^^| Niccolo Machiavelli, om politic, ^^B scriitor și renascentist italian din ^^B Florența. Secretar de stat al Consi- – ^^B 1 ni 1 iu seniorilor din… [609668]

CAPODOPERE
ALE
LITERATURII
UNIVERSALE
^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^••1
/HM
iUachiarelli• (1469-1527)
^^| Niccolo Machiavelli, om politic,
^^B scriitor și renascentist italian din
^^B Florența. Secretar de stat al Consi- –
^^B 1 ni 1 iu seniorilor din Republica
^H Florența (1498-1512) a îndeplinit
^^B unele misiuni diplomatice. Adept al
^^m necesității realizării în Peninsula
^H Italică a unui stat național unitar,
r_V sub egida monarhiei absolute.
^^B Opera sa fundamentală Principele,
jj^H închinată lui Cesare Borgia, în care
^H a zugrăvit cu luciditate epoca,
^H arătând că în politică dictează
^^B interesele și forța, nu consideren-
^^B tele morale, a contribuit hotărâtor la
^H despărțirea teoriei politice fiUe
HB morală și de teologie. f
j Mic dicționar enciclopedic
EDITURA «^ MONDEROISBN 973-9349- 17-x

Colecție coordonată de pro!, dr. Dan Grigorcscu
Coperta 'ji grafica: Anamaria SmigclschiNICCOLO MACHIAVELLI
PRINCIPELE
în românește
de N1NA FACX3N
Prefața
de ALEXANDRU BALACI
KIMTIRA AIONDKRO
București. 1999

PREFAȚA
t: Editura Mondcro, 1
ISBN 973-0349-17-XDefinit ca descoperitorul și fondatorul unei noi științe, a politicii, ca forță
și formă autonomă a rațiunii, Machiavelli nu a fost niciodată un teoretician
abstract. A existat întotdeauna cea mai strânsă conexiune între experiențele
practicii sale de diplomat și cetățean și ideația sa teoretizantă. Respingând
idealitățile transcendentale ale trecutului, formând din om centrul vieții
spirituale, caracteristică fundamentală a Renașterii (epoca descoperirii lumii
și a omului), scriitorul italian a fost și un om politic în acțiune. Scrierile lui,
riguros logice, aliază întotdeauna pasiunea cu curgerea dialectică, în apărarea
omului care își poate afla în el însuși justificarea existenței, atunci când nu
este un neutral, ci un participant, o creatură activă, luptând tenace împotriva
destinului, de multe ori advers.
Creatura aceasta istorică cizxlată de umanism, care se poate dimensiona
urmărind legi proprii, dându-și o fizionomie, un chip după voința individuală,
poate să-și creeze și propriul destin. Acesta este omul machiavellian în
realitatea sa intelectuală, în integritatea sa etică, ordonată de legi raționale.
Aceasta este clara determinare a unei concepții integral umaniste și a cărei
pătrundere din partea cercetătorului sau cititorului atent poate sfărâma
concepția apriorică despre "machiavellism". Și cultul "virtuții" este un alt
postulat al Renașterii, iar atenția încordată pe care i-o acordă Machiavelli îl
definește încă o dată ca om sinteză al contemporaneității sale. Virtii în
concepția Secretarului florentin nu putea fi decât tensionata energie virilă,
transformatoare a destinului uman, individual sau colectiv.
Pentru fondatorul științei politice, pentru acest precursor al filozofiei
istorice, valoarea supremă a omului activ consta în conștiința lui politică, idee
dominantă în întreaga sa operă și atât de actuală oricând, în lume, în timpuri
și spații. Dar niciodată lucidul observator nu a făcut ca sfera idealului să nu

fie circumscrisă de aceea a realului. Identitatea Principelui se manifestă în
realitatea conjuncturii vieții politice, căutând, educativ, ca pasiunile umane să
fie transformate în virtuți cetățenești. Armonia este legea acestei identități
morale către care aspiră Principele maehia\ellian. simbolul întregii sale
opere, și ca aparține desigur Renașterii. Precursorul patriotismului italian și al
Italiei moderne, călător și martor al stărilor de lucruri din marile monarhii
vest-europene (Franța și Spania). își putuse da seama de acest fenomen
capital, al trecerii de la principatele feudale spre aceste importante, moderne
formații statale, simbol al unității unei națiuni și să dorească înfăptuirea unui
asemenea ideal politic și în Italia. Cea mai frumoasă țară a Planetei și maestră
a literelor și artelor, care își putea justifica existența în Univers prin miracolul
Renașterii, se putea afla, prin divizarea ei politică și fragmentarea feudal
statală, pradă ușoară pentru marile monarhii înarmate cu armele forței brute,
care uneori, vremelnic, pot învinge pe acelea mai fragile, rudimentar, ale
spiritului. De aceea se poate afirma că întreaga viață și operă a lui Niccolo
Machiavelli este un lung strigăt de chemare pentru construirea visului
național italian.
O imensă dezbatere, de-a lungul celor cinci secole care au trecut de la
nașterea scriitorului, a oscilat între doi poli adverși. într-o parte pendulau
afirmatorii "machiavellismului", cuvânt sinonim cu amoralitatea politică, iar
de partea cealaltă erau susținătorii figurii austerului republican, teoreticianul
rațiunii de stat (cu toată duritatea ei uneori conjuncturală), a interesului
colectiv al Patriei care poate predomina orice interes individual.
*
II Principe este un mic tratat care a făcut ocolul lumii și despre care s-au
scris biblioteci întregi. Acest tratat, care este în realitate o sumă de reguli, de
norme, de sfaturi, un fel de memorial, cum se scriau atâtea în Cinquecento.
poate să fie considerat ca un adevărat program de redeșteptare națională, ca
un act de încredere în destinul propriei patrii, în realitatea ei, în viitorul ei
luminos. Sfaturile pe care Niccolo Machiavelli le îndreaptă către ipoteticul,
idealul său Principe, sunt sinte/.a întregii sale practici politice, analiza
concretizată a întregii sale experiențe, suma tuturor observațiilor făcute în
îndelungile călătorii și misiuni. Substanța esențială, măduva vitală a acestui
mic tratat este ideea italiană, ideea unificării într-un stat puternic a lrag-
mentatei patrii.Dacă Machiavelli dă sfaturi lipsite de orice prejudecată Principelui,
rădăcina lor profundă stă în acea convingere fermă că politica, activitate
autonomă, arc proprii, fundamentale reguli de acțiune, necompatibile integral
cu ale vieții comune. Există uneori în acțiunea statală exigențe imperioase
care pot crea o etică diversă de aceea care ar putea fi denumită individuală.
Când o acțiune este salutară pentru interesul colectiv, când ca concură la
bunăstarea și înflorirea Statului, atunci ea își poate crea propria morală.
propriul său univers etic. Moralitatea este echivalentă cu a fi intens activ.
Unica determinantă, unica discriminare dintre bine și rău. dintre just și injust
este rațiunea de Stat. Salus publica suprema lex. Dorind și luptând cu arma
artei sale literare pentru înfăptuirea Statului italian, având mereu în față
exemplul monarhiilor unitare. Franța și Spania, Machiavelli a meditat desigur
și asupra trecutului itoric al Romei, ca o altă dimensiune pentru Principe.
Om al epocii sale, reprezentant al ideilor contemporane, al neapusei, nestinsei
Renașteri, Machiavelli 1-a putut avea ca model și pe Cesare Borgia, figură
politică centrală din Cinquecento, simbolul forței care vrea să domine.
Pentru Niccolo Machiavelli istoria nu are decât cauze raționale,'este opera
omului și a personalității sale energice și dinamice. Ea este consecința
activității umane, faptul istoric stând în forța lucrurilor. Câmpul politicii, al
artei de a guverna este dirijat de forțe naturale, de forțe ale rațiunii. A înțelege
în profunzime și a dirija aceste forțe ale realității, a înțelege lumea reală și nu
etica, înseamă până la urmă, pentru Machiavelli, a guverna.
*
Scris în anul 1513. tratatul a fost dedicat: ad magnificum Laurentium
Medicem fiul lui Pietro dei Medici, nepot al unui alt Lorenzo, Magnificul.
Primele unsprezece capitole ale tratatului trec în revistă și comentează cu
claritatea specifică autorului tipurile de principate care există, ereditare,
cucerite (cu armele, prin favoruri, prin crime, prin proprie virtute). Un capitol
special este dedicat principatelor eclesiastice care au caracteristici proprii.
Trei capitole ulterioare tratează despre acțiunile de cucerire și de conso-
lidare ale Principatelor, adică ale Statului. Este prezent aici entuziasmul
puternic al lui Machiavelli, vibrând în fața necesității organizării miliției
(armatei) naționale în instituirea căreia el vede de altfel și mântuirea Italiei. El
se ridică violent împotriva folosirii trupelor de mercenari, străini stipendiați,
care nu puteau avea nimic comun cu interesele naționale ale unui stat.
IU

Urmează un alt grup de capitole, nucleul principal desigur, în care se
tratează, așa cum scrie autorul, despre modul de comportare al Principelui cu
supușii și prietenii săi. In aceste capitole se va judeca și comenta, urmând
totdeauna adevărul faptelor, adevărul efectiv, despre motivele și faptele
pentru care oamenii, principii sunt lăudați sau blamați, despre liberalitatea
sau parcimonia guvernanților, principilor, despre cruzimea sau bunătatea
principilor. Aici se dezvoltă celebra teză machiavelliană dacă un principe este
mai bine să fie temut sau iubit. în sfârșit după ce se arată cum principii
trebuie să mențină credința, cum trebuie să se comporte pentru a nu fi
disprețuiți sau urâți, după discuții despre utilitatea fortărețelor, se ajunge la
capitolul XXI, în care se arată ce trebuie să facă un principe pentru a fi
stimat.
Deci în tratat există simetric două părți principale, prima descriptivă, de
enumerare și de caracterizare a principatelor (a statelor), în funcția lor, și a
doua, desigur cea principală, în care Machiavelli, sintetizând întreaga sa
experiență și lectură, stabilește norme fundamentale pentru arta de a guverna.
Acum, pregătit de această rapidă expunere generală, teoretică, valabilă pentru
toate statele, Machiavelli își întoarce privirile lucide și pătrunde în miezul
lucrurilor italiene, căutând să analizeze, în capitolul XXIV, de ce principii
Italiei și-au pierdut statele, în ce mod se poate rezista Fortunei (soartei)
adverse (XXV) și, în sfârșit, izbucnește în strigătul final al capitolului XXVI,
care este Esortazione a pigliare 1'Italia e liberarla dalie mani dei barbari
(Exortație pentru a lua Italia și a o elibera din mâinile barbarilor) și desigur
justificarea întregii cărți. Capitolul acesta final al tratatului Pnncipelui este un
adevărat imn național, o voce teribilă în care clamează întreaga Italie,
întreaga mare mândrie a spiritului și poporului italian care dăruise lumii
miracolul Renașterii. Paginile acestea, scrise cu înflăcărarea unui revoluționar
iacobin, au plăcut extraordinar iluminiștilor și revoluționarilor francezi, au
răsunat ca un vast ecou în întregul Risorgimento, epoca de redeșteptare
națională din secolul al nouăsprezecelea.
*
Cartea deschisese primele sale pagini unor modele ilustre, marile figuri de
oameni de stat ai Antichității. Ea analizează profund, urmând o strictă logică,
asemenea personalități, ale căror caracteristici le caută și în lumea sa
contemporană. Eroul lui de totdeauna este acela care înțelege legile de
IVmișcare ale vieții și ale societății, și din aceste legi face uneltele și
instrumentele sale de edificare. Eroul paginilor sale. contemporanul, nu poate
fi, dominând regulile acestei logici, uneori crude, decât fermul Cesare Borgia.
adversarul, și nu prietenul Piero Soderini, sufletul slab. Pentru o asemenea
lume logică responsabilitatea etică este totdeauna legată de scop și de
finalizarea victorioasă a acțiunii și nu de mijloacele care pot fi utilizate.
Scopul principal, unica țintă în realitate a Principe/ui, este de a apăra, de a
menține statul, învingând cu orice mijloc, forță sau vicleșug. Principele
trebuie să fie totdeauna bine înarmat și pregătit pentru acțiune, instantanee
chiar, atunci când necesitatea imediată i-o cere. Aici revine faimoasa formulă
a lui Machiavelli, relativă la profeții dezarmați. (Aluzie la condamnarea lui
Girolamo Savonarola). Totdeauna aceștia au fost învinși. Pătrunzând în
centrul unor adevăruri foarte amare, dar cu atât mai reale, Machiavelli poate
încă o dată să declare că unica lege, pentru acela sau aceia care guvernează
este generată de necesitate. Și adevărul effettuale pentru vremurile contem-
porane este că, mai mult decât bunătatea, răul este necesar uneori pentru
guvernare, atunci când există prea multă corupție. Morala nu poate lupta
decât pe un plan absolut, ideal și teoretic cu forța, iar problema cardinală a
politicii este a virtuții – nu a moralei, prin virtu înțelegându-se capacitatea,
energia, talentul. în realitate politica nu este o știință divină ci una
pământeană.
*
Politica este o știință autonomă și prin Machiavelli Italia și-a menținut
rolul său intelectual primordial chiar și în vremea de atunci. Mintea umană
creatoare a istoriei, mintea lui Machiavelli a fondat această nouă știință,
definindu-i obiectul, metoda și legile, studiind desfășurarea proceselor social-
politice în evoluția lor umană, în determinismul lor istoric. Pe drept cuvânt a
putut să scrie Vincenzo Gioberti că Niccolo Machiavelli a fost Galileo al
politicii. Etica nu se aliază cu politica, știință și activitate autonomă, ci rămâne
de multe ori o aspirație ideală având caracteristicile unei lumi de construit într-un
viitor utopic în care ar circula creaturi înzestrate numai cu atributele pure ale
bunătății, demnității și eticii. Principele va trebui să țină seama și de morala
umană ca și de religie, ele reprezentând forțe reale. Dar un conducător,
dialectician prin excelență, va înțelege totdeauna că și morala se naște și se
dezvoltă cu întreaga viață a societății, cu istoria. Politica însă își are morala sa
V

caracteristică, proprie acestei științe autonome și arte de a guverna. Ținând
seama de acest caracter istoric al moralei, apare clar, ca o necesitate, noua
morală contemporană a Stalului și a Principelui lui Machiavelli. Este o morală
statală, cetățenească, bazată pe principiul fundamental al responsabilității
omului în fața istoriei. Ea pecetluiește orice acțiune umană care, oricât de
individuală, aparent, ar ti, angajează până la urmă întregul mediu social căruia
îi aparține individul. Morala de stat constă în subordonarea individului
colectivității și intereselor sale, totdeauna superioare.
Virtutea, la virtii, la Machiavelli este generată de o profundă aspirație
umanistă. Omul, înzestrat cu virtute, cu forță, cu valoare, încărcat de energie
potențială, este activ în fața Naturii, este întreprinzător și îndrăzneț în fața
Fortunei, în fața destinului. în realitate, virtii nu este altceva decât libertatea
de a fi activ, exercițiul continuu al voinței umane. Cel înzestrat cu virtii are
totdeauna drept semn călăuzitor curajul, în sensul de a spune totdeauna
adevărul. A privi în față drept, soarta, chiar adversă, a acționa pentru transfor-
marea ei, înseamnă a fi curajos și virtuos în sensul machiavellian. Omul
virtuos nu mai este ascetul ci înțeleptul, analistul, acela care își iubește patria
"mai mult decât sufletul", ca însuși autorul acestei afirmații și al Principelui.
Mântuirea sufletului nu este rugăciunea ci fapta. A acționa potrivit
situației, a-ți coordona acțiunea cu realitatea înseamnă a fi virtuos. Și
Fortunei (soartei), care este aidoma unui fluviu năvalnic, i se poate opune
totdeauna Virtutea, care o țărmurește. Dualitatea aceasta Fort una-Virat, care
a preocupat atât de mult pe autor, a fost rezolvată după o lege a moralei
active machiavelliene. Omul virtuos. Principele, nu-și aparține, el poate și
trebuie să se ridice deasupra oricărui considerent, pentru a-și salva țara, chiar
dacă ar apărea ca deficitar din punctul de vedere al moralei comune. El
trebuie să-și prefere totdeauna patria, chiar propriului său suflet, chiar
propriei sale conștiințe. Acțiunea, gândirea politică, curajul, inițiativa care
ascultă doar de legea primei necesități, îl definesc pe omul virtuos, pe
Principele lui Machiavelli.
Adevărul cffettualen arată că religia creștină există pentru o mare parte a
oamenilor contemporani și că de forța ei un Principe trebuie să țină totdeauna
seama, dar nu de la Dumnezeu coboară puterea Principilor, ci din propria lor
virtute.
VIAșadar politica este o mare realitate autonomă iar rațiunile ei pot 11 legi
determinante pentru acțiunea umană. Scopul politicii este acela de a crea și
consolida statul. în definiția secretarului florentin Statul este echivalent cu
traheii umană, cu trăirea publică, fiind un organism compus sau colectiv.
S-a putut face observația că Machiavelli sacrifică pe individ statului, și
mai ales într-o epocă în care se putuse vorbi de un puternic cult al indivi-
dualismului. S-a putut face observația că protagoniștii săi sunt totdeauna
numai pe culmea Capitoliului. că singurul lor stimul este politica, nefiind
interesați de litere, de artă, de cultură. S-a putut chiar pune în circulație un
cuvânt ca statolatna, vorbindu-se despre rațiunile istorice și rațiunile ideale
care alcătuiesc premisele necesității statului. Individualismul poate să fie
înscris în interesul statului. în această unitate colectivă și omogenă până la
urmă, care aspiră spre scopuri unanime.
Machiavelli era conștient de originalitatea cărții și teoriilor sale ("modi cd
ordini nuovi"), când afirma că el este un explorator, ca și Ulise al lui Dante
Alighieri, de ape și pământuri necunoscute, că el a intrat pe un nou drum, pe
o nouă cale pe care nu a mai străbătut-o nimeni până la el. El a inventat, așa
cum s-a mai spus, telescopul politic, mai înainte ca Galileo Galilei să-și fi
îndreptat ocheanul său spre ceruri. El a putut descoperi astfel constelația
statelor și legile mișcării lor armonioase. După cum, tot el a descoperit
"primul lor motor", impulsul inițial, constând în virtutea cetățenilor. în
virtutea oamenilor care se echivalează cu activitatea continuă.
Solidaritatea indivizilor care compun un stat este acordată de conștiința
lor politică și de ideea că fiecare individ colaborând, asigură stabilitatea
statului și propria sa dezvoltare. Orice stat piere dacă nu trăiește în concor-
danță cu vremea sa. Iar șeful statului care știe că nu există fatalitate în istoric,
că evenimentele pot fi prevăzute și preîntâmpinate, el este acela care în ore
grave trebuie să știe ce fel de hotărâre să ia. Politica poate fi astfel, la un
moment dat, cristalizarea într-o singură individualitate, care este Principele,
aflat uneori singur, ca o însumare individuală a unui imens organism colectiv.
El este totdeauna un reprezentant ale cărui cuvinte și acțiuni au toată valoarea
acelei imense părți pe care o reprezintă. Și el este un servitor al Statului,
pătruns de voința de a-i servi scopurile. El nu este un tiran iar conducerea și
responsabilitatea lui unică este condiționată de faptul că cetățenii statului nu
au încă deplină conștiința politică. O autoritate divizată. în condițiile Italiei
1VII

contemporane, putea să perpetueze nenorocirea în care se afla țara. Iar când
statul nou, sub autoritatea conștientă a Principelui, s-ar fi consolidat, când
conștiința cetățenească ar fi fost la înălțimea virtuților conducătorului,
orânduirea și-ar fi adâncit implicit democratismul. Apare clar. pcnlru orice
cititor atent, că participarea maselor în Principe nu este în realitate decât o
prezență de obiect al istoriei, materia pe care o poate modela virtutea
excepțională a Principelui, până la ridicarea ei la forme superioare, în
viitoarele state care vor putea acorda cetățenilor lor posibilitatea ridicării
nivelului lor intelectual, nivelului conștiinței lor ideologice sau politice.
Această materie își va dezvolta toate extraordinarele sale virtuți, încă latente
acum, atunci când va exista un conducător, un Principe, capabil să le
stimuleze energia creatoare. Pentru Italia care trebuia să-și construiască din
temelii un organism statal nou, nu se putea conta încă pe voința generală a
maselor, ci, mai ales, pe energia și virtutea intrinsecă a unui individ înzestrat.
Adevărul effettua/e, legea de fier pentru Machiavelli. îi indica numai o astfel
de soluție, ca o treaptă absolut necesară pentru viitor. Principele nou va rupe
cu trecutul numai în formele lui instituționale vetuste, dar va păstra ceea ce
este valoros din lungul proces de dezvoltare istorică a omenirii.
Gândirea, prin Machiavelli, a devenit laică, politica și-a afirmat pe deplin
autonomia, iar rațiunea de stat este dominatoare în orice organism colectiv. O
asemenea concepție, urmărind total adevărul, ținând seama de aspectele
realității și ale naturii, a construi asemenea state edificate pe probabilitate mai
mult decât pe posibilitate – însemnează că Machiavelli nu visează guverne și
state utopice. El edifică statul posibil, foarte posibil italian, stat al realității și
nu al visului. Și viitorul, deși îndepărtat într-adevăr, i-a demonstrat
eficacitatea ideilor și construcției sale, deloc ipotetice. El nu 1-a urmat pe
Thomas Morus în idealitatea utopiei sale. Statul său cunoaște granițele
Peninsulei în care existau toate caracteristicile unei națiuni, populația, limba,
teritoriul și rasa. De acea Principele s-a bucurat de o atât de îndelungă
prețuire, fiind cartea multor oameni de stat, Italia ieșind prin paginile sale
din Evul mediu.
Acela care își iubea Patria mai mult decât sufletul și-a expus întregul său
crez de italianitate în Principe. Patria concentrează toată gândirea, întreaga
viață. Patria este noua divinitate coborâtă din cerurile Renașterii și ea
determină și viața individuală și moralitatea. Pentru Patrie totul este permis.
VIIIvoința ci este totdeauna suprema lcx. Aceasta este noua moralitate a lui
Niccolo Machiavelli. Orice altă acțiune, orice altă atitudine etică, în afara
dimensiunilor noțiunii de patrie, este relativă. Unde este vorba despre
salvarea patriei nu poate fi vorba de just sau injust, va fi scris Machiavelli,
teoreticianul statului laic. Binele suprem pentru "universalitatea oamenilor"
din Italia, va afirma Machiavelli, constă în eliberarea țării de barbarii
dominatori și în edificarea statului unitar. Patriotismul i-a fost totdeauna lui
Machiavelli elementul motor, primul impuls al tuturor acțiunilor sale,
accentul grav care îi sigilează întreaga operă.
Capitolul final al Principelui, în care parcă sună trâmbițele îngerilor care
cheamă la Judecata de apoi, în dorința atât de puternică de a însuma toate
forțele existente ale Italiei pentru a o elibera de "puturoasa" dominație,
această Marsilieză din Cinquecento (cum avea s-o definească Edgar Quinet),
este o culminație a patriotismului lui Machiavelli, a întregii sale vieți și
activități. Acest înflăcărat imn al iubirii de patrie și care a devenit un decalog
al Risorgimentului arată până la ce înaltă treaptă se poate ridica gândirea
machiavelliană interferată de filonul atât de arzător al patriotismului.
Sinceritatea lui este deplină, iar accentele prozei sale fluide, colorate sunt
încărcate de lirismul unui adevărat poet- vates, poet profet al viitorului de
lumină al țării sale. Patria liberă, patria mântuită, tema ultimului capitol al
Principelui este și scopul permanent, urmărit întreaga sa viață activă care și-a
putut afla în felul acesta dimensiunile propriei măreții.
în finalul cărții lui Machiavelli, se simte vocea colectivă a poporului
italian și capitolul ultim nu este decât o concluzie logică a cărții în care fiece
rând pledase, logic și coerent, despre cum trebuie să fie un asemenea
Principe, capabil să creeze noul stat. Principele este echivalent cu un
imperativ categoric.
Principele a putut să fie considerat și un vis, construit în mozaic, cu
fragmente ale realității, mai mult operă de artă decât de meditație. Această
creație a unei figuri care însumează toate virtuțile, este opera unui
contemporan al lui Ludovico Ariosto sau Michelangelo, crescut în mijlocul
splendorilor marmoreenei Florențe. Dezvăluind esența realității practice,
însumând-o în paginile sale lucide, de pătrunzătoare inteligență speculativă,
marele gânditor a creat, dând curs "furiei" sale politice, dorinței sale
arzătoare, noua entitate a Patriei.
IX

Această carte, considerată de unii ca un pamflet virulent de politică
militantă, este în realitate un adevărat poem dedicat facultăților umane
însumate în virtuțile necesare individului, omului tuba; omului constructor
de viață nouă. întorcând, cu toată hotărârea, spatele unor instituții și
organizații statale vetuste. întorcând în realitate spatele întregului ev mediu și
ideologiei sale. Machiavelli. urmând doar adevărul faptelor, dă Italiei și lumii
manifestul politic al Principelui, cartea de început a noii filozofii a istoriei,
cartea de căpătâi a patrioților. Istoria, prin Machiavelli, evadează din
transcendental și devine mngistra vitue, iar politica nu poate să capete
atributele de știință decât dacă este întemeiată pe studiul aprofundat al
istoriei. Principele este o operă a politicii istorice care își are punctul de
plecare de la stringenta necesitate. Principele este o demonstrație a
raționalității, o împlinire necesară, și nu în contradicție, a întregii sale opere.
Generată într-o furtună politică, în sânul Italiei în involuție, această carte
mică a reflectat, mai mult decât orice alte mari tomuri, tablourile Renașterii
italiene, fiind un martor fidel al principalelor evenimente ale epocii.
Machiavelli a desprins ca Prometeu o altă scânteie a focului care a putut să
incendieze conștiințele umane pentru a le purta spre îndeplinirea idealului
patriotic. Nu, Machiavelli nu a scris în Principe evanghelia crimelor politice
pe care trebuie să le cunoască și să și le însușească conducătorii de state.
Principele său prometeic este o conștiință umană, o puternică individualitate,
o sumă a virtuților omului, o forță salutară, singura în stare, la un moment
istoric dat, să poată mântui gigantica făptură unanimă, care este patria, și de
aceea nu-și poate da socoteala de activitățile sale. decât propriei sale
conștiințe și personalități. El poate fi protagonistul nu al Divinei Comedii, ci
al dramei umane. Lecțiile și sfaturile care se dau conducătorilor în Principe
sunt în realitate îndreptate către popoare, iar opera lui Machiavelli, Principele.
este cartea republicanilor. O asemenea afirmație o putea face Jean Jacques
Rousseau în Contractul social.
Niccolo Machiavelli a fost intelectualul cel mai reprezentativ al epocii
sale. Umanismul machiavcllian creator de state a deschis o imensă per-
spectivă. Cunoscând istoria, legile ei, Machiavelli este conștient că numai în
cadrul ei real se poate ameliora destinul întregii omeniri, precum și al omului
individual.
Xîntre Dante și A11ieri, vocea lui Machiavelli a intonat singură un înalt
ideal. Și nu poate să nu fie remarcată, drept o mare ciudățenie, soarta li ic ară a
acestei cărți care a stârnit cele mai pasionate și furtunoase polemici în lume.
In ceea ce privește lorma. Principele este desigur o operă de artă. In
primul rând se poate vorbi de o arhitectură excepțională, care strânge într-un
tot armonios toate părțile și paginile scrise dintr-o dată. sub semnul unui
intens impuls interior. în această lucrare, care este o sinteză a unei științe noi,
a unei științe care-și cunoaște autonomia și dimensiunile, armonioasa ei
arhitectură interioară, unitatea organică a planului clar, sobrietatea materiei.
își găsesc expresia într-o frază corespunzătoare fluidei curgeri a gândirii care
informează toate paginile. Stilul Principelui este ca un fluviu lent inițial, dar
al cărui curs devine din ce în ce mai rapid, atunci când se descriu lucrurile
care stau cel mai mult în inima și mintea autorului, situația Italiei contem-
porane. Această stare dinamică și dramatică în același timp culminează în
capitolul final care configurează apoteoza Italiei unite și libere, chemând
crezul de italianitate al unui întreg popor prin vocea profetică a lui
Machiavelli, în care este chemat mântuitorul patriei, poate cea mai arzătoare
pagină de elocvență pe care o poate consemna istoria literaturilor.
Stilul lui Machiavelli este în concordanță deplină cu meandrele gândirii
sale, pe care le urmărește îndeaproape în toate ritmurile sale. Stilul din
Principe se revendică de la arta gravorilor în aramă sau în oțel. Frazele sale
capătă caracterul sentințelor sau proverbelor și sunt demne de a fi scrise în
marmură. Stilul operelor lui Machiavelli este și o adevărată bătălie, dusă de
către autor împotriva cuvintelor, pentru ordonarea lor într-o arhitectură care
poate aminti uneori de caracteristicile prozei latine. în Principe această luptă
cunoaște supremul său triumf. Sinceritatea pasionată care 1-a caracterizat în
gândire, tentativele reușite de a nota imediat, de a o transcrie impresia în
expresie exactă și precisă, urmată de viziunea clară, niciodată confuză, a
planului unei lucrări, au făcut într-adevăr din Machiavelli un maestru al
stilului literar, caracteristic italian, care cu greu va putea să fie vreodată
depășit. Expunerea clară a faptelor, determinată de riguroasa sa logică,
găsește imediat o formă corespunzătoare, tară de artificii, rapidă, nervoasă,
naturală în marea ei sobrietate. Proza lui Machiavelli își atla în sine prorpia-i
artă, culoarea, lumina caracteristică, dar mai ales această calitate supremă de
a adera imediat la ritmurile gândirii autorului. Concordanța dintre meditație și
XI

expresie este armonică, stilul alternând după desfășurarea gândirii.
Machiavelli este totdeauna un participant care urmărește, cu cel mai profund
interes, mersul evenimentelor, înlănțuirea lor necesară, ritmurile acestui mers
progresiv. Stilul său este drapat pe statuia faptului. Caracteristica principală a
operei sale de scriitor ni se pare a fi căutarea continuă și ea se reflectă în
proza sa, în stilul și tragic și măreț, și disperat și profetic, atunci când
căutarea îl duce pe drumuri noi, necunoscute, când nararea faptelor are un
asemenea conținut. Complexitatea lucrurilor pe care le are de spus determină
expresia și totdeauna structura sintetică a stilului oglindește profund structura
meditației. Fraza lui Machiavelli este interferată total cu desfășurarea gândirii
sale.
A existat desigur în stilul machiavellian marele exemplu al clasicilor, dar
asimilat în fuziunea lui cea mai intimă și cu cea mai deplină libertate, stilul
frazei lui Machiavelli fiind, prin excelență, modern. O asemenea carac-
teristică stilistică modernă este dată și de sobrietatea care face chiar din
metaforele utilizate un corp comun cu întreaga desfășurare a gândirii.
Viziunea reală despre lume a lui Machiavelli își găsește expresia în forma
realistă a stilului său. Starea clasică a stilului lui Machiavelli nu a exclus
niciodată sintaxa și lexicul limbii vorbite, al florentinei. Florentina, în
splendoarea sa de dialect popular, putea să se muleze în tipare clasice în
Principe, pentru a demonstra cunoașterea profundă de către Machiavelli, ca
scriitor cult, și a limbii literaților secolului său care imitau Antichitatea. Dar
de multe ori, fraza solemnă, aulică, a unor asemenea ilustre modele este
spartă de introducerea brutală a expresiilor, a corpurilor de frază populare,
care formează deliciul lectorilor. Varietatea lexicală este o altă caracteristică
a limbii operelor lui Machiavelli care poate să utilizeze neologisme, cuvinte
tehnice, latinisme desprinse din uzul cancelariilor și a misiunilor diplomatice
pe care le-a condus, cuvinte arhaice pentru colorarea frazei, sau cuvinte
uneori crude în naturalismul lor.
Limba și stilul lui Machiavelli sunt ale experienței și ale meditației și îi
acordă calități excepționale de literatură dinamică, departe de formele
înghețate ale clasicismului imitat de atâția scriitori din Cinquecento.
*
S-a putut face observația, vorbind despre Principe, privind limitele
gândirii lui Machiavelli, în a cărui operă sunt totdeauna prezente drepturile
XIIstatului, dar lipsesc drepturile omului, drepturile individului. Nu putem fi de
acord cu o asemenea concluzie și am avut ocazia de a sublinia frecvent
importanța pe care, de exemplu, o acordă Machiavelli educației, muncii,
continuei activități. Expresia, mult timp infamantă, de machiavellism, s-a
acordat mai ales concepției și autorului tratatului Principelui. Niciodată nu a
existat o afirmație mai convențională despre un fenomen cu totul secundar. în
realitate Principele este un spirit rinascimental, iar în opera lui Machiavelli
omul este în sfârșit reprezentat ca o ființă autonomă care-și poate afla în
dimensiunile propriei personalități, ca și statul de altfel, nașterea, viața și
moartea, urmând legile naturale ale unui organism viu. Machiavelli a ridicat
pe o asemenea bază reală edificiul operei sale, relativă la istorie, la politică, la
științele sociale. Pentru edificarea unei asemenea impresionante construcții
Machiavelli a folosit toate calitățile sale de lucid observator și analist. El a
folosit în primul rând logica, care guvernează în lume, a folosit propria-i
experiență, exemplele cele mai ilustre din istorie, studiul înverșunat de-a
lungul întregii vieți, al realităților din propria țară sau din alte țări străine.
în realitate, în machiavellismuldin Principe, gândirea timpurilor moderne
își găsește una din principalele sale rădăcini.
ALEXANDRUBALACI

LUI FRANCESCO VETTORI,
PREA ILUSTRU AMBASADOR AL FLORENȚEI
PE LÂNGĂ MARELE PONTIFICE 1
Roma
Prea ilustre ambasador, harul dumnezeiesc nu a întârziat niciodată să se
arate 2. Spun aceasta, deoarece mi se părea, nu că aș fi pierdut, dar aș ti rătăcit
bunăvoința dumneavoastră3, întrucât ați lăsat să treacă multă vreme Iară a-mi
scrie, iar eu mă întrebam de unde putea să vină lucrul acesta. Și din toate
pricinile care îmi treceau prin minte nu luam în seamă decât prea puține.
Numai una era mai stăruitoare și anume că poate ați încetat de a-mi scrie
pentru că vi s-ar fi spus că nu aș fi un bun păstrător al epistolelor
dumneavoastră. Eu însă știam că altcineva în afară de Filippo 4 și de Pagolo -\
atât cât aceasta ar depinde de mine, nu le văzuse. Am redobândit ceva din
bunăvoința dumneavoastră o dată cu scrisoarea din 23 ale lunii trecute 6, în
care sunt prea fericit de a vedea cât de ordonat și de cumpănii vă îndepliniți
funcția publică pe care o aveți: și îndemnul meu este să continuați tot astfel,
deoarece acela care renunță la propria lui liniște pentru liniștea altora o pierde
pe a lui însuși, iar de Ia ceilalți nu primește în schimb nici o recunoștință. Și
întrucât soarta vrea să facă totul, este bine să o lăsăm să facă ce vrea. să stăm
deoparte și să nu o tulburăm în nici un fel. și să așteptăm vremea când va
îngădui și oamenilor să facă la rândul lor câte ce va 7: atunci va ti potrivit
pentru dumnea voastră să vă dați osteneală și să vegheați mai mult la toate, iar
pentru mine să plec de aici, de la țară. și să spun: iată-mă. Deocamdată, voind
a vă răspunde cu aceeași bunăvoință pe care mi-ați arătat-o, nu pot să vă scriu
în această epistolă a mea despre altceva decât despre viața pe care o duc: iar
dacă veți socoti că ea este astfel. încât merită să o schimbați cu a
dumneavoastră, voi ti mulțumit să o tac.

Stau la (aiă H: și de când mi s-au întâmplat acele lucruri din urmă9, nu am
mai fost la Florența nici douăzeci de zile, dacă le adun pe toate la un loc.
Până acum am vânat sturzi cu mâna mea: mă sculam înainte de a se face ziuă,
pregăteam hcțișoarcle unse cu clei pentru prins păsările și porneam cu o
legătură de colivii în spinare de păream aidoma cu Geta 10 când se înapoia din
port cu cărțile lui Amfitrion; prindeam cel puțin doi sturzi și cel mult șase.
Toată luna septembrie, asta am lăcut. Pe urmă. joaca aceasta, așa cum era ea,
aleasă parcă din amărăciune și neobișnuită pentru mine, a încetat, spre
părerea mea de rău, iar care este viața mea acum, vă spun îndată. Mă scol de
dimineață o dată cu soarele și mă duc într-o pădure a mea pe care am pus s-o
taie. Rămân acolo timp de două ceasuri să văd ce s-a lucrat cu o zi înainte și
să mai stau de vorbă cu tăietorii de lemne, care mereu au câte o pricină fie
între ei, fie cu câte un vecin de-al lor. Cât privește pădurea aceasta, aș avea să
vă spun o mulțime de lucruri nostime care mi s-au întâmplat aici, și cu
Frosino din Panzano n, și cu alții care voiau din lemnele acelea. Frosino cu
deosebire a trimis după câțiva stânjeni de lemne, fără a-mi spune nimic: iar
când a fost vorba de plată, a vrut să-mi oprească zece lire; spunea că le a vea
de primit de la mine de acum patru ani, când am pierdut la jocul de cărți în
casa lui Antonio Guicciardini. Am început să fac tărăboi: voiam să-1
învinovățesc pe cărăuș de hoție, deoarece el se dusese să ia lemnele pentru
celălalt; tandem 12 Giovanni Machiavelli intră în vorbă la mijloc și ne făcu să
ne împăcăm. Batista GuicciardiniI3, Filippo Ginori, Tommaso del Bene și
alți câțiva de la oraș mi-au cerut fiecare câte un stânjen tocmai când bătea
vântul acela de la miazănoapte. Eu le-am făgăduit la toți; trimisei unul lui
Tommaso, care a ajuns însă la Florența pe jumătate, pentru că de încărcat l-au
încărcat și el, și nevasta, și slujnicele și copiii, de parcă ar fi fost Gabburra14
joia, când el împreună cu băieții care-1 ajută la măcelărie doboară boul cu
maiul. Așa încât, văzând de partea cui era câștigul, le-am spus celorlalți că nu
mai am lemne; și din pricina aceasta s-au supărat pe mine cu toții nespus de
rău, mai cu deosebire Batista, care o socotește și pe aceasta drept una din
nenorocirile ce s-au abătut peste Prato L\
După ce ies din pădure mă abat pe la un izvor, iar de aici mă duc într-un
loc al meu unde am întins plase și țivlitoare de prins păsări; am cu mine o
carte, un Dante, un Petrarca, sau unul din poeții aceștia 16 mai mici, ca Tibul,
Ovidiu și alții; citesc despre patimile lor de dragoste, și iubirile acestea îmi
aduc aminte despre a/e mc/c: astfel prins în gânduri plăcute. îmi petrec obucată de vreme. Ies apoi în drum și mă abat pe la han: aici stau la taifas cu
cei care sunt în trecere, le cer vești de prin locurile lor. ascult lucruri feluiite
și-mi însemn în minte mulțime de gusturi și tot felul de ciudățenii omenești.
Și iată că vine și ora prânzului când, laolaltă cu toți ai mei. mănânc din acele
bucate pe care le pot avea aici în casa asta de la țaiă și din puținul pe care-1
am. Iară după ce am mâncat, mă înapoiez la han: aici îl găsesc de obicei pe
hangiu, și tot aici se mai află un măcelar, un morar, doi lucrători la cuptoaielc
de cărămizi. Cu aceștia îmi pierd vremea prostește tot restul zilei, jucând căiți
sau dând cu zarurile, și între noi se iscă nenumărate certuri și supărări, cu
vorbe urâte și făiă de sfârșit: iară de cele mai multe ori oamenii se iau la harță
pentru un ban, de ne aude lumea tocmai de la San Casciano, cum țipăm și
strigăm. In acest fel, tăvălit în murdărie, îmi scutur creierii de mucegai și-mi
vărs amarul pentru soarta rea pe care o am, mulțumit fiind că mă lovește în
chipul acesta și că poate cândva se va rușina de ceea ce face.
Când se lasă seara17 mă înapoiez acasă și intru în camera mea de lucru, în
prag lepăd de pe mine haina de toate zilele, că-i plină de noroi și lut, îmi pun
veșminte regești și de curte. îmbrăcat cum se cuvine pentru aceasta, pășesc în
străvechile lăcașuri ale oamenilor de demult18; fiind primit cu dragoste de ei.
mă satur cu acea hrană care solum 19 este făcută pentru mine și pentiv care
m-am născut. Nu mă rușinez a vorbi cu ei și a-i întreba de cauzele faptelor lor20.
Iar ei, cu omenia lor. îmi răspund; vreme de patru ceasuri nu simt nici o
plictiseală, uit orice mâhnire, nu mă tem de sărăcie, iar moartea nu mă sperie:
sunt cu toată ființa mea în tovărășia lor21. Și întrucât Dante spune că a
înțelege fără a păstra ceea ce ai înțeles nu este știință –, eu mi-am însemnat
cele ce am adunat în minte din aceste lungi con vorbiri cu ei și am alcătuit o
cărticică V)& principatibus 23. în care. pe cât pot, mă adâncesc în cugetarea
acestor lucruri și discut despre ce este un principat, de câte feluri sunt
acestea, cum se dobândesc, cum se păstrează, de ce se pierd. Iar dacă
vreodată v-a plăcut ceva din câte nimicuri am scris, atunci nici scrierea
aceasta nu ar trebui să vă displacă. Unui principe, dar mai ales unui principe
nou, ea ar trebui să-i fie binevenită: iată de ce o închin Măriei Sale Giuliano24.
Filippo Casa vecehia a văzut-o: el va putea să vă vorbească în parte și despre
lucrarea însăși și despre discuțiile pe care le-am avut cu el asupra ei, cu toate
că mai fac adăugiri și o desăvârșesc în felul cum e scrisă.
Prea mărite ambasador, ați voi ca eu să părăsesc acest fel de viață și să i in
să trăiesc la dumneavoastră'.'2\ Voi face ncapăiat lucrul acesta; dar acum am

de tăcut niște treburi pe care în șase săptămâni le \ui tcnniiui. Ceea ce mă
tace să stau în cumpănă este faptul că acolo se alia Sodcrini cu ai lui :<\ și
dacă aș veni aș ti nevoit să mă duc să- i văd și să Ic vorbesc, lucru pentru care
mă tem că. la întoaivcrc. s-ar putea să cred că trag la mine acasă, și în schimb
să trag de-a dreptul la Bargello 27: căci. deși guvernul acesta JS are temelii
trainice și nu are a se teme de nimic, tamen :'< este nou și de aceea bănuitor.
Sunt destui care își dau acre că știu de toate, și care. pentru a fi la fel cu
Pagolo Bcrtini30. ar fi gata să bage pe oricine la răcoare și pe deasupra ar mai
vrea să cad singur în cursă. Rogu-vă. scutiți-mă de această frică, voi veni să
vă văd. în timpul arătat, aceasta neapărat.
Am stat de vorbă cu Filippo despre această cărticică a mea. dacă este bine
s-o dau sau nu 31. și dacă. hotărând să o dau. este bine să o duc eu însumi sau
să v-o trimit. Mă gândeam să nu o dau pentru că Giuliano. cine știe. nici n-are
s-o citească, iar Ardinghelli 32 o să se mândrească el cu această ultimă
osteneală a mea. Nevoia în care mă aflu și care mă împinge de la spate mă
îndemna totuși să i-o dau. căci îmi prăpădesc sănătatea și multă vreme n-am
să mai pot trăi așa. pentru că sărăcia mă înjosește. în afară de aceasta, aș dori
ca acești domni Medici să înceapă să mă folosească din nou. chiar dacă ar fi
să car pietre la început: dacă pe urmă nu aș reuși să le câștig bunăvoința, aș fi
nespus de supărat pe mine: dacă această cărticică a mea ar fi citită, s-ar vedea
că cei cincisprezece ani cât am învățat arta de a guverna, nu i-am petrecut
nici dormind, nici pierzând vremea: și oricine ar trebui să fie dornic de a se
sluji de cineva care și-a câștigat experiența pe cheltuiala altuia. Iar de bună-
credința mea. nimeni nu ar trebui să se îndoiască, deoarece întotdeauna
mi-am ținut cuvântul, așa încât nu ar li cazul acuma să-1 calc. Acela care a
fost credincios și bun vreme de patruzeci și trei de ani câți am cu acuma, nu
poate să-și schimbe firea: mărturia credinței și cinstei mele este sărăcia ".
Aș dori. așadar, să-mi mai scrieți ce credeți despre cele ce v-am spus mai
sus. Binevoiți a vă gândi la mine. Sis t'elix 34.
Die lOdecembris" 1513.
Niceofo Machiavclli. în Florența.NICCOLO MACHIAVELLI
CĂTRE LORENZO DE' MEDICI MAGNIFICUD
De cele mai multe ori, aceia care doresc să dobândească bunăvoința și
favoarea unui principe obișnuiesc a i se înfățișa cu lucrurile care le sunt mai
scumpe între toate câte le aparțin, sau care. după cum li se parc. îl desfată mai
mult pe acesta, lată de ce adesea vedem că li se aduc în dar principilor cai și
arme, posta \oiri de mătase cu fire de aur. giuvaeruri și alte asemenea podoabe
demne de măreția lor. Dorind, așadar, să prezint și eu Măriei Voastre o
mărturie oarecare a prea supusei mele plecăciuni -. nu am aflat între toate
câte sunt ale melc nimic care să-mi fie mai scump și pentru care să am mai
multă prețuire, decât acea cunoaștere a faptelor săvârșite de oameni maii -'. pe
care am dobândit-o de-a lungul unei bogate experiențe a lucrurilor petrecute
în vremurile noastre 4 și prin lectura neîntreruptă a celor din antichitate -: și
întrucât acestea toate le-am cumpănit și cercetat cu sârguință și îndelung,
după care le-am strâns laolaltă într-o cărticică, pe aceasta o trimit acum
Măriei Voastre.
Și cu toate că ca îmi paie nedemnă de a vă fi înfățișată, sunt lotuși pe
deplin încredințai că. în nobila Voastră bunătate, această operă vă va fi
plăcută, considerând că nu i -aș putea dărui un lucru mai prețios decât acela
de a vă face cu putință să Înțelegeți. într-un timp foarte scurt, tot ceea ce cu n-
am reușit să cunosc decât într-un lung șir de ani și cu multe osteneli și
primejdii pe caic le-am întâmpinat (>. Opera aceasta, eu nu am înfumusețat-o
și nici nu am umplut-o cu fraze îndelung meșteșugite, cu vorbe umflate și
mărețe sau cu alte găteli și ornamente care uimesc privirea și cu care mulți
obișnuiesc să zugrăvească și să împodobească lucrurile pe care Ic spun:

deoarece am voit ca ea. sau să nu merite nici un fel de cinstire, sau să si-o
dobândească numai prin noutatea conținutului și prin însemnătatea lucrurilor
despre care vorbește. De asemenea, nu aș voi să se judece drept prea marc
încredere în sine faptul că un om de condiție joasă și umilă 7 îndrăznește să
trateze despre guvernarea principilor și să dea reguli cu privire la aceasta:
căci așa precum cei care desenează locuri din natură se așazăjos în câmpie
spre a putea privi cu atenție înfățișarea munților și a înălțimilor, iar pentru a
cunoaște văile se urcă sus pe culmi, tot astfel, pentru a cunoaște bine firea
popoarelor, trebuie să fii tu însuți principe, după cum pentru a o cunoaște pe
aceea a principilor trebuie să fii om din popor.
Primiți, așadar. Măria Voastră, acest mic dar, cu aceleași sentimente cu
care eu vi-1 trimit; căci, dacă îl veți citi și-1 veți examina cu sârguință, veți
afla în el o dorință a mea fierbinte, anume aceea ca Domnia Voastră să
atingeți măreția pe care soarta și însușirile Voastre vi le făgăduiesc. Iar dacă
Măria Voastră își va întoarce uneori privirile și le va coborî din vârful
înălțimii sale spre aceste locuri joase, va afla cât de nedrept îndur o mare și
neîncetată vitregie a sorții.PRINCIPELE

CAPITOLUL I
DE CÂTE FELURI SUNT PRINCIPATELE
Șl ÎN CE MOD SE DOBÂNDESC
Toate statele, toate stăpânirile care au avut și au putere asupra oamenilor
au fost și sunt fie republici, fie principate. Acestea din urmă sunt sau
principate ereditare, anume acelea asupra cărora familia stăpânitorului lor
domnește de multă vreme, sau principate noi. Iar cele noi sunt sau în
întregime noi, cum a fost Milanul pentru Francesco Sforza ', sau sunt teritorii
adăugite la statul ereditar al principelui care le dobândește, cum este regatul
Neapolului pentru regele Spaniei 2. Pământurile astfel obținute sau sunt
stăpânite de un principe, sau se guvernează în mod liber: și ele se cuceresc fie
cu armele altora, fie cu cele proprii, fie mulțumită sorții norocoase, fie prin
propriile tale însușiri 3.
CAPITOLUL II
DESPRE PRINCIPATELE EREDITARE
Voi lăsa deoparte expunerea privitoare la republici, deoarece am tratat în
altă parte pe larg despre ele '. Mă voi referi numai la principate 2 și, așa cum
împletești firele unei urzeli, voi dezvolta punctele arătate mai sus și voi arăta
cum se pot guverna și păstra aceste principate.
Spun, deci, că în statele ereditare și care s-au obișnuit cu familia
principelui lor, greutățile întâmpinate în păstrarea lor sunt cu mult mai mici
decât în principatele noi, deoarece este de ajuns să nu te îndepărtezi de felul
de guvernare al strămoșilor și să acționezi în același timp fără grabă și
potrivit nevoilor care se ivesc: așadar, un principe de acest fel, adică ereditar.
13

dacă este priceput, și nu numai atât, va putea să-și păstreze întotdeauna
autoritatea, afară de cazul când s-ar ivi cineva neașteptat și deosebit de
puternic care să i-o răpească; dar chiar dacă statul i-a fost luat. el îl va
redobândi de îndată ce dușmanul va întâmpina o greutate cât de mică.
Noi avem în Italia, spre pildă, pe ducele de Ferrara care nu a rezistat la
atacurile venețienilor în 1484 și nici la acelea ale papei Iuliu II în 1510 3, nu
pentru că stăpânirea lui avea temelii foarte vechi 4, ci din alte cauze. în
adevăr, un principe natural 5 are mai puține motive de a-i nemulțumi pe
supușii săi și mai puțină nevoie de a o face, ceea ce înseamnă că el va trebui
să fie iubit mai mult decât un principe nou; dacă nu are cine știe ce vicii
neobișnuite pentru care să merite ca oamenii să-1 urască, este sigur că, așa
cum este și firesc, el se va bucura de dragostea supușilor săi. Cu atât mai
mult, cu cât atunci când o domnie este veche și neîntreruptă, amintirea
înnoirilor și a cauzelor care le-au produs se pierde, deoarece o schimbare este
întotdeauna punctul de plecare al unei schimbări următoare, de care se leagă
și pe care o susține.
CAPITOLUL III
DESPRE PRINCIPATELE MIXTE
Greutățile se ivesc, așadar, numai în cazul unui principat nou. în primul
rând, este posibil ca principatul să nu fie în întregime nou, ci să facă parte
dintr-altul, alcătuind la un loc un stat care se poate numi oarecum mixt. în
cazul acesta, instabilitatea lui va izvorî mai întâi dintr-o dificultate naturală
care se constată la toate principatele noi, și anume că oamenii își schimbă
bucuros stăpânirea în credința că vor avea alta mai bună, ceea ce îi face să
ridice armele împotriva celui care domnește asupra lor; dar se înșeală, pentru
că experiența le arată apoi că starea lor a devenit de fapt mai rea 2. Lucrul
acesta depinde la rândul său de o altă cauză naturală și obișnuită, și anume că
atunci când cineva devine principe nu se poate ca el să nu facă rău celor peste
care începe să domnească, atât prin trupele înarmate pe care le folosește, cât
și prin nenumărate abuzuri și asupriri pe care le aduce cu sine orice cucerire,
astfel încât vei avea împotriva ta pe toți aceia pe care i-ai lovit prin ocupareaprincipatului. în același timp, nu vei putea să păstrezi prietenia acelora care
te-au ajutat să-1 cucerești, întrucât nu poți să-i răsplătești în măsura în care au
sperat, și nici nu poți folosi împotriva lor mijloace violente, deoarece le ești
îndatorat; în adevăr, oricât de puternic ar fi cineva prin forța armelor lui.
pentru a ocupa o țară el are totuși întotdeauna nevoie de ajutorul locuitorilor
ei3. Așa se explică de ce Ludovic XII, regele Franței 4. a ocupat foarte ușor
Milanul și tot atât de ușor 1-a pierdut; iar pentru a i-1 lua înapoi, au fost de
ajuns, prima oară, doar trupele lui Ludovic 5, deoarece locuitorii care îi
deschiseseră porțile orașului, văzându-se înșelați în încrederea lor și în
speranța de bine pe care și-o făcuseră, nu puteau îndura supărările pricinuite
de principele cel nou.
Este foarte adevărat că, atunci când cucerești pentru a doua oară o țară
care s-a răsculat împotriva ta, este mai greu s-o pierzi, deoarece principele
care a avut de înfruntat o răscoală va șovăi să-și asigure puterea pedepsind pe
cei vinovați, descoperind pe cei suspecți și luând măsuri de întărire acolo
unde este mai multă nevoie. Așadar, dacă prima oară a fost de ajuns ca un
duce Ludovic să zăngănească puțin din arme la granițele Milanului, pentru
ca Franța să-și piardă stăpânirea ei aici, a doua oară a trebuit ca ea să aibă
împotrivă-i lumea întreagă 6, iar armatele ei să fie nimicite sau alungate din
Italia; și lucrurile s-au întâmplat astfel din motivele arătate mai sus. Oricum,
atât prima cât și a doua oară, Franța a pierdut Milanul7.
Am expus cauzele generale care duc la pierderea principatului în primul
caz; ne rămâne să cercetăm acum cauzele care acționează în al doilea caz, și
anume să vedem ce putea face un principe în această situație pentru a-și
păstra cucerirea pe care Franța n-a știut s-o apere.
Spun, așadar, că statele care se cuceresc și care se anexează unui stat mai
vechi decât cel cucerit, fie că fac parte din același teritoriu și au aceeași
limbă, fie că nu sunt astfel. Dacă ele sunt de primul fel, este foarte ușor să le
ții în stăpânire, mai cu seamă dacă nu sunt obișnuite a trăi în libertate; iar
pentru a domni asupra lor în deplină siguranță, este de ajuns să faci să se
stingă neamul principelui care le stăpânea. în ce privește celelalte lucruri,
este destul să păstrezi vechile condiții, iar moravurile să fie asemănătoare,
pentru ca oamenii să trăiască în liniște, precum am văzut că au făcut
Burgundia, Bretagne. Gasconia și Normandia, care de multă vreme s-au unit
cu Franța 8; și cu toate că există unele nepotriviri de limbă9, totuși moravurile
sunt aceleași și oamenii pot trăi ușor unii cu alții. Iar cel care cucerește
14 15

teritorii de acest lei, dacă vrea să le păstreze în stăpânirea lui, trebuie să ia
seama la două lucruri, și anume: în primul rând ca neamul vechiului principe
să se stingă, și în al doilea rând, ca legile și dările să nu sufere schimbare. în
așa fel încât teritoriile cele noi să ajungă a forma, în foarte scurt timp, un
singur tot cu principatul cel vechi.
Greutățile se ivesc însă atunci când cucerești teritorii diferite prin limbă.
obiceiuri și orânduire; în ca/ul acesta trebuie să ai norocul de partea ta și să
fii foarte priceput pentru ca să poți păstra ceea ce ai cucerit, iar unul din
mijloacele principale și eficace pentru aceasta ar (i ca cel care cucerește un
teritoriu să se și ducă să locuiască acolo. în felul acesta, stăpânirea ar fi mai
sigură și mai trainică; așa au lăcut de fapt turcii în Grecia10, căci, oricare ar fi
fost metodele folosite de ei pentru a-și menține stăpânirea în acele locuri, nu
le-ar fi fost totuși cu putință să păstreze Grecia dacă nu s-ar fi dus să se
stabilească acolo. în adevăr, atunci când stai într-un anumit loc, știi când se
ivesc dezordini și poți să intervii pe dată; dacă însă nu te găsești acolo, ajungi
să afli despre ele de-abia când s-au întins atât de mult încât nu mai este nimic
de făcut pentru a le stăvili. Afară de aceasta, pământul pe care l-ai cucerit nu
va fi jefuit de slujbașii trimiși de tine; supușii sunt mulțumiți pentru că
tribunalul căruia i se pot adresa este mai aproape de principe "; așa încât,
dacă vor să se poarte bine, au încă un motiv de a-1 iubi, iar dacă vor să se
poarte altfel, au de ce să se teamă de el. Cei dinafară care ar voi să atace
statul vor șovăi mai mult înainte de a o face; astfel că locuind acolo.
principele își va pierde foarte greu stăpânirea.
Celălalt mijloc mai bun este de a întemeia colonii 12 în unul sau două
locuri, care să fie un fel de centre de legătură ale acelor teritorii cu statul; în
adevăr, trebuie să folosești acest mijloc sau, dacă nu, să ții acolo o armată de
cavalerie numeroasă, precum și pedestrași. Coloniile nu cer multă cheltuială;
principele înființează colonii și le întreține acolo fără cheltuială sau cu una
prea mică, și face rău prin aceasta numai acelora cărora le ia ogoarele și casele
pentru a le da noilor locuitori, care sunt însă numai o foarte mică parte din
noul stat; aceia cărora le-ai făcut rău nu vor ii niciodată primejdioși, deoarece
sunt răzleți și săraci, iar toți ceilalți, întrucât nu au avut nimic de suferit, pe de
o parte, vor trebui să fie supuși și cuminți, iar pe de altă parte, vor trebui să se
ferească de a nu greși, de teamă să nu li se întâmple și lor ceea ce s-a întâmplat
celor care au fost jeluiți de bunuri. Concluzia mea este, așadar, că aceste
colonii nu costă bani, că ele sunt credincioase statului și fac prea puțin răucuiva; iar cei care au avut de suferii din pricina lor nu pol deveni primejdioși.
deoarece sunt săraci și răzleți, după cum am mai spus. De unde urmează
constatarea că pe oameni trebuie sau să-i iei cu binele, sau să-i distrugi cu totul i-\
fiindcă ei se răzbună pentru un rău ușor care le-a fost pricinuit, dar nu se pot
răzbuna în schimb pentru ceva grav; așa încât este necesar ca răul pe care i-1
faci cuiva să fie de așa fel, încât să nu ai a te teme de răzbunare 14. Dacă însă.
în loc de colonii, principele întreține acolo trupe militare, cheltuiala va l'\ cu
mult mai mare, deoarece garnizoanele vor absorbi toate veniturile statului și
astfel cucerirea se transformă într-o pierdere; de asemenea, acest mijloc este
mult mai supărător, pentru că dăunează întregii țări prin care trebuie să
transporți trupele și să le cantonezi mereu în altă parte; fiecare locuitor va
suferi de pe urma acestor lucruri și fiecare va deveni un dușman al principelui,
și asemenea dușmani pot să facă rău, deoarece, deși supuși, ei au rămas cu
toții pe la casele lor. Așadar, din toate punctele de vedere, trupele de pază sunt
pe atât de nefolositoare, pe cât sunt de folositoare coloniile.
Acela care ocupă o provincie diferită de statul lui, în felul arătat mai sus,
trebuie de asemenea să devină un conducător și un apărător al popoarelor
vecine mai puțin puternice și trebuie să caute cu multă pricepere să micșoreze
autoritatea celor mari din provincia cucerită și să ia seama ca nu cumva, prin
cine știe ce împrejurare, să pătrundă aici vreun străin tot atât de puternic ca și
el. Lucrul acesta va putea oricând să se întâmple prin acțiunea celor care sunt
nemulțumiți, sau a celor care sunt fie ambițioși, fie fricoși; se știe doar că
etolienii i-au adus pe romani în Grecia 15, și de altfel, pretutindeni unde aceștia
au ocupat o provincie, ei au fost chemați de locuitori l6. Se întâmplă
întotdeauna la fel, și anume, de îndată ce un străin puternic intră într-o
provincie, toți cei care sunt aici mai puțin puternici i se alătură, împinși de
invidia împotriva celui care a domnit asupra lor; astfel, nu-i este deloc greu
unui principe să câștige de partea lui pe toți cei mai puțin puternici; în adevăr,
ei se vor uni repede și bucuroși vor forma un singur tot cu statul pe care el 1-a
cucerit aici. Va trebui doar să ia seama ca ei să nu devină prea puternici și să nu
câștige prea multă autoritate; de altfel, este ușor pentru el, cu forțele de care
dispune și cu ajutorul lor, să-i înjosească pe cei puternici pentru ca să rămână el
singur stăpân peste întreaga provincie. Cel care nu va ști însă cum să procedeze
în această chestiune, va pierde repede ceea ce a cucerit, iar atâta timp cât va fi
stăpân în acea provincie va întâmpina nenumărate greutăți și supărări.
16 17

Romanii au ținut bine seama de aceste lucruri în provinciile pe care le-au
cucerit17; ei au întemeiat acolo colonii, i-au amăgit cu vorba pe cei mai mici
și nu le-au dat mai multă putere, i-au asuprit pe cei mari și nu au îngăduit ca
vreun străin cu multă putere să câștige autoritate l8. îmi este suficient în cazul
acesta exemplul Greciei. Romanii i-au amăgit pe ahei și pe etolieni; tot ei au
micșorat puterea statului macedonean 19; l-au alungat pe Antioh 20 și oricare
au fost meritele aheilor sau ale etolienilor, nu le-a fost niciodată îngăduit să-și
întindă stăpânirea; nici încercările lui Filip de a-și câștiga încrederea lor21 nu
i-au făcut vreodată pe aceștia să-i fie prieteni, fără ca în același timp ei să-1
înjosească; nici puterea pe care o avea Antioh nu a putut să-i convingă de a-i
îngădui acestuia să păstreze vreun teritoriu în acea provincie a Greciei.
Romanii au procedat, în toate aceste cazuri, așa cum trebuia să procedeze
orice principe înțelept. El nu trebuie să ia seama doar la dezordinile prezente,
ci și la cele viitoare și pe acestea să pe preîntâmpine folosind întreaga lui
pricepere, căci atunci când prevezi un lucru cu mult înainte, este ușor să
intervii; dacă însă aștepți ca el să se apropie, leacul nu mai vine la timp,
pentru că boala nu mai poate fi vindecată în acel moment.
Se întâmplă în cazul acesta ceea ce spun medicii despre febra hectică, și
anume că la început ea este ușor de îngrijit și greu de recunoscut, dar o dată
cu trecerea timpului, dacă la început nu ai identificat-o și nici nu ai îngrijit-o,
ea ajunge să fie ușor de diagnosticat și greu de vindecat. Se întâmplă același
lucru și în treburile statului; dacă știi să prevezi din timp lucrurile, însușire
care nu-i este dată decât omului înțelept, poți să înlături cu ușurință relele
care se ivesc; dar dacă nu le-ai văzut dinainte, și în consecință le lași să se
dezvolte până când oricine poate să le constate, este prea târziu ca să mai poți
face ceva împotriva lor.
Iată de ce romanii, care au prevăzut întotdeauna de departe greutățile, au
intervenit întotdeauna și nu le-au lăsat niciodată să se agraveze, chiar dacă
pentru aceasta erau nevoiți să facă război. Deoarece știau că un război nu
poate fi evitat, ci doar amânat în favoarea celuilalt, iată de ce au vrut să ducă
război împotriva lui Filip și a lui Antioh, în Grecia, pentru a nu trebui să-1
ducă în Italia; aceasta, cu toate că în acel moment puteau să evite și un război
și celălalt, dar nu au vrut s-o facă. Nu le-a plăcut niciodată să asculte de sfatul
pe care înțelepții din zilele noastre sunt oricând gata să ți—1 dea, și anume că
este bine să folosești avantajul timpului 22; dimpotrivă, au preferat să
folosească avantajul vitejiei și al înțelepciunii lor; căci timpul împingeînaintea lui orice lucru, și așa cum poate să aducă cu sine binele și după aceea
răul, poate să aducă de asemenea răul și apoi binele.
Dar să revenim la Franța și să cercetăm dacă ea a făcut ceva din cele
arătate mai sus; voi vorbi de Ludovic și nu de Carol23, deoarece, el fiind mai
multă vreme stăpân în Italia, se poate observa mai bine felul în care a
procedat; și veți vedea că Ludovic a făcut tocmai contrariul a ceea ce trebuie
făcut pentru a păstra stăpânirea asupra unui teritoriu dinafară statului peste
care domnești.
Regele Ludovic a fost adus în Italia de ambiția venețienilor24, care, prin
această venire a lui, au vrut să cucerească o jumătate din Lombardia. Nu am
de gând să dezaprob această hotărâre a regelui, căci voind să facă primul pas
pentru a pune piciorul în Italia, și neavând nici un prieten, ba, mai mult, toate
porțile fiindu-i închise din pricina guvernării anterioare a regelui Carol, a fost
nevoit să accepte prieteniile posibile; hotărârea pe care a luat-o s-ar fi dovedit
bună dacă el nu ar fi greșit în celelalte acțiuni pe care le-a întreprins. După ce
regele a ocupat Lombardia, el a recâștigat îndată reputația pe care Carol nu-i
îngăduise s-o aibă; Genova a cedat 25, florentinii i-au devenit prieteni26,
marchizul de Mantova 27, ducele de Ferrara 28, Bentivoglio 29, Doamna de la
Forli 30, seniorul Faenzei ca și seniorii din Pesaro, Rimini, Camerino și
Piombino3', locuitorii din Lucea, Pisa și Siena 32, toți au vrut să-i fie prieteni.
Atunci au putut venețienii să-și dea seama de îndrăzneala hotărârii pe care o
luaseră; în adevăr, l-au făcut stăpân asupra unei treimi din Italia, numai
pentru ca ei să poată ocupa câteva teritorii33 din Lombardia.
Să ne gândim acum cât de ușor i-ar fi fost regelui să-și păstreze autoritatea
în Italia, dacă ar fi ținut seamă de regulile mai sus arătate și dacă i-ar fi apărat
și ocrotit pe toți prietenii lui, care, fiind numeroși și slabi și, pe deasupra,
temându-se unii de biserică, alții de venețieni34, erau mereu nevoiți să stea
alături de el; dar prin intermediul lor, el putea cu ușurință să ia toate măsurile
de apărare împotriva acelora care continuau să fie puternici35. în schimb, de-abia
ocupase Milanul și făcu tocmai contrariul, dând ajutor papii Alexandru 36
pentru ca acesta să poată ocupa Romagna37. Nu-și dădu seama că prin această
hotărâre își micșora propria lui putere, deoarece își îndepărta atât prietenii, cât
și pe aceia care i se aruncaseră în brațe38, și pe de altă parte făcea să crească
puterea bisericii, întrucât, pe lângă puterea spirituală care îi asigură prestigiul,
el îi dădea o putere temporară mare. Dar o dată săvârșită această primă eroare,
a fost nevoit să facă și altele la fel de grave, așa încât, spre a pune capăt
18 19

ambiției lui Alexandru și pentru ca acesta să nu ajungă stăpân al Toscanei, a
trebuit să se întoarcă în Italia 3y. Nu-i tu însă de ajuns că mărise puterea
bisericii și își îndepărtase prietenii, căci voind să ocupe regatul Neapolului, îl
împărți cu regele Spaniei40; și dacă până atunci fusese singur stăpân în Italia,
putând să facă ce voia, acum își luase un tovarăș pe lângă el, pentru ca
ambițioșii din această țară și cei care ar fi fost nemulțumiți de el să aibă cui să
se adreseze; și în timp ce până acum ar fi putut să așeze pe tronul Neapolului
un rege care să-i fie lui tributar41, acuma îl îndepărta pe acesta pentru ca să
aducă în locul lui pe altul42 în stare să-1 alunge pe el, regele Franței.
Dorința de cucerire este în adevăr un lucru foarte firesc și foarte obișnuit,
iar aceia care pot să-i dea curs și care o și fac vor fi întotdeauna lăudați sau,
oricum, nu vor fi dezaprobați; atunci însă când nu au putința și totuși vor să
întreprindă cuceriri cu orice chip, greșesc și merită să fie dezaprobați. Dacă
Franța putea, cu propriile ei forțe, să atace Neapolul, trebuia s-o facă; dar dacă
nu putea face aceasta, nu trebuia nici să-1 împartă. Este adevărat că regele
Ludovic a împărțit Lombardia cu venețienii, dar a făcut-o pentru că în felul
acesta a putut pune piciorul în Italia; în schimb. împărțirea Neapolului merită
dezaprobarea, deoarece ea nu-și mai are scuza în vreo necesitate de același fel.
Ludovic săvârșise așadar aceste cinci greșeli: a nimicit pe cei mai puțin
puternici43, a întărit puterea în Italia a unuia care era și înainte puternic 44, a
adus aici un străin foarte puternic 45, nu a venit să se stabilească în teritoriile
ocupate și nici n-a întemeiat colonii aici.
Aceste greșeli ar fi putut eventual rămâne fără urmări pentru el, atâta timp
cât ar mai fi trăit, dacă nu ar fi săvârșit însă o a șasea, și anume aceea de a
ocupa posesiunile venețienilor 46. Dacă n-ar fi întărit puterea bisericii și nu
i-ar fi adus pe spanioli în Italia, ar fi fost logic și necesar să micșoreze
autoritatea venețienilor; dar întrucât alesese calea arătată mai sus, n-ar fi
trebuit să admită în nici un caz nimicirea lor, deoarece venețienii, fiind
puternici, ar fi putut oricând să-i oprească pe ceilalți de a întreprinde vreo
acțiune împotriva Lombardiei, atât pentru că n-ar fi consimțit la aceasta decât
pentru a deveni ei înșiși stăpânii acestei provincii, cât și pentru că ceilalți n-ar
fi vrut s-o ia Franței ca să le-o dea lor și nimeni n-ar fi avut curajul să-i atace
și pe unii și pe alții47. Iar dacă cineva ar spune că regele Ludovic i-a cedat lui
Alexandru Romagna, iar Spaniei regatul Neapolului, pentru ca să evite un
război, i-aș răspunde – reluând argumentele expuse mai sus – că niciodată nu
trebuie să lași să se producă o neregulă numai pentru ca să eviți războiul.deoarece pe acesta nu-1 eviți, ci doar îl amâni în defavoarea ta. Iar dacă alții
ar invoca promisiunea solemnă pe care regele i-o dăduse papii, de a
întreprinde pentru el această acțiune, urmând să obțină în schimb anularea
căsătoriei lui și titlul de cardinal pentru arhiepiscopul de Rouen 4S. eu i-aș
răspunde cu cele ce veți citi mai jos. privitor la cuvântul de onoare al
principilor și la felul în care el trebuie respectat49.
Regele Ludovic a pierdut, așadar, Lombardia pentru că n-a ținut seama de
regulile urmate de alții care au cucerit provincii și care au voit să le păstreze.
Nu este nimic de mirare în aceasta, ci, dimpotrivă, lucrul este foarte obișnuit și
firesc. Am discutat chiar despre aceasta la Nantes 50, cu cardinalul de Rouen,
atunci când ducele Valentino5I (căci așa i se spunea obișnuit lui Cezar Borgia,
fiul papii Alexandru) a pus stăpânire pe Romagna; căci, atunci când cardinalul
de Rouen mi-a spus că italienii nu se pricep la război, eu i-am răspuns că
francezii nu se pricep la politică52, deoarece dacă s-ar pricepe, nu ar fi lăsat ca
biserica să devină atât de puternică. Experiența ne-a arătat în adevăr că puterea
pe care au dobândit-o în Italia, atât statul papal cât și Spania, se explică prin
acțiunea Franței, iar înfrângerea acesteia se datorează lor. De aci putem
deduce o regulă generală care nu greșește niciodată sau numai rareori: anume
că acela care este cauza puterii cuiva se prăbușește el însuși; în adevăr, puterea
celuilalt, el a făcut-o fie prin viclenie, fie prin violență, și atât una cât și
cealaltă sunt primejdioase pentru cel care a devenit puternic.
CAPITOLUL IV
DE CE REGATUL LUI DARIUS, CARE A FOST OCUPAT
DE ALEXANDRU, NU S-A RĂSCULAT, DUPĂ MOARTEA
ACESTUIA, ÎMPOTRIVA URMAȘILOR LUI 1
Date fiind greutățile care se ivesc în stăpânirea unui teritoriu de curând
ocupat, cineva ar putea fi mirat de faptul următor: Alexandru cel Mare a
cucerit Asia în câțiva ani și îndată după aceea a și murit2; se părea că, în mod
logic, întregul imperiu ar fi trebuit să se răscoale; cu toate acestea, urmașii lui
Alexandru au păstrat puterea și n-au întâmpinat în domnia lor alte greutăți
decât acelea pe care propria lor ambiție le-a tăcut să se nască între ei 3.

