Excepțiile procesuale [609488]

Excepțiile procesuale
10
CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE
PRVIND CERCETAREA PROCESULUI CIVIL
Prima etapă a procesului este cea scrisă, aceasta având ca scop aducerea la
cunoștință părților pretențiile și apărările lor reciproce, cat și probele pe care
acestea le vor administra.
În reglementarea actuală, faza judecății în primă instanță a fost
restructurată, distingând între etapa cercetării procesului și cea a dezbaterii în
fond a procesului.
Cercetarea procesului se desfășoară în cameră de consiliu și în cadrul
acesteia se realizează actele de procedură, se rezolvă excepțiile procesuale ș i se
administrează probele.
Dezbaterea în fond a procesului are loc în ședință publică, dacă părțile nu
convin astfel. De asemenea, in aceasta etapă, părțile dezbat în contradictoriu
împrejurările de fapt și temeiurile de drept, invocate de acestea sau puse în
discuție de instanță, din oficiu.
Secțiunea 1.1. Scopul și conținutul cercetării procesului civil
Conform articolului 237 alin. (1) din Codul de procedura civila, în etapa
de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condițiile legii, acte de pro cedură la
cererea părților ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului,
dacă este cazul.
De asemenea, potrivit art. 237 alin. (2) C. proc. civ. în vederea realizării
scopului, instanța:
1. va rezolva excepțiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu;
2. va examina cererile de intervenție formulate de părți sau de terțe
persoane, în condițiile legii;

Excepțiile procesuale
11
3. va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de
chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsul ui la întâmpinare și a
explicațiilor părților, dacă este cazul;
4. va constata care dintre pretenții sunt recunoscute și care sunt contestate;
5. la cerere, va dispune, în condițiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri
pentru asigurarea dovezilor ori pent ru constatarea unei situații de fapt, în cazul
în care aceste măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte, potrivit art. 203;
6. va lua act de renunțarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de
tranzacția părților;
7. va încuviința probele solicit ate de părți, pe care le găsește concludente,
precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea
procesului și le va administra în condițiile legii;
8. va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul
termen de judecată la care părțile sunt legal citate;
9. va dispune ca părțile să prezinte dovada efectuării verificărilor în
registrele de evidență ori publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi
speciale;
10. va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluționării cauzei,
inclusiv verificări în registrele prevăzute de legi speciale.

Secțiunea 1.2. Durata cercetării procesului civil
Conform art. 238 NCPC judecătorul trebuie să facă o estimare a duratei
cercetării procesului , în sensul că la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, va estima durata necesară
pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât
procesul să fie soluționat într -un termen optim și previzibil. Astfel, durata
estimată va fi consemnată în încheiere, și doar pentru motive temeinice,
ascultând părțile, judecătorul va putea reconsidera durata inițial stabilită.

Excepțiile procesuale
12
Acest text trebuie coroborat și cu art. 6 din NCPC, deoarece soluționarea
unui proces în mod echitabil este strâns legată și de soluționarea acestuia într -un
termen rezonabil, termen estimat de această dată în mod obligatoriu de către
instanța de judecată, fiind o premieră în sistemul nostru de drept procesual ;
această obligați e trebuie să fie îndeplinită de către judecător chiar de la primul
termen de judecată, dar numai după ascultarea părților implicate în respectivul
proces.
Ascultarea părților este utilă instanței în fixarea elementelor în funcție de
care va stabili o dura ta aproximativa a etapei cercetării procesului. Nu este
necesară prezența parților, acestea putând fi reprezentate, iar acest lucru nu
împiedică instanța în estimarea unui termen, existând la dosar cererile si
apărările acestora.
Durata cercetării procesu lui estimată trebuie să fie consemnată în
încheiere. Aceasta încheiere prezintă caracteristicile unei încheieri cu caracter
preparatoriu.7
Potrivit art. 238 alin. (2) C. proc. civ., pentru motive temeinice și după
ascultarea părților, instanța poate recon sidera durata inițial stabilită. În doctrina8
s-a arătat că legiuitorul a avut în vedere reconsiderarea duratei procesului
exclusiv în situația prelungirii duratei inițial estimate, ci nu și în cazurile în care
durata se reduce, fapt ce ar constitui pentru părți un avantaj.
Nerespectarea duratei estimate a cercetării procesului nu atrage nulitatea
actelor de procedură efectuate cu depășirea acestei durate. Judecătorul are însă
obligația de a respecta această durată, luând toate măsurile impuse, precum
aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege, pentru a determina participanții din
proces să respecte termenele și măsurile dispuse în proces.

7 Mihaela TĂBÂRCĂ, în Viorel Mihai CIOBANU, Marian NICOLAE, Noul cod de procedura civila, Vol. I,
Editura Universul Juridic, București, 2013.
8 Veronica DĂNĂILĂ, în Gabriel BOROI, Noul cod de procedura civila – comentariu pe articole , Editura
Hamangiu, Bucu rești, 2016 .

Excepțiile procesuale
13
Secțiunea 1.3. Locul cercetării procesului
Potrivit Noului cod de procedura civila cercetarea procesului are loc în
fața judecătorului, în camera de consiliu, cu citarea părților. De asemenea, în
căile de atac cercetarea procesului, dacă este necesară, se face în ședință publică.
În fața primei instanțe, dacă legea nu prevede altfel, cercetarea procesului
se va desfășu ra în cameră de consiliu, in condițiile art 213 C. proc. civ., fără
prezența publicului, având acces in camera de consiliu numai părțile,
reprezentanții lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii părților, martorii,
experții, traducătorii, interpreții, precum și alte persoane cărora instanța, pentru
motive temeinice, le admite sa asiste la proces.9
Astfel, putem avea în vedere o excepție de la principiul publicității, însa
aceasta nu este de natură să restrângă dreptul părților la un proces echitabi l,
datorită caracterului preponderent privat al intereselor acestora in procesul civil.

Secțiunea 1.4. Asigurarea celerității procesului civil
Articolul 241 C.proc.civ. stabilește măsurile pe care le ia instanța în
scopul asigurării celerității procesul ui. Acesta se referă și la îndatoririle pe care
judecătorul le poate stabili în sarcina părților.
Alineatul (1) al textului de lege menționat statuează faptul că pentru
cercetarea procesului judecătorul fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta.
La acordarea acestor termene trebuie avute în vedere termenele prevăzute pentru
citarea părților.
Acordarea termenelor de la o zi la alta poate fi posibilă doar atunci când
părțile au un termen în cunoștință.10 Este prevăzut ca o excepție faptul că îi este
permis judecătorului ca, pentru motive temeinice, să stabilească și termene mai
îndelungate.

9 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016.
10 Veronica DĂNĂILĂ, în Gabriel BOROI, Noul cod de procedura civila – comentariu pe articole , Editur a
Hamangiu, București, 2016 .

Excepțiile procesuale
14

Alineatul (3) al articolului prezentat ne aduce în vedere o obligație
importantă a judecătorului, aceea de a verifica efectuarea procedurilor de citare
și comunicare dispuse pentru fiecare termen, iar atunci când este cazul, de a
ordona luarea măsurilor de refacere a acestor proceduri.
De asemenea, judecătorul poate recurge și la măsuri complementare de
înștiințare a părților, fără a le înlocui pe cele obligatorii. Exemple de astfel de
măsuri sunt următoarele: înștiințare părților prin telefon, telegrafic , prin fax,
poștă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz,
transmiterea textului actului supus comunicării ori înștiințarea pentru
prezentarea la termen, precum și confirmarea primirii actului, respectiv a
înștiințării, dac ă părțile au indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop.
Dacă încunoștințarea s -a făcut telefonic, grefierul va întocmi un referat în care
va arăta modalitatea de încunoștințare și obiectul acesteia.11
Potrivit art. 241 alin.(4) C.proc.civ., ju decătorul poate stabili pentru părți
precum și pentru alți participanți în proces obligații în ceea ce privește
prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relații scrise, răspunsul scris la interogatoriul
comunicat potrivit art. 355 C.proc.civ., asistarea și con cursul la efectuarea în
termen a expertizelor, precum și orice alte demersuri necesare soluționării
cauzei.
În cele din urma, în alin (5) al articolului menționat, se precizează faptul
că pentru îndeplinirea îndatoririlor prevăzute la alin. (4), părțile, experții,
traducătorii, interpreții, martorii și orice alți participanți în proces pot fi
încunoștințați potrivit alin. (3).

11 Traian -Cornel BRICIU(coord.), Codul de procedură civilă , Editura C.H. Beck, București, 2016 .

Excepțiile procesuale
15
Secțiunea 1.5. Terminarea cercetării procesului
În momentul în care judecătorul apreciază că este lămurit, prin
încheiere, declară cercetarea procesului încheiată și fixează termen pentru
dezbaterea fondului în ședință publică.
Până la acest moment pot fi făcute anumite acte de procedură(
cererile de intervenție forțată formulate de reclamant sau de intervenientul
principal), iar dincolo de acestă limită, unele acte de procedură pot fi făcute
numai în anumite condiții(completarea sau refacerea unor probe care poate
avea loc dacă din dezbateri rezultă necesitatea măsurii). 12
Încheierea prin care se declară închiderea cercet ării procesului,
pronunțată de instanță, are caracter interlocutoriu. Judecătorul va stabili prin
această încheiere și termenul pentru dezbaterea fondului.
Există posibilitatea ca într -un proces să nu se ajungă la etapa
dezbaterilor în fond, atunci când reclamantul renunță la judecarea cererii de
chemare în judecată ori la dreptul pretins, când intervine învoiala părților sau
sunt admise cereri ori excepții care pun capăt în întregime procesului. În
aceste situații, judecătorul se va pronunța asupra cauze i prin hotărâre.

CAPITOLUL 2. EXCEPȚIILE PROCESUALE
Secțiunea 2.1. Noțiunea de excepție procesuală
Noțiunea de „excepție" , care în accepțiunea sa laică desemnează o si tuație
de abatere de la regulă , vine de la verbul latin excipio re, care însemna „a lua
din", „a împuțina" sau, în termeni juridici, „a a nihila" o pretenție formulată de
reclamant în acțiunea sa.
Prin „exceptio" se înțelegea orice mijloc prin care p ârâtul, fără a combate
direct cererea reclamantului, urmărea să evite condamnarea sa, ori să o întârzie.

12 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016.

Excepțiile procesuale
16
Făcându -se încă de atunci deosebire între apărare și excepție, apărarea,
fiind o contestare directă a pretenției, nu era trecută în formulă, pe când excepția
făcea parte din ea. Prin excepție se urmărea deci să se oprească aplicarea regulii
de drept civil care forma fundamentul pretenției exprimate în intentio.
În dreptul roman, excepțiile de procedură erau împărțite în două categorii.
Prima cuprindea excepțiile perpetue sau peremptorii care puteau fi invocate
oricând de către pârât și duceau la respingerea definitivă a pretențiilor
reclamantului. În cea de -a doua categorie erau cuprinse excepțiile temporare sau
dilatorii, care nu puteau fi invocate decât într-un anumit termen și aveau drept
consecință întârzierea exercițiului acțiunii .
În dreptul modern, excepțiile peremptorii din dreptul roman au devenit
mijloac e de apărare în fond, iar cele dilatorii, al căror conținut s -a lărgit cu
timpul, au devenit excepții de procedură.

