realizat în cazul unor restricții date se efectuează după cum
urmează :
CAr = Ks x








 Rrc1001ci 100100
caf 100100x100Rd
Unde :
Ks x
100Rd reprezintă suma dividendelor
Ks x






 ci 100100
caf 100100x100Rd reprezintă profitul brut
Rrc =
 cqPb
v x 100
 Cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau de prestație (
CAi ) :

CAi
=
iqvCAi unde,

CAi – cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau prestație (echivalează cu prețul mediu
de vânzare pe unitatea de produs sau tariful mediu pe unitatea de prestație)
CAi – cifra de afaceri pe tipuri de produse sau activități
qvi – volumul fizic al producției vândute pe tipuri de produse sau activități

 Cifra de afaceri marginală (CAmg) exprimă variația cifrei de afaceri generată de
creșterea sau scăderea cu o unitate a producției sau a prestaț iei vândute :

CAmg =
0 10 1
i qvi qviCAi CAi
qvCAi

Caracterizați principalele procedee utilizate în analiza dinamicii și structurii cifrei de
afaceri
Analiza voluției în timp a vânzărilor poate fi realizată pe total firmă și pe produse, prin
mărimile absolute ale acesteia și ritmurile de creștere (cu bază fixă, cu bază în lanț și ritmurile
medii).
Pentru a aprecia corect evoluția în dinamică a cifrei de afaceri se impune evaluarea acesteia
în prețuri comparabile.
Cifra de afaceri în prețuri comparabile se deter mină conform următoarelor relații :
 la nivel de produs(qv 1p0 ) ;
 la nivel de firmă




Ippiqvisaupiqvi11
01 în care : Ip-indicele prețurilor de vânzare
la nivel de firmă.
Cifra de afaceri a unei firme poate fi analizată structural în funcție de diverse criterii de
grupare a vânzărilor, cum sunt :pe produse, clienți, piețe de desfacere, faze ale ciclului de viață a
produselor, etc.
Procedeele de analiză a evoluției structurii vânzărilor firmei sunt următoarele :

1. ponderile componentelor cifrei de afaceri ( gi ) :
gi =
100xCACAi unde,
CAi – vânzările aferente elementului component „ i”
CA – cifra de afaceri totală
2. coeficientul de concentrare (Gini – Struck) :

Kc =
1n1 kinn
1i2

 unde,
n – număr de produse , activități, etc.
Ki2 – ponderea produsului, activității „ i” în cifra de afaceri
Kc
 [0;1] .
Apropierea de 1 a coeficientului de concentrare înseamnă că în structura activității există
produse care dau cea mai mare parte din cifra de afaceri; apropierea de 0 semnifică o
distribuție relativ uniformă a vânzărilor pe structurile implicate în calcul.
3. indicele Herfindhal :
H=
2
ig
Valoarea acestui coeficient este egală cu 1 dacă întreprinderea vinde un singur produs și
cu 1/n dacă vânzările sunt repartizate în proporții egale pe produse.

Descrieți modelele utilizate în a naliza factorială a cifrei de afaceri
A.Un prim model de analiză factorială îl reprezintă :
CA= Ns x
QCAxNsQ sau

CA =Ns x
QCAx
MfpQx
MfMfpxNsMf unde :
CA – cifra de afaceri ;
Ns – numărul de salariați ;
Q – producția marfă fabricată ;
Mf
– valoarea medie a mijloacelor fixe ;
Mfp
– valoarea medie a mijloacelor fixe productive (active).
Modificarea totală a cifrei de afaceri se calculează :
ΔCA = CA 1 – CA 0 = Ns 1 x
11
11
QCAxNsQ – Ns0 x
00
00
QCAxNsQ
Din care:
1.influența modi ficării numărului de salariați:
ΔCA Ns = (Ns 1 – Ns0) (
00
00
QCAxNsQ )

2.influența modificării productivității muncii:

ΔCA Q/Ns = (
11
NsQ –
00
NsQ ) (Ns 1 x
00
QCA )

Din care:
2.1.influența gradului de înzestrare tehnică:
ΔCA
Mf /Ns = N 1 x (
11
NsMf –
00
NsMf ) x
00
00
00
QCAx
MfpQx
MfMfp
2.2.influența ponderi i mijloacelor fixe productive :

ΔCA(
Mfp /
Mf )= N 1 x
11
NsMf (
11
MfMfp –
00
MfMfp )x
00
00
QCAx
MfpQ
2.3.influența randamentului mijloacelor fixe productive :
ΔCA(Q/
pMf ) = N 1 x
11
NsMf x
11
MfMfp (
00
11
MfpQ
MfpQ )x
00
QCA
3.influența modificării gradului de valorific are a producției valorificate :
ΔCA (CA/Q) = (
11
QCA –
00
QCA ) (Ns 1 x
11
NsQ )
B.Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri se poate realiza pe baza cantităților
vândute(qi) ș i a prețurilor de vânzare (pi).
CA =

n
1iiipq

Modificarea absolută a cifrei de afaceri se calculează astfel :
CA=
 11piqi –
 0 0piqi
Din care :
a.când producția este eterogenă :
1.influența cantităților vândute :
CA q=
 0 1piqi –
 0 0piqi
2.influența prețului :
CA p =
 11piqi –
 0 1piqi
b.când producția este omogenă :
1.influența volumului fizic :
CA q= (
 1qi )
0pi-
 0 0piqi

2.influența structurii producției vândute :
CA g =
 11piqi -(
 1qi )
0pi
3.influența prețului de vânzare :
CA p =
 11piqi –
 0 1piqi
C.Alte modele de analiză factorială a cifrei de aface ri utilizate în practică sunt :
 CA = Tx CAh ;
 CA= Ae x
AeCA ;
 CA = Ae x
MfpCAx
MfMfpxAcMfxAeAc unde :
T – fondul total de timp (ore -om)
CAh – cifra de afaceri medie orară
Ac – valoarea medie a activelor circulante
Cifra de afaceri poate fi analizată și în corelație cu capacitatea de producție și cererea de
mărfuri.Indicatorii utilizați sunt :
 gradul de utilizare a capacității de producție se calculează ca raport între producția
fabricată și capacitatea de producție :
Gradul de utilizare a
capacității de producție =
100Pr
productiedea Capacitatefabricata oductia
 gradul de satisfacere a cererii se calculează ca raport î ntre valoarea cifrei de afaceri și
cererea estimată la începutul perioadei :
Gradul de satisfacere a cererii=
100perioadei inceputulla estimata Cerereaafaceride Cifra
 gradul de valorificare a producției se calculează ca raport între valoarea cifrei de
afaceri și producția fabricată :

Gradul de valorificare a producției=
100Pr fabricata oductiaafaceride Cifra
In fundamentarea cifrei de afaceri și a programului de fabricație, pe lângă diagnosticul
intern, trebuie avute în vedere piața și concurența.
Astfel, în legătură cu piața, se va face o analiză cantitat ivă, pentru a marca posibilitatea
de absorbție a produselor pe care le produce întreprinderea, precum și o analiză calitativă , care
are drept scop cunoașterea nevoilor și comportamentul consumatorilor față de produsele
întreprinderii.
De asemenea, este im portantă, în această analiză, segmentarea pieței, întrucât nu este
suficientă numai o apreciere generală, fără a ține seama de concurenții care apar pe piață, deci să
se stabilească o segmentare a pieței pro prii în funcție de utilizatori.
D.In acest scop, se folosește indicatorul cota globală de piață a firmei (Cp), care se determină
caraport între vânzările proprii ale unui produs (Vp) și totalul vânzărilor produsului
respectiv(V) :
Cp=
VVp
In consecință, vânzările proprii (Vp) pot fi exprimate prin relația :
Vp =V x Cp
Modificarea absolută se caculează astfel :
∆Vp = Vp 1 – Vp0
din care :
1.influența modificării vânzărilor totale :
∆Vp V =(V 1 – V0) x Cp 0
2.influența modificării cotei de piață :
∆Vp Cp =V 1 (Cp 1 – Cp0)

din care : Cp =
100*gicp
2.1. influența modificării structurii vânzărilor :
∆Vp gi =V 1 x (
100*0 1 cpgi –
100*0 0 cpgi )
2.2.influența modif icării cotei de piață pe zone :
∆Vp Cp* =V 1 x (
100*1 1 cpgi –
100*0 1 cpgi )
Care sunt implicațiile cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori economico –
financiari ?
Creșterea (respectiv reducerea) cifrei de afaceri se reflectă în mod favorabil (nefavorabil)
asupra următorilor indicatori sintetici, prin care se caracterize ază performanțele economico –
financiare ale întreprinderii :
 Profitul brut :
(CA 1 – CA 0 ) Rv 0
unde :
Rv – rentabilitatea la 1 leu cifră de afaceri
 Rata rentabilității economice a activului :
100
10 0 1
ARvCA CA

 Rata rentabilității financiare a capitalului permanent :
1000 0 1
KpRvCA CA

 Viteza de rotație a activelor circulante :




00
10
CAxTAc
CAxTAc

 Eliberările (imobilizările) de active circulante :
TCA
CAxTAc
CAxTAc1
00
10





 Eficiența mijloacelor fixe (cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe) :
100
10 1
MfCA CA

 Eficiența activelor de exploatare :
100
10 1
AeCA CA

 Eficiența muncii, caracterizate pe baza profitului pe un salariat :
100
10 0 1
NRvCA CA

 Valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri :
(CA 1 – CA 0 ) γ0
unde :
γ0 – valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri

CAPITOLUL III
ANALIZA PRODUCȚIEI FIZICE ȘI A CALITĂȚII ACESTEIA

3.1.Analiza situației generale a evoluției producției fizice

In analiza operativă a producției fizice , se are în vedere îndeplinirea programului de
fabricație pe secții, echipe, respectiv, pe subdiviziuni organizatorice.
In acest scop, indiferent de sistemul de prelucrare a informației, zilnic și prin cumulare
lunar, trimestrial și chiar anual, trebuie să se stabilească producția fizică pe fiecare produs,
comparativ cu cea prevăzută.
In condițiile prelucrării automate a datelor, se poate opera cu principiul excepției
evidențiindu -se numai sortimentele la care nu s -a realizat nivelul prevederilor sau la care s -a
depășit. In acest scop, es te necesar să se precizeze o anumită limită în raport de care se consideră
excepție (pentru fiecare produs precizându -se și cauzele abaterilor). Listarea produselor se poate
face în ordinea în care sunt prevăzute în programul de fabricație sau în funcție d e procentul de
nerealizare a programului (respectiv de depășire).

3.2. Analiza realizării programului de producție pe total și pe sortimente
Un program de producție este considerat îndeplinit atunci când a fost realizat atât din
punct de vedere cantitativ , cât și pe fiecare sortiment în parte.
Sarcina analizei economico -financiare constă în determinarea eventualelor neîndepliniri
ale programului de producție la unul sau mai multe sortimente, cât și în aflarea tuturor cauzelor
care au determinat aces te neîndepliniri. Totodată analiza trebuie să se orienteze nu numai în
direcția nerealizărilor de program la diverse sortimente, ci și în direcția depășirilor de plan la
acele sortimente unde planul a fost îndeplinit și depășit. Acest lucru este necesar d eoarece
depășirea programului pe sortimente (ca și creșterile de la o perioadă la alta) trebuie să
corespundă cerințelor de dezvoltare ale economiei naționale, cunoscut fiind că necesitățile de
produse nu cresc în același timp.
Sunt considerate pozi tive numai acele depășiri care reflectă o respectare de către
întreprindere a cerințelor dezvoltării economiei naționale.
Pentru analiza programului de producție se poate utiliza indicele volumului fizic al
producției , calculat la nivelul fiecărui so rtiment, astfel:
iq =
1001xqq
o ‚ unde q reprezintă volumul fizic al producției obținute

La nivelul societății comerciale, prin acest procedeu , nu se va putea forma o imagine
sintetică privind gradul de realizare a programului pe fiecare sortiment. În acest caz se folosește
coeficientul mediu de sortiment (KS). La baza calculării acestui coef icient stă principiul
necompensării unor nerealizări la unele sortimente cu depășirile înregistrate la alte sortimente.
Potrivit acestui principiu, valoarea maximă a coeficientului mediu de sortiment este 1,
deci în urma calculelor se pot înregistra următoarele două situații:
a) KS = 1, dacă programul de fabricație a fost realizat la toate sortimentele în proporție de
100% sau dacă programul a fost realizat și depășit la toate sortimentele , indiferent de
gradul de realizare.
b) KS  1, dacă programul de fabricație nu a fost realizat atât pe total, cât și pe sortimente,
indiferent de proporția de nerealizare sau dacă programul a fost realizat și depășit pe
total, dar cel puțin la un sortiment nu s -a realizat nivelul prevăzut.
Calculul coeficientului mediu de sortiment se poate face pe baza următoarelor relații:

a) Ks =

000 min
pqpq

b) KS =1 –

00pqqp

c) K S =
20
100qiq +
1000q

în care:
qminp0 – valoarea recalculată a producției fabricate în limitele programate.

qp – abaterile negative pe sortimente.
g’o – ponderea valorică a sortimentelor la care nu s -au realizat prevederile.
iq – indicele de realizare a prevederilor pe sortimente.
g’’o – ponderea valorică a sortimentelor la care programul a fost realizat integral sau
depășit.

Coeficientul mediu de sortiment reflectă proporția de realizare a programului la unele
sortimente, precum și numărul acestora.
Deoarece există situații când nu se realizează programul de producție la un sortiment într -o
proporție mare, dar și situații când mai multe sortimente sunt sub limita prevederilor din
program, se recomandă completarea analizei cu un coeficient de nomenclatură (K n), determinat
prin relația :
Kn = 1 –
Nn

Unde : n – numărul pozițiilor la care nu s -a realizat programul.
N – numărul total al pozițiilor din program.
Analiza programului de fabricație pe total și pe sortimente are ca obiective:
– determinarea gradului de realizare a programului producției fizice pe sortimente și pe total;
– localizarea cauzelor ce au generat disfuncționalități, pe sectoare de activitate;
– formularea de măsuri pentru realizarea programului produ cției fizice.
3.3. Analiza structurii producției pe total și pe sortimente

Programul de producție pe sortimente se realizează în proporții diferite , determinând o
serie de modificări în structura producției , modificări ce se reflectă în ponderile pe care diferite
sortimente din nomenclatorul de fabricație le dețin în volumul total ( este necesar ca pe lângă
metoda valorică de evaluare să se utilizeze și alte metode , în funcție de scopul urmărit ).
Structura producției se caracterizează cu ajutorul indicatorilor privind ponderea ,
respectiv greutatea specifică a fiecărui sortiment ( produs ) în totalul producției. Ponderile
realizate la nivelul fiecărui sortiment se compară cu ponderile programate și se constată că s -a
respectat sau nu structura prev ăzută în programul de producție.
Structura producției se poate urmări cu ajutorul coeficientului mediu de structură
(asortiment) notat cu K st :
Kst = 100 –  ( g ) ,

g = modificarea ponderii fiecărui sortiment ( produs ) indiferent de semnul matematic.
Prin această relație se determină intensitatea modificării structurii producției.
Un alt model al coeficientului de structură este următorul :

Kst = Producția efectiv executată conform structurii prevăzute
Productia efectivă recalculată

În utilizarea acestui model se impune respectarea următoarelor etape :
a) Recalcularea producției obținute conform structurii prevăzute. Aceasta se
realizează prin aplicarea ponderii prevăzute a fiecărui sortiment la valoarea
efectivă realizată sau prin înmulțirea producției prevăzute pe fiecare sortiment
cu indicele mediu de realizare a programului de producție;
b) Determinarea valorii producției realizate conform structurii programate, prin
compararea valorii efective pe fiecare sortiment cu cea recalculată, luând în
calcul valoarea minimă.

Prezentați corelațiile posibile ce există între coeficientul de sortiment k s și coeficientul
de structură k st

Prin analiza corelativă a coeficientului de sortiment k s și a coeficientului de structură k st
se pun în evidență următoarele situații :
a) Ks = 1 și K st < 1 , deci programul de producție a fost îndeplinit la toate
sortimentele , dar în proporții diferite.
b) Ks < 1 și K st = 1 când programul nu a fost îndeplinit la nici un sortiment, dar în
aceeași proporți e
c) Ks = 1 și K st = 1, când programul a fost îndeplinit și depășit la toate
sortimentele în proporții egale ;
d) Ks < 1 și K st < 1, inegali tățile însemnând că programul nu a fost realizat la unul
sau mai multe sortimente
În privința îndeplinirii coefici entului mediu de structură trebuie menționată existența a
două situații distincte :

– modificarea structurii ( a sortimentului ) producției în condițiile în care
societatea nu a îndeplinit planul la toate sortimentele (nu a realizat
coeficientul mediu de sor timent )
– modificarea structurii producției în condițiile în care întreprinderea a
îndeplinit planul la toate sortimentele
În prima situație , aprecierea este negativă , reflectând o încălcare a cerinței legii
dezvoltării planice proporționale. În a doua si tuație trebuie să se țină seama de nomenclatura
produselor în cauză.
Necesitățile economiei naționale de produse sunt diferite , ceea ce determină și un ritm de
îndeplinire deosebit între produse.
În acest caz modificarea structurii producției este normală și necesară , aceasta fiind
situația întreprinderilor care fabrică produse finite cu valori de întrebuințare diferite.
În cazul în care firma produce sortimente necesare asamblării unui produs finit
respectarea structurii planificate a producției este ob ligatorie. Planul produsului finit nu va putea
fi îndeplinit sau depășit decât în măsura în care ritmul de realizare al pieselor componente va fi
uniform. În caz contrar, produsul finit va fi îndeplinit la nivelul subansamblului cu cel mai redus
grad de în deplinire a planului.

3.4.Analiza operativă a realizării programului de fabricație

Desfășurarea normală a întregii activități a fiecărei unități economice impune existența și
realizarea programelor de fabricație elaborate pentru a satisface cererea. Orizontul de timp și
gradul de detaliere pe produse (grupe de produse) sunt în legătură directă cu specificul unității.
Dar elementul comun constă în aceea că:
 elaborarea programelor de fabricație trebuie să pornească de la necesitatea respectării
obligaț iilor față de beneficiari, asumate prin contracte sau alte angajamente;
 prin modul de concepere trebuie să se asigure o încărcare corespunzătoare a
capacităților de producție pe întreaga perioadă de timp ;
 să nu implice variații în timp a necesarului de fo rță de muncă (cu excepția activităților
cu caracter sezonier);

 să fie în concordanță cu posibilitățile de aprovizionare cu resursele materiale a unității
și să asigure utilizarea rațională a acestora.
Analiza operativă a realizării programului de fabricați e are ca obiectiv principal
furnizarea organelor de decizie, informații cu privire la respectarea în timp ,spațiu și pe produse a
prevederilor.
Organizarea activității practice de analiză impune stabilirea anumitor niveluri, în sensul
de structuri organiza torice, la care trebuie să se efectueze analiza și periodicitatea acesteia. De
regulă , cu cât se coboară spre treptele inferioare, se micșorează intervalul, ajungându -se la
analiza zilnică sau chiar în cadrul zilei, la predarea schimbului.
Din punct de ve dere metodologic, analiza presupune, în fapt, o comparație între rezultatul
efectiv obținut și cel prevăzut pentru perioada dată la nivelul structurii organizatorice respective.
Modul concret de prezentare a datelor depinde de natura și specificul activită ții unității,
precum și de sistemul de organizare și prelucrare a informației privind producția.
Constatarea unor abateri față de prevederi trebuie însoțită de precizarea cauzei sau
cauzelor care au determinat -o.
Prelucrarea automată a datelor implicate d e urmărirea producției fizice facilitează și
impune folosirea principiului excepției, semnalând abaterile (pozitive sau negative) pe produse și
subdiviziuni organizatorice.
Evidențierea abaterilor în spațiu este necesară atât pentru realizarea obiectivelor pe
ansamblul unității, cât și pentru stabilirea răspunderii și a contribuției fiecărei structuri
organizatorice la obținerea unui rezultat dat.
In cazul în care se ține o evidență operativă a abaterilor pe baza datelor din fișierele
respective (care se ac tualizează zilnic) se poate prezenta (sub formă de listă sau vizual) situația
produselor la care nu s -a realizat programul de fabricație.
Un aspect important al analizei programului de producție vizează realizarea acestuia pe
subdiviziuni de timp (comparaț ia se poate face și cu realizările aferente perioadelor anterioare).
Alegerea subdiviziunilor de timp (zi, decadă, lună, trimestru) se face în funcție de caracterul
producției (de masă, de serie, unicate) și durata ciclului de producție.