Răspund la această nedumerire, arătând că toate principatele care au lăsat
vreo urmă în istorie au fost guvernate în două moduri diferite: fie de un
principe având alături de el numai slugi plecate care, fiind miniștri pr;n
bunătatea și îngăduința lui, îl ajută la conducerea statului, fie de un principe
și de către nobilii feudali, baroni4, care posedă acest rang, nu prin bunătatea
stăpânului lor, ci prin vechimea neamului din care descind. Acești feudali își
au statele și supușii lor proprii care îi recunosc drept stăpâni și care au față de
ei un sentiment firesc de afecțiune. In statele care sunt guvernate de un
principe și de slujitorii lui, autoritatea acestuia este mai mare, deoarece nu
există nimeni altcineva în întreaga țară care să fie recunoscut ca mai mare; iar
dacă oamenii ascultă și de altul, o fac numai în măsura în care acesta este
ministru sau funcționar5 și nu simt față de el nici o afecțiune deosebită.
în vremurile noastre întâlnim ca exemple ale acestor două feluri de
guvernare pe sultanul Turciei și pe regele Franței. întreaga monarhie a
sultanatului este guvernată de un singur om, iar. ceilalți sunt slujitorii lui;
împărțindu-și regatul în sangeacuri, el își trimite acolo guvernatorii, pe care îi
schimbă și îi mută după cum vrea el. Dimpotrivă, regele Franței este
înconjurat în țara lui de un mare număr de nobili, de veche tradiție, pe care
supușii îi recunosc ca atare și îi iubesc, și care își au privilegiile lor, pe care
regele nu le poate lua, fără a fi în primejdie el însuși6. Acela care consideră,
așadar, aceste două tipuri de state, își va da seama că este greu să cucerești
țara sultanului, dar că, o dată ocupată, este foarte ușor s-o ții în stăpânire.
Cauzele pentru care este greu să ocupi țara sultanului constau în faptul că
acela care ar voi să întreprindă o asemenea acțiune n-ar putea fi chemat de
către nobilii puternici ai țării pentru a o săvârși și nici n-ar putea spera să-și
ușureze cucerirea printr-o rebeliune a celor care sunt în jurul sultanului. Lucrul
acesta decurge din motivele arătate mai sus: într-adevăr, dat fiind că toți sunt
sclavii lui și-i sunt îndatorați, ei nu pot fi corupți decât cu oarecare greutate; și,
chiar dacă s-ar lăsa corupți, nu poți aștepta de la ei decât prea puțin folos,
deoarece, pentru motivele mai sus arătate7, ei nu pot atrage poporul după ei.
Iată de ce, acela care îl atacă pe sultan trebuie să știe dinainte că va întâmpina
o rezistență masivă, așa încât este preferabil pentru el să se bazeze mai mult pe
forțele proprii, decât pe discordiile care ar exista între ceilalți. Dar, în cazul în
care sultanul ar fi învins și nimicit în lupte, în așa fel încât să nu-și mai poată
reface armatele, nu mai trebuie să te temi decât de urmașii care ar fi coborâtori
din neamul principelui, iar dacă acest neam se stinge, nu mai rămâne nimenide care să ai a te teme, deoarece ceilalți nu au autoritate față de popor, și după
cam înainte de victorie învingătorul nu putea să-și pună nădejdea în ei, tot
astfel, după victorie, el nu trebuie să se teamă de ei.
în statele guvernate după exemplul Franței se întâmplă contrariul: în
adevăr, este ușor să pătrunzi în această țară, câștigând de partea ta pe un mare
feudal, deoarece există oricând atât oameni nemulțumiți, cât și din aceia care
vor schimbări în țara lor 8. Aceștia, pentru motivele arătate, îți vor deschide
drumul liber în țara lor și-ți vor ușura victoria; dar dacă pe urmă vei voi să
păstrezi ceea ce ai cucerit, vei întâmpina nesfârșite greutăți, atât din partea
acelora care te-au ajutat, cât și din a acelora pe care i-ai nedreptățit. Și nu va fi
suficient să stârpești neamul principelui, deoarece vor rămâne nobilii, iar
aceștia se pun în fruntea noilor răsturnări; și întrucât pe aceștia nu poți nici să-i
mulțumești, nici să-i distrugi, vei pierde la prima ocazie ceea ce ai cucerit.
Dacă ne întrebăm acum ce fel de guvernare era aceea a lui Darius9, vom
constata că ea era asemenea domniei marelui sultan; iată de ce Alexandru a
trebuit mai întâi să-1 învingă în luptă și să-1 silească să se retragă în întărituri10;
iar după această victorie, Darius murind, statul lui a rămas în mâinile lui
Alexandru, care 1-a păstrat fără greutate pentru motivele despre care s-a vorbit
mai sus. Iar urmașii lui, dacă ar fi fost uniți între ei, l-ar fi putut stăpâni fără
nici o greutate, deoarece în statul lor nu s-au ivit alte tulburări decât acelea pe
care ei înșiși le-au provocat. Dimpotrivă, statele organizate după exemplul
Franței nu pot fi stăpânite tot atât de pașnic. Așa se explică numeroasele
răscoale din Spania, din Franța și din Grecia împotriva romanilor, care s-au
produs din cauza numeroaselor principate locale din aceste țări 1l; și atâta timp
cât ele au continuat să se păstreze în amintire, romanii au fost mereu nesiguri
pe cucerirea lor; dar atunci când amintirea acelor principate s-a pierdut, date
fiind puterea și stăpânirea de lungă durată a romanilor, aceștia au devenit
sigun pe stăpânirea lor. Iar mai târziu, atunci când s-au luptat între ei, fiecare a
putut să câștige de partea lui una sau mai multe provincii, după autoritatea pe
care o dobândise acolo 12; neamul vechiului principe fiind stins 13, populația
respectivă n-a mai recunoscut altă stăpânire decât pe aceea a romanilor. Dacă
««aderăm aceste lucruri, nu ne vom mira că i-a fost ușor lui Alexandru să
Swpânească întreaga Asie, după cum vom înțelege de ce altora le-a fost greu
«păstreze ceea Qe cuceriseră, cum a fost cazul lui Pirus și al multor altora w.
ceasta nu se explică prin capacitatea mai mare sau mai mică a învin-
gătorului, ci prin natura diferită a situațiilor.
22 23

CAPITOLUL V
ÎN CE FEL TREBUIE GUVERNATE CETĂȚILE SAU
PRINCIPATELE CARE, ÎNAINTE DE A FI OCUPATE,
SE CONDUCEAU DUPĂ LEGILE LOR PROPRII
Când țările care se cuceresc în felul arătat mai sus sunt obișnuite să se
conducă după legile lor și să trăiască în libertate, ele pot fi ținute în stăpânire
în trei feluril: primul constă în a le distruge; al doilea este de a te stabili
personal în acele locuri; al treilea, de a lăsa ca țările respective să se conducă
mai departe după legile lor, cerându-le însă un tribut și alcătuind aici un
guvern de câțiva oameni care să lucreze în așa fel încât să ți le păstreze
prietene. Căci un astfel de guvern, fiind creat de principe, va ști că nu poate
exista fără bunăvoința și puterea lui, astfel încât va face totul pentru a-și
menține favoarea acestuia. Iar atunci când vrei să păstrezi un oraș fără a-1
distruge, și anume un oraș care a fost obișnuit să trăiască liber, este mai ușor
să reușești folosindu-te de propriii lui cetățeni decât recurgând la alte mijloace.
Un exemplu în acest sens sunt spartanii și romanii. Spartanii au stăpânit
Atena și Teba prin guverne alcătuite din oameni puțini; cu toate acestea, au
pierdut aceste cetăți2. Romanii în schimb, pentru a-și menține stăpânirea la
Capua, Cartagina și Numantia, le-au distrus, și în felul acesta nu le-au
pierdut3. Grecia au vrut s-o stăpânească aproape cu aceleași mijloace pe care
le-au folosit spartanii, acordându-i libertate și lăsându-i legile ei proprii4, dar
aceasta nu le-a reușit5, astfel că, pentru a-și menține stăpânirea, au fost
nevoiți să distrugă multe din orașele ei6.
într-adevăr, nu există alt mod de a stăpâni în siguranță o provincie decât
acela de a o nimici. Iar cel care cucerind o cetate obișnuită a trăi în libertate
n-o distruge, trebuie să se aștepte să fie el distrus de ea, deoarece rebeliunile
care se vor produce aici își vor găsi întotdeauna o justificare în idealul
libertății7 și în instituțiile ei de mult constituite, pe care nici trecerea timpului
oricât de îndelungat și nici binele pe care l-ai făcut nu le pot șterge din
amintirea oamenilor. Orice ai face și orice măsuri ai lua. dacă nu-i vei
împrăștia pe locuitori sau dacă nu le vei lua orice posibilitate de acțiune, ei nuvor uita nici idealul libertății și nici instituțiile ei și vor recurge la ele în orice
împrejurare, așa cum a făcut Pisas, după ce timp de o sută de ani'' fusese sub
stăpânirea florentinilor.
Dar când cetățile sau provinciile au fost obișnuite să trăiască sub un
principe, iar neamul acestuia s-a stins, locuitorii lor, care, pe de o parte, s-au
deprins să asculte, iar pe de altă parte, nu mai pot avea un principe coborâtor
din vechi strămoși, nu reușesc să se înțeleagă între ei pentru a alege unul nou
și nici nu știu să trăiască liberi; iată de ce cetățenii acestor state șovăie mult
înainte de a lua armele în mână, astfel că un principe îi poate supune cu mai
multă ușurință și-și poate asigura stăpânirea asupra lor. în republici însă,
relațiile dintre oameni sunt mai vii, ura și dorința de răzbunare mai puternice,
iar amintirea vechilor libertăți nu îngăduie cetățenilor și nici nu le poate
îngădui nici o clipă de răgaz; așa încât mijlocul cel mai sigur este tot acela de
a le nimici sau de a te stabili acolo ' °.
CAPITOLUL VI
DESPRE PRINCIPATELE NOI PE CARE
LE DOBÂNDEȘTI CU ARME PROPRII
Șl CU PROPRIILE TALE ÎNSUȘIR11
Să nu se mire nimeni dacă în expunerea rrtea despre principatele care sunt
în întregime noi, atât în ce privește principele cât și în ce privește teritoriul și
guvernarea lui, voi aduce exemplul unor oameni foarte mari2; voi proceda
astfel pentru că suntem obișnuiți să umblăm pe drumurile bătute de alții și să
acționăm prin imitație; dar întrucât nimeni nu poate să urmeze întocmai
drumul celuilalt și nici să dobândească însușirile aceluia pe care îl imită,
omul înțelept trebuie să calce întotdeauna pe urmele oamenilor mari și să-i
imite numai pe aceia care au fost desăvârșiți; așa încât, chiar dacă însușirile
lui nu se vor putea ridica la aceeași înălțime, ele să se apropie cel puțin de ea;
este bine să urmăm în aceasta exemplul arcașilor pricepuți care, observând că
ținta pe care vor s-o atingă este prea departe și cunoscând în același timp
până unde poate să bată arcul lor. ochesc cu mult mai sus decât este ținta
adevărată, dar aceasta nu pentru ca să ajungă cu săgeata lor la o înălțime atât
24 25

de mare, ci pentru ca, fixându-și o țintă foarte înaltă, s-o atingă pe aceea pe
care și-au ales-o.
Spun, deci, cu privire la principatele cu totul noi, în care principele este
nou, că greutățile întâmpinate pentru păstrarea lor sunt mai mari sau mai mici,
după cum sunt însușirile și priceperea celui care le cucerește. Și întrucât faptul
de a reuși să devii principe, din simplu particular, presupune sau însușiri
personale sau împrejurări norocoase, se pare că unul sau altul din aceste două
lucruri micșorează în mare parte multe din aceste greutăți; cu toate acestea, cel
care s-a sprijinit mai puțin pe împrejurările favorabile este acela care a păstrat
mai mult timp puterea. Se întâmplă de asemenea ca lucrurile să fie mai ușoare
atunci când principele, neavând alte state în stăpânirea lui, este nevoit să vină
să locuiască el însuși pe teritoriul pe care 1-a cucerit.
Dar pentru a trece mai departe, la aceia care au devenit principi prin
propriile lor însușiri și nu printr-o împrejurare norocoasă, pot spune că cei mai
străluciți sunt Moise, Cirus, Romulus, Teseu și alții asemănători3. Și cu toate
că n-ar trebui să vorbim despre Moise, întrucât el a fost doar înfăptuitorul
celor ce i-au fost poruncite de Dumnezeu, el totuși merită să fie admirat, dacă
nu pentru altceva, cel puțin pentru că asupra lui s-a coborât harul care-1 făcea
demn de a vorbi cu Dumnezeu. Să ne gândim însă la Cirus și la ceilalți care au
cucerit sau care au întemeiat regate și vom vedea că toți sunt demni de
admirație, iar dacă vom considera acțiunile și modurile lor particulare de a
proceda, ele nu ne vor apărea cu totul diferite de acelea ale lui Moise, care
totuși a avut un maestru mai mare decât toți. Cercetând faptele și viața lor,
vom constata că soarta norocoasă nu le-a oferit decât prilejul favorabil care a
fost pentru ei ca și materia în care ei trebuiau să introducă forma care li s-ar fi
părut cea mai bună 4; iar dacă prilejul favorabil le-ar fi lipsit, însușirile
spiritului lor s-ar fi pierdut fără a da roade, după cum și prilejul favorabil s-ar
fi ivit zadarnic dacă ei n-ar fi avut însușirile pe care le-au avut5.
Trebuia ca Moise să găsească poporul lui Israel în Egipt, redus la sclavie
și asuprit de egipteni, pentru ca, dornic de a ieși din robie, acesta să fie gata
să-1 urmeze 6. Trebuia ca pentru Romulus să nu fie loc în Alba 7 și ca la
naștere el să fi fost părăsit la voia întâmplării8, pentru ca pe urmă soarta să
vrea ca el să ajungă rege al Romei și întemeietor al acestui stat. Trebuia ca
Cirus să-i găsească pe perși nemulțumiți de stăpânirea mezilor, iar pe aceștia
să-i afle moleșiți și slăbiți de o pace îndelungată 9. Teseu nu putea să-și
dovedească însușirile, dacă nu-i găsea pe atenieni lipsiți de unitate. Așadarprilejul favorabil a îngăduit acestor oameni să reușească în acțiunile lor, iar
însușirile lor strălucite i-au făcut să recunoască întotdeauna prilejul favorabil;
astfel țara lor a fost înălțată și a devenit pe deplin fericită.
Aceia care, prin mijlocirea însușirilor lor deosebite, ajung să fie principi,
asemenea celor de mai sus, obțin principatul cu greutate, dar îl stăpânesc apoi
cu ușurință; iar greutățile pe care le întâmpină în cucerirea lui decurg, în
parte, din legiuirile și orânduirile noi pe care sunt nevoiți să le introducă
pentru a-și întări statul și a-și asigura stăpânirea 10. Și să nu uităm că nu există
nimic mai greu de întreprins, mai îndoielnic ca reușită și nici mai primejdios
de înfăptuit decât a te face promotorul unor orânduiri noi n. Deoarece acela
care încearcă o acțiune de acest fel va avea drept dușmani pe toți aceia care
erau favorizați de vechile orânduiri și va avea drept apărători prea puțin
energici doar pe aceia care ar urma să aibă foloase din orânduirile cele noi.
Ajutorul prea puțin energic al acestora din urmă își are izvorul, pe de o parte,
în teama de adversari, întrucât aceștia au legile de partea lor, iar pe de altă
parte, în neîncrederea oamenilor care într-adevăr nu cred în lucrurile noi
decât atunci când constată că ele se verifică printr-o îndelungată experiență.
Urmează de aici că ori de câte ori un adversar are prilejul de a lovi, o face cu
patimă de partizan politic, pe când ceilalți se apără fără vlagă; astfel încât cel
care vrea să introducă legi și orânduiri noi și se sprijină pe aceștia este în
primejdie de a nu izbuti.
Dacă voim să tratăm limpede această chestiune, este necesar să cercetăm
dacă acești înnoitori ai legilor domnesc prin propria lor putere sau atârnă de
alții; trebuie să cercetăm dacă, pentru a duce la capăt acțiunea pe care au
întreprins-o, au nevoie să se roage de oameni, sau pot să-i constrângă. în
primul caz, le merge întotdeauna rău și nu duc nimic la capăt; dar atunci când
atârnă de ei înșiși și pot să se impună celorlalți prin constrângere, se întâmplă
rareori să se afle în primejdie. Iată de ce toți profeții înarmați înving, pe când
cei lipsiți de arme se prăbușesc. Căci, pe lângă cele spuse până aici, trebuie să
știm că firea popoarelor este schimbătoare; și este ușor să-i convingi pe
oameni de un lucru, dar este greu să-i faci să fie fermi în această convingere.
De aceea este bine să fii astfel pregătit încât atunci când nu vor mai crede, să
poți să-i faci să creadă prin forță 12.
Moise, Cirus, Teseu și Romulus n-ar fi putut obține ca orânduirile și legile
lor să fie ascultate un timp atât de îndelungat dacă n-ar fi dispus de arme; așa
cum i s-a întâmplat în vremurile noastre lui Girolamo Savonarola, care s-a
2627

prăbușit în timpul chiar al orânduirilor noi întemeiate de el, de îndată ce
mulțimea a început să nu mai creadă în el, iar el însuși n-a știut în ce tel să
impună fermitate acelora care îl crezuseră, și nici să-i tacă să creadă pe cei care
nu credeau °. Așadar, profeții sau înnoitorii de acest fel întâmpină multe greutăți
în acțiunea lor și toate primejdiile care li se ivesc de-a lungul drumului, ei
trebuie să le înfrângă prin însușirile și priceperea lor; dar o dată ce le-au înfrânt
și încep să se bucure de respectul oamenilor, întrucât i-au doborât pe aceia care
îi invidiau pentru că pierduseră situația dinainte, pe care oamenii aceștia noi le-o
luaseră, ei vor fi mereu puternici, siguri de victoria lor, onorați și fericiți.
La exemplele atât de înalte pe care le-am dat, vreau să adaug un exemplu
mai puțin vestit, dar care va putea totuși să stea alături de celelalte și aș vrea
ca el să fie suficient pentru toate cazurile asemănătoare; este vorba de
exemplul lui Hieron din Siracuza 14. Acesta, din simplu particular, a devenit
principe al Siracuzei; nici lui soarta nu i-a oferit altceva decât împrejurarea
favorabilă; căci siracuzanii fiind apăsați15 îl aleseră drept căpetenie a lor și ca
atare el se arătă demn de a deveni principele lor. A fost un om atât de capabil,
chiar atunci când era un simplu particular, încât cel care a scris despre el
spune: "quodnihililli deerat adregnandumpraeter regnum"16. El a desființat
vechea armată și a alcătuit una nouă; a renunțat la prieteniile de altădată și
și-a făcut altele noi; și îndată ce a avut prieteni și soldați care erau ai lui. a
putut, pe o temelie ca aceasta, să înalțe orice construcție; s-a ostenit mult ca
să cucerească puterea și prea puțin ca s-o păstreze.
CAPITOLUL VII
DESPRE PRINCIPATELE NOI CARE SE CUCERESC
PRIN ARMELE Șl PRIN FAVOAREA ALTUIA 1
Acei care numai printr-o soartă norocoasă, din simpli particulari, devin
principi, reușesc să obțină aceasta cu puțină osteneală, dar le trebuie mult mai
mult pentru ca să păstreze ceea ce au dobândit; greutățile, ei nu le întâmpină
pe drum și par că zboară spre putere; ele se ivesc doar atunci când ținta a fost
atinsă. Astfel se întâmplă când i se cedează cuiva un stat, (ie pe bani, fie din
bunăvoința aceluia care îl cedează: așa cum a fost cazul de mai multe ori înGrecia, și anume în orașele din Ionia și Hellcspont. unde Darius a acordat
unora titlul de principe pentru ca ei să păstreze acele teritorii spre siguranța și
gloria lui2; și tot așa au devenit împărați aceia care. cumpărându-i pe soldați,
din simpli particulari, ajungeau să conducă imperiul3.
Asemenea principi se sprijină doar pe voința și pe soarta norocoasă a
acelora care le-au dat puterea, dar atât una cât și cealaltă sunt foarte
schimbătoare și nestatornice. De asemenea, ei nu știu și nu pot să-și păstreze
locul care le-a fost dat; nu știu, deoarece, dacă nu sunt oameni foarte
inteligenți și capabili este foarte natural să nu știe să comande, întrucât au
trăit întotdeauna până acuma ca simpli particulari; nu pot, deoarece n-au de
partea lor acele forțe care să le poată fi prietene credincioase. Apoi, statele
care răsar repede, la fel cu toate celelalte lucruri din natură care se nasc și
cresc repede 4, nu pot să aibă rădăcinile 5 sau celelalte părți proprii fiecărei
plante, atât de trainice, încât cel dintâi vânt potrivnic să nu le doboare; afară
doar dacă aceia care, după cum am spus, au ajuns principi în foarte scurt
timp, sunt atât de capabili încât să știe de îndată să se pregătească spre a
putea păstra ceea ce soarta le-a dăruit cu multă ușurință 6 și să construiască
acum temelii solide pe care alții le înalță înainte de a deveni principi.
Pentru ambele moduri în care cineva poate să devină principe, prin
însușirile lui proprii sau printr-o soartă norocoasă, vreau să dau câte un
exemplu din vremurile pe care noi înșine le-am cunoscut: este vorba de
Francesco Sforza 7 și de Cezar Borgia 8. Francesco, folosindu-se de mijloa-
cele potrivite 9 și de propriile lui însușiri care erau mari, a reușit ca, din
simplu particular, să ajungă duce al Milanului; și ceea ce a dobândit prin mii
de osteneli a putut să păstreze cu ușurință. Dimpotrivă, Cezar Borgia, pe care
oamenii îl numeau de obicei ducele Valentino, și-a dobândit statul mulțumită
situației înalte a tatălui său și 1-a pierdut o dată cu moartea acestuia, cu toate
că a folosit toate mijloacele și a făcut tot ceea ce trebuia să facă un om
înțelept și capabil, care vrea să-și asigure stăpânirea în țara pe care a obținut-o
prin armele și prin situația înaltă a altuia 10. Căci, după cum am spus mai sus,
acela care nu înalță de la început temeliile, ar putea, dacă are toate însușirile
necesare, să le înalțe și mai târziu, deși în cazul acesta constructorul ar avea
multe greutăți, iar clădirea însăși ar fi în primejdie. Dacă considerăm toate
acțiunile întreprinse de ducele Valentino, constatăm că el și-a înălțat temelii
trainice pentru puterea lui viitoare; cred că nu este de prisos să vă vorbesc
despre ele, deoarece nu știu ce învățătură mai bună aș putea să-i dau unui
29

principe nou decât exemplul faptelor acestuia '', iar dacă planurile și măsurile
lui de acțiune nu i-au izbutit, aceasta nu s-a întâmplat din vina lui, ci dintr-o
neobișnuită și extremă răutate a sorții.
Pentru a-i da putere ducelui Valentino, fiul său, Alexandru VI a trebuit să
înfrunte multe greutăți imediate și altele care s-au ivit ulterior. Mai întâi el nu
vedea nici o modalitate de a-1 face principe decât aceea de a-i da în stăpânire
un stat al bisericii, dar știa prea bine că dacă ar fi luat vreunul din teritoriile
bisericii, ducele Milanului n și venețienii nu i-ar fi îngăduit să-1 păstreze;
deoarece Faenza și Rimini erau de multă vreme sub protecția acestora din
urmă 13. Afară de aceasta, toate forțele armate ale Italiei, și îndeosebi acelea
pe care papa le-ar fi putut folosi, erau în mâinile unor oameni care se temeau
de puterea lui; deci Alexandru VI nu putea să aibă încredere în nici una din
forțele respective, deoarece ele aparțineau în întregime familiilor Orsini și
Colonna și partizanilor lor H. Trebuia ca această situație să fie schimbată și să
se provoace tulburări în statele adversarilor, pentru a putea pune stăpânire pe
o parte din ele. Lucrul acesta a fost ușor; papa a avut de partea lui pe
venețieni care, din alte motive 15, îi aduseseră pe francezi în Italia; lucru pe
care el nu numai că nu 1-a oprit, dar 1-a ușurat prin aceea că a anulat prima
căsătorie a regelui Ludovic16.
Așadar, regele a trecut în Italia cu ajutorul venețienilor și cu asentimentul
lui Alexandru; și de îndată ce a ocupat Milanul, papa a și obținut de la el
soldații de care avea nevoie pentru acțiunea din Romagna, la care regele a
consimțit pentru a face onoare prestigiului său 17. De îndată ce a cucerit
Romagna și a învins puterea familiei Colonna, ducele Valentino a voit să
păstreze ceea ce cucerise și să meargă mai departe, dar a avut de înfrânt două
obstacole: cel dintâi erau propriile lui armate, care nu i se păreau credincioase,
iar celălalt era voința Franței; se temea ca armatele Orsinilor 18, de care se
folosise, să nu-1 părăsească tocmai când ar fi avut mai multă nevoie de ele, și
nu numai să-1 împiedice de la o cucerire, dar să-i ia și ceea ce cucerise. Se
temea mai departe ca regele să nu facă și el același lucru. în ce-i privește pe
Orsini, a avut un indiciu în acest sens în momentul în care, după cucerirea
Faenzei, a atacat Bologna19 și a observat că armatele lor luptau fără nici un
avânt; în ce-1 privește pe rege, a putut să-i cunoască intențiile atunci când,
după ce a ocupat ducatul de Urbino 20, a atacat Toscana; iar regele 1-a făcut
atunci să-și retragă trupele din această expediție 21. în urma acestui fapt,
ducele hotărî să nu mai depindă de armatele și de reușita altuia.Și cel dintâi lucru pe care 1-a făcut a fost acela de a micșora puterea
familiilor Orsini și Colonna la Roma; pentru aceasta, pe toți acei partizani ai
lor care erau nobili, i-a câștigat de partea lui făcându-i acoliți și acordându-le
mari avantaje; și îi dădu fiecăruia după calitățile lui, trupe de soldați cu plată
și funcții de guvernatori; astfel încât, în câteva luni numai, ei și-au pierdut
atașamentul față de facțiunile din care făceau parte și s-au îndreptat cu totul
spre el. După aceasta, ducele așteptă prilejul de a-i nimici pe Orsini, întrucât
pe cei din neamul Colonna îi înfrânsese; prilejul se ivi tocmai potrivit și el
știu să-1 folosească și mai bine. în adevăr, Orsini și ai lor, dându-și seama
prea târziu că puterea ducelui și a bisericii însemna distrugerea lor, convocară
0 dietă la Magione, în regiunea Perugiei22. Aceasta a provocat rebeliunea de
la Urbino, tulburările din Romagna, precum și nenumăratele primejdii pe care
ducele a trebuit să le înfrunte și pe care le-a învins cu ajutorul francezilor23.
Redobândindu-și astfel tot prestigiul și nemaiavând nevoie să se bizuie nici
pe Franța nici pe alte forțe dinafară, și pentru ca să nu mai aibă nevoie de a le
pune pe acestea la încercare, ducele începu să se folosească de vicleșuguri. Și
știu să-și ascundă atât de bine intențiile încât Orsini înșiși se împăcară cu el prin
mijlocirea lui Paolo Orsini, față de care ducele folosi toate mijloacele posibile
pentru a-1 face să aibă încredere în el, dându-i bani, echipamente și cai; cu
naivitatea lor prostească, ei i-au căzut ușor în mână la Sinigaglia 24. în
momentul când conducătorii celor două facțiuni au fost nimiciți, iar partizanii
lor i-au devenit prieteni, ducele reușise să dea o temelie trainică puterii lui,
întrucât stăpânea întreaga Romagna împreună cu ducatul de Urbino, și mai ales
1 se părea că-și câștigase prietenia Romagnei și că avea de partea lui întreaga
populație care începuse să se bucure de bunăstarea pe care el i-o adusese.
Și deoarece lucrurile care urmează sunt demne de a fi cunoscute și de a fi
pildă altora, nu vreau să le las deoparte. După ce ducele a ocupat Romagna și
a constatat că fusese condusă de stăpâni incapabili25, care mai curând îi
jefuiseră pe supuși decât îi guvernaseră, și astfel le dăduseră motiv de
dezbinare iar nu de unire, încât provincia era bântuită de hoți și de tâlhari și
în tot felul tulburată, socoti că, pentru a-i reda pacea și a o aduce sub
ascultarea puterii suverane, era necesar să-i asigure o bună guvernare. De
aceea, puse în fruntea ei pe domnul Remirro de Orco, om crud și fără
scrupule, căruia îi dădu puteri depline2^. Acesta, în scurt timp, făcu ordine și
restabili unitatea provinciei, spre marea lui cinste. Pe urmă, de teamă ca
această guvernare atât de autoritară să nu provoace ura supușilor săi, ducele
30 31

socoti că ca nu mai era necesară și înființa în mijlocul provinciei un tribunal
civil, având în fruntea lui un președinte foarte înțelept și pe lângă care fiecare
oraș avea câte un susținător al cauzelor lui 21. Și întrucât știa că guvernarea
aspră din trecut provocase o anumită ură împotriva lui, pentru a șterge
această pornire dușmănoasă din sufletul oamenilor și pentru a-i câștiga cu
totul de partea lui, hotărî să le arate că, dacă se săvârșiseră în adevăr cruzimi,
acestea nu porniseră de la el și vinovată era firea aspră a ministrului lui.
Astfel, într-o bună zi, folosind un pretext oarecare, porunci ca acesta să fie
spintecat în două, în mijlocul pieței din Cesena, punându-i-se un butuc de
lemn și un cuțit însângerat alături. Sălbăticia acestui spectacol a provocat
satisfacția poporului și în același timp uimirea lui28.
Dar să revenim de unde am plecat. Așadar, socotindu-se destul de
puternic și asigurat în parte împotriva primejdiilor prezente, deoarece își
întărise armatele și distrusese în bună parte forțele militare care, fiindu-i
vecine, puteau să-i fie dăunătoare, nu-i mai rămânea să țină seamă, dacă voia
să-și întindă cucerirea mai departe, decât de regele Franței; căci știa prea bine
că regele, care își dăduse prea târziu seama de greșeala pe care o făcuse 29, nu
avea să îngăduie mai departe acțiunea lui. începu astfel, să-și caute prietenii
noi, iar în momentul în care francezii înaintară spre regatul Neapolului,
împotriva spaniolilor care asediau Gaeta, se arătă șovăitor în atitudinea lui
față de Franța 30. Intenția lui era de a se asigura împotriva lor, lucru care i-ar
fi reușit foarte curând dacă Alexandru ar fi trăit31.
Acestea au fost așadar modurile lui de acțiune față de greutățile imediate.
în ce privește cele care puteau să se ivească ulterior, el trebuia să se teamă
în primul rând că noul papă care avea să vie în fruntea bisericii ar putea să nu-i
fie prieten, încercând să ia ceea ce Alexandru îi dăduse; de aceea, se gândi să
evite această posibilitate prin patru mijloace: în primul rând, să distrugă în
întregime familiile acelora pe care îi jefuise, pentru ca să nu-i lase papii nici o
posibilitate de a face ceva în această direcție32; al doilea, să câștige de partea
lui întreaga nobilime a Romei, pentru ca astfel, după cum s-a spus, să-1 țină în
frâu pe papă; al treilea, să facă din colegiul cardinalilor, cât mai mult, o simplă
unealtă în mâinile lui; al patrulea, să devină atât de puternic înainte ca papa să
moară, încât să poată rezista cu propriile lui puteri la cel dintâi atac care s-ar ti
produs. La moartea lui Alexandru, el reușise să îndeplinească trei din aceste
planuri de acțiune; iar al patrulea era la rândul lui ca și înfăptuit; căci dintre
nobilii pe care îi jefuise, omorâse pe toți aceia pe care putuse să-i prindă șiprea puțini reușiseră să se salve/c: nobilimea romană o câștigase de partea lui
în cea mai mare parte; iar cât privește colegiul cardinalilor, cei mai mulți
dintre membrii lui îi erau favorabili3'. în ce privește cuceririle noi. își tăcuse
planul de a pune mâna pe Toscana 34. în timp ce stăpânea deja Perugia și
Piombino, având în același timp Pisa sub protecția lui35.
Și ca și cum nu ar mai fi trebuit să țină seama de Franța (de fapt nici nu
mai avea de ce să țină seama de ea. întrucât spaniolii le și luaseră francezilor
regatul Neapolului, așa încât atât unii cât și alții erau nevoiți să-i cumpere
prietenia), el se aruncă asupra Pisei36. După aceasta. Lucea și Siena ar fi
cedat îndată, în parte din invidie față de florentini, în parte din frică; iar
florentinii, la rândul lor, nu puteau să facă nimic împotrivă: deci dacă atacul
împotriva Toscanei i-ar fi reușit (și i-ar fi reușit în adevăr chiar în anul în care
a murit Alexandru), el ar fi câștigat atâta putere și ar fi dobândit atâta
autoritate, încât s-ar fi putut menține mai departe prin propriile lui forțe și
n-ar mai fi depins de soarta și de forțele altuia, ci numai de puterea și de
capacitatea lui proprie. Dar Alexandru a murit cinci ani după ce el începuse
să scoată sabia din teacă37, și i-a lăsat asigurată doar stăpânirea provinciei
Romagna, pe când celelalte posesiuni rămaseră în vânt, încolțite între două
armate dușmane foarte puternice38, el însuși fiind grav bolnav, pe moarte.
Ducele era însă atât de aprig la fire39 și în același timp atât de capabil, și
știa atât de bine cum poți să-i câștigi pe oameni sau cum trebuie să-i distrugi,
iar temeliile pe care le ridicase puterii lui într-un timp atât de scurt erau atât
de trainice, încât, dacă nu ar fi avut în spate cele două armate, gata să sară
asupra lui, sau dacă el însuși ar fi fost sănătos, ar fi izbutit să învingă orice
greutate. S-a văzut de altfel prea bine că temeliile lui erau solide: în adevăr,
Romagna 1-a așteptat timp de mai bine de o lună40, iar la Roma, deși era mai
mult mort decât viu, a stat în siguranță; și cu toate că cei din familiile
Baglioni, Vitelli și Orsini erau aici, ei nu au izbutit să facă nimic împotriva
lui; așa încât, chiar dacă el n-a reușit să aleagă papă pe cine voia, a reușit cel
puțin ca să nu fie ales acela pe care nu-1 voia41. Dacă însă la moartea lui
Alexandru ar fi fost sănătos, totul i-ar fi fost ușor. El însuși mi-a spus 4:, în
ziua în care Iuliu II a fost ales papă, că se gândise înainte la tot ceea ce putea
să se întâmple la moartea tatălui lui și că era pregătit să facă față oricărei
împrejurări care s-ar fi ivit; dar nu se gândise nici o clipă că atunci când va
muri tatăl lui, el însuși va ti pe moarte43.
3233

Acum, după ce am considerat toate acțiunile ducelui, nu cred că aș putea
să-i aduc vreo învinuire44; cred, dimpotrivă, că, așa cum am făcut, trebuie să-1
dau ca pildă de imitat tuturor acelora care au urcat treptele puterii printr-o
împrejurare favorabilă și prin ajutorul armat al altuia. Căci cu spiritul lui
capabil de lucruri mari și năzuind spre înfăptuiri înalte, el nu putea să
procedeze altfel45; și singurele obstacole care s-au împotrivit planurilor lui au
fost viața prea scurtă a lui Alexandru 46 și propria lui boală. Așadar, acela
care într-un stat nou socotește că este necesar să se asigure împotriva
dușmanilor, să-și câștige prieteni, să învingă fie prin forță, fie prin înșe-
lăciune, să se facă iubit și temut de popor, urmat și respectat de soldați, să-i
nimicească pe aceia care pot sau trebuie să-i dăuneze, să înnoiască prin
legiuiri noi vechile orânduiri, să fie sever și recunoscător, mărinimos și
darnic, să nimicească armata necredincioasă, să-și alcătuiască o alta, să-și
păstreze prietenia regilor și a principilor în așa fel încât aceștia să-i facă
bucuros favoruri sau să-i facă răul cu teamă, acela, așadar, care socotește că
toate acestea sunt necesare, nu va găsi o pildă mai apropiată și mai
convingătoare decât faptele acestui om.
într-un singur caz putem socoti că a greșit, și anume atunci când 1-a făcut
papă pe Iuliu II, a cărui alegere n-a fost bună; este adevărat că nu putea să
facă papă pe oricine ar fi vrut el, dar putea să obțină ca cineva să nu ajungă
papă 47; așadar, n-ar fi trebuit să îngăduie în nici un caz alegerea unuia din
cardinalii pe care îi ofensase în trecut, sau a unuia Care, o dată ajuns papă, s-ar
fi temut de el. Deoarece oamenii își fac rău unul altuia fie din frică, fie din
ură. Aceia cărora el le făcuse un rău erau, între alții, cardinalul de la biserica
Sf. Petru în lanțuri 48, Colonna 49, San Giorgio50, Ascanio51; toți ceilalți, dacă
ar fi fost papi, ar fi trebuit să se teamă de el, afară de cardinalul de Rouen52 și
de spanioli, aceștia din urmă din cauza legăturii de rudenie 53 și din cauză că
îi erau îndatorați, iar celălalt pentru că era puternic, având de partea lui
întregul regat al Franței. Așadar, înainte de toate, ducele trebuia să facă papă
un spaniol, iar dacă nu putea să facă aceasta, trebuia să consimtă să fie ales
cardinalul de Rouen și nu cardinalul de la Sf. Petru în lanțuri. Căci se înșeală
acela care crede că oamenii mari uită insultele trecute pentru beneficiile
prezente pe care le obțin 54. Ducele s-a înșelat, așadar, și el, atunci când a
făcut această alegere, care a și fost cauza pieirii lui.CAPITOLUL VIII
DESPRE ACEIA CARE AU DOBÂNDIT PRINCIPATUL
PRIN FAPTE NELEGIUITE
Dar 1 întrucât există și alte două moduri de a deveni principe din simplu
particular, așa încât reușita în cazul acesta nu poate fi atribuită cu totul nici
sorții norocoase, nici însușirilor personale, cred că nu putem trece mai
departe fără a ne ocupa de ele, cu toate că despre unul s-ar putea vorbi mai pe
larg într-o expunere care ar trata despre republici2. Cele două moduri la care
mă refer se constată fie atunci când principatul a fost obținut pe o cale
criminală și nelegiuită, fie atunci când un particular devine principe în
propria lui țară prin favoarea concetățenilor lui. In ce privește primul mod, el
va fi ilustrat prin două exemple, unul antic și unul modern, fără a analiza de
altfel mai adânc valoarea lui, deoarece cred că pentru acela care ar avea
nevoie de o cale de urmat, ar fi de ajuns să imite aceste exemple3.
Agatocle Sicilianul, care nu numai că era un simplu particular 4, dar era de
obârșie foarte joasă și cu totul nedemnă, a devenit rege al Siciliei. Fiu de olar, a
dus întotdeauna, la toate vârstele prin care a trecut, o viață nelegiuită; cu toate
acestea nelegiuirile lui au fost însoțite de o energie sufletească și trupească atât
de mare, încât, îndreptându-se spre meșteșugul armelor, reuși, urcând din
treaptă în treaptă, să devină comandant al trupelor la Siracuza. Ajuns la această
situație și sigur de ea, el a hotărât să devină principe și să stăpânească prin
violență și fără nici o obligație față de ceilalți, ceea ce îi fusese dat prin
înțelegerea tuturor; în același timp, el s-a pus de acord în ce privește intențiile
lui, cu Hamilcar din Cartagina care se alia cu trupele lui în Sicilia5. într-o bună
zi, el întruni, așadar, poporul și senatul Siracuzei ca și cum ar fi avut intenția să
se consulte asupra unor chestiuni privind statul, și la un semn dinainte știut,
soldații lui omorâră pe toți senatorii și pe oamenii cei mai bogați ai cetății.
Aceștia fiind uciși, el ocupă și guvernă prin forță orașul. Iară nici o luptă civilă6.
Și cu toate că a fost de două ori învins de cartaginezi, iar la urmă asediat de ei,
nu numai că a putut să-și apere cetatea, dar, lăsând acolo o parte din oameni.
care trebuiau să reziste mai departe asediului, cu cealaltă parte a atacat Africa7
și, în scurtă vreme, a despresurat Siracuza și i-a adus pe cartaginezi într-o
34

situație desperată, încât au fost nevoiți să ajungă Ia o înțelegere cu el, mulțu-
mindu-se cu stăpânirile lor din Africa și lăsându-i lui Agatocle Sicilias.
Cel care ar analiza, așadar, faptele și însușirile acestuia, ar constata că nimic
sau prea puțin poate fi atribuit unei sorți norocoase; într-adevăr, așa cum s-a mai
spus, Agatocle a devenit principe, nu prin favoarea cuiva, ci prin gradele pe care
le atinsese în cariera militară și pe care și le câștigase prin mii de osteneli și de
primejdii, păstrându-și apoi locul de principe prin nenumărate fapte curajoase și
primejdioase. Desigur că nu putem considera drept un act de merit faptul de a-și
ucide cetățenii, de a-și trăda prietenii, de a nu avea nici o credință, de a fi lipsit
de milă și de religie, deoarece toate acestea îți pot îngădui să cucerești puterea,
dar nu să obții gloria. Căci, dacă am analiza însușirile de care a făcut dovadă
Agatocle atunci când a înfruntat primejdiile, ca și atunci când a știut să iasă din
ele, și apoi curajul cel mare cu care a rezistat obstacolelor și le-a învins, nu
vedem de ce l-am socoti mai puțin valoros decât oricare excelent conducător de
armate. Cu toate acestea, cruzimea lui nestăpânită și lipsa lui de omenie,
împreună cu crimele lui nenumărate, nu ne îngăduie să-1 preamărim între
oamenii desăvârșiți. Nu putem, așadar, să atribuim nici sorții norocoase, nici
însușirilor lui ceea ce el a dobândit atât fără una, cât și fără cealaltă9.
în vremurile noastre, sub domnia lui Alexandru VI, Oliverotto da Fermo 10,
rămas orfan de mic copil, a fost crescut de un unchi al lui din partea mamei, cu
numele Giovanni Fogliani, și fiind încă foarte tânăr a fost trimis să învețe
meșteșugul armelor de la Paolo Vitelli n, pentru ca, ajungând să-și însușească
pe deplin această disciplină, să poată urca la un grad înalt în oștire. Când
Paolo Vitelli a murit, el a continuat să învețe arta militară sub Vitellozzo,
fratele celui dintâi și, pentru că era foarte inteligent, viguros ca înfățișare și
plin de curaj și vitejie, ajunse să fie cel dintâi între camarazii lui de luptă. Dar
părându-i-se că este un lucru înjositor să fie sub conducerea altuia, se gândi să
ocupe orașul Fermo, asigurându-și pentru aceasta ajutorul unor locuitori ai lui
cărora le era mai dragă robia decât libertatea patriei lor'2, și având totodată de
partea lui pe Vitellozzo. îi scrise deci lui Giovanni Fogliani că, întrucât stătuse
mulți ani departe de patrie, voia să vină să-1 vadă pe el și orașul lui, și într-o
măsură să ia cunoștință de averea lui; și cum tot timpul nu se ostenise pentru
altceva decât pentru a dobândi cinste și onoare, voia acum, pentru ca toți
concetățenii lui să vadă că nu-și cheltuise timpul zadarnic, să vină cu cinstea
cuvenită și însoțit de o sută de oameni călare, din care unii prieteni ai lui, iar
alții slujitori; și îl ruga să aibă bunătatea de a porunci să fie primit cu cinste de
36către cetățenii din Fermo; lucru care ar fi însemnat onoarea ce i se cuvenea nu
numai lui însuși, dar și unchiului, deoarece acesta îl crescuse.
Giovanni Fogliani n-a neglijat nimic din ceea ce se cuvenea să facă pentru
nepotul lui; și, după ce, datorită lui, a fost primit cu cinste de cetățenii din
Fermo, Oliverotto s-a instalat în casa lui. Aici, după câteva zile, în care timp
pregătise tot ceea ce îi trebuia pentru nelegiuirea pe care o plănuise, el a dat
un mare ospăț, la care 1-a poftit pe Giovanni Fogliani împreună cu oamenii de
frunte ai orașului. După ce sfârșiră de mâncat și după ce se încheiară toate
jocurile și distracțiile care se obișnuiesc la asemenea ospețe, Oliverotto, într-un
fel dinainte pregătit, aduse discuția asupra unor chestiuni mai grave, vorbind
despre măreția papii Alexandru și a lui Cezar, fiul lui, ca și despre faptele
săvârșite de ei. Iar când Giovanni și ceilalți răspunseră la aceasta, el dintr-o
dată se sculă în picioare, spunând că acestea sunt lucruri despre care trebuie
vorbit într-un loc mai tainic; se retrase, așadar, într-o odaie, unde Giovanni și
toți ceilalți îl urmară. Dar de-abia se așezară, când, din ascunzișuri, ieșiră
soldații care îl omorâră pe Giovanii și pe toți ceilalți.
După această crimă, Oliverotto încalecă și străbătu întregul teritoriu al
cetății, apoi asedie în reședința sa pe magistratul suprem, astfel încât de frică
oamenii fură nevoiți să i se supună și să alcătuiască un guvern peste care el se
făcu principe. După ce fură uciși de asemenea toți aceia care, fiind nemul-
țumiți, puteau să-i facă rău, el își întări puterea prin legi civile și militare noi,
astfel încât, timp de un an cât a fost principe, nu numai că a domnit în
siguranță peste cetatea Fermo, dar a ajuns să fie temut de toți vecinii lui. Și ar
fi fost tot atât de greu să-1 răstoarne de la putere cum fusese de greu în cazul
lui Agatocle, dacă el însuși nu s-ar fi lăsat înșelat de Cezar Borgia, atunci
când acesta a pus mâna pe toți cei din neamul Orsini și Vitelli la Sinigaglia,
după cum s-a arătat mai sas; a fost și el printre cei prinși aici, astfel că, la un
an după ce săvârșise paricidul13, a fost sugrumat împreună cu Vitellozzo, pe
care îl avusese ca maestru în priceperea și în nelegiuirile lui.
Unii oameni ar putea să se întrebe cum oare a fost posibil ca, după atâtea
trădări și cruzimi, Agatocle și alții la fel cu el să mai trăiască atâta vreme în
siguranță în țara lor și să se apere de dușmanii dinafară, în timp ce nimeni în
propria lor cetate nu a uneltit vreodată împotriva lor; când este știut că mulți
alții n-au putut să-și păstreze statul nici chiar în timp ce pace, și cu atât mai
puțin în vremurile tulburi de război. Cred că lucrul acesta depinde de felul în
care folosești cruzimea, bine sau rău 14. Se poate spune că folosești bine
37

cruzimea (dacă este îngăduit a vorbi bine despre rău) 15, atunci când o să-
vârșești o singură dată și constrâns de nevoia de a-ți asigura puterea, dar nu
continui pe aceeași cale, ci faci astfel încât acțiunea pe care ai săvârșit-o o dată
să aducă un cât mai mare folos supușilor tăi. în schimb, cruzimile sunt rău
folosite atunci când sunt puține la început, iar cu vremea se înmulțesc, în loc
să dispară. Cei care procedează în primul fel pot cu ajutorul lui Dumnezeu și
al oamenilor să găsească o cale de scăpare în starea lor, așa cum s-a întâmplat
cu Agatocle; pentru ceilalți însă, este cu neputință să-și păstreze puterea.
De unde urmează că trebuie să reținem acest fapt: că acela care ocupă un
stat trebuie să se gândească dinainte la toate cruzimile pe care va fi nevoit să
le săvârșească și pe toate să le facă dintr-o dată16, pentru ca să nu fie nevoit
să le repete în fiecare zi, și pentru ca, nemaisăvârșind altele asemănătoare, să-i
liniștească pe oameni și să-i câștige de partea lui, făcându-le mult bine. Cel
care va proceda altfel, fie din sfială, fie pentru că nu s-a gândit bine, acela va
fi întotdeauna nevoit să pună mâna pe cuțit și nu va putea niciodată să aibă
încredere în supușii lui, deoarece nedreptățile mereu noi și neîncetate îi vor
face pe aceștia să nu se simtă niciodată în siguranță față de el. Căci
nedreptățile trebuie săvârșite toate împreună, pentru ca oamenii, gustând din
ele doar puțină vreme, să le simtă mai puțin apăsarea; binefacerile în schimb
trebuie făcute încetul cu încetul, pentru ca să le simțim gustul vreme mai
îndelungată. Dar mai presus de toate, principele trebuie să se poarte în așa fel
cu supușii lui încât nici o întâmplare, nici bună, nici rea, să nu-1 facă să se
schimbe; în adevăr, cum nevoia de a acționa se ivește în momentele grele, nu
ai timp să faci răul 17, iar binele pe care îl faci nu-ți ajută, deoarece se
socotește că l-ai săvârșit de nevoie și nimeni nu-ți este recunoscător pentru el.
CAPITOLUL IX
DESPRE PRINCIPATUL CIVIL1
Dar trecând acum la cealaltă parte a analizei noastre, și anume când un
cetățean devine principe peste propria lui țară, nu prin crimă sau prin alt act
de neîngăduită violență, ci prin favoarea de care se bucură din partea
concetățenilor săi, iar stăpânirea lui poate fi numită principat civil (pe acesta
38putând să-1 dobândești fără să ai nevoie de însușiri desăvârșite, nici de o
soartă deosebit de norocoasă, ci mai curând de o viclenie în stare să
reușească), voi arăta că un principat de felul acesta se cucerește fie prin
favoarea poporului, fie prin a celor mari. în adevăr, se întâlnesc în orice
cetate aceste două tendințe politice diferite și ele se nasc din faptul că poporul
nu vrea să fie nici guvernat și nici asuprit de cei mari, pe când cei mari vor să
guverneze și să asuprească poporul2; iar din aceste două voințe diferite se
naște în orice stat unul din cele trei efecte ale lor, și anume principatul,
libertatea sau abuzurile de tot felul3.
Principatul este creat fie prin voința poporului, fie a celor mari, după cum
una sau cealaltă din aceste părți are prilejul de a o face; căci dacă cei mari își
dau seama că nu pot să reziste poporului, ei încep să acorde faimă și stimă
unuia dintre ei și îl fac principe, pentru ca la adăpostul lui să poată să-și
satisfacă toate poftele. Poporul de asemenea, văzând că nu poate să se
împotrivească celor mari, la rândul lui acordă faimă și stimă unuia singur și îl
face principe pentru ca acesta cu puterea lui să-1 apere 4. Acela care devine
principe cu ajutorul celor mari se menține în această situație mai greu decât
acela care o obține cu ajutorul poporului; căci, deși principe, el este
înconjurat de oameni care i se par a fi egalii lui și de aceea nu poate nici să-i
guverneze, nici să le poruncească după voia lui.
Dar acela care ajunge principe prin favoarea poporului5, este singur pe
locul lui și nu are împrejur pe nimeni sau prea puțini care să nu fie gata să-1
asculte 6. Afară de aceasta, pe cei mari nu poți să-i mulțumești în mod cinstit
și fără a le face rău celorlalți, pe când poporul îl poți mulțumi astfel; căci
dorințele poporului sunt mai cinstite decât ale celor mari, întrucât aceștia din
urmă vor să asuprească, iar celălalt vrea să nu fie asuprit7. în sfârșit, un
principe nu se poate socoti niciodată în siguranță, dacă poporul îi este
dușman, deoarece acesta este prea numeros; pe când împotriva celor mari se
poate apăra, ei fiind puțini. Lucrul cel mai grav la care un principe se poate
aștepta din partea unui popor ostil este acela de a fi părăsit de el; dar dacă cei
mari îi sunt dușmani, trebuie să se teamă nu numai că ar putea să-1
părăsească, dar și că ar putea să se ridice împotriva lui; căci cei mari sunt mai
prevăzători și mai vicleni și știu să-și rezerve întotdeauna timpul necesar
pentru a se salva, după cum caută să-și câștige recunoștința aceluia care, după
speranța lor, trebuie să învingă. Se mai adaugă faptul că un principe este
întotdeauna nevoit să trăiască cu același popor, în timp ce poate foarte bine să

guverneze fără a avea în slujba lui mereu pe aceiași nobili; el poate să
numească în aceste slujbe în fiecare zi pe alții și apoi să-i destituie, poate să
le ia și să le dea onoruri și strălucire doar după bunul lui plac.
Și pentru a lămuri mai bine partea aceasta, vreau să spun că cei mari pot
să fie considerați în mod principal în două feluri. Sau se conduc astfel încât
prin modul lor de acțiune ei se leagă cu totul de soarta principelui, sau nu fac
aceasta. Aceia care sunt în totul alături de principe și în același timp nu se
arată hrăpăreți, trebuie să fie cinstiți și iubiți, iar aceia care nu se angajează de
partea principilor trebuie considerați în două feluri. Se poate că o fac din
micime sufletească și dintr-o firească lipsă de curaj; în cazul acesta trebuie să
te folosești de ei, și mai ales de aceia care îți pot da sfaturi înțelepte, așa încât
în timpurile de prosperitate să te mândrești cu ei, iar în vreme de primejdie să
nu ai a te teme de nici unul. Dar atunci când cei mari nu vor să se angajeze de
partea unui principe și procedează astfel din calcul și din ambiție, înseamnă
că se gândesc mai mult la ei decât la tine; iar de asemenea oameni, un
principe trebuie să se ferească și să se teamă ca de niște dușmani fățiși,
deoarece, în momentele grele, ei vor contribui la răsturnarea lui8.
Prin urmare, acela care ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie
să și-1 păstreze prieten, lucru care îi va fi ușor, deoarece poporul nu cere
altceva decât să nu fie asuprit. Dar acela care ajunge principe împotriva
voinței poporului și prin favoarea celor mari, va trebui să caute să câștige de
partea lui poporul, ceea ce îi va fi ușor dacă îl va lua sub oblăduirea lui. Și
deoarece firea oamenilor este astfel încât, dacă binele le vine din partea
aceluia de la care se așteptau să primească numai rău, devotamentul lor față
de binefăcător este mai mare decât altfel, poporul la rândul lui îl va iubi pe
principe mai mult decât dacă el ar fi obținut principatul cu ajutorul lui, iar
principele va putea câștiga dragostea poporului în mai multe feluri, care însă
se schimbă după împrejurare, așa încât nu se poate da o regulă anumită și de
aceea voi trece peste această chestiune.
Voi încheia spunând doar că un principe trebuie să se bucure de prietenia
poporului; altfel nu va găsi scăpare în împrejurările potrivnice. Nabis,
principele spartanilor 9, a rezistat la asaltul Greciei întregi și al unei armate
romane care câștigase pretutindeni victorii 10 și și-a apărat împotriva lor
patria și statul, fiindu-i de ajuns în momentul primejdiei să se asigure
împotriva unui mic număr de dușmani; lucru care desigur n-ar fi fost suficient
dacă poporul însuși i-ar fi fost ostil. Și să nu-mi răspundă nimeni invocând.
40împotriva părerii melc. proverbul mult prea cunoscut care spune că cine pune
temei pe popor construiește pe noroi "; proverbul este adevărat doar atunci
când un cetățean particular are încredere în popor și se amăgește cu gândul
că acesta i-ar lua apărarea, dacă el ar fi urmărit de dușmani sau de magistrați.
în cazul acesta, el poate să se înșele de multe ori. așa cum li s-a întâmplat
fraților Gracchii: la Roma și domnului Giorgio Scaii la Florența !-\ Dar dacă
principele care pune temei pe popor este un om care știe să conducă și
totodată un om curajos, care nu se pierde în situațiile grele și nu uită să ia
toate măsurile necesare, iar prin energia și inițiativa lui știe să întrețină
încrederea și forța poporului, atunci acesta nu-1 va înșela niciodată în
așteptările lui, așa încât se va vedea că temeliile pe care și-a înălțat puterea
erau trainice14.
Principatele de acest fel sunt puse la încercare atunci când trec de la o
formă de guvernare largă la un regim absolutist; căci principii acestor state
guvernează fie prin ei înșiși, fie prin mijlocirea diferitelor magistraturi. în
acest ultim caz, situația lor este mai nesigură și mai primejdioasă, deoarece ei
atârnă în totul de voința acelor cetățeni care ocupă diferitele magistraturi, iar
aceștia pot să le ia cu multă ușurință puterea, mai ales în împrejurări grele, fie
împotrivindu-li-se, fie refuzând să se supună ordinelor lor. Iar într-un
moment de primejdie, principele nu are timp să ia în mână puterea absolută,
deoarece cetățenii și locuitorii teriitoriilor supuse, care în mod obișnuit
ascultă de ordinele magistraților, nu vor în împrejurări grele să asculte de
ordinele lui; așa încât, în vremurile nesigure, principele nu va găsi decât
puțini oameni în care să poată avea încredere. Un principe de acest fel 15 nu
poate să se călăuzească după ceea ce constată în vremurile de liniște, când
cetățenii au nevoie de stat; căci fiecare aleargă, fiecare făgăduiește și fiecare
este gata să moară pentru stat, atunci când moartea este departe, dar în
momente de restriște, când statul are nevoie de cetățeni, el găsește prea puțini
care să vrea să-1 slujească. Și experiența de acest fel este cu atât mai
primejdioasă, cu cât n-o poți face decât o singură dată. Deci, un principe
înțelept trebuie să se gândească și să găsească un mod de guvernare prin care
cetățenii lui, oricând și în orice fel de împrejurare, să aibă nevoie de stat și de
el; în cazul acesta ei îi vor fi întotdeauna credincioși.
41

CAPITOLUL X
ÎN CE FEL TREBUIE SĂ APRECIEM FORȚELE UNUI
PRINCIPAT1
Spre a putea analiza caracterele acestor principate, trebuie să considerăm
și chestiunea următoare: să vedem anume dacă un principe are vreodată un
stat destul de solid și puternic încât la nevoie să se poată susține singur, sau
dacă are întotdeauna nevoie de apărarea altuia.
Și spre a lămuri mai bine această chestiune, spun că, după credința mea,
se pot susține singuri numai acei principi care, dispunând fie de oameni
mulți, fie de bani2, reușesc să-și alcătuiască o armată bună și să se lupte3 cu
oricine ar veni să-i atace; dimpotrivă, cred că au întotdeauna nevoie de altul,
principii care nu pot să ducă lupta în câmp deschis contra dușmanului și sunt
constrânși să se retragă înăuntrul zidurilor și să le apere. Primul caz 4 l-am
tratat în altă parte și vom spune mai departe ce este de spus5. în ce privește al
doilea caz, nu putem face altceva decât să-i sfătuim în mod stăruitor pe
principii de acest fel să-și întărească și să-și înarmeze cetatea 6, iar de
teritoriul înconjurător să nu se îngrijească deloc. Cel care își va fi fortificat
bine cetatea, iar în ce privește raporturile lui cu supușii se va fi comportat în
felul arătat mai sus7 și cum se va arăta și mai departe8, acela nu va fi atacat
decât cu multă șovăială; deoarece oamenilor nu le place niciodată să
întreprindă acțiuni în care știu că vor avea greutăți de întâmpinat și este
limpede că nu este deloc ușor să-1 ataci pe acela care și-a întărit bine cetatea
și care nu este urât de popor.
Orașele Germaniei9 se bucură de multă libertate, au un teritoriu restrâns
și ascultă de împărat numai atunci când vor și nu se tem nici de el, nici de alți
vecini puternici pe care i-ar avea împrejur; aceasta, deoarece ele sunt atât de
bine întărite, încât oricine își dă seama că cucerirea lor ar fi cu siguranță
lungă și obositoare. într-adevăr, toate aceste orașe sunt prevăzute cu șanțuri și
ziduri potrivite și au artilerie suficientă; iar în magaziile publice se găsesc
întotdeauna rezerve de băutură, de hrană și de combustibil suficiente pentru
un an de zile; afară de aceasta, pentru ca să poată satisface nevoile de hrană
42ale maselor largi, fără a păgubi finanțele statului, aceste orașe se orânduiesc
întotdeuna în așa fel, încât pot să dea de lucru acestor oameni, timp de un an.
în toate acele meserii și ocupații care constituie forța și viața orașului 10 și din
care marea mulțime a poporului să-și poată scoate existența. în sfârșit. în
aceste orașe sunt la mare cinste și exercițiile militare, existând o întreagă
organizare pentru întreținerea lor.
Așadar, un principe care are un oraș bine întărit și care nu se face urât de
popor, nu poate să fie atacat și chiar dacă s-ar găsi cineva care să-1 atace ar
trebui să renunțe curând la luptă, spre marea lui rușine, căci lucrurile din
această lume sunt atât de schimbătoare, încât nu este cu putință ca cineva să
stea un an întreg cu armatele lui la asediul unui oraș și să nu facă altceva
nimic. Iar dacă cineva mi-ar răspunde că atunci când poporul își are bunurile
și ogoarele în afara orașului și le vede jefuite, el nu va putea să îndure multă
vreme lucrul acesta, așa încât asediul îndelungat și grija de averea lui proprie
îl vor face să uite de principe, eu îi voi răspunde că un principe puternic și
curajos va învinge întotdeuna aceste greutăți, fie dând oamenilor speranța că
răul nu va fi de lungă durată, fie făcându-i să se teamă de cruzimea
dușmanului sau asigurându-se cu abilitate de aceia care i se par mai în-
drăzneți, în plus este firesc ca dușmanul să ardă și să devasteze țara în primul
moment al atacului, atunci când oamenii sunt încă plini de curaj și hotărâți să
se apere; de aceea, după câteva zile, principele trebuie să se teamă mai puțin,
deoarece când curajul tuturora a slăbit, pagubele s-au produs și ele, iar răul
este acceptat și împotriva lui nu mai este nimic de făcut; dar oamenii se
strâng atunci mai mult în jurul principelui, pentru că li se pare că el le este
foarte îndatorat, întrucât casele le-au fost arse și bunurile le-au fost nimicite
pentru apărarea lui. Oamenii sunt în adevăr astfel încât ei se simt legați și
obligați față de ceilalți, atât prin binele pe care îl fac, cât și prin acela pe care
îl primesc. Prin urmare, dacă vom considera cu atenție toate aceste lucruri,
vom vedea că nu-i este greu unui principe înțelept să păstreze viu curajul
supușilor lui, atât la începutul asediului, cât și în cursul lui, cu condiția,
desigur, de a nu fi lipsit nici de provizii de hrană, nici de mijloace de apărare.
43

CAPITOLUL XI
DESPRE PRINCIPATELE ECLESIASTICE 1
Ne mai rămâne să discutăm acum numai despre principatele eclesiastice: aici
greutățile există înainte de a intra în stăpânirea lor, și dacă izbutești să le obții fie
prin însușirile tale proprii, fie printr-o împrejurare norocoasă, le păstrezi și fără
unele și fără cealaltă; aceasta, pentru că principatele de acest fel se susțin pe
baza orânduirilor foarte vechi care, întemeiate fiind pe religie, sunt atât de
puternice și de așa natură, încât principii lor își păstrează puterea, oricare le-ar fi
acțiunile și felul de viață. Aceștia sunt singurii principi care au state și nu le
apără; au supuși și nu-i guvernează; statele lor, cu toate că nu sunt apărate, nu le
sunt luate, iar supușii, cu toate că nu sunt guvernați, nu se preocupă de aceasta și
nici nu se gândesc să se sustragă autorității lor, ceea ce de altfel nici n-ar putea
face. Deci numai aceste principate sunt sigure și fericite2.
Dar întrucât sunt guvernate printr-o rațiune superioară, la care mintea
omului nu poate să ajungă, nici nu voi vorbi despre ele; căci, fiind create și
păstrate de Dumnezeu 3, ar însemna să fiu încrezut și cutezător, dacă aș trata
despre ele. Cu toate acestea, cineva ar putea să mă întrebe 4 cum se face că
biserica a dobândit, ca putere temporală, autoritatea foarte mare pe care o are
astăzi, știut fiind că înainte de Alexandru, principii cei mai puternici din Italia5,
și nu numai cei care erau socotiți astfel, ci oricare feudal și orice senior 6, cât
de neînsemnat, prețuiau prea puțin biserica, în ce privește puterea ei tem-
porală, în timp ce astăzi chiar un rege al Franței tremură în fața ei, pentru că
ea a fost în stare, și să-1 alunge pe el din Italia, și să-i învingă pe venețieni7;
iată de ce, cu toate că lucrurile acestea sunt cunoscute, cred că nu este de
prisos ca ele să fie amintite aici pe larg.
înainte ca regele Carol al Franței să fi coborât în Italia 8, țara aceasta se
găsea sub stăpânirea papii, a venețienilor, a regelui Neapolului, a ducelui de
Milano și a florentinilor. Aceste mari puteri trebuiau să aibă grijă de două
lucruri principale 9: mai întâi, ca nici un străin să nu calce cu armatele lui
pământul Italiei; al doilea, ca nici unul dintre principii acestor state să nu-și
mărească teritoriul. Cei care provocau mai multă îngrijorare celorlalți eraupapa și venețienii. Pentru a-i opri pe venețieni ''. era necesară unirea tuturor
celorlalți, așa cum ea s-a realizat la apărarea Ferrarei '': iar pentru a-1 ține în
frâu pe papă, marile puteri se foloseau de nobilimea romană care. fiind
împărțită în două partide dușmane. Orsini și Colonna, era mereu tulburată de
discordii și neînțelegeri l:; și fiind mereu cu arma în mână și gata de luptă.
chiar sub ochii papii, această nobilime menținea statul bisericesc într-o stare
permanentă de slăbiciune și neputință. Și cu toate că uneori se ivea câte un
papă curajos, cum a fost Sixt IV 13, nici soarta norocoasă și nici priceperea nu
au putut să salveze vreodată statul de aceste rele. Iar viața scurtă a acestor papi
a fost cauza neputinței lor 14; căci în cei zece ani cât guverna, în medie, un
papă, cu greu izbutea să micșoreze puterea uneia dintre cele două facțiuni; iar
atunci când, bunăoară, unul din ei izbutea să-i nimicească aproape cu totul pe
cei din partidul lui Colonna, răsărea deodată un altul, dușman al Orsinilor, care
ridica din nou facțiunea, dar nu-i ajungea timpul ca să-i nimicească pe Orsini.
Ca urmare, forțele temporale ale papii erau prea puțin prețuite în Italia.
S-a ridicat apoi15 Alexandru VI, care, dintre toți pontificii ce au domnit
până acum, a dovedit că un papă poate să devină foarte puternic atât prin
bani, cât și prin forță; în adevăr, folosindu-se de ducele Valentino și profitând
de coborârea francezilor în Italia, el a săvârșit toate acele lucruri despre care
am vorbit mai sus 16, când am tratat despre acțiunile ducelui. Și cu toate că
intenția lui nu era aceea de a mări puterea bisericii, ci puterea ducelui, totuși
ceea ce a făcut s-a dovedit a fi nu mai puțin spre mărirea bisericii; căci la
moartea lui și când ducele, fiul lui, și-a pierdut puterea, ea a moștenit rodul
ostenelilor lui. A urmat apoi17 papa Iuliu II, care a găsit o biserică puternică,
stăpână peste întreaga Romagna, în timp ce puterea nobililor feudali ai Romei
fusese lichidată iar facțiunile lor desființate prin persecuțiile violente ale lui
Alexandru; în sfârșit, el găsi de asemenea calea deschisă pentru a strânge
bani printr-un mijloc care nu fusese încă niciodată întrebuințat până la
Alexandru îs.
Iuliu II, nu numai că a continuat aceste procedee, dar le-a accentuat19; el
și-a pus în gând să cucerească Bologna 20, să-i distrugă pe venețieni și să-i
alunge pe francezi din Italia; și toate aceste lucruri i-au izbutit, ceea ce este
cu atât mai mult spre lauda lui cu cât a făcut totul spre a mări puterea bisericii
și nu spre a ridica pe un particular oarecare. El a păstrat mai departe cele
două partide, Orsini și Colonna, în situația în care le găsise21, și cu toate ca
între aceștia se numărau unii care ar fi fost în stare să producă tulburare, au
44 45

fost totuși două lucruri care i-au oprit de a o face: în primul rând, prestigiul
mare al bisericii, care îi speria, si în al doilea rând, faptul că nu aveau
cardinali ai lor, deoarece aceștia erau întotdeauna izvorul discordiilor grave
care se iveau între ei. într-adevăr aceste două partide nu vor ajunge niciodată
la o înțelegere, atâta vreme cât vor avea cardinali; deoarece ei sunt aceia care
la Roma și în celelalte părți întrețin partidele adverse, iar ei, feudalii aceștia -,
sunt nevoiți să le apere; astfel se nasc din ambiția prelaților discordiile și
tulburările dintre feudali23. Sfinția sa papa Leon 24 a găsit, așadar, un stat
pontifical foarte puternic și se poate nădăjdui că, dacă ceilalți l-au făcut mare
prin puterea armelor, el îl va face glorios și demn de respectul tuturor, prin
bunătatea și prin celelalte virtuți nenumărate pe care le posedă.
CAPITOLUL XII
DE CÂTE FELURI SUNT ARMATELE
Șl DESPRE SOLDAȚII MERCENAR11
După ce am vorbit în mod particular despre toate caracterele acelor
principate pe care mi-am propus să le analizez la începutul acestor pagini și
după ce am considerat în parte cauzele pentru care ele pot să prospere sau să
decadă, arătând de asemenea diferitele moduri în care mulți au încercat să le
cucerească și să le păstreze, îmi mai rămâne acum să vorbesc, în general,
despre modurile și mijloacele de atac și de apărare care pot fi necesare în
fiecare din statele arătate până aici. Am spus mai sus 2, că un principe trebuie
să fie bine statornicit în statul lui, căci altfel se prăbușește cu siguranță. Dar
temeliile cele mai bune 3 ale oricărui stat, atât ale celor noi, cât și ale celor
vechi sau mixte, sunt legile bune și armele bune. Și întrucât nu pot să existe
legi bune acolo unde nu există armate bune, iar acolo unde sunt armate bune
trebuie să fie și legi bune, voi lăsa deoparte expunerea asupra legilor și voi
vorbi despre armate.
Spun, așadar, că armatele cu care un principe își apără statul sunt sau ale
lui proprii, sau mercenare, sau aliate, sau amestecate din aceste feluri diferite,
putând fi numite în acest caz mixte. Armatele mercenare și cele aliate sunt
nefolositoare și primejdioase; iar dacă un principe își întemeiază puterea pearmatele mercenare, el nu va avea niciodată o situație stabila ți sigură.
deoarece armatele de acest fel sunt lipsite de unitate între ele, sunt ambițioase,
fără disciplină și necredincioase; ele sunt pline de vitejie când sunt între
prieteni și sunt lașe în fața dușmanului; nu au frică de Dumnezeu și nu-și țin
cuvântul față de oameni; și cu atât mai mult amâni o înfrângere, cu cât amâni
atacul pe care ar trebui să-1 dai cu ajutorul lor; și după cum dușmanii te
jefuiesc în timp de război, armatele acestea te jefuiesc în timp de pace. Cauza
tuturor acestor fapte este că ele nu merg la război decât pentru un singur lucru,
pe care-1 iubesc și care le face să lupte, și anume o mică leafă pe care o
primesc, dar care nu este de ajuns pentru a le face să fie gata să moară pentru
tine. Oamenii vor bucuroși să fie soldații tăi atâta timp cât nu porți război; dar
de îndată ce războiul începe, vor sau să fugă sau să plece în altă parte 4.
Nu mi-ar fi prea greu să dovedesc lucrul acesta, deoarece nenorocirile de
azi ale Italiei nu au altă cauză decât aceea că multă vreme ea s-a sprijinit
numai pe armate mercenare 5. Acestea au adus, unora, câteva victorii, și
păreau pline de vitejie atunci când se luptau între ele; dar de îndată ce a venit
străinul, s-au arătat precum erau 6. Iată de ce i-a fost ușor lui Carol, regele
Franței, să cucerească Italia cu creta 7. Iar cel care spunea că păcatele noastre
sunt cauza acestui lucru spunea adevărul, numai că nu este vorba de păcatele
la care se gândea el, ci de acelea pe care le-am arătat eu8; și cum acestea erau
păcate ale principilor, ei înșiși le-au îndurat urmările 9.
Vreau să arăt mai precis de ce armatele de acest fel nu sunt deloc bune.
Căpitanii de mercenari sau sunt oameni foarte capabili sau nu sunt; dacă sunt
astfel, nu poți să ai încredere în ei, deoarece vor năzui întotdeauna la propria
lor mărire, fie doborându-te pe tine care ești stăpânul lor, fie doborându-i pe
alții fără voia ta; dar dacă nu sunt oameni capabili, atunci firește ți-aduc
înfrângerea. Dacă cineva îmi obiectează spunându-mi că oricine ar avea arma
în mână ar face același lucru, fie că este mercenar sau nu, i-aș răspunde că
numai un principe sau o republică trebuie să conducă armatele. Principele
trebuie să se ducă el însuși la război și el trebuie să fie căpitanul armatelor;
republica va trebui să-i trimită pe propriii ei cetățeni, iar când unul din aceștia
nu se va dovedi om viteaz, va trebui să fie schimbat; dacă este însă capabil,
va trebui să-i impui disciplina legilor, iar el să nu treacă peste ele. Experiența
ne arată, în adevăr, că doar principii singuri și republicile care au armate
săvârșesc fapte mari, pe când trupele mercenare nu aduc altceva decât
neajunsuri. Iar dacă o republică își are armatele ei proprii, cu mult mai greu
4647

ajunge să se supună unui tiran ieșit dintre cetățenii ci, decât o republică
nevoită să folosească armate străine.
Roma și Sparta au fost multe secole state înarmate și libere 10. Elvețienii au
armată foarte bună și sunt oameni liberi ''. în ce privește armatele mercenare
din antichitate, avem exemplul cartaginezilor care, după ce au sfârșit primul
război cu romanii, au fost pe punctul de a fi doborâți de soldații lor mercenari,
deși aveau drept comandanți pe propriii lor cetățeni 12. După moartea lui
Epaminonda, tebanii l-au ales pe Filip al Macedoniei drept comandant al
trupelor lor; dar acesta, după ce a câștigat victoria, le-a luat libertatea 13.
Milanezii, după ce a murit ducele Filip, l-au angajat pe Francesco Sforza în
războiul contra venețienilor, iar el, după ce i-a învins pe dușmani la
Caravaggio, s-a unit cu ei pentru ca să-i supună pe milanezi, patronii lui14.
Sforza, tatăl lui, pe când era în slujba reginei Ioana a Neapolului, o părăsi pe
neașteptate, lăsând-o fără nici un soldat, iar ea, ca să nu-și piardă tronul, a fost
nevoită să treacă cu totul de partea regelui Aragonului15.
Este adevărat că venețienii și florentinii îs și-au mărit în trecut teritoriile
folosind armate de acest fel, iar căpitanii acestora nu s-au făcut principi, ci,
dimpotrivă, au apărat aceste state; dar trebuie spus că florentinii au avut noroc
în cazul acesta, deoarece, dintre căpitanii de mare merit pe care i-au avut și de
care puteau să se teamă, unii n-au câștigat victorii, alții au întâmpinat
rezistență, iar alții și-au îndreptat ambițiile în altă parte. Intre aceia care n-au
câștigat victorii se numără Giovanni Aucut 17, a cărui fidelitate n-a putut fi
pusă la încercare, deoarece n-a ieșit niciodată învingător; dar oricine va
recunoaște că florentinii ar fi căzut cu ușurință sub stăpânirea lui, dacă el ar fi
avut victorii. Sforza a avut întotdeauna împotriva lui trupele lui Braccio, astfel
încât unul 1-a ținut în frâu pe celălalt18; Francesco și-a îndreptat ambițiile
asupra Lombardiei, iar Braccio împotriva bisericii și regatului Neapolului 19.
Dar să trecem la câte s-au întâmplat nu demult. Florentinii l-au ales căpitan pe
Paulo Vitelli20, om foarte înțelept și care, pornind de la o situație obișnuită,
ajunsese să se bucure de mult prestigiu. Cred că nimeni nu va tăgădui că
florentinii s-ar fi supus în cazul când el ar fi cucerit Pisa, deoarece ei nu ar fi
putut să i se împotrivească dacă el ar fi intrat în slujba dușmanilor lor, iar dacă
îl păstrau alături de ei, trebuiau să i se supună.
Cât privește pe venețieni, dacă vom considera felul în care au procedat,
vom vedea că au acționat cu mai multă siguranță și cu mai multă glorie atâta
vreme cât au purtat războaie cu propriile lor armate, ceea ce au tăcut până ceau început să-și îndrepte acțiunile de cucerire asupra uscatului -K în adevăr.
luptând pe mare cu trupele lor alcătuite din nobilime și din oameni din popor.
ei s-au dovedit a fi soldați neîntrecuți; dar de îndată ce au început să lupte pe
uscat, au uitat de vitejie și au urmat obiceiul Italici —. Iar în prima perioadă
de creștere a puterii lor pe uscat, întrucât nu stăpâneau teritorii întinse și se
bucurau în schimb de o mare faimă, nu aveau de ce să se teamă prea mult de
căpitanii lor; dar atunci când stăpânirea lor s-a mărit, ceea ce s-a întâmplat pe
vremea lui Carmagnola, ei și-au dat seama pentru prima oară de greșeala pe
care o făcuseră23. în adevăr, cunoscând vitejia lui deosebită atunci când, sub
conducerea lui, l-au bătut pe ducele de Milano și constatând, pe de altă parte,
că după aceasta el a început să lupte fără avânt, au înțeles că, păstrându-1 în
fruntea armatelor, nu vor mai putea să învingă, pentru că el nu voia aceasta,
și că nici nu puteau să-i ia conducerea, pentru că ar fi pierdut în cazul acesta
ceea ce cuceriseră; de aceea au fost constrânși să-1 omoare, pentru ca să se
asigure împotriva lui. Venețienii au mai avut pe urmă alți căpitani de
mercenari, pe Bartolomeo din Bergamo 24, pe Ruberto de San Severino 25, pe
contele de Pitigliano 26 și pe alții la fel; în cazul lor însă, trebuiau să se teamă
mai curând că vor pierde și că nu vor câștiga, ceea ce s-a și întâmplat mai
târziu la Vailâ, unde au pierdut într-o singură zi tot ceea ce câștigaseră cu
osteneală de-a lungul a opt sute de ani 27. Căci armatele de felul acesta
reușesc să aibă doar cuceriri târzii, încete și slabe, pe când pierderile la care
te duc sunt neașteptate și extrem de mari. Dar întrucât aceste exemple m-au
făcut să vorbesc de situația Italiei care mulți ani a fost în puterea armatelor
mercenare, vreau să tratez despre acestea privindu-le de la începutul
existenței lor, pentru ca, o dată cunoscute originea și dezvoltarea pe care au
avut-o, să putem îndrepta mai bine lucrurile28.
Trebuie să aflați, deci, că de îndată ce în vremurile din urmă29 imperiul a
început să fie înlăturat din Italia, iar papa a dobândit aici o autoritate
temporală mai mare30, Italia s-a împărțit în mai multe state; căci multe dintre
orașele mari au luat armele împotriva nobilimii lor, care, susținută fiind în
trecut de împărat, le ținea sub asuprirea ei, iar biserica, la rândul ei, sprijinea
aceste răscoale ale orașelor pentru a câștiga autoritate în chestiunile puterii
temporale31. în multe cazuri, cetățenii au devenit principi peste aceste orașe.
Astfel, Italia a ajuns aproape în întregime în mâinile bisericii și ale câtorva
republici32, dar întrucât nici preoții aceia și nici cetățenii nu erau obișnuiți să
mânuiască armele, ei au început să angajeze străini în solda lor33.
48 49

Cel dintâi care a tăcut faima acestui fel de armate a fost Alberigo de
Conio34, din Romagna. Din școala lui au coborât între alții Braccio și Sforza,
care au fost, în vremea lor, adevărații stăpâni ai Italiei. După aceștia au venii
toți ceilalți care până în vremurile noastre au condus armatele de acest fel;
rezultatul vitejiilor lor a fost acela că Italia s-a văzut în toată lungimea ei
cotropită de Carol, prădată de Ludovic, supusă cu forța de Ferrando și
batjocorită de elvețieni35.
Căpitanii de mercenari au organizat în așa fel armatele, încât au redus, în
primul rând, rolul infanteriei, pentru a-și asigura lor înșiși toată gloria vic-
toriilor. Au procedat în felul acesta deoarece, neavând un stat al lor și trăind
doar din meșteșugul armelor, o infanterie puțin numeroasă nu putea să le
aducă faimă, iar una numeroasă le era o povară pentru că nu aveau de unde să-i
dea de mâncare. Iată de ce s-au mărginit la cavalerie, care fiind alcătuită dintr-un
număr de oameni potrivit de mare, putea să fie bine hrănită și întreținută cu
toată cinstea. Lucrurile ajunseseră atât de departe, încât la o armată de
douăzeci de mii de soldați nu se găseau nici două mii de infanteriști36. în afară
de aceasta, condotierii au folosit orice mijloc potrivit pentru a-și cruța lor
înșiși, precum și soldaților, atât oboseala, cât și frica, așa încât la încăierare nu
se omorau între ei37, ci se luau prizonieri și aceasta fără obligația de a plăti un
preț de răscumpărare 38. Nu porneau niciodată noaptea la atacul cetăților, iar
atunci când se găseau împresurați într-un oraș, nu atacau taberele dușmane; nu
construiau întărituri în jurul lagărului, nici nu săpau șanțuri; nu întreprindeau
acțiuni militare în timpul iernii. Toate aceste lucruri le erau îngăduite prin
regulamentele lor militare pe care le născociseră pentru a-și evita, după cum
am spus, atât oboseala cât și primejdiile; și au mers atât de departe cu această
metodă încât au înrobit Italia și au făcut-o de ocară39.
CAPITOLUL XIII
DESPRE SOLDAȚII AUXILIARI, AMESTECAȚI Șl PROPRII
Armatele auxiliare, care sunt și ele armate nefolositoare, îți sunt trimise
de către un conducător de stat puternic, atunci când îi ceri să-ți vină în ajutor
și să te apere; așa cum a făcut în timpurile din urmă papa Iuliu care, văzândjalnica ispravă a armatelor lui de mercenari ce au luptat în acțiunea
întreprinsă contra Ferrarci ', a recurs la trupele auxiliare și s-a înțeles cu
Ferrando, regele Spaniei, ca acesta să-1 ajute cu oamenii și cu armele lui2.
Armatele de felul acesta pot fi folositoare și bune atunci când luptă pentru ele
însele, dar sunt aproape întotdeauna păgubitoare pentru acela care le cheamă 3,
căci, dacă pierzi lupta, rămâi învins, iar dacă învingi, devii prizonierul lor.
Și cu toate că exemple de felul acesta se găsesc în mare număr în istoria
antică, vreau să menționez neapărat exemplul recent al papii Iuliu II, al cărui
procedeu nu putea să fie mai puțin înțelept decât s-a dovedit, deoarece, pentru
ca să cucerească Ferrara, s-a dat cu totul pe mâna unui străin. Dar norocul lui4
a fost că s-a ivit o a treia împrejurare care a făcut ca el să nu culeagă roadele
hotărârii greșite pe care o luase. în adevăr, soldații lui fiind învinși la
Ravenna 5, iar elvețienii răsculându-se și alungându-i pe învingători, contrar
oricărei așteptări și a lui și a celorlalți, el nu a mai rămas prizonierul
dușmanilor, întrucât aceștia fuseseră puși pe fugă, și nici al trupelor pe care le
primise în ajutor, deoarece învinsese cu alte arme decât cu ale acestora.
Florentinii fiind cu totul lipsiți de armate au adus zece mii de francezi la Pisa
pentru a o cuceri 6, dar procedând astfel s-au găsit într-o primejdie mai mare
decât în orice alt moment al luptelor lor. împăratul Constantinopolului,
pentru a se împotrivi vecinilor lui, a adus în Grecia zece mii de turci, iar când
războiul s-a sfârșit, ei n-au mai vrut să plece de aici, și astfel a început
înrobirea Greciei de către necredincioși7.
Prin urmare, acela care nu vrea să învingă să se folosească de asemenea
armate, pentru că ele sunt cu mult mai primejdioase decât cele mercenare.
într-adevăr, prin însăși natura lor, ele aduc cu sine pieirea, deoarece sunt strâns
unite între ele și desprinse să asculte întotdeauna de altul, iar nu de tine;
armatele mercenare, în schimb, atunci când vor să-ți facă rău, au nevoie, chiar
după ce au învins, de mai mult timp și de un prilej mai potrivit, deoarece ele
nu formează un singur tot și au fost chemate și plătite de tine; și chiar dacă ai
pune în fruntea lor pe un al treilea, el nu va putea să câștige atâta autoritate,
încât să poată să-ți facă rău. Pe scurt, armatele mercenare sunt mai
primejdioase prin nepăsarea lor în luptă, iar cele auxiliare prin vitejia lor.
Astfel, un principe înțelept ocolește întotdeauna acest fel de armate și se
servește numai de ale lui proprii: el preferă să piardă lupta cu soldații lui, decât
să o câștige cu ai altora, judecând că nu este o victorie adevărată aceea pe care
o câștigi cu arme străine. Nu voi șovăi niciodată 8 să amintesc exemplul lui
50 51