Secțiunea 2.2. Definiție, natura juridică și caracteristici ale
excepțiilor procesuale
În Noul Cod de procedură civilă, regăsim importa nța excepțiilor
procesuale în Capitolul II subsecțiunea a 2 -a din cadrul secțiunii a 2 -a privind
cercetarea procesului.
Pentru prima dată s -a reglementat definiția of icială a excepțiilor
procesuale în art. 245 NCPC ce arată că „excepția procesuală este mijlocul prin
care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără a
pune în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la

Excepțiile procesuale
17
compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la
procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune, urmărind, după
caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori
anularea, respingerea ori perimarea cererii.”
Astfel, putem extrage din definiție caracteristic ile excepțiilor procesuale :
– Excepțiile procesuale constituie mijloace de apărare;
– Necesita existența unui proces civil în curs de desfășurare;
– Prin aceste excepții, partea interesată, procurorul sau instanța, din
oficiu, invocă anumite neregularități proc edurale ori lipsuri cu privire la
exercițiul dreptului la acțiune;
– Excepțiile procesuale nu pun în discuție fondul pretenției formulate;
– Admiterea unei excepții nu aduce atingere dreptului reclamantului,
aceasta ducând la întârzierea sau împiedicarea judec ății fondului, iar hotărârea
pronunțată nu are autoritate de lucru judecat referitor la fondul pretenției.
Cu privire la natura juridică a excepțiilor procesuale, acestea sunt apărări
procedurale și nu se confundă cu apărările de fond .
În sens larg , noțiunea de apărare desemnează toate mijloacele folosite
pentru a se obține respingerea pretenției sau întârzierea soluționării acesteia.
În sens restrâns, apărarea se referă doar la mijloacele prin care se invocă
obiecțiuni împotriva fondului pretenției deduse judecății, tinzând la respingerea
cererii de chemare în judecată13.
Principalele deosebiri14 dintre apărările de fond și excepțiile procesuale
sunt:
a) după scopului urmărit, printr -o apărare de fond se urmărește
respingerea acțiunii ca neîntemeiat ă, deoarece se discută însuși f ondul dreptului
dedus judecății, iar printr -o excepție se urmărește împiedicarea instanței să intre
în cercetarea fondului;

13 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016.
14 Alexandru BACACI, Excepțiile de procedură în procesul civil , Editura Dacia, Cluj Napoca, 1983.

Excepțiile procesuale
18
b) cu privire la efectele produse, hotărârea dată asupra unei apă rări de
fond dobândește autoritate de lucru judecat, pe când hotărârea asupra unei
excepții are autoritate de lucru judecat numai în ceea ce privește modul de
rezolvare a excepției, adic ă numai în fața acelei instanțe ;
c) sub aspectul tratamentului juridic, apărările de fond pot fi efect uate de
părți în tot cursul judecăți i, pe când excepțiile pot fi invocate numai în anumite
condiții.
Într-o opini e15 s-a precizat faptul că apărările de fond pot fi făcute oricând,
fără ca reclamantul să se p oată opune , singura diferență ce rezultă din
nerespectarea termenului de depunere a întâmpinării este aceea că pârâtul care a
formulat apărarea de fond peste termenul de depunere a întâmpinării va fi
decăzut din dreptul de a invoca excepții relative și de a propune probe , raportat
la acea apărare de fond, ceea ce ar putea face ca, în final, această apărare să fie
ineficientă prin neputința dovedirii ei (din culpa pârâtului).

15 Andreea VASILE, Excepțiile procesuale în noul cod de procedură civilă, Editura Hamangiu,București, 2013.

Excepțiile procesuale
19
Secțiunea 2.3. Clasificarea excepțiilor procesuale
Acestea se clasifică după trei criterii, și anume după obiect, efectul
realizat și caracterul de ordine publică sau privată al normei încălcate.
1) După obiectul lor, se împart în excepții de procedură și excepții de
fond.
Excepțiile de procedură sunt acelea prin intermediul cărora se invocă
anumite neregularități procedurale, c um ar fi:
– încălcarea normelor de competență a instanței :excepția de
necompetență generală, excepția de necompetență materială, excepția de
necompetență teritorială ;
– încălcarea normelor de organizare judecătorească : excepția
de nelegală compunere, excepți a de incompatibilitate, excepția de
nelegală constituire, excepția de recuzare, excepția de strămutare;
– încălcarea normelor de procedur ă propriu -zise, referitoare la
activitatea de judecată: excepție de litis pendență , excepție de conexitate;
Excepțiile d e fond sunt acelea care se află în strânsă legătură cu pretenția
dedusă judecății, adică cu exercițiul dreptului la acțiune. În această categorie
sunt incule următoarele excepții:
– acelea ce au ca obiect invocarea unor lipsuri ce vizează
condițiile exercită rii dreptului de acțiune: excepția lipsei de interes,
excepția lipsei capacității procesuale de folosință sau exercițiu, excepția
lipsei calității procesuale active sau pasive a părții, excepția lipsei dovezii
a calității de reprezentant;
– acelea care au o strânsă legătură cu componentele dreptului la
acțiune: prescripția și autoritatea de lucru judecat, acestea afectând
exercițiul dreptului la acțiune;
– acelea care au ca obiect invocarea unor dispoziții legale ce
limitează dreptul la acțiune cu privire la e xercitarea unor componente ale
sale: excepția privind lipsa procedurii prealabile a reclamației

Excepțiile procesuale
20
administrative atunci când este obligatorie, excepția privind caracterul
subsidiar al cererii în constatare față de cererea în realizare, excepția de
inadmisibi litate a exercitării recursului împotriva hotărârilor definitive.16
2) După efectul produs, se împart în excepții dilatorii și excepții
peremptorii.
Excepțiile dilatorii sunt cele care tind la amânarea judecății.
În această categorie sunt cuprinse: excepția lipsei citării sau a viciului
citării, excepția de necompetență, excepția de incompatibilitate sau de recuzare,
excepția de litisp endență sau de conexitate .
Excepții peremptorii , numite și dirimante, sunt cele care tind la
împiedicarea judecății pe fond, adică la respingerea sau anularea cererii ori la
stingerea procesului .
Acestea sunt : excepția prescripției dreptului la acțiune , excepția autorității
de lucru judecat, excepția de perimare, excepția lipsei obiectului acțiunii, etc.
Excepțiile de fond produc întotdeauna un efect peremptoriu. Sunt unele
excepții care încep prin a avea un efect dilatoriu (când instanța va acorda întâi
termen pentru împlinirea li psurilor), dar sfârșesc peremptoriu (dacă lipsurile nu
sunt împlinite), cererea fiind respin să sau anulată: excepția lipsei capacității de
exercițiu, excepția lipsei semnăturii de pe cerere, partea lipsește la acel termen,
excepția lipsei dovezii de reprez entant .
Ca efect, excepțiile de procedură tind spre întârzierea sau împiedicarea
judecății, aceeași excepție putând fi dilatorie sau, după caz, peremptorie. De
exemplu, excepția de necompetență duce la declinarea competenței atunci când
cererea este de co mpetența unei alte instanțe judecătorești, dar și la respingerea
cererii ca inadmisibilă în cazul în care cererea este de competența unui organ
fără activitate jurisdicțională, sau la respingerea cererii ca nefiind de competența
instanțelor române.11 17

16 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016.
11 Ion DELEANU – Tratat de procedura civila vol. II, Editura Servo -Sat, Arad , 2000 .

Excepțiile procesuale
21
3) După caracterul normelor încălcate, excepțiile se clasifică în
excepțtii absolute si excepții relative.
Potrivit art. 246 C.proc.civ., excepțiile absolute sunt cele care privesc
încălcarea unor norme juridice de ordine publică( excepția de incompatibilitate,
excepția de necompetență generală, materială sau teritorială exclusivă, excepția
de prescripție, excepția autorității de lucru judecat), iar excepțiile relative sunt
cele prin care se invocă încălcarea unor norme care ocrotesc interesele părților
(excepția de recuzare, excepția de necompetență teritorială de drept comun și
alternativă etc.).
Aceasta clasificare prezintă importan ță în privința modului în care pot fi
invocate în cursul procesului.
Excepțiile absolute pot fi invocate de partea interesată, de procuror, dacă
participă la proces, de instanță din oficiu în cursul judecății în primă instanță, cat
și direct în apel sau î n recurs. În art. 247 alin. (1) C.proc.civ este menționat
faptul că excepțiile procesuale pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai
dacă, pentru soluționarea lor, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara
înscrisurilor noi.
În cazul an umitor excepții absolute, legea limitează posibilitatea invocării
lor până la o anumită etapă a procesului. Astfel12: 18

– Excepția de necompetență materială si cea de necompetență
teritorială absolută, chiar dacă pot fi invocate de orice parte interesată, de
procuror sau de instanță din oficiu, nu pot fi invocate decât până la primul
termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Sancțiunea este decăderea din dreptul de a le invoca ulterior.
– Excepția de litispendență nu poate fi invocată decât în fața
instanțelor de fond, în primă instanță și în apel, dar nu și în recurs.

12 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016

Excepțiile procesuale
22
– Excepția de conexitate poate fi invocată cel mai târziu până la
primul termen de judecată înaintea instanței ulterior sesizate, de către parți sau
instanță d in oficiu.
– Excepția de perimare a cererii de chemare în judecată nu poate fi
invocată pentru prima oară în apel, dacă incidentul a survenit la prima instanță.
– Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei
instanțe, deși este o excepție de procedură care începe printr -un efect dilatoriu și
tinde spre un efect peremptoriu, nu poate fi invocată pentru prima oară în calea
de atac.
Conform art. 247 alin.(2) C.proc.civ., excepțiile relative pot fi
invocate de partea care justifică un intere s, cel mai târziu la primul termen de
judecată după săvârșirea neregularității procedurale, în etapa cercetării
procesului și înainte de a pune concluzii în fond.
Trebuie avute în vedere și dispozițiile articolului 178 alin.(3)
C.proc.civ., care prezintă faptul că nulitatea relativă trebuie invocată pentru
neregularitățile produse până la începerea judecății, prin întâmpinare sau,
dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată, iar
pentru neregularitățile produse în timpul judecății, la termenul la care s -a
săvârșit neregularitatea, sau dacă partea nu este prezentă, la termenul de
judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.
Neinvocarea excepțiilor relative în termenele prevăzute de lege
atrage sancțiunea decăderi i din dreptul de a le mai invoca.

Excepțiile procesuale
23
Secțiunea 2.4. Procedura de soluționare a excepțiilor
procesuale
Orice excepție invocata întrerupe, de regula, cercetarea fondului acțiunii
până la rezolvarea sa. Astfel, art.248 alin.(1) C.proc.civ. dispune că instanța se
va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedura, precum și asupra celor de
fond, care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz,
cercetarea în fond a pricinii.
Prin urmare, dispozițiile procedurale de mai sus, obligă instanța ca, o data
invocată o excepție să o soluționeze. De regula, aceasta trebuie rezolvată cu
prioritate, înainte de a se intra în fondul cauzei sau imediat după invocarea ei.