Prin analiza ritmi cității se urmărește caracterizarea situației existente, evoluția ei față de
perioadele anterioare, cauzele care au determinat neritmicitatea, precum și efectele produse.
Pentru caracterizarea ritmicității producției, pot fi folosite mai multe procedee, pr intre
care se menționează:
 indicii producției pe subdiviziuni de timp. Dacă aceștia prezintă variații însemnate față de
indicele mediu pe întreaga perioadă, atunci există situația de neritmicitate;
 ponderea producției pe subdiviziuni de timp (este o consec ință a primului procedeu);
 coeficienții sintetici ai ritmicității (kr) care se pot stabili în mai multe variante.
Coeficienții de ritmicitate se pot calcula pe baza mai multor modele:
a)kr=
100100 g , în care:
g
-suma abaterii ponderilor pe subdiviziuni de timp
b) kr=
01Qq , în care:
q
-suma abaterilor negative pe subdiviziuni de timp
O valoare negativă semnifică o producție neritmică iar o valoare pozitivă semnifică a
producție r itmică. Această modalitate de a calcula coeficientul nu ține seama de faptul că pot
exista variații însemnate în depășirea programului în anumite perioade. Pentru a elimina acest
neajuns se recomandă modelul:
Kr=
realizate productiei valoareaprevazuteii ritmicitat contulin realizate productiei valoarea

In situația în care, prin specificul activității, prin programul de fabricație gradul de
încărcare pe subdiviziuni de timp, prezintă anumite variații , se poate calcula un coeficient de
ritmicitate bazat pe abaterile față de producția presupusă uniformă. Relația este:
Kr=
 2
211 xx
xi

în care:
x- producția medie pe subdiviziuni de timp;
xi- producția pe subdiviziuni de timp(o -programată ;1 – realizată) .
Dacă kr 1<kr 0, înseamnă că abaterile efective față de producția medie pe subdiviziuni de
timp sunt mai accentuate, ca efect al neritmicității.
Cauzele care determină o activitate neritmică pot fi sintetizate astfel:
 asigurarea necorespunzătoare din punct de vedere cantitativ și calitativ cu resursele
materiale și forță de muncă;
 neintrarea în funcțiune la termenele stabi lite a obiectivelor de investiții;
 nerealizarea în termen a parametrilor proiectați la noile capacități de producție;
 opriri accidentale în funcționarea utilajelor.
Neritmicitatea în activitatea de producție are o serie de efecte nefavorabile, printre care pot
fi menționate:
 neritmicitatea în livrarea producției cu consecințe asupra capacității de plată;
 folosirea necorespunzătoare a forței de muncă și activele fixe;
 scăderea nivelului calitativ al producției cu efectele care decurg .

3.5. Analiza calității producției

Calitatea produselor și serviciilor poate fi definită ca măsura, gradul în care acestea satisfac
nevoile utilizatorilor finali, prin totalitatea caracteristicilor tehnice, economice, sociale și de
exploatare. Îmbunătățirea calității r eprezintă un obiectiv esențial al activității oricărei
întreprinderi, în vederea creșterii competitivității pe piața internă și internațională și a eficienței
activității economico -financiare.

Problema calității producției are însă un caracter compl ex și nu trebuie limitată la
finisarea în bune condiții a produselor și a aspectului lor comercial.
Prin calitate trebuie să se înțeleagă obținerea unor performanțe superioare, durabilitate,
rezistență la uzură, reducerea greutății specifice și a g abaritelor, ceea ce contribuie totodată la
economisirea materialelor și reducerea suprafețelor de producție.
Instrumentele utilizate în practică pentru definirea și măsurarea calității produselor sunt:
– standardele interne și internaționale ( ISO 90 00) pentru calitate;
– caietele de sarcini, care sunt niște convenții între producători și utilizatori, în
care se găsesc parametrii de calitate;
– normele interne, acolo unde standardele și caietele de sarcini lipsesc.
Forma concretă de măsurare a calității produselor diferă în funcție de particularitățile
specifice ale acestora , divizate în următoarele :
– caracteristicile tehnice
– caracteristici estetice
– caracteristici economice și tehnico -economice ( randament , cost , preț )
– caracteristici de utilizare ( fiabilitate , mentenabilitate )
– caracteristici socio – economice ( efecte asupra mediului, a sănătății )
Aceste caracteristici se stabilesc pe ramuri de producție și produse , fiind evidențiate în
programe de producți e defalcate pe calități , standarde , caiete de sarcini , norme tehnice , fișe
tehnologice și certificate de calitate.
În unele ramuri este greu de stabilit un indicator sintetic de calitate , ca de exemplu în
industria constructoare de mașini, utila je, unde se cere ca toate produsele și piesele livrate să fie
de calitate , să corespundă STAS -ului.
În această ramură produsele , respectiv piesele se grupează în două mari categorii :
corespunzătoare normelor de STAS și necorespunzătoare ( rebutur i ).
Rebuturile nu caracterizează de fapt calitatea producției ci calitatea muncii depuse atunci
când rebutul este rezultat din vina muncitorilor. De aceea problema rebuturilor trebuie privită din
punct de vedere al influenței asupra volumului produ cției cât și a prețului de cost.

Sarcina analizei economico -financiare privind calitatea producției fizice și a serviciilor
constă în determinarea indicatorilor de calitate, în dinamică și față de program, descoperirea
posibilităților de îmbunătățir ea calității producției precum și urmărirea efectelor economice ale
îndeplinirii/ neîndeplinirii planului calității producției, asupra firmei și a economiei naționale.
Dată fiind varietatea caracteristicilor de care se ține seama în aprecierea calit ății,
indicatorii folosiți în analiza calității se clasifică în funcție de următoarele criterii:
 procesele de formare a calității (fazele de execuție a produselor)
 elementele definitorii ale calității produsului finit
 utilizarea produsului
 locul de aprec iere a calității produsului (la producător sau la consumator).

3.6. Efecte economice ale modificării producției și calității acesteia asupra
principalilor indicatori economico -financiari

Modificarea producției fizice în ceea ce privește realizarea volumului, a planului de producție
pe sortimente, a structurii, este determinată de o serie de factori cu consecințe asupra activității
firmei și deci asupra unor indicatori economico -financiari, din care :
INDICATORI A I PRODUCȚIEI :
– producția exercițiului
– producția – marfă
– valoarea adăugată
INDICATORI AI UTILIZĂRII FACTORILOR DE PRODUCȚIE:
– productivitatea muncii
– randamentul mediu pe utilaj
– norma medie de consum
INDICATORI AI COSTURILOR:
– cheltuieli la o mie lei producție -marfă
– beneficiul potențial
– reducerea medie procentuală a costului

– suma economiilor din reducerea costurilor
INDICATORI AI RENTABILITĂȚII:
– profitul
– rata rentabilității
INDICATORI AI VITEZEI DE ROTAȚIE A ACTIVELOR:
– durata de rotație a activelor circulante sau a tuturor fondurilor
– numărul de rotații al activelor circulante sau al tuturor fondurilor
– active circulante sau fonduri de producție și de circulație ce revin la 1.000
producție
În privința calității producției , modificarea ac esteia determină o serie de consecințe
economice la nivelul următoarelor elemente :
– volumul producției ( valorii sau în unități natural – convenționale)
– structura producției
– costul pe unitatea natural -convențională
– prețul mediu

CAPITOLUL IV
ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR DE MUNCĂ

4.1. Analiza asigurării cu forță de muncă

Forța de muncă reprezintă un factor principal al producției la toate societățile comerciale
și regiile autonome. De aceea, asigurarea la timp cu forță de muncă necesară sub aspect
cantitativ, calitativ și structural, precum și folosirea rațională a acesteia, influențează hotărâtor
asupra rezultatelor economico – financiare.
La nivelul întreprinderilor, folosirea rațională a forței de muncă necesită abordarea unor
aspecte ca:raportul dintre pregătirea generală și introducerea progresului tehnic, folosirea
timpului de lucru potrivit nivelului de calificare, corelația dintre gradul de complexitate a muncii
și nivelul de calificare, raportul dintre nivelul calificării și productivitătea m uncii.
De asemenea, folosirea rațonală a forței de muncă trebuie să fie rezultatul îmbinării
aspectelor cantitative ( pe care le presupune utilizarea deplină), cu cele calitative ( pe care le
implica folosirea eficientă).
Dinamica efectivului d e salariați pe total și pe categorii are menirea să evidențieze o
dimensiune a potențialului tehnico – economic legată de un factor de bază al producției, munca.
Studiul dinamicii forței de muncă permite stabilirea modificării absolute pe total și pe
categ orii, cu ajutorul relației:
N=N 1-N0
în care:
N1= numărul de salariați din perioada curentă;
N0= numărul de salariați din perioada anterioară.
Modificarea procentuală a numărului de salariați se stabilește prin raportarea numărului
de salariați din perioad a curentă (N 1) la cel din perioada anterioară (N 0).

N%=
01
NN 100-100
Cunoașterea situației reale a asigurării întreprinderii cu personal este posibilă prin
stabilirea modificării relative a numărului de salariați, calculată pe baza relației:

Nr= N 1- Na

Na=
1000IQN –
unde:
Na= reprezintă numărul mediu admisibil, calculat în funcție de indicele de producție IQ,
după relația:
IQ=
100
0001
pqpq

In condițiile în care există o piață a muncii o societate comercială trebuie să promoveze o
politică de personal eficientă și dinamică, astfel încât numărul personalului să fie dimensionat
strict în raport cu obiectivele curente și de perspectivă ale întreprinderii.
Cu ocazia analizei asigurării cu forță de muncă este necesar să se studieze și situația
calificării personalului pe categorii și pe profesii .
Pentru analiza calificării forței de muncă se studiază următoarele aspecte:
 situația calificării muncitorilor și a celorlalte categorii de personal;
 situația co ncordanței dintre complexitatea lucrărilor executate și nivelul calificării forței
de muncă;
 măsurile luate pentru ridicarea calificării tuturor categoriilor de personal.
Indicatorul pe baza căruia se analizează calificarea personalului din societate este
coeficientul calificării medii (Kc) care se calculează ca o medie aritmetică între categoria de
încadrare (k) și numărul de lucrători din categoria respectivă (n), adică:

Kc=

nnk

Coeficientul mediu de calificare se poate stabili și în funcție de timpul efectiv lucrat de
muncitori din fiecare categorie de calificare :
Kc=

ii i
txkt
în care:
ti – numărul de ore -om lucrate de muncitorii cu categoria de încadrare „i”.
In legătură cu calificarea forței de muncă trebuie să se studieze o serie de aspecte care o
determină , cum ar fi: pregătirea personalului, vechi mea în profesie, vechimea totală, vârsta
muncitorilor, etc. Intre calificare și aceste caracteristici ale forței de muncă există o strânsă
legătură, care se reflectă în mărimea coeficientului mediu de calificare.
In cadrul analizei se urmărește dacă între prinderea a fost asigurată cu muncitori cu o
calificare corespunzătoare categoriei medii de complexitate a lucrărilor și operațiunilor efectuate.
Orice neconcordanță între cei doi indicatori se reflectă negativ asupra rezultatelor economico –
financiare ale întreprinderii.
Pe lângă coeficientul calificării medii, se determină și gradul de complexitate a
lucrărilor efectuate (Kt). Aceas te se stabilește ca medie aritmetică ponderată a categoriilor de
lucrări cu volumele lucrărilor (V) din fiecare categorie, relația fiind:

Kt=

vvk

Din compararea celor doi coeficienți medii se constată modul de utilizare a resurselor
umane din punct de vedere al calificării, în sensul existenței unei coordonate depline (Km =Kt)
sau a unor discordanțe, cum ar fi:
– în situația Km > Kt înseamnă că există lucrări de categorii inferioare, efectuate de
muncitori cu calificare superioară;

– în situația Km < Kt înseamnă că există lucrări de complexitate mare efectuate de
muncitori cu calificare inferioară.
O condiție importantă pentru utilizarea deplină și eficientă a forței de muncă existente în unitățile
economice o constituie asigurarea stabilității acesteia .
Mișcarea forței de muncă realizată sub forma intrărilor sau ieșirilor din întreprindere,
indiferent de cauza generatoare, poate modifica numărul personalului muncitor într -o anumită
perioadă. In analiza mișcării forței de muncă se face distincție între circulația normală, obiectivă
și fluctuație, în funcție de cauzele care le provoacă.
In condițiile schimbărilor produse de tranziție în economia de piață, are loc o creștere
continuă a mobilității oamenilor din cauze obiective, ce provoacă micșo rarea numărului
salariaților, modificări în structura organizatorică a societății, schimbarea gradului de înzestrare
tehnică.
Circulația forței de muncă reprezintă mișcarea personalului întreprinderii în cursul unei
perioade de timp, atât din punct de vedere al intrărilor, cât și al ieșirilor din cauze normale
(boală, pensionare, deces, invaliditate, studii,etc.).
Fluctuația forței de muncă constituie un fenomen anormal, fiind determinat de ieșirile din
societatea comercială fără aprobarea conducer ii sau prin desfacerea contractului de muncă, ca
urmare a încălcării prevederilor contractului colectiv de muncă.
Fluctuația are numeroase efecte negative, deoarece produce perturbări ale procesului de
producție, goluri de producție, neritmicitate a activității, cheltuieli suplimentare de calificare și
recalificare a cadrelor, scăderea productivității muncii, înrăutățirea calității lucrărilor și creșterea
costurilor acestora.
In analiza mobilității forței de muncă se utilizează o serie de indic atori care
caracterizează intensitatea acestui fenomen. Aceștia sunt:
– coeficientul intrărilor (Ci) -se determină ca raport între totalul intrărilor (I) în
cursul unei perioade de timp și numărul mediu de personal(Ns) :
Ci=
100NsI

– coeficientul plecărilor (Cp) – se determină ca raport între totalul plecărilor(E) în
cursul unei perioade de timp și numărul mediu de personal (Ns) :
Cp=
100NsE
– coeficientul mișcării totale (Cm) – se determină ca raport între totalul intrărilor
(I) și plecărilor în cursul unei perioade de timp (E) și numărul mediu de personal :
Cm=
100NsEI
– coeficientul înlocuirilor – reprezintă raportul dintre numărul celor intrați(I) și a
celor plecați (E)într -o perioadă de timp:
Cî =
100EI
– coeficientul de fluctuație – reprezintă raportul dintre totalul ieșirilor nejustificate
sau fără aprobarea conducerii (En) și numărul mediu de personal :
Cf=
100NsEn
Analiza în timpul mobilității permite descoper irea tendințelor fenomenului și adoptarea
unor măsuri de limitare a acestuia. Se impune adâncirea studiului la nivelul secțiilor și societății
pentru a descoperi cauzele și locurile unde intensitatea mobilității este mai mare. O atenție
deosebită este nece sar să fie acordată fluctuației care are profunde implicații în activitatea
întreprinderii.
Fluctuația se prezintă sub două forme :
– ca un fapt consumat = fluctuație efectivă (activă);
– ca un fenomen în devenire = fluctuație potențială (latentă) concr etizată în
eventualele intenții de a părăsi întreprinderea, având la bază cauze mai mult sau
mai puțin întemeiate.
Fluctuația potențială se poate transforma în fluctuație activă dacă nu s -au luat între timp
măsuri de preîntâmpinare și este mai gravă decât prima, prin dimensiunile mai mari pe care le
poate avea precum și prin efectele negative pe care le are asupra climatului psihosocial din
societatea comercială.

Proporțiile fluctuației oglindesc, printre altele, gradul de integrare a oamenilor în muncă,
în profesie și în societate, climatul de muncă în colectivitate, relațiile formale și neformale,
gradul de cointeresare materială, condițiile materiale de muncă, precum și o serie de factori
subiectivi cu caracter individual.
Limitarea tendinței de fluct uație și evitarea transformării fluctuației potențiale în
fluctuație activă prin măsuri corespunzătoare, au efecte favorabile asupra creșterii gradului de
stabilitate a forței de muncă, care se poate aprecia cu ajutorul a doi indicatori:
– stagiul în aceeași unitate (St), calculat ca raport între vechimea (t) în societatea
analizată, a fiecărui lucrător și vechimea totală (T) în muncă a acestuia, exprimată în ani:

St=

Tt

– vechimea medie (în ani) în aceeaș i unitate (T) poate caracteriza mai fidel
stabilitatea forței de muncă și se determină ca o medie ponderată a vechimii în ani a
muncitorilor în societate (t) cu numărul muncitorilor având aceeași vechime (N):

T=


NNxt
Cu cât vechimea medie va fi mai mare cu atât stabilitatea forței de muncă este mai
bună.O condiție importantă pentru utilizarea deplină a forței de muncă existente în unitățile
economice, o constituie asigurarea unei stabilități cât mai ridicate a le acesteia. Însă, în condițiile
schimbărilor produse pe fondul trecerii la econoia de piață, a schimbărilor care au avut loc în
dezvoltarea științei și tehnicii, a modificărilor în structura ramurilor economiei naționale are loc
o creștere continuă a cali tății și rolul forței de muncă care atrage o mobilitate ridicată a
oamenilor, migrații teritoriale, schimbări de profesie și locuri de muncă.

Care sunt cauzele obiective ce pot provoca mișcarea salariaților?

Principalele cauze obiective care provoacă mișcarea salariaților sunt :
 modificări în structura organizatorică a societăților ;
 schimbarea gradului de înzestrare tehnică ;
 pensionări, decese, plecări la studii sau pentru efectuarea stagiului militar ;
 salarizări mai bune la alte societăți.

Care sunt cauzele subiective ce pot provoca mișcarea salariaților?

Cauzele de ordin subiectiv sunt :
 plecări fără aprobarea societății ;
 demisii ;
 desfacerea contractului de muncă pentru absențe nemotivate și alte abateri disciplinare .