Cezar Borgia '> și al faptelor lui. Acest duce a intrat în Romagna cu trupele pi
care le primise în ajutor, aducând cu el numai soldați francezi și cu ei a cucerii
Imola și Forli. Dar mai pe urmă. armatele acestea nemaipărându-i-se sigure, a
recurs la trupele mercenare întrucât a crezut că ar fi mai puțin primejdioase și
astfel a angajat în slujba lui pe oamenii lui Orsini și ai lui Vitelli. Mai apoi
însă, când a început să aibă de-a face cu trupele acestea, i s-a părut că dau de
bănuit, că sunt necredincioase și primejdioase, așa încât le-a distrus, rămânând
doar cu armatele lui proprii. Și nu este greu de observat deosebirea care exista
între cele două feluri de armate, dacă ne gândim că faima militară a ducelui,
atunci când avea alături numai pe francezi sau pe oamenii lui Orsini și Vitelli.
a fost alta decât aceea pe care și-a dobândit-o atunci când a rămas cu soldații
lui și s-a bizuit numai pe forțele proprii. Această glorie a lui a crescut mereu și
n-a fost niciodată atât de prețuită ca atunci când fiecare a văzut că el era singur
stăpân peste armatele lui.
Nu vreau să renunț la exemplele italiene și recente, dar nu vreau să las la
o parte nici pe Hieron Siracuzanul 10, întrucât este unul dintre aceia pe care
i-am citat mai sus. După cum am spus, el a fost ridicat în fruntea armatelor de
siracuzani u și și-a dat seama îndată că trupele de mercenari pe care aceștia le
aveau n nu erau folositoare, deoarece comandanții lor erau la fel cu ai noștri
italieni; și părându-i-se că nu putea nici să-i oprească nici să le dea derumul.
puse să-i omoare pe toți, iar după aceea purtă război cu armatele lui proprii,
iar nu cu cele ale altuia. Vreau să amintesc de asemenea o povestire n din
Vechiul Testament care este potrivită cu acest caz. Atunci când David ia
cerut lui Saul să meargă să se lupte cu Goliath, filisteanul care îi înfrunta pe
evrei, Saul, pentru a-i da curaj, 1-a încins cu propriile lui arme; dar David abia
a primit aceste arme și de îndată le-a și respins, spunând că, păstrându-le, nu
poate să-și folosească pe deplin propria lui vitejie și că el voia să-1 întâmpine
pe dușman numai cu praștia și cuțitul lui14. în sfârșit, cât privește armele
altuia, sau le pierzi pentru că sunt prea ușoare, sau te apasă ca o greutate, sau
în sfârșit te strâng din toate părțile 15.
Carol VII, tatăl regelui Ludovic XI, după ce prin soarta lui norocoasă si
prin meritele lui a eliberat Franța de englezi, și-a dat seama că este necesar
să-ți alcătuiești propriile tale armate și a organizat în regatul lui armata
cavaleriei și pe aceea a infanteriei16. Pe urmă, fiul său Ludovic a desființat-o
pe aceea a pedestrașilor 17 și a început să ia în solda lui pe elvețieni ls.
această greșeală, pe care ceilalți regi au urmat-o și ei la rândul lor, este, dupăcum se vede din cele ce se întâmplă astă/.i, cau/a primejdiilor prin care trece
acest regat19. Căci dând elvețienilor prilejul de a se acoperi de glorie, el și-a
înjosit și și-a micșorat propriile lui armate, pentru că a desființat cu totul
infanteria, iar cavaleria a pus-o sub dependența armatelor altuia; în adevăr.
fiind obișnuită să lupte cu elvețienii, ea are impresia că nu poate să învingă
fără aceștia. Iată de ce armatele franceze nu sunt destul de numeroase pentru
ca să lupte contra elvețienilor, iar când este vorba să lupte împotriva altora.
nici nu încearcă fără elvețieni :o. Astfel armatele Franței sunt amestecate,
fiind în parte mercenare și în parte formate din oamenii acestei țări. iar toate
laolaltă aceste armate sunt mult mai bune decât acelea simple, fie ele
auxiliare, fie mercenare, dar cu mult inferioare armatelor proprii. Este
suficient să amintim pentru aceasta exemplul pe care l-am dat, căci regatul
Franței ar fi astăzi de neînvins, dacă armata organizată de Carol ar fi crescut
sau ar fi fost menținută 21. Dar fiind prea puțin înțelepți, oamenii se apucă
uneori să facă un lucru care în clipa aceea pare bun, ceea ce îi face să nu-și
dea seama de otrava care se ascunde în el, așa cum v-am arătat mai sus, când
am vorbit de febra hectică22.
Prin urmare, acela care, într-un principat, nu-și dă seama de primejdii
atunci când ele se ivesc, nu este cu adevărat înțelept; dar sunt puțini aceia
care au această însușire. Iar dacă am cerceta cauza cea dintâi a căderii
imperiului roman, am găsi-o doar în faptul că acesta a început să angajeze în
solda lui pe goți23. O dată cu aceasta imperiul roman a slăbit, iar puterea pe
care el o pierdea, ceilalți o câștigau. Rezulta, deci, că un principat care nu
posedă armate proprii, nu va fi niciodată în siguranță; dimpotrivă, va fi
întotdeauna pradă sorții, deoarece îi va lipsi vitejia care să-1 apere cu credință
în vreme de primejdie. De altfel, cei înțelepți au susținut întotdeauna, ca o
părere și o maximă a lor, că "nihil sit tam informum aut instabile quam fama
potentiae non sua vi nixa" 24. Iar armatele proprii sunt acelea alcătuite sau din
supuși, sau din cetățeni, sau din oameni ai tăi: toate celelalte feluri de armate
sunt sau mercenare, sau auxiliare. Modul de organizare a armatelor proprii va
fi ușor de găsit dacă vom lua în cercetare orânduirile folosite de cei patru 2S
pe care i-am amintit mai sus și dacă vom avea în vedere felul în care și-au
alcătuit armatele și le-au organizat, Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare 26,
precum și multe republici și mulți principi; căci am deplină încredere în felul
în care ei au procedat.
53

CAPITOLUL XIV
CARE ESTE DATORIA UNUI PRINCIPE
PRIVITOR LA PREGĂTIREA RĂZBOIULUI1
Un principe trebuie să aibă o singură țintă și un singur gând și să
considere că știința cea mai potrivită pentru el este aceea a războiului, a
organizării și disciplinei pe care acesta le cere; căci este singura știință pe
care se cuvine s-o aibă acela care comandă 2. Și ea este atât de însemnată,
încât nu numai că îi menține puternici pe aceia care s-au născut principi, dar
de multe ori îi înalță la această treaptă pe aceia care sunt oameni simpli; și
dimpotrivă se întâmplă că, atunci când principii s-au gândit mai mult la
plăceri decât la armate, ei și-au pierdut statul. Cauza cea dintâi care te face să
pierzi domnia este aceea de a nu ține seama de știința războiului; în schimb,
mijlocul prin care poți să cucerești puterea este de a fi priceput în aceasta și
de a o practica.
Francesco Sforza 3, pentru că a avut armată, a devenit, dintr-un om
oarecare, duce al Milanului; iar fiii lui4, care au ocolit truda armelor, au ajuns
să fie oameni oarecare, după ce fuseseră înainte duci. Se întâmplă astfel
pentru că, pe lângă celelalte rele, pe care ți le pricinuiește faptul de a fi lipsit
de armată, este și acela de a merita disprețul celorlalți; iar lucrul este atât de
rușinos pentru un principe, încât el trebuie să se ferească de aceasta, după
cum voi arăta mai jos5. între un om care are armate și un altul care nu are, nu
se poate face nici un fel de comparație; deci nu este firesc ca acela care
posedă armate să asculte de bună voie de acela care n-are soldați de nici un
fel, după cum nu este firesc ca un om lipsit de arme să se simtă în siguranță
între slujitorii lui armați. Unul fiind plin de dispreț, iar celălalt plin de
bănuieli, nu va fi niciodată cu putință ca ei să acționeze de acord unul cu
altul. Iată de ce un principe care nu se pricepe la război, nu numai că va avea
de suferit cele arătate mai sus, dar niciodată nu va putea să fie prețuit de
soldații lui și nici nu va putea să aibă încredere în ei.
Prin urmare, un principe nu trebuie să uite niciodată această pregătire în
arta războiului, pe care el o poate face în două feluri: atât prin fapte cât și prin
idei. în ce privește faptele, va trebui să impună oamenilor lui ordinea șidisciplina, iar pe deasupra, va trebui el însuși să practice vânătoarea pentru ca
prin aceasta să-și deprindă corpul cu greutăți și oboseli, și în același timp să
învețe să cunoască natura locurilor 6, să știe cum se înalță munții, cum se
deschid văile, cum se întind șesurile și să-și dea seama care este natura
fluviilor și a mlaștinilor, privind cu multă grijă totul în jurul său. Toate aceste
cunoștințe sunt folositoare în două sensuri: întâi, ele te învață să-ți cunoști
țara și astfel îți vei da seama mai bine de cum trebuie apărată; apoi, întrucât ai
cunoscut locurile și le-ai străbătut de multe ori, vei putea să înțelegi cu
ușurință poziția oricărui alt loc pe care ar trebui să-1 iei în cercetare 7.
Dealurile, văile, șesurile, fluviile și mlaștinile care se găsesc, spre pildă, în
Toscana seamănă într-o anumită măsură cu acelea care există în celelalte
provincii; așa încât cel care cunoaște aspectul locurilor unei provincii poate
să cunoască ușor aceleași lucruri și în ce privește celelalte provincii. în
schimb, principele care n-are cunoștințe și nici pricepere în această direcție
va fi lipsit de cea dintâi însușire pe care trebuie s-o aibă un conducător de
armate; căci aceasta te învață să-1 descoperi pe dușman, să știi unde să-ți
așezi tabăra, să conduci armatele, să le orânduiești pentru bătălie și să susții
asediul unui oraș în folosul tău.
între alte laude pe care scriitorii le aduc lui Philopomes 8, principele
aheilor, este și aceea că în timp de pace el nu se gândea la altceva decât la
felul în care trebuie să lupți în război; iar atunci când se afla cu prietenii lui
undeva pe câmp, deseori se oprea și discuta cu ei: "Dacă dușmanii s-ar afla
pe colina aceasta, iar noi ne-am afla aici cu armata noastră, care din noi doi
s-ar găsi oare într-o poziție mai avantajoasă? Cum am putea să înaintăm
împotriva lor, păstrând în același timp ordinea de bătaie? Dacă am voi să ne
retragem, cum ar trebui să procedăm? Iar dacă ei s-ar retrage, ce ar trebui să
facem ca să-i urmărim?" Și așa, mergând cu ei, le arăta toate situațiile care
s-ar putea ivi pentru o armată; asculta părerile lor, și-o spunea pe a lui și o
întărea prin argumente; astfel că, datorită acestor discuții continue cu privire
la război, nu s-ar fi putut întâmpla niciodată să se ivească o greutate pe care,
fiind în fruntea armatelor, el să nu știe s-o înlăture.
Cât privește pregătirea minții în vederea purtării războiului, principele
trebuie să citească mult din istorie, iar în această lectură să se oprească asupra
faptelor oamenilor de seamă 9, să vadă cum au procedat aceștia în războaie, să
cerceteze cauzele victoriilor și înfrângerilor lor, pentru ca să poată să le evite
pe acestea din urmă și să le imite pe cele dintâi. Dar mai presus de toate va
54 55

trebui să procedeze așa cum au procedat în trecut unii oameni de seamă, care
s-au străduit să urmeze exemplul câte unui înaintaș mult lăudat și preamărit,
iar pentru aceasta au avut mereu prezente în minte modul lor de procedare și
faptele lor; așa cum se spune că Alexandru cel Mare îl imita pe Ahile l0, Cc/nr
pe Alexandru, Scipio pe Cirus. Și oricine va citi viața lui Cirus, scrisă de
Xenofon u, va recunoaște apoi, citind viața lui Scipio, că străduința acestuia
de a-i semăna nu i-a adus decât glorie, și că în castitate, în bunăvoință, în
omenie și în dărnicie, Scipio urma pilda tuturor acelor fapte pe care Xenofon
le povestește despre Cirus 12. Aceleași trebuie să fie modurile de comportare
ale unui principe înțelept; în timp de pace, el nu trebuie să se odihnească nici o
clipă, ci trebuie, cu sârguință, să-și formeze și să-și educe toate aceste însușiri
care să-i poată fi de folos în împrejurările potrivnice; astfel că, atunci când
soarta s-ar schimba, el să fie pregătit pentru a o înfrunta.
CAPITOLUL XV
DESPRE ACELE LUCRURI PENTRU CARE OAMENII,
Șl MAI ALES PRINCIPII, MERITĂ SĂ FIE LĂUDAȚI
SAU ASPRU DOJENIȚ11
Ne rămâne să vedem acuma care trebuie să fie atitudinea și comportarea
unui principe față de supuși și de prieteni. Și întrucât știu că s-a scris mult
despre aceasta 2, mă tem că, scriind la rândul meu despre același lucru, să nu
se spună că sunt încrezut, mai ales pentru că în prezentarea problemelor mă
voi îndepărta de modul de tratare obișnuit al celorlalți. Intenția mea fiind însă
aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le înțeleg, mi s-a părut că
este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor 3 decât simpla
închipuire. Căci sunt mulți aceia care și-au imaginat republici și principate pe
care nimeni nu le-a văzut vreodată și nimeni nu le-a cunoscut ca existând în
realitate4. într-adevăr, deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii
trăiesc și felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte
ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum ajung
oamenii la pieire decât cum pot să izbutească. Acela care ar voi să-și
proclame oricând și oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborâtde ceilalți care sunt în jurul lui și caic nu sunt oameni de bine. Așadar,
principele care vrea să-și păstreze puterea va trebui ,să învețe neapărat să
poată să nu fie bun și să știe să fie sau să nu fie astfel după cum este nevoie -\
Lăsând la o parte toate acele lucruri care au i'ost închipuite cu privire la
principi și vorbind numai despre acelea care sunt adevărate <\ spun că atunci
când se vorbește despre oameni și mai ales despre principi care se găsesc pe o
treaptă mai înaltă, ei sunt caracterizați prin una din trăsăturile următoare, care
le aduc fie dojana, fie laudă. Și anume, unii sunt considerați drept darnici,
alții drept meschini (folosind aici cuvântul toscan, miseri, deoarece avar, în
limba noastră, este și acela care vrea să dobândească un lucru prin jaf7; noi
numim meschin pe acela care nu își îngăduie decât prea puțin să se bucure de
ceea ce îi aparține); unii sunt considerați darnici, alții lacomi, unii cruzi, alții
miloși; unii sperjuri, alții oameni care își țin cuvântul; unii lipsiți de vlagă și
lași, alții cutezători și curajoși, unii binevoitori și apropiați, alții mândri; unii
iubitori de plăcere, alții căști; unii oameni întregi, alții vicleni; unii
încăpățânați, alții docili; unii serioși, alții ușuratici; unii cu credință în
Dumnezeu, alții fără religie, și așa mai departe.
Știu prea bine că fiecare va declara că ar fi minunat dacă ar exista un
principe care să aibă dintre toate însușirile arătate mai sus numai pe acelea
care sunt considerate drept bune; dar întrucât nimeni nu poate să le aibă pe
toate laolaltă și nici să le practice în întregime, deoarece condițiile vieții
noastre omenești nu o îngăduie, principele va trebui să fie atât de înțelept
încât să știe să evite acele josnicii care l-ar face să-și piardă statul; iar cât
despre acelea care nu l-ar duce la aceasta, să se ferească de ele, dacă-i este cu
putință. Dacă aceasta nu este posibil, să se lase în voia lor fără prea multă
grijă. De asemenea, să nu-i pese dacă va merita faima rea a acelor păcate fără
de care i-ar fi greu să păstreze statul; căci dacă cercetăm lucrurile cu atenție,
vom observa că unele scopuri care ni se arată a fi virtuoase, ne-ar duce la
pieire dacă le-am urmări, în timp ce altele, care ni se par a fi rele, ne fac să
dobândim, prin atingerea lor, și siguranța și bunăstarea8.
56 57

CAPITOLUL XVI
DESPRE DĂRNICIE Șl ECONOMIEI
începând cu cele dintâi dintre însușirile pe care le-am arătat mai sus, spun
că ar fi bine să fii considerat darnic; cu toate acestea, o dărnicie practicată în
așa fel, încât oamenii să te socotească darnic, îți este dăunătoare 2. într-a-
devăr, dacă o practici în mod chibzuit și așa cum trebuie, nimeni nu va ști
despre această însușire a ta și nici nu vei înlătura reputația rușinoasă a
contrariului ei3. De aceea, dacă vrei să-ți păstrezi între oameni faima de om
darnic, nu va trebui să lași deoparte nici un fel de măreție costisitoare; într-a-
tâta încât un principe de felul acesta va ajunge să-și cheltuiască bogăția cu
asemenea lucruri, iar la sfârșit, dacă va voi să-și păstreze și mai departe faima
de om darnic, va fi nevoit să apese nespus de greu asupra poporului, împo-
vărându-1 cu biruri, și va face tot ceea ce se poate face pentru a obține bani.
Lucrul acesta va aduce însă cu sine ura tot mai mare a supușilor săi și
totodată puțina prețuire din partea tuturor, deoarece el va ajunge un om sărac;
în felul acesta dărnicia lui, cu care a făcut rău celor mai mulți și a răsplătit pe
prea puțini, îl va face să vadă îndată efectele nemulțumirii poporului și la cea
dintâi primejdie puterea lui se va clătina. Dacă însă își dă seama de ceea ce se
întâmplă și vrea să se schimbe, își atrage pe loc faima de om meschin.
Deci un principe nu poate să practice această virtute a dărniciei, în așa fel
încât ea să fie cunoscută, fără ca aceasta să nu-i dăuneze. Iată de ce, dacă este
prudent, nu trebuie să-i pese de faima de om meschin pe care și-ar face-o,
deoarece cu vremea oamenii îl vor socoti tot mai darnic, întrucât vor vedea că,
făcând economie, îi ajung veniturile pe care le are, că se poate apăra împotriva
celui care pornește cu război împotriva lui și că poate să întreprindă lucruri
mari fără să apese cu biruri asupra poporului4. Astfel, el va fi darnic față de
toți aceia cărora nu le ia nimic și care sunt nesfârșit de mulți5 și va fi zgârcit
față de aceia cărora nu le dă nimic și care sunt puțini. în vremurile noastre, am
văzut că au înfăptuit lucruri mari doar aceia care au fost socotiți zgârciți, pe
când ceilalți au fost nimiciți. Papa Iuliu II 6, după ce s-a folosit de faima
dărniciei pentru a ajunge pe tronul papal, nu s-a mai gândit apoi nici o clipăs_o păstreze, pentru ca să poată purta războaie. Regele de azi al Franței 7 a
întreprins războaie nenumărate fără a pune biruri noi pe supușii săi, numai
pentru că economia lui îndelungată i-a îngăduit să facă aceste cheltuieli
suplimentare. Iar regele de azi al Spaniei8. dacă ar fi fost socotit darnic, n-ar fi
întreprins atâtea războaie și nici n-ar fi câștigat atâtea victorii.
Așadar, pentru a nu trebui să-și jefuiască supușii, pentru a putea să se
apere, pentru a nu ajunge sărac și disprețuit, pentru a nu fi nevoit să devină
lacom, principele nu trebuie să fie nicidecum îngrijorat de faima de zgârcit pe
care și-ar face-o. Acesta este unul dintre viciile care îi îngăduie să dom-
nească. Iar dacă cineva ar spune, dimpotrivă, că Cezar a ajuns împărat prin
dărnicia lui și că mulți alții au urcat treptele măririi pentru că au fost în
adevăr darnici sau pentru că au fost socotiți astfel, îi voi răspunde: sau ești
principe domnitor în statul tău, sau ești pe cale de a dobândi principatul. în
primul caz, dărnicia este dăunătoare; în al doilea caz, este foarte necesar să fii
socotit darnic. Cezar era unul dintre aceia care voiau să ajungă la principatul
Romei; dar dacă, o dată ajuns aici, ar fi trăit mai departe 9 și n-ar fi fost mai
cumpătat în cheltuielile de acest fel, el ar fi distrus principatul. Iar dacă
altcineva mi-ar obiecta, la rândul lui, spunând că au fost mulți principi care,
cu armatele lor, au săvârșit fapte mărețe și care totodată au fost socotiți foarte
darnici, voi răspunde că un principe cheltuiește sau din averea lui și din banii
supușilor lui, sau din aceia ai altora. în primul caz, trebuie să fie foarte
econom; în al doilea, nu trebuie să renunțe la nici un fel de dărnicie.
Principele care își poartă armatele pretutindeni și se îmbogățește din
prăzi, din jafuri și din biruri, care pune mâna pe bunurile altuia, acela are
nevoie să se arate darnic, altfel soldații nu l-ar urma. într-adevăr, poți să
dăruiești cu generozitate din ceea ce nu este al tău și nici al supușilor tăi, așa
cum au făcut Cirus, Cezar și Alexandru. Faptul de a risipi bunurile altora nu-ți
micșorează faima, ci dimpotrivă, îți aduce mai multă glorie; singurul lucru
care îți dăunează este acela de a cheltui din banii tăi. Nu există altceva care să
se consume singur atât de mult ca dărnicia; în adevăr, o practici |0, și în
același timp pierzi posibilitatea de a o mai practica și ajungi sau sărac și
disprețuit sau, pentru a ocoli sărăcia, devii lacom și urât de ceilalți. Dar între
toate lucrurile de care un principe trebuie să se ferească, este tocmai acela de
a nu fi disprețuit și urât, iar dărnicia te duce și la una și la cealaltă ' 1. Prin
urmare este mai înțelept să-ți păstrezi reputația de om zgârcit, care îți creează
o faimă proastă dar lipsită de ură, decât să vrei să-ți câștigi faima de om
5859

darnic și pentru aceasta s-o dobândești pe aceea de om lacom și jeluitor, ceea
ce va însemna pentru tine atât dezonoarea cât și ura oamenilor.
CAPITOLUL XVII
DESPRE CRUZIME Șl MILĂ, Șl DACĂ ESTE MAI BINE
SĂ FII IUBIT DECÂT TEMUT SAU MAI CURÂND
TEMUT DECÂT IUBIT 1
Trecând mai departe la celelalte însușiri mai sus arătate, spun că fiecare
principe trebuie să vrea ca oamenii să-1 socotească milos și nu crud; cu toate
acestea, el trebuie să ia seama și să nu folosească rău această milă. Cezar
Borgia era socotit un om crud, totuși această cruzime a lui restabilise ordinea
în Romagna, adusese acestei provincii unitatea și pacea și o făcuse să fie
credincioasă principelui2. Dacă vom privi cu atenție aceste lucruri, ne vom
da seama că el a fost cu mult mai milos decât poporul florentin care, pentru a
nu fi acuzat de cruzime, a lăsat ca Pistoia să fie distrusă3. Astfel, un principe
nu trebuie să fie îngrijorat dacă, pentru a-și ține supușii strâns uniți și
credincioși lui, își creează faima de om crud. într-adevăr, vor fi de ajuns
câteva exemple numai de cruzime, pentru ca el să se dovedească a fi în
realitate mai milos decât aceia care, din prea mare milă, lasă să se dezvolte
liber dezordinile, care, la rândul lor, duc la omoruri și la jaf. Fapte de acest
fel fac rău unei colectivități întregi, în timp ce condamnările ordonate de un
principe ating numai un singur om. Și este mult mai greu pentru un principe
nou, decât pentru oricare altul, să evite faima de om crud, deoarece statele noi
sunt pline de primejdii. Virgiliu spune în adevăr prin gura Didonei:
Red dura et regni novitas me talia cogunt
Moliri, et late fines custode tueri4.
Cu toate acestea, el nu trebuie să dea ușor crezare acuzațiilor sau să treacă
prea repede la acțiune, și nici să nu se sperie din nimic. Trebuie să procedeze
cumpătat, cu înțelepciune și cu omenie, iar încrederea prea mare să nu-1
lipsească de prudență, după cum prea marea neîncredere să nu-1 facă lipsit de
orice îngăduință.
60Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau
jnvers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să
împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să
lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit5. Căci
despre oameni se poate spune în general lucrul acesta: că sunt nerecu-
noscători 6, schimbători, prefăcuți și ascunși, că fug de primejdii și sunt
lacomi de câștig; atâta vreme cât le faci bine, sunt ai tăi în întregime, sunt
gata să-și dea sângele pentru tine, îți oferă averea, viața și copiii lor; aceasta,
după cum am mai spus7, atâta vreme cât nevoia este departe; dar când ea se
apropie, toți se ridică împotriva ta. Iar principele care s-a încrezut cu totul în
vorbele lor și se găsește acum lipsit de orice posibilitate de apărare este
pierdut; căci prieteniile pe care le obții cu bani și nu cu un suflet înalt și nobil
le cumperi, dar nu le ai în realitate și nu te poți folosi de ele la momentul
potrivit. Oamenii șovăie mai puțin atunci când este vorba să facă rău unuia
care și-a câștigat iubirea celorlalți, decât altuia care se face temut, pentru că
iubirea se păstrează prin legătura obligației8, și cum oamenii sunt răi, aceasta
poate fi oricând ruptă atunci când intră în joc folosul tău particular; în
schimb, teama se păstrează prin frica de pedeapsă, care nu-1 părăsește
niciodată pe om.
Cu toate acestea, principele trebuie să se facă în așa fel temut, încât, dacă
nu-și câștigă iubirea supușilor, să evite însă ura lor 9. Se pot împăca foarte
bine cele două lucruri, anume să fii temut și să nu fii urât; lucrul acesta se va
întâmpla întotdeauna dacă principele se va feri de a pune mâna pe averile
cetățenilor și supușilor lui și de a se atinge de femeile lor; iar atunci când ar fi
constrâns să verse sângele cuiva, s-o facă numai dacă există o justificare
adevărată și o cauză evidentă 10; dar mai presus de toate trebuie să se ferească
de a se atinge de averile oamenilor pentru că oricine uită mai ușor moartea
propriului tată, decât pierderea bunurilor care i-au fost luate. Și apoi,
prilejurile de a-i lua cuiva averea nu lipsesc niciodată, iar acela care începe să
trăiască din jaf găsește oricând motive ca să pună stăpânire pe ce este al
altuia; dimpotrivă, prilejurile de a vărsa sânge sunt rare și ele trec mai repede.
Dar când un principe este în fruntea armatelor și are sub comanda lui un
număr mare de soldați, atunci mai ales nu trebuie să-i pese în nici un fel de
faima cruzimii lui; căci armatele n-au fost niciodată strâns unite și gata de
acțiune, dacă nu au avut în fruntea lor oameni care să se bucure de această
faimă. între faptele demne de admirație ale lui Hanibal n se numără și
61

aceasta. Deși armata lui era foarte mare, fiind alcătuită din nenumărate
neamuri amestecate, și deși el a purtat-o să lupte pe pământuri străine 12, nu
s-a ivit totuși niciodată vreo neînțelegere nici în mijlocul ei, nici împotriva
principelui, atât când soarta le-a fost nefavorabilă, cât și atunci când treburile
au mers bine. Faptul acesta n-a putut să aibă alte cauze decât cruzimea
neomenească a lui Hanibal, cruzime care, adăugată la însușirile lui
nenumărate, l-au făcut să fie întotdeauna pentru soldații lui demn de respect
și de teamă. Dacă n-ar fi avut acea primă însușire, celelalte nu i-ar fi fost de
ajuns pentru ca să obțină rezultatul acesta. Scriitorii cu puțină judecată
admiră pe de o parte acțiunile lui, iar pe de altă parte condamnă cauza
principală care le-a făcut posibile 13.
Și pentru a dovedi că celelalte însușiri n-ar fi fost suficiente, să
considerăm exemplul lui Scipio 14, care a fost un om de o rară valoare, nu
numai față de timpurile lui, dar și față de tot ceea ce știm despre timpurile
trecute, și ale cărui armate s-au răsculat împotriva lui în Spania 15. Cauza
acestui fapt n-a fost alta decât bunătatea lui prea mare, ceea ce a făcut ca
soldații lui să se bucure de o libertate excesivă și nepotrivită cu disciplina
militară. Pentru aceasta a și fost învinuit în Senat de către Fabius Maximus 16,
care 1-a numit corupător al armatei romane. Și este adevărat că locuitorii din
Locri17, care fuseseră prădați și nimiciți de un guvernator trimis de Scipio,
n-au fost niciodată răzbunați, după cum cutezanța neobrăzată a acelui om n-a
fost pedepsită; și toate acestea numai din cauza firii lui indulgente. Astfel că,
atunci când cineva a voit să-1 scuze în fața Senatului, a spus că există mulți
oameni care știu mai bine să nu greșească ei înșiși, decât să pedepsească
greșelile altora. Acest fel de a se purta ar fi micșorat cu timpul faima și gloria
lui Scipio, dacă el, păstrând puterea, ar fi avut mai departe aceeași conduită.
Fiind însă sub conducerea Senatului, această însușire dăunătoare nu numai că
nu s-a mai arătat, dar s-a dovedit a fi spre gloria lui'8.
închei, revenind la întrebarea dacă trebuie să fii iubit sau temut, prin
afirmația că oamenii iubesc așa cum vor ei și se tem după cum vrea
principele, așa încât un principe înțelept trebuie să se sprijine pe ceea ce
depinde de el, iar nu pe ceea ce depinde de alții. Străduința lui trebuie să fie
numai aceea de a ocoli ura supușilor lui, după cum s-a mai spus.
62CAPITOLUL XVIII
CUM TREBUIE SĂ-ȘI ȚINĂ CUVÂNTUL UN PRINCIPE
Oricine înțelege că este întru totul spre lauda unui principe faptul de a se
ține de cuvânt și de a proceda în mod cinstit iar nu cu viclenie. Cu toate
acestea 2, experiența vremurilor noastre ne arată că principii care au săvârșit
lucruri mari au fost aceia care n-au ținut prea mult seama de cuvântul dat3 și
care au știut, cu viclenia lor, să amețească mintea oamenilor, iar la sfârșit i-au
înfrânt pe aceia care s-au încrezut în cinstea lor.
Trebuie să știți că există două feluri de a lupta 4: unul bazat pe legi, iar
celălalt pe forță: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparținând
animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să
recurgem la al doilea. Deci îi este necesar unui principe să știe să fie tot atât
de bine animal și om. Scriitorii vechi au recomandat acest lucru principilor
într-un mod învăluit5; ei ne spun că Ahile 6 și mulți alți principi din vremurile
acelea au fost încredințați lui Chiron, centaurul, ca să-i crească și totodată să-i
educe sub disciplina lui. Dar faptul de a avea drept preceptor o ființă care este
pe jumătate animal, pe jumătate om, nu înseamnă altceva decât că unui
principe îi este necesar să știe să fie și animal și om: căci unul fără celălalt nu
poate să dureze.
Prin urmare, întrucât un principe trebuie să știe să folosească bine
mijloacele animalului, el va trebui să ia ca exemplu vulpea și leul7, deoarece
leul nu se apără de cursele care i se întind, iar vulpea nu se apără nici ea de
lupi8. Trebuie, așadar, să fii vulpe pentru ca să recunoști cursele, și să fii leu,
pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se
pricep deloc în arta guvernării. Astfel, un stăpânitor înțelept nu poate și nici
nu trebuie să-și țină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui și
când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat de a mai exista.
Iar dacă oamenii ar fi cu toții buni, preceptul meu n-ar fi bun, dar întrucât
sunt răi și nu-și țin cuvântul dat, nici tu nu trebuie să-1 ții față de ei 9. De
altfel, un principe are întotdeauna la îndemână tot felul de motive
îndreptățite, care-i îngăduie să-și calce cuvântul sub aparențe cinstite. S-ar
putea aminti în acest sens exemple moderne nenumărate și s-ar putea arăta că
63

de multe ori o pace și o lăgăduință au fost anulate și zădărnicite prin faptul că
principii nu și-au ținut cuvântul, iar acela care a știut cel mai bine să iacă pe
vulpea a reușit cel mai bine. Dar trebuie să știi să-ți ascunzi în tot felul
această natură de vulpe, să te prefaci și să nu te dai pe față 10, deoarece
oamenii sunt atât de naivi și se supun atât de ușor nevoilor prezente, încât
acela care înșală va găsi întotdeauna pe unul care să se lase înșelat 1'.
Dintre exemplele recente este unul pe care aș vrea să-1 amintesc.
Alexandru VI 12 n-a făcut niciodată altceva și nici nu s-a gândit la altceva
decât să-i înșele pe oameni și a găsit întotdeauna oameni potriviți. Și nu s-a
mai pomenit un altul la fel, care să-ți afirme un lucru cu mai multă siguranță
și să ți-1 întărească cu mai multe jurăminte și care apoi să se țină mai puțin de
cuvânt; cu toate acestea, vicleniile i-au reușit întotdeauna ad votumn,
deoarece se pricepea foarte bine la astfel de treburi.
Un principe nu trebuie, deci, să aibă toate însușirile arătate mai sus, dar
trebuie neapărat să pară că le are. Dimpotrivă, voi îndrăzni să spun că dacă le
are și le folosește întotdeauna, ele îi sunt dăunătoare, dar dacă pare numai că
le are, ele îi sunt folositoare. După cum este necesar să pară milos, credincios
cuvântului dat, omenos, integru și religios și chiar să fie; dar în același timp
să fie pregătit ca, atunci când nu este nevoie de asemenea comportare, să
poată și să știe să se comporte tocmai dimpotrivă. Trebuie de asemenea să
știm că un principe, și mai ales un principe nou, nu poate să respecte toate
acele virtuți pentru care oamenii în general sunt socotiți buni, deoarece
adeseori, pentru ca să-și apere statul14, el este nevoit să acționeze împotriva
cuvântului dat, împotriva milei, a omeniei, a religiei. De aceea, trebuie ca
spiritul lui să fie oricând gata să se îndrepte după cum îi poruncesc vânturile
sorții și schimbările ei15 și, după cum am spus mai sus, să nu se îndepărteze
de ceea ce este bine, dacă poate, iar la nevoie să știe să facă răul.
Principele trebuie să ia bine seama ca niciodată să nu-i iasă cumva din
gură un cuvânt care să nu fie pătruns de cele cinci însușiri 16 pe care le-am
arătat mai sus, iar atunci când îl vezi și îl auzi să-ți pară că este numai milă,
numai fidelitate, integritate de caracter și credință în Dumnezeu. Nimic nu
este însă mai necesar decât să pari că ai această din urmă însușire 17. Și
oamenii judecă în general mai curând după ochi decât după mâini 18, întrucât
fiecare știe să vadă, dar prea puțini știu să pipăie cu mâinile lor. Fiecare vede
ceea ce pari, dar puțini își dau seama ce ești în realitate; iar acești puțini nu
îndrăznesc să se opună părerii celor mulți care au de partea lor autoritatea
64înaltă a statului care îi apără >''. Prin urmare, faptele luturor oamenilor și mai
ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie
privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor :u. Principele să-și
propună, deci, să învingă în luptă și să-și păstreze statul, iar mijloacele lui vor
fi oricând socotite onorabile și fiecare le va lăuda. Pentru că oamenii
obișnuiți sunt atrași numai de ceea ce pare și de succesul unui lucru: iar
lumea nu este făcută decât din oameni de aceștia, iar cei puțini nu înseamnă
nimic atâta timp cât cei mulți au pe ce să se sprijine 21. Un principe din
vremurile noastre, pe care nu este bine să-1 numesc 22, nu face altceva decât
să propăvăduiască mereu pacea și credința, dar în schimb este cel mai mare
dușman și al uneia și al celeilalte; atât una cât și cealaltă, dacă le-ar fi
respectat, l-ar fi făcut să-și piardă de mult și faima și puterea.
CAPITOLUL XIX
ÎN CE FEL TREBUIE SĂ NE FERIM DE A MERITA
DISPREȚUL Șl URA 1
Dar întrucât n-am vorbit decât despre însușirile cele mai însemnate, dintre
acelea pe care le-am numit mai sus, vreau să tratez despre celelalte pe scurt,
cuprinzându-le în această considerație generală, și anume că, așa cum am
spus în parte mai sus, principele trebuie să se ferească de acele lucruri care
pot să-1 facă urât sau disprețuit, și ori de câte ori va fi reușit să facă aceasta, el
își va fi îndeplinit bine rolul și astfel celelalte fapte dezonorante pe care le-ar
săvârși nu-i vor mai fi primejdioase. Oamenii îl vor urî mai ales, după cum
am spus, dacă se va arăta lacom și se va face stăpân pe averile și pe soțiile
supușilor săi. De aceste fapte trebuie să se ferească, deoarece atâta vreme cât
nu le iei oamenilor, anume majorității lor, nici averea, nici onoarea, ei trăiesc
mulțumiți și nu ai de luptat decât împotriva ambiției câtorva, pe care o poți
înfrânge în mai multe feluri și cu ușurință2. în schimb, el va fi disprețuit dacă
se va arăta schimbăcios, ușuratic, Iară energie, meschin, nehotărât. Principele
trebuie să se ferească de aceasta ca de o stâncă în mijlocul mării și să-și dea
silința ca faptele lui să dovedească măreție, curaj, gravitate și forță. în ce
privește chestiunile particulare ale supușilor săi, hotărârea lui să fie
65

irevocabilă, iar el să-și creeze o faimă atât de mare, încât nimeni să nu se
gândească să-1 înșele sau să-1 inducă abil în eroare.
Principele care face să se nască în jurul lui această stimă își câștigă un
mare renume, și nu este ușor să uneltești împotriva unui om prețuit; este de
asemenea greu să-1 ataci dacă se știe că este un om cu multe însușiri și că este
respectat de ai lui. Un principe trebuie să se teamă de două lucruri: de situația
dinăuntru, din cauza supușilor lui, și de situația din afară, din cauza marilor
puteri străine. De acestea din urmă se apără cu armate bune și cu aliați buni.
Dacă va avea armate bune, va avea întotdeauna și aliați buni, iar situația
internă va fi întotdeauna sigură atunci când va fi sigură situația din afară, în
cazul că aceasta n-a fost cumva tulburată de vreo conjurație. Și 'chiar dacă
împrejurările externe ar începe să se strice, dacă a guvernat și dacă a trăit așa
cum am spus, principele va putea oricând, dacă nu-și pierde cumpătul, să
reziste oricărui atac, așa cum a făcut Nabis Spartanul3, despre care am vorbit.
Dar în ce privește pe supuși, chiar dacă situația din afară nu se tulbură,
principele trebuie să se teamă că dușmanii ar putea să uneltească în taină 4. El
se poate pune foarte bine la adăpost de o acțiune ca aceasta dacă se
străduiește să nu fie urât sau disprețuit și dacă face astfel încât poporul să fie
mereu mulțumit de el, lucru pe care trebuie să-l obțină, după cum s-a arătat
pe larg mai sus 5. Unul dintre mijloacele cele mai sigure cu care principele
poate să lupte împotriva conjurațiilor este acela de a nu fi urât de majoritatea
oamenilor; căci acela care conspiră crede întotdeauna că, omorându-1 pe
principe, va satisface poporul; dar atunci când i s-ar părea că prin aceasta îi
displace, el nu mai are curajul să ia o hotărâre de acest fel, deoarece greutățile
care se ivesc pentru conspiratori sunt în cazul acesta nenumărate. Experiența
ne arată că uneltirile conspiratorilor au fost foarte multe, dar prea puține au
izbutit; deoarece acela care uneltește nu o poate face singur 6 și nici nu poate
să-și aleagă părtașii decât dintre aceia pe care îi vede nemulțumiți; dar de
îndată ce ți-ai dezvăluit intențiile unuia care este nemulțumit, i-ai și dat motiv
să fie mulțumit, deoarece cu siguranță el poate să nădăjduiască de a trage de
aici orice profit. Astfel că, văzând un câștig sigur din partea aceasta și
văzându-1 îndoielnic și plin de primejdii din partea cealaltă, trebuie sau să-ți
fie ție prieten atât de bun cum rar se întâmplă, sau să fie un dușman îndârjit al
principelui pentru ca să-ți rămână credincios.
Dar pentru a spune lucrurile pe scurt, susțin că acela care uneltește
cunoaște numai teama, grija de a păstra secretul, frica neîncetată de pedeapsă.
66care îl înspăimântă; în schimb, principele are de partea lui autoritatea deplină
a principatului, legile, mijloacele de apărare ale prietenilor și ale statului care
îl păzesc, astfel că, dacă adăugăm la toate aceste lucruri și simpatia
poporului, nu este cu putință ca cineva să fie atât de cutezător încât să
uneltească. Și în timp ce un conspirator trebuie să se teamă de obicei înainte
de a făptui răul, în cazul de față el trebuie să se teamă și după ce 1-a săvârșit,
deoarece, când conjurația s-a produs, el va avea poporul împotriva lui, așa
încât nu va putea să mai spere în nici o scăpare.
S-ar putea da exemple nenumărate în acest sens, dar mă voi mulțumi cu
unul singur, care s-a petrecut pe vremea părinților noștri; Annibale
Bentivoglio7, bunicul domnului Annibale8 astăzi în viață și care era principe
peste Bologna, a fost omorât de unul din familia Conneschi, care conspirase
împotriva lui, și nu a lăsat în urma lui, din același neam cu el, decât pe
domnul Giovanni9, pe atunci în leagăn. îndată după săvârșirea acestei crime,
poporul întreg s-a ridicat și i-a ucis pe toți din familia lui Canneschi. Aceasta
ș-a întâmplat deoarece neamul lui Bentivoglio se bucura în vremea aceea de
multă dragoste din partea poporului; și dragostea aceasta era într-adevăr atât
de mare, încât la moartea lui Annibale, când nu mai rămăsese nimeni după el
care să poată guverna statul, aflându-se că la Florența trăia un vlăstar din
neamul acesta 10, și care până atunci fusese socotit drept fiul unui fierar,
bolognezii trimiseră să-1 caute la Florența și îi încredințară cârmuirea orașului
lor, care a fost guvernat de el până ce Giovanni ajunse la vârsta la care putea
să ia în mână conducerea.
în concluzie, deci, spun că un principe nu trebuie să se teamă de con-
spiratori atunci când poporul îi este favorabil. Dar dacă poporul îi este
dușman și-1 urăște, el trebuie să se teamă de orice lucru și de orice om.
Statele bine organizate și principii înțelepți s-au străduit întotdeauna să nu-i
împingă la deznădejde pe cei mari și totodată să satisfacă poporul făcându-1
să fie mereu mulțumit, fiindcă aceasta este una din grijile însemnate pe care
le are un principe.
între regatele bine organizate și bine cârmuite în vremurile noastre este
regatul Franței n. Există aici nenumărate instituții bune de care depind
libertatea și siguranța regelui; dintre acestea, cea dintâi este parlamentul și
autoritatea lui12. Acela care a orânduit statul acesta a cunoscut ambiția celor
puternici și neobrăzarea lor. Socotind deci că au nevoie să fie ținuți în frâu și
știind, pe de altă parte, că poporul urăște pe cei mari și că ura lor se
67

întemeia/ă pe frică, el a vrut să-1 pună la adăpost de orice și a orânduit totul
în așa fel, încât lucrul acesta să nu intre în sarcina regelui, scutindu-1 de
greutățile pe care le-ar fi întâmpinat din partea celor mari atunci când ar fi
favorizat poporul, și din partea acestuia când i-ar fi favorizat pe cei mari: el a
numit, așadar, un al treilea judecător, iar acesta trebuia să lovească în cei mari
și să-i favorizeze pe cei mici, fără ca vina să cadă apoi asupra regelui.
Organizarea aceasta nu putea, într-adevăr, să fie nici mai bună nici mai
înțeleaptă, și nici nu putea să dea mai multă siguranță regelui și regatului. De
unde putem deduce o altă învățătură demnă de a fi semnalată, și anume că
principii trebuie să procedeze în așa fel, încât acele treburi care pot să le
atragă ura poporului, ei să le dea altora spre a le aduce la îndeplinire, iar ei să
ia asupra lor doar pe acelea care pot să le aducă bunăvoința oamenilor 13.
închei spunând din nou că un principe trebuie să prețuiască pe cei mari, dar
să nu se facă urât de popor.
Poate că mulți dintre aceia care au cercetat viața și moartea unor împărați
romani ar putea să aibă impresia că exemplul lor dovedește contrariul celor
susținute de mine, întrucât ar constata că unii dintre aceștia au săvârșit
întotdeauna numai fapte nobile și au dovedit mari însușiri, pierzând cu toate
acestea imperiul sau fiind uciși de aceia care au conspirat împotriva lor.
Pentru a răspunde la această obiecție, voi vorbi despre însușirile câtorva
împărați, arătând cauzele căderii lor, care nu sunt altele decât acelea pe care
le-am indicat; astfel, voi pune în lumină acele lucruri care trebuie să atragă
atenția celui care citește istoria vremurilor trecute. Și îmi va fi de ajuns pentru
aceasta să-i amintesc pe toți împărații care au domnit unul după altul, de la
Marcus Filozoful până la Maximin, și care au fost Marcus, Commodus, fiul
lui. Pertinax, Iulianus, Sever, Antoninus Caracalla, fiul său, Macrinus,
Heliogabal, Alexandru și Maximin 14.
Și în primul rând trebuie observat că în timp ce în alte state ai de luptat
numai cu ambiția celor mari și cu nesupunerea popoarelor, împărații romani
întâmpinau o a treia greutate, anume aceea de a trebui să îndure cruzimea și
lăcomia soldaților. Iar lucrul acesta era atât de greu de suportat, încât a fost
pentru mulți cauza căderii lor, deoarece nu era ușor să satisfaci și soldații și
poporul; căci poporul iubea liniștea și de aceea îi plăcea ca un principe să fie
cumpărat, pe când soldații preferau un principe cutezător, crud și lacom. Ei
voiau de asemenea ca acesta să facă uz de însușirile lor, împotriva poporului.pentru ca la rândul lor ei să obțină o soldă îndoită și să-și satisfacă din plin
lăcomia și cruzimea.
Se întâmpla astfel că împărații care nici prin firea lor și nici prin felul de a
guverna nu se bucurau de o faimă prea mare, așa încât să poată ține în frâu și
poporul și soldații, își pierdeau întotdeauna domnia; iar cei mai mulți dintre
ei, aceia mai ales care ajungeau să ocupe tronul ca oameni noi >\ când își
dădeau seama cât este de greu să împaci cele două categorii de oamenilb, se
hotărau să-i mulțumească pe soldați și socoteau că nu este un lucru prea grav
acela de a face rău poporului. O asemenea hotărâre era necesară: în adevăr,
nefiind cu putință ca principii să nu fie urâți de cineva, trebuie ca ei să se
străduiască în primul rând să nu fie urâți de toți supușii lor; iar dacă lucrul
acesta nu le reușește, ei trebuie Să caute cu întreaga lor pricepere să nu-și
atragă ura acelor pături ale societății care sunt cele mai puternice. De aceea,
împărații care erau oameni noi și care, din cauza aceasta, aveau nevoie de o
favoare cu totul deosebită din partea supușilor lor, căutau să câștige mai
curând adeziunea soldaților decât pe aceea a poporului, lucru care li se
dovedea apoi mai mult sau mai puțin folositor, după cum fiecare știa sau nu
să-și păstreze faima printre soldați.
Cauzele mai sus arătate au făcut ca Marcus, Pertinax și Alexandru 17, care
au dus o viață modestă, au iubit dreptatea, care au fost dușmani ai oricărei
cruzimi și plini de omenie și blânzi, să aibă, cu toate acestea, afară de
Marcus, un sfârșit trist. Numai Marcus a trăit și a murit bucurându-se de toate
onorurile, pentru că numai el a urmat pe tronul imperial prin drept de
moștenire 18, așa încât n-a avut nevoie să fie recunoscut nici de soldați, nici
de popor; pe lângă aceasta avea și multe însușiri care îl făceau demn de tot
respectul, astfel că, atâta timp cât a trăit, a știut să-i stăpânească și pe unii și
pe alții, fără a fi vreodată urât sau disprețuit de cineva. Pertinax a ajuns însă
împărat împotriva voinței soldaților, iar aceștia, obișnuiți să trăiască sub
domnia lui Commodus, fără a asculta de nici o lege, n-au putut duce viața
cinstită pe care Pertinax voia să le-o impună; de aceea, începând să-1 urască și
adăugându-se la această ură disprețul lor, fiindcă Pertinax era bătrân, acesta
și-a pierdut tronul de cum a început să domnească.
Și se cuvine să observăm cu acest prilej că îți poți atrage ura oamenilor
atât prin fapte bune cât și prin fapte rele. Prin urmare, după cum am arătat
mai sus, un principe care vrea să-și păstreze statul este deseori nevoit să nu
fie bun; deoarece atunci când poporul, soldații sau nobilii, adică pătura

socială de care socotești că ai nevoie pentru a te menține la putere, este
coruptă, tu trebuie să te conformezi comportării ei pentru a o satisface, și
făcând aceasta procedezi împotriva binelui. Dar să trecem la Alexandru 1<;
care a fost un împărat atât de bun, încât, între alte laude care i se aduc, se
numără și aceea că, în cei paisprezece ani cât a condus imperiul, nimeni n-a
fost ucis fără a fi fost judecat. Cu toate acestea, fiind socotit o fire prea
molatică și spunându-se despre el că se lasă călăuzit de mama lui, și-a atras
disprețul oamenilor, iar armata a conspirat împotriva lui și 1-a omorât.
Analizând acum, dimpotrivă, caracterul lui Commodus, al lui Sever, al lui
Antoninus Caracalla și al lui Maximin 20, veți vedea că aceștia au fost oameni
foarte cruzi și lacomi; căci, pentru a-i mulțumi pe soldați, n-au lăsat deoparte
nici un fel de nedreptate dintre acelea care se pot săvârși împotriva poporului,
și toți, afară de Sever, au avut un sfârșit trist. Sever a avut într-adevăr însușiri
atât de mari încât păstrându-și prietenia soldaților 21, a reușit să domnească tot
timpul fericit, cu toate că a asuprit poporul. însușirile lui îl făceau să apară
soldaților și popoarelor lui atât de minunat încât acestea din urmă stăteau
uimite și ca încremenite în fața lui, pe când cei dintâi se arătau plini de respect
și mulțumiți. Și pentru că faptele lui au fost deosebite pentru un principe nou
ce era, vreau să arăt pe scurt cât de bine a știut el să adopte natura vulpii și a
leului, animale pe care, cum am spus, un principe trebuie să le imite.
Cunoscând nehotărârea lui Iulianus, care era împărat22, Sever își convinse
armata ce o comanda în Slavonia23, că ar fi bine să meargă la Roma ca să
răzbune soarta lui Pertinax care fusese ucis de pretorieni 24. Sub această
aparență, fără să arate că aspiră la imperiu, își îndreptă armata spre Roma,
ajungând în Italia înainte chiar de a se fi știut ceva de plecarea lui. O dată
sosit la Roma, Senatul îl alese împărat, de frică, iar Iulianus a fost ucis. După
acest început, îi mai rămâneau lui Sever două dificultăți de învins, dacă voia
să se facă stăpân pe statul întreg; una i se prezenta în Asia 25, unde Niger,
comandantul suprem al armatelor din Asia, reușise să fie proclamat împărat;
iar cealaltă se ivea în Apus, unde se afla Albinus 26 care năzuia la rândul lui
să ajungă împărat. Și întrucât își dădea seama că este primejdios să se arate
dușman față de amândoi, hotărî să-1 atace pe Niger și să-1 înșele pe Albinus.
îi scrise acestuia27 că, fiind ales împărat de către Senat, voia să împartă cu el
această demnitate; și îi trimise titlul de Cezar, iar printr-o hotărâre a
Senatului, și-1 asocie la domnie, lucruri pe care Albinus le luă drept ade-
vărate. Dar după ce Sever îl învinse și îl ucise pe Niger, restabilind liniștea în
70Orient, el se înapoie la Roma și se plânse în Senat spunând că Albinus, prea
puțin recunoscător față de binefacerile pe care le primise din partea lui,
încercase prin vicleșug să-1 omoare și de aceea el se vede silit să se ducă să-1
pedepsească pentru ingratitudinea lui. Plecă apoi să-1 caute tocmai în Franța
și îi luă atât domnia, cât și viața28.
Acela care va examina cu amănuntul faptele acestui om va găsi că el a
fost și un leu sălbatic și o vulpe vicleană, și va constata că a fost temut și
respectat de fiecare, iar soldații nu l-au urât. Nu se va mira deci observând că,
deși era cel dintâi din neamul lui care ajunsese principe, știuse totuși să
guverneze un imperiu atât de întins. într-adevăr, faima lui foarte mare 1-a
apărat întotdeauna de ura pe care popoarele ar fi putut s-o aibă împotriva lui
din cauza jafurilor pe care le săvârșea. Dar Antonius29, fiu lui, a fost și el un
om cu însușiri deosebite care îl făceau admirat de popor și iubit de soldați,
căci era războinic priceput și îndura ușor orice oboseală, disprețuia orice
mâncare aleasă și orice fel de plăceri moleșitoare, ceea ce îl făcea iubit de
întreaga armată. Cu toate acestea, sălbăticia și cruzimea lui au fost atât de
mari30 și de nemaiauzite încât, după ce, prin nenumărate omoruri ucisese o
mare parte din populația Romei și întreaga populație a Alexandriei, ajunse să
fie omul cel mai urât din toată lumea. începu să fie urât chiar de aceia pe care
îi avea în jurul lui, așa încât fu ucis de un centurion în mijlocul trupelor lui31.
Trebuie să observăm în legătură cu aceasta că asasinatele de felul acesta,
care sunt rezultatul unei îndelungate chibzuiri și izvorăsc dintr-o hotărâre
statornică și îndărătnică, nu pot să fie evitate de un principe, deoarece orice
om căruia nu-i pasă de moarte poate să-1 ucidă; dar un principe nu trebuie să
se teamă prea mult de asemenea crime, pentru că ele sunt foarte rare 32.
Trebuie să se ferească numai de a comite fapte prea grave împotriva acelora
care sunt în jurul lui și care îl slujesc în conducerea principatului. Lucrul
acesta 1-a făcut Antonius omorând în mod josnic pe fratele acelui centurion,
iar pe acesta, cu toate că îl amenința în fiecare zi, îl păstra mai departe în
corpul lui de gardă, ceea ce era desigur o purtare nesocotită și menită să-i
aducă pieirea, așa cum s-a și întâmplat.
Dar să trecem la Commodus 33, căruia îi era foarte ușor să guverneze
imperiul, deoarece îl stăpânea prin drept de moștenire, fiind fiul lui Marcus
Aurelius. Ar fi fost suficient să meargă mai departe pe căile urmate de tatăl
său, pentru ca în felul acesta să mulțumească și trupele și poporul; dar fiind
crud și brutal din fire a vrut să-și satisfacă toată lăcomia pe spinarea
71

poporului și pentru aceasta s-a străduit să atragă de partea lui armatele,
dându-le libertate neîngrădită; iar pe de altă parte, nu și-a ținut în nici un tel
demnitatea și a coborât de multe ori în arenă ca să lupte cu gladiatorii. A
săvârșit de asemenea alte fapte josnice și prea puțin demne de măreția unui
împărat, încât a ajuns să fie disprețuit de soldați. Și fiind urât de unii și
disprețuit de alții, s-a urzit împotriva lui o conspirație și a fost omorât34.
Ne rămâne să arătam acum caracterul lui Maximin35. Acesta a fost un om
foarte războinic, iar armatele, sătule de moliciunea lui Alexandru 36, despre
care am vorbit mai sus, l-au ales după moartea acestuia împărat. Nu s-a
bucurat mult timp de domnie, deoarece două lucruri îl făceau să fie urât și
disprețuit: mai întâi faptul că era de neam foarte de jos, întrucât pe vremuri
păscuse oile în Tracia (lucru care era prea bine cunoscut tuturor și care-1
făcea să fie foarte mult disprețuit de oricine); al doilea, că la începutul
domniei lui tot amânase de a se duce la Roma 37 și de a lua în stăpânire
tronul imperial, ceea ce îi crease faima de om foarte crud, deoarece săvârșise
prin mijlocirea prefecților lui3S o sumedenie de crime la Roma și în celelalte
părți ale imperiului. Lumea îl disprețuia, deci, foarte mult, pentru că se trăgea
dintr-un neam mic, după cum tot ea îl ura pentru că îi era frică de cruzimea
lui; și împotriva lui se răsculară 39 mai întâi cei din Africa, apoi Senatul și
întreg poporul Romei. în fine, toată Italia conspiră împotriva lui. Propria lui
armată care tocmai împresura Aquileia40 li se alătură și întrucât soldații
întâmpinau greutăți în cucerirea cetății și erau sătui de cruzimile lui, fiindu-le
totodată mai puțin frică de el pentru că îl vedeau înconjurat de dușmani, îl
uciseră.
Nu vreau să vorbesc nici despre Heliogabal 41, nici despre Macrinus 42,
nici despre Iulian 43 care, fiind cu totul demni de dispreț, au și fost foarte
repede nimiciți; voi trece deci la concluzia cu privire la această chestiune.
Spun, prin urmare, că principii care domnesc în vremea noastră întâmpină
prea puțin în guvernarea lor greutatea de a trebui să-și mulțumească în mod
deosebit trupele. Este adevărat că trebuie să ții seama de ele într-o anumită
măsură, dar, cu toate acestea, greutatea se rezolvă ușor, deoarece nici unul
dintre principii de astăzi nu are armate tot atât de vechi precum sunt
guvernarea și administrarea provinciilor lui 44, pe când armatele imperiului
roman aveau această situație. Dacă în vechime trebuia să-i satisfaci mai mult
pe soldați decât poporul, lucrul acesta se explică prin aceea că soldații aveau
mai multă putere decât poporul. Astăzi însă, toți principii, afară doar de
72sultanul turcilor și de acela al Egiptului 4\ trebuie să mulțumească mai mult
poporul decât armatele, deoarece poporul poate mai mult decât acestea41.
Face excepție în această privință sultanul turcilor, pentru că el își ține
mereu în jurul lui douăsprezece mii de soldați de infanterie și cincisprezece
mii de oameni călări47, de care depinde siguranța și forța statului lui. Lăsând
la o parte orice altă preocupare, principele trebuie să-și păstreze în primul
rând prietenia armatelor lui. Tot așa suveranul Egiptului, al cărui stat este cu
totul în mâna soldaților, trebuie să-și păstreze prietenia lor fără a ține seama
în nici un fel de popor. Și este de observat că acest stat al Sultanului se
deosebește în întregime de toate celelalte principate, pentru că el este
asemănător cu statul pontifical creștin 48, care nu poate fi numit nici principat
ereditar, nici principat nou; deoarece fiii vechiului principe nu sunt
moștenitori și nici nu rămân stăpâni. Statul revine numai aceluia care este
ales pentru această demnitate de către cei care au autoritatea de a o face.
Orânduirea aceasta fiind foarte veche, nu se poate vorbi în cazul de față de un
principat nou, deoarece nu se ivește aici nici una din greutățile care sunt
proprii statelor noi; căci, cu toate că principele este nou, organizarea statului
este veche, iar instituțiile lui sunt în așa fel orânduite încât cel care este ales
domnește ca și cum ar fi un principe ereditar.
Dar să revenim la chestiunea noastră. Spun că oricine va considera
expunerea de mai sus, va vedea că împărații pe care i-am amintit s-au
prăbușit fie din cauza urii, fie a disprețului. Totodată el va afla cum s-a
întâmplat că o parte din ei procedând într-un fel, iar ceilalți procedând în mod
contrar, unii au avut un sfârșit fericit, iar ceilalți unul nefericit, indiferent de
modul în care fiecare din ei a acționat. într-adevăr, lui Pertinax și lui
Alexandru, care au fost principi noi, le-a fost inutil și dăunător faptul că au
vrut să-1 imite pe Marcus Aurelius care ocupase tronul cu drept de moștenire.
De asemenea, se va vedea că pentru Caracalla, Commodus și Maximin, a fost
o greșeală faptul că l-au imitat pe Sever, deoarece ei nu aveau însușirile
necesare pentru a putea să calce pe urmele lui49. Așadar, un principe nou care
domnește peste un principat nou nu poate să imite acțiunile lui Marcus
Aurelius și nici nu este necesar ca el să urmeze exemplul lui Sever; el trebuie
însă să ia de la Sever acele moduri de acțiune care îi sunt necesare pentru a-și
consolida statul, iar de la Marcus Aurelius să ia exemplele potrivite pentru a
putea păstra în mod glorios un stat gata întemeiat și solid.
73

CAPITOLUL XX
DACĂ FORTĂREȚELE Șl MULTE ALTE LUCRURI
PE CARE PRINCIPII LE FAC ÎN FIECARE ZI
SUNT SAU NU DE FOLOS 1
Unii principi, pentru a-și asigura stăpânirea asupra statului, le-au luai
supușilor lor toate armele; alții au întreținut dezbinările în ținuturile cucerite;
unii au alimentat dușmăniile împotriva lor înșiși; alții, în sfârșit, s-au străduit
să-i câștige de partea lor pe aceia de care nu erau siguri la începutul domniei:
unii au înălțat fortărețe; alții le-au dărâmat și le-au distrus. Și cu toate că nu
putem formula o judecată cu privire la toate aceste lucruri2, fără a examina
împrejurările particulare ale fiecărui stat în care s-a procedat într-un fel sau
altul, voi vorbi totuși despre ele tratându-le în mod general, în măsura în care
problemele înseși ne îngăduie s-o facem.
Nu s-a întâmplat niciodată ca un principe nou să-și dezarmeze supușii3;
atunci când i-a găsit neînarmați, i-a înarmat întotdeauna; căci, dacă un principe
își înarmează supușii, armatele vor fi ale lui, cei care îi dădeau de bănuit îi
devin credincioși, iar cei care îi erau credincioși rămân mai departe tot așa; din
supuși, toți ajung deci să-i fie partizani. Dar cum nu poți să-i înarmezi pe toți
supușii, dat fiind că le faci o favoare acelora pe care îi înarmezi, vei putea să-i
tratezi pe ceilalți cu mai puțină precauție; iar deosebirea de atitudine pe care ei
o constată în ceea ce-i privește îi face să se simtă îndatorați față de tine, în
vreme ce ceilalți îți găsesc o scuză, socotind că au desigur mai multe merite
aceia care înfruntă primejdii și au obligații mai multe și mai grele. Atunci însă
când le iei supușilor armele, începi să-i nemulțumești, deoarece le arăți că nu
te încrezi în ei, fie pentru că sunt lași, fie pentru că sunt prea puțin demni de
încredere; și atât una cât și cealaltă din aceste păreri fac să se nască ura
împotriva ta. Dar cum tu nu poți să rămâi fără armate, ești nevoit să recurgi la
mercenarii despre care am vorbit mai sus 4 arătând cum sunt; și chiar dacă
aceștia ar fi mai buni, tot n-ar fi destui la număr pentru ca să te apere
împotriva dușmanilor puternici și a supușilor suspecți.
Iată de ce, așa cum am spus, un principe nou care domnește într-un
principat nou, își alcătuiește întotdeauna o armată. Istoria este plină deexemple de acest fel. Dar când un principe cucerește un stat nou pe care îl
adaugă, asemenea unei părți, statului său mai vechi, atunci el trebuie să
dezarmeze populația noului teritoriu, cu excepția acelora care au fost de
partea lui atunci când a întreprins cucerirea. Și chiar pe aceștia, cu vremea
sau când se ivește ocazia, trebuie să cauți să-i moleșești și să le iei orice
energie; prin urmare orânduiești în așa fel lucrurile, încât întreaga forță a
statului să fie în mâinile acelorași soldați care sunt ai tăi proprii și care trăiesc
în preajma ta, în statul pe care tu îl stăpânești mai dinainte.
Strămoșii noștri, și mai ales aceia care erau socotiți înțelepți, obișnuiau să
spună că Pistoia trebuie stăpânită prin lupta dintre facțiuni, iar Pisa prin
fortărețe 5. Ei întrețineau discordiile în unele provincii care le erau supuse,
pentru ca să le stăpânească mai ușor. Cred că în vremurile acelea, când Italia
era împărțită în două tabere, care atârnau aproape egal în balanță, era bine că
se făcea astfel 6; dar nu mi se pare că exemplul acesta ar trebui urmat și
astăzi. într-adevăr, nu cred că discordiile pot să ducă vreodată la un rezultat
bun; dimpotrivă, când dușmanul se apropie, este sigur că un oraș în care
cetățenii nu sunt uniți între ei va fi imediat pierdut; deoarece facțiunea cea
mai slabă 7 se va uni întotdeauna cu forțele externe ale dușmanului, iar
cealaltă nu va putea să reziste.
Venețienii, îndemnați, cred, de motivele mai sus arătate, favorizau
existența facțiunilor guelfe și ghibeline în orașele care le erau supuse. Și cu
toate că niciodată nu le lăsau să ajungă la încăierări sângeroase, ei alimentau
totuși aceste neînțelegeri pentru ca locuitorii, fiind cu totul prinși în discordii,
să nu se unească împotriva lor. Lucrul acesta n-a fost totuși, după cum s-a
văzut mai târziu, spre binele lor; căci, învinși fiind la Vaila 8, o parte din
orașele supuse lor au prins imediat curaj și le-au luat întregul teritoriu pe care
îl stăpâneau. Asemenea mod de acțiune dovedește, prin urmare, slăbiciunea
principelui. Intr-un principat puternic, diviziunile interne de felul acesta nu vor
fi niciodată îngăduite, deoarece, dacă ele sunt folosite în timp de pace –
întrucât cu ajutorul lor poți să-ți guvernezi mai ușor supușii după cum îți place
– atunci când vine un război, tactica respectivă se dovedește a fi înșelătoare.
Fără îndoială că principii devin mari atunci când reușesc să învingă
greutățile și împotrivirile pe care le întâmpină din partea celorlalți. De aceea,
atunci când soarta vrea să înalțe gloria unui principe, cu deosebire a unuia
nou, pentru că acesta, mai mult decât un principe ereditar, are nevoie să
dobândească o faimă mai mare, ea ridică împotriva lui dușmani și-i face să
75

întreprindă o seamă de acțiuni contra lui, pentru ca el să aibă prilejul de a-i
învinge și astfel să urce mai sus pe scara pe care chiar dușmanii lui i-au
întins-o. De aceea, mulți consideră că un principe înțelept trebuie, atunci când
are prilejul, să întrețină cu viclenie o dușmănie oarecare îndreptată contra lui.
pentru ca prin înfrângerea ei să obțină o glorie și mai mare.
Principii, și mai ales aceia care sunt noi în domnie, au întâlnit oameni mai
credincioși și mai folositori între aceia care la începutul domniei lor au fost
considerați suspecți, decât între aceia care la început se bucurau de încrederea
lui 9. Pandolfo Petrucci 10, principele Sienei, guverna statul mai mult cu
ajutorul acelora care îi fuseseră suspecți, decât cu ceilalți. Dar despre lucrul
acesta nu putem vorbi în mod general, deoarece aspectele lui variază cu
fiecare caz în parte. Voi spune numai aceasta, și anume că oamenii care au
fost la început dușmanii unui principe și care au nevoie de un sprijin pentru a
se menține, pot fi câștigați cu mare ușurință de partea principelui; și ei vor fi
cu atât mai mult constrânși să-1 slujească cu credință, cu cât își vor da mai
mult seama că au nevoie să șteargă prin faptele lor părerea foarte rea pe care
principele și-o făcuse despre ei. în felul acesta, principele va avea de la ei
oricum mai mult folos decât de la aceia care, fiind prea siguri de încrederea
lui, nu-și îndeplinesc destul de bine datoria și—1 slujesc cu mai puțină
sârguință.
Și întrucât chestiunea pe care o tratăm acum impune și o altă întrebare, nu
vreau să nu amintesc acelor principi care au cucerit de curând un stat,
folosindu-se de ajutorul chiar al cetățenilor lui, că ei vor trebui să cerceteze
cu atenție motivele care i-au îndemnat pe cei care au susținut cuceririle lor, să
procedeze astfel. în cazul când nu este vorba de o simpatie firească față de el,
ci numai de faptul că erau nemulțumiți de guvernarea anterioară, îi va fi
foarte greu, și doar cu multă trudă va reuși să păstreze prietenia lor, deoarece
îi va fi cu neputință să-i mulțumească. Dacă analizăm, deci, cu atenție cauza
acestui fapt, folosind exemplele pe care ni le oferă istoria antică și modernă,
vom vedea că-i este mult mai ușor unui principe să-și câștige prietenia acelor
oameni care erau mulțumiți de guvernarea trecută, și care, prin urmare, îi
erau dușmani, decât prietenia acelora care i-au devenit prieteni și l-au ajutat
să ocupe principatul numai pentru că nu erau mulțumiți de guvernarea
anterioară.
Principii au avut obiceiul ca, atunci când v.oiau să domnească cu mai
multă siguranță peste un stat, să înalțe fortărețe 'l în scopul de a ține în frâu
76pe aceia care ar fi avut de gând să li se împotrivească și pentru ca în același
timp ele să le servească drept adăpost sigur în cazul unei răscoale neașteptate.
Eu laud obiceiul acesta, deoarece el a existat ab antiquo12. Cu toate acestea,
se știe că în vremurile noastre, domnul Niccolo Vitelli '-' a dărâmat două
cetăți la Cittâ di Castello pentru ca să poată să păstreze acest teritoriu în
stăpânirea lui. Guido LTbaldo, duce de Urbino 14, revenit pe tron după ce
fusese alungat de la putere de Cezar Borgia, a distrus din temelii toate
fortărețele aflate pe acel teritoriu, socotind că fără ele va fi mai greu să-și
piardă din nou statul. Cei din neamul Bentivoglio '-\ reveniți la Bologna, au
făcut același lucru. Așadar, fortărețele sunt folositoare sau nu. după timpuri;
și dacă ele îți servesc într-o privință, în schimb îți fac rău în alta. Iar lucrul
acesta poate fi lămurit după cum arătăm mai departe, și anume 16:
Principele care se teme mai mult de poporul lui decât de străini trebuie să
ridice fortărețe; dar acela care se teme mai mult de străini decât de poporul
lui nu are nevoie să le construiască. Familia Sforza '7 a avut și va avea mai
mult de suferit de pe urma castelului pe care Francesco Sforza 1-a zidit la
Milano, decât de pe urma oricărei tulburări care a existat sau care se va ivi în
acel stat. Deci, cea mai bună fortăreață care poate să existe este faptul de a nu
fi urât de popor 18; căci chiar dacă ai fortărețe, iar poporul te urăște, ele nu te
vor salva; deoarece atunci când poporul ia arma în mână, este sigur că nu vor
lipsi niciodată străinii care să-i vină în ajutor. în vremurile noastre putem
constata că fortărețele nu i-au fost de folos nici unui principe, afară doar
contesei de Forli19, și aceasta după moartea soțului ei, contele Girolamo; căci
dispunând de o fortăreață, ea a putut atunci să se sustragă furiei populare și să
aștepte ajutor de la Milano 20, redobândindu-și apoi teritoriile. Timpurile erau
atunci astfel încât un străin nu putea să vină să dea ajutor poporului21; pe
urmă însă, când Cezar Borgia a atacat-o ", iar cei din popor care o duș-
măneau s-au aliat cu străinii, fortărețele s-au dovedit a fi și pentru ea de prea
puțin folos. Așadar, acuma ca și la început, ar fi fost mai bine pentru ea să nu
fie urâtă de popor, decât să aibă fortărețe. Considerând, prin urmare, toate
aceste lucruri, eu voi lăuda atât pe aceia care construiesc fortărețe, cât și pe
aceia care nu construiesc și voi dezaproba pe toți aceia care, punându-și toată
încrederea în ele, vor da prea puțină atenție faptului că poporul îi urăște.
77