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
4
În art. 248 alin.(4) C.proc.civ., se arată faptul că excepțiile vor putea fi
unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, numai dacă pentru
judecarea lor est e necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru
finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea
fondului.
Din cele arătate mai sus putem observa faptul că excepțiile procesuale se
rezolvă înainte de a se trece la adm inistrarea probelor în faza cercetării
procesului, iar daca excepția este invocată după terminarea cercetării procesului,
instanța va soluționa mai întâi excepția procesuală.
Dispozițiile art.248 alin.(3) prevăd expres faptul că înainte de a se trece la
dezbaterea fondului cauzei, instanța, din oficiu sau la cererea părților, pune în
discuția acestora cererile, excepțiile procesuale și apărările care nu au fost
soluționate în cursul cercetării procesului, precum și cele care pot fi invocate în
orice stare a procesului.
Dacă invocarea excepțiilor de către parte se face sub o denumire greșită,
instanța trebuie să stabilească denumirea corectă a excepției. Inclusiv acest
aspect trebuie pus în discuție sub forma calificării excepției invocate de pârât.
Totod ată, atunci când instanța invocă excepția din oficiu , ea are
obligația identificării explicite a excepției, dar și a premiselor de fapt și de drept
avute în vedere la invocarea sa, pentru a face raționamentul previzibil pentru
părți, dar mai ales pentru a asigura acestora posibilitatea de a se apăra în legătură
cu excepția în cunoștință de cauză și în mod efectiv. Este suficient ca instanța să
arate temeiul de drept sau de fapt care a născut necesitatea dezbaterii pe cale de
excepție, iar nu și motivarea pe ntru care urmează să admită sau să respingă
ulterior excepția.1313
După punerea în discuție a acestor aspecte preliminare, care servesc
identificării excepțiilor procesuale invocate, instanța va proceda la punerea lor în
dezbatere.

13 Ioan LEȘ, Tratat de drept procesual civil , Editura Allbeck, București, 2001

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
5
Referitor la procedura de soluționare, trebuie reținute prevederile art. 14
alin. (5) C.proc.civ., potrivit cărora instanța este obligată, în orice proces, să
pună în discuția părților, în contradictoriu, toate cererile, excepțiile și
împrejurările de fapt sau de drept invocate, dispoziții reluate și de art. 224
C.proc.civ., care prevede că instanța este obligată, în orice proces, să pună în
discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de
drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.
Potrivit dispozițiilor art. 223 alin. (2) și (3) C.proc.civ., dacă la orice
termen fixat pentru judecată se înfățișează numai una dintre părți, instanța, după
ce va cerceta toate lucrările din dosar și va asculta susținerile părții p rezente, se
va pronunța pe temeiul dovezilor administrate, examinând și excepțiile și
apărările părții care lipsește. Această dispoziție se aplică în mod corespunzător și
în cazul în care lipsesc ambele părți, deși au fost legal citate, dacă cel puțin una
dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă.
Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor solicitărilor formulate
în scris de către părți, în caz contrar hotărârea pronunțată fiind susceptibilă de a
fi desființată în căile de atac, în co ndițiile legii.
Potrivit art. 248 alin. (3) C.proc.civ., dacă instanța nu se poate pronunța de
îndată asupra excepției invocate, va amâna judecata și va stabili un termen scurt
în vederea soluționării excepției. Rezultă că invocarea și punerea în dezbate re a
excepțiilor în acord cu regulile de mai sus presupun și soluționarea lor cu
întâietate în faza cercetării procesului, care va putea avea loc fie la același
termen, fie la un termen ulterior. Soluționarea la un termen ulterior este impusă
uneori chiar de regimul procesual al anumitor excepții, caz în care părților li se
pot încuviința probe în apărările formulate în legătură cu o anumită excepție.1414
Sintagma „nu se poate pronunța de îndată asupra excepției” trebuie
înțeleasă în sensul că, pentru soluționarea excepției, este necesar să se amâne
judecata pentru administrarea de dovezi în acest scop, iar nu în sensul că pentru
deliberarea asupra acesteia este nevoie de timp.

14 Andreea VASILE, Excepțiile procesuale în noul cod de procedură civilă, Editura Hamangiu,București, 2013.

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
6
Aplicarea art. 248 alin. (3) NCPC presupune că, în respectarea
principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, instanța a pus în
discuția părților excepția, întrucât numai în aceste condiții s -ar putea pronunța
asupra ei. Referirea textului la excepția invocată nu înseamnă că nu s -ar putea
proceda în sensul arătat decât dacă părțile sunt prezente. În lipsa părților legal
citate și care au cerut judecata în lipsă, invocarea excepției apare consemnată în
încheierea de ședință.1515
În cazul în care pentru termenul scurt dat în vederea soluționării excepției
este necesa ră citarea părților, aprecierea valabilității procedurii de citare se va
face în condițiile art. 159 teza a II -a C.proc.civ., potrivit căruia judecătorul poate
să dispună scurtarea termenului de înmânare a citației.
Noul Cod de procedură civilă prevede î n art. 371 alin. (2) faptul că în
cazul procedurii de administrare a probelor prin avocați, termenul administrării
probelor poate fi prelungit, dacă în cursul administrării probelor se invocă o
excepție sau un incident procedural asupra căruia, potrivit le gii, instanța trebuie
să se pronunțe, cu timpul necesar soluționării excepției sau incidentului.
În acest sens, dacă în cursul administrării probelor de către avocați, una
dintre părți formulează o cerere, invocă o excepție, inadmisibilitatea vreunei
probe sau orice alt incident privind administrarea probelor, ea va sesiza instanța
care, cu citarea celeilalte părți, prin încheiere dată în camera de consiliu, se va
pronunța de îndată, iar când este necesar, în cel mult 15 zile de la data la care a
fost ses izată.
Pentru ca excepțiile procesuale să fie rezolvate în prealabil fondului, este
necesar ca acestea să facă inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori,
după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Dacă excepția procesuală nu a fost soluționată în cursul cercetării
procesului ori a fost invocată înainte de a se trece la dezbaterea fondului, în
condițiile dispozițiilor art. 390 C.proc.civ., chiar dacă din dezbateri rezultă că ar
fi necesar ca, pentru analiza fondului, să fie completate sau refăcu te unele probe,

15 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
7
în condițiile art. 391 C.proc.civ, judecătorul nu va mai face aplicarea acestui din
urmă text, ci va rezolva, cu prioritate, excepția.
În continuare, analiza excepției procesuale se poate face chiar dacă nu
sunt administrate toate dovezile ce au fost încuviințate pentru soluționarea
fondului.
Exprimarea „fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe”
trebuie înțeleasă în sensul că probele a căror administrare devine inutilă prin
rezolvarea excepției procesuale, au fost încuviinț ate pentru soluționarea
fondului, iar nu pentru dovedirea excepției. Dacă probele au fost încuviințate
pentru dovedirea excepției, cel mult, instanța poate să revină asupra acelora a
căror administrare nu mai este necesară.

CAPITOLUL 3. PROBELE ÎN PROCE SUL CIVIL
Secțiunea 3.1. Noțiunea și scopul probațiunii judiciare
Probațiunea în procesul civil este activitatea logico -practică bazată pe
principiul contradictorialității, îndreptată spre dobândirea unor cunoștințe juste
despre circumstanțe importante pentru soluționarea cauzei, desfășurată de către
toți subiecții procesului civil.
Probațiunea este alcătuita din acțiuni procesuale ale instanței, ale părților,
ale altor persoane interesate în vederea prezentării probelor, administrării și
aprecierii lor în scopul stabilirii adevărului obiectiv.
Scopul probațiunii judiciare nu se reduce doar la colectarea și prezentarea
probelor, ci și la aprecierea acestora de către instanța de judecată, adică la
formularea unor concluzii logice care ar permite motivare a hotărârii
judecătorești.

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
8
Secțiunea 3.2. Noțiunea și importanța probelor în procesul
civil
Noțiunii de proba i s -au dat mai multe înțelesuri în literatura de
specialitate.16
Astfel, în sens larg, se înțelege prin probă fie acțiunea de stabilire a
existenței sau inexistenței unui raport juridic, fie mijlocul prin care se poate
stabili raportul juridic ce trebuie dovedit, fie rezultatul obținut prin folosirea
mijloacelor de prob ă, adică măsura în care acestea au reușit să formeze
convingerea judecătorului.
În sens restrâns, noțiunea de proba este regăsită în două accepțiuni. Cea
dintâi accepțiune este cea de mijloc de probă, adică mijlocul prevăzut de lege
prin care se p oate dovedi un raport juridic.
Așadar, potrivit art. 250 C.proc.civ., dovada se poate face prin înscrisuri,
martori, prezumții, cercetare la fața locului, mărturisire, expertiză, cât și prin
probele materiale.
Cea de a doua accepțiune este cea de fapt probator, adică un fapt material,
ce odată dovedit printr -un mijloc de probă poate fi folosit la rândul sau pentru
dovedirea un alt fapt material determinant în soluționarea cauzei.
Importanța probelor în procesul civil este dată de faptul că, pentru a putea
pronunța hotărârea, judecătorul trebuie să cunoască raporturile juridice civile
dintre părți, faptele ce au dat naștere conflictului dedus judecății, iar apoi sa
aplice norma de drept corespunzătoare. Litigiul nu poate fi rezolvat doar pe b aza
afirmațiilor părților, afirmații care de obicei sunt contradictorii, și astfel probele
sunt indispensabile pentru stabilirea situației de fapt și formării convingerii
judecătorului cu privire la situația dedusă judecății.
Secțiunea 3.3. Subiectul, obi ectul și sarcina probei

16 Viorel Mihai CIOBANU , Gabriel BOROI , Traian Cornel BRICIU , Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste
grilă , ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2011

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
9
Subiectul probei este judecătorul, deoarece probele se administrează
pentru a -l convinge pe acesta.
Convingerea judecătorului în materia probelor din cadrul procesului civil
constă în îndatorirea legală a acestuia de a afl a adevărul obiectiv prin aplicarea
metodei diale ctice în cercetarea probelor.
Unii autori17 spun că aducerea probelor este sinonimă cu convingerea
judecătorului asupra existenței faptei respective, proba fiind astfel legată de
condiția judecătorului, ea reprezentând în ultimă instanță un fenomen subiectiv,
o credință, însă, o asemenea credință nu poate fi arbitrară, o pura manifestare a
încrederii, ci ea trebuie să se sprijine pe indici exteriori pe baza cărora se
construiește un raționament de tip dia lectic, întrucât proba se discută în
contradictoriu.
Obiectul probei reprezintă dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate
face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din
proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele
materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace
prevăzute de lege.
Astfel, cum rezultă din prevederile art. 250 C.proc.civ., prin obiectul
probei înțelegem faptele juridice lato senso din care izvorăsc drepturile și
obligațiile cu privire la care părțile se află în litigiu.
Din definiția dată putem observa o primă clasificare a faptelor juridice
care pot constitui obiectul acesteia, împărțită în fapte generatoar e de drepturi și
obligații, fapte modificatoare de drepturi și obligații, fapte extinctive de drepturi
și obligații, cât și fapte de ineficacitate.
Faptele care trebuie dovedite pot fi fapte materiale( cele care se
exteriorizează, precum dărâmarea un ui zid, tăierea unui arbore, infirmitatea unei
persoane ca urmare a unui accident etc.) și fapte psihologice( cele care nu se
exteriorizează decât prin rezultatele lor, precum dolul, reaua -credință etc.)18.