4.2. Analiza utilizării forței de muncă

La nivelul societăților comerciale, folosirea rațională a forței de muncă necesită abordarea
unor aspecte ca raportul dintre pregătirea generală și introducerea progresului tethnic, folosirea
timpului de lucru potrivit nivelului de calificare; de a semenea ,folosirea rațională a forței de
muncă trebuie să fie un rezultat al îmbinării aspectelor cantitative, cu cele calitative.
Angajații competenți au reprezentat întotdeauna și vor continua să reprezinte bunul cel
mai de preț al unei societăți.
In analiza asigurării cu forța de muncă la o societate comercială este necesar să se aibă în
vedere situația calificării salariaților pe categorii, profesii, specializări.
Pentru analiza calificării forței de muncă este necesar să se cunoască:
– calificarea muncitorilor și celorlalte categorii de personal;

– asigurarea concordanței dintre complexitatea lucrărilor și nivelul calificării forței
de muncă.
La fiecare societate comercială muncitorii sunt diferențiați pe niveluri de calificare,
numite categorii de calificare stabilite în raport cu complexitatea lucrării și cu importanța muncii.
Societatea are un sistem de calificare propriu, corelat cu sistemul de salarizare, avându -se
în vedere posibilitățile financiare ale societăți i.
Pentru personalul de conducere, execuție și de deservire generală diferențierile pe nivele
de calificare se stabilesc pe funcții, ținându -se seama de complexitatea lucrărilor, gradul de
răspundere, nivelul de pregătire necesar pentru realizarea sarcinil or.
Incadrarea și promovarea în funcții se face pe baza criteriilor proprii fiecărei societăți
comerciale ținând cont de competență, nivelul de studii, calități profesionale, rezultate obținute
în activitatea anterioară.
Pentru analiza utilizării timpului de muncă se folosesc datele din balanța timpului de
muncă al salariaților și al celorlalte categorii de muncitori referitoare la fonful de timp
calendaristic, fondul de timp maxim disponibil, fondul de timp efectiv lucrat și fondul de timp
neutilizat, expr imat în zile -om și ore -om.
Fondul de timp calendaristic (Tc) exprimat în zile -om, se determină înmulțind numărul
mediu de personal cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (Zc) (lună,
trimestru,an):
Tc =
N x Zc
Pentru exprimarea fondului de timp calendaristic în ore -om trebuie să se țină seama de
durata legală a zilei de muncă exprimată în ore (dz):
Tc =
N x Zc x dz
Fondul de timp maxim disponibil (Td) se determină scăzând din fondul de timp
calenda ristic, timpul aferent concediilor legale de odihnă (Tco), zilelor de repaus și sărbătorilor
legale (Trs).
Td = Tc – (Tco + Trs)

Fondul de timp efectiv utilizat (Te) reprezintă numărul de zile -om sau ore -om efectiv
lucrate într -o perioadă de timp, indifere nt dacă sunt normale sau suplimentare și se calculează ca
diferență între fondul de timp maxim disponibil (Td) și fondul de timp neutilizat(Tn):
Te = Td – Tn
Fondul de timp neutilizat (Tn) exprimă mărimea pierderilor de timp justificate și
nejustificate ca re au avut loc în cursul perioadei analizate.
Rezultă că între fondul de timp maxim disponibil, cel efectiv lucrat și cel neutilizat există
următoarele relații:
Td = Te + Tn ; Tn = Td – Te ; Te = Td – Tn .
în care:
Te – fondul de timp efectiv lucrat
Tn – fondul de timp neutilizat
Principalele obiective care se urmăresc la analiza utilizării timpului de muncă sunt
următoarele:
 gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil;
 mărimea și structura fondului de timp neutilizat, precum și a celui nejustificat;
 efectele utilizării incomplete a timpului de muncă asupra principalilor indicatori ai
activității întreprinderii;
 modul de utilizare a regimului schimburilor.
Pentru caracterizarea gradului de utilizare a ti mpului de muncă se folosesc următorii
indicatori:
 indicele de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Itd) se determină prin
raportarea fondului de timp efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil:
Itd =
100TdTe
Timpul efectiv l uat în considerare poate fi cel conform duratei normale a zilei de muncă
sau întregului timp efectiv lucrat, în care se include și timpul lucrat suplimentar.

 durata medie a zilei de muncă (
Dz) caracterizează numărul mediu de ore lucrate de un
salariat în cursul unei zile. Mărimea ei se poate calcula ca durată medie normală a zilei de
muncă, fără luarea în considerare a timpului lucrat suplimentar, prin raportarea numărului
total de ore -om efectiv lucrate în timpul normal (
hn ) la numărul de zile -om efectiv
lucrate din acea perioadă (
Zn ) :
ZnhnDz

Dacă se ia în considerare și timpul lucrat suplimentar se poate calcula și durata medie
totală sau completă a zilei de muncă, c a raport între numărul total de ore -om și numărul total de
zile-om efectiv lucrate în perioada respectivă:
ZthtDt

în care:
Dt
-durata medie totală (completă) a zilei de muncă
ht
-numărul total de ore-om lucrate
Zt
-numărul total de zile -om lucrate
După calcularea duratei medii a zilei de muncă se poate determina gradul de utilizare a
duratei medii legale a zilei de muncă ca un raport între acestea:

100xdzDzIh sau
100xdzDtIh
în care:

Ih -indicele utilizării duratei medii legale a zilei de muncă
dz-durata medie legală a zilei de muncă
 indicele de utilizare a numărului mediu de muncitori caracterizează gradul de folosire
a timpului de muncă și se calculează ca raport între numărul mediu al muncitorilor care s –

au prezentat efectiv la lucru (
Ne ) și numărul mediu scriptic din perioada respectivă (
Ns
):
100x
NsNeINs

Se urmărește de asemenea, mărimea totală a fondului de timp neutilizat precum și
structura acestuia. Mărimea timpului neutilizat se poate stabili prin însumarea pierderilor de timp
din întreruperi datorită concediilor medicale, concediilor fără plată, a învoirilor, abs ențelor
nemotivate, etc.
Pierderile de timp pot fi justificate sau nejustificate, iar în cadrul analizei trebuie să se
stabilească ponderea deținută de aceste pierderi pe cauze, în mărimea totală a pierderilor de timp.
Utilizarea incompletă a timpului de m uncă are o serie de consecințe negative asupra
activității întreprinderilor , cum ar fi:
 diminuarea volumului producției;
 scăderea productivității muncii;
 folosirea nerațională a utilajelor de producție;
 prestarea de ore suplimentare;
 creșterea costului d e producție;
 munca în asalt;
 depășirea absolută și relativă a numărului de muncitori.
Eficiența cu care sunt folosite resursele umane se exprimă prin productivitatea sau randamentul
acestora.
Productivitatea muncii este o categorie economică complexă și dinamică și reprezintă
însușirea muncii de a crea o anumită cantitate de valori de întrebuințare într -o unitate de timp,
reflectând, în ultimă instanță, eficiența cu care este cheltuită o cantitate de muncă.
Analiza eficienței utilizării resurselor umane se realizează cu ajutorul următorilor
indicatori:
– productivitatea muncii medii și marginale;
– profitul pe un salariat.

Analiza eficienței utilizării resurselor umane pe baza productivității muncii medii și
marginale a re drept scop:
a) analiza situației generale a productivității muncii;
b) analiza volumului producției, ca efect al utilizării resurselor umane (inclusiv a
creșterii productivității muncii);
c) analiza productivității marginale a muncii;
d) consecințe economice ale m odificării productivității muncii asupra indicatorilor
economico -financiari.
În raport cu cheltuielile de muncă deosebim:
productivitatea anuală – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin numărul
de salariați:

Wa =
NsQf
productivitatea zilnică – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de
timp în om -zile:

Wz =
TzQf
productivitatea orară – când cheltuielile de muncă sunt exprimate p rin consumul de
timp în om-ore:
Wh =
ThQf
Pentru identificarea rezervelor de creștere a productivității muncii, se impune o analiză
factorială a acesteia, pornind de la raționamentul care rezultă din conținutul indicatorilor
productivității muncii.
Productivitatea anuală se prezintă astfel:

Wa = N z x W z
Unde:
Wa-productivitatea anuală
Nz-numărul de zile lucrate în medie de un salariat
Wz-productivitatea zilnică

Modificarea absolută a productivității anuale:

) () (0 0 1 1 0 1 xWzNz xWzNz Wa Wa Wa  
Din care:
1.influența numărului de zile lucrate în medie zilnic de un salariat:

) () (0 0 0 1 xWzNz xWzNz WaNz 
2.influența productivității zilnice

) () (0 1 1 1 xWzNz xWzNz WaWz 
Dar , W z = N h x W h
Unde:
Wz-productivitatea zilnică
Nh-numărul de ore lucrate în medie de un salariat într -o zi
Wh-productivitatea orară
Deci, W a = N z x N h x W h
2.1.influența numărului de ore lucrate în medie de un salariat într -o zi
) () (0 0 1 0 1 1 xWh xNhNz xWhxNhNz WaNh 

2.2.influența productivității orare:

) () (0 1 1 1 1 1 xWhxNhNz xWhxNhNz WaWh 
Relațiile care trebuie să se verifice sunt:
NzWa
+
WzWa
Wa
NhWa
+
WhWa
WzWa
Productivitatea muncii poate fi analizată avându -se în vedere în primul rând raportul
dintre producție (Q) și factorul muncă (T), care reprezintă productivitatea medie a muncii, iar în
al doilea rând raportul dintre sporul de producție (∆Q) și cantitatea suplimentară de muncă (∆T),
care reprezintă productivitatea marginală a muncii.
Deci:

TQW Wm=
TQ

în care:
Wm – productivitatea marginală a muncii;
__
W – productivitatea medie a muncii.
Un indicator care completează informațiile furnizate de productivitatea marginală a
muncii este elasticitatea producției în funcție de factorul muncă.
Elasticitatea producției este raportul dintre modific area producției și variația factorului
muncă, reflectând creșterea procentuală a producției la o modificare cu un procent a factorului
muncă.
E =
WWm
TQ
TQ
TTxQQ
TTQQ

:
în care: E – elasticitatea producției.

Profitul pe un salariat (se are în vedere profitul din exploatare), prin capacitatea informațională,
reprezintă un indicator semnificativ pentru evaluarea eficienței muncii. Dacă se elimină
influențele conjuncturale, inclusiv intensitatea inflației, și bineînțeles o modificare sensibilă a
structurii producției, indicatorul menționat preia și influențele celorlalți factori ai producției
activați de muncă.
În analiza eficienței muncii, pe baza indicatorului menționat, se pot avea în vedere
următoare le modele de tip multiplicativ:
1)
CAPexVeCAxNsVe
NsPe
2)
VePexTVexNsT
NsPe
3)
CAPexNsCA
NsPe
unde: P e – profit din exploatare;
Ve – venitul din exploatare;
T – număr mediu ore pe un salariat.
A.Utilizându -se metoda substituirii factoriale, după primul model , factorii și relațiile de
determinare a influențelor sunt:
Modificarea totală absolută:







00
00
00
11
11
11
CAPexVeCAxNsVe
CAPexVeCAxNsVe
NsPe

din care:
a) influența veniturilor din exploatare pe un salariat:








 
00
00
00
00
00
11/
CAPexVeCAxNsVe
CAPexVeCAxNsVe
NsPeNsVe

b) influența cifrei de afaceri la 1 leu venituri din exploatare:








 
00
00
11
00
11
11/
CAPexVeCAxNsVe
CAPexVeCAxNsVe
NsPeVeCA
b) influența profitului din exploatare la 1 leu cifră de afaceri:








 
00
11
11
11
11
11/
CAPexVeCAxNsVe
CAPexVeCAxNsVe
NsPeCAPe

Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor trei influențe:
NsPe
NsVe
NsPe/

+
VeCA
NsPe/
 +
CAPe
NsPe/

B.Analiza factorială a profitului pe un salariat după al doilea model , se va explica
factorial, astfel:
Modificarea totală absolută:







00
00
00
11
11
11
VePexTVexNsT
VePexTVexNsT
NsPe

din care:
a) influența timpului de muncă ( număr mediu de ore pe un salariat):








 
00
00
00
00
00
11/
VePexTVexNsT
VePexTVexNsT
NsPeNsT

b) influența veniturilor din exploatare pe unitatea de timp:







 
00
00
11
00
11
11/
VePexTVexNsT
VePexTVexNsT
NsPeTVe

c) influența profitului din exploatare la 1 leu venituri din exploatare;








 
00
11
11
11
11
11/
VePexTVexNsT
VePexTVexNsT
NsPeVePe
Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor trei influențe:
NsPe
NsT
NsPe/

+
TVe
NsPe/
 +
VePe
NsPe/

C.În al treilea model , modificarea profitului pe un salariat se prezintă astfel:
Modificarea totală absolută:







00
00
11
11
CAPexNsCA
CAPexNsCA
NsPe

din care:
a) influența cifrei de afaceri pe un salariat:








 
00
00
00
11/
CAPexNsCA
CAPexNsCA
NsPeNsCA
b) influența profitului din exploatare la 1 leu cifră de afaceri:








 
00
11
11
11/
CAPexNsCA
CAPexNsCA
NsPeCAPe

Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor două influențe:

NsPe
NsCA
NsPe/

+
CAPe
NsPe/

Care sunt principalele căi de cre ștere a productivității muncii?

Căile principale de creștere a productivității muncii sunt: introducerea progresului tehnic,
ridicarea calificării forței de muncă, introducerea unor metode moderne de management, precum
și perfecționarea stimulării materiale a salariaților.
Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creștere a productivității
muncii, de economisire a muncii vii și materializate în fiecare întreprindere.
In cadrul analizei se urmărește situația introducerii progresului tehnic sub toate formel e
sale, precum și a consecințelor acestuia. In acest sens, trebuie să se studieze situația mecanizării,
automatizării și cibernetizării producției, dotarea întreprinderilor cu mașini și utilaje de înalt
nivel tehnic, precum și introducerea procedeelor tehn ologice avansate.
Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecințe pozitive asupra
activității întreprinderilor, concretizată în sporirea producției și a productivității muncii,
reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs și a ne cesarului relativ de muncitori,
reducerea costurilor de producție, ridicarea rentabilității, etc.

CAPITOLUL V
ANALIZA GESTIUNII ACTIVELOR FIXE

5.1. Definirea și clasificarea capitalului fix

Capitalul fix reprezintă acea parte a patrimoniului care în procesul de muncă la mai multe
cicluri de producție , se uzează treptat și ca urmare își transmite valoarea asupra produsului creat
nu dintr -o dată ci treptat , corespunzător perioadei de funcționare și cantit ății de produse realizate
pe tot parcursul utilizării lui , capitalului fix nu -și schimbă forma fizică .
Existența unei mase omogene de mijloace fixe implică introducerea unor criterii de
ordine care să facă posibilă analiza economică .În con tabilitate , mijloacele fixe nu mai sunt
definite explicit, în virtutea „ tradiției contabile românești ” ci prin reglementările contabile
simplificate , armonizate cu directivele europene ( aprobate prin OMFP nr. 306/2002 ) sunt
tratate sub denumirea de „ mijloace fixe ” următoarele categorii de imobilizări corporale grupate
în funcție de :
( a ) Destinația în procesul de producție :
 construcții ;
 instalații tehnice , mijloace de transport , animalele și plantațiile ;
 mobilierul , aparatura b irotică , echipamentele de protecție a valorilor umane și materiale
și alte active corporale .
Pentru toate aceste categorii de imobilizări corporale s -au instituit , prin planurile de
conturi generale în vigoare , conturi sintetice de gradul I , distincte , al căror conținut economic și
corespondențe contabile „ standard ” reglementat e prin OMFP nr. 306/2002 se regăsesc în contul
212 „ Mijloace fixe ” . Ponderea fiecărei categorii în volumul totalului de capital fix variază în
funcție de particularitățile fiecărei ramuri sau domeniu de activitate .
Indiferent de particula ritățile ramurii , un rol important în volumul de capital fix trebuie
să-l aibă acele utilaje care asigură promovarea progresului tehnic , creșterea gradului de
mecanizare , automatizare și cibernetizare a proceselor de producție , care asigură implicit
creșterea eficienței economice a folosirii capitalului fix .
( b ) Modul de participare la procesul de producție :
 capital fix direct productiv ;
 capital fix indirect productiv ;
Capitalul fix direct productiv este legat nemijloc it de procesul de producție ( mașini ,
utilaje de producție , clădirile secțiilor , mijloace de transport , etc. ) iar capitalul fix indirect

productiv se materializează în construcții social -culturale și care au o participare importantă la
desfășurarea î n bune condiții a proceselor de producție .
( c ) Locul pe care îl ocupă în procesul de producție :
 Capital fix activ ;
 Capital fix pasiv ;
Capitalul fix activ este cel care reprezintă în mod efectiv procesul de producție , așa cum
este cazul utilajelor , instalațiilor de lucru , construcțiilor speciale , aparatelor și instalațiilor de
măsură și control , etc.
Capitalul fix pasiv are cu preponderen ță rolul de a asigura condițiile necesare
desfășurării proceselor de producție și de muncă , de a proteja activitățile umane , așa cum este
cazul clădirilor . În cazul structurii capitalului fix al oricărei unități economice , capitalul fix
activ trebuie s ă dețină un loc important , dar nici cel pasiv nu trebuie redus sub o anumită limită ,
deoarece poate influența în mod negativ desfășurarea procesului de producție .
( d ) Apartenență :
 Capital fix propriu ;
 Capitalul fix închiriat ;
În cazul declanșării unei activități economice când capitalul bănesc este redus apare
necesitatea ca agentul economic să închirieze , pe termen limitat anumite utilaje , ca apoi pe
baza profitului realizat să -și achiziționeze propriile utilaje , ins talațiile de lucru , etc.
Închirierea unor utilaje este avantajoasă și atunci când nivelul de producție este redus și
aceasta se limitează numai la o perioadă timp care se situează sub durata de serviciu a utilajului
respectiv , ceea ce nu justifică din punct de vedere economic achiziționarea unui anumit tip de
utilaje .
( e ) Starea lor concretă în raport cu desfășurarea procesului de producție :
Capacitățile de producție pot fi la un moment dat active ( care la rândul lor sunt în
exploatare sau în reparații ) și inactive ( în curs de montaj , în rezervă , în conservare sau
propuse spre casare )

Categoria capacităților de producție în exploatare cuprinde acele utilaje , instalații de
lucru care sunt în stare de funcționare în cadrul secțiilor și atelierelor de producție , indiferent de
faptul că la momentul observării ele funcționează efectiv sau nu . În categoria capacităților de
producție în reparație se cuprind și acelea care sunt în așteptar ea reparațiilor . Prin utilaje în curs
de montaj se înțelege utilaje care au fost achiziționate ca urmare a investițiilor realizate și care se
găsesc în procesul de montaj .
În activitatea practică trebuie făcută distincția între capacitățile de producție care se
găsesc în rezervă și cele care au fost trecute în rezervă .
( f ) Stadiul recuperării prin amortizări a valorii inițiale a capitalului fix :
 Cazul în care durata cât a funcționat capitalul fix a depășit durata de recuperare ;
 Cazul în care cele două durate sunt egale ;
 Cazul în care durata de funcționare este mai mică decât durata de recuperare ;
În primul caz avem o situație favorabilă , deoarece cheltuielile făcute cu achiziționarea
utilajului au f ost recuperate integral , dar posibilitatea menținerii lui în funcțiune trebuie realizată
pentru a nu se ajunge la cheltuieli de producție suplimentare sau la realizarea unor produse care
se situează sub caracteristicile acelor produse realizate cu utilaje mai perfecționate . Această
considerație este valabilă și în cazul în care utilajul a funcționat pe întreaga sa perioadă de
recuperare .
În cazul în care durata efectivă de funcționare este mai mică decât cea pentru
recuperarea cheltuielilo r de achiziție , unitatea economică trebuie să ia măsuri pentru prelungirea
duratei de funcționare a capitalului fix , dar fără un nivel al cheltuielilor de întreținere și
funcționare care nu se justifică din punct de vedere economic .