CAPITOLUL XXI
CUM TREBUIE SĂ SE POARTE UN PRINCIPE
PENTRU A FI STIMAT
Nici un principe nu va izbuti să dobândească mai multă prețuire decât
acela care va săvârși fapte mărețe și care va da pilde rare despre însușirile lui[.
Cunoaștem în vremurile noastre pe Ferdinand de Aragon 2, actualul rege al
Spaniei. îl putem socoti aproape ca un principe nou, fiindcă prin faima și
gloria dobândite a devenit, dintr-un rege fără putere, cel dintâi rege al creș-
tinătății. Dacă veți privi faptele lui, veți vedea că toate au fost mărețe, și unele
chiar extraordinare. La începutul domniei, el a atacat provincia Grenada3, iar
această acțiune a pus temelia statului său. La început el a purtat războiul fără a
fi angajat în alte lupte și fără a se teme că ar putea întâmpina vreo piedică din
partea cuiva. Prin acest război el a reușit să dea feudalilor din Castilia o
preocupare 4, căci, gândindu-se la lupte, ei nu mai aveau vreme să se gân-
dească la alte schimbări în stat, iar el câștiga pe aceeași cale autoritate și
putere asupra lor, fără ca ei să-și dea seama de aceasta. Cu banii bisericii și ai
poporului5, el a putut să-și hrănească soldații, iar războiul acesta de lungă
durată a pus bazele armatei lui, care i-a făcut cinste de aici înainte. In plus,
pentru a putea săvârși fapte mari, servindu-se tot de religie 6, a început să
manifeste o cruzime plină de cucernicie 7, alungându-i pe marani și golindu-și
astfel regatul, sigur fiind că nu poate să existe o faptă mai mișcătoare și mai
rar întâmplată decât aceasta8. Sub același pretext, a atacat Africa9; a întreprins
expediția din Italia și, în sfârșit, a atacat Franța 10. Deci a săvârșit și a uneltit
mereu acțiuni mărețe care au întreținut așteptarea și admirația în sufletele
supușilor care erau tot timpul preocupați de rezultatul acțiunilor lui.
Războaiele lui se nășteau unul după altul, în așa fel încât între unul și altul nu
a rămas niciodată timp oamenilor să poată unelti și acționa împotriva lui.
Este de asemenea foarte folositor pentru un principe să dea pilde rare în ce
privește guvernarea internă a statului, și astfel au fost cele ce se povestesc
despre Bernabo din Milano ''. Când se întâmplă ca cineva să săvârșească în
viața civilă a statului un lucru cu totul neobișnuit, fie în bine, fie în rău.
principele trebuie să găsească un mod de a-1 răsplăti sau de a-1 pedepsi, despre
78care să se vorbească mult după aceea. Dar principele trebuie să se străduiască
în primul rând să-și creeze prin orice acțiune faima de om mare și desăvârșit.
Un principe este de asemenea prețuit atunci când este prieten adevărat și
dușman adevărat, adică atunci când, fără să șovăie în nici un fel, se declară în
favoarea unuia și împotriva celuilalt. Această atitudine va fi întotdeauna mai
folositoare decât aceea de a sta neutru 12, deoarece dacă doi dintre vecinii tăi
puternici încep să se lupte între ei, ei sau sunt astfel încât victoria unuia te poate
face să te temi de acela care a învins, sau nu sunt. In oricare din aceste cazuri,
îți va fi întotdeauna mai de folos să-ți arăți pe față atitudinea și să te războiești
în mod deschis și leal13; căci în primul caz, dacă nu-ți arăți intențiile, vei fi
întotdeauna prada aceluia care va învinge, și aceasta spre bucuria și satisfacția
aceluia care a fost învins; nu vei avea nici un motiv și nici un argument cu care
să te aperi, după cum nu vei avea pe nimeni care să te primească la el. Căci
acela care învinge nu vrea să aibă prieteni suspecți și care să nu-1 ajute la
nevoie, iar acela care a pierdut bătălia nu te primește pentru că n-ai vrut ca,
ajutându-1 cu armele în mână, să riști de a avea aceeași soartă ca și el.
Antioh trecuse în Grecia 14, fiind chemat aici de către etolieni pentru a-i
alunga pe romani. El trimise soli la ahei, care erau prieteni ai romanilor, spre
a-i îndemna să rămână neutri; pe de altă parte însă, romanii îi sfătuiau să ia
armele în mână pentru ei. Chestiunea a fost adusă în discuție în adunarea
aheilor, unde solul trimis de Antioh a căutat să-i convingă pe aceștia să
rămână neutri; la care solul roman 15 a răspuns: "Qoud autem iști dicunt non
interponendi vos bello, nihil magis alienum rebus vestris est; sine gratia, sine
dignitate, praemium victoris eritis" 16.
Și se va întâmpla întotdeauna ca acela care nu îți este prieten să-ți ceară să
rămâi neutru, iar acela care îți este prieten să-ți ceară să iei atitudine pe față,
luptând. Principii șovăitori, pentru a evita primejdiile prezente, urmează de
cele mai multe ori această cale a neutralității, și de cele mai multe ori ei își
pierd statul. Dar atunci când un principe se declară în mod curajos în
favoarea uneia din părți și învinge acela cu care el s-a aliat, chiar dacă acesta
este puternic iar tu ești la discreția lui, el îți va rămâne totuși îndatorat și între
el și tine se va fi format o legătură bazată pe afecțiune; iar oamenii nu sunt
niciodată atât de necinstiți încât să te doboare într-un caz ca acesta, deoarece
ar însemna să dea un exemplu prea grav de ingratitudine 17. în plus, victoriile
nu sunt niciodată atât de complete încât învingătorul să nu trebuiască să țină
seama de anumite lucruri și mai ales de dreptate. Dar dacă pierde acela cu
79

care te-ai aliat, vei găsi un refugiu la el; te va ajuta atât cât îi va li cu putința
și vei împărtăși soarta lui care poate să-și mai recapete strălucirea de altă
dată. în al doilea caz, atunci când aceia care se luptă între ei sunt astfel încât
nu ai să te temi de acela care va învinge, va fi cu atât mai înțelept din partea
ta a te declara pe față de partea unuia dintre ei, deoarece contribui la
înfrângerea unuia cu ajutorul celuilalt care ar trebui să-1 salveze dacă ar 11
înțelept. Dacă acesta învinge, rămâne el la discreția ta și este imposibil să nu
învingă cu ajutorul tău 18.
Se impune să observăm aici că un principe trebuie să bage de seamă să nu
se alieze niciodată cu unul mai puternic decât el pentru a-i lovi pe ceilalți,
decât dacă nevoia îl constrânge la aceasta, așa cum am arătat mai sus, căci
dacă cel care este mai puternic învinge, tu rămâi prizonierul lui; și un principe
trebuie să se ferească, atât cât poate de mult, de a fi la discreția altuia >''.
Venețienii s-au aliat cu Franța împotriva ducelui de Milano 20 și ar fi putut
foarte bine să evite această alianță care n-a avut alt rezultat decât înfrângerea
lor. Dar atunci când nu poți evita o alianță de felul acesta21, cum li s-a
întâmplat florentinilor când papa și Spania au pornit cu armatele să atace
Lombardia, principele trebui să se declare de partea unuia, și aceasta din
motivele arătate mai sus. Și nici un stat nu trebuie să creadă că va putea
vreodată să ia o hotărâre care să fie lipsită de primejdie; se știe, dimpotrivă,
că trebuie să le ia pe toate îndoielnice; căci lucrurile omenești sunt astfel
orânduite încât dacă încerci să fugi de o situație grea, vei cădea cu siguranță
în alta. Prudența constă întotdeauna în a ști să cunoști natura acestor situații
grele și a o alege pe cea mai puțin grea, drept bună 22.
Principele trebuie de asemenea să arate că iubește virtuțile și să-i onoreze
pe aceia care strălucesc într-o artă anumită23. Apoi, trebuie să-i îndemne pe
cetățenii lui, ajutându-i să-și exercite în liniște ocupațiile, atât în negoț cât și
în agricultură și în orice altă îndeletnicire omenească. Nimeni să nu se teamă
de a-și înfrumuseța ceea ce este al lui, gândindu-se cu teamă că i se va lua.
după cum nimeni să nu șovăie de a începe un comerț nou de frica dărilor:
dimpotrivă, principele să prevadă recompense pentru aceia care vor să facă
aceste lucruri și pentru oricine caută în orice fel să îmbogățească orașul sau
statul lui24. în afară de aceasta, principele va trebui, la anumite epoci ale-
anului, să organizeze pentru popor serbări și spectacole. Și cum fiecare oraș
este împărțit în bresle sau în clase sociale, principele trebuie să țină seama de
aceste unități pe categorii, să ia parte uneori la adunările în care ele se
80întrunesc 25, să dea el însuși exemple de omenie și generozitate, păstrând în
același timp neatinsă măreția rangului pe care îl deține, deoarece aceasta nu
trebuie să-i lipsească în nici o împrejurare.
CAPITOLUL XXII
DESPRE SECRETARII PE CARE PRINCIPII
îl AU PE LÂNGĂ El
Nu este de mică însemnătate pentru un principe alegerea miniștrilor lui;
aceștia sunt buni sau nu, după cum un principe îi alege sau nu cu înțelepciune:.
Și cea dintâi părere pe care o avem despre inteligența unui conducător de stat
ne-o formăm cunoscând oamenii pe care îi are în jurul lui: dacă aceștia sunt
capabili și credincioși, îl putem socoti om înțelept pentru că a știut să
descopere însușirile lor și să-i păstreze fideli față de el. Atunci însă când sunt
altfel, este cazul să-1 judecăm întotdeauna în mod defavorabil, deoarece prima
greșeală pe care un principe o poate face privește tocmai alegerea oamenilor
lui de încredere. Oricine îl cunoștea pe Antonio din Venafro 2, ministrul lui
Pandolfo Petrucci, principe al Sienei, își dădea seama imediat că Pandolfo este
un om de o valoare deosebită, deoarece 1-a ales pe acesta drept ministru al lui.
Există trei feluri de minți omenești: unele care înțeleg singure, altele care
pricep ceea ce alții înțeleg și le explică apoi lor, în sfârșit, ultimele care nu
înțeleg nici singure nici prin alții; cele de primul fel sunt desăvârșite, cele
de-al doilea fel sunt foarte bune, iar cele din a treia categorie sunt fără nici un
folos. Trebuia, deci, cu necesitate ca Pandolfo, dacă nu făcea parte din primul
fel, să aparțină celui de-al doilea; deoarece atunci când cineva posedă o minte
capabilă de a deosebi binele sau răul pe care celălalt îl face și îl spune, chiar
dacă el nu este în stare de o gândire nouă, își dă seama însă care acțiuni ale
ministrului lui sunt rele și care sunt bune și le laudă pe acestea din urmă iar
pe celelalte le îndreaptă. Ministrul lui nu poate să spere că l-ar putea înșela.
așa încât îi rămâne credincios.
Dar principele poate să-și cunoască ministrul folosind un mijloc care nu
dă greș niciodată. Când vezi că ministrul se gândește mai mult la el decât la
tine și că în orice acțiune el caută folosul lui propriu, înseamnă că omul

acesta nu va fi niciodată un bun ministru și că nu vei putea niciodată să ai
încredere în el; căci acela care ține în mâinile lui întregul stat al unui principe
nu trebuie să se gândească niciodată la el, ci întotdeauna la principe și să nu-i
vorbească niciodată despre altceva decât despre ceea ce îl privește pe acesta.
Iar pe de altă parte, pentru a păstra bunele însușiri ale ministrului său.
principele trebuie să se gândească la el, să-i acorde onoruri, să-1 facă bogat.
să-1 îndatoreze față de el, împărțindu-i onoruri și funcții înalte, pentru ca el
să-și dea seama că fără principe n-ar putea să existe, și pentru ca onorurile
numeroase să-1 facă să nu mai dorească altele, bogățiile mari pe care le-a
primit să-1 facă să nu mai vrea altele, iar funcțiile înalte pe care le deține să-1
facă să se teamă de schimbări. Așadar, atunci când miniștrii sunt astfel iar
principii sunt, în ce privește alegerea miniștrilor și felul de a-i trata, așa cum
am arătat, ei pot să aibă încredere unii în alții; dar atunci când sunt altfel,
sfârșitul va fi întotdeauna rău sau pentru unul sau pentru celălalt.
CAPITOLUL XXIII
CUM TREBUIE SĂ FUGI DE LINGUȘITORI
Nu vreau să las deoparte o chestiune importantă și totodată o greșeală de
care principii se feresc cu greu ! atunci când nu sunt foarte înțelepți sau nu
știu să-și aleagă bine oamenii. Este vorba aici de lingușitori, de care curțile
sunt pline, deoarece oamenilor le plac atât de mult lucrurile lor și se amăgesc
atât de mult încât se feresc cu greutate de pacostea aceasta 2; iar dacă vor să
se ferească, riscă primejdia de a fi disprețuiți. Căci nu există un alt mod de a
te apăra de lingușiri decât acela de a-i face pe oameni să înțeleagă că nu te
vor supăra spunându-ți adevărul; dar dacă oricine va putea să-ți spună
adevărul, respectul care ți se cuvine va scădea.
Prin urmare, un principe prudent trebuie să urmeze o a treia cale, ale-
gându-și în stat sfetnici înțelepți, dându-le numai acestora dreptul de a-i
spune adevărul și numai în legătură cu lucrurile despre care el îi întreabă și
nu privitor la altele. El trebuie să-i întrebe despre toate chestiunile și să
asculte părerile lor, apoi să hotărască singur, după cum socotește el; atât față
de cei cărora le cere părerea, cât și față de fiecare în parte, el trebuie să sepoarte în așa fel, încât aceștia să-și dea seama că, cu cât vor vorbi mai liber.
cu atât vor fi mai bine văzuți; afară de aceștia însă, principele să nu dea
nimănui ascultare, să ducă la înfăptuire ceea ce a hotărât și să fie perseverent
în hotărâri. Acela care procedează altfel, sau își pierde puterea din cauza
lingușitorilor, sau își schimbă deseori hotărârile din cauza părerilor mereu
schimbătoare pe care le ascultă; așa se explică de ce ajunge să piardă
prețuirea celorlalți.
în legătură cu aceasta vreau să amintesc un exemplu din vremea noastră.
Părintele Luca 3, omul de încredere al lui Maximilian, actualul împărat, a
spus o dată, vorbind de majestatea sa, că acesta nu se sfătuia cu nimeni și că
totuși nu făcea nimic de capul lui4; fapt ce decurge din aceea că el proceda
contrar modului arătat mai sus. Căci împăratul este un om foarte închis, el
nu-și împărtășește planurile nimănui și nici nu cere de la nimeni o părere; dar
atunci când vrea să-și aducă la îndeplinire o hotărâre, iar aceasta începe să fie
cunoscută și se descoperă tuturor, el începe să întâmpine opoziție din partea
celor pe care-i are în jurul lui; și fiind un om slab 5, renunță repede la
hotărârea pe care o luase. Astfel se întâmplă că lucrurile pe care le face
astăzi, mâine le desface, așa că niciodată nu înțelegi ce vrea sau ceea ce are
de gând 6 să facă și nici nu poți să pui temei pe hotărârile lui.
Un principe trebuie să se sfătuiască întotdeauna cu cei din jurul lui, dar
numai atunci când vrea el și nu când vor ceilalți; ba mai mult chiar, dacă
cineva vrea să-i dea un sfat fără ca el să-1 fi cerut, principele să-1 facă repede
să-și piardă curajul; în schimb, el însuși să ceară mereu părerea celorlalți și
apoi să asculte cu toată răbdarea adevărul cu privire la ceea ce i-a întrebat.
Mai mult decât atât, dacă își dă seama că cineva, dintr-un motiv anumit, nu-i
spune adevărul, el să se supere. Dar întrucât sunt mulți oameni care socotesc
că un principe despre care merge vestea că este înțelept, este astfel nu prin el
însuși, ci datorită sfetnicilor buni pe care îi are în jurul lui, eu pot spune că cei
care susțin aceasta de bună seamă se înșală 7. într-adevăr, există o regulă
generală care nu dă niciodată greș, anume că un principe care nu este el
însuși înțelept, nu va putea să fie sfătuit cu folos, afară de cazul în care,
printr-o întâmplare, își pune toată încrederea într-un singur om care l-ar
călăuzi în toate, iar acesta ar fi un om desăvârșit prin înțelepciunea lui. în
acest caz, principele ar putea să fie desigur bine sfătuit, dar situația aceasta ar
dura prea puțin, deoarece un astfel de ministru i-ar lua curând puterea. Dacă
el se sfătuiește însă cu mai mulți și nu este el însuși un principe înțelept, nu
8283

va obține niciodată păreri concordante între ele și nici nu va ști să le pună ci
singur de acord; astfel, fiecare dintre sfetnicii lui se va gândi doar la interesul
lui propriu, iar el nu va ști nici să-i stăpânească, nici să le cunoască intențiile
Dar alt fel de sfetnici nu există, deoarece oamenii se dovedesc întotdeauna răi
dacă vreo nevoie oarecare nu-i constrânge să fie buni. Deci trebuie s;i
ajungem la concluzia că sfaturile bune, ori de la cine ar veni, trebuie să tic
rodul înțelepciunii principelui, iar înțelepciunea principelui nu poate să fie
rodul sfaturilor bune ale supușilor lui.
CAPITOLUL XXIV
DE CE PRINCIPII ITALIEI ȘI-AU PIERDUT STATELE
Dacă cele arătate mai sus vor fi luate în seamă cu toată înțelepciunea,
atunci un principe nou va putea să pară că este principe vechi și va putea să
fie mai sigur și mai stabil în statul lui decât dacă ar fi fost un principe cu
drepturi de demult aici. Căci un principe nou este cu mult mai mult
supravegheat în acțiunile lui decât un principe ereditar, iar dacă acestea sunt
cunoscute ca fapte pline de virtute, ele atrag cu mult mai mult pe oameni și îi
apropie mai strâns de el decât dacă ar fi vorba de un principe de neam vechi.
Căci oamenii se lasă mai ușor încântați de lucrurile prezente decât de cele
trecute, iar atunci când găsesc în cele prezente ceva bun, se bucură de aceasta
și nu mai caută altceva; ba chiar îl vor apăra pe principe în orice împrejurare,
dacă în celelalte lucruri el nu le dezminte așteptările. Astfel, un principe nou
se va bucura de o îndoită glorie, aceea de a fi creat un principat nou și aceea
de a-1 fi înzestrat și întărit cu legi bune, cu armate bune și cu pilde de același
fel; după cum, dimpotrivă, se va acoperi de o îndoită rușine acela care, fiind
născut principe, își va pierde statul din pricina puținei lui înțelepciuni.
Dacă ne gândim acum la acei seniori din Italia care și-au pierdut statul în
vremurile noastre 2, cum sunt regele Neapolului 3, ducele Milanului 4 și alții,
vom constata, în primul rând, o greșeală care este comună tuturor, în ce
privește armatele, și care se explică prin motivele expuse mai sus 5. Vom
vedea apoi că unii dintre ei, sau au avut poporul împotriva lor, sau, daca
acesta le-a fost prieten, ei n-au știut să se asigure împotriva celor mari; căcidacă nu se săvârșesc greșeli de felul acesta, nu se pot pierde state care sunt
puternice, întrucât dispun de armate cu care pot să pornească la război <•'. Filip
al Macedoniei7. nu tatăl lui Alexandru s, ci acela care a fost învins de Titus
Quintus, nu avea un stat mare în comparație cu puterea romanilor și a grecilor
care l-au atacat. Cu toate acestea, pentru că era un adevărat războinic c> și știa
să-și păstreze bunăvoința poporului și să se asigure împotriva celor mari, a
putut să se lupte timp de mai mulți ani contra dușmanilor; iar dacă la sfârșit a
pierdut stăpânirea câtorva cetăți10. i-a rămas totuși regatul.
Acești principi ai noștri care au fost multă vreme stăpâni în statul lor [' și
care acuma l-au pierdut, să nu acuze soarta, ci numai propria lor lipsă de
hotărâre: căci în timp d. pace ei nu s-au gândit niciodată că împrejurările s-ar
putea schimba (ceea ce este o greșeală comună oamenilor în general, care nu
se gândesc la furtună cât timp vremea este frumoasă); iar în momentul când au
început situațiile grele, s-au gândit să fugă n și nu să se apere și au sperat că
popoarele lor, exasperate de îndrăzneala învingătorilor, îi vor chema înapoi. O
hotărâre de felul acesta este bună numai atunci când alta nu este posibilă; dar
este foarte greșit să renunți pentru aceasta la alte mijloace de scăpare. Căci nu
este niciodată bine să te lași să cazi în credința că vei găsi pe cineva care să te
ridice de jos. Lucrul acesta sau nu se întâmplă niciodată, sau, dacă se întâmplă,
nu este spre siguranța ta, deoarece acest mod de apărare este josnic și nu
depinde de tine. Numai acele mijloace de apărare sunt bune, sigure și de
durată care depind numai de tine și de însușirile tale proprii13.
CAPITOLUL XXV
CÂTĂ PUTERE ARE SOARTA ASUPRA LUCRURILOR
OMENEȘTI Șl ÎN CE FEL POȚI SĂ I TE ÎMPOTRIVEȘT11
Știu prea bine că mulți oameni au avut și au încă părerea că întâmplările
lumii sunt în așa fel cârmuite de soartă și de Dumnezeu, încât, cu toată
înțelepciunea lor, oamenii nu pot să le domine și nici nu au vreun remediu
împotriva lor 2. S-ar putea crede, așadar, că nu trebuie să te frămânți prea
mult în viață și că este mai bine să te lași călăuzit de soartă. Părerea aceasta a
găsit mai multă crezare în vremurile noastre, date fiind marile răsturnări care
84 85

s-au văzut și care se văd în fiecare zi, și care întrec orice posibilitate de
prevedere omenească. Gândindu-mă uneori la lucrurile acestea, am înclinat și
eu într-o măsură spre părerea lor.
Cu toate acestea, pentru ca voința noastră liberă3 să nu fie cu totul negata,
socotesc că este poate adevărat că soarta este stăpână pe o jumătate 4 din
acțiunile noastre, dar că tot ea ne îngăduie să cârmuim noi singuri cealaltă
jumătate sau aproape. Și eu asemăn soarta cu una din aceste ape distrugătoare5,
care, atunci când se înfurie, inundă câmpiile, distrug copacii și casele, iau
pământul dintr-o parte și îl duc în altă parte și fiecare fuge dinaintea lor;
fiecare cedează în fața violenței lor fără a putea să li se împotrivească undeva 6.
Cu toate că aceste ape sunt astfel precum le-am arătat, atunci când vremea
este liniștită, oamenii pot să ia măsuri și să construiască zăgazuri și diguri,
așa încât, dacă apele vor crește din nou, ele sau se vor scurge printr-un canal,
sau furia lor nu va mai fi nici atât de nestăvilita, nici atât de păgubitoare.
La fel se întâmplă cu soarta; ea își arată puterea acolo unde nu există o
forță pregătită și dinainte orânduită care să i se împotrivească și de aceea ea
își îndreaptă atacul într-acolo unde știe că nu s-au înălțat nici diguri, nici
zăgazuri care s-o stăpânească. Iar dacă veți privi Italia, care este astăzi locul
schimbărilor de acest fel7, și totodată aceea care le-a dat naștere8, veți vedea
că ea este ca o câmpie fără stăvilare și fără nici un fel de apărare. Dar dacă ar
fi fost apărată cu energia și virtutea necesară, așa cum sunt Germania, Spania
și Franța, atunci sau revărsarea apelor n-ar fi provocat acele mari schimbări
care s-au întâmplat, sau însăși revărsarea nu s-ar fi produs. Și socotesc că am
vorbit destul despre felul în care trebuie să te împotrivești sorții în general.
Dar pentru a trata lucrurile mai amănunțit, spun că se poate să-1 vezi pe un
principe astăzi într-o situație fericită, iar mâine căzut de la putere, fără să fi
putut constata la el vreo schimbare în ce privește firea sau o însușire oarecare.
Cred că lucrul acesta decurge mai întâi din motivele pe care le-am expus pe
larg până aici și anume că un principe care se sprijină numai pe soartă se
prăbușește de îndată ce aceasta se schimbă. De asemenea, este fericit acela
care știe să-și adapteze 9 felul de a proceda, după felul împrejurărilor, după
cum este desigur nefericit acela care prin felul lui de a acționa nu este în
concordanță cu împrejurările.
într-adevăr, se constată că oamenii procedează în moduri diferite pentru a
atinge scopul pe care fiecare și 1-a propus și care este gloria și bogăția. Unii
procedează cu grijă, alții – năvalnic: unii – cu violență, alții – cu meșteșuguripricepute; unii – cu răbdare, alții – cu contrarul ei; și fiecare poate să-și atingă
scopul, urmând unul din aceste drumuri diferite. Dar se constată de
asemenea, că din doi oameni care procedează cu grijă, unul ajunge la ținta pe
care și-a propus-o, iar celălalt nu. Pe de altă parte, doi oameni pot să
reușească în același fel, deși modul de a proceda a fost diferit; unul înaintând
cu multă grijă, iar celălalt în mod năvalnic. Lucrul acesta nu are altă cauză
decât împrejurările care sunt sau nu în concordanță cu modul procedării lor.
De aici decurge ceea ce am spus, și anume că doi oameni care acționează
diferit obțin același rezultat; în schimb pot să existe alții care lucrează la fel,
iar unul să-și ajungă ținta, pe când celălalt nu.
De aceasta depinde și natura schimbătoare a succesului în acțiune; căci
dacă cineva se conduce cu băgare de seamă și cu răbdare, iar timpurile și
împrejurările se desfășoară în așa fel încât modul său de a proceda să se
dovedească bun, el reușește în ceea ce a întreprins; dar dacă vremurile și
împrejurările se schimbă, el este înfrânt pentru că nu-și schimbă modul de a
acționa. Nu există totuși nici un om, oricât de înțelept ar fi, care să știe să se
conformeze acestor lucruri; atât pentru că nimeni nu poate să se abată de la
conduita la care firea lui îl îndeamnă 10, cât și pentru că acela care a izbutit
întotdeauna în acțiunile lui urmând o cale anumită nu va putea să se hotărască
de a renunța la ea. Prin urmare, omul grijuliu la ceea ce face, atunci când este
momentul să acționeze cu violență, nu știe cum să procedeze, și din cauza
aceasta rămâne înfrânt; dacă el și-ar schimba firea o dată cu timpurile și cu
împrejurările, soarta lui nu s-ar schimba.
Papa Iuliu II a acționat cu violență în toate acțiunile lui n; dar timpurile și
împrejurările au fost atât de conforme modului său de a acționa, încât a izbutit
întotdeauna cu succes. Gândiți-vă la prima lui acțiune pe care a întreprins-o
atacând Bologna 12, pe când trăia încă Giovani Bentivogli. Venețienii 13 erau
nemulțumiți; regele Spaniei la fel; cu Franța avea o înțelegere în această
privință; și cu toate acestea, împins de mânie și de violență, a pornit el în
persoană în acea expediție 14. Faptul acesta i-a făcut să șovăie și i-a ținut în loc
pe spanioli și pe venețieni, pe cei din urmă de frică, iar pe ceilalți15 din dorința
de a reocupa întregul regat al Neapolului. Pe de altă parte, papa îl atrase în
luptă și pe regele Franței; căci acesta, văzând acțiunea pe care papa o pornise
și dorind să-1 aibă prieten spre a-i înjosi pe venețieni, socoti că l-ar insulta prea
evident dacă ar refuza să-i dea soldații lui.
86 87

Iuliu II a izbutit să ducă la capăt, prin acțiunea lui violentă, ceea ce nici un
alt papă n-ar fi reușit vreodată, chiar dacă ar fi avut toată prudența pe care <,
poate avea un om. într-adevăr, dacă pentru a pleca din Roma. el ar fi așteptai
ca toate hotărârile să fie sigure și toate chestiunile bine orânduite, așa cum ar
fi așteptat oricare alt papă, fără îndoială că el n-ar fi reușit niciodată în
acțiunea lui. Regele Franței ar fi găsit mii de scuze, iar ceilalți l-ar fi făcut sâ
se teamă în toate felurile. Nu vreau să amintesc aici celelalte acțiuni ale lui.
care au fost toate la fel cu aceasta și care i-au izbutit; este adevărat că durala
scurtă a vieții lui 16 nu i-a îngăduit să cunoască și contrariul; căci dacă
timpurile s-ar fi schimbat și el ar fi trebuit să procedeze cu băgare de seamă,
ar fi fost înfrânt, deoarece n-ar fi renunțat niciodată la acel mod de acțiune la
care îl îndemna firea lui.
închei, deci, spunând că, dacă soarta se schimbă iar oamenii rămân
neschimbați în atitudinile lor, ei sunt fericiți numai atâta timp cât sunt în
acord cu ea și nefericiți de îndată ce nu-i mai sunt potriviți. Consider de
asemenea că este mai bine să fii violent decât precaut, deoarece soarta este ca
și o femeie: dacă vrei s-o stăpânești, trebuie s-o bați și sâ i te împotrivești. De-
altfel, se și vede că ea se lasă învinsă mai mult de aceia care procedează
astfel, decât de aceia care sunt chibzuiți în faptele lor. Și tot pentru că este
femeie17, ea este întotdeauna prietenă a celor tineri, deoarece aceștia sunt mai
puțin precauți, mai violenți și i se impun cu mai multă îndrăzneală.
CAPITOLUL XXVI
ÎNDEMN SPRE A UNI Șl A ELIBERA ITALIA DIN
MÂINILE BARBARILOR 1
Considerând toate aceste lucruri pe care le-am tratat mai sus și meditând
dacă timpurile sunt astăzi în Italia de așa fel încât ea să poată primi cu cinste un
principe nou, și dacă starea lucrurilor este astfel încât un om prudent și capabil
să le poată rândui pentru ca ele să fie spre cinstea lui și spre binele tuturor celor
care trăiesc în această țară. mi se pare că în momentul de față există atâtea
condiții favorabile unui principe nou, încât nu aș putea spune că ele au fosi
vreodată mai potrivite pentru aceasta. Și dacă, după cum am spus -. trebuia capoporul lui Israel să fie sclav în Egipt pentru ca virtutea lui Moise să fie
cunoscută; și dacă pentru a cunoaște spiritul măreț al lui Cirus trebuia ca perșii
să fie asupriți de mezi și atenienii risipiți pentru ca Teseu să-și arate marile lui
merite; tot astfel acum, când vrem să ne dăm seama de însușirile unui spirit
italian, înțelegem că Italia trebuie să fi ajuns în situația extremă în care o vedem
astăzi; trebuia ca ea să fie mai sclavă decât evreii, mai înrobită decât perșii, mai
risipită decât atenienii; trebuia să fie fără conducător, fără orânduire, învinsă,
jefuită, sfâșiată, cotropită și să fi îndurat nenorociri de tot felul3.
Și cu toate că până astăzi s-a arătat într-adevăr cineva 4 care părea că
aduce o rază de speranță, încât să poată fi socotit ca ales de Dumnezeu spre a
mântui Italia, s-a văzut totuși după aceea că în momentul cel mai înalt al
acțiunilor lui, soarta 1-a respins. Astfel încât, rămas fără viață, Italia îl
așteaptă pe acela care va putea să-i stingă durerile și să pună capăt jafurilor
din Lombardia, birurilor grele din regatul Neapolului și din Toscana și să-i
lecuiască rănile vechi și adânci care de multă vreme sângerează. O vedem
rugându-se Domnului5 să-i trimită pe cineva care s-o izbăvească de aceste
cruzimi și asupriri barbare 6. O vedem de asemenea hotărâtă și gata să urmeze
un stindard, de îndată ce s-ar ivi acela care să-1 înalțe.
Dar nu există în momentul de față nimeni altcineva în care ea ar putea să
spere, decât ilustra voastră familie 7, care prin soarta și prin însușirile ei,
favorizată fiind de Dumnezeu și de biserica în fruntea căreia sunteți acum8,
ar putea să ia în mâinile ei opera acestei mântuiri. Lucrul nu va fi atât de greu
dacă veți avea mereu prezente faptele și viața celor numiți mai sus. Și cu
toate că oamenii de acest fel sunt rari și admirabili, ei au fost totuși oameni și
împrejurările pe care fiecare a putut să le folosească au fost mai puțin
favorabile decât cele de azi; căci acțiunea lor n-a fost mai dreaptă decât
aceasta, nici mai ușoară, iar Dumnezeu nu le-a fost lor mai prieten decât îi
este familiei voastre. Aici dreptatea este mare: "iustum enim est bellum
quibus necessarium, et pia arma ubi nulla nisi in armis spes est" 9. Condițiile
sunt întru totul potrivite iar atunci când există această situație favorabilă,
greutățile nu vor putea fi mari, cu condiția să urmați câte ceva din exemplele
acelora pe care vi i-am înfățișar. Afară de aceasta, se văd aici întâmplări
neobișnuite care nu au mai existat și care par a fi călăuzite de Dumnezeu:
marea s-a despicat; un nour v-a arătat drumul; din stâncă a izvorât apa; aici a
plouat cu mană; toate lucrurile converg prin urmare întru mărirea voastră l0.
Restul trebuie să-1 faceți Domnia-voastră. Dumnezeu nu vrea să facă totul
m

pentru ca să nu ne ia nouă libertatea acțiunii și partea de glorie care ni se
cuvine".
Și nu este de mirare că nici unul dintre italienii numiți mai sus 12 nu a
putut să tacă ceea ce putem nădăjdui că va face ilustra voastră familie, după
cum nu trebuie să ne mirăm că în atâtea răsturnări câte s-au petrecut în Italia
și în atâtea mișcări războinice, vitejia pare că s-a stins cu totul. Aceasta vine
din faptul că vechile orânduiri nu erau bune și din aceea că nu a existat
nimeni care să fi știut să găsească altele noi. Și nimic nu este mai mult spre
cinstea unui om care se ridică pentru prima oară la putere decât legile noi sj
noile orânduiri pe care le introduce. Dacă acestea sunt bine întemeiate și dacă
au în ele grandoare vor face ca principele să fie respectat și admirat; și este
sigur că în Italia nu lipsește materia gata să primească orice formă. într-a-
devăr, însușirile se arată a fi mari în membre, atunci când ele nu lipsesc în
capete 13. Priviți luptele și ciocnirile războinice în întrecerile care au loc între
ostași anume aleși14 și veți vedea că italienii sunt cu mult superiori celorlalți
prin forță, prin pricepere și prin inteligență. Dar de îndată ce este vorba de
armate, însușirile acestea nu se arată. Și totul vine din slăbiciunea condu-
cătorilor; căci aceia care sunt pricepuți nu sunt ascultați și fiecăruia i se pare
că este priceput, deoarece nu a existat până astăzi nimeni care să fi reușit să
se impună într-atâta prin capacitatea lui proprie și prin soarta lui norocoasă,
încât ceilalți să se plece în fața lui. Iată de ce într-un timp atât de lung și în
cursul atâtor războaie care s-au purtat în ultimii douăzeci de ani 15, chiar
atunci când a existat o armată în întregime italiană, ea s-a comportat totuși
întotdeauna prost. Mărturie stau bătălia de pe Taro 16 ca și luptele de la
Alessandria, Capua, Genova, Vailâ, Bologna17, Mestri18.
Dacă ilustra dumneavoastră familie ar vrea să urmeze pilda acelor oameni
excelenți și să mântuie țara lor 19, trebuie înainte de orice să ne alcătuim o
armată proprie 20, ca temelie a oricărei acțiuni pe care am întreprinde-o.
deoarece nu pot să existe alți soldați mai credincioși și nici mai adevărați sau
mai buni. Și cu toate că fiecare din ei este bun în parte, laolaltă ei vor deveni
și mai buni, mai ales când vor vedea că îl au drept comandant pe principe, și
că acesta îi tratează cu onoare și își câștigă și păstrează dragostea lor. Este
necesar să te pregătești și să ai astfel de armate, pentru ca, reînnoind
străvechea vitejie a Italiei, să poți să te aperi de dușmanii dinafară.
Și cu toate că infanteria elvețiană și cea spaniolă:i sunt socotite de temut,
ambele au totuși lipsurile lor 21his, așa încât o a treia 22 ar putea nu numai să lise împotrivească, dar să fie sigură că îi va înfrânge. Spaniolii nu i/butesc să
reziste niciodată cavaleriei, iar elvețienilor ar trebui să le fie frică de
infanterie atunci când s-ar ciocni în luptă cu oameni tot atât de încăpățânați
ca și ei. De aceea, s-a văzut și se va vedea prin experiență că spaniolii nu pot
înfrunta cavaleria franceză, iar elvețienii sunt nimiciți de infanteria spaniolă.
Și cu toate că lucrul acesta nu s-a dovedit încă în întregime prin faptă, bătălia
de la Ravenna :3 a fost totuși un exemplu în mic a ceea ce s-ar putea
întâmpla; căci aici infanteria spaniolă s-a ciocnit cu batalioanele germane 24
care au aceeași ordine de bătaie ca și trupele elvețiene. Grație mișcărilor lor
sprintene ca și scuturilor mici și rotunde cu care se apărau 25 spaniolii au
izbutit să se strecoare pe sub sulițele dușmanilor și ar fi putut cu siguranță să-i
lovească și să-i ucidă pe toți nemții, fără ca aceștia să poată face ceva
împotrivă; căci dacă n-ar fi fost cavaleria care să-i lovească pe spanioli,
aceștia i-ar fi nimicit pe adversari. Cunoscând ceea ce lipsește atât unei
infanterii, cât și celeilalte, se poate alcătui o alta nouă care să reziste
cavaleriei și să nu se teamă de infanterie; lucru care va fi cu putință atât prin
noul model al armelor cât și prin noua organizare a trupelor. Acestea sunt
lucrurile care, atunci când sunt organizate într-un fel nou, asigură renumele și
gloria unui principe nou.
Deci să nu lăsăm să treacă prilejul acesta pentru ca, în sfârșit, după atâta
vreme, Italia să-și găsească izbăvitorul. Și nu am cuvinte a spune dragostea
cu care el ar fi primit în toate acele ținuturi ce au pătimit sub năvălirile venite
dinafară; după cum nu aș ști să exprim setea de răzbunare, credința
nestrămutată, cucernicia și lacrimile cu care oamenii l-ar primi. Ce porți i s-ar
putea închide oare? Ce popoare i-ar refuza ascultarea? Ce invidie i s-ar
împotrivi? Care italian i-ar refuza cinstirea ce i se cuvine? Fiecăruia dintre
noi, stăpânirea barbară îi este nesuferită26. Ilustra dumneavoastră familie să-și
ia, așadar, această menire, cu nădejdea și curajul cu care se încep toate faptele
mari și drepte pentru ca sub stindardul ei patria noastră să fie înălțată și să se
adeverească, sub auspiciile ei, cuvintele cunoscute ale lui Petrarca:
Virtutea, împotriva furiei ce-a-ncins urgia.
Va prinde armele! Și lupta, ca de soartă.
Scurtă va fi, căci vrednicia
în italicele inimi încă nu e moartă:7.
90 91

NOTE
SCRISOAREA CĂTRE FRANCESCO VETTORI
1. Francesco Vettori (1474-1539), înalt funcționar, apoi ambasador al Republicii
Florentine, trimis în 1507 în Germania, pe lângă împăratul Maximilian, a fost
însoțit în această misiune de Machiavelli.
în 1512, când Medici reiau puterea, el continuă să fie ambasador al Florenței pe
lângă papa Leon X, dar funcția lui este acum pur onorifică. în calitatea pe care o
are la Roma, obține totuși eliberarea lui Machiavelli, implicat în complotul contra
Medicilor. Corespondența scriitorului cu Francesco Vettori începe în martie 1513
și durează până la sfârșitul vieții lui.
2. Machiavelli citează din memorie un vers al lui Petrarca: Ma tarde non fur mai
grazie divine din Trionfo della eternită, v. 13.
3. Se notează deosebirea între "a pierde" și "a rătăci"; Machiavelli consideră că nu a
pierdut definitiv prietenia lui Francesco Vettori; ultima scrisoare pe care o primise
de la acesta era din 23 noiembrie 1513; Vettori îi descrie aici viața lui la Roma și
îl invită la el.
4. Filippo da Casavecchia, fost comisar al Republicii în mai multe localități din
Toscana, era prieten al lui Machiavelli.
5. Este vorba de Paolo Vettori, fratele lui Francesco Vettori, partizan al Medicilor.
Pagolo este forma florentină pentru Paolo.
6. Cf. nota 3.
7. Pentru noțiunea de "soartă" (fortuna) și privitor la posibilitatea omului de a
interveni în desfășurarea faptelor, cf. îndeosebi cap. XXV din Principe, nota 1.
întreg pasajul se referă la situația scriitorului căzut în dizgrație și îndurerat de
izolarea în care era constrâns să trăiască.
8. Machiavelli se află la Sânt' Andrea în Percussina, lângă San Casciano, unde își va
petrece anii rodnici ai exilului.
9. Referire la greutățile prin care trecuse la începutul acestui an, când fusese implicat
în conjurația lui Agostino Capponi și Pier Paolo Boscoli, fiind închis și supus
torturii.
93

10. Machiavelli se referă la o nuvelă populară în versuri, Geta c Birria. extrasă din
Carmen de Amphitrione ct Alcmena de Vital de Blois, poet france/, din secolul aj
XllI-lea, care, la rândul lui, se inspirase din Plaut. Aluzia scriitorului aminte^
episodul în care Amphitrion, care se înapoiase de la Atena, unde s-a dus să învețe
își trimite sluga înainte, pe Geta, încărcat cu toate cărțile stăpânului, spre a-i \csti
soției Alcmena sosirea lui apropiată.
11. Nu se știe cine era exact acest Frosino pe care îl găsim în cercul prietenilor lui
Machiavelli.
12. în latinește în text, cu înțelesul de "în sfârșit"; nu sunt rare cazurile în care
Machiavelli folosește cuvinte latinești în textul italian.
13. Battista Guicciardini era primar la Prato, lângă Florența. în 1512, orașul fusese
devastat de spanioli.
14. Acest Gabburra era probabil un măcelar din Florența. Machiavelli pentru a da
culoare povestirii lui, compară scena de mai sus – pe Tommaso înconjurat pe toți
ai lui care încarcă de zor lemnele și le strâng cât pot mai mult, încât în locul
grămezii trimise de el, nu rămâne decât o legătură – cu scene familiare locuitorilor
Florenței unde, în fiecare joi, măcelarii ieșeau în stradă și, ajutați de băieții din
prăvălie, loveau vita până ce o doborau (cf. pentru aceste precizări, comentariul
lui Luigi Russo, în II principe e pagine dei Discorsi e delle Istorie, Firen/e.
Sausoni, 1956, p. 27, nota 43).
15. Cf. nota 13.
16. Se observă că poeții latini amintiți îi erau familiari lui Machiavelli și nu mai puțin
lui Vettori.
17. Se observă tonul solemn cu care începe această a doua parte a scrisorii în care
Machiavelli îi destăinuie prietenului plăcerile lui intelectuale, liniștea și
mulțumirea pe care le găsește în lectura anticilor și bucuria gândirii și a creației.
18. Pasajul este caracteristic pentru umanismul florentin. El arată admirația pentru
scriitorii antici, respectul pentru cultură – căci lumea cărților este asemănată cu
palatul principilor – mândria de a fi, prin gândire, asemenea marilor scriitori din
trecut, în fine bucuria creației intelectuale. Prin toate acestea, Machiavelli este un
umanist, iar pasajul redă poziția intelectualului burghez al Renașterii care se
consideră egalul regilor și principilor.
19. în text: în latinește "numai" (ea) (referitor la "hrană").
20. Pasajul este la rândul lui important întrucât exprimă interesul pasionat al
scriitorului pentru studiul istoriei și al politicii, pentru care simte o vocație
puternică. El dovedește în același timp că atenția scriitorului se îndreaptă asupra
cauzelor și înlănțuirii faptelor istorice. Pasajul definește vocația de scriitor politii.
a lui Machiavelli și indică în același timp caracterul operei lui, de analiză J
faptelor istoriei și de stabilire a cauzelor lor.
21. Cf. nota 18.22. D a n t e, Paradis, V. 40-42:
"Deschide-ți mintea deci și cu priință
"tu ține-n ea, căci numai să-nțeleagă
"și-a nu ținea, nu este 'n om știință;
(traducere de G. Coșbuc)
23. Este vorba de Principe; titkil operei și titlul fiecărui capitol sunt în latinește. Sub
acest titlu, Principele s-a tipărit pentru prima oară în 1532.
24. Giuliano de" Medici (1479-1516) era fiul lui Lorenzo de' Medici, Magnificul, și
fratele papei Leon X. Machiavelli intenționează un timp să-i dedice Principele;
dar Giuliano moare (1516) și opera va fi închinată lui Lorenzo de' Medici, nepotul
lui.
25. Prin scrisoarea din 23 noiembrie același an (1513), Vettori îl invitase pe
Machiavelli la Roma; cf. nota 3.
26. Piei Soderini, fost gonfalonier al Florenței în anii în care Machiavelli fusese
secretarul Republicii, locuia acum la Roma pe lângă cardinalul Francesco
Soderini, fratele său; i se ridicase obligația exilului, la care fusese constrâns, o
dată cu venirea Medicilor și obținuse de la Leon X îngăduința de a se stabili la
Roma. Machiavelli, doritor de a câștiga încrederea noilor guvernanți, se temea de
orice gest care l-ar fi compromis față de aceștia, amintindu-le de funcția lui în
timpul Republicii și de legăturile pe care le avusese cu conducătorii de atunci ai
Florenței.
27. "Bargello" era palatul de justiție la Florența; se numea de asemenea "bargello",
șeful poliției. Astăzi același palat adăpostește un important muzeu de sculptură.
Menționând închisoarea din Florența, Machiavelli își amintește că la începutul
aceluiași an fusese închis și torturat aici.
28. Guvernul Medicilor, recent restaurat la Florența.
29. în text, în latinește "totuși".
30. Este vorba, probabil, nu de un spion al Medicilor ci, după cum reiese din context,
de un "saccente", adică de un oarecare Pagolo Bertini care vorbea de oameni și
evenimente politice dându-și aere și pretinzând că este în toate bine informat; pe
drept cuvânt Machiavelli, abia scăpat de acuzația de conspirație, se ferește de
asemenea oameni (cf. comentariul lui Luigi Russo în II Principe, ed. cit., p. 32,
nota 97).
31. Machiavelli nu este încă hotărât dacă să-și dedice cartea lui Giuliano de" Medici,
după cum nu știe în ce fel ar fi mai bine să-i transmită opera, direct sau prin
intermediul cuiva.
32. Este vorba de Piero Ardinghelli, florentin, secretarul papii Leon X, cunoscut ca
intrigant și invidios, și deci nu pe nedrept bănuit de Machiavelli. Acesta se teme
că Ardinghelli, transmițând opera sa lui Giuliano, ar putea să se declare autor al
Principelui.
94 95

33. Pasajul este pe drept de multe ori amintit deoarece c arac teri/.ea/ă personalitatea
lui Machiavelli. El dovedește pasiunea lui pentru studiul evenimentelor politice
rectitudinea lui de caracter și viața modestă pe care a dus-o. Deosebit de generația
umaniștilor care se bucuraseră de protecția lui Cosimo cel Bătrân, ca și de
generația poeților din jurul lui Lorenzo Magnificul, Machiavelli este intelectualul
Republicii Florentine și al păturilor mijlocii ale burgheziei. A voit să-și câștige
protecția Medicilor nu prin adulație, ci prin calitatea lui de intelectual, socotind ca
scrisul lui poate sâ fie util unui conducător de stat.
34. în text: în latinește, "Fii fericit".
35. In text: în latinește, "în ziua de 10 decembrie".
SCRISOAREA DE DEDICAȚIE: NICCOLO MACHIAVELLI CĂTRE
LORENZO DE' MEDICI MAGNIFICUL
1. Principele a fost scris în 1513; început în primăvara acestui an, el a fost încheiat în
decembrie (cf. Federico Chabod, SuJJa composizione de "II Principe" di
N. Machiavelli, în "Archivum Romanicum", iulie-septembrie, 1927, pp. 330-383).
în toamna lui 1512 a avut loc restaurarea Medicilor, Florența fiind guvernată până
în anul următor de Giuliano de" Medici. I-a urmat, în 1513, nepotul său, Lorenzo
(1492-1519), fiul lui Piero de' Medici, care, în 1515, devine totodată duce de
Urbino.
2. Cuvintele exprimă, în forma căutată, proprie unei scrisori de dedicație, dorința
scriitorului de a obține o funcție publică în serviciul Medicilor. Nu este acesta
stilul lui Machiavelli, autor al Principelui; el apare doar în aceste pagini
introductive, exprimând îndoita finalitate practică a operei: atragerea Medicilor
într-o acțiune de unificare a principalelor state italiene și obținerea protecției lor
de către autor.
3. Cf. pentru această "cunoaștere a faptelor oamenilor mari", scrisoarea către
Francesco Vettori din 10 decembrie 1513, în care Machiavelli îi arată că ceea ce îl
interesează în istoria oamenilor mari este de a cunoaște "cauzele faptelor lor".
4. Machiavelli se referă la anii în care fusese în serviciul Republicii Florentine (din
iunie 1498 până în noiembrie 1512). Scriitorul era la curent cu ansamblul
situațiilor politice din peninsulă, cunoștea, în cele mai multe cazuri, din convorbiri
directe, pe cei care aveau în mână conducerea statelor italiene și a statelor vecine
și poseda o experiență prețioasă pentru orice guvern, adăugând la aceasta o
inteligență lucidă și ascuțită.
5. Pentru această cunoaștere a antichității, pe care scriitorul și-o însușise prin multe
lecturi și pe care o socotea necesară pentru înțelegerea prezentului, cf. Discor^i
soprd la prima deca di Tito Livio, cartea I. Proemio: "Voind așadar să-i scot peoameni din această eroare, am socotit necesar să scriu asupra tuturor acelor cărți
ale lui Titus Livius pe care răutatea timpurilor nu ni le-a sustras, tot ceea ce eu.
potrivit cunoașterii pe care o am despre lucrurile antice și moderne, voi socoti că
este necesar pentru o mai bună înțelegere a lor. pentru ca aceia care vor citi aceste
lămuriri ale mele, să poată trage din ele mai ușor folosul pentru care oamenii
trebuie să caute a cunoaște istoria" (N i c c o 1 o Machiavelli, Opere, a cura
diMario Bonfantini, Milano-Napoli, Ricciardi, 1954. pp. 90-91).
6. Scriitorul se referă în mod special la diferitele misiuni de politică externă pe care le
avusese de îndeplinit și pentru care, de multe ori, trebuise să ia legătura cu
reprezentanții unui stat vecin chiar într-o tabără militară sau în apropierea unui
câmp de luptă. Se subînțeleg, în această frază, ostenelile și greutățile unei
activități neîntrerupte, care cerea inteligență și discernământ, rapiditate în luarea
unei hotărâri și nu mai puțin efort fizic în numeroasele deplasări pe care le
implica.
7. După cum s-a arătat, Machiavelli se trăgea dintr-o familie de mică nobilime
toscană, asimilată burgheziei, care număra printre strămoșii ei mai mulți înalți
magistrați, priori și gonfalonieri ai Florenței, și care se integrase treptat în mica
burghezie intelectuală a orașului. La apariția Principelui, această origine putea fi
prezentată drept "joasă și umilă", dată fiind guvernarea Medicilor care
înlăturaseră Republica instaurând absolutismul unui "principat".
CAPITOLUL I
1. Francesco Sforza (1401-1466) a fost condotier al trupelor lui Filippo Măria
Visconti, senior al Milanului. Căsătorit cu fiica acestuia, Bianca Măria, avea să
devină, la rândul lui, stăpân al orașului (1450). La moartea lui Visconti (1447),
Milanul își reluase vechea orânduire devenind Republica Ambrosiană; Francesco
Sforza, numit "căpitan general" al armatelor, conduce războiul contra
venețienilor, dar încheie un acord cu ei pentru a se îndrepta împotriva Milanului.
Ajutat de Cosimo de' Medici, condotierul reușește să ocupe orașul după o
îndârjită rezistență a acestuia și devine duce al Milanului (1450). Machiavelli îl
numește "principe nou", desemnând prin aceasta fenomenul particular Renașterii
italiene în care trecerea de la seniorie la principat se produce prin preluarea puterii
fie de către un condotier, cum este cazul lui Sforza la Milano, fie de către un om
care dispune de economia statului, cum este cazul lui Cosimo de' Medici la
Florența. Pe Francesco Sforza, Machiavelli îl menționează și în cap. VII al
Principelui, ca exemplu de principe care s-a ridicat la această funcție din calitatea
de simplu particular.
Pentru desfășurarea faptelor prin care Francesco Sforza a reușit să devină principe
(1447-1450), cf. Istorie florentine, cartea a Vi-a, îndeosebi cap. 13-24. Poziția lui
96 97

Machiavelli față de principii de tipul lui Sfor/a nu este aceeași în Principe și m
Istoriile florentine; în prima operă, Sforza este dat ca exemplu pentru însușirile
dovedite în obținerea puterii; în cealaltă, scriitorul relatează protestul milanezilm
împotriva "contelui trădător și necinstit" care le răpea libertatea (cap.20). în timp
ce Principele face apologia monarhiei absolute, Istoriile florentine apără libertățile
republicane, iar cu acest prilej Machiavelli acuză armatele mercenare indicând
rolul lor nefast în instaurarea guvernărilor tiranice. Adresându-se lui Sforza.
trimișii Republicii Ambroziene spun în protestul lor: "O, nefericite sunt acele
orașe care trebuie să-și apere libertatea împotriva ambiției aceluia care vrea să-i
asuprească; dar mult mai nefericite, acelea care sunt nevoite să se apere cu armate
mercenare și necredincioase ca ale tale" {Istorie florentine, cartea a Vi-a, cap.2(1.
în Opere, ed. cit., p.848)
2. Este vorba de Ferdinand Catolicul, regele Spaniei, care, în urma tratatului încheiat
cu Ludovic XII, regele Franței, la Grenada, în 1500, a anexat regatului său, cu
titlul de viceregat, Neapolul (1501) și Sicilia (1504), stăpânite până la cea dată de
Frederic de Aragon.
3. Traducem astfel cuvântul "virtu" al cărui sens la Machiavelli este complex,
însemnând energie, însușire morală și intelectuală neobișnuită, personalitate
superioară prin capacitatea ei de a cunoaște realitatea și de a acționa în raport cu
ea. Cf. și definiția dată de Luigi Russo care spune că "virtutea" înseamnă, în
Principe, "capacitate, activitate neobosită, îndemânare, putere individuală,
sensibilitate în a prinde ocazia și a profita de ea, pricepere în a ști să dai
întotdeauna dovadă de toate însușirile pe care le ai" (II principe, ed. cit.., p.402
notele 9-10). Termenul implică o judecată de valoare, care este însă alta decât
aceea cuprinsă în noțiunea religioasă de "virtute". Traducătorii francezi redau
cuvântul prin "talent" (cf. Nicolas Machiavel, Le prince, traduction de
Jacques Gohory, corrigee et remaniee d'apres le texte italien et precedee d'une
introduction par Yves Levy, Paris, Editions de Cluny, 1938, p. 6. nota 2); un
traducător german preferă mai simplu, dar socotim inexact, "Tapferkeit" (cf.
Machiavelli's Buch vom Fursten nach A. W. Rehbergs Ubersetzung, mii
Einleitung und Erlăuterung neu herausgegeben von Dr. Max Oberbreyer, Leipzig.
Reclam, f.a. p. 33). Traducerea germană mai recentă aluiErnst Merian-
G e n a s t, Der Fiirst, Ziirich, Pegasus-Verlag, 1945) folosește cuvântul cel mai
bun, Verdienst "merit". în traducerea de față am folosit de cele mai multe ori
echivalentele românești "capacitate personală", "merit", "însușiri personale".
Pentru conținutul noțiunii de "virtu" în opera lui Machiavelli, cf. F r a n c e s c o
E r c o 1 e, Letica di Machiavelli, în La politica di Machiavelli. Roma A.R.E..
1926, îndeosebi pp. 20-39; studiată în raport cu noțiunea de "soartă", "virtutea"
este definită aici drept "libertatea omenească în acțiune" (p. 24); a fi virtuosînseamnă pentru Machiavelli a voi și a acționa în raport cu limitele pe care ți le
impune realitatea obiectivă; în sfârșit, "virtutea este tocmai aptitudinea de a
înțelege o situație de fapt, așa cum este ea. și a acționa în concordanță cu ea pentru
a ajunge prin aceasta la altă situație de fapt".
CAPITOLUL II
1. Machiavelli tratează despre republică în Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio
și anume în cartea I a acestei opere, scrisă înaintea Principelui. în timp ce cărțile
următoare, a Ii-a și a Hl-a, vor fi terminate în 1519. Capitolul respectiv din cartea
I se intitulează "De câte feluri sunt republicile și de care fel a fost Republica
Romană".
2. Cuvântul italian este aici "principato". C. Ferrari (Le prince, de Nicolas Machiavel,
nouvelle traduction par C. Ferrari, Paris, Librairie de la Bibliotheque Naționale, 5-
e edition, 1871, p.58) traduce termenul italian prin "monarchie", iar Rehberg (op.
cit., p. 33), folosește "Alleinherrschaft"; termenul românesc adecvat este
"principat", care traduce cuvântul fără a-1 interpreta. Noțiunea de principat
echivalează la Machiavelli cu aceea de monarhie feudală absolută, și ca atare
traducerile amintite sunt juste; dar întrucât avem în limba română termenul de
"principat" și el corespunde mai exact tipului italian de monarhie absolută
restrânsă din punct de vedere teritorial și nu cu necesitate ereditară, am socotit
indicat să-1 folosim pentru a rămâne cât mai aproape de textul italian.
3. Machiavelli se referă la Ercole și la Alfonso d'Este care au fost succesiv duci ai
Ferrarei, primul în anii 1471-1505, al doilea în anii 1505-1534. Ercole d'Este s-a
luptat cu venețienii timp de doi ani (1482-1484) și a fost învins de ei; Alfonso, al
treilea soț al Lucreției Borgia, cunoscut ca protector al poeților și având la curtea
lui pe Ariosto, Pietro Bembo și alții, a luptat alături de Ludovic XII, împotriva lui
Iuliu II, a Spaniei, Angliei și Veneției, în războiul numit al "Sfintei Ligi" (1510-
1512). Alianța lui Alfonso d'Este cu francezii dovedea rivalitatea dintre principii
italieni care căutau să profite de pe urma invaziei străine în Peninsulă.
4. Familia Estenzilor, de veche origine germană, prezentă în Italia din vremea lui Otto
cel Mare, era una din cele mai vechi familii domnitoare din Peninsulă. Stăpânirea
ei asupra Ferrarei datează din 1208, când Azzo II, numit și Azzolino, devine
senior al orașului.
5. Un principe natural este un principe ereditar, spre deosebire de "principele nou"
care își câștigă puterea prin propriile lui fapte.

CAPITOLUL III
1. Machiavelli numește principate "mixte" acele state care sunt formale din teritorii
vechi la care s-au anexat cuceriri recente.
2. Machiavelli se referă în cazul de față la "principatele noi", adică la teritoriile pe
care un principe le obține prin cucerire; el indică acestuia tactica necesară pentru
a-și asigura stăpânirea, cerându-i să se sprijine în primul rând pe "ajutorul
locuitorilor" supuși. Observația cu privire la inutilitatea luptei ("starea lor a
devenit de fapt mai rea") nu are o valoare generală, ci se referă numai la condițiile
unui stat cucerit. Autorul se adresează de fapt principelui și arată că atunci când
acesta nu-și asigură alianța poporului, el este constrâns la violență și astfel își
primejduiește cucerirea.
3. în text "provinciali", latinism pentru "locuitori ai unei provincii", adică ai unui ținut
cucerit.
4. Mavhiavelii se referă aici la victoriile franceze în Italia, în cursul războaielor de
cotropire a Peninsulei. Ludovic XII își revendică drepturile de moștenire asupra
Milanului pe care îl cucerește ușor, alungând de la domnie pe Ludovic Sforza, zis
Maurul, care se refugiază în Germania la curtea lui Maximilian. Aliat cu
venețienii, regele francez are drept condotier pe Gian Giacomo Trivulzio, fost
refugiat la curtea sa, care ocupă orașul în septembrie 1499. Machiavelli, explicând
succesul rapid al expediției, nu se referă la drepturile lui Ludovic XII asupra
Milanului, ci cu ajutorul care i-a fost dat de către papa Alexandru VI și de către
venețieni. în același timp, el arată că orice cucerire depinde de contribuția
poporului la lupta respectivă, întrucât ea se obține și se păstrează numai prin
popor. în cazul de față, scriitorul are în vedere faptul că, la numai câteva luni de la
victorie, francezii fuseseră alungați din Milano, deoarece Trivulzio, devenit
guvernator, săvârșise abuzuri și nedreptăți. în februarie 1500, Ludovic Sforza
reocupă Milanul, deși pentru scurtă vreme, deoarece regele Franței reușește să-1
facă prizonier și să-1 țină închis până la moarte (1512), în castelul din Loches
(Touraine). Francezii au ocupat Milanul până în 1512, când, cu toată victoria lor
împotriva Ligii Sfinte, în bătălia de la Ravenna, familia Sforza și-a reluat domnia.
5. Este vorba de Ludovic -Sforza, zis Maurul, care fusese duce al Milanului în anii
1491-1500. După cum s-a arătat, el reocupă pentru scurtă vreme Milanul, în
februarie 1500. Se observă tonul depreciativ al autorului, care exprimă o judecată
comună contemporanilor față de personalitatea acestui principe. Se amintește în
acest sens observația lui Guicciardini în Ricordi: "Mi-a fost întotdeauna greu să
cred că Dumnezeu poate îngădui ca fiii ducelui Ludovic să se bucure de
stăpânirea Milanului, nu numai pentru că el a uzurpat-o în mod criminal, ci și
pentru că această acțiune a lui a fost cauza înrobirii și ruinei întregii Italii și a
100atâtor frământări care au urmat de aici în toată creștinătatea" (cit. în N. Mac hi a-
velli, Scritti scelti, con introduzione, appendice bibliografica e commento di
Vittorio Osimo, Milano, Vallardi, 1910, p. 25, nota 30).
6. Machiavelli se referă la Liga Sfântă (1510-1512) în care se găseau alături: papa
Iuliu II, Veneția. Spania și Anglia împotriva lui Ludovic XII care ocupase pentru
a doua oară Milanul. Deși francezii câștigă victoria în bătălia de la Ravenna
(aprilie 1512), ei pierd aici pe Gaston de Foix, comandantul trupelor, ceea ce îi
îngăduie lui Massimiliano Sforza, fiul lui Ludovic Maurul, să reocupe orașul ca
duce al Milanului. Războiul a reînceput în anul următor, când francezii, aliați de
data aceasta cu venețienii, au reuțit să reia pentru scurtă vreme Milanul; dar
înfrângerea de la Novară, în iunie 1513, a pus capăt ambițiilor lui Ludovic XII;
încercările lui de cucerire vor fi reluate de Francisc I.
7. Așadar, pentru prima oară Ludovic XII a cucerit ușor Milanul, pentru că populația
spera că stăpânirea lui va fi mai bună decât a ducelui Sforza, și 1-a pierdut tot atât
de ușor pentru că a dezamăgit aceste speranțe. în schimb 1-a pierdut cu mult mai
greu a doua oară, deoarece s-a străduit să guverneze astfel încât să satisfacă
așteptările ce s-au pus în domnia lui.
8. Machiavelli se referă la etapele succesive de formare a monarhiei franceze prin
înglobarea unor feude mari rămase până la un moment dat independente. Ca și în
alte cazuri, Machiavelli compară situația statelor italiene cu situația Franței, a
cărei dezvoltare îi apare demnă de urmat, întrucât ea se îndreaptă spre acea formă
de stat, monarhia absolută, pe care scriitorul o socotea necesară Italiei. Cf. în acest
sens Antonio Gramsci, Note sul Machiavelli, sulla politica e sullo stato
moderno, Torino, Einaudi, 1949, p. 14: "Asupra lui Machiavelli acționează
exemplul Franței și al Spaniei care au atins o puternică unitate statală teritorială".
Cf. tot în op. cit. p. 85: "Nu-1 putem înțelege pe Machiavelli dacă nu ținem seama
că el depășește experiența italiană prin experiența europeană".
9. Machiavelli se referă pe bună dreptate la deosebirile de limbă dintre nordul și sudul
Franței, întrucât Normandia, spre pildă, făcea parte din teritoriul de limbă "d'oîl",
iar Gasconia din teritoriul de limbă "d'oc". Dialectul din île de France era limba
literară, pe cale de a deveni totodată limba națională a țării. La data redactării
Principelui, această unitate lingvistică nu era încă asigurată. Acțiunea culturală a
Pleiadei, care sprijină constituirea monarhiei absolute și consolidează prestigiul
limbii literare, avea să înceapă doar cu o generație mai târziu, o dată cu manifestul
Despre apărarea și lauda limbii franceze (1549).
10. Machiavelli se referă la cucerirea Peninsulei Balcanice de către turci, după
ocuparea Galipolului (1356). Murad I, Baiazid Fulgerul, Murad II și Mahomed II
ocupă și pun stăpânire treptat pe întreaga regiune; la moartea acestuia din urmă
(1481), imperiul turc integrase Bosnia și Morea, încheind ocuparea peninsulei.
101

1 1. în text: "Satisiannosi e'sudditi del ricorso propinquo al principe". Se poate
interpreta în două feluri: "supușii sunt mulțumiți pentru că îl au pe principe
aproape și pot recurge oricând la el" sau în sensul dat de traducerea noastră
întrucât "ricorso" se numea, la Florența, tribunalul comercial și se întrebuința în
limba literară cu înțelesul mai larg de "tribunal" în general (cf. II Principe, cd.
cit.., a lui L u i g i R u s s o, p. 47, nota 62, precum și ed. a lui G. L i s i o.
Firenze, Sansoni, 1957, p. 22, nota 12).
12. Machiavelli vorbește despre necesitatea întemeierii de colonii pentru păstrarea
teritoriilor cucerite, și în Istorie fiorentine, cartea a Ii-a, cap. 1, unde găsim: "Căci
pe lângă faptul că aceasta făcea să se construiască orașe noi, se reușea ca țara
cucerită să fie mai sigură în mâinile cuceritorului, se umpleau locurile goale cu
locuitori și se menținea o bună repartiție a locuitorilor în diferitele teritorii
cucerite… Dar astăzi, încetând obiceiul acesta (de înființare a coloniilor) prin
decăderea republicilor și a principilor, teritoriile cucerite cad în ruină, și puterea lor
slăbește: căci aceasta este singura orânduire care face ca imperiile să fie sigure, iar
ținuturile să fie bine populate. Siguranța provine din faptul că o colonie, pe care
principele o întemeiază într-un ținut recent ocupat de el, este ca o cetățuie și un loc
de pază, pentru a le păstra și pe celelalte credincioase". (Opere, ed. cit., p. 619)
13. Aceasta este una din formulările caracteristice ale politicii lui Machiavelli care,
pornind de la cunoașterea condițiilor contemporane, indică mijloacele de luptă
pentru realizarea statului național. Ca atare, pasajul poate fi considerat drept o
expresie caracteristică a "machiavelismului".
14. în Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio (cartea a III-a, cap. 6), Machiavelli
spune mai categoric: "cel care a murit nu mai poate să se gândească la răzbunare"
(Opere, ed. cit., p. 321); în consecință, "amenințările sunt mai primejdioase decât
execuțiile". Sunt maxime care se leagă de același principiu tactic de bază, prin
care se cere principelui fermitate și consecvență în acțiune.
15. Se impune o precizare în legătură cu faptele relatate de Machiavelli. La sfârșitul
secolului al III-lea î.e.n., când Antioh III, regele Siriei, s-a aliat cu Filip V al
Macedoniei, micile state grecești s-au văzut în primejdie și au cerut ajutorul
romanilor. Roma – care în cursul celui de-al doilea război punic fusese amenințată
de Filip V, aliat cu Hannibal (215 î.e.n.) – la rândul ei nu putea tolera schimbarea
situației existente și a raportului de forțe dintre diferitele cetăți grecești.
Răspunzând alianței încheiate între Antioh II și Filip V, și ocupării de către acesta
din urmă a unor teritorii din nordul Mării Egee, romanii declară război
Macedoniei (200 î.e.n.).
16. Comentatorii observă că afirmația nu este suficient întemeiată pe fapte. Dar este
limpede că Machiavelli gândește în sinteze largi și neglijează cazul particular:
principiul general de la care pornește îl interesează mai mult decât amănuntul care
nu concordă cu premisa. Fiecare capitol al Principelui poate fi redus la schema
102unei demonstrații în care enunțarea adevărului este urmată de ilustrarea ei prin
unul sau mai multe exemple. Principele nu este o operă de istorie, ci un program
politic; ca atare, faptele istorice sunt pentru autor ilustrări mai mult sau mai puțin
pregnante ale unui adevăr general pe care el îl formează pentru a susține, pe ba/u
lui, programul de acțiune pe care-1 propune.
17. Pentru Machiavelli, exemplul istoriei romane este întotdeauna hotărâtor. Ca și
pentru ceilalți scriitori ai renașterii, această referire la antichitate este un punct de
plecare în critica instituțiilor feudale. Guicciardini, care reprezintă cultura
Renașterii într-o fază mai înaintată de maturizare a ideologiei clasei în ascensiune,
consideră că exemplul romanilor nu este adecvat împrejurărilor contemporane:
"Cât de mult se înșală aceia care la fiecare vorbă amintesc exemplul romanilor!
Ar fi nevoie pentru aceasta, de o cetate care să fie în condițiile cetății lor, și de o
guvernare după exemplul lor…" (Ricordi, nr. 110, Serie seconda, în Scrittipolitici
e Ricordi, a cura din Roberto Palmarocchi, Bari, Laterza, 1933, p. 308). Poziția lui
este aceea a unei burghezii consolidate, care și-a format propria ei cultură, și care,
pentru a judeca prezentul, nu mai ave'a nevoie de exemplul antichității și de alianța
ei ideologică.
18. "Cei mici" sunt în cazul de față aheii și etolienii, "cel mare" este Filip V, iar
"străinul cu multă putere" este Antioh din Siria.
19. Machiavelli se referă la cucerirea Greciei de către romani în cursul celor două
războaie contra Macedoniei. Ei au avut alianța etolienilor și sub comanda
consulului T. Quintus Flamininus au câștigat victoria de la Kinoskefalai (197
î.e.n.). Filip V a trebuit să accepte tutela Romei sub forma amăgitoare a unei
alianțe. Independența cetăților grecești, proclamată atunci în mod solemn de către
Flamininus (196 î.e.n.), permitea de fapt supunerea lor cu ușurință, ceea ce explică
aprecierile lui Machiavelli cu privire la aceste fapte.
20. Războiul romanilor împotriva lui Antioh III, regele Siriei, a urmat imediat după
războiul contra Macedoniei. Chemat de etolieni, ca apărător al libertății lor
împotriva Romei, Antioh trece în Grecia (192 î.e.n.) dar nu reușește să obțină
decât alianța orașelor de mai mică importanță, în timp ce Filip V al Macedoniei dă
ajutor romanilor. Antioh, silit să părăsească Grecia, este învins la Magnesia (190
î.e.n.) și încheie o pace umilitoare.
21. Filip V i-a ajutat pe romani în războaiele împotriva lui Antioh HI. întregul period
vrea să dovedească, prin exemple, că romanii au cunoscut cea mai bună metodă
de guvernare a unui teritoriu cucerit, întrucât au știut să-i amăgească pe cei "mai
puțin puternici", în cazul de față aheii și etolienii, pe care nu i-au răsplătit cu
nimic pentru ajutorul lor și nu i-au lăsat pe "străinii puternici", adică Filip V și
Antioh III, "să dobândească vreo faimă oarecare".
22. Este vorba de o maximă care se întâlnește la unii scriitori, părând a fi culeasă de ei
din vorbirea uzuală. O întâlnim și la Guicciardini, anume în Ricordi. operă apărută
103

după Principele liMachiavelli (cf. Ricordi, nr.79. Serie seconda, în Scritli
politicie Ricordi,i\ C1i _ p 302).
_3. Caro] VILI, regeliFranței, coboară în Italia pentru a ocupa Neapolul, invocând
drepturile casei c\njou asupra acestui regat pe care ea îl stăpânise înaintea
dinastiei de Aragc.Expediția lui Carol VID, începută în septembrie 1494, a dus
la cucerirea ușoai, Neapolului (februarie 1495), regele Franței fiind primit în
triumf de-a lungU|xninsuiej și întâmpinând rezistență doar din partea Republicii
Florentine. Ocupa-! Neapolului a fost însă de foarte scurtă durată; împotriva lui
s-au aliat veneții^ cu Ludovic Maurul, cu Papa Alexandru VI Borgia, cu
împăratul Maxin% ș; cu Ferdinand Catolicul. Obligat să părăsească orașul,
Carol VIII aînfruțat trupele aliaților la Fornovo în Apenini (iulie 1495), de unde
a scăpat cu greu^șind sa se înapoieze în Franța. Machiavelli nu se oprește
asupra lui Carol t|j) care a stăpânit doar câteva luni Neapolul, ci asupra lui
Ludovic Xn, care,,cupat Milanul din 1499 până la 1512.
24. Ludovic XII, de idată. ce devine rege al Franței, încheie o alianță cu venețienii
pentru ocuparea Ulmului, obligându-se să le cedeze o parte din teritoriul pe care
voia să-1 cucerea^,
25. Genova, care era ^ndentă de Milano, s-a supus, la rândul ei, lui Ludovic XII.
26. Florentinii închei^ acord cu regele Ludovic, în condiții grele pentru ei, la 19
octombrie 1499. Elu șovăit mai înainte de a se hotărî la aceasta, deoarece, după
cum arată Pasqual Villari, "florentinii aveau multe motive să fie nemulțumiți de
căpitanii francezi:^^; țn Toscana, cărora le atribuiau rezistența pisanilor și în
parte rezultatul r%rocit ai asediului care tocmai atunci îi obligase să-și retragă
armatele și să-1 dcjpiteze pe Paolo Vitelli" (Pasquale Villari, Niccolo
Machiavellieissitemp^ 4-aedizione, Milano, Hoepli, 1927, v. I., p. 315).
27. Este vorba de Fncesco Gonzaga, soțul Isabelei d'Este, cunoscut ca protector al
poeților. El a aistat la intrarea triumfală a lui Ludovic XII în Milano,
manifestându-și afei dorința de a-i fi prieten.
28. Este vorba de Ere* d'Este, duce al Ferrarei (1471-1505).
29. Giovanni Bentivcjj0 era xnioT aJ Bolognei.
30. Este vorba de C«erinu Sforza, fiica nelegitimă a lui Galeazzo Măria Sforza,
căsătorită întâi ctGirolamo Riario, nepot al papei Sixt IV, care a murit asasinat
intr-o conjurație.,y doilea ei soț, Jacopo Feo de Savona, a murit de asemenea
asasinat, iar al tr«,ea a fOS[ Giovanni di Pier Francesco de'Medici, din căsătoria
cu acesta născând.^ Giovanni delle Bande Nere, condotier în cursul războielor
franceze în Italia.^terina Sforza a domnit peste teritoriile orașelor Imola și Forli.
Machiavelli și-a tbplinit prima lui misiune în calitate de trimis al Republicii pe
lângă contesa de:Orli, în iulie 1499; condotierul Ottaviano Riario, fiul Caterinei
Sforza, era în solq noreniinilor.
10431. Senior al Faen/ei era Antonio OrdelalTi; la Pesaro guverna Giovanni Sforza; la
Rimini, Pandolfo Malalcsta; la Camermo, Giulio Cesarc Varano; la Piombino,
Jacopo IV de Appiano.
32. Aceste trei orașe sunt grupate laolaltă, deoarece erau republici.
33. Se poate observa ușor că aprecierile lui Machiavelli nu sunt exacte, scriitorul
urmărind, printr-o anumită deformare a situațiilor reale, să argumenteze teza pe
care o demonstrează. In cazul de față voind să arate răspunderea venețienilor care-i
ajutaseră pe francezi să ocupe Milanul, el micșorează în mod intenționat valoarea
avantajelor pe care aceștia le ceruseră în schimbul alianței lor. Cele "câteva
teritorii" (în text "dua terre") reprezentau, potrivit tratatului încheiat de venețieni
cu regele Franței, o suprafață destul de mare a Lombardiei, cuprinzând orașele
Cremona, Crema, Bergamo, Brescia și Verona. Se impune o observație cu privire
la propoziția: "l-au făcut stăpân asupra unei treimi din Italia". Edițiile mai vechi
dau: "feciono signore el re di dua terzi di Italia" (cf. N. M a c h i a v e 1 1 i, //
Principe, în Scritti politici scelti, ed. cit., p. 36; II Principe, introduzione e note di
Federico Chabod, Torino, Utet, 1924, p. 13; Le opere maggiori di Niccolo
Machiavelli, con commento di Plinio Carii, terza edizione riveduta e coretta,
Firenze, Sansoni, 1934, p. 17; // Principe, a cura di Giuseppe Lisio, nuova
( presentazione di Fredi Chiappelli, Firenze, Sansoni, 1957, p. 28). în schimb
edițiile mai noi dau: "feciono signore el re del terzo d'Italia" (cf. N.Machiave-
Iii,// Principe, introduzione di Angelo Pernice, Firenze, Raccolta nazionale dei
Classici della Societa editrice Rinascimento del Libro, 1939, p. 16; II Principe, în
Opere, a cura di Mario Bonfantini, Milano-Napoli, Ricciardi, 1954, p. 11),
justificând această transcriere ca fiind mai aproape de adevărul istoric. întrucât am
urmat ediția amintită (1954) a operelor lui Machiavelli, am tradus după această
versiune. Se precizează așadar că Ludovic XII nu a stăpânit niciodată două treimi
din Italia, ci doar o parte din ducatul Milanului, și anume teritoriul aflat la apus de
râul Adda.
34. Unii se temeau de biserică întrucât, sub domnia papii Alexandru VI și prin
acțiunea fiului lui, Cezar Borgia, aceasta a încercat cucerirea altor state ale
Peninsulei (cf. Principele, cap. XI). La rândul ei, Veneția, a cărei supremație în
Mediterana era în scădere și a cărei putere maritimă era grav amenințată, în urma
descoperirii noului continent, începea la această dată să-și întindă stăpânirea
înăuntrul Peninsulei din care ocupase câteva teritorii de-a lungul Adriaticii. Cf.
pentru această politică expansionistă a Veneției Guicciardini, Istoria Italiei
(I, 1) unde se spune: "…Venețienii… erau atenți și pregătiți, de a se folosi de orice
întâmplare care le-ar fi deschis calea pentru a dobândi puterea asupra întregii
Italii" (Storia d'Italia, a cura di Costantino Panigade, Bari, Laterza, 1929, v. I.
p.4). Indicând această rivalitate de interese dintre statele italiene, Machiavelli
105

arată caracterul feudal al orânduirii lor și explică prin aceasta lărâmițarea polițaă
a Peninsulei.
35. Adică împotriva statului papal și a Veneției, singurele state puternice dm
Peninsulă.
36. Alexandru VI, cu numele lui adevărat Roderigo de Lanzol y Borja, era spaniol
Născut în 1431, era nepotul papii Calixt III. Arhiepiscop de Valencia. ap(
cardinal, a fost ales papă în 1492 și a murit în 1503.
37. Ludovic XII 1-a ajutat pe Alexandru VI, voind să obțină în schimb consimțământul
papii pentru a se putea despărți de prima lui soție Jeanne, fiica lui Ludovic XI și
sora lui Carol VIII; el voia să se căsătorească cu văduva acestuia din urmă. Anne
de Bretagne.
38. "Prietenii" erau venețienii care urmăreau, ca și Alexandru VI, ocuparea provincie!
Romagna; cei care "i se aruncaseră în brațe" erau principii italieni, care se
grăbiseră să-i ofere ajutorul lor împotriva altor principi din Peninsulă; ironia
amară a lui Machiavelli se îndreaptă atât contra acestora cât și contra papii, care
nu se mulțumea cu puterea spirituală, ci urmărea să-și sporească "puterea
temporală".
39. Este vorba de încercarea lui Cezar Borgia, fiul lui Alexandru VI, de a ocupa
Toscana în mai 1502. Profitând de rebeliunea din Valdichiana și Arezzo, el ocupa
Bersighella, punct strategic, fiind gata să pornească împotriva Florenței. Orașul
cere ajutorul trupelor franceze pe care Ludovic XII le trimite în schimbul unei
sume de bani. Regele Franței a venit în adevăr, în iulie 1502 în Italia, dar nu
pentru aceasta, ci pentru chestiunea Neapolului.
40. Machiavelli se referă prin aceasta la tratatul de la Grenada, încheiat la 1 !
noiembrie 1500, prin care Ludovic XII și Ferdinand Catolicul hotărau să ocupe
regatul Neapolului și apoi să-1 împartă între ei. (Cf. cap. I, nota 2). Regele Franței
urma să păstreze partea de nord a teritoriului și să poarte titlul de rege ui
Neapolului și al Ierusalimului, iar Ferdinand avea să ocupe Puglia și Calabria cu
titlul de duce. Tratatul de la Grenada nu a fost însă aplicat. Cei doi regi caic
hotărâseră să-și împartă regatul Neapolului, s-au luptat între ei și în urma luptei de
la Garigliano (1503), întregul teritoriu i-a rămas lui Ferdinand Catolicul, devenind
un viceregat al Spaniei.
41. Referire la Frederic I de Aragon, rege al Neapolului în anii 1496-1501.
42. Acesta este Ferdinand Catolicul, regele Spaniei.
43. Este vorba de micii seniori din Romagna, supuși de Cezar Borgia.
44. Papa Alexandru VI Borgia.
45. Ferdinand Catolicul, regele Spaniei.
46. într-adevăr. Ludovic XII, care ocupase Milanul cu ajutorul venețienilor, formea/ă
împotriva lor Liga de la Cambrai (1508) din care fac parte, alături de Franța, pap.i
luliu II, Ferdinand Catolicul, regele Angliei, Maximilian împăratul Germanieiducii de Savoia și Ferrara, marchizul de Mantova. Venețienii sunt înfrânți de
francezi la Vailâ, lângă Agnadello, pe râul Adda (1509) și Ludovic ocupă câteva
orașe lombarde, între care Bergamo, Brescia și Cremona. Veneția pierde astfel
câteva teritorii, dar le recapătă o dată cu dizolvarea Ligii de la Cambrai.
47. Adică pe francezi uniți cu venețienii.
48. Ludovic XII a obținut de la Alexandru VI consimțământul de a divorța (octombrie
1498). Bula papală i-a fost adusă de către Cezar Borgia care a primit în schimb
Comitatul de Valence în Dauphine, ridicat la rangul de ducat, precum și titlul de
duce de Valentinois, pentru care avea să fie numit de aici înainte "ii Valentino".
Arhiepiscopul de Rouen este Georges d'Amboise. consilier al regelui, care
primește de la Alexandru VI titlul de cardinal.
49. Cf. cap. XVIII: Cum să-și țină cuvântai un principe.
50. Este vorba de prima misiune a lui Machiavelli în Franța, în anul 1500, când
scriitorul îl însoțește pe Francesco della Casa. Textul se referă poate la
convorbirea pe care Machiavelli a avut-o cu cardinalul de Rouen la 21 noiembrie
în acel an, când i-a arătat acestuia care ar fi tactica pe care regele Franței ar trebui
s-o urmeze în Italia. Cu privire la aceasta, Pasquale Villari observă: "Și este
probabil că în această ocazie, cardinalul a spus că italienii nu se pricep la război,
iar Machiavelli i-a răspuns că francezii nu se pricep la politică, deoarece dacă s-ar
fi priceput nu ar fi lăsat ca biserica să devină atât de puternică" (P. V i 1 1 a r i,
Niccolo Machiavellie isuoi tempi Milano, Hoepli, 1927, v. I, cartea I, cap. III, p.
329). Cf. cu privire la aceasta și A. G r a m s c i, Note sul Machiavelli, ed. cit., p.
89, unde se arată că observația lui Machiavelli trebuie înțeleasă ca o simplă
replică spirituală: scriitorul era cu siguranță "departe de a crede că francezii nu
s-ar pricepe la politică, deoarece el admira chiar felul în care monarhia (Ludovic
XI) transformase Franța într-o unitate statală… în discuția lui cu cardinalul de
Rouen el a făcut "politică" în acțiune, iar nu "știință politică", deoarece, după el,
dacă era periculos pentru "politica externă" franceză ca papa să se întărească,
lucrul acesta era și mai periculos pentru politica internă italiană".
51. Cf. nota 48.
52. Cf. nota 50.
CAPITOLUL IV
1. Capitolul de față caracterizează cele două forme de stat, monarhia feudală și
monarhia absolută. Deși exemplele nu ilustrează situația contemporană a statelor
europene întrucât Franța apare ca un stat de tip feudal în momentul în care ea – în
realitate – se constituia ca monarhie de tip absolut, iar aceasta în schimb este
caracterizată prin exemplul imperiului otoman, totuși expunerea lui Machiavelli
surprinde trăsăturile specifice ale celor două tipuri de guvernare.
106 107
DCCU…L;