17 Aurelian IONAȘCU , Probele în procesul civil , Editura Științifică, București, 1969 .
18 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
10
Dreptul probator nu face distincție între faptele pozitive și negative
susținându -se uneori că numai faptele pozitive pot fi dovedite; în realitate
dovada faptelor negative (determinate) se poate face dovedindu -se faptul pozitiv
contrar. De exemplu, moștenitorii subsecvenți în clasă trebuie sa dovedească,
pentru a culege moștenirea, că moștenitorii din clasa superioară nu acceptat -o.
Există cazuri când chiar legea impune dovedirea unui fapt negativ,
precum art. 49 C.Civ.( cel care solicită declararea morții unei persoane pe cale
judecătorească trebuie sa d ovedească faptul că timp de cel puțin doi ani nu s -a
primit nicio informație sau indiciu despre existența acelei persoane); art. 1341
C.Civ.( cel care solicită restituirea plății nedatorate trebuie sa facă dovada
faptului că nu datora nimic celui căruia i -a făcut plata); art. 1400 C.Civ.( cel care
se prevalează de un drept supus unei condiții suspensive negative trebuie să facă
dovada că acel eveniment nu s -a realizat ) etc19.
Judecătorul nu poate să judece după cunoștințele sale personale și
particulare ce le poate avea asupra cauzei supuse judecății și pe care le -a
dobândit în afara funcției sale, adică in afara procesului, ca om, iar nu ca
judecător.
Anumite fapte, însă, nu trebuie dovedite, deoarece fie sunt cunoscute de
un număr mare de per soane (faptele notorii), fie că legea însăși le consideră
existente (faptele constatate).
Potrivit art. 249 C.proc.civ., dacă legea nu dispune expres altfel, cel care
face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Astfel, sarcina
probei revine celui care face o afirmație în fața instanței. Întrucât procesul civil
este pornit de reclamant prin introducerea cererii de chemare în judecată, el are
primul obligația să -și dovedească pretențiile. La rândul său, pârâtul are și el
obligația s ă probeze ceea ce susține în apărare.
Există situații în care pârâtul, păstrându -și această calitate, are totuși
primul sarcina probei. Un exemplu în acest sens este prezumția de comunitate a
bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de către oricare dintre soți, prevăzută de

19 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
11
art. 30 C. fam. și de care prevalându -se, reclamantul răstoarnă sarcina probei,
pârâtul fiind acela care este ținut să dovedească contrariul, și anume calitatea de
bun propriu al bunului în litigiu.
Sarcina probei este răsturnată și în litigiile privind conflictele de muncă în
care angajatorul este pârât, deoarece, potrivit art. 272 C.muncii, sarcina probei în
conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună
dovezile în apărarea sa până la primul termen de judecată la care părțile sunt
legal ci tate).
Stabilirea părții căreia îi revine sarcina probei prezintă o importanță reală,
deoarece, în lipsă de probe sau atunci când probele administrate sunt insuficiente
și nici nu s -ar mai putea produce alte probe, va pierde cel căruia îi revene a
sarcina probei. Astfel, se poate întâmpla ca o parte, deși ar avea dreptate, sa nu
obțină câștig de cauză pentru că îi lipsesc mijloacele de probă necesare dovedirii
pretenției sale.
Secțiunea 3.4. Admisibilitatea probelor
Potrivit art. 255 alin. (1) C.proc.civ. probele trebuie sa fie admisibile
potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului .
Așadar, pentru a fi admisibilă, orice probă trebuie sa fie:
1. Legală, adică sa nu fie oprită de legea materială sau procesuală.
Astfel, la înscrisurile autentice nu pot fi combătute constatările personale ale
agentului instrumentator decât prin înscrierea în fals; este inadmisibilă proba
prin care s -ar combate o prezumție legală absolută irefragabilă, iar celelalte
prezumții legale absolute pot fi răstur nate doar prin mărturisire judiciară; în
procesele de divorț este interzisă folosirea interogatoriului pentru dovedirea
motivelor de divorț; de asemen ea, motivele de recuzare nu pot fi dovedite prin
interogatoriu.
2. Verosimilă, adică obiectul probațiunii nu trebuie să tindă la
dovedirea unor fapte imposibile, ci a unor fapte reale.

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
12
3. Pertinentă, să aibă legătură cu obiectul procesului. În caz contrar, va
constitui un mijloc de tergiversare a judecății.
4. Concludentă , să se refere la împrejurări care, dacă sunt cunoscute,
pot ajuta instanța la rezolvarea pricinii.
Orice probă concludentă este și pertinentă, dar este posibil ca o probă
pertinentă să nu fie și concludentă. De exemplu, într -un proces ce are ca obiect
repararea prejudiciului cauzat printr -o faptă ilicită, proba cu martori solicitată de
către pârât pentru dovedirea existenței și a altor participanți, deși este pertinentă,
nu este și conclude ntă, deoarece răspunderea este solidară. Dacă însă pârâtul
solicită încuviințarea unei probe pentru a dovedi culpa concurentă a victimei,
proba este pertinentă și concludentă, întrucât răspunderea se împarte
între autor și victimă20.

Administrarea probelor
Administrarea probelor reprezintă activitatea procesuală desfășurată de
către instanță în strânsă colaborare cu părțile, constând î n îndeplinirea
drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea
și preluarea, ca piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora
urmează să fie elucidate faptele și, totodată, să fie soluționat litigiul.
În ceea ce privește administrarea probelor trebuie avute în vedere trei
aspecte: propunerea probelor, încuviințarea probelor și administrarea propriu –
zisă. Potrivit art. 254 alin. (1) C.proc.civ., probele se propun, sub sancțiunea
decăderii, de către reclama nt prin cererea de chemare în judecată, iar de către
pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel.
Nepropunerea probelor în condițiile arătate atrage sancțiunea decăderii
părților din dreptul de a propune probe cu excepția cazurilor prevăzute de art.
254 alin. (2) C. proc. civ., si anume:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;

20 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, Bucureș ti, 2016

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
13
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea
judecătorească și partea nu o putea prevede;
3. partea învederează instanței că, din motive temeinic
justifica te, nu a putut propune în termen probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății;
5. există acordul expres al tuturor părților.
Conform art. 254 alin. (4) C.proc.civ., în situația în care, pentru
administrarea probelor încuviințate în baza art. 254 alin. (2) C.proc.civ. este
amânată judecata, partea este obligată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a
administra proba încuviințată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la
încuviințarea probei, când se cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel
puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, dacă s -a încuviințat
proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la
încuviințarea acestei probe, în cazurile în care interogatoriul trebuie
comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării
expertizei, în termen de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul
stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 331 alin. (2) C.proc. civ., dacă
s-a încuviințat proba expertizei.
Art. 260 alin.(4) C.proc.civ. dispune că, pe cât posibil, dovada și dovada
contrară vor fi administrate în aceeași ședință, de unde rezultă faptul că părțile
au obligația să propună probele în același timp.
Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea procesului,
instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, instanța

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
14
poate ordona alte dovezi pe care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se
împotrivesc21 .
Înainte de a fi încuviințate, probele propuse în condițiile arătate mai sus
trebuie puse de către instanță în discuția contradictorie a părților, în ordinea
logică a intervenirii acestora în proces, fiecare dintre acestea având cuvântul atât
în susținerea pr opriilor probe propuse, cât și asupra admisibilității și necesității
probelor propuse de celelalte părți.
După aceasta, instanța va da o încheiere de admitere sau de respingere a
probelor propuse, în caz de încuviințare, arătându -se în încheiere fapt ele ce vor
trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin
părților în legătură cu administrare acestora22.
Potrivit art. 260 alin.(2) și (4) C.proc.civ., atunci când este posibil, probele
se vor administra chiar în șe dința în care ele au fost încuviințate, iar, în ceea ce
privește probele pentru care nu este posibilă administrarea în aceeași ședință, se
va fixa termen, instanța luând masurile ce se impun pentru prezentarea
martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor și a oricăror alte
mijloace de probă.
Există situații în care probele nu sunt administrate de către instanța care
judecă procesul, precum:
1. în cazul administrării probelor prin comisie rogatorie;
2. atunci când rămân câștigate cauzei p robele administrate de o
instanță necompetentă, sau de o instanță de la care pricina a fost strămutată, ori
într-o cerere perimată.
Administrarea probelor nu are loc în fața instanței de judecată în cazul în
care părțile convin ca administrarea probelor s ă se facă de către avocați sau
consilieri juridici, cu mențiunea că recurgerea la această procedură alternativă

21 Veronica DĂNĂILĂ, în G. BOROI ( coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole,
vol. I , Editura Hamangiu, București, 2013
22 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
15
nu este posibilă în cazul litigiilor care privesc starea civilă și capacitatea
persoanelor, relațiile de familie, precum și orice alte drepturi asupra cărora legea
nu permite a se face tranzacție23.
Aprecierea probelor
Aprecierea probelor reprezintă operațiunea mintală pe care o va face
judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în
parte, precum și ale tuturor probe lor împreună24.
Potrivit art. 264 alin.(1) C.proc.civ., instanța va examina probele
administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, ceea ce înseamnă că
judecătorul cauzei trebuie sa analizeze ceea ce rezultă din fiecare probă în parte,
iar mai apoi să realizeze o corelație a probelor, menită să stabilească situația de
fapt în raport cu care urmează să aplice normele legale, pentru a arată temeinicia
sau netemeinicia cererilor formulate sau a excepțiilor invocate.
În baza art. 264 alin .(2) C.proc.cov., judecătorul apreciază probele în mod
liber, potrivit convingerilor sale, în scopul stabilirii existenței sau inexistenței
faptelor pentru a căror dovedire s -au încuviințat probele, cu excepția cazului câd
legea stabilește puterea lor dove ditoare.
Secțiunea 3.5. Asigurarea probelor
Procedura asigurării probelor are ca scop conservarea unor probe necesare
într-un eventual proces sau chiar într -un proces în curs de desfășurare, iar pe
această cale poate fi administrată oricare dintre probele prevăzute de lege.
Din dispozițiile Codului de procedură civilă, rezultă că admisibilitatea
cererii de asigurare a probelor este condiționată de existența și dovada unei stări
de pericol ca proba să dispară ori de imposibilitatea sau de dificultat ea
administrării probei în viitor.