5.2. Analiza situa ției generale a capitalului fix

Dotarea agenților economici cu mijloace fixe este premisa dinamizării activității ,
modernizării și ușurării condițiilor de muncă , a ridicării calității produselor și serviciilor

În cazul capitalului fix real cât și în cel circulant , operează analiza statică
(diagnostic static) și analiza dinamică (diagnostic strategic ) și corespunzător , se utilizează
modele și subordonat lor , metode adecvate ( determinist e , probabiliste , euristice ) .
Activele fixe reprezintă factorul de producție ( capitalul fix ) care asigură condițiile
necesare desfășurării procesului de producție din punct de vedere al potențialului tehnic (
mijloace de muncă ) și al sp ațiului , de a căror utilizare deplină și eficientă depinde capacitatea
de producție a întreprinderii . În acest sens , analiza vizează aspecte referitoare la situația
generală a activelor fixe , din punct de vedere al valorii și eficienței utilizării lor , caracteristica
gradului de utilizare extensivă și intensivă a utilajului de producție , precum și modul de utilizare
a suprafețelor de producție .
Problemele analizei capitalului real fix ( mijloacelor fixe ) pot fi grupate în două module
și anume : analiza volumului , structurii și calității potențialului tehnic al întreprinderii (
materializat în mijloace fixe patrimoniale ) și a reflectării în indicatori de bază ai performanței
economico -financiare a întreprinderii .
Analiza dinamicii mijloacelor fixe este în primul rând o problemă internă a firmei prin
care se evidențiază , pe de o parte , materializarea investițiilor , iar pe de altă parte , legătura cu
dinamica efectelor ce le produce , masa acestora .
A opera cu dinamica mijloacelor fixe pe o perioadă mai mare de un an , înseamnă
efectuarea unor calcule suplimentare pentru a asigura corelația dintre volumul fizic (masa) și
valoarea mijloacelor fixe , aceasta din urmă fiind actualizată în funcție de prețurile pieții în
momentele inventarierii pentru reflectare în bilanț . Pentru aprecierea dinamicii mijloacelor fixe ,
două valori sunt edificatoare : valoarea inițială ( de intrare ) și valoarea medie ( stabilită pe baza
primei valori ) pe total cât și pe princi palele categorii de mijloace fixe , o atenție deosebită
acordându -se acelor categorii de mijloace fixe care participă în mod direct la procesul de
producție .
Dinamica mijloacelor fixe se analizează pe baza indicatorilor :
a) Modificarea absolută a mijloacelor fixe :
0 1 i i i fff
sau
2 1FFF

unde :

if = reprezintă valoarea mijloacelor fixe din categoria „ i ”
F = reprezintă valoarea mijloacelor fixe totale ;
b) Modificarea relativă a mijloacelor fixe :
 100
00 1
% 

ii i
fff
f
sau
 100
00 1
% FFFF
c) Coeficientul intrărilor de mijloace fixe :
100FIKI

unde :
I = valoarea intrărilor de mijloace fixe .
d) Coeficientul ieșirilor de mijloace fixe :
100FEKE

unde :
E = valoarea ieșirilor de mijloace fixe .
e) Coeficientul mișcării globale a mijloacelor fixe :
FEIKg

Valoarea acestor indicatori se judecă în strânsă corelație cu evoluția cifrei de afaceri și
cu faza de maturitate a întreprinderilor . Devansarea mijloacelor fixe de către ritmul cifrei de
afaceri constituie , ca regulă generală , expresia folosirii eficiente a mijloacelo r de muncă
disponibile pentru întreprinderile aflate în faza de maturitate . Faza de demaraj sau creștere poate
justifica devansarea ritmului cifrei de afaceri de către cel al mijloacelor fixe .

Analiza structurii capitalului fix presupune o inve stigare a modului de organizare internă
a acestora și a interacțiunii dintre elementele lor componente . În funcție de criteriul de
structurare implicat , în analiză se pot folosi următorii indicatori :
a) Coeficientul de structură pe categor ii de mijloace fixe :
100FfKi
S

Acest indicator definește locul fiecărei categorii (clădiri și construcții speciale , mașini
de forță și utilaje energetice , aparate și instalații de măsurare , control și reglare , mijloace de
transport , unelte , accesorii de producție și inventar gospodăresc ) în totalul mijloacelor fixe .
b) Coeficientul mijloacelor active fixe :
100FFKa
a

unde :

aF = valoarea mijloacelor fixe active .
c) Volumul producției realizate cu mijlo ace mecanizate :
min
imi m Pq Q 
1

unde :

miq cantitatea din sortimentul „i” fabricată cu mijloace mecanizate ;


miP prețul sortimentului „i” din produsul executat pe utilaje mecanizate;
n = numărul de sortimente mecanizate .
Acest indicator trebuie să fie cât mai mare deoarece în acest fel se asigură condiții mai
bune de lucru care favorizează creșterea productivității muncii și implicit creșterea eficienței
econom ice a utilizării capitalului fix .

d) Greutatea specifică a producției realizate cu mijloace mecanizate din totalul
producției , indicator cunoscut și sub numele de coeficient de mecanizare :
g = 100
tm
QQ
unde :

tQ = producția totală realizată .
Prin acest indicator se stabilește cât la sută din producția totală se realizează pe utilaje
mecanizate , automatizate sau cibernetizate .
e) Ponderea personalului muncitor ocupat cu munca mecanizată față de totalul
muncitorilor :
tm
mNNP 100

unde :

mN = numărul muncitorilor care desfășoară munci mecanizate ;

tN = numărul total al salariaților ce -și desfășura activitatea în uni tatea analizată .
Acest indicator se poate calcula la nivelul locurilor de muncă , secțiilor sau întregii unități .
Diagnosticul stării funcționale se poate releva la un anume moment al gestiunii , într -un
șir de momente .
În acest scop se folosește coeficientul stării mijloacelor fixe stabilit astfel :
ir
VVK
sau
iVAK1
unde :

rV valoarea rămasă a mijloacelor fixe ;

iV valoarea de intrare a mijloacelor fixe ;

A suma amortizării mijloacelor fixe .
Studiul stării funcționale a mijloacelor fixe se realizează cu ajutorul indicatorilor:
a) Numărul utilajelor înlocuite cu uti laje moderne . Acest indicator se poate calcula
pe grupe de utilaje și pe total unitate economică .Cum orice achiziție de noi utilaje necesită un
efort investițional , fiecare utilaj trebuie să fie justificat de un calcul economic prin care să se
demonstre ze că acesta duce la creștere producției , fie la reducerea cheltuielilor materiale sau de
muncă , pe unitatea de produs .
În cazul în care efortul pentru achiziționarea de utilaje mai performante nu este susținut
și de rezultate corespunzăt oare înseamnă că promovarea progresului tehnic nu se justifică din
punct de vedere economic și deci , nu se acceptă .
b) Coeficientul de reînnoire , care exprimă raportul dintre mijloacele fixe intrate prin
investiții și valoarea totală a acestora (sau de inventar) :
100
mrVInvK

unde :
Inv. = investiții ;

mV = valoarea medie a activelor fixe .
Dinamica coeficientului de reînnoire trebuie să fie cât mai apropiată de aceea a
coeficientului de uzură . Acest indicator se poate calcula și astfel :
ei
rVCK 100

unde :

iC valoarea capitalului fix pus în funcțiune într -o perioadă de timp ;

eV valoarea capitalului fix existent la sfârșitul perioadei de calcul .

c) Ponderea utilajelor modernizate în numărul total de utilaje :
tu
uNNP100

unde :

uN numărul utilajelor utilizate ;

tN numărul total al utilajelor .
Acest indicator este cu atât mai semnificativ pentru aprecierea gradului de modernizare
a unității , cu cât gradul de omogenitate este mai mare .
d ) Coeficientul de uzură al capitalului fix :
iuVAK 100

unde :
A = amortizarea totală ;

iV = valoarea de inventar a capitalului fix .
Evoluția acestei rate exprimă politica de investiții a fir mei : îmbătrânirea mijloacelor
fixe (creșterea ratei) , menținerea stării lor (stabilirea ratei) , respectiv întinerirea mijloacelor
disponibile (diminuarea ratei) .

e) Coeficientul de eficiență economică a modernizărilor :
mmCEe

unde :
E = efecte economice obținute în urma modernizării (spor de producție , profit , încasări
valutare , etc. ) ;

mC = cheltuielile făcute pentru modernizare .
Acest indicator exprimă efectele anuale (profit anual , producție anuală , etc. ) ce se
obțin la un leu efort făcut pentru amortizarea și cibernetizarea utilajelor și implicit a proceselor
de producție .
f) Economia relativă de personal :
11
01
WQ
WQEm

unde :

1Q producția realizată după promovarea progresului tehnic prin modernizare ;

1 0,WW productivitatea muncii înainte și după mecanizarea și automatizarea utilajelor.
Din această categorie de indicatori mai fac parte : gradul de mecanizare pe muncitor , care
se determină prin raportarea valorii utilajelor mecanizate la numărul total de muncitori ;
consumul de energie pe muncitor calculat prin raportarea consumului anu al de energie , în
expresie valorică sau naturală , la numărul total de muncitori , etc

5.3. Analiza utilizării potențialului tehnic

Utilizarea potențialului tehnic este legată direct de starea lui de funcționare , unde apare
necesară și analiza reparați ilor , a măsurilor de întreținere a stării de funcționare . Întreruperile
frecvente produc dereglări în funcționarea instalațiilor , accelerând uzura lor .
În analiza economico -financiară , pentru aprecierea folosirii timpului de lucru al
mașinilor , utilajelor și instalațiilor de lucru , principalul indicator îl constituie gradul de utilizare
a fondului de timp maxim disponibil . Complementar , în conducere se poate uza și de indicatori
ca :
 gradul de programare și folosire a fondului de t imp de lucru ;
 gradul de utilizare a fondului de timp de lucru calendaristic .

Modelul gradului de folosire a fondului de timp maxim disponibil este :
maxmaxTTGl

 rp ot ol c T T T T T max

n l T TTmax

  nn n n n T T TT  2 1

sau
       tirp tiot tiolmi tcimi Tmax

      ntni tni tni tnimi tmi Tl3 2 1
max

sau
 tlimi Tl

unde:
Gmax = gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil ;
Tc = fondul de timp calendaristic ;
Tmax = fondul de timp maxim disponibil ;
Tl = fondul de timp lucrat ;
Tol = fondul de timp aferent opririlor legale ;
Tot = fondul de timp aferent opririlor tehnologice ;
Trp = fondul de timp aferent reparațiilor programate ;
Tn = fondul de timp neutilizat (1,2,3, … n – cauze )
mi = numărul de mașini unelte la care se urmărește timpul de lucru (i = 1,2,3,…n)

tci , tmax , tli , tni = timpul : calendaristic , maxim disponibil , efectiv lucrat și efectiv neutilizat
pe mașini -unelte .
 Modelul gradului de programare :

cpTTGmax cu m odalități identice de agregare .
 Modelul gradului de folosire a fondului de timp calendaristic este :

cl
cTTG cu agregare pe aceleași principii ca și gradul de folosire a fondului disponibil .
Pentru gradul de folosire a timpului de lucru , cerința este ca acesta să fie cât mai
aproape de cel maxim disponibil pentru asigurarea capacității de ofertă corelată cu volumul
cererii .
Cauzele frecvente care determină utiliza rea incompletă a fondului de timp maxim
disponibil privesc : defectele mecanice și electrice , lipsa de materiale , lipsa de comenzi ,
prelungirea timpului pentru reparații , etc .
Pentru a folosi cât mai bine timpul diferitelor utilaje , se poate apela și la modele oferite
de matematică . În principal măsurile de înlăturare a cauzelor conduc la eliminarea efectului .

Care sunt indicatorii utilizați în analiza randamentu lui echipamentelor industriale?
În ceea ce privește randamentul utilajelor , se distinge pe de o parte randamentul mediu ,
iar pe de altă parte , randamentul marginal .
Randamentul mediu reprezintă cantitatea fizică a producției sau valorică , pe unitate a
factorului utilizat , care se poate exprima fie în numărul de echipamente , utilaje , fie prin timpul
de lucru al acestora .
Randamentul mediu se calculează pe baza relațiilor :
uNQr
sau
uTQr

de aici rezultând expresia funcției de producție :

xxf
xQr

unde :
x = factorul de producție .
Cerința este ca :
1 n nrr

Inegalitatea denotă creșterea eficienței utilizării echipamentelor industriale dacă
randamentul este exprimat fizic și este în corelație cu cererea .
Randamentul marginal reflectă creșterea producției fixe sau valorice pe o unitate
suplimentară a facto rului utilizat . Așadar , randamentul marginal este egal cu raportul dintre
variația producției (Q) și variația factorului utilizat (x) .
Când Q = f (x), randamentul marginal este egal cu
xQ
 .

5.4. Reflectarea utilizării timpului de lucru și al randamentului în performanțele
economico -financiare

I . Utilizarea timpului de lucru se reflectă în următorii indicatori ai performanței
economico – financiare a întreprinderii (firmei ) :
1 . Producția exercițiului :
 01 rTu Tur
iar
01tN Tur
2 . Valoarea producției marfă fabricate :

 01 rTu Tur
unde :

Tu = timpul de lucru ;
N = numărul de utilaje sau echipamente pentru care se stabilește timpul de lucru ;

0t = numărul mediu de ore programate pe un utilaj sau echipament industrial ;

r= randamentul mediu orar (stabilit pe baza producției exercițiului și respectiv , a producției
marfă fabricată )
3 . Valoarea cifrei de afaceri (producției vândute ) :
001  rTu Tur
unde
00
0QeQv
sau
'1 rTu Tur
, unde
'r = randamentul orar stabilit pe baza cifrei de afaceri .
4 . Valoarea adăugată aferentă producției exercițiului :
001  rTu Tur

unde :

0 = valoarea adăugată la 1 leu producția exercițiului .
5 . Cheltuielile cu amortizarea la 1000 lei producția exercițiului :
1000
00
010




 rTuA
rTuA
r

6 . Profitul din exploatare :
 prin valoarea producției exercițiului :
001 prerTu Tur

unde :

0pre = profitul din exploatare la 1 leu producția exercițiului .

 prin costurile cu amortizarea :
1
00
010Qe
rTuA
rTuA
r






7. Profitul aferent cifrei de afaceri (limitată la producția vândută ) :
 prin valoarea cifrei de afaceri :
 prc rTu Tur001 

unde :

prc = profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri
 prin costurile cu amortizarea :
1
00
010Qe
rTuA
rTuA
r






8 . Eficiența capitalului social :
relațiile 1,2,3,4,6,7
1Ks

(prin efect exprimându -se forma corespunzătoare a eficienței )
9 . Eficiența capitalului permanent :
relațiile 1,2,3,4,6
1Kper

10 . Eficiența capitalului propriu :
relațiile 1,2,3,4,6
1Kpr

11 . Rata profitului față de cifra de afaceri (rata comercială a rentabilității) :

1007
1Qvrelatia
12 . Eficiența activ elor circulante de exploatare :
17,6,4,3,2,1
Acerelatiile

unde :
Ace = active circulante de exploatare
13 . Eficiența muncii ( caracterizată pe baza profitului pe un an salariat sau unitate de
timp ) :
17,6
sNrelatiile
și
17,6
Trelatiile
unde :

1sN = numărul mediu de salariați (efectiv )

1T = timpul de muncă total ( efectiv )
II . Creșterea (scăderea) randamentului mediu al echipamentelor (în principal utilajelor)
industriale se reflectă în următorii indicatori economico -financiari ai întreprinderii :
1 . Valoarea producției exercițiului :
0 11 rrTu

2 . Valoarea producției marfă fabricate :
0 11 rrTu

3 . Valoarea cifrei de afaceri aferente producției vândut e :
00 11rrTu
sau
01'rrTu
4 . Valoarea adăugată aferentă producției exercițiului :
011 0rrTu

5 . Cheltuieli cu amortizarea la 1000 lei producția exercițiului :

1000
010
110




 rTuA
rTuA
6 . Profitul din exploatare :
 prin valoarea producției exercițiului :
00 11 prerrTu 

 prin costurile cu amortizarea :
1
010
110Qe
rTuA
rTuA






7 . Profitul aferent cifrei de afaceri (producției vândute) :
 prin valoarea cifrei de afaceri :
0 00 11 pr rrTu 
sau
001' prrrTu 
 prin costurile cu amortizarea :
0
010
110




eQ
r TuA
r TuA

8 . Eficiența capitalului social :
relațiile 1, 2 , 3 , 4 , 6 , 7
1Ks

– se folosește distinct fiecare relație ce reprezintă o formă a efectului și se raportează
la capitalul social .
9 . Eficiența capitalului permanent :
relațiile 1 , 2 , 3 , 4 , 6 , 7
1Kper

10 . Eficiența capitalului propriu :
relații le 1 , 2 , 3 , 4 , 6 , 7
1Kpr

11 . Rata profitului față de cifra de afaceri :
1007
1Qvrelatia

12 . Eficiența activelor circulante de exploatare :

relațiile 1 , 2 , 3 , 4 , 6 , 7
1Ace

13 . Eficiența muncii caracterizată pe baza profitului pe un salariat sau unitate de timp :
relațiile 6 , 7 sau relațiile 6 , 7

1sN
1T

CAPITOLUL VI
ANALIZA CHELTUIELILOR DE PRODUCȚIE

6.1.Considerații generale privind conceptul de cheltuială

Analiza cheltuielilor constituie un instrument important de diagnosticare și evaluare a
performanțelor întreprinderii. Investigarea lor sistematică permite înțelegerea diferitelor categorii
de consumuri.
Sursele de informații necesare analizei sunt: conta bilitatea financiară , contabilitatea
analitică , bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, dările de seamă statistice privind
cheltuielile și rezultatele, etc.
Informația contabilă referitoare la cheltuieli este furnizată în primul rând de contabil itatea
generală. Aceasta permite identificarea și măsurarea resurselor consumate de întreprindere în
decursul unei perioade date. Contabilitatea generală asigură numai o urmărire globală a
cheltuielilor după natura lor, fără să furnizeze nici o indicație asupra destinației acestor
cheltuieli, adică asupra repartizării lor pe produse, servicii, unități, tipuri de activități. Această
identificare a cheltuielilor pe destinații presupune o analiză a procesului intern de formare a
valorii, ceea ce constituie ob iectivul contabilității analitice.
In teoria și practica economică, evidențierea consumului de resurse al unei firme se face cu
ajutorul unui sistem de indicatori, bazat pe conceptele de “cheltuieli” și ‘‘cost”.
Cheltuielile reprezintă expresia valorică a operațiunilor economice referitoare la
cumpărarea și utilizarea bunurilor economice. Structura analitică a cheltuielilor este deosebit de
diversificată, dar pot fi identificate cel puțin patru modalități principale de formare (apariție) a
acestora:
 Consumu l de bunuri stocabile în activitatea curentă de exploatare, cum ar fi consumul de materii
prime, materiale auxiliare, etc.;

 Angajarea unei cheltuieli care interv ine în momentul cumpărării de bunuri nestocabile, lucrări,
utilități și servicii destinate pro ducției, cu ocazia nașterii obligațiilor față de furnizori;
 Plata unei sume de bani destinată satisfacerii unei nevoi curente a firmei, pentru care anterior
plății nu a fost înregistrat angajamentul (obligația) de plată;
 Încorporarea (includerea) în cheltu ielile curente ale exercițiului financiar expirabil a unor sume
reprezentând deprecieri economice ireversibile (amortizările imobilizărilor) , deprecieri
economice probabil reversibile (provizioane pentru deprecieri ) sau rezerve pentru acoperirea
riscuri lor viitoare (provizioane pentru riscuri și cheltuieli).
Costul este expresia consumurilor de resurse ocazionate de realizarea unui anumit
“element de activitate” al unei întreprinderi. El corespunde unui “decupaj” al cheltuielilor ,
considerat util din pu nct de vedere al gestionarului.
Cheltuielile pot fi clasificate după următoarele criterii:
I.după comportamentul lor față de cifra de afaceri :
 Cheltuieli fixe – sunt dependente de capacitatea de producție, de distribuție și de structura de
activitate a întreprinderii.
 Cheltuieli variabile – sunt dependente de volumul de activitate, se modifică proporțional sau
neproporțional cu cifra de afaceri.
II.după modul d e identificare și repartizare pe purtători de cheltuieli:
 Cheltuieli directe – sunt cele legate nemijlocit de activitatea operațională a întreprinderii, a unui
loc de muncă sau a unui produs.
 Cheltuieli indirecte – sunt ocazionate de funcționarea întreprin derii la nivel global(ex.:cheltuieli
de administrație, cheltuieli de întreținere,etc.)
III.după conținutul lor:
 Cheltuieli materiale
 Cheltuieli salariale
IV.după natura lor:
 Cheltuieli curente (cheltuieli de exploatare și cheltuieli financiare)
 Cheltuieli e xtraordinare .