2. Alexandru, fiul lui Filip II și rege al Macedoniei (336-323 î.e.n.) i-a învins pe perși
Ia Granic (334), ocupând coasta Asiei Mici; a continuat expediția cu victoria de la
Issos (333), subjugând regatul lui Darius; a ocupat Tirul, capitala Feniciei (332) și
Egiptul; 1-a atacat din nou pe Darius în Asiria, învingându-1 la Arbela ți
Gaugamela (331); a ocupat apoi Asia Centrală și a ajuns în India (326). Trei ani
mai târziu, a murit (323).
3. La moartea Iui Alexandru (323 î.e.n.) imperiul a fost împărțit între șapte generali ai
lui. Au urmat însă curând luptele pentru supremație, care au dus la dezmembrarea
statului.
4. Cuvântul "barone" are în secolele al XlC-lea – al XV-lea sensul general de nobil;
Machiavelli se folosește de el pentru a denumi în mod precis pe nobilul feudal.
5. S-a tradus astfel cuvântul "offiziale" care indică la această dată, și începând din
secolul al XlV-lea, pe acela care îndeplinește o funcție publică în stat.
6. Machiavelli se referă aici la situația anterioară a Franței feudale. El cunoaște însă și
situația Franței contemporane, care atinsese o fază de dezvoltare superioară, fiind
o monarhie feudală absolută, și pe aceasta o înfățișează în Ritratto delle cose di
Francia, operă anterioară Principelui (1511). Scriitorul arată aici extinderea
teritoriilor aparținând regelui și treptata integrare a feudalilor sub autoritatea lui:
"Un alt motiv puternic explică forța acestui rege: anume că în trecut Franța nu era
unită, din cauza feudalilor care îndrăzneau și aveau destul curaj pentru a
întreprinde orice acțiune contra regelui, cum erau ducele de Guyenne, de Bourbon
etc, care astăzi sunt toți foarte respectuoși și de aceea regele este mai puternic
(Opere, ed. cit., p. 471). Aprecierea pozitivă a lui Machiavelli cu privire la
relațiile dintre nobilii feudali și supușii lor ("un mare număr de nobili de veche
tradiție… pe care supușii îi recunosc ca atare și îi iubesc") se explică prin
aprecierea favorabilă a însăși monarhiei absolute, respectiv a principatului, formă
de stat pe care o vrea instaurată și în Italia. în consecință, privește într-o lumină
idilică raporturile dintre nobilii feudali și supușii lor, țărani și orășeni.
7. Cf. mai sus: "iar dacă oamenii ascultă și de altul (decât de principe), o fac întrucât
acesta este ministru sau funcționar, dar nu au față de el nici o afecțiune deosebită".
8. în opera citată, Ritratto dclh cose di Francia, Machiavelli observă în același sens.
vorbind de situația Franței în trecut: "…orice alt principe vecin avea curajul de a
ataca regatul Franței și aceasta deoarece găsea întotdeauna un duce de Guyenne
sau de Burgundia sau de Flandra care îi deschidea drumul, îl călăuzea și-1 primea;
așa cum s-a întâmplat când englezii s-au luptat cu francezii (în războiul de o sulă
de ani)". (Opere, ed. cit., p. 472).
9. Autorul se referă la Darius III Codomanul, rege al perșilor în anii 338-330 î.e.n.,
învins de Alexandru cel Mare. Statul persan era pentru Machiavelli un exemplu de
stat centralizat.
10810. în text "torli la campagna"; în limba cronicarilor și a istoricilor, "torre la
campagna" înseamnă "a lua cuiva posibilitatea de a se lupta în câmp deschis",
deci "a constrânge pe adversar să se retragă în întărituri, fortărețe etc."
11. Comparația nu este întemeiată; de asemenea se trece fără a marca deosebirea de la
timpurile contemporane la antichitate, în timp ce Galia este indicată cu numele ei
modern. în Franța este vorba de raporturi feudale precise, în cadrul cărora unii
feudali puternici, ca ducele Burgundiei, erau adevărați regi în feudele lor; în
schimb, provinciile romane amintite în text făceau parte dintr-un imperiu de tip
sclavagist, cu putere centralizată, iar răscoalele diferitelor căpetenii, susținute de
populația locală, nu pot fi comparate cu rezistența, spre pildă, pe care Carol
Temerarul a opus-o lui Ludovic XI. Machiavelli se referă la fapte concrete din
istoria antichității, dar le apropie în mod greșit de situațiile contemporane care
aparțin unei alte orânduiri. Răscoalele din Spania au fost repetate; cele mai
însemnate au fost cele ale celtiberilor și lusitanilor, înăbușite de M. Porcius Cato
(195 î.e.n.) și de Tiberius Sempronius Gracchus (179 î.e.n.); au urmat răscoalele
numantinilor care, după multe pierderi provocate romanilor, au fost siliți la
capitulare de către Scipio Africanul, zis apoi și Numatinul (133 î.e.n.). în ce
privește Galia, Machiavelli se referă la îndârjita rezistență a lui Vercingetorix,
până la înfrângerea lui de către Cezar în lupta de la Alesia (52 î.e.n.). în sfârșit,
romanii au avut de înfruntat în Grecia răscoalele conduse de Liga etolică și de
Liga ahaică, pe care au trebuit să le înfrunte în cursul războaielor contra
Macedoniei, până la victoria de la Leucopetra (146 î.e.n.).
12. Machiavelli se referă la luptele dintre Cezar și Pompei, în cursul cărora acesta din
urmă a avut de partea lui câteva teritorii romane, anume Spania, Grecia și
provinciile orientale, unde își câștigase faimă prin războaiele pe care le purtase.
13. Trebuie precizat că se poate vorbi de principat ereditar și de "neamul vechiului
principe" în momentul cuceririi romane, numai în Macedonia, dar nu în celelalte
teritorii menționate de Machiavelli (Spania, Galia, Grecia în totalitatea ei).
14. Referire la cuceririle lui Pyrrhus în Sicilia (277 î.e.n.).
CAPITOLUL V
1. Comentatorii apropie conținutul acestui capitol de Discorsi sopra la prima deca di
Tito Livio (cartea a Ii-a, cap. IV), unde se vorbește despre cele trei moduri de
acțiune ale republicilor în ce privește mărirea teritoriilor lor (Le republiche hanno
tenuti tre modi circa Io ampliare): "Acela care a cercetat istoria veche, a găsit că
republicile au urmat trei moduri de acțiune în ce privește mărirea teritoriilor lor.
Unul a fost acela pe care l-au urmat vechii toscani, anume de a forma o ligă a mai
multor republici în care nici una să nu o întreacă pe cealaltă prin autoritatea sau
prin rangul ei… Al doilea mod este acela de a-ți face tovarăși, dar în așa fel încât
109

să-ți rămână ție rolul de conducător, la tine să fie sediul puterii și a ta inițiativa
acțiunilor, mod pe care l-au urmat romanii. Al treilea este de a-ți face supuși
nemijlociți, iar nu tovarăși, după cum au procedat spartanii și atenienii" (Opere.
ed. cit., pp. 231-232).
2. Spartanii. învingători în războiul peloponeziac, după bătălia de la Aigos Potamos
(405 î.e.n.), au instaurat la Atena guvernul celor treizeci de tirani, răsturnat foarte
curând, după doi ani de guvernare, de către o trupă de atenieni exilați, sub
comanda lui Trasibul care a restabilit democrația. Stăpânirea Tebei a fost de
asemenea de scurtă durată: sub conducerea lui Pelopidas și a lui Epaminondas,
spartanii au fost înfrânți la Leuctra (371 î.e.n.) și laMantinea (362 î.e.n.).
3. Machiavelii se referă, la trei momente diferite din istoria Romei. După victoria
cartaginezilor la Cannae, Capua, oraș roman din Campania, a trecut de partea lui
Hannibal, în al doilea război punic; dar romanii au reluat ofensiva și, pentru a
pedepsi această trădare, au distrus aproape în întregime cetatea (211 î.e.n.).
Cartagina a fost de asemenea distrusă la sfârșitul celui de al treilea război punic
(146 î.e.n.), după victoria lui Scipio Aemilianus; teritoriul ei va forma provincia
Africa, având drept capitală Utica. în fine, Numantia, cetate așezată către
izvoarele fluviului Duros, în Spania, a fost în centrul îndelungatei rezistențe a
populațiilor celtiberice și lusitane conduse de Viriatus, până la victoria pe care
romanii au obținut-o cu greu, distrugând apoi orașul (133 î.e.n.)
4. Machiavelii se referă la faptul că după victoria de la Kinoskefalai (197 î.e.n.)
asupra grecilor, consulul T. Quintus Flaminius a proclamat în mod solemn, la
Jocurile istmice care aveau loc la Corint, independența orașelor grecești(196
î.e.n.); de fapt, a fost vorba de o manevră abilă prin care Grecia, divizată, avea să
fie în realitate sub autoritatea romanilor.
5. Se observă că romanii au procedat după o tactică abilă și nu au voit să transforme
Grecia în provincie romană atâta vreme cât aveau alți adversari primejdioși, pe
Hannibal, pe Filip V al Macedoniei și pe Antioh IU al Siriei. Supunerea Greciei se
va produce de-abiaîn 146 î.e.n., după bătălia de la Leucopetra.
6. în urma victoriei de la Pydna (168 î.e.n.) romanii au supus Macedonia și au
întreprins totodată pedepsirea acelora care îl ajutaseră sau numai îl simpatizaseră
pe regele Perseu, fiul lui Filip V. în consecință, orașele din Epir au fost devastate
și zeci de mii de oameni au fost vânduți ca sclavi (N. A. M a ș k i n. Istoria Romei
antice, ed. cit., p.121).
7. Se amintește, pentru confirmarea ideii expuse mai sus, o altă pagină a lui
Machiavelii, în Istorie fiorentine (cartea a II-a, cap. 34), care povestește încercarea
florentinilor de a se opune lui Gualtieri, duce de Atena (1342). Unul dintre
reprezentanții Senioriei, trimiși pentru a-1 convinge să nu desființeze libertățile
cetățenilor, îi spune aceste cuvinte, pe care Machiavelii i le atribuie fără vreo ba/â
istorică, dar care cuprind în ele adevărul situației din acel moment, când florentiniiîși apărau instituțiile comunale democratice: "V-ați gândit v âl de mult
înseamnă într-un oraș ca acesta și cât de puternic este aici numele libertății pe care
nici o putere nu-1 pleacă, pe care timpul nu-1 consumă și pe care nici un alt lucru
de preț nu-1 egalează?" (Opere, ed. cit., pp. 663-664).
8. Florența anexase Pisa în 1406, orașul fiindu-i cedat de Gabrielc Visconti în
schimbul unei sume de bani; ocuparea lui nu a fost însă posibilă decât după un
asediu de un an. în momentul expediției lui Carol VIII (1494), când florentinii se
eliberează de guvernarea Medicilor, Pisa folosește prilejul și își reia la rândul ei
independența, pentru a o pierde din nou în 1509, când revine sub dependența
Florenței. Războiul pentru reocuparea Pisei, care a durat aproape zece ani, a fost
susținut energic de Machiavelii în funcția pe care o avea la acea dată, de secretar
al Republicii.
9. în realitate, este vorba de 88 de ani, de la 1406 la 1494.
10. Este aceasta una din indicațiile acelei tactici politice pe care Machiavelii o
socotește necesară pentru formarea monarhiei absolute. Machiavelii admiră statele
care luptă pentru libertate, dar cere principelui care trebuie să facă unitatea Italiei
să le nimicească fără șovăire dacă ele se opun stăpânirii lui. Privită în complexul
condițiilor contemporane, tactica indicată corespunde funcției atribuite
principelui, căruia i se cere să constituie un stat unitar sub guvernarea lui absolută;
libertățile comunale apar așadar depășite și neeficiente în raport cu nevoile
momentului, când statele italiene ar fi trebuit să se unească pentru a se putea apăra
de cotropirea străină.
CAPITOLUL VI
1. Despre același tip de stare, Machiavelii vorbește în scrisoarea adresată lui
Francesco Vettori, din 31 ianuarie 1514, unde în legătură cu teritoriile pe care
Giuliano de' Medici ar fi urmat să le ocupe, se spune: "Aceste state noi, ocupate
de un stăpânitor nou, întâmpină multe greutăți în a se menține… Așadar acela care
devine principe în state ca acestea trebuie să se gândească să facă din ele un
singur tot și să le învețe să recunoască un singur stăpânitor… Lucrul acesta se
poate face în două feluri: sau stabilindu-te acolo, personal, sau trimițând un
locțiilor care să poruncească tuturor, pentru ca acei supuși, ctiam aparținând mai
multor provincii și având păreri diferite, să înceapă să accepte și să recunoască un
singur om drept principe" (Niccolo Machiavelii, Lettere familiari, a
cura di Gerolamo Lazzeri, Milano, Sonzogno, pp. 175-176, scrisoarea XLI).
2. Se exprimă aici o idee de bază a gândirii lui Machiavelii, și anume utilitatea
studiului istoriei pentru îndrumarea justă și sigură a statelor contemporane. Pentru
aceasta, cf. și Discorsi sopra la prima deca di Tito L/vio, Proemio: "Voind așadar
să-i scot pe oameni din eroarea lor (aceea de a nu ști să folosească învățătura care
110111

se desprinde din istoria popoarelor trecute), am socotit necesar să scriu despre
toate acele cărți ale lui Titus Livius pe care răutatea oamenilor le-a lăsat totuși să
se piardă, și anume să scriu ceea ce, pe baza cunoașterii mele despre lucrurile
vechi și moderne, voi socoti că este necesar pentru mai buna înțelegere a lor,
pentru ca aceia care vor citi aceste comentarii ale mele să poată extrage din ele
acel folos care trebuie să fie de altfel scopul oricărui studiu de istorie". {Opere, ed.
cit. pp. 90-91).
3. Machiavelli situează pe același plan, ca tot atâtea personalități istorice, pe Cirus,
Romulus și Teseu, și deosebește de aceștia într-o măsură, pe Moise. în fapt, dintre
cei patru, numai Cirus, întemeietorul statului persan în secolul al VIII-lea î.e.n.,
aparține istoriei. Romulus, întemeietorul Romei în secolul al VIII-lea înaintea erei
noastre, aparține legendei, iar Teseu, rege al Atenei, aparține mitologiei. Situarea
pe același plan a acestor personaje nu presupune că Machiavelli ar fi ignorat sau
nu ar fi avut în vedere calitatea lor deosebită. Scriitorul le grupează la un loc
pentru că exemplul lor dovedește în mod egal valoarea însușirilor personale în
crearea unui stat și ilustrează ca atare rolul personalității în determinarea istoriei
(cf. nota precedentă). Considerarea separată a lui Moise se justifică deci din acest
punct de vedere, întrucât, potrivit Bibliei, Moise nu a făcut decât să ducă la
îndeplinire voința lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că salvarea evreilor din Egipt
este fapta unei puteri superioare și meritul ei nu revine unui om. Moise care stă
între legendă și istorie și care, la fel cu Teseu și Cirus, apare ca exemplu și în cap.
XXVI al Principelui este privit aici deosebit de ceilalți, întrucât este socotit ca un
om ales de Dumnezeu spre a-i împlini voința pe pământ. Machiavelli manifestă
față de personajul biblic o anumită ironie care dovedește un spirit laic și hotărât
antireligios în cercetarea istoriei.
4. Noțiunile corelative de "materie" și "formă" revin, cu același înțeles, în cap. XXVI
al Principelui, Ele sunt noțiuni curente în filosofia aristotelică și scolastică și apar
la unii scriitori pe care Machiavelli putea să-i cunoască. Machiavelli înțelege prin
noțiunea de "materie" totalitatea condițiilor obiective favorabile constituirii
statului unitar; "forma" este deci la rândul ei statul unitar, care organizează
"materia", folosind condițiile pe care ea le oferea. Considerarea istoriei ca operă a
omului, indicată în fraza precedentă privitoare la marile personalități care numai
prin însușirile lor au creat state și au dobândit putere, se precizează aici în rolul
atribuit formei, prin care omul folosește condițiile obiective.
5. Se adaugă la cuplul de noțiuni arătate mai sus un alt cuplu și anume noțiunile de
"prilej favorabil" sau "ocazie" și "însușiri" sau "capacitate personală", cu ter-
menul italian "virtu" (cf. cap. I, nota 3). Ocazia este materia sau, în cazul istoriei,
ansamblul împrejurărilor, condițiilor, faptelor obiective care se oferă acțiunii sau
cercetării, iar "virtu" este totalul însușirilor de inteligență și voință; ea reprezintă.după Machiavelli. capacitatea omului de a ordona realitatea în sensul cel mai
adecvat, determinând progresul, civilizația, cultura. în cazul particular al
principelui, Machiavelli atribuie personalității istorice tocmai această capacitate
de plăsmuire a realității în vederea acțiunii celei mai adecvate în momentul
respectiv.
Se precizează în felul acesta din nou concepția umanistă în considerarea istoriei.
în primul rând se exprimă o concepție laică despre cauzalitatea faptelor istorice,
deoarece se exclude intervenția unei voințe supraordonate. Precizând raportul de
corelație dintre "ocazie" și "virtute", Machiavelli arată că acțiunea personalității
trebuie să fie angrenată în realitatea istorică și să-i corespundă; condamnă utopia
și aventura care reprezintă neadecvarea "virtuții" la "ocazie'", sau nesocotirea ei;
după cum condamnă fatalismul care înseamnă inexistența sau ne funcționare a
"virtuții" atunci când "ocazia" este prezentă și ea nu este folosită de om și pentru
el.
6. Exemplele revin în ultimul capitol al Principelui (XXVI). Aici ele au valoare
demonstrativă, urmărind să arate rolul "ocaziei" și al "virtuții", pentru a explica
puterea unor principi și reușita acțiunii lor; în capitolul final, aceleași exemple vor
avea, stilistic, o funcție exhortativă, urmărind să convingă pe Lorenzo că "ocazia"
este adecvată "virtuții" lui și a Medicilor, că materia este gata pentru a-și primi
forma și că Italia îl așteaptă pe acela care să-i dea unitatea și puterea.
7. Este vorba de Alba Longa: Romulus și Remus, născuți de Rhea Sylvia, vestală,
fiică a regelui Numitor, coborau astfel din regii care guvernau această cetate.
8. Referire la cunoscuta legendă potrivit căreia, din ordinul lui Amulius, fratele lui
Numitor și uzurpatorul tronului, cei doi copii au fost părăsiți pe malul Tibrului de
unde au fost salvați de o lupoaică.
9. Regatul mezilor a devenit, în secolul al Vl-lea î.e.n., un stat puternic datorită
cuceririlor și victoriilor lui Ciaxares (625-584). A urmat o perioadă de pace sub
regele Astiages (584-550), în care problemele apărării țării au fost neglijate;
victoria lui Cirus a fost favorizată de această situație.
10. în Discorsi sopra Ia prima deca di Tito Livio (cartea a Ol-a, cap. 30), Machiavelli
arată greutățile pe care le întâmpină un legiuitor din partea acelora care, din
invidie față de însușirile pe care acesta le dovedește, nu îngăduie ca el să
îndrumeze statul pe calea progresului. Autorul citează aici, în acest sens, exemplul
lui Moise, și arată că acela care va citi Biblia în mod rațional ("sensatamente") –
ceea ce reprezintă o anticipare a uneia din tezele progresiste ale gândirii lui Vico,
de interpretare rațională a miturilor și a povestirilor biblice – va vedea că pentru a
face cu putință aplicarea legilor și orânduirilor noi pe care le dăduse, Moise "a
fost nevoit… să ucidă oameni nenumărați care, împinși nu de altceva decât de
invidie, se împotriveau planurilor lui" (Opere, ed. cit., p. 387). Cf. și nota
următoare.
112113

11. în această fra/ă și în restul paragrafului, Machiavelli arată că legiuirile noi se
impun cu greu. El discută în felul acesta problema noului în dezvoltarea istoriei •ți
condițiile în care aceasta învinge trecutul, adică ceea ce este vechi în societate.
Aparent, există o contradicție între conținutul acestui paragraf și paragraful întâi al
capitolului III, în care se spune că oamenii își schimbă cu ușurință guvernanții
deoarece nădăjduiesc întotdeauna că cel nou va fi mai bun decât cel din trecut; și
se conclude că ei se înșeală și că un conducător nou se dovedește mai rău dec ai
înaintașul lui. în capitolul și paragraful de față este vorba însă, nu de oameni, ci de
condiții și orânduiri noi, iar acestea sunt greu de înfăptuit. Distingem în această
afirmație ideea luptei dintre vechd și noi și a efortului necesar, deci a intervenției
active a omului, pentru ca noul să învingă. Se opun noului în primul rând
adversarii legiuitorului care vrea să introducă legi noi, adică aceia care erau
favorizați de orânduirea veche; dar se opun totodată oamenii care nu cred în
superioritatea noului decât dacă faptele o dovedesc. Machiavelli nu formulează o
judecată de valoare cu privire la raportul dintre vechi și nou; dar întrucât și
principele are de înfrânt această împotrivire, iar legile pe care el trebuie să le dea
statului sunt legi utile acestuia, înseamnă că pentru Machiavelli noul este superioi
vechiului, deci legile noi sunt utile statului. Indicând împotrivirea oamenilor care
cu greu se lasă convinși de superioritatea noului, Machiavelli nu pune la îndoială
această superioritate, dar observă că spiritul omenesc procedează numai pe ba/ă
de fapte, că acceptarea unui lucru ca adevărat nu este posibilă decât atunci când
practica a dovedit acest lucru; iar această idee se leagă desigur de modul de
gândire nou, care este al Renașterii. Noțiunea de "veritâ effettuale", adevăr
întemeiat pe fapte, pe care o vom întâlni mai departe, va dovedi, ca și aceasta,
orientarea științifică a modului de gândire al scriitorului; "ajutorul prea puțin
energic", felul măsurat și lipsit de avânt cu care oamenii primesc ceea ce este nou
indică așadar pentru Machiavelli acea înțeleaptă cumpănire a lucrurilor pe care
omul o dobândește numai prin practicarea cercetării științifice și prin însușirea
metodelor ei. Susținătorii noului sunt pentru Machiavelli întotdeauna precauți în
acceptarea lui; adversarii lui sunt însă pătimași pentru că ei nu apără adevărul ci
doar propriile lor situații privilegiate. Hotărât și consecvent în introducerea noului
este deci numai principele, în funcția progresistă pe care Machiavelli i-o atribuie
în tratatul său. în ideea noului care reușește numai prin luptă și prin intervenția
activă a omului, respectiv a principelui, există un mod necesar și un criteriu de
valoare. în măsura în care noul este voit de principe, el va triumfa asupra
împotrivirilor; în măsura în care nu se va putea impune, el se va dovedi a nu li
superior trecutului, după cum cel care îl susține se va dovedi a nu fi cu adevărat
principele necesar în acel moment. Exemplul următor, al lui Savonarola.
ilustrează tocmai acest criteriu de judecată cu privire la orânduirea pe care un
principe nou vrea să o introducă.12. Recomandând conducătorilor de state să fie înarmați pentru ca la nevoie să-i facă
pe oameni "să creadă prin forță", Machiavelli arată funcția conducătoare a
personalității care cunoaște mersul istoriei, care acționea/ă în sensul ei și care. ca
atare, va convinge prin forță pe aceia care nu recunosc, din primul moment,
valoarea noului. Indicând în acest fel rolul principelui. Machiavelli laicizează și
democratizează noțiunea de monarh sau de conducător de stat în general. O
laicizează pentru că dă dreptul unui om și nu unui slujitor al bisericii de a se socoti
știutor deasupra celorlalți și de a le impune cu forța adevărul. O democratizează
totodată, întrucât recunoaște dreptul de a se impune ca știutor al adevărului și
profet al lui, oricărui martor, și principelui ereditar, și celui nou, singurul criteriu
al calității lui de "principe" fiind însușirile lui reunite în noțiunea de "virtu".
13. Exemplul lui Savonarola poate să confirme interpretările de mai sus. Girolamo
Savonarola (1452-1498), călugăr dominican, predicator la biserica San Marco din
Florența, a fost, după alungarea Medicilor, în 1494, principalul autor al
reorganizării democratice a Republicii Florentine. Ci. Istoria evului mediu, sub
redacția lui S. D. S k a z k i n, ed. cit., v. II, p. 245. Adversar al corupției clerului
înalt, având împotriva lui pe partizanii Medicilor, pe călugării franciscani și pe
papa Alexandru VI, a fost condamnat și ars pe rug la Florența (1498). Acțiunea lui
de condamnare a artelor într-un moment în care acestea atingeau o mare
perfecțiune, era contrară timpului; organizarea politică pe care a dat-o Florenței,
în spiritul unui republicanism pe baze creștine, era însă la rândul ei o întoarcere
spre trecut, și nu putea să contribuie la întărirea statelor italiene și nici la unirea
lor. în cadrul opoziției antimedicee, opera lui Savonarola este importantă în
măsura în care denunță acțiunea și ambițiile politice ale papalității și constată
primejdia aservirii Italiei de către străini.
Este evident că gândirea și opera călugărului dominican nu puteau să fie decât
străine înțelegerii și vederilor lui Machiavelli. Pe plan politic, acțiunea lui
Savonarola era pentru Machiavelli total greșită: în primul rând prin obiectivul ei,
întrucât noua orânduire a Florenței într-o republică creștină ar fi zădărnicit
eforturile pentru crearea unui stat unitar și absolut, precum este statul preconizat
în Principele, și în al doilea rând pentru că tactica de luptă folosită de Savonarola i
se pare lipsită de inteligență politică și de aceea pe drept cuvânt sortită
insuccesului. în diferitele referiri la Savonarola, pe care le întâlnim în opera lui
Machiavelli. rezervele acestuia, de multe ori sarcastice, privesc numai tactica
politică iar nu conținutul însuși al reformelor urmărite. în același timp, se poate
constata o ușoară evoluție a aprecierilor lui, de-a lungul anilor, de la ironia
aproape nemiloasă față de călugărul dominican, până la judecata mai senină față
de programul lui politic, fără ca totuși scriitorul să se apropie vreodată de tezele
acestuia, lucru care confirmă orientarea raționalistă a gândirii lui Machiavelli și
finalitatea ei politică precisă în cadrul aceleiași perioade de criză a statelor
11415

italiene. Primul lext referitor la Savonarola este. în ordine cronologică, scrisoarea
pe care Machiavelli o adresează, la 8 martie 1498, lui Rkxardo Bechi, diplomat
florentin acreditat pe lângă statul papal.
Referirile la Savonarola în Discorsi sopra Iu primii Jccu di Tilo Livio suni la
rândul lor prețioase. Scriitorul îi contestă însușirile de om politic și se exprimă
față de el cu un respect nu lipsit de o evidentă ironie, care se adresează însă mai
mult celor care l-au urmat, decât lui însuși. Scrise în anii de maturitate și la
aproape două decenii de la moartea lui Savonarola, Discursurile apreciază mai ju-,1
acțiunea lui, regăsind unele puncte comune cu propriile idei ale scriitorului.
Astfel, în cartea I, capitolul 11, care tratează "Despre religia romanilor", susținând
că instituția bisericii este necesară în organizarea unui stat pentru că îi îngăduie
principelui să impună ascultarea legilor lui ("Și în adevăr nu a existat nici un om
de stat care să fi introdus legi noi pentru un popor și care să nu fi recurs la
Dumnezeu, pentru că altfel ele nu or fi acceptate", în Opere, ed. cit., pp. 123-124).
Machiavelli amintește de Savonarola ca unul care a urmat acest principiu tactic.
Exemplul lui Savonarola confirmă pentru Machiavelli necesitatea religiei și u
bisericii ca mijloace pentru impunerea legilor. în cartea a IlI-a a Discursurilor
(cap. 30), referirea la Savonarola cuprinde la rândul ei o judecată interesantă. Ca
și în prezentul pasaj din Principe, Savonarola este amintit pentru tactica lui greșită
față de adversari. Savonarola, se spune în Principe, a fost învins pentru că a fost
lipsit de sprijinul armelor. în Discorsi referirea este mai amplă cuprinzând o
judecată cu privire la conținutul social al acțiunii lui Savonarola; se arată și aici că
el nu a putut să impună legile noi pentru că i-a lipsit autoritatea necesară, iar cei
care i-au fost discipoli și ar fi avut autoritatea pe care el nu a avut-o, au înțeles
greșit ideile lui ("nefiind înțeles bine de către aceia care îl urmau"); dar se observa
în plus că predicile lui "sunt pline de acuzații față de mai marii lumii și de
invective împotriva lor" (Opere, ed. cit., p. 387). Referirea la Savonarola cuprinde
de data aceasta o înțelegere nouă a acțiunii lui întrucât indică substratul ei social și
politic dincolo de aparențele religioase, după ce în pasajul amintit mai sus (cartea
I, cap. 4) se arătase, în același sens, că apelul la credința religioasă fusese doar o
tactică prin care Savonarola reușise să câștige poporul florentin în vederea legilor
noi pe care voia să i le dea, legi care s-ar fi întemeiat, se spune în pasajul de față
(cartea a 111-a, cap.30), pe denunțarea celor mari pe care el îi atacă în predicile lui.
în concluzie, se poate spune că judecata lui Machiavelli despre Savonarola
dovedește o privire treptat mai matură și mai cuprinzătoare; scriitorul nu vede în
el un "principe" și constată erorile lui de tactică (cf. și Discorsi, cartea 1, cap. 45.
în Opere, ed. cit., p. 186), dar apreciază conținutul social și revoluționar .ii
predicilor lui și consideră că folosirea credinței religioase este o tactică bună de
urmat.14. Este vorba de Hicron II, care a devenit tiran al Siracuzei în 269 și a murit în 214.
A fost aliatul Cartaginci la începutul primului război punic, dar a încheiat curând
o pace separată cu romanii, așa încât la sfârșitul războiului (241), aceștia au
anexat Sicilia, lăsând în stăpânirea lui Hieron coasta răsăriteană a insulei.
15. Machiavelli se referă pe de o parte la discordiile interne care s-au produs la
Siracuza după moartea lui Agatocle (289 î.e.n.) și pe de altă parte la amenințările
externe care veneau din partea mamertinilor, stăpâni asupra unor cetăți apropiate
caMessina și Rhegium (Calabria).
16. Traducerea în românește este: "deoarece nimic nu îi lipsea pentru a domni, afară
de un regat". Machiavelli citează din memorie cuvintele lui M. Iunianus Iustinus
(secolul al II-lea – al W 'îa), autorul unui rezumat al Istoriilor filipice ale lui T r o-
gus Pompeius. Acesta spune cu privire la Hieron, în cartea a XXXIII-a: "ut
nihil ei regium de esse, praeter regnum videretur", de unde se vede ușoara
deosebire față de citatul din Principe (cf. II Principe, a cura di Giuseppe Lisio, cit.,
p. 44, nota 9).
CAPITOLUL VII
1. în capitolul de față, Machiavelli relatează faptele lui Cezar Borgia, arătând pe de o
parte meritele lui politice, iar pe de altă parte greșeala pe care a săvârșit-o voind să
învingă "prin armele și favoarea altuia". Autorul arată că ducele de Valentinois a
ocupat mai multe state datorită priceperii lui politice, a tacticii inteligente, a
voinței ferme și consecvente. Modul în care a procedat i se pare a fi un exemplu
pentru orice încercare viitoare de unificare a statelor italiene prin înlăturarea
micilor principate, rămășițe ale fărâmițării politicii feudale. Acțiunea lui politică și
militară a avut însă un viciu de bază, întrucât s-a întemeiat pe un fapt exterior, pe
o condiție favorabilă, care la un moment dat a încetat de a mai exista. Cezar
Borgia era fiul papii Alexandru, și numai în această calitate a lui a putut să-și
înceapă acțiunea și să obțină o serie de victorii inițiale. Toate cuceirile lui s-au
prăbușit așadar în momentul morții tatălui lui. Admirația lui Machiavelli se
adresează tacticii lui Cezar Borgia, iar nereușita lui este atribuită unui fapt
neprevăzut, și anume moartea timpurie a papii. în planul lui de acțiune și în
prevederea numeroaselor obstacole, ducele de Valentinois nu a avut în vedere
posibilitatea acestei întâmplări, iar greșeala lui este cu atât mai mare cu cât el știa
că își dobândise puterea "mulțumită situației înalte a tatălui său".
2. Este vorba de Darius I (521-486 î.e.n.), rege al Persiei, care stăpânea orașele
grecești din Asia Mică, precum și Hellespontul; cele peste douăzeci de satrapii, în
care era împărțit regatul, erau guvernate de satrapi care dispuneau pe teritoriul lor
de o putere aproape egală cu a unui principe.
17

14. Principalele trupe mercenare existente la acea dată in Italia erau ale condotierilor
Baglioni din Perugia, Fabrizio Colonna, nobil roman, principalul interlocutor du
Arte della guerra a lui Machiavelli, și Niccolo Vilelli din Cittâ di Caslello. Dai
nici una din aceste trupe nu era de încredere, întrucât condotierii lor deși erau du
orașele aparținând statului papal și deci ar fi trebuit să fie la dispoziția Iu
Alexandru VI, erau în realitate aserviți intereselor celor două mari familii du
Roma, Orsini și Colonna, rivale între ele, dar egal de potrivnice papii și fiului său
15. Aceste alte motive ale venețienilor sunt arătate în cap. III al Principelui,
16. Cu privire la sprijinul pe care Alexandru VI 1-a primit din partea lui Ludovic Xlî
Machiavelli scrie într-o scrisoare oficială adresată guvernului florentin: "…(papa;
a găsit un rege care, pentru a se despărți de soția lui bătrână îi promitea și ii
făgăduia mai mult decât oricine" (citat în N i c c o 1 6 Machiavelli,//
Principe, a cura di Giuseppe Lisio, ed. cit., p. 47, nota 17).
17. Se știe că Cezar Borgia îl însoțea pe Ludovic XII în expediția lui împotriva
Milanului. Orașul a fost ocupat de francezi în octombrie 1499 și, îndată după
aceasta, Cezar Borgia a obținut trupele necesare pentru a ataca Romagna.
Pretextul a fost ușor de găsit. întrucât această provincie aparținea teoretic statului
papal, iar seniorii diferitelor orașe erau obligați să plătească un tribut bisericii
Alexandru VI a invocat motivul că sumele datorate nu fuseseră achitate și 1-a
trimis pe fiul lui să ocupe teritoriile respective. într-un interval de timp relath
scurt, din noiembrie 1499 până în ianuarie 1503, Cezar Borgia a ocupat rând pe
rând principalele seniorii din Romagna, trecând și în provincia alăturată. Le
Marche. Astfel 1-a îndepărtat pe Girolamo Riario, ocupând Imole și Forli; de la
Giovanni Sforza a luat Pesaro, de la Pandolfo Malatesta, Rimini. Faenza, stăpânită
de Astorre Manfredi, a fost ocupată în septembrie 1501; Urbino, unde domnea
Guidobaldo de Montefeltro, în iunie 1502; au urmat Camerino, Senigallia, Citta d:
Castello și Perugia (ianuarie 1503). în urma acestor cuceriri, Cezar Borgia
primește de la tatăl său titlul de duce de Romagna și Urbino, precum și pe acela de
"gonfalonier și căpitan general al bisericii".
18. Este vorba de mercenarii angajați de familia Orsini și partizanii ei, aflați sub
comanda lui Paolo Orsini.
19. Cezar Borgia voia ca, o dată cucerită Romagna, prin ocuparea Faenzei (aprilie
1501), să se facă stăpân și asupra Bologniei. El încearcă lucrul acesta stabilind o
înțelegere ascunsă cu adversarii lui Giovanni Bentivoglio. senior al orașului.
Complotul nu reușește, întrucât acesta se bucură de protecția lui Ludovic XII care
nu putea privi cu ochi buni ambițiile prea mari ale lui Borgia.
20. Cf. nota 17.
21. Rezultă în adevăr că Ludovic XII 1-a oprit pe Cezar Borgia de a duce la capa;
această expediție. într-o scrisoare din noiembrie 1500, trimisă din Franța, în cursu5
misiunii pe care o avea aici, Machiavelli relatează că Ludovic XII ceruse să î ^comunice lui Cezar Borgia "că îi displace faptul pe care 1-a auzit, că în armata
care se găsește în Romagna se intenționează de a se merge, fie cu rebeli, fie cu
alții, împotriva florentinilor, ceea ce majestatea sa nu vrea să îngăduie în nici un
fel". (Cit. în V i 11 o r i o O s i m o , Inlroduzione, în op. cit., p. XXV, nota 4).
22. Este vorba de întâlnirea de la magione. lângă Perugia, din 9 octombrie 1502. a
principalilor condotieri ai lui Cezar Borgia care, speriați de creșterea puterii lui, au
hotărât să-1 atace în comun (cf. Introducerea, p. XIX). Erau prezenți la această
întâlnire Giovan Paolo Baglioni, senior al Perugiei, Ermes Bentivoglio care-1
reprezenta pe Giovanni Beltivoglio, senior al Bolognei, Antonio da Venafro,
trimis de Pandolfo Petrucci, seniorul Sienei, Vitellozzo Vitelli și Oliverotto da
Fermo. Cf. Descrizione del modo tenuto dai duca Valentino nello ammazzare
Vitellozzo VittelH, Oliverotto da Fermo, ii Signor Pagolo e ii Duca di Gravina
Orsini (Opere, ed. cit., pp. 457-458).
23. La puține zile după întâlnirea de la Magione, s-a încercat răscoala generală
împotriva lui Cezar Borgia. Urbino revine în stăpânirea lui Guidobaldo de
Montefeltro; armatele ducelui de Valentinois sunt înfrânte la Fossombrone (17
octombrie), iar la Camerino se înapoiază seniorul orașului, Giovanni Măria da
Varano. Totuși acțiunea nu a reușit; Cezar Borgia, retras la Imola, a primit
ajutoare de la francezi, așa încât nu după mult timp răsculații au făcut demersuri
pentru a se împăca cu ducele.
Se precizează însă că această mișcare începuse încă înainte de întâlnirea de la
Magione. Spunând că "aceasta a provocat rebeliunea de la Urbino…", Machiavelli
comite o inexactitate, voind să stabilească un raport precis de cauză și efect.
Arătând că întreaga acțiune a fost hotărâtă la Magione, el trece peste adevărul
istoric care este mai complex. Rezultă că la întoarcerea lui Cezar Borgia din
Franța, condotierii hotărâseră acțiunea lor, iar primele tulburări din ducatul de
Urbino au precedat întâlnirea de la Magione (cf. Opere, ed. cit., p. 458, nota 1).
Pentru desfășurarea faptelor, cf. din nou Descrizione del modo tenuto dai Duca
Valentino, unde se arată că după înfrângerea pe care a suferit-o la Fossombrone,
Cezar Borgia a încercat și treptat a reușit să-i recâștige pe condotieri de partea lui,
amăgindu-i cu vorbe mincinoase: "și fiind un mare prefăcut nu lăsă nimic de o
parte pentru a-i face să înțeleagă că își îndreptaseră armele împotriva aceluia care
voia ca ceea ce ei câștigaseră să fie al lor, și că lui îi era de ajuns să aibă titlul de
principe, dar voia ca principatul să fie al lor". (Opere, ed. cit., p. 459).
24- La 25 octombrie, Paolo Orsini sosește la Imola, ca reprezentant al grupului de
răsculați și se angajează să lupte din nou pentru Cezar Borgia. Urbino și Camerino
revin din nou în puterea lui, fiind părăsite de seniorii lor, Guidobaldo de
Montefeltro și Giovanni Măria de Varano. Curând, Orsini ocupă și Senigallia,
obligându-1 să fugă pe seniorul ei, Francesco Măria della Rovere, iar Cezar
120 121

Borgia. sosit la rândul lui în orașul cucerit, își duce la capăt planul îndelung
urmărit, ordonând uciderea fontilor rebeli care speraseră că vor ti cruțași.
Așadar. în timp ce conjurații și ceilalți încetaseră orice acțiune împotriva duce li.
și Paolo Orsini conducea trupele spre Senigallia, Borgia iși pregătea răzbunaiv..
folosindu-se de naivitatea celorlalți. Relatarea exactă a uciderii lui Vitello//<-
Vitelli și Oliverotto da Fermo la Senigallia (31 decembrie 1502) și a lui Pan!.
Orsini și a ducelui de Gravina, la interval de aproape trei săptămâni, se găsește n
continuarea paginilor citate din aceeași Dcscrizionc del modo tcnuto dai Duc,
Valentino. Cf. de asemenea scrisoarea din 1 ianuarie 1503. cuprinsă în Legazionc
al Duca Valentino. Machiavelli a cunoscut îndeaproape toate aceste fapte, întrucât
se afla în acel moment ca trimis al Florenței pe lângă Cezar Borgia. Sosit la Imola
la începutul lui octombrie 1502, în momentul când încep tulburările împotriva
ducelui, el fusese trimis pentru a-i spune acestuia că guvernul lui nu era alături de
răsculați și pentru a-1 face totodată să înțeleagă că nu i se oferă o alianță directă și
hotărâtă. Asistase, în săptămânile următoare, la întreaga desfășurare a faptelor și
fusese la Senigallia în ziua când Cezar Borgia își dusese planul la capăt.
Scrisoarea pe care o trimite la Florența, a doua zi după omorârea lui Vitellozzo ^i
a lui Oliverotto, relatează amănunțit aceleași fapte. în plus, Machiavelli povestește
că în aceeași noapte, puțin timp după ce cei doi condotieri fuseseră făcuți
prizonieri, pentru ca imediat după aceea să fie strangulați. Cezar Borgia îl
chemase la el și "cu figura cea mai senină din lume" îi povestise mulțumit isprava
lui (Legazione al Duca Valentino, în Opere, ed. cit., p. 454): se pare că el însuși
este neplăcut surprins de cinismul ducelui.
25. Știm că diferitele teritorii din Romagna erau guvernate de mici seniori ca
Giovanni Sforza la Pesaro, Pandolfo Malatesta la Rimini, Riario la Forli și Imola.
Astorre Manfredi la Faenza, Jacopo Appiani la Piombino, în sfârșit Francescc
Măria della Rovere la Senigallia. Pentru modul de guvernare al acestora, ci.
Discorsi, cartea a Ol-a, cap. 29, intitulat "Păcatele popoarelor vin de la principi",
unde Machiavelli scrie: "Acela care va vorbi de popoarele care în vremurile
noastre au cunoscut multe hoții și alte păcate asemănătoare, va vedea că toate
acestea au venit de la aceia care îi guvernau și care erau la fel. Romagna, înainte
de a fi fost nimiciți aici, de către papa Alexandru VI, seniorii care o guvernau, era
vestită pentru nelegiuirile ei. căci se știe că aici din orice prilej oricât de ușor se
iscau ucideri și jafuri nespus de muri. Lucrurile acestea erau consecința răutății
acelor principi, și nu a firii reale a oamenilor, cum spuneau ei. Căci principii
aceștia fiind săraci și voind să trăiască în bogăție, erau nevoiți să se dedea la multe
jafuri, și pe acestea să le săvârșească în multe feluri". (Opere, ed. cit., pp. 384-
385). împotriva acestor state ale Peninsulei, care erau cele mai fărâmițate și mai
ușor de cucerit, s-a îndreptat ambiția lui Alexandru VI, care urmărea să-i asigure
fiului său stăpânirea unui teritoriu în afara statului pontifical. Acțiunea lui Ce/diBorgia, pornită din dorința de cucerire, a avut însă drept consecință reunirea
micilor teritorii sub o singură stăpânire, ceea ce explică însemnătatea pe care
Machiavelli o acordă acestor fapte și admirația pe care o are față de duce. In
adevăr, acțiunea acestuia reprezintă, pentru scriitor, un început de unificare a
statelor italiene: de aceea, prin urmările ei. această acțiune avea în mod obiectiv
un caracter antifeudal. întrucât ea crea condițiile de formare a statului național. Cf.
cu privire la acesta. Antonio G r a m s c i Note sulMachiavelli, ed. cit., p. 14:
"Principele trebuie să pună capăt anarhiei feudale: și lucrul acesta îl va face
Valentino în Romagna, sprijinindu-se pe clasele producătoare, negustori și țărani".
Același pasaj din Principe este prețios pentru că arată răspunderea pe care o au
principii față de situația internă a țării lor: lăcomia principilor determină jafuri și
omoruri; dezordinile care domnesc într-o țară reflectă guvernarea rea a
conducătorilor; însuși titlul capitolului citat din Discorsi arată că Machiavelli
admiră guvernarea absolută în măsura în care principele nu ar avea nevoie să
abuzeze de puterea lui, în felul micilor seniori din Romagna.
26. Este vorba de Remirro, Remiro. Ramiro sau Rimino de Orco, cu numele latinizat
Remigius de Lorqua, majordom al lui Cezar Borgia, venit cu el din Franța în
1498. Numit șef al justiției în Romagna, în 1501, a fost făcut prizonier în
decembrie 1502 și apoi omorât.
27. Este vorba aici de instituirea unei magistraturi civile în locul celei militare care
fusese condusă de Remirro de Orco. Cezar Borgia a înființat atunci un asemenea
tribunal cu sediul la Cesena (octombrie 1502).
28. Remirro de Orco se făcuse vinovat în guvernarea lui de deținere și acumulare de
alimente; în același timp întreținea legături cu conjurații de la Magione.
Pedepsindu-I, Cezar Borgia înlătura pe un om care se alăturase dușmanilor lui și
în același timp își câștiga favoarea supușilor lui pentru că răzbuna cruzimile
săvârșite față de populație; pe acestea însă el însuși le impusese deoarece îl
numise în această funcție tocmai pentru că îl cunoștea capabil de a guverna în
. mod necruțător (cf. N i c c o 1 6 Machiavelli, Scrittipolitici scelti, ed. cit.,
p. 64, notele 128-129).
29. Eroarea lui Ludovic XII era aceea de a-1 fi susținut pe Cezar Borgia și pe
Alexandru VI; în felul acesta își luase un vecin primejdios în apropierea Milanului
și în același timp întărise puterea papalității.
30. Este vorba de evenimentele legate de regatul Neapolului. După ocuparea
Neapolului de către spanioli, sub conducerea lui Consalvo de Cordova (14 mai
1503), francezii se retrag în fortăreața de la Gaeta pe care spaniolii o împresoară.
In cursul luptelor, Alexandru VI începe tratativele cu Consalvo de Cordova
cerându-i alianța pentru ocuparea Milanului care era acum în stăpânirea regelui
Franței.
122 123

I
t
i i31. Alexandru VI a murit la 18 august 1503, în etate de 73 de ani. S-a crezut, nu la;,,
motiv întemeiat, că s-ar fi otrăvit singur, din greșeală. Se știe în adevăr că a mm
în aceeași zi în care fusese, împreună cu Ce/ar, fiul lui, oaspetele cardinalul!
Adriano de Corneto și că tot atunci aceștia doi s-au îmbolnăvit grav. Lucrul ace •'.
a făcut să se creadă că papa și fiul său voiseră să-l otrăvească pe cardinal, M
băuseră, din greșeală, din vinul otrăvit pe care-1 pregătiseră pentru acesta (ci. ,\
ecolo Machia v e 1 1 i, Scritti politici scelti, ed. cit., p. 65, nota 1-U
Guicciardini povestește pe larg aceste fapte; el arată că, date fiind simptomen.
observate "fața umflată și foarte urâtă", s-a putut crede că Alexandru VI a mur;
otrăvit și că fiul lui fusese victima aceleiași încercări, dar fiind mai tânăr și luân,.
imediat "doctorii puternice și potrivite otrăvii", a scăpat de la moarte dar •>-„
îmbolnăvit foarte grav (Storia d'Italia, VI. 4, ed. cit., v. II, p. 97).
32. Adică: pentru a nu da principilor deposedați de el prilejul de a interveni pe lângj
noul papă care i-ar fi urmat lui Alexandru VI, pentru a-1 deposeda la rândul lui de
teritoriile cucerite cu ajutorul tatălui lui.
33. Cf. F. Guicciardini, Istoria Italiei, VI, 4: "…întrucât se gândise înainte,
întotdeauna, ca la moartea tatălui lui să se folosească în parte de teroarea
armatelor lui și în parte de favoarea cardinalilor spanioli care erau unsprezece Iu
număr, pentru ca să facă să fie ales un papă după voia lui…" (Storia d'Italia, eJ.
cit., v. n, p. 98).
34. în adevăr Cezar Borgia, care ocupase Piombino și Perugia și era pe cale de i;
ocupa și Pisa, avea în planul lui și ocuparea Toscanei. Machiavelli, referindu-se ki
aceasta în Del modo di trattare i popoli della Valdichian a ribellati scria: "Și penin:
a nu mai vorbi de frica pe care puteți s-o aveți de principii de dincolo de Alpi. si
vorbim de altă frică, aceea care ne este mai apropiată. Cine a observat acțiunile lui
Cezar Borgia, zis ducele Valentino, și-a dat seama că pentru a păstra statele pe
care le are, el nu a urmărit niciodată să se sprijine pe prieteniile italiene, stimând1–;
întotdeauna prea puțin pe venețieni și încă mai puțin pe voi; iar dacă lucrul acesu
este adevărat, el se gândește cu siguranță să-și facă din Italia un stat atât de mare
încât să fie sigur de puterea lui, iar prietenia lui să fie dorită de un alt principe do
seamă. Iar dacă aceasta este intenția lui și dacă el năzuiește la stăpânirea Toscane:
ca fiind teritoriul cel mai apropiat și cel mai potrivit să formeze un regat împrcu-vi
cu statele pe care le ocupă acum (și rezultă în mod necesar că el are acest pkin.
atât din cele spuse mai sus, cât și din ceea ce se știe despre ambiția lui, cum și 0.•••
faptul că v-a tot dus cu vorba în ce privește acordurile și nu a vrut niciodată vi
încheie cu noi nici un fel de înțelegere), rămâne totuși de văzut dacă este acu"
momentul potrivit pentru ca el să-și pună în aplicare planurile acestea" (Opere, cu,
cit., p. 431). Machiavelli își încheie raportul observând că nu este momeniu
potrivit pentru un atac asupra Toscanei, dar că Cezar Borgia nu are timp ^-
așteptat pentru a începe o acțiune de-abia atunci când rezultatul ei ar fi fost swdeoarece "nu-i mai rămâne mult timp față de cei câțiva ani de viață pe care papa ii
mai are de trăit", așaincât "trebuie ca el să folosească prima ocazie care i se oferi
încredințându-se în hună parte soartei" (ibid. p. 432). Judecând astfel
eventualitatea unui atac al lui Borgia împotriva Toscanei, Machiavelli dovedea și
pe această cale priceperea lui ascuțită cu privire la situația politică momentană.
fără a pierde însă din vedere teoria sa cu privire la modul de acțiune cel mai just al
unui principe; el observă deci că Cezar Borgia ar comite o greșeală dacă ar ataca
în acest moment Toscana, dar nu exclude posibilitatea totuși a atacului, deoarece
i știe că actuala libertate de acțiune a ducelui se sprijină în bună parte pe ajutorul
primit de la Alexandru VI. Borgia reprezintă și aici pentru Machiavelli exemplul
acelui tip de principe a cărui putere depinde în întregime de sprijinul și situația
altcuiva, în cazul da față Papa Alexandru, tatăl lui.
35. Amintim că Borgia ocupase Perugia în ianuarie 1503, și Piombino încă de la
începutul acestei acțiuni, în septembrie 1501. în decembrie același an, el începuse
o serie de tratative cu Pisa care ar fi urmat să se proclame independentă,
separându-se de Toscana și formând un ducat sub stăpânirea lui.
36. Cezar Borgia, care începuse mai de mult tratative cu pisanii refuzase până acum
oferta lor de a guverna ducatul independent care s-ar fi format și procedase în
acest fel pentru a nu fi rău privit de regele Ludovic XII.
37. în adevăr, Cezar Borgia își începuse ascensiunea în 1498 când obținuse de la
Ludovic XII titlul de duce de Valentinois; de atunci și până în august 1503, data
morții lui Alexandru VI, trecuseră cinci ani.
38. Este vorba de armatele spaniole în luptă contra francezilor pentru ocuparea
Neapolului, care în acest moment asediau Gaeta, și de armatele, proaspăt aduse,
ale lui Ludovic XII, aflate în apropiere de Roma.
39. Cuvântul italian este aici "ferocitâ", având sensul latin; comentatorii indică deci ca
echivalent "fire neîmblânzită", dar în limba secolelor al XlV-Iea – al XVI-lea
cuvântul apare în general cu valoare de "curajos, aprig, mândru".
40. Cf. nota 25 în care se arată situația micilor seniori din Romagna înainte de Cezar
Borgia. Rezultă cu evidență că ocupând aceste state, după ce îndepărtase pe
diferiți tirani, ducele reușise să câștige populația de partea lui printr-o guvernare
fermă și cumpănită. Cert este că la moartea lui Alexandru VI, când Cezar Borgia
nu mai era sprijinit de statul papal, iar noul papă urma să revendice teritoriile
ocupate de el, acestea au rezistat cât au putut situației noi care se crease, în
speranța că ducele va reuși să se mențină și că ele vor putea rămâne în posesia lui;
Romagna a revenit sub guvernul papal doar în momentul în care Cezar Borgia nu
mai avea nici o posibilitate de acțiune. Făcut prizonier din ordinul lui Iuliu II,
devenit papă, și închis de acesta la Castel Sant'Angelo, a trebuit să-i cedeze
Cesana și Forli. în aprilie 1504, a plecat la Neapole unde Consalvo de Cordova,
vicerege, după ce 1-a primit cu cinste, 1-a făcut de asemenea prizonier și 1-a predat
124125

regelui Spaniei. închis la Medina del Carnpo. el evadează iți caulă ajutor pe lâiii:.,
regele Navarrei, care îi era cumnat; în sfârșit, moare in 1507, într-o luptă ohscură
la asaltul unui castel.
41. Imediat după moartea lui Alexandru VI, la 22 septembrie 1503, a fost ales pap;-.
principele Piccolomini, care sub numele de Pius III, nu a domnit nici patr;
săptămâni. A urmat la 28 octombrie 1503. alegerea lui Iuliu II, fostul cardin…
Giuliano della Rovere, pe care Cezar Borgia 1-a susținut, deși fusese un dușman
îndârjit al lui Alexandru VI. Viitorul papă îi promisese ducelui, înainte de al;
ales, o serie de favoruri, între care acela de a-i reda teritoriile din Romagna. (>
dată ales, Iuliu II nu și-a ținut cuvântul. Se știe că Machiavelli se afla într-i
misiune la curtea papală, între 23 octombrie și 18 decembrie 1503, așa încât a
urmărit îndeaproape întreaga dezvoltare a situației și a cunoscut unele aspecte care
au dus la alegerea lui Iuliu II. în scrisorile trimise guvernului său din această
misiune {Legazione prima alia Corte di Roma) găsim unele amănunte interesante.
Astfel, în scrisorile expediate în noaptea din 31 octombrie și în dimineața de
1 noiembrie, el relatează mersul lucrărilor în curs ale Conclavului și anunță
alegerea lui Iuliu II pe care l-au susținut regii Franței și Spaniei, precum și ducele
Valentino, așa încât a reușit să obțină voturile necesare (cf. Legazione prima alia
Corte di Roma, în N.Machiavelli, Scritli politici scelti, ed. cit., p. 2611.
Sunt menționate în aceleași scrisori convorbirile pe care Machiavelli în calitatea
lui de trimis al Florenței, le-a avut în acest timp cu ducele Valentino care nu
rareori dovedea, în aceste momente grele pentru el, că nu mai reușea să păstre/e
tactica abilă folosită până acum, exprimându-se "cu vorbe pline de venin și
patimă" (op. cit., p. 266). Referindu-se apoi, la un moment dat, la naivitatea
arătată de duce atunci când contase pe promisiunile lui della Rovere și sprijinise
alegerea lui ca papă, Machiavelli observă cu ironie: "Ducele se lasă înșelat de
încrederea lui curajoasă și crede că vorbele altuia trebuie să fie mai ferme decât au
fost ale lui" (cit. în N. Machiavelli, Scritti politici scelti, ed. cit., p. 68.
notele 186-187).
în ce-1 privește pe scriitor, rezultă că el nu dă crezare acestor promisiuni, deoarece
într-o scrisoare din 6 noiembrie scrie: "… și în ce privește lucrurile din Romagna.
monseniorul din Rouen și ceilalți cardinali care observă situația din Italia suni
înclinați să spună că se va întâmpla una din două; și anume că acele teritorii din
Romagna (care se aflaseră în stăpânirea lui Cezar Borgia) vor trece și vor li
predate sau în mâinile papii, sau ale regelui: nu știu dacă lucrul acesta le va reuți
dar cred că vor încerca orice cale și nici nu văd posibilă altă soluție" ( N. M a-
c h i a v e 11 i, op. cit., p. 267).
42. Machiavelli fusese trimis în misiune la Roma pentru a prezenta condoleanțek
Republicii Florentine la moartea lui Pius III. în realitate, guvernul florentin i
trimisese pentru a fi ținut la curent, zi cu zi, cu desfășurarea situației în cursuialegerii noului papă. în instrucțiunile care î s-au dat cu prilejul acestei misiuni, se
spune: "Lucruri speciale nu avem a-ți încredința altele decât acesta că, în timpul
șederii tale acolo, să-ți pui toată sârguința în a te ține la curent zi cu zi cu tot ce se
va întâmpla mai demn de a fi luat în seamă". (Commissione e instruzione data a
Niccolo Machiavelli. mandato a Roma da'SignoriDiecia di 24 d'ottobre 1503. în
N i c c o 1 6 Machiavelli, Scritti politici scelti. ed. cit., p. 257).
43. Cf. F. Guicciardini, Istoria Italiei, VI, 4: "… se plângea cu cea mai mare
indignare că se gândise de multe ori, în alte timpuri, la toate întâmplările care ar
putea să survină la moartea tatălui său și se gândise totodată la remediile pe care
le-ar fi folosit, dar niciodată nu-i trecuse prin minte că s-ar putea întâmpla ca în
același timp el însuși să fie împiedicat de a acționa din pricina unei boli atât de
primejdioase" (Storia d'Italia, ed. cit., v. . p. 98).
44. Comentatorii notează cu acest prilej forma condițională a afirmației, care
dovedește că admirația scriitorului pentru abilitatea politică a lui Borgia nu
exclude cu totul o anumită rezervă de ordin moral (cf. Niccolo Machiavelli,
Scritti politici scelti, ed. cit., p. 68, notele 193-194). în concepția lui Machiavelli,
eticul se confundă cu politicul în măsura în care metodele recomandate principelui
•; sunt necesare scopului urmărit. Așadar, aparenta rezervă a scriitorului față de
morala de clasă a burgheziei la ascensiune, reprezintă, dacă ea există, o rămășiță a
moralei feudale religioase.
45. "Spiritul capabil de lucruri mari" este acela al principelui care știe să folosească
toate mijloacele necesare acțiunii lui; năzuința lui înaltă este crearea unui stat
puternic în Peninsulă. în condițiile date ale timpului, această năzuință putea fi
înfăptuită numai prin mijloacele arătate de Machiavelli. Scriitorul recomandă deci
principelui violența pe care o consideră drept mijlocul necesar asigurării domniei
lui.
46. Alexandru VI a murit la 73 de ani; viața lui este socotită "prea scurtă" în raport cu
situația fiului lui, care armai fi avut nevoie de sprijinul tatălui său.
47. Rezultă însă, după cum am arătat, că Cezar Borgia s-a lăsat amăgit de promisiunile
cardinalului della Rovere, deși cunoștea dușmănia lui față de Alexandru VI și putea
să presupună că nu-i va fi nici lui favorabil. Prin sublinierea acestei greșeli de
tactică a lui Borgia, Machiavelli arată că el nu corespundea integral figurii
principelui propus ca exemplu (cf. cu privire la aceasta. Antonio Gramsci,
Note sul Machiavelli. ed. cit., pp. 3-4). Se observă totodată că eroarea lui Borgia
s-ar putea explica prin faptul că viitorul papă era cunoscut ca un om foarte darnic.
Machiavelli menționează acest lucru în cap. XVI al Principe/ui (cf. Niccolo
Machiavelli, II Principe, a cura di Giuseppe Lisio, ed. cit., p. 55, nota 11). în
fine, nu trebuie uitat că Iuliu II a fost ales nu numai datorită lui Cezar Borgia ci și
datorită sprijinului de care s-a bucurat din partea regelui Spaniei și al Franței, care
au "scris colegiului (de cardinali) în favoarea Iui; el a avut așadar de partea lui. cum
126127

observă Machiavelli, "tot atâtea părți câte sunt în Colegiu" {Legaziune prima .ui-,
Corte di Roma, în N. Machiavelli, Scrittipolitici scelti, ed. cit., p. 261 i. ( ț.
pentru acest punct Francesco E r c o I e, L 'etica di Machiavelli. în /.,
politica di Machiavelli. ed. cit., pp. 30-31, unde aprecierea lui Machiavelli față vie
modul de acțiune al lui Cezar Borgia este analizată în lumina noțiunilor de "vinii
șj "fortuna". Pentru Machiavelli, Cezar Borgia a acționat numai până la un punct ir
mod perfect. Cezar Borgia nu putea să prevadă faptul accidental și nu necesar ui
morții premature a papii și al îmbolnăvirii lui în același timp. El putea să prevadă
însă atitudinea lui Iuliu II, deoarece pornind de la o situație de fapt, inimiciția
anterioară, trebuia să știe că o dată devenit papă, aceasta avea să-i fie defavorabil.
Nereușita finală a acțiunii lui Cezar Borgia rezultă din această cunoaștere
incompletă a condițiilor obiective în care se desfășura acțiunea; reușita acesteia
depinde de prevedere, iar aceasta rezultă din cunoașterea exhaustivă a condițiilor
obiective, cu toate implicațiile sau consecințele care se cuprind în ele, cu tot atâtea
posibilități. Se verifică prin aceasta observațiile cu privire la tactica empirică
recomandată de Machiavelli în legătură cu folosirea "ocaziei" (Cf. M. M o t t a,
Machiavellismo e Morxismo, Rinascita, 7/1948). Tactica lui Cezar Borgia nu a
reușit până la capăt tocmai pentru că ea nu s-a sprijinit pe cunoașterea tuturor
condițiilor obiective, ci a constat mai mult într-o abilă și cinică folosire a
"ocaziilor". Empirică și în esență oportunistă, tactica recomandată de Machiavelli
denotă limitele gândirii lui.
48. Este vorba de cardinalul Giuliano della Rovere, viitorul papă Iuliu II, numit astfel
după cunoscuta biserică din Roma "San Pietro in Vincoli"; della Rovere era
titularul parohiei respective.
49. Cardinalul Giovanni Colonna.
50. Este vorba de cardinalul Raffaello Riario, titular al parohiei "San Giorgio" din
Roma.
51. Cardinalul Ascanio Sforza era fiul lui Galeazzo Sforza, duce de Milano.
52. Georges d'Amboise, fost arhiepiscop de Rouen, care primise titlul de cardinal de
la Alexandru VI (1498).
53. Se știe că familia Borgia era de origine spaniolă; cardinalii spanioli erau în mod
firesc favorabili ducelui Valentino, cu atât mai mult cu cât fuseseră făcuți
cardinali de către Alexandru VI. Așadar dacă unul din ei ar fi fost ales papă, el nu
ar fi putut fi adversar al lui Cezar Borgia.
54. Aceeași idee se regăsește în alte scrieri ale lui Machiavelli. Cf. Discorsi, cartea u
IlI-a, cap. 4: "… se poate aminti oricărui conducător că insultele trecute nu au fost
niciodată șterse de binefacerile noi; și cu atât mai puțin, cu cât binefacerea nouă
este mai mică decât a fost insulta" (Opere, ed. cit., p. 318). Cf. în aceeași operă,
cartea I, cap. 1, intitulat "Cine este mai ingrat, un popor sau un principe", unde
Machiavelli citează o frază a lui Tacit, care conține aceeași idee: "Proclivius csiiniuriae, quam beneficiu vicem cxsolvcrc, quia gratia oncri. ultio in qucslu
habetur ("Este mai ușor să plătești o injurie decât o binefacere, deoarece
gratitudinea este socotită drept o povară, iar răzbunarea drept un câștig"; în textul
lui Machiavelli se notează grafia "questu" în loc de "quaestu"). Dar este probabil
că scriitorul găsea în Tacit doar o confirmare a convingerii personale pe care și-o
formase în anii practicii lui politice.
CAPITOLUL VIII
1. în capitolul VI, Machiavelli a arătat că cineva poate deveni principe, din simplu
particular, fie datorită însușirilor lui deosebite ("virtu"). fie printr-o soartă
norocoasă. A examinat apoi, în același capitol, primul caz, amintind, ca exemple
de "virtu" pe Moise, Cirus. Romulus, Teseu și Hieron din Siracuza. în cap. VII a
analizat cazul următor, al celor care devin principi datorită ajutorului primit de la
altcineva și se mențin numai atâta timp cât durează puterea acestuia. în capitolul
de față, se indică alte două moduri de a deveni principe: prin crimă și nelegiuire,
sau prin favoarea concetățenilor. Capitolul VIII analizează primul mod; în
capitolul următor va fi analizat modul al doilea.
2. Despre acest al doilea mod se vorbește, deși mai puțin amănunțit, în Discorsi,
cartea I, cap. 52.
3. Machiavelli apreciază că, în măsura în care este necesar, cineva poate folosi calea
nelegiuirilor pentru a ajunge principe; deși nu mărturisește că aceasta ar fi calea
cea mai recomandabilă, scriitorul o socotește totuși o cale posibilă și acceptabilă
în anumite împrejurări.
4. Agatocle a fost tiran al Siracuzei în anii 316-289 î.e.n.
5. Este vorba de un bunic al lui Hamilcar Barca, adversarul romanilor în primul război
punic. în relatarea acțiunilor lui Agatocle, Machiavelli urmează îndeaproape opera
lui Justinus, Trog Pompei Historiarum Philippicarum Epitomae.
6. în realitate, la întoarcerea sa din Africa, Agatocle a ordonat o serie de represiuni
sângeroase împotriva orașului pentru a răzbuna moartea fiilor lui asasinați de
siracuzani în lipsa lui (cf. Niccolo Machiavelli, Scritti politici scelti, ed.
cit., p. 72, notele 26-27).
7. în anul 309 î. e.n.
8. De fapt cartaginezii au păstrat în stăpânirea lor o parte din orașele Siciliei.
9. Contrar capitolul VII, unde faptele lui Cezar Borgia sunt lăudate ca exemplu de
abilitate politică, pagina de față condamnă pe acela care își trădează prietenii și
folosește crima și nelegiuirea pentru a obține puterea. Această judecată diferită
față de acțiuni asemănătoare poate fi explicată. Machiavelli consideră faptele lui
Agatocle în lumina scopurilor și realizării lor, urmărindu-le până în efectele lor
cele mai îndepărtate. Nelegiuirile și crimele lui Agatocle i se par cu totul
128129

disproporționate față de scopul propus .și de realizarea lui. Și chiar dacă admu,,
fermitatea acestui om caic a ajuns principe "prin mii de osteneli și de primejdii
și îl pune alături de "oricare excelent conducător de armate", nu consideră <./•
scopul urmărit de el merită să fie obținut prin crime și violențe de orice le
acțiunile lui sunt considerate deci drept nelegiuiri. în aprecierea acțiunii lui Ce/„
Borgia, scriitorul avea in vedere scopul și rezultatul obținui, iar ambele i se parcj,
a fi demne de laudă deoarece ele creau condițiile unificării Italiei. Nici o acțiun,
nu este condamnabilă pentru scriitor, dacă ea contribuie, în cât de mică măsură. L
acest scop. Scriitorul nu-1 condamnă pe duce deoarece, dacă el și-ar fi dus la capâi
acțiunea, ar fi realizat, chiar numai în parte, condițiile înfăptuirii statului italia:;
Deosebirea criteriului de judecată în cele două cazuri confirmă caracterul
ocazional și funcția exhortativă a Principelui întrucât "machiavelismul" este
recomandat ca o metodă numai în cazul lui Cezar Borgia, adică al principelui care
ar fi putut uni statele italiene. Acest mod de gândire, în care acțiunea este judecata
în funcție de utilitatea ei pentru patrie, indică poziția de clasă a scriitorului
Formarea statului național fiind scopul principal al acțiunii burgheziei în
ascensiune, diferitele moduri de comportare și faptele care contribuiau la crearea
acestui stat erau considerate drept bune din punctul de vedere al moralei. Pentru
raportul dintre morală și politică lui Machiavelli, cf. Discursuri (HI, 41): "… patria
este bine apărată oricare ar fi modul în care o aperi, prin josnicie sau prin glorie…:
acolo unde este în joc numai salvarea patriei, nu trebuie să existe nici o
considerație cu privire la drept sau nedrept, la milă sau cruzime, la fapta lăudabilă
sau josnică, ci lăsând la o parte alt punct de vedere, trebuie să folosești în totul
acele mijloace care pot să-i salveze existența și să-i păstreze libertatea" (Opere.
ed. cit., pp. 410-411).
10. Oliverotto de Fermo este unul din condotierii uciși de Cezar Borgia la Senigallia
Faptele povestite aici de Machiavelli sunt relatate și de Guicciardini care ii
numește însă "Liverotto", iar pe unchiul lui Giovanni Frangiani.
11. Paolo Vitelli, fiul lui Niccolo Vitelli și frate cu Vitellozzo a fost condotier in
slujba Florenței, conducând ca atare războiul pentru reocuparea Pisei; acuzat de
trădare, a fost decapitat (1499). De îndată ce s-au produs primele îndoieli cu
privire la el, Machiavelli, atunci secretar al Republicii, a susținut condamnarea lui
ca și a lui Vitellozzo, angajat și el de florentini. Acesta din urmă a reușit să se
salveze, dar fratele lui a fost condamnat după un proces sumar.
12. Acest sfârșit de frază arată că ideea libertății, în speță ideea independenței politice
este pre/.entă în gândirea lui Machiavelli și ea reflectă preocupările și condițiile
contemporane. Ascensiunea burgheziei florentine este condiționată de libertatea ș
independența Republicii. In acest moment, când Italia era ocupată de armau
străine și expusă a fi victima rivalității dintre celelalte state, Machiavelli ară!.1.valoarea libertății, arunca disprețul asupra celor care o trădau \i. indirect. îndemna
pe concetățenii lui să apere Republica.
13. Machiavelli numește paricid asasinarea lui Giovanni Fogiiani întrucât acesta, deși
unchi, îl crescuse pe Oliverotto ca și cum i-ar li fost lată.
14. Arătând că poți folosi cruzimea bine sau rău, Machia\elli dovedește că a depășit
morala feudală. întemeiată pe religie. Criteriul lui de judecată aparține moralei de
clasă a burgheziei. întrucât apreciază acțiunea în funcție de utilitatea ci pentru
principe și pentru statul pe care acesta îl va conduce în folosul burgheziei, clasă pe
care Machiavelli o are în vedere atunci când vorbește de "supuși".
15. Paranteza rezumă acumularea contradicțiilor care au apărut pe măsură ce
demonstrația și-a dezvoltat argumentele și a invocat exemplele concrete. In
momentul de față, Machiavelli se găsește în fața contradicției pe care el însuși a
alimentat-o într-atât încât a scos-o la iveală, și ca atare nu mai poate s-o ignore.
Recunoaște că este o contradicție faptul de "a vorbi bine despre rău", totuși nu
este nedumerit, nici nu consideră că ceea ce a spus până acum constituie un
raționament greșit. Dimpotrivă, pune în paranteză constatarea contradicției și trece
mai departe, dezvoltându-și demonstrația începută, deoarece contradicția este
aparentă, în măsura în care binele și răul care se contrapun aici pot fi puse de
acord de îndată ce punctul de vedere al considerării lor se schimbă. (Cf. nota
precedentă).
16. Aceeași idee demonstrată în Discorsi (cartea I cap. 45): "De unde se vede cât este
de păgubitor pentru o republică sau pentru un principe să-și țină supușii mereu
neliniștiți și înfricoșați, prin neîncetate pedepse și abuzuri față de ei… De aceea
este necesar sau să nu superi niciodată pe nimeni sau să faci dintr-o singură dată
tot răul, iar după aceea să-i faci pe oameni să prindă încredere și să le dai prilej de
a se liniști și a găsi pacea" (Opere, ed. cit., p. 187).
17. Adică nu vei avea timpul necesar ca să-i pedepsești'pe cei care s-au ridicat
împotriva ta.
CAPITOLUL IX
1. Capitolul de față. care tratează despre acei principi care se bucură de încrederea
poporului și care prin aceasta au obținut domnia, ne îngăduie să cunoaștem
gândirea lui Machiavelli cu privire la guvernarea statului în condiții de pace, când
puterea principelui se sprijină în întregime pe legătura lui cu poporul. în timp ce
capitolele precedente analizau însușirile necesare unui principe în împrejurările
particulare, de cucerire a puterii sau de conducere a unui război, paginile de față,
în care se înfățișează însușirile necesare guvernării în condițiile cele mai uencralc
ale tuturor statelor, sunt cele care definesc conținutul cel mai propriu al gândirii
scriitorului. însușirea principală recomandată principelui este legătura cu poporul
130 131

prin care, după cum s-a mai arătat, Machiavelli înțelege in primul rund păturile
burgheziei orășenești, reierindu-se la țărănime numai in măsura în care aceasta vu
forma armata permanentă a statului național. Am tradus, folosind termenul de
"principat civil" (în original "principato civile"), deoarece adjectivul – dată liino
etimologia cuvântului – poate fi înțeles în două feluri: principatul este "civil"
întrucât principele este el însuși cetățean al orașului respectiv (în latinește, "'civis'
înseamnă "cetățean"), și întrucât el obține puterea cu ajutorul cetățenilor și nu al
trupelor militare.
. Traducem termenul italian "umori" prin "tendințe politice"; el înseamnă aici de fapt
"poziție de clasă". Istoria antică și modernă precum și istoria contemporană îi
înfățișează o luptă neîncetată între popor și asupritori, pe care scriitorul o
înregistrează și o comentează în favoarea poporului. Aici se formulează totodată o
idee de bază pentru gândirea lui Machiavelli, anume că antagonismele de clasă
determină legiuirile noi în favoarea libertății: "Eu spun că aceia care condamnă
luptele dintre nobili și plebe dezaprobă pare-se acele lucruri care au fost prima
cauză datorită căreia Roma și-a păstrat libertatea, și iau în seamă mai mult zarva și
strigătele produse de aceste lupte decât efectele bune pe care ele le determinau; și
tot așa mi se pare că ei nu țin seama de faptul că în orice republică există două
tendințe politice diferite, aceea a poporului și aceea a celor mari; și că toate legile
care se fac în favoarea libertății se nasc din dezbinarea lor, după cum se poate
vedea cu ușurință urmărind cele ce s-au întâmplat la Roma: căci de la Tarquini la
Gracchi. perioadă care cuprinde aproape 400 de ani, luptele interne determinau
rareori exiluri și foarte arareori vărsare de sânge" (Opere, ed. cit., pp. 101-102). în
sfârșit, el arată rolul poporului în istorie ca purtător al progresului, înțelegând prin
"popor" păturile largi orășenești: "Iar dorințele popoarelor libere rareori suni
dăunătoare libertății deoarece ele se nasc sau din faptul că popoarele respective
sunt asuprite, sau din bănuiala lor că vor fi asuprite". (Opere, ed. cit., p. 102).
Pentru lămurirea aceleiași idei este mai limpede și mai categoric, în aceleași
Discursuri, capitolul 5 din cartea I, în care scriitorul arată că "libertatea statului"
(adică drepturile cetățenilor) este mai bine apărată de popor decât de cei mari.
Pornind și de data aceasta de la ideea că lucrul esențial pentru un stat este acela de
a-și păstra libertatea, în sensul arătat mai sus, și de a-și constitui în acest scop
instituțiile cele mai adecvate, "una guardia alia libertâ", autorul întreabă cine este
mai indicat a fi în fruntea acestor instituții de apărare și păstrare a libertății.
Considerând pentru aceasta scopul pe care-1 pot avea în acțiunile lor nobilii si
poporul, Machiavelli ne arată că cei dintâi nu pot să urmărească decât anularea
libertății, iar celălalt păstrarea ei: "Și fără îndoială că privind scopul celor nobili și
al celor care nu sunt astfel, se va vedea la cei dintâi dorința mare de a stăpâni, iui
la acesta numai dorința de a nu fi stăpânit, și prin urmare o mai mare voință de a
trăi liberi, deoarece ei nu pot spera așa cum speră cei mari că ar putea abuza delibertate", (Opere, ed. cit., p. 104). Analizând mai departe lupta de clasă între
aceia care vor să păstreze ceea ce au. adică cei mari, și aceia care vor să obțină
ceea ce nu au, adică poporul, și propunându-și să arate care dintre cele două părți
este mai dăunătoare statului prin luptele pe care le întreține. Machiavelli se va
pronunța din nou în favoarea poporului, spunând: "… de cele mai multe ori
dezordinile sunt cauzate de aceia care posedă, deoarece frica de a pierde face să se
nască în ei aceleași pofte pe care le au și cei care doresc să dobândească; căci
oamenii cred că nu stăpânesc în siguranță ceea ce au, dacă nu dobândesc din nou
altceva. Și aceasta, cu atât mai mult. cu cât posedând mult, ei pot cu mai multă
putere și cu mai multă mișcare să producă schimbări" (Opere, ed. cit., p. 105).
Cu privire la lupta de clasă socotită drept o trăsătură proprie societăților cunoscute
până atunci, cf. și Istorie fiorentine, cartea a II-a, cap. 12, unde, vorbind despre
situația Florenței, Machiavelli spune: "Războaiele dinafară și pacea dinăuntru
făcuseră ca partidul guelf și cel ghibelin aproape să nu mai existe la Florența; mai
erau aprinse doar acele porniri care există în mod firesc la toate orașele, între cei
puternici și popor: căci poporul, voind să trăiască potrivit legilor, iar cei puternici
voind să dicteze ei acestora (adică legilor), nu este cu putință ca și unii și alții să
poată trăi alături (în același stat)", (Opere, ed. cit., p. 633). Cf., în aceeași operă,
cartea a III-a cap. 1, care începe astfel: "Dușmăniile puternice și firești care există
între oamenii din popor și nobili și care au drept cauză faptul că aceștia vor să
comande și celălalt nu vrea să asculte…" (Opere, ed. cit., p. 680).
3. în text găsim "licenzia" pe care l-am tradus cu "abuzuri". în Discorsi(cartea I, cap.
2), Machiavelli deosebește trei tipuri de state: principatul, aristocrația și
democrația ("Principato, Ottimati e Popolare", în Opere, ed. cit., p. 96) și arată că
ele pot degenera respectiv în tiranie, oligarhie și anarhie. în pasajul de față,
Machiavelli arată că lupta de clasă determină fie formarea unei monarhii,
"principatul", fie revolta poporului pentru cucerirea libertății, fie abuzurile care se
comit în numele acesteia.
4. Poziția de clasă a scriitorului apare în această precizare a caracterului de clasă a
statului. Principatul creat prin voința poporului este sau republica, proprie statelor-
orașe italiene, sau monarhia absolută; în ambele cazuri "poporul" este burghezia
orașe. Dimpotrivă, principatul creat prin acțiunea celor mari este statul feudal.
5. Cf. Discordi, I, 40: "De unde rezultă că acei tirani care se bucură de favoarea
poporului și au ca dușmani pe cei mari, sunt mai siguri pe situația lor, deoarece
violența lor este susținută de forțe mai mari decât este puterea celor care au drept
dușman poporul și drept prietenă nobilimea" (Opere, ed. cit., pp. 181-182).
6. întregul pasaj ne îngăduie să spunem că "principatul" este. în concepția lui
Machiavelli, monarhia absolută care se constituia în Franța la acea dată, sub
presiunea forței crescânde a burgheziei.
132 133