23 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016
24 Gabriel BOROI, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I , Editura All Beck, București, 2001

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
16
Cererea de asigurare a probelor poate fi formulată de oricine are interes,
de oricare dintre părțile viitorului proces sau ale procesului în curs.
Cererea de asigurare a probelor nu este de natură să conducă la
întreruperea cursului prescripției extinctive și nici nu poate fi considerată ca o
recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie.
Judecata cererii de asigurare a probelor se face, de regulă, cu citarea
parților și doar în cazul în care există peri colul ca proba să dispară, să fie
distrusă, ori să se perimeze prin amânarea administrării ei instanța va putea
încuviința cererea și fără citarea părților.
Prin încheierea de admitere a cererii de asigurare a dovezilor, instanța va
dispune și măsuri le necesare administrării probei, stabilind, dacă este cazul,
obligațiile ce revin părților în legătură cu acest aspect.
În cazul admiterii cererii de asigurare, instanța va proceda la administrarea
probei de îndată sau la un termen ulterior fixat în a cest scop, ținând seama de
circumstanțele concrete ale cauzei.Administrarea probei se face cu respectarea
regulilor de administrare a probelor stabilite pentru fiecare categorie în parte.
Dovezile conservate prin această procedură sunt opozabile părților î n
procesul de fond, aceste dovezi pot să fie folosite în procesul pe fond și de
partea care nu a cerut administrarea lor.
Constatarea de urgență a unei stări de fapt poate fi solicitată în condițiile
art. 364 C. proc. civ., la cererea oricărei persoan e care are interesul să constate
de urgență o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe
până la administrarea probelor. În cazul în care efectuarea constatării unei stări
de fapt necesită concursul părții adverse sau al unei alte pe rsoane, constatarea nu
poate fi făcută decât cu acordul acesteia.
Secțiunea 3.6. Clasificarea probelor
Proba prin înscrisuri

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
17
Conform art. 265 C.proc.civ., înscrisul este definit ca fiind orice scriere
sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent
de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare.
Înscrisurile se împart în următoarele categorii:
 Înscrisurile preconstituite
 Înscrisurile nepreconstituite
În majoritatea cazurilor, înscrisurile sunt mijloace de probă preconstituite, adică
se întocmesc dinainte în acest scop. Astfel odată cu perfectarea unei vânzări se încheie
și înscrisul doveditor al acestei operațiuni, iar, în caz de litigiu înscrisul va servi ca
principal mijloc de proba.
La rândul lor, după scopul pentru care au fost întocmite, înscrisurile
preconstituite se împart în:
o Înscrisuri originare sau primordiale, care sunt acele înscrisuri întocmite în vederea
constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic între păr ți;
o Înscrisuri recognitive care sunt înscrisurile întocmite în vederea recunoașterii
existenței unui înscris originar pierdut, în scopul de a -l înlocui. Acest înscris produce
aceleași efecte ca și înscrisul originar și dispensează partea de înfățișare a a cestuia când:
– actul de recunoaștere cuprinde cauza și obiectul datoriei, precum și data
înscrisului originar;
– actul de recunoaștere are o durata de 30 ani, este ajutat de posesiunea de
lungă durată, sau de unul ori de mai multe acte d e recunoaștere ulterioara care exprima
același conținut( art. 1189 c.civ.).
o Înscrisuri confirmative. Aceste înscrisuri au drept scop sa întărească un act
anulabil, prin confirmarea sau ratificarea lui. Pentru ca un act confirmativ să fie valabil,
el trebui e să cuprindă: obiectul, cauza, natura obligației și să facă mențiuni despre
viciul care face ca actul originar să fie anulabil și mențiuni despre intenția părților de a
acoperi viciul( art. 1190 c.civ.)

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
18
În funcție de modul de întocmire, înscrisurile pre constituite se
clasifică în:
· Înscrisuri autentice;
· Înscrisuri sub semnătură privată, care la rândul lor sunt înscrisuri
sub semnătură privată propriu -zise și înscrisuri care valorează început de dovadă
scrisă.
·
Înscrisurile autentice
Noțiune . Înscrisul autentic este înscrisul întocmit, primit și autentificat de
o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de
stat cu autoritate publică în forma și în condițiile prevăzute de lege.

Pentru a fi autentic un înscris trebui e să îndeplinească următoarele
condiții:
a) Să fie întocmit sau primit și autentificat de o autoritate publică, de
notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică;
b) Agentul instrumentator al actului să fie competent din punc t de
vedere material și teritorial;
c) Să fie întocmit cu respectarea formalităților prevăzute de lege
pentru a fi considerat autentic.
Forța probantă a înscrisului autentic
Prin aceasta înțelegem puterea probantă și valoarea acordată de lege
înscrisului au tentic și care se impune judecătorului în operațiunea logico -juridică
de selectare a probelor și de evaluare a importanței lor pentru dezlegarea
pricinii.

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
19
Înscrisul autentic prezintă numeroase avantaje, astfel:
a) înscrisul autentic se bucură de o prezumție de autenticitate și validitate,
cel care îl folosește fiind scutit de orice dovadă. Proba contrară trebuie să o facă
partea care îl contestă;
b) înscrisul autentic notarial care constată o creanță certă și lichidă, în
momentul în care aceasta aj unge la scadență, are putere executorie; el poate fi
pus în executare, fără a mai fi nevoie de judecată și nici măcar de învestirea cu
formulă executorie;
c) data înscrisului autentic face credință până la înscrierea în fals, fiind
opozabilă și terților;
d) înscrisul autentic face dovadă până la declararea falsului (fiind
necesară înscrierea în fals) în ceea ce privește constatările personale ale
agentului instrumentator, percepute prin propriile lui simțuri;
e) celelalte mențiuni fac dovadă până la prob a contrară (mențiunea că
prețul a fost deja plătit de cumpărător, valabilitatea consimțământului exprimat
de părți în fața agentului etc.);
f) fac dovadă până la proba contrară și mențiunile accidentale, care
depășesc obiectul propriu -zis al actului, însă numai dacă au un raport oarecare la
acel obiect;
g) în schimb, mențiunile referitoare la fapte străine de obiectul actului
juridic constatat prin înscrisul autentic au puterea unui început de dovadă scrisă;
h) înscrisul autentic are deplină credință în privința oricărei alte persoane
despre dispozițiile și convențiile ce le constată; opozabilitatea actului față de
terți privește drepturile și obligațiile părților contractate, considerate ca fapte a
căror existență nu poate fi ignorată de către terți.
Nulitatea înscrisului autentic
Cauzele de nulitate și consecințele juridice ale înscrisului autentic sunt
prevăzute de art. 271 C.proc.civ. Astfel, înscrisul autentic întocmit fără
respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă ori de o pers oană

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
20
incompatibilă, necompetentă sau cu depășirea competenței este lovit de nulitate
absolută, dacă legea nu dispune altfel.
Pentru situația în care forma nu era cerută ad validitatem, înscrisul care nu
poate fi autentic din cauza nerespectării formelor prevăzute pentru încheierea sa
valabilă ori pentru că a fost întocmit de o persoană incompatibilă, necompetentă
sau cu depășirea competenței face deplină dovadă ca înscris sub semnătură
privată, dacă este semnat de părți, iar daca nu este semnat, constitui e un început
de dovadă scrisă.
Înscrisurile sub semnătură privată
Noțiune . Definiția înscrisului sub semnătură privată este dată de art. 272
C.proc.civ., acesta fiind înscrisul care poartă semnătura parților, indiferent de
suportul său material.

Ca regulă generală, nu se cere nicio formă pentru existența unui asemenea
înscris, el poate fi redactat chiar de părți ori de altă persoană, poate fi scris în
orice limbă (înțeleasă de părți), poate fi scris de mână ori tehnoredactat, dacti lo-
grafiat; se admite folosirea de formulare, în care să se completeze numai spațiile
albe. Pentru ca înscrisul sub semnătură privată să fie valabil trebuie îndeplinită,
în principiu, o singură condiție, aceea de a avea semnătura părții sau a părților de
la care eman ă înscrisul.
În această materie semnătura trebuie executată de mână (manuscrisa), iar
nu dactilografiată, litografiată, executată prin parafă sau înlocuită, conform
obiceiului de alta data, printr -un semn, o cruce ori prin punere de deget.
În legătură cu pluralitatea de exemplare , înscrisul sub semnătură privată,
care constată un contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost
făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrare sunt. Un singur
exemplar original es te suficient pentru toate persoanele având același interes.
Fiecare exemplar original trebuie să facă mențiune despre numărul originalelor
ce au fost făcute. Lipsa acestei mențiuni nu poate fi opusă însa de cel care a

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
21
executat, în ceea ce îl privește, obli gația constatată în acel înscris. Pluralitatea
exemplarelor originale nu este cerută când părțile, de comun acord, au depus
singurul original la un terț ales de ele.
În legătură cu formula “bun și aprobat” , codul prevede că înscrisul sub
semnătură p rivată, prin care o singură parte se obligă către o alta să îi plătească o
sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris
cu mâna celui care îl subscrie sau cel puțin ca, în afară de semnătură, să fie scris
cu mâna sa “ bun si aprobat pentru…”, cu arătarea în litere a sumei sau a
cantității datorate. Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea
arătată în formula „bun și aprobat”, se prezumă că obligația nu există decât
pentru suma cea mai mică, chiar d acă înscrisul și formula “bun și aprobat” sunt
scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afara numai dacă se dovedește în
care parte este greșeala sau dacă prin lege se prevede altfel.
Forța probantă a înscrisului sub semnătură privată
Asemenea îns cris nu este atestat de un funcționar public, așa încât inițial nimic
nu dovedește că el emană de la cel căruia i se opune. El își trage forța probantă, în
raporturile dintre părți, din recunoașterea sa, altfel nu se poate ști dacă semnătura,
elementul de bază din care decurge credibilitatea înscrisului, provine efectiv de la
semnatar.
De aceea art. 301 alin.(1) C.proc.civ. prevede că acela căruia i se opune un
înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori
semnătura. Dacă înscrisul este opus moștenitorilor sau reprezentantului presupusului
semnatar, ei pot declara pur si simplu, că nu cunosc scrisul ori semnătura, fără să li se
pretindă o recunoaștere sau o denegare propriu -zisa.
Forța probantă a î nscrisului sub semnătură privată în raporturile cu terții. Mai
întâi, conținutul înscrisului sub semnătură privată poate fi opus terților, ca simplu
fapt juridic, până la proba contrara(ce poate fi făcută prin orice mijloc de probă). Pe
de altă parte, art. 278 C.proc.civ. reglementează forța probantă a datei înscrisului sub
semnătură privată față de terți.

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
22
Terților le este opozabilă numai data certă , care se dobândește prin una din
următoarele modalități:
a) din ziua în care înscrisul a f ost prezentat spre a se conferi dată certă de către
notarul public, executorul judecătoresc sau de către un alt funcționar competent în
această privință.
b) din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o autoritate sau instituție
publică(dacă a fost înregistrat sau s -a făcut o mențiune despre data prezentării)25;
c) din ziua înscrierii lui într -un registru sau alt document public;
d) din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui
care l -a întocmit sau a unuia dintre cei care l -au subscris;
e) din ziua în care cuprinsul înscrisului este reprodus,chiar și pe scurt, în
înscrisuri autentice întocmite în condițiile art. 269 C.proc.civ( de exemplu încheieri,
procese -verbale pentru punerea de sigilii etc.);
f) din ziua în care s -a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în
chip neîndoielnic ant erioritatea înscrisului.
Actuala reglementare nu mai limitează modalitățile de dobândire a datei certe
a înscrisului sub semnătură privată la anumi te împrejurări strict enumerate, ci
permite să fie luată în considerare, sub acest aspect, orice altă împrejurare care, la fel
ca acelea menționate mai sus, îndeplinește condiția de a face neîndoielnică
anterioritatea înscrisului față de acea împrejurare. Astfel, sub imperiul noii
reglementări, vor putea fi considerate drept împrejurări care conferă dată certă
înscrisului sub semnătură privată și aplicarea ștampilei poștei pe înscrisul expediat,
executarea ce a urmat întocmirii înscrisului etc.26
De asemenea, există înscrisuri care constată acte juridice ce dobândesc dată
certă prin alte mijloace prevăzute de lege27: cesiunea unei universalități de creanțe,
actuale sau viitoare, este opozabilă terților numai după înscrierea acesteia în Arhiva
Electronică de Garanții Reale Mobiliare; în cazul ipotecilor imobiliare, rangul

25 Viorel Mihai CIOBANU , Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I-II, Editura
Național,București, 1996 -1997
26 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016
27 Gabriel BOROI, C.A. ANGHELESCU,Curs de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2012