După natura lor, în funcție de care se realizează și gruparea în „contul de profit și
pierdere” , cheltuielile și veniturile unei întreprinderi se grupează astfel:
1. CHELTUIELI DE EXPLOATARE, din care:
grupa 60 Cheltuieli privind stocurile
grupa 61 Cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți
grupa 62 Cheltuieli cu alte servicii executate de terți
grupa 63 Cheltuieli cu impozitele, taxele șivărsămintele asimilate
grupa 64 Cheltuieli cu personalul
grupa 65 Alte cheltuieli de exploatare
II.CHELTUIELI FINANCIARE
grupa 66 Cheltuieli financiare
III.CHELTUIELI EXTRAORDINARE
grupa 67 Cheltuieli extraordinare
IV.CHELTUIELI CU AMORTIZARILE ȘI PROVIZIOANELE
grupa 68 Cheltuieli cu amortizări și provizioane
V.CHELTUIELI CU IMPOZITUL P E PROFITȘI ALTE IMPOZITE
grupa 69 Cheltuieli cu impozitul pe profit
Corespunzător cheltuielilor, gruparea veniturilor se realizează în funcție de natura
activității producătoare de rezultate (activitate de exploatare, activitate financiară și activitate
extraordinară) , iar în cazul fiecărei activități, veniturile se delimitează în funcție de natura
rezultatelor obținute. Această clasificare se regăsește astfel la nivelul grupelor de conturi :
I.VENITURI DIN EXPLOATARE, din care:
grupa 70 Cifra de afaceri
grupa 71 Variația stocurilor

grupa 72 Venituri din producția de imobilizări
grupa 74 Venituri din subvenții de exploatare
grupa 75 Alte venituri din exploatare
II.VENITURI FINANCIARE
grupa 76 Venituri financiare
III.VENITURI EXTRAORDINARE
grupa 77 V enituri extraordinare
IV.VENITURI DIN PROVIZIOANE
grupa 78 Venituri din provizioane

6.2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor totale
Orice analiză a cheltuielilor, pe total sau pe tipuri de activități se face în corelație cu
categoriile de venituri la a căror realizare contribuie.
La nivelul întreprinderii, se compară, pentru o perioadă dată, creșterea în sumă absolută a
cheltuielilor totale față de creșterea veniturilor totale; această comparație este continuată pe tipuri
de activități: exp loatare, financiare și extraordinare, luându -se în calcul cheltuielile și veniturile
corespunzătoare fiecărei activități.
Indicatorul utilizat în analiza cheltuielilor aferente veniturilor este rata medie de eficiență a
cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1.000 lei venituri totale , al cărui model de analiză este
următorul:
ctR
=


n
in
i
vichi
11 x 100 sau
ctR =
100) 1000(
1
n
icixgi
unde:
ctR
– rata medie de eficiență a cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1.000 lei venituri totale


n
ichi
1- suma cheltuielilor pe categorii de activități (exploatare, financiare, extraordinare)

n
ivi
1
– suma veniturilor pe categorii de activități (exploatare, financiare, ex traordinare)
gi – structura veniturilor pe categorii de activități (g i =
Vtvi 100 )
ci(1000)
– rata de eficiență a cheltuielilor pe categorii de venituri (c i(1000)
=
vichi 1000 )
Astfel, variația ratei de eficiență a cheltuielilor este egală cu:
∆Rct=Rct 1 – Rct 0 =
100) 1000(
11 1
n
icixgi –
100) 1000(
10 0
n
icixgi
Modificarea ratei de eficientă a cheltuielilor se explică prin influența următorilor factori:
– influența modificării structurii veniturilor:
∆Rctgi=
100) 1000(
10 1
n
icixgi –
100) 1000(
10 0
n
icixgi = r Rct – Rct 0
-influența modificării cheltuielilor la 1.000 lei venituri
∆Rctci=
100) 1000(
11 1
n
icixgi –
100) 1000(
10 1
n
icixgi = Rct 1 – r Rct
Relația care trebuie să se verifice este: ∆Rct =∆Rctgi+∆Rctci .

6.3.Analiza nivelului cheltuielilor la 1.000 lei venituri din exploatare
Desfășurarea activității unui agent economic necesită consumuri de resurse umane,
materiale și financiare. “In sfera producției materiale, serviciilor și prestațiilor, <<exploatarea >>
se regăsește în procesul de transformare a valorilor materiale, sub acțiunea forței de muncă și a
potențialului tehnic de producție, în produse finite sau servicii care, prin vânzare, aduc din nou
ciclul economic la forma <<bani>> … iar aceștia trebuie să fie neapărat mai mulți decât cei

avansați, pentru a putea supraviețui societatea comercială de producție . In sfera circulației
mărfurilor, << exploatarea>>vizează procesul de cumpărarea mărfurilor și ambalajelor, precum
și cheltuielile de circulație pe care le ocazionează, urmat de vânzarea lor … din nou urmărind
obținerea unui excedent bănesc ca expresie a avansului veniturilor dobândite asupra cheltuielilor
efectuate.”
Cheltuielile de exploatare cuprind:
 Cheltuieli cu materii prime și materiale consu mabile; costul de achiziție al materialelor de natura
obiectelor de inventar consummate; costul de achiziție al materialelor nestocate, trecute direct
asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei și apei consummate; valoarea animalelor și
păsărilor; cost ul mărfurilor vândute și al ambalajelor;
 Cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți, redevențe, locații de gestiune și chirii; prime
de asigurare; studii și cercetări; cheltuieli cu alte servicii executate de terți(colaboratori);
comisioane ș i onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate; transportul de bunuri și
personal; deplasări, detașări și transferări; cheltuieli poștale și taxe de telecomunicații, servicii
bancare ,et.;
 Cheltuieli cu personalul(salariile, asigurările și prot ecția socială și alte cheltuieli cu personalul,
suportate de persoana juridică);
 Alte cheltuieli de exploatare(pierderi din creanțe și debitori diverși; despăgubiri, amenzi și
penalități; donații și alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele ced ate și alte operații de
capital, etc.)
Veniturile din exploatare cuprind :
 Veniturile din vânzarea produselor, lucrărilor executate, serviciilor prestate și mărfurilor;
 Veniturile din producția stocată;
 Veniturile din producția de imobilizări(active fixe) ;
 Ate venituri din exploatare.
Cheltuielile de exploatare dețin ponderea cea mai mare, ele fiind în legătură directă cu
obiectul de activitate al întreprinderii, constituind astfel domeniul principal în care se pot iniția și
realiza cele mai importante mă suri de sporire a eficienței economice.
Structura cheltuielilor de exploatare se determină prin intermediul ratelor de structură. In
funcție de modul de repartizare a cheltuielilor în costul produselor, analiza structurii cheltuielilor

de exploatare se ref eră la cheltuielile materiale(Ch M) , cheltuielile salariale (Ch Sal) , cheltuielile
indirecte (Ch ind) :
S Chm = (Ch M / Ch expl ) * 100 (%);
S Chsal = (Ch sal / Ch expl ) * 100 (%);
S Chind = (Ch ind / Ch expl ) * 100 (%);

Eficiența cheltuielilor se analizează pe baza indicatorului Cheltuieli de exploatare la 1000
lei venituri din exploatare (
Rce ):

Rce
=
expexp
VCh * 1000 sau
Rce =
1001000 iicg unde:
gi – structura veniturilor;
ci1000 –rata de eficiență a cheltuielilor pe elemente componente

Analiza eficienței cheltuielilor de exploatare pe total trebuie aprofundată la nivelul fiecărui
element component, în funcție de natura cheltuielilor aferen te producției totale a exercițiului și în
raport cu modul de formare a veniturilor și a cheltuielilor aferente pe categorii.

6.4.Analiza factorială a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri
Formula de calcul utilizată în analiza factorială a cheltuiel ilor la 1.000 lei cifră de afaceri(
Ch / CA ) este:
CACh
1000=
1000x
pqcq
vv
 unde:
(Ch / CA)1.000 –cheltuieli la 1.000 lei cifră de afaceri
qv –volumul fizic al vânzărilor
c –costul de producție
p –prețul de vânzare

Modificarea absolută a nivelului realizat față de nivelul programat este egală cu :
∆
CACh 1000 =
11
CACh 1000 –
00
CACh 1000=
1000
1111xpqcq
vv
 –
1000
0000xpqcq
vv

Influența modificării factorilor asupra cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri se
prezintă astfel :
 Influența modificării structurii producției :
∆
CACh 1000(qv) =
1000
0 101xpqcq
vv
 –
1000
0000xpqcq
vv

 Influența modificării prețului de vânzare :
∆
CACh 1000(p) =
1000
1101xpqcq
vv
 –
1000
0 101xpqcq
vv

 Influența modificării costului de producție :
∆
CACh 1000(c) =
1000
1111xpqcq
vv
 –
1000
1101xpqcq
vv


Relația catrebuie să se verifice este:

∆
CACh 1000 = ∆
CACh 1000(qv) + ∆
CACh 1000(p) + ∆
CACh 1000(c)

6.5.Influența modificării cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri

Variația cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri se reflectă în următorii indicatori
economico -financiari:
a)suma profitului înainte de impozitare :
– (C1 – C0)
100011 pq

b)eficiența activelor de exploatare(Ae) :
111
0 11000) (
AepqCC
100= (%)
c)eficiența utilizării activelor fixe (valoare medie anuală – Mf) :
111
0 11000) (
MfpqCC
1.000=(‰)
d)eficiența utilizării capitalurilor (care pot fi proprii, total, social – K) :
111
0 11000) (
KpqCC
1.000=(‰)
e)eficiența utilizării forței de muncă (prin profitul mediu pe salariat) :
111
0 11000) (
NpqCC
=(lei) , unde N 1 –numărul mediu de salariați

6.6.Analiza cheltuielilor pe baza grupării lor în variabile și fixe

După comportamentul față de volumul de activitate, cheltuielile se impart în variabile și
fixe. Cheltuielile variabile ,adică cele dependente de volumul de activitate, sunt consecința
deciziei de exploatare, de utilizare a capacităților existente. Cheltuie lile fixe sunt indispensabile
existenței, funcționării întreprinderii. Ele sunt dependente de capacitatea potențială de producție,
respective de distribuție a întreprinderii. Cheltuielile fixe sunt angajate în manieră permanentă și
reprezintă consecința de ciziei de investiții. Suma lor nu se modifică pe termen scurt, în timp ce
valoarea unitară a acestora (cost fix unitar) prezintă tendința de scădere odată cu creșterea
volumului de activitate.

Importanța acestui criteriu de grupare în calculația și analiz a costurilor rezidă, în primul
rând, în faptul că stă la baza metodei de calculație “direct costing” și a previziunii costului. De
asemenea, furnizează informații necesare fundamentării deciziilor de preț, respective optimizării
strategiilor firmei. Cunoaș terea mărimii cheltuielilor variabile și fixe și a evoluției lor este
esențială pentru conducerea strategică a firmei. Rata de structură a cheltuielilor fixe determină
pragul de rentabilitate, de flexibilitate a firmei și o pune într -o poziție mai mult sau mai puțin
sensibilă în ceea ce privește variația volumului de activitate sub incidența factorilor interni și
externi. De asemenea, această rată constituie unul din factorii cheie ai aprecierii gradului de
rivalitate dintre firmele unui anumit sector.
In cadrul cheltuielilor de exploatare partea variabilă, adică partea dependentă de volumul de
activitate, este predominantă . Teoria și practica economică folosesc noțiunile de dependență
proporțională și neproporțională, sau strict și respectiv non strict pr oporțional.
Cheltuielile variabile sunt utilizate în :
 elaborarea politicii vânzărilor în funcție și de gradul de rentabilitate și în consecință de
contribuția la acoperirea cheltuielilor comune;
 elaborarea bugetelor de costuri, necesare în buna gestionare a tuturor categoriilor de resurse;
 stabilirea politicii de producție, din punct de vedere cantitativ și al termenului de realizare;
 determinarea pragului de rentabilitate, problemă importantă în dimensionarea unor activitățiși
categorii de cheltuieli.
Cheltuielile variabile au și anumite limite:
 imprecizia stabilirii variabilității diferitelor categorii de cheltuieli
 posibilitatea de previzionare pe termen scurt și lung;
 impactul sistemului de salarizare asupra celor două grupe de cheltuieli (variabile sau fixe).
Pentru activitatea practică, în analiza cheltuielilor variabile se ține seama atât de avantajele
cât și de limitele acestora, în aprecierea unor rezultate obținute într -o perioadă expirată și
formularea deciziilor de corecție pentru viitor.

Care este modelul utilizat în analiza factorială a cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră
de afaceri ?

Un model de analiză factorială a cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră de afaceri este:
Cv=

qpqcv * 1000 unde:
cv – costul variabil pe unitate de produs vândut

Modificarea absolută a cheltuielilor variabile se calculează astfel:
1000
1111 
pqcvqCv
–
1000
000 0
pqcvq

Din care:
– influența structurii producției vândute:

1000
010 1 
pqcvqCvq
–
1000
000 0
pqcvq
– influența prețului mediu de vânzare (exclusiv TVA):
1000
110 1 
pqcvqCvp
–
1000
010 1
pqcvq

-influența costului variabil pe unitate de produs:
1000
1111
pqcvqCvcv
–
1000
110 1
pqcvq
Relația care trebuie să se verifice este:

cv p qCv Cv Cv Cv 

In cazul producției omogene , pentru toată producția fabricată sau la nivelul unui centru de
cheltuieli, se folosește modelul:
Chv=
qcv unde:
q – producția fabricată
cv – costul variabil pe produs
Modificarea absolut ă se calculează:
0 0 11 cvq cvq Chv

Din care:
-influența cantității de producție:
 0 001 cvq cvq Chvq

-influența structurii producției:
  01 0 1 cvq cvq Chvg

-influența costului variabil pe unitate de produs:
0 1 11 cvq cvq Chvcv

Relația care trebuie să se verifice este:
Chv
qChv
+
gChv +
cvChv

Acest model de analiză se utilizează în operațiunea de bugetare a cheltuielilor pe centre de
responsabilitate.
In practica econom ică,este necesar să se analizeze efectele produse sau estimate ale
modificării nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri (Cv), respective , cifră de afaceri.
Principalii indicatori în care se reflectă efectele menționate sunt:
 rezultatul explo atării:

– ( Cv 1 – Cv0 )
10001Ve
 rata rezultatului exploatării:
– ( Cv 1 – Cv0 )
 eficiența activelor de exploatare(Ae):
–

11 0 1
AeVeCv Cv
 eficiența mijloacelor fixe(Mf):
–

11 0 1
MfVeCv Cv
 eficiența capitalului:
–

11
0 11000
KVeCv Cv
 profitul brut pe salariat:

–

11
0 11000
NVeCv Cv
Cheltuielile fixe sau constante reprezintă o premisă și o consecință a desfășurării unei
anumite activități. Aceasta înseamnă că unele cheltuieli nu sunt în dependență proporțională sau
neproporțională cu producția (sau vânzările) ci ,în anumite limite, ele rămân fixe sau
independente(e x:cheltuielile cu amortizarea, cheltuielile generale ale administrației și
conducere).
Aceste cheltuieli sunt determinate de capacitatea de producție a firmei, iar structura lor este
diferită în funcție de factorii care generează capacitatea și de ramura d e activitate. Teoretic ,
volumul cheltuielilor fixe ar trebui să rămână același indiferent de gradul de utilizare a capacității
de producție, însă practic se disting două categorii de cheltuieli: cheltuieli fixe propriu -zise și
cheltuieli relativ fixe. In categoria cheltuielilor fixe propriu -zise sunt cuprinse:

-amortizări;
-servicii telefonice;
abonamente radio -tv;
-prime de asigurare;
-impozite și taxe locale,etc.
Aceste cheltuieli sunt ocazionate de existența și funcționarea firmei, ele fiind inevitabile și
atunci când producția ar fi oprită temporar.
Cheltuielile relativ fixe sunt formate din acele cheltuieli care manifestă tendința de
modificare în raport cu gradul de utilizare a capacității de producție. Din această categorie fac
parte:
-salariile pers onalului de conducere, tehnic, economic, administrative și de deservire a
secțiilor, firmelor și cheltuielile asimilate acestora;
-cheltuieli cu protecția mediului înconjurător;
-cheltuieli de birou;
-alte cheltuieli administrative -gospodărești,etc.
Cota c heltuielilor fixe ce revine pe unitatea de produs depinde de suma lor totală și de
volumul fizic al producției sau vânzărilor firmei.Rezultă că o exploatare optimă a capacității de
producție are ca efect repartizarea unei cote de cheltuieli fixe mai mici p e unitatea de produs.
Raportul dintre cheltuielile fixe și variabile caracterizează structura de exploatare și
servește la analiza riscului operațional ca o componentă a riscului global al firmei. Firmele care
au cheltuieli mari de regie, pentru a funcțion a, trebuie să practice prețuri mari (dacă piața și
concurența permit acest lucru) sau/și să realizeze un volum mai mare de producție.
Analiza cheltuielilor fixe nu constituie un scop în sine ci este subordonată unui obiectiv –
sporirea eficienței acestora .