7. CI', nota 2. De remarcat superioritatea recunoscută poporului, respectiv hurghc/ia m
ascensiune, asupra clasei feudale. Criteriul de judecată este scopul urmărit dL
fiecare din cele două clase dușmane. Luptând pentru libertate, adică împotriva
asupririi care poate fi a celor mari sau a unor ocupanți străini, poporul luptă penii
un scop care este "mai cinstit decât al celor mari".
8. Machiavelli indică principelui, respectiv monarhului absolut, tactica pe care trebui:
s-o urmeze față de nobilimea feudală: s-o folosească, dacă ea va sprijini statul LCI
nou, sau s-o lipsească de orice putere în cazul că ea i se va împotrivi. Scriiiorui
avertizează însă, mai departe, că menținerea puterii principelui depinde numai de
favoarea "poporului".
9. Exemplul nu coincide cu ideea care trebuie ilustrată. într-adevăr, Nabis, tiran a
spartei în anii 207-192 î.e.n, a domnit cu multă violență și cruzime. A ocupai
Argos și Messenia și s-a luptat împotriva romanilor care susținea Liga ahaică; în
195 a fost nevoit să încheie pacea care i-a fost impusă de consulul Flaminius și a
murit ucis de Alexamen, un etolian (cf. Discorsi, III, 6, în Opere, ed. cit., p. 3281.
Machiavelli îl menționează în Discorsi, I, 40, unde, ca și în textul de față, îl dă ca
exemplu de principe care a știut să-și cucerească iubirea poporului. (Opere, eU
cit., p. 182). în adevăr, Nabis încercase să-și câștige favoarea poporului prin
promisiuni demagogice, ceea ce ar justifica în parte menționarea lui în capitolul
de față.
10. Nu este exact că Nabis ar fi avut împotriva lui întreaga Grecie; de fapt s-a luptai
numai cu Liga ahaică. Armata romană câștigase recent victoriile asupra lui Filip Y
al Macedoniei.
11. Se amintește ca echivalent proverbul vechi francez: "Qui se fonde sur la tourbe. ii
bastit dessus la bourbe" (cf. N. Machiavelli, II Principe, a cura di G. Lisio.
ed. cit., p. 66, nota 5). Machiavelli respinge acest proverb ca și părerea celor care
sunt egali de neîncrezători în popor; ideea este reluată pe larg în Discorsi (I, 57 M
58). Sub titlul "Mulțimea este mai puternică și mai statornică decât un principe",
Machiavelli respinge (cap. 58) neîncrederea în popor și susține dimpotrivă că
principele se poate sprijini pe acesta. El știe că are de combătut o eroare foarte
răspândită, totuși consideră că ideea lui poate fi apărată și susținută cu
argumentele rațiunii: "Spun așadar", scrie Machiavelli, "că defectul pentru care
scriitorii învinuiesc mulțimile poate fi găsit la toți oamenii în particular, și mai
ales la principi; căci oricine care nu ar fi disciplinat de legi, ar face aceleași greșeli
ca și mulțimea dezlănțuită… în opoziție cu aceasta trebuie considerată o mulțime
guvernată de legi și se va vedea atunci că ea posedă aceleași însușiri pe care le au
ceilalți (oamenii care ascultă de legi), și nici nu stăpânește cu mândrie, nici nu
slujește cu umilință… închei deci spunând, împotriva părerii comune care susține
că popoarele, atunci când conduc, sunt schimbătoare, nestatornice și
nerecunoscătoare, că dimpotrivă aceste păcate nu sunt la ele altele decât -eîntâlnesc la principii particulari. Iar dacă cineva acu/ă și popoarele și principii
împreună, s-ar putea să spună adevărul; dacă insă exclude pe principi, se înșeală:
deoarece un popor care comandă și este bine organizat va fi statornic, prudent și
recunoscător, nu altfel decât un principe sau mai mult chiar decât un principe care
este socotit a fi înțelept; iar pe de altă parte, un principe care nu ține seama de nici
: o lege va ii ingrat, schimbător și imprudent mai mult decât un popor" [Opere. ed.
cit., p. 211). Ceva mai departe, continuând a arăta că mulțimea sau poporul merită
încrederea, se spune: "Dar în ceea ce privește înțelepciunea și statornicia, spun că
un popor este mai înțelept, mai statornic și cu mai multă judecată decât un
principe. Și nu fără motiv glasul poporului este asemuit cu glasul lui Dumnezeu"
(Opere, ed. cit., p. 212). în sfârșit, arătând superioritatea poporului asupra unui
principe, prin scopul diferit pentru care fiecare luptă, se spune: "Atunci când un
popor se dezlănțuie, nu te temi de nebuniile pe care le săvârșește și nu ți-e frică de
răul prezent, ci de cel care poate să se nască de aici, întrucât din atâta dezordine se
poate naște un tiran. Cât privește principii răi, se întâmplă contrariul, deoarece te
temi de răul prezent și speri în viitor, întrucât oamenii nutresc credința că viața lor
rea poate face să se nască o libertate. Așa încât vedeți deosebirea între unul și
altul, care este aceeași ca deosebirea între ceea ce este și ceea ce trebuie să fie.
. Cruzimile mulțimii se îndreaptă împotriva acelora de care ei se tem să nu ocupe
bunul comun; acelea ale principelui sunt îndreptate contra aceluia de care se teme
să nu ia bunul său propriu". (Opere, ed. cit., p. 213). Găsim deci în Principe ideea
rolului politic al burgheziei considerată drept clasă capabilă de a fi factor activ în
••• conducerea statului. Capitolul amintit din Discorsi (I. 58) este polemic, iar
concluzia concordă cu cele spuse mai sus (cf. nota 2), cu privire la rolul poporului
în stat.
12. Tiberius (162-133 î.e.n.) și Caius Gracchus (152-121 î.e.n.), plebei, înrudiți însă
cu familiile mari ale Romei, nepoți ai lui Scipio Africanul, au fost tribuni ai
plebei.
13. Machiavelli se referă la un episod din răscoala acelor meseriași florentini care
lucrau la dărăcitul lânii și care erau numiți "ciompi" (1378). Giorgio Scaii,
cunoscut ca om foarte bogat, a făcut parte din guvernul Florenței imediat după
răscoală, în septembrie 1378, bucurându-se de sprijinul meseriașilor și al păturilor
populare. Comportarea lui arogantă, de exponent al burgheziei înstărite, 1-a făcut
să piardă însă favoarea acestora.
în fruntea unei oligarhii de ambițioși demagogi, interesați să împiedice cu orice
preț izbucnirea din nou a răscoalei, Giorgio Scaii ordonă nenumărate condamnări
la moarte, răspândind panica și teroarea în oraș. Aceasta atrage ura atât a poporului
din care se recrutează răsculații cât și a magistraților Florenței care șovăiau să
pronunțe sentințele ce Ii se cereau. Condamnarea și executarea lui folosesc păturii
înstărite a burgheziei care desființează drepturile pe care le acordase micilor
134 135

meseriași, imediat după răscoală, ți îți reia toate privilegiile punând capăt ace le •
scurte perioade în care Florența s-a bucurat de cea mai largă democrație pe care .,
cunoscut-o în toată istoria ei (cf. N i c c o 1 1 6 R o d o 1 i c o, I, Ciompi Firen/r
Sansoni. 1945, pp. 178-221). Machiavelli, care vorbește în Istorie tiorentinepe Iar,
de răscoala ciompilor indicând limpede caracterul ascuțit al luptei de clasă ,.,
Florența, se oprește, în relatarea sa, și asupra lui Giorgio Scaii, amintind toate
nelegiuirile lui (Cartea a IlI-a, cap. XVIII). Povestind apoi condamnarea v
uciderea lui, observă că "nimeni nu 1-a apărat, deși, poporul, cu puțină vreme
înainte, îl adorase". (Opere, ed. cit., p. 715). Scriitorul pune alături cele două
episoade, unul din istoria Romei, cu exemplul Gracchilor, celălalt din istoria
recentă a Florenței pentru a arăta că, în ambele cazuri, aceia care s-au pus în
fruntea poporului au fost doborâți de clasa conducătoare care a reușit să amăgească
masele atrăgându-le de partea ei. Folosind deci pretextul greșelilor și abuzurilor
nenumărate ale lui Scaii, cei bogați au provocat condamnarea lui pentru ca în felul
acesta să înlăture toate efectele răscoalei ciompilor; și Machiavelli arată mai
departe (IU, 21), cum, la un an după executarea lui Giorgio Scaii, poporul, care
stăpânise Florența de la 1378-1381, își pierde din nou drepturile iar conducerea
revine burgheziei bogate, "popolani nobili e… guelfi" (op. cit., p. 716).
14. Machiavelli arată prin urmare că un conducător adevărat se bucură de încrederea
poporului și nu este părăsit de el. în exemplele date mai sus, scriitorul se referea la
abilitatea cu care cei mari, respectiv nobilii și burghezia bogată a Florenței au știul
să atragă de partea lor poporul, justificând în felul acesta izolarea în care s-au aflat
la un moment dat conducătorii arătați. Scriitorul recunoaște poporului însușirile
necesare spre a-1 putea sprijini pe principe, dacă acesta dovedește la rândul lui
fermitatea și consecvența unui conducător.
15. Adică un principe care-și exercită puterea prin intermediul diferitelor magistraturi.
CAPITOLUL X
1. Machiavelli a analizat, în capitolele precedente, modurile de guvernare, arătând
mijloacele prin care principele obține și păstrează puterea asupra supușilor lui. în
capitolul de față, el privește situația principatului în raporturile lui cu celelalte
state, punând problema mijloacelor de apărare, a alianțelor și a armatelor. Despre
necesitatea acestora din urmă, în legătură cu desființarea trupelor de mercenari, va
vorbi pe larg în capitolul XII.
2. în textul italian; "o per abundanzia di uomini o di denari…" Comentariul lui
Vittorio Osimo observă că cele două conjuncții sunt în cazul de față mai curând
copulative decât disjunctive, deoarece pentru alcătuirea unei armate bune, este
nevoie și de oameni și de bani. (N. Machiavelli, Scritti politici scelti, ed.
cit., p. 86, notele 6-7).3 în original: "tare una giornata eon quulunquc vienc ud assaltare". S-a tradu->
reducând "tare una giornata" la "să se lupte", întrucât giornata înseamnă "tapte do
arme, încăierare, luptă"; cuvântul este un tranțu/ism inclus la acea dată în limbă
cu înțelesul arătat. Cf. Discorsi, II, 17. unde Machiavelli scrie: …"încăierări în
câmp deschis (numite în zilele noastre cu cuvântul franțuzesc "giornate" iar de
către italieni, "fapte de arme")…" {Opere. ed. cil., p. 260).
4. Primul caz este cel înfățișat în cap. VI, în care se arată în ce fel dobândești puterea
folosind armate proprii și făcând dovadă de însușiri personale deosebite.
5.Cf. cap. XH și XIII.
6. în text "terra", cuvânt care din secolul al XlH-lea până în secolul al XlV-lea are
sensul de "cetățuie întărită".
7. în capitolul IX.
8. în capitolele XV-XXI.
9. Machiavelli vorbește despre orașele germane în mai multe scrieri ca: Discorsi sopra
le cose di Alamagna, Rapporto di cose della Magna, Ritratti delle cose della
Magna, Legazione alVImperatore și Discorsi (cartea a ni-ea). Se știe că scriitorul
nu a cunoscut Germania propriu-zisă; el a călătorit în Elveția și s-a oprit timp de
șase luni în Tirol. Cele cuprinse în paginile de față se referă numai la orașele
libere din Elveția germană și din Tirol, în timp ce majoritatea orașelor germane
continuau să fie vasale ale împăratului sau ale unui senior. Cf. Ritratti delle cose
della Magna, unde se spun aproape aceleași lucruri ca în pagina de față, arătându-
se buna organizare a cetăților pentru cazurile de război și subliniindu-se existența
armatelor proprii. După cum, în analiza organizării politice a statului, exemplul
mereu prezent în mintea scriitorului era monarhia franceză, tot astfel în ce privește
relațiile de producție și organizarea economiei, scriitorul propune ca model un stat
străin, în speță orașele germane; rezultă că la această dată, statele italiene și între
ele chiar Florența, începuseră să rămână vădit în urmă față de Franța și Germania.
10. De observat și aici poziția lui Machiavelli, de prețuire a forțelor de producție
reprezentate de meseriași și concentrate în manufacturi: "forța și viața orașului", o
constituie așadar activitatea productivă a păturilor muncitoare. In mod indirect.
aceste pagini conțin o critică la adresa stărilor interne ale Italiei unde criza
economiei era în curs de agravare, (cf. Istoria evului mediu, sub redacția lui S. D.
S k a z k i n, ed. cit., v. II, pp. 240-242). Și nu este lipsită poate de interes
apropierea pe care suntem îndemnați de a o face între această pagină a lui
Machiavelli și opagină a lui Voltaire în Scrisorile filozofice, unde vorbind despre
modul de viață englez, despre dezvoltarea ocupațiilor productive, despre comerț și
altele, scriitorul francez se referă în mod direct la concetățenii lui pe care îi acuză
pentru preocupările lor ușuratice care contribuie la ruina patriei lor. Și într-un ca/
și în altul, un scriitor înaintat îngrijorat de starea țării lui, se adresează con-
cetățenilor lui dându-le exemplul unui stat vecin în care situația era înfloritoare.
136 137

Epoca. împrejurările, caracterul ocazionai al Principelui ți însăți poziția j^
inferioritate a lui Machiavelli fac ca îndemnul lui să fie doar indirect, deși nu nu.
puțin clar. Recunoaștem în Machiavelli un scriitor înaintat dar izolat, în măsura n
care burghezia orășenească a Italiei se găsea la sfârșitul secolului al XV-lca i>
regres, în timp ce Voltaire era exponentul unei burghezii în plină ascensiune C.IK
nu-i menajează pe aristocrați și își transformă îndemnul în satiră.
CAPITOLUL XI
Capitolul de față este deosebit de important întrucât arată care sunt. în gândirea Iu;
Machiavelli, raporturile dintre stat și biserică. Consultarea celorlalte opere
îngăduie completarea ideilor expuse aici. Capitolul de față se caracterizează prin
ironia sarcastică la adresa bisericii și a puterii ei temporale, scriitorul arătând
contradicția care există între cele două noțiuni. Problema teoretică este tratată în
tonul ironiei; prezentarea ei este urmată de scurta expunere istorică privind
creșterea puterii papale în ultimul secol, scriitorul arătând aici rolul pe care 1-a
avut Curia romană în dezvoltarea complexă a situațiilor politice italiene.
Machiavelli nu discută despre meritele sau erorile diferiților papi; critica lui se
adresează bisericii ca instituție, a cărei politică se dovedea dăunătoare celorlalte
state italiene. Machiavellii ridică împotriva bisericii un argument de ordin etic-
educativ și arată că ea a determinat, prin predicarea virtuților creștine, slăbirea
energiei și a însușirilor de luptă la popoarele moderne. Analizând cauza pentru
care popoarele antice au iubit libertatea mai mult decât popoarele moderne, ci
spune că religia "arătându-ne adevărul și calea cea adevărată, ne face să prețuim
mai puțin onoarea lumească… Religia noastră a glorificat mai mult oamenii umili
și contemplativi, decât pe cei activi… Iar dacă religia noastră îți cere să fii curajov
ea vrea ca tu să fii în stare să suporți mai mult decât să faci un lucru care cere
forță. Acest fel de a trăi pare așadar a fi făcut ca lumea să devină fără putere și a
dat-o pradă oamenilor nelegiuiți, care desigur pot să facă orice deoarece
majoritatea oamenilor, pentru a ajunge în paradis, se gândesc mai mult să îndure
loviturile decât să le răzbune." (Discorsi, H. 2, în Opere, ed. cit., p. 227). Acca-uă
critică adusă religiei. în care ușoara ironie la adresa lumii de dincolo dovedește o
gândire raționalistă. coexistă însă cu afirmarea funcției politice pe care
Machiavelli o atribuie bisericii. Critica lui se adresează papalității în măsura in
care aceasta, ca instituție feudală, se opusese mereu intereselor statelor italiene
Considerând însă viitorul stat al Italiei, care trebuia să fie statul național ui
burgheziei, scriitorul arată că biserica, subordonată autorităților laice, va trebui *â
aibă un rol în guvernarea poporului, idee prezentată în Discorsi, cartea 1, cap. 1 2:
"Cât de important este a ține seama de religie și cum este de ruinată Italia pentru
că a fost lipsită de ea din pricina bisericii romane". Machiavelli arată aici i..';instituția bisericii este un instrument de guvernare: "Principii și republicile care
vor să se păstreze neatinse de corupție, trebuie înainte de toate să păstreze intacte
ceremonialul religiei lor și să-1 respecte întotdeauna. Căci nu există un semn mai
evident despre căderea unui stat decât situația de dispreț în care se află cultul
divin…" {Opere. ed. cit., p. 126]. Măsurat de critica lui. Machiavelli acordă
bisericii un rol politic, dar. anticipând poziția iluminiștior. el o subordonează
Statului. Cum e firesc, critica pe care o aduce bisericii pornește de la considerarea
situației de atunci a acestei instituții în Italia. Cuprinde ca atare o critică ascuțită a
rolului papalității în istoria peninsulei. Machiavelli combate în continuare părerea
acelora care susțin că "bunăstarea orașelor Italiei s-ar datora bisericii romane", și,
pentru a dovedi că aceasta a pricinuit, dimpotrivă, decăderea lor, aduce două
argumente. Primul argument este de ordin moral; în adevăr, Machiavelli observă,
f5ră nici o rezervă, "că exemplele rele ale acelei Curți (a papilor) au făcut ca țara
aceasta să piardă orice credință și orice religie… Așadar, noi italienii, datorăm
bisericii și preoților acest lucru: că am ajuns să fim lipsiți de religie și să fim răi".
Al doilea argument este de ordin politic și anume "faptul că biserica a ținut și ține
această țară împărțită… Iar cauza pentru care Italia… nu are și ea un stat și un
principe care s-o guverneze este numai biserica…" (Opere, ed. cit., p. 127).
Această pagină din Discursuri conține principala acuzație adusă bisericii, și
Machiavelli are meritul de a fi exprimat-o limpede și fără teamă. Anticlericalismul
iluminiștilor, care se va afirma în discutarea raporturilor dintre stat și biserică, va
fi în esență o continuare a poziției lui Machiavelli; opera lui Pietro Giannone,
istoricul napolitan de la începutul secolului al XVIII-lea, este în esență o
continuare a acestor poziții exprimate de Machiavelli. Umaniștii, și înaintea lor
Șoccaccio, denunțaseră corupția moravurilor clericale; Machiavelli denunța însă
politica bisericii și efectele ei dăunătoare asupra dezvoltării Italiei, arătând că
puterea temporală a papilor a împiedicat crearea unui stat italian în felul Franței și
al Spaniei: "Biserica nefiind atât de puternică încât să poată ocupa Italia, și
neîngăduind ca un altul s-o ocupe, ea a fost a.șadar cauza pentru care aceasta nu a
putut să ajungă sub guvernarea unui singur conducător și a fost stăpânită de mai
mulți principi și seniori, de unde s-a născut atâta dezbinare și atâta slăbiciune,
încât a ajuns să fie o pradă nu numai pentru barbarii puternici, dar pentru oricine o
ataca. Lucru pe care noi îl datorăm bisericii, și nu altcuiva". (Opere, ed. cit., p.
128). Pentru a aprecia însemnătatea ideilor lui Machiavelli în problema stat-
biserică, trebuie să amintim una din paginile cele mai frumoase ale lui Francesco
de Sanctis care, în Istoria literaturii italiene (capitolul XV), subliniază în cuvinte
avântate conținutul antifeudal al gândirii scriitorului și contribuția lui la formarea
Italiei moderne: "Glorie lui Machiavelli", scrie de Sanctis salutând în el pe acela
care a luptat împotriva puterii temporale a papilor și prin aceasta a ajutat la
138 139

triumful ideilor moderne; "Glorie lui când se prăbușește ceva din clădirea CLM
veche! Și glorie lui când se zidește o parte din cea nouă!"
2. Se observă ușor tonul ironic al acestei constatări care se referă însă nu atât Li
situația contemporană a statului papal, cât la principiile de ba/ă ale structurii Un
în adevăr, dacă, potrivit originii lui, statul papal era guvernat de o "rațiune
superioară" și susținut de Dumnezeu – iar ironia scriitorului se adresea/ă ace^c
situații care este proprie numai statelor eclesiastice – pe plan istoric, el era totuși L
fel cu celelalte state supus vicisitudinilor timpului și ca atare susceptibil di.
variațiuni. Iată de ce Machiavelli constată (în Istorie florentine, cartea I, cap. 9) cu
puterea papilor a fost foarte mare în trecut, dar ea este în momentul de față in
decădere: "Și se va vedea cum papii, cu ajutorul cenzurii, la care se adăuga apoi
ajutorul armelor și al indulgențelor, deveneau înfricoșători și demni de respect; și
cum, folosind rău și una și alta, au pierdut cu totul o putere (cea spirituală), iar in
ce privește cealaltă (puterea temporală) au ajuns la discreția altora". (Opere, ed.
cit., p. 584).
3. Afirmația este desigur ironică, după cum va rezulta din expunerea care urmează și
în care se arată foarte limpede că statele eclesiastice se mențin, la fel ca și alte
state, prin forța armelor și prin guvernarea abilă a papilor.
4. Se observă și aici aceeași atitudine de ironie: aparentul conformism manifestat in
considerarea statelor religioase drept state "create și păstrate de Dumnezeu" este
repede înlăturat în fața obiecției rațiunii care nu se poate opri de a se întreba care
sunt cauzele care au determinat creșterea puterii temporale a bisericii. Exigențele
rațiunii triumfă și rezervele dictate de credință sunt abandonate. Capitolul expune
în continuare, pe scurt, istoria statului papal în ultimele decenii, considerând acest
tip de stat în lumina acelorași coordonate istorice care au fost cercetate în tratarea
asupra celorlalte tipuri de state. Este și aceasta o manifestare a punctului de vedere
laic și raționalist în cercetarea istoriei.
5. Machiavelli se referă la republicile Florenței și Veneției, la ducatul de Milano și ia
regatul Neapolului.
6. "Seniorul" este deosebit de feudal (barone), acesta având puterea prin moștenire
sau prin bunăvoința unui principe, iar cel dintâi cucerind-o prin el însuși.
7. Aluzie la evenimente foarte recente, și anume la constituirea, prin acțiunea și cu
alianța lui Iuliu II, a Ligii de la Cambrai, îndreptate împotriva venețienilor. și a
Ligii sfinte îndreptate contra lui Ludovic XII.
8. Referire la anul 1494, când Carol VIII a coborât în Italia și a ocupat regatul
Neapolului.
9. Machiavelli se referă aici la politica de echilibru care a guvernat raporturile dintre
statele italiene până la sfârșitul secolului al XV-lea, și pe care a promovat-•
îndeosebi Lorenzo Magnificul. Pentru ilustrarea acestei politici, comentator:!
amintesc o pagină din Istoria Italiei a lui Guicciardini care îl laudă pe ace-iprincipe pentru faptul de a fi înțeles "că Republicii Florentine și lui însuși i-ar fi
foarte primejdios, dacă unul din cei mai puternici principi (ai Italiei) și-ar mări
mai mult puterea"; de aceea el "se străduie cu toată grija ca situațiile existente in
Italia să se mențină, păstrându-se echilibrul, așa încât nici una să nu atârne mai
greu într-o parte decât în alta" (cit. în N. M a c h i a v e 1 1 i, Scntti politici seciti,
ed. cit., p. 93, notele 27-30).
10. Adică pentru a-i împiedica de a-și extinde puterea asupra uscatului.
11. Machiavelli se referă la alianța încheiată pentru apărarea Ferrarei (1482), între
Ferdinand de Neapole, Lorenzo Magnificul și Ludovic Maurul, împotriva
Veneției, care era sprijinită la rândul ei de Papa Sixt IV și de Girolamo Riario.
Ercole d'Este, senior al Ferrarei, fusese atacat de venețieni, deoarece împotriva
convenției încheiate cu aceștia, începuse lucrări de extracție a sării în regiunea
Comacchio, lovind astfel în interesele Republicii care pretindea să aibă monopolul
în această ramură a economiei. Războiul a fost greu pentru venețieni și s-a
încheiat prin tratatul de la Bagnolo (1484); s-au restituit atunci reciproc teritoriile
ocupate în cursul luptelor, dar ținutul Polesine și orașul Rovigo au rămas
venețienilor. Cf., pentru desfășurarea acestui război, Istorie fiorentine, cartea a
Vm-a, cap. 22-26, în Opere, ed. cit., p. 955-963.
12. Este vorba de cele două familii feudale din statul pontifical, rivale între ele și
împreună rivale ale papilor. Familia Orsini, înrudită cu Angevinii din regatul
Neapole, și cu alte familii domnitoare, și ale cărei origini datează din secolul al X-
lea, s-a afirmat încă din vremea împăratului Frederic II, că apărătoare a drepturilor
bisericești și adversară în același timp a familiei Colonna. Aceasta, având origini
egal de îndepărtate în timp, a jucat un rol tot atât de mare în politica Romei
papale, atât prin feudele întinse pe care le stăpânea, cât și prin numeroșii
reprezentanți pe care îi avea în clerul înalt.
13. Sixt IV, papă în anii 1471-1484, și-a exercitat pe față nepotismul. Machiavelli îl
caracterizează în Istorie fiorentine (VII, 22), astfel: "…Sixt IV, care înainte se
chema Francesco de Savona, a fost un om de origine foarte joasă și neînsemnată,
dar a devenit, prin însușirile lui, general al ordinului franciscan și pe urmă
cardinal. El a fost cel dintâi papă care a început să arate câtă putere poate să aibă
un papă și cum multe lucruri, care înainte erau numite greșeli, puteau fi ascunse
sub autoritatea papală. Avea în familia lui pe Piero și pe Girolamo, care, după
cum credeau toți, erau fiii lui; cu toate acestea, el îi ascundea sub alte nume mai
cinstite. Acțiunile lui de om ambițios au făcut să fie foarte stimat de către principii
Italiei și fiecare a încercat să și-1 facă prieten". (Opere, ed.cit., pp. 904-905).
14. Este vorba de durata domniei lor ca papi. Afirmația scriitorului privește pe ultimii
papi până la data Principelui: Sixl IV a domnit 13 ani (1471-1484); Inocențiu
VIII, 8 ani (1484-1492), Alexandru VI, 11 ani (1492-1503). iar Iuliu 0 10 ani
(1503-1513).
140 141

15. De fapt, lui Sixt IV î-a urmat Inocențiu VIU, după care a devenit papa Alexandui
VI.
16. în cap. VII, ca o confirmare a celor spuse de Machiavelli. se citează o pagină a li.i
Guicciardini în Istorie florentine, XXVII: "Alcătuind o armată frumoasă, ci .,
dovedit cât de mare este puterea unui papă atunci când are un căpitan viteaz ir
care poate să aibă încredere; … el a fost în sfars.it mai rău și mai fericit decât a IPM
orice alt papă de-a lungul multor secole" (cit. în N i c c o 1 6 Machiavelli.
IIPrincipe, Introduzione e note di Federico Chabod, ed. cit., p. 57, nota 1).
17. Se trece peste domnia foarte scurtă a lui Pius III (22 septembrie-18 octombrie
1503) care i-a urmat lui Alexandru VI, precedând alegerea lui Iuliu II.
18. Este vorba de vinderea funcțiilor bisericești.
19. Judecata lui Machiavelli concordă cu a lui Guicciardini, care îl socotește pe Iuliu
II "autor… al relelor Italiei" (cit. înNiccolo Machiavelli, Scritti politici
scelti, ed. cit., p. 96, nota 59).
20. Iuliu II a ocupat Bologna la 11 noiembrie 1506. Giovanni Bentivoglio, seniorul
orașului, fusese nevoit să fugă și muri puțin timp mai târziu la Ferrara (1508):
urmașul lui reocupă orașul în 1511.
21. Adică în situația în care s-au aflat sub domnia lui Alexandru VI, care reușise să Ic
micșoreze puterea.
22. Adică familiile Orsini și Colonna.
23. Cf. Discorsi, cartea I, cap. 12, care arată efectele dăunătoare ale puterii temporale
a papilor în Italia.
24. Leon X, din familia Medici, a fost ales papă la 21 februarie 1513. Machiavelli
termină Principele la sfârșitul aceluiași an (cf. Scrisoarea adresată lui Francesco
Vettori la 10 decembrie 1513). Fraza de încheiere a capitolului, care este în vădii
contrast cu cele ce preced, confirmă conținutul dedicației prin care Machiavelli se
adresează Medicilor, și inclusiv lui Leon X, cerându-le să întreprindă unificarea
statelor italiene; scriitorul cerea statului feudal al papalității să sprijine formarea
statului național al burgheziei în ascensiune. Această contradicție care izvorăște
din poziția intelectualului la sfârșitul Renașterii explică discrepanța dintre
conținutul critic ascuțit al capitolului de față și încheierea lui adulatoare.
CAPITOLUL XII
1. Capitolul de față și cele două imediat următoare (XIII-XIV) conțin unul din
aspectele cele mai importante ale gândirii lui Machiavelli, anume pledoaria pentru
constituirea armatelor naționale. în afară de Arta războiului, operă special
închinată acestei probleme, Machiavelli a susținut necesitatea armatelor naționale
în numeroase capitole din Discursuri. Se amintesc, din această operă: Cartea I
capitolul 21, intitulat "Cât de mult merită să fie dojenit acel principe si acel Matcare nu au arme proprii": cartea a H-a. capitolul 20. intitulat "Pr.nv, K IC in care
se află acel principe sau acel stat care se folosesc de armate aliate -,au mercenare":
în fine, cartea I, capitolul 43. intitulat "Aceia care luptă pentru gloria lor proprie
sunt soldați buni și credincioși". Cităm din acest ultim capitol următoarele: "Din
acest exemplu se poate vedea de ce soldații mercenari nu sunt deloc folositori; in
adevăr, oamenii aceștia nu au de ce să lupte cu fermitate, când nu urmăresc
altceva decât leafa redusă pe care le-o dai. Lucrul acesta nu este și nici nu poate să
fie suficient pentru a-i face credincioși și pentru a-i îndemna să-ți fie atât de mult
prieteni, încât să fie gata să moară pentru tine. Soldații care nu simt nici un fel de
dragoste față de acela pentru care luptă și nu se socotesc aliații lui, nu vor putea să
fie niciodată atât de viteji, încât să țină piept unui dușman oricât de puțin brav ar fi
el" (Opere, ed. cit., p. 184). Cu privire la semnificația acestui capitol în opera lui
: Machiavelli, cf. A. G r am s c i. Notesul Machiavelli, ed. cit., p. 7, unde se arată
că prin reforma armatei, scriitorul înțelegea introducerea maselor populare, în
speță a țărănimii, în viața politică, pentru formarea unei "voințe colective
național-populare". Prin constituirea armatelor proprii, adaugă Gramsci în
Scrisorile din închisoare, Machiavelli "voia să organizeze hegemonia orașului
asupra statului și de aceea el poate fi numit primul iacobin italian" (Lettcre dai
• Carcete, Torino, Einaudi, 1953, scrisoarea din 7 sept. 1931, p. 138). Observăm de
asemenea că susținând organizarea armatelor naționale, Machiavelli se dovedea și
pe această cale continuatorul primilor istorici umaniști. în adevăr, Leonardo
Bruni, la începutul secolului al XV-lea, critica sistemul trupelor mercenare și
amintea cu laude participarea lui Dante la luptele de apărare a Florenței: Matteo
Palmieri de asemenea în De vita civile (1433) amintea discuțiile ce se duceau în
vremea sa cu privire la problemele organizării militare a statului (cf. Hans Baron,
The crisis ofthe early italian Renaissance, Princeton, 1955, voi. I, pp. 347-375).
2. în cap. VII, la sfârșitul paragrafului 2.
3. Această idee se regăsește în introducerea (Proemio) la Arta războiului, unde
Machiavelli spune: "Căci toate instituțiile care se orânduiesc într-o societate
pentru binele comun al oamenilor, toate legiuirile care se fac aici pentru ca
oamenii să trăiască cu frică de legi și de Dumnezeu ar fi zadarnice dacă nu s-ar
pregăti totodată apărarea lor… Și tot astfel, dimpotrivă, bunele legiuiri lipsite de
ajutorul militar se strică tot așa cum se ruinează un palat mândru și regesc, care,
deși împodobit cu pietre nestemate și cu aur, nu are cu ce să se apere de ploaie"
{Opere, ed. cit., p. 495). Tot astfel, în Discorsi, 1. 4, găsim: "Aceia care cu
înțelepciune au alcătuit un stat au trebuit, între lucrurile cele mai necesare pe care
le-au orânduit, să constituie o pază a libertății; și după cum aceasta este mai bine
sau mai rău instituită, libertatea durează mai mult sau mai puțin" (Opere, ed. cit.,
p. 103). Raportul indicat de Machiavelli este acela dintre instituirea unui drept și
garantarea lui; în cazul de față, armatele sunt arătate ca necesare statului național.
142 143

stat de clasă al burgheziei, întrucât ele apără instituțiile acesteia și dominația ci ,.„
clasă.
4. Ci. L 'Arte della guerra (cartea I) unde Machiavelli, arătând de asemenea primejdia
armatelor mercenare, spune "…dacă un rege nu orânduiește lucrurile in așa tel
pedestrașii lui, în vreme de pace să fie mulțumiți de a se înapoia la casele i..;
trăind aici din meseria pe care o au, el va fi ruinat; deoarece nu există
pedestrime mai primejdioasă decât aceea care este alcătuită din oameni care •»•
luptă în război pentru că aceasta este meseria lor, iar tu ești nevoit în cazul ace-.;..
sau să faci mereu război, sau să-i plătești mereu, sau să te expui primejdiei ca e:
să-ți ia domnia. Și după cum nu este cu putință să faci mereu război, tot astfel n,
se poate să-i plătești mereu; iată cum se ivește în mod necesar primejdia de u
pierde domnia" (Opere, ed. cit., pp. 507-508). Primejdia armatelor mercenare ;i
îndeosebi consecințele folosirii lor de către principii italieni sunt arătate cu mult
înaintea Principelui, în canzona lui Petrarca, Italia mea, deși cuvintele-s zadarnice.
Pledoaria lui pentru crearea armatelor naționale exprimă așadar o necesitate care
se dovedea tot mai urgentă pe măsură ce rivalitățile dintre statele italiene
înmulțeau numărul războaielor și adăugau la calamitățile obișnuite, o primejdie
nouă: aceea ca unii căpitani de mercenari să se folosească de propriile lor trupe
pentru a pune mâna pe putere luând locul celui care-i angajase în solda lui. Ideile
lui Machiavelli în problema armatelor mercenare sunt acelea ale unui gânditor
politic în primul rând, și nu ale unui războinic; de aceea, chiar dacă unele din
criticile pe care le aduce trupelor mercenare nu sunt din punctul de vedere al
istoriei militare întru totul îndreptățite (cf. Piero Pieri, La crisi militare Italia iu
nel Rinascimento nelle sue relaziuni, con la crisi politica ed economica, Napoli.
1934, și urm., și de același, // Rinascimento e la crisi militare italiana, Torinn.
Einaudi, 1952), poziția lui este ideologic justă întrucât reprezintă punctul de
vedere și interesele clasei în ascensiune; ca atare, el trebuie socotit drept
exponentul ideilor "acelor pături ale burgheziei orășenești italiene care erau
interesate în formarea unei piețe naționale, în unificarea țării" (Istoria evului
mediu, sub redacția prof. S. D. S k a z k i n, ed. cit., v. II. p. 260); rivalitățile
politice întreținute de armatele mercenare erau o piedică în crearea tocmai a acele;
piețe naționale care ar fi asigurat prosperitatea mai departe a burgheziei italiene.
5. Afirmația are evident un caracter retoric deoarece explică decăderea statei.
italiene printr-o singură cauză, aceea a folosirii armatelor mercenare. In cap. \i.
însă, Machiavelli a arătat o altă cauză a stării prezente a Italiei, și anume putere.:
temporală a papilor.
6. Cf. L 'Arte della guerra (cartea a Vil-a): "Gândiți-vă câte războaie au fost în Hali.'-
de la expediția lui Carol până astăzi; și, în timp ce războaiele în general îi fac pe
oameni războinici și le aduc faimă, acestea, cu cât au fost mai mari și mai dar A.
cu atât au micșorat mai mult faima soldaților și a căpeteniilor lor. Lucrul aee^udesigur vine din faptul că orânduirea obișnuită nu era și nu este hună…" [Opere.
ed. cit., p. 529).
7. Machiavelli folosește aici cuvintele atribuite lui Alexandru VI. pe care le găsim
amintite și de Philippe de Commynes. în Memorii (VII. 14). Cronicarul france/
arată că papa îl comparase pe Carol VIII cu un furier, deoarece. în cucerirea
rapidă a Italiei, el nu a avut altceva de făcut decât să însemne cu creta casele în
care voia să-și cantoneze trupele "… et comme a dit ce pape Alexandre qui regne.
Ies Franțoys y sont allez avecques des esperons de boys de la craye en la main des
fourriers pour marcher leurs logis, sans aultre payne" (Memoires edites par Joseph
Calmette, Paris, Champion, 1925, v. III, p. 81). Pentru cunoașterea Italiei de către
Commynes, cf. Aida Prucher, I, "Memoires''du Philippe de Commynes e l'Italia
del Quatrocento Firenze, Olschki, 1957, unde se amintește că scriitorul francez de
multe ori numește expediția lui Carol VID, "ce voyage" (p. 56).
8. Machiavelli se referă probabil la Savonarola care predicase împotriva moravurilor
clerului și ale păturilor comerciale și cămătărești. Se citează în acest sens predica
din 1 noiembrie 1494, rostită în momentul când trupele lui Carol VIII ajunseseră
în Toscana, la Massa, și se apropiau de Florența (cf. comentariul lui L u i g i R u-
s s o în II Principe, ed. cit., p. 111, nota 32). Cu privire la poziția lui Machiavelli
față de Savonarola, cf. cap. VI, nota 13. Referirea scriitorului este ironică și
amară, dovedind și de data aceasta atitudinea unui spirit laic și raționalist;
scriitorul recunoaște că ruina statelor italiene este consecința unor "păcate", dar
înțelege prin aceasta greșeala principilor care nu și-au alcătuit armate naționale,
nesocotind nevoile imediate ale statelor lor. în puține cuvinte, Machiavelli
respinge conținutul profetic atribuit predicilor lui Savonarola arătând că era
suficient să cunoști situația statelor italiene, între care și lipsa armatelor naționale,
pentru a înțelege și deci a prevedea decăderea rapidă a Peninsulei.
9. Machiavelli se referă îndeosebi la Ludovic Sforza zis Maurul, duce al Milanului, pe
care mercenarii elvețieni l-au trădat și l-au predat prizonier lui Ludovic XII.
Pentru acest pasaj cf. și L'Arte della guerra (cartea a Vil-a), unde scriitorul
constată de asemenea vina principilor italieni, care nu au știut să-și alcătuiască
armate proprii, iar "pentru lucrul acesta ei au fost pedepsiți și au suportat pe drept
consecințele ignoranței lor, pierzându-și în mod rușinos statul…" {Opere, ed. cit.,
p. 529). în această pagină, Machiavelli amintește că până la expediția lui Carol
VIII, principii italieni nu s-au preocupat de nevoile războiului și au crezut că
pentru a-și asigura domnia este de ajuns să cunoască arta diplomației și să ducă o
viață de lux și desfătare: "înainte de a fi simțit vreuna din loviturile războaielor
venite de dincolo de munți, principii noștri italieni credeau că este de ajuns ca un
principe să știe să alcătuiască, în camera lui de lucru, un răspuns plin de ascuțime,
să scrie o epistolă frumoasă, să arate în maxime și în vorbă inteligență și ascuțime,
să știe să uneltească o înșelăciune, să se împodobească cu pietre prețioase și cu
144 145

aur, să doarmă și să mănânce cu mai multă strălucire decât ceilalți…; și ncnnnuin
nu-și dădeau seama că se pregăteau să fie victima celui dintâi care i-ar ii uluca!
Astfel s-uu produs upoi în 1494. marile spaime, fugile neașteptate și pierderi k
nemaipomenite…" (Opere, ed. cit., pp. 529-530).
10. Aceeași afirmație se întâlnește în L'Arte deliu guerra, cartea I. unde MachiauT
amintește. între meritele romanilor, faptul că ei prețuiau disciplina milit.u",
(Opere, ed. cit., p. 501).
11. Despre elvețieni, Machiavelli vorbește și în cap. X, atunci când se referă la orașele
germane (cf. cap. X, nota 9).
12. Machiavelli se referă la revolta mercenarilor care au luptat pentru cartaginezi in
primul război punic (264-241 î.e.n.). înapoiate din Sicilia la încheierea luptelor,
trupele mercenare, care nu-și primiseră de multă vreme solda, s-au răsculat și an
pornit împotriva Cartaginei. "Războiul inexpiabil", povestit de istoricul grec
Polibiu, a durat trei ani (241-238 î.e.n.); Hamilcar Barca a reușit să-i înfrângă pe
mercenari după lupte grele și pline de cruzime. Acest episod din istoria
Cartaginei, care a inspirat romanul lui F 1 a u b e r t, Salammbâ, este amintit pe
larg în Discorsi IU, 32, (în Opere că. cit., pp. 392-393). Menționăm că unii
comentatori se referă aici la un alt episod din istoria Cartaginei, amintind de
spartanul Xantip care, în fruntea armatelor cartagineze, 1-a învins pe Attilius
Regulus (266), iar apoi, fiind socotit primejdios, a fost ucis de cei pe care-i ajutase
să câștige victoria (cf. pentru acest comentar, N.Machiavelli, II Principe, in
Scritti politici scclti, cit., p. 101, notele 59-62, și N. Mac hi ave 1 \ IU Principe.
a cura di Giuseppe Lisio, ed. cit., p. 78, nota 8).
13. Relatarea acestor fapte este foarte rapidă așa încât apare inexactă. Rezultă că
Machiavelli a urmat îndeaproape textul lui M. Junianus Justinus. Lui Filip II.
regele Macedoniei (359-336 î.e.n.) și tatăl lui Alexandru cel Mare, tebanii i-au
cerut ajutoare împotriva focidienilor. învingător în acest prim "război sacru ,
deoarece focidienii erau acuzați de a fi arat un ogor ce aparținea templului din
Delphi, Filip II a ocupat Tesalia (352). Câțiva ani mai lârziu, profitând de un prilej
asemănător, Filip II intervine din nou în Grecia și, de data aceasta, fără a ține
seama de vechea alianță, cotropește teritoriul Tebei care cere ajutor atenienilor.
după victoria de la Cheroneea (338), Filip II ocupă orașul. Epaminondas, teban. a
luptat împreună cu Pelopidas, în războiul contra Spartei, câștigând victoriile de la
Leuctra (371 î.e.n.) și Matinea (362 î.e.n.); a fost rănit și a murit în această luptă,
cu irei ani înaintea venirii la domnie a lui Filip II și cu șapte ani înaintea primului
"război sacru" (355-352 î.e.n.). Machiavelli expune așadar faptele stabilind uncie
relații care sunt prea îndepărtate în timp unele de altele și se dovedesc a fi ca ala:c
inexacte. De asemenea nu se poate spune că Filip al Macedoniei a luat locul Un
Epaminondas, deoarece rolul lui a fost doar acela al unui aliat; cu atât mai puțin ^poate compara acțiunea lui cu aceea a unui condotier care ar fi luat puterea în
mână după victorie.
14. Exemplul de față ilustrează cel mai bine constatările și concluziile scriitorului cu
privire la trupele de mercenari și la condotieri. Despre Francesco Sfor/a se
vorbește și in capitolele I și VII ale Principelui, amintindu-se și aici că. după
moartea lui Filippo Măria Visconti (1447) și după victoria contra venețienilor la
Caravaggio (1448), el a trădat interesele Milanului pentru ca, după o luptă
îndârjită, să ocupe orașul (1450). Machiavelli amintește acțiunea lui Sforza și în
Discorsi (I, 17), unde arală că Republica Ambroziană, creată la Milano după
moartea lui Filippo Măria Visconti, nu a putut să se împotrivească și a căzut în
mâinile condotierului ei, pentru că era "coruptă" (Opere, ed. cit., p. 138). în
L'Arte della guerra (cartea I), Machiavelli amintește de asemenea, alături de
episodul "războiului inexpiabil", exemplul lui Sforza care, la fel cu alți căpitani de
mercenari, a folosit trupele respective pentru propriile lui scopuri (Opere. ed. cit.,
p. 504).
15. Este vorba de Muzio Attendolo Sforza (1369-1424) din Cotignola, care a fost un
condotier de frunte. A fost în slujba regelui Ladislau al Neapolului și a continuat
să slujească regatul sub Ioana II, sora fostului monarh, care a domnit între 1414 și
1435. De acord cu papa, 1-a susținut pe Ludovic III de Anjou care a atacat
Neapolul și a trecut în serviciului acestuia. Regina Ioana a fost nevoită să angajeze
drept condotier pe Andrea Braccio, iar pentru a se apăra de pretențiile la domnie
ale lui Ludovic, ea, neavând urmași, 1-a făcut moștenitor pe Alfons, rege al
Aragonului și al Siciliei; Machiavelli amintește aceleași fapte în Istorie florentine
(I, 38, în Opere, ed. cit., p. 615) și în L'Arte della guerra, cartea I, (în Opere. ed.
: cit., p. 504).
16. Se observă că Machiavelli vorbește la începutul frazei de venețieni și de florentini,
pentru ca la un moment dat să discute numai comportarea acestora din urmă, fără
a mai aminti de cei dintâi (cf. N. Machiavelli, II Principe a cura di Giuseppe
Lisio, p. 79, nota 3).
17. Giovanni Aucut, Acuto sau Aguto, cu numele lui adevărat John Hawkwood, era
englez, născut în Essex, în jurul anului 1320. A luptat întâi în Franța, în prima
etapă a războiului de o sută de ani. După pacea de la Bretigny a trecut în Italia și a
intrat în slujba pisanilor, fiind căpitan general al trupelor în războiul contra
Florenței. A fost apoi condotierul lui Bernabo Visconti, dar cu începere din 1377 a
condus trupele mercenare ale florentinilor. Spre deosebire de alți condotieri, a
jucat un rol politic și a influențat în unele cazuri atât tratativele dimre state cât și
situația lor internă.
18. Machiavelli se referă la rivalitatea obișnuită dintre companiile de mercenari și
amintește în particular exemplul rivalității și desigur al concurenței care a existat
între Muzio Attendolo Sforza și Braccio de Montone.
146 147

19. în istorie florentine (V. 2). Machiavelli amintește de aceste lucruri mai pe lari;
spunând: "Erau atunci două grupuri adverse ("settc") de condotieri în Italia, acela
al lui Braccio și acela al lui Sforza; în fruntea celui dintâi se afla Francesco, fiu
lui Sforza, iar căpeteniile celuilalt erau Niccolo Piccino și Niccolo Fortehracci.
aproape toate celelalte armate italiene erau strânse în jurul acestora. Dintre ele cu
la mai mare preț armata lui Sforza…" {Opere, ed. cit., p. 775).
20. Cf. cap. VID, nota 11.
21. Machiavelli expune în același fel dezvoltarea Veneției în Istorie florentine (I, 29 ^
39). El arată că puterea Veneției a fost foarte mare atâta timp cât ea și-a îndreptai
cuceririle spre mare, dar a trezit rivalitatea și împotrivirea celorlalți din momentul
în care, îndemnată de "lăcomia de a domni", și-a îndreptat atenția asupra statelor
din Peninsulă (Opere, ed. cit., pp. 607-608).
22. Veneția și-a îndreptat ambițiile asupra Italiei începând cu ocuparea orașului
Treviso, în 1339; a urmat, în 1404-1405, ocuparea Padovei și Veronei, iar în 1429,
a Bresciei și a Bergamului. Machiavelli observă, în Discorsi (I, 6), că aceste
cuceriri pe uscat au fost obținute, cele mai multe, nu prin război, ci "prin bani y
vicleșuguri" și că în momentul în care au trebuit să înfrunte pe adversari.
venețienii au pierdut într-o singură bătălie, la Vaila (1509), tot ceea ce câștigaseră
până atunci (Opere, ed. cit., p. 108). în Istorie fiorentine (I, 29), el amintește
numeroasele cuceriri ale venețienilor în perioada expansiunii lor comerciale,
observând că, în acea epocă, "faima lor pe mare inspira spaimă tuturor, iar în
Italia, ea impunea respect" (Opere, ed. cit., p. 607). Dar tot în Istorie fiorentine (1.
39), Machiavelli observă schimbarea care a intervenit ulterior și arată că puterea
militară a Veneției a scăzut de îndată ce aceasta și-a îndreptat asalturile asupra
statelor din Peninsulă, urmând de data aceasta "obiceiul Italiei", adică folosind
trupe mercenare: "venețienii, de îndată ce s-au îndreptat asupra uscatului, au
lepădat acele arme cu care câștiaseră gloria pe mare și, urmând obiceiul celorlalți
italieni, și-au pus armatele sub conducerea altuia" (Opere, ed. cit., p. 617).
înaintarea turcilor în Mediterană a determinat această orientare nouă în politica de
expansiune a Veneției; nefiind pregătită pentru o luptă de cucerire pe uscat.
Republica a adoptat sistemul de uz general în Peninsulă, folosind trupe de
mercenari. Pentru situația Veneției la începutul secolului al XVI-lea, cf. Jean
Alazard, La Venise de la Renaissance. (Paris, Hachette, 1956, cap. X, pp. 193 și
urm.)
23. Este vorba de Francesco di Bartolommeo Bussone, de origine modestă, conte de
Carmagnola și condotier vestit (1380 sau 1385-1432). A luptat întâi în solda
ducelui Filippo Mana Visconti, de la care a primit mai multe feude și comanda
supremă a armatelor, căsătorindu-se cu fiica lui. Antonia Visconti. Căzut în
dizgrație, în 1425, își părăsește soția și feudele lombarde și trece în slujba
Veneției. La 1427, câștigă împotriva milanezilor victoria de la Maclodio, în urmacăreia venețienii ocupă Bergamo și Brescia. în 1431 aceștia reiau războiul și
Carmagnola înfruntă trupele Milanului care erau conduse de Franeesco Sforza; nu
reușește să cucerească Lodi și Cremona, obiectivul luptelor și se arată indulgent
cu trupele dușmane, eliberând pe prizonieri. Venețienii îl consideră trădător;
condamnat, este decapitat. învinuirea de înaltă trădare a fost probabil, cel puțin
până la un punct, întemeiată, deși cercetările istoricilor nu au lămurit nici până
astăzi în întregime faptele (Cf. Heinrich Kretschmayer, Geschichte von Venedig
Gotha, 1920, v. II, pp. 337-343; Nino Valeri, L Italia ne/ii eta dei Principali dai
1343 al 1516, Milano, Mondadori, 1949, pp. 446-450 precum și studiul mai vechi
al lui A. Battistella, // conte di Carmagnola, Genova, 1889). Iată de ce figura
acestui "Wallenstein venețian" i-a putut inspira lui Alessandro Manzoni tragedia
intitulată II Conte di Carmagnola în care condotierul vestit prin numeroase fapte
de arme, prădăciuni asupra orașelor și satelor Lombardiei este înfățișat drept o
victimă și aproape un martir.
24. Bartolomeo Colleoni sau Colleone (1400-1475), din Bergamo, a fost la rândul lui
un vestit condotier. A luptat alternativ pentru venețieni și pentru Filippo Măria
: . Visconti, ducele Milanului. Machiavelli îl amintește în Istorie fiorentine (VII, 20).
Sculptorul Verrochio 1-a reprezentat în statuia ecvestră care se află și azi într-o
piață a Veneției.
25. Roberto de San Severino (1418-1487) a fost condotierul florentinilor și apoi al
venețienilor; a luptat pentru aceștia în războiul contra Ferrarei (1482). Machiavelli
îl amintește în Istorie fiorentine și-1 socotește "căpitan foarte vestit în război"
(VII, 27, în Opere, ed. cit., p. 910).
26. Niccolo Orsini, conte de Pitigliano (1442-1510) a fost căpitanul armatelor
venețiene în lupta de la Vaila (1509), pe care aceștia au pierdut-o.
27. La 14 mai 1509, trupele aliate ale Ligii de la Cambrai au învins trupele venețiene
la Vaila, în apropiere de Agnadello (cf. cap. III, nota 46). Machiavelli vorbește de
aceleași evenimente în Discorsi, (I, 6) spunând că venețienii au pierdut atunci
totul într-o singură zi (Opere, ed. cit., p. 108). în Istorie fiorentine (I, 29), el revine
asupra acestei bătălii spunând că venețienii "împinși de lăcomia de a domni, au
devenit atât de vestiți pentru puterea lor, încât înfricoșau nu numai pe principii
italieni, dar și pe regii de dincolo de munți; de aceea aceștia s-au aliat împotriva
lor și într-o singură zi le-a fost luat acel stat pe care-1 câștigaseră în mulți ani cu
nesfârșită cheltuială; și cu toate că în vremea noastră din urmă au recâștigat o
parte din el, nu au redobândit nici reputația, nici forța dinainte și trăiesc la fel cu
ceilalți principi italieni, mereu expuși poftelor altora" (Opere, ed. cit., pp. 607-
608). Machiavelli atribuie, nu pe nedrept, această importanță bătăliei amintite. Ea
nu a marcat, desigur, sfârșitul imediat al Republicii, ci începutul decadenței ei
politice, ca efect al împrejurărilor economice noi și defavorabile pentru porturile
Mediteranei apusene. Obligată să-și îndrepte cuceririle spre Italia, întrucât
148149

înaintarea turcilor îi stăvilea expansiunea spre răsărit. Veneția era învinsă pe UM.^1
de principalele state italiene, trebuind să-și limiteze de aici înainte războaiele dv
cucerire. Referirea la cei 800 de ani de istorie a Republicii are în vedere dai.,
originilor ei, sfârșitul secolului al VD-lea; rolul politic al Veneției încetea/ă in-.."'.
definitiv de-abia la sfârșitul secolului al XVHI-lea când, prin tratatul de la Campu.
Formio (1796), Republica este cedată de Napoleon I Austriei sub a cărei stăpâniri.
va rămâne până în 1866, data integrării ei în regatul Italiei.
28. Se observă și în cazul de față scopul practic al Principe/ui, caracterul de bre\Lu
politic al acestei opere, care privește pe rând condițiile actuale ale statelor italiene
și propune moduri de acțiune și soluții pentru realizarea condițiilor noi, care să
facă posibilă alcătuirea statului unitar și național.
29. în expunerea care urmează, cu privire la originea armatelor mercenare în Italia,
Machiavelli va arăta că acestea au apărut o dată cu formarea comunelor și cu
creșterea lor în lupta contra împăraților germani: "vremurile din urmă" înseamnă
sfârșitul secolului al Xll-lea, când Frederic Barbarossa a fost învins de Liga
Lombardă în lupta de la Legnano (1176).
30. Se știe că rivalitatea dintre Imperiu și papalitate a ocupat o lungă perioadă de timp
din istoria Italiei și a alimentat luptele perioadei comunale. Imperiul suferă o
gravă înfrângere la Legnano, este din nou în primejdie sub Frederic II și începe să
decadă o dată cu Henric VII care moare înainte de a ajunge la Roma spre a fi
încoronat (1313) și cu Carol IV de Luxemburg, în care Petrarca își pusese
zadarnic speranțele. Puterea crescândă a comunelor, determinată de formarea
burgheziei orășenești, a micșorat treptat drepturile asupra Italiei ale împăraților
germani, exponenți ai forțelor feudale. în Istorie fiorentine (I, 25) Machiavelli se
referă în același sens la emanciparea comunelor de stăpânirea feudală; el
amintește de Rudolf de Habsburg, devenit împărat în 1273, și observă că acesta
"în loc de a veni în Italia pentru a reda aici prestigiul imperiului, a trimis un
ambasador al lui, având dreptul de a elibera orașele care ar fi voit să se
răscumpere: așa încât multe orașe s-au răscumpărat și o dată cu dobândirea
libertății și-au schimbat și felul de trai" (Opere, ed. cit., p. 601). Nu este de prisos
a spune că la puțini ani după scrierea Principelui, Carol Quintui relua lupta pentru
Italia, dar jaful Romei (1327) avea să însemne ultima prezență a Imperiului in
Italia. în momentul în care Machiavelli scria aceste rânduri, era împărat al
Germaniei Maximilian care moare în 1519. Liga de la Cambrai (1508) și apoi
Liga sfântă (1510) uniseră laolaltă pe Maximilian și pe papa Iuliu II împotrivi
Veneției și apoi împotriva Franței.
31. Machiavelli vede just substratul de clasă al luptei dintre papalitate și Imperiu. E.I
se referă la opoziția dintre guelfi și ghibelini, care a însoțit ridicarea politică M
economică a comunelor. Marii feudali susținuți de împărat au constituit partidul
ghibelinilor, partizani ai acestuia, pe când clasa conducătoare a eomuneloi.burghezia în formație, alcătuită din negustori și bancheri, adversară a "împăiatului.
a format partidul guelfilor. Biserica i-a susținut pe aceștia din urmă Împotriva
împăratului, creșterea comunelor fiind sprijinită la această dată de papalitate.
32. Este vorba de Florența și Veneția.
33. Rezultă că introducerea armatelor mercenare a constituit o necesitate în momentul
în care comunele, guvernate de o clasă nouă și lipsită de pregătire militară, au
trebuit să înlocuiască armatele feudale prin soldați plătiți. Aluzia la "preoții aceia"
este ironică, întrucât Machiavelli consideră statele bisericești drept formațiuni
politice hibride care nu corespund caracterelor comune statelor în general: în ce
– privește "cetățenii" care nu aveau tradiții militare și au trebuit să recurgă la rândul
lor la soldați plătiți, referirea lui Machiavelli nu este ironică, dar constată că era
vorba aici de o clasă conducătoare nouă care nu-și formase încă o armată a ei și
care a trebuit să recurgă în consecință la oameni de meserie. Trebuie observat și în
cazul acesta că scriitorul pătrunde în esența faptului istoric, reușind să arate cum
dezvoltarea armatelor este ea însăși legată de schimbarea raporturilor de clasă
dintr-o societate.
34. Alberigo din Barbiano (1344-1409), conte de Cunio sau Conio, după numele unui
castel pe care Dante îl amintește în Purgatoriu (XIV, 115-116) a fost, în secolul al
XlV-lea, cel dintâi condotier italian de seamă. Machiavelli îl amintește în Istorie
fiorentine (I, 34), numindu-1 probabil din greșeală, Lodovico în loc de Alberigo.
Scriitorul arată și aici că principii italieni au folosit la început mercenari străini,
până ce a apărut Alberigo de Conio, "originar din Romagna, care a alcătuit o
companie de soldați italieni numită a Sf. Gheorghe; iar vitejia și disciplina lui au
înlăturat în curând faima armatelor străine și au dat-o italienilor" (Opere, ed. cit.,
p. 612). Se știe că Alberigo învățase arta militară de la condotierul englez John
Hawkwood.
35. în aceste puține cuvinte, Machiavelli rezumă istoria agitată a ultimelor două
decenii în care Italia fusese cotropită de trupele regilor francezi, iar statele din
peninsulă se apăraseră încheind alianțe pentru sau contra acestora și alimentând
astfel războaiele. Nici un cuvânt în această frază nu este de prisos, căci fiecare din
propozițiile ei se referă la un episod sau o fază precisă din istoria acestor lupte. în
curs de numai câteva luni, din septembrie 1494 până la începutul anului următor.
Italia a fost cotropită și străbătută în toată lungimea ei de Carol VID care nu a
întâmpinat rezistență; ea a fost prădată de Ludovic care a stăpânit treisprezece ani
Milanul (1499-1512), săvârșind nenumărate abuzuri; Ferrando, adică Ferdinand
Catolicul, a ocupat Neapolul (1504), după ce într-un prim moment împărțise
stăpânirea lui cu Ludovic XII: în sfârșit, mercenarii elvețieni au trădat interesele
celor pentru care se luptau. în legătură cu aceștia, Machiavelli se referă fie la
înfrângerea lui Ludovic Maurul de către Ludovic XII, în 15(X), când mercenarii
l-au predat regelui, fie la faptul foarte recent al înaintării lor în Franța după
150 151

victoria pe care o câștigaseră la Novară (1513) când Ludovic XII obține oprirea M
retragerea lor în schimbul unor sume de bani. De observat, de asemenea, efectul
sarcastic și amar al frazei, obținut prin contrapuncrea termenului de vite | ic
relatării care urmează despre nenorocirile Italiei. Scriitorul condamnă folosire.,
trupelor mercenare, semnalează cu ironie rezultatele triste ale pretinselor lor vitcin
și exprimă totodată gravitatea situației contemporane când Italia continua să În-
stăpânită de principi care se serveau de mercenari.
36. Machiavelii vorbește și în alte pagini ale operei lui despre rolul însemnai ai
infanteriei în războaie. Astfel, în Discorsi, capitolul 18 din cartea a Ii-a -,e
intitulează astfel: "Cum, prin autoritatea romanilor și prin exemplul armatei lor st
dovedește că trebuie prețuită mai mult infanteria decât cavaleria". Se arată și am
că vina principilor italieni este aceea de a nu fi ținut seama tocmai de importanța
acestor armate și de a fi avut încredere deplină în condotieri ale căror trupe erau
formate aproape exclusiv din oameni călare. Machiavelii arată motivele acestei
structuri a armatelor mercenare indicând interesele personale de vanitate și de
îmbogățire ale condotierilor care câștigau mai mult întreținând o cavalerie de
două-trei sute de oameni, decât dacă ar fi avut o infanterie numeroasă. Dar
scriitorul arată totodată superioritatea militară a pedestrimii, dovedind prin aceasta
cunoașterea condițiilor noi de luptă ale timpului său. în același capitol al
Discursurilor (II, 18) el arată, prin exemple recente, că infanteria este în stare •>!
învingă armatele de cavalerie chiar atunci când acestea sunt egale cu ele ca
număr: în L'Arte della guerra (cartea I), scriitorul va relua aceleași argumente.
spunând că "forța armatelor o constituie fără îndoială infanteria" (Opere, ed. cit.,
p. 507). Machiavelii pledează energic pentru o tactică nouă de luptă dovedindu-sc
de data aceasta la nivelul exigențelor obiective ale vremii și încheie constatând cât
este de greu să-i convingi pe oameni de adevărul unui lucru și de necesitatea unei
schimbări: "Eu cred că mulți cunosc această diferență de calitate care există între
cele două feluri de armate; dar nefericirea timpurilor acestea este atât de marc
încât nici exemplele antice, nici cele moderne, nici recunoașterea greșelii nu sunt
suficiente pentru a face ca principii să-și schimbe părerile…" (II, 18, în Opere, ed.
cit., p. 270). Trebuie observat în sfârșit că susținând superioritatea infanteriei.
Machiavelii nu contribuie numai la schimbarea tacticii de luptă, ci și la crearea
armatei naționale, a armatei de masă; căci dacă se recunoștea rolul decisiv al
infanteriei în obținerea unei victorii, se recunoștea implicit rolul maselor populare
în apărarea statului, iar pledoaria lui Machiavelii exprima necesitatea creării
statului național al burgheziei. Luigi Russo notează cu drept cuvânt în comentariul
său că cele două tipuri de armate reprezintă pentru Machiavelii două tipuri de
state, în sensul că infanteria corespunde nevoilor statului nou, popular ("Mai
cetățenesc", spune Russo), iar cavaleria este "armata statului feudal" (// Principe.
ed. cit., p. 118, nota 123).Apare așadar evident că Machiavelii privește problemele militare ale Italiei în
funcție de situația ei politică. El arată limpede că un stat nou cere o armată nouă,
iar aceasta este armata populară care se identifică pentru el cu infanteria. Se
explică prin aceasta puțina însemnătate pe care scriitorul o acordă artileriei, deși
armele de foc dobândiseră la această dată o însemnătate crescândă: cf. pentru
aceasta. Antonio Gramsci observă că "este atât de puternică, la Machiavelii,
concepția esențial politică, încât ea îl face să săvârșească erori cu caracter militar:
el se gândește mai ales la infanterie, ale cărei mase pot fi înrolate printr-o acțiune
politică și de aceea nu recunoaște semnificația artileriei" (Note sul Machiavelii.
sullopolitica e sullo stato modemo, ed. cit., p. 14).
37. Contrar părerii lui Machiavelii, luptele dintre armatele mercenare nu erau lipsite
de victime de ambele părți. Se amintește lupta sângeroasă de la Molinella (1467)
susținută de condotierul Bartolomeo Colleoni; Machiavelii spune că în această
bătălie "nu a murit nimeni și au fost doar câțiva cai răniți și prizonieri luați de
ambele părți" (Istorie florentine, VII, 20, în Opere, ed. cit., p. 902); dimpotrivă,
,. informațiile unor contemporani arată că numărul victimelor a fost destul de mare.
38. O aluzie a lui Commynes, în Memorii, ne obligă să spunem că Machiavelii redă
aici o situație în esență adevărată, chiar dacă unele amănunte nu sunt exacte. în
adevăr, referindu-se la bătălia de la Fornovo, când Carol VIE învinsese armatele
coalizate împotriva lui (1495), cronicarul francez observă că italienii își
închipuiseră atunci "că lucrurile vor merge așa cum merg (de obicei) luptele lor în
Italia…" (Memoires, cartea a VlII-a, cap. XI, edites par Joseph Calmette, Paris,
Champion, 1925, v. HI, p. 186).
39. încheierea acestui capitol anticipează prin conținutul ei încheierea întregii opere,
întrucât exprimă urgența unei acțiuni energice pentru evitarea ruinei totale a
Italiei. Cunoașterea condițiilor contemporane, atât politice cât și militare, se
îmbină în aceste pagini cu preocuparea privind soarta țării; îngrijorarea și emoția
apar, în puține cuvinte, ca o concluzie la enumerarea de fapte și la analiza lor
atentă, ceea ce le face cu atât mai convingătoare.
CAPITOLUL XIII
1. Este vorba de acțiunea lui luliu II pentru ocuparea Ferrarei (1510), pe care
Machiavelii o amintește și în capitolul II al Principelui. Trebuie reținut că ducele
Alfonso D'Este a fost ajutat atunci de trupele franceze conduse de Gian lacopo
Trivulzio și a reușit astfel să-și apere orașul împotriva lui luliu II care a ocupat
doar Modena și alte două localități mai mici. Aceleași trupe franceze au eliberat
apoi Bologna care fusese de asemenea cucerită de luliu II. Machiavelii amintește
această dublă înfrângere pe care papa a suferit-o folosind armate mercenare,
pentru a explica alianța lui cu Ferdinand Catolicul în Liga sfântă (1510).
152 153

2. Ferdinand Catolicul a făcut parte din Liga sfântă alcătuită de Iuliu II împreuna . ;
venețienii și cu noul rege al Angliei, Henric VIO.
3. în Discorsi{X\, 20), Machiavelli scrie in același sens: "Spun așadar din nou că n:i:i
toate celalte feluri de armate, cele aliate sunt cele mai păgubitoare, deoau…
principele sau statul care le folosește în ajutorul său nu are asupra lor nici un i
de autoritate și aceasta o are numai acela care le trimite. Căci soldații aliați -,.;;,:
aceia care-ți sunt trimiși de un principe, după cum am spus, având căpitanii •,.
drapelele lor proprii și fiind plătiți de el… Acești soldați, de îndată ce au câștigat
lupta, de cele mai multe ori ÎI pradă pe acela care i-a angajat, și pe acela împolir. ,i
căruia au fost aduși: lucru pe care îl fac sau din răutatea principelui care i-a trimis
sau din ambiția lor" (Opere, ed. cit., p. 275).
4. Contemporanii considerau că Iuliu II era un om norocos (cf. nota lui F. Chabod. in
ed. cit. a Principelui p. 83. nota 14).
5. în lupta de la Ravenna, din 11 aprilie 1512 (cf. cap. III. nota 6), spaniolii au fost
învinși de trupele franceze conduse de Gaston de Foix. Victoria a fost însă
compromisă prin moartea acestuia în cursul luptei, ceea ce a permis lui Iuliu II să
aducă în grabă trupe de elvețieni care i-au respins pe francezi, obligându-i si
părăsească Romagna și apoi Lombardia. De aici înainte. Ludovic XII a suferit
numai înfrângeri: împotriva lui a intrat în luptă și împăratul Maximilian. iar
curând după aceasta, trupele aliate ale Ligii sfinte au pătruns pe teritoriul Franței
(1513). Iuliu II a câștigat victoria, dar nu cu ajutorul exclusiv al spaniolilor. a>i
încât nu devenise "prizonierul" lor.
6. Machiavelli se referă la războiul Florenței pentru ocuparea Pisei. In iunie 1500. după
executarea lui Paolo Vitelli, florentinii au obținut de la Ludovic XII un număr Uc
8.000 de soldați (nu 10.000 cum spune Machiavelli), gasconi și elvețieni, sub
comanda lui Hugues de Beaumont, obligându-se la rândul lor să-1 ajute pe rege Iu
apărarea teritoriilor cucerite în Italia și la ocuparea Neapolului. Trupele trimise de
regele Franței au luptat prost și au amenințat cerând mereu bani și alimente, încât
nu numai că nu au fost de ajutor, dar au și păgubit pe florentini. Machiavelli a
cunoscut foarte bine aceste lucruri deoarece a fost trimis în tabăra de luptă in
calitate de secretar însărcinat să urmărească aprovizionarea acestor trupe.
7. Machiavelli se referă la Ioan Cantacuzinul, împărat al Bizanțului, care a cerul
ajutorul unor trupe turcești pentru a susține lupta împotriva Paleologilor. In 13.">3.
Urcan i-a trimis 10.000 de soldați sub comanda fiului său, Soliman. La sfârșitul
războiului (1355), când împăratul a trebuit să abdice, trupele trimise în ajutor au
rămas pe loc, iar un an mai târziu, turcii au debarcat la Galipoli începând asilcl
cucerirea Peninsulei Balcanice. Un comentator observă că turcii fuseseră chemați
în ajutor și înainte de 1353. în 1341. pentru a se opune aceluiași lo.m
Cantacuzinul care voia să-i ia tronul (N. Machiavelli.// PrincipeIntroduzione di Angelo Pcrnicc. Firen/c. Raccolta Na/ionale dei classici della
Societa editrice Rinascimento del libro, 1939. p. 172, nota 47).
g. Se observă tonul polemic al acestor cuvinte, prin care Muchki\elli arată că se
așteaptă la unele obiecții caic i-ar putea fi aduse cu privire la Ce/ar Boruia, dar le
respinge aprioric deoarece prețuiește atât de mult priceperea politică a acestuia
încât o consideră superioară oricărei critici.
9. Pentru relatarea acestor fapte. cf. cap. VII.
10. Cf. cap. VI, notele 14-16.
11. Hieron a fost în fruntea armatelor Siracuzei în războiul contra mamertimlor.
12. Siracuzanii aveau în acest război și trupe de messenieni.
13. în text "figura", cu înțelesul de "povestire alegorică și simbolică".
14. Referire la cartea I a lui Samuel, XVII, 38-40.
15. într-o formă figurată, Machiavelli încheie această expunere spunând că armatele
pe care le primești în ajutor, sau te părăsesc în momentul cel mai greu, sau se
> ridică împotriva ta, sau te împiedică în acțiune.
16. Carol VII, rege al Franței în ultima perioadă a războiului de o sută de ani (1422-
1461) și învingător al englezilor pe care îi alungă de pe teritoriul frneez, inclusiv
din Normandia și Guyenne, a organizat în 1445 (spre sfârșitul războiului, cum
spune Machiavelli) așa numitele "companii de ordonanță" ("compagnies
d'ordonnance"). Pentru a pune capăt brigandajului practicat de trupele mercenare,
el ia în serviciul lui elita acestor trupe și formează cu ele prima armată națională,
sub denumirea mai sus arătată. în fruntea fiecărei companii era un căpitan numit
' de rege, care răspundea de faptele soldaților lui; trupele primeau o soldă care se
plătea regulat pentru a zădărnici ispita jafului. Companiile de ordonanță erau o
armată de cavalerie; dar în 1448, Carol VII întreprinde organizarea unei armate
naționale de infanterie; cei aproape zece mii de infanteriști care au constituit
această armată au contribuit la victoria contra englezilor în ultimii ani ai
războiului de o sută de ani. în sfârșit, lui Carol VII i se datorează și prima
organizare a unei artilerii franceze, prin opera fraților Jean și Gaspard Bureau.
17. într-adevăr, după sfârșitul războiului, unitățile de arcași ("francs-archers") care
formau infanteria, au rămas ncfolosite: Ludovic XI nu s-a servit de ele în luptele
lui. Machiavclli vorbește și cu alt prilej despre situația armatelor franceze la acea
dată, semnalând inferioritatea lor în luptă și prezența în ele a mercenarilor. Astfel.
în scrisoarea adresată lui Vettori (26 august 1513), referindu-se la consecințele
folosirii soldaților mercenari și mai ales la victoriile recente asupra francezilor.
după Ravenna și Novară, el spune: "Și dacă veți considera pierderile Franței și
victoriile ci, veți vedea că regele a învins atâta timp cât a avut de luptat cu italieni
și spanioli, care aveau armate asemănătoare cu ale lui. Dar acum, când are de
luptat împotriva unor populații înarmate, cum sunt elvețienii și engle/ii, a pierdut
și este în primejdie de a pierde mai mult. Această nenorocire a Franței au
154155

prevăzut-o întotdeauna oamenii care cunoșteau situația deoarece ea nu poseda n
infanterie proprie, iar poporului i-au fost luate armele. Lucrul acesta a ln,i
contrariu oricărei fapte sau legiuiri înțelepte. Dar nu a fost greșeala regilor din
trecut, ci a lui Ludovic XI și a celor care l-au urmat" (Lettere, Firen/c
Rinascimento del libro, 1929, p. 83).
18. Ludovic XI, rege al Franței în anii 1461-1483, este amintit aici în legărută ui
Carol Temerarul, ducele Burgundiei. Regele îi îndeamnă pe elvețieni să se alie/c
cu orașele libere din Alsacia împotriva lui Carol, iar acesta este învins de ci U
Granson și Morat (1476). în cele două lupte s-a dovedit superioritatea infanteriei
elvețiene asupra cavaleriei burgunde. Ludovic XI care neglijează trupele de arcași,
formate de Carol VII, și apoi le desființează, angajează în solda lui trupe de
mercenari elvețieni.
19. Machiavelli se referă la luptele recente de la Ravenna și Novară (cf. cap. III, nota
6) care coincid cu data elaborării Principelui. Scriitorul este impresionat de
înfrângerile franceze și le explică prin lipsa unei armate naționale și prin folosirea
armatelor pe care el le numește mixte, cuprinzând trupe proprii și trupe
mercenare. La data scrierii Principelui, adică în a doua jumătate a anului 1513.
francezii pierduseră teritoriile italiene cucerite de Carol VIII și de Ludovic XII,
dar le vor reocupa foarte curând după aceea, în 1515, când Francisc I câștigă
victoria de laMarignano.
20. în Ritratto delle cose di Francia, Machiavelli face aceeași constatare; el observă că
francezii au o cavalerie bună, în timp ce infanteria lor nu le poate asigura victoria,
și explică în felul acesta folosirea mercenarilor elvețieni cunoscuți pentru
excelenta lor infanterie: "…regele Franței se servește întotdeauna sau de elvețieni
sau de lanscheneți… Iar dacă infanteria (franceză) ar fi tot atât de bună ca ți
cavaleria ("le… gente d'arme"), fără îndoială că ea ar avea curajul de a se apăra
împotriva oricărui principe" {Opere, ed. cit., p. 473).
21. Observațiile lui Machiavelli sunt juste în măsura în care se referă la acel moment.
în războaiele din Italia s-au folosit pe scară largă armatele mercenare, dată fiind
continuitatea stării de război și depărtarea de Franța a locurilor de luptă. Ludovic
XII și îndeosebi succesorul lui, Francisc I, vor prelua organizarea armatei
naționale începută de Carol VII, astfel că în 1534 se creează cele șapte "legiuni
provinciale" numite astfel pentru că soldații fiecăreia dintre ele erau recrutați
dintr-o anumită provincie a țării. De altfel, la puțin timp după scrierea Principelui.
în august 1515, trupele franceze câștigă victoria de la Marignano împotm-i
elvețienilor. Observația lui Machiavelli cu privire la înfrângerile recente alo
francezilor sunt cu atât mai juste, cu cât evoluția ulterioară a războaielor din Italw
a confirmat greutățile militare ale acelei perioade care constituie tranziția spre o
tactică de luptă nouă. Victoriile și înfrângerile succesive ale francezilor în Italia ii
apoi în Franța, până la pacea de la Cateau-Cambresis (1559) sunt efectul și ^acestor greutăți de ordin militar. Machiavelli are dreptate când constată, chiar la
acea dată (1513), că francezii sunt lipsiți de o organizare adecvată a armatelor lor.
Concluzia acestui paragraf arată însemnătatea factorului militar; în adevăr Franța,
care avea o organizare de stat înaintată, nu dovedește totuși superioritatea față de
celelalte state, pentru că îi lipsește elementul egal de necesar, anume armata
națională.
22. Cf. capitolului IU. Cu privire la necesitatea de a cunoaște în așa fel lucrurile încât
să poți prevedea consecințele lor, cf. Istorie fiorentine, VII, 5, unde, vorbind
despre Cosimo cel Bătrân, Machiavelli observă însușirea pe care acesta o avea de
a prevedea din timp primejdiile: "fiind foarte înțelept, el cunoștea relele cu mult
înainte și de aceea știa sau să nu le lase să se dezvolte, sau să se pregătească în așa
fel încât, atunci când creșteau, ele să nu-i dăuneze totuși în nici un fel…" (Opere,
ed.cit., p. 881).
23. Machiavelli se referă la ultima perioadă din istoria imperiului roman. în 376, sub
domnia lui Valens, vizigoții se așază în sudul Dunării; urmașul lui, Teodosiu,
constituie prima armată alcătuită din soldați barbari.
24. T a c i t u s, Annales, XIII, 19. Machiavelli citează din memorie; textul exact este:
"Nihil rerum mortalium tam instabile ac fluxum est quam fama potentiae non sua
vi nixae" ("Nimic în lume nu este atât de nestatornic, atât de trecător ca acea
faimă a puterii care nu se întemeiază pe forța ei proprie" -Tacite, Annales,
texte etabli et traduit par Henri Goelzer, Paris, 1938, p. XVIII).
25. Cei patru sunt Cezar Borgia, Hieron din Siracuza, Carol VII și David. Este ușor de
observat că doar primul și al treilea ilustrează limpede rolul armatelor naționale și
consecințele folosirii trupelor de mercenari. Exemplul lui Hieron nu este
deopotrivă de edificator, deoarece reprezintă o epocă și condiții politice cu totul
diferite de ale secolului al XV-lea, iar acela al lui David este amintit doar pentru
înțelesul lui figurat.
26. Filip II, rege al Macedoniei (359-336 î.e.n.) a îmbunătățit infanteria grea
constituită în falange: el a dat acesteia o structură compactă făcând din ea o
adevărată fortăreață în mișcare. De asemenea, el a adăugat armatei o cavalerie și o
artilerie pe care grecii nu le aveau. Cu această organizare puternică a trupelor,
Alexandru cel Mare a reușit să cucerească Asia.
CAPITOLUL XIV
1. In capitolul de față se expun mai multe idei care se regăsesc în L'Arte della guerra
(cartea a V-a) și în Discorsidin care menționăm: cartea I, cap. 21, intitulat: "Cum
merită să fie dojeniți acel principe și acel stat care sunt lipsiți de armate proprii";
cartea a Ul-a, cap. 31, intitulat: "Statele puternice și oamenii de valoare păstrează
156 157