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
23
acestora este determinat de ordinea înregistrării cererilor de înscriere în carea
funciară, etc.
Totodată, există înscrisuri care fac dovadă față de terți în ceea ce pri vește data
trecută în ele, fără a fi necesar ca aceasta să fi devenit dată certă prin una din
metodele prevăzute de art.278 C.proc.civ.:
– Testamentul olograf face dovada prin el însuși atât de conținutul său,
care cuprinde ultima voință a testatorului, cât și de data sa, care este un element
constitutiv al acestuia.
– Înscrisurile sub semnătură privată întocmite de profesioniști în exercițiul
activității unei întreprinderi se prezumă a fi fost făcute la data consemnată în
cuprinsul lor.
Alte forme de înscrisur i
Registrele profesioniștilor. Registrele profesioniștilor, întocmite și ținute
cu respectarea dispozițiilor legale, pot face între aceștia deplină dovadă în
justiție , pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor profesională. Chiar
neținute cu respectarea dispozițiilor legale, registrele fac dovadă contra celor
care le-au ținut, cu precizarea că partea care se prevalează de ele nu poate scinda
conținutul lor.
În toate cazurile, instanța este în drept a aprecia dacă se poate atribui
conținutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie
să se renunțe la această probă în cazul în care registrele părților nu concordă sau
dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părți.
Înscrisurile pe suport informatic .
Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic,
documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al
actului, dacă este inteligibil și prezintă garanții suficient de serioase pentru a
face deplină cred ință în privința conținutului acestuia și a identității persoanei de

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
24
la care acesta emană.
Pentru a aprecia calitatea documentului, instanța trebuie să țină seama de
circumstanțele în care datele au fost înscrise și documentul care le -a reprodus.
Prezumția de validitate a înscrierii . Înscrierea datelor unui act juridic pe
suport informatic este prezumată a prezenta garanții suficient de serioase pentru
a face deplină credință în cazul în care ea este făcută în mod sistematic și fără
lacune și când d atele înscrise sunt protejate contra alterărilor și contrafacerilor
astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată. O astfel de prezumție
există și în favoarea terților din simplul fapt că înscrierea este efectuată de către
un profesionist.
Puterea doveditoare . Dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul
care reproduce datele unui act, înscrise pe un suport informatic, face deplină
dovadă între părți, până la proba contrară. Dacă suportul sau tehnologia utilizată
pentru redactare nu garantează integritatea documentului, acesta poate servi,
după circumstanțe, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă.
Potrivit art. 267 C .proc.civ., înscrisurile făcute în formă
electronică sunt supuse dispozițiilor legii speciale. Când semnătura este
electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile
prevăzute de lege.
Administrarea probei prin înscrisuri
1. Înscrisul se afl ă în posesia pă rții care î l folosește .
Depunerea înscrisului. Daca prin l ege nu se dispune altf el, fiecare parte are
dreptul să depună înscrisurile de care înțelege s ă se folosească, în copie certificat ă
pentru conformitate , sub sancțiunea de a nu se tine seama de înscris.
Dacă partea advers ă nu poate s ă-și dea seama de exactitatea copiei fa ță cu
originalul î nfățișat în ședință , judecătorul va putea acorda un termen scurt,
obligând partea s ă depună originalul î n păstrarea grefei.
Înscrisurile întocmite în altă limbă trebuie î nsoțite de traduceri legalizate.
Înscrisuril e depuse î n original nu vor putea fi retrase decât după ce se vor

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
25
lăsa copii legalizate la grefierul instanței. Înscrisurile depuse in copie nu pot fi
retrase deloc.
2. Înscrisul se afl ă în posesia adversarului .
Când partea învederează c ă partea advers ă deține un înscris probatoriu,
referitor la proces, instanța poate ordona î nfățișarea lui.
Partea advers ă va fi obligat ă să depună înscrisul dac ă:
 Înscrisul este comun p ărților din proces;
 Dacă î nsăși partea advers ă s-a referit î n proces la acest înscris;
 Dacă, dup ă lege, ea este obligat ă să înfățișeze înscrisul.

Cererea de prezentare a înscrisului poate fi respins ă, motivat, dac ă:
 înscrisul se refer ă la chestiuni strict personale privind demnitatea și
viața privat ă;
 depunerea înscrisului ar încălca îndatorirea legal ă de păstrare a
secretului;
 depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penal ă a
părții/șotului/rude/afin pana la gradul III -lea inclusiv.
3. Înscrisul se afl ă în posesia judecătorului delegat .
Regula. Instanța se poat e deplasa la locul unde se afl ă înscrisul, dac ă
acesta nu poate fi prezentat deoarece aducerea ar fi prea costisitoare sau
înscrisurile sunt prea voluminoase ori numeroase. De asemenea, instanța poate
solicita depunerea de extrase sau copii certificate de către persoana care le
deține.
Daca înscrisurile se afl ă intr-o altă localitate, se poate recurge la comisia

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
26
rogatorie. Prezen ța procurorului e obligatorie c ând participarea acestuia la
judecat ă e cerut ă de lege.
Excepție. Instanța, ținând seama de împrejurări, poate s ă ceară doar
prezentarea unor extrase sau copii de pe înscrisurile solicitate.
4. Înscrisul se afl ă în posesia unui terț .
Dacă terțul are î n posesie un înscris necesar soluționării procesului, va
putea fi citat ca martor, punâ ndu-i-se în vedere s ă aduc ă înscrisul la instanță .
Dacă deținătorul este persoan ă juridic ă, reprezentanții ei vor putea fi citați
ca martori.
5. Înscrisul se afl ă în posesia unei autorit ăți/instituții publice .
Instanța va face o adres ă către acea autoritate sau instituție și va stabili
termenul în care s ă fie depus înscrisul, punând în vederea reprezentantului
măsurile care vor fi luate în caz de nedepunere. Amenda se va aplica
reprezentantului unit ății, nu unit ății.
Înscrisuri care nu pot fi depuse : cele deținute de notari, avocați,
autorit ăți publice (de exemplu, conținutul cărților funciare, planurile cadastrale).
În aceste ipoteze se prezintă extrase sau sunt cercetate de judecător la locul unde
acestea se afl ă.
De principiu, testamentul aflat în păstrarea unui notar nu se poate
trimite în original, dar se depune în copie certif icată . Instanța se poate deplasa s ă
îl verifice. Poate fi solicitat î n original, daca este necesar ă efectuarea unei
expertize grafoscopice.
Verificarea înscrisurilor
1. Recunoașterea sau contestarea înscrisului sub semnătură privat ă.
Regula. Acela căruia i se opune un înscris sub semnătura privat ă este
dator fie s ă recunoască, fie s ă conteste scrierea ori semnătura.

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
27
Se aplic ă înscrisurilor sub semnătura privat ă, dar, în practic ă, se aplic ă și
scrierilor care au rolul de început de dovad ă scrisă.
Procedura se efectuează dac ă cel care a semnat:
 nu recunoaște înscrierea sau semnătura (recunoaște sau contesta);
 moștenitorul acestuia declar ă că nu cunoaște scrisul sau semnătura.
Contestarea trebuie efectuat ă până la primul termen după depunerea
înscrisului, sub sancțiunea decăderii. Nu se poate contesta direct în apel/recurs
un înscris depus la prima instanț ă.
Dacă înscrisul este depus direct în apel/r ecurs se va putea apela la
procedura de verificare de scripte. Acesta este incident cu privire la proba cu
înscrisuri. Dac ă în recurs se depune un înscris nou, se poate face verificare direct
in recurs. Verificarea o poate face și instanța din oficiu.

Verificarea se face:
 Pe cale incidental ă (în proces printr -o acțiune în constatare).
Competența este a instanței competente să soluționeze În:
· Fond – daca e invocat în prim ă instanță ;
· Recurs – dacă e adus înscris nou;
· Revizuire – când e contestat înscrisul;
 Pe cale principala (intr-o acțiune preventiv ă). Trebuie s ă nu existe/
să nu fi existat un proces pe rol în care s ă fie folosit acel înscris.
Instanța va pune partea care ce presupune c ă a scris s ă facă o scriere sub
dictare în fața ei și va compara aceast ă scriere cu cea din înscris, precum și din
alte înscrisuri necontestate. Dac ă judecătorul nu este lămurit după simpla

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
28
comparație, va ordona o expertiza și va obliga părțile să depun ă înscrisul și
scrieri de comparație (înscrisuri necontestat e). Așadar, expertiza e ste o
soluție subsidiar ă.
2. Dovedirea inscrisului ca fals
Procedura falsului. Are conotații penale și se va ajunge la tragerea la
răspundere penal ă, nu doar la înlăturarea înscrisului de la dosar.
Înscrisul autentic poate fi verific at numai prin procedura falsului .
Astfel, ca deosebire fa ță de înscrisurile sub semnătura privat ă, unde se poate
apela și la procedura de verificare de scripte, nu este obligatoriu s ă se ajungă în
procedura falsului. În cazu l unui act autentic, problema este că o autoritate
garantează identitatea unei persoane care a semnat. De aceea se verific ă doar
prin procedura falsului, pentru c ă doar printr -o fapt ă penal ă se poate induce în
eroare autoritatea în acest fel.
Potrivit ar t.308 C.proc.civ., atunci când, acțiunea penală nu
poate fi pusă în mișcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de
către instanța civilă, prin orice mijloace de probă.
Proba cu martori
Conform art. 250 C.proc.civ., proba cu martori este admisibilă în toate
cazurile în care legea nu dispune altfel , însă niciun act juridic nu poate fi dovedit
cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate
acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesi onist, a oricărui act
juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul
activității sale profesionale, în afara de cazul în care legea specială cere proba
scrisă.
De asemenea, în cazul în care legea cere forma scris a pentru validitatea
unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori, în afară de cazurile în
care:

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
29
 partea s -a aflat în imposibilitate materială sau morală de a -și
întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;
 există un început de dovadă scr isă, potrivit prevederilor art. 310;
 partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau
de forță majoră;
 părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai
privitor la drepturile de care ele pot să dispună;
 actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violentă ori este
lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;
 se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce
cupri nde un înscris și nici despre ceea ce s -ar pretinde că s -ar fi zis înainte, în
timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru
dovedirea actului juridic respectiv.

Citarea și înlocuirea martorilor
Dacă instanța a încuviințat dovada cu martori, atunci se va dispune citarea
și ascultarea acestora.
Odată desemnați de către părți, martorii nu mai pot fi înlocuiți decât în
anumite situații. Concret, conform CPC, înlocuirea martorilor nu se va
încuviința de instanța de judecată decât în caz de moarte, dispariție sau motive
bine întemeiate, caz în care lista se va depune sub sancțiunea decăderii, în
termen de 5 zile de la încuviințare.
În cazul în care un martor care nu este înscris în l ista sau nu este
identificat în mod lămurit, fiecare parte va putea să se împotrivească la
ascultarea acestuia de către instanța de judecată.

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
30
După ce a fost citat, martorul se va prezenta la instanța de judecată pentru
a depune mărturie. Dac ă acesta lipsește de la prima citare, instanța poate emite
mandat de aducere.
Pot exista situații în care martorul nu poate veni în instanță din cauza unei
boli sau unei împrejurări grave. În aceste cazuri, martorul poate fi ascul tat la
locul unde se află, cu citarea părților.
Într-un proces, nu pot fi audiate ca martori următoarele persoane:
• rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
• soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
• cei aflați în dușmănie / în legături de interese cu vreuna dintre părți;
• persoanele puse sub interdicție judecătorească;
• cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.
Rudele și afinii pot participa ca martori în procesele privitoare la
filiaț ie, divorț și alte raporturi de familie.