Eficiența cheltuielilor fixe se analizează prin nivelul lor la 1000 lei cifră de afaceri(Cf),
folosind modelul: Cf =


1000CAF unde:
F – suma absolută a cheltuielilor fixe
CA- cifra de afaceri; CA =
qp
Luând în considerare datele din tabelul numărul 3, modificarea absolută a cheltuielilor fixe
la 1000 lei cifră de afaceri se calculează astfel:
Cf
=
111
 pqChf * 1000 –
000
 pqChf * 1000

Din care:
1.influența cifrei de afaceri:

CACf
=
10
CAChf * 1000 –
00
CAChf * 1000

Din care:
1.1.influența producției vândute:

qCf =
010
 pqChf * 1000 –
000
 pqChf * 100 0
1.2.influența prețurilor medii de vânzare:

pCf =
110
 pqChf * 1000 –
010
 pqChf * 1000
2.influența cheltuielii fixe:

CfCf
=
11
CAChf * 1000 –
10
CAChf * 1000

Relațiile care trebuie să se verifice sunt:

CACf +
CfCf =
Cf

qCf +
pCf =
CACf

6.3.7. Estimarea nivelului probabil al cheltuielilor variabile și fixe

Estimarea evoluției cheltuielilor variabile totale și/sau la 1000 lei cifră de afaceri este
necesară în următoarele situații:
 în studiile de fezabilitate, pentru determinarea rezultatului exploatării;
 la întocmirea planului de afaceri, în vederea determinării programului de profitabilitate
previzionat;
 în evaluarea firmei;
 pentru luarea de măsuri de încadrare pe parcursul exercițiului, în nivelurile impuse.
Gestiunea curentă a patrimoniului unei firme implică și problema pre vizionării tendinței de
evoluție a cheltuielilor fixe totale la 1000 lei venituri sau cifră de afaceri.
Pe termen scurt, cheltuielile fixe totale se consideră constante, dacă nu intervin modificări
importante în activitatea firmei.Cheltuielile fixe trebuie corectate însă în următoarele situații:
 se majorează salariile personalului administrativ și de conducere;
 se achiziționează mașini și utilaje noi pentru înlocuirea celor vechi sau pentru extinderea
capacității de producție, astfel că vor crește cheltuiel ile cu amortizarea și întreținerea acestora;
 se reorganizează activitatea firmei.
In aceste situații se impune estimarea eforturilor și efectelor pentru a analiza consecințele
deciziilor luate.

Care este formula de calcul prin care se poate estima nivelu l probabil al cheltuielilor
variabile?

Indicatorul utilizat pentru estimarea cheltuielilor variabile este nivelul acestora la 100
sau 1000 lei cifră de afaceri sau producție marfă:
ChvI = (CAI x Cv 0 ) x
10001 sau ChvI = (QfI x Cv 0 ) x
10001
Unde:
ChvI – cheltuielile variabile previzionate
CAI – cifra de afaceri previzionată
QfI – producția marfă previzionată
Cv0 – nivelul cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri sau producție marfă
realizată

Care este formula de calcul prin care se poate estima nivelul probabil al cheltuielilor
fixe?

Indicatorul utilizat pentru estimarea cheltuielilor fixe este nivelul acestora la 1000 lei cifră
de afaceri sau venituri;
Cf I = Cf 0 x
Iq1 unde:
Iq – indicele cifrei de afaceri sau al veniturilor

6.3.8.Analiza riscului de exploatare sau operațional

Riscul de exploatare reprezintă posibilitatea de a nu se recupera în totalitate cheltuielile
effectuate, datorită neadaptării la exigențele economiei de pi ață. Această analiză are la bază
structura de exploatare a întreprinderii, caracterizată prin cheltuieli fixe și variabile.

Pentru evitarea riscului de exploatare trebuie să se determine gradul minim de utilizare a
capacității de producție; astfel , volumu l efectiv de activitate trebuie să depășească volumul de
activitate corespunzător punctului critic sau pragului de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate (cifra de afaceri minimă) este punctul în care cifra de afaceri acoperă
cheltuielile de exploatare, ia r rezultatul este nul.
Se pornește de la ecuația: CA – (Chv + F) = 0
Chv = CA x
CAChv = CA x Cv , unde:

Cv – rata medie a cheltuielilor variabile
CA (1 – Cv ) – F = 0 => CA min =
CvF
1
In punctual critic, gradul de utilizare a capacității de producție (k ) se determină prin
relația:
K =
100maxmin
QCA , unde:
Qmax =

n
ii ipq
1max , în care:
Qmax – capacitatea de producție în expresie valorică;
qi max – capacitatea de producție pe tipuri de produse;
pi – prețuri de vânzare pe produse.

Dacă în loc de cifră de afaceri se utilizează producția marfă fabricată, formula devine:
K =
max) 1( QCvF
 100

Pentru acest nivel al gradului de utilizare a capacității de producției, profitul este nul.
In condițiil e obținerii de profit, atunci formula de calcul a capacității de producție este:
K=
max) 1( QCvREF

Unde RE= rezultatul din activitatea de exploatare
Din această relație, RE = k (1 -Cv) Qmax – F
Se poate calcula intervalul de siguranță (Is) după formula:
Is =
100min1

CAQ ,unde:
Qmin – producția aferentă pragului de rentabilitate
In practică, se pot formula diferite ipoteze în funcție de limitele de variație a indicatorilor
ce intră în calculul riscului de exploatare, și anume:
 capacitatea de producție;
 cifra de afaceri prevăzută a se obține pe baza contractelor încheiate , a comenzilor ferme, etc.;
 cheltuieli variabile și fixe previzibile a se efectua în funcție de evoluția prețurilor și a inflației.
In diagnosticul firmei și evaluarea acesteia se folosește un alt indicator – coeficientul de
efect de levier de exploatare (coeficientul de pârghie de exploatare – K1) stabilit pe baza
relației:
K1 =
CACAxRERE
 unde:
RE- rezultatul exploatări i
CA-cifra de afaceri sau producția fabricată( în acest caz și rezultatul exploatării va fi
aferent producției)
Dacă se are în vedere structura de exploatare, adică raportul dintre cheltuielile variabile și
fixe, coeficientul de pârghie de exploatare se c alculează după formula:
K1 =
fixe Cheltuielibruta Marja
Fchv CA

Apropierea de 1 a acestui indicator semnifică apropierea firmei de pragul de rentabilitate.

6.9.Modele de analiză a principalelor categorii de cheltuieli

Cheltuielile de producție pot fi structurate în funmcție de diferite criterii, fiecare având
semnificația specifică în activitatea practică de gestiune.
Astfel, după natura lor, cheltuielile de producție se clasifică în:
 cheltuieli materiale;
 cheltuieli s alariale;
 cheltuieli financiare.
Pentru fiecare tip de cheltuială , analiza acestora presupune caracterizarea situației la un
moment dat, ceea ce ar include analiza evoluției (dinamicii), analiza structurală, analiza
factorială, precum și evaluarea tendinț ei lor în funcție de factorii specifici care le generează
(acest aspect prezintă importanță practică în elaborarea bugetelor de venituri și cheltuiele,
precum și în ținerea sub control a evoluției costurilor pe centre de responsabilitate.
Cheltuielile materiale dețin o pondere mai mare sau mai mică în total cheltuieli de
exploatare , în funcție de profilul de activitate al întreprinderii. Ele reprezintă expresia valorică a
consumurilor de resurse materiale și a prestărilor de servicii de către terți; cu prind:
 materii prime, materiale;
 combustibil, energie, apă;
 materiale de natura obiectelor de inventar;
 amortizare;
 lucrări și servicii prestate de terți;
 alte cheltuieli materiale.
In contabilitatea financiară, aceste cheltuieli sunt evidențiate în contur ile din clasa 6 –
conturi de cheltuieli, iar în contabilitatea de gestiune în conturile de calculație (ct. 921 –925).
Analiza cheltuielilor materiale se realizează pe două mari categorii:
a)cheltuieli cu materialele;
b)cheltuieli cu amortizarea.

a) Analiza cheltuielilor cu materialele
In faza de proiectare și în cea de execuție , pentru analiza și urmărirea consumului de
materiale la nivelul întreprinderii, poate fi utilizat un sistem de indicatori:
 Consumul specific pe unitatea de produs (cs) se calculeaz ă ca raport între cantitatea totală de
materiale consumată pentru obținerea unui produs (Ct) și volumul (exprimat sub formă fizică)
de produse obținute (q) :
Cs =
qCt
 Consumul de material pe unitatea specifică reprezintă consumul de materiale pe caracteristică
funcțională; relația de calcul este:
NsCt
unde,
Ns – numărul unităților specifice (dimensiunea caracteristicii) ale produsului (m3 ,m2,
etc)
 Greutatea netă a produsului (Gn) reprezintă un indicator util în analiză, mai ales comparativ cu
produse similare din țară sau pe plan mondial.
 Greutatea specifică netă (
NsGn ) , reprezintă greutatea netă pe caracteristica funcțională; acest
indicator este o consecință a efectelor progresului tehnic.
 Ponderea metalului sau a altui material în greutatea netă a produsului , prezintă rezultatele
obținute pe linia folosirii înlocuitorilor metalului și a reducerii gabaritelor, ca o orientare
modernă în industrie.

Care este modelul utilizat pentru analiza factorială a cheltuielilor materiale la 1.000 lei
cifră de afaceri?

Un model de analiză factorială a cheltuielilor materiale la 1.000 lei cifră de afaceri (Cm)
are la bază modelul:
Cm =
1000
qvpqvcm unde :
qv –volumul producției vândute;

cm – costul materialelor;
p – prețul de vânzare
Modificarea absolută a nivelului realizat față de nivelul programat este egală cu :
∆Cm = Cm 1 – Cm 0=
1000
111 1xpqcmq
vv
 –
1000
0 00 0xpqcmq
vv
 =

Influența modificării factorilor asupra cheltuielilor materiale la 1.000 lei cifră de afaceri se
prezintă astfel :
 Influența modificării structurii producției :
∆Cm(qv) =
1000
0 10 1xpqcmq
vv
 –
1000
0 00 0xpqcmq
vv

 Influența modificării prețului de vânzare :
∆Cm(p) =
1000
110 1xpqcmq
vv
 –
1000
0 10 1xpqcmq
vv

 Influența modificării costului de producție :
∆Cm(cm) =
1000
111 1xpqcmq
vv
 –
1000
110 1xpqcmq
vv

Relația care trebuie să se verifice este:
∆Cm = ∆Cm(qv) + ∆Cm(p) + ∆Cm(cm)
b) Analiza cheltuielilor cu amortizarea
Conform IAS 17, amortizarea corespunzătoare fiecărei perioade este recunoscută în mod
normal ca o cheltuială. In anumite cazuri, beneficiile economice aduse de un activ sunt
consumate de o întreprindere în procesul de obținere a altor active (realizate în regie proprie). In
acest caz, amortizarea devine parte componentă a costului activului realizat, fiin inclusă în
valoarea contabi lă a acestuia.
Un model utilizat pentru analiza factorială a cheltuielilor cu amortizarea la 1.000 lei cifră
de afaceri este:

Cham =
1000CAA , unde:
A – suma anuală a amortizării, inclusă în costuri
CA – cifra de afaceri
Modificarea absolută a cheltuielilor cu amortizarea la 1.000 lei cifră de afaceri se
calculează astfel :
∆Cham =
1000
11
CAA –
1000
00
CAA
Din care:
1.influența cifrei de afaceri:
∆ChamCA =
1000
10
CAA –
1000
00
CAA
2.influența cheltuielilor cu amortizarea:
∆ChamA =
1000
11
CAA –
1000
10
CAA
Dar, A =
100CamxF
unde,
F
– valoarea medie a mijloacelor fixe
Cam
– cota medie de amortizare
2.1.influența valorii medii a mijloacelor fixe :
∆Cham
F =
1000100
10 1
CAxCamF –
1000100
10 0
CAxCamF
Dar
F =
Fi+
I-
E
2.1.1.influența valorii de inventar a mijloacelor fixe la începutul anului

∆Cham
iF =
1000100
10 1
CAxCamFi –
1000100
10 0
CAxCamFi
2.1.2.influența v alorii medii a intrărilor de mijloace fixe
∆Cham
I =
1000100
10 1
CAxCamI –
1000100
10 0
CAxCamI
2.1.3. influența v alorii medii a ieșirilor de mijloace fixe
∆Cham
E =
1000100
10 1
CAxCamE –
1000100
10 0
CAxCamE
2.2.influența cotei de amortizare:
∆ChamCam =
1000100
11 1
CAxCamF –
1000100
10 1
CAxCamF
Relațiile care trebuie să se verifice sunt :
∆ChamCA + ∆ChamA =∆Cham

∆Cham
F +∆ChamCam =∆ChamA

∆Cham
iF +∆Cham
I – ∆Cham
E =∆Cham
F

Analiza situației generale a cheltuielilor cu personalul
In cadrul analizei situației generale a costurilor cu personalul, se urmărește cunoașterea
evoluției și tendinței unor asemenea categorii de cheltuieli în raport și de acțiunea unor factori
conjucturali folosindu -se ca indicator i modificarea absolută și relativă a fondului de salarii,
precum și nivelul său la 1.000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri sau valoare adăugată.

Cât privește structura cheltuielilor cu personalul, aceasta poate avea în vedere mai multe
criterii cum ar fi:
 elemente componente : salariile tarifare, respectiv, negociate, sporuri acordate (pe categorii),
premii, taxe de protecție socială , impozite, etc. Prezintă importanță în delimitarea cheltuielilor
ce sunt reglementate prin acte normative, și asu pra cărora firma nu se poate acționa;
 categoriile de personal (muncitori, ingineri, economiști, etc.) sunt utile pentru marcarea
mutațiilor care s -au produs în structura personalului, pentru eventualele comparații cu firme
similare;
 forme de salarizare pra cticate, pentru a caracteriza eficiența acestora.
Ponderea principală în totalul cheltuielilor cu personalul o deține fondul de salarii (Fs).
Mărimea fondului de salarii depinde de numărul mediu de salariați (
Ns ) și de salariul mediu
anual pe o persoană (
Sa ):
Fs=
SaxNs
La rândul său, salariul mediu anual depinde de timpul mediu lucrat de o persoană într -un
an, exprimat în ore (
t ) și de salariul mediu orar (
sh ):
Sa=
shxt
In aceste condiții :
Fs=
shxtxNs
Prin aplicarea metodei substituirilor în lanț se pot calcula influențele factorilor cu acțiune
directă și indirectă asupra modificării absolute a fondului de salarii, astfel:
0 0 1 1 SaxNs SaxNs Fs  

din care:

1.influența numărului mediu de salariați:

0 0 0 1 SaxNs SaxNs FsNs 

2.influența salariului mediu anual pe o persoană:

0 1 1 1 SaxNs SaxNs FsSa 

1.1. influența timpului mediu lucrat de o persoană într -un an:

0 0 1 0 1 1 shxtxNs shxtxNs Fst 

1.2. influența salariului mediu orar:

0 1 1 1 1 1 shxtxNs shxtxNs Fssh 

Relațiile care trebuie să se verifice sunt:

NsFs
+
SaFs
Fs și
tFs +
shFs
SaFs

6.3.10.Analiza costului marginal

Costul marginal reprezintă costul la care este produsă o unitate suplimentară dintr -un
produs. Acesta este sporul de cheltuieli generat de creșterea volumului producției cu o unitate:

Cm=
0 10 1
qqCt Ct
qCt

Unde

Ct – sporul cheltuielilor totale;

q – sporul de producție fizică

CAPITOLUL VII
ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂȚII PE BAZA CONTULUI DE PROFIT
ȘI PIERDERE

7.1. Prezentarea conceptuală a profitului în economia de piață

Profitul îndeplinește rolul de pârghie principală și instrument de conducere a unităților și de
stimulare materială a lucrătorilor.
Funcțiile profitului sunt :
-orientarea generală a activității economice . Profitul incită salariații în luarea initiațivelor
de a-și dezvolta activitățile.
-constituie sursă de bază de autofinanțare a activităților economice și o condiție
fundamentală a dezvoltării în perspectivă .
-instrument de stimulare economică – după efectuarea prelevărilor prioritare asupra
profitului brut, ceea ce rămâne este repartizat pentru :
– autofinanțarea întreprinderii
– stimulente materiale
– nevoi socio -culturale
-mijloc de control al eficacității întreprinderilor și a muncii salariaților
-indicator sintetic al activit ății economice .
In practica economică, gradul de rentabilitate a întreprinderii se calculează cu ajutorul ratei
profitului. Nivelul ratei profitului reflectă măsura în care unitatea economică reușește să

valorifice toți factorii care concură la obținerea profitului, în special mărimea volumului
producției, accelerarea vitezei de rotație a capitalului.

7.2. Analiza diagnostic a profitului

Analiza structurală a profitului presupune descompunerea în elemente componente
care, în cazul profitului, se poate efectua din mai multe puncte de vedere.
Rezultatul exercițiului înaintea impozitării (profit sau pierdere), nu este omogen, fiind
alcătuit din rezultatele mai multor activități diferite.
Primul element component al exercițiului este rezultatul exploatării care se
determină ca diferența dintre veniturile din exploatare și cheltuielile de exploatare.Pentru
societățile cu profil industrial, veniturile din exploatar e sunt constituite din :
 venituri din vânzarea mărfurilor cu amănuntul ;
 venituri din prestații de servicii ;
iar cheltuielile din exploatare includ :
 costul mărfurilor vândute;
 costul prestațiilor de servicii;
 cheltuielile de circulație aferente mărfuril or vândute;
 cheltuielile cu impozitele, taxele, vărsămintele asimilate suportate de unitatea patrimonială
(impozit pe clădiri, taxe pentru folosirea terenurilor, impozit pe profit);
 cheltuieli cu personalul (salarii, alte drepturi de personal, contribuția la asigurări și protecția
socială);
 alte cheltuieli de exploatare.
O altă sursă de profit pentru societate poate fi activitatea financiară.
Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se calculează ca diferență între veniturile
financiare și cheltuielile fi nanciare. Potrivit formularului anexă la bilanț, Contul de profit și
pierdere, veniturile financiare includ următoarele elemente :
 venituri din participații;
 venituri din diferențe favorabile de curs valutar;

 venituri din dobânzi primite;
 alte venituri fin anciare.
Iar cheltuielile financiare cuprind :
 diferente nefavorabile de curs valutar;
 dobânzi aferente împrumuturilor primite;
 alte cheltuieli financiare.
Rezultatul curent al exercițiului se obține însumând rezultatul exploatarii si rezultatul
financiar.
In afara activităților de exploatare și financiară, pot apare și activități întâmplătoare,
neavând caracter de regularitate, pentru care se evidențiază separat veniturile și cheltuielile
extraordinare . In această categorie se includ veniturile și cheltui elile legate de capital (cedare de
active) și cele aferente operațiunilor de gestiune (amenzi, penalități, donații, etc.).
Pentru a afla rezultatul total al activității desfășurate de o societate comercială, se
însumează rezultatul curent al exercițiului cu rezultatul exctraordinar, obținându -se rezultatul
exercițiului înaintea impozitării (profit brut total sau pierdere).
Un indicator foarte important pentru aprecierea performanțelor este și rezultatul
exercițiului după impozitar e, respectiv profitul net sau pierderea.
Rezultatul exercițiului după impozitare (profit net sau pierdere) este determinat ca
diferență între rezultatul impozabil și impozitul pe profit.
Analiza factoriala are rolul de a stabili sistemul de factori care determina modificarea
rezultatului exploatarii, in vederea alegerii criteriilor principale de estimare a evolutiei viitoare.