în orice situație același curaj și aceeași demnitate care le este proprie"; în line
cap. 39 din aceeași carte, intitulat "Un principe trebuie să cunoască bine locurile
2. Această idee trebuie privită în cadrul Principelui și a finalității lui imediate ,,
practice. Machiavelli expune aici principiile și metodele necesare și adcc\.iie
pentru îngrădirea primejdiei militare și politice care amenința statele italiene. [•-.
consecință, consideră că însușirea și preocuparea principală și chiar unică ,(
principelui trebuie să fie aceea de a ști să se lupte și să obțină victorii. Dar aceastj
limitare a personalității principelui la o singură preocupare, cea militară, apare
numai în Principe, Machiavelli prețuiește și alte însușiri pe care le socotește
necesare unui conducător de stat. Amintim, ca exemplu, portretul lui Cosimo cei
Bătrân prezentat ca un protector al artelor (Istorie fiorentine, VII, 5, în Opere, ed.
cit., pp. 880-881). Această prezentare a lui Cosimo este caracteristică în măsura în
care arată că trebuie să facem o deosebire între gândirea expusă în Principe M
ideile lui Machiavelli cu privire la însușirile conducătorului de stat în condiții
asigurate. De altfel, încheierea capitolului de față, în care se spune că un principe
trebuie să aibă mereu prezent în minte exemplul unui înaintaș de seamă, arată că
însușirile pe care el trebuie să și le formeze, depășesc necesitățile limitate ale
pregătirii lui în arta războiului.
3. Cf. capitolele I și VII.
4. Este vorba de fapt nu numai de fiii, dar și de descendenții și urmașii lui Francesco
Sforza. Galeazzo Măria, fiul lui Francesco (1466-1476) a fost un tiran și a murit.
asasinat de propriii lui prieteni de petreceri. Fratele lui Galeazzo, Ludovic Sfor/a
zis Maurul, care obține ducatul după ce închide în castelul de la Pavia pe nepotul
lui, Gian Galeazzo, moștenitorul legitim, pierde tronul în 1500, când este trădat de
mercenarii elvețieni și predat lui Ludovic XII. Massimiliano Sforza, fiul lui
Ludovic Maurul, reocupă ducatul în 1512, când Liga sfântă obține victoria de h
Ravenna împotriva francezilor. Machiavelli nu se referă însă la evenimentele
imediat ulterioare redactării Principelui și care puteau să confirme în parte
afirmația din text; în adevăr, în 1515, Francisc I învinge trupele lui Massimiliano
la Marignano și reocupă ducatul de Milano: după seria războaielor care urmea/ă.
între regele Franței și Carol Quintul, același ducat va reveni Spaniei în urma păcii
de la Cateau-Cambresis (1559). Deși în lupta de la Marignano, mercenarii
elvețieni s-au luptat bine (cf. nota lui V. Osimo în N. M a c h i a v e 1 1 i, Senin
politici scehi, ed. cit., p. 116, nota 12) afirmația lui Machiavelli cu privire la
însemnătatea armatelor naționale rămâne adevărată.
5. Cf. capitolul XIX: "In ce fel trebuie să ne ferim de a merita disprețul și ura".
6. Machiavelli vorbește despre însemnătatea cunoașterii locurilor și despre vânătoare
în Discorsi (UI, 39) în capitolul intitulat "Un căpitan trebuie să fie cunoscător .;';
locurilor". Observațiile lui Machiavelli sunt acelea ale epocii lui, întruc.ii
vânătoarea era unul din exercițiile favorite și contribuia la educația fizica vmilitară a tinerilor. în tratatul lui Baldassare Castiglionc despre însușirile necesare
omului de curte, // Cortegiano, găsim de asemenea o indicație cu privire la rolul
educativ al vânătorii, prin asemănarea însușirilor și eforturilor pe care ea le cere.
cu acelea necesare unui căpitan de armate (I, 22. în II Cortegiano, Firenze,
Sansoni, p. 57).
7. Cf. Discorsi, III, 39. unde Machiavelli insistă de asemenea asupra necesității de a
cunoaște toate aspectele terenului în vederea bunei pregătiri a apărării militare a
țării.
8. Philopoimen din Megalopolis (253-183 î.e.n.) a fost conducătorul ligii ahaice în
războaiele lui Filip V, regele Macedoniei. Plutarh îl numește "ultimul dintre
greci". Machiavelli se inspiră direct din Titus Livius (XXXV, 28), unde întâlnim
aceleași amănunte cu privire la Philopoimen și la felul în care acesta privea cu
atenție înfățișarea locurilor pe unde trecea, pentru ca să le poată apăra mai bine în
caz de război, (cf. Istoria Romanăde Titus Livius, traducere de N. L o c u s t e a-
nu șil. S. P e t r e s c u, tomul IV, București, Sfetea, 1911, p. 207, XXXV, 28).
9. Despre rolul educativ al istoriei antice și despre exemplul oamenilor de seamă care
au ilustrat-o, găsim următoarele în Proemio la cartea I din Discorsr. "Considerând
așadar marea cinste care se atribuie antichității și faptul că de multe ori, lăsând la
o parte nenumărate alte exemple, un fragment de statuie antică a fost cumpărat pe
un preț foarte mare, pentru a-1 avea, lângă tine, ca o onoare pentru casa ta, și
pentru a-1 face să fie imitat de toți aceia care se desfată cu această artă: și
cunoscând apoi cum aceștia se străduiesc cu toată puterea să reprezinte acest
fragment în arta lor; și văzând pe de altă parte că faptele de vitejie pe care ni le
arată istoria și care au fost săvârșite de regate și republici antice, de regi. căpitani,
legislatori și alții, care s-au străduit pentru patria lor, sunt mai curând admirate
decât imitate…, nu pot face altceva decât să fiu mirat și îndurerat de lucrul acesta"
{Opere, ed. cit., pp. 89-90).
10. Se știe din Viețile Paralele ale lui P 1 u t a r h, că Alexandru cel Mare era un mare
iubitor al Iliader. "Avea apoi o plăcere înnăscută să se instruiască și să citească.
Socotind și numind Iliada merindea trebuincioasă pe calea virtuții războinice, a
luat pe cea îndreptată de Aristotel, care îndeobște se numește cea din cutie, și-o
ținea totdeauna sub pernă împreună cu pumnalul, după cum povestește
Onesicritos" (Plutarh, Alexandru, VIU, în Vieți Paralele, voi. IX – Alexandru
și Cezar, trad. de N. I. B a r b u, București, Edit. Științifică, 1957, p. 28).
11. Xenofon a povestit în Ciropedia viața lui Cirus.
12. Este vorba de Publius Cornelius Scipio, zis Africanul, învingătorul cartaginezilor
la Zama (202 î.e.n.) Cicero, în Ad quintum fratrem (I, 8, 23), menționează
lecturile lui asidue din Ciropedie: "Cyrus iile a Xenophonte non ad historiae fidem
scriptus, sed ad effigiem iusti imperii, cuius summa gravitas ab ii Io philosopho
cum singulari comitate coniungitur: quos quidem libros non sine causa noster iile
158 159

Africanus de manibus ponere non solehat…" (Acel Cirus nu a fost descris de
Xenofon în mod fidel față de istorie, ci pentru a da o imagine a puterii drepte,
marea lui gravitate fiind îmbibată de acel filozof cu o deosebită bunătate; de aceea
chiar, Africanul nostru nu fără motive obișnuia să nu lase din mână aceste
cărți;…").
CAPITOLUL XV
1. După ce în capitolele anterioare a arătat cum se întemeiază un principat (cap.II-XI i
și cum trebuie apărat prin organizarea lui militară (XII-XIV), în capitolele care
urmează, Machiavelli ne expune conținutul principal al teoriei lui politice.
Arătând care sunt însușirile necesare unui principe, el va preciza raporturile între
etică și politică și va defini caracterul practic imediat al scrierii lui. însușirile pe
care le cere principelui sunt, așa cum se va vedea, însușirile necesare monarhului
absolut în perioada de formare a relațiilor de producție capitaliste, așadar atunci
când conducătorul de stat se aliază cu păturile orășenești pentru a micșora puterea
feudalilor. Capitolele de față conțin ideile așa-numitului "machiavelism" care este
însă mai puțin o teorie despre însușirile necesare principelui în general, cât mai
ales teoria despre monarhul feudal-absolut în condițiile particulare ale Italiei în
timpul Renașterii.
Cf. cu privire la aceasta. Antonio Gramsci, Note sul Machiavelli, sul la
politica e sullo stato moderno, ed. cit., pp. 13-14: "Trebuie să-1 considerăm pe
Machiavelli mai mult ca expresie necesară a timpului său și strâns legat de
condițiile și exigențele lui care rezultă: 1) din luptele interne ale Republicii
Florentine și din structura specială a statului care nu știe să se elibereze de
resturile comunal-municipale, adică de o formă de feudalism care devenise o
frână; 2) din luptele între statele italiene pentru un echilibru în cadrul italian,
echilibru care era împiedicat de existența papalității și de alte rămășițe feudale,
municipaliste ale formei de stat care era orășenească și nu teritorială; 3) din
luptele statelor italiene mai mult sau mai puțin solidare pentru un echilibru
european, sau din contradicțiile care existau între necesitatea unui echilibru intern
italian și cerințele statelor europene în luptă pentru hegemonie". Cu privire la
însușirile cerute principelui, cf. tot G r a m s c i, op. cit., p. 10: "Se poate
considera că Machiavelli vrea să convingă aceste forțe (poporul, locuitorii
orașelor, «democrația orășenească»), de necesitatea de a avea un «conducător»
care să știe ce vrea și cum să obțină ceea ce vrea, și să-1 accepte cu entuziasm
chiar dacă acțiunile lui pot să fie sau să pară în contrast cu ideologia răspândită a
vremii, religia".
2. Comentatorii amintesc tratatele de politică pe care Machiavelli putea să le cunoască
și la care probabil se referă: pentru antichitate, în afară de operele lui Platon șiAristotel, Republicași Politica, se amintește opera lui Xenofon, Despre timnie (ci.
Discorsi, II, 2 în Opere, ed. cit., p. 226); pentru epoca feudală, operele gânditorilor
scolastici ca Toma din Aquinu, comentatorul lui Aristotel în tratatul care ii
aparține numai în parte. De regimine principum. de asemenea operele gânditorilor
ghibelini care, în momentul conflictului dintre papalitate și imperiu, expun teoria
separației dintre stat și biserică: Dante în De Monarchia și, mai ales. Marsilio din
Padova în Defensorpacis (1324) care ajunge să subordoneze biserica, statului; în
fine, pentru începuturile propriei lui epoci, a Renașterii, opera lui Coluccio
Salutați (1331-1406) care susține dreptul poporului de a se împotrivi asupririi unui
monarh. Contemporani lui Machiavelli erau pe de o parte Savonarola, cu scrierea
Despre guvernarea orașului Florența (Del reggimento del governo della cittâ di
Fiienze) și pe de altă parte umaniștii Poggio Bracciolini cu dialogul De infelicitale
principum și Gioviano Pontato cu tratatul De Principe.
3. în text, "veritâ effettuale". în această frază Machiavelli își precizează poziția față de
gândirea politică anterioară. în primul rând, el arată că scopul operei lui este de
ordin practic; el își propune să scrie lucruri utile aceluia care le citește,
deosebindu-se de scolastici, dar și de umaniștii secolului precedent care abordează
istoria fără a se raporta la problemele contemporane. Pentru a indica noutatea
operei lui, Machiavelli precizează așadar mai întâi scopul ei practic, considerând
Principele în felul unui breviar de tactică politică și arată apoi care este metoda lui
de cercetare: aceea de a privi faptele în producerea lor concretă, urmărind
adevărul lucrurilor în efectul lor, adică în realitatea lor obiectivă. Scriitorul
introduce politica în numărul științelor istorice întrucât vrea să întemeieze
concluziile lui pe fapte, dându-le valoarea unor adevăruri sprijinite pe cercetarea
realității și pe confruntarea constantă a ideilor cu orânduirile existente. Noțiunea
de "veritâ effettuale" dovedește că Machiavelli a depășit convenționalismul
retoric al umaniștilor care rareori tratau despre fapte și de multe ori urmăreau doar
să aducă laude unui principe sau unui înalt prelat. Scriitorul florentin, deși se
adresează și el unui principe, îi indică însă, în mod precis, metodele de guvernare,
rezervându-și lauda pentru aceia care le vor urma și care vor înfăptui astfel acea
îndreptare a lucrurilor de care Italia avea neapărat nevoie. Prin atenția dată acestei
"veritâ effettuale", Machiavelli afirma superioritatea cercetării directe a realității
obiective. Noțiunea reflectă orientarea oamenilor Renașterii spre cunoașterea și
cercetarea naturii.
4. G u i c c i a r d i n i, în Del reggimento di Firenze (II) se referă de asemenea la
scriitorii care vorbesc despre state imaginare: "De aceea nu voim să cercetăm un
guvern închipuit și care poate să existe mai ușor în cărți decât în practică, așa cum
a fost poate Republica lui Platon" (cit. N. M a c h i a v e 1 1 i, // Principe,
Introduzione e note di Federico Chabod, ed. cit., p. 76, nota 1). Și în această
respingere a teoriei neîntemeiate pe fapte, găsim metoda de cercetare nouă pe care
160161

h •Machivelli o aplică istoriei și politicii. Această aplecare asupra realității obiear,'
căreia scriitorul vrea să-i consacre principala sa cercetare, renunțând la toau-
închipuirile goale de conținui, caracteri/ează ideologia Renașterii în opo/ițic m
ideologia religioasă cuprinsă în scolastică. Florența cunoaște în lot curbii
secolului al XV-lea un interes crescând pentru studiul realității sociale și i .
formează în consecință metode de cercetare adecvate obiectului. Machiavelli MIH
un tratat asupra principelui, așa cum Alberti scrisese tratatul asupra familiei
pornind de la cunoașterea realității contemporane și urmărind să arate care trebuit
să fie structura statului și personalitatea principelui pentru ca ele să facă laț.\
exigențelor impuse de condițiile obiective, contemporane. Precursorii imediați ai
lui Machiavelli erau deci gânditorii generației precedente, umaniștii caro
scriseseră în limba "vulgară" și care fuseseră primii intelectuali ai burgheziei m
ascensiune.
5. Acest pasaj este esențial pentru înțelegerea gândirii lui Machiavelli. Autorul ÎM
propune să scrie un manual de politică adecvat necesităților acelor ani și care si
permită unui principe să ducă la îndeplinire unificarea statelor italiene. Scopul
Principelui fiind astfel circumscris, autorul va vorbi despre metodele de acțiune M
însușirile necesare în aceste împrejurări și va defini personalitatea principelui în
funcție de rolul pe care acesta îl are de îndeplinit. Machiavelli deosebește așadar
planul idealului de acela al realului. Machiavelli indică paralelismul celor două
planuri opunând pe "ceea ce este", lui "'ceea ce ar trebui să fie", adică realul.
idealului, și întărește caracterizarea lor opunând, imediat mai departe, pe
"oricând", împrejurării particulare și condițiilor reale. El încheie observând ii
principele nu trebuie să fie bun "oricând", cu alte cuvinte, nu trebuie să >c
conformeze unei norme morale abstracte care nu ține seama de complexitatea
situațiilor reale. Fără a nega valoarea unei asemenea norme și fără a respinge
ideea unei morale absolute, în afara intereselor de clasă, legat prin aceasta încă de
ideologia religioasă, Machiavelli susține însă în primul rând principiile moralei de
clasă a burgheziei în ascensiune.
6. Cf. nota 5. Opoziția dintre "închipuit" și "adevărat" des întâlnită în această pagină.
exprimă o exigență logică, de gândire eliberată de prejudecăți și manifestă în
același timp urgența măsurilor de luat. Machiavelli își dă seama că situația statelor
italiene este atât de gravă încât ea cerc o acțiune grabnică; iată de ce nu vrea să
trateze nicidecum despre planul lui "ceea ce ar trebui să fie", al lui "oricând", sau
al închipuirilor de tot felul, ci numai despre planul realității înconjurătoare, adică
despre situația statelor italiene în acel moment și despre mijloacele concrete de i
opri agravarea ei.
7. Cuvântul a varo înseamnă, până în secolul al XVI-lea, mai ales "lacom, avid
păstrând sensul lui latin; iar acesta este totodată potrivit rădăcinii cuvântului caiv
este comună cu aceea a lui "avidus". Distincția pe care o face Machiavelli ;••folosirea termenului celui mai just ne arată că scriitorul avea un simț ascuțit al
limbii, ceea ce îl îndeamnă să cumpănească atent folosirea cuvintelor mai ale-,
atunci când. așa cum se întâmplă in cazul de lată. ele au rolul de a exprima o
caracterizare importantă pentru înțelesul teoriei expuse. Observăm de asemenea că
Machiavelli vorbește de limba "toscană" in opoziție cu "limba noastră". Numește
"toscan", cuvântul italian, deoarece pentru Machiavelli limba literara se confundă
în primul rând cu florentina și, ceva mai larg, cu toscana, dar nu cu "italiana". în
Dialogul cu privire la limba noastră, scris probabil în 1514, "in care se
examinează dacă limba în care au scris Dante, Boccaccio și Petrarca trebuie
numită italiană sau florentină", Machiavelli susține superioritatea dialectului
florentin asupra celorlalte graiuri din Peninsulă, dând ca model pe înșiși marii
scriitori care l-au folosit. Scriitorul combate teoria expusă de D a n t e în De
vulgari cloquentia, cu privire la limba literară a Italiei, susținând că aceasta nu
poate fi decât florentina, iar nu o limbă abstractă deasupra dialectelor; și arată că
autorul Divinei Comedii a folosit de altfel el însuși o limbă curat florentină.
Machiavelli se dovedea un susținător ferm al funcției lingvistice predominante a
dialectului toscan, și în particular a florentinei vorbite. în opoziție cu "toscana",
este numită "limba noastră", latina.
8. De observat cum concluzia repetă cele spuse la începutul capitolului. Machiavelli
opune din nou cele două morale: morala religioasă, considerată ca morală
absolută, și morala practică, de fapt morala de clasă a burgheziei. Ceea ce poate fi
o virtute în sensul moralei religioase, se dovedește a fi o însușire răufăcătoare din
punctul de vedere al moralei burgheze. Deci viciul poate fi bun și virtutea poate l'i
rea. Acest relativism reprezintă introducerea poziției de clasă în judecățile etice.
în Discorsi (III, 20 și 21) găsim unele observații asemănătoare. Machiavelli
relatează un exemplu din istoria romanilor pentru a arăta că uneori "o faptă de
omenie și plină de caritate poate să aibă mai mult efect decât o faptă crudă și
violentă", și citează, în sprijinul acestei constatări, mărturia lui Xcnofon care
laudă bunătatea lui Cirus; dar imediat mai departe, el observă că Hannihal a
dobândit victorii și faimă cu toate că a folosit în purtarea lui față de oameni doar
cruzimea și violența. Ajungând la constatarea că se pot dobândi rezultate egale
folosind procedee deosebite, și exemplificând observația sa prin comportarea lui
Scipio în Spania și a lui Hannibal în Italia, Machiavelli susține, și în Discorsi, că
mijloacele de guvernare trebuie să fie adecvate condițiilor existente și că ele sunt
bune numai în măsura în care corespund scopului urmărit; ceea ce înseamnă că
nici o "virtute" nu are valoare absolută.
162 163

CAPITOLUL XVI
1. Oprindu-se, în capitolul de față, asupra unei anumite însușiri din cele pe care Ic
socotește necesare principelui, Machiavelli se va referi la exemplele antice ^i
contemporane. Despre însușirile necesare principelui, scriitorul vorbește și in
paginile asupra Germaniei; amintind exemplul împăratului Maximilian, el spune
că socotește drept o greșeală, prea marea dărnicie a unui monarh. Problema
dărniciei și zgârceniei principilor se întâlnește la mulți scriitori pe care
Machiavelli îi cunoștea, îndeosebi la C i c e r o, în De officiis. Cf. cartea I, 14, in
Despre îndatoriri, trad. de David Popescu, București, Ed. Științifică, 1957, p. 60:
cf. și cartea a Ii-a, 15, în opt. cit., pp. 136-138. Dar Machiavelli putea fi îndemnai
să facă aceste considerații, nu atât pentru că citise pe cei vechi, dar pentru că
principii italieni foloseau dărnicia ca un mijloc de guvernare. Un cercetător atent
al vremii lui nu putea în adevăr să nu se întrebe în ce măsură luxul și pompa sau
dărnicia și favorurile erau sau nu un mijloc de a asigura stabilitatea puterii
principelui. Problema se impune atenției în măsura în care ea caracterizează, ca un
aspect, faza de trecere de la statul feudal la statul absolutist, monarhul absolut
fiind acela care folosește dărnicia ca mijloc de consolidare a puterii lui.
Aristocrația feudală, care în monarhia absolută a devenit aristocrație de curte, s-a
supus monarhului absolut numai în măsura în care acesta a știut să o atragă prin
sinecure, pensii și daruri. Sumele necesare erau procurate din impozite.
"Impozitele erau în fond o variantă a rentei feudale, pe care puterea regală o
percepea în mod centralizat, de la aceiași țărani și meșteșugari și o împărțea
nobililor sub formă de lefuri, pensii, daruri etc…" {Istoria evului mediu, sub
redacția lui S. D. S k a z k i n, ed. cit., v. II, p. 37). Problema preocupă așadar pe
istoricii contemporani. Intelectuali ai noii clase în ascensiune și ca atare
teoreticieni ai monarhiei absolute, scriitorii privesc critic dărnicia prea mare a
principilor față de aristocrația feudală pe care aceștia o înlătură de la putere, dar o
păstrează în jurul Curții și îi acordă favoruri pentru ca s-o aibă aliată împotriva
burgheziei. în observațiile lor, acești scriitori vădesc o poziție de clasă precisă, (cf.
Guicciardini, Ricordi, nr. 172. Serie seconda, în Scritli politici e Ricordi a
cura di Roberto Palmarocchi, Bari, Laterza, 1933, p. 323).
2. Machiavelli vrea să spună că un principe nu va putea să fie atât de darnic încât să
atragă atenția și lauda oamenilor, decât dacă asuprește poporul prin biruri
numeroase făcându-se astfel urât de popor. Prin urmare dărnicia foarte mare nu se
obține decât prin abuzuri și de aceea este socotită dăunătoare principelui.
3. Machiavelli pune această dilemă: sau ești darnic cu măsură și în cazul acesta
nimeni nu observă dărnicia ta și ești cunoscut drept econom, sau ești darnic pestemăsură, în așa fel încât atragi atenția oamenilor, și în cazul acesta ajungi să fii urât
de popor pentru că îl silești să-ți plătească biruri prea mari.
4. Se observă limpede aici argumentul lui Machiavelli în favoarea dărniciei cumpătate
și înțelepte care nu se exercită pe spinarea poporului. îndemnul la cumpătare îl
apropie pe Machiavelli de păturile mijlocii ale burgheziei florentine, aceleași care
protestaseră, prin Savonarola, împotriva risipei și a luxului. în adevăr, în timp ce
burghezia din celelalte țări se caracteriza la această dată prin spirit de economie și
tendință de acumulare, trăsături care se oglindesc, spre pildă, în protestantism,
burghezia italiană, în speță cea florentină, care este într-o fază regresivă, iubește
luxul și risipa (cf. Istoria evului mediu, sub redacția lui S. D. S k a z k i n, ed. cit.,
v. H, p. 242).
5. De observat că prin acest "nesfârșit de mulți", Machiavelli subliniază însemnătatea
poporului.
6. Machiavelli vorbește în Legazione prima alia corte din Roma despre dărnicia
cardinalului Giuliano della Rovere, devenit papă sub numele de Iuliu II. El arată
că acesta s-a servit de faima generozității numai pentru a reuși să fie ales, iar după
aceea a știut să fie măsurat în cheltuieli. Guicciardini menționează și el, în Storia
d'Italia (VI, 5), aceeași conduită a papii: "S-au arătat pe de altă parte în mod
limpede motivele pentru care… a fost ridicat atât de sus. Căci, fiind multă vreme
cardinal foarte puternic, prin măreția cu care îi întrecuse întotdeauna pe toți
ceilalți și prin calitatea cu totul rară a spiritului lui, nu numai că avea mulți
prieteni dar și multă autoritate la Curte, și avea faima de a fi apărător al demnității
și al libertății eclesiastice. Mai mult au făcut să fie ales făgăduințele nemăsurate și
nenumărate pe care el le-a făcut cardinalilor, principilor și baronilor, precum și
oricui putea să-i fie util în această chestiune…" {Storia d'Italia, a cura di
Constantino Panigada, Bari, Laterza, 1929, v. n, p. 107).
7. Menționăm că în alte ediții, textul este ușor deosebit, și anume: "Nu s-a mai gândit
apoi nici o clipă să o păstreze, pentru ca să poată purta război cu regele Franței; și
a purtat războaie nenumărate". (Cf. N. Machiavelli, Scritti politici scelti, ed.
cit., p. 126, și IIPrincipe, introduzione e note di F. Chabod, ed. cit., p. 79). Regele
Franței este Ludovic XII.
8. Este vorba de Ferdinand Catolicul pe care în scrisoarea adresată lui Francesco
Vettori (26 august 1513), Machiavelli îl numește "meschin și zgârcit" (Machia-
velli, Lattere, Firenze, Rinascimento del libro, 1929, pp. 78-79).
9. Cezar a fost asasinat de Brutus și Cassius în 44 î.e.n. la un an numai după ce
primise titlul de dictator pe viață și de "imperator". Se știe că la începutul carierei
lui politice cheltuise foarte mult pentru a-și câștiga popularitate; ales edil în anul
65, se îndatorase pentru a putea organiza jocuri și petreceri populare. în ce
privește judecata lui Machiavelli referitoare la Cezar, ea este aceea a primilor
istorici umaniști (Coluccio Salutați, Leonardo Bruni) care condamnă înlăturarea
164 165

guvernării republicane și instaurarea imperiului: de altfel, menționarea lui Ce/,u
in cadrul acestui capitol de critică a tiraniei și a metodelor ei, dovede-jtc di
a.semenea că admirația lui Machiavelli se adresa Romei republicane, nu
Imperiului (ci. Hans Baron. The crisi\ ol the cari) italian Rcnaissancc, PrinceUin
1955. v. I.p. 56 și 371).
10. în Discorsi(III. 21) Machiavelli arată de asemenea că un principe trebuie să sL-
comporte în așa fel încât să nu fie disprețuit și urât. Acela care caută prea mult s.,
fie iubit, va fi disprețuit de îndată ce se va îndepărta de calea pe care a urmau
până atunci; iar acela care vrea să fie temut, ajunge, la rândul lui, să fie urât de
îndată ce întrece oricât de puțin măsura potrivită (Opere, ed. cit., p. 369). In cap.
23 al aceleiași cărți, scriitorul arată că principala cauză care generează ura
poporului împotriva principelui este "faptul de a-1 lipsi de bunurile lui", la care se
adaugă trufia pe care oamenii liberi îndeosebi nu o îngăduie unui conducător ai
lor, chiar dacă ea nu lovește cu nimic interesele lor (Opere, ed. cit., p. 376). Cu
această concluzie, Machiavelli arată că monarhul va putea să-și mențină puterea
numai în măsura în care va respecta bunurile și demnitatea poporului, respectiv
ale burgheziei care voia ca averile să-i fie apărate împotriva bunului plac al
feudalilor. Machiavelli definește aici caracterul monarhiei absolute în faza ci
progresistă și avertizează împotriva domniilor absolutiste de mai târziu care vor
avea o bază de clasă exclusiv feudală. Capitolul lui Machiavelli anticipează critica
pe care iluminismul o va aduce statelor de monarhie absolută. Precizarea însăși pe
care scriitorul o va face la un moment dat (Discorsi, IU., 21), observând că vitejia
foarte mare a unui principe poate să șteargă "toate acele greșeli pe care oamenii le
săvârșesc pentru a se face prea mult iubiți sau prea mult temuți" (Opere, ed. cit., p.
369), ne îndeamnă să concludem că el condamnă monarhia absolută în faza ei
evoluată și antiburgheză, acceptând-o, cel mult, numai în măsura în care monarhul
ar fi, asemenea unui "despot luminat", o personalitate care să se impună prin
merite neobișnuite, capabile de a lăsa în umbră viciile lui.
CAPITOLUL XVII
1. Capitolul de față continuă analiza începută în capitolul precedent privitor la
însușirile necesare unui principe; el reia în același timp ideile expuse în capitolul
VD în legătură cu Cezar Borgia. Machiavelli va arăta din nou că violența poale si
trebuie să fie, în anumite condiții, mijlocul de guvernare cel mai adecvat, (cf. si
cap. III, nota 13).
2. Despre aceste bune rezultate ale cuceririi Romagnei de către Cezar Borgia. vorbește
și Guicciardini în Storia d'Italia (VI, 4): "'Doar Romagna… era liniștită si
credincioasă ducelui Valentino; deoarece prin propria ei experiență cunoscuse ca
este mult mai bine pentru ea să fie supusă, în întregimea ei, unui singur principeputernic, decat ca fiecare oraș să fie sub guvernarea unui alt senior. Oamenii își
aminteau de a.semenea că datorită autorității și puterii lui. ca și datorită
administrării leale a dreptății, țara fusese liniștită și ferită de tulburările proprii
partidelor dușmane, care altădată provocau neîncetate ucideri de oameni. Cu
aceste lucruri câștigase populațiile de partea lui…" (Storia d'Italia libro VI. cap. 4.
a cura di Constantinii Panigada. Bari. Laterza. 1929. V. II. pp. 100-101 i.
Observația lui Machiavelli, confirmată de Guicciardini. dovedește că acțiunea lui
Borgia era îndreptată împotriva micilor feudali și că ea putea servi ca atare cau/a
unificării statelor italiene. Cf. pentru aceasta. Antonio G r a m s c i. Note sul
Machiavelli. sullapolitica e sullo stato moderno, ed. cit., p. 14: "Principele trebuie
să pună capăt anarhiei feudale; și lucrul acesta îl face ducele Valentino în
Romagna, sprijinindu-se pe clasele producătoare, negustori și țărani".
3. Machiavelli vorbește în Discursuri (UI, 27) de politica greșită a florentinilor față de
un alt oraș toscan, anume Pisa, unde în 1501-1502 s-au menținut neînțelegerile
dintre fracțiuni în loc să se desființeze partidele adverse prin uciderea căpeteniilor
lor. Machiavelli recomandă în situațiile de acest fel, mijlocul radical, cruzimea,
socotind că numai aceasta ar fi putut aduce pisanilor liniștea internă și ar fi ușurat
în același timp ocuparea orașului de către florentini. Recomandând folosirea
mijloacelor violente, Machiavelli se pune succesiv în situația agresorilor și a
victimelor lor. Pentru cei dintâi acest fel de a proceda ar fi ușurat înfăptuirea unei
acțiuni politice favorabile intereselor statului; pentru ceilalți, el ar fi însemnat
asigurarea liniștei interne, garanție a puterii împotriva atacurilor din afară.
Machiavelli observă. în același capitol al Discursurilor (III, 27), că politica
florentină de folosire a neînțelegerilor interne pentru cucerirea Pisei era o politică
de slăbiciune, și îi opunea drept singura politică justă, aceea de a cuceri și de a
stăpâni un stat prin forță și prin însușiri deosebite ("con forzae con virtu". Opere,
ed. cit., p. 383). Adversar al oricărei metode izvorâte din șovăială și inconsec-
vență, scriitorul condamnă firesc politica de tergiversare, socotind-o dăunătoare
statului și totodată poporului pe care îl slăbește, divizându-1. Arătând în același
timp folosul întrebuințării cruzimii pentru pisani, Machiavelli apreciază metoda
din punctul de vedere al statului atacat, și deci din punctul de vedere al poporului
care urmează a fi supus și nu al principelui care și-a propus să-1 supună. Concluzia
este aceeași ca și în primul caz deoarece se arată că întreținerea partidelor adverse
dăunează oricând unui stat întrucât grăbește căderea lui. în legătură cu această
chestiune, Machiavelli spune de asemenea, vorbind de un alt oraș-republică:
"Orașul Pistoia… nu a ajuns în stăpânirea Republicii Florenței decât prin acest
mod de a proceda; căci fiind împărțit, iar florentinii favorizând când un partid,
când altul, l-au împins atât de departe încât, istovit de existența lui plină de
tulburări, l-au făcut să se arunce singur în brațele Florenței" (Discorsi. II, 25, în
Opere, ed. cit., p. 291).
166 167

4. Eneida, I, vv. 563-564: "Grele nevoi și-o domnie ce'ncepe mă-mping la de-acestea.
/ Până în zare, prin străji, apărând ale țării hotare" (Eneida, în românește de D. M
u r ă r a ș u, București, ESPLA, 1956, p. 35). Sunt cuvintele pe care Didona le
spune lui Ilioneu troianul, răspunzând rugăminții acestuia care-i cere să nu mai
interzică navelor troiene de a ancora la țărmul Cartaginei. Didona răspunde
arătând că va trebui să mențină interdicția pe care domnia ei i-o impune.
5. în Discorsi(III, 21) Machiavelli se referă la aceeași alternativă spunând: "…oamenii
sunt împinși de două lucruri principale: sau de dragoste, sau de ură, așa încât le
poruncește și acela care se face iubit, ca și acela care se face temut; ba uneori este
mai mult urmat și ascultat acela care se face temut decât acela care se face iubit"
(Opere, ed. cit., p. 369). Aceste cuvinte exprimă o constatare, dar nu o maximă.
Machiavelli recomandă violența în măsura în care ea este utilă statului, în speță
monarhiei absolute, deoarece este mai eficace decât clemența. Pe aceasta din urmă
scriitorul nu o respinge și nu o disprețuiește, dar condamnă cruzimea pusă în
slujba intereselor proprii. într-una din scrisorile sale (din 20 decembrie 1514)
Machiavelli recunoaște că violența asigură uneori succesul și victoria: "Papa Iuliu
nu s-a preocupat niciodată de faptul că oamenii îl urau cu condiția de a fi temut și
respectat și cu această frică (pe care o impuneau în jurul lui) a răsturnat lumea și a
adus biserica în situația pe care o vedem acum" (Toutes Ies lettres de Machiavelli,
Paris, Gallimard, 1955, v. II, p. 401). Dar în Istorie fiorentine (II, 37) scriitorul
condamnă cruzimea ducelui de Atena care voia să obțină "servitutea, nu
bunăvoința oamenilor; iar pentru aceasta dorea mai mult să fie temut decât iubit"
(Opere, ed. cit., p. 673). Afirmația prin care Machiavelli își susține aici preferința
pentru un principe care se face temut mai mult decât iubit trebuie înțeleasă așadar
nu în mod absolut ci în raport cu criteriul amintit, care este un criteriu de clasă,
anume utilitatea și eficacitatea mijlocului respectiv pentru binele statului,
respectiv al statului național. Cruzimea ducelui de Atena este condamnată întrucât
ea nu folosește, în acel moment, măririi sau întăririi statului florentin, ci
dimpotrivă, urmărește să desființeze guvernarea lui liberă și democratică.
6. Machiavelli își afirmă aici disprețul față de oameni pentru a justifica metodele pe
care le recomandă. Pasajul este unul din acelea care au creat cel mai mult trista
faimă a secretarului florentin și a "machiavelismului". Totuși, această afirmație de
pesimism contrazice conținutul altor capitole din Principe, mai ales al capitolelor
XIX și XX, care susțin că pentru a domni trebuie să dobândești încrederea
poporului. De altfel, în continuarea pasajului de față, se vede că scriitorul nu dis-
prețuiește nicidecum pe acel principe care își câștigă favoarea poporului printr-un
"suflet înalt și nobil", ci dimpotrivă, consideră că acesta este adevăratul mijloc de
a păstra puterea. Noțiunea de "principe iubit de popor" este înțeleasă aici în sensul
celor spuse în capitolul precedent în legătură cu dărnicia. Machiavelli nu
recomandă dărnicia, deoarece ea reușește să câștige doar trecător favoarea
168oamenilor, întrucât ea nu poale fi continuă și egală. în același sens consideră
scriitorul că principele nu trebuie să fie iubit; el nu trebuie să fie iubii penlru
dărnicia lui, ci trebuie să fie temut penlru dreptatea lui. Această înțelegere apare
mai limpede în continuarea pasajului unde se vorbește de "prieteniile pe care Ic
obții cu bani", și pe care Machiavelli nu le socotește demne de încredere. Se
dovedesc deci "nerecunoscători, schimbători …etc." acei oameni în care te-ai
încrezut pentru că te-ai arătat doar darnic față de ei; iar dărnicia nu are decât
efecte trecătoare. Judecata lui Machiavelli cu privire la oameni nu implică
pesimism față de natura omului, ci numai o îndreptățită critică a acelora care cred
că pot câștiga încrederea oamenilor prin mijloace înșelătoare și de suprafață, cum
este dărnicia. Se vor arăta desigur ingrați oamenii pe care ai încercat să-i atragi
înșelându-i cu daruri; pentru că oamenii nu vor daruri, ci vor fapte cinstite care să
dovedească "un suflet înalt și nobil", deoarece numai acesta poate garanta
constanța în făptuirea binelui, fermitatea și cinstea unui conducător de stat.
Considerăm că acest pasaj infirmă concluzia cu privire la pesimismul lui
Machiavelli, care s-ar baza pe o considerare parțială a ideilor lui.
7. Cf. cap. IX, unde se arată că un principe trebuie să se conducă în așa fel încât
supușii lui să aibă oricând nevoie de el. Pasajul respectiv confirmă cele spuse mai
sus (cf. nota 6) arătând că Machiavelli numește "nerecunoscători, schimbători
etc." pe oamenii pe care îi poți câștiga prin favoruri, pe când încrederea poporului
se obține prin alte mijloace pe care un "principe înțelept" le va găsi.
8. Și această afirmație pesimistă trebuie înțeleasă în sensul celor arătate mai sus. Ea
indică relațiile care se stabilesc între oameni atunci când cineva își câștigă iubirea
printr-o dărnicie ostentativă care nu se sfiește de a-și mărturisi scopul. Paragraful
următor arată că există între oameni și alte relații, care nu se întemeiază nici pe
interese nici pe obligații.
9. în Discorsi (HI, 19) întâlnim aceeași idee: "Dar acela care poruncește supușilor…
trebuie să se folosească mai curând de pedeapsă decât de respect. Și aceasta însă
trebuie să fie măsurată, în așa fel încât să eviți ura; deoarece a te face urât nu este
niciodată spre binele unui principe" (Opere, ed. cit., p. 366).
10. Acesta este, în relațiile dintre oameni, planul superior celui precedent, dovedind că
un principe poate și trebuie să acționeze în așa fel încât să fie numai temut,
câștigându-și această prețuire a supușilor prin comportarea lui corectă. Cauzele
care pot genera ura lor sunt abuzurile și bunul plac. Scriitorul se ridică deci
împotriva tiraniei și cere principelui să-și respecte supușii. Prin cuvintele lui, clasa
cea nouă cere să fie respectată potrivit cu locul și funcția ei în societate.
Machiavelli se referă și în capitolul XIX la abuzurile tiraniei și la efectele ei; cf.
de asemenea Istorie florentine (II, 36), unde se vorbește despre ducele de Atena și
se arată că ceea ce a provocat mai mult nemulțumirea florentinilor față de domnia
acestuia a fost atitudinea lui lipsită de respect față de soțiile supușilor lui. (Opere.
169

ed. cit., p. 667). Același respect este amintit in Discur^i (IU, 26) unde Machia\elli
scrie: "Iar Aristolel, intre principalele cau/e la care se referă vorbind despre
prăbușirea tiranilor, arată injuria adusă cuiva în legătură cu femeile, ți anume
necinstirea lor. violul sau ruperea unei căsătorii… Spun așadar că principii absoluți
și guvernatorii republicilor trebuie >ă se preocupe de aceasta: ei trebuie să aibă în
vedere dezordinea care poate să se nască de aici și să ia măsuri înainte ca laptele
să fie spre răul și rușinea statului sau a republicii lor" {Opere, ed. cit., p. 380).
Condamnând îndeosebi acest abuz. Machiavelli se ridica împotriva moravurilor
nobilimii feudale: ca exponent al burgheziei conștiente de rolul ei în stat, el cere
pentru clasa cea nouă respectul care i se cuvenea.
11. în Discorsi(\\\, 19). Machiavelli arată de altfel că actele de cruzime ale principilor
erau determinate de lăcomia jafului. "Modul de a o evita (ura) era acela de a le
lăsa supușilor bunurile pe care ei le stăpânesc, deoarece sângele, atunci când nu
duce la jaf, nimeni nu-1 dorește decât dacă este constrâns, iar o constrângere de
felul acesta rareori se întâmplă; atunci însă când intervine jaful, se ivesc
întotdeauna și nu lipsesc niciodată cauzele și dorința de a vărsa sânge" (Opere, ed.
cit., pp. 366-367). Pentru însemnătatea pe care Machiavelli o atribuie hanului ți
dorinței de a-1 avea, cf. și L'Arte dellaguerra, cartea a IV-a. unde, în legătură cu
disciplina care trebuie impusă soldaților, se spune: "dacă fuga Ic salvează viața, ea
nu le salvează bunurile; iar dragostea de bunuri nu-i face pe oameni mai puțin
îndârjiți de a se apăra, decât îi face dragostea de viață" ( Tutte Ic opere storiche e
letterarie di N. Machiavelli, a cura di Guido Mazzoni e di Mano Casella, Firenze.
Barbera, 1929, p. 326).
12. Hannibal (247-183 î.e.n.) învingătorul romanilor la Lacul Trasimene (217) și la
Cannae (216), la rândul lui învins de aceștia la Zanra (202), este deseori amintit de
Machiavelli. în Discorsi (III, 31), scriitorul îl consideră drept cel mai de seamă
comandant de armate, model prin excelență al oricărui războinic (Opere, ed. cit.,
p. 392) și aceeași judecată o exprimă atunci când observă că "nimeni nu va putea
să spună vreodată că Hannibal nu a fost maestru în ale războiului" (ibid., p. 348).
13. Sunt numite "pământuri străine": Italia peninsulară, Sicilia, Africa, fiecare din ele
fiind un pământ străin pentru "neamurile" diferite care alcătuiau armata lui
Hannibal.
14. în Discursuri (111. 21). Machiavelli compară de asemenea pe Hannibal cu Scipio.
așa cum face în continuarea pasajului de față. Cel dintâi este principele care prin
cruzimile lui a impus ascultare și respect, iar celălalt este comandantul blând care
prin omenia lui câștigă admirația popoarelor pe care Ic supune; dar și unul si
celălalt, deși prin moduri de procedare diferite, ating același rezultat, gloria si
puterea. Analizând cauzele acestor fapte, Machiavelli arată că Hannibal, urât
pentru cru/imea lui, era admirat pentru celelalte însușiri ale lui (Opere, cd. cit., p.
369). In pasajul de față al Principelui, scriitorul respinge prejudecata acelor
70scriilon care îl admiră pe Hannibal dar nu văd cauza principală a succeselor lui.
anume teama pe care el o impunea celorlalți. Principele, care expune un program
de acțiune imediată, recomandă exemplul lui Hannibal. cel mai adecvat în
condițiile momentului, fără a nega însă rolul si eficacitatea hlândcțci în
Împrejurări diferite. Critica adresată scriitorilor care nu îndrăznesc să recunoască
valoarea anumitor mijloace prin care se câștigă puterea, deși admiră pe cei care au
câștigat-o astfel, arată că Machiavelli gândește consecvent, potrivit moralei
necesare burgheziei în ascensiune care luptă pentru a cuceri puterea. Atrihuindu-i
lui Hannibal o "cruzime neomenească". Machiavelli traduce exact cuvintele lui
Titus Livius (XXI, 4) care vorbește în legătură cu generalul cartaginez de
"inhumana crudelitas", dar consideră că acesta este cel dintâi dintre viciile cele
mai mari; afirmându-și aprecierea față de cruzimea lui Hannibal, Machiavelli se
referea așadar în mod critic și la judecata lui Titus Livius, pe care o infirmă. După
cum se va vedea și mai jos, în comparația dintre Hannibal și Scipio, Machiavelli
prețuiește cruzimea în măsura în care o socotește mijloc necesar de guvernare la
un moment dat, fără a o considera însă mijloc de guvernare oricând necesară.
15. Este vorba de Publius Cornelius Scipio zis Africanul, cuceritorul Spaniei și
învingătorul lui Hannibal.
16. Machiavelli se referă la revolta trupelor contra lui Scipio în anul 206 î.e.n.. revoltă
pe care o amintește și în Discursuri (III, 21) unde consideră drept cauză a
rebeliunii, prea marea blândețe a generalului roman, cu alte cuvinte, faptul că
oamenii nu se temeau de el; tot aici arată că pentru a pune capăt răscoalei, Scipio
a fost totuși nevoit să uzeze de cruzimea pe care până atunci o evitase (Opere, ed.
cit., p. 369-370).
17. Titus Livius relatează această învinuire pe care Fabius Maximus i-a adus-o lui
Scipio (XXIX, 19): "Ante omnes Q. Fabius natum cum ad corrumpendam
disciplinam militarem arguere; sic et in Hispania plus prope per seditionem
militum quam bello amissum: externo et regio more et indulgerc licentiae militum
et saevire in eos" (Mai mult decât toți, Quintus Fabius susținea că el este născut
pentru a sfărâma disciplina militară; tot așa și în Hispania au pierit aproape mai
mulți ostași din cauza revoltei decât în război. După obiceiul străinilor și al
regilor, pe de o parte ci îngăduie destrăbălarea soldaților și pe de alta îi pedepsește
aspru). Istoria Romană, traducere de N. L o c u s t e a n u și I. S. P e t r e s c u.
tomul III. București. Carol Gobl, 1904, p. 51 I).
18. Propretorul Quintus Pleminius, lăsat de Scipio la Locri Epizephyrii, oraș din sudul
Italiei, pentru a-1 apăra împotriva cartaginezilor, a săvârșit jafuri și alte abuzuri
împotriva locuitorilor. Scipio nu 1-a pedepsit cum se cuvenea pentru aceste fapte,
lucru pentru care același Fabius Maximus îl învinuiește de asemenea cu severitate.
Comparând întregul pasaj referitor la Hannibai și la Scipio, cu un pasaj
asemănător din Discorsi (III. 21). constatăm o ușoară deosebire. In Principe.19
171

Machiavelli respinge blândețea și indulgența lui Scipio. arătând urmările lor
dăunătoare Romei, anume răscoala trupelor din Spania; doar în încheierea
paragrafului, scriitorul observă că această greșeală a devenit pentru posteritate un
motiv de admirație.
în Discorsi regăsim judecata aceleiași posterități, atunci când Machiavelli însuși
laudă comportarea lui Scipio. în adevăr, în Discorsi, scriitorul nu întârzie asupra
urmărilor imediate ale blândeții acestuia, și anume răscoala trupelor, ci, privind
excepția din Spania în totalitatea ei, constată că Scipio a obținut, ca și Hannibal.
deși urmând mijloace opuse, aceeași supunere și ascultare din partea popoarelor pe
care le-a cucerit. Machiavelli, încercând să explice acest paradox, recunoaște, in
același capitol al Discursurilor, spre deosebire de pasajul corespunzător din
Principe (în capitolul de față), că "…oamenii sunt împinși de două lucruri
principale: sau de iubire sau de teamă, așa încât le poruncește atât acela care se face
iubit, cât și acela care se face temut"; și numai ultima propoziție a acestui
raționament se apropie de Principe: "ba chiar de cele mai multe ori este mai mult
urmat și mai mult ascultat acela care se face temut, decât acela care se face iubit"
(Opere, ed. cit., p. 369). în continuarea lui însă, Machiavelli va arăta că atât
indulgența, cât și cruzimea prea mare se corectează prin celelalte însușiri care, dacă
sunt cu adevărat mari, fac să se uite excesul celorlalte. în Discorsi. așadar.
Machiavelli nu recunoaște cruzimi, după cum nu recunoaște nici blândeți, rolul
determinant în succesul unui comandant față de popoarele pe care le cucerește, iar
acesta este atribuit virtuților sau însușirilor lui militare care corectează excesele sau
erorile celorlalte însușiri. în sfârșit, considerând încheierea capitolului de față, care
cere din nou ca principele să se ferească de a trezi ura supușilor lui, se poate
conclude că nici cruzimea, nici excesiva blândețe nu sunt pentru Machiavelli
mijlocul cel mai eficace de a domni bine, și că respectul sau teama supușilor,
necesare într-un stat, se pot obține numai fără cruzime, adică prin acea dreptate
care se apropie mai mult de blândețe decât de răutatea generatoare de cruzime. In
însușirile pe care le cere principelui, respectiv monarhului absolut, Machiavelli
respinge deci cruzimea și cere dreptatea, întrucât vorbește în numele clasei noi care
își susține drepturile pentru a-și consolida puterea. Scriitorul numește cruzime,
asuprirea exercitată de feudali și îndreptată în mod egal împotriva orășenilor și a
țărănimii. Cere dreptate față de popor, respectiv față de clasa în ascensiune pe care
principele se va sprijini în acțiunea lui îndreptată contra feudalilor.
CAPITOLUL XVIII
1. Capitolul de față a determinat cele mai multe din comentariile care resping teoriile
/V/ncj/Je/tf/socotindu-le contrarii moralei. Dacă în capitolele precedente, scriitorul
nu era întotodeauna categoric în recomandările lui și permitea o înțelegere mainuanțată în cadrul întregii opere, aici în schimb recomandările suni limpe/.i și ele
se conduc întotdeauna după criteriul utilității politice a acțiunii. Capitolul
reprezintă concluzia constatărilor care se desprindeau pentru scriitor din anali/a
situațiilor contemporane. Machiavelli va spune că, în condițiile date, și în vederea
scopului de atins, sunt necesare toate mijloacele, chiar acelea pe care morala. în
speță morala religioasă feudală, le condamnă.
2. Această introducere amintește foarte bine alte pasaje în care Machiavelli raționează
în același fel: admite principiile de conduită consfințite de etică și tradiție, deci nu
neagă direct morala religioasă, dar susține indirect o morală nouă atunci când
spune că omul, respectiv principele, poate reuși în acțiunile lui mai curând prin
derogare de la morală decât prin conformarea la regulile ei. Din cele ce urmează
va rezulta care sunt acei principi care au săvârșit lucruri mari cu ajutorul necinstei
și al vicleniei. Machiavelli va cita pe Alexandru VI a cărui duplicitate de carater
este menționată și de alți istorici contemporani (cf. Jacopo Nard i, Le
Histoire della cittă di Fiorenza, in Lione, MDLXXXII, p. 69 v.), spunând că lasă
deoparte alte numeroase exemple recente. Este vorba de "lucruri mari" în același
sens de clasă pe care-1 are în Principe noțiunea însăși de principe perfect: citând
exemplul lui Alexandru VI pe care 1-a arătat drept sprijinitor al acțiunilor fiului
său, Machiavelli socotea că faptele lui au fost mari întrucât au susținut o acțiune
care, dacă ar fi reușit, ar fi fost binefăcătoare pentru Italia, în speță pentru
burghezia orașelor ei. Acest punct de vedere continuă să apară în Discursuri, dar
aici Machiavelli nu mai pledează pentru monarhia absolută, ci pentru republică,
deoarece și-a dat seama că politica Medicilor este favorabilă nu păturilor active
ale burgheziei, ci unei burghezii artistocratizate. în consecință, în Discursuri e\ nu
mai laudă nici înșelătoria nici fățărnicia. Atunci când cere, la un moment dat,
folosirea înșelăciunii (III, 40), el înțelege prin aceasta nu călcarea cuvântului dat
sau a înțelegerii încheiate cu cineva, ci doar "acea fraudă pe care o folosești față
de dușmanul care nu are încredere în tine" (Opere, ed. cit., p. 409), și care
reprezintă priceperea de a folosi tactica de luptă cea mai abilă. Tot în Discursuri,
noțiunea de viclenie sau înșelătorie se restrânge la un moment dat într-atâta încât
își pierde calitatea de noțiune privind morala și devine o noțiune din domeniul
artei războiului.
3. Comentatorii observă că Machiavelli se referă poate la Francesco Sforza, pe care
scriitorul îl caracterizează astfel în Istorie fiorenline: "nu-1 reține nici firea nici
rușinea de a-și călca cuvântul; deoarece oamenii mari numesc rușine faptul de a
pierde, nu acela de a dobândi prin înșelăciune". în capitolul de față, scriitorul
citează însă, după cum am spus (cf. nota 2), numai exemplul papii Alexandru, și
aceasta poate pentru că numai el corespundea întocmai înțelesului precis pe care
scriitorul îl dădea noțiunii de "lucruri mari" și "oameni mari".
172173

4. Pentru atesl pasaj se indică drept i/vor C i c e r o. De o/'fîciis (cartea I, 1 I I.cip/i-
Teuhner, 1932, p. 17).
5. Adică în mod alegoric.
6. Machiavclli se referă la personajul mitologic, centaurul Chiron, fiul iui Saturn și ,.
nimfei Filire, care a fost maestrul lui Ahile, al lui Teseu și Hercule, tiind lomu
priceput în medicină, astronomie și cinegetică. Dante îl amintește în Infern (XII
70-72). Această referire la un personaj mitologic este caracteristică penii u
filozofia Renașterii. Poeții acestei epoci s-au oprit la înțelesurile generale și foarte
aparente ale miturilor, preferând figurile care exprimau grație, frumusețe ș;
armonie. La filozofi întâlnim, în schimb, căutarea înțelesului ascuns al miturilor și
folosirea lor pentru exprimarea unei idei noi și îndrăznețe. Mitul lui Chiron
exprimă pentru Machiavelli dubla natură a principelui și, într-un sens mai larg. a
omului care este îmbinare de gândire și patimă, de generozitate și viclenie unită cu
cruzime, de ființă rațională și instinctuală. Unii comentatori se referă în cazul de
față la capitolul XII, în care Machiavelli folosește imaginea lui Saul și a lui David
drept reprezentări figurate ale ideii pe care vrea s-o exprime; referirea poale l"i
acceptată în măsura în care se observă că Machiavelli folosește povestirea biblica
tot ca reprezentare învăluită sau alegorică a unui adevăr, dându-i astfel valoarea
unui mit. în linia istoriei literare, amintim că imaginea lui Chiron, maestru al lui
Ahile, apare în oda lui Parini, L 'Educazione. Parini privește ființa animalică a
centaurului în ceea ce o apropie de natură, adică vigoarea, sănătatea și frumusețea
conforme naturii prospere, pe când Machiavelli se oprește numai asupra modului
de cunoaștere și de acțiune diferite pe care omul le folosește în dubla lui natură de
om și de animal.
7. Pentru această normă de conduită, în care principele, prin natura lui omenească
asemănător animalului, este îndemnat să urmeze felul de comportare al leului și al
vulpii, Machiavelli a avut în vedere, poate, o imagine comună fabulelor și
proverbelor medievale. Dar aceeași imagine se găsește la Dante, în Infern
(XXVII, 73-74), când Guido de Montefeltro se adresează astfel poetului:
Cât timp eu trupul de-oase și de pulpe
cum mama mi 1-a dat, îl mai avui,
n-am fost în fapte leu, ci-apururi vulpe
(Traducere de G. Coșbuc)
8. Adică forța nu reușește să învingă viclenia, după cum viclenia nu este suficientă
pentru a învinge forța.
9. Machiavelli s-a referit mai sus la cursele pe care dușmanii le pot întinde unui
principe, și împotriva lor îi recomandă acestuia să fie viclean ca o vulpe. Norma
de conduită pe care o prescrie apare justificată, întrucât viclenia este. in
consecință, mijlocul de legitimă apărare pe care principele trebuie să-1 folosească
pentru a salva statul. întregul pasaj se referă la principele unei țări în relațiile luicu alți principi, și regulile recomandate sunt valabile în con. . ionnăni
monarhiilor absolute, când principele luptă. în alianță cu burghezia. împotriva
aristocrației feudale pe care și-o aservește. Viclenia este recomandată ca mijloc de
apărare, iar nu de atac. Ea este un răspuns, nu un mod de acțiune inițial. In același
pasaj, notăm indicațiile lui Machiavelli cu privire la condițiile in care se
recomandă călcarea cuvântului dat. Una din aceste condiții este de ordin juridic.
întrucât un cuvânt dat încetează de a mai angaja în momentul in care faptele
pentru care el a fost dat au încetat de a mai exista. Cealaltă condiție, prin care se
spune că poți călca un angajament atunci când efectele lui se întorc împotriva ta.
implică referirea la concepția generală a lui Machiavelli cu privire la mijloc și
scop; dacă acesta din urmă este supraordonat individului și are în vedere statul.
respectiv statul de clasă al burgheziei, el poate și trebuie atins prin orice mijloc.
Este ceea ce spune Machiavelli în capitolul 40 din cartea a IlI-a a Discursurilor,
care se intitulează programatic: "Patria este bine apărată sau cu josnicie sau cu
glorie, și în orice fel ea este bine apărată". în textul capitolului găsim câteva
rânduri care lămuresc și mai bine gândirea scriitorului: "…atunci când este în
discuție numai salvarea patriei, nu trebuie avută în vedere nici un fel de
considerație, nici de dreptate sau de nedreptate, nici de milă sau cruzime, nici de
lucru demn de laudă sau de lucru josnic; dimpotrivă, lăsând la o parte orice alt
punct de vedere, trebuie să urmezi cu totul acel mod de acțiune prin care salvezi
viața patriei și îi păstrezi libertatea" (Opere, ed. cit., p. 411). în sfârșit, celor două
condiții particulare li se adaugă o a treia, care se bazează pe ascuțita luptă de clasă
dintre burghezia în ascensiune și feudalitatea încă puternică. în Discursuri (I. 9)
Machiavelli spune, într-o propoziție subordonată, că "oamenii sunt mai înclinați
spre rău decât spre bine" (Opere, ed. cit., p. 116); în consecință, recomandă
viclenia ca mijloc de apărare împotriva dușmanului de clasă.
10. Cf. Guicciardini, Storia d'Italia, pagina cu privire la regele Ferdinand al
Neapolului (1456-1494) la care Machiavelli putea să se refere: "…(era) plin, în
toate acțiunile lui, de o necrezută prefăcătorie și ascundere" (Storia d'Ilalia I, 3,
ed. cit., v. I, p. 14).
11. Un comentator observă cu privire la acest pasaj, "latura ironică a pesimismului
machiavellic" (Dalie opere maggiori di Nicco/o Machiavclli, scelta e commento
di Plinio Carii, Firenze, Sansoni, 1923, p. 31, nota 8). în adevăr, pesimismul își
găsește la Machiavelli o formulare îndeobște amară și sarcastică, nu tragică sau
dramatică; uneori însă, ea este ironică, și o găsim astfel în verva strălucită cu care
scriitorul își bate joc, în Mătrăguna, de naivul domn Nicia. Observația lui
Machiavelli se oprește în pasajul de față asupra naivității. Intelectual al
burgheziei, el privește cu amărăciune abuzurile, resturi ale trecutului feudal, și
judecă cu ironie naivitatea, rezultai al prejudecăților, al superstițiilor și al tuturor
limitelor pe care același trecut le-a impus minții omenești. Intelectualul clamei
174 175

celei noi, care afirmă valoarea rațiunii omenești, disprețuiește prostia
recomandă fără șovăială să răspunzi naivului cu meritata înșelare a naivității IU!.
"Naivii" care trebuie înșelați suni dușmanii de clasă, fie feudalii greoi M
neciopliți, fie poporul mărunt, țăranii. Regula de conduită recomandată dt
Machiavelli exprimă morala unei clase care luptă pentru a-și asigura puterea și nu
șovăie să înșele pe cel care se lasă înșelat.
12. Caracterizarea lui Machiavelli esle aceea pe care o găsim și la Guicciardini (Sit>ru
d'Ialia, IV, 2) care spune: "…cerându-i regele (Ludovic XII) să se declare deschis
pentru el, papa răspundea în mod atât de ambiguu încât cu fiecare zi deveneau mm
suspecți, fiul lui și el; iar prefăcătoria și disimularea folosite de ei (de Alexandru
VI și Cezar Borgia) erau atât de cunoscute la Curtea din Roma, încât se născuse
un proverb obișnuit, anume că papa nu făcea niciodată ceea ce spunea și că ducele
Valentino nu spunea niciodată ceea ce făcea" (Guicciardini, Storia d"Italia,
ed. cit., v. II, p. 92). Pentru "duplicitatea" lui Alexandru VI, cf. și Jacopo Nardi.
Le Histoire dejla cittă di Fiore nza, in Lione, MDLXXXII, p. 69 v.).
13. în text, în latinește: "după dorință".
14. Cf. Discorsi, HI, 40, cit. în nota 9.
15. Prin "fortuna", Machiavelli înțelege mai mult decât putem reda prin "soartă".
"Fortuna" înseamnă totalitatea circumstanțelor exterioare care se supun legilor
obiective de dezvoltare a existenței în general și a istoriei în particular. în
comportarea lui, omul trebuie să se conformeze împrejurărilor exterioare și să
acționeze potrivit cu legile de dezvoltare ale existenței și ale istoriei. Machiavclli
recomandă conformarea la realitatea obiectivă, chiar când aceasta impune
săvârșirea "răului". Adresându-se principelui, recomandarea lui reprezintă
totodată modul de acțiune necesar burgheziei care știe că pentru a reuși, trebuie să
cunoască realitatea obiectivă și să i se conformeze. Cf. și cap. XXV, nota 1.
16. Sunt cele cinci însușiri arătate mai sus, unde se spune că principele "trebuie să
pară milos, credincios cuvântului dat, omenos, integru și religios".
17. Despre însemnătatea pe care Machiavelli o atribuie religiei și bisericii, ca mijloc
de guvernare în monarhia absolută, se vorbește pe larg în paginile din Discorsi, I.
11-15 (cf. și cap. IX, nota 1). Unul din aceste capitole ale Discursurilor se
intitulează "Cum s-au servit romanii de religie pentru a reorganiza orașul, pentru
a-și realiza înfăptuirile dorite și a stăvili răzmerițele", și în el se arată că religia a
fost printre primele mijloace pe care nobilimea le-a folosit pentru a înăbuși
nemulțumirile poporului. Scriitorul observă, tot aici, urmând pe Titus Livius, că
"de frica religiei, plebea a preferat să-1 asculte pe consul decât să-i creadă pe
tribuni" (Opere, ed. cit., p. 130). Rolul pe care Machiavelli îl atribuia religiei și
bisericii reflectă poziția burgheziei florentine. Scriitorul, care nu neagă credința
consideră că principiile ei pot să asigure puterea unui principe. Legat încă de
ideologia feudală, el socotește necesară alianța dintre stat și biserică; șovăielnic inmomentul când prescrie normele de conduită cele mai îndrăznețe și care
corespundeau moralei burgheze în formație, el cere ca acțiunile noastre să pară a
respecta normele moralei feudale a trecutului. Concesia pe care o tace
"aparenței", punând-o înaintea realității, arată că scriitorul nu s-a emancipat
complet de ideologia feudală. Acțiunile omului, respectiv ale burghezului care nu
mai respectă biserica, vor trebui să îmbrace haina credinței, deoarece în acest fel
ele vor reuși. Scriitorul recomandă astfel ipocrizia religioasă drept o însușire
necesară principelui.
18. Adică: oamenii judecă mai mult după aparență decât după realitatea care se
traduce în fapte.
19. Această succesiune de afirmații exprimă părerea scriitorului, întâlnită și mai sus,
cu privire la ignoranța și naivitatea generală a oamenilor (cf. nota 11). Constatarea
scriitorului se referă însă la masele populare, în timp ce principelui și clasei pe
care el o reprezintă i se atribuie inteligență și știință, și totodată dreptul de a folosi
aceste însușiri înșelând credulitatea poporului. Statul pe care principele trebuie să-1
creeze avea să fie statul de clasă al burgheziei, iar acesteia îi era rezervat
monopolul inteligenței și al științei. Statul național nu putea să fie decât statul
acestei clase, căreia îi revenea sarcina de a salva Italia de asuprirea străină.
"Imoralitatea" principelui, în care se manifestă morala clasei în ascensiune,
include astfel conștiința și orgoliul rolului care revine clasei noi, căreia îi este
îngăduit să acționeze conform moralei ei.
20. Amintim din nou pasajul citat din Discursuri (HI, 40; cf. nota 9). în aceeași operă
(III, 35), Machiavelli observă de asemenea că "oamenii (judecă) lucurile după
rezultatul lor" (Opere, ed. cit., p. 399). în Mandragora (actul III, scena 11),
călugărul Timoteu încearcă să o convingă pe Lucreția, invocând de asemenea
scopul pe care ea îl urmărește și cerându-i să nu ia seama la mijloacele care i se
oferă pentru aceasta: "în orice lucru trebuie să avem în vedere scopul" (Opere, ed.
cit., p. 1014).
21. Interpretarea lui Luigi Russo, pe care am urmat-o, ni se pare cea mai justă; ea
consideră că părerea celor mulți se impune pentru că se sprijină pe "puterea
statului care o apără" (II Principe, ed. cit., p. 150, notele 70-71). Importat este de
precizat că Machiavelli înțelege prin "cei mulți" masele populare care cuprind atât
burghezia orașelor cât și țărănimea, și consideră că atât una cât și cealaltă trebuie
amăgite prin aparența "moralității": cea dintâi, în măsura în care este instruită, se
va lăsa conștient înșelată și, de acord cu principele, va înșela de fapt ea însăși pe
cealaltă care, în ignoranța ei, are nevoie de aparențe". "Cei puțini" sunt în primul
rând aristocrația feudală și clerul, care ar putea descoperi ipocrizia principelui dar
nu ar îndrăzni să o denunțe deoarece principele este apărat de cei mulți. în al
doilea rând, "cei mulți" sunt intelectualii înaintați care disprețuiesc folosirea
ipocriziei și o socotesc de prisos; dar principele știe mai bine decât ei că morala
176 177

religioasă este încă puternică și pentru a o învinge i se conlormca/.ă în mm.:
aparent. Comentariul altor ediții diferă de cel al lui Russo sugerând o traducere
diferită în sensul că "sprijinul" despre care este vorba în text ar fi realitate.•
obiectivă: deci cei mulți pot susține oricând că ei au dreptate, deoarece realitaie •,
le-o confirmă (ci. Ii Principe. în Opere. ed. cit., p. 58, nota 3).
22. Machiavelli se referă aici la Ferdinand Catolicul pe care contemporanii i
cunoșteau prea bine pentru ca scriitorul să mai considere necesar să-1 numească
Cu privire la desele călcări de cuvânt ale acestuia, iată ce spune și Guicciardini în
Relazione di Spagna: "îi merge vestea că face adeseori altceva decât ceea ce
făgăduiește, fie că făgăduiește cu intenția de a nu se ține de cuvânt, fie că atunci
când evenimentele îl fac să-și schimbe hotările, el nu mai ține seama de ceea ce n
spus altădată. Sunt sigur că el știe să se prefacă mai bine decât oricare alt om"
(Cit. în N. M a c h i a v e 11 i, Scrittipolitici scelti. ed. cit., p. 140, nota 80).
CAPITOLUL XIX
1. Spre deosebire de capitolele precedente, în care se vorbește laolaltă de însușirile
necesare principilor și de greșelile pe care ei trebuie să le ocolească, capitolul de
față prezintă numai pe acestea din urmă, pe care le tratează la un loc, deoarece
reacția pe care o determină din partea supușilor este aceeași, anume disprețul și
ura.
2. Machiavelli face aici o distincție între felul în care principele va trebui să trate/c
majoritatea supușilor, "la universalitâ", adică poporul, respectiv burghezia
orașelor și felul în care va trata minoritatea celor mari care ar năzui să-i ia domnia,
respectiv aristocrația feudală. în ce privește pe cei dintâi, el cere principelui să
respecte bunurile și onoarea lor, asigurându-și astfel domnia. Scriitorul atrage
astfel atenția asupra celor care, formând partea cea mai însemnată a populației,
sunt singurii care contează cu adevărat întrucât de ele depinde domnia principelui.
Machiavelli arată în felul acesta că statul național, respectiv monarhia absolută,
trebuia să se sprijine pe burghezie pentru a neutraliza puterea feudalilor.
3. Cf. cap. IX, nota 9.
4. Machiavelli vorbește pe larg despre conspiratori și conspirații în Discorsi, III, 6
{Opere. ed. cit., p.. 320-340). Dezvoltarea pe care o dă acestui capitol se explică
prin faptul că scriitorul cunoștea nenumărate exemple de conjurați din însăși
istoria Florenței, pe care le povestește în Istorie florentine, de la aceea împotriva
ducelui de Atena, în 1342, până la aceea a familiei Pa/zi împotriva Medicilor
(1478).
5. Cf. cap. XVII.
6. Guicciardini observă de asemenea în Ricordi (II, 19): "Nu poți face o conspirație
fără a te întovărăși cu alții și de aceea lucrul este foarte primejdios: în adevăr.
178majoritatea oamenilor fiind sau imprudenți sau răi. faptul de a te întovărăși cu
oameni de felul acesta este un lucru prea primejdios" (Scritti politici e ricordi. a
cura di Roberto Palmarocchi, Ban, Laterza, 1933, p. 287).
7. Annibale Bentivoglio a fost asasinat, în 1445, de Battista Canneschi. înrudit cu ei.
în Istorie tiorentine (VI. 9), Machiavelli povestește pe larg aceste fapte, arătând că
ucigașul și cei din neamul lui au fost la rândul lor atacați și în parte uciși de popor
"care regreta moartea lui Annibale" (Opere. ed. cit., p. 834).
8. Acest al doilea Annibale Bentivoglio, fiul lui Giovanni, a condus Bologna în anii
1510-1512, când, după bătălia de la Ravenna, s-a exilat la Ferrara.
9. Este Giovanni Bentivoglio (1439-1510) pe care Iuliu II 1-a constrâns să renunțe la
domnia asupra Bolognei (1506).
10. Este vorba de Santi, fiul nelegitim al lui Ercole Bentivoglio, văr al lui Annibale;
Santi a guvernat Bologna de la 1445, când a fost asasinat Annibale, până în 1462.
(Cf. Istorie fiorentine, IV, 6, p. 835). Lui i-a urmat Giovanni Bentivoglio.
11. Machiavelli vorbește pe larg despre monarhia franceză pe care o admiră ca formă
de stat, în Ritratto delle cose di Francia și în Discorsi. Scriitorul a cunoscut
situația din țara vecină, unde a fost trimis de trei ori cu diferite misiuni
diplomatice. Aceste călătorii i-au dat prilejul să observe îndeaproape raporturile
dintre rege și nobilime și să constate îndeosebi autoritatea celui dintâi; admirația
lui pentru țara vecină se referă în primul rând la modul ei de guvernare.
Principele, care consideră monarhia absolută ca forma de stat necesară Italiei, se
întemeiază în bună parte pe această cunoaștere directă a situației politice a Franței,
în Ritratto delle cose di Francia, Machiavelli spune, ca în Principe-. "Coroana și
regele Franței sunt astăzi mai solizi, mai bogați și mai puternici decât au fost
vreodată" (Opere, ed. cit., p.470). Cauzele acestei superiorități sunt pentru
Machiavelli următoarele: caracterul ereditar al domniei; centralizarea puterii în
mâinile regelui, în așa fel încât toți "puternicii feudali" îi sunt supuși respectuoși
și nu îndrăznesc să uneltească în nici un fel împotriva lui; în sfârșit, existența unei
cavalerii de elită. Machiavelli vorbește despre Franța și în Discorsi (UI, 1) arătând
avantajele modului ei de guvernare. Menționăm de asemenea Discorsi \, 16, unde
se spune că respectarea legilor garantează pacea internă și produce mulțumirea
supușilor: "Un exemplu este regatul Franței, care trăiește în siguranță numai
pentru că regii lui se supun unor legi numeroase care asigură drepturile întregului
popor. Iar acela care a organizat acest stat a voit ca regii să facă ce vor cu armele
și cu banii, dar de orice alt lucru să nu poată să dispună decât așa cum spun
legile"( Opere, ed. cit., p. 137) Cf. și A n t o n i o G r a m s c i. Note sul
Machiavelli. sulla politice e sullo stato moderno. ed. cit., p. 14: "Asupra lui
Machiavelli acționează exemplul Franței și Spaniei, care au atins o puternică
unitate de stat teritorială"; cf. și p. 16: "Trebuie observat că în Italia studiată de
179

Machiavelli nu existau instituții reprezentative, dezvoltate ți semniricalive pcnin:
viața națională, cum era aceea a Statelor Generale in Franța".
12. Machiavelli se referă la parlamentele franceze care erau la acesta dală inslanțc
judiciare superioare. Sub Htigucs Capet, marii feudali alcătuiau curtea regelui. Ii;
1250. suh Ludovic IX. o parte din aceștia formează parlamentul. Curtea de justițu
a regelui, care îl însoțește pe acesta in diferite locuri in care își are reședința: sul
Filip IV cel Frumos, primul parlament al Franței își capătă sediul permanent L
Paris. în secolele următoare și până la apariția Principelui, se înființează alte cini:
parlamente cu sediile la Toulouse, Grenoble, Bordeaux, Dijon și Aix; In 1515 se-
va constitui parlamentul de la Rouen. Pentru a ușura sarcinile prea numeroase ale
acestor tribunale, Henric II va crea în subordinea lor alte organe de justiție.
Parlamentul din Paris dobândește, la un moment dat, un rol politic; la jumătatea
secolului al XVII-lea el ia poziție împotriva lui Richelieu, iar fronda parlamentară
din 1649 constituie un moment de criză în dezvoltarea monarhiei franceze. Este
interesant că Machiavelli, care cunoștea situația din Franța, observă rolul
important al acestei instituții care nu-și avea echivalentul în Italia. Observațiile lui
Machiavelli reflectă rolul lărgit al parlamentelor și îndeosebi al celui din Paris,
care începuse să exercite, alături de funcția judiciară, o funcție politică. Rolul pe
care Machiavelli i-1 recunoaște în textul de față, anume acela de mediator între
rege și popor, în favoarea acestuia și împotriva nobilimii, corespunde realității
istorice.
13. Guicciardini spune de asemenea în Ricurdi (II, 170): "Bună este soarta principilor
care aruncă cu ușurință în spinarea altora sarcinile care le revin lor, deoarece se
pare că aproape întotdeauna se întâmplă că greșelile și ofensele pe care Ic
săvârșesc, deși vin de la ei, sunt atribuite sfaturilor sau îndemnului ascuns al
acelora care le stau pe aproape. Cred că lucrul acesta se întâmplă nu atât pentru că
ei se străduiesc să determine această putere, dar pentru că oamenii preferă să-.și
îndrepte ura și defăimarea asupra eclora care sunt mai aproape de ei" (Scriu:
politici c RicorJi. ed. cit., p. 322). Credem însă că apropierea între cele două texte
nu este esențială. Machiavelli nu se referă atât la viclenia și abilitatea principelui
care aruncă asupra altora răspunderea legilor dictate de el, cât la forma de stat in
care regele ar fi scos din cauză prin aceea că el nu ar mai exercita direct nici una
din funcțiile principale. în esență Machiavelli îl sfătuia pe principe să domnească
fără a guverna.
14. Machiavelli se referă la o perioadă din istoria poporului roman, cuprinsă între anii
161 și 238, adică de la Marcuș Aurelius (161-180) până la Alexandru Sever (222-
235) și la Iulius Verus Maximinus zis Tracul (235-238). după care urmea/ă, timp
de cincizeci de ani, perioada anarhici militare. Scriitorul urmează în expunerea
acestor fapte Istoria Imperiului de la moartea lui Marcus. opera istoricului grt\
180Herodian (secolul al Ill-leai care cuprinde perioada anilor 1NO-238 și pe care
Angelo Poiiziano o tradusese cu puțini ani inainlc ( 1493) in latinește.
15. Machiavelli înțelege prin această denumire, care traduce pe "homo no\us" al
latinilor, pe acei oameni care primii din familia lor dobândeau funcții de stal.
16. Adică poporul și soldații.
17. Marcus Aurelius a domnit în anii 161-180. A murit la Yindohona (Vie na) în timp
ce armatele lui așteptau să se lupte cu marcomami. Gânditor stoic, conformându-se
în viață principiilor filozofice pe care le susținea, a scris opera intitulată Către
mine însumi, cunoscută în cultura italiană sub titlul neexact de Ricordi
("Amintiri").
18. Marcus Aurelius era fiul adoptiv și ginerele lui Antonius Pius care 1-a desemnat ca
urmaș al lui. în prima [.„•te a domniei (161-169) 1-a avut ca asociat în conducerea
imperiului pe fratele său adoptiv, Lucius Verus.
19. Cf. nota 17.
20. Aurelius Commodus Antoninus care a domnit în anii 180-192 a fost fiul și
urmașul lui Marcus Aurelius. S-a sprijinit pe militari și a nesocotit senatul mărind
autoritatea imperială; desfrânat, iubitor al jocurilor și al spectacolelor, apărând el
însuși în arenă ca gladiator, a murit asasinat. Septimius Sever (193-211) era
african, născut la Leptis Magna, dintr-o familie de mult romanizată. în domnia lui
s-a sprijinit pe armată, transformând imperiul într-o monarhie militară și
nesocotind rolul senatului. A murit în Scoția în timpul luptelor contra caledonilor.
Fiul lui, Marcus Aurelius Antoninus, numit Caracalla (211-217), care 1-a întrecut
pe Neron în cruzime, a murit asasinat în Siria. Edictul "Constitulio Antoniniana",
dat de el, acordă cetățenia romană locuitorilor liberi ai imperiului (212); istoricul
Dio Cassius observă, în legătură cu aceasta, că împăratul urmărea prin edictul său
scopuri fiscale, extinzând asupra întregii populații un sistem unic de percepere a
impozitelor (cf. N. A. M a ș k i n, op. cit., p. 378). Caius Iulius Verus Maximinus
(235-238), împărat lacom și crud, a fost ucis de soldați împreună cu fiul lui, după
o domnie de trei ani, în care a guvernat imperiul avându-și reședința în Germania,
fără a veni vreodată la Roma.
21. Dio Cassius spune că, pe patul de moarte. Septimius Sever le-ar fi spus fiilor lui:
"Fiți uniți între voi, îmbogățiți pe soldați și de rest nu vă mai îngrijiți" (cil. în N.
A. M a ș k i n, op. cit., p. 375). Septimius Sever a mărit soldele și a îmbunătățit
situația soldaților și a ofițerilor, acordându-le drepturi noi. Reformele lui au avut
ca urmare ridicarea legiunilor la aceeași treaptă cu garda pretorienilor. ceea ce va
adânci "procesul de provincializare și barbarizare a armatei" (N. A. M a ș k i n.
op. cit., p. 375).
22. Este vorba de Marcus Didius Iulianus care i-a urmai lui Pertinax: la moartea
acestuia, pretorienii au pus tronul la licitație, iar Iulianus. care era un senator
181

bogat, 1-a cumpărat plătind o sumă foarte mare. A murit ucis de soldați după u
domnie de două luni (193), având cu urmaș pe Septimius Sever.
23. In text "Stiavonia" în loc de "Schiavonia" după cum în capitolul IV găsim "stiavi'
în loc de "schiavi", fiind vorba de o particularitate fonetică a dialectului toscan, in
care grupul sch devine st. "Schiavonia" este, la rândul ei, o formă coruptă a lui
Slavonia, denumirea vechii Ilirii, la data Principelui.
24. Septimius Sever era la această dată comandantul trupelor din Iliria. Când Pertinax
a fost ucis, iar Didius Iulianus a ocupat tronul cumpărându-1 la licitație, Septimius
Sever a pornit spre Roma, unde a fost proclamat împărat în locul lui Didius.
Imediat după aceea, Septimius Sever a pornit împotriva trupelor din Siria, care nu-l
recunoscuseră pe Didius și-1 făcuseră împărat pe Caius Pescennius Niger.
Septimius Sever 1-a învins la Nicea și la Issus (194) și a pornit apoi contra lui
Decius Claudius Septimius Albinus, pe care 1-a învins în Galia și 1-a adus
prizonier la Roma (197).
25. Niger se găsea cu legiunile lui în Antiohia unde fusese aclamat de acestea ca
împărat.
26. Albinus fusese proclamat împărat de legiunile aflate în Bretania, pe care el le
comanda.
27. Lui Albinus. în adevăr, Septimius Sever îl asociază în primul moment la domnie și
pe urmă se ridică împotriva lui.
28. învins la Lugdunum (Lyon), Albinus a fost adus la Roma și decapitat în 197.
Menționăm anacronismul în folosirea termenului "Franța" în loc de Galia.
29. Este vorba de Marcus Aurelius Antonius, numit Caracalla, fiul lui Septimius Sever
(cf. nota 20).
30. Și-a ucis fratele mai mic pe Publius Septimius Geta, care domnea alături de el cu
titlul de coimperator și 1-a condamnat la moarte pe juristul Aemilius Papinianus
care refuzase de a face apologia fratricidului comis de împărat.
31. Machiavelli vorbește despre asasinarea lui Caracalla în capitolul "Despre
conspirații'" din Discorsi (III, 6): "împăratul Antonius Caracalla se afla cu
armatele lui în Mesopotamia și avea ca prefect pe Macrinus, om mai mult liniștit
decât războinic și cum de obicei se întâmplă că împărații cei răi se tem
întotdeauna ca cineva să nu săvârșească împotriva lor ceea ce li se pare că merită.
Antonius îi scrisese prietenului său, Maternianus, la Roma, cerându-i să afle de la
astrologi dacă există cineva care năzuiește la domnie și să-1 anunțe. Atunci
Maternianus îi răspunse că Macrinus năzuia la domnie; și cum scrisoarea ajunse
întâi în mâinile lui Macrinus, înainte de a-i parveni împăratului, și acesta își dădu
seama că trebuie sau să ucidă înainte ca împăratul să primească o nouă scrisoare
de la Roma, sau să moară, îi ceru lui Marțial, centurionul lui credincios, căruia
Antonius cu puține zile înainte îi omorâse fratele, să-1 ucidă. Ceea ce Martini
182săvârși cu succes"(O/xve. cd. cit.. p.33O). Se știe că. la rândul lui, centurionul a
fost ucis de gărzile împăratului.
32. Machiavelli observă și în Discorsi. în același capitol Despre conspirații{lll, 6) că
regicidele sunt rare deoarece se știe că de cele mai multe ori ucigașul unui
principe este la rândul lui ucis pe loc: așadar, "nu se găsește nimeni care să vrea să
meargă la o moarte sigură".
33. Cf. nota 20.
34. Cf. Discorsi (III, 6) unde Machiavelli povestește asasinarea lui Commodus
(Opere. ed. cil., p.330).
35. Cf. notele 17 și 20.
36. Este vorba de Alexandru Sever.
37. Se știe că Maximin a guvernat imperiul fără a se duce vreodată la Roma (cf. nota
20).
38. Machiavelli se referă la "prefecți legionis" numiți înainte "legați" și care erau
locțiitori ai împăratului.
39. Machiavelli se referă la revoltele care s-au produs împotriva lui Maximin în 238.
Astfel, la Cartagina, fu aclamat ca împărat M. Antonius Gordianus, proconsul al
provinciei Africa. Senatul recunoscu alegerea lui și îl declară pe Maximin decăzut
din domnie. Acesta porni cu armatele împotriva Romei, în timp ce Capellianus,
care-1 susținea, îl ucide pe Gordianus și pe fiul lui. Senatul numi atunci ca
împărați pe senatorii Marcus Claudius Pupienus și pe Decimus Caelius Balbinus.
Maximin fu asasinat de soldații lui în apropiere de Aquileia (mai 238).
40. Aquileia, colonie romană înființată în 180 î.e.n. în Italia de nord-est, a fost
aproape distrusă de Attilaîn 452. Astăzi este un orășel în provincia Udine.
41. Este vorba de un nepot a lui Caracalla, sirianul Varius Avitus Elagabalus,
cunoscut cu numele grecizat de Heliogabalus. Corupt și vicios, a domnit patru ani
(218-222) și a murit asasinat de pretorieni.
42. M. Opellius Macrinus, predecesorul lui Heliogabalus, a fost aclamat împărat de
către legiunile din Siria și a domnit un an (217-218); a murit asasinat, ca și
ceilalți, pentru cruzimea lui.
43. Cf. nota 22.
44. Machiavelli, comparând situația principilor contemporani cu aceea mai sus
arătată, a împăraților romani, observă că, spre deosebire de aceștia din urmă, cei
dintâi nu aveau armate care să fi luptat în mod continuu alături de ei la cucerirea
unor provincii și care să reprezinte o forță egală, capabilă de a răsturna sau de a
alege un monarh. La capătul acestei expuneri, privind istoria Romei în perioada
anarhiei militare, se constată că digresiunea este mult prea lungă față de
concluziile care se desprind din ea.
183