Dispozițiile legale prevăd, de asemenea, categoriile de persoane care sunt
scutite de la a depune mărturie. Astfel, nu vor fi martori:
• slujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici,
executorii judecătorești, mediatorii, moașele și asistenții medicali și orice alți
profesioniști cărora legea le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul
profesional cu privire la faptele de care au luat cunoștință în cadrul serviciului
ori în exercitarea profesiei lor, chiar și după încetarea activității lor;
• judecătorii, procurorii și funcționarii publici, chiar și după
încetarea funcției lor, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoștință în
această calitate;

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
31
• cei care, prin răspunsurile lor, s -ar expune pe ei înșiși sau și -ar
expune rudele, soțul, fostul soț, logodnicul sau concubinul la o pedeapsă penală
sau la disprețul public.
Totuși, de la această regulă sunt și excepții. Mai precis, medicii,
farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii judecătorești, mediatorii, moașele
și asistenții medicali vor putea totuși depune mărturie, însă doar dacă au fost
dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de partea interesată la păstrarea
secretului.
Prezentarea martorului la proces
Jurământul . Conform dispozițiilor legale, înainte de a face declarații,
martorul va trebui să arate următoarele:
• numele, prenumele, profesia, domiciliul și vârstă;
• dacă este rudă sau afin cu una dintre părți și în ce grad;
• dacă se află în serviciul uneia dintre părți.

De asemenea, înainte de a fi ascultat, martorul va depune următorul
jurământ: "Jur că vo i spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu.
Așa să -mi ajute Dumnezeu!"(referirea la divinitate din formula jurământului se
schimbă în funcție de credința religioasă a martorului).
Martorul fără confesiune va depune următorul jurăm ânt: "Jur pe onoare și
conștiință că voi spune adevărul și că nu vo voi ascunde nimic din ceea ce știu".
Martorii care, din motive de conștiință sau confesiune, nu depun
jurământul vor rosti în fața instanței următoarea formulă: "Mă oblig că voi spune
adev ărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu ".
Persoanele mute și surdo -mute știutoare de carte vor depune jurământul
transcriind formula acestuia și semnând -o. Persoanele hipoacuzice vor rosti
jurământul, iar cele care nu știu să scrie vor jura pri n semne, cu ajutorul unui

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
32
interpret.
După depunerea jurământului, președintele va pune în vedere martorului
că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mă rturie mincinoasă.
Copiii care nu au împlinit vârs ta de 14 ani și cei care sunt lipsiți de
discernământ în momentul audierii, fără a fi puși sub interdicție, pot fi ascultați,
fără jurământ, însă instanța le va atrage atenția să spună adevărul și va ține
seama, la aprecierea depoziției lor, de situația lo r specială.
Ascultarea și reascultarea martorilor .
Fiecare martor va fi ascultat separat, iar ordinea ascultării martorilor va fi
fixată de președinte, ținând seamă și de cererea părților.
Martorul va răspunde mai întâi la întrebările pu se de președinte, iar apoi
și la întrebările puse de către partea care l -a propus, precum și de către partea
adversă.
După ce a fost ascultat, martorul rămâne în sala de ședință până la
sfârșitul cercetării, în cazul în care i nstanța nu dispune altceva.

Cu ocazia audierii, martorul va fi lăsat să -și facă liber depoziția, fără să
aibă voie să citească un răspuns scris mai înainte. "El se poate servi, însă, de
însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai pentru a preciza cifre s au
denumiri", se arată în actul normati v.
Dacă instanță consideră necesar, martorii pot fi din nou întrebați, iar dacă
declarațiile nu se potrivesc, martorii pot fi confruntați.
Consemnarea declarației martorului .
Mărturia marto rului se va scrie de grefier, după dictarea președintelui sau
a judecătorului delegat, și va fi semnată pe fiecare pagină și la sfârșitul ei de
judecător, grefier și martor, după ce acesta a luat cunoștință de cuprins.
Martorul are și posibilitatea de a r efuza să semneze. Astfel, dacă martorul

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
33
refuză sau nu poate să semneze, se va face mențiune despre aceasta în încheierea
de ședință.
Orice adăugiri, ștersături schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie
încuviințate și semnate de judecător, de gr efier, martor, sub sancțiunea de nu fi
luate în considerare. Locurile nescrise din declarație trebuie barate cu linii,
astfel încât să nu se poată face adăugiri.
În aprecierea declarațiilor martorilor, instanța va tine seama de
sinceritatea acest ora și de împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce
fac obiectul declarației respective.
Articolul 326 C.proc.civ, având ca nota marginală ”drepturile bănești ale
martorului”, aduce o completare la prevederile art. 200 CPC 1865, dispunâ nd că
martorului care provine dintr -o alta localitate i se cuvine nu doar rambursarea
cheltuielilor de transport, ci și a celor de cazare și masă. Acest text de lege
trebuie însă interpretat cu prudență, evitându -se unele abuzuri ale martorilor care
ar sol icita nejustificat cheltuieli de cazare și masă, atunci când distanța dintre
localitatea de sediu al instanței și localitatea în care martorul domiciliază ar fi
mica sau foarte mica, neimpunând cazare.
Forța probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea i nstanței, care, după ce
evaluează critic declarațiile martorilor, se va pronunța asupra faptelor și
împrejurărilor relatate de martori, stabilind măsura în care acestea au fost
dovedite.28
Proba prin raportul de expertiză
Prin expertiza se înțelege activitatea de cercetare a unor împrejurări de
fapt în legătură cu obiectul litigiului ce necesită cunoștințe de specialitate,
activitate ce este desfășurată de un specialist, numit expert.29 Potrivit art. 330

28 Gabriel BOROI, Mirela STANCU, Drept Procesual Civil , Editura Hamangiu, București, 2016

29 Viorel Mihai CIOBANU, Marian NICOLAE, Noul Cod de procedură comentat și adnotat -vol. I , Editura
Universul Juridic, București, 2013

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
34
C.proc.civ, când, pentru lămurirea unor împreju rări de fapt, instanța consideră
necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din
oficiu, unul sau 3 experți.
La efectuarea expertizei pot participa experți aleși de părți și încuviințați
de instanță, având calitat ea de consilieri ai părților , dacă prin lege nu se dispune
altfel. În acest caz, ei pot să dea relații, să formuleze întrebări și observații și,
dacă este cazul, să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele
expertizei.
Dacă părțile nu se învoiesc asupra numirii experților, ei se vor numi de
către instanță, prin tragere la sorți, de pe lista întocmită și comunicată de către
biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidența sa și
autorizate, potrivit legii, să efect ueze expertize judiciare.
Încheierea de numire a expertului va stabili obiectivele asupra cărora
acesta urmează să se pronunțe, termenul în care trebuie să efectueze
expertiza, onorariul provizoriu al expertului și, dacă este cazul, avansul pentru
cheltuielile de deplasare.
Cât privește recuzarea, experții pot fi recuzați pentru aceleași motive ca și
judecătorii. Recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 5 zile de la numirea
expertului, dacă motivul ei există la această dată; în celelalte cazuri termenul va
curge de la data când s -a ivit motivul de recuzare.
Dacă expertul nu se înfățișează, instanța poate dispune înlocuirea lui. De
asemenea, dacă experții pot să -și exprime de îndată opinia, aceștia vor fi
ascultați chiar în ședință, iar părer ea lor se va consemna într -un proces -verbal.
În cazul în care pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului
sau sunt necesare explicațiile părților, ea nu poate fi făcută decât după citarea
părților prin scrisoare recomandată cu conținut declar at și confirmare de primire,
în care li se vor indica ziua, ora și locul unde se va face lucrarea. Citația, sub
sancțiunea nulității, trebuie comunicată părții cu cel puțin 5 zile înaintea

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
35
termenului de efectuare a lucrării. Confirmarea de primire va fi al ăturată
raportului de expertiză. Părțile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în
legătură cu obiectul lucrării.
Raportul de expertiză .
Constatările și concluziile motivate ale expertului sau ale laboratorului ori
ale institutului speci alizat căruia i s -a cerut efectuarea expertizei vor fi
consemnate într -un raport scris, care va fi depus cu cel puțin 10 zile înainte de
termenul fixat pentru judecată. În cazuri urgente termenul pentru depunerea
raportului de expertiză poate fi micșorat.
Când sunt mai mulți experți cu păreri deosebite lucrarea trebuie să
cuprindă părerea motivată a fiecăruia.
Dacă este nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori
dacă există o contradicție între părerile experților, instanța, din oficiu sau la
cererea părților, poate solicita experților, la primul termen după depunerea
raportului, să îl lămurească sau să îl completeze. Pentru motive temeinice,
instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei noi expertize de
către alt expert. O nouă expertiză va trebui cerută motivat, sub sancțiunea
decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s -au formulat
obiecțiuni, la termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecțiuni ori,
după caz, a raportului supl imentar.
Instanța nu este legată de concluziile din raportul de expertiză, acestea
constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a
judecătorului, ca, de altfel, și celelalte mijloace de probă. Dar, pentru a se putea
exercita c ontrolul judiciar,indiferent că primește sau nu concluziile expertului,
este necesar ca soluția instanței în această privință să fie motivată, mai ales
atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate,

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
36
instanța înlătură raportu l de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reține, deși
una dintre părți a cerut înlăturarea lui30.
Cercetarea la fața locului
Cercetarea la fața locului este reglementată la art. 345 -347 C.proc.civ.
Aceasta duce la constatarea directă și nemijlocită a s tării și situației unui obiect,
a locului și modului de așezare a unor lucruri etc., în general a unor bunuri
imobile sau mobile netransportabile în instanță, fiind întâlnită, în practică, în
procesele privind servituți, grănițuiri, degradări de imobile, s pațiul locativ etc.
Partea interesată poate solicita cercetarea la fața locului, iar instanța, dacă
o consideră concludentă, o va dispune printr -o încheiere, arătând și punctele în
discuție ce urmează a fi lămurite la fața locului. Instanța poate decide ș i din
oficiu să se realizeze o cercetare la fața locului.
Potrivit art. 260 alin.(5) C.proc.civ., dacă s -a dispus o cercetare la fața
locului, aceasta se va efectua, când este cazul, mai înainte de administrarea
celorlalte probe, instanța fiind cea ca re va aprecia, în funcție de împrejurările
cauzei, asupra momentului efectuării cercetării la fața locului, în situația în care
s-a încuviințat această probă31.
Cercetarea efectuată fără citarea părților este lovită de nulitate, deoarece
părțile sunt interesate a fi prezente pentru a da explicațiile lor, a prezenta
obiecțiuni, a pune întrebări martorilor sau experților etc.
Procesul -verbal, în care se consemnează rezultatul cercetărilor, va avea un
cuprins precum cel al unei încheieri de ședinț ă, deoarece cercetarea la fața
locului nu este altceva decât o ședință de judecată desfășurată în afara sediului
instanței32. Astfel, procesul -verbal va cuprinde: data și locul efectuării cercetării,
constituirea instanței, prezența părților, a martorilor ș i expertului, operațiunile