Care sunt modelele utilizate în analiza factorială a profitului aferent cifrei de afaceri ?

Cifra de afaceri reprezintă partea principală a venituril or din exploatare, iar rezultatul
aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai importantă a rezultatului exploatării . În acest
context , analizei rezultatului aferent cifrei de afaceri i se acordă o foarte mare atenție .

A.Un model de analiză a profitului brut aferent cifrei de afaceri este următorul

CAPb
NsCANsPr
unde :
Ns – numărul de salariați ai societății comerciale ;

NsCA productivitatea muncii (cifra de afaceri pe o persoană) ;

CAPb modificarea profitului brut la 1 leu cifră de afaceri .

Modificarea profitului, se exprimă astfel :





00
00011
111 PrCaPb
NsCANsCAPb
NsCANs
Din care:
1. Influența modificării numărului de salariați
00
000 1 PrCAPb
NsCANs Ns Ns 

2. Influența modificării productivității muncii
00
00
111 PrCAPb
NsCA
NsCANsNsCA





3. Influența modificării profitului la 1 leu cifră de afaceri





00
11
111 PrCAPb
CAPb
NsCANsCAPb

B.Rezultatul exploatării poate fi analizat și după relația :

 qc qp RE
qp – cifra de afaceri exprimată în prețuri de vânzare
qc – cheltuielile aferente cifrei de afaceri

Modificarea totală a rezultatului exploatării a fost de :

RE RE 1 – RE 0

1.Influența modificării producției vândute



00010Pr 0Pr
pqpqIQIQ QRE
2.Influnța modificării structurii producției vândute

  IQ cq pq qRE    0Pr01 01
3.Influența modificării costurilor
        01 01 11 01 cq pq cq pq cRE

4.Influența modificării prețurilor

         11 01 11 11 cq pq cq pq pRE

CAPITOLUL VIII
ANALIZA DIAGNOSTIC PE BAZA RATEI RENTABILITĂȚII

8.1.Analiza diagnostic pe baza ratei
rentabilității veniturilor

Indicatorul rata rentabilității, ca indicator de eficiență, poate căpăta forme diferite,după
cum se ia în considerare profitul brut sau net la numărător sau se schimbă baza de raportare care
exprimă efortul sau cheltuiala (resurse consumate, capitaluri, costul unui factor al procesului de
producție sau costul mai multor factori, valoarea producției sau costul mai multor factori,
valoarea producției vândute la preț de vânzare, etc.).
Rata rentabilității veniturilor se exprimă prin raportul:
100VPRV
, în care :
P – profitul înaintea impozitării,
V –veniturile toate aferente perioadei.
Prin conținut, rata rentabilității veniturilor, caracterizează eficiența întregii activități
desfășurată în cursul exercițiului.
Dar pentru că în cadrul veniturilor și cheltuielilor se disting trei categorii, respectiv
exploatare, financiare și extraordinare, rata rentabilității veniturilor mai poate fi scrisă și astfel:
100rgvRv
,în care:
gv – structura veniturilor,

r – rata rentabilităților pe categorii de venituri.
Modificarea ratei rentabilității:

100 10000 11 rgv rgvRv
Care se explică prin:
 influența structurii veniturilor.

100 10000 01 ' rgv rgvRv

 influența rentabilității pe categorii de venituri.

100 100''01 11 rgv rgvRv
Acest indicator caracterizează eficiența elementelor materiale angajate în desfășurarea
activității firmei.
Calculul acestei rate de rentabilitate este de o importanță deosebită, întrucât capitalul folosit
de societate este investit în elemente de activ, care, direct sau indirect contribuie la obținerea
profitului.
De asemenea prezintă importanță în gestionarea capitalului, în dimensio narea eforturilor
pentru obținerea unui anumit profit în raport de rezultatele concurenței sau de alte criterii.

8.2 Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilității economice a activului

Acest indicator caracterizează eficiența elementelor materiale angajate în desfășurarea
activității firmei.
Calculul acestei rate de rentabilitate este de o importanță deosebită, întrucât capitalul folosit
de societate este investit în elemente de activ, care, direct sau indirect contribuie la obținerea
profitului.
De asemenea prezintă importanță în gestionarea capitalului, în dimensionarea eforturilor
pentru obținerea unui anumit profit în raport de rezultatele concurenței sau de alte criterii.
Formula de calcul este:
100
eeAPR , unde :
P – rezultatul exploatării,
Ae – active economice(active imobilizate și active circulante).
Modificarea totală a ratei va fi:
a)






 100AP100APR
0e0e
1e1e
e

Din care :
a1) pe seama modific ării profitului
100 100
00
01
ee
ee P
eAP
APRe

a2) influența activelor economice.








 100 100
01
11
ee
ee A
eAP
APRe

8.3.Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilității resurselor consumate

Această rată a resurselor consumate ce caracterizează eficiența costurilor, prezintă
importanță în estimarea și negocierea prețurilor de vânzare a produselor, sau tarifelor pentru
prestări servicii.
De asemenea, permite o ierarhizare a pr oduselor sub aspectul rentabilității în cadrul

intreprinderii.
Elementele de calcul ale ratei rentabilității resurselor consumate sunt: rezultatul exploatării
(RE) și cheltuielile de exploatare( qc).



0000 00
01111 11
10 1:
:100 100
cqcq pqRcqcq pqRundeR R Rqcqc qp
qpRER
eee e eabsoluta Modificaree

din care datorită :
1) Mo dificării structurii producției vândute

2) Modificării costurilor

3) Modificării prețurilor de vânzare

ΔRrc(q) = (Σq1p0 -Σq1co)/ Σq1c0x100 -(Σq0p0 -Σq0co)/ Σq0c0x100
ΔRrc(c) = (Σq1p0 -Σq1c1)/ Σq1c1x100 -(Σq1p0 -Σq1co)/ Σq1c0x100
ΔRrc(p) = (Σq1p1 -Σq1c1)/ Σq1c1x100 -(Σq1p0 -Σq1c1)/ Σq1c1x100

8.4 Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilității financiare

Rata rentabilității financiare vizează eficiența cu care este utilizat, respectiv investit
capitalul.
Rata rentabil ității financiare se poate calcula prin două modalități, respectiv prin raportarea
profitului brut la capitalul propriu sau prin raportarea la capitalul permanent.
Raportul datorii/capital propriu (D/K pr) este un coeficient numit pârghie financi ară care
influențează rata rentabilității financiare, luându -se în calcul și diferența dintre rata dobânzii și
rata rentabilității economice.
Prin urmare, decizia de a apela la capital de împrumut trebuie să țină seama de costul
capitalului împrumutat față de rata rentabilitățiieconomice, de modul de calcul al impozitului pe
profit și riscurile pe care le implică apelarea la credite.
Rata rentabilității financiare a capitalului propriu :
100KPR
pn
f

Modificarea ratei rentabilității financiare a capitalului propriu se explică:
 influența profitului net:
100 100
00
01
pn
pn P
fKP
KPRn

 influența capitalului propriu:
100 100
01
11
pn
pn K
fKP
KPRp

8.5 Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilității capitalului avansat
Se stabilește ca un raport între profitul realizat de societate și capitalul avansat (active
fixe și circulare).

100
c fr
aA APR
Acest model este similar cu rata rentabilității economice, și reflectă performanța economică a
intreprinderii și în consecință interesele investitorilor sunt legate în mod deosebit de această rată.
Din care:
a) influența modificării valorii medii a activelor totale :
100 100
0 00
1 10
c fr
c fr
aA AP
A APR

a1) influența modificării valorilor medii a activelor fixe :
 100 100
0 00
0 10
c fr
c fr A
aA AP
A APRf

a2) influența valorii medii a activelor circulante:
100 100
0 10
1 10
c fr
c fr A
aA AP
A APRc

b) influența profitului:
100 100
1 10
1 11
c fr
c fr P
aA AP
A APRr

8.6 Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilității comerciale

Se determină ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri și cifra de afaceri
exprimată în prețuri de vânzare.

100
 qpqc qp
qpP
CAPRr r
v

Rata rentabilității comerciale caracterizează eficiența politicii comerciale (a procesului de
aprovizionare, stocare și vânzare ) și mai ales a politicii de prețuri practicate de intreprindere.
Modificarea absolută:
100 100
0000 00
1111 11

pqcq pq
pqcq pqRv

Din care:
a) influența modificării structurii:
100 100
0000 00
0101 01

pqcq cq
pqcq pqRq
v

b) influența modificării costurilor:
100 100
0101 01
0111 01

pqcq pq
pqcq pqRc
v

c) influența modificării prețurilor:
100 100
1111 01
1111 11

pqcq pq
pqcq pqRp
v

8.7.Analiza rentabilității pe baza punctului critic

Analiza rentabilitatii constituie un aspect esențial al diagnosticului financiar. Dar
concluziile sunt adesea incomplete dacă nu se ia în considerare celălalt aspect al analizei
financiare – riscul .

In teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este
respectat dacă rentabilitatea unui agent economic compensează riscul asumat, risc dependent în
mod egal de factori economici și de politica financ iară a firmei.
Riscul economic reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel
mai mic cost la variațiile mediului.
Riscul nu depinde numai de factori generali (preț de vânzare, cost, cifră de afaceri, etc.),
ci și de structura c osturilor, respectiv comportamentul lor față de volumul de activitate. In acest
sens s -a impus analiza cost -volum -rezultat, numită și analiza pragului de rentabilitate, ca o
modalitate operațională și eficientă de analiză a riscului.
Denumit si cifră de a faceri critică sau punct mort operațional, pragul de rentabilitate este
punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul exercițiului este
nul. După acest prag activitatea devine rentabilă.
Pragul de rentabilitate se poa te determina, după caz, în unități fizice sau valorice, pentru
un singur produs sau pentru întreaga activitate a firmei.
Metodologia de determinare a punctului critic prezintă unele particularități în funcție de
specificul activității societății comercial e analizate.

Cifra de afaceri minimă se determină după formula :

CIFRA DEAFACERI MINIMACOSTURI FIXE
COSTURI VARIABILE
CIFRA DEAFACERI.. ..
.
..
1

La acest nivel al cifrei de afaceri, întreprinderea își recuperează în totalitate cheltuielile,
dar nu obține profit, orice cifră de afaceri mai mică decât cifra de afaceri critică, ar situa
întreprinderea în zona pierderilor.
Pragul de rentabilitate se poate calcula după următoarea formulă :

Pr/CAxCF
MCV
unde :
Pr – pragul de rentabilitate
CA – cifra de afaceri
CF – cheltuieli fixe
M/CV – marja pe cheltuieli variabile (CA -CV)

In activitatea de analiză este necesar a se determina nu numai mărimea profitului dar și
momentul când acesta va fi atins. Determinarea timpului, diferă în raport cu natura activității,
respectiv a caracterului de ritmicitate pe parcursul unui an calendaristic.
Dacă cifra de afaceri este constantă ca medie în cursul exercițiului financiar, rezultă că ea
se va cumula în timp în mod uniform.
Se poate determina astfel pe baza de calcul, dată la car e este atins pragul de rentabilitate,
folosind următoarea formula :

Pr*
365xCA
CA

Acesta este punctul mort, momentul în care societatea isi recuperează integral
cheltuielile, fără a obține profit, dincolo de acest moment întreprinderea va int ra în zona de
profit.

CAPITOLUL IX
ANALIZA DIAGNOSTIC A RISCURILOR

9.1. Analiza riscului întreprinderii

Desfășurarea oricărei activități economice este supusă acțiunii unei multitudini de factori,
unii previzibili, alții imprevizibili. Intensitatea cu care acționează aceștia determină starea de
certitudine sau incertitudine în privința rezultatelor obținute. Riscul se situează între cele două
stări. Astfel, dacă probabilitatea de obținere a unui rezultat este 1, atunci ne aflăm în situația de
certitudine. Dacă se cunoaște probabilitatea de obținere a unor rezultate, însă aceasta este mai
mică decât 1 , situația este de risc, iar când nu se cunoaște această probabilitate ne aflăm în
situația de incertitudine
Riscul reprezintă variabilitatea rezultatelor sub influența factorilor de mediu intern și
extern al firmei, implicând probabilitatea producerii unu i eveniment nefavorabil; reprezintă
prejudiciul potențial la care sunt expuse patrimoniul și activitatea firmei.
Asumarea riscului este corelată de rentabilitate ; firmele nu -și asumă un risc decât în
funcție de rentabilitatea la care se așteaptă, deci re ntabilitatea trebuie să compenseze riscul
asumat.
Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse, putându -se manifesta mai intens sau mai
puțin intens la nivelul firmei. Pentru analiza economico -financiară la nivelul unui agent
economic prezintă interes ac ele forme ale riscului care pot fi influențate , în sensul reducerii, prin
acțiunile și măsurile pe care le pot întreprinde managerii acestora.
In funcție de localizarea cauzelor generatoare de risc, acestea se clasifică în :

 riscuri externe – acestea se m anifestă ca urmare a acțiunii unor factori din afara întreprinderii ; în
această categorie se includ :
 riscul politic(de țară)
 riscul valutar
 riscul ratei dobânzii
 riscurile cu caracter natural
 riscul de piață
 riscuri interne –se referă la modul de conducere al firmei, organizare și desfășurare a
activităților acesteia, la calitatea actelor de management (al producției, comercial, financiar, de
marketing și de personal) și de execuție.

9.2. Analiza riscului de exploatare

Riscul de exploatare evaluează capacitatea unei firme de a se adapta la timp și cu cel mai
mic cost la variațiile mediului în care activează ; altfel spus, acesta exprimă flexibilitatea
rezultatului din exploatare.
In procesul decizional prezintă interes calcularea nivelului și momentului în care pragul
de rentabilitate este atins.
Indicatorii care permit evaluarea riscului de exploatare structural sunt :
1.RATA care exprimă riscul de exploatare (R PR) :
RPR =
CACAPR * 100
Din analiza perioadei 2001 -2002 rezultă că în 2002 față de 2001 rata a crescut cu 3,19%,
riscul având aceeași tendință.
2.INDICELE DE SECURITATE (I S) evidențiază marja de securitate de care dispune
societatea :
IS =
CACA CAPR
Se constată că nivelul IS este sub cel normal de 20 – 25%, deci nivelul de rentabilitate
realizat asigură un nivel de siguranță insuficient pentru a suporta anumite influențe nefavorabile

extreme (majorarea prețului materiilor prime, indexări de salarii în această perioadă
inflaționistă). In 2002 față de 2001, IS a scăzut, iar marja de securitate a unității de asemenea a
scăzut
3.INDICATORUL DE POZITIE față de pragul de rentabilitate (a) evidențiază capacitatea
întreprinderii de a -și adapta producția la cerințele pieței :
Mărimea absolută (sau flexibilitatea abs olută) :

a = CA – CA PR
Gradul de flexibilitate (a) este dependent de potențialul tehnic al întreprinderii (starea și
calitatea) de potențialul uman și de structura organizatorică a acesteia ; de aceea, în perioada
2002 – 2001 a crescut, deci riscul s -a micșorat.
Mărimea relativă (coeficientul de volabilitate) :

a’ =
PRPR
CACA CA
Din studii statistice s -a constatat că firmele se pot găsi în una din următoarele situații :
a) Instabilă, dacă cifra de afaceri se situează cu 10% peste pragul de rentabilitate ;
b) Relativ stabilă , dacă cifra de afaceri se situează cu până la 20% mai mare decât pragul
de rentabilitate ;
c) Confortabilă , dacă cifra de afaceri depășește pragul de rentabilitate cu ma i mult de
20%.

9.3. Analiza riscului financiar

Riscul financiar evaluează capacitatea unei firme de a menține echilibrul financiar și este
dependent de structura capitalului, respectiv de gradul de îndatorare.
Aprecierea riscului financiar se face prin pragul de rentabilitate financiar, care reprezintă
punctul în care veniturile din exploatare acoperă cheltuielile de exploatare și cheltuielile cu
dobânzile.

Relația de calcul al pragului de rentabilitate financiar se prezintă sub forma :

VePR =
RmcvChd Cf
VeCvVfCf Cf 

1) (
Unde :
Chd – cheltuieli cu dobânzile ;
Chf – cheltuieli financiare ;
Vf – venituri financiare.
Riscul financiar poate fi evaluat, ca și în cazul riscului de exploatare, cu ajutorul acelorași
indicatori :
 Indicatorul de poziție față de pragul de rentabilitate ;
 Momentul realizării pragului de rentabilitate ;
 Coeficientul de elasticitate
O altă posibilitate de evaluare a riscului financiar se face pe baza efectului de levier.
Levierul financiar cuantifică impactul apelării la credite asupra rent abilității financiare.
Efectul levierului financiar , respectiv variația ratei rentabilității capitalurilor proprii,
depinde de corelațiile care există între rata rentabilității economice și costul mediu al datoriei
financiare (rata dobânzii), pe de o parte , iar pe de altă parte, de nivelul îndatorării :
Rr fr = Rre + (Rre – Dob )
CpDft
Unde :
Rr fr – rentabilitate financiară
Rre – rentabilitate economică
Dob – costul mediu al capitalului împrumutat
Dft – datorii financiare totale ;

Cp – capital propriu
CpDft
– levierul
(Rre – Dob )
CpDft – efectul de levier
Când firma apelează la împrumuturi, condiția ca rentabilitatea financiară să crească este
ca rentabilitatea economică să fie superioară costului me diu al capitalului împrumutat. In această
situație, rata rentabilității financiare este cu atât mai mare, cu cât gradul îndatorării (levierul) este
mai mare.Dcaă, la nivelul unei firme, rata rentabilității economice este mai mică decât rata
dobânzii (costu l mediu al datoriei), atunci efectul de levier devine negativ, iar rata rentabilității
financiare va fi mai mică decât rata rentabilității economice , cu cât rata îndatorării este mai
mare.
Firma poate să se afle în una din următoarele situații :
 Rre > Dob – apelarea la credite va conduce la îmbunătățirea ratei rentabilității
economice ;
 Rre = Dob – apelarea la credite este indiferentă, din punct de vedere al efectului
de levier ;
 Rre < Dob – apelarea la credite va conduce la reducerea performanțelor și
creșterea riscului

9.4. Analiza riscului de faliment

Imposibilitatea unei firme de a -și onora obligațiile scadente conduce la probabilitatea de
insolvabilitate a sa și astfel la riscul de faliment.Existența unor dificultăți permanente de achitare
a obligațiilor poate conduce la reducerea activității , concedierea salariaților, restructurarea
organizațională și în final , la faliment.
Riscul de faliment este legat de starea de dificultate a firmei, considerată ca fiind o
situație permanentă de criză financiară. Din punct de vedere juridic, o firmă se află în dificultate

atunci când se află în stare de încetare de plăți, neputând face față datoriilor exigibile, legea
prevăzând, în acest caz, reorganizarea sau lichidarea firmei.
Criteriile de identifi care a firmelor în dificultate sunt :
 Supraîndatorarea, situația în care firma nu face față datoriilor scadente ;
 Insolvabilitatea, situația în care activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor.
Riscul de faliment al firmei este analizat sub urm ătoarele aspecte esențiale privind
procesul decizional :
 analiza riscului de faliment prin metoda ratelor utilizează ratele de lichiditate, solvabilitate și
ratele de structură financiară de pasiv;
 analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor constă în construirea de modele pentru
previzionarea riscului de faliment al firmei, pe baza tehnicilor statistice ale analizei discriminante
a caracteristicilor financiare cu ajutorul ratelor ; aplicarea acestei metode presupune obținerea
pentru firmă a unui s cor ‘‘y’’ ca funcție liniară a unui ansamblu de rate, prin care se diferențiază
firmele sănătoase de cele aflate în dificultate :
y = k1 x 1 + k2 x2 +……kn xn
unde : k – coeficientul de pondere al ratelor ;
x – ratele implicate în analiză
Metodele cele mai des utilizate în analiză sunt :
 modelul Canon -Holder
 modelul Altman
 modelul Băncii Centrale din Franța
 analiza riscului de faliment pe baza bilanțului funcțional.
Apărute și dezvoltate în S.U.A., la sfârșitul anilor ’60, de către A. Altman, metodele de
evaluare a riscului de faliment au fost rapid preluate și adaptate de diverse instituții bancare și
financiare din alte țări. Principiul conceptual al acestor metode constă în folosirea informațiilor
din raportările de sinteză contabilă pentru calculul unor indicatori derivați sau rate care dau
măsura dificultăților economico -financiare cu care se confruntă un agent economic.