45. In Principe Machiavelli mențiunea/ă separat Egiptul ți Turcia. în Discorsi 11. 1 i <.•:
va aminti de anexarea Egiptului de călre turci în 1517 (cț.Opere, ed. cil., p. '>.•'
nota 4).
46. Machiavelli reia aici ideea, pe tare am găsit-o ți în alic pagini ale Principelui, i <<
privire la rolul poporului in stat. Critica pe care o aduce armatelor mereenaie
pornește de la aceeași idee care se impune la această dală. când formare.:
monarhiilor absolute în Anglia și Franța dovedea sprijinul pe care reuelc ii putea
avea din partea populației largi a orașelor.
47. Machiavelli se referă la ieniceri.
48. Este de remarcat că Machiavelli nu se sfiește să compare imperiul otoman cu
statul papal pe care nu consideră necesar să-1 privească altfel decât privește orice
alt stat; făcând abstracție de funcția spirituală a bisericii și de infailibilitatea care
se atribuia papii. Machiavelli supune statul papal aceleiași analize lipsite de
prejudecăți.
49. Adică pe urmele lui Alexandru Sever.
CAPITOLUL XX
1. în capitolul de față ca și în cele trei imediat următoare, Machiavelli examinează
modurile de guvernare a principilor și judecă oportunitatea unor acțiuni sau
constată erorile care se săvârșesc.
2. Se amintește, cu referire la această afirmație, că Guicciardini îi reproșează lui
Machiavelli conținutul prea general al constatărilor și judecăților lui, care nu țin
seama în mod suficient de particularitatea faptelor (cf. N. Machiavelli.
Scritti politici scelti, ed. cit., p. 110, notele 6-9). Guicciardini spune în adevăr în
Ricordi, că: "Este o mare greșeală să vorbești despre lucrurile lumii în mod
nediferențiat și absolut și, ca să spunem astfel, prin reguli generale; deoarece
aproape toate presupun distincții și excepții, dată fiind varietatea împrejurărilor,
așa încât nu le poți considera din același punct de vedere; iar aceste distincții și
excepții nu există în cărți, dar trebuie ca spiritul de discernământ să ți le indice"
(Scrittipolitici e Ricordi, ed. cit., p. 285). Teoretician mai mult decât istoric.
Machiavelli se exprimă în mod obișnuit prin judecăți generale. întrucât privește
totdeauna esența fenomenelor; spiritul de anali/ă, i se impune însă, la rândul lui.
3. Cf. Discorsi, II, 30, în Opere, cd. cit., p. 301.
4. Cf. capitolul XII, privitor la armatele mercenare.
5. CI. Discorsi, III, 27: "Dar slăbiciunea oamenilor de azi, pricinuită de slaba lor
educație și de puțina cunoaștere a lucrurilor, face ca părerile celor vechi să fie
socotite în parte neomenești. în parte cu neputință. Și oamenii aceștia au unele
păreri moderne cu totul necorespun/.ătoare cu adevărul, cum este aceea pe care o
spuneau mereu înțelepții noștri din trecut și anume: că trebuie să stăpânești Pistoia
184prin conflictele dintre partide, iar Pisa prin lortărcțc; și nu-și dădeau seama că ți
un mijloc ți celălalt erau cu totul nefolositoare" (Opere. cd. cit., p. 382 i. In
capitolul XVII din Principe. Machiavelli menționea/ă de asemenea greșeala de
tactică a florentinilor, care pentru a ocupa Pistoia uu susținut pe capii I acțiunilor
adverse. în loc să-i omoare.
6. Machiavelli se referă la situația de echilibru reciproc dintre statele Italiei, până la
sfârșitul secolului precedent. Politica lui Loren/o de' Medici a urmărit tocmai
menținerea acestui echilibru, iar Guicciardini spune despre el că "se străduia pe
cât putea ca statele italiene să se mențină în echilibru unul față de celălalt și să nu
atârne mai greu într-o parte decât în alta" (Guicciardini. Storia d'Italia.
cartea I, cap. I, ed. cit., v. I, p. 3).
7. Cf. Discerni. IU, 27: "…vreau să vorbesc despre inutilitatea de a întreține facțiunile
adverse în teritoriile pe care le stăpânești. In primul rând este imposibil ca el să
păstre/e prietenia ambelor tabere, fie că este vorba de un principat, fie că este
vorba de o republică. Deoarece natura lucrurilor este astfel încât oamenii trec de
partea cuiva ori de câte ori există părți adverse, căci una din ele le place mai mult
decât cealaltă; așa încât dacă o parte dintr-un teritoriu este nemulțumit, de îndată
ce începe un război, el va fi pierdut, deoarece nu este cu putință să păstrezi un oraș
care are dușmani și afară și înăuntru" (Opere. ed. cit., p. 382). Cf. de asemenea II.
25, unde Machiavelli amintește exemplul lui Filippo Măria Visconti, ducele
Milanului, care "de mai multe ori a făcut război florentinilor întemeindu-se pe
dezbinările lor și întotdeauna a pierdut bătăliile" (ibid. p. 291).
8. Se știe că venețienii au fost învinși de Liga de la Cambrai în bătălia de la Vailâ (cf.
cap. III, nota 46). Imediat după această înfrângere, o serie de orașe de pe teritoriul
aparținând Veneției, și anume Verona, Vicenza și Padova, trecură de partea
împăratului Maximilian, sustrăgându-se autorității Veneției sub a cărei guvernare
nobilimea locală fusese disprețuită, nefiind chemată să participe în nici un fel la
conducere. După dizolvarea Ligii de la Cambrai, orașele arătate au revenit în
stăpânirea Veneției. Trebuie observat însă că în scrisorile pe care le adresează
Senioriei, în noiembrie 1509, Machiavelli precizează limpede că numai nobilimea
s-a bucurat de înfrângerea republicii, în timp ce burghezia și poporul de jos "sunt
în întreaime de partea Veneției" (scrisoare din 22 noiembrie 1509. în Toutes Ies
lettres de Machiavcl. Paris, Gallimard, v. II, p. 185); cf. în același sens scrisoarea
din 26 noiembrie, (în op. cit., p. 188).
9. în text: "quelli che nel principie erano confidenți". Comentariile lui Luigi Russo
(ed. cit., p. 168, nota 71) și Vittorio Osimo {Scrittipolitici scelti. ed. cit., p. 163.
nota 75) explică acest "confidenți" opunându-1 lui "sospetti"; care îl precede,
indicându-ne astfel traducerea cea mai justă. Comentariul lui Giuseppe Lisio (//
Principe, ed. cil., p. 122, nota 7) interpretează potrivit normei gramaticale,
înțelegând prin "confidenți" pe "aceia care aveau încredere în noul principe".
185

10. Pandolto Pctrucci (1450-1512) a devenit principe al Sienci în 15(X). după ce l-.i
ucis pe socrul lui Niccolo Borghese. Se ijtie că a aderat la alianța hotărâtă I,,
Magione împotriva lui Ce/ar Borgia; în 1503 a pierdut pentru câtva timp puterea,
dar a redobândit guvernarea Sienei cu ajutorul lui Ludovic XII. Machiavelli l-a
cunoscut în misiunile pe care le-a avut pe lângă el. la Siena.
11. Machiavelli tratează pe larg despre această chestiune în Discorsi (II, 24). -,uh
titlul: "Fortărețele sunt în general mai mult primejdioase decât folositoare'
Cităm: "Trebuie considerat așadar că ridici fortărețe fie pentru a te apăra de
dușmani, fie pentru a te apăra de propriii tăi supuși. în primul caz fortărețele nu
sunt necesare, în al doilea caz sunt primejdioase" {Opere, ed. cit., p. 284). Ca și în
capitolul de față, Machiavelli conclude și în Discorsi ci. un principe se apără ce!
mai bine atunci când își asigură dragostea poporului: "Așa încât un principe
înțelept și bun, pentru a se menține bun, pentru a nu da motiv, nici curaj, fiilor lui
de a deveni răi, nu va ridica niciodată fortărețe pentru ca ei să nu-și întemeieze
stăpânirea pe acestea, ci pe bunăvoința oamenilor" (ibid., pp. 285-286).
12. în text, în latinește însemnând "de mult, din vechime", Machiavelli nu se referă
însă la antichitatea romană, deoarece în Discorsi (II, 24) spune că romanii nu au
ridicat fortărețe pentru a stăpâni mai ușor teritoriile cucerite; ei aveau "alte
însușiri, altă părere și altă putere" decât florentinii care cred că "Pisa și celelalte
orașe trebuie stăpânite cu ajutorul fortărețelor" {Opere, ed. cit., p. 284).
13. Machiavelli vorbește despre același Niccolo Vitelli, condotier, în Discorsi II, 24:
"Niccolo din Castello, tatăl celor doi Vitelli, înapoiat în patria lui de unde plecase
în pribegie, imediat ce s-a întors dărâmă cele două fortărețe care fuseseră înălțate
de Papa Sixt IV, socotind că nu fortărețele, ci dragostea poporului avea să-1 țină
stăpân peste statul lui" (Opere, ed. cit., p. 287).
14. Este vorba de Guido de Montefeltro, duce de Urbino, care își pierde statul în iunie
1502, în cursul acțiunii lui Cezar Borgia. El revine la domnie în octombrie același
an. în Discorsi, II, 24, găsim: "Guidobaldo, duce de Urbino, fiul lui Federigo, care
a fost în vremea lui un căpitan atât de prețuit, fiind alungat din statul lui de Cezar
Borgia, fiul lui Alexandru VI, de îndată ce printr-o întâmplare se înapoie, puse să
se dărâme toate fortărețele care erau în acel ținut, socotindu-le păgubitoare. Căci
fiind iubit de oameni, nu voia să aibă fortărețe, din respect pentru aceștia; iar
împotriva dușmanilor nu vedea posibilitatea de a le apăra deoarece ele aveau
nevoie de o armată care să le apere în luptă; așa încât hotărî să le dărâme" (Opere.
ed. cit., p. 286-287). Cf. și Descrizione dej modo tenuto dai Duca Valentino ele.
unde se arată de asemenea că Guidobaldo a pus să se dărâme fortărețele "deoarece
având încredere în popor, nu voia ca acele fortărețe, pe care nu credea că le-ar
putea apăra, să fie ocupate de dușman, și. prin ele, acesta să-i țină în supunere pe
prietenii săi" (Opere, ed. cit., p. 460). Machiavelli susține, în toate aceste exemple.
186aceeași te/ă cu privire la inutilitatea fortărețe lor. și aduce împotrha lor același
argument, anume datoria principelui de a se apăra câștigând dragostea poporului.
15. Este vorba de Giovanni Bentivoglio. alungat de papa Iuliu II (1506): pentru a
apăra Bologna, acesta ordonă construirea unei fortărețe situată la Porta Gallicra.
Cf. Discorsi, II. 24: "Papa Iuliu II. după ce i-a alungat pe Bentnoglio din
Bologna. a ridicat o fortăreață în acel oraș și apoi a hotărât uciderea oamenilor de
către guvernatorul trimis de el: așa încât poporul din Bologna s-a răsculat și papa
a pierdut îndată fortăreața; nu i-au ajutat nici fortăreața, nici violența împotriva
poporului. în timp ce i-ar fi ajutat dacă s-ar fi purtat altfel" (Opere, ed. cit., p.
287).
16. Cf. concluzia capitolului privitor la fortărețe în Discorsi (II, 24): "Așadar,
principele care poate să aibă o armată bună, poate să domnească fără a construi
fortărețe; acela care nu are o armată bună, nu trebuie să le construiască. El trebuie
să întărească bine orașul unde locuiește, să-1 țină bine apărat, iar cetățenii lui să fie
bine pregătiți pentru ca să poată să susțină un atac dușman sau să obțină o
înțelegere sau un ajutor extern care să-i elibereze. Toate celelalte pregătiri sunt
costisitoare în timp de pace și nefolositoare în timp de război" (Opere, ed. cit., p.
290).
17. Machiavelli se referă la castelul Sforza, păstrat până astăzi la Milano. In același
capitol din Discorsi (II, 24), Machiavelli arată că ducii Sforza și-au permis să
guverneze fără a ține seama de nevoile poporului socotind că fortăreața pe care au
ridicat-o îi va apăra oricând de mânia supușilor (Cf. Opere, ed. cit., p. 286).
18. Comentariile amintesc aici textul lui Seneca în De Clemenlia (I, 19, 16). precum și
în textul asemănător al lui Cicero în Philippica II, 44. Cu toate acestea trebuie
considerat că Machiavelli a alcătuit acest capitol, nu ca o simplă compilație după
scrierile celor vechi, ci ca rezultat al propriilor lui constatări, rod al bogatei
experiențe politice pe care o avea.
19. Este vorba de Caterina Sforza, fiica nelegitimă a lui Galeazzo Măria Sforza (cf.
cap. 111, nota 30). în aprilie 1488, primul ei soț, Girolamo Riario, a fost ucis de un
grup de conspiratori la Forli. Machiavelli povestește faptele pe larg în Discorsi
(III. 6). arătând cum în acest caz fortăreața a fost de folos unui principe (cf.
Opere. ed. cit., p. 336).
20. în ajutorul Caterinci Sforza a venit Ludovic Sfor/a, zis Maurul, ducele Milanului,
cu sprijinul căruia aceasta și-a recăpătat stăpânirea la Forli și Imola.
21. Pentru că în momentul acela nu era nimeni care să vrea să devină stăpân la Forli în
locul Catcrinei Sfor/a (cf. Ii Principe, a cura di Giuseppc Lisio, cit., p. 124, nota
19).
22. In capitolul VII, Machiavelli vorbește pe larg despre acțiunea lui Cezar Borgia
împotriva micilor seniori din Romagna, între care și senioria Caterinei Sfor/a. El
amintește aici amănuntele cuceririi cetății de la Forli, pentru a arăta, printr-un alt
187

exemplu, că fortărețele nu sunt mijlocul cel mai hun de a apăra un -,lal împotrh.i
străinilor. Cezar Borgia a atacat Foiii la 19 decembrie 1499. după ce cu câteva /ik
înainte populația orașului se răsculase împotriva Caterinci Sfor/a. iar aceasta >c
refugiase în cetățuia care o apăru. Atacul lui Borgia a durat aproape dou.'i
săptămâni: în sfârșit, fortăreața a căzut. în L Arte Jclla gucira (cartea VII,
Machiavelli povestește pe larg aceste fapte, arătând cauzele tehnice militare CUR
au dus la înfrângere.
CAPITOLUL XXI
1. Cf. Discorsi, III, 34, unde Machiavelli arată că acela care săvârșește fapte mari NC
bucură de faimă între concetățenii săi: "Acest mod de a acționa nu este necesar
numai acelor cetățeni care vor să dobândească faimă pentru a-și obține onoruri în
republica lor, dar este necesar și principilor pentru a-și păstra reputația în
principatul lor; ei ajung să fie foarte stimați numai dacă dau pilde mari prin câte o
faptă sau o maximă rară potrivită binelui comun și care arată că domnitorul este
sau mărinimos, sau darnic, sau drept și că tot ceea ce face trebuie să fie o
învățătură pentru supușii lui" (Opere, ed. cit., p. 398).
2. Ferdinand (1452-1516), rege al Aragonului (1479), căsătorit cu Isabella, regina
Castiliei, întemeiază prin unirea celor două regate monarhia spaniolă. Machiavelli.
contemporan cu el, îl menționează de mai multe ori în Principe (cf. cap. I, II, VII
și XVI). într-una din scrisorile adresate lui Francesco Vettori, scriitorul îl
caracterizează în același fel pe regele Spaniei, arătând că acțiunile lui războinice
au urmărit doar gloria personală și întărirea domniei și nu a corespuns vreunei
necesități militare. în capitolul de față Ferdinand figurează ca exemplu de monarh
absolut (cf. nota 4), dar prezentarea lui nu este lipsită de critică.
3. Ferdinand a început cucerirea regatului Grenadei în 1481, după ce a consolidai
monarhia și a micșorat puterea politică a feudalilor. Ferdinand și Isabella au obținut,
la câștigarea victoriei, titlul de "regi catolici", deoarece au instituit inchiziția în
Spania, obligându-se să dea bisericii o parte din averile celor condamnați de Sfântul
Oficiu. Măsurile împotriva evreilor și alungarea lor din Spania (1492) le-au procurai
de asemenea veniturile necesare acțiunilor lor militare.
4. Se observă că Machiavelli explică politica lui Ferdinand Catolicul în lumina
dezvoltării generale a statelor europene la acea dată. Acțiunile militare ale regelui
spaniol sunt menite să-i consolideze domnia și să micșoreze puterea nobilimii
feudale. Machiavelli arată acest lucru observând, cu ușoară ironie, că războaiele
neîncetate nu le lăsau feudalilor nici o clipă de răgaz pentru a se opune puterii
crescânde a monarhului. Admirația scriitorului pentru Ferdinand ca și pentru
Cezar Borgia avea în vedere atât scopul cât și consecințele politicii lor.
1885. Se șlie că biserica a tost direct interesată in ră/boiul impotrna maurilor (cf. nota 3i.
Cât pri\ețtc relerirea la popor, ca confirmă înțelesul observațiilor anterioare,
Machiavelli constată că Ferdinand s-a sprijinit pe ajutorul poporului. în speță al
burghe/iei. în dauna nobilimii feudale, iar \ictoriile militare pe care Ie-a obținut
au avui ca urmare întărirea regalității și trecerea de la stătulețele feudale la
monarhia absolută.
6. Guicciardini face aceeași observație, dar cu și mai multă ascuțime, dezvăluind
mobilul interesat al războaielor pe care biserica le declara sfinte: "Unul din
noroacele cele mai mari pe care le pot avea oamenii este acela de a avea prilejul să
arate că în anumite lucruri pe care ei le fac din interes personal au fost călăuziți de
scopul binelui public. Aceasta a făcut să apară glorioase acțiunile regelui catolic
pe care el le-a întreprins întotdeauna pentru siguranța și gloria lui, dar care au
apărut ca fiind săvârșite fie pentru creșterea credinței creștine, fie pentru apărarea
bisericii" (Ricordi nr. 142. Serie seconda. în Scrittipolitici e Ricordi, ed. cit., pp.
315-316).
7. Maranii erau evreii și maurii convertiți în mod formal la catolicism. Expulzarea lor
în masă, în 1492, urmată de persecuțiile împotriva musulmanilor din teritoriile
cucerite, obligați la rândul lor să se exileze (1502) a fost una din cauzele decăderii
economice a Spaniei în perioada următoare. întregul pasaj dovedește că
Machiavelli a reușit să pătrundă dincolo de vălul ficțiunilor frumoase, dezvăluind
mobilurile personale și economice, precum și consecințele de același fel ale unor
războaie contemporane. Politica lui Ferdinand Catolicul este analizată lucid; ea
este lăudată pentru consecințele ei antifeudale, dar este criticată în urmările ei
de-abia bănuite. Ironic, scriitorul dezvăluie învelișul aparent religios al acelei
politici și pare a fi de acord cu ea atâta timp cât acțiunile ei se îndreaptă contra
feudalilor. Surprindem însă o dezaprobare abia mărturisită în cuvintele imediat
următoare, care se referă la politica lui Ferdinand față de clasa orășenilor, în speță
față de marani. Cu o ascuțită înțelegere a faptelor, Machiavelli prevede apro-
piatele urmări ale persecuțiilor religioase: căci Spania, golită de o importantă parte
a populației ei, va cunoaște curând o situație economică tot mai gravă.
8. Aici ironia lui Machiavelli devine sarcasm și pare a exprima nu numai dezaprobare
față de politica lui Ferdinand, defavorabilă clasei producătoare, dar și indignare
față de faptele recente petrecute în Spania, anume persecuția exercitată împotriva
unei părți a populației.
9. în 1509, Ferdinand a ocupat coasta de nord a Africii de la Oran la Tripoli.
10. Se știe că Ferdinand a ocupat Neapolul în 1504: el a făcut parte din Liga de la
Cambrai (1508), apoi din Liga sfântă (1510) și a luptat contra francezilor la
Ravenna (aprilie 1512). în același timp a ocupat Navara (1512) împotriva voinței
lui Ludovic XII. amenințând să atace teritoriul Franței. în sfârșit, după înfrângerea
suferită la Navara (iunie 1513). Ludovic XII va trebui să respingă trupele străine
189

Tcare invadau Franța, încheind armistițiu cu Leon X, cu Maximilian și m
Ferdinand de Aragon.
11. Bernabo Visconti guvernează Milanul în anii 1354-1385 și moare otrăvit di
nepotul lui, Giovanni Galeazzo Visconti. Este cunoscut ca un tiran crud cure .,
ridicat puterea Visconților. A căutat să dea strălucire curții lui, atrăgând pe
oamenii de cultură: spre exemplu, a avut ca oaspete, la un moment dat, pe poem
Petrarca.
12. Machiavelli, partizan al acțiunilor hotărâte, se declară împotriva politicii neutrale
Aceeași idee reapare de mai multe ori în Discursuri. Guicciardini condamnă la
rândul lui neutralitatea în materie de politică: "Neutralitatea față de războaiele
altora este bună pentru acela care este puternic și care nu se teme de cel care \a
ieși învingător, deoarece el își pistrează domnia fără greutăți și poate să spere un
câștig din tulburările care au loc între ceilalți; în afară de cazul acesta,
neutralitatea este dăunătoare pentru că rămâi pradă învingătorului și celui învins.
Iar cea mai rea dintre toate este acea neutralitate care are drept cauză nu un anumit
calcul rațional, ci doar nehotărârea, adică atunci când neputând să te decizi dacă
trebuie să fii neutru sau nu, te conduci în așa fel încât nu-1 satisfaci nici pe acela
care în momentul respectiv ar fi mulțumit dacă l-ai asigura că ești neutru"
(Ricordi, nr. 68, Serie seconda, în Scrittipolitici e Ricordi, ed. cit., p. 299).
13. In text "fare buona guerra", mod de exprimare care se regăsește la cronicarul
Matteo Villani, în secolul al XlV-lea și amintește un proverb din Toscana: "Chi fa
buona guerra, fa buona pace" (Cine se luptă cinstit, câștigă pacea).
14. Cf. capitolul IU, unde se vorbește despre ahei și etolieni în legătură cu Antioh și
Filip V.
15. Trimisul romanilor era Titus Quintius Flamininus, învingătorul lui Filip V la
Kinoskefalai(197î.e.n.).
16. Machiavelli citează din memorie un pasaj din Titus Livius (XXXV, 49) care este
următorul: "Nam quod optimum esse dicant, non interponi vos bello, nihil immo
tam alienum rebus vestris est, quippe sine gratia, sine dignitate praemium victoris
eritis" (Căci ceea ce spun ei că e minunat de bun, adică să nu vă amestecați în
război, din contră e tot ce poate fi mai contrar intereselor voastre; pentru că fără
drept de recunoștință la nimeni, fără demnitate, veți fi răsplata învingătorului", în
Istoria romană, traducere de Nd. Locusteanu și I. S. Petrescu, tomul IV ed. cit., p.
225). Machiavelli greșește citând din memorie, și anume pune gerunziul genith
interponendi, în loc de infinitivul prezent pasiv interponi.
17. In Discorsi(l, 29) Machiavelli spune că ingratitudinea se naște fie din lăcomie, fie
din neîncredere (Opere, ed. cit., p. 155); nu o consideră așadar drept inerentă
omului, după cum în alt capitol al aceleiași opere spune că "oamenii nu știu să fie
nici cu totul răi, nici cu totul buni" (Ibld p. 159). Comentatorii amintesc aici un
fragment din Guicciardini "Ingratitudinea multora să nu vă sperie oprindu-vă de a
190face bine oamenilor; deoarece nu numai că a face binele fără orice alt scop este un
lucru mărinimos și aproape dumnezeiesc, dar se întâmplă de asemenea uneori să
întâlnești la cineva atâta recunoștință pentru binele pe care i-l faci încât aceasta te
răsplătește pentru toată ingratitudinea celorlalți" {Ricordi. nr. 11, seria II, în Scrilti
politici c Ricordi. ed. cit., pp. 285-286). în continuarea pasajului, Machiavelli
gândește în același sens, arătând că un principe nu poate să nu țină seama de
"anumite lucruri", punând între acestea în primul rând dreptatea înțeleasă în sens
absolut. Acele "anumite lucruri" apar a fi principiile de etică, respectiv principiile
eticii religioase care continuă să aibă autoritate pentru Machiavelli fiind uneori
mai puternice decât metodele "machiavelice", respectiv regulile de morală ale
burgheziei în ascensiune, pe care el le recomandă.
18. Se presupune că cei care se luptă între ei sunt egal de puternici; venind în ajutorul
unuia din ei, acesta va învinge cu siguranță, deoarece alianța ta reprezintă acel
plus de putere necesar pentru a învinge adversarul; cel cu care te-ai aliat comite
însă o greșeală, deoarece victoria lui este de fapt victoria ta; el ar trebui așadar,
dacă ar fi înțelept, să refuze alianța ta și, de îndată ce vrei să intervii, să se unească
cu adversarul lui împotriva ta pentru că trebuie să te unești cu cel care este egal cu
tine, împotriva celui mai puternic.
19. Cf. Istorie florentine VI, 12, unde Machiavelli vorbește de condotierul Francesco
Sforza și arată că acesta a trebuit să aleagă la un moment dat între promisiunile
foarte mari ale venețienilor și promisiunile mai puțin sigure ale ducelui Filippo
Măria Visconti care era socrul lui; a stat însă la îndoială temându-se să accepte
vreuna din ele, deoarece știa că va rămâne prizonierul celui învingător, și atât
ducele cât și Veneția, care îi ofereau alianța lor, erau mai puternici decât el; iar un
principe înțelept trebuie să evite în primul rând acest lucru, de a rămâne la
discreția aliatului învingător (Opere, ed. cit., p. 837).
20. Cf. cap. III, nota 4.
21. Machiavelli se referă la evenimente foarte recente, și anume la poziția șovăitoare a
Florenței față de Liga sfântă. în septembrie 1511, cardinalii favorabili Franței
convoacă la Pisa un conciliu; guvernul florentin nu interzice acest conciliu, așa
încât Florența este lovită de interdict. în aprilie 1512, Ludovic XII câștigă bătălia
de la Ravenna, dar moartea lui Gaston de Foix anulează valoarea victoriei și
Franța pierde imediat teritoriile italiene. Iuliu D nu uită cele întâmplate la Pisa; în
dieta de la Mantova, Liga sfântă hotărăște readucerea Medicilor la Florența. Astfel
în august 1512, trupele spaniole ocupă Prato și imediat după aceea Republica
Florentină este doborâtă. Machiavelli vrea să arate că florentinii au suferit pentru
că nu au luat poziție netă față de nici una dintre cele două părți în luptă, tolerând
Conciliul de la Pisa fără a fi totuși pe față și în mod formal aliați cu Ludovic XII.
Guicciardini menționează de asemenea în Istoria Italiei (XI. 2), greșeala
191

Tflorentinilor de a fi încercat să rămână neutri în acele împrejurări {Slana d'ltuli.t
ed. cit., v. [11, p. 218).
22. Această maximă realistă, recomandând înțelepciune și prudență, apare și în alic
pagini din opera lui Machiavelli. în Discorsi. I. 6, găsim: "Și in tonte lucrurile
omenești, acela care le va examina bine va vedea aceasta, tă nu poți niciodată vi
înlături un inconvenient. Iară ca să apară altul…; și de aceea în orice hotărâre pe
care vrem s-o luăm trebuie să considerăm unde sunt mai puține inconveniente, și
pe aceasta să o luăm drept hotărârea cea mai bună, deoarece nu există niciodată <>
situație cu totul lipsită de greutăți, cu totul lipsită de primejdii" (Opere. cd. cit.,
pp. 107-108). Tot în Discorsi (I, 38j, Machiavelli laudă la un moment dat senatul
roman, arătând că "acesta a judecat întotdeauna lucrurile așa cum trebuie judecate,
și întotdeauna a luat hotărârea cea mai puțin rea ca fiind cea mai bună" (ibid.. p.
174).
23. Această îndrumare, deși foarte sumară, arată că, dincolo de însușirile analizate
până acum și care corespund momentului inițial al unei domnii, acela în care ea se
instaurează trebuind, în condițiile timpului respectiv, să învingă o serie de
obstacole, se prevăd și însușirile necesare domniei propriu-zise în perioada ei de
pace. Monarhul absolut, care își consolidează domnia cu sprijinul burgheziei, are
nevoie de intelectuali care să preamărească strălucirea guvernării lui.
24. Am văzut că Machiavelli arată la un moment dat însemnătatea banilor pentru
asigurarea unei domnii; este firesc să aibă prezentă însemnătatea acelor ocupații
care sunt producătoare de mărfuri și deci de bani. El a vorbit de altfel în mai multe
capitole despre obligația principelui de a nu mări niciodată impozitele în mod
excesiv, pentru a nu determina indignarea poporului; repetând aceeași
recomandare în pagina de față, el arată legătura care există între dezvoltarea
prosperă a economiei și modul de guvernare a statului. Contemporan al unei
perioade însemnate din dezvoltarea economică a Europei și cetățean al unui stat
care se bucura încă de hegemonia economică față de restul Italiei, Machiavelli se
referă prin aceasta la dezvoltarea statelor contemporane de la orânduirea feudală
la capitalism; el știe că monarhia absolută se sprijină pe burghezie și profită de
dezvoltarea producției.
25. Și acest sfat dovedește că, în afara funcției politice și militare atribuite principelui,
Machiavelli socotește necesar ca acțiunea lui să cuprindă întreaga viață a statului.
Majoritatea capitolelor Principelui par a reduce funcția statului la aceea de
apărare; indicațiile de față arată însă că scriitorul are prezente și celelalte funcții
ale statului burghez, de exemplu funcția lui economică. Cerând principelui să ia
parte la adunările breslelor, scriitorul indică importanța producției de bunuri și
arată că monarhia absolută se sprijină pe burghezie.
192CAPITOLUL XXII
1. Capitolul de față care tratea/ă despre "secretarii" principilor, arată rolul
intelectualității burghe/e în sprijinirea monarhiei absolute. O asemenea burghe/ie
se formează în Italia o dată cu de/voltarea orașclor-republici. Unii din primii
umaniști florentini, ca Poggio Bracciolim. au fost în serviciul curiei papale. O dată
cu domnia Medicilor, rolul intelectualilor se întărește; Cosimo cel Bătrân susține
activitatea umaniștilor, iar Lorenzo Magnificul strânge în jurul lui poeți și artiști.
Machiavelli, care expune în Principe teoria monarhiei absolute, arată că în
guvernarea lui, monarhul va trebui să se folosească de exponenții acelei clase care
este ea însăși interesată în buna dezvoltare a statului. Alianța regelui cu burghezia,
în prima perioadă, progresistă, a monarhiei absolute, apare și în această problemă
a alegerii miniștrilor. Guicciardini, discutând la rândul lui chestiunea, vorbește de
respectul pe care monarhul îl datorează slujitorilor lui; "Dacă principii respectă
prea puțin pe slujitori, atunci când lor le este bine și pentru orice mic interes îi
disprețuiesc sau îi îndepărtează din funcția lor; cum s-ar mai putea supăra sau
plânge oare un stăpânitor atunci când miniștrii, afară dacă își calcă datoria de
credință și de onoare, îi părăsesc sau iau hotărâri care sunt mai mult în avantajul
lor?" (Ricordi. nr. 4, Serie seconda în Scrittipoliticie Ricordi, ed. cit., p. 284).
2. Antonio Giordani din Venafro (1459-1530) a fost profesor de drept la Siena și
consilier al lui Pandolfo Petrucci, pe care l-a reprezentat, ca trimis al lui, la dieta
de la Magione (cf. cap. VII). Gucciardini îl amintește în Ricordi : "Messer
Antonio din Venafro spunea, și avea dreptate să spună că atunci când pui laolaltă
șase sau opt înțelepți, ei ajung să fie tot atâția nebuni; deoarece nu reușesc să se
înțeleagă, așa încât mai curând se ceartă decât ajung la o rezolvare a lucrurilor pe
care le discută" (Ricordi. nr.112. Serie seconda, în Scritti politici e Ricordi. ed.
cit., p. 309).
CAPITOLUL XXIII
1. în capitolul precedent, Machiavelli a arătat că monarhul absolut va trebui să se
folosească, în guvernarea lui, de știința și priceperea intelectualității burgheze,
alegându-și miniștrii din rândurile ei. In capitolul de față el previne pe principi
împotriva lingușitorilor, referindu-sc prin aceasta la aristocrația feudală care. în
această fază de lormare a absolutismului, se transformă în aristocrație de curte și
se lasă cumpărată prin favoruri de tot felul. "Lingușitorii" sunt ca atare feudalii
care nu se împotrivesc instaurării absolutismului, dar cer în schimb să li se acorde,
sub altă formă, beneficiile pe care le pierdeau o dată cu noua orânduire a statului.
193

2. Scriitorii contemporani, a căror operă este cu puțin ulterioară Principelui, arată de
asemenea primejdia lingușirii și previn pe monarhi im potriva celor care o practică.
Guicciardini observă in acest sens: "Oamenii ar trebui să țină seama mai mult de
substanță și de fapte decât de aparențe; cu toate acestea este de necrezut cât de
mult ii îndatorează pe oricine bunătatea și recunoștința manifestate în cuvinte:
acestea se explică prin faptul că fiecăruia i se pare că merită să fie prețuit foarte
mult, așa încât se supără de îndată ce i se pare că tu nu îl admiri atât cât crede el
că i se cuvine" (Ricordi. nr. 26, Serie seconda, în Scrittipoliticie RicorJi, ed. cil..
p. 289). La rândul lui, Baldassare Castiglione, în Omul de curte (IV, 6), vorbește
de adulatori, observând că minciuna este o primejdie pentru principi: "…din multe
erori pe care le vedem astăzi la mulți din principii noștri, cele mai mari sunt
ignoranța și încrederea mare în ei înșiși; iar rădăcina acestor două rele nu este alta
decât minciuna: viciul acesta pe drept este demn de ură pentru Dumnezeu și
pentru oameni și este mai dăunător principilor decât oricui; deoarece ei sunt lipsiți
de ceea ce ar trebui să aibă mai mult decât orice, din belșug, anume duc lipsă de
oameni care să le spună adevărul și să le amintească binele…; dintre prieteni sunt
puțini aceia care pot să intre la principi în mod liber, iar acei puțini se feresc de a-i
mustra pentru greșelile lor tot atât de categoric cum ar face-o cu un particular;
adeseori, pentru a câștiga bunăvoința și protecția… din prieteni devin adulatori, și
pentru a trage folos din acesta strânsă legătură, vorbesc și acționează întotdeauna
în așa fel încât să placă și își croiesc drum mai ales cu minciuna" (// Cortegiano.
ed. cit., p. 413).
3. Este vorba de Luca Rinaldi sau de' Rinaldi, ambasador al împăratului Maximilian,
pe care Machiavelli 1-a cunoscut în cursul misiunii lui pe lângă acesta, în 1507-
1508, când s-a oprit la Bolzano, Trento și Innsbruck.
4. In Rapporto delJe cose de/la Magna găsim aceeași observație: "împăratul nu cere
sfatul nimănui și este sfătuit de fiecare, vrea să facă orice lucru singur și nu face
nimic cum vrea el; căci deși nu-și dezvăluie niciodată secretele, nimănui în mod
spontan, atunci când hotărârile ies totuși la lumină, el se lasă condus de aceia pe
care îi are în jurul lui și renunță la ceea ce hotărâse la început" (Rapporto dclle
cose della Magna fatto questo di 17 giugno 1508. în // Principe dcll 'Arte della
guerra ed altri scritti politici dm Niccolo Machiavelli, con prefazione di Francesco
Costero, Milano, Sonzogno, 1909, p. 244).
5. In aceeași pagină din Rapporto dclle cose della Magna Machiavelli observă cu
privire la Maximilian: "Firea lui bună și docilă face ca toți aceia care sunt
împrejurul lui să-1 înșele".
6. In Discorsi sopra le cose d'Alemagna găsim următoarele cu privire la împăratul
Germaniei: "Este schimbător pentru că azi vrea un lucru și mâine nu-1 mai vrea:
nu se sfătuiește cu nimeni și crede pe fiecare: vrea lucruri pe care nu poate să Ic
194aibă și se depărtează de acelea pe care poale să Ic aibă, și de aceea ia întotdeauna
hotărâri contrarii" (cit. în Scritti politici sedii. ed. cit., p. 1X0, notele 33-35).
7. Un comentator, V i t t o r i o O s i m o. în Scritti politici sedii. ed. cit., p. 181.
notele 41-44, observă că Machiavelli urmărește să recapete prin această afirmație
protecția Medicilor, în speță a lui Lorenzo pe care-1 asigură că, luându-și un
sfătuitor înțelept, el însuși nu va fi socotit de nimeni ca mai puțin înțelept.
CAPITOLUL XXIV
1. Capitolul de față reia o serie de idei prezentate în paginile anterioare. Din punctul
de vedere al construcției teoretice el nu adaugă așadar nimic nou celor spuse
înainte; scopul lui este de a ilustra concluziile de până aici prin aplicarea lor
particulară la situația contemporană a Italiei.
2. In cartea a VU-a din L 'Arte della guerra, Machiavelli consideră de asemenea cauzele
care au dus la slăbirea statelor italiene și arată că le-au lispit acestora "principi
înțelepți": "Dar să revenim la italieni, care, neavând aceiași principi înțelepți, nu au
făcut nici o orânduire bună…, așa încât sunt o rușine a lumii. Dar de lucrul acesta
nu sunt vinovate popoarele, ci sunt vinovați principii lor; aceștia au și fost pedepsiți
și pe drept și-au primit pedeapsa pentru ignoranța lor, pierzând statul în mod
rușinos și fără să fi dat vreodată dovadă de capacitate. Vreți să vă convingeți că
ceea ce spun este adevărat? Gândiți-vă câte războaie au fost în Italia de la
coborârea regelui Carol VIII și până azi; și în timp ce războaiele în general îi fac pe
oameni viteji și glorioși, cele de care vorbesc acum au avut urmări tocmai contrarii;
în adevăr, cu cât au fost mai mari și mai dârze, cu atât conducătorii și autoritățile au
ajuns să-și piardă orice strălucire. Dar lucrul acesta s-a produs desigur pentru că
orânduirea obișnuită nu era și nu este bună: iar o orânduire nouă nu a existat și nu a
fost nimeni care să fi știut să o impună" (Opere, ed. cit., p. 529). Prin urmare
începutul decăderii Italiei coincide, pentru Machiavelli, cu anul primei expediții
franceze, când s-au produs "marile spaime, fugile repezi și nemaiîntâlnitele
pierderi; și astfel trei state care erau cele mai puternice în Italia au fost de mai
multe ori jefuite și devastate" (ibid. p. 530). Cele trei state sunt Milano, Neapolul și
Veneția, iar despre primele două se vorbește și în capitolul de față.
3. Este vorba de Frederic de Aragon.
4. Este vorba de Ludovic Sforza zis Maurul.
5. Anume în capitolele XII-XIV, în care se arată că armatele mercenare trebuie să fie
înlocuite cu armate naționale.
6. în paginile amintite din L 'Arte della guerra (cartea a Vil-a), Machiavelli condamnă
moravurile principilor italieni și le socotește drept cauza insucceselor lor politice
și militare: "înainte de a fi simțit vreuna din loviturile războaielor venite de
dincolo de munți, principii noștri italieni credeau că este de ajuns ca un principe
195

să știe să alcătuiască în camera lui de lucru un răspuns plin de ascuțime, să scrie u
epistolă frumoasă, să arate în maxime și în vorbă inteligență și istețime, să știe să
uneltească o înșelăciune, să se împodobească cu pietre prețioase și cu aur. să
doarmă și să mănânce cu mai multă strălucire decât ceilalți, să aibă în jurul lui
plăceri desfrânate, să se poarte cu supușii lacom și mândru, să putrezească în lene,
să acorde prin favoare gradele militare, să disprețuiască pe oricine i-ar fi arătat o
cale de viață demnă de laudă, să pretindă că vorbele lui erau asemenea unor
oracole; și nu-și dădeau seama, nenorociții, că se pregăteau să fie victima celui
dintâi care i-ar fi atacat" (Opere, ed. cit., pp. 529-530). Critica lui Machiavelli se
referă la situația statelor italiene la această dată când, în același timp cu decăderea
lor economică, se schimbă și caracterul burgheziei orășenești care încetează de a
mai fi o clasă productivă, iar politica egoistă a micilor tirani ușurează invazia
străină în peninsulă.
7. Filip V, rege al Macedoniei, învins la Kinoskefalai (197 î.e.n.) de consulul roman
Titus Quintus Flaminius (cf. cap. III, nota 19).
8. Tatăl lui Alexandru cel Mare era Filip II al Macedoniei (359-336 î.e.n.)
9. în text: "uomo militare". Cf. Discorsi, III, 37, unde Filip V este caracterizat prin
aceleași cuvinte: "Filip al Macedoniei, tatăl lui Perseu, adevărat războinic și cu
mare faimă în vremea lui" {Opere, ed. cit., p. 40).
10. După lupta de la Kinoskefalai, Filip V este nevoit să încheie o pace umilitoare,
acceptând alianța, de fapt tutela Romei; renunțând la cetățile grecești pe care le
ocupase, el păstrează numai stăpânirea Macedoniei. Fiul lui, Perseu, va fi învins la
Pydna (168 î.e.n.), iar în 148 î.e.n., Macedonia va fi transformată în provincie
romană.
11. Se poate aminti domnia îndelungată a regilor aragonezi în regatul Neapolului
(1435-1510) și a familiei Sforza la Milano (1450-1500).
12. într-adevăr, la apropierea lui Carol VID, Frederic de Aragon a fugit în Sicilia
(1495).
13. Cu această încheiere, Machiavelli anunță conținutul capitolului următor.
CAPITOLUL XXV
1. Machiavelli a arătat în capitolul precedent, care sintetizează observațiile cuprinse
de-a lungul întregii cărți până la acest punct, că statele italiene au fost expuse
cuceririi franceze pentru că principii lor nu au știut să le apere. O dată stabilită
răspunderea acestora, prin exemplul concret al întâmplărilor celor mai recente,
Machiavelli introduce un ultim capitol de teorie politică, discutând despre
"soartă" și "întâmplare" și arătând în ce măsură oamenii, și în mod particular
principii, pot și trebuie să le domine, subordonându-le propriei lor hotărâri și
acțiuni. Capitolul reprezintă în consecință un punct important în teoria statului
1%întrucât stabilește răspunderea conducătorilor față de supușii lor; în același (imp,
el definește po/iția lui Machiavelli într-o problemă de etică proprie umanismului
florentin, și anume în discuția cu privire la conceptele antitetice: soartă –
capacitate sau merit personal (virtii). Susținând că voința omului poate guverna
"soarta", Machiavelli va susține liberul arbitru, aducând la aceasta unele precizări
care trebuie arătate. Astfel, in Discorsi {II. 29). așa cum re/.ultă chiar din titlul
capitolului ("Soarta îi orbește pe oameni atunci când nu vrea ca ei să se
împotrivească intențiilor ei"), Machiavelli consideră că există o "soartă", adică o
sumă de prilejuri, "oceasioni", care se oferă omului, lăsându-l pe acesta să aleagă
cu propria lui inteligență și voință pe acelea care îi sunt sau nu favorabile {Opere.
ed. cit., p. 298). în acest sens omul este capabil "să ajute soarta" ("secondare la
foriuna") dar nu "să i se opună" (ibid., p. 299). în aceleași Discursuri (IU, 9),
Machiavelli va arăta că înțelepciunea constă în a ști "să te adaptezi vremurilor"
("variare coi tempi") deoarece succesul este rezultatul coincidenței dintre propria
ta acțiune și condițiile înconjurătoare (ibid.. p. 344). în capitolul XXXI din aceeași
carte a Discursurilor, Machiavelli revine, arătând că un stat trebuie să se sprijine
pe virtuțile cetățenilor lui, iar nu pe "avânturile sorții" (ibid, p. 392). Menționăm
în fine terținele despre Soartă (Capitolo de/la Fortuna) unde scriitorul arată același
raport între om și circumstanțele care îi determină viața: este vorba de un raport de
dualitate care se poate converti, la intervenția omului, în raport de unitate.
Concepția scriitorului continuă ideile umaniștilor din secolul precedent. Leon
Battista Alberti spunea, în Procmio la tratatul Despre familie: "Așadar se poate
afirma cu siguranță că soarta este neputincioasă și prea slabă pentru a ne putea
răpi o cât de mică parte din capacitatea noastră; și trebuie să socotim că aceasta
este suficientă pentru a se lupta și a cuceri orice lucru oricât de sublim și de înalt…
Vom fi așadar întotdeauna de părere că în problemele statului și în viața
oamenilor trebuie să prețuim mai mult rațiunea decât soarta…" (L. B. Alberti,
De/la lamiglia. Milano, Sonzogno, f.d., pp. 34-35). Concepția lui Machiavelli se
dovedește a fi la rândul ei pe deplin laică: istoria ca și viața individului nu sunt
călăuzite de providență; un principe răspunde de faptele lui, adică de felul în care
a știut să domine evenimentele, împiedicând acumularea erorilor și folosind
prilejul favorabil statului lui. Pentru noțiunea de "fortuna" la Machiavelli, cf. și
Francesco Ercole, L 'Etica di Machiavelli, în La politica di Machiavelli. cd. cit.,
pp. 5-20. Analizând noțiunea, autorul arată că pentru Machiavelli, libertatea
voinței umane este îngrădită de realitatea obiectivă care constituie ca atare
"soarta" sau necesitatea exterioară: "Orice act de voință", spune autorul
comentând noțiunea, "este așadar condiționat sau necesitat de o situație de fapt
inițială; aceea în care individul se găsește, aceea pe care viața, realitatea sau cum
vrem s-o mai numim altfel, soarta, i-o oferă în fiecare clipă individului, ca un
197

stimulent pentru voința lui și ca un punct de plecare pentru acțiune…" (Franccs-
c o E r c o le, op. cit., pp. 17-IX).
2. Comentatorii arată că Machiavelli se putea referi la următorii autori: Cicero, în Pro
M. Marcello, II, 7, "…illa ipsa rerum humanarum domina, Fortuna" (Soartă,
stăpână a lucrurilor omenești) și Tuscullanes, V, 9: "Vitam regit fortuna, non
sapientia" (Soarta, iar nu înțelepciunea, cârmuiește viața); Dante, în Infern, VII.
vv. 85-87 și 91-96; Boccaccio în Decameron (II, 3): "…cu cât vorbești mai mult
despre întâmplările rânduite de soartă, cu atât mai multe lucruri găsești a spune
despre ele, dacă le adâncești; și asta nu e de mirare, căci dacă stai să te gândești,
toate acele lucruri pe care noi prostește le socotim c-ar sta în puterea noastră, sunt
toate în mâna sorții care pe toate le preschimbă după ascunsa-i judecată și fără de
răgaz le mută, fără a urma într-aceasta vreo rânduială anume care să poată să ne
fie și nouă cunoscută (Decameronul E.S.P.L.A, v. I, p. 137).
3. In text "el nostro libero arbitrio".
4. Cf. nota 1 din prezentul capitol.
5. Machiavelli se referă la râurile cu caracter de torente; le numește "acestea" pentru
că ele se întâlnesc și în Toscana (cf. IIPrincipe, a cura di Giuseppe Lisio, ed. cit.,
p. 138, nota 3).
6. Se menționează, ca izvor posibil al acestui pasaj, una din Odele lui Horațiu (III,
29), în care întâlnim o imagine asemănătoare: "Rânduiește-ți prezentul cu
înțelepciune; celelalte curg de la sine ca un fluviu, care acum se scurge liniștit prin
mijlocul câmpiei spre marea etruscă, acum când șuvoaiele năprasnice i-au zădărât
apele liniștite, rostogolește pietre roase, trunchiuri smulse, turme și case, trezind
ecoul munților și al pădurilor vecine" (Lui Mecena, vv. 32-41, în H o r a ț i u.
Odele și Epistolele, traducere de E. Lovinescu, București, 1923, p. 162).
7. Machiavelli se referă la ultimele două decenii din istoria Italiei, de la expediția lui
Carol VII (1494) până la recenta bătălie de la Ravenna (1512); "schimbările"
fuseseră numeroase, căci Neapolul și Milanul trecuseră din mâinile unui cuceritor
în cele ale altuia; iar Machiavelli, care scria în iarna anului 1513, putea să-și dea
seama că situația statelor italiene era doar trecător stabilizată.
8. Scriitorul se referă atât la monarhii străini, Carol VIII și Ludovic XII, care în
numele unor îndepărtate drepturi de moștenire, au întreprins expedițiile din Italia,
cât și la principii și conducătorii statelor italiene, ca Ludovic Maurul, Alexandru
VI, Iuliu II care, pentru a-și susține ambițiile, i-au ajutat pe cei dintâi să poarte
război pe teritoriul peninsulei.
9. In text: "Credo ancora che sie felice quello che riscontra el modo…". Verbul
"riscontrare" înseamnă "a confrunta"; în cazul de față "a face ca un lucru să
coincidă, să fie adecvat altuia, să se acorde cu el, să fie modelat după el"; am ales,
dintre aceste variate posibilități de expresie, traducerea "a adapta". Cf. Discorsi.
UI, 9, cit. la nota 1. Cf. de asemenea Discorsi, IU, 8: "…în acțiunile lor, și cu atâtmai mult in acțiunile importante, oamenii trebuie să cunoască timpurile și să -,e
adapteze lor. Iar aceia care printr-o alegere rea sau prin înclinația lor firească ^unt
în dezacord cu timpurile, trăiesc de cele mai multe ori nefericiți, iar acțiunile lor
au un re/ultal rău; dimpotrivă, reușesc aceia care sunt de acord cu timpul Iur"
(Opere, ed. cit., pp. 342-343). Machiavelli folosește același cu\ânt într-una din
Scrisori/e familiare, expunând concepția etică cu privire la raportul dintre acțiunea
omului și aceea a sorții: "…fiecare se conduce după inteligența și închipuirea lui
proprie. Și întrucât, pe de altă parte, vremurile sunt schimbătoare și orânduirea
lucrurilor diferită, aceluia îi reușesc ad votam dorințele și este fericit acela care își
adaptează modul de a acționa timpului, pe când dimpotrivă, este nefericit acela
care în acțiunile lui nu este în concordanță cu timpul și nici cu orânduirea
lucrurilor. De unde se poate întâmpla ușor ca doi oameni care acționează în mod
diferit să aibă același rezultat; …Și într-adevăr, acela care ar fi atât de înțelept
încât să cunoască timpurile și orânduirea lucrurilor și s-ar adapta acestora, ar avea
întotdeauna o soartă bună sau s-ar feri întotdeauna de soarta rea; cu aceasta s-ar
dovedi adevărul după care înțeleptul poruncește stelelor și destinelor" (Scrisoarea
către Pier Soderini la Ragusa, 1513, în Toules Ies lettres de Machiavel, ed. cit., v.
II, p. 327). Cu privire la importanța pe care Machiavelli o atribuie adaptării la
împrejurări, cf. articolul citat al lui Mario Motta, Machiavellismo e marxismo
("Rinascita", 7/1948), în care se subliniază că insistența cu care scriitorul revine
asupra acestei chestiuni dovedește limitele poziției lui: "Machiavelli știe că
lucrurile au o realitate a lor, concretă, de care nu este îngăduit să nu ții seama…,
dar mecanismul intern al acestei realități îi scapă" (p. 255). El știe că există o
realitate obiectivă pe care o poți domina dacă o cunoști; dar el însuși nu cunoaște
legile ei, și ca atare nu poate decât să-1 avertizeze pe principe spunându-i să țină
seama de împrejurări, dar nu poate să-i indice calea necesară de urmat; îndemnul
lui apelează la simțul de orientare empiric al principelui, deoarece nu poate să-i
ofere o regulă de conduită bazată pe cunoașterea științifică a realității.
10. Cu privire la motivul nereușitei, Machiavelli arată că structura cristalizată a
personalității nu reușește să fie destul de mobilă încât să se adapteze realității
înconjurătoare urmând ritmul variațiunilor acesteia. Găsim o observație
asemănătoare și în Discorsi, I, 18, unde scriitorul arată că nu este ușor să introduci
într-un stat moravuri și legiuiri noi: "…deoarece oamenii obișnuiți a trăi într-un
anumit mod, nu vor să-1 schimbe…" (Opere, ed. cit., p. 142).
11. Cf. Discorsi, IU, 9: "Papa Iuliu II a acționat în tot cursul pontificatului său cu
violență și cu mânie; și pentru că timpurile i-au fost potrivite, toate acțiunile pe
care le-a întreprins, i-au reușit. Dar dacă ar fi intervenit alte timpuri care ar fi cerut
alte hotărâri, este sigur că el nu ar fi reușit deoarece nu și-ar fi schimbat nici felul
nici ordinea acțiunilor lui" (Opere, ed. cit., p. 345). Cf. și caracterizarea
personalității lui Iuliu II în Guicciardini, Storia d'Italia, XI, 8: "Principe cu un
199

curaj si o constantă neprețuita, dar violent și Iară măsură în planurile lui și care nu
s-a prăbușit numai pentru că l-au sprijinit mai mult decât chibzuință ți prudența,
respectul bisericii, neînțelegerile dintre principi și condiția vremurilor" (Storu
d'ltalia, ed. cit., v. III. p. 257).
12. Cf. Capitolul XI: de asemenea Di-.corsi, III, 44, în Opere, ed. cit., p. 414.
13. Cf. Discorsi. III, 44: "Papa Iuliu II, voind să-l alunge pe Benlivoglio din Bolognu
socoti că pentru aceasta avea nevoie de trupele france/e în timp ce vencțienn
trebuiau să rămână neutri. întrebând ți pe unii ți pe alții ți primind de la e
răspunsuri îndoielnice ți diferite, hotărî să nu lase timp nici unuia din ei să se
împotrivească hotărârii lui. Astfel plecă la Roma cu oamenii pe care putu să-i
strângă ți se duse la Bologna. Venețienilor le spuse să rămână neutri, iar regelui
Franței să-i trimită forțe armate. Și văzând că timpul este scurt și că papa s-ar fi
indignat dacă ei ar fi amânat sau ar fi refuzat (de a-i trimite trupe), cedară în fața
dorinței lui: regele trimise ajutorul lui iar venețienii rămaseră neutri" {Opere, ed.
cit., pp. 414-415).
14. Cf. capitolul XI, nota 20.
15. Este vorba de Ferdinand Catolicul. în 1494 Veneția îl ajutase pe Ferdinand II de
Aragon împotriva lui Carol VIII care atacase regatul Neapolului. Ferdinand
răsplătise acest ajutor cedând Veneției o parte din coasta Italiei meridionale de-a
lungul Mării Adriatice și a Mării Ioniene, anume de la Trani la Gallipoli. Aceste
teritorii au fost pierdute de venețieni în bătălia de la Vailâ sau Ghiaradadda
(1508).
16. Machiavelli se referă la durata domniei lui Iuliu D, care a fost de zece ani.
17. Cf. comedia lui Machiavelli, Clizia, actul IV, scena I, unde Cleandro exlamă: "O.
soartă, tu obișnuiești de asemenea, fiind femeie, să fii prietenă a celor tineri…"
(Tutte le opere storiche e letterarie, a cura di Guido Mazzoni e M. Casella, ed. cit.,
p. 680).
CAPITOLUL XXVI –
1. Capitolul de față lămurește în cea mai mare parte înțelesul Principelui. Scriitorul
care în cursul capitolelor precedente a expus teoria statului național, în speță a
monarhiei absolute, referindu-se în același timp, în mod continuu, la situația
statelor italiene și îndeosebi la perioada cea mai recentă, aceea a cuceririlor
franceze, încheie această analiză minuțioasă și lucidă cu un apel adresat
Medicilor. în aceste pagini pătrunse de un vibrant lirism. Machiavelli are prezentă
situația care se crease după lupta de la Ravenna, prin înfrângerea francezilor la
Novarra (1513). El îți dă seama că victoria este trecătoare și prevede reluarea
apropiată a războiului. Iată de ce se adresează Medicilor ccrându-le să întreprindă
o acțiune imediată și eficace, așa încât statele italiene, unite într-un front comun.
200să poată face față unei invazii franceze noi care. după cum era de prevăzut -ji după
cum s-a și întâmplat, avea să se producă foarte curând. Situația de relativă
înlăturare a pericolului unui alt război, prin victoria Ligii stinte, nu putea să tic de
lunaă durată; trebuia deci folosit acest scurt răgaz pentru ca statele italiene să nu
fie expuse din nou unei invazii ca aceea a lui Carol VIII care în câteva luni
străbătuse peninsula fără a da nici o luptă. Prin emoția profundă care îl străbate.
prin caracterul lui strâns legal de momentul contemporan și prin finalitatea lui
practic-politică și patriotică, acest capitol a fost asemănai nu numai cu Canzona
lui Petrarca, "Italia mea", dar și cu unele din cele mai caracteristice pagini ale lui
Dante: cu Epistolele și cu cântul VI din Purgatoriu unde poetul arată trista
decădere politică și morală a țării lui:
Oh, slujnico Italie! Trist ospel.
Și navă-n viscol, ce-și pierdu pilotul.
Nu doamnă de provincii, ci bordel!
Hai vezi cum Roma ta plângând se z.bate
Și zi și noapte, – o văduvă săracă:
"De ce nu ești cu mine-o, tu-mpărate!"
(Purgatoriul, VI, vv. 76-78 și 112-114, trad. de George Coșbuc). Dante exprimă,
în continuarea versurilor amintite, aceeași speranță pe care, două secole mai
târziu, Machiavelli avea să o exprime în Principele:
Mulți au dreptatea-n ei și-o țin sub spuză
Spre-a nu veni la arc în chip nebun.
Ci-ai tăi o au în guri! Și de refuză
Să puie-un umăr mulți la greu comun.
Poporul tău sărit grăbit răspunde
Chiar nechemat la greu: "ba eu mi-1 pun!"
Fă-ți albe zile deci, căci ai de unde!
Și-averi ai tu, și pace și măsură: –
De-i drept ce zic, vin vremi și n-or ascunde!
(vv. 130-138)
Suntem, cu Principele, la un moment de răscruce când erorile s-au acumulat
determinând situația grea contemporană. Mai mult decât data Epistolelor lui
Dante sau Canzonei 1 ui Petrarca, data Principelui se. leagă de schimbările politice
care nu erau proprii numai Italiei, ci și Europei apusene. Creșterea burgheziei
determinase în Franța formarea unei monarhii absolute puternice. Machiavelli
cerea Medicilor să întreprindă acțiunea pe care țara vecină o săvârșise în cursul
201

ultimului secol. Cf. cu privire la semnificația acestui capitol și mai ales la
tonalitatea lui lirică, observația lui Antonio Gramsci: "Pasiunea, din raționament
asupra ei însăți, redevine "afect", febră, fanatism al acțiunii. Iată de ce epilogul
Principelui nu este ceva extrinsec, ceva "lipit" dinafară, ceva retoric, ci trebuie
explicat ca element necesar al operei, ba chiar mai mult. ca acel element care iți
răsfrânge adevărata lui lumină asupra întregii opere, ți face din ea un fel de
"manifest politic" (Note sul Machiavelli, sulla politica c sul/o stato moJerno. ed.
cit., p. 4).
2. Cf. cap. VI, nota 3.
3. Cf. cap. XII, în care scriitorul amintește, cu aceeași exactitate și concizie,
războaiele recente și urmările lor pentru Italia. Cf. de asemenea Discorsi, I, 11,
unde Machiavelli, arătând că biserica a împiedicat unirea statelor italiene,
amintește întreaga ei istorie plină de asupriri și cotropiri străine: "Biserica nefiind
destul de puternică pentru a ocupa Italia și neîngăduind ca un altul să o ocupe, a
fost cauza pentru care ea nu a putut să aibă un singur stăpânitor, ci a fost împărțită
între mai mulți principi și seniori, lucru din care s-a născut atâta dezbinare și
slăbiciune încât ea a ajuns să fie prada nu numai a barbarilor puternici, dar a oricui
o atacă. Lucru pentru care noi trebuie să-i fim recunoscători bisericii și nu altora
(Opere, ed. cit., p. 128). Ideea că Italia a devenit prada oricui și că istoria
ultimelor vremuri este istoria acestor cotropiri și asupriri apare și în terținele Dell'
ambizione. Machiavelli se referă la rivalitățile dintre principi, rivalități ce au
determinat războaiele, jafurile, uciderile, vărsările de sânge; versurile 118-187
zugrăvesc situația tristă a Italiei devastate de luptele neîncetate provocate de
ambiție și socotesc că sfârșitul este aproape dacă nu intervine, spre a o salva.
'Indurarea sau orânduirea mai bună" (v. 187). Cf. în fine Discorsi, II, 4, unde se
spune de asemenea: "…suntem prada oricui a vrut să cotropească această țară"
(Opere, ed. cit., p. 234), și Decenmaleprimo, vv. 16 și următoarele.
4. Machiavelli se referă aproape sigur la Cezar Borgia.
5. Imaginea amintește terțina lui Dante în Purgatoriul VI, vv. 112-114 (cf. nota 1).
Ct., ca fiind inspirate în parte din aceste texte, versurile lui Leopadi în Canzona
adresată "Italiei":
"Cu pletele-mpărțite și făr' de văl.
Nemângâiată și uitată pe pământ ea sade.
Și fața-și ascunzând-o,
'ntre genunchi, ea plânge".
(vv. 15-18).
6. Se amintește referirea asemănătoare la "barbari", Guicciardini: "Trei lucruri doresc
să văd înfăptuite înainte de moartea mea; dar mă îndoiesc că voi vedea vreunul
din ele, chiar dacă aș mai avea mult de trăit: o republică bine orânduită în orașul
nostru; Italia părăsită de toți barbarii, iar lumea eliberată de preoții aceștia
202nelegiuiți" (RicorJi. 340, cit. în N. M a c h i a \ c I I i, Scritli politici ••eclti, ed.
cit., p. 193, notele 26-27).
7. La această dată Medici guvernau asupra Toscanei și. prin Leon X, asupra statului
papal.
8. Lorenzo, fiul lui Piero de' Medici, era nepotul lui Giovanni de' Medici chiar in
cursul acelui an, 1513.
9. Titus Livius, IX, 1. Machiavelli citează din memorie, textul exact fiind: "Iustum est
bellum quibus necessarium, et pia arma quibus nulla nisi in armis relinquitur
spes" (Căci războiul este drept când este necesar și armele sunt sacre atunci când
speranța este numai în ele). Machiavelli citează aceste cuvinte, cu mai multă
exactitate decât aici, în Discorsi, III, 12, referindu-se la un episod din războiul
romanilor cu samniții (Opere, ed. cit., p. 353). Cf. de asemenea, Istorie florentine,
V, 8, unde cuvintele se întâlnesc în traducere italiană, integrate în text și fără a
apărea ca un citat: "Sono solamente quelle guerre giuste che sono necessarie, e
quelle armi sono pietose dove non e alcuna speranza fuora di quelle" (Opere, ed.
cit., p. 783).
10. Machiavelli enumera seria miracolelor care au însoțit trecerea evreilor prin deșert,
la întoarcerea lor din Egipt; dacă în textul Bibliei ele reprezintă simbolic voința lui
Dumnezeu de a elibera "poporul ales", ele revin aici pentru a reprezenta, tot în
mod simbolic, condițiile existente la acea dată în Italia și faptul că ele sunt
favorabile instaurării unei monarhii absolute, ca mijloc de a salva Italia de la
ruină.
11. Cuvintele nu pot fi ironice, dat fiind tonul solemn și scopul înalt al acestui apel.
Ele subliniază însă încă o dată apropierea dintre "soartă" și libera voință a
oamenilor, întrucât acestora, și nu lui Dumnezeu, le revine partea cea mai
însemnată în făurirea propriei lor vieți.
12. Cezar Borgia sau Francesco Sforza. Cf. capitolul VII.
13. Machiavelli vorbește aici într-o formă figurată, despre cauzele decăderii statelor
italiene. Tot la același lucru s-a refeit și în cap. XXIV, unde arată răspunderea
principilor care nu au domnit spre binele supușilor lor. în felul acesta, privirea
critică asupra erorilor trecutului se îmbină cu certitudinea că viitorul va putea fi
altfel din moment ce, existând o materie potrivită, principele va ști să-i dea forma
cea mai bună. Machiavelli nu a cenzurat, în cartea lui, decât greșelile principilor
trecuți și prezenți; el nu scrie o critică a moravurilor, ci în primul rând o diatribă la
adresa celor care au guvernat până acum în Italia, atribuindu-le lor întreaga
răspundere a situațiilor contemporane; "materia" gata de a primi orice formă este
așadar poporul, care dacă va fi bine călăuzit, va ști să lupte vitejește.
14. în text "duelli e… congressi dei pochi". Machiavelli se referă la așa-numitele
"lupte singulare", între grupuri de campioni aparținând armatelor dușmane și care
erau obișnuite în războaiele feudale. Cu puțini ani înainte, avusese loc așa-numitu
203

"provocare de la Burlelta" (13 februarie 1503) in cursul luptelor dintre Ludovic
XII și Ferdinund Catolicul pentru ocuparea Neapolului; un grup de treisprezece
italieni din trupele lui Prospero Colonna, cure lupta alături de spanioli, având in
frunte pe Ettore Ficramosca, au provocat un număr egal de ostași irunec/i pentru a
răspunde vorbelor ușuratice ale căpitanului La Motte, din trupele lui Ludovic, care
batjocorise însușirile războinice ale italienilor; victoria a fost a acestora din urmă
și episodul nu s-a uitat. Machiavelli nu-1 amintește în mod special deoarece la
câțiva ani distanță de la întâmplarea lui, era încă un episod ca multe altele: treptat,
el va deveni un simbol, iar scriitorii de mai târziu îl vor aminti ca atare. In
perioada Risorgimentului, Massimo d'A/eglio scrie romanul istoric Ettore
Fieramosca o la disfida di Barllela, pentru ca exemplul victoriei trecute să fie
pentru contemporani un îndemn la luptă. Pentru Machiavelli, victoria celor
treisprezece campioni dovedea excelența "materiei", ceea ce nu era însă de ajuns
pentru restaurarea Italiei. înțelegerea politică a faptelor îl ferește de a se
entuziasma de o victorie de acest fel, arătându-i că ea nu este decât un fapt sau o
condiție, și anume una favorabilă, în întregul acțiunii politice și militare a cărei
conducere îi revine principelui.
15. Machiavelli calculează numărul anilor de la 1494, data expediției lui Carol VIII
în Italia, până în momentul de față, adică sfârșitul anului 1513, când a terminat
Principele, sau chiar începutul anului următor, deoarece nu este exclus ca acest
capitol final să fi fost redactat după scrisoarea adresată lui Francesco Vettori (Cf.
II Principe, a cura di Giuseppc Lisio, p. 144, nota 19).
16. Este vorba de lupta de la Fornovo pe Taro, afluent al Padului, în provincia Parma,
la ieșirea din defileurile Apeninilor, unde trupele venețienilor, ale lui Ludovic
Maurul și ale papii Alexandru VI, unite cu trupele lui Maximilian și ale lui
Ferdinand Catolicul, au fost înfrânte de Carol Vin (5 iulie 1495).
17. Machiavelli se referă la o serie de înfrângeri ale principilor italieni în cursul
luptelor cu Ludovic XII: în august 1499, Ludovic XII asediază și ocupă
Alexandria. înfrângând trupele lui Ludovic Maurul aflate sub conducerea lui
Galeazzo de Sanseverino. în iulie 1501, trupele de cavalerie ale regelui Franței,
împreună cu mercenarii elvețieni, ocupă Capua. Același Ludovic XII ocupă
Genova în aprilie 1502. în mai 1509 francezii, în fruntea Ligii de la Cambrai,
câștigă bătălia de la Vailâ împotriva venețienilor. în mai 1511, armatele franceze
conduse de condotierul Gian lacopo Trivulzio restaurează pe Benlivoglio la
Bologna. iar cardinalul Francesco Alidosi, care guverna orașul în numele papii.
fuge la Imola.
18. La Mestri, azi Mestre, localitate la marginea Lagunei Veneției, nu s-a dat o luptă
propriu-zisă; în octombrie 1513, trupele spaniole, conduse de viceregele
Raimondo de Cordova, au ocupai orășelul după ce au trebuit să renunțe la
204încercarea de a lua Padua ți au tras cu lunurile in direcția Veneției, aliată la acea
dată cu france/ii.
19. Adică țara italienilor. Italia.
20. Ct. capitolele XII-XIV cu privire la armatele naționale.
21. Machiavelli laudă aceste trupe și in L'arlc deliu guetra (cartea a Il-a). unde se
amintește de lupta lui Carmagnola, condotierul lui Filippn Măria Visconti.
împotriva unei infanterii de optsprezece mii de elvețieni care au repurtat victoria
( Tune Ic opere storiche c laucrarie di Niccolo Machiavelli. a cura ti Guido Muz/oni
e Măria Casella, ed. cit., p. 286).
21 bis. Un comentator observă că "infanteriile spaniole erau în stare să înfrunte alte
infanterii, dar nu să susțină atacul cavaleriei, iar cele elvețiene puteau să se lupte
cu cavaleria dar se găseau în inferioritate când trebuiau să lupte cu o infanterie" (//
Principe, ed. Luigi Russo, cit. p. 202, notele 78-79); iată de ce Machiavelli
socotește necesar un al treilea tip de armată.
22. Aceasta ar fi infanteria italiană despre a cărei alcătuire se vorbește în cartea a Ii-a
a Artei războiului, unde unul din protagoniștii dialogului, anume Fabrizio
Colonna, după ce arată greșelile armatelor elvețiene și germane, spune: "închei
spunând că o infanterie bună trebuie nu numai să poată să înfrunte o cavalerie, dar
nici să nu se teamă de o infanterie; ceea ce atârnă, după cum am spus de multe ori,
de arme și de orânduirea lor"; iar la îndemnul lui Cosimo, celălalt protagonist.
Fabrizio expune planul de organizare al acestei infanterii italiene (Tutte le opere
storiche c latterarie, ed. cit., p. 287 și urm.).
23. La Ravenna trupele franceze conduse de Gaston de Foix, nepotul lui Ludovic XII,
obțin victoria împotriva spaniolilor aflați sub comanda lui Raimondo de Cordova
(11 aprilie 1512). Luptaeste amintită de Machiavelli în L'Arte della guerra. cartea
Ii-a (cî.Tuttc le opere storiche e letteruric, ed. cit., p. 287) și de Guicciardini în
Stona d'Italia: potrivit relatării acestuia, au murit la Ravenna "cel puțin zece mii
de oameni, o treime din francezi, două treimi din dușmani" {Sloria d'Italia, ed.
cit., v. IO, cartea X, cap. 13, p. 191).
24. Machiavelli se referă la felul de luptă al acestor armate și îndeosebi al infanteriei
germane, cu privire specială la bătălia de la Ravenna în Ritlrati dellc cose della
Afagna (cf. Opere, ed. cit., p. 492).
25. In text, "broechicri"; cuvântul vine din francezul "bouclicr" și indică acele scuturi
mici cu un cui la mijloc ("broeca") care serveau ca armă defensivă și ofensivă.
Machiavelli observă că spaniolii, înarmați cu aceste scuturi mici, puteau lupta mai
ușor și mai bine decât elvețienii care se împiedicau în sulițele lor prea lungi (cf. //
Principe, ed. L. Russo, p. 202).
26. Se opune acestei amare indignări a lui Machiavelli calculul politic al lui
Guicciardini care socotește că, în situația prezentă, rivalitatea dintre Franța și
Spania a ușurat primejdia pentru Italia: "Dacă norocul Italiei ar li fost mai
205

puternic decât indulgența lui Ludovic Sfor/a și decât frica sau lăcomia noastră
prea mare, cei de dincolo de munți nu ar fi venit în Italia și aceasta ar fi înseninat
fericirea acestui întreg pământ și mai ales a noastră care eram temuți de ceilalți și.
în fapt, impuneam legi tuturor. Lucrurile s-au întâmplat în așa fel încât nu se poate
nădăjdui ca Italia să rămână fără barbari; este mult mai bine pentru noi și pentru
ceilalți italieni, să fie doi. decât unul. căci întrecerea care va fi între aceste două
puteri, va fi o apărare pentru cei mai puțin puternici" (Discorsipolitici. VIII. cit.
în II Principe, introduzione di F. Chabod, ed. cit., p. 133, nota 1).
27. Sunt versurile 93-96 din Canzona lui Petrarca, Italia mia benche ii parlar sia
indarno. în text s-a urmat traducerea apărută sub titlul Cântecul Italiei, în Din
lirica universali, tălmăciri de Lucian Blaga, E.S.P.L.A., 1957, p. 60.CUPRINS
Prefață / I
Scrisoarea luiNiccob Machiavelli către Francesco Vettori / 5
Niccolo Machiavelli către Lorenzo de' Medici Magnificul / 9
PRINCIPELE / 11
Note / 93

Au apărut:
1. Homer – Odiseea
2. Flaubert – Madame Bovary
3. Slendhal – Roșu și negru
4. La Fontainc – Fabule
5. *** – Epopeea lui Ghilgameș
6. Jack London – Colț Alb
7. Daniel Deloc – Robinson Crusoc
8. Longos – Daphnis și Chloe
9. H. de Bal/ac – Moș Goriot
10. Niccolo Machiavclli – Principele
1 1. (iuy de Maupassanl – Bel-Ami
12. N.V.Gogol – Sullele moarte
13. Hschil, Sofocle, lHAiripide – Teatru antic
14. Voltaire – Zadig, Candid și Naivul
15. Blaisc Pascal – Scrisori provinciale
16. A.S.Puskin – hat a căpitanului. Dama de pică
17. Charles Dickcns – Marile speranțe
1 8. William Shakespeare – Teatru

Lector: Silvia Munteanu
Procesare computerizată: Ruxandva Munteanu
Tiparul executat sub comanda iu\ 52, 1W-).
la Imprimeria de Vest R.A., Oradea,
str. IVlareșal Ion Antonescu ni". 105.
România