30 Gabriel BOROI, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Editura All Beck, București, 2001
31 Viorel Mihai CIOBANU , Marian NICOLAE, Noul Cod de procedură comentat și adnotat -vol. I , Editura
Universul Juridic, București, 2013
32 Gabriel BOROI , Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Editura All Beck, București, 2001

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
37
efectuate, constatările instanței, susținerile sau obiecțiunile părților, etc.
Procesul -verbal, semnat de către cei prezenți, se va depune la dosarul
pricinii, pentru ca părțile sa poată lua cunoștință de el și să îl poată discu ta în
concluziile pe fond.
Mărturisirea și interogatoriul
Mărturisirea reprezintă actul unilateral de voință ce presupune
recunoașterea de către o parte, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii
interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă î și întemeiază pretenția sau
apărarea.
Din punct de vederea al naturii sale juridice, mărturisirea reprezintă atât
un act de dispoziție al părții care o face, cât și un mijloc de proba.
Mărturisirea reprezintă un act de dispoziție care impune existența
capacitații depline a autorului său, dar în același timp este și un act personal ce
nu poate fi făcut prin reprezentat, decât în condiții speciale.
Mărturisirea este de doua feluri: judiciară și extrajudiciară.
Mărturisirea este judiciară atunci când este o bținută în fața instanței, fie
provocat, adică prin intermediul interogatoriului, fie în mod spontan, cu alte
cuvinte la inițiativa părții care o face.
Mărturisirea judiciară presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiții:
1. să fie făcu ta în timpul procesului în care urmează să fie administrată ca
probă;
2. să fie făcuta înaintea instanței, chiar în timpul ședinței de judecată.
Cu privire la forța probantă a acestei probe, mărturisirea are o forță
probantă semnificativa, în sensul ca e a face deplină dovada împotriva aceluia
care a făcut -o. Cu alte cuvinte, partea care mărturisește scutește pe cealaltă parte
de sarcina ce ii revine, adică de a face dovada respectivului fapt.
De reținut este faptul că mărturisirea este irevocabilă, întru cât face parte

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
38
din categoria actelor de voința unilaterale. Ea nu poate fi retractată sau lipsită de
eficiență probantă, decât în cazul unei erori scuzabile.
De asemenea, in art. 349 alin.(4) C.proc.civ., se prevede faptul că
mărturisirea judiciară nu pr oduce efecte dacă a fost făcută de o persoana fără
discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face
recunoașterea nu poate dispune.
Mărturisirea extrajudiciară este făcută în afara procesului în care se
folosește ca probă, iar din punct de vedere al forței sale probante reprezintă un
fapt supus aprecierii judecătorului.
Mărturisirea extrajudiciară poate fi: verbală sau scrisă.
Spre deosebire de mărturisirea judiciară, în cazul mărturisirii
extrajudiciare regula indivizibilită ții nu se aplica.
In ceea ce privește interogatoriul, acesta este reglementat in art. 351 – 358
C.proc.civ .
Se poate încuviința, la cerere sau din oficiu, chemarea la interogatoriu a
oricăreia dintre părți, cu privire la faptele personale, care sunt de nat ură sa ducă
la soluționarea procesului. Încuviințarea interogatoriului se face prin încheiere
preparatorie.

Pe lângă evaluarea admisibilității unei probe, instanța trebuie să verifice și
îndeplinirea unor condiții speciale, în cazul interogatoriului, și anume:
1. interogatoriul sa fie în legătură cu faptele personale ale acelui căruia i le
solicită;
2. dacă faptele sunt de natură să conducă la soluționarea procesului ;
3. dacă obiectul probei este în legătură cu drepturi asupra cărora legea
recunoaște păr ților posibilitatea de a tranzacționa.
De asemenea, luare interogatoriului persoanei fizice presupune
următoarele etape : instanța va proceda la verificarea identității celui chemat la
interogatoriu, apoi acesta va fi întrebat de către președinte asupra f iecărui fapt în

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
39
parte; judecătorii care intră în compunerea completului de judecată , procurorul,
precum și partea adversă au posibilitatea de a adresa direct întrebările celui
chemat la interogatoriu, însă cu încuviințarea președintelui.
La interogatoriu se răspunde fără să se poată citi un proiect de răspuns
scris in prealabil. Interogatoriul se caracterizează prin spontaneitate și mizează
pe elementul de surprindere al părții chemate la interogatoriu.
Aceasta se poate folosi însă de însemnări, cu încu viințarea președintelui,
dar numai cu privire la cifre sau denumiri.
Răspunsurile primite la interogatoriu se vor trece pe aceeași foaie cu
întrebările care au fost adresate. Acesta trebuie semnat pe fiecare pagină în parte
de către președinte, de către g refier, de partea care l -a propus, și nu în ultimul
rând de persoana care a răspuns la interogatoriu.
Dacă partea chemată la interogatoriu, refuză nejustificat să răspundă sau
nu se înfățișează, fără a avea însă motive temeinice, instanța poate considera
aceste împrejurări ca fiind o mărturisire deplină sau un început de dovadă în
folosul aceluia care a propus interogatoriul.

Prezumțiile
Potrivit art. 327 C.proc.civ prezumțiile sunt „consecințele pe care legea
sau judecătorul le trage dintr -un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut” .
În alte cuvinte, prezumțiile sunt opinii întemeiate pe aparențe, ipoteze sau
deducții, astfel cum își găsesc definiția în limbajul comun33.
Prezumțiile sunt mijloace de probă indirecte. Acest aspect rezultă din
însăși definiția precitată, aflându -ne în prezența unor „consecințe” sau concluzii

33 Dicționarul explicativ al limbii române , ediția a II -a revăzută și adăugită, Academia Română – Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
40
ce presupun, eo ipso , probarea anterioară a unui fapt vecin și conex cu faptul
necunoscut ce este rele vat prin mijlocirea prezumției34.
În alte cuvinte, prezumția este mijlocul de probă prin care, cunoscând
faptul vecin și conex cu faptul necunoscut, în temeiul unui raționament inductiv
ori deductiv se ajunge la afirmarea existenței faptului ce se doreș te a fi dovedit.
Prezumțiile legale.
În baza art. 328 alin.(1) C.proc.civ., prezumția legală scutește de dovadă
pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate
de lege ca fiind dovedite . Principala caracteris tică a acestor prezumții este
limitarea numerică recognoscibilă exclusiv în normele dreptului obiectiv,
determinată de forța probantă pe care o impun participanților la judecată35.
Prezumțiile legale pot fi absolute, adică imposibil de combătut printr -un
mijloc de probă ori, după caz, susceptibile de a fi răsturnate prin mărturisire, sau
relative , ce pot fi combătute prin orice mijloc de probă. De asemenea, nu trebuie
exclusă nici categoria prezumțiilor intermediare sau mixte, ce pot fi combătute
numai de a numite persoane, prin anumite mijloace de probă sau în sfera
restrânsă a anumitor condiții36.

Prezumțiile judiciare .
Reglementarea actuală menține sfera largă a situațiilor în care
prezumțiile judiciare sunt susceptibile de aplicare. Fie că este utilizat un
raționament inductiv, fie că se face apel la deducție37, prezumțiile judiciare sau
simple sunt menite să întregească sau să întărească ceea ce a fost dovedit prin
mijloacele de probă directe.
Două limitări apreciem a fi aduse acestei apa rente libertăți de

34 Viorel Mihai CIOBANU , Gabriel BOROI , Traian Cornel BRICIU , Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste
grilă , ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2011
35 Ilie STOENESCU , Savelly ZILBERSTEIN , Drept procesual civil – teoria generală , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1977
36 Ion DELEANU , Tratat de procedură civilă , volumul I, Editura All Beck, București, 2005
37 Ioan LEȘ, Codul de procedură civilă – comentariu pe articole , ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2007

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
41
administrare a prezumțiilor judiciare.
Prima limitare este aceea că acestea urmează a fi aplicate doar dacă în
cauză este admisibilă (deci nu neapărat și încuviințată) proba cu martori și doar
dacă prezumția este suficient de cara cterizată încât să contureze probabilitatea
faptului ce se dorește a fi dovedit.
A doua limitare se referă la administrarea probei cu prezumțiile simple ce
se poate face doar după ce acest aspect a fost pus în dezbaterea părților.
Este contrară dre ptului la un proces echitabil co nsacrat prin art. 6
C.proc.civ utilizarea raționamentului inductiv sau deductiv specific prezumțiilor
simple doar în motivarea hotărârii judecătorești, fără o anterioritate a
dezbaterilor contradictorii.
Mijloacele materiale de probă
Mijloacele materiale de probă sunt probe directe, primare, percepute de
către însuși judecătorul cauzei. Potrivit definiției consacrate de legiuitor,
lucrurile care prin însușirile, aspectul sau urmele pe care le păstrează conduc
către dezlegarea raportului litigios sunt încadrate în categoria mijloacelor
materiale de probă.
În acord cu opinia exprimată în doctrină38, apreciem că, în funcție de
particularitățile fiecărei pricini, mijloacele materiale de probă pot folosi într -o
măsură superioară celorlalte mijloace de probă la aflarea adevărului judiciar și la
dezlegarea litigiului ce opune părțile.
Art. 341 alin.(2) C.proc.civ. include printre probele materiale, într -o
enumerare exemplificativă, fotografiile, fotocopiile, f ilmele, discurile, benzile de
înregistrare a sunetului și orice alte mijloace tehnice asemănătoare ce pot servi la
soluționarea procesului.
Prin art. 341 alin.(2) teza secundă C.proc.civ se dispune că admisibilitatea

38 Gabriel BOROI și colabora torii, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole , vol. I, Editura
Hamangiu, București, 2013

Considerații generale privind cercetarea procesului civil
42
elementelor cuprinse în enume rarea precedentă este condiționată de obținerea
lor în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu bunele moravuri. În
absența unui criteriu obiectiv cu privire la îndeplinirea acestor condiții, instanței
îi este acordată o libertate de apreciere deplină, aceasta putând încuviința sau
respinge, motivat, administrarea mijloacelor materiale de probă solicitate.
Cât privește verificarea și păstrarea probelor materiale, este prevăzută
permanenta punere la dispoziția instanței, până la soluționarea def initivă a
cauzei. În rigoarea acestor dispoziții, ele vor fi aduse la fiecare ședință de
judecată. Ca excepție de la această regulă, dacă însușirile probelor materiale nu
permit aducerea lor la dispoziția instanței, acestea vor fi păstrate în depozitul
deținătorului sau al unui custode, urmând ca la cererea instanței să fie aduse în
ședința de judecată sau, dacă nu este posibil, să fie verificate în chiar locul
depozitării lor, prin cercetarea instanței sau printr -o expertizare de specialitate39.
După realiz area scopului mijloacelor materiale de probă, acestea urmează
a fi restituite persoanelor îndreptățite a le primi, conform dispozițiilor art. 344
C.proc.civ. Potrivit interpretării doctrinare40, procedura de restituire urmează a fi
condusă de prima instanță , după soluționarea definitivă a procesului, în
condițiile procedurii necontencioase prevăzute de art. 527 -540 C.proc.civ.

39 Gabriel B OROI și colaboratorii, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole , vol. I, Editura
Hamangiu, București, 2013
40 Ion DELEANU , Tratat de procedură civilă , volumul I, Editura All Beck, București, 2005