Metodele sunt în primul rând, de natura contabilă, deoarece folosesc informațiile
economico -financiare furnizate de conta bilitate și sintetizate în formularele de raportare
contabilă, “Bilanț contabil” și “Contul de profit și pierdere”. Ratele economico -financiare
calculate pe perioade de la 2 la 4 ani anteriori permit, prin comparare în dinamică sau cu niveluri
ale acestor rate înregistrate de agentul economic atunci când nu avea dificultăți sau căderi ale
rezultatelor financiare, să se concluzioneze asupra evoluției și perspectivei stării funcționale,
precum și asupra riscului de faliment. Compararea nu se realizează însă individual, la nivelul
fiecărei rate economico -financiare, deși aceasta nu poate fi exclusă cu desăvârșire, ci în mod
global prin agregarea ratelor sau variabilelor independente într -o funcție de regresie denumită
“funcția Z” sau “funcția de faliment”.
Pentru a completa analiza riscului de faliment, se poate aplica modelul Canon și Holder,
care are la bază funcția :
z = 16 X 1 + 22 X 2 – 87 X 3 – 10 X 4 + 24 X 5,
unde :
X1 = reprezintă rata lichidității parțiale ; se calculează astfel :
OTSstocuri Ac ;
X2 = reprezintă rata stabilității financiare ; se calculează astfel :
total Pasivpermanent Capital ;
X3 = reprezintă rata (nivelul) cheltuielilor financiare ; se calculează astfel :
CAfinanciareCh ;
X4 = reprezintă rata de remunerare a personalului ; se calculează astfel :
VAsalarialeCh ;
X5 = reprezintă ponderea excedentului brut de exploatare în valoarea adăugată ; se calculează
astfel :
VAEBE .
Teoria economică preci zează că pentru valoarea scorului z > 16 situația unui agent
economic este foarte bună, riscul de faliment fiind mai mic de 10%.

Metodele manageriale de analiză și decizie vizând starea economico -financiară de
insolvabilitate sau riscul de faliment au în v edere și identificarea celor “10 amenințări” pentru
supraviețuirea societății ș i anume:
1.Amplasarea greșită a afacerii determinată de:
 aplicarea unei politici greșite de marketing;
 nepromovarea unei reclame eficiente privind activitatea și oferta unității;
 alegerea unei piețe nepotrivite pentru vânzarea produselor și prestarea
serviciilor.
2.Imobilizarea în prea mare măsură a capitalului permanent în active imobilizate și
utilizarea ineficientă a acestor active.
3.Existența unui fond de rulment per manent insuficient pentru desfășurarea procesului
economic.
4.Inexistența resurselor bănești necesare rambursării împrumuturilor scadente.
5.Gestionarea necorespunzătoare a stocurilor de resurse materiale
6.Adoptarea unei politici de expansiune economică necontrolată, concretizată în lansarea
unor produse sau oferirea unor servicii pe piețe care nu au fost cercetate în prealabil.
7.Adoptarea unei politici inadecvate de capitalizare a unei părți din profit (acordarea unor
dividende mari acționarilor și redu cerea posibilităților de reinvestire).
8.Lipsa de experiență în administrarea patrimoniului și o calificare necorespunzătoare a
personalului din punct de vedere profesional.
9.Existența unei fluctuații pronunțate a personalului, ca urmare a unei politici s alariale
necorespunzătoare sau nestimulative (salarii mai mici și condiții de muncă nefavorabile).
10.Procesul de informare și de relații cu partenerii de piață este dominat de o birocrație
excesivă.

CAPITOLUL X
ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE PE BAZA B ILANȚULUI

10.1.Generalități privind analiza echilibrului economico – financiar

Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelații, prin care se stabilesc
anumite proporționalități în cadrul și între diferitele fluxuri financiare.
Acestea reprezintă o premisă dar și o consecință a unei desfășurări normale a activității
firmei, în conformitate cu obiectul său de activitate, ca premisă, trebuie avute în vedere
corelațiile obiective dintre necesitățile de resurse materiale și posibilitățile d e finanțare. De
modul cum sunt utilizate și valorificate aceste resurse depinde asigurarea echilibrului economico
– financiar sau dereglarea acestuia.
Echilibrul economico -financiar trebuie înțeles ca fiind ansamblul de corelații care se
formează în proces ul derotație a capitalului. El trebuie să fie stabilit prin bugetul de venituri și
cheltuieli. De asemenea, trebuie urmărită realizarea lui în fiecare exercițiu financiar.
Instrumentele practice de evidențiere a echilibrului financiar sunt: bugetul de veni turi și
cheltuieli, bilanțul contabil și balanța de verificare.
Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelații implicate de echilibrul financiar, există
o multitudine de indicatori. În practică se utilizează în special următorii indicatori:
1. Rata auton omiei financiare
Raf = capital propriu / capital propriu + capital împrumutat
2. Rata de finanțare a stocurilor
Rfs = fond de rulment / stocuri
3. Rata de autofinanțare a activelor

Raa = capital propriu / active fixe + active circulante
4. Rata datoriilor
Rd = datorii totale / active totale

10.2.Analiza corelației fondului de rulment -nevoie de fond de rulment -trezorerie netă

Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru finanțarea
activelor circulante, impusă de diferențele dintre sumele încasate și sumele de plătit, precum și
dacalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidități ș i durata
medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.
Sunt mai multe modalități de calcul al FR:
1. Conform concepției patrimoniale:
a. FR = capital permanent – active imobilizate
FR = FR p + Fr i
FR p = capitaluri proprii – active imobilizate
Fri = datorii pe termen scurt și lung
b. FR = active circulante – datorii pe termen scurt
Potrivit concepției funcționale, fondul de rulment funcțional sau fondul de rulment net
global (FRGN) se determină astfel:
a. FRGN = surse aciclice – active aciclice
b. FRGN = (nevoi ciclice + nevoi de trezorerie) – (resurse ciclice + resurse de
trezorerie) = (active circulante de exploatare + active circulante în afara exploatării +
disponibilități) – (datorii de exploatare + datorii în afara exploatării + credite bancare de
trezorerie).
Nevoia de fond de rulment reprezintă diferența dintre nevoile temporare și resursele
temporare, respectiv suma necesară finanțării decalajelor, care se produc în timp între fluxurile
reale și fluxurile de trezorerie determinate în special de act ivitatea de exploatare.
a. pe baza bilanțului patrimonial:

NFR = (active circulante – disponibilități bănești) – (datorii pe termen scurt – credite
pe termen scurt) = (active circulante – disponibilități bănești) – obligații pe termen scurt
Nevoia de fond de rulment semnifică în esență, activele circulante de natura stocurilor și
a creanțelor nefinanțate pe seama obligaiilor pe termen scurt (surse atrase). Obligațiile pe termen
scurt de natura celor față de furnizori, salariați, bugetul de st at.
b. pe baza bilanțului funcțional, nevoia de fond de rulment se determină astfel:
NFR = nevoi ciclice – resurse ciclice
În acest caz NFR este formată din partea pentru exploatare (NFRE) și cea în afara
exploatării (NFRAE).
NFR = NFRE + NFRAE
NFRE = active ciclice aferente exploatării – surse ciclice aferente exploatării
NFRAE = active ciclice din afara exploatării – surse ciclice din afara exploatării
Mărimea nevoii de rulment din exploatare este influențată de natura activității, durata
ciclului de fabri cație, viteza de rotație a stocurilor și creanțelor, nivelul de activitate. Dacă nevoia
de rulment este pozitivă, situația se consideră a fi normală numai dacă este rezultatul unei politici
de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. Astfel, aceasta reflectă
un dacalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de
exploatare.
Dacă, dimpotrivă, nevoia de fond de rulment este negativă, aceasta semnifică un surplus
de resurse temporare comparativ cu nevoile temporare, situația fiind favorabilă doar dacă este
rezultatul accelerării rotației activelor circulante și ale angajării de datorii cu scadențe mari.
Trezoreria netă e xprimă corelația dintre fondul de rulment și nevoia de fond de ru lment,
reflectând situația financiară a firmei, atât pe termen mediu și lung cât și pe termen scurt.
a. Pe baza bilanțului patrimonial (financiar):
TN = FR – NFR
b. Trezoreria netă se poate calcula pe baza bilanțului funcțional astfel:
TN = FRNG – NFR
sau
TN = T A – TP

TA = trezoreria de activ,
TP = trezoreria de pasiv.
Trezoreria netă pozitivă semnifică un excedent monetar al exercițiului financiar și dacă
acesta se menține în cadrul mai multor exerciții financiare succesive, această situație
demonstrează o rent abilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a
disponibilităților bănești pentru întărirea poziției băncii pe piață. Dacă nevoia de fond de rulment
este constantă atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminua t cu
dividentele plătite în cursul aceleiași perioade, la care se adună amortizarea

10.3.Analiza corelației fondului de rulment cu activele circulante
În cadrul echilibrului flnanciar al firmei, una din corelațiile importante o constituie cea
dintre fondul de rulment (FRRt) și nevoia de fond de rulment (NFR) sau soldul efectiv al
activelor circulante (fără disponibilități) achitate și neachitate.
Nevoia de fond de rulment mai poate fi numit și capital de lucru . În acest caz, ea
reprezintă volumul de bani necesar pentru ca firma să poată funcționa în timpul de așteptare a
încasării creanțelor sale și se calculează cu ajutorul relației următoare:

CAPITAL = CREANȚE + STOCURI DE – OBLIGAȚII DE
DE LUCRU DE ÎNCASAT ACTIVE PLATĂ
(Clienți și debitori) CIRCULANTE (pe termen scurt)

În analiza corelației dintre fondul d e rulment și activele circulante se pot folosi o serie de
“rate” cum ar fi:
Rata de finanțare a activului circulant=
100xcirculante Activerulmentde Fondul
Această rată reflectă proporția în care fondul de rulment acoperă activele circulante. Se
apreciază că mărimea normală a acestei rate este de 50%.

O altă rată utilizată este rata de acoperire a stocurilor :

Rata de acoperire a stocurilor =
100xStocurirulmentde Fondul

Rata de acoperire a stocurilor reflectă proporția în care fondul de rulment finanțează
stocurile. O acoperire normală a stocurilor apare atunci când fondul de rulment reprezintă circa
2/3 din totalul acestora.
O altă rată utilizată este rata de acoperire a stocurilor achitate și necreditate plus
creanțele :
Rata de acoperire
a stocurilor achitate =
100xcreantelepluse necreditatsi achitate Stocuriletotalreal rulmentde Fondul

Această rată prezintă procentual raportul dintre fondul de rulment existent și mărimea
stocurilor și a creanțelor achitate și necreditate, exprimat în trezoreria netă. În mod normal, ea
trebuie să fie mai mare de 100.

10.4.Analiza creanțelor și obligațiilor în sistemul echilibrului financiar

Creanțele reflectă angajamente contractate de anumiți parteneri ai firmei, cum sunt clienți,
ale căror termene de plată au o scadență ulterioară livrării bunurilor și serviciilor, precum și
debitorii băncii, în calitate de beneficiari ai unor împrumuturi pe care le vor rambursa ulterior
împreună cu dobânda aferentă acestora.
Obligațiile (datoriile nefinanciare pe termen scurt) reprezintă surse de finanțare atrase pe o
durată mai mică de un an, e xcuzând creditele bancare. Acestea conțin datoriile către furnizori,
personal, stat, acționari, avansuri de la clienți.

Creanțele și obligațiile constituie principalele elemente care influențează fluxurile bănești
ale băncii.
1. Durata de imobilizare a creanțelor (Di):

unde:
Sd = soldul mediu al creanțelor
Rd = rulajul debitor al conturilor de creanțe.
2. Durata de folosire a surselor atrase (Df):

unde:
Sc = soldul mediu al conturilor de obl igații
Rc = rulajul creditor al conturilor respective.
Corelația dintre suma creanțelor și obligațiilor pe termen scurt, precum și dintre Di și Df
generează fluxuri băneti care influențează pozitiv sau negativ disponibilitățile firmei. Astfel:
a. dacă Sd = Sc și Di = Df, atunci cel puțin din punct de vedere teoretic, se produce o
compensare între creanțe și obligații.
b. dacă Sd > Sc și Di = Df, atunci fluxul de disponibilități este influențat pozitiv deoarece
suma încasărilor este superioară sumei plăților pentru același interval de timp.
Corelația dintre creanțe și obligații poate fi studiată și pe baza balanței acestora în funcție
de termenele lor de vechime și de ponderea acestora în cadrul totalului creanțelor și obligațiilor
astfel:
– sub 30 zile
– 30 – 60 zile
– 60 –90 zile
– 90 – 180 zile
– 180 –270 zile
Di =
Df =

RcScx360

– 270 zile – 1 an.

10.5.Analiza solvabilității și a capacității de plată

Lichidatea reprezintă proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani.
Solvabilitatea este capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile de plată la scadență.
Pentru caracterizarea lichidității unei firme se compară pasivele pe termen scurt cu
resursele disponibile pentru aceeași perioadă.
Solvabilitatea patrimonială se stabilește pe baza relației :

Rata autonomiei financiare se calculează astfel:

În analiza situației financiar -patrimoniale a agentului economic la nivelul căruia s -a realizat
analiza, s -au folosit următorii indicatori :

Solvabilitate patrimonială =
Raf =

10.6.Analiza eficienței utilizării mijloacelor economice și a capitalului

Analiza statistică a situației financiar patrimoniale a întreprinderii presupune și analiza
rezultatelor obținute prin utilizarea mijloacelor economice și a capitalurilor întreprinderii. O
astfel de analiză poate fi efectuată cu ajutorul unor indicatori si ntetici de bază care reflectă
eficiența utilizării mijloacelor patrimoniale și a capitalurilor întrepriderii, cum sunt:
 Cifra de afaceri la 1.000 lei element de activ sau pasiv și capital;
 Valoarea adăugată la 1.000 lei element de activ sau pasiv și capita l;
 Profitul realizat la 1.000 lei element de activ sau pasiv și capital;
 Valoarea producției brute sau a produciei marfă la 1.000 lei element de activ sau
pasiv și capital;
 Numărul de rotații ale activelor totale, imobilizate și circulante;
 Durata medie a unei rotații a activelor totale, imobilizate și circulante;
 Indicatorii sintetici ai eficienței investițiilor (investiția specifică, termenului de
recuperare etc.).
În funcție de scopul analizei, acești indicatori pot fi determinați în mai multe variante,
respectiv numitorii rapoartelor considerate pot fi reprezentați de indicatori cum sunt:
 Activele totale ale întreprinderii;
 Activele imobilizate;
 Activele circulante;
 Capitalul propriu;
Solvabilitate generală =
Solvabilitate imediată =
Solvabilitate globală =

 Capitalul împrumutat;
 Capitalul permanent.
1. Rata cifrei de afaceri în raport cu patrimoniul :
RCA (AT) = CA / AI + AC = CA / AT
sau
RCA (AT)% = (CA / AI + AC)*100 = (CA / AT)*100
în care:
RCA (AT) – rata cifrei de afaceri determinată în raport cu activele totale și exprimată în
mărimi relative simple;
RCA (AT)% – idem, exprimată în procente;
AI – active imobilizate (valoare medie anuală);
AC – active circulante (soldul mediu zilnic);
AT – active totale ale întreprinderii (valoare medie plus soldul mediu).
2. Cifra de afaceri ce revine la 1.000 lei element de activ sau pasiv sau la 1.000 lei
capitaluri .
CA AT1.000 = CA / AT*1.000
CA Kp1.000 = CA / K p*1.000 , în care
CA AT1.000 – cifra de afaceri ce revine la 1.000 lei active totale (element de activ sau
pasiv);
CA – cifra de afaceri;
CA Kp1.000 – cifra de afaceri ce rev ine la 1.000 lei capital permanent;
Kp – capitalul permanent (capitalul propriu plus capitalul împrumutat pe termen mediu și
lung).
1. Rata valorii adăugate în raport cu patrimoniul sau cu capitalurile :
RVA (AT) = VA / AT
RVA (AT)% = VA / AT*100
RVA (Kp) = VA / K p
RVA (Kp)% = VA / K p*100
2. Valoarea adăugată și respectiv profitul ce revine la 1.000 lei patrimoniu sau
capitaluri
VA AT1.000 = VA / AT*1.000

PrAT1.000 = Pr / AT*1.000
VA Kt1.000 = VA / Kt*1.000
PrKt1.000 = Pr / Kt*1.000

10.7.Analiza situației financiare prin metoda scorurilor

Un model a fost elaborat în S.U.A. de profesorul Altman , potrivit căruia modelul “Z” este
prezentat de ecuația :
Z = 1,2x 1 + 1,4x 2 + 3,3x 3 + 0,6x 4 + x 5
În care :

Pe baza experienței s -au stabilit trei valori pentru “Z”, cu următoarele semnificații :
 dacă Z = 1,8, firma este aproape de faliment;
X1 =
X2 =
X3 =
X4 =
X5 =

 dacă Z = 3,0, firma este solvabilă;
 dacă firma este între 1,8 -3,0, firma este într -o situație de deficit

BIBLIOGRAFIE

1. Ișfănescu A.,și colectivul: „Analiză economico -financiară”, Ed. ASE, București, 2009.
2. Petrescu Silvia, “Analiză și diagnostic financiar -contabil” -Ghid teoretico -aplicativ – Ediția a
III-a, revizuită și actualizată, Editura CECCAR, București, 2010;
3. Țole, M., Matei, N.C., Țole, A.A., Ruse, E., Spineanu -Georgescu, L., “Analiză economico –
financiară. Metode, tehnici și metode”, ediția a III -a, Ed. Pro Universi taria, București, 2011.